Fanus Neagu — Dincolo de nisipuri

FĂNUŞ NEAGU 


DINCOLO DE NISIPURI 
POVESTIRI 


A. NINGEA ÎN BĂRĂGAN (Olelie) 


În anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chiru Căpălău s-a 
sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină că seara se 
îmbătase cu dascălul satului până la nesimțre. Dascălul se 
abătuse pe la el să-i spună că popa Făgălie se aține să-i tacă vânt 
din consiliul parohial, tundcă 1-a ajuns la ureche că Omcă, biiatul 
cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu Vica, nevasta lui Babalete. Mai 
rău ca păgânii, Doamne feregtel 

Degteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o mozoioacă de wn, 
cui pe cui ge scoate, şi a strigat după feciori să-i judece ca pe hoțu 
de cai, dar nu era mciunul pe-aproape, Se gândea, în vreme ce-gi 
trăgea cizmele în picioare, că vorbele ce se vânturau prin lume nu 
erau lhpaite cu tatul de adevăr. Babalete, slab la runte de la 
nastere, nu găsise temeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri 
de Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio tată 
de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori, a batjocorise, pe 
când ge afla la plug, singură, primăvara, unu Ciunigu lui Pavelete, 
om cu trei copii, acum mucezea la închisoare, şi taică-su o sili, 
pisând-o în bătăi, să se ducă după băiatul cel mare al lui Căpălău, 
Alde Căpălău au adus-o cu sania, într-o noapte, după Bobotează. 


A Ac E, CE zi Li 1 [i Li [i [i 
Ţ ze E i Site ps SRI Cea Ap PR POE poi pa = PE jet ăi CR ice ji 4 p As, NP | E] Pai ea ra Saale ni secete sate [Te ara N — — 3 me ali ra ai 


FĂNUŞ NEAGU 


DINCOLO DE NISIPURI 
POVESTIRI 


A. NINGEA ÎN BĂRĂGAN (Olelie) 


În anul 1949, în ziua de Lăsata-secului, Chivu Căpălău s- 
a sculat târziu. Dormise somn greu, de plumb, din pricină 
că seara se îmbătase cu dascălul satului până la nesimţire. 
Dascălul se abătuse pe la el să-i spună că popa Răgălie se 
aţine să-i facă vânt din consiliul parohial, fiindcă i-a ajuns la 
ureche că Onică, băiatul cel mic al lui Căpălău, trăieşte cu 
Vica, nevasta lui Babalete. Mai rău ca păgânii, Doamne 
fereşte! 

Deşteptându-se, Căpălău a dat iar pe gât o moşoioacă de 
vin, cui pe cui se scoate, şi a strigat după feciori să-i judece 
ca pe hoţii de cai, dar nu era niciunul pe-aproape. Se 
gândea, în vreme ce-şi trăgea cizmele în picioare, că 
vorbele ce se vânturau prin lume nu erau lipsite cu totul de 
adevăr. Babalete, slab la minte de la naştere, nu găsise 
femeie decât într-un sat la patruzeci de kilometri de 
Suligatu. Vica nu-l plăcuse, după cum nu-l plăcuse nicio 
fată de prin împrejurimi, dar avea un copil din flori, o 
batjocorise, pe când se afla la plug, singură, primăvara, unu 
Ciungu lui Pavelete, om cu trei copii, acum mucezea la 
închisoare, şi taică-su o sili, pisând-o în bătăi, să se ducă 
după băiatul cel mare al lui Căpălău. Alde Căpălău au adus- 
o cu sania, într-o noapte, după Bobotează. La o săptămână 


după ce-a venit la ei, i-a murit copilul şi n-a vrut să-l mai 
primească pe Babalete în pat, îl punea să doarmă pe jos, 
lângă sobă. Nu era cununată cu Babalete, Căpălău vroia s-o 
ţină o lună, de probă, s-o vadă cum se poartă şi cât îi poate 
capul şi pe urmă să facă formele la Comitetul provizoriu. 

„E cu ochi şi cu sprâncene de ce s-a îndrăcit aşa 
muierea”, îşi zise Căpălău, în ziua de Lăsata-secului, şi ieşi 
în prag, unde văzu că viscolul, pornit înainte de miezul 
nopții, se înteţise. Gardul de mărăcini de la livadă fusese 
aruncat peste coteţul câinelui din coasta porumbarului. 
Magazia, grajdul şi perdeaua oilor aproape că nu se mai 
vedeau; vântul le înfăşa în scutece albe. 

Cu faţa ascunsă în gulerul cojocului, Căpălău intră în 
troianul din faţa uşii, afundându-se în el ca într-o grămadă 
de pleavă şi trecu la bucătărie, unde Nadoleanca, într-o 
rochie de barhet pătată de sosuri şi unsori, făcea pregătiri 
pentru petrecerea de la noapte cu finii şi cumetrii. 

Căpălău cununase şi botezase în fiecare an, deoarece 
pentru un naş o cununie sau un botez e o nimica toată, ce 
cheltuieşte în zilele nunţii scoate mai târziu cu vârf şi 
îndesat, fiindcă în Suligatu e obiceiul din bătrâni ca, de 
sărbătorile mai însemnate de peste an, finii să vie cu 
plocoane la naş, zece perechi de găini şi trei de curci în tot 
anul, plus carpetele şi tişlaiferele ce se dau pe colac de 
Lăsata-secului, de Paşti şi de Crăciun. 

Şi-apoi Căpălău era om cu stare şi nu refuza pe nimeni. 

— Bine că te-ai sculat, îi zise femeia, când îl văzu în 
pragul bucătăriei. S-aduc să-mi tai curcanul. Am fiert apă 
să-l jumulesc, dar m-am găsit pe nimeni să mi-l taie. 

Vorbind, Nadoleanca se aplecă şi azvârli un lemn în foc. 
Era bătrână, mărunţică, groasă, cu faţa tuciurie. Pe vârful 
nasului îi atârna un neg cât bobul de fasole. 

— Da alde fii-tu unde sunt? Întrebă Căpălău. Au plecat să 
vânture satul şi vin deseară la petrecere?!... Sigur, urmă el, 
pufnind pe nări, la treabă ne îndemnăm mai greu, dar la 


băutură ne aşezăm în capul mesei şi nu ne mai scoală omul 
nici cu parul. 

Era limpede ca lumina zilei că pe Căpălău îl râma la 
inimă să facă scandal. „Aşa-i el după băutură, îl râcâie 
greaţa la lingurică”, se gândi Nadoleanca şi, după cum 
făcuse toată viaţa ei când bărbat-său se găsea în toane rele, 
aştepta resemnată, cu umerii căzuţi, ploaia de înjurături şi 
bruftuiala ce trebuia să urmeze. 

— N-auzi ce zic, se răsti Căpălău, unde-s băieţii? 

— Onică, răspunse Nadoleanca, e plecat la gârlă să 
spargă două copci de gheaţă şi să bage minciogul. Poate-i 
pică vreun baboiaş. lar celălalt e afară, buşeşte într-o 
buturugă. 

— Dacă e afară, de ce nu l-ai chemat pe el să-ţi taie 
curcanul? 

— Nu vrea. Zice că-i e milă. 

— Milă? Bine, dau eu ochii cu el. Îi arăt eu ce e aia milă! 
Te pomeneşti că tot din milă îl lasă pe Onică să se ţie după 
Vica. 

Nadoleanca păli. Înţelese de unde vine supărarea lui 
Căpălău şi se gândi cu groază la clipa când Onică, pe care-l 
iubea mai mult decât orice pe lume, va da ochii cu taică-su. 
Fără să scoată o vorbă, se înfofoli în grabă cu eşarfa de 
lână, ieşi în viscol şi se întoarse ţinând în braţe curcanul pe 
care-l îndopau de două săptămâni cu grăunţe şi mămăligă 
caldă. 

Căpălău luă pasărea, o întinse cu gâtul de prag şi repezi 
toporişca cu sete. Sângele ţâşni stropind pervazul uşii şi 
peretele. 

— Cheam-o pe Vica să răzuie sângele, zise omul, şi 
vedeţi, nu risipiţi fulgii, că vă trebuie să umpleţi perne. 

Când se aplecase, îl cuprinsese dintr-o dată un val de 
ameţeală. Buza de jos, răsfrântă, scrijetală de brici, îi 
tremura bătrâneşte. 

Nici Vica nu era acasă. Plecase cu Onică la râu să-l ajute. 
Căpălău îşi ciupi mustaţa nervos, cu două degete. Era înalt, 


ciolănos, cu obrajii surpaţi şi cu ochii verzi, înfundaţi. 

— Zi aşa, s-a dus să-l ajute pe Onică, făcu el strâimbându- 
se. Da de ce nu-l ajută pe Babalete, a?! Tu, căpăţână seaca 
ce eşti, nu vezi că putoarea numai după Onică se ţine! Am 
adunat-o după drumuri şi acum ne face de râsul lumii. Ce 
zici dac-o fac pachet şi-o trimit la tat-su, plocon de Lăsata- 
secului? 

Nadoleanca tăcea. Căpălău, se vedea bine, o provocase 
în nădejdea că ea o să scape o vorbă în apărarea lui Onică 
sau a Vicăi, ca să-şi verse apoi tot năduful în spinarea ei. 
Bănuia că Nadoleanca o îndrăgise pe Vica, fiidcă o 
îndrăgise şi Onică. Dar văzând-o că nu deschide gura, 
Căpălău căută o lingură şi se apucă să leorpăie lacom 
ciorba rămasă de ieri. 

În clipa aia intră Babalete, aducând lemne pentru foc. 
Urechile-i mari, cât foaia de lipan, nu-i încăpeau în căciulă. 
De mult ce şezuse în viscol degerase şi scutura mereu din 
cap ca un cal nehăţuit care se munceşte să lepede 
căpiţeaua. Era lung, mult mai lung decât taică-su, lat în 
spate, vârtos şi avea gura largă, iar mâinile musculoase îi 
atârnau până la genunchi. 

— Mă, îl întreabă Căpălău, ştii unde ţi-e muierea? Ştii, 
sau nu ştii? 

Babalete nu-i răspunse. Se aşeză pe un scaun şi apucă în 
palme talpa unei cizme pe care o crestase cu toporul. 

— S-a rupt, scânci el cu voce groasă, sucindu-şi întruna 
laba. Am scăpat toporul în ea şi s-a rupt. 

— Of, că prost te-a mai făcut mă-ta! Îi zise Căpălău. Nu 
eşti bun de nimic. Cârpă, asta eşti! Du-te, mă, la gârlă, 
acolo-i muierea ta, înfinge-i bine mâna în ceafa şi bag-o cu 
capul în copcă. Să-i dai drumul când se face ţifoaie de apă. 

Crezând că aşa o să-l domolească pe Căpălău, 
Nadoleanca îl luă pe Babalete de mână şi-l împinse binişor 
pe uşă afară. 

— Isprăveşte buturuga, dragul mamei! Îmi trebuie 
lemne... 


— Sigur, sări Căpălău, trimite-l în viscol, dă-1 afară că-i 
prost. Lasă-l să degere, Babaletele! 

Îl chema Niţă, dar îi ziceau şi-n casă Babalete, fiindcă 
aşa-l poreclise satul. 

Peste puţin, sătul şi uşurat de damful beţiei, Căpălău 
trecu şi el în curte să îngrijească de vite. Dădu grăunţe oilor 
într-un uluc de lemn, le pipăi pe pântece pe cele ce 
aşteptau să fete, socotind câte zile o să mai treacă până le-o 
sosi sorocul, şi aduse de pe rampa magaziei o furcă de 
salcâm, lungă de un stânjen şi jumătate, cu care încercă să 
ridice gardul livezii dărâmat de vânt. Dar orice făcea era cu 
gândul numai la Onică şi la Vica, şi furişa priviri spre 
vraniţă, spre poarta cea mare care se deschide pe o roată 
de fier, să-i vadă când se întorc de la râu. 

Lui Căpălău îi plăcea să creadă că lumea din sat îl 
respectă pentru virtute. Nu se îndoia că ăsta era darul cu 
care-l învrednicise Dumnezeu de la naştere şi a-l arăta 
satului despuiat de virtute, ca pe-un ştiulete de porumb 
trecut prin machină cum voia să facă popa Răgălie, era ca şi 
cum i-ar fi dat brânci de pe malul gârlii... Şi de ce? Fiindcă 
Onică s-a încurcat cu Vica, femeia pe care el i-o hărăzise lui 
Babalete, şi pe care-o alesese anume cu copil din flori, să fie 
mereu sub porunca lui şi să nu crâcnească la muncă. „Ei nu, 
îşi zise Căpălău, astăzi or să vadă că şi-au făcut de dragoste 
cu buruieni de urât”. Trecuse multe cu vederea muierii 
ăsteia tinere: o lăsase să meargă să cânte la căminul 
Cultural, ca să nu zică lumea că se împotriveşte noii 
orânduiri, o lăsa şi duminica să caşte gura cu vecinele la 
conferințele pe care le ţineau învățătorii sau vreun inginer 
venit de la oraş, dar acum, gata, sosise timpul să pună 
rânduială în casa lui. 

Tocmai când cugeta astfel, Vica, albită de viscol, intră 
fuga în curte, cu minciogul într-o mână şi cu târnăcopul în 
cealaltă, ocoli fântâna cu colacul îngroşat de gheaţă şi pieri 
în bucătărie. Căpălău nu părăsi lucrul numaidecât, întârzie 
clipa răfuielii, până ce Vica avea să se dezmorţească. 


Întrând în bucătărie, Vica îmbrăţişă soba şi-o rugă pe 
Nadoleanca să-i descheie cureaua cu care se încinsese 
peste cojoc. 

— Aoleo, zise ea dârdâind, e un spulber devale la gârlă, 
că te dă peste cap. Dacă nu era Onică, să m-ajute, n-aş fi 
urcat vadul niciodată, înţepeneam acolo. 

— Unde-i el acum? Întrebă Nadoleanca speriată. 

— Cine? Onică? S-a dus pe maidamul din dosul morii, să 
dea câinii în jujău... N-am făcut nimic, să ştii, n-am prins nici 
o coadă de peşte. 

— Slavă Domnului, răsuflă Nadoleanca, bine că n-a venit. 
Tat-su umblă să-l frângă în bătăi... 

Vorbind, bătrâna râcâia cu unghia pe geam să se uite în 
curte. 

— Şi tu, urmă ea, fereşte-te să dai ochii cu Chivu. E foc şi 
pară. Du-te în odaia voastră şi încuie-te acolo, că e jurat să 
nu te lase teafară. Du-te repede, până nu prinde de veste că 
te-ai întors. 

— Bine, mă duc, răspunse Vica. 

Şi mai înainte ca Nadoleanca să se poată împotrivi, îi 
prinse capul în palme privind-o o clipă în ochi, luminos, cu 
dragoste şi recunoştinţă, apoi o sărută pe obraz, ţocăit şi se 
repezi la uşă. 

Era însă prea târziu. Căpălău se şi afla în prag şi, când 
Vica încerca să se furişeze pe lângă el, îi puse mâna în piept 
şi-o aruncă în pat. 

— Ce ai, bre, strigă femeia, ai înebunit? Şi sări în 
picioare, tremurând de încordare. 

Ochii ei albaştri, învăpăiaţi de clocotul sângelui, 
scăpărau, scânteind duşmănos. Avea obrajii îmbujoraţi de 
ger şi de sub broboada de lână, adusă pe după umeri şi 
legată la spate, îi scăpase o şuviţă din 
Părul blond, care i se lipise de frunte. Nu se temea de 
Căpălău. Indurase prea multe bătăi de la taică-su ca să-i 
mai fie frică de unul care-i arătă pumnul. Şi-apoi n-avusese 
niciodată respect faţă de Căpălău. Îşi dăduse seama din 


prima zi că atât cât va sta în gospodăria Căpălăilor nu va fi 
decât o vită de povară. 

— Nebun, zici? Făcu Căpălău. Tu-ţi luna şi înălţarea mă- 
ti! Sunt eu nebun că te întinzi tu cu Onică şi pe Babalete îl 
culci noapte de noapte pe jos, lângă sobă?! Ei, să ştii, am să 
te judec astăzi ca pe Isus Cristos! 

— Chivule, îndrăzni Nadoleanca, cu glas rugător, mai 
încet, că te-aud vecinii, omule. Of, Doamne-Dumnezeule, în 
casa asta nu e chip să treacă o zi fără scandal! 

— M-aud vecinii? Îi întoarse Căpălău vorba. Nu zău, ţi-e 
ruşine de vecini?! Ei, bine, ieşi afară şi ia-l la goană dacă e 
vreunul să stea sub gard... şi-i dădu brânci pe uşă cu atâta 
putere încât bătrâna căzu mototol dincolo de prag. 

Vica simţea că se înnăbuşă. Făcu un pas înainte şi-i strigă 
lui Căpălău în nas: 

— Judecă-mă, hai, judecă-mă, că bună tovărăşie am mai 
făcut eu cu Babalete al dumitale. Alta mai proastă nu 
găseai. Eu am băgat boii şi plugul, iar el... 

— la te uită, neruşinata, ce vorbe-i ies din gură! Făcu 
Căpălău lărgind braţele şi rotind capul să ia de martori 
pereţii, tavanul înnegrit de fum şi, dincolo de el, cerul. 

În aceeaşi clipă, pe neaşteptate, Vica îl împinse cu cotul 
în coaste şi-şi făcu lor s-o şteargă afară, fugind să se închidă 
în odaie. Atâta îndrăzneală şi sânge rece îl uluiră pe 
Căpălău, încât o vreme înţepeni cu braţele pe jumătate 
ridicate în aer, ochii holbaţi şi gura căscată. Aşa ceva nu se 
mai pomenise în casa lui. 

— O omor, strigă el şi se repezi furios pe urmele femeii, 
dar la uşă se împiedică de Nadoleanca, ghemuită lângă 
prag, ca o pasăre neagră doborâtă de vânt. 

Uită de Vica şi se năpusti asupra nevesti-si. O înşfăcă de 
umeri şi o izbi de perete să-i sară dinţii din gură, strigând 
ca scos din minţi: 

— Adună-i boarfele şi arunc-o în drum cu ele! Să plece 
din casa mea! Să n-o mai văd aici! 


Bătrâna, năucită, da întruna din cap că aşa va face. 
Limba nu şi-o putea mişca. O simţea în gură ca pe o bucată 
de lemn. De spaimă se făcuse şi mai mică decât era. 

În cele din urmă, Căpălău îi dădu drumul, se întoarse în 
bucătărie, luă o moşoaică şi cobori în pivniţă să scoată vin. 
Ca să se liniştească avea nevoie să bea. Coborând, dădu 
peste Babalete, lungit pe jos, şi sugând la canea. Căpălău 
încălecă pe pieptul lui şi-l bătu până obosi: 

Onică era pe maidanul din dosul morii şi habar n-avea 
despre cele ce se petreceau acasă. 

De Lăsata-secului, în Suligatu, ca în multe sate din 
Bărăgan, e obiceiul să se dea câinii în jujău iar noaptea să 
se aprindă focuri pe movile şi flăcăii să strige olelie, să 
strige adică numele fetelor rămase nemăritate şi să spună 
lumii ce beteşuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici 
femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb. 

În anul ăla, preşedintele Comitetului provizoriu, care în 
tinereţe slujise la stâna unui boier unde îndrăgise câinii, 
afişase încă din primele zile ale lunii februarie un anunţ în 
răspântia satului: 

„A se da câinii în jujău este un obicei barbar care nu mai 
încadrează. Cine îl ţine mai departe se amendează cu lei 25 
(douăzeci şi cinci). Banii se varsă pentru construirea 
căminului cultural cel nou ”. 

Onică şi Dănilă Biş, prietenul lui cel mai bun, nelipsiţi în 
fiecare an de Lăsata-secului de pe maidanul din dosul morii, 
citind anunţul cu pricina, au făcut rost de bani şi au plătit, 
asta ca să nu le pună nimeni bețe în roate mai târziu. Onică 
mai n-ar fi plătit, dar a făcut-o silit de Biş. 

— Mă, i-a zis Biş, suntem flăcăi sau ce mama dracului?! 
Fură ceva, fa rost de bani şi plăteşte! 

lar în săptămâna următoare, momiră amândoi, cu 
mămăligă caldă, şapte javre, pe care le-au închis într-un 
şopron ruinat din partea locului de unde aveau să fie scoase 
şi chinuite, spre desfătarea adunăturii de gură-cască. 


Înainte de prânz, când Onică ajunse la colţul gardului ce 
desparte curtea morii de livada de caişi a dascălului, în 
jurul salcâmului pletos din mijlocul maidanului ţopăiau 
râzând vreo zece flăcăi. O spuză de copii învineţiţi de frig se 
roteau pe lângă ei, atenţi să nu le scape nici o mişcare. Cu 
toate că vântul se juca vesel cu zăpada, o spulbera, o ridica 
în vârtejuri şi iar o presăra darnic peste lume, erau de faţă 
şi vreo opt femei, îngrămădite la adăpost, sub gard. Alături 
de ele, stând pe vine, un moşneag pâcâia din lulea şi vorbea 
cu o fetiţă de doisprezece ani, care târâse după ea, de 
zgardă, un cotei cu botul negru. Vroia să-l dea în jujău, 
fiindcă-i stricase toate jucăriile cumpărate de taică-su de la 
Brăila. 

Dezbrăcându-se de cojoace, Onică şi Biş ochiră în 
salcâmul bătrân o cracă groasă, la o înălţime de cinci metri 
şi aruncară odgonul pe după ea. Apoi făcură semn unui 
flăcău din ceată să dea fuga să scoată un câine din şopronul 
din apropiere. Biş, punând mâna pe câine, îl legă de două 
ori peste mijloc şi-i întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe 
care acesta trebuia să-l ţină bine şi să-l tragă numai atunci 
când i se spune. 

Lumea făcuse roată în jurul lor. Biş chiui o dată prelung 
şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când 
câinele, urlând ca niciodată în viaţa lui, ajunse să se 
bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de 
durere. Îl legănară aşa în sus şi în jos de câteva ori, apoi îl 
lăsară să cadă în zăpadă. Biş ştia să-i suie repede sau încet, 
să-i facă să se învârtească sau să-şi înconvoaie trupul 
chinuit. Erau câini care atunci când ajungeau la craca pe 
care aluneca odgonul se repezeau înnebuniţi s-o muşte. Pe 
ăştia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât şi-i slobozeau, 
ştiind că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea 
cui îi hrăneşte. Dar celor care nu făceau altceva decât să 
scheaune, printr-o smucitură dibace, Onică şi Biş le 
smulgeau legătura de la mijloc şi-i lăsau să cadă de sus, 
încât îi lua sughiţul când se izbeau de pământ. 


Biş avea şi el două potăi pe care le trântea în fiecare an 
cât putea mai tare, dar tot n-ajungea să le facă să latre la 
om. 

— Ce vreţi, zicea el, ăştia sunt juraţi să moară în jujău. 

În curând, viscolul se iuți şi mai mult. Vântul, prăvălindu- 
se din înălţimi peste pridvorul de lemn al morii şi peste 
clopotniţa bisericii, aflată în apropiere de moară, se 
repezea năuc în câmpie, întinzând flamura albă până în 
hotarul celălalt al Bărăganului. Când ajungea la şirul de 
plopi de pe malul râului, ale căror ramuri se împleteau între 
ele ca ochiurile unui năvod, se umfla şi se ridica în ceruri 
fierbând. 

Moşul cu luleaua, copiii şi femeile plecaseră de mult 
când Biş îi pofti pe flăcăi să meargă cu el la unul Gicu lui 
Covache, care-i datora o vadră de vin. Onică întârzie puţin 
să strângă odgonul, apoi se înfăşură bine cu fularul şi-o luă 
la fugă după ei, dar la colţul gardului, frate-su Babalete îi 
tăie calea şi i se atârnă de braţ. 

— Ce-i cu tine? Întrebă Onică. Unde dracu ţi-ai pocit 
mutra în halul ăsta? Ai căzut? 

— M-a prins tata la butoiul cu vin. 

— Ei, lasă, unde dă tata, creşte. Hai să mergem. 

Babalete însă nu-şi descleşta degetele de pe braţul lui. 
Strângea de parcă voia să-i rupă mâna din umeri. Onică se 
înfipse bine pe picioare şi smuci, dar celălalt era mai tare. 

— Vica, zise Babalete. Şi repetă: Vica. 

Onică se sperie. Îi veni în minte că Babalete îl urmărea 
de mult cum se ţine după Vica şi-l cuprinse frica. Faţă de 
Babatele era mai mic cu un cap. Trupul lui firav, osos, 
mustaţa abia mijită, ochii căprui, obrazul spânatec îţi arătau 
limpede că nu trecuse de mult pragul a douăzeci de ani. 
Vru să strige după Biş, dar ăsta era acum departe, în 
viscolul care îneca lumea. 

Babalete însă nu venise cu gânduri rele. Trăgea de Onică 
să-l ducă acasă, fiindcă aşa-i poruncise Vica. Babalete făcea 
numai ceea ce-l îndemnau alţii, rareori împlinea vreun 


gând iscat în capul lui. După ce-l prinsese cu gura la canea 
şi se săturase bătându-1, Căpălău îl trimisese în curte să se 
frece bine cu zăpadă pe faţă şi după aia să revină în pivniţă. 
I se făcuse milă de el. „L-am bătut degeaba, se gândea, ce-i 
el de vină dacă-i prost? Să-l omor dacă-i prost? Pe ălălalt 
trebuie să pun parul”. Şi din ce bea, din aia se înduioşa şi-l 
mustra pe Babalete că n-are inimă de bărbat, că nu se vede, 
nu se cunoaşte c-a supt ţâţă la mă-sa până la şapte ani. De 
ce se lasă jucat pe deşte de muiere? Că e prost? În privinţa 
prostiei nu mai încape nici o îndoială, e prost, dar ia să pună 
mâna pe nevastă, s-o lungească cu burta la pământ şi s-o 
bată cu hăţurile unde-i carnea mai moale, să vedem atunci 
mai calcă ea pe-alături şi mai zice că e prost? He-he, toate 
se cuminţesc când le faci să doarmă o lună numai pe 
burtă... Cât despre Onică, nici o teamă, asta-i treaba lui, a 
bătrânului. O să-l adune la casa lui cu fată de om gospodar. 
„O să-ţi fac şi ţie cununie cu acte-n regulă şi-o să-i leg şi lui 
bolovanul de gât”. După a treia moşoaică băută, Căpălău a 
vrut să ştie de când nu şi-a mai mângâiat Babalete nevasta. 

— De mult. De când a venit la noi, că n-am acte. 

Auzind aşa ceva, Căpălău I-a luat pe Babalete de la spate 
şi l-a dus la Vica. Dar ea nu se învoi să le deschidă. 

— Nu pot, a zis, mă primenesc, sunt goală. 

— O să-ţi ajute Babalete să-ţi tragi cămaşa, că eşti a lui. 
Pentru el te-am adus. 

— Nu suntem luaţi cu cununie. 

— He-he, râse Căpălău înapoia uşii, făcând cu ochiul lui 
Babalete, eşti pe încercate, ştiu. Întâi să vedem ce şi cum, şi 
pe urmă actul. Şi acuma, hai, jos zăvorul şi ia-ţi bărbatul în 
culcuş, la căldurică. 

— Ba du-l la paie pe Babalete şi bagă-l în culcuşul 
căţelei. Acolo să stea. 

Căpălău, băut cum era, se făcu vânăt-albastru de mânie 
şi începu a buşi cu picioarele în tăblia uşii. 

— Te-nvăţ eu cum să vorbeşti, paceauro! Te-nvâţ eu, 
pucioaso, cum să te porţi. Ţi-arăt eu cine-i stăpân în casa 


asta. 

— Poţi să buşeşti până mâine, îi strigă Vica îndârjită. Poţi 
să dai şi cu toporul, tot nu-ţi deschid. 

Căpălău turba. Vroi chiar să se repeadă să ia toporul, 
dar în clipa următoare se răzgândi: uşa era nouă, cu tăblii 
duble, îl costase o groază de parale, cum s-o fărâme?! 

— Ei, lasă, zise el, potolindu-se, că tot ieşi o dată afară. 
Nu-mi scapi tu, nicio grijă. Îl luă pe Babalete şi-l puse de 
strajă în prag: stai aici pân-o să iasă; când dă să iasă, pune 
mâna pe ea şi fărâmă-i oasele, pilaf s-o faci, mama ei! 

Şi el, fierbând de furie, plecă în viscol să se răcorească; 
nervii întinşi să plesnească jinduiau după niţică limpezime. 

Vica ştia că are putere asupra lui Babalete, că o privire 
de-a ei face să-i îngheţe sângele în vine, aşa că, după ce se 
depărtă Căpălău, crăpă uşa, fără teamă, şi-i spuse, ducând 
un deşt la buze: 

— Du-te de-l cheamă pe Onică. E devale, la moară. 
Spune-i să vină aici. Hai, du-te, şi-l împinse afară pe uşa din 
faţă, ca să nu-l observe bătrânul... 

Ajungând acasă, Onică îl puse pe Babalete să intre pe 
poarta cea mare, în timp ce el se furişă în sală prin 
grădiniţă, şi de acolo în tindă. 

În gospodăria lor, viscolul dezlănţuit făcuse prăpăd. 
După ce dărâmase gardul de mărăcini de la livadă, luase 
într-o opintire şi vârful unei căpiţe de părângă. Din 
jumătatea rămasă în picioare zburau mereu pale prin curte, 
ca şomoioagele de scântei dintr-un acoperiş în flăcări. 
Căpălău clocotea şi când îl văzu pe Babalete ţipă la el să 
aducă tăvălugul de piatră cu care se treieră orzul, ca să-l 
arunce în mijlocul căpiţei pe care mai fixase şi o buturugă. 
Babalete, care nu uitase păruiala din pivniţă, dădu fuga în 
şopron şi înhăţă în braţele puternice tăvălugul ce cântărea 
cât o piatră de moară. 

Onică socoti că nu e bine să se arate acum în faţa 
bătrânului. În toanele în care se găsea Căpălău, n-ar fi fost 
de mirare ca acesta să ia furca de fier s-o repeadă în el. 


Doar de atâtea ori azvârlise după el cu ce-i căzuse sub 
mână. 

Chivu Căpălău îşi oropsea din greu feciorii. La Babalete 
nu se uita nici cu spatele, iar pe Onică îl muncea ca pe-o 
slugă. Cultivarea pământului cădea în grija lui Onică, el îl 
ara, îl semăna, îl secera şi-l culegea. Căpălău rar ieşea la 
câmp. Când nu era plecat după ale negustoriei, se 
preumbla prin sat, mirosind în toate părţile, ca un vulpoi, şi 
suflând tare pe nări, din pricina polipilor. 

— Iar se plimbă Căpălău. A mânat feciorii pe câmp şi el 
numără paiele pe uliţă! 

Onică socoti că ceva totuşi trebuia să facă, să aibă 
acoperire mai târziu, aşa că potrivi scara la gura podului şi 
se urcă cu lopata s-arunce zăpada pe care o băgase vântul 
prin deschizăturile acoperişului. De Vica uitase. 

Dar ea îl auzi urcând. Şi se înfurie. „Frica, gândi, îi e 
frică de tat-su ca de moarte. Tuturor din casa asta ne 
îngheaţă sângele în vine de frica ticălosului bătrân”. ÎL 
chemase pe Onică să-i citească o scrisoare pe care-o purta 
în sân de câteva zile. Scrisoarea era de la o verişoară de-a 
ei, care muncea pe un şantier din Brăila. 

„ Draga mea verişoară amărâtă şi necăjită, doresc ca 
rândurile mele să te găsească sănătoasă. Ieri a venit mama 
pe la mine şi mi-a spus că alde unchiu te-a dat după unul 
care nu-ţi era drag, c-ai plecat din sat şi că ţi-a murit 
copilul. Vai, vai, cât ţi-a fost dat să înduri, verişoară dragă! 
Da eu judec că numai tu eşti de vină, că puteai să vii aici şi 
eu te ajutam să-ţi faci un rost. Eu sunt aici ospătăriţă, 
servesc pe cei ce mănâncă la cantină, şi asta înseamnă că 
sunt cum era inainte un chelner dar nu mai e ca pe 
vremuri, când te striga unul de la o masă, bei, chelner şi tu 
te duci să rabzi tot ce-ţi zice şi să nu te superi dacă te 
ciupeşte. La cantină, aici, suntem patru fete curat 
îmbrăcate, ne purtăm grijuliu cu toată lumea, şi nimeni nu 
ne zice o vorbă de ocară. Leafa e bună şi dacă muncim 
cumsecade luâm şi primă. De-aia zic, verişoară dragă, că 


dacă o duci greu, să vii aici şi eu am să te ajut. l-am şi 
povestit de tine unui băiat cu care sunt în vorbă şi el a zis 
că dac-o să vii, îți dă şi el o mână de ajutor. 

Închei şi te sărut cu drag, a ta verişoară. 

„Trebuie să mă duc eu la Onică”, îşi zise Vica, deschizând 
uşa şi aruncând o privire în tindă. Nu era nimeni pe- 
aproape şi, luându-şi inima în dinţi, urcă scara proptită de 
gura podului. 

— Ce cauţi aici? Făcu Onică speriat. Dacă vine bătrânul 
şi ne prinde? Hai, se rugă, du-te înapoi în odaie. Spunea 
Babalete că tata e pus rău pe scandal. 

Femeia clătină din cap şi se aşeză într-o margine, pe un 
sac de fasole. În pod era cald. Pânze de păianjen se legănau 
în aerul îmbâcsit de praf şi pătruns de un miros dulceag de 
mucegai. Îl urmărea pe Onică printre gene, cum azvârle 
zăpada pe gura podului şi în acelaşi timp aduna boabe de 
struguri stafidite, rămase din ciorchinii puşi de cu toamnă 
la păstrare, şi le mânca. Terminându-le, luă dintr-un săculeţ 
sămânță de cânepă, amară la gust şi începu s-o ronţăie. Se 
mişca în umbră, fără zgomot, cu ochii-n pământ, furişând 
când şi când o privire spre băiat. 

Onică se opri o dată să se odihnească şi auzi vântul care 
vuia ca o jordie rotită deasupra capului. Se uită spre Vica, 
ea sta cu spatele spre el, şi-l duru că era aşa nepăsătoare. 
Lăsă lopata şi se apropie de ea, pe neauzite. O cuprinse în 
braţe, şi-i dădu capul pe spate, apăsând gura pe buzele ei 
groase. Dar se opri deodată speriat. Jos, Nadoleanca se 
certa cu Căpălău că nu i-a adus paie să ardă soba şi aluatul 
pentru pâine s-a dospit, dă afară din covată. Onică vru să se 
depărteze de gura podului, dar Vica îl ţinu strâns de cojoc, 
lângă ea. 

— Mi-a spus maică-ta că vor să te însoare. După ce l-am 
trimis pe Babalete să te cheme, a venit la mine şi mi-a spus 
că bătrânul e decis s-o facă. Adică eu să rămân cu Babalete 
şi tu cu cine ţi-o fi soarta. 


— Prostii, întâmpină el, cum poţi să-i crezi? Vor să mă 
sperie. 

Dar tremura şi vocea îi trăda tremurul. 

— Nu-s prostii, Onică. Dacă bătrânul a hotărât, nu mai e 
scăpare... Şi eu cu Babalete nu stau. Toate câte le-am 
râbdat la voi, numai pentru tine le-am râbdat. Acum o să 
plec. 

— De ce? Făcu Onică. Doar tot aicea sunt şi eu. 

— Nu, zise Vica, aşa nu se mai poate. O să plec, Onică. 

— Vezi, şi tu vorbeşti prostii, o mustră Onică. 

— Cu Babalete nu mai stau, răspunse Vica. Şi-apoi, am 
slugărit destul aici. C-aici toţi sunt slugile lui tat-tu. 

Onică îi mângâia fruntea lată, fierbinte, îi trecea uşor 
degetele peste ochii albaştri, cu gene moi, lungi şi se 
gândea, căuta să-şi închipuie ce are să facă mai târziu. Era 
adevărat ce spusese Vica. În casa lor singurul care 
poruncea era Căpălău, ceilalţi puneau capul în pământ şi 
îndeplineau totul orbeşte. El, cel puţin, niciodată nu fusese 
în stare să se împotrivească bătrânului. Totdeauna i-a lipsit 
îndrăzneala, curajul. Şi nu înţelegea nici el cum se întâmplă 
asta. 

— Ştiu, zice Vica, de parcă i-ar fi citit gândurile, când e 
vorba să ai de-a face cu taică-tu, te faci mic cât un gândac. 

Asta aşa era. Şi Onică nu se supără. Se apropie de ea, îi 
răsturnă capul pe spate şi o sărută din nou. Simţea în 
palme, pe buze, în tot trupul, împotrivirea, lupta care se 
dădea în femeie, îi auzea bătăile inimii, răspândindu-se în 
sânge ca un țipăt, ca o chemare pentru care el n-avea un 
răspuns, nici măcar o şoaptă de alinare. Îşi zicea că e mult 
mai bine să tacă, să nu se mai gândească la nimic. 

Când cobori şi ieşi în curte, se întâlni cu Babalete care-l 
aştepta, cu un rânjet prostesc, să-i spună dacă Vica o să-l 
mai culce noaptea pe jos, dacă... 

— Du-te dracului! Îl repezi Onică, aşezându-se cu faţa în 
bătaia vântului, să se răcorească. 

De la bucătărie, Căpălău îi văzu pe geam şi ieşi în prag. 


— Unde ai fost, mă? Îl întrebă. Ai jupuit câinii? 

Era numai cu flaneaua pe el şi vorbea liniştit, rar, lăţind 
cuvintele. Liniştea asta era ceea ce îl speria pe Onică mai 
rău. Dacă l-ar fi primit cu înjurături şi pumnii ridicaţi ar fi 
sperat să scape numai c-o chelfăneală. Aşa nu mai încăpea 
nicio îndoială, soarta lui fusese hotărâtă. „Vrei, nu vrei, 
gândi el, făcând haz de necaz, bea, Onică, aghiazmă”. 

— Am fost în pod, răspunse, am dat jos zăpada pe care a 
băgat-o vântul. 

— Da? Bine... Să ştii că diseară trimit peţitori la fata lui 
Lache Trufaşu. Mâine mergem la vedere şi poate c-o şi 
aducem aici. 

Onică strivea între degete o floare. Pesemne că fusese 
prinsă în părul Vicăi. Când băgă de seamă ce face, aruncă 
în vânt petalele zdrobite şi plecă să se culce în podul cu fân. 
Nu-i trebuia să vadă nimic, să audă pe nimeni. Îi era de 
ajuns vorba care i se rotea în minte, repede, ca bătăile într- 
o toacă: peţitori, peţitori, peţitori. 

Odată cu coborârea nopţii, viscolul se potoli şi în câmpie 
se înlesni gerul. În cerul aburit, fără urme de nori, licăreau 
stele mici, mai mult verzi decât galbene. 

Căpălău, neclintit în hotărârea de a-l însura pe Onică, 
plecase peste drum, cu o sticlă de rachiu în buzunarul 
hainei, la vecinul Neculai Giuga. Acesta era finul lui Lache 
Trufaşu şi, după obicei, petreceau noaptea de Lăsata- 
secului împreună. Căpălău voia să-l roage să lege vorba el 
despre încuscrire, urmând ca a doua zi, pe trezie, să se 
întâlnească toţi, alde Căpălău şi alde Trufaşu, şi să facă 
împăcăciunea. Se întoarse acasă puţin afumat, izbind cu 
putere în pământ bastonul cu ţintă în vânt, ca să nu 
alunece. Arăta de departe că-i tare mulţumit de treaba ce o 
pusese la cale. Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă 
inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că 
împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în 
sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, 
ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are 


zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamu 
lor celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel 
mult, şi gata, s-a oprit. Altele, anul şi găvanul. 

Cât timp lipsise taică-său, Onică dăduse jos din pod 
cimpoiul şi cavalul şi şezuse mai mult pe afară, ca să n-o 
întâlnească pe Vica. Nu putea să-i îndure privirea grea 
aţintită pe el. „De ce taci, spuneau ochii ei, ţi-e frică de 
bătaie? Scuipă-1 în faţă! ludă, asta e tat-tu!” Dar Onică se 
făcea că nu vede şi nu înţelege. 

Întorcându-se, Căpălău îi luă la zor pe Vica şi pe 
Babalete să plece l-alde naşu-su cu colac. 

— Staţi un ceas, maxim două şi vă întoarceţi, că aici e 
tămbălăul mare. 

Vica şi Babalete s-au dus dincolo, în casa mare, să se 
îmbrace, iar Căpălău l-a chemat pe Onică la bucătăria de 
vară, să-i arate cavalul, care avea o crăpătură la vrană. 

— Măi băiatule, îi zise, dacă auzi pe cineva că taie un 
vițel să-mi spui să mă duc să iau un maţ în care să-l 
învelesc. După ce se usucă maţul pe el, cavalul e ca şi nou, 
ba şi mai bun... Hei, o făcu el atentă pe Nadoleanca, vezi şi 
dă motanul afară, că dă cu botul prin farfuriile cu piftie... 
Auzi, mă, cum îţi spuneam, dacă afli că s-a tăiat un vițel... 

— Aud, că n-oi fi surd, răspunse băiatul cu ochii în 
pământ. 

— Vezi, îl ameninţă bătrânul, n-o lua razna, că iar 
stricăm căruţa. Şi de-abia am dres-o. 

Din drum se auzi un şuierat lung şi Onică ieşi afară. Vica, 
însoţită de Babalete, îmbrăcat în haine negre de postav dat 
la piuă, c-o floare de mugşcată în buzunarul de sus al hainei 
pe care-o bătea mereu cu două degete, râzând prosteşte, 
veni la bucătărie să ia coşuleţul de surcele în care se găsea 
un colac rumen cât o roată de căruţă şi tişlaiferul, să le 
dăruiască lui Dumitru Caraman, care se legase să-i cunune. 
Femeia purta o rochie vişinie de stofa, strâmtă în talie, cu 
mâneci bufante. Fiind ger, luase şi cojocul şi pe deasupra se 
înfăşurase cu şalul de lânică. 


— Ia te uită ce împoşcată e! Se miră Nadoleanca. Ai pus 
pe tine tot ce ai. 

— E frig, răspunse Vica. 

— Gata, le zise Căpălău, petrecere frumoasă şi nu uitaţi 
ce v-am spus. lar tu— şi-l ciocăni pe Babalete în tâmplă, să 
nu care cumva să le săruţi mâna l-alde fina când te întorci, 
că-ţi sucesc gura la ceafa; finii sunt obligaţi să sărute mâna 
naşilor de sărbători, tâmpitule. 

La poartă cei doi dădură peste Onică şi peste Dănilă Biş. 

— Bună seara, alde Babalete, le ură Biş. Aţi plecat cu 
colac la Caraman? Bravo vouă, mă, să-l beţi zdravăn, şi se 
trase alături de gard, să le facă loc. 

Onică o prinse pe Vica de mână, strângând-o tare, să-i 
fărâme degetele, şi o privi cu plăcere cum se strâmbă de 
durere. 

— Petrecere frumoasă, Onică, spuse Vica, şi cu bine. 

— Cu bine. 

— Frumoasă muiere Vica asta, ii spuse Biş în urmă lui 
Onică. Zău aşa, o minune! Babalete, săracul, dacă ar avea 
puţină minte în devlă, ţi-ar rupe ciolanele. 'Ţipă carnea pe 
ea după sculă de bărbat. 

— Ţine-ţi gura, mă, se supără Onică, sau n-ai ce face? 

— Păi n-am, fiindcă mă ţii aici să-ngheţ, când ar fi trebuit 
să fiu la marginea satului. În noaptea asta, frăţioare, o să-i 
strig o olelie să se ducă duhu ca de popă tuns. 

— Porta-voce ai? 

— Omul meu s-a instalat cu ea pe movilă şi ne-aşteaptă. 

— Păi, atunci să mergem. 

Cu mâinile înfundate în buzunare, Biş se întoarse spre 
Onică, mic şi îndesat, şi-şi sticli în întuneric ochii de pisică. 

— Măi Onică, tu nu dai un vin? 

— Dau, zise Onică, vino pe sală, să nu te vadă tata. 

Îl băgă pe Biş în balconul acoperit cu geamlâc în care, pe 
vremea iernii, îngrămădiseră napi, cartofi, ceapă, tufe de 
ardei smulse din grădină după ce-a dat bruma, războiul de 


ţesut, şi multe alte lucruri, iar el trecu la bucătărie şi luă o 
moşoaică s-o umple cu vin. 

Nadoleanca veni după el în pivniţă. Era liniştită. 

— Of, dragul mamei, se văicărea ea, să nu fac vreo 
prostie, că mă bagi în mormânt. M-am chinuit de când sunt 
pe pământ şi-mi ziceam că măcar acum la bătrâneţe să am 
şi eu parte de un trai mai liniştit, de un strop de bucurie... 

După ce băură vinul, Onică şi Biş o tăiară prin linia cu vii 
a satului şi ajunseră repede pe movila de pe care obişnuiau 
să strige olelie. Cinci flăcăi îi aşteptau în jurul unui foc 
hrănit cu uscături de salcâm. Ceata fusese mai mare, dar se 
despărţise în două: o parte din ei trebuia să tabere pe 
gorganul din apropierea grădinilor de zarzavat şi să 
răspundă la strigătele celor de aici. Trecerea prin sat a 
cetei de a doua dura cam de o jumătate de ceas şi se făcea 
cu multă zarvă. 

Nu departe de movilă se zăreau două umbre omeneşti. 

— Mă, întrebă Biş, cine-s ăia de colo, i-aţi văzut? 

— Da, e Marin Câţu cu frate-su. 

— Aha, sacul şi peticul, râse Biş. 

În fiecare an, de Lăsata-secului, Marin Câţu, care avea 
trei fete nemăritate, împreună cu frate-su, se ţinea scai pe 
urmele flăcăilor ca să le apere pe-alde fli-sa de ocară. Nu 
izbutea însă altceva decât să-i întărâte şi mai rău pe flăcăi. 

Peste puţin timp, în gorganul din cealaltă parte a satului 
răsări o flacără roşie: semnalul că ceata a doua ajunsese la 
locul fixat. 

Dănilă Biş, neîntrecut în isprăvi de felul celei de acum, 
trase o duşcă de vin din sticla de-o purta în buzunar şi 
luând porta-vocea, în formă de bucium, pe care i-o întinse 
unul din flăcăi, îşi încercă puterile strigând în ea: 

Olelie lie, 
Fete fără cununie... 

Jos în sat, oamenii adunaţi la petreceri lăsau mâncarea şi 
băutura pe masă şi ieşeau afară să asculte. Bărbaţii, 
încălziţi de băutură şi îmbrăcaţi mai gros, se avântau până 


în uliţe, schimbau o vorbă cu vecinii, cereau sau dădeau o 
ţigară şi râdeau în hohote de născocirile flăcăilor. Le părea 
bine că tinerii prinseseră vreme frumoasă. După ce se 
potolise viscolul, în aerul îngheţat, vibrând de limpezime, 
strigătele celor de pe gorgane răsunau până departe peste 
sat. 

Femeile, bătrâne şi tinere, se înghesuiau în balcoane 
chicotind. Nu găseai una care să fi rămas în casă, fiindcă 
strigarea de olelie nu se pomeneşte decât o dată pe an. 
Câte una din cele care nu se ştiau cu sufletul curat, aşa cum 
le-ar fi plăcut să-l aibă în clipele alea, simţea cum arde 
cămaşa pe ea, năduşea şi sub limbă şi se ruga lui Dumnezeu 
s-o ajute să treacă cu bine şi hopul ăsta. 

Pe movilă, Biş îşi urma treaba cu gravitate, înşirând cu 
glas sonor numele de pe lista întocmită cu ceata lui de flăcăi 
dimineaţa, în casa lui Gicu Covache, în jurul unui ceainic cu 
ţuică fiartă. 

Olelie lie, 
Lumea vrea să ştie 
Ce-are fata lui Ghisas? 

De pe gorganul din coasta grădinilor de zarzavat, un alt 
flăcău răspunse numaidecât, strigând într-o pâlnie de 
tinichea: 

Are muci, da n-are nas. 

Acasă, Oana lui Ghisas îşi înfunda în perne nasul mic cât 
un nasture şi vărsa lacrimi amare. 

Strigăturile cu olelie nu ţineau niciodată mai mult de un 
ceas, fiindcă în tot anul se găseau unii care luau foc de 
mânie şi se repezeau cu bâtele să-i pună pe goană pe flăcăi. 

În timp ce Biş striga, Onică se tăvălise pe jos, lângă foc, 
fără să simtă frigul, privind în jurul lui cu ochi mari, 
neajutoraţi. Se gândea la Vica. Chipul ei trist, aşa cum nu-l 
mai zărise niciodată, ca după întoarcerea lui Căpălău de la 
vecinul Neculai Giuga, îl chinuia, nu-i ieşea din minte. 
Tristă, femeia i se părea şi mai frumoasă. Trupul ei zvelt lua 
forma vie a flăcărilor. Îşi mută scurt privirile de la foc în 


câmpia albită de lună şi învăluită jos de vâna albastră, 
ţesută de ger, dar şi acolo tot pe Vica o vedea. Se făcea că 
femeia păşeşte încet, ducându-se către linia de vii, şi-l ţintea 
fix cu ochii trişti, imenşi, ale căror colţuri păreau ascunse în 
umbre viorii. 

— De ce taci, îi strigau ochii, ţi-e frică? Mânzule bleg... 

Ca să scape, se suci cu faţa în sus şi se uită la o stea 
mică, galbenă, cât o măciulie de mac. Pe nesimţite, steaua 
împrumută chipul femeii şi-i aruncă din înălţimi aceleaşi 
vorbe: 

— De ce taci?... Ţi-e frică, mânzule bleg? 

Onică sări în picioare şi-l prinse pe Biş de braţ. 

— Dă-mi drumul, mă, zise Biş, că vreau acum să-i strig 
una gestionarului de la cooperativă să mă ţină minte câte 
zile o avea. Ne fură de ne zvântă, nemernicul. 

— Strig-o pe fata lui Lache Trufaşu. 

— Eşti nebun?! Se smuci Biş. Ce, vrei să mă joace Lache 
Trufaşu în picioare? Aia-i fată mare, mă! 

— Atunci, lasă-mă s-o strig eu. 

— Mă Onică, se răsti Biş, ţi-ai pierdut minţile? E o fată 
cuminte. 

— Strig-o, dacă-ţi spun. 

— Nu, se încăpăţână Biş. Am s-o strig pe alta. Şi duse 
pâlnia la gură. 

Olelie Lie, 

Cine pe Vica n-o ştie? 

Și iarba de pe câmpie Și floarea de păpădie Şi cărarea din 
lăstar; 

C-aşa muiere mai rar... 

Că se ţine cu cumnatu Ştie subsemnatu Da n-o ştie şi 
bărbatu, 

Olelie lie, Dumnezeu să-l ţie. 

Căpălău, cu Nadodeanca şi toţi finii lor ieşiseră pe 
balcon încă din clipa când zăriseră focurile pe cele două 
movile şi se prăpădeau de râs oridecâteori Biş îşi vărsa 
ocările. Râdea  sufletu-n ei la dezvăluirile despre 


beteşugurile şi tainele altora. Dar când strigarea din urmă 
le pătrunse în urechi, se uitară unii la alţii înspăimântați şi 
parcă nu le venea să creadă că trăiesc aievea. Nadoleanca 
izbucni în hohote de plâns şi finele se repeziră numaidecât 
s-o ducă în casă, spurcând cum le venea la gură pe cel de 
cutezase să se atingă de-o casă cinstită. Hohotele ei, ca o 
pală de vânt cu gheaţă, i-au trezit pe toţi. Buimăcela din 
prima clipă făcu loc furiei. Căpălău se repezi, smulse un par 
din gard şi-i strigă unuia dintre fini să înhaţe furca de fier, 
după care o porni în goană spre marginea satului. Troienii 
se ţineau lanţ, ca dunele într-un ţinut nisipos. Căpălău, ferm 
încredinţat că şi Onică e amestecat în treaba asta murdară, 
şi de aceea striga mereu: „ÎI omor, eu l-am făcut, eu îl 
îngrop”. 

Dar când ajunseră ei la movilă, Onică şi Biş nu mai erau 
acolo; fugiseră în sat, tăind-o prin livezi. 

Ajunşi într-o ulicioară dosnică, Biş vorbi: 

— Am strigat-o, mă, fiindcă eşti moale ca o cârpă. Mi-ai 
spus de o sută de ori că ţi-e dragă, că mori după ea. Gata, e 
a ta. Acuma, trebuie s-o iei şi să pleci, altfel îţi pune Căpălău 
capul pe butuc. 

— Unde să plec? 

— În lumea largă. Unde vezi cu ochii. Întâi, du-te la 
Brăila, oraş mare, te ascunde mulţimea. 

Luând-o pe ulicioare tainice şi având grijă să nu 
stârnească în drumul lor câinii, băieţii nu se opriră până la 
casa lui Dumitru Caraman, luminată ca de nuntă. În sală, 
sub umbrar, Babalete, în capul gol, striga şi da din mâini, în 
vreme ce alde Caraman se învârtea în jurul lui, căutând cu 
vorbă blândă să-l liniştească şi să-l bage în casă. 

Dintre salcâmii pletoşi, oţeliţi de ger, Onică şi Biş 
cercetau cu atenţie casa, fără ca ei să poată fi zăriţi 
dinăuntru. Când bătrânul Caraman, friguros, trecu în odaie 
să se încălzească, Biş se apropie repede de gard şi-o strigă 
pe nevasta lui Caraman. 


— Ce s-a întâmplat, dadă, aici? De ce face ăla tărăboi? 
Ce-a păţit? 

— I-a fugit nevasta, vai de capul lui! A pierdut-o pe Vica 
şi parcă nu mai are decât nebunie-n suflet şi-n oase. Bâiguie 
întruna că l-a adus curva până-n poartă şi-aici i-a spus: 
„Uite, ia colacul şi du-l lui Caraman să-l mănânce 
nemestecat. Eu, cică, plec, mi-e de-ajuns, m-am săturat 
până-n gât de voi”. De Căpălăi adică. Şi el, tăntălăul, a lăsat- 
O, în loc s-o trântească la pământ şi s-o joace-n călcâie. Pe 
vremea mea lumea avea obraz, ruşine, cinste... 

— Ce să-i faci, dadă, zise Biş, azi se mai întâmplă şi d- 
astea neîntâmplate, şi se întoarse peste drum ca să-i spună 
vestea lui Onică. 

Dar Onică auzise desluşit, dintre salcâmi, fiecare vorbă a 
bătrânei şi pornise de unul singur, prin mijlocul uliţii, pe 
drumul gării. 

— Prost mai e, Doamne! Îşi spuse Biş, privind în urma 
lui. Trebuie să dau fuga să-nham caii la sanie, altfel nu mai 
prinde el trenul ăla cât e lumea. 

Deocamdată mai întârzie un pic ca s-o strige la gard pe 
nevasta lui Dumitru Caraman: 

— Dadă, îi zise el, nu ştiu cum era pe vremea matale, 
însă acum s-a întors pământul cu fundu-n sus. De pildă, 
vaca noastră, a băgat botu-n copcă, la râu, a înfulecat o 
ştiucă de două kilograme şi s-a bălegat patru kilograme de 
icre de chefal sărate. 

— Câine! Se indignă bătrâna. Scuip pe toate gândurile 
tale. 

Biş tremura de încântare: furia ce-o cuprinsese pe 
bătrână era vecină cu măreţia. „Frumoasă noapte! Declară 
el, mulţumit. Mi-ar place să-i văd turbând pe toţi din sat şi 
după aia să-nceapă viscolul...”. 


TUIUNUL 


În prima zi de martie, Luş se sculă stăpânit de-o bucurie 
proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile. Faţa lui 
rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după 
somn, împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor 
din odaie. 

Înjură vesel greierul care cânta tihnit după sobă, se 
îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul pocnea de 
ger şi sta să ningă. În cerul atârnând la două palme 
deasupra salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de 
stăncuţe. 

Pe balustrada care înconjura cerdacul, Luş zări un ciur 
cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau de Ilinca, 
sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa 
câinelui, aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou, botezat 
astfel de Vasile Popescu, care făcuse armata la marină, cum 
sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri. Bunica Didina, 
căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea 
cafele, obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o 
slujise treizeci de ani, spăla scările, răzuind întâi gheaţa de 
pe ele cu un satâr vechi. 

„Mai bine încerc cu ea”, îşi spuse băiatul şi, călcând în 
vârful paşilor, alese patru nuci cu coaja groasă, pe care le 
înşiră pe prag. Turcoaia nu bănuia nimic, lovea îndesat cu 
muchia satârului, împrăştiind cioburi de gheaţă. 

Când bătrâna se opri să răsufle, Luş trase uşa spre el, cu 
putere. Răsunară patru pocnituri în şir, ca nişte focuri de 
armă. Înspăimântată, Turcoaia se lipi de balustradă. Atinsă 
cu genunchiul, căldarea cu fund de lemn, în care înmuia 
şomoiogul de câlţi şi-l storcea, se rostogoli în curte, săltând 
peste cuşca lui Hublou. 

— Ai, guştere, strigă Turcoaia, furioasă. Stai că-ţi dau eu 
ţie, îţi scot eu gărgăunii din cap... şi se repezi spre băiat, 
tropăind zgomotos cu bocancii largi. 

Luş se apără râzând de loviturile ei slabe şi dădu să se 
retragă în tindă. Din nefericire, tocmai atunci, pe scările 
care duc din cerdac în pod, apăru taică-su, purtând în spate 


un balot de tu! un, şi-l îmbrânci cu genunchiul până sub 
fereastră. 

— Ce e, mă, vorbi Vasile Popescu, ai dormit cu faţa la 
părete? Spune, să ştiu şi eu. 

Printre ţurţurii de gheaţă atârnând de la cosoroabă ca 
nişte fuse cu vârfurile în jos, Luş îi văzu faţa lată, umerii 
îngroşaţi de greutatea care apăsa peste ei, ochii mari, cu 
firişoare galbene, şi se lipi de perete. „Dacă mă cârpeşte, se 
gândi, să vezi că mă cârpeşte cu botul bocancului la 
ţurloaie”. 

— Tată, se rugă el, să nu-mi dai în fluierul piciorului. 
Sâmbătă seară avem bal. Pune-o pe Turcoaia să-mi care 
după ceafa cât ai tu poftă şi stai aci să vezi că nu mă feresc. 

— Nu, se împotrivi Turcoaia, las” să-ţi dea tat-tu, să simţi 
greu la os. Satură-l, Vasile, că azi-noapte, toată noaptea a 
umblat haimana prin sat, dârlăul. Dă jos tutunul şi 
deznoadă-i şalele. 

— Plesneşte-l dumneata, mamă, că-i vai de capul lui să 
intre-n mâna mea. 

— N-am putere, Vasilică, se plânse Turcoaia. [ine-l aci 
să-mi aduc cârja, s— o joc de două ori pe spinarea lui. 

— Îţi trece până vii, zise Luş, arde-mă acum cât eşti 
înfierbântată. 

— Sigur, îţi dă mâna să te bat eu, ai oasele tari şi tot pe 
mine mă doare când dau. 

— Înhaţă-l de urechi şi atâmă-te de el, o-ndemnă Vasile 
Popescu. 

Turcoaia apucă urechea băiatului între degetele slabe, 
iar Vasile Popescu o porni în jos pe scări. 

Scăpat de taică-său, Luş prinse curaj. Strigă din urmă: 

— Trebuia s-o pui să mă muşte de nas. 

Turcoaia de mult nu mai avea nici un dinte. 

Vasile Popescu se opri şi privi lung spre Luş. În ochii lui 
mari scânteia o dungă de amărăciune şi dispreţ, care 
despică bucuria băiatului. Tăcerea mâhnită a lui Vasile 
Popescu, răzbătând în priviri, subţire şi sticloasă ca un fir 


de apă în crăpătura unui ulcior, îl făcu pe Luş să se înfioare. 
Simţea zăcând în taică-său o durere adâncă. 

— Tată, strigă el cu glasul gâtuit de milă, hai, vino şi mă 
bate tu. 

— Vorbeşti prăpăstii, îi răspunse Vasile Popescu, ce-am 
eu cu tine?! 

— Ai, că te-am minţit. Ştii, oasele-alea de cal, pe care 
voia Turcoaia să le ardă ca să-şi fiarbă cafeaua în cenuşă de 
oase, le-am vândut eu pe cinci lei lui Titi Torofleacă, să-şi 
facă patine din ele. 

— Stai cuminte, că chiar mănânci chelfăneală. 

Turcoaia clătina capul supărată. 

— Ai scăpat, păcătosule! Treci sub geam şi scutură-te de 
pureci. 

— Pureci?! Se miră Luş. De unde pot să am?! 

— Maică, făcu Turcoaia, împingându-l la perete, tu nu 
eşti cruce-ntreagă, zău! Azi e-ntâi martie, zevzecule, şi ca 
să nu te mănânce purecii la vară trebuie să stai sub geam şi 
să strigi de trei ori martie-n casă, purecii afară! 

— Soru-mea Ilinca a strigat? Dac-a strigat ea, strig şi eu. 
Cheam-o aici să spună. 

— Mă, zise Turcoaia, agitând ciurul cu nuci, le vezi? 
Toate astea ţi le sparg în cap dacă nu strigi. 

Ca să scape, Luş se propti bine pe picioare şi strigă de 
trei ori: 

— Martie-n casă, purecii afară! 

— Aşa, se domoli Torcoaia, ascultă de ăi bătrâni, că n-au 
vânturat pământul de pomană. lar acum pune mâna pe 
ciomagu' cu care te-ai învârtit azi noapte prin sat şi du-te să 
spargi gheaţa de pe orzul din fundul grădinii. Când 
isprăveşti, îţi face Turcoaia o cafeluţă dulce, să te lingi pe 
deşte, cum bea coana Vărasca, Dumnezeu s-o odihnească-n 
pace blândă! 

— Nu e cazul să te rogi pentru ciolanele ei, că te-a băgat 
la cheltuială pe viaţă. 


— Eu beau cafeaua numai din năut. Singură mi-l pun 
primăvara, singură-l prăjesc. Duşmanule! 

Luş primi cu îngăduinţă veselă ocările Turcoaiei şi cobori 
în curte. Norii cenuşii se umflau, bătuţi de-un vânt din 
înălţimi. Peste hornul bucătăriei se încolăceau dâre de fum 
albastre. Hublou, făcând să-i zornăie lanţul legat de gât, 
lingea lacom picăturile de sânge prelinse lângă prispă din 
piciorul de oaie spânzurat într-un cui din perete. Alături, pe 
un podeţ de scândură, se înălţau, bine presaţi, baloţii de 
tutun căraţi cu spinarea de Vasile Popescu. 

Luş trecu pragul marchizei şi întinse mâna în colţ, să dea 
de ciomagul lui cu măciulie. Simţindu-l, soru-sa Ilinca aflată 
în odaia de-alături, unde cernea faină, scosese capul în 
deschizătura uşii şi-i spuse, c-o umbră de invidie: 

— Pleci la Râmnic, împieliţatule. 

— Minţi, răspunse el privindu-i faţa alungită şi albită de 
faină. Eşti proastă şi minţi!... şi vâjâi cu ciomagul prin aer, 
de parc-ar fi retezat pămătutfuri de scaieţi. 

O repezise, dar aştepta nerăâbdător ca ea să-i mai spună 
încă o dată că pleacă. Ghicindu-i jocul, Ilinca îşi retrase 
capul şi sita se auzi zbătându-se mai repede în palmele ei. 
Lipăitul acela era un cântec batjocoritor, care-l făcu pe Luş 
să-şi muşte buzele de ciudă. 

La şaptesprezece ani, cât avea fiecare, cei doi, frate şi 
soră, îşi pregăteau, zilnic, unul altuia, cu migală, o mulţime 
de necazuri. Dovedea cel mai adesea Ilinca, pentru că 
găsea ocrotire şi sprijin la maică-sa, căreia-i moştenise 
trăsăturile şi firea puţin răsfăţată şi visătoare. Ilinca era 
icoana Caterinei de altădată. Uneori, dimineaţa, când se 
scula şi o privea, Caterina avea sentimentul că trăieşte de 
două ori: era în acelaşi timp şi femeia de patruzeci de ani, 
uşor îmbătrânită, necăjită că timpul trecuse necruţător 
peste ea, şi era şi fata cu ochi negri, subţire, cu gura 
vânătă, precis conturată, ameţită de tinereţe şi trăindu-şi 
zilele neştiutoare ca vântul. 


După părerea lui Vasile Popescu, Luş şi Ilinca trăiau într- 
o permanentă încordare din pricina Caterinei. Pe când erau 
copii, Luş se răzbuna pe soru-sa, speriind-o noaptea, se 
scula şi pătrundea în odaia ei, mascat. Îşi înfigea bețe de 
chibrit între dinţii laţi, se învelea cu un cearşaf şi, ţinând în 
mâini o farfurie cu ţuică tare arzând cu flacără verde, 
trecea pragul şi răsturna cu piciorul un scaun. Trezită, 
Ilinca se îngrămădea în fundul patului, ţipând: gămăliile de 
fosfor scăpărând deasupra aburului verde i se păreau 
gheare de foc şi pucioasă, prelungindu-se spre ea s-o 
mistuie. Atunci Luş fugea în camera lui, arunca cearşaful şi 
se întorcea din nou, numai în cămaşă, mirându-se de ea că 
visează prostii şi strigă prin somn. 

Aţâţat de cântecul pe care-l îngâna sita purtată în 
palmele Ilinchii, Luş se gândi acum să se ducă la soru-sa să- 
i înfigă mâinile în plete şi să n-o slăbească până când nu află 
sigur ce e cu plecarea aia la Râmnic. Dar când privi în jur, 
spre a se asigura că maică-sa nu e prin apropiere, o văzu în 
curtea lui Iordache Nelersa pe Maria şi uită de soru-sa. Din 
gura podului, Vasile Popescu, răsucind în mâini chinga cu 
care se ajuta la cărat baloţii de tutun, îl zări, uimit, cum 
sare peste Hublou şi apoi se duce spre şurile de paie, cu 
ciomagul lipit de picior, de parcă s-ar fi pregătit să lovească. 
„Pesemne c-a văzut vreun dihor care-a scos capul din 
pleavă. Mă, prostule, vru să-i strige, aruncă ciomagul de la 
distanţă”, dar renunţă şi intră în pod, rupând cu palma o 
pânză de păianjen. 

Gardul care despărţea curtea lui Vasile Popescu de al lui 
Iordache Nelersa era mic, şi, ca să nu-l înjure Nelersa că-şi 
holbează ochii în bătătura lui, Luş se strecură în copca de 
unde scoteau pleavă pentru vite. Îndoit de spate, trăgând în 
nări mirosul amărui de paie vechi şi de şoareci, o privea, 
surâzând, pe Maria, cum aleargă, cu căciuliţa de lână roşie 
îndesată peste urechi, să verse cenuşa adunată din sobe şi 
să scoată apă de la fântână. (La câţiva paşi de el, pe o blană 
de scândură, sta la pândă o pisică grasă, cu ochii sticloşi. De 


două ori, Luş chiţcăi ca şoarecii, ca s-o vadă cum îşi 
zburleşte părul şi-şi încordează lăbuţele). Maria călca 
liniştit, fără să ştie că e privită, şi lui Luş îi venea să râdă la 
gândul că deseară o să-i arate cum scutură ea făraşul şi-l 
bate cu gura de pământ, supărata că nu se dezlipesc de pe 
el nişte coji de cartofi. Fata lui Nelersa lipsise de acasă trei 
zile la rând. Ros de dorul ei şi mai ales de ideea că e dusă la 
o verişoară din Lacovişte, care o chema din când în când să- 
i prezinte vreun flăcău, Luş trăise aceste trei zile neliniştit, 
chinuit de îndoială. Azi-noapte, era ora unsprezece şi 
jumătate şi ticălosul ăla de greier ţârâia pitit la căldură, un 
gând ascuns i-a dat de ştire că Maria s-a înapoiat, e acasă, 
în camera ei. S-a sculat şi a fluierat-o uşor sub fereastră. Ea 
a ieşit, furişându-se ca o nălucă, să n-o simtă taică-su. 
Tremura, căci nu-şi pusese pe umeri decât o flanelă subţire. 
N-a vrut să-i spună pe unde umblase. Ela îmbrăţişat-o şi i-a 
muşcat buzele, smulgându-i un țipăt scurt. Părul, carnea, 
răsuflarea ei, toate miroseau a lemn de agud - şi-n clipa 
aceea Luş şi-a zis că ea n-a fost nicăieri, că a stat ascunsă în 
scorbura agudului din grădină, ca să-l vadă pe el ce face, o 
caută sau se duce la altele? 

— Ştiu unde-ai fost, Marie. 

— Unde? 

— În agud. În scorbura lui. M-ai pus la încercare. 

Maria a râs, l-a sărutat repede pe gură, s-a întors şi a 
fugit în casă. Sus, in camera lui, lordache Nelersa aprinsese 
lumina: poate auzise ceva din şoaptele lor, poate se scula să 
fumeze o ţigară. 

Deodată, Luş simţi clar paşii cuiva care se apropia furiş 
de ascunzătoarea lui. Înhăţă un coş de nuiele şi începu să 
îndese pleavă în el, trăgând cu amândouă braţele. Valul de 
praf galben, scormonit cu îndârjire, îi pătrunse în gâtlej, 
provocându-i tuşea. 

— Mestecă-ncet, auzi el glasul lui taică-su, nu-nghiţi ca 
un căpcăun. 


Dezlipindu-şi burta de pe coşul plin, Luş se răsuci spre 
Vasile Popescu. Fălcile cărnoase i se mişcau fără voie, de 
parcă într-adevăr ar fi mestecat ceva. În realitate, se sileau 
numai să scuipe praful. 

— Zi aşa, te-nfrupţi de unul singur! Spuse iar Vasile 
Popescu. 

— Cu ce? Făcu Luş, trăsnit. 

Vasile Popescu nu-i răspunse. Ridică piciorul peste blana 
unde şezuse la pândă pisica şi pătrunse, pe lângă Luş, în 
scobitura aia în formă de copcă. Înalt, atingea cu capul 
streaşină, îşi îndoi genunchii, să nu-i intre paiele în ochi şi 
înfundă braţul drept în peretele şurii. Venise încoace mânat 
de gândul că Luş dăduse peste gutuile puse de el în pleavă, 
la păstrare, toamna trecută. (Săritura aceea peste Hublou 
indica sigur că băiatul descoperise o taină). 

Luş, care se trăsese mai la o parte, aştepta curios. În 
curtea lui Nelersa, Maria găsise o fâşie de gheaţă trainică 
şi, luându-şi avânt, zbura veselă de-a lungul ei, cu mâinile 
desfăcute larg şi cu fusta lipită de picioare, deasupra 
genunchilor înroşiţi de frig. 

Gutuile erau neatinse în culcuşul de lângă stâlpul pe 
care fusese clădită şura. Vasile Popescu făcu un şanţ în 
pleava afânată şi caldă ca rumeguşul abia ieşit de sub 
ferăstrău şi le trase afară. Mari, aurii, strălucitoare, îl 
făcură pe Luş să surâdă pofticios. Aroma lor plăcută, 
amestecându-se cu aia a boabelor de grâu pierdute în 
pleavă, se răspândi dintr-odată în aerul strâns de ger, 
îmbătându-l pe băiat. 

— Adună-le-n coş, ii spuse Vasile Popescu. Şi ia şi 
mănâncă. Doar pentru voi le-am păstrat. 

— Tată, rosti Luş fericit, tu eşti al mai bun tată de copii. 
Zău! 

Purtând coşul în braţe, pomi spre bucătărie. „Dacă Ilinca 
îmi spune că e adevărat că plec la Râmnic, îi dau ei şi 
partea mea”, se gândi el. Pe taică-su nu-ndrăznise să-l 
întrebe. Obişnuit, Vasile Popescu vorbea puţin şi nu-i plăcea 


veselia împinsă prea departe, iar Luş, aflând că pleacă, nu 
s-ar fi putut opri să sară într-un picior, chiuind, lucru care, 
poate, l-ar fi făcut pe Vasile Popescu să-şi anuleze hotărârea 
dintâi. 

Ţinea să meargă la Râmnic, fiindcă auzise de la Titi 
Torofleacă, prietenul soru-si, c-au ieşit nişte brichete care, 
când le aprinzi, cântă patru cântece la rând. Strică o sută 
de lei şi cumpără trei bucăţi. Seara, când se va-ntâlni cu 
Maria, va scăpăra pe ascuns şi Maria va încremeni de 
mirare, văzând că buzunarele lui cântă. 

Dar Ilinca nu vru să-l primească în vorbă. Isprăvise de 
cernut faina şi plămădea pâine, stând în genunchi pe un 
capăt de cuvertură veche. În bucătărie, care avea un singur 
ochi de geam, lumina dimineţii era mai tulbure decât afară. 

— Mi-ai zis că-s proastă, de ce te ţii de coada proştilor?! 
De altfel, prostul-proştilor e ăla care cunoaşte la proşti. Du- 
te şi lasă-mă-n pace. Dacă nu pleci, o strig pe mama! 

— Stai liniştită, spuse Luş cu voce scăzută. Şi să ştii, dacă 
aflu că m-ai minţit în chestia cu Râmnicul, ţi-l cotonogesc 
pe Titi Iorofleacă. Sâmbătă, la bal, o să stai să rezemi 
colţurile, iar Titi o să zacă în aşternuturi la dispensar. 

— Că nu mai pot eu de Titi! 

— Bii-nee! O s-o rogi pe Turcoaia să-i descânte de 
sperietură. 

Se ridică şi făcu doi paşi spre ea, continuând 
ameninţător: 

— Şi-o s-o rogi să-ţi descânte şi ţie. 

Ilinca n-avu timp să se mai ferească, Luş îi înfipse 
mâinile-n plete şi-o scutură ca pe un sac. Ilinca ţipă. Atrasă 
de strigătele ei, în odaie intră Caterina. Fusese în sat, după 
o spată pentru războiul de ţesut. Nu întrebă cine-i 
vinovatul, apucă bătătorul de la putinei şi-l croi pe Luş 
peste şale. 

— Fir-ai tu afurisit, derbedeule! Tat-tu se chinuie, 
săracul, să care tutunul din pod, să plecaţi la Râmnic şi tu 
umbli după gâlceavă. Na! Si îl mai plesni o dată. 


Ilinca râdea printre lacrimi, Luş strâmbându-se de 
durere, cu o mână încerca să apuce băţul cu cealaltă 
bâjbâia să prindă clanţa uşii. 

— la cazmaua şi mergi de scoate butoiaşul cu vin 
îngropat lângă porumbar. 

— Să-l dezgroape cui i s-a făcut de băutură, spuse Luş, 
izbutind să se strecoare în tindă. 

— Ce e acolo, Luş? Întrebă din cerdac Vasile Popescu. 

— Mama. Cică să dezgrop butoiaşul cu vin. 

Caterina ieşi în prag, Luş se trase repede, vreo cinci 
paşi, către grădină. 

— Să-l dezgroape, spuse Caterina, să-i duceţi şi lui Dan, 
la oraş, o damigeană. Mişcă-te când îţi spun, se întoarse ea 
către Luş. 

— După voi ar trebui să mă împart în şase, răspunse Luş 
cu împotrivire moale, îndreptându-se spre magazie. 
Turcoaia m-a trimis să sparg gheaţa de pe orz, tu zici să 
dezgrop butoiaşul. 

— Vai, vai, vai! Îl căină fals Caterina, a dat în greu odorul 
mamei! 

„Am dat, n-am dat, bine că plec în Râmnic”, se gândi Luş 
înveselit, urcându-se pe o putină în magazie, ca să tragă 
cazmaua vârâtă pe după coama acoperişului. Văzu trei 
blăni de iepure atârnate în perete. Le smulse cozile, 
smucind puternic de ele, şi le aşeză buchet pe lada cu 
mălai, zugrăvită cu doi porumbei cioc în cioc. Blănile erau 
pentru Ilinca, să-şi căptuşească un cojocel. 

Între timp începuse să ningă. Fulgi subţiri şi rari. Cu 
mâinile petrecute de după capetele cazmalei aşezată pe 
umeri, Luş se opri lângă grămada de tutun, răspândind un 
miros înţepător, şi se uită la Turcoaia, care răzuia ceaunul 
să pună de mămăligă. În afară de Hublou, aşezat cu fălcile 
pe pragul cuştii, nu mai era nimeni prin apropiere. 

— Turcoaie, rosti băiatul, încântându-se de propriile-i 
vorbe, vreau să-mi răspunzi sincer la o întrebare: cine-a 


muncit tutunul ăsta, cine l-a răsădit, l-a cules, l-a înşirat pe 
sfori să-l usuce soarele, l-a împăpuşat şi l-a făcut baloţi? 

— Se ştie cine. 

— Punem cazul că nu s-ar şti. 

— Tu, răspunse Turcoaia. Dar nici ăilalţi n-au stat cu 
mâinile în sân. Ei la gospodărie, tu pe lotul individual. 

— Află, Turcoaie, reluă băiatul, că astăzi încasez primii 
bani munciţi de mine şi o să-ţi cumpăr un şal. 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, maică! Îl pun în lada de 
moarte, să mă-ngropaţi cu el. O să-l arăt la toţi pe lumea 
ailaltă, lui moş-tu Petrache, Rariţei, şi lui nen-tu Zamfir: 
Uite, e de la nepotul Luş! Tare nu mai pot, Luş maică, şi-mi 
rog ceasul de pe urmă, începu să se vaiete Turcoaia şi 
băiatul se înfioră de glasul ei. 

Pentru prima oară o vedea cât e de bătrână şi istovită. În 
iama asta, care acum se mai ţinea într-un dinte, Turcoaia se 
topise, scăzuse, ai fi zis că se înghesuie în ea ca să alunge 
frigul ce-o pătrundea tot mai adânc. 

— Nu mai am pic de vlagă-n mine, continuă bătrâna, şi 
bine-ar face Maica Precista să m-astâmpere de pe lume. 

Resemnarea ei făcu să aţipească bucuria băiatului. 

— Să nu-ţi rogi moartea, Turcoaie, îi zise el. Vreau să joci 
la nunta mea. 

— Dacă m-o ţine Ăl-de-sus, îţi joc şi băieţii pe genunchi. 

— Neapărat, întări Luş cu convingere fermă, de parcă şi 
viaţa şi 
Moartea ar fi atârnat de porunca lui. 

— Luş! Strigă aspru Caterina, ciocănind în geamul odăii. 

— Acum sunt gata, răspunse el. Luaţi şi spălaţi 
damigeana pentru Dan. Spălaţi-o bine cu apă caldă. 

Pornind să dezgroape butoiaşul, dezbrăcă haina, să nu-l 
încurce la lucru, o azvârli pe ulucul răsturnat pe podeţul 
porumbarului şi înfipse cazmaua în pământul încleştat de 
vânturile iernii. Ningea, dar fiind frig, fulgii de zăpadă, mici 
şi însetaţi, cum sunt colții babei, cădeau prin aer fără să 
plutească, un fel de sare frământată undeva sus şi 


împrăştiată la întâmplare. Lovind cu fierul, totdeauna la 
muncă, Luş apăsa cu dinţii pe buza de jos şi semnul se 
păstra în carne zile întregi, sub forma unei linii sângerii, 
băiatul îşi închipuia că dă să-şi distrugă duşmanii din 
Lacovişte, flăcăii pe care Maria îi cunoştea la verişoara ei. 
„Uite cum îţi dau eu ţie la cap, dacă nu-ţi vezi de treabă”. 
Dacă i-ar fi avut acolo, lungiţi în groapa pe care-o săpa, cel 
mult le-ar fi croit vreo două pe spinare. „Mai vrei? Întreba 
ridicând cazmaua. Mai ţine una. Nu te joci tu cu mine, 
domnule, că te fac mii de bucăţi şi-ţi dau sare!” 

Butoiul, fusese de bere, capacitatea cincizeci de litri, 
doagele groase din stejar, cercuri solide de şină, era plin cu 
must. lLuş aruncă pământul din jurul lui, aruncă 
desfăcându-le scârbit, paiele mucegăite şi putrede în care-l 
înveliseră astă-toamnă, pe urmă, înghenunchind, îl împinse 
pe arie. 

Îşi trosni oasele spatelui şi dădu să ia cazmaua ca să 
astupe la loc groapa din care urca o spumă de abur, când 
văzu, uimit, că butoiul se rostogoleşte, neîmpins de nimeni, 
prin curte, către peretele bucătăriei. Butoiul trecu, săltând 
anevoie, peste nişte bulgări de cărămidă, turti o balegă 
îngheţată şi izbindu-se de buturuga pentru despicat lemne 
şi tăiat păsări, o pomi îndărăt. Se opri în gardul de nuiele al 
grădinii, se răsuci încet, în ochi, şi lunecă iarăşi de-a dura, 
către poarta cea mare pe care tocmai intra camionul 
gospodăriei, venit să încarce tutunul. Şoferul, neîntelegând 
nimic, îl chema George, avea douăzeci de ani şi purta o 
salopetă neagră, ca de tanchist, cu o mulţime de buzunări 
aplicate, puse frâna şi claxonă. Butoiul se lovi de bara din 
faţă a camionului şi se rostogoli înapoi. Părea că înăuntrul 
lui e ascuns un copil care-l mână prin curte, bătând repede 
cu picioarele în doage. 

— Tata... Turcoaie... leşiţi, mă, să vedeţi minune! Strigă 
Luş. Chemaţi-o şi pe mama şi pe Ilinca. Tu-i cădelniţa mă-si, 
înjură el bucuros, uitând că sunt de faţă părinţii, parcă-i 
plin de spiriduşi. 


— Cum fuge singur! Se miră George. 

— Singur, răspunse Lugş. Şi e plin cu vin, auzi?! 

Turcoaia şi Caterina îşi făcură cruce. Într-o rochie 
subţire, cu picioarele goale şi mâinile încă pline de aluat, 
llinca privea râzând. Nu mai pomenise asemenea 
întâmplare. Aţâţată, luă un pumn de nuci şi le aruncă în 
calea butoiului. Nucile pocniră ca sub călcâi. Luş adună 
miejii în pumn şi-i strigă fetei să arunce altele. Lung, 
subţire, cu capul gol, în părul lui negru, tuns scurt, fulgii de 
zăpadă se topeau repede, se rotea năuc în jurul butoiului. ÎI 
sări din mers, de două ori, ca pe Hublou, apoi vânturând 
braţele strigă, de parc-ar fi avut de-a face cu un om beat, 
care-a prins chef să danseze: 

— Uşurel, nu te-nmuia, sus pingeaua! 

— Opreşte-1, nene, îi spuse George lui Vasile Popescu, că 
dac-ajunge să iasă în uliţă, drept la bodegă se opreşte şi se 
varsă singur în sticle. 

— Da, trebuie să-l opresc, ca să încărcăm. 

Spre mâhnirea lui Luş, Vasile Popescu aşeză butoiul 
lângă perete, îl încălecă şi-i scoase dopul de lemn, trăgând 
de el cu burghiul. Prin vrană năvăli gâlgâind o undă 
tulbure, care se prelinse pe doagele murdare şi pătă 
zăpada. 

— Căldarea, strigă Luş, speriat. Repede, că dă tot afară. 

— Lăsaţi, le opri Vasile Popescu pe femei, a curs cât 

trebuia. 
I-am dat aer şi aerul îi taie puterea. Butoiul, ca să ştiţi şi voi 
că nu-i nici o minune, fugea de colo-colo pentru că mustul 
din el n-avea aer, bolborosea şi se izbea pe înfundate în 
pereţi. 

Caterina aduse furtunul şi umplu damigeana pentru 
Dan, băiatul cel mic, elev de liceu la Râmnic, iar cei din jur 
se repeziră toţi cu cănile întinse, vinul trebuia să fie al naibii 
de dulce, în afară de Vasile Popescu, care se apucă să 
încarce baloţii de tutun în camion. Omul se mişca încet şi 
tăcut, o tăcere grea, prevestitoare de rău, şi Luş, de frică să 


nu-l supere tocmai acum, n-avea pereche când era vorba 
să strice ceea ce clădea cu trudă o zi întreagă, bău vinul pe 
nerăsuflate, vărsând câteva picături pe piepţii flanelei, şi 
urcă pe platformă ca să primească baloţii din braţele lui 
taică-su. 

Între timp, pe pragul bucătăriei, rezemat de uscior, 
George îşi trecea vârful limbii printre buzele crăpate de 
ger, pândind o clipă prielnică să închine cu cana către 
Maria lui Iordache Nelersa, ieşită să atârne nişte rufe pe 
culme, sârma întinsă de la o grindă a casei până la 
cosoroaba şopronului. „Dacă îndrăzneşte, îşi spuse Luş, şi 
blestema în gând lanţul scurt al lui Hublou, sunt pierdut, 
sar în gâtul lui şi-aleluia drum la Râmnic!” 

Dar nenorocirea se abătu din altă parte. Ducându-se în 
magazie după un ciur de mălai, Ilinca găsi cele trei cozi de 
iepure smulse din trupul blăniţelor fumurii, şi veni cu ele la 
Vasile Popescu. 

— Uite, strigă ea printre lacrimi, cum mi-a ciuntit 
blăniţele, din care ziceai să-mi fac căptuşeală şi guler la 
cojocel! Numai de capul meu se ţine pârlitul-păriliţilor! E-n 
stare să-mi adune lucrurile grămadă şi să le dea foc. Zi şi tu 
dacă nu-i duşman pe mine! 

— Ba tu eşti duşmancă pe sufletul meu! Sări Luş cu 
gura. Cozile alea, poate le-or fi ros şoarecii. De unde până 
unde se repede ea la mine, tată, că le-am rupt eu?! 

— Tu... tu, strigă Ilinca, numai tu ai intrat în magazie 
astăzi. O să-ajung să-mi iau lumea în cap din pricina ta. 

— Taci şi tu odată, spuse Vasile Popescu, trei cozi de 
iepure nu-s trei cozi de oaie. 

— Chiar aşa, făcu Luş. Într-o zi iau puşca ta şi-i aduc 
zece iepuri, să jupoaie la ei până i s-or beli deştele. Mare 
scofală o coadă de iepure! Se strâmbă el plin de dispreţ. 

Mânioasă, fata îi aruncă în ochi cozile făcute şomoiog şi 
fugi în casă. 

— Eu, în locul ei, dădeam c-o piatră, spuse Vasile 
Popescu, şi, apucând de marginea oblonului din spate, îl 


ridică în legăturile lui de fier. 

Luş tăcea cu capul în piept. 

— O să-ţi fie frig aşa, zise Vasile Popescu, strigă să-ţi 
aducă şuba cea mare. 

— Nu-mi trebuie, răspunse Luş, sunt îmbrăcat gros. 

Prefera să degere decât să se înfăşoare în şuba care 
mirosea a pişălău şi a sudoare de cal. 

— Treaba ta, tu o să dârdâi de frig... Hai, George, urcă- 
te, să-i dăm drumu! 

Lătrată de Hublou, maşina ieşi din curte, cotind pe lângă 
fântână. De sub coviltirul prelatei, Luş privea prin ninsoare 
casa lor, care rămânea mereu în urmă. Aşezată în marginea 
satului, deasupra unei rupturi de mal, căpriorii ei 
sporovăiau cu toate vânturile. Peretele dinspre câmpie şi 
acoperişul de tablă, înclinat, se îmbucau, ajungând să 
formeze un dreptunghi negru pe care se distingea clar, şi 
din depărtare, jocul încâlcit al fulgilor de zăpadă. Globul din 
plăci de oglindă, aşezat în creastă, Vasile Popescu îl adusese 
în raniţă, la întoarcerea din război, semăna acum cu 
cocoşelul de lut, dat cu smalţ, pe care Luş, în copilărie, îl 
umplea cu apă şi sufla în el, facându-l să cânte. „Sub el, o 
să pun eu la vară o colivie cu scatii”, se gândi Luş. Frate-su 
Dan, venit acasă în sărbătorile de iarnă, îi spusese că la 
Râmnic, în spatele pieţei, de trei ori pe săptămână se ţine 
târgul special de păsări, porumbei, scatii, papagali, 
progorii, şi L.uş îşi făcea socoteala că, după ce vor încasa 
banii pe tutun, se va duce cu Dan să cumpere o pereche de 
scatii. „Îi dau lIlinchii, asta pentru că Titi Torofleacă, 
prietenul soru-si, se pricepea să împletească din nuiele de 
salcie colivii şi coşuri, dar s-o ferească Dumnezeu să nu le 
pună de mâncare ce trebuie!”. 

Deodată băgă de seamă că maşina ieşise din şoseaua 
naţională şi gonea pe drumul ce duce la baltă. „Ce dracu i-a 
găsit?” se întrebă el, privind câmpia care se îneca în 
ninsoare. Orizontul se ţâra tulbure, la vreo sută de metri în 
urmă. „Ştiu ei ce fac, poate c-aşa scurtăm drumul”, încercă 


băiatul să se liniştească şi se lipi cu spatele de grămada de 
tutun. Vântul intrând prin spărturile prelatei îi aruncase o 
suflare de gheaţă. „Iarnă țigănească, înjură el, ţine de vreo 
cinci luni, mama ei, şi nu se mai termină!”. Adăpostit între 
baloţi, smulse o foaie de tutun, galbenă ca berea, o frecă în 
palme şi turnă firele în buzunar. Nu fuma, dar Maria-i 
spusese că firele de tutun rătăcite prin căptuşeală fac să 
miroase hainele a bărbat. 

Frânele scrâşniră ascuţit — „dobitocul ăla de George n- 
ar face două parale nici pe linia grajdurilor, darămite la 
volan”, Luş se pomeni aruncat înapoi, un balot se rostogoli 
peste picioarele lui şi, până să-l împingă în lături, Vasile 
Popescu, desfăcând oblonul, sui pe platformă, puse umărul 
în spatele grămezii de tutun şi-i făcu vânt într-o râpă din 
marginea drumului, mărginită de tufişuri de pomuşoară. 

Luş privea la el năuc. 

— Scoal' şi pune mâna de m-ajută, zise Vasile Popescu, 
dăm jos totul, tutunul de la noi e bolnav, are mozaicul 
tutunului, trebuie să-l ardem! Haide, continuă el, văzând că 
Luş îl priveşte aiurit, nu puteam să-ţi spun acasă, femeile 
încep repede să bocească... Tu înţelegi, eşti om mare de- 
acum, statul o să ne despăgubească cu ceva... Se-ntâmplă, 
nu e nimeni vinovat, mai încolo o să-i spun eu şi maică-ti şi 
Turcoaiei şi Ilinchii... 

Vorbind, arunca restul baloţilor, unul câte unul, iar jos, 
George, în salopeta neagră, ca de tanchist, răsturna în 
râpă, cu botul bocancului, păpuşile scăpate de sub sfori. Luş 
încercă să ia un balot, dar braţele nu-l ascultau, îi atârnau 
moarte pe lângă trup. Mişcându-şi chinuitor fălcile mari, 
cobori sau mai mult alunecă de pe platforma camionului, 
făcu vreo zece paşi şi se opri de partea cealaltă a râpei. 
Ninsoarea cădea peste el, deasă, bogată şi lui i se păru 
deodată că aerul de deasupra câmpiei e colindat de şoricei 
mici, albi, şi se scutură. Undeva, pe baltă, cineva bătea cu 
maiul în gheaţă şi ecoul loviturilor i se spărgea în urechi, 
înfiorându-l. 


Jos, în râpă, Vasile Popescu aprinse un chibrit şi-l vâri 
sub foile de tutun. Un val de fum greu, necăcios, săltă şi se 
despleti peste tufişurile de pomugşoară. Flăcări mici jucau 
pe grămada de tutun, săreau, se stingeau şi iarăşi se- 
aprindeau. Păreau limbile unor pui de vulpe, care se-ntind 
din groapă să lingă aerul. 

— Cu banii ăia... zise Luş. 

— Vroiai să petreci diseară la bal? Râse George, strâmb. 

— Nu, răspunse Luş, banii ăia, o să zicem acasă că-i 
primim mai târziu... 

Se miră singur de vorbele lui, căci vroise să spună 
altceva. Vroise să spună că cu banii ăia îşi făcuse multe 
planuri, dar se pomenise, pe neaşteptate, rostind cu totul 
altceva. 

Vasile Popescu îl aprobă, înclinând capul şi Luş îşi 

întoarse ochii de la foc, depărtându-se de marginea râpei. 
Turcoaia îi spusese odinioară că faptele copiilor rămân 
înscrise în ochii lor, pe vremea aia, lui îi plăcea să lingă 
smântână de pe oale şi, când se furişa în beci, ţinea 
pleoapele strâns lipite, şi, dacă descoperea apoi c-au fost 
prin apropiere câinele Hublou sau pisica, îi închidea pentru 
o zi într-un şopron părăsit, şi se temu o clipă că la 
întoarcerea acasă, Caterina, Turcoaia şi Ilinca vor afla, 
privindu-l, tot ce s-a întâmplat. După câţiva paşi despică 
aerul cu palma, furios, ca şi cum ar fi alungat toate 
credinţele copilăriei şi se suci spre vatra în care ardea 
tutunul. 
Pământul, ca o vietate, sugea lacom fumul acru şi-l azvârlea 
în şuviţe murdare în adâncul ninsorii, peste baltă şi peste 
câmpie, într-acolo unde se năştea, ca să moară curând, cel 
din urmă viscol al anului. 

Luş, privind flăcările roşcate, uşor îndoite de vânt, 
înţelegea că trăieşte cea dintâi suferinţă adevărată. 


COCOȘUL ROŞU 


„Cocoşul roşu”, mi-a spus Ştefan Drăgan, instructor al 
Sfatului popular raional Brăila, într-o seară de februarie, 
când ne-a înfundat viscolul pe amândoi într-un sat de 
câmpie — „Cocoşul roşu” este povestea tinereţii lui Ion 
Chiriac, prietenul meu de care m-am legat în vremuri de 
furtună. 

Pe Chiriac l-am întâlnit în timpul secetei celei mari, în 
1947, când ne-am băgat amândoi argaţi la unul Gheorghe 
Jinga din Plătărăşti, sat aşezat pe malul Dunării. Jinga avea 
în bălți treizeci de pogoane de pământ bun, în care creştea 
de minune porumbul şi orezul, o herghelie de vreo douăzeci 
de cai şi ţinea două năvoade cu luntri. În curte, lângă casa 
de piatră, lungă, într-o odaie de lut, joasă, Jinga avea şi un 
cazan de fabricat ţuică, în preajma căruia, toamna, stăruia 
un miros care-ţi tulburai minţile. Am văzut acolo curci care, 
ciugulind bobiţe din boştina fiartă, se îmbătau într-atât 
încât nu mai puteau să meargă. 

Chiriac a ajuns la Plătărăşti, pe de-o parte mânat de 
foame, pe de altă parte mistuit de o patimă care-l chema 
să-şi risipească anii hălăduind prin lume. Omul ăsta a stat 
mai mult pe drumuri: a dormit cu ţiganii sub stele şi cu 
hamalii prin gări, a învăţat de la moţi cum să cioplească 
lemnul, de la pescarii de pe mare să lege prietenie cu 
cineva numai după ce trec împreună prin două furtuni, a 
muncit prin cătune, după cum a muncit prin oraşe, însă 
nicăieri n-a prins rădăcini. Părinţii nu şi-i ştie, susţine că 
nici n-a avut, că s-a trezit singur într-o zi, dorind s-o apuce 
dintr-odată încotro o vedea cu ochii. N-a fost cine să-i 
spună: „la-o pe aici”, şi a pornit de capul lui, mai întâi spre 
dealuri, apoi spre munţi şi iarăşi în câmpie, ca o pasăre fără 
cuib. Jinga l-a găsit într-o noapte de primăvară lungit sub 
nucul din faţa casei şi a chemat dulăii să-l sfâşie. 

— Marş de-aici, a rânjit Chiriac, că n-aveţi ce înţelege din 
mine! Nu vedeţi că-mi sună oasele ca nucile într-un sac?! 


Într-adevăr, era aşa de lung şi uscat, încât puteai să juri 
că-i înşirat pe-o funie. 

Jinga l-a primit argat numai pe mâncare şi pe 
îmbrăcăminte. l-a aruncat din magazie, aşa cum mi- 
aruncase şi mie cu o lună în urmă, nişte haine pe care le 
lepădase vreun alt argat pus pe goană. Pantalonii îi fluturau 
pe pulpe, iar haina, cu buzunarele desprinse şi nasturii 
smulşi, îi atârna pe umeri fluturând, de parc-ar fi fost prinsă 
în vârful unei prăjini. 

Jinga se purta cu noi fără mofturi. Legea lui era una: 
cine are pâinea porunceşte, ceilalţi, dacă nu vor să piară, se 
supun. 

— Aşa nu mai merge, a răbufnit odată Chiriac. Ne scoli 
în crucea nopţii şi nu ne slăbeşti toată ziua. Prea ne-ai 
băgat înjug. 

Auzindu-1, Jinga făcu ochii mari şi rânji: 

— Da ce-ai vrea tu, să dormi până la amiază? Pofta-n cui! 
În curtea mea nu-— i loc pentru leneşi. Nu-ţi place, ia-o la 
sănătoasa. 

Chiriac făcu câţiva paşi spre el şi-l întrebă, parcă fără 
nici o legătură: 

— Ştii că eu am trăit şi printre bihoreni? Ai auzit? 

— Du-te dracului, ce-mi pasă mie pe unde te-ai vânturat! 

— Uite ce-i, făcu Chiriac liniştit, bihorenii, când le cade 
cineva duşman, pândesc o noapte întunecoasă, îi dau foc la 
avere, apoi se urcă pe o culme şi strigă de trei ori: „Cocoşul 
roşu”. Asta-i, aşa, ca o poveste... 

Jinga înghiţi în sec şi tăcu. Dar, după întâmplarea asta 
începu, rar ce-i drept, să iasă şi să pună umărul la treabă în 
rând cu noi. În schimb, nevastă-sa şedea ca şi înainte numai 
în casă şi trebuia să-i ducem totul sub nas. Tiţa, singura lor 
fată, la fel. Tiţa însă, spre deosebire de taică-său, părea că 
pune ceva preţ pe noi. Ea ne socotea şi buni şi râi. Buni, 
fiindcă nu-i refuzam nimic, răi, fiindcă n-aveam un rost 
anume în lume. Lliţa era fată frumoasă, împlinise 
şaisprezece ani şi fugise de două ori de la liceu, ultima dată 


hotărâtă să nu se mai întoarcă niciodată, avea ochii mari 
migdalaţi, obraz rotund şi buze subţiri, 

Palide, ai fi zis că şi le muşcă mereu, iar părul lung, 
castaniu, îi bătea până mai jos de coate braţele pârguite de 
soare. 

Chiriac nu se temea să-l înfrunte pe Jinga, dar când se 
nimerea să fie de faţă şi Tiţa devenea dintr-o dată supus şi 
chiar umil. Tot ce era până atunci în el curaj şi îndrăzneală 
se topea, pierea ca nimica. La început, am crezut că se 
sfieşte de ea, fiindcă o ştia umblată cât de cât prin şcoli, dar 
mai târziu, când am văzut că un zâmbet de-al ei îi şterge 
din suflet batjocura îndurată într-o săptămână, m-am 
speriat şi-am înţeles nebunia în care intrase: o iubea. 

— la seama, i-am spus, Jinga o să te măture fără să stea 
pe gânduri. Lasă prostiile! 

Dar el, din zi în zi se aprindea tot mai mult şi nu mai 
vroia să ştie de nimeni şi nimic. 'Tiţa, ca orice fată de vârsta 
ei, a simţit repede că prietenul meu o iubeşte. Şi nu s-a 
supărat. Dimpotrivă, s-a prins în joc. Şi de unde mai înainte 
n-ai fi scos-o din casă nici cu arcanul, acuma se rotea toată 
vremea prin jurul nostru, uneori dându-ne chiar o mână de 
ajutor. Asta o făcea mai ales când scoteam din grajduri 
mânjii aduşi din herghelie ca să-i învăţăm la ham. Treaba cu 
ei era un adevărat chin; se repezeau, sălbatici, ca să muşte, 
izbeau cu copitele, sau mai rău, se trânteau peste hulube şi 
le făceau praf. 'Tiţa lua biciul, intra între ei şi-i întărâta şi 
mai mult. Făcea asta fiindcă îi plăcea să guste primejdia, 
dar mai ales să stârnească admiraţia prietenului meu. Şi 
într-adevăr, Chiriac o privea cu mândrie, lacom, fără să se 
mai sature. 

Jinga, când se brodi într-o zi s-o vadă întărâtând mânjii, îi 
strigă disperat să se întoarcă în casă, să nu se întâmple 
vreo nenorocire. Chiriac, în schimb, încercă s-o întărâte. 

— 'Ţi-e frică, râse el, ţi-e frică? Bucovinencele, tu-i mama 
lor, ar şti ele ce să facă. Alea-s odată femei, nu se tem nici 
de dracu! 


Ţiţei nu-i era frică. Şi-a arătat-o curând, într-o seară, la 
un bal, când l-a lăsat pe Luca, feciorul părintelui Oancea, să 
reazeme pereţii şi a dansat numai cu Chiriac. Jinga turba. 
Spre ziuă n-a mai putut răbda ocara, a smuls-o din braţele 
lui Chiriac şi a dus-o acasă, unde a zdrobit-o cu pumnii ca 
un nebun. După ce şi-a vărsat focul ne-a chemat şi ne-a 
spus: 

— Luaţi-vă bulendrele şi plecaţi numaidecât la orezărie. 

Orezăria era pe malul ălălalt al Dunării, în baltă. Acolo 
poruncea unul Berechet, cumnat cu Jinga. Era mecanic la 
pompa care împingea apa prin vaduri, aproape o gârlă. Apa 
ţinea verde lanul de orez, pe care flăcările soarelui dădeau 
să-l mistuiască. Era în iunie şi văzduhul tot părea o uriaşă 
cărămidă încinsă care ne fierbea creierii, în vreme ce 
fugeam cu sapa în mâini de-a lungul vadului, ca să astupăm 
spărturile făcute de şuvoaie. La prânz mâneam nişte păsat 
de mei subţire, iar seara ne înghesuiam într-o colibă la un 
loc cu rudarii, vreo paisprezece inşi cu femei cu tot, plătiţi 
să plivească buruienile. Ca să încăpem cu toţii, trebuia să 
dormim cu genunchii la gură, într-o duhoare de nămol şi de 
peşte, rudarii puneau cârlige şi undeau la un cot al fluviului, 
mai păcătoasă decât damful de boştină fiartă care stăruia în 
preajma cazanului de fabricat rachiu. Afară, unde roiau 
ţânţarii ca un vânt al pustiului, nu se putea dormi cu nici un 
chip. 

Chiriac tânjea de dorul [iţei, pe care nu putea s-o mai 
vadă decât duminica dimineaţa, când mergeam să ne 
primenim. Şi ca să-i treacă dorul, seara, punea ţigăncile să-i 
cânte şi să-i ghicească norocul în cărţi. 

Duminica, Tiţa îl aştepta în vad şi începeau amândoi o zi 
de petrecere, pe care nu le-o tulbura aproape nimeni. Jinga 
şi nevastă-sa erau duşi la biserică, la slujbă, iar după ce 
ieşeau se trăgeau în fundul casei şi beau rachiu. Jinga bea 
până când mustaţa roşcovană, răsucită în sus, ungureşte, îi 
cădea ca o potcoavă peste colţurile gurii. Când se 
cherchelea de-a binelea, începea să cânte tâlhăreşte: 


Hai, hai, 

Cu Terente nu mai e de trai. 

I-a scris carte lui Brătianu 

Că-i confiscă-aeroplanu 

Când l-o prinde prin regatul lui... 

Chiriac şi Tiţa se pierdeau prin livadă şi eu rămâneam să 
mă prăjesc la soare pe rampa magaziei. După ce se săturau 
de umblat se întorceau şi începeau să se joace cu 
porumbeii. Tiţa trecea sub cuşti şi fluiera şi gângurea până 
ce multe perechi de porumbei veneau să i se aşeze pe 
umeri şi pe braţele întinse. Oamenii care treceau pe drum 
se opreau în loc s-o admire, şi ea, ca să-i reţină cât mai 
mult, scornea şi făcea tot felul de pozne. Chiriac o urmărea 
cu încordare. În clipele alea îmi părea că el îi comandă 
mişcările şi ea i le îndeplineşte fără greşeală şi fără să lase 
să se întrevadă că ar fi înrâurită de cineva din afară. 

Drept să spun, însă, niciodată nu mi-am dat seama cât 
adevăr cuprinde părerea mea, pentru că jocul cu porumbeii 
se sfârşea mai totdeauna în acelaşi fel: maică-sa apărea la 
fereastră, buhăită de beţie şi-i striga răguşit: 

— Lasă argaţii să plece la treburi! Tu eşti fată cu carte. 

Iar ea fugea bucuroasă în casă, ca şi cum s-ar fi căit de 
vremea pierdută cu noi. 

În clipele alea, Chiriac simţea ca o zdruncinătură în 
inimă şi-o apuca încet spre malul fluviului. 

Într-o duminică dimineaţa, după ce mecanicul opri 
pompa, rudarii ne-au cerut să-i trimitem cu barca în sat, ca 
să-şi primească plata pentru ceea ce munciseră. 

— Nu-i duceţi, ne-a sfătuit Berechet. Jinga le-a plătit ieri 
pescarilor şi n-o să mai verse şi azi alte parale. Lăsaţi-i aici 
până vine el să vadă ce-au lucrat. 

— Vezi-ţi de treabă! I-a retezat-o Chiriac. Oamenii au 
muncit, nu cer nimic de pomană. Hai cu noi de spune ce-au 
muncit. 

Mecanicul n-a vrut să meargă, dar lui Chiriac puţin i-a 
păsat. 


Jinga, luat pe neaşteptate, a trebuit să le plătească 
rudarilor, ba a fost nevoit să le mai dea pe deasupra şi două 
sticle de rachiu. Dar când a sfârşit plata, s-a îndreptat către 
noi şi a răcnit, fixându-ne cu ochii lui reci, cenuşii, ca două 
bucăţelele de schijă: 

— Vă bateţi joc de mine?! Lasă, că vă pun eu cu botul pe 
labe. Nicio grijă, vă bag eu minţile în cap. 

Şi ce crezi că a fost în stare să facă? A doua zi, în zori, a 
mers cu noi până la orezărie şi ne-a luat barca. Atât şi a fost 
de-ajuns ca să ne lege de mâini şi de picioare. Chiriac, după 
asta, a căzut într-o muţenie din care nu-l mai scoteau nici 
cântecele ţiganilor, nici ocările mecanicului. Se închisese în 
el şi se cocârjise, ca şi cum i-ar fi atârnat cineva un bolovan 
de gât. Mâncarea o înghiţea în silă şi somnul nu-i mai pria. 
Ochii lui albaştri, duşi în fundul capului, erau mereu apăraţi 
de-o tristeţe grea. Într-o noapte, nemaiputând răbda, s-a 
furişat tiptil până la colţul unde îmi privisem culcuşul şi mă 
chemă în şoaptă. 

— Vino cu mine. Mişcă-te când îţi spun. 

M-am sculat şi l-am urmat supus până la malul fluviului, 
ale cărui ape încremeniseră, răsfrângând luciri de bronz. 
Luna răsărise şi arunca poteci de foc între maluri. Departe, 
spre stânga noastră, plutea un vapor care se făcea din ce în 
ce mai mic, parcă s-ar fi scufundat prin gura unei copci 
nevăzute. Lângă fluviu era răcoare, verdele sălciilor bătea 
în negru. 

Chiriac căută într-o scorbură şi scoase două plase de 
răchită. 

— O să le potrivesc la intrarea în cuşti, mă lămuri el. Am 
auzit că noaptea, nişte pisici străine dau buzna şi se 
înfruptă cu porumbei. 

Apoi schimbă tonul: 

— Ştii să înoţi? 

— Da. 

— Dacă ştii, dezbracă-te. Îţi legi hainele deasupra 
capului şi trecem dincolo. 


— Du-te dracului, m-am înfuriat eu, eşti ţicnit de-a 
binelea. Cum o să trec?! 

— Treaba ta, făcu Chiriac şi cobori malul. 

Curentul îl aprinse numaidecât în braţele lui moi, dar 
înşelătoare. 

— Ioane, ce faci? Ioane! Strigam eu îngrozit şi mă simţii 
dintr-o dată că mă prăbuşesc într-un vârtej de spaime. 

Când m-am dezmeticit, nu-i mai vedeam decât capul; 
acoperită cu haine, căpăţâna-i semăna cu o buturugă pe 
care valurile o izbeau încet, dar stăruitor, mânând-o spre 
mare. M-am repezit în josul fluviului cât mă ţineau 
picioarele, ţipând şi chemându-l. Dar apele se dovedeau 
mai iuți, cu cât goneam mai mult, cu atât îl azvârleau mai 
departe. Până când n-am mai ajuns să desluşesc nimic între 
cutele valurilor şi-am căzut la pământ, doborât de 
presimţiri sumbre. 

Mă simţeam mic şi neputincios, dar, cu toate astea, nu 
conteneam să mă jur că dacă se va întâmpla vreo 
nenorocire, o să mă răzbun însutit. Tiţa îi insuflase nebunia 
prietenului meu. Tiţa trebuia să plătească. Tiţa, care purta 
porumbei pe umeri, când se scârbea de beţia lui taică-său. 

Mulţumesc lui Dumnezeu, lucrurile s-au sfârşit cu bine, 
Chiriac s-a întors teafăr în zorii zilei şi, când am dat să-l 
îmbrăţişez, s-a ferit în lături, râzând: adică ce-mi trăsnise! 
lată pentru cine mă zbuciumasem atâta! 

Tiţa şezuse cu el toată noaptea în grădină, şi era atât de 
vesel şi voios, că nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare să-i 
sucească închipuirea. Mi-a înşirat o sumedenie de fleacuri, 
care în ochii îndrăgostiţilor au aceeaşi importanţă ca şi 
soarele de pe cer. Şi totuşi, în adâncul sufletului, îl rodea 
bănuiala că cineva îl pândise tot timpul. Bănuiala asta, 
neîntemeiată, n-ajungea deocamdată să-i tulbure fericirea 
şi-am încercat să i-o spulber cu totul. 

— Jinga n-a putut să fie, te-ar fi zdrobit pe loc. Nevastă- 
sa, la fel, te-ar fi luat în unghii. Ţi s-a părut, asta-i! Frica 
păzeşte pepenii. 


Dar inima îmi spunea că prietenul meu este în primejdie 
şi inima nu minte. Trebuie de-acum înainte să-l opresc să-şi 
mai facă de cap. 

Dragostea însă, ca şi viata, cere totul. Dragostea este 
dăruire deplină. Cine iubeşte cu adevărat duce în el ceva 
din frumuseţea şi nebunia mărilor. Şi prietenul meu iubea. 
În seara următoare, după ce rudarii au adormit, l-am văzut 
iarăşi furişându-se spre malul fluviului. 

I-am luat urma, hotărât cu orice chip să mă aşez de-a 
curmezişul planurilor pe care şi le închegase. L-am ajuns 
mai jos de orezărie, într-un foişor de plopi. Tocmai se 
pregătea să intre într-o spărtură a malului, unde era 
priponit un cal murg, pe care, mi-a spus mai apoi, îl scosese 
dintr-o herghelie străină. L-am prins de braţ. 

— Unde te duci iar? 

— Ce vrei, s-a smucit el, de ce te bagi? Sunt nebun, 
fereşte-te. 

— Rămâi pe loc, m-am înverşunat eu, n-ai să pleci 
nicăieri. Să ştii că-l chem pe Berechet. 

Asta l-a îmblânzit pe dată şi a început să-mi explice cu 
glas rugător: 

— Trebuie să trec. Tiţa mă aşteaptă. Cu calul nu-i deloc 
greu, zău că da! Poţi să te arunci şi îmbrăcat în apă, numai 
să te ţii zdravăn de coama lui. Nu-i greu deloc. Trebuie să ai 
grijă doar să nu-i apeşi capul şi să nu te îndese curentul sub 
picioarele lui. Nu-i greu. Aşa am trecut şi dimineaţă. Haide, 
lasă-mă! 

Tot vorbind, împinse calul pe poteca bătură de rudari 
până ce ajunseră la muchea malului. Acolo se întâmplă ceva 
ce ne făcu pe amândoi să încremenim: dinspre Plătărăşti se 
îndrepta spre noi o barcă al cărei bot negru şi ascuţit tăia 
valurile cu iuţeală. Părea purtată de un om dibaci, care ştie 
să mânuiască vâslele, fără să obosească. 

— Vine Tiţa, izbucni Chiriac, Tiţa! Şi sări beat de bucurie 
pe fâşia de nisip care sclipea sub mal. 

Eu mă trăsei în umbra plopilor. 


Între timp, barca se apropia tot mai mult, dar bătea în 
sus, spre pompa orezăriei, ca şi cum ar fi vrut să iasă în alt 
vad. 

— Tiţa, strigă Chiriac. Tiţa!... Sunt aici! 

Barca se smuci uşor, săltând peste ochiurile care se 
răsuceau ca nişte colaci de frânghii azvârliţi în adâncuri. 
Dar în barcă nu era Tiţa, ci taică-său. Chiriac amuţi şi se 
repezi înapoi. Era prea târziu, şi malul în faţa lui cădea 
drept. Jinga se lăsă pe vine în barcă şi numaidecât bufni o 
detunătură care se rostogoli îngroşată pe fluviu. La a doua 
detunătură bălțile clocotiră şi dinspre coliba noastră se 
năpustiră rudarii urlând. Jinga lăsă arma, puse mâna pe 
vâsle şi întoarse barca spre malul ălălalt. Fugea încredinţat 
că nu-l văzuse nimeni. 

Chiriac se târi până sus. Fusese atins de alice în pulpa 
dreaptă, mai jos de şold. Rana nu era adâncă şi putea 
merge singur, fără sprijin. 

— Să nu spui cine-a fost, auzi? Să nu spui! Îmi ceru el cu 
glas subţire, care parcă nu mai era a lui. 

Şi l-am ascultat, iară să ştiu de ce-o făceam. 

Ţigăncile i-au oblojit rana, bocind şi ocărând. Rudarii 
înjurau de ţi se încrâncena carnea. Singur mecanicul nu 
zise nimic: se uită la vânzoleala din colibă şi plecă fluierând 
spre coliba lui, săpată lângă pompă. 

Târziu, către miezul nopţii, rudarii au adormit. Chiriac se 
foia în culcuşul lui şi gemea. 

Dimineaţa, când m-am sculat, nu l-am mai găsit în colibă. 
Rudarii mi-au spus că-şi luase legătura în spinare şi se 
pierduse pe un drum din câmpia pârjolită de arşiţă. 

Ne legasem prieteni prin suferinţă şi plecase fără să-mi 
spună o vorbă! 

La vremea prânzului, Jinga sosi la orezărie. Era băut şi 
ochii îi luceau vicleni. Venind, se dovedise mai puţin 
puternic decât îl credeam, putea să omoare cu inimă rece, 
ca un lup, dar după aia nu era în stare să reziste fricii care 
te gâtuie şi-ţi dă brânci să mai treci încă o dată prin locurile 


unde ai săvârşit fapta, să vezi dacă n-ai lăsat urme, să le 
ştergi dacă sunt. 

Rudarii l-au întâmpinat cu plecăciuni şi văicăreli, 
mecanicul, cu braţele încrucişate, părând că i-ar spune: „Eu 
ştiu multe, mie n-ai ce să-mi faci”. 

Jinga se urcă gâfâind pe un fel de movilă, la întretăierea 
a două vaduri, se uită lung peste lanul de orez şi, deodată, 
întorcându-se către mine, spuse: 

— Cheamă-l încoace pe Chiriac! 

— Chiriac nu mai este aici, se amestecă mecanicul. L-a 
împuşcat cineva în picior şi şi-a luat tălpăşiţa şontâc-şontăc. 

Jinga răsuflă scurt şi se năpusti asupra mea, răcnind, cu 
toate că nu scosesem o vorbă: 

— Marş la treabă! Am cheltuit o avere cu voi, nu v-am 
lăsat să crăpaţi de foame şi drept mulţumire mă prădaţi ca 
în codru. 

Îi întorsei spatele. 

— Stai aşa, strigă el, după ce făcui câţiva paşi. Aruncă 
sapa şi hai cu mine în sat. 

Dracu să-l ia, ori îşi pierduse cumpătul cu totul, ori era 
mai deştept decât îmi închipuiam! 

În sat am trăit două zile ca într-o înfrigurare. Presimţiri 
urâte îmi strângeau inima. Aveam credinţa că în curând o 
să se producă o răsturnare undeva aproape, sau chiar în 
mine, şi că nimeni n-ar fi putut să o preîntâmpine. Pe Tiţa o 
ţineau sub cheie, ca pe o haină de moarte, şi n-o vedeam 
decât seara, pentru o jumătate de ceas, când ieşea în 
balcon însoţită de maică-sa. 

Şi într-o noapte presimţirile mele s-au adeverit. Jinga, 
care de cu seară îmi poruncise să pregătesc căruţa şi să 
pun în coş doi saci de grâu şi o budană de miere, a luat-o pe 
Tiţa şi-au plecat la nişte neamuri pe care le avea la Brăila. 

— Bagă de seamă, mi-a zis el când să iasă pe poartă. De 
aia te-am adus aici, ca să veghezi până mă-ntorc eu. 
Poimâine sunt înapoi. Dacă vin rudarii să ceară ceva, îi iei 
cu biciul din urmă, şi a îndemnat caii. 


În aceeaşi noapte, aproape de zori, a dat buzna în odaia 
mea Chiriac. L-am primit cu frică. În câteva zile se 
schimbase uimitor de mult, devenise arţăgos, părând mereu 
că stă gata să muşte. Trăsăturile 
Feţei i se adânciseră peste măsură, trădând o suferinţă care 
pe dinăntru trebuia să fie groaznică. Ochii lui împovăraţi de 
tristeţe îşi pierduseră culoarea. 

— Ce cauţi aici? L-am întrebat. Nu-ţi ajunge cât ai 
îndurat? 

— Am venit s-o iau pe Tiţa. 

Glasul îi suna spart, repezit, învăluit într-o umbră 
răcoroasă care îl făcea să semene a scrâşnet. 

— Ai venit prea târziu, au dus-o de-acasă. 

— Nu se poate, gemu el. Ştiu că-i aici. O ţin în odaia din 
austru. De ce mă minţi? 

Vorbea şi tremura tot, scăldat într-o sudoare rece. 

— Au dus-o, repetai eu. Şi mă înfuriai: Dă-o dracului de 
căţea. Chiriac se uită lung la mine, apoi se repezi la uşă şi 
ieşi în noapte mai înainte de a putea să-i tai calea. Am luat-o 
la fugă după el, stârnind bătaia câinilor din vecini. La colţul 
gardului m-am oprit. Chiriac intrase în grădină şi se căţăra 
pe brâul de la mijloc al casei. Tocmai se sălta pe pervazul 
ferestrei, când uşa din dos se deschise şi în prag apăru 
stăpâna, numai în cămaşă, cu pletele răvăşite. 

— Hei, băiete, ce s-a întâmplat? De ce latră câinii? 

— Mânjii, i-am răspuns, se bat mânijii. 

Stăpâna porni spre grajd să-i vadă. Mă repezii înaintea 
ei cu sufletul la gură. 

— Acum s-au astâmpărat... l-am liniştit... Doi sunt mai 
nărăvaşi... O să-i scot la conovâţ... 

— Mută-i în şopron, mă sfătui ea, dar leagă-i scurt şi 
trainic, să nu 
Rupă. 

După asta căscă lung, îşi trosni oasele şi plecă să se 
culce. De abia făcu câţiva paşi, că slobozi un țipăt sec şi se 
lipi înspăimântată de perete. Am lăsat mânjii şi m-am dus s- 


o ajut. leşind din grajd, am văzut înălțându-se peste creasta 
casei o pălălaie care suia în vârtejuri, risipind noaptea şi, 
pentru prima oară, am auzit strigându-se în bălți: 

— Cocoşul roşu... Cocoşul roşu... Cocoşul roşu... 

De atunci au trecut ani şi ani. De Chiriac nu mai ştiu 
nimic. 


LIŞCA 


La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a 
bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele 
casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori 
într-o colibă pe malul râului, la cărămidării, chiar sub livada 
noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, 
subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu 
părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în 
mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul 
măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic 
negru la rădăcina nasului. 

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care 
mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la 
muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie 
şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, 
să le spele şi să le cârpească rufele. 

La cărămidărie toţi se sculau din zori, mâncau o coajă de 
mămăligă friptă pe plită şi se duceau cu sapele să scoată 
lutul din gropi, să-l amestece cu nisip şi apă şi să-l frământe 
cu picioarele până ce se făcea bun de pus în tipare. Lucrau 
pe deşelate ziua întreagă, cu un ceas de odihnă la ora 
prânzului, lucrau şi noaptea la lumina lunii şi a focului din 
faţa colibei, neţinând seama că din pricina ploilor de la 
munte apa era câteodată rece de te tăia la os şi că nisipul se 
închega atunci tare anevoie. 

În primele zile, Lişca, dorind să-l îmbuneze pe bătrân, a 
lepădat rochia de mătase vişinie, a îmbrăcat alta, ruptă, o 


zdreanţă bună de aruncat la gunoi, şi a trudit din greu cot 
la cot cu alde frate-su, răsuflând în voie doar când o 
trimiteau să întoarcă măgăruşul căruia îi făcea cu ochiul 
pajiştea de trifoi din armanul boieresc. Dar asta n-a durat 
mult. Într-o bună dimineaţă, Lişca, prefăcându-se ostenită 
de moarte, n-a mai ieşit din colibă, a rămas în aşternutul 
călduros, toropită de lene, până către ora prânzului. După 
masă, cu toate că era sătulă de somn, s-a tras din nou la 
umbră să se culce, mereu cu urechea la pândă să asculte ce 
zice taică-su, dacă nu vine să-i înfigă mâna în plete, s-o 
târască afară. Bătrânul, nimic, a lăsat-o în pace, să vadă ce-i 
poate capul. Şi-apoi ştia el bine că muierea puturoasă şi 
pusă pe ceartă e mai rea decât dracul. 

Lişca s-a sculat cu puţin înainte de asfinţitul soarelui, dar 
şi atunci, în loc să meargă să dea o mână de ajutor la 
aşezatul cărămizilor în cuptor, a luat minciogul la spinare şi- 
a plecat agale către un ochi al râului, în marginea pădurii, 
să prindă peşte. 

Era limpede pentru oricine, chiar şi pentru mine, care în 
vara aia începusem să deprind meşteşugul unditului, că se 
duce să se scalde, fiindcă rar de tot picase cuiva un 
crăpcean în locul ales de ea, unde se bălăceau cât e ziua de 
mare fetele din sat. 

Uimiţi de atâta neobrăzare, fraţii săriră cu gura pe 
bătrân s-o întoarcă din drum, că de nu, până seara, o pun 
pe goană de la colibă. Iatăl a lăsat jos targa de cărase 
cărămizi cu ea şi a plecat pe urmele fiică-si. Lişca, de pe o 
ridicătură a malului, l-a zărit venind şi s-a oprit. Bătrânul s- 
a apropiat de femeie dojenind-o părinteşte, că de ce-a venit 
la cărămidărie dacă-i place să stea cu mâinile în sân, de ce 
n-a rămas la casa ei, să fi dormit cât avea poftă şi să i se 
lungească urechile de foame. Şi tot aşa, cu mustrări blânde, 
până când a fost lângă ea pe ţuguiul malului. Atunci, iară 
veste, a ridicat mâna şi-a pocnit-o peste obraz cu sete, de-a 
făcut-o să ţipe şi să se îndoaie de durere. Nu i-a dat răgaz 
să se dezmeticească, a lovit-o şi a doua oară, mai îndârijit, 


pentru ca era leneşă şi proastă. Dacă nu voia să calce lutul 
şi nici să aşeze cărămizile în cuptor, apoi să se fi dus în sat, 
să le dea muierilor în cărţi, să aducă o bucată de came la 
masă, să aducă rachiu şi bani de tutun. 

După bătaia aia, Lişca a început să colinde ulițele cu 
ghiocul şi cu cărţile ei soioase, ameţind cu vorba de o 
potrivă femei şi bărbaţi, că era vicleană ţiganca şi când se 
uita la tine pe sub gene, galeş, i-ai fi dat cu dragă inimă şi 
casa şi căruţa cu cai. Femeile o plăteau cu ce aveau: cu o 
gâgâlice de pui, cu două-trei ouă sau cu banii păstraţi într- 
un nod al basmalei. 

Şi ea le tălmăcea din cărţi povestea craiului de ghindă, 
de tobă, de verde sau de roşu, vorbind mereu de bucurii ce 
nu se arătau, de drumuri lungi la miez de noapte, drumuri 
de multe ori fără întoarcere, de veşti ce nu soseau şi de o 
stea a norocului pe care nimeni n-o vedea arzând. Bătrâne 
şi tinere o ascultau încremenite şi multe credeau ce le 
spune, fiindcă, plecând de la ea, se simțeau mai puţin 
apăsate de tristeţe şi nădejdi noi le încercau inima. 

Cu datul în cărţi, Lişca a ajuns tâmplă de icoană pentru 
cei de la cărămidărie. Tatăl şi fraţii nărăviţi dintr-odată la 
băutură erau mereu cu grijă să n-o supere, să n-o întărâte. 
Nici vorbă s-o mai cheme cu ei la treburi. Făcea Lişca ce 
vroia şi ce-i trăsnea prin cap, socoteală nu-i cerea nimeni de 
nimic. Şi fiindcă nu mai trăgeau de ea s-o pună la muncă, 
dimineaţa se scula acum cea dintâi. Soarele învăluit în 
pulberea viorie a răsăritului o găsea spălându-se la râu, ori 
umblând prin grădina de zarzavat de pe malul ălălalt, de 
unde căra cu poala ardei şi roşii. Alteori pleca în pădure. Eu 
şi frate-su mai mic, amândoi devenisem umbra ei, dădeam 
fuga s-o ajungem, gata când ne-o cere, să cotrobăim prin 
toate cuiburile de pasăre sau să adunăm ciuperci. 

De obicei în pădure culegeam flori şi măturică şi căutam 
fragi pe care-i strângeam grămadă pe o foaie de lipan, căci 
de mâncat mergeam să-i mâncăm undeva sub o ruptură a 
malului deasupra căruia se roteau în zbor prigorii. Lişca ne 


învăţa să mâncăm fragii strivindu-i cu limba în cerul gurii, 
fiindcă aşa mustul lor răcoros, dulce ca mierea, e mai 
gustos, dar cine şedea s-o asculte? 

În sat, Lişca se ducea tot la două-trei zile, şi da numai pe 
la casele unde ştia că e aşteptată. Rar de tot se întâmpla să 
bată şi pe la alte porţi. Restul timpului şi-l petrecea 
scăldându-se şi stând goală la soare pe o fâşie de nisip, 
între două perdele de sălcii. 

De multe ori bătrânul şi feciorii se apucau să cânte, şi 
Lişca, prinzând firul versului, se lua să cânte în rând cu ei, 
cu atâta patimă încât femeile care coborau cu cobiliţa la râu 
se opreau uimite s-o asculte. Focul din faţa colibei o învăluia 
ca într-o bură de aur şi cei de-o vedeau atunci învârtindu-se 
pe lângă vatră să pună masa şi să aştearnă pentru dormit o 
credeau grăbită să isprăvească şi să plece, căci vocea ei 
înălţată în cântecul acela ţigănesc, tulburător de trist, li se 
părea o chemare de dragoste aruncată vreunui flăcău ce 
sta s-o aştepte în întunericul pădurii. 

Faima Lişcăi de ghicitoare în cărţi fu dărâmată pe 
neaşteptate, într-o sâmbătă, de o întâmplare nenorocită. 
Era după-amiaza. Lişca plecase la prăvălie să cumpere 
stambă pentru o rochie. Negustorul îi măsurase trei metri 
şi se ciondăneau pentru preţ, când în prăvălie intră o 
femeie de cincizeci de ani, scofâlcită toată, plânsă, sfârşită 
de atâta 
Suferinţă câtă i se citea în ochi. Era slujnică la curtea 
boierească şi venise să ia lumânări să le aprindă la 
căpătâiul copilului ei, care se înecase dimineaţa în râu şi-l 
scoseseră apele la un prund în cotul pădurii. Văzând-o pe 
Lişca, sărmana femeie îşi aduse aminte că doar cu câteva 
zile în urmă ţiganca îi ghicise în cărţi, spunându-i c-o să 
aibă în curând o bucurie mare, şi acum, frântă de durere 
cum era, se repezi la ea umplând-o cu ocări, că înşeală 
lumea cu scorneli şi minciuni, o numi hoaţă şi căţea parşivă 
şi n-o slăbi nici atunci când oamenii, adunaţi peste drum, în 
curtea morii, tăbărâră în prăvălie, atraşi de ţipetele şi 


bocetele ei. Lişca fu de-a dreptul năucită şi nu putu să 
scoată o vorbă. Până la urmă s-a strecurat prin mulţime şi s- 
a făcut nevăzută. 

Duminică dimineaţa, ducându-se iar în sat cu cărţile şi 
ghiocul, n-a mai fost primită nicăieri. S-a întors la colibă cu 
mâna goală, ceea ce l-a făcut pe taică-su, care-şi aştepta 
porţia de rachiu şi pacul de tutun, să-şi strâmbe mutra cu o 
silă de neînvins. Fraţii, la fel, se uitară la ea cu ochi de lup. 

— Nu mai e să vă dau, le-a strigat Lişca, întărâtată, cu 
mâinile înfipte în şolduri, gata parcă să-i ia în unghii, încât 
bătrânul, fără voia lui, şi-a lărgit gura cu buze vinete şi 
crăpate într-un râs chinuit, iar fraţii au pus cornul în 
pământ. 

Fierbea în ea ceva duşmănos şi străin, o putere din calea 
căreia trebuie să te fereşti, şi ţiganii, în zilele următoare, 
avură atâta minte s-o lase în pace, să n-o cheme cu ei la 
treburi. Ea şedea în colibă, în mirosul leşios de ţoale vechi. 
Spăla, cârpea, făcea mâncare, toca dracilă pentru rațe, într- 
o tăcere de nepătruns. Uitase dintr-odată drumul la pădure 
şi nici la scăldat nu se mai ducea. 

Eu şi fratele ei mai mic ne jucam tot pe aproape de ea, 
cu gândul că ne-o lua de mână să mergem iar în pădure să 
căutăm fragi şi ouă de pasăre, dar ei nu-i mai era mintea la 
noi. Când isprăvea treburile, se aşeza pe un bolovan în faţa 
colibei şi privea dusă râul însorit, pâlcurile de sălcii şi 
cosaşii ce se mişcau în cadență pe hotare. 

După o săptămână de la întâmplarea cu femeia căreia i 
se înecase copilul, Lişca urcă în livada noastră şi-mi ceru să- 
i dau foarfecele bunicii. Am alergat într-un suflet în casă şi 
le-am adus. Ea le-a vârât în sân, în legătura în care ţinea şi 
ghiocul, şi a plecat spunându-mi că 
Atunci când s-o întoarce mama de la câmp, s-o trimit la ea la 
cărămidărie. Aşa am făcut. 

— Dadă, i-a zis Lişca, mamei, ştiu să-ţi spun dacă 
bărbatul dumitale e sănătos sau s-a prăpădit... 


Şi fără să aştepte să fie rugată, s-a dus la lada de mălai, 
a luat ciurul, a făcut cruce deasupra lui, bolborosind un 
descântec neînțeles, apoi l-a pus cu veşca, adică cu 
marginea de lemn, pe vârful foarfecului pe care îl ţinea 
între două degete, şi ciurul a început să se învârtă, încet- 
încet, ca împins de o mână nevăzută. Ăsta, zicea ea, era 
semnul că tata se află în viaţă pe front. Mama, uimită, şi 
neîncrezătoare de ceea ce se petrecuse înaintea ochilor ei, 
i-a cerut ţigăncii să mai încerce o dată. Ciurul s-a rotit şi a 
doua oară. 

După plecarea mamei, până într-un ceas, la cărămidărie 
s-au adunat o mulţime de femei. La vestea că Lişca ştie 
farmece, lăsaseră copiii nelăuţi şi veniseră să afle dacă 
bărbaţii lor sunt teferi acolo pe unde i-a târât războiul. 
Ciurul se învârtea de fiecare dată, şi ele puneau bucuroase 
lângă ţiganca aşezată pe pământ, în faţa colibei, lucruri de- 
ale gurii sau bani pe care bătrânul lacom îi vâra în 
buzunare, socotind cu glas gros, fără ruşine de lume, 
câştigul ce se strângea. 

Lişca, ajunsă din nou la mare cinste, lepădase ca pe o 
mască înfăţişarea tristă, rece şi duşmănoasă cu care-i 
speriase pe taică-su şi pe fraţi în ultimele zile. Ochii ei mari, 
surâzând, cu două luminiţe ciudate în pupile, genaţi şi 
sprâncenaţi, ardeau veseli, pătrunşi de o bucurie tainică. 
Unul dintre fraţii ei adusese o sticlă de rachiu, păhărelul 
trecea din mână în mână, întârziind mai cu seamă pe la 
bărbaţi, şi, când i se întindea şi ei, îl bea dintr-o înghiţitură 
şi nu-i da drumul mai departe până nu i-l mai umplea o 
dată. Dăduse jos flanela verde de lânică, rămase cu cămaşa, 
prin care sânii rotunzi şi mici se desenau clar. Pe braţe, ca 
toate ţigăncile tinere, purta brățări de alamă, care se 
ciocneau între ele când întindea mâna să apuce păhărelul. 

— Lişco, fa, îi strigă o dată bătrânul, lasă rachiul, că te 
turteşti. 

Ea l-a ascultat şi a azvârlit cât colo sticla, apoi a sărit în 
picioare, făcând să-i fluture fusta veche de catifea şi i-a 


strigat celui mic dintre fraţi: 

— Ursare, pune mâna pe toba ta de capră şi bate-o cât 
poţi, că vreau să joc. Ducă-se dracului războiul, în seara 
asta vreau să-i trag una de-a noastră, țigănească. 

Femeile, îngrămădite lângă vatră, uitaseră de necazuri şi 
zâmbeau la toată zburdălnicia ei nevinovată. „E tânără, 
săraca, se gândeau, acum ar fi trebuit şi ea să petreacă”, şi 
nu-i luau în rău nimic din ceea ce făcea, fiindcă-şi aduceau 
aminte că altădată şi ele se dădeau în vânt după botezuri şi 
nunţi. 

Tovarăşul meu dejoacă a bătut toba şi Lişca a jucat. A 
jucat aşa cum niciodată până atunci nu-mi mai fusese dat să 
văd. Cu capul răsturnat pe umeri, cu braţele date în lături, 
pocnind din degete şi mlădiindu-se din mijloc, părea că 
trece în zbor peste pământul bătătorit din faţa colibei, 
fiindcă tălpile ei de-abia-1 atingeau, ca şi când dedesubt ar 
fi fost o tablă cu jăratic. Călca frângându-şi genunchii şi 
lungind gâtul, cu ochii uşor întredeschişi, dând mereu să se 
întoarcă, aşa cum mânzul care se adapă în râu se trage 
înapoi când îşi moaie nările în undă, speriat de chipul lui 
răsfrânt în adânc. Pornea repede în vârful picioarelor, 
fugărită parcă de răpăitul ca de ploaie al degetelor lovind în 
tobă, se răsucea brusc făcând să zornăie brățări le, de data 
asta îndreptându-se puţin cu faţa ridicată în vânt către uşa 
colibei, ca atunci când te aşteptai să dispară prin ea, să se 
oprească şi să înceapă să toace iarăşi pământul cu călcâiele. 
Când sfârşi, se lăsă să cadă pe iarbă cu braţul în lături. 

Se înserase şi femeile se pregăteau să plece, când una 
din ele, o bătrânică, îi zise ţigăncii: 

— Lişcă, da de bărbat-tu ce spune ciurul? la descântă-l, 
să vedem şi noi ce zice? 

Lişca se uită la ea ca la o arâtare din altă lume. Bărbat- 
su? Ce-i păsa bătrânii de bărbat-su? Se făcuse dintr-odată 
galbenă la faţă, de parcă-i tăiase graiul. 

Pentru o clipă femeile uitară că au treburi acasă şi se 
adunară iarăşi în jurul ei, şi ea trebuie să spună descântecul 


şi să pună ciurul cu marginea pe vârful foarfecelor luate de 
mine din lada cu albituri a bunicii. Dar fie că ostenise la joc, 
fie că gândurile la bărbat-su îi dădeau ca un tremur în tot 
trupul, ciurul îi scăpă din mână şi căzu. Încercă şi a doua 
oară, muşcându-şi limba ca să se liniştească, dar nici de 
data asta nu izbuti să-l facă să se învârtească, aşa cum 
izbutise până atunci. 

Femeile o priviră îngrozite, într-o tăcere de moarte. 
Tăcea şi Lişca, cu toate că pe faţa ei se vedea bine că ar 
vrea să le strige că nu-i adevărat, că bărbat-su trăieşte, 
trebuie să trăiască, ciurul nu ştie nimic, n-are de unde să 
ştie, că tot ce făcuse astăzi fusese o înşelătorie. Rezemată 
de colibă, cu fruntea în palme, privea în jos, tristă şi 
îndurerată, ţinând o mână la gură ca să-şi oprească 
strigătul ce-i umplea pieptul şi alta pe frunte să astâmpere 
durerea ce i se cuibărea în creier. 

Femeile încercară s-o mângâie, dar ea se zmuci şi ele 
plecară. Lişca se lăsă atunci cu faţa la pământ şi izbucni 
într-un plâns cu hohote, fără să se mai poată stăpâni. 

Eu şi tovarăşul meu de joacă stăm lângă ea şi nu 
scoteam o vorbă. Târziu se întoarse către noi şi, luându-ne 
de mână, rosti cu glas înecat de lacrimi: 

— Doamne, cum mă priveau, parcă-mi tăiau inima! 

Apoi, fulgerată de un gând, îşi dădu părul pe spate, se 
strecură în colibă, luă punga cu bani din buzunarul 
bătrânului care dormea şi ne-o dădu să mergem cu ea la 
curtea boierească, s-o dăm femeii al cărei copil se înecase 
în râu. 

Noaptea, când ne-am întors, Lişca nu mai era la 
cărămidărie. Plecase luând cu ea şi vioara rămasă de la 
bărbată-su. 

— Ţigancă, zicea lumea, i s-a făcut de ducă şi s-a dus... 

După patru luni, Lişca s-a întors acasă, escortată de 
jandarmi. Fusese prinsă între liniile frontului şi nimeni nu 
voise s-o creadă că-şi căuta bărbatul. 

Dar nu mai era Lişca pe care o ştiam noi, cio umbră a ei. 


DINCOLO DE NISIPURI 


Era în 1947, an de secetă cumplită. Şuşteru nu mai 
văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi 
rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbracă 
faţa casei, le fărâmă între degete şi-şi umplu luleaua. Avea 
ochii cârpiţi de somn, fiindcă, deşi era trecut de amiază, 
abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o 
noapte la priveghi şi nu-ţi mai vii în fire pe urmă două zile”. 
Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sunt după 
mâncare, îşi zise, s-au împrăştiat prin sat ca faina orbilor”. 

Şi ieşi din drum, mic şi slab, cu cămaşa atârnându-i peste 
pantaloni. Avea poftă să mănânce o legătură de lăptuci; 
dormind visase c-a plouat şi că i-a înverzit grădina de 
zarzavat ca în anii buni. De două veri, de când ţinea seceta, 
nu se deştepta o dată fără să poftească de mâncare un 
lucru de care nu putea să facă rost. „Se vede treaba, îşi 
zicea, că visele se nasc în stomac şi urcă să moară în gură. 
Bine-ar fi, zău, să nu le aibă omul deloc”. 

— Şuştere, dă, mă, şi mie să trag un fum. 

II strigase dascălul satului. Despre dascăl toată lumea 
zicea că şi-a pierdut minţile din pricina foamei. Ziua 
întreagă sta la marginea şanţului cu picioarele adunate sub 
el, mesteca măcriş dacă avea, şi îngâna întruna, uitându-se 
la cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciuni: , 
Dumnezeule care dormi în pădurea de dafin ”. 

— Nu-i tutun, mă, îi răspunse Şuşteru, e o buruiană, 
pute şi te ustură pe gât. 

Privi uliţa în lung. În dreptul primăriei, o femeie aduna 
balegă într-o roabă ca să lipească prispa casei. Sub 
salcâmul de lângă podişca dată cu var, un câine se scutura 
de purici. La fierărie potcoveau un cal. Mirosea a copită 
arsă. 


Şuşteru coti încet după colţul gardului şi cobori la râu. 
Se opri la şanţurile prin care altădată venea apă în gradina 
lui de zarzavat. Erau goale. Mâlul de pe fundul lor se 
uscase, crăpase. Albia râului se întindea în sus ca o omidă 
cenuşie. Nisipul şi petele galbene de lut pietrificat luceau 
pustii în soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele 
malului dinspre sat. Dincolo, pe izlaz, aliorul se încolăcea de 
căldură. Pe un muşuroi de ţărână, alături de o tufa neagră 
de mărăcini, ţistuia un hârciog. Departe, pe vârful unei 
movile, se zărea un călăreț. 

Şuşteru zgârie cu vârful piciorului o cruce în nisip şi 
râse. Când era copil şi făcea o cruce pe pământ, zicea că 
dedesubt gâlgâie un izvor. Prost mai era în tinereţe. În 
fiecare an, în prima săptămână de primăvară, se ducea la 
izlaz cu un ţăruş să scoată brânduşe. Le vedea, albe, în 
două foi, ca stropii de lapte căzuţi din şiştar, şi se repezea 
să le culeagă pe toate. Maică-sa îi zicea la plecare: 

— Câte brânduşe ai să aduci acasă, atâţia pui au să 
scoată cloştile noastre. 

Şi el credea. 

Călărețul zărit înainte pe movilă se apropia în goană 
mare de sat. 

— E nebun, zise Şuşteru, vânturând mâinile, omoară 
calul dac-o ţine tot aşa până la pod. 

Observându-l, călăreţul cârmi spre el şi strigă, arătând 
cu braţul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte şi vine 
gârla. Vine Buzăul. 

Şuşterul nu înţelese pe dată ce i se spune, parcă îi luase 
minţile, şi când se dezmetici, celălalt era departe, se 
pierdea sub arcadele podului vopsit în roşu, dispărea ca o 
nălucă, în fulgerările apei morţilor. Şezu o clipă, căutând cu 
privirile înfrigurate în susul albiei, pe linia malului, şi i se 
păru că-l loveşte în faţă răcoarea apelor pornite de la 
munte. Atunci sări şanţul şi urcă podul în fugă, mai mult de- 
a buşilea, suflând greu pe gură. O mânecă a cămăşii, 


îmbâcsită de sudoare, îi atârna de încheietura mâinii ca un 
pansament desfăcut. O smulse şi o aruncă. 

Dascălul ieşi înainte, apărându-se de muşte cu o creangă 
de salcâm. 

— Dascăle, strigă Şuşteru, vine gârla, mă! Trebuie să 
dau luntrea la apă şi să curăţ şanţurile. Peste o săptămână 
mâncăm lăptuci. 

Într-o jumătate de ceas, Şuşteru a scos luntrea din 
şopron şi a târât-o prin praful uliţei până dincolo de râu. 

În vremea asta s-au prins să bată clopotele bisericii. 
Bang-bang, clopotul mare; ding-ding, clopotul mic. Toaca nu 
suna. loaca se bate numai la soboruri bisericeşti. 

Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. 
Bărbaţii au tăbărât cu sapele şi cu târnăcoapele să spargă 
movilele de pământ care astupau intrarea în şanţuri. 
Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oţetar şi 
ţineau copii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în 
vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se ştie de ce 
aveau credinţa că gârla, pornind de la munte, se lasă la vale 
însoţită de un vânt rău, aspru, ca de îngheţ, şi se înfiorau 
dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iama 
grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura 
vadului un pietroi mare cât o buturugă, ca să fie acolo 
pentru spălat rufe. Jos, într-o groapă, un bătrân întindea 
cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă de un ţăruş înfipt 
în buza malului. În fiecare cârlig atârna câte o jumătate de 
râmă ca momeală. O fată se pieptăna, răsfirându-şi păru! 
Castaniu în lumina soarelui, şi zicea un cântec trist ce 
aducea a bocet. În toiul lucrului, bărbaţii se opreau o clipă 
şi-şi suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu 
li se ude mai târziu îmbrăcămintea. Atâta mai aveau, ce era 
pe ei, restul boarfelor le schimbaseră pe mălai la bogătanii 
şi morarii din satele de sus. 

Isprăvind de curăţat şanţurile, Şuşteru trecu la vecini să 
ceară tutun. Căpătă cât să-şi umple luleaua de două ori. 
Dascălul se ţinea în urma lui la un pas. Şuşteru îi întinse să 


tragă un fum. Pe urmă plecă mai departe, călcând încet pe 
marginea albiei, smucind mereu cămaşa să-şi acopere 
braţul gol, înroşit de soare. Când dădu peste moşul ce 
întindea cârlige, se făcu foc de supărare şi începu să ţipe la 
el să le ia de acolo, să nu sperie peştele din prima zi. 

— Ei, gata, am înţeles, zise bătrânul, liniştit, le iau. Da 
urli degeaba. Tu nu ştii că peştele merge numai în susul 
apei? Întâi să ajungă Buzăul la Şiret şi pe urmă vine peştele 
aici. 

— Asta aşa e, recunoscu Şuşteru, uitasem. Poţi să le laşi. 

— Le las, răspunse bătrânul, că cine ştie, poate tot pică 
vreun baboiaş. În groapa asta am prins odată un somn cât 
un porc. 

— Pune mâna şi scoate-le, răcni Şuşteru, înfierbântându- 
se din nou. Să n-avem vorbe. 

Se însera. Soarele luneca sub orizont. Lumea, tot pe mal, 
nu se mişca, dar începuse să-şi piardă răbdarea. În câteva 
locuri femeile aprinseră focuri. Cădea noaptea. Bărbaţii 
porniră spre Şuşteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, 
nu se vede. 

— Dacă nu se vede, răspunse Şuşteru, aşezat pe 
marginea luntrii, s-aude. Pune urechea la pământ şi ascultă. 

Cinci inşi se trântiră numaidecât în nisip, pe burtă. 

Şuşteru strigă la femeile de pe mal să nu mai facă zarvă şi 
trecu în rând cu cei cinci. Nimic. Pământul, uscat până la un 
stânjen în adâncime, era tăcut. 
Bolovanii n-au glas. Cei rămaşi în picioare aşteptau 
încordaţi. Le sticleau ochii în cap. Bărbile, vinete ca 
magiunul de prune, îi făceau fioroşi. Şuşteru se ridică 
anevoie. 

— Adineauri s-auzea, vorbi el. Venea aşa ca un bubuit de 
departe. Il fulgeră o idee: Staţi! Să ştiţi că morarii din 
satele de sus ne-au tăiat apa. Hoţii de morari au pus mâna 
de-au săpat şanţuri mari, şi acum apa curge în iazurile lor. 
N-o să vie la noi nici într-o săptămână, dacă nu mergem să-i 
luăm de păr. 


Oamenii se uitară unul la altul în tăcere. Suşteru se 
părea să aibă dreptate. Îşi aduceau aminte că morarii le-au 
făcut greutăţi cu apa în toţi anii. 

— Ne-au luat boarfele pe nimica toată, ne-au lăsat goi 
puşcă, zise Şuşteru, şi-acum ne taie şi apa. 

Lăsară sculele ce le aveau şi se repeziră în sat să 
încalece caii. Trebuiau să aducă gârla, astfel pierdeau. 

Într-un sfert de ceas se formă o ceată de vreo douăzeci 
de călăreţi. Cei de pe mal le strigară să ia cu ei topoare şi 
cazmale. Îşi închipuiau c-o să iasă cu bătaie. 

Şuşteru dădu pinteni şi ceata pomi, răzleţită la început, 
apoi strângându-se ca o unitate de cavalerie în aşteptarea 
semnalului de atac. Drumul era greu. Copitele se înfundau 
în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpânul îi dădu în cap 
cu pumnul. În faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca 
obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, 
ca de sidef se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în 
albia râului. Şuşteru călărea în frunte. Satele din sus erau 
departe. Până la cel mai apropiat dintre ele, pe drum drept, 
pierdeai un ceas. Ceata, ţinând pe lângă mal, făcea multe 
ocoluri. Nu străbătuseră calea jumătate, când doi cai, stinşi 
de oboseală, slăbiţi din pricina foamei, căzură şi dădură 
ochii peste cap. Oamenii se opriră, îi ridicară şi-i duseră pe 
mal. 

— Beliţi-i aici, le zise Şuşteru stăpânilor, şi nu lăsaţi să 
alunece stârvurile de vale, că ne spurcă apa. 

Ceata, fărâmiţată, pomi mai departe, la pas, pe sub cerul 
albastru, înalt, având în faţă, culcat pe muchia unui deal 
golaş, obrazul lunii. În dreapta şi în stânga, nici o lumină. 
După dogoarea zilei, câmpul răsufla fierbinte şi caii 
năduşiseră, adunai spuma de pe şoldurile lor cu palma. 
Oamenii îi îndemnau stăruitor, uneori cu blândeţe, bătându- 
i încet pe bot, alteori cu vorbe aspre, din gât, croindu-i cu 
coada cazmalelor. 

Ajunseră la prima moară, aşezată pe un grind pleşuv. 
Iazul din faţa ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a 


fost tăiată mai în sus. O parte din ei, vreo şapte la număr, 
coborâră şi-o luară pe lângă cai. Cei din faţă simţiră că i-au 
pierdut şi grăbiră în trap până la un colţ al malului, de unde 
începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. 
Acolo, Şuşteru suci în loc calul lui mărunt, flocos şi făcu 
numărătoarea. Mai era cu el jumătate din ceată, şi până la 
satul următor, după judecata lui, mai aveau de mers un 
ceas, dacă nu şi mai bine. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii, ceata ajunse la moara 
a doua. O văzură de departe. Era ascunsă între sălcii 
bătrâne, cu acoperişul ţuguiat, învelit cu tablă. Alături, pe 
un dâmb, o casă cu geamurile oarbe. Un cârd de rațe trecu 
pe deasupra lor gâfâind şi se pierdu în câmpie. 

— Vin de pe iaz, zise Şuşteru, s-au scăldat până acum. 

Oamenii puseră caii ureche la ureche. 'Topoarele le 
ţineau la 
Piept. Albia râului cotea dintr-odată la dreapta, ca, mai 
încolo, la vreo sută de paşi, răzgândindu-se, s-o apuce mult 
la stânga, tăind prin izlaz. Se năpustiră în galop printre 
malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, 
ca şi cel dinainte, era gol, iar jgheaburile, pline până la 
jumătate cu ţărână. Nici un fir de apă nicăieri. 

Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură 
podul ce ducea în moară. Un vițel culcat pe cărare mugi 
prin somn. Înăuntru lătră un câine. 

Auziră şi-o tuse înfundată, hârâită şi un zgomot de 
zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoţi. Se întoarseră 
la cai fără a scoate o vorbă. Şuşteru rupse cel dintâi 
tăcerea. 

— N-au ţinut apa aici, zise. Mai în sus, la morile celelalte, 
acolo să mergem. 

Patru inşi se desprinseseră din ceată şi o cotiră în jos. 
Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalţi îl însoţiră pe 
Şuşteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându- 
se drept înainte, o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea 
nicăieri. Atunci îl părăsiră şi ei. 


Şuşteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia 
aceluiaşi deal, ridică braţul fără mânecă şi lovi calul pe gât, 
cu dârlogii. Simţea mereu în faţă răcoarea valurilor. 


PĂPUŞA 


Ene lLelea se întorcea în sat de la o consfătuire cu 
agronomii, unde şezuse trei zile. Mâna caii repede, cu capul 
înfundat în gulerul moale al şubei, şi sania luneca, 
clătinându-se pe pârtia din marginea bălții. Până la căderea 
serii mai era un ceas, totuşi peisajul se desfăşura vânăt, 
pentru că după prânz vremea se învrăjbise ca o căţea 
fătată. Zările căzute fumegau, gerul, care arsese în draci o 
săptămână, se subţiase, şi, în câmpia încremenită sub un 
strat de zăpadă gros de două palme, se deşteptă vântul de 
februarie, scheunând. Prin scârţâitul ca pe sacâz al 
tălpicelor, Ene Lelea auzea trosnetul sec al buruienilor 
rămase încă în picioare pe răzoarele din linia cu vii şi 
foşnetul stufului, aspru, încâlcit. Înainte, către sat, cerul 
deschidea un ochi mic şi inexpresiv, ca de peşte fiert, sub 
care se mişca, înscriind cearcăn de funingine, un cârd de 
ciori. 

„Vine viscolul, se gândi Ene Lelea, la noapte o să degere 
şi inima pământului”, şi scurtă hăţurile. Tropotul copitelor 
se învălmăşi. Ascultându-l, lui Ene Lelea îi răsări în minte 
că e fără noimă să omoare caii cu goana, când Gia nu mai e 
acasă să-l aştepte. Gândul îi răscoli dureros simţurile, şi faţa 
lată, cu nasul puţin cărnos, i se strâmbă nervos, parc-ar fi 
crestat-o cu briciul. La numai două luni de la nuntă, nevasta 
îl părăsise. Într-o seară, după ce-au stat la masă, ela 
coborât în beci să scoată o cană de vin, şi când s-a înapoiat 
n-a mai găsit-o pe Gia. Îşi luase lucrurile şi fugise la Ilie 
Bigu, gestionarul de la bodegă. l-au rămas de la ea o 
ciupercă de lemn de ţesut ciorapi, o păpuşă îmbrăcată în 


veşminte de mireasă, pe care a spânzurat-o în pridvor, 
deasupra uşii, şi o scrisoare: 

„Să nu mă blestemi, Ene eu mă duc la cine mi-a fost 

drag pe lumea asta mare că eu m-am măritat cu tine fiindcă 
m-a bătut tata cu pumnii, ca duşmanu, să te iau. Degeaba 
am Zis eu nu şi nu şi am bocit şi m-am rugat de ceasul 
morții, că mama şi toate neamurile noastre, 
Cum dădea ziua geană, venea să mă oropsească cu vorba 
ca să facem cununia amândoi. Acum tu, Ene, să zici aşa, că 
Gia nici n-a fost, vai de chinu ei ăla amaru, şi să-ţi cauţi altă 
fată, care să te îngrijească şi să-ți facă copii frumoşi, ca 
perele clopoțel, că eşti om bun şi preşedinte de 
gospodărie..." 

„Ehe, făcu Ene Lelea cu amărăciune, mi-a dat cu piciorul 
şi-i cu gura plină de cântec ca un popă”. 

Împrejur, zăpada începuse să se destrame în vânt: se 
pornea viscolul. Ene Lelea strânse umerii, instinctiv, şi-şi 
frecă cu dosul palmei buzele spuzite de vânt. Usturimea îi 
străpunse toată gura. „Să fie al dracului, se supără, am stat 
trei zile la Raion şi nu mi-a dat prin cap să cumpăr niţică 
piatră-acră, să-mi vindec gura”. Era aproape de coliba 
paznicului, ridicată la un cot al drumului, şi înălţă capul să 
privească pe baltă. Dincolo de perdeaua de stuf, scuturată 
de vânt, pescarii din brigada condusă de Dumitru 
Carabineanu spărgeau copci, să bage năvodul. Izbiturile 
topoarelor răsunau puternic, parca-ar fi sfărâmat oase de 
vită o armată de măcelari. 

Ene Lelea uită de Gia. „Noi, dulgherii, îşi zise el cu 
mândrie, nu facem niciodată atâta hărmălaie. Cu noi e 
altceva”... 

Până să fie ales preşedinte, lucrase în echipa de 
dulgheri, şi de aceea, o clipă avu senzaţia că acolo în vale se 
prind în scoabe grinzile unei case. Închizând ochii, 
descoperi chiar şi şuierul ferăstrăului, şi mirosul lemnului 
cioplit; iama, în mâinile dulgherului, lemnul miroase mai 
frumos decât în pădure. 


Deodată, unul dintre pescari, rotind minciogul într-o 
copcă după peşte, începu să cânte, şi Ene Lelea recunoscu 
vocea lui Bigu, groasă, asprită de ger, şi ameţeala îi învălui 
tâmplele. Cântecul, punctat de bătaia topoarelor, îi da un 
sentiment straniu de umilinţă şi prăbuşire. Era ca şi când s- 
ar fi aflat însetat dinaintea unei fântâni secate. Un val 
fierbinte i se zbătea în trup, întocmai ca-n ziua când i se 
făcuse o injecție cu calciu gluconic, iar buzele i se mişcau 
fără voie, închegând, prosteşte, aceleaşi cuvinte: 

— Ilie Bigu mi-a furat nevasta şi cântă. 

Apoi, brusc, se trezi în el şi se întări credinţa că lui Bigu i 
se făcuse de peşte ca la pisici şi venise să-l momească cu 
rachiu pe Carabineanu. „S-au înnădit la dulce, se gândi, a! 
Ce-am să-i mai întind eu! Până-n pânzele albe am să-i 
întind!” Dar întâiul semn al mâniei, clipa ei de năuceală o 
trecu sorbind lacom din ţigară, şi acum plutea într-o 
bucurie ciudată. Toate câte fuseseră gata să răbufnească în 
el, silă, durere, revoltă, se rânduiau, se aşezau la dospit, ca 
să izbucnească mai târziu nimicitoare. 

Era în dreptul colibei de la cotul drumului. Trase de 
hăţurile îngheţate şi-l strigă pe paznic. 

— Cât rachiu a adus Bigu? 

Paznicul, un cloncan de om, se apropie de sanie, amin- 
amin, târând după el prin zăpada ce sâsâia în vânt capătul 
unei moletiere desfăcute. 

— Dă-i drumu, n-auzi, strigă Ene Lelea, sau te gândeşti 
să-mi torni minciuni?! Dacă te prind, gaia te ia, să ştii! 

— N-a adus nici un strop, răspunse paznicul. Alaltăieri l- 
au dat afară de la bodegă, şi Carabineanu l-a luat să lucreze 
la noi. Asta e. A fugit nevastă-ta la el, iar preşedintele 
cooperativei s-a sculat că nu mai e bun de gestionar, altul în 
loc. Şi Gia, zice, e gravidă. Pofteşte de două zile numai 
pepenaşi muraţi şi a lămâie. 

Ene Lelea nu mai ascultă, învârti biciul, şi caii îl înecară 
în viscol. Din înălţimi tăbăra peste el întunericul, şi fulgii 
mici, reci îi înţepau faţa şi-i prefirau în oase, ca o spaimă, 


frigul. Depărtările tulburi pieriseră, curgeau amestecate în 
trâmbele fâlfâind de-a curmezişul drumului, iar cerul era o 
zbatere de cenuşă şi de sare. Ene Lelea fuma. Jarul ţigării îi 
poleia mustăcioara spălăcită şi bărbia groasă, înfundată ca 
un oblânc de şa. Până astăzi nădăjduise că Gia se va 
întoarce la el. Acum, aflând că aşteaptă un copil de la Bigu, 
îngropa şi ultimul licăr al nădejdii. 

Gândul la Gia îi aduse în minte pe neaşteptate aroma 
aspră a părului ei, proaspătă ca în prima noapte petrecută 
împreună. Năzărire! Se scutură, dar nu izbuti s-o alunge. 
Ar fi dorit-o pe Gia în sanie, adunată lângă umărul lui, 
înfricoşată de viscol şi de zdruncinături. 

— Ene, dacă se rupe o falcie? 

Aşa le zicea Gia tălpicilor: fălcii. 

— Nu te teme de asta, sunt din salcâm, lemn trainic. 

— Pentru copil mă tem. Când o fi mare, Ene, când, va 
avea şapte ani şi l-oi scula dimineaţa, să se ducă la şcoală, o 
să atârne la somn ca şi mine şi o să îndruge la prostii! 
Mamă, cică, am visat că scrânciobul din abecedarul ăla al 
meu se rotea legat de agudul din curte. Era de- 
adevăratelea. Pe urmă, să ştii, au venit la mine, în odaie, 
porumbeii din cuşca lui nea Dumitru Carabineanu: „Uite am 
venit singuri plocon, ca să nu ne mai pui laţuri, ia-ne”. 

Ene Lelea se dezmetici şi suflă furtunos pe nări. Ce 
treabă era asta, să ţeasă poveşti pentru copilul altuia?! 

Între timp, caii, înteţind trapul, intraseră în sat. Aţipite 
sub viscol, casele vărsau pale de fum pe hornuri, iar vântul 
purta în răsucirile-i neaşteptate pe uliţă miros de spuză. 
Lumini gălbui scânteiau stânjenit în ferestrele îngroşate de 
ger. 

În dreptul casei lui, Ene Lelea coborî, deschise poarta, 
împingând-o cu umărul, şi băgă caii la adăpost, sub şopron. 
Găleata de la fântână se bălăbănea peste ghizdele. 
Marginile ei, ferecate cu tablă de balot, luceau ştirb în dâra 
aurie a becului care ardea în pridvor, uitat aprins de trei 
zile. În stânga, atârnată de uscior, într-un cui, tremura 


caraghios păpuşa îmbrăcată în haine de mireasă. Ene Lelea 
urcă cele două trepte de piatră şi se opri un moment năucit. 
Păpuşa îl privea cu ochii Giei, albaştri, lunguieţi, 
batjocoritori, cu pleoapă grea. 

— Ce-ţi închipui? Întrebă Ene Lelea, înfiorat. Ce-ţi 
închipui? Strigă el încă o dată şi, orbit de mânie, începu s-o 
croiască cu biciul. N-am pus eu să-l dea afară pe Bigu! 

Obosit, zvârli biciul şi plecă la preşedintele cooperativei. 
Pe obraji i se lipiseră fire de rumeguş din păpuşa ruptă. 


STRIGĂTUL 


Era în ajun de Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, 
înalt, subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele casei, 
înfingând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile 
obloanelor. Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin 
țesătura perdelelor, tremurau pe zăpada stârnită de vânt. 
Bătea crivățul. În aerul rece, sonor, uscat de ger vreme de-o 
săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din 
viroagele şi râpele câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva 
clipe mai înainte. Acum vântul se înteţise, gâfâia, horcăia, 
prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din grădină se 
zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un 
acoperiş, şi-n staul, berbecii îşi scuturau  acioaiele, 
înspăimântați. Pe uliţe, troienii goneau despletiţi. Totuşi din 
malul râului şi până devale, la moară, în ferestrele caselor 
scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg 
continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust. 

„E-hei, îşi spuse Ene Lelea, cuprins de-o bucurie 
frământată, o să-ncheiem anul c-o petrecere pe ruptele, cu 
veselie, cu plimbări cu sania”. Potrivi sub cerdac ultima 
rămurică de brădişor şi sări sprinten în zăpadă, lângă 
prispă. Peste drum, în răscrucea de la Monumentul eroilor, 


o fată umplea cofele cu apă. 1 se vedeau pulpele groase, 
lucioase, sugrumate de jartiere. 

— Zdravănă făptură! Rosti Ene Lelea mirat şi se apropie 
să pună zăvorul pe poartă. 

Vântul îi dezlegă fularul şi-i aruncă în ceafa o pală de 
zăpadă uscată ca măzărichea. În acelaşi timp îi smulgea şi-o 
măânuşă lui Papa Leon, care se ivise la colţul uliţei. 

— Stai, nu aşa, suflet de câine, răcni bătrânul 
împleticindu-se. 

Era băut, icnea, înjura şi repezea braţele roată, ca o 
moară de vânt. 

— Fugi, lighioană năpârlită? Scuipă el cu dispreţ. Vacs, 
asta eşti. Vacs... Şi tu? Strigă spre Ene Lelea, intrând pe 
podişca ce da în curtea lui. Eşti preşedintele nostru, ridică 
mâna şi jură că Isus Christos, mântuitorul sufletului 
omenesc, n-a fost o fiară reacționară. Nu vrei? lacă, eu stau 
smirna-n faţa casei mele şi strig: Jos cu dama de pică, are 
inima neagră, muierea dezmăţată, ţine păsatu-n poală şi 
ţâncu-n oală. Să vină-ndărăt la tine, de ce-ţi frige inima? 
Feriţi purceii de lapte, m-am făcut vampir, uite-aşa le 
găuresc beregăţile şi le beau sângele. 

— Naiba să-l ia, e năuc, de-a binelea, zise Ene Lelea 
bocănind cu cizmele pe treptele de lemn. 

Răzbit de frigul de-afară, bău o cană de vin şi se lungi 
îmbrăcat pe pat, să asculte muzică la radio. O fierbinţeală 
plăcută îi rumeni obrajii. Mirosul crud şi răcoros al 
brădişorului, plutind ca un păienjeniş, îl pătrunse până-n 
fundul sufletului, tainic şi sfios... 

Linişte! Doar viscolul trage cu ghearele de obloane. 
Balamalele scâncesc. Ochiul magic al aparatului de radio 
proiectează o săgeată verde, ireală pe peretele de la 
miazănoapte, şi o crizantemă înfloreşte într-o carpetă. 
Tulpina ei subţire se îngroapă în gura sacului cu nuci trântit 
lângă perete. Cântecul se revarsă domol şi calm, şi Ene 
Lelea intră într-o livadă, se opreşte sub un cais şi începe să 
numere fructele coapte care cad la pământ. Una... două... 


trei... Trei caise fac un strop de rachiu. Acordul se repeta, şi 
gândul lui rămânea atârnat de cifra 3. Trei bobiţe de măceş 
satură o rândunică. Trei perechi de palme i-a tras Papa 
Leon lui Ion Lalaia Gogodita şi ăla l-a dat în judecată... 

Deodată, odaia vibră de un țipăt de spaimă, desperat, 
sfâşietor, ţâşnit dintr-un gâtlej neomenesc. Ene Lelea simţi 
un tremur în bărbie, pielea i se încreţi pe frunte şi făcu un 
gest scurt să se ridice. Dar căldura, pacea odăii, cana cu vin 
băută mai înainte, pisoiul care se cuibărise lenevos lângă 
umăr îl ţinură pe loc. „Viscolul, îşi spuse el ca să se 
liniştească. Se zbate şi urlă în gura hornului”. Îngrămădi 
perna sub ceafa, aprinse o ţigară şi privi ţintă punctul roşu 
de foc, care crescu şi se îngroşă ciudat, până ajunsese să 
semene cu un cantalup, apoi cu o lună. „la te uită, se- 
nveseli el, luna stă tupilată-n casa mea, şi fetele umblă în 
noaptea asta ca s-o prindă în oglinzi”. Puse luna într-un cui 
din perete. Nu-i plăcu. O mută pe masă şi-o învârti în gura 
unui pahar. De-acolo o trecu printre dinţii cuierului să-i 
poleiască, o plimbă pe dinaintea cocoşului ţesut cu amici pe- 
un ştergar, o legă de cureluşele unei teci de sabie, şi la 
urmă o fixă să ardă între două mănunchiuri de brădişor. 

— Eu n-o urăsc pe Gia, lună verde. A plecat de la mine, 
dar n-o urăsc. Du-te de i te-arată-n oglindă şi du-mi chipul 
cu tine. Spune-i să nu fie mâhnită. Papa Leon e un 
caraghios, înjura vântul, n-o-njura pe ea. Dacă vrea, îl trimit 
din nou în peţit, să se ploconească înaintea ei cu daruri. Dar 
să nu-l cinstească decât c-un degetar de rachiu, că se 
chercheleşte repede şi-i sună limba-n gură ca sămânţa-n 
roşcovă. De Crăciun când tu dormeai în ceţuri, a băut cu 
Ion Lalaia Gogodita, s-au luat la harţă şi l-a pălmuit. Nu-l 
dovedea el pe Gogodita, căci ăsta are puşcă, însă după ce- 
au tras binişor la măsea, l-a momit s-o vâre sus, pe două 
grinzi, şi când omul a coborât de pe scaun, i-a căutat râcă şi 
l-a plesnit. Gogodita e mărunţel, zadarnic a-ncercat să pună 
mâna pe armă; cum sărea, Papa Leon îl buşea şi-l da peste 
cap. Du-te, lună verde, şi descântă-i brădişorul. 


Luna pieri, şi Ene Lelea, rămas singur, sări în picioare, 
asudat, cu buzele tremurânde, străfulgerat târziu de 
strigătul de groază pe care-l auzise şi i se cuibărise în 
came, aşchie de foc. Îşi simţea gura cleioasă şi amară, ca de 
fiere de peşte. „Ce-a fost cu mine? Se întrebă el. Mi-a tras 
dracul tichia pe ochi, asta e€...”, şi-un val înăbuşitor, de 
căldură clocotitoare, îi strânse inima şi-i tăie răsuflarea. 
Curgea prin el o undă de foc vie, mistuitoare: „Gia, n-o să-ţi 
mai fure brădişorul. L-ai înşirat pe pereţi şi o să se ofilească 
neatins de mâna ei”. Înecat de mânie, smuci uşa şi trecu 
pragul în întuneric, fără scurtă, numai în flanelă şi în haină. 
Viscolul îl orbi. O şuviţă de nisip, prelinsă de sub podina 
cerdacului hâţânat de vânt, i se strecură, scârboasă, în nări 
şi pe pielea gâtului. În curte foşneau, albe, pâraiele zăpezii. 
Se afundă în ele, luminându-i calea cu lanterna. Căpriorii 
casei, vechi şi şubrezi, se izbeau cu pocnete seci în furcile 
înfipte cu proptele. 

În uliţă auzi clopotul bisericii. Suna singur. Vaierul 
bronzului se rotea ca o fâlfâire zgrunţuroasă în vânt, 
amestecându-se cu jeluirea salcâmilor şi cu plesnetele 
scurte ale panglicilor de hârtie colorată prinse în ramurile 
de brădişor. Ene Lelea cerceta atent şanţurile, trăgând cu 
cizmele prin troienii spulberaţi de furtună, dădu ocol 
maidanului, privi în curţile vecine, dar nu descoperi nimic. 
Strigătul prăbuşit în el, ca găleţile într-o fântână, i se 
zvârcolea în piept, ascuţit, dureros. Cobori la râu, printr-o 
văgăună cu petice de stuf şi pălămidă. Vântul venea 
şuierând din susul albiei, dărăcea mărăcinii şi se arunca 
sălbatic în câmpia nemărginită. După vreo cinci sute de 
paşi, biciuit, apăsat de vijelie, Ene Lelea urcă vadul în uliţă. 
Nu întâlnise nimic, totuşi liniştea nu i se aşeza la loc în 
suflet, albă, legănătoare, cum o avusese. 

Casele, cuburi pietroase, dorm somn adânc. „lrag a 
greul pământului”, se gândeşte Ene Lelea. Viscolul duduie. 
Şoapte nelămurite şi neroade se împletesc pe sub ferestre... 


Brădişorul le adună şi le strecoară pe furiş la urechea 
Giei, rezemată cu fruntea de geamul în care licăreşte o 
lumină tulbure. „Au pornit colindătorii”, tresare ea. 
Cântecul copiilor suie din toate părţile satului: 

Peste-un deal şi peste o vale. 

Iaca, soarele răsare. 

Și nu-i soare răsărit, 

Ci-i brădişor călători... 

Ene Lelea, tropăind, trece pe uliţă hârşâind gardul cu 
umărul. Obrazul lui, tras, întunecat, ochii duşi în fundul 
capului, aprig împăienjeniţi de viscol şi arzând galbeni ca 
doi bulgări de pucioasă, îi smulseră femeii un țipăt pe care 
şi-l înăbuşi în pumni. 

Ene Lelea trecu fără să-l audă. Alt strigăt se zbătea în el, 
cel auzit înainte de miezul nopţii, disperat şi izbucnit de 
dincolo de vârste. Un strigăt bolnav de neaşteptare şi de 
groază. Pe cine-l lăsase să piară fără să-i întindă o mână de 
ajutor? 

Strigătul, căzut în el şi stăruind ca o otravă puternică în 
toate fibrele trupului, îl îmbătrânea. 


ÎN VĂPAIA LUNII 


Era de-cu-seară. Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei, 
asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. 
Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei 
cu cerdac şi două turnulețe de tablă. Un nor, ca o culme de 
negură, zăbovea peste livadă. Trei stele, aşezate în triunghi, 
scânteiau cu luciri cadenţate în dunga de zăpadă de lângă 
scara magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a 
boştină fiartă, într-un colţ al grădinii, printre frunzele 
putrede, destrămate mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul 
înţepător şi dulce, Ene Lelela zâmbi, fascinat de minunea 
primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele 


de gardul de nuiele. În faţa lui, la vreo sută de metri, pe 
buza malului, apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele 
năpârlite şi coada stufoasă, sclipind roşcat. Se furişă 
sprintenă printre două muşuroaie făcute de hârciogi şi se 
opri între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia 
acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. 
Vântul îi umflă părul de pe ceafa, vânăt, şi-i gâdilă nările. 

— Încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după 
câini. 

Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, 
vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului 
ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. 

„Am scăpat-o, se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau 
la pândă”. Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări 
poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni 
spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în 
toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi 
dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa 
blondă, albi ca şi capacul tabacherii de os pe care-o 
învârtea uitat în mâini. Îl pătrunsese brusc o veselie 
neînţeleasă, ca după o noapte de somn bun şi porni să dea 
ocol curţii tăvălite în văpaia lunii, cu miile ei de lucruri care 
altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se 
impuneau ochiului, învăluite într-un farmec aparte, duios, 
uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le 
mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă 
şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, 
se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire 
înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului 
ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine 
trăgea cu vâtraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi 
capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra 
căzii prin care trec ţevile alambicului. 

În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, 
Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat 
c-o basma de-a nevesti-si pe sub falei, suferea de măsele, 


sorbea ţuică, plescâind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi 
le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi îngrămădiţi în jurul lui 
o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care 
avusese zece copii. 

— Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o 
solemnitate  arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, 
cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu 
lapte zece guri şi, cu Şalăul, unşpe. „Ce e astăzi la meniul/” 
întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe 
el, teteo!” asmuţea Şalăul, şi-ncepea liorpăiala. Mamă- 
mamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. 
Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli 
sleiau strachina. Şalăul, scos din front, făcea zâmbre, 
înghiţea-n sec, se uscase ca o 
Jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia 
cuțitul şi se-apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le 
face netede. A lăsat-o-ntreagă. Numai pe-a lui. La masă, ăia 
zece, răi, la el: „Ne-ai tăiat leafa, barosane? Vrei să ne bagi 
în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta”. Şalăul că hâr, că mâr, 
dar ăia să-i pună gheara-n gât: „lai-o şi pe-a ta, hoţ 
bătrân!”. „O tai”, zise Şalăul dacă vede că se-ngroaşă 
gluma. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuțitul şi hârşti! Dă jos 
jumătate din coada lingurii. „Gata, zice, acum suntem egali. 
La treabă, teteo!”. 

Răsunară  râsete  voioase şi puternice ca nişte 
nechezături. Papa Leon râde şi el fericit, cu sunete ascuţite, 
numai din gât, care semănau cu schelălăitul unui câine 
cotonogii. 

Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte, neobservat, aşa 
cum apăruse. Frigurile primăverii, aduse de austru, îi 
schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. 
Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei, 
câte provizii am strâns noi aici!”. Cuvântul ăsta, provizii, îi 
da un sentiment de plinătate, de siguranţă şi împăcare. 
„Trebuie să intru niţel la Papa Leon, îşi spune apoi. Când 
începe ăsta cu gura, prinde iepuri, zău”. O clipă i se păru că 


gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui, ci ale altcuiva, 
străin şi totuşi prieten. „Până sâmbătă, Ene, trebuie să scoţi 
tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar o zăpadă, 
că-i zăpada mieilor, nu mai are putere”. 

— Păi nu mă sperii, ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se 
opri. 

Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau, pe 
prăjini, câteva perechi de curci şi bibilici, cădea peste el ca 
o plasă deasă. Două crengi noduroase închipuiau pe 
pământ figura unui călăreț cu cojoc şi căciulă. Ene Lelea se 
aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc, în formă de 
spadă. Când era copil, în nopţi ca astea, maică-sa chema o 
bătrână să-i „toarne cositorul”. Baba venea, topea cositor 
într-o lingură şi-l răsturna, bolborosind, într-o găleată cu 
apă descântată. Cositorul se închega, luând înfăţişări 
ciudate, în care bătrâna desluşea, după semne ale ei, 
norocul băiatului. Îşi aminti că mereu era vorba de bani 
mulţi, o comoară, de un drum lung prin Bărăganul ascuns 
în ceaţă şi de o fată frumoasă. „Poate că fata era Gia, se 
gândi Lelea. De unde, îşi reveni el, Gia m-a lăsat la două 
luni după nuntă. Nu era nici o fată”. 

Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş 
în braţe, în dreptul lui Ene Lelea, slăbi pasul şi-i spuse că în 
gluga cu pleavă a fătat o pisică. 

— Şase motolani îşi ling boturile la lună. Şi-s mustăcioşi 
tovarăşe preşedinte!... 

— Scoate-i de-acolo, îi spuse Ene Lelea, şi fa-le culcuş 
într-un loc ferit, să nu dea câinii ciobanului peste ei. 

Omul se depărtă. „Du coşul, vru să-i mai spună Ene 
Lelea, şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară”, dar în clipa aceea 
se auzi strigat în şoaptă, de cineva ascuns între stivele de 
lemne din prelungirea magaziei. Surprins, se întoarse şi 
dădu cu ochii de Sorica, o fată de la crescătoria de păsări, 
înaltă, cu cojocel cu guler din blană de iepure şi broboadă 
neagră de lână, înnodată gros sub bărbie. 


— Bună seara, rosti Ene Lelea. Măi, se miră el, te-ai 
făcut fată de măritat! 

— Vino până la incubatoare, îl chemă ea cu glas tainic. 

— V-aţi certat! 

Fata scutură din cap. 

— Nu-i adevărat, se apără cu îndârjire naivă. Gia nu se 
ceartă niciodată cu mine. Toată ziua mă pune să-i cânt. leri 
seara am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric, 
aşa, s-auzim numai noi. Cântecul l-a ales Gia, unul trist, trist 
de-ţi sfâşia sufletul. Pe la jumătate n-am mai putut şi-am 
izbucnit în plâns. Întâi a început Gia. Mi se frângea inima de 
mila ei, şi-atunci m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate, 
până mi s-au umflat ochii. Şi doar n-aveam nimic, jeleam 
degeaba. Gia, cine ştie, s-o fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la 
Bigu. 

— Nu se căieşte. Se-mpacă bine cu Bigu. Zice lumea c-au 
să aibă un copil. 

— Da, aprobă Sorica înveselită, i-a cusut o groază de 
scutece, tichii, botoşei. Dar hai să mergem, reluă ea 
serioasă. Astăzi au scos capul din găoace vreo cincizeci de 
puişori şi doi din ei cântă. Hai să-i vezi. 

Lucrul era de necrezut, dar Ene Lelela pomi alături de 
fată, pe cărarea presărată cu paie, cu credinţa fermă, 
statornicită în el, că în noaptea asta, când lumea e inundată 
de-o lumină nouă, plină de voie bună, totul e posibil. Călca 
alături de Sorica, umăr la umăr, deopotrivă de înalt şi-o 
iscodea cu coada ochiului. „Măi fată, îi spuse el în gând, 
privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt, ia să vedem 
noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă, gândul îi răsărise rupt 
şi fără înţeles. Dinspre râu, pe sub norul ca o culme de 
negură, sufla vântul, împrăştiind miros de lemn şezut în 
mâl. În jur, toate existau aievea, însă fără contururi reale, o 
pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le 
dădea moliciune şi luciu. 

Deodată, pasărea ascunsă în vărsătura Buzăului repetă 
țţipătul ei straniu şi Sorica se opri, zbuciumată de nelinişte, 


cu ochii arzând. Ameţită de mirosul pelinului putred, adus 
de vânt de prin văile câmpiei, apucă mâna lui Ene Lelea şi-o 
frământă într-ale ei. Omul o privi fix, cu faţa scăldată de-un 
zâmbet sincer şi blând. 

— Mi-e frică, rosti fata. 

— Vine primăvara, răspunse Ene Lelea, ca şi cum n-ar fi 
auzit vorbele ei. 

Uimită, Sorica îşi desfăcu broboada, lăsând părul să-i 
cadă despletit pe pieptul plin. La gât purta mărgele înşirate 
pe un şnur negru, cu capse argintii. Cerceii, atârnându-i la 
urechi, păreau două picături de sânge. 

— Străluceşti ca o brănişoară, râse Ene Lelea. 

— Nu ştiu ce-i aia o brănişoară. 

— E un peşte. Unul, aşa, mic şi lucios. 

Fata râse. Râzând îşi azvârli pe spate capetele broboadei 
şi fugi în şura din fundul curţii, pe acoperişul căreia se 
învârtea într-un picior, şchiopătând, un pitic de tinichea. 
Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă, 
îngenunchiată pe podele şi înconjurată de-o mulţime de pui 
de găină, mici, plăpânzi, cu puful auriu. 

— Ăştia cântă, îi arătă ea doi pui având câte-o pată 
neagră pe guşă. 

Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. Avea ochii 
negri, cu 
Gene lungi şi sprâncene arcuite. 

— Hai, îndemnă Sorica puii, cucurigu! Făliţi-vă, măi! 

Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. 

— Ce-i cu voi? Se miră ea. Aţi ostenit? Nu mai vor, îi 
spuse lui Ene Lelea, ridicând din umeri, neputincioasă. Hai, 
daţi-i drumu, se întoarse din nou la pui, cântaţi, ce vă 
fandosiţi atâta?! Urâcioşilor! Le strigă supărată, cu ochii în 
lacrimi. Fugiţi de la mine, să nu vă mai văd. Pieriţi din faţa 
mea. 

Ene Lelea zâmbi. Aşa cum sta în ghenunchi, revoltată, 
mânioasă, cu buza de jos tremurând, Sorica semăna cu 
copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise, vara trecută, în 


curte, c-o strachină de lapte dinainte, din care bea un şarpe 
ieşit de sub pragul casei. „Mă, tu n-auzi? Striga băiatul. 
Papă şi dumicaţi. la uite, bre nea Ene, la ăsta ce face. Zi-i să 
ia şi dumicaţi, ce crede el?”. 

— Lasă-i, Sorică, vorbi Ene Lelea. Dacă nu vor, n-ai ce le 
face. 

Se rezemă de perete şi continuă, fără să-şi dea seama c- 
o jigneşie: 

— Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. 
Dar asta se întâmplă, cică, numai în noaptea Paştelui. Cântă 
spre slava lui Christos. 

— Degeaba-ţi baţi joc, izbucni Sorica. Au cântat. Gia, 
strigă ea, spre odaia alăturată, spune şi tu, Gia, dacă n-au 
cântat puii adineauri. 

— Au cântat, se auzi de dincolo vocea Giei, aspră, 
întărâtată. 

Ene Lelea tresări. 

— A, zise el, era şi Gia aici! 

Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până 
atunci spice de grâu şi plecă, fără să scoată o vorbă. Sorica 
privi după el întristată. O durere surdă, neînţeleasă îi 
răscoli sufletul: „Doamne, suspină ea, ce-i cu mine?” 

„Dacă te doare, plângi şi-ţi trece durerea, îşi aminti de-o 
vorbă a maică-si. Plânsu-l întăreşte pe om, cum întăreşte 
apa clocotită lemnul”. 

Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. Privi într-un ciob de 
oglindă şi râse strâmb. „Mamă bună, asta-i noaptea 
zănaticilor”, îşi spuse, convinsă că neliniştea şi durerea ei 
veniseră cu noaptea şi-aveau să dispară odată cu ea. 

În curte, după ce făcu vreo zece paşi, Ene Lelea auzi ca 
dintr-o depărtare adâncă, slab şi pierdut, cântecul cocoşilor 
Soricăi. Uimit, se repezi înapoi la geamuri. Dincolo, umbra 
Giei se lipi de perete. Omul n-avu timp să se întrebe pentru 
ce-l urmărise Gia, fiindcă în clipa aceea uşa se izbi în lături 
şi în prag apăru Sorica, agitată. 

— Ene, strigă ea, vino să-i auzi cum cântă! 


— l-am auzit, mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i 
mângâie obrazul. 

Fata nu se feri. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu, aşa, 
cu ochii închişi, ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu 
vijelie de ape, curată şi odihnitoare. 

Ene Lelea îşi retrase mâna încet, păstrând în degete 
moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în 
noapte, cu paşi mari. În odaie, vocea Giei îi retezase 
sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. Acum 
simţea din nou cum urcă în el, ca un miracol, stăpânindu-l, 
dorul de-a rătăci prin bătaia austrului. Îi veni chiar un gând 
poznaş: să-i scoale pe toţi tovarăşii dejoacă, astăzi oameni 
însuraţi, şi cu copii, şi să plece călări la Cele 7 gorgane, 
departe, în susul Buzăului, să dea cu ostiile în bulboană 
după peşte, iar pe urmă să coboare în vale la biserica 
părăsită, să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de 
cal pân-or trezi toată lumea. 

Văzu arzând lumina la cramă şi intră. În încăperea 
lungă, prăfuită, cu damf de alcool şi mucegai, luminată slab 
de-un loc acoperit cu plasă de sârmă, Dragomir Tarachiu, 
pivnicerul gospodăriei, om scund, păros, cu obrajii vineţi, 
plesnind de grăsime, cu cizme de cauciuc răsfrânte 
deasupra genunchilor, trăgea vinul, îl muta dintr-un butoi în 
altul, ca să se păstreze limpede. Se ajuta cu patru flăcăi de 
la grajduri. Nevastă-sa, înfofolită cu şalul până sub nas, din 
pricina guturaiului, răsucea caneaua şi ţinea socoteala 
vedrelor, trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. 

Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul, 
atingând din mers, cu palma, smocurile de cimbru atârnate 
de grinzi. Din beci suia prin răsuflători miros de piele 
argăsită. Pe o ladă, între butoaie, văzu nişte turte de ceară 
de albine şi o capcană de şoareci. Atinse cu vârful degetului 
cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni sec. 

— Astâmpără-te, îl spuse Tarachiu, că-ţi prinde mâna, şi-i 
întinse un pahar cu vin, să guste. 


Ene Lelea ridică paharul în lumină, cercetând îndelung, 
cu ochii micşoraţi, vinul roz în care sfârâiau şi se spărgeau 
bobiţe de aer. 

— Îi schimbăm cămaşa, zise Tarachiu, ajutându-le 
flăcăilor să salte ciubărul plin. Suflă austrul, înseamnă că-n 
nopţile astea înmugureşte via, scot corniţe mugurii ăia 
pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi, iar vinul simte şi, dacă nu l- 
ai tras în alt butoi, se dă peste cap şi se serbezeşte, zer se 
face. „Primăvara, vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. Poate 
chiar mai simţitor decât omul. Cum e afară, se interesă, se 
dezmorţeşte pământul? 

— Se dezmorţeşte, răspunse Ene Lelea. 

În cramă pătrunse un curent de aer rece şi femeia se 
repezi, greoaie, să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de 
Ene Lelea. Bărbatu-su o opri. 

— Las” să intre aer proaspăt. Ehe, făcu înfiorat, vine 
măâicuţa noastră, primăvara. Uite, o noapte ca asta poate 
să-ţi ia minţile. 

Aşezat pe un scăunel, Ene Lelela privea, zâmbind, prin 
fereastra de la spatele lui Dragomir Tachiu, o stea din cerul 
senin care-i făcea cu ochiul, complice. „De-aseară te ţii de 
capul meu”, o ameninţă el în gând. „Ştii tu de ce mă ţin”, 
clipi steaua în înălţimi. „Hoţomano!” o ameninţă din nou 
Ene Lelea, râzând. 

— Râzi de mine? Întrebă Dumitru Tarachiu. Într-o 
noapte ca asta s-a scrântit Patraulea, să ştii. Luna ameţea 
pământul şi el cânta ca-n clasa-ntâi: „Neaua peste tot s-a 
pus"... 

— A înnebunit de beţie, zise Ene Lelea. 

— De beţie, sigur. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. Ştiu 
bine cum a fost, că eram argat la el. În seara când s-a 
scrântit, tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. Intrasem cu 
luntrea, la asfinţitul soarelui, făcusem patru snopi şi mă 
oprisem să răsucesc o ţigară, când aud glas dinspre sat: 

— leşi la mal, Dragomire! 


Mă striga băiatul lui Patraulea. Iau vâslele, dau bătaie şi 
vin în vad. 

— Ce este, Zamfire? 

— Tata, zice, te cheamă la parastas. Hai, c-a întins masa 
pe bătătură. 

— Acum, noaptea, mă? 

— Du-te dracului, nu mai întreba atâta, vino când îţi 
spun. 

— Merg, zic, da voi nu sunteţi teferi la minte. 

Şi vin colea-n bătătură. Patraulea sta la masă cu capul 
gol, cu pistolul la cingătoare şi-mprejurul lui ardeau, în 
cunună, lumânări. Patruzeci de lumânări, sau, poate, 
optzeci. Ca la înmormântare. Nevastă-sa, pe pragul casei, 
bocea, şi-şi smulgea părul. Dincolo de gard, jumătate de sat. 
Căscau gura, că ce face ăla? Pe masă, o pâine mare şi o 
căldare cu ţuică. 

— Bună seara, zic, neică Patrauleo, şi mă trece un fior 
din creştet până-n tălpi când m-apropii de masa aia plină de 
lumânări. 

— Stai jos, îmi face semn Patraulea, şi zi s-o ierte 
Dumnezeu pe mama. Nu i-am făcut nicio pomană, dar azi îi 
dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. Să bea şi 
să-l cheme şi pe-alde bunicu să bea. Hai, zi! Se răsteşte. Zi: 
Dumnezeu s-o ierte. 

— Dumnezeu s-o ierte, şi iau bardaca cu ţuică. Puţea a 
gaz, n-am putut să beau şi-am pus-o jos. 

— Ce-i, strigă Patraulea, nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place, 
a? Dacă nu-ţi place, ieşi de lângă mine. leşi! 

Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Luna, iac-aşa se 
bălăbănea pe cer şi Patraulea, cu ochii la ea, desfigurat, bea 
ţuică şi gemea: 

— 0Ooo! Ooo!... 

— Ce-a păţit, mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. 

— Moare, zice ăla. Tâmpită de mama a pus lampa cu gaz 
pe butoiul de ţuică, doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica, 


n-o mai cumpără nimeni. Cârciumarii, toţi trei, n-au vrut să 
dea nici o ceapă degerată pe ea. Şi dacă n-au vrut, o beael. 

— Maică, strigă deodată Patraulea, spurcat suflet ai avut. 
Ooh! 

Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi începe să cânte: 
„Neaua peste tot s-a pus Era lună şi el zicea că ninge. A 
băut până la ziuă. În noaptea următoare a întins din nou 
masa. Luna, ca şi ieri, se bălăcea în căldarea cu ţuică, iar 
Patraulea, tot singur între lumânări, bea şi cânta. După o 
săptămână a damblagit. Sta în patul din odaie cu bărbia pe 
pervarzul ferestrei şi, când ieşea luna, începea să cânte: 
„Neaua peste tot s-a pus”. De beţie a înnebunit, singur, dar 
de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi 
primăvara, asta e. Ce naiba ai, mă, de râzi întruna? Se 
supără Tarachiu. Doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. 

— Mi-a dat laptele-n păsat, răspunse, vesel, Ene Lelea. 

Tarachiu dezarmă. 

— Atunci dă-mi şi mie o ţigară, ceru el. 

Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn, silindu-1 să le 
ia pe toate şi ieşi în curte grăbit, căci văzuse afară, la geam, 
capul Soricăi. Apăsa cu fruntea pe sticla rece, topind 
încrestăturile ca de ferigă ale gheții pe care austrul, firav 
încă, n-avea putere destulă să le şteargă. Din doi paşi, Ene 
Lelea ajunse la colţul camerei. Sorica dispăruse. Îi văzu 
umbra mişcându-se între stâlpii de la popicărie, prin lumina 
albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l 
aştepta. Îl scutură un fior de la inimă. Tremurul, ca un şoc 
electric, se transmise în tot corpul. „Măi, râse el, cu ochii la 
lună, te-ai ţicnit de tot!”. Luna dansa în braţele piticului de 
tinichea de pe creasta casei din fundul curţii. „Şchiopule, îi 
spuse şi piticului, eşti caraghios, să ştii”. Piticul dădu într-un 
genunchi şi se opri. La popicărie răsună zgomotul unei bile 
de lemn aruncată pe podele. „Vin”, zise Ene Lelea şi pomi 
într-acolo, cu mâinile înfundate în buzunări. Trecând pe 
lângă cazanul de ţuică, auzi iarăşi vocea lui Papa Leon. 


— Mai pune un rând, cumetre, să-mi fac plinul. Aşa. Şi 
când oi muri, pe mine să mă-ngropaţi în curte la Sfatul 
Popular. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să 
scrieţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon, care l-a târât de 
nădragi pe boierul Pisoschi la împroprietărire şi-i lăsa gura 
apă când auzea de rachiu. Tra-la-la-la. 

Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub 
umbrarul popicăriei. 


FÂNTÂNA 


Îţi mulţumesc, doctore, c-ai pus să mă scoată în chioşcul 
ăsta de viță-de-vie. Aici pot să mor liniştit. Da, bradule, se 
duce Scarlet Cahul! Uită-te atent la el, şi ai să înţelegi c-a şi 
început să moară. Toată viaţa a săpat fântâni, şi diseară n-ai 
să-l mai vezi. Ei, o vară întreagă ţi-ai oropsit sufletul ca să-i 
înzdrăveneşti ciolanele bătrâne, dar nu s-a putut, dintr-un 
gâtar de cal, oricât l-ai întinde, n-ajungi să faci vatră de 
casă. E sfânt... 

Acum te-ai supărat. Vezi, eşti tânăr, plin de inimă, dar 
prea iute la mânie. la-o încet, fără grabă, că-n grindă 
atârnă mai multe piei de miel decât de oaie bătrână. Aşa. Şi 
când oi vedea că mă chinuiesc să-mi dau sufletul, să pleci de 
lângă mine că poate o să-mi fie frică şi nimic nu miroase mai 
scârbos pe lume decât sudoarea fricosului. Bocancii ăia 
mari şi scorţoşi din valiză să-i ia bătrânul care udă florile. Pe 
mine să mă îngroape cu cizmele. 

Eh, salcâmii! Au frunza încărcată cu brumă şi-mi ustură 
ochii. Şi eu pe spate nu vreau să stau. Colo sus e prea multă 
tăcere. Dintr-un capăt în altul fumegă neguri, şi atât. E 
linişte, căci omul e zidit să se întoarcă la rădăcină, în 
pământ. 

Încă o dată, mulţumesc că ai pus să mă scoată afară, sub 
viţă. Aici bate vântul. Coboară de pe struguri şi-mi mângâie 


faţa. Miroase a mure coapte vântul, e pojar de mure pe 
câmp, nu-i aşa? Toamnă bogată. Numai pepeni şi iepuri n- 
au fost anul ăsta. Pepenii se fac mulţi când e secetă... 

La doi oameni am mai ţinut eu ca la dumneata, doctore: 
la lana şi la Lâlă ţiganul. Amândoi s-au prăpădit şi le-am 
săpat fântâni să-i pomenească lumea. Pe două sute de 
fântâni stă scris numele meu. E tot ce-am făcut mai bun pe 
lume! 

Dar ia uită-te, bradule, s-a limpezit zarea, şi luna, tot pe 
cer. E cât o jumătate de potcoavă şi a înţepenit deasupra 
salcâmului de pe hotar. Şi zarea asta adâncă şi luminoasă! 
„S-a uscat un fir de lămâiţă”, zice cântecul. Văd cum se torc 
pe sus fire de păianjen şi-mi amintesc de cântecul ăsta care 
spune despre rândunelele ce se duc şi se pierd în 
rotocoalele de negură ca igliţa în ochiurile unui ciorap. Un 
cântec dulce şi blând, care-ţi dă sănătate... 

Hei, frumoasă-i viata, doctore! Vezi coarda de iederă 
care atârnă goală de pe streaşină? Pune mâna pe ea E 
trainică şi moale ca o frânghie de Manila vlăguită de 
scripete. Dacă m-ar mai ţine puterile, doar atât aş vrea să 
mai fac: să mă atârn de ea şi să alunec uşor în jos, până 
ajung pe fundul unei fântâni. Şi să am şi cazmaua cu mine. 
Eu ştiu mai bine decât oricine să dau de un izvor proaspăt. 
Ăsta a fost darul meu pe lume: să găsesc apă şi să-i dau cep 
să curgă, ca unui butoi cu vin. Opreşte omul căruţa, bea şi 
zice bogdaproste. Beau şi caii, şi se răcoresc şi ei. lar ce 
rămâne, toarnă omul pe roată, ca să nu cadă şina. 

La noi, la Colcovanu, câmpia e săracă. Arşiţă multă. Râpi 
sterpe, movile de cretă, pământ tare ca o copită de drac. 
Dar pe dedesubt curge o gârlă. Eu şi Lâlă ţiganul am dat de 
ea. Curge la douăzeci de metri adâncime. Trei săptămâni 
am săpat în jurul ei ca orbeţii, n-am găsit nimic şi-am 
astupat puţurile. Pe urmă iar am luat cazmaua şi-am săpat. 
Era toamnă. Lâlă sta la gura puţului şi se spetea trăgând 
găleata cu lut. Eu, în groapă, înfundam cazmaua şi 
pândeam un foşnet, sub pământ, când te apropii de ea, apa 


foşneşte ca lăstarul de plop. Scosesem un munte de lut şi n- 
auzeam nimic. Lâlă înjura. 

— Până unde mergem, nea Scarlet? 

— Până la fundul pământului. 

— Atunci, să ne facem şi câte-o undiţă, cu canaf roşu în 
cârlig, că poate dăm de o baltă cu broaşte, şi canaful roşu e 
cea mai bună momeală când pleci după broaşte. 

Am tăcut şi mi-am văzut mai departe de lucru. Înăuntru 
era întuneric şi cald, parcă intrasem într-un sac cu faină 
opărită. Săpam şi sudoarea curgea şiroaie de pe mine, ca 
de pe melcii iară casă când vin să roadă florile şi nimeresc 
într-o dâră de sare. Târziu, când aproape îmi pierdusem şi 
eu speranţa, am auzit apa bolborosind în matca ei. Un 
tremur de foc m-a scuturat de sus şi până jos. Mi-am făcut 
cruce şi-am izbit din nou cazmaua. De data asta am auzit-o 
vuind. M-am oprit. Vuietul aspru şi gros, la răstimpuri se 
subţia, se schimba în zuruit. „Nisipul, m-am gândit, are 
nisip şi-l vântură, înseamnă că-i o cădere de apă”. A răsunat 
apoi un plescăit puternic, urmat de-o clătinare. Bubuitura a 
urcat şi s-a împrăştiat în pereţi. Era ca şi când în apă ar fi 
intrat o ceată de hoţi călări, şi apa da să răzbată. În clipa 
aceea am înţeles c-am dat de-o gârlă şi i-am spus şi lui Lâlă. 
Dar ţiganul de colo: 

— "Te-ai scrântit la minte, nea Scarlat. (El îmi zicea când 
Scarlet, când Scarlat). Mai degrabă cred c-ai ajuns pe 
lumea ailaltă. Dacă eşti acolo, spune-i lui taica să nu mai 
tragă nădejde ca broasca de păr, că mama s-a măritat a 
doua oară cu Rizea Cocoşatul, care venea la noi cu găini de 
furat. 

Am tăcut şi am înfipt cazmaua, răsucind-o. Apa a ţâşnit 
prin despicătură, gâlgâind, cum ţâşneşte sângele când 
împlânţi cuțitul în beregata porcului. Cu deosebire că 
sângele e cald. M-am lipit cu spatele de perete şi-am privit 
ca la o minune. Apa suia într-un singur şuvoi, tremurător ca 
trestia, până la înălţimea capului meu. În gura fântânii 
atârna soarele turtit în ceţuri, şi din pricina asta apa 


strălucea în zeci de culori. Mă uitam, şuvoiul urca, înflorea 
o clipă lângă fruntea mea şi cădea. Era ca o prigorie legată 
cu aţă de picior şi care încearcă mereu să zboare. Mi-am 
împreunat palmele, în chip de streaşină, peste şuviţa rece 
ca gheaţa şi am coborât cu ea în pumn, până jos, de unde 
pornea, şi mi-am spălat faţa în unda neîncepută şi-am băut 
cel dintâi din ea. O simt şi-acum pe limbă: parcă aş fi băut 
must de iarbă dulce. După ce am băut, i-am dat drumul să 
iasă toată la lumină. Mi-am pus centura peste mijloc şi Lâlă 
m-a tras afară. Între timp, apa umpluse un sfert din 
fântână. Lâlă o privi încremenit, cu bărbia rezemată de 
scândura ghizdelei. 

— Doamne, ce de apă, nea Scarlat! Se mira el. Ca la 
izvorul tămăduirii! 

Era de-a dreptul năuc. Vedea şi nu-i venea să creadă. 
Când s-a dezmeticit un pic, a fugit în sat şi s-a întors cu un 
copil, pe care l-a pus, după obiceiul nostru, să-şi privească 
chipul în izvor. 

— Ce vezi acolo jos? 

— Un băiat frumos. 

— Să fie într-un ceas bun, şi apa să rămâie limpede ca 
ochii tăi. 

I-am dat băiatului să bea şi să se spele. l-am dat şi bani. 
lar Lâlă, 

Ameţit de bucurie, a început să bată câmpii. 

— Mai e acolo, drăguță, i-a zis băiatului, şi-un porumbel. 
Şade în leagăn de mătase şi se dă huţa de dimineaţă până 
seara. Are cuibul cu totul şi cu totul de aur, căci e împăratul 
porumbeilor, iar la masă ciuguleşte numai stafide şi turtă 
dulce. Gugşa lui, stropită cu toate culorile de pe pământ, şi-o 
scaldă numai în fântânile săpate de Scarlet Cahul şi de Lâlă 
ţiganul. Îl vezi? 

— Îi văd numai creasta. 

— Creasta?! Eşti un nătărău. Aia e coroniţă de pietre 
scumpe. Dacă nu cunoşti, nu te băga. 

— Da?! S-a minunat băiatul. 


— Da, a răspuns Lâlă. 

— Dar ouăle, a vrut să ştie băiatul, ouăle cum le are? 

— Ouăle?! S-a mirat Lâlă. Ca alea de Paşti. Vopsite. O să 
fur unul şi ţi—1 dau ţie, ca să faci două bărcuţe din coaja 
lui, să te plimbi cu ele prin şanţuri, când plouă. E-hei, 
fântânile mele şi ale lui Lâlă! Lângă ele se leagă dragostele, 
căci eu şi cu Lâlă am găsit inima-pământului, după care 
umblă toţi flăcăii în nopţile de neastâmpăr, când le mijeşte 
mustaţa, şi femeile tinere fac farmece ca s-o afle. Căţeii- 
pământului, pociţi de blestem, stau de veghe lângă ea. O 
sută de ani fac cu rândul, doi câte doi, stau de veghe şi latră 
ca să nu se apropie nimeni. Cum simt un pas de om, unul dă 
de veste şi haitele adormite în măruntaiele ţărânei se 
trezesc şi se reped în lume, îndârjite, se încaieră şi se 
rostogolesc în câmpie. Cine le vede îşi pierde minţile, uită 
de unde a plecat şi încotro ţinea să ajungă, rămâne pribeag 
pentru totdeauna pe hotarul dintre viaţă şi moarte. Din 
veac în veac, căţeii de strajă adorm, încremenesc, şi se 
schimbă în bolovani, aşa cum i-am văzut eu, fiindcă inima- 
pământului, îmbătrânită, se usucă şi piere în cămaşa ei, una 
mai tânără a încolţit în altă parte a lumii, şi celui ce gustă 
din miezul ei moale, alb şi amar ca a nucilor crude, îi 
înfloreşte dragostea pe toate cărările. Noi doi, Lâlă şi cu 
mine, am găsit-o într-un fel de fântână şi ne-am împărţit 
norocul cu toţi oamenii: am fărâmat-o în pumn şi am 
presărat-o în apă. De atunci, cine trece prin câmpia noastră 
şi bea, cântă şi iubeşte până la sfârşitul zilelor. 

Mie însă mi s-a potrivit să cânt de urât, căci dragostea, 
ploaie mănoasă, n-are darul să înverzească toate grădinile. 
Pe mine m-a încercat cu bucurii, şi pe urmă m-a ocolit, n-a 
ţinut seama că găsisem inima-pământului şi muşcasem din 
ea. 

Zice cântecul: 

Dura-dura, dura-dura, vine gârla şi nu şade, paceaura... 

Aşa a fost şi cu dragostea mea. A venit târziu şi s-a 

mistuit repede. Zic târziu, fiindcă trecusem de patruzeci de 


ani. Era tot ca acum, toamna. Mi se plătise mie şi lui Lâlă să 
săpăm o fântână, la douăzeci de kilometri de Colcovanu, în 
drumul pe care treceau convoaiele armatei spre front, în 
primele luni ale războiului. Dormeam sub un umbrar, lângă 
o vie. Într-o seară am intrat să iau struguri. Lâlă n-a venit; 
frânt de oboseală, se lungise în iarbă, cu pălăria pe ochi. Am 
rupt şi pentru el patru ciorchini. I-am pus în sân şi am ieşit 
în cărare. Dintre porumbi a răsărit în faţa mea lana. Era 
călare. Sta dreaptă în şeaua de lemn, cu scări de frânghie. 
Avea buze vinete şi pleoapele îi tremurau de mânie. îi 
tremura şi-o vână la tâmplă, deasupra unei aluniţe cât o 
ghindă, iar capătul unui fir de iarbă, încurcat în basma, se 
zbătea atingându-i gâtul ars de soare. Îmi plăceau ochii ei 
umbroşi şi mari şi-am făcut un pas înainte ca să-i privesc 
mai de aproape. 

— Opreşte! Mi-a strigat, şi calul, auzindu-i glasul, s-a 
smucit şi a izbit pământul cu copitele. 

Era roib, costeliv, cu şolduri înguste. 

— Se sperie repede, i-am zis, asta înseamnă că l-ai bătut 
între urechi. D-aia-i e frică. 

Ea n-a zis nimic. S-a lăsat pe spate şi, fără veste, a 
desfăcut biciul şi m-a lovit. O flacără mi s-a zbătut pe piept 
şi pe coaste. Strugurii ascunşi în sân mi-au înnegrit cămaşa. 

— N-ai furat mulţi, îmi zise lana. Eu însă şi pentru asta 
aş putea să te frâng în bătaie. Cu biciul sau cu coada de la 
toporişcă. Dar nu te bat, Scarlet Cahul, lumea spune că tu 
ai găsit inima-pământului, şi cine a gustat din inima- 
pământului nu simte durerea. Nu te bat, te iau cu mine. 
Uite, apuc-o pe cărarea asta şi mergi înainte. 

lana m-a dus acasă la ea. Locuia într-o căsuţă scundă, 
din bârne, într-o vâlcea cu tufe de gherghine şi măceşi. În 
bătătură, un conovăţ, o cuşcă în care moţăia un iepure, şi 
fântâni cu marginile prăbuşite. 

— Tu le-ai săpat, mi-a zis lana. 

Apa, care le umplea până sus, scânteia albastru. În jur, 
poloage de pelin tăvălite de paşi. În casă, tot a pelin 


mirosea. Când am trecut pragul, lana a rupt o rămurică şi 
m-a plesnit cu ea, în joacă, peste obraz. 

Am râs. 

— Hai, mă îndemnă lana, dă şi tu. E-hei, Scarlet Cahul, ai 
îmbătrânit, ai uitat că băieţii de la noi îşi bat iubitele cu 
crenguţe de pelin! Ca să mă faci iubită, trebuie să mă baţi 
cu pelin. 

Îndârijit, am apucat o legătură de frunze ca acelea de se 
pun în butoaiele cu vin, primăvara, şi-am lovit-o peste umăr. 
Frunzele, pătrunse de uscăciune, s-au fărâmiţat şi-au 
acoperit-o ca o pulbere. 

— Prostule! A strigat lana. Fetele se bat numai cu pelin 
verde. 

Mi-a azvârlit în faţă rămurica pe care-o ţinea în mâini şi- 
a fugit afară, încuind uşa după ea. Puteam să pun umărul şi 
s-o dărâm, dar am trecut la fereastră şi mi-am lipit obrazul 
de geam. lana se scălda în fântână. Apa-i trecea de umeri şi 
i se vedea numai capul, cu părul despletit, plutind în copca 
albastră. Soarele ruginea în asfinţit, dar apa în care se 
scălda Iana tot albastru scânteia. De vină era pelinul. Când 
se scălda, lana cobora în fântână doi snopi de pelin, juca cu 
picioarele pe ei, îi zdrobea, şi izvorul căpăta culoarea aia de 
vis, care mi-a rămas în minte pentru totdeauna şi nu 
semăna nici cu sineala, nici cu obrazul cerului. Numai eu 
singur mi-o pot închipui, căci eu am stat la Iana trei zile. 

Dimineaţa ea se scula întâi şi, ca să nu mă piardă, înainte 
de-a pleca în câmpie, bătea câte patru scânduri, de-a 
curmezişul, pe uşă şi pe fereastră. Mai înălța în dreptul uşii 
o grămadă de bostani. Uitasem de Lâlă şi de fântâna 
noastră, trăiam numai pentru lana. Cât lipsea de lângă 
mine, mă aşezam lângă cuşcă şi-i spuneam iepurelui de 
dragostea mea. 

— Te fac căţelul-pământului, îi ziceam, ca să mi-o păzeşti. 
Te blestem să fii căţelul-pământului şi să asculţi numai de 
mine. Să scoţi bursucii din vizuini şi să-i asmuţi pe cei care-i 
aţin calea. Când se scaldă ea, lupoaicele fătate să stea la 


pândă în crucea cărărilor şi să-l sfâşie pe cine şi-o roti ochii 
încoace. Eu am gustat din inima-pământului şi trebuie să m- 
asculţi. 

Într-un rând l-am auzit pe Lâlă dând târcoale casei şi 
strigându-mă. 

— Alungă-l, căţelul-pământului! I-am poruncit iepurelui 
şi m-am lipit cu spatele de perete. 

Lâlă a înjurat şi-a plecat. Eu am rămas în întuneric şi-am 
aşteptat-o pe lana. A venit la ceasul când se deşteaptă 
ielele. Calul ei zbura prin neguri. Iepurele a întâmpinat-o 
scâncind, lana a lepădat rochia şi a coborât în fântână. Apa 
s-a revărsat peste margini şi s-a tras îndărăt, într-o zvâcnire 
de fulger. Înspăimântat, calul a nechezat şi a lungit botul în 
lună. Bostanii de lângă uşă s-au prăbuşit singuri, c-un uruit 
prelung, şi s-au rostogolit pe vale. Uşa a sărit din ţâţâni, 
fereastra a căzut în ţăndări, şi-n cuşca lui a lătrat de moarte 
căţelul-pământului. 

Acuma, în fântânile mele pluteşte inima-pământului şi 
cântecul lanei. Oamenii vin, scot din ele apă vie şi 
răcoroasă, şi nu ştiu că vinele de apă moartă, câte au fost, 
numai peste Scarlet Cahul au fost... 

Dar, uită-te, doctore, a căzut negura. S-a oprit şi vântul, 
nu-şi mai scutură zalele. Acum, la Colcovanu se scot la 
adăpat caii, cei mai frumoşi din câmpie. I-auzi-i cum se 
îndeasă la uluc. Tropăie, se izbesc, sforăie. Armăsarii beau 
lacomi, mânjii n-au sete. Aleargă şi se muşcă flăcăii strigă, 
fluieră şi înjură ca să-i potolească. Au o vorbă dreaptă 
băieţii ăştia: „Cică la casa unde au intrat peţitorii poţi să 
furi doi cai buni; la fântânile lui Scarlet Cahul, însă poţi să 
furi doi cai pe alese”. 

Dar ce groaznic scârţâie cumpenele! Clo-clo-clo, închină 
cumpăna fântânii de pe izlaz. S-a rupt lanţul şi găleţile cad, 
izbindu-se de tuburile de piatră. Hei, Lâlă prietene, le-ai 
auzit şi ai pornit, cu cârligele de fier, să le scoţi din apă. 
Soarele s-a făcut bostan şi tu, Lâlă, îl împingi la vale cu 
talpa piciorului. 


Cât de străini am trecut noi doi prin lume! Apă vie, apă 
moartă, nimeni nu ne-a cunoscut!... 


PUNIEA 


Înainte de miezul nopţii, Achim visă că era în lan, cu 
secerătoarea, rupsese cuţitele, iar cele cinci greble, fixate 
în trunchiul catargului, se învârteau în gol, ca aripile unei 
mori de vânt. Pe podul de tablă, lucios, un iepure de câmp, 
gras, cenuşiu, sălta şi se rostogolea peste curmezişul 
greblelor. Ochii lui cât alicele, mărginiţi de-o dungă roşi, 
scânteiau umezi în aerul fraged. „îţi baţi joc, spuse Achim. 
Stai, că te pun eu cu botul pe labe!”. Luă sfoara pentru 
legat snopii, făcu un laţ şi, c-o mişcare rapidă, neaşteptată, 
iepurele se pomeni pe sus, cu gâtul strâns într-un cerc de 
gheaţă. „Uite, că te-ai dus pe copcă, îi spuse Achim, 
răzbunător. Să văd acuma dacă-ţi mai dă mâna să o faci pe 
măgarul cu mine”... şi-l îndesă în buzunarul pantalonilor. 
Iepurele îl bătu scurt, în coaste, cu lăbuţele, Achim râse, 
apăsându-l c-o zvâcnire a şoldului, şi-n clipa aia, cuţitele 
secerătorii începură să taie din nou, retezând, odată cu 
paiele, lumina albă care juca la suprafaţa lanului. 

Achim se deşteptă. Sub pleoape îl frigea încă lumina 
amiezii din vis. Se smulsese din somn cu presentimentul 
unei dureri intense şi apropiate „Mama lui de iepure, să 
vezi tu că se întâmplă ceva în noaptea asta!”. Tractoriştii 
sforăiau sub pături. Sprijinindu-se de patul lui Mişu Poză, 
Achim cobori ameţit cele două trepte ale vagonului- 
dormitor. Jos, în câmpie mirosea a maghiran, luna împingea 
grâul către fundul nopţii. Prin negura amorţită, Achim auzi 
un tropot înfundat, puternic şi, până să iasă el în drum, cu 
oasele încă grele de somn, să vadă ce e, în tabăra brigăzii 
intră un călăreț, rupând cu umărul sforile întinse între 


crengile a doi pruni şi de care spânzurau, şiruri-şiruri, peşti 
cu burţile despicate, să-i usuce vântul. 

— Ptrru! Strigă călăreţul şi murgul lui se opri, răsuflând 
zgomotos, cu gâtul încordat. 

Omul se aplecă şi-i trase zăbală din gură. 

— Ce dracu faceţi, mă, cu atâta peşte?! Întrebă el, plin 
de greață. Momiţi pisici sălbatice, să le jupuiţi? '[ine colea, 
şi-i întinse lui Achim o sticlă cu ţuică, învelită într-o petică 
de sac. De aseară ai un băiat, să ştii. Scoală-i pe toţi din 
vagon şi beţi pentru Achim ăl mic. 

Achim încremenise cu ochii holbaţi. Uimirea lui se 
transformă brusc în veselie şi ridică braţele spre călăreț să-l 
tragă spre el, cu braţele ridicate era imaginea, pe dos, a 
cămăşii care atârna cu mânecile în jos pe sârma de lângă 
uşa vagonului. Călărețul se feri, râse, scuturându-şi trupul 
subţire, strâns într-o curea cu pafta galbenă, lată cât palma, 
şi dispăru în galop, înghiţit repede de umbrele nopţii. 

Liniştea, risipită timp de câteva minute, se clădi din nou 
peste câmpie, densă, bătută de lună. 

„Achime, tu ai auzit, mă, ce-a spus ăla?!” se întrebă 
Achim,  zăpăcit, când rămase singur... şi începu să 
răscolească cu înfrigurare în buzunarele pantalonilor. 
Descoperi, mirat, că umbla să găsească iepurele pe care-l 
prinsese în vis. Atunci apucă sticla, o duse la gură şi bău. 
Sta la marginea drumului, lung, cu obrazul vânăt cum e 
fierul şi vântul; urcând din adâncuri, ca o şoaptă a 
pământului, îl învăluia cu miros fierbinte de pelin. Bucuros, 
porni să-i scoale pe băieţi, dar pe neaşteptate îl trecu 
gândul că el nu ştie cum se joacă un tată cu copilul lui, şi se 
opri. Ideea i se păru stranie, prostească şi rea; născută în 
zona fericirii, existentă în fiecare om, suia în el rece, 
dureroasă, atotstăpânitoare. Pământul luminat de flacăra 
lunii se schimbă în zăpadă şi el se văzu copil de cinci ani, 
zburând împins de viscol pe uliţa unde ieşea să se dea pe 
gheaţă, cu patinele de lemn, şi mai departe, prin câmpie. 
Zăcuse toată iama în casa unor bătrâni, undeva, într-un sat 


departe, care-l scoseseră din râpa din malul râului şi când 
se ridicase din nou pe picioare, avea faţa sluţită, ca arsă de 
var. Neştiind de unde-l luase vântul, a rămas printre străini. 

— Mamă-mare, a întrebat-o pe bătrână, o să mai fiu 
vreodată frumos? 

Copiii nu-l primeau în jocurile lor, iar bătrânul se ferea 
să-l mângâie, îi făcea rău să-şi apropie palma de faţa lui 
jupuită. 

— O să mai fii, puiule! Când ţi-o muri umbra, bată-i 
Dumnezeu pe-ăi de-au lăsat să te fure urgia! 

El s-a gândit că trebuie să-şi omoare umbra. O lovi cu 
pietre şi o strivi cu talpa piciorului. Seara, când umbra 
omului se lungeşte, ieşea în poartă, la drum, să i-o calce 
căruțele şi să i-o bată cu vergele copiii din vecini. Umbra 
scăpa din toate, nevătămată. Într-o zi, stând pe marginea 
şoselei, văzu apropiindu-se tăvălugul care sfărâma piatra. | 
se făcu milă şi se trase înapoi, ferindu-şi umbra. De-atunci, 
a purtat-o mereu cu el, singuratec, ca un cântec de grea 
melancolie. Fetele l-au ocolit, s-a însurat târziu, la treizeci 
de ani, şi acum, iată, are un băiat. 

— Achime, taică, îi spuse, în gând, copilului, vreau să-mi 
zici pe nume. În nici un caz n-o să-ţi dau voie să-mi zici: 
„matale”. 

— Fac cum zici tu, auzi glasul copilului, dar învaţă-mă un 
joc. 

„Saramura mă-si!” înjură Achim şi se îndreptă spre 
vagonul- 

Dormitor să-l zgâlţâie pe Mişu Poză, şeful brigăzii, care 
avea doi copii, îi atinse umărul şi-l chemă în şoaptă: 

— Mişule... Auzi, Mişule... 

— “Ţine uşa bine! Strigă Mişu, speriat, săltându-se pe 
marginea patului, cu pătura sub bărbie. 

— Care, mă? Se supără Achim. Aiurezi. la freacă-te la 
ochi. 

— Tu eşti, Achime? Întrebă Mişu Poză, lăsându-se cu 
spatele pe pereţi. Mă, ce visul dracului! Eram la staţie, pe 


coridor, şi fugea contabilul după mine. Da era jumătate om, 
jumătate taur şi-arunca în mine c-un fier de plug, să-mi 
rupă călcâiele. Cât e ceasul? 

— Mai e mult pân” la ziuă. Culcă-te şi dormi liniştit, spuse 
Achim şi cobori iarăşi în câmpie. 

„Nu-l mai întreb nimic, se sucise Achim, ce poate să-mi 
spună despre copii un om care visează urât?! Când ai copii, 
seara, la culcare, trebuie să te gândeşti la lucruri frumoase, 
la frunze, la iarbă sau la altceva care să-ţi îngâne visele. 
Uite, eu, când o să mă culc, dac-o să mă culc în noaptea 
asta, o să mă gândesc la dropii, da.” 

leşise din tabăra brigăzii, străbătuse, în curmeziş, 
lanurile coapte şi acum urca greoi spre vârful unei movile. 
Urcând, pregătea şi-şi trăia dinainte visul, cel dintâi de 
când devenise tată. Visul era scurt. Se făcea că e în câmpie 
cu Achim ăl mic şi că plouă. Apa curgând în pânze dese 
bătea mărunt şi odihnitor în podul pe care-l făcuseră cu 
aripile deasupra lor douăzeci de dropii. Treceau prin ploaia 
cu pale de negură şi nu-i simțeau răcoarea decât până la 
oul picioarelor, fiindcă dropiile se mişcau în pas cu ei, 
ţinând neclintit acoperişul ăla de pene. Şi mergând 
prindeau şi ei aripi, ca dropiile, şi zburau deasupra norilor, 
spre culmea cerului. 

Sus, în creasta gorganului, netezită de vânt, Achim se 
opri, ascultând glasul clopotelor, mici explozii de sunete cu 
suflu scurt, scuturate de oile care dormeau în stâna de 
lângă păduricea de salcâmi, trăgând în nări miros dospit de 
lapte şi de băligar. Sunetele rare, vibrând prelung, 
deşteptară în Achim un gând ciudat. Se aplecă şi-i strigă pe 
ciobani: 

— Pasalac!... Gogule!... 

— Hău, răsună o voce tânără. Ce vrei? 

— 'Ţine-ţi câinii ăia, că-s cu mâinile goale. 

— Nu-s aici. I-a luat Gogu cu el în sat, se are-n vorbă cu 
una a nu ştiu cui. E a treia seară de când fuge-n sat cu 
câinii. 


— Bagă-1 într-o fabrică de pumni şi-ai să vezi că nu mai 
fuge. 

— Zău?! Făcu Pasalac, apărând, mic şi îndesat, de după 
fântâna 
Îmbrăcată în uluci. Păi ce, nea Achime, matale nu ştii că 
Gogu, când roteşte odată pumnul, face dâră în oase? Ce zici 
de stelele astea? Ridică el faţa spre cer. Parcă-s nişte 
dumicaţi de mămăligă, buni să-i amesteci în lapte. 

Achim se aşeză pe ghizdeaua fântânii, cu picioarele 
sprijinite pe o putină. 

— Pasalac, spuse el, privindu-l fix pe celălalt, dacă facem 
o treabă noi amândoi şi taci, dau de băut. Vin roşu. 

— Sunt lacom tare la băutură, nu te lega. Eu, sub patru 
sticle nu mă-ncurc. 

— Dau patru sticle. 

— La patru sticle, îmi dai şi-un kilogram de îngrăşământ 
azotos. 

— Pentru ce? 

— Ca să răcesc vinul. Trântesc doi pumni de azotat într-o 
căldare de apă şi-ngheaţă apa tun. Chestia e să nu pui 
azotat şi-n aluat, cum a făcut nevasta lui Foică Brunu, c- 
atunci te umfli-n burtă cât un butoi. Zi, despre ce-i vorba? 

— Vreau să scoţi mieii din ţarcul lor şi să-i dai în câmpie. 
Atâta tot. 

— Râzi de mine, făcu Pasalac, moale, neîncrezător. 

— Nu, de ce? Se apără Achim. Dau arvună, dacă vrei. 
Sau plătesc înainte tot vinul. 

Încredinţându-se că Achim nu glumeşte, Pasalac 
deschise portiţa din leaţuri de salcâm şi pătrunse în ţarc. În 
clipa următoare, biciul lui răsună puternic sub perdeaua de 
stuf. Mieii se ridicară, clătinându-se ca un val cenuşiu. Cei 
din margine se izbiră cu botul în corlăţi, speriaţi, parc-ar fi 
năvălit lupii. Pasalac îi împinse cu genunchiul îndoit, dându-i 
peste cap şi făcându-le vânt spre portiţă unde aştepta 
Achim. Împinşi din urmă, mieii se repeziră să iasă în câmp. 
Dar când să se strecoare afară, Achim se culcă în drumul 


lor, astupând cu pieptul şanţul îngust, făcut împotriva 
ploilor. Cel din fruntea turmei, un berbec cu coarne cât 
lama briceagului, avu o scurtă ezitare, după care îşi adună 
puterile şi sări prin deschizătura portiţei. Achim îi simţi 
bătaia pe umeri şi pe pulpe. Zâmbi şi aşteptă, cu faţa 
ascunsă în iarbă. Mieii ăilalţi, asurziţi de biciul lui Pasalac, 
suiră în şir pe spinarea lui, frământând-o cu copitele mici, 
rotunde. Junghiuri ascuţite îl fulgerară în coaste, cămaşa 
arsă de soare şi de vânt plesni în zeci de locuri. Mieii 
treceau în ropot îndesat şi învălmăşit, acolo unde ştiau că e 
malul şanţului îşi luau avânt şi săreau, căzând pe pământ şi 
urmându-şi fuga încă vreo câţiva metri. Mişcarea asta 
repetată creă în Achim sentimentul că se joacă cu băiatul 
lui. 

— Achime, taică, de ce nu te-astâmperi tu? Se prefăcu el 
mânios. Eu sunt puternic, te iau de-un picior şi te-azvârl în 
lună. 

Şi întinse mâna, pe furiş, să-l înhaţe. Dar în palme simţi 
botul umed al unui miel. Înveselit, încordă umerii şi-l aruncă 
înainte. Bătăios, mielul se întoarse şi-l împunse cu fruntea 
ciută. Râzând, Achim îl prinse în braţe şi-l gâdilă între 
urechi. Mielul avea cercei, iar lui Achim i se păru că vede în 
ochii lui o scânteie de râs, şi-n clipa aia, frica din el se risipi 
şi se topi. 

— Măi băiete, spuse, hai să ne culcăm, că-i târziu. 


O SUITĂ DE NOPȚI 


Învăluită de razele soarelui în amurg, şalupa vopsită în 
verde şi alb, pilotată de un adolescent, luneca la vale pe 
fluviu, pe lângă malul drept, unde curentul apei e mai 
subţire. La spatele pilotului, pe banca croită să ţină trei 
persoane, procurorul Radu Sterian, slab, osos, blond, cu 
ochii albaştri, decoloraţi, îşi cerceta atent unghiile de la 
mâini, bombate, căutând urme de noiţe, petele alea albe, 


minuscule, despre care se spune că sunt semne ale 
norocului. Cum tăcea mereu, pilotul era convins că 
adormise. „Sforăitul elicei îi trage la somn pe toţi guzganii 
ăştia de uscat”. 

Radu Sterian constată cu amărăciune că e un tip 
complet lipsit de noroc şi-şi lăsă palmele pe genunchi. 

Pe deasupra trecu, cenuşie, o cucuvea. 

— Cobea dracului! Înjură pilotul. 

— Scoate-i ochii, zise râzând Sterian. 

— Aţi spus ceva? Se întoarse pilotul. 

— Nu intra în port. Ţine-o înainte până la plajă. 

— S-apropie ora închiderii, n-au să ne mai primească. 

— M-aşteaptă doi prieteni să-i trec în port. 

— Bine, mergem să-i luăm dacă doriţi. 

Pilotul îşi trase capul la adăpostul parbrizului, ca să-şi 
aprindă o ţigară. Intraseră în raza docurilor. Până la plajă, o 
fâşie de nisip sclipind roşcat între lanurile de floarea- 
soarelui şi o pădure de plopi, mai aveau un kilometru. 
Pilotul micşoră viteza. Motorul, solicitat vreme de patru ore, 
da semne de oboseală. Siluete bronzate, cu umbrele 
alungite până-n fluviu, se mişcau departe de plajă, în faţa 
vestiarelor şi a aparatelor de gimnastică. „Ce-o fi făcând 
Maja în furnicarul ăsta? Se întrebă Radu Sterian. Ronţăie 
caramele desigur şi cochetează cu George Miroslav”. 

Din asfinţit cobora o ceaţă albăstrie, transparentă şi 
uşoară ca fumul ce se ridică din ierburi în dimineţile de 
vară. La trei sute de metri spre stânga în coasta oraşului, 
sub îngrămădirea de magazii, depozite şi linii de cale 
ferată, pe care aşteptau garnituri de tren nesfârşite, printre 
braţe de macara încremenite în aer şi capete de pod cu 
balustrade arcuite, se legănau, înghesuite, şlepuri de fier 
pântecoase, remorchere ca pescăruşii ameţiţi de zbor, vase 
de comerţ, unele turtite, cu coşuri scunde, afumate şi 
catarge rămuroase, altele zvelte, lunguieţe, semănând cu 
nişte cai ce-şi întind gâtul a goană. Şi peste tot, bărci, colaci 
de salvare ca nişte covrigi înfăşuraţi în hârtie poleită, 


bacuri, punți de încărcare, pontoane, gheare de ancoră, 
frânghii înmuiate în catran. Lângă silozul cu ziduri înalte, 
roase de umezeală, care domina intrarea în port, fumega 
un vapor uriaş cât o casă cu două etaje. La proră flutura 
steagul regal al Suediei: o pânză azurie cu o cruce galbenă 
culcată de-a latul. 

— Cu ce încărcătură au intrat suedezii? întrebă Sterian 
pe pilot. 

— Cu minereu de fier, cred. Alaltăieri, secundul lor a 
cumpărat din oraş o haită de buldogi. Şase bucăţi. Ce 
credeţi, la ei în peninsulă nu sunt buldogi? Doar câinele-i 
sămânţa dracului, trăieşte oriunde, nu-i aşa? 

— I-a urcat pe bord ca să-i pună să se bată. Luna trecută 
am vizitat un vas englezesc şi am asistat la o luptă de 
cucoşi. E o porcărie. 

— Cică la luptele astea se fac pariuri ca la cursele de cai, 
e adevărat? 

— Da, spunea şi căpitanul englez. 

— Plaja! Anunţă pilotul. Unde vreţi să opresc? În dreapta 
vestiarului e un prăguş, nu se poate acosta. Opresc lângă 
tipul ăla care pescuieşte cu undiţa. 

Radu Sterian se ridică în picioare. Braţele lungi, 
punctate de aluniţe cafenii, îi spânzurau pe lângă trup. 

— Opreşte unde vrei. 

— Ştiţi ceva, spuse pilotul amuzat, risc să mă amendeze, 
doi poli nu-i mare scofală, am acasă o colecţie de brichete 
străine, mărit una, da-mi fac damblaua, intru direct în 
bazinul de înot. Mamă, ce-au să mai ţipe fâţele alea de fete 
care se bălăcesc acolo. Pe cinstea mea, e 
Câte una care şade în genunchi în apă şi-şi scoate sutienul 
ca să-i întărească frigul sfârcul ţâţelor. 

— Fii cuminte. 

— Am înţeles, vă aşteaptă aici o femeie. 

— Da, mă aşteaptă şi o femeie. Aceea în bluză mov, care 
lucrează la paralele. 


— Atunci, propuse pilotul, să ne rotim cu şalupa între 
plajă şi port până-i scriem numele pe apă. Deschid sirena şi- 
o fac atentă. Cum o cheamă? 

— Maja. Maja Hermeziu. 

— Îmi pare rău că nu sunt pilot de aviaţie. Ăia au la 
îndemână tot cerul pentru figurile lor. Începem? 

— Dă-i drumul! Aprobă Sterian, cucerit de ideea 
pilotului. 

Pilotul smuci cârma şi schimbă vitezele. Motorul se 
scutură, pistoanele ţăcăniră ca o mitralieră, şalupa zvâcni 
parcă ar fi vrut să iasă din apă şi se avântă de-a curmezişul 
valurilor către malul opus. Sirena deschisă urla ca o fiară. 
Radu Sterian, cu mâinile încleştate pe banchetă, râdea. „la 
te uită ce trăznaie i-a trecut prin cap pilotului!”. Părul blond 
îi flutura pe frunte, sângele îi vâjâia în tâmple, curentul îi 
pătrundea viguros, străbătându-l ca o scânteie electrică, 
orbitele-i curgeau. „Maja, draga mea, cântau gândurile lui, 
sunt îndrăgostit până peste urechi, aş vrea să beau, naiba s- 
o ia de treabă, am douăzeci şi şase de ani, nu ştiu să înot, 
nebunia asta poate să mă coste mult, pilotul e băiat dulce, 
zbor şi scriu numele tău, nu-mi pasă că eşti măritată, 
Hermeziu e bătrân, fugi de el! Maja, Maja, Maja!” 

La mijlocul fluviului, pilotul întoarse, fără să închidă 
sirena şi porniră bolid spre plajă, prin dâra de foc vărsată 
de soare. Jocul încălca regulile de navigaţie, marinarii aflaţi 
întâmplător pe chei se scandalizară, în tumul căpităniei 
cineva lovi puternic într-o toacă, să-l aducă la ordine pe 
pilot. Dar pilotul râse dispreţuitor: „Vă e frică, marinari de 
apă dulce, broscoi degeneraţi!?” 

Oamenii de pe plajă priveau la cei din şalupă, crucindu- 
se. „S-au scrântit la minte, au să se răstoarne”. Pescarul cu 
undiţa vântura braţele şi înjura. Un bătrân din serviciul de 
pază, cu chipiu fără cozoroc şi tricou rupt prin care-i ieşeau 
smocuri de păr sur, ameninţa caraghios cu vergeaua unei 
umbrele. De sus de la aparatele de gimnastică, Maja 
Hermeziu, care-l recunoscuse pe Radu Sterian, arăta cu 


braţul spre chei, unde un funcţionar al căpităniei striga 
răguşit într-o porta-voce de forma unui corn de taur: 

— Şalupa 21-23, acostează! Şalupa 21-23... 

— Nu ne supunem! Strigă Radu. Nu ne supunem! 
Repetă el, cuprins de delir şi gândurile i se înlănţuiră iarăşi 
într-un cântec pentru Maja. „le iubesc, Maja! Hermeziu îţi 
dă bani mulţi, bătrânii cumpără tinereţea, dar tu trebuie să 
fii femeia mea...” 

Aproape de mal, pilotul întoarse şalupa, atrăgând în dâra 
de spumă, care ţâşnea de sub braţele elicei, o minge de 
volei rostogolită de pe plajă. 

—  Pilotule, strigă Sterian aplecându-se, o să-ţi 
răscumpăr toate brichetele. 

— Nu-i nevoie. 

— Mi-ai făcut cea mai mare bucurie. 

— Am vrut să fac ceva de pomină. 

— Îţi dăruiesc pistolul meu cu aer comprimat. 

— Nu-mi trebuie. Ajunge! 

— Format Bereta 9 lung, pilotule... 

— Drace! Se-nfurie pilotul. Mi-ai tăiat tot cheful. 

Închise sirena şi micşoră viteza. 

— Şalupa 21-23... îl soma funcţionarul de pe chei. 

— Mai tacă-ţi gura! Bombăni pilotul. lare vă mai 
pricepeţi voi ăştia să stârniţi panică! 

Prăbuşit pe banchetă, Radu Sterian îi privea ceafa 
groasă, trandafirie pe care se scurgea în şiroaie sudoarea. 
„Ce naiba i-am făcut de s-a supărat?!” 

Pilotul manevră cârma cu mişcări scurte, şalupa ocoli 
vasul de pasageri, ancorat de debarcaderul principal, cu 
pântecele roşu, atacat de rugină, năpădit de alge şi se opri 
lângă scările de piatră care duc în clădirea serviciului 
vamal. Pilotul sări jos cu o încetineală ciudată. Aplecă 
şalupa, apăsând cu laba piciorului, şi Radu Sterian cobori. 
Un val, de pete de păcură şi ulei, îi murdări pantofii. 

Funcţionarul căpităniei, cel cu porta-vocea, chel, burtos, 
veni spre ei, spumegând de mânie. 


— Cum, vă permiteţi, vreau să ştiu?! 

— Doriţi cheile de contact? Întrebă pilotul, calm. Poftim. 

Omul căpităniei scutură legătura de chei ca pe un 
clopoțel. Avea ochi mici, de mongol, oblici. 

— Ştii ce urmează? 

— Căruţă de rele, zise pilotul surâzând amar. 

— Poftim la căpitănie să predai carnetul. 

— După dumneavoastră, se înclină pilotul. 

„Teribil băiatul ăsta! Îşi spuse Radu Sterian, privind în 
urma lui. Dar de ce n-o fi vrut să primească pistolul meu cu 
aer comprimat?!” îşi scutură pantofii, izbind cu tălpile pe 
scară şi pomi spre baraca unde se închiriază bărci pentru 
traversare, ca să-i aştepte pe Maja şi pe George Miroslav. 
Lipsise din oraş două zile pentru o anchetă, era obosit şi 
simţea nevoia să bea ceva. „Mi-ar fi plăcut să iau ceva cu 
piratul ăsta”, îşi spuse gândindu-se la pilot. 

Maja şi George Miroslav, supranumit în cercul prietenilor 
„Consulul”, pentru perfecta asemănare cu unul din aleşii să 
împartă dreptatea, pe timp de un an, în vechea Romă, 
trecură Dunărea în port într-o luntre, înghesuiți laolaltă cu 
alte cinci persoane. Scund, subţire, George avea ochi negri, 
umbriţi de gene lungi care păstrau pe chipul lui smead o 
umbră de răcoare şi voioşie, atât de plăcută femeilor. Cum 
ieşi la mal, se repezi la Radu Sterian, copleşindu-l cu ocări, 
fiindcă se vânturase cu şalupa pe sub nasul lor şi dispăruse, 
lăsându-i să piardă de pomană trei sferturi de oră. 

Dar Radu îşi pregătise apărarea. Dădu vina pe pilot. 

— Mucosul ăla a prins chef să-şi agite coada pe Dunăre. 
Hotarâsem încă de la Cotul-miresii să oprim să vă luăm, dar 
au intrat dracii în el şi, hai să facă exhibiţii. 

— Minte, se întoarse George spre Maja, câte vorbe 
spune, atâtea minciuni toarnă, ca să ştii cu cine ai de-a face. 

— George! Rosti Maja cu imputare. 

— O face pe grozavul! Spuse Radu, posac. 

Îi tremura glasul. George înţelese că-l umilise fără rost 
în faţa Majei. 


— Nu te supăra că, de supărare, ţi se umple faţa de 
pistrui. M-am înfierbântat şi eu. Hai la „Porumbelul de aur”, 
să bem un păhărel şi să ne împăcăm. 

— Aşa da! Strigă Maja, luminoasă... şi intonă cu voce 
plăcută, de altistă: „Să mergem la Maxim... “ 

Apoi, veselă, se vâri între ei, îi apucă de braţ şi lansă 
comanda, apăsat, ca un plutonier pe care-l văzuse pornind 
soldaţii spre câmpul de instrucţie! 

— Nainte... marş! 

Şi porniră tustrei, bătând pasul pe asfaltul prăfuit. 

Un şofer, în maieu şi în pantaloni scurţi, care freca de 
zor cu glaspapir o cameră de automobil spartă, întoarse 
capul după ei, zâmbind. De n-ar fi fost nenorocita de pană, 
s-ar fi alăturat pe loc grupului lăsându-se muştruluit, fără 
să crâcnească, de fata aceea frumoasă, zveltă, cu oase 
prelungi, subţiri, cu părul vioriu, ondulat natural, cu nasul 
uşor coroiat şi cu ochii albaştri întunecaţi, amintind de 
culoarea stranie a zăpezilor peste care se aşternuse 
amurgul. 

În faţa barului „Porumbelul de aur”, aşezat la intrarea în 
piaţa centrală a oraşului, de unde se vedea Dunărea 
curgând albicioasă, ca şi cum toţi crapii din adânc ar fi ieşit 
cu burţile la lumina zilei ce se stingea, George, Maja şi 
Radu fură întâmpinați zgomotos de Iova-falitul, văcsuitor de 
ghete, care se căznea să scoată luciu, cu o fâşie de pluş, 
pantofarilor unui marinar. Lustragiul se cunoştea mai bine 
cu George Miroslav, contabil la depozitele de sare, pe care, 
fiindcă-l văzuse deseori în tovărăşia unui reporter de la 
ziarul local, îl considera poet, şi lui i se adresă în primul 
rând: 

— Omagiile mele, domnule Consul, strigă el, lova-falitul 
se închină în faţa poeziei, regina spiritului. Da, domnule 
Consul, căci o rimă preţuieşte cât un pahar de Murfatlar, 
sortul Pinot-Muscat-Riesling, zămislit pe dealul cu dispoziţie 
sudică şi nume turcesc din inima Dobrogei. Pentru capul 
căzut al Brâncoveanului, turcii ne-au miluit cu câteva sute 


de cuvinte. Dintre ele, cel mai dulce sună numele 
împrumutat de-un măgar în şalvari dealului spre care Iova 
va pleca într-o toamnă de-a buşilea, ca Popa Metru la 
Mormântul Domnului. Iubire pe veci poeziei! 

— Bine, linguşitorule Iova, răspunse George, îţi vei primi 
paharul. 

— În acest caz, domnule Consul, toată lumea mulţumită 
şi cu lacrimi pe obraz. Sunaţi daireaua, frumoase tătarce. 

— Amin! Încheie George şi despică cu braţul tuburile de 
sticlă care atârnau peste intrarea în bar. 

Înăuntru, la „Porumbelul de aur”, era pustiu. Geamurile 
dinspre terasă, deschise larg, lăsau să pătrundă în valuri 
adierea umedă ce urca de pe fluviu. Pereţii înveliţi cu plăci 
de lemn, ringul de dans construit din vitralii îmbucate în 
formă de rozetă, mirosul de cafea şi alcool, ţinute 
ospătarilor înveşmântaţi în negru, strânşi cu cordoane de 
satin, o încântară pe Maja. Află că aici se servesc băuturi de 
tot felul, mai cu seamă alcooluri amestecate după reţete 
fistichii, necunoscute în regiunile din interior ale ţării, şi îi 
păru rău că în cele patru luni de când sosise în oraş, inginer 
la întreprinderea de prelucrare a lemnului, nu călcase 
decât acum pragul localului. 

— "Totuşi e prea multă linişte, constată mirată. Ar trebui 
să mişune lumea ca-n gura oborului. 

— Mai târziu, după ora zece se umple, răspunse George. 

— Atunci rămânem până după ora zece. 

George îi apucă mâna şi i-o sărută delicat. 

— Rămânem cât vrei tu. Rămânem până-n zori, dacă-ţi 
place. 

— Rămânem şi bem Martini alb. Poruncă: toată lumea 
bea 
Martini alb. Ce gust are Martini alb, George? 

— De tarhon. 

— Nu de tarhon, de camfor. 

— V-aţi cherchelit înainte de-a bea... 


— Da, aprobă Maja, suntem ameţiţi. Suntem beţi, 
George, stăm tolăniţi pe covertă şi corabia noastră intră sub 
Crucea Sudului. 

— Până una-alta, stăm la o masă cu două ghivece de flori. 

Maja se întoarse de sub Crucea Sudului şi privi masa. 
Era din stejar, rotundă, pe trei picioare, luminată discret de 
un bec înşurubat în mijlocul tăbliei, într-o găoace de cristal, 
ca o gură de peşte. 

— E nostimă, zise Maja. 

— Dimpotrivă, o contrazise Radu, iritat că Maja se 
adresa numai lui George. E curată prostie. În oraşul ăsta, 
până şi cel mai prost electrician se crede chemat să 
uimească străinii cu două fire de sârmă. 

— Găsesc că în treaba asta n-am nicio vină, răspunse 
Maja. 

— Iartă-l, îl scuză George, în glumă. E îndrăgostit şi, prin 
urmare, deasupra legilor. Sau în afara lor. Dă-i mâna şi 
faceţi pace, că doar pe tine te iubeşte. 

— Bine, conveni Maja, şi privi lung la George. 

Veni ospătarul şi le servi vermut. Maja ciocni ismenit 
întâi cu George, apoi cu Radu şi sorbi o înghiţitură. Radu 
observă că Maja purta astăzi verigheta pe mâna dreaptă. 
Când o cunoscuse, cu o săptămână în urmă, o purta pe 
mâna stângă. „Pe stânga se poartă când eşti căsătorit, pe 
dreapta când eşti logodit. În noaptea asta, trebuie să aflu ce 
are de gând cu Hermeziu alei”. 

— Băieți, rosti Maja, ţinând paharul sus, sunt bucuroasă 
că vă am prieteni. Sună frumos să spui: sunt prietenă cu 
George Miroslav, zis Consulul, şi cu procurosul Radu 
Sterian. De azi înainte vă las libertatea deplină de-a vă 
lăuda, dar discret, că sunteţi în grațiile inginerei Maja 
Hermeziu, care ronţăie mereu caramele cu lapte, ţine caiet 
de însemnări zilnice şi iubeşte rochiile de culoarea roşu- 
pompeian. 

— Nu, nu, răsună glasul lui lova-falitul, care se apropia 
printre mese, nu roşu-pompeian, ci mov-cardinal, culoarea 


constelaţiei Horei, să cadă-n falduri bogate pe trupul vostru 
ca o tulpină de floare, domniţă. Asta v-o spune lova-falitul, 
om de lume, fost negustor de bidinele şi curier la Editura 
Ancora, care-a tipărit Decalogul dragostei... Hei, Glie- 
ţiparul, pe care te ţine statul în straie negre, ca pe-o muscă, 
paharul meu, puşlama balcanică. Nu vă strâmbaţi, stimate 
tovarăşe Sterian, voi rămâne cu domnul consul, între 
hotarele  Parnasului, zece minute şi dacă domniţa 
porunceşte, Iova-falitul îi va lustrui pantofii, stând în 
genunchi pe podele. 

— Nu trebuie, se apără Maja, speriată, te rog. 

— Ba da, spuneţi că da, strigă văcsuitorul, căci tot ce 
trece prin mâinile lui lova-falitul capătă strălucire ca mutra 
unui pehlivan adormit sub luna Bosforului. La Bosfor, 
stimate tovarăşe procuror, luna e galbenă-galbenă, ca 
zăpada urinată de-un beţiv. 

— Ascultă, se mânie Radu, bea-ţi paharul şi isprăveşte cu 
tâmpeniile. Doamna e obosită, o plictiseşti. 

— Domniţă caucaziană, strigă lova, vă plictisiţi?! Cel mai 
bun leac împotriva plictiselii e o călătorie. Porunciţi şi vă voi 
duce la Paris, oraşul fără somn, cu cearcănele adâncite de 
două mii de ani de nesomn şi bolnav de ciroză. La Paris, 
cetatea luminii şi a veseliei fără moarte, să petrecem o 
seară la Follies Bergeres— folie înseamnă nebunie, 
domniţă, Follies Bergeres l-a înfiinţat un cap înfierbântat de 
şampanie, o sută de femei ţopăie despuiate pe scenă şi 
Europa, plăteşte. Veniţi cu mine la Musee Grevin, pani- 
prinţesă. Ceară şi iară ceară. Istoria Franţei turnată-n 
ceară. Târfa de Charlotte Corday înjunghiindu-l pe Marat 
în baie, Regele soare, statul sunt eu!, , secătura de Thiers; 
după o draperie o doamnă ducesă prinzându-şi ciorapul, oh, 
pardon! Dar e de ceară. Ceară şi iar ceară. Munţi de ceară 
să ardă-n biserici toată creştinătatea: catolici, ortodocşi şi 
pravoslavnici. În plus şi spectacolele de prestidigitaţie. Cei 
mai mari şmecheri din lume şi pe ici, pe colea, câte-un 
borfaş sadea. Dar nu căutaţi tăbliţa cu „sus de şapte, jos de 


şapte, la mijloc nu iei de loc”, lipseşte, e jocul nostru, patent 
românesc. La Paris, la Porte Maillot avem Luna-Parc. Găsiţi 
Riviera în miniatură, Riviera fermecată cu canale şi bărci. 

— Io-va! Silabisi cu mânie Radu Sterian. 

— Dă-ne voie, îl domoli Maja, lasă-1 să spuie. Spune mai 
departe, nene Iova. 

— Paharul meu, Glie-ţiparul! Strigă lova, cu curaj. Şi 
închide geamurile, că a început să plouă... Cât străbate 
România, domniţă, puteţi dormi, o cunoaşteţi. Numai 
aproape de Făgăraş să vă treziţi o clipă şi să vă amintiţi că 
trecem pe lângă Poiana Narciselor. Albe narcise, 
splendoarea primăverii! Vom mai găsi narcise, domniţă, în 
Elveţia, la Vevey, pe lacul Geneva, înainte de Lausanne. 
Regret nespus că prin Ungaria vom trece noaptea. Panonia- 
Express a fixat orarul, castelele conților Eszterhazy, şi ale 
prinţului Eugeniu de Savoia rămâne să le privim în 
fotografiile atârnate pe pereţii cuşetei noastre. Dar la Viena 
avem zece ore libere la dispoziţie. Sau, poate, ne luăm chiar 
o săptămână. Merită. Viena, patria valsului, ta, ta, ta, tam, 
ta, tam, ... Muzica de Cafe-concert şi Praterul. „În Prater 
blih'n wieder die Băume. În Prater înfloresc din nou 
pomii”. Praterul e deschis în permanenţă, mergem în 
Prater. Reisenrad, roata uriaşă, care te suie aproape de cer 
şi vezi toată Viena, e ghiftuită de lume, dar noi suntem 
străini, străinii plătesc bine, ni se găsesc două locuri pe o 
banchetă, faţă-n faţă cu două fetiţe blonde, cu pălărioare 
cochete şi rochii de culoare mov-cardinal. Reisenrad ne 
debarcă, drăguţele vieneze dispar, noi trecem în trenul cu 
vagoane fără acoperiş şi urcăm pe Montagnes-russes. 

— Isprăveşte, lova! Strigă din nou Radu Sterian. 

Avea mutra că într-o clipă îl va lua de guler şi-l va azvârli 
mototol în mijlocul străzii. Dar Iova, ştiindu-se apărat de 
Maja, continuă, fără să-l ia în seamă. 

— Pe Montagnes-russes, munţii ruseşti, cu povârnişuri 
abrupte, pâraie, viaducte, tuneluri şi cotituri neaşteptate la 
tot pasul. Urcăm, coborâm, ne-ntrecem şi mereu dăm nas în 


nas, lunecăm, suntem svârliţi în pereţi claie peste grămadă, 
ameţim, dăm chiote de spaimă, râdem. Sunt munţii ruseşti, 
atracţia numărul unu a Praterului. Şi mai e Grinzing, lângă 
Viena, cu vii şi cârciumioare. Acolo mergem seara să 
mâncăm şi să ne cânte la ureche, în dialectul wienerisch, 
acompaniindu-se la ţitere, artişti de cinema, ca altădată 
Paul şi Atila Horbiger. Grinzingul e perla Vienei, cum e 
Sinaia perla Carpaţilor şi Buciumul perla Iaşilor. Deci, 
doamnă şi domnilor, Danubius-Orient-Express porneşte la 
drum: Fileşti, Bărboşi, Zagna-Vădeni, Baldovineşti... 

— Vorbeşti aiurea, îl repezi procurorul, ce să caute 
Danubius-Orient-Express la Fileşti, Bărboşi, Zanga-Vădeni? 
Te-ai îmbătat. 

Iova îl privi amărât, cu capul tras între umeri. Avea faţa 
galbenă şi zbârcită ca o felie de lut lăsată în soare. 

— În acest caz, zise el, Iova-falitul vă salută. Sănătate şi 
traiul ăl bun. lar pe tine, Glie-ţiparul, te-aştept la judecata 
de apoi, în valea Ierusalimului, lângă Muntele Măslinilor. 
Semn de recunoaştere, un belciug în nări. 

— Ăsta-i Iova! Râse George. Nu poate fi trist mai mult 
de-o clipă. 

— Cine e? Îl întrebă Maja, uimită. 

— Iova-falitul, a spus-o singur. 

— Trebuie să fi umblat mult. 

— N-a fost nicăieri. 

— Imposibil. 

— Îţi spune toate staţiile de cale ferată până la Roma şi 
Paris, dar n-a fost nicăieri. 

— De Roma şi Paris nu ştiu, dar la Viena, a fost. 
Adineauri ne-am plimbat şi noi prin Viena. Nu-i aşa c-am 
fost la Viena, George? Se alintă ea, apucându-i palma. 
Vreau să-mi spui c-am fost la Viena. 

— Am fost, admise George, râzând. 

Radu Ster ian făcu semn băiatului de la bar pentru alt 
rând de pahare. 

— Noroc, spuse el. lerzzo incomodo vă urează noroc. 


George îşi trase palma dintr-a Majei şi-l privi fix. 

— Eşti prost, îi spuse. 

Radu sorbi băutura printre dinţi, ca un cal adus la 
adăpost de la ieslea goală. Degetul mic, depărtat de pahar, 
îi tremura. Pe frunte, chiar pe linia unde începe părul, ii 
răsăriseră  broboane de sudoare. Mărul lui Adam, 
proeminent, i se mişca în salturi largi sub pielea gâtului. 

— Maja, rosti George, încet, cu durere. 

Maja clătină capul tăcută. „Nu vrea s-o iubesc, înţelese 
Radu, degeaba se dă George în lături”. Când o cunoscuse 
pe plaja de peste Dunăre, şi-i turnase din pumni, ca dintr-o 
instalaţie de ceasornic primitiv, nisip fierbinte pe umeri, 
simţise că ea doreşte s-o iubească; acum însă Maja 
ascundea totul. Ascundea umerii de care-şi lipise el obrazul, 
ascundea ochii albaştri, înfricoşător de adânci, ascundea 
zidul plin de afişe şi teiul sub care se sărutaseră, ascundea 
străzile înguste, cu copaci osoşi, pe care se învârtise 
zăpăcit, după ce o condusese până aproape de casă şi nu 
mai ştia să iasă la linia de tramvai. 

— Îţi place de George, Maja, spuse el. 

— Vreau să rămânem prieteni, Radule, răspunse Maja, şi 
el înţelese că Maja îl iubea pe George. Spune să mai aducă 
de băut, George, ceru ea. 

— Nu, se împotrivi George, să ieşim. 

— O să ies singur, hotări Radu. Să-mi beau paharul şi 
plec. 

Încercă el, dar nu mai putu să bea. Brusc se deşteptase 
în el 
Sentimentul că e furat, că i s-a smuls prin forţă şi viclenie 
ceva care-i aparținuse totdeauna. Şi nu mai putu să bea. 
George înţepenise lipit de spătarul scaunului, cu ţigara 
fumegându-i între degete. „Mă crede idiot, se gândi Radu... 
Dar mi se pare că mă port chiar ca un idiot”. Dacă era să 
vorbească cinstit, Maja fusese a lui în măsura în care 
Dunărea e şi a vânătorului de urşi din Bucegi. Cu toate 
astea o durere surdă, amestecată cu valuri de mânie, care-i 


aprindea pete roşii în obraji, îi apăsa greu pe suflet. Se 
ridică. 

— Omagiile mele, se înclină. Omagiile mele, domnule 
Consul... 

— Ai dat în damblaua lui Iova, zise George. 

Radu Sterian ieşi. Tuburile de sticlă, şiruri de vertebre 
pe chenarul uşii, zornăiră scurt. Picături mari de ploaie 
lunecau de-a lungul lor ca nişte bule de aer într-un rastel 
plin cu cumpeni ale lemnarului. Erau verzi, roşii, galbene. 

În urmă, Maja se lipi cu capul de umărul lui George. 
Tremura, înduioşat, George îi mângâie tâmpla şi părul 
vioriu. Mâna îi alunecă peste urechi atingându-i cercelul cât 
o monedă, şi peste obrazul moale, fin, răcoros, George simţi 
dorinţa copilărească să sufla asupra lui, ca peste o fereastră 
pătrunsă de ger, să-l aburească, şi să-l lumineze. Dacă ar fi 
fost cu putinţă să-i observe sufletul, ar di descoperit că 
Maja, care lui îi părea uşor ameţită de băutură şi de 
clopoţeii ploii, sunând înăbuşit dincolo de pereţii barului, 
urmăreşte cu gândul fiecare pas al lui Radu şi că o undă de 
durere, subţire, pătrunde înăuntrul ei, pentru că toate 
despărţirile dor. 

— Maja... Maja mea, rosti el, alintând-o şi certând-o 
totodată. 

Maja îl cuprinse într-o privire tristă şi se depărtă uşor de 
el. 

George o cercetă în tăcere. Îşi dădu seama, mirat, că 
Maja are în ea ceva halucinant, e ca o sălbăticiune de 
munte, rănită, alergi s-o prinzi şi când crezi că ai ajuns-o, 
un salt şi e pe alt colţ de stâncă, lăsând între tine şi ea o 
prăpastie. Era ceva în ea care te făcea să crezi că goneşte 
mereu, încotro, nici singură nu ştie, şi că în goana asta aei 
e ceva disperat şi deznădăjduit. „A trăit cam anapoda”, se 
gândi George amintindu-şi de ceea ce îi povestise Maja 
despre căsătoria ei cu Hermeziu. Vorbise detaşat, rece, 
asemenea unui om toropit de somn, care urmăreşte, cu o 
cută a minţii pe jumătate trează, pe jumătate buimacă, 


scufundarea treptată în amorţire a propriului trup şi o 
comentează. 

— Eram patru fete în grupă si eu eram cea mai prost 
îmbrăcată. Aveam o singură rochiţă, iar pantofii mei, vai de 
lumea lui Dumnezeu! Şi m-a cerut Hermeziu de nevastă. 
Era decan, şef de catedră, soţia ii murise de câteva luni. 
„Mută-te la mine, Maja, dar te previn, să nu te sperii, eu am 
inima în partea dreaptă, o ciudăţenie a naturii...” 

— De ce taci, Maja? O întrebă George. 

— Maja... Maja, izbucni ea supărată. Îmi cânţi numele ca 
ţigăncile de pe Lipscani care vând drojdie de bere în ajunul 
sărbătorilor: maia, maia, pentru cozonaci! 

EI o privi contrariat. 

— Iartă-mă, îşi reveni Maja, sunt puţin nervoasă. Spune- 
mi ceva 
Vesel. 

George tăcu. 

— Atunci să-ţi spun eu. le iubesc. 

— Două-trei zile, ca şi pe Radu? Întrebă el răutăcios. 

— Nu, cu tine e altceva. Simt c-o să te iubesc mereu. Pe 
Radu mi-am închipuit numai că-l iubesc. Vreau un buchet 
de flori. 

— Lalele? 


— Bine ca n-ai spus scaieţi sau coada-măgarului, râse 
Maja. Mie numai azaleele îmi plac, să ţii minte. 

George chemă ospătarul şi-l trimise după flori. Între 
timp, orchestra îşi începuse programul. Se cânta un fox la 
modă. 

— Dansezi? Întrebă George. 

— Cu o condiţie. 

— O accept dinainte. 

— Săptămâna asta mergem cu cortul peste Dunăre, în 
excursie, şi rămânem acolo sâmbătă noaptea şi duminică 
toată ziua. O să mă rog să plouă... ştii, o ploaie cu bulbuci şi 
cu negură, să facem foc în gura cortului, tu să fumezi, 
ursuz, ca pescarii şi eu să-ţi fierb cafeaua. 

Se lansară în dans îmbrăţişaţi şi înveseliţi. Erau la vârsta 
când tristeţea e o umbră trecătoare şi bucuria are numai 
început... 

Plecând de la „Porumbelul de aur”, Radu Sterian apucă 
în susul străzii mari, pustie din pricina ploii, care umplea 
noaptea vastă. Ud, cu pielea furnicată, ca şi cum s-ar fi 
tăvălit gol pe un covor de ace de pin, nu izbutea să se 
scuture de senzaţia că fusese prădat şi izgonit. El se 
îndrăgostise de Maja fulgerător, de ce, nu şezuse să 
analizeze, Maja intrase pe neaşteptate în puntea lui de 
echilibru, şi pierzând-o, tot atât de neaşteptat, trăia o stare 
de umilinţă şi zbucium nervos, ca-n prima zi de şcoală, pe 
vremea războiului, când agentul sanitar îi găsise păduchi în 
gulerul cămăşii. 

— Elev Sterian Radu, îi strigase învățătorul, ai o mamă 
puturoasă. Urcă la catedră să vadă toată clasa! 

Şi el, costeliv, subţire, cu ochii bulbucaţi de spaimă, suise 
cele două trepte spălate cu motorină, arătând colegilor 
pieptul mânjit de agude în care inima bătea să se spargă. 
Cămaşa-i căzuse din mâini, învățătorul o adună mototol cu 
vârful bastonului şi i-o aruncă în braţe. 

— Păduchiosul ţipă o fetiţă din primele bănci şi ţipătul ei 
îl năuci. 


— Pă-du-chio-su, reluară în cor copiii, bătând tactul cu 
pumnii în tobele ghiozdanului. 

Strigau, chiuiau, tropăiau, aţâţaţi şi înfierbântaţi de 
lacrimile care-i curgeau şiroaie pe obraji. Privea la ei cu 
groază, încolţit şi deodată îl trecu gândul că agentul sanitar 
le va trimite etuva acasă. lar în clipa următoare o şi văzu, 
uriaşă, cenuşie ca omizile, trasă în curtea lor de caii 
primăriei, auzi oameni întrebând: „de ce-i opăresc pe-alde 
Sterian?” şi pe alţii răspunzând: „păi dacă i-au găsit 
băiatului păduchi la şcoală”, văzu odaia lor despuiată, 
lucrurile fierbând închise sub lacăt, simţi mirosul de 
opăreală, acru, greţos, auzi bocetul mamei, cu inflexiuni 
prăbuşite şi vru să strige: „domnule învăţător, nu-l lăsaţi, 
domnule învăţător”. Dar nu putu descleşta fălcile, îi 
înţepeniseră ca moarte. 

— Pă-du-chio-su, urlau copiii. 

Lovit de strigătele lor, dădu buzna pe uşă afară şi fugi 
acasă, sărind peste garduri. Mama lipsea, era dusă cu ziua 
la cules de porumb, el înhăţă aşternutul de pe pat, hainele, 
ştergarele din perete, le cără în groapa din fundul curţii şi 
trase pământ peste ele. Auzise că păduchii nu rezistă sub 
pământ; când termină, luă bidonul de gaz şi-i aşteptă să 
iasă la un capăt al cuverturii lăsat descoperit. 

În prima zi de şcoală dăduse în friguri şi boala îl 
zgâlţâise patru ani. 

Pătrunzând în apartamentul pe care-l ocupa cu George 
Miroslav la etajul întâi al unei vile cu faţa spre Dunăre, găsi 
un bilet, strecurat pe sub uşă. Procurorul-şef al oraşului îl 
însărcina să deschidă o anchetă la întreprinderea de 
prelucrarea lemnului unde se întâmplase un accident de 
muncă. „În două zile trebuie să înfăţişăm Regiunii de partid 
concluzia noastră. Adună date, pe cât e posibil, chiar în 
noaptea asta 

Biletul picase bine. Radu schimbă costumul, îmbrăcă 
mantaua de ploaie şi plecă la spitalul de urgenţă. Medicul 
de gardă nu-i dădu voie înăuntru, îi spuse că bătrânul 


Fogoroş, cel care suferise accidentul, are o fractură la baza 
craniului, vizitele la el sunt interzise, peste zi a leşinat de 
trei ori, cea mai mică sforţare poate să-i fie fatală. 

— Am înţeles, doctore, zise Radu. Dă-mi, te rog, adresa 
familiei lui Fogoroş. 

— Vadului 16, în cartierul docurilor. 

Strada Vadului, pavată cu bolovani de râu, coboară în 
pantă spre Dunăre. Sub ploaie, casele cu înfăţişare 
sărăcăcioasă, sprijinindu-se una pe alta, păreau un cârd de 
băbuţe ce se ţin de mâini să n-alunece în fluviul circulat de 
două reflectoare ale grănicerilor. Aceea pe care-o căuta 
Radu avea intrarea umbrită de doi pruni. Intrând, găsi 
înăuntru vreo zece persoane, vecini, rude, cunoscuţi, veniţi 
să deplângă împreună soarta bătrânului. Se aşteptase la 
aceasta, din experienţă ştia că nenorocirea îi adună pe 
oameni. Dar văzu, cu mirare, că era acolo şi lova-falitul. 
Văcsuitorul sta pe un scăunel şi dezghioca păstăi de mazăre 
într-un ciubăr. Cojile le arunca pe podele. Lângă el, pe 
stinghia patului, cu picioarele spânzurând, suspina nevasta 
lui Fogoroş, grasă, cu cărnurile revărsate. Mâinile groase, 
cu pete cafenii, răsuceau în neştire un capăt al broboadei, 
în timp ce ochii priveau înjur, îndureraţi, stinşi de suferinţă. 
Tăceau cu toţii, ca şi cum s-ar fi adunat la un loc să asculte 
ploaia cum răpăia îndărătnică pe acoperişul de tablă. 

La apariţia lui Radu Sterian, lova obişnuit să-şi strige-n 
gura mare amărăciunea, îşi dădu drumul limbii: 

— Jalea de la Vintileanca, tovarăşe Sterian. Poftim şi 
umple-ţi ochii cu ea. 

— Iova! Îl mustră nevasta lui Fogoroş. 

— E procuror, răspunse lova. Fogoroş îmi era ca un 
frate, tovarăşe Sterian. Să faci să plângă şi pietrele pentru 
bunul meu prieten. 

— Da, zise Radu, sunt delegat de procuratură să mă 
ocup cu cercetarea cauzelor care-au dus la accidentarea 
soţului dumneavoastră. 


— La ce bun? Întrebă femeia obosită. Moare. A căzut de 
pe rampa de descărcare, jos a dat cu capu-n ciment, şi l-a 
buşit sângele şi pe gură şi pe nas. Moare. 

— Poate că n-o să moară, sări lova, arţăgos. Tu o ţii una 
şi bună că moare, dar poate că el mai are multe zile de 
trăit... 

— Tot aşa ziceai şi atunci când l-a prins dezgheţul pe 
Dunăre, de a trecut un munte de sloiuri peste el, şi n-a 
murit. 

— Acum moare. 

— l-a murit moartea o dată, e bună moartea, scapă şi a 
doua oară. Vă jur eu că scapă. 

— Doctorul spune că sunt speranţe, minţi Radu. 

— Aşa, îl îndemnă Iova, fa-i curaj. 

— De, zise femeia, cu un sâmbure de nădejde în glas, 
dacă spui dumneata că aşa zic doctorii, poate că scapă. 

— Da, are un organism rezident. 

— Vezi? Se înflăcără lova. Omul, care e om, trebuie să 
ţină sus steagul nădejdii. Fogoroş, seamănă cu taică-su. 
Bătrânul era rujar, încărca grâu pe vapoare şi se descurca 
cu străinii în lingva italiană. Grozav ce-l iubeau străinii. 
Când îi auzeai: senor Fogoroş în sus, senor Fogoroş în jos, 
senor şi numai senor. Odată a căzut şi senor Fogoroş. Sleise 
un butoi de bere bavareză la Olympic şi s-a suit într-o birjă 
să se plimbe. Lângă abator a lunecat din birjă, un picior i-a 
rămas agăţat în scară, dobitocul caftan de pe capră n-a 
băgat de seamă şi l-a târât pe senor Fogoroş prin ţărână de 
i-a jupuit scăfârlia şi l-a lăsat fără lână. Când s-a adunat de 
pe jos, bătrânul era treaz, nemâncat şi avea chef s-o ia de la 
capăt, micuţe turcoaice din Ada-Kaleh! Altul, în locul lui, ar 
fi îngroşat buzunarele popilor, el n-a avut nimic, a mai trăit 
zece ani. 

— Dar omul meu o să moară, reluă femeia cu glas de 
dobitoace. 

— la mai taci! Se răsti lova. De ce să moară?! 

— Au rămas cheaguri de sânge pe ciment, moare. 


— Taci şi nu mai pomeni de moarte. Să ne gândim cu 
toţii că o să scape, şi el o să scape. Aşa. Şi dă-i tovarăşului 
procuror date să-i ia la refec pe-ăia de la întreprindere, că 
de aia a venit omul. Fă-i albie de porci, stimate tovarăşe 
Sterian, că n-au balustrade la rampă şi se ascund după 
deget. Arată hârtia! Porunci femeii. 

Ea se ridică şi scoase din cutia ceasului deşteptător un 
plic. Desfăcându-l, dădu la iveală o copie a procesului- 
verbal de cercetarea cauzelor ce-au provocat accidentul: 
douăzeci de rânduri dactilografiate în care se punea totul 
pe seama unei întâmplări nefericite. 

„ Balustradele nu sunt absolut necesare, descărcătorii 
înşişi n-au cerut niciodată conducerii întreprinderii să fie 
instalate, ne pronunţțăm cu părere de rău că tovarăşului 
Fogoroş îi lipsea simţul prevederii, fapt atestat prin aceea 
că susnumitul se slujea rareori la lucru de cangea de agăţat 
buştenii”. 

Urma în încheiere o frază complicată în care se exprima 
regretul şi aşa mai departe, iar dedesubt iscăliturile celor 
din comisie. În spaţiul rezervat preşedintelui sta scris: 
inginer Maja Hermeziu. 

Radu Sterian păli şi privi fix la lova. 

— Ei? Întrebă Iova. 

— Hârtia o rețin pentru dosar, răspunse Radu, 
stăpânindu-şi anevoie tremurul vocii. 

— Dosar! Strigă Iova. Se face dosar. Aşadar, în lături de 
la ospăţul cu sângele prietenului meu, domnilor. Se face 
dosar... 

Din curtea lui Fogoroş, Radu Sterian cobori pe o scară 
veche, de lemn, alunecoasă, umbrită de o perdea de iederă 
în care foşnea ploaia, la localurile înşirate în lungul falezei, 
să ia ceva să se încălzească. Presentimentul de oarbă 
fatalitate din glasul nevestei lui Fogoroş îl tulburase, 
stâmindu-i o teamă nelămurită. Era ca şi cum un câine s-ar 
fi ţinut după el, lătrând jalnic a pustiu. 


În trei din cele cinci restaurante din apropierea Dunării 
se dansa. Bubuitul tobelor răbufnea afară, mai departe, un 
marinar străin îi oferi spre vânzare un cupon de stofa. Radu 
îi aruncă o privire chirâşă. Într-un bar, cu vreo douăzeci de 
mese, unde mirosea puternic a iepuri angora udaţi de 
ploaie, întrebat, ospătarul îi răspunse că nu se înşela, într- 
adevăr miroase a iepuri uzi, chiriaşul care ocupă 
apartamentul de deasupra creşte iepuri de casă şi-i ţine în 
nişte cuşti cu acoperişul plat, în formă de terasă, pe balcon. 
Îi mai spuse că dacă mirosul i se pare greţos, să coboare în 
încăperea de la subsol, sunt şi acolo câteva mese. 

— Mulţumesc, n-am de gând să stau, şi-n timp ce 
ospătarul plecă să-i aducă un coniac, Radu intră în cabina 
telefonică şi ceru spitalul de urgenţă. 

— Fogoroş, zise, vă rog, să-mi spuneţi cum se simte 
Fogoroş? 

— Sunteţi din partea familiei? 

— Nu, de la procuratură. 

— A murit, răspunse cu voce scăzută omul de la capătul 
celălalt al firului. 

Radu atârnă receptorul cu mişcări obosite. Moartea, 
chiar când seceră departe de inima noastră, ne prăvale în 
suflet tristeţe, compătimire şi o umbră de spaimă. 

Se întoarse la masă şi dădu coniacul pe gât dintr-o 
singură înghiţitură. Mirosul de iepuri dispăru pentru o 
clipă. „A murit”, repetă Radu în gând vorbele celui de la 
spital şi-şi dădu seama că ideea aceasta se statornicise în el 
când se afla încă în casa lui Fogoroş. 

— Mai doriţi unul? Se auzi vocea ospătarului. 

— Nu, zise Radu şi se întrebă cum o fi arătat Fogoroş pe 
când trăia? 

„Poate semăna cu nevastă-sa, se spune că doi oameni 
care stau timp îndelungat împreună, sfârşesc prin a semăna 
foarte mult unul cu altul”. Totuşi nu şi-l putu închipui, aşa 
cum nu şi-l putea închipui pe taică-su, mort cu câteva luni 
înainte de a se naşte şi el, de la care păstrau în casă o 


singură fotografie înfăţişând un copil într-o cămeşuţă până 
la genunchi. Niciodată nu putuse să creadă, privind 
fotografia, că el era copilul celuilalt copil cu cămeşuţă şi cu 
părul zburlit. 

Alungă aceste gânduri, moartea lui Fogoroş agrava 
importanţa anchetei pe care fusese numit s-o conducă. i 
părea rău că procuratura îl delegase pe el, se gândea 
îngrijorat că Maja şi George vor spune că s-a vârât în 
povestea asta ca să-şi răzbune dragostea neîmpărtăşită. 
Căci îşi dăduse seama din primul moment, şi trei dintre 
bărbaţii întâlniți în casa lui Fogoroş, lucrători şi ei la 
întreprinderea de prelucrare a lemnului, îi confirmaseră 
părerea, comisia prezidată de Maja, ca să acopere proasta 
organizare a serviciului de asigurarea securităţii muncii, 
aruncase toată vina în cârca lui Fogoroş: „Moare? Să-i fie 
ţărâna uşoară! Întreprinderea nu se socoteşte angajată cu 
nimic, trebuia Fogoroş ăla să holbeze ochii!”. 

Măcinat de gânduri contradictorii, îşi zicea că Maja, 
poate n-o fi luat parte cu bună ştiinţă la înşelăciune, că va fi 
făcut totul din convingerea că Fogoroş e cu adevărat 
singurul vinovat de moartea lui, Radu se întoarse acasă şi 
intră pe din dos, ca să evite o discuţie neplăcută cu George. 
Ajuns în odaia lui, văzu că precauţiunea fusese zadarnică. 
Uşa dinspre încăperea alăturată era deschisă şi o dâră de 
lumină albicioasă, cretă şi hârtie de ţiplă, nu te-ai fi mirat s- 
o auzi scârţâind la cea dintâi mişcare, sălta peste prag, 
atingând marginea covorului. Radu se opri şi aşteptă vorba 
lui George. Nimic. Dincolo, aplecat peste birou, George 
cerceta atent o bisericuţă de sare, închisă între zidurile 
masive, tot de sare şi ele, pe care o găsise cantaragiul de la 
depozit în transportul de la Târgu-Ocna şi i-o dăruise. Dalta 
o mânuise un meşter priceput şi migălos. Arcada de la 
intrare, de care spânzura un clopoțel rotund, cu limba cât 
un ac de cravată, se sprijinea de doi stâlpi încrustaţi, cu 
vinişoare închise de nisip. Pronaosul, lat de-o palmă, arăta 
ferestre înalte, cu glastre de flori pe prichici. Înăuntru, în 


strane, opt bătrâni ascultau cuvântul preotului suit în 
amvon. Către fund, dascălul, îngenunchiat lângă un butoi 
scotea vin din cădelniţă. Tot acolo, deasupra altarului, 
Maica Domnului, tânără, plină de nuri, cu basma înnodată 
sub bărbie, ca fetele de la ţară, îl sorbea din ochi pe băiatul 
săltat în vârful picioarelor ca să aprindă lumânările în 
sfeşnic. Ştiindu-se privit, acesta zâmbea în colţul buzelor, 
parc-ar fi spus: E-hei, ce poamă-mi eşti, leicuţă Marie şi 
sfântă fecioară! În fiecare muc de lumânare pâlpâiau, 
reflectate în milioane de cristale ale pereţilor, bobiţe de 
cuarţ. Detaliile umoreşti fiind cele mai pronunţate, lăsau 
impresia că cel ce lucrase bisericuţa îşi bătuse joc de cele 
sfinte. 

— "Toţi ăştia sunt beţi, spuse George, ridicând ochii spre 
uşă. Dă-te mai aproape şi priveşte-i. 

Radu trecu pragul. Faţa lui ascuţită, osoasă era 
întunecată de oboseală. 

— Sunt beţi turtă, reluă George. Popa parcă s-aţine să 
joace „ţigăneasca”, iar sfintei Maria numai la fum de tămâie 
nu-i umblă mintea. Cred că era beat şi ocnaşul care a 
lucrat-o şi a azvârlit-o, ca un capsoman, la un loc cu alte mii 
de bolovani. 

— De ce... ocnaşul? Întrebă Radu. Ocnarul. 

— Care-i deosebirea? 

— Sarea o taie ocnarii, care-s mineri ca toţi minerii. 

— Eu gândeam că numai ăia cu ghiuleaua la picior. 
George îşi aprinse o ţigară. 

— Îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat cu noi doi, spuse 
el. Dacă-ţi face bine, poţi să mă înjuri. 

— N-am avut timp să mă gândesc la noi doi, zise Radu, 
am fost într-o anchetă. Un prieten de-al lui Iova, Fogoroş, a 
suferit un accident. 

—  Fogoroş? Îl cunosc bine. A fost scafandru 
cincisprezece ani, a lucrat împreună cu tata. Acum e 
pensionar şi mai câştigă ceva cu 


Descărcatul buştenilor, mi se pare. Am aranjat cu el să-mi 
vândă o lanternă magică, să fac proiecţii. 

— N-o să-ţi mai vândă nimic. Azi-dimineaţă a căzut de pe 
rampa de descărcare, şi-a fracturat baza craniului, iar 
acum o oră a murit. 

George îl privi înfiorat. „Nu face să-i spun de Maja”, 
hotări Radu, impresionat de durerea întipărită pe faţa lui 
George, şi nu-i spuse nimic. 

A doua zi dimineaţa, Radu merse la întreprinderea de 
prelucrarea lemnului şi constată, cercetând locul 
accidentului, că doi metri de balustradă solidă de-o parte şi 
de alta a rampei de descărcare ar fi făcut imposibilă 
căderea lui Fogoroş. Dar membrii comisiei de anchetă, 
Maja, lipsi, plecase în oraş, în ciuda dispoziţiei dată de el 
prin telefon ca nici un om din comisie să nu părăsească 
întreprinderea, şi inginerul Dranov, şeful serviciului de 
asigurarea protecţiei muncii, un tip mărunţel, îndesat, cu 
pielea lucioasă, semănând cu un buştean dat la rindea şi 
apoi lustruit, susţinură, ca în procesul-verbal încheiat cu o 
zi înainte, că Fogoroş era victima neatenţiei sale. 

Cu o oră înainte de amiază porni spre procuratură, 
convins ca moartea lui Fogoroş se datora neglijenţei lui 
Dranov. Un singur lucru rămânea de clarificat, în toată 
povestea: dacă Maja îl acoperise pe Dranov cu bună ştiinţă 
şi de ce? 

În drum se abătu spre strada Vadului, la familia lui 
Fogoroş. Mai bine zis, se pomeni acolo, purtat de dorinţa 
ciudată, ascunsă în el ca a doua fiinţă, de a şti cum arăta, 
chiar mort, acest Fogoroş căruia trebuia să-i facă dreptate. 
Găsi la poartă o fâşie de pânză neagră şi casa cufundată 
într-o linişte mâhnită. Plasele de sârmă ce împrejmuiau 
grădiniţa fuseseră scoase, să nu încurce locul, în curte un 
tâmplar cioplea cu tesla lemnul de cruce. Cinci copii suiţi pe 
scara magaziei urmăreau cu vie curiozitate uşa odăii prin 
care dispăreau femeile venite să aprindă lumânări la 
căpătâiul mortului. Fuseseră alungaţi de lângă prag şi acum 


iscodeau de la distanţă forfota băbuţelor evlavioase şi truda 
lui Iova-falitul pus să piseze grâu pentru colivă, într-o piuă. 

Radu pătrunse în casă, însoţit de Iova, care mirosea a 
grâu ca un ţăran întors de la coasă. În tăcerea odăii, 
întreruptă de câte un suspin, de un târşit de paşi sau un 
foşnet de rochie, mirosul de grâu, răspândit 
De Iova, i se păru lui Radu nefiresc, dintr-o altă lume, cum 
dintr-o altă lume părea şi cerul împrospătat de ploaie care 
cobora ca o lespede albastră în pragul uşii. 

Flăcările lumânărilor închipuiau fantasme pe pereţi şi 
Radu clipi repede, de câteva ori, ca să-şi obişnuiască ochii 
cu pâlpâirea lor. Apoi îşi îndreptă privirile spre masa lungă 
din mijlocul încăperii, dar nu-l văzu pe Fogoroş: sicriul 
avea capacul țintuit. „Pesemne că se desfigurase complet”, 
se gândi şi-i păru rău că Fogoroş rămânea pentru el un 
simplu nume: lon Fogoroş numărul de dosar X. Numele 
poartă imprimată pecetea omului, rostit, trezeşte amintirea 
celui ce a fost odată, numele lui Fogoroş era sortit să 
trezească în imaginaţia lui doar un dosar de câteva file şi 
atâta tot. 

Fumul lumânărilor, făcând aerul înăbuşitor, lova se 
strecură afară. Radu dădu să-l urmeze, dar, rotindu-şi ochii 
prin odaie, descoperi, de partea cealaltă a sicriului, lângă o 
femeie mătăhăloasă care legăna pe genunchi o fetiţă 
adormită, pe George şi pe Maja şi încremeni locului. De 
George nu se miră că-l vedea aici, Fogoroş fusese prieten 
cu taică-su, dar ce căuta Maja? Îi salută, înclinând uşor 
capul. Speriată Maja se adună în umărul lui George. Radu 
avu impresia că toată fiinţa ei se concentrase în ochii mari, 
albaştri, de o adâncime stranie. Părul vioriu, pieptănat să-i 
acopere urechile, lucea întunecat. În atmosfera aceea, 
dominată de tăcere şi tristeţe, frumuseţea Majei îl tulbură 
pe Radu, întocmai ca mirosul grâului răspândit de Iova. 
Mirosul de grâu stârnise în el amintirea câmpiei, prezenţa 
Majei, strânsă în umărul lui George, îl descumpăni, uită 
unde se află şi faţa osoasă i de destinse într-un zâmbet cald. 


În clipa aceea, Maja avu credinţa că Radu va striga: „Maja, 
dragostea mea!” şi se lipi înfricoşată cu spatele de perete. 

Dar un hohot de plâns umplu deodată odaia şi Radu se 
dezmetici. Plângea nevasta lui Fogoroş, cu obrazul aplecat 
pe sicriu şi cu mâinile pline de pete cafenii, încleştate pe 
colţul mesei. Radu plecă fruntea, năucit, şi văzu că femeia 
se prăvălise în genunchi pe podea şi-şi spunea jalea cu 
vorbe neînţelese, iar plânsul ei nu mai semăna a plâns, era 
ca un cântec al durerii, copleşitor şi larg. Părul sur, 
despletit, păr rar de femeie bătrână, îi cădea pe faţă şi pe 
braţele atârnate de coşciugul țintuit. Radu îşi aminti că în 
seara trecută, nevasta lui Fogoroş ii spusese că în tinereţe a 
fost slujnică în casa unui profesor unde era pusă să-şi dea 
pe cap, în fiecare zi, cu un strat de cocă, să nu-i cadă vreun 
fir de păr în oalele cu mâncare, şi se cutremură. lar când 
ridică din nou privirile spre Maja, ea nu mai desluşi în ochii 
lui acea pornire nebunească ce o înfricoşase. 

Sfârşită de suferinţă, femeia lui Fogoroş se prăbuşi pe 
podele şi George se repezi s-o ridice şi s-o scoată în curte, 
să se liniştească. În învălmăşeala ce se iscă, Maja se apropie 
de Radu. Se priviră în tăcere, apoi Maja îl chemă încet. 

— Radule... 

— Pentru ce ai venit aici? O întrebă el. 

— George m-a adus. Nu trebuie să-i spui nimic despre 
procesul-verbal pe care l-ai reţinut pentru dosar. 

— N-o să-i spun niciodată, dacă vrei. 

— Mulţumesc. Şi să nu fii supărat că nu te-am aşteptat la 
fabrică. 

— l-am spus lui Dranov să nu plece nimeni, credeam c-a 
uitat 
Dranov să-ţi spună. 

— Dranov ne-a anunţat pe toţi, dar eu n-am vrut să 
discutăm acolo. Vino diseară la noi acasă. le aştept diseară 
la noi. 

— Bine, diseară voi fi la tine, cu George. Cred că pot să 
vin şi cu George. 


— Vino şi cu George. O să mai chem pe cineva care să se 
ocupe de el, să putem discuta în linişte numai noi doi. 

— Dranov ăla al vostru, zise Radu, gândeşte că fiecare 
procuror poartă în buzunare o pereche de cătuşe. 

— Îi e frică. 

— Şi ţie ţi-e frică, zise Radu, privind-o drept în ochi. 
Frica te-a adus aici, la Fogoroş. 

Ea nu răspunse. 

— “Ţi-e frică şi de mine, zise Radu. Astăzi ţi-e frică de 
toată lumea, încheie el şi părăsi casa. 

Maja ocupa parterul unei vile situate în nordul oraşului, 
în cel mai liniştit cartier. Trei caişi, un v: gin şi un păr de 
crengile căruia atârna, prins în inele de alamă, un hamac, 
formau o mică livadă care da locului un aer de rusticitate. 
În stradă, întrecând cu mult nivelul frontonului, creştea un 
castan. Coroana lui bogată ţinea în umbră plăcută salonul 
cu tapete tutunii unde Maja, îmbrăcată într-o rochie de 
mătase decoltată, ce-i punea în valoare umerii pârguiţi de 
soare, claviculele fine, şoldurile unduioase şi sânii mici, 
pudici, îşi conduse veselă musafirii şi le făcu cunoştinţă cu o 
prietenă stenodactilografa care fuma, răsturnată într-un 
fotoliu, picior peste picior. O chema Virginia, avea părul 
auriu ca nisipul, lăsat pe spate, gât lung, subţire, alb, ca o 
tulpină de ciupercă şi un zâmbet continuu în ochii căprii, 
rimelaţi. 

— Domnul Consul? Întrebă ea pe Maja, când acesta i-l 
prezentă pe George Miroslav. Mi s-a vorbit de tine, îi spuse 
lui George, reţinându-i mâna într-ale ei mai mult decât se 
cuvenea. la loc lângă mine, vreau să te privesc mai de 
aproape. Mutră de copil, ochi de bebeluş, de unde ai făcut 
rost de ei, mică păgânătate? 

— Sunt de împrumut, răspunse George amuzat, şi-l 
întrebă pe Radu din ochi „ce părere ai de ea?”. 

Radu săltă din umeri. „Naiba s-o ia, înjură el în gând, e 
ca un havuz din care ţâşnesc vorbe în loc de apă”. 


— Ce-i asta, păgânătate? Se revoltă Virginia, bătând din 
picior. Vă faceţi semne peste capul meu? 

— Îi ceream o ţigară, zise Radu. 

—  Minţi, păgânătate, dar _ te iert, ai buze subţiri, 
trăsătura standard a băieţilor care vor să fie cineva. 

„Ai ghicit, gândi Radu, vreau să fiu unul dintre cei care 
te văd tăcând”. 

— Ce beţi? Întrebă Maja. 

— Eu prefer coniac îndoit cu apă. Şi un pişcot, răspunse 
Virginia. 

— Voi? Se întoarse Maja spre băieţi. 

— Coniac. 

Maja dispăru alături în bibliotecă, lăsând uşa deschisă. 
Radu, instalat într-un fotoliu de piele dintr-o garnitură de 
şase bucăţi, dispuse asimetric în jumătate de salon, o văzu 
pe Maja cum deschide uşile unui mic bar portativ, în formă 
de romb cu capete retezate, căptuşit cu oglinzi. Înainte de a 
scoate sticla, Maja se privi fugar în oglindă şi-şi aranjă un 
cârlionţ la tâmplă. Radu se gândi că în seara aceea, Maja 
pentru el se gătise, şi avu un sentiment de amărăciune şi 
bucurie totodată. Se lăsă apoi pe spătarul fotoliului, 
cuprinzând într-o singură privire rafturile de cărţi, volume 
elegant legate, cu cotoare aurite, un 
Colț de birou masiv, rădăcină de nuc, luminat de trei veioze 
cu picior înalt, ca nişte arbuşti incendiaţi, plafonul cu scene 
de iad, şarjate, şi şemineul cu grătar şi frigărui false, şi i se 
păru că în confortul acesta lasciv, Maja nu mai semăna cu 
Maja de pe plajă. „Maja!” vru s-o strige, dar Maja ieşi din 
câmpul lui vizual, lâna covorului apăsată de paşii ei se ridica 
uşor, ca ierburile prin care a trecut o vulpe. 

— Păgânătate, o auzi pe Virginia, dă-te mai aproape s- 
asculţi una nostimă de tot. Uite, cum mă priveşte, îl luă de 
martor pe George, parcă m-ar fi prins la furat. Voi îl ştiţi pe 
Hermeziu? Reveni la povestire. Specialist strălucit, om cu 
influenţă, în fine un tip mare în meseria lui, câştigă mult şi 
e-n stare s-o poleiască pe Maja cu aur, dar trânteşte câte 


una de rămâi buşbe. Aseară credeam că plesnesc de râs. Pe 
la unşpe jumătate sună telefonul. Hermeziu sta aici unde 
stau şi ei. Eu îi pileam unghiile Majei, patru ore am 
aşteptat-o să vină, mică păgânătate! Îl ameninţă pe George, 
când sună telefonul. Hermeziu, apucă aparatul şi i-l trece 
Majei: „Vorbeşte, fetiţo, aşa-i spune el: fetiţo. Hallo... hallo... 
Mov-cardinal? Mi-ai găsit o stofa mov-cardinal? George, 
dragul meu, eşti cel mai dulce băiat”. Şi firul, să vedeţi că 
de-aici începe chestia cu drăguță, trece peste pieptul lui 
Hermeziu. Vorbea cu tine, şi firul peste pieptul lui 
Hermeziu, era o nebunie să vezi ce mutră făcuse Hermeziu. 
Zăpăcita de Maja, fericită c-o să aibă o rochie mov-cardinal, 
sărea într-un picior: mov-cardinal... mov-cardinal, o să-mi 
fac o rochie mov-cardinal. Apoi: pa şi puşi, şi se termină 
povestea. S-o credeţi voi că se termină. Mai e şi Hermeziu. 
Hermeziu se uită lung la Maja, se uită la firul de pe piept şi: 
„Mov-cardinal, fetiţo, îmi aminteşte de epidemia de pojar 
din copilărie”. Am crezut că leşin de râs. 

Efectul scontat de Virginia fu contrar aşteptărilor ei. 
Istorisirea îl făcu pe George să roşească până în albul 
ochilor. Scoase să-şi aprindă o ţigară şi scutură evident, cu 
gesturi repezite, bricheta care se încăpăţâna să nu ia foc. 
Radu, cuibărit în fotoliu, tăcea, stânjenit. Privirile lui se 
plimbară de la telefonul ascuns într-o nişă din perete, 
căptuşită cu scoarţe de copac spre a sugera imaginea unei 
scorburi, la chipul lui George, răvăşit de indignare, şi la al 
Virginiei, care exprima mirare grotească. 

Apăru Maja cu o tavă în mâini şi toţi trei răsuflară 
uşuraţi. Coniacul, vechi, tare, luneca în stomac ca o dâră de 
foc. 

George refuză să bea al doilea păhărel. 

— Nu-ţi prieşte alcoolul, păgânătate? Întrebă Virginia. Şi 
eu sunt la fel, două picături de rachiu mă dau gata. 

— Mă simt rău în seara asta, se explică George către 
Maja. Hai să ieşim să ne plimbăm puţin. 


leşiră. La prima răscruce de străzi întâlniră două birje. 
George urcă în prima şi-i întinse mâna Majei s-o aducă 
lângă el, dar Maja i-o trecu pe Virginia şi ea se sui cu Radu 
în birja a doua. 

Străbătură în trapul cailor strada prăfoasă din 
apropierea cazărmilor unui regiment de artilerie, gorniştii 
sunau stingerea, la porţi se schimbau sentinelele, şi ieşiră în 
şoseaua ce duce la abator. „Gonim pe drumul bătrânului 
rujar Fogoroş”, se gândi Radu şi se întoarse spre Maja ca 
să-i spună de rujarul Fogoroş. În bătaia lunii cu luciri de 
bronz, ochii Majei scânteiau învăpăiaţi şi el uită ce voise să-i 
spună. Nu mai ştiu în clipa aceea decât că Maja e alături de 
el, sub cupeaua de catifea, roasă de prea mult periat, cu el 
şi nu cu George, şi se simţi cuprins de un sentiment de 
bucurie aţâţătoare. Iar salcâmii şi casele, uruitul roţilor, 
vântul dinspre Dunăre, cu miros de nămol şi luna suind 
printre nori înfiripară, laolaltă cu gândurile lui, un cântec 
de iubire pentru Maja. În faţă drumul e fără sfârşit, din vară 
vor intra în iarnă, vor scoate caii de la trăsură, îi vor înhăma 
la sanie şi vor zbura prin ninsoare peste Dunărea îngheţată, 
peste câmpii şi mai departe, dincolo de zare, spre 
nemărginire. 

— Maja! Rosti el tulburat, şi vru s-o îmbrăţişeze. 

Dar Maja se feri şi faţa lui Radu se schimbă într-o schimă 
de durere. 

— Nu te iubesc, Radule, zise Maja. 

În clipa aceea trăsura se opri brusc şi Radu alunecă în 
faţă; erau la poarta veche a oraşului şi drumul se înfunda. 

— Mână! Strigă Radu, sărind în picioare, zgâlţâindu-l pe 
birjar. 

— Înainte nu mai e voie, răspunse omul. E un şantier, au 
pus barieră. Dacă vreţi o fac la dreapta, pe hipodromul de 
încercate... şi, tăind-o prin şanţ, băgă trăsura pe hipodrom 
unde dădu drumul cailor să alerge din toate puterile. 

— Nu te iubesc, repetă Maja. Tu poate te-ai aşteptat la 
altceva în seara aceasta, dar eu te-am chemat să-ţi spun de 


Dranov. 

— Dranov e vinovat de moartea lui Fogoroş. 

— Este, recunoscu Maja, şi eu am minţit, ca el să scape, 
dar acum ştiu că n-o să-l mai scape nimeni. Noi doi am fost 
colegi şi eram cei mai săraci din grupă. Am minţit, fiindcă 
era cel mai sărac din grupă. 

— Ai minţit şi adineauri, Maja. Spune-mi că ai minţit şi că 
mă iubeşti. 

Se postase în picioare, cu spatele la birjar şi se ţinea 
strâns de mânerele de care atârnau felinarele sclipind 
sângeriu. 

— Spune! Ceru el încă o dată. 

Dar Maja tăcu, şi-n clipa următoare, de pe şosea, George 
şi Virginia văzură cu groază că trăsura care gonea în cerc 
pe pista de zgură se clătină, gata să se răstoarne. Caii 
galopau din ce în ce mai întețit, roţile stârneau în pietriş un 
şuier aspru ca o ploaie deasă de măzăriche. Felinarele nu 
mai ardeau, se spărseseră. 

— Or să-şi frângă gâtul, spuse George înfricoşat, dar 
birjarul care-l purtase pe el şi pe Virginia îi alungă teama, 
anunţându-i că tovarăşul său fusese jocheu în formațiunea 
lui Cerkasov, diavolul roşu. 

— Are mâini de aur, s-au jucat parale grele pe mâna lui. 

Trăsura cu Radu şi Maja trecu ca o nălucă pe lângă ei, 
lăsând în 
Urmă miros de ulei de la felinarele sparte. Radu, tot în 
picioare, avea faţa ca de ceară în lumina lunii. La capătul a 
două ture se plecă spre Maja, cu vocea tremurând. 

— Spune-mi c-ai minţit, Maja. 

Maja,  copleşită de spaimă, răspunse cu aceeaşi 
scuturare a capului, şi Radu simţi o durere acută în tot 
corpul. Era ca şi cum ar fi alunecat din trăsură, rămânând 
cu piciorul agăţat în scară şi trăsura îl ţâra prin bolovani, 
cum se petrecuse odinioară, în aceste locuri, cu bătrânul 
rujar Fogoroş. 


Noaptea târziu, Radu Sterian încheie dosarul privitor la 
moartea lui Fogoroş. „Cerem Tribunalului popular din 
oraşul G. punerea sub acuzare a inginerului Dranov pentru 
neglijenţă în serviciu care a dus la accidentarea şi moartea 
descărcătorului  Fogoroş. Procesul-verbal întocmit de 
comisia de anchetă numită de întreprindere, cuprinzând 
mărturii eronate, nu poate fi admis ca probă în apărarea 
acuzatului”. 

Duminică, la ora şapte seara, peste trei zile de la aceste 
întâmplări, Radu bea vermut pe terasa „Porumbelul de 
aur”, cu George, cu Maja şi cu lova-falitul. Seară de august, 
uscată, în jur zumzăiau roiuri cenuşii de țânțari. După 
amiază, lova fusese la meciul de fotbal şi repeta, cu voce 
răguşită, încurajările pe care le strigase jucătorilor echipei 
din localitate. 

— Andiamo, tripleta! Striga Iova. Apărarea, fii jandarm! 
Andiamo, furia latina... Penalty... pe-nal-ty, kick. Arbitrul ne- 
a acordat un penalty, lovitură pe care nici Richardo Zamora, 
cel mai vestit goal-keeper din lume, nu se credea capabil s-o 
apere, dar ai noştri au tras pe lângă poartă. N-avem fotbal, 
stimate Radu Sterian... E-hei, pani-prinţesă, se întoarse 
spre Maja, şi s-a jucat odată fotbal şi pe la noi. La turneele 
pascale, dormeam cu coteii sub tribună. Căpitanii alegeau 
terenul, ciocnind ouă roşii: Christos a înviat, şi pe urmă, 
poftiţi şi priviţi-ne, doamnelor şi domnilor. România, la fel ca 
Italia, era „furia latina”, de frica ei tremurau şi campionii 
lumii. Mergeţi acum la stadion, domniţă caucaziană, „il 
calcio” se joacă cu picioarele legate, v-o spune Iova, nume 
bogat, Io-va, Glie-ţiparul care n-ai ochi să mă vezi, aşa cum 
se cheamă şi cel mai mănos dintre cele patruzeci şi opt de 
state ale Americii de Nord, se scrie lowa, dar se citeşte A-io- 
ua. Paharul meu, şi un pămătuf pentru domniţa caucaziană 
să se apere de țânțari. lubiţi, pani-prinţesă, citesc în ochii 
domnului Consul că veţi pleca amândoi curând în călătorie 
de nuntă. Nu alegeţi Nordul, zăpezile întunecă dragostea. 
Nordul! Ce să găsiţi în Nord? Şase luni din an, iama se 


căţeleşte cu primăvara şi nu ajung să se dovedească una pe 
alta. E drept, sunt cârciumioare cu ţigani care cântă de 
inimă albastră şi de cuţit — „of, odorule amar”, însă 
dragostea se cere încercată o sută de nopţi sub zări calde. 
Spuneţi, şi vă voi duce la leagănul iubirii, sub soarele de 
miazăzi, unde se călătoresc atât de multe păsări încât 
stârnesc furtuni de pară cu bătaia aripilor. Priviţi cum se 
apleacă stuful urmând ocolirile zborului lor. E furtună, dar 
nu vă temeţi de ea: au stârnit-o păsărilor de la miazăzi. 
Dacă veţi avea un copil, domniţă caucaziană, învăţaţi-l să 
iubească pasărea bate-vânt. E pasărea care nu coboară pe 
pământ niciodată. De la naştere şi până la moarte trăieşte 
în văzduh. Doarme zburând şi coboară numai când o 
fulgeră moartea. Râmele nu pot s-o sufere şi se zvârcolesc 
de bucurie, spurcăciunile, când ea se prăbuşeşte cu aripile 
îngheţate. Să vă fie dragostea ca pasărea bate-vânt, 
domnule Consul, şi atunci pe unde veţi păşi, vor ţâşni 
izvoarele. O sută de nopţi e un fleac sau o veşnicie. 

— Du-ne, Iova, spuse Maja, şi privi, încântată, spre 
George. 

— A-io-ua! Rectifică Iova-falitul şi dispăru. 

Dezbaterile în procesul Dranov dezvăluiră şi vinovăția 
Majei. Sesizat, procurorul-şef propuse mutarea disciplinară 
a lui Radu Sterian într-un raion de munte. 


VARĂ BUIMACĂ 


— Ce buimăceală, Doamne! Spuse baba Anica, dar 
George, împingând strachina din care mâncase tocană, se 
împotrivi: 

— Nu, nu aşa. Altfel m-ai învăţat să zic: „O, ce vară 
buimacă, în vara asta mi-a zburat cocoşul în lună!”. 

— Atunci zăceai de gâlci, era altceva. Acum dac-am zis, 
am zis de furtuna asta cu căldură. 


Scundă, scobită de vărsat, baba Anica avea optzeci de 
ani şi era slabă ca hârtia, căra apă morţilor de slabă ce era. 

— Vrei să mă înşeli, babă Anico, spuse George, şi în 
aceeaşi clipă câmpia fără margini dispăru, drumul cu plopi 
se topi în ierburi, liniştea şi lumina albastră se strânseră 
între hotare şi veni o noapte adâncă, cu ploaie. 

Dar nu ploua în câmpie, ploua în munţi, iar vuietul ploii, 
străin şi parcă de pierzanie a unor lumi ascunse şi 
nedesluşite, scurgerea aceea împerecheată, de vânt şi de 
ape, apăsa în sângele oricui şi simţeai cum în gânduri îţi 
plânge cineva şi se vaită. 

— Plouă la munte să crească pietrele şi pe noi iar nu ne 
atinge, iar ne ocoleşte, zise baba Anica. Totdeauna plouă 
mai departe de noi. 

Fulgere se izbiră în fereastra cârpită cu ardezie, se 
zbătură halucinant şi muriră izbite de-un tunet care se 
prăbuşi în groapa nopții. 

— De ce mi-ai pus din nou pelin sub pernă? Se plânse 
băiatul. Mă ameţeşte. 

— Pelinul goneşte puricii, răspunse baba Anica, şi 
îndreptă împletitura de spice de orz din colţul icoanelor. 

Boneta de noapte cu ciucure de lână îi căzuse pe 
legătura de cânepă de lângă pat, vru s-o ridice, un junghi îi 
reteză răsuflarea în coşul pieptului şi se lungi, sau mai bine 
zis căzu alături de George. Părul ei alb şi rar atinse umărul 
gol al băiatului, şi acesta se trase către perete. „Urâtă e 
bătrâneţea! Îşi zise baba Anica. Am păr aspru, păr de iele, 
numai moartea îşi mai trece deştele prin el”. 

Respirând greu, îi spuse lui George: 

— Eşti gras, George. Ai dinţi sănătoşi, rupi cu ei lacom 
cum rupe câinele şi te-ai îngrăşat ca un cuc după Sânpetru. 

— După Sânpetru, cucii nu mai cântă şi de-aia se-ngraşă. 
Mama zice... 

— Mă-cta e o putoare... 

— Babă Anică! Răsună din tindă vocea lui Mihai Droc. De 
ce umbli să i-l faci duşman Aureliei pe băiat? E fii-ta şi aşa 


ai crescut-o. Nu s-a apropiat niciodată de mine fierbinte, 
rece ca bruma a intrat sub plapuma mea totdeauna. M-aţi 
minţit, ne-am de cutre ce sunteţi! 

— Aude copilul, Mihai, zise cu imputare baba Anica. 

O licărire de lumină searbădă, însoţită de un scârţâit de 
fier ruginit care-ţi roade nervii. Din prag se rostogoli, 
gâfâită, vocea lui Mihai Droc: 

— Ce-ai auzit, George? Spune, să ştiu şi eu ce-ai auzit! 

— Baba Anica e bolnavă şi vorbeşte gâjâit, răspunse 
băiatul. 

— Plăteşte pentru optzeci de ani. Fiecare ne dăm birul 
când ne vine rândul 

— Eu o să trăiesc mai mult decât voi toţi, pentru că am în 
palmă două fulgere. Mi-am plimbat mâinile pe două piersici 
descântate de baba Anica şi pot să-l fulger pe cine vreau eu. 

— Da, alte prostii! Zise Mihai Droc, şi se aşeză pe prag. 

Luna scăpată printre nori îşi rupea coamele în fereastră. 

Mihai Droc se adunase lângă tocul uşii ca o grămadă 
compactă de umbre. Deasupra lui, spre tavan, şi dincolo de 
geamuri, spre câmpie, întunericul se  lichefia, 
transformându-se într-o cocă lăptoasă, cu spumă verde, 
când sforile de foc, jucând peste munţi, râdeau cu vârfuri 
de gheară şi câmpia. 

Tăceau. George, nesimţit de nimeni, scotea smocul de 
pelin de sub pernă, ca să-l arunce pe podele. Mihai Droc, 
suflând şuierător pe o singură nară, în cealaltă îndesase un 
fir de spânz învelit în două foi de leuştean, ca să-i 
răcorească creierul înfierbântat, răsucea capătul curelei 
între buricele deştelor, în spinare simţea răcoarea a opt 
capace de la sticlele de bere, pe care George le bătuse în 
cuie pe scândură, iar baba Anica împietrise cu genunchii 
puţin îndoiţi, poziţie ce-i uşura cât de cât usturimea pornind 
de la lingurică şi pătrunzând, rea, între coaste. 

În odaie mirosea a tinctură de iod, a coajă de mămăligă 
arsă şi a mirişte. Orzul de la icoană fusese secerat laolaltă 
cu multe fire de mohor. Cerul se înseninase, pentru că în 


curbura de sus a ferestrei, pe dinafară, se vedea atârnând, 
rotund, un cuib de rândunică. La două şchioape de el, 
spânzura un fierăstrău de mână. 

Baba Anica vorbi cea dintâi. 

— Totdeauna, zise ea, m-am gândit că o să mor de 
dropie. Dar nu e niciodată cum te aştepţi. 

— De dropie mor numai ăia care au băut mult la viaţa 
lor. Li se umflă ficatul şi le creşte apă în burtă. Tu n-ai băut. 

— N-am băut, dar am mâncat de frupt. Şi la noi plouă 
rar. Trebuia să ţin toate posturile. Când mori de dropie, 
lumea nu te uită repede, te căinează. 

Pe masa din colţ sună ceasul deşteptător. Era ascuns sub 
un ştergar de tort şi suna înăbuşit. Parcă se băteau nişte 
lăcuste pe o lamă de sticlă. 

— E ora zece, babă Anico şi tot n-a venit. Aştept de când 
a asfinţit soarele şi pun ceasul să sune din oră în oră. Tu ai 
ştiut ce face. 

— Şi tu ai ştiut, Mihai Droc, răspunse bătrâna. Nu se 
poate să nu fi înţeles nimica. Ar trebui să fii prost, şi tu nu 
eşti deloc prost. Ai văzut-o când a luat cofele şi când şi-a 
înnodat basmaua sub coc, spoitoreşte. De altfel, te-ai dus 
prin grădină, tiptil, să ascultați, stând ascuns în râpă, ce-şi 
spun ei doi. Dar n-ai avut putere să rămâi, ţi-a fost frică sau 
ţi-a fost ruşine. 

— Trebuia să crăpi înainte de a veni ăla. Era altfel acum. 

— Aurelia seamănă cu mine, tot s-ar fi dus. 

— După ce-am trăit cu ea şase ani?! 

— Şase ani a stat şi Danacu la puşcărie. 

— Nu l-am băgat eu. Era el făcut să se cufure zece ani la 
hârdău. Şi Aurelia m-a luat să nu rămâie fată bătrână. 
Neamul vostru, babă Anico, a nenorocit mulţi oameni. Aţi 
venit din munţi, cu târla, lua-v-ar dracu, şi pute a bălegar 
de oaie în tot satul de când v-aţi aşezat aici. Numai mie nu 
mi s-a făcut greață de voi când trebuia. M-a chiorât 
dragostea. Oh, şi cum m-aţi vândut! M-aţi scuipat în suflet. 


Nu trebuia să mă bag între voi. Ştiam doar că socru-meu a 
vândut şase inşi. 

— Ăia nu erau ca Danacu, ăia făcuseră moarte de om. 

— Da? Şi de ce să-i vindeţi voi? Pe deasupra, doi din ei vă 
erau veri. Au venit la stână, hăituiţi, şi le-aţi dat să mănânce 
lapte în care aţi amestecat păr de capră tăiat mărunt cu 
cuțitul, iar când au vrut să fugă n-au mai putut, că i-a 
săgetat la burtă şi i-au prins ăia sub salcâm, cu pantalonii în 
vine. 

— Vorbeşti degeaba, atunci a fost într-un fel, acum în alt 
fel. Danacu s-a întors de douăzeci de zile. L-au eliberat 
înainte de termen, şi de când a venit, în fiecare seară se 
duce în vad la gârlă şi aşteaptă. Acolo s-a iubit el cu Aurelia 
şi îi caută urmele paşilor prin râpele alea roase de lepră. I- 
au spus mă-sa şi ta-su: „Măi Ioane, n-avea cum să-ţi ducă 
dorn atâta amar de vreme, că tu erai plecat ca şi pe viaţă”. 
Dar el n-are cum să înţeleagă, şi-şi face de treabă prin vad. 
Tu l-ai bătut într-o seară cu bolovani, eram după porumbar 
şi te-am văzut. Nu ţi-am spus atunci, îţi spun acum. El nu s- 
a ferit. Fluiera şi se spăla pe picioare. Aştepta. 

— Şi acum ai trimis-o la el pe Aurelia, gloabă bătrână! 

— N-am făcut-o atentă nici c-un pai, dar ştiam că are să 
se ducă. Ardea pământul sub ea până la trei stânjeni. În 
locul ei, şi tu te-ai fi dus, Mihai Droc, că poate să-ţi îndruge 
oricine, orice vrei, dar numai femeia la care te-ai gândit 
mereu în şase ani ştie să-ţi desferece obida. 

— E o târfa, n-are să se mai întoarcă. 

— Caut-o! Se răsti bătrâna. 

— Dacă n-am găsit-o în şase ani... 

— Hei, Mihai Droc, chiar dacă se întoarce, ţie de seara 
asta o să-ţi fie frică toată viaţa. Eu o să mă aşez la cimitir... 

— Du-te, e loc destul şi e cărarea bătută şi răzbătută! 
Zise Mihai Droc, şi se ridică. 

Dezveli ceasul din ştergar, clipi privindu-i cadranul 
fosforescent şi, încet, chinuitor de încet, răsuci cheia lată 
cât un fluture, fixându-l să sune pentru ora unsprezece. 


Apoi, înalt, cu cămaşa ieşită din pantaloni, lunecă masiv şi 
cenuşiu, ca un oblon de la vagoanele de cale ferată, prin 
dreptul geamului cârpit cu ardezie, astupându-l un 
moment în întregime, şi pieri în tindă. Bătrâna îl urmărise 
tren urând. 

— Ţi-e frig, babă Anico? Întrebă George. 

Baba Anica uitase de băiat. Întinse mâna uscată, grea de 
neputinţă, şi-i potrivi, cu degetele trosninde, marginea 
plăpumii sub şale. Afară scârţăia, ca şi cum ar fi mestecat 
praf în măsele, vântul de început de iunie, secetos. Agudul 
din curte îşi învălmăşea frunzele, atingând cu ele ţiglele 
acoperişului. Umflat de arşiţa de peste zi şi strâns acum de 
răcoare, un nod din grindă plesni, împrăştiind o dâră de 
răşină râncedă. Bătrâna avu impresia că cineva a lovit în 
cercevele, se ridică anevoie, ţinându-se cu mâinile de 
pervaz, şi ascultă. Dar nu era nimeni. Văzu, departe, numai 
luna, care atârna coaptă peste câmpie. 

— Nu plouă, îi zise lui George, au fugit toţi norii. Dar 
câmpia tot o să rodească. Orz, grâu, porumb. 

— N-a căzut o picătură de apă, de unde să se facă 
bucatele? 

— O să se facă, zise bătrâna. Înainte de-a se crăpa de 
ziuă, eu plec s-aduc caii grâului. Pe sub pogoanele unde 
trec caii grâului, spicul se umflă cât coada vulpii. Plec şi vin 
cu ei pe sub pământ, şi ei or să necheze sălbatic. Caii 
grâului, George, au trup de grâu, picioare de grâu, cap de 
grâu. Tu singur ai să-i auzi. „Di, caii grâului!” o să strig eu, 
şi o să fiu într-o căruţă cu roţi de floarea-soarelui, spiţe din 
cotolani de porumb, coşul, de viță-de-vie împletită, şi 
faraoancele, patru creste de pepene. Să mă aştepţi şi o să 
viu. Tat-tu şi mă-ta or să spună că am murit, dar numai tu o 
să ştii unde m-am dus. 

— Închide ochii, zise George, vreau să mă joc niţel cu 
fulgerele pe care le am în palmă şi o să te frig. 

Baba Anica se lungi în pat, dar rămase cu ochii larg 
deschişi. 


— Ce buimăceală! Zise George, supărat că baba Anica 
nu-l ascultă. 

Apoi tresări speriat: în tindă, ceasul suna de ora 
unsprezece. 
Cheltuială de sunete pe care o îneca foşnetul agudului. 

Mihai Droc încerca o împărţire a timpului pentru a-şi 
osteni durerea. Dar, ciopârţit astfel, timpul dezvolta 
îngăduinţă. 


LUNA CA O LIMBĂ DE CÂINE 


În luna cea mai uscată a verii, arşiţă, cer de untură, 
plictiseală, monotonie, în Bărăgan s-a petrecut o întâmplare 
zguduitoare. 

Era ora 2 după amiază, Mancataş, secretarul comitetului 
raional de partid, rămas de serviciu la sediu în ziua aia, 
restul activului se afla pe teren în campania de treieriş, ca 
să primească şi să centralizeze, spre a le înainta, seara 
târziu, Regiunii, datele privind cantitatea de grâu obţinută 
pe ariile din treizeci de sate, citea, stând răsturnat într-un 
fotoliu de piele masiv, isprăvit pe patru picioare groase în 
formă de gheară de leu, un roman poliţist, o crimă, un viol, 
un inspector de poliţie subinteligent, un detectiv particular 
cu sclipiri de geniu, şi cu două deşte apuca dintr-o farfurie, 
pusă lângă ventilatorul de material plastic, mici bucăţi de 
halva turcească, pe care le înghiţea moale, după ce mai 
întâi le strivea cu limba de cerul gurii. Prin fereastra 
deschisă larg se vedeau brazii plantați în marginea 
trotuarului, gara veche, din cărămidă cenuşie, cu acoperiş 
plat, şi pasarela cioplită din fier vânăt, în care paşi repezi 
sunau adânc. Trenul de Constanţa, timp de staţionare: opt 
minute, tocmai trăsese pe peron, venind dintre miriştile 
cafenii dinspre miazănoapte. Strigătele viguroase ale 
vânzătorilor de pepeni, care până atunci şezuseră liniştiţi 


sub umbrarul de lemn, unde, în zori, se împarte gheaţă 
tăiată cu fierăstrăul în raţii mici, se împleteau cu vuietul 
ascuţit al ciocanelor mânuite de lucrătorii din echipa de 
revizie. Un grup de călători, ieşiţi să-şi dezmorţească 
picioarele, făcuseră roată în jurul orbului, veşnic musafir al 
gării, care cânta la acordeon Crăişor, te-avântă-n râul 
caldlimpresionaţi sau amăgiţi de tristeţea ascunsă sub 
clapele de sidef lovite cu unghii murdare, şi în vocea urcând 
dintr-un plămân în care se încăierau parcă vânturi agonice, 
a muzicantului. 

Deodată, Mancataş tresări şi fluieră scurt, mai mult un 
zâmbet acru, desfăcut într-o aripă de sunete rău 
prevestitoare. Petrea Panait, portarul comitetului, părăsise 
postul şi bea acum o bere pe treptele vagonului 
— restaurant. „Bine, dom'le Petrea, îi zise în gând, ţi-o scot 
eu prin piele, picătură cu picătură!”. 

În timpul ăsta, uşa de fag lustruită se deschise şi în 
încăpere pătrunse un bărbat de vreo douăzeci şi opt de ani, 
înalt, zvelt, tuns mărunt, cu cămaşă din in împletit, 
desfăcută la piept, şi purtând o valiză de voiaj cu buzunare 
laterale, închise în catarame de alamă. Mancataş îngustă şi 
încruntă ochii lui de calmâc: noul-venit i se părea cunoscut, 
dar nu-şi amintea de unde. „Trebuie să fie inginer, se gândi. 
Să vezi urlete: « Mi s-au luat două combine, rog să dispuneţi 
să-mi fie aduse imediat înapoi, altfel merg până la Consiliul 
superior al agriculturii şi-l dau în gât pe dobitocul ăla de 
director de la S.M.T., care mi-a fost coleg de institut şi acum 
se poartă ca o canalie»”. 

— Luaţi loc, spuse el aspru, vrând să-i dea de înţeles 
celuilalt că nu admite înjurături. 

— Mulţumesc, o caut pe tovarăşa Doina Goşman. Vin de 
la Bucureşti. În drum spre mare, cineva mi-a spus c-o pot 
găsi aici. Sunt actor de film. 

— Eugen Argova! Exclamă Mancataş, sculându-se şi 
strângându-i mâna. Mă scuzaţi, eram ferm convins că veniţi 
dintr-un ceape să faceţi scandal. Campanie grea, patruzeci 


de grade la umbră, de azi-dimineaţă şi până acum am fost 
asaltat de zece inşi, toţi cu febră şi toţi încredinţaţi că 
reprezintă un caz excepţional. V-am văzut în multe filme, 
fetiţa e în ultima clasă la liceu, vă păstrează deasupra 
patului fotografia decupată din ziare. Va să zică sunteţi 
rudă cu Doina Goşman. 

— Nu, nu. Am venit numai să-i spun că eu sunt Eugen 
Argova. Mai demult m-a căutat dânsa... Un telefon ciudat: 
„lovarăşe Argova, vino la ora şase în Piaţa Romană, sub 
portretul dumitale”. 

— O clipă, ceru Mancataş, şi, aplecându-se peste 
pervazul ferestrei, îi zise lui Petrea Panait, care se întorsese 
şi fuma, rezemat de trunchiul unui brad în scoarţa căruia îşi 
întipărise numele cu vârful briceagului, să aducă două sticle 
de bere din frigider. 

— Dac-oi găsi ceva, făcu Petrea Panait, aduc. 

— Adineauri le-ai adus, te-am văzut eu, doar n-au făcut 
picioare într-o secundă. Doriţi şi o cafea? Se întoarse 
Mancataş, spre Argova. Am câteva ceşti în termos. 

— Mulţumesc, zise Argova, şi văzu că trenul de 
Constanţa dispare pe după o pădure de salcâmi. 

Împrejur, peste câmpia largă, liniştea trăgea obloane de 
vată. Vânzătorii de pepeni se retraseră în cochilia lor de 
umbră, între linii rămase numai orbul, cu capul plecat peste 
vechiul acordeon, şi o fată care-şi spăla faţa şi umerii sub 
gura pompei unde se alimentează cu apă locomotivele. 

Orbul simţea, poate, aroma trupului ei tânăr, la care era 
blestemat să n-ajungă niciodată, şi-şi spunea legănat 
deznădejdea împietrită. 

Subţire ca un maţ de lup, Petrea Panait intră şi puse pe 
birou tava cu cafele şi cele două sticle de bere destupate. 

— Serviţi, spuse Mancataş. Sunteţi un om cu glorie, 
lucru care fascinează femeile. Aşa se face că v-a sunat 
Doina. 

— Nu, a fost un telefon ciudat. „Le caut de mult, zicea, 
vino, la şase în Piaţa Romană, vreau să văd dacă eşti Argova 


pe care-l ştiu eu”. Mă enerva faptul că mă cheamă la o 
întâlnire chiar sub portretul meu. E un portret prost, 
schiţat cu cărbune pe un afiş de film. Mama, femeie de la 
ţară, când l-a văzut şi-a pus mâna la gură. „De ce, maică, ţi- 
ai cumpărat hainele alea cărărate, parcă-s de ocnaş, să nu 
vii cu ele în sat?! „Pe deasupra, mai muşti şi din două mere 
deodată şi-ţi curg bale de lăcomie”. Revin la Doina Goşman, 
dar să ştiţi, povestesc prost, sar de la una la alta, să mă- 
ntrerupeţi dacă nu-nţelegeţi ceva. M-a sunat într-o 
duminică dimineaţă la Casa de creaţie de la Mogoşoaia. 
Eram după patru zile de filmare, în zori băusem coniac 
Dunărea, cufundasem un păianjen în sticla goală şi pictam, 
sunt diletant, o fac din distracţie, n-am nici o pretenţie, 
pictam aşezat pe o scândură pusă între două cuiburi de 
rândunică... 

— Asta nu se poate! Făcu Mancataş. Iese din câmpul 
logicii. 

— Sigur că nu se poate, dar aşa ziceam eu atunci. Pictam 
numai în albastru. Perioada mea albastră. Avusesem şi o 
perioadă galbenă, de trei săptămâni, o depăşisem, pentru 
că galbenul îmi aminteşte de afecțiunile ficatului. Îmi place 
mult albastru, ştiţi, culoarea aceea de cer trecut printr-un 
vitrou cu caschetă de plumb. Pe carton, lângă ea, întind 
totdeauna pete de un albastru întunecat, bezna furtunilor 
de la mare. 

— Vă inspirați din câmpul muncii? 

— Nu. Fac de obicei interioare de cârciumi vechi, cu 
blăni groase şi despicate, model elveţian. Hangiţele mele au 
şolduri cărnoase şi toate măsoară vin cu cănile de zinc. 
Fumam pipă, să văd dacă puii de rândunică strănută. Şi 
asta iese din câmpul logicii. Să vă spun drept, eram năuc, 
Mancataş turnă bere, la fel de năuc ca atunci când am 
publicat un ciclu de poezii, dezastruoase, pe cuvântul meu, 
despre pădurea Camniţa. Dacă le-aţi citit, e dreptul 
dumneavoastră să cereţi să fiu pus la regim de ciorbă de 
ştir. Camniţa e numele pădurii unde prindeam ciocănitori în 


copilărie. Le simt şi acum cum mi se zbat în palme, şi prin 
sân mă furnică căldura penelor. Oh, sigur, eram mahmur şi 
spuneam tot felul de tâmpenii. De pildă, un prieten scriitor, 
care bea câte trei sifoane pe zi ca să se dezintoxice de 
tutun, m-a invitat să merg cu el pe lac, să pescuim, şi eu i- 
am răspuns că lumea e învelită în foi de varză, şi că 
dedesubt se consumă prea mulţi obleţi şi vişine. Pe urmă 
am zbierat la lună: „Coniţă, ai crescut ca o brâncă în plină 
zi! Uite, am să-ţi atârn patru picioare sub burtă şi o să te 
schimb în vacă”. M-am răzgândit, pentru că mi-era lene să 
întind mâna până la ea, şi i-am zis: „Hai, te iert, du— te să 
te tăvăleşti pe spinarea a două ciocănitori, şi-o să scoţi 
viermi din coaja pământului”. Efectul coniacului, aţi 
priceput, nu? Pe când mă certam cu luna, a venit Maria, 
fata de serviciu de la bucătărie, să mă anunţe că sunt 
chemat la telefon. M-am întors spre ea. Zâmbea. Un zâmbet 
larg şi slut sub bereta largă şi neagră, neagră aşa cum ar 
trebui să fie sicriele. „Dragă, zic, lasă-mă-n pace, sunt 
necăjit, am visat că trenul de Constanţa a tăiat un om”. „E o 
doamnă”, a insistat ea. M-am înfuriat: „Spune-i că am plecat 
să jefuiesc banca din Radu-Vodă”. 

— E un cântec frumos acolo, zise Mancataş: Când toca la 
Radu-Vodă. 

— Drace! Se miră Argova,. Chiar asta a fost şi replica 
Măriei. La fel mi-a spus: „E un cântec frumos acolo, Când 
toca la Radu-vodă”. Îmi pare rău că n-am voce, cântecul e 
într-adevăr frumos. 

— În direcţia asta, nici eu nu stau mai bine, zgârii 
pereţii, făcu trist Mancataş. Dar am o placă cu cântecul 
ăsta. Îl cântă unul, un ţigan... nu prea e voie să zici ţigan, 
fetiţa mea le zice... Cum credeţi că le zice? Întrebă el. 

Argova ridică din umeri. Mancataş îl privea fix. Obrazul 
lui rotund, străpuns de vinişoare subţiri, părea făcut din 
cocă. Aştepta. 

„Haide, încearcă!” păreau să îndemne ochii ca de calmuc 
aţintiţi larg asupra lui Argova. 


— Nu ştiu, mărturisi acesta. 

— Rachetă cu fulgi, cât o sută opt. 

— Foarte bună! Râse Argova. Am reţinut-o... Mai cu 
binişorul, mai cu răul, Maria m-a convins să ridic receptorul 
şi să ascult apelul, acela ciudat: „Argova, te caut de mult, te 
aştept la şase în Piaţa Romană, sub portretul tău”. 

— Şi v-aţi dus? Zise Mancataş. Bărbaţii nu prea rezistă la 
invitaţii din astea. Fac puţin pe nebunii, dar până la urmă 
merg, şi găsesc o scuză dacă e nevoie. Curiozitatea, sau 
ceva pe-aproape. 

— Aşa este. Cu toate că mă gândeam că e caraghios să 
mă duc la o întâlnire... sub picioarele mele. M-am dus, şi ea 
a venit fix la ora şase şi-am invitat-o la barul Ambasador. Să 
fiu drept, am crezut, cum spuneaţi şi dumneavoastră 
adineauri, că-i una din fetele alea care aşteaptă, noaptea 
târziu, în spatele teatrului, ieşirea actorilor, sau pe care le 
găseşti, când se antrenează fotbaliştii, într-un colţ de 
peluză, cu bărbia pe genunchi şi genunchii adunaţi în braţe. 
Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost: „De unde naiba ai 
făcut rost de ochii ăştia verzi şi mari? [i i-aş lua şi i-aş da 
unei fete care mă iubeşte”. Vroiam s-o intimidez: „Atige are 
ochi şi mai frumoşi”. 

— Atige e fetiţa ei, spuse Mancataş. 

— Da, ştiu... mai bine zis, ea mi-a povestit, eu n-am 
văzut-o niciodată pe Atige. Atige e un nume de tătăroaică. 
Zice că era la mare, pe un balcon, îşi aştepta soţul să vină 
de la plajă, şi o femeie care uda straturile de flori din faţa 
hotelului striga: „Atige, ia nuiaua şi întoarce-le lebedele 
alea, nu le lăsa lângă statuie!”. Când s-a născut fetiţa, i-a 
dat numele ăla, auzit la mare. O întreabă seara, când se 
joacă amândouă în odaie: „Atige, cât o iubeşti pe mămica?”. 
„în lungime cât curge Dunărea înainte şi înapoi, iar în 
înălţime până la Doamne-Doamne şi mai sus”. 

— O creşte-n frica pentru Dumnezeu? Se interesă 
Mancataş. 


— Probabil că da, zise Argova. Într-un fel, îi dau 
dreptate, a suferit mult, bărbat-su a părăsit-o când Atige 
avea numai doi ani. Multe familii trăiesc anapoda. Se 
încheagă şi se destramă căsnicii c-o uşurinţă totală, asta e 
impresia mea. Doina, după ce-a părăsit-o bărbatul, ca să 
aibă cu ce se întreţine, s-a angajat casieriţă la un circ care 
pleca în turneu. I s-a permis s-o ia şi pe Atige. La Braşov, 
într-o noapte, când toată lumea dormea dusă, Atige, cică 
dormea cu pumnişorii strânşi la piept, şi fiinda albastră, 
prinsă în moţul bălai, o făcea să semene cu o păpuşă, 
directorul circului a năvălit în odaia ei, forțând uşa. l-a rupt 
carnea de pe braţe, smucind ca s-o trântească sub el. 

— Mama lui de secătură, înjură Mancataş, trebuia să 
țipe. 

— Degeaba. Tipul o plasase socotit, într-o cameră izolată 
de la mansardă. Nimeni din hotel n-ar fi auzit nimic. Când a 
simţit că nu se mai poate împotrivi, Doina a luat-o în braţe 
pe Atige şi s-a urcat cu ea pe pervazul ferestrei. Era 
hotărâtă să se arunce, iar ăla a înţeles că nu glumeşte şi a 
plecat. 

— Toate astea vi le-a spus chiar din prima zi? Întrebă 
Mancataş. 

— Nu, nu... După telefonul ăla ciudat, ne-am întâlnit de 
multe ori. Îmi văzuse portretul în cărbune, portretul care 
nu i-a plăcut deloc mamei, şi i s-a părut că mă cunoaşte. 
„Am vrut să văd dacă tu eşti Argova”. În tinereţe, la o 
serată, am dansat mult împreună. Ea venise în sat la noi, la 
o prietenă, eram în vacanţă şi am tocmit un acordeonist. 
Poate că mă înşală memoria... nu, nu mă înşală... şi ăla de 
atunci cânta la fel de trist Crăișor, te-nvăntă-n răul cald... 
Ce melodie largă, i-auziţi, parcă-ţi suflă vânt de toamnă în 
suflet! 

— Asta e orb, zise Mancataş. Tace, nimeni nu cunoaşte 
bine ce-i cu el. Le— am spus băieţilor de la Depou să nu-l 
mai lase între linii. Se poate întâmpla o nenorocire. Vara, 
cântă în staţiile de pe linia Constanţa, iama dispare, habar 


n-am unde, şi prin martie revine. Ceea ce e curiose că 
niciodată nu urcă în gările dinspre Bucureşti. E o zonă în 
care nu vrea să pătrundă, de care se fereşte. 

— Cine ştie ce dureri va fi trăit pe-acolo?! Zise Argova, 
căzut pe gânduri. 

Şi orbul, ca şi cum l-ar fi auzit, stinse în burduf două note 
scâncite şi aruncă din gătlej ca un croncănit: 

Până-n vad e cale de-un oftat... 

— N-aţi isprăvit, zise Mancataş moale. 

— Ba da, zise Argova, am terminat prea repede chiar. Şi 
asta fiindcă mi-a venit chef de să mă joc. 

O cârciumă din cartierul Cotroceni, situată în apropierea 
hipodromului nou. În stânga, parcul Institutului medico- 
farmaceutic. Toamna a schimbat în rugină măcinată frunza 
arborilor. Pe caldarâm zac, adunate în morman, maldărele 
de stuf care au îmbrăcat faţada cârciumii, transformată 
timp de o lună, în mustărie. Se aşteptă camionul care să le 
ridice. Un picolo, cu bluza pătată de bulion, sparge gheaţa 
la bar cu un ciocănaş de argint. Intră frig pe sub uşă, la 
munte a nins, prima zăpadă. Caloriferul ascuns sub o 
perdea de culoarea tutunului, sforăie încet. Argova 
mănâncă pastramă de berbec. Doina a ciugulit câteva 
frunze de salată târzie şi cercetează atentă peretele din 
stânga barului. Începând de la lambriul de lemn murg, înalt 
de un metru, şi până la tavan, douăsprezece femei, la 
distanţe de câteva palme una de alta, cântă la harpe, 
plutind peste un val străveziu, apă şi nisip cald şi stele, 
amestec ireal, dar plăcut, odihnitor. 

— Ce-ai descoperit? Întrebă Argova, surprins de tăcerea 
care s-a aşternut între ei. 

— Ceva care mă amuză. Uită-te bine la femeile de pe 
perete. Nu sunt douăsprezece. E aceeaşi femeie, care se 
repetă de douăsprezece ori. 

— Într-adevăr, recunoaşte Argova. E aceeaşi. 

— E iubita lu scenografu. Ea şedea colea pe scaun şi el o 
picta. Cât a durat treaba, au băut amândoi o găleată de 


whisky. 

— Închide uşa dinspre bucătărie, spuse Argova băiatului. 
Vine miros de usturoi. 

— Da, nea Manolache face piftie. 

— Du-te şi închide-o. 

Şi către Doina 

— Suportaţi o clipă de adevăr? 

— Ascult. 

— Doina, eu nu sunt Eugen Argova. Semăn cu el, dar nu 
sunt Argova. Argova a plecat la o filmare în Ardeal, m-am 
nimerit întâmplător lângă telefon când ai sunat tu şi am 
răspuns în locul lui. Eu sunt Matei... 

— Matei şi mai cum? Întrebă Doina calmă. 

— Matei Matei. 

— Minţi. 

— Îţi repet, nu sunt Argova. Sunt Matei, o să te convingi 
când se va întoarce Argova. 

— Şi când se va întoarce? 

— Cât de curând. Odată cu prima zăpadă. Atunci vor 
trece să filmeze la interioare pe platoul de la Buftea. 

— Bine, Matei Matei. 

Voce albă, nici un pic de tremur. 

— Îţi pare rău? 

— Nu-mi dau seama. Nu ştiu. Dar pentru că te-ai folosit 
de o identitate falsă, te somez să mă aştepţi în fiecare 
seară, după cursuri, lângă ceasul de la Universitate şi să mă 
însoţeşti la plimbare. O jumătate de oră de corvoadă... 

— Urma un curs seral de şoferi, spuse Argova. 

— Exact, zise Mancataş, e şoferul nostru pe camioneta 
care aprovizionează cantina. Acum patru zile am fost cu ea 
la Borcăneşti, şi pe drum a schilodit trei iepuri. [ine să mă 
înveţe să conduc, dar n-am nici un pic de talent în chestia 
asta. Ştiu numai să fac să crească grâul. 

— Agronom? 

— Da. Şi din cel mai scârbos soi... De-ăla care-şi toceşte 
picioarele până la genunchi în câmpie, şi, când zici că s-a 


săturat, o ia de la capăt. Cum s-a terminat povestea cu 
Matei Matei? 

— În chip ridicol... 

larnă geroasă. Un praf de zăpadă rece şi sticloasă s-a 
închegat pe piatră. Un fel de polei nenorocit, specific 
iernilor bucureştene. La cinematograful Patria rulează un 
film gunoios. Munţi de cartoane, muzică de jaz, june prim 
cu buze unturoase, care în momentul când se dezbrăcă 
smulge un suspin adânc femeilor din sală. Dar apare şi 
Parisul, filmat amănunţit de helicopter şi din unghi 
răsturnat, adică sub podurile Senei. Argova a venit să vadă 
Parisul şi tropăie nerăbdător sub scoica de ciment 
prelungită peste coloanele groase de la intrare, aşteptând 
să vină Doina şi să se deschidă uşile. În buzunarele 
paltonului are mere şi nuci poleite pentru Atige. 

— Doina! 

A apărut pe nesimţite, ca din pământ. E îmbrăcată gros, 
un fular alb îi acoperă capul şi gâtul, a răcit pesemne, 
poartă mănuşi îmblănite cu un singur deget, îl priveşte 
stingherit şi: 

— Matei, l-am găsit pe Argova. 

— Cum?! 

— L-am găsit pe Argova. 

— Unde? 

— Am venit împreună. Mă aştepta la chioşcul de ziare de 
la Lido. Îţi mulţumesc pentru tot. Şi acum, fug, să nu se 
supere. 

Mulţime de oameni veseli, cu feţele aprinse de ger. S-au 
deschis uşile sălii, lumea se înghesuie la intrare, Argova, 
năucit, e împins lângă perete. Doina a traversat. Izbind cu 
umerii şi coatele, Argova izbuteşte să iasă din aglomeraţie, 
se năpusteşte pe urma Doinei. Trecerea oprită. Patru şiruri 
de maşini gonesc prin faţa lui spre Universitate şi spre Piaţa 
Romană. Intrând între ele, un şofer îl ameninţă cu pumnul, 
miliţianul de la circulaţie fluieră şi, lunecând pe tocuri ca pe 


patine, întinde în faţa lui de-a curmezişul bastonul de 
cauciuc. 

— Lăsaţi-mă... Sunt Eugen Argova... Argova, înţelegeţi? 

— Şi ce-i cu asta? Poate şi eu sunt Argova, dar respect 
regulile de traversare. 

— Eu sunt Argova... eu, eu! 

— Uite că şi eu sunt! Buletinul! 

— Eu singur sunt Argova. 

— Fără scandal, că te duc de gât la secţie! Şi eu pot să 
fiu Argova. Uite, chiar sunt Argova. 

— Dar nu înţelegi? Numai eu sunt Argova. 

— Nu e Argova, nu e Argova! 

Strigătul a ţâşnit de undeva de pe trotuar sau din 
maşinile care gonesc fără oprire. 

— Sunt Argova... Sunt Argova... 

— Ascultă, zise  Mancataş, zăpăcit de repetiţia 
precipitată a numelui Argova, chiar eşti Argova, sau eşti 
Matei Matei? 

— Tovarăşe, făcu celălalt, dezamăgit. 

Dar sună telefonul. Secretarul ridică receptorul şi strigă 
în pâlnie: 

— Alo, da? Friguroasa, da, am înţeles... Vorbeşte, 
domnule, desluşit, ce, ai gâlci? Cum?!... Viu acolo, viu 
imediat. 

Îngălbenise, şi glasu-i tremura. Apăsă cu pumnul în 
furcă, sau se rezemă să-şi menţină echilibrul, pe urmă, 
muşcându-şi buza până la sânge şi aruncând dreapta numai 
din cot, începu să învârtă manivela aparatului întărâtat, 
duşmănos. 

— Procuratura. Da, da. Procurorul-şef să se prezinte 
imediat la mine... Mancataş, de la Comitetul raional... 
Miliția. Căpitanul lonaşcu, vii urgent aici... lrei minute... şi 
închise. 

— Ce s-a întâmplat? Îndrăzni Argova. 

— E groaznic, spuse Mancataş. La Friguroasa, doi copii 
au căzut în puţul sec, ăla în care se aruncă stârvurile de 


vite, iar în puţ şi patru câini, căzuţi acolo mai demult, că 
nimeni n-a controlat, nenorociţii acolo mai demult, că 
nimeni n-a controlat, nenorociţii! Şi câinii i-au mâncat, 
sălbăticiţi de foame. Vino cu noi, dacă vrei, Doina Goşman e 
plecată dincolo de Friguroasa. Petrea Panait, treci la 
telefon, şi răspunzi în locul meu. 

Vânt fierbinte clătea gura soarelui la asfinţiţi, căscată pe 
jumătate de zare. Umbrele celor patru biciclişti gonind pe 
drumul adâncit de copite, nu găsiseră nici o maşină, toate 
erau plecate pe teren, măturau, diforme, iarba prăfuită, 
crescută pe sub scaieţii vineţi din marginea şanţului. 
Argova pedala alături de Mancataş. Lung, ajungea cu 
genunchii până la ghidon, se căznea să nu rămână în urmă. 
În colţul gurii îi atârna o frunză de măcriş, pe care încerca 
s-o tragă cu vârful limbii între dinţi. Mancataş, aplecat mult 
în faţă, cu părul castaniu căzut pe tâmplele groase, privea 
tăcut muchia drumului prin ochelarii de soare bombaţi, cu 
rama lată, şi când simţea că lanţul, având două zale în plus, 
e gata să sară de pe roata dinţată, se îndoia şi-l potrivea cu 
mâna, din mers, fără să oprească. Pe faţa lui încinsă şi 
încordată, sudoarea se alungea în dâre de praf. 

Imediat după el, ţinând strâns firul cărării şi ocolind 
fiecare bulgăr de pământ, venea procurorul de servici. 
Pălăria cu boruri largi, în genul celor mexicane, îi acoperea 
ochii cenuşii, cu pleoape groase, sub care licăreau, 
amestecate, o rază de somn şi una de soare. lar departe, în 
urmă, trăgea din greu căpitanul  lonaşcu, gras, 
congestionat, năclăit de transpiraţie. Centura cu pistolul ca 
o jucărie îi atârna încheiată pe cadru. Era numai în cămaşă, 
vestonul îl împăturise şi-l vârâse între sârmele port- 
bagajului. 

Străbătură două lanuri de porumb zdrobit de grindină, 
tulpinile rupte, peste care ploaia năprasnică îngrămădise 
ţărână, se mişcau hâde şi cenugşii sub vânt ca nişte ţistari 
năpâriliţi şi traşi în ţeapă, coborâră, cotind pe după o cruce 
de fier, înfiptă pe un vârf de movilă, într-o vale cu 


deschidere largă. Se desluşeau în fund, sub linia 
orizontului, sate înfundate în pâcla subţire, iar dincolo de 
ele, stâlpi de fum, statornice vedenii ale câmpiei. 

Sub mal, o fâşie de păşune, apoi o limbă de lac plin de 
pipirig. Drumul se îneca şi apărea din nou peste vreo 
cincizeci de metri, acoperit de coji negre de noroi desprinse 
de pe roţile carelor. Sub mal, aşezaţi în iarba grasă cât 
râmele după ploaie, doi bătrâni paznici la cireada de viței 
răspândiţi pe coastă jucau cărţi. Apropiindu-se, Mancataş şi 
Argova descoperiră miraţi că moşnegii băteau cartoanele, 
lucrate de ei din coperţi de abecedar, cărţile arătau ca 
lopeţile cu care se vâră pâinea în cuptor, pe spinarea 
jupuită de soare a unui copil. 

— Ia te uită! Spuse Mancataş, descălecând bicicleta. Dar 
ce vă găsi? 

— Încet, încet, că-l trezeşti, îl somă unul din unchiaşi, cu 
barba stufoasă şi groasă cât un iepure. Doarme. 

— Da, da, doarme şi-i tare simţitor, întări celălalt, care 
purta biciul de cânepă încolăcit de după gât. 

— Dar voi ce dracu nu-l lăsaţi în pace? 

— Noi?! Îi place potlogarului. Îl gâdilă şi râde prin somn. 
El ne roagă să jucăm pe spinarea lui. Barem când vine 
socotitoarea pe-aici, se umflă la foaie de se face de două ori 
mai lat, şi ea-l îmfeiacă de la ceafa până la şale cu cărţi. 
Întinde pasienţe pe spinarea lui, şi toate se adeveresc. Are 
noroc lepruşoara, o să ajungă departe. 

— La voi, în Friguroasa, nu pot să ajungă decât în puţul 
sec. V-aş lungi pe burtă şi-aş toca varză pe bucile voastre. 

— Dă-ne câte-o ţigară. 

Mancataş le asvârli două Mărăşeşti şi intră în apă, cu 
bicicleta la spinare. 

— Dă-i şi copilului o ţigară. 

— Mai bine îi umplu capul cu bube. 

Trecură lacul şi se opriră să răzuie cu lama briceagului 
două lipitori păroase, înfipte în carnea căpitanului lonaşcu. 
Apoi, rulând intens încă o jumătate de oră, ajunseră la 


Friguroasa. Nu intrară în sat. Puţul, săpat în marginea unui 
şir de râpe pline de bozii şi gunoaie, îşi vărsa duhoarea în 
albia secată a unui pârâu. Un sergent de miliţie sta de pază, 
cu arma la umăr, lângă o prăjină în vârful căreia flutura un 
caşmir negru. Sus pe muchia malului rupt, grămădiţi în 
cerc, aşteptau vreo douăzeci de bărbaţi şi femei. În sat 
bătea clopotul, lung şi desnădăjduit, femeile plângeau, una 
dintre ele ţipa straniu — „Aah!” şi ţipătul se frângea în vale, 
înfiorându-te. 

Mancataş şi Argova ascultară tăcuţi şi neputincioşi. 
Procurorul, apăsându-şi batista pe nas, se apropie de gura 
puţului şi privi încordat înăuntru. Pe fundul gropii lătrau cei 
patru câini. 

— Tot aici sunt?! Se miră el. 

— Da, zise miliţianul, i-am scos ca să putem ridica 
ciolănaşele copiilor şi pe urmă i-am băgat la loc, pentru 
anchetă. 

— Auzi, căpitane, ce prostie! Făcu procurorul, plin de 
dispreţ. I-a băgat la loc pentru anchetă! 

— Eşti un capsoman, îi zise lonaşcu sergentului. Adu 
patru oameni şi trage-i afară. 

— A, domnule Barbule! Răsună deodată glasul lui 
Mancataş. Erai aproape şi şedeai ascuns. Vino, vino. 

Barbu, preşedintele Sfatului popular din Friguroasa, se 
apropie încet, cu mâinile lungi spânzurându-i inerte pe 
lângă trupul îndesat, greoi. Se opri, şi-şi săltă pantalonii. 

— Să trăiţi, zise el. 

— Da, ştiu, se răsti Mancataş. „Să trăiţi şi bine aţi venit”. 
În de-astea eşti tare. 

— Cum s-a întâmplat? Întrebă procurorul. 

— Nenorocirea, tovarăşe procuror, începu Barbu a se 
văicări. Când e să vină nenorocirea, vine şi din cer senin şi 
să te ferească Dumnezeu! Copiii se jucau pe câmp. Erau 
mai mulţi, şi ce-or fi căutat ele alea două fetiţe pe-aici, nu 
ştiu. Sunt nişte oale sparte, uite colea, sub bozii, şi poate 
voiau să le ia urechile smălţuite. 


— De ce nu era astupată gura puţului? Întrebă 
Mancataş. Cine răspunde? 

— Nu s-a umblat de mult la el. Or fi fost vreo doi pari 
puşi pe-acolo, dar... 

— Cine răspunde? Tăie Mancataş. 

— Tehnicianul veterinar Tunaru. 

— Şi mai cine? 

— Şi eu, îngăimă Barbu. 

— Idiotule! Scrâşni Mancataş. Idiotule! 

— Sergent, chemă procurorul. Îi arestezi pe preşedinte 
şi pe Tunaru. Facem ancheta la postul de miliţie, şi pe urmă, 
sub escortă, la procuratură. 

—  Tovarăşe procuror, se răsculă Barbu. 'Iovarăşe 
Mancataş, nu se poate. Ce-s vinovat eu dacă a căzut 
năpasta? Am fost prizonier, am mâncat o casă de urzici 
crude, mi-au căzut şi dinţii, ăstia-s dinţi falşi, placă. 

Smulse placa şi le-o arătă, strigând fonfait: 

— N-a veţi voie! 

Fixă din nou placa. 

— Am luptat pentru cooperativizarea agriculturii, 
tovarăşe Mancataş, chiar dumneavoastră m-aţi propus spre 
decorare. De unde să ştiu eu că o să se întâmple 
nenorocirea? Avem febră afitoasă în sat, mă ocupam cu 
salvarea animalelor. 

— Puteau să-ţi crape o sută de gloabe, ăştia doi copii să fi 
scăpat. Ai cui erau? 

— Unul e al morarului. Fetiţa ailaltă e străină, adică nu-i 
străină, venise la staționar, e fetiţa tovarăşei Goşman. 

— Atige? Întrebă Argova. Atige! Repetă el scăzut, şi privi 
îngrozit spre Mancataş. 

Acesta avu o strâmbătură dureroasă a feţei, parcă ar fi 
plesnit în el o bubă cu puroi. Pe urmă, scuturându-se, spuse 
procurorului, arătând spre Barbu: 

— Luaţi-l! 

Şi, gârbovit, ferindu-se să calce peste umbra lui Argova, 
se apropie de gura puţului, unde cei patru oameni chemaţi 


de căpitanul lonaşcu se căzneau, mânuind o funie lungă, 
petrecută pe roata unui scripete portativ fixat în gura 
gropii, să prindă în laţ câinii sălbăticiţi! 

În sfârşit, prinseră gâtul unui câine şi începură să-l urce, 
trăgând de-a-ndăratelea, tăcuţi, cu gurile încleştate. Roata 
neunsă scârţâia, lui Argova i se păru că doi pumni de 
greieri i-au invadat urechile şi rod, trag cu fierăstrăul, ca să 
pătrundă în creier. Legănă capul, să scape. Apoi, brusc, se 
opri. Un dulău fumuriu, cu limba atârnându-i printre colții 
rânjiţi, cu burta scobită, zbătându-se în spasmuri, pluti o 
clipă în aer deasupra gropii, şi Argova simţi cum o gheară 
neagră i se zvârcoleşte în stomac. Gura i se umplu de un val 
de greață, acru, năclăit, fierbinte, şi un gând monstruos i se 
înfipse sub tâmplă. „Atige, îşi zise, e în carnea câinelui ăsta. 
Atige e chiar câinele ăsta, sau toţi patru câini...” 

O bubuitură scurtă îi împrăştie gândul. Trăsese căpitanul 
lonaşcu. Glonţul întipărise în ţeasta câinelui o rozetă care 
se căsca mereu şi din care gâlgâia sânge negru. 

— Altul! Strigă lonaşcu, ieşind dintre bozii. 

Călca rar, frecând ţeava pistolului de  vipuşca 
pantalonilor, ca să înlăture o şuviţă de fum cu miros de 
pulbere arsă. 

Presimţindu-şi sfârşitul, câinii rămaşi în groapă începură 
să latre îngroziţi. Lătratul lor părea un hohot blestemat 
săltând din străfundul pământului, şi cei care lucrau cu 
scripetele cedară nervilor supraîncărcaţi, lăsară funia şi 
începură să arunce cu pietre şi bolovani. Furia lor oarbă, 
fără rost, se transmisese fulgerător şi celor de pe mal, care 
se rostogoliră la vale, învălmăşind buruienile şi gunoaiele 
puturoase. 

Tropot greoi, însoţit de înjurături. Pietre, drugi de 
ciolane de cal culeşi de pe jos, hârburi, rădăcini şi baligi 
uscate zburau ploaie spre gura puţului. Zadarnic răcnea 
Mancataş şi căpitanul lonaşcu. Vorbele lor se topeau 
neauzite în această colcăială fierbinte. 


— Să-i înecăm cu pleavă din gunoaie. Daţi-le pleavă, să 
se umfle, javrele! Strigă piţigăiat o bătrână cu gingiile 
vinete şi goale. 

Şi zece sau douăsprezece femei se luară să răscolească 
mormanele de gunoi, ridicând nori de pulbere care-ţi 
întorceau măruntaiele pe dos. 

Scuipând praful ce-i astupa nările şi gâtlejul, Argova făcu 
un salt până lângă câinele împuşcat de Ionaşcu şi începu să- 
| lovească cu piciorul, căzut şi el pradă acestei stări de 
nimicire care-i cuprinsese pe ţărani. Bătea îndârijit, cu 
amândouă picioarele, ghemotoace de păr fumuriu săreau în 
jurul lui, şi din ce lovea mai mult, îndârjirea-i creştea. 

Furios, căpitanul lonaşcu apucă mâna unei femei şi, 
zgâlţâind-o din răsputeri, îi tună în faţă, fixând-o cu ochii lui 
gălbui şi placizi: 

— Proasto! Ai intrat până la gât în găinaţ. Pupăză 
chioară! Opriţi-vă, lua-v-ar dracu, şi lăsaţi-ne să ne vedem 
de treabă! Hei, [epeş-nătângu, urlă către un lungan care 
gonea să zvârle în puț un par ascuţit, îndărăt! Zevzecule! 

Ţepeş-nătângu se opri, cumpănind parul şi râzând 
prosteşte. 

— Ca să vezi... rosti el. Ca să vezi... 

— Da, îl îngână lonaşcu, ca să vezi ce guguman eşti! Ia 
funia şi trage-o de scripete! Ordonă el, şi omul se supuse, 
apucă funia cu labele jupuite de vânt. Ca oile, fir-ar al 
dracului, urmă lonaşcu moale. Acum, ca să-i împuşc şi pe 
ăilalţi, o să mă coborâţi în groapă ţinut de subsuori. 

— Nu, de ce? Îi scoatem imediat. Şi dacă-s leşinaţi, ştiu 
eu unde să-i înţep ca să-i trezesc. 

Se liniştiseră cu toţii. Singur Eugen Argova continua să 
care lovituri cu piciorul hoitului dintre bozii. Iarba, tocată 
de el, murea sub asfinţit. 

Mancataş, enervat, sări peste un maldăr de cucută 
putredă şi-l prinse de umăr. 

— Haide, ajunge, ţi-ai pierdut complet cumpătul. 


Acolo, Argova, îşi trecu palmele prin părul des, crescut 
numai de-o lăţime de deget, şi-şi privi nedumerit pantofii 
negri, lustruiţi în blana câinelui. Nu înţelegea nimic, privea 
rătăcit, cu gura săgetată de sete. 

— Mă arde, îşi apăsă pieptul. Sunt bolnav. M-am 
îmbolnăvit, nu trebuia să vin aici. Eu n-am văzut-o niciodată 
pe Atige, şi acum am bătut câinele ăla. Mi-e greață, puneţi 
să mă badijoneze cineva. 

Mancataş îl împinse la o fântână căptuşită cu tuburi de 
piatră. 

— Ei? Întrebă el după ce Argova îşi cufundă capul în 
găleată. 

— Mi-e rău. 

— Trebuie să te ţii tare. Greul cel mai mare acum 
urmează. Doina e pe undeva prin satele astea. Mergem la 
Friguroasa să-i luăm urma şi pleci cu ea. Trebuie ferită, 
înţelegi? Nu putem să-i spunem de câini. Nimic despre 
câini. Atige a murit de altceva, o boală grea, iară scăpare, 
nu ştiu care, găseşti, întrebi, te interesezi, născoceşti. Sau îi 
spui adevărul, dar nu deodată. Mai stai aici încă două zile, şi 
lasă greaţa. Dă cu sabia în mama ei... 

Îi apucă mâna şi-l trase pe cărarea ce suia printre râpe. 
Mai înainte, tot acolo, urcase procurorul cu Barbu, 
preşedintele Sfatului. Urcau, şi către apus, zarea se 
închidea roşie, clocotitoare. Ospăţ de sânge pe care-l 
devora, treptat, întunericul. 

Când erau în muchia malului, Argova auzi, îndărăt în 
vale, a doua împuşcătură. Strânse umerii, scuturat de 
friguri. 

O găsi la lăptăria din Lunca-Argintaru, unde Doina se 
dusese ca să încarce o putină cu caş, pentru cantina 
comitetului raional. Un felinar hrănit, dacă judecai după 
rotocoalele de fum pe care le scotea, nu cu petrol, ci cu 
untură, împrăştia o lumină turtită peste aria colindată de 
roiuri de muşte. 


Argova se apropia de gardul făcut din scânduri lustruite 
cu rindeaua şi ascuţite la vârf, şi o strigă. Doina şedea pe un 
capăt de rogojină şi mânca fructe alegându-le dintr-o ladă 
desfăcută. Recunoscu vocea şi împietri cu mâinile în poală. 
Şezu aşa, neclintită, până când Argova se apropie, trecând 
prin faţa lăptarului chel, cu şorţ lung de piele atârnând de 
după gât, şi se aplecă asupra ei ca să-i atingă părul lung, 
nelegat. Atunci, ea se trase puţin înapoi şi se ridică, având 
în ochi o mirare obosită. Era înaltă, totuşi pe lângă el părea 
mică, istovirea din priviri i se prelinse şi în mişcări. 

— Ce-i cu tine? Întrebă ea încet, fără unduiri, dar 
mistuită în adâncuri de o bucurie feroce. 

— Am venit să te iau. Plecăm amândoi în seara asta, 
spuse el, şi se sperie, pentru că nu se gândise la asta deloc. 

„Sunt dobitoc, vorbesc aiurea, mint şi mi-e frică de ce o 
să fie”. 

— Unde plecăm? 

— La mine (începuse, nu se mai putea opri). Mancataş îţi 
dă voie. N-ai fost niciodată la mine. Mi-am făcut trei pereţi 
din sticlă în care ninge mereu. În cel din mijloc ninge 
albastru, în cei laterali ninge alb, zăpadă curată. Să vezi ce 
fulgi mari! Dacă strângi o sută, poţi să faci un om de 
zăpadă. 

— Şi Atige? Întrebă Doina. 

— Mai târziu. Întâi noi doi. 

— Acum! Zise Doina. 

— Nu, nu... vreau să înveţi ungherele casei singură. Şi pe 
urmă o aducem şi pe Atige care întoarce lebedele. 

— Nu-ţi plac copiii? Cu Atige o să te împrieteneşti 
repede... Bine, merg iară ea, dar cum mi-o fi dor, fug. Fără 
Atige plâng mereu. Strânge caisele, îi spusese ea lăptarului, 
şi vezi că alea de dedesubt s-au borşit. Mergem, dar vreau 
s-o vezi şi tu pe Atige. Fac un ocol de-o oră... 

— Nu e vreme, zise Argova, scăpăm trenul. Mancataş 
zice să plecăm acum, până nu se întoarce primul-secretar 
din teren. Altfel... 


Se urcă în maşină. Doina pomi motorul şi ieşi la şoseaua 
pietruită. Un măgar, ţintat în frunte, ronţăia un braţ de 
lucernă lângă stâlpii podului de lemn. 

— Mărgărit! Strigă Doina, şi claxonă. Să-l vezi, zise ea, o 
porneşte prostul, înaintea maşinii şi poţi să-l goneşti o 
noapte întreagă, nu iese din bătălia farului. Vrei să-ţi arăt? 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, acceleră. Mărgărit izbi 
cu copitele în piatră şi se aruncă în galop către câmpie, 
înspăimântat. Doina râdea, aplecată peste volan, atingând 
cu fruntea câinele de cauciuc prins cu şnur de un cârlig. 
Argova, ghemuit pe banchetă, cu mâinile încleştate pe bara 
de metal din dreapta motorului, cu ochi de bezmetic, şi 
buzele lui uscate se mişcau fără să închege cuvinte. 

„Fugi, Mărgărit, fugi, lerusalime, Mancataş o să adune 
totul într-un sicriu plumbuit, a avut scarlatină, n-o poţi 
vedea, o s-o îngropăm în fundul cimitirului, iar eu şi 
Mancataş o să ştim că în sicriu e nimic, şi Doina n-o să se 
mai întoarcă aici. Mancataş are prieteni în toate raioanele, 
o să-i aranjeze un transfer, undeva lângă Bucureşti, iar 
Doina o să plângă şi mă va uri: nu eşti Argova, nu eşti, nu 
eşti, Argova m-ar fi lăsat s-o iau şi pe Atige. Te urăsc, Matei 
Matei, eşti un nemernic si un ticălos, nu mai râcâi cu ungia 
în cretă câini albaştri, ai umplut casa cu câini de cretă 
albastră şi din miez de pâine.” 

— De ce taci, Argova? Spune ceva. 

Erau între porumburi. Mărgărit rămăsese undeva în 
urmă. Doina oprise maşina şi-l privea din întuneric. Lângă 
tâmplă îi atârna câinele de cauciuc. 

— Nu ştiu, zise el. Nu sunt Argova. 

— Jocul s-a terminat, zise ea şi aplecându-se, îi sărută 
dinţii umezi. Vino, îi spuse, şi deschise uşa. 

Pământul era cald, prin lan umblau şoapte necunoscute. 

— Doina, zise el îngrozit. Nu vreau. Trebuie să mergem. 

Ea îl îmbrăţişă şi-l purtă încet spre o căpiţă de fân 
răscolită de vulpi. 

— Doina, încercă el, nu sunt Argova. 


— Taci, ceru ea, taci! Şi-l aduse alături de claie. El se 
cutremură, i se părea că stă lângă o movilă de câini. 

— Vino, zise ea din nou, şi se lungi goală în fân, silindu-l 
să cadă alături. 

— Sunt Matei Matei, repetă el şi pe urmă nu mai avu 
cum să se împotrivească. 

În clipa aceea răsări soarele. Atârna pe cer ca o limbă de 
câine. Şi cel care nu ştia dacă este Argova sau Matei Matei 
închise ochii, orbit. 


ACASĂ 


Sosiseră cu trenul de 10,28. Bătrâna, înaltă şi osoasă, cu 
fustă neagră până-n călcâie şi şal fumuriu, adunat peste 
obraji, se oprise între linii să răsufle, iar băiatul îşi răzuia 
tălpile cizmelor de marginea peronului. Trenul plecase. Se 
depărta printre malurile căzute şi acoperite de salcâmi 
pitici, ei întârziau, parcă uitaseră că trebuie să se înfunde 
pe drumul de câmpie care duce la Grădiştea. 

— Ce dracu fac ăia acolo? Îl auzi băiatul pe şeful gării, şi 
ridică ochii. 

„Acum patru zile mai eram încă soldat, aveam armă, se 
gândi el, şi ăsta mă ia drept mortăciune, tâmpitu!”. 

Avea cap frumos, de lup tânăr, frumos dar nu şi puternic, 
puţin prea fraged în frumuseţea lui sălbatică, locotenentul 
Andreescu, el sau cineva în preajma lui, spusese că, după ce 
îl priveşti o clipă, primul gând care îţi vine în minte e că poţi 
să-l spargi uşor cu pumnul, şi chiar îţi vine să-l spargi, ca să 
vezi sângele ţâşnind prin părul încâlcit şi revărsându-se 
curat pe botul ăla ca de puiandru de lup ieşit să adulmece 
vântul între buruienile de pe buza unei râpe, un cap foarte 
frumos, pus pe un trunchi încordat, cu mişcări zvâcnite, 
şlefuite în antrenamentele care preced parăzile. 

— Ce facem? Râse el. Păi ne facem curaj s-o luăm din loc. 


— E băiatul lui Oprişan Roşioru... Eremia, spuse nevasta 
şefului de gară. 

Şeful ridică din umeri. 

— Oprişan... Roşioru, insistă femeia, care a plecat din 
sat... 

—  Săru' mâna, doamnă, sunteţi bună că m-aţi 
recunoscut. Am 
Venit cu bunica, avem puţină treabă la Grădiştea. Frate- 
meu Neculai, âl mai mare dintre noi, vă spărgea lemne 
iama. Tropăiam aci pentru că miroase a pâine coaptă, ăsta e 
adevărul. 

— Să vă dau câte-o bucată. 

— Nu, mulţumesc, am mâncat, dar îmi place mirosul. 

— Ta, ta, ta, tam... ta, tam! Făcu bătrâna lungind gâtul. 

— E marşul morţilor, explică Eremia. Le-am povestit 
acasă cum l-am înmormântat pe generalul Florescu, şi 
bătrâna a învăţat cadenţa. N-are voie să vorbească mai 
deloc, e bolnavă. De ce te osteneşti? Se întoarse el 
mustrător spre bunică-sa. 

— Vine o maşină cu sfeclă de la Grădiştea, zise femeia, 
puteţi s-o aşteptaţi la noi. Luaţi-o pe din dos, pe-acolo e 
intrarea. 

— Cunosc, zise Eremia, aveţi cocoşi de lut în fereastra 
bucătăriei. 

În curte, bătrâna se aşeză pe un scaun, alături de un 
morman de foi de varză, şi nevasta şefului de gară le puse 
în mână câte-o felie de pâine caldă. Bătrâna ascunse pâinea 
sub şal. Eremia muşcă încet coaja unsă cu gălbenuş de ou, 
şi femeia văzu că are dinţi albi ca zăpada. Îşi adună poalele 
rochiei pe pulpe, se lăsă încet pe pragul învelit cu un 
ştergător făcut din papură şi-l privi încă o dată cu ochii ei 
verzi-cenuşii şi-l întrebă ce e nou în lume. 

— Noi suntem acum în Maramureş. E mult până acolo, şi 
cu trenul am venit numai noaptea. La Sinaia, în zori, m-am 
dat jos să umplu sticla cu apă şi am văzut că ninsese. Era 
tare frig. În rest, cred că e bine. Eu de-abia am terminat 


armata, în armată am fost trompet, m-am învârtit mult pe 
lângă postul de comandă, cunosc, vreau să zic, multe, şi e 
bine, să ştiţi. 

— Dar peste hotare?... 

— Peste hotare, popoarele din Africa se mişcă. 

Femeia nu înţelesese şi schimbă cursul discuţiei: 

— Am auzit că voi, trompeţii, cântaţi foarte frumos, când 
se sună stingerea. 

— Aşa este. Cântarea asta îmi place şi mie foarte mult. E 
tristă, şi ţi se face dor de casă. Cică şi civilii ies să asculte, 
dar n-am verificat, n-aveam cum. Vreţi să v-o când? Întrebă 
el, ducând palmele la gură, gata să-i îndeplinească voia. Pot 
şi fără trompetă, numai din gât, ca bunica. 

— Nu, zise femeia. Şi aşa mă înjunghie tristeţea. 

— Aţi pierdut pe cineva? Se interesă Eremia. 

— Ce ştii tu?! Oftă femeia, acum or să înceapă ploile, şi 
ce e viaţa noastră aici? 

— E bună, mult mai bună ca a noastră, vorbi bătrâna. 

Vorbea gâfâit, duşmănos. 

— Noi am plecat de-aci fiindcă aveam ceva avere şi acum 
nu mai suntem nicăieri. Suntem departe, maică, nu poţi să 
înţelegi, suntem între străini, şi între străini nu eşti nicăieri. 

— Lasă-lasă, făcu băiatul. Ajunge! [i-am spus să nu 
trăncăneşti. 

Se întoarse spre nevasta şefului de gară. 

— Şi eu cred că e greu să trăieşti prin gări. Toţi vin şi 
pleacă şi nici unul nu stă. 

— Da, da, zise ea, zile întregi stai la geam şi te uiţi spre 
munţii Râmnicului, de unde aştepţi să vină viforele. Toate 
gândurile ţi se fac negre aici. Câteodată îmi vine să urlu. 
„Zburaţi, gândurile mele, le zic, prindeţi trup viu şi aripi, 
suiţi în văzduh şi duceţi-mă cu voi”. Mi-am uscat tinereţea 
prin gări, îmi vine să plâng într-una, şi m-am înrăit în 
câmpia asta blestemată. Tu ştii ce spunea lumea despre 
fluturii galbeni? 


Eremia scutură din cap şi aruncă un miez de pâine 
câinelui care lingea un os în faţa cuştii. 

— Fluturii galbeni prevestesc moarte, nenorocire, nu e 
aşa, mătuşă? 

— Ta, ta, ta, tam... Ia, tam! 

— Ei, drace! Făcu băiatul. e-ntreci cu gluma! 
Astâmpără-te! 

Şi către nevasta şefului de gară. 

— Eu sunt prost, că eu am învăţat-o. 

— Nu-i nici un deranj, zise femeia. Chiar se potriveşte. Şi 
mie mi-e frică de fluturii galbeni. În mai, veneam la 
Regională, de la Urziceni, unde m-am dus să cumpăr un 
trend, şi-n compartimentul de-a doua, între mine şi un popă 
care mânca peşte uscat la vânt, şedea un băiat, cu un avion 
de lemn pe genunchi. Mergea cu taică-su să-şi vadă un văr 
din Tecuci şi-şi gătise avionul cu fluturi galbeni, prinşi cu 
şapca în livadă. Cincizeci de fluturi fixaţi cu ace. „De ce i-ai 
omorât, l-am întrebat, nu ţi-a fost milă?”. „I-am prins seara, 
zise, nu-mi pare rău, peste o oră sau două tot ar fi murit, 
pentru că fluturele nu trăieşte mai mult de-o zi”. Ne 
apropiam de gara de-aici, am luat geamantanul din plasă şi 
i-am zis copilului: “Fluturaş, ajută-mă, ia tu umbrela asta şi 
dă-mi-o la scară”. Trenul şade la noi un minut, am coborât, 
băiatul s-a aplecat să-mi întindă umbrela, şi-atunci i-am ars 
două palme de i-a scăpărat faţa. N-a avut timp să ţipe, s-a 
smucit îndărăt, şi-n cădere a scăpat avionul, de care nu se 
despărţise, şi roiul ăla de fluturi morţi i-a acoperit faţa. Ce 
zici de asta? Zici că sunt o lupoaică, nu? 

— De ce? Când o să mă însor, o să iau şi eu o nevastă 
tristă, şi-i întinse bătrânei dumicatul de pâine care-i 
rămăsese. 

Ea îl făcu cocoloş, şi-l vâri în sân, lângă felia de care nu 
se atinsese. 

— Tu, Eremia, zise femeia, poate că râzi de mine, da mie 
o să-mi fie dor de tine. Uite, a venit maşina de la Grădiştea, 
e la rampa de descărcare, să daţi pe-aici la întoarcere, să te 


mai privesc o dată în ochi. Numai să nu te înghită câmpia, 
să nu mă uiţi. Aici, la noi, e pământul uitării, calci pe el, şi 
nădejdea te usucă, te îneacă fumul, te acoperă noaptea. Pe 
întuneric auzi numai scârţâit de căruţe neunse. De unde 
dracu atâtea căruţe aici? Azi-noapte mă gândeam că am in 
creier numai valuri de ceaţă prin care umblă, păcănind din 
capacele lor de tinichea, căruțele astea greoaie care dau 
ocol staţiei. Plecaţi, şi să mă strigi când vii iar, auzi? 

Eremia şi bătrâna ieşiră, lăsând poarta deschisă. 

Dincolo de gard, băiatul se opri, dezbrăcă scurta, o făcu 
sul şi porni spre maşină la doi paşi în urma bătrânei, care 
călca drept pe cărarea acoperită cu zgură de cărbune. 
„Acum, îşi zise Eremia, dacă ea mă priveşte, eu semăn cu 
un soldat din filme care pleacă la război”. 

Şoferul se numea Geană Aurel. Era un tip scund şi 
şchiop, din care pricină toată lumea îi zicea Şontorogul. 
Acest Geană Aurel, zis Şontorogul, sărută dreapta 
descărnată a bătrânei . 

„O fi venit să desfacă şi să vândă ce a mai rămas pe la 
Grădiştea, nu strică să-i pup laba” 

Pe Eremia îl plesni prietenos peste şale şi le făcu loc în 
cabină la amândoi. Şontorogul mesteca tutun. „Metodă 
americană, îl lămuri Eremia, desfaci ţigara şi molfăi tutunul 
în gingii!”, şi pe buza de jos, crăpată, i se prelingea un fir de 
scuipat galben-murdar. 

„Ce puturos!” se strâmbă Eremia, dar se feri să zică 
ceva. Firul acela de salivă îi amintea de zeama scursă din 
ficatul vacii lor pe care o găsiseră moartă în lanul de 
lucernă, şi taică-su, într-o pornire disperată, îi despicase 
burta cu toporul. „Na, fire-ai a dracului de haită, că ne-ai 
lăsat fără lapte în casă!”. 

În cele din urmă, nu se putu stăpâni şi îl rugă: 

— Şterge-te la gură. 

— Am dinţii rari, băiete, se scuză Şontorogul trecându-şi 
mâneca peste buză. Dar tu de ce ai slăbit aşa? 

— A fost în armată, lămuri bătrâna. 


— Aha, te-au târât gradaţii pe burtă. Eu le-am scăpat 
printre deşte. 

— Eşti şchiop, zise Eremia, altfel, de armată şi de moarte 
nu scapă nimenea. 

— Am suferit pentru voi, băiete, zise Şontorogul, trebuie 
să-mi recunoşti meritul ăsta. Dar mi se îndreaptă piciorul, 
să ştii. M-a învăţat cineva să bag foi de plumb în talpa 
bocancului de la piciorul mai scurt, şi greutatea asta 
atârnată de el mi-l aduce la loc. Să fiu al dracului, când oi 
ajunge cu amândouă la un nivel, mă duc şi mă prezint la 
comisariatul militar şi cer să mă ia pe viaţă în armată. 

Îl schilodise un cal de care se apropiase târâş, în 
copilărie, ca să-i fure piedica, dar nimeni nu ştia asta, 
pentru că el spusese în sat că l-au călcat cu docarul patru 
nemți care fugeau spre munţi. 

— Nenică, era după prânz, mă furişam cu cârdul de oi 
spre sat, pe sub malul bălții, când deodată, în gura vadului, 
apare un docar cu patru nemți, verzi, verzi de sus până jos, 
ca omizile de pruni şi cu castroane de tablă pe cap. Mâncau 
porumb crud, numai lapte de porumb la gura lor, şi când îi 
văd, fluier câinele. „Anghele, zic, i-a bătut ceasul 
berbecului”. Nemţii vin din trapul cailor, opresc scurt şi sar 
între oi, umflă una şi-o aruncă în docar. Dar nu le ajunge, se 
reped şi la berbec. Asta era prea de tot. Am rotit ciomagul, 
mi-am făcut vânt şi l-am azvârlit. Şi, notează, nici berbecul, 
nici oaia nu erau ale mele, erau din sat. Ăla pe care l-am 
izbit s-a apucat cu mâinile de cap, ameţit. Cel de lângă el s- 
a năpustit şi mi-a pus mâna în beregată. 

— Mă, zicea Cutare, care îl asculta, mare noroc ai avut 
că nu te-am împuşcat! La chestii de-astea de război, nimeni 
nu dă o para chioară pe o viaţă de om. 

— M-a trântit în ţărână şi i-a strigat ceva ăluia de pe 
capră... nu ştiu ce i-a strigat, ştiu numai că am văzut 
copitele cailor sărind peste mine, caii niciodată nu calcă pe 
trupul omului, îl feresc, şi am simţit roţile docarului trecând 
peste mine, în sus, pe urmă în jos. Când m-am trezit, 


piciorul stâng mi se ţinea numai în două fâşii de piele, şi sub 
mine, un lac de sânge. 

— Hai să ne mişcăm, zise Şontorogul, că ne prinde iarna 
aici. Ţineţi-vă bine. 

Zicând, răsuci volanul, roţile din spate scăpătară într-o 
viroagă, dar prinseră imediat pământ tare, şi scoase maşina 
la drumul de piatră. Bătea vânt aspru din pustiul zării şi 
rostogolea ciulini smulşi de la arăturile negre. Două ciori 
croncăneau pe o creangă de salcâm, pe care atârna o 
potecă murdară. 

— E o mânecă din cămaşa mea, spuse Şontorogul, 
arătând cu degetul, pe urmă scuipă tutunul şi-şi frecă 
spinarea de peretele cabinei. 

În stânga, pe sub şirul de movile cenuşii, cu ierburi 
uscate, treceau spre munte, zdroncănind, nişte căruţe cu 
coviltir. În fruntea convoiului călca un om înalt, înfăşurat 
într-o pelerină de ploaie, soioasă, târând de lanţ un câine cu 
picioarele lungi, care privea rezemnat norii ca nişte 
îngrămădiri de cărbuni vechi ce curgeau dinspre apus 
peste acoperişul de ţiglă al gării. 

— Auzi, Eremia, spuse Şontorogul, astă-iarnă mi-a fost 
dor de tine. În ajunul Crăciunului am tăiat un salcâm, să 
fiarbă mama sarmalele, şi m-am gândit la noi doi cum 
mergeam cu colindul şi ridicam cu ciomagul din balamale 
toate porţile pe care le găseam încuiate. 

Eremia îl privi dintr-o parte, râse în colţul gurii şi începu să 
cânte: 

Oi, leru-i ler 

Sfântul Petru-n leagăn sta 

Și pe Domnu-l întreba: 

— Aş vrea, Doamne, ca să ştiu: 

Când e capul veacului, 

Sfârşitul pământului? 

Oi, leru-i ler 

Sfârşitul pământului. 

— Când va-njura fiu pe tată, 


Fiică-sa pe mamă-sa.. 

Cânta ţinând ochii închişi, şi lângă el Geană Aurel bâţâia 
din cap, pătruns de evlavie, parcă ar fi vrut să spună: „Să 
mă ia dracu, da asta aminteşte de vremea când nu eram 
şontorog şi-mi vine să urlu în mine”. 

Şi deodată vocea lui Eremia se înmuie, afară parcă 
trecuse toamna aceea lungă şi era iarnă, era seara târziu şi 
ningea. Uite, e în seara de Ajun, moşul a pornit cu sania, 
urşii înhămaţi la ea gonesc cu labe de foc, mama Tudora a 
pus la fiert grâu pentru colivă şi-l păzeşte, stând cu tâmpla 
rezemată de muchia sobei şi cu mâinile adunate în poală. 
Oprişan tatăl, care s-a îmbătat cui la pomana porcului lui 
Ion Botică, sforăie în fundul patului, n-au putut să-i scoată 
bocancii şi l-au aşezat cu picioarele pe un scaun, şi o dâră 
de noroi se scurge de pe tălpile lui, bunica Gherghina, 
rămasă văduvă de patruzeci de ani, priveşte spicele 
împletite în jurul icoanelor, sub care pâlpâie o candelă 
verde, şi se gândeşte la morţii pentru care va da mâine de 
pomană o plapumă în care a băgat lâna adunată de pe 
patru oi, Valerica, fata cea mică, de un an şi nouă luni, 
gângură în leagăn, iar Eremia cu cei trei fraţi mai mari şi cu 
Aurel Geană, întinşi pe rogojini, cu traistele sub cap, 
aşteaptă să bată miezul nopţii, ora când pornesc cetele de 
colindători. E linişte. Lampa arde cu fitilul tras, de sub uşă 
se furişează înăuntru ceva din şuierul vântului, din lemnele 
ude picură pe vatră must sălciu, boabele de grâu din ceaun 
spun despre tainele pământului... şi în tăcerea adâncă se 
aude şi pocnetul îngheţat al scutecelor atârnate pe sârma 
întinsă între porumbar şi colţul casei. În noaptea asta se 
naşte pruncul Isus, trei magi merg prin vifor să i se închine, 
ducând sub căptuşeala hainelor ramuri verzi, deasupra lor, 
luminându-le calea, umblă o cruce aprinsă care s-a smuls 
singură de pe turla bisericii din Brăila, alături de care se 
află o prăvălie de peşte, totdeauna, în prăvălia aceea un 
lipovean aiurit izbeşte cu toporul ca într-o buturugă într-un 
somn lung de trei metri, şi din când în când se opreşte să-şi 


vâre botul în hârdăul cu vin, aşezat pe tejghea, şi prin 
văzduh se leagănă sute de îngeri atârnaţi pe funii de 
cânepă. Sunt veseli şi neastâmpăraţi, în joacă îşi trece unul 
altuia aripile pe sub nas şi toţi strănută. Vine de vifor greu, 
dar asta nu poate să fie adevărat, adică este adevărat, dar 
numai pe pământ şi pentru Irod, fiindcă dincolo de valul 
gros al viforului, luna s-a împodobit cu lumânări de ceară 
albă. Patru brazi înalţi stau de strajă, doi stânga, doi la 
dreapta, fumul lumânărilor, negru şi urât, trece peste ei 
fără să-i atingă. Ninge şi în cer, bineînţeles că da, însă ninge 
altfel, o zăpadă care nu se lipeşte pe nimic decât pe sorcove 
şi prin care foiesc, cu bucile lor dolofane, îngerii. Eremia 
ştie că toţi îngerii sunt copii şi au buci ca ale Valericăi şi îţi 
vine să le săruţi şi să le muşti fără să apeşi cu dinţii, numai 
aşa, ca să-i gâdili şi să-i auzi râzând. 

Deodată, în noaptea satului, se sparse clopotul cel mare 
şi răsturnă încordat glasul sfântului Petru: 

Aş vrea, Doamne, ca să ştiu... 

— Ajunge, îl întrerupse Şontorogul, cânţi ca un fund de 
farfurie. 

— Am fost trompet în armată, m-am umflat mult în 
trompetă şi mi-am stricat corzile vocale. 

— Nu, nu e asta, zise Şontorogul convins, cel mai mult 
strică corzile vocale fumul de praf de puşcă. Trebuia, la 
trageri, să bagi batista în gură. 

— Mă cuprinde mirarea cât poţi fi de prost. 

— Zău?! Şi tu cum eşti? Ai fost ostaş, toată stima pentru 
haina militară, dar eşti dobitoc. Te pomeneşti că şi crezi în 
vorbele cântecului ăla al tău! Ştii ceva? Mi-e silă când văd 
un ins tâmpit şi pe urmă îl văd după cinci ani şi e tot tâmpit 
şi tot aşa mai departe. Află de la mine că toţi îi înjurăm pe ăi 
bătrâni, şi, uite, pământul nu se despică sub noi. 

— Eu nu înjur niciodată. 

— Sigur, tu eşti cu stea în frunte, ca viţeii. Tu poate n-ai 
de ce să-i înjuri, dar eu?... Pune-te o clipă în locul meu. De 
când mă ştiu sunt plin de negi pe spinare ca un broscoi de 


Tulcea. Pot să nu înjur? Am dat douăzeci şi cinci de lei unui 
mucos de copil ca să-mi numere negii. Ştii câţi a găsit? O 
sută paisprezece. Şi bănuiesc că a sărit vreo câţiva la 
numărătoare. L-am pus pe urmă să mi-i lege cu fir de păr 
din coada calului. Numai şase s-au uscat. Mama are bătaie 
de ochi, adică i se bate ochiul stâng într-una, are o vână mai 
scurtă sub pleoapă, putea să-mi treacă moştenire chestia 
asta, chiar mi-ar fi prins bine la muieri, dar mi-a lăsat 
boţurile alea de came, ca să mă scarpin mereu ca porcul de 
rapăn. Acasă am un loc special pentru scărpinat, în lume, 
însă, trebuie să scot ghearele. Iaca de aia am unghiile mari. 

— Ia spune, îl întrerupse Eremia, noi mai suntem 
duşmani de clasă? Cum contăm la Grădiştea? 

— Precis nu ştiu să spun. În casa voastră e acum Sfatul 
popular. Ştiţi că Zaharia Prodan a murit, gata. Auzi, mătuşă, 
strigă el, Zaharia Prodan s-a dus, pune-i cruce! 

Bătrâna, în colţul ei, privea cu ochi spălăciţi, străbătuţi 
de vine de albeaţă, câmpia neagră şi băltoacele de noroi din 
marginea şoselei. Primind vorbele Şontorogului, strâmbă 
gura, arătându-şi gingiile cu colţi rupţi, desperecheaţi, şi la 
sfârşit gemu uscat, numai din gât: 

— Ta... ta... ta... ta, tam. 

— Ce e asta? Făcu Şontorogul. 

— Marşul morţilor, răspunse Eremia. 

— A, îl plânge, râse Eremia. Dumnezeu cu mila, vorba 
proverbului. El dă, el ia. Are un par pregătit pentru fiecare. 
Şi când dă, dă de usucă, rupe carnea de pe tine. Lu nea 
Zaharia, bunico, i-a murit întâi nevasta. Acum doi ani s-a 
umflat Buzăul şi le-a smuls casa, cu malul de sub ea cu tot. 
În casă, dada Leanca. Cică număra bani pentru impozit. Am 
dezlegat bacul şi ne-am dat drumul la vale s-o pescuim. Noi, 
patru inşi, ne chinuiam să aruncăm harponul, şi ea, pe 
prispă, îşi spăla picioarele în lighean şi făcea: „Bau!”. Înjur, 
senin de apă, şi ea se spăla în lighean. Ca să vezi ce idioată! 
Ei, dacă-i aşa, vorba aia: Câte fire de nisip pe Oceanul 
Pacific, tot atâtea viorele, te salut, la revedere... 


După un timp, către Eremia: 

— Baba Gherghina s-a avut bine cu Zaharia Prodan. Aşa 
zice lumea, că după ce i-a murit omu, s-a încurcat cu 
Zaharia. Iarna, cică, plecau cu sania la Râmnic să se plimbe 
sau să cumpere, era ger, ei îi îngheţau picioarele, şi Zaharia 
îi punea câte-un curcan pe genunchi. Curcanii au burta 
caldă şi... 

— Taci din gură! Se întunecă Eremia. Nu-ţi dau voie să 
râzi de bătrână. 

— Ce vrei să fac? Spuse Şontorogul. Am o slujbă 
împuţită, mă distrez rar şi pe apucate. 

— Eşti măgar şi dai cu copita. 

— Da, nu era cazul, recunoscu Şontorogul, da ce vrei să 
fac? Nu cunoşti ce e cu mine şi de-aia mă iei aşa. Eu car 
cereale, dar car şi morţi, pot să zic că-n primul rând car 
morţi şi pe urmă cereale. Se primeneşte lumea, băiete, şi ce 
e uscat piere. Mor bătrânii, şi-auzi la ei, majoritatea mor în 
somn. Toamna în special, când se schimbă sângele, când 
trec de la verdeţuri la mâncare grasă, îşi iau valea unul câte 
unu, şi eu îi car pe toţi la groapă, fiindcă nimeni nu mai vrea 
să-şi ducă morţii la cimitir cu căruţa. Oricine are un mort în 
familie, vine şi mă cere pe mine la birouri: „Dă-mi-l pe 
Şontorogul”. E o chestie puturoasă, fiindcă după fiecare 
înmormântare trebuie să curăţ bine podelele şi n-am om de 
ajutor, frec cu apă fiartă până mi se înroşesc mâinile. 

— Dacă ţi-e scârbă, de ce nu refuzi? Doar nu te poate 
obliga nimeni. 

— M-aş pune râu cu satul. Şi pe urmă, oamenii sunt 
recunoscători, fiecare îmi trimite acasă doi-tei pumni de 
colivă şi două-trei porţii de mâncare de la pomană, şi cu 
asta cresc şi îngraş, anual, patru-cinci porci... 

— Uite, zise bătrâna, şi-şi înfipse mâna în umărul lui 
Eremia. 

El se întoarse şi şterse geamul cu palma. În dreapta 
şoselei, pe o căpiţă de deal, se vedeau primele case ale 
satului. Le privi în tăcere, înduioşat, şi-n gând le chema pe 


nume. „Au îmbătrânit, se duc în pământ”. Mici, înghesuite 
între salcâmi rămuroşi, casele de pe deal aşteptau 
răbdătoare să vină iarna şi să le jupoaie pereţii, pe lângă 
care vântul purta acum în zbor smocuri de paie şi şuviţe de 
fum lipicios. Pruni cenuşii tremurau în pieptul malului, iar la 
doi stânjeni de ei se căscau gropile din care se scoate lut. O 
femeie cu basma albă, ieşită să arunce gunoiul, pendula pe 
un cap de grind, căznindu-se să arunce cât mai departe 
resturile din găleata pe care o ţinea în mâini. 

— Gata, zise Şontorogul, am ajuns în sătucul natal... şi 
frână lângă o cărare ce ieşea din mirişti. Aici trebuie să ne 
despărţim. Nu ştiu dacă aveam dreptul să vă iau. V-o spun 
pe şleau, să nu vă fie cu supărare, am un trecut nepătat şi 
nu-mi convine să mi se pună în spinare că v-am cărat atâţia 
kilometri cu maşina gospodăriei colective. 

Îi aşteptă să coboare, şi când porni din nou motorul le 
făcu semn să intre mai repede pe cărare. Pe vad coborau 
spre şosea două căruţe pline cu cartofi şi... 

În curtea casei pe care o părăsiseră cu cinci ani în urmă, 
în 1949, un om cu căciulă neagră, roasă pe margini, cu o 
flanea de lână nevopsită, cu mânecile suflecate, rotea prin 
aer, ţinându-l strâns de urechi, un iepure de câmp, şi cu 
muchia palmei libere îi aplica lovituri scurte după ceafa. Îl 
împuşcase în vărsătura Buzăului, care începea mai jos de 
casă, în capătul ulicioarei pe care zăceau bărci răsturnate, 
pline de noroi, alicele însă nu-i atinseseră inima, şi 
vânătorul îi scurta chinurile asistat de o ceată de copii. 

— Să-l întreb cine-i preşedinte, zise Eremia, dar bătrâna 
îl opri. 

— Intrăm aşa, porunci ea. E casa noastră. 

Puse piciorul pe prag şi se opri. Treptele de la intrare, 
din stejar, se tociseră, potcoava fixată la mijloc, ca să cheme 
norocul asupra celor ce înălţaseră casa, fusese smulsă, se 
vedea forma ei imprimată în lemn. Bătrâna îndoi şalele şi 
mângâie locul cu podul palmei. 


Eremia, cu obrajii încinşi de vânt, măsură turla bisericii 
din apropiere. Auzind în spate, printre plopi, vuietul 
Buzăului, se aplecă, o ridică pe bătrână, strângând-o de cot, 
şi pătrunseră înăuntru. Mirosul casei lor se pierduse, acum 
mirosea puternic a motorină, iar cele patru uşi, date cu 
albastru, aveau numere. 

Bătrâna îşi aranjă şalul, apăsă clanţa şi intrară în prima 
încăpere din stânga. Era camera din austru, aici locuise ea 
totdeauna. Sus, pe perete, un trofeu de căprioară ciuruit de 
vreme, iar sub el la masa acoperită cu muşama în pătrăţele, 
Eremia îl văzu pe Pavel Odangiu, vecinul lor, care scria ceva 
într-un registru, muind creionul chimic în gură. Buzele, 
învineţite, i se mişcau singure, fără să articuleze cuvinte. În 
dreapta lui, o casă de bani, legătura de chei atârna pe uşă, 
iar lângă fereastră, un barometru cu acele căzute. De 
pedalele lui ieşite în afară ca două capete de vâslă, atârnau 
verigi de fier, fierarul satului încercase să-l transforme în 
cântar, dar nu izbutise. 

Odangiu rotunji o cifră şi ridică faţa cărnoasă şi roşie, 
străpunsă de fire de păr albe. Recunoscându-i pe cei doi, 
ochii lui mici, cenuşii se zbătură mărunt. 

— Ce-i cu voi? De ce nu bateţi la uşă? 

— Am venit cu bunica, răspunse Eremia. 

— Vi s-a făcut dor de albia veche! Zise Odangiu, 
sculându-se şi împingând scaunul la perete cu piciorul. Zi, 
babă Gherghino! 

Bătrâna adună şalul pe umeri şi vorbi încet: 

— Am venit să mor, Pavele. Tu eşti primarul, du-te şi lasă- 
mă cu Eremia, vreau să mor în odaia mea. Ăla e scaunul 
meu, l-am învelit cu material de la Brăila. Cumpăra un turc 
să-şi facă fes şi-am luat şi eu patru coţi. Era înflorat... 

— Ce-mi pasă mie de poveştile voastre?! Aici e Sfatul 
popular, discutăm treburile comunei. 

— Trebuie să mă laşi, ceru bătrâna. Un sfert de ceas şi 
gata. În odaia asta, tu ştii bine, am născut nouă copii. Unde- 
i lada aia de fier era patul. Acolo au zăcut şi mi s-au stins 


patru băieţi. Tot acolo mi-a murit şi omu. Îţi împrumuta 
plugul, primăvara. 

— Ascultă, strigă Odangiu la Eremia, scoate-o de-aici. 

— Nu, zise bătrâna, nu mai e timp. 

Şi, ocolind masa, se aşeză în scaunul vechi, şi Odangiu, 
năucit, îi făcu loc. 

— Cântă-mi, Eremia, zise bătrâna, cântecul ăla al meu. 

Eremia împleti palmele în formă de corn, şi sunetele se 
înlănţuiră lungi şi aspre: 

— Ta... ta... tam... ta... tam. 

— Nu, zise bătrâna, vreau cântecul ălălalt, şi începu să 
îngâne: „Hai, Buzău, Buzău”. 

Eremia, lăsând să-i cadă braţele, o privea îngrozit. Vocea 
scârţâită a bătrânei pătrundea în el, parcă venind de la 
vărsătură, din noroaie, din ascunzişuri de fiare. Şi atunci, 
înfiorat de cântecul ei căznit, începu el să cânte, şi ea îl 
învălui într-un zâmbet dureros. Eremia cânta lung şi trist, şi 
când termină, bătrâna se lăsă pe spate, îşi făcu cruce şi 
spuse şoptit: 

— Doamne-Dumnezeule, mărire ţie! 

Lărgi ochii, şi capul i se frânse pe umăr, şi un fir de 
spumă albă i se prelinse la colţul gurii. 

În clipa aceea, bucata de pâine pe care i-o dăduse 
nevasta şefului de gară îi alunecă din sân şi căzu pe podele. 
Dumicatul dat de Eremia se opri în bocancii scorţoşi. 

— Ce e asta, mă, întrebă Odangiu, aţi înebunit? 

— Acuma, ea nu mai poate, răspunse Eremia, a murit, şi 
vru să se apropie de scaun. 

Dar nu mai ajunse, Opdangiu îl înşfacă de piept şi-l izbi 
cu pumnul în gură. Eremia se clătină şi căzu într-un 
genunchi. Odangiu, în picioare, îşi freca degetele pumnului 
cu care lovise. Părul, răvăşit, îi cădea pe jumătate de frunte. 

— N-am vrut să dau, nu trebuia, mi-am ieşit din minţi. 
Hai, se rugă el gâfâit, ia-o şi du-te. 

— Eu n-am ştiut, se scuză Eremia. M-a luat încoace, fără 
să spună ce vrea. 


— Minţi, viperă! se-nfurie Odangiu. De ce minţi, mă?! 

Eremia nu se feri. Un gând prostesc îi înlănţuia mintea: 
„Lângă peretele ăsta am învăţat să merg, mă izbeam de el 
şi mă durea capul... ai, cum mă durea!” îşi şterse gura cu 
mâneca, scuipă, ridică trupul bătrânei, ferindu-se să-i 
privească ochii sticloşi, şi ieşi greoi în curte. Vânătorul cu 
iepurele plecase, copiii se vedeau spre fundul uliţei trăgând 
de un uluc înecat în vărsătură. 

Ameţit, Eremia rămase în loc, neştiind ce trebuie să facă, 
apoi, cu paşii împleticiţi, se îndreptă spre şirul de bărci 
răsturnate sub gard. O durere ascuţită îi frigea buzele. 
Scoase batista şi apăsă cu grijă, să oprească sângele ce-i 
curgea în barbă. Vântul răbufni din câmpie, pentru ca 
ploaia să-i spele capul acela frumos, de lup tânăr, frumos 
dar nu şi puternic, puţin prea fraged în frumuseţea lui 
sălbatică. 


ZGOMOIUL 


Când află cine şi de ce făcea zgomotul acela cumplit, 
dincolo de perete, Tudor se retrase de-a-ndărătelea pe 
scara îngustă, umeda şi cleioasă, luminată de-un bec stropit 
cu var, înşurubat sub un capac ca de scuipătoare, străbătu 
curtea întunecată, călcând peste o ladă de gunoi desfăcută, 
duhoare grea de resturi de mâncare mucegăită, smocuri de 
păr de câine, muşte grase, ieşi în strada pustie, unde 
mirosea a malţ de la fabrica de bere şi, strângând sub braţ 
servieta galbenă, începu să fugă, cu coatele strâns lipite de 
corp. Vorbele copilului scund, gras, cu cămaşă în carouri, 
bretele încheiate răsucit şi fulgi de găină în păr, aerul de 
agresivitate din ochii lui rotunzi, băiatul vrusese să-i arunce 
în cap o pedală veche de bicicletă, dâra de salivă din colţul 
gurii mici, cu buze subţiri, se zvârcoleau, se precipitau, 
goneau în fuga lui Tudor. II ascultase cu încordare iritată, 


nu explicaţia, ci faptele îi uimiseră, explicaţie poate nici nu 
există, şi deodată, tremurând, se găsise făcând observaţia 
tâmpită că în câmpul electric, un metru pe un metru, din 
mijlocul odăii prin care gonea, ţăcănind şi şuierând la 
barierele vărgate, o locomotivă de mărimea unei pisici, nu 
trebuie lăsată să intre maimuța aia golaşă care se scarpină 
pe bot cu laba şi cu vârful cozii. 

— E de gumă, i se răspunse, nu strică nimic. Într-o zi am 
pus-o într-un coş de iepuri şi l-am păcălit pe moş Anghel din 
piaţă, credea că e vie. 

— Am văzut şi eu milogi cu picioare de gumă care 
stricau, retezase Tudor, şi lunecase îndărăt, atingând cu 
şoldul clanţa turnată grosolan în bronz. După două sute de 
metri, se opri. „O seară plăcută la Frumoasa de lângă 
fluviu”. La intrarea în restaurant, de o parte şi de alta a uşii, 
două felinare în formă de butoiaş. Înăuntrul lor, doi pitici, 
cu scufii roşii, lungi până-n călcâie, făceau temenele. 

Intră fără să dea atenţie portarului de noapte, ceru o 
sticlă de vin şi bău un pahar îndoit cu sifon ţinut la gheaţă. 
Lume puţină, multe mese goale, chelneri mişcându-se 
discret pe covoarele pluşate. Un cunoscut, Ciclistul, retras 
într-o nişă cu un individ căruia Tudor nu-i vedea decât 
spatele gras, îl salută. 

— "Toate contabilele din oraş au îmbrăcat pulovere de 
relon şi-au plecat să facă inventar la magazinele săteşti. 

— Da, ştiu, murmură Tudor, scârbit de gluma asta 
răsuflată, şi înghiţi, cu sâmburi cu tot, câteva măsline 
murate. 

Avea gura amară, sta prost cu fierea. Se întoarse în 
scaun, enervat de râsul strident al unei femei de la o masă 
cu trei ofiţeri, şi-şi opri privirea asupra celor cinci muzicanți 
care mimau disperare. Se pomi să-i înjure în gând, fără 
întrerupere. Ştia că dacă va lăsa o singură clipă albă va 
începe să plângă. „Dobitocilor, v-aţi sugrumat burţile cu 
centuri cu catarame şi... Nu mă-ntreba unde mi-e gândul... 
Poate ca ciclistul are dreptate: contabilele au plecat. 


Tutungiul din colţul străzii a lipsit şi el toată ziua: „Nu sunt 
aici”. Fructarul a scris cu cretă pe oblon: „Plecat după 
marfa”. Eu sunt singurul care stau mereu. Ciclistului nu-i 
place odaia mea. „Şi ce dacă are geamlâc şi vezi Dunărea şi 
balta? E putredă”. 

Ciclistul era băiat frumos, aiurat, ars de vânt, făcea 
ciclism pe şosea, câştigase curse grele, şi când venea la 
Tudor se aşeza pe un scaun cu spetează de fier şi privea 
minute în şir trapa murdară din dreptul uşii cu clopoțel. 

— De-aş avea eu atâţia bani câţi s-au fabricat în găoacea 
aia! Dar să fie buni, nu falşi. Băcanul care-a trăit aici, pe cât 
era de şmecher, pe atât era de leneş, puţea carnea pe el, 
băgase maşina sub uşă, clientul deschidea, dedesubt 
manetele clâănţăneau şi scoteau o bancnotă. La plecare, 
alta. Toţi erau hoţi, va să zică, dar numai el câştiga. Vrafuri. 
Au păţit-o şi nemţii cu el, nemţii însă plăteau pentru ouă. Pe 
strada asta erau o groază de butoaie. Nemţii aduceau ouă 
cu camionul din sate, le spărgeau, puneau gălbenuşul în 
butoaie şi aruncau cojile. Seara, înfundau butoaiele, le 
rostogoleau pe vapor şi le trimiteau în Germania. Eu am 
fost la Munchen, am băut două etape, puteam să ies primul, 
dar am ieşit al patrulea, mi-au furat cinci minute la o 
barieră. „Dragă, drăguță, mi-a spus doctorul Arghiropol la 
biliard, să fii atent, te rog, o să vă dea omletă, dimineaţa, 
caută să intri pe la bucătărie şi să vezi: au sau n-au ouă 
întregi?”. Cu Arghiropol nu te saluţi, a mâncat averi la cărţi, 
vrei să-ţi spun chestia aia cu bunică-su? Bătrânul avea un 
ceas cu lanţ de aur, lung de vreo trei metri; îl înfăşură de 
câteva ori în jurul gâtului, pe urmă îl băga în buzunarul de 
la vestă. Zgârcit, nu-i dădea o para lui Arghiropol, dar 
Arghiropol îi desfăcea în fiecare noapte câte-o verigă de 
lanţ. În ziua când a murit, a murit mâncând dulceaţă de 
smochine, a întrebat aşa: „Două lucruri nu ştiu eu şi-o să 
mor: de ce nu-mi mai intră capul prin lanţul de la ceas, la 
bătrâneţe capul omului se-ngroaşă?”. Al doilea lucru nu l-a 
mai spus, n-a mai apucat. Arghiropol crede că nici nu mai 


avea nimic de spus, pentru că nu mai era în toate minţile, 
cu două zile înainte de a-i spune asta şi de-a muri fuseseră 
amândoi la statuia fiilor oraşului căzuţi în primul război 
mondial şi-i spusese: „lotul stă scris în aerul care curge 
printre picioarele soldatului de bronz”. O aiureală. 

O fată cu părul roşcat, tăiat scurt, la ceafa, briciul, 
mânuit prost, îi făcuse două răni sângerânde, se apropie de 
el, molatic, şi-i oferi, în şoaptă ţigări americane de 
contrabandă, la un preţ nimicitor pentru vânzarea liberă. 
Zâmbea temătoare, arătând nişte dinţi umezi. 

El o mângâie pe braţ şi o sărută la încheietura mâinii. 

— Stai jos. Şi să-ţi pui o brățară unde te-am sărutat. 
Acolo se zbârceşte pielea întâi, când o fi să ai patruzeci de 
ani. 

— Cumperi? 

— Oh, oh! Şi se crispă. 

Ciclistul, prefăcându-se uimit, îşi trăsese bereta pe ochi 
şi se ciupea de urechea dreaptă. Şi Tudor continuă: 

— Eşti fată de marinar, ştia că vorbeşte la întâmplare, 
dar trebuia să vorbească, pentru că pe undeva pulsa clipa 
de care-i era frică, o auzea zbătându-se, o auzea ca pe un 
bulb viu, translucid, locuieşti pe un şlep, ieri frecai nişte 
tingiri pe punte, erai în pantaloni albaştri şi am aruncat în 
tine, de pe mal, cu pietre lucioase. Ai un frate, care e 
barcagiu, ăştia ştiu să petreacă, ieri se juca cu o vulpe, o 
punea să sară peste o nuia. 

Fata râse, ochii i se alungiseră spre tâmplele pline, ochi 
întunecoşi, sub pleoape grele, placizi, fără expresie, 
toboşarul din orchestră, prins într-o dâră de lumină verde, 
roti o faţă neomenească: dinţi verzi, buze groase, verzi, 
orbite adânci, de strigoi îmbrăcate de ape, şi deodată 
începu să miroase greţos a vin. Se spărsese un butoi în 
pivniţă, fapt care explica şi strigătele nervoase ce răzbăteau 
din subsolul unde se afla şi bucătăria. Mirosea a vin, dar şi a 
coamă de leu împuşcat. Tudor nu văzuse niciodată un leu 


împuşcat, dar putea să jure că ăsta e mirosul de leu 
împuşcat. 

Se aplecă spre fată şi-i spuse că vrea să-şi cheltuiască 
toţi banii cu ea. 

— Am mâncat, zise ea. Şi de băut, nu beau. Nici tu nu ştii 
să bei. 

— Nu ştiu, adevărat, dar am bani destui. Câştig bine 
uneori şi-mi place să fiu mână spartă, pentru că până la 
douăzeci de ani n-am avut decât o singură pereche de 
pantofi. Îi încălţam numai duminica, pe seară, şi trei zile din 
săptămână stăm în curte, sub un tei, cu picioarele băgate în 
nişte botniţe de lemn, bine bătute în cuie, ca să împiedic 
îngroşarea labelor. Înţelegi, nu puteam să risc, frate-miu 
mai mic aştepta. 

— Pot să iau o ţigară? Întrebă fata. 

Povestea lui n-o interesa, cu câtva timp în urmă se 
culcase cu toboşarul din orchestră, şi aseară îl văzuse pe 
dig cu nevastă-sa, care avea nişte picioare nenorocite, că 
te-apuca greaţa. 

— Sunt ale tale, mi le-ai plătit, se scuză ea. 

Tudor nu fuma. Rupse pachetul şi-l răsturnă pe masă. 
Fata purta o bluză albă, cu dantele late. Ochii mari i se 
întristară. Trase fumul adânc în piept, parcă ţinea să-l 
distileze în plămâni, apoi îl azvârli uşor printre buzele 
întredeschise, şi fumul urcă spre tavan, într-o şuviţă 
străvezie. 

„Cu bluza asta pare o rusoaică de la sfârşitul secolului 
trecut, îşi spuse Tudor. Dintr-o gubernie din stepă. Stă 
închisă într-un conac unde miroase a varză acră şi a pâslari, 
împleteşte la gura sobei până după miezul nopţii, un şal? 
Amintiri? Şi-l aşteaptă pe Vronski sau pe mai ştiu eu cine, 
bate vântul, învălmăşind mestecenii, paiele izbelor şi lupii 
ieşiţi după mâncare, undeva se zbat zurgălăii, şi Vronski, 
sau cine-o fi ăla, vine beat, cu mustaţa încâlcită de viscol, 
miroase a votcă, a ger şi a castraveți şi vrea să vâneze, a 
venit cu puşti şi cu ogari, unge puştile şi loveşte ogarii cu 


cizmele de pe care se scurg dâre de noroi, şi vorbeşte 
despre Sankt-Petersburg, dar ea aştepta un alt Vronski, şi 
după ce Vronski ăsta va pleca, fericit, vesel, cu picioarele 
înfundate într-un maldăr de piei crude, va continua să-l 
aştepte, nu pe Vronski care există, ci pe acela care trăieşte 
în mintea ei şi care, poate, nici nu există, nu, în mod sigur 
nu există pentru că ea singură i-a născocit chipul, vorbele şi 
iubirea, şi-l va aştepta în toate iernile şi se va stinge înainte 
ca el să apară cu adevărat, fericită totuşi că l-a aşteptat şi 
iertându-l. „Doamne-dumnezeule, va murmura, ocroteşte- 
1!” şi, brusc, prinzând-o de mână: 

— Cum te cheamă? 

— Lucia. 

— Ai avut vreodată halucinaţii? 

— Nu, dorm bine. 

— Halucinaţiile n-au legătură cu somnul. Vin din cauza 
oboselii... sau fiindcă le doreşti. Mai înainte, timp de câteva 
minute, m-am uitat fix la bârnele alea false şi-am aşteptat ca 
în fiecare să înflorească un cap de înger. M-am concentrat, 
am îngustat ochii, m-am despărţit de toate amintirile şi-am 
aşteptat. 

— Îngeri?! Întrebă ea curioasă, punând cotul pe masă şi 
bărbia în podul palmei. 

Fumul de la ţigară îl atingea tâmpla şi i se încurcase în 
păr ca o pâclă. 

„Capul unei împuşcate, gândi el, de care fumul pulberii 
ucigaşe, întârzie să se despartă”. 

— În locul capetelor de îngeri mi-au apărut numai capete 
de administratori de bloc. În fiecare bârnă, un cap de 
administrator de bloc. 

— Aiurezi, spuse ea, încet. 

— Nu, nu cred. E altceva. Cum să-ţi spun? Uite, odată 
am visat țânțari, şi după aia, doua zile mi-a mirosit a muşiţă. 

Trecea un chelner, purtând o tavă cu pahare. Tudor îl 
opri. 


— Spune-i trompetistului să cânte Din fier vechi, unelte 
noi. E marşul care le place cel mai mult administratorilor de 
bloc. 

— Au program fix. 

— Plătesc, dacă e nevoie. 

— Lasă, interveni Lucia, glumeşte. 

Chelnerul se depărtă. 

— Iei totul în bătaie de joc, zise fata. Ce lucrezi tu acolo? 

— Unde... acolo? 

— La Bucureşti. Oricine poate să-şi dea seama că eşti din 
Bucureşti. Voi ăştia din Bucureşti spuneţi tot ce vă trece 
prin cap şi-aveţi aerul că nu vă pasă de nimic. Chiar nu vă 
pasă? 

— La Bucureşti nu lucrez. Acolo încerc să vând. Şi nu 
prea vând. Când vreau să lucrez, plec. Sunt pictor. 

— A, de-aia aşteptai îngeri, fiindcă voi zugrăviți biserici! 

— N-ar fi rău să fie aşa. Dar e pe dos. Eu am vrut să 
zugrăvesc un perete de la Mănăstirea dintr-un lemn, e în 
Oltenia o mănăstire făcută dintr-un lemn şi chiar aşa-i zice, 
dar mi-au retras comanda. Am un frate profesor, acum 
cinsprezece ani s-a îmbătat şi-a cântat imnul regal. 

— Şi-a făcut închisoare? 

— Nu. L-au reclamat directorului. lar ăsta l-a lungit pe 
podele în cancelarie şi l-a călcat în picioare. O jumătate de 
oră l-a pisat, mai erau de faţă trei profesori, şi el n-a scos o 
vorbă, a răbdat. De când am aflat asta, nu pot să-l mai văd. 
Mai bine făcea închisoare. l-am spus toată treaba unui 
coleg, ăla a spus mai departe şi... 

— Şi eu am un frate. E în armată, caporal. Vai, ce urât l- 
au tuns! A venit în concediu şi era chel în cap. Mama a 
plâns, eu am vrut să-i cumpăr o perucă, dar el mi-a luat 
banii şi i-a băut. În fiecare zi se îmbăta şi mânca numai pe la 
prieteni. La plecare i-am dat patru crapi afumaţi, un 
cunoscut ne-a spus că a vândut doi în tren. Ce să-i faci, a 
luat obiceiuri proaste. Eu ţin mult la el, în copilărie, toamna, 
ne era milă de frunzele de plop că se îngălbenesc şi cad, şi 


le căram în odaie şi le băgăm sub pat, să nu degere. E 
tâmplar de mobilă, lustruieşte scaune, mese şi face şi 
cercevele. De la el ştiu că chitul se pune la geamuri numai 
pe dinăuntru, ca să oprească ploaia. Întâi voia să se facă 
potcovar, dar asta nu mai e astăzi o meserie, nu-i aşa?... 
Uite, zise ea speriată, vine Ciclistul. 

— Bună seara, spuse Ciclistul, trăgându-şi un scaun. Mă 
uitam, Lucia, că ţi-ai scurtat părul. Se întoarse către Tudor. 
Când stai de vorbă cu Lucia trebuie să ai băţul pentru şerpi 
la tine. 

— Şi taci odată! Spuse fata. Taci şi lasă-mă-n pace! 

Fraza aceasta, clădită biblic, o repetă cu voce joasă, 
dură, cu violenţă nestăpânită. 

Tudor îşi frământa buzele vinete, subţiri, nasul ascuţit îi 
tremura. Ciclistul zâmbea satisfăcut, clătinându-şi uşor 
omoplaţii viguroşi. Zâmbetul îi urâţea faţa lungă, cioplită în 
linii ferme. 

„Eşti un idiot vesel”, vru să-i spună Tudor, dar se 
deschiseră uşile spre verandă, şi renunţă. 

Dincolo de verandă, aerul era curajos, captivant, din 
nişte nori mici, înfundaţi în bezna nopţii, mici şi aranjaţi cu 
cochetărie, ca nişte coafuri de femei tinere, scăpărau 
fulgere mov-alburii, ca nişte sărutări de foc în gura unei 
flinte. Se contracta în convulsii, semeţ, trufaş, necunoscutul, 
şi, desprins parcă din zvârcolirile lui, de pe verandă apăru o 
femeie în rochie lungă de tafta şi trecu lângă masa lui 
Tudor, purtând în mână o vază înflorată cu migală şi care 
semăna, din pricina luminii molatice pe care o răspândeau 
braţele şi ochii femeii, cu o creangă pe care s-a oprit un 
soare albastru, lipsit de putere şi de căldură, dar 
scânteietor de albastru, ca o pulbere de cer închegată într- 
un Vis. 

— Face jonglerii şi vinde pocnitori, zise Ciclistul. 

— Ce? Întrebă Tudor, fără vlagă, privind la tipul în haine 
negre care ieşise pe ring şi bătea step. 


— Vreau să m-asculţi, ceru Ciclistul. Mă aflu într-un 
moment hotărâtor pentru viata mea. Vreau să mă însor. 

— Cu cine? Întrebă Lucia. 

— Cu casieriţa din schimbul doi de la aeroport. 

— A, nemernica aia cu pulpele scobite! Făcu ea cu 
dispreţ. 

Pentru Lucia, toate femeile erau „nemernica cu pulpe 
scobite”. 

— 'Te-ntinzi prea mult, făcu Ciclistul, întărâtat. Nu-i cine 
ştie ce, Tudore, dar vorbeşte frumos, eu cred că-şi alege 
cuvintele din cărţi. Azi mi-a spus că m-a văzut rulând şi că-i 
tremura inima ca un joc de miei. lrebuia, dacă eram 
deştept, să mă fi însurat cu lulia, care-a fost alergătoare pe 
suta de metri şi-acuma zboară pe Bucureşti-Paris, am 
pierdut ocazia, azi eram îmbrăcat din cutie şi-aveam 
maşină. Dar o să am. „Nemernica cu pulpe scobite”, cum îi 
zici tu, Lucio, săptămâna asta intră la zbor. Stewardesă. 
(Pronunţa: stevardesă). A căzut avionul de Frankfurt şi s-au 
făcut două locuri libere. E cea mai bună partidă, Arghiropol 
zice să bag actele chiar mâine. Haine, bani, şi când pleacă, 
pleacă. Chiar dacă are ceva bănuieli, nu poate să se 
întoarcă din drum. Astea de pe pământ sunt totdeauna cu 
cuțitul atârnat de cingătoare. O stevardesă e cu totul 
altceva. Zboară un an, aduce, şi pe urmă mai zboară ce mă 
zboară, şi într-o zi cade. Patruzeci şi opt de mii nouă sute de 
lei, atât se dă despăgubire. Ce zici? 

— N-are importanţă ce zic eu. Tu ai socotit totul. 

— Adevărat, aprobă Ciclistul. Dar am vrut să-ţi spun, şi 
tu nu eşti în apele tale. Eu sunt cu un tapiţer, are lael 
arcuri şi sfoară şi mi-a dat un furtun pentru benzină... E 
nenorocit că nu poate să picteze ce vrea, îi spuse Luciei, are 
nişte idei anapoda, nu ştiu dacă nu ţi le-a spus, dar n-am 
înţeles mare lucru. De ce stai cu ea, dacă nu-i spui nimic? 

— Seamănă cu o soră a mea care s-a spânzurat, zise 
Tudor, şi gura i se lăţi într-un zâmbet chinuit. 


„La ce bun toate astea?” se gândi el, şi, brusc, îşi dădu 
seama că Lucia avea într-adevăr înfăţişarea Olimpiei, nu a 
Olimpiei care se spânzurase, ci a Olimpiei care ar fi fost 
astăzi. 

— Era tânără? Întrebă Lucia. Nu trebuia să se omoare. 

— Spui nişte prostii! Zise Ciclistul. Fetele nemăritate 
sunt întotdeauna mai aproape de moarte decât bătrânele 
de şaptezeci de ani. Vă las, mă cheamă tapiţerul. Poţi să-i 
spui despre tablouri, Tudore, te-ascultă, că şi ea are idei 
anapoda, dar într-o zi o să dea de dracu cu ţigările de 
contrabandă. Şi-o să-mi pară rău, odată am făcut amândoi 
una trăsnită, era iarnă, am petrecut la onomastica fetei 
şefului de gară, şi dimineaţă am făcut baie, sus, în castelul 
de apă. Cine şi-a pierdut brăţara acolo, Lucico? 

— Nu ştiu, spuse ea, du-te. 

— Ah, Lucico, când oi avea un butoi de bani, să stea 
sutele maldăr ca frunzele de viţă la saramură... 

— Du-te, se rugă ea, chinuit. 

— Plec, dar eşti rămasă pe loc într-o perioadă când toată 
lumea avansează. Broasca aia afurisită a pus lăbuţa pe un 
cadou, arăta el spre femeia în rochie de tafta care se rotea 
pe scaunul cu şurub al pianistului, bătând ascuţit din 
picioare şi strângând între sâni o sticlă de şampanie trimisă 
de la o masă. Sticla era desfundată, spuma albă se revărsa 
pe pieptul femeii, fardat şi năduşit. 

— Uite, zise Tudor deodată, întinzând mâna spre bârnele 
false. 

— Eşti bolnav, făcu Lucia. Nu trebuia să bei. 

EI lăsă mâna moale pe masă şi întrebă: 

— Tu chiar nu vezi nimic? 

— Ce să văd? Întrebă fata, şi se gândi că e nebun. 

— Capetele administratorilor de bloc. Uită-te, sunt câte 
două la fiecare bârnă. Administratori sănătoşi, fălcoşi. 

— Eu nu văd nimic. 

— Put a rachiu şi le tremură nările de poftă. Cumpăr un 
coş de pocnitori şi li-1 dau. Or să le mănânce pe toate, ai să 


vezi. 

— Spune-mi, despre soru-ta care-a murit, se rugă ea. S-a 
omorât din dragoste? 

— Cred că s-a jucat. Oricine poate să se joace şi să 
moară aşa, pe degeaba. 

— Nu, de ce? Eu vreau să trăiesc, mi-e frică de moarte. 

— Tu nu ştii aia e, zise Tudor, Trandafiri cu ochi scoşi, 
numai morţii sunt frumoşi. Şi pe urmă spuse: Era joi în 
săptămâna Paştelui... 

Şi se făcu joi, şi un vânt începu să bată dinspre Râmnicu- 
Sărat spre Buzău, trecând prin răsăritul soarelui şi peste 
un grup de patru ţărani, în flanele cenuşii, cu buzunarele 
înfundate cu tutun tocat, strânşi pe maidanul din faţa 
primăriei. Bărboşi, unul are, întins pe toată falca, o cicatrice 
în formă de copită de cal, se rotesc în jurul salcâmului de 
care atârnă Olimpia. Sus, Tudor izbeşte cu toporaşul în 
funia de cânepă înnodată pe cracă. Olimpia are brânduşi în 
rochie şi miroase a fund de râpă în care s-au tăvălit lupii. E 
o primăvară nemernică, peste noapte s-au furat patru cai, 
au înflorit zarzării, pe izlaz pluteşte un abur alburiu, în zori, 
Olimpia a ieşit să tragă clopotele pentru denii, pentru cele 
douăsprezece îngenuncheri şi nu s-a mai întors. 

— Căscam, avea să potrivească mai târziu primarul, şi- 
odată începui să urlu, intru cu capul prin geam şi mă tai la 
obraz. Aia nu cade, nu se dă huţa, e moartă. Şi-nainte 
tocmai mă gândeam: Ce nopţi, mă, acuma clopotele, sub 
luna asta galbenă ca lemnul de fag, nu mai sunt de fier, sunt 
de iarbă, un culcuş de pasări, va sa zică. Atât de tânără, şi 
să-şi bage capu-n laţ! Avea braţe albe, pesemne că se spăla 
numai cu rouă, Dumnezeu s-o ierte... 

— E mult timp, spuse Tudor, nu mai ştiu bine ce-a fost, 
cântau lăutarii, şi învățătorul plângea în curte, pe o 
buturugă. Eu am gătit pomul în care s-a spânzurat, am 
legat în el covrigi şi mere, şi de sus vedeam conacul. În 
iarnă, acolo, se împuşcase boierul tânăr. Au făcut petrecere, 
el a ieşit să se plimbe cu fosta nevastă, ningea şi ei mergeau 


pe sub copaci şi toţi se gândeau c-or să se împace. Pe urmă 
ea a intrat în casă, o răzbise frigul, el a rămas în zăpadă şi 
s-a împuşcat lângă nişte tufe de trandafiri, şi unde a murit, 
zăpada s-a făcut roşie, roşie. Ea l-a văzut de la fereastră, 
purta un sal mov pe umeri... dar asta nu are nici o 
importanţă, spuse el, turnând vin în pahare. 

— Trebuie să zugrăveşti o biserică pentru sora ta, zise 
Lucia. Trebuie neapărat. 

— Mai târziu, spuse Tudor, acum vreau să pictez altceva, 
vreau să pictez zgomote, înţelegi? 

— N-ai cum, zise fata, zgomotele nu se văd, vrei ceva 
care nu se poate. 

— La fel spune şi Ciclistul: „Vrei tot ce nu se poate”. Dar 
nu trebuie gândit aşa. Sunt prea mulţi proşti pe lume care 
gândesc aşa, şi nimeni nu mai încearcă astfel. Sunt în oraşul 
ăsta de trei săptămâni, şi de două săptămâni nu pot să 
dorm, să lucrez, să mă odihnesc. Stau într-o cameră unde s- 
a tras cu puşca, pe băcan l-au legat de un catâr şi l-au dus, 
astăzi nimeni nu mai ştie de el, am un cămin necurâăţat, 
glonţul tras asupra băcanului a spart o placă, ieri am luat 
ciocanul şi dalta ca s-o înlocuiesc. Dar parcă mă pândea 
cineva prin perete şi imediat a început să urle şi să bată fier 
pe fier. Un ceas întreg, care urma altor ceasuri pline de 
urlete, înşirate pe parcurs de două săptămâni, dar de data 
aceasta totul era peste puteri, zgomotul creştea mereu, am 
început să transpir, am ieşit în curte, am ocolit şi-am urcat 
pe nişte trepte întunecoase şi-am sunat, şi-un copil a vrut 
să-mi dea-n cap cu o pedală de bicicletă. „De ce urli? Am 
strigat. De două săptămâni nu se mai poate trăi aici”. Zice: 
„întâi a plecat tata, şi-am urlat cu frate-miu, am făcut 
zgomot ca să nu se simtă c-a plecat. leri a plecat şi frate- 
miu, şi acuma trebuie să fac zgomot şi pentru el”. 

— Unde au plecat? Întrebă Lucia. 

— Despre taică-su nu ştia să spună nimic. Frate-su la 
şcoala de corecție. A furat prăjituri dintr-o cofetărie. A 
intrat să ia şi să fugă, dar s-a apucat să mănânce, a 


înfulecat paisprezece prăjituri, i s-a umflat burta şi-a 
adormit pe tejghea, cu capul pe un sac cu faină. Dimineaţă 
au tras mult de el până să-l scoale. Nu se împăca cu nimeni, 
se înţelegea numai cu câinii, cu ei se juca, îi învăţa să facă 
salturi, să se târască pe burtă după şoareci. Când pleca 
dimineaţa, douăzeci de câini îl aşteptau în faţa porţii şi-l 
duceau până la scoală. La douăsprezece îl aşteptau din nou 
şi-l aduceau acasă. Nu ştiu dacă voi aţi avut câini, noi am 
avut, câinele e cel mai simţitor animal. Sunt oameni care 
vorbesc cu păsările, eu cred ca băiatul ăsta ştia să 
vorbească cu câinii. Poate că toţi câinii ăia se gândeau că şi 
băiatul ăla e un câine, sau poate el credea că e câine. 

— Hai să plecăm, zise fata, s-a făcut târziu, trebuie să se 
lumineze şi mă apasă aerul ăsta din cârciumă. 

— Bine, căzu el de acord, şi se gândi că de cu seară 
fusese gata să plângă, iar acuma nu mai simţea nimic, avea 
sufletul gol. 

Trecu printre mese, în urma Luciei, ţinând servieta lipită 
de picior, arunca o privire inexpresivă spre bârnele false, 
lustruite, băgă un pumn de bani în mâna femeii de la 
garderobă şi-şi umplu buzunarele cu pocnitori mici şi 
cafenii, aşa cum sunt castanele, dar aspre la pipăit. Cerul 
deasupra fluviului era înalt, sălbatic, fata îl apucă de braţ şi 
îl duse la capătul digului, unde era o limbă de nisip, el avu 
impresia că va vedea jos, lângă tufele de mărăcini, stârvuri 
de vită, şi ea îşi scoase rochia şi rămase goală, ca să facă 
baie, şi-i spuse şi lui să se dezbrace, dar el nu vru, răspunse 
că e bolnav, se lipi cu spatele de peretele de piatră şi-o privi 
cum încerca apa cu piciorul. Avea o carne moleşită şi 
blondă,  lascivă mai mult decât moleşită, şi care, 
frământându-se în mers, îşi trăda condiţia de masă amorfa 
care nu ştie să fie neîndurătoare. 

— Am un săpun în poşetă, dă-mi-1, ceru ea. 

Tudor deschise poşeta, scoase săpunul, înfăşurat într-o 
hârtie, şi i-l duse. Ea îl privi pe Tudor, râzând, fără să se 
ruşineze de goliciunea ei. Avea sâni mari, cu urme galbene, 


de muşcături vechi, înmiresmaţi şi răcoroşi, ea încercă să-l 
aţâţe, scuturându-şi-i, dar el se retrase, fără să vadă urmele 
acelea brutale, de parcă i-ar fi fost nevastă şi o cunoştea din 
toate nopţile, şi, retrăgându-se, închise ochii şi încetă să 
mai fie acolo, în malul fluviului, pătrunse într-o câmpie 
înconjurată de zări mişcătoare, pe care putea să le mute 
unde vroia, şi veniră cu el douăzeci de câini şi un băiat care 
păzea câinii şi vorbea cu ei şi câinii îl înțelegeau, pentru că 
şi băiatul era un câine. 

— Am venit să vă spun că... să vă duceţi dracului. Se 
poate să nu-mi spuneţi că veniţi la baie?! 

Era Ciclistul. Scăpase de tapiţer şi sta în muchia de 
piatră a digului, clătinând încet un picior musculos. Aerul 
străveziu al dimineţii îl îmbrăcă într-o suflare răcoroasă, cu 
miros de nămol. Tudor nu se întoarse, ridică uşor privirea 
peste cap, rostogolindu-şi ochii, şi se gândi că are douăzeci 
şi opt de ani şi că nu va putea niciodată, chiar dacă va fi să 
trăiască şaizeci sau şaptezeci de ani, să deseneze 
zgomotele, creşterea şi agonia lor, ci numai le va auzi 
mereu. Atât: le va auzi mereu. 

— Ai cumpărat pocnitori, spuse Ciclistul. Dă-mi şi mie. 

— Ia-le pe toate, zise Tudor, şi i le dădu. 

Iar Ciclistul începu să le izbească în piatră. 


IARBĂ VÂNĂTĂ 


Marea dormea sub bărci, trândavă. Porniră din orizontul 
verde, briza suspina între straturile de trandafiri albi şi-n 
plopii care închid plaja în dreptul hotelului Bellona. 

— Saramura asta, zise bătrânul Alf, începe să-mi facă 
greață. Juri că-i pregătită de bucătăreasa de la cantina 
teatrului. 

Întinse picioarele subţiri, stângul era mai scurt cu două 
degete, şi cearşaful vechi plesni pe mijloc. Alf se săltă în 


şezut, amărât, privi cu duşmănie încordată, clătinând 
aproape imperceptibil ţeasta ascuţită cu păr rar, lipit de 
tâmple, cu nasul coroiat la vârf, de nesfârşite întâlniri cu 
paharul, şi, întinzând mâna, cu degetul arătător în formă de 
cange, spintecă până la capăt cearşaful. 

Tolănită în şezlong, Avia se căznea să-şi lipească pe nas 
un petic de hârtie udat cu scuipat. 

— De ce-ati făcut aşa? Spuse ea. Vi l-aş fi cusut eu. 

— Iubesc desăvârşirea, răspunse Alf. 

Era supărat că nu-i sosise pensia. Desfăcu braţele 
vânjoase şi tari, în ciuda subţirimii lor, şi rămase tăcut, cu 
gura deschisă, primind ca pe o binefacere briza. 

— Pinii din Roma! Spuse, râzând, tânărul actor. Îţi 
închipui, pesemne, că aerul salin lustruieşte dinţii. 

— Poate-ţi cârpesc două perechi de palme! Se-nfurie Alf. 
Eşti obraznic şi stupid ca un bivol. 

— E îndrăgostit, spuse Avia. 

— Da? Întrebă Alf. Curios. Eu, însă, cred că e numai 
excitat. 

Rigo sta în genunchi, brunet şi masiv. Muşchii lui, 
proeminenţi sub pielea bronzată, încercau un joc teribil de 
relaxare şi uimire. 

— Vorbeşti prea liber, spuse el. 

— Nu, drăguță, zise Alf, ceea ce fac eu se cheamă 
conectare. Dar îţi trebuie imaginaţie ca să înţelegi asta. Şi 
tu nu ai. 

Rigo luă nisip în pumn şi, lungindu-se pe burtă, îi 
presără pe picioare Aviei. Ea, fără să spună ceva, mişcă 
uşor tălpile, vietăţi ciudate, cuprinzând o acceptare 
vibrândă, şi Ringo îşi lipi buzele uscate de unghiile date cu 
sidef. 

Douăzeci de copii, în fundul gol, graşi, prăjiţi de soare, 
cu degetele şi gura mânjite de untul servit la micul dejun se 
pişau în marginea apei. Cel din capul şirului rotofei şi cu 
buricul gogonat, îngenunchease într-o parte, încercând 
parcă să se ferească de două fete, întinse pe saltele 


pneumatice, lângă cortul unui pictor modernist, culori vii 
aruncate pe pânza de in laolaltă cu frunze de arțar, şi cu 
etichete ale unor hoteluri din staţiuni celebre. Un suedez 
sau aşa ceva, în orice caz un nordic, filma plaja cu un aparat 
cu peliculă îngustă. Se cocoţase pe o scară de zugrav şi Alf, 
privindu-i picioarele păroase, se pomeni mârâind o 
înjurătură. Ringo crezuse ca lui îi fusese adresată. 

— Am spus pinii din Roma şi te-ai supărat, zise el. Dar în 
preajma ta, toţi spun asta. 

— Iar începi să fii scârbos. Ştii bine că nu i-am văzut 
niciodată. 

— Marea e îngrozitoare astăzi, spuse Avia. Hai, isprăviţi, 
să-nchidem ochii şi să ne gândim că suntem în Moartea la 
Veneţia. Sau, mai precis, în lagună la Veneţia. 

— Da? Şi cine-i ladgio, aş vrea să ştiu? 

— Nimeni. A fost. Am avut un frate care semăna perfect 
cu Tadgio. Aceeaşi matrice luminoasă... Aţi auzit de crima 
din Constanţa? Un doctor care... 

— Un dement, reteză Alf. Trebuia împuşcat pe loc. Fugă 
de sub escortă, sau ceva în genul ăsta. O explicaţie, o 
motivare se găseşte oricând, dacă vrei să cureţi lumea de 
tâmpiţi. 

— Mai bine zis, un caz tipic de invertit sexul, preciză 
Rigo. 

— Tot una e, zise Alf. 

— Dar nu se ştie sigur dac-a vrut să ucidă. 

— Să-l împuşte! Strigă bătrânul. Şi-ar trebui s-o facă 
aici, pe plajă, în faţa lumii. Pe plajă, ca să-i pară şi mai rău 
de viaţă. 

— O! Se scutură Avia. 

— De ce, domnişoară? Sunt sigur c-ai vrea s-asişti la 
spectacol. O execuţie în zori. Asta aduce public. După 
execuţie, ne-am sui în automobilul lui Rigo şi am pleca la 
Balcic, în Bulgaria. 

— Şi de la Balcic, în drum spre Varna, ne-am opri la 
hanul ăla al derviştilor, adăugă Rigo. Ţi-aminteşti, Alf? 


— Pinii? 

— Puah! Pinii din Roma! Nu de pini, de mormântul ăla al 
turcului, ziceam. Auzi, Avia, mormântul are o răsuflare. 
Bagi mâna, şi dacă ţi-ai înşelat bărbatul, cu fapta, sfântul 
dinăuntru ţi-o rupe. Tronc! Şi rămâi ciungă pe viaţă, fetiţo. 

— Da, ştiu, zise Alf. Tot de crime vorbeam şi atunci. Era o 
chestie drăcească, mi se pare. Tu povesteai. 

— Exact, eu povesteam, pentru că eu am descoperit 
criminalul! 

— Tu?! Se miră Avia. 

Şi trupul ei mic, unduios, în care tremurau fosforescent 
douăzeci şi patru de ani, se încordă, şi Rigo înţelese brusc 
semnificaţia cuvântului conectare pe care-l pronunțare Alf. 

— Da, eu, zise el, dar peste sângele scurs e numai uitare. 
Crima s-a produs acum optzeci de ani. Am muncit ca un 
bezmetic o lună încheiată, am cercetat o tonă de hârtii şi l- 
am găsit pe ucigaş. L-am prins, dar el nu mai exista de mult. 
Ca să vezi ce afacere tâmpită! Trăim puţin, asta e. Nu mai 
exista nici ucigaşul, nici cei ce voiau să se răzbune. 

Ocolind printre straturile de trandafiri, o femeie în 
rochie lungă, cu părul blond, despletit pe spate, se apropie 
de grupul actorilor. Purta papuci cu barete din fir aurit. De 
toartele sacului ei de plajă atârnau două şiruri de scoici 
poleite. Înaltă, cu gâtul lung, privi o clipă baticul care 
înfăşură, în legătură egipteană, capul Aviei, surâse şi, 
aplecându-se către bătrânul Alf, spuse încet: 

— Te cheamă tata. Acum. 

— E grav? Sări Alf, şi-şi apără cu unghiile pieptul osos. 

— Suntem în vila de lângă biserică. 

— Fac un duş şi vin acolo în zece minute. 

Blonda avu un zâmbet pentru Avia, trist, nepotrivit cu 
trăsăturile drepte, îngheţate ale feţei, şi plecă, urmărită cu 
coada ochiului de către Rigo. Un copil, purtând peste mijloc 
un colac de salvare, se întinse să apuce şiragul de scoici 
poleite, ea îl îndepărtă, apăsându-l uşor cu palma pe 
creştet. 


— Moare! Zise Alf şi înjură. Pinii din Roma! Şi se ridică în 
picioare tropăind să scuture de pe el grăuncioarele de 
Nisip. 

— Cine moare? Întrebă Avia. 

— Grigore lonescu-Şoimu, marele tragedian, regele la 
arlechin, şi porni spre hotel. 

— Milostive! murmură Avia, şi înţepeni în şezlong, cu 
marea adunată în ochii negri... 

Bătrânul Alf, în costum închis, cu lavarieră roşie, 
învoaltă, sub fălcile vinete, înţesate de peri aspri, străbătu 
parcul în care doi paznici stropeau iarba cu furtunul, şi 
ajunse în poarta de lemn a vilei de lângă biserică. Un 
pescar, care întinsese plasa pe gard, se bătea peste cizme 
cu doi guvizi. Plescăitul acela enervant se asocia cu 
şuieratul dezgustător al unei sirene din parc şi cu ciripitul 
insolent al vrăbiilor din clopotniţa dată cu miniu de plumb. 
Sus, pe cerul albastru-ceţos, alerga un nor, în formă de 
câine. Dar jos, în rugii de iederă acoperind terasa de lemn, 
se scutura linişte. Alf auzi tuşea cuiva, seacă, apoi din nou 
plesnitura guvizilor pe tureatca cizmelor de cauciuc, şi se 
opri. Muribunzii îl înspăimântau şi el era singur. Apoi un 
gând îl străbătu: „Dacă intru la el, trebuie să mă vadă mai 
bolnav”, şi se întoarse, tiptil, la poartă, şi luă, întinzând 
mâna peste gard, bastonul pescarului. 

— “Ţi-l înapoiez imediat, băiete, spuse în şoaptă şi, 
întingând în dalele de piatră vârful bastonului prevăzut cu 
amortizor, pătrunse în vilă. 

Briza mării şi un miros nedefinit, răcoros, ceva între 
esenţă de brad şi mucegai de marmură, sau amândouă la 
un loc, îl făcură să se strâmbe, dezgustat. În fundul 
încăperii, după o perdea de tul, găurită în mai multe locuri 
cu ţigara, Grigore lonescu-Şoimu zăcea într-un pat larg, cu 
pătura trasă până la bărbie. Capul, cu păr bogat, sur, 
încâlcit de transpiraţie, se odihnea pe o pernă de pluş. Ochii 
mari, goliţi de orice expresie, priveau fix carpeta de păr de 
cămilă prinsă cu un şnur pe peretele din faţă. În două oale 


de lut, cu brâie negre şi verzi, puse de o parte şi de alta a 
căminului de scândură pentru picioare, trandafiri galbeni şi 
liliac de Dobrogea. 

Alf trase colţul perdelei şi inelele de alamă zornăiră pe 
sârmă. Bătrânul mişca buzele uscate, fără să articuleze un 
cuvânt, şi se răsuci chinuitor pe coaste. 

Bâţâind, cu pleoapele obosite, muşchii, adunându-se în 
gâlci, trădau umbletul nimicitor al bătrâneţii, Alf încerca cu 
mişcări rupte să ia carafa cu apă de pe masă, nu izbuti şi se 
lăsă greoi în fotoliul de răchită tras lângă pat. 

— AIf! Îngână Ionescu-Şoimu şi fixă bastonul. 

— Şchiop, zise Alf. Tlendonul ăla a cedat complet şi nu 
mai e nici o scăpare. Pinii din Roma, din cauza lui nu i-am 
văzut. 

— Directorul a fost un măgar. Ar fi putut să te ia. 

— E târziu, bravul meu prieten. Ce-a fost, nu mai vine. 
Eu v-am fost umbra tuturor. Dublura... Şi-acum sunt aici, la 
mare, ca să-mi aduc aminte de... Nu mai ştiu de ce. A, 
femeia şi luna. Femeia care se îneacă. Azi noapte am murit. 

— Ei, prostule! 

— Ştiu ce vorbesc. Venea furtuna şi n-am văzut-o. 
Fulgera spre Turcia, unde n-am fost niciodată, şi eu 
muream. Sunt mort, da, da, tu vezi acum, pentru că eu nu 
sunt aici. De un an îmi bătea moartea la geam şi azi noapte 
i-am deschis: „Intră!” E rece la tine, frig. 

— Aici, Alf? Fii băiat cuminte, e cald, am spus să se facă 
focul. 

— Sunt în mijlocul râului, de-aia mi-e frig, tu nu vezi? Am 
plecat cu maşina, şi ăla, figurantul ăla obraznic, ăla cu 
mutra învelită în foiţă de staniol, vorbea de crime. Pinii din 
Roma! Nu există crime perfecte. Detectiv fără angajament, 
care ţăcănea la aparatele de bord ca să-şi facă de cap, ca s- 
o ciupească pe Barbara. Şi uite, s-a rupt şoseaua şi am 
intrat în râul ăsta din dedesubtul şoselei. Auzi, cine lasă 
râurile să încalce peste şosele? Nu vreau!! Barbara!... 
Barbara! 


— Alf, prietene, gemu lonescu-Şoimu. 

— Pinii din Roma, strigă iarăşi Alf, şi se ridică. 

Obercăind, apucă bastonul, îl înfipse în covorul de plută, 
să sprijine piciorul schilod şi cobori în grădină. Vrăbiile se 
mutaseră de pe clopotniţa bisericii în teiul din curtea vilei, 
pe cer, norul în formă de câine se adunase în haită, era 
acum ca un mal de nori negri în formă de câini, cu boturile 
lungite spre soare, iar pescarul de la poartă frământa tutun 
în palmă, neliniştit, şi pe mare se clătina vânt verde, bărcile 
săltau, scârţâind, şi pescăruşi albi, întorşi din gropile cu 
hoituri ale stepei, ţipau, chemând furtuna. 

Alf atinse plasele ude şi smulse câteva fire de zegraz, 
ruginite. 

— Băiete! 

— Ascult, domnule, zise pescarul. 

— Moartea vine cu vrăbii. 

— Nu înţeleg. 

— Nu-i nevoie, zise Alf, tu vinzi peşte, eu vând iluzii. 

Şi, îndreptându-şi umerii, se înclină larg în faţa a două 
fete, suedeze sau cam aşa ceva, care se întorceau de la 
plajă. Încetiniră mersul ceea ce era o invitaţie, şi Alf se 
prezentă şi pomi în rând cu ele, trăgând uşor piciorul stâng. 
Nu se arătau chiar atât de bucuroase de cunoştinţă, cum ar 
fi vrut Alf, spuseră că se grăbesc să prindă masa cu prima 
serie, îngânară ceva şi despre nişte prieteni, şi el se gândi 
c-ar fi trebuit să le ofere un aperitiv, campari sau biter 
servit cu gheaţă, dar n-avea bani. Le propuse, totuşi, să se 
întâlnească din nou, seara, după cină, ca să meargă la barul 
Neptun din coasta lacului Sutghiol şi se despărţiră. 

Exact în clipa aceea începu ploaia, fetele fugiră spre 
hotel, apărându-se de ploaie cu sacii de plajă şi Alf se 
întoarse să-l caute pe Rigo. „Dacă vreau ca ele să vină, nu 
trebuie să fug”. Apoi schimbă gândul: „îl voi sili să-mi dea 
bani, are, trei zile pe săptămână aleargă prin viile de la 
Murfatlar, în chip de faun, ca să-i înveselească pe străinii 
care merg acolo să ciocnească oale cu Bacchus... cine dracu 


o fi făcând-o pe Bacchus?!... Ar trebui să mă angajeze ca un 
faun şchiop, m-aş urca pe mese, aş ţopăi printre străchinile 
cu pastramă, cu stângul aş răsturna coame de ţap şi fetele 
mi-ar stoarce struguri în ceafa. 

Rigo şi Avia şedeau pe terasă, lângă sala de biliard, 
mâncaseră şi priveau cum bate ploaia în mare. Alf intră, 
atârnă în cuier pălăria din pai de orez, şi se aşeză la masă 
dinaintea unei porţii de peşte alb şi a unui castron de salată 
de morcov şi ţelină, amestecată bine cu ulei şi sos de citrice. 
Schimbase costumul, păstrând doar lavaliera. Haina uşoară, 
cu flori de bobiţel de țesătură, pusă peste o cămaşă de 
poplin, cu manşete lungi, încheiate in butoni lucraţi din 
monezi de argint vechi, se asorta strident, parcă ar fi fost 
de împrumut, cu pantalonii indigo, dându-i lui Alf o 
înfăţişare de crupier, la modă, aici la porţile orientului, cu 
vreo treizeci de ani în urmă. Imaginea ar fi câştigat în 
perfecţiune, cu condiţia ca Alf să învârtă în mâini, neglijent, 
clănţănindu-i încuietorile, o tabacheră din aur masiv, şi să 
aibă în buzunare o revistă de sport ilustrată şi un program 
de curse. 

— Cum îi e? Întrebă Avia, şi Rigo o văzu cum îşi înfige 
uşor dinţii în buza subţire şi vânătă, pregătindu-se să se 
abandoneze durerii. 

— Rezistă, răspunse Alf, cu o voce care nu mai lăsa loc 
pentru amănunte. 

Alf ştia foarte bine că nimeni nu vine la mare ca să 
trăiască sau măcar să accepte o nenorocire. Acolo unde 
apa, pământul şi soarele se unesc pentru o aventură 
supremă, gândul fiecăruia dintre noi, bolnav şi uimit, 
încercă mereu doar speranţa de aventură, rareori 
glorioasă, dar veşnic înscrisă în carne. 

— Ar fi groaznic, spuse Avia. 

Dar Alf n-o auzi. Zise: 

— Am jucat în faţa lui rolul omului de două ori mai 
bolnav, vizitat clipă de clipă de moarte şi asta o să-l ajute să 
se menţină. 


— Nu cred că ţi-a reuşit, spuse Rigo. lu ai un mod 
nenorocit de a privi viaţa, şi asta te trădează. 

— Cum? Întrebă Alf. 

— Corcit. 

— Drace! Făcu el, mirat. În gura unuia ca tine, asta nu 

sună rău deloc. Dă-mi două sute de Lei, ceru el apoi. Scoate 
şi numără imediat, 
Fiindcă presimt că o să ne certăm şi nu mai văd cum o să 
mi-i dai pe urmă. Mulţumesc, spuse, împăturind hârtiile. 
Bani au numai nebunii şi proştii. Rigo, pentru căi 
călătoresc mult şi sunt indivizii cei mai vitali. Ştii că într-un 
fel marea e o zeamă a prostiei voastre? Da, marea e vie 
până la două-trei sute de metri adâncime, numai apele din 
zona asta călătoresc şi au prilejul să devină ploaie, în rest, 
totul, totul e mort, înţelegi? 

— Voi, bătrânii... zise Rigo cu dispreţ 

— N-ai înţeles nimic şi, uite, o să se întâmple ceea ce 
bănuiam. 

— Curios, spuse Avia, nu-l puteţi suferi, dar sunteţi 
mereu 
Împreună. 

— O ciudăţenie a mea de care nu mă pot lecui. Dar pe 
ploaie simt o nevoie biologică să-l jignesc, aşa cum simte el 
acum nevoia să facă dragoste. Eşti un animal, Rigo. 

— E o pierdere? Întrebă Rigo, nepăsător. 

— Nu, cred că nu, pentru că înaintea dumnezeirii numai 
omul singur e omologat ca fiinţă răspunzătoare de actele 
sale... animalele i-au fost date omului ca jertfa... dintru 
început întru sfârşit... degeaba le plânge Axei Munthe... 
toate, toate sunt jertfe date omului. Chiar şi cele care scapă 
şi mor de moarte bună, după ce toată viata au ucis, au 
gâtuit, au strangulat şi au nimicit, fără să fie pedepsite, căci 
omul n-a putut să le ajungă, sau le-a ajuns, dar era sătul şi-i 
prisoseau, nu vor fi din nou înviate, căci ele n-au drept nici 
de acuzare, nici de apărare, aşa înţeleg eu, şi apostolul 
Petru o spune... 


— Pinii din Roma! Spuse Rigo, plictisit, lasă-te de chestii 
de-astea. 

— Aşteaptă, ceru Alf, mai am încă un punct de vedere. 
Am fost înzestrat cu multă imaginaţie, de-aia îmi şi permit 
să-mi schimb punctul de vedere când vreau, sau îmi permit 
să am mai multe puncte de vedere în acelaşi timp. lonescu- 
Şoimu avea talent, mult, nemăsurat, dar nici un pic de 
imaginaţie. Noi doi, uniţi într-unul singur, am fi uimit şi-am 
fi distrus scena românească. 

— Trebuia să te ocupi cu altceva în viaţă. 

— Păi asta am făcut mereu. 

— Cum? întrebă Avia. 

— Am visat. E o ocupaţie dintre cele mai grele. Pentru 
cei mai mulţi, imposibilă. Adineauri, vorbind, mă gândeam 
cum o să mor. 

— Nu mă interesează cum o să mori, zise Rigo, ci... când 
o să mori. 

— Asta ţine mai mult de vis. Dar o să mor izbit în falcă de 
un camion. Vreau să trec strada, alunec şi un camion în 
plină viteză o să-mi zboare ţeasta. 

— Oribil, se scutură Avia. 

— Nu, zise Alf, fiindcă în ziua aceea, o să fiu mireasa care 
nu se mai întoarce. Ştiu un loc la Dunăre şi o casă de lemn. 
E iarnă şi obloanele sunt îngheţate. În ziua aia o să ningă, o 
ninsoare cum nu poate să fie decât acolo, iar eu o să am 
douăzeci de ani şi o să fiu fată şi mireasă. Din casă, prin 
crăpăturile obloanelor şi ale uşii, ies aburi, înăuntru se 
petrece. Încet, cu paltonul peste rochia de nuntă, urc 
dâmbul din fundul curţii şi cobor la fluviu. În gura 
şopronului, două sânii şi patru cai, cu păturile pe ei. Au 
promoroacă pe bot. Un bici atârnă, uitat, la streaşină. Un 
morman de lemne şi un coş pentru surcele. Desprind 
toporul înfipt într-o buturugă şi sparg o copcă. Îmi place 
cum sare gheaţa şi vreau să văd la ce adâncime o să dau de 
apă. Ştiu că totul o să fie altfel de acum înainte, dar, lovind 
cu toporul, refac tot ceea ce ar fi avut un sens. Ninge 


mereu, undeva, nevăzut, un ins pe care nu-l cunosc 
numără bătăile toporului, cei dinăuntru beau, şi târziu o să- 
şi dea seama că nu mai sunt acolo. Cineva mă strigă şi 
pornesc să mă caute. Unul dă de copcă, dar în gura ei nu 
vede decât un peşte, mare, gras, cu solzii aurii, deschizând 
gura după aer. O să îngenuncheze şi o să-l prindă şi o să-l 
arunce pe gheaţă, strigând c-a prins un peşte, şi o să-l 
spintece cu briceagul, dar peştele ăla va continua să se 
arate mereu în copca aia, în fiecare an şi după fiecare 
nuntă, până când nu va mai fi, şi după aceea. Şi alţi oameni 
îl vor izbi într-una cu capul de gheaţă şi el va sângera în 
toate iernile şi va continua să fie mereu la întâlnire, 
nelipsit... Am, undeva, o scrisoare de la o fată de demult pe 
care am iubit-o şi am lăsat-o să plece departe. Scrie: „Am 
cumpărat un peşte mare, cu aripioare roşii, în fiecare zi 
scot din acvariu o lingură de apă sărată şi pun la loc una de 
apă dulce, şi când se va obişnui să trăiască aşa cum l-am 
silit eu s-o facă, o să-l iau şi să-l pun în albia râului de sub 
casa unde stau acum şi o să-l blestem să urce pe toate 
râurile şi pe toate fluviile, şi să intre în Dunăre şi să se 
oprească în copca de unde am băut amândoi într-o iarnă”. 
EI a pornit şi vine, Avia, suie şi rătăceşte, dar într-o zi va fi 
lângă casa de lemn. Şi toţi peştii pe care i-a prăsit în drumul 
lui, otrăviţi de blestem, ca într-o religie a necunoscutului, 
adică a ceea ce e dedesubtul sufletului nostru şi ucidem, 
aşezând mort lângă mort într-un cimitir monstruos, vor 
continua să urce din râuri şi din fluvii ca să fie culeşi de 
mâini grele şi izbiţi cu capul de gheaţă, groasă ca piatra 
lunii. Spune-mi ceva, Rigo, orice vrei, pentru că, fiind atât 
de netrebnic pe cât eşti, orice-mi vei spune o să mă scoată 
din sărite. 

Rigo scutură capul frumos, cu tonsura de sportiv. 

— Eşti o maimuţă care scuipă în zăpadă! Aruncă Alf, plin 
de dispreţ şi se aplecă smucit spre dreapta ca să smulgă 
suportul de ziare, aşezat chiar lângă Rigo. 


Atunci se produse incidentul acela stupid şi grosolan, 
acea neințelegere regretabilă, cum avea să spună a doua zi 
directorul hotelului. Alf, repezind braţul, izbi în tava cu 
cafele cu care un băiat de la bar, cu vipuşcă de satin, haină 
de culoarea scorţişoarei, fără revere, ochii mici, cenuşii, 
faţă mică, de castor, obosită, bărbie îngustă de un deget, 
încerca să se strecoare către sala de biliard, de unde 
răzbătea la intervale regulate, zgomotul bilelor de fildeş, 
lovite metodic cu tacul. Trei ceşti zburară şi se făcură 
ţăndări pe mochetă lângă Avia care, ţipând, ridică 
picioarele mult şi le bătu în aer, descoperind o clipă pulpele 
strălucitoare şi furoul roz, cu margine de dantelă neagră, 
alte patru căzură pe masă şi se vărsară pe pantalonii indigo 
ai lui Alf. Băiatul, speriat, începu să se bâlbâie, scuză şi 
reproş în acelaşi timp: 

— Domnule, domnule!... 

Alf, opărit, îşi pierdu minţile. Smulse şerveţelul din inelul 
de lemn şi, răsucindu-l funie, îl lovi peste faţă, ţipând 
strangulat: 

— Imbecilule. 

Băiatul apucă şervetul cu o mână şi i-l smulse, Alf se 
năpusti asupra lui cu pumnii. Ameţit, băiatul dădu drumul 
tăvii, făcu doi paşi îndărăt şi, încordându-se, se azvârli cu 
capul, berbece, în burta lui Alf. Exersase, pesemne, 
îndelung acest procedeu de atac, la el, formă de apărare şi 
de existenţă, în bucătăriile tuturor restaurantelor unde 
spălase vase, înotând pân-la coate în apă jegoasă, plină cu 
resturi de cotlete şi de varză călită, pentru că lovitura fu de- 
a dreptul formidabilă şi-l proiectă pe Alf în masa de lângă 
fereastră, încărcată cu coşuri cu fructe. Şi nu-l lăsă să-şi 
vină în fire. Fierbând de furie, înhăţă mâna cu care Alf da să 
se sprijine şi să se ridice, îşi înfipse dinţii în ea şi muşcă 
adânc, rupând carnea şi însângerând-o desperat şi fericit, 
acea fericire stranie, inegalabilă, nepământeană, născută 
dintr-o ură cumplită, ajunsă pe făgaşul răzbunării. 

— Rigo! Strigă Avia. Pentru Dumnezeu, de ce stai? 


Dar Rigo şedea şi urmărea scena cu un fel de încântare. 
Când îl strigă Avia, se ridică, masiv şi elastic, şi-l înfaşcă pe 
băiat de ceafa, strângând puternic cu degetele pline de 
inele false. Şi pe urmă, ceea ce constitui principalul 
eveniment al zilei, când simţi că fălcile au cedat, 
descleştându-se, îl purtă pe sus câţiva metri, ţinându-l tot 
de ceafa, ca pe un câine smuls apelor, şi-l împinse lângă 
căminul de teracotă, cu focurile stinse. 

Scăpat din strânsoare, băiatul se holbă zăpăcit la Rigo, 
zăpăcit dar şi cu un soi de admiraţie şi părea că nu înţelege 
ce s-a întâmplat, de ce se strâmbă Alf şi ocărăşte şi-şi 
tamponează mâna vătămată cu batista. 

— Ce bestie! Rosti cineva de la o masă vecină. Ăstuia, 
dacă-i faci o observaţie, vine şi te omoară prin somn. 

Şi atunci, el înţelese. Masca de nedumerire şi 
buimăceală căzu de pe faţa lui şi făcu loc îngrijorării. Se 
îndoi încet, îngenunche şi începu să strângă cioburile. Îi 
tremurau braţele şi-i vâjâiau urechile, şi lacrimile îi umplură 
obrajii. Plângea tăcut, cu limba aduna lacrimile prelinse la 
colţurile gurii, fiecare hohot se spărgea înăuntru şi-i 
zgâlţâia convulsiv umerii şubrezi. Acum putea fi lovit fără 
risc, împotrivirea din el se topise toată în acea muşcătură 
crâncenă, aştepta chiar să fie lovit din nou. 

Jur-împrejur, cerc aspru, nemilos, de priviri crucişe. Un 
jucător de biliard, în tricou galben, sulfuros, cu pantofii de 
tenis, cu ochelari fumurii, care apăruse în uşă spre sfârşitul 
încăierării, îl strigă sec: 

— Mă, derbedeule! 

Băiatul ridică faţa, păstrând-o proptită pe covor, un fel 
de aripă căzută în nisip, şi jucătorul întărâtat lungi tacul şi-i 
atinse fruntea, lăsându-i între sprâncene un punct albastru. 

— Lasă-l în pace! Strigă Alf de lângă fereastră. Cine te-a 
poftit să-ţi bagi mutra aici? 

— Dar îl aşteptam cu cafelele, răspunse celălalt, uimit. 

— Întoarce-te în sală şi o să-ţi aducă. Sau, dacă nu maiai 
răbdare, aşează-te în patru labe şi bea ce se mai găseşte pe 


jos. Avia, hai şi ajută-mi să mă pansez. 

Avia părăsi scaunul de răchită şi plecă cu Alf. 

— Uite, domnule, spuse jucătorul de biliard, rumen de 
mânie, îi iau apărarea şi îmi găsesc beleaua... Mă, se 
întoarse spre băiat, trebuia să-i rupi mâna din cot şi să-l 
plesneşti cu ea peste bot până stă ploaia. 

Rigo strânse şalul, uitat pe scaun, şi pomi spre lift. 
„Acum o să intru în cameră la Avia, era timpul”, se gândi el 
primind cu zâmbet uşor privirile unei fete, alături de care 
înotase în zori, când cerul era curat, nedezvăluind nici un 
semn prevestitor de ploaie, până dincolo de geamanduri 
unde marea e curată, adâncă şi se atârnă de trup, grea de 
ispite. 

Când îi ajunse din urmă, tocmai sosise liftul. Avia luă 
şalul şi nu-l primi să vină sus. 

— Alf trebuie să se liniştească, iar tu îl provoci neîncetat 
şi o să facă o a doua criză. 

— Crezi? Făcu Rigo, cuprins de scârbă pentru Alf. Atunci 
o să mă duc să bat popicele. 

Se răsuci şi-i aruncă bătrânului, peste umăr: 

— lar tu poţi să te duci dracului. 

Avia trânti uşa, motorul se declanşă cu tunet, cabina 
începu să urce şi Alf rosti furios: 

— Cretinul! O carabină cu lunetă, şi l-aş curăța de la 
geam când îşi spală automobilul. 

Singur în hala de lângă terenul de tenis, Rigo aruncă bile 
de ebonită pe cărarea căptuşită cu parchet de stejar de 
primă calitate şi strânsă solid între mantinele de beton 
neted, strălucitor. Popicele, cioplite în formă de păpuşi, 
asemeni unor sculpturi primitive, Rigo le vedea sub chipul 
băiatului cu care se abătuse Alf şi le ataca plin de râvnă şi 
de duşmănie. Din cauza puţoiului ăla şi a dobitocului de Alf 
călcase în gol în încercarea de-a o poseda pe Avia, şi cine 
ştia când avea să mai prindă o zi mohorâtă şi ploioasă ca 
asta de azi, zi ideală 


Pentru făcut dragoste? Bătu scurt şi aruncă, dar bila se opri 
în salteaua prinsă în două cârlige la capătul celălalt al 
pistei, fără să fi dărâmat ceva în rostogolirea ei vijelioasă. 

— Totul porneşte de la stomac. Te îndopi cu munţi de 
carne, cum o să ai precizie?! Repară-ţi întâi stomacul. 

Era Alf. Nu-1 simţise când intrase. Alf îşi bandajase mâna 
şi o ţinea vârâtă în buzunarul hainei. Intre dinţi, o pipă 
goală. 

— Poftim şi dă tu, zise Rigo. Să te văd ce poţi. 

— Pinii din Roma. Cu stânga? 

— Cu stânga, cu dreapta, cu piciorul, cu orice vrei. Poţi 
să dai şi cu pipa aia de lăutar. Dar ştiu că n-o să dai. lu, cel 
mult, poţi lua la palme un băiat care poartă o tavă în mâini. 
Eşti un laş, Alf. 

— Suport orice, Rigo, dar cu condiţia să nu mai învârţi 
pe deget inelul cu cheile maşinii. 

— Perfect, zise Rigo, încălecând mantinela. Stai liniştit, şi 
aşteaptă. 

— Plouă drăceşte, aruncă Alf. 

— Înapoiază-te în cameră şi culcă-te. 

— E frig.. M-au sunat de la recepţia hotelului să-l 
primesc pe băiat să-şi ceară iertare. 

— N-are vârsta, Alf. Se pune chestia de limită de vârstă. 

— Pot să-l fac să vadă cum arată o şcoală pe dinăuntru. 
Una de corecție. 

— Aha... 

— Când l-a împins ăla cu tacul, m-am văzut pe mine. Într- 
o dimineaţă, scoşi la apel, n-a răspuns unul. Comandantul a 
intrat în cort, a stat un minut sau două, a ieşit şi-a dat ordin 
să se taie sforile şi să se coboare pânzele cortului. „Jos 
prelatele!”. Tot aşa uriaşe şi cu o seară înainte, când ne 
aduceau de la culesul porumbului. „Jos din camioane!” şi 
„Jos, pe pământ, aşezaţi turceşte!”. Era întuneric, au 
proiectat farurile asupra noastră, ca să poată repara şoferii 
cele două maşini intrate în groapă, şi noi, două sute de inşi, 
şedeam pe pământ, unul lângă altul, tăcuţi, sleiţi. lonescu- 


Şoimu dormea cu bărbia în piept şi cu palmele apăsate pe 
ceafa, ca să nu-l pătrundă ploaia pe spinare. Ploua mărunt 
şi, dac-am fi stat în picioare, în primul şir, unul lung ca tine 
şi alţii mai lungi ca tine, noi, cei din spate, mici, prin 
jumătatea ta, sau de talie mijlocie, dar tot mici, am fi putut 
să ne cărăm, să dispărem, înţelegi? — Şi-atunci el a strigat: 
„Jos, turceşte!”, ca să ne aibă sub ochi, şi-n situaţia aia 
nenorocită, eu mă gândeam ca tot e mai bine de noi, pentru 
că stăm jos. Ei şedeau în picioare şi puteau să stea aşa toată 
noaptea. Şi chiar au stat toată noaptea. lar în dimineaţa 
când n-a răspuns unul la apel şi el a intrat în cort, 
scârţâindu-şi cizmele cu tocuri femeieşti, căci semăna cu o 
femeie, şi unii chiar se jurau că e femeie, fiindcă avea 
pantaloni dinainte netezi, dar avea şi un smoc de barbă, 
ceea ce nu înseamnă că nu putea să fie femeie, fiindcă s-au 
văzut şi femei cu barbă, la circ, de pildă, sau în afara 
circului, şi a ieşit numaidecât strigând: „Jos prelatele!”, şi 
prelatele au fost coborâte, colo, sus, în vârful schelăriei, sub 
cerul ăla de plumb, cenuşiu şi umed, atârna spânzurat cel 
care nu răspunse prezent la apel. „Hei, ia uitaţi-vă la ăla, 
ne-a spus el, nu i s-a deschis paraşuta”, şi s-a dus lângă 
spânzurat, şi trupul mortului se clătina, parcă se silea să-şi 
ia vânt şi să lovească odată cu bocancul în mutra aia care 
putea să fie de femeie, şi cred că era de femeie. „Mă, de ce 
nu ţi s-a deschis paraşuta, ce-i cu tine?” şi l-a împuns între 
ochi cu un băț, exact cum a făcut ăla cu tacul. 

Rigo sări de pe mantinelă, încet, parcă studiindu-şi 
mişcările. 

— les să fac o plimbare cu maşina, zise el. 

— Până unde? Întrebă Alf. 

— Până într-un sat mai încolo, şi făcu un gest cu mâna, 
indicând vag direcţia. O fată cu care am înotat azi 
dimineaţă în mare mi-a spus că e în satul ăla un ghicitor 
care se uită un minut în ochii tăi şi-ţi spune tot ce-o să fie cu 
tine. 

— Merg, zise Alf. 


— Nu, spuse Rigo. Ceea ce o să fie cu mine, mă 
interesează numai pe mine. lar ţie n-are ce să-ţi mai 
ghicească. 

— Trecutul, zise Alf, marea enigmă a fiecărui om. De ce 
am lăsat-o pe fata aia să plece şi de ce mi s-a întâmplat tot 
ce mi s-a întâmplat! 

— Astea le ştii singur. 

— Pinii din Roma! Nu ştiu nimic. Sau ştiu două-trei 
lucruri, ceea ce e nimic. Tu, Rigo, dacă ar fi să te naşti a 
doua oară, ai vrea să trăieşti din nou ceea ce ai trăit până 
acum? 

— Pe dracu! Nu m-am gândit niciodată. 

— Eu aş vrea, zise Alf, să fiu exact ceea ce ai fost tu până 
acum, şi altul de acum încolo. 

— Adică ce ai fost tu de la vârsta mea înainte. 

— Nu, nu, altceva. Aşa cum spui tu e un amestec de-a 
dreptul neplăcut. 

— Dă-mi mie pipa, ceru Rigo, mă prinde când stau la 
volan. 

Maşina, un Opel record, era în spatele hotelului. Luară 
loc pe pernele moi şi ieşiră în şosea, strivind muşchiul a 
două brazde de flori, în golful străjuit de plopi, în dreptul 
unei bărăci de carton presat cu firmă: „Nelu! Imortalizează 
viaţa minunată în aer liber”, se rotea o barcă cu pânze, 
virând periculos pe lângă uriaşele bucăţi de piatră 
îngrămădite la capătul digului. Şi apoi: stepă, aşezări 
pescăreşti, tocate de ploaie oblică, şi vânt turmentat. 

După douăzeci de minute, Rigo opri în faţa unei prăvălii 
săteşti. Miros de zahăr, de stambă şi gudron. Sub legătura 
de curele de bici, atârnând de plafon, vânzătorul, un tip cu 
dinţii galbeni şi gulerul cămăşii îmbibat în sare, bea ţuică 
dintr-un pahar ventuză, cu un prieten care sta pe un bidon 
de aluminiu, din acelea în care se transportă laptele pe 
distanţe mari. 

— Căutăm pe cineva, zise Alf. Mai mult femeile vin la el... 
dar s-a produs un furt. 


Rigo, întors cu spatele, părea că nu ascultă şi că e foarte 
interesat să ştie ce se află în pachetele de pe fundul 
butoiului de lângă tejghea. 

— Nu cred că vă primeşte. În orice caz, dacă sunteţi cu 
maşina, nu vă primeşte, zise vânzătorul. 

— Lăsăm maşina aici. 

— Veniţi cu mine, spuse celălalt, şi se sculă. 

Avea înjur de cincizeci de ani, era slab şi plumburiu în 
obraji şi când se sculă, Alf văzu că are gheb, dar se prefăcu 
că n-a observat şi-l chemă şi pe Rigo să vină. 

— Nu, nu... dumneata singur, zise ghebosul şi, trecând 
după tejghea, deschise o uşă care da spre curte. 

Alf ezită, dar vânzătorul îi făcu semn cu capul, adică să 
se ducă, şi atunci se strecură printre doi saci cu fidea şi ieşi 
în curte. Ghebosul îl aştepta, oprit în dreptul closetului spoit 
cu var, şi când Alf se apropie cu pălăria din pai de orez 
înfundată adânc pe frunte, se mişcă şi întrebă: 

— Cine v-a trimis încoace? 

— O femeie, minţi Alf. 

— Cum, v-a spus ea? 

— Eram azi dimineaţă pe plajă. Eu, prietenul ăsta al meu 
şi ea. Mai încolo erau doi ţigani, cu doi urşi, în lanţ, se 
opriseră să-i spele. 

— Aşa. Şi ce vi s-a furat? 

— Nimic. Trebuia să intrăm într-un fel de vorbă şi-am 
spus ce mi-a trecut prin cap. 

— Atunci ce vreţi să ştiţi? Trebuie spus limpede. 

— Eu vreau să ştiu dacă o să mor izbit în falcă de un 
camion. 

— Nu te mai duc, zise ghebosul. 

— De ce? Întrebă Alf. 

— Nu te mai duc, asta-i, repetă el şi, dând colţul pe după 
o stivă de lemne, pieri printr-o spărtură a gardului. 

Înainte de a trece în curtea alăturată, văzuse în cărare o 
bucată de cositor, o luase şi-o băgase în buzunar. 


— Ascultă, strigă Alf, stai puţin. M-ai scos afară, stai să 
vorbim. 

Dar omul nu se opri. Alf îi auzi paşii, clefăind în noroiul 
dintre şuri şi se întoarse în prăvălie. Rigo, sprijinit de 
butoiul pe fundul căruia zăceau nişte pachete, desfăcea 
ţigări şi îndesa tutunul în pipă. 

Vânzătorul golise paharul, acum sugea o bomboană 
umplută cu marmeladă şi măsura o funie de cânepă cu 
metrul de lemn. 

— Ce s-aude, Alf? Întrebă Rigo, scăpărând un chibrit. 

Dar Alf nu-i răspunse, se apropia de tejghea, se propti cu 
coatele în marginea ei şi-l întrebă pe vânzător: 

— El era ăla? 

—  Şaisprezece-şaptesprezece,  şaptesprezece metri 
douăzeci şi opt, hai treizeci să zicem, şaptesprezece metri şi 
treizeci de centimetri. Funia asta o am în inventar de patru 
ani şi scade mereu. Nu puteam să vă spun că el este, am 
nevoie să mă servească pentru un prieten, pentru un 
cunoscut, şi dacă el nu s-a oferit singur... 

— Plăteam, se revoltă Alf, nu era degeaba. 

— Ştiu, dar se fereşte. Nu e liber să facă ce face. Mai 
încercaţi o dată... mâine, poimâine. Astăzi era şi supărat, 
dimineaţă s-a certat cu fi-su. 

— Ne ajuţi? Întrebă Rigo. Data viitoare... 

— Te scap de funia aia, zise Alf, cât costă? 

— Douăzeci şi cinci de lei. 

— Dă-o. 

— Ce faceţi cu ea? 

— Uite, vreau să mă încing peste mijloc, se enervă Alf, şi 
chiar se încinse, strângând nodul cât putu mai tare. 

Vânzătorul râse. Lopăţelele dinţilor galbeni se clătinau în 
gingii. 

— Ceva, ceva, tot v-a spus el, cred eu. 

— Ce ţi-a spus? Atacă Rigo. 

— Nimic. M-a întrebat cine ne-a trimis încoace şi ce 
vreau eu să ştiu, şi s-a cărat. 


— E bănuitor, zise vânzătorul. Veniţi şi mâine sau 
poimâine şi vă garantez că fac tot ce pot. Serviţi ceva de 
băut? 

— Nu, refuză Rigo, plecăm. Hai, Alf. Poimâine suntem din 
nou aici, şi ieşi urmat de Alf care ducea în braţe, strâns 
colac, capătul liber al frânghiei. 

În timp ce întorcea maşina, Rigo aruncă râzând: 

— S-ar spune că ţi-e frică, Alf. 

— Da, recunoscu Alf, un pic. Mai aştept de la viaţă un 
singur lucru, ultimul, şi n-aş vrea să dau chix şi în asta. 

— Ce anume, Alf? 

— l-am spus lui. Şi ţi-am spus şi ţie, dar ai uitat. 

— Am o sticluţă de coniac, trage-i o duşcă, şi Rigo scoase 
din buzunar o sticlă mică, pătrată. 

Alf bău lacom şi-şi şterse buzele. 

— După ce m-a pocnit ăla cu capul în burtă, am stat sus 
lungit pe pat şi m-am gândit că diseară o să beau cu două 
suedeze. Până mâine în zori, şi mâine o să ies cu una pe 
plajă, cu Ingrid, palidă ca nevestele eschimoşilor care, timp 
de şase luni pe an, cât ţine noaptea polară, n-au 
menstruaţie, o să dăm peste o plasă întinsă pe nisip, o să ne 
culcăm, unul într-o margine a plajei, ălălalt în marginea 
gheții, şi o să ne adunăm monstruoşi unul lângă altul şi n-o 
să putem să mai vorbim şi o să ne rostogolim mai departe, 
nebuni sau atinşi de nebunie, până-n marginea apei, şi pe 
urmă în apă şi o să vrem să ne ridicăm în picioare, îngroziţi, 
dar nu ne-am aşezat cu picioarele în aceeaşi direcţie, asta 
am uitat s-o facem sau nu ne-am dat seama, şi când unul o 
să tragă, ca să fie cu capul afară, ălălalt va ajunge cu capul 
la fundul apei, o morişcă nenorocită, cap-picioare, picioare- 
cap, şi peştele ăla, blestemat să urce pe toate râurile şi pe 
toate fluviile, va înota cu spinarea în jos şi nu va mai vedea 
nimic. O iarbă vânătă mă va acoperi şi în încâlceala asta va 
pieri şi el. Mi-a fost frică, Rigo, şi am fugit la tine. Simţurile 
mele sunt hămesite de foame, cer de mâncare într-una şi 
ceea ce vor să mănânce nu se găseşte nicăieri. 


— Biciuieşte-le, zise Rigo. 

— Cum? Întrebă Alf. 

— Făcând ceva ce n-ai mai făcut. 

— Eu am făcut de toate, nu ştiu să fie ceva ce n-am făcut. 

— Un singur lucru, zise Rigo, n-ai putut să faci: când 
rămâneai singur în scenă, să ţii trează sala. 

— Da, zise Alf, totdeauna se mişcau în scaune. Şi-mi 
muşcam buzele, ca să nu-i înjur. Vreau să mai încerc o dată, 
Rigo, spuse el după o pauză. 

— E târziu. S-au stins luminile. 

În faţă, pe coastă, la hotarul dintre stepa nemărginită, în 
care ploaia purta o bătălie bolnavă, şi mare, gemând sub 
vânt, Alf zări cele şase hoteluri care alcătuiau staţiunea, şi-l 
întrebă pe Rigo dacă poate să tragă maşina pe plajă. 

— Trebuie să găsim un drum... 

Rigo micşoră viteza, răsuci volanul, străbătu un câmp de 
buruieni şi aşchii de gresie şi intră pe plaja pustie. Opri. 

— S-ar zice că vrei să-mi tai beregata, râse el. 

— Am nevoie de tine, zise Alf, fără să-l ia în seamă. Uite, 
arătă el, cu funia asta o să mă leg de maşină şituosămă 
târăşti prin nisip, înţelegi? 

— Nu, zise Rigo. 

— Cu atât mai bine, spuse Alf şi cobori. 

Rigo îl auzi strigând: „Gata, dă-i drumu”, dar nu se 
hotări să pornească. 

— Pleacă, răcni Alf, venind în dreptul ferestrei. 

Rigo rânji ameninţător. Jocul începea să-l aţâţe şi porni. 
Roţile aruncară nisip ud, într-o pânză deasă şi înaltă, 
amestecată cu fum, apoi frânghia se întinse brusc. Alf simţi 
o muşcătură de şale, se aruncă în faţă şi pălăria-i căzu, şi se 
prinse cu mâinile de frânghie şi strânse. Saltul îl ameţi, dar 
putu să-şi spună: „Asta, da, n-am mai făcut-o niciodată”, 
ceva îi trosni în genunchi sau poate în urechi, dar peste 
durere stăruia o bucurie ciudată: Colo, sus, la una sau la 
două sau la trei din sutele alea de ferestre, cineva vede 
totul, nu se poate să fi adormit, cu toţii, miile de inşi veniţi 


să petreacă aici douăzeci de zile, vede şi se înfioră, şi el, Alf, 
este actorul pentru prima oară titular în rolul principal, 
mare, desăvârşit, uriaş, dezlegat de lume şi de legi, pasăre 
crudă hrănindu-se cu ochi şi cu lacrimi, ochi negri, ochi 
albaştri, ochi de femeie şi de bărbat, încă un salt, al doilea, 
braţele zvâcnesc hidos şi nisipul e o iarbă vânătă, Rigo, şi 
coarne de ţap şi un peşte sau un şarpe care... 
Ploaie, şi sute de ferestre închise, rulourile coborâte. 


DOI SACI DE POŞTĂ 


Intrasem în baltă cu Maud, de şase zile. Maud, se 
pronunţă exact cum scrie, numele îmi suna ciudat, 
invocându-mi un început de poveste nelămurită, dar nu se 
lega deloc cu zâmbetul ei din clipele când prindea câte un 
şarpe pe acel fund de mlaştină, acum semăna cu grâul, şi îl 
sfâşia cu briceagul pescăresc, dintr-o singură smucitură, şi 
privea cum cele două curele, într-un ultim impuls vital, 
încearcă să se adune colac la capete. Zâmbetul îi lumina 
numai dinţii şi colţurile gurii, negăsind puterea să urce şi să 
se împlinească firesc în ochii negri, care din această pricină 
trăiau o viaţă distinctă, complet străină de restul feţei şi 
concentrată până la uitare de sine. 

Eram acolo de şase zile şi urma să mai stăm patru, şi 
într-o seară, la punctul meteorologic unde dormeam, situat 
într-o cherhana părăsită, sau numai pe jumătate părăsită, 
fiindcă meteorologul Alexandru Jucu, 26 ani, căpăţână de 
cal, cu gingia ruptă în două undiţi, răspundea şi de o 
gheţărie unde un vas fluvial depozita, când şi când, nişte 
lăzi de peşte, Maud, plictisindu-se, inventă, ca să se răsfeţe, 
un joc. Spuse: 

— În două zile începe secerişul în baltă. Vor veni o sută 
de cosaşi, poate mai mulţi, băieţi şi fete, şi într-o noapte o să 
plouă. În iunie cad ploi multe şi mari, nu-i aşa, Alexandre? 


Jucu lega o mătură de pelin. În faţa lui, pe masă, un 
pachet de cărţi de joc. 

— Plouă, Maud. 

Avea o bucurie perversă să-i spună pe nume şi să-i 
privească necontenit picioarele. 

— Cel puţin de două ori pe săptămână. Dar numai până 
în malul Dunării. Dincolo, în câmpie, nu cade un strop. 
(Explicativ:) Are şi Dumnezeu dracii lui. 

— Plouă, urmă Maud, şi eu sunt o fată venită la coasă. 

— Pe dracu, nu te-arată mutra, zise Jucu. 

— 'Te rog să isprăveşti, ceru ea, bătând din picior, sunt o 
fată pe care a udat-o leoarcă ploaia şi am venit să cer 
adăpost aici. 

— Cui? Întrebă Jucu. 

— Lui Mihai, răspunde Maud, arătând spre mine. În 
orice caz lui. Domnule doctor... se înclină ea. 

— Mi-ai spus că e inginer, îi impută Jucu. 

— Este, zise Maud, dar o fată de la ţară spune domnule 
doctor oricărui băiat bine îmbrăcat pe care nu-l doreşte. 
Domnule doctor plouă, fulgeră şi mi-e frică... 

— Joci foarte prost, o întrerupse Jucu. Execrabil, pot să 
spun. Nu înţeleg, vii de trei ani aici, în fiecare vară, şi n-ai 
învăţat cum vorbeşte o ţărancă. 

— Eşti grosolan. 

— Oh, asta o aud mereu, se strâmbă Jucu. Dar oricum, 
scuze, mii de scuze. Mi-am adus aminte de tipii ăia care au 
intrat cu maşina în Dunăre şi s-au înecat, de-aia... 

— Lasă-i, am spus eu, nu face să-i pomeneşti mereu. 

Jucu nu m-a auzit. Sau mai degrabă cred că n-a vrut să 
audă. A spus: 

— Eşti frumoasă ca o fântână, Maud. 

Maud trecu pe un scaun, cu spatele la fereastră. S- 
auzeau zumzăind ţânţarii în plasele de sârmă împinse la 
perete şi  stuful  mişcându-se undeva, în dreapta 
cherhanalei. Maud sta cu mâinile pe genunchi, tăcută, părul 
scurt, pieptănat băieţeşte, şi faţa concentrată trist asupra 


unui gând, poate că totuşi nu se gândea la nimic şi asculta 
numai foşnetul bălţii, o făceau să pară frumoasă, şi cred 
chiar că era într-adevăr frumoasă, aşa cum poate să fie 
frumoasă o femeie tânără într-o noapte de la începutul 
verii, singură într-o odaie cu doi bărbaţi, unde se mai află o 
jumătate de sticlă de alcool şi o icoană în care un sfânt e 
tăiat cu ferăstrăul, şi unde se aude de departe un tren. 
Noaptea adâncă era un chenar pentru trupurile noastre, şi 
Maud, mişcând umerii goi, plini, părea că mişcă şi 
întunericul de dincolo de geam. Şi cred că ne clătinam şi noi 
când se mişca ea. 

Jucu împinse mătura de pelin după uşă, apoi lăţi braţele 
ca şi cum s-ar fi întins pe un gard să se usuce la soare, apoi 
le adună pe genunchi şi o privi, pentru prima oară în seara 
aceea, drept în faţă, cu ochii lui rotunzi ca două clape de 
maşină de scris, având imprimate pe ele cu cerneală roşie 
litera o, cum se exprimase Maud când ne prezentase, dar 
sunt sigur că nu o vedea pe Maud acolo unde stă, ochii lui 
încercuiți cu o pieliţă roşie, ca ai găinilor, j mutau în lanul 
de grâu ce scăpăra în fundul nopţii, sau mult mai ascuns, în 
stuf ori în grotele de calcar dinspre Dobrogea, în locuri în 
care făptura ei fascinantă devenea şi accesibilă. 

— Eşti fântâna a patra, Maud. Întâia, a doua zi şia treia 
s-au transformat în iele, eu şi Maud zâmbirăm, tu eşti a 
patra, aceea care înviază în prima noapte de primăvară, 
trup înalt de fum, ireal şi deschide vinele tuturor fântânilor, 
le curăţă găleţile neumblate de cinci luni, şi la ziuă, dacă nu 
ajunge îndărăt, dacă s-a jucat prea mult, se schimbă în 
izvor. Am trei izvoare, aici, lângă casă. 

— Poezie proastă, spuse Maud, căscând. Merg să mă 
culc. Noapte bună. În zori vreau să încerc la ştiucă. 

— Vezi şi întoarce cheia în broască de două ori, o sfătui 
Jucu. 

— N-ai tu curajul ăla, zise Maud. 

O auzirăm trecând prin coridor. Iocurile ei băteau 
sfidător pardoseala de lemn, apoi glasu-i leneş, apăsat de 


răcoare, răsună în pragul uşii dinspre Dunăre. 

— Un vapor. Trece spre mare. Spre Brăila, spre Sulina. 
Cel mai lung pe care l-am văzut vreodată. Dar ce tăcut! 

Jucu se duse la fereastră. 

— Cred că vine de la Viena, zise. E scăldat în lumini. Dar, 
într-adevăr, e mut ca lebăda. Stai pe loc, mă opri, nu face 
să-l vezi, te-ar întrista. 

Şi după un timp: 

— Jucăm un şeptic, jocul ăla de proşti, sau dăm pe gât 
ce-a mai rămas în sticlă? 

— Prefer rachiul. 

— Eram convins. Eşti un tip fără haz. Îmi pare rău că n- 
am o balalaică. Mi-ar place la nebunie să te văd cu una în 
gât: doctor cu babalaică. Voi aveţi şi o orchestră în 
Bucureşti. Voi şi factorii poştali. 

Căută sticla şi turnă în singurul pahar, unul verde, care 
da alcoolului o culoare de otravă veche, distilată în 
penumbră. 

— De unde te-au cules, Maud? Dacă nu vrei, nu răspunzi, 
spuse el şi îngropă gâtul sticlei în gura cu gingie ruptă. 

Maud umbla acum în odaia alăturată. Dezbrăcându-se, 
cânta. Prin peretele de paiaţă, trecea un fior de 
senzualitate, sau aşa ceva. 

— Azi-noapte am dormit cu capul într-un sac mirosind a 
peşte. Scârbos somn, zise Jucu. M-am sculat devreme, 
aveam faţa lipicioasă şi-mi venea să ling sare. În ocazii de 
astea e mai bună o ladă cu bere, 

Dar degeaba am gheţărie, n-am cumpărat niciodată bere. 
Hai să mă duc să cercetez sondele, timpul probabil, şi scot 
calul şi îl încalec, şi el, ţintă spre fereastră, pentru că l-am 
obişnuit să-şi ia singur porţia de zahăr de pe pervaz. Mă 
gândeam să mă îndepărtez repede, ca să încep un fluier, 
socoteam la ce distanţă pot să încep să fluier fără să vă 
trezesc pe voi, când văd că se oprise greşit, nu la mine, ci la 
fereastra lui Maud şi băgase capul înăuntru. M-am dat jos 
uşor, să-l trag acolo fără să izbească cercevelele şi am văzut 


că Maud dormea goală. Dormea cu faţa în sus şi calul meu 
cu botul lângă şoldul ei. 

— Şi a început să-ţi tremure carnea! Am spus eu. 

— Prostii, Nu sunt din ăia, eu mă gândesc liniştit la 
femei. Întreab-o şi pe Maud, astă-vară am trăit ceva 
nemaipomenit. Dar stai, stai puţin, zise el cu voce joasă. 

Şi apropiindu-se de fereastra deschisă, se aplecă brusc 
în afară şi ridică o pălărie de pâslă pe care o strânse 
mototol în pumn. 

— Iancu Ezaru! Anunţă Jucu. 

Şi în clipa următoare văzui apărând pe pervaz şi lipindu- 
se cu bărbia de scândură capul unui om de vreo 55 de ani, 
mic cât pumnul, cu obrajii boţiţi, nebărbierit, cu două 
vârtejuri de păr sur deasupra urechilor, în ochi cu o 
scânteie de fericire veselă. Fără expresia aceea de voioşie 
deschisă, comunicată persuasiv de buzele subţiri, ar fi părut 
capul unui mort desprins de trup şi aşezat grotesc pe 
fereastră, în bătaia razelor lunii. Impresia că nu aparţine 
precis cuiva se datora probabil faptului că Ezaru şedea în 
genunchi pe prispă şi-şi ţinea cu mâinile vârâte între 
picioare, ascunzând, un lucru care nu trebuia scos la lumină 
cu nici un preţ. 

— Ei, da cum, cum m-ai simţit? Făcu el. Ce viclean, pe 
cuvântul meu! 

— După miros, zise Jucu. Noi nu fumăm nici unul, iar tu 
eşti tăvălit în tutun. Vreau să citesc, spuse el. Du-te şi adă- 
ne ceva. 

— De dragoste? Întrebă Ezaru. 

— Nu ţin în mod special. Să fie la nimereală. 

— Bine, va să zică de tot felul. O să aduc şi de băut. Am 
cumpărat ceva bun din sat. 

E o chestie întoarsă, îmi zise Jucu, ai să vezi. Dar asta 
mai târziu. Acum să-ţi zic povestea aia nemaipomenită. Da, 
era tot în iunie şi veniseră cosaşii, dormeau în corturi lângă 
vadul de trecere, iar eu şi cu Maud stinsesem lampa şi 
şedeam afară pe galerie. Nu vorbeam ca să-l trezim pe 


celălalt... cum să-ţi spun, Maud niciodată n-a venit singură 
încoace, cu toate că nu ştiu să se fi iubit cu vreunul din voi 
aici... ăsta era ofiţer şi dormea în coridor pe un pat de 
campanie cărat de-acasă. Noi doi, şi ei cu Maud, priveam 
grâul. Aplecat de vânt, copt, grâul făcea ca noaptea să ni se 
pară galbenă. Bineînţeles, şi luna juca un rol. Între ape, 
luna e isterică, uneori mi se face frică de ea. Maud părea că 
aţipise acolo, pe scaunul ei, eu îmi frecam blândele făcute 
de țânțari şi ţin minte că mă gândeam că ce-ar fi să am eu 
picioare de capră. Eram singur deci, şi iată, deodată, Maud 
m-apucă de braţ şi-mi arată cu mâna în lanul de grâu. Şi eu 
încep să număr tare, şi Maud îmi băgă unghiile în came să 
nu mai număr. Dar am continuat să număr în gând: trei, 
patru, cinci şi iar trei. În total opt, opt fete, şi toate goale, ca 
şi Maud azi dimineaţă. leşiseră din pădure şi se fugăreau 
prin lanul de grâu. Maud, nemişcată, privea şi mă ţinea 
strâns de braţ ca nu cumva să strig şi să le sperii, să le 
alung. Opt, îţi dai seama, şi umblau mişcând uşor braţele, 
parcă se scăldau la grâu şi chiar ziceai că înoată, pentru că, 
ajungând aproape de drum, se răsuciră arătând spinările, şi 
porniră spre larg, ţinând numai capetele afară din lan. 
Spicele înţeapă şi zgârie, în grâu sunt şi unele tufe de 
pălămidă, ce bucurie puteau să aibă?! S-au dus şi s-au 
întors de două ori, să zicem că tot jocul ăsta învălmăşit, şi 
pentru mine de neînțeles, a durat un sfert de ceas, sau 
poate mai puţin, cred că mai puţin, iar la urmă s-au ridicat, 
au ieşit în cărare, ţinându-se grămadă şi au dispărut în 
pădure. „Hai la Dunăre”, mi-a zis Maud, şi am ieşit cu ea pe 
mal. Luna, ca acum. Jos, spre gura vadului, corturile ălora, 
negre, tăcute. Doi băieţi au ieşit dintre plopi şi au trecut pe 
lângă noi parcă fără să ne vadă. Maud zice că pentru ei s-au 
scăldat fetele în grâu, dar eu susţin că aşa ceva e cu 
neputinţă, la doi băieţi ar fi trebuit să fie două fete, şi ele 
erau opt. 
— Dar tu ce crezi că a fost? 
— Moartea cu opt trupuri galbene, îmi răspunse el. 


L-am privit fix, nu glumea. 

— Ştii, continuă, a doua zi am vrut să discut cu Maud 
despre ceea ce văzusem, dar a refuzat, era şi dobitocul ăla 
de ofiţer acolo şi n-ar fi înţeles nimic. Fapt e că pe la prânz 
în locul ăla a murit o bătrână care grebla spicele. S-a aşezat 
între doi snopi să bea apă şi au găsit-o cu furnici la gură. 
Grebla ei avea opt colţi şi ulciorul opt litri. Vezi legătura? 

— E o prostie. 

— Da, se poate, acceptă el, şi deschise uşa smucit. lancu 
Ezaru se afla în prag. 

— Hai, intră, de ce tot tragi cu urechea?! Nu bârfim, nu 
înjurăm pe nineni. 

— Drace! M-am mirat eu. Ai o ureche fenomenală. 

— Da, zise el, simt vântul chiar în clipa când se ridică. 

— Treceai pe lângă uşa mea şi ţi-am recunoscut pasul. 

Maud era aceea care vorbea. Ezaru o salută şi se opri, 
lung, ciolănos, decolorat, în ton cu cămaşa de bumbac ieftin 
care cândva fusese roşie şi acum devenise cafenie. Zâmbea, 
mândru de dinţii de viplă şi poate şi de pantalonii de doc 
kaki, prinşi în bretelelor lor, cu catarămi de nichel, cu 
buzunări pe pulpe, largi ca să încapă în ele, şi tutun şi sticlă 
şi scule de lucru. 

— Domnişoara care spintecă şerpi! Zise el. Foarte, foarte 
frumos că te-ai gândit să mai vii pe la noi. 

Se lipi de uscior şi îi făcu loc lui Maud să intre. 

Maud, în pijama, ţinea mâinile în buzunarele bluzei, şi 
nerujată, cu părul ciufulit, părea mai tânără decât în 
realitate, una din acele femei care la treizeci de ani înţelege 
că stingerea a pătruns în pântecele ei, fecundându-l cu 
noapte şi cu moliciune, şi care, nemaitemându-se de 
prăbuşire, izbutesc adeseori s-o alunge şi s-o îndepărteze şi 
în clipele acelea, când sângele lor se întoarce la 20 de ani, 
devin brusc fiinţe purtând vigoarea trufiei şi semnul 
blestemului, steaua lui neiertătoare spre care fugim, pentru 
că stingerea lor presimţită, acel întuneric încă deocamdată 
secret, îşi sprijină începuturile pe un imbold de nebunie al 


bărbaţilor. Un prisos nedefinit le înveşmântă trupul şi le 
chemă către ele. 

— Treci şi stai pe pat, Maud, zise Jucu, stabilind un fel de 
ordine în odaie. Vezi, urmă el întinzând căpăţâna-i de cal, 
adineauri Maud moţăia, iar acum e încărcată cu 
electricitate. Şi nu i-a trebuit nici un sfert de oră pentru 
asta. 

— Domnişoara-i fusese ce nu s-a văzut pe la noi, o măguli 
Ezaru. Pe-ale noastre, vorba aia, nici nu face să le pui la 
socoteală. Curăţă peştele de maţe, ce poţi să găseşti în ele, 
decât nişte lăboaie umflate şi nişte călcâie crăpate în care 
pot să se ascundă un pumn de greieri?! 

— Ah, ce mizerabil! Spuse Maud. Îmi face curte, şi sunt 
zile de când stau aici şi n-a venit să mă vadă. 

— Am fost plecat la Bucureşti. Şi de-acolo m-am dus la o 
stână, la un prieten. Ia, zic, să văd ce caş mai face ăla. Nu 
mi-a plăcut, lătrau câinii toată noaptea. M-am întors, şi de 
bine ce m-am întors, era să mă duc la fundul Dunării. Când 
treceam încoace s-a spart un cheson de la bac şi ne-a târât 
remorcherul pe jumătate îngropaţi în apă. Cel mai rău urla 
o muiere, copilul se ţinea cu mâinile de punte şi-i 
clănţăneau dinţii. Am răcnit şi eu, tare, foarte tare, pentru 
că mi-e frică de şerpi. Numai matale poţi să pui mâna pe ei 
şi pe urmă să te aşezi la masă şi să înghiţi o coajă de pâine 
fără să mori. 

— Scoate sticla, îl întrerupse Jucu, şi nu mai bate câmpii. 
Şi pune şi scrisorile la vedere. Ei acum, Mihai, să vezi probă 
de nemernic. 

Ezaru aşeză sticla şi scrisorile. 

— Domnu Jucu, să-mi spui şi mie cum o să fie mâine: 
linişte sau furtună? Bâzâia un fel de vânt pe Dunăre. 

— De unde dracu? O să fie căldură mare şi tot rahatul 
ăsta din bălți o să înceapă să fiarbă. Uite, Mihai, îmi arătă el 
teancul de plicuri, scrisorile astea au fost scrise şi expediate 
acum zece ani, dar n-au ajuns niciodată la destinaţie. Ce 
părere ai? 


— Nu, nu aşa, făcu Ezaru. Trebuie pus în situaţie. Eram 
pe front, domnule, înţelegi? 

— O să măcinăm poveşti de dragoste? Întreabă Maud, 
răsfirând plicurile. 

Ezaru chicoti. 

— Am una cu „puişor scump” şi „înger tăvălit pe petale 
de trandafiri”. Sunt două. E un caz cu ele să mori de râs, şi 
I-am cunoscut pe amândoi, pe-ăia care scriu. Uite, plicul ăla 
galbenu şi ăla cu dungă. 

— Lasă-l puţin, Maud, ceru Jucu. Scrisorile astea, şi încă 
vreo câteva sute, începu el să-mi explice... 

— O mie patru sute optzeci şi două, preciză Ezaru. 

-... sunt în proprietatea lui, închise Jucu. 

— Unşpe s-au pierdut. 

— Ei, spune singur, se enervă Jucu, dacă-mi tot tai vorba 
de la 
Gură. 

— De ce te superi, domnul Jucu, e povestea mea. Deci, 
eu eram pe front şi strângeam poşta. Şi s-au rupt liniile, ne- 
au dat peste cap, şi eu cu calul şi cu doi saci. Mi-a fost frică 
să-l azvârl, cine ştie ce secrete-s înăuntru şi pune mâna 
inamicu. Mai târziu nu m-am îndurat să-i las fiindcă erau 
din piele, şi asta nu-i de colea, nu? Eram cu calul, şi calul 
dacă-l laşi, puţin slobod la gură şi-l faci să simtă zăbala 
când trebuie, te duce cum e mai bine, şi aşa am ajuns eu 
acasă. Am pus sacii în pod. Copii n-am, muierea-mi murise, 
şi ca să mai fac alţii, pagubă... 

— Faci copii ca să ai pe cine iubi. Ceea ce nu era cazul 
lui, spuse 
Jucu. 

Ezaru clătină capul cât pumnul şi se uită la Maud. 

— Într-o scrisoare pe care am deschis-o anul trecut am 
găsit nişte vorbe care mi-au rămas în căpăţână. Cică: tot ce 
închidem noi în vorbe e mai puţin de jumătate din ce vrem 
să spunem. 

— Dar ce, se miră Maud, mai ai şi plicuri nedeschise? 


— Nu s-ar zice, dar am. Douăzeci şi opt. Le ţin pentru 
câte o sărbătoare. În noaptea de înviere am desfăcut două, 
alea de care ziceam adineauri, şi m-am gândit până la ziuă 
la o treabă. E o chestie de potrivire. Aia au scris în ziua de 
opt aprilie, orele patru şi jumătate dimineaţa. Şi iaca a 
căzut ca eu să le deschid tot la un opt aprilie şi tot la patru 
jumătate dimineaţa. Trebuie că este cineva pe undeva care 
le aranjează. Tare aş vrea să ştiu eu câteodată: ce fac ăia 
toţi care au scris acolo? Câţi mai trăiesc şi câţi au murit? Aş 
vrea să por să-i strâng pe toţi şi să mă uit la ei. Eu să fiu sus 
într-un foişor şi ei să fie jos. Înţelegi, domnule, din o mie 
patru sute optzeci şi doi de inşi, minus douăzeci şi opt, care 
nu le-am desfăcut, şapte sute treizeci şi şase de inşi fac cu 
ochiul la femei. 

— Adică făceau, preciză Jucu. Unora le-o fi trecut, iar 
altora le-or fi ieşit ochii. 

— Şi din ăştia, îşi continuă Ezaru statistica, o sută 
patruzeci şi unu vor să se întoarcă acasă o zi, cu puşca, să-şi 
împuşte muierile. 

— Scriu asta acolo? 

— Negru pe alb, îmi răspunse Ezaru. Trebuie să-ţi dau 
să citeşti. 

— Lume în spasme, la hotarul morţii, zise Jucu. Bei? 

— 'Toarnă-mi mie, ceru Maud. 

Jucu îi întinse sticla adusă de Ezaru, rachiu cu şofran, 
cum aveam să văd mai târziu, şi ea îşi umplu paharul pe 
jumătate. 

— Noroc, spuse ea, pentru toţi nenorociţii din toate 
scrisorile astea, şi întâi şi întâi pentru tinerii sublocotenenţi. 
Câţi sunt la număr? 

— Şaptezeci şi unu. Şi exact cum spui: toţi tineri. Şi toţi 
trişti. Zău, nici n-ai crede, la popotă şi în faţa trupei se 
purtau rău, unul mi-a mutat falca cu botul cizmei, dar le era 
frică de moarte. Peste tot ziceau că-i pândeşte moartea. 
Noi, soldaţii, nu prea ne făceam gânduri multe: dacă vine, 
ce poţi să-i faci?! O scrisoare a unui sublocotenent o ţin 


minte pe dinafară. „Mamă, cică, mi-e dor de tine şi n-am să 
te mai văd. Afară bate vânt de primăvară, frige, şi eu plâng 
fără lacrimi, simt c-am să mor. Salută-l pe domnu Nelu, 
spune-i că l-am pomenit pe drumul morţii. El ne făcea măşti 
sub care ne ascundeam şi petreceam de la Anul Nou până 
la Bobotează. Ţi-aduci aminte ce frică mi-a fost când mi-am 
pus prima oară mască şi m-am uitat în oglindă? Nu-mi 
venea să cred că eu eram arătarea aia slută. Am tras să 
smulg barba de câlţi şi de zdrenţe şi degetele mi s-au 
murdărit de smoală. Măştile pentru priveghiu pe care le 
făcea domnu Nelu erau cele mai hâde. Când a murit tanti 
Petrica şi am mers, noaptea, s-o veghem, pe noi, copiii, ne- 
aţi pus să schimbăm măştile între noi. «Trebuie să fiţi urâţi, 
să nu prindă moartea dragoste de voi». N-am ştiut că 
vorbeşti cu dreptate, mamă, eu mi-am scos masca pe 
ascuns, moartea mi-a văzut faţa şi m-a ales. Şi acum nu pot 
s-o mai mint. Mi-am uitat masca atârnată-n cui în odaia 
unde păstrezi leagănul şi toate jucăriile mele”. Îl chema 
Pruteanu şi l-a tăiat în două o mitralieră. Mă uitam cum 
moare şi-mi venea să vărs. Pute, pute al dracului viaţa, 
domnişoară Maud, nu-i aşa? Pute a varză clocită. 

Vorbea suind tonul, provoca, te împingea la jignire. 
Maud nu rezistă. 

— Păi, Ezarule, şi tu o murdăreşti, zise ea. Ştii ce face? 
Se întoarse Maud spre mine. 

— Trăiesc, domnule, strigă Ezaru. Hei, râse el la Maud, 
ştiam, ştiam c-ai să mă iei la rost. Mă ocărăşte, dar ţine la 
mine. Şi eu, prost, mă întărât. 

— Mai mult te joci, zise Jucu. 

Ezaru legănă capul mic, în ochi cu aceeaşi expresie de 
fericire deschisă care nu-l părăsea nici o clipă. 

— Scrisorile mele mă hrănesc, îmi spuse. Eu le-am cărat 
până aici, ele îmi dau de mâncare. Flăcăii de pe malul 
Dunării se aprind repede din dragoste şi sunt proşti. „Măi, 
femeia se ţine cu vorbe dulci. Dă cinci lei, sau zece, după 
cât e de prost, şi uite ici o scrisoare, copiaz-o frumos şi 


trimite-i-o”. Am legat dragostele în şapte sate. Intru într-o 
casă, beau un pahar de vin şi mă gândesc: p-ăştia doi, eu i- 
am adunat! 

— Dar ăilalţi? Întrebă Maud. 

— Care ăilalţi?! Făcu Ezaru. Nu ştii, nu vorbi. Nu există 
ăilalți. E unul singur, şi numai eu îl ştiu. Unul, atât. 

— Păi nici nu-ţi trebuie doi. Unul şi bun. 

— Dar nu-l jupoi, spuse Ezaru. lau puţin. Şi dacă se 
poartă bine, am să duc povestea în groapă. Într-o zi, 
domnule, am deschis o scrisoare. Am citit-o şi am stat, aşa, 
năuc în pat jumătate de ceas. Pe urmă iar am citit-o şi iar 
am stat jumătate de ceas. Am mai citit-o a treia oară şi m- 
am îmbrăcat şi am plecat la Bucureşti. Patru zile am 
întrebat ici, dincolo, şi am dat de persoană. „Domnule, zic, 
aduc o scrisoare. Trebuie să o citeşti. Dar întâi te anunţ că 
am omul meu care păstrează o copie”. Era cazul să mă 
apăr. El o ia, o citeşte şi se face alb ca varul. „Cât?” mă 
întreabă. „Câte puţin, zic, dar în fiecare lună, sau la două 
luni. Eu nu iau pielea de pe om. La urma urmelor, ce vreau 
eu, domnule? Vreau să ne fie bine, şi mie şi dumitale.” 

— Să nu-ţi facă de petrecanie, i-am zis. 

— Nu poate. Atunci, dacă mă omora pe loc, la el în casă, 
era salvat. Nu ştia nimeni. Mă tăia, mă arunca, scăpa de 
bucluc. Pentru că 
Atunci n-aveam om, de frică am spus că am. Dar mai târziu, 
mi-am luat şi om. Uite, i-am spus, ţine plicul ăsta, şi când o fi 
să mor, tu să te interesezi de ce-am murit. Dacă am murit 
de moarte bună, îl rupi, îl pui în foc şi arunci cenuşa în 
Dunăre. Dacă se dovedeşte că mi-a sucit cineva gâtul, sau 
că mi-a dat în cap, îl duci unde trebuie. 

— E-adevărat? Am întrebat, privind uimit la Maud, apoi 
la Jucu. 

— Nu glumeşte, răspunse Jucu. 

— Sigur că nu, spuse şi Maud. Sau cel puţin aşa cred. 

Ezaru, pe scăunelul cu trei picioare, smuci cu degetele 
mari de bretelele cu catarame şi râse. 


— Eşti tânăr, de-aia te miri, dar ai să-nveţi de toate. Ce 
fac eu e o porcărie mică şi poate nici măcar nu-i o porcărie, 
iau foarte puţin. larna, domnul Jucu ştie, mă-ncălzesc cu 
stuf şi cu uscături adunate din baltă, şi mie-mi place de mor 
fumul de cărbune. Când merg cu trenul, de-o pildă, şi e 
frumos, stau pe scară ca să simt în nări fumul de la 
locomotivă. Aş putea să-i cer bani şi pe cărbuni, dar nu, asta 
Zic, e gustul meu, o plăcere personală, cum are şi domnul 
Jucu cu salamul, că mănâncă şi doi metri când apucă, de 
plăcerea asta eu singur trebuie să am grijă. El e obligat să- 
mi asigure numai strictul necesar. Atât. Domnişoară Maud, 
citeşte te rog plicul ăla galben. Scoate, nu e lung ce scrie 
acolo, să vezi. 

Maud despături hârtia şi citi: 

— Las soţiei mele un singur prun, din orice colț al moşiei 
va dori să şi-l aleagă. 

Locotenent Virgil Calamata. 

— Acum desfă-l şi p-ălalalt, ceru Ezaru. Să fiţi atenţi, au 
fost scrise în aceeaşi noapte, la aceeaşi oră. Va să zică ei 
ştiau unul de altul. 

— „îngerul meu, citi Maud. Frumoasa mea, m-am întors 
pe front, dar cu sufletul sunt lângă tine, pe canapeaua 
presărată cu petale de trandafiri. Soţul tău, locotenentul 
Calamata 

— Ajunge, zise Jucu. Nu-mi mai trebuie. Vreau să beau. 
Mai ai o sticlă? 

— Una singură, zise Ezaru. 

— Du-te şi ad-o. Vreau să beau şi să cânt. 

După ce Ezaru ieşi: 

— Tu, Maud, mergi şi te culcă. Iar tu... tu... faci cum te 
taie capul. Ia-l cu tine, Maud, e mai bine aşa. Ştiu eu că 
vrei. Du-te, eu le am pe toate alea din grâu. Hai, ieşiţi. 

— Chiar vrei să dorm aici? 

— Da, desigur, a spus Maud, şi în clipa aceea am ştiut că 
voi fi bărbatul ei. 


Stuful suna aproape, un zgomot mărunt, fără trup, 
fărâmat, luna se turtea pe podele, şi dincolo, în odaia cu 
fereastra spre câmpia de grâu, Jucu începuse să cânte, un 
cântec destrămat, fără cuvinte, spus din gât, prevestitor de 
urlete. 

— Nu vor veni, zise Maud, îmbrăţişându-mă şi respirând 
în carnea mea. Stau şi beau, fără să se mişte, iar când vor fi 
destul de beţi, vor ieşi să înjure bălțile, apoi se vor aşeza în 
patru labe şi vor urla ca lupii. Tu ştii ce sunt eu, Mihai? 

Luna-i aurea gura umedă. 

— Sunt buruiană rea, ca şi Jucu, pe care-l ucide 
singurătatea. Ţi-a spus de ăla cu care am fost anul trecut 
aici? Un prost, care străbătuse Alpii savoyarzi pe linie de 
sport şi spunea mereu: „Nişte munţi nefericiţi, tovarăşe”. 
La despărţire, Jucu i-a trântit două palme: „pentru 
tâmpenie geografică”. 

Dincolo, cântecul lui Jucu urca greoi. Am încercat s-o 
sărut, şi-a ascuns gura. 

— Am rămas orfană la doisprezece ani şi m-a luat să mă 
crească un frate al mamei. Avea trei copii şi-i murise 
nevasta. Şi-au bătut joc de mine. 

Râse, în stuf scheuna o vulpe, Jucu se-ngâna acum cu 
Ezaru. 

— Mai înainte de a împlini şaisprezece ani m-am 
îndrăgostit de George, mijlociul dintre fraţi... 

Apoi, odaia se răsturnă, şi eu am devent George, şi Maud 
femeia mea. 

Apoi s-a făcut noapte adâncă, şi Maud a adormit. Cu 
capul pe umărul meu. Am învelit-o uşor, să n-o trezesc, 
cântecul lui Jucu era acum o înşiruire de strigăte guturale, 
şi, mişcându-mă, am văzut prin geam Dunărea, senin de 
cositor topit, şi, în fund, sub cer, un mal rupt şi, mai la 
stânga, disperarea pământului negru fugind de necunoscut 
prin dedesubtul ierburilor. Am văzut şi o cruce groasă pusă 
într-o muche de gorgan. Un val foşnea aproape de uşa 
gheţăriei, în stuf se căutau două păsări, mirosea a piatră de 


calcar arsă în gropile de var din ţinutul Dobrogei, şi dintr- 
odată mi se păru că tot ceea ce se întâmpla cu mine şi cu 
Maud se mai petrecuse odată, tot cu noi doi, şi tot aici la 
Dunăre, într-un timp care trăise şi reînvia halucinant, hrănit 
cu sânge şi cu spaimă, umbră scuturată din umbre, altar de 
pâclă în care mor gândurile. Dar arunci... uite. Dunărea 
curge prin odaia noastră. Maud râde şi sărută frunza de 
plop care mi-a crescut pe umărul drept, douăzeci de 
călugări scriu scrisorile de pe butuc de măcelărie, îmbibat 
cu grăsime, Ezaru, urcat într-un turn, îi numără: trei, patru, 
cinci. Iu, al treilea, scoală-te, să te văd la faţă. 

Noaptea era pe sfârşite şi Alexandru Jucu se căznea să 
mă trezească. Se crăpă de ziuă şi Maud se sculase şi 
plecase la ştiucă. Ezaru, aşezat în patru labe, cu faţa la 
Dunăre, urla ca lupii, şi Jucu mirosea a rachiu, căpăţâna lui 
ca de cal, cu gingia ruptă, atârna peste mine. „E un cal care 
vrea să bea”, mi-a trecut prin gând şi am întins mâna să 
apuc puloverul de lână aruncat pe podele. Jucu a pus 
piciorul pe el şi m-a împins îndărăt pe pat. Între timp Ezaru 
se lungise pe un petic de rogojină cu faţa în sus, şi continua 
să acoată sunetele acelea barbare, rupte din el ca bucăţi de 
carne. 

— Lup bătrân, zise Jucu, du-te afară, şi-l răstogoli. 

Lupul bătrân se sculă, apoi se aşeză în patru labe, îl 
muşcă de pantaloni, molfăind stofa dintre dinţii îmbrăcaţi în 
viplă, şi se aruncă peste prag, râzând, şi pe urmă îl văzui 
fugind în salturi lungi, de adevărată fiară, pe nisipul umezit 
de rouă. 

Rămăsese, numai cu Jucu, şi el şedea cu piciorul pe 
puloverul meu. Se aplecă şi-mi vorbi duhnind: 

— Eşti al treilea pe care l-a adus aici. Şi eu am înţeles de 
la început că tu nu vei pierde. Ştiam. 

— Lasă-mă-n pace. 

— Nu, se împotrivi Jucu, trebuie să mă asculţi cum fac 
lupii. Eu pot mai bine decât Ezaru, fiindcă stau toată iarna 
aici şi-i ascult. Noaptea, când e viscol şi ei crapă de foame, îi 


văd pe geam. Dar nu pot să mă aplec în patru labe, rămân 
în picioare, uite, acum sunt lup singur, şi urlă, fracturând 
urletul în trei părţi, o chemare lugubră pe un fond de 
aşteptare groaznică. Chem haita, fii atent, şi ea, uite-o că 
vine, urletele galopară scurte, gâfâite, aruncate din gât, a 
cheaguri de sânge, şi acum ne unim şi pornim la pradă, nu 
ştiu ce vom găsi, dar ceva trebuie să fie pentru noi, o coastă 
de vită sau de muiere, eu sunt fruntea haitei, sunt lup şi 
sunt şi câine, caii mă simt din depărtare şi rup hamurile, în 
sate sunt aşteptate cu toporul, şi unul, Alexandru Jucu, 
tremură într-o cherhana, îngheţată şi-i strigă în telefon unei 
centraliste adormite: „La mine au venit lupii, le scăpară 
ochii pe geam”, şi începu din nou să urle şi să chelălăie. 

Se ţinea cu mâinile de tăblia patului de lemn, o zgâlţâia 
şi lătra, şi ochii lui rotunzi, încercănaţi cu roşu, se umflau să 
plesnească şi gingia ruptă i se acoperise de spumă. 

— Termină, dă-o dracului! Am strigat. 

EI se opri si-şi şterse gura cu dosul palmei. 

— A, ţi-e frică! 

Rostea vorbele calm. 

— N-o să-mi înfig dinţii în tine. Pur şi simplu mă distrez. 
Şi nu ştiu să fac altceva ca să-mi treacă urâtul. Poate că ar 
trebui să mă zpânzur de cuiul ăla, arăta cu degetul un 
cârlig îndoit în care atârnau două harpoane. Ah, dobitoc ce 
sunt! Strigă el, şi începu să râdă. Stai puţin şi am să-ţi arăt 
ceva. Tu, zise, tu mi-ai dat ideea. 

Se duse la dulapul din colţ, îngenunche, trase sertarul de 
jos, mută două stinghii, se lungi apăsând cu podul palmei pe 
dinăuntru, o încuietoare secretă ţăcăni scurt şi în peretele 
de scândură se deschise o portiţă. În ascunzătoare, un plic. 

— Eu, anunţă Jucu, eu sunt omul ăla, a lui Ezaru. N-ai 
crezut că există, aşa-i? 

Am tresărit, dar nu mi-am trădat surprinderea. Ştiam cât 
poate să coste toată vorbăria lui, şi văzându-i degetele 
pipăind colţurile plicului şi rupându-le, în timp ce buzele lui 
murmurau ceva neînțeles, mai ştiam că după ce vom 


cunoaşte totul se va întinde golul, vreau să spun că atunci 
chiar mi-am dat seama că se va produce un lucru ireparabil 
şi că n-am încercat, nici măcar nu m-am gândit să-l 
împiedic. 

— De cinci ani îl păstrez. 

Şi-mi întinse hârtia iară să se scoale, apropiindu-se în 
genunchi, şi eu, lăsându-mă puţin pe spate, către fereastră, 
unde murea noaptea, şi se închega, adunată din ape, o 
lumină subţire, poroasă, ca şi cum s-ar fi ridicat de pe un 
osuar, am început să citesc. Şi am citit. 

„ Vei şti, scumpa mea soție, că treburile pe aici merg 
bine dar nu poate fi vorba să capăt nici concediu şi nici 
permisie. Trebuie să fim treji la datorie. lar tu să ai grijă de 
tine şi de fată, că acum sunt vremuri când poţi să-ţi pierzi 
capul uşor pentru că forfoteşte atâta soldăţime, cu bani, cu 
ciocolată şi cu lucruri de captură. De fată ca de ochii tăi să 
ai grijă. Eu v-am făcut rost de câte o flanea călduroasă şi o 
să vi le trimit prin camaradul ăla care dormea în pat 
suprapus deasupra mea şi am băut bere impreună la 
restaurantul «Dorul Ancuţelon» de lângă Căuzaşi, că el 
primeşte la sfârşitul lunii permisie. De ce-i dă lui, îi dă 
pentru că s-a cerut să facă parte din plutonul de execuție şi 
la ăştia le dă permisie. El are un necaz săracu, cu fata cu 
care e în vorbă şi-i scrie. Fata e în casa lui ta-su, şi ea i-a 
scris că o-ntinde şi ta-su şi doi fraţi ai lui care au rămas în 
țară, la pe seu, şi-l cheamă să vie, şi dă doamne să nu facă O 
nenorocire când o veni, că e negru ca pământul... ” 

— Dă-o încoace, zise Jucu şi luă scrisoarea şi o rupse în 
două, apoi o împături şi o rupse în patru şi la urmă o făcu 
bucățele şi scuipă. Nedistractiv! Declară el. Trebuie să faci 
şi tu ca lupul. Hai, eu în picioare şi tu în patru labe. 

În clipa aceea o auzirăm pe Maud, ţipând. Jucu ieşi în 
prag: 

— Ei, ce-i, ce strigi aşa? 

— Ezaru, răspunse Maud. S-a înecat. A intrat în stuf să 
controleze coşurile, a căzut şi... 


— Şi tu plângi! S-a înecat o secătură. Du-te pe plajă, 
caută şerpi, spintecă-i... 

Către mine: 

— Unde-or fi fiind, mă, alea douăzeci şi opt de scrisori 
nedeschise? 

Maud era aproape, n-o vedeam, ştiam că e acolo, o 
auzeam plângând, plângea pentru că îl văzuse murind sau 
chiar ea îl făcuse să moară, în stuf, cu şerpii, cu mulţimea 
de şerpi pe care-i prindea şi-i sfâşia cu briceagul dintr-o 
singură smucitură, şi de care lui îi era frică, o frică 
paroxistică, şi întrebarea lui Alexandru Jucu atârna 
cumplită în necunoscut. Douăzeci şi opt de scrisori sporeau 
primejdia necunoscutului. 

Şi Maud era femeia mea, şi eu eram primejdia lui Maud. 


B. ZEUL PLOII 


Bătrânul se trezi muşcat de nechezatul unui cal. Se 
culcase după prânz, în galopul răsunător al unei herghelii 
pe care doi paznici tineri o mânau la adăpost în Dunărea 
vapoarelor. Tăvălugul duduia pe arie. Se treiera grâul de pe 
cele cinci hectare din Insula Gârluţei, unde nu putea fi 
adusă o combină. Până anul trecut, aici se cultiva cânepă, 
in, trifoi. Noul director al I.A.S. ţinuse cu încăpățânare să 
încerce şi puterea grâului. Soarele ardea în bale albe pe 
Munţii Măcinului şi aici, aproape de apă, pâlcul de plopi 
tremura străpuns de înfiorările urcând din unda fluviului. 
Printre miresme, sulcina era mai vie decât izmă. În 
marginea poienii cu ulm trăsnit, un guşter verde se cocea 
între două pietre şi vâna insecte; un copil, sărind într-un 
picior pe buza ariei, ca să-şi scoată apa din urechi, striga cu 
înălţimi răsturnate: tutun de cerb, iar un al doilea, cocoţat 
pe o buturugă şi ţinând o scoică la ureche, îi răspundea cu 
cealaltă jumătate a descântecului; conuri de brad, apele 


scad, şi, bineînţeles că auzea în scoică marea vuind şi mai 
lua parte şi la o bătălie cu piraţii. 

— Oh, dulce somn am mai dormit! Murmură Bătrânul, 
prinzând în ochii mici, veseli, albaştri, fire oblice de lumină 
seacă de iulie. 

Nu se ridică imediat, o legătură curioasă, un fir prielnic, 
intangibil îl ţinea în continuare cu umerii pe un glas al 
pământului. Putea fi un gând care se scursese din trup, prin 
somn şi lupta cu avariţia pământului, sufletul ţărânii vrând 
să-l soarbă întreg. Bătrânul răscoli cu călcâiul paiele calde 
şi aşteptă ca gândul ăla pe care-l presimţea mohorât să se 
întoarcă în trup, auriu. Pierduse oricum ceva important, 
fiindcă trăia cu iluzia unui spaţiu gol sub inimă, dar, ce 
anume, nu pricepea. 

— Du-te şi te scaldă, îi strigă omul care mâna caii pe 
arie, şi vino apoi să mănânci. Era al dracului de greu astăzi, 
o zi mai cu fundul gol ca asta n-am apucat de mult. 

— Mai întâi, măi Vasile, o să mănânc, răspunse Bătrânul 
şi se sculă, tropăind mărunt din pantofii scâlciaţi, ca să 
scuture pleava de pe haine, cu toate că pe vesta lui de doc 
şi pe pantalonii năclăiţi de jeg nu s-ar fi putut agăța măcar o 
undiţă. Era mărunt, cu braţele scurte şi grele ca nişte 
brânciuri de urs, cu barba numai noduri şi julituri, cu 
obrajii scofâlciţi şi ars până-n măduva osului de vânturile ce 
răscolesc, peste an, Dunărea, asmuţind valurile pe Insula 
Gârluţei, ca s-o înece. Uneori apele tabără chiar peste 
pragul căsuţei lui de lemn, aflată la apusul insulei. Acum, 
din Munţii Măcinului lunecau încoace doze mari de 
nostalgie. Doar pânza unui nor de secetă se mişca 
singuratecă spre malurile din depărtare ale Brăilei. 

— Ce zici de norul ăla, întrebă Vasile, din arie, e ceva de 
capul lui? 

— N-are catarg, măi Vasile. Se risipeşte. 

— Care va să zică, o să ne topim. Dacă atâta minte mai 
are Dumnezeu în devlă... 

— Ce-ai, mă, cu Dumnezeu, neghiobule!? 


— Să se înşire pe sfoară de smochin, să ne dea sare şi să 
ne usuce ca pe lăptici. 

— Eşti tâmpit ca un corn de bou, zise Bătrânul şi se 
apucă să înfulece felioare de hering cu ceapă şi oţet şi mai 
ales pilaf cu carne de berbec. Toţi îl cercetau despre starea 
vremii, fiindcă un frate al lui, care murise de tânăr, fusese 
botezat de-o învăţătoare cu care se iubea, zeul ploilor, şi se 
supărau dacă prevestirile lui nu coincideau cu aşteptările 
lor. „Derbedei împuţiţi. Ca şi puiul ăla de târfa, 
învăţătoarea, care vine şi-acum, când şi când, ca să sărute 
persicul din faţa casei mele, convinsă-n dovleacul ei că 
sufletul lui Anton sălăsluieşte-n trunchiul piersicului!”. 
Mânca în genunchi, înveselit de prostia omenească, seul 
galben i se lipea de buze şi de mustăţi şi Bătrânul nu-l 
ştergea cu dosul palmei, după obiceiul țărănesc, ci cu o 
foaie de lipan. „Rămânea ceva şi pentru furnici, că şi ele-s 
ale pământului”. 

Ai grijă, îl strigă din nou Vasile, să laşi o spată şi pentru 
Andrei Bucur. Flăcăul a furat doi saci de peşte, numai 
mreană şi avat, din bulboana lesnei, unde-au pus lipovenii 
garduri şi-a plecat să-l schimbe pe rachiu la Gropeni sau 
Golăşei. Pe sear-o să-l vedem răsărind c-un butoiaş în 
spinare. 

— În cazul ăsta, măi Vasile, să sar şi eu în lotcă, s-aduc 
nişte pepeni, ca să-i tragem un chefuleţ cum scrie la carte. 
Aduc şi-un şir de covrigi şi-un borcan de castraveciori, pe 
care i-a pus Tulpina la murat, săptămâna trecută. Mama ta, 
Doamne, a vârât în zeama lor un munte de mărar. 

Azvârlă-te imediat la drum, nu-mi sta să cloceşti viermi 
de mătase! Tuleşte-o! Vasile roti frumos biciul pe deasupra 
cailor şi tăvălugul de piatră bubui, fărâmând paiele de grâu. 
Munci, strigă Vasile, besmetic, bem, trăim. Vocea lui 
tunătoare stârni dangăte în lumânările plopilor, trezi 
veveriţele din coroana stejarului înconjurat de tufe de 
ghergheni şi înălţă la doi stânjeni în aer aromele amărui ale 


pelinului. Bătrâne, reluă Vasile, frumoasă nevestică ţi-ai ales 
ca să-ţi încălzească ciolanele înainte de moarte! 

— Cine-i ager ştie să culeagă. 

— Sau să cumpere, răspunse Vasile. Haide, caii! Hai, 
talanilor! 

Bătrânul râse, măgulit şi cobori la Dunăre prin vadul 
rupt de herghelie. Acolo, patru inşi din ceata trimisă la 
treieriş cotrobăiau după raci prin scorburile malului, goi ca 
dracii. Bătrânu-i semănă c-un pumn de boabe de grâu, să 
aibă noroc, cu toate că numai un prost mare scociorăşte 
după raci în toiul căldurii, dar te pui cu norocul prostului?! 


Dezlegă lotca, potrivi lopeţile în măselele lor de lemn şi 
intră în furia curentului, cu botul în susul fluviului. Până 
acasă urma să facă 5-6 km, drum crâncen. Dar acolo, în 
pridvorul cu brâul sporijinit în doi mesteceni era Tulpina. 
Lumina după-amiezii avea coaja roasă, ca nuiaua de vişin 
trecută prin gura unui iepure. Lotca spărgea conturul 
răchitelor răsfrânte în unde. Lopeţile închegau două uliţi de 
clipoceli. Miros vag de struguri ananas, de ferigă, de nămol 
şi de iasomie cu buza umflată de fluturi. În luxura sălciilor 
de pe grinduri, granguri, ghionoaie şi puzderie de sticleţi 
înălţau cântece subţiri şi îngâmfate că nu le pasă de 
oameni, vapoare sau barcaze atâta vreme cât în 
necuprinsuri domneşte o vară dulce. „Ăsta nu-i timp să stai 
la Dunăre, minunat ar fi să urc, acum, în munţi, la smeură, 
cu hăituşcă”. Aşa-şi dezmierda Bătrânul nevasta. Transpira 
vârtos, pentru că Dunărea, lină la suprafaţă, se dovedea 
hârbară la două palme adâncime. Vâslind, frunzărea timpul 
înapoi. Trăise până la şaizeci de ani încolţit de nevoi, apoi 
într-o toamnă răzbunase toate umilinţele, punând carmace, 
hoţeşte, în drumul sturionilor, la gurile fluviului. Nu l-au 
prins, s-a întors în Insula Gârluţei şi, în drum, s-a abătut 
printr-un cătun de ţigani şi a cumpărat-o pe Ilulpina, plătind 
cinci blâni de lup, o salbă de aur şi două sute de perechi de 
potcoave de cal, tatăl fetei ţinea fierărie în drumul 
Râmnicului. 

Apropiindu-se de casă, Bătrânul se pomeni umblat pe 
neaşteptate de-o întrebare semănând cu luna rămasă pe 
cer, în naivitatea ei, ca un pumn de zăpadă fragedă: „oare 
cum face Dumnezeu o hâituşcă? Păi, trebuie să fie o 
vrăjitorie simplă: dezbraci de aburii lui de vadră de lapte 
proaspăt muls, jupoi pieliţa de pe o prună brumărie, sufli 
aburul laptelui înăuntru, adaugi pete de must pe locurile 
menite să rămână oacheşe, pui deasupra doi clopoței care 
se izbesc cap în cap singuri şi râd mereu, neatinşi de vânt 
sau de altă nebunie, apoi strigi scurt: Tulpina! Şi ea vine, 
călcând tiptil şi te ameţeşte. E-he, dar mai trebuie să 


presari pe-acolo şi o mie de toane şi o mie de amăgiri. Sau 
nu, astea răsar singure”. 

Opri lotca în vama casei, două scânduri îmbucate în jurul 
unei sălcii vinete ale cărei frunze picură neîncetat apa 
sorbită din fluviu, şi intră pe cărarea mărginită de maci de 
grădină roşii, înalţi, atinşi la şold de câte-un fir de lăptucă 
sau de mărar precum şi de globuri de sticlă, în aceeaşi 
culoare cu macii, potrivite pe vârful a zece araci. Pe luciul 
pârâiaşului care vine din mlaştini şi se varsă în Dunăre, 
ocolind casa prin dreapta, măcăia un cârd de rațe, iar la 
fund, într-un luminiş al bălții, o lebădă ciugulea din duhul 
apelor pocăință, înţelepciune şi peşte pe aleselea. 

Simţindu-l, Tulpina apăru în bătătură, oprindu-se între 
piersicul sărutat cu patimă prelinsă-n nebunie de-o 
învăţătoate năpădită de amintirea zeului ploii şi un 
mesteacăn cu crengile încărcate de-o melancolie mlădioasă. 

Scundă, subţire, cu părul împletit într-o coadă lungă, 
adusă între sâni, cu buzele groase, răsfrânte, dospind 
fantezii leneşe, mesteca încet un lăstar de viţă acrişor şi 
rotea viclean un genunchi, parcă să-l scuture de lăcomie şi 
dorinţi. În întunericul ochilor verzi scânteiau nesfinţenii de 
bozie. Îşi lipi capul pe umăr, ca al unşpelea glob încheind 
şirul şi rosti cu dojană: 

— Bătrâne, bătrâne, bătrâne. Mă bănuieşti şi umbli să 
mă prinzi, iar eu, săraca de mine, am spălat toată ziua rufe. 

Bătrânul râse scălâmb şi-şi înfipse deştele adânc în 
muşchii vlăguiţi ai piciorului drept, ca să fărâme 
zvârcoliturile unui crâng. 

— Crăpi de zăduh pe arie. Pârjol. Of! Greu mai plătesc eu 
dreptul de-a sta în căsuţa asta. Mă ţin ticăloşii numai la 
fundul vânturătorii. Am gâtul căptuşit cu hoaspe şi pleavă. 

Scuipă, hârâit, ca să facă dovada că-i e gâtul încuiat. 

— Să-ţi dau nişte apă rece. 

Lipăind cu tălpile goale. Tulpina îi aduse o ulcică plină, şi 
Bătrânul bău cu înghiţituri largi, fericit să ea avusese grijă 


să pescuiască din cofa şi-o bucăţică de gheaţă, care i se 
izbea de dinţi. 

— Hăituşco, mi-ai dat sănătate. Ia zi, te-ai frecat azi cu 
mirodenii? Vanilie, praf de scorţişoară... 

— Mi le-ai aruncat pe Dunăre, astă primăvară, ce, nu mai 
ştii?! Ziceai că mă gătesc pentru pădurarii ăia veniţi să 
însemneze plopii de tăiat. 

— Ei, ei, nu te supăra. Am venit să iau patru pepenoaice, 
nişte covrigi şi un borcan de castraveciori. Facem o 
petrecere la noapte. 

— Din partea mea poţi să iei şi alea două şuviţe de 
slănină atârnate la streaşină şi ăia douj-de butuci de vie şi 
cureaua de ascuţit briciul. Apoi se îmbună. Vrei o strachină 
cu ciorbă de mreană? Mi-a vândut un lipovean mreană pe 
rachiu de pere. 

— Nu, mulţumesc, azi am mâncat bine. Mai degrabă aş 
zice să vii colea lângă mine, să-ţi despletesc coada şi pe 
urmă să ţi-o împletesc la loc. Dacă vrei să ştii, am venit 
încoace, fiindcă mi-era dor să te văd. 

— Dar ai plecat de-acasă abia în zori. 

— E-he, nici nu mai puteam să te fac din ochi de dor ce- 
mi era. 

Bătrânul se aşeză pe laviţă, cu oasele trosnind, iar 
Tulpina, pe 
Pământ, cu capul pe genunchii lui. Bătrânul luă în mâini 
coada împletită din trei şovoaie, o lipi de obraz, o 
dezmierdă, o sărută. Părul Tulpinei mirosea a vulpe 
furişându-se spre smintelile firii, Bătrânul îl prefira printre 
degetele descărnate şi i se părea că-n moliciunea de fum, în 
gustul puţin sărat desluşeşte uneltiri, foşnete, adulmecări şi 
pierderi. Respira înfrigurat. Miresme topite-i gâdilau nările 
şi-i răscoleau pieptul. Se juca în neştire, cuprins de-o 
suferinţă blajină, dar pe Tulpina o simţea încordată, 
colţuroasă, stăpânită de-o enervare latentă, gata oricând să 
se dezlănţuie. La un moment dat, trăgând cu ochiul la 
rotocoalele pe care le făcea vântul în stuf, plimbă şi el 


jumătate din coada despletită peste podul palmei stângi. 
Cercurile-i ieşeau obosite. „Mai dibaci din scorniri ca mine 
vântul, îşi zise Bătrânul. Ia, acolea, o răsuflare iscată nu se 
ştie de unde şi toate i se supun: iarba, plopii, apa”. 

— Şarpele mă-ti de fată frumoasă, o-njură el, tămâiat pe 
dinăuntru de-o bucurie intensă, ai o ceafă din care-ar 
muşca jderul pâna-ar muri. 

— Mă iei şi pe mine la petrecerea de la noapte? 

— Nici prin gând să nu-ţi treacă. Dacă vrei să te distrezi, 
îţi scot un cal din herghelie, treci Dunărea, o iei pe Călmățui 
în sus şi jefuieşti pe undeva o casă. 

— la te uită, zise Tulpina, ai vrea să mă vezi la puşcărie. 

— Mai bine să te ştiu acolo decât la petrecerea de pe 
arie. 

— Mi-ar place să ştiu şi să-i calc în picioare pe Vasile şi 
pe Andrei Bucur. 

— Se uită rău la tine? 

— Se uită ca tâlharii. 

— Doi nenorociţi zise Bătrânul, plin de dispreţ, şi cu 
Tuleaşcă, vărul lui Vasile, al treilea. Ăsta o să-nfunde ocna. 
Mergea cu motocicleta cu ataj pe digul Insulei mari şi se- 
ntâlneşte cu miliția călare. „Ce-ai în ataj, sub muşama?”. 
Două oi pentru cantina zilierilor”. Îl căută. În ataj, amanta. 
O-njunghiase şi se ducea s-o scufunde-n mlaştini. 

— Crezi c-o să plouă în seara asta? Întrebă Tulpina, 
nepăsătoare la drama lui Tuleaşcă ăla. 

— În iulie nu plouă niciodată în ţinutul Brăilei. În afară 
de cazul când o ştiucă, regina ştiucilor din Dunăre, se 
împănează singură cu ierburi aromate, şi se-azvârle tocmai 
pe masa episcopului din Buzău. E timpul să mă-ntorc la 
arie, asfinţeşte soarele. Caută-mi un şir de covrigi. 

Tulpina intră în casă, Bătrânul se îndreptă spre magazie 
să ia un coş de nuiele în care să pună pepenoaicele. 
Aplecându-se să treacă pe sub frânghia plină de rufe întinse 
la uscat, descoperi pe culme o 


Cămaşă albastră, care nu era a lui. O pipăi, îi măsură 
mânecile, îi mototoli poalele în pumn, lucru străin. În loc de 
coş înhăţă din magazie securea şi, cu mintea uscată de 
durere, veni în bătătură, decis să taie mesteacănul, care 
oferea gratuit lecţii de visare şi era copacul preferat al 
Tulpinei. Înainte de a repezi fierul în furca albă, strigă cu 
beregata încleştată: 

— Nanina! 

— Nanina, primi răspuns din casă, ţi-a fost nevasta 
dintâi. Pe mine mă cheamă Tulpina. 

— leşi afară, cum te-o fi chemând, să vezi cum îţi dobor 
mesteacănul. 

Perdeaua de tifon acoperind dreptunghiul uşii, subţire s- 
o spargi cu limba, fâlfâi într-o zbatere lungă, apoi fu smulsă 
din vergeaua de alamă şi, sub urzeala albă, mai mult o- 
nchipuire, Tulpina înaintă câţiva paşi pe bătătură. Se opri în 
faţa mesteacănului, înălţă braţele, soarele-i pistruia ochii 
verzi, şi boarea de pe Dunăre, poate clipirea dintâi a 
asfinţitului, o dezveli în întregime şi timp de o zvâcnire de 
secundă, Bătrânul şi lăstunii rupând aerul grădinii văzură 
aievea cum aburii de pe o vadră de lapte proaspăt muls se 
adună în pieliţa unei prune brumării şi iau trup de ţigancă. 
Ea râdea, cu dinţii ca un hârb de pietre scumpe, şiretlicuri 
păcătoase, intonaţii batjocoritoare, Bătrânul scăpă securea 
lângă picior, iar plopii cu creştetul muiat în prima zi din 
Paştele asfinţitului, lăsară pe vânt cel dintâi smoc de frunze 
galbene al anului. 

— Pleacă, rosti încet Tulpina şi Bătrânul, luând coşul cu 
cele patru pepenoaice, o pomi, poticnit, pe cărare. Stai! Se 
răzgândi ea, şi Bătrânul înţepeni la jumătatea drumului, 
speriind un stol de vrăbii care ciuguleau gâze din măciuliile 
unui ciulin cu braţe de candelabru. Fu o clipă de zăcere 
încremenită în care toate elementele ieşiră din ordinea 
logică şi intrară sub seducţia despreunării de timp şi sub 
conducerea magică a Tulpinei, remorcherul călcând apa 
spre ostroave, cu un şir de luntrii după el, se opri, înţepat în 


burtă de un lanţ de vârtejuri alcătuite în tot atâtea coloane 
de sprijin; lipovenii, cu ciorchini de țânțari în măturoaiele 
bărbilor, scăpară sticla de votcă de-o plimbau din mână-n 
mână şi sticla atârna, mirată, între capetele lor; iole şi 
lepurii şi căprioarele ce trecuseră peste digul Insulei mari, 
ca să se adape din Dunăre, ascultau, cu botul vârât în undă, 
cum se scarpină vântul pe felia de boabe de bronz căzută în 
ierburi din bătaia, stinsă acum, a unui clopot de biserică; o 
pisică sălbatică făcea pândă searbădă sub un ciot negru. Dă 
jos de pe tine, zise Tulpina, lăsând Dunărea şi viaţa să-şi 
continue împliniri şi scăderi, dă jos cămaşa slinoasă şi 
îmbrac-o p-aia albastră. 

Bătrânul urmă supus porunca: scăpă de zdreanţă 
îmbâcsită cu ţepi de spice şi intră cu trei sferturi din trup în 
cămaşa albastră, încă umedă la platcă şi la guler şi mirosind 
a slin. Se încinse tacticos peste mijloc cu şnurul de mătase, 
isprăvit în doi ciucuri aurii, pe care-l dibui ascuns într-o 
mânecă şi îndrăzni spre nevastă un surâs care-i strâmbă 
gura. 

— Pleacă, repetă Tulpina. Şi la noapte am să vin să vă 
văd murind: pe Vasile, pe Andrei Bucur şi pe tine. 

La debarcader, când să coboare în lotcă, Bătrânul auzi 
securea izbindu-se în lemn. O dată, de două ori. Gemu 
scâncit: mesteacănul! 

La a treia bătaie, un scârţâit dureros, ţipătul morţii 
sorbind cu gâlgâieli sucuri fragede, îl vesti că mesteacănul 
cădea la pământ. 

— Doamne, ce mârşăvie! Şi cu brânciurile lui de urs 
înlănţui salcia plângătoare. 

De pe treapta de sus a cărării, Tulpina, ţinând securea în 
lungul coapsei, ţipă înfundat: 

— Pleacă! Dă-i măcar piersicului o şansă. 

Bătrânul împinse lotca pe apă. Cămaşa-l ustura. Parcă 
era plină de răni care se lipeau pe el. Ajunse la arie pe 
înnoptate. Cei din ceată sloboziseră caii la păscut, în poiană, 
adunaseră grâul în două movile acoperite cu pături şi 


rogojini şi, fărâmând în falei picioare şi spinări de raci, beau 
rachiu cu stacanele dintr-un butoiaş cât burta unei iepe 
pline cu mânz. Lipsea Andrei Bucur, poate el era ăla care se 
bălăcea în Dunăre, dincolo de perdeaua de gherghini. 

— Măi băieţi, zise Bătrânul, sugând o gură de rachiu, 
mai aduceţi nişte maldăre de stuf, să le-ngrămădim pe grâul 
ăla, că mai încolo o să plouă. 

— De unde să plouă, întrebă Vasile, din stelele alea cât 
pumnul!? După prânz, singur ziceai că nu-i rost de ploaie. 

— Atunci nu purtam cămaşa lui frate-miu Anton, zeul 
ploii. Hăituşca mea a scos-o din teancul de rufe rămase de 
la el, a spălat-o şi mi-a dat-o mie, să fiu şi eu Zeul ploii. Vine 
sigur o ploicică. 

— Pe dracu să te ia! Zise Vasile. Aia de pe tine-i cămaşa 
lui Andrei Bucur. 

Bătrânul amuţi. Dădu pe gât toată porţia lui de rachiu şi 
merse de se lungi pe-o movilă de grâu. După o vreme, 
Vasile-l1 auzi gemând. Veni lângă el. 

— Bătrâne, stăpâneşte-te, învaţă să înduri în gând. 

— De ce, Vasile? 

— Împrumută pâinea chipul suferinţei. Şi nu-i voie, nu-i 
drept. 

— Asta aşa-i, conveni Bătrânul, şi se refugie de pe movila 
de grâu în culcuşul de paie în care dormise la prânz şi ceva 
se scursese din el, pe veci, în sufletul ţărânii. 

Adormi târziu ca să se viseze ploaie. 


BEŢIA IRANDAFIRULUI 


Vraja ţinea de mai multe zile; de când ţinea şi viscolul, 
cel mai puternic, dar şi cel din urmă din anul ăla, o ştiau 
prea bine amândoi, pentru că se aflau în martie. 

De data asta începuse Sultana, prin somn: 


— Unitatea şi grava încredințare a materiei, 
concentrarea frumuseţii într-o singură picătură de aur... 

— Ce vorbeşti tu acolo? Întrebă Tudor, ridicându-se într- 
un cot pe pernă, şi o cuprinse întreagă cu ochii: încă grea 
de somn, cu cărnurile pietroase, părul întunecat, bătând în 
albastru, cu pântecele alb şi leneş sub furoul negru ridicat 
mult deasupra pulpelor, Sultana era o minune supusă, o 
toleranţă devastatoare, o imensă aşteptare nemaiştiind 
nimic din ce-a fost. Întinse mâna încet, protector şi lacom şi- 
i mângâie sânii mirosind a pofte răpuse şi altele crescând 
de nedomolit. Dogorât de moliciunea mişcărilor ei, de le 
stimulase, de suspinul adânc şi răsfăţat (viclenie răsărind în 
topiri de miresme!) încremeni o secundă, suspendat într-o 
pierdere fericită; încremenise şi viscolul, nu mai bătea 
mătănii la geam, dar se rupea timpul, ningea cu bucăţi de 
timp sedus de noaptea desfăcându-se din trupul Sultanei, 
cu fulgi şi fluturi de timp veniţi să întinerească în odaia 
învăluită în căldură de lemne, în patul cu tăblii zugrăvite. 
Un geamăt scurt, ca o ţâşnire de gând neatingând rostirea. 
Viscolul izbi din nou cu umărul în pereţi. Lampa cu abajur 
pictat (siluete roşii se înecau şi înviau în subţirimi de ape 
verzi) se legănă, mutând un diamant rotund pe centrul 
tavanului. În taina dintre două bufnituri ale viscolului, 
Sultana surâse din nou, cu ochii închişi. Surâsul trecu şi-n 
palma lui Tudor, fiindcă simţi că de la palmă se ameţeşte şi 
de la atingerea furoului negru, care nu era altceva decât 
respiraţia de noapte a trupului ei, o țesătură de păianjen 
fluidă, păgână, veselă, o somptuoasă jubilaţie a simţurilor. 
Vorbele spuse prin somn de Sultana, pricepu, uimindu-se, 
erau vorbele pe care-şi începuse el lecţia în ziua când se 
cunoscuseră. „M-a visat!” Râse limpede şi se lipi de bucuria 
descoperirii. Sfârcurile ţâţelor ei prinseră să bâjbâie sub 
deştele lui. 

— Vâslaşul meu... Vâslaşul meu de noapte. 

O vâsli într-un golf de iasomie. Viscolul urla, însoţindu-i 
spre luna iulie, prin vaduri în pantă repede, cu deosebită 


râvnă. 

— Eu sunt luntrea, murmura Sultana, şi-n ea lumina ea 
atât de bogată încât făcea umbre. 

Lui Tudor, doi stropi de vin amar i se lipiseră de buze, îl 
ardeau şi nu putea să-i scuture. „îmi vor găuri buzele”. Fără 
să-l mistuie pe de-a-ntregul, îl ardeau stăruitor, săgetându-i 
inima, creierii, oasele; ardeau fără să distrugă carnea şi nu 
le seca fulgerul o secundă. 

Gura Sultanei, lampa verde... 

“Nici măcar n-au stins lampa neruşinaţii! Se coţopenesc 
pe lumină. Când ajungi la trecătorile de pe urmă n-o să mai 
faci deloc. La bătrâneţe, numai viscolul e ca altă dată. Şi 
rachiul. Până la şaij' de ani, dacă ai pe dracu-n tine, profită 
de el. Cine stă în cumpănă trece-n rândul doi şi cântă: 
aleluia! A fi năuc e treaba inimii, treaba minţii e să nu bată 
şi ea câmpii în acelaşi timp cu inima, că atunci praful s- 
alege de toate. Şi de ce să nu s-aleagă? Căci prea far' de 
legea meeea, Tu, Tu, Doamne, doar Tu ştii adevărul, pe 
care-l arunci pe cântar sau în balanţă, ca să-l răstoarne 
baba Veturia într-un coş de rafie, peste două gheme de 
zdrenţe, pe când vântul urlă-n horn şi sub ceaunul cu prune 
arde o hulubă ruptă, o să ardă şi roţile căruţei, tot nu mai 
sunt cai, iar Veta de la Vâlcelele a vândut, de Crăciun, suta 
de nuci cu douăjcinci de lei, s-a umplut de bani, am băut 
împreună rom Jamaica şi-am mâncat iepure; altădată când 
eram tinere, mâneam cocori de dropie, curcani sălbatici, 
castane încolţite-n zahăr. Hei, bătrâneţea e un măgar 
îmbrăcat în piatră, când eşti bătrân doar viscolul se mai 
holbează la trupul tău!! 

Drossilia (muscă beţivă, aşa o poreclise Tudor Borca pe 
mama Sultanei, în noaptea când bătrâna se îmbătase 
cumplit şi căzuse pe malul Dunării, rupându-şi o mână şi un 
picior) sta în tindă, lângă vatră, pe un scăunel cu trei 
picioare, ţinând în mâinile adunate în poală un strugure 
stafidit, mâncat numai pe jumătate şi un ciocan de rachiu în 
care strecurase două boabe de piper roşu. Fierbea grâu şi 


orez cu prune ca să-i facă pomană lui bărbat-su, care 
murise înecat în mlaştină, îmbrăcată în negru de sus până 
jos, înţepenise pe scăunelul ei, scundă, vlăguită, cu gura 
îngustă şi veninoasă, cu faţa numai zbârcituri. În tindă, 
dacă nu în toată casa, mirosea a pâine proaspătă, a viscol 
încolăcindu-se în gura hornului şi a idee de lut culeasă de 
vântul trosnind prin pârloagele cu pelin. Pe un taburet, la 
îndemâna Drossiliei, pe un fund de lemn, o scrumbrie 
tăiată-n felii subţiri amestecate cu ceapă tocată şi patru 
coltuce de pâine pufoasă, muiate-n ulei de măsline. Dând 
rachiul de duşcă, bătrâna icni şi rămase cu gura căscată la 
icoana din peretele de la răsărit, prin care plutea un stol de 
îngeri, unul ieşise pe jumătate din cadru, lăsând înăuntru 
numai două picioare fragede şi-un colţ de aripă; unde era şi 
cu ce se hrănea capul lui dispărut?!”. „Ştiu ce-i cu el, dragii 
mei, s-s dus să bea depărtări. Parcă viscolul nu bea 
depărtări?! lar eu nu beau tutun? De la tutun mi-a crescut 
mustaţa. Adevărul e că la bătrâneţe toate ne schimbăm în 
fluture cu corn şi mirosim a tămâie. Eu alung tămâia cu 
tutunul. Fumez pipă, dragii mei şi-mi pregătesc singură 
tutunul după reţeta pe care pictorul Miracovici i-a dat-o 
sor-mi Caliopi, la Brăila, când i-a făcut portretul, i-a dat şi o 
brățară cu safire. Biata Caliopi! A dus o viaţă tulbure. larbă 
mănoasă, iarbă de mlaştină, ca şi iarba lui Aurel Porumb, 
care mi-a fost bărbat douj'de ani. Un inginer constructor 
din Brăila mi-a trimis, de peste veac, o scrisoare găsită într- 
o sticlă îngropată în pământ, când au dărâmat magaziile din 
port. Cică: noi, marinarii colţaţi ai Brăilei, la serbarea de 
Sfânt Ilie 1933, am ales-o pe fiica portului, Caliopi, regina 
balului şi din agoniseala noastră i-am cumpărat două lăzi de 
caramele. Pe urmă am răsturnat pe dos prăvăliile de pe 
chei ca să-i luăm rochie de bal pe care s-o îmbrace aşa cum 
îmbracă ploaia trupul ei de sirenă când ne aşteaptă, 
toamna, să ne-ntoarcem de pe Dunăre, la iernat. Am băut 
sticla asta cu sete, am scris biletul, fiica portului l-a 
parfumat, trecându-l pe la subţioară, l-am închis în sticlă şi- 


am îngropat sticla la temelia docurilor. Cine-o dărâma 
docurile vechi, ca să facă, altele noi şi-o găsi biletul, s-o 
pomenească-n rugăciuni le Caliopi, de loc de comuna 
Ochinebun, întrucât ne-a fost tare dragă şi l-am snopit în 
bătaie pe nemernicul care, la primul tur al vasului închinat 
reginei balului, a strigat: trăiască madam Săpun. Să fiţi 
veseli ca şi noi... 

La Caliopi, dragii mei, am înghiţit cea mai fină băutură. 
Alexander I îi spunea. Pahar înalt, cu buzele unse cu 
scorţişoară, iar înăuntru whisky şi lapte, două degete. 
Seara, ne-am dus la circ şi-am fumat ţigări răsucite din 
tutun Miracovici şi cum, din pricina căldurii, cupola era 
deschisă, femeile-şi şopteau: pe-aici, prin vecini, cineva face 
dulceaţă. Cel mai bun tutun de pipă mi l-a dăruit Tudor 
Borca. Borkum Riff, Cherry Cavendish. Marcă germană 
după licenţă suedeză. În ziua când a venit s-o ceară pe 
Sultana, eram în curte, între patruj de străchini pline cu 
miere pe care s-o coacă soarele. El purta barbă, o coreletă 
mai degrabă. Intră şi: săra' mâna, doamnă învăţătoare 
Veturia Porumb, am venit să vă cer mâna Sultanei. Sunt 
profesorul ei de română, o iubesc decând era în clasa a 
noua, dacă mi-o daţi mă voi muta în bălți, să vă fim sprijin la 
nevoie”... „Vrei să-ţi dăruiesc un dar ceresc, băiete?” Şi nu 
ştiu de ce-mi venea mereu să-i zic: Tudorel, coadă de purcel 
şi toate celelalte, fata asta frumoasă nu-i şi nătângă. lar 
acum, mi-a scornit poreclă: Drossilia. Dar parcă Sultana-i 
mai brează! Când avea trei ani, o băteam să mă sărute şi 
nici bătută nu s-apropia de obrazul meu. În schimb pe 
Tudor Borca îl sărută şi când e la masă şi-n curte şi la 
gârlă... Auziţi, dragii mei, cum mai vuieşte nucul din 
grădină şi arborele pavonia. Viscol cu gâştele grase. Alde 
nepotu-meu au uitat poarta deschisă şi viscolul năvăleşte-n 
ogradă ca două sănii gonind scoarță lângă scoarță. Sultana 
nu şi-a scos măcar brăţările de argint pe care le poartă la 
gleznă. Aseară am văzut-o luând pe furiş punga cu cimbru, 


să-şi frece ţâţele cu smocuri de cimbru, să-l ameţească pe 
bărbat-su”... 

Deodată, vorbele i se deschiseră singure pe buzele 
supte: 

— Trece viscolul, ziditorul. N-au voie ăia din Ardeal să se 
laude cu iernile lor domoale. Noi avem ierni de strâns în 
braţe fata... Câteodată şi soacra (Tare). În noaptea asta, 
când se destrăbălează cine vrea cu cine poate, umblă 
zănatic un cal alb, înconjurat de patru lupi albi, iar 
deasupra lui dau roată patru ulii albi. Calul aleargă cu gâtul 
tăiat şi din el curge numai sânge alb; când sângele se va 
înnegri, lupii se vor năpusti asupra lui, ulii îi vor sorbi 
ochii... Hei, dar la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, 
caii albi s-au dus dracului cu toţii. La omida cât ţigara să nu 
mergi c-un pui de prun... 

— Auzi, îl clătină Sultana pe Tudor, dincolo, mama-şi 
spune singură poveşti. Spune-mi şi tu una. 

— Pot să-ţi spun, zise Tudor, una, două, trei, patru... Câte 
vrei. 

— Frumoase? 

— Care mai de care. 

— Spune-mi una, două, trei, dar toate despre dragostele 
tale. 

— Le suporţi? 

— Le ador. 

— Sunt crude. 

— Sunt minunate. 

— Un izvor, în malul Călmățuiului, mic, pitic, prizărit, 
nenorocit... 

— Nu e rău să fii izvor, îl întrerupse Sultana, dar chiar să 
te verşi 
În Călmățui! Nu mi-ar place. Poate, fiindcă sunt de la 
Dunăre. 

— Dar ţâşnea chiar din coasta unei vii. 

— Aşa mai merge, conveni Sultana... 


Caracterul câmpiei, mai bine zis liniile ei sunt, acolo, 
ursuze. leşind din câmpia Buzăului, ca să pătrundă în 
câmpia Brăilei şi să se azvârle în Dunăre. Călmăţuiul face 
un cot larg, bântuit de nisipuri. Din via l-alde Tudor Borca, 
plantată pe o terasă rotundă, la jumătatea malului, se 
desluşeau prin aerul vechi, plin de fum de tizic, cele patru 
vaduri prin care se năpusteau flăcăii la jefuit trenurile de 
marfa, după război. Şeful lor fusese comandant de tun la 
regimentul 1 artilerie ortodoxă din Timişoara. 

În tindă, Drossilia cânta lălăit: Doamne, dragostea mi-ai 
luat, băutura mi-ai luat, oboseala mi-ai lăsat, Doamne, 
doamneee. Haida, lume veselă, înc-un chef!... 

— Eram în vie, fierbea luna iulie. Bărăganul, matahala 
aia de câmpie, numai drumuri, pelin şi porumb, încălecat de 
fântâni cu cumpănă, era tot o arşiţă fâşiată. Căpiat de 
căldură, stăm rezemat de trunchiul zarzărului din marginea 
viei. Ticălosul ăla de comandant de tun din regimentul 1 
artilerie ortodoxă găurise trunchiul caisului c-un glonţ de 
carabină tras de la zece paşi. Petrecusem o funie prin gaură 
şi mă chinuiam cu umărul în ea ca un cal în gura de ham. 
De la un timp, am văzut că salcâmii de pe mal plecaseră 
spre Brăila, lăsând la vie numai tufele de răchită, care 
opresc nisipul sau îl cern, şi atunci am plecat şi eu. Intru 
într-un oraş din Elveţia, vecin cu Germania federală, urc o 
stradă pavată cu piatră roşie şi dau în Leningrad, schimb 
trenul la Ungheni, mă dau jos într-un sat unde am iubit, 
când eram copil, o fată, pe partea stângă e duminică, pe 
dreapta e marţi şi zăpuşeală, beau vodcă cu actualul ei 
bărbat şi mâncăm castraveți, apoi cobor strada aia în 
Elveţia, care acum e în Suedia, strada e pavată, acolo, cu 
piatră galbenă, se termină într-un munte şi niciodată nu 
ajung la capătul ei, ajung în altă gară, înconjurată de vile 
cochete, trec în Belgia, ajung la Ploieşti, unde, între nişte 
garnituri de tren în formare, mişună o lume nebună, care se 
evacuează, mă sui într-un vagon la Făurei, locomotivele 
ocolesc râul Buzău, revărsat (la Ploieşti se fuduleau sănii 


trase de cai), cobor la Râmnicu-Sărat, cu un geamantan de 
piele maro, pornesc pe un drum prăfuit spre Brăila, luna e 
un cal de lut galben, fără căpăstru, linge praf şi nu se mai 
satură, dar cererea de înscriere în ceape, liber şi nesilit de 
nimeni, calul nu ia în seamă strada aia din Elveţia prin care 
fug eu spre o gară unde aşteaptă acceleratul pentru Austria 
şi sunt trist că niciodată n-am ajuns până-n capătul străzii, 
n-am avut bani şi nici în Moscova n-am intrat, am rămas 
undeva, într-un crâng de mesteceni, sărac, fără slujbă şi 
aştept pe peronul unui palat uriaş, plin de oameni cu căciuli 
de astrahan cu clape, care mă invită să merg cu ei la cules 
ciuperci răsărite pe o zăpadă neprihănită. Fata lui Zăpadă 
Ion Tureanu, Zăpadă Anca era în vie... 

— Haluncinai. Din pricina căldurii. 

— În vie intrase Anca Zăpadă, îmbrăcată mireasă. Se 
oprise la al treilea butuc de mine şi mânca struguri negri. 
Scăpase o boabă pe voal şi voalul se pătase. 

— Ce nebunie o fi în nunta aia! Îi zic. Te caută mirele, 
stolnicii... 

— Nu-mi pasă. 

— Întoarce-te! 

— Unde? În lumea bucuriei? Ce făptură de băiat mai eşti 
şi tu! Eşti numai oase gânditoare. Am venit la tine ca să dau 
foc neamului Tureanu. 

— 'Ţi-am fost învăţător. 

Şi-i fusesem două luni, o suplinire. 

— Ţin bine minte scrisoarea pe care tata ţi-a trimis-o 
prin mine, zice Anca Zăpadă. Am citit-o pe drum şi-am lipit 
plicul la loc. „Iov. Borca, Tatăl elevei Zăpadă Ancuţa are 
necazuri din partea maică-si că e vagaboantă, având 
discuţii familiare am pierdut servicii bune la care puteam să 
am 2-3 maşini mici, dar fiind după cum v-am spus mai 
înainte a făcut în aşa fel că ma băgat şi la puşcărie, am făcut 
4 luni în 1973-74 şi 2 luni în 1975 şi imediat după 6 ore de 
la liberare fără să o văd pe soţia mea iarăşi ma dus la miliţie 
şi mia dat 4 luni, a fost dată de 5 ori afară de preşedintele 


de judecată să-şi retragă plângerea iar dânsa nu a binevoit 
şi acum să vă spun diagnosticul dânsei”. Episod depresiv 
reactiv cu tentativă de sinucidere pe fond distimic biliar 
debilitate fizică mintală, tensiune 8, ulcer duodenal 
compensat, epilepsie, în afară de aceasta e o beţivă ceva 
extraordinar, bea, vă rog să-mi scuzaţi expresia, până face 
pipi pe ea, am martori pe vecina Luxiţa Aurora Motoraş. 

Avem multe de discutat. 

Cu mulţumiri Zăpadă Ion Tureanu 

PS. E târfa târfelor a căutat şi ma băgat la puşcărie şi a 
avut treabă cu mulţi indivizi din Brăila după cum urmează: 
Morcinlea, Scuzi-scuzi, Tocu, Dex, 

Matei, Gogu Stafie, Petrică Decavatu. 

— Întoarce-te la nuntă. Cât nu e prea târziu. 

— Ca să fiu mireasa cu aur sub tălpi? E rochia soru-mi, 
care a fost mireasă anul trecut. Am scos-o din ladă şi m-am 
îmbrăcat cu ea, aici, sub mal. Am vrut numai să ne jucăm, 
să ne fure jocul pe-amândoi. Uită-te ce nepăsare e-n 
câmpie, azi... 

— “Trebuia s-o asculţi atent, zise Sultana, venise la tine 
cu cap de rege şi picioare de împărat. Iar tu ai luat-o ca pe- 
o căţea-n călduri. 

Căţea bătrână era câmpia aia de deasupra Călmățuiului. 
Se nimerise, poate, o zi blestemată. Mohor cu coama- 
nspicată, pir gros cât oasele de găină, păducei obosiţi de 
iluminări repetate, zare nechemând pe nimeni. În uşa 
colibei de lângă zarzăr, într-o cuşcă, se zbăteau, fâstâăciţi, 
doi porumbei unşi cu catran de către un copil prost. Mai era 
şi-o cameră de bicicletă sfâşiată cu briceagul, un felinar de 
care atârna o tigvă. Anca Zăpadă, între două tufe de 
crăciunele scuturate (astea înfloresc numai în martie), 
tânără şi prea crudă în rochia de mireasă, parcă ţinea în 
spate moara de vânt de pe gorgan sau troiţa cu acoperiş de 
tinichea din răspântie, sub care se ţesea un nor de tăcere 
viorie. 


— Crezi că mi-e scris să fiu mireasă sub cedrii Libanului? 
Întrebă Anca Zăpadă. 

— Au fost tăiaţi şi arşi în locomotivele Simplon Orient 
Expresului, îi plânse Sultana. 

— Urăsc neamul Tureanu Zăpadă, a zis din nou Anca. 
Toţi şi-au luat neveste, despărţindu-le de bărbaţii lor dintâi 
şi cu toţii le-au azvârlit pe drumuri. De ieri, la noi în casă e 
mare zaiafet. Surorile mele şi-au schimbat între ele 
bărbaţii... 

— Definitiv? 

— Da. Şi beau şi mănâncă, fericiţi. Trebuia să fi vrut să- 
ntinzi cu mine jocul uitării. 

Smulse rochia de mireasă, o azvârli mototol peste un 
pepene vărgat pus într-un cărucior cu două roţi şi plecă 
strigând: 

— Oameni vechi şi fructe cofleşite... 

— Eu, în urmă, am reînceput să-mi rod grumajii în jugul 
de frânghie. Pierdusem boarea chemării la desfătare. Boare 
scurtă, lalele, zambile... Anca Zăpadă se depărta trufaşă în 
urma strigătului ei, ca un pârâu în urma frunzei pe care-o 
urmăreşte rostogolind-o sub respiraţia lui rece. 

— Ar fi trebuit, spuse Sultana, s-o iei în braţe şi să 
muşcaţi din pâinea oacheşă a binelui. I-ai pângărit fetei 
clipa onoarei, care nu se mai repetă, clipa când iei 
hotărârea să fii femeie. 

— Numai saliva-i era dulce în gură. 

Înotau în ea melodiile fructelor şi a distanțelor încâlcite 
din câmpia care căzuse în greşeala de a se vrea, un ceas, 
două, leneşă, urâtă, ursuză. Acum se înviora, îşi aducea 
minţile acasă, ierburile în vânt, păsările în ierburi, cerul în 
priviri. Fusese, un ceas sau două, părtinitoare, câmpia, nu 
cu ea însăşi, ci cu duşmanul ei. Se pare că era jocul de pe 
urmă al nădufului din pelin, clipa lui flegmatică, lipsită de 
extaz. Oricum, venea luna august când câmpia de deasupra 
Călmățuiului, nespus de largă, pierzându-şi echilibrul, 
devine îmbătătoare... 


— Strâmb trebuie să te mai simţi, tu, aici, între ape, 
Tudore... 

— Nu, de ce? Se împotrivi el, blând. Uneori, da, poate, 
nu-mi e 
Prea la îndemână, dar te am pe tine. 

— Povestea pe care mi-ai spus-o n-a fost în favoarea ta. 

— Întâmplările se petrec singure. Ce credeai? 

— Şi nici în favoarea Anei, insistă Sultana. Spune-mi o 
poveste care să fie în favoarea ta... 

— Viscolul dă semne de descreştere, zise Tudor. 

— Tata spunea că viscolul din martie nu-i bun de prăsilă. 
Julai, julai, ia, ia, zicea el că strigi viscolul din martie, 
făcând-o pe flăcăul, dar n-are putere să se mai holbeze pe 
geamul caselor, trei nopţi în şir. 

Într-adevăr, dedesubtul vântului, pământul dintre nopţi 
încerca o răzvrătire pe care Sultana o prindea în scoica 
urechii ca o promisiune. Din buza râpelor cuprinse încă de 
la sfârşitul lui februarie de inocenţa învierii lunecau în 
toanele vântului o presimţire tulburătoare şi o umbră 
încercănată de doruri. Nările Sultanei, tremurând pătimaş, 
adulmecau până şi un iz amar de coajă de salcie. 

— Când eram mică, în nopţile în care crivățul lăsa loc 
austrului, mă trezeam din somn şi mă juram să-mi ţes o 
mantie din gândăcei. Dar la ziuă uitam. 

Sprijinindu-se cu palmele de umerii lui Tudor, Sultana 
sări pe podele şi, umblând în şalterul triplu, puse în 
mişcare, scoţând-o dintr-o amorţeală fermecată, lustra în 
formă de roată împodobită cu puişori de găină din puf auriu 
roşcat, toţi cu clopoței la gât; roata prinse să se învârtească 
încet, zgâlţâită de impulsuri nesigure, molatice şi cocoşeii 
articulau un cântec subţire. Odaia, cu soba dogorind şi cu 
perdele de bumbac brodate cu trandafiri într-o bogată 
deschidere, se umplu de pale de lumină albastră şi verde, 
de cântecul ăla adunând crâmpeie de curcubeu, împliniri 
evazive, risipiri. 

— Vreau o poveste cu care să mă domnesc peste tine. 


Lungind, ciolănos, cu tâmple înguste, nasul un pic 
coroiat şi buzele groase, Tudor o privea înveselit. 

— O să-ţi zic o poveste aşezată pe oasele toamnei. 

Sultana urcă iar în pat, la perete. Vârâtă doar pe 
jumătate sub plapumă, îi mângâia cu stânga pieptul păros. 
EI ţinea ochii închişi, sorbind cu nesaţ mireasma de cimbru 
a sânilor ei şi se căznea s-o întruchipeze în gândurile lui, 
mică, oacheşă, atârnată de drugul geamului în care zuruie 
austrul, grea de lună, de povestiri lenevoase, de baltă, 
măcriş, caprifoi înmugurit, înfiorată de necunoscut şi cu 
umerii fragezi acoperiţi de-o mantilă ţesută din cărăbuşi. 

Era o toamnă şubredă, zilele încercau mâăzgăleli în 
piatră, în salcâmi, în nori, în lut, dar nu ieşeau decât lucruri 
de ceară. 

— Mă cunoscuseşi pe mine? 

— Te cunoscusem, dar nu erai a mea. 

În tindă, înţolită-n mărgăritarele rachiului, Drossilia îşi 
înjura ginerele cu voce tare: 

—  Îngeraşi cuminţi, pe pământ e frumos numai în 
icoanele unde Dumnezeu doarme pe jos, având drept 
căpătâi soarele. Pre când oamenii înoată-n rotocoale de 
fum, sub o zgaibă de stea. Iaca, lui Tudor Borca-i e dor de-o 
altă femeie, îmbrăcată-n alb, care să-l mângâie pe frunte şi 
să-i ia durerea cu mâna, dar să fie surdomută. Îl ştiu eu 
bine, se giugiuleşte cu Sultana, dar gândul lui, tot la 
bucătăreasa de la cantina studenţească, îşi vâra borul între 
ţâţele ei şi cunoştea încă din zori meniul zilei. 

— Se încheia septembrie, venise octombrie, continuă 
Tudor Borca, eram profesor, în primul an... 

— Eu eram în clasa a zecea. Făcusem jurământ, toate 
fetele, să ne uităm fix în ochii tăi. Brunet şi cu ochii albaştri. 
Pe profesorul de fizică îl intimidam, se bâlbâia... 

— La începutul toamnei, în mine  scânteiază 
singurătatea. Mă caută, de nu ştiu unde dureri 
necunoscute, inima-mi visează, visează trist. Impulsiv în 
restul timpului toamna sunt colindat de cuci învăpăiaţi. Mă 


năpădeşte un fel de inspiraţie deprimantă: să merg, să nu 
mă mai opresc şi să nu găsesc nimic. Fără să vreau, cobor în 
copilărie, asemeni vinului întors dim fermentație. Şi trebuie 
atunci să fiu la Slobozia-Veche, în ograda bunicilor dinspre 
mamă. Acolo mi-am petrecut copilăria. Ce e, după tine, 
copilăria? 

— Copilăria? Tot ceea ce nu se poate uita. 

— Pentru mine e preludiul somnului. 

— Când tata mă ducea la Brăila, zise Sultana, mergeam, 
de fiecare dată, şi în gară. Puneam monede pe calea ferată, 
trenul le turtea şi verii mei, cei trei fraţi Uleia, le potriveau 
pe potcoavele cailor. Ştii cum mă răsplăteau? 

— "Te îndopau cu ştiucă umplută cu mierlă. Sunt singurii 
din toată balta Brăilei care ştiu să facă mâncarea asta. N-ai 
să ghiceşti. În iunie, pe caidurile mari, mâneam, în anumite 
seri, peşte sărat şi după miezul nopţii ne sculam să lingem 
rouă de pe ierburi. Mie-mi dădeau bucata din grădină cu 
iarba cea mai bogată. 

— În iunie, la Slobozia, intram în gârlă, dimineaţa şi nu 
mai ieşeam decât seara. Înainte de-a mă cufunda, 
împungeam apa cu deştul, duceam deştul ud la tâmplă şi 
rosteam încordat, c-o voluptate păcătoasă: Ialomiţa curge 
prin huceaguri spre Mare, curge-n pielea goală, târfa. 

— Dar Ialomiţa se varsă-n Dunăre! 

— Stai puţin, nu-i aşa. Nu-i deloc aşa. Tu te gândeşti la 
apă... dar sufletul ei? Vezi? 

Tudor Borca ştia bine că, mai întâi de toate, Ialomiţa se 
varsă-n grâu şi-n ierburi. Ca un duh. Grâul creşte, se 
seceră, se strânge în clăi, se treieră şi băiatul umblă prin el 
c-o luntre. Avea bunicul o lotcă veche: o păstra ascunsă, sub 
două tufe de pelin, în grâu. În nopţile din iulie, băiatul o 
suia în vârful movilelor de grâu roşu şi-şi dădea drumul cu 
ea la vale. Vâsleai cu mâinile ca să ajungi în lanurile de 
floarea soarelui. În arman huruiau vânturătorile. Şi când 
tăceau, s-auzeau ţăranii bătând coasele pe nicovală. O 
ploaie de sunete mărunte. După grâu urmau să fie date jos 


trifoiul şi lucerna. Grâul, luntrea, coasele ţipând ascuţit la 
atingerea ciocanului, potârnichi,  hârciogi, un mânz 
nechezând de dorul laptelui. Iar toate la un loc nu făceau 
cât alea două săptămâni din septembrie-octombrie când 
treceau oile podul de peste Ialomiţa, din Muntenia în 
Dobrogea, la iernat. Septembrie, când se odihneşte Marea. 
Tragi cu puşca, poc! Şi rața moare. În septembrie şi 
octombrie, poţi sta zile-ntregi bătut în cuie de aur pe poarta 
bunicilor. Acolo avusese el, tot timpul liceului, un cais numai 
al său. Nimeni, în afară de băiat, nu s-atingea de el. Acolo 
învățase Tudor să fumeze, furându-i tutunul unui cioban 
adormit, răpus de beţie pe un morman de gunoaie. 
„Cazania şi chindia mă-ti! Îl înjurase bunicul când îl 
prinsese, am vrut să fac din tine un leu de Damasc, dar n-ai 
s-ajungi nimic, ai să sfârşeşti mâncând asfalt cu pepeni şi 
chifteluţe de smoală”. Şi-l tăvălise cu pumnii printre ulucele 
pline cu mere viermănoase pregătite pentru porci. Băiatul 
nu se supărase, poate că nici nu simţise vreo durere, era 
toamnă şi s-auzeau curgând spre Ialomiţa turmele de oi. 
Din depărtări stranii suna ca o prevestire de doruri puhoiul 
tălăngilor. Mai aveau o zi până să atingă podul de lemn (şi 
când îl atingeau, curgeau de nedomolit, două săptămâni 
încheiate), însă câmpia se umplea de un cântec tihnit, 
ciucuri de cristal bându-şi picăturile de clinchet curat, 
argintiu şi amestecându-se, fără să-şi piardă desăvârşirea, 
în ropotul mărunt al picioarelor tocând pământul, al dinţilor 
respirând iarba dură, al focului trosnind a mirişti incendiate 
ca să se îngraşe glia. Ascultându-le, băiatul învineţea de 
melancolie, ca linguriţa de argint muiată în ciuperci 
otrăvitoare. Veneau din şoapta ierburilor spre stingere, din 
orizontul adumbrindu-se într-o vastă încovoiere a luminii, 
printre tufele de pelin şi de scaieţi scuturându-şi sămânţa. 
Slobozia şi întreaga câmpie începeau să miroase a zer, 
urdă, lână puturoasă şi respiraţie duhnind a oboseală. Asinii 
încărcaţi cu poveri, cu buzele căzute în urechi uriaşe, 
mişcau pogoane de tăceri şi răbdare. Turmele umpleau 


toate drumurile cu bătaie de clopote, se târau monoton prin 
pulberea cenuşie, la nesfârşit şi fără speranţă, un clocot al 
retragerii îndărătul timpului, acoperind  şanţurile, 
revărsându-se prin curţile neîmprejmuite cu garduri. Copiii 
din sat adunau în braţe mieii rătăciţi, se jucau cu ei şi, 
seara, le dădea drumul în alte turme, iar câte unul îi 
strecura în casă... 

— Vreau să cred că n-ai furat şi tu. Ai furat? 

— Am furat. Un ied. La el mă şi gândeam atunci când, 
ajuns profesor, am plecat iar la Slobozia să mă îmbăt de 
sfârşitul lui septembrie şi de trecerea turmelor. În anul ăla 
porniseră mai devreme la drum, dar tot am prins o zi plină. 
Le-am urmărit de pe gorganele din cotul Ialomiţei şi, pe 
măsură de şuvoaiele lor clocotind se subţiau, mă scufundam 
cu tot trupul într-o crăpătură a disperării. 

— Singurătatea... Câmpia are darul ăsta de-a te goli de 
gânduri. 

— Ei, asta-i, că nu eram singur. Când m-am trezit din 
surâsul 
Visării, am descoperit că pe gorgan mai era şi o femeie. 
Treij de ani, blondă, ovalul feţii alungit, doi ochi albaştri, 
largi, imobili, mistici, nasul drept, nările trandafirii: fustă şi 
bluză de doc, decolorate de vechime. 

— Înaltă? 

— Aproape cât tine. 

— N-avea cum să fie cât mine, se împotrivi Sultana, şi nu 
mai era sigură dacă-i plăcea ceea ce aude; nu mai era 
sigură deloc. 

Descoperind-o alături pe femeia cu ochi albaştri, Tudor 
schiţă un zâmbet mirat. N-o simţise când urcase şi se 
întreba cât timp şezuse tăcută, în apropierea lui. Pe 
deasupra turmelor pierzându-se spre Dobrogea planau în 
izolări primejdioase ulii. 

— Ieri au atacat, zise femeia. Ciobanii au ucis doi sau trei 
cu ghioagele. 


Tudor nu i-a răspuns. În largul imens al câmpiei fiind, se 
simțeau totuşi ca într-o odaie cu mobila prost plasată, dar 
purtând în intimitatea ei daruri de Crăciun. 

— Cine-a făcut primul pas? Se precipită Sultana. Ah, 
proastă mai sunt! Tu! Fără să te dezmeticeşti, te-ai repezit 
şi-ai strivit-o în braţe, biciuit de pofte. Şi ca să vorbim 
preţios, cum ne tocai tu de la catedră, într-un minut v-aţi 
pomenit expulzați din expresia bunului simţ. Perversitate 
fără tranziţie. Vreau să ştiu cum v-aţi despărţit după ce-aţi 
făcut dragoste. 

Pe gorgan se trezise vântul de seară. Iarba galbenă 
mirosea a iod. O tufa de alior şuiera răsucit. Cu privirea 
plecată, ca şi cum ar fi vrut să afle câtă vreme-i trebuie 
vântului amărui să rostogolească pe pământ firele de colilie 
încurcate pe pantofii lui Tudor Borca, femeia întrebă: 

— Eşti din Slobozia? 

— Din Bucureşti, minţi el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt cu totul din altă parte. 

— De unde? 

— Cu totul din altă parte. Acum, te rog, coboară pe 
coasta aia a gorganului şi nu te uita înapoi... 

— Atâta tot? Întrebă Sultana, neîncrezătoare. 

— Atât. 

— Nu, se înverşună ea, sunt convinsă c-a fost ceva: a mai 
fost; şi vreau să aflu ce-a mai fost. 

Ei cred că dorm, dragilor mei îngeraşi dolofani. Moţăie 
Drossilia, zic ei, umfla-o-ar dracu, baba rebegită! Nu 
doarme, mă, fumează tutun bun şi bea rachiu şi-o să facă 
urât, o să fac urât, zău aşa, dacă-mi mai spune cineva babă 
rebegită. Cei trei băieţi Uleia, feciorii lui frate-miu, care 
stau în casa a doua din curtea noastră, că n-am vrut să ne 
despărţim prin gard, nu-mi zic altfel decât tanti Veturia, în 
schimb giner-meu ar fi în stare să mă mănânce ca pe-o 
şuviţă de slănină tăiată mărunt cu briceagul şi presărată cu 
boia de ardei. Băieţii Uleia (ăl mai deştept e Gună 
crăcănatu') au vândut, ieri, primăriei biroul din lemn de 


lămâi scos de pe şlepuri pe care le-a izbit furtuna de malul 
Dunării, astă toamnă. Cârpiţi-mă, băieţi, şi pe mine cu 
niscaiva arginţi, că doar eu v-am sculat din somn, la miezul 
nopţii, ca să vă spun că e rost de învârteală. Ai răbdare, zice 
Gună, când s-o deschide navigația pe Dunăre, mergem şi-i 
cheltuim pe toţi în cârciumile din portul Brăilei, unde-a 
domnit tanti Caliopi. Acolo-i numai cântec şi veselie 
neruşinată. Odată m-am dus şi eu cu Caliopi la Ocaua cu 
buza groasă. Măiculiţă, doamne, ce vin se bea în taverna 
aia! Stors numai din pulpă de strugure auriu. Dup-al doilea 
pahar, Caliopi s-a pornit să cânte: 

Plec să-mi cumpăr pălărie, 

Phă-lărieee, phălărieee, 

lar noi marinarii, ţinându-se pe după gât şi tropăind pe 
rotunjimile de trestie roşie, îi răspundeau: 

Căci mă libidalidonga, 

Logo, logo, logodesc... 

Băieţii Uleia bat în partea lui Caliopi. Mai ales Gună. Pe 
toamnă a furat un mânz din câmpie, nu ca să-l crească, ci 
să-l taie. Veniseră nişte tătari din Dobrogea la ţigăncile din 
marginea ailaltă a satului şi le-a vândut carnea. Băieţii Uleia 
joacă titirezul pe grămezi de bani, fac prăpăd în toate 
nopţile de iarnă. Alaltăieri seara, când Tudor Borca repeta, 
la şcoală, cu echipa de teatru de amatori. Gună, care venise 
la noi c-un ciur de mere domneşti, să le băgăm în cuptor, a 
plesnit-o pe Sultana cu palma peste buci: să n-ajung până-n 
primăvară dacă fundul ăsta nu-i cel mai pietros şi mai bun 
de pernă de pe tot malul Dunării. „Du-te, mă, dracului, 
Gună, că mă-nvineţesc şi mă sminteşte bărbatu-meu în 
bătaie. El nici c-o floare nu m-atinge, ca să mă păstrez cu 
toată carnea bălană şi tu dai în mine, netrebnicule!”. „Auzi, 
Sultano, răspunde Gună, eu nu trebuia să-ţi fiu văr. Nu 
trebuia deloc...” Cred că Gună o cunoaşte pe Sultana mai 
bine decât se cunoaşte ea însăşi. 

Drossilia se ridică, bâţâind, căscă uşa spre curte şi strigă 
ascuţit: 


— Hei, fraţii Uleia, veniţi încoace cu titirezul ăla să-l 
învârtim oleacă. Hai, trap, că şi paralele mele merg! 

— Dac-au auzit-o, îi zise Tudor Borca Sultanei, or să vină 
numaidecât. Şi-or să intre şi peste noi. Scoală-te şi pune 
ceva pe tine. 

Sultana cobori în mijlocul odăii şi culese de pe scaun 
capotul argintiu, imprimat cu crizanteme japoneze, 
galbene. Nu-l îmbrăcă, îl ţinea întins în braţele larg 
desfăcute, parcă ascultând un țipăt în viscol. Prin țesătura 
furoului negru, strâns pe şolduri, alerga unda unui fior. 
Stând neclintită în lumina palidă a roții cu pui şi clopoței 
clinchetind, Sultana părea un trunchi magic pe care vara îl 
uitase în desimea iernii. Brusc se clinti şi se porni să 
schiţeze paşi de dans în ritmul tulburător în care se lăsase 
vâslită de Tudor Borca în golfuri de iasomie. „Sunt tânără, 
scăpărau privirile ei, nu mă sperii de Timp, sunt fagure 
dulce, dacă vreau, pot să mă înconjur de numele meu, ca de 
renumele lui Dumnezeu, şi să trec Dunărea de cinci ori pe 
zi, iară să ştiu să înot”. 

Cu voce tare: 

— Era mai frumoasă ca mine târfa de pe gorgan? 

— Cum poţi s-o denigrezi fără s-o cunoşti!? Se mira 
Tudor Borca. 

— Doar trei lucruri nu pot să le fac din toată inima: să 
muncesc la şosele, să culeg prune pentru alţii şi să mă 
supăr pe stuful din baltă că s-apleacă încotro-l bate vântul. 
Încolo, pot orice. (O nuanţă primejdioasă-i pătrunsese-n 
glas.) 'Tata dădea foc neamului când se supăra. Pe-un taur 
care m-a speriat pe uliţă l-a izbit cu pumnul între coame şi l- 
a pus în genunchi, cu nările sângerând. După aia, de câte 
ori se-ntâlneau, taurul plângea de frică. A fost cel mai 
puternic om din bălțile astea, Aurel Porumb. Ridica în dinţi 
o masă de douăşpe persoane, iar când s-apuca să cânte 
Creola ochii-ţi ard ca flacăra, stingea lampa. 

— A doborât taurul ăla fiindcă purta plăci de plumb 
ascunse-n manşete. De aia era tare şi mare. 


Drossilia crăpase uşa pe nesimţite. 

— Mamă, zise Sultana cu gingăşie ironică, tare mai eşti 
tu beţivă! 

Drossilia receptă nuanţa de iubire, pentru că răspunse 
plină de 
Căinţă: 

— De, mamă, tu semeni cu taică-tu. El, vezi, nu se-mbăta 
des, dar avea alte alea. 

— Care alte alea? Mai pe şleau. 

— Mă-njura, mă-npingea, purta cizme cu pinteni montați 
în argint şi când se ducea la Zaplazu, trecea prin mlaștină, 
n-avea răbdare s-o ocolească. 

— Ce căuta la Zaplazu? 

— Se ducea s-o dezmierde pe lordana, care mi-a fost 
colegă de şcoală normală şi scrie cu mâna stângă. lordana 
are o casă mică, în camere atârnă tot timpul miros de 
crengi de merişor. Tat-tu s-a dus întâi să-i altoiască nişte 
pomi, după aia ca să mănânce pere văratice, lordana are un 
păr uriaş, lăsa clapele beciului deschise noaptea, perele 
coapte cădeau în hrubă şi ei le mâncau brumate. lordana 
avea un pat cu picioare de aramă, iar pe perete, la căpătâi, 
vase tot de aramă. 

„Ce împletitură de himere într-o noapte cu viscol!”, 
gândi Tudor Borcea. 

— Când eram mică, tata m-a dus şi pe mine la Zaplazu. 
Era toamnă, frunze galbene, soarele se scufunda şi iar s- 
arăta din ape ca o căpăţână de flăcău blond scăldându-se în 
vin roşu. 

— Oh, nu trebuia să mi-o spui. Nu meritam lucrul ăsta. 
Înjură ziua aia, o îndemnă, înjur-o, cu toate punctuaţiile 
care i se cuvin înjurăturii celei mai scârboase. Drossilia 
tremura cuprinsă de-o nelinişte verde, nervoasă, râcâind în 
ceruri fixe, chemând din Timp spasmele răzbunării. Era 
plină de capcane, cutra aia. 

Câteodată, iarna, plătea o sanie c-un cal s-o treacă-n sus 
şi-n jos prin dreptul casei noastre. Aurel Porumb zicea: 


trece lordana pe zăpezi creole. Fiecare muiere are cheia ei 
cu care dă drumu la izvoare neaşteptate, cheile de pelin, 
nisip sau miere. Ea scornise cheia de zăpadă. Iar vara, un 
porumbel roşu pe care-l arunca peste mlaştină cu bilete. 
Avea casa plină cu fotografii de-ale lui Aurel şi se jurase să-i 
facă un băiat. Când am auzit asta, când mi-a spus nevasta 
inginerului silvic că lordana scrisese cu pensula sub 
fotografii tot felul de aiureli: lângă tine mă simt ca un mânz 
tăvălindu-se în iarbă, sunt vara ta cea mai fierbinte şi 
solvabilă cu toate fructele, sunt ondulozitatea viscolului... 
am zis: îi fac eu un băiat sau, dacă nu vrea, îl omor. 

— Minţi, spuse Sultana. 

— Nu, de ce? l-am dat să bea buruiana dragostei, mai 
tare decât orice otravă, dintr-un greiere de argint pe care 
mi-l dăruise-n ziua nunţii noastre. Era în aprilie, ploua, el 
ieşea cu puşca la rațe, seara, le pândea ascuns într-un 
butoi. Gustă ăsta, i-am spus să nu-i fie frig, şi i-am dat o 
băutură pentru întărâtat bărbaţii, dar n-a venit la mine, să-i 
fac un băiat, a luat-o prin mlaştini spre lordana şi mlaştinile 
l-au înghiţit, cum să te avânţi pe întinderea lor, în aprilie?! 

— Pauză, mamă, pauză, scânci Sultana. Întoarce-te la 
rachiul tău. 

— Moartea, pe îndrăgostiţi, îi învăluie cu zâne frumoase, 
ce ştii tu! 

— Dumnezeu n-are simţul măsurii, fiindcă amestecă un 
prost cu o deşteaptă şi-i face vraişte pe-amândoi, şi ieşi în 
tindă cu o clipă mai înainte de-a-i da fiică-sa brânci pe uşă. 

— Vreau până la sfârşit povestea fetei de pe gorgan. 
Simt că nu s-a terminat totul acolo. 

— Drumul prin mlaştini? Râse Tudor Borca. Hai să le 
trecem, şi înfundă piciorul în mămol; 

Dincolo, Drossilia reluase monologul în faţa îngerilor: 
îngeri preacuraţi, avem un nuc uriaş de care sprijinim 
salcâmii tăiaţi, drugii, dulapii de căruţă, scânduri, grămezi 
de mărăcini. Alaltăieri când a pornit viscolul ăsta de pe 
urmă, Tudor şi Gună, crăcănatu s-au suit în nuc şi-au stat 


acolo până i-au troienit zăpada. Credeţi voi că voiau să 
transmită femeilor lor tinere duritatea iernii, iubirea, 
nesfâşitul viscolului? Nu, pruncilor fericiţi, Gună o vindea 
pe Sultana: „pe crăcile astea şedea Sultana cu iubitul ei 
Mihnea Bărbulescu atunci când ai venit s-o ceri de nevastă; 
se sărutau, ea ţinea o frunză pe buze, iod verde, iod vânăt, 
şi el i-o căuta tot cu buzele şi râdeau de tine, prostule!”. 

— Spune mai departe, porunci Sultana şi Tudor râse, 
sorbindu-i privirea, înecându-se în ochii ei. În Orient, 
continuă Sultana, cel mai mare omagiu pe care ţi-l face 
sultanul, şi eu sunt Sultana, auzi iar tu eşti robul, e să ţi se 
uite drept în ochi când îţi vorbeşte. Dă-i drumu! 

— "Te-am cerut de nevastă, în septembrie, şi ne-am 
cununat primăvara. Luna de miere am petrecut-o în 
Bucureşti, la hotel Muntenia. Un fel de pierdere minunată, 
hotelul ăsta. Pe perete, deasupra patului, un trandafir de 
lemn sculptat. Trandafirii de lemn nu înşeală aşteptările. Ei 
şoptesc, şoapta pădurii, că cine are de-a face cu femei 
frumoase trebuie să se aştepte şi la ponoase. Într-o 
dimineaţă, dormeai prea dulce ca să-mi vină să te trezesc, 
m-am furişat din odaie şi m-am dus în Cişmigiu, stăpânit de 
gândul că tufele de ploaie de aur au înflorit şi că la poala lor 
au scos capul brânduşele şi ghioceii. Era în martie, dar un 
martie ca ăsta, nu, nu! Mugurii caişilor întâmpinau maliţios 
pânzele austrului. Mi-ar fi plăcut să fii în continuare elevă şi 
eu să-ţi predau versuri simboliste. M-am oprit la izvorul lui 
Eminescu, unde aerul e într-o clipă violet umbros şi în clipa 
următoare palid liliachiu. Sufla un vânt uscat. Mica secetă 
de primăvară. Mai visa acolo un domn. Pantaloni gri 
deschis, sacou bleumarin, pantofi împletiţi. Risipise pe alei 
cenuşa unui prieten. 

— Mi-a lăsat cu jurământ, zise, să-l pomenesc în faţa a 
şapte oameni necunoscuţi, eşti al patrulea, şi pe urmă să-l 
uit definitiv. Pe aleile alea, mi-a zis să vă spun, pluteşte-n 
risipire cenuşa unui inginer 


Căruia-i plăcea orezul cu lapte şi pateul de porc gras, care- 
a prevăzut multe evenimente şi n-a putut să împiedice 
niciunul... Vezi, domnule sau tovarăşe, în ce constă viaţa? 
Un gând, un cuvânt, şi o nesfârşită despărţire. Poţi să râzi 
de mine, dar să ştii că de două zile, de când mi s-au furat 
actele şi banii, am început să văd fără ochelari? Ce părere 
ai? 

Aveam impresia clară şi singura posibilă că Dumnezeu îl 
mângâiase, în zori, pe creştet şi apăsase prea tare cu 
inelarul sau arătătorul. 

În tindă Drossilia primise un musafir, pe Gună crăcănatu, 
care-i povestea, răguşit că: 

— A venit Tache Animalu cu sania şi mi-a trântit o ploaie 
de pumni în cap. Intră-n ogradă, îşi dă pe ceafă căciula de 
astrahan şi mă ia la bătaie. le-am visat, cică, derbedeule, 
că-mi furai găinile. M-am trezit, m-am dus în cotineaţă şi-am 
văzut că chiar mi le-ai furat. M-a năucit de cap, ticălosul. 
Toată noaptea stă şi copiază rugăciuni, iar la ziuă pleacă 
hârbar prin sat şi se ia la ciomăgeală cu cine se nimereşte. 
Dacă-l trăsneam şi eu la mir, o săptămână întreagă nu ne 
mai curâăţâăm de el. 

— Aoleo, da' zdravăn te-a mai pocnit! Mă unge pe inimă 
când te văd plin de vânătăi... 

— Drossilia, nu vei mai intra-n Brăila de mână cu mine. 

— E-te, na! Că mă doare-n cot de Brăila voastră! Gună, 
auzi, dragul mătuşii: mai bine te făcea mă-ta un mânz şi te 
mânca un lup. leşi afară! 

— Ăla, reluă Tudor Borca, risipitorul de cenuşa morţilor, 
dau şi eu să plec şi deodată, venind dinspre lac, îmi răsare-n 
drum fata de pe gorganul ocolit de apele Ialomiţei. „Bună 
ziua, face ea, aiurită, cam cât o fi costând un kilogram de 
ispite? De data asta cumpăr numai trei sute de grame”. 

Eram şi eu şi mai era şi ecoul meu, dacă-nţelegi. Înaltă, 
frumoasă... 

— Mai puţin frumoasă ca mine, zise Sultana. 

— "Totuşi, era şi ea frumoasă. 


— Cât de frumoasă? 

— Ca protoieria a doua de Ilfov, din strada Popa Rusu, 
unde se păstrează vinul împărtăşaniei, au şapte sorturi... 

— Eu cât de frumoasă sunt? 

— “Tu eşti frumoasă cât toată strada Popa Rusu. Căsuţe 
mici cu fronton şi marchiză de lemn. Un geam spre Dunăre, 
ălalalt spre Tibru. Neam latin în destindere orizontală. 
Grilaje în formă de suliță, terase cu gard de fier. La distanţe 
melancolice, distanţe pline de toamnă şi de timp trecut, un 
palat galben şi o casă florentină, aştepţi să iasă dintr-o 
odaie secolul al optuşpelea şi să zică: bună seara veac 
douăzeci... 

— Deci eu sunt frumoasă patriarhal? 

— Ea venea dintr-un timp mai ascuţit. Începutul 
mileniului trei. 

Zice: 

— Tudor Borca (şi nu-i spusesem numele, acolo pe 
gorgan) sunt Bogdana Letiţia, ne-am tăvălit amândoi în 
iarbă. Din ziua aia îmi place, când şi când, să trec pe strada 
Popa Rusu şi să-mi aduc aminte. 

Zic: 

— Nu eşti din Bucureşti, ce cauţi pe-aici? Şi nu veni prea 
aproape, m-am însurat şi-mi iubesc mult nevasta. 

Zice: 

— Cămaşa de pe tine e cămaşa de mire? 

Zic: 

— Da, şi mă minunez de intuiţia ei. 

Zice: 

— Lasă-mă să pun mâna, şi vine, îşi înfige ghearele şi 
trage şi o sfâşie, aud şi-acum mătasea albă sfâşiindu-se, 
cânta şi plângea... 

— Trebuia să-i rupi mâna. 

— Treceau oameni pe-acolo, era ziua, lumină... 

— Trebuia să-i rupi amândouă mâinile. 

Sultana se ridică şi sări pe podele. Sub roata măsurând 
topit într-un pachet cu cărţi de joc din care lipsesc demonii 


întâmplării şi zeul norocului. 

— Ştii, îi strigă ea lui Tudor, ce-a răspuns un coleg de-al 
meu, Mihnea Bărbulescu, mare matematician, când a fost 
întrebat ce e fericirea? Fericirea, a zis, este 
x=a+b+c=muncă, odihnă şi ţinerea limbii înapoia dinţilor. 
Şi-acum du-te dracului, Tudor Borca! 

Şi ieşi din tindă. Şi peste câteva clipe zdruncinate de 
vânt, viscolul voma depărtări tăinuite, Tudor Borca auzi 
vocile Drossiliei şi Sultanei rostogolindu-se, împerecheate, 
pe o cărare sugrumată de mlaştini şi de greieri de argint... 
Într-o seară, odată, 

Pe o lună fermecată, 

Pe-al imaginii abis 

El mi-a şoptit ca-n vis 

Creola, ochi-ţi ard ca flacăra... 

„Dar ele cântă împreună, se minună el. Cântă împreună 
dintotdeauna”. 


PE CEAIR 


O stepă jos, o stepă sus Se-apropie-mpreună şi sugrumă 
Calul de lut şi câinele de humă Și omul lor din umbra de 
apus. 

TUDOR ARGHEZI 


Dincolo de Brăila, spre Cazasu şi Tudor Vladimirescu, 
într-un arc prelung, care atinge, spre stânga, satele Lacu- 
Sărat, Silistraru şi chiar o parte din burta lencii (bogata 
Haltă lanca-sat, pustia lanca-gara mare), iar spre dreapta, 
satele Mărtăcegşti, Cotu-lung şi Naziru din muchea Buzăului 
ajuns la confluenţa cu Şiretul, se întinde cel mai roditor 
pământ: Ceairul. Cuvântul, de origine turcească, înseamnă 
păşune. Ceea ce şi era în vechime, când Brăila se numea 
Ibrail, raiaua Sublimei Porţi, aflată sub privegherea unui 
paşă locuind în palat de lemn, pe malul Dunării, cu balcoane 


largi deschise, asemeni celor de pe țărmurile Bosforului şi 
Cornul de aur, către răcoarea vântului ridicat de pe fluviu. 
Dincolo de Dunăre, în Dobrogea, ceairurile se chemau 
tabunuri şi erau, ca şi acestea, din primăvară până-n 
toamnă, atâta vreme cât mută vântul din zare-n zare 
perdele de fluturi, gura de rai în care avea loc marele festin 
al sutelor de herghelii de cai. În surditatea şi somnolenţa 
verilor, străpunse de vârtejuri de praf, vestind furtuni ce nu 
izbuteau să se nască decât cel mult de două ori pe an, 
paznicilor călări, care dădeau ocol hergheliilor, purtând pe 
braţ harapnice isprăvite în şapte cozi având în vârfuri 
boabe de plumb sau de ceară întărită cu sticlă mărunţită, 
cât şi celor care, aşteptând ceasul când să-i schimbe pe cei 
dintâi, jucau zaruri şi se îndopau cu halva în umbra vlăguită 
a saivanelor, ori sub foişoare învelite cu snopi de pelin şi 
pălămidă, ori lângă fântâni binecuvântate de salcâmi uriaşi, 
din pricina văzduhului fierbând, îi bora sângele pe nas şi 
nu-l puteau opri decât vârându-şi în nări dopuri de cimbru 
şi fire de spânz în crestăturile făcute cu vârful pumnalului la 
rădăcina nasului coroiat, semnul nobil şi distinctiv al 
frumuseţii, dar mai ales al cruzimii la seminţiile asiate. 
Mulţi cădeau răpuşi de arşiţă, rostogolindu-se în rotocoalele 
de negară înaltă şi de colilie cu fructe, şi în secunda până 
atingeau pământul îmbălsămat de lemnul câinesc şi, barba- 
împăratului şi de mălai tătărăsc (mai nimereau şi-n 
mărăcinişuri, în ruscuţă de toamnă cu floarea oacheşă, în 
salbă moale), ei îşi şi luau stăpânirea fermecată huriile 
făgăduite de Coran, pentru că de umbra fiecărui credincios 
al profetului, murind, atârnă umbrele a şapte femei tinere. 
Pe Ceair, de când vântul de la sud începe să câştige înălţime 
şi până când Crivăţul azvârle cu valuri-valuri de măzăriche 
în obrazul omului şi-n temelia bălăriilor, fremătau, la 
nesfârşit repetate plecări şi întoarceri a sute de neamuri de 
ierburi, negara, bărboasa, pălămidă, fânul, măcrişul, 
peliniţa, gherinul, mohorul, susaiul, ştevia precum şi orzul şi 
grâul sălbatic, risipite în pământ de convoaiele de căruţe 


purtând pâinea, iar altele zachereaua datorate Marelui 
Sultan. Puzderie de flori descompuneau lumina soarelui de 
vară fără s-o ultragieze, ci purificând-o în nuanţe a toate 
cristalele culorilor ce înveselesc inima, şi, călcând prin rouă 
lor, milioane de cărăbuşi, roiuri de libelule şi cosaşi, 
zumzăiau, sfârâiau, forfoteau şi se îmbătau de misterul 
vieţii şi magnificenţa miresmelor împânzind cu vrajă-n 
desfătare întinderile fără hotar. Onoarea Ceairului erau 
caii. O peniță nevăzută, ori poate o pană de porumbel, de 
prepeliţă sau de uliu planând cu gânduri ucigaşe, dar şi de 
perpetuare a speciei, desena şi redesena din umbre 
nepereche fiinţa cailor ca rudiment al lui Dumnezeu şi în 
acelaşi timp ca: oh, lujer de floare indignat şi hohotitor 
înflorind a doua oară, tu, vervă a necuprinsului, panică 
încingând cu ironii şi eşecuri seva vieţii, must de struguri şi 
de mesteacăn, iarbă şi eternitate a drumurilor, om despuiat 
de sensurile morţii, iubire gracilă şi duioasă, în tine s-a 
adăpostit Timpul plesnind de gânduri de fiigă, culcuş de 
mari provizii de înjurături, nu mai bate câmpii, nu mai bate 
câmpii, lepădătură, cine ţi-a jupuit sufletul? Ceairul mi l-a 
jupuit, domnule, sau ţi s-a urcat sângele la cap?! Pe Ceair a 
trecut, azvârlind arcanul, iar doi stejari năpădiţi de iederă îl 
aşteptau să grohăie în pardoseala de ghindă de sub poalele 
lor, popa Lescaie din Dragodana, patriarhul hoţilor de cai, 
şi-n calea lui mirosea a unghie de cal arsă la potcovit şi a 
toate doctoriile care le sunt de trebuinţă cailor: catran topit 
pentru copită crăpată, păcură grasă pentru rosătura din 
greabăn, căţei de usturoi pentru înfipt în rănile făcute de 
tăuni. În nopţile cu lună,. Popa şi hoţii lui mâncau împreună 
cu caii iarba gustoasă, rupând lacomi cu dinţii gherinul, 
mohorul şi otava apărută după ploi. lar spre zori, popa 
Lescaie, păstrând mitra pe scăfârlie, se tăvălea gol, de-a 
curmezişul a o sută de pogoane, ca să miroasă, veşnic a bot 
de cal, a cimbru şi a pământ iubit chiar când te afli sub el. 
De două ori pe vară, de Sânziene şi Sânt Ilie, venea şi 
oferea mânjilor să lingă sare din palmele lui sfinţite mai 


mult de frâie decât de lănţugul cădelniţei, şi atunci Ceairul 
mirosea numai a pelin şi ape, invizibile bălți, râuri, Mări şi 
Oceane pe care le străbate la nesfârşit, julindu-şi coatele de 
colții Destinului, o luntre cu un cal de lemn la prora. 

Orice suflet de om, care percepe bucuriile steril, ar 
spune, nimerind în toiul verii pe Ceair: ce durere, ce cazne, 
ce turbăciune! Pentru că pe Ceair, indiferent la schimbări, 
Timpul nu presează asupra a nimic. Şi se prea poate ca 
punctul frivol al câmpiei să fie imensa, grava tăcere care 
domină şi pe care o poţi tăia în calupuri cu sapa. Când Fata 
Morgana ia cu pantahuza năluciri din marginea Dunării ca 
să le târască într-acolo unde orizontul nici măcar nu dă 
semne să se închege, pe Ceair au fost văzuţi magii umblând 
desculți, imediat după cositul ierbii, ca să se pătrundă, din 
tălpi până-n creştet, de sucuri proaspete, curate şi pline de 
miracole, având în vedere drumul spre Betleem. Aici, 
plutesc, într-o stare de complicitate şi cu Dumnezeu şi cu 
diavolul poveşti de chihlimbar şi poveşti negre. Cele de 
chihlimbar, spre exemplu: 1) o fată din Latinu (lasă că toată 
lumea zice Letinu) a băut rouă din două sute de cupe de 
orhidee neagră şi s-a schimbat în libelulă; 2) dacă-n seara 
de Sânpetru muşti o gură de apă din vâna unui izvor 
gâlgâind în ierburi, se deschide numaidecât o rană de aur 
în Dunăre; 3) în paharul de vin alb băut de o fată de măritat 
în seara de Moş Ajun se bat până la sânge doi cocoşi de 
miez de nucă. Nebulozitatea poveştilor care stârnesc 
spaimă târzie atârnă, din ce în ce mai mult destrămată, în 
vârful spicelor şi se fărâmiţează cu fiecare scuturare a 
seminţelor. Una singură se păstrează intactă în liniile ei 
iraționale: aceea a spânzurătorilor pentru hoţii de cai 
închizând între ele un cort uriaş sub care colcăia o noapte 
nesfârşită. Născocită de un vraci din răsărit, oploşit la scara 
caselor lui Mehmet Ya-Ya Turan paşa, temniţa făcută din 
piei de vită calde, păstrând în ele toată duhoarea hoitului pe 
care-l îmbrăcaseră, şi numită de o fire imaginativă luna de 
miere de întuneric, înghiţea în mucegaiuri le ei pe turcii 


dovediţi a fi vândut ghiaurilor cai de-ai sultanului. (Pe Ceair, 
totdeauna, idila cal-om a fost o otravă dulce, iubire care, 
când nu se fură, se cumpără, patimă urmând legea iritată a 
intrigilor ce însoțesc dragostea). Împinşi de la spate sub 
cort cu urzica fierbinte din clonţul iataganelor, turcii 
osândiţi ajungeau, după cel mult o săptămână, perfidia 
laborioasă şi niciodată înfrântă a vieţii, să se obişnuiască cu 
încâlcitele duhori ale pieilor în putrefacție şi se avântau în 
viforul jocurilor de noroc, al împerecherilor porceşti, 
scandalul, orgoliul nopţilor orientale, refuzând, când 
împlineau pedeapsa, să dea urmare poruncii de-a ieşi din 
nou pe Ceair din noaptea aia nepătrunsă nici de fulgere, 
fapt care-l sili, în cele din urmă, pe Mehmet Ya-Ya Turan 
paşa să bată locul cel blestemat cu tunul; în gropile căscate 
de ghiulele s-a adunat apa ploilor şi astfel a luat fiinţă balta, 
Lutu-alb, în apropiere de satul Movila-miresei. 

Pe Ceair am ieşit eu, astă toamnă, asfinţit de septembrie, 
la vânătoare de porumbei. Un soare scăzând lin sclipea 
către Moldova, vântul se hârjonea cu mohorul, de la Dunăre 
suiau nori albi, neprimejdioşi, ziua făcea salturi în moarte şi 
se întorcea nevătămată în ierburi, munţii spre Râmnic erau 
de piatră vânătă, două pisici sălbatice goneau un iepure. 

— Aurel Lozoveanu. Lozoveneee! 

Pe Ceair, umbră şi vis. Cine mă stigase? Atelierele de 
alchimie ale toamnei funcționau cu focuri întreţinute cu 
vrejuri, rugi răscopţi, mărăcini, baligi uscate, pelin smintit 
de praf şi mai ales de faraoancele căruţelor sunând stins 
spre depărtări. Toamna, pe soarele asfinţit, Ceairul închide 
ochii, aţipeşte şi atunci poţi să-i cotrobăieşti în voie 
buzunarele. 

Trecea rupând tăceri, o căruţă. 

— Lozovene! Mă striga căruţaşul. Du-te la voi la Hurta... 
sunt acolo mii de stoluri de porumbei şi de grauri. Lângă 
balta Ciulniţa poţi să-i prinzi cu mâna. 

Căruţa dispăru, se risipi; şi se întrupă din trecerea ei un 
mânz; ca să pască orz şi grâu sălbatic. 


leşind de pe Ceair, drumul apucă prin câmpie spere 
Comăneasca, Şuţu, Boldu, Râmnic. De la Grădiştea, pe 
cursul de mijloc al Buzăului, un braţ îngust se desprinde în 
dreptul unei troițe înconjurate de albăstrele şi se duce să 
lingă, întins pe burtă, farfuriile cu lună plină de pe veranda 
casei lui Matincă Drăghia din Scrobul Vâlcelelor. Drumul 
până-n coada bălții Ciulniţa, când un fir o ia spre Vâlcele, 
altul spre Hurta, pare jalonat strict de şapte fântâni cu 
cumpănă, de nişte pruni cu trunchiurile anevoios răsucite şi 
de câţiva nuci, în scorburile unora am văzut, când eram 
copil, balansându-se, ca limbi de pendulă, şerpi împletiţi. 
Dar drumul ăsta se păstrează în mine ca un coridor al 
fluturilor albi. În serile de vară, oasele (?) lor trosneau sub 
picior ca scheletele ciorchinilor de struguri. Răpuşi nu se 
ştie de cine, poate de apele ţâşnind din fântâni în jerbe 
înalte de vreo zece metri când Buzăul din apropiere creştea 
mânios, fluturii albi se adunau într-un strat de două degete, 
şi eu venit în vacanțe de la Brăila, îl întrebam pe bunicul: 
dar nu există şi argint galben? Argintul galben e aurul, 
băiete, înaintând pe el, acum cu arma pe umăr, către 
Ciulniţa, îi înjur: cristelniţa mă-ti de drum mocofan, te-ai 
dedat mârşăviilor. De fapt repet înjurătura bunicului 
Nicolae Lozoveanu. Pentru că spre Vâlcelele, în coastă rea, 
se întindea o altă bulboană de Ceair. Aici, aşa cum fiecare 
casă din câmpie e un basm al caiselor târzii, un martor 
mincinos al Timpului şi o enigmă cu aripi volubile, a fost 
Ceairul pentru cai albi. Numai pentru cai albi. Pe aici, nu 
încape îndoială, zburau numai fluturi lămâiţă, care, în 
atingerea aripilor, se schimbau în argint alb şi trosnitor, dar 
totodată şi în sare de lămâie. Oridecâteori am străbătut 
drumul ăsta am suferit o durere imposibil de descifrat. 
Două sute de stânjeni de drum. Sub care ondula parcă o 
energie josnică, dar la capătul lui pulsau pe o plită 
invizibilă, încinsă de un foc purpuriu, întâmplări luminoase. 
Drumul (un holocaust al fluturilor) isca, de data asta, în 
mine cuvintele nostalgice: cailor, vă stă bine cu noi. Voi 


sunteţi aurul, noi, destrăbălarea lui. Nu-i asta legea tuturor 
victoriilor şi înfrângerilor? Ba bine că nu! Şi pe urmă nue 
treaba nimănui ce se întâmplă cu mine şi cu drumul meu 
când merg pe el. Iarba neagră şi cucuta de pe marginile lui 
se clatină sub vântul subţire şi se miră să vadă, trecând, (el, 
drumul) după ani mulţi, aceeaşi dragoste, aceeaşi ură, 
aceeaşi înţelegere, aceeaşi nostalgie, aceeaşi ereditate. 
Eram pe acest drum al durerii, modul de exprimare al 
amintirilor; eram timid şi răzbunător (dualitatea copiilor 
care-au văzut cum se moare la o vârstă prea fragedă şi nu 
pot uita nimic când au ajuns adulţi), eram drumul real, dar 
şi suprarealitatea lui. Viaţa mă învățase că pe drumuri 
scumpe se tace, dar ceva ascuns cu spaimă înăuntrul meu, 
mă făcea să rostesc şoptit: te îmbrăţişez şi te dispreţuiesc, 
drum nemernic, şi gândurile scormoneau în argintul lui de 
fluturi şi îngropau în sidef sângeriu doişpe nemți ieşiţi din 
lanurile de porumb, sfâşiaţi de groază, cu mâinile ridicate 
deasupra capului, în faţa unei grupe de cazaci care-şi 
adăpau caii la cele şapte fântâni. Veneam cu bunicul de la 
via din Obştea Racoviţei unde sugrumasem cu laţul nişte 
javre de câini dedulciţi la strugurii ţâţa vacii şi coada vulpii, 
le-am dat cazacilor, ca să le câştigăm bunăvoința, coşul cu 
struguri pentru acasă, unul ne-a răsplătit cu o cobză 
învelită în husă de mărgele, altul cu o coroană din pene de 
păun, nemţii şedeau în continuare cu braţele sus, dârdâind, 
învineţiţi de frică şi când cel din capul şirului, slab, osos, cu 
părul rar şi spălăcit, năclăit de sudoare, a încercat, împins 
de sete, să se apropie de ciutura cu doage strâmbe bunicul 
a urlat: nu, apoi urletul s-a transformat în rugăciune: măi 
cazace-căzăcele (ar fi vrut să fie, probabil cântecul pe care- 
1 zicea la fiecare petrecere de lăsata secului, însă nu era 
decât o chelălăială), măi, căzăceleee, tată, dar totul a fost în 
zadar; căzăcelul, cu părul făcut inele, exact ca-n cântec, şi 
nu cu mult mai în vârstă decât mine, a tras o salvă cu 
pistolul mitralieră şi neamţul s-a rostogolit în vatra de 
nămol a fântânii; smucindu-şi calul negru, cu coama 


împletită ca să se ridice în două picioare, i-a lichefiat, 
cioplindu-i cu gloanţe şi cu sabia şi pe ăilalţi zece; la urmă s- 
a bătut cu palmele peste pulpe, ca să le scuture de sămânţa 
morţii şi a pornit în urma grupei de cazaci spre sat. 

A fost o râvnă amară (dreaptă? nedreaptă?) şi mirosea a 
praf de puşcă, a răsuflare de cal şi a vanilie (căzăcelul 
ştersese botul pistolului mitralieră în nările calului, iar sabia 
în oasele fluturilor lămâiţă). Apoi, dintr-o pornire 
sentimentală, care-n ochii bunicii Dumitra s-a dovedit a fi o 
eroare, bunicul, îngropându-i pe nemți, nu i-a descălţat de 
cizme, lucru pe care l-a îndreptat monahul Sosipatru, pe 
numele de acasă Florică Vasilescu, fratele de mamă al 
bunicii. 

— Neculai Lozoveanu a zis el, să nu ridici obiecţii pe 
drumurile de pierzanie ale lumii. 

Bunicul s-a ţinut două zile după convoaiele de trupe 
sovietice gonind spre trecătorile Râmnicului. Şi când a 
ajuns la Şeful statului major şi a raportat întâmpinarea de 
pe coridorul fluturilor şi comandantul a numit un sergent 
care l-a împuşcat pe căzăcel, ştergând sergentul, ţeava 
pistolului cu care a tras tot în nările unui cal, a băut o 
ploscă de rachiu de cireşe şi a hotărât să se retragă, lângă 
Sosipatru, la schitul Sita Buzăului, ca să prindă cu mâna 
păstrăvi pentru schimnici, să prindă lostriţă, punând ca 
momeală un şoarece viu prins cu o nucă ascunsă sub o 
farfurie şi să viseze în fiecare noapte că-l vânează un somn 
de două sute de kilograme, având înfipte în coamă cinşpe 
harpoane şi douăşopt de ancore şi care, înfulecându-l îşi 
limpezea botul de fumul sângelui, trecându-l pe sub 
răsuflarea unul cal negru. La schit, în nopţile de iarnă se 
trezea cel dintâi, despica buturugi, făţuia bucăţile fără 
noduri şi picta pe ele icoane. Dar bunica Dumitra până-n 
ceasul morţii, nu l-a numit astfel decât tâlhar. 

— ÎI simt, zicea, cum primăvara coboară în câmpie ca să 
frigă miei furaţi în jarul troiţelor cărora le dă foc. Norocul 


lui că Isus Christos nu trece niciodată pe deasupra 
Ceairului. Şi nu coboară atât 

Pentru miei, cât pentru cai, tâlharul. Am găsit hamurile 
mişcate pe peretele din hambar. Prin urmare a dat o raită 
pe-aici, tiptil, şi le-a mirosit. Blestemul lui e să miroase 
nările cailor de pe Ceair şi hamurile lor. 

La cinci minute după ce intrasem pe Ceairul cailor albi, 
unde nu mai fusesem niciodată, pentru că drumul la via 
bunicului Lozoveanu ocolea balta Ciulniţa pe la Hurta, s-a 
tras asupra mea cu o armă de vânătoare. 

Împuşcătura pornise din tufele de soc care mărgineau 
malul bălții. Nu încăpea nicio îndoială, asupra mea se 
trăsese, fiindcă păsările continuau să zboare, ondulând, de 
la un mal la altul al bălţii, închipuind prin aerul lucid al lui 
septembrie, luntrii subţiri şi miei, mânate de sute de vâsle 
mişcându-se într-un ritm perfect. Departe, în fundul luncii o 
bucată de fier izbea ca o idee fixă în stâlpul unui prepeleac. 
Să fug sau să mă trântesc la pământ? Am scos din 
cingătoare două cartuşe, le-am vârât febril pe ţevile armei 
şi gonind în copci pe miriştea veche, în care lumina pulsa, 
îngăduinţă şi tăcere, mă strecurai într-o colibă învelită cu 
ierburi şi pământ, aşternută cu frunză de plop. Tăcere. S- 
auzeau numai cum sub dojana vântului pocnesc păstăile 
ierburilor coapte. Tăcerea se aşternea şi în mine, grea, de 
necuprins. Ca vânător pot, ceasuri întregi, să tac şi să 
observ. Acum, tăceam ca să mă ajut să trăiesc. În stânga se 
întindea o vie neculeasă, înconjurată de pruni, iar în faţă, la 
vreo cincizeci de stânjeni, îşi dezvelea burta balta Ciulniţa, 
încreţită de vânt. Doi nuci uriaşi, adăpostind vadul unde se 
adapă caii sorbeau vlaga norilor şi erau legea speranţei 
înfrântă pe moment de o tristeţe goală de simţuri şi vorbe. 
O disperare îndoielnică, spaimă rece şi şovăitoare, îmi 
săgeta gândurile: a tras un ageamiu; să te ferească domnul 
când nimereşte o puşcă în mâinile unui ageamiu! Apoi, 
auzind din spate un glas care mă soma să depun arma la 
pământ şi să ies cinci paşi în faţa colibei, mânia-mi încleştă 


fălcile: era clar că mă aflam în bătaia a două guri de foc. 
Totuşi, realizând că glasul care mă somase aparţinea unei 
femei, o năzuinţă caldă îmi încinse inima: femeilor, dacă li te 
supui fără murmur, le diminuezi elanul. În afara 
chestiunilor de dragoste, instinctul lor de răzbunare e 
aproape nul. 

— Umblă cu grijă cu arma aia a mea, e încărcată. Un 
vânător de vulpi, acum câtăva vreme... 

— Ştiu povestea. Se-ntorcea de la vânătoare cu o 
maşină, la un moment dat una din cele trei vulpi doborâte a 
mişcat, în spate, el, vrând să-i scurteze chinurile, a lovit-o 
cu patul armei în cap, arma s-a descărcat şi i-a sfârtecat 
ficatul. 

— Cine-a tras asupra mea? Vorbeam iară să întorc capul, 
iscodind cu privirea să desluşesc mişcările celui care 
pândea din bălți. Cine-a tras a făcut o greşeală gravă, să 
Ştii. 

— Nu putem desface ce s-a făcut; rămâne bun făcut. Şi 
acum, ia-o înainte pe cărare, spre casa de colo. 

Cărarea, umblată mult şi de animale şi de oameni, era 
năpădită de pir, iarba boierului, pălămidă. Din când în când 
şi numai spre latură vilei, câte-un merişor şi o tufă de 
coacăze, în dreapta. Sălcii aromate se răsfrângeau în apele 
scăzute. Tâlhărit de toamnă, pelinu-şi tăiase beregata, 
duhnea ameţitor. Stuful, revărsându-se luxuriant între 
ostroave, respira superstiții nedefinite. Un stârc clămpăni 
lemnos din plisc. Îi răspunse măcăind, un răţoi din trestii. 
Privighetori de apă se desfăcură în pântec prin tufişurile 
încă verzi. Pe unul din zecile de plauri călătorind spre 
fundul bălții behăia înfricoşat un berbec, tembelul, sărind 
de pe mal după câteva fire de otavă fragedă, singur îl 
pusese în mişcare, sortindu-şi pieirea. Sub seară, balta 
părea cuprinsă de-o vrajă malefică. Ceva primejdios avea să 
răsară din ape, din câmpiile cu lanuri de porumb şi floarea 
soarelui, coapte. Întorcând uşor şi pe furiş privirea peste 
umăr văzui că fata care mă escorta ţinea o armă în mâini, 


îndreptată spre şalele mele, iar arma mea atârna, frântă, pe 
umărul ei drept. Înaltă, suplă, cu coapse prelungi, purta 
pantaloni de doc kaki şi o bluză albă, cu picăţele albastre. 
Pe deasupra, o vestă galbenă cu ciucuri de argint. Smucind 
capul, faţa i se acoperi cu tulpanul verde, străveziu, care, 
acum, se umflă în ritmul respirației. Îmi făcu plăcere să 
constat că nu respira arţăgos. Purta sandale de sfoară şi 
avea unghiile vopsite vioriu, atât la deştele picioarelor, cât 
şi la cele de la mâini. 

— "Țiganca a tras asupra mea. 

— Care ţigancă? 

— Aia care umblă prin stuf, în rând cu noi. 

— Da, vine cu luntrea. Dar de ce crezi că-i ţigancă? 

— Rochie roşie. Roşul şi verdele, patima lor. 

Valurile înguste, săltând din larg spre maluri, erau forţa 
generatoare a acelui inconfundabil zvon ce însoţeşte 
legănarea apelor; miraculoasa învălmăşeală de sunete 
înşela într-atât urechea că, preţ de o clipă, te credeai 
înconjurat de roiuri de insecte murmurând rugăciuni. 

— Țiganca... 

— O defăimezi, e soru-mea. Şi eu sunt blondă, uită-te. 

M-am oprit. Era acolo o tufa de crizanteme albe şi-n 
jurul ei cuiburi de cartofi. Fata se oprise şi ea, sprijinită pe 
un singur picior. La distanţă de vreo cinci stânjeni. 
Santinelă de elită. Avea pântecele supt şi, cum şedea 
proiectată pe fundul bălții, umplând cu umbră rară spaţiul 
din despicătura unui salcâm bifurcat, mestecând între dinţi 
un fir de iarbă sau o boabă de strugure, cu faţa prelungă, 
învăluită într-un surâs ispititor, dispreţ şi senzualitate, cu 
ochii verzi, mari, adânci, calzi, părea o zeiţă de dinainte de 
Timp. Privirea ei, precaută; a mea, fără nicio îndoială, 
buimacă. Pe obrazul drept, chiar în bujorul lui, un semn, o 
semilună minusculă, ca şi cum ar fi lovit-o cu potcoava un 
cal de mare. Mi-ar fi plăcut teribil de mult să fim singuri la 
malul mării şi să-i zic: hai, domnişoară, la Vama-veche, ce 
minunat e, acolo, toamna, o să facem focul cu scânduri de 


corăbii scufundate, pe care le aduc valurile la țărm, şi o să 
vorbim despre dragonii ăia care se învrăjbesc în luciul 
cataramei de la cureaua care-ţi încinge mijlocul ăla atât de 
fragil, atât de mlădios. Dar i-am zis altceva. 

— Ai sâni minunaţi, i-am zis. Două boturi de căţel care-au 
lipăit câte-o ulcică de lapte. 

Aplecă puţin capul spre stânga şi mă arăta cu arma. 

— Îţi închipui că m-ai topit, că m-ai făcut praf, că m-ai 
topit şi c-o să-ţi dau drumu, da? 

— Ai îndrepta lucrurile în chip fericit. Pentru că trebuie 
neapărat să fiu la Brăila, în noaptea asta. 

— E pe viaţă şi pe moarte? 

— Nevastă-mea... Nu s-ar cuveni poate să-ţi spun... 

— Vrei s-o prinzi când îţi pune coarne. 

— Exact. Ai priceput foarte limpede situaţia. 

Râse. 

— Îţi miroase gura a lup când spui minciuni. N-ai 
nevastă. Înainte de-a intra în casă, să iei să mesteci vreo 
două frunze de lămâi. E un lămâi acolo pe verandă, într-un 
ciubăr. 

— Nu ţi se pare că mă răsfeţi? Întâi trageţi un foc asupra 
mea, pe urmă mă sechestraţi. 

— Pentru că eşti un tip suspect şi... 

— Un tip suspect arată ca un dovleac decorativ, pe când 
eu sunt din cap până-n picioare marinar de apă dulce. Am 
ieşit la vânătoare de porumbei. 

— La 55 km depărtare de Dunăre!... Şi tocmai pe 
miriştile astea roase de nisip. Şi exact după ce, trei nopţi la 
rând, au încrcat să ne calce hoţii. Gata, hai s-o luăm din loc 
şi lasă fasoanele. 

— O faci pe femeia cu două umbre. 

— Nu pricep. 

— O umbră de bărbat în faţă, altă umbră, umbra ei de 
femeie-n spate. 

— Ai văzut tu aşa ceva? 


La începutul verii, prin iunie, mă îndrăgostisem de 
pâlcurile de pâraie de maci roşii', care-şi deschid potirele în 
lanurile de grâu date în pârg Adunați în rotocoale fierbinţi, 
mai ales în marginile dinspre drum ale câmpiei, pe coama 
fostelor răzoare sau de-a lungul canalelor de irigație, macii 
arzândlseducţie şi narcoză, mă umpleau cu nesăbuinţa 
uitării, cu spaima senină a unui Chin netrăit şi dezlegarea 
unui timp al oracolelor. Trâiam o mistificare, un fel de 
trădare binevoită şi fără sens, o lunecare subtilă în armonia 
verii, o durere difuză, foarte gustoasă, o pierdere, o 
istovire, şi toate mă fermecau. Cuprins de aproape pe 
neaşteptate de patima aceasta fastuoasă, la fel de subtilă, 
dar mai puţin jignitoare ca vânătoarea de porumbei mă 
sculam, dimineaţa în zori (lucram 12 ore cu 24 libere) şi 
luam trenul personal spre Ploieşti, via Buzău. Ceilalţi 
vânători de porumbei, zece şi toţi bătrâni, cu bărbile albe şi 
despicate, ca ale sfinţilor de la biserica Maica Domnului din 
gară, coborau doi câte doi, tot la distanţă de o staţie. Li 
salutam scurt: „pe diseară!”... „să trăieşti, mă Loznovene ”, 
mi se răspundea, şi nu intram în compartiment, rămâneam 
pe coridor la fereastra deschisă, aşteptând 
Infrigurat enunţul fericirii, rostit cu gâlceava tinerească de 
primul pâlc de maci. Lucrul se producea tocmai aproape de 
Buzău şi din clipa aia, o vrajă fecundă punea stăpânire pe 
mine, sufletul mi se desfereca, gândurile, până atunci 
înţepenite, mi se desnodau, istețe, iscoditoare şi guralive şi 
se contopeau cu demonul zilei de vară, captiv şi el într-o 
cupă de mare şi multiplicăndu-se la nesfârşit în miile de 
potire de purpură. Demonul era femeie şi era desculță, 
călcâiele-i jucau în picătura de iad negru de pe fundul 
potirelor, pletele scâldate de rouă-i băteau umerii fragerzi 
şi rochia, o petală rănită de vânt, se încheia în douăzeci de 
muguri. Demonul avea totdeauna două umbre, chiar şi în zi 
noroasă, una de bărbat, alta de femeie... 

Casa se înălța pe o clină însorită, deasupra locului unde 
un izvor se vărsa în baltă, umbrit de doi arbori ai lui Iuda şi 
câţiva migdali sălbatici. De pe marginea ailaltă a bălții, pe 


unde mergeam eu cu bunicul la Obştea Racoviţei, n-o 
zărisem niciodată. Aşezată la mare depărtare între sate 
(acoperişurile celui mai apropiat sat se zăreau licărind în 
jurul unei clopotniţe, dincolo de imensele moşii de porumb 
şi floarea soarelui), casa se înfăţişa mândră cu verandă spre 
sud, foişor învelit cu olane albastre, având, intercalate, 
romburi roşii cu guri de leu din argilă în capătul burlanelor 
de ploaie, cu ferestre largi şi obloane solide, desfăcute 
acum spre a primi căldura soarelui lunecând spre asfinţit. 
Aerul solemn, solemn şi cuprins în sine, propriu locuinţelor 
retrase, umbra salcâmilor uriaşi din muchea malului, 
precum şi şirul de plopi şi sălcii ce-o încadrau dinspre baltă, 
şura de lemn vânăt-castaniu, tăcerea pustie şi fâşia 
prelungă de iarbă grasă şi gherin cu foaia lată şi argintie ce 
fugea spre o detunătură a malului, către miazănoapte, 
născură în mine credinţa că e făcută din trageri pe sfoară şi 
camătă. 

— Ştii, zic, e ceva ce nu-mi place la casa voastră. 

— Dacă e a noastră... 

— E de pescaj mare. Mult prea mare pentru o baltă 
prăpădită. 

— Aha, încerci să mă convingi că eşti marinar. 

— Aş vrea să te conving să-ţi scoţi obrazul de sub baticul 
ăla verde, să nu-l mai laşi să-ţi cadă pe obraz. 

— Sunt o fată prea frumoasă, mi s-a spus, încât am luat 
hotărârea să umblu cu faţa ascunsă sub batic. Oricine mă 
priveşte îndelung vrea să se însoare cu mine. Cine mă vede 
o dată preferă să moară decât să plece de lângă mine. 

— Eu te-am văzut şi cu toate astea aş pleca. 

— Se prea poate. Fiindcă, azi, nu sunt tot atât de 
frumoasă ca de obicei. Am o mână obrintită... 

— Prin urmare nu poţi trage cu puşca... 

— Ba pot. Cred că pot trage foarte bine. Cred c-aş putea 
să te iau la ochi de la o sută de paşi. 

— Ca să vezi ce femeile dracului se află sub malul 
Ciulniţei! 


— Calina! Răzbătu, provocator, glasul fetei care umbla 
cu luntrea prin stuf. Vorbeşti prea mult. Fii atentă să nu-ţi 
scape. 

— Ai văzut ce simţuri parşive are?! E inteligentă, 
pătrunzătoare, vicleană... dar iubeşte un bezmetic... Ai vrea 
să-ţi dau drumu, nu-i aşa? Nu pot. Eşti ursit să stai mai mult 
pe-aici. Hopa! Am sosit. 

— Hopa, l-aţi adus. N-a încercat nici-un truc ca să scape? 

Era un bărbat mai tânăr ca mine, eu am treij de ani, el 
putea să aibă cel mult douăjcinci. Înalt, preţ de vreo zece 
cuțite pescăreşti, şi gros de vreo patru, sta pe creanga 
joasă a unui gutui bătrân, cu tălpile goale suite pe un 
scăunel, în cămaşă albă cu mâneci şi cu o şepcuţă roşie 
trasă mult peste sprâncene. Avea nasul uşor coroiat şi 
cărnos, gras chiar, uliu de duzină, netăvălit prin ceruri, 
ochii albaştri, buzele groase, braţe lungi, palmele uriaşe, 
pufoase,. Mi— am zis: treci un stârc puturos printre 
picioarele a treijtrei de muieri venite să se scalde şi scoţi 
exact un exemplar ca ăsta. Pe genunchii lui, o bucată de 
scoarță de plop în care scobise cu un cui, pe care-l mai 
ţinea încă între deşte, un soi de poem trăsnit: 

În baltă 4 ochi lucete e 2 peşte. 

Mă privi grav şi batjocoritor şi ceru să-i spun numele. 

— Aurel Lozoveanu. 

— Şerban Drăghia, se recomandă. Student întrerupt. 
Adăugă, plin de gravitate. Aici, însă, mi se spune Chirpi. Da, 
aşa mi se spune: Chirpi. Unde-ţi e maşina? Unde-ai lăsat-o? 

— N-am maşină. 

— Cu ce-ai venit? 

— Cu autobuzul IRIA. 

—  Minţi. Când începe culesul porumbului şi al florii 
soarelui, autobuzul IRTA nu mai circulă. Cel puţin în 
afurisitul ăsta de judeţ. 

— Sunt sub protecţia Călinei. Nu vorbesc decât în 
prezenţa ei. 


— În primul rând, Chirpi nu-mi zice niciodată Călina, îmi 
zice Căliţa. Dar mie nu-mi palce. 

— Şi pe cealaltă cum o dezmiardă? 

— Ghina, Ghiniţa, zisă Balanța, preciză Chirpi. Nu eşti 
sub protecţia Călinei, ci eşti la mâna mea. Aşa că, băiete, să 
fim clari... Eşti un hoţ. 

— Călina intrase în casă; cealaltă, Ghina, Ghiniţa, 
Balanța, în rochie roşie, ocolise ograda şi se oprise pe 
cumpăna de la miazănoapte a văii ca să privească o horă de 
berze. Se arcuise pe spate, încântată, cu mâna streaşină la 
ochi; subţire, sprintenă, semăna cu o şuviţă de vin 
ghiurghiuliu ţâşnind din doaga unui butoi spart c-un cui 
asemenea celui cu care Ghirpi se scărpina leneş pe piept, în 
dreptul inimii şi-n jurul ei; vântul, golan ieşit din trestii să-i 
ridice poalele rochiei, se schimbă dintr-odată în eminenţă, 
fiindcă-l văzui umflându-i părul şi rămânând acolo ca să 
jaloneze o religie a fetelor respirând taina migraţiilor. Oare 
sufletul ei încerca aceeaşi mirabilă dorinţă de a pleca spre 
necunoscut ca şi păsările de pe sus? Sau era în ea numai 
zvâcnirea de aripă ciuntă a păsărilor de curte când ţipă în 
slăvi, plecând, cocorii? În cugetul fiecărui om, toamna, 
curge un drum trăgănat. 

— Cunoşti locurile pe-aici, aşa-i? 

Chirpi devenea agresiv. 

— Al dracului să fiu dacă nu te-am mai zărit dând roată 
pe aici de câteva ori. le-am văzut şi în somn, ehe! Ai venit 
din nou ca să prinzi firul, aşa-i? Timp prielnic, sfârşitul lui 
septembrie, începutul lui octombrie. Pentru hoţi, vreau să 
zic. Dar, lasă, o să te judece bătrânul. 

— Câţi ani ai, bătrâne? 

— Zicând bătrânul, m-am gândit la tata, la Matincă 
Drăghia. Ce credeai? 

— Cred că nu eşti teafăr la minte. Sau eşti beat. 

— Beat? Aş vrea eu. Să ştii că mi-ai dat o idee, mai încolo 
o să mă-nbăt. Iata a cules nişte terază văratică, a umplut 


tocitoarea... un vin acrişor, pişcă pe limbă... Reveni. Ba nu, o 
să mă cherchelesc uşor. De ce-ţi place atât de mult calul? 

— Păi se ştie de ce: calul ne călătoreşte. 

Împinse buza de jos înainte, albă, opărită; cotrobăi prin 
buzunare, scoase o ţigară, o fixă în colţul gurii, o smulse şi 
deodată începu să urle la Călina, care apăruse pe terasă, 
din nou cu baticul căzut pe faţă şi cu un iepure de casă în 
braţe: 

— Mişcă de-aici, nu-i treaba ta să faci cercetări! Uite la 
ea, domnule! Ţigara-i căzu dintre deşte, bâjbâi cu dreapta 
s-o recupereze; nu izbuti. la-o pe Balanța şi controlaţi 
vârşele. 

— Ziceam să-i dai omului ăluia o frunză de lămâi, spuse 
Călina. Are nevoie. 

— Şi ce mai ziceai? O indignă Şerban Drăghia. 

— Mai ziceam că între arborii lui luda au răsărit 
brânduşele de toamnă. 

— 'mneata ai auzit, domnule? 

— Da, sigur că da. 

— Vezi, a auzit, du-te şi controlaţi vârşele. 

Călina dispăru. În urma ei rămase umbra-i din faţă, 
umbra de bărbat; atârnam, răstignită cu capul în jos pe 
marginea verandei, atingând cu creştetul şirul de capsule 
de bumbac înşirate la talpa casei, ca să le deschidă soarele. 

— Ai făcut trei tentative să-l furaţi pe Oslo. Ultima oară i- 
aţi legat gura cu sârmă, într-aşa hal i-aţi rupt buza de jos, 
că nu mai putea apuca iarba. Dacă nu venea să i-o coase 
veterinarul ăla de moare Balanța după el, aleluia! Pierdea 
buza, rămânea cu dinţii dezveliţi. Ce s-a întâmplat de n-aţi 
dus lucrul până la capăt? Că de simţit nu v-am simţit nici 
noi, nici câinii. 

Sub pojghiţa unei curiozităţi binevoitoare se întrevedea, 
crescând, mânia şi disprețul. 

— Ascultă, Chirpi, m-am săturat de toate farafastâcurile 
voastre, daţi-mi puşca şi lăsaţi-mă să plec. 


— Vorbeşti serios?! Se holbă el, smucindu-se îndărăt, ca 
şi cum l-aş fi lovit cu pumnul în bărbie. Lozovene, tu mă 
crezi tâmpit! 

— N-ai nici-un drept să mă cercetezi; chemă şeful de 
post. 

— Pe Dinu Apostol?! Adică, ce-ţi zici tu, trimit o fată după 
el, şi el, numaidecât saltă în şa şi dă fuga-ncoace c-un 
buchet de trandafiri în braţe. Dinu Apostol e un câine care 
se consideră, în toate împrejurările, partea lezată numai în 
numele stăpânului său. Nu mă-nghite, n-ar mişca un deşt 
pentru mine. Şi-a măritat fata şi nu le-a primit la dans pe 
surorile mele. Şi-n general pe nimeni care-a fost sau a avut 
un neam în puşcărie. 

— Şi de la voi cine-a stat la răcoare? 

— Eu. Unşpe zile. Şi-acum, hai să te închid într-o odaie. 
Eu, cu bătrânul şi cu Balanța avem o treabă. 

— Dar parcă Balanța urma să plece cu Călina să 
cerceteze vârşele. 

— O să le controleze Călina singură. E sâmbătă seara şi 
cei de pe valea Şiretului, moldovenii, aşteaptă să le cântăm 
cu trâmbiţa. Uite, Balanța chiar a urcat cu tata în muchea 
malului, dinspre Vâlcelele. Atenţie, Lozovene, e negru şi 
puturos ca tăciunele de porumb, când îl scormoneşti, tata; 
are suflet sanchiu, de-aia-ţi zic, nu-ncerca s-o faci pe 
mizerabilul faţă de el, ia poziţia câinelui mic şi fricos când 
întâlneşte un dulău rânjind colții. 

— Adică? 

— Păi câinele mic şi fricos, dând peste-un dulău îndârjit, 
se trânteşte cu faţa-n sus şi se pişă-mprăştiat pe burta lui, 
făcând astfel dovada supunerii. 

Când suirăm pe verandă, rupse şi-mi dădu o frunză din 
lămâiul plin de fructe verzi. 

— Zicea Călina că trebuie s-o mesteci. Rupse şi pentru el 
una. Să stai cuminte, Lozovene, să nu-ncerci să speli putina 
că n-ai pe unde. 


Odaia în care mă împinse, având grijă să târască zăvorul 
pe uşă, era îngustă şi luminată părelnic de razele soarelui 
topindu-se în asfinţit. Prin fereastra prevăzută cu drugi de 
fier se vedea cerul de purpură, cu mari limanuri vinete, 
atârnând peste baltă şi peste lanurile de porumb. Dincolo 
de ele, pe drumul Hurtei, vârfurile unui şir de plopi colectau 
sânge zdruncinat. În asfinţit, soarele se evalua pe sine, 
cântărindu-şi parcă şansele ce le avea de-a mai răsări încă o 
dată. Rândunelele şi lăstuni zburau prin fulgere de ei înşişi 
iscate, smulgeau cu ciocul din pânza vântului de seară 
partea cea mai dulce a miresmelor, selectând sămânţa zilei 
de destrămare: un bob de negură, un bob de jăratic. 

— Aprinde lumina, dacă vrei, butonul e lângă uşă. Un 
glas uscat, osos, cu zgârciurile rupte. Aşezată pe podele, 
între soba de teracotă, un şir de ţigle reprezenta o 
petrecere la vie: un lanţ de femei dansând cu struguri în 
mâinile înălțate deasupra capului, al doilea un lanţ de 
boboci de trandafir, ş.a.m.d., şi un stativ de lemn, acoperit 
de sus până jos cu vederi în culori din Veneţia şi Neapoli, o 
bătrână mă privea zâmbind; faţa ei, de culoarea lutului de 
baltă şi la fel de cutreierată de-o puzderie de linii creţe, 
zâmbea sterp. 

— Gingăraş, mamă... 

— Aurel Lozoveanu mă cheamă. 

— Da tare mai semeni cu Gingăraş care-a avut sifilis şi 
venea la Matincă să-i facă Matincă injecții. Ai venit să-l furi 
pe Oslo, aşa-i? Şi te-au prins, aşa? Oho, mă căină, or să-ţi 
înnoade laţul de gât şi-or să te târască prin noroaie. Pe 
Iorgu a lui Gică Altar l-au ars pe bucile curului cu tamgalele 
încinse. 'Tamgale sunt fiarele de însemnat caii. lorgu e 
înmatriculat, acum... 

Vorbind, lua cu mâna grohotiş din buzunarele şorţului de 
bucătărie şi-l îndesa în gura. 

— Vrei şi tu? E pleavă de biscuiţi. Ei o ţin pentru iepurii 
de casă, dar le-am furat-o, iepurii n-au decât să se-ndoape 
cu pleavă de mei tătăresc sau cu luţernă. Mi-era sete. Ca să 


mă răcoresc întinsei mâna să iau un măr din pomiera de 
sticlă verde. Bătrâna mă urmărea, chicotind, merele erau 
de ceară; ca, de altminteri şi castelul în miniatură de care 
se sprijinea o vază cu imortele; pe fruntea castelului sta 
scris în relief: „Dumnezeu tronează la un birou de forma 
iscăliturii sale”. 

Spre mirarea mea, bătrâna intră în ofensivă. 

— Când ţi-e scris să nu-ţi cadă pleaşcă, de la prima 
încercare, un cal de la Ceairul cailor albi, gata, fugi şi nu te 
mai întorci. 

— Cine a făcut merele de ceară? Călina? 

— Da. Şi tot ea a rânduit pe deasupra lor frunzele de 
iederă. La atelierul ăla de lumânări, podoabe şi flori de 
ceară din Brăila, unde s-a angajat acum doi ani era foarte 
bine văzută. Păcat de ea că-i prea frumoasă. Trei bărbaţi au 
divorţat din cauza ei şi, ca să n-o sfâşie muierile altora, a 
lăsat naibii cazmalele de ceară şi-a plecat. 

— Ghina-Ghiniţa Balanța nu-i frumoasă? 

— Cum, Doamne iartă-mă, să nu fie!? Ba e şi mai 
frumoasă decât Călina... Ascultă: ele nu-s fetele lui Matincă. 
Aici e aici. Din pricina asta a-ntins el vorba-n lume despre 
mine că nu sunt în toate minţile. Zice că-s ale lui. Însă eu le- 
am făcut c-un ofiţer, în timpul războiului, dar el nu ştie, nu 
ştie, nu ştie. Crezi, poate, că sunt şi niţel nebună, că visez 
mereu numai ape stătute, pline de mâătreaţă verde, mătasea 
broaştei, ortăţel, lintiţă, brădiş, sârmuliţă... Fetele sunt 
gemene. Tăcu. Apoi continuă, c-o îndârjire apatică: E 
proastă rău Balanța. l-a făcut farmece un tehnician 
veterinar care, astă iarnă, pe zloată, a trecut balta înot 
pentru ea şi n-a păţit nimic, nu i s-au aprins plămânii, n-a 
avut nici pe dracu să-l ia, nici măcar un strănut n-a scos. 
Socotesc că i s-o fi adunat răul la inimă, fiindcă în loc s-o ia 
de nevastă, se foloseşte de ea ca peţitoare: du-te, cică, şi 
îmbrobodeşte-o pe cutare să vină la mine. 

Se opri, scoase de după sobă un tub de trestie lung de 
aproape doi metri, îl duse la gură şi suflă în el, înălţându-l 


spre un colţ al odăii, făcând să joace o pulbere fumurie în 
razele roşietice ale soarelui. 

— Cavalul sfânt, mă lămuri... Cu el sting, duminica, 
lumânările din policandrele bisericii... Ştii ce-nseamnă 
numele de Chirpi? Cel ce pleacă de acasă, fiindcă-i moare 
vaca şi-i e milă s-o vadă murind. Pe mine ştii cum mă 
cheamă? Binda mă cheamă şi cred c-ai s-o păţeşti râu, 
băiete. 

Bătrâna scoase din buzunarul şorţului o păpuşă de turtă 

dulce galbenă, cu dungi maronii de zahăr ars şi oglinjoară 
la mijloc. Îşi netezi părul, privindu-se în ciobul ăla magic şi 
surâse, semn neîndoielnic că gândurile ei călătoreau după 
şuvoaiele din frunze răsucite de vânt prin iarba din curte. 
Stuful din marginea bălții se îndoia învălmăşit şi plescăitul 
apelor izbindu-se în maluri, sunetul se extindea până la 
hornurile casei. Înfăţişarea patriarhal-primitivă a bătrânei, 
glasul ei, respingător prin şuier, îmi făceau silă, ochii 
sticloşi, 
Ficşi, lipsiţi de viaţă mă nelinişteau. Ceva totuşi în fiinţa ei 
părea vrednic de compasiune: oboseala împietrită pe chip, 
o oboseală sub care numai două din cele cinci simţuri stau 
la pândă, nerăpuse de somn; oboseala paznicilor de 
herghelii picotind sub soarele dogoritor al Ceairului. 

Timpul se împotmolise, încolăcit, în ghiolurile mişunând 
de lintiţă şi lipitori din coşmarurile ei. 

Deodată, uşa scârţâi încet, colţul de sus al odăii se 
învăpăie, icoana cu ferecături de argint luci înlăcrimată şi 
Călina rosti, din prag: 

— Vino afară, Lozovene. 

leşind în ogradă, nu ştiu de ce, înserarea mi se păru 
dintr-odată neînfrânat de tristă; o seară coruptă de 
tristeţea adâncă de-a se zugrăvi pe sine, în clipocit de ape, 
pe fundal de porumburi, c-un bâtlan într-o margine şi trei 
trompeţi, Matincă Drăghia, Chirpi şi Ghina-Ghiniţa, 
cântând, înfipţi în muchea malului, cu spatele la casa lor şi 
cu faţa spre satul Vâlcelele, pe care nu-l văzusem niciodată, 


un cântec în care pluteau nerostite vorbele: bună seara 
celor care vă întoarceţi cu vitele de la câmp, bună seara 
celor care vă întoarceţi de la culesul viilor, fumaţi-vă în 
linişte tutunul de voi cultivat, răsare, ia uitaţi-vă, luna 
răsare spre Moldova, şi nu e treaba nimănui ce se întâmplă 
cu drumul fiecăruia. Şi tot aşa şi cu mine când merg pe 
drumul meu... Tristeţea e viciul serilor de toamnă... 
Cap de rând 
Bucuria largă 
Cap de rând 
Vechile mele paftale 
Le poartă mândra pe vale 
Cap de rând 
Și la capul rândului 
Fiinţa pământului 

Drumuri domoale, pline de pelin, de spiriduşi, de grauri, 
prin pepeni; drumuri înțelepte, Lozoveanu a venit aici, 
străbătând istoria voastră lirică, dar nu ştie ce-i cu el; 
priveşte vârşele şi crâsnicul şi coşurile cu peşte proaspăt 
scos de fete, vede capul Blindei lipit de geamul ce dă spre 
verandă şi deasupra căreia atârnă un Dumnezeu de trifoi 
TOşu, se miră, tace şi aşteaptă. Eu, Lozovene, (trâmbiţa asta 
era, mă gândeam, a bătrânului Matincă Drăgia) eu vreau ca 
după moarte să nu mai urmeze nimic. E mai bine aşa. Nu 
vreau să fie Dumnezeu, pentru că nu are nici-un rost să fie. 
Mi-ar fi ruşine să fie... Şi dacă, totuşi, există? Atunci, 
înseamnă că în moarte o vom încurca şi mai urât decât în 
viaţă, căci şi acolo va fi nevoie să dăm din mâini şi din 
picioare, să vorbim clonţos, să mârâim, să lătrăm şi iar să 
ne umplem de o mie de păcate (Blinda c-un ofiţer). Şi atunci 
când va sosi vremea să dispărem şi de acolo, căci au ei 
grijă, nu-i aşa, să te mute şi din veşnicia aia în altă veşnicie, 
pe unde vom scoate mâneca, Lozovene?! Blinda s-a pocăit. 
Şi poate are dreptate, Dumnezeu trebuie să existe. Măcar 
dintr-o singură pricină: ca să-şi ceară la nesfârşit iertare 
celor care-au murit de tineri, iar copiilor pe care, cu ce 


drept? — I-a făcut ingineri să le sărute tălpile. Bogdaproste 
că mi le-a lăsat pe fete şi pe băiat. Băiatul se va descurca 
singur; fetele mele dulci ca seva mesteacănului, ca 
strugurii, ca mânzoaicele care-au rupt prima gură de 
iarbă... aici, la noi, Dumnezeule e un trifoi roşu... 

Odată cântecul încheiat, Mantică Drăghia şi Chirpi 
dădură trompetele Ghinei Ghiniţa, care dispăru cu ele în 
casă pe uşa din dos şi ei coborâră la mine, aprinzându-şi din 
mers câte-o ţigară. Înalt, cu nasul turtit, cu cămaşă şi 
pantaloni de cânepă, Mantică Drăghia avea buzele umflate 
de efort, obraji închişi, ochii albaştri şi ascuţiţi la colţuri, 
colindaţi de-o curiozitate ciudată care ba se întrupa, ba se 
risipea. Strania senzaţie de irealitate în care pluteam de 
când nimerisem pe Ceairul cailor albi spori sub privirile lui 
care mă măturau cu spice uscate de orz, mă coseau cu fir 
de izmă sălbatică, mă brodau cu zâmbet subţire, sticlos. 
Faţa bătrânului etala viclenie disimulată: eu sunt cel care 
vine tiptil, uns cu toate alifiile şi care, pe neaşteptate, 
bufneşte, minte, fură, zgâlţâie, distruge. Îmi vorbi, cu aerul 
că destramă un secret: 

— Am cântat, colo, pe culme, pentru nişte sate care dau 
în Moldova: Neraşi, Măicăneşti, Mărtineşti. Şi, mâine, să 
vezi, o să primesc daruri. Mi-ar place să primesc o pisică 
persană. Ştii ce-am cântat? Fraţilor, le-am spus, vă anunţ 
din Scrobul Vâlcelelor, vă anunţ că Chirpi a băut, peste 
vară, spirt medicinal amestecat cu zeamă de varză acră şi 
n-a avut nici pe dracu. Nimic, ta-ta-tam, Numai c-a urlat 
juma” de noapte că vrea să urce în scaunul a treij de domnii. 

— Bine, mă, îl luă la rost Chirpi, şi nasul lui de uliu de 
duzină netăvălit prin ceruri adânci luci sub jarul ţigării; 
azvârli fumul pe nări ca pe duhul unui pui atunci înfulecat; 
se indignă, răsfăţat: bine, mă, ăsta a venit să ni-l fure pe 
Oslo şi tu-l tratezi ca pe-un oaspete?! 

Deodată, Mantică Drăghia îşi adună capul între umeri, 
lungi braţele pe lângă corp, se încovoie, zvâcni într-un salt 
şi se răsuci cu faţa spre Chirpi. Ca un copil la şotron. 


— Nu-i hoţ de cai, băiete, mă pun chezaş pentru el. În 
gura şopronului din prelungirea verandei, care slujea ca 
bucătărie de vară. Călina, care frigea caraşi pe plită, îl 
privea amuzată. Genele lungi, arcuite în sus i se zbăteau, 
înveselite. O ultimă rază din soarele asfinţit îi prindea 
fluturii roşii în păr şi-o schimba în vişine perlele false 
înşirate pe vestă. Nimeni din familia Lozovenilor n-a pus 
mâna pe lucru străin. Şi apoi iubeşte asinii. lubeşti asinii? 
Mă întrebă, schiţând o vagă întoarcere a capului. 

— Da. 

— Vezi, Chirpi!? Făcu el, dojenitor şi întinzând gâtul, 
realiză al doilea salt de şotron, ca să revină cu faţa la mine. 
lubeşte-l, foarte bine, căci doar se ştie precis că Isus n-a 
intrat în Ierusalim călare pe un cal. 

— Scamatorii! Decretă Chirpi, cu dispreţ. 

— Domnule! Bătrânul îl somă, ridicând braţul drept. 
Când te-aud vorbind aşa, îmi pare rău că nu m-am născut 
leu, iar tu miel, ied, viţeluş de antilopă. Lozovene Aurel, sau, 
vizavi de sfinţii părinţi, care-şi rup dinţii rozând la oase de 
drăcuşor... ca să nu-mi spui tu mie că lui unchiu-tău 
Sosipatru când o crăpa... 

— S-a prăpădit. 

— Bun. N-or să-i dea altfel de mâncare în paradis! Eu, la 
viaţa mea, factor poştal, în civilie, infirmier în armată, am 
gustat din puii şi viţeii a toate naţiile de animale dulci. 
Taică-tu, Efrose Lozoveanu, care momea roiuri de albine din 
păduri... 

— Opreşte-te, nu mai bate câmpii, mi se face silă. 

Bătrânul ridică uşor bărbia şi o cuprinse în priviri pe 
Balanța. Căci ea îl strigase. O clipă se înfruntară pe tăcute. 
Înaltă şi mlădioasă 
Ca şi Călina, Balanța se oprise sub felinarul de la colţul 
casei şi faţa ei palidă, de parcă mereu ar fi privit pe cer 
păsări plecând, păsări venind, neadormită şi subjugată unei 
mâini închise, tremura de încordare. Mirosul peştelui 


proaspăt  pierzându-şi untura în pojarul plitei se 
împerechea cu fierea nămolului de baltă. 

— 'Ţi s-a făcut silă, hai? Începu să urle. Când vorbeşte 
părintele tău, nu fi, domnule, năucă, nu fi, domnule, 
proastă, stai, domnule la locul tău, nu fi ianâcă, domnule. 
lanâc, mă lămuri, făcând un ocol cu deştul lângă tâmplă, 
înseamnă, pe Ceair, scrântit la minte. Silă, da? Brrr! E-te-te, 
la ea, Balanța! Cară-te la veterinarul tău împuţit să prindeţi 
purcei de mistreţ cu tractoarele. Ehe, o să vă duceţi voi pe 
copcă într-o bună noapte! Sau mai bine într-o bună 
dimineaţă, ca să vă pară şi mai râu după libertatea 
pierdută. 

— Dacă nu-i hoţ de cai, interveni Călina, de ce ne-ai pus 
să tragem asupra lui? 

— Cu sare!? Zise Mantică Drăghia, coborând buza de jos 
şi întinzându-i lui Chirpi punga de tutun, ca să-şi răsucească 
o nouă ţigară. Păi sarea crestează pielea şi-atât. Sarea nu-i 
oţet, dulce talisman. Într-o bucăţică gustoasă tragi cu sare, 
sau nu tragi deloc. Iar voi aţi tras în vânt, nu-i aşa? Când se 
trage cu grunji de sare în tine, Lozovene, e ca şi cum ţi s-ar 
spune: aruncă-ţi traista pe umăr şi ia-o la picior spre [ara 
Făgăduinţei. 

— Cred că nu prea ştiu bine pe unde s-o apuc de-aici 
spre '[ara Făgăduinţei. 

— Suie-te pe muntele Fazga şi o vei vedea. 

— Muntele Fazga? Nu ştiu unde este. 

— Găseşte-l. Nu te uita la mutra lui Chirpi, pare 
dezgustat, lipsit de speranţă, plin până-n gât de suferinţă. 
Se preface. O sări pe Balanța, care nu se dezlipise de sub 
felinar. Cară-te, am spus, cară-te la veterinarul tău. Mişcă-ţi 
fundul! 

— Tot acolo se ducea, zise Chirpi, şi fără s-o mâi tu. 

— Pe Ceair, Lozovene, reluă Mantică Drăghia, în unele 
nopţi, şi asta-i una dintre ele, răsar două Lune în loc de una. 
Uită-te: peste porumburi, Lună nouă. (Peste porumburi, o 
seceră subţire şi verzuie, o ramură de salcie înfiripându-se 


din mireasma pelinului, din ţipătul straniu al unei păsări 
ascunse în trestii, din  foşnetele nopţii mişunând 
pretutindeni, se înălța spre un destin dezvoltând bucurie şi 
impulsuri copilăreşti, o nesfârşită prospeţime şi o imensă 
ineficienţă. Trebuie că sub un asemenea pui de lună se 
dezlănţuie calul de mare care-o izbise cu copita pe Cămila 
în bujorul obrazului drept). În marginea de răsărit a nopţii 
ăsteia, urmă Drăghia, un armăsar are dreptul să se 
schimbe-n mânz, să mai trăiască o viaţă şi să moară 
îngropat de Crivăţ. Neapărat de Crivăţ. La apus, vezi, o 
lună plină. (Miraj îndurerat, puzderie de flori roşii căzând în 
arborii lui luda. Dac-ar fi vrut, luna plină ar fi sorbit în 
creştere, însă o privea cu drag, aşa cum îşi priveşte o mamă 
copilul ieşit pe mal după o baie în râul rece. Asta-i noapte 
de însurătoare, Aurel Lozoveanu. Ca să-ţi spun adevărul de- 
aia te-am şi atras încoace, să te însor cu Călina. Vrei s-o iei 
de nevastă? 

— Da. 

Răspunsul mă copleşi. Vorbele ieşiră singure din culcuş 
de untdelemnuri galbene. Şi au fost o prefigurare a tot ceea 
ce urma să se întâmple. 

— Crezi că dacă el a zis da, întâmpină Călina, am să zic şi 
eu da? 

— Ai să zici, ai să zici, ai să zici. Că nici nu ştii ce bucurii 
te 
Aşteaptă. Ca femeie şi ca situaţie. 

— Aurele, vorbi Călina, dar eu sunt femeia cu două 
umbre. Femeia primejdioasă. 

— Acum mai mult ca oricând. 

Am prins-o de mână şi-am tras-o aproape. Ea se adună 
lângă mine, pe marginea verandei; i-am cuprins umerii şi 
am sărutat-o. 

— Mamă, strigă, bucuros, Mantică Drăghia, hai, ieşi 
afară, vino repede, mamă, vino să-i binecuvântăm. 

Binda se ivi pe verandă, firavă, zgribulită, plăpândă, 
deprimată. O insectă neagră pe o frunză de nufăr. 


— S-au deschis, mamă, doujdouă de poteci de argint şi 
între ele vom despleti una de aur. 

Îşi împreună palmele peste creştetele noastre... Ale 
bătrânei erau reci, uscate, cu fusele deştelor lipsite de 
elasticitate, inflexibile, ale lui Mantică Drăghia erau aspre, 
încrezătoare, încordate, nervoase, aveau ceva misterios de 
destăinuit. 

— Dumnezeu să vă ocrotească în mare mila Lui şi să vă 
fie viaţa plină de noroc... lar acum, mamă, spune-le tot ce ai 
pe suflet. A sosit clipa să te descarci (Şi ca o dispensă) Nu 
mă supăr dacă-mi zici mizerabil, poţi să mă şi pocneşti 
peste mutră, uite, dă-mi una peste bot cu laba pe dos. Vrei? 
Sparge-mi buza cu inelul... 

Umilinţa îi înnobila, pentru că nu cerea, impunea, 
repezit şi tumultos, să fie batjocorit. Bătrâna însă nu-i 
acordă această favoare, poate din dispreţ, poate din frică de 
urmări. Se fixă într-un scăunel, având în spate luna plină, 
idealismul neexigent al unei nopţi intangibile şi rosti plat: 

— A fost pe front până la Cotul Donului... 

— Dar n-am atins fluviul ăla, nu, nu, nu... 

— Taci! Şi pe urmă, împotriva nemților până-n Austria, 
unde a capturat, într-o noapte, 7 kg de aur şi un brăduţ de 
argint, trunchi, ramuri, ace, toate din argint curat. Alecu, 
ţiganu din Vâlcelele, de-o pildă, a cărat o nicovală-n raniţă 
din Rusia, până-n Cehoslovacia şi înapoi acasă, Rizea 
Lupescu din Suligatu s-a-ntors c-un vraf de mantăi, alţii şi- 
au adus cai, unu şi-a adus chiar muiere, numai Mantică 
Drăghia n-a fost în stare s-aducă aurul şi argintul, a 
îngropat totul la un stânjen sub pământ şi la zece stânjeni 
distanţă de un pâlc de nuci în satul... 

— Buchendorf. Satul stejarilor, pe nemţeşte. Aproape de 
pădurea vieneză. 

— Aşadar. M-am întors spre Chirpi, pentru comoara aia 
ai trecut graniţa la sârbi! 

— Pentru ea, da, întări Mantică Drăghia, a ajuns la 
pichetul Velico Grădişte... 


— Doni Milanovaţ, preciză Ghirpi. 

— Ca să vezi ce pramatie! Se strâmbă bătrânul. Numele 
ăsta-l ţii minte, dar pe-al neamţului, stăpânul nucilor din 
Buchendorf, l-ai uitat cum ai atins cu mâna malul sârbesc. 
Era frig, apa Dunării te fulgera la oase, frigul mi-a atrofiat 
memoria, tu mă înţelegi, Lazovene, frigul îmi sleise mintea. 

— Sau ţi-o vopsise cu bidineaua, zise Mantică Drăghia, 
sau ţi-o răzuise cu lingura, cum fac eu cu creierul mielului 
ajuns în oala cu borş. Dar mama mă-ti de derbedeu, 
cântecul ăla de-1 îngâna grănicerul sârb. Cum de l-ai ţinut 
minte?! Tot te aud murmurându-l: măceşule, măceşule... 

— Nu aşa, stai niţel: „tu eşti frumoasă ca un trandafir 
Dorothy Perkins”, da, aşa vine. 

— Păi nu? Cinste lor, târfele mai întâi! 

— M-am pedepsit pe loc, acolo, fiindcă eu le-am propus 
sârbilor să mă schimbe pe un sac de sare. 

— Pe un cap de aţă şi pe-un nasture de tinichea, trebuia. 
Că nu preţuieşte mai mult. Norocul tău, se bătu în piept, c- 
am întors eu afacerea pe poteci noi şi sigure. Căci alta va fi 
acum pornirea spre centrul Europei, nu-i aşa, Aurele? Lui 
Şerban o să-i tatuez pe braţ, în noaptea asta, numele 
neamţului, iar tu o să-l strecori, pe vapor, în Austria. Şi 
mergi împreună în satul Buchendorf. Suntem o familie 
puternică, acum, nimeni n-o să ne mai poată pune cu botul 
pe labe. Juraţi-vă să vă aveţi ca fraţii, băieţi, şi-o s-aveţi de 
cheltuială pentru două vieţi. O să-i rotunjim o porţioară şi 
Balanţei, da? Trebuie să-i daţi şi ei ceva. Nu aşteaptă 
răspuns, se dezlănţui, febril, să împartă porunci: 

— Câălina, aşterne masa. Vreau faţă de masă albă şi 
lumânări roşii... 

— Să nu cadă gângănii în farfurii?! Se împotrivi bătrâna. 

— Blinda, o avertiză el, eu decid aici, pentru că numai eu 
ştiu numele neamţului, şi pentru că la mine-i aurul, fii 
precaută, nu te zgârci la tărâţe, nu intra-n panică şi nu 
fluiera-n ghindă. De bibani şi de caraşi o să am eu grijă să 


plutească-n vin. Am cules Aurele, via de pe coastă, teraza, 
înaintea tuturor, şi-am umplut tocitoarea. Chirpi! 

— Înţeles, merg şi aduc o căldare de vin. 

— Ca să nu te împiedici de roabă sau de capra de tăiat 
lemne! Nu, vin aduc eu. Tu-ţi pui pe cap pirostria cu coame 
de berbec şi te duci de buşeşti cu coarnele în arborii lui 
Iuda. Bătălia asta, îmi explică, îi umple fruntea de cucuie, 
două zile stau să-i plesnească tâmplele, dar astăzi o face 
pentru ultima dată. Auzi, Şerbane, necondiţionat, e pentru 
ultima dată. Lovind cu coamele în arbori, ai grijă să zici: 
mulţumescu-ţi '[ie, Doamne, că l-a găsit taica pe Aurel 
Lozoveanu, ca să-l însoare cu Călina, altfel avea de gând, la 
iarnă, să mă scoată, în fiecare noapte, să iau viscolul în 
coame până l-oi da peste cap în Moldova şi mult mai 
departe, până acolo unde ajung să răzbească, vara cocorii. 

Şi în timp ce Călina intra în casă, aducea faţa de masă, o 
aşternea, aprindea lumânări roşii în suporturi de aramă 
încrustată, şi pe cer nu se mai aflau două Lune, aceea în 
fază de răsărit pierise înecată în Ciulniţa sau în negurile 
Moldovei, pe când aceea de la apus, ameţitoare, dezaxată, 
ardea în sute de ruguri, Chiropi lovea îndesat în arborii 
trădării şi Binda pârlea fluturi de noapte, apăsându-i c-o 
lopăţică de lemn în flacăra lumânărilor, iar noaptea de 
toamnă era între noi atât de vie şi intens prezentă încât o 
simţeam  dublându-ne mişcările, noapte senin fluidă, 
dispusă să cedeze bucuriile menite altor lumi celor 
susceptibili să ia, să smulgă, să primească, să reţină şi să 
transmită nu esenţa, ci magnetismul ei nativ, care, până la 
urmă, s-a dovedit un preludiu al morţii, Matincă Drăghia 
împrejmui locul cu poveşti înfrigurate. 

— Neamţul ăla din Austria, să vezi, Aurele, are patru 
nume lungi şi împinse unul într-altul ca păhărelele de 
aluminiu din trusa de voiaj. 

— Pot, întrebă Binda, să merg s-aduc trusa? 

Ameţit de lună, de ţipetele hipnotice ale păsărilor din 
stufăriş, de mireasma vitală a peliniţei de toamnă, Matincă 


Draghia mugi, cuprins de căpială. 

— Nu, că vrei cu tot dinadinsul, să mă înebuneşiti! 
Amenințarea iminentă care plutise tot timpul în aer se 
despică-n înjurături. Pune-ţi botniţă, când vorbesc eu, 
muiere afurisită! Binda se ghemui în scaun scâncind, şi 
odată cu ea se reprimă şi noaptea din jurul ei într-un nod de 
întuneric compact. Chirpi, isprăveşte! 

— La ultima vez! Răspunse ăla, bezmetic şi izbi pentru 
ultima oară în arborii lui luda, dar mult mai exigent ca 
înainte. 

— Nu simţi, Lozovene, cum un taur de 7 kg aur îşi 
revarsă răsuflarea fierbinte pe feţele noastre? 

— Eu simt şi bradul, zise Chirpi, luând loc la masă şi 
trăgând doi bibani în farfurie. 

Călina-şi ţinea pumnul în palma mea. 

— Te-ai pătat cu saramură, îşi mustră ea fratele. 

— 11 kg de argint, bradul ne răcoreşte, zise Chirpi. 

— Întâi aurul, strigă Matincă Draghia. Nimic n-are mai 
mult sens în lume decât aurul. Numai cu smocul din barba 
taurului pe care l-am smuls şi l-am vândut în ţară am 
reclădit casa asta. Mă, Lozovene, târziu, şi totuşi la timpul 
potrivit, mi-a venit în gând că singuri Călina şi cu tine 
sunteţi cheia. 

— Poate, totodată, şi capcana, am replicat, iar Călina şi-a 
scuturat, ostentativ, cerceii semilunaţi. 

— Nu, de ce?! S-a-ncruntat el... Nu-mi place cuvântul, 
Aurele. Aurul stă totdeauna de partea cu moţ a adevărului; 
de partea ailaltă, înjunghiaţii. Tu ştii ce fată ţi-am dat, 
Aurele? (Câlina-şi culcă tâmpla pe umărul meu)... când era 
în clasa-ntâi, la primara din Vâlcelele, mergea la şcoală 
călare pe Ofensa, mama lui Oslo şi-ntr-o zi le-a zis fetiţelor 
care veneau cu zahăr pentru Ofensa: copiii se fac mâncând 
un trandafir înflorit. 

— Poate c-ar fi mai bine pentru neamul omenesc, zise 
Chirpi. 


— Şi alea, urmă bătrânul, neluându-l în seamă, pentru 
că în el violenţa se încrucişa cu naivitatea, speranţa cu 
Aurul, ca să aibă păpuşi cu care să se joace, au mâncat toţi 
trandafirii din grădina şcolii şi nu s-au dat jos din pat câteva 
zile, aşteptând să li se nască doi, patru, cinci copii, fiecare 
câţi trandafiri ronţăise. 

— Lasă, mă, aiurelile astea, se răsti Chirpi, şi adă vinul. 

Bătrânul schiţă câţiva paşi împleticiţi (ritualul din 
începutul petrecerilor), smulse de pe laviţă o găleată de 
zinc, clătind-o îndelung cu apă dintr-o doniţă, dar din ea 
azvârli pe iarbă un şuvoi de lună poleită de sub care ţâşni, 
scheunând, un câine, şi plecă la cramă. 

— Maică bună, zise Chirpi, m-aş strica de râs ca ăsta, 
Lozoveanu, pe care noi îl tratăm, acum, de ginere, cumnat 
şi soţ, să fi venit să-l fure pe Oslo... oh— oh, ce secătură! 

— Cine?! Se dezlănţui Călina, indignată. 

Degetele mele ardeau până la os pe obrazul în bujorul 
căruia lovise un cal de mare. 

— Încă o vorbă ca asta, Şerbane, urmă Călina, şi nu mai 
intri în Austria. Am destulă putere asupra bătrânului ca să-l 
fac să-mi sufle numai mie numele neamţului. 

— Dracu să vă ia, aruncă Chirpi, crăp de sete. 

— Caii, mă băieţi, reveni Binda din surghiunul tăcerii, se 
fură, descântându-i, şi de pe buzele-i lemnoase începu să se 
prelingă, încet, o dâră de veşnicie pierdută: 

Ce-ar zice banditu, 
De toți fugăritu ' 
De n-ar avea vin? 

— Tată, răcni Chirpi, ce faci, mă, ai încremenit acolo!? 
Ce-ar zice banditu ' 

De fete iubitu ' 
De n-ar găsi cai? 

— Hai, zise Călina, hai cu mine să-l ajutăm, pe bătrân. 

Suind de pe balta Ciulniţa, peste Ceairul cailor albi, 
vântul de toamnă, atât de drag vânătorilor de porumbei, 
învârtea numai două palete. La răsărit, Luna nouă întoarsă 


din negurile Moldovei; la apus, Lună plină. Se desfrunzeau 
arborii şi nu jefuiau vântul, jecmăneau Lunele; plumbul 
apelor; pământ răpus; distanţe îngemănând neînţelegerea. 

— Da atelierul ăla de lumânări şi podoabe de ceară, doi 
bărbaţi cu divorţat pentru tine. 

— Sunt opt cu toţii. 

— O să-i răstorn în cazanele de ceară topită. 

— Tu eşti Cel ce aduce năpasta? 

— Odată m-am bărbierit în oglinda unui izvor din munţi 
şi păstrăvii săreau să mă vadă de-aproape. 

— De Blagoveştenie... 

— De Bunavestire. 

— ... balta Ciulniţa trimite peşte tuturor mănăstirilor din 
Muntenia. 

— Eşti vicleană. Ca pâraiele de munte care te duc în 
poieni superbe şi se ascund, când le crezi prietene, în 
maluri de calcar. 

Crama. Deschiserăm uşa. Cărare de lună. Înaltă de-un 
stânjen tocitoarea. 

— Cei opt mă iubesc. Într-o zi, le-am ordonat să vină cu 
capul vârât în peruci de femeie... 

Doi snopi de grâu, o scară secundă, zece fuştei, 
răsturnată pe un morman de lână nespălată, iar în gura 
tocitoarei, cu tălpile în grindă, înţepenite, picioarele lui 
Matincă Draghia. Călina înţelese într-o secundă că taică-su 
e mort, că nu se fandoseşte, şi înjură larg: doamne, 

Ce trăsnet ne-a lovit! Apoi ţipă sfâşietor. Şi numaidecât 
Chirpi sosi în galop. 

— Cum, adică, Aurele, s-a înecat şi ne-a lăsat mofluzi!? 
Păi, mă băiete, acum cinci-şase-şapte minute, eu şi cu tine 
ne plimbam prin Viena. Dunărea albastră. Valsuri... 

Întinserăm pe pământ trupul rigid şi năclăit de vin. 
Călina îl înconjură cu lumânările roşii culese de pe masa cu 
saramură de peşte. lar Binda, lovind cu pumnii uscați în 
burta buhăită de vin: 


— S-a duuus, ticălosul... s-a dus tâlharul... se răsucesc 
rădăcinile nucilor peste zestrea copiilor mei... 

— Ai văzut, Lozovene, îmi spuse Chirpi, ce parşiv se 
poartă viaţa cu mine. O să-l fur pe Oslo! Pe viaţa mea, îl 
încalec şi plec în lume... Mizerabile bătrân!... Ce urât e 
nemernicul! 

Smulse un căpăstru din perete şi ieşi în noapte. 

Luna mică pierise din nou. 

Luna mare aluneca în porumburi şi mocirlă de nori. 


FANTEZIE DE PRIMĂVARĂ 


Într-o seară de la sfârşitul lui februarie, Ţinea Argintam, 
în vizită la Mirta Mălureanu, îi spuse acesteia: 

— Vine primăvara şi presimt că iar o să ne certăm. Nu, 
mulţumesc, nu mănânc ciocolată. Ciocolata! Două minute 
de plăcere în gură, două ore în stomac şi două mormane de 
carne pe şolduri, toată viaţa. Bietul canar! Mă laşi să iau 
colivia din perete, s-o mut pe pervazul ferestrei? Are şi el 
dreptul să privească Şoseaua Kiseleff şi împrejurimile când 
plutesc în aer toate motivele primăverii, zodii răsturnate, 
roţi mistice, inorogi... 

Mulţumesc, Ţinea Argintam. În clipa asta semeni cu 
Katiuşa, lipoveanca pictată de Tonitza. Sunt o pasăre, atât. 
Sub specie aeternitatis: pasăre. Scântei de sunt şi culori, 
dar ştiu să mulţumesc cui se poartă frumos cu mine... Şi 
până mai adineauri n-o sufeream. Actriţă dramatică (Mirta 
e pictoriţă), poetă începătoare şi sinucigaşă de orele 17 
(cam la această oră se sinucid blondele, am auzit), de câte 
ori o văd intrând pe uşă, mă gândesc la o frânghie de 
Manila şi un săpun de Siracuza. Dar, azi, gata, pace. 
Arghezi spune pe undeva că, vizitându-l o dată pe Tonitza, 
la atelier, l-a găsit înconjurat de o puzderie de păsări 
sfârâind din aripioare şi spărgând bobiţe de cântec. Zice 


Tonitza: „Natura e pretutindeni interesantă şi constructivă. 
Interesantă şi instructivă, dacă ştii cu s-o surprinzi sub 
aspectele ei cele mai fericite. Adică: înainte de răsăritul 
soarelui...” Eu, ca pasăre mică, un bulgăraş de neastâmpăr 
tăvălit prin gălbenuşuri, închisă într-o colivie al cărei 
acoperiş mi-ar place să fie de turtă dulce, iubesc mai mult 
văpăile asfinţitului din preajma primăverii. Se apropie ziua 
de la 10 martie când se logodesc toate păsările pământului. 
Mirta şi Tinca, nu vă spun vârsta lor, o femeie poate să aibă 
orice vârstă vrea până la cincizeci de ani, au dat în lături 
draperiile de catifea vişinie şi-n intimitatea odăii s-a aşezat 
o lumină tăcută, visătoare, plină de farmec leneş. Cerul e o 
uriaşă întindere de nisip absorbind vin roşu; dar e încă frig 
acolo în cer, de vreme de razele soarelui dau năvală să se 
îmbete a doua oară pe mobilele din odaie, nuc, trandafir, 
paltin. Staţi puţin: prin marginea parcului Delavrancea se 
furişează, cu paşi linguşiţi de ispite, ferindu-se (de cine?) o 
fată. Calcă misterios, un pas, doi, trei, se opreşte. Ştiu ce e: 
vrea să surprindă, în mesteceni, sitarii. Ei toţi sosesc la 
sfârşitul lui februarie. Dar zadarnic încercă fata: sitarii sunt 
năluci. Ce minuni ale lumii se petrec, acum, în crângurile de 
lauri şi smochini pitici din Deltă! Visez în colivie. Şi sunt zile 
în care-ţi poate plesni inima. Ca aceasta de acum. Visul în 
colivie? O mie de ereţi la un pumn de vrăbii. Şi Tinca 
Argintaru vorbeşte, vorbeşte. Nu degeaba mi-era şi... cred 
că-mi este în continuare nesuferită. 

Erau unşpe inşi în jurul focului arzând în mijlocul 
poienei, iar Mirta (sau Tinca?) era încă pe drum. Abea se 
întrupa din cotituri, osteneală, ocolişuri, spaime. Erau cinci 
fete şi şase băieţi, unul stingher. Tu de ce n-ai adus o fată, îi 
zice Fugen lui Alexandru, o petrecere, ca să reuşească, 
trebuie să respecte nişte reguli; una, obligatorie, e aceea ca 
fiecare băiat să vină însoţit. La miezul nopţii, zice 
Alexandru, doujşuna de stele se vor uni luând chipul fetei 
mele şi ea va cobori în poiană. Căci sărbătorim vara, 
fantasmele ei. Şi fix la miezul nopţii sosi Mirta Lupescu 


(Mirta, deci, nu Tinca Argintaru), care avea să devină 
Mălureanu, dar nu mai înainte ca Alexandru să-i zică lui 
Eugen: miroşi a scoarță de copac, porţi coroană de flori de 
drăgaică şi ferigă de sânziene, însă abia mâine va fi ziua 
victoriei tale, mâine îmi voi pierde eu sceptrul. Vino, Mirta, 
zise Alexandru, vreau să-ţi perii părul, să beau aroma de 
trăsnet; tu, Eugene, spune-ţi aşa: încă n-am cunoscut-o, 
pentru că mâine o vei cunoaşte, şi să ai grijă, în noaptea 
nunţii s-o găteşti cu şiraguri de mărgean. 

Şi era Alexandru, arogant şi  vanitos, asemeni 
adolescenților după ce-au cunoscut femeia, care sunt gata 
să urle în plină stradă, dar urlă numai în ei: „priviţi-mă, sunt 
cucuveaua din toţi piersicii, Maria Magdalena mi-a spălat 
picioarele şi mi le-a şters cu pletele ei.” 

Ceva nu e-n regulă mai niciodată cu băieţii ăştia. E 
adevărat că şi în cazul lor capul reprezintă a şaptea parte 
din corp, însă creierul turmentat de noutatea bucuriei, 
începe să degenereze şi la unii, cărare sprâncenată, ajunge 
să fie doar a suta parte din cap. 

— Vorbeşti ca şi cum nu tu ai fi târfa care mi l-a luat pe 
Eugen, zice Mirta. 

— Trebuia să-l cobori cu găleata în fântână şi să-l ţii 
ascuns acolo, în inima fricii. 

Tăcerea încremenită. Uimire. Ce bucurie să asculţi 
tăcerea. Parcă undeva, la marginea acestui mare oraş 
sentimental, Bucureştii, s-ar împlini luna iulie şi s-ar auzi 
merele văratice căzând: rotund, punctat. Cum s-o fi simțind 
o creangă care-şi leapădă merele? Uşoară, liniştită, veselă. 
Nu-i de ici, de colea să împărţi bijuterii pământului. Îmi 
pare rău de Ţinea Argintaru. Înaltă şi blondă s-a oprit lângă 
peretele orange (culoare înfrățită cu odihnă), cu faţa lungă, 
orgolios împietrită, cu ochii în lacrimi (chiar şi părul auriu i 
s-a tulburat ca umflat de vânt) şi umblă cu mâna prin 
fructiera de cristal, patru talgere fixate pe un corn de taur, 
netezind, nervoasă, un măr sau veşnicia lui. Iristeţea ei 
miroase, totuşi, a zahăr ars, vişine, cireşe, migdale, stafide. 


(Eu primesc doar seminţe de mei). Cum stă aşa, mândră şi 
tristă, parcă ţine de umăr, în formă de guler, o brazdă de 
violete. Mirta Lupescu, fostă Mălureanu, priveşte leneş în 
spaţiul a două palme pe două bobârnace (2X2) unde atârnă 
de obicei colivia mea şi, fiindcă a primit azi (încă nu ştiu de 
la cine) trei orhidee învelite în două rămurele de brad, pe 
faţa ei rotundă pluteşte-o undă ciudată, amestec de 
îngâmfare răzbunată şi bucurie. Zici c-ar sta să strige: 
aduceţi-mi rochia pentru vernisaj, fântâna în care să-l 
ascund pe Eugen Mălureanu, spargeţi-mi în cap gol ăla de 
lemn de santal plin cu ouă mai mici din lemn de lămâi. Sunt 
fericită. Brunetă, încondeiată de întunericuri lascive, i-ar 
sta bine însângerată. Hai, micuță Mirta, aş vrea şi eu să-i 
strig, acum cât soarele mai e încă sângeriu, terra de Siena, 
şi ceaiul abureşte în ceşti de porțelan, sfâşie poverile subţiri 
de pe umerii ţăranului de bronz al lui Han, (o statuetă cât o 
păpuşă) răstoarnă cutia de şah plină cu regi, regine, cai albi 
şi măscărici şi mult trecut oriental), lucrate de-un 
puşcăriaş, dar n-o lăsa pe [inea Argintam să-şi aşeze fundul 
de târfiştină pe butucul ăla de carpen sculptat de Eugen 
Mălureanu: cap de domniţă cufundându-se blând în averea 
somnului. Şi ia loc pe bancheta de marmură de Ruşchiţa, 
mărginită de doi pilaştri roşii furaţi din casa Prințului 
Amăgirilor, când au fost s-o demoleze edilii. 

leri în noapte am auzit ţipătul cocorilor de jertfă. O 
formaţie de cinci stele. Ei vin să-şi moaie trupul în marele 
amestec al anotimpurilor, iarnă, primăvară, iarnă, şi ca să 
dea de ştire despre starea vremii nesfârşitelor cârduri ale 
neamului lor care aşteaptă veştile lângă mările ospitaliere. 
Uneori pier degeraţi. În anul ăla se vând pe toate 
continentele milioane de păsări de hârtie. Asfinţitul e acum 
un bolovan roşu. Dar unde şi pentru ce se vântură printre 
stejarii parcului călăreţul ăla? Calul e alb? Galben? 
Albastru? Culorile calde, culorile reci. Albul e neutru. 
Călăreţ în veşminte de husar pe cal alb. Fluturi în formă de 
liră. Zăpadă. Calul nu merge pe picioare, merge pe tulpini 


de nea. Bot negru, măslini, Christos. În ziua de 10 martie, 
cocorii de jertfa (dacă anul e norocos) vor fi naşi în toate 
crângurile... Ei, nu, lăsaţi-mă să mă uit la soba de teracotă 
având fruntea sprijinită pe umerii celor trei muşchetari 
(faianţă portugheză) şi să vă spun nişte frânturi de basm. 

1) De câteva nopţi, Mirta îl visează întruna pe un 
tâmplar din Constanta căruia, trecând, cu câteva săptămâni 
în urmă, pe sub zidul cimitirului, cineva din cimitir i-a smuls 
căciula de pe cap şi el bâţâind de groază, a dat buzna în 
policlinica de peste drum şi s-a prăbuşit, horcăind, în 
braţele doctoriţei, sora mai în vârstă a Mirtei: doamnă 
doctor, fa-mi o injecție, un mort mi-a smuls căciula de pe 
cap cu mâna lui de lut. 

2) Sunt păsări care vor cu tot dinadinsul să le spună 
oamenilor că ele vin dintr-un timp fermecat. Ca şi cocorii de 
jertfă care, trimişi să caute unghiuri spre Nord, survolează 
spaţiul, timp şi superstiții, deschizând un labirint de 
neînţelegeri; tot căutând, ele îşi schimbă menirea. Uite, de 
mai mulţi ani, o droaie de pescăruşi cuibăresc şi scot pui pe 
acoperişul Comitetului de stat al Planificării. Dacă veţi trece 
prin Piaţa Victoriei, la sfârşit de aprilie, început de mai, o 
să-i vedeţi cum îşi duc puii în plisc, ca să-i înveţe să înoate, 
pe lacul Herăstrău. 

Din partea autorului. Ce-i de făcut, tovarăşe ministru, 
adjuncţii de directori generali, şefi de serviciu şi pompieri 
profesionişti sau voluntari? Chemăm artileria antiaeriană? 
(închid întrebarea) 

3) Şi Mirta şi [inea Argintaru duc nuci veveriţelor din 
parcurile oraşului. Un mic denunţ, încă n-am primit porţia 
de mei pe ziua de astăzi. Când e să dispari, nu mai vrei 
NIMIC şi nu vrei, nu mai vrei. Şi asta e viaţa. 

Întorcându-ne la adevărul alungit, zic că scrântită, 
nelalocul ei şi în general plină de năduf şi vârtejuri mai e 
fiinţa omului. Noi, păsările, suntem ne ale el Astă iarnă, 
Mirta, plecând în munţi să schieze, m-a lăsat în grija Tincăi 
Argintaru. Ţinea are o casă în care murmură o chitară 


ciupită-n întuneric de spaniolul Segovia. Părinţii ei, tineri, 
iubesc zăpezile şi petrecerile aducând aminte de Bucureştii 
vechi. Se salută pătimaş cu zăpezile şi au un nemaipomenit 
respect pentru troienele cât gardul. Timp de două 
săptămâni, am trăit, acolo, o nesfârşită, o miraculoasă 
sărbătoare. Într-o seară, când se-nfăţişau prin colţuri, pe 
tavan, pe coridoarele înguste şi chiar pe crengile vişinului 
de sub fereastră poveşti din fir neînțeles ([inea Argintaru 
citea pe furiş prima ilustrată trimisă de Eugen Mălureanu: 
fată bună şi dragă şi rămasă departe, caii şi docarul care 
moţăiau în mine au intrat, în sfârşit, pe podurile celui mai 
teribil oraş din lume. Uneori se întâlnesc cu mârţoagele lui 
Alexandru. Uită-mă, ce-a fost s-a dus, extenuarea din 
marginea Europei n-am luat-o cu mine la Paris), într-o seară 
în care lumea toată putea să încapă într-un dovleac copt, cu 
patru gutui în el, ca să-i fure aroma, un vreasc s-a rupt în 
inima timpului, fără prea mult răsunet, vântul şi-a aruncat 
banii rupţi în alt şuvoi de vânt curgând în sens contrariu 
(Crivăţ-Austru), s-a înfăptuit la geam Sădina. Douăjşuna de 
fetiţe sugând la şapte oi n-ar fi putut isca atâta gâlceavă. 
Femeia asta ştie să şterpelească bucuria în buzunarele 
timpului. Cei dinăuntru mâncau trandafiri de porc şi beau 
vin roşu, erau doctori şi actori, mai ales actori şi Sădina 
venea din afara lor, dintr-o lume în care fălcile focului 
mestecă altfel deportările, soarta, binele, şi răul. 
„„„ mai e mult până departe? Nu prea mult, calea jumate... 
Venise îmbrăcată bărbăteşte, cu pălărie şi mustăcioară 
desenată cu cărbunele; se atârnă de creanga cea mai 
groasă a vişinului şi se pomi să strige, ca un beţiv, să i se 
dea femeie, nu femeia, ci femeie, înjurau, se tânguia, 
cerşea, spurca, zvârlea cu lături, inventa supuneri, 
buruiana spânzuratului,  reîmprospătatea culesului, 
poruncea, lovea cu pumnii şi călcâiele şi cercevelele, 
dărâma cu otrava glasului. Dar nu avea nimic trivial; 
desfăşura un foc fantastic şi fastuos; exuberanţă, dragoste, 
fluierat de cintezoi, cu toalete, fabulos amendate cu 


gâlgâitul înalt al fluierului din os de iepure când cheamă 
vânătorii ieruncile, spre a fi cât mai sugestive şi mai pline 
de poftă: dorinţa, atentatul, crima şi, în nici un caz, în nici- 
un caz căinţa. În final, se atârnă cu amândouă mâinile de 
creanga vişinului bătrân şi strigă: dacă nu-mi daţi muiere, 
vă sugrum! Nu avea decât patru clase primare, dar ce 
actriţă! 

Se întâmplă ceea ce era de aşteptat: Mirta îşi toarnă 
coniac în cupa romană de antimoniu şi bea. Talpa 
lampadarului lângă care şi-a fixat „poza de suferinţă”, n-o 
spuneţi nimănui, e o bucată ruptă din soclul statuii lui 
Stalin, bazalt de Suedia. Mirta a plătit parale grele ca să se 
laude cu împotrivirea (şi puţină ingenuitate pângărită). Uşa 
coliviei mele e, astăzi, făcută din fire de frezia împletite. Nu- 
mi place mirosul lor. Dar în curând [inea Argintaru va 
trebui să mintă. 

Puțin mai târziu, Ţinea, o rog eu. 

De ce mai târziu? 

Pentru că, tot pe un pervaz de fereastră, la distanţă de 
două apartamente de noi, şade o fetiţă de vreo cinci ani, în 
rochie albă vaporoasă, cu doi trandafiri roşii aplicaţi pe 
poale. Bea lapte dintr-o ulcică smălțuită cu flori, bunica o 
şterge cu batista la gură, fata râde şi se miră că soarele (alt 
cap de copil şi el) muşcă dintr-o portocală şi-i curge zeamă 
pe bărbie, în timp ce bătrâna, ajunsă la oraş de nevoie, vede 
în minte un alt asfinţit, prăbuşindu-se peste o căsuţă 
dărăpănată pe care nu va mai ajunge niciodată s-o 
văruiască şi să-i pună smocuri de pelin la stâlpii uşii. 

Bunica şi fetiţa discută. 

— S-adunau acolo, la vremea asta, pe gheaţa Dunării şi a 
bălților, sute, mii de turturele. 

— Ce treburi încurcate! Turturelele sunt mincinoase? 

— Nu, minunea măicuţii. Mătăsarii, scatii, porumbeii şi 
turturelele sunt păsări cuminţi. Numai gaiţele sunt 
mincinoase şi hoaţe. Iurturelele s-adunau ca să serbeze 
venirea primăverii. Mai întâi numărau ouăle de corb 


crăpate de ger. Se bucurau, va să zică, de moartea puilor 
duşmani, apoi o mie sau două mii sau câte se strângeau ele, 
s-aşezau  râuri-râuri şi-şi împleteau aripile, aşa cum 
împletim noi deştele mâinilor... 

— Când spunem rugăciuni. Dar tata nu mă lasă, nu-mi dă 
voie, el e colonel. 

— ... când ne podidesc amintirile, când suntem în viaţă, 
dar suntem mai mult cu ăi care s-au dus. Se potriveau cu 
fruntea-n Crivăţ ca să-i încerce puterea: dacă-l dovedim, 
dacă-l spargem cu trupuşoarele noastre, grăbim venirea 
primăverii. Da' Crivăţul, chiar şi cu oasele rupte, le izbea-n 
piept, le răvăşea, de le da peste cap. Ele, însă, nu-şi 
despleteau aripile, se lăsau rostogolite prin văi şi pogoane 
de gheaţă, legate cu jurământ: ne batem de partea 
primăverii. Vulpi viclene şi dihori puturoşi s-aţineau să le- 
nfulece, da' le păzeau oamenii; făcându-le hotar cu 
felinarele. 

În ziua când turturelele se  îndârjesc împotriva 
Crivăţului, şi lucrurile se întâmplă totdeauna spre seara, la 
un ceas cugetat şi de vânt şi de păsări şi oameni (credinţe 
pendulând în fum, lume adunată în matca dintâi, 
încremenită într-o mobilitate refuzând surpriza) ţărani cu 
felinare de vânt se rânduiesc pe flancurile puhoiului de 
păsări şi păzesc acea uluitoare înverşunare măruntă prin 
care colcăie şi roţi de ciulini, ca un hohot isteric din Nordul 
Moldovei. 'Turturelele, izbind cu pliscul în pieptul oţelit al 
Crivăţului, cioplesc ameninţări: Vântule drăcesc, sitarii au 
venit, glonţul vânătorului se roagă de noroc, picăturile de 
timp şi de lumină cresc de azi înainte doar pentru noi, 
deştele tale se prăjesc în tingirea lunii, puţin ne pasă de 
tine, uite, bălțile s-au despicat ca să-ţi soarbă vlaga, 
pescăruşii albaştri umblă desculți, în sălaşul de nămol de pe 
fundul lacurilor nuferii se deşteaptă. Iar ţăranii, cu felinare 
în mâini, numai bărbaţi, niciodată o femeie, povestesc 
despre duhul verde. Cine, întreabă câte un bătrân, cine a 
trecut pe aici şi ne-a răpit liniştea? Număraţi-vă, măi 


oameni buni, nevestele, fetele, vitele, ogoarele. (Cel ce se 
desparte de ele moare). Bătrânul vorbeşte ca şi cum în clipa 
aia s-ar întemeia un cal muşcând din nou pâinea tinereţii. 
Un cal, un arbore, un sitar, libertatea. Îi răspunde, 
totdeauna, un om în putere. Răspunsul e o cheie de răchită 
înmugurită-n apele primăverii: 

— Opriţi-vă, nu vă speriaţi, a dat iarna-n bălți Duhul 
verde ca să răpească văduvele tinere. 

Un glas nepăsător: 

— Aşa, prin urmare, a grăbit vădanele tinere. Atunci, 
singur, e nevoie şi de ele pe undeva. Că vădana e ca untul. 
la spune, mă Aurele (Aurel stă şi fumează pe malul ălalalt), 
cum e fundul unei vădane faţă de-al nevestei? 

— Are alt înţeles, nea Nicolae, cu totul alt înţeles: mai 
pietros, mai fierbinte; tremuri de dor şi de frică. 

— Când l-au răpit pe Eugen, zice Mirta... 

Ţinea Argintam ripostează arţăgos: 

— El m-a răpit pe mine,. 

— ... am crezut că voi muri. 

— 'Te răsfeţi, Mirta Lupescu. 

— Fostă Mălureanu şi redevenită Lupescu, datorită ţie. 

— Ce răspuns impetuos. Şi sarcastic. 

— Dat unei javre. 

— Nu mă sperie şi nu mă atinge jignirea. 

Şi Mirta: 

— Când s-a retras din activitatea competițională, un 
fotbalist celebru a îngenunchiat, a spus o rugăciune şi apoi 
a sărutat picioarele foştilor colegi. 

— Picioarele nu ţi le sărut. Dar, dacă te linişteşte, ies în 
grădină şi îmbrăţişez măceşul ăla, cu braţele goale. 

— Cauţi o suferinţă spectaculoasă? Rămâi unde eşti. Şi 
ascultă-mă. Când mi l-ai luat pe Eugen au fost clipe în care 
mi-aş fi tăiat pielea de pe şolduri, să împletesc o cravaşă cu 
care să-mi biciuiesc durerea şi plictiseala grea ca o patimă 
de cal ostenit. M-au limpezit nişte mierle (vedeţi şi Mirta 
simte aproprierea zilei de 10 martie! N.n., canarul), într-o 


dimineaţă, m-am trezit în fluieratul lor rostogolit prin sticlă 
aiurită şi, ca şi cum n-aş fi păţit nimic, am hotărât: gata, 
ducă-se dracului Eugen Mălureanu şi târfa lui, plec la 
Câmpulung-Muscel, la vărul meu Matei Vişoreanu, plec 
chiar fără să-l anunţ. Matei e inginer miner, iar nevastă-sa 
contabilă. În copilărie, am petrecut multe vacanțe de vară 
în casa părinţilor lui Matei. Pe-atunci, Matei era un băiat 
înalt, slăbănog şi atât de blond încât bătea în alb, ceea ce 
mă făcea să exclam cu mândrie: am un văr de sidef, mai 
frumos decât un copil de rege! Alde Matei locuiau în 
preajma mănăstirii Negru-vodă în a cărei biserică, taică-su 
slujea ca dascăl, şi-n fiecare luni dimineaţa, zi de curăţenie, 
Matei fura un potir de argint aurit din altar, mi-l aducea la 
pat, plin cu lapte, apoi se aşeza la pândă, dincolo de uşă, 
lăsându-mă să mă bucur singură de strălucirea aurului. 
Beam lapte cu o plăcere pe care n-am mai încercat-o 
niciodată, apoi, numai în cămaşa de noapte, plimbam 
potirul într-o închipuire de dans ritual pe sub peretele opus 
ferestrelor şi spaţiul ăla îngust se schimba într-o Mare 
galbenă, unduind pe verticală, iar în mijlocul ei se adeverea, 
plutind, o gondolă peste care ningea şi se scuturau crengi 
de clopoței. Înainte de-a-i înapoia potirul ca să-l ducă la 
locul lui din altar, îmi strecuram sânii, pe rând, în cupa de 
aur, convinsă că voi păstra scânteierile ei în inima 
dorințelor care înmugureau în mine şi dădeau în floare, cât 
şi cât din pornirea, deşteptându-mi-se-n suflet de 
nestăpânit şi imposibil de înfrânt, de-a fi complice la 
bucuria învălmăşită din fiinţa lui Matei, care mă privea prin 
crăpăturile uşii urcate, la acea vârstă nu există frâu sau 
autoritate care să pronunţe interdicţia de-a sorbi din aer 
elevația leneşă a femeii, mirodeniile stirpei bărbăteşti. 

La Câmpulung, Marga, soţia lui Matei, ocupată, la 
fabrică, cu încheierea bilanţului pe primul semestrul al 
anului, ne-a trimis, pentru o săptămână, la o cabană din 
munte, pe mine, pe Matei şi pe fiul lor, lulian, un băiat de 
doisprezece ani, înalt, ciolănos, cu ochii oblici, duri, având 


necontenit aerul că e plin de pierderi inevitabile, iar uneori 
de întâmplări misterioase sau numai de presimţirea lor. 
Cabana de bârne de brad, pe tălpi de stejar, trăia 
împrejmuită de meri pădureţi şi de ecouri. Alături, un iezer 
Mic, cu un colţ de stâncă în mijloc. O barcă cu pânze luneca 
toată ziua pe lângă malul dimpotrivă, hrănind visul lui Iulian 
de-a atinge ţinuturi exotice, punţii sunt aspirație împlinită, 
intrând pe versanţii lor, neliniştea nervoasă cu care părăsim 
Bucureştii mi se risipi cu totul, ajutată de-o ploaie scurtă, în 
care râdeau zvelt margarete albe în covor de gălbenele, 
genţiane şi campanule roşii ca tufe de mărăcini incendiate. 
larba din jurul cabanei, atinsă de boarea de pe iezer, 
tremură tot timpul de năzuinţa secretă că în septembrie îşi 
va scutura spicul de gleznele cerbilor angajaţi în bătăliile de 
nuntă. Trăiam libertatea muntelui cu voie bună, ne plimbam 
pe sub tunele de cetini în care şuşotea vântul, culegeam 
zmeură în luminişuri, pătrunşi de spaimă fluentă că ne vom 
întâlni cu ursul, dimineaţa şi seara, pescuiam. Mâneam 
ciuperci, ciorbă de scobari, păstrăvi fripţi şi lipani, care-s 
lamura peştilor din apele de munte, cum spunea Sfântul 
Augustin din Milano, şi ne pierdusem numele de-acasă, 
Matei era Vulturul, eu, Pitulicea verde, lulian, Fluturele 
vişiniu sau pasărea cu epoleţi galbeni. Merele raiului, cum 
sunt numite fructele mici, rotunde şi acrişoare, care cresc 
în merii ăia rotaţi, osoşi, cu frunza tăioasă şi amăruie, 
gândiţi iniţiali să fie ulmi sau carpeni şi schimbaţi în meri în 
ultima clipă, spre bucuria lunii, pe care-i auzeam prin somn 
cum se scutură, îşi amestecau mireasma cu aceea a fânului 
tăvălit sub paşii noştri sau ai sălbăticiunilor mărunte, care 
se furişau spre iezer sau până sub arcul cascadei din stânga 
cabanei. Sub cele două becuri potrivite în felinare de fier 
amintind evul mediu germanic, pădurarul care ne înmânase 
cheia cabanei era sas din Mediaş— fierbea, într-o răscolire 
fumegoasă, puzderie de gâze. Într-o seară, la ceasul când 
luna deşteaptă flux magic în brazi, pe când ascultam 
încântată vuietul de val al cetinei în creşteri şi descreşteri, 


ca de intrigă ţesută spre desfătarea sufletului, şi cele două 
roiuri de gâze atârnau de coiful felinarelor, ca labele a două 
picioare vârâte în şosete de mătase, frământând necontenit 
degetele de mâncărime, Matei întinse mâna în care ţinea un 
pahar de vin negru moale, golit pe jumătate şi ne arătă 
(chipul i se alungise, geamăn cu mâna îngheţată), ceva 
tainic şi sfidător, o pălărie de fetru mare, cu boruri largi şi 
panglică violetă, venită din supărările nopţii, (din vârsta ei 
alterată de superstiții? Sau din pigmentaţia unui demon 
uitat?) ca să facă un ocol între stâlpii cerdacului (Matei 
încercă şi el cu paharul deasupra mesei un cerc circumscris 
celui pe care se pornise, dusă pe aripi nevăzute, pălăria de 
fetru), pentru ca în cele din urmă să coboare şi să se aşeze 
pe capul lui Iulian. Băiatul o mângăie, înfiorat, cu amândouă 
palmele, apoi îşi privi îndelung degetele, ca şi cum ar fi 
descoperit pe ele urme din respiraţia stelelor. 

— Mirta, zise el, uite, am găsit o lăcustă. Descânt-o, să 
vorbească. 

— E verde? 

Şi-n gând: „nu pângăreşti nimic, Mirta”; coardele vocale 
îndrăzneau spre ceremonia încurajării; „ia un spin, înţeapă- 
ţi braţul şi vei găsi sânge trandafiriu”. 

— Verde, răspunse băiatul. 

— Ah, alea verzi nu vorbesc când sunt capturate. 

— Cum te chema pe tine când erai mică? 

— Pe vremea când mă uitam la clampa uşii de jos în sus? 
Mirta Lupescu. 

— Ai ucis un tătar. Auziţi-l, ţipă murind. 

— Nu-i adevărat. Scârţâie crengile merilor sub vânt. 

— Întreabă-mă şi tu cum mă cheamă. 

— Iulian te cheamă. 

— Iar ai ucis un tătar. Nu-i voie să-mi spui pe numele 
adevărat când port pălăria asta. Poftim, ţine-o tu, eu plec să 
mă culc. 

Mi-am pus-o pe cap. 


— Ce subţire eşti, mă lăudă Matei. Parcă vii din 
mănăstirea Negru-vodă şi tot înalţi rugăciuni. 

Brusc, aşa cum fluturii de năut mi-au invadat, odată, 
bucătăria, a dat buzna peste mine, inundându-mă cu o 
proximitate chinuitoare, dorinţa, nevoia lacomă de a ieşi din 
conturul de miere otrăvită şi posomorâtă în care se 
zbuciumă femeile singure. Mi-am pus pălăria pe cap, într-o 
parte, i-am lăsat borurile şi dintr-o dată m-am pomenit 
spunând: 

— Vreau să mănânc cireşe. 

— Era pălăria lui Eugen? Întrebă Ţinea Argintam. 

— Mai mult. Era atingerea umedă, veninoasă, 
vătămătoare a unei nopţi din altă parte a lumii, noaptea 
spartă din ochii cerşetorului lui Cezanne, o noapte în care 
tropăiau caii lui Eugen, intraţi pe podurile celui mai teribil 
oraş. Vorbesc ca o nebună? 

— Tot îl mai iubeşti, Mirta? 

— Am azvârlit pălăria şi, numaidecât, pe masă, a apărut 
un COŞ cu cireşe. 

— Aduse de cine? 

— De granguri. O colonie de păsări miraculoase. Bucuria 
lor sunt cireşele. Mâncând cireşele aduse de granguri am 
pierdut din minte chipul lui Eugen. Nu ştiu să-l mai fac din 
ochi. E un lucru de mirare, nu-i aşa? Chipul lui, 
mărturiseşte cinstit... 

— Chipul lui, mărturisesc cinstit... 

— ... se tipărise în noi ca o superstiție, iar superstiţiile, o 
ştii şi tu, sunt ca genele false, crezi în ele cu teamă, 
întunericul lor închegat îţi dă forţă, îţi sporeşte puterea de 
fascinaţie, până-ntr-atât că te simţi ispitită (şi n-ai cum să 
nu cedezi ispitei!) să le smulgi în clipele cele mai înalte ale 
unei petreceri; spre a gusta stânjeneala penibilă a 
admiratorilor de-o seară şi propria-ţi prăbuşire în anonimat. 
Du-te dracului, Ţinea Argintam. Du-te cu eşarfele fluturând. 

Mirta Lupescu o urăşte pe [inea Argintam, tot aşa cum 
noi, păsările mici, urâm sfrânciocul. Îl urâm chiar mai mult 


decât pe hultani, şoimi, vulturi. Vine 10 marte, ziua cea mai 
frumoasă pentru noi, când toate neamurile, toate speciile şi 
subspeciile intră în nuntă. Întâmplă-se miracolul, dar nu şi 
cu sfârnciocii, leprele dracului! Cine-i vede, în aprilie, 
legănându-se pe nuiele de ploaie de aur îi crede o minune a 
lui Dumnezeu. Sunt nişte ticăloşi, aflaţi de la mine, 
indiferent că umblă îmbrăcaţi strălucitor. Trăiesc în 
mărăcini, ca toţi nemernicii, şi oamenii sunt încântați când 
le descoperă cuiburile. Dar ce ştiu oamenii?! Vă întreb, 
mâhnit. Ştiu ei că acele cuiburi sunt împodobite cu fluturi 
ucişi în zbor şi cu libelule răpuse cu glonţul tocmai în clipa 
când fumegau albastru prin ierburi?! Sfâmciocul, pe care 
oamenii îl răsfaţă şi cu numele de berbecuţ roşu, e o pasăre 
perversă şi lacomă. Mă şi mir cum de mai scoate muguri 
pomul vieţii când i se cocoaţă pe ramuri asemenea 
lepădături! El nu vânează, el sfâşie, rupe, beleşte. Îi plac 
albinele încărcate de polen, dar şi mai mult păsărelele 
lipsite de zbor. Bestia nu iartă nimic. Şi nu-i ajunge cât 
înfulecă. Bagă seu în came grasă, toată ziua. Înveşmântat în 
curcubeie se amestecă printre vrăbii, rândunelele, lăstuni şi 
silvii, silviile cu cap negru sau cenuşiu, silviile porumbace 
sau silviile cu cap roşu, prinţ coborât în lumea de rând, în 
gloată, le ameţeşte cu prietenia lui şi într-o clipă de vifor, pe 
care şi-o pregăteşte cu multă răbdare şi pricepere, înhaţă 
în gheare o sărmană făptură pe care-o duce şi-o trage în 
ţeapă pentru ospăţuri viitoare, în mărăcinii unde-şi are 
cuibul. Nu, nu-l căutaţi în altă parte pe Dracula, desfaceţi, 
vara, oricare tufa de mărăcini şi-l veţi găsi bând sânge 
nevinovat, tolănit sub o umbrelă încheiată numai din aripi 
de fluture... lată, se face seară. Mirta ia colivia de pe 
pervazul ferestrei şi o atârnă pe perete. La stânga, flori 
pictate de Şirato, la dreapta, închipuit de Piliuţă, un cal 
mestecă, obosit, o mână de paie, aşteptându-şi de-o vecie 
stăpânul intrat în cârciumă; un cal puşcăriaş pe viaţă... 
Soneria. Mirta merge şi deschide. Bărbatul e înalt, poartă 
costum de seară, batistă albă în buzunarul de la piept, 


garoafa roşie la butonieră şi pluteşte întreg în zâmbetul de 
iasomie al celui care-a trimis, prin comisionar, trei orhidee 
învelite în crenguţe de brad. 

— Mihai Focşeneanu! Bate Mirta din palme. Primul 
bărbat care m-a sărutat. Şi primul care m-a şi părăsit ca să 
se cunune cu Marea, cu oceanele lumii. Trebuia să-mi 
telefonezi, ca să te întâmpin îmbrăcată în uniformă de 
şcolăriţă. Păstrez încă bluza şi bascul. 

— Tu eşti frumoasă oricum, Mirta. De altminteri în casa 
asta locuiesc numai femei frumoase. Pe scări m-am întâlnit 
cu o doamnă blondă, o frumuseţe tulburătoare... 

— "Ţinea Argintam. Actriţă. A fost în vizită la mine. Ne-am 
certat un pic... E o sălbăticiune migratoare. Multă negură în 
sufletul ei. 

Opreşte-te, Mirta Lupescu, nu te schimba în cocor de 
jertfa, nu-i deschide drum spre Ţinea Argintam; căci tot tu 1- 
ai împins pe Eugen spre '[inea. O femeie ca Ţinea Argintam 
e un cântec plâns într-o pajişte: ispiteşte, cheamă, distruge. 
Strecoară-ţi în suflet un pasaj din Tonitza, maestrul tău şi 
nu mai grebla nisipul din grădina Tincăi Argintam. Repetă 
după mine: n-ai să gândeşti niciodată doi oameni normali, 
întocmiţi la fel sufleteşte; cu atât mai puţin doi artişti. 

Mirta: 

— Tinca-şi joacă viaţa numai pe bolovani de aur. 

Domnule comandor, sau ofiţer de punte sau boţman, 
sunt un canar cumpărat din oborul Bucureştilor, locul unde 
înveţi repede că nu orice capră poartă în burtă maţe din 
care se fabrică strune de vioară. Ai auzit, azinoapte, 
cocorii? O dată pe an, într-o noapte, fiecare pasăre care 
trăieşte închisă în colivie, are dreptul să ia alt trup, 
azinoapte, eu am luat trup de cocor şi am intrat în flotila de 
jertfa. M-am hrănit cu boabele unui vis roşu; m-am umplut 
pe piept cu încă patru perechi de ochi (cel din cap sunt 
dispuşi oblic) şi-am privit lumea, despletind două aripi cât 
vâslele bărcilor care mişunau pe lacul Herăstrău, bântuit de 
lună. 


Mirta: 

— Ţinea Argintam face parte din neamul de oameni care- 
şi ucid copiii nedoriți, îndopându-i cu mâncare până se 
sufocă; mijloceşte vânzări de aur nepermise; şi-a silit unul 
din amanți să asiste la operaţia ei de apendicită („Băiete, 
trebuie să cunoşti în întregime trupul femeii iubite”); s-a 
strecurat în patul unui procuror, plătită de-o cunoştinţă 
care avea pe rol un proces de divorţ complicat, lăsându-se 
surprinsă... 

Domnule comandor sau ofiţer de punte, la toate astea 
nu-ţi vine decât să răspunzi: hai să ieşim în parcuri, să 
ascultăm cocorii. leri noapte, pe terasa unei cabane de 
lemn, patru băieţi jucau cărţi. Plăteau cu bucăţi de 
chihlimbar şi unul din ei, năucit de chemaările noastre 
stranii (am fost cel mai harnic în sensul ăsta) azvârlea 
şiragurile de chihlimbar şi striga: plus zece bucăţi, băieţi, 
trec cocorii, şi, plusând se cufunda în lac, până la glezne, 
până la genunchi, până la brâu, arunca bulbuci de 
chihlimbar şi mai vroia, şi se ducea în apă până la umeri, iar 
pe râurile câmpiei, în satele tremurând sub austru, 
încercau zboruri rupte, un fel de migraţie infimă, rațele de 
curte, iar cele crescute în incubator, care şi-au pierdut 
glanda uropigenă, deci bucuria de-a înota, pătrundeau în 
unde, asemeni băiatului care juca pe bucăţi de chihlimbar, 
şi se înecau. Cei trei bătrâni rămaşi pe terasa cabanei, 
lepădaseră cărţile pe masă şi-şi tăiau mânecile cămăşilor, ca 
să nu trişeze. 

Mirta: 

— Singurele lucrări care mi-au rămas de la Eugen sunt 
capul ăsta de domniţă îngânându-se cu somnul şi o statuie 
numai din lut, pe care n-a apucat s-o toarne, a lui Stalin. 
Când m-am întors din munţii Muscelului, pe statuia uitată-n 
fundul grădinii şi scăldată de-o ploaie repede, crescuse 
iarba: din urechi scoteau moţul fire de rapiţă cu floarea 
galbenă, pe gură şi în nări se urcaseră melci de grădină, în 


creştet, pe umeri şi pe şale, rotocoale de pir şi, lângă cizme, 
două fire de mătrăgună. 

Mirta s-a oprit. Uşor, pe nesimţite, se aşterne o seară de 
trei orhidee în ramuri de brad. Sună vântul. Şi creşte o 
durere dulce. Primăvara, domnule comandor, ofiţer de 
punte sau boţman, trebuie să avem fiecare un vis al nostru, 
poate de neînțeles pentru ceilalţi, însă atât de aproape de 
inimă încât s-auzi plutind prin sevele arborilor, ca nişte 
luntri, umbrele cocorilor de jertfă. 


PLOAIE DE VARĂ CU PEŞTIŞORI 
ROŞII 


În iunie, a treia lună de când îi fugise fata cu lemnarul 
Chivu Pătraşcu din Gorganul-tătarului, Grigore Cearcănu 
din Măgura hotări că sosise vremea socotelilor. 

— Sus, îl strigă el pe Voinea, feciorul cel mic, şi hai să-i 
scoatem Smarandei apa de Mare din urechi, iar pe lemnar 
să-l prăjim în ulei. 

Porniră spre fundul curţii, ca să iasă în stepă printr-o 
ruptură a gardului. Într-o căruţă ruptă, dar cu coviltirul 
întreg, uitată lângă gardul de mărăcini din timpuri surde, 
două fetiţe din vecini împleteau coroniţe din albăstrele, 
rapiţă galbenă şi roşcuţă roşie. 

— Nea Grigore, îl strigă Călina, cea cu părul negru, 
răcusit în inele, Roxana nu mă crede că atunci când eraţi 
mici ca noi, bunicul meu fugea pe ape. 

— Fugea. 

— Ca o răţuşcă? Se miră Roxana. 

— Exact. Dar numai şapteşpe paşi, niciunul mai mult. 

— Auzi, se îndoi Voinea, era frate cu Isus Christos!? 

— Fugea, nătărăule. 

— Şi ce vă plăcea vouă cel mai mult, insistă Călina? 


— Cântecul păsărilor. Apoi ploile de vară. Mai ales alea 
când 
Ploua cu peştişori roşii. Roşii ca tăvăliţi prin boia de ardei şi 
tot atât de usturaţi. Eu şi bunică-tu îi ronţăiam cruzi, alde 
tata îi adunau în căuş, îi frigeau pe plită şi dă-i băutură. 

— Eu sunt o piatră prețioasă, zice Roxana. 

— Tu ce eşti? O întrebă Voinea pe Călina. 

— Eu sunt o scoică de argint. 

— Haide, Bercule, că se înnorează, îl grăbi Cearcănu pe 
flăcău şi ieşi în câmpie. 

— Mă cheamă Voinea, anunţă Voinea, supărat. 

— Te cheamă cum vreau eu! leri te-a chemat Voinea, azi 
te cheamă Bercu. Pe mine, Bercule, m-a alăptat soacră- 
mea... 

— Nu se poate. 

— Fă socoteala, cap sec, că se poate. Mama născuse în 
aceeaşi zi cu soacră-mea, erau vecine şi mama n-avea lapte. 
lar cine l-a alăptat soacră-sa e ursit să facă moarte de om. 

— Şi să mintă, zise Voinea. 

— 'Te referi la Anatol Scorpionul, bunicul Călinei? Da, eo 
caiafa. Se uită în oglindă şi vede în luciul ei doi măgari, în 
loc de unu. Mai rar suflet spanchiu ca al ăstuia: şi are 
putere de vrăjitor, trage semn cu talpa de-a curmezişul 
drumului, drumul devine numaidecât primejdios; până 
seara, pe locul ăla îşi rupe piciorul un om sau un cal, se 
răstoarnă o trăsură sau se bat ţiganii de la cărămidărie 
până ajung să-şi spintece bivoliţele cu topoarele. 

Între Măgura şi Gorganul-tătarului, de-o parte şi de alta 
a drumului, pe toată întinderea aia nesfârşită, se cocea 
grâul. Patimă fără moarte. În veşnicia grâului ondulând sub 
primeneli de vânt, de parcă-l colindau, cu miros de 
sălbăticie, cârduri de dropii, se clătinau, ameţite, stare de 
somn, stare de veghe, mii de flori, toate numai simboluri ale 
stepei. În afară de maci, Grigore Cearcănu parcă nu mai 
cunoştea numele niciuneia. „De prea mult grâu, noi ăştia 
din Bărăgan n-am stat niciodată să-nvăţăm numele florilor”. 


— Auzi, Bercule: zice Simion Puşcaşu că nemernicu-ăla 
de dulgher ştie să frământe şi aluatul ca un brutar, face şi 
pipe de lut, îndoapă gâşte... Mă, tu n-auzi, cu cine vorbesc 
eu, aici?! 

Voinea n-auzise nimic, căci cânta în gând: îţi mai aduci 
aminte, poamă dublă, Când te iubeam şi te cinsteam C-o 
rublă? La noi la Brăila, la tanti Elvira... 

Grigore Cearcănu smulse din mers vreo douj de fire de 
grâu, cam atâtea câte ar trebui pentru o cingătoare, le 
scutură de volbură, petrecându-le prin pumn şi, pe 
neaşteptate, îl lovi cu ele pe flăcău peste faţă. 

— "Ţine, Bercule, pâine nouă. 

— Ce-ai bre, scânci Voinea, plin de ură, ai turbat? 

— Ca să-ţi pun sângele în mişcare. Cântai! Eu îţi aud şi 
gândurile, să ştii. 

— „Ticălos bătrân”, înjură Voinea, mirat totuşi de forţa 
de pătrundere a lui taică-su şi, când porniră din nou la 
drum, avu grijă să se ţină mai la distanţă. Clocotind de furie 
neputincioasă îşi rotea capul mic, de pasăre, pe deasupra 
câmpiei, ca şi cum s-ar fi temut de apariţia hultanului. 

Plesnindu-l pe Voinea, Grigore Cearcănu parcă se mai 
descărcase; sau măcar o gâlcă de venin din cele vreo sută 
de care pornise de-acasă se spărsese. Mărunţel, dumica 
drumul mai mult în tocul cizmelor de pânză şi trăgea adânc 
pe nări mireasma grâului. Două vârtejuri de iarbă i se 
ţineau, cătuşe, de gleznă, lar grâul, care aproape că-i 
ajungea umerii şi fugea şi se întorcea în valuri, avea 
culoarea pârguit-mângâietoare a polilor de aur găsiţi sub 
stâlpii casei vechi, pe care-o dărâmase. Câte opt poli sub 
opt stâlpi. „Pesemne că, toamna, pe cei vechi cădeau numai 
lapoviţa de aur”. Ploaia ameninţa acum, din două părţi 
dinspre Dunăre şi dinspre Moldova; bătrânul o simţea că va 
fi curată, iute, mănoasă şi o aştepta. „Vacă grasă şi cu doi 
viței în burtă, o ploaie bună, domnule!” 

— Vino-n drept cu mine, îi ceru lui Voinea. 


Flăcăul înainta şi se potrivi umăr la umăr cu bătrânul; tot 
stânjenit, tot ferindu-se de vreo nouă izbucnire mânioasă. 

— Ce-ţi spune grâul ăsta ţie? Crezi că fiinţa lui se împacă 
bine cu stâlpii de înaltă tensiune? 

— Mie-mi plac mai mult stâlpii de telegraf. Atârnă zeci de 
mii de rândunele pe sârmele dintre ei. 

Multiplele plecări sub vânt ale valului de grâu parcă 
sporeau ca număr la întoarcere: de două, de trei, de cinci 
ori. Această fugă de aur lichid spre malul bălții Amara se 
petrecea cu viteza celor speriaţi de triunghiuri nesigure. 
Întoarcerea fiind mai bogată era şi mai domoală. „Ce 
poveste minunată grâul, domnule! Se gândea Grigore 
Cearcănu. Omul ar trebui să aibă puterea să-l vadă în 
acelaşi timp şi din marginea ailaltă a lanului. Privit din 
marginea ailaltă trebuie să fie mai frumos. Sigur!” Şi se 
simţea tentat să plece şi el spre stânga, şi să se întoarcă, 
din punctul unde se producea răsturnarea valului sub vânt, 
la fel ca şi grâul, de două, de trei, de cinci ori Grigore 
Cearcănu. 

— Ia zi, mă băiete, ce vede grâul acolo pe malul bălții de 
se întoarce de două ori mai mult decât a plecat? 

— Coasa, asta vede el acolo, coasa. 

— Aşa este. Apele bălții fură soarele, şi grâul, acolo, se 
coace mai repede. Coasa, da. 

Ocoli o tufa de măceş, cu florile însângerate şi urmă, din 
nou întărâtat: 

— Lung-ai mai crescut! Semeni în neamul maică-ti. 

Neam de vlăjgani, scandalagii şi cârcotaşi. Numai că tu 
ai crescut uscat. Trebuia să te faci chelner sau mai degrabă 
canagiu. Ha, ha, canagiu! Râse el, atins de trăsneala, că, da, 
Voinea ar fi meritat să-şi trăiască viaţa-n pivniţă. Când vine- 
o ploaie bună, nu trebuie să te superi, chiar dacă primeşti 
una peste bot. Eu, Bercule, nu-nghit ca fata mea să plece 
de-acasă ca o stricată. De când s-a cărat cu ăla, brânzar, 
măcelar sau ce mama dracului o fi el, acolo, mă visez mereu 
pe vremea când eram ordonanţă la căpitanul Profir 


Ştefanescu. Ţinea în casă una fără cununie, târfa, deci. 
Căpitane, îi zicea aia, eşti cu mine rece ca lichenul de ren. 
Să fii tu câine enot şi eu ghonoaie verde, dacă mă mai 
iubeşti! Sunt rece ca lichenul de Islanda, arginţica mea, 
fiindcă vreau să te aprinzi mereu şi să scaperi, să scaperi, 
să scaperi... Ţie-ţi convine să ai de soră o ghionoaie verde? 

— Poate că Chivu a luat-o cu acte, poate că între timp s- 
au cununat la primăria din Gorganu-tătarului şi acum 
Smaranda se numeşte Smaranda Pătraşcu. 

— Zău? Şi biserica pe ce plan o pui, Bercule? 

— În socialism, pe planul întâi e primăria. 

Ehe, de-aia vă suceşte Dumnezeu gura la ceafa. Voi 
credeţi că rachiul o face, dar află de la mine că la mijloc e 
mâna lui Dumnezeu. Vă rabdă cât vă rabdă şi, deodată, 
Dumnezeu vă prinde scăfârlia-n ghearele lui necruțătoare 
cu nemernicii, suceşte o dată la stânga, suceşte şi la drepta, 
vinele gâtului fac scâârţ, şi rămâneţi cu gura strâmbă. De 
ce taci? Mârâie el. Vreau să-mi spui pe loc unde s-au văzut 
ei doi şi de ce nu mi-au adus la cunoştinţă, măi creştinule 
sau măi tovarăşe sau domnule, noi doi, vrem să ne luăm... 

— Păi, ştii foarte bine că s-au cunoscut în gara Agigea, la 
malul Mării. Chivu repara acoperişul gării, Smaranda, pe 
peron, se tocmea la preţ c-un marinar pentru o carpetă cu 
tăierea capului lui Constantin Brâncoveanu, voievodul 
nostru sfânt. 

— În ce an i-au tăiat capul turcii? 

— 1714. 

— Luna şi ziua? 

— Asta n-o mai ştiu. 

— Prin urmare, n-o faci pe prostu, ci eşti prost sadea! 
Grigore Cearcănu, se luă el în derâdere, când porneşti la 
drum şi stă să plouă şi ai lângă umăr pe prostul proştilor 
din drumul Brăilei, să nu te miri că ploaia care se vestea 
dulce o să se schimbe-n ploaie acră. 

— De unde ştii că n-o să plouă iar cu peştişori roşii? 
Încercă Voinea să-l ia peste picior. Poate că-mi cade şi mie 


pleaşcă pe cap norocul ăla. 

— Crezi c-am scornit povestea, fiu de căţea?! M-a plouat 
ploaie cu peştişori roşii, aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă 
mint. Dar de tine trebuie să mă feresc, da, trebuie. Ştii, 
lepădăâtură, că eram s-o las pe maică-ta din pricina ta? 

— Bre, matale-ţi lipseşte-o doagă! 

— Aveai şase ani, treieram grâul pe aria lui Dudu 
Bordea, şi-ntr-o sară, plin de pleavă până-n sfârcul 
plămânilor, ne-am aşezat la masă, Dudu a scos o stacană de 
rachiu şi ne-am cinstit până la răsăritul lunii. Tu te jucai pe 
prag şi, deodată: taică, mă, de ce tot îl mângâie mama cu 
talpa piciorului pe ţurloaie pe nea Dudu Bordea?... Taci 
mâlc, ai? Atunci trebuia să fi tăcut, pramatie, dar nu, ai 
lătrat, ca să-i frig eu zilele muierii o viaţă-ntreagă. 

Drumul sfârşea în malul Buzăului, dincolo de care, pe o 
culme, se întindea satul  Gorganu-tătarului. Când 
descoperiseră satul, se porni ploaia. Clocitoare, vijelioasă, 
istovitoare, ce mai, ploua cu găleata. 

— Ia te uită ce stropi mari! Cât gloanţele! Barcagiu, 
strigă Voinea spre gloata de oameni din vad. Hei, mă, 
aşteptaţi-ne şi pe noi. Lungeşte pasul, tată, că pierdem 
barca. 

Loviţi de ploaie ca de-un râu căzut din ceruri ca să 
întâlnească Buzăul spre a se vărsa împreună în Şiret, luară 
loc în barcă, laolaltă cu alţi vreo zece inşi purtând pe cap 
saci în formă de glugă. Ploaia, amestecată cu negură, atât 
de deasa negură că puteai s-o tai cu casmaua, vântul năuc, 
mugetul apelor Buzăului, toate se amestecau cu trufie, 
alcătuind gloria verii. 

— Ce zici, bătrâne, de vremea asta? Năprasnică, nu? 
Întrebă barcagiul. 

— Vreme bună de fumat, răspunse Grigore Cearcănu, 
pieziş. Pe-o vreme ca asta, cine are o pereche de picioare 
zdravene şi patru mâini iuți ca scrumbia leagă gura nevoii. 
Unde stă Chivu Pătraşcu? 

— Vine că-i neam cu noi, se amestecă Voinea. 


— Hop şi el, nănăul! Făcu bătrânul, dispreţuitor. 
Neamuri! Cucurigu pe grătar. 

— Chivu Pătraşcu mi-e vecin, zise barcagiul. După ce 
urcați vadul, ocoliţi o plantație de salcâmi şi intraţi într-o 
uliţă-ngustă şi strâmbă. A treia casă pe mâna stângă ea lui; 
a cincea, a mea. 

A treia casă din uliţa îngustă şi strâmtă avea acoperiş în 
patru ape, pridvor, ferestre înalte, streaşină lucrată la 
traforaj, poartă veche, gard cu scândura îngroşată de 
muşchi. Cei doi o priviră lung, îndurând ploaia cu un 
stoicism imaculat, de parc-ar fi venit s-o cumpere. 

— Casă de om barosan, aprecie Voinea. 

— O casă cu pridvor e o casă cu capul spart, râbufni 
bătrânul. Putea s-o îmbrace în iederă, tâmpitul de lemnar. 
Fără iederă e urâtă şi neprimitoare casa asta. Şi de ce ţin ei 
lumina aprinsă? 

— Ploaia, negura, frica de fulgere. 

— Ploaia, negura, fulgerul! Îl îngână bătrânul, behăind. 
Bate-n poartă, pui de lele, se răsti. Ia te uită, ce zevzec am 
crescut, domnule! Cu fiecare vorbă-mi întoarce rânza pe 
dos. Cauţi cu mâna greaţa din măruntaiele mele, hai?! 

Voinea lovi cu pumnul în tâmpla porţii. În curte, un câine 
se azvârli pe gard, lătrând îndârijit. Voinea, prudent, se 
trase în mijlocul uliţii. 

Bătrânul îl împinse îndărăt. 

— Strigă-i! Porunci. Zi-le: mă, oameni cu splina mică, 
daţi-ne drumu 1 Mă, ne-am de cutre, deschideţi! 

— Leagă botul, javră! Se-nălţă un glas în curte, să 
domolească dulăul. Ce te zvârcoleşti atât? Treci în şopron, 
parşivule! Cine mă 
Caută, mă? 

„Ne-a văzut de la-nceput, gândi bătrânul, ne-a cercetat 
prin geam, pungaşul, da' ne fierbe”. 

— Noi suntem, răspunse Voinea, prosteşte. 

— Care noi? Spune-ţi numele şi înaintează! 

Şi bătrânul: 


„Ne freacă, secătura ca la armată”. 

— Suntem alde Cearcănu, reluă Voinea, tatăl şi fratele 
Smarandei. 

— Împingeţi poarta şi intraţi. 

Voinea se opinti cu juma” de trup în trupul porţii, însă n-o 
clinti din loc. 

— Ca s-o dovediţi, smulgeţi piatra pe care se sprijină. 

— Aha, făcu bătrânul, cuprins de-o desfătare stranie şi, 
smulgând piatra, o azvârli cu toată puterea în cuşca 
porumbeilor. „Dac-aş omori vreo zece, dac-aş însângera 
vreo cinşpe!” şi faţa-i râdea sănătos, ca şi cum ar fi respirat 
cu nasul vârât în ruptură de lemn de brad. 

— Cum s-ar zice, aţi venit pentru-mpăcare şi daţi cu 
bolovani în pasărea păcii! 

— Poate c-am venir pentru răfuială, răspunse Grigore 
Cearcănu, clonţos. 

Bătrânul şi fi-su se opriră lângă perete, la adăpost de 
înverşunarea ploii, încruntaţi şi uimiţi de îndrăzneala lui 
Chivu Pătraşcu; ăla le vorbea stând cu spatele la ei şi frânt 
de şale sub spărtura unui burlan din care primea în ceafa 
un şuvoi de apă de ploaie gros cât patru funii împletite. 
Robust, lat în umeri, umbla îndrăcit, cu deştele răşchirate, 
în părul năclăit de săpun; freca, râcâia, scărmăna. Şi-n 
acelaşi timp, gemea şi sforăia zgomotos, pe jumătate 
încântat că aşteptarea lui răbdătoare învinsese, pe jumătate 
veninos, pentru că durase prea mult această aşteptare. 

— Vreţi să vă răfuiţi cu mine sau cu Smaranda? Daţi în 
mine cu parul, eu duc la tăvăleală, dar de Smaranda să nu 
v-atingeţi. Mai ales că e şi bolnavă, adineauri i-am pus o 
sticlă cu apă fierbinte la picioare... e bolnavă de o boală 
scumpă, râse el. l-auziţi: 

Vreau scrumbie Vreau peşte sărat Vreau pere Vreau vrăbii 
fripte Vreau cimbru Vreau săruri aromate 

„Porcul porcilor!” îl înjură bătrânul şi-l aşteptă să-şi 
limpezească faţa, ca să-i vadă ochii. „Albaştri”, constată el, 
rece, când Chivu Pătraşcu, trosnindu-şi oasele, se îndreaptă 


din şale, înalt, viguros, cu gura întredeschisă, gata să verse 
o-njurătură sau să-i acopere cu laude, după caz. 

— Cheam-o afară pe Smaranda, zise bătrânu. Eu în casa 
voastră nu intru. 

Ploaia păstra în continuare dimensiunile mâniei din 
vorbele lui Grigore Cearcănu. 

— Îţi poruncesc să mi-o aduci afară. Scoate-o, n-auzi?! 
Vreau s-o blestem. Sub fulgere şi sub tunete vreau s-o 
blestem. 

— Fereşte-te să-mi mai porunceşti şi a doua oară. În 
armată, eu am fost sergent major în termen, voi ce grad aţi 
avut? 

— Soldat, zise Voinea. 

— Soldat, zise şi bătrânul. 

— Soldat?! Trebuia să-mi dau seama. Cel mai viclean 
grad din armată. O faci năucu-hăbăucu, pe nerodu, sau 
besmeticu şi-n nouă cazuri din zece se prinde. Dar la mine 
n-ai spor, soldat viclean. Ştiu ce vrei: vrei să mă înfricoşezi, 
să mă ploconesc în faţa ta şi tu să mă pocneşti în creştet cu 
icoana. Eu şi Smaranda ne-am luat, fiindcă ne-am plăcut... 

— Ad-o, repetă bătrânul, uitându-i-se drept în faţă, dar 
fără să-l cuprindă în priviri, şi când Chivu Pătraşcu dispăru 
în casă, călcând a lehamite peste prag, îi făcu semn lui 
Voinea să vie lângă el şi-i zise, arătând cu degetul prin uşa 
larg căscată: 

— Mă, Bercule, de ce ţin ăştia pe peretele din tindă un 
frâu, o sabie şi un ceas montat într-un taler violet ca 
liliacul?! 

Minutarele ceasului, după cum observă flăcăul, uimit, 
erau două spice de orz care măsurau umilinţa timpului cu 
arome pe gustul cailor. 

— Ia te uită, zise Voinea, au şi un păun in fereastra din 
Austru. 

Chiar aşa, în fereastra îngustă şi tăiată sus în perete se 
lăfăia, cu 
Coada răsfirată-n evantai, un păun din pietricele colorate. 


— Jocuri ieftine, Bercule, se încreţi la faţă Grigore 
Cearcăânu. Scuip pe asemenea fleacuri. De altminteri, e 
binecunoscut în întreaga câmpie a Brăilei faptul că toţi 
oamenii din Gorganu-tătarului au câte. Un ochi de sticlă. 

— I-auzi la ei, putorile! Se cruci Voinea. Apoi se înmuie: 
frumos bărbat Chivu Pătraşcu! 

Bătrânul i-o reteză aspru: 

— 'Ţi-o spun ca să nu mori prost: doar cei născuţi dintr- 
un viol sunt bărbaţi frumoşi. 

În clipa aia se întoarse Chivu Pătraşcu. Purta o cămaşă în 
carouri şi o şapcă din lână împletită. 

— Nevastă-mea a aţipit, surâse el. Doarme atât de senin 
că mi-a fost milă s-o scol. Hai, intraţi colea în bucătăria de 
vară, iar eu cobor în beci şi scot o oală cu vin. Am un vin 
roze care sfârâie-n pahar. Până-l bem, se trezeşte şi 
Smaranda. 

— Nu, băiete, nu, rânji bătrânul. Când vine Grigore 
Cearcănu la ea, fiică-sa Smaranda e obligată să sară-n 
poziţie de drepţi din somnul cel mai adânc. Moartă să fie şi 
tot trebuie să se scoale. Hai, târăşte-o de păr afară. 

— Iar eu îţi spun să te potoleşti, scăzu în glas, 
ameninţător, Chivu Pătraşcu. Auzi, bre, urmă el, 
stăpânindu-se, trist şi supus şi dornic de împăcare, 
Smaranda e cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată 
în viaţa mea. Ai un gând rănit şi-ţi lipeşti tâmpla de tâmpla 
ei, gândul se repară. Ai un deşt mort, îl plimbi pe palmele ei 
şi deştul înviază. 

— Scoală târfa, am zis, răcni bătrânul, scoal-o pe 
desfrânată! 

— Ascultă, Grigore Cearcănu, dacă nu-ţi ştergi de pe 
buze vorbele astea împuţite, dacă... (se învineţi şi începu să 
urle). leşi afară din curtea mea! leşiţi până nu vă 
cotonogesc. leşi până nu-ţi bag îndărăt pe gât, cu pumnul, 
vorbele alea de netrebnic. 

— Iles, răspunse calm, fără pic de teamă, Grigore 
Cearcănu. Dar mai întâi să-ţi spun un secret, sergent major 


în termen: eşti un muţunache. Şi asta, bagă la devlă, ţi-o 
spune un câine enot. Hai, Bercule, hai să-l lăsăm pe 
muţunache cu lupoaica pe care el o crede înger. Să ne 
vedem când ne-am vedea ceafa, Ghivu Pătraşcu! Îi strigă 
păşind prin noroiul din mijlocul uliţii înguste şi strâmbe, 
păun colorat la fereastră şi nevastă aţipită! Mă, pe mine m- 
a alăptat soacră-mea, sunt mânia lui Dumnezeu; eu nu sunt 
butuc, blană, belciug, ulucă, stinghie, surcică. Auzi la ea, 
domnule, plimbă un deşt mort pe palmele fetei mele şi 
deştul înviază. Păi, să-ţi retez eu cu securea cinci deşte de 
la mână şi cinci de la picior şi n-ai decât să le plimbi după 
aia cât pofteşti chiar pe trupul Maicii Precista. 

Când ajunseră la malul Buzăului, ploaia se risipise. 
Neavând clienţi, barcagiul, la prova, îşi repara o pingea de 
la cizmă, cusând-o cu sfoară. Lucra, fluierând, cu deştele 
înnegrite de smoala topită într-o cutie de cremă. Peste 
câmpie urcau, zămislite de pământ, cirezi de aburi, ca o 
ploaie amenințând, de data aceasta, cerurile; ameninţare 
fericită. Zările curate aveau chef de joacă şi se jucau cu 
soarele, învălmăşind, toate odată, mireasma pelinului cu a 
grâului înălţându-şi spicele grele. Fiecare bob de grâu se 
închidea cu pe perlă înăuntrul unui bob de apă. 

— Tine ici taxa pentru două persoane şi trece-ne râul 
dincolo, ceru Grigore Cearcănu. 

— Dacă veneai c-o sticlă de vin, îţi sărutam mâna, tataie, 
zise barcagiul, apucând vâslele. O mierlă friptă şi un vin 
roze, prin care să te străluminezi ca om numai la Chivu 
Pătraşcu găseşti. Când eram mic, în Gorganu-tătarului a 
deschis unu prăvălie. A înşirat la streaşină opt omuleţi din 
zahăr. Eu şi cu Chivu i-am furat şi i-am ascuns în pod la noi. 
O vară întreagă am lins zahăr, pe ascuns, cu aceeaşi poftă 
cu care ling vitele sare. 

— A cui e crucea aia? Îl întrerupse Grigore Cearcănu. 
Sta în picioare, la mijlocul bărcii, cu privirea înfiptă în 
muchea unei cruci de lemn încărunţit, înălţată între două 


tufe de cătină. Din vârful ei, pământul trimitea solii spre 
depărtări enigmatice. 

— Zac somn mort sub ea un neamţ şi un rus. 

— Adică, i-aţi jefuit pe-amândoi, şi pe neamţul prizonier 
şi pe rusul care l-a capturat? După ce i-aţi jefuit, zdup cuei 
în fundul pământului! Iar în pieptul crucii aţi scris c-un cui 
înroşit în foc un nume românesc. Ca să nu vă împuşte 
cârmuirea. Mă, ce pramatii! 

Barcagiul se holba la el, văruit de-o frică stearpă; râdea 
strâmb şi nedrept şi nesfârtecat; părea că simte cum îi 
creşte guşa pe neaşteptate şi i se mută definitiv falca de jos, 
puţin mai într-o parte: stânga? Dreapta? Habar n-avea. 

— Tataie... 

Pe malul covârşit de grâu, în dreptul crucii aşteptând 
avaria limpului şi uitării, Grigore şi Voinea Cearcănu 
întâlniră un băiat cu un coş de mere. Cămaşă, pantaloni 
scurţi, picioarele goale şi jupuite pe la genunchi. 

— Mere de furat! Zise Grigore Cearcănu. 

— Ce te priveşte? 

— Dă-ne şi nouă câte unul. 

— Trei lei bucata. 

— Trei lei două, haimana ceacâră! 

Bătrânul alese două mere galben-roşcate, îi aruncă unui 
peste umăr lui Voinea, care-l prinse din zbor, şi muşcă 
însetat dintr-al său. „Măr văratec, zemos, înseamnă că 
încep să înnopteze ploile până spre toamnă. Cine nu 
cunoaşte rodul pământului, să nu guste un măr văratic”. 

— Bercule? 

— Hău? 

— Mi-e somn de parcă aş fi dat foc unei biserici şi la două 
corăbii. 

— Dacă făceai asta, fără să te prindă, astăzi aveam două 
rânduri de case în Brăila, sistem vagon. 

Se întorceau spre Măgura prin prăbuşirea de aur a 
grâului, bătrânul dăruit în întregime unei tăceri tulburi, 
Voinea jucând în aer mărul roşcovan pe un obraz; îl 


azvârlea în faţă şi la doi metri deasupra capului şi se căznea 
să-l prindă tot la subţioară; îl prindea, îl scălda în sudoare şi 
nu se hotăra să-l mănânce. „Dacă-l muşc şi nu dau în 
muşcătură de chipul muierii care mi-e dragă?!” Trăia în 
carnea mărului mărturisiri ale morţii şi-ale iubirii. 

La jumătatea drumului, Grigore Cearcănu se opri. Erau 
în dreptul unei fântâni cu cumpănă pe care, în vremea ploii 
răpăitoare, o lovise trăsnetul, ghizdele arse, jgheabul de 
piatră înnegrit, o jumătate de vițel nimicită de blestem. 

— Maica ta, Christoase! Făcu Grigore Cearcănu, luminat 
de ideea că au loc pe lume şi alte întâmplări decât ale lui. 

Dar numaidecât se simţi dator să-i înjure pe cei ce 
închinaseră fântâna drumeţilor: nişte boi, au pus bare de 
fier în coada cumpenii. Şi urlă la Voinea: Bercule, joci mărul 
ăla în duşmănia mea, de un ceas şi trei sferturi. Mănâncă-l. 

— Nu mă lasă inima. 

— Atunci, dă-mi-l mie. 

— Ia-l. 

— Ai grijă cum respiri, îl pregăti Cearcănu şi aruncă 
mărul în fruntea lui Voinea. Să nu freci gâlma, las-o să 
crească. 

— Simion Puşcaşu, bunicul Călinei, zice despre matale... 

— Simion Puşcaşu e un bâlbâit. Legea număru unu... 

— Zice Simion Puşcaşu: pe toţi i-am căpăcit, dar cel mai 
mult şi mai mult pe Grigore Cearcănu. 

— ... legea număru unu, Bercule, e să bagi groaza-n 
oasele proştilor. Legea numărul doi: în viaţă să fii rece ca 
lichenul de Islanda. Nu-ţi pare rău, în nimicul tău, că ai şi tu 
o soră ghionoaie verde? Ar trebui să te omor, dar grea 
meserie omorul! 

— Puteai să nu mă faci. 

— În genunchi! Strigă bătrânul, cuprins de-o furie 
crâncenă. 

Voinea, speriat, îngenunche. 

— 'Ţi-am dat viaţă şi tu o spurci?! Viaţa, Bercule... ştii tu 
ce-i viaţa? Uită-te bine: e grâul ăsta şi noi doi, şi pălămida şi 


duhul şi cătina. Trebuia să mă-ncălecaţi, tu şi Chivu 
Pătraşcu şi să mă bateţi numa-n gură. Trebuia să mă călcaţi 
în picioare, tâmpiţilor, pumni în falei, Grigore Cearcănu, c-ai 
lăsat să i se fure cei şapte iepuri de casă... 

— Nu ne-a furat nimeni nici-un iepure. 

— ... şpiţ în fund, Grigore Cearcănu, că-ţi era lene să le- 
aduci trifoi, borceag, apă dulce. Trebuia să vă uniţi, tu şi 
Chivu Pătraşcu şi să jupuiţi un pogon de şorici de pe 
spinarea mea. 

Aruncă hainele de pe el, lepădă cizmele şi începu să 
alerge gol prin grâu. 

— Bercule, numai eu puteam să potrivesc lucrurile aşa 
cum au curs. 

Voinea, în picioare, ii privea năuc. 

— La iarnă, Bercule, am să mor, dar să nu-i sufli o vorbă 
maică-ti înainte de-a fi să mor. Când n-o să mai fiu, să mă 
semeni cu boabe de măceş. Eu o să simt, să ştii. Arunci 
peste mine o mie de boabe de măceş! Bercule, după câte i- 
am făcut, Chivu Pătraşcu o să creadă în vecii vecilor că 
Smaranda e fata mea şi sora ta. 

— Păi nu e sor-mea? 

— Nu, Bercule, am înfiat-o când avea opt luni. Ehe, 
Smaranda! 

Şi-şi pocni pumnii mici, mirosind acum, a mânie 
depărtată. Era 
Bătrân şi obosit şi se lungi în grâu să doarmă. lar Voinea nu 
mai era Bercu. Lângă ei şi lângă fântâna cu cumpăna 
trăsnită se deschidea compasul veşniciei. Drept pentru 
care, Voinea scoase din buzunar muzicuţa de gură şi muşcă 
încet din cântecul: 

Îţi mai aduci aminte, poamă dublă, 
Când te iubeam şi te cinsteam cu-o rublă?... 

Cântec încercuit de zări necuprinse. 

Şi grâul se mişca în valuri... 

Pe când sub un coviltir de căruţă veche, două fetiţe-şi 
împleteau coroane din albăstrele, rapiţă galbenă şi roşcuţă 


roşie. 
Iunie... 


ALBASTRU DE GER 


Celui ce-a fost Nichita Stănescu 


Erau şaptesprecezece inşi, dacă nu-l punem la socoteală 
şi pe cerşetorul cu picior de lemn care, sprijinindu-se într- 
un baston, dădea târcoale grupului şi pândeau clipa când se 
va deschide poarta închisorii din Brăila, ca să-şi ia în 
primire rudele eliberate. 

Aşteptându-şi soţia, Mircea Vajoga îi înjura în gând, la 
foc scăzut pe toţi directorii de închisoare: „Isuse Christoase 
ce le-aş mai suci gura la ceafa! Plăcut trebuie să mai fie să 
le-auzi vinele gâtului scârţâind şi trosnind. Dar cu hoţii, şi 
parcă-şi măsura întrebarea cu pasul, cu ei ce-i de făcut? 
Chiar aşa, ce-i de făcut cu Mala?... ochii ei verzi ca burta 
peruşilor... cică, peruşul, pus în libertate, moare! Mala...” 
Frumoase zile trăiseră ei doi pe vaporul pe care se 
cunoscuseră: soare, muzică, dans, nopţi de dragoste 
epuizante, Dunărea îngânând poveşti, luna veghind 
neclintită, îngâmfată ca o căpiţă de grâu în marginea 
bostănăriei. 

— Măi băieţi, măi flăcăilor... 

Un bătrân uscăţiv, în manta de ofiţer degradat, cu obrajii 
cenuşii, supţi, cu doi ochi repezi sub pleoapele inflamate, 
iscodind parcă tot timpul după ceva de furat, se oprise în 
faţa a trei tineri veseli, care beau vin roşu dintr-un bidon de 
cinci litri şi: 

— Măi copii, ascultați la lanuarie Căşuneanu... 

— Oho, îl întrerupse tânărul care purta o bluză neagră, 
cu o mulţime de buzunări false, noi suntem mai dulci, ne 
numim, în ordine: Martie, Aprilie, Mai. 


— Bluză neagră, se încruntă bătrânul, orice puiandru 
care se pişă beteală, dimineaţa, într-o zi de octombrie, cum 
e asta de azi, până la cinci după-amiaza se însoară cu o 
târfa. Foarte intimă declaraţie, nu-i aşa, domnul meu? Se 
întoarse el spre Vajoga cu privirile curioase. 

Cercetat mai din deal sau mai din jos de Brăila, Mircea 
Vajoga măsura 1,80, era slab, brunet, cu mâinile puţin cam, 
lungi şi capul, aşa cum îl ţin paznicii la herghelie. Purta o 
servietă diplomat, încuietori nichelate şi ideea de depozit a 
secretelor, şi-n toată ţinuta lui precumpănea un fel de luare 
aminte încordată, ca şi cum înăuntrul minţii sau în coşul 
pieptului său sta să sune un clopot sau să ia fiinţă, din 
mlaştini, firul unui izvor. Era tumultul unei mărginiri 
întunecate, acumulată succesiv din întâmplări nefericite: 
moartea părinţilor, condamnarea soţiei, la care se adăugau 
acum, aşteptarea coclită „porcii ne-au anunţat să fim aici la 
8 dimineaţa, e prânzul şi, iată-i, se fac că nici nu ne-au 
zărit”, plus sfârâitul iritant, însemnând pierderea, mereu 
mai groasă, a gâzelor ce pătrundeau, pâlpâind din aripi, în 
cutia felinarului uitat aprins în faţa închisorii. 

— Ei, îl întrebă Vajoga pe bătrân, pătruns de-o 
neaşteptată undă de enervare, m-ai tras la rindea, ce lemne 
crezi că pot să făgăduiesc pieţii? 

— Numai femeile se pricep să fixeze preţul unui bărbat. 
Noi avem alte vicii. Mai înguste ca ale lor. Noi ne frecăm de 
ele şi turbăm ca vărsatul de vânt. 

— Dumneata ce viciu ai? 

— Îmi iubesc fratele ca pe lumina ochilor. Nu pe ăsta pe 
care-l aştept să iasă. P-ălălalt. Fiindcă am şi un frate erou. 
Înmormântat la Dumbrava Sibiului, lângă cel mai mare 
brad din Carpaţi. Erou. 

— Pe ce front a murit? 

— N-a murit pe front, nuu! I-a dat foc nevasta, în pat, şi-a 
ars tot. Gelozie. Muierea era din Sălişte, i-a dat foc şi s-a 
împuşcat. Eu, domnule, am făcut de toate-n viaţa mea, dar 


nu m-am pătat cu vreo crimă. Sunt grădinar şi filozof 
carnasier. 

Mircea Vajoga zâmbi. 

— Înseamnă că recoltezi înţelepciuni contradictorii. La 
ce armă slujea fratele? 

— La cavalerie. Era numai cizme. Lac. Sărea cu calul 
înălţimi de 3 m. La o paradă a băgat fiori în nevastă-sa. Da” 
de erou a fost erou. Vă invit să mă vizitaţi în strada 
Şlefuitorii de pietre rare, 21 bis, telefon 5 47 31, uşor de 
ţinut minte. Am un butuc de vie algeriană ale cărui corzi 
alcătuiesc o boltă de 250 de metri pătraţi. Găsiţi la mine cei 
mai gustoşi struguri. Dar nu se mişcă deloc putorile alea de 
la birouri. Cartoboiul din ghereta de la poartă îşi bea litruţa 
lângă masa mea, la cârciuma din Vadul morilor. Tace, 
scârba, nu se uită la om. 

— Domnule, îl agăţă pe Vajoga, cu un glas tânguitor, 
cerşetorul. 

Era slut, nebărbierit, cu dinţii rupţi şi murdari. Vajoga 
scoase şi-i întinse, pe jumătate ostil, o hârtie de douăzeci şi 
cinci de lei. 

— Poftim, dar să nu te-aud mulţumindu-mi. 

— Sfaturile, domnule, nu se dau ca să fie urmate. 
Bogdaproste. 

Cerşetorul se depărtă, hârşâind pavajul cu piciorul de 
lemn şi în 
Dreptul grupului lui Bluză neagră rosti: 

— Cei bogaţi nu dăruiesc din inimă. Dau de pomană, 
sperând că Dumnezeu îi vede şi le va deschide portiţa să se 
strecoare spre ceva mai gras. 

„Da, gândi Vajoga, spre Mala Portugal”, şi sugestia unui 
surâs îi umbri buzele împresurate de-o pală de negură 
precum şi ochii aprinşi. 

Bluză neagră luă o gură de vin din bidon şi-o scuipă în 
barba cerşetorului. 

— Eşti urât. Mişcă-te! 


— Sunt un biet măr scorburos, băiete, suspină bătrânul, 
umil. 

Nimeni nu se sinchisi de întâmplare, în afară de Ianuarie 
Căşuneanu care luă apărarea cerşetorului într-un chip 
destul de ciudat, îl înhăţă de umăr şi-l sili să se aşeze pe 
marginea şanţului, sub zidul scorojit al închisorii. Un nor 
lopătar se căznea să scuture o bură de ploaie deasupra lor 
sau, poate, se pregătea să-i răpească la cer. 

— Ce sumuliţă strângi cu cerşitul? Se interesă el, 
lovindu-l peste palmă c-un colţ al mantalei (mantaua 
eroului, fără discuţie!). Şi pe urmă, vreau să ştiu dacă 
virtuoşii scot bănuţul şi te miluiesc? Părerea mea e că sunt 
nişte canalii. Eu, dac-aş fi tare şi mare, zbang! I-aş lichida 
până la unul. De unde eşti? 

— Din satul Maraloiu, 55 km distanţă de-aici. Am venit cu 
nor-mea să-l luăm pe frate-su. Arătă cu capul o femeie 
borţoasă, înfăşurată într-o broboadă ucraineană ale cărei 
capete abia-i cuprindeau mijlocul; muierea spărgea seminţe 
de floarea soarelui. Fă-te-ncoa, Celuţo, şi spune-i dumnealui 
ce se-ntâmplă cu hoţii când scapă afară pe poartă. 

— Nu sunt hoţi cu toţii, se împotrivi, moale, femeia, 
răzuind cu palma, de pe buze, ca pe nişte muşte amorţite, 
cojile de seminţe. 

— Sunt, hotărî socrul, ce mai tura-vura, altfel n-ar zace 
în beciurile de sub noi. 

— O să-i vedeţi când ies, zise femeia, nu mai ştiu să 
meargă. Frate-meu, care e depus acolo a doua oară, zice 
că, înainte de-a le da drumul, îi pune să meargă numa-n 
cerc, da n-au voie să spună. 

— Vezi, lupule ştirb, zise Ianuarie Căşuneanu, câtă 
mizerie e-n lume, iar noi, oamenii Brăilei, ne batem peste 
gură ca indienii şi urlăm că-n fiecare zi e culesul viilor. 

Cerşetorul aprobă. 

— Da, brăilenii ard păduchii cu torţa. 

— Poftim ce tâmpit! 


Şi, zărind că Mircea Vajoga trage cu urechea 
(ascultându-i, acesta resimțea  indefinit o tristeţe 
nerăbdătoare), lanuarie Căşuneanu aruncă un cârlig: 

— Domnule, aflaţi de la mine că mahalaua, plus vechii 
intelectuali ai satelor şi cerşetorii bătrâni au trăit călare pe 
un butuc de romanțe, iar acum le vine foarte greu. 

— Greu cu ce? 

— Cu locul, cu poziţia. Cel mai greu, de exemplu, îşi vin 
în fire sau n-o să-şi mai vină niciodată falsificatorii de bani. 
Ştiaţi că toţi sunt din judeţul Prahova, niciunul din alt judeţ? 

— Nu-i vorbi unui pictor despre falsificarea banilor, 
strigă Bluză neagră şi se apropie de ei, scund, povârnit, 
luminat de-un zâmbet acru. „Un smochin, aprecie Vajoga, 
pedepsit să hrănească mântuitorii cuţitului şi speriat că nu- 
şi poate duce menirea până la capăt!”. 

— Ce doreşti? 

— Vă văd, domnule, un om sobru şi deştept, puteţi să-mi 
tălmăciţi un vis? Înot în drojdia lui şi nu-i găsesc 
semnificaţia. 

— Dacă-i cu case de toleranţă, nu. 

Bluză neagră schiţă o strâmbătură. 

— E un vis timid, domnule. O ficţiune servilă, dacă vreţi. 
L-am visat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Era în odăjdii verzi, 
un verde spălăcit, mătase degradată, şi cosea iarbă în 
Domul din KOln, pe care eu nu-l ştiu decât din ilistrate şi-n 
urma lui rămâneau ciolane de marmură albă. Când am 
deschis uşa să-i duc o cană de lapte, s-a lungit pe-o brazdă 
şi l-am pierdut din vedere. S-a aşezat între noi o casă de 
lemn pe-o insulă din mijlocul unui râu şi nenumărate rastele 
cu undiţe. 

— Foarte simplu: Sfanţul Părinte se pregătea să viziteze 
Polonia, iar superstiţia întoarcerii acasă impune să pleci 
obosit la drum. 

— Refuz tălmăcirea, domnule. 

Şi, cuprins de un fanatism obscur: 


— Urâţi mult lumea, nu-i aşa? Îi doriţi numai petreceri 
cu caise viermănoase. 

— "Ţi-ai ieşit din fire, fiindcă nu mai ai răbdare să aştepţi. 
Vajoga se gândea că mai văzuse undeva ochii ăia verzi, 
plutind tulburi într-o faţă de hârtie cerată. Pe dracu, urmă 
el, dispreţuitor, du-te şi suge-ţi vinul. Crezi că pe mine nu 
mă răpune sila aşteptărilor neghioabe!? 

Bluză neagră nu se mişcă. Înţepenise ca şi ceasul rău. 
Era singurul semn de provocare încăpăţânată din acea 
amiază de octombrie  gălbejit. După apoteoza lui 
septembrie, în cuprinsul oraşului Brăila, toamna suferă 
brusc un eşec, anotimpul se  împerechează cu 
ingratitudinea confuză, malurile Dunării pierd iarba şi devin 
oarbe revărsări de lut părând a spune: nu ne recomandaţi 
să fim ceea ce nu putem fi, trăim sub stăpânirea vântului 
dinspre Dobrogea. Bluză neagră era fructul lor renegat. 
Rosti ca şi cum ar fi frânt o tulpină de soc înflorit: 

— Domnule Vajoga, sunteţi un laşi. 

Buzele-i râdeau desenate patetic sub nasul acvilin. 
Pesemne că repetase mult, în umbră, clipa ce-o trăia. 

— Chiar şi când o aşteptaţi pa Mala Portugal, hoaţă de 
buzunare de pe vapoarele de croazieră, tot laş sunteţi. 

Se întoarse, cu mersul puţin şerpuit, la tovarăşii lui, 
care-i puseră bidonul în braţe, să se întremeze şi, de acolo, 
strigă spre toată turma: 

— Pe lângă Mircea Vajoga, eu sunt o bijuterie veritabilă. 
Noi, cei sortiţi să ne trăim moartea lent şi cu multă ardoare. 
Ningeţi, domnilor, ningeţi fulgi mizerabili peste purtarea 
mea urâtă şi daţi-i domnului Vajoga o cordică să-şi strângă 
fruntea deasupra minţii prea înfierbântate. O cordică bine 
înnodată alungă durerea şi adaugă persoanei un ce 
misterios. Portugal! Portugal! 

Mircea Vajoga îl ascultase întâi de la distanţe îngheţate, 
zicându-şi că e un zurbagiu de duzină, care s-a pilit. Dar 
când Bluză neagră rosti a doua oară numele de hoaţă al 
Malei, obrajii i de umflară, tremurând, ochii i se lărgiră şi 


tot ceea ce era mânios în spaţiul străzii Carantinei, 
aşteptarea râncedă, ura mocnită, bura de ploaie, mai mult 
un fel de tuse a Dunării, îi pătrunse în tâmple şi zâmbetul 
lui maliţios, care cu o clipă mai înainte ar fi luat forma unui 
reproş îndurerat, se schimbă într-o strâmbătură convulsivă. 
„Ei, da, stai, stai niţel”... Stăpânit de-un acces de nebunie 
sau de delir zămislit de spinii vocii lui Bluză neagră, Vajoga 
pomi spre grupul celor trei, hotărât să le mute fălcile, să-i 
amestece cu ţărână, dar la jumătatea distanţei un țipăt 
ascuţit îl opri. Semăna nefiresc cu chelălăitul unei căţele 
florii pe care, ieri, un camion o strivise în faţa lui. 

— Să te ia dracu pe metereze! 

Aceeaşi voce, cu nuanţe de țipăt uscat. 

Înjura Ianuarie Căşuneanu şi Vajoga simţi dintr-odată 
cum o linişte stranie şi ostenită coboară peste toate 
mişcările lui, purificându-l ca o furtună caldă şi scurtă şi 
dominată de fulgere viorii. 

— Ce se-ntâmplă, cine te-a înfuriat? 

— Muierea asta grasă, domnule, răspunse lanuarie 
Căşuneanu, din mantaua eroului, zice că mănânc castane 
coapte. 

— Am zis că mănânci castane coapte, fiindcă dumneata i- 
ai zis lui socru-meu că toate muierile sunt târfe. 

— Domnişoară!... 

— Nu sunt domnişoară. 

— Îţi zic cum vreau, treaba mea. 

— Ironii ieftine, azvârli Bluză neagră. 

— Ironia e moşia mea, domnule. Sunt nepermis de ironic 
dacă vreau. Şi suspect de colţos. Şi acum chiar asta vreau. 

— E femeie cuminte, o apără cerşetorul pe noru-sa. 

— le-te-te la el, cuminte! Ştii ce scria într-un almanah, 
dobitocule bătrân? Cică un aloe înfloreşte o dată la o sută 
de ani. Şi atunci, de unde atâtea medicamente pe bază de 
aloe? 

— Medicamentele, îl informă Vajoga, cu un calm care-l 
mira pe el însuşi, nu se fac din floare, ci din frunză de aloe. 


Porniră spre poarta închisorii, şi turma, expunându-l pe 
cerşetor, cu bastonul înfipt ca o lance în muşchiul şanţului, 
se urni după ei. Oprindu-se la un pas de gheretă, Vajoga 
avu o strângere de umeri, ca şi cum l-ar fi încolţit o forţă 
oarbă şi încâlcită, mirosind a smârcuri. Îşi trecu limba peste 
buzele arse, privirea-i lunecă în lături, oprindu-se o secundă 
în ochii lui Bluză neagră (mă duşmăneşte de moarte... un 
dement, cu toată ura încleştată asupra mea... la naiba, 
aiurez...), apoi se fixă pe chipul plutonierului, rotund, 
dominat de un nas vânăt şi gros ca o ventuză. 

— Tovarăşe, fiţi amabil, când or să-nceapă s-apară? 

— Chiar aşa, domnule, se amestecă şi lanuarie 
Căşuneanu, noi doi ne cunoaştem, de la Vadul morilor. 

— Noi doi?! Se încruntă ăla, sorbind ceai dintr-o cană de 
tablă. 

— Măsuţă lângă măsuţă. 

— Trăncăneşti aiurea! Apoi lui Vajoga: începe. Primul 
exemplar care trece pragul în afurisita voastră de libertate 
este... 

— Ozana Gheorghiu, se anunţă singură o femeie înaltă, 
în mantou albastru, 
cu capişonul căptuşit cu satin violet. 

leşi în stradă râzând şi strângând la piept un căţeluş 
dolofan de pluş galben. (Mai târziu, Mircea Vajoga, care-o 
privea năuc, avea să afle că rostul căţelului era să-i ascundă 
lipsa degetului inelar de la mâna stângă, deşt ce-i fusese 
amputat în urma unei degerături). Era blondă, cu părul 
pieptănat lins şi vârât pe jumătate în capişonul mantoului şi 
râdea gâlgâit, trădând o sănătate zdravănă, în timp ce 
nasul drept, cu nările palpitând, părea să caute în umezeala 
acelei zile de octombrie doar şuviţele de aer proaspăt şi 
dens, aerul lipsit de poveţe prosteşti, ridicat din pragurile 
viguroase ale Dunării de jos, aerul luntrilor transportând 
soldaţi şi porumb, aerul unei mese bune. Înaintă câţiva paşi, 
călcând ferit pe caldarâmul spart, clipi din ochi, afectată, 


mai mult ca să pârguiască-n arderi paşnice păşunile amiezii 
şi aruncă spre Mircea Vajoga, oarecum peste umăr: 

— Domnule Vajoga, fiţi bun şi însoţiţi-mă până-n 
Bulevardul Republicii. 

Vajoga tresări şi avu nevoie de câteva clipe bune ca să 
abandoneze, mai întâi starea de năuceală, apoi pe-aceea de 
uimire. Vorbele Ozanei Gheorghiu, rugăminte şi poruncă, 
sunau ca o prevestire de recoltă proastă. Înţelesul lor era 
incert, un fel de dorinţă încolăcită pe vânt, îi trezea o teamă 
urâtă, imposibil de stăpânit. Se simţea înjosit şi, culmea, se 
simţea şi refuzat. Dar refuzat de la ce? Se înfurie el. 

— Milostivă doamnă, se tângui alături cerşetorul bătrân. 

— Nu ţi-e ruşine, se răsti Mircea Vajoga, de unde să aibă 
doamna bani?! 

— Dacă n-are bani, să-mi dea căţelu-ăla de pluş. Am 
patru nepoți şi n-au văzut niciodată aşa ceva. Daţi-mi-l şi vă 
spun ce poveste minunată văd eu în fiecare primăvară în 
Munţii Bătrâni. De zece ani sui acolo, când se topeşte 
mustul zăpezii. 

— Vreau, se învoi Ozana. 

Şi Vajoga: 

— N-au un nume pricopsit munţii ăia. 

— Pricopseală, se amestecă Ianuarie Căşuneanu, găseşti 
din belşug numai la tunsul oilor. În Munţii Bătrâni, 
şchiopule, dacă ţinem cont de situaţie, trebuie că e rost de 
guleai cu ursoaicele. E acolo un Demon... 

— Filosof imbecil! Exclamă cu dezgust Vajoga. 

— Ia seama, domnule, îl avertiză cerşetorul, să nu-ţi taie 
urechile înainte de-a isprăvi eu povestea. Poartă sabie sub 
manta. În Munţii Bătrâni, domnişoară, la Lacul de cristal, 
care-i într-o peşteră, soseşte, primăvara, cărând cu el cinci 
arbori vii din altă parte a lumii, Domnul Pan Domnița. Îi 
ciopleşte şi face din ei oameni. Cinci. Cinci femei, pe crucea 
mea. Stă în Lacul de cristal, pe un scaun de cristal şi 
ciuguleşte lemnul c-o toporişcă de cristal, Domnul Pan 
Domnița. Să nu uit, în timpul ăsta, amândoi purtăm ochelari 


de soare. Câtă vreme Domnul Pan Domnița lucrează, arborii 
rămaşi la gura peşterii dau rânduri-rânduri de muguri. 
Numai asta mâncăm două săptămâni: salată de muguri. 
Zice Domnul Pan Domnița: milogule, vino aici să-ntingi în 
bucuria vieţii! 

— O să-avem o iarnă ţicnită! Se strâmbă Vajoga. 

— Domnule, dar te strecori cu ticăloşiile, tiptil-tiptil, ca 
vulpea la coteţ, strigă, indignat, Ianuarie Căşuneanu. 

— Credeţi că mint? Îl întrebă cerşetorul, calm. Domnul 
Pan Domnița ciopleşte cinci femei şi le dă, la probă, 
marinarilor. Fiindcă sus, în Munţii Bătrâni, pe Lacul de 
cristal, pluteşte mereu o corabie. De lemn şi de cristal. Din 
cinci fete numai una se nimereşte să fie vie şi adevărată. 
După ce fata-i satură pe marinari, Domnul Pan Domnița o ia 
de braţ şi dispare cu ea. Anul viitor se întoarce mai tânăr şi 
mai sclivisit. Pe femei le ţine, cică, la râul Iordan, care se 
ştie că e apă sfinţită. Dar astă primăvară i-am găsit pe toţi 
marinarii înjunghiaţi: şedeau pe punte îndoiţi, ca şi cum 
jucaseră capra, fiecare cu câte-un cuţit înfipt în spate. 
Domnul Pan Domnița n-a vrut să mai cioplească alte femei. 
S-a urcat pe punte, a aruncat năvodul în Lacul de cristal, a 
scos zece morminte, i-a prelungit în ele pe marinari, a dat la 
fund mormintele şi a plecat. 

— Trebuia să-l opreşti ca să-ţi facă şi ţie o muiere, zise 
Ianuarie Căşuneanu. Putea să-ţi facă una chiar din piciorul 
ăla de lemn pe careţi sprijini zdrenţele. Cu toate c-ar fi ieşit 
cam mărunţică. 

— O să-mi facă, dar nu din piciorul ăsta, o să-mi facă din 
piciorul de duminică, ăla cu care mă duc la biserică. Asta-i 
picior de cerşit. Piciorul de duminică are şi-o spetează care 
mă îmbracă până la subţioară. lese o muiere de măsură 
mijlocie. Să iei, zice Domnul Pan Domnița, tiparul unei femei 
care-ţi place şi să vii cu piciorul de duminică şi cu tiparul în 
Munţii Bătrâni, la iarnă. Tiparul se ia într-un fel anume. Să 
fii în munţi, în noaptea de Anul Nou. Atunci scoteam corabia 
de pe Lacul de cristal şi ne dam drumul pe pârtie până în 


oraşul Sinaia. Ajungeam acolo, zice, fix la ora 12, şi blocam 
şoseaua spre Predeal. 

— Pentru ce? Întrebă Ozana. 

— Asta nu mi-a lămurit-o. Dar ştiţi ceva? 

— Ştiu, răspunse Ozana. Voi fi tiparul dumitale. De Anul 
Nou, fix la 12, mă voi afla în centrul oraşului Sinaia. Poftim 
cățelul. Şi trag nădejde s-avem timp frumos în noaptea aia. 

— Din aşchiile de la piciorul de duminică, Domnul Pan 
Domnița a promis să-mi cioplească nişte iezi... 

— O să-ţi iasă cam neruşinată femeia, râse Ozana. 

— Afurisit să fie dacă nu s-o însura cu ea! Strigă Ianuarie 
Căşuneanu. 

— Păi cum altfel?! Se miră cerşetorul. Adineauri, când 
domnişoara s-a oferit să vină la Sinaia, am văzut râul 
Iordan. În valul lui, numai coroniţe de caprifoi. 

— Veniţi, îi ceru Ozana lui Vajoga, şi el pomi, aproape 
împleticindu-se, ca într-o probă de încercare a supunerii şi 
umilinţei. Pe drum, ea-i respinse braţul ca arc ocrotitor, dar 
îi luă mâna dreaptă şi-i frământă degetele (gâlceavă 
posesivă?  Redeşteptarea inconştientă a dreptului la 
dobândirea hranei?) în timp ce mâna lui stângă nu mai 
contenea să lovească, uşor dar scandalos de iritant, servieta 
diplomat de genunchiul ascuţit, fără nici o milă pentru 
dunga pantalonilor şi insensibil la comentariile dubioase ale 
trecătorilor cu care se încrucişau. 

Intrară, cuplu adunat cu pumnalul de un Dumnezeu 
rătăcitor, la restaurantul Lotca de pe Rapublicii. Fragmente 
de plase pescăreşti, coloane de stuf uscat, mănunchiuri de 
pelin şi de papură (Ozana se zgribuli la gândul c-ar putea să 
scoată capul de pe undeva un şarpe de baltă) un pianist 
expert, plutind cu părul vâlvoi în meandrele unei melodii 
evocând mări calde, scornită de degetele lui inteligente, c-o 
unghie, decupa mereu raza de soare şi le planta mese; 
înfipte în sticle, lumânări colorate ardeau în propria lor 
groapă; flori sălbatice, semănând până la contopirea de 
sine cu nişte ciorchini de fluturi opriţi brusc din zborul lor 


colectiv prin toamna subţire împodobeau pereţii. „Mergeam 
de-a bugşilea... târâş, târâş”. Izbit de-acest al treilea rând de 
vorbe aiurea, căscându-se în el fără să le fi chemat, Mircea 
Vajoga se poticni de-un scaun în care se trânti. Sări imediat 
în picioare. 

— Captivant, murmură el, mai au piersici la ora asta! Şi 
arătă fructiera. Dă-mi, te rog, mantoul, domnişoară. 

În rochie, Ozana, având sânii scăzuţi, arăta mai puţin 
agresivă şi energică. Gâtul bronzat, lung ca o pierdere 
visată, fără podoabe şi ochii castanii, ageri, dar vulnerabil 
dilataţi, lucind trişti, poate şi niţel speriaţi în faţa cu oval 
prelung, impuneau observaţia: fără speranță. „M-ai 
degrabă deznădăjduită”, diagnostică Mircea Vajoga şi 
Ozana, intuindu-1, zise: 

— Rostul detenţiunii, domnule Vajoga, spună cine ce-o 
vrea, e să te dărâme într-un fel. Fie şi numai parţial, dar să 
te dărâme. Aş bea ceva dulce. 

— Domnişoară Ozana, întrebă Vajoga îngrijorat, după ce 
făcu comanda, ce se întâmplă cu Mala? 

— Nu iese azi. 

— Trebuia să-mi închipui. 

— Nu va ieşi nici mâine. 

— I-au prelungit pedeapsa? 

— Nu ştiu. 

— Da, i-au prelungit-o, spuse el necăjit şi faţa i se 
împietri. Numai ochii scăpărau intens, părând să combine 
misterios vestea primită cu nişte speranţe secrete. 

„Asta-i Chipul pe care-l ia melancolia când 
îmbătrâneşte”, gândi Ozana. 

Ospătarul le aduse băuturi şi icre de ştiucă servite pe foi 
de viţă de vie. 

— Ia te uită, se miră Ozana, uşor înveselită, e pentru 
prima oară când constat că frunza de viţă nu acoperă 
bucuriile vieţii. 

— Ai o vorbire precipitată, domnişoară. 

— Mi-ar fi plăcut mai mult s-o numiţi alertă. 


— Nu mi-a trecut prin cap. De altminteri, în cufărul meu, 
acum, nu mai găseşti pene de vultur, găseşti numai 
suplimente ale zădărniciei. 

— Care-ar fi alea? 

— Păi, energia cheltuită febril, dar fără scop precis, 
somnul zvârcolit, aşteptarea noduroasă. Şi mai sunt... 

— Mala ar râde în hohote. Deţinuţii, domnule Vajoga, 
judecă lumea mult mai aproape de adevăr. Nu lâncezesc în 
poveşti despre casă, trecut, slujbă. Timpul stă închis 
împreună cu ei şi nu suferă de mărturisiri. Acolo, înăuntru, 
se bucură de respect numai prezentul: brigadierul, 
directorul, pe care foarte rar îl zăreşte cineva la faţă, banii 
şi cambuza de alimente. E vorba, bineînţeles, de-un respect 
de rutină, limpede în esenţă şi monoton. Cu o coajă de 
săpun poţi cumpăra cea mai frumoasă dintre deţinute. 

— Cred că dumneata erai cea mai frumoasă. 

— Aţi uitat-o atât de repede pe Mala? 

— Am presimţit că n-am s-o văd. Mi s-au arătat semne 
proaste dis-de-dimineaţă. Când am ieşit din casă, calul de 
şaretă şedea neclintit în mijlocul curţii, cu amândouă 
picioarele îngropate în nişte arcuri de 
Tractor. Pe urmă am pierdut portmoneul. Mi l-au găsit 
fetele care meliţează inul, ascuns sub un strat de gălbenele 
târzii. Nici un ban lipsă, dar sutele erau despărțite cu 
frunze de stejar: o sută, o frunză, o sută, o frunză. Şi pot să 
jur că pe la ora 4, când m-am sculat, portmoneul era în 
buzunarul de la haină. Vrei să vezi frunzele? 

— Vreau să le miros... O, dar sunt foarte uscate. Le-aş 
fărâmă să le fumez. Noi doi am mai vorbit o dată. 

— Imposibil. E prima oară când ne vedem. 

— Cei ce nu mă cred vor sfârşi în Lacul de cristal din 
Munţii Bătrâni. 

— Eu sunt agronom, cultiv o mie de hectare de legume, 
orez, piersici, ce să caut în munţi? 

— Sunteţi şi pictor. 


— În planul secund. Cu toate că numai de pe poziţia asta 
am colindat lumea. 

— Cred că e plăcut să fii agronom şi să străbaţi câmpia, 
toată vara, într-un docar tras când de doi cai frenetici, când 
de doi cai invizibili. Despre lumea largă şi halucinantă nu 
ştiu nimic. Păcat. Povestea mea, domnule Vajoga, e mai 
aglomerată şi începe domol. Am putea s-o luăm biblic, ca 
Domnul Pan Domnița: iar boul peste râul Iordan sufla... 

— Curios, o întrerupse Vajoga, despre râul Iordan, în 
general, nu iei cunoştinţă decât o dată pe an, de Bobotează, 
iar azi parcă numai despre el a fost vorba. 

— Ascultaţi mai departe. Septembrie, soare roşu, iar 
boul dorea să vadă cegă, păstrugă, morun şi nisetru în 
apele Iordanului, pe când eu, fiindcă mă aflam la vânătoare 
de rațe în bălțile Dunării, acum o lună s-au împlinit patru 
ani, număram ultimele berze din Insula Pleşa, una, două, 
trei, patru şi tot aşa până la treişpe! Pe cea de-a paişpea 
aveam, s-o văd mult mai târziu. În acel septembrie, împărţit 
de treişpe berze, m-au arestat şi, de la interogatorii, am 
pierdut obiceiul să tac mai îndelung sau să păstrez ritmul 
firesc al vorbirii. Un băiat care mă iubea a spart un shop; 
vroia să mă îmbrace în cele mai scumpe blănuri. Pe urmă... 

— Băiatul. Cu el ce s-a întâmplat? 

— L-au împuşcat, fiindcă n-a răspuns la somaţie. A murit 
la spital. 

— A murit, probabil, strigându-ţi numele. 

— Degeaba mă luaţi peste picior. Da, a murit rostindu-mi 
numele şi astfel au ajuns la mine. Când viata-şi ridică 
poalele-n cap să-şi arate fundul... 

— Astea-s vorbele Malei Portugal... 

— O să mă mărit cu un mecanic de automobile sau c-un 
gestionar de bunuri. Inginerii se însoară, de studenţi, cu 
colegele de bancă, doctorii te înşeală cu _ infirmierele, 
profesorii de matematici sunt prea naivi, iar cei de limba 
română, speriaţi de câte înţelesuri poate căpăta cuvântul. 
Ştiţi când mi-a fost dat să văd a paişpea barză? În aprilie 


trecut. Dumnezeu începe ca Dumnezeu cel puţin la 1 km. 
depărtare de orice penitenciar. Mai ales, primăvara. Pentru 
noi, în aprilie, Dumnezeu începea unde ne mânau să plivim 
buruienile. Era duminica. 

— La puşcărie eşti scos la muncă şi sărbătoarea? 

— Închipuiţi-vă! Eu, acolo, m-am calificat reparatoare de 
linii telefonice, şi-n duminica aia mă cocoţasem pe un stâlp, 
chiar lângă pogoanele în care lucra brigada Malei şi 
umblam la o candelă de porțelan. Mai mult, priveam norii şi 
Dunărea. Era cald, însă acolo sus adia vântul şi mă răsfăţăm 
fumând o ţigară şi luând aminte la un vițel bleg şi tărcat, la 
florile de mazăre, albe şi la cele de dovleac, galbene. 

— Astea, prin septembrie, la a doua lor apariţie, încercă 
Vajoga s-o iniţiaze în tainele naturii, devin ucigaşe. Pândesc 
clipa când un bondar sau o albină pătrunde în cupa lor şi 
se-nchid încet, sufocându-le. Bineînţeles, întâi îşi ameţesc 
victimele. 

— Să vă cred? Zâmbi Ozana, privindu-l prin apele 
paharului. Ce frumoasă-i lumea privită prin sticlă albastră! 
Ca elevă, îmi petreceam vacanţele într-un sat dintre 
Olteniţa şi Călăraşi, mai ştiu şi eu câte ceva din tainele 
câmpiei. 

— De pildă? 

— De pildă ştiu cu precizie că oile care au miei se 
numesc mânzări, iar un vițel sau un copil născut înainte de 
termen se cheamă că e născut de neleapcă... Livada de meri 
era veselă, roşie, iar la marginea ei, la vreo două sute de 
metri distanţă, un bărbat şi o femeie reclădeau un stog de 
fân. Femeia şedea în centrul căpiţei, în costum de baie şi cu 
cizme de cauciuc în picioare. Primea palele de fân azvârlite 
cu furca de bărbat-su şi le aşeza, braţ cu braţ, intr-o ordine 
aproape desăvârşit circulară, soarele o scălda în plin şi mi 
se părea că e cea mai aţâţătoare femeie pe care am văzut-o 
vreodată, înaltă, solidă, tânără, liberă, stârnind pofte 
nebune în orice trecător prin câmpie. Lovită cu pumnul, ar 
fi sărit din ea numai mieji albi, ca din cepele zdrobite pe 


colţul mesei. Şi pe când mă lăfăiam în vânt, susţinută de 
centura de siguranţă (în centura aia te laşi pe spate cât 
poţi, dar n-are cine să te sărute), iată că, pe deasupra 
drumurilor, se arată a paişpea barză. 

— Sau prima din an, o corectă Vajoga. 

— Nu mă-ntrerupeţi, se rugă Ozana. În Insula Pleşa, 
unde m-au arestat, mersesem să asist la vânătoarea de rațe 
şi să număr douăzeci de berze ca să mi se-mplinească o 
profeție de noroc, sau de moarte. Deci era a paişpea barză 
pe care-o vedeam, socotind din ziua arestării. Cred, încă, 
domnule Vajoga, că a şasea barză, pe care am s-o văd de 
aici înainte, mă va duce între hotarele unui vis ce mă 
stăpâneşte, sau poate în moarte. Da, moartea va fi vecină cu 
a douăzecea barză. Descoperind atunci cea de-a paişpea 
barză, care plutea spre livada de meri, am vrut s-o salut 
chiar vâslind prin văzduh către ea, dar în clipa aia, în 
receptorul de control, pe care-l ţineam strâns între ureche 
şi umăr, aud un zumzăit îndesat, stăruitor, şi-am înţeles că e 
tonul! Puntea spre lumea din afară. Nu-l mai 
interceptasem niciodată până atunci, fiindcă legătura cu 
staţia pilot se face rotind două cifre pe disc, şi primul 
imboţd a fost să vorbesc cu mama, la Olteniţa, 181... şi mai 
departe nimic. 181... poţi să înnebuneşti. Uitasem 
numărul... 181... şi un mare pustiu sau o mare scrânteală. 
Ştiam prefixul, plus trei cifre, plus faptul că restul de două 
cifre n-o să mi-l mai amintesc niciodată. Atunci am strigat-o 
pe Mala: fii atentă, pot să vorbesc la telefon, acum pe loc cu 
toată ţara, dă-mi numărul lui Vajoga. V-am sunat: alo, eo 
convorbire clandestină, pot să vă spun despre Mala 
Portugal tot ce vreţi să ştiţi: e sănătoasă, munceşte. „Pe 
dracu! N-am timp de glume proaste” şi aţi închis. 

— Doamne-Dumnezeule, mi-am închipuit că vor să mă 
hăituiască. 

— "Trebuia să jucaţi jocul până la capăt. Dat tot n-ar fi 
avut vreo importanţă, fiindcă, oricum, el se juca singur şi 


aparte. Domnule Vagoja, şi Ozana se încordă, smucind 
umerii, vi se întâmplă câteodată 
Să realizaţi sentimentul brambural. Mie, a paişpea barză 
mi-a creat sentimentul brambura. E la fel de liliachiu ca şi 
sentimentul Domnului Pan Domnița, sculptorul, când ia în 
mâini toporişca de cristal şi nu ştie cu care arbore să 
înceapă. Mala, i-am zis, bărbatul tău nu vrea să se agaţe în 
discuţie, îi e frică. În acelaşi timp o strigase şi inginerul de 
la fermă: „Mala, câte lăzi de mazăre am numărat noi doi: 
1283 sau 12382”, „48, 40” s-au pornit să strige-n cor 
deţinutele brigăzii şi Mala de-abea le-a potolit: „staţi, 
nebunelor, au fost 1218”, apoi şi-a pus mâna streaşină la 
ochi ca să privească barza planând spre Dunăre şi-a început 
să râdă. „Ozana, zise, fa-i semn să se întoarcă”. Mala 
Portugal râde zvelt. Părerea mea e că nimeni nu ştie să 
râdă ca ea. Domnule Vajoga (Ozana cobori vocea pe 
marginea paharului), sunteţi învăţat să primiţi veşti 
proaste? 

— Cu asta trebuia să începi, domnişoară. Nu eşti expertă 
în învăluiri. 

Ozana îl văzu adunându-se cu coatele pe masă, înfrânt 
mai 
Înainte de-a afla. Astfel se împodobeşte un om cu obidă şi 
dezgust, cu bâjbâieli şi retrageri, cu nopţi obscene, fiori 
negri, piedici, opinteli şi poate şi cu două crenguţe de 
moarte. Vajoga vedea trupul Malei, gol de mângăâierile lui şi 
robit altei existenţe. 

— Mala a ieşit acum zece zile. 

— Şi s-a dus, zise Vajoga, la inginerul ăla cu care număra 
lăzi. 

— Aţi înţeles perfect. 

— De ce nu mi-a scris nimic? Era o datorie elementară. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar bănuiesc c-a oprit-o 
ruşinea. E gravidă. 

EI o ascultă ostenit şi friguros. Ar fi aprins focul şi s-ar fi 
lungit lângă sobă, să-şi încălzească oasele. Pianistul divaga 


acum pe o temă fără luciu: păsări, toamnă, brumă, 
streaşină pădurii. 

— Noi stăm pe malul râului, cum o să trăiască ea fără să 
mai audă 
Râul? 

— Are Dunărea. 

— Un râu ealtău, Dunărea te copleşeşte. 

Şi avu o strâmbătură chinuită, încât Ozana ar fi preferat 
să-l audă ţipând. Puternică-n ghimpii ascuţiţi, solidă şi 
densă, durerea nu se produsese sub osul pieptului, ci în 
orbitele ochilor şi-n pulpele picioarelor. Parcă un fulger 
necruţător i-ar fi sorbit lumina din ochi şi doi câini şi-ar fi 
înfipt colții în carnea lui. 

— Domnule Vajoga, spuse Ozana, îmi permiteţi să mă 
retrag? 

El răspunse altceva: 

— Deci jocul s-a jucat singur şi eu sunt încornoratul de la 
poarta închisorii. Cât fac plata, mai serveşte o piersică. 
Rivalitate peste fluviu, ehe!... 

Scoase portmoneul şi dintr-o dată faţa i de destinse. 

— Domnişoară Ozana, îţi place nespus să glumeşti, nu-i 
aşa? 

— În împrejurări ca asta de azi, nu. 

— Atunci cum să-mi explic că în locul frunzelor de stejar 
pe care le-ai fărâmat între degete au apărut frunze de 
lămâi verzi? O sută, o frunză de lămâi, altă sută, altă frunză 
de lămâi. Poftim, cercetează, te mint? 

— Fantastic, domnule Vajoga, sunteţi un vrăjitor. Daţi-mi- 
le mie, n-am mai simţit miros de lămâi de-o veşnicie. 

— la-le pe toate. Şi mai ia, te rog, şi asta. 

Ţăcăni, rupt de şale deasupra genunchilor, încuietorile 
servietei-diplomat şi puse pe masă, cu mâna tremurând, un 
colier. Perlele scăpărau îmbobociri de vişin pârguit. Fiecare 
bob, bucuros ca de-o logodnă de apropierea celuilalt, etala 
o-nlănţuire de explozii: roşu carnal, roşu corupt, roşul 
lenevos din petalele ciclamei, roşul denunţului bolnav, roşul 


speriat din obrazul adolescentului, roşul cabotin din obrazul 
clovnului şi toate la un loc se undeau să însteleze o 
apropiere dezonorată: fructiera de sticlă albastră şi 
piersicile. 

— Cei înşelaţi, zâmbi Vajoga, ştiu şi ei să facă daruri. 

— A fost al Malei Portugal? 

— La proces, Mala a susţinut că acest colier i-a scăpat în 
Dunăre. L-am găsit cusut în căptuşeala căciulii mele, e al 
meu. 

Şi, luând rigiditatea ei drept încăpățânare: 

— Nu te măcina în gânduri searbede. Morala şi religia ta 
să fie mereu ce-a de-a douăzecea barză. A paişpea îmi 
rămâne mie. Alege tot ceea ce ţi se oferă. 

— Aleg, şi va urma ce? Întrebă Ozana, cu bărbia 
rezemată-n pumni. 

Zâmbetul ei, tăiat cu dinţii să n-ajungă-ntreg în obraji, 
calm, ironic, stătea la îndoială într-o răscruce de drumuri: 
abandon, proiectare în miresmele norocului sau răzvrătire, 
dispreţ, refuz? Ei, bine, vorbi ea rar, risipind încordarea, 
legaţi-mi-l dumneavoastră la gât, şi să ne trăim slăbiciunile. 

Vajoga ocoli masa, traversând umbrele pe care 
lumânarea, arzând mocnit în gâtul sticlei, le azvârlea în 
plase ca pe nişte peşti inconsistenţi şi potrivi darul acceptat 
pe gâtul lung ca o pierdere visată, încercând şi o mângâiere 
pe cerceii ca doi stropi de lapoviţă. Când să se întoarcă la 
loc, descoperi că în scaunul lui şedea un bătrân mic şi palid, 
cu tărtăcuţa rotundă ca un cantalup pe care l-ai buşit 
zdravăn de pământ, spre a-i înmuia miezul. Purta o haină 
de piele albă, beretă kaki, cămaşă de poplin, cravată 
desenată şi, la butonieră, o crizantemă violetă, frumos 
luminată de picăturile ploii. Cearcănele ca nişte potire, 
adânci şi presărate fin cu pulbere de sidef amestecată în 
iod, păreau şi ele două crizanteme, dar spre deosebire de 
aia care-i împodobea pieptul, lăsau impresia de flori 
carnivore, pedepsitoare şi lacome, fiindcă adunau în centrul 
lor doi ochi descărnaţi de pofte impulsive, trişti, lunatici, 


traversaţi iute de câte-un zvâcnet poate de naşterea 
neisprăvită a unui gând ostil lumii întregi, reprimat într-o 
clipă de concentrarea densă în orbite a unei otrăvi şi mai 
puternice: spaima şi beţia că a pariat cu Necunoscutul fictiv 
şi că va câştiga. Ţinea în braţe un picior de lemn cu spătar. 

— Ce cauţi aici? Întrebă, iritat, Vajoga. 

— Cârciuma, domnule Vajoga, e o iarbă pe gustul tuturor 
cailor. 

— Cârciuma, dar nu şi masa mea. Şterge-o! 

— Sunt Domnul Pan Domnița, zise bătrânul. Culegătorul 
de omături. Trage-mi numele adânc pe nări, pentru că 
miroase a cuişoare. 

În lumina tremurată a lumânării, chipul lui Vajoga se 
schimbă dintr-o dată în reprezentarea în aramă veche a 
melodiei ce se transforma, treptat, sub mâinile pianistului, 
în şuier de vânt rostogolind ciulinii. 

— Am venit, anunţă Domnul Pan Domnița, cu două luni şi 
jumătate mai devreme, ca să-i lucrez cerşetorului Tudor 
Bucăţică, din piciorul ăsta de lemn scump, o femeie. 

— Dumneavoastră o să-mi luaţi tiparul? Întrebă Ozana. 

— Nu, n-am darul ăsta. Eu pot învia lemnul, uneori; atât. 
Tiparul trebuie să ţi-l ia un bărbat care te iubeşte. Domnul 
Mircea Vajoga. 


— Oh, mă iubeşte?! Se miră Ozana şi Vajoga văzu cum, în 
zbaterea cenuşie a secundei, se strămută din ea, în sprijinul 
lemnului, furia, gelozia, scrâşnetul, disprețul, sfidarea, forţa 
desfrâului şi teribila întindere a aşteptării albe şi 
răbdătoare. Şi pe deasupra a toate, moartea, şi simţi c-o va 
urma mereu, slugarnic, ameţit şi turbat de părul blond ca 
mustul mestecenilor lunecând pe colinele toamnei şi că va fi 
prada atârnând nu la şoldul învingătorului, in culcuşul 
trofeielor, ci de umbra armei, şi nici de ea, ci mult mai 
scăzut, de curba umbrei de la cureaua armei. 

Domnul Pan Domnița se legănă pe şolduri, trainic în 
dumicaţii spinării şi rosti cu o forţă impenetrabilă: 

— Apropiaţi-vă! Obraz lângă obraz. 

Ozana izbucni în râsul iepelor, care-i vântul de răsărit şi 
apus al aventurii sau pulsaţia ei dogoritoare, iar Vajoga 
aplecă imediat tâmpla, surprins de tonul poruncitor şi de 
vitalitatea neaşteptată ţâşnind din trupul ăla bătrân ce lăsa 
impresia că nu-şi umpluse niciodată burta pe săturate. 

Obraz lângă obraz, Vajoga şi Ozana descoperiră în 
acelaşi timp că Domnul Pan Domnița avea şi pantofii pictaţi, 
doi dragoni mici pe stângul, un buchet de flori albastre şi 
un lăstun pe dreptul, dar nu îndrăzniră să dea glas mirării. 

— Închideţi ochii şi lăsaţi-vă gândurile să zornăie în voia 
lor, să se amestece între ele, îi sfătui cu buzele uscate 
Domnul Pan Domnița. Stând astfel, fiecare sorbiţi câte-o 
gură de apă din limanul celuilalt. Eşti bună, domnişoară, să- 
mi spui ce gust are apa? 

— Aş putea să jur că beau din Olt. 

— Apa din Olt te umple de-o linişte împăcată. Dumneata, 
Vajoga? 

Acesta se foi, stânjenit, pentru că, bând, i se amărâse 
cerul gurii. 

— Apă sălcie, rosti el greoi, neîndrăznind să privească 
spre Ozana. 

— Sălcie ca-n orele dimineţii sau ale amiezii? 

— Nu mă pricep la nuanţe. 


— Poţi să dai o mână de ajutor, domnişoară? 

— Sălcie ca-n orele dimineţii. 

— Perfect explicabil, fiindcă tu mai păstrezi în liman 
urmele frământării de azi dimineaţă, când mai erai încă la 
închisoare şi nu găseai o formă potrivită pentru povestea 
Malei Portugal. 

— Domnule Pan Domnita, zise Vajoga, mi-ar fi plăcut să 
veniţi, iarna... să ningă şi noi să vă primim cu lumânări roşii 
înfipte-n zăpadă. Lumânări roşii, piersici în fructiere, 
zăpada afânată. 

— Dacă vrei, ne putem muta în tenebrele iernii. 

— Brr! Se scutură, scârbos, cerşetorul, la o masă în colţ, 
şi scuipă ascuţit printre dinţii rupţi. Scuipatul căzu lângă 
Ianuarie Căşuneanu, ca un ultragiu adus mantalei eroului. 

— Dobitoc tembel! Îl înjură filozoful, iar Bluză neagră, 
intrat în carnea unui chef bun, le strigă prin geam 
trecătorilor:  beţi-vă apa din ceasuri, locuitori ai 
blagoslovitului pământ brăilean! 

Cei trei apăruseră pe neobservate şi ocupau singura 
masă în formă de diligenţă (o fantezie a directorului Iulian) 
şi când închinau, trăsura vibra, târând în sac ecoul 
loviturilor de copită al cailor de demult şi un bubuit dogit, 
parc-ar fi străbătut poduri de lemn, iar în paharele lor 
duhneau vremuri dospite în mucegaiuri, străzile Brăilei 
ieşeau din fagurii seci ai vecurilor, cădeau într-o rână 
ceainării asfinţite, săli de biliard îşi clăteau gura cu 
înjurături, haimanale se istoveau la pândă sub balcoane 
obeze adăpostind glorii defuncte, încăierări balcanice şi 
curve cu umerii înveliţi în şaluri de Orenburg. 

— Domnule Vajoga, zise Domnul Pan Domnița, ţigara îţi 
arde degetele; stinge-o. 

Vajoga vru să arunce mucul în frapieră, dar sub mâna 
lui, ţâşnind din adâncul tufei de pelin, se ivi un izvor. Doi 
bibani îi luară chiştocul şi dispărură cu el. 

— Bibani, zise Domnul Pan Domnița, fiindcă fumezi 
Mărăşesti; dacă fumai Kent îţi lua chiştocul o lostriţă. Am 


fost silit să mă arăt aici mai devreme, fiindcă cerşetorul a 
trădat un secret pe care n-avea dreptul să-l facă public. Azi, 
domnilor, Lacul de cristal din Munţii Bătrâni, supărat, se va 
muta în altă ţară. Tudor Bucăţică, nătângule! 

— Prezent, răspunse cerşetorul. 

— Treci lângă pian şi dansează. Dar mai întâi de toate, 
urmă el trist, vreau ca jur-împrejurul restaurantului să stea 
ploaia. 

Şi imediat ploaia se opri. lar în ochii ei se aşeză tăcerea. 
Sau poate visul tăcerii. Ochii tuturora, Ozana, Vajoga, cei 
trei din diligenţă şi pianistul, erau largi şi flămânzi şi aprinşi 
de dorinţa de-a privi în alţi ochi flămânzi. Respirau cu toţii, 
calm şi neauzit, numai clipe vesele şi sugestia lor, lapte de 
iarbă şi imaginaţia trandafirilor, vraja apelor curgând şi 
împlinind visul în mişcare al tăcerii. lar tăcerea se zugrăvea 
pe sine şi visteria unde se păstrează: aerul înviind mereu 
mai albastru. 

Un mânz intră pe uşa dinspre bulevard, târând un colţ 
de lac atârnat sub bot şi dispăru pe uşa bucătăriei, pierzând 
acolo un val în care nişte ştiuci fugăreau un cârd de caraşi, 
iar ei toţi continuau să rămână neatinşi fie şi de-o rază de 
gând în tiparele tăcerii, forme rigide pentru aluatul ei, 
emanând la rându-le tăcerea odihnită şi aţâţătoare, ca nişte 
conspiratori, poate că şi miroseau a unsoare de curăţat şi 
de păstrat arma, conspiratori nu împotriva unei tiranii 
limitate, cu asperităţi vulgare şi previzibile, ci împotriva 
celei mai durabile împilări, a lui Dumnezeu însuşi, care-i 
păstra totuşi nevătămaţi în boarea portocalie a lumânărilor. 
Tăcerea intensă şi răspândită numai între hotarele fixate de 
Domnul Pan Domnița fecunda iedera ce învelea faţa clădirii 
de peste drum cu sute de rândunici albe zburând prin vinul 
ghiurghiuliu al frunzelor, iară să depăşească rama peretelui 
povârnit, zăpezi şi lumânări roşii mistuindu-se şi renăscând 
în flăcări, într-o zbatere ameţitoare, inaccesibilă decât în 
înşelarea sau trădarea minţii. Vajoga intui brusc, că, iată, şi 


zborul poate fi imobil, aceasta chiar o fi forma lui subsesivă, 
şi fu străbătut de-o nelinişte derutată. 

— Dar nu poate fi nimic adevărat, Domnule Pan Domnița. 

— Depinde de unghiul din care priveşti. 

— Nu ştiu. 

— Oh, atunci... 

Şi Vojoga nu mai spuse nimic... era la marginea unde 
visul se instaura definitiv, impunător şi abil, iar otrava lui, 
apropierea copilăriei, adormirea, moartea, transformarea 
oamenilor în fluturi risipiţi peste cupole de biserici, răsuciţi 
de vânt, hrăniţi cu tămâioară uscată de lună, apucase totuşi 
în gingii sfârcul de ţâţă al coşmarelor. „Trebuie mers până 
la capăt, îşi zise Vajoga, indiferent că la urmă vom constata 
că ne-am împlinit altfel”, şi trecu împreună cu ceilalţi, din 
spaţiu în timp, ca să ia parte la facerea norilor şi la clădirea 
unei stele. Dar Tudor Bucăţică interveni stupid: 

— Domnu' Pan Domnița, marinarii âia de pe Lacu' de 
cristal... de ce smulgeau ei oile în tălăngi? 

— Nu erau marinari. 

— Doamne fereşte, doar i-am văzut de-atâtea ori cu ochii 
mei. E o treabă împuţită să spuneţi acum că nu erau 
marinari. 

— Maăsoară-ţi vorbele, altfel renunţ să-ţi mai cioplesc 
femeie. 

Cerşetorul, speriat, se apropie şi-i sărută mâna. 
Celorlalţi li se păru că-i lingea mâna ca un câine. Domnul 
Pan Domnița îl scărpină pe ceafa scorţoasă, apoi, legănând 
uşor piciorul stâng, azvârli în aer dragonii zugrăviți pe 
botul pantofului, precum şi lăstunul. Dragon» se încordară, 
cu ghearele scăpărând şi căzură pe podelele de piatră, 
unde se tăvăliră veseli, încâlcind firele de ovăz sălbatic 
închipuite din marmură galbenă şi, de aici, se năpustiră 
sunând din solzii roşcovani de crap bătrân şi şarpe 
fermecat, pe perete şi încremeniră deasupra uşii cu 
trupurile arcuite într-o atitudine de veghe heraldică; 


lăstunul fulgera sub grindă, sporind, fericit, modulaţiile 
vieţii. 

Pianistul, coborât dintr-o vâltoare de amurg prevestind 
furtuna, dădu cale deschisă unui şuvoi de scântei: simţi în 
mine diavolul? 

Milogul, călcând şoldiu, prinse să stoarcă de icre mişcări 
mai putrede ca herghelii ce-i vindeau lipovenii în câmpia 
pelinului; mirosea a tutungioaice şi a vânzătoare de tămâie, 
se înnodau hernii; speranţe şi nicio împletire; spintecătoare 
de peşte prinzând plod şi copii în vârtejuri de solzi; crabi, 
felinare; urdori; Domnul Pan Domnița strigând explicaţii: 

— Nu vă siliţi să interpretaţi himere. Sunteţi zâmbetul 
meu. Şi nu vă miraţi. Prinții din cinci râuri care curg prin 
cinci ţări m-au înzestrat cu puteri teribile. E un dar umed 
halucinant pe care mi-l fac o dată pe an, în zorii anului. Ziua 
de azi e întreagă numai în mine şi-am hotărât ca toate 
tâlcurile întâmplărilor s-o ia razna şi nici o întâmplare să nu 
fie desăvârşită. Acum, vă rog să-mi spuneţi pe rând ce 
cuvinte vă umblă în clipa asta prin minte. 

Ianuarie Căşuneanu:, Cere-i, mă îndemnă inima, cere-i 
ceva. Şi iaca zic: nora cerşetorului, care e în drum spre 
satul lor, să fete doi miei şi să mi-i dea mie să fac cap de 
stână în Balta Brăilei. 

Cerşetorul:, Domnule Pan Domnița, mă dezgustă proştii. 

— Aşteaptă să-ţi vină rândul. 

Domnul Pan Domnița introduse discret mâinile în 
buzunarele hainei de piele şi scoase la iveală doi iezi 
minusculi. Unul era alb, albul mesiatic al zăpezilor de 
Crăciun şi sub bărbie-i atârna un cercel boboţat, celălalt 
era castaniu ca lemnul de stejar uitat în lada de lângă sobă 
şi suferea, incontestabil, de delirul grandorii, fiindcă da să 
muşte neîntrerupt şi-şi dezvelea impudic semnul bărbăţiei. 

Lepădaţi în iarba pietrelor se comportară opus şi ciudat. 
ledul castaniu rupse o frunză de pe o nuia de prun de 
marmură căzută la pământ şi se lungi s-o mestece leneş 
lângă piciorul Domnului Pan Domnița, în vreme ce iedul alb 


prinse să alerge prin restaurant. Depăna mărunt din 
picioare, evocând parcă rostogolirea unui bulgăre de 
zăpadă şi pe unde pocneau copitele lui răsăreau fire de 
busuioc şi smocuri de cimbru. 

— Doamne, Dumnezeule, exclamă lanuarie Căşuneanu, 
dezmeticindu-se cel dintâi şi trăgând pe nări miresmele 
amare, toate astea, Domnule Pan Domnița, le-aţi adus de la 
zvelta înviere a lui Christos. 

Descinse sabia de-o purta pe sub manta, o smulse din 
teacă şi-o înfipse în podea până la gardă. 

— Năstruşnicule, îi strigă iedului alb, milostiveşte-te de 
mine, tâlharul mârşav şi izbeşte o dată cu copitele în 
mânerul săbiei, ca s-o sfinţeşti. Săptămâna trecută, am 
ciopârţit cu ea o capră străină, în lunca Şiretului. Putoare 
bătrână şi nelegiuită ce sunt! N-am înjunghiat-o, i-am tăiat 
doar picioarele de dindărăt şi-am fugit să i le duc calde unei 
paceaure. 

— Codoş smintit, îl înjură cerşetorul, ce te-aş mai târâ-n 
lanţuri, prin mahala! 

În clipa aceea iedului alb îi crescură corniţe şi se 
îndrăgosti de Ozana. Începu să ţopăie în jurul ei, podind 
locul cu busuioc şi ocoale de cimbru, dâre de vis extatic, 
contururi proaspete ale nebuniei tinere, căci atât Ozana cât 
şi Vajoga râdeau învolburaţi de uimire, cu toate simţurile 
răvăşite frenetic de salturile, răsucite şi izbucnirile din 
dansul iedului. Cioplit cu secure de cristal, mersul lui era 
precedat parcă de o luptă a luminii pentru renaşterea 
culorilor, pentru cercetarea obârşiei lor sau pentru 
descoperirea unei licori natale a culorilor. În plan ascuns, 
miresmele şi un abur de singurătate, desperare şi 
primejdie. 

Ozana se chinuia să-i taie calea şi să-l adune în braţele 
ei, însă iedul se strecura viclean, ca şi cum speranţa lui era 
să fie mereu mai departe şi să se împlinească un destin al 
surâsului pe care nici o putere nu-l atingea. 


— Uitaţi-vă la el, domnule Vajoga, ce sălbatic! Vreau să-l 
sărut pe bot şi el tot fuge de mine. Celălalt e, cred, mai 
prietenos. Castaniule, nu ne faci o vizită? 

Castaniul scutură din cap şi strănută mustrător. 

— E supărat, explica Domnul Pan Domnița, fiindcă i-am 
greşit buricul şi copitele. A ieşit anemic şi fără darul de-a 
face să răsară ceva în urma lui. Dar nu puteam să rup mai 
mult lemn din piciorul de duminică al cerşetorului. Am 
dezghiocat numai partea care-ar fi alcătuit, în trupul femeii 
de-o voi copiii, veninul şi furia. 

— E rândul tău, milogule, anunţă Domnul Pan Domnița. 

Cerşetorul:, Lebădă cucuiată, gâscă-de-omăt, jder. O 
poloneză 
Tânără trece hotarul într-o seară elastică. Nu-nţeleg o iotă 
din ce-am spus, dumneavoastră mi-aţi potrivit vorbele-n 
cap? 

— N-am nici-un răspuns. Domnul Vajoga? Vajoga, Sunt 
lup îmbătrânit în grave anotimpuri. Mi-e prea târziu în 
carnea veche şi sub arse nimburi. Plesnesc în sânge 
mugurii pe-afară? Zăpada fiarei mai strâns mă-nconjoară. 

— Sună ca o presimţire a morţii, spuse, melancolic, 
Domnul Pan Domnița. 

— N-am făcut niciodată versuri, se dezvinovâăţi Vajoga. 
De unde-or fi răsărit în mine? 

Domnul Pan Domnița desprinse de la butonieră 
crizantema violetă şi i-o oferi curtenitor Ozanei. Apucând-o, 
Ozana simţi cum două picături de ploaie lunecă din petale şi 
se încheagă în două perle pe locul degetului amputat. Avu 
un surâs amar. Pe urmă, văzând că lujerul florii se lungeşte 
şi se înfige în pământ şi prinde rădăcină între două fire de 
ovăz sălbatic şi că brazda grădinii de piatră se îmbogăţeşte 
şi cu buchetul de flori albastre ce sprijinise somnul 
lăstunului, înălţă gâtul ca o pierdere visată şi scutură părul 
lung, aducându-l în dreptul ochilor plini de mirare, 
încredinţată că-l va găsi împletit în două cozi şi amestecat 
în culori misterioase. 


— Vârsta, spuse Domnul Pan Domnița, nu-mi permite să 
reinstaurez tranzacţii figurate într-o altă epocă. Bluză 
neagră, îngropă povestea aia nebună şi reprimă-ţi rânjetul. 

Bluză neagră răspunse reprobator şi arogant: 

— Îndemnuri şi admonestări care mă lasă rece. De şase 
ani clocesc în mine numai ideea că Mircea Vajoga e un 
criminal laş. 

Buzele desenate patetic sub nasul acvilin sorbeau 
tremurat explozia. 

Vajoga resimţi lovitura la marginea fiinţei, fiindcă 
răspunse cu voce domoală: 

— Pluteşti în absurd, domnule. Sau poate prin răsăritul 
cel mai de sus al prostiei. Şi pe urmă, dacă-ţi trântesc două 
perechi de palme? Mârâi şi cârteşti împotriva mea de când 
ne-am văzut! 

— Mi-aţi ucis sora. 

— Umbli ca nebunul după nişte picioare-n fund. Le vei 
avea. 

— Zerlina Vişan, născută... 

— Ajunge, ţipă Domnul Pan Domnița, nu permit nimănui 
să descumpănească ziua de azi cu crize de nervi. 

— Da, Bluză neagră, strigă şi lanuarie Căşuneanu, leagă 
clanţa, porcule. Adică noi te primim cu braţele deschise în 
clipa misterului, care vasăzică se cheamă că-ţi dăm jimblă şi 
tu, şarlatanule, spurci cu vorba veninoasă o adunare intimă. 

— Nici tu nu trebuie să fii excesiv de supărat. 

— Domnule Pan Domnița, se enervă Vajoga, nu-mi place 
să fiu scos din gunoaiele vieţii zilnice. Mi se face frig şi mi se 
face seară. 

— Răbdare! Vom ajunge şi acolo. 

— Vă dispreţuiesc. 

— Pedanteria şi glasul ei sărat! Vorbind cum vorbeşti, ai 
chemat peste noi urâtul. Dovada: se usucă firul de busuioc 
pe care l-ai atins adineauri cu mâna. Uite, se usucă şi 
cimbrul pe care-l acoperi cu 


Umbra trupului. Îl ronţăie lăcustele. Dumneata, Mircea 
Vajoga, ai provocat Necunoscutul fictiv. 

— Totul e să îndoi spinarea la vreme şi să încasezi ce 
meriţi, sublinie cerşetorul. 

— Dar eu, domnule Pan Domnița, eu vreau să ştiu cu cine 
am de-a face? 

— Vrei cu adevărat? 

— Da. 

— Sunt ultimul gnom al Brăilei. Sunt cel ce creează 
mirajul şi-l înalţă. Sunt vocaţia unei primejdii. Nici o 
prudenţă nu-mi e străină. Ştiu nuanţa clipelor. Visul e un 
aliaj ciudat: ochi care se deschid proaspăt şi se contopesc 
cu partea revoltată din asperanţele reprimate. Noianul fricii 
uitate, adică secunda. Seducţia contopindu-se cu imaginea 
ei reflectată-ntr-un ospăț cu gheaţă. Eram copil şi priveam 
lumea, în toate zilele, printr-un pahar verde; îţi dau prilejul 
şi dumitale, acum, priveşte-o printr-un pahar verde şi vei 
simţi copilăria revenind şi vei auzi mohorul sunând în stepă, 
ce desfătare! Ultimul dar pe care mă simt dator să ţi-l fac: 
o noapte, la ţărmul Mării e târziu, toţi dorm, iar în largul 
apelor pluteşte o pasăre de aur mică, nu răsfrângerea lunii 
într-un ghem de ierburi roşii, ci o pasăre adevărată, un 
boboc de gâscă migratoare. Pasărea pluteşte-n ape 
clătinate-n gândul lor, aerul luminează străveziu şi numai în 
sine, te ridici pe vârful picioarelor şi citeşti prin el timpul 
Mării. Mare citită prin aur, cu ochii îngustaţi de bucurie. 
Pândar într-un inel. Intuiţia. Ritmul clipelor. Eu vin din 
feerie. Uită-te bine, acum Lacul de cristal a coborât din 
Munţii Bătrâni şi se târăşte pe fundul Mării Negre spre 
cealaltă parte a lumii... 

— Se scaldă-n el cinci fete, zise Vajoga. Şi mai sunt şi 
zece marinari în bărci. 

— Marinarii pe care i-a cunoscut cerşetorul. Cele cinci 
fete adunate stol sunt cele cinci râuri care au dreptul să se 
schimbe-n ce vor ele atunci când Lacul de cristal se mută. 
Se pot schimba şi-n lupi, dacă vor. Părinţii lor le dau voie. 


Lupi ar trebui să fie acum, să ne încrânceneze carnea. 
Vestitorii mei. A şasea fată e Zerlina Vişan. S-a omorât în 
baie, n-ai ucis-o tu, nu-i aşa? Zerlina Vişan! Nu ştie să 
înoate. Uite-o, pluteşte atârnată de arborele neobrăzării. 
Un molid. 

Arborele din care-a fost croită crucea răstignirii lui Isus. În 
clipa când Isus a asfinţit, toţi copacii din acest neam de 
molid s-au uscat. Numai doi au rămas în picioare. Unul se 
prăbuşea acum, cu Lacul de cristal, altul se va ruina 
diseară. P-ăla îl voi găti cu podoabe murdare. Îi voi chema, 
să fie de faţă, şi pe prinții din cele cinci râuri, care, în ajun 
de Bobotează, vin din cinci ţări şi curg prin albia râului 
Iordan. Sunt râuri de rit ortodox din Grecia, Rusia, 
Bulgaria, Abisinia, România. Curg, cu schimbul, toată 
noaptea şi când ajung în vadul unde Ion l-a botezat pe Isus, 
în dreptul casei mele, se opresc şi plantează câte-un arbore 
adus de la izvoare. Anul ăsta, din România, a venit râul 
Buzău şi a răsădit un călin. Grecii au trimis un dafin, ruşii 
un pin siberian, abisinienii un cedru. Care din aceşti arbori 
are curajul să-şi cufunde rădăcinile până-n tainele 
pământului şi aduce şi dovada, un fruct de foc zămislit în 
vijeliile şi violenţa din miazănoaptea mineriadelor, cules cu 
amândouă aripile pe când cele cinci râuri se întorc în matca 
proprie, ăla capătă suflet omenesc. Schimbat în om, pe 
Lacul de cristal, va trăi mult mai puţin decât un arbore, dar 
va cunoaşte cea mai inspirată dintre aventuri: viaţa noastră, 
legile iubirii. Ceilalţi arbori au dreptul să intre în alcătuirea 
mirajelor şi, iată-i, în clipa asta, dominând un grind spre 
care goneşte călare femeia dumitale. 

— Mala Portugal, murmură Vajoga. 

În bluză de in, cu fusta sfâşiată pe coapse, pârlită de 
vânt, cu părul umflat ca şi icoana calului pe greabănul 
căruia se lipise cu sânii, de parcă j-ar fi sorbit cu trupul 
galopul sonor, ca să-l amplifice în sângele ei, Mala Portugal 
străbătea câmpia printr-un nor de praf galben în care mâna 
ei, agitând biciuşca, spărgea copci în aerul clocotitor, suia, 


zburând, lina dâmbului şi era zeiţa cu ochi de bufniţă 
prietena şi colectivul orizontului, poate mugetul furtunii 
născându-se în depărtări necuprinse, oricum veselia 
nebună. Ajunsă sus, sub pomii întorşi cu vârfurile spre 
pământ şi rădăcinile în cerul alburiu, sări în iarbă, 
îngenunche şi bău, lacomă, clăbucii de spumă scăldând în 
şovoaie bogate pieptul calului. 

— În gândurile mele e mai ceaţă decât acolo, zise Vajoga. 

— Mergi şi ia-ţi tiparul Ozanei. 

Vajoga şi Ozana se prinseră de mână şi pătrunseră prin 

uşa străjuită de cei doi dragoni, deveniți emblema de 
aramă, în bulevard, 
Apoi se întoarseră printr-un gang şi urcară patruzeci şi 
şapte de trepte până într-o sală pardosită cu cărămizi 
tocite, cotropită de culori frenetice. Mureau înviind ca să 
moară şi mureau ca să învieze destrăbălări din aţipirea 
soarelui şi din scăderea lunii cu bucile pline de vânătăi. 
Erau ca să fie împerecheri adulmecate de-un pericol ce-ar fi 
luat parte, cu lampa arzând, la expresia ultimă a autorităţii 
în materie de zeul ploii trecând să răsădească, spre apogeul 
iluziei, copii în crengile de ploaie de aur. Şi mai era o cadă 
de baie, porțelan scufundat în scăpăratul unei amintiri, iar 
lângă ea, două luntrii de mărgele. Se bâlbâiau în galbenuri 
supuse mici asfinţituri fără de mijloc, numai început, numai 
destrămare; tăiate fără durere, se scăldau în sângele lor, ca 
schimbarea primăverii într-o ninsoare spre azvârlirile 
domoale ale plopilor, o clipire de noapte. Zâmbet spunând: 
dumneata ai dreptate în prezent, iar eu am dreptate numai 
în viitor. Pragul demenţei sau pragul de bătaie spre zări 
fără de întoarceri. Razele becului stropit cu var şi înşurubat 
într-o plasă de sârmă n-ajungea să le străbată (mărgelelor) 
întreaga tihnă, nici să stârnească elanurile adormite-n 
fiecare bob; sâmburii lăsau, totuşi, impresia ciudată că sunt 
uniţi deasupra unei răni şi dedesubtul unui pericol. 

— Mi se pare, zise Vajoga, că încep să înţeleg. 

— Să înţelegi ce? 


— Jocul. Măruntele lui împărțiri. 

— E jocul mărgelelor de sticlă. Eu mă voi dezbrăca, iar 
dumneavoastră o să mă înveliţi în mărgele. Domnule 
Vajoga, aţi văzut vreodată luna plutind pe cer între două 
amfore cu vin? 

— De mult. Pluteau într-o alianţă cochetă. Eu stăm într- 
un salcâm şi luna se cherchelea, bând pe rând din cele două 
amfore, în grădina vecinului, două fete se scăldau în albii, la 
adăpostul unui mal de porumb şi de mei tătărăsc. Mirosea a 
lucernă. 

— Fetele erau gemene? Întrebă Ozana, şi-şi trăgea 
rochia peste cap, apoi lepăda furoul, numai amforele, ele 
nu, umerii Ozanei carne bronzată, caldă, pulsând lacom şi 
sânii mici, consternaţi că sunt scoşi în frig. Domnişoară 
Ozana, mi-aş fi tăiat cu plăcere un deget ca să vă văd goală, 
acoperiţi-mă cu mărgele, domnule Vajoga, şi cu pânza 
curcubeului. Domnişoară Ozana, ce neînfricată ideea să legi 
mărgelele pe un trup de femeie, incredibilă puterea 
Domnului Pan Domnița! Doamne, cum se aciuiesc ele bob 
cu bob, da, mi-aş fi tăiat un deget, nu merită, domnule 
Vajoga, un asemenea sacrificiu nici o femeie, tu îţi amputezi 
degetul, îl arunci în sobă ca să hrăneşti focul şi ea, cu şod 
rezemat în muchea sobei, râde şi se zgâieşte pe fereastră la 
trântorul de băiat al vecinului care-şi fluieră câinii, în 
mijlocul curţii şi-i pune să se împerecheze, domnişoară 
Ozana, s-au isprăvit mărgelele din toate căldările şi tiparul 
n-a ajuns decât până la genunchi, luaţi, domnule Vajoga, o 
găleată de mazăre, trebuie să fie pe undeva pe-aici şi 
continuaţi lucrul, tiparul se cere făcut dintr-o suflare, 
domnişoară Ozana, mazărea s-ar putea s-o roadă gărgăriţe, 
sunt vlăguită, domnule Vajoga, simt cum trece din mine, în 
mărgele, câte-un strop de glas sau câte-un strop de sânge 
crud, în timp ce eu, domnişoară Ozana, sunt fericit fără 
ruşine, cred că o singură data am mai trăit furtuna asta, 
eram în lunca Şiretului, în casa mătuşii Veramare, o bătrână 
cu nasul ticălos de ascuţit, pictasem o săptămână, fără să 


dorm şi, ca să nu turbez de nesomn, sâmbătă, la prânz, am 
strigat-o pe Veramare, hai Veramare, bagă-mă-n cătuşele-n 
care-l ferecai pe bărbat-su, pe nea Udrea, când simţeai că 
suie-n el de nepotolit, setea de-a fura cai, atârnă cheia 
cătuşelor la streaşină, urcă-te-n luntre, treci Siretul în 
Moscova şi să te-ntorci tocmai mâine dimineaţă, vreau să 
dorm sau să mor, însă n-am aţipit o secundă, iar pe seară mi 
s-a făcut frică, de ce stau eu în fiare, şi când a apărut un 
grup de vânători de lişiţe, erau şapte, m-am rugat de ei să 
mă elibereze, găsiţi cheia la streaşină, zic, şi, fii atentă: 
primul, eu?!, nu, doamne-fereşte, nu mă bag, măi băiete; al 
doilea: vezi-ţi mă, de treabă, am nevastă, am copii; al 
treilea: ştiu că ţi-ar conveni, tu cu păcatele, iar eu cu 
ponoasele; al patrulea: ţucu-ţucu, nu-s viţelul pe care-l 
cauţi; al cincilea: nu fur, nu ucid, nu iert; al şaselea: mama 
voastră de ticăloşi, aţi umplut pământul; al şaptelea: uite ce 
fac eu cu de-alde voi! Şi m-a pocnit cu pumnul în mutră de 
mi-a scâlcit nasul! De ce, domnule? Am urlat eu, aşa pentru 
că ninge peste Arcul de triumf! 

— Asta vi s-a întâmplat în ziua când a murit Zerlina 
Vişan? Întrebă Ozana Gheorghiu dinăuntrul Ozanei de 
mărgele. 

Mircea Vajoga se aşeză pe un scaun de răchită. Sub 
fereastră, atârnat de gardul care devenise de mărăcini, se 
deschidea un golf. Jos, pe miriştea epuizată de ploi, un 
morman de crengi de salcie şi în vârful 
Lor, un corb. Nişte fete, în ciorapi de lână, ca să-şi spargă 
tălpile în cotoarele de pălămidă, mânau roţi de căruţă în 
jurul grămezii pe care domnea corbul şi strigau în cor: 
porumbulpedos, porumbulpedos, „Ce tristeţe nejustificată” 
îi trecu prin cap lui Vajoga, şi se miră singur de dreapta lui. 

— Domnişoară Ozana, hai să trec frontiera şi să-ţi spun 
ce-a fost cu Zerlina Vişan. Era frumoasă, dar în acelaşi timp 
era şi împotrivirea frumuseţii. Vrăjmăşia căutării. Era 
frumoasă ca ziua când primeşti arvună pentru un cal pe 
care n-ai vrea să-l vinzi, dar de care vrei să scapi. Locuia în 


mistica neechilibrului. Solniţă albastră, vârfiită cu sare 
curată, să atingă ninsorile. O clipă! Drace! Simţeam o 
pâlpâire sub haină, uite, am scos portmoneul şi, poftim: o 
sută, un fluture roşu, altă sută, alt fluture roşu. De-aş avea 
eu atâtea sute câţi fluturi roşii sunt în Câmpia Brăilei! Luă 
şi-i strecură Ozanei, prin perdeaua de mărgele, câte-un 
fluture pe fiecare umăr. Asta-i pesemne ziua unei mari 
făgăduinţe. Vorbesc de Zerlina, dar nu ştiu cum se face, 
simt o adiere dinspre Mala Portugal. Adierea Portugal. Sună 
ca un cântec. A trişat, Mala. Deci, domnişoară, niciodată să 
nu te-aştepţi c-o să ningă dintr-un nor liliachiu. Zerlina avea 
un bărbat gelos, inginer sau ceva pe-acolo. Într-o seară, 
Zerlina s-a întors acasă cu două ore mai târziu decât 
primisese, spunând că întârziase să bea primăvară. Ăla s-a 
repezit s-o sugrume: minţi! Minţi! Apoi: unde-ai fost? Unde- 
ai fost!? M-am întâlnit c-un prieten de liceu, e primăvară, 
ne-am plimbat. Du-mă la el, altfel nu mă convingi. Şi m-am 
pomenit cu ei la uşă, nu răvăşiţi, a fi răvăşit înseamnă, 
totuşi, a spera, ci tutelaţi de-o noapte ţâşnită din 
măruntaiele infernului. Domnule, vreau să ştiu, te-ai 
plimbat cu soţia mea aseară şi cât timp!? Jos, în capul 
scărilor, se clătina, incertă, silueta unui alt individ, un fel de 
pasăre bizară, ceva intermediar între stârcul purpuriu şi 
buhaiul de baltă. l-am răspuns: astăzi n-am ieşit din casă. 
Hei, dar nu cumva înnebunesc? În fundul sălii plâng nişte 
munţi. 

— Sunt munţii Bătrâni, zise Ozana, care-au pierdut pe 
veci Lacul de cristal, iar acum pierd şi corabia, ea nu va mai 
ajunge niciodată, de Anul nou, în centrul oraşului Sinaia. 

— Vine spre noi, vine spre Brăila, spre Vajoga, dar e mult 
mai umilă, cu mult mai umilă decât credeam. Parcă e o 
corabie cu ostateci, bântuită de foamete. Unde-i sunt 
cristalele? 

Părăsind solemnitatea munţilor, şuietul brazilor, curenţii 
duri şi riguroşi ai grotelor, austrul cristalelor, corabia 
schimba lemnul pe pânză, era acum o corabie de pânză 


lunecând gutural printr-o pârtie tot din pânză. Trompete de 
pânză, fluiere de pânză, scoicile de pe etravă scheunau 
câineşte, iarba de mare scârţâia îndoielnic şi pustiu. Când 
intră în Câmpia Brăilei, spărgând Lacul de cristal, Marea, 
malul ei, altarul şi tabernacolul râului Buzău, Domnul Pan 
Domnița, ascuns sub smalţul de pelin al ochelarilor de 
soare, închipui în drumul ei, c-o lanternă de mână, un conac 
de umbre albastre, albastrul de ger, colindat în curba 
pridvoarelor de vene albe., AĂstuia, gândi Vajoga, toate-i ies 
pe lume cum nu se poate mai bine... Râul Iordan”. 

Lângă lanca-sat, unde încep bălţile de câmpie ale Brăilei, 
îi ajunse rândul pe filozoful Ianuarie Căşuneanu să 
închipuie şi el un castel, zidire de gheaţă, acoperiş deschis 
şi, fiindcă lucra cu felinarul, agitându-l bezmetic, vitraliile 
se mutau rotund pe carnea tăcută şi pe suferinţa pereţilor, 
târând, stâlcite, chipuri de sfinţi şi legănând în corzi de 
sfoară blând. Împletită un hamac ca un culcuş în care berze 
înghiţeau şerpi adormiţi prin descântec. „Paişpe plus patru, 
murmură  Vajoga, paişpe plus patru, Fericirea sau 
moartea”... Corabia— şi urmă drumul prin coliba de oase de 
salcâm, toate rupte, închipuită cu opaițul de cerşetorul 
Tudor Bucăţică, şi mai câştigă o barză, a nouăşpea, care 
culese cu pliscul eschivele îndoliatei lumânări din mâna lui 
Bluză neagră, cel ce, vrând să încropească-o odaie de 
popas, bâlbâia un eşec. 

—  Domnişoară Ozana, spuse Vajoga, înveselit de 
repaosul scobit de vlagă, de untdelemnul tragic de inutil al 
lui Bluză neagră, ăsta n-o să se aranjeze niciodată să-şi 
exprime naşterea. 

— Credeţi? 

— Da, o să crape fericit. 

Atunci se  rupse pragul camerii de deasupra 
restaurantului Lotca şi din sufoarea rupturii se ivi a 
douăzecea barză. 

— Domnişoară Ozana, ce vrajă, ce amurg e ăsta? Întrebă 
Vajoga. 


În clipa aia, dinăuntrul Ozanei de mărgele ieşi afară, 
goală, Zerlina Vişan. Necunoscutul fictiv şi oglinda lui. 

— Sunt Zerlina Vişan născută Gheorghiu. În seara aia, 
când murea aprilie, ne-am plimbat două ore pe marginea 
Dunării. Mi-ai vorbit de Mala Portugal. 

— De adierea ei. Îmi pare rău c-am minţit. Dar n-am 
făcut-o ca să te omori. Mi-a fost frică. 

— Tatăl meu, Domnul Pan Domnița şi fraţii mei, Ozana şi 
Bluză neagră... 

— De ce, întrebă Vajoga, clămpăneşte atât de lemnos 
barza aia? Ce preţ are ea? 

— O sută şi-un fluture vişiniu şi iar o sută şi-un fluture 
vişiniu. Şi tăcere. Multă. Şi aroma tăcerii. 

— Dar Ianuarie Căşuneanu şi cerşetorul? Întrebă Vajoga. 

Zerlina Vişan născută Gheorghiu râse. Şi Mircea Vajoga 
nu mai 
Ştiu nimic. Numără: o sută, un fluture vişiniu, Zerlina, 
Ozana, arbori întorşi cu vârful spre pământ şi rădăcina în 
cerul alburiu şi o femeie bând, lacomă, clăbucii de spună 
scăldând în şuvoaie bogate pieptul unui cal. O sută, un 
fluture... O sută, un fluture... 

În timp ce Domnul Pan Domnița, ultimul gnom care-a 
mai figurat pe pământul Brăilei, dispărea în peretele 
cârciumii „trecând, gândi pianistul, într-un univers paralel, 
ca avioanele în triunghiul Bermudelor”, Mircea Vajoga 
simţi, pătruzându-i fierbinte în pântece cuțitul lui Bluză 
neagră... 


MARIA CUSTURA 


De Bobotează, ultima zi din vacanţa de iarnă a 
studenţilor, Maria Custura se sculă dis-de-minineaţă şi, 
descoperind că peste noapte se pornise să ningă, parcă 
dintr-o avuţie fără seamăn, faţa uşor umflată de somn i se 


deschide de încântare. „Ninge, ninge, ninge”, rosti cu glas 
limpede şi inima-i tresălta de bucurie. Atât de mult 
aşteptase zăpada, o dorise şi o chemase în gând de-a lungul 
sărbătorilor, încât, acum, era convinsă că ei i se datora 
minunea intrării pământului în plutirea aia legănată, 
odihnitoare, plină de taine. Cu nasul turtit pe geam, 
proaspătă şi înviorată, privea merii şi vişinii din livadă, care 
se încununaseră alb şi-i lăuda complice: „hai că v-aţi dat 
naibii de frumoşi ce sunteţi!”. Sub răsuflarea ei fierbinte, 
sticla se aburi, închipuind doi fluturi. Îi lăsă să îngheţe şi, 
înfofolindu-se într-un şal negru, cu franjuri bogaţi, 
adevărate cozi de batal, năvăli în cerdac. Curtea largă, 
prinsă de ger ca-n scoabe de cei patru nuci crescuţi în 
colţurile ei, spre a nu se pierde în clocotul viforului, o 
întâmpină cu o-ngrămădire de cai şi oameni, spre latura de 
către pădure. Ştiu pe dată ce se întâmplă: „de Bobotează 
are loc încurarea cailor; o să mă duc să-i văd”. 

Un ciocănit dojenitor în ochiul de geam al odăii părinţilor 
îi întoarse gândurile. Ca răspuns, Maria Custura aruncă un 
cocoloş de zăpadă în cercevele. 

— Mamă, aici la noi, la Crucea împuşcată, ninge mai 
înverşunat decât la Bucureşti. 

— În pustietatea asta nici nu-i de mirare. 

Răzbită de frig, intră în odaia mirosind a cetină de brad, 
cornuri de nucă, lapte fiert, zahăr ars. 

— Nu-i aşa, mamă, că numele meu se împleteşte 
nemaipomenit cu ninsoarea? Maria Custura! Alt nume nu 
poate avea iama. O să mă mărit de Paşti cu Mircea 
Răducanu, i-am promis, însă numele n-o să mi-l schimb. 
Mircea trebuie să se supună. Într-o căsnicie, după câte-am 
văzur pe ici, pe colo, femeia e stăpânul, bărbatul e dogul 
german, câinele palatelor. 

— Nu cred că Mircea o să se-nvoiască. E încăpățânat. 

— Că tare mă împiedic eu de deznădejdile lui gratuite! 
Astăzi, în sanie, în drum spre gară, o să-l fac să bea şase 
pahare de apocalips: două până la fântâna hoţului, două 


până la Hanul La trei muieri şi alte două până la Halta 
Jugara. Tata să nu se amestece, să-şi vadă de bici, de cai şi 
de lupi. 

— De nălucirile lor. Că de unde lupi în ultimii ani? 

Ruxandra Custura îngrămădea într-un geamantan uriaş 
pachete cu şunci, slănină, prăjituri, fructe uscate, borcane 
cu ciuperci. Faţa ei triunghiulară, slabă, ochii verzi, înguşti, 
gura cu buze groase, roşii, răsfrânte — „mama e încă 
frumoasă!”, închegau un desen al tristeţii. Ruxandra 
resimțea plecarea fetei ca o durere plină de singurătate, 
atât Pavel, primul copil, urmând Institutul de aviaţie din 
Timişoara, cât şi Maria, scriau rar părinţilor, trimiteau 
salutări, cereau bani, iar la despărţirea de casa unde se 
născuseră râdeau nepăsători, fapt care pe ea o seca la 
inimă, „ei, poate, nici cu gândul n-or fi mângâind aceste 
pietre... Dar ce fată frumoasă am! Să-i tai obrazul c-un fir 
de păr şi să tot bei tinereţe, tinereţe, tinereţe”... 

— Vrei şi nişte cârnaţi de mistreţ? 

— Nu, mamă, nu, ajunge! Vreau să slăbesc. M-ai îndopat 
în vacanţa asta de nu mai încap în nicio rochie. Mă duc la 
mine să mă spăl şi să mă îmbrac. 

— Pune-ţi un pulover gros şi cojocul brodat, fa-o pentru 
mine. 

După un minut, Maria Custura strigă din odaia alăturată: 

— Să nu uiţi de cele patru undiţe. Îmi place să pescuiesc 
la copcă, împreună cu Mircea, pe Lacul Herăstrău. 

— Îţi dau trei undiţe, atât. Pe-a patra vreau s-o azvârl eu 
în ceruri, după ce s-o opri viforul, s-o prind de poale de 
Maica Domnului, s-o aduc pe pământ şi s-o rog să-l 
trăsnească pe taică-tu când i-o fi lumea mai dragă. 

„O zi veselă, Bobotează asta, gândi Maria Custura, o să- 
mi pară rău după ea”. Auzindu-şi pomenit numele, Ion 
Custura, care, de vreun ceas se învârtea prin tindă, năucit 
de rugina beţiei din ajun, bântuit de regrete confuze, 
gustând, scârbit, ba o gură de afinată, ba una de zeamă de 
varză acră, care-i sugrumau  gâtlejul şi-i îngheţau 


măruntaiele, trecu pragul, slut şi adus din umeri, un fel de 
copac jupuit de coajă, şi zise, gemând: 

— Crăp de greață... mi-e capul de plumb. 

— Izbeşte-l de pereţi, se răsti Ruxandra, sparge-l, 
fărâmă-l, zdrobeşte-I... 

— Mooor! 

— Mori şi te-ngrop cu opt lăutari. 

— De ce cu opt, întrebă el, privind, oarecum nedumerit, 
spre fată şi nu cu doişpe? Adică nu merit eu să mă petreacă 
pe drumul din urmă patru acordeoane, patru ţambale, 
patru viori?! 

— Opt, se îndârji femeia, formulând o hotărâre definitivă, 
pentru că atâţia ai târât, aseară, pe uliţă după tine, opt. 

Maria Custura râdea şi scutura, înveselită, pomul de 
iarnă, cu toate globurile aprinse. Ninsoarea, aromele casei, 
revărsarea mânioasă, dar de rutină, a maică-sii, drojdia de 
indignare a tatălui, promisiunea unui drum cu sania până la 
Halta Jugara prin viforniţa fascinantă. Simţea de pe acum 
umărul lui Mircea în umărul ei, intimitatea şubei 
cuprinzându-i pe amândoi, cărămida caldă pe picioarele lor 
se hârjoneau necontenit, vântul, galopul cailor, depărtările 
îngropând în ele primejdie, fericire, întâmplări 
nemaivăzute, alegorii, ciulini  rostogolindu-se, fântâni 
surpate de amurguri înlănţuite, sugerând lunecarea spre 
lumi dispărute, toate se topeau în sufletul ei, umplând-o cu 
dor înalt. Ochii albaştri îi jucau sub sprâncenele subţiri, 
buzele groase, roşii şi răsfrânte, ca ale Ruxandrei Custura, 
incendiate de-o senzualitate subjugătoare, sorbeau cu 
bucurie aerul în care mânia mamei, indulgentă, neavând 
nimic spontan şi pocăinţa, numai în parte prefăcută, a 
tatălui — „el îşi dă în petec doar de două, trei ori pe an, iar 
mama-l urgiseşte blajin timp de trei sute şaijcinci de zile, 
trei suteşaijşase în anii bisecți”, împlineau în ea sentimentul 
invulnerabil de ocrotire. „Mă iubesc şi nu vom fi străini unul 
de altul niciodată”. 


Ciolănos, cu pielea arsă de vânt, ochii tulburi şi părul 
răvăşit, lon Custura izbi de câteva ori cu călcâiele în podele, 
să-şi potrivească cişmele şi vru să încheie pacea: 

— Opt îi plătiţi voi, patru Ocolul silvic Crucea împuşcată, 
că doar sunt inginer şef. 

— Halal inginer şef! I-o întoarse Ruxandra. Dacă se află 
la judeţ de pozna de ieri, or să te scoale în picioare la toate 
şedinţele. Untul or să-l scoată din tine. 

— Tată, întrebă Maria, mie câţi lăutari o să-mi cânte la 
nuntă? 

— Problema trebuie, o discuţi cu Mircea. În chestiunea 
asta el şi părintele Cheşereu hotărăsc. Aşa e datina: familia 
mirelui angajează şi plăteşte lăutarii. 

— Deci, aşa merge treaba. 

— Da, aşa merge. 

— Atunci o să-l oblig să angajeze două tarafuri. 

Ruxandra, îndesând cu genunchiul, ca să încuie 
geamantanul, aruncă, dispreţuitor: 

— Mută-ţi gândul. Cheşereu... 

— Constantin S. Răducanu, traduse fata, uşor înţepată. 

— Mai pe scurt: ţapul de popă, completă Ion Costura. 

— Da, e cel mai cărpănos ţap de popă de pe terasa 
Bărăganului. 

Maria Custura luă spusele maică-sii ca o jignire 
personală. 

— Zgârciţii au şi ei o parte bună: pun în circulaţie cele 
mai isteţe zicători şi proverbe. Mă duc să-mi iau rămas bun 
de la vecine, de la Anica şi de la Voica... 

— La Anica poţi să te duci, dar în casa Voichii să nu calci. 

— Anica-mi va dărui crenguţe cu gherghine roşii, Voica, 
un fagure de miere. 

— Nu face să-ţi năclăieşti deştele în mierea aia; Voica-i o 
smintită. Astă toamnă, Vasile Podgoreanu, bărbat-su, pentru 
c-o prinsese, în câteva rânduri, umblând prin marginea 
pădurii, cu Simion brutarul, a legat-o fedeleş, a tuns-o şi a 
ras-o în cap cu briciul. lar ea, în loc să intre în fundul 


pământului de ruşine, sau să se-nchidă-n mănăstirea 
maicilor lipovene din Brăila, a doua zi dimineaţa a îmbrăcat 
rochia cea mai bună şi, hai în staţia din faţa magazinului 
universal, unde o sută de oameni aşteptau autobuzele 
pentru Brăila şi Râmnic; şi dă-i fâţâială printre ei, cu 
căpăţâna cheală, şi plină de scrijelituri, fără să-i pese de 
râsetele ălora; ce vă holbaţi la mine ca la urs? Pe mine, aşa 
mă vrea bărbatul... 

— Un rahat bărbat-su, mârâi Ion Custura. Un tâmpit, o 
secătură... 

— Acum chiar că nu mă poate opri nimeni să mă duc s-o 
văd. Vai, cât o iubesc, nebuna! În locul ei, la fel aş fi făcut şi 
eu. Ba nu, eu l-aş fi înjunghiat pe Vasile Podgoreanu. Astă 
toamnă, Voica vindea struguri, în piaţă, la Brăila, iar Simion, 
nuci... Fug, fug s-o văd, să-mi spună ea totul. 

— Dar nu mai eşti un copil, eşti studentă, se împotrivi 
Ruxandra. Ce-o să zică lumea? 

— Numele meu e Maria Custura. Numele meu şi-al iernii 
de-afară. Un nume care te apără. Eu şi iama asta suntem 
deasupra tuturor suspiciunilor şi răutăţilor. 

— Vezi, lon Custura, spuse Ruxandra, cât de repede 
prinde exemplul răului? 

Veselă, Maria Custura sărută în fugă tâmpla mamei, 
desprinse o şuviţă rumenă din curcanul abia scos din cuptor 
şi, mestecând pofticioasă „Doamne, tare n-aş vrea să mă fac 
cât o batoză”, ieşi din odaie în mijlocul cerdacului, încercă o 
piruetă, admirându-şi coapsele prelungi, mişcările iuți, 
armonia lor, apoi, tiptil, deschise uşa spre săliţa 
transformată de Ion Custura în seră, rupse doi castraveciori 
de pe vrej, ascunzându-i în buzunar şi cobori în goană 
scările alunecoase; noroc cu bara de sprijin, învelită în 
alamă, astfel şi-ar fi jupuit două rânduri de piei de pe 
spinare. În pragul marcat de o şină de căruţă, un grătar de 
lemn, un preş îngheţat şi de aşteptarea neîndemânatecă a 
pădurarului Caragica Nicoară, cojoc învineţit de ger, cu 
arma de vânătoare pe umăr, se opri, chiuind. Câinii din 


curte, înotând prin mormanele de zăpadă afânată, veniră să 
i se urce cu labele de piept şi să-şi frece, linguşitori, boturile 
pe obrajii ei. 

— Domnişoară Meluş, zise încet, Caragica. 

— Maria Custura! Meluş mi se spunea când mă legănau 
în copaie. Şi de ce eşti aşa pământiu la faţă, ai dormit cu 
falca pe topor? 

— Tot veselă ai rămas, domnişoară Meluş, asta-mi place, 
mă bucură... 

— Exaltată şi opulentă ai spus? la vezi! 

— Ehe, câte urechi şi cozi de iepure ţi-am adus eu când 
erai mică! Sute. Uite-aşa le azvârleai în aer şi gângureai: 
zbori codiţă şi întoarce-te cu iepuraşul întreg. 

— Nu-mi aduc aminte decât de-un pui de căprioară. Mil 
ai lăsat câteva zile şi într-o noapte mi l-ai furat. 

— l-am dat drumu înapoi în lumea lui. Păi, cum altfel!? 

Atinsă de-o undă de mângâiere din trecut, Maria Custura 
continuă jocul. 

— Eu ştiu de ce stai mult pe-afară. 

— Nu, pentru că ai dinţi de gheaţă şi la căldură ţi se 
topesc. E povestea noastră de aur. 

— Ca şi aia când trei inşi din Bărăgan, Ion şi Meluş 
Custura, urmaţi de Nicoară Caragica, treceau Dunărea, în 
nopţile de la începutul lui mai, ca să fure cireşe din 
Dobrogea. Oboseai şi, la întoarcere, te aşezam într-o 
găleată de pânză şi te purtam cu rândul. Cel mai mult, însă, 
îţi plăceau strugurii Alicante pe care, nu ştiu de ce, îi 
păstrai în foi de tutun. Tare mâncăcioasă mai erai. 

— Duhneşti a vin de buturugă! Se supără fata. 

— Vinul, domnişoară, ţine adăpost de vreme rea întocmai 
ca o căruţă cu coviltir. 

Maria Custura îl privi, râzând. Pe faţa lui lucea o lumină 
colindată de aspirații dureroase. „Presupun că nu fără 
temei e trist; îmbătrâneşte”. Şi-l văzu, într-o scăpare de 
secundă, într-o noapte, din vremuri duse, purtând pe cap o 
pălărie având înfipte pe boruri zece lumânări aprinse, ca să 


lumineze ungherul unde patru inşi jucau cărţi. Scoase şi-i 
dădu un castravecior. 

— Trufanda. Mănâncă-l sănătos, dar să nu mă spui lui 
tata. 

Şi se strecură în potopul de fulgi rotiţi. 

— Domnişoară Custura, îi ceru Caragica, să nu te duci la 
alergările de cai. Până acum, o iapă şi-a frânt piciorul, doi 
flăcăi şi le-au scrântit. N-auzi acolo decât înjurături, 
blesteme, măscări. 

— Mă duc la Anica. 

— Bine. Dar poate că nici la ea n-ar trebui... 

Maria Custura se răsuci şi-l privi intens în ochi. 

Caragica bolborosi ceva neînțeles şi pătrunse de-a- 
ndăratelea pe scările ducând în cerdac. Era speriat. „Ce-o fi 
cu el?” Nările Măriei Custura se lărgiră. Fără să ştie, 
adulmeca subtilul miros, forţa arogantă a veştilor rele. 

— Fratele meu Zaur, spuse Caragica, frângând în ea 
instinctul alarmant, ăla care te-a învăţat să tragi cu puşca, 
îţi trimite salutări. 

— Mulţumesc, spuse ea, brusc descătuşată şi se întoarse 
nu în iama prosperă a Bărăganului, ci în vara de la Neptun, 
unde  Zaur Caragica, epuizat de tristeţe, uscăţiv, 
dispreţuitor, patrujcinci de ani, zvelt ca o coloană de venin, 
priveşte Marea, instalat pe un colţ de bancă negeluită, 
curbată sub apăsarea unui butoiaş cu must şi două coşuri 
de struguri, la Terasa de luni. (Pe o verandă umbrită de 
mesteceni, blând Ouzo, fără rival, un profesor de liceu 
şlefuia poeme: 

AMIAZĂ DE VARĂ 

Trece-un cal prin spănzurătoarea luminii, 

Stăpânul lui rămăne-n ştreang, 

lar în stânga lui Zaur Caragica, într-o rochie de mătase 
verde şi subţire ca membrana unei meduze, Maria Custura 
soarbe scânteierea, numai partea ei gitană, subţire şi 
fosforescentă ca o stea de mare sau ca mărturisirea unui 
păcat după care vei jindui mereu, a cântecului Adios 


compafieros de mi vida, şi împrejur, vara a căzut bolnavă 
(se stinge, se stinge, melancolică şi parcă inutilă, Iluzia), 
miroase a chilcă, a scrumbii mărunte, a iarbă arsă de 
păcură, a soldat trecând peste linia ferată, a foişor luminat 
de berze, a tătăroaică timidă şi lipoveancă mâncând 
harbuji. Sunt foarte mulţi melci în iarbă şi adie vântul cu iz 
de răşină caldă, un hoţ de piersici, fugărit de paznicii livezii 
I.A.S., e huiduit de santinela din turnul grănicerilor de 
coastă, iar la capătul băncii, opus celui pe care-l ocupă 
Zaur, o voce molatecă huleşte C.ER.-ul : La Lehliu, 
staţionăm zece minute în loc de unu... la Feteşti, total 
aiurea, încă zece minute. De ce? Pentru ca mecanicul 
locomotivei să coboare şi să-i taie o găină nevestei şefului 
de gară, iar controlorul de bilete să verse în câmpie o 
pungă de boabe de porumb, mâncare pentru dropii. 
Neghiobie! Uite, Şi pe un genunchi ascuţit apare un ciorap 
de bumbac îndopat cu sămânță de iarbă, asta le place lor, 
dropiilor, vreau să zic: sămânță de mohor. Pe toamnă, după 
ce se scutură buruiana, merită să vii în Dobrogea şi să le 
ademenegşti; nu aici, unde începe Marea, în stepă, vreau să 
Zic, ce nopţi superbe! 

În jurul Teresei de luni, vile multicolore... Maria Custura, 
cu faţa irigată de-o plăcere egoistă, se întoarce uşor spre 
Zaur Caragica şi: 

— Nu sunt eu fata aceea, domnule Caragica. 

— Fată ca dumneata e datoare să se afle mereu în inima 
unui scandal. Mai ales în inima unui scandal petrecut la 
Mare. 

— Nu poţi numi scandal faptul că cinci băieţi au dansau 
cu o fată necunoscută, pe faleză, de la miezul nopţii până în 
Zori. 

— Nu cunoşti vârsta a treia şi felul ei de a uri, 
prefăcându-se că apără lumea, liniştea, viaţa. Pe mine nu m- 
a deranjat nici muzica, în tonalitate maximă, nici chiotele 
băieţilor. Pentru că eu aşteptam scandalul. Eram curios să 
văd numai ce formă va îmbrăca, fiindcă de zece ani, în cele 


două săptămâni de îngăduinţă şi tăcere pe care le petrec, în 
august, la mare, un incident neînsemnat care ia proporţii 
alarmante în mintea celor vârstnici, trebuie neapărat să se 
producă, urmând legea seriilor, a simţurilor căutând 
descătuşarea din mireasma iodului şi a sării, a speranţelor 
de înnoire. Eu şi câţiva prieteni ai mei considerăm 
incidentul un snop de pelin care se furişează în planul 
odăilor noastre, nevăzut, ca să ne umple inima cu arome 
amare. Dacă cei tineri ne-ar trăda în patima noastră de 
aventuri, pe care nu mai îndrăznim a le încerca, lăsând 
timpul să se scurgă monoton, numai arşiţă, vânt domol, 
greieri, înfrângerea ierburilor, susurul frunzelor, silueta 
risipită pe zări a unei corăbii, am rostogoli în suflet, la 
întoarcerea acasă, o aripă ruptă. Spre cinstea lor, tinerii 
găsesc totdeauna destulă balegă de cal de Mare ca să 
sature focul mocnind sub spuza bătrâneţii noastre. 
Scandalul de azinoapte, mărunt şi în firea lucrurilor, a 
schimbat culoarea odăilor şi a locatarilor din aceste vile 
contemplative. O doamnă, care-a omorât un copil cu 
automobilul şi a scăpat de pedeapsă prin protecţie înaltă 
cerea, azi dimineaţă, să fie evacuaţi din staţiune toţi băieţii 
de la şaisprezece ani în sus, alta care— şi înşeală soţul cu 
şoferul acestuia a telefonat la miliţie, somându-l pe 
comandant să ia măsuri pentru menţinerea ordinii, familiile 
ale căror băieţi s-au dovedit vinovaţi de hărmălaia iscată, 
amenințate cu izolarea sau cu surghiunul, au tăbărât 
asupra fiilor rătăciţi, să dea în vileag numele fetei şi al 
hotelului unde locuieşte. Băieţii au refuzat... 

— Poate că numele fetei nu se potrivea cu vara. Şi atunci 
n-are rost să-l dai în vileag. 

— Cei cinci au fost trimişi acasă, cu trenul de ora 12,45. 

— Mi-ar place să urc în norul ăla care seamănă cu o yolă. 
Pe trepte de aburi. 

— Să trag de sfori şi să-l aduc pe pământ? 

— Pentru că, domnule Zaur Caragica, sunt nume care se 
potrivesc numai cu iarna... 


De pildă cu iarna asta, plină mai degrabă de un zbucium 
solemn decât ameninţător; oricum, turmentată de vântul 
care lovea, soldăţeşte, uşa de la casa Anichii. Maria Custura 
izbi cu pumnii în tăblii, vântul buşea mai cu putere, strigă, 
se ismeni la geam: cucurigu! — Sărută pe bot o capră 
scăpată din şopron, amestecă în picioare zăpada vânătă cu 
umbrele ei goale, şi, după ce făcu din prispă un câmp de 
onoare al degeraţilor, descoperi că Anica, stând cu fundul la 
lume, frământa aluat pentru cozonaci în bucătăria de vară. 

— Maria Custura! Făcu Anica, uimită, şi braţele ei bălăi, 
cu coatele îngropate, se înălţară deasupra capului. Să nu 
faci nici o prostie, (tihna odăii se uimise de sine). Mama mă- 
si de ticălos! Tu eşti fată frumoasă, deşteaptă... să nu 
plângi. 

— Am venit să-mi dai o creangă cu gherghine. 

— Vrei să spui că n-ai auzit? 

— Ce s-aud? 

— Azinoapte, Mircea Răducanu Cheşereu s-a logodit cu 
Letiţia Oţelea, inginera de la sonde. Grasă şi bogată... Zice 
pogoane de fân, la Slănic, muntele de sare, două maşini... O 
să crape mâncând... Astă toamnă, când au jugănit armăsarii 
de la herghelia Jugara, a băgat în ea o căldare de fudulii. 

— Mircea? Nu se poate! 

— Da, Mircea!... 

(Pauză lungă). 

Şi se iscă în Maria Custura timp parşiv. Sus, la creasta 
casei, se năştea ora şapte dimineaţa, răsărea soarele; jos, 
lângă prag, o pendulă suna orele unsprezece, soarele 
apunea? Gherghinele, boabe de lut roşu, sania, trecătoarea 
lupilor... 

Prin aprilie, cobora din piemontul Râmnicului spre Brăila 
o căruţă cu coviltir de rogojini. 

Tatăl către fiu: 

— Uită-te-n dreapta, lacul Crucea împuşcată. Astă iarnă, 
în seara de Bobotează, pescarii au scos cu năvodul o 
rusalcă. 


VRĂBII-FLUTURE 


Umbra zilelor de-atunci nu mai e perfectibilă. Şi totuşi 
mă recunosc în ele. Iulie. Bunica Tasica şade pe o carpetă 
scoasă-n curte, cu coatele sprijinite pe două scăunele, 
mănâncă smochine  tescuite şi numără urşi; adică 
tălmăceşte vise. Alături, îngenunchiată în praf, dada 
Măcrina, care, noaptea, a visat unşpe îngeri scăldând unşpe 
mânji albi în vadul Dunării mici. 

— Măcrino, pe tine, aznoapte, te-au lătrat câinii. Eu n-am 
văzut mânz alb în tinereţe, şi tu, hop dintr-odată cu unşpe! 
Păi nu sunt unşpe mânji albi în toată câmpia. Da-n vis 
merge; deci, mânji albi, scăldaţi de îngeri de vei visa, 
înseamnă că intră în portul Brăila vasul cu măsline greceşti. 

Dada Macrina e năpădită de o bucurie năvalnică. Pe 
vasul ăla lucrează un marinar grec, cu care s-a avut bine, 
mai demult. De fiecare dată, când vine la Brăila, grecul îi 
aduce răşină de mestecat. 

În dreapta bunicii, pe o rogojină, eu bat un pachet de 
cărţi de joc şi-ncerc să-mi servesc o chintă regală. Nu 
izbutesc, o iau de la capăt şi, plin de speranţă, muşc din 
aerul cald ca dintr-un fagure. În iulie, suculenţa luminii 
atinge punctul din care ţâşnesc rebeliunile. O lumină grea, 
argintie şi foarte gustoasă pluteşte în coroanele celor trei 
mesteceni sub care ne-am adăpostit, singurii din sat, dacă 
nu chiar în câmpie. Nişte copaci minunaţi mestecenii, dar în 
comparaţie cu salcâmii se lasă prea uşor învinşi de viaţă. 
Trag o carte. Valetul de treflă. 

— Mamaie, cu cine seamănă grăsunul ăsta? 

— Cu frate-tu mai' mic, cu George. Auzi, Măcrino, ieri l-a 
suit pe frate-su în spinarea câinelui, i-a legat picioarele cu o 
sfoară şi a luat câinele la bice, vrând să-l facă să se 
strecoare, cu povară cu tot, printr-o spărtură a gardului 
livezii. 


— Am plătit; m-a croit bunicul cu cârja de frasin. 

În clipa aia apare frate-meu George. Este el, de la gât şi 
până la călcâie, dar capul nu i se vede; capul e ascuns într-o 
oală cu toartă. 

— Mă, strigă mamaia, scoate capul din oală, zevzecule! 

— Nu pot. L-am vârât în oală ca să mi se dogească vocea 
şi acum nu mai pot să-l scot. 

— Te ajut eu. 

Părăsesc pachetul de cărţi, îl iau de mână pe George şi-l 
duc lângă peretele casei. Miroase a caş întins pe acoperiş 
ca să-l dospească soarele. Caşul, înconjurat de mănunchiuri 
de mărar, are culoarea aluatului pentru cozonaci când îi 
frământă mama cu braţele goale. Peste o săptămână o s- 
avem faină nouă. 

— Lasă gâtul moale, îl sfătuiesc pe George şi, brusc, îl 
izbesc cu capul de perete. 

Oala se face ţăndări, fruntea lui George sângerează, dar 
el râde şi nu-mi dă voie să sfărâm şi buza oalei, care i-a 
rămas zgardă pe gât. Cedez, cu gândul că, cine ştie, poate 
mai încolo-l duc în lesă. Mă întorc la cărţi şi trag din pachet 
un popă; tot de treflă. Îl aşez, la distanţă de-o palmă, în 
dreapta valetului (locul dintre ei îi este destinat damei, nu?) 
şi încep să râd: George, la spatele dadei Măcrina, închipuie, 
călcând pe loc, mersul ei de femeie şchioapă. 

— Ce-i cu tine? Se răsteşte bunica, te bucuri ca şi cum ar 
fi spart un rând de geamuri din trupul şcolii. 

— Am văzut o vrabie-fluture. 

— De-atâta căldură, zice dada Măcrina, omul căpiază ca 
oaia, şi scoate din buzunarul fără fund al şorţului negru o 
sticlă de lichior de coacăze. 

— Bogdaproste, zice mamaia, iar dada Măcrina, care nu 
mă are la lingurică, pentru că i-am aşezat două lumânări 
aprinse la cap, când am găsit-o dormind în cimitir, nu scapă 
prilejul să mă beştelească. 

— Băiatul ăsta, zice, e soi rău. Alaltăieri, oamenii care 
treieră grâu la batoza din spatele viei lui Lascu-sanitaru l- 


au trimis cu căruţa la Dunărea mică să le-aducă un butoi cu 
apă de băut. S-a întors vârât până la gât în butoi. Dacă 
puneau mâna pe el... 

— 'Tărăboiul, mamaie, încerc eu să schimb cârma, s-a 
iscat când au dat de George stând ghemuit pe fundul 
butoiului şi jucându-se c-o ştiucă. 

— George! Strigă mamaia, cu mânie prefăcută, căci 
George-i e mai drag decât mine. 

— Nu m-au prins în butoi, mamaie, nu te speria, şi-ncepe 
să se-mbrobodească în vorbe nepereche, pe care eu le 
ascult plin de încântare, ca pe nişte unde de sunet 
fermecat. (Şi nicio adiere nu însufleţeşte căldura!). 

Şi George: 

— "Tocmai când se pregătea să mă înşface de ceafa şi să 
mă tragă afară de urechi fata lui Neculai Branga, sluga 
dracului!, soarele a schimbat în aburi alea vreo trei căldări 
de apă rămasă pe fundul butoiului şi aburul m-a ridicat într- 
un nor. 

Între timp, eu aşez dama de treflă între valet şi popă. 
Dama asta e fata care-a curs într-o luntre, pe Dunărea mică 
mânând spre Tulcea, la vânzare, cincizeci de butoaie pe 
care oamenii din satul ei le înecaseră în marginea fluviului, 
pentru ca apele să le curețe de mirosul de varză acră. 
Bunicul, care pe atunci era tânăr, a azvârlit cangea, a tras 
luntrea la mal, a suit-o pe fată pe un snop de grâu şi-a dus 
snopul în casă. 

— Tot urcându-mă eu la cer, se laudă George, mi-am julit 
genunchii pe treptele norului. 

Năuceală. Ameţeli. Peste lume, stigmatul pelinului. Bat 
cu deştul cartonul cu chipul popii şi zic: 

— Seamănă nemaipomenit cu bunicul. A fost hoţ în 
tinereţele lui bunicul? 

— Cel mai mare. Hoţul hoţilor. 

— Şi de ce nu-l arestau? 

— Nu-i lăsam eu să-l bage la temniţă. Cu toate că şi pe 
mine mă furase. 


— Nu-i lăsai, se amestecă George, fiindcă te ducea la 
baluri. Cum era la un bal, pe vremuri, mamaie? 

— La bal, oricare băiat care venea să te invite la dans se 
înclina în faţa ta şi zicea: poftim o floare, domnişoară. Şi din 
mână-i ţâşnea o floare pe care n-o avusese acolo. 

— Unde-o ţinea? 

— Nicăieri. 

— Şi atunci? 

— Nu mai puneţi atâtea întrebări, sare dada Măcrina, c- 
o s-ajungeţi spioni, vai de capul vostru! Sau măcar unul din 
voi o s-ajungă. E-he, ce-o să vă mai ţiuie gloanţele pe la 
urechi! George, care n-o suferă pe dada Măcrina din ziua 
când l-a pârât pe Aliuţă Panait-ţiganul pescarilor că le 
dijmuieşte, noaptea, vârşele înecate în baltă, iar ăştia, 
făcând pândă, l-au prins şi l-au îndopat cu peşte crud, de-a 
zăcut ţiganul trei zile pe moarte, necheză tremurat şi 
începu să cânte, fudul, cântec cu care se ameţeau 
Fusulache, Şterpelache şi Vili Gâtilici, elevi la un liceu din 
Brăila şi vecinii noştri: 

„„„ Păi, în gură C-o țigară, 
Să tragi chiulul pe la gară. 
Păi, asta-i viaţa de elev... 

— Încetează! Se răsteşte mamaia şi dă-te mai aproape să 
văd dacă nu miroşi a tutun. 

Gura unui copil care a mâncat vreo zece pere din cele 
vreo câteva sute strânse în lăzi, pentru vânzare, e un 
complot al miresmelor. Bunica îl sărută, lăsându-i în creştet 
o pată uleioasă de lichior de coacaze. 

—  Mamaie, rosteşte George, fericit ca-nşelat-o, azi 
dimineaţă am întrebat o salcie: cum ţi-a venit în gând să te 
faci salcie, fetiţo? 

— Şi ea ce ţi-a răspuns? 

— N-a găsit timp să-mi răspundă, fiindcă sunt prea 
scund. Cu Petruş le place lor să vorbească. 

— Răbdare, o să te lungeşti şi tu în curând. George 
surâde bucuros, ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri 


şi s-ar fi întors de-acolo cu un sac plin cu ştiuci şi cu un braţ 
de cimbru violet, care-i mâncarea spiriduşilor. 

Tăcere albă. Se aude numai sfârâitul deştelor mele, 
căutând după asul de treflă. Căldura, pulsând flexibil, a 
mistuit parcă toată vlaga din noi. Capul meu e al unei 
vrăbii-fluture în care fierbe o bâlbâială încâlcită: zilele astea 
de vară, năucitoare, se duc grămadă într-o altă vară, 
necunoscută nouă; oare ce le-or fi spunând despre noi 
oamenilor cuprinşi în vara aia de neatins cu viaţa? 

— Poveşti, rosteşte mamaia, care, fără nicio îndoială, e 
vrăjitoare. 

Deodată, din linia cu mori a satului se porni o adiere cu 
miros 
Amar de lişiţă friptă (se înbuibau ticăloşii de morari.) 
Păducelul din fundul curţii, slut, strâmb, ţepos, chipul 
decepţiei, în două vorbe, colcăia de vrăbii-fluture. 
Zăpuşeala ne sorbise toate simţurile şi intram într-o 
părăsire confuză. În această zi ca un puf de piersică, zeii 
mărunți ai câmpiei, cei cu geniul lacrimei, uneltiră să ne 
dăruiască un ceas de viaţă măgulitoare. 

— Azi, oftă bunica, se împlinesc cincizeci şi cinci de ani 
de când Petrache a tras cu cangea la mal luntrea în care 
pluteam spre Tulcea. Pe atunci, uşa casei ăsteia se închidea 
cu un pui de iepure de câmp şi se deschidea cu un miel; 
hornul se astupa cu un coş de nuci în care se fuduleau două 
veveriţe şi-n fiecare geam îşi desfăşura aripile un cocor. 

— Tuşă Tasică, strigă de peste gard bătrânul învăţător 
Chircan. 

E cocoţat în hamacul legat între două crengi ale nucului 
şi-şi face vânt cu pălăria. Scorpia de nevastă-sa se leagănă 
singură, lungită într-o albie, lălăind o melodie nătângă. 

— Mi-au fost jefuiţi cinci butuci de struguri ananas. Dacă 
nu puneţi joarda pe cei doi pui de lele, o să fac eu să fie 
amestecați şi-n furtul de odoare din biserica satului. 

— Cu o încetineală mistică, probabil ca să ne dea timp de 
repliere, bunica trase spre rogojină o nuia de alun. 


Eu şi George, intre timp, dispăream în podul cu fân. 
Printre şipcile peretelui larg, îl vedeam pe armăsarul Talaz 
îngenunchiat la conovăţ; o nevăstuică-i împletea coama 
bogată; iată, deci, cine-l dischiseşte în fiecare zi şi noi nu 
ştiam. 

— Ia, mă zgâlţâi George de umăr. Mamaia a dat timpul 
cu cincizeci şi cinci de ani îndărăt. 

Priveam uimit. Un miel alb, ca un sentiment fugar în 
urma căruia rămâne doar abnegaţia speranţei, deschide 
uşa casei, un iepure cu două capete, cel din dreapta, 
înfundat într-un câmp de lucernă, cel din stânga, într-un 
pepene galben, ieşi fuga din casă pierzându-se în via 
învățătorului, înconjurată cu sârmă ghimpată în rânduri 
dese şi înalte (chiar şi văzduhul de deasupra părea plin de 
ghimpi), iar în urma lui săltau peste prag, în curte, douăzeci 
de cocoşi. 

— Ii cunoşti? Mă întrebă George. 

— Drace! Îmi scapă o-njurătură, au înviat cocoşii 
zugrăviți pe fundul talerelor de lut şi cei cusuţi cu amică şi 
mătase în ştergarele de bumbac. 

Sunt mărunți, vânoşi, uscați. În aripile lor, învolburate nu 
pentru zbor, ci pentru luptă, strălucesc vedenii de 
curcubeu; învăpăieri albastre, corbii, violete. Ciugulesc din 
mers boabe de mei împrăştiate pe bătătură şi înaintează în 
grup compact, conduşi de-o durere severă, de-un avânt 
inconştient spre a se azvârli, într-o năvală suplă, asupra 
cocoşului din curte care, lovit pe neaşteptate, se 
rostogoleşte la pământ, ca dovedit de hultan. Cocogşii cei 
mici îi smulg cele mai frumoase pene din coadă şi se duc de 
le înfig într-o ramă de sidef, alcătuind un evantai pe care-l 
pun în mâinile obosite ale bunicii. 

— Lucrul ăsta trebuia să-l facem noi doi, zice George, cu 
glasul trecut parcă prin vijelia de mătase şi amici. 

Îi răspuns altceva. 

— Un băiat din Brăila, îi zic, care-a venit la bunicii lui, pe 
uliţa de la noi, mi-a spus că filipinezii care intră cu 


vapoarele la Brăila cumpără căţei pe care-i mănâncă. 

— O, la, la, se plesneşte George peste frunte, păi 
domnului Chircan tocmai i-a fătat căţeaua. 

Coborâm pe scara din dos a podului şi pornim spre 
Dunărea mică, să ne scăldăm. Peste creştetele noastre 
coboară, în ocoale din ce în ce mai mici, două vrăbii-fluture. 

Oricât de neperfectibilă, umbra zilei de iulie s-a înscris în 
noi ca o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu 
celor bătrâni. 

Mergând spre Dunărea mică, George cântă cât îl ţine 
gura: 

Fu ţi-am închinat bucuria, 
Căci în tine m-am încrezut... 


ÎN SEPTEMBRIE 


George se oprise în dreptul porţii şi striga: 

— Mamă Tudorăă, mamă Tudorăă! 

În acelaşi timp întărâta câinele din curte, trăgând pe-un 
gard c-un ţăruş de scos brândugşele. 

— Ce-i, mă, afurisitule, se răsti mama ludora, a dat 
benga-n tine de nu laşi câinele-n pace?! 

— Cine-i benga? Vru să ştie George. 

— Un drac bălţat. 

— Fac cruce cu limba-n cerul gurii şi scap de el. Dar 
câinele-ăla-i răguşit rău. Intru în baltă şi-i aduc nişte ouă. 

— Păi, da, că gâştele sălbatice ouă-n septembrie! 

— Nu ouă? 

— Nu. De ce m-ai strigat? 

— M-a trimis mamaia lasica să te-ntreb dacă l-alde 
matale s-a legat magiunul? La noi fierb cazanele de azi 
dimineaţă şi nimic, terci. 

— Cu ce face bunica focul? 

— Cu stuf. 

— Să schimbe focul pe lemne. 


— Fug să-i spun. 

— Las' că-i spui mai târziu. Vino să-ţi arăt pământul 
fermecat. 

— Vrei să mă tragi de urechi, se codi George, fiindcă ţi- 
am furat din grădină nişte iarbă dulce. 

— Mi-ai furat tu nişte căpşuni târzii, dar cu treburile 
astea ne socotim altădată. Vino. 

George se strecură în curte, crăpând poarta, puse la loc 
zăvorul de lemn şi schiţă un salut uscat spre câine. 

— Dacă nu-ţi mai rânjeşti colții tăi nemernici, când mă 
trimite bunica să-i cumpăr gaz, ţi-aduc un ou. Îl sparg şi-l 
bei din palma mea. 

Câinele hăpăi o muscă şi puse botul pe labe: învoiala se 
făcuse. Mulţumit, George pomi pe urmele mamei Tudora, 
pe sub caişii cu frunză galbenă şi intră în livadă. Cunoştea 
bine locul, fiindcă-l prădase toată vara, începând chiar din 
săptămâna când se pârguiesc vişinele. Nu mai târziu decât 
ieri, scobise o groapă sub gard şi târâse în drum o 
pepenoaică. În aracul ce sprijină perdeaua de mărar atârna 
un petec din cămaşa lui. „Ce-ar fi să încerc să-l iau?” Făcu 
un pas, uşurel, spre stânga, dar mama Tudora-l simţi: 

— Semnul rău rămâne la locul lui! 

Şi el, ca şi cum salcâmii se scărpinau la subţioară: 

— Mamă Tudoră, sfinţii din icoane au fund? 

— Mă, blestematule, cum de nu se scufundă cărarea sub 
tine?! 

— Aşa zicea nea Aliuţă Panait-ţiganu' când am trecut pe 


sub 

Geamul lui. 
— Uită-te pe baltă! 
— Mă uit. 
— Ce vezi? 


— Văd luna. Parcă-i o şuviţă de slănină. Ştii că-mi vine să 
râd? 
— Şi sub lună ce vezi? 


Sub lună, pur şi simplu, cu toate că eram la mijlocul lui 
septembrie, ningea cu fulgi mari. 

— Ninge cu fulgi mari cât o falcă de iepure. 

— Mă, tu eşti bolnav la minte? 

— Am zis prostii? Am zis iepure, fiindcă fulgii ăia 
tremură necontenit. 

Cu piciorul rupse un dovleac din vrej şi-l împingea către 
tufele de liliac; cu mâinile nu putea lucra, cu ochii alese cea 
mai frumoasă gutuie... frumoasă ca luna de miere... ce 
dracu-o fi aia!?... Lăicuţă, începu să cânte-n gând, susaiul 
tomnatec e amar, fluturii sunt o otravă pentru leuştean, o să 
mă gândesc la un peşte albastru, o să încasez o mică 
chelfăneală... şi, totuşi, de ce ninge când afară e cald? 

— Mamă Tudora, ninge fiindcă n-are încotro. 

— Cine? 

— Un om, un înger, o salcie. Parcă poţi să mai ştii cine 
ninge şi cine nu în ziua de azi? S-au schimbat lucrurile. 

— Faţă de cine? 

— Faţă de împrejurări. 

— De unde-ţi vin vorbele astea în cap? 

— Le visez cu ochii deschişi. Trestioară... Nea Miti 
Bleandră, cu frate-su Taur şi cu Constantin Milea. 

— Şi cu bezmeticul ăla de Ştefan Covache... 

— Pe toţi îi ştii matale, mamă Tudoră. 

— Sunt nişte haimanale. 

— Cei mai buni pescari şi cei dintâi hoţi de cai. 

— Îţi place de ei? 

George se dădu un pas îndărăt şi, ca un făcut, rupse cu 
călcâiul un castravete. 

— Dacă-mi dai voie, mie nu-mi place decât de bunica şi 
de matale. 

— De mine de ce-ţi place? 

— Fiindcă ai grijă ca să miroase a izmă pe-aici. 

— Într-o zi o să rup o nuia pe spinarea ta. 

— Merit, pe cuvânt de onoare. Sunt un ăla... un mucos 
nesuferit. 


— Nu-i adevărat. 

— Nu-i adevărat? 

— Nu. Uită-te pe baltă şi spune-mi ce vezi? 

— Pleacă berzele. Şi eu m-am prefăcut că ninge. Vrei să 
le număr. 

— Vreau. 

George se aşeză pe mal, cu picioarele atârnând în chipul 
gârlei şi ridică mâna spre cer. 

— Ele nu pot fi numărate, mamă Tudora. 

— Nici nu-i drept să fie numărate. Ar însemna să le 
urseşti să piară pe drum. 

— Hora lor se-ntinde de la răsărit la apus. Stai, dar vad 
plutind o baltă de buturugă în flăcări. 

— Nu, ăla-i pământul fermecat, un plaur mic şi rotund, 
înconjurat cu stuf, iar în mijlocul lui o pasăre mare, un 
flaming. 

— Eu cred că e chiar inima bălții. 

— Flamingul păzeşte inima bălții. Şi tu trebuie să mergi 
să-l prinzi. 

— Vrei să-i jumuleşti penele? Nu ţi-l aduc. 

— Trebuie să-l am în casă, o noapte, fiindcă inima bălții 
se mută după el. Ea bate numai atâta vreme cât simte 
deasupra pământ fermecat, altfel se usucă şi apele se mută 
în alte părţi. Vreau să cobor în inima bălții, să mă scald în 
boarea ei şi să văd acolo unde o să găsim noi doi o comoară 
în toamna asta. 

— Dacă-i aşa, se bucură George, mâine îl prind, îl îmbrac 
în cămaşă de borangic şi ţi-l aduc. Îl ascund în cămaşă de 
borangic, ca să nu-mi ardă ochii... 

Şi pomi spre poartă. 

—  Mamaie Tasica, strigă George, întorcându-se în 
ograda lor, schimbă focul pe lemne. Cele mai bune sunt alea 
de mesteacăn, când o să mâncăm magiun, la iarnă, ne vin în 
minte sitarii. 

Mamaia 'Tasica, bătrână, subţirică, mişcându-se iute, ca 
inima porumbelului speriat, îl luă pe George de ciuf şi-l 


aşeză pe-un scăunel cu trei picioare, sub valul de viţă de vie 
ce acoperea peretele casei dinspre baltă. El îi zâmbi fericit 
şi rămase cu ochii pironiţi la strugurii aurii. „Ce bine-ar fi să 
fiu eu o mierlă, se gândi, aş da o roată până la plaurul ăla şi 
mâine-aş şti din ce parte merită să pornesc atacul”. Dar zise 
altceva: 

— Mamaie, zise, uite la scârbele-alea de viespi cum 
sparg boabele de struguri. leri am uitat un căuş cu pere pe 
masa din curte şi azi dimineaţă le-am găsit pe toate ciuruite 
de viespi. Şi măcar de-ar da şi ele un strop de miere! 
Viespea, asta va trebui s-o ţin minte, este o fiinţă 
nefolositoare. 

— De ce-ai întârziat atât de mult la Tudora? Mi-a trecut 
os prin os, aşteptându-te. 

— Am stat de vorbă cu câinele Tarzan, minţi George. 

— Ai tu darul ăla să vorbeşti cu animalele? 

— Cu toate jigăniile. 

— Şi despre ce-ai vorbit cu Tarzan? 

— Despre una, despre alta. De-ale noastre. E un câine 
deştept, dar nu ştie un lucru, şi nici eu n-am putut să-l 
lămuresc, nu se ştie dacă o cămaşă de borangic te apără de 
farmece. Îţi place de el, mamaie, ce-l arde pe suflet? Fugi 
de-aici, măi Tarzane, i-am zis, mamaia Iasica are o maramă 
de borangic de înfăşori casa pe la mijloc cu ea şi tot se teme 
de tunete. Când plouă, intră în odaia din Crivăţ şi stă-n 
genunchi sub calendarul ortodox. 

— Tunetul e una, farmecele, alta. 

— Aşa zicea şi larzan. 

Vântul susura în frunzele rugului de viţă. Focul suia limbi 
albastre pe blănile de salcâm, magiunul bolborosea în 
călduri. 

— Mamaie, toate literele din calendarul ortodox sunt 
roşii ca boabele de mei. 

— Numai alea care vestesc sărbătorile. 

— Uite ce frumos asfinţeşte soarele, se miră George. Cel 
mai frumos se vede asfinţitul prin pânză de borangic. 


Mamaie, îmbrobodeşte-te cu marama, ca să fii din nou 
tânără, ca o mireasă-n poeniţă. 

— Ei, na, că altceva n-am de facurt decât să mă sui în 
pod să scormonesc în ladă! 

„Murgule, căluţul meu, chiui în suflet George, îţi voi da 
mărgăritare la cină! Va să zică trâmba aia de borangic acolo 
e”. 

Se ridică, învârti într-o căldare de magiun cu lopăţica de 
lemn, gustă, dădu din cap mulţumit şi zise, apuncând-o spre 
Dunărea mică: 

— Mă duc s-arunc un maldăr de stuf în luntrea noastră. 
Cine ştie, poate bunicul o să vrea să iasă la pescuit la 
noapte. 

— Ia te uită ce băiat vrednic, făcu mamaia Iasica, nu-i a 
bună cu tine! 

George trecu în livadă, dar nu mai făcu un singur pas 
spre gârlă; furişându-se pe sub gard, ieşi în drum prin 
colţul ăla umbrit de pruni tineri, unde prinsese, astă iarnă, 
un iepure şi se strecură în casă prin uşa din faţă. În tindă 
mirosea a busuioc şi a caise uscate. Potrivi scara ce gura 
podului şi se căţără cu îndemânare spre lumea de borangic 
în care avea să înveselească un flaming de purpură. Sus, 
încremeni. În pod, mângâiat de razele soarelui, dormea 
somn leneş un pui de leu. 

„Va trebui să mă lupt cu el”, îşi spuse băiatul şi încleştă 
mâna pe briceag, hotărât să-i sară în spinare şi să-i ia 
beregata. Încet, cu paşi veninoşi, ca şi cum ar fi călcat prin 
zodii strâmbe, se apropie de puiul de leu. Acesta, simţindu- 
1, se întinse, plimbându-şi mustăţile şi desfăşurând o coadă 
lungă şi subţire şi în clipa aia George descoperi că puiul de 
leu era motanul Cosi al mamei Tudora, venit să bată 
vânătoare de şoareci în podul casei lor. „Camforu' mă-ti de 
vânt năuc”, înjură băiatul, repetând vorbele bunicului, când 
ieşea la pescuit şi se stârnea din senin vânt neprielnic, te 
spânzur, măi Cosi, de bagdadie şi-aduc în leasa de porumb 
sub căciuli de şoricei ca să joace pe călcâie, fericiţi, în 


vreme ce tu-ţi dai duhul”. Se bucură de idee ca de-un ospăț 
cu mere coapte-n cuptor. Şi, totuşi, n-o duse la capăt, înhăţă 
motanul de ceafa şi-l azvârli afară într-o răsuflătoare a 
podului. Motanul se izbi de-o cucuvea, ghemuită sub 
sprânceana de lemn de care atârnau nişte struguri puşi la 
păstrare pentru iarnă şi zburară împreună pe acoperişul de 
tablă. Jos, în curte, mamaia Tasica-şi făcu cruce, speriată. 
Bine i-ar fi prins să se afle bătrânul acasă, cu puşca lui cu 
două ţevi. 

În pod, George desfăcu lada cu colţare de fier şi tăie din 
trâmba de borangic o fâşie cam cât un ştergar de mare. Se 
mişca încet şi cu folos. La sfârşit, când închise capacul şi se 
aşeză pe el, ca să spargă două nuci rătăcite prin buzunare, 
nu se ştie cum îi veni în minte cuvântul rouruscă, auzit de la 
un moldovean care băuse nişte rachiu la ei. Rouruscă-i 
zicea omul ăla valului de iederă curgând pe perete, de la 
streaşină la temelia casei, rouruscă, zise acum, de trei ori la 
rând, George, şi dintr-odată, în pod, cobori un fagure de cer 
şi într-un colţ al lui o nuia plină cu stele vii, albastre şi mari 
cât prunele. Numai în vârful nuielii îmbobocise o stea ca o 
floare de mac, cupă roşie adunată pe-un ochi negru. „Ce 
semn o fi ăsta, se întreba, de noroc sau de nenoroc?”. 
Înhăţă nuiaua, cobori din pod şi-o apucă spre gârlă. La vad 
se întâlni cu o ceată de copii cu care se afla în război, dar 
ăia nu-l observară şi scăpă necotonogit. „Nuiaua, îşi spuse 
el, mă acoperă, e vrăjită”. Şi ca să se convingă de adevăr, 
azvârli cu un bulgăre în ceafa unui dintre duşmani. Ăla privi 
înjur aiurit, apoi se repezi cu pumnii în prietenii din jur, 
convins că ei l-au otânjit. George râse şi se sui în luntrea 
bunicului.  Asfinţitul stăruia violet în zarea câmpiei; 
deasupra bălții se învăluiau cârduri de rațe şi se iluminau 
miresme. Lovind rar cu vâslele, băiatul mână luntrea spre 
pământul fermecat. Stuful tămâia apele. Iar vântul, scornit 
în gropile malului de sub casa lor, umplea balta cu hohote 
de aur şi purpură. Rouruscă, spuse din nou George, şi în 
clipa următoare luntrea se izbi de-un grind pe care se aflau 


patru purcei mâncând peşte. Rupeau în colţi numai crapi 
burtoşi, bibani, lini, ştiucă. Unul singur mânca fructe 
sălbatice. Steaua din vârful nuielii sună ca un clopoțel şi toţi 
purceii se prefăcură în purcei de azur împietrit, iar peştii se 
reîntrunchipară în formele de-nceput şi lunecară în ape. 
Luntrea, cu nuiaua înfiptă în cheutoarea lanţului de pe 
prova, pluti pe cărarea deschisă în stuf, ocoli o insulă cu 
sălcii plângătoare, se strecură pe un canal strâns între două 
maluri de tufe de gherghini şi răzbi într-un luciu pe care se 
clădea înserarea. Valuri line, domolite de patima somnului 
sau a poveştilor. Sute de plauri se roteau ameţiţi în jurul 
buturugii în flăcări pe care trona un flaming, păzind inima 
pământului. Băiatul scoase pânza de borangic şi lovi cu 
vâsla în undă. Vâsla împietri. Şi din dedesubt izbucni un 
glas: „împărații tătarilor dorm în munţii Altai, pe ei îi cauţi, 
băiatule?”. „Dă drumu” vâslei, răspunse George, ca să nu te 
pocnesc peste botul ăla de vulpe puturoasă!”. Avea alături o 
nuia cu stele şi nu-i era frică de nimic. Dar în clipa 
următoare, flamingul ieşi de pe plaurul lui şi, călcând pe 
două panglici de flacără, pomi spre el. Băiatul, înfricoşat, se 
trase ca într-o groapă în fundul luntrii. Pasărea care 
păzeşte inima pământului se opri la doi paşi şi-i zise: 

— Eu ştiu cum te cheamă şi cine te-a trimis. Dar steaua 
ta te-a ursit să găseşti singur comoara pe care-o pofteşte şi 
mama Tudora. Vei da peste ea, după mulţi ani, într-o noapte 
de aprilie, când ai să arzi zahăr pe plită pentru o fată 
frumoasă. Va fi într-o noapte când apele Dunării, la Brăila, 
iau formă de amforă şi se adeveresc cu migdalii vântului 
amar. Toată lumea se va chinui să înţeleagă de unde curge 
atâta dragoste, atâta melancolie, atâta colţ de înjurătură 
neagră. Acum, în Vârful cu dor al apelor, acolo unde-şi 
scapără amnarul tristeţea, zidit de mâhnire şi din vuiet lung 
de plopi bătuţi cu umbră de păsări călătoare, trece, 
îmbrăcată-n ninsori amăgite, o sanie. Atunci, ape şi ploi se 
vor împleti într-o stare de maci şi o stare de clopot 
îngânându-se cu izvoarele austrului. Şi-n rama ferestrei, 


bogat de singurătate, o să spui: sărutări de mâini prea 
frumoasei sălcii, să nu mă spuneţi privighetorilor c-am 
adormit cu tâmpla sprijinită-n lună. Ţine minte, George: 
începutul din sânge se numeşte aprilie; gâlgâie mirarea sub 
drum deschis prin mărăcini; se-afundă-n neamul măceşilor, 
adică din neam în neam de floare, pasărea dulcilor iubiri; 
plouă cu lotuşi; vin din ocoale de cositor numai clipe fără de 
egal; inima se zbate ca perechea sitarului împuşcat, azi în 
zori, de bunicul tău; curcubeul frânge stânjenei. 

— Dar mie mi-e frică să mă scald, primăvara, întâmpină 
George. Un prost a făcut-o, i s-au aprins plămânii şi l-a luat 
benga, cum zice mama Tudora. 

— Ei, tu atunci o să umbli atârnat de-un fluture. 

— Când mă atârn de fulgi de zăpadă, mă gândesc cum i- 
au furat caii bunicului la prima ninsoare. 

— În acel aprilie, o să te înalţi ca-n dimineaţa când aţi 
furat caii ălora de-au furat caii bunicului. 

— Te cred, pentru că, primăvara, eu mă simt vrednic de 
dat în păsări, în tufe de cătină, în pelin nou. Păcat că n-o să 
fie şi frate-miu Petruş aici, el e, acum, la liceu. 

— Înfige vâsla-n val, c-am desferecat-o de blesteme. 

Zicând flamingul se întoarse pe plaurul lui şi numaidecât 
se înălţă un porumbel roşu care se năpusti în pieptul 
băiatului şi se schimbă într-un semn ce închipuie zborul. Se 
minună şi se întoarse acasă. 

Dimineaţa, dând să plece la pescuit, bunicul găsi in 
fundul luntrei un cuib scris cu numele George: litere mici, 
subţiri, o boare de argint. Iar vâslele atârnau cu mânerele 
legate într-o nuia plină de muguri oacheşi. 

— O să fie toamnă lungă pe pământul ăsta fermecat, zise 
bunicul, privind răchitele care scuturau în Dunărea mică 
picături de soare, ca să îndulcească eternitatea. 


ARBORI DE PELIN 


Cărau pepeni din câmp, cu căruţa, până la capul podului 
de peste Buzău, unde venea să-i încarce un camion din 
Brăila şi să-i ducă la vânzare în Transilvania. Şoferul, fiind 
plătit la tonă/kilometru numai pe şosea asfaltată, refuza să 
intre şi pe drumurile de pământ. Era în zori. Convoiul, 
alcătuit din cinci căruţe, se mişca încet pe mirişte, de-a 
lungul bostanei, oprindu-se în dreptul movilelor de pepeni 
culeşi pe rouă. La fiecare căruţă lucrau doi oameni: unul 
apuca pepenii din grămadă şi-i azvârlea prin aer, aparent 
fără efort şi descriind un arc suplu, altul îi prindea, tipărind 
un şir de mişcări la fel de ordonate, şi-i rânduia în coşul 
căraţii. 

La a treia căruţă munceau Vasile Dumitrescu şi 
Gheorghică Şerban. Lungit pe doi snopi de ovăz scuturaţi, 
Traian, băiatul lui Vasile Dumitrescu, cu trupul înviorat de 
somn, sta tolănit ca într-un nor de vrajă, aşteptând clipa 
când taică-su şi nea Gheorghică vor face zob un pepene, din 
neatenţie, ca să le strige: aveţi grijă, domnule, cum degajaţi 
terenul! Cei doi, însă, nu greşeau. Traian îngusta ochii şi se 
întreba cu ce seamănă munca lor? „Păi, şi zise, nea 
Gheorghică, slab şi uscat cum e, tot înălța ulcioarele de fum 
şi tata-i descumpănit că nu-s pline cu vin. Cine cunoaşte la 
pepeni buni, atunci când îi spintecă cu briceagul, se bucură 
ca şi cum ar deschide o ladă de zestre”. Simţi cum vântul 
subţire, ridicat mai adineauri de pe Balta Albă, căzuse la 
pământ. Dispărând, vântul rostea uitarea: „hai, scoateţi-vă 
din minte ploaia de azinoapte, căci a fost scurtă, ia, acolo, o 
răpăială de-un sfert de ceas, foarte bună pentru somn”... cu 
burta plină de basme şi mohorul atârnând de ape 
proaspete, câmpia se lumina galben în preajma lanurilor de 
floarea-soarelui. 

— 'Traiane, îl strigă taică-su, hai, sus în căruţă, c-o luăm 
din loc. Sau n-ai chef să mergi? Dacă vrei să mai dormi, te 
luăm la al doilea transport. 

— Sunt gata, răspunse băiatul, căscând şi o luă agale 
spre căruţă. 


Când urcă în coşul ei, deasupra pepenilor, Vasile 
Dumitrescu îi zise, puţin dispreţuitor: 

— Te mişti de parcă-ai avea oase-n burtă. De ce naiba 
târăşti picioarele goale pe mirişti şi-ţi ţii tenişii atârnaţi de 
umăr? Eu, când eram soldat la Buzău, flotila 3 informaţii, 
pădurea de frasin, dădeam trenului avans, la ieşirea din 
gară, o sută de metri şi până-n trei sute de metri-l 
prindeam din urmă. 

Traian zâmbi, neîncrezător: „asta numai un lup ar putea 
s-o facă sau un cerb”. 

Vasile Dumitrescu, gras şi impulsiv, dar în fond om 
cumsecade, îşi născocea, uneori, merite alături cu firea şi 
înfăţişarea lui. Traian călcase miriştea cu picioarele goale 
anume ca să se înţepe la tălpi în cotoarele de pălămidă sau 
de stuf rămase după coasa orzului şi să se înfurie. „Dacă-mi 
dă sângele-n talpă, îl snopesc în bătăi pe Savu Ionescu... 
Ieri s-a plimbat cu Oprina pe baltă, în luntre; la noapte îi 
înec luntrea la mijlocul apelor”, hotărî el, privind spre 
căruţa din fruntea convoiului, condusă de tatăl fetei. Traian 
îi scrisese Oprinei: „înviază fluturii de seara, în rochii 
spaniole, un vis nespus de drag, vino sub nucul lui moş 
Neacşu”. Îi trimisese biletul prin om sigur, o aşteptase, şi 
când colo, Oprina plecase pe baltă cu Savu lonescu. „O să 
te pun la casne, Savule! Intrăm sub podul de peste Buzău, 
unde-i umbra deasă şi răcoare, acolo o să vorbim noi doi... 
Sunt om civilizat, o să zici, nu mă bat... Nici eu n-aş avea 
nevoie să sar la bătaie, trebuie să fiu împotriva bătăii, 
fireşte, dar câteodată, n-ai încotro, eşti obligat să faci 
tărăboi şi să stâlceşti cu pumnul o mutră nesuferită, să 
spargi şi să turteşti un nas obraznic. Mai cu seamă când un 
fals prieten îi scrie Oprinei nerozii de soiul: când te văd, mă 
simt ca un balcon îngropat în acoperiş însorit, când eşti 
departe, un păcat adolescentin îmi tremură în fundul 
sufletului”. Unul din noi doi o să dea de dracu! 

— Prumos mai miroase pelinul, dimineaţa, zise nea 
Gheorghică. Sari jos, Traiane, rupe două smocuri şi pune-le 


în urechea cailor. 

— Mie, uneori, când rup iarbă, se destăinui Vasile 
Dumitrescu, îmi pare rău că nu sunt cal. Cât de fraged sună 
iarba plină de rouă când o rupi. Zău c-ar merita, aşa, un 
ceas, în nopţile de vară, să fim cai. 

„Eu aş vrea să fiu câine”, mestecă Traian, neauzit. Ochii i 
se opriră pe cei doi copii cocoţaţi pe grămada de pepeni din 
căruţa din faţă. Aveau în jur de şase ani şi purtau amândoi 
bluze cu smocuri de cireşe imprimate. 

— Fraţilor, râse Traian, aţi mâncat frunzele şi-aţi păstrat 
cireşele? 

Cei doi se înfundară sub păturile cailor, unde ţineau 
ascunsă o căciulă cu prune. Cel din stânga îşi adunase 
picioarele la piept, cel din dreapta, mai leneş, le lăsase 
dezvelite, adia o boare de zâne, copilul mişca din degete 
fericit, şi Traian începu, în joacă, să scrie c-o crenguţă de 
pelin pe tălpile pătrunse de seva ierburilor din câmpie 
numele duşmanului său. 

— Dacă mă gâdili, pân-adorm, zise copilul, înălţând un 
pic capul, la prânz ţi-aduc un sân de pere văratice. 

— Vino, moş Ene şi sărută gene, rosti Traian, făcând 
rotocoale pe tălpile copilului cu crenguţa de pelin... Cum te 
cheamă? 

— Jenei Jarca... 

„Genele lui Jenei Jarca, pe care l-am prins, în vacanţa de 
iarnă, răsucind ţigări groase din foi de tutun, cu care să 
momească gâştele, neştiind că ele nu fumează, ca să le 
smulgă câte-o pană, pentru Savu Ionescu, iar, la rândul lui, 
Savu să treacă prin stuful bălții, speriind graurii şi speriind 
apoi şi vrăbiile de sub streaşină unei case cu obloane mereu 
închise, să i le dăruiască Oprinei şi ea să întingă una în 
cerneală şi să scrie, de-a curmezişul biletul pe care i l— am 
trimis, imnul înfrângerii mele, tot de Savu gândit, nici o 
îndoială: Simt că desfrunzirea sentimentelor noastre 
seamănă cu desfolierea pădurilor. Sunt tristă, azi, la 
despărţire. 


Vor fi şi zile mai vesele, îţi promit eu, Jenele Jarca”. 

leşind de pe mirişte, căruțele se înşirară pe drumul din 
linia viilor. Aici, vântul nu se îngropa de tot în pământ. 
Păduceii, socul, boziile de pe margini, corzile de viţă de 
care strugurii, păstrând încă pe boabe picuri de ploaie, se 
clătinau uşor, legând temeiuri de suspiciune în lumea 
insectelor. Din sens opus se apropia o droşcă trasă de-un 
cal roib. În coşul de nuiele împletite, căruia i-ar fi stat bine 
plin cu fructe, îl zăriră pe tânărul învăţător Paraschiv 
Logofatu. Se ducea să vâneze, pe malul bălţii, soboli şi 
bizami. Arma, ruptă în două şi vârâtă în husă kaki, o ţinea 
pe genunchi, la butoniera tunicii verzi, descheiate, înfipsese 
un mac de grădină, roşu cu fulgerări albe. Încălecă malul cu 
cel două roţi din dreapta, salută, ridicând mâna stângă, în 
care nuiaua pentru pişcat calul se prelungea ca o antenă 
radio, descusu gura într-un zâmbet superior („sunt cel ce-şi 
moaie mâna în sfera patimilor şi-şi linge deştele cu 
bucurie”) şi desăvârşi trecerea aceea patetică, silind, când 
fu în dreptul lui Traian, roibul să se ridice trufaş în două 
picioare. 

— Ai de gând să te împuşti astăzi? În întrebă Traian, 
rânjind, fiindcă şi învățătorul îi dădea târcoale Oprinei. 
Curaj, câine de pripas! Îi juli el mândria. Apoi, căindu-şi 
soarta: „I-o fi promis blăni de vulpe şi ea, proasta, îi cântă 
romanțe”. Pe urmă îi ieşiră din minte şi droşca şi 
învățătorul. Sub salcâmii lui David Necula, tătarul Pamir, 
angajat la herghelia I.A.S. Făgădaru, bătea toba, în ritm 
sălbatic, pentru ca mânji să pornească în vadurile Buzăului, 
la adăpost. Timpanele tobei bubuiau asurzitor. În clipa 
următoare, de la un schit dinspre luncile care se pierd către 
Şiret şi Moldova, răspunseră, cântat, două clopote. 
Sunetele urcau viguros, ca nişte pui de uliu, la fel de 
mânioase şi de vinete. Lui Traian îi plăcea mai mult cântecul 
pe care-l îngânau clopotele, seara. Dimineaţa, tătarul 
Pamir, care amesteca în ceai bulgăraşi de seu de oaie, le 
trimitea în ruină, mândru, plin de fantasmele şi volubilitatea 


unor legi asfinţite, care îi încingeau inima, incapabil însă să 
le mistuie înţelesul. Dimineaţa rostea plin de dispreţ, la 
adresa clopotelor: „s-a-ntâlnit terchea-berchea cu treanca- 
fleanca! Plămânii unui om, ştiu bine doctorii treaba asta, 
dacă-i întinzi bine, pot acoperi un pogon de pământ; din 
plămânii clopotarului ăluia nenorocit, îl cunosc eu bine, n- 
ajungi să faci măcar o învelitoare pentru tobă”. 

— Mare puşlama, păgânul de tătar! Zise nea 
Gheorghică. Biruie clopotele. Meşter de capcane şi lanţuri, 
necredinciosul. (Muindu-se). Auzi, Vasile, am văzut, într-o 
toamnă, o fată de tătar culegând struguri, pe dealurile 
Dobrogei. O fac din ochi şi-acum şi niciodată n-am să pot s-o 
uit. Îţi fura minţile de frumoasă ce era. O priveam năuc, şi 
ea râdea, întruna. Dinţi de zăpadă şi nişte ochi! Nu, n-am 
mai văzut la nici o femeie ochi ca ăia în care să te-neci şi să- 
ţi pară bine că mori. Când sunt vesel, vreau să râd ca ea. 
Nu pot. Pentru că-s bleg şi n-am îndrăznit s-o ating cu 
mâna. Mi-a fost frică. Suntem proşti, când o fată râde 
nepotolit ni se pare că-şi bate joc, că ne umileşte. Acum, 
cine să mai râdă pentru noi, să ne furnice sufletul?! L-am 
dus cofa cu struguri până la butoaiele în care-i zdrobeau să 
facă must. De o sută de ori. Eram militar şi, dac-ar fi vrut 
ea, dezertam. Află, cumnate Vasile, că pe umărul drept simt 
şi-acum apăsându-mă fundul cofiţei ăleia. La umărul ăsta 
drept e umăr tătăresc. Ce-om fi avut noi, Vasile, cu tătarii, 
în vechime? 

— Ei cu noi! Invers curge povestea. 

— Măi, ce ochi negri!... Ce sprâncene bogate! Şi purta, 
dacă vrei să mă crezi, broboadă de borangic. 

— Nea Gheorghică, îndrăzni Traian, ştii ce-am auzit eu? 

— Ia uite-l, trage cu urechea la oamenii în vârstă! Ce-ai 
auzit? 

— Am auzit că, la tătari, cea mai bună mâncare e buza 
de mânz tocată şi tăvălită prin usturoi sălbatic. 

— Ai gustat tu din mâncarea aia? 

— Nu. 


— Atunci de ce vorbeşti fără socoteală?! 

Simulând c-ar vrea să-l pedepsească, Vasile Dumitrescu 
trosni din bici peste capul lui Traian. 

Băiatul tresări, speriat. Dar se stăpâni, silindu-se să pară 
nepăsător. Arătă spre un vițel din câmpul de mohor şi zise: 

— Mama lui, ce sănătos mănâncă! 

Între timp, în chiliile cerului, logica nopţii se rupse, 
făcând loc unui răsărit de soare neverosimil. Urmărind 
succesiunea lentă a culorilor, portocaliu, liliachiu, roşu 
însângerat, Traian Dumitrescu simţi că e chemat să ia în 
primire, ca proprietate personală, şi răsăritul soarelui şi 
generozitatea zilei de vară, pe care să nu le cedeze până la 
apariţia stelelor. „Deschideţi porţile de lemn, îi venea să 
strige. Care porţi? Şi cine să iasă din ele?”. Deocamdată, 
Dumnezeu care, asemeni unui profesor de geografie, ţinuse 
strânsă sul în mână harta zilei, dădea drumul hărţii să se 
desfăşoare şi să acopere tabla neagră, a clasei, a lumii, şi 
luna nu mai fu stăpână nicăieri pe ea, ci numai în tipsiile, în 
petalele lanurilor de floarea-soarelui; o mie de indicii 
rotunjeau cuvântul bucurie, nu cuvântul, nu, nu, poleiul 
unei minuni aşezându-se în caliciul florilor; minunea se 
petrecea producând odihnă limpede în ierburi şi din 
ierburi, pe buzele oamenilor: „apucaţi paharul cel mare şi 
sorbiţi lung şi păstraţi înapoia frunţii toată întinderea verii”. 
Sonoritatea limpede a faraoancelor, sunând la roţile 
căruţelor, curgea ca un râu spre toate zările; sforăitul 
cailor; o tuse; strănutul unei vulpi şi norii ca trupul unor 
vulpi jupuite de Paraschiv Logofatu; un strigăt în grădinile 
de zarzavat: desfundaţi canalele, mă; vântul... baba Leanca- 
nebuna, trecând prin pogoanele de grâu de sămânță, cu 
părul alb despletit şi cu o lumânare de negară şi păstăile de 
măzăriche (dar nu putea fi adevărat, sau putea?). Răsăritul, 
evoluând cu epilogul său de mari depărtate, înălţare şi 
moarte, pieire şi izbândă, se risipea încet. Dârele de 
întuneric luau foc albastru. Din turnuri de val, rostogolindu- 
se de dincolo de închipuirea vie, de dincolo de orizont, care 


în câmpia Brăilei e doar un pretext de exaltare, urcau 
mereu alte pânze-n răspândiri albastre. „Luat în parte, se 
gândi Traian Dumitrescu, nici un lucru nu are prea multă 
însemnătate, în faptul dimineţii, însă, toate la un loc 
alcătuiesc prietenia lungilor zile de vară”. Sfâşiat ca de 
arşiţă de izvoarele cerului orbitelor de albastru, Traian îşi 
zise că intensitatea albastră, prin care te-aşteptai să s-arate 
o corabie („una care cumpără pepeni”) nu poate fi altceva 
decât Dumnezeu în stare topită. În cazul c-ar exista o 
asemenea apă pe Pământ, lumea ar intra în ea şi ar trece 
pe dedesubt, de la un mal la altul, ţinând ochii deschişi. De 
bună seamă, peştii din ea ştiu să ghicească în palmă, algele 
respiră fluturi de seară în rochii spaniole... 

— Ptruuu? Opriţi. Ho, talane, lăstar de cutră, lasă-mă să- 
ţi scot căpiţeaua. 

— Măi, câte muşte pe rana din greabănul lui, săracul! 
Unge-i rana cu nişte creolină. Sau cu păcură. 

Convoiul oprise la fântâna lui Ilie Ţigănuş să adape caii. 
Oamenii aprinseseră ţigări. Din Roşioru, tatăl Oprinei, 
scund, negricios, cu umerii laţi, faţa rotundă, lacomă de 
petreceri, aduse de la căruţa lui şi pusese la bătaie un căuş 
de vişine. În curtea lui vişinii scânteiau de rod până toamna 
târziu. Traian luă cu pumnul şi, sprijinindu-se de scoarţa 
căruţii lor, spărgea fructele acrişoare în cerul gurii. În faţa 
stânii din marginea izlazului, de la care venea miros de tizic 
ars, bălegar şi brânză adunată în scoarță de brad („ăştia au 
neamuri în munţii Râmnicului”), nişte copii îngropaseră 
câinii în nisip şi-i întărâtau, întinzând spre boturile lor 
negre şi trăgându-l numaidecât înapoi, un iepure prins pe 
răzoare. O fetiţă călare pe-un berbec, cu palmele încleştate 
pe coamele lui ca pe ghidonul bicicletei, încercă, ţipând 
gâlgâit, să trezească din amorţeală un măgăruş fumegând 
nevinovăția posomorâtă, încremenire nepăsătoare, 
indiferenţă strâmbă. „Degeaba te zbaţi, îi zise-n gând 
Traian, orice măgar e nătângul domn din apa morţilor ieşit, 
vasalul bâtei şi frate geamăn cu Savu Ionescu”. 


Deodată îl pătrunse glasul adânc al lui din Roşioru. 

— Nu, fraţilor, eu cunosc mai bine decât voi ce-i Delta 
Dunării, zicea tatăl Oprinei. Tu, Gheorghică Şerban, spui că 
la poligonul de tragere de la Capul Midia soldaţii împuşcau 
delfini. Soldatul prăpădeşte tot ce-atinge, asta-i meseria lui 
blestemată. Doar el, din frica noastră a civililor, trăieşte. Pe 
frica noastră se bizuie meseria lui. 

— Ti împuşcau din greşeală. Apoi îi îngropau adânc în 
nisip, să nu se-mpută plaja. Dar noaptea-i dezgropau unii şi 
le smulgeau dinţii din falcă, nişte ăia mici, ascuţiţi, să facă 
din ei coliere pentru muieri. Am văzut pe-acolo şi grămezi 
de scoici cât gorganele. 

— N-ai văzut nimic dacă n-ai văzut sutien cu perle. Dar 
Roşioru refuza, dispreţuitor, informaţiile scheletice ale lui 
Gheorghică Şerban. Trebuie să te duci pe la lacul Sinoe, 
unde se strecoară el în mare, la Periboina, ca să vezi, nu 
grămezi, cu munţi de scoici. Acolo vin să moară, nu se ştie 
de ce, scoicile de neam japonez. Uriaşe. Lucesc în soare ca 
nişte cetăţi de oase. Eu cunosc Delta bine. Din golful 
Gloloviţa, de la Jurilovca şi până-n lacul Musura, dincolo de 
Sulina. Am un văr, într-un sat, pe un grind. Dacă-i furi cuiva 
luntrea, acolo, e moarte de om. Vărul meu a pierdut o 
singură dată o luntre, adică o mahună. Cine credeţi că i-a 
luat-o? Un roi de țânțari. În mahună era o doamnă de la 
Bucureşti, făcea baie în apa limpede, scoasă de pe fundul 
Dunării cu găleata. Vezi, ea nu ştia să-noate. Ţânţarii au 
împins-o până la un ostrov pierdut între trestii şi i-au supt 
tot sângele, un ospăț pe cinste. Acum două săptămâni am 
fost la văr-meu, şi-a măritat fata. La masă, carne de 
căprioară, fugărită de lupi. De unde? Îl întreb. Păi, zice, o 
căprioară fugărită de lupi a sărit în mahalaua mea, ca să se 
salveze, dar şi-a rupt toate oasele. A fost o nuntă ca-n 
poveşti. Asemenea nuntă am să trântesc eu în sat la noi, 
când mi-oi mărita fata. 

— Nu-i prea devreme să te gândeşti la nuntă? Fata... 


— Ehe, fata a trecut într-a douăşpea. Într-un an, adică la 
toamna ailaltă, gata, o mărit. Dac-o ţii prea mult în casă, 
fata rupe malul. Ştii ce obicei frumos au în satul ăla de pe 
grind? În ziua nunţii o suie pe mireasă într-o lectică, adică 
într-un pat de baldachin şi opt flăcăi poartă lectica prin sat 
pe umeri. Pe lectică, un cocoş cu aripile desfăcute, semn că 
tinereţea fetei a trecut... 

Când porniră din nou la drum, Traian se instală în 
căruţă, cu picioarele atârnând peste fundătoare. În timp ce 
soarele, îndemânatec şi cu experienţă, urca dogorind pe 
cer, în sufletul băiatului se prelingea o tristeţe lăcrimată, 
între hotarele căreia însă durerea nu-şi lăsa spinii întru 
ucenicie. Cu umerii parcă dintr-odată mai înguşti, cu părul 
negru, tuns şi ameţit cu pieptenele să crească în vârtejuri, 
Traian înghiţea otrava predestinată inconştienţei, adică 
vârstei de şaisprezece-şaptisprezece ani. „Dac-aş fi avut 
acum nouăşpe sau douj de ani, fiindcă ştiu, sunt ursit să 
iubesc doar o singură dată în viaţă, iar toamna ailaltă încă 
nu voi fi împlinit optşpe şi voi fi numai într-a douşpea!”... Nu 
isprăvi. Într-un crâng de plopi, lângă dunele de nisip 
înaintând dinspre baltă în câmpie, zări, lunecând, silueta 
unei fete. Purtând o rochie roşie, cu guler galben, ea se 
furişă ca o umbră întremându-se din trecerea fulgurantă a 
unui nor prin faţa soarelui, în desişul de mlajă, care-o şi 
înghiţi, lăsând să plutească, ici şi colo, peste coama valurilor 
de nuiele o fâlfâire portocalie. „Oprina!” îşi zise Traian, însă 
fata dispăruse, lăsându-i pe retină doar o dungă de galben 
clorotic, galbenul crinului de policioară, rupt şi uitat sub o 
lampă aprinsă. 

La prima casă din sat, geamlăc legat cu plumb, scară 
exterioară de lemn vopsit albastru ducând în pridvor, 
Tudora Lupaşcu, sora lui Vasile, le ieşi în faţă, pe buza 
şanţului în care ploaia aşternuse polog de mere şi caise din 
pomii ce mărgineau curtea şi, frecându-şi mâinile, dădu 
drumu unui potop de cuvinte, care-i săreau de pe buzele 


mult prea subţiri pentru faţa lătăreaţă, ca boabele de 
porumb pe o plită încinsă: 

— Frate Vasile şi cumnate Gheorghică, opriţi niţel căruţa 
şi intraţi în curte să vedeţi ce nici prin cap nu v-a trăsnit de 
când sunteţi pe faţa pământului! 

„Bunicul”, tresări, înfiorat băiatul. Şi alunecă din căruţă 
cu mişcări fluide. 

Bătrânul Marin Dumitrescu, în cămaşă albă de bumbac, 
cu pantaloni de în şi pălărie de pai de orez, şedea pe un colţ 
al ulucului de zdrobit strugurii rezemat de peretele 
bucătăriei de vară şi prefira între degetele noduroase un şir 
de mătănii de chihlimbar. Cu bărbia în piept, pielea feţei 
căzută şi moleşită, asculta, căznindu-se să se înfurie şi 
neizbutind, cum Tudora îl pâra fiului Vasile şi ginerelui 
Gheorghică, opriţi la piciorul scării albastre, că, pentru a 
treia oară în vara asta („a doua”, numără, drept, în gândul 
lui bătrânul) şi-a cheltuit pensia de cantonier ca să-i 
cumpere babei Codina ca-ra-me-le, bom-boa-neee, lan-ter- 
nă, ţuică în-dul-ci-tăă, şter-ga-re de moar-tec... 

— Iar acum vrea să se mute la ea. L-am prins când îşi 
strângea lucrurile. 

Tudora intră în bucătărie şi se întoarse cu două 
geamantane din pai de orez, de o seamă cu pălăria 
bătrânului. 

— Te poticneşti, tată, improviză Dumitrescu o dojană. 

— Spune-i soră-tii să tacă, îmi sparge urechile. 

— Te poticneşti rău de tot. 

— Nu acum, în tinereţe m-am poticnit. O iubeam pe 
Codina şi m-am însurat cu Smaranda, Codina n-avea 
pământ. 

— Ţi s-au dogit creierii, se răsti Tudora Lupaşcu. 

— Tudora, se rugă, nea Gheorghică, stai niţel... 

— Când m-am întors din primul război mondial, zise 
bătrânul, se jucau aici, în poarta casei, vreo cinşpe copii. Nu 
intra, zise Smaranda, uită-te la ăştia şi arată-l pe-al tău, 
care s-a născut după ce-ai plecat pe front. Mă uit roată şi 


zic: fata asta, şi-o scot din cerc pe Tudora. Poate c-ar fi 
trebuit să arăt cu deştul pe altcineva. 

— Tată, reluă Vasile Dumitrescu, dacă nu vii iar la mintea 
proaspătă... 

— Te punem în lanţuri, completă femeia. 

— Doamne, gemu bătrânul, ce ostenit sunt! Ce ostenit... 
Ce ostenit... 

— Traiane, zise Gheorghică Şerban, adu-i doi pepeni. l-ai 
mai de la fundul căruţii, să fie reci. (Şi continuă, înapoindu- 
se în drum cu Vasile Dumitrescu). Ce repede l-ai înfrânt. Nu 
ţi se pare ciudat? 

— Dragostea, răspunse Vasile Dumitrescu, e o taină 
mare numai la tinereţe... 

Rămas în curtea 'Tudorei Lupaşcu, Traian se simţi dintr- 
odată răpus de căldura zilei, epuizată de înţelesuri. Puse 
pepenii, câte unul, fără gânduri compensatorii, pace, 
bucurie, îngăduinţă, (mai apoi se mirase şi el de ce 
procedase astfel!?) pe geamantanele de pai de orez şi urcă 
pe scară, oprindu-se în dreptul mezaninului. În petecul de 
vie din jurul casei, mişcată de boarea subţire a dimineţii, o 
elice-şi izbea paletele de lemn de o tablă atârnată pe o 
grindă deasupra ei, şi izgonea graurii. 

— Cine seamănă zgomote, vara, are vin cât îi trebuie, 
iarna. 

Bunicul urcase lângă Traian. Se luară de mână şi se 
aşezară pe aceeaşi treaptă. Ziua de iulie, ca zvâcnire 
prelungă a eternității, trăia răspândită în miresme, toate 
suprapuse în plan orizontal: caprifoiul tămâios, mohorul 
amar, iarba neagră cu duh de arşiţă, rotunjoara cu arome 
de lămâie, iasomia adâncind simţurile cu irealitatea 
desăvârşită, cu gesticulaţia fluturilor albi, roşii, liliachii, toţi 
în rochii spaniole. Cei doi şedeau tăcuţi, cu spatele la lume. 
Cu privirea visătoare pierdută-n spaţii imense, şi erau 
singurele tipsii din toate lanurile de floarea-soarelui 
acoperind câmpia Brăilei, cu frunza înălţată nu spre discul 
luminos, din mijlocul bolţii, ci întoarse spre locul unde el 


avea să asfinţească, spre depărtări vlăguite de disperări şi 
suferinţă. Pentru că, iată ce gândi Traian Dumitrescu: „noi 
amândoi suntem, în toată câmpia asta de necuprins, două 
fiinţe neprotejate de timp la clipa potrivită; suntem doi 
arbori de pelin scuturaţi, doi arbori pitici şi amari, dar are 
rost? Nu, n-are nici-un rost; nici-un rost, pelinul doarme, 
pelinul tânăr, pelinul, pelinul peste zare...” 


ROUĂ PENTRU SĂNII 


Pentru că, ieri, am scăpătat într-o copcă a Dunării, şi m- 
am întors acasă cu hainele atârnând sloi pe mine, astăzi n- 
am voie să părăsesc odaia, stau şi sparg cu ochii 
duşumelele, poate-oi da de cepul ăla ascuns pe care, 
trăgându-l afară, laşi să pătrundă-n casă o bărcuţă de 
aramă şi o vâslă mică de argint. Bunica Trufaşiţa, cocoţată- 
n vârful patului, caută să afle-n bobi ce soartă-l pândeşte 
pe tata, plecat de cu noapte la Brăila, în interes de serviciu 
(tata e contabil), mama visează peste o pagină de revistă 
înfăţişând două mori de vânt din Dobrogea, iar Zinca, 
nevasta lui frate-miu George şi învăţătoarea mea, gătită cu 
un cojocel de Bucovina, mănâncă bucăţi de fagure, 
mestecând tacticos, parc-ar plimba prin gură mană 
cerească. Ştiu ce-i cu ea: vrea să-mi 
Facă poftă, să-i cer să-mi dea şi mie, ea să-mi dea şi eu s-o 
iert pentru zilele când vine-acasă, spunând: Filip cel oacheş 
iar a luat-o razna, azi ne-a plasat la toţi învățătorii câte-o 
bufniţă-n sertarul catedrei. Vai de sufletul lui George câte-o 
să tragă cu ea! Peste vreun an, cel mult doi, parcă-l aud 
plângându-şi viaţa: iarnă grea, femeie rea, soba scoate fum, 
în pod face opturi ştreangul. Aşa că n-am nevoie de mierea 
ei, ceea ce mi-ar trebui mie acum sunt patru puiandri de 
lup pe care să-i înham la sanie şi să ies, tras de ei, la 
fântâni, când se-aduc caii la adăpat. Aud nechezăturile 


cailor şi urletele flăcăilor, năvălindu-mi în urechi, lupii 
muşcă... Dar mă opresc lângă prag şi-n odaie intră bunicul 
Tanislav, care-i agronom la pensie. Strângând în dinţi pipa 
îndopată cu tutun olandez, azvârle nimănui şi tuturor: 

— Afurisită vreme, îţi bagă boala-n oase. 

— Nu cumva stă să ningă din nou? întreb eu cu 
răsuflarea tăiată. 

— Încă nu, dar când te uiţi în crivăţ, vine mărunt la 
coada ochiului. Mâine o să fi lumea ta. 

— Ehe, zic, înseamnă că ţigăncile din Pitulaţi şi-au dat 
ţâţele să le sugă berbecii. 

Jart! 

Trufaşiţa m-a plesnit. Bulboana aia de came grasă 
revărsată peste un pogon de mătrăgună. Se cunoaşte după 
mirosul săpunului. Trufaşiţa se spală numai cu lacrimă de 
tămâioară şi când dă, usucă, zvântă, sleieşte, bagă miriştea 
sub brazdă. Cred că-n clipa asta am un bot de biban prins 
în undiţă. Dar nu mă tăvălesc în saramura unui geamăt, nu-i 
fac eu bucuria asta, o să mă frec c-o nucă de trandafir şi-o 
să-mi treacă. Deci împrumut o mutră fericită. Sunt fericit că 
şi inima Trufaşiţei, care tânjea după răzbunare, fiindcă-am 
făcut-o pe surdul când m-a rugat, ieri, să dau o fugă până-n 
marginea ailaltă a satului şi să-i aduc ochelarii uitaţi la 
doamna căpitan Zamfir, pluteşte acum învelită în ştergar de 
in prin ostroave de biserici. 

Dar nu pot să nu observ cu mâhnire şi c-un pic de 
deznădejde că nimeni nu se ridică în apărarea celor 
obijduiţi: mama, care-i în păducel topindu-se în cearcănele 
stepei, îşi spune, mai mult ca sigur, că ceea ce-a auzit n-a 
fost decât o bufnitură de vânt în apele morilor, fiindcă 
socoteşte că cele două scatoalce reprezintă preţul minimal 
pentru farfuria ornamentală care i-a dispărut de pe 
peretele odăii (pesemne că ea gândeşte că poţi căra iedului 
din staul boabe de mei pe muchia satârului!), iar bunicul 
Tanislav, cu faţa roşie şi vânătă, în cizme lungi şi noi şi 
purtând un costum de catifea, priveşte în grădină, n-a 


văzut, n-a auzit, petecul de grâu verde aburind ca norocul 
pământului de sub zăpadă. in la el, fiindcă, vreme de două 
săptămâni, s-a jucat strâmb cu dalta pe fruntea dulapului, 
dând la iveală nişte struguri de lemn pe care, când ii bate 
luna prin geam, îţi vine să te scoli şi să-i mănânci, dar 
pentru că-i e teamă să-mi ia partea în faţa Trufaşiţei, n-o să- 
l ajut în veci să găsească ascunzătoarea greierului care nu îl 
lasă să doarmă. Nu e bine să faci bine omului! Astă toamnă, 
combinând nişte culori ca să fac un basm, am descoperit că 
nimic nu odihneşte ochiul mai înalt decât nişte piersici 
răspândite pe-o fâşie de catifea albastră. Prin urmare, l-aş fi 
putut lăsa fără o mânecă de haină, şi el tace! Ba nu, ca să 
schimbe aerul ăla plesnind de ura mea scoate pipa din gură 
şi târăşte o şuviţă de fum pe sub nasul Zincăi. 

— Totul e închis astăzi, şi cerul şi inima Trufaşiţei şi gura 
Zincuţei şi Finlanda şi telepatia... 

Aiureli de oblon uitat deschis pe vreme de viscol. Sau 
ageamiu din tată-n fiu, cum spuneam noi când un pescar 
prins de furtună pe Dunăre nu se pricepea să-şi scoată 
barca la mal. 

Zinca surâde, parcă-o gâdilă la subţiori. E măruntă, ca 
prevestirea unui cântec, aş pune mâna-n foc că o tobă bate 
ritmul unui tangou în capul ei chiar şi când doarme, şi 
poartă trei şiruri de mărgele de chihlimbar. Soarbe fumul 
din pipa de porțelan şi deodată o văd cum păleşte, ochii i se 
lărgesc, sticloşi, buzele groase, se întind livide, gâtul i se 
înmoaie, ca frânt şi cade moale pe braţul scaunului, a 
leşinat. 

— Dumnezeule! Face bunicul, îngrozit şi scapă pipa din 
mână. 

— Dumnezeule! Strig şi eu, ai ucis-o! 

Cât ai clipi, se răstoarnă lumea. Mama zboară de la 
masă, ia tâmplele Zincăi în palme şi strigă să-i aducem oţet 
aromat. Trufaşiţa deschide fereastra spre fluviu şi strigă s- 
aruncăm zahăr pe plită. Alerg prin odăi ca mânat de la 
spate cu nuiaua şi pentru că nu vreau să moară Zinca, în 


timp ce gonesc, izbindu-mă mereu de bunicul Tanislav, care- 
a înţepenit în mijlocul odăii, ocărând întunericul olandez, 
mă jur să nu mai ologesc iepurii cu ciomagul şi să nu mai 
fur gutuile ascunse în sacul cu grâu din hambar. Spre-a 
întări legământul iau şi sărut mâna Trufaşiţei, uitând că 
leacul botului de biban crescut în urma scatoalcelor primite 
pe neaşteptate e o nucă de trandafir. Ea nu apreciază 
gestul, urlă după o toporişcă cu care să spargă nenorocita 
aia de pipă de porțelan şi face asta cu o furie crescândă, 
fiindc-a desluşit pe hainele bunicului Tanislav şi miros de 
scrumbie, pe care zadarnic încearcă el să-l alunge 
sfărâmând în mâini legătura de pelin mai adineauri vârâtă 
după icoană. 

În timp, însă, Zinca, în mâinile mamei şi-a revenit; 
suspinând cere apă. Bunicul Tanislav înnădeşte vorba cu 
voinţă moale, pătrunsă de supunere, despre un pepene cu 
codiţa ceruită şi miezul lui care trebuie să fie acum mai 
frumos decât un fazan. 

Stau şi mă minunez de bunicul Tanislav: cum de-a uitat 
că peştele rău nu se prinde cu obiceiuri dulci!? În loc să 
facă un pas şi să dispară prin uşa deschisă izbăvitor, el 
cotrobăie în capcanele celui mai arţăgos vânător şi 
nimereşte cu mâna drept în gura lupului. 

— Ce te uiţi la mine ca un golan de răţoi căzut din cârd? 
leşi afară! 

La strigătul Trufaşiţei, malul Dunării se îmbolnăveşte cu 
moartea şi două râuri de clopote hodorogesc prin zăpadă. 
Dacă tata ar fi acasă, ar spune: Pustiu. Albatroşii. Nisip. 
Mersi, mamaie. În locul tatei am rămas eu, şi nu ştiu de ce, 
poate pentru că mă mâncă pielea, cuget cu glas tare: 

— Degeaba baţi pisica-n casă dacă nu-i buşeşti una-n 
fund şi când iese pe uşă. 

Trufaşiţa dă să-mi spargă-n cap pipa de porțelan, dar 
încremeneşte cu mâna-n sus, fiindcă la spatele ei Zinca a 
rostit, uimită: 

— Mamă, a mişcat! Mă loveşte cu picioruşele. 


Pe dată, mama şi Trufaşiţa o înconjoară, râzând, o 
sărută, o mângâie, o dezmiardă. Pe când femeile se 
ospătează cu farmecul vorbelor Zincăi, bunicul Tanislav ia 
uşor pipa abandonată de Trufaşiţa pe brâul sobei de 
teracotă, o strecoară în buzunar şi-mi arată cu mâna fumul 
urcând din hornul vecinilor. Fum negru de cărbune, se 
furişează în văzduh fără să se destrame, zvelt ca pisoiul 
meu Alfons, care mănâncă obleţii fără cap, exact cum face 
Trufăşiţa. 

În clipa asta, adus în căderea serii, în odaie intră frate- 
miu George. Înalt, puternic şi vesel ca un vânt tânăr şi 
zornăitor, mă apucă de după umeri şi-mi răsuceşte păru-n 
creştetul capului. 

— Ia spune-mi Filip cel oacheş când eşti pedepsit respiri 
de la Est spre Vest sau de la Nord spre Sud? 

„la să-mi ţin eu firea, hotărăsc, şi să-mi aleg cuvintele cu 

grijă”. 
— O să ne jucăm, frumos la vară, îl anunţ şi arăt spre Zinca. 
George se apropie de Zinca, o priveşte fix, înţelege, faţa i se 
Luminează, trupul i se clatină. Dacă cineva, acum, ar trage 
cu arma-n el, George ar ridica mâna blând şi-ar abate 
glonţul spre grindă. 

— Unde-ai umblat? Îl întreabă Zinca. 

— Am fost să văd câinii lui Tudor Paliu. 

George e veterinar: 

— Erau bolnavi? 

— Nu, sunt numai trişti. Tudor Paliu m-a chemat să le 
citesc în 
Ochi. 

— Ce-ai văzut în ei? 

— În ochii primului, l-am văzut pe părintele Vârtopeanu, 
bătându-se în harapnice cu călugărul ăla din Dobrogea pe 
care-l cheamă ori de câte ori se simte ispitit de diavol. 

— Erau băuţi? 

— Nu ştiu. Vinul nu se arată în ochii câinilor. Numai 
strugurii. 


— Da, aprobă Zinca, aşa este, câinii se prind în lanţuri 
doar la vie, niciodată la cramă. 

— În ochii celui de-al doilea am văzut-o pe colega ta 
Jenica şi pe bărbat-su Lucian. 

— Jenico, dă-mi o sută de lei să merg la bodegă. 

Jenica arunca grăunţe la găini: pui, pui, pui. 

— Jenico, dă-mi o sută de lei. 

Jenica mult mai apăsat: pui, pui, pui. 

— Jenico! 

— Pui, pui, pui. 

Lucian a înhăţat toporişca şi-a început să reteze capetele 
găinilor. Jenica a năvălit în casă şi s-a-ntors cu una, două, 
trei, patru sute de lei. 

— A mai fost şi al treilea câine? 

— Ultimul. În ochii ăstuia am văzut-o pe ţiganca lui 
Rudolf-moraru, discutând cu doctorul cel nou. 

— Eşti căsătorită? 

— Nu. 

— Atunci ai cui sunt copii? 

— Ai omului meu. 

— Şi ăla din burtă? 

— Tot al lui. 

— Mai ai şi alţii? 

— Mai am doi. 

— 'Tot ai lui? 

— Tot. 

— Lucrează? 

— Omu' meu? Da. E mecanic de moară. 

— Îţi dă leafa? 

— Toată. 

— Şi de ce nu vă căsătoriţi? 

— Dacă nu-mi e simpatic!... 

La cină, toţi ai casei primesc câte-un pahar cu vin roşu. 
Eu sunt sărit. Trufaşiţa susţine că pot să dorm foarte bine, 
bând doar apă din Dunăre. Inima ei duioasă! 


Ca să nu-i dau prilejul de-a-mi răsuci săgeata-n came, îmi 
potrivesc coatele pe masă şi bărbia-n pumn şi privesc cu 
destulă nepăsare fluturii ce prind chip pe buza paharului. 
lar când bunicul Tanislav iese pe verandă să-şi fumeze pipa 
plec după el. 

— Ninge, rosteşte bunicul Tanislav, simţindu-mă alături. 

— Altfel se spune. 

— Ei, cum altfel? 

— Cade rouă pentru sănii, aşa se spune. 

El râde mărunt şi slobozeşte trâmbe de fum. 

„De ce-o fi leşinat Zinca?! Mă întreb. Tutunul ăsta 
olandez miroase-al dracului de plăcut”. 


ALĂTURI SE JOACĂ BILIARD 


În braseria Riegler, situată la odihna drumului de urcă 
din Sinaia spre castelul Peleş, arhitectul George Filipescu, 
având în faţă un ceainic cu vin roşu fiert cu scorţişoară, îl 
aştepta pe bătrânul Artur Dragomir, vechi prieten al 
familiei, care, înghesuit de lipsuri, îi propusese, telefonic, ca 
în schimbul sumei de zece mii de lei să-i divulge numele 
adevăratului său tată. Surprins de faptul c-a putut trăi în 
minciună vreme de treizeci şi cinci de ani, George 
acceptase. Acum, gusta vinul şi asculta îngândurat cântecul 
comandat de o fată, cea de-a doua clientă din local, la 
tonomat: Aimez-moi, mon amour, aimez-moi... Cântărețul, 
mai mult ca sigur Aznavour, îţi smulgea cămaşa ca s-o 
schimbe într-un curcubeu al tinereţii şi-ţi lăsa, ca să te- 
nveleşti, o flacără dogorând de dor. Dincolo de geam, pe 
toată valea Peleşului, ningea. Ca o rupere de mari tăceri 
căzând. Din salonul de biliard s-auzea pocnetul bilelor de 
fildeş; două ţăcăniri armonios închegate: carambol. George 
surâse, unchiul Artur are un descântec aparte pentru bila 
roşie: 

Bilă roşie de mărgean, neieşită la Ocean... 


„.„ Era un om ciudat, bătrânul. La moartea mamei lui 
George, în semn de consolare, îi dăruise acestuia colecţia 
lui de fluturi. Sute de exemplare, multe exotice. 

„Ninge fabulos şi mi se va dezvălui Adevărul. Nu-mi pare 
rău de bani, spargerea secretului merită acelaşi preţ ca şi 
Tăcerea”. 

În consens cu aşteptarea lui înfrigurată, pe platanul 
tonomatului urcase alt disc: 

Prea multă iubire ne smulge carnea Ce Dunăre neagră! 
Și eu nu ştiu să înot, 

Sunt o corabie de hârtie Şi fluviul curge numai în Sus, 
Ce nepricepută corabie! 

— Admir bucuria cu care asculţi cântecele ce se 
potrivesc cu tristeţea ninsorilor vechi. Socotesc însă că 
textierul putea să fie mai 
Scurt: tu eşti mai mare decât moartea, mă ucizi, dar ştii să 
mă şi înviezi; atât. 

Scund, într-o scurtă cu guler de lutru, Artur Dragomir 
luă loc pe scaunul din faţa lui George, smulse mâinile din 
încătuşarea mănuşilor îngheţate, slujindu-se de dinţii mici, 
deşi, puternici, ciuli urechile la pocnetul bilelor, întinerind 
de plăcere pe măsură ce jucătorii nevăzuţi, înmulţeau 
numărul loviturilor în plin, şi rosti din nou, rotind ochii mici, 
sfredelitori, gălbui: 

— Sunt în luptă, acolo, doi aşi ai tacului. Să nu joci 
niciodată, George, cu bila albă. Pe ea s-au curăţat toţi 
prietenii mei. Bila e cu bob de piper, p-aia s-o alegi. Să nu te 
laşi sedus de paloarea târfei albe. Ştii cum o cânta colonelul 
Dan Vinhoverte? 

Mi-ai smintit oasele şi m-ai lăsat fără aur, rostogolirea mea 
de argint. 

Iar te mint 

Și tu iar vei învia 

leşi din drumuri de nenoroc 

Piaza mea bună 

Piaza mea rea... 


— Eu, fetiţo, îi strigă ospătăriţei, vreau ţuică fiartă. În 
ulcică de lut, cu patru ceşti de teracotă în preajmă... Gust 
din toate. Aşa-mi place mie: să fie bucuria largă. 

— Domnule Dragomir, mă schimb, am fost de noapte. 

— Eva, se îmbufnă Artur Dragomir, făcând mutră. 
Evuşca! Am zis: patru ceşcuţe de lut rotunde şi botoase. 

— Aznoapte, zise fata, care se vedea că nu mai poate ţine 
povestea numai pentru ea, domnu' Dragomir, azinoapte, 
când nu mai erau decât vreo câţiva clienţi, ca acum, pe la 
trei dimineaţa, au venit lupii. 

— Aici?! Făcu, neîncrezător, George Filipescu. 

— Nu, jos în drum, lângă peretele de gheaţă. Erau 
cinşpe, i-am numărat şi erau sătui, fiindcă se jucau, îi 
puneau pe cei mai mici să suie peretele de gheaţă, ăia s- 
aruncau, zgrepţănau cu ghearele peretele ca sticla şi 
cădeau mototol în spinarea celor bătrâni. Era o hârjoană a 
lor şi, poate nu vreţi să mă credeţi, lupii bătrâni se tăvăleau 
de râs când le cădeau puiandrii în cârcă. Râdeau, zău. Şi 
ningea fin, fin. Bogdaproste, doamne, că nu s-a nimerit 
vreun client întârziat. 

— Cele mai ale naibii poveşti, dragul meu George, sunt 
poveştile cu lupi. Fiarele, când sunt crude, când sunt 
simpatice foc. Împăratul cu coroană de solzi de ştiucă, 
astea-s poveşti cu lupi. Dar Vinhoverte, care avea cel mai 
important rastel de pipe şi cea mai strălucitoare panoplie 
de florete şi pumnale, s-a bătut o juma de noapte cu doi lupi 
înfometați. Avea sub ordine un regiment la Câmpulung- 
Muscel, şi când l-au atacat lupii venea din comuna Bughea 
de Jos, de la o amantă. I-a dărâmat cu pumnalul de argint, 
dăruit de mareşalul Antonescu. 

— Mi-l amintesc prea puţin, zise George Filipescu, şi 
faţa lui era răsturnarea argintiu-brumată a frunzei de tei 
sub briza Mării: era frumos, acum (de cele mai multe ori se 
înfăţişa dur) un îndrăgostit de vechea lume, frumos ca un 
proscris. 


— Dragă George, Dan Vinhoverte era întâi de toate un 
poet. Mulţumesc, Evuşca... pfuuu, rachiul e din Argeş. Dă- 
mi degetul pentru topaze ca să ţi-l sărut. Ştii tu cine sunt 
eu, Evuşca? 

Sunt împăratul vântului de seară Sunt singur înapoia mea 
Și într-o strună de viară. 
Mă izbucnesc de doi mesteceni... 

Uite din ăia de colo: ce învolburaţi! 

O cuprinse de după umeri şi schiţă câţiva paşi de dans, 
alternând dorinţa lui vulgară cu avansuri argheziene: 

Vai tramvai cu cai frumoşi. 

Niciodată nu miroşi A trestii şi chiparoşi? 

Sunt chip zidit în câmp cu sănii Lângă fântână cu pelin. 
Ca să mă ningă, ningă, ningă Și luna martie cu vin. 
Eva! Evuşca! 

Eu Cu Voi, şi voi cu lupii, 

Hau, hau, iubirea mea... 

Unchiule Artur, îl întrerupse George, vizibil jenat, 
suntem aici pentru un lucru mult prea important ca să ne 
ţinem de şotii. Eu, şi era înalt, suplu, ochi de înţelept, ton 
cuprins de porunci înspăimântate, 

Vreau să întrerupem jocul ăsta care te avantajează. Hai să 
facem un pas, fără să ne-mpiedicăm pe deasupra 
maldărului de sute din buzunarul meu. 

— Dimpotrivă, George, dimpotrivă. Ştii ultima prostie a 
lui Dan Vinhoverte? Ei, bine, noteaz-o pe breloc. 

Zice: 

Furăâ-mi timpul din trup 
Și lasă-mi credinţa că te vei întoarce... 
Tu, privighetoarea minciunii... 

Nu-i aşa că era caraghios? Ofiţer, ce vrei! Cu toate ale 
lui, îşi iubea nevasta ca un nesăbuit... Eu ştiu ce-i în capul 
tău, acum. În capul tău, îţi zici: eu, în orice situaţie, i-aş fi 
dat unchiului Dragomir zece mii de lei. Nu găseai forma, 
aşa-i!? Ei, la asta m-am gândit eu: să-ţi ofer forma; 
acceptabilă pentru amândoi, băiete. 


— Deci tatăl meu a fost colonelul Vinhoverte. 

— Vai, vai! Cum poţi gândi una ca asta!? Vinhoverte era 
ceea ce noi, bătrânii, numim o supă de bere. Sevastiţa, 
maică-ta, îl punea să cânte din fluier. Dar numai când era 
îmbrăcat în uniformă de gală. 

— Lasă-mă să-l numesc eu pe tata, pretinse George 
Filipescu. Se numea Alexandru Vasile Irod. 

— Mă faci să râd, dragul meu. Şi răneşti memoria 
Sevastiţiei. Ia notă: n-am zis că o batjocureşti. Sevastiţa 
sprijinea suferinţa. Irod iubea o româncă stabilită la Paris. 
Avea, doamna inimii lui, o fermă în Normandia. Aici, în 
braseria asta, dar în sala de biliard, l-a pus pe colonelul 
Vinhoverte să scrie un blestem împotriva ei... Rămâne între 
noi: Alexandru Vasile Irod vorbea franceza fluent, dar era 
semianalfabet. Îţi dau copia scrisorii, nu-ţi iau banii pe 
degeaba. 

— Nu mă interesează. 

— Păcat. Cuprinde câteva rânduri inspirate, cum ar fi: 
„cad peste umerii tăi, neştiindu-şi preţul, merele 
Normandiei... am venit să le fur, te vei lăsa jefuită? Chipul 
meu nedormit veghează în pătratul geamului tău... târfă 
dulce, răstignită cu spatele la lume, noi nu ne putem întâlni 
ca doi oameni, ci mereu, la nesfârşit, ca două tristeţi. Vino 
cu colibiţa cu două cofe ca să iei apă din vinul meu”. Ei, ce 
zici? 

— Banalităţi. 

— De acord. Dar toate astea sunt pe undeva şi chipul 
mamei tale pieptănându-se la oglindă. Numai Sevastiţa se 
pieptăna râzându-şi sieşi într-un fel care l-a făcut pe Odiviu 
Corcoduş... 

— Deci Ovidiu Corcoduş e acela. 

— Nici pe departe. Ovidiu Corcoduş era un fel de stafie 
în papuci turceşti împodobiţi cu mărgele. Clădit din fâlfâieli 
pe o pereche de i minei. Vânător de corcoduşi de munte şi 
nebun de profesie. Scrântitul Dunării, de la izvoare până la 
vărsarea ei în Marea Neagră, nu prin trei, ci, ăsta e 


adevăratul adevăr, prin câteva zeci de guri. De Crăciun, în 
fiecare an, le cânta, la telefon, colinde tuturor femeilor 
frumoase pe care le cunoscuse. loată noaptea. Odată, 
Sevastiţa petrecea sărbătorile la vila Gaizei de la Timişul de 
Jos, isprăvind colindele. Ovidiu i-a zis: Sevastiţo, dacă mă 
îngădui măcar o singură noapte în patul tău, voi străbate, 
pe patine, Dunărea îngheţată, din Munţii Pădurea Neagră 
până la Sulina. Eşti bolnav, i-a răspuns Sevastiţa, ai sorbit 
supă de bere. Păi, eu v-am adus reţeta din Suedia, a zis el. 
Primeşti? Sevastiţa a râs şi el a luat râsul ei drept 
semnătură pe contract şi a plecat în Germania, unde a 
întârziat doi ani, fiindcă nu îngheţa Dunărea şi, om de 
onoare, nu vroia să trişeze. Apoi a mai întârziat câte un an 
la Viena, la Budapesta şi la Belgrad. Şi pentru că 
înţelepciunea umblă în sandale de sfoară, nu pe patine, s-a 
întors în ţară în iama lui 1945. Nu se temea de revoluţie, 
smintitul Dunării, şi vitejia asta de nebun i-a răsturnat viaţa. 
Dar n-a pierit. De frică să nu-l aresteze comuniştii, avusese 
fabrică de zahăr, în Moldova şi una de postav, la Braşov, a 
sculptat cu mâinile lui un bust al lui Stalin şi l-a aşezat într-o 
nişă la poarta căsuţei pe care-o primise după alungarea din 
palatele de pe Calea Victoriei. Treceam, priveam, salutam şi 
ne intra groaza-n oase. Bustul lui Stalin, în nişa în care-ar fi 
trebuit să se afle bustul lui Stalin, în nişa care-ar fi trebuit 
să se afle fotografiile strămoşilor. Bunica lui a murit sub soc 
şi cui i-a murit bunica sub soc, îi lipseşte o doagă. Patinele 
cu care-a străbătut Sulina i le-a dăruit lui Mihai Logofătu 
Urda, în seara premierei de gală a unei piese de Aurel 
Baranga. 

— Să-mi îndrept bănuielile spre Mihai Logofătu Urda? 

— O, nu! Sevastiţa era ca un copil care izbucneşte dintre 
trandafiri şi cere să fie suită pe un măgăruş. Ea era mereu 
cu o zi înainte, iar Mihai Logofătu Urda, cu o seară în urmă. 
Actor de geniu, dar e ceva târziu în el... o împotrivire 
plecată dis-de-dimineaţă de-acasă şi neajunsă la timp unde 
ia naştere revolta. 


— Dacă ele tatăl meu... 

— O-la-la! Stai jos, respiră puţin piper şi puţin cimbru şi 
gândeşte-te că suntem doi lupi care vor să urce un perete 
de sticlă. Fata asta, Evuşca, nu-i proastă deloc. Ignorantă, 
însă frumoasă şi plină de sensibilitate. Uite, afară chiar că 
ninge ca-n iernile de altădată. Ninge în destrăbălare de 
ceruri şi munţi. Şi cât de minunat sună bilele de fildeş; 
facem şi noi o partidă? [uica fiartă m-a revigorat. 

— Nu, stăm pe loc; când ninge, parcă nu merită să joci 
biliard. 

— Ba merită al dracului, dar stăm pe loc, dacă aşa vrei. 
Văd cum te bucuri de ninsoare, şi-mi amintesc că taică-tu 
(cel adevărat) îi spunea Sevastiţei: „când ninge, semeni cu 
Maica Domnului”; amândoi erau aproape de Dumnezeu, 
când  ningea. Mihai Logofătu Urda a băut şi el 
binecuvântarea Sevastiţei, tot pe vreme de ninsoare. Căci, 
pe undeva, Sevastiţa l-a iubit şi pe el. O iarnă întreagă, am 
zburat, toţi prietenii în aceeaşi sanie, prin zăpezile de la 
Vârful cu Dor. Artist de prima mână, însă lipsit de caracter. 
Urda. Pe atunci, ca şi Vinhoverte, făceam şi eu puţină 
literatură. Sevastiţei îi plăcea o povestire, care începea 
astfel: „În vara aceea, un zeu bătrân, schimbându-se-n 
demon tânăr, se pripăşise la noi în casă. Dormea cu mine în 
odaie. El nu asimilase din experienţa anterioară decât 
ironia şi jocul, eu eram un spic de ovăz blod, plin de dorul 
de viaţă”... N-a fost publicată niciodată, am rătăcit 
manuscrisul... Kebab! Au kebab,. Vrei o porţie? Acum e 
vremea lui. 

Mirosuri orientale li se învălmăşeau în simţuri. George 
Filipescu ceru, odată cu kebabul, vin roşu, un merlot, 
temperatura camerei, şi turnând în pahare, zise: 

— Eu, pe Mihai Logofătu Urda mi-l amintesc ca pe omul 
care se scălda în ospitalitatea casei noastre. 

— Phuah! 

— De ce-l dispreţuieşti atât? 


— Da de unde! Ţi-l explic. Tu eşti tânăr. Şi tinereţea e ca 
viţa de vie când dă în floare, la sfârşit de mai, plină de 
bucurii generoase. Când se _ uita la Sevastiţa, avea 
închipuiri: „te văd, zice, într-un fel de-a dreptul minunat”. Şi 
o vedea ca pe un chit sub geană de pădure înverzită; un 
chit de lemn învăluit, vara, în pâcle subţiri, e ca un ou pus 
de un copil într-un pahar de cristal cu ape albastre. 
Categoric, Mihai Logofătu Urda a fost, este şi va rămâne 
unul din marii actori ai acestor vremuri. Ursit să piară şi să 
se nască a doua oară ca să piară din nou. Şi să se bucure că 
piere, aş adăuga. Prin 1954, anul naşterii tale, se încurcase 
cu o actriţă mai în vârstă ca el, dar ce cărnuri fierbinţi! 
Merg împreună la mare, la munte, cheltuiesc sume 
exorbitante (ea juca în multe filme; el, Urda, mai rar) iar la 
întoarcere, toamna, Urda se căsătoreşte cu fata unui 
general. Peste un an, prin iulie, pe năduful cel mare, când 
Fata Morgana îşi dă poalele peste cap chiar lângă fereastră. 
Mihai Logofătu Urda se întorcea acasă, la nevestică, după 
un chef monstru, unde se serviră până şi aripioare de 
rechin; ai mâncat vreodată aripioare de rechin? 

— Nu. 

— Păcat. Luptă-te s-ajungi în Asia. Aici, nu vei găsi 
niciodată mâncarea asta. 

Se întrerupse ca s-o roage pe Eva, care apăruse, ieşind 
din sala de biliard, cu două ghivece cu begonia, să se 
oprească o clipă în dreptul ferestrei. 

— Ce tablou suav, să primeşti ninsoarea, stând la 
căldură, între flori! Mulţumesc, Evuşca... M-a melancolizat 
figura, ţine de superbie, de compromisul august al naturii. 
Tu, George, trebuie să ai oroare de flori, nu-i aşa? Pentru că 
nu împliniseşi încă două luni când Tudorel Filipescu a 
strecurat în odaia unde dormeai doi snopi de crini, ca să le 
sorbi otrava. Noroc că i-au descoperit la vreme gestul 
mârşav. 

— Treci la Mihai Logofătu Urda, îi ceru George, 
întunecat. 


— Deci, era ora zece când Urda, în frac, pieptănat lins, 
cu garoafa albă la butonieră, intră în Piaţa Universităţii. 
Atenţie, pe vremea aia, în Piaţa Universităţii se vărsau 
cheflii de la Dunărea, fostă Bavaria, de la 6/3 (Şase martie), 
Rustica, zahanaua Mercur şi restaurantul Zissu. În piaţă, 
circulaţia întreruptă: se filma, un film cu acţiune în epoca 
post fanariotă, boieri, boieroaice, echipaje, călăreţi etc. 
Urda avea un rol bogat în acest film dar nu şi-n secvenţa 
respectivă. Obosit şi euforic, după o noapte de chef cu 
actorii te simţi purificat de patimi, îţi vine să zbori, poţi să 
schimbi macazul vieţii, deci, Urda nu ocoleşte zona filmării, 
intră uşor prin marginea cadrului şi înaintează spre Palatul 
Suţu. O boieroaică, pe un murg de toamnă frumoasă, îi taie 
calea. Aparatul îi urmăreşte. Boieroaica se apleacă în şa, 
înjură ca birjarii şi jap! Jap! Jap! Cu biciuşca peste fălcile lui 
Urda. El încearcă să se ferească, ridicând braţele, dar 
regizorul, intuind brusc avantajul pentru film al acestei 
scene insolite, urlă: nu. Urda, nu fugi! Rabdă pentru 
mine!... Ce zici? 

George Filipescu gustă din paharul cu vin şi răspunse, 
privindu-l în ochi: 

— Mi-ar place ca Mihai Logofătu Urda să fie tatăl meu 
cel adevărat. 

Artur Dragomir îşi miji ochii gălbui, în care scânteia o 
deznădejde batjocoritoare, amestecată cu silă. Obrajii uşor 
încinşi de băutură îi tremurau. Se ridică în continuare, 
întări pieptul uscat şi rosti îngust: 

— Tatăl tău sunt eu. Hai, banii! 

George avu o împotrivire dureroasă, ca izbit de un 
blestem. Apoi, stăpânindu-se, vâri mâna tremurândă în 
buzunar, scoase teancul de sute şi-l întinse pe masă, uimit 
de bucuria cu care bătrânul înhaţă suma şi-o înfundă în 
buzunarul scurtei lui. 

— Ninge frumos, zise Artut Dragomir, al dracului de 
frumos. Această zi, sunt convins, va rămâne pentru tine mai 


frumoasă decât toate serbările frumoase la un loc: Crăciun, 
Paşte, Mogşi, sfinţii Petru şi Pavel... şi acum te las cu bine. 

În tinda cârciumii, bătrânul o cuprinse pe Evuşca sub 
braţul drept, cu stânga smulse orbeşte din buzunar două 
sute de lei, i le vâri în sutien şi zise: 

— Vino să dormi la mine, la hotel Palace, Evuşca. Tu 
dormi şi eu te veghez. Dormi goală pe o blană de urs şi eu 
te privesc. Camera-i tapetată cu pluş galben canar, focul 
arde. Goală, Evuşca, trebuie să fii, ca un ou uitat de-un copil 
într-un pahar de cristal cu ape albastre. 

În braserie, cântecul din tonomat urca pe serpentine de 
mahon: aimez moi, mon amour, aimez moi. 


TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT 
ALBASTRE 


Băiatul se numea Bănică, iar cățelul, pentru că fusese 
prins de două ori cu botul într-o cratiţă, primise porecla: 
Tocănel. 

Era februarie, ninsese o zi şi o noapte, acum zăpezile 
acopereau geamul până la două palme distanţă de 
marginea de sus a cercevelelor şi ei şedeau în odaie, Bănică 
în pat, iar Tocănel lângă uşă, vârât într-un ciorap de lână, 
caruia băiatul îi deşirase laba, transformându-l astfel într- 
un costum pe care cățelul îl privea cu mândrie ori de câte 
ori ieşea afară, la aer. Soba frigea, ardeau în ea lemne de 
brad cu miros de cetină, şi undeva, într-o spărtură a 
peretelui cânta un greier, parcă bătându-şi joc de vântul 
care gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o 
peste coama salcâmilor. 

— 'Tocănel, zise Bănică, ţinând ochii închişi, moleşit de 
căldură, spune-i ticălosului ăluia să tacă! 

— Eh, dac-aş şti unde e, făcu Iocănel. 

O pasăre trecu pe la geam, atingându-l cu vârful aripii. 


— Parc-a bătut cineva, spuse Tocănel. Cine-i? 

— O vrabie. A trimis-o cocoşul de lemn de pe stâlpul 
porţii. L-au îngropat zăpezile, îngheaţă. 

— Şi e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă-toamnă, 
când se culegeau viile, te-ai suit în spinarea lui şi te-ai dus 
să culegi nuci din podgorie. 

— Nu e chiar aşa, răspunse Bănică, te-am minţit. M-am 
suit în spinarea lui şi m-a dus în luncă, unde s-a întâlnit cu 
toţi cocoşii de lemn din sat. Era lună plină şi ei toţi şedeau 
roată în jurul salcâmului unde-am stat noi o zi ca să 
prindem iepuri. Erau acolo şi douăzeci de cocoşi-puişori, iar 
cei bătrâni voiau să-i înveţe să zboare. Ăştia micii sunt 
foarte proşti, dau o dată din aripi şi cad pe pământ. Cocoşul 
nostru mi-a zis: „Bănică, te-am adus până aici şi dacă vrei te 
ridic până la nori, unde plouă mereu, ce vezi acum să nu 
spui niciunui om, juri?”. „Jur”. „Bine”, a zis el, şi atunci a 
venit la mine un cocoş bătrân, ăla din 
Poarta lui nea Lache Petcu, care are multe pene roşii şi 
coada albastră, a desfăcut aripile şi mi-a zis: „Bănică, ia 
puişorii noştri în sân, urcă-te în salcâm şi dă-le drumul”. M- 
am suit şi scoteam câte unul din sân, îl ţineam în palmă o 
clipă şi pe urmă îl aruncam uşor în aer. Jos, între nişte tufe 
de cătină, cocoşii bătrâni puseseră un polog cu grăunţe, şi 
puii se căzneau să ajungă acolo şi nu mai picau ca bolovanii. 
Era lună şi ei toţi erau vii, că pe lună, când doarme toată 
lumea, prind viaţă şi se duc de la o poartă la alta să mai 
schimbe o vorbă. 

— Dar la nori ai ajuns? Se interesă Tocănel. 

— Nu s-a putut. Tot cerul era albastru şi nu se vedea 
nicio urmă de nor. O să mă duc cu el sau cu albinele din 
livadă, care au un coş mare pentru cules miere şi câteodată 
iau şi ele câte un băiat şi-l poartă din floare în floare şi-l duc 
până-n nori, unde beau apă. 

— N-o să te duci, pentru că şi pe ele le-a astupat zăpada, 
spuse Tocănel. Nici eu, da! nici tu! 


— Ascultă, se-nfurie Bănică, o să-ţi dau vreo două peste 
bot. 

— N-ai decât. Dar să ştii că nu mai vorbesc cu tine, am să 
vorbesc 
Numai cu căţeii. 

— Şi eu am să te trag de zgardă, în zăpadă şi-ai să 
degeri. 

— Până una-alta degeră cocoşul. Şi nici albinele n-o duc 
mai bine. Ai vreo idee cum să le salvăm? 

— Da, zise Bănică, intră sub pat şi dă-mi roţile de la 
căruţ. 

Tocănel se strecură sub pat şi rostogoli roţile în mijlocul 
odăii. 

— Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc? 

— Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai 
târziu. 

— Măcar să-i cârpesc o lăbuţă, ceru Tocănel. 

— Lasă-l, domnule, când îţi spun şi ieşi afară! 

Tocănel se supuse. 

— Apucă roţile, zise Bănică. Eu ridic soba şi tu fixezi 
roţile dedesubt. Aşa făcu el opintindu-se, ai grijă să nu-ţi 
cadă vreun bob de jar în blană. 

Bănică ţinu soba în braţe şi Tocănel îi puse roţile. Când 
sfârşiră, băiatul era roşu de atâta chin, iar Tocănel se trase 
lângă perete şi căscă gura ca prostul. 

Bănică luă vătraiul şi făcu semn să i se deschidă uşa. 
Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment şi zise: 

— Hei, ticălosul ăla care cânţi mereu şi-mi strici somnul, 
dacă vrei să n-o păţeşti, vino cu noi! 

Dându-şi seama că n-o să-i fie moale dacă se ascunde, 
greierul veni ţopăind şi intră în buzunarul băiatului. 

— Gata, spuse el, şi împinse soba cu vătraiul în tindă şi 
de acolo în curte. Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger şi 
de vânt, începură să sfârâie şi să se înmoaie. 

Bănică, iară să-i pese că deasupra se zbătea hohotind 
viscolul, împingea soba spre livadă, şi-n urma lui rămânea o 


cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. 
Ajunse la stupi, aveau zece, şi-i încălzi pe toţi, iar lângă cel 
aşezat în coasta gardului de mărăcini se opri şi-i spuse lui 
Tocănel: 

— Aici ţin ele coşul cu care o să zbor în nori. Dacă o să 
m-asculţi mereu te iau şi pe tine. Trebuie să nu te mai legi 
de vrăbii, iar când îl vezi pe motan că s-apropie să le ia în 
gheare, sări în cârca lui şi bagă-l1 cu botul în ţărână. 

De la livadă trecură pe la staulul oilor şi se îndreptă spre 
poartă. Din trupul cocoşului de lemn ieşea în lumină numai 
creasta. Băiatul îngenunche şi răscoli jarul din vatră. Valul 
de căldură care se revărsă făcu să cadă gheaţa de pe stâlpi. 
Liberat din strânsoare, cocoşul desfăcu aripile, le plesni 
puternic pe trup şi cântă cocoşeşte. Din lungul uliţei îi 
răspunse, cu glasul gros, bătrânesc, cocoşul lui Lache 
Petcu. lar în acelaşi timp se pomi să ţârâie şi greierele 
ascuns în buzunar. 

— Cocoşule, pot să-ţi spun o vorbă? Întrebă Bănică, dar 
cocoşul nu răspunse şi el înţelese că acesta se ferea de 
Tocănel şi se întoarse în odaie, ducând şi soba cu el. 

Îi desfăcu roţile şi, obosit, se culcă. Târziu, când se trezi, 
Tocănel moţăia încă după uşă, sub mătură, iar greierul 
cânta sub pat. Privi pe fereastră şi văzu că se luminase. 
Ningea, o ninsoare deasă, bătând în albastru, şi sub 
perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, şi 
cocoşul de lemn care se rotea într-un picior. „Ehei, zise el, 
ce-o să mai zburăm noi doi când o ieşi luna plină”. 

Se ridică în coate şi se răsti la căţel: 

— 'Tocănel! Trezeşte-te, trebuie să ieşim cu sania. 

— Acum? 

— Chiar acum. Şi să nu-i spui mamei c-am scos soba în 
ger. Dacă te prind că trăncăneşti, ai de-a face cu mine. Asta 
am spus-o şi pentru ticălosul ăla de sub pat. 


DESCOPERIND RÂUL 


Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, 
încâlcit. Râpele din malul râului, coapte de căldură, 
scânteiau gălbui. 

În vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în 
apă clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat 
cu maiul. Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale 
soarelui, Bănică se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu 
păr blond, nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor 
pe care, noaptea, le scuturase vântul. În zori bunica 
Paraschiva adunase merele într-un coş, iar el se suise cu 
picioarele pe ele, nevăzut de nimeni, le tocase şi le vărsase 
în ulucul porcilor. 

Acum, stând lungit pe spate, număra loviturile pe care le 
da bunica Paraschiva şi mânca o felie de pâine unsă cu 
magiun de struguri. Mesteca plictisit, încercând parcă o 
deznădejde a mâncării, la fel ca şi taică-su azi dimineaţă, 
când, Bănică, stând rezemat cu coatele şi bărbia de 
marginea bufetului vechi, scos în curte să-l repare 
lemnarul, îşi făcea socoteala cum să obţină plăcile de 
alarmă din urechile ciubotelor pe care le încălţa maică-sa 
ca să nu se înţepe în mirişte. 

— Vrei să înhaţi plăcile alea, îl ghicise taică-su. Mută-cţi 
gândul. 

— Dacă mi le dai, le pun în urechile câinelui. 

— Ieri ai vrut să-l spânzuri. 

— Da, fiindcă e prost. 

— Pe ce se cunoaşte? 

— l-am pus zgarda cu colții de fier şi l-am trimis să se 
bată cu câinii de pe uliţa ailaltă. Dar el n-a vrut, e fricos. 

— Nu e dat la lup. Trebuie să se bată întâi cu lupii. 

— Ştiu. 

— Toate le ştii, dar nu spui nimic. Zi, unde sunt alea trei 
cutii de cremă? 

— Le-am făcut închisori pentru greieri. 


— Aha! După greieri te târâi, ieri, de-a buşilea, prin 
tufele de nalbă din fundul curţii. Ai prins mulţi? 

— Am prins şase, pe urmă patru, şi pe urmă încă şase. 
Sunt mulţi? 

— Sunt destui. Mă gândesc că ai prăpădit o lumânare 
întreagă să faci cocoloaşe de ceară. Sau ai muşcat din toate 
lumânările din ladă câte o îmbucătură? 

— l-am prins cu o lăcustă. Am legat-o de mijloc cu aţă, ea 
se ducea în gaură, la fund, şi mi-i aducea în gheare. Crezi c- 
o să iasă scandal cu lumânările? 

— Iese. Precis iese. Şi când te-o înşfăca bunică-ta 
Paraschiva, să nu vii la mine să te descurc. 

— Poate că nu iese scandal. Bunica Paraschiva zicea că 
lumânările din ziua de azi nu mai fac două parale. Pe 
vremuri, cică, îţi era mai mare dragul să înfigi o lumânare la 
căpătâiul mortului. 

„Orice-a zis atunci bunica Paraschiva, tot o să mă bată, 
se gândi băiatul. Mă bate şi după aia mă pune să toc drăcilă 
pentru curci. Nu-i nimic, bine că am trei cutii cu greieri; la 
noapte le dau drumul în odaie, după sobă, şi ei o să-mi 
cânte până la ziuă”. 

Întinse picioarele şi răcoarea apei îi pătrunse plăcut 
trupul. Dincolo de râu, pe islazul cu iarbă cafenie, uscată de 
vânt, doi cai se băteau de muscă. Fiindcă şedea culcat, caii i 
se păreau mici, cu picioarele scurte, şi-i veni să râdă când îi 
auzi sforăind. Mai sus de el foşnea un izvor care se vărsa în 
râu printr-un jgheab de lemn. Două fire de izmă se 
împleteau deasupra lui, şi oamenii îl numeau „izvorul cu 
izmă”. „Aici vin peştii să se îmbete”, se gândi băiatul şi se 
sculă. (Pe izlaz, caii crescuseră şi ei şi se îngroşaseră.) Se 
gândea că vreo ştiucă sau vreun crap, ispitiţi de şuvoiul de 
apă rece, o să încurce drumul şi o să urce pe jgheabul de 
lemn. „Trebuie să fiu acolo, îşi zise Bănică, şi să-l prind.” 
Socoteala era limpede: în clipa când peştele se avântă spre 
gura izvorului, el astupă jgheabul cu un bolovan şi, aleluia, 
domnul meu, poftim în tingire! 


Cel mai mult i-ar fi plăcut să pună mâna pe vreo 
ochişoară cu guler de solzi albăstrii. 

N-avu noroc. Şezu neclintit, lângă izvor, timp de un sfert 
de oră, dar nu-i pică nimic. Peştii, obosiţi pesemne, 
dormeau, tăvăliţi în nămol ca purceii. 

Dezamăgit, cobori din nou la bunica Paraschiva şi văzând 
albia care se rotea goală, lângă mal, se urcă în ea şi o 
clătină, ţinând strâns cu mâinile de marginile ei. Aplecându- 
se, albia ieşi uşor pe firul apei. Bănică, aţâţat de legănarea 
înceată, râse ascuţit, parcă i s-ar fi rostogolit un clopoțel din 
gură, bunica Paraschiva nu-l auzi şi nu-l văzu, şi el începu 
să plutească la vale pe râul însorit. Întâi i se făcu frică şi 
închise ochii, pe urmă, uitând de orice primejdie, desfăcu 
pleoapele şi privi înjur, uimit de lumea necunoscută în care 
pătrundea. Un timp i se păru că apa stă pe loc şi că malurile 
curg îndărăt, ca două râuri pe pământ. Malurile curgeau pe 
sus, dar curgeau şi pe dedesubt, prin apă, târând cu ele 
chipul unui mânz intrat în vad, plopii din poiene, cu 
umbrele lor alungite şi două movile de pepeni, clădite la 
capătul unui drum de ţară. 

Râul coti, îndepărtându-se de sat şi intră în câmpie. Pe 
sus, trecu un stol de porumbei şi băiatul din albie, aşezat în 
genunchi, se gândi că au plecat să caute boabe de mei. 

— Ascultaţi, le strigă el din urmă, să nu zburaţi dincolo 
de soare, că sunt ulii mulţi şi pisici. Dincolo de soare e şi 
casa vântului. 

Deodată simţi în nări miros de dulce, ameţitor, răcoros 
ca al apei, dar mult mai puternic. Câmpia, de amândouă 
părţile râului, se pierdea într-o clătinare verde spre fundul 
zărilor. „Ce de iepuri trebuie să fie pe aici, îşi zise Bănică, o 
să vin odată cu câinele să-i prindem. Dar mai întâi trebuie 
să duc câinele ăla la stână să se bată cu lupii şi să se facă 
rău”. Mirosul acelor ierburi înalte şi verzi, uşor aplecate de 
vântul amiezii îi era cunoscut. Tot aşa mirosea şi taică-su, 
alaltăieri, la întoarcerea din câmpie. El sta pe rampa 
porumbarului şi-şi făcea de lucru cu undiţele. Pusese 


momeală în cârlige pentru musculiţe, aruncase sforile pe 
arie şi ţinea vergile sub picior, aşteptând răbdător să se 
apropie vrăbiile, care veneau să fure din mâncarea găinilor. 

— Te distrezi, spusese taică-su, aşezându-se alături. 

— Da, de o săptămână tot fac asta. Dar am nişte undiţi 
păcătoase. Ia tu un ac şi îndoieşte-mi la foc una, pe cinste. 

— Hei, tu, a strigat bunica Paraschiva, lasă-l în pace pe 
tata, că-i obosit, a săpat toată ziua în brazdele cu măghiran. 

„Va să zică, îşi spuse Bănică, ierburile astea care te 
ameţesc se cheamă măghiran”. Descoperirea îl înveseli pe 
băiat. Îşi spuse că pentru la iarnă o să facă o măturică de 
măghiran, ca să miroase casa frumos dis-de-dimineaţă. 

Se iviră dintr-odată arcadele unui pod. Albia, abătută de 
curent, se izbi uşor de pilonul din mijloc. Auzind deasupra, 
pe pod, uruit de motoare, băiatul se prinse cu mâinile de o 
bară de fier. Trecea un convoi de camioane şi trupul podului 
vibra, undele ecoului amplificându-se pe ape. „Sunt grele, 
îşi spuse băiatul, cară sacii cu grâu de la arie”. Sus, pe unii 
din pereţii interiori ai podului, vopsiți în alb, văzu, desenată 
cu cărbune, o luntre cu un om în ea. „Dacă era o barcă 
adevărată, o coboram pe râu şi plecam cu ea”. Îi plăcu tare 
mult felinarul atârnat de botul bărcii, care era mai frumos 
decât acelea făcute de el din pepeni scobiţi. 

Camioanele se depărtaseră, Bănică, însă, tot se mai ţinea 
cu mâinile de barele pilonului. Privea mulţimea de peşti 
subţiri şi iuți care fulgerau prin apă. 

— Nu-i bine să staţi la umbră, hamsiilor, le zise el. Mai în 
sus ziua e plină de soare şi miroase a maghiran. 

— Zicând asta, băiatul dezlipi mâinile de pe bară şi albia 
porni din nou la vale. În dreapta, pe un dâmb, se înălța un 
turn cenuşiu, cu aripi de lemn, care se învârteau leneş. 
„Moara veche stă degeaba”. Ajungând în dreptul scocului 
rupt, acoperit de muşchi, privi moara mai atent şi zări în 
tocul ferestrei de sus un berbec, cu clopot la gât, cu coarne 
lungi, răsucite. Avea o înfăţişare bătăioasă, dar asta nu-l 


înfricoşă pe băiat. „Eu sunt pe apă şi el nu ştie să înoate”. 
Se umflă în guşă, îl fluieră şi apoi strigă: 

— Ticălosule, ce-am să-ţi mai trag eu două peste bot! 

Lângă un pâlc de arini Bănică văzu că râul se desface în 
două, o parte apuca printr-o pădure de sălcii şi plopi, 
cealaltă intra în câmpia îngustă şi domoală. Acolo unde 
apele pornesc pe două mătci, se scălda, singură, o rață de 
baltă. „E din negură, se gândi băiatul, a trimis-o zâna 
apelor să mă întâmpine”, şi suci albia pe gârla dinspre 
câmpie. Împrejur, într-o scăpărare amăgitoare, se frământa 
apa morţilor. Raţa vâslea, se cufunda în adâncuri şi iarăşi 
apărea, desfăcând şi scuturând aripile. 

— Hei, o strigă Bănică, dar pasărea nu răspunse, şi el 
înţelese că nu are voie să vorbească. „Dacă vorbeşte, zâna o 
schimbă pe loc într-un bolovan şi se duce la fund”. 

Pe mal, în lanul de floarea-soarelui, cu tipsii galbene, 
roiau albinele. Zborul lor se închega într-un cântec subţire, 
stăruitor, dulce ca o făgăduinţă. 

Deodată, râul începu să se lăţească şi luă forma unui lac 
pe care pluteau cârduri de gâşte. Albe, de parcă ar fi purtat 
între aripi un val de viscol, păsările înotau gălăgioase între 
malurile joase. În fund, un perete de pământ bătut cu 
tăvălugul oprea curgerea râului. „[ara poveştilor”, îşi spuse 
Bănică şi văzând că albia lui nu mai înainta, bătu apa cu 
palmele, ţinând braţele ţepene şi lunecă spre malul acoperit 
cu căsuțe de lemn şi ocoale încercuite cu plase de sârmă. 

O fată care mânca la umbra unui salcâm, zărindu-l pe 
băiat, se apropie de marginea lacului, cu un ştergar în 
mâini şi strigă uimită: 

— Bănică! 

Băiatul nu se miră că fata-i cunoaşte numele, în locul 
unde ajunsese se putea întâmpla orice, şi strigă la rândul 
lui: 

— Spune-i, te rog, gânsacului ăla mare şi gras să treacă 
în spatele albiei şi să mă împingă la mal. 


Fata păşi în apă, udându-şi poalele rochiei, îl înfăşură pe 
Bănică în ştergar şi-l ridică pe umeri. 

— De unde vii? Îl întrebă, punându-l jos în iarbă. 

— Ehei, făcu băiatul, vin tare de departe. Umblu de mult 
şi am obosit. Unde sunt aici? 

— La crescătoria de păsări. Bunica Paraschiva ştie că ai 
plecat cu albia? 

— Eu n-am vrut să plec, m-a furat râul. 

— Bine, zise fata, o să te duc eu acasă. 

— N-ai cum, fiindcă nu ştii unde stăm noi. Şi nici eu nu 
mai ştiu, spuse el şi înlemni pentru că văzuse un berbec 
ieşind dintre porumburi. 

Berbecul semăna leit cu cel din fereastra morii de lemn 
şi se apropia de ei cu capul în pământ, în mijlocul unei 
turme de vreo douăzeci de miei. 

— Te-ai speriat? Întrebă fata. Vorbeşte-i liniştit şi n-o să- 
ţi facă nimic. 

— Păi nu înţelege, răspunse băiatul. Cum să vorbesc cu 
el dacă nu-i om? 

— Încearcă, zise din nou fata. Ascultă, berbecule, urmă 
ea spre berbec, Bănică vrea să se joace cu mieii tăi, îl laşi? 

Berbecul se opri, proptindu-se zdravăn pe picioare. 
Băiatul râse strâmb. 

— Apucă-l de coame, îl îndemnă fata. El crede că ai 
venit să-i furi 
Mieii. 

— Nu-i fur, berbecule, zise băiatul numai motanul nostru 
fură. Duminică, bunica Paraschiva a tăiat o găină şi a pus 
deoparte, pentru mine, rânza şi ficatul, dar până să vin eu, 
motanul le-a înhăţat. Şi nu l-am bătut. L-am încălţat în coji 
de nucă, atât. Tu, urmă el din ce în ce mai îndrăzneţ, îmi 
eşti drag, să ştii. Dacă vrei, îţi dăruiesc clopoţelul de la 
sania mea. E galben şi are limba subţire, cu o bobiţă de 
plumb în vârf. Mâine ţi-l aduc. Sau, poate, vii tu la noi şi-l 
iei. În malul de sub casa noastră curge un izvor cu apă rece. 


Acolo, află tu, o să prind eu odată o ochişoară pe care să mi- 
o prăjească bunica Paraschiva. 

Berbecul înclină capul a mulţumire adâncă şi se retrase, 
tăcut. Bănică îl aşteptă să se depărteze, apoi desprinse trei 
curele de la şorţul fetei uitat sub salcâm, şi începu să-şi 
împletească un bici. 

În amurg, fata pomi spre sat. Istovit de nemaipomenita 
lui călătorie, Bănică adormi în braţele fetei şi visă că 
goneşte într-o trăsură la care sunt înhămaţi patru iepuri. 


CAII ALBI DIN ORAŞUL BUCUREŞII 


— Bunicule, zise băiatul, vreau să ştiu şi eu cât de largă 
e ninsoarea. E cât oraşul Bucureşti? 

Erau în curte, pe marginea râpei (bunicul tăiase o oaie şi 
o jupuia), dincolo de râpă era câmpia şi zăpada, pământ şi 
zăpezi 
Curate, şi pe această întindere de zăpezi care nu sfârşea 
nicăieri se zbătea, răsucită de vânt, ninsoarea. Erau numai 
ei doi, oaia tăiată, atârnată în crăcanele unui salcâm gros, şi 
un câine care se învârtea pe aproape, aţâţat de petele de 
sânge roşu şi de mirosul de came. 

— Da, zise bunicul, cred că e cât oraşul Bucureşti. 
Împinge butucul ăla, ceru el apoi, vreau să despic oaia. 

— Eu n-am văzut niciodată oraşul Bucureşti, spuse 
băiatul. Ca să fim cinstiţi bunicule, continuă el, amărât, eu 
n-am văzut nici un oraş, n-aţi vrut să mă duceţi şi-mi pare 
rău. Pentru voi eu nu prea contez, ăsta-i cuvântul. Voi toţi vă 
gândiţi că eu sunt mic şi mă siliţi să mă culc devreme. 
Aseară, eu ştiam că o să vină viscolul, vroiam să-l privesc, 
nici un viscol nu trebuie să-ţi scape fiindcă pe urmă ţi-e dor 
de el... 

— Era târziu, spuse bunicul. Şi pe urmă aveai cizmele 
ude. 


— E greşeala mea, aici ai dreptate, toată ziua de ieri am 
stat afară şi pe deasupra am uitat să-mi ung cişmele cu 
grăsime, dimineaţa. Sunt cam uituc, ce s-o mai lungim, şi, 
cred, sunt şi rău la suflet: nu trebuia să mâzgălesc cu 
cărbune peretele casei. Dar pur şi simplu mi-a venit aşa să 
desenez nişte lupi şi să-mi bat joc de ei că sunt fiare. Mai 
mult pentru asta v-aţi supărat voi şi m-aţi trimis la culcare. 
E păcat că n-am văzut viscolul. Acuma, adevărat e că 
puteam, totuşi, să-l văd, fiindcă dorm cu capul la fereastră 
şi am ochi buni, dar când se stinge lumina, nu mai pot face 
nimic, mi se închid pleoapele singure şi adorm, poţi să treci 
cu sania peste mine, nu simt nimic. Asta e o nenorocire, mă 
gândesc eu, pentru că o să fiu odată mare şi o să vreau să 
mă duc la fotograf cu o fată ca să facem o poză de amintire, 
şi ce-o să fie? Ăla o să stingă lumina şi eu o să adorm. 

— Drace! Făcu bunicul, asta chiar că nu-i a bună deloc. 

— Păi! Zise băiatul. De lucrul ăsta mie mi-e cel mai frică 
în viaţă. Dacă era să am darul beţiei, nu-mi era aşa de 
teamă ca de chestia asta. Băutura nu-mi place, nici nu ştiu 
ce e aia şi mă simt foarte bine. Tu, însă, trebuie să fii cu 
băgare de seamă, în ultima vreme, te-am văzut, mereu tragi 
câte un pahar de vin. Asta nu rămâne fără urmări. 

— O să fiu atent, promise bunicul. 

— Nu, că nu eşti un înrăit: dar e bine să treci frumos 
prin viaţă. Şi nici nu ţi-o spuneam, te rog să mă crezi, 
ninsoarea asta mă face să vorbesc atâta. Când m-am sculat 
şi-am văzut că ninge şi mi-a spus mama că tu ai ieşit să tai 
oaia, mi-a venit să râd de bucurie. Veneam spre tine, cu 
mâinile în buzunar şi călcând rar cu cizmele astea pe care 
la primăvară o să le fac culcuş pentru căţei, prindeam fulgi 
de zăpadă pe limbă şi mă gândeam: e o ninsoare largă cât 
oraşul Bucureşti. Uite, tu, când eşti departe în ninsoare şi 
stai aplecat, cum te-am văzut eu din uşa casei, n-ai formă de 
om. Nu ştiu cum să-ţi zic, erai ceva acolo care discutai cu 
oaia. Sunt prost, ieri mă gândeam c-ar fi nemaipomenit de 
bine să mă schimb în cal şi să plec prin viscol spre oraşul 


Bucureşti şi când ajung acolo să mă transform din nou în 
om şi să mă uit cum ninge, cum înghite zăpada oraşul 
Bucureşti. 

— De, zise bunicul, în oraşul Bucureşti sunt multe turle 
de biserici şi nu poţi să te dai cu sania. 

— 'Te înţeapă? Întreba băiatul. 

— Oraşul Bucureşti, patru luni din an este alb, alb. Eu 
am fost soldat acolo... 

— Se ştie, îl întrerupse băiatul. Ai plecat de-acasă cu 
puşca, n-ai venit o săptămână şi-ai fost soldat. Când te-ai 
întors, ai adus opt iepuri şi ţi-ai îmblănit pantalonii. Vouă, 
soldaţilor, vi se dau câte doi iepuri seara, să dormiţi cu ei la 
subţioară şi tu i-ai păstrat pentru mine. Dar iepurii militari 
au cozile prea scurte, am încercat să le schimb pe o coadă 
de veveriţă, nu mi-a mers, a fost nevoie să dau şi două 
arşice pe deasupra ca să se facă târgul. Spune-mi, vru să 
ştie băiatul, dacă oraşul Bucureşti este alb, alb, caii de- 
acolo sunt şi ei albi-albi? Eu când am vrut să mă prefac în 
cal şi să mă duc în oraşul Bucureşti nu m-am gândit să-mi 
iau culoarea albă. Mie-mi plac mai mult caii roibi, cu coama 
largă. 

— Vai de capul lor de cai din oraşul Bucureşti! Îi căină 
bunicul. Nici unul nu merge pe stradă, din pricina maşinilor, 
toţi merg pe trotuar, ies la plimbare doi câte doi, ca 
oamenii, fără căpestre şi fără trăsuri şi când e ger beau 
ţuică fiartă. 

— Caii! Zise băiatul neîncrezător. 

— Da' ce credeai! Sunt cai din oraşul Bucureşti, n-au 
treabă, nu-i înhamă nimeni, şi-atunci intră-n cârciumă: 
„Bună ziua: două porţii de ovăz şi două ţuici calde, cu zahăr 
şi cu scorţişoară. lar pentru mânji câte o păpuşă de turtă 
dulce”. 

Oaia atârnată în salcâm, despicată, părea o cruce de 
came. Peste salcâm şi peste râpă, ninsoarea se întuneca. 
Undeva, în necunoscut, se deştepta vântul. 


— Se schimbă în viscol, spuse bunicul. Bubuie câmpia, 
înţelegi ce-i asta? 

— Da, zise băiatul. Sunt caii albi din oraşul Bucureşti. 
Dar unde se duc? 

— Vin să bea apă din copca de la râu, de la izvorul ăla 
care nu îngheaţă niciodată. Vin gonind năprasnic prin 
troieni. 

— Trebuie să-i văd, zise băiatul şi, făcând doi paşi, se 
aşeză în sania lui cu tălpici de fier. 

— N-ai cum, zise bunicul. Când ies în câmpie, aleargă 
fără trup. Numai tropotul lor se simte. 

— Nu-i adevărat, spuse băiatul. Eu îi văd. Uite-i, sunt 
înalţi până la cer şi vin-vin. Măi cai din oraşul Bucureşti! 
Strigă el şi împinse sania în muchea malului şi-şi dădu 
drumul la vale, târând o cizmă pe zăpadă, ca să păstreze 
cârma, să nu se răstoarne în râpă. 

Zbură pe pârtie, ameţit, jos în fundul râpii căzu, 
zgâriindu-şi faţa în nişte buruieni uscate şi, când se ridică, 
se întâlni cu viscolul, înfiorat, îşi clătină capul şi simţi în 
obraji răsuflarea cailor din oraşul Bucureşti. Erau mulţi, 
herghelii întregi şi toţi îşi plecau boturile spre el şi atunci el 
întinse mâinile şi-i mângâie pe coamele albe, despletite, şi 
ştiu că după ce vor pleca îi va fi dor de ei şi-i va aştepta 
mereu. 


ÎNAINTE DE BĂTĂLIE 


— A venit toamna, zise bunicul, se îngraşă iepurii, iau 
puşca şi mă mut la vie. 

Băiatul mânca un pepene, strâmbă nasul cârn („fornăi ca 
un cal!” îl mustră bunicul) şi se uită la plopul din uşa 
bucătăriei. Da, da, da, a venit toamna, s-au îngălbenit 
frunzele plopului, după ce mănânc bine, ud o sută de 
frunze, ud două sute şi mi le lipesc pe faţă, pe braţe, pe 


piept şi mă fac balaur galben şi-l muşc pe motan de gât, şi-l 
strâng pân-o spune unde sunt porumbeii mei. Am avut 
patru şi acum nu mai sunt, mă atârnam de aripile lor şi mă 
suiam în cireş şi puteam să mă sui acum şi în merii ăia care 
au nişte mere cât un cap de miel. Oh, da”, şi mieii ăia ai 
noştri tare sunt proşti, s-au făcut berbeci şi s-au făcut oi şi 
nu vor să se mai joace cu mine, cum mă apropii de ei, gata, 
sar la bătaie. 

— Bunicule, zise băiatul tare, vreau să-l împuşti pe 
berbec. 'Te rog eu să-i tragi una între coame să se dea de-a 
rostogolul până în fundul râpii. După ce l-oi vedea colo între 
gunoaie, eu o să strig nişte vulturi să-l înhaţe şi să-l ducă de 
aici. Toţi vulturii sunt albaştri, da' ăştia ai mei sunt albi şi 
dacă vrei să duci odată grâu la moară să-mi spui mie şi eu o 
să-i aduc aici: „Luaţi, domnule, sacul asta şi duceţi-l încolo 
la moară, că bunicul e bătrân şi toţi caii sunt ocupați cu 
muncile de toamnă!” Vrei să-mi faci un steag? Am o bucată 
de pânză bună, dar nu ştiu cum s-o leg şi s-o desfăşor, nu 
prea sunt îndemnânatic. 

— La ce-ţi trebuie steagul? 

— Avem o bătălie după-masă. leri am săpat şanţuri, 
acuma eu mănânc pepenele ăsta ca să fiu sătul, pentru că 
mă prinde inamicul şi nu-mi dă de mâncare doi ani, trei ani. 
Mi s-a spus să mă îndop şi trebuie s-o fac. 

— Nu-mi place, zise bunicul, tu mereu eşti prin coadă, nu 
te-am văzut niciodată căpitan. Tu n-ai drept la avansare? 

— Sunt mic şi nu ştiu să fug, nu pot, de-aia mă prinde 
inamicul. E mai bine decât dacă mă puneau să fac pe 
mortul, că atunci trebuia să zac nemişcat şi cu ochii închişi. 
Am stat şi mort de vreo cinci ori şi m-a ciupit o viespe, ce să 
mai vorbim, o poveste. Acum am ochit nişte tufe de mure, 
acolo îi pun să mă închidă, şi-o să le mănânc pe toate. Le 
apuci cu gura şi ele-s dulci şi răcoroase. Dacă vrei, poţi să 
mergi cu mine, te iau, da' nu-i voie să fii cu puşcă 
adevărată. De când tragi tu cu puşca, bunicule? 

— De mult. 


— Ştiu eu că de mult, dar de când? 

— Păi de când eram mic. Nu chiar mic ca tine, da' mic, 
mă duceam după rațe, la gârlă şi fugeam prin smârcuri 
după ele. 

— Eu nu ţi-aş fi da voie, rațele sălbatice au pene 
frumoase, bune să împodobeşti coiful. Numai berbecul 
trebuie împuşcat, pentru că e un ticălos. Pe berbec şi pe 
motan poţi să-i faci varză, n-o să-ţi zic nimic, merită, căci ce 
încredere poţi să ai într-o pisică, nu-i aşa? Păsările sunt 
frumoase şi mai ales privighetorile de apă. Eu mă gândesc 
ca ele iau apă în gură şi când cântă gâlgâie şi apa aia, de- 
asta iese cântecul atât de frumos. Ele n-au cuiburi în pomi, 
ci în stuf, aşa am auzit. Acuma, ce-o fi adevărat, poţi să ştii? 
Păsările care stau în pământ ar trebui pedepsite. Eu, dacă 
mi-ar creşte aripi, n-aş umbla o clipă pe jos, şi ele dorm în 
pământ! Zău, parcă mi-e milă... Dacă ai aripi, du-te sus, sus 
şi dormi într-un nor. Eu m-aş duce acolo şi când nu poţi tu 
să dormi aş da drumul la o ploaie uşoară, ca să susure pe 
acoperiş, şi să ţi se facă genele grele. Bunicule, dacă a venit 
toamna, poate să ningă imediat? 

— 'Ţi-e dor de zăpadă? Mai e pân” atunci. 

— Aşa e bine. Nu că n-aş vrea să mă dau cu sania, dar 
am văzut în stuf, la gârlă, un cuib cu nişte ouă pestriţe şi 
poate că mai ies nişte pui. Mie îmi plac mult păsările astea 
de pe gârlă, când oi fi niţel mai mare o să tai un şanţ de la 
gârlă prin râpă şi până aici lângă casă. Fac o punte şi, pe 
seară, când e apa verde şi albastră, o să ies să mă plimb şi 
toate păsările or să vină să stăm niţel la taifas: „Ce faci tu, 
lebădă, şi tu, râţuşcă, şi tu, vulture?” Căci, să ştii, or să fie şi 
vulturi, o să-i învăţ eu să umble pe apă, că-i păcat, nu, să 
trăieşti fără să te scalzi. Şi la toate păsările astea o să le cer 
să-mi spună câte o poveste. Dar, ştii, numai poveşti de 
dragoste. Tu ce crezi, bunicule, o să se-ndrăgostească vreo 
fată de mine? Parcă prea am nasul ăsta cârn şi-s bucălat în 
obraji. Ce-am să mai oftez, bunicule, când o să mă 
îndrăgostesc! Toată ziua o să oftez. Ehei, ce trist o să fiul... 


Dar, bunicule, ia-ţi puşca şi du-te după iepuri. Cred că 
nimeni în lume nu ştie să ochească la fel de bine ca tine. 

— Păi tu nu mergi? 

— Nu pot. Trebuie să mă lungesc şi să dorm puţin 
înainte de bătălie. O să fie o bătălie mare... O bătălie cum n- 
a mai fost. Şi vreau să fiu odihnit. 


ÎN ZORI, PE PLOAIE 


Ploua. Băiatul asculta, ghemuit sub plapumă, foşnetul 
ploii pe acoperişul de tablă. Pe fereastră se frângeau 
fulgere. Păreau crengi de foc care se mistuiau într-o clipă. 
„Acum cad merele”, se gândi băiatul. Avea un măr al lui, 
sădit în cotul dinspre Dunăre al livezii, tânăr şi încărcat de 
fructe şi-i părea rău că mâine îl va găsi scuturat. 

— Bunico, chemă el, ridicându-se în coate. 

Nu-i răspunse nimeni şi i se făcu frică. Cobori totuşi din 
pat şi se apropie de sobă. Bunica dormea, scufiţa de lână 
care-i acoperea părul alb lunecase într-o parte şi băiatul 
zâmbi. „E aici bunica, îşi spuse, n-are de ce să-mi fie frică. 
Şi pe urmă, Brezoi e la uşă, stă pe prag, să nu-şi ude blana”. 

Ploaia şi vuietul ei depărtat, străin şi parcă de pierzanie 
a unor lumi ascunse şi nedesluşite, scurgerea aceea de vânt 
şi de ape urca în urechile băiatului ca o apăsare ce i se 
risipea apoi în trup. I se părea că plânge cineva, că se vaită 
şi în acelaşi timp goana şuvoiului prin burlanul din dreapta 
ferestrei îl făcea să se scuture înfiorat. „Plouă, se gândi el, 
şi creşte iarba, măcrişul se înfoaie, şi mâine, sub gardul 
dinspre Dunăre o să găsim ciuperci. U, ce de ciuperci”, făcu 
el repetând o vorbă a bunicii şi, pentru că nu-i mai era 
somn, aşteptă să fulgere din nou, ca să numere în câte fire 
se rupe săgeata aceea de foc. Dar cu toate că ploaia se 
îndesise, fulgerele scăpărau spre alte margini ale lumii şi 
fereastra odăii rămânea oarbă. 


Aşteptă, şi când văzu că aşteaptă degeaba, întinse mâna 
pe brâul sobei, scăpără un chibrit şi-l roti între degete. 
Văzu în colţul odăii o grămadă de mere. Bunica şi maică-sa 
le adunaseră din livadă, seara, după ce el adormise, când 
începuse furtuna. Erau roşii, cu pete galbene şi scânteierea 
lor i se păru mai frumoasă decât a fulgerelor. „Sunt 
luminoase, îşi spuse, pentru că le-a bătut soarele şi vântul 
de la Dunăre”, şi se gândi să se lungească dezbrăcat pe ele. 
Lepădă cămăşuţa, intră în mijlocul grămezii, călcând încet 
să nu le zdrobească, şi se cuibări, apoi se întinse, trăgând 
cu braţele pe dedesubtul grămezii. „Dac-aş vrea, aş putea 
să le mănânc, îşi spunea, dar eu nu vreau să le fur culoarea 
şi palmele mele să lumineze ca fulgerele”. Gândul îi plăcu şi 
pomi să-l deşire. Să aibă două palme de foc... întâi şi întâi ar 
trece Dunărea cu luntrea, s-ar urca în plopul cel mare din 
baltă şi ar roti palmele, să sperie toţi iepurii ascunşi prin 
cotloanele unde nu poţi să dai de ei când umbli împreună cu 
Brezoi. Uite-i, sunt mulţi şi fug năuciţi spre Dunăre şi de 
acolo îndărăt spre pădure, şi el scutură o palmă şi ei îşi 
culcă urechile pe spinare şi gonesc de le scăpără lăbuţele. 
Totuşi, de iepuri o să-i fie milă şi o să-şi bage mâinile în 
buzunare, dar pe vulpi, ai, pe hoţoaicele astea să le 
ferească Dumnezeu! La fel şi pe vidre, care mănâncă peşte 
de nu se mai satură. 

Se rostogoli prin grămada de mere, aproape un ceas. 
Afară începuse să se crape de ziuă. Atunci, temându-se să 
nu-l prindă maică-sa, care se scula totdeauna devreme, se 
îmbrăcă şi, trecând la patul bunicii, îşi plimbă palmele peste 
faţa ei. 

— Ce-i? Sări bunica speriată şi se freacă la ochi cu 
pumnul şi el crezu că i-a fript faţa. 

— Te ustură obrajii, bunico? O întrebă. 

— Nu mă ustură. Mi-a mirosit a mere şi am sărit din 
somn. Dar tu de ce râzi? 

— Pentru ca am două fulgere, zise băiatul şi-i istorisi tot 
ce făcuse. 


— Merele n-au puterea aia de-o vrei tu, spuse bunica. Şi 
să nu te mai culci pe ele, auzi? 

Băiatul tăcu şi se aşeză pe pat. Faţa lui fragedă şi 
rotundă căpătă ceva din tristeţea ploii. 

— Mărul ăla al meu, vorbi el, nu-mi mai trebuie. Ţi-1 dau 
ţie sau cui o vrea să-l ia. 

Bunica se întoarse şi-l privi cu ochii ei blânzi. 

— Nu trebuie să te superi. Am să-ţi găsesc eu două 
fulgere. 

— Dar eu le vreau azi, spuse băiatul. Tata a primit două 
căruţe de bostani, după ce stă ploaia, mă lipesc cu spinarea 
de peretele şopronului şi mă zideşti cu bostani. Bostanii 
sunt de o sută de ori mai mari decât merele şi au putere. 


ÎN AJUN DE ANUL NOU 


Ce e zăpada? Lacrimi îngheţate. 
O, căruțaşule să nu mă minți... 

Cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul şi- 
n casă mirosea a vanilie şi-a scorţişoară, iar afară se pornise 
să ningă îndesat. 

Bănică nu înţelegea nimic din acest cântec vechi, privea 
pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se roteau şi cădeau 
pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia 
bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii. 

— Ce e zăpada... murmură el şi râse uşor pentru că i se 
păruse că ninsoarea capătă culoare albastră şi asta nu 
poate să fie adevărat. 

S-a întors cu tot trupul şi a întâlnit ochii mamei care-l 
priveau blând. Atunci el a întins pumnul şi mama l-a 
mângâiat pe frunte. Mâna mirosea frumos a vanilie. 

— Culcă-te, i-a spus ea, mâine-i ajunul Anului nou şi vrei 
să mergi cu uratul, cu George şi cu Radu. 

EI ar fi vrut să-l mai aştepte pe tata, care trecuse în casa 
de alături, la bunici, să tragă vin din damigeni, dar somnul îl 


toropea, se strecură sub plapuma şi adormi cu gândul la 
colacul ca un porumbel pe care mama îl făcuse anume 
pentru el. La căpătâiul lui, dincolo de peretele de cărămidă, 
începea câmpia şi el o auzea în fiecare noapte cum se 
legăna tăcută, aspră, închisă, simţea neliniştea vântului şi 
grava aplecare a buruienilor frânte sub viscol şi toate-i 
plăceau. „l-auzi ce largă-i, să tot zboare cucuvăile 
crivăţului”. 

Spuse ceva prin somn şi zâmbi. „Visează, se gândi mama, 
apoi stinse lumina şi trecu alături în odaie, lăsându-l pe 
băiat singur cu visul acela în care se făcea că el are un 
munte de colaci şi doi saci de nuci poleite şi-au venit să-i 
cânte sub geam o căprioară şi patru iepuri. 

Și-am plecat să colindăm, 
Pe la case să urâm... 

Afară era frig, ninsoarea din albăstruie prinse o culoare 
albă, curată, şi iepurii se atârnaseră cu lăbuţele de 
cercevele şi cântau îndârjit, iar cel din stânga, mai prost, 
încurca vorbele, spunea ceva despre buşteanul uscat, 
atârnat pe perete deasupra sobei. Era limpede că îngheţau 
şi atunci Bănică deschise uşa şi le făcu loc înăuntru. 
Căprioara intră întâi. Purta la gât o împletitură din ramuri 
verzi de brad şi-n odaie se răspândi miros plăcut de răşină. 
lepurii se suiră pe scaune (toţi aveau fulare înfăşurate 
larg). Bănică le împărţi colacul rumen şi le puse dinainte 
câte un pahar de vin. Ei dădură paharele peste cap şi se 
dezmorţiră. 

— Nuci nu ne dai? Îl întrebară şi el le făcu semn să ia din 
saci, câte patru de fiecare, iar căprioarei îi prinse între 
corniţe doi canafi de lână pe care-i făcuse el pentru câinele 
Bujor. 

„Lasă, îi promise el în gând, lui Bujor o să-i dau covrigi”. 

— Bănică, ceru iepuraşul cel zevzec care încurcase 
vorbele, mai dă-ne câte— o nucă. Trebuie să mergem şi la 
George şi la Radu, pe uliţă la vale”. 

— Cu plăcere! 


Bănică şi căprioara pocni o dată din picior. lepurii îşi 
umflară pieptul şi izbucniră din nou în cântec: 
Busuioc verde pe masă, 

Rămâi gazdă sănătoasă... 

Şi ieşiră pe uşă, în ninsoare, săltând şi dănţuind. 
Capetele fularelor, desfăcute de vânt, atârnau în zăpadă şi 
căprioara se ferea să nu le calce. La poartă se opriră să 
numere nucile, apoi coborâră pe uliţă. 

— Bănică, hai! 

Bănică recunoscu glasul mamei şi se ridică din pat. 

— Scoală-te, c-au venit George şi Radu să plecaţi cu 
uratul. 

— Mamă, spuse băiatul, a fost aici o căprioară cu patru 
iepuri. De-abia au plecat. 

Mama se aplecă şi-l sărută zgomotos pe frunte. Sub 
geam, în zăpadă, Radu şi George făceau repetiţie: 

Mâine anul se-nnoieşte... 


BĂIATUL ŞI COCOȘUL DE LUT 


Eram într-o familie de tractorişti, câmpie fără margine 
de jur împrejurul casei, un drum străjuit de plopi, patru 
brazde cu flori în faţa casei, linişte şi lumină albastră, 
stingându-se între hotare. 

— Astă-vară am fost la mare, îmi povestea băiatul gazdei. 
Ce buimăceală pe mine! Nu ştiam cum e la mare şi-am 
înlemnit când mi-a spus tovarăşul învăţător că plec. Zice: 
„Mâine dimineaţă, Dumitrescu George, pleci”. 

— Nu, îl întrerupse tată-su, n-a fost aşa... întâi te-ai albit 
de bucurie. George, se întoarse spre mine, nu ştiu cu cine 
seamănă, e pe dos decât ceilalţi oameni; la bucurie se 
albeşte, se face ca varul... Ai albit, şi pe urmă ai făcut 
prostia şi-ai fluierat în cocoşul ăla de lut pe care-l ţineai în 
mâini, şi apa clocotind a ţâşnit printre aripile de smalţ şi l-ai 


udat pe directorul I.A.S.-ului pe cămaşă şi apa era jumătate 
cu cerneală. 

— Povestiţi încâlcit, îi zise băiatul. Să spună numai unu. 

— Mi-a spus tovarăşu' învăţător şi pe urmă m-a întrebat: 
„Ce-ai să-mi aduci de-acolo?” Dar eu nu mai văzusem 
marea, nu ştiam cu e acolo, m-am gândit că voi găsi melci 
şi-am tăcut. Poate că eram alb la faţă, cum spune tata, acum 
mi-aduc aminte c-am vrut să fug, s-o strig pe mama, de la 
şcoală până la noi sunt o sută de paşi, dar pe uliţă venea 
turma de oi, cotropise drumul din şanţ în şanţ şi n-am putut 
să sar peste toţi mieii. Am aşteptat să se scurgă întreg 
cârdul şi pe urmă am pornit încet, cuminte şi-am găsit-o pe 
mama scoțând pâinea din cuptor. 

— Eu, râse femeia, când frământ pâine fac mulţi colăcei, 
pe la noi li se spune porumbei. Vine băiatul şi-mi zice: 
„Mamă, patru porumbei să mi-i împachetezi în pungă, cu 
brânză şi cu friptură, să-i iau la drum. Plec pe mare”. Şi 
vorbea liniştit şi cocoşul de lut îi atârna legat de-un capăt al 
curelei. Să ai grijă, l-am rugat. Să nu intri în apă, Marea 
trage omu” la fund, de când e lumea, ea cere mereu suflet 
de om... La mare, zic, miroase mult a iod şi a sare. Citisem 
astea într-o carte şi-am vrut să i le spun, mai mult nu ştiam 
nici eu de mare. 

— Şi nici eu nu cunoşteam marea, zise tatăl... Adică eu o 
cunoşteam, puteam să-i spun ceva, fusesem la Constanţa, 
într-o delegaţie, după nişte motoare, dar fusesem iama, 
zăpada cât casa şi găsisem marea îngheţată. 

— N-am mai întrebat pe nimeni, dacă n-au ştiut ei, spuse 
băiatul. Am ieşit la şoseaua naţională, între grâne, era grâul 
copt, m-am lungit sub un cireş şi-am început să-mi fac 
planuri. Mă gândeam să mă plimb mult cu vaporul... Era 
cald, arşiţa usca macii, mirosea puţin a otravă de maci, cum 
zice mama, şi pe şosea treceau în goană camioane. Nu le 
priveam, eu după bătaia motorului le cunosc ce marcă sunt. 
Cântam, plimbând degetele pe vrănile cocoşului meu de lut 
şi apa, bolborosind, îmi suna la ureche ca valurile mării. 


Eram la mare şi nu ştiu de ce mi se părea că era seară, se 
bătea apa la țărm, şi sus, pe un teren, oamenii băteau 
mingea, şedeam şi-i priveam, şi cocoşul meu de lut era viu 
şi-avea coadă de păun şi trupul de drojdie, ciugulea grăunţe 
din buzunarul meu şi lumea se minuna. Şi deodată n-am 
mai cântat, fără să vreau băusem apa din burta cocoşului şi- 
am plecat la bodegă să cer o cană. Acolo oprise o maşină 
„Octavia”, şoferul şi soţia lui beau bere, aveau o fetiţă, 
rupea iasomie la marginea şanţului şi o freca în palme, i-a 
plăcut cum cântam şi mi-a spus că vine de la mare şi când 
mi-a spus asta am simţit că fetiţa mirosea a iod şi a sare. 
„Sunt melci acolo?” am întrebat-o eu. „N-am văzut melci. 
Sunt scoici şi palate. Şi-ntr-un palat sunt numai porumbei şi 
în altul numai peşti. Şi mai e şi fundul mării. Seara, când 
iese luna şi e linişte şi nu e nimeni pe mal, se vede departe, 
departe cum apele se despică şi se trag în lături şi răsare 
din întunecime fundul mării”. „Cum e?” am întrebat-o. „Nu 
ştiu, mi-a răspuns, eu am închis ochii, mi-a fost frică”. Şi mi- 
am dat seama că ea vorbea de o poveste... Dar în noaptea 
aceea eu am văzut, de-aici, din câmpie, fundul mării. L-am 
văzut în vis sau poate nici nu dormeam şi pot să spun că era 
albastru, aşa cum sunt obloanele casei noastre. 

— În noaptea aia mai toţi am gustat din somn pe furate, 
spuse mama, zâmbind. Plecau opt copii de-aici din uliţa 
tractoriştilor, că noi nu suntem sat, satul e la câţiva 
kilometri, noi suntem doar o uliţă, plecau toţi cei care 
trecuseră într-a cincea, şi s-au strâns oamenii la noi, să 
discute. 

— Voi aţi discutat de-ale voastre, zise băiatul, noi ne-am 
făcut bărci şi pe urmă ne-am urcat în hamacul din salcâmul 
nostru şi-am privit câmpia şi munţii. 

— Da, zise tatăl. I-am găsit dormind grămadă-n hamac, 
după miezul nopţii... De-acolo i-am luat să-i ducem la tren. 

— Dar am uitat corăbiile acasă, spuse băiatul. La mare, 
şi eu şi toţi băieţii ne-am trezit cu mâinile goale. Noroc că- 
mi luasem cocoşul de lut. L-am umplut cu apă din mare şi- 


am cântat. Şi erau acolo palatele de care-mi spusese fata: 
unul pentru porumbei şi unul pentru peşti, şi erau şi 
palatele pentru oameni, şi apa bătea în mal, şi cocoşul meu 
parcă era şi păun, şi dropie. Era seara, aerul mirosea a iod 
şi a sare, şi-n toată lumea din jur, noi, cei veniţi din câmpie, 
miroseam a grâu, şi era linişte ca acum... Uite, spuse 
băiatul, răsare luna, veniţi să privim munţii. 


COVORUL VIOLET 


Băiatul se sculă înainte de miezul nopţii şi se uită pe 
fereastră. În pridvor, calul lui de lemn lepădase căpăstrul şi 
mânca, plin de lăcomie, ciuperci. 

— E-hei, zise băiatul, paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu 
vrei să te atingi, dar la ciuperci te-ndeşi! 

Ciocăni în fereastră şi calul, speriat, se lipi de perete şi 
începu să sforăie. Sus, în cer, luna, bucălată şi pusă pe 
gâlceavă, trăgea de codițe o stea verde. 

— Proasto, să nu te mai prind că-ţi bagi botul în copca pe 
care-am facut-o în Dunăre! 

Steaua, fiindcă fusese prinsă asupra faptului, tăcea şi-şi 
trosnea degetele subţiri şi nevăzute. „Dacă nu termină cu 
obiceiul ăsta prost, o să-i rupă luna urechile”, se gândi 
băiatul. Se ridică în picioare, în pat, smulse scara făcută din 
câteva frânghii de lemn, înfiptă în ghiveciul cu muşcate, o 
potrivi pe perete, se urcă pe ea şi, printr-o spărtură a 
tavanului de lemn, scoase din pod patru nuci. Le sparse, 
tăvăli miejii prin sare şi-i mâncă. Era o noapte de la sfârşitul 
lui februarie, liniştită, în casă mirosea uşor a frunză de 
salcie, iar afară, pe Dunăre şi în stuf plutea un vânt 
necunoscut. 

— În noaptea asta o să se întâmple ceva ce n-am mai 
văzut, se pomeni băiatul vorbind, şi trecu din nou la 
fereastră. 


Şi, ce să vezi?! Calul de lemn coborâse din pridvor şi bea 
apă din copca făcută de lună. „Aoleu, ce-o să-i tragă luna 
două picioare în burtă!” Şi-i păru bine c-o să-l audă icnind 
de durere. Şi, într-adevăr, în clipa aceea, văzu cum luna se 
schimbă într-o fată îmbrăcată într-un voal lung, care 
coboară încet prin văzduh către morile cu aripi de lemn de 
pe grindul din stânga casei. 

„Fugi, vru să-i strige el calului, fugi, că-ţi taie calea şi-i 
vai de tine!” 

Dar nu putu să spună nimic. Din copcă ieşise un pitic 
caraghios, cu şalvari turceşti, cu cizme roşii şi cu scufie cu 
ciucuri. 

Mi-l1 îneacă!” se sperie băiatul, dar se linişti imediat, 
fiindcă îşi aduse aminte că un cal de lemn pluteşte foarte 
bine pe apă. 

Piticul făcu două tumbe şi sări în şaua umplută cu iarbă 
de mare. Apucă frâul, suci calul şi-i dădu pinteni. Şi calul 
pomi în galop spre grindul unde stau comorile. 

— De ce-ai furat calul băiatului? Îl întrebă luna pe pitic, 
şi mii de stele, în jurul ei, începură să se rotească uşor, 
făcând să se legene stuful din marginea Dunării. Du-te şi 
adu-l aici pe băiat. Vreau să-i arăt cel mai frumos lucru, 
fiindcă el le-a salvat pe lebede, surorile mele. 

Auzind-o, băiatul îşi trase hainele pe el, încălţă bocancii, 
îşi puse şapca şi ieşi în pridvor. În câmpie zăpezile pieriseră, 
iar pe Dunăre, două turme de capre băteau cu frunţile în 
gheaţă. Piticul veni, ţinând calul de căpăstru, şi îngenunche 
pe ultima treaptă a scărilor, lângă cele patru luntri pe care 
le scosese din adăpost şi le reparase cu o zi înainte bunicul 
băiatului. 

— Domnule, spuse el, am ordin să mergi cu noi, să-ţi 
arătăm de unde vine primăvara. 

— Sunt gata, spuse băiatul şi se urcă în şaua sub care 
ţinea ascunse coperţile abecedarului. 

Şi când să pornească, se opri să întrebe: 

— Dar, dumneata, domnule pitic, cum ai să te ţii de noi? 


— Nicio grijă, pot să mă atârn de coada calului, dar mai 
bine fac tumbe. Pe unde mă răstorn eu, creşte iarba. Uite... 
şi, azvârlindu-se în mâini, făcu un salt de vreo douăzeci de 
metri, şi-n urma lui crescu o pajişte cu iarbă fragedă şi cu 
ghiocei violeţi. 

Băiatul râse, apoi calul lui zbură spre grind şi acolo el se 
înclină în faţa lunii şi ea-şi flutură părul blond, lung până la 
coapse, şi-ntinzând mâna, îl mângâie pe obraji. Stelele, vreo 
două mii, sau mai multe, se mişcară, sunându-şi cerceii de 
cleştar, şi el se găsi dintr-o dată în mijlocul lor, şi ele 
începură să cânte un cântec minunat, şi steaua lui verde, 
aceea cu care vorbea în fiecare seară, înainte de culcare, 
veni şi i se aşeză pe umeri şi-i spuse: 

— Tu eşti prietenul meu, dar nu ştiu cum te cheamă. 

— Bănică, răspunse băiatul, dar nu mai avu timp să-i 
spună şi altceva, fiindcă luna întinse braţele şi pomi, în zbor, 
spre valea cu migdali şi smochini, şi ei toţi trebuiră s-o 
urmeze. 

Şi pe unde treceau, gheaţa se rupea, stuful se ridica şi 
începea să se legene şi de sub frunzele vechi se deştepta 
iarba. 

Valea cu migdali era largă, sus, în muchea malului, era 
un zid de sălcii, dincolo de el o vie îngropată şi, mai 
departe, câmpia cu grâu, şi luna, scuturându-şi voalul, făcu 
să se întindă o lumină neînchipuită, caldă şi primitoare, şi-i 
făcu semn lui Bănică să vină lângă ea. EI o privi şi i se păru 
că ea n-are trup, că e făcută numai din raze. 

— Aici, vorbi ea, în migdalii şi în smochinii ăştia sunt 
închise bucuriile primăverii. Eşti primul om care vede cum 
le dau drumul să umple câmpiile şi munţii. 

Şi, zicând, se apropie de-un migdal, îl sărută şi trunchiul 
se desfăcu şi din el, ca dintr-o lădiţă vrăjită, ieşiră o 
puzderie de fluturi: albi, roşii, galbeni, care se răspândiră în 
lumină, tulburând-o cu aripile ca-ntr-un vis. Şi fiecare 
migdal arunca în înălţimi multicolore roţi de fluturi. 


Bănică, pe calul lui de lemn, privea şi râdea şi ochii lui 
albaştri scânteiau de bucurie. 

— Acum, spuse luna, o să dau drumul păsărilor, şi-şi 
trecu mâna peste creştetul smochinilor, şi o mulţime fără 
seamăn de păsări ţâşni, beată, în văzduh. 

Erau atât de multe, încât stuful se încâlcea sub trecerea 
lor. Şi toate ciripeau gălăgioase şi înghiţeau lacome aerul 
rece, tulburător al nopţii de la Dunăre. Stele şi păsări şi 
fluturi, într-un amestec nemaipomenit, se roteau între 
hotarele văii. Luna, în picioare pe un dâmb, era cea mai 
frumoasă dintre toate fetele câte sunt. 

— Acum să se deschidă florile, spuse ea, şi dintr-odată 
toţi copacii înmuguriră şi crengile se acoperiră cu flori alb- 
liliachii prin care începură să umble albinele. 

Piticul, care sezuse tot timpul în apropierea ei, dădu fuga 
pe mal, aduse două nuiele de salcie. Luna le luă în mâinile 
ei şi-l încinse pe Bănică peste şolduri. 

— Să creşti înalt şi cu mijlocul subţire şi să fii mlădios ca 
salcia primăverii! 

— Îţi mulţumesc, zise băiatul, de-acum înainte am să te 
salut în fiecare seară de la geamul meu. Şi dacă o să ai 
vreodată nevoie de-un cal, poţi să mi-l ceri, ţi-l împrumut 
iară să stau pe gânduri. E un cal puternic, mănâncă 
ciuperci cu ghiotura. 

Luna se aplecă, îl sărută pe frunte şi într-o clipă sui, cu 
alaiul de stele, în cer, unde e locul ei. Calul ajunse în pridvor 
şi băiatul în patul din odaie, iar lângă pat, Piticul. 

— Bănică, îi zise Piticul, eu sunt de acum în slujba ta. 

— Ah, domnule Pitic, păi să-ţi plătesc simbria. Uite, spuse 
el, scoțând un pol de aur pe care i-l dăduse bunică-sa, ţine 
arvuna. Şi acum eu o să adorm, iar dumneata o să-mi trimiţi 
un vis frumos! 

— Bine! Spuse Piticul şi suflă uşor peste genele băiatului. 

Bănică adormi. Atunci Piticul se strecură afară din casă, 
urcă 


Malul, trosnind cu potcoavele de la cizme prin dâra de 
gheaţă de sub garduri şi se duse la cârciumă. Aici, lumina 
stinsă şi uşa încuiată. Asta-l înfurie. Vreme de patru luni, 
cât timp ţinuse iama, nu pusese un strop de rachiu în gură 
şi nici acum n-avea noroc. 

— Păcat că n-am iarba fiarelor cu mine, cu un singur fir 
aş fi făcut să sară toate zăvoarele. 

Se uită pe cer, ferindu-se să de ochii cu Luna, şi, 
pricepând că mai e mult până la ziuă, se hotări să pătrundă 
înăuntru prin gaura cheii. Târsoaga de barbă îi atârna până 
aproape de genunchi. O desfăcu în două, înnodă capetele la 
spate şi încercă să se prelingă uşor în odaie. Strecurase 
capul şi mâinile, dar picioarele nu voiau să-l asculte. 
„Cizmele, se gândi el, au botul întors şi e greu să le trag cu 
mine”. leşi în drum, desprinse două cuie din gard şi pironi 
cizmele în prag. „Aşa, ca să n-aveţi chef s-o porniţi singure 
la plimbare şi să mă lăsaţi desculţ!” La a doua trecere, 
fierul îi arse tălpile goale — „poate să mi se întâmple orice 
pe lume, numai în lanţuri să n-ajung, că tare rece şi 
neprietenos e fierul!”, iar când călcă pe podelele spălate cu 
gaz, lunecă şi se opri în tejghea. „Bun, zise el, frecându-şi 
cucuiul, asta aduce noroc” şi scoase din buzunar polul de 
aur pe care i-l dăduse Bănică. Polul lumina ca o lampă de 
buzunar. 

— Ah, lumânare fermecată! Glăsui Piticul şi se căţără pe 
perete şi citi lista de preţuri. 

În schimbul banului cu care venise putea să bea pe 
săturate sirop de zmeură, patru degete de rachiu şi să şi 
mănânce pe deasupra roşcove şi covrigi. „La sirop renunţ, 
beau izmă verde”. 

Luă o sticlă din raft şi-şi turnă o măsură într-o cupă de 
argint, din acelea în care piticii adună rouă de pe flori, şi o 
dădu peste cap. Sângele-i luă foc şi barba i se deznodă 
singură şi i se umflă pe fălci ca răvăşită de vânt. „Domnule, 
se gândi el, bine ştiu să mai trăiască oamenii!” şi imediat 
înghiţi a doua măsură. O pulbere de scântei se răsuci în el şi 


dincolo de uşă cizmele săriră din piroane şi începură să 
ţopăie. Jucau singure şi jucau în draci, şi Piticul începu să 
râdă în hohote. Toată chestia îi plăcea la nebunie. Smulse 
tingirea pusă pe aragaz cu fundul în sus şi începu s-o bată 
cu degetele, mărunt şi repede. Şi cizmele săltau acum până 
la streaşină şi se izbeau în tocuri şi potcoavele ţăcăneau. 

— Călcaţi-vă una pe alta pe bot, să se înmoaie pielea şi 
intraţi aici. 

— După zece minute de trântă şi tăvăleală, ciubotele 
zburară înăuntru pe gaura cheii, şi pintenii cu rozetă se 
desprinseră de la tureatcă şi se agăţară de gleznele 
Piticului. 

— Aşa, încălţările mele scumpe, faceţi-vă de cap! Strigă 
el, răsturnat pe un scaun, şi pintenii îl furnicau plăcut prin 
călcâie. 

După a treia măsură, Piticul simţi în măruntaie o foame 
de lup şi desfăcu o ladă să ia o roşcovă sau un biscuit. Dădu 
acolo şi peste patru păpuşi de turtă dulce, fete cu părul 
lung, curgându-le spre şolduri, zugrăvite cu roşu în obraji şi 
cu cingători albastre care se încheiau într-un inel cu 
oglindă. 

— Ah, surioarelor frumoase, a venit primăvara, nu vreţi 
să ieşiţi la joc? Nu sunt hoţ, am pus pe masă un pol de aur! 

Ele se luară de mâini şi urcară pe tejghea. Polul de aur 
se răsfrânse în oglinzile rotunde. Cizmele, aurite, făceau 
plecăciuni. Fetele se porniră să cânte şi se prinseră în horă. 

— Bătuta! Strigă Piticul şi-şi pocni pintenii, şi ăştia 
începură să zornăie ca tobele cu clopoței şi fetele intrară 
într-o goană zănatică. 

Pintenii sunau din ce în ce mai întărâtaţi, fetele săltau şi 
chiuiau, iar pe podele cizmele goneau bezmetic, izbindu-se 
de pereţi şi dându-se peste cap. 

Piticul înălţă cupa şi strigă: 

— Beau pentru dumneavoastră, doamnelor. Eu sunt 
Piticul straja întâi din garda Lunii. De ieri sunt în slujba lui 
Bănică, e singurul om care-a văzut cum vine primăvara, mi- 


a dat un pol de aur şi eu îl voi duce în împărăţia de cleştar. 
Izmă verde e o sabie... 

În clipa aceea, printr-o crăpătură a obloanelor pătrunse 
în odaie o rază de lumină. Piticul împinse sticla şi, încet, 
astupându-şi pintenii cu palmele, ca să nu mai sune, se 
strecură spre uşă. Cizmele veneau după el, pâş, pâş, şi 
urechile le tremurau. 

— Salt înainte! Comandă Piticul şi sări în gaura cheii. 

Trecu printre pereţii broaştei, ferindu-se să nu ia rugină 
pe coate, şi sări în drum. Luna ardea învăpăiată. Speriat, 
Piticul ţâşni într-o parte şi intră într-un butoi de bere gol. 
„Dacă nu m-a văzut, mă leg să satur cu iarbă proaspătă toţi 
iepurii de pe malul Dunării”, îşi spuse el trăgând în nări 
mirosul puternic de orz, îmbibat în doagă. Şi începu să 
calce repede coastele butoiului, iar butoiul se desprinse de 
lângă perete şi se rostogoli pe drum, hodorogind, şi cizmele 
galopau pe de lături şi săreau de-un metru de la pământ 
când nimereau câte o fâşie de gheaţă, fiindcă Piticul le 
găurise cu cuiele smulse din gard. O bătrână, care se 
sculase din zori ca să meargă cu tămâie la cimitir, privi 
năucă toată goana asta, răsturnă jarul şi se întoarse acasă 
şi căzu în genunchi la icoană. Născocire neagră, avea să 
spună, dar de ce sunau în butoi nişte plăcuţe de alamă şi 
cântau doi clopoței? Fapt este că Piticul, de bucurie că nu-l 
descoperise Luna la cârciumă, gonind pe coastele butoiului, 
bătea pintenii cât putea mai tare şi bătea în ei şi cu cupa de 
argint. 

După vreo două sute de metri, acolo unde drumul se 
înclină şi cade în Dunăre, butoiul o luă ameţitor la vale, 
înăuntru Piticul sălta în cap şi în picioare şi se umplea de 
cucuie, şi se rostogoli în ape, în dreapta casei unde dormea 
Bănică. Piticul, dezmeticindu-se, scoase o mână afară şi-o 
încleştă de parmalăcul casei. Casa lunecă spre Dunăre, 
Târând cu ea şi curtea şi şurile de paie. De frică, Piticul îi 
dădu drumul şi casa se retrase pe locul ei dinainte. 


— Ah, zise Piticul, ieşind şi încălecând pe butoi, băiatul 
îmi poruncise să-i trimit un vis. la să-l legăn ca să-l fac să 
râdă prin somn! 

Şi întinzând mâinile, apucă din nou parmalâcul şi trase. 
Casa veni cu talpa în malul apei, şi el o purtă înainte şi 
înapoi, de zece, de douăzeci de ori, şi sus în odaia lui, 
băiatul se trezi şi se uită pe fereastră. „Ce noapte, îşi spuse 
el, casa noastră cară apă din Dunăre şi-o varsă în brazdele 
de ceapă!” Deodată îl observă pe Pitic şi observă şi jocul lui. 
Nu spuse nimic. Deschise uşurel fereastra şi când casa mai 
cobori o dată la Dunăre, sări pe butoi strigând: 

— Ei, Piticule, eu te plătesc şi dumneata-mi strici 
somnul?! 

— Cizmele, strigă Piticul. Uite-le, fug. Domnule, se 
atârnă de 
Bănică, ajută-mă, fără cizmele mele de mătase roşie, o să 
fiu dat afară din garda lunii. 

— Le voi smulge urechile! Ameninţă băiatul şi fluieră 
lung de trei ori şi calul de lemn veni în marginea Dunării, 
tremurând nerăbdător. 

Bănică se aruncă în şa, Piticul se îngrămădi la spatele lui, 
şi calul porni la galop. Piatra suna sub copite, vântul şuiera 
pe la urechi. Drumul era în pantă, pe de lături valuri de 
iarbă tânără, Calul s-ar fi oprit să rupă o gură, dar Piticul îl 
simţise şi-l gâdila sub burtă cu un fir de paie, făcându-l să 
gonească din ce în ce mai iute. Sus, în muchea dealului, 
intrară într-un val de negură. Lui Bănică ii păru rău că nu-şi 
luase şi sabia, ar fi învârtit-o o dată şi-ar fi destrămat 
întunericul. 

— Nu mai văd drumul, spuse calul, trebuie să ne suim în 
înalturi... 

— Mergi printre alea două şiruri de flori violete, îi spuse 
Piticul. 

— Sunt brânduşe, răspunse calul. 

— Da, aprobă Piticul, au răsărit din sămânţa pe care am 
ascuns-o în căptuşeala cizmelor. Azi-noapte am fost la 


cârciumă, am fixat cizmele în două cuie, ca să n-o ia la 
sănătoasa, şi-acum sămânţa curge prin găuri şi din fiecare 
bob creşte o floare. Trebuie să ne grăbim, n-am pus decât 
două degetare de sămânță. Tu nu ştii, Bănică, şi nici tu, 
Calule, că cizmele mele erau cuminţi şi mă ascultau... Dar 
m-a-nvăţat un prieten să le cos câte două urechi de căţel şi- 
acuma uite ce păţesc. 

— Ai ciuntit căţeii? Se supără Bănică. 

— Da de unde! Spuse Piticul. Eram sub o foaie de lobodă 
când ai tăiat tu cu bunicul urechile căţeilor tăi, ca să se facă 
răi, şi-am cules sfârcurile din iarbă şi le-am cusut la cizme 
cu fir de amică fermecat. Din ziua aceea, dacă nu le ţin în 
picioare, o iau razna după iepuri. 

— Păi, să căutăm prin buruienile de anul trecut, spuse 
calul, pe-acolo se ascund iepurii. 

Cele două şiruri de brânduşe coteau la stânga, pe după 
un şir de plopi, şi tot se duceau, calul se scutură şi o porni la 
trap. Bănică se aplecase în şa şi mângâia florile cu palma. 

— Domnule Pitic, sunt răcoroase şi fragede, acuma au 
ieşit! 

— Vai de mine, o să mă pună luna la regim de pâine şi 
apă, un sfert de pâine ş-o cană de apă, pentru că trebuia să 
le semăn într-o poiană unde vin nişte fete să se scalde în 
Izvor! 

— O să te ajut să le muţi, am un căruţ, înham caii la el, şi- 
o să le ducem acolo. Pot să-ţi spun că degeaba am tăiat 
urechile căţeilor atunci, n-a ieşit nimic... sunt blânzi, toată 
ziua-i bâzâie musca la nări... 

Dar nu isprăvi. Câinii lui apărură deodată la un cot al 
drumului şi săriră în pieptul calului, calul se trase înapoi şi 
se ridică în două picioare. Piticul căzu peste cap şi de frică 
se sui într-un pom şi se legă cu centura de creanga din vârf. 

— Leu şi Dumitre! Strigă băiatul, dar câinii, negri ca 
nişte lupi, se repezeau în salturi să rupă burta Calului, şi 
Calul, nechezând sălbatic, sărea şi bătea cu copitele. 


— Nu-l mai juca, Bănică, spuse Leu gâfâind, vreau să 
muşc carne din el. Cu tine n-avem nimic, pe el vrem să-l 
pedepsim, fiindcă de două ori ne-a fărâmat cuşca în 
picioare. 

Bănică se ridică în scări, Calul o făcu vijelios la stânga şi 
băiatul se aruncă fulgerător pe spinarea lui Leu şi-l apucă 
zdravăn de urechi. Şi ce să vezi? Sfârcurile urechilor se 
desprinseră şi-i rămaseră în mâini. În clipa aceea, Leu se 
făcu blând şi începu să se gudure. 

— Ne-ai învins! Strigă Dumitru şi veni şi-şi puse capul în 
pământ. 

Bănică observă că avea urechile întregi şi-i smulse şi lui 
sfârcurile. Amândoi câinii începură să plângă ca proştii şi 
Calul veni şi suflă asupra lor şi ei nici măcar nu mârâiră. 
Dădeau din coadă şi aşteptau. 

— Ehei, zise Bănică, acum să vă judec eu! Domnule Pitic, 
pofteşte jos să vezi ce palme le dau. 

— Vai, strigă Piticul, alea sunt urechile cizmelor mele! 
Mi-aţi distrus cizmele. 

— N-am făcut nimic rău, Bănică, se apără Leu. Noi doi 
dormeam lângă pragul casei şi aşteptam să se facă ziuă şi 
deodată simt că mă izbeşte o talpă în frunte şi hap, muşc, 
ceea ce n-am mai făcut niciodată. Simt că e urechea mea de 
pe vremuri. O potrivesc cu laba, se lipeşte. Îl strig pe 
Dumitru şi fugim de scoteam limba până prindem perechea 
aia de cizme şi ne luăm urechile. Cum ni le-am pus, ni s-a şi 
urcat sângele la cap, ne-am făcut răi. Eu i-am tras un cap în 
burtă lui Dumitru, el mi-a sfâşiat blana. Ne-am oprit, n-avea 
rost să ne mâncăm între noi. Hai să mâncăm cizmele, am zis 
eu. 

— Aoleu, sări Piticul, nu mai primesc altele până la vara 
viitoare, am să umblu desculţ, ca un nenorocit! 

— Nu te pripi, domnule Pitic, Dumitru n-a vrut să le 
mănânce, a înghiţit odată un şomoiog de vase şi nu-i mai 
trebuie. Nu mâncăm cizmele, mi-a zis, vreau să mănânc 


pisica şi calul din pridvor. Tocmai plecasem ca să trecem la 
fapte... 

— O să pun pământ pe voi, hotări Bănică. 

— Da, stăpâne, zise Calul, spune-mi să-i omor şi să-i 
arunc în groapa de lut. 

— Iertare! Clănţăniră câinii într-un glas. 

— Domnule, se rugă Piticul, întâi să ne spună unde sunt 
cizmele. 

— Zac într-o poiată plină cu brânduşe, spuse Leu. 
Dumitru n-a 
Vrut să le mănânce, dar un pic tot le-a scărmănat. Le-a luat 
în gură şi le-a scuturat. Şi când le-a scuturat, s-a vărsat din 
ele sămânţa şi au răsărit o mie de brânduşe. E acolo şi o 
minge de fotbal. 

— Departe? Întrebă Bănică. 

— Lângă grajdul ăla unde am văzut noi odată nişte iepuri 
de casă. 

Bănică încălecă şi porniră prin câmpie. Negura se 
ridicase şi 
leşea soarele. Dincolo de arături, pe izlaz, sub o perdea de 
salcâmi, văzură covorul de brânduşe; în mijloc, cizmele de 
mătase roşie, cu turetcile frânte. Piticul le luă. 

— Îţi mulţumesc, îi spuse Piticul, m-ai salvat, şi, la vară, 
în noaptea când înfloresc sânzienele, am să vin şi am să te 
duc dincolo de Dunăre, unde arde focul pe comori. lartă-i, 
dacă poţi, şi pe câini. 

— Îndurare, stăpâne! Clănţăniră din nou câinii. 

— Nu, zise Bănică, am zis că vă acopăr cu pământ şi am 
s-o fac. Veţi săpa cu ghearele şi veţi intra sub covorul ăsta 
de brânduşe. Îl luaţi în spinare şi-l duceţi acolo unde vă 
spune prietenul meu. Număr până la zece. 

Când Bănică zise zece, amândoi câinii ţineau în spinare o 
postată de pământ, pe care sclipeau o mie de brânduşe 
violete. Piticul îşi puse cizmele, potrivi pe ele pintenii şi o 
porni spre Dunăre pe un fir de cărare. 


— Domnule, se rugă cizma din piciorul stâng, amândouă 
prinseseră glas şi deveniseră arţăgoase şi pline de veselie, 
noi n-am vrut să te părăsim! Am văzut azi-noapte mingea 
aia şi voiam să jucăm fotbal. Scoate-ne din picioare, ca să 
nu crezi că fugim, şi o să mergem înaintea dumitale, bătând 
mingea. 

— Lasă-le, zise Bănică, până la Dunăre o să trag şi eu 
câte un şut. 

— Bun! Aprobă Piticul şi porniră. 

Cizmele de mătase jucau mingea cu şpiţul, Bănică o 
lovea numai cu capul, Piticul călca mândru, spălându-şi 
tălpile pe iarba plină de rouă, câinii, îngenunchiaţi de 
greutate, târau pe grumaji un petic de câmpie în care 
dansa primăvara, iar în urmă, ridicând frumos copitele, 
venea Calul de lemn; şi frâul atârna într-o parte. 


DIN PARIEA AUTORULUI 


Vară. Dimineaţa pe la răsăritul soarelui. Râul curge 
domol prin spiritul lin al câmpiei. Lanuri de floarea-soarelui 
galbene. Miros de cimbru, de struguri ceasla, de maghiran 
şi pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mirosea vag şi a copită 
de cal arsă. Aseară, am pus un pripon de unşpe undiţe în 
otmătul de sub livadă. Scot două brănişoare şi un maimuţoi 
de somn. Arunc peştele în coşul de răchită, pe pat de urzici 
crude şi pornesc spre casă. În văgăuna albastră a cerului 
pâlpâie fluturi portocalii. Miroase a busuioc, duhneşte amar 
pelinul, clăi de grâu cât gorgoanele scânteiază fermecător. 
Doi arbori de pavonia, la capătul unui şir de tei stufoşi, şi-au 
golit mintea de orice fărâmă de inteligenţă şi stau cu frunza 
cufundată-n gârla unei melodii suind din ierburi. 

În ograda de la capătul cărării, ascunşi de-un mal de 
răchită, trei copii, între cinci şi şapte ani, au tăiat un pepene 
cu miezul roşu pe care-l înfulecă, vorbind. Băieţii, doi, sunt 


numai zulufi blonzi, fata e brunetă şi cu doi dinţi de sus 
lipsă. Mă opresc şi ascult. Vorbele vin din camera heraldică 
a miracolelor. 

— Aznoapte, când s-a pornit vântul, crăcuţa aia cu douăj 
de prune şi paişpe vrăbii a ţinut pomul pe loc. Vrăbiile 
aproape că şi-au rupt pliscul, acum s-au dus să doarmă-n 
cais... 

— Piersicul de lângă podeţul de lemn s-a făcut mov la 
faţă când s-a scărpinat mânzul de trunchiul lui. 

— În cânepa sălbatică din colţul grădinii s-au ascuns, 
aznoapte, o sută de iepuri... 

— Noujşopt, i-a numărat bunicul. 

Masa scundă, pe trei picioare, la care stau aşezaţi pe 
scăunele, răspândeşte o fericire nepermisă oamenilor mari. 
În tufele de izmă curge miere şi slavă. Nişte porumbei viorii 
încearcă volute florale, ovăzul sălbatic îşi sună cerceii 
subțiri. 

— Hai să mâncăm şi-un cantalup, zice fetiţa ştirbă şi pe 
urmă coborâm la gârlă să ne scăldăm de treijşuna de ori. 

Băiatul, plecat să scoată din beci frunctul cerut, mă 
zăreşte şi întreabă: 

— Pe cine căutaţi dumneavoastră? Ce vreţi? 

Îl salut, surâzând şi plec. Caut casa sturzilor dintr-un 
copac care nu mai trăieşte. Brănişoarele zvâcnesc în coş. 
Caut ceea ce nu voi mai găsi nicicând, şi-aş vrea să fiu 
cuțitul care umblă prin pepenele roşu de la masa voastră, 
mereu plin de grija de-a nu vă răni degetele.