Istrati Panait — Ciulinii Baraganului

PANAII ISIRAII 


Ciulinii Bărăganului 


Dedic această carte: Poporului Pamăniei, Celor unsprezece mu ai 
săi de asasinați de către guvernul român, Celar trei sate: Stămlegti, 
Băilegti, Hodivoza, rase cu lovituri de tun. Crirne săvâraite în martie 
1307 şi rămase nepedepaite, 


Când sosegte toamna, întinsele cârnpii de ţelnă ale Munteniei 
dunărene încep să trăiască, tirnip de o lună, existența lar milenară, 

fceasta începe char în ziua de Stântul Pantelimon, 

În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul 
zau crivățul, mătură cu sultlarea lui de gheață nesfârzitele întinderi; 
dar cum pământul arde încă, înherbântat ca un cuptor, rnuscalul îzi 
cam rupe dinți în el. N-are a tace! Earza, care stă pe gânduri de rnaui 
multe zile, îşi țintegte ochiu- roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în 
răspăr, gi iat-a plecată în ținuturile calde, căci ei nu-i place 
muscalul, 

Plecarea acestei păsări respectate, puțin cam termută la țară — ea 
aduce toc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de 
alornițean sau de brăilean, pune capăt stăpăniru omului asupra 
glie: Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut- 
a duri vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechu, tugegte ugar, dini 
obignuință, şi, gonind câinele care i se vără între picioare, intră în 
casa: 

— la vedeţi, băieți ăia să înceapă să adune uscături! 


1 Li Li L] LI) 1 1 
Ţ — EV ACE 30 pe de-o Pe sa Ca iale a CNI re aa arate marne Sa. A i I EEE RY ARE Pt BEE N E m E im i IE | Ina a e Sare iu FE Pa E E i ui a n i e enetata area i Et RE 


PANAII ISIRAII 


Ciulinii Baraganului 
Dedic această carte: Poporului României, Celor unsprezece 
mii ai săi de asasinați de către guvernul român, Celor trei 


sate: Stânileşti, Băileşti, Hodivoaia, rase cu lovituri de tun. 
Crime săvârşite în martie 1907 şi rămase nepedepsite. 


Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale 
Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, 
existenţa lor milenară. 

Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. 

În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim 
muscalul sau crivățul, mătură cu suflarea lui de gheaţă 
nesfârşitele întinderi; dar cum pământul arde încă, 
înfierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. 
N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, 
îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în 
răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place 
muscalul. 

Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la 
ţară - ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul - plecare 
aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt 
stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit 
barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi 
îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, 
gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă: 

— Ia vedeţi, băieţii ăia să înceapă să adune uscături! 


La aceste cuvinte, femeia şi liota de copii tuşesc şi se 
înfioară la rândul lor, tot din obişnuinţă: 1 

— Au plecat berzele? 

— Plecat... 

Atunci Bărăganul ia comanda. 

O face, mai întâi lăsându-se greu, ca un om care s-ar trânti 
cu faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici să 
moară. Un uriaş! 

Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde 
soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, 
Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă 
vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi 
refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi 
de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în 
toate ţările locuite de români, şi care se adresează aceluia 
ce-şi îngăduie prea multe libertăţi în public: 

— la ascultă, mă! ce, te crezi pe Bărăgan...? 

Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un 
copac! Şi de la un puţla altul, ai tot timpul să mori de sete. 
Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat 
contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli 
singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul 
pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul 
să poată visa în voie. 

O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva 
demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu 2 ea în 
zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi 
cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. 

E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul 
lipsit de toate. 

De-aici vine şi faptul că locuitorul Bărăganului, 
ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu toate că ştie să 
glumească şi să facă haz când i se dă prilej, îi place mai 
mult să asculte cuviincios. O face pentru că viaţa lui e grea, 
şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i 


arate cum ar putea să muncească mai cu folos pe 
îndărătnicul lui de Bărăgan. 

Visări, gânduri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate 
omului născut pe Bărăgan - această pustietate care 
ascunde apa în străfundul ei şi unde nimic nu răsare de la 
sine, nimic, în afară de ciulini. 

Nu e vorba de acei scaieţi care cresc ca păpuşoiul şi fac o 
frumoasă floare liliachie, ca un pămătuf, al cărui pufuşor 
fetele îl tund în seara de Sfântu Toader, cântând: 

Codiţele fetelor, Cât codiţa iepelor! 

Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topeşte 
zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. 

În mai puţin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc 
pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe 
spinarea lui. Mai îndură şi turmele de oi, care sunt lacome 3 
de acest ciulin şi îl pasc aprig. Dar cu cât îl pasc, cu-atât 
creşte, se rotunjeşte mereu şi ajunge să atingă dimensi- 
unile unei damigene mari. Atunci oile nu-l mai pasc, îl lasă 
în pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana 
dracului! Ca şi buruiana omenească: cu cât e mai 
netrebuincioasă, cu atât ştie să se apere mai cu 
înverşunare. 

Dar ce siguranţă avem noi despre ce e trebuincios sau 
netrebuincios pe pământ? 

Atât timp cât ialomiţeanul se zbate, se încăpăţânează să 
smulgă ţelinei un căuş de porumb sau câţiva cartofi, 
Bărăganul nu e interesant. Nu e un loc de vizitat. E sucit, ca 
o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o mahalagioaică 
împodobită cu diamante. Pământul n-a fost dat omului 
numai cu scopul să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi 
colţuri hărăzite reculegerii. 

Ăsta e Bărăganul. 

El începe să domnească îndată ce omul harnic se re-trage 
în coliba lui, îndată ce ciulinii înţeapă rău şi când vântul 
dinspre Rusia se apucă să sufle cu temei. Asta se întâmplă 
prin septembrie. 


Poţi vedea atunci, din depărtare în depărtare, un cioban 
care stă cu spatele întors spre miazănoapte şi întârzie cu 
turma. Nemişcat, sprijinit pe bâta lui, vântul îl clatină 
uneori, de parcă ar fi un copac. 

În jurul lui, atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu 
mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. 

Plini, stufoşi, ai zice că-s nişte oi cu lâna de oţel. Numai 
spini şi sămânță. Sămânţă răspândită pe pământ, ca să 
crească ciulini, numai ciulini. 

Ca şi ciobanul, la fel se clatină şi ei. Căci în turma lor 
compactă, muscalul suflă mai cu îndârjire, în vreme ce 
Bărăganul ascultă, iar cerul de plumb striveşte pământul, în 
vreme ce păsările se dau peste cap în văzduh, risipite de 
vijelie. 

Aşa, o săptămână întreagă... Suflă... Ciulinii rezistă, 
îndoindu-se în toate chipurile, cu bubumzul lor fixat pe o 
tulpină scurtă, nu mai groasă decât degetul cel mic. Ei mai 
rezistă încă puţin. Dar ciobanul, nu! El lasă în plata 
Domnului străşnicia Domnului şi se întoarce acasă. 

Noi spunem atunci: ţipenie! Nu mai vezi om! 

E numai Bărăganul! 

Şi, Doamne, ce frumos e! 

Cu tot avântul de care armăsarul său e în stare, crivățul 
galopează în împărăţia ciulinilor, răscoleşte cerul şi 
pământul, amestecă norii cu pulberea, ucide zburătoarele, 
şi iată-i porniţi, ciulinii! Plecaţi să semene netrebnica lor 
sămânță. 

Mica tulpină se frânge pocnind, cosită la rădăcină. 

Bubumzele spinoase încep să se rostogolească, mii şi mii! 
E marele pohod al ciulinilor, care „vin Dumnezeu ştie de 
unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind 
pe fereastră. 

Nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi suflare 
furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par să ţină 
piept, nu vor să se lase, dar ceilalţi dau năvală peste ei, îi 
agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat, îi vezi 


încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu 
greu, până ce crivățul se repede o dată cu furca lui, îi 
spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi 
iar îi împinge înainte. 

Atunci să te duci să vezi Bărăganul! Ai zice că Bărăganul 
se cocoşează, se întinde, după voinţă, bucuros de toată 
lumea asta de ciulini, care se dă de-a berbeleacul pe 
spinarea lui, pe când crivățul suflă turbat. 

Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă-şi reţine 
suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori patru ciulini, 
ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul şi se întrec 
în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc cot la cot. 

Spre sfârşitul vejeliei vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai 
iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost 
destul de uscată ca să se rupă de la început, fie că vor fi 
avut nenorocul de a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce 
şanţ, fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit 
în drumul lor, ei sosesc cu întârziere, sărmanii. 

Şi-i vezi cum se perindă izolaţi, rostogolindu-se ca nişte 
cocolaşe de omuleţi grăbiţi. Văzduhul şi tot Bărăganul îi 
privesc: sunt ciulinii singuratici, adică cei mai iubiţi. 

Apoi, orice viaţă se opreşte brusc. Nesfârşitele întinderi 
sunt curățate ca lespezile unei curţi princiare. 

Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui de iarnă şi se 
pune să-i tragă un pui de somn care ţine şase luni. 

Dar ciulinii? 

Ei îşi continuă povestea. 

E o poveste cum nu s-a mai pomenit, pentru că-i a 
pământului nostru românesc. Dar mai bine s-o iau de la 
început... 

Cu toate că-s băltăreţ de la Lăteni, de la Borcea - fata asta 
a Dunării care cutează să se măsoare cu maică-sa nu-s 
ialomiţean de baştină. Părinţii mei, olteni amândoi, săraci ca 
Iov, au plecat în lume când aveam numai doi anişori. Şi ce s- 
o mai lungesc? După nesfârşite pribegii prin nu ştiu câte 


judeţe, îşi aruncară dăsagii şi pe mine, care eram cât o 
ciubotă, în cătunul ăsta, care se oglin-deşte-n Borcea. 

Poate să vi se pară ciudat, dar aşa-i. Părinţii mei nu erau 
oameni să se lase mânaţi la munci grele ca vitele la tăiere; 
mai ales tata, un zăpăcit care era în stare să cânte din fluier 
până cădea jos leşinat de foame. Şi la Lăteni, măcar aveam 
peşte la-ndemână. Aproape că-ţi 7 sărea singur în tigaie, ca 
să zic aşa. Judecaţi şi dumnea-voastră. 

Primăvara şi toamna Borcea acoperea cu apele ei gălbui 
sute de hectare înţelenite; şi în pânza asta nesfârşită de apă 
crăpceanul, carasul, ştiuca mişunau în aşa hal că până şi 
pisicile se ghiftuiau pe malul bălților. Se pescuia, atunci, cu 
cazanul. Mană cerească, ce mai! Bărbaţi, femei şi copii, goi 
până peste genunchi, cu traista după gât, se-mprăştiau în 
trăgători, înaintând cât mai încet cu putinţă pe câmpul 
înecat, fiecare cu un cazan vechi desfundat la el. Apa nu 
trecea niciodată de genunchi. 

Bălăcind, peştele se izbea de picioarele noastre, dar era 
albitură şi noi umblam după de-ăl mare. Ştiam că ăstuia îi 
place să muşte la rădăcina plantelor, al căror creştet 
răsărea din apă. Stăteam neclintiţi, cu ochii aţintiţi asupra 
lor. Îndată ce vedeam ceva că mişcă, plaf! propteam cazanul 
la fund. Auzeam peştele zbătându-se între pereţii vasului. 

Nu mai aveam decât să-l apucăm cu mâna şi să-l vârâm în 
traistă. Tare trebuia să fii neîndemânatic ca să-ţi scape. 

Tatei însă, îi scăpau regulat, şi puştanii făceau mare haz. 
Râdeau de el, îl luau în băşcălie. Nu se sinchisea. 

Continua să se arunce cu cazanul peste toate buruienile 
din jur, şi de le vedea mişcând şi de nu. 

După un ceas de pescuit ne întorceam acasă cu traista 
doldora de peşte. Tata n-aducea nici măcar un chitic. Şi 
când vedea asta, mămuca, bună cum era, îl sfătuia să stea 
mai bine acasă, să pună la sărat peşte, să facă de mâncare, 
să spele rufe şi să mai cânte din fluier. 

Asta mă umilea de-mi dădeau lacrimile: un bărbat nu spală 
rufe, nici nu găteşte! Dar tata n-avea nimic bărbătesc în el: 


era blând ca o femeie, cu mustăţi mari şi negre şi cu nişte 
ochi adânci şi galeş pironiţi întruna pe fluierul lui din care, 
cu degetele noduroase, scotea melodii duioase care 
răsunau până departe şi făceau câinii să latre în nopţile 
amuţite. În schimb, când îţi făcea un borş sau o plachie de 
peşte, sau când spăla rufe, şi cele mai bune gospodine 
puteu să vină şi să ia lecţii de la el. Dar tot râdeau de el, 
pentru că unui bărbat nu-i stă bine să facă treburi 
muiereşti. 

M-aş fi bătut atunci cu satu-ntreg, pentru că bietul tată- 
meu nu lua niciodată-n seamă vreo înjurătură şi le-ndura 
toate în tăcere. Surâdea uşor, se-ndrepta spre Borcea, cu 
căciula lui ţuguiată veşnic dată pe ceafă, cu nădragii rupţi, 
totdeauna scăpaţi de sub curea, târşâindu-şi opincile, cu 
gâtul lung şi cu minunăţia lui de caval, de care nu se 
despărţea niciodată, să se răzbune pe viaţa asta păcătoasă 
şi-atât de jalnic de frumoasă. 

Câteodată mă luam după el. Pe ascuns uneori, că-i plăcea 
să fie singur. În seara căldicică în care tăcerea se-amesteca 
cu mirosul nămolului, îl bănuiam şezând pe-un trunchi de 
salcie dezrădăcinată. Şi după un cântec de jale de-ţi lua 
răsuflarea, îi auzeam glasul uşor şi melo-dios zicând 
încetişor cântecul nostru de neuitat din ţara Oltului: 

Foaie verde de-avrămeasă, Ila, ila, la! 

Au plecat olteni la coasă; 

Au rămas oltencile Şi-au umplut cârciumile. 

Da, oltenii totdeauna plecau „la coasă”, sau la alte 
nenumărate munci, lăsând oltencile „să umple cârciumile”, 
lucru nu tocmai adevărat, şi tata, în orice caz, nu se ţinuse 
de vorba cântecului: îşi luase olteanca cu el, şi mă luase şi 
pe mine, comoara lui. Din cauza asta mama ţinea mult, mult 
detot la el. Îmi spunea, când mergeam la peşte şi-i vedeam 
varicele groaznice, întrebând-o de ce lasă în seama tatei 
treburile cele mai uşoare: 

— Pentru că mi-e drag, copilul meu... Dumnezeu l-a făcut 
cum e şi mil-a dat de bărbat. Nu-i vina lui, săracu.... 


Şi uite-aşa trăiam noi la Lăteni. 

Aveam pe-atunci nouă ani. Mă duceam totdeauna la 
pescuit cu mama, care niciodată nu zicea că-i obosită, fie că 
era pe vremea apelor mari - când venea crapul să-ţi bată-n 
poartă - fie în celelalte luni ale anului, când trebuia să te 
duci după el în Borcea. 

Aici nu mai era vorba de pescuit cu cazanul, aici pescu-iau 
cu chipcelul, cu prostovolul, cu plasa sau cu vârşiile şi 
uneori chiar cu năvodul, mai mulţi pescari laolaltă. 

Trebuia s-o vezi pescuind, pe femeia asta, ca să-ţi dai 
seama ce-nseamnă o olteancă care-şi iubeşte bărbatul! 

Mai ales când arunca prostovolul roată - cu mânecile 
suflecate pân! la umeri, cu fusta sumeasă sus detot, cu 
părul strâns bine-ntr-o basma, cu ochii, gura, nările 10 
adulmecând nesfârşitul bălților - ai fi zis că s-a pornit să 
scoată tot peştele din Borcea! 

— Halal nevastă! strigau pescarii văzând-o. 

Dar noi tot în sărăcie lucie rămâneam; păcat de oste-neală 
să te speteşti muncind pe lumea asta; munca nu duce la 
nimic bun. 

În timp ce pescuiam - îmi scoteam şi eu partea mea de 
peşte - tata, acasă, săra de zor, umplea butoaiele, zvânta 
peştele care prinsese sarea şi îl potrivea pentru vânzare. 

Vânzare... Să vă ferească Dumnezeu de-aşa vânzare! 

Cinci până la zece franci suta de kilograme de peşte, vân- 
dute cu toptanul la negustori hrăpăreţi. Şi încă eram 
mulţumiţi să-l putem da, pentru că nu mai ştiam ce să 
facem cu el. Nu mai încăpeam de el, se strica şi se-mpuţea, 
după ce ne bălăcisem în maţele lui pân” la glezne la pusul 
sării. Da: cinci până la zece franci suta de kilograme! 

Numai pentru stat munceam, să putem cumpăra miile de 
kilograme de sare. Pentru noi nici măcar de o ţoală sau de 
mălai nu ne ieşea. Şi tot peştele ăsta care se strica şi 
trebuia să-l aruncăm în Borcea, de unde mama-l scosese cu- 
atâta bărbăţie şi cu-atâta nădejde pentru o viaţă mai bună! 

Nu, într-adevăr, vorba din popor: 


Bună ţară, rea tocmeală, Hât-o-n cur de rânduială! 

Asta era: ţară bogată, prost alcătuită şi rău guvernată; ştia 
şi mama asta, ca tot ţăranul român. 

În anii lungi de viaţă rătăcitoare, de la un cap al Munteniei 
la altul, ea avusese de mii de ori prilejul să simtă cât de 
nenorocită era viaţa locuitorilor ăstora, care, departe de 
orice gârlă şi prea săraci ca să-şi poată cumpăra carne, nu 
trăiau decât cu mămăligă şi cu zarzavaturi în timp ce 
milioane de kilograme de peşte zăceau şi se stricau, bune 
de-aruncat, pe tot lungul sutelor de kilometri pe care-i 
parcurge Dunărea cu braţele şi afluenții ei. Dar cum să 
transporţi mana asta cerească, când trei sferturi din ţară n- 
are drumuri, astăzi ca şi acum o mie de ani? 

Mama a avut atunci o idee, pe care s-a apucat s-o 
îndeplinească fără să ne spună şi nouă ceva: silindu-se pe 
ascuns să facă economii îndopându-ne cu peşte şi numai cu 
peşte un an întreg - rareori câte un boţ de mămăligă şi mai 
rar cu o bucată de pâine - a reuşit să strângă o sută de 
franci cu care-a cumpărat, de ocazie, o mârţoagă şi-o 
căruţă cu patru roţi, dintre care două şubrede rău, gata să 
cadă. 

— Uite, i-a spus ea tatei, o să vă duceţi amândoi, tu şi cu 
băiatu' cu asta, să bateţi satele şi să vindeţi peşte sărat... 

— Cu asta? Oftă tata, galben la faţă; să străbat Bărăganul 
cu asta? Măsură din ochi gloaba jigărită, harabaua 
prăpădită: 

— Vrei să mergi cu mine, puştiule? făcu el. 

Mai încape vorbă?! Nu numai că voiam, eram încântat! 

Să vezi Bărăganul, pământul ăsta fără stăpân, era obsesia 
oricărui copil. Şi mai ales, să pot, în sfârşit, şi eu s-alerg 
după ciulini, despre care prietenii mei îmi povesteau 
minunâăţii, s-alerg şi eu pe urmele norilor de praf purtaţi de 
vânt! 

— De ce să nu-ncercăm? făcui eu serios, stăpânindu-mi 
bucuria; ce-avem de pierdut? 


— Pă dracu”! Calu”, mai întâi, p-ormă căruţa, şi p-ormă şi 
pă noi! O să ne-nghită Bărăganu'! Să ne-nghită Bărăganul! 
Mă trecu un fior. Da-da, voiam. 

A doua zi în zori porneam, luând cu noi cele de trebuinţă, 
adică mai nimic. Mămuca noastră bună, plânsă, prăpădită, 
parcă ne-ar fi trimis la moarte, ne însoţi până-n pragul 
Bărăganului, până dincolo de şoseaua care duce de la 
Brăila la Călăraşi ferindu-se de pustie şi ţinând mai pe 
lângă malul Borcei. Acolo ne sărută, cu faţa numai lacrimi 
brăzdată de zbârcituri, cu toate că n-avea încă treizeci şi 
cinci de ani. Mângâie şi calul, pe care n-avea să-l mai vadă, 
şi zgâlţăi şi una din roţile căruţei, să-ncerce slaba-i 
rezistenţă. Nici căruţa n-avea s-o mai vadă vreodată. 

În dimineaţa ceţoasă, cenuşie, siluetele noastre negre 
parcă se lipeau pe pustiul apropiat, iar corbii croncăneau 
13 pe cerul de vară ploioasă. Cu căciulă-n mână, tata apucă 
hăţurile de frânghie şi-şi făcu semnul crucii: 

— Doamne-ajută! 

— Să v-ajute Dumnezeu! 

Şi Bărăganul ne înghiţi, dar tata, fără să se sperie, dădu 
drumul din caval unor sunete sfâşietoare pe cuvintele: Au 
plecat olteni. 

„„„Şi-aşa am lăsat-o pe biata mamă, pe care n-aveam s-o 
mai vedem vreodată. 

Trei sute de kilograme de peşte grămădite în coada 
căruţei, terezia pentru cântărit atârnată de coviltir, un sac 
cu mălai, un ceaun pentru fiert mămăliga, o pirostrie, o 
desagă plină cu ceapă, două velinţe, un săculeţ pentru 
strâns gologanii şi o bâtă zdravănă ca să ne apărăm de-o fi 
nevoie, asta era toată averea noastră. 

Mergeam pe jos, pierduţi, ca pe o mare, între cer şi 
pământ. Calul venea după noi, tuşind. 

— Dacă n-ai fi vrut să vii şi tu, n-aş fi plecat pentru nimic în 
lume, nu... 

Era prima vorbă pe care mi-o spunea tata, aşa deodată, în 
plină singurătate; n-am s-o uit până la moarte. 


De-atunci mă tot urmăreşte şi-o să mă urmărească cât oi 
trăi. Va să zică răspunzător de toate astea eu eram, băiatul 
de paisprezece ani. 

Da n-aş fi vrut... Dar, aş fi putut oare? 

Fără să-i răspund nimic tatei - care, de-altminteri vorbise 
ca să nu tacă - am trecut în urma căruţei, de unde vedeam, 
pe dedesubt, copitele calului înfigându-se-n ţărâna 
nisipoasă, copite bătrâne şi păroase care se ridicau şi se 
lăsau cu greutate, în timp ce între osii se legăna o donicioră 
cu păcură pentru uns. Le-am văzut toate astea într-o clipită, 
şi-ndată după aceea parc-am trecut în altă lume: răsărea 
soarele pe neaşteptate, arunca peste singurătatea noastră 
jerbele lui de raze orbitoare. Miile de ciulini întunecaţi se 
umplură de diamante violacee pe care mă duceam să le 
pipăi cu degetele, sau să le culeg cu vârful limbii, în timp ce 
tata şi căruţa se-ndepărtau încet întorcând spatele 
răsăritului. Chițcani, nevăstuici, dihori, fugeau 
înspăimântați, aproape tot atât de mulţi ca lăcustele, şi-mi 
părea rău că nu luasem câinele. Ce s-ar mai fi ospătat el cu 
vietăţile astea, că-i era şi lui lehamite de-a mânca numai 
peşte, ca şi stăpânilor lui. 

Şi-apoi, aş fi avut în el un tovarăş bun, cum avea tata în 
fluierul lui. Dar mama ne sfătuise să ne lipsim de el, pentru 
că i-ar fi curs balele văzându-ne mâncând mămăligă, cu-atât 
mai mult cu cât tata avea somnul uşor şi că pe Bărăgan nu 
se afla ţipenie de om, cu-atât mai puţin făcători de rele. 

Cu toate astea, ce bine mi-ar fi prins Ursu! Eram setos de 
solitudine şi de călătorii lungi, dar cu un tovarăş să-mi 
placă. Ani de-a rândul, martor neputincios, țintuit la 
pescuitul meu, priveam la plecarea tovarăşilor mei, galo-15 
pând cu crivățul şi cu ciulinii în frumoasele noastre luni de 
septembrie. Unde se duceau? Ce s-alegea de ei? Ce 
vedeau? Unii dintre ei nu se mai întorceau acasă. Se 
spunea: „cutare s-a pierdut”. Altul ajunsese pân'la nu ştiu 
ce rudă înstărită care-l înfiase. Cum e asta? Cum te pierzi şi 
cum te înfiază cineva? Din pricina asta primisem fără vorbă 


să-l însoțesc pe tata. Voiam s-alerg şi eu cu vântul şi cu 
ciulinii, s-alerg, să scap de apa asta care făcea să-mi 
putrezească picioarele, de peştele pe care-l strângeam de 
pomană. 

Acuma, uite, ciulinii erau aici, la picioarele mele, frumoşi 
ca nişte merişoare dolofane, mulţi ca stelele, cărnoşi, 
plesnind de sevă, dar nemişcaţi. Nu se clinteau din loc, 
pentru că eram la începutul lui august. Alerga-voi cu ei, 
peste-o lună? Afla-voi încotro te mână, unde se duc? 

Ştiam că cei mai mulţi sfârşesc trosnind în foc, în cine ştie- 
ce sobă. Dar ceilalţi? Cei care năşteau legendele? 

Ce ţări arăta-vor ei privirilor unui băiat? Cum fac ei de 
schimbă soarta unora? 

Ah, cât aş fi vrut să stau de vorbă cu unul care să-mi 
povestească aiureli, să mă mintă, dar să-mi dea ghes la 
visat, la cutezat! Şi ciulinii nu erau decât vis şi îndrăzneală, 
invitaţie la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, 
fie şi tot ce-i mai rău, pentru că, celor cărora le e dragă 
lumea-ntreagă, nimic nu-i mai rău decât statul pe loc. 

În ochii noştri de copii, Bărăganul, despre care se spunea 
că-i „nesfârşit” însemna „tot pământul”. Era pustiu, era 
sterp, plin de primejdii, ştiam asta; totuşi, 16 

Matei, feciorul lui moş Broşteanu, cu ciulinii a plecat într-o 
bună zi, şi nu s-a mai întors, şi-a ajuns unul dintre cei mai 
mari marchitani din Bucureşti. 

Mărturisesc că nu visam la nici o mărire. Visam, atât. 

Mă revolta peştele împuţit, toropeala bălților nămoloase şi 
chiar şi părinţii mei mă revoltau, pentru că aveau aerul că 
vor să-mi lase moştenire soarta lor amărâtă. Alta mai jalnică 
nici nu ştiam, şi nu-i uitam pe găzari, la care şi pâinea pe 
care-o mănâncă ia mirosul mărfii lor, dar ei cel puţin 
mănâncă pâine-n fiecare zi, pe când noi numai o duminică 
din patru. Şi când te gândeşti că ajungând la Borcea, 
părinţii mei fuseseră fericiţi să constate că e peşte din 
belşug: 


— Aici, cel puţin e peşte! strigau ei când voiai şi când nu 
voiai. 

Într-adevăr, era atâta că pân” la urmă ne-a gonit, pe tata şi 
pe mine, iar pe mama a omorât-o. 

Se-mplinise săptămâna de când nu văzusem chip de om 
când dând peste drumul spre Mărculeşti, care taie 
Bărăganul de sus în jos, tata zise: 

— Nu se mai poate să mergem cu tot peştele ăsta. Trebuie 
să ne descotorosim de o parte din el. 

— Cum? Să-l aruncăm? 

— Nu chiar, dar aproape... Drumul ăsta e foarte umblat. 

O să-ncercăm să-l vindem ţăranilor care se duc la culesul 
17 porumbului. Cu zece franci cincizeci de kile, sunt bani 
găsiţi. 

Mă gândeam la socoteala făcută de mama: 

— O să-l vindeţi cu patruzeci-cincizeci de bani kilu, aşa că 
după primul drum „scoateţi” şi calu” şi căruţa şi un câştig 
mic pe de-asupra. 

Puteam acuma să prezic ce-aveam să „scoatem” din acest 
prim şi ultim drum doar uitându-mă în ochii stinşi ai calului 
şi la faţa groaznic de suptă a tatei. Cât despre căruţă, nu 
era nici ea mai brează: câteva zile de arşiţă încă, şi n-o să 
mai fie nici ea decât un morman de lemne şi de fiare. De- 
acum două zile roţile nu se mai ţineau decât pe cârpăceli, şi 
calul cădea la fiecare o sută de paşi, împleticindu-se. Îl 
puneam pe picioare ridicându-l de coadă. Dar străbaterea 
Bărăganului în felul ăsta îl cufunda pe tata într-o muţenie 
din zi în zi mai îngrozitoare pentru mine, o muţenie care-mi 
amintea de cuvintele lui din dimineaţa plecării. 

Tare-aş fi vrut să dispar, să scap de-a binelea. Era 
înfiorătoare tăcerea asta a tatei, la fel cu-a Bărăganului, pe 
care n-o sfâşia decât strigătele ascuţite ale hultanilor şi 
vulturilor pleşuvi, care-şi săpau cuiburile în şirul nesfârşit 
de dealuri ce se profilau în depărtări. Apariţia păsărilor 
ăstora de pradă mă silea să nu mă despart de tata nici un 
pas măcar. De vulturi nu mi-era teamă, că-s fricoşi, şi se 


mulţumesc să sfâşie câte-un stârv zvârlit la margine de 18 
păşune, dar mi-era teamă de hultani, despre care se zice că 
atacă turmele de oi şi câteodatată înşfacă miei în gheare. 

Teama asta nu-mi era chiar atât de neplăcută. Poate că 
alături de-un tovarăş mai voios şi înarmat cu o puşcă, aş fi 
descoperit în mine un suflet de haiduc, visând la primejdii şi 
isprăvi de vitejie. Dar Doamne, ce trist e să te măsori cu 
Bărăganul - unde totu-i vitejie şi primejdii 

— alături de-un om pe care viaţa-l zdrobise. 

Ţinându-mă scai de el, străbătând un infinit locuit de 
basme, mă întrebam adesea cine era tatăl ăsta al meu pe 
care în afară de fluierul lui nimic nu-l interesa? Nu-l 
văzusem sărutând-o pe mama niciodată, şi pe mine numai 
rareori mă mângâiase, cam pe când ne aşezasem la Lăteni. 
Nu ştiam despre el mai mult decât ştiam despre calul 
nostru, poate mai puţin chiar. 

Şi iată-n ce jalnică tovărăşie am cutezat, la paisprezece 
ani, să plec „în haiducie” în regatul ăsta, legendar, al 
ciulinilor... 

Era pe la amiază când am poposit pe drumul 
Mărculegştilor. Calul, lăsat în voie, mergea împleticindu-se în 
dreapta şi-n stânga, păscând iarbă dar, prea însetat, căzu 
lat şi nu mai mişcă. Încercarăm să-l punem pe picioare, să-l 
ducem la un puţa cărui cumpănă se zărea departe la 
marginea drumului, dar n-a fost chip şi a trebuit să ne 
ducem s-aducem apă şi să-l adăpăm acolo. Apoi am înfulecat 
şi noi, ca de obicei, la umbra căruţei: o mămăligă zdravănă 
şi veşnica saramură de peşte cu nişte afurisiţi de ardei iuți. 

Tata, mâncând, era întruna cu ochii în zare, cu nădejdea să 
vadă ivindu-se vreo căruţă de ţăran. Chiar se ivi, către 
sfârşitul mesei, o trăsură frumoasă în trapul mare, ridicând 
un nor de praf. Butucii roţilor sunau ca nişte clopoței. 

Doi telegari voinici, cu hamuri scumpe, o trăgeau 
zburdând în ham. 

Era un ţigan pricopsit, unul dintre acei rotari-fierari care 
au pământuri frumoase şi mănoase muncite de cojani ca de- 


alde noi. 

— Ho, ho, ho-o! strigă el oprind cu aere de geambaş 
fanfaron, zgâind nişte ochi care voiau s-arate fioroşi şi 
rânjind cu toţi dinţii albi ca laptele. 

La această semeţie tata lăsă umil capul în jos. 

— Bună ziua, măi rumâni. Ce-aveţi de vânzare? Pepeni? 

— Nu, peşte îndulcit... 

— Ce fel de peşte? 

— Ciortan... 

— N-are viermi ciortanu' tău? 

— De-o avea, nu cumperi. 

— De ce n-aş cumpăra? Ce, parcă-l mănânc eu? Ptiu! 

Şi zicând vorbele astea cobori, legă hăţurile de o roată şi 
începu să scotocească prin căruţa noastră. Răsuci peştele 
pe toate feţele, îl desfăcu la urechi, îl mirosi, muşcă din el 
chiar, apoi spuse: 

— Încă n-au viermi, ciortanii tăi, da' mult nu mai ţin. 

Cât ai? 

— Trei sute de kile. 

— Cu cât îl dai? 

— Zece franci cincizeci de kile, să scap de el. 

— Şi dacă-ţi iau jumătate, laşi mai ieftin? 

— Nici un ban mai jos, făcu tata, dezamăgit. 

Atunci ţiganul, umflându-se în pene, strigă: 

— De ce eşti prost, mă? Unde crezi tu c-ai să-ţi vinzi 
peştele, cu harabaua asta şi cu mortăciunea de gloabă? 

Şi zicând astea, dădu una cu ciubota în spinarea calului 
care tot întins pe jos stătea. La asemenea mârşăvie, tata 
strânse fălcile, apucă reteveiul şi se apropie de ţigan, care 
se trase-ndărăt spre trăsură: 

— De ce dai în vită, cioroi împuţit? Ce, te-am rugat eu să- 
mi cumperi peştele? i-am dat măcar ziua bună? Când ţi-oi 
pocni una cu bâta asta un' te-a miruit popa... 

Alb la faţă, ţiganul se făcu mieluşel: 

— Ai dreptate, nene. Da' deh, n-aş mai fi ţigan dacă n-aş 
face de-astea; prost nărav, să faci totdeauna pe grozavu'! 


Hai, uită mojicia şi vin' să te cinstesc cu o 21 ţuică! După aia 
o să cântărim o sută cincizeci de kile de ciortan la preţu' la 
care-ai zis. 

Tata cugetă o clipă, apoi primi o ţuică şi chiar mai multe. 
Avui şi eu partea mea. Am cântărit apoi de cincisprezece 
ori zece kile, cântăreală cinstită. Cu treizeci de franci vârâţi 
în teşchereaua tatii, mai băură o ţuică şi se despărţiră 

destul de prieteneşte. 

Şi căruţa, uşurată pe jumătate de povară, îşi reluă, în 
amurg, drumul abia ghicit prin Bărăgan. 

N-am mers mult... O poştă... Mereu pe urmele soarelui. 

Dar ne-au trebuit două zile şi mai bine să facem drumul 
ăsta, în aşa hal erau şi calul şi căruţa. Apoi s-au prăbuşit, 
aşa, dintr-odată, în arătură. 

Căruţei îi căzură dintr-odată trei roţi, care se făcuseră 
ţăndări, şi coviltirul se desfăcu răsturnându-se. Şi calul îşi 
dete sufletul când asfinţi soarele aurind pustiul, rămăşiţele 
căruţei şi feţele noastre întristate. Bietul animal îşi găsi 
sfârşitul fără nici o suferinţă, fericit, poate, să isprăvească 
odată cu toate astea. Scoţându-şi căciula şi uitându-se la el, 
tata zise: 

— Martor mi-e Dumnezeu că nu l-am făcut să sufere. 

Trei bătăi de puşcă am alergat să-i car apă; iarbă nu i-a 
lipsit, şi bici, nici n-am. Dac-a murit de mâinele mele, 
Dumnezeu să mă ierte, da' nu-s vinovat. 

Făcu semnul crucii şi îngenunchie cu faţa la răsărit, de 
unde pornise fără nădejde. 

Am petrecut noaptea lângă calul mort, multă vreme fără 
să scoatem o vorbă, înainte de a adormi în cântecul dureros 
al greierilor. A doua zi în zori corbii apăruseră, dând 
târcoale şi croncănind îngrozitor. Ne depărtarăm în grabă 
de stârv şi de celelalte. 

Tata puse la fiert o mămăligă mare, pentru drum, umplu 
ceaunul cu peşte şi făcu o desagă din sacul de mălai 
aproape gol şi umplu şi bota cu apă. Eu m-am încărcat cu 
velinţele şi cu pirostriile. 


Pornind la drum, tata, ca şi la plecarea din Lăteni, zise: 

— Doamne-ajută! 

Mama nu mai era, să ne răspundă, şi nici din caval nu mai 
cântă. 

În ziua aceea, către amiază, cum apucaserăm pe drumul 
Călăraşilor, începu să bată un vânt puternic dinspre baltă: 

— Iată şi băltăreţu', făcu tata; ăsta-i vestitorul crivâţului. 

S-a isprăvit cu vara! Şi-acuş-acuş, dac-o să te tragă inima, 
ai să poţi s-alergi după ciulini. 

Şi, văzându-mă privind la ciulini ca un apucat, adăugă: 

— De-altminteri ştiu că asta te-a împins în gura 
Bărăganului. Acuma, că ne-a ajuns nenorocirea, am putea s- 
alergăm împreună. 

— Ne-ntoarcem la Lăteni? l-am întrebat. 

— Mergem mai întâi la Călăraşi, e capitală de judeţ, şi 
cântecul zice: 

Negustor, negustoraş, Hai la târg la Călăraşi! 

Bietul tata, om de treabă, încerca să-şi descreţească puţin 
fruntea. I-am sărutat mâna repede şi el m-a mân-gâiat pe 
obraji: 

— Să uităm necazul, băiatu-meu... Pe lumea asta ne aflăm 
ca să ispăşim: aşa-i viaţa... Dar, Dumnezeu vede... 

După două zile de umblat pe un drum în sfârşit bun, 
ajunserăm la Călăraşi, unde Borcea se supără pe Dunăre şi- 
o ia razna pe o sută cincizeci de kilometri, până la Hârşova, 
unde intră iar la matcă. Pentru prima dată la Călăraşi am 
aflat ce-i aia un oraş, cu drumuri pietruite, cu case zidite 
peste alte case şi cu lume multă care se-nghe-suia ca la 
bâlci. În curţile bogaţilor erau stive mari de lemne de fag 
sau de salcie, tăiat în stânjeni şi, văzând asta, tata a 
cumpărat un ferăstrău şi un topor, a făcut o capră şi iată-ne 
strigând prin faţa curților ăstora pline de lemne: „Iăietorii! 
Tăietorii!”. 

Am fost primiţi bine pestetot şi munceam pe oricât, 
totdeauna cu toptanul. Tata cerea de două ori cât făcea, 24 
pentru că, zicea el, bogaţii se tocmesc ca ţiganii, dar pân” la 


urmă tot ajungeam la învoială. Şi bietul tata asuda rău 
detot, din zori şi până-n noapte. Asudam şi eu, că-l ajutam 
pe cât puteam. Şi-am ajuns aşa să câştigăm, una peste alta, 
cam până la zece franci pe zi, lucru nemaipomenit. 

— Trebuie, băiatu-tatii, zicea el, terbuie s-aducem acasă 
suta de franci care zace-n Bărăgan acuma, că altfel moare 
maică-ta de supărare. 

Aşa că trăgeam voiniceşte la ferăstrău, mâncând pâine şi 
brânză. Pâine! Ce bine-mi părea că puteam să mănânc 
pâine! Cozonac curat, faţă de veşnicul nostru peşte de la 
Lăteni. 

Seara, frânţi de oboseală, ne ospătam cu sarmale bune la 
un birt de lângă oborul de cereale, unde birtaşul îi cunoştea 
pe ai mei şi ne lăsa să dormim fără plată într-un colţ în şură. 
Dar tata, ca să nu pară prea calic, plătea în fiecare seară un 
kil de vin. Şi aşa, întruna, o săptămână întreagă. Încă una, 
lucrul ne aştepta, şi am fi apucat drumul Lătenilor, să-i 
ducem mamei banii. Era o mulţime de cojani cu căruțele, 
gata să ne ducă până la Feteşti sau şi mai departe încă. 

Şi ne-au şi dus. Am plecat fără să-ncepem măcar a doua 
săptămână de lucru, dar nu ca să ne ducem la maicămea, că 
ea murise. 

Nu bănuiam nimic atunci seara la han, când a intrat 
Gavrilă Spânu din Făcăeni, plin de praf, cu biciul pe braţ şi 
spunându-i tatei, în felul lui glumeţ dintotdeauna: 25 

— Vra să zică-aşa, Marine! Tu te umfli de sarmale şi Anica 
ta... 

— Da, ştiu, făcu tata, strângându-i mâna, ştiu: Anica ne- 
aşteaptă cu nerăbdare... Da' ne-a lovit nenorocirea, pe 
afurisitul ăsta de Bărăgan. Ia stai jos şi mai povesteşte-ne 
cum merg lucrurile pe-acasă. 

Gavrilă se aşeză, la dreapta mea, se uită cam ciudat la 
tata, care şedea în faţa lui, scoase căciula şi scuipă pe jos: 

— Adă-mi o cinzeacă de ţuică! strigă el către hangiu. 

Apucând ţoiul, ridică, fără să spună o vorbă braţul şi 
picură câţiva stropi pe duşumea. Văzându-l, tata apucă 


paharul de vin şi vru şi el la rândul lui să lase să pice, dar 
rămase cu ochii pironiţi la Gavrilă, parcă l-ar fi întrebat: la 
cin' te gândeşti? Omul nu răspunse, privi pieziş spre mine, 
îşi suci mustaţa şi-l văzu-i făcându-i tatei un semn din 
sprâncene. 

Am priceput şi izbucnii în lacrimi. Atunci, uşurat, Gavrilă 
povesti pe scurt, în timp ce eu plângeam în pumn: 

— Da, s-a stins, biata femeie... O-nţepătură-n deget, c-un 
os, pe când spânteca un peşte... Un fleac, ai fi zis, o 
zgaibă... Dă-n nici opt zile s-a înveninat. A venit atunci la 
mine, la Făcăeni... Cum a doua zi trebuia să plec cu 
'ncărcătura la Călăraşi, nevastă-mea a culcat-o la noi şi, 
când să se crape de ziuă, trebuia să pornim la drum. Tot 
timpul s-a văitat, n-a închis un ochi. Alaltăseară am ajuns 26 
aici şi drept în poarta spitalului am oprit. În timpul no-pţii 
şi-a dat sufletul. Ieri au „tăiat-o” şi-au înmormântat-o. 

Şi după o pauză, omul adăugă: 

— Anica v-a rugat s-o iertaţi şi v-a iertat şi ea pe voi. 

— Dumnezeu s-o ierte! zise tata vărsând câţiva stropi de 
vin. 

— La toţi ne vine rându', într-o bună zi, încheie Gavrilă. 

Şi strecură lângă farfuria tatei o basma făcută ghem; am 
recunoscut basmaua roşie a mamei, cu care se lega la cap 
când mergeam la pescuit. 

— Şi gologanii, făcu el, v-o doişpe franci, mi se pare, aşa 
zicea. 

Cu privirea rătăcind pe masă, tata murmură: 

— Bărăgan blestemat... Şi peştele ăsta blestemat... 
Doamne, tare-i greu să urci pân” la capăt Golgota asta a 
vieţii...! 

— Fie-i ţăr'na uşoară! zise Gavrilă, ciocnind cu tata. 

Apoi: 

— Ce necazuri zici tu c-ai avut pe Bărăgan! 

— Calu” mi-a murit, căruţa s-a făcut praf, şi peştele s-a dus 
dracului... 

— Atâta tot? Fir-ar să fie!... Şi-acuma? 


— De-o săptămână tăiem lemne... Şi gândeam că ni-i 
îngăduit să mâncăm sarmale, că trudim de ne iese sufletu.... 

A treia zi după seara asta de durere mare, am pornit cu 
Gavrilă. El se întorcea la casa lui, dar noi... Încotro 
mergeam? De Lăteni, în orice caz, nici tata, nici eu nu mai 
voiam să ştim. Nu ne-o mărturisisem dar se citea pe feţele 
noastre. Şi cu toate astea, la îndemnul vecinului nostru de 
comună, ne urcarăm în căruţă, în aşa hal eram lipsiţi de 
orice voinţă. O făceam, cred, de frică să nu ne pomenim 
singuri. 

Trei zile şi trei nopţi de mers, amuţiţi, cu popasuri lungi în 
care n-auzeai decât strănutatul cailor, trei zile bune de 
drum între Borcea şi Bărăganul care mă chema, mă voia, 
îmi făgăduia tot ce nu puteam găsi nici la tata, nici la 
Gavrilă, a căror muţenie îmi dădea amețeli. Ei stăteau în 
faţă, eu în spate, şi mă uitam la spinările lor încovoiate. 

Din când în când ne-ncrucişam cu câte-un căruţaş: 

— Bună ziua, oameni buni, făcea el. 

— Mulţămim dumitale, răspundeau cei doi. 

Asta era tot. Scârţâit de osii, zgomot monoton de roţi, cer 
şi pământ, făr' de-nceput şi făr' de sfârşit, făr' de nădejde. 

Un drum lung rămânea în urma noastră, altul tot atât de 
lung ne stătea în faţă, la fel de plicticos, fâşie moartă ce 
amăgeşte omu'. 

Şi iată că-n a treia zi de mers, către seară, zărim, în 
depărtare, un câine mare stând pe picioarele dindărăt, 28 
cu urechile ciulite, privind cu speranţă spre mijlocul 
drumului. Sunt sigur că-i Ursu al meu; sar din căruţă şi- 
alerg spre el, în timp ce se repede spre mine; ne izbim unul 
de altul şi ne rostogolim în ţărână, mă muşcă-n joacă, mă 
umple de bale, se pişă pe picioarele mele desculţe pân” să- 
mi dea drumu” şi să-i sară tatei în spinare, tata care-l prinde 
şi-l strânge la piept. 

Suntem, aici, la o zvârlitură de băț de casă. Şi tata-i zice 
atunci lui Gavrilă: 


— Măi frate, vezi şi tu, nici câinele nu mai vrea să ştie de 
bordeiul ăla! Ia tu tot ce-i găsi acolo! Noi nu ne mai 
întoarcem, ne ducem în lume, eu şi baitul ăsta şi câinele.... 

Ia-o tu, Gavrile, gospodăria asta fără femeie. 

În picioare în căruţă, Gavrilă stătu o clipă pe gânduri, 
muşcându-şi mustaţa: 

— Ai dreptate, Marine, făcu el. Omu' care n-are nici 
pământ, nici femeie, nu-i bun de nimic. Du-te-n lume, dară. 
Şi uite, ia treizeci de franci pentru lemnăria pe care-o s-o 
scot din casă. 

Apoi, arătând cu biciul spre mine, adăugă: 

— Ăsta-mi pare cam apucat. Ai grijă de el pe vremea 
ciulinilor... E-n stare să te lase baltă. Însoară-l cum s-o face 
de opşpe ani; fă-i rost de-o fată cu ceva pământ, să aibă la 
ce roboti prin juru' casei. 

— Ba nici gând. Să-l îndrepte Dumnezeu... 

Gavrilă ridică din umeri şi porni. 

Rămaserăm în mijlocul drumului pustiu, cu calabalăcul 
nostru şi cu Ursu, care ne-ntreba din ochi ce-avem de gând. 

Încremenit ca un stâlp, multă vreme tata privi pierdut 
zarea dinspre Lăteni, unde opt ani de zile spintecase peşte 
şi nădăjduise. Şi mi-am adus aminte atunci pentru prima 
dată de cuvintele rostite de el ca un blestem, în plin 
Bărăgan: „Dacă n-ai fi vrut să vii şi tu, n-aş fi plecat pentru 
nimic în lume!” 

La o biserică în depărtare bătea toaca la vecernie când ne- 
am pornit la drum, apucând-o spre miazănoapte, spre 
Ialomiţa, spre alte meleaguri. Oceanul de ciulini îşi unduia 
valurile cu crestele împurpurate de asfinţit, în timp ce 
dealurile cu coamele lor pleşuve şi rotunjite vegheau pusti- 
etatea. Pe cerul limpede, berze şi cocori se-nvârteau în loc, 
dansul de adio dinaintea plecării. Mă durea ceafa de atâta 
privit, şi inima mi-era grea, ştiindu-mă țintuit de pământ. 

Ursu mi-o luase înainte, prinzând gâze din zbor. Tata, mult 
înaintea noastră, cânta din cavalul multă vreme uitat: 

Şi-au plecat olteni... 


Pământurile sunt mănoase pe amândouă malurile 
Ialomiţei, şi moşiile, numeroase. Aici Bărăganul îşi rupe 
dinţii. 

Trei zile am rătăcit între Hegieni şi Platoneşti tot căutând 
un loc de argat, dar nu ne primea nimeni. În cele din urmă, 
istoviţi, nimerirăm într-o seară în faţa porţii unei moşioare 
nepricopsite, un conac dărăpănat, unde ne primiră. Era o 
locuinţă boierească sărăcăcioasă, cu vite puţine şi cu 
pământ tot puţin, aşezată la o leghe de sat. 

Bărăganul pândea nesăţios, câinos, gata să înghită tot. 

Împresurat de tristeţe şi însingurat, conacul părea că nu 
opune nici o rezistenţă căpcăunului ăstuia îndrăgostit de 
imensitatea nelocuibilă. 

La sosirea noastră, un miros bun de mămăligă de-abia 
răsturnată ne gâdilă nările şi însufleţi voioasă coada lui 
Ursu. Slugile, bărbaţi, femei şi copii trebăluiau prin toată 
curtea, în timp ce găinile se îndreptau, cu ochii mici, spre 
coteţe. 

Ne-a întâmpinat iconoama, o femeie cu înfăţişare 
orăşenească, cu un mănunchi de chei la brâu şi autoritară 
la chip. Nu ne-a descusut prea mult, s-a dus şi-a strigat sub 
o feareastră: 

— Duducă! Duducă! 

Persoana care apăru în ceardac era o duducă cu părul alb, 
înaltă, cu trăsături distinse şi foarte slabă, dar ţi-nându-se 
foarte drept. Puse întâi să-i liniştească pe câinii care se 
repezeau lătrând la călcâile noastre, apoi zise: 

— Ce-i, Mario? 

— Au venit doi sărmani, nu-s de pe aici, cer adăpost şi, 
dacă se poate, de lucru. 

— Apropiaţi-vă, făcu Duduca aplecându-se peste 
balustradă. 

Îl lăsarăm pe Ursu afară şi venirăm sub ceardac, cu 
căciula în mână. Ne privi cu atenţie, îndelung, cu ochi 
blânzi care-mi încălziră sufletul. Şi când, întrebat scurt, tata 
îi povesti totul: 


— Vai de voi... murmură ea. 

Vestmântul ei negru de modă veche o făcea s-arate severă, 
dar avea un glas care suna a bunătate şi te făcea să-i uiţi 
asprimea înfăţişării. 

— Aveţi şi-un câine... oftă ea. 

— Trebuie să-l omor? întrebă tata. 

— Nu... Un câine-şi găseşte el de mâncare. Rămâneţi aici, 
cu ceilalţi. Şi pentru că tot vă pricepeţi la peşte, apucaţi-vă 
de puneţi puţin la sare, pentru conac. 

— Na-ţi-o bună! făcu tata, depărtându-se. N-o să scăpăm 
niciodată de blestematul ăsta de peşte! 

Şi i se lungi faţa cuprinsă de deznădejde. Iar ne vedeam 
umblând prin maţele scârboase cu sarea usturătoare la cea 
mai mică zgârietură, ferindu-ne de solzii care-ţi săreau în 
ochi, şi de oasele afurisite care puteau să-ţi otrăvească 
sângele, amintindu-ne de viaţa din Lăteni, de care ne 
săturasem şi de care fugeam. 

Ca o adeverire a temerilor noastre, curtea se umplu chiar 
atunci de-un fum gros care venea de la peştele sărat pe 
care-l frigeau pentru masa de seară. Şi ce peşte! Ştiucă 
măruntă şi crăpcean nenorocit de-ăl cu solzii negri... Noi îi 
ziceam plevuşcă ofticoasă şi-o adunam cu lopata din bălțile 
împuţite. Mai bun peşte mânca Ursu la Lăteni! 

Până să ne aşezăm la masă, băgarăm de seamă că toate 
mergeau deopotrivă, la Duduca. În jurul ceaunului în care 
fierbea mămăliga, nişte copii scheletici jucau un fel de horă 
a flămânzilor, gata să sară şi să culeagă stropii de terci 
căzuţi de pe făcăleţ. Se frigeau la degete când o făceau, dar 
asta nu-i împiedica să sară din nou şi să se lingă pe degete 
de parc-ar fi fost miere. Alţi copii se băteau, în loc de terci, 
pe ştiuleţi de porumb, aproape uscați, pe care-i şterpeleau 
şi-i coceau cu chiu cu vai. Îi goneau şi pe unii şi pe alţii, îi 
înjurau pe-nfundate, îi cârpeau, ca pe câinii care dădeau 
târcoale pe lângă grămezile de jăratic şi-ţi furau peştele- 
ntr-o clipită. 


Bărbaţi şi femei roboteau alene, parcă le era lehamite, cu 
mutre întunecate, tăcuţi, aruncând priviri piezişe Marei, 
iconoama, ce veghea asupra „curţii” în care, într-adevăr, nu 
belşugul domnea. Se vedea bine că nu domnea nici ordinea 
şi nici severitatea, şi că toţi îşi pierdeau vremea fără să facă 
mare lucru; dar atunci, de ce atâtea slugi? 

M-am întrebat lucrul ăsta mai ales după ce-am văzut-o pe 
iconoamă împărțind cu zgârcenie feliile de mămăligă, porţie 
de cap de om, nu mai mare decât un dumicat. 

— Da-da, făcu tata către mine, aici îs doi la muls o vacă şi 
patru gata să-nghită un boţ de mămăligă. 

Aşezaţi pe nişte scăunaşe scunde în jurul unor rogojini 
mari, fiecare primea, în afară de porţia neîdestulătoare de 
mămăligă, o strachină de saramură. Atâta tot. Şi, ca să nu 
rămână careva păgubaş, se făcea o adevărată pază în jurul 
mămăligii, pentru că băieţii se năpusteau pe ea ca nişte pui 
de lup flămânzi. Am văzut cum pe unul dintre ei l-au închis, 
că era cel mai iscusit la ciordeală. 

Nimeni nu părea mirat de felul ăsta de-a trăi. Citeai pe 
toate feţele un fel de resemnare firească. Mâncau ce-aveau 
de mâncat vorbind tare puţin şi bând multă apă. După ce 
terminau, bărbaţii se duceau pe lângă vreun foc de jăratic 
pe jumătate stins şi coceau, şezând pe vine, păpuşoi, pe 
care-l mâncau pe-ndelete în noaptea care se lăsa, în timp ce 
câinii se băteau pe rămăşiţele de peşte zvârlite de femei. 

Atunci seara am priceput şi noi câte ceva. A doua zi am 
aflat restul. 

Duduca se trăgea dintr-o familie foarte bogată. Se cer-tase 
cu părinţii ei în ziua în care aceştia vrură să o mărite cu un 
bărbat pe care ea nu putea să-l sufere. Asta se întâmplase 
pe la vreo douăzeci de ani, când ea de mult îşi dăruise inima 
unui băiat frumos cu ochi de cerb, păr de abanos şi 
înfăţişare de haiduc, cu care, în copilărie, în fiecare 
septembrie fugărea ciulinii. Nici un tinerel nu se pricepea 
mai bine ca âşti' doi să se-ntreacă nebuneşte cu crivățul, cu 
Bărăganul şi cu ciulinii lui eterni. 


Nu s-au neliniştit, la început, dar mai târziu, după ce au 
aflat-o pe Duduca în braţele iubitului ei, nişte mişei năimiţi 
de tatăl fetei l-au bătut într-o noapte pe Tudorache cu atâta 
cruzime, că bietul băiat a rămas lat. Duduca a jurat atunci 
în faţa icoanei Sfintei Fecioare să rămână credincioasă celui 
ucis. Şi s-a ţinut de vorbă. Părinţii au dezmoştenit-o, lăsând 
toată averea celor două surori mai mici, cărora fapta le-a 
convenit. 

Adăpostul ăsta modest în care trăia îl datora unui unchi. 
Prost administrat, conăcelul fu, bucată cu bucată, înghiţit 
de „Bărăganul însetat de pustietăţi”. Şi cu toate astea chiar 

dacă se afla aproape în pragul mizeriei, tot „duduca cea 
bună” primea părinteşte toate slugile care nu se puteau 
pripăşi pe-aiurea. Împărţea cu ei ce se găsea prin casă, 
trăia ca o schimnică şi nu-şi îngăduia nici o plăcere mai 
costisitoare. 'Toată bucuria ei era să privească Bărăganul, 
mai ales pe vremea ciulinilor. O vedeai atunci ceasuri 
întregi stând şi amintindu-şi de tinereţe şi uneori îi dădeau 
lacrimile, cu capul rezemat de ceardac. 

Maria, iconoama, era confidenta ei şi în acelaşi timp şi 
mâna forte care conducea gospodăria. Cam slabă mâna 
forte, fireşte, pentru că Duduca nu-i dădea voie să fie aspră 
cu „oamenii ei”. 

— Să facă fiecare cât poate, cât vrea, avea ea obiceiul să-i 
spună Mariei, doar atât cât, târâş-grăpiş, să meargă 
lucrurile. 

Da, „să meargă”... numai că nu prea mergeau. Şi biata 
iconoamă, prinsă între ciocan şi nicovală, tăia din porţia de 
mămăligă şi-auzea, prin sat, cântându-i-se: Pe la noi pe la 
Duduca, Face m'măliga cât nuca Şi-o păzeşte cu măciuca Şi 
pune copchiii-n hiare, Să nu ia m'măliga-n ghiare. 

Dintre toţi pripăşiţii culeşi de Duduca, Maria era cea mai 
veche. Şi cea mai de plâns totodată, pentru că, la patruzeci 
de ani, singura ei pasiune era să-şi slujească stăpâna, fără 
să fi cunoscut vreodată un Tudorache, nici bucuria 


copilăriei alergând după ciulini, nici înduioşata amintire a 
Bărăganului. 

Dar stă scris că orice făptură omenească să verse lacrimi 
pentru o pricină sau alta. În nopţile frumoase de 
septembrie, auzind ţăranii înţepând-o cu cântecul zeflemi- 
tor din sat, Maria se ducea să se ghemuiască, plângând, sub 
ceardacul stăpânei; şi în timp ce aceasta, pierdută în 
visurile ei trecute, se revedea alergând alături de iubitul ei, 
sărmana iconoamă, copleşită pe nedrept de soartă, îşi căina 
amarnic viaţa ei dedicată unui biet devotament. 

Povestea asta cu mămăliga cât nuca, păzită cu măciuca, 
sarcasmul acesta popular care spunea că „pun copchiii-n 
hiare ca să nu ia mămăligă-n ghiare”, această melopee, şi 
duioasă şi crudă în acelaşi timp, ajunse pentru tatămeu o 
obsesie. 

— Câteva vorbe bine ticluite, îmi spunea el, şi vezi în ele 
toată durerea neamului ăstuia oropsit, nu de boieri ca 
Duduca, o nenorocită şi ea, da' de boieri ca tată-său, de 
care ţara-i sătulă. 

Avea cum s-o ştie, el care cutreierase ţara de la un cap la 
altul şi ştia pe dinafară aproape toate baladele noastre 
populare. Dar niciodată nu-l văzusem atât de speriat de-o 
judecată populară, ca de acest cântec de jale îndreptat 
împotriva celor „două femei bătute de Dumnezeu” cum 
zicea el. A îngânat-o de la răsăritul soarelui şi până la 
căderea nopţii, toată săptămâna asta care-am petrcut-o 
alături de el punând la sare peştele Duducăi. Şi poate că 
niciodată fluierul lui n-a scos melodie mai tristă, nici buzele 
lui n-au rostit cuvinte mai sfâşietoare. 

Dar, speriat de teama de-a mă vedea țintuit la o viaţă de 
câine aidoma celei pe care-o vedeam în jurul meu, şi gata 
mai mult ca oricând să fac cine ştie ce poznă cu ciulinii ce 
mă mânau spre libertate, îi strigam de multe ori că mă 
săturasem de bocetele lui. 

Cât de rău mi-a părut mai târziu! Dar cine-ar fi bănuit 
atunci că obsesia asta nevinovată avea să-l coste, în cu- 


rând, viaţa? Şi veni, în sfârşit, şi ziua-n care am pornit în 
lume. O aşteptam, gata la toate. Mi-a fost deosebit de 
prielnică. 

În dimineaţa aceea, trebuind să se ducă, cu câţiva oameni, 
după două căruţe de nutreţ la Giurgeni, tata îmi spuse: 

— Aseară, după vijelie, am văzut porcii cu paiu-n gură. 

Asta-nseamnă că azi sau mâine-ncepe crivăţu' să bată! 

Să nu-mi faci vre-o poznă cu ciulinii ăia! Las' să ne pe- 
trecem iarna aici... La primăvară, om vedea. 

Nu i-am răspuns nimic, şi omu' a priceput cum stă, pentru 
că m-a sărutat. Sărmanu' tata... Dar aşa-i: fiecare cu soarta 
lui. Dacă a mea s-a schimbat cu totul, dacă astăzi fac ce-mi 
place la mine acasă şi pe pământul meu, asta, în bună 
parte, o datorez aiurelii mele de copil neascul-tător. 

Erau acolo la conac patru băieţi şi trei fete, slabi, murdari, 
desculți şi zdrenţăroşi, ca şi mine. Nu le păsa de goana cea 
mare a ciulinilor; năzuinţele lor erau destul de mărunte: 
câte o raită de-o leghe-două, şi pe-urmă înapoi la mămăliga 
cât nuca. Erau nişte bieţi neisprăviţi. 

Aşa că am socotit că-i de prisos să le mai spun ceva. 

Dimpotrivă, băieţii din sat, de-o săptămână-ncoace numai 
de ciulini vorbeau: 

— Ah, anu' ăsta o fac lată! 

Copii de oameni înstăriți sau de săraci lipiţi pământului, 
unii pentru că erau prea răzgâiaţi, ceilalţi prea amărâţi, îşi 
făgăduiau cu toţii s-o facă lată: 38 

— Eu am s-o-ntind până la Călăraşi! făcea unul. 

— Eu, pân” la Bucureşti! se grozăvea altul. 

Desigur, nu era vorba să faci o sută sau două de kilometri 
cu piciorul dar, Doamne-Dumnezeule, care-s îndrăznelile şi 
visurile şi presupunerile şi speranţele care să nu'ncapă-ntr- 
un cap de copil născut la o margine de Bărăgan! 

Pentru ce n-ar întâlni, de pildă, o cucoană mare, numai 
dantele, frumoasă şi duioasă, care tocmai atunci să treacă 
cu trăsura ei cu şase cai, sau unul dintre haiducii cu flinte 
ucigaşe, care omoară despoţii şi răstoarnă galbenii în 


palmele bătătorite ale iobagului, sau, cine ştie, fata de boier 
năstruşnică, şi ea pornită s-alerge după ciulini, şi care să-l 
ia de mână şi să-l ducă în faţa mamei sale, boie-roaica, şi să- 
i spună: „Uite, mamă, ăsta-i logodnicul meu!”. 

De ce nu? În nimic oare nu trebuia să crezi, din tot ce 
povestise bunica de-atâtea ori la gura sobei? Şi nici în nimic 
din ce tot povestise vrăjitorul de moş Năstase, văcarul 
satului? Mai ales el: 

Moş Năstase din Livezi, Cel c-o sută de podvezi Să le vezi 
să nu le crezi... 

Aşa-i mergea vorba. Om de treabă, mărunţel, nu mai înalt 
decât bâta lui, şchiop, puţin cocoşat, cu un umăr ridicat, cu 
ochii lăcrămând, cârn, ursuz, totdeauna cu nădragii pe vine, 
era sufletul satului: cum se-mbolnăvea o vacă, îi băga mâna- 
n fund pân! la cot şi-o făcea bine; 39 sau „venea” un vițel 
de-a-ndărătelea: tot el, tot cu mâna, îl făcea să „vină” bine, 
cu botul aşezat frumugşel pe picioarele dinainte; avea un 
purcel pântecăraie când era în creştere, „cazac” îl făcea, c- 
un pumn de orz amestecat cu el ştie ce; ţi-era frică să nu-ţi 
turbeze un câine: ţi-l ardea cu feru' roşu între ochi, şi gata. 
Ştia să te tragă mai bine decât o babă, ghicea fără greş ce 
vreme o să fie şi ştia să-ţi arate, de la trei luni, care puici o 
s-ajungă ouătoare bune şi care cocoşi or să calce mai mult. 

Dar trebuia să-l vezi pe moş Năstase când scopea vreun 
mânz sau vreun tăuraş, cu câteva beţigaşe şi-un capăt de 
sfoară. Vita, doar de căsca puţintel ochii, când îi apuca 
fuduliile şi-o uşura cât ai zice peşte, cântând: Vin la taica, 
băieţaş, Vin la moşu, flăcăiaş, Moşu să te flăcăiască, Fetele 
să te-ndrăgească. 

Cât despre copii, nimeni nu ştia mai repede decât moş 
Năstase să-i înveţe să numere, fără greşală, până la o sută. 

Atunci ridica el bâta şi zicea, poruncitor: 

— Nu te faci om decât pornind în lume! Mai ales dacă ai şi- 
un dram de şmechereală-n căpăţână, lucru ce ni se poate- 
ntâmpla şi nouă, cojanilor. 

Şi dădea pilde: 


— Uite: domnu' Vasilică, judecător la Călăraşi; domnu' 

Andrei, ceaprazar la Bucureşti; domnu” Take, mare 
stămbar la Brăila. Ăştia toţi sunt băieţi de cojan de pe la noi. 

Ce-ar fi fost ei azi, dacă nu plecau? Argaţi! Nişte târâie- 
brâu! Şi-au ajuns oameni! 

Băieţii făceau cerc în jurul lui, îl ascultau, se măsurau din 
ochi între ei să vadă care-o fi viitorul judecător la Călăraşi şi 
visau cum numai în copilărie se poate visa. 

În dimineaţă-n care tata a plecat pentru trei zile la 
Giurgeni, m-am dus la ei. 

Trebuia să-mi fac rost de-un codru de mămăligă şi de vreo 
două-trei fire de praz, merinde pentru ziua de fugă la care 
mă pregătisem şi, la noi la Duduca, nici pomeneală! 

Dar îmi promisese Ştirbu, băiatu' rotarului din sat, că-mi 
face rost de merinde. La el m-am dus. 

L-am întâlnit în drum cu taică-său. Se duceau s-arunce pe 
Bărăgan un stârv de vacă pe care-l puseseră pe-o grapă de 
mărăcini trasă de-un cal. 

— A muşcat-o o nevăstuică, mi-a strigat el. Vin' să vezi cum 
o jupoaie tata de piele. 

N-a ţinut mult; pe urmă, cu pielea vacii pe grapă, 
căruţaşul se grăbi să se-ntoarcă acasă. 

— Acuma, făcu Ştirbu, hai să năpădim pe brutar! E-n sat 
cu cotiga. Poate-i rost să-i şterpelim o pâine. Grozav ar fi, 
pentru goana noastră după ciulini, ai? Să punem mâna pe-o 
bulcă!... De mult n-am mai mâncat. Pesemne că nici tu. 

Desigur... Ca toţi ţăranii, nici eu. Dar să furăm de la 
brutar, nu, asta nu-mi plăcea: 

— M-aş mulţumi cu puţină mămăligă, i-am răspuns. 

Ştirbu îmi arse un ghiont: 

— Prost mai eşti, mă! Mămăliga şi prazul ţi le dau, nu mai 
e vorbă, da-i mai bună pâinea! 

Cât trebuia să fie de bună, mai ales pentru gurile de copii, 
m-am convis când am ajuns în sat, unde copiii făceau un 
tărăboi groaznic, ţinându-se de cotiga brutarului. 

— Dă-ne pâine, pâine, pâine! 


N-auzeai decât vorbele astea şi lătratul câinilor, înnebuniţi 
şi ei de trecerea brutarului. Nenorocitul! pentru cinci sau 
şase kile de pâine pe care izbutea să le vândă în satul 
nostru, trebuia să dea o adevărată bătălie cu liota de copii, 
în fiecare săptămână. Plouau loviturile de bici, peste 
capetele lor. Dar cu toate astea, rareori scăpa fără pagubă, 
dovadă ziua cu pricina, pentru că Ştirbu izbuti să-i şterpe- 
lească o pâine. Dar un copil pizmaş l-a pârât şi brutarul s-a 
dus să-i ceară ăi patru gologani rotarului, care i-a plătit, dar 
l-a-njurat şi-a ameninţat pe fiu-său până n-a mai putut: 

— Te omor! Să ştii că te omor! striga el. Mai bine să-ţi iei 
lumea-n cap! 

Ştirbu fugi cu pâinea subsuoară, cu toată liota după el 
rugându-l: 

— Dă-mi şi mie-o fărâmiţă! Numai o fărâmiţă! 

Băiat de treabă, împărţi jumătate de pâine. Mi-a dat şi mie 
o bucăţică. 

— Restul, pe mâine, făcu el. 

Şi ne-am dus cu toţii grămadă după moş Năstase, pe izlaz. 
După ce i s-a povestit despre furt şi despre ameninţări, 
văcarul se grăbi să-l liniştească pe Ştirbu: 

— Să-şi ţină gura, tac-tu, făcu el. Ştiu eu bine că la vârsta 
ta fura mai dihai decât tine. Uite-l pe popa, poa' s-o spună şi 
el. 

Popa era un bătrân cu faţa blajină şi cu nasul roşu. 

Zdrenţăros ca tot satul. Tare cumsecade, altminteri. Se 
plângea văcarului că trebuie să-şi cosească şi să-şi culeagă 
porumbul singur. Înjura: 

— Ceara ei de biserică, nu-i în stare nici popa să şi-l 
hrănească! 

— D-apăi eu, făcu moş Năstase. Eu care fac atâtea corvezi 
pă nimicuri: p-un dovleac, p-o sită de mălai, şi când şi când 
câteva ouă. Cât despre cireadă, alerg după ea, şontăc- 
şontâc, din martie şi până-n septembrie, pă doi franci de 
cap de vită. 


— Da, măi Năstase. Eşti şi tu la fel de chinuit ca şi mine, 
recunoscu popa. 

Şi, scotocind prin buzunarul anteriului lui peticit, scoase o 
sticluţă: 

— Ţine, măi Năstase. Trage şi tu o duşcă din ţuica asta, că- 
i bună. Mai uiţi de necazuri. 

Părintele Simion nu era popă decât cu numele. 

Biserica lui, ca mai toate bisericile de sat, sta închisă toată 
săptămâna, că n-avea credincioşi. Duminica şi sărbătorile, 
câteva babe gârbovite veneau la liturghie. Îi ieşea cam un 
franc sau doi, la un loc, de la lumânări şi de la cele două 
raite pe care le dădea paracliserul umblând cu talerul 
întins, strigând de parc-ar fi fost surd: 

— Pentru bi-se-ri-că! Pentru un-dă-lemn! 

Morţii erau rari, ca şi nunțile şi botezurile de altfel. Şi la zi- 
ntâi, când se ducea prin case cu botezul, i se aruncau în 
aghiasma din căldăruşă nasturi şi bănuţi de-un ban. 

Dar oamenii ţineau la el pentru că era îngăduitor şi 
cumsecade. Se povestea despre el o istorie amuzantă: Pe 
măsură ce-mbătrânea îl cam păcălea ţinerea de minte. Şi- 
atunci, ca să poată răspunde fără greşeală creştinilor care-l 
întrebau „câte zile-au mai rămas pân” la Paşti”, luase 
obiceiul ca la începutul postului mare, să-şi pună-n buzunar 
atâtea boabe de porumb câte zile erau. Şi în fiecare seară 
arunca un bob. Şi-n felul ăsta, când un ţăran îi punea vreo 
întrebare care să-l încurce, scotea boabele din buzunar, le 
număra şi răspundea cu precizie. 

Odată însă un drac de băiat i-a vârât în anteriu un pumn 
de porumb. Şi degeaba arunca popa bobul lui zilnic, 
sărbătoarea mare se apropia şi boabele nu scădeau. 

Şi aşa, strâns cu uşa de întrebări, popa sfârşi prin a le 44 
arăta oamenilor grămada de porumb care-i umplea 
buzunarul şi răspunse: 

— Anu” ăsta n-avem Paşti! 

Să fi fost miezul nopţii, când a venit Ştirbu să bată-n uşa 
hambarului în care dormeam singur. L-am luat de mână şi |- 


am dus până la o grămadă de saci goi, care-mi ţinea loc de 
pat. S-a cuibărit acolo repede, dârdâind. 

— M-a bătut tata de m-a smintit, murmură el încetişor. 

Era atât de schimbat glasul lui, că l-am recunoscut mai 
mult după respiraţia lui de copil. Continuă: 

— Am aşteptat să se facă noapte târziu şi m-am vârât pe 
urmă într-o claie de fân. Acolo m-a prins, pe când dormeam. 
Eu zic că mă omora, dacă n-ar fi alergat mama să mă 
smulgă din mâinile lui. 

— Oricum, mă... lată... 

Ştirbu nu plângea. Îi ghiceam faţa osoasă, palidă, foarte 
vioaie, ochii scăpărători. Era singurul meu prieten. 

Ţineam la el ca la un frate. 

— 'Ţi-e foame? mă mai întrebă el, înainte de-a adormi. 

Mai am jumătatea aia de pâine. E-aici, pe saci. la, dacă 
vrei. 

— Şi tu? Tu ce-ai mâncat azi? 

— Porumb copt. Mai am un ştiulete, da-i rece şi tare. 

— Dă-l încoa'. 

Căutându-se în sân ca să dea de ştiulete, scoase un 
geamăt. 

— Sunt tot numai vânătăi, făcu el. 

Ronţăiam porumbul, gândindu-mă că pe mine nu mă 
bătuseră niciodată. 

— Oricum, bre, ce tată... Săracu' Stirbu... 

L-am luat de gât şi-am adormit aşa. 

Ce dimineaţă!... Zorile nici nu mijiseră încă, când o 
zguduitură nemaipomenită mă deşteptă tresărind: uşa 
hambarului fusese smulsă din ţâţâni. 

— Crivăţul! am strigat. 

Dar Ştirbu n-a mişcat; dormea greu. N-am mai spus nimic. 
L-am lăsat să-şi doarmă somnul, c-avea nevoie, şi-am rămas 
cu ochii căscaţi în întuneric. 

La Duduca-n curte era „ca pe Bărăgan”, vraişte - nu 
degeaba-i vorba asta. Mai ales şura, cu spatele spre 
miazănoapte, era cea mai bătută de crivăţ. Avea o gaură 


mare, unde pe vremuri trebuie să fi fost o fereastră, şi 
vântul intra pe-acolo furios, ca valul. Grozav îmi plăcea. 
Acuma, că uşa era la pământ, crivățul părea un puhoi care 
intra prin spărtură, ne spăla faţa şi ieşea prin căscătura uşii 
prăbuşite. Îmi închipuiam chiar, că de n-ar fi fost atât de 
întuneric, aş fi putut s-apuc puhoiul de vânt, aţâţă-l simţeam 
de greu şi de rece. 

Afară era un tărăboi, mai mare plăcerea, cu şuierături, 
vuiete, trosnete. Un coş părăsit scotea mugete ca de taur. 
Cădeau scânduri de peste tot. Ascultam singur la toate 
astea, cu privirea ţintuită la spărtura unde fusese fereastra, 
în timp ce prietenul meu sforăia cu capul înfundat sub saci. 

Deodată, un vârtej puternic şi, tronc! ceva de spaimă care- 
mi sare-n obraz şi mă zgârie aproape să-mi dea sângele. 

— Ciulinii! Ciulinii! urlai eu, încercând s-arunc ghemo- 
tocul spinos pe care ni-l trimitea crivățul. Ştirbu sări-n sus, 
atunci, voios: 

— Au venit? Hai! Repede! strigă el. 

N-aveam ce-mbrăca, că ne culcasem îmbrăcaţi. Fiecare cu 
un ciomag în mână, cu căciula bine trasă pe ochi, ieşirăm 
repede afară, fără să uităm de restul de pâine care trebuia 
să ne ţină loc de mămăligă şi de praz. 

Ce viaţă... O nebunie! Astăzi, la douăzeci de ani de atunci, 
încă stau şi mă întreb dacă feeria aceea n-a fost vis, dacă 
într-adevăr am trăit-o în copilăria mea. Pentru că niciodată, 
încă de pe vremuri legendare ale barbariei turceşti, ţara 
mea muncitoare şi blândă n-avusese parte de zile atât de 
cumplite cum au fost cele despre care vă voi vorbi în 
această povestire; niciodată neamul meu blajin n-a suferit 
mai crâncen. Dar, ce ştiam noi, copiii? 

În afară de viaţa amară a celor ce se nasc în bordeie, în 47 
afară de lipsurile constante care macină şi modifică făptura 
omenească şi care nu mai revoltă pe nimeni pentru că prea 
s-au obşnuit cu ele, ce ştiam noi despre geamătul veşnic ce 
ieşea din milioanele de piepturi de ţărani, de la un capăt la 
altul al ţării? Odrasle ale Bărăganului liber şi leneş, pe 


meleagurile căruia viaţa se încheagă din somnolenţă şi 
dăinuie în miraj, noi rodeam nevinovaţi din ştiuletele nostru 
de porumb pe care Dumnezeu binevoia să-l facă să răsară şi 
cântam neştiuţi despre mămăligă, că-i prea mică. „Cât 
nuca”, aşa era peste tot - pentru tot ţăranul român - cu 
singura deosebire că-n alte părţi oamenii o plăteau cu 
sudori de sânge, în timp ce noi, uitaţi de Dumnezeu şi de 
lipitorile omeneşti, noi ne-o câştigam scărpinându-ne sub 
căciulă. 

Dar, nu ne dădeam seama. Aveam s-o aflăm, luaţi de crivăţ, 
care-ncepea să sufle pe Bărăgan în ziua-n care ciulinii erau 
gata să semene grăunţa lor răufăcătoare. 

În lumina unui cer uşor albit de zori, cârduri risipite de 
ciulini lânoşi săreau în văzduhul aproape obscur, când 
sărutând pământul ce nu se vedea bine, când dispărând, 
sus, în bezna nopţii, ca o înnebunitoare răpăială de umbre 
sferice dezlănţuite de-un Dumnezeu ieşit din minţi. 

— Ah, de-am putea să ne urcăm pe ei călare, să zburăm ca 
nişte zmei... oftă Ştirbu, cu adâncă părere de rău, în clipa-n 
care ne înghiţea câmpia cenuşie. 

Şi îndată crivățul şi ciulinii ne smulseră pe unul de lângă 
celălalt. În clipa următoare nu mai eram decât două năluci 
alergând în goana mare. Îl zăream, departe, 48 trudindu-se 
să-şi prindă frumosul său ciulin. Al meu, la fel de mare şi de 
rotund, îmi dădea şi el tot atât de furcă, pentru că vântul 
sufla a vijelie. Şi nu era vorba să fugi după o mie de ciulini 
de-odată, ci cât mai mult după acelaşi, mai ales că cei 
frumoşi erau puţini. Aşa că, înarmaţi cu câte o prăjină 
uşoară cu vârful făcut cârlig, retezam avântul arbuştilor 
noştri zburători îndată ce păreau să ne piardă pe drum. 
Câteodată eram siliţi să-i oprim ca să ne mai tragem puţin 
sufletul. 

Mai lung de picioare decât prietenul meu, gândeam că-l 
întrecusem cu vreun kilometru, când primele raze ale 
soarelui aruncară petele lor de purpură pe nesfârşitul 
balamuc de pe Bărăgan. Am ridicat atunci ciulinul meu în 


vârful prăjinii şi m-am urcat pe-o moviliţă de unde l-am 
zărit, la marginea pustiului, pe moş Năstase, care se- 
ndărăt-nicea să mai scoată, pentru cireada lui, o ultimă zi 
de păşunat unui izlaz măturat de crivâţ. 

Se ivi în curând şi Ştirbu urmat, din loc în loc, de-un cârd 
de tovarăşi, cei mai mulţi cu sufletul la gură. Se iveau de 
peste tot, într-un talmeş-balmeş de ciulini care se 
rostogoleau odată cu băieţii. Câteodată nu-i mai puteai 
deosebi de alţii şi nu mai ştiai care rotogol e ciulin şi care-i 
băiat, până ce-apărea câte-un ţugui de căciulă şi două mâini 
cu-un ciomag mititel, agitându-se şi ridicându-se-n două 
picioare ca nişte popândăi. Apoi iar îi amesteca crivățul. 

Am început să fug ca şi-naintea venirii lor. 

Când, peste un ceas, m-au ajuns din urmă la al doilea 
popas, rămăsese numai jumătate dintre ei. De sat, de 
conacul Duducăi, nici urmă la orizont. În plin Bărăgan... 

Ciulini alergând, şuierând în aerul limpede. Purcoaie de 
mărăcini, rostogolindu-se în salturi. Corbi rătăciţi. 

Şir nesfârşit de moviliţe, din care am ales-o pe cea mai 
mare ca să ne adăpostim. 

Eram, cu toţii, şase. Doi fiind desculți, sângerau rău. 

Au renunţat să meargă mai departe şi-au fost buni, ne-au 
dat nouă merindele lor, mămăligă şi praz. Ştirbu i-a cinstit 
cu bucăţi de pâine, şi au făcut calea întoarsă cu oarecare 
tristeţe. 

A fost o gustare, în patru, mai mare dragul. Niciodată 
mămăliga şi prazul cu sare n-au dat de guri mai lacome; 
niciodată o plăcintă cu unt şi cu brânză n-a fost preţuită ca 
fărâmele de pâine pe care Ştirbu ni le împărțea cu dărnicie 
în chip de prăjitură. Era atât de bună, pâinea asta, că 
ceilalţi doi tovarăşi mai cerură câte o bucăţică. 

— Vă dau tot ce-a mai rămas, făcu Ştirbu, da' daţi-ne 
opincile voastre pe-ale noastre! 

Într-adevăr, ei aveau opinci aproape noi, ş-ale noastre 
erau găurite-n călcâi. 


— Voi n-o să mergeţi cine ştie ce departe, pe când 
Matache şi cu mine... Dumnezeu ştie! adăugă prietenul 
meu. 

Ceilalţi se priviră, şovăind. 

— Prea-i scump... făcu unul dintre ei. 

— Cum, prea scump? strigă Ştirbu. 

Şi arătându-şi vânătăile de pe obraji: 

— Ia te uită cât m-a costat pâinea asta! 

Băiatul păru convins, dar: 

— Să-mi dai pe deasupra şi patru nasturi de sidef! 

făcu el, începând să se dezlege la opinci, odată cu 
prietenul său, că se tocmise şi-n numele lui. 

Îşi primiră nasturii de sidef, opincile noastre găurite şi 
restul de pâine. Ne încălţarăm cu ele, apoi: 

— Acuma-i rândul vostru să ne daţi câte-o fărâmă de 
pâine, începu Ştirbu. Am uitat să ne facem o găluşcă. 

Uitatul ăsta îi cam mâhni o clipă pe noii posesori ai 
grozavei bucăţi de pâine dar, băieţi de treabă, primiră 
jertfa. Ne-am făcut toţi câte-o găluşcă pe care ne-am pus-o 
sub căciulă, ca s-o mâncăm la popasul următor. 

Şi, dând drumul ciulinilor noştri, pornirăm din nou, urlând 
cu vântul: 

Vira la Profira Şapte galbeni lira! 

Popas în patru n-a mai fost, pentru că tovarăşilor noştri, 
după scurtă vreme, le dădu sângele din călcâie. 

Mai rezistent, cel care se tocmise pe opinci vru s-o întindă 
ceva mai departe, dar celălalt, dând drumul ciulinului său, 
se agăţase de haina lui şi plângea. Din pricina asta se alese 
c-o palmă peste căciulă, care-i 51 turti găluşca. Sărmanul o 
culese aşa amestecată cu păr şi o mâncă printre lacrimi. 

Cum era posesorul unei preţioase cutii de chibrituri, 
Ştirbu se oferi să i-o cumpere pe preţul a doi nasturi de 
sidef. 

— Bapă trei! 

— Bine, pă trei. 


Aşa că o a doua afacere bună fu încheiată mulţumită 
nasturilor ăstora de sidef după care ne prăpădeam cu toţii, 
pentru că erau foarte rari şi foarte frumoşi. Valorau de zece 
ori cât ăia de tinichea. Ca să-ţi faci rost de ei, nu erau decât 
două căi: să-i tai de pe rochiile din casă, lucru ce-nsemna o 
păruială zdravănă, sau să-i câştigi la jocul de nasturi, cum 
făcea Ştirbu, care-avea aproape toţi nasturii de sidef din 
sat. Un altreilea fel, mai umilitor, era să schimbi o pereche 
de opinci bune pe una proastă, sau să-ţi dai cutia de 
chibrituri, marfă de oraş, mai rară şi mai de preţ decât 
pâinea chiar, pentru că un copil de la ţară care nu-şi poate 
aprinde focul în mărăciniş e tot atât de nenorocit ca un 
vânător fără alice. Din pricina asta Ştirbu făcu bunătatea de 
a da celor doi câteva din chibrituri înapoi, şi-o bucată de 
scărpiniche. După care ne despărţirăm. 

Porniră înapoi şchiopătând, cu vântul în faţă, care aproape 
că-i dobora. Ne-am uitat după ei până ce nu s-au mai văzut. 

Şi-atunci Bărăganul ne păru şi mai pustiu. Rămăsesem cu- 
adevărat singuri, copii amândoi. Aşteptam să spună 
prietenul meu o vorbă, sau s-o ia din loc, dar el aştepta 
pesemne acelaşi lucru de la mine. Şi rămăsesem aşa înfipţi 
locului, cu umăru-n vânt, cu un picior pe prăjina care ţinea 
ciulinul, fiecare ferindu-se de-a privi în ochii celuilalt. 
Cercetam mai curând nesfârşitul care ne înghiţise prietenii. 

Era oare mai înţelept să facem ca ei? 

Tocmai asta mă-ntrebam, cu inima grea, când îl văzui pe 
Ştirbu că-şi scoate căciula, ia găluşca şi începe s-o mestece 
alene, cu poftă. Ceea ce văzând, făcui şi eu... 

Dar n-am avut timp să-mi apuc găluşca: o răbufnire 
furioasă de vânt ne smulse şi ciulinii şi căciulile! 

Răspunserăm cu strigăte de bucurie. Şi goana reîncepu, 
mai straşnică. 

Şi uite-aşa împinge soarta paşii omului... 

Şi-am alergat aşa toată ziua asta, lungă şi bogată ca o 
viaţă-ntreagă, plină de cer, de pământ, de soare, de crivăţ. 


Seara se umplu de o beznă cum nu mai văzusem, care ne 
prinse în mijlocul pustiului. Ni se făcu frică, dar n-am spus 
niciunul nimic, fiecare vrând să pară viteaz în ochii celuilalt. 

— Mă Matache, să ştii că nu există strigoi, poţi fi liniştit, 
făcu Ştirbu uitându-se-n jur. 

— Nu-s, ştiu. Poate-or fi prin cimitire... 

— Nici. M-am dus într-o noapte, odată. 

Şi îşi făcu de trei ori semnul crucii, zicând: 

— Da' de-nchinat trebuie să ne-nchinăm. 

Mi-am făcut şi eu semnul crucii, mulţumit. 

Ne oprisem să poposim într-o vâlcea plină de mărăcini, 
unde bezna era mai neagră decât pestetot. Adăpostiţi de 
crivăţ, aprinserăm un foc zdravăn şi hotărârăm să rămânem 
peste noapte. Ştirbu scoase merindele noastre din 
buzunare, dar căldura şi oboseala ne-au turtit detot. 
Braţele, îngreunate, nici mâncarea la gură n-o mai puteau 
duce. Căscam de ne ieşeau fălcile din loc. Ne-am lăsat pe 
spate unul lângă altul, cu ochii plini de para focului, 
înconjurați de noaptea neagră. Asta-i imaginea cu care-am 
adormit, dar n-a ţinut până-n zori. 

În timpul nopţii vântul, aruncând cenuşa aprinsă în 
mărăciniş, în ciulini, în tufărişul grămădit dintotdeauna în 
vâlcea, le-a dat foc. Ne-am trezit năuciţi în faţa flăcărilor 
care se ridicau până la cer. Dogoarea lor ne-a silit să ne 
tragem către buza vâlcelei, în sus, unde am moţăit o 
veşnicie cu faţa la foc şi cu spinarea la bezna Bărăganului, 
când un galop turbat zgudui şi pământul şi măruntaiele din 
noi, rostogolindu-ne în fundul vâlcelei, unde focul trăgea să 
moară. 

Îmi bătea inima de-mi tăia răsuflarea. Ştirbu era alb la faţă 
ca un mort. Amuţisem amândoi, degeaba ne uitam unul la 
altul întrebâdu-ne din ochi ce-i cu galopul ăla năstruşnic. 
Mi-era frică chiar şi glasul să mi-l aud. Multă vreme, în 
mijlocul tăcerii, fiecare trosnitură de vreasc mistuit de foc 
înfiora dureros trupurile noastre împietrite de spaimă. 


La un moment dat, prietenul meu vru să-mi spună ceva. 
Nu putu decât să mişte buzele. Apoi, când se stinseră şi 
ultimile flăcări, nici în ochi nu mai puteam să ne privim, 
ceea ce ne făcu groaza şi mai mare. Ne-am strâns atunci cu 
putere în braţe, unul pe altul. 

Era şi timpul, pentru că din nou noaptea fu zgâlţâită de 
galopul fantastic, de data asta drept spre buza vâlcelei 
noastre. 

A ţinut-o aşa până-n zori când, istoviţi, cu obrajii uzi de 
lacrimi, ne-am dat seama că toată groaza asta era din 
pricina unui armăsar tânăr scăpat de la cine ştie ce conac 
boieresc. Străbătea Bărăganul în lung şi-n lat şi se speria 
de ciulinii care-i zburau pe deasupra capului. 

Liniştiţi, am adormit din nou, ca doi îngeri oropsiţi, ca să 
ne trezim în razele orbitoare ale soarelui biciuite fără- 
ncetare de crivăţ. Ne era o foame grozavă, şi-am isprăvit 
toate merindele. Şi viaţa ne-a părut din nou aşa cum e. 

Plină de lumină şi de urâţenie. 

Lumina, i-o ştiam eu bine. Despre urâţenia ei nu ştiam 
mare lucru-n dimineaţa aia, dar două detunături de 
carabină, ce răsunară-n clipa-n care ne pregăteam să ieşim 
din vâlcea, aveau să ne-nveţe repede ce însemna 55 
cruzimea omului. Dar mai aveam încă mult până la a 
pricepe drama care se petrecuse la repezeală. 

— Trebuie să fie nişte vânători, am zis eu auzind 
împuşcăturile. 

— Cu siguranţă, făcu Ştirbu. 

Şi căţărându-se pe buza vâlcelei, aruncă ochii pe Bărăgan; 
se trase-napoi speriat: 

— Doi jandarmi, plecaţi peste-un om pe care l-au îm- 
puşcat, gemu el. 

Ne traserăm repede în spatele colinei, ascunzându-ne în 
mărăcini. De-acolo i-am văzut pe jandarmi târând mortul, 
fiecare de câte-un braţ, drept spre vâlcea, unde l-au 
rostogolit cu-o lovitură de cizmă. Când a văzut cenuşa 
proaspătă, unul dintre ei a zis: 


— Vreun cioban trebuie să fi-nnoptat aici. Se depărtară 
liniştiţi în pas milităresc, cu carabina în bandulieră. 

După ce dispărură la orizont, ne duserăm să-l vedem pe 
omul omorât. Era un ţăran tânăr, în zdrenţe. Zăcea cu faţa 
la cerul orbitor, cu braţele deschise, cu picioarele 
răşchirate, cu faţa înmărmurită. Încheieturile mâinilor erau 
învineţite, dovadă că-i puseseră cătuşe tare strânse. 

Ştirbu, care stătea în picioare la capul mortului, se plecă 
şi-i deschise o pleoapă: 

— Are ochii verzi... făcu el. 

Apoi, ridicându-se: 

— Hai să fugim, pân” nu vine procurorul. 

Prietenul meu se temea de procuror cum se tem toţi 
ţăranii; dar pe Bărăgan, hultanul îi ţine locul. 

Nu mai aveam nici ciulini, nici prăjini, că le mistuise focul. 
Nu mai aveam nici poftă de-alergat după alţi ciulini, pe care 
crivățul îi tot rostogolea prin preajma noastră. 

Mergeam tăcuţi, cu braţele bălăbănindu-se, împinşi de 
vânt. Câteodată ne prindeam: „cine-o să meargă mai mult 
cu ochii închişi”, jurând să nu ne tragem pe sfoară, dar ne 
trăgeam, ceea ce nu-nsemna că nu ameţeam. 

Apoi începu să se zărească la orizont o clădire: era gara 
Ciulniţa, în inima Bărăganului. De departe semăna cu o 
baracă părăsită-n pustiu, aşezată pe nişte traverse negre 
care se-nşirau la nesfârşit. Câţiva copaci pirpirii o făceau s- 
arate şi mai singuratică. Şeful de gară alerga cât îl ţineau 
picioarele după un câine care fugărea o găină. O femeie cu 
poalele ridicate de vânt se căznea să-ntindă nişte rufe. 

Ne-am ferit de gospodăria asta chinuită de pe Bărăgan şi 
ne-am dus de-a dreptul spre cârciuma gării, mai primi-toare 
de obicei cu desculţii decât cu oamenii „care poartă haina 
statului”. Cârciumarul, un ţăran voinic cu un chip 
cumsecade, ne primi mai bine decât ne aşteptam. l-am 
mărturisit că pornisem după ciulini şi, fără să ne certe, ne-a 
ospătat cu pâine, slănină şi chiar şi limonadă. În loc să ne 
descoase, se mulţumi să ne-ntrebe de pe unde suntem. 


— De pe la Hagieni, am răspuns. 

Şi atât. Dar puţin după asta veni un lampagiu de la gară, şi 
ăsta începu să ne hârţuiască cu întrebări, şi-ncepu chiar să 
ne amenințe: cine eram, de ce-am plecat de-acasă, încotro 
ne duceam... 

— Ar trebui să vă dea pe mâna jandarmilor! încheie el. 

— Lasă copiii-n pace! îi strigă cârciumarul. Nici tată nu 
eşti, nici copii n-ai, ce te pricepi tu?! 

Lampagiul amuţi numaidecât. Ceru apoi „un păhărel”, dar 
cârciumarul i-o reteză pe turceşte cu un ioc şi se apucă să- 
şi citească jurnalul. 

În clipa asta se petrecu un lucru groaznic: o ţărancă 
tânără, plină de praf, cu picioarele însângerate şi faţa 
numai noroi, se ivi în pragul cârciumei şi, rezemându-se de 
uşori, strigă, cu glasul răguşit de plâns: 

— Creştini!... N-aţi văzut cumva doi jandarmi ducând un 
om în lanţuri? 

Ştirbu tresări: 

— N-am văzut nimic! răspunse el, înspăimântat. 

Femeia dispăru imediat, fugind. Atunci lampagiul se 
întoarse spre prietenul meu, îl sfredeli cu privirea şi-i zise: 

— Te-ai pripit cu răspunsul şi asta dovedeşte... 

— Ţi-am zis să laşi copiii-n pace! îi tăie vorba cârciumarul. 
Ai băut prea mult astăzi. Hai, cară-te! 

Plecă. 

Am socotit şi noi că-i mai sănătos s-o luăm din loc, la 
rândul nostru, şi-i sărutarăm cârciumarului mâna. 

În gară, un tren de marfă care trebuia să plece la 
Bucureşti, făcea un zgomot de fierărie nemaipomenit. Nu 
mai văzusem lucruri de-astea pe Bărăgan şi uitându-ne cum 
manevra mereu, miji în noi speranţa să ne putem agăța de 
el la plecare: 

— Se zice că merge repede ca vântu', îmi şopti prietenul 
meu. Trebuie să fie ceva grozav! 

A fost grozav, într-adevăr. Ne ascunsesem într-un vagon cu 
lemne de construcţie, şi trenul ne-a dus, fără să se 


oprească, până la Lehliu. Pe drum, am ieşit din 
ascunzătoare, ca să privim, şi în câteva ceasuri am văzut 
lucruri care altminteri îţi cer ani de zile ca să le vezi, mai 
ales unor ţărani care-şi muncesc pământurile aproape 
sterpe şi-şi bat şi femeile şi vitele. Altora li se răstoarnă 
povara din cauza drumurilor proaste şi li se rup căruțele, 
de rămân singuri, în câmp, să se descurce, departe de orice 
aşezare omenească. 

Către sfârşitul călătoriei a dat un frânar peste noi. Nu ne-a 
făcut nimic. Stătea în gheretă în vagonul dinaintea noastră, 
şi începu să cânte din fluier. Cântecul lui ne-a atras. Ne-am 
apropiat, la început cu grijă. Pe urmă, când ne-a văzut, ne-a 
zâmbit prietenos, şi-atunci ne-am apropiat ca să-l ascultăm 
mai bine. Era un om în vârstă, care părea visător. Mereu îşi 
scuipa între degete, umezea găurile fluierului şi ne cânta 
doine, încruntând din sprâncene. 

Puțin înainte de a intra în gară la Lehliu, ne-a cântat 
cântecul tatei şi-al meu: 

Şi-au plecat olteni... 

Am plâns, cu faţa-n palme. 

Ajungând la Lehliu, frânarul ne-a spus: 

— Ei, v-a plăcut? Acuma, staţi puţin; o să plece îndată un 
tren mixt spre Ciulniţa, am să vorbesc cu unul de-ai mei să 
vă ducă acasă. 

— Da' noi nu suntem din Ciulniţa şi nu vrem să ne ducem 
acasă, spuse Ştirbu. 

— Ahaa... Asta-i altă căciulă. Da' de un' sunteţi, şi un' vă 
duceţi? 

— Suntem de la Hagieni şi ne ducem în lume! 

— În lume? Ei, asta-i ceva serios... După cât se vede, nu 
glumiţi... Haideţi cu mine: 

— Nu ne daţi pe mâna jandarmilor?! 

— Perească Dumnezeu! Şi eu îs unu' de-ăia care vor să 
vadă lumea, şi-am plecat de-acasă când eram mai mic decât 
voi. Aşa c-aş vrea să văd cum vă pot fi de folos. Cu siguranţă 
că nu de prea mult bine aţi plecat de-acasă. 


LLA 


„Câinele nu fuge de-mbucătură, ci de zburătură!” Lipsi o 
clipă, se întoarse îngândurat şi se îndreptă, cu noi alături, 
către cârciuma de lângă gară, unde stătea dejugată o 
mulţime de căruţe ţărăneşti. Acolo soarta noastră se hotări 
de la sine, în felul cel mai neprevăzut. 

Cârciuma era plină de oameni, care se-ntorceau de la un 
târg mare. De-ndată ce intrarăm, privirea lui Ştirbu se- 
ncrucişă cu a unui ţăran tânăr aşezat cu o femeie frumoasă 
la o masă în fund. O clipă au rămas amândoi aşa, ca 
fermecaţi de propria lor privire, pe urmă omul se plesni cu 
palma peste picior şi strigă, cu un glas de-ntoarse toate 
privirile muşteriilor spre el: 

— Mă lonele! Fă-te-ncoa! Mai curând m-aşteptam la 
moarte, decât să te văd pe tine aici! 

Ionel (noi îi ziceam Ştirbu pentru că ştirb era) se apropie 
sfios, sărută dreapta omului şi-ncepu să plângă înfundat. 

— Nu mai plânge, făcu celălalt. Uite pe nevastă-mea, Lina. 
E frate-meu, închipuie-ţi! zise el către femeie. 

Ionel sărută şi el mâna femeii, care-l cuprinse cu braţul de 
mijloc şi-l mângâie până ce tăcu. 

— Cine-s oamenii care-s cu tine? îl întrebă frate-său. 

— Păi, răspunse frânarul, acuma dacă şi-a găsit nea- 
murile, eu nu mai am nici un rost. Da” un pahar în sănătatea 
vostră aş putea bea! 

Ne-am aşezat la o masă. Puțin după aceea, toată lumea 
aflase despre isprava noastră. 

— Povestea ciulinilor! făcu fratele lui Ionel, cu faţa 
întunecată. Nu-i nici vina copilului, nici a părinţilor. 

Toată ţara, de la Dorohoi la Vârciorova, nu-i decât un 
Bărăgan pe care se plimbă, cu biciu-n mână, ciulini 
veninoşi, dă-n alt fel. Aia-s ciulinii pe care trebuie să-i 
stârpim, dacă nu vrem să ne vedem, printre alte nenorociri, 
copiii plecând de-acasă şi pornind în lume! 

— Prea vorbeşti tare, Costache, îi şopti nevastă-sa, 
aruncând neliniştită priviri în jur. Nu crezi că-i vremea s-o 
pornim? Caii-s destul de odihniţi. 


Costache se ridică, plin de sănătate, vânjos, oacheş bine. Îi 
scăpărau ochii de mânie: 

— Haidem! 

Apoi, punându-mi o mână pe cap: 

— Vii şi tu cu noi în Vlaşca? făcu el, cu blândeţe. Şi acolo 
ciulinii ţin locul cel mai bun la soare, da' măcar o să te-nvăţ, 
ca şi pe Ionel, meseria de căruţaş. O s-ajungeţi şi voi într-o 
zi să faceţi căruţe pentru ţărani şi să vă duceţi 62 să le 
vindeţi la târg, ca mine. Şi o să vedeţi şi ţara, şi du-rerile ei. 

Aşa că m-am dus cu Costache, cu nevastă-sa şi cu Ionel, în 
judeţul Vlaşca. 

Comuna se numea Trei-Sate. Am ajuns într-o după masă 
rece, posomorâtă, ploioasă, rupţi de oboseală şi uzi până la 
piele, cu tot sacul pe care fiecare dintre noi îl pusesem pe 
cap şi pe spinare. Era aproape noapte. Am priceput totuşi 
de unde-i venea numele ăsta de Trei-Sate: erau, într- 
adevăr, trei cătune despărțite de două gârle care se- 
ntâlneau drept în faţa primăriei. Comună săracă. 

Casele, acoperite cu stuf putrezit, se-ngropau în pământ. 

Le înconjurau nişte garduri nenorocite dintr-o împletitură 
de mărăcini, care nu le puneau la adăpost de nepoftiţi. 

Nu ne-a primit, cum e obiceiul, o liotă de câini furioşi. 

Li se auzea lătratul răguşit, de pe sub nişte căpiţe de fân 
turtite de ploaie. 

Şi iată-ne la Costache acasă... Casa era a lui socru-său, 
Toma rotarul, meşteşugar vestit. Era aşezată la malul uneia 
dintre cele două gârle, un şir lung de odăi şi de ateliere de 
fierărie şi caretărie. Venirea noastră stârni un tărăboi 
asurzitor: curtea, mare şi plină de noroi, cufun-dată în 
întuneric, răsuna de strigăte de bărbaţi şi de femei, de 
ţipete de copii şi urlete de câini nebuni de bucurie. 

Cei mari se sărutau, copiii scotoceau prin căruţă, câinii 63 
săreau pe noi şi ne murdăreau. Şi numaidecât atenţia 
familiei se opri asupra noastră, cei doi străini. 

— Da” voi cin' sunteţi? ne întrebară cei patru ucenici 
caretaşi. 


Le răspunse Ştirbu: 

— Eu sunt Ionel, fratele lui Costache, şi el mi-e ca şi un 
frate, e Matache. 

— Şi de un' sunteţi? 

— De pe Ialomiţa. 

— Şi rămâneţi la noi? 

— Rămânem; o să-nvăţăm să facem căruţe pentru ţărani 
şi-o să ne ducem să le vindem la târg, cum face Costache. 

— Mai e pân” atunci, făcu în râs un ucenic. 

Intrând în casă claie peste grămadă cu câinii după noi, mă 
uitam la focul minunat, aproape înăbuşit, din vatra fierăriei. 
Nimerirăm într-o tindă mare, care uşor putea cuprinde 
doisprezece oameni şi de unde câinii fură îndată daţi afară 
de bunica, furioasă de îdrăzneala lor. Îi ziceau „bunica” 
doar pentru că ţinea în braţe un băieţel de vreo trei anişori, 
singurul copil al tinerei perechi; altiminteri, deloc bătrână, 
nevasta lui moş Toma părea să fie stăpâna casei întregi, 
pentru că la ea se duceau toţi, pentru toate celea. O 
găsirăm aşezată în faţa vetrei, cu micuțul în poală, 
povestindu-i unul din basmele noastre care nu se mai 
sfârşesc şi pe care-l tot schimba după închipuirea ei: 64 

—. şi zmeul cel rău striga: „Un tăciune şi-un cărbune, taci, 
băiete, nu mai spune!” 

Şi-atunci Făt-Frumos zicea: „Un tăciune şi-un cărbune, 
spune, băiete, spune!” 

Copilul o întrerupse: 

— Da” de ce nu-l ucidea Făt-Frumos pe zmeu? 

— Pentru c-atunci basmul s-ar fi sfârşit şi bunica n-ar mai 
avea ce s-ăi povestească lui Pătruţ... îi răspunse tatăsău 
care intrase să-l sărute şi să-i dea o păpuşă frumoasă 
cumpărată de la târg. 

Apoi, soacră-şi, la ureche: 

— Da” cu Tudoriţa, ce mai e? 

— Cum ştii: lacrimi şi iar lacrimi!... O fată aşa frumoasă ca 
ea! Parcă n-ar mai fi şi alţi băieţi pe lume! 

— Asta nu-i la poruncă, ştii şi dumneata atâta lucru. 


Am priceput de-aici că în casă mai era şi o fată frumoasă, 
care nu ne ieşise în întâmpinare şi care plângea pentru că 
fusese părăsită. Am aflat curând toată povestea, pentru că 
ne-au povestit-o din fir-a-păr ucenicii, la fierărie, unde ne 
dusesem să ne cunoaştem mai pe îndelete. Ştirbu a-ntrebat, 
făcând pe isteţul: 

— Cunoaştem, va să zică, pe toată lumea de aici, afară de 
Tudoriţa. O fi bolnavă... Mai mult nu le-a trebuit: 65 

— Nu, nu-i bolnavă, se repezi un roşcovan vorbăreţ; 
plânge pe ascuns pen! că Tănase, cu care trebuia să se 
mărite, s-a logodit cu o târâtură, una Stana, care şi-acuma 
se ţine cu boieru' nostru. A şi rămas borţoasă cu el. Dar 
bietu' Tănase are multe guri de hrănit, părinţii bătrâni, fraţi 
mici, şi sunt datori vânduți la boier, care acuma, dacă 
Tănase vrea s-o ia pe Stana ca s-o scape de ruşine, îi iartă 
de toate datoriile. Ba le mai dă şi pământ şi vite. Păcat de 
Tănase, că-i băiat de treabă. Îi pare rău şi lui, da” n-are cum 
face altfel. Uite, de-asta se-ascunde Tudoriţa şi plânge cât îi 
ziulica de lungă. 

La masa de seară, numărând gurile adunate-n jurul mesei 
lui moş loma, văzui că se puteau măsura cu cele ce-i cereau 
de mâncare lui Tănase: eram doisprezece. Cu Tudoriţa, pe 
care-o rugau în gura mare să vină la masă, eram 
treisprezece, şi mai era şi guriţa lui Pătruţ. Pentru că moş 
Toma mai avea un ginere, pe Dinu, care-o luase pe fata lui 
de-a doua, pe Maria, şi care era rotar. Asta însemna într-o 
singură gospodărie trei familii înhămate la aceeaşi treabă, 
dar treaba asta nu părea să-mbogăţească pe vreunul dintre 
ei. Dimpotrivă, faptul că n-aveau slugi, nici muncitori în 
toată firea, precum şi economia aprigă ce domnea în casă, 
dovedea mai curând că gospodăria asta mare trăia în 
strâmtorare. Aşa c-am prețuit cu-atât mai mult jertfa pe 
care oamenii aceştia de treabă o făceau primindu-ne, pe 
Ionel şi pe mine, fără să crâcnească. 

— Unde mănâncă doisprezece, or mânca şi paisprezece, 
zisese bunica după ce se sfătuiseră cu toţii despre sosirea 


noastră neaşteptată. 

— Şi pe-urmă, adăugă Costache, sunt atâtea de făcut pe 
lângă casă: vitele, atelierele, gospodăria. O să-şi scoată ei 
cu vârf şi-ndesat bucata de pâine. Şi unde mai pui cât de 
bine le va prinde, peste câţiva ani, când vor fi învăţat o 
meserie. Ce vreţi, nu puteam să-i las în mijlocul 
Bărăganului, unde rătăceau ca să se ducă-n lume. Nu poţi 
face una ca asta nici unui câine, mama ei de ţară de ciocoi! 

Costache se-nfuriase: 

— Asta-i povestea ciulinilor a' adevărată! Ciulinii-ciocoi, 
ciulinii-călăi!... Lepra asta atotputernică, care bântuie peste 
toată ţara prea răbdătoare, ajunsă toată un Bărăgan...! 

A miia oară mă-ntreb, cum se face că nu simte cojanu' 
înţepăturile ciulinilor ăstora care-i pătrund în tindă, îi sar în 
spate, îi sug şi ultima picătură de sânge? Cum de nu i se 
urcă furia la cap şi nu dă foc la toate buruienile astea care-l 
dau afară până şi din cocioaba lui? 

N-auzisem pe nimeni pân” atunci vorbind în felul ăsta, şi 
nu mai puteam de mulţumire. Şi ăilalţi gândeau pesemne la 
fel cu Costache, pentru că niciunul nu părea să fie 
împotrivă. Părinţii, arătând îngrijoraţi, păreau convinşi 
dinainte. Dinu, blond şi cu privirea cam bleagă, stângaci din 
fire, părea să asculte cu un respect morocănos. De 
altminteri era şi foarte tânăr şi deloc dezgheţat, lucru ce se 
vedea lesne. Cât despre cele două neveste tinere, Lina 67 şi 
Maria, rămăseseră cam nepăsătoare, fiecare cu ochii plini 
de dragoste la bărbatul ei. 

Cei patru ucenici arătau mult mai mult interes pentru 
discuţie; ei şuşoteau cuvinte pe care urechile celor mari nu 
le puteau prinde: roşcovanul, mai ales, era dracu' gol, aşa 
mărunt cum îl făcuse maică-sa. Îl chema Ilie şi n-avea pe 
nimeni pe lume. Dintre ceilalţi trei, doi mai aveau puţin şi 
ieşeau lucrători. Îşi dădeau multă silinţă s-arate serioşi. 

Cel din urmă era un mâncău, care vorbea puţin şi muncea 
ca un cal, după câte se spunea. Toţi patru păreau foarte 
legaţi de casă. Ţineau mai ales la Costache, căruia-i ziceau 


„stâlpul gospodăriei”. De asta-i sorbeau cuvintele şi-i 
împărtăşeau mânia. 

Mai era cineva care-l auzise şi-l aproba pe Costache: 
Tudoriţa. Nu ne aşteptam s-o mai vedem în seara aceea, 
dar o uşă se deschise încetişor, şi apăru ea: o fată plăpândă, 
cu ochi mari, cercănaţi, gura ca o cireaşă, privirea 
cutezătoare şi foarte curăţel îmbrăcată, aproape frumos. 

Spuse bună seara cu glas sigur, îşi trecu mâna peste părul 
negru, ne aruncă, nouă, ălor nou-veniţi, o privire scurtă şi 
se duse să se aşeze între tatăl şi mama ei. Apoi, cu o voce în 
care tremura revolta: 

— Ai dreptate, nene Costache, zise ea, să vrei să dai foc 
cuiburilor ăstora de vipere de care-i plină ţara! dac-o veni 
ziua aia, te poţi bizui şi pe mine! 

Merita s-o vezi pe 'Tudoriţa în clipa aceea. Şi dacă-i 
adevărat că un băiat care n-are încă cincisprezece ani 68 se 
poate îndrăgosti de-o fată mai mare decât el, ei bine, în 
clipa aceea m-am îndrăgostit de Tudoriţa! 

Moş loma o luă de mijloc şi-o trase la el: 

— Nu-i bine să fii atât de mânioasă, îi zise el. Trec toate, 
trece şi-o dragoste înşelată. Şi-apoi, Tănase nici nu face de 
tine. 

— Ba da! Face! Îl iert, pe el, dar de-acu înainte am învăţat 
să urăsc! Şi, crede-mă, am să dau şi eu foc la partea mea de 
ciulini: că le-am simţit înţepătura...! 

Mama făcu celorlalţi semn să tacă, să n-o supere mai mult. 
Atunci Lina şi Maria îşi plecară capetele pe umerii 
bărbaţilor lor, închizând ochii, ceea ce văzând, Tudoriţa 
întrebă, tristă: 

— Dar eu, oi mai avea eu parte de-un umăr de bărbat 
iubit, să-mi las capul pe el? 

În seara aceea toţi ne-am dus la culcare cu o apăsare pe 
inimă. 

După vremea rea, care ţinuse toată săptămâna călătoriei 
noastre, dădu soarele câteva zile şi cei din Trei-Sate se 
hotărâră să-şi culeagă porumbul. Fiecare familie îşi părăsi 


îndeletnicirile obişnuite şi toată comuna - băr-baţi, femei, 
copii, bătrâni, vite, câini, pisici şi chiar câţiva purcei - se 
năpustiră pe câmp. Pe ogoarele lor, cei, puţini la număr, 
care aveau şi care se puteau lipsi de pământ de la boieri. La 
ale boierului mai întâi, cei ne-69 numărați, săraci lipiţi 
pământului, care nu semănau decât pe ogoarele date de 
boieri cu învoială. Şi una dintre aceste învoieli era că 
recolta boierului trebuia strânsă întâi. 

Priveliştea culesului ăstuia nu fu lipsită nici de tristeţe nici 
de veselie. Întâi de tristeţe, pentru că anul fusese sece-tos; 
lanul de porumb, care de obicei ascundea călăreţul cu cal 
cu tot, lăsa acum să se vadă şi capul culegătorilor. 

Cât despre ştiuleţi, despre boabe, ţăranii le ziceau 
ofticoase. 

Şi se arătau tare nemulţumiţi. 

— Nu numai că n-o s-avem ce vinde, şi deci nici să plătim 
din datorii, da' n-o să ne-ajungă mălaiul nici măcar până-n 
postu' mare! O să murim de foame, iarna asta. 

Şi noi şi vitele! 

Cu faţa zbârcită de amărăciune, cojanul cântărea în palmă 
ştiuletele, îl privea lung, îl mirosea şi se văicărea. 

Erau nişte bieţi nevoiaşi, vlăşcenii ăştea, la fel cu-ai noştri 
de pe Ialomiţa: slabi, numai piele şi os, cu fruntea brăzdată 
de tineri încă, privirea tulbure, nebărbieriţi cu săptămânile. 

Pe cămăşile lor, lungi pân” la genunchi, nu mai puteai 
număra peticele. Pantalonul nu era decât o grămadă de 
zdrenţe. Desculţi, cu capul gol, adevăraţi cerşetori, mă 
durea sufletul pentru ei de parcă mi-ar fi fost toţi neamuri. 

Nevestele lor, dacă treceau de treizeci de ani, păreau 
bătrâne. Zorite de munca asta care trebuia făcută repede, 
cele care alăptau lăsau copilaşul în seama unui frăţior, în 
mijlocul porumbiştei, unde urla să-şi dea sufletul. Veneau 
câinii şi le morfoleau scutecele murdare, îi lingeau pe 
obraz. 

Atunci ăl mare apuca pruncul de-o mână şi pornea cu el în 
căutarea mamei, târând păpuşa vie după el ca peun pachet 


şi zicând: 

— Uite-l, mama, uite-l. 

Nu, numai veselă nu era, viaţa însurăţeilor. Tineretul, în 
schimb, petrecea în ficare zi ca la nuntă. Strigăte, cântece, 
râsete, sărutări, păcăleli, bluze roşii ca focul, galbene ca 
lămâia, verzi-albăstrui, care pline cu ştiuleţi de porumb, şi 
pe deasupra tuturor, soarele strălucitor. Sub privirile 
înflăcărate de patimi, îndrăgostitele alergau una după alta, 
săltându-şi sânii vârtoşi. Cu mai mult folos alergau flăcăii, 
care striveau sânii ăştea vârtoşi la pieptu-rile lor vânjoase. 
Se zbăteau ca să se simtă şi mai bine şi se împotriveau de 
ochii mamelor, care nu erau mulţumite, dar n-aveau ce face. 

Pisicile şi câinii vânau şoareci, care se iveau de peste tot. 
Purceluşii zburdalnici, cu jujeul de gât, fugeau cu câte un 
ştiulete de porumb în gură şi codiţa-ncovrigată. 

Numai vitele de povară, ca şi oamenii însuraţi, nu aveau 
nici o parte din bucuria culesului; rumegau nepăsătoare, 
acelaşi cocean uscat, cu aceeaşi melancolie, aşteptând 
ceasul înjugatului. 

Pe ogorul lui moş Toma domnea aproape aceeaşi nepăsare. 
Erau toţi oamenii însuraţi; iar Tudoriţa, dacă era 
nemăritată, era şi nefericită. Îmbrăcată cu o bluză şi o fustă 
cu desene mari, în culori izbitoare, cu un tulpan alb ca 
neaua pe cap, culegea ştiuleţii cu o iuţeală de maşină, 71 
fără să-i scape unul, cum fac toţi muncitorii buni. Coşurile 
se umpleau văzând cu ochii. Se duceau şi le goleau în car, în 
care porumbul strălucea în soare ca aurul. Ştiuleţii nu 
destul de uscați erau legaţi doi câte doi cu pănuşele lor 
împletite şi îi agăţam chiar şi de coarnele boilor când 
plecam spre sat. 

Tare mult îmi plăcea să mă aflu aproape de Tudoriţa, 
pentru care m-aş fi aruncat şi-n foc, dacă asta i-ar fi potolit 
puţin durerea. Ea, care-şi dădea seama de dragostea mea 
de câine, se simţea bine cu mine pe-aproape. 

— Îţi sunt dragă, Matache? Tu aşa crezi. Cu-atât mai bine 
pentru mine; mă simt atât de singură... 


— Dar ce-aş putea să-ţi doresc, Tudoriţă? 

— Să crape Stana! Sau să ia lumea foc! 

Era destul de greu să vezi îndeplinindu-se o atare dorinţă, 
pentru că rivala ei parcă era un bujor frumos, şi zburda ca 
o iapă, aproape de tot de noi, pe pământul boierului. Iar cât 
priveşte lumea pe care Tudoriţa voia s-o vadă arzând, 
lumea asta trăia şi mai bine decât Stana. 

O vedeai, în conacul ei frumos, numai zidărie şi lemn de 
stejar, cocoţat pe coasta dealului cel mare care domina 
satul; cu hambarele pe care, cu toată seceta, le umpleau cu 
porumb; cu grajdurile pline de vite; cu ograda mişu-nând 
de păsări, şi cu argaţii puzderie, care umblau toată ziua 
între ogoare şi conac; cu care trase de vite bine nutrite. 

Mai avea, până să ardă, lumea asta care-i răpise Tudoriţei 
pe lănase al ei şi-o făcea nefericită. 

Toată comuna împărtăşea durerea 'Tudoriţei, toată comuna 
o ura pe Stana, nu atât pentru că se purta ca o târâtură, ci 
pentru că, ocrotită de boier, iubitul ei puternic, scăpase de 
mizerie şi ajunsese aproape cucoană. Asta mai ales le 
ustura rău pe cumetrele din sat: 

— Asta n-aduce noroc, ziceau ele ca să se răcorească. 

Tănase n-o iubeşte. Tănase-o iubeşte pe Tudoriţa. 

Aşa era. Într-o seară, la moş Stoian în cârciumă, îl auzisem 
pe Tănase cântând un cântec la modă pe vremea aia, şi 
despre care-ai fi zis că pentru el fusese făcut: Vin să te 
sărut pe gene, Tudoriţo nene, Şi pe ochi şi pe sprâncene, 
Tudoriţo nene! 

— Ia seama, Tănase, să nu te-audă Stana! îi strigase moş 
Stoian. 

— N-are decât să m-audă! răspunse el, şiret, făcându-se că 
nu-i pasă, cu toate că, de fapt, toată povestea asta îl 
mâhnea. 

— Halal căsnicie o să mai faceţi voi! zise-n râs un ţăran. 

— Ei, şi ce? sărise Tănase, cu muştarul în nas. 

— Nimic... făcuse celălalt, muindu-şi vorba. Voiam numai 
să spun c-ai să fii nenorocit. 


— Bine, bine, milostivule! 

De Tănase se temea tot satul, ba chiar şi cei din împre- 
jurimi. Bea puţin, se mânia repede, lovea al dracului când îi 
pica în palmă careva. Părea blând, cu toate astea, dacă te 
luai după ochii lui visători, după gura numai zâmbet, după 
mişcările moi. 

Într-o altă zi am avut plăcerea de a sta de vorbă cu el. 

Era pe vremea „curatului” porumbului. Moş Toma avea un 
fel de batoză de mână, o maşină de curăţat porumb, pe care 
nu putea să şi-o cumpere fitecine. Aşa că o împrumuta cu 
dragă inimă, pentru că-l durea, cum zicea el, „în vremea 
maşinilor, să-i vadă pe ţărani vârând ştiuleţii în sac şi 
bătându-i cu ciomegile, iar pe urmă să-i „cure” cu mâna ca 
pe vremea lui Pazvante”. Şi, plecată din curtea lui, maşina 
trecea de la un bordei la altul, de parc-ar fi mers singură - 
îţi venea să zici - ca o prevestitoare de vremi mai bune. Ca 
să n-o strice oameni nepricepuţi, moş Toma trimitea în 
fiecare zi un ucenic să vadă cum merge şi să-i sfătuiască pe 
săteni să n-o înfunde prea tare, nici să îngăduie copiilor s-o 
învârtească goală sau să bage cuie-n ea. 

Ca să ştii unde se află, te duceai după zgomot, pentru că 
maşini de felul ăsta doar popa şi primarul mai aveau, dar ei 
nu le împrumutau niciodată, fireşte. 

Şi aşa s-a-ntâmplat că, într-o bună dimineaţă, pe mine m-a 
trimis moş Toma să văd unde-i batoza şi cum merge. 

Am dat peste ea la Tănase, lucrând de zor şi speriind 
găinile. O soră de-a lui Tănase turna ştiuleţi, cu măsură, şi 
doi fraţi învârteau la manivelă, pe rând, iar un frăţior, 74 nu 
mai mare decât o ciubotă, făcea tărăboi să-l lase şi pe el să- 
nvârte. Alţi doi fraţi şi două surori, şezând în jurul unei albii 
pline cu ştiuleţi, trebăluiau curăţând cu mâna. O soră 
muncea cu maică-sa, iar prâslea se lăfăia în braţe la tată- 
său, care suferea de un reumatism cronic, lucru care nu-l 
împiedica să toarne la copii: anu” şi găvanu'. 

(Alţi trei băieţi lucrau la Giurgiu!) Cel mai mare din familia 
asta de iepuroi era bietul Tăna-se. Muncea cât patru când 


am ajuns eu acolo, era plin de praf şi sudoarea curgea de 
pe el în broboane mari. 

— Sunteţi cam mulţi... am zis eu, aşa, ca sănu tac. 

— Da... La masă. Un sac de mălai la trei zile. Mai iute 
decât poţi face rost de el. Apoi: 

— Tu eşti ăla care-ai pornit cu lonel după ciulini? 

— Eu... Pe Bărăgan mori de foame. 

— Peste tot e Bărăgan. Peste tot mori de foame. Cum mă 
pregăteam să plec, m-a dus până la poartă. 

— Spune-i lui moş 'Toma că-i trimit mâine maşina, curățată, 
unsă, în regulă. Nu mai are nimeni nevoie de ea. Şi adăugă, 
încet: 

— Şi spune-i Tudoriţei că n-o uit deloc. 

Le-am spus ce-aveam de spus, la amândoi. Pe urmă ne-am 
întors cu toţii la viaţa animalică pe care o duceam ca tot 
ţăranul român. O toamnă nemiloasă căzu asupra noastră 
înainte ca să fi apucat cineva să strângă o clăişoară cât de 
mică de ciucălăi de pe câmp. Ploaia vijelioasă amestecată cu 
lapoviţă făcu din lumea asta o mocirlă îngheţată. Gârlele 
veniră mari. Câmpiile şi satele fură înecate. Nici urmă de 
drum, numai o mlaştină, cât vedeai cu ochii. 

Ferice de cei care aveau cu ce să se-ncălzească şi care 
puteau sta îndărătul ferestrelor bătute de vânt, de ploaie şi 
de noroi. În Trei-Sate, în afară de ţânci şi de schilozi, nu 
erau decât vreo doisprezece de-alde ăştea, de preafericiţi. 

Toţi ceilalţi stăteau afară, de la copil până la bunic. 

Şi viaţa lor nu mai avea nimic omenesc, în lupta asta 
pentru un pumn de mălai şi-o surcea de-aruncat în foc. 

Pe-un cer pământiu de-ai fi zis că-i sfârşitul lumii, vedeai 
carele mişcând ca broaştele țestoase peste ogoare, pe 
drumuri, pe-un pământ blestemat de Dumnezeu cu toată 
ura de care-i în stare. Care prăpădite, vite prăpădite, 
oameni care nu mai arătau a om, nutreţ numai noroi; nici o 
milă, de nicăieri, nici în cer, nici pe pământ! Şi-aveam totuşi 
nevoie de mila cerească şi de mila omenească, pentru că se- 
mpotmoleau carele şi se răsturnau, cădeau vitele-n 


genunchi şi cereau îndurare; pentru că oamenii băteau 
vitele şi se băteau între ei; pentru că putrezeau cocenii-n 
băltoace şi trebuiau căraţi snopii cu spinarea, de către 
copii, bărbaţi şi femei; pentru că bărbaţii, femeile şi copiii 
ăştea arătau ca nişte ghemotoace de zdrenţe şi de noroi, 
bulgări de pământ gâfâind în bătaia unor inimi de prisos. 

Ăştia erau ţăranii români, în toamna lui 1906. 

În popor, beţia din mizerie se naşte. 

Românul nu-i beţiv. Bea când e nenorocit. Bea, mai ales, 
când simte cuțitul la os, cuțitul mizeriei. Atunci nu-l mai 
recunoşti. Din sfătos şi bun cum e din născare, devine 
brută, nici crima nu-l mai sperie. 

N-a fost nici o crimă-n toamna aia, la Trei-Sate, dar au 
băut ţăranii tot ce-aveau şi ce n-aveau. N-am văzut 
niciodată un sat aproape întreg pus cu-atâta deznădejde pe 
băutură. Lia noi, de obicei, nu se bea decât duminica. 

Îndată ce-au terminat cu căratul acela îngrozitor al coce- 
nilor, s-au apucat să bea în fiecare zi. 

Căratul ăsta, nimeni nu putea să-l uite. Pe bună dreptate. 
Jumătate din comună căzuse bolnavă. Mulţi au murit, mai 
ales copii. Au fost ţărani care şi-au văzut vitele prăbuşindu- 
se-n jug. Şi tot prăpădul ăsta ca să vadă, până la urmă, că le 
mucegăiau, le putrezeau cocenii. 

Prin staulele celor ce se bizuiau doar pe coceni foametea 
făcea prăpăd. De asta-i apucase pe toţi nebunia. 

Către începutul lui noiembrie, o delegaţie de ţărani îl rugă 
pe primar să meargă la boier: 

— Să ne-mprumute şi nouă puţin nutreţ. Că are. 

Vinde-n fiecare săptămână, cu vagoanele. 

Primarul, omul boierului, îi bruftului: 77 

— Să vă-mprumute! Să vă-mprumute! Cum nu merge 
ceva, hop la boier. „Să ne-mprumute!” Parcă boieru-ar fi 
Dumnezeu! Descurcaţi-vă şi voi puţin, ce dracu! Şi să nu vă 
mai prind vorbind despre ce face boieru' cu avutu' lui. Dacă 
vinde nutreţ, treaba lui! 


S-au dus cojanii singuri la curte, dar boierul, care era şi 
deputatul judeţului, tocmai plecase la Bucureşti, în noaptea 
aia. Logofătul îi primi şi mai rău decât primarul: îi înjură 
urât de tot şi puse pe argaţi să-i gonească. Ştiau acum la ce 
se puteau aştepta, dinspre partea asta. Şi dinspre-a lui 
Dumnezeu de asemenea. Nu le mai rămânea decât băutura, 
mare mângâiere dată şi de Dumnezeu şi de lege. Numai 
băutura putea să-mpace pe toată lumea. 

Numai pe femei nu. 

Femeile plăteau pentru toată lumea: pentru bărbat, 
pentru Dumnezeu, pentru lege, pentru boier, pentru lipsa 
de nutreţ şi chiar şi pentru vremea rea. În fiecare seară 
puteai vedea, în bezna uliţelor desfundate, câte-o nevastă, o 
mamă, o soră târând spre bordei câte-un ţăran care se 
prăvălea la fiecare zece paşi. Femeia cădea după el în noroi 
şi mai primea şi câţiva ghionţi zdraveni. Şi-acasă o aşteptau 
alţii. Dimineaţa aducea totdeauna pocăinţa, pentru că, în 
fond, bărbatul nu era chiar o brută. Atunci ajuta la 
gospodărie, vedea de vite, căra apă şi-şi petrecea o bună 
parte din zi alegând cocenii, arzându-i pe unii, punându-i la 
uscat pe alţii, în jurul sobei. Casele, de obicei curate, 
ajunseseră ca nişte grajduri, noroiul şi mucegaiul duhneau 
pestetot, până şi pe mese. 

— Nici în iad nu poate fi mai rău, Dumnezeule! se jeluiau 
femeile. 

Oploşit lângă foc, cusându-şi o opincă, bărbatul 
răspundea: 

— Ar trebui, într-o bună zi, dat foc la toate conacele, şi 
chiar şi Bucureştilor... 

Dar asta n-o putea face, nici singur, nici atunci. Cel mult 
putea să ia iar drumul cârciumii. Ceea ce şi făcea, către 
seară, când plictiseala, presimţirea viitorului întunecat şi 
câţiva vecini la fel de nenorociţi ca şi el, se opreau în faţa 
porţii şi-i aduceau aminte c-a venit ceasul parigoriei. 

La moş Toma - sau „la caretaşi”, cum li se mai zicea 


— nu era mult mai multă bunăstare. Nu-i ameninţa 
foametea, e-adevărat, dar lipsa de bani pentru plata 
datoriilor era aceeaşi, mai ales în anul ăsta de secetă, în 
care prea puţini săteni se simțeau în stare să-şi comande o 
căruţă nouă. Nici reparaţiile de toamnă, destul de multe 
altădată, nu mergeau mai bine. Aşa că mai mult stăteau de 
pomană, trebăluiau prin jurul vitelor, pălăvrăgeau şi făceau 
floricele. 

Moş Ioma şi cei doi gineri ai lui, cu toate că erau oameni 
cumpătaţi, se duceau totuşi la cârciuma lui moş Stoian, care 
era lipită de fierărie, să-şi omoare vremea. Femeile 
rămâneau acasă, c-aveau totdeauna ceva de făcut. Şi noi, 
ucenicii, ne aflam în treabă, adăugând la un pic de lucru 
multă pierdere de vreme. Cele mai deseori îmi plăcea să 
rămân singur, pentru că „străinu' tot străin 79 rămâne”, şi 
în sat ca şi-n familie. Când se supăra cineva pe mine, îmi 
zicea că-s „iepure de peste nouă hotare”. Şi îndrugau, cui 
voia şi cui nu voia, „povestea cu ciulinii”: 

— Nii-au adus peşcheş ciulinii! 

N-o spuneau cu răutate, dar mă durea, totuşi. Eram un 
băiat „adunat de pe drumuri”, de milă. Lucru care nu-ţi face 
plăcere să-l auzi spunânduc-ţi-se, când ai cincisprezece ani 
şi-ai înghiţit destule amărăciuni. Lucrul ţi se-aşază la inimă, 
unde te umili, şi-ţi vine să plângi când îţi aduci aminte de 
cocioaba din Lăteni şi de mama care-i moartă, şi de tata 
pierdut în lume. 

Cu Ştirbu era altceva, era la ai lui, aşa că-ncepuse să mă şi 
uite, să se îndepărteze încet-încet de mine. În schimb, 
câştigasem inima 'Tudoriţei, pentru că ea era singură cu 
nenorocirea ei. Devenisem duhovnicul ei după ce plângea. 
Şi plângea destul. Tănase, cu tot crâmpeiul de speranţă pe 
care ea îl mai nutrise, se-nsurase cu Stana. 

„Ruşinoasă nuntă”, spunea satul, cu toată prezenţa 
„domnului administrator”, naş fără voie al noilor căsătoriţi. 

La nunta asta au putut fi numărați pe degete ţăranii pe 
care-i îndrăgea boierul, fruntaşii satului, singurii care nu 


duceau lipsă de nimic. Erau cam o duzină. Când nunta ieşea 
tocmai din biserică, câteva glasuri din mulţime îi pomeniră 
Stanei de legăturile ei nelegiuite cu călăul satului, şi un 
băieţaş bătu toba pe o oală spartă. 

Eram şi eu în duminica aia printre ceilalţi, să-l văd pe 
Tănase alături de femeia căreia-i ziceau „târâtură”. Era 80 
de plâns, sărmanul prăpădit, neîndrăznind să se uite-n faţa 
nimănui. A fost şi mai de plâns a doua zi, luni de dimineaţă. 
Eram în fierărie, Costache şi cu mine, făcând puţină 
rânduială printre scule, când l-am văzut, în haine de nuntă, 
ducându-se de-a dreptul la cârciumă. A trecut pe sub ochii 
noştri fără o vorbă, cu capu-n jos. Şi cu toate astea, ţinea la 
noi; Costache era prietenul lui cel mai bun. 

— Nu ne-a văzut, zise Costache. Trebuie să fie tare 
amărât. Hai după el! 

Cârciuma era goală. În odaia din fund, moş Stoian şi cu 
Tănase, în picioare amândoi, îşi turnau în păhărele, fără să 
scoată o vorbă. M-am tras deoparte într-un colţ, cu o pisică 
în braţe, ca să nu-i tulbur, dar multă vreme n-au deschis 
gura. Tănase era stacojiu la faţă; te-nspăimânta. 

L-am văzut pe urmă cum şi-a scos de la cheutoare beteala 
şi floarea de lămâiţă şi le-a lăsat uşurel să cadă sub masă. 

— S-a făcut, zise el apoi, cu voce spartă şi oprindu-şi 
privirea la Costache. Acuma „târâtura” mi-e nevastă... 

— Aşa a vrut Dumnezeu, făcu moş Stoian. 

— Câinele a vrut, izbucni Tănase, dar câine să fiu, ca el, de 
nu i-oi face eu una, zilele astea! 

— Ai să-ţi găseşti tovarăşi, zise Costache. Un judeţ întreg. 
Sunt destui Tănase care-au trebuit să se-nsoare cu-alte 
Stane... 

Mânii de-astea izbucneau adesea în prăvălia lui moş 
Stoian, pentru că negustorul nutrea şi el amărăciuni 
împotriva proprietarului şi ţinea cu ţăranii. Dar într-o zi, 
mânia oamenilor s-a auzit şi dincolo de zidurile cârciumii. 

Era într-o duminică, spre sfârşitul lui noiembrie. De câteva 
zile bântuia un ger crâncen care ardea ca focul şi făcea din 


noroi cremene. Nici un fulg de zăpadă să apere 
semănăturile de groaznica arsură. Despre asta vorbeau 
înspăimântați ţăranii adunaţi mult înainte de amiază în faţa 
cârciumii. Duminica, nu se deschidea decât după liturghie. 
Se făcuse în felul ăsta o lege, pentru ca ţăranii să fie siliţi să 
se ducă la biserică măcar duminică dimineaţa, când era 
cârciuma închisă. Dar oamenii tot nu se duceau şi lăsau 
slujba în seama câtorva babe surde. Veniseră şi se 
rezemaseră cu spinările de obloanele trase ale lui moş 
Stoian, aşteptând să se închidă biserica şi să se deschidă 
cârciuma. 

Pe un soare care făcea să sclipească chiciura de pe 
salcâmi, tineri şi bătrâni, gătiţi de sărbătoare caraghios, cu 
câte un brâu stacojiu, cu chipuri întunecate, stăteau strânşi 
grămadă când trecu furios, popa: 

— Sunteţi nişte derbedei! le strigă el. Mă mir că nu vă 
trăsneşte Dumnezeu! 

— Ne trăsneşte el, zău, da' pe-aici trăiesc unii pe care 
ceru-i fereşte de rele... răspunse repede unul. 

De-abia atunci am băgat de seamă că printre noi se afla un 
necunoscut, un târgoveţ, un om tânăr, cu pălărie. El îi 
răspunsese popii şi-i făcuse pe toţi să izbucnească-n râs. 

— Da, făcu el, pe voi ţăranii şi pe noi muncitorii de la 
oraşe, Dumnezeul popii ăstuia ne trăsneşte-n fiecare zi: cu- 
o foamete pe capul oamenilor şi-a vitelor, cu geruri ca ăsta 
care distrug ogoarele, cu furtuni ca acele de luna trecută, 
care-omoară oameni şi vite de-a lungul drumurilor, cu 
secetă, cum a fost cea de-a distrus recolta de anul ăsta. 
Astea-s trăsnetele! Dar ar trebui să ne-ntrebăm de ce n-a 
fost şi proprietarul vostru atins de vreuna dintre 
nenorocirile astea?! De ce-s pline hambarele lui şi vitele-s 
neatinse?! De ce fulgerele cerului nu-l duc şi pe ella 
mizerie, şi nici pe popă, şi nici pe primar, şi nici pe alţi 
câţiva?! Nu-i aşa că-i cazul să credem în milă cerească şi-n 
paratrăsnet? 


Necunoscutul plimbă o privire inteligentă şi întrebătoare 
peste capetele oamenilor. Sătenii îl aprobară cu strigăte, 
apoi vrură să ştie cine era. 

— Sunt de la Bucureşti, răspunse el, şi muncesc cu 
braţele, ca şi voi, dar ştiu care mi-s duşmanii. Nu-s nici 
trăsnete, nici Dumnezeu. Sunt proprietarii de la sate şi de 
la oraşe care ne duc la sapă de lemn chiar şi în anii de 
belşug. Pentru noi belşug nu-i niciodată. 

Scoase un pachet de broşuri şi începu să le împartă: 

— În asta, adăugă el, puteţi citi lucruri pe care trebuie să 
le ştie oricare cetăţean: este Constituţia ţării, sau mama 83 
legilor noastre. Scrie că aveţi dreptul de a vă aduna, dea 
scrie şi de a vorbi, şi, de asemenea, că un om nu poate fi 
ţinut arestat mai mult de douăzeci şi patru de ore, nicinui 
se poate intra în casă fără mandat de la judecătorul de 
instrucţie. Astea sunt drepturile voastre, pe care trebuie să 
le cunoaşteţi şi să cereţi să fie respectate. Apoi trebuiesc 
cucerite alte drepturi, în primul rând votul universal. E o 
adevărată batjocură ca la alegeri cincizeci de ţărani să aibă 
un vot şi un popă tot un vot. Şi, pe urmă, trebuie să cereţi 
să vi se dea înapoi pământurile de care aţi fost jefuiţi... 

— Aşa e! Aşa e! strigară cojanii. Vrem pământurile 
noastre! 

— Care-i ăla care împarte pământurile, se auzi atunci o 
voce acră. 

Era jandarmul. 

— Eu nu împart decât Constituţia, domnule! Pământul, 
ţăranii trebuie să şi-l ia singuri. 

— O să vedem noi acuş cine ce are de luat! zise jandarmul 
înhăţându-l. 

Cu primul fulg de zăpadă venit să se lipească pe fereastră, 
veni şi liniştea Tudoriţei. Băgarăm de seamă şi unul şi 
celălalt într-o după masă când ea broda lângă fereastră şi 
eu îi descurcam o grămăjoară de fire de lână de mai multe 
culori. 


— Ninge! Ninge! strigă ea bătând din palme ca un copil. O 
s-avem un Sfântu Niculae cu barbă albă! Şi reluându-şi 
lucrul, fredonă timid: 

Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţă nene, Aşa 'naltă şi subţire, 
Tudoriţă nene! 

De la sosirea mea în casa asta era prima dată c-o auzeam 
cântând. Şi-a dat ea singură seama: 

— Oh, Doamne... Totul se uită în viaţă! oftă ea. M-ai auzit, 
Matache? Credeam c-am să mor, şi iată-mă cântând! 

— Cu atât mai bine, făcui. Trebuie să-ţi pară bine să te ştii, 
aşa cum zice cântecul, 'naltă şi subţire. 

Se uită la mine. 

— Să nu te-apuci să te-ndrăgosteşti de mine, Matache! 

făcu ea veselă, şi puţin în zeflemea. 

— Şi de ce nu? 

— Da, aşa-i. De ce nu? Păi, pentru că n-ai decât 
cincisprezece ani. Dar într-o zi ai să fii un flăcău frumos. Şi- 
or să te iubească Tudoriţele de-atunci. 

— Aş vrea să fii tu aia. 

— În ziua aia, dragul meu, eu o să fiu de mult nevastă şi 
mamă. lotul va fi sfârşit pentru mine. Copilaşi veşnic 
murdari, o soacră veşnic arţăgoasă or să strige toată ziua 
85 după mine. Un bărbat care n-o să mă iubească, o să-mi 
spună că-s o îngălată şi poate c-o să mă şi bată. 

— Atunci de ce te grăbeşti să te măriţi de la douăzeci de 
ani? 

— Asta-i soarta noastră, Matache... Mergem la măritiş, ca 
la moarte, tot iubind... 

— Atunci n-ai de ce pizmui soarta Stanei: o s-o bată şi pe 
ea, în curând, pentru că Tănase n-o iubeşte. 

Tudoriţa rămase o clipă pe gânduri, cu privirea pierdută: 

— Nu-i acelaşi lucru, dragul meu... Stana e o stricată, un 
pui de lele, care-şi bate joc şi de Tănase şi de boier, şi de 
căsnicie şi de dragoste chiar. Ce-i place ei e să ducă o viaţă 
desfrânată şi să zăpăcească bărbaţii. N-o să se-ncurce ea cu 


copii şi bătută n-o să se lase. Cât să pizmuieşti soarta ei, nu 
face. Mai bine pe a mea... 

Tudoriţa se înviorase, casa fu dată cu fundu-n sus chiar de 
a doua zi de dimineaţă. Trebuia să-nceapă una din cele 
două curăţenii mari ale anului, cea de Crăciun după cea de 
Paşti. Şi toată lumea se bucură când amărâta de ieri strigă, 
cu mâinile-n şold: 

— Hei, oameni buni! Moş Crăciun e pe-aproape! Ia daţi 
încoa' varul! Şi lutul! Balega de cal! Mai repede! Mai 
repede! 

— Bravo, Tudoriţo, bravo! 

O copleşiră cu îmbrăţişatul. O purtară pe braţe. S-au bătut 
cu zăpadă pufoasă. Pătruţ striga: 

— Un tăţune s-un cărbune, spune, băete, spune... 

Golirăm două odăi şi puserăm lucrurile într-o a treia. 

În mijlocul tindei trei roabe cu lut galben ca şofranul şi 
una cu bălegar de cal fură amestecate cu apă caldă. Mie îmi 
căzu sarcina să amestec, să calc în picioare lutul în odăile 
pe care Tudoriţa le spoia cântând de-ţi lua urechile. 

Se gătise cu nişte rochii vechi de-ale maică-sii, părul şi faţa 
şi le acoperise cu totul cu-o basma din care nu-i vedeai 
decât ochii ei frumoşi, şi, înarmată cu o bidinea cu coada 
lungă, acoperea pereţii şi tavanul cu stratul acela de var 
albăstrui, care-i bucuria şi sănătatea ţăranului român şi pe 
care-l întâlneşti numai în satele balcanice. După ce termină 
cu spoitul, veni rândul pământului de pe jos. 

Cât să fumezi o ţigară, şi era neted ca masa, din mâinile 
îndemânatice ale Tudoriţei, care-l bătătorea mergând de-a- 
ndăratelea. 

O săptămână întreagă am dus viaţă de băjenari, culcându- 
ne o seară ici, o seară colo, cum se nimerea şi mâncând de- 
a-npicioarelea, într-o abureală ca la baia tur-cească, mirosul 
de var şi de bălegar pişcându-ne nările. 

În sfârşit, pereţii, tavanele, pe jos totul ca nou de la un cap 
al casei la altul, lucrurile fură duse fiecare la locul lui; pe jos 
se aşternură scoarţele de sărbătoare, macaturi şi ştergare 


numai fir de borangic fură scoase cu grămada 87 din 
cufere, ca să împodobească cu dragoste care un pat, care o 
fereastră, care o oglindă sau o icoană; după care Tudoriţa 
ne interzise să mai călcăm în „odăile de zile mari”. 

Aceeaşi curăţenie se făcu cam pestetot în sat, în casele cu 
„fete mari”. Şi celelalte făcură tot ce le era în putinţă să-l 
cinstească pe Moş Crăciun, care după puterile lui. Şi ce 
tristeţe pe cei care - săraci lipiţi pământului - n-aveau decât 
oftaturi cu care să sărbătorească naşterea Domnului! 

Dar, fie că ea cădea peste voioşie şi bunăstare, fie pe 
tristeţe sfâşietoare, aceeaşi ninsoare a căzut fără între- 
rupere zile şi nopţi întregi, nepăsătoare la bine, 
nepăsătoare la rău. Măturată la început, zvârlită cu lopata 
mai apoi, pe urmă grămădită în lungi troiene, ea continua 
cu răbdare să acopere pământul, cu giulgiul ei liniştit, 
înăbuşind în acelaşi mormânt şi strigătele de bucurie şi cele 
de durere. Nu mai vedeai bărbaţi ducând vitele la adăpat, 
nici femei vorbind peste gard. Nu mai vedeai nici copii şi 
nici câini, pentru că zăpada trecea de înălţimea omului. Nici 
un zgomot nu se mai auzea. Dispăruse orice pată neagră de 
pe câmp şi din sat, înghițită de potopul de albeaţă. 
Acoperişurile cu coşuri fumegânde, şi chiar şi ramurile 
copacilor, dacă se mai zăreau în acest ocean de tăcere albă. 
Numai conacul, cu clădirea sa cenuşie, lumi-nile severe şi 
mulţumirea ridicată pe mizerii, se vedea şi zi şi noapte, sus 
pe colină, sfidând un cer negru ca un cioclu şi un pământ în 
agonie. 

Pe-o asemenea vreme a venit şi noaptea Sfântului Andrei, 
în care fata mare îşi întreabă ursitoarele cine-i va fi mire. 

Încercarea-i primejdioasă, uneori chiar macabră. 

Puțin înainte de miezul nopţii ea trebuie să stea, goală 
goluţă, cu părul despletit, în faţa unei oglinzi luminată de 
două lumânări. Privind drept în fundul oglinzii, ea vede 
trecând ursitul: tânăr sau bătrân, frumos sau urât, orăşan 
sau muncitor. Dacă-i mort, îl vede trecând ca un schelet, cu 
coşciugul în spinare, şi atunci biata fată cade leşinată. 


Dacă ursita nu vrea să i se arate limpede în oglindă, fata 
trebuie să iasă în curte, îmbrăcată numai într-o cămaşă şi 
să numere, stând întoarsă cu spatele, nouă şipci de la gard. 
Pe cea de a noua o înseamnă, şi a doua zi de dimineaţă se 
duce să o cerceteze, pentru că bărbatul ei aşa va fi: sănătos 
sau viermănos, tânăr sau trecut, drept sau cocârjat. 

Prevăzătoare, Tudoriţa nu şi-a întrebat oglinda, dar s-a 
dus de-a scormonit zăpada cu mâinele şi cu picioarele, 
tremurând mult până s-ajungă să descopere a noua şipcă. 

În afară de ea nimeni n-a ştiut cum arată şipca aia. Dar, în 
schimb, am aflat eu cât era Tudoriţa asta de frumoasă cu 
părul despletit căzând peste cămaşa albă, alunecând prin 
noapte ca o stafie, în timp ce eu mă uitam pe fereastră 
ascultând zăpada căzând cu fâşâitul ei de vată. 

A fost o iarnă grea. Mai întâi, Crăciunul a fost trist. În faţa 
atâtor vetre îngheţate, bucuria celor ce-au avut un purcel 
de înjunghiat a fost searbădă. Şi, cu toate că din mila 
vreunui vecin tot s-a mai găsit câte o ciosvârtă de carne pe 
masa desmoştenitului, Crăciunul tot jalnic a fost. 

După Anul Nou, foametea bântui cu furie. Peste două sute 
de familii îşi isprăviră hrana până la ultimul fir de mălai. 
Unii îşi vândură vitele de muncă, un bou, un cal, vaca cu 
lapte. Alţii, nădăjduind să găsească ajutor, au fost la urmă 
siliţi să taie vita care nu se mai putea ţine pe picioare. Dar 
cele mai multe vite muriră de foame, după ce roseseră şi 
ultimul cocean de porumb, ieslea şi căpriorii grajdului. În 
fiecare zi vedeai sănii transpotând afară din sat un stârv pe 
care haitele de câini îl mâncau numaidecât. 

S-a înfiripat, după asta, o nesfârşită cerşetorie. Mai ales a 
copiilor, care umblau din casă-n casă cerând o sită de mălai. 
Nimic altceva. 

— Mălai, mălai, gemeau ei, clătinându-se pe picioare, mai 
mare jalea. 

Se dădea, se-mpărţea, iarăşi şi iarăşi. Dar nu erau multe 
casele care puteau să dea. Cei ce trăiau în îndestulare sau 
în bogăţie, primarul, popa, câţiva chiaburi şi mai ales 


boierul repede îşi ferecaseră porţile în faţa înfometaţilor, 
închizându-se fără nici o milă în bârlogul lor. 

Boierul, ca mai totdeauna, nu era la conac. Stătea la 
Bucureşti. Dar când era deznădejdea mai mare, s-a 
petrecut un eveniment care l-a atras. Evenimentul a fost 
apariţia pe meleagurile noastre a unei haite de lupi care 
simţiseră stârvurile aruncate peste tot pe câmp. Vânător 
pasionat, veni să organizeze o bătaie. Ţăranii se aruncară 
numaidecât la picioarele lui, implorându-l, smulgându-şi 
părul şi căpătară, cu chiu cu vai, câţiva saci de mălai şi 
câteva căpiţe de coceni. 

L-am zărit o clipă atunci, vânjos, la vreo cincizeci de ani, 
puţin cărunt, mutră de petrecăreţ, trufaş cât se poate, tare 
ca un taur şi bine înfipt pe picioare. 

— Haide, haide, făcu el ursuz la ţăranii care se rugau de 
el. Totdeauna sunteţi gata să vă plângeţi de sărăcie. Dar nu 
numai pentru voi a fost an prost! 

A doua zi în zori, vreo treizeci de ţărani înarmaţi cu puştile 
lor înconjurară păduricea vecină cu conacul. 

Oamenii ăştea fuseseră aleşi chiar de boier. Şi cu toate 
astea, fără să se ştie cum, după ce din primele ore au fost 
doborâţi câţiva lupi, o împuşcătură nenorocită strivi umărul 
şefului judeţului. 

— L-o fi luat careva drept lup, făceau cojanii. 

Dar ce vânător ochise lupul ăsta? 

S-a cercetat. Nevinovaţi au fost schingiuiţi de pomană. 

Când a fost vorba să-i trimită în judecată, s-a ivit Tănase: 

— Eu am tras. 

— Barem de-ar crăpa! zicea Costache. Ar fi un ciulin mai 
puţin pe Bărăganul nostru. 

N-a crăpat, şi Bărăganul şi Vlaşca au continuat să aibe 
parte de ciulinul lor cel mare. În schimb Trei-Sate l-a 91 
pierdut pe Tănase. A fost legat, dus în faţa boierului, care 
era pe vindecate, şi ăsta s-a mulţumit să spună: 

— Omorâţi-l. 


L-au omorât în curtea conacului, l-au călcat în picioare pe 
piept până şi-a dat duhul, sub ochii jandarmului. 

Câteva zile după această nelegiuire rămasă nepedepsită, a 
venit la noi domnul Cristea, învățătorul comunei, un om 
numai bunătate, foarte cinstit, muncitor neobosit. Îşi 
petrecuse vacanţa de vară la Bucureşti, la o rudă, şi ne 
povesti ce văzuse în capitală. 

— Bucureşti e un mare bâlci de lux. Boierii noştri store 
sângele poporului ca să sărbătorească patruzeci de ani de 
belşug şi de glorioasă domnie a lui Carol Il de Hohenzollern, 
1866-1906. Cuvintele belşug, prosperitate, glorie erau pe 
toate zidurile. S-au văruit toate fațadele, s-au pus steaguri. 

La Filaret, care era un maidan împuţit, s-a ridicat un oraş 
strălucitor. E faimoasa lor expoziţie, toată numai clădiri 
albe, răsărite ca din basme. Sunt expuse acolo de toate, mai 
ales case ţărăneşti, un sat românesc cum noi habar n-avem, 
familii de cojani grăsulii şi îmbrăcaţi în costume naţionale, 
care-arată parcă-ar fi toţi numai primari, nişte vite 
nemaipomenit de frumoase care nu seamănă deloc cu cele 
pe care ni le mănâncă nouă câinii. Milioane aruncate pe 
fereastră! Şi-n timpul ăsta ţara-i pe dric. Pierim văzând cu 
ochii. Ne omoară. Ieri l-au omorât pe 'lănase, din ordin. 

Zilele trecute l-am văzut cum îl duceau la spital, într-o 
căruţă, pe nenorocitul care a-ndrăznit să împartă ţăranilor 
92 

Constituţia, broşură subversivă, zicea jandarmul asasin. 

Încotro mergem? Ce-o să se-aleagă de noi? 

Prima săptămână din acel neuitat martie 1907... anul de 
după expoziţie, cum i se mai zice încă şi astăzi. 

De pe la jumătatea lui februarie, o căldură egală şi din ce 
în ce mai binefăcătoare cuprinse pământul, topi zăpezile, 
dădu din nou glas pâraielor, piuit păsărilor, muguri 
arborilor şi pământului faţa lui frumoasă şi neagră. Vitelor 
nu le putu aduce decât o dezmorţeală, iar oamenilor, nimic. 
Nimic decât doar propria ei binefacere şi un spor de 
deznădejde. 


Pentru că binefacerile cerului, căzând pe pământul gol, pe 
arborii goi, pe apa gârlelor şi a satelor înfometate la ieşirea 
din iarnă, n-aveau cum umple pântecele gol al oamenilor, 
nici al vitelor ce le mai rămăseseră. 

Vedeai ţărani, împleticindu-se, cu gesturi nesocotite, cu 
vorba stinsă, cu ochii scormonitori, ducându-se pâlcuri 
pâlcuri la câmp. Priveau la pământul frumos şi negru 
îndelung, îndelung, ca nişte halucinaţi şi se-ntorceau beţi de 
neputinţă: nu mai aveau vite de muncă, nu mai aveau 
puteri, nu mai aveau sămânță şi chiar şi pământul ăsta nu 
era al lor. Starea lor de spirit nu era nici descurajare, nici 
revoltă, ci un fel de nebunie, care-i îmbăta. Am văzut 
oameni vorbind singuri, dând din picioare ca nişte copii, 
scărpinându-se-n cap, încrucişându-şi braţele, frecându-şi 
mâinile să şi le rupă. 

Deodată, o veste pică în sat ca un trăsnet, ca scăpărarea 
unei explozii. În Moldova ţăranii dăduseră foc conacului 93 
unui mare arendaş ovrei, Fischer! Domnu' Cristea ne-a citit 
ştirea asta într-un jurnal. Şi jurnalul încheia: „Asta îi va 
învăţa minte pe jidani să mai exploateze pe ţărani până la 
sânge. Jos jidanii! Jos jidanii!” Cojanii care ascultau, se 
uitară unii la alţii: 

— Care jidani? La noi în judeţ, nu-i niciunul. Şi chiar şi-n 
alte părţi, n-au drept să fie propriatari rurali. Şi apoi, 
vinovaţi sunt proprietarii, nu arendaşii. 

La vorbele astea, toate feţele se-ntoarseră către conac. 

Costache zise: 

— O să fie lată... A-nceput Bărăganul să dea foc ciulinilor! 

Eram în faţa cârciumii lui Stoian. Sătenii, zdrenţăroşi, 
jigăriţi, cocârjaţi, veneau agitaţi unul după altul şi întrebau, 
bâlbâindu-se. Am băgat atunci de seamă că vestea asta nu 
era singurul eveniment al zilei, şi că, odată cu ea, ne picase 
pe cap şi un al doilea jandarm. Natural, erau de faţă, cei doi 
stâlpi ai oprimării bine nutriţi, bine îmbrăcaţi, bine 
înarmaţi, scumpi la vorbă, severi mai ales, ca urechile 


stăpânilor lor. Şi, numaidecât, cel vechi făcu către 
Costache: 

— Ai face mai bine să-ţi ţii limba-n gură, prietene! 

Apoi, către învăţător: 

— lar dumneata, domnule Cristea, pe viitor să-ţi citeşti 
jurnalele acasă! 

După-aceea, ţăranilor: 

— Ce căutaţi aici? Întoarceţi-vă acasă! Adunările sunt 
interzise... 

— De ce? întrebă unul; s-a decretat starea de asediu? 

Jandarmul se repezi la îndrăzneţ: 

— Aha! Ai învăţat Constituţia? Ia poftim încoa', să te învăţ 
eu un articol pe care încă nu-l cunoşti! 

Cu zarvă mare mulţimea l-a însoţit pe arestat până la 
primărie, unde, într-adevăr, ţăranul a stat toată noaptea 
învățând articolul cu pricina. Dar articolul acesta a pledat 
cu limbă de foc în marele proces chiar atunci început. 

A doua zi dis-de-dimineaţă am fost treziţi de urletele 
ţăranului bătut care, cum i s-a dat drumul, a-nceput s- 
alerge prin tot satul strigând: 

— Săriţi, oameni buni, săriţi! M-au omorât! 

Toată lumea s-a adunat în piaţa din faţa cârciumii, unde 
omul se prăbuşise, cu capul învineţit, de nerecunoscut. 

A sărit Tudoriţa să-l îngrijească. Cârciumarul i-a dat o 
cinzeacă bună de rachiu. Oamenii căutau din ochi pe 
jandarmi. Le-a trebuit un ceas ca să vină. În timpul ăsta, cel 
bătut îşi veni puţin în fire şi povesti noaptea îngrozitoare pe 
care-o petrecuse la jandarmerie. Ţăranii ascultau, albi 95 la 
faţă. Femeile plângeau. Şi iată-i şi pe jandarmi că se 
apropie, legănându-se şi rânjind, cu puştile în bandulieră, 
cu revolverul la şold: 

— Ucigaşilor! Călăilor! 

Tăcere de moarte. Cei huiduiţi, opriţi în mijlocul drumului, 
încercară să descopere al cui era glasul de femeie care 
rostise cuvintele. N-au izbutit. 

— Care-i paceaura care insultă-n felul ăsta autoritatea? 


făcu jandarmul cel vechi. 

Se făcu învălmăşeală, şi o femeie se înfipse în faţa lor: 

— Eu! 

Era Stana, cu mâinile-n şold, roşie ca focul, cu o privire de 
nebună, gâfâind. Avea un pântece cât toate zilele, ţuguiat, 
care-i ridica fusta în faţă. 

— Tu eşti, putoare? făcu îndreptându-se spre ea, furios, 
jandarmul. 

— Da. Da. Eu. Ucigaşilor! Călăilor! Eu vă spun asta, eu, 
curva stăpânului vostru! Şi, cu un ahrr, ptiu! un scuipat 
mare porni din gura ei drept în ochii jandarmului. 

În aceeaşi clipă, cu un „Pă ei!”, iată-l pe ţăranul bătut că 
sare-n spinarea jandarmului nou-venit şi-l doboară la 
pământ - ceea ce-l făcu pe celălalt jandarm să se 
răsucească-n loc cu mâna pe revolver - dar nu s-a mai putut 
alege nimic, pentru că s-a făcut o învălmăşeală surdă din 
care au răsunat şase împuşcături şi cei doi 96 jandarmi 
rămaseră într-un lac de sânge în piaţa care se goli cât ai 
clipi din ochi. 

Timp de câteva minute nu se mai zăriră decât copii 
încremeniţi de spaimă, cu gura căscată, cu privirea năucă, 
apoi începură să vină din nou cojanii, apărând de peste tot 
în acelaşi timp, fiecare cu puşca lui de vânătoare, sau, dacă 
n-avea, cu un topor, o coasă, o furcă. 

Strigau: 

— La conac! La primărie! 

Năvăliră grămadă spre primărie, care se afla în drumul 
conacului. 

Costache şi Tudoriţa apucaseră fiecare din cui câte o 
puşcă, din cele patru câte se găseau în casă. 

— Rămâneţi acasă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu v- 
amestecați în nebunia asta! le strigară ceilalţi. Dar erau 
departe. Ne-am luat după ei, Ştirbu, Ilie roşcovanu' şi cu 
mine. 

Soarele ardea ca-n aprilie, pământul scotea aburi. 

Am ajuns din urmă mulţimea în faţa primăriei, unde urla: 


— Primarul! Primarul! 

A ieşit el, primarul, dar pe poarta grădinii, călare, şi 
jumate gol. Ca o săgeată fugea, în partea opusă conacului. 

Câţiva ţărani chiaburi i-o luaseră înainte, tot călări. Ceea 
ce văzând, doi dintre răzvrătiți traseră asupra fugarilor cu 
carabinele jandarmilor morţi, fără să-i nimerească, după 
care răsculații pustiiră primăria şi porniră în goană spre 
conac. 

În dreptul bisericii, iată-l pe popă, cu crucea în mână, 
vrând să le taie drumul, ridicând braţele şi strigând cu ochii 
ieşindu-i din cap: 

— Opriţi-vă, blestemaţilor, opriţi-vă-n numele Domnului! 

ladu' o să vă-nghită, pe lumea cealaltă! 

— Du-te dracului cu iadu' tău cu tot şi cu lumea cealaltă! Îl 
răsturnară la pământ. La marginea drumului, o femeie 
ridicând braţele, striga: 

— Doamne-Dumnezeule! Ajută-ne, Doamne! Ce 
blestemăţie! 

Conacul era împrejmuit cu un zid, poarta, ferecată. 

Boierul, se ştia că-i plecat, de multă vreme, cu familia. În 
curte nimic nu mişca. Doar câinii, mulţi, mari cât lupii, 
alergau pe dinăuntru lătrând furioşi. 

Mulțimea se grămădi în faţa porţii, urlând: 

— Pământ! Sămânţă! Vite! 

Apăru în balcon administratorul, calm dar palid, şi, cu 
vocea tremurândă, în mijlocul unei tăceri generale, spuse: 

— Eu nu pot face decât ce fac în fiecare primăvară... 

Strigăte asurzitoare îi tăiară vorba: 

— Nu! Nu! Ne-am săturat! Noi vrem pământ! 

Omul boierului întinse mâna şi se făcu linişte: 98 

— Cum vreţi voi să-mpart eu pământul care nu-i al meu? 
Numai boierul poate s-o facă. Nu mai vorbiţi ca nişte copii, 
ce dracu”! 

Am priceput atunci că el habar n-avea despre cele 
petrecute-n sat, dar chiar în acel moment am văzut cu toţii, 


spre mirarea noastră, coloane lungi de fum ridicându-se 
deasupra primăriei şi-a casei primarului, din vecinătate. 

— Doamne-Dumnezeule! Aţi dat foc primăriei! răcni 
administratorul apucându-se cu mâinile de cap. 

— Pământ! Daţi-ne pământu-napoi! i se răspunse. 

— Lăsaţi-mă să mă duc în comuna vecină să telegrafiez 
boierului şi să-i cer voie să vă-mpart pământurile! 

— Are dreptate, strigă un ţăran. Pământul nu-i al lui. Să se 
ducă-atunci să-i ceară voie boierului să facă 'mpărţeala! 

— Aşa-i! Aşa-i! făcură răsculații. Să se ducă repede! 

Administratorul încălecă imediat pe-un cal şi ieşi, făcându- 
şi drum prin mulţimea care-i împiedica trecerea. 

Poarta mare, grea, de lemn se închise-n urma lui, în nasul 
mulţimii. Şi îndată Costache se bătu peste frunte: 

— Mari proşti mai suntem! strigă el. Ticălosul ne-a păcălit: 
o să telegrafieze, da... la Giurgiu, să cheme armata! 

Auzind asta, ţăranii se cutremurară de mânie. Toate 
privirile se-ndreptară spre călăreţul care galopa în 
depărtare. 

— De altfel, adăugă Costache, primarii şi cumetrii lui i-au 
luat-o înainte. Astă-seară o să ne pomenim cu soldaţii aici. 

— Atunci să luăm ce-avem la îndemână, strigă unul; mălai, 
grâu, făină, nutreţ! 

— Da, măcar astea să le luăm! strigară cojanii. 

Fu semnalul de asalt al conacului. 

Nu s-au încurcat în treabă. Erau prin mulţime câteva 
femei cu sticle cu gaz la ele. Au stropit poarta, pe care au 
cuprins-o flăcările. În aşteptarea mută care urmă, se auziră 
strigăte dinspre conac, se produse o mişcare, apoi opt 
argaţi înarmaţi cu puşti apărură în ceardac, deasupra 
capetelor noastre; două salve răpăiră şi de două ori ploaia 
de alice de lup semănă moartea şi disperarea printre ai 
noştri. Ilie roşcovanu' muri lângă mine. Costache şi 
Tudoriţa scăpară cu câteva zgârieturi la degete. Ionel şi cu 
mine rămaserăm neatinşi. În mulţime se numărară cinci 
morţi şi mulţi răniţi. 


Atunci furia întrecu orice margini. Năvăliră în conac şi 
fiecare făcu după capul lui, dar mai întâi le făcură felul 
argaţilor care trăseseră. Toţi opt au fost măcelăriți. Ca să 
dea de ei, au spart toate uşile închise, au scotocit din pivniţă 
şi până-n pod. Doi dintre ei, care scăpaseră pe câmp, au 
fost ajunşi din urmă şi găuriţi cu furcile. Dar în lupta asta 
disperată alţi trei dintre ai noştri îşi pierdură viaţa. 

Ceilalţi servitori n-au păţit nimic. Au fost lăsaţi să fugă în 
lume, urmaţi, curând după aceea, de nevasta şi de cele 100 
două fete ale administratorului. Ele plecară cu trăsura, 
plângând ca şi ţărăncile care-şi boceau morţii. 

Conacul fu apoi prădat şi devastat. În timp ce în curte se 
încărcau merinde, în odăi se distrugea sistematic. Mai mulţi 
oameni sparseră biroul boierului cu topoarele. Printre ei şi 
Costache. Tudoriţa şi câteva femei făcură acelaşi lucru în 
odăile cucoanei boieroaice. Eram tocmai de faţă când s-au 
năpustit asupra salonului. Aici, mirare mare: Stana, 
singură, îngrozitoare, izbea cu toporul, cu amândouă 
mâinile, într-un pian care nu mai era decât o grămadă de 
fierărie şi lemn. Am înconjurat-o, înspăimântați oarecum de 
îndârjirea ei. Tudoriţa îi spuse: 

— Altădată aş fi vrut să te văd moartă! Acum vreau să te 
sărut. 

Vru s-o sărute, dar cealaltă, fără s-o audă, izbea întruna 
fără rost. După fiecare „Hân!”, buzele ei bolboroseau ceva 
fără înţeles şi părul îi acoperea faţa. Era lac de sudoare. 

Înfricoşat, m-am dus să văd ce se-ntâmplă prin celelalte 
părţi ale clădirii. Am dat peste un grup de băieţi şi fetiţe 
care, cu Ştirbu în cap, jefuiau o odaie mare plină de jucării. 

Toate jucăriile pământului! Îşi umpleau braţele cu ursuleţi, 
căluţi, păpuşi cu mobila lor, locomotive cu şine şi vagoane, 
cutii cu soldaţi de plumb, trăsurele, bărci cu pânze şi o 
mulţime de alte lucruri. În timp ce vorbeam cu ei, trecu 
Stana ca o vijelie, adevărată scorpie cu părul vâlvoi, 
bălăbănindu-şi pântecele mare. Cineva strigă: 

— Păzea, că-i nebună! 


Am fugit în ceardac, de unde văzurăm frumoasele vite de 
jug ale boierului luând drumul satului. Vreo zece care trase 
de boi albi ca laptele, cu coarne mari. Încărcaseră de toate: 
saci plini cu mălai, făină, grăunţe; nutreţ, fân şi ovăz; carne 
de porc sărată, şunci, cârnaţi, păsări; o căruţă 'ntreagă 
numai cu sticle de vin, şi un butoi cu rachiu. 

Până şi lemne de foc luaseră. 

Aşezate pe marginea carului din cap şi lovindu-se una de 
alta, femeile îşi plângeau bărbaţii morţi. 

Stăteam şi priveam la plecarea asta, când o bubuitură 
zgudui tot conacul, spărgând geamurile. Un nor gros, 
negru ca smoala, umplu curtea, apoi flăcările cuprinseră 
acareturile unde se afla şi depozitul de benzină. Am fugit 
cât ne-au ţinut picioarele, uitând şi de jucării şi de tot. 

Străbătând curtea o zării pe 'Tudoriţa, care, rezemată cu 
spatele de zid, orbită, năucită, striga fără-ncetare ţăranilor 
cuprinşi de panică: 

— Daţi drumul cailor şi vacilor! Deschideţi coteţele! 

Era cam pe la amiază când ajunserăm în sat, unde 
harababura, bocetele şi strigătele, forfota îţi dădeau o idee 
despre ce trebuie să fi fost nebunia sătenilor noştri pe 
vremea bejeniilor din pricina turcilor. La priveliştea 
conacului în flăcări - o vâlvătaie uriaşă de ţi se făcea părul 
măciucă - ţărăncile alergau dându-şi cu pumnii în cap: 

— Or să ne omoare! Or să ne măcelărească pe toţi ca pe 
câini! 

La fel gândea şi domnul Cristea: 

— Da, or să ne măcelărească... Mai ales că acuma nu maie 
vorba de conacele jidanilor, ci de zece judeţe-n răzmeriţă. 
Cum la o sută de conace care ard numai unu-i jidănesc, 
armata s-a pus în mişcare. Astea-s veştile de azi, dragii mei, 
şi ele dau de gândit: boierii vor fi fără milă. 

Şi au fost. 

Un asfinţit gălbui, luminos, se lăsa încet peste conacul în 
ruine, încă fumegând şi negru ca răzbunarea care plutea în 


aer. Se vedeau umbrele negre ale vitelor scăpate de pârjol 
rătăcind pe creasta colinei. 

În sat se puseră pe mâncare şi băutură, şi vorbărie în 
mijlocul pieţei, lângă boii dejugaţi şi carele încă nedescăr- 
cate. Popa şi chiaburii cu familiile fugiseră, luând în căruţe 
ce se nimerise. Nu mirosea a bine. Dar, cu ajutorul 
merindelor gustoase, plânsetele încetară şi se vorbi mai 
mult de împărţeala pământurilor. În întunericul care făcea 
glasurile să răsune, auzii pe un cojan strigând: 

— Pământu' lu' bunică-meu se-ntindea-n colo, spre 
Giurgiu! 

— Aha! Ai pus ochii pe pământu' ăl mai bun... 

Din când în când se-auzea un bocet din depărtare. O 
nevastă sau o mamă îşi veghea mortul: 

— A-o-leo, Gheorghe-Gheorghe, cum mi te-au omorât...! 

Cineva spuse: 

— Stana nu s-a mai arătat... 

— Cu siguranţă că ea a pus focu' la benzină. Săraca... 

Deodată o fulgerare ţâşni în noapte, o bubuitură de tun 
răsună de pe colină şi un obuz căzu peste care. 

Astfel începu bombardarea comunei Trei-Sate, dove- 
dindu-le ţăranilor că nu oricui îi e îngăduit pe lumea asta să 
se sature. 

Când, după nesfârşite greutăţi, căruţa noastră izbuti în 
cele din urmă să iasă în şosea, la orizont se iveau zorile şi 
corbii. Costache începu atunci să mâne ca un nebun, bătând 
caii fără încetare. 

Această fugă din sat, în toiul nopţii, sub bombardament, 
am numit-o totdeauna „fuga din iad”. O clipă am crezut că 
n-o să mai reuşim. Cădeau obuze peste tot. Bordeiele în 
flăcări împrăştiau în toate vânturile paiele aprinse ale 
acoperişurilor. Nu se mai uita nimeni la cadavrele pe care le 
loveai la fiecare pas, dar se-agăţau de noi cei vii, care ne- 
mpiedicau să fugim. 

Tudoriţa şi nevasta lui Costache, cu Pătruţ în braţe, fură 
ucişi toţi trei de acelaşi obuz. Ceilalţi ai casei dispărură cu 


cei care fugeau prin grădini peste câmp. Rămas cu Ionel şi 

cu mine, Costache puse caii la căruţă după ce 104 mai întâi 
vârâse într-un sac ceva de-ale gurii şi puţinii bani care mai 

rămăseseră. 

— Să-ncercăm, măi băieţi, făcu el trist. Dacă izbutim, ne 
ducem la Hagieni. Dar o să fie greu, pentru că-acuma fug 
ciulinii după noi. Şi încă aprinşi... Cu-atât mai rău! 

Cu mâna noastră ne-am făcut-o! 

În clipa în care se duse să-i sărute pe cei trei morţi întinşi 
în tindă, luă foc şi casa. 

— Iată-vă mormântul! zise el către morţi. 

Apoi, tot restul nopţii n-am făcut decât să orbecăim pe 
drumurile cele mai îngrozitoare şi să luptăm cu fugarii care 
se agăţau ciorchine de căruţă. 

După vre-un kilometru de mers pe drum bun, caii se 
opriră de la sine, istoviţi, numai spumă. Se făcuse ziuă. 

O colină mare ne ascundea Trei-Sate şi iadul de-acolo. 

Bombardamentul încetase. Costache lăsă hăţurile din 
mână, buşumă caii cu un şomoiog de paie şi se prăbuşi în 
fundul căruţei cu faţa în fân. 

Jur împrejurul nostru se întindea o câmpie nesfârşită, 
arată de curând. Prepeliţele săreau de pe o brazdă pe alta 
săltându-şi coada, în timp ce din albastrul cerului o ciocârlie 
ne trimitea trilurile ei. 

Ştirbu şi cu mine priveam fără să cutezăm să scoatem o 
vorbă. Nu mai eram stăpâniţi de groază, ci de o mare 
nevoie de a dormi. Niciodată n-am fi crezut că mizeria 
cojanilor şi cruzimea boierilor ar putea dezlănţui asemenea 
105 grozăvii. Ne săturasem de câte văzusem. Aveam încă în 
nas mirosul de sânge şi de praf de puşcă. Ne vâjâiau în cap 
toate ţipetele de disperare pe care ţi le-ai fi putut închipui. 

Povestea asta a ciulinilor! 

Credeam, acuma, că se sfârşise. Da' de unde! 

Un zgomot de galop ne scoase din toropeală. Costache, în 
picioare în căruţă, cu hăţurile în mână, întinse o clipă 
urechea să prindă de unde venea: 


— Călăreţii! murmură el. Sunt în dosul colinei! 

Şi, biciuind caii: 

— Hâi, hâi, roibii tatei! Uite ciulinii că se ţin scai de noi! 

Au fost ultimele cuvinte ale bietului Costache. 

Trei călăreţi se iviră de după colina pe care o coborâsem. 

Pe noi doi nu ne vedeau, dar noi îi vedeam din căruţă, 
unde rămăsesem ghemuiţi, îngroziţi, cu răsuflarea tăiată, în 
timp ce bietul nostru prieten, fără să-şi dea seama ce ţintă 
bună era spinarea lui, biciuia, biciuia. Numai un salt au 
făcut ca să ne-ajungă, şi i-am văzut, la vreo cincizeci de 
paşi, oprind, punând carabina la ochi şi trăgând. În goana 
asurzitoare a căruţei am simţit trupul lui Costache căzând 
în drum. Şi asta fu totul, pentru că am leşinat, în timp ce 
caii, înnebuniţi, galopau, galopau. 

Pesemne că am rămas leşinat o bucată bună de vreme. 

Când mi-am revenit, mă durea capul atât de rău, că 
gemeam. Ionel mâna la pas; în jurul nostru câmp gol, dar în 
depătare se zărea un sat. Prietenul meu plângea: 106 

— Ştii că l-au ucis pe Costache? mă întrebă el. 

— Ştiu că a căzut din căruţă. 

— A murit. M-am dus să-l văd. 

— Şi soldaţii? 

— Dracu” să-i ia! Au dispărut. Atunci am oprit. Şi acuma, 
încotro? 

N-am răspuns, şi am continuat drumul, până la o răs- 
pântie, unde un bătrân care venea pe jos din sat, ne întrebă 
de unde venim. l-am povestit despre măcelul de la Trei- 
Sate. S-a speriat şi ne-a-ngroziit şi pe noi: 

— Vai de capul vostru! Şi la noi a fost răscoală: nu vă 
duceţi, c-or să vă aresteze. Pe toţi pe care nu-i omoară îi 
arestează! 

— V-a bombardat? 

— Cu tunurile, nu. Dar trag cu puşca, în grămadă, în 
nenorociţii pe care-i arată chiaburii că-s „istigatori”. Şi ce-i 
şi mai mare grozăvie, e că-i pune-ntâi să-şi sape singuri 
groapa. E sfârşitu' lumii, băieţi... Fac din noi ce poftesc. 


Ca pe Bărăgan. 

— Niciodată n-au omorât atâta lume pe Bărăgan, am zis. 
Noi de-acolo suntem, şi-am vrea să ne-ntoarcem. 

— Vreţi să mergeţi pe Ialomiţa? Luaţi-o pe drumeagu' 
ăsta, la stânga, până-n şoseaua care duce, dac-o apuci la 
dreapta, la podu' de peste Argeş, pe-urmă coborâţi pe 
lângă apă până la Radovanu. Să v-ajute Dumnezeu! 

Pe drumuri înţesate de patrule am ajuns, către seară, la 
Radovanu, morţi de oboseală şi de frică. Pe-aici era linişte, 
sau apucaseră să-i liniştească. În orice caz, am fost bucuroşi 
c-am putut trage de-a dreptul la un han, să ducem caii la 
grajd, şi să stăm închişi o săptămână 'ntreagă fără să 
deschidem gura. 

Dar dacă n-aveam poftă de vorbă, nu-nseamnă că nu 
auzeam. Şi, de dimineaţă până seara, nu se vorbea decât de 
grozăvii: de la un cap al ţării la altul nu se auzeau decât 
împuşcături fără judecată, la un simplu denunţ. Nu mai era 
vorba acuma de mizerie, de foamete, de asuprire, ci numai 
de „jidani” şi de „istigatori”. Ei ridicaseră ţara. Ca să nu-i 
facă pe soldaţi să tragă în proprii lor părinţi îi trimiteau 
departe de locul lor de baştină, unde trăgeau în părinţii 
camarazilor lor, trimişi aiurea. Cei care refuzau să tragă 
asupra oricui, erau împuşcaţi şi ei, sau aruncaţi în ocnă. În 
puşcării nu mai era loc. Şi arestaţii treceau în fiecare zi. 

A doua zi după sosirea noastră, veni la han un jandarm 
care escorta un tânăr; părea să fie student. Nu se mai 
putea ţine pe picioare, în aşa hal îl bătuseră. Ţăranii se 
grăbiră să-i dea ceva de băut, pentru că murea de sete. 

Jandarmul zise: 

— Nu vă fie milă! Ăsta-i un „istigator” periculos! E-un 
jidan! 

Şi aşa bătut cum era, tânărul se ridică: 

— Da, sunt jidan! strigă el. Dar „istigator” nu! Robia 
voastră, săteni, ea-i instigatorul! Aduceţi-vă aminte de 
cuvintele profetice ale marelui Coşbuc, care nici jidan nu e 
şi nici instigator, în poezia lui: Noi vrem pământ! 


Să nu dea Dumnezeu cel sfânt Să vrem noi sânge, nu 
pământ! 

Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, 
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa Nici în mormânt! 

Tot trăind ceasuri atât de tragice la o vârstă la care alţi 
copii încă se joacă, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu 
mai puteam s-aud vorbindu-se de împuşcături, de execuţii, 
de torturi. Îndată mă apucau nişte dureri de cap 
îngrozitoare. Şi aşa, în dimineaţa plecării noastre din 
Radovanu, cum mă feream de ţăranii care tot repetau 
aceleaşi grozăvii, prinsei totuşi ultimele cuvinte ale unei 
poveşti istorisite de un om, şi care-mi îngheţă sângele-n 
vine: 

— Şi bietul Marin nu era deloc de vină. Fusese pescar la 
Lăteni şi muncea pe ici, pe colo, tot cântând din fluier. 

L-au arestat pen” că tot cânta peste tot năzbâtia aia-n 
care-i vorba de-o mămăligă cât nuca, pe care-o fereai cu 
măciuca să n-o ia copchii-n gheară. Va să zică era un 
istigator. Şi l-au împuşcat. 

— Cred că-i vorba de taică-tău, făcu Ionel. 

Credeam şi eu, dar n-am mai simţit nimic, decât că mi se 
golea pieptul, încet-încet. Şi, împleticindu-mă, m-am dus de 
m-am zvârlit în fundul căruţei ca o pisică lovită-n cap. De- 
abia mai târziu, când prietenul meu biciuia caii şi făcea 
căruţa să zboare peste câmpia însorită, mă agăţai de el şi-l 
întrebai: 

— Încotro mergem, lonele? 

— În lume, Matache, cu ciulinii după noi! 

Panait Istrati a fost copilul unei ţărănci române, Joița, şi al 
unui negustor şi contrabandist grec, Ghergios Valsamis. S-a 
născut la Brăila, în 1884, şi nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. 
Mistuit de la vârste fragede de dorul de ducă, spintecat de 
o puternică dorinţă de a cunoaşte, de a-şi trăi viaţa până la 
ultimele consecinţe, la 12 ani îşi părăseşte mama, pe care, 
altminteri, a iubit-o enorm. Dorinţa de a-şi cunoaşte tatăl, 
de a găsi un model patern a fost atât de arzătoare încât tot 


ce a făcut în viaţă a fost sublimarea acestei porniri aproape 
nefireşti. 

Parcursul existenţei lui Panait Istrati a fost o aventură 
extraordinară. A înfruntat umilinţa, mizeria şi pribegia. A 
fost, printre altele, hamal în port, căldărar, zidar, servitor, 
purtător de reclame, fotograf. A fost ars de pribegie şi de 
soare, fără adăpost pe geruri câineşti, a fost bolnav, a fost 
flămând, a jucat barbut cu singurătatea şi cu moartea. Dar 
nu a renunţat, nu a abandonat lupta corp la corp cu o viaţă 
ieşită din comun. L-a reanimat întotdeauna o voluptate a 
trăirii, o vibraţie puternică de dincolo de lume. 

În a treia zi după Anul Nou, în 1921, la Nisa, pe Coasta de 
Azur, un om istovit de suferinţă hotărăşte să îşi pună capăt 
zilelor. Este transportat de urgenţă la spital, unde printre 
hârtiile năpăstuitului se găseşte o scrisoare trimisă cu doi 
ani în urmă, returnată cu menţiunea că destinatarul nu a 
fost găsit. Nefericitul sinucigaş a fost până la urmă salvat. 

Era Panait Istrati care îi scrisese lui Romain Rolland. După 
această întâm-plare cumplită, scrisoarea retrimisă ajunge la 
ilustrul scriitor francez. 

Romain Rolland descoperă în rândurile expeditorului 
necunoscut un mare talent literar. Nu doar că îi răspunde, 
dar îl încurajează să scrie, îi călăuzeşte paşii, îi înlesneşte 
debutul şi îi prefaţează prima carte. Iată ce scria Romain 
Rolland: „În primele zile ale lui 1921, o scrisoare mi-a fost 
trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, 
care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să mai scape. 
Citii şi mă simţii pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un 
pârjol cotropitor peste câmpii. Era spove-dania unui nou 
Gorki din "Ţările Balcanice”. 


SFÂRŞIT