Zaharia Stancu — Dulaii

ZAHARIA STANCU 


DULĂII 


ZAHARIA SIANCU 


DULĂII 


e [|] e 


Mie daţi-mi vedea verde, 
Unde-şi pierde 
Omul negrele gândiri, 
Unde uiţi de infamia 
Și sclavia 
Auritelor zidiri. 

A. DEPĂRĂŢEANU 


Valea nu era verde. Nu era verde nici dealul. Nici câmpul 
nu mai era verde. Nici pădurea. În vara aceea nici nu 
fuseseră. Numai în primăvară, începând de pe la Florii, 
întinderile se acoperiseră cu o pânză verde-palidă, subţire 
ca marama de borangic. Dar când rumânii ieşiseră la arat, 
chipurile lor începuseră să li se întunece, şi inimile să li se 
strângă. Boii, arâniţi numai cu paie uşor stropite cu apă 
sărată, scăpaseră din iarnă slabi, de stăteau gata-gata să-şi 
dea sufletul. Caii aşişderea. La îndemnurile băieţandrilor, 
care îi mânau când cu vorbe bune când cu sudalme, şi-i 
atingeau uneori cu codirişca peste coastele ieşite prin piele 
ori peste şoldurile care fuseseră altădată pline, boulenii se 
opinteau în jug, cădeau în genunchi istoviţi, încercând 
astfel, ei, cei lipsiţi de grai, să spună că nu pot să meargă 
mai departe. Se ridicau însă peste câteva clipe, clătinându- 
se cuprinşi parcă de beţie şi izbuteau să târască în urmă 
plugurile vechi şi grele. Oamenii se lăsau cu toată greutatea 
trupurilor stoarse de vlagă pe coarnele plugurilor. Fierul 
scrâşnea şi răsturna în urma lui peste corman bulgări mari, 
alburii, uscați şi tari ca piatra, care spărgeau copitele 
nepotcovite ale vitelor şi însângerau picioarele negre şi 
desculţe ale plugarilor. Gândacii, pe care-i tăia în două 


plugul, erau lungi şi gălbui, lipsiţi de viaţă ca şi pământul. 
Când pământul n-are putere, n-au putere nici vietăţile care 
trăiesc în ţărâna lui. Păsările călătoare dinspre miazăzi abia 
sosiseră şi în primăvara venită de curând, care ar fi trebuit 
să fie jilavă, soarele neîndurător îşi arunca flăcările lui 
asupra şesurilor nesfârşite ca în miez de iulie. 

Rumânii se adună în mijlocul satului, unde şoseaua care 
coteşte spre gară e mai largă şi unde primăria se află faţă 
în faţă cu şcoala mică şi dărăpănată, cu săliţă îngustă şi cu o 
singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai 
demult, din scânduri peste care n-a trecut ascuţişul 
rândelei. Femeile rămân pe lângă casă şi-şi frământă 
mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, 
ceva mai la o parte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai 
avem nicio poftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai 
jucăm. Ne mulţumim să privim oamenii şi să-i ascultăm. Mai 
bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu 
spun. Îi ascultăm totuşi. Altceva nici n-am avea ce face. Pe 
ferestrele deschise ale şcolii se aude glasul învăţătoarei 
Berta Câmpeanu, care ţine o lecţie copiilor veniţi la şcoală: 

— Avem o ţară mândră şi frumoasă, cu munţi înalţi... 

Nu vorbeşte pe dinafară; citeşte ce scrie în cartea de 
cetire... 

— Cu pomi roditori şi mândri feciori... 

— Să ne mişcăm mai încolo. Nici noi n-o s-o supărăm pe 
doamna Berta cu vorba noastră, nici ea pe noi cu ce le 
spune copiilor. 

— Le spune şi ea ce scrie în carte... 

— Uneori le mai spune şi ce nu scrie în carte. 

— Ne mai spune şi nouă, nu numai copiilor! 

Gruia Popozină a plecat cu ceata de oameni după el, s-a 
depărtat niţeluş de şcoală şi s-a proptit iarăşi în ciomag, 
cum fac toţi ţăranii când nu vor să se aşeze jos, în praful de 
pe marginea şoselei. 

Glasul învăţătoarei nu se mai aude. 


La o depărtare de mai puţin de o sută de paşi de poarta 
şcolii, se află patru cârciumi cu uşile date în lături, de 
dimineaţa până seara târziu. Cârciuma lui Voicu Buciuc e 
aproape prag în prag cu cârciuma lui Mareş, mocanul; 
numai drumul care coboară lin şi ajunge în cătun, în 
Viorica, după ce trece gârla, le desparte; cârciuma lui Toma 
Ocî e ceva mai în susul satului; o desparte de primărie casa 
şi aria largă a notarului Gică Stănescu. Toma Ociî e supărat 
foc; de la un timp a deschis cârciumă chiar peste drum de el 
Oniţă Galani, care mai înainte era trepăduş pe lângă misiţii 
de grâne. 

Mai erau şi alte cârciumi în sat; una a lui Boboc, la 
marginea satului, spre Stănicuţ, alta, a lui Bucur, lângă 
gară. Se mai deschiseseră cârciumi şi în Viorica, în cătun. 
Dar acum, cârciumile erau aproape goale. Nu le mai călcau 
pragul decât acriturile satului, care trăiau din leafă, popa 
Tomiţă Bulbuc, care se plângea că mereu i se aprinde gâtul 
şi cei câţiva bogătani care aveau hambarele şi pătulele pline 
de bucate şi pe care seceta, care începea să se arate, nu-i 
îngrijora. 

— Dacă acum e atât de cald, ce-o să fie la vară! 

— O să se aprindă pământul, nene Gruia... 

— De s-ar aprinde, să ardă de la un capăt la altul, să nu 
scape picior de om. 

Gruia Popozină e un rumân de aproape patruzeci de ani. 
Are casa plină de copii, băieţi şi fete; băiatul cel mare, 
Dănilă, caută să intre pe undeva slugă, până i-o veni vremea 
să plece la oraş, la armată. Ochii lui Gruia Popozină sunt 
mari şi negri şi sprâncenele zburlite şi groase nu-i pot 
acoperi, după cum nici mustaţa ca vrabia, în care au 
început să răsară, ca şi la tata, fire albe, nu poate să-i 
acopere gura. Obrajii îi sunt uscați şi osoşi. Nu-i place cum 
vorbeşte Pascu Ologu. 

— Să nu scape picior de om!! Asta nu se poate, Pascule. 
Pierim noi, dar boierii scapă. Se trag la munţi, la răcoare. 


Ba mai pleacă şi prin străinătăţi, cum a plecat cu cocoană 
cu tot, boier Miliarezi de la Băneasa. 

— Asta aşa e; boierii scapă de toate belelele. 

— Câştigă mult, căci mâinile noastre pentru el lucrează. 

— Plătesc dări puţine. 

— Când le plătesc... 

— Dacă le vine timpul să-şi facă armata, ajung ofiţeri... 

— Pe aici ne bat cu harapnicul ori cu bastonul, la armată 
ne snopesc în bătăi cu cravaşa. 

— Numai cu cravaşa? Şi cu latul săbiei ne bat. 

— Şi cu pumnii. 

— Şi cu picioarele. 

— "Te culcă la pământ şi te pisează cu cizmele lustruite 
până verşi sânge. Eu am făcut armata. 

— Dar care dintre noi n-a făcut-o şi nu i-a gustat amarul? 

Pe când sporovăiau rumânii, unul aruncând o vorbă, altul 
alta, a ieşit din cârciuma lui Voicu Buciuc şi a intrat în ceata 
oamenilor, rezemându-se de ulucile şcolii, popa Tomiţă 
Bulbuc, cu ochii şi cu nasul roşu. Rumânii i-au răspuns la 
bună ziua, înclinându-şi uşor capul şi unii, mai bătrâni, 
chiar scoţându-şi căciulile. 

— Ei, taică tăiculiţă, tot nu vreţi să vă puneţi lacăt gurii? 
Păi se poate, taică tăiculiţă, armată fără bătaie? Nu se 
poate, taică tăiculiţă, nu se poate, că bătaia e ruptă din 
rai... 

— Îţi e uşor, părinte Bulbuce, să vorbeşti aşa, că sfinţia ta 
armata n-ai făcut-o şi nici băieţii sfinţiei tale n-au s-o facă; 
pe amândoi i-ai trimis la învăţătură şi-i pregăteşti pentru 
popie... Dar noi... Noi n-avem nicio scăpare. Mi se strânge 
inima când mă gândesc ce-l aşteaptă pe Dănilă al meu la 
militărie... 

— Fără bătaie, taică tăiculiţă, nu se poate la armată... Ei, 
dacă v-aş putea bate şi eu! Cu bătaia v-aş aduce pe toţi la 
biserică!... 

— Şi de ce nu ne baţi, părinte Bulbuce? 

— Sunt faţă bisericească, taică tăiculiţă... 


— Faţă bisericească!... Dar de înjurat de ce ne înjuri, 
părinte Bulbuce? 

— Ei, vă înjur! Mai îmi scapă şi mie o vorbă-două din 
gură, uneori... 

— Cam des îţi scapă, părinte Bulbuce... 

Diş, veteranul care e gornistul fără leafă al satului, ca 
orice bătrân care ştie că nu mai are mult de făcut umbră 
pământului şi din această pricină mai calcă din când în când 
pe la biserică, încearcă să ia apărarea popii. 

— Lasă-l în pace pe părintele Bulbuc, Gruia. Mereu te iei 
în colţ cu sfinţia sa. El ne înjură, dar tot el se roagă lui 
dumnezeu pentru păcatele noastre... Când am plecat la 77 
în războiul cu turcii, popa Bulbuc cel bătrân ne-a spovedit şi 
ne-a ajutat dumnezeu de ne-am întors sănătoşi acasă... 

— Dar câţi aţi plecat în război de aici din Omida, moş 
Diş? 

— Şapte, Gruio, numai şapte, că pe atunci satul era mic. 

— Şi câţi v-aţi întors? 

— Apoi de întors numai eu m-am întors, că ceilalţi şi-au 
lăsat oasele pe la Plevna... 

În biserică, unde ne ducea cu cârdul duminica dimineaţa 
învăţătoarea Berta Câmpeanu - era ordin ca în fiecare 
duminică şcolarii să fie duşi la biserică - se afla atârnat pe 
un perete, între sfinţi, un tablou înrămat pe care erau scrise 
cu litere mari de tipar şase nume: 

OPREA ION 

VASILE GHEORGHE 
STAN ION STAN 
BLEJU ILIE 
FLOREA LIXANDRU 
CREŢU NICULAIE 


O cunună de frunze verzi era zugrăvită în jurul acestor 
nume. Dedesubtul numelor scria cu litere ceva mai mici: 
Glorie lor 
Au murit pentru patrie. 


Noi eram dezbrăcaţi şi desculți. În biserică era frig şi 
lespezile de piatră de sub tălpile noastre erau reci ca 
gheaţa. Dârdâiam, ne clănţăneau dinţii, ne ştergeam cu 
mâneca zăbunului rupt nasul, dar trebuia să stăm neclintiţi 
şi tăcuţi în rânduri. Ne uitam la tabloul cu cei căzuţi în 
război şi le silabiseam numele. Ne uitam la sfinţii uscați, 
zugrăviți cu vopsele ieftine pe ziduri. Aveau şi ei vestmintele 
crăpate de vechime. 

Pe unde căzuseră bucăţi de vopsea, se vedea tencuiala 
vânătă a zidului. Vestmintele sfinţilor păreau cârpite cu 
petice rupte din acelaşi sac. Noi ne uitam tăcuţi la sfinţi. 
Sfinţii se uitau tăcuţi la noi. Noi clipind din ochi. Ei cu ochii 
stinşi şi împietriţi. 

În timp ce popa şi dascălii onănăiau pe nas rugăciuni pe 
care nu le înţelegeam, atât de repede erau rostite, ne mai 
uitam şi pe la ceilalţi oameni care se aflau în biserică: trei- 
patru babe şi trei-patru moşnegi mai la o parte, şi în faţă, 
aproape de altar, aşezaţi în jilţuri vechi de lemn, bogătanii 
satului cu nevestele lor. Pe spatele fiecărui jilţ era scris cu 
litere mari, galbene, numele stăpânilor acestor jilţuri: 

IORDACHE DIMAN 
ILIE ILIUŢĂ 

GUȚŢĂ CARABAŞ 
DUMITRU CARABAŞ... 


Cârciumarii îşi aveau şi ei jilţurile lor, dar ele rămâneau 
aproape totdeauna goale. Nimeni nu avea voie să se aşeze 
pe ele. Mama, dacă venea câteodată pe la biserică, sta într- 
un colţ, în picioare. La fel şi celelalte femei sărace ale 
satului. La miruit, bogătanii treceau întâi. Erau şi mai 
aproape de uşa altarului unde slujea popa Bulbuc. Pe ei, 
fiindcă aruncau mai mult în căldăruşă, popa Bulbuc îi 
miruia cu grijă. Pe noi ne mânjea cu mătăuzul pe unde 
nimerea: pe la nas, pe la bărbie, pe la urechi... Nu ne 
supăram. Ne mai uitam odată la sfinţii rupţi şi ne părea rău 


că-i lăsăm acolo, singuri şi nemişcaţi în frig, şi plecam. 
Sfinţii se uitau şi ei la noi. Pe urmă se uitau numai la 
bogătanii, cu care popa mai sta de vorbă lângă altar şi care 
erau singurii ce aveau vestminte groase şi călduroase, 
nepeticite... Ajunşi acasă, ne încălzeam pe lângă sobă, dacă 
se întâmpla să fie soba caldă... 

— Au murit mulţi rumâni în războiul cu turcii... 

— Au murit, Gruio, cum să nu moară! În război mor mulţi 
oameni. 

— Dar câţi boieri au murit în acel război, părinte 
Bulbuce? 

— Or fi murit şi boieri, care erau ofiţeri, însă nu puteau 
să moară mulţi. Boierii sunt puţini la număr... 

— Dacă sunt puţini, de ce este totul al lor? Şi moşiile, şi 
pădurile... 

— Păi, taică tăiculiţă. Aşa scrie la legea legilor, că fiecare 
are ce moşteneşte şi ce mai poate aduna cât trăieşte... 

— Afurisită lege... 

— lar la război trebuie să meargă ţăranii, că ei sunt 
mulţi. Oricâţi ar muri, tot nu li se pierde sămânţa... Soldaţi 
câţi vrei, taică tăiculiţă, câţi vrei... 

Amintirea războiului de la 77 era încă vie în mintea 
tuturor. Pe aici, prin Omida, pe drumul mare care vine 
dinspre Ruşii de Vede, trecuse spre Dunăre cea mai mare 
parte a armiilor ruseşti. Satul cunoscuse piota care 
rămânea în luncă o noapte pentru dormit în corturi şi o zi 
pentru odihnă, şi căzăcimea călare care îşi întindea tabăra 
şi-şi aprindea focurile sus, pe deal. Erau ruşii, după spusele 
vârstnicilor care-i văzuseră, mulţi ca frunza pădurii şi ca 
iarba câmpului. Veneau ca o apă mare, domoală, poposeau, 
cântau şi jucau pe linia satului, de brâu cu muierile şi cu 
fetele, se odihneau oleacă - oameni osteniţi veniţi de 
departe - şi plecau, pentru ca a doua zi spre seară să 
sosească alţii. La Turnu se resfiraseră de-a lungul Dunării şi 
răzbiseră, prin câteva locuri, dincolo, pe pământ bulgăresc. 


Mai târziu, după ce începuse războiul de-a binelea, pe 
acelaşi drum, urcau spre Ruşii de Vede jalnicele convoaie 
ale prinşilor turci, însemnând zăpada ici şi colo cu trupurile 
celor care cădeau îngheţaţi şi nu se mai ridicau. După un an 
şi ceva, când războiul se sfârşise, armiile ruseşti se 
trăseseră spre ţara lor de la răsărit. 

— Au murit mulţi soldaţi de-ai noştri atunci. Dar ce era 
armata noastră? O mână de oameni! Au murit mult mai 
mulţi ruşi, că ei au mers războindu-se până dincolo de 
Balcani, adânc, în turcime... 

Veteranul cu mustaţa albă clipeşte des din ochii care i-au 
rămas încă vioi. Poate că se vede plecând la asalt. Poate că 
mai aude prin amintire sunetul de îmbărbătare al goarnei 
lui cu care s-a întors acasă şi care atârnă în primărie, prinsă 
într-un cui, cu buzele uşor stâlcite... 

— Au murit mulţi ruşi. Soldaţi au murit mulţi... Că la 
război moare totdeauna soldatul... Robi noi, la boierii 
noştri, robi ei, la boierii lor... 

— Războiul din 77 a făcut din ţara noastră o ţară care nu 
mai plăteşte bir la turci... De atunci bogaţii s-au îmbogăţit şi 
mai mult, iar casele săracilor au ajuns mai goale, mai 
sărace... 

Gruia Popozină avea sufletul amar şi asta se vedea nu 
numai din vorbele care-i ieşeau din gură, dar şi din glasul 
lui care îşi pierduse parcă frumuseţea. Suna trist, aşa cum 
sună trist un fluier cu care cântă omul necăjit ca să-şi 
alunge gândurile care i-au furat liniştea. 

— De ce dai tu, măi Gruio, totdeauna cu clonţul în boieri 
şi-n avuţi? 

— D-apoi în cine ai vrea să dau, părinte Bulbuce? Nu 
cumva tot în ăştia care sunt la fel de amărâţi ca şi mine? 

— Într-o zi ai să dai de dracu, taică Gruio, de dracul ăl 
bătrân, taică tăiculiţă... 

Popa a plecat clătinându-şi capul. A intrat în cealaltă 
cârciumă, a lui Mareş. Le lua pe rând, de cum se lumina de 
ziuă până târziu de tot, după scăpătatul soarelui. 


— Grozav trebuie să-l ardă gâtul pe popă!... 

— Ca şi pe notar. 

— Ca şi pe Juvete, jandarmul... 

— Dacă e arşiţă şi secetă... 

A sunat la şcoală clopoţelul. Copiii s-au strecurat afară. 
Loviţi în creştete de arşiţa soarelui, n-au mai sărit şi nu s-au 
mai jucat ca altădată, când venea notarul la gard şi-i înjura 
că-l tulbură cu glasurile lor. S-au aşezat cuminţi în ţărână, 
pe lângă zidul şcolii, în dunga îngustă de umbră. 

— O să ne moară copiii de foame. O să murim cu toţi, de 
foame, dacă nu vine ploaia să pună capăt secetei. 

— Poate nu murim, Gruio. O să ne sară în ajutor 
stăpânirea. 

— Parcă n-ai cunoaşte stăpânirea, Pascule... 

Pascu Ologu s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Dacă nu ne-o ajuta stăpânirea, o să ne ajute boierii... 
Muncim pe moşiile boierilor, suntem robii lor. Nu ne vor 
lăsa să pierim. 

— Parcă n-ai cunoaşte boierii, Pascule... Boierii nu sunt 
una cu stăpânirea? Pentru stăpânire eşti bun la armată, la 
război, la plata dărilor, la munca pe moşie... Când e să te 
ajute, te ajută ca funia pe spânzurat... 

Chipurile oamenilor s-au posomorât şi mai mult. Şi mai 
mult s-a înfierbântat ţărâna sub flăcările nimicitoare ale 
soarelui, care urcase spre cumpăna cerului orbitor de 
luminos. 


Iarna fusese aspră, mai mult uscată, cu zăpezi de un lat 
de palmă, care, căzute peste şesurile îngheţate, deveniseră, 
ca pulberea, jucăria vânturilor. 

Înviorarea care cuprinsese cât de cât pământul la sosirea 
primăverii, când cerul se dezgolise de norii seci, n-avea să 
ţină. Pământul, până unde ajungea fierul plugului şi 
ascuţişul cazmalei, şi chiar mai în adânc, era lipsit de 
umezeală, de sevă. 


Când au venit, de dincolo de Dunăre, bulgarii, înaintea 
Paştilor, să înceapă munca la grădinile lor de zarzavat de 
peste gârlă, s-au apucat cu mâinile de cap. 

— Credeam că numai la noi, în Bulgaria, sunt semne de 
secetă. La voi e mai rău.. 

Gârla, care în fiecare primăvară sta gata să se reverse 
peste maluri şi uneori se şi revărsa, înecând o jumătate de 
sat, era acum o şuviţă de apă îngustă de puteai s-o sări fără 
să-ţi stropeşti tălpile. 

— N-a plouat nici sus, la dealuri. 

— N-a căzut zăpadă nici în munţi. 

— Iarnă şi primăvară ca asta nu s-au pomenit de când e 
lumea lume. 

— Nu putem să ne punem nădejdea în gârlă. 

— Peste o săptămână, două, seacă de tot. 

Oameni harnici şi dârji la muncă, grădinarii bulgari, care 
ţineau cu chirie de mulţi ani locurile din luncă, nu s-au dat 
bătuţi. Au chemat băieţii satului cu cazmale, plătindu-i cu 
treizeci de bani pe zi, şi-au început să sape pământul negru 
şi gras, adâncind fântâni şi gropane. 

— O să găsim apă să ne udăm zarzavaturile, chiar de-ar 
trebui să sfredelim pământul până în miez. 

N-a fost nevoie să sfredelească grădinarii pământul până 
în miez. 

Înainte, dacă voiai să faci un gropan în luncă, săpai cam 
cât statul unui om şi apa mustea limpede din pereţii tăiaţi 
proaspăt, iar dacă doreai să dai peste izvorul gros şi rece, 
mai adânceai gropanul cu trei-patru palme. 

Ca să ajungă la apă, grădinarii au pus flăcăii de-au săpat 
gropănaşe de trei-patru ori mai adânci decât de obicei. 

— Apele s-au tras la adâncuri, bai Gheorghe... 

Bai Gheorghe, care era căpetenia grădinarilor şi păstra 
pungociul cu gologani sub cap când dormea, şi sub brâul de 
lână, lat şi cafeniu, în timpul zilei, se uita în fundul adânc al 
gropanului, unde abia licărea apa şi se scărpina la ceafă. 

— O să fie secetă cum nu s-a mai văzut din bătrâni... 


— Seceta aduce foamete. 

— O să fie rău de tot de voi, rumânii. Am primit veste de- 
acasă, că pe la noi ploile s-au îndurat şi-au mai stropit 
pământul. 

— O să fie rău, rău de tot bai Gheorghe... 

Cu banii luaţi de la grădinari, flăcăii se duceau la gară şi 
cumpărau câte o pâine neagră de la brutăria de lângă 
conac. Se întorceau cu ea subsuoară acasă, ciugulind-o pe 
margini. 

— Când s-o termina lucrul la bulgari, ce ne facem? 

Satul rămânea, de dimineaţă până seara, cu ochii pe cer 
şi aştepta ivirea unui smoc de nor care să crească negru, să 
acopere slăvile şi să cearnă asupra ogoarelor sau luncilor o 
răpăială de ploaie. Dar cerul rămânea senin şi gol, de un 
albastru închis ca floarea inului, iar soarele se apropia tot 
mai mult de pământ şi-l dogorea cu flăcările lui 
neîndurătoare. 

— Ce să facem, nene Popozină? Să aruncăm seminţele în 
brazdă? 

— Să le aruncăm. Poate tot o să cadă ploaie... 

— Boierii nu ne-au scos la arat pe moşii. Parcă nici n-ar fi 
primăvară... 

— Cioclovinele nu vor să păgubească semănând porumb 
şi secară. Dacă e secetă, pierzi ce-ai semănat... Ei nu vor să 
riziceti: nimic. Dar noi trebuie să încercăm. Nu ne putem 
lăsa în voia soartei. Poate totuşi dă ploaie... 

Rumânii îşi araseră cu chiu cu vai, sleindu-şi vitele de 
puteri şi sleindu-se deopotrivă şi ei, puţinele locuri pe care 
le aveau şi semănaseră porumb şi mei printre bulgării mari 
şi albi, tari ca piatra. Râvneau şi aşteptau cu atâta putere 
ploaia, încât nu le venea să creadă că dorinţa lor nu va fi 
împlinită şi aşteptarea lor va rămâne zadarnică. 

Noi, copiii, cum învăţasem de mici de tot de la alţii, 
căutam să amăgim puterile nevăzute, să le păcălim. Ne 
adunam la fântână, scoteam o ciutură de apă şi-o răsturnam 
peste o grămadă de praf. Frământam noroiul cu mâinile şi 


din clisa neagră făuream două păpuşi: una cu chip de 
bărbat, alta cu chip de femeie. Le întindeam la uscat, la 
soare, pe câte o tinichea... Cât ai zice peşte, le şi usca 
soarele. Ne strângeam în jurul păpuşilor de lut uscat şi, cu 
capetele goale cum se obişnuieşte să stai când te afli în 
apropierea unui mort, începeam să jelim din băierile inimii: 

A murit tatăl soarelui... 

Și-o să-nvieze muma ploii... 


Ne prefăceam că plângem moartea tatălui soarelui, şi 
uneori ne prefăceam aşa de bine, că ne curgeau şi lacrimile. 
Luam cele două păpuşi uscate. O îngropam pe cea cu chip 
bărbătesc, jelind-o: 

A murit tatăl soarelui... 


Pe cealaltă o duceam şi-o aruncam în jgheabul fântânii, 
cântându-i: 
Și-o să-nvieze muma ploii... 


Păpuşa de lut se muia şi se topea. Apa devenea 
noroioasă. Stropeam cu ea fetele din cârdul nostru. 

Dar puterile tainice şi nevăzute nu se lăsau nici amăgite, 
nici păcălite. Tatăl soarelui nu murea şi muma ploii nu învia. 
Arşiţa continua să ardă şi să scorojească pământul. 
Văzduhul continua să fie fierbinte ca plumbul topit. 

Grâul, care fusese semănat de cu toamnă, abia răsărit, 
începuse să bată în galben şi să se ofilească. Porumbul, pe 
unde răsărise, se ridicase ceva mai sus de glezne, îşi 
pierduse culoarea verde apoi se înnegrise, de parcă trecuse 
peste el un vălătuc uriaş de jărăgai. Iarba, câtă apucase să 
răsară, se sfrijise şi se uscase. Când umblai, ţi se sfărâma 
sub picioare şi se prefăcea în pulbere. 

Adia uneori vântul, ca venind de pe o gură de cuptor 
încins, scorojind şi pârjolind şi mai mult câmpurile. Atunci 
se ridicau deasupra pământului nouraşi de praf fierbinte. 


Salcâmii purtau pe crengi frunze mici, galbene. Umbra 
lor era rară ca umbra unor schelete înalte. 

Nici nu apucase să vină vara şi gârla secase. Nămolul de 
pe fundul ei se schimbase în ţărână cenuşie, pe care vântul 
de foc, când sufla mai tare, o lua pe aripile lui şi-o purta 
peste sat şi departe, departe, peste câmpuri. Rămăseseră 
pe fundul albiei pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele 
plesniseră. Dacă luai una în mână şi strângeai pumnul, 
piatra se sfărâma ca o bucată de cretă moale. 

Broaştele şi brotăceii, şerpii de apă şi buhaii de baltă, îşi 
căutase la început ascunziş în buruienile mai grase ale 
malurilor, pe urmă, când şi aceste buruieni se uscaseră, 
muriseră. Trupurile broaştelor nu putrezeau. Le uscase 
soarele. Zăceau pe maluri şi în ierburile arse ale luncii, cu 
pântecele albe în sus, cu braţele întinse şi cu lăbuţele 
închise. 

Pe dealurile şi pe câmpurile semănate, pe unde acum, în 
toiul verii, ar fi trebuit să fie înalte şi bogate lanuri de grâu 
ori nesfârşite păduri de porumb înalt şi gras, mustind de 
puterea pământului, încă din primăvară, de cum simţiseră 
venind pârjolul năprasnic al verii de flăcări, sătenii 
dăduseră drumul vitelor. 

— N-o să avem grâne vara asta. 

— Nici porumb. 

— Să dăm drumul vitelor în semănături şi pască. 

— Cel puţin ele să prindă puţină putere. 

Vitele păscuseră ce putuseră să prindă în bot - firele 
ofilite şi mărunte de grâu, lujerii veştezi ai porumbiştilor, 
măceşii vineţi ai răzoarelor. Pojarul năpădise curând toate 
întinderile. 

— Câmpurile s-au acoperit cu cenuşă... 

— Să ducem vitele să pască în luncă... 

Acum vitele, slobozite pe lunci după ce câmpurile 
rămăseseră goale şi negre, scormoneau ţărâna aspră cu 
boturile însângerate, căutând rădăcinile  ierburilor 
ghimpoase, de sărătură, şi ale scaieţilor. Cât era ziua de 


lungă, chinuite de foame, umpleau văzduhul cu mugetele 
lor triste ca nişte neputincioase gemete de durere şi de 
răzvrătire împotriva cerului care nu dăruia ploaie şi a 
pământului care tot mai mult semăna ca piatra stearpă. 

Se mai găseau prin arii resturi de şuri de paie, ori câte o 
căpiţă, două, de coceni, dar sătenii le acoperiseră cu 
mărăcini şi le păzeau cum îşi păzeau ochii din cap, să nu se 
apropie vreo gură de vită de ele. 

— Trebuie să păstrăm puţinul nutreţ pe care-l avem 
pentru la iarnă. 

— Ce-o să le dăm vitelor să mănânce la iarnă? 

— Dar noi ce-o să mâncăm? N-avem cu ce să ne 
astâmpărăm foamea acuma, dar la iarnă, dar la 
primăvară?... 

— O să mai trăim noi până la primăvară? 

— Suntem oameni. Ne-om mai descurca... 

Puţini puteau să se descurce... Primarul şi câţiva 
bogătani, popa şi notarul şi perceptorul cel gras, căruia 
pântecul îi începea de la nodul gâtului, jandarmul şi 
cântăreții bisericeşti, adică toţi care aveau o leafă şi puteau 
să-şi cumpere de-ale gurii ori care aveau hambarele şi 
pătulele pline din vara şi toamna cealaltă. 

Câţi erau dintre aceştia în sat? Puteai să-i numeri pe 
degete. 

Se descurcau, şi încă bine de tot, logofeţii boiereşti şi 
administratorii mogşiilor, care aveau în mâinile lor cheile 
marilor magazii şi hambare de pe la conacele pline ochi cu 
grâu şi porumb. 


Până spre primăvară noi mâncasem mai ca lumea: 
mămăligă cu varză şi cu zeamă de varză într-o zi, mămăligă 
cu praz ori cu ceapă în alta. 

Şi zilele treceau fericite. Da. Zilele treceau fericite. 

De asta ne-am dat seama mai târziu, când văzduhul 
începuse a mirosi a secetă. Atunci mama ne micşorase 


porţiile de mămăligă, abia ne dădea câte o felioară la prânz. 
Ne trezeam dimineaţa. 

— Mamă, mi-e foame... 

— Aşteaptă, băiete, că acuş-vine prânzul. 

Aşteptam şi venea prânzul. Greu venea, dar venea... 

Seara, înainte de a ne podidi somnul, iarăşi grăiam: 

— Mamă, mi-e foame... 

— Culcă-te, maică, şi dormi, că acuş vine dimineaţa. 

Ne culcam şi dormeam. Visam că mâncam lipii calde, cum 
văzusem că mănâncă băieţii cârciumarului. Ne răsuceam în 
somn ca puii în frigare, dar dormeam şi visam, şi timpul 
trecea, şi noi trăiam. 

Varza se terminase şi scosesem butoiul la soare, îl 
umplusem cu apă să-şi piardă mirosul şi să nu-i sară 
doagele. 

Se terminase şi snopul de praz, se terminase şi ceapa. 

— Ce-o să mai mâncăm mamă? 

— Aşteptăm să răsară ştevia, maică... Să răsară şi 
susaiul... 

Când auzeam de ştevie, ne aminteam de gustul ei acrişor 
şi ne lăsa gura apă. Oala era mare, ciorba nu se da cu 
măsură. O să mâncăm până o să ni se umfle burta. Era bun 
şi susaiul cu oţet. 

Dar ştevia nu răsărise. Nu răsărise nici susaiul... 

Scormonisem pământul, smulsesem rădăcinile de ştevie, 
de susai şi de lobodă şi le rosesem ca şoarecii. 

— Băgaţi de seamă, maică, să nu roadeţi rădăcini de 
bozii. Sunt otrăvitoare. 

— N-avea grijă, mamă, le cunoaştem. Sunt albăstrii şi 
dacă le pui pe limbă, le simţi amărăciunea. 

— Să nu mestecaţi nicio rădăcină amară... 

— N-o să mestecăm... 

Alergasem după fragi şi mure în crângul de la Saele. Nu 
găsisem nici iarbă, necum fragi şi mure. 

Ne adunam în ceată la fântână, ca altădată când ne 
zbenguiam până ieşea sufletul din noi. Dar acum nu ne 


adunam să ne jucăm. Foamea care ne chinuia ne 
îmbătrânise parcă peste noapte. Orice bucurie ne secase 
din inimă. Eram trişti şi îngrijoraţi. Scoteam apă din 
fântână, opintindu-ne câte doi-trei să facem să ajungă până 
la fund ciutura grea de lemn. Sorbeam câteva înghiţituri pe 
stomacul gol. Ne răcoream mâinile şi obrazul. Ne simţeam 
mai bine. Ne sfătuiam ca nişte oameni în toată firea. 

— Să mergem la Adâncata, spre Ruşii de Vede - îşi 
dăduse cu părerea Trăcălie, care era mai mare de ani şi mai 
înalt decât noi toţi. Acolo nu e crâng mărunt ca la Saele, ci o 
adevărată pădure. Pământul trebuie să fi păstrat ceva 
umezeală. Or fi răsărit şi-or fi crescut fragii şi murele... 

Am şi văzut în faţa noastră pădurea răcoroasă, plină de 
fragi şi de mure. De ce nu ne-om fi gândit până acum? De 
ce am lăsat să treacă atâta timp? Cine ştie câţi fragi or fi 
crescut şi-or fi şi putrezit!... Fragii nu ţin mult. Se coc 
repede şi se trec şi mai repede. Mai mult ţin murele... O! ce 
dulci sunt fragii şi ce aromaţi! Sunt roşii şi mustoşi şi cresc 
unii lângă alţii printre frunze late, crestate pe margine. 
Murele au gustul dulce-acrişor! Dacă te grăbeşti când le 
mănânci, îţi mânjeşti buzele şi bărbia cu zeama lor vânătă! 

Ne şi lingeam buzele plesnite şi uscate, care din pricina 
salivei sărate ne usturau. 

Ne-am înţeles când să plecăm şi câţi să plecăm, şi a doua 
zi, ciurdă, am pornit-o pe drumul Ruşilor de Vede, pe care îl 
cunoşteam aşa de bine, spre pădurea de la Adâncata, unde 
bunicii noştri ţinuseră în vremurile vechi stupăriile de unde 
se întorceau toamna acasă, la bordeiele lor, cu putinicile 
pline de miere. 

Plecasem de cum se luminase de ziuă, ca să ajungem mai 
curând. Ne tarşâisem picioarele peste câmpurile negre şi 
arse, care parcă erau acoperite cu jar, aşa frigeau, prin 
aerul greu şi arzător şi ajunsesem la marginea pădurii spre 
amiază. 

Ne-am potolit setea la fântâna din vâlceaua de lângă 
şosea şi-am încercat să ne răcorim, spălându-ne obrazul şi 


mâinile cu apa leşietică, amestecată cu lintiţă care mirosea 
a pământ jilav. 

Pierise răcoarea de altădată a pădurii. Printre frunzele 
mărunte şi răsucite ne urmărea, aproape ca şi pe câmp, 
fără cruţare, focul soarelui. 

— Am luat drumul în tălpi degeaba, Trăcălie... Nici aici n- 
au prins rod vrejurile de fragi şi mure... 

— Acum, că tot am venit, să mai căutăm, să nu ne dăm 
bătuţi de la început. 

— Numai să găsim cevaşilea, cât de puţin... 

Am umblat tăcuţi, că nu mai aveam demult glas să 
cântăm şi să hăulim şi ne obişnuisem să vorbim rar şi încet, 
şi trişti de zadarnica noastră osteneală, până ce picioarele 
au început să ne tremure. Sfârşiţi de puteri, ne-am culcat 
unde ni s-a părut că umbra e mai deasă. 

— Aici o să ne albească oasele, a îngăimat Tutanul, care 
deşi părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toţi ai casei 
lor, de oftică. 

Avea buzele albe şi crăpate şi ochii lui, traşi în fundul 
capului, păreau stinşi. Nu mai licărea în ei decât un 
sâmbure de lumină, mărunt ca bobul de mei. Ne era teamă 
să nu-şi sfârşească zilele acolo, departe de sat. Cum l-am fi 
putut duce mort, pe braţe, sleiţi de puteri cum eram cu 
toţi? 

— Lungiţi-vă cum vă vine mai bine şi odihniţi-vă. Nu 
faceţi nicio mişcare. Suntem osteniţi, asta e totul. Dacă ne 
odihnim niţeluş, o să ne venim în fire şi-o s-o luăm încetişor 
spre casă. 

L-am ascultat pe Marinică lepure. 

Eram învăţaţi să-l ascultăm, fiindcă el spunea totdeauna, 
deşi nu era mai în vârstă decât noi, cuvinte bine chibzuite. 

Pământul era tare şi zgrunţuros, însă nouă ni s-a părut 
că e mai moale decât puful. Pe mine m-a cuprins un somn 
asemănător cu leşinul. Mult timp am trăit ca într-un fel de 
vis. Mi se părea că trândăvesc într-o pădure bătrână, verde, 
în ierburi înalte de sipică şi că pe crengi, printre frunze 


bogate, deasupra mea, atârnă pâini mari, albe, cu coaja 
uşor răscoaptă. Mi-era lene să mă scol şi să aplec creanga. 
Îi făceam semn cu mâna. Şi creanga, la semnul meu, se 
apleca. Întindeam mâna, culegeam pâinea şi o frângeam în 
două, murmurând: 

Lună, lună nouă, 

Frânge pâinea-n două 

Și ne dă şi nouă... 


Mâncăm în visul meu, cu pofta cu care aş fi mâncat de 
adevăratelea, întâi coaja rumenă, apoi miezul moale şi 
dulce pe care, înainte de a-l înghiţi, îl mestecam mult între 
fălci. Terminam repede pâinea. Făceam un semn, creanga 
se apleca, rupeam altă pâine şi o mâneam şi pe aceea. Mă 
ruşinam că mănânc atât de mult şi nu mă mai satur. Bunica 
aspră de la Cârlomanu, ridica băţul, mă ameninţa cu 
cotonogeala şi se răstea la mine: 

— Nesătulule, mai lasă şi altora rândul... 

— E pădurea plină de pâine, bunică. Dacă îi mai este 
cuiva foame, n-are decât să întindă mâna, să rupă o pâine 
ori mai multe, şi să se sature... 

— Bagi în tine ca într-un sac fără fund. Parc-ai fi spart... 

— Da... Parc-aş fi spart... 

Mă ştiam supt şi uscat ca un ţâr şi bunica-mi spunea că 
sunt spart. Am început să râd. Am simţit cum mă ustură 
buzele. Şi m-am trezit. Se treziseră şi ceilalţi. Îmi plesniseră 
şi mai tare buzele albe şi uscate. Un fir de sânge spălăcit mi 
se scurgea pe bărbie. L-am şters cu dosul mâinii. Gura îmi 
era plină de saliva amară şi mi se părea că pădurea e 
învăluită în fum şi că se clatină, ca şi cum întreg pământul, 
pus într-un leagăn uriaş cu baierele legate de cer, s-ar fi 
clătinat. 

— Marinică, îmi vine ameţeală... 

— O să-ţi treacă. Ai dormit cu faţa în sus. Te-a ajuns 
soarele şi te-a bătut la cap. 


— M-am culcat pe-o coastă. Poate că m-am răsucit în 
somn şi-am rămas cu faţa în sus. Somnul meu a fost mai 
mult leşin decât somn... 

— Se întâmplă uneori să nu-ţi dai seama dacă ai dormit 
ori ai fost leşinat. 

Soarele se lăsase în jos, spre apus, şi-şi mai ostoise 
dogoarea. 

— Să mergem, fraţilor. 

— Să mergem, Trăcălie. 

— Nu trebuie să ne grăbim. 

— Eu zic să trecem pe la gară, să bem câte o gură de 
apă. Dacă ocolim niţel, gara e în drumul nostru. Ne 
întoarcem acasă pe linia ferată. 

— E bine şi pe linia ferată. 

Am ieşit din pădure şi nemaicăutând poteca am luat-o de- 
a dreptul spre gara Troian, ce era aşezată în apropierea 
vechiului drum de cărămidă arsă care, pornind de la 
Dunăre, trecea pe aci şi se pierdea spre munţii din spre 
apus - drum făcut de soldaţii împăratului Traian cu două 
mii de ani în urmă, şi căruia noi îi spuneam Troian. Drumul 
vechi era acoperit cu pământ, dar i se mai cunoşteau 
marginile. Dacă înfigeai plugul mai adânc, ori cazmaua, 
ajungeai la cărămida roşie de dedesubt, care era mai tare 
decât piatra. 

Am trecut pe lângă curţile boiereşti ale lui Gogu 
Cristofor. La case erau storurile trase, prin curte umblau 
după treburile lor slugile. Magaziile şi hambarele aveau uşi 
grele, îmbrăcate în fier şi erau încuiate cu lacăte mari cât 
plosca. Ne-am apropiat de uluci, cu gândul nemărturisit c-o 
să ne vadă o slugă mai miloasă de pe la bucătărie, o să 
priceapă ce e cu noi şi-o să ne dăruiască niscaiva resturi de 
mâncare. Nu ne-a văzut nicio slugă, ori poate că ne-a văzut 
dar s-a făcut că nu ne vede. Ne-au adulmecat însă dulăii 
mari şi graşi ai boierului şi s-au repezit la noi în landră, 
arătându-ne colții lor mari şi ascuţiţi şi lătrându-ne furioşi. 
Le ieşeau flăcări de mânie din ochi, că am cutezat să ne 


apropiem de uluci şi să ne uităm printre ele în cuprinsul 
curților boiereşti. Ne-ar fi sfâşiat. Noroc însă că între noi şi 
ei se aflau ulucile înalte şi groase şi porţile bine zăvorâte. 
Ne-am îndepărtat de uluci. Abia atunci dulăii s-au mai 
potolit. 

— Sunt graşi dulăii boierului. 

— De ce n-ar fi graşi? Mănâncă, dorm şi când trece 
cineva pe lângă curtea boierească, latră. Dulăii boiereşti nu 
sunt bolnavi de oftică, aşa cum sunt eu, şi n-au răbdat în 
viaţa lor de foame. Nici n-or să rabde. Boier Gogu ţine la ei 
mai abitir decât la logofeţi. Câinii nu cer leafă. Numai 
mâncare. Logofeţii mănâncă, iau leafă, mai şi fură, că nu se 
poate logofăt fără mână lungă... 

Tutanul, alb ca varul, abia se ţinea pe urma paşilor 
noştri, deşi noi ne târam iavaş-iavaş. Mergea ce mergea, 
sprijinit de umărul lui Marinică lepure, se oprea şi se 
odihnea, apoi îşi continua drumul. 

— Şi la logofeţi ţine boierul, că şi ei îi păzesc averea. Nici 
logofeţilor nu li s-a lipit pântecul de şira spinării... 

Eram opt băieţi din Omida: eu, Trăcălie şi Tutanul, 
Marinică Iepure şi Turturică, Gângu şi Treaşcă cel mic, care 
venise cu Lambe din Viorica, toţi uscați şi galbeni de 
nemâncare, aproape goi, pe câmpul negru şi fără margini... 
Opt băieţi eram şi opt umbre... 

În amurg, umbrele sunt mai lungi. Erau lungi şi ni se 
târau legate de picioare şi umbrele noastre - umbrele unor 
umbre. 

Cunoşteam gara de la Omida şi cunoşteam şi gara de la 
Troian. Gara ne atrăgea. Ne duceam deseori la gară. 
Vedeam cum sosesc, cum se opresc şi apoi cum pleacă mai 
departe trenurile pline de oameni. Ni se părea că şi noi 
călătorim, că venim de departe şi că plecăm şi mai departe, 
undeva în lume, cu trenul. Călătoream cu gândul... Ne 
mulţumeam şi cu acest fel de călătorie... După ce trenul 
pleca şi se pierdea în tăietură, şi peronul rămânea pustiu, 
ne făceam de lucru pe lângă magazii, scormonind prin 


ţărână şi culegând nasturii de plumb căzuţi de la sacii care 
plecau plumbuiţi la gură şi încărcaţi cu grâu în vagoane 
deschise, spre Dunăre. Ne jucam cu aceşti nasturi, îi 
topeam în tigăi şi din plumbul moale încercam să ne facem 
jucării: un cal, o vacă, o capră... Uneori izbuteam... Dam 
ocol turnului de apă şi ne uitam cum îi încarcă mecanicul 
cazanele... Ne mai alunga câte un macagiu... Mai mult însă 
ne plăcea să vedem gara după ce cădea întunericul. Ardeau 
printre linii felinare cu lumină nărâmzată şi felinare cu 
lumină verde... Era ca un basm... „Ochii unui balaur erau 
nărâmzaţi şi ochii unui balaur erau verzi”... Gara de la 
Omida, deşi era ceva-ceva mai mare, semăna cu gara de la 
Troian. Ne venise gândul că, toate gările seamănă între ele. 

— N-o să ne alunge din gară macagiul? 

— De ce să ne alunge? N-o să-i cerem nimic. O să bem 
apă şi-o să plecăm... Avem voie să bem apă de la orice 
fântână... Bem şi de la Omida şi acarii nu ne spun nimic... 

În gară manevra un tren de marfă. Locomotiva pufăia şi 
scotea, supărată parcă, pe coşul ei scurt şi larg, suluri de 
fum, tampoanele se loveau unele de altele cu zgomote 
asurzitoare şi câţiva macagii, cu chipie cu betelie roşie în 
cap, făceau semne mecanicului cu nişte steguleţe verzi. 

În spatele gării, nişte găini scormoneau printr-o grămadă 
de gunoi, unde erau aruncate resturi de mâncare. 

— Dacă eşti pasăre îţi găseşti mai repede hrana. 

— Cine te opreşte să te faci găină, Turturică? 

— Apoi dacă omul s-ar putea schimba în altceva la vrerea 
lui, nu în găină m-aş schimba eu... 

— În ce? 

— În leu... Şi n-aş sfâşia mânji! Aş sări în pieptul unor 
anume oameni. 

— Te-ar fugări şi te-ar împuşca jandarmii. 

— Parcă dacă eşti om nu te fugăresc şi nu te împuşcă! 

— Atunci de ce trebuie să te mai schimbi în altceva? Eu 
zic că dacă vrei să te arunci în gâtul unui om şi să-l dobori, 
e mai bine să fii om. 


— Poate că ai dreptate. 

— Am, cum să nu am. Omul trebuie să ştie şi ce trebuie 
să facă după ce-şi doboară duşmanul. 

Nu ştiu de ce-mi închipuisem că la ora aceea peronul 
gării din câmp o să fie pustiu. 

Pe banca de lemn aşezată lângă peretele cenuşiu, 
dedesubtul ceasului mare cât un castron, aştepta un ţăran 
cu obrazul pământiu proptit în mâini. 

La picioarele lui, jucau tupuzul cu pietricele doi copii cât 
nodul, îmbrăcaţi în cămăşuţe scurte. 

— Tată, când vine trenul? 

— Acuş, Ionică. 

— Şi ne duce la oraş? 

— Da, Ionică. 

— Repede? 

— Da, Floricel. 

— Şi la oraş o să găsim pâine? 

— Da, Ionică. 

— Şi-o să ne săturăm? 

— O să ne săturăm. 

— Şi-o să-i aducem şi mamei acasă? 

Rumânul cu faţa pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, 
băiatul mai mărişor. 

— Prostule, cum o să-i aducem pâine marnei? Mama a 
murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu ştii? Un om după ce 
moare nu mai mănâncă. 

— Eu zic că dacă-i aducem noi pâine de la oraş, înviază şi 
mănâncă. 

— Eşti un prost. 

— Ba tu eşti un prost. 

— Hei, taică, liniştiţi-vă... 

Copiii au început iar să se joace. Pe urmă, Ionică nu s-a 
mai jucat. 

— Eu nu mă mai joc. Sunt prea grele pietrele. Şi... Şi mi- 
e foame... 

— “Taci, taică, acuş vine trenul. 


— Uite, tac. 

Telegrafistul, un băietan de vreo douăzeci de ani, ieşise 
în uşa biroului îngust şi lung, în fundul căruia se vedea pe o 
masă telegraful, care atunci când ţăcăne aduce vorba de 
departe şi o scrie pe hârtie. Privise spre rumân şi spre copii, 
ascultase, se uitase şi spre ceata noastră zdrenţăroasă. 
Intrase în birou, umblase într-un sertar şi se întorsese cu o 
bucată de pâine în mână. 

— Dă-le copiilor să mănânce. Altceva n-am. 

— Mulţumesc... 

Telegraful începuse să bată. S-a dus să-l asculte 
telegrafistul. 

Ne-am îndreptat spre fântâna cu roată, am scos o ciutură 
cu apă, am băut. Când am plecat de la fântână, auzeam apa 
cum ne bolboroseşte în pântece. 

— Aşa se întâmplă când o bei pe stomacul gol. 

— Cam demult bem apa pe stomacul gol, vere. 

— Şi-o s-o mai bem până... la anul... 

— Şi pe urmă? 

— N-o să fie mereu secetă... 

Cei doi copii ţineau bucăţile de pâine în mână, ciuguleau 
din ele ca vrăbiile, să nu se piardă nicio fărâmitură. 
Rumânul cu chip pământiu îşi privea copiii cu ochii goi, 
uscați. 

— Mâncaţi încet, şi mestecaţi bine înainte de a înghiţi. 
Altfel o să vă doară burta... 

— Mâncăm încet, tăicuţă. 

— Şi mestecăm bine, tăicuţă. 

Ştiam şi noi, ştiau şi copiii mici care abia se ridicaseră pe 
picioare, că dacă rabzi de foame două-trei zile şi apoi 
găseşti ceva de îmbucat, nu ţi-e bine dacă te lăcomeşti. 
Trebuie să mănânci încet şi puţin câte puţin. 

A tăcut telegraful. A ieşit iar în prag telegrafistul cu 
chipiul pe ceafă. 

— De unde eşti, omule? 

— Din Belitori. 


Satul Belitori, sat mare dar ros de sărăcie, se afla 
aruncat alături, în câmp, departe de drumul Ruşilor de 
Vede, cam la o jumătate de poştă. Dacă te uitai din spatele 
gării, vedeai spre răsărit, în fundul zării o pădure arsă de 
salcâmi. Acolo erau Belitorii. 

— Şi încotro vrei să mergi? 

— La Ruşii de Vede. Poate găsesc ceva de lucru, să-mi 
scap copiii de foamete. Dumneata... ce crezi... o să găsesc 
de lucru? S-aude că n-ar prea fi de lucru pe la oraş... 

— Încearcă, omule. Acum tot ai plecat de-acasă. Poate 
găseşti. 

— Nu mai aveam de ce rămâne acasă. Cai n-am. Boi nu 
mai am... Mi-a murit şi femeia... Am închis casa şi am 
plecat... poate găsesc de lucru... 

Telegrafistul ştia cât de puţin noroc îl aşteaptă, pe rumân 
la oraş. Cu fiecare tren, ţărani cu copii în braţe plecau la 
oraş după lucru. Unii găseau câte ceva de făcut, alţii nu. Se 
apucau de cerşit. Atunci îi adunau vardiştii la poliţie. Acolo li 
se încheiau acte şi oamenii erau trimişi pentru un timp la 
închisoare, cu copii cu tot. Între zidurile puşcăriei, cel puţin 
nu mureau de foame. Îl întrebasem odată pe tata, când se 
vorbise la noi în casă despre asta: 

— De ce-i închide pe cei care cerşesc, tată? 

— Aşa e legea... 

Nu înţelegeam ce e aceea lege. Dar n-am stăruit să aflu. 
Se întâmpla câteodată să nu înţeleg unele cuvinte. Le 
căutam eu singur înţelesul şi nu de puţine ori îl şi găseam. 

După un timp, rumânul din Belitori a întrebat: 

— Mai e mult până vine trenul? 

— Trei ore... 

— O să-mi adoarmă copiii. De-or adormi, o să-i duc în 
braţe. Sunt uşori. Numai pielea şi oasele... 

— Tată, ne e sete; du-ne la fântână să bem apă. 

Rumânul s-a ridicat, şi-a luat copiii de mână şi-a plecat cu 
ei la fântână. Trenul de marfă, care s-a mai lungit cu câteva 
vagoane, s-a potolit. 


— Gata manevra, Macarie? 

— Gata, domnule impiegat. 

— Daţi drumul trenului. E aşteptat la Omida. Au să 
ataşeze şi acolo de el un şir de vagoane de grâu. 

După câteva fluierături, trenul a plecat uruind cu zgomot 
de fiare vechi. Era un tren lung. Se ducea spre Dunăre. În 
portul de la Turnu, grâul va fi deşertat în şlepuri şi 
şlepurile, trase de vapoare, vor pleca în susul apei spre alte 
țari. 

S-a pierdut în tăietură trenul. În gară a rămas mirosul 
greu al fumului de cărbune. 

— Voi de unde sunteţi, mă? 

— De la Omida, domnule impiegat. 

— Şi ce căutaţi tocmai pe aici? 

— Am venit la pădure, la Adâncata, să căutăm fragi şi 
mure. 

— Şi-aţi găsit? 

— Nici măcar de leac. 

Poate că nu eram primii copii pe care impiegatul îi vedea 
întorcându-se de la pădure dezamăgiţi. 

— Domnule impiegat... 

— Ce e, Macarie? 

— V-aş ruga ceva... 

— Ce? 

— Cunosc copiii. Aş vrea să mă duc eu cu ei pe lângă 
magazie. Cât a manevrat trenul, din unele vagoane vechi s- 
au strecurat pe lângă uşi şi au căzut boabe de grâu printre 
linii. Să lăsăm băieţii să le adune... 

— Şi dacă se trezeşte cucoana domnului şef şi-i vede? 
Printre linii ştii bine că nu e voie să ciugulească decât 
găinile, gâştele şi bibilicile dumneaei. Ne-aprindem paie-n 
cap... 

— O să se supere, o să ne ocărască şi băieţii o s-o 
zbughească pe-aici încolo. Ne-a mai ocărât cucoana şi 
altădată, şi nu ne-a căzut conciul. 


— Of, Macarie, Macarie! Nu ştiu ce-ai cu mine! Vrei 
negreşit să mă bagi în bucluc... 

— Vă mulţumesc, domnule impiegat. 

— N-am văzut nimic, Macarie, să ştii. 

— N-ai văzut nimic, domnule impiegat. 

Băgasem de seamă pe unde manevrase trenul. Ne-am 
dus deci, cu voia lui nenea Macarie şi a impiegatului, pe 
lângă magazii şi-am început să alegem din ţărâna şi din 
pietrişul dintre şine, boabele de grâu. Erau mari şi de 
culoare aurie, bătând uşor în roşu. 

— Grozav grâu. Parcă ar fi ales de sămânță... 

Umpleam un pumn de ţărână amestecată cu grâu, suflam 
ţărâna, opream grâul în palmă, aruncam câteva boabe între 
dinţi, le ronţăiam, restul îl puneam în pălărie. 

Am tot cules boabe de grâu dintre pietre şi din ţărâna de 
lângă linia ferată, până s-a apropiat chindia. 

— Hai băieţi, plecaţi, ne-a spus nenea Macarie. E timpul. 
S-a trezit cucoana. Acum se trezeşte şi domnul şef şi, după 
ce-şi bea cafeluţa şi-şi aprinde ţigara, coboară în birou, că s- 
a vestit personalul din Turnu. Dacă vă vede pe-aici cucoana 
Caterina, îmi face scandal şi mie şi impiegatului. Mi-ar 
părea rău de el. Nu e băiat rău... 

— Mulţumim, nene Macarie... 

Ne-am strecurat în spatele magaziilor şi de-acolo am 
plecat unul câte unul, să nu batem la ochi. 

Când ne-am mai depărtat, am întors capul. În seara care 
se lăsa albastră, pe peronul cenuşiu, rumânul cu chip 
pământiu se rezemase de peretele gării. Copiii adormiseră 
cu capetele pe genunchii lui. Rumânul, era nemişcat. 

Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai 
câmpurilor depărtate de care-şi lipise marginea, ci şi 
cerului pe care lunecase toată ziua şi la hotarele căruia, 
acum, se îneca, se scufunda ca într-o apă fără fund. 

— Uite că n-am făcut drumul degeaba. Ne-am ales cu 
ceva... 


— Asta pentru că ne-a dat prin gând să ne abatem pe la 
gară. 

— Mie mi-a dat prin gând, s-a lăudat Trăcălie. 

— 'Ţie, ţie, că tu eşti mai cu moţ dintre noi... 

— Şi pentru că macagiului i s-a făcut milă de noi. 

Duceam pălăriile, cei ce aveam pălării, căciulile, cei ce 
purtau căciuli în toiul verii, ca pe nişte ulcioare de pământ, 
care ar fi putut să ne cadă şi să se spargă, la piept, strânse 
şi aproape pline cu grâu amestecat cu ţărână şi cu 
bulgăraşi. 

Spărgeam mereu între dinţi câteva boabe de grâu, le 
mestecam îndelung să ne îndestulăm cu dulceaţa lor şi apoi 
le înghiţeam. Simţeam cum ne revine încet-încet puterea. 

Târziu, după ce demult se aşezase noaptea între pământ 
şi cer, am pogorât dealul şi-am intrat în sat. Ni s-a părut că 
pătrundem într-un larg şi trist cimitir, în care peste toate 
mormintele au căzut şi-au putrezit şi s-au amestecat cu 
ţărâna crucile de lemn, într-un cimitir în care au murit şi-au 
putrezit până şi greierii şi lăcustele cu aripi verzi şi cu 
picioare lungi, noduroase. 

Oamenii, vitele şi câinii dormeau istoviţi. Salcâmii, 
întindeau spre cer braţe negre ca nişte fiinţe înalte şi 
subţiri, care cereau îndurare şi poate şi un strop ele apă. 

Dar cerul clipea viclean din ochii mărunți şi luminoşi ai 
stelelor. Căci orice s-ar întâmpla pe pământ, cerul rămâne 
acelaşi. Stelele răsar când vine, pe furiş, întunericul asupra 
pământului, şi pier când se arată zorile. Şi dacă le pui 
întrebări nu-ţi răspund. Şi tac şi dacă nu le întrebi nimic. 
Clipesc numai, ca nişte ochi şireţi. Nimic nu-ţi spun cu acest 
mărunt bătut din gene. Da. Nimic nu-ţi spun stelele... 

Ai noştri se odihneau, tolăniţi pe rogojina veche şi ruptă, 
întinsă pe prispă. Am călcat în vârful picioarelor şi m-am 
ferit să-i trezesc. Am dus pălăriuţa cu grâu în casă, am pus- 
o bine şi am ieşit să mă culc şi eu pe un ţol, sub dud, şi 
ostenit peste măsură de drum - cu dusul şi cu întorsul 


făcusem o poştă - dar cu trupul nechinuit de foame, am 
dormit adânc, fără vise şi fără să mă mai răsucesc în somn. 

A doua zi, dimineaţa, mama, bucuroasă de neaşteptatul 
belşug adus în casă de mine, a spălat grâul în două ape, l-a 
pus în căldare şi l-a fiert. În casa noastră, în dimineaţa 
aceea a fost sărbătoare. Ah! Dacă am fi avut lapte să 
turnăm în el măcar o cănuţă! Dar de unde nu e, nici 
dumnezeu nu cere. 

Asta s-a întâmplat aproape de începutul verii, când 
seceta nu-şi arătase încă toată sălbăticia ei. Atunci, dacă 
voiai, puteai încă să-ţi vinzi boii. Nu veneau prin sat după 
vite obişnuiţii geambaşi care cumpărau boii ieftin şi-i 
vindeau, cu câştig, tot pentru muncă, la alţii, ci chiar 
măcelarii din cele două oraşe apropiate, Turnu şi Ruşii de 
Vede. De la Turnu venea un zăplan chior de-un ochi. Se 
tocmea cu rumânii până-i înnebunea. Uneori rupea târgul 
aproape făcut pentru câţiva gologănaşi. 

— Vrei să ne jupoi, domnule Banaoaie... 

— Pe voi? Doamne fereşte!... Dacă v-aş jupui, aş găsi 
numai oasele. Nimeni nu cumpără oase. Vreau să jupoi boii 
voştri. Mai au ceva carne pe ei... Peste o lună o să fie şiei 
tot atât de topiţi ca şi voi... N-o să vi-i iau nici dacă o să mi-i 
daţi de pomană. 

Tot aşa de hapsân se arăta în tocmelile cu sătenii şi 
fratele mamei, unchiu-meu Tone, care ţinea măcelărie în 
piaţa mare, la Ruşii de Vede. Pica la noi cu trenul de 
dimineaţă. 

— Ai venit să ne vezi, nene Tone? 

— Ba nu, că-mi ardeau călcâiele de dorul vostru!... Am 
venit să cumpăr boi pentru măcelărie, găsesc mai ieftiori pe 
aici... 

— Găseşti, c-a-nceput seceta... 

Auzeau rumânii c-a venit unchiu-meu, Tone. Îl cunoşteau 
mai demult, de când ţinuse cârciumă la Omida, Băteau în 
poarta noastră, intrau. 

— Vinzi boii? 


— Îi vând, domnule Tone... 

— Să mergem să-i văd. 

Mă lua şi pe mine după el. 

— Vino şi tu, mă, brânzoiule, să înveţi cum se face 
negustoria... Brânzoi nu eram, dar de dus mă duceam. 
Cumpăra boii pentru tăiere. Nu-i căuta la dinţi, să vadă 
dacă sunt tineri sau bătrâni. Le da ocol unchiu-meu Tone. Îi 
privea. Îi pipăia cu degetele pe spinare, pe coaste, pe sub 
burtă, de parcă ar fi vrut să-i gâdile. La şolduri încerca să-şi 
bage degetele în carnea boilor, ca într-o cocă. 

— Sunt slabi morţi, boii tăi, Pintilie. Doi bani nu fac. Abia 
mai bâcâie sufletul în ei!... 

— Şi nu-i cumperi, domnule Tone? 

— Nu mă interesează marfa asta!... Dacă-i cumpăr, nu 
ştiu dacă ajung cu ei până la Troian... Cad pe drum... Dar 
un poli2* tot ţi-aş da pe ei... 

— Un pol pe o pereche de boi!... Am dat pe ei opt poli 
acum doi ani... 

— Opt poli? Acum doi ani! Alte timpuri pe-atunci, 
vericule, alte timpuri... 

După un ceas de tocmă îi cumpăra cu treizeci de lei. 

— Vindeţi-i pe oricât, măi oameni! Peste o luna nu-i mai 
cumpără niciun măcelar şi peste două îi trageţi cu cârligul 
la luncă. 

Până seara, unchi-meu Tone cumpăra trei-patru perechi 
de boi. Îi aduceau oamenii în aria noastră. La miezul nopţii, 
unchi-meu Tone pleca la oraş cu boii. Îi însoțea, ca să-l 
ajute, şi tata, care se alegea din treaba asta ca un leu de 
argint. Ban, nu glumă, leul de argint! De două ori cât 
băncuţa, şi cu o băncuţă cumpărai două pâini negre. 

— De ce te tocmeşti atâta cu oamenii, nene 'Tone? 

— Eu? Eu mă tocmesc mai puţin decât tâlharul de 
Banaoaie... Şi sunt mai filotim la preţ... 

— Treizeci de lei pe o pereche de boi, nene Tone, asta e 
hoţie curată! 


— Ştii câte guri am acasă, Mano? Opt. Şi a noua e pe 
drum. De undeva trebuie să câştigi, dacă vrei să trăieşti... 
De ici ciupi un leu, de dincolo o carboavă... Şi uite câştigul! 
Boii cumpăraţi nici nu-i pot tăia numaidecât. Două-trei 
săptămâni trebuie să le dau tărâţe, să mai prindă carne pe 
ei. Niciun client nu vrea pecie. Şi eu clienţilor le vând 
carnea. Aţi început să ne vindeţi mortăciuni, hoţilor - aşa ne 
strigă clienţii şi trec la măcelăria vecină. Eu rămân cu 
carnea atârnată în cui, dacă e slabă, s-o bâzâie muştele... 

— Oricum... Treizeci de lei o pereche de boi!... 

— O să cumpăr peste două săptămâni şi cu un pol 
perechea. 

Aprindea o ţigară. Era milostiv, unchi-meu Tone. Întindea 
şi tatei una. După ce-şi fuma ţigara, unchi-meu Tone stingea 
mucul şi-l punea într-o punguliţă. 

— Din câteva mucuri desfăcute mai răsucesc o ţigară... 

Ne bucuram că pleacă unchi-meu 'Ione. Mai mult decât 
noi se bucura mama, care n-avea ochi să-l vadă pe fratele ei 
mai mare, care devenise orăşean şi se înrăise şi mai mult 
decât îl ştia ea... 

— Bine c-a plecat. Când îl văd, mi se pare că se surpă 
casa pe mine. 

Când vara s-a năpustit de-a binelea asupra noastră, cu 
focul ei de iad, vitele, aşa cum prevăzuse unchi-meu Tone, 
au început să moară de foame. Rumânii plângeau de parcă 
le-ar fi murit copiii, ori poate şi mai mult, şi-şi târau cu 
cârligul vitele la margine. Chemaţi de miros şi mânaţi de 
foame, se adunau landră câinii satului şi încăierându-se 
între ei, şi muşcându-se, sfâşiau mortăciunea, mâncau până 
lăsau oasele albe linse. 

— Copiii, dacă îţi mor, îţi naşte nevasta alţii, dar boii, 
dacă îi pierzi, cum să-ţi mai cumperi alţii?... Mai ales după o 
secetă ca asta! Dac-om scăpa cu viaţă, mulţi ani de-aci 
înainte o să ne fie greu... 

— Numai să scăpăm. Greutățile o să le îndurăm noi. 


Gruia Popozină, Pascu Ologu, nenea Dumitru Pălică 
nădăjduiau la fel cu ceilalţi săraci ai satului, că vor veni 
timpuri mai bune; că dacă vor izbuti să treacă anul acesta 
de secetă, lucrurile se vor îndrepta. Dar niciunul din ei nu 
ştia în chip limpede cum anume s-ar putea ajunge la mai 
bine. 

Învăţătoarea Berta Câmpeanu, care se afla de câţiva ani 
în sat, sta deseori de vorbă cu oamenii şi le mai povestea 
din ce se mai întâmplă prin lume şi de cum trăiesc oamenii 
prin alte ţări. Era o femeie mărunţică, între două vârste, cu 
obrazul frumos şi cu părul galben. Ochii îi avea albaştri. De 
fel era de dincolo de munţi, din ara Moților, şi părăsise 
imperiul austro-ungar după ce soţul ei fusese închis de 
stăpânirea ungurească şi murise în închisoare. Băiatul, 
nenea Jean, cu care venise în ţara românească în braţe, 
crescuse mare şi se afla la Bucureşti, la nişte neamuri ale 
ei. Învăţa carte. Venea uneori în vacanţă la Omida, să-şi 
vadă mama. Învăţătoarea le povestise oamenilor despre 
marile răscoale ţărăneşti, care au avut loc odinioară în 
munţii Apuseni şi cum conducătorii acestor răscoale 
muriseră pe roată în cetatea Alba-lulia. Stăpânirea fusese 
mai tare şi sfărâmase răscoalele. Cu un an înainte, ea le 
vorbise despre revoluţia pe care o făcuse muncitorii în 
Rusia împotriva stăpânirii ţariste. 

— Mulţimile se mişcă din când în când, când nu mai pot 
îndura asuprirea. Stăpânirile - în imperiul austro-ungar 
Habsburgii, în Rusia țarii - scot atunci armatele şi împuşcă 
pe răzvrătiți. Într-o zi însă, s-ar putea ca răzvrătiţii să 
doboare stăpânirea habsburgică şi stăpânirea ţarului şi să 
făurească o altă orânduire. Până atunci... 

Rumânii îşi aduceau aminte de răscoalele din ţară de la 
88 şi de la 94. Nu apucaseră aceste răscoale să se întindă 
asupra întregii ţări româneşti. Stăpânirea lui vodă Carol 
scosese armata din cazărmi şi o zvârlise asupra satelor. 
Rumânii fuseseră împuşcaţi şi aruncaţi să putrezească pe la 


răspântii. Îi luaseră neamurile şi-i îngropaseră pe furiş, 
noaptea. 

— De ce au fost împuşcaţi oamenii atunci fără să fie 
judecaţi, fără să se vadă dacă sunt sau nu vinovaţi? 

— Legea - îi lămurea învăţătoarea - nu îngăduie asta. În 
legea ţării româneşti nu este înscrisă pedeapsa cu moartea. 
Dar stăpânitorii, boierii care au făcut această lege şi vodă 
Carol, care a jurat pe ea n-o ţin în seamă. Când văd că 
stăpânirea lor este în pericol, nu se sfiesc să verse sânge. 
Legea asta este, de fapt, pentru unii mumă iar pentru alţii 
ciumă... 

Sămânţa răscoalei nu pierise în sufletul oamenilor, dar ei, 
acum, nu se gândeau la răscoală. Se gândeau numai la 
seceta cumplită care le arsese câmpurile şi-i făcea muritori 
de foame. 

Nu trecuse mult şi lunca se umpluse de oasele albe ale 
vitelor moarte, oase pe care le usca şi le albea şi mai mult 
soarele neîndurător. 

— Să nu vie şi vreo molimă!... 

— Altădată, odată cu seceta, veneau şi molimele: ciuma, 
holera. Mureau oamenii pe capete. 

— Mai molimă decât foametea... 

Unii, când treceau spre gară pe lângă cimitir, priveau cu 
jind crucile înşirate pe coastă în jurul bisericuţei de lemn. 

— Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă. 

— De murit e uşor. De trăit e mai greu... Dar trebuie să 
trăim. 

Era mai greu să trăieşti, dar nu pentru toţi. Trenurile 
treceau în jos spre Dunăre, ori în sus, spre Ruşii de Vede, şi 
ele erau tot ca altădată: în vagoanele de clasa a treia 
călătorea sărăcimea, în cele de a doua negustorii şi slujbaşii 
mici şi în cele elegante, de-a-ntâia, boierii cu obraz bucălat 
şi cu mâini albe şi subţiri. 

În casa noastră măruntă, întristare şi grijă şi jale, ca în 
toate casele sărace din sat. Tata sta mâhnit, cu capul în jos, 
lângă vatra pe care ardea focul de tor, lângă o ulcică în care 


mama a aruncat o mână de linte păstrată în pod, într-o 
ploscă veche, de sămânță. 

— Ne mor boii, nevastă. Rămânem cu mâinile goale. Nu 
mai avem cu ce munci. 

Pe valea Dunării, după câte auzisem, mai era ceva 
verdeață prin preajma apei. Se mai aflau zăvoaie de sălcii 
verzi şi pe lângă Olt, unde aveam, noi, din vechime, multe şi 
bune neamuri de sânge, pe care le vedeam rar, dar de care 
nu ne rupsesem. 

— Poate ca ar fi bine să duci boii până în toamnă la 
neamurile de lângă Olt... Să meargă şi băieţii cu tine şi să 
rămână acolo, să mâne boii la păscut... 

Băieţii eram noi doi, eu şi cu frate-meu lon. 

— Să las două guri neamurilor, să le hrănească pe 
timpurile astea? O să-l iau numai pe Ion. 

Om cu noroc frate-meu lon. Eu mă şi văzusem căţărându- 
mă după cuiburi prin plopii înalţi şi prin sălciile bătrâne din 
zăvoaiele Oltului, rămase încă verzi mă şi vedeam despuiat, 
aruncându-mă de pe mal în apele repezi, înotând ca un 
peşte şi răcorindu-mă după ce aş fi mâncat câţiva porumbi 
copţi la jărăgaiul surcelelor; mă şi vedeam legând prietenii 
noi cu băieţi de vârsta mea... De ciudă, m-a podidit plânsul, 
şi mâniat că nu m-am putut stăpâni şi mi-am dat la iveală 
slăbiciunea, am izbucnit: 

— Dar de ce să-l iei la Olt pe frate-meu Ion? De ce numai 
el să aibă noroc? 

— N-are niciun noroc. E mai mare. El poate să 
îngrijească boii. Tu nu poţi. Eşti prea mic. 

— Şi dacă sunt mic, ce? Mie nu mi-e foame? 

— 'Ţi-o fi, dar o să rămâi acasă. Ce s-o-ntâmpla cu noi, o 
să se întâmple şi cu tine... Că n-oi avea tu stea în frunte să 
te pască altă soartă decât pe ceilalţi... 

N-aveam stea în frunte. Aveam numai un semn adânc 
între sprâncene, rămas dintr-o fulgerătură de ciomag. 
Semnul semăna cu o stea, dar nu era stea. Steaua 
străluceşte şi luminează. Semnul meu, dacă îl apăs cu 


mâna, mă doare.. Mă feresc să-l apăs, şi-l port mai departe 
prin lume... 

Am luat boii pe înserat, i-am dus la fântână, am scos apă 
şi i-am spălat. Când li s-a uscat părul vânăt, am tras cu 
țesala pe ei. Se clătinau pe picioare de slăbiciune. 

— Să plecăm pe la miezul nopţii, Ioane, să ajungem la Olt 
dimineaţă, să nu ne omoare soarele pe câmpul Saelelor. 

Câmpul Saelelor era neted ca podul palmei. Numai 
câteva măguri îi stricau netezimea. 

— E foamete mare şi pe Olt - ne-a spus tata la întoarcere 
- dar pe luncă tot s-au mai făcut ceva bucate. Rumânii care 
mai au parale, cumpără bucate de la boieri. 

— Care au parale... De unde să avem noi parale? 

Mama îşi punea mereu şi mereu aceeaşi întrebare: 

— De unde să avem noi parale? 

— S-ar găsi şi în punga noastră parale, dacă am putea 
munci, dacă am avea unde munci! Dar nicăieri nu găsim de 
lucru! Nicăieri! Stăm cu mâinile încrucişate şi nu avem ce 
munci, nu avem unde munci! 

Rumânii voiau să muncească, dar nicăieri nu se găsea de 
lucru. Numai la calea ferată. Acolo însă locurile - zece 
cincisprezece - erau demult ocupate de muncitori veniţi de 
prin alte părţi, mai mult de pe la oraşe. Munca lor era să 
întreţină mereu linia ferată în bună stare ca să poată alerga 
pe ea, nestingherite, trenurile de pasageri şi de marfă. 
Muncitorii aceştia plecau dimineaţa din gară, cu rolul în 
care puneau traverse şi şurupuri, găici de prins între ele 
şinele şi uneori chiar două-trei şine. Împingeau din greu la 
Tol, în susul liniei, apoi se opinteau şi scoteau de pe şine 
roţile căruciorului acesta greoi. Schimbau  traversele 
putrede cu altele noi, înlocuiau, şurupurile ori găicile 
plesnite, ori şinele care dădeau semne că n-ar mai ţine 
greutatea trenurilor. Cei mai mulţi dintre muncitori locuiau 
chiar în gară, într-un şir de căsuțe mici, dar doi îşi 
închiriaseră case în sat, pe lângă cimitir, la alde Pavel Dera, 
la alde Floria... Ei mai vorbeau uneori, duminica, prin sat, 


cu rumânii care astfel aflau câte ceva despre ceea ce se mai 
întâmplă prin alte părţi. Seceta ţinea sub focul ei aproape 
toată ţara şi sărăcia se întinsese ca o pecingine de la hotar 
la hotar. 

— Şi cum zici că o să putem trăi, Cristeo? 

— Întrebarea asta şi-o pun toţi săracii satelor. Dar nu 
numai ei. Ne-o punem şi noi. Leafa a rămas aceeaşi şi 
bucatele, speculate de cei care le au, şi-au îndoit preturile. 
E fierbere şi în lumea muncitorească. 

Mai mult nu spunea Cristea Moga, lucrătorul de la căile 
ferate. Jandarmii erau cu ochii pe el, cum erau cu ochii pe 
toţi lucrătorii de la căile ferate şi pe toţi săracii satelor. 
Pândeau, trăgeau cu urechea şi umblau, de parcă le-ar fi 
ars tălpile, tăcuţi şi grijulii prin tot ţinutul. 

Neamurile noastre de pe valea Oltului nu-l lăsaseră pe 
tata să se întoarcă acasă, cu mâna goală. Îi dăruiseră o 
jumătate de sac de mălai. Îl luase tata la spinare şi-l 
adusese acasă, tot pe drum de noapte, când zăpuşeala 
putea fi îndurată. 

Grădinarilor bulgari din luncă le mergea mai mult decât 
bine. Erau singurii care, în satele înşirate ca mărgelele pe-o 
aţă pe valea Călmățuiului, aveau zarzavaturi de vânzare. 
Numai că noi nu aveam cu ce le cumpăra. Veneau 
negustoraşi de la oraş cu căruțele şi le cumpărau. Din 
fântânile şi gropanele adânci, grădinarii, năduşind, scoteau 
apa cu găleţile şi udau răzoarele cu ceapă şi usturoi, cu 
roşii şi vinete, şi pogoanele cu ridichi, cu brozbe şi varză 
albă, de cum se lăsa seara şi se potolea pârjolul soarelui, 
până dincolo de miezul nopţii, când începea să se ridice la 
răsărit lumina alburie a zorilor. 

Pământul sorbea apa cu nesaţ şi parcă nu se mai sătura, 
dar cât ar fi sorbit-o, rădăcinile tot mai prindeau jilăveală şi 
legumele creşteau văzând cu ochii. 

Munca oamenilor biruise în luncă prăpădul pe care îl 
adusese pretutindeni seceta. 


Notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, şi mai ales 
părintele 'Tomiţă Bulbuc, când toţi trei aveau ţuica în nas, şi 
rar n-o aveau, luau oamenii care se văicăreau de lipsuri 
peste picior. 

— Vedeţi, grădinarii sunt oameni harnici. Scot banul din 
piatră seacă. Voi... 

— Ce putem să facem noi, părinte Bulbuce? 

— Să fi săpat şi voi gropane pe locurile voastre, să fi scos 
apă cu găleţile şi să vă fi udat porumburile... 

— Dar locurile noastre sunt pe deal, părinte Bulbuce, şi 
ca să sapi acolo un gropan n-ar fi cu putinţă. Numai fântâni 
am putea să săpăm şi încă nu cu cazmaua, ci cu sfredelul. 
Pe deal apa nu se găseşte decât la sute de metri în adânc. Şi 
apoi... cu o fântână, două, nu se poate uda un câmp ale 
cărui margini nu le vezi cu ochii. 

— Dacă aţi fi vrut, aţi fi şi putut... 

Lui Gruia Popozină, ca şi celorlalţi, îi venea să ridice bâta 
şi să-i plesnească între sprâncene. Se stăpânea însă şi se 
mulțumea să le răspundă în răspăr. Pe toţi săracii îi mira 
uşurinţa şi nepăsarea cu care aceşti trei mici slujitori ai 
statului priveau la prăpădul din jurul lor, care cu cât se 
înteţea seceta, cu atât creştea mai mare. 

— Ne mor vitele de foame, primarule. O să începem să 
murim şi noi. Ce ne facem? 

— Păi, ce mă întrebaţi pe mine? Descurcaţi-vă cum 
puteţi... Cine are mănâncă, cine nu, stă şi se uită... 

— Rugaţi-vă lui dumnezeu, că numai el are putere... Mai 
treceţi şi pe la biserică, - adăuga părintele 'Tomiţă Bulbuc - 
şi mai aruncaţi ceva în căldăruşă. 

— Vindeţi-vă pământurile, că mai aveţi pământuri, şi 
cumpăraţi-vă grâu, cumpăraţi-vă porumb, că e satul plin de 
bucate rămase nevândute de anul trecut. Ce mai aşteptaţi? 
Eu sunt gata să vă închei actele, că legea îmi dă dreptul să 
închei şi acte de vânzare-cumpărare... 

— Altceva nu ne puteţi povăţui? 

— Nu vă putem spune altceva... 


Cu cuțitul ajuns la os, acum când se înteţise seceta şi 
vitele mureau pe capete şi nu mai veneau în sat să le 
cumpere nici Banaoaie şi nici unchi-meu Tone de la Ruşii de 
Vede, unii rumâni, cu zgură în inimă, începuseră să-şi facă 
locurile vânzătoare. Umblând prin sat, băteau la uşile 
bogătanilor şi începeau tocma, ca nişte cerşetori, cu 
căciulile în mână. 

— Nene lliuţă, am un pogon de pământ. Aş vrea să-l 
vând. 

Aşezat la umbră, pe prispă, Ilie Iliuţă îşi răsucea mustaţa, 
rămânea  mohorâtă ca omul pe care îl mâhneşte 
nenorocirea altuia, tărăgănea vorba şi pe urmă spunea 
răspicat: 

— Ai două pogoane, vere, unul pe dealul dinspre 
Cârloman, altul în lunca Stănicuţului. Pe care vrei să-l vinzi? 

— Pe ăl de pe deal, nene Iliuţă. 

— Pământ prost, neică, pământ prost, mai mult cenuşă 
decât pământ. 

— Ba e pământ negru, gras ca untul, nene Iliuţă. 

— Ei, dac-ar fi untul, te-ai duce şi l-ai mânca tu cu lingura 
a mare, neică, nu l-ai face vânzător. E pământ prost, neică, 
pământ prost. La pământ mă pricep eu mai bine care face 
parale şi care nu, că am mai mult. Merg la capul locului, 
arunc o privire, iau un bulgăre, îl sfărâm în palmă şi ştiu cu 
ce fel de pământ am de-a face... La pământul tău de pe deal 
nici nu trebuie să merg să mă ostenesc să-l văd. Îl cunosc. 
Toate pământurile le cunosc. Că nu ştii ce vine să-ţi vândă 
săracul, şi e bine dacă le cunoşti pe toate. Ehei, câte zile nu 
mi-am pierdut eu pe câmpuri, plimbându-mă cu ciomagul în 
mână, sfărâmând ici un bulgăre, dincolo altul... Că dacă nu 
cunoşti, orice prost te poate păcăli... 

— Vrei să mi-l cumperi? Ştiu că ai nevoie de mult 
pământ, nene Iliuţă, că-ţi trebuie pământ... 

— De trebuit, să-ţi spun drept, neică, nu-mi prea mai 
trebuie acum... Poate... să ţi-l iau aşa, mai mult ca să-ţi fac 


un bine, dar de trebuit, cum îţi spusei, neică, nu-mi prea 
mai trebuie, că am tot adunat din mila şi cu voia domnului... 

— Şi cât mi-ai da pe pogonul de pe dealul Cârlomanului, 
nene Iliuţă? 

— Păi... vreo şase duble de porumb, ţi-aş da, neică, nu 
mai mult, aşa cum îţi spusei, ca să-ţi fac un pustiu de bine! 

— Să-mi faci un pustiu de bine! Adevărat... un pustiu de 
bine... Eu mă gândeam să-mi dai zece duble de porumb şi 
două de grâu... Nu e mult, nene Iliuţă, zău că nu e mult... 

— Să-ţi dau zece duble de porumb şi două de grâu pe un 
pogon de pământ de deal? Nu pot, neică, nu pot să mă pici 
cu ceară şi tot nu pot. Porumbul e scump, grâul e şi mai 
scump. Acum, la vreme de secetă, bucatele sunt mai la preţ 
ca aurul, că aurul te poţi uita la el, dar de mâncat nu-l poţi 
mânca, pe câtă vreme bucatele astâmpără foamea şi ţin 
viaţa. Pământul, cum ştie toată lumea, acum e mult şi 
ieftin... Dar ca să-ţi fac un bine, un pustiu de bine, să nu 
spui că sunt om rău şi trufaş, că te-am lăsat la greu, uite, îţi 
dau opt duble de porumb pe pogonul de pe deal. 

— E puţin, nene Iliuţă, e puţin... 

— Nu dau un bob mai mult, neică... Dacă-ţi place... Dacă 
nu, fă cum te-o învăţa dumnezeu... Pe pogonul din luncă aş 
da mai mult... 

— Pământul din luncă nu-l vând... 

— O să-l vinzi, neică, o să-l vinzi. Că vine iarna şi-o să-l 
vinzi de foame. Nu numai pământul o să-l vinzi. O să vinzi şi 
cămaşa pe care n-o ai, şi pielea de pe tine o s-o vinzi, neică, 
dacă s-o găsi careva să ţi-o cumpere! 

Săracii vindeau pământurile şi bogătanii cumpărau, iar 
notarul Gică Stănescu nu mai prididea scriind acte de 
vânzare-cumpărare pe hârtii timbrate. Niciodată nu 
câştigase notarul atâţia bani pe deasupra lefii. 


Trenurile lungi de marfă, cu vagoanele încărcate de grâu 
şi porumb, treceau mereu spre Dunăre, unde le aşteptau 


şlepurile pântecoase să le înghită şi să le poarte spre alte 
țari... 

Rumânii care se adunau spre seară pe linia satului îşi 
arătau nedumerirea: 

— Grâul, mai înţelegem, îl cumpără oamenii din ţări 
străine pentru pâine. Dar porumbul de ce e scos din ţară? 
După câte ştim, prin alte părţi nu se mănâncă mămăligă... 
Numai noi, ăştia de pe lângă Dunăre, mâncăm mămăligă. 
Mămăliga umple burta şi-o umflă, de poţi să baţi toba cu 
degetele pe ea, dar de săturat nu satură. 

— Pentru porci! Cu porumbul nostru străinii îşi hrănesc 
porcii... 

— Noi nu mai avem porci... 

— Nu mai avem nici păsări... 

— Numai purici avem... 

Porcii, câţi nu fuseseră tăiaţi, pieriseră de molimă. 
Pieriseră şi găinile de boleşniţă. Se culcau la pământ, 
întindeau ciocul, căscau şi mureau. Le culegeam şi le 
aruncam prin şanţuri. Uneori le acopeream cu ţărână, ca să 
nu miroase urât. 

Erau nopţi în care macagiii de prin gări, frânării ori 
poate şi alţi slujitori mărunți ai căilor ferate, cuprinşi de 
milă pentru copiii care-şi pierdeau timpul prin gară cu ochii 
sticlind de foame şi cu chipurile galbene şi trase, desfăceau 
noaptea câte o scândură la un vagon încărcat. Grâul ori 
porumbul se mai scurgea, ca apa dintr-un butoi spart, cu 
ţârâita, printre linii. Prindeam numaidecât de veste noi, 
copiii, şi făcându-ne că ne jucăm printre şine, culegeam 
boabele în pălărie şi veneam cu ele acasă. Dar cu o floare 
nu se face primăvară şi cu un pumn de grâu cules din 
ţărâna gării nu se poate sătura o casă de oameni. 

Într-o duminică, rumânii s-au adunat în faţa primăriei. L- 
au aşteptat pe primar, care intrase pe din dos la cârciuma 
lui Voicu Buciuc să se afume. L-au aşteptat şi pe popa 
Tomiţă Bulbuc să iasă din biserică, s-a întâmplat să se afle 
pe acolo şi învăţătoarea Berta Câmpeanu. Venise şi Cristea 


Moga. Duminica era zi de odihnă şi muncitorii din gară nu 
plecau pe linie în această zi, decât dacă se întâmpla ceva 
neobişnuit, care ar fi putut să pună în primejdie bunul mers 
al trenurilor. 

A ieşit primarul din cârciumă, niţeluş făcut, a terminat 
slujba spusă pe nerăsuflate şi-a venit şi popa Ilomiţă Bulbuc 
printre oameni, cu anteriul curat pe care-l îmbrăca numai 
sărbătoarea şi cu potcapul înalt şi rotund pe cap. S-a înfipt 
în primar Gruia Popozină: 

— Acum, că vă aflaţi aici câţiva capi ai satului, eu aş vrea 
să vă pun, pentru mine şi pentru ceilalţi, o întrebare care 
ne stă tuturor pe limbă. 

— Pune-o, Gruio, pune-o! [i-om răspunde, dacă ne-o 
ajuta mintea. 

Primarul, rostind acestea, rânjise, şi rumânii îi văzuseră 
până în fund gura mare şi adâncă, plină de dinţi galbeni de 
mahorcă. 

— De ce se trimite grâul şi porumbul în străinătate, şi 
noi, atâta şumugai de oameni, suntem lăsaţi muritori de 
foame? 

— Fiecare om e liber să-şi vândă cui vrea şi pe ce preţ 
poate să scoată averea lui. Grâul şi secara, orzul şi ovăzul şi 
porumbul sunt averea boierilor şi a arendaşilor. Adică de ce 
nu şi-ar vinde dumnealor bucatele în străinătate, dacă 
străinătatea le dă preţ bun? Ce? Nu sunt liberi? Sunt liberi! 
În ţara noastră, libertate cât vrei... 

— Dar la semănatul şi la culesul acestor bucate am 
năduşit şi noi... 

— Pentru muncă v-aţi primit, după lege, plata. Ce-a 
rămas în hambare şi în magaziile boierilor şi ale 
negustorilor, e avutul lor, aşa că, după lege, îl pot vinde cui 
vor. Şi străinii, cum vă spusei, dau preţ bun. Voi nu vă 
vindeţi vitele şi pământul cui vreţi? Aşa scrie la lege... 

— Aşa scrie la lege!... Fir-ar a dracului să fie de lege! N- 
am făcut-o noi. De plăcere ne vindem vitele şi pământul? De 
nevoie, o ştii bine. Toţi o ştiţi bine. Şi tu, primarule, şi 


părintele Bulbuc, şi notarul care, iacătă-l, tocmai vine şi 
dumnealui... 

— De ştiut o ştim noi toţi. Şi o ştim bine de tot. O ştie şi 
domnul administrator de plasă. O ştie şi domnul prefect. O 
ştiu şi domnii deputaţi. O ştie chiar şi guvernul. Mai mult, o 
ştie şi vodă. Că doar seceta nu e o taină. Şi nu eo taină că 
vitele pier de foame şi că n-o să treacă mult şi-o să-nceapă 
şi oamenii să piară de foame. Acum, fiindcă a venit vorba 
despre asta, pot să vă spun şi mai mult. Pe la munte, lipsa e 
mai mare decât aici. Oamenii de pe acolo au început să 
piară de foame de pe la începutul verii. 

— Şi dacă ştiţi toţi, dacă ştie şi prefectul, şi guvernul, ba 
chiar şi vodă Carol, de ce nu se face nimic? 

— Nu se poate face nimic. Aşa e legea. Fiecare e liber să 
facă ce vrea. Unul să vândă, altul să cumpere. Cine are ce, 
să mănânce. Cine n-are ce mânca, să rabde. Fiecare să facă 
ce-i pofteşte inima. Că la noi, libertate cât vrei... 

— Noi suntem liberi să murim de foame. 

— Dacă nu sunteţi chibzuiţi! De ce n-aţi adunat? De cen- 
aţi strâns avere? Uite-i pe cei harnici. Au pus ban lângă ban 
şi-au adunat avere. Strânge, omule, bani albi pentru zile 
negre. Au venit zilele negre. Le-a adus seceta. Şi uite, 
acum, cu toate că e secetă, pe cel harnic nu-l doare capul... 

— Cine e harnic - după voi, autorităţile - primarule? 

— Alde Iliuţă, alde Diman, alde Cărăbaş, alde Ulmaz, 
familia noastră, a ăstora care ne tragem din Costea Grivu... 

— Voi aţi moştenit pământuri de la părinţii voştri... 

— Asta înseamnă că şi părinţii noştri au fost harnici, 
strânşi la mână, au adunat. Te opreşte legea să aduni? Nu 
te opreşte! 

— Dar voi vă munciţi pământurile cu oameni cu ziua, cu 
de alde noi... 

— Muncim cu cine putem, ca şi boierii, cu cei care n-au 
ce face pe la casele lor, că n-au pământuri. 

— Şi ne plătiţi cu ce vă lasă inima... 


— Vă plătim cu cât ne învoim. Voi cereţi mult, noi dăm 
mai puţin... Câte vrei, palme de lucru în ţara românească... 

— Şi e drept să fie aşa? 

— Aşa scrie la lege. Şi dacă scrie la lege, e şi drept şi 
sfânt. 

— Legea nu e bună. 

— Dar dumneata, doamnă învăţătoare, ce te amesteci în 
ciorbă? 

— Nu am voie? 

— De voie, ai voie, dar eu, primarul, vorbesc cu oamenii, 
pe mine m-au întrebat. Dumneata să-ţi vezi de şcoala 
dumitale, că de-aia te plăteşte statul, nu să bagi zâzanie 
printre colţoşii ăştia. 

— Dumneata, primarule, cum spune omul o vorbă care 
nu-ţi place, încerci să-i astupi gura cu pumnul. Îţi sare 
țandăra. 

— Îmi sare, nu-mi sare, n-am să-ţi dau socoteală 
dumitale. 

— Eu îmi aduc aminte de 88 şi de 94. Eram tânără. Abia 
venisem de peste munţi. Fugeau primarii şi logofeţii şi 
notarii să se ascundă în gaură de şarpe. Să nu mai vină 
iarăşi, primarule, un timp ca acela... 

— Apăi pe mine să nu mă ameninţi... Că eu sunt omul 
stăpânirii. Eu numaidecât trimit vătăşelul şi-l chem aici pe 
Juvete... 

Primarul se roşise tot şi i se bulbucaseră ochii în cap. 

— Lasă-l în pace, doamnă Berta, nu-l mai întărâta şi 
dumneata... 

— Uite că-l las, Pascule... 

Învăţătoarea a plecat. Primarul Dobre Grivu s-a uitat în 
urma ei cu ură şi a scuipat în pulberea drumului: 

— Asta n-o să mai facă mult timp purici aici. O încondeiez 
eu unde trebuie şi cum trebuie. Dacă nu şi-o lua ea tălpăşiţa 
cu coada-ntre picioare, să-mi ziceţi cuţu... 

Rumânii, strânşi de nevoi, s-au mai domolit. 


— Să mergi cu noi la boierul de la Băneasa, primarule, să 
ne împrumute cu ceva bucate, că pierim şi noi şi ne pier şi 
copiii de foame. 

Primarul Dobre Grivu, mulţumit că Gruia Popozină şi-a 
potolit glasul, se scarpină după ceafă. 

— Cum să merg cu voi la boier? Sunteţi copii, să vă duc 
eu de mână? Puteţi să vă duceţi şi singuri. Cunoaşteţi 
drumul! Că doar nu v-o fi lovit orbul găinilor! 

— De cunoscut drumul, îl cunoaştem. Dar pe de alde noi, 
de când cu seceta, slugile boiereşti nici nu ne lasă să ne 
apropiem de curte. Necum să intrăm înăuntru. Cu 
dumneata e altceva. Pui o vorbă bună. Eşti primar... Om cu 
greutate, de! 

— Acum e timpul de pus o vorbă bună? Şi, la urma 
urmelor, nu voi m-aţi pus primar. Primar, boierul m-a pus. 

— Tocmai de-aia. 

— Nu mai stăruiţi, că nu merg. Apoi, chiar dacă aş 
merge, aş năduşi-n spinare degeaba. Cuconul Miliarezi nici 
nu e la moşie. 

— Atunci zicem să mergem la poştă, la Niculaie Dimozel, 
să ne scrie el o telegramă în care să spunem tot ce avem pe 
inimă şi s-o trimitem boierului la Bucureşti. Că Niculaie 
Dimozel îi cunoaşte adresa. O întăreşti şi dumneata cu 
iscălitura, ca să vadă boierul că e adevărat că murim de 
foame. Şi să-l rugăm să-i scrie logofătului Oprea Căţui 
Strâmbul, care ţine cheile ce şi câte bucate să ne dea. Le- 
om plăti cu munca, după cum o vrea boierul. N-o să ne 
tocmim. 

— Să zicem c-o iscălesc şi eu, deşi nu văd pentru ce aş 
iscăli-o. Vă cunoaşte boierul pe toţi, ca pe nişte cai breji, că 
nu 0 dată l-aţi supărat. Dar cheltuiţi banii fără folos cu 
telegrama. Boierul nu e nici la Bucureşti. 

— Dar unde e? 

— S-a dus în Franţa, la băi, să-şi caute sănătatea, că 
mereu e bolnăvior, sărmănelul... Nu poate să umble... 1 s-au 
muiat de tot picioarele... Şi acum am auzit că nici stomacul 


nu-i mai primeşte mâncarea. Numai cu doftorii îşi ţine 
viaţa... 

— Atunci să-i dăm o telegramă acolo, în Franţa, pe unde 
o fi, că telegrama merge repede şi peste hotare. 

— Asta nu vă sfătuiesc s-o faceţi. Când boierul îşi caută 
sănătatea, n-are nimeni voie să-l supere, cu nimic. Nu-l 
supără nici cucoana dumnealui, care, oricât, îi e, cum s-ar 
zice, nevastă... 

— Să mergi totuşi cu noi, la curte, la Oprea Câţui 
Strâmbul. El e stăpân în lipsa boierului de la moşie. El ţine 
socotelile. La el se găsesc cheile hambarelor. Dacă s-o 
însănătoşi boierul şi s-o întoarce acasă, n-o să-l certe când o 
să afle ce pârjol a adus seceta... lar dacă nu s-o mai 
întoarce, dac-o muri pe-acolo pe unde s-a dus, i-om munci 
cucoanei... Şi nu s-o pierde nimic din averea boierească. 

— Că el ţine socotelile, e adevărat. Că la el sunt cheile de 
la hambare, iarăşi e adevărat. Dar că Oprea Căţui Strâmbul 
o să umble fără ordin de la boier, la hambare, ca să vă dea 
vouă câte două-trei bănicioare de porumb, la asta nici să nu 
vă gândiţi măcar. Oprea Căţui Strâmbul e veche slugă 
boierească. Boierul i-a poruncit să nu dea nimănui un bob 
pe datorie şi pentru o slugă boierească, porunca boierului e 
sfântă, nu se calcă. 

— Legile boiereşti sunt sfinte, poruncile boiereşti sunt 
sfinte. Te pomeneşti, primarule, că şi boierii sunt sfinţi?... 

— Că or fi sfinţi, că n-or fi sfinţi, eu unul nu ştiu. Poate să 
ştie părintele Tomiţă Bulbuc, că el ne spovedeşte pe toți. 
Dar ce ştiu e că tot ce au al lor este, şi că tot ce au din mila 
domnului au. 

Rostind numele domnului, primarul Dobre Grivu şi-a 
făcut cruce ca un creştin pravoslavnic ce era. Şi-a făcut 
cruce şi părintele Bulbuc, dar oamenii erau cu ochii pe 
primar, în spatele căruia trăgea fum din ţigară notarul Gică 
Stănescu, gălbejitul. 

— Fă crucea mare, primarule, că dracul, adică boierul, e 
bătrân, şi-o să crape într-o zi, şi sfânt n-o s-ajungă, că tot o 


fi pe undeva un dumnezeu şi-o dreptate... 

— Când aţi început a vorbi ca oamenii cumsecade, v-am 
ascultat, dar dacă începeţi iar să ridicaţi glasul şi să rostiţi 
cuvinte necuviincioase cu privire la boierul nostru, apoi eu 
numaidecât o să mă supăr şi n-o să vă fie bine. 

— N-o să ne fie bine! Cum poate să ne fie mai rău decât 
acum? 

— Nu spune vorbă mare, Pălică! Să nu-i dea dumnezeu 
omului cât poate răbda... 

— Păi, părinte Bulbuce, mai mult decât ne-a pocnit 
dumnezeu cu seceta asta, ce ni se mai poate întâmpla? Că 
vitele ne-au murit, copiii stau să ne moară... Nici de noi, 
ăştia care eram oameni în putere, nu e departe moartea. 

— Asta e adevărat. Mai mult decât moartea, ce ni se mai 
poate întâmpla? 

— Ţi-a luat dumnezeu minţile, Pascule Ologule... Moartea 
nu vine aşa, cu una cu două, vine cu suferinţă mare, taică 
tăiculiţă, cu suferinţă mare... Amintiţi-vă de Iov, zăcând plin 
de bube, în gunoiul lui... 

— Care ziceaţi, fraţilor, că părintele Bulbuc a uitat tot ce 
scrie în cărţile bisericeşti? Uite că nu e adevărat. 

Rumânii, proptiţi în ciomege, au zâmbit, deşi numai de 
zâmbet nu le ardea. Pe urmă şi-au adus numaidecât aminte 
de grozava lor nenorocire, şi-au făcut gurile pungi şi au 
tăcut. 

Popa Tomiţă Bulbuc a cerut notarului o ţigară şi-a 
început şi el să scoată fum de iarba dracului pe nas. 

— Să mergi cu noi la Cârligaţi, primarule, la State 
Pantazi, ori la Secara, la colonelul Pienaru, ori la Belitori, la 
Gogu Cristofor, că şi pe moşiile ăstora muncim. Nu ne pot 
lăsa boierii să pierim de foame... 

— "Toţi sunt plecaţi... 

— Tot în Franţa? 

— Nu ştiu pe unde-or fi, dar ştiu că sunt plecaţi prin 
străinătăţi. 


— Dar noi ce ne facem? Dacă pierim, cu cine-şi mai 
muncesc boierii moşiile la anul? 

— Lac să fie, că broaşte se găsesc destule. Cu cei care n- 
or muri o să-şi muncească boierii moşiile. Că nu piere 
sămânţa omenească aşa, cât ai bate din palme. Trebuia, 
cum v-am mai spus, să fiţi prevăzători. Să adunaţi bani albi 
pentru zile negre. 

— De unde să adunăm, dacă munca noastră e aşa de 
puţin plătită, că niciodată, oricât am munci, nu câştigăm 
atâta cât ne-ar ajunge să trăim? 

Primarul Dobre Grivu n-a mai avut timp să le răspundă 
oamenilor. Cu chipiul cu două colţuri ascuţite pe cap şi cu 
arma la umăr a venit la primărie Juvete, şeful postului de 
jandarmi. 

— Tot aici sunteţi? 

— 'Tot aici, domnule şef. 

— Dar pe-acasă de ce nu mai staţi? Nu mai aveţi treburi? 

— Păi... nu prea avem. Câmpul s-a uscat... Vitele zbiară 
de foame şi mor... 

— Aş vrea să rămânem singuri, primarule, avem ceva de 
lucru. 

— Cu alte cuvinte noi să plecăm pe la casele noastre! 

— Cam aşa ceva... 

Au plecat rumânii şi s-au risipit. A plecat şi popa Bulbuc. 
La cârciuma lui Toma Ociî s-a dus. 

Au intrat în primărie numai primarul, notarul şi 
jandarmul. 

Peste un ceas, vătăşelul, cu limba scoasă de-un cot de 
căldură alerga năduşit pe la bogătani, cu ciomagul 
subsuoară, şi-i poftea pentru sfat la primărie. 

— O fi vorba de război? 

— Nu se poate. Nu se află în război nicio ţară... Şi 
războiul nu se face pe secetă... 


Când au aflat despre ce era vorba, oamenii nu s-au 
mirat! S-au scârbit numai. 


— "Ţara arde şi... baba se piaptănă... 

Primarul trebuia să plece la Bucureşti, la expoziţie, 
împreună cu nevastă-sa. Primise ordin să mai ia cu el încă 
două-trei familii de ţărani înstăriți. Ordinul mai spunea că 
atât primarul cât şi ceilalţi săteni care plecau cu el în 
capitala ţării, se cuveneau să fie îmbrăcaţi cu cele mai 
frumoase şi mai bogate straie pe care le aveau. 

Vătăşelul chemase la primărie pe toţi bogătanii. Îi 
chemase şi pe cârciumari. Primarul, notarul şi jandarmul au 
ţinut sfat cu cei chemaţi. 

Biletele de cale ferată, dusul şi întorsul, găzduirea şi 
hrana cădeau în socoteala statului. 

Cine n-ar fi vrut să facă o călătorie în asemenea 
împrejurări? 

Bogătanii se certaseră între ei, fiecare înghesuindu-se la 
pomana neaşteptată. Până la urmă, hotărârea o luase 
primarul: 

— Să meargă Stănilă Cărăbaş cu nevastă-sa. 

— Numai el, primarule? Parcă era vorba de trei familii. 

— Şi să mai meargă Ilie Iliuţă tot cu nevasta... 

— Dar de ce ei şi nu alţii? 

— Uite de ce: acum s-au împlinit patruzeci de ani de 
domnie ai regelui Carol. Guvernul a făcut la Bucureşti o 
expoziţie. La deschiderea ei se cuvine să ia parte şi 
țărănimea, că ţara noastră, aşa cum o ştiţi şi voi, este o ţară 
de ţărani, de plugari. O să vină la deschiderea expoziţiei 
regele şi guvernul şi multă lume orăşenească... Ba o să vină 
chiar musafiri de prin alte ţări. Ordinul, sosit prin secţia de 
jandarmi, spune că sătenii care merg la expoziţie să fie 
tineri, frumoşi şi bine îmbrăcaţi, să nu creadă cei care ne 
vor vedea că ţăranul român e strâmb şi urât, flămând şi 
dezbrăcat... 

— Dar ce, numai Stănilă Cărăbaş şi nevastă-sa sunt 
tineri? Şi fiu-meu e tânăr!... 

— De tânăr, Vasilică al tău e tânăr, nene Bică Dună, dar 
are albeaţă într-un ochi... 


— Parcă vodă o să stea să se uite la albeaţa din ochiul lui 
fiu-meu... 

— Poate că stă şi se uită, că de-aia e vodă, să facă tot ce-i 
place, să se uite la cine-i place şi să-şi întoarcă faţa de la 
cine nu-i place... 

Când a rămas vorba să se aleagă a doua pereche, a fost 
ales Ilie Iliuţă, iar la a treia au sărit în sus cârciumarii. 

— Trebuie să meargă şi dintre noi unul, primarule... 

— Păi dintre voi îmi este greu să aleg. 

— Da. Ne vine greu să alegem dintre voi. La toţi vă bem 
vinişorul şi ţuiculiţa... 

— Eu zic să-i punem să tragă din căciulă. 

— Sfântă vorbă ţi-a ieşit din gură, jandarmule... 

Au rupt dintr-o coală de hârtie şapte bileţele. Pe unul au 
făcut cruce cu condeiul. Au aruncat biletele într-o căciulă. 

— Care-o nimeri biletul cu semn, pleacă la Bucureşti... 

Şi-au vârât cârciumarii mâinile în căciulă... Biletul 
însemnat l-a scos între degete Voicu Buciuc... 

— Cum dracu făcuşi, Voicule? Avuseşi ochi în vârful 
degetelor? 

— Norocul... 

— Păi numai de noroc să nu te plângi. 

— Nici nu mă plâng. 

— Dar, primarule, Voicu Buciuc nu mai e tânăr, şi de 
frumos... 

— Bărbatul trebuie să fie ceva-ceva mai frumos decât 
dracul... încolo... 

— În atâta lume frumoasă, unul mai urâţel nici nu se 
bagă de seamă... 

Au mârâit bogătanii ce-au mârâit, pe urmă au plecat 
mulţumiţi totuşi că autorităţile comunei i-au chemat la sfat 
ca pe nişte oameni de nădejde ce erau. 

Îmbrăcaţi ca de nuntă, primarul şi cu ceilalţi au plecat la 
Bucureşti cu trenul să ia parte la deschiderea expoziţiei şi 
să-l vadă la faţă pe vodă Carol... 


Vestea despre expoziţia de la Bucureşti, pe care au făcut- 
o stăpânitorii ţării ca să sărbătorească împlinirea a 
patruzeci de ani de domnie a regelui Carol I, s-a întins din 
casă în casă şi din sat în sat. Două-trei zile, rumânii au văzut 
venind la gară cu căruțele, primarii satelor, însoţiţi de 
nevestele lor şi de câte o pereche, două, de oameni tineri şi 
înstăriți, gătiţi ca de zile mari. 

— Unde te duci, domnule Boştină, cu cucoana? 

— La Bucureşti, moş Burduleo, la Bucureşti, să-l văd pe 
vodă. 

— Şi cucoana Joița, tot la Bucureşti merge? 

— “Tot la Bucureşti, moş Burduleo, tot la Bucureşti, să-l 
vadă şi ea pe vodă şi pe vodeasă. 

Cucoana Joița, nevasta primarului din Stănicuţ şi fată de 
cârciumar, din neamul putred de bogat al lui Repez, stă pe 
peronul gării, aşezată pe bancă, înfăşurată în fote înflorate 
şi cu maramă de borangic pe cap. Şi-a scos postalii din 
picioare şi i-a pus lângă ea, alături. 

— Uf! Nu mai pot de cald... Şi afurisiţii ăştia de postali 
mi-au jupuit picioarele; aşa mă strâng, de parcă îmi sunt 
picioarele strânse în menghină. 

— De, Joiţo, taică, dacă te-ai coconit! Când umblai 
desculţă nu te... strângeau postalii... 

Moşu-meu Burdulea, cu năravul lui vechi să dea cu gura 
ştirbă în cioclovine, în acrituri şi bogătani stă în gară, 
proptit în ciomagul lui noduros şi lucios de-atâta purtat. 
Soarele bate peronul pietruit şi câmpurile negre şi satul 
care se vede în vale scorojit de parcă ar fi trecut de o sută 
de ori flăcările focului peste el. 

— Aştepţi trenul, moşule.? 

— Trenul, taică. Poate mi-aruncă un călător o bucată de 
pâine. 

Bătrânii din Omida, din Viorica şi din satele de 
primprejur, în pofida şefului de gară Mitică Dogari care-i tot 
înjura şi punea macagiii să-i ia la goană, că-i fac gara de 
râs, pândesc trenurile. Nu întind mâna. Se plimbă numai pe 


dinaintea lor şi se uită la ferestre. Câteodată se îndură 
careva din vagoanele răpănoase de clasa a treia şi le aruncă 
o bucată de pâine neagră. 

— Să-i spuneţi lui vodă Carol să poruncească boierilor să 
ne dea porumb şi grâu, că murim, şi-i rămâne ţara stearpă 
de oameni... 

— O să-i spunem, moş Burduleo, o să-i spunem! 

Primarul din Stănicuţ îşi şterge fruntea de sudoare. 

— Uf! A naibii căldură!... De-ar veni mai repede trenul! 

Un căţeluş cu botul scurt şi cu mustăţile lungi, al şefului 
de gară, iese din birou, se apropie de cucoana primarului şi 
începe să se gudure pe lângă ea. 

— Na! Javrăl!... 

Căţeluşul păros se sileşte, pleacă grăbit, găseşte un loc 
umbrit lângă perete, se culcă şi se întinde. 

Trenul intră în gară şi se opreşte. La ferestrele deschise, 
bărbaţii cu mustăţile ascuţite în furculiţă, îşi fac vânt cu 
pălăriile de paie, cucoanele cu evantaie mari, albe şi 
încreţite. 

Cucoana Joiţa Boştină îşi ia postalii strâmţi în mână şi se 
urcă în vagon, după bărbatu-său. Moşu-meu Burdulea şi alţi 
trei-patru bătrâni de prin satele învecinate, unii cu decoraţii 
prinse în piept, pe cămăşile rupte şi negre - semn că au 
trecut Dunărea la 77 şi s-au bătut cu turcii - se înşiruie de-a 
lungul peronului, cu faţa la tren. Şi aşteaptă... Trenul 
pleacă mai departe. Un călător de la clasa a întâia aruncă 
pe geam un jurnal. 

— Citeşte-l, moşule, scrie despre expoziţie... 

— Citească-l muma pădurii... 

Vântul rostogoleşte ziarul. 

— Spuneţi-i lui vodă Carol că... 

Trenul a ieşit din gară. Urcă dealul... 

— Ce voiai să-i spună boierul lui vodă, Lixandre? 

— Să-şi aducă aminte de noi. Că s-a uitat de departe cu 
ocheanul şi ne-a văzut cum ne-am bătut cu turcii la 
Griviţa... Poate şi-o aminti. Şi să-i mai spună că acuma... 


acuma suntem lăsaţi să pierim de foame, laolaltă cu fiii şi 
nepoții... 

— Parcă vodă nu ştie... Ştie, băga-l-aş în... 

Bătrânii se trag la umbra zidului gării, alături de cățelul 
mustăcios. 

— Poate mai pică un tren... 

Soarele aruncă flăcări peste câmpurile nesfârşite. Albia 
gârlei, albă şi seacă, seamănă cu un şarpe uriaş, căruia i-au 
plesnit solzii de argint... 


Stăm în tindă în jurul mesei mărunte şi rotunde, cu trei 
picioare. În mijlocul ei se află o strachină de pământ plină 
cu boabe de porumb fiert. Mama a presărat pe deasupra 
boabelor un praf de sare. Luăm boabe, mâncăm; ni se face 
sete, bem apă din căuş. Lampa luminează cu lumină puţină. 
Pe uşa deschisă, deşi e seara târziu, vin de afară valuri de 
aer cald. Pământul peste care a căzut întunericul străveziu 
e încă fierbinte. [ărâna drumului ne-a opărit la toţi 
picioarele. 

Fratele mai mare al tatei, - frate numai după mumă - 
unchi-meu Alisandru Nasta, venit pe la noi să ne mai vadă, 
molfăie boabe fierte în gura lui ştirbă, bea un căuş de apă, 
apoi îşi şterge barba şi mustăţile albe. 

— Mulţumesc, Mario, îmi potolii foamea. 

Îşi şterge mustăţile mari, căzute pe oală, şi celălalt frate 
mai mare al tatei, unchi-meu Voicu Mitroi Găbunea, 
bărbatul mătuşă-mi Bâzărca, cea vânătă la faţă, cu care 
mama e certată demult. S-a îndestulat şi el cu boabe fierte. 

Surorile mele au scos apă din fântâna adâncă şi au 
stropit bătătura din faţa casei. 

S-a mai răcorit oleacă. 

Am ieşit pe prispă. 

Pe cerul senin şi uscat se înalţă luna plină, care seamănă 
cu o pâine mare, rotundă şi albă, cu coaja uşor răscoaptă. 
Am îngânat numai pentru mine, să nu mă audă ceilalţi şi să- 
mi spună că sunt zănatic: 


Lună, lună nouă 
Frânge pâinea-n două 
Și ne dă şi nouă... 


Luna tăcea, cum ar fi tăcut boierul de la, Băneasa, 
Miliarezi, dacă ar fi fost de faţă şi i-aş fi cerut lui să frângă o 
pâine şi să-mi dea şi mie un colţ. 

N-a frânt în două nicio pâine luna şi nu mi-a dat nimic. 
Numai lumina ei alburie mi-a dat-o s-o beau. 

Dar lumina alburie a lunii nu astâmpără nici foamea, nici 
setea. 

— Cerul nu dă pământului decât ploaie... 

— Nu e destul? Fără ploaie pierim.. 

— S-ar fi putut să nu pierim, dacă ţara asta întinsă şi 
bogată n-ar fi încăput pe mâna ciocoilor şi pe mâna 
neamţului care a fost adus în ţară de ciocoi acum patruzeci 
de ani, după ce l-au scos din domnie pe Cuza-Vodă... 

A urmat un lung timp de tăcere. Salcâmii şi duzii uscați 
din faţa casei, bătuţi de lună, îşi aruncau pe pământ 
umbrele negre şi subţiri, care rămâneau neclintite de parcă 
şi ele ar fi fost moarte. 

În sat, aproape că nu era casă, cât de săracă, în care să 
nu ne găsească, prins în ramă, în peretele dinspre răsărit, 
lângă icoană, chipul frumos al lui Cuza- Vodă, îmbrăcat în 
haine militare, cu sabia lungă la şold... O cumpărau rumânii 
pe la bâlciuri, de la negustorii de icoane. 

— Uite, îl am pe sfântul Gheorghe, pe sfântul Dumitru, pe 
sfântul Spiridon, pe maica domnului cu pruncul nevinovat în 
braţe... 

— Pe Cuza-Vodă îl ai, negustorule? 

— Îl am şi pe Cuza-Vodă... Cum să nu-l am! Se vinde mai 
bine decât toate icoanele pe care le port pe la bâlciuri şi pe 
la târguri în căruţa mea... 

Umbla negustorul pe fundul lăzii, scotea poza frumos 
colorată, o netezea cu mâna: 


— Uite-l şi pe Cuza-Vodă al vostru. Îl ţin mai mult la fund, 
că nu prea e voie să-l vindem... 

— Dă-mi-l... 

Se scormonea rumânul în pungă, scotea gologanii şi 
cumpăra poza. O făcea sul şi, întors acasă, îi meşterea 
ramă, îi punea geam şi-o atârna în cui, lângă icoană. 

Şi noi îl aveam în casă pe Cuza-Vodă, aşezat lângă vechea 
icoană care-l înfăţişa pe sfântul Gheorghe călare, călcând 
balaurul verde şi străpungându-i ceafa solzoasă cu sulița. 

— Cine a spus că poporul nu are ţinere de minte? Că-i 
uită pe cei care i-au făcut cândva bine sau măcar i-aţi voit 
binele? Noi vorbim mereu de Tudor din Vladimiri, de cei 
trei ţărani de care ne-au povestit învăţătoarea şi care, cu un 
veac şi mai bine în urmă, dincolo, de munţi, în Ardeal, au 
răsculat satele împotriva grofilor, şi apoi, prinşi prin 
trădare, au fost sfărâmaţi cu roata la Alba-lulia. Noi vorbim 
mereu de Cuza-Vodă, cel care a luat moşiile mănăstireşti şi 
a împărţit pământ ţăranilor şi a înfiinţat prin sate şcoli să 
înveţe copiii carte, să crească din ei oameni luminaţi. 

— Aşa e, ludore, aşa e, mormăie unchi-meu Voicu. 

— Acum patruzeci de ani - începu să-şi depene firul 
amintirii bâtul Alisandru Nasta - eram tânăr. Abia îmi mijise 
mustaţa. Eram ostaş al stăpânirii şi făceam armata la 
Bucureşti, la cazarma Malmaison. Şapte ani, nu mai puţin, 
se făcea pe atunci armata. Aveam chică lungă, că pe atunci 
rumânii purtau chică, când m-au prins cu arcanul, noaptea, 
aleşii satului şi m-au dat legat fedeleş pe mâna dorobanţilor 
să mă ducă la oraş la cazarmă. După ce m-au bătut bine 
ştabii, au pus bărbierul şi mi-a dat jos chica, m-a lăsat tuns 
chilug. Am plâns, nu pentru că mă bătuseră. Am plâns 
pentru chică. Pierdeam odată cu ea tinereţea pe care 
aveam să mi-o îngrop la armată. Mai pe urmă am fost 
muştruluit bine şi trimes la Bucureşti. A fost greu până m- 
am obişnuit cu râul. Dar m-am obişnuit. Nu numai pe mine 
căzuse năpasta. Mai căzuse şi peste alţi flăcăi de rumâni. 
Într-o seară, înainte de jumătatea lui februarie, ni s-a dat 


ordin să ne pregătim, că pe la miezul nopţii vom fi scoşi din 
cazarmă, cu echipament de război, să mergem afară din 
oraş, să facem instrucţie. Nu ne-am mirat. De multe ori, 
ofiţerii veneau de la chef la miezul nopţii, ne scoteau afară 
la câmp, în marş, şi acolo făceam trageri şi închipuiri de 
lupte, cum e la militărie. Ne-am culcat şi-am încercat să 
aţipim. Când nu ţi-ai împlinit somnul, te mişti mai greu cu 
raniţa la spinare şi cu puşca cu baionetă pe umăr. Dar 
somnul tocmai atunci când îl chemi nu vine. La 
douăsprezece noaptea ne-au sculat ştabii şi ne-am 
îmbrăcat. Ni s-au împărţit cartuşe adevărate. Atunci ne-am 
spus că s-o fi iscat pe undeva vreo zurbă şi ne duc ofiţerii s- 
o potolim cu focul armelor. Am fost scoşi în curte şi puşi pe 
două rânduri. Artileriştii, care sălăşluiau în aceeaşi cazarmă 
cu noi, scoseseră tunurile şi înhămaseră caii la ele. „Ce 
facem?” „Aşteptăm să vină ofiţerii.” Au venit cam pe la orele 
două, călări. În curtea cazărmii luminau câteva felinare. Ne- 
au pornit, dar nu ca de obicei, spre câmp, ci spre oraş. Noi, 
vânătorii - că la vânători făceam armata - mergeam în 
frunte. În urma noastră venea artileria cu roţile tunurilor 
înfăşurate în petice de sac, să nu uruie pe străzi şi să sperie 
lumea. Roţile nu se auzeau, dar se auzeau copitele cailor, se 
auzeau paşii noştri. Atâta ostăşime câtă eram, nu putea să 
umble pe străzi în miez de noapte, fără să facă zgomot. 
Orăşenii, care se treziseră, deschideau o uşă ori o fereastră, 
se uitau la noi somnoroşi şi supăraţi şi închideau la loc uşa 
sau fereastra. De ce ne ducem în oraş? Ce vom avea de 
făcut? Disciplina era grozavă. Pentru cea mai mică abatere, 
te întindeau gradaţii cât erai de lung şi te deznodau în 
bătăi. Cu carnea vânătă şi cu oasele fărâmate, te închideau 
în carcera îngustă, de n-aveai cum te mişca, unde zăceai, ca 
un câine aruncat într-o fântână părăsită, cu săptămânile. 
Soldatul n-avea voie să ştie ceva şi nici să pună întrebări. El 
trebuia să fie mut. Să nu vorbească, să nu gândească, adică 
să fie un fel de maşină fără creier. Datoria lui era să-şi 
asculte orbeşte ofiţerul, oricare ar fi fost porunca acestuia. 


Mulţi ostaşi mureau din bătaie; pedepsele cele mai 
nemiloase cădeau peste capetele lor ca ploaia. Eram 
speriaţi de câte vedeam, aşa că ne ascultam ofiţerii; cu 
inima strânsă îi ascultam, dar îi ascultam, deşi ne venea 
deseori să le băgăm baioneta în burtă. Am ocolit Dâmboviţa 
şi am apucat-o spre palatul domnesc. Atunci am început să 
ne dumirim. Să ştiţi că s-a întâmplat ceva la palat ori este 
pe cale să se întâmple. Pe colonelul Niculaie Haralamb, 
comandantul nostru, care mergea pe lângă coloană călare, 
îl ştiam om credincios domnitorului, care-l iubea. Or fi sărit 
boierii pe Cuza-Vodă să-l scoată din domnie - se cam vorbea 
despre asta printre noi soldaţii - şi ne duce să-l apărăm. O 
să tragem în boieri, dacă nu s-or astâmpăra cu vorba bună. 
Doream în gândul nostru să nu se astâmpere de vorbă 
bună, să fie îndrăciţi. Măcar câţiva să culcăm la pământ, să-i 
vedem cum muşcă ţărâna cu gura, să ne sărăm inima care 
ne clocotea şi-atunci, cum ne clocoteşte şi-acum celor care 
am luat parte la ticăloşie şi care mai trăim, deşi a trecut 
atât amar de ani de-atunci şi demult a murit Cuza-Vodă 
printre străini... 

Strânşi roată în jurul bătrânului, în bătătura casei, îl 
ascultam, Mama sta cu capul plecat, parcă ar fi plâns după 
ceva drag, pentru totdeauna pierdut. În lumina lunii care se 
ridicase mai sus şi se făcuse galbenă ca lanul de grâu copt, 
părul lung al mamei, de culoarea orzului, strălucea. 

Tata şi-a încleştat pumnii. I-au intrat adânc unghiile în 
podul aspru al palmei. Era bătucit de muncă podul palmei. 
N-a sângerat. 

Din duzii care în anii trecuţi, pe vremea asta, erau verzi 
şi-şi fremătau frunzele mari în vânt şi freamătul lor arunca 
peste noi dude mari şi gustoase, prea coapte, acum cădeau 
frunze negre, sfrijite, arse de parcă ar fi plouat ploaie cu 
boabe aspre de cenuşă. 

— Am înconjurat palatul domnesc. Artileriştii au pus 
tunurile în bătaie. Câţiva ofiţeri tineri au intrat la domnitor 
să-l trezească din somn. Se lumina de ziuă. Au început să 


vină pâlcuri-pâlcuri orăşenii, cu sfială la început, apoi s-au 
ţinut departe. De ce-au prins curaj când ne-au văzut? Şi de 
ce erau sfioşi mai înainte? Vasăzică aveam de făcut o treabă 
împreună cu ei, pentru ei. Asta nu ne-a plăcut. Am început a 
le lua seama. În faţă erau rânduiţi cârciumarii, negustorii, 
proprietarii înstăriți cu prăvălii şi case pe la mahala - îi 
cunoşteam după port - iar ceva mai spre fund, boiernaşii cu 
pălării înalte. Nouă ne plângea inima. Ei au prins a se veseli 
ca la petrecere. Ştiau ei ce ştiau. Am aflat-o şi noi curând. 
Ofițerii îl siliseră pe Cuza-Vodă să se lepede de tronul 
domnesc şi printr-o uşă din dos a palatului îl scoseseră 
afară, îl urcaseră într-o trăsură închisă şi-l duseseră undeva 
în oraş, într-o casă, sub stare de arest. Peste trei zile am 
aflat că l-au trimis peste graniţă, pe la Predeal. Ne-am 
întors la cazarmă trişti. Colonelul Niculaie Haralamb, 
comandantul nostru, îşi vânduse domnitorul, îşi călcase 
jurământul depus pe cruce şi se înţelesese cu boierii. Când 
e vorba de interesul lor, boierii nu-şi ţin jurământul, chiar 
dacă au jurat pe cruce aurită. Niculaie Haralamb era şi ei 
os boieresc. 

— Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. 

— Da. Lupu-şi schimbă numai părul. După câteva luni de 
umblet prin străinătăţi, Brătianu şi cu ai lui au găsit un 
prinţişor neamţ, care puţea de sărac, ce era, l-au adus şi l- 
au pus să câălărească ţara şi s-o stoarcă alături de ei. O 
călăreşte de patruzeci de ani. De patruzeci de ani o stoarce. 
Noi am rămas ca stafiile, fără sânge în trup... Asta se 
sărbătoreşte acum la Bucureşti, patruzeci de ani de domnie 
a neamţului. Sărbătoarea e a boierilor şi a bogătanilor de 
prin satele astea pârjolite de secetă... De sărbătoare le 
arde... Arde-i-ar focul iadului... 

Pe unul din stâlpii de telegraf înşiruiţi la distanţe egale 
de-a lungul liniei ferate de lângă casa noastră, o bufniţă a 
început să cânte a moarte: bu-bu! bu-bu!... 

Apoi, speriată de cine ştie ce umbră a nopţii, şi-a întins 
aripile şi-a trecut în zbor pe deasupra noastră. Fâlfâitul 


aripilor ei a legănat vârfurile duzilor. S-au scuturat iarăşi, 
peste noi, ca o ploaie rară, cu boabe mari, frunze chircite şi 
scorojite. 

— Ploaie de cenuşă... 

— Peste pământul de cenuşă. 

Bufnița s-a aşezat pe turla bisericii. l-am auzit glasul 
întra-colo: bu-bu! bu-bu!... 


Într-o seară l-am auzit pe moş Diş, veteranul, sunând 
goarna pe uliţa mare a satului. N-o mai sunase demult. 
Goarna a sunat trist şi prelung, ca la înmormântare. 
Dealurile din jur prindeau sunetul şi-l aruncau îndărăt. Mi 
s-a părut că veteranul cheamă la adunare, acum când 
umbrele se topeau în ţărână, soldaţii pe care i-a văzut 
cândva căzând în prejma lui şi că alţi gornişti, pieriţi şi ei pe 
aceleaşi câmpuri bulgăreşti, îi răspund de undeva de 
departe, de pe altă lume: venim, venim... 

Rumânii şi muierile şi copiii au ieşit pe la porţi. 

— Ce s-a întâmplat, veteranule? 

— De ce suni goarna, moş Diş? 

— Nu ştiu. E ordin de la primar să veniţi la primărie cu 
toţi ai casei. 

Rumânii s-au strâns, au pornit-o spre primărie şi-au 
început să-şi dea cu presupusul: 

— Poate că ne-a adus vreo veste de la vodă Carol... 

— Ori de la guvern... 

— Poate că o fi adus ordin de la Bucureşti să se deschidă 
magaziile din gară şi hambarele boierilor şi să ni se împartă 
bucate să nu pierim de foame... 

— Degeaba l-am bănuit şi l-am înjurat pe primar. 

— Nu l-a lăsat inima. 

— Şi-a adus aminte că deşi e primar, e tot om de-al 
nostru... 

— A vorbit guvernului de starea noastră... 

— Ori poate chiar lui vodă Carol... 

— Odată ce-a fost la Bucureşti şi l-a văzut... 


— De ce să nu-i spună? Că doară nu-i cădea gura... 

— L-o fi îndemnat nevastă-sa... E mai miloasă... 

Ne-am adunat la primărie şi ne-am înghesuit în curtea ei. 
Câţi n-au încăput, au rămas pe-afară pe şanţuri, pe lângă 
uluci. Se auzea şi se vedea destui de bine şi de-acolo. Numai 
să aibă ce să vadă şi să audă. 

Seara era roşie şi ţărâna fierbinte ne opărea iarăşi 
picioarele jupuite, crăpate, pline de răni care nu sângerau 
numai pentru că în trupul nostru era prea puţin sânge şi noi 
ne obişnuisem să ne astupăm rănile cu ţărâna care închidea 
rana. 

A ieşit în prag primarul Dobre Grivu. La dreapta lui se 
afla Cărăbuş, iar la stânga Ilie Iliuţă şi cârciumarul negru şi 
mustăcios, Voicu Bucluc. Erau toţi patru plini de trufie, cu 
feţele rumene şi păstrau încă pe ei straiele bogate cu care 
se îmbrăcaseră la Bucureşti, la expoziţie. 

— Bine v-am găsit sănătoşi, oameni buni. 

— Bine ai venit, primarule. 

— Ne-am întors de la expoziţie... 

— Vedem că v-aţi întors. 

— E departe Bucureştii... 

— Cu trenul ajungi într-o noapte. 

— De ajuns, ajungi, dar e osteneală mare. 

— Apăi, dacă vă pare rău de osteneală, de ce v-aţi dus? 

— Of, Gruio, Gruio, tot clonţos ai rămas... 

— Dar ce credeai? Că mă pot schimba într-o săptămână? 

— Nu puteam să nu ne ducem. Ordin. Ne-a pofiit vodă 
Carol şi guvernul... 

Oamenii, cărora trufia primarului Dobre Grivu, a 
bogătanilor şi a cârciumarului de lângă ei le strânsese 
iarăşi inimile, auzind de vodă şi de guvern, şi-au ciulit 
urechile. 

— Acuş o să ne spună... 

— N-o să ne spună acum. O să ne îndruge el ori ceilalţi 
verzi şi uscate un ceas, două, şi după aia o să ne dea vestea 
cea bună... 


— Dac-or avea vreo veste bună... 

— Poate-or avea. 

Când e să se înece, omul se agaţă şi de un fir de pai, în 
nădejdea c-o să-l ţină deasupra apei. 

— L-aţi văzut pe vodă, primarule? 

— L-am văzut. 

— Şi pe înalt prea sfinţitul mitropolit? s-a repezit să 
întrebe părintele Tomiţă Bulbuc. 

— Da, părinte, şi pe mitropolit. Avea o cruce de aur pe 
piept, cât toate zilele. Şi toată era bătută cu pietre 
nestemate... 

— Aţi văzut şi guvernul? s-a îndesat să întrebe văru-meu 
Dumitru Pălică, pe care nu-l interesa câtuşi de puţin 
mitropolitul cu crucea de aur la gât. 

— Am văzut şi pe domnul guvern... Dar aveţi răbdare. O 
să vi le spunem toate pe rând, că de-aia v-am chemat aici. 
Să ştiţi şi voi ce-am văzut şi ce-am făcut la Bucureşti, ca să 
ţineţi minte şi s-o spuneţi şi altora... 

— Spuneţi-ne... 

— O să vorbească lliuţă, că el ştie să povestească mai 
frumos ca noi. Are mai mult şart la vorbă. Dac-o uita el 
ceva, o să-i amintim noi. 

— Să vorbească lliuţă... 

Bogătanul tânăr şi durduliu, care din primăvară până 
acum îşi întreise pământurile în schimbul câtorva saci de 
porumb, şi-a dat pălăria pe ceafă, şi-a înfipt mâinile în 
chimirul lat şi apoi şi-a dat drumul graiului: 

— Ce-am văzut noi la Bucureşti, oameni buni, să vezi şi să 
nu crezi. 

— Ce-ai văzut lliuţă? Spune-ne mai repede, nu ne mai 
ţine cu tălpile pe jărăgai... 

— Voi spuneţi că noi, ăştia câţiva, suntem bogătani şi că 
avem case mari! Fraţilor! Suntem săraci lipiţi. Să vedeţi voi 
oameni cu stare la Bucureşti şi să vă cruciţi, nu altceva! 
Nevastă-mea numai cu mâna la gură a stat tot timpul... 


— „Ţo-ţo-ţo! Iliuţă, uită-te! '[o-ţo-ţo Iliuţă, deschide ochii 
mari şi vezi... '[o-ţo-ţo, bărbate! Aşa casă s-avem şi noi...” 

— „Dar ce, fă? Eşti nebună? Cum o s-avem noi aşa casă? 
Ce? Noi suntem orăşeni?” 

— „Să ne facem, lliuţă, să ne facem 

— „Cu ce, fa, cu ce?” 

— „Cu bani, Iliuţă, cu bani, că avem destui!... 

— „Ilaci, fa, din gură, că te-aude lumea...” 

— „Şi ce dacă m-aude? Parcă ne cunoaşte cineva?” 

Abia i-am astupat gura. Oraşul tot era vopsit în alb şi de 
fiecare fereastră atârna un steag. Şi străzile erau pline de 
oameni şi toţi oamenii erau veseli. Şi pe unele strazi, 
cârciumă lângă cârciumă, şi fiecare cârciumă cu grădina şi 
cu lăutarii ei... Cum cântau, doamne, doamne! Să tot bei, să 
tot mănânci şi să dai cu căciula după câini!... Şi lume! N- 
aveai loc să te mişti. Dac-ai fi aruncat un ban găurit, cădea 
pe cap de om... Am mâncat şi-am băut şi-am petrecut, de-oi 
ţine minte şi mort. Că-mi spunea primarul nostru: 

— „Măi lliuţă, dar de ce bei şi mănânci atâta, că acasă la 
tine te ştiu om cumpătat şi la mâncare şi la băutură.” 

— „Dar de ce să nu mănânc şi să nu beau, primarule? 
Parcă mănânc şi beau de la mine? De la stăpânire beau şi 
mănânc. Stăpânirea plăteşte! Parcă tu nu mănânci şi nu 
bei?” 

— „Mănânc şi beau, e adevărat, dar vezi că eu... sunt 
primar!” 

— „Aicea, vorba nevesti-mii, nu ne cunoaşte nimeni. Toţi 
suntem veniţi la petrecere... Păi dacă suntem veniţi la 
petrecere, să petrecem, primarule!...” 

Am petrecut... Şi mort oi ţine minte! 

— Morţii nu mai ţin minte, Iliuţă. Când mori, uiţi tot. 

— Ştiu eu, ştiu, deşi n-am fost mort niciodată până acum 
şi trag nădejde c-o să mor după ce-oi trece suta, dar aşa 
vine vorba. A fost grozavă ziua în care s-a deschis expoziţia. 
Cântau muzicile militare de te a surzeau. Pe un câmp care 
altădată fusese acoperit cu iarbă, cu ciulini şi mărăcini, 


LIA 


V 


guvernul a făcut un fel de pădure. Au fost scoşi astă 
primăvară copaci bătrâni din păduri, cu rădăcini cu tot, şi 
cu pământ în jurul rădăcinilor, şi aduşi în oraş cu căruţe la 
care trăgeau doisprezece boi. 

— Boi buni, nu de-ăştia de-ai noştri, pe care-i bate vântul 
de slabi ce sunt. 

— Boi buni, că pe-acolo, pe la Bucureşti, n-am văzut să fie 
secetă. Şi, cum vă spuneam, au adus din păduri mii şi mii de 
copaci, cu rădăcini cu tot, şi i-au îngropat în pământ şi s-au 
prins cu toţi, - nu s-a uscat niciunul. Parcă acolo au răsărit 
şi-au crescut de când lumea... Şi printre copaci au fost 
sădite flori şi-au fost făcute uliţe largi-acoperite cu nisip 
mărunt, şi case ţărăneşti de toată frumuseţea au fost 
ridicate de meşteri cât ai trage un fum din ţigară. 

— De ce era nevoie să se clădească acolo case ţărăneşti, 
că doar Bucureştiul nu e sat? 

— Ca să vadă şi bucureştenii cum arată la faţă un sat... 

— Păi dacă vroiau să vadă un sat, să se fi suit în tren şi să 
poftească aici, la noi... 

— Dar altă treabă n-au bucureştenii? De ce să se 
ostenească sa vină până aici, dacă stăpânirea le-a făcut un 
sat frumos acolo la ei, la Bucureşti? Şi în pragul fiecărei 
case zâmbea o pereche de oameni frumoşi şi bine 
îmbrăcaţi. Şi veneau fotografii şi ne fotografiau şi-i auzeam 
spunând: „Frumoase sunt satele româneşti şi frumoşi sunt 
românii noştri de la ţară... Bravo regelui Carol...” 

— Dar pe noi de ce nu vin fotografii să ne fotografieze, şi 
să ne arate regelui şi să-i spună: „Uite, vodă, uite, cum 
arată cu adevărat ţăranii care trăiesc la ţară!” 

— Parcă vodă nu ştie... Ştie el, dar se preface că nu ştie... 

— Ei, oameni bum, nu-l mai întrerupeţi pe Iliuţă... 

— Lăsaţi-l să vorbească, fraţilor, să ne spună tot ce-a 
văzut... 

Primarul Dobre Grivu privea mulţumit şi nu vedea cum în 
ochii stinşi, ai rumânilor istoviţi se aprinde şi creşte mânia, 
pentru că privirile lui lunecau peste capetele oamenilor... El 


vedea oraşul mare în care petrecuse şi se desfătase şi în 
care dorea să se întoarcă iarăşi, dacă nu pentru totdeauna, 
cel puţin aşa, pentru un an, doi. l-a scăpat un oftat din 
piept. Ehei! La Bucureşti să fie el primar! Ce trai ar mai 
duce! Aici, la Omida, secetă, foamete, rumâni arţăgoşi... Şi 
aici pică ceva. Şi aici ţuica e bună. E bun şi vinişorul... Dar 
cârnaţi rumeni şi prăjiţi ca acolo n-a mâncat el niciodată... Îi 
lăsa gura apă numai amintindu-şi... 

Ilie Iliuţă n-a luat în seamă întreruperile şi şi-a continuat 
povestirea: 

— Au venit miniştrii îmbrăcaţi în haine lungi şi negre, cu 
două coade ca de rândunică la spate, şi cu nişte pălării 
înalte... 

— Erau pline cu cap până la fund, nu? 

— Poate, că da, dar eu n-am băgat de seamă, Voicule, zău 
n-am băgat de seamă, dar se poale, tot ce se poate, cu 
boierii nu poţi să te pui niciodată... Şi au mai venit generali 
cu chipie cu pampon şi cu piepturile pline de decoraţii. 
Luminau decoraţiile în soare de-ţi luau ochii... Şi la mijloc se 
afla regele, cam mărunţel, nu e vorbă, cam pirpiriu, cam 
slăbuţ la trup, dar rege, de, şi cu bărbuţă şi cu o sabie la 
şold: zang, zang!... Şi lângă rege, regina, cam mărunţică 
femeie, dar plinuţă, grăsuţă, cu paşi de porumbiţă şi cu 
mâinile albe ca făina. Şi pe lângă ei, mitropolitul cu cruce 
de aur, cu cârjă de aur... Strigam ura, de ne spărgeam 
piepturile, că mi-a zis şi nevasta: 

— „Strigă mai încet, Iliuţă, c-o să rămâi siteav de urletele 
astea care-ţi ies din gâtlej...” 

— „Lasă, nevastă, i-am spus, că de-aia am fost aduşi aici 
pe cheltuiala statului, ca să strigăm ura, să audă regele şi 
să vadă cât de mult îl iubeşte poporul. Şi să audă şi regina 
Lisaveta, să vadă şi ea cât de mult o iubeşte poporul. Nu 
sunt ei doi capete încoronate? Sunt! Nu suntem noi 
poporul? Suntem! Strigă şi tu! Ce naiba stai lângă mine ca 
O gâscă? 


A început şi ea să gâgâie... Regele se apleca spre regină 
şi-i spunea câte ceva la ureche. Erau la un pas de noi. 

— Ai auzit ce-i spunea? 

— De auzit am auzit eu: chichiri-michiri, chichiri-michiri. 
Dar de înţeles, drept să vă spui, n-am înţeles nimic. Vorbeau 
pesemne în limba lor nemţească... Poate că o fi înţeles 
nenea Dobre Grivu, că el e primar... 

— Dar eu cum să înţeleg? Ce? Ştiu eu nemţeşte? 

— Gândeam c-ai prins limba cât ai fost logofăt la State 
Pantazi şi pe la Gogu Cristofor. Pe la curţile boiereşti se 
vorbesc fel de fel de graiuri. 

— Pantazi vorbea cu cucoana greceşte, numai când se 
aflau între ei... 

— Aşa... Regele vorbea cu regina şi-i arăta ţăranii, şi 
regina vorbea cu regele şi-i arăta ţărăncile gătite şi 
amândoi râdeau şi râdeau şi miniştrii cu gurile întinse până 
la urechi, că dacă râde stăpânul, trebuie să râdă şi sluga, şi- 
am râs şi noi, şi iar am strigat ura... Şi în mijlocul grădinii 
era un lac pe care se plimbau luntrile, şi dincolo de lac erau 
nişte peşteri adânci cu nişte uriaşi de piatră în faţă, de ţi- 
era şi frică să treci pe lângă ei. Şi muzicile cântau valsuri, şi 
când s-a lăsat noaptea, întunericul n-a putut să se apropie 
de oraş, atâta risipă de lumină era... Pe urmă... 

— Ce-a fost pe urmă?... 

— Pe urmă, ce să vă mai spui! Am văzut urşi în 
bârloagele lor! Şi lupi! Şi vulpi cu coada lungă! Şi tigri! Şi 
lei! 

— Adevăraţi? 

— Da. Adevăraţi. Ca la panoramă. Toţi cu gratii de fier în 
faţă, ca să nu sară să sfâşie lumea. Ne uitam şi ne minunam. 

— Aveaţi şi de ce! 

— Veneau nişte slugi de-ale stăpânirii cu coşurile 
încărcare de carne proaspătă. Le aruncau fiarelor carne 
printre gratii. Fiarele mâncau carnea în sânge. 
Sălbăticiunile se lingeau pe bot, sătule, se propteau în 
coadă şi râgâiau. Li se vedeau dinţii mari şi albi, ascuţiţi ca 


nişte cuțite... În altă parte, acolo în expoziţie, erau cerbi şi 
căprioare, şi-o dihanie de animal înalt cu gâtul lung, lung, îi 
ziceau girafă - cică ar trăi prin alte ţări, pe unde oamenii au 
pielea neagră ca fundul tingirilor... Şi se mai aflau acolo, 
trăind tot între gratii, păsări de toate felurile şi păuni şi 
lebede. Numai lebedele erau slobode şi se plimbau pe apă. 
Şi oamenii le priveau, şi copiii, frumoşi şi cuminţi, nu 
aruncau în ele cu bulgări. Le aruncau franzeluţe şi covrigi şi 
bomboane. Dar vezi că lebedele nu mâncau de-alde astea. 
Ele, ca rațele, băgau ciocul în apă după viermişori, după 
peştişori. Am văzut şi nişte şerpi mari, închişi în cutii de 
sticlă. Înghiţeau dintr-odată un vițel... 

— De noi, ăştia care n-am mers la Bucureşti, nu v-a 
întrebat nimeni? 

— Cine să ne întrebe? 

— Regele ori regina, ori domnii ăia cu pălării înalte, ori 
generalii cu pieptul plin de decoraţii, ori mitropolitul cu 
cruce de aur pe piept şi cu toiag de aur în mână... 

— Nu. Nu ne-a întrebat nimeni. Nici pe primar nu i-a 
întrebat nimeni. Poate din pricină că aveau alte treburi. Dar 
de ce să întrebe de voi? 

— Cum trăim, dacă avem ce ne trebuie, cum o ducem cu 
seceta... 

— Pe-acolo nu ştie nimeni de secetă. La oraş se udă 
străzile cu tulumba. Şi grădinile, şi copacii şi florile tot cu 
tulumba se udă. La Bucureşti nu creşte, că n-are unde să 
crească, nici grâu, nici porumb, aşa că pe acolo nu e... 
secetă. 

— Care va să zică aşa stau lucrurile: lupilor şi tigrilor şi 
leilor şi şerpilor li se aruncă în cuşcă halci de carne... 

— Şi lebedelor li se azvârle în lac franzeluţe... 

— Şi covrigi... 

— Şi bomboane... 

— Şi lebedele nici nu se uită la astfel de bunătăţi... 

— De ce să nu li se arunce? Altfel ar muri bietele vietăţi 
de foame! Cu ce sunt ele vinovate să moară de foame? Sunt 


nişte biete animale, prinse de vii, în pădure, ori în pustiu şi 
băgate în cuşcă... Ţi-e şi milă când te uiţi la ele... La toţi câţi 
eram acolo, ne era milă de ele... 

— Dar noi cu ce suntem vinovaţi, de pierim de foame? 

— Ei, pieriţi! Uite că nu pieriţi, Gruio, cu toate că e lipsă 
şi secetă mare! Nu v-a trecut nici cheful de harţă. Ar fi 
putut să vă treacă... Mai vindeţi o bucată de pământ, mai 
vindeţi o vită... Când am plecat din Bucureşti, ne-a chemat 
prefectul nostru, care era şi el acolo, şi ne-a spus să vă 
povestim ce-am văzut, să aflaţi şi voi, să nu rămâneţi, ca 
viţeii, neştiutori. laca, v-am spus. Nu e aşa, primarule, că le- 
am povestit frumos? Nu e aşa Cărăbaşule? 

— Aşa e, aşa e... 

— Nici că se putea să le povestim noi mai cu şart, a apus 
şi cârciumarul cu faţă negricioasă. 

Ivan Dârlă cu nevastă-sa trăgeau cu cârligele un cal 
murg, mort, spre gârlă. Aveau casa aproape de primărie. 

— Când v-a murit calul, Ilincă? 

— Azi dimineaţă... 

Calul costeliv lăsa o dâră lată şi adâncă în praful uliţei... 

Oamenii şi-au întors ochii spre cei doi care-şi târau calul 
mort spre luncă. Bărbatul şi femeia trăgeau un timp trupul 
calului după ei. Se opreau. Se odihneau câteva clipe. Îşi 
încordau puterile şi târau greaua povară mai departe. 

— Aici să fie acum un potograf de-al lui vodă, să 
potografieze asta şi să i-o pună sub nas... 

— Ei, moşule Burdulea... 

— Da, primarule, aici să vie potograful neamţului... 

— Apăi, dacă începeţi, cu de-astea în loc să ne aduceţi 
mulţumire, puteţi pleca pe la casele voastre! Ne-am împlinit 
datoria. V-am spus ce-am avut poruncă, să vă spunem... 

— Plecăm, primarule... 

Dezamăgiţi, ne-am risipit prin seara roşie. '[ărâna, 
fierbinte încă, ne frigea tălpile... Pe deasupra satului nu mai 
zbura demult nicio barză... 

— Au plecat berzele? 


— Nici nu s-au oprit la noi. S-au tras în bălțile Dunării. Pe 
acolo încă n-a secat apa. 


Rumânii au vorbit mult timp despre cei patruzeci de ani 
de domnie ai regelui Carol şi despre expoziţia de la 
Bucureşti, unde câmpul Filaretului, care fusese acoperit cu 
mărăcini şi troscot, s-a schimbat peste noapte în pădure de 
copaci bătrâni, cu lacuri, cu peşteri şi cu luminişuri înflorite. 

— Cât bănet trebuie să fi costat expoziţia asta! 

— Plăteşte ţara, că are de unde... 

— Care ţară, nene Popozină? Că moşierii plătesc dări 
mici, când le plătesc şi pe alea... Iar slujbaşii nu dau bani 
statului, ci primesc bani de la stat... 

— Care altă ţară, dacă nu noi, Cristea Moga? 

— Munca toată o facem noi... 

— Armatei tot noi îi dăm soldaţi... 

— Dările, avem, n-avem, tot noi le plătim. 

— Şoselele noi le facem... 

— Şi piatra pentru astupatul găurilor de pe şosea, tot noi 
o cărăm. 

— Şi şanţurile şoselei pe care le potmoleşte ploaia, tot noi 
le destupăm. 

— Şi când viscoleşte şi se umple tăietura cu zăpadă, tot 
pe noi ne ia la corvoadă să desfundăm linia ferată ca să 
poată umbla iarăşi trenurile. 

— Şi dacă ni se bolnăvesc copiii de friguri, căutăm să-i 
lecuim cu zeamă de coajă de salcie. 

— N-avem doctori... 

— Dacă trece vreunul de la oraş pe la noi şi-i cerem 
doctorii, ne spune că n-are... 

— De ce n-aveţi doctorii, domnule doctor, că la oraş sunt 
pline spiţeriile de doctorii? 

— Doctoriile costă bani. Duceţi-vă şi cumpăraţi... 

— N-avem bani, domnule doctor... 

— Nici statul n-are, mârlanilor. 

— Ne închide gura cu răspunsul lui. 


— Ba ne mai şi înjură... 

— Dar vedem că statul are bani pentru expoziţia lui vodă 
Carol, domnule doctor Ganciu. 

— Asta e altă poveste... 

— O fi... 

— Dar nu e drept să fie aşa - spune cu dârzenie Gruia 
Popozină - nu e drept să fie aşa, domnule doctor Ganciu. 

Doctorul, mărunţei şi grăsuliu, cu părul tuns scurt, îşi 
freacă mâinile albe şi-l întreabă din ochi pe primar, ce e cu 
oamenii ăştia care nu-i arată respectul ce i se cuvine. 

— A intrat dracu-n ei, domnule doctor, nu-i mai ascultați - 
sare cu gura primarul Dobre Grivu. 

— De ce să nu-i ascult, primarule? Sunt plini de haz. 

— Ba suntem plini de necaz, domnule doctor, i-a răspuns 
Pascu Ologu. 

Doctorul a întors oamenilor spatele şi a plecat. Primarul 
se ţinea după el ca un câine credincios, la un pas în urmă. 
Doctorul mărunt şi gras mergea repede-repede. Primarul 
Dobre Grivu abia îi ţinea hangul. 

— Ai spus la cârciumă, primarule, că rămân aici la masă? 

— Am spus, domnule doctor, se poate să nu spun? 

— Şi ce-mi găteşte cârciumăreasa? 

— Ca de obicei, domnule doctor: ciorbă de pui cu 
smântânică proaspătă, doi puişori la frigare, clătite cu 
dulceaţă de portocale... Vinişorul e rece, de la pivniţă, 
țuiculiţa şi ea e rece... La urmă, cafeluţă cu caimac... Cu ce 
putem şi noi, vă servim, domnule doctor, că satul e sărac şi 
mai e şi seceta asta păcătoasă... 

— Ei, seceta... Totdeauna pe la ţară se întâmplă câte 
ceva: ba molimă, ba secetă... Dar nu e nimic.. Oamenii sunt 
învăţaţi cu de toate.. 

— Da, domnule doctor, suntem învăţaţi cu de toate... 


După ce s-a întors de la Bucureşti, primarul Dobre Grivu, 
cu ceilalţi doi bogătani şi cu cârciumarul Voicu Buciuc, satul 
s-a pomenit într-o seară auzind cântece de lăutari la 


cârciuma negriciosului. Demult nu mai cântaseră lăutari în 
satul pârjolit şi ars de soare, în care şi păsărilor le pierise 
glasul. Cântecul care se auzea răsunând în cârciumă se 
schimba mereu. Cânta când un taraf mare, cu viori şi cu 
flaute, când unul cu ţambaluri şi cobze. Se auzea şi glas de 
femeie cântăreaţă, ca pe la cârciumile din bâlciuri, şi glas 
gros de cântăreţ bărbat. 

Pe ulițele întunecate, ne-am îndreptat spre cârciumă. 
Vârstnicii au intrat înăuntru, noi copiii, ara rămas să zgâim 
ochii din uşă ori de pe la ferestre. Ne-a cuprins pe toţi 
mirarea. Şi avea şi de ce să ne cuprindă. În cârciumă... nu 
cânta nimeni... şi totuşi un glas de bărbat striga cât îl ţinea 
gura: 

Acolo-n grădiniţă 

Sub bolta de viţă, 

Vin fetiţă 

Vin să te sărut. 

Of! Că-n lumea asta mare 
Nu-ţi găsesc asemânare. 
Of! Of! Of şi d-aoleo! 


Cârciumarul sta după tejghea şi  tăcea. Fata 
cârciumarului, cea mare, pe care o cheamă Fănica, dar 
căreia satul îi zicea Răţuşca, ronţăia un covrig lângă taică- 
său. La o masă mare, cu paharele pe jumătate goale, 
ascultau cântecul şi nu se mai săturau de el, primarul 
Dobre Grivu, notarul Gică Stănescu, pe care lumina 
galbenă a lămpii atârnată de tavan îl făcea şi mai gălbejit, 
jandarmul Juvete şi popa Tomiţă Bulbuc, care-şi scosese 
potcapul şi-l aşezase pe masă, lângă sticla burticoasă, de 
două chile, plină cu vin roşu-gălbior. Care cânta dintre ei? 
Toţi tăceau la masă. Tăceau şi ascultau. Tăceau şi ascultau 
şi rumânii, care intraseră în cârciumă. 

Mă aflam în prag, pitit printre picioarele celorlalţi. M-am 
strecurat mai în faţă. Pe tejghea se afla o maşină mică, 
pătrată, cu manivelă. Deasupra maşinii se învârtea o roată 


neagră, pe care căuta s-o împiedice în învârtirea ei un ac şi 
nu izbutea. Cântecul ieşea din pâlnia de metal, lungă ca un 
tâlv, cu buzele groase răsfrânte. Pe un perete al cutiei era 
lipită o poză, care înfăţişa chiar această cutie cu roată şi cu 
pâlnie. Dar de pâlnia din poză, un câine sprijinit în coadă, îşi 
apropiase botul, îşi ciulise urechile şi asculta şi el 
încremenit... 

Toţi erau încremeniţi. Cântecul s-a stins. S-a auzit un 
râşcâit. Cârciumarul a întins mâna, a ridicat acul prins într- 
o rotiţă neagră, a scos roata şi a întors-o pe partea cealaltă, 
şi iarăşi a lăsat acul, aşezându-l ca mai înainte. Roata 
începuse să se învârtească iar. Dar nu s-a mai auzit în pâlnie 
nici glas de lăute şi cobze, nici voce de bărbat, ci a izbucnit 
din adâncul cutiei un marş militar cu goarne, şi tromboane, 
cu tobe mari şi cu tobe mici, de parcă o oştire întreagă, 
care s-ar fi aflat pe aproape, s-a aruncat dintr-odată în focul 
războiului. 

Când s-a terminat marşul militar, rumânii l-au întrebat pe 
cârciumar: 

— Cine cântă, Voicule? 

— Cine să cânte? Gramofonul ăsta... 

— Nu se poate, Voicule. la să ne uităm sub tejghea... 

— Uitaţi-vă... 

Rumânii, în glumă, au băgat capetele sub tejghea, au 
dibuit cu mâinile. N-au găsit nimic. 

— Ei, drăcia dracului... 

Popa Tomiţă Bulbuc, jandarmul Juvete, notarul Gică 
Stănescu, primarul Dobre Grivu, râdeau să se prăpădească. 

— Nu-ţi spuneam eu, Voicule, că atunci când o să pui 
gramofonul să cânte, o să se adune satul ca la urs? 

— Îmi spuneai, notarule, dar eu tot nu te credeam. 

— Nu mă credeai: Şi-acum, uite, într-adevăr s-a adunat 
satul ca la urs. Să vezi ce-o să fie mâine, când s-o duce 
vestea pe Călmățui. 

— Ei, înţelegeţi cum cântă maşina? 

— Nu înţelegem, părinte Bulbuce. 


— Păi cum o să înţelegeţi, dacă sunteţi proşti? E minune 
dumnezeiască la mijloc, mă  proştilor, minune 
dumnezeiască. 

— O fi, părinte Bulbuce, Dar noi să-ţi spunem drept, 
aşteptam o altă minune: să ne aducă primarul o veste bună 
de la Bucureşti, de la guvern... Au adus de acolo o maşină 
care cântă. 

— Asta o să-l îmbogăţească pe cârciumar... O să vină 
oamenii din şapte sate să vadă cutia şi s-o asculte cum 
cântă. Şi dacă vine, omul nu se mulţumeşte cu atâta; mai 
cumpără un pachet de tutun, mai bea o ţuiculiţă... 

Au stat ce-au stat rumânii în cârciumă şi au ascultat 
glasul mereu felurit al gramafonului. L-au văzut pe 
cârciumar  învârtind  manivela după fiecare cântec, 
schimbând roţile subţiri şi negre şi acele... şi au priceput. 

— Aşa cum e scrisă vorba pe hârtie, pe roata aia neagră 
e scris un cântec. Maşina ştie să cânte ce e scris pe roata 
neagră, dacă-i strângi arcul cutiei şi pui deasupra 
rotocolului negru acul ascuţit. 

— Uite-i, părinte, au înţeles mai uşor decât sfinţia ta. Nu 
sunt chiar atât de proşti. Sfinţiei tale ţi-au trebuit două 
ceasuri până să pricepi. 

— N-au înţeles nimic, domnule şef; la mijloc e minune 
dumnezeiască; minune dumnezeiască, taică tăiculiţă... 

Din şapte cârciumi câte are satul, în mai puţin de o 
săptămână, patru s-au împodobit cu gramofoane. 

— Dacă are gramofon Voicu Buciuc, de ce să n-avem şi 
Nn0i? 

Şi-a adus gramofon şi Mareş. 

— Nu e de nasul nostru să rămânem fără gramofon. 
Suntem cârciumari mai vechi decât Mareş. 

— Până şi Toma Oci şi-a cumpărat gramofon. Ne râde 
satul. O să ne creadă zgârciţi. 

A răsunat gramofonul şi în cârciuma nouă a lui Oniţă 
Galani. 


De cum începe să se lase seara, din patru cârciumi încep 
să se audă gramofoanele cântând cântece de lume bogată, 
orăşenească. 

Dar satul rămâne tot ars şi pârjolit de soare. Salcâmii şi 
duzii nu capătă frunze verzi. Le pierd şi pe cele care până 
acum, arse şi scorojite, s-au mai ţinut pe ramuri. Câmpul şi 
lunca şi ariile au căpătat crăpături largi şi adânci. Pământul 
întreg e ca un pepene uriaş căruia i-a crăpat coaja. Ne 
aplecăm deasupra crăpăturilor şi ne uităm în ele ca în 
fântâni. Nu licărea apă în fundul lor. Pereţii crăpăturilor 
sunt galbeni, pe urmă roşii, pietroşi, nisipoşi... Parcă toate 
aceste straturi, cândva, demult, le-au aşezat unele peste 
altele nişte zidari uriaşi - zidarii care au zidit pământul din 
temelii până la coaja uscată pe care ne târâm, noi, săracii, 
galbeni şi traşi la faţă, cu umbrele noastre legate de 
picioare. Când mergem, suntem atât de lipsiţi de vlagă, 
încât umbrele noastre ni se par, de plumb. Ni se pare că din 
pricina lor nu putem alerga ca altădată... 

Şi vitele mor pe capete. 

Şi rumânii le trag la margine cu cârligele. 

Şi când moare un om în sat, neamurile, neavând cu ce să 
cumpere scânduri pentru sicriu de la depozitul de 
cherestea de lângă gară, înfăşoară mortul într-o ruptură de 
rogojină, îl aşază în groapă şi aruncă ţărână peste el cu 
lopeţile. 

Şi ţărâna intră în gura mortului înainte ca mortul să se 
facă una cu ţărâna. 

Şi trenurile trec mereu, unele după altele, ducând sute şi 
sute de vagoane de grâu la şlepurile care aşteaptă la malul 
Dunării să le înghită. 

Noi nici măcar nu mai suspinăm. 

Numai vitele care n-au murit încă, mugesc lung şi trist de 
foame. 

Şi gramofoanele cântă în patru cârciumi. 

Şi cântecul lor îl ascultă popa şi primarul, notarul şi 
jandarmul, doctorul care trece uneori prin sat şi bogătanii 


cu cămăşile albe, scrobite, cu brâiele late, doldora de bani 
şi cu pălăriile date pe ceafă. 
— Schimbă placa, Tomo. Pune-o pe aia cu Marița. 
— O schimb, notarule! 
Şi cutia cu pâlnie cântă răguşit: 
Mariţo din Prahova, 
Spune-mi pe onoarea ta, 
Cu cine-ai rămas tu grea... 


— Cum o să spuie, taică tăiculiţă, aşa ceva Marița? Asta 
nu se spune nici la spovedanie... 

— Aşteaptă, părinte Bulbuce, să ofteze de trei ori Marița, 
că pe urmă spune ea tot, de bunăvoie... 

Dar în sat nu se aud numai cântecele gramofoanelor. 
Sunt zile când se aude de dimineaţă până seara toba pe 
care o bate vătăşelul, când într-o parte a satului, când în 
alta. Atunci rumânii ştiu că nu sunt chemaţi la primărie 
pentru a li se face cunoscut cine ştie ce ordin. Umblă Iorgu 
Gâdea, perceptorul, din casă în casă, să încaseze dările 
către stat, însoţit de jandarm şi de doi vătăşei de la 
primărie. Cum nimeni nu poate plăti, un vătăşel bate, toba, 
altul cotrobăie prin casă după vedre, după câăldări de 
aramă, după ţoale. [oalele sunt toate rupte, nu preţuiesc 
două parale. Perceptorul nu le primeşte. la de la fiecare 
casă vedrele căldările, căuşele. După ce au umplut căruţa 
cu arămării, cu tot felul de alte trăncănăi, le duc la 
primărie, le aruncă într-o odăiţă, pun lacătul la uşă, pleacă 
mai departe, pe alte uliţi. Şi se aude iarăşi toba, când la o 
casă, când la alta. 

— Mi-a luat vedrele perceptorul, omule! Din ce-o să mai 
bem apă? 

— Din ulcior, Mărio, că ulciorul e de pământ, nu l-a luat... 

— Mi-a luat perceptorul căldarea de mămăligă, omule! 
Ce, ne facem? 

— Nu e nimic, Savino; mămăligă tot nu mai facem, că n- 
avem mălai... Mălai să găsim noi, că pripim mămăliga în 


oală... 

S-a umplut până sus odăiţa primăriei, cu căldări de 
mămăligă, cu vedre de aramă, cu căuşe cu coadă, cu tingiri 
şi tigăi, cu tăvi şi cu castroane, cu perne şi aşternuturi, cu 
pirostrii şi chiar cu linguri. 

O să le arunce într-o zi în două care perceptorul şi-o să le 
ducă la Turnu să le predea la administraţia financiară, să 
vadă administratorul că el e om de încredere al stăpânirii, 
nu se uită la ce spun rumânii şi-şi împlineşte, aşa cum scrie 
la lege, datoria. Aşteaptă de ani de zile ca administratorul 
cu burtă şi cu obrazul ciupit adânc de vărsat, Stoica 
Stoican, să se uite la el cu bunăvoință şi să-i spună: 

— Ei, domnule Gâdea, dac-am avea mulţi perceptori ca 
dumneata ar merge altfel bugetul statului... Dar n-avem... 

Atunci ar putea şi el să nădăjduiască într-o avansare. Însă 
oricât s-ar zbate Gâdea, administratorul nu-i spune o vorbă 
bună, măcar o singură vorbă bună... 

— Ar fi putut cel puţin anul ăsta stăpânirea să ne mai 
ierte cu dările, primarule... 

— Ori măcar să ni le amâne. 

— Să nu ne ia perceptorul vedrele şi căldările de 
mămăligă, şi căuşele... 

— Păi, dacă ne-ar scuti de dări ori ni le-ar amâna, cu ce 
ar mai hrăni slugile stăpânirii fiarele sălbatice din expoziţie, 
şi şerpii care înghit dintr-odată un vițel? Ai vrea să se 
prăpădească fiarele adunate cu atâta trudă şi plătite cu 
bani grei? 

— Nu, nene Popozină... 

— Atunci? 

— Mă gândeam că le-ar putea arâni neamţul, din banii 
lui... 

— Neamţului îi trebuiesc banii... E om strângător. Adună. 
Adună el, adună ăi de pe lângă el... 

— Din sudoarea şi din foamea noastră... 

— De la altcineva, de la cine vrei? De la boieri nu poate, 
că e părtaş cu ei... 


Toamna ne-a găsit slabi şi negri, cu chipurile şi urechile 
străvezii. Ne apăsam pântecul cu mâinile, deşi el se lipise 
demult de şira spinării. Trăiam cu aerul pe care îl respiram, 
cu apa pe care o sorbeam cu nesaţ, după ce lingeam din 
podul palmei un bulgăre mărunt şi vânăt de sare. Şi ne 
gândeam, deşi am fi vrut să nu ne gândim, la iarna care 
avea să vină în curând, lungă şi grea, şi cât de departe ne 
aflam de primăvara pe care o nădăjduiam să fie fără secetă. 

Aşteptam ploile şi ele întârziau, dar pe la sfârşitul lui 
septembrie cerul s-a acoperit într-o noapte cu nori negri ca 
smoala. Purtaţi de vânt, norii se târau ca nişte bivoli uriaşi 
deasupra câmpurilor şi a satului şi pluteau atât de jos, că 
uneori nu mai vedeam nici crucea de pe turla bisericii, nici 
vârful plopului din aria noastră. 

S-au vânzolit cât s-au vânzolit norii, pe urmă, ca şi cum 
le-ar fi sfâşiat cineva pântecul cu cuțitul, şi-au revărsat 
dintr-odată, cu duşmănie parcă, puhoaiele de apă asupra 
pământului. 

Ploaia era deasă şi rece şi pământul ars şi crăpat o sugea 
cu sete. Era ca un uriaş însetat care, deşi bea apă căldare 
după căldare, nu se mai satură. Pe uliţi şi prin arii nu se 
închegau băltoace. Dinspre câmpuri niciun şuvoi nu cobora 
lunecuşul dealului spre sat să-şi facă drum câtre albia 
uscată a gârlei. 

Ploaia continua să cadă din cerul care se apropiase de 
pământ, de puteai să-l ajungi cu piatra, cu îndârjire, într- 
una, zi şi noapte, noapte şi zi, şi pământul o sorbea mereu şi 
mereu în adâncurile lui uscate de flăcările secetei care, în 
sfârşit, se făcuse nevăzută. 

Stratul de nori care se târa acum pe deasupra 
pământului, purtând parcă în sânul lui toată apa mărilor şi 
oceanelor, era aşa de gros încât lumina care străbătea prin 
el părea de un vânăt întunecat, care înspăimânta. 

Crăpăturile largi ale pământului, plesniturile luncii şi ale 
ariilor, se umpleau de apă, marginile acestor crăpături şi 


plesnituri se măcinau şi golurile adânci, tot înghițind ţărâna 
care acum se schimbase în noroi, se astupau. 

Dealurile şi şesurile, ariile şi luncile îşi vindecau arsurile. 

După câteva zile şi nopţi de necontenită ploaie deasă, pe 
albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui şarpe 
cenuşiu, lung, fără cap şi coadă, un şuvoi tulbure. Pe urmă 
au început să curgă pâraie pe lunecuşul dealului şi dinspre 
câmpuri. 

Cu toate că timpul era rece, au prins a se ivi ici şi colo 
colţi verzi de iarbă târzie. 

Noi stam îngrămădiţi pe prispe ori pe la geamuri; 
scăpasem în sfârşit de arşiţa necruțătoare a soarelui, ne 
bucuram de răcoarea pe care o adusese toamna şi ploaia şi 
ne gândeam la iarna care o să vină şi o să treacă repede, şi 
la primăvara care n-o să întârzie şi o să aducă belşugul 
câmpurilor şi al grădinilor. 

— Plouă! A înviat pământul... 

— Dar vitele, câte au murit şi câte vor mai muri de foame 
până la primăvară, nu vor învia. Nici oamenii. 

Peste bucuria noastră a pogorât dintr-odată tristeţea. 
Vitele şi oamenii care au murit nu vor mai învia. Nu vor mai 
învia nici cei care vor mai muri de acum înainte până la 
primăvară... 

Pe niciunul dintre noi nu-l speria moartea. Ştiam că viaţa 
e retezată de bătrâneţe ori de bolile cărora oamenii nu le 
cunoşteau încă leacul şi eram împăcaţi cu gândul acesta. Ni 
se părea însă nefiresc şi nedrept să suferim şi să pierim de 
foame, când la gară şi în toate conacele boiereşti de prin 
împrejurimi, magaziile şi hambarele erau pline de porumb 
şi de grâu. Dacă ni s-ar fi dat numai o mică parte din 
bucatele acelea s-ar fi pus dintr-odată capăt cumplitelor 
noastre suferinţe şi moartea noastră din pricina foamei ar fi 
fost înlăturată. În acelaşi chip ar fi putut să fie scoase din 
gura morţii şi vitele. În conace, stivele de coceni erau 
neîncepute şi neîncepute erau şurile de paie şi căpiţele de 
fân, ca să nu mai amintesc de orzul şi ovăzul care prindeau 


mucegai în sacii puşi sub cheie. Ne chinuia gândul că 
suntem socotiți chiar mai prejos decât vitele, atât de cei ale 
căror moşii le munceam, cat şi de stăpânirea care pe munca 
noastră îşi sprijinea întreaga ei tărie. 

Dar, aşa cum nu ne întreba nimeni dacă şi cât ne chinuia 
foamea, nimeni nu se găsea să ne întrebe cât şi de ce ne 
chinuiesc gândurile. 

Ploaia cădea şi învia pământul... 

Trebuia să nădăjduim în mai bine. 

Acoperişurile caselor învelite cu şindrilă - şi mai toate 
casele din sat erau acoperite cu şindrilă - fuseseră în timpul 
verii atât de bătute de furia soarelui, încât acum se rupeau 
şi se desfăceau sub biciuirile vânjoase şi sălbatice ale ploilor 
care zuruiau neîntrerupt. Tavanele caselor, înecate de apă, 
muiate şi desfăcute, se prăbuşeau. Rumânii se adăposteau 
cu femeile şi copiii prin colţuri, mai la fereală. Care aveau 
prin arie bordeie, îşi luau în grabă calabalâcul şi se mutau 
să vieţuiască alături de vite în bordeie ori în grajdurile 
acoperite de stuf care, după ce supsese destulă apă, se 
umflase şi se schimbase într-o pavăză lucie, prin care ploaia 
nu mai avea putere să străbată. 

După aproape o săptămână, pământul săturat de apă şi 
drumurile s-au umplut de băltoace. 

— Gârla s-a umflat. Abia îşi mai încape între maluri. 

— De nu s-ar revărsa Călmăţuiul! Atât ne-ar mai trebui 
după secetă, să ne mai înece şi gârla... 

Gârla nu s-a revărsat. S-a umflat şi a călcat sub talpa ei 
moale şi tulbure malurile, a muşcat puţin din luncă şi, după 
ce firele ploii s-au subţiat şi s-au rărit, s-a tras între maluri 
şi s-a potolit. 

Norii au început să se rupă şi să se risipească. Atârnau ca 
nişte zdrenţe vinete în văzduh. Se juca întruna cu ei vântul, 
mânându-i fără niciun rost când spre o margine a zării, 
când către alta. 

Printre nori se arăta uneori soarele şi fâşii de cer 
albastru, zâmbitor. Uitasem arşiţa şi blestemul din vară. 


Acum soarele ne devenise iarăşi drag. Cântam cu glasul 
nostru subţire, pe care abia îl mai puteam smulge din 
trupurile uscate, cu pielea galbenă întinsă pe oase: 

Ai ieşit 

Și ne-a zâmbit 

Soarele, 

Marele... 


Am încercat să batem din palme şi să sărim ca la horă, 
pentru că altădată aşa cântam acest cântec făurit de noi, 
copiii, soarelui, bătând cu bucurie din palme şi sărind ca 
nişte sălbatici. Dar n-am putut. Mâinile lovite uşor între ele, 
lipsite de vlagă cum erau, ne dureau de parcă ne-ar fi izbit 
cineva cu băţul peste degete. Picioarele şubrede abia ne 
ajutau să mergem. Nu mai erau sprintene, bune de alergat 
şi de sărit... 

— Iartă-ne, sfinte soare, că-ţi cântăm cântecul fără să ţi-l 
şi jucăm. La anul, dacă n-o să mai aprinzi pământul cu 
flăcările tale, n-o să mai fie secetă. O să prindem puteri. O 
să-ţi cântăm şi-o să-ţi şi jucăm, sfinte soare... 

— Cu cine vorbeşti tu acolo? 

— Cu soarele... 

— Te-ai scrântit la cap, băiatule. 

— Zău, nene, nu m-am scrântit. 

Frate-meu lon adusese boii acasă de pe Olt. Nu erau 
graşi boii, dar se ţineau pe picioare. Nici frate-meu lon nu 
era gras, dar şi el se ţinea pe picioare ceva mai bine decât 
noi. 

A început să se ducă la şcoala care nu-i plăcea. De gura 
învăţătoarei Berta Câmpeanu, care voia să scoată din el om 
întreg, s-a dus. Cu cartea-n mâna, într-un colţ al casei, 
lângă fereastra unde era mai multă lumină citea cu glas 
tare, încercând să înveţe, o poezie pe dinafară. Îi turuia 
gura: 

Mie daţi-mi valea verde, 
Unde-şi pierde 


Omul negrele gândiri, 
Unde uiţi de infamia 
Și sclavia 

Auritelor zidiri... 


Valea nu mai era verde. Nici nu fusese în vara aceea. Era 
pustie. Peste vârfurile boante şi rare de iarbă răsărită în 
pripă după marile ploi ale toamnei, peste pământul acuma 
îngheţat, căzuse albă şi strălucitoare chiciura pe care 
soarele, galben şi rece, tremurând parcă de frig în slăvile 
albastre, nu izbutea s-o topească... 

— Dar stai, nene... De ce spune omul care a scris ceea ce 
citeşti tu şi vrei să înveţi pe dinafară, că vrea să fugă din 
oraşul cu aurite zidiri şi să trăiască în valea verde, unde 
omul îşi pierde gândurile negre? 

Frate-meu lon a făcut ochii mari - ce ochi mari şi frumoşi 
are frate-meu Ion şi ce sprâncene negre şi arcuite! - şi a 
ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Mi-e necaz că nu pot să învăţ poezia pe 
dinafară... 

— Nici să n-o înveţi, maică. Omul care a scris-o a spus 
minciuni. El n-a ştiut, ori n-a vrut să ştie, cât de negre sunt 
gândurile noastre. Poate că a fost un moşier... 

— Dacă n-o învăţ, o ceartă pe învăţătoare revizorul când 
vine în inspecţie. Îi spune că nu-şi dă osteneala cu noi... 

— Atunci învaţ-o! Dar să nu crezi în ce se spune în 
poezie... Să nu crezi niciodată în minciuni... 

Frate-meu lon a continuat să înveţe, de astă dată în 
şoaptă: 

Mie daţi-mi valea verde, 
Unde-şi pierde... 


Toamna era pe sfârşite. Aşteptam sa cadă zăpadă. E bună 
de mâncat zăpada. lei cu amândouă mâinile din puful alb al 
zăpezii cât poţi să iei, frămânţi zăpada între palme până se 


rotunjeşte un bulgăraş tare. Muşti din acest măr de zăpadă 
rece şi nici nu e nevoie sa te osteneşti să mesteci. 

Zăpada se topeşte în gură şi înghiţiturile reci le simţi 
cum lunecă până în stomac. 

Şi, cât te îndeletniceşti cu treaba asta, ţi se pare că te 
saturi... 

Da. [i se pare că te saturi... 

Aşteptam să cadă zăpada... 


e Doe 


Pe culmița dealului 

Țipă puiul corbului. 

— Ce ţi-e puişor de țipi? 

Au ţi-e foame, au ţi-e sete, 

Au ţi-e dor de codru verde? 

— Mi-e şi foame, mi-e şi sete, 

Mi-e şi dor de codru verde; 

Aş bea sânge de boier 

Și-aş zbura până la cer 

Să pic de-acolo, să pier 
(Vechi cântec popular) 


Nu aşteptasem prea mult. Din cerul alburiu, zăpada 
începuse sa se cearnă domoală, cu fulgi mari, risipiţi peste 
sat şi peste toate întinderile câte le puteai cuprinde cu ochii 
şi câte nu le puteai cuprinde. 

Norii care aduc ploaie vin şi se duc. Dacă te uiţi în sus, ţi 
se pare că întregul cer aleargă urcat pe spinarea vântului. 

Norii care scutură zăpadă nici nu-i vezi. le pomeneşti cu 
ei aşezaţi, parcă de când lumea, deasupra pământului. Nu 
aleargă şi nu se frământă. Rămân zile întregi neclintiţi. 

Zăpada se desprinde fulg cu fulg şi fiecare fulg se 
leagănă în văzduh până ajunge jos, unde se lipeşte de o 
ramură, de cumpăna fântânii, de căciula ori de spinarea ta, 
dacă umbli pe-afară. Cei mai mulţi fulgi se aştern peste cei 
care au căzut înaintea lor pe acoperişul casei, în arie, în 
uliţi, pe câmpuri... 

Şi zăpada creşte văzând cu ochii şi nămeţii se înalţă. 

Dacă e viscol, văzduhul pare frământat de diavoli 
nevăzuţi, fulgii se răsucesc în vârtejuri înfricoşătoare şi 


între pământ şi cer parcă s-ar fi aprins un uriaş foc alb. 
Atunci te aciuiezi în casă, încălzeşti soba oarbă de cărămidă 
şi te freci cu spinarea de ea. Casa se clatină, acoperişul 
scârţâie şi trosneşte, ferestrele se mişcă în ţâţâni, uşa 
bocăne de parcă mereu ar bate cineva cu pumnii în ea şi 
hornul fluieră. Pe sub uşa rău încheiată, viscolul aruncă 
zăpada în casă. Arborii se zvârcolesc şi se văietă. Auzi 
pretutindeni scrâşnet şi geamăt, vuiet şi vaiet şi şuierat ca 
şi cum s-ar apropia sfârşitul lumii. De te prinde viscolul pe 
câmp, departe, numai întâmplarea ori norocul te pot păstra 
cu zile. Zăpada spulberată se aşază pe vâlcele, pe lângă 
case şi arbori, astupă şi face de neumblat drumurile. 
Iepurele, pitit la rădăcina unei tufe, îşi ciuleşte din când în 
când urechile şi-şi scoate botul afară, după aer. Îl apără de 
frig blana gălbuie şi zăpada în care s-a îngropat ca într-o 
mare de puf. Stă pitulată în răzor dropia grasă. Pe un astfel 
de timp, nicio primejdie n-o pândeşte. Numai lupii înfruntă 
viscolul, alergând în haite zănatice şi ciorile care, căţărate 
pe crengile goale ale salcâmilor, par nişte bulgări negri de 
lut. 

Pământul, cu tot ce vieţuieşte pe el, trage să moară, 
înfăşurat în uriaşul ştergar alb al zăpezilor zbuciumate. 

Şi viscolul, pe deasupra lui, şuieră şi vuieşte şi chiuie 
haiduceşte. 

La începutul acelei ierni, zăpada s-a lăsat liniştită 
deasupra satului şi a câmpurilor, şi când s-a limpezit cerul, 
soarele a muiat-o şi gerul i-a prins deasupra o pojghiţă 
subţire şi lucioasă. Vitele care mureau erau trase la 
marginea satului, lângă gârlă, îngheţate. Lăsau în urma lor, 
prin zăpadă, o dâră lungă şi adâncă. Le sfâşiau şi le mâncau 
repede câinii adunaţi landră. 

Pentru oameni şi pentru vite, foametea era şi mai 
cumplită. Boilor le dam paie tocate, udate şi stropite cu 
sare, cu ţârâita, şi-i vedeam cum se topesc şi-şi pierd 
puterile sub ochii noştri. Picioarele li se subţiaseră şi 
genunchii le ieşeau în afară, mari ca nişte lubeniţe, cu 


pielea întinsă pe ei. Demult puteam să le numărăm coastele, 
fără să le pipăim cu degetele. Li se lungiseră boturile şi 
buzele le atârnau subţiri, cum le atârnau şi pântecele. Ni se 
părea că li se subţiaseră până şi coarnele. Numai ochii le 
rămăseseră tot ca înainte, mari şi limpezi, fără nicio 
întrebare în lumina lor blajină. Ni se topea inima de mila 
lor; trăind ani şi ani laolaltă cu ei, împărțind laolaltă munca 
grea a câmpurilor, laolaltă îndurând arşiţa soarelui şi bicele 
ploii şi gerurile, noi nu mai vedeam în ei nişte vite 
neştiutoare de nimic, supuse poruncilor noastre, ci biete 
fiinţe deopotrivă nouă în suferinţă. 

— Ar trebui să le mai dăm boilor din când în când şi câte 
o mână de coceni, omule. Se prăpădesc cu zile... 

— De coceni o să avem nevoie mai târziu. Să iasă boii în 
primăvară, când va răsări iarba, numai piele şi os, dar să 
iasă, că după ce dau de verdeață se îndreaptă ei... Dac-om 
vedea că sunt pe ducă, n-o să aşteptăm să moară. O să-i 
tăiem şi-o să-i mâncăm noi. N-o să-i lăsăm câinilor. 

— Să mâncăm boii? Asta nu s-a mai pomenit... E păcat să 
mâncăm boulenii cu care am muncit, de bine de rău, atâţia 
ani pământul... 

Părerea tatei, ca în cazul în care nu vom putea scoate 
boii din iarnă să-i tăiem şi să-i mâncăm, ni s-a părut tuturor 
monstruoasă. Ar fi fost ca şi cum am fi tăiat şi am fi mâncat 
pe unul dintre noi. Ştiam că tata s-a gândit mai mult la noi 
decât la vite. Ela vrut să ne spună că dacă nu vom mai avea 
ce mânca, o să tăiem boii şi-o să-i mâncăm şi tot o să 
ajungem vii până în primăvară. Dar niciunul dintre noi nu 
voia asta. La fel se întâmpla şi cu ceilalţi rumâni din sat. Ei 
vedeau că le mor vitele de foame. Ştiau că vitele nu sunt 
bolnave. Că le-ar putea, prin urmare, tăia şi mânca, 
micşorându-şi astfel suferinţa lor. Dar niciunul nu o făcea. 
Lăsau vitele să moară, le târau cu cârligul la marginea 
satului şi le părăseau în voia câinilor. 

— Oamenii avuţi de la oraş se hrănesc mai ales cu carne 
de bou şi văd că nu li se întâmplă nimic. Ei nu se gândesc la 


păcat. Şi le merge bine. Toţi sunt rumeni la obraz. 

— Dar ei nu muncesc cu vitele cum muncim noi. Ei n-au 
văzut vitele astea, cum le-am văzut noi, îngenunchind pe 
brazdă şi trecându-le sudorile de greul muncii... Ce-i leagă 
de ele? Oamenii de la oraş - eu mă gândesc la mărimi - ar 
putea mânca şi carnea noastră la nevoie... 

— Apăi, într-un fel ne-o şi mănâncă... 

— Să facem orice, omule, şi să scăpăm vitişoarele de 
moarte... Să ne ajungă vitişoarele vii până în primăvară... 

— Trebuie să ne gândim însă şi la noi, femeie... 

— Ne-om gândi şi la noi... 

Mai găsise tata pe undeva câteva baniţe de mei. 
Măcinase meiul cu râşniţa scoasă din pod, unde zăcea 
demult uitată şi plină de praf. Mâncam mămăligă de mei. 
Mălaiul era roşcovan. Mămăliga parcă era plămădită din 
nisip. Scrâşnea în gură şi rămânea printre dinţi. Mult timp 
după ce mâncam mămăliga de mei, saliva ne era 
amestecată cu un fel de praf de piatră, care rămânea lipit 
de fălci, de limbă, de cerul gurii. Era bună totuşi mămăliga 
de mei. Necazul era că nu ne ajungea. 

Când mălaiul de mei era pe sfârşite, au început părinţii 
să vorbească în casă despre vânzarea pământului. Era ca şi 
cum ar fi vorbit despre pieirea noastră, a tuturor. Tata, cu 
chipul mohorât şi supt, se uita la noi, ne vedea tot mai 
galbeni, şi mai sfrijiţi, şi neîntrezărind nicio altă scăpare, 
stăruia. Mama i se împotrivea cu o dârzenie pe care până 
atunci nu i-o cunoscusem niciunul. Începuse să semene la 
glas şi la inimă cu bunica cea aspră de la Cârlomanu, care 
nu răbda să i se împotrivească cineva. Răzbea mânia în 
vorba ei. 

— Să vinzi pământul? Cu ce-o să trăim mai târziu, după 
ce-o trece seceta? Că viaţa noastră nu se sfârşeşte anul 
ăsta! Omule, omule, ai milă de copii, ai milă de noi toţi, nu 
vinde pământul! 

— Dar ce să fac femeie? Ce să fac? Nu mai dorm de 
gânduri. Mă culc noaptea pe vatră, închid ochii şi nu pot să 


adorm. Mă ard gândurile. Nici eu nu ştiu ce să fac. Nici alţii 
nu ştiu ce să facă... 

— Adunaţi-vă în sat şi chibzuiţi. Puneţi ceva la cale. Nu se 
poate să ne lase stăpânirea să murim de foame. Nu e 
foamete numai într-o casă ori într-un sat... 

— Stăpânirea, numai grija noastră n-o are. Dac-ar fi avut- 
0... 

— Ei, bine, dar faceţi ceva, mişcaţi-vă, nu staţi aşa, cu 
mâinile încrucişate de parcă a-ţi aştepta moartea. O să vină 
ea moartea şi dacă n-o aşteptaţi. Ce dumnezeu, sunteţi 
bărbaţi în toată firea! Cereţi, plângeţi-vă, ridicaţi bâtele 
dacă nu se poate altfel. Muma nu dă ţâţă copilului până nu 
plânge. 

— Câteodată, totuşi, copilul ţipă până rămâne siteav, şi 
muma tot nu-i dă ţâţă. Petrece la cârciumă cu bărbaţii de 
brâu. 

— Apoi aia nu e mumă. E căţea. 

— Seamănă cu stăpânirea boierească. 


Auzisem că a îngheţat Dunărea. Nu mai puteau să 
plutească pe undele ei vapoare şi şlepuri. Acum, trenurile 
încărcate cu grâu şi cu porumb abia urcau, de grele ce 
erau, la deal, spre Ruşii de Vede, trase de câte două 
locomotive. 

Noi, copiii, mai umblam şi-acum pe linia ferată să vedem 
dacă n-au căzut cumva boabe printre linii de la vreun vagon 
crăpat. Dar nu mai cădeau demult boabe printre şinele 
trenului. Se băgase de seamă că unele vagoane se sparg 
într-adins şi prin gări se aduseseră soldaţi care păzeau 
magaziile pline cu bucate şi care vegheau ca în timpul 
manevrelor să nu se atingă nimeni de vagoane cu gând rău. 

Încă de la începutul toamnei, când se văzuse că foametea 
a sălbăticit satele, stăpânirea luase măsuri să fie păzite şi 
trenurile care transportau cereale. În unele gherete ale 
vagoanelor de marfă, ca de obicei, se aflau frânarii cu 


chipie cu betelie roşie, în altele moţăiau şi îngheţau soldaţi 
subţirel îmbrăcaţi, cu arma lângă ei. 

Venea, câteodată, seara, pe la noi, nenea Cristea Moga, 
lucrătorul de la căile ferate, care locuia cu chirie la Dera, 
mai aproape de gară. Tot trecând pe calea ferată de lângă 
casa noastră, ba uneori chiar oprindu-se şi reparând linia 
zile întregi, se împrietenise cu tata şi se mai împrietenise şi 
cu alţi rumâni din sat. Se împrietenise şi cu noi, copiii, care 
ne duceam să vedem cum se scoate o traversă veche şi cum 
se tragă sub şine una nouă, mânjită cu catran ca să n-o 
macine ploile repede, ori cum se prind între ele, cu găici 
groase de fier, două şine. Fuma o ţigară cu tata şi cu unchi- 
meu Voicu pe vatră, schimbau vorbe, îşi mai vărsau focul. 
Era un om umblat prin lume. Fusese mutat în gară la Omida 
de mai puţin de un an. Mai înainte, spunea că lucrase la Iaşi 
pe linia ferată care duce la hotarul rusesc. 

— Şi de ce te-a mutat stăpânirea tocmai aici, Cristeo, 
unde şi-a-nţărcat dracu copiii? 

— Nu numai pe mine m-au mutat. Au mai mutat şi pe 
alţii. Eram o mână de oameni acolo. Ne-au risipit pe tot 
cuprinsul ţării, ca pe nişte pui de potârniche. Căzuse asupra 
noastră o bănuială... 

— O bănuială... 

— Iarna trecută, dincolo de hotar, în ţara rusească, s-au 
ridicat muncitorii, au făcut revoluţie să schimbe stăpânirea 
ţarului şi ţarul a scos armata împotriva lor. S-a vărsat mult 
sânge. Muncitorii au fost unii ucişi, alţii aruncaţi prin 
puşcării. Mai marii noştri ne-au bănuit că avem legături cu 
muncitorii de dincolo... Şi ne-au mutat departe de hotarul 
rusesc... 

— Păi dacă spui că muncitorii au fost unii ucişi şi alţii 
închişi, care mai era primejdia? 

— Stăpânirea ţaristă n-a putut să ucidă şi să închidă pe 
toţi muncitorii. N-ar mai fi mers trenurile, n-ar mai fi 
fabricat mărfuri fabricile... Au rămas destui muncitori 
nearestaţi... Şi stăpânirea ţarului se teme de ei, iar 


stăpânirea noastră boierească a început şi ea să se teamă 
de noi... Când vom fi bine legaţi între noi... 

Cristea Moga a luat vătraiul şi a scormonit focul. Jarul a 
pâlpâit şi flăcările roşii au prins a bate din aripi. 

— Focul arde mocnit. Dacă-l scurmi, prinde mai multă 
viaţă şi înalţă flăcări. 

Şi-a încălzit mâinile la flăcările care pâlpâiau. 

Ni le-am încălzit şi noi pe ale noastre. 

Pe sub uşă se strecura în casă gerul de afară şi ne 
îngheţa. 

— Cristeo, de ce sunt păzite de la un timp trenurile de 
către soldaţi? 

— Ca să nu se arunce flămânzii asupra lor, să spargă 
vagoanele şi să ia grâul... 

— S-a întâmplat aşa ceva prin ţară? 

— Nu ştiu. Poate că s-o fi întâmplat. Altfel nu punea 
stăpânirea pază. Dar de mirare nu este că stăpânirea a luat 
măsuri să fie păzite trenurile cu grâne. Şi gările prin care 
se află magazii încărcate, ci fapta! că voi, deşi pieriţi de 
foame, staţi încă liniştiţi. 

— Ce am putea face? 

— Poate că n-aţi putea face nimic, dar guvernul se teme 
că v-aţi putea aduna mai mulţi, sate întregi la nevoie, să 
atacați trenurile, să le spargeţi şi să vă luaţi fiecare câte 
bucate vă trebuie... 

— De-aia sunt păzite trenurile? 

— Da. Dar ce pot să facă doi-trei soldaţi, chiar înarmaţi, 
în faţa unui puhoi de oameni? Dacă s-ar opune, ar fi 
dezarmaţi şi ucişi... Poate că nici nu s-ar opune. Sunt şiei 
flămânzi şi dezbrăcaţi... Şi sunt ţărani de-ai voştri. 

— Stăpânirea nu-i îmbracă! Nici nu le dă să mănânce 
destul. Am făcut şi eu armată şi cunosc traiul de la cazarmă. 

— De îmbrăcat, îi îmbracă, dar în uniforme vechi şi rupte, 
cum i-ai văzut, care nu ţin de cald. Le dă şi mâncare: 
mămăligă, zeamă de varză, uneori fasole. Să te ferească 
dumnezeu de îmbrăcămintea şi mâncarea pe care ţi-o dă 


stăpânirea! Parcă ţi-ar da de pomană... Când eram tânăr, 
am făcut şi eu armata şi-i cunosc gustul, Tudore. Când îl ia 
statul pe flăcău la armată, parcă l-ar lua la puşcărie... 

— Jandarmii însă sunt bine îmbrăcaţi şi au de toate! 

— Jandarmii sunt oamenii de încredere ai stăpânirii. Ei 
ţin în frâu satele, tăind şi spânzurând după bunul lor plac. 
N-au altă treabă decât să bage frica în oasele rumânilor şi, 
vorba ceea, frica păzeşte via... 

— N-avem de gând să atacăm nici trenurile, nici 
conacele. Cu ce ne-am alege? Dacă am face asta, stăpânirea 
ar trimite asupra noastră nu numai toată jandarmeria, dar 
şi armata. Jandarmii şi soldaţii ar trage în noi ca în câini... 
Ne-ar prăpădi... 

— Eu ştiu că n-aveţi de gând. Stăpânirea însă se teme. 
Dar ce crezi, Tudore, ar trage în voi şi soldaţii? 

— Poate că ar fi unii care n-ar trage, dar mulţi ar trage. 
Soldatul e soldat. Atâta e muştruluit la cazarma de ofiţeri şi 
de majuri, încât e învăţat să asculte orbeşte, fie că-i place 
ordinul pe care l-a primit, fie că nu... 

— La armată e şi acum tot aşa de rău ca şi pe vremea 
bunicilor noştri. 

— Mai rău! Ofițerii sunt şi acum tot ca altădată, numai 
odrasle ciocoieşti şi vodă Carol a cerut ca în armată să fie 
mai aspră disciplina, tot aşa de aspră ca în armata 
nemţească, unde a fost el ofiţer înainte de a fi adus 
domnitor, acum patruzeci de ani, în ţara românească. 

Mă aflam alături de ei, chircit pe vatră, chinuindu-mă să- 
mi încălzesc mâinile şi picioarele la focul care iarăşi 
adormise şi din care numai o şuviţă de fum alb-închis se 
ridica în fuioare destrămate, pe gura hornului. Mi-a venit 
atunci în gând că o să cresc mare şi într-o zi o să mă ia şi pe 
mine la armată şi-o să fiu soldat, să păzesc trenurile cu 
grâu, să tremur şi să ascult, şi m-a cuprins frica. Mi-am 
amintit şi de un cântec pe care-l auzisem cântat de nenea 
Savil 'Tacoi, anul trecut, când venise în concediu de Crăciun 
de la Bucureşti, unde-şi făcea armata. Mi l-am spus în gând, 


cum îmi spun uneori basmele pe care le ştiu ori pe care le 
născocesc eu singur, noaptea, când în casă e întuneric şi 
somnul nu vrea să se apropie de ruine, să mă adoarmă: 

Foaie verde matostat, 

M-a făcut maica băiat, 

M-a făcut, m-a legănat, 

Din gură m-a blestemat, 

Ca să fiu şi eu soldat. 

La o poartă de-mpărat 

Stau în puşcă rezemat, 

Nebăut şi nemâncat, 

Ca un sfânt din cer picat... 


— Şi întotdeauna o să fie rău în armată, nene Cristeo? 

Nenea Cristea Moga s-a uitat adânc în ochii mei. M-am 
uitat şi eu în ochii lui fără sfială şi am văzut licărind în 
fundul lor două mici scântei. Poate din pricina focului pe 
care de data asta îl răvăşise tata. A stat câteva clipe pe 
gânduri, mi-a pus mâna lui mare şi aspră pe creştet, mi-a 
mângâiat uşor părul şi mi-a răspuns: 

— Când s-or schimba şi alte lucruri în ţara asta, o să se 
schimbe şi traiul în armată... 

— Mai e mult până atunci, nene Cristeo? 

Omul şi-a luat mâna de pe creştetul meu, şi şi-a aşezat-o 
lângă cealaltă, pe genunchi. A oftat. 

— Ei, băiatule, băiatule, dacă am şti, ar fi bine... Dar nu 
ştim. Poate că o să fie mult... 

— Mult de tot, nene Cristeo? 

— Poate că nu chiar atât de mult... Dar nu te mai gândi la 
asta. Gândeşte-te la altceva, că eşti copil. 

Deseori, când puneam întrebări nepotrivite pentru anii 
mei oamenilor mai în vârstă, primeam acest răspuns: 
Gândeşte-te la altceva, că eşti copil. Într-adevăr, eram copil. 
Dar eu puneam întrebările care mi se iscau în cap şi care 
mă sfredeleau să le dau răspunsul. Mă simţeam om în toată 
firea şi-mi părea rău că trupul mi-a rămas încă de copil. 


Vedeam ce se întâmplă în jur, mă chinuiam la fel cu toţi 
ceilalţi şi chinul acesta continuu îmi biciuia şi-mi ascuţea 
mintea. 

— Am să încerc să mă gândesc la altceva, nene Cristeo. 
Uite, mă şi gândesc... La primăvară o să plouă... Şi câmpul 
o să fie verde... Şi-o să înflorească merii şi corcoduşii şi 
salcâmii... Şi dudul o să facă dude... Şi dudele au să se 
coacă şi-au să fie dulci, dulci... 

— Prostule... 

Când a plecat de la noi nenea Cristea Moga, peste sat şi 
peste toate  întinderile acoperite de zăpadă căzuse 
întunericul adânc al miezului de noapte. Am auzit paşii 
omului care se ducea la casa lui să se odihnească şi şoaptele 
nelămurite pe care le schimba cu tata, care îşi strânsese 
zăbunul la piept şi-şi luase în mână ciomagul să-l însoţească 
o bucată de drum. 

Şi am mai auzit gramofonul cântând în cârciuma lui Toma 
Ocî, de care ne despărţeau doar două arii, un vals vechi. 

Viorile cu glas dulce cântau valsul vechi... 

Ceva mai spre miezul iernii, de cum se lăsa noaptea, lupii 
adunaţi în haite mari şi cutezătoare, se apropiau de sat, 
umblau  nestingheriţi pe ulițele moarte şi goale, se 
strecurau în arii şi dădeau ocol grajdului către care îi 
mânau foamea şi mirosul tare de vită vie. 

Aveam grijă să închidem bine uşile grajdurilor, cu cârlige 
mari de fier, care nu puteau fi clintite din loc decât de mână 
de om. Câinii, care prinseseră snagă, sfârtecând boii şi caii 
morţi, târâţi în luncă, lătrau ce lătrau, cu glasul pe 
jumătate, şi când lupii se apropiau, chelălăiau de parcă ar fi 
fost daţi în tivic şi se ascundeau în gaură de şarpe, ori 
veneau şi scânceau înfricoşaţi la uşă, să li se dea drumul în 
casă. Care intra în gura lupilor, nu mai scăpa. Găseai a doua 
zi dimineaţa urme de păr pe zăpadă. 

— Asta parcă ar fi părul lui Grivei... 

— AL lui Grivei şi este. 


Zăpada purta, pe lângă smocurile de păr, urmele de 
sânge ale luptei înverşunate care avusese loc pe tăcute. 

Nu mai umblam niciunul noaptea prin sat. Nu mai 
umblau nici caraulele şi nici măcar jandarmii care nu se 
despărţeau niciodată de armele lor totdeauna încărcate. 

— Pe Radu Udma, şeful de post de la Cârligaţi, l-au 
mâncat lupii noaptea trecută la marginea satului. Numai 
picioarele de la genunchi în jos, cât erau băgate în cizme, i- 
au rămas. l-au găsit oamenii la ziuă, în zăpadă, puşca, 
centironul şi capela. 

— Păcat că nu i-au mâncat şi picioarele... Câţi oameni a 
călcat el în picioare pân-au vărsat sânge... 

— De l-ar mânca şi pe Juvete-al nostru... 

— Juvete se fereşte. Se închide decuseară în post şi nu 
iese până dimineaţa nici dacă-l pici cu ceară... 

— Toţi jandarmii se feresc de lupi. 

— Ceea ce înseamnă că nu sunt tocmai-tocmai curajoşi. 

— Au curaj faţă de noi, fiindcă ne ştiu supuşi şi cu mâinile 
goale. 

— Poate că într-o zi n-o să mai fim atât de supuşi, cum le 
place lor să ne creadă. 

— Şi nici cu mâinile goale... 

— Îl poţi alunga şi pe jandarm. Şi dacă se pune contra, îl 
poţi dobori. 

— Că şi el e om. 

— Nu e de fier. 

— Pe lup... 

— Pe lup nu poţi să-l alungi decât cu focul... 

— Cât sunt ei de flămânzi, acum nici cu focul nu poţi 
scăpa de ei... 

— Lupii sunt mai flămânzi decât noi... 

Ziua, haitele de lupi se mulţumeau să dea, mai pe 
departe, târcoale satului. Împinşi de dorinţa puternică de a- 
i vedea, pe care nu eram în stare să ne-o stăpânim, ne 
căţăram pe uluci şi ne uitam l-a ei cum vin şi se arată pe 
muchea dealului, cu urechile ascuţite ridicate în sus şi cu 


ochi sticlind, ca nişte lămpi aprinse, în lumina soarelui şi a 
zăpezii. Adulmecau satul, în care toţi câinii pătrunşi de frică 
lătrau şi chelălăiau, se întorceau cu cozile spre noi şi plecau 
în fugă spre măgurile care, acoperite cu nămeţi, păreau şi 
mai mari decât le ştiam şi le cunoşteam noi. În urma lupilor 
se ridicau nouraşi albi de pulbere albă, fărâmiţată de gerul 
aspru. 

— S-au dus lupii. 

— Ducă-se pe pustii. 

— Au să se întoarcă spre seară. 

Intram în casă rebegiţi de frig, dar mulţumiţi c-am văzut 
lupii. 

— Mamă, vulpile de ce nu vin în sat? 

— Vin şi ele, maică, dar numai noaptea, dau ocol 
coteţelor goale şi pleacă. Le rămân urmele mici scrise pe 
zăpadă. 

— Dar vin degeaba. Dac-am mai avea păsări, le-am 
arunca noi în oală, nu le-am păstra pentru vulpi. 

Se mai aflau câteva păsări prin sat, pe la bogătani, pe la 
acrituri. Ariile lor erau însă bine împrejmuite şi coteţele de 
scânduri închise cu temei. Nu puteau ajunge vulpile nici la 
găini, nici la gâşte, nici la rațe. 

— Sunt şi mai puţine vulpile. Nu se pot prăsi ca lupii. Le 
prind mai uşor oamenii... Şi cum le prind, le jupoaie... 

— Tu ai prins vreuna, nene? 

— Am prins la cişmeaua de piatră de la Băneasa. Avea 
vizuină în coasta râpei. 

Mălaiul de mei se terminase. Tăcut şi negru la faţă, tata a 
adus din arie câţiva coceni de porumb, tăiaţi în bucăţi 
scurte. 

— O să micşorăm iarăşi porţia de mămăligă, copii. 

— Ce s-o mai micşorăm, omule, că nu mai avem decât un 
pumn de mălai pentru diseară. Nici nu ne-ajunge de o 
mămăligă, numai de păsat ne ajunge. 

— Şi ce-o să mai mâncăm? ne-am repezit noi asupra lui 
să-l întrebăm. 


— Mestecaţi cocenii ăştia în gură şi sugeţi-le miezul. E 
dulceag. Mai înşală niţeluş foamea. 

— De asta n-ai vrut, rumâne, să le dăm boilor şi câteva 
fire de porumb? La asta te gândeai? 

— Da, la asta mă gândeam, Mario... 

— Am ajuns până aici... Doamne, dumnezeule... Ce ne 
mai aşteaptă? 

Mama a început să plângă. Nu i se ridica pieptul. Numai 
obrajii îi tremurau uşor, când îşi înghiţea lacrimile 
nevăzute, căci pe atunci ochii oamenilor rămâneau uscați şi 
plânsul lor era numai un plâns al sufletului. 

— Am ajuns până aici, Mario... Alţii o duc şi mai rău... 

— Şi mai rău? 

— Sunt oameni care se hrănesc de astă toamnă cu coajă 
de copac uscată pe sobă şi sfărâmată pe piatră cu muchea 
toporului. Ba au început unii să mănânce şi pământ ars. 
Pământul galben, dacă-l pisezi bine, îl cureţi de pietricele şi 
de nisip, îl frămânţi şi-l arzi, e bun de ronţăit în gură. 
Amăgeşte foamea... 

— O să mâncăm şi pământ ars, dacă n-om avea încotro. 
Dar ce fel de bărbaţi sunteţi? Tot n-aveţi de gând să faceţi 
ceva? Ce aşteptaţi? Să vină moartea peste noi? 

Tata tăcea şi noi sugeam bucăţile de coceni în gură. Dacă 
ar fi fost proaspeţi cocenii, miezul lor ar fi fost dulce. Dar 
cocenii erau din celălalt an. Trecuse peste ei pârjolul verii şi 
aproape că-i scorojise. Erau amărui, dar totuşi ni se păreau 
buni de mâncat. Izbuteam să ne înşelăm pe noi înşine şi 
izbuteam să ne înşelăm oarecum foamea. 

— O să ne adunăm azi la primărie să ne sfătuim. Am auzit 
c-ar fi venit la conac, la Troian, boier Gogu Cristofor. O să 
mai încercăm la el. Poate-i îmbunăm inima. 

— Să mergem şi noi, femeile, cu copiii în braţe. S-a mai 
îndulcit niţeluş gerul. Doar n-o fi fiară... 

De câteva zile gerul se îndulcise şi zăpada afânată, 
muiată de soare, se mai bătuse, se mai micşorase. Nu mai 
scârţâia sub tălpi. 


Copiii, femeile şi bărbaţii prinşi astă vară şi astă toamnă 
cerşind prin oraş şi duşi la închisoare au fost puşi, acum, în 
miezul iernii, în libertate. 

— Plecaţi şi să nu vă mai prindem cerşind, că vă rupem 
oasele şi apoi vă băgăm iarăşi la gherlă, strigaseră la ei 
gardienii. 

De la închisoare au plecat rumânii, dar puţini s-au întors 
pe la casele lor, pe care le ştiau reci şi goale. 

— Ne-au dat, afară din puşcărie... 

— Ca să aibă stăpânirea mai puţine guri de hrănit... 

Cei mai mulţi dintre ei, neavând altceva mai bun de făcut, 
s-au apucat în aceeaşi zi să cerşească din nou, întâi pe la 
marginile oraşului, apoi în plin centru. l-au adunat gardiştii 
şi i-au mânat spre puşcărie. 

— l-am prins cerşind, domnule director Oică... 

Oică Zamfir, boier scăpătat care-şi mâncase moşiile în 
tinereţe pe la Paris şi care era demult timp director al 
puşcăriei din Turnu, şi-a pus monoclul la ochi, a privit 
scârbit la ceata de ţărani în zdrenţe şi la copiii rupţi, şi-a 
strâmbat nasul borcănat, şi-a schimonosit faţa puhavă şi-a 
început să urle: 

— lar v-aţi apucat de cerşit? Nemernicilor... 

— Păi ce era să facem, boier Oică? 

— Să căutaţi de lucru, nu să întindeţi mâna... 

— N-are nimeni de lucru în tot oraşul, boier Oică. 

— Să vă fi dus acasă la voi. 

— Şi ce să facem acasă? 

— Să munciti. 

— E iarnă, boier Oică, n-avem ce munci, n-avem unde 
munci, n-avem ce mânca. 

Boier Oică jucase toată noaptea cărţi cu prefectul, cu 
preşedintele tribunalului, cu inginerul şef, cu decanul 
baroului şi cu moşierii mai mici care nu aveau case la 
Bucureşti şi erau nevoiţi, spre marea lor plictiseală, să 
locuiască în micul oraş de lângă Dunăre. Era nedormit 


boier Oică şi supărat că nu câştigase decât un sutar şi 
acasă, nevasta care îi ceruse trei sute de lei pentru 
croitoreasă, îi trăsese o săpuneală zdravănă. Acum îi mai 
făceau nervi şi cerşetorii ăştia de pe Călmățui. Căutase un 
răspuns mai potrivit cu împrejurările şi nu găsise. 

— Asta e treaba voastră... Vă priveşte... Unde dracu să 
vă mai ţin? E puşcăria plină de ţărani şi de copii. 

— Atunci ce facem cu ei, domnule director? Le dăm 
drumul? lar se apucă de cerşit... 

— Cum o să le dau drumul? Ce? Vreţi să intru eu în locul 
lor la puşcărie? Au fost prinşi cerşind, trebuie să stea la 
puşcărie. Aşa scrie la lege. 

A trimis după un comisar, care a venit şi a încheiat 
procesul verbal de dare în judecată a rumânilor. Până la 
judecată, boier Oică Zamfir le-a făcut rumânilor loc în 
puşcăria unde aveau să mai stea şi după judecată. 

— Băgaţi-i buluc, peste ceilalţi. 

— Dar nu mai e loc, domnule director. Stau oamenii 
înlăuntrul puşcăriei ca sardelele în cutie... 

— Altă puşcărie n-am... Mai înghesuiţi-i... 

I-au luat gardienii puşcăriei în primire şi i-au înghesuit 
peste ceilalţi puşcăriaşi, claie peste grămadă. 

La puşcărie, ca la puşcărie, nu era rai. Legile erau aspre, 
dar erau legi. Stăpânirea ţinea cu străşnicie la aplicarea lor, 
când era vorba de sărăcime. 

Rumânii însă, înnebuniţi de foame, începuseră să nu se 
mai teamă nici de asprimea legilor, nici de raiul puşcăriei; şi 
tot mai mulţi erau aceia care îşi luau copiii de mână şi 
plecau cu ei, năpădind oraşele de prin apropiere, bătând pe 
la uşi şi pe la porţi, cerând zadarnic de lucru şi sfârşind prin 
a întinde mâna şi a se milogi pentru o fărâmă de pâine. 

Pe tarabele brutăriilor, pâinile albe şi rumene erau 
înşirate la rând şi cuptoarele aprinse aşteptau să coacă alte 
pâini tot atât de mari şi de albe. 

Hălci de carne atârnau în cârlige la măcelăriile din piaţă 
şi de lângă obor, la pescării peştele aştepta, proaspăt ori 


sărat, în lăzi şi în butoaie, cumpărătorii care nu se grăbeau 
să vină. 

Prin prăvălii se uscau smochinele şi stafidele în cutii albe, 
pistilul acrişor prindea sfoiag, roşcovele făceau, ca lemnul 
vechi, carii, şi măslinele cărnoase înotau în untdelemnul 
gras al butoaielor. Cutiile de sardele stăteau în stive şi 
peştele afumat sub sticlă, iar de tavan atârnau, înfăşurate în 
hârtie albastră, căpăţânile de zahăr. 

În cârciumi şi în restaurante, cântau lăutarii şi târgoveţii 
avuţi petreceau. 

— Sunt două feluri de oameni înlăuntrul aceloraşi hotare. 
Unii beau, mănâncă şi petrec; alţii flămânzesc şi mor. 

— Beau şi mănâncă şi petrec cei care trândăvesc. Rabdă 
şi flămânzesc şi pier de foame cei ce muncesc... 

— De ce? 

— Aşa e rânduiala după legea cea mare... 

Ţăranii veniţi la oraş şi copiii lor zgâiau ochii la tarabele 
brutăriilor, le lăsa gura apă la vitrinele unde se aflau 
înşirate bunătăţile, înghiţeau în sec privind hălcile de carne 
atârnate prin măcelării şi peştele care, răspândind miros 
tare şi plăcut care zgândărea nările, aştepta cumpărători la 
pescăriile din gura oborului. 

La brutării, la prăvălii, la măcelării, nu era nicio nădejde. 
Brutarii, negustorii, măcelarii nici nu se uitau la ţăranii 
zdrenţăroşi pe care mai înainte de secetă, când îi ştiau cu 
un ban, doi, în pungă, îi trăgeau de şulfe, poftindu-i în 
prăvălii, arătându-le mărfurile şi îndemnându-i să le 
cumpere. Dacă totuşi se uitau la ei, îi priveau chiondorâş, 
puneau mâna pe beldie şi-i amenințau, suduindu-i: 

— Mai duceţi-vă dracului ce vă tot beliţi ochii la noi? Ne 
goniţi muşteriii... 

— Hai, taică... 

— Hai, copii... 

— Încotro? 

— Să-ncercăm la pescării... 


La pescării, rumânii aveau uneori noroc. Se mai strica un 
butoi de peşte. Negustorul îl arunca în nămeţii înalţi din 
spatele gheretei. Flămânzii dădeau năvală şi-l culegeau. 

— De ce l-o fi aruncat negustorul? Peştele nu e chiar 
stricat de tot. 

— Nu mai e destul de bun pentru muşteriii cu obraz 
subţire ai negustorului... 

Mai mult noroc aveau însă ţăranii flămânzi când 
cutreierau ulițele strâmbe ale mahalalelor. Din casele 
mărunte, căzute parcă pe brânci, cu ferestre înguste, în 
care locuiau aprozii de la prefectură ori de la tribunal, 
slugile prăvăliaşilor şi ale avocaţilor şi judecătorilor ori 
muncitorii de la serviciul de întreţinere al căilor ferate, şi de 
la fabrica de scânduri a domnului Tase Simian de lângă Olt, 
ieşea o femeie ori un copil cu o coajă de pâine în mână: 

— N-avem mai mult. Suntem săraci şi noi... 

— Mulţumim pentru ce ne dăruiţi. Mulţumim pentru 
inimă şi vorbă bună... 

— Mergeţi sănătoşi, oamenilor, şi... să dea dumnezeu 
numai bine. Că ne-am săturat de rău... 

— Săracul crede săracului... 

Casele mari ale oraşului, cu scări de marmoră şi cu 
grădini în faţă, erau înconjurate cu grilaje înalte de fier. 
Rumânii ştiau că oricât ar întârzia la porţile în care nu 
îndrăzneau să bată, nu va veni nimeni să le deschidă ori să 
le arunce ceva. Ei întindeau mâna la boierii pe care-i 
întâlneau pe stradă cu bastonul în laba înmănuşată, deşi 
ştiau că de cele mai multe ori rămân cu ea întinsă degeaba. 

Petre Pahonţu, de la noi din Omida, care se judecase ani 
întregi pe la tribunal pentru nişte pământuri, de-l 
cunoşteau toţi judecătorii şi toţi clănţăii ca pe un câine 
scurt de coadă, se întâlnise pe străzile Turnului cu avocatul 
care-l storsese până-l lăsase în sapă de lemn. Se apropiase 
de avocat cu căciula în mână: 

— Bună ziua, domnule Cristache... 

— Bună... 


— Domnule Cristache, v-aş ruga ceva... 

— Roagă-mă... 

— Sunt de la Omida, mă cunoaşteţi dumneavoastră... 

— Ba nu te cunosc deloc. 

— Mi-aţi susţinut un proces pentru pământ... Sunt Petre 
Pahonţu... 

— Şi? 

— V-am plătit mulţi bani pentru proces... 

— Ei şi? 

— Şi mi-aţi pierdut procesul... 

— Se poate. Odată pierd un proces. Altădată câştig altul. 
Aşa e meseria. Unul din doi împricinaţi trebuie să piardă. 
După lege... 

— Nu zic nu... Dar... 

— Dar ce? 

— V-aş ruga să-mi împrumutaţi douăzeci de bani să iau o 
pâinişoară copiilor... 

— Douăzeci de bani, zici? Ehei! Acum un gologan de 
douăzeci e mai mare decât roata carului. Dac-aş avea 
averea asta, m-aş mai însura o dată, cu toate că nevastă- 
mea e încă tânără... Douăzeci de bani! Douăzeci de bani!... 

— Douăzeci de bani numai. V-am dat sute de lei... Mii de 
lei v-am dat, domnule Cristache!... 

— Dar ce sunt eu, mă? Bancă? Du-te la bancă, dacă vrei 
bani cu împrumut... Nu veni la mine... Auzi! Mi-a dat sute 
de lei... Mi-a dat mii de lei... Parcă mii-a dat de pomană... 
Ţi-am susţinut procesul, nătărăule... Trebuia să-mi dai... 

Petre Pahonţu a rămas în uliţă. Avocatul Cristache 
Mărinoiu-Brânceni, decanul baroului, a intrat în bodega- 
restaurant a lui Petcu Sfeteţu, unde se adună toţi avocaţii 
mai de seamă ai oraşului, unde vine pentru o gustărică 
înainte de prânz însuşi preşedintele tribunalului, boier 
Dudu Pallady, cu primul procuror, Ursan. 

Cerând o ţuică fiartă ca să se încălzească, Cristache 
Mărinoiu-Brânceni a început să povestească întâmplarea cu 
Petre Pahonţu de la Omida. 


— E nemaipomenit!  Nemaipomenit! Ce păzesc 
autorităţile de sub ordinele dumitale, prefectule? Am ajuns 
să fim atacați ca-n codrul Vlăsiei, în plină zi şi în plină 
stradă, de cerşetori, de bandiți! E nemaipomenit, Drăculea! 
Nemaipomenit, procurorule! Mai dă-mi încă o ţuiculiţă 
fiartă, duduie Poly... Şi-o bucată de batog, dacă nu te 
superi, că văd că batogul e proaspăt... Auzi dumneata, 
prefectule! Auzi dumneata, procurorule: am ajuns să fim 
atacați că în codrul Vlăsiei, în plină zi şi... 

— Nu te supăra, domnule decan, o să ordon poliţaiului 
să-mi facă iarăşi o razie... 

— Mulţumirile noastre, domnule procuror. Ştiam noi că 
dumneavoastră... E nemaipomenit! Nemaipomenit... Avem 
legi... Şi parcă nu le-am avea. Am ajuns să fim... Ca-n codrul 
Vlăsiei... În plină zi şi... Mai dă-mi încă o bucăţică de batog, 
duduie Poly, dacă nu te superi. Văd că într-adevăr batogul e 
proaspăt. 


Gherasie Milian Miliarezi, boierul olog de la Băneasa, 
întors din străinătate, rămăsese să-şi petreacă iarna în 
casele din Bucureşti. 

Priveliştea câmpurilor arse de secetă, care n-au dat rod, 
întâlnirea cu rumânii goi şi flămânzi care băteau la uşa 
conacului şi cu care se războia logofătul Oprea Căţui 
Strâmbul, înjurându-i cum îi venea la gură, făcându-i albie 
de porci şi ameninţându-i că trage cu puşca în ei dacă mai 
stau pe la uşa conacului, acirând să fie lăsaţi să intre, i-ar fi 
înrăutățit boala şi, poate, cine ştie, i-ar fi apropiat moartea. 
Doamna Miliarezi nu voia câtuşi de puţin să se pomenească 
văduvă, pentru că atunci aproape întreaga avere ar fi 
încăput pe mâna lui Drăculea, ginere-său, şi s-ar fi ales 
praful şi pulberea de ea. Aşa că îşi sfătuise soţul să-şi 
petreacă întreaga iarnă la Bucureşti. 

— Vom merge la ţară, dragul meu Gher, la primăvară, 
după ce vom isprăvi de vândut cerealele. Dacă mergem 
acum, milos şi slab de înger, cum te ştiu, o să te înduioşeze 


ţăranii şi o să-ţi smulgă grâul şi porumbul pe datorie. O să 
fie mult până te înduri şi-i dai unuia o traistă de mălai, că pe 
urmă se duce buhu şi nu mai scapi de ţiganii ăia. Că ţăranii 
sunt ca ţiganii. Nu se mai satură. Dacă le-ai dat odată, cer 
mereu şi mereu trebuie să le dai, să le dai... Astea nu sunt 
vremuri, dragul meu Gher, să le dai ţăranilor bucate pe 
datorie. Şi aşa ne sunt datori vânduți... 

Cucoana ofta a pagubă. Boier Gherasie sta înfofolit în 
odaia caldă. Apele franţuzeşti, care-l costaseră o sumedenie 
de parale, nu-i îmbunătăţiseră sănătatea. Îl durea trupul şi 
orice fel de bucate s-ar fi gătit şi i s-ar fi servit la masă 
stomacul lui şubred se scârbea de ele şi le arunca afară. 
Trăia cu doctorii şi cu miez de portocală stors în pahar. 
Privea pe fereastră. Ningea şi cerul era mohorât. Îl ţineau 
junghiurile. Îi era silă că trăieşte, dar îi era frică de moarte. 
Dacă moare, pe mâna cui lasă casele acestea? Pe mâna cui 
lasă moşia şi palatul dintre sălcii şi via de pe coastă? Ce se 
alege de banii lui şi de averea lui? 

Doamna Miliarezi rămânea tot la gândul ei: 

— Când o să ne mai întoarcă nouă ţăranii îndărăt ceea ce 
ne datorează? Poate niciodată, scumpul meu Gher! Şi ne-au 
înghiţit o avere. Logofătul Căţui e dârz. Nu se înduplecă nici 
dacă l-ar tăia în bucățele. Să-l lăsăm pe el la conac... 

Boierul îl lăsase aşadar la conac pe logofătul Oprea Căţui 
Strâmbul să ţină piept ţăranilor flămânzi şi să nu le dea, 
pentru nimic în lume, niciun bob de grâu. Nici măcar un 
bob de neghină, că şi neghina are astăzi preţ. 

Însufleţit de alte gânduri, mânat de alte socoteli, Gogu 
Cristofor, proprietarul întinsei moşii a Belitorilor, îşi luase 
inima-n dinţi şi venise la conacul de la Troian să controleze 
socotelile administratorului la faţa locului, să vadă dacă îi 
sunt bine întreţinute vitele cu care avea să-şi are moşia în 
primăvară, căci pe ţărani nu mai putea pune mare nădejde, 
şi apoi să vadă cu proprii lui ochi cam care e situaţia satelor. 

La Bucureşti se spuneau multe. Şi mai bune şi mai rele, 
iar răspunsurile pe care i le dădeau la scrisorile lui 


administratorul şi logofeţii nu-l mulţumeau. Veştile nu erau 
limpezi şi uneori se băteau cap în cap, sporindu-i 
îngrijorarea. 

— Adevărul îl voi afla, dragă Ketty, numai după ce voi 
ajunge la conac. 

— Du-te, dacă nu-ţi mai găseşti astâmpărul. Dar fii 
prudent. Nu te pune cu ţăranii. Se spune că foametea i-ar fi 
făcut să-şi cam iasă din minţi. Stai două trei zile, ia măsuri 
să se întărească paza şi întoarce-te înapoi. Niciun moşier n- 
a călcat iarna asta pe la ţară... Numai tu... 

— N-avea teamă, draga mea, am eu ac de cojocul lor, 
dac-or cuteza să se burzuluiască la mine. 

— Gândeşte-te la noi. N-o să putem dormi, aşteptându-te. 

— Mai faceţi nişte partide de cărţi. Vedeţi însă să nu 
pierdeţi prea multe parale. Trăim un an greu. 

Trenul cu vagoane luminate şi încălzite îl luase la 12 
noaptea din Bucureşti şi-l lăsase, la 7 dimineaţa, pe peronul 
gării Troian, unde îl întâlnisem în vară pe omul din Belitori 
cu obraz pământiu. 

De la gara Troian până la conac sunt numai câteva sute 
de paşi. Boierul ar fi putut să meargă şi singur. N-avea cu el 
decât un cufăraş de piele moale şi galbenă ceva mai mare 
decât o geantă. Cu toate acestea, şeful de gară Stroe 
Dichirliu, după ce l-a salutat pe boier, înclinându-se până la 
pământ, s-a grăbit să-i spună cu glas mieros: 

— Pe aici s-au ivit lupii, boier Gogule. Să mergem, eu şi 
Macarie macagiul, şi Dumitru de la magazie să vă însoţim 
până la conac... Să nu vi se întâmple, ferească dumnezeu, 
vreun pocinog... 

— Dacă vreţi... 

Pe Gogu Cristofor l-au însoţit din gară şi până la conac 
şeful gării şi cei doi oameni înarmaţi cu topoare şi cu lopeţi. 

Boierul scosese pistolul din buzunar, îl încărcase şi-l 
pusese la loc. 

— Eu nu mă tem, dar dacă dumneata spui că sunt lupi, e 
bine să am pistolul încărcat, aşa, pentru orice eventualitate. 


— Păi de aceea vă şi  însoţim, cum spuneţi 
dumneavoastră, boier Gogule, pentru orice eventualitate. 
Că... paza bună trece primejdia rea. 

Când au ajuns în poarta conacului, boierul le-a mulţumit. 

— Să nu care cumva să daţi vreunul sfoară în ţară c-am 
venit la conac. Am auzit că oamenii ar fi cam necăjiţi. Eu 
sunt mai necăjit decât ei toţi la un loc. Ce-au pierdut ei? 
Numai munca lor. Eu însă, din pricina secetei, am pierdut 
întreaga recoltă pe un an a moşiei. Şi moşia nu e mică... 
Douăsprezece mii de pogoane nu sunt de ici, de colo. Cât şi 
cum o să-mi scot paguba, numai dumnezeu ştie, Dichirliule! 
Dar ţăranii, proşti cum sunt, nu înţeleg asta. Ei văd 
magaziile pline, văd conacul, văd moşia, şi cred că sunt 
putred de bogat. Dac-ar şti ei câte necazuri am... Mai bine 
că nu ştiu... Mi-ar plânge de milă. Aşa că... nu spuneţi c-am 
venit. Nu vreau să dea năvală ţăranii peste mine şi să am 
cine ştie ce discuţii cu ei... De altfel o să rămân la conac 
numai trei-patru zile. Am treburi mari la Bucureşti, pe care 
nu le pot amâna. Fierbe politica. Fierbe-al dracului politica. 
Schimbăm guvernul... Venim la putere, Dichirliule, că s-a 
săturat ţara de conservatori... Fierbe politica, Dichirliule... 
Fierbe-al dracului. Şi eu trebuie să fiu la Bucureşti... 

— Poate ajungeţi prefect, boier Gogule... 

— Ce prefect, mă, ce prefect? Prefect, dacă aş fi vrut, aş 
fi ajuns eu demult... Am douăsprezece mii de pogoane de 
pământ numai aici... Başca ce mai am pe Bărăgan... Başca 
bălțile... Eu trebuie să fiu ministru... Sunt mare moşier, 
Dichirliule... Nu pot accepta decât un portofoliu 
ministerial... Prefectura... un fleac pentru vreun boierinaş 
oarecare... 

— Să vă ajute dumnezeu, boier Gogule... Poate vă 
aruncaţi ochii şi la noi... 

— Şi cam ce-ai vrea, Dichirliule? 

— Gara de la Omida, boier Gogule... Nimic, mai mult... 
Ştiţi, aici în câmp s-a sălbăticit de tot nevastă-mea... Nu 
vede picior de om în casă... I s-a urât... 


— Se poate, Dichirliule, se poate... Trimite cucoana peste 
vreo două ceasuri la mine să-i spun noutăţi din capitală. 

— O aduc chiar eu, boier Gogule, până la poartă. 

— O fereşti de lupi, Dichirliule, o fereşti de lupi! Om 
înţelept... Nevasta trebuie ferită de lupi... 

— Trebuie, boier Gogule... 

Boierul a râs. Pe urmă a adăugat: 

— Aşa cum v-am spus. Să nu daţi sfoară-n ţară c-am venit 
la conac... 

— Am înţeles, boier Gogule... Din partea noastră... 
Numai slugile boiereşti să tacă... 

— Slugile sunt învăţate să tacă... 

Toţi îşi ţinuseră gura. Chiar cucoana şefului, care vorbise 
o zi întreagă între patru ochi, la conac, cu boier Gogu. Dar 
cineva vorbise totuşi. Fapt e că se aflase la Omida şi la 
Băneasa, la Stănicuţ şi la Caravaneţi şi la Belitori... Aflaseră 
deci toate satele care munceau în dijmă pe moşia Belitorilor 
şi care-l aşteptau pe boier, deşi îl ştiau hapsân, ca pe un 
cireş copt. La Omida, satul şi începuse să se frământe. 

— A venit boier Gogu, la Troian... Să mergem la el... 

Rumânii se adunaseră în faţa primăriei, în şosea, bătând 
şi turtind zăpada cu picioarele, de parcă-i chemase cu 
goarna Diş, veteranul satului. Se strânseseră stol şi-şi 
spuneau părerile să le audă toată lumea de acolo şi să se ia 
hotărârea care va fi găsită mai potrivită cu împrejurările. 

— Nu se poate să ne lase boier Gogu... 

— Dacă stai şi te gândeşti mai bine, boierul de la Troian e 
mai puţin câinos la inimă decât ceilalţi, pe moşiile cărora 
suntem învoitori. 

— E mai cumsecade decât State Pantazi. 

— Mai cinstit decât Milarez-Colarez. 

— Se poartă cu noi mai omeneşte decât colonelul Pienaru 
de la Secara. 

— Ce mai calea-valea! Boier ca boierul Gogu mai rar... 

— Gogu Cristofor e gras. De aceea îi şi spunem în glumă 
burticosul. 


— Omul gras e om bun. 

— Ne-am mai cârâit noi cu el, când ne-a încărcat 
socotelile, dar de certat nu ne-am certat niciodată de- 
adevăratelea... 

— Apăi, de cârâit şi cu nevasta te cârâi, dar până la urmă 
te împaci şi tot cu ea în casă rămâi... 

— Nici nu l-am furat. 

— Ne-am făcut că nu băgăm de seamă când a trimis după 
noi logofeţii şi ne-a chemat cu sila să-i facem muncă peste 
învoială. 

— Că de, o mână spală pe alta şi amândouă obrazul. 

— Când a avut nevoie de noi, am vrut, n-am vrut, ne-am 
dus şi i-am muncit... 

— Să nu-i rămâie grâul nesecerat şi netreierat pe câmp... 

— Şi porumbul necules... 

— Şi cocenii netăiaţi, neadunaţi şi nefăcuţi căpiţe la 
curte... 

— Şi miriştile neogorâte... 

— Şi lanurile de porumb neprăşite şi necuibărite... 

— Am fost ai lui la muncă... 

— Acum când ne aflăm la mare strâmtoare, să fie şi 
dumnealui omul nostru, boierul nostru... 

— Că nu-i cerem marea cu sarea... 

— Şi numai câteva baniţe de porumb de cap de familie... 

— Ca să nu pierim de foame... 

— Om încheia cu dumnealui contracte... 

— Şi le-om ţine... 

— Cum le ţinem totdeauna... 

— Şi nu ne-om uita la dobândă... 

— Nu... Nu ne-om uita la dobândă... 

Învăţătoarea Berta Câmpeanu sunase clopoţelul de 
recreaţie, dar niciun copil nu se repezise afară să se joace. 
În curtea şcolii erau nămeţi înalţi, aproape cât ulucile. 
Numai la intrarea în şcoală era pârtie. În clasă era frig. În 
soba de tinichea fumegau două-trei lemne ude, care nu 
prindeau flacără. Dar afară era şi mai frig. 


Văzând  rumânii adunaţi în şosea şi agitându-se, 
învăţătoarea îşi pusese o broboadă de lână pe umeri, ieşise 
din clasă şi se amestecase printre ei. Dinspre cârciuma lui 
Mareş se apropia şi popa Ilomiţă Bulbuc, cu un cojoc lung 
până la călcâie peste anteriu şi cu o căciulă mare, flocoasă, 
în capul mic, cu faţa zbârcită ca o pungă. 

— Înţelegem că vremurile sunt grele... 

— Şi bucatele scumpe... 

— Nu vrem să-l păgubim cu nimica pe boier Gogu... 

— Numai să ne ajute să scăpăm de la pieire... 

— N-o să strigăm la el. 

— Nici n-o să-i punem mâna în gât. 

— Păi, taică tăiculiţă - se amestecase numaidecât 
părintele Tomiţă Bulbuc - atâta v-ar mai trebui, să-i puneţi 
boierului mâna în gât! Rămâneţi nu numai fără mâini, taică 
tăiculiţă... Rămâneţi şi fără capete... 

— Dar de unde răsărişi, părinte? 

— De unde să răsar, taică tăiculiţă? Luai o drojdioară la 
Mareş, că pe gerul ăsta fără o drojdioară îngheaţă şi 
măruntaiele în om, nu numai omul... 

— Noi, părinte Bulbuce, tocmai spuneam că n-o să-i 
punem boierului mâna în gât, ci o să-l rugăm cu frumosul... 

— Cu frumosul să-l rugaţi, Gruio, cu frumosul, taică 
tăiculiţă... Să-i placă boierului... Că dacă-i place boierului... 
îi place şi lui dumnezeu sfântul... 

— Are şi el inimă de om în piept, nu un pietroi. 

— E tată de copii. N-o să ne lase să ne moară copilaşii de 
foame... 

— O să-i aducem aminte că există un dumnezeu în cer. 

— Şi-o să-l facem să aibă milă de noi... 

— Să mergem cu femeile. Să dea şi ele cu gura. 

— Şi cu copiii. O să i se moaie inima mai uşor. 

— Gerul s-a micşorat... 

— Totuşi până la Troian e departe şi zăpada e mare... 

— O să facem noi pârtie. 

— Mai bine să mergem pe linia ferată. 


— Dacă mergem pe linia ferată, n-avem nevoie să mai 
croim pârtie. A croit-o trenul. 

— Dar lupii? La lupi v-aţi gândit? 

— Dacă o să fim mai mulţi şi-o să mergem ziua, şi-o să ne 
întoarcem tot ziua, n-o să ne atace lupii. 

— Ziua, oricât ar fi de flămânzi, lupii au mai puţină 
îndrăzneală. Şi la o ceată mare de oameni nu se dau. 

— Acuma, om păţi ceva, n-om păţi, de mers trebuie să 
mergem. Boierul stă la conac trei-patru zile, dac-o sta şi- 
atâta, apoi se urcă în tren şi pleacă de unde-a venit... 

— Eu zic, taică tăiculiţă, că drumul e lung şi greu, acum 
la vreme de iarnă. Dar de dus la boier trebuie să vă ducetţi, 
dacă v-a intrat în cap să vă duceţi. V-o da boier Gogu ceva, 
nu v-o da, asta e o socoteală în care nu pot să mă amestec, 
că nici moşia Belitorilor nu e a mea, nici conacul, nici 
hambarele şi nici magaziile... Dar eu zic că înainte de 
plecare să treceţi, taică tăiculiţă, pe la biserică, să vă 
spovedesc, că nu se ştie ce vi se poate întâmpla. Sar lupii pe 
voi... Vă prinde viscolul în câmp. Când pleci la drum lung, să 
te aştepţi la orişice... Că omul, taică tăiculiţă, o viaţă are... 
şi cu a morţii... două. Şi eu, Ilomiţă Bulbuc, sunt preotul 
vostru şi dacă moare vreunul dintre voi nespovedit şi fără 
să ia grijanie, păcatul e al meu, taică tăiculiţă, şi în faţa lui 
dumnezeu eu răspund... Aşa că, veniţi după mine cârd la 
biserică. Până diseară vă grijesc şi vă spovedesc pe toţi... Şi 
mâine dimineaţă puteţi să luaţi drumul Troianului, şi care v- 
oţi întoarce teferi, v-oţi întoarce, care nu... 

Învăţătoarea măruntă, cu ochi albaştri, începuse să 
tremure sub broboadă. Îngheţase toată. Îi îngheţaseră mai 
ales picioarele strânse în ghetuţe cu nasturi şi cu carâmbi 
înalţi până aproape de genunchi. Bătea des din picioare să 
se încălzească, de parcă ar fi jucat bătuta. Obrazul micuţ şi 
rotund, pe care anii începuseră să-l ofilească, s-a strâns tot 
şi în priviri i s-a iscat mânia. 

— Nu ţi-e ruşine, părinte Bulbuc, să-ţi baţi joc de 
oameni? Preot bătrân, faţă bisericească... Mai mare 


ruşinea... 

— Dar ce le spusei taică tăiculiţă? Ce le spusei? Legea îmi 
dă dreptul să-i chem la spovedanie şi la grijanie... Că eu 
răspund în faţa bisericii şi a lui dumnezeu... 

— Oamenii pier de foame şi sfinţia ta îi chemi să se 
grijească şi să se spovedească... Răspunzi în faţa lui 
dumnezeu pentru sufletele lor... Dar pentru viaţa lor nu 
răspunzi în faţa nimănui părinte Bulbuc? 

— Nu, taică tăiculiţă, eu sunt preot şi nu răspund decât 
de sufletul enoriaşilor mei... În faţa bisericii şi în faţa lui 
dumnezeu răspund... De viaţa lor nu răspund eu... Că-n 
viaţă, fiecare doarme cum îşi aşterne... Eu nu mă pot 
amesteca în viaţa oamenilor. Aşa scrie legea... 

— Îi dai şi sfinţia ta zor cu legea... Parcă-ai fi avocatul 
Barcă de la Cârligaţi... 

— Ehei! Doamnă Berta, doamnă Berta, dacă mă făcea pe 
mine taica avocat şi nu preot, ce bine aş fi trăit, taică 
tăiculiţă... Adunam până acum, că sunt aproape bătrân şi 
am în urma mea o viaţă de om, avere, nu glumă... Dar taica, 
dumnezeu să-l ierte, m-a dus la popie ca să nu-ncapă 
biserica pe mâini străine... 

— Lasă, părinte Bulbuc, că nici aşa nu te paşte sărăcia... 

— De ce să mă pască, Gruio, taică? Nu vă paşte pe voi 
destul? Dar era mai bine dacă eram mai bogat. Era mai 
bine, taică tăiculiţă... Că legea îţi dă dreptul să aduni câtă 
avere poţi... Şi legea te păzeşte să nu-ţi atingă nimeni 
averea... Legea... 

— Cunosc şi eu legea, sfinţia ta. O mai cunosc şi oamenii 
ăştia... Legea e făcută de cei mari ca să fie loviți cu ea cei 
mici. Ştii bine, părinte Bulbuc. Mai bine decât ai vorbi cu 
oamenii despre spovedanie, despre grijanie şi despre lege, 
ai pleca mâine chiar sfinţia ta, cu primarul, împreună cu 
oamenii la conac, la Troian. Pe săteni, ori îi primeşte boierul 
la conac, ori nu-i primeşte. Pe sfinţia ta şi pe primar vă 
primeşte numaidecât. Că primarul îi ajută pe logofeţi să 
scoată oamenii la muncă atunci când vrea boierul. Şi, să fim 


drepţi, părinte Bulbuc, dai şi sfinţia ta o mână de ajutor 
primarului... 

— De dat ajutor primarului şi boierului nu zic că nu dau, 
taică tăiculiţă, că aş tăinui un adevăr şi m-ar pedepsi 
dumnezeu dacă aş minţi. Dar la conac nu mă duc cu ăştia 
nici dac-aş şti că-mi pun capul în prepeleac! Vrei să-mi 
aprind paie-n cap cu boierul? Îl ştii, doamnă Berta, cum se 
mânie când îşi vâră cineva nasul în ciorba lui... Dar, doamnă 
învăţătoare, de ce nu te duci dumneata cu ei la boier 
Gogu?... După câte ştiu, îi plac muieruştile... Poate că ai 
avea trecere, doamnă Berta... 

— Ptiu, ruşine să-ţi fie, boaită, că altceva nu pot să-ţi 
spun! Ruşine să-ţi fie... 

— E păcat, taică tăiculiţă, să-mi spui aşa, că sunt preot... 
Dar... aşa-mi trebuie! Nu puteam să stau la Mareş, la 
căldurică? Tocmai vroia Mareş să-mi puie gramofonul să-mi 
cânte. Aşa-mi trebuie... Când te amesteci în tărâţe te 
mănâncă porcii... 

— Du-te cu dumnezeu, părinte Bulbuce, nu ne mai 
supăra... Suntem şi aşa destul de amărâţi... 

— Iaca, Gruio, mă duc. Mă duc, taică tăiculiţă. De unde 
am venit eu? De la Mareş? Mă duc la Toma Oci să mă mai 
încălzesc niţeluş cu o prăştină... 

Popa Tomiţă Bulbuc a plecat spre cârciuma lui 'loma Oci, 
târându-şi după el cojocul larg şi lung, de sub care se vedea 
poalele anteriului măturând zăpada. 

— Eu - a spus învăţătoarea - aş vrea să merg cu voi la 
Troian, dar ştiţi că nu pot. Abia m-am sculat după boală. 
Cred că nu m-ar ţine picioarele nici până la marginea 
satului. 

— Nici nu ne gândim, doamnă Berta. Ne-om duce 
singuri. 

— Vă sfătuiesc să nu vă duceţi singuri, oameni buni. 
Luaţi-l cu voi pe primar. 

— L-am rugat să ne însoţească până la Băneasa, la Oprea 
Căţui Strâmbul, la curte. Era timp frumos şi Băneasa e la o 


palmă de loc, şi tot n-a vrut... 

— Căutaţi şi-l convingeţi, Gruio... 

— Ne răcim gura degeaba, doamnă Berta. 

— Eu zic să vă gândiţi bine ce vorbiţi cu boierul, cum 
vorbiţi, ce faceţi... 

— Ne-om gândi şi le-om socoti toate cum e mai bine. 

La ferestrele şcolii, copiii stăteau grămădiţi şi se uitau la 
stolul de oameni care se agitau în şosea. 

Când au văzut-o pe învăţătoare că vine spre clasă, 
capetele mici şi tunse au pierit de la ferestrele care au 
rămas dintr-odată goale şi vinete. 

Rumânii continuau să frământe zăpada cu picioarele ca 
să se mai încălzească. Cerul era senin şi albastru, cum 
numai cerul de iarnă poate fi, un albastru pe care îl subţia 
şi-l arginta uşor albul neprihănit al câmpurilor. 

— Cu primar, fără primar, să plecăm mâine dimineaţă. 

— Dacă plecăm mâine dimineaţă, ajungem spre prânz... 

— Vorbim ce vorbim cu boierul... 

— Şi până spre seară ne şi întoarcem... 

— Ce-o să însemne pentru el dacă ne dă puţin din multul 
pe care îl are? 

— O să-i întoarcem întreit... 

— Ba chiar împătrit. 

Rumânii, pe care amestecul popii nu-i clintise în 
hotărârea lor, se însufleţeau şi-şi făceau curaj unii altora. Ei 
nu uitaseră că boierul rămâne totdeauna boier, adică un om 
pe care nu-l pot atinge suferinţele altora, dar îşi spuneau că 
acum, în faţa foametei care măcina satele ce-i munceau 
moşia, boier Gogu Cristofor, spre însăşi folosul său, se va 
arăta poate înţelegător. 

Se aflau acolo nenea Gruia Popozină şi văru-meu 
Dumitru Pălică cu lon Ududui şi Ovedenie, Liţă Uie şi David 
Floroiu şi toţi cei şapte feciori ai lui. Se afla şi tata, şi frate- 
meu lon. Dar cine nu se afla? Ioţi sărăcanii se aflau, deşi 
puţini aveau să plece la conacul de la Troian, pentru 
încercare. 


De când s-a lăsat întunericul şi până spre ziuă, oamenii 
au stat ca pe ghimpi. De genele niciunuia nu s-a prins 
somnul şi noaptea lungă de iarnă li s-a părut tuturor şi mai 
lungă. 

A doua zi, dimineaţa, rumânii s-au înşirat pe linia ferată, 
în dreptul casei noastre. Erau vreo treizeci de bărbaţi. 
Veniseră şi vreo cinci-şase femei. Ne adunasem şi noi, copiii, 
o droaie. Ai casei ne înfofoliseră cu ce bulendre mai groase 
găsiseră prin odaie, să nu ne pătrundă şi să ne rebegească 
gerul. 

— O să vă puteţi ţine de noi, măi copilandri? 

— O să putem, nene Gruio. 

— Parcă văd că nici n-ajungem în deal, la canton şi o să şi 
începeţi să scânciţi ca să vă luăm ciuş. 

— N-o să scâncim, nene. 

— N-o să cerem să ne luaţi ciuş. 

— O să vă îngheţe nasurile... 

— Atâta pagubă. Nasurile ne-au şi îngheţat... 

— Nasul, de-aia e nas, ca să îngheţe. Altfel, n-ai avea ce 
să ştergi cu mâneca zăbunului. 

— Ne-am adunat toţi? 

— Ne-am adunat cei care vrem să mergem, Gruio... 

— Atunci s-o pornim, fraţilor... 

— S-o pornim... 

Istoviţi de puteri cum eram, am plecat încet, înşiruiţi pe 
linia ferată, în sus, spre Troian. Rumânii purtau în mâini, 
cum au ei obiceiul, ciomege mari. Vreo trei-patru luaseră 
furci şi topoare. 

Dar de ce aţi luat furci şi topoare, fraţilor? Că doar nu 
mergem la răzmeriţă... 

— Nu e vorba de răzmeriţă, dar poate întâlnim lupi şi se 
dau la noi. Nu strică s-avem o furcă şi-un topor, două! 

Ajunşi la marginea satului, am văzut că nu e chip să 
mergem pe alt drum... întreaga întindere, cât o cuprindeau 
privirile, era o nesfârşită mare de zăpadă, pe care, şi dacă 
am fi cutezat, nu am fi izbutit s-o luăm în piept şi s-o biruim. 


Singurul mijloc de a ajunge la Troian, aşa cum se şi 
înţeleseseră oamenii între ei, era s-o apucăm pe calea 
ferată. Am pătruns în tăietura adâncă de pământ, săpată în 
coasta dealului, şi-am mers printre şinele care sclipeau în 
soare ca două betelii de argint. 

Printre şine se subţiase zăpada, care din loc în loc era 
pătată de unsoarea neagră a locomotivelor şi a vagoanele. 
La dreapta şi la stânga se ridicau pereţi înalţi, puţin plecaţi, 
acoperiţi cu zăpadă care sta gata să se surpe peste noi, 
dacă am fi zgândărit-o. 

— Dacă ne prinde un tren în tăietură ne face bucăţi pe 
toţi. N-avem cum ne feri. Zăpada coboară până la marginea 
liniei. 

— Trenul de şapte a trecut. Abia la nouă mai trece altul şi 
până atunci ieşim la câmp. 

— Dar dacă vine, cum se întâmplă uneori, o locomotivă 
singură, trimisă să se vadă dacă nu s-a năruit pe undeva 
zăpada şi-a astupat linia? 

— Poate nu vine... 

— Să grăbim totuşi paşii. 

Am grăbit paşii, deşi pentru asta trebuia să facem 
sforţări cu care demult nu mai eram obişnuiţi. 

Dacă n-ar fi fost frig, ne-ar fi trecut toate sudorile, de s-ar 
fi făcut cămăşile pe noi leoarcă. Sudoarea ne trecea, dar se 
usca numaidecât pe piele şi cămaşa aspră, de pânză de 
cânepă, n-avea când să se ude. 

— Mai puteţi, copii? 

— Mai putem, nene. 

— Acuş ne pomenim în deal. 

Când am ajuns la câmp, abia ieşiţi dintre pereţii înalţi ai 
tăieturii, am auzit în urmă duduitul puternic al trenului, cu 
care eram atât de obişnuiţi, că nici nu-l mai luam în seamă. 
Ne-am întors privirile înapoi şi am văzut pe deasupra 
tăieturii cum fâlfâia prin văzduh şi se apropia de noi cu 
repeziciune, ca un balaur lung şi negru, fumul locomotivei. 

— Săriţi alături de linie! 


— Feriţi-vă! 

— Cât mai departe de şine! 

— Vine trenul din urmă! 

În faţa primejdiei, am găsit în noi puterile pe care nu ni le 
mai cunoşteam şi am sărit repede alături de şine, în şanţul 
care mărginea traseul căii ferate. Ne-am pomenit îngropaţi 
până la brâu în zăpada moale şi rece. O locomotivă, cu două 
vagoane pline cu soldaţi, a trecut pe lângă noi. Soldaţii ne 
priveau cu mirare, că la ora aceea şi pe timp de iarnă ne 
aflam în număr aşa de mare pe câmp, departe de sat, iar 
mecanicul urla cât îl ţinea gura şi ne ameninţa cu pumnul. 
Nu ne spunea deloc vorbe frumoase. 

— Are dreptate să ne înjure. Dacă se întâmpla o 
nenorocire, o păţea şi el. Anchetă, judecată, poate şi 
pedeapsă... 

— Ar fi trebuit să fluiere. Totdeauna trenul când intră sau 
iese din tăietură fluiera... 

— Nu i-a trecut prin gând că pe un timp ca ăsta pot fi 
oameni pe linie... 

— Trebuia s-o facă din obişnuinţă... 

— Dar în tren de ce se aflau soldaţi? 

— S-o fi întâmplat ceva pe la marginea de miazănoapte a 
judeţului. Acolo e totdeauna foamete şi tulburare. Şi de câte 
ori e tulburare, stăpânirea trimite soldaţi să potolească 
satele. 

— Fapt e că dacă întârziam c-o jumătate de minut pe 
tăietură urcam acum pe scări de nori drept la rai, către 
poarta sfântului Petru, nu ne mai îndreptam spre conacul 
lui Gogu Cristofor! 

— Poate că era mai bine. 

— Ba nu era deloc mai bine. După ce-om muri, tot morţi o 
să fim... 

În depărtare se vedea gara, cu zidurile roşii în albul 
zăpezilor, magaziile acoperite cu olane şi pâlcurile de 
salcâmi negri de pe lângă clădiri. 


Dincolo de gară, ceva mai la dreapta, se ridica, 
înconjurat de salcâmi, conacul cu casă boiereasă la mijloc, 
şi pe margini cu şirul de pătule şi hambare, care şi anul 
acesta erau pline cu bucate. 

Undeva mai în fund, pe drumul Rugşilor de Vede, se zărea, 
acoperită de un abur ce tremura, pădurea de la Adâncata, 
în care mai demult pândeau şi jefuiau la drumul mare hoţii. 

Soarele lumina nesfârşirile albe şi tremurătoare, zăpada 
parcă era stropită cu pietricele sparte, ale căror feţe 
scânteiau de-ţi luau ochii, jucând ca apele încreţite în 
valurile mărunte. 

Pe alocuri, deasupra zăpezii, se isca zburlit vârful negru 
şi uscat al unui măceş care nu înflorise în primăvară şi care 
nu purta, ca în alte toamne şi în alte ierni, mărgele tari şi 
roşii de-a lungul ramurilor. 

Gerul ne pişca obrazul şi ne muşca sfârcurile urechilor. 

Dacă am fi avut mai mult sânge în noi, urechile ni s-ar fi 
înroşit. Gerul înroşeşte urechile cum minciuna, la oamenii 
neobişnuiţi să mintă, înroşeşte obrazul. 

Aveam însă puţin sânge în noi. Urechile noastre nu erau 
roşii, ci vinete. 

— Dacă ar sări un iepure de la rădăcina unui măceş, cum 
e zăpada moale, n-ar putea să fugă prea repede. L-am 
dobori zvârlind ciomagul după el. 

— De iepuri îţi arde? 

— Îmi arde şi de iepuri... 

— Anul ăsta nu sunt iepuri pe câmp. N-au fost ierburi în 
care să se prăsească. Şi câţi or fi rămas, i-au mâncat demult 
lupii care colindă câmpurile şi dau târcoale satelor, 
înnebuniţi de foame. 

— E ciudat că n-am întâlnit încă niciun lup, deşi până mai 
alaltăieri încercau să intre în sat, ziua nămiaza mare. 

— Poate că pândesc şi-acuma satele. Dar în pustietatea 
asta ce să caute? 

— Nu ne-au adulmecat încă urmele... O să ni le- 
adulmece, n-aveţi nicio grijă... 


— De ce vorbiţi de lupi? Nu ştiţi că atunci când vorbeşti 
de lup, lupul e la uşă? 

— Tocmai de-aia. Nu ne apropiem de conacul 
boierului?... 

Cu cât ne apropiam de conacul lui Gogu Cristofor, cu atât 
încrederea în izbândă a oamenilor, care cu o zi înainte se 
încălziseră la sunetul propriilor lor cuvinte, scădea. Începea 
să-şi facă loc în sufletul fiecăruia îndoiala, îngrijorarea, 
teama... 

— Nene, nu mai pot să merg. la-mă ciuş... 

— Îţi spuneam eu... 

— Credeam c-am să pot să merg până la conac. 

— Credeai... 

M-a luat ciuş nenea Dumitru Pălică. Pe ceilalţi îi luaseră 
mai demult ciuş părinţii lor, ori rumânii mai tineri din ceată. 

— Eşti uşor, băiete. 

Eram uşor. Dar nici nenea Dumitru Pălică n-ar fi atârnat 
prea greu la cântar; îi simţeam oasele prin zăbunul subţire. 

— Credeţi c-o să ne lase logofeţii să intrăm în conac să-l 
supărăm pe boier Gogu? 

— Dacă nu ne-or lăsa, o să facem gălăgie, boierul o să ne 
audă, o să iasă în uşă ori o să se arate la o fereastră, o să ne 
vadă şi o să ne cheme înăuntru. O să intrăm cu căciulile în 
mână. 

— N-o să plecăm până nu se învoieşte să ne dea ceva 
porumb... 

— Acasă nu ne întoarcem cu mâinile goale. 

— Mai bine mă lungesc pe şine să mă taie trenul. Acasă 
mă aşteaptă copiii să le aduc ceva, să-şi astâmpere măcar 
pe-o zi foamea. 

— Dacă n-o vrea să ne dea mai mult, adică trei-patru 
baniţe de cap de familie, să-l rugăm să ne lase să ne 
umplem măcar căciulile cu porumb... 

Unii rumâni vorbeau şi căutau iarăşi să-şi facă singuri 
curaj, să le crească mugurul nădejdii în inimă. Alţii mergeau 
tăcuţi, printre şinele reci şi negre ale drumului de fier, cu 


chipurile pământii lăsate în jos, având parcă o singură grijă: 
să calce din traversă în traversă, să nu-şi ude opincile şi 
obielele care demult erau ude. 

În fruntea cetei mergea Gruia Popozină cu Tiţă Uie şi cu 
Pascu Ologu şi toţi trei căutau să întindă pasul, ca să 
ajungem mai curând la curţile boiereşti, să vorbim cu boier 
Gogu Cristofor şi să avem timp, până la chindie, să ne 
întoarcem pe la casele noastre. Aveam cu toţi scrisă pe faţă 
sleirea trupurilor, îngrijorarea, dar şi nădejdea. 

— Poate că ar fi fost bine, Gruio, să-l mai fi căutat pe 
primar şi să mai fi vorbit odată cu el... Cine ştie, poate că l- 
am fi înduplecat să vină cu noi... 

— Tot nu-l cunoşti pe Dobre Grivu, 'Tiţă? De-atâtea ori l- 
am rugat şi ne-a luat mereu peste picior... Cum o să-şi pună 
el obrazul în joc la boier pentru noi? Nici lui Dobre Grivu, 
nici notarului, nici doctorului Ganoiu, nici prefectului nu le 
pasă de noi... îşi văd fiecare de trebşoarele lor, de lefşoarele 
lor... Bogătanii ne jupoaie... Preceptorul Gâdea ne bate 
toba la uşă şi ne ia pentru plata dărilor vedrele şi căldările 
de mămăligă... Astă-vară perceptorul colinda cu jandarmul 
şi cu vătăşeii cătunul... A ajuns în deal, la Viorica, la Pârvu 
Ciuciumiş. Nu şi nu, să-i plătească dările. Ciuciumiş, ca noi 
toţi, de unde să-i plătească? Grâu n-a făcut, porumb n-a 
făcut, vitele i-au murit de foame... Copiii, goi şi bolnavi, pe 
lângă sobă. I-a luat vadra, căldarea de mămăligă, găvanele 
şi străchinile, i-a luat şi lingurile de lemn. N-a spus nimic 
Pârvu Ciuciumiş... Uneori îţi vine să spui câte ceva. Alteori 
nu-ţi vine decât să taci. Când a coborât perceptorul Gâdea 
şi ceilalţi, cu căruţa plină de cioabe, de vale, s-a pomenit cu 
Ciuciumiş venind în goană după ei... 

— Domnule perceptor... Domnule perceptor... 

— Ce e, Ciuciumiş? 

— După ce mi-aţi golit casa şi aţi plecat, am băgat de 
seamă că aţi uitat să-mi luaţi şi lingura asta... Era aruncată 
într-o oală spartă... Am găsit-o şi v-am adus-o... Că eu... 
dacă nu mai am nimic... ce să fac cu lingura asta? 


— Arunc-o în căruţă, Ciuciumiş... Când o să ai bani, vii la 
percepţie, plăteşti dările şi-ţi iei lucrurile înapoi... Îţi iei şi 
lingura... Până atunci, n-am ce să-ţi fac că... aşa e legea... 
Dacă nu plăteşti, trebuie să te urmăresc... 

— Dar Gogu Cristofor cât o fi plătind la percepţie? 

— Ce să mai vorbim de Gogu Cristofor? Se poate băga 
perceptorul la el? Nu se poate băga nici administratorul 
financiar de la Turnu, că numaidecât zboară afară din 
slujbă... Boierii plătesc cât vor... O nimica toată, aşa, de 
ochii lumii... Parcă... nu ştie toată ţara cum fură ei statul... 
Uită-te la noi în sat! Perceptorul bea la cârciumă cu 
bogătanii de gât. Bea... Şi le scade dările... Noi, numai noi 
plătim  dările... Noi sărăcanii... Numai noi cunoaştem 
puterea şi greutatea legii... 

— Doamne! Doamne! Ce ne aşteaptă la conac? 

— Nu ştim niciunul, Pascule... Dar o s-o aflăm până la 
prânz că, uite, curţile boiereşti sunt aproape. 

Am auzit din timp vuind în urma noastră personalul de 
dimineaţă. Ne-am ferit, aruncându-ne iarăşi în zăpada 
şanţului... Lungul şir de vagoane a trecut pe lângă noi. 
Călătorii ne priveau pe ferestrele închise. Într-un ochi de 
geam am văzut un băiat cam de vârsta mea, cu obrazul alb 
şi bucălat. Mugşca dintr-un corn. 

— Nene Pălică, m-am odihnit destul. Ţi-o fi şi dumitale 
greu. Vreau să merg pe jos. 

— Dacă vrei... 

Am început să mă târăsc pe lângă ceilalţi, clătinându-mă 
ca un om beat. Simţeam că mi s-a uscat gura şi că mi se 
împăienjenesc ochii. Dacă nu mănânci un timp, nu pântecul 
te doare de foame, ci gura, mai ales cerul gurii. Am luat 
zăpadă, am cocoloşit-o în mâini până s-a întărit. Am început 
să mugşc şi să înghit. 

— E bună zăpada? 

— E bună, nene Pălică, e grozav de bună... 

Mâncam zăpadă, sorbeam aerul rece şi tare al 
câmpurilor acoperite cu zăpezi albe. Ochii mi se limpezeau, 


prindeam în ei şi pe obraz lumina soarelui, şi-mi venea să 
fluier şi să cânt. Eram fericit. Trăiam. Câte nu văzusem şi 
câte nu trăisem? Câte nu pătimisem? Mi se părea că sunt 
nu copil, ci om în toată firea, îmbătrânit înainte de vreme. 
Venise vara cu arşiţa ei sălbatică, cu seceta «ei 
neîndurătoare, care nimicise orice urmă de verdeață şi 
secase apele, alungase păsările călătoare spre alte ţinuturi 
şi omorâse, în căsuţele lor de sub pământ, popândăii cenuşii 
şi şoarecii de câmp cu blană galbenă, şi cârtiţele fără ochi, 
înfăşurate, ca nişte călugăriţe, în straie negre şi lucitoare. 
Venise şi trecuse. Se pogorâse peste noi toamna, cu potopul 
ei de ape, şi plecase, făcând loc pe întinderile nesfârşite ale 
pământului iernii aspre. Şi eu trăiam. Noi toţi trăiam. 
Moartea nu ne ciocănise încă în uşă. Nici măcar boala. 
Numai foametea ne râcâise cu laba ei uscată în uşă, îi 
deschisesem, intrase în casa noastră şi apoi, pe nesimţite, 
hoţeşte se strecurase în trupurile noastre, mai dinainte 
firave, şi începuse să ni le macine. Dar foametea intrase în 
toate casele săracilor. De ce n-ar fi intrat şi la noi? 

— Ar fi aşa de uşor să nu mai fie sărăcie pe lume! 

Dumitru Pălică prinsese gândul rostit tare al lui Gruia 
Popozină şi se repezise să-l întrebe: 

— Cum, Gruio, cum? 

— Să se schimbe lucrurile. Să fie altfel. Nu ştiu cum. Dar 
să fie altfel. Ceea ce ştiu eu, ceea ce ştim cu toţi, este că aşa 
cum e acum nu e bine. Nu e bine pentru noi, săracii. 
Muncim la boier până cădem pe brânci şi n-aveam, nu acum 
că e secetă, dar nici pe timp de belşug, cu ce să ne potolim 
foamea. 

— Copiii ne cresc, când nu ne mor de fălcariţă din 
scutece, chirciţi de foame... Ne-am chircit şi noi. Ni s-au 
chircit şi ni s-au veştejit femeile... Ni s-a întristat şi ni s-a 
strâns sufletul în noi. Când se zvârcoleşte în tine sufletul 
cuprins de nelinişte, de grijă şi de suferinţă, cutele ţi se 
adâncesc pe obraz, trupul ţi se subţiază de-l bate vântul şi 
spinarea ţi se îndoieşte. Mergi cu capul în jos, de parcă 


cineva te-ar lovi mereu cu pumnul în ceafă. Ţi-e ruşine şi de 
ceilalţi oameni, ţi-e ruşine şi ţie de tine însuţi, de câte înduri 
şi le taci, mistuindu-le în tine. 

— Sărăcia şi umilinţa la care e supus omul, nene Gruio, îl 
face să sufere mai mult decât orice. 

— Da, Pascule. Uite, te loveşte unul cu pumnul ori cu 
ciomagul. Doare ce doare şi trece. După un timp nu se mai 
văd urmele loviturilor. Dar le păstrează sufletul. Din suflet 
nu se şterg niciodată... 

Mergeam şovăind, dar mergeam înainte. Ne apropiam de 
conac. Îndoielile piereau o clipă din inimile noastre şi 
făceau loc nădejdilor calde. Apoi nădejdile se prăbuşeau 
apăsate de îndoieli şi de crescută grijă. Dar mergeam. 
Mergeam. Şi ne apropiam de conac. Şi soarele îşi risipea 
lumina lui pe necuprinsuri. lar zăpezile scânteiau şi 
licăreau în lumină ca nişte ape de argint viu, încreţite de 
mici vălurele. Şi noi ne apropiam de conac. Cu fiecare pas 
ne apropiem de conac... 

Femeile, încălţate în opinci şi înfăşurate în fuste, cu 
cimberele cafenii trase peste obraz, călcau tăcute în urma 
noastră. 

Privită de alţi ochi, şi ceva mai de departe, jalnica noastră 
ceată semăna poate cu o ciurdă de vite mânate de o putere 
nevăzută spre locul unde le aşteaptă tăierea. 

— Şi de ce trebuie, nene Gruio, ca pe lumea asta unii să 
muncească şi să piară de foame şi alţii s-o ducă numai într- 
un huzur? 

— De trebuit, nu trebuie, Pălică. Dar fiecare are ce-a 
moştenit şi ce mai poate să adune de la alţii mai slabi cu 
japca. Vorba notarului şi-a lui popa Bulbuc... Aşa e legea... 

— Eu am moştenit de la taica ciomagul ăsta pe care şiel 
îl moştenise de la taică-său... Şi sufletul care se zbate în 
mine şi nu vrea să iasă mai curând! 

— Păstrează-ţi şi ciomagul, Tiţă Uie, păstrează-ţi şi 
sufletul... Cu ciomagul te poţi apăra de câini şi de răi... Şi 
sufletul e mai bine să se zbată în noi decât să-şi ia zborul... 


Că dacă apucă să zboare din trup, nu se mai întoarce 
niciodată. 

În naltul cerului se legăna pe aripile întinse un uliu, 
apropiindu-se în cercuri largi de pământ. Îl urmăream cu 
privirile. Deodată s-a strâns ghem şi s-a repezit ca o 
săgeată în jos. A atins o clipă zăpada, lângă vârful unei tufe 
de mărăcini, pe urmă şi-a desfăcut aripile şi s-a înălţat 
deasupra zăpezilor, ca fulgerul. 

— A luat ceva în gheare... 

— Poate o vrabie... 

A ajuns iar în slăvile albastre, a fâlfâit rar şi s-a depărtat. 

— Fiecare vietate ca să trăiască trebuie să mănânce altă 
vietate. Tot aşa şi omul. 

— Dar uliul nu mănâncă alt uliu. Lupul nu mănâncă alt 
lup. Omul însă mănâncă om. Pe noi ne mănâncă boierii. 

— Au cu ei puterea, nene Gruio. Au cu ei legea şi 
jandarmii. Au armata. Noi suntem cu mâinile goale. 

— Legea o au că şi-au făcut-o singuri. Jandarmii, dintre 
noi ţăranii îi alege stăpânirea, cum tot dintre noi se duc unii 
şi intră logofeţi pe la moşii. lar armata... Numai ofiţerii sunt 
boieri ori fii de târgoveţi. Soldaţi suntem noi, săracii. Că 
bogaţii duc plocoane şi-şi scutesc băieţii şi ginerii de 
armată. 

Sub paşii noştri, care deveneau tot mai şovăitori, 
sfărâmam zăpada. Urmele celor care mergeau printre şine, 
păşind din traversă în traversă, nu se cunoşteau. Se 
cunoşteau urmele celorlalţi, care mergeau alături de linie, 
pe unde nu mai călcaseră alţi oameni de când căzuse 
zăpada. 

Rămăsese în zăpada albă şi moale mii şi mii de călcături 
adânci în urma noastră. Aveau să dureze până se va topi 
rândul acesta de zăpadă sau până când va da altă ninsoare. 

— Vă aduceţi aminte ce ne povesteau astă-vară bogătanii 
care au fost la Bucureşti, la expoziţie? 

— Păi cum să nu ne aducem aminte! Aşa ceva nu se uită 
uşor... 


— Ba eu zic că nu se uită deloc... 

— Fiarele erau închise în cuşti şi li se aruncau hălci de 
carne proaspătă... 

— Şi şerpilor, viței întregi în cutiile lor de sticlă... 

— Şi lebedelor li se aruncau în lac franzeluţe... 

— Şi neamţul se plimba cu nemţoaica lui la braţ... 

— Şi mergeau pe lângă neamţ miniştrii şi generalii... 

— Mergea şi popa cel mare, mitropolitul... 

— Cu baston de aur în mână şi cu cruce de aur la gât... 

— Şi muzicile cântau... 

— Şi bogătanii petreceau... 

— Şi la noi nu se gândea nimeni... 

— Ne ardea seceta şi ne chinuia, ca şi acum, foamea... 

— Şi ne mureau vitişoarele... 

— Noi trăim mai râu ca fiarele codrului... 

— Nu suntem închişi în cuşti... 

— Vorba avocatului Mitiţă Bârcă de la Cârligaţi: Avem 
legi bune... Suntem liberi... 

— Ne putem plimba pe ulițele satului şi pe câmp... 

— Putem să ne ducem la gârlă să ne scăldăm, dacă gârla 
nu e secată de secetă... 

— Ba putem să ne şi înecăm, dacă ne vine pofta s-o 
facem. Nimeni nu ne opreşte... 

— Avem voie să culegem florile din salcâmii noştri şi să le 
mâncăm. 

— Şi-n corcoduşi avem voie să ne suim şi să mâncăm 
corcoduşele, chiar dacă sunt acre şi strepezesc dinţii... 

— Avem voie şi să ne întindem noaptea în arie sau pe 
câmp, cu faţa în sus şi să numărăm stelele, dacă ştim să 
numărăm cu miile... 

— Nu ne opreşte nimeni să ronţăim coajă de copac, 
uscată pe sobă... 

— Nici să ne îndopăm cât vrem de pământ ars... 

— Putem să bem oricâtă apă de la cişmea... 

— Avem voie să căutăm de lucru şi să ne mirăm că nu 
găsim... Dar mirarea nu trebuie s-o rostim cu glasul tare. 


— Nimeni nu ne-ar opri dac-am vrea să cântăm cântece 
de lume... 

— Ce mai încolo şi-ncoace... Avem voie să crăpăm de 
foame... 

— Am şi început să crăpăm... 

— Avem voie să ne lăsăm bătuţi de jandarmi... 

— Şi de boieri... 

— Şi de logofeţii boiereşti... 

— Ne este îngăduit să ne lăsăm jupuiţi de perceptori... 

— Şi stâlciţi în bătaie la armată... 

— Uite! Mâncăm zăpadă... Şi nu ne opreşte nimeni... 

Mergeam spre conac... Ne apropiam cu fiecare pas de 
conacul boierului Gogu Cristofor... lată! Colea e gara. Şi 
dincolo de gară, soarele luminează ferestrele caselor 
boiereşti şi dă sclipire acoperişurilor roşii de olane, de pe 
care slugile au curăţat zăpada cum a încetat ninsoarea. 

Gruia Popozină călca în frunte, cu Tiţă Uie, cu Pascu 
Ologu, cu văru-meu Dumitru Pălică... Toţi ceilalţi, mai în 
urmă, la un pas, doi... Printre ei, noi, copiii... Şi în urma 
noastră, femeile care îşi ţin fustele ridicate niţeluş, să nu le 
împiedice mersul prin zăpada moale în care ni se afundă 
tuturor picioarele. 

Şi aşa, mergând, unul îşi spune o frântură de gând, altul 
alta. Nici nu-ţi dai bine seama al cui e glasul, pentru că 
acum din pricina sleirii care ne-a cuprins pe toţi, glasurile 
stinse ale oamenilor au început să semene unele cu altele, 
după cum şi glasurile noastre, ale copiilor, au început să se 
asemene. Se lasă tăcerea un timp. Şi atunci nu se aud decât 
paşii noştri care lipăie prin zăpadă. Pe urmă oamenii încep 
iarăşi să vorbească, vânturându-şi gândurile. 

Când drumul e lung, dacă nu eşti singur şi ai cu cine 
vorbi, ţi se pare că timpul trece mai repede. Dacă n-ai om 
lângă tine, vorbeşti cu boii care trag după ei carul, vorbeşti 
cu calul şi, dacă n-ai cal, vorbeşti cu câinele care s-a luat 
după tine... Rău când n-ai suflare de vietate lângă tine... 
Atunci vorbeşti totuşi cu tine însuţi. Vorbeşti în gând... 


Pe neaşteptate au început să zbârnâie sârmele 
telegrafului, întâi ca un zumzet uşor de albine, apoi ca nişte 
fluiere subţiri, în care parcă ar fi suflat cineva cu plămâni 
mari, de oţel. 

Vântul care se stârnise, sufla. Se înteţea gerul. Ne ciupea 
mai tare urechile, ne biciuia mai puternic obrazul. 

Ne-am tras mâinile în sus, în mâneci, să le ferim de 
îngheţ. Dor grozav degetele îngheţate. Devin tari ca osul şi 
simţi cum te ustură măduva lor. 

Ne-am uitat mai bine peste câmpuri şi am văzut că la 
marginea zării s-a ridicat o pânză de pâclă fumurie. 

— Se iscă nori. 

— Să nu ne prindă viscolul pe drum, la întoarcere. 

— Atât ne-ar mai trebui. 

Bătuţi de vântul care se stârnise din senin şi creştea, şi 
trecea prin straiele noastre vechi şi subţiri de ne îngheţa şi 
sufletul din noi, ne-am apropiat de gară. 

— Mi se pare că avem noroc. Uite-l pe boier Gogu pe 
peron. 

— Stă de vorbă cu şeful gării, cu Dichirliu... 

— Sunt şi doi logofeţi pe lângă boier. 

— Cu atât mai bine. 

— N-o să ne mai împiedicăm de uşa conacului. 

— O să putem vorbi cu boier Gogu... 

— Şi dacă apucăm, să vorbim... 

— O să mai zică el câr, o să mai zicem noi mâr... N-o să 
ne lase... Nu se poate să ne lase... 

La vederea boierului gras şi burticos, rumânilor sleiţi de 
osteneală şi de nemâncare le-au mai revenit puterile şi voia 
bună. Au întins pasul Gruia Popozină şi cu ceilalţi din 
fruntea cetei. L-am întins şi noi. L-au întins şi femeile, care 
de când ne apropiasem de gară, rămăseseră mai în urmă. 
Faptul de a-l fi întâlnit în gară, unde nici nu ne gândeam, ni 
se părea a fi un semn bun. Nu mai aştepţi la poartă. Nu te 
mai târgui cu slugile care-ţi pot închide gura cu: „Boierul 


nu e acasă. Nici n-a venit. Cine v-a spus c-a venit la moşie, 
v-a minţit...” 

Am ajuns la marginea peronului pardosit cu pietre mari, 
vinete şi ne-am scuturat de zăpadă pe picioare, ca să nu ne 
spună cine ştie ce vorbe urâte şeful gării, domnul Dichirliu, 
pe care îl ştia o lume cât era de sărit şi de spurcat la gură 
când vorbea cu macagiii, ori cu sărăcanii. Ne-am scuturat 
pe picioare şi pentru că peronul era curăţat şi măturat ca o 
casă. Zăpada adunată de pe el era făcută grămezi-grămezi 
ceva mai departe. 

Boier Gogu, de care ne apropiasem, purta pe cap o 
căciulă mare de blană, înfundată până peste urechi, haina 
cu guler îi ajungea până la genunchii pe care-i acopereau 
cizmele galbene, lucioase, cu carâmbii răsfrânţi. Pe umăr, 
boier Gogu ţinea o puşcă de vânătoare cu două ţevi. Alături 
îi stăteau doi zdrahoni, logofeţii trufaşi de îmbrăcămintea 
lor groasă şi turnată pe trup şi de puştile de vânătoare pe 
care şi ei le purtau, ca şi boier Gogu, pe umăr. Se mai afla 
acolo, ţopăind şi învârtindu-se ea un titirez în jurul 
boierului, Dichirliu, şeful gării Troian, mărunţel, oacheş şi 
mustăcios, înfăşurat într-un palton sărăcuţ. 

Boier Gogu s-a întors cu faţa rotundă şi puhavă către noi, 
când ne-a simţit că suntem la numai câţiva paşi de el. 

— Ăstuia, chiar dacă n-ar fi purtat căciulă, nu i s-ar fi 
învineţit urechile. Are destul sânge în trup. Poate mai mult 
decât noi toţi la un loc. 

— Taci, măi, că poate te-aude. 

— Iaca, tac, ca să nu vă supăr, dar sudalma îmi stă pe 
limbă. 

— Păstreaz-o acolo... 

Rumânii s-au strâns stol, cu copiii şi cu femeile printre ei, 
şi s-au ţinut, cum se şi cuvenea, mai departe. Boierul, e 
boier... Numai dacă te pofteşte te poţi apropia de el. Însă şi 
atunci trebuie să ştii să păstrezi distanţa. Ne-am scos 
căciulile şi i-am urat într-un glas: 

— Bine aţi venit, boier Gogule. 


— Bine v-am găsit, rumânilor. 

Boier Gogu aştepta să începem noi. Noi aşteptam să 
înceapă dumnealui. 

Vântul care se înteţise şuiera în firele telegrafului: ţiu! 
ţiu! ţiu! Parc-ar fi trecut pe lângă noi gloanţe. Nu şuierau 
gloanţe. Prin faţa magaziilor, care erau despărțite de peron 
prin patru şiruri le linii de fier, patrulau doi soldaţi înarmaţi, 
îmbrăcaţi în măntăluţe subţiri, cu marginile capelelor lăsate 
peste urechi. Le bătea şi lor vântul trupurile, ca şi nouă. Îi 
învineţise şi pe ei vântul, ca şi pe noi. 

A binevoit să deschidă gura boier Gogu: 

— Sunteţi de la Omida, nu? Ori de la Stănicuţ? Ba nu, 
parc-aţi fi de la Cârligaţi... 

— Suntem de la Omida, domnule Gogu, ne cunoşti 
dumneata pe fiecare... Eu sunt Gruia Popozină, ăsta e Tiţă 
Uie, ălălalt Tudor, cel de lângă el e Pascu Ologu... Ce să vă 
mai spunem, ne cunoşti pe toţi bine de tot, boier Gogule... 

— Da, da, că bine ziceţi... Acum îmi aduc aminte. Vă 
cunosc, cum să nu vă cunosc! Ei, bată-vă dumnezeu să vă 
bată, vă uitasem de când n-am mai călcat pe la moşie, de 
când nu v-am mai văzut faţa... 

— Păi, dumnezeu ne-a bătut destul, boier Gogule... 

— Ne-a bătut până ne-a făcut zob, aşa cum ne vedeţi, 
cucoane! 

— Ei, atunci să vă bată norocul... 

— Aşa se mai potriveşte... Că după noroc am şi plecat de 
pe la casele noastre... 

— Şi încotro aţi plecat voi, rumânilor, după noroc, cu 
nevestele şi cu copiii, pe o vreme ca asta? Ce mare necaz v- 
a scos din casă? Că eu ieşii să mă plimb puţin prin jurul 
conacului, cu logofeţii, să văd dacă nu cumva îmi cade un 
iepure în cătarea armei şi îngheţai... Dar voi? Nu v-a fost 
milă de copii să-i scoateţi de lângă sobă? Nu se pleacă, 
rumânilor, la drum, pe vreme de iarnă, cu copiii şi cu 
femeile... Şi... după câte văd, sunteţi cam sărăcuţ 
îmbrăcaţi... Ei, trebuia să vă fie milă măcar de copii... 


— Milă ne-a fost, boierule, că tocmai de-aia i-am şi luat cu 
noi. De mila lor am plecat de-acasă. Mai mult de mila lor... 

— Şi... vă mai întrebai şi nu-mi răspunserăţi.. Încotro? 

— La dumneavoastră veneam, boier Gogule... 

— Şi suntem bucuroşi că tocmai v-am întâlnit, cucoane 
Gogule... 

— Ne temeam că n-o să ne primiţi la curte, boierule... 

— N-am fi vrut să vă supărăm, domurile Cristofor... 

— Nu vrem câtuşi de puţin să vă supărăm, cuconaşule... 

— Să mă supăraţi? 

Boier Gogu a râs cu hohote. Îi dârdâia pântecul mare şi-i 
dârdâiau umerii de râs. Au râs şi logofeţii. A râs şi Dichirliu 
negriciosul. Când face boierul haz de o glumă a lui, trebuie 
să faci şi tu, dacă vrei să-i fii pe plac. Noi n-am râs. Nu 
puteam să râdem. Nu mai ştiam să râdem. După ce s-a 
săturat de hohotit şi s-a potolit încetul cu încetul, boier 
Gogu a continuat: 

— Eu? Să mă supăr? Nici nu-mi trece prin gând să mă 
supăr! Nu mă cunoaşteţi bine, deşi muncim şi mâncăm 
pâine împreună de-o viaţă... Eu să mă supăr? Haida de! Nu 
sunt eu omul care să mă supăr cu una cu două. Nu mă 
cunoaşteţi. Deşi de atâţia ani ne avem ca fraţii. Ba chiar mai 
bine. Nu v-am tras în judecăţi... Nu v-am... 

— Niciun rău nu ne-aţi pricinuit, boier Gogule... 

— Iar de cunoscut vă cunoaştem, boierule... 

— Nu sunteţi dumneavoastră boierul nostru? 

— Mai sunt şi al altora. 

— Mai sunteţi şi-al altora, boier Gogule, aşa e, aşa e, mai 
sunteţi şi-al altora... Că şapte sate, dacă nu şi mai multe, 
năduşesc pe pământurile dumneavoastră... 

— Şapte sate, Popozină, şapte sate, başca slugile 
boiereşti şi logofeţii. 

— Da, cucoane Gogule, başca slugile şi logofeţii... 

— Şi... slugi n-aveţi puţine... 

— Obrazul subţire cu cheltuială se ţine... 

— Cu cheltuială, boier Gogule, cu cheltuială... 


Guşa boierului se umfla de mulţumire, ca guşa 
curcanului când se-nfoiază. Tot ca guşa curcanului era roşie 
şi guşa lui boier Gogu, numai că nu era stropită cu bobiţe 
albastre. 

— Şi... cam ce v-aduce la mine? 

— Ştiţi dumneavoastră, boier Gogule, cu seceta... 

— Ne-a prăpădit foamea, cuconaşule... 

— Ne pier copilaşii, boier Gogule... 

— Aşa? Vasăzică aţi plecat cu cerşitul? Mă cam gândeam 
eu că altceva nici nu putea să fie la mijloc... 

— N-am plecat cu cerşitul, boier Gogule... Să ne ferească 
dumnezeu... Au plecat unii pe la oraşe, dar noi, nu... Să ne 
ferească dumnezeu... 

— Dumnezeu te fereşte, te fereşte, pân! te nimereşte. 

— Venisem pentru învoieli, boier Gogule... 

Sprâncenele lui Gogu Cristofor se încruntau. Obrazul i se 
întuneca şi guşuliţa începu să-i tremure, de parcă i-ar fi 
venit nişte vorbe în fundul gâtului şi, oprite în osânza guşii, 
s-au apucat să înoate şi să se zbată. Bătea cu talpa 
piciorului în lespezile peronului, sprijinindu-se pe tocul 
cizmei şi spunea într-una: 

— Da! Da! Da! Pentru învoieli! Da! Da! Pentru învoieli... 

Şeful de gară îşi freca mâinile, le ascundea în buzunare, 
pe urmă iarăşi le scotea şi le freca una de alta, să şi le 
dezgheţe. Logofeţii nu spuneau un cuvânt. Aşteptau să vadă 
ce-o să facă şi ce-o să rostească boierul. 

— V-aţi ostenit degeaba, oameni buni. Avem contracte de 
învoieli încheiate mai demult, pe trei ani. Unul a trecut. Mai 
sunt doi. Aşa că nu mai are niciun rost să încheiem altele. 

— Boierule... 

— Boier Gogule... 

— Cuconaşule... 

— Dar, fiindcă aţi luat atâta drum în picioare, eu zic să 
mergem să stăm de vorbă, mai pe larg, la curte, să aud cam 
ce poftiţi de la mine, că aici ne bat toate vânturile şi dacă 


mai stăm mult, degerăm de frig şi degeră odată cu noi şi 
amicul Dichirliu. 

— Nu, boier Gogule... Se poate? Eu cu dumneavoastră... 
Eu pentru dumneavoastră... Ca şi nevastă-mea... Oricând... 
Orice... La ordin... Numai să vă vedem mulţumiţi... Aveţi 
atâtea griji... Atâtea necazuri... 

— Ştiu! Ştiu! La revedere, Dichirliule. Transmite omagiile 
mele doamnei Dichirliu şi... îmi pare rău că m-a ocolit 
norocul cu iepurii! Parc-a fost un făcut! N-am avut măcar în 
ce să trag două cartuşe! Mi-a rămas puşca încărcată... 

— Poate că mai încercaţi mâine, conaşule. Şi... dacă 
îngăduiţi, v-aş însoţi şi eu. [in atârnată de perete o 
vechitură de puşcă. 

— Da? Eşti vânător, Dichirliule? Nu ştiam... 

— Puşca o am de pe când eram impiegat de mişcare pe 
Bărăgan. Mai vânam o dropie, mai un iepuraş... Bărăganul 
era plin de sălbăticiuni şi toamna veneau boierii la vânat. 
Mă luau cu dumnealor. De când am avansat şi-am venit 
aici... 

— Bine, Dichirliule, bine, dacă ies mâine după vânat, te 
iau cu mine... 

— Mulţumesc anticipat, conaşule! 

A plecat boierul cu logofeţii, care se ţineau după elcu un 
pas mai în urmă. 

Am plecat şi noi după ei. 

Boierul uitase să-i spună ceva şefului de gară. S-a oprit, 
s-a întors şi i-a strigat peste capetele noastre: 

— Dichirliule... 

Şeful de gară a sărit ca ars şi a început să alerge după 
noi. 

— Da, conaşule. 

— Am uitat să te întreb. E mulţumită cucoana Caterina? 

— Mulțumită, conaşule, cum nu se poate mai mulţumită... 

— "Ţi-a povestit noutăţile din Bucureşti? 

— Mi le-a povestit, conaşule, cum să nu mi le 
povestească... Dar mi-a spus că n-aţi terminat conversaţia. 


— Tocmai!... Tocmai asta uitasem să-ţi spun. Roag-o să 
vină spre seară la curte să continuăm... 

— Nu e nevoie s-o rog conaşule, că ea atâta aşteaptă! Am 
s-o aduc chiar eu, ca şi ieri, până la poartă... 

— S-o aduci, Dichirliule... 

— Am s-o aduc, conaşule... 

— Zilele astea am să vă poftesc pe amândoi la masă... Ai 
avut noroc de nevastă, Dichirliule... Nici nu m-aş fi aşteptat 
să găsesc aşa ceva prin pustietăţile astea... Ce să-ţi spun, e 
grozav de deşteaptă, cucoana Caterina... 

— Păi tocmai de-aia, cucoane Gogule, vrem să fim mutaţi 
la Omida... Acolo gara e mare, satul aproape, mai un 
avocat, mai un doctor, mai un cerealist... Ai cu cine schimba 
o vorbă... Aici, cum spuserăţi, pustietate, cucoane Gogule, 
te usuci de-a-mpicioarelea... 

— Pe la şase seara, dac-o aduci la curte pe cucoana 
Caterina, e ceasul cel mai potrivit. Am să vorbesc cu 
dumneaei şi despre mutare. 

— O aduc până la poartă, cuconaşule, diseară pe la 
şase... 

Vântul, la câmp deschis, se repezea asupra noastră să ne 
doboare. Norii vineţi acopereau soarele. Vedeam marginea 
marii umbre pe care o aruncau norii, cum alerga spre apus 
şi stingea strălucirea zăpezilor. Odată cu lumina care se 
depărta şi se stingea, parcă ni se furase ceva neobişnuit de 
drag. În lumină înduri mai uşor necazul. Ţi se pare că 
lumina îţi scaldă nu numai obrazul, dar şi inima, care bate 
ascunsă undeva în piept. Întunericul face ca gândurile 
negre pe care le ai să devină şi mai negre, şi mai 
apăsătoare. A minţit cine a spus că noaptea aduce liniştea şi 
uitarea. Liniştea o aduce numai lumina, moale şi dulce a 
dimineţii. 

Acolo în câmp, la pieirea soarelui pe care l-au acoperit şi 
l-au ascuns curând norii, inimile noastre strânse şi triste ni 
s-au strâns şi ni s-au întristat şi mai mult. Până unde mai 
vedeam cu ochii, zăpezile deveniseră reci, muriseră. 


Când am ajuns, plini iarăşi de îndoieli şi de griji, la curtea 
boierească, un logofăt din cei doi care-l însoțeau pe boier 
Gogu, s-a repezit şi a deschis uşa largă a curţii boiereşti, 
după ce i-a căutat şi i-a găsit zăvorul. 

Boier Gogu a intrat în curtea care mi s-a părut tot atât de 
mare cât o jumătate de sat şi s-a depărtat de noi cu paşi 
mari şi îndesaţi. Ne-am grăbit şi noi să pătrundem în 
cuprinsul curţii, temându-ne ca nu cumva cuconul voinic şi 
burticos să se răzgândească şi să poruncească logofeţilor să 
ne închidă poarta în nas şi să ne lase pe dinafară. 

Atunci, ieşind de după hambare şi de sub pătule, de după 
căpiţele de fân şi de pe lângă grajdurile cailor şi ale vacilor, 
s-a repezit asupra noastră să ne sfâşie, o landră de dulăi 
mari, cât lupii, şi graşi ca stăpânul lor, cuconul Gogu 
Cristofor. La hărmălaia iscată, boierul nici n-a întors capul. 
S-au grăbit însă să sară în apărarea noastră, a 
zdrenţăroşilor, nişte slugi care trebăluiau prin curte. Cu 
harapnice şi cu beldii lungi au alungat dulăii furioşi care, 
lătrând să ne înspăimânte, ne încolţeau din toate părţile. 

Slugile au izbutit să ne despresoare de aceşti vrăjmaşi 
colţoşi, la care nu ne gândisem, şi huiduindu-i şi ocărându-i, 
ca pe nişte rumâni săraci, pocnind şi plesnind harapnicele 
pe deasupra lor, i-au alungat până dincolo de acareturi. 
Dulăii, dacă au văzut că suntem primiţi la curte de boier şi 
de logofeţi şi că slugile, în loc să-i asmuţă asupra noastră, 
strigându-le: „Şo pă ei”, ne apără de colții lor cu 
harapnicele şi cu beldiile pe care le cunoşteau, s-au 
cuminţit, aşa că nu i-am mai zărit şi nici nu le-am mai auzit 
lătrăturile fioroase. Ne-am strâns unii de alţii mai aproape, 
noi, copiii şi femeile intrând în mijloc, şi lăsându-i pe cei cu 
ciomege mari pe margini, ca acum când slugile se 
risipiseră, să ne putem apăra mai bine dacă vom fi iarăşi 
atacați de turbata haită. Dulăii însă, plăcându-le şi 
trândăveala, nu numai lătratul, nu s-au mai arătat. 

Am ajuns în sfârşit în faţa marii case boiereşti. De sus, 
din capul scărilor, de lângă prag, domnul Gogu Cristofor s-a 


întors spre noi şi-a binevoit să ne zâmbească. Ba chiar s-a 
îndurat să ne şi vorbească: 

— V-aţi speriat de dulăi, hai? 

— Nu prea ne-am speriat, boier Gogule, că de când ne 
ştim suntem învăţaţi să ne latre câinii. Ne latră, şi uneori ne 
şi muşcă, şi câini mai mari, aşa, ca dulăii dumneavoastră, şi 
câini mai mititei... Dar să vă spunem drept, dulăi ca ăştia n- 
am mai pomenit. 

— Sunt grozavi! Şi trebuie să vă mărturisesc că ţin la ei 
ca la ochii din cap. Am plătit pentru fiecare bani grei. Sunt 
câini de sămânță bună, nu corcitură. La ei îmi e nădejdea. 
Sunt neadormiţi. Ei îmi apără avutul mai abitir decât 
slugile, că sluga e om, se mai îmbată, mai adoarme, dar 
câinele aude şi simte duşmanul şi prin somn. 

— Apăi să vă trăiască dulăii, boier Gogule. 

— Să-mi trăiască, să-mi trăiască, Popozină, de ce nu, că 
am mare nevoie de ei. Şi mă şi costă parale întreţinerea lor. 
Că nu mănâncă orice. 

Boierul a dat să intre în casă. Un rumân din ceată a 
cutezat şi l-a întrebat: 

— Dar cu noi ce faci, boier Gogule? 

— Aşa e! Parcă vă poftisem la curte să discutăm despre 
învoieli... 

— Despre învoieli, boier Gogule... 

— Ei! învoieli nu mai fac... Dar, ia spuneţi-mi, oameni 
buni, cum a-ţi dus-o cu seceta? 

— Rău, boier Gogule, rău de tot, că s-a uscat pământul. 
Ca piatra s-a uscat pământul... 

— A secat şi gârla... 

— Şi nu s-a făcut firişor de iarbă... 

— Şi voi cu ce-aţi trăit, oamenii lui dumnezeu? 

— Cu mai nimic, boier Gogule... 

— Uitaţi-vă la noi, arătăm ca nişte umbre... 

— Şi la copiii noştri... Abia se mai ţin pe picioare, boier 
Gogule... 


— Şi la nevestele noastre, boier Gogule, cad de-a- 
mpicioarelea de istovite ce sunt... 

— Şi n-a venit nimeni la voi în sat, oameni buni? Nu v-a 
întrebat nimeni ce vă doare, nu v-a întrebat nimeni ce vă 
lipseşte? 

— Nimeni, boier Gogule, să v-ajute dumnezeu, nimeni... 

— Nici prefectul n-a venit să stea de vorbă cu voi? 

— Nici prefectul, boier Gogule, şi nici măcar zapciul... 

— Şi ne-au murit vitele, boier Gogule, că n-avem picuşor 
de nutreţ să le dăm... 

— Şi unora dintre noi au început să le moară copiii de 
foame, boier Gogule... Şi copiii care au murit, au fost 
îngropaţi înfăşuraţi în rogojini rupte, că n-au avut rumânii 
bani să le cumpere scânduri pentru sicrie... 

— Aşa îngropăm acum morţii noştri, boier Gogule, 
înfăşuraţi în rogojini vechi... 

— Şi unii am ajuns să mâncăm coajă de copac... 

— Şi pământ ars... 

— Şi miez de coceni... 

Boier Gogu Cristofor asculta vaietele rumânilor, se uita la 
ei, se uita la noi, copiii, care căutam să ne adăpostim de 
vânt pe lângă părinţi, se uita la cele câteva femei care 
tăceau, aşezate pe la mijlocul cetei, cu mâinile negre- 
galbene duse la gură. 

Şi buzele groase ale lui boier Gogu se ţuguiau de mirare; 
şi ochii lui înecaţi în grăsimea pleoapelor se întristau; şi 
obrazul lui rotund şi puhav îi căzuse peste fălcile late. Iar 
ochii rumânilor se luminau, fiindcă-l vedeau pe boier Gogu 
înduioşat de amara noastră soartă şi se întărea din ce în ce 
mai mult în ei credinţa că inima lui boier Gogu a fost 
câştigată şi că lungul nostru drum de-a lungul câmpurilor 
năpădite de zăpezi n-a fost zadarnic. 

— Da, boier Gogule, am ajuns să mâncăm pământ ars şi 
să murim cu zile... 

— Ah, Drăculea, Drăculea! O să-l trag de urechi când o 
să-l întâlnesc... Cum n-a avut el grijă de judeţ? Cum n-a 


avut el grijă de oameni? În ce hal, Doamne, în ce hal v-a 
lăsat să trăiţi... Dar ce a făcut ele o adevărată ticăloşie... Ce 
spun ticăloşie? O adevărată crimă... 

Ochii lui boier Gogu Cristofor se aprinseseră în balta de 
osânză albă în care se roteau şi vărsau flăcări de mânie. 

lar pe feţele rumânilor necăjiţi, care nu mai luau în 
seamă vântul şi frigul şi nici zăpada care le degerase 
picioarele, răsărise de-a binelea bucuria şi nădejdea. 

— Da, oameni buni, am să-i rup urechile lui Drăculea şi 
dacă ajung ministru, acum, la schimbarea guvernului, nu 
numai că am să-l dau afară, dar am să-l trimit şi în 
judecată... Legea îl obligă să aibă grijă de vieţile 
oamenilor... Asta e datoria lui... Legea îl pedepseşte... 

Rumânii dintr-odată au tresărit. Au simţit dintr-o dată 
cum vântul iute le taie în bucăţi trupurile slabe şi uscate. 
Dintr-odată au simţit cum îi ustură picioarele îngheţate, 
degerate. Nu e de-a bună, dacă boierul vorbeşte de lege şi 
de pedeapsa care i se cuvine şi pe care o s-o primească 
Drăculea, ginerele boierului olog de la Băneasa, Milarez- 
Colarez, el însuşi boier. Ei şi-au adus aminte de vechiul 
cântec al corbului: 

Pe culmiţa dealului 
Țipă puiul corbului... 


Şi şi-au mai adus aminte şi de vechea zicală: corb la corb 
nu-şi scoate ochii. Boier pe boier nu se bagă la puşcărie. 
Puşcăriile n-au cunoscut decât desculți şi dezbrăcaţi... De 
ce-şi bate joc boier Gogu de sărăcia lor şi de mintea lor, 
socotindu-i proşti? Boier Gogu Cristofor glumeşte, cum a 
mai glumit şi adineauri, dar inima lui e câştigată. Deşi a 
spus nu, o să facă până la urmă noi contracte de învoială, în 
socoteala anilor care vor veni... Nu se poate să-i lase să 
piară de foame... 

— Să v-ajute dumnezeu s-ajungeţi ministru, boier 
Gogule.. 


— O s-ajung, oameni buni, o s-ajung... O să-mi vie în 
curând sorocul, poate chiar în iarna asta, s-ajung şi 
ministru... 

lată că iar s-a înfuriat boier Gogu. Se răsteşte la logofeţii 
voinici de lângă el, care au lăsat capetele în pământ, şi-i 
ceartă cu glas aspru aci, în faţa învoitorilor prăpădiţi din 
Omida: 

— Dar voi ce-aţi păzit, mă, logofeţilor? De ce nu mi-aţi 
scris la Bucureşti că mor oamenii de foame? Ori, dacă nu 
mi-aţi scris, de ce nu s-a repezit unul din voi până la mine, 
să-mi spună adevărul curat? Pâinea mi-o mâncaţi, dar 
slujba... Slujba nu prea v-o faceţi... 

— Ca să nu vă supărăm, cuconaşule... 

— Să nu mă supăraţi... Să sufere oamenii de pe moşia 
mea atâta şi eu să nu ştiu... Să le moară vitele de foame şi 
eu să nu ştiu... Să înceapă şi copii a muri de foame şi eu să 
nu ştiu... Şi vouă o să vă rup urechile, logofeţilor! Boierul 
trebuie să ştie tot... Tot ce se întâmplă... 

Până acum Gruia Popozină aruncase două trei vorbe mai 
la început, apoi îi lăsase pe ceilalţi rumâni să-şi spună lui 
boier Gogu păsurile... A ieşit mai în faţă, şi, cu căciula în 
mână, l-a întrebat pe moşier: 

— Boier Gogule, ne-a omorât şi pe noi şi pe copii gerul şi 
vântul. V-am ruga să vorbim despre învoieli... Despre 
nevoile noastre... Vă muncim oricât, cu vitele care mai avem 
vite, cu mâinile, care n-avem vite, şi la anul, şi în anii care 
vor veni, numai ajutaţi-ne să scăpăm de foamete, să 
ajungem cu zile până la primăvară, când vor ieşi 
verdeţurile, că ne-om hrăni apoi cu verdeţuri fierte... Nu 
mai avem niciun pumn de mălai pe fundul sacului... Vă 
rugăm, boier Gogule, nu ne lăsaţi... 

— Ah! Fir-ar afurisit de vânt să fie, Gruio! S-a întețit 
gerul!... Mi-au îngheţat şi mie picioarele. Aşteptaţi-mă, 
oameni buni, aici în curte, un picuşor, până îmi schimb 
haina şi cizmele. les îndată şi-om sta de vorbă şi despre 
învoieli... 


— Te-om aştepta, boier Gogule... 

Rumânilor le-a venit inima la loc. Săracul boier! Se 
plimbase puţin prin preajma conacului şi îi şi îngheţaseră 
cizmele, ba chiar era în primejdie să-i degere degetele de la 
picioare!... 

— O să-şi schimbe repede încălţămintea, o să iasă la noi, 
o să vorbim... 

— Chiar dacă ne-o prinde noaptea pe aici, nu face nimic. 
Numai să ducem la bun capăt înţelegerea. 

— Ne-o trece şi osteneala, şi frigul, şi foamea... 

Credeam, în nepriceperea şi nemăsurata mea prostie, că 
boier Gogu, cum o să ne vadă, o să ne poftească undeva 
într-o odaie mare, să ne mai încălzim oasele la adăpost de 
vântul care scutura crengile uscate şi negre ale salcâmilor 
din curtea boierească şi poate chiar lângă o sobă în care să 
pâlpâie focul. Ba mersesem cu presupunerile şi mai 
departe. Nu mărturisisem nimănui, dar gândisem că, odată 
ajunşi la curte şi dând ochii cu boierul, acesta, înduioşat de 
jalnica noastră înfăţişare, citind neodihna şi foamea scrise 
pe chipurile noastre, va porunci slugilor să ne omenească 
îndată cu câte-o strachină de zeamă caldă şi cu câte un boţ 
de mămăligă. Zeama de varză se încălzeşte cât ai clipi din 
ochi şi mămăliga se fierbe şi se mestecă lesne, cât ai bate 
din palme. O! nechibzuinţă omenească! De ce mi-ai 
întunecat o clipă mintea şi mi-ai aprins atunci, în preajma 
curţii boiereşti de la Troian, cu atâta nepăsare, închipuirile? 

A trecut mai bine de un ceas şi boier Gogu nu s-a 
arătat!... 

Trupurile înfăşurate în zdrenţe se schimbaseră aproape 
la toţi în soiuri de gheaţă. 

— S-o fi apucat să se bărbierească, boier Gogu... 

— Era ras proaspăt... L-am văzut bine. Îl şi ciupise briciul 
sub buză... 

— Ori să facă cine ştie ce socoteală cu domnul Roşculeţ, 
contabilul... 


— Ce socoteli? Socotelile poate să le facă şi după ce 
plecăm noi. Că Roşculeţ zi şi noapte tot la curte stă şi altă 
treabă n-are decât să scrie în condici şi să socotească. 

Logofeţii se duseseră la cancelarie. Fumau şi ne priveau 
de departe prin cele două rânduri de geamuri ale ferestrei. 

Ne frământam pe loc, sfărâmând zăpada cu picioarele şi 
acum, când deznădejdea pătrunsese iarăşi în noi, nici 
măcar nu ni se mai părea că ne încălzim... 

— E vremea prânzului... S-o fi aşezat la masă, boierul... 

— Nu se poate, că doar n-o fi câine, el să şează la masă şi 
pe noi să ne lase afară, în iadul ăsta... 

— Câine, necâine... 

Ne-am apropiat de zidul casei boiereşti şi ne-am rezemat 
cu spatele de el. Aşa cum stam acum, vântul ne izbea numai 
dintr-o parte. Nu se mai înfăşura în jurul nostru ca un vrej. 
Eram, cum s-ar zice, mai la azăvadă. 

Ne-am făcut stol şi ne-am lipit trupurile unii de alţii, ne- 
am îmbulzit cum se îmbulzesc oile pe vreme de zăpuşeală. 
Numai că noi nu de zăpuşeală, ci de frig ne îmbulzeam. 

— Nu sta pe vine, băiete, c-o să-ţi îngheţe aşa de tare 
picioarele, încât n-ai să te mai poţi ridica de jos. 

— Mi-au şi îngheţat, tată. 

Cât mersesem de la Omida la Troian şi de la gară la 
curtea boierească, mai tremurasem, ne mai clănţăniseră 
dinţii, dar ne mai şi încălzise mersul. Nemişcarea şi vântul 
care se înteţea cu fiecare clipă, întunecarea care se lăsase 
peste întinderile albe şi nemărginite, dar mai ales această 
aşteptare ce începuse să fie fără nicio nădejde, lângă zidul 
şi la uşa boierului, ne schimba în stane de gheaţă. Carnea 
noastră îngheţa deopotrivă şi dinafară şi dinăuntru, din acel 
miez de viaţă care e inima omului. 

— Asta trebuie să fie... Boierul s-a apucat să ia o 
gustare... 

— Ce gustare? S-a aşezat de-a binelea la masă, că e 
tocmai vremea prânzului. N-aţi băgat de seamă? A trecut 
personalul de ora unu... 


— Dacă i s-a întins masa, putem să-l aşteptăm mult şi 
bine. Să fim mulţumiţi dacă iese să vorbească cu noi peste 
două-trei ceasuri. 

A trecut pe lângă noi, cine ştie cu ce treburi, o slugă de 
casă, o femeie tânără şi bucălată, cu nasul cârn şi cu ochii 
mari, albaştri, înfăşurată într-o broboadă groasă de lână şi 
încălţată cu ghete negre, cu nasturi. 

— Nu te supăra, jupâneasă, că te întrebăm: ce face boier 
Gogu? 

— Ce face conaşul? 

— Da, conaşul... 

— Mâncă, ce să facă... Mâncă de se sparge... 

— Şi când se apucă să mânce, cum spui dumneata - se 
vede treaba că nu eşti de prin părţile noastre - stă mult la 
masă? 

— Mult di tăt, că mâncă, nu glumeşte. 

Femeia a chicotit scurt şi a plecat. 

— Când mâncă, nu glumeşte... 

— Numai cu noi glumeşte... 

— Ne lasă să aşteptăm lângă ziduri... 

— Dacă e boier... 

— Mănâncă mult... 

— Başca vinişorul şi cafeluţa... 

— Are burta mare. 

— Tăceţi, măi, din gură! Dacă ne-aude pe fereastră? Abia 
am izbutit şi l-am împăcat. Îi sare ţandăra şi pierdem tot ce- 
am câştigat. 

— Nu ne-aude. Vorba noastră o copleşeşte vuietul 
vântului. Şi-apoi... n-am câştigat încă nimic, numai o 
făgăduială. 

— O făgăduială e mult... 

Vântul prinsese a vui. 

Se lovea de case şi de hambare, de pătule şi grajduri, de 
salcâmii negri ai conacului şi de trupurile noastre şubrede 
şi vuia vântul! 

Haiduceşte vuia! 


S-au dus vremurile de haiducie! 

Câmpurile erau pe atunci acoperite de păduri bătrâne. 

Şi grâul şi orzul, meiul şi secara, numai în luminişuri se 
semănau. 

Dacă boierul îţi punea genunchiul pe grumaz şi te apăsa 
prea tare, te scuturai odată voiniceşte, luai calea codrului şi 
cântai: 

Pe culmiţa dealului 

Țipă puiul corbului. 

— Ce ţi-e, puişor de țipi? 

Au ţi-e foame, au ţi-e sete, 
Au ţi-e dor de codru verde? 
— Mi-e şi foame, mi-e şi sete, 
Mi-e şi dor de codru verde; 
Aş bea sânge de boier 

Și-aş zbura până la cer 

Să pic de-acolo, să pier... 


Şi codrul darnic te hrănea, şi când îl prindeai pe boier la 
strâmtoare, îi înfigeai jungherul în piept. 

— lartă-mă - gemea el cu ochii bolboşaţi, ieşiţi din cap - o 
să mă port bine cu rumânii mei... 

— Să te ierte dumnezeu, că eu nu pot să te iert, 
boierule... 

Şi sângele boierului îl sorbea pământul... 

Şi trupul lui îl hărtăneau jivinele codrului... 

Şi ochii lui îi ciugulea cu cioc negru, corbul negru... îi 
luai pungile de la brâu şi galbenii îi împărţeai săracilor prin 
satele de bordeie: 

— Lua-ţi, fraţilor că voi i-aţi muncit... 

lar capul boierului, fără ochi, îl înţepai în ţepuşa 
prepeleacului, la margine de drum, să putrezească în soare 
şi-n ploaie. 

L-ai jupuit pe sărac 
Și-acum stai în prepeleac 
Să te bată soarele, 


Ploile, ninsorile, 
Și să-ți cânte ciorile... 


E mult de-atunci. 

Ehei! E tare mult de-atunci... 

Sunt patruzeci de ani de când domneşte în ţară vodă 
Carol şi legea lui cea mare, pe care a jurat în faţa marilor şi 
graşilor boieri. 

Vreme de suspin şi de plâns... 

Vreme de supunere şi de tăcere... 

Vreme de îngenunchere şi moarte... 

O să mai cântăm într-o zi cântecul corbului? 

O să mai cântăm într-o zi cântecul prepeleacului? 

Vântul iernii izbeşte în trupurile noastre şubrede, făcute 
ghem pe lângă zidul casei boierului, la uşa casei boierului... 

Vuieşte vântul... 

Noi stăm şi aşteptăm şi tremurăm şi simţim cum ne 
cuprinde ca o apă îngheţul înspăimântător al morţii. 

Şi în casa caldă, cu picioarele în papuci calzi, boier Gogu, 
mâncă nu glumeşte - cum spunea ardeleanca lui - şi râde 
de noi, de aşteptarea noastră, de răbdarea noastră, de 
zdrenţele noastre, de foamea noastră... 

E vreme de supunere şi de tăcere. 

Dar vântul creşte. 

Vuieşte. 

Haiduceşte vuieşte. 

Haiducegşte fluieră... 

Şi eu îmi aduc aminte. 

Îmi aduc aminte, din spusele lui moşu-meu Burdulea, şi 
ale unchiului meu Alisandru Nasta, şi ale mătuşii Uţupăr, şi 
ale altora pe genunchii cărora am sorbit poveşti şi povestiri 
despre ce a fost odinioară pe lume. 

Şi mă uit, prin pânza anilor înainte, la zilele care vor veni 
cândva. 

Şi nu ştiu de ce, dar parcă văd soarele, strălucind. 

După ploaie se arată totdeauna soarele... 


Şi în mine înviază cei care au suferit şi au murit demult. 

Şi-i simt fremătând în mine. 

Şi-mi cer să mă ridic şi să făptui. 

Îmi cer să mă ridic de lângă zid, să-mi salt fruntea, să 
prind glas şi să izbesc cu pumnii în această uşă care 
rămâne închisă înaintea noastră, în aceste ziduri prin care 
nu răzbate glasul nostru... 

Dar eu sunt numai un pui de om... 

Numai un pui de om... 

Şi noi rămânem toţi ghemuiţi pe lângă zid, sleiţi de 
puteri. 

Şi vântul vuieşte haiduceşte. 

Şi ne izbeşte cu barda lui tăioasă... 

Stăm ghemuiţi şi dârdâim... 

Şi simţim cum ne cuprinde şi ne înăbuşe apa rece a 
morţii. 

Stăm ghemuiţi şi neputincioşi, biete zdrenţe omeneşti, 
galbene-pământii, scheletice, cu buzele albe şi plesnite de 
ger, cu mâinile cioturi fără vlagă. 

Şi vântul şuieră... 

Trăiesc? Sau am îngheţat şi am căzut într-un somn 
asemănător cu moartea şi, înainte de a mi se stinge pentru 
totdeauna gândurile, mai visez odată, ultima dată? 

Murmur cu buzele plesnite şi uscate: 

— Tată, am îngheţat de tot. 

Tata îmi ia mâinile într-ale lui, să mi le încălzească... 

Dar eu nu simt mâinile tatei. 

Aud lângă mine: 

— După ce mănâncă şi-şi soarbe cafeluţa, boier Gogu o 
să-i tragă şi un pui de somn... 

— Dacă doarme şi după masă, noaptea ce mai face? 

— Doarme şi noaptea. Doarme până se satură de somn, 
că de-aia e boier, să se îndestuleze cu de toate... 

— Se satură de mâncare... 

— Se satură de somn... 

— Se satură de căldurică... 


— Ce-i lipseşte? 

— Inima... 

— Nu poate fi vorba de inimă la boier... 

— Numai de mâini. 

— Adună cu ele şi risipeşte. 

— Adună de la noi... 

— Şi risipeşte pentru poftele lui... 

— Câte pofte poate să aibă un om? 

— Multe. Atât de multe că nici nu se pot număra. 

— Şi omul le poate împlini pe toate? 

— Boierul poate. Noi, pe ale noastre, câte le avem, le mai 
punem în cui... 

O femeie înaltă şi slabă, Ivanca lui Mănoiu, sta rezemată 
de perete, mai departe. Nu rostise nici pe drum, nici de 
când sosisem la curtea boierească, un singur cuvânt. Numai 
din ochi clipise. Tăcută, s-a clătinat o clipă, apoi s-a prăbuşit 
ca un copac pe care-l retezi din rădăcină. A rămas lungită 
lângă zid. 

Ne-am ridicat, ne-am apropiat şi ne-am aplecat asupra ei. 
Căzuse pe o parte. În cădere i se ridicase fusta. 

I se vedeau până mai sus de genunchi picioarele galbene 
şi subţiri. I le-a acoperit cineva. 

— O fi leşinat. 

— Poate să fi şi murit. E rece. 

— "Toţi suntem reci ca sloiul. 

— Am îngheţat proptind zidul casei boierului. 

Au ridicat-o rumânii pe braţe şi-au dus-o spre cancelaria 
unde se aflau logofeţii. 

Văzându-ne, logofeţii au deschis uşa şi au ieşit în prag. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A leşinat Ivanca lui Mănoiu. 

— Ori poate o fi şi murit, domnilor logofeţi... 

— Sta rezemată lângă noi, de zid. Poate că i-o fi venit rău. 
S-a împleticit şi a căzut. 

— Se mai întâmplă uneori şi de-astea. Ce să-i faci? Aşa e 
viaţa, a rostit un logofăt cu nepăsare... 


—  Îngăduiţi-ne, domnilor logofeţi, s-o ducem la 
dumneavoastră înăuntru, la căldură, poate şi-o veni în fire... 

— La căldură nu-şi vine în fire... O să-i fie mai rău. 
Frecaţi-o cu zăpadă pe obraz... 

— Păi de dimineaţă şi până acum tot cu zăpadă a biciuit-o 
vântul... Şi nu numai pe obraz... 

— Hai - hai, nu mai faceţi fasoane, că vă stă urât... 

— Ce fasoane, domnule logofăt? 

— Aşa, fasoane... ca să câştigaţi mila boierului. 

— Câine! 

— Gura, că rămâi fără măsele, ai lui Ududui... Gura! 

— "Taci, loane, nu-i mai întărâta, că şi fără asta sunt 
destul de porniţi logofeţii împotriva noastră. 

— De ce să fie porniţi? Că doar n-am venit la ei. La boier 
Gogu am venit. Şi lor, slugilor, n-o să le cerem nimic. 

— Apăi tocmai de-aia sunt întărâtaţi împotriva noastră. 
Sluga boierească vrea să i te căciuleşti întâi ei şi pe urmă 
boierului. 

— Noi nu suntem slugi, Gruia Popozină. Nu da cu clonţul 
în noi, că acuş ţi-l tăiem niţeluş! Noi suntem logofeţi! În 
lipsa stăpânului de acasă, noi suntem stăpâni. O ştii prea 
bine, Gruia Popozină. O ştiţi cu toţii prea bine. 

— Adevăr a spus cine-a spus că până la dumnezeu te 
mănâncă sfinţii. 

— Sfinţii mamelor voastre de câini... 

Logofeţii au pus mâinile pe arme. 

— Taci, Ududui, taci! Trebuie... 

— Trebuie, nene Gruia, trebuie... Până când să tăcem? 

— Trebuie, Ududui. Într-adevăr, trebuie... Ne aşteaptă 
copiii şi femeile acasă. 

Pe leşinată o ţineau rumânii pe braţe. Mâinile moi ale 
femeii îi atârnau lungi şi galbene pe lângă trup. 

— Ridicaţi-i mâinile şi aşezaţi-i-le pe piept. A murit... 

— Poate e numai leşinată... 

— l-au căzut pleoapele peste ochi. 


— Poate că avea ochii închişi înainte de a se prăbuşi. 
Când eşti obosit tare, închizi ochii şi ţi se pare că oboseala 
începe să te mai ierte. Poate că totuşi n-a murit. 

Logofeţii ne pândeau, gata să sară pe noi. 

Vederea chipului galben şi uscat al femeii moarte o fi 
trezit stropul de omenie ce se află ascuns şi în sufletul celui 
mai ticălos. A rostit unul din logofeţi, un mocârţan cu 
mustață mare şi păr lung, pe care ştiam că-l cheamă lacov 
Asandei, cu glas molâu: 

— Duceţi-o, mă, la slugi! Ce dracu o mai ţineţi aici pe 
braţe? N-o putem întinde pe jos, în cancelarie! 

Au purtat-o rumânii pe Ivanca lui Mănoiu la casa slugilor, 
care se afla tocmai în partea cealaltă a curţii boiereşti, şi au 
dus-o într-o odaie. Noi am rămas afară. Au intrat după 
femeia lui Mănoiu trei muieri din ceata noastră. Una mai 
bătrână a ieşit curând, încercând să-şi şteargă cu dosul 
palmei ochii în care lacrimile nu puteau să izvorască. 

— S-a potolit... N-o să-i mai fie foame. Nici frig... 

— A murit fără lumânare. 

— O să-i lumineze dumnezeu drumul spre cer, cu marile 
lui lumini... 

— Mai bine i-l lumina aici pe pământ... 

— Mai bine ne lumina dumnezeu viaţa tuturor, aici, pe 
pământ. Să-şi păstreze cerul pentru sfinţii lui... 

Ne-am scos căciulile rupte de pe cap şi am îngenunchiat 
în zăpadă, începând să ne închinăm: 

— lartă-i, doamne, păcatele ei... 

— lartă-ne, doamne, păcatele noastre... 

— Odihneşte-i, doamne, sufletul... 

— Odihneşte-i, doamne, ţărâna... 

Rumânii şi femeile îngenunchiate, şi noi, care ne aflam 
printre ei, ne-am plecat frunţile galbene şi reci şi am atins 
cu ele pământul îngheţat. 

Pe urmă oamenii s-au ridicat dintr-odată dârzi, de parcă 
atingerea pământului cu fruntea i-ar fi umplut pe toţi de 
puterea de care erau lipsiţi şi, ca şi cum le-ar fi poruncit 


cineva, s-au strâns unii într-alţii de păreau un singur trup, 
un singur suflet. Şi-o singură pereche de ochi şi s-au 
îndreptat cu paşi neşovăitori spre casa boierului. 

Parcă nu-i mai era nimănui nici frig, nici foame, nici 
teamă. Sângele puţin şi subţire a început să clocotească 
fierbinte în trupurile oamenilor şubreziţi de boli şi de 
foame. Poate că ura îndelung înăbugşită în rumâni le înzecea 
puterile, alungând vremelnica slăbiciune şi şovăială. 

Dacă oamenii slabi, galbeni şi zdrenţăroşi, ar fi vrut să 
strige, glasurile lor s-ar fi auzit poate până la marginile 
pământului şi până la cer. N-a strigat niciunul. Tăcuţi, 
posomorâţi, încruntaţi, oamenii şi-au luat moarta, şi cu ea 
pe braţe, cu paşi mari, dar fără grabă, au străbătut curtea 
boierească şi au urcat treptele de piatră ale casei boierului. 
Cei din frunte au bătut cu pumni de fier în uşa grea, de 
stejar, ferecată cu plăci de oţel. 

— Deschide, boier Gogule! 

— Vino şi ne întreabă cu ce necazuri am venit la curte! 

— A murit o femeie sub fereastra dumneavoastră. 

— Deschide! Nu te face că n-auzi! 

Nu ridica niciun rumân ciomagul, furca sau toporul. 

Numai glasul îl ridicaseră. 

Numai glasul. 

Şi pumnii care păreau viguroşi şi cu care cei din faţă 
băteau puternic în uşa care suna înfundată, dar care nu se 
zguduia din ţâţânile ei. 

Nu s-a mai văzut picior de slugă prin curte. 

Landra dulăilor voinici şi fioroşi, de care şi uitasem, 
văzându-ne singuri şi gălăgioşi, şi ridicaţi împotriva 
stăpânului lor, ori mai curând asmuţiţi de slugile boiereşti 
trimise într-adins pentru asta, se repeziseră la noi din 
câteva salturi, ne înconjuraseră din trei părţi şi ne atacau 
cu furie. Ochii le sticleau ca ai lupilor şi din gurile mari şi 
roşii le curgeau bale albe. Oamenii au rămas tăcuţi, 
neînfricoşaţi, însă cei cu ciomege mai lungi, cei cu furci şi 
cu topoare s-au tras la marginea cetei, să facă pază. 


La vederea beldiilor ridicate, a furcilor şi a topoarelor 
gata să izbească, landra turbată şi-a întețit atacul. Dulăii se 
repezeau, se izbeau de vârfurile ciomegelor şi se trăgeau 
îndărăt, ca apoi să se arunce iarăşi asupra noastră, sărind şi 
lătrând şi încercând să ne apuce cu dinţii de grumaz. 

Petrea Zgămâie, câre-i pândea neclintit, când a văzut că-i 
vine la îndemână, a repezit furca de fier în pântecul unui 
dulău vânăt, tărcat. În aceeaşi clipă, Treaşcă cel mare a 
izbit cu toporul în fruntea altuia şi i-a despicat în două 
capul. 

Uluiţi şi speriaţi, ceilalţi dulăii uriaşi s-au depărtat de noi 
de-a-ndărătelea, mânjind zăpada cu balele lor, lătrând şi 
chelălăind de parcă toţi ar fi fost bătuţi. Apoi au fugit şi s-au 
pitit pe sub pătulele pline până sus cu ştiuleţi mari şi 
galbeni de porumb şi pe lângă hambarele cu grâu. 
Continuau să ne latre de acolo şi să chelălăie. Dar de 
apropiat nu se mai apropiau de noi. 

Dulăul cu capul despicat murise. Stropea zăpada albă cu 
sângele lui cald, din care, în aerul rece, se ridicau aburi. 
Celălalt, străpuns cu furca, scâncea încet, ca un copil bătut 
cu nuiaua, şi încerca să se tăvălească prin zăpada pe care o 
păta cu sânge. 

Loviturile fuseseră date în dulăii boiereşti cu setea cu 
care rumânii ar fi izbit în însăşi făptura grasă şi 
burduhănoasă a lui boier Gogu. 

La toţi ni se aprinseseră ochii. 

— Deschide, boierule, n-auzi? Deschide! 

— leşi să stăm de vorbă, burticosule! leşi să stăm niţeluş 
de vorbă! 

Pumnii de fier cădeau grei peste uşă, dar uşa groasă nu 
se clintea din loc. Suna numai scurt şi înfundat, ca un butoi 
plin. 

— Deschide, boierule, nu face pe surdul! 

— Deschide, n-auzi? 

— Deschide, boierule!... 


Glasurile rumânilor se ridicau din ce în ce mai puternice 
şi mai pline de mânie. 

Din ce în ce cădeau mai grei pumnii pe uşă. 

Nu se ridicase încă niciun ciomag. 

Nu se ridicase încă nicio furcă. 

Niciun topor nu se ridicase. 

La toate ferestrele casei boiereşti fuseseră trase demult, 
şi închise pe dinăuntru, obloanele grele, din scândură 
groasă de stejar. 

— Deschide, boierule! 

— A murit o femeie... 

— Deschide, boierule! 

— Deschide! 

— Deschide! 

— Deschide, câine! 

— Deschide, dulău turbat! 

— Deschide, cioclovină! 

— Deschide, trântore! 

— Ne-ai mâncat viaţa, tâlharule! 

— Deschide, puturosule! 

— Deschide! 

— Deschide! 

În vremea aceasta, cerul îşi desfăcuse băierele şi arunca 
peste lume fulgi mari şi proaspeţi de zăpadă, pe care vântul 
furios îi răsucea în mii şi mii de vârtejuri între pământul alb 
şi cerul vânăt, pornit spre întunecare. 

Abia mai vedeam, ca printre flăcările aci despicate, aci 
răsucite ale unui uriaş foc alb, ulucile înalte care 
despărţeau curtea boierească de câmpul care se întindea la 
nesfârşit spre zări. 

Atunci am auzit împuşcături. 

— Deschide, câine! 

Pumnii s-au oprit. 

S-au oprit şi strigătele. 

— Trag slugile boiereşti în noi... 


În vijelia care bântuia, stârnită parcă de toate furiile 
iadului, nu ne puteam da seama dincotro veneau focurile de 
armă. 

Rumânii au coborât scările şi s-au tras mai la adăpost 
lângă zid. 

Ne-au luat părinţii de mână şi ne-au dus mai la fereală. 
Dacă veneau cumva de sus, din casă, gloanţele nu ne 
puteau ajunge. 

— Să ne luăm moarta. 

Pe moartă, care fusese culcată pe zăpadă, au luat-o 
câţiva oameni pe braţe. 

— "Ţineţi copiii de mână, să nu se sperie! 

— Nu ne speriem, tăicuţă! 

— Nu vă speriaţi, dar de tremurat tremuraţi... 

— Dârdâim de frig. 

N-avea nimeni timp să ia seama că minţim. 

— Să ne tragem încet şi mai risipiţi spre ieşire. 

Împuşcăturile continuau să se audă repezi, când dintr-o 
parte, când din alta a curţii. Acum ştiam că trag slugile 
ascunse, ca şi dulăii, pe după acareturi. 

Atacul acesta fusese pus la cale, în timp ce rumânii 
băteau cu pumnii în uşa casei boiereşti şi-l rugau pe boier 
Gogu Cristofor să deschidă şi să coboare pentru a le asculta 
necazurile şi a le împlini, măcar în parte, cererile nefericite. 
Nu cădea niciun om. 

— Trag cu cartuşe oarbe, să ne sperie, nene Gruia. 

— Nu se ştie, Zgămăie... 

— Poate nu ne nimeresc. Le-or fi tremurând mâinile 
slugilor... 

— Când eşti slugă boierească şi stai la adăpost şi tragi în 
oameni fără apărare, nu-ţi tremură mâna. 

— Aul!... 

Ne-am oprit ca şi cum fiecare dintre noi ar fi fost lovit de 
glonţ. 

Rămăsese ceva mai în urmă nenea Spiridon Bădoi. Când 
ne-am întors capetele, l-am văzut căzut cu faţa în jos, cu 


mâinile întinse în lături pe zăpadă, ca două aripi negre, 
lungi şi subţiri. A zvâcnit odată din picioare; pe urmă... 

Dar nu numai pe Spiridon Bădoi l-am văzut. 

În uşa, în sfârşit deschisă, apăruse boier Gogu Cristofor. 

Purta pe cap un fes roşu, turcesc, cu moţul negru 
atârnând pe-o ureche, şi era îmbrăcat într-un halat lung 
până la călcâie. Peste halat se încinsese cu un şnur, ai cărui 
ciucuri se prelungeau pe şoldul stâng. În mână ţinea un 
pistol cu ţeava în jos. Faţa îi era bucălată, umflată şi roşie, şi 
gura cu buze groase, rânjită sub mustață. 

În capul de jos al scării, râdeau logofeţii cu care umblase 
dimineaţa după iepuri. 

Amândoi logofeţi ţineau armele întinse spre noi. 

— Daţi-mi câteva ciomege! 

I-au întins rumânii ciomegele lui Gruia Popozină. Omul le- 
a încrucişat şi a făcut din ele un fel de targă. L-a aşezat pe 
Spiridon Bădoi cu faţa în sus pe această targă, i-a închis 
ochii, i-a potrivit şi i-a îndesat căciula pe cap şi i-a aşezat 
mâinile în cruce pe piept. 

— Vă rog, fraţilor rumâni, faceţi şi pentru Ivanca una la 
fel... Şi acum, veniţi încoa trei inşi. 

Rumânii au pornit cu morţii întinşi pe tărgile improvizate 
spre poarta conacului. 

Boierul ne-a strigat: 

— Mi-aţi omorât dulăii, hoţomanilor! O să mi-i plătiţi cu 
pielea. Cu pielea voastră o să mi-i plătiţi dulăii, păcătoşilor! 

Am mai auzit câteva împuşcături răzlețe. Nu s-a ferit 
nimeni. N-am fugit şi nici măcar nu ne-am întors capetele să 
vedem ce se mai întâmpla în urma noastră. 

Oamenii ştiau că acum, după ce boierul şi-a potolit 
mânia, după ce zăpada a fost stropită nu numai cu sângele 
dulăilor lui ci şi cu sângele unui rumân, slugile îşi descarcă 
armele în vânt, ca să ne înspăimânte şi să ne grăbească 
plecarea de la curte. 

Dacă au văzut că nu ne speriem, că nu o luăm la goană şi 
că nici nu ne gândim la împotrivire ori la răzbunare, au 


renunţat la trista şi zadarnica lor îndeletnicire. 

Rumânii nu se speriau, pentru că în ceasul acela le era 
poate tot una dacă trăiau ori dacă mureau. 

Merseseră cinstiţi şi cu oarecare încrederea la curtea 
boierului, pe moşia căruia munceau până se speteau, să-i 
propună noi contracte de învoială, şi mai în folosul lui decât 
cele vechi, şi, în schimb, să capete câteva baniţe de porumb, 
pentru a putea să ajungă primăvara. 

Boierul nemernic, întâlnit din întâmplare în gară, 
jucându-se în chip ticălos cu oamenii, ca pisica cu şoarecele, 
le dăduse nădejdi. Apoi se încuiase în casă şi ne lăsase să 
aşteptăm în ger şi în viscol. După ce femeia lui Mănoiu 
căzuse moartă de slăbiciune şi foame, boier Gogu îşi făcuse 
râs de rumâni, punând slugile să asmuţă dulăii asupră-le şi 
să tragă cu armele. 

Revolta, aprinsă o clipă în inimi, se stinsese. 

Rămăseseră aprinse numai ura şi mânia, şi pe deasupra 
lor se aşternuse un strat gros şi amar de scârbă şi 
deznădejde. 

Dacă rumânii s-ar fi aruncat asupra boierului şi asupra 
logofeţilor, poate ar fi izbutit să-i doboare, dar câţi dintre ei 
ar fi căzut de focul armelor, fără niciun folos? Fapta, oricât 
de cutezătoare ar fi fost, n-ar fi dus nici măcar la potolirea 
foamei... Poate că în ceasul acela de grea încercare, 
rumânii îşi aduseseră aminte de vorbele învăţătoarei, care-i 
povăţuise să-şi cântărească bine gândurile şi faptele. 

Gruia Popozină, Tiţă Uie, Dumitrache Piele şi lon Ududui 
purtau targa pe care se clătina, la fiecare călcătură, trupul 
tânăr şi găurit de gloanţe al lui nenea Spiridon Bădoi. 

Tata şi cu alţi trei o purtau pe altă targă pe lvanca 
Mănoiu. 

— Cum de ţi-a dat în gând să faci tărgile astea? Fără ele 
ne-ar fi fost greu să ducem morţii pe braţe sau la spinare... 

— Am învăţat la armată. Eram odată la nişte manevre pe 
Olt. Un soldat a răspuns cam cu îndrăzneală unui maior 
care îl înjura de mamă. Maiorul s-a înfuriat, ca adineauri 


Gogu Cristofor, şi a bătut soldatul până l-a omorât. Ne aflam 
pe câmp. Soldaţii vechi, care văzuseră mai multe, au făcut 
targă din puştile lor. Am ţinut minte... 

— Şi maiorului ce i s-a întâmplat, nene Gruio? 

— Nu i s-a întâmplat nimic. Parcă lui Gogu Cristofor o săi 
se întâmple ceva? În ţara asta, legile, cum ştim din 
totdeauna, cum am învăţat din totdeauna pe pielea noastră, 
au două feţe: una cumplită pentru săraci, alta blajină, 
zâmbitoare şi iertătoare pentru bogaţi. Bogatul, chiar dacă 
făptuieşte omor de om, nu cunoaşte puşcăria. Săracul însă 
intră la zdup chiar dacă din greşeală calcă gâscanul 
primarului pe coadă... La manevre mor totdeauna soldaţi. 
L-au trecut şi pe cel cu pricina printre soldaţii pieriţi la 
manevre. Cine se gândeşte la viaţa unui soldat? Cine se 
gândeşte acum la viaţa milioanelor de săraci ai satelor, care 
se sting de foame?... 

— Ar trebui totuşi să se gândească măcar unul... 

— Ar trebui... Dar poate acela nu s-a născut, încă... Ori 
poate că n-am ajuns noi să-l cunoaştem... 

Viscolul alb ne învăluia şi ne orbea. 

Şi câmpurile nesfârşite, frământate de viscol ca şi 
văzduhul vânăt, vuiau, vuiau... 

Şi noi mergeam înainte spre sat, mai tăcând, mai 
vorbind, dar mereu dibuind linia ferată cu picioarele, ca să 
nu călcăm în şanţurile adânci şi să ne afundăm în zăpadă. 

Curând am ajuns la gara Troian, pe peronul căreia îl 
întâlnisem cu câteva ore mai înainte pe boier Gogu 
Cristofor - nu l-am mai fi întâlnit! 

Speriat de împuşcăturile dese pe care le auzise răsunând 
spre curtea boierească şi crezând, cu mintea lui năvleagă, 
că rumâni l-au atacat pe boier şi pe logofeţi, pentru a 
sparge şi a jefui hambarele şi pătulele pline, şeful gării - 
Stroe Dichirliu, băiatul unui prăpădit de negustoraş de piei 
de cloşcă de pe la Ruşii de Vede - şi mai socotind că la 
întoarcere oamenii vor ataca şi gara, chemase pe peron pe 


cei doi soldaţi care păzeau magaziile cu cereale şi-i ţinea 
lângă el. 

Când ne-a văzut că ne apropiem liniștiți, că purtăm cu 
noi doi morţi, Stroe Dichirliu, grijuliu, a sărit cu gura 
mieroasă pe noi: 

— S-a întâmplat ceva la curte, nene Gruio? 

— A murit o femeie de foame şi de frig, pe când aşteptam 
să iasă boierul din casă şi să vorbească cu noi. 

— De foame? Nu se poate! Nu se poate, nene Gruio! În 
ţara românească, o ştie lumea întreagă, n-a murit nimeni, 
niciodată, de foame. Nu se poate, nene Gruio, nu se poate! 
O fi fost bolnavă mai demult! Cine ştie ce boală ascunsă o fi 
avut!... 

— O fi fost şi bolnavă... Că niciunul nu mai suntem 
sănătoşi la trup... 

— Şi pe flăcăâiandrul ăsta cine l-a-mpuşcat? 

— Boierul. 

— Boierul? Cuconaşul Gogu, zici? 

— Dar cine altul? 

— Nu se poate, nene Gruio, nu se poate!... Cuconaşul e 
un om aşa de cumsecade... Bun şi glumeţ şi darnic... Mi-a 
spus-o şi cucoana Caterina, nevastă-mea... Nu se poate, 
nene Gruio, nu se poate!... Zău că nu se poate! 

— Nu ştiu cum o fi boierul cu cucoana dumitale, dar uite 
că s-a putut să împuşte un om fără vină. 

— Şi pentru ce a făcut asta, cuconu Gogu? 

— Du-te şi-l întreabă, domnule şef... dacă ai poftă să ştii... 
Ori trimite-ţi cucoana... C-o poftea azi dimineaţă boierul la 
el, mai pe înserat... 

Stroe Dichirliu, care la început, când ne apropiasem de 
gară, avea teamă pe faţă şi se gudura ca un căţeluş pe 
lângă rumâni şi din „nene” nu-l mai scotea pe Gruia 
Popozină, văzând oamenii potoliţi, după ce fuseseră 
alungaţi de la curtea boierească cu focuri de arme, ba încă 
purtând pe tărgi doi morţi, nu numai că-şi venise în fire, dar 
căpătase şi curaj. S-a întors la soldaţi şi le-a poruncit: 


— Soldaţi, arestaţi-i! Arestaţi-i pe toţi! Fără alegere! E 
caz de răzvrătire. Împotriva legii, împotriva stăpânirii. L-or 
fi omorât chiar pe cuconul Gogu. 

— Noi suntem trimişi aici să păzim magaziile, şefule de 
hardughie de câmp, nu să arestăm oamenii care trec 
liniştiţi spre satul lor. Treburi de astea fac numai jandarmii. 
Noi nu suntem jandarmi. 

— Şi apoi, dumneata nu ne poţi ordona nouă. Nu eşti 
gradat. Eşti un simplu civil. 

— Am să vă raportez... 

— Raportează! 

Soldaţii s-au depărtat de şeful gării, au trecut rândurile 
de linii şi s-au pierdut în viscol, spre magazii, la gheretele 
lor de scânduri. 

Erau doi soldaţi tineri, cu obrazul galben şi scofâlcit. Prin 
bocancii lor sparţi li se vedeau, goale, vârfurile degetelor 
groase... Mantalele verzui, în care tremurau, erau rupte şi 
mototolite, căci dormeau înfăşuraţi în ele de cine ştie când. 
Capelele, purtate de atâtea rânduri de soldaţi care au 
trecut pe la acelaş regiment, le erau găurite în fund. 

Am pornit cu morţii înainte, mai departe, pe calea ferată 
pe unde venisem, spre satul în care ne aşteptau ai noştri 
cum aşteaptă mortul colacul... 

Viscolul alb, dezlănţuit în toată puterea lui sălbatică, ne 
înfăşura, strângându-ne în chingi, şi ne biciuia din toate 
părţile, de parcă n-ar fi avut pe câmpul nesfârşit de cine să 
se mai împiedice. 

Se mai putea împiedica de stâlpi de telegraf şi de 
sârmele care jeleau. 

Peste noi şi peste albele nesfârşiri cădea, nu numai 
zăpada răscolită şi chinuită de viscol, ci şi, întunecată, 
înserarea acelei zile de iarnă. 

— Numai de nu ne-ar mai ataca şi lupii... 

— Lupii? După câte ni s-au întâmplat la curtea 
boierească, asta ar fi floare la ureche. Că lupii au numai 
coli, iar colții lor nu sunt mai ascuţiţi decât colții dulăilor cu 


care avurăm de furcă şi din care doborârăm numai doi. 
Primejdia nu e la lupi, ci la oameni. Boierul ne-a atacat 
înarmat cu pistoale şi slugile lui cu puşti, iar jandarmii care 
ne vor aştepta, dacă nu cumva ne şi aşteaptă la marginea 
satului, nu sunt nici ei cu mâinile goale... Ehei, ce bine ar fi 
dacă pe lumea asta n-am avea a ne teme decât de fiarele 
codrilor şi ale câmpurilor. 

Obrazul lui Gruia Popozină era ca de piatră. Nicio cută 
nu se clintea pe el. 

Pe feţele descoperite ale morţilor zăpada, pe care cu 
duşmănie o arunca viscolul, nu se mai topea. 

Un bărbat ori o femeie, din cei care mergeau pe lângă 
targă, o îndepărta din când în când cu mâna. Viscolul se 
grăbea însă şi acoperea iarăşi feţele morţilor cu zăpadă, de 
parcă ar fi vrut să nu le mai vadă nici el şi să nu le mai 
vedem nici noi, cât sunt de uscate, de trase şi de galbene. 

După chiu şi vai, mai poticnindu-ne, mai împiedicându- 
ne, mai cazând de-a binelea şi ridicându-ne, am trecut, în 
sfârşit, de cantonul singuratic, în care nu se aprinsese încă 
nicio lumină şi am ajuns destul de aproape de tăietura în 
care urma să pătrundem pentru a străbate, prin iadul alb al 
viscolului, până în sat. Atunci, o voce stinsă de femeie din 
cârdul nostru a strigat: 

— Lupii! 

— Unde sunt, Mărico? 

— Îndărătul nostru. 

Am întors capetele. La treizeci-patruzeci de paşi în urmă 
se ţineau după noi trei lupi mari, gălbui. 

Ne-am uitat o clipă la ei şi ne-am continuat drumul, ca şi 
cum nu i-am fi văzut. 

Pentru a fi feriţi totuşi de orice primejdie, au trecut în 
coada cetei noastre bărbaţii care purtau furci şi topoare. 

Din când în când mai întorceam capul. Lupii se opreau, 
adulmecau văzduhul cu nările, pe urmă iarăşi îşi potriveau 
paşii după ai noştri, deşi vedeau bine că în seara aceea 
aveau să rămână tot hămesiţi. 


Când s-a lăsat întunericul adânc peste întinderi, ochii 
lupilor s-au aprins ca nişte stele. 

— Da, da, fraţilor rumâni. Nu de lupii ăştia trebuie să ne 
temem, ci de dulăii stăpânirii, care ne aşteaptă la capătul 
satului. 

— De jandarmi? 

— Da, de jandarmi!... 

— S-a grăbit, fără îndoială, să le dea de veste, prin 
telegraf, Stroe Dichirliu. Nu putea, el să scape un prilej ca 
ăsta pentru a mai linge odată tălpile boierului... 

— O să vedem... 

— Ce-o fi, să fie... Altceva, ce putem face? 

— Tot ce s-a întâmplat a fost din pricina dulăilor. 

— Nu tocmai din pricina dulăilor obişnuiţi, fraţilor, ci din 
pricina dulăilor care umblă în două picioare în straie 
îmblănite... 

Încordarea prin care trecusem se micşorase în oameni cu 
încetul, până pierise. Pe rumâni îi cuprinsese iarăşi 
istoveala. Iarăşi mergeam greu. Abia-abia ne mai mişcăm 
picioarele pe care nu le mai simţeam, de parcă nici n-ar mai 
fi fost ale noastre. 

— Cum de mai avem putere să le răbdăm pe toate 
„fraţilor? 

— Omul poartă în el puteri nebănuite, care ies la iveală 
când îl ajunge nenorocirea. 

Viscolul, răscolind câmpurile şi spulberând văzduhul, 
acoperise linia ferată cu nămeţi uriaşi de zăpadă proaspătă. 

Tot mai greu dibuiam drumul cu picioarele. 

Şi întunericul acoperea câmpurile albe şi nesfârşite, 
acoperea ceata noastră vie, acoperea şi morţii pe care 
rumânii îi purtau pe tărgi şi pe ale căror chipuri nu se mai 
topea zăpada căzută. 

Când să intrăm în tăietură, ne-au ieşit înainte, ca nişte 
matahale negre, ca nişte uricioase şi mişelnice făpturi ale 
întunericului, câţiva jandarmi călări. 

— Veniţi de la Troian, nu? 


— De la Troian venim... 

— N-o mai apucaţi prin tăietură, c-a astupat-o viscolul cu 
zăpadă. Nici trenul n-o mai poate străbate. Lua-ţi-o peste 
câmp. 

Altceva nu ne-au mai spus. Nu ne-au întrebat ei pe noi 
nimic. Nici noi nu le-am pus lor vreo întrebare. 

Am luat-o peste câmp, înconjurați de jandarmi, şi în 
curând am început să coborâm coasta lină şi dulceagă a 
dealului. Uneori nămeţii ne veneau până la piept. Mă ţinea 
de mână nenea Dumitrache Piele, vecinul nostru. 

Ne-am uitat pentru ultima dată îndărăt. 

N-am mai văzut ochii lupilor sclipind ca stelele. 

Am ascultat însă vuietul sălbatic al vântului, care parcă 
ştia că peste puţin o să ajungem în sat, la adăpost, şi-o să-i 
scăpăm din gheare, şi se repezea tot mai năprasnic asupra 
noastră, să ne doboare... 

Şi-am ascultat tropotul moale al cailor, care se 
împiedicau în zăpadă, şi zăngănitul săbiilor pe care 
jandarmii le purtau la brâu, şi târşâirea paşilor noştri 
obosiţi şi împleticiţi prin puful moale şi ud şi neprihănit, pe 
care-l dăruiseră pământului slăvile pogorâte jos de tot ale 
cerului vânăt şi mânios. 

Am intrat în sat în plină noapte. Ici-colo, licărea un ochi 
de fereastră. 

Dar satul, cu toate aceste lumini mărunte, părea mort şi 
pustiu sub domnia crâncenă a viscolului. 

Pe morţi i-au întins rumânii pe duşumeaua murdară a 
săliţei primăriei. 

lar pe noi ne-au înghesuit jandarmii în odaia cea mare, 
unde lucrează notarul şi unde, dedesubtul pendulei care 
măsoară timpul, se află prins în perete telefonul. 

— Daţi ciomegele încoace. Şi furcile. Şi topoarele. Şi 
cuţitele, dacă aveţi cuțite. 

— N-avem cuțite. 

Au dat oamenii ciomegele lor jandarmilor, două toporaşe, 
două furci... 


— Arme de foc aveţi asupra voastră? 

— N-avem. 

I-au bârcâit jandarmii prin sân şi pe la brâu pe rumâni, 
le-au bârcâit şi pe femei. 

— Într-adevăr, n-aveţi arme de foc. Aţi avut grijă, 
ucigaşilor, să le aruncaţi, la întoarcere, în zăpadă. 

Ne-am ciucit pe scânduri şi ne-am îndesat unul într-altul, 
ca să avem toţi loc. 

Pendula bătea. 

Lumina cu lumină puţină şi galbenă lampa atârnată, ca la 
cârciumă, de tavan. 

Soba era caldă şi ne ajuta să ne dezmorţim. 

Vătăşelul Dărăială ne-a adus un ulcior cu apă. 

— Poate c-o să-i fie sete la noapte vreunuia dintre voi... 

Nu ne era nici foame, nici sete. Sfărâmaţi de oboseală 
cum eram, voiam să adormim, să dormim şi să ne trezim cât 
mai târziu cu putinţă. 

—  Păziţi-i jandarmi, să nu fugă vreunul. Îi cercetează 
mâine domnul plutonier major Nichifor Budu. 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule şef... 

Juvete, şeful postului de jandarmi de la noi din Omida, a 
răspuns la salutul sergentului ducând un deget la chipiul 
său albastru cu două moţuri. Apoi a plecat. 

Jandarmii boboci s-au aşezat pe nişte scaune strâmbe, cu 
picioarele descleiate, care scârţâiau la fiecare mişcare, în 
dreptul uşii şi s-au sprijinit în puşti să ne păzească. 

Unul s-a sculat, s-a urcat pe masă şi a mărit flăcări 
lămpii. Dar lumina ei a rămas tot puţină, tot galben- 
mohorâtă. 

Soba de tinichea era caldă. 

Pendula îşi continua tic-tacul ei. 

Afară, viscolul vuia, chinuind copacii negri. 

Nu-mi aduc aminte când am adormit... 

Dar cred c-am adormit destul de curând, cu vuietul 
viscolului în urechi... 


e 3] e 


Să nu dea Dumnezeu cel sfânt 
Să vrem noi sânge, nu pământ! 
G. COŞBUC 


Nu se luminase încă de ziuă când ne-a trezit toaca. 

În alte sate de pe valea Călmățuiului, bisericile sunt 
aşezate la margine, de obicei pe un dâmb de deal, să fie 
văzute mai de departe, şi în jurul lor se întind cimitirele cu 
cruci noi de lemn şi cu cruci mai vechi, de piatră, lângă 
morminte. 

La noi la Omida, cimitirul e pe coastă, aproape şi de sat, 
dar mai aproape de gară. În mijlocul cimitirului se află o 
bisericuţă veche de lemn, făcută cu veacuri în urmă, când 
satul nu avea ca acum, aproape două mii de case, dacă le 
socotim şi pe cele din cătun, ci era alcătuit dintr-o mână de 
bordeie risipite într-un larg luminiş de pădure. În bisericuţa 
de lemn nu se ţin slujbe. Acolo intră părintele Tomiţă 
Bulbuc numai când moare cineva şi-i citeşte mortului la cap 
ultimele rugăciuni înainte de a fi pus în groapă şi aruncaţi 
bulgării de ţărână peste el. Lângă mort, cât citeşte popa în 
ceasloavele lui, rămân şi plâng rubedeniile. Ceilalţi oameni 
veniţi la înmormântare, femeile mai ales, se răspândesc 
prin cimitir şi-şi plâng, la mormintele unde i-au îngropat, 
părinţii ori copiii. 

Biserica în care se fac slujbe duminica, şi în celelalte 
sărbători ale anului, unde se botează copiii şi se cunună 
însurăţeii, e mai nouă. Rumânii au ridicat-o când s-a 
înmulţit lumea şi s-au întins ariile caselor până spre 
Stănicuţ şi spre dealul Poşarliei doborând copac cu copac 
vechea pădure, chiar în mijlocul satului, şi se află la numai o 


zvârlitură de băț de primărie. Un gard înalt de uluci o 
desparte de ogrăzile vecine, şi de şoseaua care cotind în 
dreptul şcolii, o apucă, lunecând uşor, spre gară. Clopotnița, 
în care sunt spânzurate două clopote unul cu glas gros şi 
altul cu glas subţire şi scândura veche pe care un ţârcovnic 
bate toaca, e şi mai aproape. Ca să intri în curtea bisericii, 
treci pe sub stâlpii de cărămidă ai clopotniţei. 

Părintele Tomiţă Bulbuc, ca în toate duminicile, se trezise 
cu noaptea în cap, îşi spălase mâinile şi obrazul cu o cănuţă 
de apă, că de, avea să pună mâna pe sfintele vestminte, pe 
cruce şi cădelniţă, pe cărţile vechi cu crucea pe scoarță şi 
poate chiar pe potirul cu împărtăşanie, îşi trăsese cizmele 
peste ciorapii de lână pe care nu şi-i scosese seara din 
picioare, şi aruncându-şi cojocul flocos peste anteriul lung, 
îndesându-şi căciula pe cap, plecase molfăind printre dinţi 
înjurături, prin viscol, să-şi împlinească slujba. 

Când auzeam toaca, noi toţi cei care trăiam în Omida, 
ştiam că părintele lIomiţă Bulbuc a ajuns la biserică şi 
ţârcovnicii Florea Stoican zis şi Florea Floacă şi Lazăr 
Durac au şi început citaniile sub bolta rece şi goală. Era un 
vechi obicei al popii de a face slujba bisericească dis-de- 
dimineaţă şi satul se împăcase demult cu el. Chiar bătrânii 
care aveau somn puţin nu izbuteau niciodată să asculte 
slujba de la început până la sfârşit. Oricât de dimineaţă s-ar 
fi dus ei, îl găseau pe popă îmbrăcat în odăjdii şi pe 
ţârcovnici citind în ceasloave şi cântând pe nas cântece 
vechi bisericeşti, ale căror cuvinte nu putea nimeni să le 
audă limpede şi să le înţeleagă niciodată. 

— De ce începi slujba aşa de dimineaţă, părinte Bulbuce? 

— Ca s-o termin mai repede, taică tăiculiţă... Să scap mai 
repede de-o grijă... 

— Că ai şi multe griji, părinte Bulbuce... 

— Multe, puţine... Nu e bine să ai griji. Nu e bine să ai 
niciun fel de grijă. 

În timpul cât ţinea slujba la biserică, toate cârciumile din 
sat erau închise... prin faţă. Cârciumarii se aflau însă la 


tejghelele lor, gata să asculte comenzile clienţilor încă din 
zorii zilei şi muşterii, ocolind niţeluş prin curtea cârciumii, 
puteau intra prin uşa din dos. Aşa făceau primarul şi 
notarul, şeful postului de jandarmi şi dirigintele poştei, 
văru-meu Niculaie Dimozel, cel ce purta ghete cu scârţ în 
picioare şi pălărie tare şi cenuşie pe cap. Pilda lor o urmau 
şi bogătanii care îşi puteau îngădui, chiar pe timp de mare 
lipsă, să arunce de sus bani sunători de argint ori de nichel, 
pe tejghea. Obloanele fiind însă trase şi uşa din faţă 
zăvorâtă, se chema că e respectată legea... 

În noaptea aceea, care avea să rămână mereu vie în 
amintirea noastră, a celor ce am trăit-o, dormisem adânc 
printre picioarele celorlalţi, cu spatele rezemat pe peretele 
primăriei. Pe la ţară, omul doarme de mic, cum poate şi pe 
unde poate; în pat, pe rogojină aspră şi tare, în tindă, cu un 
ţol sub el, pe prispă şi în bătătură şi de multe ori pe câmp. 
Te lungeşti pe pământ, pui mâna sub cap, şi adormi. Dormi 
dus. Osteneala te adoarme. 

Prin geamurile pe care le zgâlţâia viscolul, se vedea afară 
pâcla alburie a începutului de ziuă. Lampa fumega demult, 
dar nu se ostenise nimeni nici să-i curețe feştila de scrum, 
nici să sufle în ea şi s-o stingă. Abia treziţi, buimaci încă de 
somn, ne frecam la ochi, în sunetul toacei, şi se frecau la 
ochi şi jandarmii boboci care, mai moţâind, mai dormind de- 
a binelea, ne păziseră. Unul dintre ei, scurt, rotofei şi 
ocheşel, cu mustaţa groasă şi neagră şi cu nasul mic şi 
aproape turtit, se întindea ca o tigoare şi-i auzeam oasele 
trosnind. Întindea pielea măgarului. În primărie aerul era 
greu şi îmbâăcsit şi mirosea a trupuri şi a răsuflări omeneşti. 

— Păziţi-i voi - le-a spus ocheşelul celorlalţi jandarmi mai 
tinerei - că eu am să ies puţin pe-afară să mă mai 
dezmorţesc la aer curat. 

— Îi păzim, domnule sergent... 

Ruşinate din pricina ghiurturilor şi a fustelor în care 
dormiseră şi care acum erau boţite şi murdare, femeile 
închise cu noi în primărie se ridicaseră în picioare, îşi 


scuturau şi-şi potriveau straiele cu mâna, şi după aceea se 
ştergeau la gură şi la ochi cu colţurile cimberelor. S-au 
sculat şi rumânii şi şi-au potrivit pe ei zăbunele şi nădragii. 
Câţiva şi-au desfăcut nojiţele, şi-au strâns mai bine obielele 
pe glezne şi pe fluierele picioarelor şi pe urmă le-au 
înfăşurat fără grabă la loc. 

— Poate ne-or duce pe viforniţă la secţia de jandarmi de 
la Băneasa. Să nu ni se desfacă nojiţele pe drum. Nu ştii 
niciodată din ce poate să ţi se tragă o năpastă. Când cu 
răscoala din 94, un rumân dintr-un cârd de arestaţi din 
Balta Sărată, pe când treceau pe aici spre Turnu şi se afla 
prin dreptul cimitirului, a simţit că i s-a dezlegat nojiţa. S-a 
oprit omul din mers şi a rămas niţeluş mai în urmă să şi-o 
lege. Însoţitorii arestaţilor l-au împuşcat pe loc, sub 
învinuirea c-a vrut să fugă de sub escortă... 

— Dacă vor să te împuşte, jandarmii te împuşca oricum... 
Parcă le cere cineva socoteală de ce fac prin sate ori de ce 
nu fac? Nu le cere nimeni nicio socoteală... 

Jandarmii tineri tăceau şi ascultau. Unul din ei, după o 
vreme, s-a repezit cu vorba: 

— Cel puţin în faţa noastră să nu vorbeşti aşa, Gruia 
Popozină... 

— Apăi, de arestat m-aţi arestat... Altceva ce-mi puteţi 
face? Că doar nu mi-am încărcat sufletul cu viaţă de om! N- 
am făptuit nimic. Nici oamenii ăştia n-au făptuit nimic. Nici 
muierile... Nici copiii... De ce ne-aţi arestat? 

— De ce ne întrebaţi pe noi? Noi suntem slujbaşi ai 
stăpânirii. Împlinim poruncile pe care ni le dă stăpânirea 
prin mai marii noştri. leri am primit ordin de la şeful secţiei 
de jandarmi din Băneasa să vă arestăm. Şi v-am arestat. 

— Şi când ne prindeţi prin sat şi ne izbiţi cu patul puştii 
în spinare, fără niciun motiv, o faceţi pentru că aşa vă cere 
stăpânirea, sau pentru că aşa aveţi voi poftă? 

— Du-te dracului, omule, nu ne mai sucăli cu întrebări... 

Jandarmului tânăr îi sărise ţandăra. Poate că era o fire 
ţâfnoasă... 


S-a încruntat şi celălalt, dar de vorbit a vorbit dulce, de 
parcă ne-ar fi poftit la masa lui ca pe nişte prieteni: 

— O s-o aflaţi chiar în dimineaţa asta de la domnul 
plutonier major Budu. Toţi o s-o aflaţi. Îl aşteptăm să 
sosească din clipă în clipă cu domnul şef de post Juvete. Au 
întârziat pesemne din pricina nămeţilor. 

— Îi aşteptăm şi noi, a răspuns liniştit Gruia Popozină. îi 
aşteptăm şi noi, să le povestim ce s-a petrecut la curtea lui 
Gogu Cristofor şi să ne dea drumul să ne ducem pe la 
casele noastre, că ne aşteaptă muierile şi copiii. 

— De dat drumul nu cred c-o să vă dea drumul aşa de 
repede. Trebuie să se facă cercetări, să se încheie acte... 

În satul îngropat sub zăpezi şi bântuit de viscol, ulițele 
împovărate cu nămeţi înalţi erau pustii. Pentru a doua oară 
un ţârcovnic a bătut toaca şi apoi a tras clopotele 
tânguitoare, până ne-a asurzit urechile.. Femeile închise în 
primărie s-au închinat repede, şoptind printre buze 
rugăciuni. 

— A ajuns părintele Bulbuc la jumătatea slujbei... 

— Şi abia s-a luminat de ziuă... 

— Când o să bată a treia oară toaca şi au să sune a doua 
cară clopotele, slujba o să fie pe sfârşite... 

— Mai e până atunci. 

Dar noi n-am mai auzit bătând a treia oară toaca. 

Nici clopotele nu le-am auzit sunând a doua oară în 
dimineaţa acelei duminici. 

Părăsind înainte de vreme biserica şi luptându-se ca un 
urs jigărit cu nămeţii uriaşi şi cu harapnicele viscolului, 
părintele Tomiţă Bulbuc a venit la primărie, s-a uitat la 
morţii întinşi în săliţă, pe lângă ziduri... apoi a deschis uşa şi 
a intrat printre jandarmi în sala cea mare, unde ne aflam 
închişi şi unde ne petrecusem noaptea. 

— Bună dimineaţa, oameni buni... 

— Bună dimineaţa, părinte Bulbuce... 

Şi-a trecut degetele prin barbă, părintele Tomiţă Bulbuc, 
s-a uitat la noi toţi cu mâhnire adâncă şi cu mare scârbă şi a 


clătinat din cap: 

— Văzui doi morţi în sală. N-aţi avut grijă de ei, taică 
tăiculiţă... l-aţi, lăsat să moară ca nişte câini; nespovediţi, 
negrijiţi, fără lumânare... Ce mă fac eu acum? Morţii sunt 
enoriaşii mei... Au murit ca nişte câini, nespovediţi, negrijiţi, 
fără lumânare... Am să dau socoteală lui dumnezeu, taică 
tăiculiţă... 

Îşi lungea şi-şi răsucea botul, părintele Tomiţă Bulbuc. Şi 
botul lui semăna cu botul de vulpe. Şi ochii lui semănau cu 
ochii de vulpe, iar glasul părintelui era batjocoritor şi 
mieros... 

— Lasă, părinte Bulbuce, nu te mai îngrijora. Păcatul ăsta 
să-l ai sfinţia ta... Să nu mai ai şi altele... 

— Gruio, Gruio, n-aţi vrut să mă ascultați pe mine ieri, 
taică tăiculiţă, că oamenii n-ar fi murit ca nişte câini, cum 
au murit, nespovediţi, negrijiţi, fără lumânare. Şi acum, 
stau şi mă întreb, câţi din voi o să mai moară azi, mâine, 
poimâine? Stau şi mă întreb, taică tăiculiţă. 

— Odată şi odată, orice om moare, părinte Bulbuce, aşa 
că te rugăm să nu ne mai cobeşti şi sfinţia ta. Şi aşa suntem 
noi destul de întunecaţi la suflet... 

— Nu vă cobesc, taică tăiculiţă, nu vă cobesc... Să mă 
mănânce talpa iadului dacă vă cobesc... Dar eu la toate 
trebuie să mă gândesc, că sunt parohul satului, sunteţi 
enoriaşii mei, nu vă pot lăsa sufletele pe mâna necuratului... 
Zic să mă reped până la biserică, pentru un minut, c-o 
închisei mai înainte de a sfârşi slujba, că tot nu venise 
nimeni, să-mi iau sfântul patrafir şi sfântul potir cu grijanie, 
să mă întorc şi să vă spovedesc unul câte unul în odăiţa 
alăturată. Chiar pe copii să-i spovedesc, că şi ei sunt 
oameni, şi ei au păcate, şi pe ei s-ar putea să-i pândească 
moartea... Să vă aduc şi o chită de lumânărele, să mi-o 
plătiţi, taică tăiculiţă, că biserica e săracă şi ceara e 
scumpă... C-au murit astă vară albinele de secetă şi nu s-a 
făcut miere, şi nu s-a făcut ceară... S-aveţi la voi 
lumânărelele... Chibrituri vă vor da la nevoie domnii 


jandarmi, că sunt şi dumnealor suflete de om... Şi dacă s-o 
întâmpla vreunuia ceva, să-i aprindeţi lumânărica, după 
datină şi lege, să nu-i încapă sufletul pe mâna necuratului... 
Şi când o să vă spovedesc, unul din domnii jandarmi, o să 
stea de pază la uşă să nu fugiţi, taică tăiculiţă, şi eu, om 
bătrân, să intru în cine ştie ce belea... Că voi, zurbagii cum 
sunteţi, vă pricepeţi să băgaţi omul în belea, dar de scos nu 
săriţi să-l scoateţi... 

Cine ştie cât ar mai fi sporovăit popa, dar s-a întors de 
afară, de pe unde fusese să-şi mai dezmorţească oasele cu o 
litrişoară de ţuică fiartă, jandarmul sergent. Când a dat cu 
ochii de părintele Bulbuc, a sărit ca fript şi-a început să se 
răstească la jandarmii tineri: 

— Ce caută părintele Bulbuc aici? Voi nu ştiţi că nu e voie 
să vorbească nimeni cu arestaţii înainte de cercetări? Aţi 
uitat regulamentul? 

— Nu l-am uitat, domnule sergent, dar, vedeţi, părintele 
e faţă bisericească... A venit să întrebe arestaţii dacă nu vor 
să se spovedească... 

— Da, domnule sergent, chiar pentru asta am venit, taică 
tăiculiţă... Numai pentru asta... 

Sergentului i s-a luminat obrazul şi a început să râdă cu 
hohote. 

— N-avea nicio grijă, părinte Tomiţă. Acuş vine domnul 
plutonier major Buciu, cu domnul şef de post Juvete... îi 
ducem la sediul postului şi le tragem o spovedanie de-o să 
le meargă untul... Niciunul n-o să scape nespovedit de noi. 
O să le cântăm rugăciuni la cap până o să se hotărască 
fiecare din ei să spună şi laptele care l-a supt de la maică- 
sa... 

— Atunci, taică tăiculiţă, dacă-i spovediţi dumneavoastră 
la post, eu nu mai am nimic de zis despre spovedanie. Că 
omul dacă se află pe câmp ori în pădure, singur, şi simte că- 
i dă moartea târcoale, e bine, dacă nu vrea să moară ca un 
câine, nespovedit, să se apropie de un mărăcine şi să se 
spovedească mărăcinelui... Dumnezeu îl aude şi-i iartă 


păcatele, măcar că s-a spovedit unui mărăcine... Dar vreau 
să-ţi fac o rugăciune dumitale, domnule Cârnule... 

— O ascult cu plăcere, părinte Bulbuce, şi dacă se va 
putea... 

— Dacă se-ntâmplă ceva cuiva, taică tăiculiţă, ştii 
dumneata, că s-au mai văzut de-astea... dacă e gata să se 
prăpădească vreun om, aşa, din întâmplare, trimiteţi 
repede un vâtăşel după mine... Casa e ici, biserica aproape, 
postul nu e nici el departe... Vin numaidecât, cu sfântul 
patrafir, cu sfântul potir, cu grijanie. Carte nu mai iau, că 
ştiu rugăciunile de spus la capul celui ce trage să moară, pe 
dinafară. Ca pe apă le ştiu, taică tăiculiţă... Nu mă uit că e 
viscol... Nici nu mă uit la nămeţi că sunt mari... În fugă viu. 
Numai să scap un suflet, două, din ghearele necuratului... 
Că altfel, domnule Cârnule, e păcat, e păcat de dumnezeu... 
Fiecare om, taică tăiculiţă, fiecare om, domnule Cârnule, 
trebuie să moară după datină, după lege, spovedit, grijit, cu 
lumânărica aprinsă în mână!... 

— Bine, prea bine, părinte Bulbuce, o să raportez 
întocmai domnului plutonier major Budu, şi dacă dumnealui 
îngăduie, mă rog, se va proceda după cum doreşte sfinţia 
ta... Nu putem să te refuzăm, părinte Bulbuce... Eşti prea 
cinstită faţă bisericească... Eşti... ca şi noi... omul 
stăpânirii... 

— Adevărul l-ai grăit, taică tăiculiţă... Adevărul curat ca 
poalele maicii precistii... Sunt omul stăpânirii.. Omul lui 
dumnezeu şi omul stăpânirii, domnule Cârnule... Că 
stăpânirea e lăsată de la dumnezeu... Cum a spus şi domnul 
nostru lisus Hristos: „Dă cezarului ce e al cezarului şi lui 
dumnezeu ce e al lui dumnezeu”... Şi eu doresc să 
împlinesc la un caz de nevoie, datina, domnule Cârnule, 
datina şi legea, taică tăiculiţă. 

— Se va face, se va face, părinte Bulbuce... Vom raporta 
mai sus şi se va face, se va face... 

Părintele 'lomiţă Bulbuc a făcut asupra noastră, cu 
degetele împreunate, sfânta cruce, după ce i-a binecuvântat 


cu acel as semn al degetelor împreunate şi pe jandarmi, a 
închis uşa pe dinafară. Peste o clipă însă a deschis-o din nou 
şi şi-a băgat capul cu bot de vulpe înăuntru. 

— Te-aş întreba ceva, domnule Cârnule... 

Îi râdeau ochii în cap părintelui Tomiţă Bulbuc. 

— Întreabă-mă, părinţele... 

— Taică tăiculiţă, mi se pare că amiroşi a ţuiculiţă. Mi-au 
îngheţat oasele bătrâne în biserică şi n-aş vrea să iau în 
piept nămeţii pe degeaba... Care cârciuma e deschisă, 
domnule Cârnule? 

— De deschis, nu s-a deschis încă nicio cârciuma, părinte 
Bulbuce, dar la oricare, cum ştii prea bine sfinţia ta, se 
poate intra pe uşa de din dos. Eu fusei la Voicu Buciuc, c-am 
văzut fumul ieşind pe coş. Duduia soba în cârciumă. Am pus 
la fiert nişte ţuiculiţă, am îndulcit-o cu zahăr şi am dat-o pe 
gât... Straşnică ţuiculiţă, părinte Bulbuce, tare de-ar învia şi 
morţii... 

— Dar de ce să învieze morţii, domnule Cârnule... Că pe 
pământ n-au loc nici prăpădiţii ăştia care trăiesc... Ce să 
mai caute şi morţii pe pământ? Taică tăiculiţă, să nu mai 
spui asemenea vorbe nesăbuite... Că e păcat. Să stea 
fiecare unde i-e locul, domnule Cârnule... Morţii cu morţii, 
vii cu viii... Şi zi, taică tăiculiţă, la Voicu Buciuc arde soba? 

— La Voicu Buciuc, părintele. Duduie ca trenul soba şi 
ţuiculiţa se fierbe în ibric numaidecât. 

— Am avut noroc că mi-a dat în gând să te întreb, 
domnule Cârnule... Am avut noroc, taică tăiculiţă... Până la 
cârciuma lui Voicu Buciuc răzbesc uşor... Nici treizeci de 
paşi de la uşa primăriei... Mulţumesc, domnule Cârnule, 
mulţumesc... 

Prin uşa întredeschisă de popă, aerul proaspăt de afară 
năvălea înăuntru rece şi tare, îngheţându-ne trupurile 
supte de vlagă. 

Părintele Tomiţă Bulbuc a mai făcut o cruce spre noi prin 
deschizătura uşii şi s-a dus să-şi dezmorţească şi el oasele, 


cu ţuică fiartă, ca şi domnul sergent de jandarmi Cârnul 
Amedeu. 

Ziua venise de-a binelea. Prin geamurile care prinseseră 
flori de gheaţă pe margini se vedea, şcoala îngropată pe 
jumătate în zăpadă, partea de şosea care ducea spre cătun 
trecând printre cârciuma lui Voicu Buciuc şi a lui Mareş, 
mocârţanul, şi casa de peste drum, unde ţinea cafenea 
pentru acriturile satului, ţaţa Leanca. 

La fereastra cafenelei erau înşirate borcane pline cu 
cofeturi colorate şi o cutie cu căişori şi păpuşi de turtă 
dulce. 

— Trăcălie, spune drept, ce-ai vrea tu să mănânci acum? 
Cofeturi? 

— Nu. 

— Câişori de turtă dulce? 

— Nu. 

— Păpuşi de turtă dulce? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Ca să-ţi spun drept, Dinţosule, aş vrea să mănânc o 
jumătate de dovleac copt... 

— Ca atunci când mergeam toamna pe câmp cu caii şi 
dormeam cu ei la păscut şi adunam balegi uscate, şi făceam 
focul, şi coceam în spuză dovleci... 

— Da, ca atunci... Vara asta nu s-au făcut nici dovleci. 
Nimic nu s-a făcut... 

— Dacă a fost secetă... 

— N-am mai mâncat dovleac copt de anul trecut. Când 
mă gândesc, Dinţosule, îmi lasă gura apă... 

— Nu te mai gândi, Trăcălie. Cine te pune să te gândeşti 
la dovleac copt? 

— Te gândeşti la ce-ţi vine să te gândeşti... 

Viscolul vuia, lovindu-se de acoperişuri şi de salcâmii cu 
ramurile negre ca tăciunii. Un jandarm a suflat în lampa 
care fumega şi care rămăsese uitată aprinsă. Cutia galbenă 
a telefonului, prinsă în peretele din fund, lângă dulapurile 


cu hârţoage, rămânea mereu mută. Vântul rupsese pe 
undeva, prin afara satului, sârmele ori poate că doborâse şi 
stâlpii. 

Nenea Gruia Popozină s-a uitat întrebător la rumâni: 

— Măi, fraţilor, are careva dintre voi câteva fire de tutun 
şi-o foiţă? De ieri n-am mai aprins o ţigară. 

— Noi tocmai voiam să-ţi cerem ţie... 

— Nu mai am niciun fir pe fundul pungii. 

Unii rumâni îşi ţineau tutunul în pungi lunguieţe de piele 
subţire, încreţite la gură pe şiret verde, pe care de 
cumpărau de pe la bâlciuri cu câţiva gologani. Cei mai mulţi 
însă puneau tutunul în beşici de porc uscate... Luau beşica 
porcului, o puneau în tindă pe poliţa coşului şi o lăsau să se 
afume şi să se usuce. După ce se usca, îi lărgeau 
deschizătura şi-i găureau marginile.. Băgau prin găuri o 
aţişoară împletită şi punga era gata. 

— Ce să mai cumpăr pungă de tutun de la bâlci ori de la 
mărchidani? E bună şi beşica porcului. Tutun să am să pun 
în ea! 

Acum, niciun rumân nu mai avea tutun. Nici punguţe noi 
făurite din beşici de porc. Le muriseră porcii... Şi prin sat, 
în iarna aceea, nu mai trecuse niciun mărchidan care să 
strige pe uliţă cât îl ţinea gura: „Mărchidanul, a venit 
mărchidanul, cumpăraţi de la mărchidanul”! 

În alţi ani n-aveam trai în casă din pricina mărchidanilor. 
Noi copiii, mereu ne certam, ne gherăiam, şi ne dondăneam 
între noi pe părul din coama porcului... 

Mărchidanii veneau din sus, dinspre Piteşti, pe jos, 
purtând la spinare cutii lungi, de mai de sus de ceafă şi 
până la pulpe. Curelele cutiei erau trecute peste umăr şi pe 
sub braţe. Ce frumoase erau aceste cutii, care se 
deschideau ca un dulăpior! Pe uşa lor erau lipite poze 
colorate: doi copii bucălaţi, care se jucau cu nişte căluţi de 
lemn; o cuconiţă cu umbrelă, care zâmbea unui căţeluş 
zburlit; călăreţi cu şepci cu cozorocul lung, urmărind în 
goana cailor sprinteni doi cerbi cu coarnele rămuroase pe o 


margine de pădure; un flăcău bucălat cântând din ghitară 
pe marginea unei ape... Şi câte şi mai câte... Şi câte şi mai 
câte... 

— Mărchidanul! A venit mărchidanul! Cumpăraţi de la 
mărchidanul! 

Îl auzeam de la fereastră, săream şi ieşeam afară şi-l 
strigam! 

— Ei, mărchidan!... 

Nici nu trebuia să-i mai spunem altceva... Mărchidanul 
ştia că vrem să-i vedem mărfurile minunate din cutia în care 
era închisă sub cheie toată averea lui, lor poate chiar să-i 
facem ceva aliş-veriş, se întorcea, zâmbea, se apropia de 
poarta noastră şi-şi punea jos cutia. O descuia şi deschidea 
capacul lung al dulăpiorului. Stol în jurul lui, îi priveam 
marfa înghesuita pe răftuleţe. 

— Vreţi numai şi priviţi marfa, ori să şi cumpăraţi? 

— Vrem să privim, să ne săturam de privit, nene 
mărchidanule dar să şi cumpărăm... Nu vezi c-am adus 
părul porcului, nene mărchidanule? 

— Mă cheamă Luţă, copii, Bunea Luţă... 

Luam mâinile de la spate şi-i arătam chitele de păr smuls 
din coama porcului la Crăciun, când porcul abia tăiat 
mânjea zăpada ariei cu sângele lui cald şi roşu. 

— la să văd eu părul de porc, copii, să-mi dau seama cam 
câte parale face... 

— Poftim, nene Bunea... 

Mărchidanul îl cântărea în palmă. 

— A fost cam slab porcul vostru, copii... 

— A fost cam slab, nene Bunea, dar părul e bun... 

— E niţeluş cam aspru, copii. Dar perii tot se pot face din 
el... 

Ni se luminau feţele. Ni se luminau ochii... 

— Facem aliş-verişul, nene Bunea? 

— Se poate, copii, să nu-l facem? Acuşica îl facem... 

— Scoate marfa, nene Bunea, să vedem ce ai. 


Îşi scotea mărchidanul cutiuţele. Noi ne uitam în ele şi ne 
îmbătăm de fericire... 

— Aici am fluierice... 

— Nu vreau fluierice. 

— Aici am bricege... 

— Nici briceag nu vreau, că mai am unul, nene Bunea... 

Aş fi vrut să-i cumpăr toată marfa. Îmi sticleau ochii şi 
după fluierice şi după briceag... 

— Atunci ce vrei să cumperi? 

— Un fluierici şi un briceag... 

— Parcă spuneai că... 

— Spuneam... Dar m-am răzgândit. 

Încercam pe rând fluiericile... Fluierau toate la fel... 
Alegeam unul... 

— Pe ăsta îl vreau, nene Bunea... Fluieră... mai frumos.. 

— Tiii! Dar cum îl nimerişi tocmai p-ăsta copile? Pe ăsta 
vroiam să-l păstrez pentru un băieţaş de la Secara, care-mi 
place mie... 

— Şi nu mi-l vinzi, nene Bunea? 

— O să ţi-l vând, dacă ţii numaidecât. Băieţaşului de la 
Secara o să-i dau altul... 

— Mulţumesc, nene Bunea... 

— Ei, acum spune-mi, care briceag ţi-ar place să-l porţi la 
brâu? 

— Să le văd pe toate... 

— Poftim, vezi-le... 

Le cercetam unul câte unul... Erau nişte biete cechii cu 
limba de fier bleau, ieftin şi cu plăselele de lemn vopsite în 
galben, în roşu, în verde... Mi se părea că sunt mai tăioase 
decât săbiile cu care turcii îi tăiaseră odinioară pe rumâni, 
cum îmi povestise mătuşă-mea Uţupăr, şi mai strălucitoare 
decât paloşele cu care mai târziu cazacii retezaseră 
capetele cu fesuri şi cealmale ale turcilor... Alegeam unul 
cu plăsele roşii... 

— Pe ăsta îl vreau, nene Bunea... 

— lar l-ai ales pe cel mai bun, copile... 


— Şi pe ăsta îl păstrezi tot pentru băieţaşul de la Secara? 

— Nu, copile, pe ăsta l-am purtat şapte poşte în spate ca 
sa ţi-l vând ţie... Te ţin minte de anul trecut... 

— Mulţumesc, nene Bunea Luţă... 

Bătea palma cu mine mărchidanul. Mă umflam în pene. 
Mă socoteam om în vârstă, care poate să vândă şi să 
cumpere. Îmi luam fluiericiul. Îmi luam şi briceagul. 
Mărchidanul punea într-o cutie din dulăpiorul lui chita de 
păr de porc pe care i-o adusesem. 

Începea să se tocmească cu mărchidanul soră-mea 
Evanghelina. 

În faţa fetelor mai mici, ori mai măricele, mărchidanul 
desfăcea alte cutii; cu alte minunâţii: mărgele de sticlă roşii 
şi verzi şi albastre, turcheze şi nărâmzate; şiruri de 
mărgean crescut departe, pe fundul unor mări adânci, 
calde şi albastre; inele şi brățări galbene de tumbac; 
mosorele cu arnici în toate culorile pentru cusut râuri pe ii, 
aţişoară albă; nasturi mici de os, de sidef şi de piatră; 
testele de ace; piepteni de pieptănat şi curăţat părul de 
lindini şi piepteni înguşti şi încovoiaţi, albaştri, de prins în 
păr deasupra coadelor; şi fluturi, fluturi de polei pe care 
dacă-i coşi pe marginea altiţei la cămaşă, când ieşi la horă 
orbeşti cu strălucirea lor ochii flăcăilor. 

Aşezată pe vine în zăpadă, lângă mărchidan, soră-mea 
Evanghelina se tocmea mai mult decât mine şi se hotăra 
mai greu ce anume să cumpere... Până la urmă se alegea cu 
un mosorel de arnici albastru, cu un inel gros, de tumbac, 
cu floare... Soră-mea Riţa cu o testea de ace se alegea, şi cu 
un şireag sărăcuţ de mărgeluţe mici şi albastre. Bâzâia pe 
lângă noi şi pe lângă mărchidan, în zăpadă, soră-mea 
Elisabeta: 

— Eu n-am putut să smulg niciun fir de păr din coama 
porcului... M-au îmbrâncit ei! Nu pot să cumpăr nimic, nene 
mărchidane! 

— O să cumperi la anul fetiţo! Până atunci îţi dau pe 
datorie păpuşica asta. 


Îi întindea mărchidanul soră-mi Elisabeta o păpuşa de 
piatră, goală, cât degetul de mică. Păpuşa avea ochii 
albaştri şi gura roşie... 

— Să ai grijă, fetiţo, să-i faci rochie păpuşii... Să n-o laşi 
dezbrăcată, că îngheaţă... 

— Am să-i fac, nene mărchidane... 

Încuia dulăpiorul mărchidanul, lua cutia la spinare, pleca 
mai departe şi striga: 

— Mărchidanul, a venit mărchidanul... Cumpăraţi de la 
mărchidanul... 

Mai în josul uliţei îl opreau alţi copii să-i vadă minunile 
din lădiţa lungă şi să-i cumpere câte ceva... 

Săptămâni de zile nu mai vorbeam în casă de altceva 
decât de bogăţiile fără seamăn în lume de frumoase, din 
lădiţa mărchidanului... 

— Când o veni mărchidanul, la anul, am să-mi cumpăr 
altă cechie. 

— Şi eu altă păpuşă... 

— Eu o brățară de os, nu de tumbac, că uite, inelul ăsta 
de tumbac a prins cocleală. 

— Freacă-l cu cenuşă: o să iasă cocleala şi o să lucească 
iarăşi... Dar... la anul... o să avem porc de Crăciun, mamă? 
Că fără porc nu avem de unde jumuli păr... Şi fără păr din 
coama porcului, nimic nu poţi cumpăra de la mărchidan... 

— O să avem, maică... O să cumpărăm un purceluş şi o 
să-l creştem... 

De mulţi ani nu mai auzisem grohăind niciun groştei în 
preajma casei. De mulţi ani nu ni se mai oprise niciun 
mărchidan la poartă... 

Anul ăsta căzuseră zăpezile şi mărchidanii nu se mai 
arătaseră, aşa cum astă-vară nu se mai arâtaseră pe ulițele 
satului cavafii turci care veneau călări de departe cu fesul 
roşu ca floarea macului pus pe-o sprânceană, şi de la care 
rumânii cumpărau pe gologani gheaţă brice cu mânere de 
os de ras obrazul, cuțite lucitoare, tabachere de lemn negru 


şi frumos mirositor, cu moschei care-şi ridicau, pe capac, 
minaretele albe spre cerul albastru. 

Seceta... Seceta şi sărăcia cumplită pe care o adusese cu 
ea vara şi care rămăsese în urma €i... 

Şi acum... 

Acum stau lângă zid, în primărie, între tata şi văru-meu 
Dumitru Pălică, lângă slăbănogul care cu o zi înainte mă 
purtase un timp ciuş, în drumul nostru către curtea 
boierească, de unde ni se trăgea toată nenorocirea. 

Tata, abătut, întinde mâna şi-mi mângâie obrazul ca 
degetele lui cu pielea aspră şi mă întreabă încet, de parcă i- 
ar îi ruşine de ceilalţi oameni şi ar vrea ca numai eu să-l 
aud: 

— 'Ţi-e foame Darie? 

— Nu, tată, nu mi-e foame... Nu-mi e nici măcar sete... 

— Mă mir... 

Prin tăcerea aceea a satului, pe care numai vuietul 
vântului o alunga când se repezea cu mai multă furie în 
arbori şi în acoperişuri, a început să se audă un păcănit 
îndepărtat de maşină.. Nu era trenul. Linia ferată era 
înzăpezită de cu seară, de când se înteţise viscolul şi 
începuse să frământe şi să spulbere zăpezile întinse pe 
câmpuri şi zăpezile pe care le cerneau peste lume norii 
vineţi ai cerului. Şi apoi, noi cunoaştem sunetul pe care îl 
fac trenurile când urcă dealul spre Ruşii de Vede, sau când 
vin, devale, dintr-acolo, spre gara de la marginea satului 
nostru. 

— Să ştiţi c-a aflat procurorul de întâmplarea de la 
conac, şi cum trenurile nu pot să umble, s-a repezit încoace 
cu otomobilul... 

— Ce otomobil e ăla să umble prin nămeţi? 

— La asta nu m-am gândit... Nu poate fi vorba de 
otomobil... 

Jandarmii, toţi trei, ieşiseră din primărie. Domnul Cârnul, 
sergentul, plecase pentru scurt timp spre post înfruntând 


nămeţii, iar pe ceilalţi doi îi auzeam tropăind cu cizmele pe 
lângă morţii întinşi de aseară pe duşumeaua săliţei. 

— Atunci trebuie să fie motorul lui Gună Isopescu... El 
păcăne şi sughiţă aşa... 

— De ce să fi dat el drumul acum motorului nou de la 
moară? Azi e duminică şi de măcinat n-are Gună ce măcina 
nici în zile de lucru... 

— A dat drumul motorului să nu îngheţe. Motoarele astea 
noi îngheaţă pe ger, şi pe urmă, când vrei să le dai drumul 
să umble, n-o mai iau din loc. Gună Isopescu îşi ţinea iarna 
motorul acoperit cu pături... Iot aşa se întâmplă şi cu 
motorul de la otomobil... Când e frig, îngheaţă şi nu se mai 
aprinde. Şi dacă nu se aprinde focul în el nu merge. 
Rămâne fier mort. 

Cu doi ani înainte venise în sat, se oprise un ceas în fata 
primăriei şi apoi plecase mai departe, primul automobil pe 
care îl văzusem prin părţile noastre. Nu ne-am mirat că 
trăsura aceea lungă, cu roţile înfăşurate în cauciuc, şi în 
faţă cu doi ochi mari şi rotunzi de sticlă, care se aprindeau 
pe întuneric, aleargă şi face aproape o poştă pe ceas, fără 
să fie trasă de cai. Ne-am mirat numai că nu umblă ca 
trenul, pe şine, şi că aleargă ca orice trăsură pe şosea, ba 
chiar pe drumuri lăturalnice. Prefectul, care îşi cumpărase 
automobil şi plecase cu el prin judeţ să fie văzut de oameni, 
purta halat alb, şapcă şi ochelari mari, cu marginile de piele 
neagră, care se lipeau de obraz şi fereau ochii de praful pe 
care maşina, în goana ei, îi stârnea. La fel era îmbrăcat şi 
doctorul judeţului, care venise cu prefectul să facă inspecţie 
prin sate. Nici omul care pornea şi oprea maşina când voia, 
nu purta altă îmbrăcăminte. 

I-am dat ocol noi, copiii, automobilului, şi i-au dat ocol şi 
oamenii mari. 

Mai târziu mai treceau şi alte automobile prin sat, nu 
numai automobilul prefectului, pe care îl cunoşteam de 
departe şi după formă şi după guiţat. Automobilele călcau 
în fuga lor rațele şi gâştele şi uneori câinii şi copiii care se 


jucau în şosea şi nu aveau timp la grohăitul goarnei, să se 
dea la o parte. 

Ele lăsau în urmă o dâră de fum negru, care strica aerul 
şi-l făcea să miroasă mult timp urât. 

Înainte de a-şi cumpăra automobil, boierul State Pantazi 
de la Cârligaţi l-a luat pe văru-meu Tănase Dimozel, fratele 
lui văru-meu Niculaie de la poştă, la Bucureşti şi l-a trimis 
să înveţe să umble cu o asemenea maşină. Când văru-meu 
Tănase Dimozel a învăţat toate merchezurile automobilului, 
boierul de la Cârligaţi şi-a cumpărat şi el unul, să nu fie mai 
prejos nici decât prefectul Drăculea, nici decât miniştrii de 
la Bucureşti, cărora trăsurile cu cai nu le mai erau pe plac. 
Din când în când, văru-meu Tănase Dimozel, fudul nevoie 
mare de meseria şi de straiele lui, de şapca turtită şi de 
ochelarii mari, venea cu boier State Pantazi la moşie, la 
Cârligaţi, cu automobilul. 

— Noroc au băieţii lui Dimozel, spuneau rumânii. Unul la 
poştă, altul şofer la State Pantazi... Le-a pus dumnezeu 
mâna în cap... 

Văru-meu 'lănase Dimozel trecuse în rândul oamenilor 
care nu mai aveau nicio grijă. Pâinea-pâine, leafa-leafă, 
haina-haină. Nici văru-meu Niculaie, dirigintele poştei, nu 
mai avea griji. 

Dar celălalt văr al meu, fratele mai mic al lor, nenea 
Lixandru Dimozel, aştepta şi el rezemat de zidul primăriei, 
cu faţa posomorâtă, între 'Tiţă Uie şi Gruia Popozină, să vină 
plutonierul major Budu să ne ridice pe toţi şi să ne ducă la 
post ori tocmai la secţie, la Băneasa. 

— M-am dus anul trecut la Gună Isopescu când şi-a făcut 
moară cu motor şi l-am rugat să mă ia pe lângă el, să învăţ 
cum umblă motorul ăsta şi să mă fac mecanic. 

— Cum o să te faci tu, măi Lixandre, mecanic? Nici 
cucoana Verginia, nevastă-mea, care stă toată ziua cu nasu- 
n fundul meu, de frică să nu-mi fugă ochii după altă muiere, 
nu pricepe cum merge şi de ce merge motorul cu motorină, 
dar un ţăran ca tine, cum o să priceapă? 


— Păi, frate-meu Tănase cum a învăţat, domnule Gună? 
Motorul ăla de la otomobil fuge. Ăsta al dumitale, de la 
moară, stă pe loc. Nu e nărăvaş. Lasă-mă numai să mă uit 
eu niţeluş la el şi-i pricep sicretele... 

— Nu te las, măi Lixandre, nu te l-as... Că... mi-l deochi! 

— M-a luat la trei păzeşte... Dacă mă lăsa, nu mai eram 
acum aici... 

— Poate că tu nu erai... Dar noi tot eram... 

Gună Isopescu se îmbogăţise, ca şi Mareş, ca şi Dobre 
Grivu, sub ochii satului. Dobre Grivu se îmbogăţise 
slugărind pe la curtea boierească de la Troian şi apoi 
cumpărând şi închiriind pământuri de la săraci, pe care tot 
cu săracii le muncea. Gună Isopescu, om venit şi aşezat în 
sat de prin alte părţi, prinsese cheag făcând misitie pe 
lângă negustorii greci din gară. Îi venise în cap să facă, într- 
o coşacră de paiantă, o mică moară, pe apa Călmățuiului, cu 
o singură piatră. Umbla ca vai de lume, dar umbla. Rumânii 
se duceau, măcinau, lăsau lui Gună Isopescu uium. Morarul 
a adunat, a strâns, şi-a cumpărat maşini de treierat. Apoi a 
ridicat la marginea cătunului, în luncă, moara cu vapor care 
umbla cu paie... Şi de vreo doi ani schimbase vaporul, care 
mânca pe an şuri întregi de nutreţ, cu nu motoraş adus din 
ţara nemţească, ieftin, care se punea în mişcare cu 
motorină. 

— E ieftină motorina... Câştig mai mult... 

La marginea cătunului Viorica, Gună Isopescu îşi încerca 
motorul să vadă dacă nu cumva i-au îngheţat maşinăriile de 
ger... Sunetul înfundat, cu bătăi regulate ca bătăile 
pendulei din peretele primăriei, se auzea venind de dincolo 
de gârlă. După un timp, noi toţi cei închişi în primărie n-am 
mai auzit sunetul motorului din luncă, ci fâşâitul şi tropotul 
moale pe care îl făceau caii voinici şi graşi ai jandarmilor, 
care spărgeau nămeţii înalţi de zăpadă cu piepturile lor 
late. 

Ni s-a suit inima în gât, ne-au trecut sudori reci şi nu ne- 
am putut împiedica să nu ne întoarcem capetele şi să ne 


uităm pe fereastră. Erau patru jandarmi, veniseră dinspre 
Băneasa şi-şi opriseră caii lângă ulucile primăriei. 
Plutonierul major Budu şi Juvete, şeful postului de jandarmi 
de la noi, din Omida, au descălecat şi, călcând apăsat prin 
nămeţi, au venit spre primărie. Ceilalţi doi au rămas călări, 
în şosea, ţinând caii lor, calul plutonierului major şi pe cel al 
lui Juvete, de frâie. 

Mi s-a oprit inima câteva clipe. Am simţit că mă înăbuş. 
Apoi inima a început să-mi bată tare, să se zbată de parcă 
voia să-mi spargă pieptul şi să sară afară. Tremuram 
vargă... Prindeam uneori vrăbii cu laţul în arie. Făceam 
laţuri din fire de păr smulse din coama sau coada calului, le 
legam de nişte beţişoare, întingeam beţişoarele în zăpadă, 
în fundul ariei pe lângă şura de paie, şi presăram pe 
deasupra laturilor întinse o mână de tărâţe ori de mălai... 
Vrăbiile îngheţate şi flămânde veneau să ciugulească 
mălaiul ca să-şi astâmpere foamea... Până li se prindeau 
picioarele în laţ. Începeau să se zbată ca să scape. Dar cu 
cât se zbăteau, cu atât se prindeau mai tare. Săream din 
locul meu de pândă. Prindeam vrabia... Îi desfăceam laţul... 
Tremura în mâna mea... La fel cum tremur eu acum, 
tremura vrabia în mâna mea... N-avea scăpare... O 
momisem cu mălai... De când nu mai avem mălai, nici 
boabe, nici tărâţe, nu mai prindem vrăbii. N-am să mai 
prind vrăbii cu laţul. Nici alte păsări... Niciodată... 
Niciodată... 

— Nu te teme, taică, ţie n-o să ţi se întâmple nimic... 

— Nu mă tem. S-a făcut frig în primărie... 

S-a deschis larg, izbită puternic cu botul cizmei, uşa. 
Numai că n-a sărit din ţâţâni. Şi în pragul ei s-a arătat 
făptura măruntă şi îndesată, groasă şi scârnavă a 
plutonierului major Budu. Mustăţile cu vârfuri lungi îi 
atârnau căzute pe oală. Purta pistol la brâu şi în mână 
clătina o vână de bou, vânătă, cu noduri mari de plumb la 
vârf. În spatele lui Budu se afla Juvete, cu mustăţile cu 
vârfuri subţiri, ascuţite, îndreptate în sus şi aproape lipite 


de obraji. Ceilalţi trei jandarmi înmărmuriseră pe săliţă - 
lângă morţii lungiţi pe lângă ziduri, pe duşumea - în poziţie 
de drepţi, cu armele pe umăr. Numai ochii le clipeau des în 
cap. 

— Ăştia-s netrebnicii, şefule? 

— Ăştia, să trăiţi, domnule plutonier major. 

— Alege mucoşii şi dă-le drumul să plece acasă. 

Noi, copiii, eram mucoşii. 

Juvete a intrat în primărie, s-a strecurat printre rumâni şi 
printre femei, ne-a ales, ne-a făcut grămadă lângă grilaj, 
apoi, unul câte unul, ne-a luat de umeri şi ne-a îmbrâncit 
spre uşa deschisă. Din prag, plutonierul major Budu ne 
cântărea mai dinainte din ochi, să vadă cam câte parale 
face pielea fiecăruia, şi, când ajungeam în dreptul lui, ridica 
vâna de bou şi ne izbea pe spinare, în cap, peste obraz, pe 
unde se nimerea la repezeală. Lovea cu o sete de sălbatic. 
N-aveam timp să ţipăm sau să ne vâităm măcar. Ne 
clătinam o clipă pe loc, năuciţi, ameţiţi, orbiţi, văzând stele 
verzi. Sergentul de pe sală, domnul Cârnul, prietenul 
părintelui Tomiţă Bulbuc, ieşit din înmărmurirea în care 
căzuse când intrase în primărie Budu, ne apuca de ceafă, 
ne ridica în sus - eram toţi uşori ca fulgul - şi ne arunca în 
nămeţii înalţi din curtea primăriei. Zăpada moale şi rece ne 
alunga oarecum năuceala şi ameţeala. M-am proptit în 
mâini şi în genunchi şi am simţit cum mă cufund şi mai mult 
în zăpadă. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea când mă 
chinuiam să mă ridic, mi-am adus aminte că trecând prin 
săliţă pe lângă cei doi morţi, am băgat de seamă într-o 
fulgerare, că ei aveau feţele încă acoperite de zăpadă şi că 
n-am putut să le văd ochii închişi. Le-am văzut numai vârful 
nasului şi bărbia. Am tresărit, m-am încordat, m-am ridicat 
în genunchi şi pe urmă în picioare. Pe lângă mine încercau 
şi alţii să se ridice din zăpadă. Plin de spaimă, tremurând 
din toate încheieturile, cu dinţii clănţănindu-mi în gură, am 
luat în piept nămeţii cât mine de mari din curtea primăriei 
şi târâş-grăpiş am ieşit în şosea, împleticindu-mă; temându- 


mă să nu cumva să cad iarăşi şi să nu mă mai pot ridica, am 
plecat spre casă. 

Pe şosea începuseră să patruleze jandarmi călări. Satul 
sărăcimii se îndrepta în păr spre primărie şi jandarmii 
opreau oamenii urlând sudălmi şi-i alungau, plecându-se 
într-o parte din fuga cailor, cu lovituri de vâne de bou, spre 
case sau spre ulițele lăturalnice, cât mai departe de 
primărie. 

— Înapoi, porcilor! Nu înţelegeţi că nu aveţi voie să vă 
apropiaţi de primărie? 

— Înapoi, muiere, n-auzi? Spovedania şi grijania şi 
lumânarea... 

— Înapoi, moşule! Ce? Eşti surd? Nu e voie... Nu e voie... 

Dacă nu era voie, nu era şi pace! 

Mai ocolind un nămete, mai împotmolindu-mă în altul, 
mai ţinându-mă de un gard, am ajuns în poarta casei 
noastre. Răsuflând greu, m-am sprijinit de bătrâna noastră 
salcie plângătoare de lângă fântână, să nu cad. Abia atunci 
mi-am simţit obrazul arzându-mi, usturându-mă, de parcă 
m-ar fi pus cineva cu faţa pe jărăgai. N-am cutezat să mi-l 
pipăi cu mâna... 

Satul alb de zăpadă, văzduhul vuind de viscol, salcia cu 
coaja aspră, noduroasă şi îngheţată de care mă rezemasem, 
m-au ameţit. 

Mi s-a părut că totul se clatină, am închis ochii şi am 
simţit cum plutesc gol goluţ, aşa cum m-a născut mama, pe 
o nesfârşire de ape calde, care îmi luluiau în urechi şi mă 
adormeau. 


M-am trezit în casă, descălţat, dezbrăcat până la piele, 
înfăşurat într-un cojoc vechi şi rupt, lângă soba călduţă. 

— 'Te-au ţinut toată noaptea la primărie? 

— Toată noaptea. 

— Credeam că te-ai prăpădit pe drum. 

— Nu m-am prăpădit. Mi-a venit rău abia la poartă, lângă 
salcie... 


— Pe taică-tău l-au oprit la primărie? 

— Pe toţi i-au oprit. Ne-au dat drumul numai nouă, 
copiilor. 

— Cine te-a lovit peste obraz? 

— Plutonierul majur Budu... La plecare. 

— Eu am încercat cu frate-tău Ion să ne apropiem de 
primărie, de cum s-a luminat de ziuă. N-a fost chip. Ne-au 
alungat jandarmii. 

— Pe toată lumea o alungă... Până o să-i ducă pe oameni 
la post. Au venit să-i ridice. 

— Bine c-ai ajuns cel puţin tu acasă. 

— Dar tata... 

— Ele om în toată firea. O să ştie ce are de făcut. 

Fraţii şi surorile mele stăteau ghemuiţi pe lângă soba 
călduţă. Din pricina frigului, se lipeau cu spinările de ea, 
cojind şi mai mult văruiala veche şi crăpată. 

— Dar voi nici n-aţi dormit, mamă... Aveţi, toţi, ochii roşii 
de nesomn... 

— N-am dormit. A dormit vreun sărac în sat? N-a dormit 
niciunul, maică... Numai acriturile şi bogătanii. Lor ce le 
pasă? Se mai şi bucură... 

— Aţi ştiut de ieri seară ce s-a petrecut la conac? 

— De ieri seară. Cum aţi plecat din Troian, a dat de ştire 
prin telegraf aici, jandarmilor, ticălosul ăla de Stroe 
Dichirliu, nu l-ar mai răbda dumnezeu pe faţa pământului! 

— Şi dacă nu telefona el, tot se afla... Că întâmplarea... 
se întâmplase... 

— Vestea, ca orice veste care duce nenorocire, s-a întins 
repede. Cred că s-o fi auzit, în sus, pe Călmățui, până la 
Cârligaţi, şi în jos până la mătuşă-ta Uţupăr, la Secara... 

O ascultam pe mama vorbind şi mă uitam la ea şi-i 
vedeam gura uscată cu buzele albe şi plesnite şi ochii uscați 
şi duşi în fundul capului şi faţa mai galbenă decât i-o 
ştiusem cu o zi înainte. Obrazul stropşit adânc de lovitura 
dată de Budu, cu vâna de bou mă ustura de-mi venea să ţip 
şi mi se părea că se învârteşte casa cu mine. 


Deşi n-am rostit un cuvânt, mama a băgat de seamă că 
nu mai sunt în toate doagele. 

Nici nu puteam fi, după câte văzusem şi păţisem. 

Niciunuia dintre noi nu avea cum şi de ce să ne fie bine în 
zilele acelea. 

— N-ai gustat nimic de ieri dimineaţă? 

— Ba da. Am mâncat, în drum spre Troian, un bulgăre de 
zăpadă. 

— Zăpada nu arâneşte. 

— Ştiu şi eu că zăpada nu arâneşte, dar ce era să 
mănânc? Cum vezi, boierul burticos nu ne-a primit cu mese 
întinse şi cu făclii aprinse... 

— Mânca-l-ar pământul... 

— Până să-l mănânce pe el pământul, ne mănâncă el pe 
noi... 

— Poate că-l mănâncă pământul întâi pe el... Dar spune- 
ne, cum a fost... 

Le-am spus - vorbind pe larg şi tărăgănat şi oprindu-mă 
din când în când, ca să mai prind puteri - cum a fost. Ai 
casei m-au ascultat, tăcuţi şi negri la faţă. 

Norii se subţiau şi ziua se făcea mai albă. 

Mama a încălzit la focul de tor o oală cu apă, în care a 
aruncat o lingură de sare. 

— Sorbiţi, maică, apa asta, cât e fierbinte. Minte foamea. 

Am sorbit câteva înghiţituri din cănuţe mici de lut, 
ferindu-ne să nu ne frigem buzele. 

După ce ne-a văzut mai potoliţi, mama a aruncat peste 
ghiurtul ei de stambă subţire un zăbun, şi-a încălţat poştalii 
şi a plecat cu frate-meu lon să încerce iarăşi să se apropie 
de primărie, ca să vadă ce s-a petrecut cu tata şi cu ceilalţi 
oameni arestaţi decuseară. Patrulele de jandarmi plecaseră. 
La primărie a dat ochi cu Dârâială, vătăşelul. 

— Vreau să intru în primărie să-mi văd omul... 

— Nu mai sunt în primărie rumânii necăjiţi, femeie. Ce? 
Eşti turc de nu-nţelegi? Poftim, intră şi te uită... 

— Dar unde sunt oamenii? Unde mi-aţi dus rumânul?... 


— Eu nu l-am dus nicăieri, vai de păcatele mele... 
Jandarmii i-au luat pe toţi între cai, după ce le-au dat 
drumul copiilor şi i-au mânat l-a postul de jandarmi de 
lângă gârlă. 

— Postul e mic, n-au loc toţi ai noştri în arestul postului. 
Nu se poate să-i fi dus acolo. Spune-mi drept, Dârâială! 

— Ei, leică Mario, nu le purta tu de grijă jandarmilor! Au 
ei socotelile lor. Ştiu ei ce fac. N-o să-i ţie în zloată. Câţiva 
dintre oameni sunt şi bolnavi. I-or fi închis în grajd... Că în 
curtea postului se află un grajd mai mare decât le trebuie 
jandarmilor pentru caii lor. Încap în grajdul ăia şi-o sută de 
oameni, dacă nu şi mai mulţi... 

A încercat mama, cum mai încercau şi alte femei, cum 
mai încercau şi alţi rumâni, să se apropie de postul de 
jandarmi. 

Cum, cu un ceas mai înainte, jandarmii patrulau în 
preajma primăriei, patrulau acum, ba şi cu mai multă 
străşnicie, în preajma postului de jandarmi. Prin viscol se 
auzeau aceleaşi strigăte: 

— Ei, unde vă duceţi? Nu înţelegeţi că nu e voie să vă 
apropiaţi de post? 

— De ce nu e voie? 

— Aşa e ordinul... 

Îi alungau mereu jandarmii pe oameni... 

Unii nu se îndurau să plece şi continuau să dea, pe 
dedeparte, ocol postului de jandarmi. 

A dat şi mama ce-a dat ocol, ca şi ceilalţi, postului de 
jandarmi, cu frate-meu Ion înotând prin zăpadă după ea, 
apoi pierzând orice nădejde de a-l mai vedea în ziua aceea 
pe tata, s-a întors acasă. Se scutura de zăpadă pe prispă şi 
bombănea: 

— Rumânii n-au făcut moarte de om. Moarte de oma 
făcut boierul. N-o să li se întâmple mare lucru rumânilor. O 
să-i înghesuie ce-o să-i înghesuie jandarmii; până spre 
seară or să se sature şi ei şi-o să le dea drumul... 


— N-o să li se-ntâmple mare lucru! Dar parcă atunci 
când e vorba de săraci, pedeapsa se dă după măsura vinei? 
Boierul l-a omorât pe Spiridon Bădoi, împuşcându-l în 
spate. Ivanca lui Mănoiu a murit de foame şi de frig lângă 
zidul casei boiereşti. Cine ştie ce-o să scornească boierul şi 
slugile boiereşti? O să arunce vina asupra rumânilor. EL, 
boierul, o să se spele pe mâini... N-am văzut, n-am auzit... 
Şi-o să fie crezut... Câte omoruri nu fac boierii şi logofeţii 
lor! Şi legea nu-i ajunge, că de ei e făcută, şi ei ştiu cum s-o 
sucească şi s-o învârtească, şi partea lor iese mereu 
deasupra... Pe câtă vreme săracul, vinovat- nevinovat, odată 
ce-a încăput pe mâna jandarmilor şi-a judecătorilor 
boiereşti, ocna-l mănâncă... Ai auzit să fi întrat vreodată 
vreun boier la puşcărie? 

— Nu, nene Voicule... 

— Eu sunt mai bătrân şi, iaca, să-ţi spun drept, Mărio, 
nici eu n-am auzit... 

— Nimeni n-a auzit... 

— Sunt mulţumit că Vasile al meu n-a plecat ieri la conac. 
Nu şi nu, că se duce şi el. M-am aşezat în prag. Dacă pleci - 
i-am spus - cu toate că alt băiat nu mai am, nu mai vreau să 
te cunosc, nu mai vreau să te văd. M-a ascultat băiatul. N-a 
plecat. Acum mă-njură, că-i pare rău. „lrebuia să mă fi dus 
şi eu, zice el. Trebuia să ne fi dus tot satul, cu căţel, cu 
purcel. Poate că atunci l-am fi înduplecat pe boier Gogu...” 

— Poate că are dreptate, băiatul tău, nene Voicule... 

— Da' de unde? Nici şapte sate nu-l înduplecau pe 
burticos. Dacă se duceau mai mulţi la conac, poate că ieşea 
şi mai râu... 

— Poate că totuşi n-o să li se-ntâmple cine ştie ce 
rumânilor. N-au făcut moarte de om... 

Mama se agăța de această nădejde, deşi nici ea nu 
credea ceea ce spunea.  Sărăcanilor din Omida 
Călmățuiului, după ce cântăreau cu chibzuială şi scoteau la 
iveală adevărul, le plăcea totuşi să se amăgească singuri cu 


nădejdile lor, să-şi facă singuri curaj, ca să nu se lase 
doborâţi de nenorocire. 

Cât fusese secetă în vară şi soarele pârjolise pământul, 
sărăcanii nădăjduiseră mereu că într-o zi tot va ploua şi că 
ploaia va pune capăt secetei. Abia toamna plouase şi încă în 
aşa fel, că atunci ei se temuseră de înecuri. Nădăjduiseră că 
se vor opri ploile. Şi ploile, se opriseră când le venise lor 
sorocul să se oprească; după aceea se ivise iarna. Ninsese şi 
acum viscolea năprasnic. Sărăcanii din Omida Călmățuiului 
nădăjduiau că va trece şi viscolul, că iarna se va îndulci, că 
noi toţi, cu toate lipsurile pe care le înduram, vom găsi cu 
ce să ne hrănim cât de cât şi să ajungem vii până în 
primăvară... 

Primăvara se va arăta, după iarna asta grea, cu 
verdeţuri. 

Ne vom hrăni, începând din primăvară, cu verdeţuri 
până când se va coace grâul şi vom da de pâine. Atunci vom 
prinde într-adevăr puteri, ne vom pune flori la pălărie, care 
vom avea pălării, şi vom cânta şi vom hăuli să răsune 
câmpurile şi văile şi dealurile de cântecele şi de strigătele 
noastre. 

— Cu nădejdea trăieşte omul... 

— Da, cu nădejdea. Uite, se potoleşte viscolul... 

Mă uitam pe fereastră. Cu o zi mai înainte văzusem 
viscolul pe câmp, dezlănţuit în toată puterea lui sălbatică. Îl 
văzusem şi îl simţisem cum se înfăşoară ca un şarpe alb în 
jurul trupului meu şubred. El, viscolul puternic, venind din 
pustiurile de la marginea pământului, cu toată forţa lui 
uriaşă, şi eu, o biată fărâmă de om. Şi el, viscolul năprasnic, 
mândru de puterea lui, nu mă biruise. 

— Omul e mai tare decât soarele neîndurător al secetei, 
decât ploile nemiloase ale toamnei, decât viscolele cumplite 
ale iernii. Le înfruntă şi le biruie pe toate... 

De ce spusese Turturică, în gară la Troian, că s-ar arunca 
în gâtul boierilor numai dacă ar fi leu? Mi se pare că nue 
nevoie să fii leu ca să te arunci în gâtul cuiva şi să-l dobori! 


Ieri, boierul n-a fost leu. A scos pistolul din buzunar, a tras 
şi a doborât un om. 

Rumânii - după cum bine spunea fratele mai mare al 
tatei, unchiu-meu Voicu - ar fi putut să-l doboare pe Gogu 
Cristofor şi pe logofeţii lui în drumul scurt dintre gară şi 
conac, ori chiar pe peronul gării, când le arunca rumânilor, 
ca să-şi bată joc de ei, cuvinte mieroase şi mincinoase. Pe 
boier Gogu şi pe logofeţii boiereşti trebuia să-i omoare 
rumânii, nu pe dulăi. Poate că atunci n-ar mai fi murit 
Ivanca lui Mănoiu. Poate că n-ar mai fi murit nici flăcăul lui 
Bădoi... 

Nu, nu e nevoie să fii leu! Om trebuie să fii! O să-i spun 
asta şi lui Turturică, atunci când o să-l întâlnesc. Numai că 
el o să râdă de mine. Nu face nimic. Să râdă de mine, să 
râdă de tot ce vrea el, numai să-l văd râzând. De atâta timp 
n-am mai văzut un om râzând, că am şi uitat cum se 
zâmbeşte şi cum se râde. Nici în casa noastră nu râde 
nimeni. Nici în multe alte case. 

Am uitat să râdem. Am uitat cum te simţi când râzi. 

Priveam pe fereastră, înfăşurat într-o zdreanţă de cojoc, 
cum se potolea viscolul, cum devenea domol, mai domol... 
Acum o să se oprească... N-o să mai fie viscol. Poate că 
mâine o să răsară chiar soarele. 

Hanţele mele, întinse pe vârful sobei călduţe, începuseră 
să se usuce. Mă ustura umflătura obrazului. Grozav mă 
ustura. Ca să uit usturimea ei, mă gândeam la fel de fel de 
lucruri. Când m-am gândit că mâine dimineaţa s-ar putea să 
răsară soarele, umflătura m-a durut mai puţin... 

— Ioane, toacă o mână de paie şi dă-le boilor să 
mănânce! 

— Să se mai potolească niţeluş viscolul. Dacă ies acum 
afară, iar mă pătrunde frigul... 

— Încearcă totuşi. Să nu rabde prea mult boii... 

— Parcă dacă le dau paie se satură!... 

S-a dus frate-meu lon să dea boilor paie tocate. 


Surorile mele nu ştiu ce tot moşmoneau pe vatră. Poate 
găsiseră ceva de mâncare şi pregăteau masa de la care tata 
avea să lipsească. În sat viscolul e mai puţin sălbatic. Se 
izbeşte de case, de copaci, de garduri, de cumpăna fântânii 
se loveşte. Cumpăna se clatină, scârţâie, îşi leagănă ciutura 
goală, dar nu cade. 

— Nici tu să nu cazi când te-or bate marile vânturi... 

— N-am să cad, mamă. Am să încerc să mă ţin bine. 

— Să încerci... 

Pereţii casei sunt vineţi şi goi. Varul de pe sobă s-a 
coşcovit de tot - de când nu s-a mai spoit casa! - dar soba e 
caldă. Părăsesc fereastra lângă care am îngheţat şi mă 
lipesc cu spinarea de sobă. Mi-e bine! Trăiesc! A venit iarna 
şi m-a prins trăind! Trăiesc! Toţi trăim în casă! O să vină 
primăvara şi-o să ne prindă trăind! Vom trăi! Cu orice preţ 
vom trăi! 

Ieri îmi era silă de viaţă şi mi se părea că e tot una dacă 
trăiesc ori dacă mă prăpădesc. Mergeam istovit prin 
zăpadă. Rumânii duceau pe tărgi doi morţi - morţii noştri... 

Mi-e bine! Trăiasc! Voi trăi! Vom trăi! Eu voi spune mereu 
şi mereu inimii mele: bate încet, bate încet, bate încet, dar 
bate, bate mereu... 

Voi trăâi!... 

Deşi nu se poate apropia nimeni de postul de jandarmi, 
rumânii ştiu ce se petrece acolo. Ştim şi noi. Ştie şi mama. 
Dar mai bine ştiu rumânii. Puţini n-au trecut prin mâinile lui 
Juvete. Puţini n-au trecut prin mâinile plutonierului major 
Budu de la Băneasa. 

Loviturile nu se aud. Se aud însă gemetele celor loviți, 
care nu-şi mai pot ţine gurile încleştate. Ele străbat pereţii 
de paiantă ai postului de jandarmi şi pun satul sărac pe 
jăratic. 

Mai înainte, rumânii se mai ciorovăiau între ei, se mai 
dondăneau, ba uneori ajungeau chiar să se încaiere şi să se 
atingă cu ciomegele. Seceta care se abătuse asupra 
ținutului, pe neaşteptate, şi uscase şi pârjolise câmpurile şi 


grădinile, aducând foametea pentru oameni şi pentru vite, îi 
făcuse pe toţi săracii să uite vechile şi măruntele lor 
neînţelegeri. Ei vedeau acuma, cu mult mai bine decât 
putuseră să vadă altădată, cine erau adevărații lor duşmani, 
încotro trebuie să-şi îndrepte întreaga lor ură. 

Vântul sufla prin ariile lor goale şi prin pătulele lor pustii, 
în vreme ce acelaşi vânt se izbea de pătulele şi hambarele 
pline până sus, la căpriori, ale bogătanilor satului şi de 
magaziile uriaşe ale moşierilor şi arendaşilor. 

Ei auzeau mugetele slabe ale vitelor lor, din care 
rămăsese numai pielea şi oasele, dacă rămăsese şi atâta, şi 
vedeau în acelaşi timp cum vitele bogătanilor, ale moşierilor 
şi arendaşilor rămâneau grase, cu pielea acoperită de păr 
lins, care nu se lua pe ţesală... 

Şi apoi... 

Apoi îşi vedeau copiii şi nevestele şi părinţii bătrâni cum 
se usucă şi îngălbenesc pe zi ce trece de foame, cum se 
şubrezesc şi se aduc de spinare, de câtă suferinţă îndură. 
Dacă ar fi avut în case oglinzi şi s-ar fi uitat în ele, rumânii 
şi-ar fi văzut propriile lor chipuri uscate, pământii, străvezii, 
cu pielea de un galben bolnăvicios. 

Dar nu era nevoie să-şi vadă chipurile în oglinzi. Îşi 
vedeau mâinile şi picioarele cum se topesc şi se subţiază. Îşi 
vedeau şoldurile numai oase şi pântecele supte şi lipite de 
şira spinării. Şi apoi... Apoi fiecare uitându-se la chipul şi la 
înfăţişarea altuia, se vedea pe sine. 

Niciodată săracii nu semănaseră atât de mult între ei ca 
acum. Parcă ar fi fost toţi fraţi ieşiţi dintr-o singură mumă şi 
dintr-un singur tată. Şi flămânzind în jurul aceleaşi mese, la 
care parcă au mâncat alţii şi n-au lăsat nici măcar 
fărâmiturile, îmbrăcându-se în zdrenţele culese din aceleaşi 
gunoaie. 

Şi era adevărat că erau fraţi, deşi fuseseră aduşi pe lume 
de părinţi diferiţi. 

Gândurile acestea li se limpezeau din ce în ce mai mult în 
minte şi mâhnirea unuia începea să fie mâhnirea tuturor, 


pentru că suferinţa cea mare a tuturor era. 

Dar se mai limpezeau şi altfel de gânduri în minţile 
săracilor. Aşa cum ei, săracii, semănau între ei, din pricina 
lipsurilor pe care le răbdau şi a împilărilor la care erau 
supuşi, tot aşa semănau între ei şi bogaţii, din cauza 
bogăției lor, care le îngăduia, chiar pe aceste vremuri 
cumplite, să le fie casa casă şi masa masă. Săracii vedeau 
acum că pe săraci îi lega între ei sărăcia lor şi silniciile şi 
lipsurile la care erau supuşi şi că pe bogaţi îi lega între ei 
avuţiile lor. 

Băgau acum şi mai bine de seamă că ei, cei săraci, rămân 
mereu dedesubt şi că pe spinările şi pe umerii lor aduşi stau 
mereu călare ceilalţi, graşii şi grăsunii, borţoşii şi burticoşii, 
boierii care-şi păstrau aurul la bănci şi bogătanii care-şi 
zornăiau argintul la chimir. 

Săracii învățau să priceapă şi mai limpede că această 
orânduire nu e dreaptă şi că ea nu poate să dăinuie la 
nesfârşit. 

— Am ajuns toţi, fraţilor, mai sfrijiţi decât sfinţii zugrăviți 
pe zidurile bisericii şi despre care se spune că s-ar fi 
hrănind prin pustiuri cu lăcuste, ca să li se ierte păcatele şi 
să li se bucure sufletele veşnic în boazurile cerului... 

— Şi bogătanii s-au îngrăşat mai abitir decât boier 
Gogu... 

— Şi boier Gogu s-a îngrăşat mai abitir decât porcul pe 
care-l îngraşă bogatul să-l taie de Crăciun... 

— Pe sărac îl cunoşti după faţă. 

— Şi pe bogat tot după faţă îl cunoşti... Şi după mers. Că 
bogatul merge fudul şi legănat şi calcă apăsat şi greu, de 
parcă şi-ar duce întreaga avuţie în spinare... 

De un ceas şi mai bine, mama stă de vorbă în casă cu 
unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatei şi cu nenea 
Cristea Moga, care a venit la noi să afle ce s-a întâmplat cu 
tata. El a auzit la gară că trenurile neputând să umble şi 
drumurile fiind toate înzăpezite, cercetările vor fi făcute de 
şeful secţiei de jandarmi de la Băneasa, plutonierul major 


Budu, a cărui cruzime este bine cunoscută. Tot Cristea 
Moga a mai aflat de la oamenii din gară că boier Gogu 
Cristofor s-a plâns prin telegraf prefectului şi procurorului 
că rumânii de la Omida, care s-au dus la el la conac, au 
încercat să-i spargă uşa casei, să intre peste el şi să-l 
omoare, pentru a-l jefui de bani şi de bucate, şi că numai 
dulăii, logofeţii şi slugile credincioase i-au scăpat viaţa şi 
avutul. 

— Dar nu e adevărat nimic din tot ce-a spus boier Gogu... 

— Nu e adevărat, Mărio, dar până să se lămurească cum 
s-au petrecut lucrurile, oamenii sunt smintiţi în bătăi la 
postul de jandarmi... Vor fi ţinuţi închişi cine ştie cât, vor fi 
judecaţi... Ar fi bine să mergem în primărie; s-au adunat 
acolo neamurile celor închişi să se sfătuiască cu primarul şi 
cu notarul... 

— Ce să se sfătuiască? Ce ajutor poate să ne dea în 
asemenea împrejurări un ticălos ca Dobre Grivu? 

Mama şi-a luat totuşi zăbunul pe spinare şi a plecat cu 
nenea Cristea Moga la primărie. 

Mi se uscaseră hanţele întinse pe sobă. M-am îmbrăcat şi 
m-am dus şi eu după ei. Obrazul lovit mi se umflase. 
Umflătura devenise vânătă şi pe alocuri pielea crăpase. 

În primărie, unde m-am strecurat uşurel, la o masă sta 
crăcănat primarul Dobre Grivu, cu căciula lângă el. 
Răsucise ţigară groasă şi trăgea de zor tutun aruncându-l 
afară, în două fuioare, pe nas. 

Rumânii şi femeile, rubedenii de-aproape ale celor duşi la 
postul de jandarmi, care umpluseră primăria, se aflau în 
picioare, dincoace de grilaj, unde îşi trecuseră noaptea, 
întinşi pe duşumele, arestaţii. 

— De ce nu te duci, primarule, la jandarmi să le spui să 
nu mai chinuiască oamenii? Că n-au făptuit nicio faptă 
urâtă. N-au omorât, n-au furat, nici măcar nu l-au înjurat pe 
boier Gogu. 

— Dar ce te amesteci dumneata, Cristea Moga, în 
tărăşenia asta? Dumneata nici nu eşti plugar, nici nu eşti 


din satul ăsta, n-ai niciun neam printre arestaţi!... Vezi-ţi, 
omule, de treaba dumitale... Şi apoi nici eu nu mă pot băga. 
Păcătoşii ăştia care sunt arestaţi au atacat conacul, s-a 
vărsat acolo sânge... Asta intră în atribuţia procurorului şi a 
jandarmilor... Aşa scrie la lege, aşa trebuie făcut... 

— Dar trebuie să te duci, primarule. Eşti fruntaşul 
satului... Cine vrei să se ducă? Pe oamenii aceştia nici nu-i 
lasă jandarmii măcar să se apropie de post, necum să intre 
înăuntru şi să vorbească cu Budu. 

— La urma urmelor, să zic că m-aş duce. Dar de cesămă 
duc? Eu i-am trimis pe netrebnicii âia la conac să facă 
prostiile pe care le-au făcut? Le-am spus de atâtea ori cu 
stăruinţă să nu să ducă. Nu m-au ascultat! Bine! Acum să 
pătimească pe unde au păcătuit... 

— I-a mânat foamea, primarule... Şi de păcătuit, cu ce au 
păcătuit?... 

— Foamea, foamea! Te iei şi dumneata după ei, Cristea 
Moga... Ei o ţin maţu-gaia cu foamea! Parcă altă vorbă nu 
mai cunosc! Ce? Numai pe aici e foamete? Mai e foamete şi 
prin alte părţi şi oamenii de pe acolo nu s-au apucat să facă 
pe nebunii, ca ăştia... Ce vrei de la mine? Ce vreţi cu toţii de 
la mine? Ce sunt eu? Dumnezeu? Nu sunt nici măcar 
boierinaş... Un simplu primar... 

— Sătulul nu crede flamandului... 

— N-o fi crezând. Dar la urma urmei de ce să creadă? Nu 
scrie la nicio lege că sătulul trebuie să creadă flămândului. 
Nici la legea cea mare, la muma legilor... 

— Du-te la post, Grivule, maică, uite, te rog şi eu, că sunt 
femeie bătrână şi n-am rugat niciodată nimic, pe nimeni, 
numai pe dumnezeu l-am rugat, dar se vede că nici el nu m- 
a auzit, şi spune-le jandarmilor să nu mai chinuie oamenii... 
E şi băiatul meu acolo, şi altul nu mai am... Şi băiatul e 
slăbuţ!... Să nu mi-l omoare, maică, Grivule... Că altul nu 
mai am... Că am avut mai mulţi, dar au murit de mici şi am 
rămas singură pe lume, numai că băiatul ăsta... care e cam 
slăbuţ, maică, Grivule... 


— Nu pot să mă duc, babo, nu pot să mă duc, oricât v-aţi 
perpeli voi pe lângă mine... Nu mă duc, iaca, nu mă duc... 

Primarul îşi sprijinise mâinile pe masă şi-şi lăsase capul 
greu de aburul ţuicii pe ele. 

— Atunci pune mâna pe telefon şi vorbeşte cu boier 
Drăculea, prefectul judeţului! El e mai mare şi peste 
jandarmi. Să-i închidă pe oameni, să-i judece şi să-i 
condamne judecătorii dacă au vreo vină. Dar să nu-i sfarme 
în bătăi jandarmii.. Mi se pare că nu scrie în nicio lege că 
jandarmii au dreptul să bată oamenii... 

— Dar de unde cunoşti dumneata legile, Cristea Moga? 
Că doar nu le-oi fi învăţat când împingi rolul cu traverse în 
sus, pe tăietura trenului? Legile, Cristea Moga, numai 
judecătorii şi avocaţii le cunosc... Şi eu... de când m-a făcut 
boier Gogu primar. 

— Am mai aflat şi noi câte ceva... 

— Apăi să vă spui eu tuturor una, care trebuie să vă între 
bine în cap. Pe lângă lege, mai e şi obiceiul vechi. Şi după 
obiceiul vechi, oricine are putere în stat poate să-l bată pe 
sărac când vrea şi mai ales când săracul îi cade sub mână 
cu vreo pâră, cu vreo bănuială... 

— Şi atunci ce fac cei ce trebuie să păzească legea, 
primarule? 

— Ce să facă? închid şi ei ochii şi se prefac că nu văd, că 
altfel... 

— Blestemată lege şi blestemaţi au fost aceia care au 
făurit-o! 

— Blestemaţi, neblestemaţi, Cristea Moga, uite că au 
făurit-o! Şi legea merge înainte, aşa cum, vrem ori nu vrem 
noi, gârla curge la vale... 

— Cât o mai curge... 

— O să mai curgă, Cristea Moga, şi legea asta o să 
trăiască mult, cât lumea şi pământul... 

— Totuşi, primarule, te rugăm, dacă nu vrei să te duci la 
Budu, vorbeşte măcar la telefon cu prefectul, ori măcar cu 
zapciul... 


— Acum, dacă e vorba pe aşa, să vă spun drept. Eu am 
vorbit cu prefectul de ieri seară - cu prefectul, nu cu 
zapciul, că asta nu e treabă de zapciu - de cum am aflat că 
s-a petrecut faptul. Telefonul, vedeţi că nu sună. Pesemne a 
rupt pe undeva viscolul sârmele. Am raportat prefectului 
prin telegraful de la gară... 

— Şi ce-a răspuns Drăculea? 

— Mie mi-a dat ordin să nu mă amestec în niciun fel, că 
nu e de nasul meu, iar jandarmilor le-a poruncit să-i 
aresteze pe toţi câţi au fost la conac şi, înainte de a-i trimite 
la arest la Turnu pentru judecată, să se facă aici primele 
cercetări de către domnul plutonier major Budu... Şi Budu, 
cum e Budu, că-l cunoaşteţi, ce să vă mai spun eu, s-a 
apucat, împreună cu domnul şef de post Juvete, să-i strângă 
niţeluş pe rumâni în chingi, ca să-i înveţe minte şi altădată 
să nu mai dea buzna în curţile boiereşti şi să se apuce aşa, 
tam-nesam, să omoare gogeamite scumpătate de dulăi... 
Om bun, cuconaşul Drăculea, prefectul nostru, pupa-i-aş 
sufletul să i-l pup... A mai ordonat ca numaidecât să li se 
dea drumul copiilor care şi-au însoţit părinţii la conac. Ştiţi, 
cuconaşului Drăculea, domnului prefect, de, i-a rămas 
duduiţa în poziţie şi aşteaptă şi dumnealor să câştige spre 
primăvară un copilaş... Mi-a spus Oprea Căţui Strâmbul că 
s-ar fi bucurat grozav socrii, boierii Miliarezi, când a ajuns 
la ei la Bucureşti ştirea asta... Până acum a fost ce a fost, 
spunea Strâmbul, dar să vedeţi de-acum înainte cum o să 
mai strângă boier Gherasie şurubul... Trebuie adunată 
avere, nu glumă, pentru nepoţel... 

— Se gândesc la asta înainte ca nepoţelul să fi venit pe 
lume... 

— Poate joacă mai mult la bal şi-l leapădă, a spus o 
femeie de lângă zid. 

— De ce să-l lepede? Nu-l leapădă. Are ea grijă, duduiţa 
să se ferească! 

— I-or fi şi pregătind leagăn de mătase... 


— De ce să nu-i pregătească? Omul trebuie să le facă pe 
toate cu prevedere... La botez o să-i ducem pruncului 
daruri din partea satului... Că de, pe moşia pe care muncim, 
fătul o să fie odată şi odată stăpân... 

— Poate că o să-i duci, tu, primarule, noi n-avem nici ce-i 
duce, şi chiar dac-am avea, nici pentru ce-i duce daruri... 

— Petrio, vedeţi cum sunteţi? Dumnealui, cuconaşul 
Drăculea, pupa-i-aş sufletul, inimă bună, a dat poruncă să li 
se dea drumul de la arest copiilor voştri... Şi voi, uite cum 
vorbiţi... Ba mai şi stăruiţi să pun mâna pe telefon să-l scol 
de la cine ştie ce treabă şi să-l rog să ridice ordinul pe care 
l-a dat jandarmilor în privinţa strângerii în chingi. Adevărat: 
nici salcâmul pom, nici calicul om... 

— Noi spunem altfel, primarule Grivu... 

— Cum, Cristea Moga? Cum? 

— Nici salcâmul pom, nici boierul om... Aşa se şi 
potriveşte... 

— Chisnovat om mai eşti şi dumneata, Cristea Moga... 
Chisnovaţi mai sunteţi şi voi, ăştia cu coatele goale... Până şi 
vorbelor le daţi înţelesul care vă place vouă. Totdeauna 
trageţi spuza pe turta voastră. 

— Dac-am avea turtă, ar fi bine... Ne-am mulţumi să 
tragem pe ea cenuşa caldă. Spuza am lăsa-o altora. Dar n- 
avem turtă... Turta e la voi, spuza e la voi, e la voi şi cenuşa 
caldă; legea e şi ea tot la voi... 


Viscolul vuia mai uşor, salcâmii satului se văietau obosiţi 
de atâta zbucium, negri şi trişti, încet-încet, căutând parcă 
să acopere cu aceste vaiete uşoare gemetele rumânilor 
schingiuiţi la postul de jandarmi de lângă gârlă. Peste 
vuietul uşor al viscolului care se potolea, s-au ridicat 
deodată din două părţi ale satului cântece răguşite, 
metalice. 

Pendula îşi bătea tic-tacul ei mărunt. M-am uitat şi am 
văzut că era ora zece. 


Ziua crescuse şi-şi albise faţa; norii care acopereau satul 
şi lunca, dealurile şi câmpurile, se subţiaseră şi lumina 
soarelui străbătea mai lesne prin aburul lor ce sta să se 
destrame cu totul. 

— S-au deschis cârciumile... 

— Au început să cânte gramofoanele... 

— Bogătanii petrec... 

— Petrece şi părintele Tomiţă Bulbuc... 

— De ce să nu petreacă? S-a dus la biserică dis-de- 
dimineaţă, slujba şi-a făcut-o... E duminică... Duminica e zi 
de sărbătoare... 

— Zi de odihnă şi de petrecere... Că aşa e lumea... Cine 
are ce, bea şi mănâncă, cine nu, stă şi se uită şi... face 
zâmbre. 

— Aşa o fi, primarule, dar eu zic că nu e bine... 

— Oi fi zicând, dumneata, Cristea Moga, ce-oi fi zicând... 
De la un timp aud că zici cam multe, şi-acum te ascult cu 
urechile mele şi mă mir că dumneata, ca venetic, n-ai fost 
încă trimis la urmă... Dar nu e trecut timpul... Şi de ce zici 
că nu e bine aşa cum e? Cine a călcat legea şi a intrat în 
proprietatea altuia, cu gând de ucidere şi de jaf, trebuie să 
stea legat la post şi să fie dat judecății... Pe mine de ce nu 
m-au arestat jandarmii? Nu acum, că sunt primar, şi n-ar 
putea s-o facă, dar altădată, când nu ajunsesem nici primar 
şi nici pe la curtea boierească nu trecusem, ca logofăt! De 
ce? Să vă spun eu de ce: pentru că îmi vedeam de treaba 
mea, de munca mea, de pământurile mele... Ba încă şi de 
pământurile altora, care erau luate de mine cu chirie de la 
sărăcanii care n-aveau vite să le muncească... Ba încă şi de 
slugi... Ba încă şi de zilieri... Le plăteam după cum ne 
învoiam, cum le plătesc şi acum... Aveam grijă să le dau 
mâncărică la timp... Să ai în grijă atâta lume, să bagi de 
seamă dacă fiecare vine la timp la muncă, dacă fiecare 
munceşte cât trebuie şi cum trebuie şi nu te trage pe 
sfoară; că rumânul e-al dracului, dacă nu stai cu ochii pe el 


nimic nu face; e mai greu decât dacă îţi munceşti tu singur 
pământul... 

— Da, adevărat, primarule, grijă mare... 

— Păi nu? Şi cu mâncarea! Să ai grijă să le dai de 
mâncare la toţi!... Eu cu nevastă-mea nu suntem lingavi. 
Mâncăm ce se găseşte prin casă... Dar zilierii, să te 
ferească dumnezeu de gura lor! Ba că apa din butoi s-a 
încălzit, ba că mămăliga e făcută din mălai stricat şi e 
amară şi nu le place şi se bolnăvesc de pelagră, ba că 
peştele sărat s-a împuţit şi mişună viermii prin el... Lasă mă, 
le spui, că apa e bună şi caldă... Mămăliga o fi amară, dare 
bună, satură, şi de pelagră de ce să vă mai feriţi, că tot 
aveţi... lar peştele, de, e adevărat că a făcut viermuşi... Aşa 
e peştele! Cum dă căldura peste el, chiar dacă e sărat, face 
viermuşi... Scuturaţi-l de viermuşi şi mâncaţi-l... Greu de tot 
cu zilierii!... Ei, dar acum e bine? E mai bine acum? A fost 
secetă şi mi-am lăsat şi eu pământurile pârloagă... N-am 
avut nevoie de zilieri... Ar mânca rumânii acum şi peşte 
stricat, şi mămăligă amară... Ehei! Ogarul turcului, sireacul, 
a mâncat mere acre la nevoie... Slugile se plângeau ba că 
mâncarea pe care le-o dau e proastă, ba că nu le dau 
îmbrăcăminte prea bună... Le-am dat drumul, să se ducă 
fiecare încotro o vedea cu ochii... Că legea nu mă obligă să 
ţiu slugă, dacă nu vreau s-o mai ţiu... Au început să-mi ducă 
dorul. Am păstrat doi băieţandri pentru vite... La primăvară 
o să-mi iau alţi argaţi din cei care vor scăpa cu viaţă din 
lipsa asta... 

— După câte ne spui, primarule, ar trebui să-ţi plângem 
de milă... 

— Nu e nevoie să-mi plângeţi de milă... Că eu de mila 
nimănui n-am nevoie... numai de mila domnului. Şi mila 
domnului o am!... V-am spus aşa, ca să ştiţi şivoicâănue om 
fără griji. Fiecare cu ale lui... Bogatul o duce mai greu 
decât săracul... Că săracul n-are ce pierde... Pe când 
bogatul... 


Unii rumâni, văzând zădărnicia zbuciumului lor pe lângă 
primar, care se întinsese la taifas ca să-şi umple cu ceva 
timpul, părăsiseră primăria şi se gândiseră să aştepte să se 
mai potolească viscolul ca apoi să plece într-o ceată mai 
mare la oraş, să facă plângere la prefect şi la judecătorii cei 
mari împotriva boierului de la Troian, care împuşcase un 
rumân din sat, şi împotriva jandarmilor care stâlceau pe 
arestaţi în bătăi. Ei ştiau bine că n-or să se aleagă cu nimic, 
că prefectul Drăculea, şi el boier, şi ginere al boierului olog 
de la Băneasa, o să-i ia peste picior şi tot peste picior o să-i 
ia şi judecătorii cei mari din Turnu, dar oricum, trebuiau să 
se mişte, să nu rămână cu mâinile încrucişate. Nu fusese 
vorba de nicio răzvrătire. Atunci de ce să cadă năpasta pe 
oamenii nevinovaţi? 

Cristea Moga, câţiva săteni, părinţi ori fraţi ai celor 
arestaţi, şi câteva femei, mame ori neveste de ale acestora, 
rămăseseră la primărie. Oamenii aceştia nu voiau şi nici nu 
puteau să înţeleagă că într-adevăr autorităţile săteşti, 
primarul, notarul, preotul nu aveau niciun cuvânt de spus în 
cele ce se întâmplau la postul de jandarmi. Nu mergeau 
până acolo cu nădejdile lor să ceară ca arestaţii să fie lăsaţi 
liberi, deşi ei nu făptuiseră nimic care să îndreptăţească 
arestarea lor, dar stăruiau ca rumânii şi femeile care se 
aflau la post, să nu mai fie bătuţi şi chinuiţi. 

Părintele 'omiţă Bulbuc, găsit în cârciumă la Voicu 
Buciuc, de cei ce nu ştiau ce se petrecuse dimineaţa în 
primărie şi ce le propusese popa arestaţilor, făgăduise să 
vină la primărie niţel mai târziu, după ce se va mai încălzi 
cu o tescovină-două. Nu-şi puneau cine ştie ce nădejdi în 
popă, dar credeau că acum, când le-a ajuns cuțitul la os, 
popa o să se îndure, oricât ar fi el de păcătos, să coboare 
până la postul de jandarmi şi să vorbească cu plutonierul 
major Budu, să-i mai slăbească pe rumâni din bătăi, şi să nu 
se atingă de femei. 

Tot acolo îl găsiseră şi pe notarul Gică Stănescu. Aproape 
că-l ridicaseră pe sus şi-l aduseseră la primărie. Luase loc la 


obişnuita lui masă de scris şi ca să arate rumânilor că şi 
duminica, atunci când nu bea la cârciumă, e ocupat la 
cancelarie, deschisese un dulap, luase de acolo nişte condici 
şi nişte dosare şi le înşirase în faţa lui, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să scrie. N-a pus însă mâna pe condei. 

— Ei? Aţi vorbit cu primarul? 

— Am vorbit. De azi dimineaţă vorbim... 

— Şi? 

Rumânii au dat din umeri... 

Dobre Grivu însă n-a dat din umeri. 

— Eu, notarule, mi-am spus răspicat gândul: nu pot şi 
nici nu vreau să mă amestec în treburile jandarmilor. Da, 
da... Nu pot şi nici nu vreau... Nu pot, că nu mă lasă legea şi 
am poruncă de la prefect să nu mă amestec... Şi nu vreau 
să pun măcar o vorbă bună. Oamenii nu m-au ascultat. Nu 
trebuiau să plece la conac să-l supere pe boier Gogu, care a 
venit să se odihnească... Auzi! Să-l supere pe boier Gogu, 
care după câte se aude, mâine-poimâine poate să ajungă 
prefect, dacă nu chiar ministru... Aşa că... vorba ceea: 
geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci... 

— Şi ce vreţi voi de la jandarmi? 

— Să cerceteze cazul, dar să nu mai bată oamenii... Am 
auzit că-i omoară în bătăi... 

— Şi credeţi că într-adevăr puţin lucru cereţi? Auzi!... Să 
nu-i mai bată... De când sunt pe lume jandarmi şi arestaţi, 
jandarmi bat şi arestaţii rabdă... Pentru că dacă jandarmii 
se poartă cu blândeţe cu nişte oameni care ziua nămiază 
mare au atacat, înarmaţi cu furci şi topoare, curtea 
boierească de la Troian, calea spre răscoale ţărăneşti e 
iarăşi deschisă... Noi, autorităţile, n-am uitat ce s-a petrecut 
la 88 şi la 94. Atunci tot aşa a început zurba. Dacă 
autorităţile n-ar fi avut mâna tare, dacă stăpânirea n-ar fi 
scos armata şi nu i-ar fi dat ordin să tragă fără milă, s-ar fi 
prăpădit biata ţară! Aşa... s-au prăpădit numai nişte 
netrebnici... Stăpânirea, oameni buni, trebuie să stea 
mereu de veghe. Ea nu poate îngădui să se aprindă şi să se 


înece din nou ţara în sânge... Orice abatere, cât de mică, se 
cuvine să fie aspru pedepsită. După lege... Aşa că nu mai 
stăruiţi pe lângă primar. Nu mai umblaţi nici după popă, 
nici după învăţătoare. Niciunul dintre dumnealor nu poate 
să intervină cu folos... 

— Şi credeţi că nu se poate găsi nicio cale pentru 
uşurarea oamenilor, domnule notar? Că atât cer oamenii: o 
uşurare. Sunteţi om de-al nostru, din sat, aţi văzut şi aţi 
trăit multe. Nu ne lăsaţi! Căutaţi ceva! O să mişcăm din 
urechi, dacă trebuie, să vă răsplătim osteneala... 

— Aici nu e vorba de mişcat din urechi pentru mine, 
Lişcu Stângaciu... Că nici eu nu pot să fac nimic. Eu pot cel 
mult să vă dau o părere, să găsesc un clenci. 

— Dacă dumneata vorbeşti de clenci, noi credem că l-ai şi 
găsit, domnule Gică... 

— L-a găsit, l-a găsit, că e tare deştept notarul nostru! E 
mai deştept ca un zapciu... Vă las cu dumnealui şi trec 
peste drum la Mareş, să dau o prăştină pe gât, că sunt cam 
nedormit. Cred că până mă întorc o să vă înţelegeţi... 

— O să ne înţelegem, primarule, o să ne înţelegem. N- 
avea nicio grijă... Dar nu te duce la Mareş... Du-te la Voicu 
Buciuc, că acolo e şi părintele Bulbuc, şi fraţii Cărăbaş, şi 
Iliuţă... Se lasă cu chef mare, primarule. 

— Că bine spui, notarule... 

După ce a plecat, grăbindu-se, Dobre Grivu, notarul i-a 
întrebat pe rumâni: 

— Aţi putea să înhămaţi voi doi cai buni la o sanie uşoară, 
să vă repeziţi până la Cârligaţi şi să-l aduceţi într-o goană 
aici pe domnul avocat Mitiţă Bârcă? Numai la dumnealui ar 
fi un fel de scăpare... 

— De putut, ne putem duce şi la avocat, domnule notar, 
că nu e departe Cârligaţiul, dar vorba e cu ce-l plătim? Că 
avocatului trebuie să-i plăteşti înainte de a deschide gura. 
lar domnul Mitiţă Bârcă nu e chiar dintre cei filotimi la 
inimă... 


— E om cumsecade, domnul Bârcă, degeaba aveţi 
îndoieli asupra dumnealui. Buhul care i s-a dus, degeaba i s- 
a dus. Pentru proces, o să fie înţelegător. N-o să vă ceară 
bani chiar acum, pe loc. Trăieşte în lume şi ştie că anul ăsta 
a fost secetă şi că nu prea vă dau gologonii afară din casă. 
Dar o să vă înţelegeţi, că oamenii cumsecade se înţeleg uşor 
între ei. Vorba aceea: mai dă rumâne, mai lasă jupâne... O 
să bateţi palma cu domnul avocat Bârcă şi o să-i iscăliţi 
nişte poliţe, că poliţele, dacă le iscăleşti în alb şi nu le pui 
termene, sunt bune şi peste un an, şi peste zece... Le încui 
în casa de fier şi aşteaptă acolo până le scoţi şi le duci la 
bancă; nu cer apă, nu cer mâncare... Şi s-or îndrepta 
timpurile. Veţi trăi, veţi munci şi veţi plăti, ca nişte oameni 
cinstiţi ce sunteţi. Nu moare nimeni din muncă... 

— Dar care nu ştim să iscălim, cum ne descurcăm? 

— Găsim noi o formă, că de-aia cunoaştem legile pe de 
rost şi le învârtim pe degete. Uite, îi daţi domnului avocat 
Bârcă, cum vă înţelegeţi cu dumnealui, câte o bucată de 
pământ, încheiem acte de vânzare-cumpărare şi actele 
astea pot fi semnate şi prin punere de deget faţă de 
martori. Dumnealui, domnul Mitiţă Bârcă, vă plăteşte pe loc 
pământul că, slavă domnului, are atâta bănet, că nu mai ştie 
ce să facă cu el... Luaţi banii cu o mână, îi plătiţi pentru 
proces - că o să iasă negreşit proces mare din tămbălăul 
ăsta - cu cealaltă mână... 

Notarul Gică Stănescu îşi ciugulea încet mustăţile rare. 
Râdea, şi faţa lui galbenă se încreţea în cute subţiri şi 
adânci, iar ochii vineţi de boală îi jucau de zor în cap, 
oglindind marea bucurie în care îi înota sufletul. 

— Dacă am fi avut pământ de vânzare, l-am fi vândut 
bogătanilor care ne dau ocol şi ne pândesc să ni-l smulgă pe 
mai nimica şi ne-am fi cumpărat ceva bucate, nu ne-am fi 
dus să-i cerem pe datorie lui Gogu Cristofor. 

— Ai, n-ai, nene Niculcea, la nevoie scoţi şi dai... Eu, să vă 
spun deschis, de azi noapte studiez chestiunea şi am şi 
trimis avocatului un bileţel de dimineaţă, printr-un om al 


meu; că afurisitul ăsta de telefon tocmai când îţi frige buza 
de nevoie se strică şi nu mai sună. Nu m-am uitat, măi 
oameni, că e viscol şi trimisul face drumul pe cheltuiala 
mea, cu primejdie! S-ar putea, dacă plecând după avocat o 
luaţi pe lângă lacul Vladei, pe unde drumul e mai scurt şi 
merge mai pe lângă sate, să-l şi întâlniți pe domnul avocat 
Bârcă. L-am poftit să binevoiască să se urce în sanie şi să 
vină cât mai curând încoace. Aşa că... vedeţi... M-am gândit 
la voi şi fără să mă rugaţi. N-am aşteptat să vă căciuliţi la 
mine cum vă căciulirăţi degeaba la primar... 

— Îţi mulţumim, notarule. 

— N-am nevoie de mulţumiri. Am luat această iniţiativă, 
cu toate că e periculoasă, ca să nu vă tot aud văitându-vă că 
nu se ocupă nimeni de voi în satul ăsta păcătos în care mi- 
am îngropat tinereţile. Că-mi vine să-l înjur pe taica, cu 
toate că mi-e rudă, şi pe maică-mea, cu toate că şi ea mi-e 
niţeluş rudă, şi acum, când amândoi se află-n mormânt! De 
ce nu m-o fi dat taica la şcoală la oraş, să învăţ carte şi să 
ajung avocat? Că bani avea destui... Şi de ce m-o fi ţinut 
maică-mea pe lângă fustele ei, când eram mic? 

— Răposatul Ignat Stănescu avea destui bani dar, aşa 
cum ţi-l aminteşti şi dumneata şi cum îl ştim şi noi, era - 
iartă-ne, notarule - cam zgârie-brânză... 

— Nu tocmai zgârie-brânză, mai curând strâns la mână: 
fusese, sărăcuţ în tinereţe şi de-aia ţinea la ban, dar cum de 
nu s-a gândit că dând el cu o mână, ca să învăţ carte, eu, 
devenit avocat, aş fi adunat cu zece deodată? 

— Socoteala e simplă, domnule Gică. Cu o mână ar fi dat 
dumnealui... Cu zece mâni ai fi adunat dumneata. Nu e 
totuna. 

— Oricum, ar fi putut să se gândească. Îi eram doar 
copil... 

— Nu erai singurul. Mai avea şi alţii... 

— Pe ăia i-a mâncat demult oftica... după ce apucaseră să 
toace averea pe care le-o lăsase moştenire taică-meu... 


În legăturile lui obişnuite cu oamenii din Omida, notarul 
Gică Stănescu, unicul fiu rămas în viaţă din cinci, al 
răposatului fost notar Ignat Stănescu, era destul de ţâfnos 
şi repezit. Umbla îmbrăcat în straie nemţeşti şi-şi adusese 
nevastă de la marginea Ruşilor de Vede. Satul nu-l suferea, 
că mereu strâmba din nas şi făcea mofturi când avea careva 
nevoie să scoată un act de la primărie, dar era nevoit să-l 
rabde. Altul, dacă ar fi venit în locul lui Gică Stănescu, notar 
în sat, tot aşa s-ar fi purtat, ori poate şi mai rău. Cu Gică 
Stănescu oamenii se învăţaseră ca sacul cu peticul. Primarii 
se schimbau, după cum venea la guvern unul sau altul din 
cele două partide boiereşti, se schimbau secretarii, se 
schimbau până şi telefoniştii şi vătăşeii, dar notarul, care 
făcuse o şcoală de câteva luni pe la Câmpulung, rămânea 
neclintit la tocul lui. Ştiuse să se pună bine cu toţi boierii. 
Rareori când vorbea omeneşte cu rumânii, mai ales dacă 
glasul îi devenea mieros, aceştia începeau să se teamă. 
Notarul le întindea o cursă din care, odată căzuţi, cine ştie 
cum, când şi cu ce preţ, izbuteau să scape. Nu de mila 
oamenilor şi nu din dorinţa de a-i scoate mai curând din 
mâinile şi de sub pumnii jandarmilor se grăbise el să trimită 
dis-de-dimineaţă om călare, şi încă pe vreme de viscol, 
tocmai la Cârligaţi, după avocatul Bârcă. La mijloc nu putea 
să fie decât o socoteală bine chibzuită şi, bineînţeles, nu în 
folosul celor arestaţi sau al neamurilor lor care umblau să-i 
vadă teferi şi nelegaţi. 

Dacă miroşi că vrea să te lovească cineva, eşti plin de 
băgare de seamă, nu-l scapi din ochi pentru ca în clipa în 
care va sări la tine să te poţi feri şi lovitura să treacă pe 
alături, să nu te izbească. 

Rumânii şi femeile din primărie erau numai ochi şi 
urechi. 

— Ne-om duce şi la Cârligaţi, după avocat, dacă ne 
povâăţuieşti dumneata, notarule, şi dacă socoteşti că altă 
cale nu s-ar găsi. E adevărat că avocatul se bagă peste tot şi 
mai botos ca domnul Mitiţă Barcă trebuie să cauţi cu 


lumânarea ca să găseşti altul. Dar şi de lacom, e lacom de n- 
are pereche... 

— Ar trebuie să vă grăbiţi şi să plecaţi după dumnealui, 
nu să staţi şi să-i cântăriţi lăcomia! S-ar putea să-l cheme şi 
prin alte părţi, că pretutindeni se întâmplă buclucuri şi 
necazuri oamenilor, iar oraşul unde se mai află şi alţi 
avocaţi e departe, şi acum, pe viscol, nici n-ai cum să ajungi 
la el, dar'mite să te şi întorci cu avocatul în sanie... 

— Să căutăm nişte cai buni şi o sanie... S-o închiriem de 
la vreun om mai înstărit, domnule Gică... Poate de la 
Cărăbaş... 

De când plecase la cârciumă primarul Dobre Grivu şi 
rumânii începuseră să vorbească cu notarul Gică Stănescu, 
care găsise „un clenci” pentru uşurarea rumânilor închişi, 
nenea Cristea Moga se trăsese într-un colţ, pierzându-se 
printre ceilalţi oameni din primărie. 

Între timp, venise şi se strecurase printre oameni 
învăţătoarea Berta Câmpeanu. Dârâială îi adusese un scaun 
şi învăţătoarea mulţumise şi se aşezase pe el, pipăindu-şi 
mereu cu mâinile picioarele bolnave. Lângă ea, câteva 
femei tinere şi două-trei babe, cu spinările rezemate de zid 
şi cu mâinile la gură, ascultaseră, fără să spună un cuvânt, 
tot ce se vorbise în primărie. Rumânii, odată luată 
hotărârea să-l aducă la Omida pe avocatul Mitiţă Bârcă de 
la Cârligaţi, se mai încălziseră, li se mai luminaseră feţele. 
Femeile rămăseseră însă ca şi mai înainte, întunecate la 
chip, împosocate. Numai la intrarea în primărie a 
învăţătoarei le trecuse o clipă prin ochi, un fir de lumină, 
care se rupsese şi se stinsese numaidecât. 


N-a fost nevoie să umble oamenii după sanie, s-o 
închirieze şi să plece la Cârligaţi în căutarea avocatului. 

Sunându-şi voioasă clopoţeii, sania mare şi galbenă a 
avocatului Mitiţă Bârcă, pe care o cunoşteau toate satele 
din împrejurimi, trasă de doi cai voinici din care ieşeau 
aburii, s-a oprit în faţa primăriei. Un băiat golaş a sărit jos 


din ea, a luat două pături păroase din sanie le-a întins peste 
cai şi a început să le frece boturile şi urechile. 

Avocatul Mitiţă Bârcă, cu căciula mare trasă pe cap, cu 
gâtul gros înfăşurat în şal şi îmbrăcat într-o bundră 
îmblănită, lungă până la pământ, a coborât ca un urs greu 
din sanie şi din câţiva paşi a şi ajuns în primărie. 

— Bună... 

— Să trăiţi, domnule avocat. 

— Noroc, notarule. Şi aşa, a? Mă scoţi din bârlog, de la 
căldurică, pe o vreme ca asta? Ce sunt eu, notarule? Câine 
sunt? Eu n-am dreptul la puţină odihnă? Că alerg 
primăvara pe vânturi, vara pe soare şi toamna pe ploaie, şi 
aştept iarna când se astupă drumurile să mă odihnesc şi eu 
niţel. Azi dimineaţă îmi zic: viscoleşte, o să stau întins în 
casă, în cămaşă de noapte; n-o să mă deranjeze nimeni, îmi 
zic. Şi tocmai când mi-era mai bine, pică bileţelul dumitale: 
„Vino repede la Omida. Caz grav. Câştig”... Parcă mi-ai fi dat 
o telegramă!... Nu puteai, notarule, să-mi scrii mai pe larg 
despre ce e vorba? Să ştiu şi eu, la o adică, pentru ce 
înfrunt prăpădul? Care sunt împricinaţii? 

Îi turuise gura. Notarul Gică Stănescu nu apucase să-i 
răspundă la nicio întrebare. De altfel, avocatul nici nu 
aştepta vreun răspuns. Un singur lucru aştepta: să i se 
arate împricinaţii. 

— Împricinaţii nu sunt aici. Au fost arestaţi azi-noapte, pe 
când se întorceau de la locul faptului, şi de azi dimineaţă îi 
muştruluieşte domnul plutonier major Budu... Năduşeşte 
pe lângă domnul plutonier major şi Juvete al nostru... 

— Adică se întrec amândoi, care să le mute mai bine 
fălcile... 

— Dacă le-ar muta numai fălcile, ar fi bine, domnule 
avocat. Gazul e grav. Aşa că nu e vorba numai de mutatul 
fălcilor. Repet: cazul e grav, domnule avocat... 

— Bine! Bine! Şi câţi arestaţi sunt? Doi, trei, patru? 

— Peste treizeci... 

— Peste treizeci, zici? Oliolio! Oliolio! Şi cazul? Cazul? 


— Oamenii au plecat ieri dimineaţă, în grup, din sat şi pe 
la prânz au pătruns în curtea lui cuconu Gogu Cristofor de 
la Troian, au omorât doi dulăi de-ai boierului şi-au vrut să 
facă devastare şi furt. Boier Gogu, cum era dreptul lui după 
lege, s-a apărat şi a împuşcat un om... 

—  Oliolio! Oliolio! Doi dulăi boiereşti împuşcaţi de 
ţărani... Devastare... încercare de furt... împuşcături... 
Oliolio! Într-adevăr, caz grav, notarule, caz neobişnuit... Şi 
eu cu cine mă-nţeleg? Cu cine tratez chestiunea. 

— Cu rudele împricinaţilor. Sunt de faţă. 

Notarul se ridicase în picioare, rămăsese cu capul uşor 
plecat şi se sprijinea în mâini de marginea mesei lui de 
lucru, pe care se aflau grămădite registre şi dosare. În 
mijlocul mesei, o călimară mare, plină cu cerneală violetă, 
proptea un toc roşu cu peniţa de curând pusă. Ceva mai 
departe, un tampon cu sugativa neschimbată de săptămâni 
şi un creion albastru cu vârful rupt. Masa de brad fusese 
cândva vopsită în aşa fel ca să pară de stejar. Vopseaua însă 
se cojise demult. Faţa mesei era plină de stropi mărunți de 
cerneală. Ori de câte ori i se împiedica peniţa pe hârtie, 
notarul scutura tocul şi picăturile de cerneală se înmulţeau. 
Gică Stănescu, mai ales când avea mult de lucru, fuma, 
aprinzând ţigară de la ţigară. Pe masă nu se afla nicio 
scrumieră. Mucurile ţigărilor le arunca pe duşumea şi, spre 
nemulţumirea lui Dârâială care ar fi vrut să le adune, le 
strivea cu talpa ghetei cu scârţ. 

Nici nu apucase notarul să-l poftească pe avocat să ia loc, 
atât de grăbit se arătase acesta să înceapă treaba pentru 
care venise pe vreme de viscol tocmai de la Cârligaţi, aci, la 
Omida. 

— Ar fi fost mai bine dacă tratam chiar cu împricinaţii... 
Dar dacă nu se poate, mă rog, iau act că nu se poate. 
Ofofof! Câte greutăţi, câte necazuri pe bieţii oameni!... 
Ofofof! Câte belele cad aşa, pe negândite, pe capetele 
bieţilor oameni! Dar... să-mi scot blăniţa... 


Şi-a scos bundra mare, grea şi călduroasă, sub care ar fi 
putut să se adăpostească şi să se încălzească o casă de 
oameni şi a pus-o pe un scaun. Şi-a scos şalul de la gât, l-a 
aşezat alături, iar lângă şal şi-a potrivit căciula. A deschis 
geanta mare cât un geamantănaş, a scos din ea o 
sumedenie de cărţi şi cărţulii, toate legate în piele neagră, 
s-a uitat prin unele, apoi le-a aşezat, rânduindu-le bine în 
faţa lui, pe masa cealaltă, dinspre fereastra care dă în 
şosea. S-a scurmat în buzunar, a găsit un creion, a luat de 
pe masa notarului o testea de hârtie, şi-a şters gura cu 
batista şi, pregătit de lucru, a prins iarăşi a grăi: 

— Aşa!... Acuşica suntem în regulă! Acuşica putem să 
începem să lucrăm! Cu care rupem gheaţa, fraţilor? Care 
face salteaua? Care poartă mai mult noroc? 

Rumânii, codindu-se, se băgau unii într-alţii ca şi cum ar 
fi vrut să nu le vadă avocatul faţa. Niciunul nu se grăbea să 
se arunce primul în gura fiarei. Îl cunoşteau destul de bine, 
unii din păţite, alţii din auzite, pe avocatul Mitiţă Barcă de 
la Cârligaţi. Spuneau despre el că trebuie să te fereşti să-i 
dai mâna. Rămâi fără degete. i le fură avocatul. Pe câţi nu-i 
sărăcise şi nu-i despuiase! Pe câţi nu-i lăsase în sapă de 
lemn! Era mult până-i cădeai în labe. Nu te lăsa până nu te 
jupuia. 

— Ei, cu care începem, fraţilor? A? N-avem timp de 
pierdut... Da... da... N-avem niciun piculeţ de timp de 
pierdut... Oliolio! Jandarmii îi căsăpesc pe oameni la post... 
Oliolio! Cum îi mai căsăpesc, doamne, cum îi mai căsăpesc! 
Şi procesul o să fie şi el lung şi greu. Va trebui să vorbesc, 
să mă zbat, să alerg... Peste treizeci de împricinaţi!... 
Bărbaţi şi femei!... Femei!... Ce dracu au căutat femeile să 
se bage în buclucul ăsta? Altă treabă n-aveau? Încercare de 
răscoală!... Ucidere!... Şi să se bage şi femeile în treaba 
asta!... Greu, nu? 

— Ucidere de câini, domnule avocat Bârcă... 

— De câini, de om, parcă nu e tot aia? A? E tot aia... 

— Parcă n-ar fi... 


— Domnul Gogu Cristofor o să-şi pună şi dumnealui 
avocat... Că n-o să se lase aşa, tocmai dumnealui, 
gogeamite boierul, să-i omorâţi dulăii, să-i dărâmaţi casa cu 
topoarele! Să-i spargeţi uşile! Să-i aprindeţi hambarele! Să- 
i ciomăgiţi logofeţii, care abia au scăpat cu fuga! Să-i 
smintiţi în bătăi slugile!... Păi ce? Credeţi că nu cunosc toată 
tărăşenia? De-aseară o cunosc! M-am făcut că n-o cunosc, 
ca să văd dac-o cunoaşte şi notarul care m-a chemat. O 
cunosc eu mai bine! Mai bine! Oliolio! O cunosc eu mai 
bine!... 

— Nu s-au petrecut lucrurile aşa cum le înfăţişezi 
dumneata, domnule avocat. Dumneata le pui coarne... 

— Ce coarne? Care coarne? De ce coarne? Oliolio! O fi 
fost aşa, n-o fi fost aşa, dar procurorul şi avocaţii boierului - 
că dumnealui, cuconaşul Gogu o să-şi angajeze o duzină de 
avocaţi că nu e pârlit şi calic ca voi - aşa au să prezinte 
chestiunea. Da, da! Aşa au să prezinte chestiunea... Ca să 
dovedim că nu-i aşa cum o să spună procurorul - oliolio! 
oliolio! ce mai spume o să facă la gură procurorul - trebuie 
să avem martori. Aşa scrie la lege... Să producem 
martori!... Am aici pe masă toate legile. Am şi legea cea 
mare, muma legilor, constituţia... Trebuie probă cu 
martori... Orice afirmaţie trebuie dovedită cu martori... 
Aveţi martori? 

— Toţi câţi au fost la conac sunt arestaţi, afară de copii. 

— Copii! Copiii nu pot să depună mărturie în faţa justiţiei. 
Justiţia e serioasă, nu se poate glumi cu ea. Copii! 

— Ar mai fi slugile boierului şi logofeţii care tot timpul s- 
au uitat la oameni pe fereastră, din cancelarie, şi care au 
văzut totul şi au auzit totul... 

— Slugile boierului au să ţină cu boierul, că boierul le 
îmbracă, boierul le dă masă, boierul le dă casă... 

— Dar au să fie puse să jure pe cruce. 

— Au să jure pe cruce şi au să spună ce o să le înveţe 
boierul să spună. Parcă ar fi întâia sau ultima oară când 
martorii ar jura strâmb? Jurământul strâmb e pedepsit de 


lege, dar este atât de des practicat că... nu se mai 
pedepseşte... Apoi, slugile, - dacă nu se supun voinţei 
boierului, rămân fără pâine, şi cine vrea să rămână fără 
pâine pe-o vreme ca asta? 

— Şi logofeţii? 

— Mai vorbiţi de logofeţi! Logofeţii au să spună la 
instrucţie şi la judecată nu numai ce-o să-i înveţe boierul, 
dar au să mai adauge şi de la ei.. Or să-şi bată capul şi-or să 
scornească cine ştie ce ticăloşie, ca să fie pe placul boierului 
şi să-i bage şi mai adânc la apă pe arestaţi. După urma 
boierului trăiesc logofeţii şi nu trăiesc deloc rău. Adună 
uşor avere. Unii, mai cu cap, ajung chiar arendaşi de moşii, 
se boieresc carevasăzică... Noi avocaţii, bieţii de noi, 
trebuie să ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii, pe arşiţă 
şi pe viscol, ca acum. 

— Ne gândim totuşi, domnule avocat, că în fiecare om se 
află un pic de cinste şi că slugile, care sunt slugi boiereşti, 
dar nu sunt boieri, n-au să cuteze să spună minciuni, mai 
ales după ce au jurat... Slugile au văzut că nu oamenii 
arestaţi sunt vinovaţi. Ele ştiu bine că boier Gogu, care şi-a 
făcut râs de rumânii necăjiţi şi a împuşcat şi un om cu mâna 
lui, e singurul vinovat... 

— Oliolio, fraţilor, iertaţi-mă, dar chiar aşa de nătărăi nu 
vă bănuiam! Voi nu ştiţi, mă, că în lumea asta interesul 
poartă fesul şi că fiecare, afară de gogomani, îşi apără cu 
străşnicie fesul? Ce e aia cinste? Dacă s-ar afla undeva, m- 
aş duce şi eu să cumpăr, nu ca să fac uz de ea, doamne 
fereşte, ci ca s-o pun la păstrare în ladă, s-o scot din când în 
când şi să mă uit la ea, să râd să mă prăpădesc... Vouă vă 
trebuie cinste? A? Cu cinstea credeţi voi că trăieşte omul? 
A? Oliolio! Numai pentru prostia asta şi aţi merita să intraţi 
cu toţii la puşcărie... Ei? Cu care încep, notarule? Spune şi 
dumneata o vorbă, că n-oi fi mut, şi dumneata m-ai adus pe 
nepusă masă aici! Hai, spune! Că n-am timp de pierdut... 
Da... da... N-am niciun picuşor de timp de pierdut... Acuş 


mă sui în sanie şi plec... Şi nu mă mai întorc nici dacă-mi 
trimiteţi acasă o căruţă de aur... 

Notarul Gică Stănescu, care se aşezase în sfârşit pe 
scaun după ce avocatul Mitiţă Bârcă se dezbrăcase şi-şi 
înşirase cărţile pe masă, tăcea, dar oamenii îşi frământau 
mâinile uscate şi galbene şi se gândeau la rumânii şi la 
femeile închise, la bătăile pe care le primiseră de la 
jandarmi şi pe care le mai îndurau şi acum, la acelea, mai 
cumplite poate, pe care aveau să le încaseze săptămâni ori 
poate chiar luni, de aci înainte, din partea procurorului cel 
mare, din Turnu, şi la anii de puşcărie la care aveau să-i 
condamne judecătorii de la oraş. 

Dar în acelaşi timp ei se gândeau la seceta care trecuse 
ca un blestem şi-i lăsase şi mai săraci decât fuseseră mai 
înainte, de ajunseseră muritori de foame, la datoriile mai 
vechi pe care le aveau pe la boieri şi care trebuiau şi ele 
plătite, la vitele pe care le pierduseră, şi mai ales la 
pământurile lor puţine şi risipite în fişteici mici, care erau 
singura lor avere. Dacă vindeau şi aceste pământuri, cu ce 
aveau să mai trăiască în anii ce vor veni? Mai vânduseră 
unii ceva pământ bogătanilor în schimbul porumbului sau al 
grâului care-i mai ajuta să-şi ţină cât de cât zilele. Mai 
puteau oare să vândă şi restul, pentru a-şi scăpa neamurile, 
pe care căzuse năpasta? Ce aveau să se facă mai târziu, ei 
şi copiii lor? 

— Domnule avocat, nu s-ar putea să luaţi procesul şi 
asupra plăţii să vă înţelegeţi cu arestaţii? Frate-frate, dar, 
vorba aceea, brânza pe bani. Mi-e mai aproape pielea decât 
cămaşa. Eu aşa zic. 

Pavel Ududui i se adresase avocatului Bârcă, dar, înainte 
ca acesta să poată să răspundă rumânului, sărise cu gura 
notarul gălbejit, Gică Stănescu: 

— Asta ai de spus domnului avocat, Pavel Ududui? Atunci 
de ce m-ai trezit azi dimineaţă din somn - eu nu mă supăr, 
dar nevastă-mea, ai auzit-o, te-a ocărât de te-a trecut 
Dunărea - şi mi-ai stat la uşă cu căciula în mâini? Scapă-ne, 


domnule notar, scapă-ne, dă-ne, domnule notar, o mână de 
ajutor... dă-ne măcar o nădejde... domnule notar... ÎL 
omoară jandarmii pe frate-meu Ion... Eu ce să vă fac? Pot să 
mă pun cu stăpânirea? Nu pot. Sunt omul stăpânirii. Mai 
mult: eu însumi sunt o părticică din stăpânire... M-am sucit, 
m-am răsucit, în sfârşit mi-a venit o idee. Am găsit, cum v- 
am spus, un clenci. Eu, cu funcţia pe care o am, de 
amestecat în buclucul ăsta nu pot să m-amestec. Nici 
primarul. Nu are dreptul, după lege, să se amestece, şi 
degeaba sunteţi îmbufnaţi pe el! Dar am putut, am avut 
dreptul să vă dau o povaţă: luaţi-vă avocat; luaţi-l avocat pe 
domnul Mitiţă Bârcă de la Cârligaţi. Dându-vă povaţa asta, 
n-am călcat nicio lege. Orice împricinat, scrie la lege, poate 
să-şi ia un avocat care să-l apere în faţa judecății. Avocatul 
poate chiar să meargă la postul de jandarmi, să ceară voie 
domnului plutonier major Budu să vorbească cu arestaţii. E 
dreptul avocatului. Aşa scrie la lege. Dar pentru asta 
trebuie ca avocatul să fie angajat de cel care are nevoie de 
serviciile lui.. Aşa tam-nesam, neangajat şi neplătit de 
nimeni, nu se poate duce şi deci, nu poate să facă nimic, nici 
avocatul, fie el cât de renumit, fie el chiar domnul avocat 
Mitiţă Bârcă... l-am scris domnului avocat să vie. Pentru voi 
i-am scris să vie... Aşa că, acum, ce tot vă mototoliţi căciulile 
în mâini? Şi voi muierilor, ce staţi ca proastele lângă 
doamna învăţătoare Berta şi nu spuneţi nimic? Văd că şi 
doamna învăţătoare tace. Ar trebui să spună şi dumneaei 
ceva... La gard vă turuie gurile ca nişte mori stricate, ba că 
una, ba că alta, ba că dracu”, ba că lacu' şi aici aşteptaţi să 
vă scoatem vorba din gură cu cleştele. Ei, uite, cleşte n- 
avem noi. Cleşte are domnul plutonier major Budu... 
Lucrează cu el fără hodină. lar rumânii şi muierile de la 
post nu tac... De asta pot să vă asigur... 

Vătăşelul Dârâială arunca din timp în timp câte o bucată 
de lemn de salcâm în soba de tuci, al cărei burlan se 
strecura pe lângă perete şi ieşea afară printr-un ochi de 
fereastră, unde geamul fusese înlocuit cu o bucată de tablă. 


Soba duduia, i se încingea capacul până aproape să 
roşească, pe urmă tăcea. În primărie era cald. Avocatul şi 
notarul îşi scoseseră hainele şi le puseseră pe spatele 
scaunelor pe care stăteau, dar ţăranii, slabi şi uscați, cu 
feţele negre şi nerase de câteva zile, cu mustăţile pleoştite, 
îşi păstrau zăbunele tocite pe spinări. Ei erau obişnuiţi cu 
arşiţa nimicitoare a soarelui de vară şi, deopotrivă, cu gerul 
ascuţit al iernii. Atâtea trupuri omeneşti într-o încăpere 
făceau greu aerul pe care ţigările avocatului şi ale notarului 
precum şi luleaua mereu aprinsă a lui Dârâială, îl îngroşa, îl 
amăra şi-l acrea cu fum. 

— Aveţi dreptate, domnule notar, dar ce să facem? Aveam 
două pogoane de pământ; unul l-am vândut lui Iordache 
Diman pentru şase duble de porumb. Pe celălalt nu-l dau 
nici mort... Mă blestemă copiii când or să crească mari că 
nu le-am păstrat pământul... 

— Eu l-am făcut vânzător pentru câteva baniţe de mei, că 
meiul e mai spornic la mâncare, lui Gună Isopescu. 

— Mie mi-a şterpelit pământul cârciumarul Toma Oci. 

— Pe-al meu l-a luat pe nimica Voicu Buciuc. 

— Eu l-am dat cu chirie pe cinci ani lui Guţă Cărăbaş. 

— Se cheamă c-ai făcut bine. Anii or să treacă cum or 
trece şi pământul o să ţi se întoarcă la loc, pentru copii. 

— Noi n-am avut norocul ăsta... 

— După ce s-a aflat în sat învoiala ta, erau să-l omoare 
bogătanii la cârciumă pe Guţă Cărăbaş. Prostule, îi spuneau 
ei, acum e timp de luat pământ cu chirie? Asta se face în 
vremuri bune, când pe sărac, dacă-l strânge opinca, o 
scoate şi-o aruncă şi umblă desculţ. Dar acum, vere 
Cărăbaş, sărăcanilor le crapă măseaua. Trebuie să ne 
folosim de împrejurări, să le luăm pământurile, că tot n-au 
ei cu ce să le muncească! Abia le zgârie cu plugul... Şi 
pământul, de, e făcut să fie muncit şi trebuie să-l aibă cei 
care-l ştiu munci şi care-l pot munci... 

— Adică noi, vere Cărâbaşule! 

— Dacă ne mai strici socotelile, îţi dăm foc! 


— Şi dacă tot te mai ţii de milostenii, te pândim la- 
ntuneric şi-ţi crăpăm capul! 

— Eu m-am ţinut tare - se văicărea Guţă Cărăbaş - dari 
s-a făcut milă nevesti-mii... 

— Şi nu puteai s-o părui? 

— N-o să vă mai stric socotelile, fraţi bogătani... 

— Să te vedem, vere Guţă, să te vedem dacă ai obraz şi 
ştii să-ţi păstrezi cuvântul! 

202 


— Şi de când cu tărăşenia astă nu mai vrea' nimeni să 
audă de pământ luat cu chirie. Bogătanii ne dau porumb 
numai dacă le vindem pământul. 

— Ce să. Nai vindem, domnule avocat? 

— Vi-l iau eu cu chirie - s-a repezit să-i lămurească 
avocatul - că eu trăiesc cu legea în mână şi cu pistolul 
încărcat în buzunar şi nu mă tem de-alde ăia care l-au 
înfricoşat pe Guţă Cărăbaş. Eu numai de dumnezeu mă 
tem, că ela făcut cerul cu stele şi pământul cu flori şi pe noi 
toţi care, dacă trăim, numai, din mila domnului trăim... Ei, 
notarule, cu care încep? Ne-am pierdut în palavre... E păcat 
de timp... Şi eu, ce credeţi? A? Am eu timp de pierdut? 
Oliolio! N-am, fraţilor. N-am! Trebuie să merg la post, nu? 
Că de vrut vreţi să merg la post! Nu? Trebuie să pregătesc 
procesul... Cum vă spusei... Boier Gogu Cristofor o să-şi ia 
şi el avocat... Ce spun avocat? Mai mulţi avocaţi o să ia... Că 
altfel nu se poate... Aşa scrie la lege... Toţi oamenii sunt 
egali între ei... Şi la proces amândouă părţile trebuie să 
aibă avocat în instanţă. Altfel... Altfel iese o brambureală 
din tot procesul... 

Îşi făcuse loc mai în faţă şi se băgase cu întrebarea în 
avocat, Lişcu Stângaciu, care avea un frate, pe Văcălie 
Stângaciu, arestat la post şi muştruluit de jandarmi. 

— Noi? Suntem noi egali cu boierii? 

— Da, omule, da. Sunteţi egali cu boierii. În faţa legilor... 


— Din tot ce se întâmplă cu noi, cu viaţa noastră, nu se 
vede câtuşi de puţin că am fi egali cu boierii. Cum? Sunt eu 
egal cu boierul Gogu Cristofor, pe moşia căruia muncesc şi 
care l-a împuşcat ieri pe la spate pe Spiridon Bădoi? Cu 
boierul Gogu Cristofor din pricina căruia se află frate-meu 
Văcălie arestat la post şi-l rup în bătăi jandarmii? 

— Da, omule, da... 

— Pe dracu! Stau cu căciula în mână la uşa lui în fiecare 
toamnă şi mă milogesc să-mi dea pământ în dijmă. El stă cu 
căciula în cap şi mă întreabă: 

— Cât pământ vrei, Lişcule Stângaciule? 

— Patru pogoane, boier Gogule. 

— Îţi dau două, Lişcule Stângaciule... Numai două. Că ai 
boii mici şi neputincioşi. 

— N-am bani să-mi cumpăr boi moldoveneşti, boier 
Gogule... 

— Dacă n-ai, n-ai, Lişcule Stângaciule... 

Îi mulţumesc şi pentru două pogoane. La măsurătoare, 
boier Gogu îmi socoteşte două pogoane, iar în loc de două, 
logofeţii dumnealui se fac că greşesc şi-mi dau numai unul 
şi jumătate. Aşadar, la catastivul boieresc sunt însemnat cu 
două pogoane şi în fapt mie mi s-a dat numai un pogon şi 
jumătate... Pentru asta, în afară de dijmă, eu trebuie să 
lucrez, pentru, dumnealui, boier Gogu, un pogon de 
pământ, de la arat şi semănat până la cules şi transportat 
grâul ori porumbul la conac, cu carul meu, cu boii mei, aşa 
mici şi neputincioşi cum sunt, pe degeaba. Dar când îmi 
măsoară pogonul ăla pe care eu trebuie să-l lucrez pentru 
boier, logofeţii iarăşi greşesc măsurătoarea, şi în loc de un 
pogon îmi măsoară un pogon şi trei sferturi - aproape de 
două ori cât scrie în contracte. 

— Şi dumneata nu zici nimic, Lişcule? 

— Ce pot să zic eu, domnule avocat Mitiţă Bârcă, ce pot 
să zic eu? Parcă dumneata nu ştii? Mogşia e a lui boier Gogu. 
Dacă vrea îmi dă pământ în dijmă, dacă nu vrea nu-mi dă. 


M-am apucat odată şi m-am plâns boierului, nu altcuiva, de 
logofeţi, că au greşit măsurătoarea. 

— Da? Hoţomanii! Am să cercetez, Lişcule Stângaciule... 
Am să cercetez şi am să-ţi fac dreptate... 

— Vorba, o ştii şi dumneata, domnule avocăţel, o ia 
vântul... N-a făcut nicio cercetare boier Gogu, dar n-a uitat 
că am cutezat să-i pârăsc logofeţii şi toamna, ca să mă 
pedepsească, mi-a dijmuit porumbul la Crăciun, după ce 
ninsese peste el în câmp şi-l putrezise udătura mai mult de 
jumătate. În afară de asta, pentru că i se face milă de mine 
- că aşa zice boier Gogu, că-mi dă de milă - şi-mi dă pământ 
să i-l muncesc în dijmă, îi mai duc plocon pe an trei găini şi 
treizeci de ouă, îi muncesc două zile pe lună cu carul şi 
patru cu mâinile, îmi ia pentru sămânță optzeci de ocale 
vechi de bucate, când la contract scrie douăzeci de ocale 
noi că domnul notar Gică ştie, că dumnealui scrie 
contractele cu condeiul şi noi le iscălim muind în cerneală 
degetul cel gros şi mâzgălind hârtia. lar când merg şi eu cu 
carul de coceni acasă, mă pândeşte, mă opreşte în drum şi 
mă pune să dau snopii de coceni jos. Îi dau, ce să fac? 
Atunci boier Gogu ori logofătul care se află lângă el, taie 
legăturile snopilor şi bârcâie cu mâna prin ei. Dacă găseşte 
un ghibure uitat cine ştie cum necules, îmi ia pentru el o 
mie de ştiuleţi de porumb, pe alese. Am doi boi mici, 
neputincioşi, dar îmi duc truda cu ei. Muncesc pe moşia lui 
boier Gogu. Pentru că îi duc la păscut pe izlaz, care e tot 
pământ boieresc, îi plătesc pe an zece lei de cap de vită... 

Avocatul Mitiţă Bârcă făcea un cap mirat. Holba ochii şi 
țuguia buzele: 

— Vai, vai! Omule! Vai, vai! Lişcule! Cu toţi învoitorii se 
poartă boier Gogu aşa? 

— Cu toţi, domnule avocatule! Parcă dumneata trăieşti în 
lună! Parcă dumneata nu ştii. Ştii! Ai şi dumneata învoitori. 
Mai puţini, dar ai... 

— Am, n-am, nu e vorba de mine. E vorba de boier Gogu. 
Duceţi-vă şi munciţi şi voi la alt boier! 


— Ce-am câştiga? Boierii sunt la fel. Parcă dumneata nu 
ştii! Nu e niciunul mai cumsecade decât altul... Asta e... 
aia... egalitatea de care sporovăie legea şi de care vorbeşti 
şi dumneata... 

— De! Noi trebuie să ţinem în seamă ce scrie la lege... Şi 
la lege scrie că oamenii sunt egali între ei... 

Bătea cu mâna peste o cărţulie legată în piele neagră. 

— Asta-e legea! Asta! Aşa scrie la lege... Aşa şi este. 

— Şi cu jandarmul sunt egal... după legea dumitale, 
domnule avocat Bârcă? 

— Şi cu jandarmul, Lişcule, şi cu jandarmul... 

— Şi dacă mă bate, cum îl bate acum pe frate-meu 
Văcălie, la post, ce să fac, domnule avocatule? 

— Vedeţi, în legea legilor scrie că nimeni nu are voie să 
bată pe altul. Când se întâmplă ce s-a întâmplat acum, 
mergeţi la avocat, ori chemaţi avocatul la voi. Vin 
numaidecât, aţi văzut că vin numaidecât şi interveniţi ca 
oamenii să nu mai fie bătuţi. După aceea daţi jandarmii în 
judecată... Că la lege scrie că ei n-au voie să bată pe nimeni. 

— N-o fi scriind în lege, dar uite că jandarmii bat 
oamenii... Ce să fac? 

— Nu-ţi spusei să-ţi iei avocat? De-aia am şi venit aici... 
Să vă apăr neamurile... Să silesc jandarmii să respecte 
legea... 

— Ce să-i facem atunci, noi toţi, nu numai jandarmului, 
dar şi boierului care ne stoarce de puteri şi ne înşală şi ne 
asupreşte şi-şi face jucărie şi avere din viaţa noastră şi-a 
copiilor noştri? 

— Să-l daţi şi pe boier în judecată... 

— Păi, uite, el a omorât un om şi jandarmii i-au arestat pe 
rumâni şi pe muieri... Cine poate să-l judece pe boier şi să-l 
pedepsească? 

— Judecătorii, Lişcule! 

— Domnule  avocatule, domnule avocatule, parcă 
dumneata n-ai şti! Judecătorii au şi ei moşii. Au moşii şi, 


părinţii şi socrii lor. Toţi au moşii. Curând, curând te vedem 
şi pe dumneata cu moşie, domnule avocatule... 

Avocatul Mitiţă Barcă a înclinat uşor capul spre Lişcu 
Stângaciu. 

— Mulţumesc, Lişcule, mulţumesc. Să te audă dumnezeu! 
Of! Ce bine ar fi să am moşie! Oliolio! Ce bine ar fi! N-aş 
mai umbla atâta pe drumuri pentru o bucăţică de pâine... 
Oliolio! Ce bine ar fi, Lişcule, ce bine ar fi! 

Viscolul se potolise. Prin fereastră se vedeau nămeţii 
mari şi albi, şi casele pe care zăpezile le făceau parcă mai 
înalte, şi salcâmii care nu putuseră, din pricina vântului 
care-i scuturase, să prindă fulgi de zăpadă şi rămăseseră 
tot negri şi urâţi. 

Obrazul mă ustura, mi se umflase şi mi se înnegrise un 
ochi, dar stam lângă mama, ascultam şi aşteptam să văd ce 
se mai întâmplă. 

Notarului Gică Stănescu nu-i plăcea că între oameni şi 
avocat în loc să se facă înţelegerea pe loc, se lungise atât de 
mult vorba. Luase tocul în mână, îl muiase în cerneală şi-l 
scutura fără niciun rost deasupra mesei pe care petele mici, 
rotunde şi violete se înmulţeau la nesfârşit. 

Nu-i plăcea nici faptul că tocmai când se pregătea să 
intervină, îşi făcuse în sfârşit apariţia în primărie, părintele 
Tomiţă Bulbuc. 

— Ei, taică tăiculiţă, auzii c-a venit tocmai de la Cârligaţi 
domnul avocat Mitiţă Bârcă să va apere rubedeniile. La 
cârciumă auzii, că la cârciumă se aud toate şi la biserică 
nimic nu se aude. 'aică tăiculiţă, la cârciumă oamenii 
vorbesc, şi la biserică sfinţişorii tac... 

A deschis portiţa grilajului şi a trecut dincolo, lângă notar 
şi lângă avocat. 

— Notarule, poate-mi dai dumneata un scaun că mi s-au 
slăbit de tot balamalele... De bătrâneţe, taică tăiculiţă... 

Strâmbând din nas, i-a dat notarul un scaun şi l-a ajutat 
pe sfinţia sa Bulbuc să-şi ia căciula mare din cap şi să-şi 
dezbrace cojocul flocos... 


— Mulţumesc, notarule, mulţumesc... 

Părintele 'Tomiţă Bulbuc a scos din buzunarul anteriului a 
tabacheră mică de argint, înflorată şi uşor înnegrită ca o 
candelă, şi şi-a răsucit o ţigară. Din alt buzunar a dat la 
iveală o cutie de chibrituri rotundă, a tras un băț şi de la 
flacăra mică şi-a aprins ţigara. Sugea părintele ţigara cum 
suge iedul flămând la ugerul caprei şi arunca fum pe cele 
două nări păroase ale nasului turtit la vârf... 

Notarul Gică Stănescu a aruncat o privire spre avocat, 
apoi s-a uitat peste toţi oamenii din primărie şi a rămas cu 
ochii pe mama. 

— E şi Tudor închis, Mărio? 

— Da, a răspuns mama. E şi bărbatu-meu închis la postul 
de jandarmi... Dac-o mai fi... 

— Cum dac-o mai fi? 

— Dac-o mai fi viu... 

— Tot colţoasă ai rămas. Nu ţi-a omorât nimeni 
pramatia... 

— Nu poţi să ştii dumneata, notarule... Şi omului meu să 
nu-i zici aşa, câ... 

— Ei, te-ai gândit? Ce-i plăteşti domnului avocat ca să-ţi 
apere bărbatul şi să încerce să-l scoată din buclucul ăsta în 
care s-a băgat singur? 

— Praful de pe vârful sobei, notarule, praful de pe vârful 
sobei, că altceva n-am. Să vie domnul avocat Mitiţă Bârcă 
să-l adune cu limba... 

— leşi afară... 

— Să nu mă dai dumneata afară, notarule, că asta-i 
primărie nu e casa dumitale! 

Notarul Gică Stănescu s-a prefăcut că n-o aude pe mama. 
Câteva clipe nu s-a mai auzit în primărie decât tic-tacul 
pendulei. 

Aşteptam o izbucnire, fie din partea notarului, pe care 
toţi îl ştiam cât e de zăltat, ce uşor îşi iese din pepeni, fie din 
partea avocatului. Toţi oamenii din primărie aşteptau. 
Notarul s-a stăpânit şi a tăcut, iar, avocatul a început să 


râdă cu gura până la urechi. Am băgat de seamă că avea 
gura plină cu dinţi şi cu măsele de aur. 

— Oliolio! Dar bine îţi mai cunoşti oamenii din sat, 
notarule! Nu cunoşti nici măcar muierile! locmai pe 
clonţoasa asta ai găsit-o să rupă târgul? Auzi! Praful de pe 
vârful sobei! Ce să fac cu praful de pe vârful sobei? Dac-ar fi 
de aur... Oliolio! M-aş duce şi l-aş culege... Chiar cu vârful 
limbii, dar tot l-aş culege... Dar aşa... le pomeneşti însă că e 
harnică, şi-şi ţine casa curată, şi n-are, nici măcar praf pe 
vârful sobei... Safteaua! Asta a fost saftea! Aferim, 
notarule... 

— Credeam că nenorocirea a muiat-o. Dar unii sunt daţi 
dracului. Nimic nu-i moaie. Nici măcar, bătaia. 

— Asta om vedea noi curând de tot, notarule. Eu am 
încredere în Budu... E vechi în meserie... Îşi cunoaşte bine 
meseria... 

Avocatul Mitiţă Bârcă a şi scris un bileţel, l-a împăturit în 
patru, a cerut notarului un plic şi a mâzgălit adresa. 

— Notarule, văd că rudele nu se îngrijesc de arestaţi. Nu 
fac nicio mişcare. Te rog să trimiţi bileţelul ăsta domnului 
plutonier major Budu. L-am rugat să-mi expedieze aici, sub 
escortă, în pas alergător doi-trei arestaţi în starea în care 
se află. O să mă învoiesc mai uşor cu cei implicaţi direct în 
cauză. 

— Dârâială, du imediat biletul la post! Spui că eşti trimis 
din partea domnului avocat Mitiţă Bârcă şi-l dai chiar în 
mâna domnului plutonier major Budu. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Marş! Şi să-ţi scapere călcâiele... 

— Vasăzică, taică tăiculiţă, o să vedem câţiva arestaţi... 
Azi dimineaţă arătau frumos, ba erau chiar puşi pe harţag. 
I-am povăţuit să se spovedească, să se grijească, să ia la ei o 
chită de lumânărele. Să nu moară vreunul fără lumânărică 
aprinsă. N-au vrut... Notarule, ia spune-mi, n-a trimis 
cumva Budu după mine? C-am vorbit cu domnul Cârnul şi... 


— N-a trimis, părinte Bulbuce, n-a trimis nimeni după 
sfinţia ta... 

— Mă mir, taică tăiculiţă. Mă mir că domnul Budu. Şi 
domnul Juvete, şi domnul Cârnul... 


În timp ce avocatul Mitiţă Bârcă fierbea dar îşi stăpânea 
cu putere mânia, în timp ce notarul Gică Stănescu era gata 
să plesnească de ciudă că planurile de jefuire a oamenilor 
cu prilejul închiderii lor la postul de jandarmi nu-i ies 
deocamdată tocmai-tocmai aşa cum le-a întocmit, în timp ce 
primarul Dobre Grivu petrecea cu bogătanii la cârciuma lui 
Voicu Buciuc şi părintele 'lomiţă Bulbuc se mira că 
plutonierul major Budu nu trimite un pui de jandarm după 
el să-l cheme la post să spovedească, să grijească şi să 
aprindă cuiva în mână lumânărică, şi-n timp ce rubedeniile 
arestaţilor tremurau şi se temeau de soarta celor închişi, la 
postul de jandarmi din Omida Călmățuiului jandarmii îşi 
dădeau osteneala să-şi facă datoria, aşa cum li se poruncise 
prin telegraf încă decuseară, de către prefectul judeţului, 
Drăculea, ginerele lui boier Gherasie de la Băneasa şi de 
către mai marele lor, căpitanul de jandarmi Mărinciu 1. 
Ciupitu. 

Morţii - Spiridon Bădoi şi Ilvanca Mănoiu - fuseseră 
culeşi, din ordinul lui Budu, de pe săliţa primăriei, de câtre 
jandarmii boboci şi aruncaţi într-o odăiţă din fund, care 
servea uneori de arest, din care cauză geamul acestei 
odăiţe era întotdeauna acoperit pe dinăuntru cu hârtie 
neagră şi fereastra zăbrelită cu cercevele groase de fier. 

Pe rumânii şi pe femeile arestate, după ce fuseseră bătuţi 
şi alungaţi copiii, jandarmii îi purtaseră prin nămeţi, între 
ei, la sediul postului, care se afla mai jos de primărie, pe 
drumul care cobora şi ajungea în cătunul Viorica, după ce 
trecea gârla Călmățuiului prin dreptul morii cu motor a lui 
Gună Isopescu. 


Sediul postului de jandarmi din Omida se afla instalat 
într-o clădire veche, mare, cu pereţii de paiantă ca mai 
toate casele din sat, dar podită cu scânduri şi acoperită cu 
tablă. În clădirea aceasta, care avea destulă vechime, 
locuise mult timp un meşter fierar neamţ, pe care îl chema 
Albert Knapp şi care muncise alături de alţi meşteri străini 
la lucrările de cale ferată, când se construise drumul de fier 
Ruşii de Vede - Turnu. 

Fusese, după spusele oamenilor mai în vârstă, mare 
ceartă între boieri pe atunci, fiecare dorind ca noul mijloc 
de comunicaţie să treacă, dacă nu pe moşia lui, cel puţin cât 
mai pe aproape de moşia lui. O cale ferată aduce mare 
folos. De la conac încarci grâul în care şi-l transporţi la 
gară. Un car poate să facă între conac şi gară câteva 
drumuri pe zi. Altfel, încarci grâul de la conac şi trimiţi 
carele, sub paza logofeţilor, tocmai la Turnu, la portul de la 
Dunăre. Transportul te costă mai mult şi deci câştigul, 
oricât, e ceva mai mic. În afară de asta, cum boierii au case 
la Bucureşti, unde locuiesc o mare parte din an, când nu le 
vine pofta să plece în lungi călătorii prin ţări străine, dacă 
linia ferată trece pe lângă moşia lor, au şi gara aproape şi 
nu se trambalează prea mult în trăsură care, chiar dacă are 
roţile înfăşurate în cauciuc, tot hurducăie şi-i alungă 
boierului lenea. 

Mai drept ar fi fost ca de la Ruşii de Vede, linia ferată să 
facă o scurtă cotitură spre Olt, trecând prin satele risipite 
pe câmp. Şi odată ajunsă lângă această repede şi spumoasă 
şi plină le bulboane apă, s-o apuce pe malul muntean al 
Oltului, spre Turnu. S-ar fi prelins atunci prin aproape 
paisprezece sate, înlesnind şi călătoriile oamenilor de pe aci 
spre oraşul de reşedinţă al judeţului, şi transportul masiv al 
cerealelor de pe întinsele moşii tăiate în două de Olt, ale 
latifundiarilor din această mult mai bogată în grâne 
regiune. Dar în lupta care avusese loc la Bucureşti între 
boieri, învinseseră marii proprietari de la Belitori şi de la 
Băneasa, de la Băduleasa şi Putinei, de la Cârligaţi şi de la 


Secara. Aşa se făcea, că între Ruşii de Vede şi Turnu, calea 
ferată străbătea întinderi aproape goale de sate. Trenurile 
se opreau la Troian, în câmp, pentru că Troianul era aşezat 
tocmai în mijlocul moşiei domnului Gogu Cristofor, se 
opreau la Omida, la gara ridicată pe moşia lui Miliarezi, 
care era însă şi la îndemâna lui State Pantazi de la Cârligaţi, 
şi a colonelului Pienaru de la Secara şi chiar a boieroaicei 
Madalena Ghinescu de la Dracea, pe care învoitorii ei, pe 
bun drept o porecliseră Şerpoaica. 

De la Omida, după ce urcau pufăâind un sfert de ceas la 
deal, prin tăietură, trenurile alergau iarăşi pe câmpuri 
goale de sate, până ajungeau în lunca înflorită, plină de vii 
bătrâne, de sălcii şi plopi şi de grădini de zarzavat, a 
Dunării. Dacă satele nu erau slujite de calea ferată, erau, şi 
încă din plin, slujiţi moşierii. La gara din Omida se umpluse 
cu mii de vagoane de pământ şi pietriş, rupte din buza 
dealului apropiat, adâncă vale în acest loc, a Călmățuiului. 
Gara era mare şi traficul de mărfuri intens. Şapte opt 
rânduri de linii despărţeau peronul de magaziile uriaşe în 
faţa cărora zecile de vagoane aşteptau să fie încărcate. 
Păreau a fi ale gării, magaziile; ele însă, de fapt, erau ale 
moşierilor care-şi depozitau aci o mare parte din cerealele 
lor, aşteptând momentul să le vândă cu preţuri cât mai 
ridicate. Căci preţul cerealelor nu era totdeauna acelaşi, 
cum era preţul opincilor, al gazului lampant, ori al 
postavurilor şi pânzeturilor proaste, pe care le cumpărau, 
atunci când izbuteau cu chiu cu vai să adune ceva gologani, 
săracii satelor. Grâul era ieftin vara, numaidecât după 
treierat, când perceptorul îţi punea sula în coastă să 
plăteşti dările către stat şi când trebuia să restitui boierului 
ceea ce ai luat la el pe datorie în primăvară. În martie un 
sac de grâu era de trei ori mai scump decât în iulie. Luai un 
sac de grâu pe datorie, de la boier, în martie, şi în iulie - 
chiar la maşina de treierat i-l plăteai cu trei saci de grâu, 
dacă nu cu mai mult. Datoria se însemna în catastiv, nu în 
grâu, ci în bani. Aceleaşi socoteli le făceau boierii şi cu 


porumbul. În martie ori în aprilie porumbul valora aur 
curat, şi în noiembrie, după cules era mai ieftin decât 
tărâţele pentru porci... 

Perceptorul nu-l păsuia pe ţăran. Îi bătea toba la poartă, 
îi lua tigaia, vedrele şi căuşul, căldarea de mămăligă şi 
aşternuturile, şi-i lăsa la gura hambarului sigiliul cu ceară 
roşie pe care dacă-l atingeai, te păştea puşcăria. 

— Dacă nu plăteşti acum, când ai treierat grâul, când o 
să plăteşti? La iarnă nu mai ai nici cenuşă în vatră... 

Foiau pe lângă batoze misiţii învoiţi cu perceptorii şi cu 
agenţi fiscali, şi rumânul sărac, cu mâna preceptorului 
înfiptă în gâtul lui, după lege, îşi vindea, aproape pe nimic, 
bruma de grâu ce-i mai rămânea din ce-i lăsaseră logofeţii 
boiereşti... 

Boierii însă nu erau urmăriţi de agenţii fiscali. Ei aveau 
avere de nu puteau s-o mănânce cu lingura, statul avea 
încredere în ei, erau buni oricând de plată. Plăteau puţinul 
pe care îl aveau de plătit, când voiau şi cum voiau. Ei 
puteau să aştepte uneori cu anii până când se ivea, pe 
undeva prin lume, vreo mare secetă, şi-şi vindeau atunci 
miile de vagoane de grâu ori de porumb cu un preţ care le 
răsplătea lunga aşteptare. Calea ferată Ruşii de Vede - 
Turnu îi îmbogăţise şi mai mult pe cei peste ale căror 
pământuri, sau pe lângă ale căror pământuri, treceau zi şi 
noapte lungile trenuri cu vagoane de pasageri şi cu 
vagoane de marfă. 

Drumul de fier Ruşii de Vede - Turnu, care se lega prin 
Costeşti cu întreaga reţea de cale ferată a ţării, fusese 
construit de ingineri nemți, aduşi sub domnia lui vodă 
Carol, tocmai din depărtata Germanie. La timpul său, se 
vorbise destul de mult, fără să se rostească niciun neadevăr, 
că din construirea de căi ferate în ţările româneşti 
câştigaseră până peste cap nu numai bancherii nemți, care 
finanţaseră construirea liniilor, nu numai fabricanţii nemți 
de vagoane, locomotive, şurupuri şi şine, nu numai inginerii 
nemți care întocmiseră planurile ori supravegheaseră 


înfăptuirea planurilor - ridicarea terasamentelor, întinderea 
liniilor şi aruncarea podurilor peste ape, clădirea 
cantoanelor, a gărilor şi a turnurilor de apă - ci câştigase 
mai mult chiar decât avusese la început de gând să câştige 
însuşi vodă Carol şi neamurile lui princiare din castelul 
german de unde fusese luat cu patruzeci de ani în urmă şi 
adus în ţară de Ion Brătianu. 

Cele ce se întâmplase pe nesfârşitele câmpii ale 
Teleormanului, pe unde se întinsese cândva pădurea veche 
de la începutul lumii, deliormanul - pădurea nebună - cu 
căile ferate, între apa îngustă şi verde a râului Vedea şi 
între Dunăre, se petrecuse, mai în mare, aproape pe 
întregul cuprins ai ţării: construcţiile de căi ferate slujiseră 
la îmbogățirea băncilor brătieniste, la îmbogățirea 
moşierimii şi la îmbogățirea curţii regale. Vodă Carol 
devenise, într-o ţară care de fapt era a moşierilor, 
proprietarul cu cele mai întinse şi mai bogate moşii. Într-o 
ţară care începuse să fie şi a negustorilor, vodă Carol 
devenise şi el negustor de frunte. 

Când doctorul Ganciu, ori avocatul Mitiţă Bârcă, ori chiar 
părintele 'Iomiţă Bulbuc aveau poftă să bea două-trei 
pahare de vin bun şi scump, cereau o sticlă înfundată, cu 
dopul lipit cu ceară, pe care scria Domeniile Coroanei, şi pe 
care se şi vedea zugrăvită cu auriu coroana regelui Carol. 

Pretutindeni moşierii se dondăniseră între ei să tragă cât 
mai aproape de moşiile lor linia ferată care înlesnea vizitele 
boierilor la moşiile pe care le aveau şi transportarea pe preţ 
ieftin a cerealelor produse pe moşii spre centrele unde 
aceste cereale erau plătite cu un preţ mai mare. 

Inginerii care conduseseră lucrările de construcţii de căi 
ferate şi meşterii mai mici erau germani, lucrătorii însă, 
care potriveau terasamentele, ciopleau şi aşezau traversele, 
întindeau pe deasupra lor şinele, le potriveau şi le legau cu 
găici şi cu şurupuri unele de altele, fuseseră aduşi în ţară 
din sărăcimea mereu flămândă a Italiei. Rumânii satelor din 
apropiere ajutaseră şi ei cu ceva, săpând cu cazmalele 


tăieturile de-a curmezişul dealurilor şi cărând pământ şi 
pietriş cu roabele, să înalțe terasamentele. 

Inginerii nemți se îmbogăţiseră şi ei, căci fuseseră aduşi 
din ţara lor cu contracte care la asigurau salarii mari pe 
timp îndelungat; meşterii nemți purtau vara ca şi inginerii, 
haine albe, subţiri, şi ca să-şi ferească de arşiţa soarelui 
capetele, şi le acopereau cu căşti albe, cum se poartă 
dincolo de mări, prin ţinuturile veşnic fierbinţi, şi locuiau în 
casa ridicată în grabă, în lunca satului, la margine, în care 
se află de mulţi ani adăpostit postul de jandarmi din Omida. 

Italienii munceau aproape despuieţi, erau oacheşi şi 
râdeau mereu, arătându-şi fetelor şi muierilor dinţii albi şi 
frumoşi şi cântându-le cântece vesele, izvorâte parcă din 
însăşi inima luminoasă şi fierbinte a soarelui. Dormeau în 
câmp, pe iarbă, vara, şi când ploua cu ropote, cu tunete şi 
cu fulgere albastre-gălbui, se adăposteau, ca soldaţii la 
manevre, în corturi de pânză. larna se culcau prin 
bordeiele satului alături de rumâni. Mână de lucru ieftină, 
italienii erau plătiţi cu câţiva gologănaşi pe zi. Mai nimic nu 
mâncau. Prăpădeau verdeţurile şi mămăliga, iar duminica, 
pe malul Călmățuiului, prindeau broaşte, cărora, fripte pe 
jărăgai, le mâncau picioarele albe şi grase ca pe nişte 
scumpe rarităţi. 

Zidari italieni au zidit cantoanele şi gările, fiecare şină de 
tren a fost purtată de ei pe umeri, după cum fiecare şurup 
şi şurupaş de ei a fost potrivit şi strâns cu cheia franceză, 
pe care pe orice piuliţă o poţi potrivi. 

Numai rumânii din sate nu s-au ales cu nimic. Bărbaţii şi 
femeile care erau în stare să muncească au primit ordin de 
la stăpânire să vie cu mâncarea de acasă şi să lucreze de 
corvoadă la săpături, la căratul pământului şi al nisipului, la 
tăierea în două a dealurilor şi la astuparea, pe lungi 
distanţe, a văilor. Cine nu-şi aducea de acasă cazma trebuia 
să scurme, pământul nisipos şi pietros cu degetele, 
rămânând fără unghii. Şi cine nu-şi aducea de acasă roabă, 
trebuia să care pământul cu poala, prăpădindu-şi cămaşa 


de cânepă, ori cu coşul de nuiele împletit, la spinare ori pe 
umăr. O cămaşă, fie şi cârpită, tot are fiecare rumân, şi un 
coş împletit din răchită, pe lângă fiecare casă, tot se 
găseşte. Poţi să te împotriveşti, dacă-ţi dă ordin stăpânirea? 
Nu s-au împotrivit prea mulţi. 

Rumânii care erau obişnuiţi să muncească pe degeaba la 
boier, când voiau şi când nu voiau, şi cu mâncarea adusă în 
şervet ori în traistă de acasă, să muncească pe degeaba la 
popă şi la primar, la perceptor, la picher şi la orice altă 
acritură a satului şi mai pe nimic pe la bogătani, s-au supus 
stăpânirii, au venit şi au muncit pe gratis, ani de-a rândul, şi 
la construcţia căilor ferate. Dacă aduceau fiecare din ei 
patruzeci de care de piatră pe an şi le întindeau pe şosea, 
dacă săpau cincisprezece zile la şanţul aceleaşi şosele pe 
care carele lor nu umblau, şi mai erau şi înjuraţi, iar uneori 
şi amendaţi, că piatra nu e destul de spălată şi şanţul cu 
marginile destul de bine potrivite, şi toate acestea, pe 
degeaba, de ce n-ar fi muncit, tot pe degeaba, şi tot cu 
uneltele lor, şi tot cu mâncarea lor adusă de acasă, şi la 
căile ferate ale statului? Scria la lege că rumânul trebuie să 
facă atâtea zile de corvoadă cu carul şi atâtea zile corvoadă 
cu braţele... 

Şi rumânii săraci se supuneau legilor, iar bogătanii nu, 
căci bogătan era primarul şi bogătani erau consilierii 
comunali, bogătan era şi notarul şi toţi aceştia hotărau cine 
să împlinească legea şi cine să treacă pa lângă ea fluierând 
în dorul lelii şi nebăgând-o nicidecum în seamă. 

Mulţi rumâni, tot umblând cu mâinile pline de bube, şi de 
julituri, prin  măruntaiele pământului, şi-au pierdut 
degetele, iar alţii s-au bolnăâvit de buba neagră a dalacului 
şi au murit în chinuri. Mulţi flăcăi au rămas surpaţi, 
neoameni între oameni, cu boaşele căzute în vine, şi mulţi 
au şi murit din surpătură. Muierilor cu copii mici, de atâta 
trudă le-au secat sânii şi copiii li sau prăpădit cu zile de 
foame, iar altele, tot urcând şi coborând dealul cu coşul de 


pietriş pe umăr, au lepădat pruncii, au căpătat beteşuguri 
de nelecuit şi au rămas pentru totdeauna muieri fără rod. 

Dar drumul de fier s-a făcut şi de atunci, ani şi ani, au 
umblat mereu pe el trenurile care duceau spre ţări străine 
grâul şi porumbul, orzul şi ovăzul, porcii şi cornutele, chiar 
în timp de secetă şi de foamete... 

Italienii oacheşi şi veseli, când s-a terminat de întins linia 
ferată, după ce au ridicat din cărămidă roşie gările şi 
cantoanele, turnurile de apă şi gheretele macagiilor, au 
plecat spre alte locuri. Au plecat şi inginerii nemți. Dar unul 
dintre micii meşteri, fierarul Albert Knapp - era un bărbat 
înalt şi blond, cu mustață roşcovană - să fi tot avut pe atunci 
treizeci şi cinci de ani, n-a mai plecat. Venit din Pomerania 
cea nisipoasă, cu mulţi meşteri care căutau şi nu găseau 
totdeauna de lucru, odată terminată linia, în loc să plece 
spre cine ştie ce colonie africană, a rămas aici, la Omida, 
unde se învățase cu locurile şi cu oamenii. El îndrăgise 
poate oamenii aceştia necăjiţi şi blânzi, răbdători şi tăcuţi, 
îndrăgise poate nesfârşitele câmpuri pe care se ridică ici- 
colo, ca o cocoaşă a pământului, o măgură rotundă, 
îndrăgise poate dealurile line din jurul satului străvechi 
care poartă numele de Omida, şi poate îndrăgise şi apa 
lişteavă, şi totdeauna turbure, a Călmățuiului. A cumpărat 
pe puţini bani casa pe care o ridicase societatea care 
construise linia ferată, a reparat-o şi a umplut-o cu mobilă 
adusă din ţara lui şi cu oglinzi. În aria largă, în jurul căreia 
a sădit plopi şi sălcii, şi-a făurit meşterul neamţ un atelier 
de fierărie. Prinsese bine limba locului, şi a început să 
lucreze pentru rumâni. Ba a încălţat un car, ba o căruţă, ba 
a ascuţit un fier de plug ori a scos cu ciocanul dintr-un fier 
vechi, trecut prin flăcările focului, un vătrai cu coada 
înflorată pentru o muiere ai cărei ochi i-au plăcut. Ucenic l- 
a luat pe unul Niţu, la care am râvnit eu o vreme să învăţ 
fierăria, iar nevastă şi-a adus neamţul cu scrisoare, tocmai 
de la el de-acasă. 


Satul s-a obişnuit curând cu amândoi. Neamţul, care 
purta şapcă, îşi lăsase barbă şi fuma tutun frumos mirositor, 
cu pipa, părea om de treabă iar nevastă-sa, cu părul alb ca 
hârtia şi cu ochii albaştri, deşi cucoană, nasul nu şi-l purta 
pe sus. Dacă voiai să-i plăteşti pentru treaba pe care ţi-o 
făcea, neamţul primea plata. Dacă nu aveai, amânai plata 
pe altădată. Nu se arăta lacom meşterul şi, dacă se 
bolnăvea un copil în sat, la nemţoaică găseai un leac ori un 
sfat. Rosamunda o chema. Dar Omida îi scurtase numele 
acesta greu de rostit. Meşterului îi spuneau rumânii domnul 
Albert, iar femeii lui, cucoana Rozica. 

În odaia cea mare, femeia îşi adusese clavecin la care 
cânta uneori seara cântece îngânate, suspinate, care 
adunau plozii satului la gard. Două odăiţe le potrivise 
domnul Albert pentru copiii pe care-i aştepta. N-au venit 
copiii. Şi anii au trecut, şi femeia blondă s-a îngrăşat, şi 
domnului Albert i-a crescut şi burta odată cu barba. Şi satul 
a uitat că erau nemți, iar când cucoana Roza a îmbătrânit şi 
soţul ei a murit, l-a îngropat într-un colţ al cimitirului, i-a 
pus o cruce la cap şi a rămas mai departe în sat. Când am 
început eu a ţine minte oamenii pe care îi vedeam, avea şi 
mustăţi femeia, era scurtă şi grasă şi groasă şi nimeni nu-i 
mai spunea cucoana Rozica. Numele pe care îl purta ea 
atunci era „Madama”. În amintirea bărbatului care o 
adusese aici, Madama boteza băieţi şi le punea numele 
Albert, şi ca să nu i se piardă nici ei amintirea, boteza fete şi 
le dădea numele ei din tinereţe, Rosamunda... Aşa se face 
că la Omida, chiar pe un văr al meu îl cheamă Albert - 
Albert Gigoi - iar pe o muiere care acum nu mai are niciun 
dinte în gură, şi e toată albă de bătrâneţe, o cheamă 
Rosamunda Băţăgui... 

După ce Madama s-a culcat în pământ, în colţul 
cimitirului de sub coastă, lângă Albert al ei, casa lor a 
rămas fără stăpân, căci demult îi uitaseră neamurile lor din 
depărtata ţară de baştină dinspre miazănoapte. A luat-o, cu 
tot ce se găsea într-însa, primăria în stăpânire şi a instalat 


în ea postul de jandarmi. Au pierit pozele de pe pereţi. 
Oglinzile sunt tot la locul lor, cum le-a lăsat la moartea ei 
Madama, dar de la un timp, în apele lor altădată limpezi, au 
început să apară pete mari, ca de rugină. Nevasta lui 
Juvete, - o lepădătură de oraş - a încercat să cânte la 
clavecin, a zdrăngănit ce-a zdrăngănit la el şi clavecinul, cu 
coardele plesnite şi cu clapele sparte, a fost aruncat în 
podul casei, printre vechituri. 

Cum lui Juvete îi plac porumbeii, şi mai ales porumbeii 
jucători pentru care are o adevărată patimă, i-a lăsat, după 
ce n-au mai avut loc în pătuiag, să se prăsească în pod. Au 
acoperit porumbeii - care atunci când zboară sus, sus de 
tot, aproape de slăvile cerului, beau apa albastră a 
înălțimilor - cu gunoiul lor, adunat de ani în straturi, clapele 
clavecinului şi coardele  clavecinului, omorând toate 
cântecele de bucurie ori de jale care au răsunat cândva în 
el. 

În dormitorul unde altădată se odihnea barba roşcată a 
domnului Albert, lângă obrazul de puf al doamnei Roza, 
doarme acum cu chipul încruntat şi cu dinţii strânşi, şi cu 
mustaţa prinsă în plasă, jandarmul Juvete! Şi alături de el, 
faţa ciupită şi spoita cu făiniţă a paceaurei! 

În odăiţele din fund, pregătite de domnul Albert pentru 
copiii pe care doamna Rosamunda nu i-a putut aduce pe 
lume, se odihnesc, când vin din patrulare, cei doi jandarmi 
tineri, ajutorii care acum îşi învaţă meseria, ai lui Juvete. 
Acolo unde a fost atelierul, jandarmii au scos uneltele de 
fier şi le-au aruncat în ierburi, în fundul ariei, iar în locul lor 
au făcut grajd pentru cai şi despărţitură pentru vaca 
tărcată cu roşu. Cum atelierul era prea mare, l-au împărţit 
în trei: într-o parte stau legaţi la iesle, între stănoage, trei 
cai, în a doua vaca de lapte a jandarmului - a doua vacă din 
sat - iar în a treia îşi pune de obicei, balcâza lui Juvete, să 
clocească ouăle, găinile, curcile şi gâştele care au căzut 
cloşti. 


Plopii şi sălciile au crescut. Pe mormintele din cimitir, 
străjuite de stâlpii de piatră, cresc în fiecare vară ierburi 
care putrezesc iarna. Astă-vară n-au crescut ierburi, că a 
fost secetă. O să crească la primăvară. 

Acum e iarnă. Miez de iarnă. Paceaura lui Juvete, care pe 
numele ei adevărat se cheamă Chiva, nu şi-a pus încă 
orătăniile la clocit. O să le pună, cum o face în toţi anii, spre 
primăvară. 

Până azi dimineaţă, fostul atelier de care era atât de 
mândru domnul Albert, era gol. Acum nu mai e gol. 

Pe duşumelele murdare, între zidurile coşcovite şi pe 
alocuri crăpate, sub acoperişul dincolo de care, în pod, se 
află fânul uscat, dat în dar jandarmilor de logofătul Oprea 
Căţui Strâmbul din ordinul boierului olog de la Băneasa, 
stau ciuciţi pe vine rumânii şi muierile care au luat ieri 
nămeţii în piept şi drumul în picioare şi au mers pe linia 
ferată de la Omida la gara Troian şi de acolo mai departe 
până la curtea boierească a domnului Gogu Cristofor, 
proprietarul moşiei Belitori, de douăsprezece mii de 
pogoane şi al altor moşii de pe Bărăgan, şi al unor întinse 
bălți dunărene de la Brăila în sus, spre deltă. 

Stau ciuciţi pe vine şi-şi ţin capetele sprijinite în mâini 
rumânii şi muierile care au aşteptat ieri ceasuri întregi în 
curtea boierească a lui Gogu Cristofor; rumânii şi femeile 
asupra cărora, asmuţiţi de slugi şi de logofeţi, s-au repezit 
să-i sfâşie dulăii graşi şi voinici ca nişte lupi; rumânii şi 
muierile în care slugile boiereşti ale lui Gogu Cristofor au 
tras cu armele; rumânii şi muierile care s-au întors prin 
viscol, urmăriţi de lupi, cu doi morţi pe tărgi improvizate; 
rumânii şi muierile care au fost arestaţi ieri seară, ceva mai 
sus de sat, de jandarmii călări ai stăpânirii. 

Stau ciuciţi pe vine, îşi sprijină capetele în mâini şi feţele 
lor sunt galbene-pământii. Galbene-pământii le sunt şi 
mâinile. Pielea li s-a întins pe oase şi prin piele li se văd, 
vinete şi umflate, vinele prin care sângele subţire şi gălbui 
abia mai aleargă. De zile întregi n-au pus nimic în gură. Nici 


măcar apă. În drumul spre conacul boieresc şi în drumul de 
la conac spre sat, bătuţi mereu de viscol, unii din ei au luat 
zăpadă în mâini, au făcut-o cocoloş şi au muşcat din ea ca 
să-şi ude buzele şi să-şi mintă, să-şi amăgească foamea. 
Foamea nu şi-au potolit-o, nici măcar n-au izbutit să şi-o 
mintă, să şi-o amăgească. Buzele însă şi le-au udat o clipă, şi 
le-au răcorit o clipă, pe urmă arşiţa trupului s-a adunat 
toată în ele, le-a ars, le-a învineţit, le-a plesnit, parcă le-a 
făcut ţăndări. Buzele plesnite ard şi ustură. Ustură şi pielea 
obrazului, căci şi pielea obrazului a fost mai mult de o zi 
arsă de viscolul tăios care vuia în firele telegrafului de lângă 
calea ferată, în salcâmii şi zidurile conacului boieresc al lui 
Gogu Cristofor. Şi pielea obrazului are mii şi mii de 
plesnituri. Ard şi ustură urechile. Ustură şi ard mâinile 
uscate, galbene-pământii. 

Şi înlăuntrul fiecărui trup de aci doare şi ustură, undeva 
în adânc, inima. Oamenii au inimă. Au inimă făpturile 
îngheţate şi rebegite de aci, din grajdul postului de 
jandarmi, care a fost cândva, demult, atelierul de fierărie al 
domnului Albert Knapp. 

Domnul Albert Knapp nu iubea porumbeii. Nici măcar 
porumbeii jucători, care atunci când se apropie de cer, în 
zborul lor rotat, mai sus decât poate zbura uliul şi eretele, 
vulturul cu moţ rotund încrestat şi vulturul cenuşiu şi 
pleşuv, beau apa albastră a slăvilor. Domnul Albert Knapp 
îşi iubea uneltele cu care încălţa roţile carelor şi ale 
căruţelor. 

Pentru porumbei au dragoste jandarmul Juvete şi 
cucoana Chiva, soţia lui, căruia satul îi spune uneori 
Paceaura, alteori Balcâza, cum le vine mai uşor oamenilor la 
gură şi la rostire. Pentru porumbeii jucători, jandarmul 
Juvete are o adevărată patimă. Câteva perechi le-a crescut 
în casă. Le-a dat să bea apă, le-a dat să ciugulească boabe 
de mei din palmă. Vara iese în faţa postului, în tunică 
albastră, cu chipiu albastru în cap, ţuguie buzele: gu-gu- 


gu... Porumbeii vin şi i se aşază pe umăr. Le sărută aripile şi 
ciocurile jandarmul. 

— Zburaţi, arhanghelii mei... 

Porumbeii zboară, se ridică în slăvile cerului. Acolo îşi 
strâng aripile şi se prăbuşesc ca nişte mingi. Ai crede, 
privindu-le prăvălirea, că atunci când se vor izbi de pământ, 
praful şi pulberea se va alege de ei. Dar nu. La o palmă 
numai de pământ, porumbeii jucători îşi desfac aripile, o 
apucă glonţ îi sus şi, ajunşi în slăvi, îşi încep iarăşi rotirea... 

Pe marginea ferestrei au venit în zbor lin din pătuiagul 
de alături şi s-au aşezat pe marginea ferestrei, doi 
porumbei albi ca zăpada... Numai ciocurile lor sunt roşii... 
Ciocurile şi picioarele... Roşii ca sângele... 

„Când a potopit dumnezeu pământul, din pricina 
păcatelor oamenilor, peste apele nesfârşite plutea legănată 
de valuri mari corabia lui Noe. Şi în corabie se afla familia 
lui Noe, pe care o luase el din porunca celui ce a făcut 
văzutul şi nevăzutul, ca să nu se piardă sămânţa 
omenească. Şi se mai aflau acolo câte o pereche din fiece fel 
de vieţuitoare. Se aflau şi corbi. Se aflau şi porumbei... Şi s- 
au înecat toţi oamenii. Şi s-au înecat toate vieţuitoarele. 
Numai ce era pe corabia lui Noe a rămas viu. Şi dacă a 
văzut Noe că a încetat potopul şi că apele au început să se 
tragă în matca lor, l-a chemat pe corb şi i-a zis: «Zboară 
corbule, cât poţi de departe şi vezi ce s-a întâmplat pe 
pământ, dacă putem să cârmim încotrova, la loc uscat, să 
coborâm din corabie...» Şi a plecat în zbor corbul. Şi găsind 
hoituri de oameni şi de animale a început să mănânce din 
ele şi nu s-a mai întors la corabie... Şi atunci Noe a chemat 
porumbelul şi i-a zis: «Zboară, porumbelule, cât poţi de 
departe şi vezi ce s-a întâmplat pe pământ, dacă putem să 
cârmim încotrova, la loc uscat, să coborâm din corabie...» Şi 
a plecat în zbor porumbelul. Şi a văzut morţi şi s-a aşezat să 
se odihnească pe trupurile lor... Şi picioarele i s-au înroşit 
de sânge. Şi după ce s-a odihnit, a zburat mai departe, şi pe 
o poală de munte a văzut măslini înverziţi în lumina 


soarelui... Şi a rupt o ramură de măslin verde, a luat-o în 
Cioc, şi s-a întors la corabie... Şi dacă a văzut Noe ramura 
verde de măslin, a înţeles că apele s-au tras, pământul a 
început să se usuce pe munţi până la poale şi că poate 
cobori din corabie, că viaţa poate iarăşi să înflorească pe 
pământ... Şi pe corb l-a blestemat cât or fi corbi pe lume, 
numai cu hoituri urât mirositoare să se hrănească, iar pe 
porumbel să-i rămână picioarele roşii, oricare ar fi culoarea 
penelor lui, pentru ca oamenii să-şi aducă aminte de potop 
şi să lepede din inima lor răutatea şi pornirea spre răutate.” 

— Mai bine se îneca şi corabia lui Noe... 

— Nu s-a înecat... 

Pe marginea ferestrei, porumbeii guruie şi-şi apropie 
ciocurile ca doi oameni care ar voi să se sărute pe buze... 

Nu poţi săruta cu buzele plesnite şi uscate alte buze... 

Juvete iese din post, se apropie de fereastra grajdului, îşi 
face moţ buzele - buzele lui Juvete nu sunt nici uscate, nici 
plesnite: 

— Gu-gu... Gu-gu... 

Porumbeii albi ca zăpada şi cu picioarele roşii ca sângele 
zboară. Din câteva fâlfâituri de aripi au ajuns la el, îi dau 
ocol şi i se aşază pe umeri... Jandarmul, care are patimă 
pentru porumbeii jucători, se hârjoneşte cu ei... Îi ia în 
palmă, îi pune pe umăr, iar îi ia în palmă... 

— Şi astăzi corbii se hrănesc cu hoituri... 

Albi, porumbeii şi-au luat zborul, cu fâlfâiri repezi de 
aripi albe, prin văzduhul viscolului alb... 


După ce i-au adus între cai prin zăpadă şi viscol şi i-au 
închis în grajd, jandarmii au descălecat. Plutonierul major 
Budu, Juvete şi Cârnul au intrat în casă, s-au descins de 
centiroane, s-au dezbrăcat de mantale, şi-au atârnat chipiile 
cu colţuri în cuierul de pe săliţă şi au intrat în cancelarie să 
țină sfat. Ceilalţi jandarmi au plecat, unii călări, să 
patruleze ca să nu se apropie nimeni de post, alţii să facă 
paza arestaţilor. 


Cancelaria se află în odaia cea mare, care-i slujea 
altădată de salonaş domnului Albert. Se găseşte acolo o 
canapea de piele, pe care doarme uneori Juvete, când vine 
noaptea târziu din sat, afumat, şi nu-l primeşte lângă ea în 
patul larg şi moale Paceaura. În mijlocul odăii stă sprijinită 
pe picioare rotunde o masă de lucru fără sertare, făcută din 
stejar masiv. În jurul ei, patru scaune mari, cu spetează şi 
cu rezemători în amândouă părţile, par mai curând foteluri 
decât scaune. N-au însă perne moi de pus sub şezut şi nici 
n-au avut vreodată. Pe peretele orb din fund se reazemă un 
dulap care a fost cândva negru, cu zăvor puternic şi cu 
numeroase sertare. Aci îşi ţine Juvete arhiva şi condica de 
inspecții. Într-unul din sertarele de jos, sub cheiţă separată, 
Juvete îşi ţine economiile pe care a izbutit să le adune în cei 
optsprezece ani de când a intrat în slujbă la sat, iar în 
celălalt sertar, actele lui personale: extractul de naştere şi 
biletul de botez, extractul de pe actul lui de căsătorie cu 
domnişoara Chiva Zdrehuş şi foaia de zestre, iscălită de 
socru înainte de nuntă, în care scrie negru pe alb că cele 
două perechi de case ale bătrânilor, din Zimnicea, vor 
deveni proprietate absolută şi de nimeni pusă în discuţie, 
după ce vor muri semnatarii, a domnului şi a doamnei 
Haralamb N. Juvete, dacă aceştia nu se vor despărţi prin 
divorţ până la susmenţionatul trist eveniment. Ceasul cel 
mare de perete, pe care domnul Albert şi-l adusese odată 
cu mobila din ţara lui, atunci când se pregătea să se 
căsătorească, a fost luat la înghesuială de notarul Gică 
Stănescu, când a întocmit inventarul bunurilor rămase de 
pe urma răposaţilor soţi Knapp şi dacă mergi în vizită la 
notar, îl auzi şi acum bătând clipele şi măcinând timpul în 
dormitorul lui. Cearceafurile albe de olandă, pe care şi le-a 
dăruit singur, cu acelaşi prilej, nu le mai păstrează. Demult 
s-au ros şi s-au tocit. Dar vesela e în bună stare. O 
păstrează s-o dea de zestre, fetei lui mai mari, Jana, când o 
fi să se mărite. Fierul de călcat îl foloseşte nevastă-sa când 
îşi potriveşte cutele la rochii şi se pregăteşte să plece gătită 


la oraş să-şi vadă părinţii, fraţii şi surorile, pe care le mai 
are, căci unele au murit mai demult. Tot nevasta notarului 
foloseşte şi maşina de tocat carne, care a fost cândva a 
familiei Knapp, şi cuţitele de bucătărie cu lucioase mânere 
de os. De ce să le treacă pe inventar şi să încapă pe mâna 
cine ştie cărui nepriceput? L-a cam bănuit atunci părintele 
Tomiţă Bulbuc, dar notarul i-a alungat repede, la o prăştină, 
bănuiala. 

— Trebuia, taică tăiculiţă, să te gândeşti şi la biserică... 
Vreo iconiţă îmbrăcată cu argint, vreo stofuliţă bună de 
acoperit masa de lângă altar, nu se poate să nu fi avut 
Madama prin casa ei... 

— Zău, părinte Bulbuce, dacă am găsit aşa ceva! Ce? Nu 
ţi-aş fi spus eu sfinţiei tale? 

— Şi n-ai luat dumneata, notarule, nimic-nimicuţa din 
casa Madamei? 

— N-am luat, părinte Bulbuce, pe onoarea mea că n-am 
luat... 

— Dar prost ai mai fost, măi notarule, dumneata! Prost ai 
mai fost, taică tăiculiţă... Mai plăteşte, notarule, o jumătate 
de prăştină, şi să nu mai vorbim de asta, că hoţul are un 
păcat şi păgubaşul o sută. Că păgubaşul bănuie pe toată 
lumea... 

— În cazul de faţă, părinte Bulbuce, păgubaşii nu mai 
bănuie pe nimeni că... amândoi au murit... 

— Asta cam aşa e, taică tăiculiţă... Plăteşte prăştina! O 
să-mi spui dumneata, notarule, la spovedanie... Că doar n-o 
să mori nespovedit... 

— Sper să mor după sfinţia ta, părinte Bulbuce... 

— După mine? Dar de ce să mori după mine, taică 
tăiculiţă? De ce să nu mori înaintea mea? 

— Sunt mai tânăr decât sfinţia ta, părinte Bulbuce... 

— Te-ai uitat dumneata, pe garduri, primăvara, notarule? 

— M-am uitat, părinte Bulbuce, de ce să nu mă uit? 

— Şi ce-ai văzut? 

— Păi... 


— Uită-te bine primăvara pe garduri, notarule. Ai dă vezi 
înşirate la uscat multe piei de miel şi rar de tot una de 
berbec bătrân... 

În locul ceasului de perete luat de notar, jandarmul 
Juvete a prins un ceas nou, în formă de farfurie, cu 
marginile înflorate albastru, primit cadou de la un târgoveţ 
care încerca să facă acriturile satului şi se aboneze la ziarul 
Minerva. Pe ceasul-farfurie chiar scria, cu litere citeţe de 
departe: Citiţi numai ziarul Minerva... Era cam urât ceasul. 
Dar arăta cu precizie orele şi ţăcănea destul de tare, 
aproape ca o maşină de cusut. Dacă aveai urechea ascuţită, 
puteai să-i auzi ţăcănitul chiar din mijlocul ariei. Juvete avea 
urechea ascuţită. Se află însă pe undeva un jandarm fudul 
da urechi? Nici măcar printre cei ieşiţi la pensie. 

Pe peretele dinspre răsărit nu se afla în cancelarie nicio 
icoană. Icoana reprezentând învierea se găsea atârnată 
deasupra patului, în dormitor. 

— În dormitor am eu nevoie, cucoană, de înviere, nu în 
cancelarie! 

În cancelarie era atârnat portretul înrămat în auriu al lui 
vodă Carol, de pe vremea când, tânăr, fusese adus în ţară şi 
purta nu barbă tăiată scurt ca acum, ci barbeţi, câte unul 
pornind de la fiecare tâmplă în jos, de-a lungul obrazului şi 
întrecându-l cu un lat de deget. 

Pe scaunul din mijloc, pe care se aşeza şi se crăcăna de 
obicei Juvete când avea de citit vreun ordin ori de scris 
vreun raport, fusese invitat acum să ia loc plutonierul major 
Budu, care avea să conducă, cu meşteşugul lui de care se 
dusese vestea în tot judeţul, interogatoriile arestaţilor. 

— Duceţi-vă la biserică, luaţi şi aduceţi-mi aici un sfânt 
zugrăvit pe zid, lăsaţi-mă să-l muştruluiesc cum mă pricep 
eu o jumătate de ceas, numai o jumătate de ceas, nu mai 
mult, şi-l fac să mărturisească cum a ucis-o pe maică-sa, 
cum l-a omorât pe taică-său, cum i-a pus pe amândoi în 
frigare, cum i-a fript şi i-a mâncat şi tot nu s-a săturat. A fi 


jandarm, ehei, ţi se cer multe. Nu înseamnă numai a purta 
tunică albastră, grad pe umăr şi pistol la brâu... Înseamnă... 

La un capăt al mesei se aşezase Juvete, iar la celălalt 
Cârnul, care îşi aştepta şi el pe curând mutarea de la secţie 
unde trăia mereu sub ochii lui Budu, într-o şefie de post, 
într-o comună păcătoasă, cât de departe, chiar unde şi-a- 
nţărcat dracu copiii mânjindu-i cu pelin pe bot, şi care 
nădăjduia ca din întâmplarea asta, din cazul ăsta 
neobişnuit, să-şi rotunjească, săltând în grad şi devenind şef 
de post, cariera... 

— Începem, domnule plutonier major? 

— Încet, Cârnule, încet, nu te grăbi. Că nu intră zilele în 
sac... Şi nici arestaţii nu fug. La o treabă grea ca asta 
trebuie răbdare şi trebuie putere, Cârnule... Şi răbdare nu 
poţi să ai dacă te-au lăsat puterile... Şi puteri, Cârnule, nu 
poţi să ai, dacă stai şi aştepţi, la şapte dimineaţa, în casa 
domnului Juvete, că pentru noi jandarmii, casa noastră e 
postul nostru - şi cucoana Chiva doarme dusă şi ne lasă 
flămânzi, să ne ghiorţăe maţele, să râdă mârlanii de noi 
când i-om lua la refec, când i-om suci şi i-om răsuci... Că eu, 
jandarmul care fac ancheta, trebuie să-l văd pe arestat 
chinuindu-se, şi nu el pe mine! Eu, jandarmul care fac 
ancheta în numele legii, eu trebuie să râd de arestat, nu 
arestatul de mine. Şi dacă-mi ghiorăie mie maţele, şi el 
aude şi nu se poate să nu audă că e sub mâna mea, râde el 
de mine... Şi dacă arestatul a ajuns să râdă de mine, ce 
autoritate mai pot să am faţă de el? S-a dus dracului 
autoritatea... Şi dacă se duce dracului autoritatea noastră, 
atunci eu unul nu văd cum se mai ţine statul pe picioare... 

Lui Juvete îi creştea inima în el, bucurându-se mai 
dinainte de capul pe care avea să-l facă Budu când va da cu 
ochii de surpriză. 

— Nu doarme nevastă-mea, domnule plutonier major... 
Nu doarme! Pregăteşte o gustărică să ne ţină tari într-o zi 
grea ca ziua asta păcătoasă care ne aşteaptă... Că noi, 
jandarmii, n-avem casă, n-avem masă, n-avem odihnă... 


Mereu pe drumuri... Uite, chiar dumneavoastră, domnule 
plutonier major... La ora asta, aici... după ce v-aţi bătut cu 
viscolul, călare... în loc să dormiţi în plăpumioară lângă... 

S-a deschis uşa tăindu-i vorba lui Juvete, şi coana Chiva, 
îmbrăcată într-un capot de casă galben, cu flori mari roze 
brodate pe poale şi pe mâneci, la maşina de însăilat flori a 
lui văru-meu Neagu Nasta, încălţată în papuci moi, turceşti, 
şi cu părul strâns turn în creştet şi prins cu pieptănaş de os, 
a intrat în odaie, ducând în mână o faţă de masă proaspăt 
scrobită şi călcată şi câteva şerveţele pe care scria cu litere 
cusute cu arnici turchez: Poftă bună. A dat bună dimineaţa 
jandarmilor, zâmbindu-le larg şi dulce ca o gazdă care ştie 
cum să se poarte cu aleşii ei musafiri. 

Budu s-a sculat, şi-a lovit călcâiele cizmelor, s-a înclinat şi 
i-a sărutat mâna plină cu inele. I-a plăcut lui Budu că, mâna 
pe care o pupase mirosea a apă de colonie, când el, ştiind 
că cuconiţa vine din bucătărie, se aştepta să-l trăsnească în 
nas mirosul tare şi ascuţit al cepei tocate. La fel s-a 
comportat şi sergentul Cârnul Amedeu. 

Juvete şi-a sărutat nevasta pe frunte, că altfel nici nu se 
cădea în faţa superiorului, şi i-a mângâiat uşor părul tare şi 
aspru ca de capră roşie. 

— E gata masa, dragă? 

— Gata, porumbelule, gata... 

În urma doamnei Chiva Haralambie N. Juvete - cum scria 
pe cartea ei de vizită - intrase în cancelarie o fetişcană 
învestmântată într-o rochiţă de stambă cadrilată, cu părul 
strâns într-un petec de cimber şi cu picioarele goale şi 
crăpate. Purta în braţe un teanc de farfurii de porțelan. 

— Vezi să nu le spargi, toanto! 

— Nu le sparg, coniţă că nu e întâia oară când umblu cu 
ele! M-am învăţat... 

— Obrăznicătură... 

A întins faţa de masă cucoana, a aşezat farfuriile. Între 
timp fetişcana s-a repezit şi a venit cu furculiţe şi cu cuțite, 
cu pahare mai mari, pe picior, şi cu pahare mici, otova. 


Când cucoana Chiva a ieşit din odaie cu fetişcana după 
ea, domnul plutonier major Budu şi-a răsucit vârfurile 
destrămate ale mustăţilor lăsate în jos, s-a uitat spre Juvete 
şi i-a făcut cu ochiul, ştrengăreşte. 

— Nostimă bucăţică, şefule, nostimă... De pe unde ai 
cules-o? Nu te prea ştiam crai... Şi încă dintre ăia pe care-i 
pândeşte codul penal... Nostimă codană, şefule, nostimă... 

— A venit singură, după mâncare, acum două 
săptămâni... E din cătun... A unuia Ciuciumiş, ăla de astă- 
vară cu povestea cu lingura... V-am raportat la timp. 

Cum plutonierul major Budu dădea semne din mirare 
ochilor că nu-şi aduce aminte, Juvete a continuat. 

— ÎL însoţeam pe perceptorul Gâdea prin cătun să adune 
dările. Am mers şi în vârful dealului, la unul Pârvu 
Ciuciumiş. Perceptorul i-a luat tot din casă. Ciuciumiş e 
cunoscut ca rău platnic. l-a luat şi găvanele, şi lingurile, 
perceptorul, doar-doar l-o convinge să umble după 
gologanii puşi la ciorap... Când să coborâm în vale, să ne 
oprim ca să ne răcorim un pic la cârciuma lui Agana, ne-am 
pomenit cu Ciuciumiş, care alerga cu limba scoasă după 
noi. Aducea o lingură veche, peste care nu dăduse 
perceptorul, cu toate că-i scormonise casa cum o 
scormonim noi când facem cuiva percheziţie. „Luaţi şi 
lingura asta, luaţi-o - urla omul - c-aţi uitat s-o luaţi.” 
Perceptorul a luat-o, s-a uitat la ea şi a aruncat-o în căruţă 
peste celelalte boarfe şi trăncănăi... Era o lingură de lemn 
veche şi spartă, nu preţuia o ceapă degerată. Am raportat 
în scris, la timp... Caz de luare în bătaie de joc a stăpânirii, 
a legii... Aşteptam ordin să-l arestez pe Pârvu Ciuciumiş... 
Dar raportul, spre mirarea mea, n-a avut nicio urmare... Mi- 
a părut rău, domnule plutonier major... O lingură... 
Orişicât... O lingură de lemn. Era şi spartă... 

— Am să caut prin arhivă... Am să caut. Desigur, o 
scăpare. Nu poate să fie altceva la mijloc decât o scăpare. 
Nu-mi aduc aminte... 

— S-o fi pierdut pe undeva hârtia... 


Purceluşul fript, adus întreg şi pe tavă de cucoana Chiva, 
era gras. Fript şi rumenit la cuptor, îi crăpase pe spinare şi 
pe lângă urechi şoricul alb şi subţire. Prin plesnituri se 
vedea albă şi te momea grăsimea de spumă. 

— Să iertaţi, domnule Budu, că n-am găsit o frunză verde 
de leuştean să-i pun, după cum e obiceiul, lui cici-cici în 
gură... Dar ca să nu se cheme că am călcat datina - că eu 
ţin la datină şi la biserică, tot aşa cum ţine Lămbică al meu 
la lege - i-am pus în guriţă o foicică de praz... Se cheamă că 
e tot verdeață... 


Fată a unui grefier, Condilă Zdrehuş, de la judecătoria de 
pace din Zimnicea şi a unui fiice de cântăreţ bisericesc, 
doamna jandarm Juvete fusese crescută bisericoasă şi 
rămăsese şi în aceşti zece ani de când se măritase cu şeful 
de post. Paceaura era una din puţinele femei care mai 
călcau din când în când pe la biserica părintelui 'Tomiţă 
Bulbuc. Se gătea ca de nuntă şi pleca de la post, urca 
deluşorul, trecea pe lângă cârciumi şi pe lângă primărie, 
uitându-se în dreapta şi în stânga, să vadă lumea şi să fie 
văzută, şi ajungând la biserică pe la sfârşitul slujbei, 
cumpăra de la paracliserul de lângă uşă câteva lumânărele 
pe care se grăbea să le aprindă şi să le înfigă în faţa 
icoanelor. 

— Măi dă-o încolo de biserică! îi spunea răstit Juvete, că 
în rai tot n-ai să ajungi! 

— Parcă pentru rai mă duc eu la sfânta slujbă... 

— Că nu te-oi duce pentru popa Tomiţă... 

— Pentru popa Tomiţă!... Mă duc de ochii lumii, 
Lămbică!... Şi mă mai duc şi pentru păcatele tale... 

— Dar ce păcate am eu? Mai multe păcate ai tu, că tu 
primeşti plocoanele de la oameni... 

— De primit, le primesc eu, Lămbică, dar de mâncat le 
mănânci tu... 

— Amândoi le mâncăm... 


— Lumea, Lămbică, trebuie să ne vadă că suntem cu 
biserica. N-ar strica să-i calci şi tu pragul... 

— Dar ce împeliţat a mai văzut jandarm în biserică? M-oi 
lăsa dus când oi fi mort... 


Ochii domnului plutonier major Budu au crescut privind 
purceluşul aşezat pe varză călită şi gura a început să-i lase 
bale albe. Sergentul Cârnul căuta să se stăpânească, să nu-l 
vadă superiorul că e mâncău, dar nodul gâtului îi juca în sus 
şi în jos, de parcă ar fi fost legat pe o sfoară; înghiţea în sec. 
Juvete, care în noaptea aceea abia aţipise, nu era nici el mai 
puţin pofticios. Toţi trei aveau de ce. Purceluşul, rumenit la 
cuptor, părea a fi grozav. 


Cum auzise de întâmplarea de la conac, Juvete ştiuse că 
tot greul o să cadă pe capul lui - căci doar făptaşii erau din 
Omida - dar şi toată plăcerea. Un jandarm în satul căruia 
nu sunt cazuri de cercetat în permanenţă, înseamnă că nu e 
un bun jandarm. Penru că - după părerea prefectului 
Drăculea, a căpitanului de jandarmi din Turnu, Măriniciu |. 
Ciupitu, şi cu atât mai mult a guvernului - nu se poate, mai 
ales pe vremea asta de foamete, venită după cumplita 
secetă din vară, să nu fiarbă satele, să nu existe 
nemulțumiri şi începuturi de fapte împotriva legii. Ori, 
jandarmul care la toate ordinele în care i se cer cu 
insistentă să semnaleze „cazuri”, răspunde mereu, cum 
răspunsese până acum Juvete: „Nu am de semnalat niciun 
caz. În sectorul meu oamenii sunt liniştiţi”, începe să fie 
bănuit că a prins prea multă osânză sub piele, că se mişcă 
greu şi, că a uitat să vegheze la păstrarea liniştii şi la 
păzirea legilor. Juvete nu începuse să fie încă bănuit de 
îngrăşare - deşi numai uscat ca ţârul nu era - şi nici de 
lenevire, în împlinirea serviciului, dar nici prea departe de 
aşa ceva nu era. Cazul de la Troian îi picase în palmă ca un 
mare dar. Era sigur că au să-l invidieze toţi jandarmii de pe 
valea lungă şi săracă a Călmățuiului. loată grija lui Juvete, 


pe care i-o împărtăşise şi lui Budu, era ca nu cumva să 
intervină ceva neprevăzut şi ţăranii arestaţi să le scape din 
mână. Budu îl uşurase însă numaidecât de această grijă. În 
jocul politic care se încinsese la Bucureşti, între cele două 
partide boiereşti unii nevoind să lase din mână cârma 
statului şi ceilalţi voind să le-o smulgă, cazuri asemănătoare 
celui de la Troian erau binevenite şi pentru unii şi pentru 
alţii. Boierii din opoziţie, printre care se afla şi cuconul 
Gogu Cristofor, aveau să strige acum în gura mare că 
guvernul s-a uzat, a slăbit, şi nu mai este în stare să facă 
faţă grelei situaţii ivite în ţară din pricina secetei, iar boierii 
de la putere, pentru a le dovedi liberalilor că «i, 
conservatorii, nici nu s-au uzat, nici nu le-a slăbit mâna, se 
vor servi de acest caz de la Troian, îl vor umfla, îi vor da 
proporţii neobişnuite, aşa că acel probabil neprevăzut care 
îl îngrijorase pe Juvete nu avea niciun rost. Dacă trenurile 
nu ar fi înzăpezite şi orice mijloc de comunicaţie între 
Omida şi Turnu de asemeni devenit cu neputinţă, ar fi venit 
să facă cercetarea la faţa locului însuşi procurorul, ba poate 
chiar primul procuror al judeţului. Viscolul le-a fost de folos 
şi lui Juvete şi lui Budu. Autorităţile superioare au dat ordin 
prin telegraf ca ei doi să faci cercetările şi să le ducă în aşa 
fel încât să iasă „cum trebuie”. Acest „cum trebuie” 
însemna că ţăranii trebuiesc strânşi în chingi şi „băgaţi la 
apă”. Ei doi vor fi răsplătiți, şi de cei care au acum puterea, 
şi de cei ce o vor lua negreşit până la primăvară. Asemenea 
probleme nu se ridicau pentru întâia oară în faţa 
plutonierului major Budu, care purta tunica stăpânirii de 
peste treizeci de ani. Cazul de la Troian era, cum îi spuneau 
jandarmii în limbajul lor, „un caz gras”. Pentru a sărbători 
acest „caz gras”, Juvete se hotărâse să sacrifice, chiar 
pentru „gustarea” din dimineaţa începerii cercetărilor, unul 
din cei şapte purcei albi şi graşi care grohăiau pe lângă 
scroafa de rasă în cocina ridicată în fundul marii curţi, între 
sălcii şi plopi. Purceluşul îl tăiase vătăşelul primăriei, 
Dârâială, ginerele gornistului veteran Diş, care se pricepea 


la astfel de lucruri. Dârâială fusese ordonanţă la un căpitan, 
în timpul cât îşi făcuse armata, şi în această calitate 
învățase nu numai să taie porcii şi purceii pe care soldaţii îi 
aduceau plocon căpitanului când se întorceau din câte o 
scurtă permisie, dar să şi gătească bucate alese, ca un 
bucătar meşter, să legene copiii, ca o doică, să-i ducă la 
plimbare, să-i spele în baie şi să le curețe scutecele. Între 
altele, mai învățase cum şi pe unde trebuie să plimbe 
ordonanța căţeluşul cuconiţei, legat cu cureluşă prinsă de 
zgardă lucitoare: nu pe uliţe, ci prin centru, ba chiar prin 
grădina publică... Numai ţâţă n-a putut Dârâială să dea 
copiilor căpitanului de infanterie, pentru că dumnezeu, în 
marea lui bunătate, nu-l dăruise şi cu sâni. Acolo, în armată, 
şi mai ales ca ordonanţă, a învăţat Dârâială multe lucruri 
vrednice de ţinut minte în viaţă: să-şi plece capul, să tacă şi 
să împlinească orbeşte ordinele care i se dau de către 
oamenii stăpânirii. 

Din ordinul cuconiţei Chiva, Dârâială a tăiat, pe la miezul 
nopţii, purceluşul şi l-a curăţat de păr. De gătit însă, l-a gătit 
cucoana Chiva, cu mâinile dumneaei. Tot dumneaei a călit 
varza, ca s-o scoată bună la gust şi neafumată. Dârâială a 
coborât însă în pivniţa casei şi a scos varza din butoi. Nu s-a 
mirat de câtă varză, de câte putini cu murături şi borcănaşe 
de sticlă cu gogoşari verzi şi roşii are Juvete în pivniţă. EL, 
Dârâială, cărase toate aceste zarzavaturi, noaptea, să nu-l 
vadă satul, cu sacul în spinare, de la grădinile de zarzavat 
ale bulgarilor până la postul de jandarmi. Treaba asta o 
făcea de ani de zile, nu numai pentru jandarm, dar şi 
pentru notar, şi pentru primar... Bulgarii îşi plângeau 
munculiţa lor dată pe degeaba, rămâneau însă cu plânsul şi 
cu văicăreala, iar jandarmul, primarul şi notarul cu 
plocoanele. Dacă grădinarii s-ar fi arătat zgârciţi la 
plocoane, într-o singura noapte ar fi fost ridicaţi de la 
grădinării şi trimişi la urma lor, peste Dunăre. Perceptorul 
Gâdea îşi lua singur plocoanele de la bulgari. Pe el şi aşa tot 
îl înjurau oamenii, tot hoţ îl numeau. Cel puţin să aibă pe ce 


să-l înjure. Şi nu venea pe jos, ca să plece cu sacul la 
spinare şi pe înnoptat, ci ziua în amiaza mare, cu căruţa. 

Pe Dârâială nu-l mirau nici sacii cu grâu şi cu făină, cu 
mălai şi cu porumb, aşezaţi, ca la moară, unul lângă altul. 
El, Dârâială, îi aşezase, după ce-i descărcase din căruţa 
trimisă de logofătul Oprea Căţui Strâmbul ca „dar” din 
partea curţii boiereşti de la Băneasa, şi-i cărase cu 
spinarea. 

Pentru masa de prânz aveau să se sacrifice două gâşte, 
iar pentru cea de seară, carne de vițel pe care el, Dârâială, 
trebuia să se ducă şi s-o ridice tot de la logofătul Oprea 
Căţui Strâmbul. În timpul cercetărilor, jandarmii trebuiau 
să fie bine dispuşi. Şi trebuia să fie bine dispus mai ales 
plutonierul major Budu, pe care Juvete şi-l socotea oaspete. 

Cu vinul şi cu ţuica nu avea să fie nicio încurcătură... De 
ce erau şapte cârciumi în sat? Şi de ce cârciumarii 
deschideau şi închideau cârciumile lor când voiau? Pentru 
ca pivniţa lui Juvete să nu rămână niciodată goală. 

Fetişcana lui Ciuciumiş se învârtise toată noaptea pe 
lângă cucoana Chiva. Ba aruncase un lemn în maşina de 
gătit, ba spărsese şi tăiase mărunţel o ceapă, ba spălase şi 
ştersese cu şervetul, până le făcuse lună, farfuriile şi 
paharele... Acasă la ei ar fi fost fericiţi să aibă o mână de 
mălai, s-o arunce în oală - că nu mai aveau căldare din vară 
- şi să pregătească o mămăligă pripită... Pe câtă vreme 
aici... se gătea şi se pregătea mâncare ca pentru o liotă 
întreagă... 

Se sătura fetişcana lui Ciuciumiş în casa jandarmului mai 
mult cu mirosul... 


Plutonierul major Budu, cunoscut ca mare mâncău, se 
aştepta la o cinzeacă două de ţuică şi la o masă înjghebată 
în grabă, cu câteva felii de şuncă şi-un boţ de brânză. 
Purcelul prăjit pe varză călită, murăturile şi gogoşarii, vinul 
alb şi vinul negru îi întrecuse toate aşteptările. Era o 
dovadă pentru el că subalternii îl iubesc şi îl preţuiesc, ceea 


ce îi măgulea vanitatea, dar era şi o dovadă că aceiaşi 
subalterni îi cunosc puterea şi, temându-se de ea, umblă pe 
toate cărările să-i câştige bunăvoința. 

Îl măgulea şi faptul că soţia lui Juvete, cucoana Chiva, se 
grăbise să-şi ceară scuze pentru o lipsă atât de puţin 
însemnată ca aceea a absenței tradiţionalei ramuri de 
leuştean în gura purceluşului de pe tavă. 

Înclinase capul, cum se cuvine să facă orice om bine 
crescut, care are de-a face cu o doamnă din lumea bună, şi 
oftase uşor: 

— Atâta supărare s-avem pe ziua de azi, cucoană Chiva, 
dar socotesc c-om avea mai multe şi mai grele... 

Purceluşul a fost căsăpit şi împărţit cu meşteşug de 
cucoana Chiva în trei porţii mari, care s-au ridicat purcoi pe 
trei farfurii. 

Dar dumneata nu ne onorezi, cuconiţă Chiva? 

— Eu nu obişnuiesc gustare de fripturică dimineaţa, 
domnule Budu... îmi iau mai târziu cafeluţa... 

Nici nu începuse să le clefăie bine fălcile celor trei 
oameni îmbrăcaţi în tunici albastre, că fetişcana, opintindu- 
se şi ţinându-se de marginea uşii să nu cadă, îşi scutura de 
zăpadă picioarele goale şi se chinuia să aducă în casă o 
găleată în care, afundate în zăpadă amestecată cu gheaţă, 
îşi arătau gâturile subţiri câteva sticle mânjite cu ceară în 
jurul dopurilor, Juvete a aşteptat ca fetişcana să pună jos 
găleata, lângă cizmele lui, ca să-şi consulte şeful asupra 
băuturii: 

— Avem „Grasă Brătianu” roşu, şi „Domeniile Coroanei”, 
alb... Cu ce să începem, domnule plutonier major? 

— Păi, eu zic, şefule, că la carnea grasă, vinişorul alb e 
mai potrivit. Om bea şi roşu mai târzior... Şi începem deci 
cu „Domniile Coroanei” şi să-i punem capac cu „Grasa” 
domnului Brătianu... Dar... şefule, porunceşte să avem şi pe 
mai târziu la îndemână câteva sticlişoare reci... O să ne 
încălzim curând lucrând cu mârlanii şi o să avem nevoie să 
ne răcorim... 


Din purceluşul care nu era chiar cât vrabia, ci cam cât 
curca, dar purceluş, purceluş într-adevăr de lapte, după un 
sfert de ceas n-au mai rămas pe farfurii decât uşoare 
resturi de oscioare, iar din varza călită, adusă fierbinte la 
masă, niciun firişor. 

— La purceluşul de lapte, mai ales dacă e fript cu 
rumeneală, oscioarele sunt mai gustoase decât tot restul. 
Le sugi dulceaţa măduvei, le spargi în măsele, le mesteci şi 
le înghiţi... Şi după fiecare înghiţitură torni un pahar pe 
gât... Vinişorul lunecă, ajunge purceluşul din urmă şi... te 
simţi cum nu te-ai mai simţit niciodată... 

— Aşa şi facem, domnule plutonier major... 

— Aşa se şi cuvine, Juvete... Aşa se şi cuvine, Cârnule... 
Nu poţi munci fără să mănânci... Şi noi avem de lucru azi, 
băieţi, nu glumă... Grozavă muncă... Hai noroc pentru 
izbânda noastră, Juvete... Hai noroc pentru izbânda 
noastră, Cârnule.. 

— Să trăiţi, domnule plutonier major Budu... 

S-a golit sticla cu vin alb şi când, după purceluş s-au adus 
la masă brânzeturile, au început să se golească şi butelcile 
Cu vin roşu.. 

— Schimbi mâncărica trebuie să schimbi-şi vinişorul... 
Aşa scrie la regulament, după lege... 

— După lege, domnule plutonier major, după lege... 

Au venit în ceşti albastre, cafelele, şi au fost sorbite pe 
îndelete, la fum subţire de ţigară. 

Apoi fetişcana lui Ciuciumiş a strâns farfuriile, a strâns 
faţa de masă şi şerveţelele mototolite şi mânjite cu 
grăsime... A luat găleata cu sticle goale, în care zăpada şi 
gheaţa începuseră a se topi, căci soba din colţ era doldora 
de jărăgai, şi a dus şi a pus altă găleată, cu alte sticle pline, 
lângă cizmele lui Juvete. 

— Asta n-o mai pune aici, fetişcano, pune-o în colţ, că 
acum ne ridicăm de la masă! 

Trei pahare au fost lăsate, să le aibă oricând la îndemână 
cei trei oameni îmbrăcaţi în tunici albastre, aşezate jos, pe 


un şerveţel, lângă găleată. 

— Cuconiţă Chiva, îţi mulţumim pentru gustărică... 

— Şi pentru vinişor... 

— Facem şi noi ce putem, domnule plutonier major... Tot 
ce putem... 

— Puteţi mult, cuconiţă Chiva! N-am mulţi subalterni în 
plasă, ca Juvete... Poate Cârnul să-l ajungă... când va deveni 
şi el şef de post... Eu pe altul nu-l văd... Şi acum, te-aş ruga 
ceva, cuconiţă Chiva. 

— La ordin, domnule plutonier major! 

Luând în glumă poziţia de drepţi, cuconiţa Chiva zâmbea 
fericită de plăcerea şi mulţumirea pe care le citea pe 
obrazul domnului plutonier major Budu. 

— Ar fi bine să iei fetişcana şi să treceţi în odăile din 
fund. De alături, din dormitor, o să se audă... 

— Aveţi dreptate, domnule plutonier major! Totdeauna se 
aude... Dar eu m-am învăţat... Legea e lege... Meseria e 
meserie... 

Cucoana Chiva s-a strecurat spre odăile din fund, urmată 
de fetişcana lui Ciuciumiş, care se ţinea de paşii ei ca o 
umbră. 


Ridicându-se de la masă, îngreunat de gustărica preţuind 
cât o îndelungată petrecere, încălzit de vin şi niţeluş 
întărâtat de cafeaua cu care nu prea era obişnuit, 
plutonierul major Budu din jandarmerie s-a simţit, deşi 
râgâia întruna, devenind iarăşi şef. 

În timpul mesei parcă se cobora un pic de omenie în el şi 
îşi îngăduia uneori, dacă mai era şi bine dispus, să facă 
glume cu subalternii, ba chiar să treacă la uşoare gesturi 
familiare. 

Acum însă începea serviciul - servici greu, dar care îi 
dădea satisfacţii de zeu atotputernic - şi-şi potrivea ţinuta, 
să-i fie cât mai fără cusur. 

Odaia - odată strânse farfuriile şi solniţele cu sare şi cu 
ardei pisat, cuţitele şi furculiţele, şerveţelele şi faţa de masă 


- îşi căpătase din nou înfăţişarea ei severă de cancelarie a 
unei jandarmerii, cu ziduri albe, cu masa plină de hârţoage, 
cu dulapul arhivei. 

În odaie stăruia mirosul de carne fragedă şi grasă, de 
brânză şi de vin, jandarmii, sătui îl simțeau, dar când eşti 
sătul, mirosul de carne mai curând te supără decât îţi aţâţă 
pofta. Pentru flămânzii care urmau să fie aduşi aici, mirosul 
acesta constituia însă o tortură în plus. De aceea jandarmii 
nu deschiseseră nici pentru o clipă ferestrele să se 
aerisească încăperea. 

Într-un colţ, acoperită de un şervet, se ferea parcă de 
ochii jandarmilor găleata în care - înfăşurate în zăpadă şi în 
bucăţi de gheaţă - se răceau sticlele de vin înfundat. 

Juvete şi Cârnul aşteptau în picioare, lângă fereastră. Nu 
se uitau afară. Ca s-o facă, ar fi trebuit să se întoarcă cu 
spatele la plutonier. Îşi dădeau însă seama şi aşa că viscolul 
nu s-a potolit. Auzeau arborii văitându-se şi şuierătura 
hornului şi a acoperişului casei. 

După ce a făcut câţiva paşi în lungul şi latul cancelariei, 
domnul plutonier major Budu din jandarmerie s-a oprit în 
faţa lui Juvete: 

— Ei, şefule, începem? 

— Cum ordonaţi, domnule plutonier major... 

— Cine o să ia note pentru procesul verbal? 

— Ca de obicei, domnule plutonier major, caporalul 
Lindină Axente. Are scriere frumoasă şi citeaţă. 

— Şi cine ne mai ajută? 

— Ca de obicei, domnule plutonier major, caporalul 
Blajinu Aurel... 

— Ordonă să vie aici amândoi caporalii şi strigă să ne 
aducă un arestat... Unul singur... Capul... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major... 

Chipul lui Cârnul, care sta drepţi mai deoparte, s-a 
luminat de parcă soarele ar fi spart într-un iureş norii şi şi- 
ar fi aruncat toate razele asupra lui... 


Au intrat caporalii în tunici şi s-au prezentat. Lindină 
Axente a orânduit pe masă hârtie şi toc, cerneală şi 
sugativă. Blajinu Aurel s-a apucat să mute scaunele, 
aşezându-le cu grijă lângă peretele din fund, ca să nu le 
încurce mişcările pe care aveau să înceapă a le face. Blajinu 
Aurel mai ştia că nici lui Budu, nici lui Juvete, nu le place 
dezordinea. 

Un jandarm care patrula prin zăpada de afară, s-a dus la 
grajd, a intrat înăuntru şi luându-l de umeri şi îmbrâncindu- 
| tot timpul prin zăpada ariei, l-a adus la post şi l-a împins în 
cancelarie pe Gruia Popozină. 

Rumânul îmbrâncit s-a împleticit să cadă, a ajuns însă cu 
mâinile la un perete şi s-a proptit în el. S-a întors 
numaidecât cu faţa la jandarmi. Era galben pământiu, cu 
fata trasă şi cu ochii scufundaţi în adâncul capului. 
Văzându-i pe jandarmi fără chipie, şi-a scos şi el căciula din 
cap şi, neştiind dacă se cuvine ori nu s-o aşeze pe marginea 
ferestrei, a prins a o frământa la întâmplare în mâini. 

Plutonierul major Budu s-a repezit la jandarmul tânăr 
care-l adusese de la grajd pe Gruia Popozină şi-l îmbrâncise 
în cancelarie. 

— Jandarm! De ce-ai îmbrâncit omul? Ce ţi-a făcut? Aşa 
te-am învăţat eu să te porţi cu arestaţii? Omul e numai 
arestat. N-a fost cercetat... Nu ştim dacă nu e nevinovat... 
Cum ţi-ai permis să-l brutalizezi? 

Jandarmul boboc luase poziţie de drepţi. Nici nu clintea. 
Asculta tăcut mustrarea făcută cu glas aspru şi se uita 
drept în ochii plutonierului major Budu. 

— Să trăiţi, domnule plutonier major... Am crezut că... 

— Ce-ai crezut? Cine ţi-a dat voie să crezi? Nu ai voie să 
crezi nimic... Trebuie să asculţi... Atât... 

— Am înţeles să trăiţi, domnul plutonier major. Trebuie 
să ascult... Atât... 

— Du-te şi-ţi vezi de treabă! Şi altădată să nu te mai 
prind, că ocna te mănâncă... Unde ai citit dumneata, 
jandarm, că avem voie să îmbrâncim oamenii? Unde? 


— Am înţeles, să trăiţi, domnul plutonier major! 

Cât timp îl certase pe jandarm, Budu avusese faţa 
încruntată. Şi-o luminase imediat ce, mergând de-a- 
ndărătelea până la uşă, jandarmul boboc ieşise din odaie, 
potrivindu-şi-o după feţele vesele ale celorlalţi. 

Acum cei patru jandarmi se aflau în picioare. Singurul 
care se aşezase pe scaun, la masă, era caporalul Lindină 
Axente. Cu o mână potrivea hârtia, cu alta făcea rotocoale 
prin aer cu condeiul pe care nu-l muiase încă în călimara cu 
cerneală violetă. 

Plutonierul major Budu din jandarmerie l-a cântărit 
câteva clipe din ochi pe arestat, şi cu nedumerirea şi 
blajinătatea înflorindu-i faţa, cu glasul mieros, l-a întrebat: 

— Cum te cheamă pe dumneata, omule necăjit? 

Niciodată până atunci nu-i spusese cineva lui Gruia 
Popozină „dumneata”. Din „tu” şi din „mă” nu-l scosese 
nimeni. 

— Gruia Popozină... Mă cunoaşte domnul şef de post 
Juvete. Mă cunoaşteţi şi dumneavoastră, că sunteţi de mult 
timp prin părţile noastre... 

— Poate să te fi cunoscut cândva, dar... acuma nu-mi mai 
amintesc. Şi... cam câţi ani ai dumneata, rumâne? 

— Treizeci şi şase... 

— Şi eşti căsătorit? 

— Da. 

— De când? 

— Demult... 

— Ia aducţi bine aminte... încearcă să-ţi aduci bine 
aminte... Ori nu poţi? 

— Ba da. Pot să-mi aduc aminte... 

— Te întreb de câţi ani eşti însurat... 

— De optsprezece ani, domnule plutonier majur... 

— Vai de capul şi de pielea dumitale, omule! Şi ce ţi-a 
venit să te însori aşa de tânăr? Că la optsprezece ani nici 
nu-ţi răsărise mustaţa... 


— Murise maică-mea. Şi mai aveam cinci fraţi mai mici... 
Taica nu se mai putea însura de-a doua, că era sărac şi nu-l 
lua nimeni, şi la casă trebuia femeie pentru spălat, pentru 
cârpit o cămaşă... 

— Omul care se însoară de tânăr n-are tinereţe... 

— O fi având, n-o fi având.. 

— Şi cât pământ ţi-a rămas de la taică-tău? 

— Nicio palmă de pământ. Vă spusei că era sărac. Numai 
o parte dintr-un loc de casă... 

— Şi de la nevastă ce zestre ai luat? 

— N-am luat nicio zestre, domnule plutonier majur... 

Budu s-a întors către caporalul de la masă: 

— Ai scris tot, Lindină Axente? 

— Tot, să trăiţi, domnule plutonier major... 

— N-ai uitat nimic? 

— Nimic n-am sărit, domnule plutonier major... Tot, tot 
am scris, să trăiţi, ca maşina... 

— Ai scris că n-a moştenit nicio avere de la taică-său? 

— Am scris, să trăiţi... 

— Şi că s-a însurat cu nevastă fără zestre? 

— Am scris şi asta, domnule plu... 

— Aşa, care vasăzică te-ai însurat de tânăr... Vasăzică te- 
ai însurat din dragoste... din dragoste... din dragoste... Ţi-e 
dragă nevasta, nu? 

— Dacă e nevasta mea... 

— Foarte bine, Gruia Popozină... Odată ce te-ai însurat, 
trebuie să-ţi iubeşti nevasta... Şi... câţi copii ai? 

— Şase, domnule plutonier majur... 

— Şase... Scrie, Lindină Axente... Scrie tot ce spune, tot 
ce spune dumnealui... 

— Scriu, să trăiţi, domnule plutonier major... Nu-mi 
scapă o vorbă... 

— Băieți? Fete? 

— Doi băieţi şi patru fete... 

— Numai doi băieţi! Şi fete, patru... Fetele sunt sărăcie la 
casa omului... 


— La casele noastre, domnule plutonier majur, e sărăcie, 
fie că ne nasc nevestele băieţi, fie că ne nasc fete... 

— Ai scris, Lindină Axente, ce-a spus dumnealui? 

— Am scris, domnule plutonier major... Tot am scris... 

— Şi sunt mari copiii dumitale? 

— Măricei... Băiatul cel mai mare de cinsprezece ani şi 
fata cea mai mică numai de doi... 

— Şi-i iubeşti, nu? 

— Oricărui om îi sunt dragi copiii lui, domnule plutonier 
majur, şi dacă-ţi sunt dragi copiii tăi, îţi sunt dragi şi copiii 
altora... 

Deşi nu înţelegea unde vrea să ajungă şeful secţiei de 
jandarmi de la Băneasa cu astfel de întrebări, Gruia 
Popozină îşi dădea totuşi seama că, într-un fel, Budu îşi bate 
joc de el. Tot în bătaie de joc i se păruse a fi şi mustrarea 
făcută de Budu jandarmului tânăr. Ştia ce avea să urmeze şi 
căuta să se stăpânească, să-şi ţină firea şi să nu se arate 
temător. Cu cât văd că-ţi este teamă de ei, cu atât jandarmii 
îşi arată mai mult câinoşenia. Cu bătaia, el, Gruia Popozină, 
aproape ca toţi rumânii săraci din sat, era învăţat. Copil, îl 
mai altoiseră uneori cu palma ori cu nuiaua, părinţii. Părul 
pe la tâmple şi pe la ceafă i-l smulsese, smoc cu smoc, timp 
de cinci ani cât învățase carte la şcoala primară, învățătorul 
Dabija Găman care acum, la bătrâneţe, a ajuns inspector 
şcolar pe trei judeţe. Tot Dabija Găman l-a smintit în palme 
şi l-a pus să stea la colţ în clasă, cu genunchii goi pe coji de 
nucă. Învăţa bine Gruia Popozină, îşi scria lecţiile pe caiet, 
la socoteli nu-l întrecea nimeni. Dar când învățătorul 
întârzia la cârciumă - grozav îi plăcea paharul - copiii, cum 
sunt copiii, se zbenguiau prin clasă, până ridicau tot praful 
în tavan. 

— Cine-a făcut nebunii în lipsa mea? 

Şcolarii, cu mâinile la piept şi cu năsucurile mucoase 
lăsate în jos, tăceau. Se auzea musca zbârnâind în clasă. 

— N-auziţi? Cine-a făcut nebunii în clasă în lipsa mea? 
Spune-mi tu, Popozină Gruia... 


— Nu ştiu, domnule învăţător. 

— Nu ştii? 

— Nu ştiu... 

— Păi n-ai fost aici, în clasă? 

— Ba da. Aici am fost, în clasă. 

— Şi n-ai văzut? 

— N-am văzut, domnule învăţător. 

— Cum n-ai văzut?! 

— Citeam. Îmi învăţam mai bine lecţia. 

— Aşa? Vasăzică nu vrei să-mi spui? 

— Nu ştiu!... 

Tăbăra învățătorul Dabija Găman pe el cu rigla, cu 
palmele, uneori şi cu picioarele... 

— Să te-nveţi minte, să nu mai tăinui. Altădată să-mi 
spui... 

Niciodată, în cinci ani, învățătorul nu-i smulsese din gură 
un singur nume. 

— De ce nu i-ai spus învățătorului pe cei care au făcut 
praf în clasă Popozină? 

— Dar tu de ce nu i-ai spus? 

— Pe mine nu m-a întrebat... 

— Eu nu vreau să pârăsc pe nimeni. Nu vreau să fiu 
coada de topor a nimănui... 

— O să mori prost, Popozină. 

— O să mor prost... 

Mai mâncase bătaie cu palmele, cu pumnii şi cu reteveiul 
cât argăţise pe la diferiţi bogătani, aşa că, atunci când l-a 
luat la armată şi-au început, ca pe oricare răcan, să-l 
tupungească sergenţii şi majurii, deşcile bătrâne ale 
regimentului, şi ofiţeraşii cu puf pe obraz abia ieşiţi din 
şcoala militară, el nu s-a aflat în faţa unor grozăvii noi. Era 
învăţat cu de toate. Era învăţat cu bătaia. Se strângea în el. 
Se aduna tot înlăuntrul lui aşa cum se ascunde melcul în 
căsuţa răsucită de os, ori cum se face ghem ariciul 
zburlindu-şi ţepile ascuţite. Îşi încleşta fălcile şi căuta să se 
gândească la altceva. Cel care îl bătea lovea în el ca într-o 


piatră. Nu i se clintea un singur muşchi pe obraz. Atât de 
tare izbutea să se stăpânească, încât nici măcar buzele nu-i 
tremurau. Dacă îl umpleau de sânge, se ducea şi se spăla şi- 
şi vedea înainte de treabă. Dar în sufletul lui se aduna 
veninul şi se aduna ura. Poate că va veni o zi, gândea el, 
când veninul adunat ani şi ani în inima lui, ca într-un ulcior, 
îl va da asupritorilor săi să-l soarbă. Poate va veni o zi când 
ura adunată ani şi ani în sufletul lui se va schimba în putere, 
într-o putere de nebiruit, cu care el, Gruia Popozină, şi alţii 
ca el, vor lovi până la nimicire în asupritorii celor mulţi şi 
săraci. Cristea Moga, cu care întârziase deseori la taifas, 
credea în sosirea unor astfel de zile, deşi nimeni nu ştia 
dacă această zi e apropiată sau îndepărtată tare. Acum era 
neîndoielnic că plutonierul major Budu avea să-l bată. Cu 
pumnii? Cu vâna de bou cu care îi altoise pe copii în 
primărie? Cu cizmele? Ori poate aveau să-l pună să se 
descalţe şi să-l bată la tălpi? Uneori jandarmii vârau 
rumânului în sân o pisică, coseau gura cămăşii, loveau cu 
băţul pisica până o înnebuneau şi o sileau, căutându-şi 
ieşire, să sfâşie pieptul şi coastele omului cu ghearele... Nu 
se vedea nicio pisică în încăpere. Doar vâna de bou, săbii, 
pistoale, puşti, centiroane şi... 

Plutonierul major Budu îi da ocol cu faţa roşie, puhavă. 
Îşi aprinsese o ţigară şi trăgea fum din ea. 

Ceilalţi jandarmi stăteau deoparte şi-l lăsau pe şeful lor 
să-şi arate meşteşugul şi puterea, dornici să-l admire şi să-i 
dea dovadă că ei toţi mai au ceva de învăţat de la un 
jandarm cu atâta experienţă. 

Cu gura întinsă până la urechi râdea Juvete. Râdea mai 
stăpânit, dar totuşi râdea şi Cârnul. Râdea până şi caporalul 
Lindină Axente, care se făcea că mâzgăleşte hârtia din faţa 
lui, însemnând întrebările domnului plutonier major Budu şi 
răspunsurile arestatului Gruia Popozină, de ani treizeci şi 
şase, care se afla sub anchetă. Numai plutonierul major 
Budu, din jandarmerie şi caporalul Blajinu Aurel nu râdeau. 
Plutonierul major s-a întors dintr-odată pe călcâie şi s-a 


vârât tot, mărunt şi rotofei ca un butoi, sub nasul 
rumânului. 

— Te-ai însurat din dragoste! Nevasta ţi-o iubeşti. Dar 
ţara, ţara asta a noastră, ţara asta românească de ce n-o 
iubeşti, mă nemernicule? Mă vită, mă porcule, mă... [ara de 
ce nu ţi-o iubeşti, mă prăpăditule? Mă amărâtule, mă... Că 
ţara e maica noastră a tuturor, e nevasta noastră a tuturor, 
e copilul nostru al tuturor... 

Gruia Popozină nu mai răspundea nimic. Unor asemenea 
întrebări n-avea ce răspuns să dea. Acum nici nu se mai uita 
la plutonierul major Budu. Nu se mai uita nici la ceilalţi 
jandarmi. Privea prin fereastră văzduhul frământat de 
viscol, fulgii albi care se vânzoleau în vârtejuri şi plopii înalţi 
şi negri, cu vârfurile subţiri îndreptate spre cer ca nişte 
sulițe lungi şi ascuţite. Se zburlea tot mai mult, ca ariciul. 
Se închidea tot mai adânc în el. „Să nu alunec, gândea 
rumânul... Să nu vorbesc. Să nu-i spun niciun cuvânt din 
cele ce-ar dori Budu să audă din gura mea. Să tac... Să 
VA 

— Taci? Taci, nemernicule?! Bine! Bine! Să zicem că nu-ţi 
place ţara ta, că nu vrei să-ţi iubeşti ţara! Mă rog! Nu te 
putem sili... O să-ţi spunem că eşti un ticălos, o otreapă, dar 
de silit, nu te putem sili. Dragoste cu sila nu se poate... Dar, 
mă vierme, mă păduche, ce-ai avut, mă, cu ţara? De ce-ai 
turburat-o, mă ploşniţă? De ce i-ai înfipt, mă tâlharule, 
cuțitul în spate? Ce rău ţi-a făcut ţie ţara, mă? Ce rău? 
Bestie! Golanule! 'Ţăranule! Taci? De ce nu răspunzi? 

Pe Gruia Popozină l-au biruit o clipă vorbele care-i 
năvăleau în gât: 

— Ce să vă răspund? 

— De ce-ai adunat oamenii în sat? 

— Nu i-am adunat eu. S-au adunat singuri. În fiecare zi, 
spre seară, când n-au de lucru, oamenii se adună în faţa 
primăriei şi stau de vorbă. Uneori vine între noi şi primarul 
Dobre Grivu, alteori vine şi părintele Iomiţă Bulbuc... 


Domnul şef de post ştie tot... Că noi n-avem ce ascunde... N- 
avem niciun cuget rău în inima noastră... 

— Scrie, Lindină, scrie: inculpatul Popozină Gruia, aflat în 
cercetarea noastră, recunoaşte c-a adunat oamenii din sat 
în faţa primăriei şi că... 

— Am spus că s-au adunat singuri. Numai primarul ne 
adună cu goarna, când are să ne spună vreo poruncă de-a 
stăpânirii. 

— Scrie, caporal Lindină Axente, scrie tot! Arestatul 
mărturiseşte că... 

— Tot scriu, să trăiţi, domnule plutonier major! 

— Şi la conacul de lângă Troian ce-aţi căutat? Şi în 
curtea lui boier Gogu de ce-aţi intrat? Şi de ce i-aţi ucis 
dulăii? Şi de ce aţi vrut să-i spargeţi uşa cu topoarele? De 
ce i-aţi bătut slugile? De ce aţi încercat să-l omorâţi chiar pe 
dumnealui în persoană cu furcile de fier? Şi de ce, trecând 
prin gara Troian, la întoarcere, l-aţi ameninţat pe şeful de 
gară Stroe Dichirliu cu bătaia? Şi de ce aţi încercat să 
spargeţi gara şi să furaţi banii statului, din casă? Scrie, 
Lindină Axente, scrie tot... Arestatul Gruia Popozină 
mărturiseşte că... 

— Scriu, să trăiţi, domnule plutonier major, scriu tot... 

— Taci? Taci, bivole? Taci ca piatra? aci ca şarpele? Taci 
ca pământul? De ce taci, ticălosule? De ce nu scoţi o vorbă, 
hoţomanule? Dar prin tăcerea ta ai spus tot, ţăranule... Ai 
scris tot, Lindină Axente? 

— Tot am scris, să trăiţi, domnule plutonier major. Tot. 
Tot. Arestatul a mărturisit... 

— Foarte bine, caporalule... 

Încleştându-şi puternic fălcile şi înghiţindu-şi mereu 
saliva de care i se umplea gura, Gruia Popozină rămăsese 
liniştit cu faţa galbenă-pământie ca împietrită. La unele 
întrebări i-ar fi răspuns lui Budu. La toate întrebările i-ar fi 
răspuns, spunându-i că nimic nu e adevărat din cele ce 
rosteşte. Doar nu fusese singur acolo. Mai mult de treizeci 
de oameni se aflaseră de faţă. Însă plutonierul major Budu 


nici nu-i lăsase timp să răspundă, iar condeiul caporalului 
Lindină Axente, alergând pe hârtie cum aleargă locomotiva 
trenului pe şine, umpluse cu rânduri violete câteva coale de 
hârtie albă. 

Cu faţa în care îi năvălise tot sângele, roşie, cu ochii 
jucându-i în cap ca nişte măsline galbene, necoapte, 
plutonierul major Budu îi da ocol, cu paşi mărunți, aşa cum, 
cu o zi înainte numai, stolului de oameni care-l aşteptau pe 
boier Gogu să iasă din casă să le vorbească, îi dăduse ocol 
dulăii mari şi graşi, cu colții albi şi tăioşi. 

Pe aceia îi asmuţiseră asupra rumânilor logofeţii şi slugile 
boiereşti, în urma poruncii dată de boier Gogu Cristofor. 

Pe dulăii aceştia turbaţi cine îi asmuţea asupra lui şi a 
celorlalţi, care aveau să fie şi ei chemaţi, în curând, unul 
câte unul?... Răspunsul ieşise ca la o chemare din gura 
plutonierului major. 

— Legea!... urla acum Budu, cu glas atât de puternic, că 
începuse a se zgâlţâi geamurile, cu ochii ieşiţi afară din cap 
şi cu vinele gâtului gata să plesnească. Aţi călcat legea 
nemernicilor... Aţi călcat legea în picioare! V-aţi bătut joc de 
lege!... 

„Da, îşi spunea în gând Gruia Popozină, legea îi asmute. 
Legea şi cei care au făcut legea îi asmut pe jandarmi asupra 
lui şi asupra tuturor celor deopotrivă în sărăcie cu el.” Deşi 
ştia acum că ori de ar vorbi, ori de ar tăcea, soarta lui este 
hotărâtă, Gruia Popozină şi-a călcat pe inimă şi i-a răspuns 
plutonierului major: 

— Dar noi n-am călcat nicio lege, domnule plutonier 
majur... 

— Aţi vrut să spargeţi hambarele boierului de la Troian... 
Aţi vrut să vă înfruptaţi din avutul boierului şi legea spune... 

— Domnule plutonier major, vă rugăm să vă calmaţi... Nu 
face! Ştiţi, după gustarea noastră, turburarea asta nu e 
bună... 

— Am îmbătrânit, Juvete, asta este... Am îmbătrânit, 
Cârnule, asta este... Îmi ies prea uşor din fire... Scrie 


caporal Lindină Axente, scrie: „Eu, Gruia Popozină, de ani 
treizeci şi şase, născut la Omida şi trăitor în Omida, 
recunosc că am adunat oamenii din sat, bărbaţi şi femei şi 
chiar copii - nu, copii şterge - că i-am condus la conacul de 
la Troian al domnului Gogu Cristofor, mare moşier, fost şi 
viitor ministru...” Nu, nu, Lindină Axente, şterge cuvântul 
„fost”, că domnul Gogu n-a fost încă ministru până acum. 
Şterge, caporal Lindină Axente, şi cuvintele „viitor 
ministru”. Că nu se ştie ce aduce viitorul. Numai dumnezeu 
ştie ce aduce viitorul şi eu, Lindină Axente, nu sunt 
dumnezeu. „...şi că acolo am încercat să-l omorâm chiar pe 
boier...” 

— Dar nu e nimic adevărat din toate astea. Dumneata ştii 
bine, jandarmule, că nu e nimic adevărat... 

— Aşa? Vasăzică eu mă port părinteşte cu tine şi tu, 
puturosule, mă faci de mincinos?... Ei, află că pe mine, pe 
mine plutonierul major Budu din jandarmeria rurală, până 
acum nimeni n-a cutezat în ţara românească, da, în ţara 
românească, să mă facă de mincinos... 

— N-oţi fi spus nicio minciună până acum, domnule 
plutonier majur... 

Budu a dat iarăşi semne că e gata să-şi iasă din sărite, 
dar Juvete şi Cârnul s-au apropiat de el: 

— Calmaţi-vă, vă rugăm, domnule plutonier major, nu 
face să vă iritaţi atâta pentru „cazul” ăsta. Dacă ne 
îngăduiţi, eu şi sergentul Cârnul suntem gata să-i aplicăm 
constituţia. O să ne ajute şi caporalul Blajinu Aurel. 

— Nu, şefule de post, încă nu. Avem destul timp să-i 
aplicăm şi constituţia, articol cu articol, de la început până 
la sfârşit... Scrie, caporal Lindină Axente: „Am spart uşa 
casei boiereşti cu topoarele, am bătut logofeţii şi am 
ciomăgit slugile; am spart hambarele şi pătulele; am furat 
grâu şi porumb; am încercat să dăm foc conacului, dar fiind 
viscol şi zăpadă mare, n-am izbutit; am omorât dulăii 
domniei sale domnului Gogu Cristofor; am tras cu armele în 
boier şi în logofeţi şi l-am împuşcat pe numitul Spiridon 


Bădoi... Acesta îmi este declaraţia, dată de buna mea voie, 
pe care, ştiind carte, o iscălesc. Despre cele întâmplate în 
gară la Troian, voi da declaraţie aparte, fiind caz aparte.” 
N-ai sărit niciun rând, caporal Lindină Axente? 

— Niciunui, să trăiţi, domnule plutonier major... 

— Atunci adaugă jos, în stânga „Dată azi 11 Decembrie 
1906, în al patruzeci şi unu-lea an de strălucită şi glorioasă 
domnie a M.S. Regelui Carol 1” . Iscăleşte, Gruia Popozină, 
şi ne avem ca fraţii... 

— Nu este adevărat ce-a scris acolo pe hârtie domnul 
caporal Lindină Axente. Nu pot să iscălesc... 

— Iscăleşte, mă bâiatule, mă... 

— Nu pot să iscălesc aşa ceva, domnule plutonier 
majur... 

— Ca pe dumnezeu te rog, mă copile, iscăleşte... 

— Nu iscălesc... 

— Iscăleşte mă ţâncule, mă... 

— Nu iscălesc... 

— Şi mai spuneai că-ţi iubeşti nevasta... 

— Nu iscălesc... 

— Şi pretindeai că-ţi iubeşti copiii... 

— Nu iscălesc... 

— Ai şase, Gruia Popozină... 

— Şase copii am, dar de iscălit nu iscălesc... 

— N-o să-i mai vezi... 

— Poate că nici aşa n-o să-i mai văd cine ştie cât. Până la 
primăvară au tot timpul să moară de foame... 

— Pentru ultima oară, îţi spun, Gruia Popozină, iscăleşte! 

— Nu iscălesc... 

— Caporal Blajinu Aurel... 

— La ordin, să trăiţi, domnule plutonier major... 

— Începe aplicarea constituţiei... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major! încep 
să-i aplic constituţia arestatului Gruia Popozină. 

Rumânul cu faţa galbenă-pământie sta nemişcat în 
mijlocul cancelariei, mototolind mereu cu amândouă 


mâinile căciula veche, ruptă în fund, şi tocită pe margini. 
Acum, Gruia Popozină nu se mai întreba dacă mai are rost 
s-o puie pe fereastră. El vedea că pe fereastră se aflau două 
glastre cu muşcate, iar muşcatele erau înflorite şi florile 
catifelate erau roşii ca sângele. 

Afară bântuia acelaşi viscol, care nu se mai potolea. Plopii 
înalţi şi negri şi sălciile plângătoare vuiau. Şuiera hornul 
casei, trosnea acoperişul clădirii, vechi, pe care cândva o 
locuise domnul Albert Knapp şi Madama lui, care fusese 
odinioară, în tinereţea ei, atunci când venise de departe, 
subţire ca trestia, iar după lungi ani murise grasă şi 
bătrână, cu mustăţi groase deasupra gurii cu care rostea 
stricat vorbele româneşti. 

De toate câte i se întâmplase în viaţă îşi amintea fără voia 
lui, în clipa aceea, Gruia Popozină. De un singur lucru nu-şi 
putea aduce aminte şi el se chinuia, se străduia mereu să-şi 
amintească: când şi de unde îşi cumpărase căciula pe care o 
frământa şi o răsucea şi iarăşi o mototolea în mâini şi nu 
ştia unde s-o pună? Şi era tare mâhnit că nu-şi aminteşte. 

L-a văzut apropiindu-se de el pe caporalul Blajinu Aurel. 
S-a rupt de gândurile lui, şi-a adus aminte că e între 
jandarmi şi că acum are să urmeze ceva îngrozitor. Dar el 
trebuie şi tacă. El trebuie să rabde şi să tacă, să nu scoată 
niciun strigăt, niciun gemăt măcar, să nu-l audă jandarmii 
călăi şi să se bucure că au făcut din el o cârpă şi să nu-l 
audă şi să se sperie rumânii închişi în grajd şi muierile sleite 
de puteri care tremură de frig alături de ei. Cu orice preţ, 
orice s-ar întâmpla, el trebuie să rabde şi să tacă şi să nu 
iscălească hârtia jandarmului care e menită să-l ducă la 
ocnă. Trebuie să tacă. Trebuie! 

— Dezbracă-te şi întinde-te pe duşumea! 

Omul n-a înţeles prea bine ce i se cerea. 

— Nu-nţelegi? Dezbracă-te şi culcă-te pe duşumea! 

Văzându-l că pare năuc şi şovăie, caporalul Blajinu Aurel 
s-a apucat să-l dezbrace pe îndelete; i-a scos zăbunul, i-a 


scos flanela pe care o purta dedesubt şi dintr-o smuncitură 
i-a scos şi cămaşa neagră şi cârpită, sfâşiind-o. 

— Nădragii poţi să ţi-i păstrezi. 

L-a lovit cu pumnul fulgerător în ceafă. Rumânul slab şi 
galben, cu trupul numai oase şi piele, s-a clătinat o clipă pe 
picioare şi s-a prăbuşit. Lovindu-se cu fruntea de duşumea, 
şi-a revenit repede în fire. Ţinea încă într-o mână căciula 
veche. Şi-a pus-o în dreptul gurii, între duşumea şi obraz, şi 
a prins între dinţi, muşcând adânc, o margine a ei. 

— Întindeţi-l! 

Cum era aşezat cu faţa în jos, aşa cum nimerise din 
cădere, omul n-a văzut ce se mai întâmplă în odaie. A simţit 
însă cum jandarmii Cârnul şi Blajinu, apucându-l de mâini şi 
de picioare, îl târăsc şi-l întind în mijlocul odăii, apoi cum 
unul din ei îi ţine mâinile şi-i potriveşte capul şi cum şezutul 
mare, gras şi cald al celuilalt, se aşază peste şezutul lui. 
Acum vor începe să mă bată şi să mă chinuie, îşi spune 
Gruia Popozină în gând. Acum trebuie să fiu tare ca piatra. 
Să nu scot un cuvânt, să nu ţip, nici măcar să nu gem... Nu 
trebuie să-i bucur pe jandarmi. Nu trebuie să-l sperii pe 
Pascu Ologu, nici pe Tudor, nici pe Tiţă Uie. Pe niciunul din 
cei închişi în grajd nu trebuie să-i sperii. Îşi strângea fălcile 
şi muşca adânc din căciula pe care o ţinea strâns între dinţi. 
Atunci i-a auzit pe plutonierul major Budu şoptind dulce: 

— Caporal Blajinu Aurel, îţi ordon să-i aplici constituţia 
arestatului Gruia Popozină, care a refuzat să iscălească 
declaraţia pe care de bună voie şi nesilit de nimeni ne-a 
făcut-o şi la care toţi puteţi depune mărturie că aţi fost de 
faţă... 

— Să trăiţi, domnule plutonier major, am înţeles, încep 
să-i aplic constituţia arestatului Gruia Popozină... 

Întâia lovitură pe care a primit-o a fost dată cu sete, sus 
de tot, lângă ceafă. Dar nu în ceafă, ci în apropierea «ei, 
lângă şira spinării. 1 s-a părut că s-a prăbuşit tavanul casei 
şi că l-a lovit acolo capătul rotund şi greu al unei grinzi. 


—  Aplică-i constituţia! Repede! Articol cu articol! 
Dumnezeul mamei lui! 

Tot glasul lui Budu... Tot glasul lui Budu, gândea 
rumânul... A pomenit de muma legilor, de constituţie, de 
muma legilor în care scrie negru pe alb, cum îi spusese 
Cristea Moga şi învăţătoarea Berta Câmpeanu, şi cum citise 
el însuşi, că toţi oamenii sunt egali între ei, constituţia lui 
vodă Carol şi a lui Gogu Cristofor, a lui Budu şi a lui Juvete 
în care nu era înscrisă pedeapsa cu bătaia... Jandarmul, 
lovindu-l, îi aplica articol cu articol constituţia... Constituţia 
o pomenise Budu... Şi pe dumnezeu... Constituţia o simţea 
cum îl sfărâmă şi-l pisează şi-l zdrobeşte cu fiecare lovitură 
a caporalului Blajinu Aurel... lar dumnezeu... Dumnezeu stă 
undeva sus în ceruri. 

Are ochi albaştri dumnezeu, şi barbă lungă şi galbenă. 
Aşa e zugrăvit în biserică. Stă undeva sus, sus de tot, în 
ceruri. Pe un tron de aur stă aşezat dumnezeu şi în jurul lui 
sunt rânduiţi sfinţii şi îngerii, şi un înger frumos şi bucălat 
stă de-a dreapta lui dumnezeu, cu o condică deschisă. Şi în 
condică, îngerul scrie ceea ce îi spune dumnezeu despre 
fiecare om. Ce-o fi scriind acum îngerul despre Gruia 
Popozină? Păcatele câte le-a făcut? Ce păcate? 

Dumnezeu stă sus, sus de tot, în ceruri, pe un tron de 
aur, are barba lungă şi ochi albaştri. Şi toate câte se petrec 
pe pământ le ştie şi pe fiecare om o să-l răsplătească acolo, 
în ceruri, după inima şi după faptele lui. 

— Caporal Blajinu Aurel, învaţă-ţi bine meseria! 
Dobitocule! Nu lovi în şira spinării, ci alături: dacă loveşti în 
şira spinării, omul moare. N-avem interes să-l omorâm. 

Casa în care locuise odinioară domnul Albert Knapp şi 
Madama! Cum putea oare să aibă atâtea grinzi şi atâtea 
tavane şi atâtea acoperişuri? Mereu se prăbuşea un tavan. 
Şi mereu o grindă cu capul rotund şi greu izbea în spinarea 
omului întins pe duşumea, cu mâinile ţintuite sub tălpile 
cizmelor lustruite ale sergentului de jandarmi Cârnul 
Amedeu. 


— Stelele mamei lui! 

A pomenit şi de stele, Budu... Şi de stele... 

Stelele! Toate stelele stau sub picioarele lui dumnezeu 
cel sfânt şi mare şi bun, care a făurit cu mâinile toate câte 
se văd şi toate câte nu se văd, care l-a făurit chiar pe 
plutonierul major Budu, după chipul şi asemănarea sa... 
Dar Budu nu poartă barbă. Poate o să poarte când o ieşi la 
pensie... Nici nu are ochi albaştri ca dumnezeu. Ochii lui 
Budu sunt galbeni, ca ai şarpelui. Stau nemişcate stelele. 
Unele clipesc din gene, ca nişte ochi vicleni. Clipesc şi nu 
spun nimic. Şi câteodată o stea cade, şi atunci undeva în 
lume moare un om. El, Gruia Popozină, trebuie să stea 
nemişcat ca o stea şi să nu cadă... 

— Ei! Gruia Popozină, îţi ajunge? Te scoli şi iscăleşti 
declaraţia? 

Gruia Popozină stă întins pe scânduri. Îl dor cumplit 
mâinile osoase pe care i le-a țintuit de duşumea cizmele 
sergentului de jandarmi Cârnul Amedeu. Îl doare spatele în 
care parcă i-a înfipt cineva o mie de cuțite. I s-a uscat gura. 
Nu. Nu trebuie să răspundă lui Budu. Nici să iscălească nu 
trebuie. Muşcă mai adânc din marginea căciulii. Muşcă şi 
tace. 

— Vasăzică taci! Continui să te încăpăţânezi şi să taci; 
vasăzică nu vrei să iscăleşti. Luceafărul mamei tale. 

lar s-a mai dărâmat un acoperiş. Mai multe grinzi l-au 
lovit cu capetele lor rotunde... Luceafărul... El, Gruia 
Popozină, când pleacă la oraş - era departe oraşul - pornea 
la drum târziu, după ce se lăsa întunericul şi răsărea 
luceafărul de seară. Toată noaptea mergea pe câmp, 
mergea şi mergea... Şi ajungea la oraş când se vărsau 
zorile şi când alt luceafăr, luceafărul dimineţii, abia răsărit, 
îşi stingea lumina. 

— Nu vrea să iscălească, porcul! Nu vrea să iscălească! 
Raliţa mamei lui!... 

„„„La câmp pleca - pe vremuri, când avea boi şi car să 
muncească pe moşia boierului. Ca să-l apuce mijirea zilei cu 


boii înjugaţi şi cu brazda începută, să nu-l suduie logofătul 
ori chiar boierul, o pornea din aria lui când cerul rotindu-se 
făcea să lucească spre miazănoapte raliţa luminoasă. 

— Aplică-i constituţia, caporal Blajinu Aurel! Dobitocule! 
Învață bine meseria! învaţă cum se aplică constituţia, articol 
cu articol! După lege... După regulament... Nu lovi în şira 
spinării că leşină şi moare, parşivul! Alături! Alături de şira 
spinării! 

De ce şi-o fi făcut domnul Albert casa cu atâtea 
acoperişuri şi atâtea grinzi? Da. Îl bate. Îl bate cumplit. 
Simţea cum se năruiau peste el din tavan, ori poate din 
ceruri, grinzi de plumb cu capetele rotunde şi-l sfărâmă şi 
cum sulițe ascuţite îi străbat trupul din creştet până în 
unghiile picioarelor. Trebuia să se ascundă şi mai adânc 
înlăuntrul lui. Trebuia să se gândească la altceva, la cu totul 
altceva. Gustul căciulii din care muşca mereu era acru... 
Nu... Nu era acru... 

— Nu vrei să iscăleşti? Nu? Taci? Taci? Spovedania 
mamei tale... 

Erau binevenite cuvintele plutonierului major Budu. 1 se 
părea acum că se zbate gol într-o gârlă umflată şi rece. Îl 
ustură pielea şi-l ustură carnea. Se înăbuşă. E gata-gata să 
se înece. Plutonierul major îi aruncă de pe mal o frânghie. 
Deşi-l dor mâinile, el se prinde de această frânghie! Dar ce 
ciudat lucru! Se târăşte de-a lungul acestei frânghii prin 
gârla rece, dar nu înspre malul pe care stă încruntat şi 
răguşit plutonierul major Budu, ci spre celălalt... 

— Aşa! Aşa caporal Blajinii Aurel... Loveşte mai de sus! 
Loveşte mai tare! Şi mai tare! Aplică-i constituţia. Cu sete... 
Nu vrea să iscălească! Tace! Îl facem noi acuşi să 
iscălească... Acuş... Spovedania mamei lui de mârlan!... 

Mereu o pomenea plutonierul Budu pe maică-sa. De ce 
oare nu-l pomeneau jandarmii şi pe taică-său? Nici domnul 
plutonier major Budu, nici Juvete, nici Cârnul, care-i ţinea 
mâinile ţintuite sub cizmele lustruite, nu-l pomeneau deloc 
pe taică-său! Şi taică-său trebuia să fie pomenit: murise 


nespovedit. La 94 murise, împuşcat pe câmp. Fusese lăsat 
acolo mort, să putrezească... Îi culesese trupul Gruia, în 
miez de noapte, furişându-se pe poteci şi cărări numai de el 
cunoscute şi-l îngropase undeva pe câmp. Şi de teamă să 
nu-i scoată trupul abia îngropat, oamenii stăpânirii, şi să i-l 
batjocorească iarăşi, nu-i pusese la cap nici cruce, nici 
măcar un stâlp. Nici muşuroi nu-i făcuse. Potrivise pământul 
cu mâinile şi-l risipise, şi ţărâna proaspătă o acoperise cu 
ierburi. Si ca să-şi aducă aminte, să ştie unde sunt 
îngropate oasele lui taică-său şi unde-i putrezeşte carnea, 
el, Gruia, i-a sădit la cap un puiandru de măceş. Şi măceşul 
crescuse înalt, cât poate să crească un măceş pe răzor, şi 
stufos. În primăverile câte au venit peste lume de atunci şi 
au trecut, măceşul a înflorit. Florile lui strălucesc în fiecare 
primăvară ca nişte mici candele aprinse şi pe lumina lor 
blândă, care nu arde, se aşeză fluturii şi albinele şi gâzele 
câmpului. Leagă rod florile, iar rodul e mic şi ghimpos, şi 
nimeni nu-l culege. Şi toamna, după ce cad toate frunzele 
pădurii şi toate frunzele salcâmilor, şi după ce cad chiar 
toate frunzele măceşului, pe toate vinetele ramuri încâlcite 
ale măceşului din câmp, rămân, roşii ca sângele, măceşele, 
mici şi tari ca mărgeluşele de piatră pe care le vând 
mărchidanii prin sate fetelor, să se împodobească cu ele. 
Trece uneori pe acolo Gruia Popozină, dar nu aprinde nicio 
lumânare. Priveşte măceşul şi fructele lui de sânge şi se 
închină: „lartă-mă, tată, că n-am putut să-ţi înfig cruce pe 
mormânt... Ar fi smuls-o şi ar fi ars-o răii pământului. lartă- 
mă, tată...” 

— Tace! Tace dobitocul! Se lasă omorât şi nu spune o 
vorbă. Se lasă omorât şi nu iscăleşte!... Aplică-i mai bine 
constituţia, caporal Blajinu Aurel... Mai repede... Mai de 
sus... Aşa... Mama lui... 

Lui Gruia Popozină i s-a părut dintr-odată că a încetat 
viscolul, că s-a limpezit cerul şi că a venit primăvara. Şi că 
în clipa următoare cerul s-a acoperit iarăşi de nori, de nori 
groşi şi grei de primăvară. Un tunet prelung a spart slăvile 


cu mugetul lui... După o altă clipă biciul de aur, bătând uşor 
în albastru, al fulgerului, i-a retezat cu flăcări spinarea... Şi 
iar s-a auzit mugind prelung tunetul ploilor de primăvară şi 
încă o dată flăcările fulgerului i-au înfăşurat trupul. 

Îşi strânsese demult fălcile să nu ţipe, să nu geamă. 

De cum îl întinseseră pe duşumea şi începuseră a-l lovi, 
se trăsese ca melcul, mult, din ce în ce mai mult, înlăuntrul 
lui, ca într-o carapace de piatră. Uneori gândul îi zbura 
afară ca un şoim, rătăcea ce rătăcea şi iarăşi se întorcea şi 
se zgribulea în miezul creierului ca într-o colivie. Undeva, în 
fundul inimii lui, se trezise, ca o flacără care stătuse mult 
timp sub obroc, mândria. Mândria lui. O mândrie pe care 
nu şi-o cunoscuse în întregime, ori poate că o cunoscuse 
demult şi viaţa îl învățase s-o acopere mereu şi mereu cu 
cenuşă şi s-o adoarmă. Cu cât loviturile plouau, cu atât 
mândria creştea în inima lui şi-i şoptea: Strânge dinţii şi 
taci! Strânge dinţii şi taci! Strânge ochii şi din ochii tăi să 
nu curgă nicio lacrimă! 

Şi odată cu mândria, creştea în inima lui Gruia Popozină, 
ura, ura sălbatică împotriva jandarmilor care îl chinuiau şi 
împotriva marilor stăpâni ai jandarmilor. Şi ura aceasta îi da 
puteri nebănuite să rabde şi să tacă. 

Din ochii omului întins pe duşumea, peste spinarea 
căruia plouau ritmic loviturile date cu săculeţele de nisip 
de-a lungul şirei spinării, n-a curs într-adevăr nicio lacrimă. 

Mândria lui se înălța cu fiecare lovitură şi-l întărea. 

Ura creştea sălbatică, uriaşă, şi-l întărea. 

Numai carnea, pe care nu şi-o mai putea stăpâni, 
zvâcnea când şi când. Unghiile i-ar fi intrat demult în podul 
palmei, dacă ar fi putut să strângă pumnii. 

— Nu vrea să iscălească! Tace! Niciun arestat nu mi-a 
tăcut până acum sub mână! Şi bivolul ăsta tace? Nici măcar 
nu geme! ace! Se lasă omorât! Mă bagă în pământ cu 
tăcerea lui... ace! Grijania mamei lui de sălbatic... 

Iar o pomeneau pe maică-sa. Maică-sa fusese în tinereţea 
ei o femeie frumoasă, voinică şi oacheşă, care dăruise vieţii 


şase copii. Pe el însuşi, pe Gruia îl adusese întâi pe lume. 
Mai pe urmă, pe rând, an de an, pe ceilalţi. Îi crescuse pe 
toţi cu palmele. Când să-l nască pe-al şaptelea, murise. 
Spovedită şi grijită murise. Acum poate că maică-sa stă în 
ceruri cu sfinţii şi cu îngerii, în preajma lui dumnezeu şi 
poate că-l aude pe dumnezeu spunându-i îngerului din 
dreapta tronului de aur, care scrie în condică: Scrie îngere: 
Jandarmii l-au întins pe Gruia Popozină pe duşumeaua odăii 
şi-l bat. Gruia Popozină nu e vinovat. Sufletul lui Gruia 
Popozină va veni în ceruri... Şi mai scrie îngere că... Dar 
îngerul şi-a frânt condeiul de aur şi l-a aruncat la 
dumnezeieştile picioare, afundate în puf alb de nori. Nu 
vrea să mai scrie nimic. Pe capul bucălat al îngerului a 
apărut un chipiu albastru. Pe umerii lui a căzut, acoperindu- 
i aripile, o tunică albastră. Şi îngerul seamănă acum la faţă 
cu caporalul Lindină Axente... lar maică-sa nu se mai 
bucură. Îl aude pe dumnezeu cum îl ceartă pe înger. Îl vede 
pe îngerul Lindină Axente împotrivindu-se. El nu poate să 
scrie ce-i şopteşte dumnezeu. El nu poate să scrie decât ce-i 
porunceşte domnul plutonier major Budu. 

Maică-sa pleacă de lângă tronul de aur şi de acolo de sus, 
printr-o fereastră mereu deschisă, ea se uită şi vede casa 
fiului ei, casa măruntă în care Gruia s-a născut şi a crescut. 
Şi-n casă vede vatra stinsă, şi în jurul vetrei stinse vede o 
femeie tânără încă. Femeia are ochii plânşi şi faţa galbenă 
şi pământie. În jurul femeii plânse, şase copii mărunți, cu 
chipurile galbene, pământii, cu pielea înşirată pe oase, cu 
burţile lipite de şira spinării, plâng şi ei, iar din când în când 
unul îşi şterge nasul cu mâna... Se întoarce maică-sa la 
tronul de aur şi-i spune lui dumnezeu... 

— Cerul lui de porc! Tace! Nici măcar nu geme! Se lasă 
omorât şi nu vrea să iscălească declaraţia pe care aţi fost 
doar martori, de buna lui voie şi nesilit de nimeni, a făcut- 
0... Aplică-i constituţia, caporal Blajinu Aurel! Aşa! Mai de 
sus! Mai repede! Alături de şira spinării! Începi să înveţi 


meseria! Aşa... Nu vrea să iscălească... Cerul mamei lui de 
porc... 

Gruia Popozină îşi descleştează fălcile. Dar nu ca să 
vorbească. Nici ca să ţipe. Muşcă adânc din căciulă. 
Jumătate din căciulă se află acum, ruptă şi mestecată, în 
gura lui. 

Cerul! Cerul e uneori albastru, alteori vânăt şi înnorat. 
Popa Tomiţă Bulbuc, la biserică, pe uliţă, dacă se întâlneşte 
cu oamenii, ori la cârciumă, le spune mereu rumânilor: 

— Purtaţi-vă bine, măi păcătoşilor, nu cârtiţi împotriva 
stăpânirii că stăpânirea de la dumnezeu îşi trage puterea... 
Nu cârtiţi împotriva boierilor, că pe boieri dumnezeu bunul 
i-a lăsat pe pământ. Nu vă plângeţi de lipsă şi de sărăcie. 
Adevărata viaţă este acolo sus în cer. Da, în cer e adevărata 
viaţă, rumânilor... 

Aşa le tot spune părintele 'Tomiţă Bulbuc oamenilor. Apoi 
ciocăneşte cu degetele lui uscate şi galbene, cu unghii mari, 
negre şi cu buricele galbene şi tăbăcite de tutun, în masa 
cârciumii şi rosteşte de parcă ar citi în ceasloavele lui: 

— Încă o prăştină, Voicule, şi o gustărică, taică tăiculiţă... 

El, Gruia Popozină n-a râvnit cerul. Nici cerul albastru, 
nici cerul vânăt şi nici oricum s-ar mai putea el vedea de pe 
pământ. N-a râvnit nici cealaltă parte a cerului, a cărui 
culoare n-o cunoaşte şi deasupra căruia, aşa cum se spune, 
se întind la nesfârşit boazurile sfinte ale raiului, pe unde 
umblă sufletele morţilor îmbrăcate în cămăşi albe, şi sfinţii, 
şi sfintele, şi îngerii domnului cu aripi albe, cu chipuri ca de 
copil şi cu guri mereu zâmbitoare. El a vrut să trăiască aici 
pe pământ... A vrut să trăiască... Vrea încă să trăiască... 

— O să-l omorâm aplicându-i constituţia! Dobitocul! Mă 
face să cad în păcat! ace! Tace mereu! Nu vrea să 
iscălească! Copiii mamei lui de ticălos... 

Aici pe pământ a vrut el să trăiască. Aici pe pământ vrea 
încă să trăiască. Nu în cer. Şi el, şi copiii lui, şi nevasta lui, şi 
toţi copiii din lume sunt copii ai pământului. Pe pământ e 


viaţa... Din vlaga pământului îşi trage viaţa toată puterea ei. 
Peste pământ îşi aruncă norii ploile şi soarele lumina... 

— Tace porcul! Tace! Mă bagă-n mormânt cu tăcerea lui, 
pezevenghiul... 'Tace! Cristosul mamei lui de... 

În sfârşit, glasul care a răguşit de atâtea urlete al 
plutonierului major Budu, a pomenit şi numele lui Cristos. 
Rumânul slab şi osos, întins pe duşumea, făcut zob, îşi 
aduce aminte de ce a învăţat în şcoală pe când era copil şi-l 
bătea învățătorul Dabija Găman, şi de ce a auzit el 
povestind pe cei bătrâni... „Şi domnul nostru lisus Cristos, 
îmbrăcat în vestmânt simplu şi cu picioarele goale umbla 
din sat în sat, însoţit de apostolii săi, şi le spunea oamenilor 
să fie buni, ca să-şi mântuiască sufletele. Şi-i povăţuia ca 
atunci când cei puternici îi lovesc cu palma pe obraz, ei să 
nu se împotrivească, ci să întindă şi obrazul celălalt, pentru 
a mai primi o palmă”. 

larăşi s-a surpat peste omul răstignit pe duşumea 
întregul cer. Din nou, cu urechile care-i vâjâie şi-i vuiesc, a 
auzit mugetul prelung al tunetului şi în clipa următoare 
biciul arzător al fulgerului de aur galben-albăstrui i-a 
înfăşurat trupul într-o jerbă de foc. l-au scrâşnit în gură 
dinţii strânşi. Ochii i-au rămas tot uscați. Şi pentru întâia 
oară omul şi-a auzit trupul gemând. Era un geamăt de fiinţă 
strivită, mai curând un suspin surd. 

— În sfârşit, se lasă biruit! Continuă, caporal, Blajinu 
Aurel! Aşa! Mai tare! Mai de sus! Mai repede! Aplică-i 
constituţia... Cristosul... 

„..„Şi Tăii şi fariseii lau răstignit pe Cristos şi l-au 
încununat cu spini şi i-au mânjit buzele uscate cu buretele 
înmuiat în amară zeamă de cucută. Şi l-au înţepat cu sulița 
în coaste. Şi l-au băgat în mormânt.” 

Popa 'lomiţă Bulbuc le vorbeşte oamenilor despre 
Cristos. Le mai vorbeşte oamenilor despre Cristos şi 
protopopul cel gras de la Turnu. Ioţi popii şi protopopii 
îmbrăcaţi ca nişte corbi în negru, şi care poartă la gât cruci 


de argint şi cruci de aur, le vorbesc oamenilor de patimile 
lui Cristos... 

El, Gruia Popozină, nu se urcase niciodată pe corabie. 
Numai pe Dunăre, când îşi făcuse mai demult armata, se 
suise uneori într-o luntre şi patrulase pe ape. Şi când 
Dunărea era liniştită şi când o bătea vântul şi o încreţea în 
vălurele, luntrea îi legăna pe luntraşi, aşa cum mama îşi 
leagănă copilul pe genunchi şi-l adoarme şi-l luluie. El se 
simţea acum lungit într-o luntre care-l ducea departe, spre 
un țărm înverzit. Şi luntrea îl legăna, îi clătina trupul. Şi 
mândria lui creştea mai înaltă, fiindcă acuma fulgerele 
cădeau asupra lui unul după altul şi-i încingeau trupul cu 
jerbe bogate de foc. Şi trupul lui era o singură rană, o 
singura arsură care îl durea şi îl ustura până în măduva 
oaselor şi până în miezul capului. Şi cu toate că mândria lui 
se ridicase înaltă ca un stejar puternic care sprijină pe 
vârful lui, cerul, şi cu toate că ura lui crescuse şi mai înaltă, 
iarăşi şi-a auzit trupul suspinând uşor. 

— Lasă-l caporal Blajinu Aurel, destul! Dă-l în crucea mă- 
sii, să nu-l omorâm şi să intrăm în bucluc. O să-i facem pe 
ceilalţi să iscălească declaraţiile... Cu o declaraţie semnată 
mai mult ori mai puţin... 

Demult se odihnea maică-sa la cimitir. Crucea ei se 
învechise, dar nu putrezise încă. El, Gruia, îi făcuse maică- 
sii o cruce voinică, să ţină mult. Dintr-un salcâm îi făcuse 
maică-sii crucea şi o îngropase adânc în pământ, să n-o 
doboare vântul şi ploile. 

Şi vântul şi ploile n-o doborâseră. 

— Lasă-l caporale, n-auzi? Dă-l în crucea mă-sii... l-am 
aplicat constituţia... Destul... Mai sunt şi alţii la rând... Nu-ţi 
irosi toate forţele cu slăbănogul ăsta. Uite, curge năduşeala 
după tine. 

— Aţi obosit şi dumneavoastră, domnule plutonier, major, 
darmite eu... 

— Am obosit toţi, caporale... Toţi am obosit... Şi suntem 
abia la început... Sergent Cârnul... 


— Ordonaţi, domnule plutonier major... 

— Umple câte-un pahar de vin pentru fiecare... Dă-le şi 
caporalilor... Merită... 

Au aruncat peste el zăbunul. I-au luat mâinile strivite cu 
călcâiele cizmelor şi le-au băgat pe mâneci. L-au prins de 
subţiori. Lindină Axente i-a îndesat pe cap restul de căciulă 
pe care acum, în sfârşit, Gruia Popozină îşi aduce aminte 
când şi de unde a cumpărat-o. Sunt şapte ani de-atunci. 
Vânduse la târg, la Ruşii de Vede, o capră şi cumpărase pe 
preţul ei căciula pe care dacă o mai trăi o să şi-o cârpească 
şi-o s-o mai poarte şapte ani! Dac-o mai trăi! 

— Al dracului rumân! Numai pielea şi oasele de el şi nici 
măcar n-a urlat! Duceţi-l dracului la grajd... 

L-au scos ţinându-l mereu de subsuori în viscolul de 
afară. Aerul tăios şi rece care i-a pătruns în piept l-a mai 
înviorat. Jandarmii boboci l-au îmbrâncit şi l-au aruncat în 
grajd... Au aruncat după el flanela. I-au aruncat şi zdrenţele 
cămăşii... 

— Pe care dintre voi îl cheamă Pascu Ologu? 

— Pe mine. Eu sunt Pascu Ologu. 

— Hai cu noi. 

După ce s-a mai dezmeticit niţeluş, Gruia Popozină şi-a 
îmbrăcat cămaşa peste spinarea neagră şi umflată. Nu-şi 
dădea bine seama dacă pielea lui era de flăcări ori cămaşa. 
Peste cămaşă şi-a pus flanela şi peste flanelă zăbunul. 

După plecarea lui Pascu Ologu, ceilalţi rumâni au venit 
lângă el. Au venit lângă el şi femeile. Au adunat un braţ de 
paie şi l-au întins pe Gruia Popozină. 

— Stai lungit pe burtă şi odihneşte-te, omule! 

— Vă mulţumesc, fraţilor. O să mă odihnesc... Dar băgaţi 
de seamă: jandarmii vor să vă facă să iscăliţi nişte hârtii, 
nişte declaraţii mincinoase, cum că noi am fi vrut să-l 
omorâm pe Gogu Cristofor... Să nu iscăliţi, fraţilor, că ne 
mănâncă ocna... Orice s-ar întâmpla cu voi să nu iscăliţi... 
că bătaia... trece... dar... 


Acum grajdul i se părea lui Gruia Popozină a fi o 
corabie... care se clătina lin şi care îl ducea undeva departe, 
pe ape liniştite. 


La ceasul prânzului, se aflau întinşi lângă Gruia Popozină 
încă cinci oameni. Niciunul nu era însă atât de fărâmat ca 
el. 

— "Te pomeneşti, fraţilor, că şi-or fi făcut până acum 
cheful jandarmii şi că noi scăpăm de bătaie. 

— Nu vă faceţi nădejdi... Nu scăpăm unul nebătut... Le 
vine rândul şi femeilor. 

Jandarmii, flămânzi şi năduşiţi leoarcă, osteniţi peste 
măsură, făcuseră o pauză să se odihnească şi să mănânce. 
Ei ieşiseră în faţa casei, pe prispa largă, dezbrăcaţi de 
tunici. Fetişcana lui Ciuciumiş le turna dintr-o cană 
smălțuită cu albastru, apă. Jandarmii se spălau pe mâini şi 
pe obraz, să-şi mai alunge oboseala. Fiecare, după ce se 
spăla, se ştergea îndelung pe mâini, pe faţă şi pe ceafă cu 
prosopul. 

— Nu mai terminaţi cu spălatul, domnilor? Am întins 
masa... 

Cancelaria, schimbată iarăşi în sufragerie, căpătase un 
aer cald, familiar. Ajuta la aceasta mai ales masa acoperită 
cu olandă albă, scrobită şi călcată, cu vase de porțelan, cu 
furculiţe şi linguri, cu şerveţele şi cuţitaşe lângă fiecare 
tacâm, şi scaunele cu speteze aşezate frumos în jurul ei. 

— După gustarea de dimineaţă, cuconiţă Chiva, nimic nu 
putea să fie mai binevenit decât masa asta îmbelşugată. 

Gâştele pe cartofi aşteptau să fie scoase din cuptorul 
fierbinte şi servite la masă. Aveau să mai aştepte. Abia 
începuseră jandarmii osteniţi să soarbă din farfuriile adânci 
ciorba acrişoară şi ardeiată de găină din care se ridicau 
aburii fierbinţi. 

— Asta o să-mi dreagă gâtul... 

— Ar trebui să vă păstraţi mai mult calmul, domnule 
plutonier major. Prea vă zbuciumaţi şi vă chinuiţi mult în 


timpul interogatoriilor... 

— Ştiu şi eu că ar trebui, Juvete, dar nu pot. Împotriva 
înfăţişării mele de om greoi... sunt iute... iute ca ardeiul 
ăsta care mi-a aprins gura. Meseria noastră e o meserie 
care se face cu iuţeală, cu iuţeală multă... 

Jandarmii sorbeau ciorba fierbinte. Rupeau dumicaţi 
mari şi-i înghiţeau aproape nemestecaţi, din pâinea 
proaspătă şi caldă, albă ca zăpada. Din când în când unul 
din ei, năduşit şi istovit, îşi ştergea cu şerveţelul de masă nu 
numai gura şi mustăţile, dar şi obrajii şi chiar ceafa pe care 
sudoarea se aduna iarăşi în bobiţe mici. Cucoana Chiva, 
care mânca împreună cu bărbaţii, era grozav de fericită că 
i-au izbutit mâncărurile şi că musafirii ei nu mai încetează 
să-i aducă laude. 

Spre sfârşit, când jandarmii îşi luau cafeluţele, mai mult 
ca să nu-şi supere gazda şi să-i arate că sunt rău crescuţi 
refuzând-o, decât fiindcă le plăcea cafeaua, un jandarm din 
bobocii care patrulau în uliţă a bătut în uşă şi a intrat 
înăuntru. 

— Să trăiţi, domnule plutonier major! Se află la poartă 
Dârâială, vătăşelul de la primărie. Vrea numaidecât să vă 
dea o scrisoare. 

— Cheamă-l încoace. 

Citind scrisoarea, plutonierul major Budu a început să 
râdă. 

— S-a băgat pe fir banditul de la Cârligaţi, avocatul 
Mitiţă Bârcă... S-a şi băgat pe fir banditul... Ăsta e ca un 
corb... Miroase numaidecât unde a căzut hoitul. Dar trebuie 
să-l satisfacem. De prieten, ne este prieten şi... cum e 
pezevenghi şi bogat, cu toate că e băiat de popă, îl vezi 
mâine-poimâine prefect, dacă nu deputat. E bandit, dar de 
satisfăcut trebuie să-l satisfacem... Caporal Lindină Axente, 
ia-l pe Gruia Popozină, pe Pascu Ologu şi încă unul şi 
trimite-i sub escortă la primărie. Să-i însoţească doi 
jandarmi, doi boboci... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major. 


— Dacă mi-aţi îngădui, aş vrea să spun şi eu ceva, 
domnule plutonier major. 

— Spune, Cârnule. 

— Vedeţi, domnule plutonier major, satul e cam agitat. E 
adevărat că de post nu se apropie nimeni, dar la primărie s- 
au adunat o mulţime de oameni. Să nu cumva să fugă 
arestaţii... 

— După ce le-am aplicat constituţia, cum le-am aplicat-o, 
aş fi bucuros să ajungă ei până la primărie fără să se 
împiedice şi să rămână întinşi morţi în zăpadă. Cred că nu 
pot fugi. 

— S-ar putea, domnule plutonier major, să sară satul şi 
să-i scape. 

— Şi ce propui dumneata? Să întărim garda? 

— Nu, domnule plutonier major. Şi aşa avem destui de 
puţini jandarmi de pază - numai doisprezece. Sunt de altă 
părere. Cred că arestaţii trebuie să fie puşi în lanţuri... Ştiţi, 
asta ar impresiona oamenii şi i-ar potoli poate mai mult 
decât ar putea să facă o companie de jandarmi. Totdeauna 
lanţurile impresionează. Ar băga de seamă mârlanii ăştia că 
nu glumim cu ei. 

— Ai cap, Cârnule, ai cap. N-ai nas, dar ai cap. Juvete, 
câte perechi de lanţuri posezi la post? 

— Numai cinci, domnule plutonier major. 

— Puneţi-i pe cei trei în lanţuri... 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnule plutonier major, aş vrea să 
fac personal operaţia asta. 

— Voia dumitale, sergent Cârnule... Voia dumitale... Of, 
cuconiţa Chiva, grozav mai ştii să găteşti dumneata. 
Gâsculiţa asta pe care o mâncarăm a fost ceva, ce să-ţi 
spui... n-am cuvinte, cuconiţa Chiva... 

— După cum ne pricepem şi noi, domnule plutonier 
major... După o zi ca asta şi după osteneala care vă mai 
aşteaptă, nu se putea să ne mulţumim cu orice... 


Călătorul care trece, fie cu trenul, fie pe şosea, prin 
dreptul curților boiereşti ale domnului Gogu Cristofor, îşi 
închipuie, dacă nu e localnic, privind aceste curţi şi 
judecându-le după întreaga lor înfăţişare, că ele durează 
aci, în câmpul nesfârşit, de foarte multe vreme. Ulucile 
înalte, care le împrejmuiesc sunt negre de timp. Scândurile 
magaziilor uriaşe au prins şi ele patina vremii, iar olanele 
cu care sunt acoperite magaziile şi-au pierdut culoarea 
roşie şi au început să prindă pe la colţuri muşchi verde. 

Nici marea casă boierească nu pare nouă. lencuiala, 
bătută întruna de ploi şi neînnoită, a mai crăpat pe ici, pe 
colo. Varul s-a mai coşcovit şi a căzut, dar obloanele de 
lemn, nevopsite, au prins şi ele a se înnegri. E destul de 
ciudat felul în care a fost construită această casă, dar nu 
lipsit de semnificaţie. 

Orăşenii care n-au umblat pe la ţară, când aud cuvântul 
conac, văd numaidecât în faţa ochilor ceea ce le-a sugerat 
ani de-a rândul romanele sau povestirile pline de întâmplări 
dulcege de dragoste între moşieriţe ochioase, logofeţi 
oacheşi şi cu mustăţile în furculiţa şi bouari vânjoşi, ale 
acelor scriitori cărora istoria literară mai veche sau mai 
nouă le-a zis „semănătorişti”. Ei poate îşi mai închipuie şi 
azi că un conac era pe vremurile de huruz ale boierimii un 
fel de gură de rai, cu livezi şi pomi roditori împrejur, cu case 
cu ferestre largi şi luminoase şi cu cerdacuri mari, în care 
boierii şi musafirii lor îşi sorbeau pe înserate cafeaua ori 
ceaiul, discutând ultimul roman franțuzesc la modă. 

Se poate ca prin alte părţi ale ţării să fi fost şi astfel de 
conace, însă autorul acestor pagini, deşi a colindat mult, 
mai ales când nu-l părăsise tinereţea, nu le-a întâlnit 
niciodată şi pe nicăieri. De aceea crede că trebuie să 
stăruie câteva clipe, pe care nu le-ar dori plictisitoare 
pentru cititori şi nici inutile, asupra descrierii conacului 
boierului Gogu Cristofor, mai pe larg decât a făcut-o până 
aici. 


Pământul în această parte a nesfârşitului câmp, care se 
întinde cât vezi cu ochii cam preţ de trei-patru poşte la nord 
de Dunăre, e negru şi gras. Dacă îl ari şi îl semeni cu 
îngrijire, grâul creşte până pe la începutul verii atât de 
înalt, că, om nălticel, abia te vezi din el. Porumbul semănat 
pe distanţe de nemăsurat îţi face, înainte de a începe 
toamna, impresia unor păduri uriaşe, verzi, pe care vântul 
le freamătă şi leagănă în toată voia lui. Pe acest pământ, 
negru şi gras, care dă rod bogat când este vorba de 
cereale, nu pot să prindă însă viaţă, chiar dacă pentru un 
timp prind rădăcini, pomii roditori. Mărul, dacă îl sădeşti, se 
ridică ceva moi înalt decât statura unui om, înfloreşte la 
trei-patru ani, te lasă să te bucuri de el, dar în anul următor 
îl vezi că s-a şi uscat pe jumătate. Aşa se întâmplă cu cireşii 
şi cu vişinii, iar de nuci nici nu mai vorbim. Nucul nu prinde 
măcar rădăcină. Caisul se usucă în anul în care l-ai sădit, la 
fel şi piersicul. Singurii pomi fructiferi pe care-i rabdă 
pământul în aceste părţi sunt zarzării şi corcoduşii, pomi 
săraci ale căror fructe acrişoare fac totuşi bucuria copiilor 
de prin sate, care nu cunosc altele. Dar la curţile boiereşti, 
zarzărele şi corcoduşele ar fi alungate de la masă până şi 
de slugi. 

În schimb, salcâmul creşte unde vrei şi unde nu vrei, 
nesădit de nimeni, şi satele par la înfăţişare, privite de 
departe, asemeni unor adevărate păduri. 

Rumânul iubeşte salcâmul care-i dă umbră şi floare ce 
poate fi mâncată la vreme de lipsă, lemn de foc şi lemn de 
construcţie. Într-o regiune în care pădurile de fag şi stejar 
au fost alungate pentru a se obţine loc curat, bun de 
arătură, salcâmul este o adevărată binefacere. El creşte 
într-un an cât creşte bradul în douăzeci şi stejarul în zece. 
Şi la trei-patru ani de când a răsărit, fără să-l fi sădit cineva, 
e înalt şi vânjos, iar la mai puţin de douăzeci de ani, ela 
devenit copac în toată legea, încât poţi să faci din el stâlp 
ori grindă groasă de casă. 


Cine cunoştea ţinutul, în epoca în care s-au petrecut cele 
arătate aci - epocă pe care autorul acestei povestiri a trăit- 
o, cum a trăit şi întâmplările ce vi le înfăţişează - cu toată 
vechimea pe care o arătau casele boiereşti de la Troian şi 
acareturile din jurul lor, îşi dădea numaidecât seama că 
acest conac din câmp al domnului Gogu Cristofor nu avea o 
vechime mai mare de zece-doisprezece ani. Şi omul nu se 
înşela în aprecieri. 

Familia boierilor Cristofor era stabilită de când nici nu se 
mai ţinea minte pe aceste meleaguri. Moşnegii şi-l aduceau 
aminte pe bătrânul Firican Cristofor, bunicul lui boier Gogu, 
şi ei dădeau mărturie că, fără îndoială, şi Firican moştenise 
moşia Belitorilor de la înaintaşii săi de sânge. 

Vechile curţi boiereşti ale Cristoforilor nu se aflau aci în 
câmp, ci în marginea satului Belitori. Nici vechile curţi nu 
erau cine ştie cât de arătoase. Clădirea veche semăna cu o 
casă ţărănească mare şi era construită solid din cărămidă 
arsă făcută pe loc de meşterii ţigani, şi învelită cu şindrilă. 
Să nu ne mire faptul. Este vorba aci de un timp în care 
numai unele case de la oraşe cunoşteau olanul. Aceste case 
ale Cristoforilor aveau numeroase odăi, pentru că pe atunci 
boierul îşi petrecea mai mult timp pe la ţară. Acareturile şi 
casele pentru slugi nu erau nici ele puţintele, mai multe 
fiind pe atunci şi slugile boiereşti. 


Boierii Cristofori se slujiseră, ca oricare alţi boieri, la 
munca grea a câmpului, nu numai de săteni, ci şi de şatre 
ţigăneşti. 'Ţiganii fuseseră însă dezrobiţi şi mulţi din ei 
plecaseră de la curte, pentru ca pe timpul în care boier 
Gogu intrase în stăpânirea moşiei să nu se mai vadă un 
singur picior. 

Pe cei care nu plecaseră, îi alungaseră chiar boierii. 
Socoteau că erau prea gălăgioşi şi mâncau prea mult în 
raport cu puţina muncă pe care o îndeplineau. Pe deasupra 
nici nu mai era nevoie de atâtea slugi simbriaşe câtă vreme 
legile le îngăduiau lor, boierilor, să încheie contracte după 
bunul lor plac cu sătenii şi să-i oblige pe aceştia să 
îndeplinească toate dorinţele boiereşti, fără simbrie de la 
curte şi cu bruma de mâncare adusă în traistă de acasă. 

Poate că nu şi-ar fi ridicat conac lângă gara Troian boier 
Gogu Cristofor, dacă la 94, n-ar fi avut loc răscoale şi în 
această parte a ţării, răscoale de pe urma cărora a şi suferit 
pagube. La 88, când cu celelalte răscoale, răposatul boier 
Lache Cristofor, tatăl lui boier Gogu, avusese grijă, când se 
aflase că s-au iscat tulburări prin alte ţinuturi, să 
telegrafieze prefectului din Turnu, să ceară şi să obţină din 
timp paza cu soldaţi a curților boiereşti din marginea 
Belitorilor. 

La 94 însă, răscoalele izbucniseră aci pe neaşteptate, în 
timp ce boier Lache şi boier Gogu se aflau la Bucureşti. 
Rumânii răsculați - până să vină trupele - apucaseră să 
sperie şi să alunge slugile şi să dea foc curților. Clădirile şi 
acareturile arseseră repede, şi boier Lache, încărcat de ani, 
dar încă vânjos, murise de inimă rea, lăsându-i lui boier 
Gogu toată averea... 

Aceste evenimente, precum şi construirea căii ferate, 
care tăia în două moşia domnului Gogu Cristofor, îl 
îndemnaseră pe boier, pe atunci în floarea vârstei, să-şi 
construiască noul conac în plin câmp şi în imediată 
apropiere a gării. 


Aşezându-şi conacul la distanţă de mai mult de o 
jumătate de poştă de orice sat, slugile ar fi putut, în cazul 
când s-ar fi ivit iarăşi semne de primejdie, să stea de veghe, 
să semnaleze orice grup de oameni venind spre conac şi să 
ia din timp măsuri de reprimare, întărind paza. Apropierea 
de gară îi era de folos boierului, întrucât învoitorii, aci, la 
conac, erau obligaţi să aducă grâul şi porumbul, orzul şi 
ovăzul şi nutreţul pe care i-l culegeau de pe câmp. De la 
conac până la gară transportul era o nimica toată; el se 
făcea cu carele şi cu căruțele, iar la nevoie chiar cu 
spinarea; şalele rumânului învoitor, era ştiut, sunt tari, 
răbdătoare, şi nu costă nicio para chioară. 

Dar boier Gogu Cristofor, atunci când se hotărâse să-şi 
clădească conacul, păţit de ceea ce i se întâmplase la 94 cu 
vechile curţi boiereşti, ceruse arhitectului care îi făurea 
planul, să-i proiecteze casa de cărămidă într-un anumit fel. 

Dacă intrai în curtea boierească, vedeai numaidecât că 
această casă era destul de neobişnuită la înfăţişare. 
Semăna mai mult a fortăreață decât a locuinţă omenească. 
Ea avea numai două intrări. O intrare pentru slugi, îngustă, 
în dos, şi alta prin faţă, unde ciudata construcţie era 
despicată de o uşă de stejar groasă, ferecată cu fâşii de fier 
groase, asemănătoare cu acelea cu care se îmbracă roţile 
carelor ţărăneşti de către fierari. De aceea spuneam că aşa- 
zisa casă a lui boier Gogu Cristofor părea mai curând o 
cetăţuie decât o locuinţă pentru o familie paşnică. Şi cum se 
va vedea mai jos, nu numai de aceea la uşa de care am 
vorbit urca o scară de piatră cu zece trepte. Subsolul casei 
avea ferestruici mai mici peste care se puteau lăsa obloane 
groase, care aveau zăvoarele pe dinăuntru. Aceste 
ferestruici erau zăbrelite cu grilaje de drugi groşi ca şi cum 
în subsolul casei boiereşti nu s-ar fi aflat saci cu grâu şi cu 
făină, carne de porc afumată sau droburile de sare pe care 
le lingeau vitele, ci ar fi fost înşiruite una lângă alta înguste 
şi lugubre celule de închisoare. Subsolul era destul de 
ridicat, pentru ca la ferestrele parterului să nu poată 


ajunge cu mâna un om, chiar dacă ar fi venit lângă zid 
călare. Ferestrele de la parter, ca şi cele de la etaj de altfel, 
scunde şi înguste, erau şi ele zăbrelite cu drugi groşi de 
fier, peste care la nevoie se puteau trage şi aci obloane 
groase, făcute din lemn de stejar, şi zăvori în toată graba pe 
dinăuntru. La nevoie, odată ce închidea uşa şi se încuia pe 
dinăuntru, odată ce închidea ferestrele, trăgea obloanele şi 
le zăvora, boier Gogu Cristofor putea să stea în casă fără 
teamă, chiar dacă întreaga curte ar fi fost plină de ţărani 
răsculați şi chiar dacă toate acareturile ar fi fost sparte şi 
incendiate. Dacă o cerea cazul, boierul avea posibilitatea să 
organizeze apărarea casei-cetăţui, punându-şi logofeţii, 
scribii de pe la cancelarii şi slugile să tragă focuri de armă 
fie printre zăbrele ferestrelor subsolului, fie printre 
zăbrelele ferestrelor de sus. La ferestre nu s-ar fi putut 
ajunge decât cu o scară înaltă, proptită ţeapăn de zid... 
Boier Gogu Cristofor avusese însă grijă - şi ţinea cu 
străşnicie la acest lucru - ca în cuprinsul conacului să nu se 
afle niciun fel de scară. 

Casa era clădită din două rânduri de cărămidă groasă şi 
fusese învelită cu tablă. Ca să o incendieze, ar fi trebuit ca 
cineva să arunce pe acoperiş sticle cu gaz şi şomoioage 
aprinse puse în vârful a două-trei prăjini înnădite să ajungă 
sub acoperiş, lucru cu neputinţă, după socoteala lui boier 
Gogu, mai ales dacă cinci-şase oameni ar fi fost puşi să 
pândească la ferestrele casei, de jur-împrejur şi să tragă cu 
puşca ochind bine în oricine ar încerca să se apropie. 

Vara, când venea la moşia Belitorilor - numele statului şi 
al moşiei nu se trăgea de la ţărani, care erau beliţi de 
boieri, ci de la belitorii lor, boierii Cristofor - boier Gogu nu 
putea să-şi bea cafeaua într-un ceardac, fiindcă conacul lui, 
casa lui boierească din câmp, nu avea niciun ceardac şi nici 
măcar un balcon sau un balconaş. 

Îşi ridicase prin urmare casele boiereşti boier Gogu, 
trăgând învăţăminte din trecut şi gândindu-se la orice 


eventualitate în viitor, fiindcă înţelepciunea veche a 
poporului spune că paza bună trece primejdia rea. 

Boier Gogu Cristofor îşi petrecea o parte din timp aici la 
Troian. Băiatul lui - avea un singur fecior boier Gogu, cum 
şi taică-său şi bunică-său avuseseră câte un singur fecior - 
venea în vizite scurte de două-trei zile la câţiva ani odată. Îl 
ţinea prins ca într-un cleşte Bucureştii, unde cuconaşul 
zburda şi unde avea, chipurile, şi o ocupaţie, fiind ofiţer la 
un regiment de cavalerie. Boier Gogu voise să-şi dea odorul 
la învățături înalte şi să scoată din el avocat, fiindcă pe 
atunci era timpul avocaţilor. În parlament ajungeau înaintea 
oricăror alţi moşieri, aceia care deveniseră şi avocaţi, care 
ştiau să umble uşor cu vorbele, să facă şi să desfacă legile. 
Pe băncile ministeriale se cocoţau mai cu înlesnire acei 
moşieri care îşi câştigaseră faima la bara tribunalului, unde 
procesele sucite şi învârtite durau cu anii şi unele nu 
ajungeau să se termine niciodată. 

Văzând însă că băieţaşul lui e cam bâlbâit, neavând 
încredere că ar putea să se vindece de bâlbâială făcând 
exerciţii, cu pietricele ca Demostene, se gândise să scoată 
din Bobuleţ Cristofor inginer. Fraţii Brătieni, dintre care 
unul avea să devină curând şef al partidului liberal, din care 
făcea parte şi boier Gogu, erau ingineri. Putea deci şi el, 
Gogu Cristofor, să-şi permită a-şi duce fiul la inginerie. Nu 
putea fi socotită o decădere. Încercase în toate chipurile să- 
| îndrepte pe băiat spre studiul matematicilor. Băiatul nu 
răspunsese însă câtuşi de puţin marilor speranţe ale tatălui 
său. Atunci, cu inima strânsă de durere, boier Gogu, după 
ce fiul său terminase patru clase de liceu, îl trimisese la 
şcoala militară. Profesorii se străduiseră destul, dar până la 
urmă izbutiseră să scoată din Bobuleţ Cristofor un chipeş şi 
năzbâtios ofiţer. Puţini ştiau să ţină calul în frâu ca dânsul. 
Apoi, la armată ca la armată, nu se cerea prea multă minte, 
şi câtă i se cerea, băiatul, slavă domnului, avea. Uniforma îi 
cădea pe trup ca turnată, şi boier Gogu începuse nu numai 
a se mulţumi cu situaţia fiului său, dar a se şi bucura de 


succesele, pe care acesta le culegea prin saloane. N-avea să 
îmbătrânească boier Gogu până ce nu şi-o vedea feciorul 
general... Nimic nu-i lipsea pentru supremul grad în 
militărie: talie subţire şi relaţii, sânge vechi boieresc şi 
avere cu nemiluita pe care, căsătorindu-se chibzuit, putea 
s-o şi dubleze. 

Băiatul lui boier Gogu avea nevoie de distracţii, ca şi 
cucoana boierului Gogu, şi unde te poţi amuza mai copios şi 
unde-ţi poţi susţine faima că eşti un om nemăsurat de bogat 
dacă nu la masa de joc de cărţi? Bobuleţ Cristofor juca şi 
uneori chiar câştiga. Dar alteori pierdea într-o noapte, cât 
aduna boier Gogu de pe un sfert de moşie într-un an. Noroc 
însă că boier Gogu nu avea numai moşia de douăsprezece 
mii de pogoane de la Belitori. Mai poseda, cu acte de zestre 
întocmite de avocaţi meşteri, după lege, opt mii de pogoane 
pe Bărăgan şi dacă se întâmpla - cum s-a întâmplat în vara 
acestui an - nenorocirea ca şi pe Bărăgan şi pe câmpul 
Belitorilor să fie cumplită secetă, veniturile lui boier Gogu 
nu prea erau puse în primejdie, pentru că recolta păstrată 
de anul trecut nevândută, avea acum preţ întreit, pentru că 
seceta, oricât ar fi fost de mare, nu izbutea să sece bălțile 
pe care boier Gogu le stăpânea pe Dunăre, ceva mai sus de 
Brăila. Fie secetă sau ani de belşug, peştii se prăsesc fără 
nicio osteneală din partea lui boier Gogu, în apele 
nesecătuite ale bălților. Şi pescarii boierilor, năduşind la 
vâsle şi la năvod, scot în fiecare zi vagoane de peşte, care şi 
ele, pe timp de lipsă, au preţ mai mare. 

Boier Gogu Cristofor făcea demult politică. Făcuse taică- 
său, Lache Cristofor cu Mitiţă Sturza - cel ce fiind prim 
ministru, la un consiliu prezidat la palat de însuşi vodă 
Carol, se aşezase în patru labe pe regescul covor, începuse 
să latre şi apoi se ascunsese sub masă, mârâind şi lătrând şi 
de acolo ca un căţel bine crescut, fără să încerce să muşte - 
şi făcuse şi bunicu-său, Firican Cristofor, cu bătrânul Ion 
Brătianu. Dar nici taică-său, nici bunicu-său nu avusese 
ambiţii politice mai înalte. Niciunul dintre ei nu râvnise 


decât să-şi sprijine şeful şi să aibe carte de intrare la clubul 
partidului. 

Mai înainte nici boier Gogu, care era cam puturos din 
fire, nu avusese alte gânduri. Acum însă vedea că din ce în 
ce mai mult aceia dintre boieri pot căpăta şi alte avantaje 
decât acelea pe care le aduc moşiile, pădurile şi bălțile lor, 
care se avântă mai vârtos în politică, se bagă prin consilii de 
administraţie şi care ajung să stea şi pe banca ministerială. 

Boier Gogu începuse cam de multişor a se visa ministru. 
Personalitatea lui, destul de ştearsă, putea acum, datorită 
întâmplării de la conac, să devină o personalitate dacă nu 
centrală cel puţin cunoscută. Şi asta conta mult, mult de tot 
în politică. 

După plecarea ţăranilor şi după ce logofeţii raportaseră 
că aceştia trecuseră cu morţii lor prin gară şi plecaseră mai 
departe către Omida, boier Gogu Cristofor a repezit vorbă 
lui Stroe Dichirliu, şeful staţiei Troian, să înştiinţeze într-un 
anumit chip secţia de jandarmi de la Băneasa, cât şi pe 
prefectul judeţului. Stroe Dichirliu se şi grăbise s-o facă 
chiar mai dinainte. Boier Gogu se gândise şi se răzgândise 
şi până la urmă îşi dăduse seama că avea în mână dintr- 
odată un măr gata copt. Trebuia numai să se priceapă cum 
să culeagă merele rumene, unul câte unul, şi să se înfrupte 
din ele. Odată hotărârea luată, boier Gogu şi-a scos fesul 
din cap, l-a pus pe birou, şi-a lepădat halatul, căci în casă 
era cald ca într-o baie turcească, şi-a început să se plimbe 
agitat prin încăpere. 

Casa boierului Gogu pe dinăuntru era mai puţin severă 
decât pe dinafară. Dormitorul boierului Gogu avea un dulap 
mare, în care într-o parte erau hainele lui de câmp şi într- 
alta rochiile cu care se îmbrăca, atunci când venea să-şi 
vadă moşia, nevastă-sa. Un pat dublu de nuc, cu saltele 
groase şi moi, se lăfăia la mijloc, şi în faţa patului lucea 
tradiționala oglindă ovală. Când se trezea şi deschidea 
ochii, dacă era lumină în odaie, boier Gogu Cristofor se 
vedea în oglindă, îşi surâdea şi-şi dădea singur bună- 


dimineaţa, mai înainte ca să intre fata în casă să-i spună 
„sărut mâna conaşule” şi să-i aşeze lângă pat, pe măsuţă, 
gustarea suculentă. Alături de dormitor se afla un mic 
spălător, cu un lighean şi o căniţă de argint. 

În salonul mare, în care rareori primea un musafir, se 
găseau câteva vase cu flori, măsuţe şi fotolii, oglinzi şi 
câteva cromolitografii în rame late, aurite. Ceva mai luxos 
era biroul domnului Gogu: un birou mare, sprijinit pe patru 
picioare care se terminau în guri de lei; o călimară cu două 
ceşti de metal, în care cerneala era totdeauna uscată; 
câteva tocuri de argint şi o cutie cu peniţe claps; un tampon 
de argint pe care o sugătoare pusă de ani de zile nu purta 
urma niciunui scris. Între cele două ceşcuţe goale ale 
călimării se ridica, deasupra postamentului mare de piatră, 
o statuetă ce reproducea în bronz statuia libertăţii de la 
Ploieşti, pe care liberalii, într-un timp în care între ei şi vodă 
Carol începuseră oarecare frecături, o ridicaseră ostentativ 
în amintirea republicii care durase în urbea Ploieşti 
douăzeci şi patru de ore, înainte de războiul de la 77. Pe 
pereţi stăteau ţepeni, încremeniţi parcă, Ion C. Brătianu, 
bătrânul cu ochii severi, fondatorul şi beneficiarul cel mare 
al partidului liberal, financiarul Eugen Carada, precum şi 
moştenitorii acestora, lonel şi Vintilă Brătianu. lonel se 
pregătea să ia cârma partidului şi da asalt să prindă în 
mâinile lui puterea; Vintilă, ciufutul, conducea băncile pe 
care le înființase şi le dirijase până la moarte Carada. 
Ramele ieftinelor portrete litografiate erau spoite cu bronz 
ca nişte coroane de flori artificiale, mortuare. 

Boier Gogu a căutat febril, să nu-i zboare ideile care abia 
îi veniseră în cap, hârtie prin sertare şi s-a supărat foc şi 
pară că n-a găsit. Călimara era şi ea uscată. A sunt un 
clopoțel care se afla lângă călimară, pe birou, şi atunci a 
intrat o slugă de casă. Boier Gogu a poruncit să-i aducă 
numaidecât de la cancelaria conacului cerneală şi hârtie. I-a 
adus, grăbindu-se cât a putut, sluga. 


— Tlinco, vezi că acum pe înserate o să vină la poartă 
domnul şef de gară Dichirliu cu nevastă-sa. Roagă-i să 
poftească amândoi înăuntru. Auzi? Amândoi. 

— Am înţeles, sărut mâna, conaşule. 

Se apropia înserarea, când boier Gogu a mai sunat o 
dată clopoţelul chemând sluga să-i aprindă lampa de pe 
birou, pentru că lumina vânătă care venea de afară era 
puţină. 

Boier Gogu, neobişnuit cu condeiul, frământându-şi 
creierul şi canonindu-l, a compus două lungi telegrame. 
Una către şeful partidului liberal - Mitiţă Sturza - alta către 
şeful guvernului. În amândouă, boier Gogu a arătat pe larg 
cum a fost atacat de ţăranii care i-au spart conacul, vrând 
să se dedea la jaf, cum l-au ameninţat aceştia cu moartea, şi 
cum numai datorită prezenţei sale de spirit, faptului că din 
întâmplare avea o armă la el, precum şi credinţei 
neşovăielnice a vechilor lui slugi, a putut să-i pună pe goană 
pe răsculați. Cerea stăruitor şefului partidului liberal să 
facă o interpelare în cameră. „Irebuie să afle întreaga ţară 
- scria boier Gogu Cristofor în telegramă - că partidul 
conservator a scăpat frânele puterii din mână şi că, în 
sfârşit, a sosit timpul ca guvernul să fie silit să demisioneze. 
Cred, domnule preşedinte, că presa noastră, şi în primul 
rând Viitorul, nu va trece sub tăcere acest grav caz.” 

Primului ministru al ţării, el, Gogu Cristofor, mare 
proprietar, îi cerea în numele legii, în numele constituţiei, 
să ia urgente măsuri, „pentru aspra reprimare a 
începutului de răscoală, pentru aspra pedepsire a ticăloşilor 
de făptaşi, precum şi să purceadă imediat la destituirea lui 
Drăculea, prefectul de la Teleorman, care a îngăduit ca 
printre ţăranii până acum cuminţi să se aciuieze duhul 
răzvrătirii”. 

Când s-a prezentat la conac şeful gării Troian, domnul 
Stroe Dichirliu, textul telegramelor era pus la punct. 

— Uite, Dichirliule, ce-am scris. le rog să pui să se 
transmită numaidecât prin telegraf aceste scrisori la 


Bucureşti. Într-un ceas ele trebuie să fie la destinaţie, ai 
înţeles? E vorba de capul dumitale. 

— Am înţeles, să trăiţi, conaşule. 

Dichirliu a vrut să plece. 

— Nu; stai o clipă, Dichirliule, stai să mă îmbrac. Merg să 
asist şi eu la transmiterea telegramelor, să nu ne facă vreun 
pocinog telegrafistul şi să întârzie. Dumneaei, cucoana 
Caterina, o să fie drăguță să mă aştepte aici... 

— Aştept, boier Gogule, până mâine dimineaţă aştept, 
dacă e nevoie. 

— Nu, coniţă dragă, nu; într-o jumătate de oră, cel mult 
într-o oră mă întorc. 

Înconjurat de câţiva logofeţi înarmaţi cu puşti şi de 
câteva slugi care purtau în mâini furci şi ţepoaie, pentru 
orice eventualitate, boier Gogu Cristofor, împreună cu 
Dichirliu s-au dus la gară şi au asistat în odaia lungă şi 
îngustă a telegrafistului, la transmiterea telegramelor 
cuvânt cu cuvânt. Pe urmă l-a lăsat pe Dichirliu să-şi vadă 
de treburile lui şi s-a întors însoţit de alaiul lui la conac. 

— Vezi, coniţă dragă, că n-am întârziat decât o oră? 

— Văd, boier Gogule, cum să nu văd. Văd şi îmi pare bine. 
Ştiu că pentru mine te-ai grăbit, boier Gogule, puişorule... 

— Păi, pentru cine, coniţă dragă, dacă nu pentru mata? 
Lui Dichirliu i-am spus c-o să te întorci la gară abia mâine 
dimineaţă. Ar fi şi periculos acum, că s-a lăsat întunericul şi 
lupii dau târcoale prin împrejurimi. În afară de asta avem 
atâtea de discutat, coniţă dragă... Numai despre 
întâmplarea de azi, câte avem de discutat... Era să mă 
omoară ţăranii de la Omida. Abia am scăpat cu viaţă... 

Coana Caterina şi-a arătat dinţi albi de şoricel şi a 
început să râdă. 

— Dumnezeu te-a scăpat, boier Gogule, dumnezeu, de 
dragul meu... Că mă închin în fiecare seară la icoană... Vai, 
boier Gogule, săracul Stroe-al meu! Ce lungă o să i se pară 
noaptea fără mine! 


— Nu face nimic, coniţă dragă... O dată la an poate să 
doarmă şi el singur... 


De luni de zile, în lumea ziariştilor din Bucureşti domnea 
plictiseala şi marasmul. Pe la mijlocul toamnei, frumoasa 
expoziţie din câmpul Filaretului se  închisese oficial 
prilejuind reporterilor ultimele articolaşe şi notițe asupra 
ei. Certurile din partidul conservator, pentru şefie, nu 
interesau decât un număr restrâns de politicieni, iar 
asalturile pe care le dădeau liberalii, cu puteri sporite, 
pentru a prelua guvernul nu mai constituiau demult o 
noapte. Accidente, într-un oraş în care abia de doi-trei ani 
începuse să circule câteva tramvaie cu cai înlocuind 
faimoasele tramcare ale lui Toma Blându, se întâmplau rar 
de tot, iar dramele sentimentale - parcă era un făcut - nu 
se mai iveau. Seceta care stăpânise aproape toată ţara de 
primăvara până toamna, abia fusese înregistrată în câteva 
rânduri tipărite cu litere mici, strecurate la rubrica 
atotcuprinzătoare a  „informaţiilor”. Foametea, care 
bântuise şi continua să bântuie satele şi căreia îi căzuse 
pradă fără scăpare milioane de ţărani săraci, era un subiect 
asupra căruia să căzuse de acord să nu se sufle un singur 
cuvânt. 

Viscolul din ultimele câteva zile înzăpezise unele linii de 
cale ferată, dar niciodată înzăpezirea unor linii ferate 
secundare nu produsese senzaţie în vreo redacţie 
bucureşteană. Cele două lungi şi vehemente telegrame ale 
domnului Gogu Cristofor - ajunse una la clubul liberal şi 
alta la clubul conservator, şi transmise imediat de şefi, cu 
indicaţiile de rigoare, oficioaselor lor - căzuseră, aşadar, în 
redacţii ca o adevărată mană cerească. În sfârşit, ziarele 
aveau un fapt, un fapt adevărat, şi încă unul senzaţional. 

În lupta pentru putere a celor două partide boiereşti 
intervenise, într-adevăr, ceva nou, un început de răscoale 
țarăneşti ca la 88 şi la 94. Oficiosul partidului liberal, 
Viitorul, publicase pe pagina întâi lunga şi agresiva 


telegramă iscălită „Gogu Cristofor”, însoţind-o de tăioase 
comentarii. „Cât mai are de gând «coroana de oţel» să ţină 
la cârma ţării pe conservatori? N-a băgat încă de seamă 
palatul că partidul conservator împinge statul spre 
prăpastie? Ce altceva pot însemna începuturile de răscoală 
- dintre care cel mai elocvent e cel petrecut ieri, nu mai 
departe, la conacul de la Troian - decât că mâna 
conservatorilor, obosită peste măsură de o prea lungă 
guvernare, trebuie să fie înlăturată de la guvern? Cu 
prefecţi corupți, cheflii şi fără energie, ca Drăculea de la 
Teleorman, crede coroana că poate fi păstrată ordinea şi 
liniştea în ţară? Şi cu un preşedinte de consiliu şi ministru 
de interne ca mult prea obositul domn Georges 
Cantacuzene socoteşte palatul că pot fi potolite satele care 
au început să atace conacele şi curţile marilor proprietari?” 
După ce mai punea şi alte întrebări lui vodă Carol, Viitorul 
nu întârzia să prezinte şi „unica soluţie salvatoare”: „un 
guvern liberal cu Ion I. C. Brătianu la interne”... 
Conservatorul, oficiosul guvernului, se ocupa şi el pe larg 
de „cazul de la Troian”, încercând să-l reducă la proporţii 
mai mici şi făgăduind ferm că „făptaşii nu vor scăpa de 
pedeapsă”, întrucât „guvernul e departe de a fi uzat”. 
„Mâna tare a guvernului o vor simţi, şi încă din plin, ţăranii 
de la Omida”. „Dar, se întreba Conservatorul, nu cumva 
ţăranii au fost aţâţaţi chiar de liberali să treacă la acte de 
răzvrătire? Dacă bănuiala guvernamentalilor va fi dovedită, 
nu vor fi ocoliţi de stricteţea legii nici aţâţătorii.” În 
concluzie, Conservatorul anunţa o mai atentă cercetare a 
„cazului de la Troian” şi... „deschiderea unei anchete”... 
Faptul, reluat în chip şi fel şi de aşa-zisele ziare 
independente, se deforma şi lua proporţii de la ediţie la 
ediţie şi de la zi la zi. Numele boierului Gogu Cristofor, care 
şi-a salvat viaţa şi avutul „ca prin minune”, era pe buzele 
tuturor celor din protipendadă. Un fotoliu ministerial în 
viitorul guvern liberal, a cărui formare n-avea să întârzie 
mai mult de o lună, două, era de pe acum ca şi rezervat 


pentru norocosul boier Gogu, tare spărsese carapacea 
anonimatului cu o singură lovitură de maestru. 

Doamna Cristofor, - ca soţie a „eroului de la Troian” - 
făcea furori prin saloane. Se cuvine să amintim că gloria 
venită atât de pe neaşteptate şi legată de numele lui boier 
Gogu, se răsfrângea cu destulă strălucire şi asupra lui 
Bobuleţ Cristofor, frumosul ofiţer de cavalerie. Cariera 
ministerială a tatălui nu va întârzia să influenţeze şi cariera 
militară a fiului. Şansele lui Bobuleţ Cristofor de a fi înălţat 
în grad creşteau deopotrivă cu şansele lui de a contracta o 
căsătorie strălucită. 

Se dovedea, încă o dată, că vechea zicală „Unde dai şi 
unde crapă” nu e lipsă de adevăr. 


Fumul din primărie se făcuse des de să-l tai cu cuțitul. 
Notarul fuma aprinzând ţigară de la ţigară. Mai calm dintre 
toţi era însă avocatul Mitiţă Bârcă. Părintele Tomiţă Bulbuc 
aştepta ca pe ghimpi să vadă că se ajunge în sfârşit la un 
rezultat. 

— Şi aşa, care va să zică, fraţilor? Noi ne punem obrazul 
şi ştiinţa la bătaie, şi voi nimic... staţi de lemn tănase... 

— Nici nu ne-a spus domnul avocat Bârcă ce preţ ne cere 
pentru apărare, notarule. De ce dai dumneata semne de 
supărare? 

— Asta cam aşa e, domnule Gică... Să ne spună 
dumnealui cât cere, să ne chibzuim şi noi, să vedem ce 
putem plăti laolaltă. Că dumnealui poate să ne ceară cerul 
şi pământul, şi pe mama şi pe tata. 

— Cerul şi pământul le-am da bucuros, că nu sunt ale 
noastre. 

— Mama a murit. Dumnezeu s-o ierte! Dar pe tata să-l 
întreţină i l-aş da, că acum suntem nouă guri la masă şi cu a 
lui zece. 

— Vă arde de şotii!... Sunteţi cu cuțitul la os şi vă arde de 
şotii!... 


— Nu ne arde de şotii, domnule avocat, dar dacă 
dumneata, ne iei pe după piersic, îţi răspundem şi noi cum 
ne ajută capul. 

— Vă ajută destul de bine. Îmi place gluma. O gust. 
Numai că nu ne putem ţine mereu de glume. Jandarmii nu 
glumesc la post cu arestaţii... 

A intrat sfios, rebegit tot şi tremurând vargă, în primărie, 
băieţandrul golaş care îşi aşteptase răbdător stăpânul în 
şosea, lângă sanie. Avea obrazul tras şi galben ca al nostru. 
Slugă! Slugă la dulamă lungă!... 

— Nu mergeţi la masă, domnule avocat? Au îngheţat caii 
la sanie în uliţă, cu toate că i-am acoperit cu pături... 

— M-am prins de vorbă cu oamenii ăştia, băiatule, şi-am 
şi uitat de cai. Du-i la Bucur la cârciumă, lângă gară, şi 
bagă-i în grajd. Nu uita să le mai dai ovăz. Spune-i 
cârciumarului să-mi pregătească masa pentru seară. Acum 
mâncăm răbdări prăjite, că aşa ne cere serviciul... 

După ce s-au depărtat zurgălăii, avocatul a rupt iarăşi 
tăcerea. 

— Ai lista arestaţilor, notarule? 

— O am. 

— Dă-o încoace. 

— Poftiţi... 

— Unu, doi, trei. Treizeci şi şapte cu toţi... Cam multişori 
de apărat, dar ce să facem? Îi vom apăra. Vom munci, vom 
alerga, ne vom zbate şi-i vom apăra... Nu poţi lăsa oamenii 
la necaz. la să vedem acum, punct cu punct, lista. Din 
partea lui Anton Gherga e careva aici? 

A ieşit în faţă o femeie bătrână, uscată, uitată de moarte. 

— Eu sunt, maică, muma lui, Gherghina Gherga, muma 
lui, maică... Nevastă n-are, că nu e însurat. Că omul sărac 
se însoară greu. Şi dacă se însoară, tot cu o sărăcie poate să 
se însoare, şi dacă se însoară tot c-o sărăcie, se cheamă că 
în casă, în loc de o sărăcie se află două sărăcii şi... 

— Ei, ce dai să-ţi scap băiatul de puşcărie? 


— Eu ţi-oi săruta o mână, maică. Acuş-acuşica, şi băiatul 
ţi le-o săruta, maică, pe amândouă, când i-or da drumul 
câinii care-l muşcă... 

— Care câini? 

— Jandarmii, de, că noi aşa le spunem pe aici prin sat, 
câini. Că se poartă cu noi ca nişte câini. Şi câini şi sunt de- 
adevăratelea, maică, spun drept, câini ai stăpânirii... 

— Bine, bine, o să-mi pupi şi mâna dacă vrei, dar mai 
târziu. Pământ aveţi? 

— N-avem, măiculiţă, că dacă am avea pământ n-am fi 
atât de săraci... Că dacă ai să vrei, maică, să vii la noi acasă, 
ai să te şi miri cât de săraci suntem, măiculiţă... 

— Nici boi n-aveţi? 

— Am avut, maică, dar au murit astă-vară de foame... C-a 
fost secetă şi s-a uscat pământul... Piatră s-a făcut pământul 
astă-vară, măiculiţă... Piatră seacă... 

— Altceva n-aveţi nimic, nimic? 

— Un bordei, măiculiţă, la marginea satului. Că n-am 
avut, nici eu, nici bărbatul, loc de casă. Şi ne-a lăsat satul să 
ne săpăm bordei la margine, pe unde îşi pasc gâştele 
bobocii primăvara... E o frumuseţe pe la noi pe la margine 
primăvara. Gâştele albe ca zăpada, bobocii galbeni ca 
floarea dovleacului. Dar acum iarna e urât. Vin lupii la uşă şi 
mâşâie cu boturile... 

— Şi cu ce trăiţi? 

— Munceşte băiatul pe la bogătani cu mâinile, mai 
munceşte la gară, cară saci cu spinarea când se încarcă 
vagoanele, şi ce câştigă aduce acasă... 

Tace un timp bătrâna. Se uită pe pereţi. Caută ceva. Ar 
vrea să-şi aducă aminte de un lucru care trebuie negreşit 
spus. 

— Când mi-a luat neamţul băiatul la armată, m-a ţinut cu 
mâncare satul, că rude n-avem, au murit toate, toate. Au 
murit şi aşteaptă de la mine să le dau colaci de pomană. 
Mereu visez morţi. Vin în vis şi mă ceartă că nu le dau 
colaci. Le spun că n-am, dar ei vin mereu. Le-o fi şi lor 


foame.. Că săracului dacă îi e foame pe lumea asta, îie 
foame şi pe lumea cealaltă. Şi dacă trăieşti zdrenţăros şi 
flămând, zdrenţăros şi flămând te îngroapă când mori. Şi 
dacă te îngroapă aşa, aşa ajungi la dumnezeu în cer... Şii s- 
o fi urât şi lui dumnezeu să vadă atâta sărăcime pe pământ 
şi atâta sărăcime în cer... Şi-o fi gonit sărăcimea mai încolo, 
mai la marginile raiului, şi i-o fi chemat lângă el pe împărați 
să stea cu ei la masă, că împărații au haine frumoase şi 
omul după haină, nu după inimă, e luat în seamă... 

— Care neamţ, ţi-a luat flăcăul la armată? 

Bătrâna a întins mâna uscată şi-a arătat cu degetul 
chipul lui vodă Carol, atârnat, în ramă aurită, pe perete. 

— Regele, de, că noi, măiculiţă, aşa îi spunem pe-aici, 
neamţul. Că neamţ e, nu e de-al nostru. Şi l-au adus boierii 
cei mari şi l-au pus mai mare peste ţară, măiculiţă... 

— Stănică Pârvu are pe cineva aici? 

— Pe mine, nevasta lui. 

— Boi aveţi? 

— Am avut. l-au mâncat câinii satului în luncă astă-vară. 
Erau bătrâni şi n-au ţinut la secetă. 

— Dar pământ? 

— Două pogoane. 

— Cât îmi faci vânzător? 

— Nicio palmă. Noi cu ce să trăim dac-om scăpa din 
iarnă? Să-mi rămână copilaşii pe drumuri? Asta vrei? 

— Şi dacă nu ţi se mai întoarce bărbatul acasă, cum ai să 
te descurci? 

— Oi trăi şi singură, că multe femei trăiesc fără bărbat. 
Muncesc pe unde pot şi-şi cresc copiii... 

S-a clătinat o clipă în părerea ei. A reluat vorba. 

— Dar cât pământ îmi ceri dumneata ca să-mi scapi 
bărbatul? 

— Nu te speria, nu ţi-l cer tot. Numai un pogon... 
Notează, notarule, să faci actul... Numai un pogon, femeie... 

— Să nu se mai ostenească notarul de pomană. Nu dau 
nimic. V-am întrebat aşa, ca să ştiu, dumitale şi notarului 


până unde vi se întinde lăcomia... 

— Femeie... 

Cu toate câte le spuneau rumânii şi muierile, avocatul 
Mitiţă Bârcă rămânea liniştit şi plin de voie bună. 

— Nu te supăra, notarule, oamenii sunt necăjiţi şi au 
dreptul să fie. Or să se mai gândească ei şi o să le vină până 
la urmă mintea la cap. 

— Mai gândeşte-te, femeie... 

— Ce să mă mai gândesc? M-am gândit şi m-am 
răzgândit. 

— Istratie Paraschiv. 

— E băiatul meu, domnule avocat. 

— Nevastă n-are? 

— Are, dar e şi ea închisă, că s-a luat ieri după bărbatu- 
său; nu şi nu, că merge şi ea, că nu-l lasă să se ducă singur 
la conac, că dac-o fi să li se-ntâmple ceva, apăi să fiarbă 
amândoi în aceeaşi oală... 

— Ei, i s-a împlinit muierii gândul. Acum fierbe într-o oală 
cu bărbatu-său... 

— Fierbem şi noi, care nu suntem închişi, dar ei cu 
oscioarele răsucite şi frânte... 

— O să li se lipească oscioarele la loc, că sunt tineri. La 
omul tânăr, osul se prinde repede la loc. Oliolio! Cum o să-i 
mai scoatem, moşule, de la gherlă, de-o să plesnească inima 
lui cuconu Gogu Cristofor de ciudă... 

— Scoate-i, taică, scoate-i, şi să te miluiască dumnezeu cu 
mila lui cea mare! 

— Boi aveţi, moşule? 

— Am avut, tăiculiţă, dar nu mai avem. C-am fost datori la 
bancă şi-au venit portăreii cu hârtii, ne-au luat boulenii şi ni 
i-au vândut la târg. Geambaşilor ni i-au vândut. Vindea-le-ar 
dumnezeu sufletul diavolilor, că au banca plină de bani şi nu 
se mai satură! Ne iau şi boişorii şi ni-i vând la târg 
geambaşilor... Şi geambaşii n-au milă de boi... Că ei nu 
cunosc boii. N-au muncit cu ei. Îi iau de la unul, îi vând la 
altul. Cu preţ mai mare. Şi dacă li se pare că boulenii sunt 


bătrâni, îi vând pentru tăiere. Vindea-le-ar dumnezeu 
sufletul diavolilor... 

— Anul ăsta? Ştiu că anul ăsta banca n-a vândut boii 
datornicilor, că n-avea cine să-i cumpere. Sunt multe vite 
prin târguri de vânzare şi le-a scăzut preţul. 

— Anul trecut, tăiculiţă, anul trecut... Şi pământ, ce să-ţi 
spun, numai un pogon jumătate am. Şi patru guri la masă. 
Că-mi trăieşte şi baba. Şi o să fim de Rusalii cinci, că noră- 
mea aşteaptă să nască. S-au luat astă-primăvară copiii. 
Taică... E secetă... l-am spus lui Istratie: Nu te-nsura. El 
râdea: O să trec mai uşor seceta, dacă-o să fiu însurat. 
Puteam eu să-l opresc? Nu puteam. O tinereţe are omul. Şi 
băiatul aşteaptă să-l ia acum în primăvară la armată, că i-a 
venit rândul. Şi de la armată mulţi nu se mai întorc, că-i 
omoară în bătăi gradaţii. Aşa, ce mi-am zis eu? Dac-o fisăi 
se-ntâmple ceva băiatului în armată, o să ne rămână 
nepoţelul ori nepoţica, să nu ni se stingă neamul... Şi mai 
am un căluţ, tăiculiţă, trage să moară... Şi un plug vechi de 
fier... Eu zic să-ţi dau, taică, pluguleţul, că tot n-o să avem 
ce face cu el, că dac-om putea noi să ne cumpărăm boi, o să 
găsim pe undeva o roajdă de plug... Să-l iei, tăiculiţă, că e 
de fier, şi se află unul la Ruşii de Vede - Chivici îi zice, poate 
că-l cunoşti şi dumneata, că toată lumea îl cunoaşte, - care 
cumpără fiare vechi. Când ne ducem pe la târg, se ţine 
Chivici după noi şi-mi spune: Moş Radule - că dacă-l cunosc 
eu pe el, mă cunoaşte şi el pe mine - nu mi-ai adus cumva 
fier vechi de prin arie? Ba ţi-am adus, domnule Chivici, cum 
să nu-ţi aduc? Pot eu să te uit pe dumneata? Nu pot nici 
dacă mă pici cu ceară. Mă ţin după domnul Chivici cu 
căruţa ori cu carul până lângă grădina publică. Are acolo 
domnul Chivici o curte mare plină toată cu fiare vechi. Dau 
jos fierul. Domnul Chivici îl cântăreşte din ochi şi-mi întinde 
un ban, doi. Beau o ţuică şi sunt mulţumit şi eu, e mulţumit 
şi domnul Chivici. Am făcut împreună negustorie: eu am 
vândut, el a cumpărat. Eu zic, domnule avocat Bârcă, să mă 
duc să-ţi aduc plugul; o să mă ajute baba, îl iei în sanie, şi 


când ai drum pe la Ruşii de Vede, îl duci şi-l vinzi domnului 
Chivici, lângă grădina publică. Îl găseşti dumneata. Eu zic 
că cincizeci-şaizeci de bani poţi să iei pe el... Că altceva n- 
am ce să-ţi dau, domnule avocat... Pământul, vezi şi 
dumneata, nu-l dă nimeni... O muri băiatul, o muri nora, or 
muri amândoi... Omului ce-i e scris în frunte i-e pus... 

— Ne-am lămurit şi cu cazul lIstratie Paraschiv... Să 
vedem mai departe. Petre Voinea sin Voinea şi Pavel Voinea 
sin Voinea. 

— Sunt aici eu, Stana Voinea sin Voinea, muma băieţilor. 

— Băieţii sunt gemeni? 

— Gemeni. 

— Alţi copii mai ai? 

— Nu. După ce i-am născut, mi-a murit omul. Muncea la 
gară, la magazii. L-a strivit trenul... 

— Ce avere ai? 

— O capră şi o casă cu loc împrejur. Casa e în Viorica, pe 
deal... Când vin apele mari, înecul nu ajunge până la noi... 

— Şi dacă, totuşi, odată ajunge? 

— Ar trebui să vie potopul ca să ajungă apele 
Călmățuiului până în vârful dealului Poşarlia... 

— Şi... ce dai pentru apărare? 

— Capra, şi casa, adică tot ce am... Numai cu ţolişoarele 
să rămânem. Că nu putem să umblăm goi. Şade ruşine. Şi 
iar pun mâna pe noi jandarmii. Şi-atunci nu mai avem ce să- 
ţi mai dăm ca să ne scapi. 

— Şi unde o să vă mutaţi? 

— O să găsim noi, că lumea e largă şi nu suntem legaţi cu 
lanţuri de satul ăsta... 

— Casa şi locul la iau pe nevăzute. Capra v-o las... 

— Păi dacă pierdem casa şi aria, ce să mai facem cu 
capra? 

— O vindeţi. 

— N-o cumpără nimeni, aşa că ţi-o dau tot dumitale... 
pentru apărare... 

— Notează, notarule. 


— Am notat, domnule avocat. 

— Vezi, notarule, că s-a rupt gheaţa? Aşteaptă niţeluş şi o 
să vezi cum o să pârâie şi o să crape. Cum pârâie şi crapă 
Călmăţuiul primăvara... 

— Dar îmi scapi băieţii de bătăi şi de puşcărie, domnule 
avocat? 

— O să fac pe dracu-n patru şi o să-i scot. Pe ai dumitale 
o să ţi-i scot negreşit, chiar dacă ar fi să-mi pun pielea în 
saramură. Mi-ai făcut saftea... 

— Spiridon Bădoi... 

— Pe ăsta l-a omorât Gogu Cistofor... 

— Bine! Foarte bine! Putem să cerem despăgubiri lui 
cuconu Gogu. Despăgubiri mari putem să-i cerem 
boierului... E cineva din partea mortului aci? 

— Nu, domnule avocat. 

— Alde Bădoi şi-a luat mortul acasă şi-l jelesc... O să-l 
îngroape mâine, că s-a potolit viscolul... 

— Ivanca Mănoiu... 

— Şi asta e moartă. Dar şi dacă ar fi fost în viaţă, n-aveai 
ce să-i ceri, domnule avocat. Bărbatul e bolnav. Copiii... n- 
au ţoală pe ei... 

— Gruia Popozină, Alecu Vâlcu, Pascu Ologu... 

— La ţanc le-ai rostit numele, domnule avocat. Tocmai îi 
aduc jandarmii. Parcă ar fi fost potrivit mai dinainte... 

Doi jandarmi tineri au deschis uşa şi au îmbrâncit 
înăuntru trei bărbaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare. 
Chipurile le erau negre şi uscate, mâinile negre, cum îi 
văzusem cu o zi înainte, în drum spre conacul, lui Gogu 
Cristofor. Ochii însă le erau aproape stinşi, pierduţi în 
fundul capului şi abia mai licăreau. Abia se târau rumânii 
aduşi de spate, îmbătrâniţi parcă într-o singură noapte. 

Oamenii în lanţuri s-au oprit în mijlocul primăriei şi s-au 
sprijinit cu mâinile de grilajul de stacheţi subţiri, care 
despărţea sala cea mare în două. 

Dincolo de grilaj, podeaua era mai ridicată cu un lat de 
palmă. Acolo se aflau mesele la care scria notarul şi-şi făcea 


uneori de lucru primarul. În spatele meselor se înălţau 
dulapurile de scânduri în care erau ţinute sub lacăt 
registrele de stare civilă şi arhiva. 

La masa la care sta acum avocatul Mitiţă Bârcă, judeca o 
dată pe săptămână procesele mărunte domnul Constantin 
Năvârlie, judecătorul de plasă care umbla mereu prin sate 
cu trăsura şi care îşi avea reşedinţa la Cârligaţi, unde se 
afla judecătoria. 

Când arestaţii se mişcaseră, ca să se aşeze mai bine pe 
picioare, lanţurile zornăiseră şi pe noi toţi, câţi ne aflam în 
primărie, ne trecuseră fiori reci pe şira spinării. 

Nu mai văzusem până atunci oameni în lanţuri. Văzusem 
destule cete de ţărani duşi din urmă de jandarmi din post în 
post, către puşcăria din Turnu, oraşul de lângă Dunăre. Dar 
oamenii aceia nu purtau lanţuri. Aveau mâinile legate la 
spate cu o bucată de frânghie. Uneori, când arestaţii erau 
mai numeroşi, era legată întreaga ceată, om lângă om, de-a 
lungul aceleiaşi frânghii. 

Cei trei rumâni fuseseră aruncaţi în lanţuri nu pentru că 
jandarmii se temeau că vreunul din ei ar încerca să fugă. 
Chiar dacă ar fi vrut careva, n-ar fi putut s-o facă. Aproape 
niciun om din sat nu mai avea atâta putere în trup câtă îi 
trebuia ca să iuţească pasul. Toţi ne simţeam ca şi cum ne- 
am fi sculat după o boală lungă şi după ce-am fi zăcut 
palangă pe sub salcâmi luni în şir. 

Când te scoli după friguri, eşti galben ca turta de ceară. 
Mergi clătinându-te, genunchii îţi sunt slabi şi călcătura 
şovăitoare. Dacă ai în cale un pom sau un gard, te sprijini o 
clipă, răsufli, şi apoi încerci, ca un copil care atunci învaţă 
să meargă, să pleci mai departe. 

Şi mai era un fapt pe care jandarmii îl cunoşteau. 

După întâmplarea de la conac, rumânii, ştiind bine că-i 
aşteaptă jandarmii în drum şi nu ca să le întindă masa plină 
de bucate, nu s-au risipit. Şi-au purtat morţii pe tărgile 
făcute din ciomege încrucişate şi s-au ţinut strânşi. 


Jandarmii îşi dădeau seama că în viscolul năprasnic care 
le tăia trupurile şi-i orbea, oamenii aveau atâta minte ca să 
nu se desfacă în stoluri mici, de câte doi-trei, şi să se 
risipească în albul nesfârşit al câmpului, unde i-ar fi mâncat 
cu uşurinţă lupii, înainte de a fi apucat să moară de îngheţ, 
îngropaţi în cine ştie ce nămeţi. De aceea ei, jandarmii, nu 
se grăbiseră să le iasă înainte nici măcar la cantonul ridicat 
lângă linia ferată, unde se isprăvea dealul care urca lin 
dinspre sat şi începea câmpul, ci-i aşteptaseră răbdători la 
patru-cinci sute de stânjeni de la cea mai mărginaşă casă a 
satului. 

Cei trei rumâni fuseseră aruncaţi în lanţuri, după 
socoteala jandarmilor, ca să se înspăimânte şi mai tare ei 
înşişi şi să înspăimânte şi satul. 

Cu oricâtă băgare de seamă te-ai fi uitat la faţa rumânilor 
în lanţuri - şi noi eram numai ochi - n-ai fi descoperit 
urmele bătăii la care se spunea c-au fost supuşi cu cruzime 
de către jandarmi. Dar rumânii din Omida, ca şi cei de prin 
alte părţi de altfel, ştiau că la obraz, ca să-l umile, să-l 
învineţească şi să-l strâmbe, se reped jandarmii tineri, 
bobocii, care n-au avut încă timp să prindă meşteşugul, ori 
chiar cei cu practică, însă numai când e vorba de un 
dezbrăcat care a făcut niscaiva găinării şi al cărui dosar 
merge la judecată fără alte cercetări, la domnul Constantin 
Năvârlie, judecătorul de pace de la Cârligaţi. 

În cazul de faţă însă, cercetările le conducea însuşi 
plutonierul major Budu, şeful secţiei de jandarmi de la 
Băneasa, care avea în grija lui şapte comune şi care slujea, 
în uniformă, de peste treizeci de ani stăpânirea boierească 
şi a lui vodă Carol. Nu era prima bătaie la care se deda 
plutonierul major Budu, de când se afla şef de secţie de 
jandarmi la Băneasa, lângă Omida. Trecuseră mulţi pe sub 
mâna lui. Nichifor Budu, ca şi Haralambie N. Juvete, ştia să 
bată fără să rupă ori să spargă oasele şi fără ca pe trupul 
bătutului să rămână urme de neşters. În timpul cât era 
supus chinului, - rumânului care gemea ori numai icnea din 


când în când, îi erau sfărâmaţi plămânii şi rinichii; dacă 
acesta scăpa după ce bolea câteva luni, rămânea cu 
beteşug pe toată viaţa. Se întâmpla deseori ca unii să şi 
moară. Ei mureau însă pe la casele lor, nu sub mâna 
jandarmului, şi atunci vorba ceea: Prinde orbul, scoate-i 
ochii. 

— l-am adus, să trăiţi, domnule avocat. 

— Văd că i-aţi adus. 

— Avem ordin să-i ducem îndărăt peste un ceas... 

— Poate că o să-i duceţi şi mai curând... 

— Voiţi să vorbiţi cu arestaţii aici, cu toată lumea de faţă, 
sau mai la fereală? Domnul plutonier major Budu ne-a spus 
să fie cum ordonaţi dumneavoastră... 

— Aici, de faţă cu toată lumea. Că, slavă domnului, n- 
avem niciun secret. La post li s-au luat declaraţii oamenilor? 

— Li s-au luat, să trăiţi. Înainte de a li se lua declaraţii la 
post, arestaţii n-au voie să dea ochi cu nimeni. Aşa scrie la 
regulament. 

Jandarmul boboc era bucuros că poate să-şi arate ştiinţa 
lui într-ale regulamentului, unui avocat atât de mare ca 
domnul avocat Mitiţă Bârcă, cu care însuşi domnul 
plutonier major Budu ia uneori masa la cârciuma de lângă 
gară şi care este fără îndoială prieten şi cu căpitanul de 
jandarmi Mărinciu Il. Ciupitu din Turnu, care e comandant 
peste toţi jandarmii din judeţ. 

— Da? Aşa scrie la regulament? 

— Da. Aşa scrie, să trăiţi... 

— Îmi pare bine că mai învăţai ceva; omul cât trăieşte 
trebuie să înveţe mereu. Uite, cât sunt eu de avocat, asta n- 
o ştiam. Vasăzică aşa scrie la regulament? 

— Da, să trăiţi, aşa scrie... 

Rumânii şi femeile din primărie, slabi şi traşi la faţă, 
slăbiseră parcă şi se făcuseră şi mai galbeni decât fuseseră 
înainte de a fi aduşi între ei, de către jandarmi, cei trei 
rumâni prăpădiţi, în lanţuri. 


Avocatul, rotofei şi mult prea bine dispus, şi-a aprins 
iarăşi o ţigară, a tras două-trei fumuri adânc în piept, le-a 
aruncat în rotocoale albăstrii spre tavanul coşcovit şi după 
ce a stat o clipă pe gânduri chibzuind cu ce cuvânt să 
înceapă, a oftat din băierile inimii, întristându-şi dintr-odată 
faţa, ca omul care se află la mare strâmtoare: 

— Şi aşa, oameni buni, o făcurâți... 

Rumânii în lanţuri se uitau la el cu ochii stinşi de cenuşă, 
parcă n-ar fi înţeles ce-a rostit avocatul. 

— Mă cunoaşteţi, nu? 

— Vă cunoaşte toată lumea... 

Glasul lui Gruia Popozină nu tremura. Era însă un glas 
trist şi obosit, ce ne-a făcut să ne cutremurăm şi mai tare 
decât zăngănitul lanțurilor ude de zăpadă pe care le 
auzisem sunând când jandarmii, care acum rămăseseră 
smirnă lângă uşă, cu armele la picior, îi îmbrânciseră pe 
arestaţi în sala cea mare a primăriei. 

— Ştiţi pentru ce am venit încă de azi dimineaţă, pe 
nemâncatelea şi într-un suflet, de era să-mi omor caii, pe 
drum, prin viscol, tocmai de la Cârligaţi? 

— Dacă o să ne spuneţi, o să ştim, domnule avocat. 

— M-a chemat domnul notar Gică Stănescu... 

Ferecaţii în lanţuri tăceau. Tăceam, înfioraţi şi scârbiţi, şi 
noi. Se auzea numai glasul pendulei: tic-tac, tic-tac... Pe 
urmă s-a auzit zgomotul făcut de un scaun mişcat de la 
locul lui şi scârţâitul uşii de la dulapul cu arhiva primăriei. 

Notarul Gică Stănescu, puhav şi gălbejit ca totdeauna, se 
ridicase şi se întorsese cu faţa la dulap. A cotrobăit ce-a 
cotrobăit pe acolo, mai mult ca să-şi facă de lucru, a scos 
nişte dosare groase şi le-a pus lângă celelalte, pe masă. 
Apoi, fără niciun rost, a luat dintr-un raft crucea neagră de 
lemn, mâncată de carii, pe care se afla zugrăvit un Cristos 
slab, cu bărbuţă rară şi scurtă şi cu cunună de spini pe cap. 
A potrivit crucea pe masă, lângă dosare, să nu se clatine, ca 
atunci când vine de la Cârligaţi, odată pe săptămână, 


judecătorul Constantin Năvârlie cu trăsura şi judecă 
neînțelegerile mărunte dintre oameni. 

— Parcă fuseşi într-un gând cu mine, notarule! Parcă-mi 
citişi gândurile, taică tăiculiţă... Poate că aşa, în faţa 
domnului dumnezeului nostru răstignit pe sfânta cruce, le-o 
veni gândul ăl bun, să se spovedească şi să se grijească, să 
le ierte dumnezeu bunul păcatele... Că ăştia au uitat 
drumul bisericii de ani de zile, şi d-aia l-au uitat pe 
dumnezeu... Şi d-aia au început să se dedea la rele, au 
călcat întâi legea bisericii şi acum, taică tăiculiţă, au călcat 
şi legea tot atât de sfântă a stăpânirii.. 

Câteva clipe după ce a tăcut părintele 'Tomiţă Bulbuc, noi 
toţi i-am uitat şi pe avocat şi pe notar. l-am uitat şi pe cei 
trei rumâni ferecaţi în lanţuri. Cu ochii aprinşi am căutat 
ochii Cristosului zugrăvit pe cruce, să ne uităm adânc în ei, 
ca în bolta adâncă şi albastră a cerului senin de vară. Nui- 
am găsit. Cu mâinile şi cu picioarele prinse în piroane de 
cruce, Cristosul încununat cu spini şi cu obrazul stors de 
puteri şi cutat, privea undeva în sus, spre tavanul coşcovit 
al primăriei, care cine ştie de când nu mai fusese spoită... 

— Da... M-a chemat domnul notar Gică Stănescu... 

— Treaba dumnealui.. 

— Şi nu vreţi să aflaţi pentru ce? 

— Dacă doriţi să ne spuneţi, ne puteţi spune. N-avem de 
ce vă opri. 

— Pentru dumnezeu! Ce fel de oameni sunteţi voi ăştia 
din Omida? Unde vă e capul? La ce vă gândiţi? Cum de nu 
înţelegeţi? Pentru voi m-a chemat! Pentru voi am venit! 
Pentru voi am biciuit caii, de era să-i omor prin nămeţi! 
Pentru voi am stat aici nemâncat şi chinuit ca şi Cristosul 
ăsta de pe cruce şi mă zbucium şi caut şi nu pot să mă 
înţeleg cu nevestele sau cu rudele voastre! Pentru voi, 
oameni buni, nu pentru altceva!... Oliolio! Fir-ar afurisită 
meseria asta a mea!... 

— Aveţi vreo neînțelegere cu nevestele ori cu rudele 
noastre, domnule avocat Bârcă? 


— N-am nicio neînțelegere, oameni buni, dar aş vrea să 
am o înţelegere... 

— Ce înţelegere, domnule avocat? 

— Nu mai faceţi pe încăpăţânaţii, că acuşi întorc foaia... 

— Păi mai foaie ce-au întors cu noi jandarmii, nu poţi să 
întorci dumneata... Nu poţi şi... nici nu te pricepi... Au 
meşteşug mare, meşteşug grozav, jandarmii... 

Avocatul Mitiţă Bârcă şi-a făcut faţa mai schimonosită şi 
mai tristă decât a Cristosului de pe cruce. 

— Nu cumva v-au bătut jandarmii, oameni ai lui 
dumnezeu? 

— Ne-au bătut. 

— Dar nu se vede nimic pe obrazul vostru. Nu se vede 
absolut nimic... 

— Scoateţi-ne zăbunul şi cămaşa şi priviţi-ne coastele şi 
spinarea, domnule avocat Bârcă, dacă vreţi să vedeţi şi să 
aflaţi... Ne-au făcut zob. Ne-au nenorocit. Ne mirâm că ne- 
au lăsat zilele... 

— Ce să vă mai văd, ce să vă mai pipăi spinarea şi 
coastele!... Doar n-oi fi loma necredinciosul! Vă cred pe 
cuvânt. Omul trebuie să aibă cuvânt... Că pe unde iese 
cuvântul, iese şi sufletul... 

— Dacă ar fi aşa, domnule avocat, multora ar trebui să le 
iasă sufletul prin altă răsuflătoare decât gura. Dar nu ştie 
nimeni nici de unde vine sufletul, nici pe unde intră în om, 
nici pe unde iese... 

Avocatul Mitiţă Bârcă, omul cu gura de aur, se prinsese 
în horă. Băgase de seamă că nu se pricepe să joace tocmai 
bine, dar îi era ruşine să se rupă şi să se dea deoparte. De 
oameni ca de oameni. De notar ca de notar. Se ruşina mai 
ales de cei doi jandarmi boboci care începuseră să 
zâmbească pe sub mustăţile subţiri şi negre, abia mijite pe 
buze. 

— Am venit să vă apăr, oameni buni... 

— De cine să ne apăraţi? 

— De jandarmi... De proces... 


— Dacă voiţi să ne apăraţi de jandarmi, pentru noi cei de 
aici şi pentru alţi câţiva care au rămas lungiţi în gunoiul 
grajdului jandarmeresc, e prea târziu. Dar dacă vreţi într- 
adevăr să faceţi ceva pentru ceilalţi care îşi aşteaptă 
rândul, mergeţi cu noi la post şi înţelegeţi-vă cu Budu. De 
azi dimineaţă trag la oameni cu săculeţii de nisip pe spinare 
şi cu centiroanele ude la şezut, mai abitir decât tragem noi 
cu ciomagul la sacul de fasole, când avem de bătut fasolea. 

— lar cât despre proces, vom vedea ce e cu procesul, 
dacă vom mai ajunge vreunul viu până la proces... 

— Pe tine te cheamă... 

— Pascu Ologu, după bunică-meu care a fost ologit în 
bătăi la curtea boierească de la Saele. 

— Mergeţi cu noi, domnule avocat - a spus Alecu Vâlcu - 
nu pentru noi care am gustat constituţia, articol cu articol, 
cum spunea plutonierul major Budu, dar pentru ceilalţi, 
care aşteaptă cu sufletul la gură să li se facă şi lor 
cunoscută... constituţia... Sunt mai mult de douăzeci care n- 
au fost încă scoşi din grajdul în care ne-au închis jandarmii 
azi în zorii zilei. 

— Îi iau jandarmii din grajd pe oameni, câte unul, câte 
unul, şi-i aduc îndărăt de subsuori. 

— Aproape toţi care au fost bătuţi varsă sânge... 

— Am vărsat şi noi... 

— Şi-o să mai vărsăm. 

Gruia Popozină a făcut un pas îndărăt, a întors capul, şi-a 
aruncat pe duşumeaua primăriei, din gură, a ulcică de 
sânge negru-galben. Lanţurile de la mâini şi de la picioare 
au sunat. Fiecare avea lângă tălpi un lăcuşor de apă. Se 
topise zăpada de pe lanţuri şi de pe opinci. 

— Bine, de mers, merg, că de aceea am şi venit aici: pe 
viscol, pe nemâncatelea, în goană, de era să-mi omor caii... 
Dar... 

— Dar ce? 

— Nu pot merge. Nu-mi dă legea dreptul să merg până 
nu se face între mine, ca avocat, şi voi, ca arestaţi o 


înţelegere... 

— Ce înţelegere? 

— Cât îmi plătiţi şi... când îmi plătiţi... Că aşa scrie la 
lege... Altfel eu... aş vrea, din toată inima... Dar nu pot. Fără 
înţelegere între noi, nu pot. Aşa scrie la lege... 

— Nu poate să meargă, taică tăiculiţă, nu poate şi 
meargă, vă spun şi eu ca faţă bisericească... Nu poate să 
meargă domnul avocat, dacă nu-l plătiţi... Aşa scrie la 
lege... 

— Ne... în legea voastră... Că legea voastră este... Nu ne- 
aţi întrebat când aţi făcut-o, dacă ne place ori nu ne place! 

Avocatul Mitiţă Bârcă văzuse în întâmplarea nenorocită 
de la Troian, în care erau amestecați atâţia rumâni necăjiţi, 
un prilej neaşteptat de a-şi mări considerabil averea. Peste 
treizeci de clienţi dintr-odată, şi toţi într-un singur proces 
nu era un lucru cu care un avocat de sat se poate întâlni 
chiar în fiecare zi. Se grăbise să vină la Omida prin viscol, la 
chemarea prietenului său notarul Gică Stănescu, căruia 
avea să-i dea o mică parte din câştig dar ar fi alergat şi 
nechemat, pentru că vestea o aflase şi nici nu-i trecuse prin 
gând să îngăduie ca alt avocat, poate un fârţângău 
oarecare, să se repeadă, cu tot viscolul, de la Turnu, şi să-i 
smulgă prada. Şi prada, după socotelile pe care şi le făcuse 
la iuţeală nu era deloc de lepădat. Peste treizeci de 
împricinaţi, măcar câte un pogon de la fiecare, dacă nu mai 
mult, iată dintr-un condei un lot de cincisprezece-douăzeci 
de hectare! Ştia că ţăranii n-au bani şi nici nu se gândise să 
le ceară bani. Pământul era tot atât de bun ca şi banii. Poate 
chiar mai bun. "Ţăranii înfricoşaţi, după socoteala avocatului 
şi a notarului, de schingiuirile la care erau supuşi de către 
jandarmi, temându-se şi de puterea boierului Gogu 
Cristofor, care avea să asmuţă asupra lor nu numai urgia 
jandarmeriei dar şi pe a justiţiei, mai ales acum, 
numaidecât după fapt, aveau să dea ce au şi ce nu au, 
numai să scape de belea ori măcar să se aleagă cu pedepse 
mai mici. Avocatul Mitiţă Bârcă avusese răbdare în 


convorbirile cu ţăranii tocmai pentru că era încredinţat că 
vederea câtorva împricinaţi în lanţuri, care au mai trecut şi 
pe sub mâna plutonierului major Nichifor Budu, va frânge 
toate împotrivirile şi oamenii necăjiţi şi rupţi se vor lăsa 
uşor înşelaţi, în schimbul nădejdii că nu vor mai fi 
schingiuiţi şi că nu vor rămâne multă vreme la puşcărie. Îl 
mirase însă peste măsură purtarea ţăranilor şi-l mirase mai 
ales purtarea dârză a celor bătuţi şi ferecaţi în lanţuri. El 
nu pricepea ce se petrecuse în minţile acestor oameni, dar 
îşi păstrase calmul, crezând în puterea lui de convingere şi 
sperând că până la urmă va izbuti să-i înmoaie, să le 
şterpelească pământurile pe care le mai aveau, şi apoi să 
caute, ca de obicei, să-şi facă meseria. Un avocat nu 
răspunde dacă pierde procesul ce i s-a încredinţat. După 
lege nu va avea deci, orice s-ar întâmpla cu ţărancele şi cu 
ţăranii arestaţi, nicio vină. Cu plutonierul major Budu va 
vorbi însă ceva mai târzior, după ce acesta îşi va fi făcut 
pofta cu fiecare şi va fi smuls, măcar de la câţiva, iscălituri, 
pe declaraţiile ticluite, din care să se vadă că ţăranii sunt 
vinovaţi. Dar acum, când ţăranii arestaţi şi legaţi în lanţuri 
spuseseră vorbele pe care le spuseseră, avocatul Mitiţă 
Bârcă pricepuse dintr-odată că nu e nimic de făcut cu aceşti 
oameni, că-şi pierduse vremea fără folos; şi mai văzuse şi 
cele treizeci şi ceva de pogoane de pământ zburându-i de 
sub nas. 

Cum în acest timp, satul alarmat de ştirea care se 
răspândise ca fulgerul din casă-n casă, că Gruia Popozină, 
Pascu Ologu şi Alecu Valeu au fost aduşi în lanţuri la 
primărie de către jandarmi, ieşise din case şi se aduna în 
şosea în apropierea primăriei, avocatul Mitiţă Bârcă, 
notarul Gică Stănescu şi părintele 'lomiţă Bulbuc au 
schimbat între ei priviri, ascunzându-şi fiecare pe cât a 
putut, îngrijorarea. 

Părintele 'Tomiţă Bulbuc, mai slab de înger decât ceilalţi 
doi, s-a ridicat şovăind de pe scaun, a stins, stropşind-o cu 


degetele de masă, ţigara pe care tocmai o aprinsese şi 
adresându-se avocatului şi notarului le-a grăit dulce: 

— Pe mine, taică tăiculiţă, eu zic să mă iertaţi. Văd că se 
lungeşte tărăşenia. Mă duc spre casă că nici n-am mâncat 
astăzi, şi mă aşteaptă preoteasa cu masa întinsă şi s-o fi 
răcit găina în oală... 

Rumânii l-au văzut plecând domol şi apoi, după ce popa a 
ieşit din curtea primăriei, l-au zărit alergând prin nămeţi pe 
şosea, în direcţia cătunului. Dar nu s-au gândit în clipa 
aceea că locuinţa preotului e aşezată în altă parte a satului. 

Avocatului Mitiţă Bârcă îi prinsese bine intervenţia 
neaşteptată a părintelui Tomiţă Bulbuc, precum şi plecarea 
grăbită a sfinţiei sale. Avusese timp să se reculeagă şi să 
chibzuiască. Era sigur că părintele Tomiţă Bulbuc, cu care 
nu putuse schimba nicio vorbă, dezgheţat la minte cum era, 
cântărise situaţia şi înţelesese bine de tot ce avea de făcut. 
Nu-i mai rămânea avocatului Mitiţă Bârcă decât să caute să 
câştige puţin timp. 

— Pentru ceea ce aţi spus aici, pentru insulta pe care aţi 
adus-o legii, jandarmii de faţă au să depună, dacă va fi 
cazul, da, da, dacă va fi cazul, mărturie. Eu însă, oameni 
buni, am să-mi dau toată osteneala, da, da, toată osteneala, 
v-o spun pe onoarea mea de avocat, să caut să vă scap şi din 
noul bucluc în care v-aţi băgat prosteşte... Dar trebuie să... 

Cristosul de pe cruce rămăsese ca şi mai înainte cu ochii 
în tavan, iar chipul regelui cu barbeţi în rama lui aurită, 
pătată pe alocuri de muştele necuviincioase, tot încruntat şi 
posomorât. 

— Apoi, că totuna ne-o fi cu mărturia sau fără mărturia 
jandarmilor, că alte lanţuri, şi de ar vrea să ne puie, nu mai 
au unde... La picioare avem, la mâini avem... 

— Şi în bătăi tot ne-au stâlcit... 

— Şi la puşcărie, din pricina dulăilor boierului, tot au să 
ne ducă... 

— O să depunem şi noi mărturie, domnule avocat. Dar o 
altfel de mărturie decât ţi-ar prii dumitale. De două ceasuri 


şi mai bine ascultăm şi răbdăm şi ne uităm cum cauţi să te 
foloseşti de întâmplarea nefericită de la conac, de care 
numai boierul e vinovat, ca să înşeli şi să jefui oamenii, cu 
legile întinse pe masă, în faţă... 

— Cristea Moga, dumneata de fapt nici n-ai avea ce să 
cauţi aici. Nu eşti nici împricinat, nici rudă cu împricinaţii... 

— Nu sunt rudă cu niciunul, e adevărat, că nu sunt 
născut prin părţile astea. Dar sunt om şi nu pot să rămân 
nepăsător de ce se întâmplă cu semenii mei... Ţara asta, 
oricât ar stăpâni-o boierii, nu e a boierilor. O fi ea ţara lui 
Cremene, dar cele ce se petrec aici, nu vor fi ascunse şi 
tăcute... 

— Cristea Moga... 

— Ce Cristea Moga, ce Cristea Moga... Degeaba cauţi să 
mă sperii cu glasul, domnule avocat... 

— Am văzut multe, domnule Bârcă, eu ca femeie, şi aici, 
şi dincolo de munţi, în împărăţia lui Franţ Iosef... Nu mă 
miră ce încerci să faci dumneata aici, cu notarul şi cu 
plutonierul de jandarmi, şi cu alţii mai mari. Povestea e 
cusută cu aţă albă... Atât pot să-ţi spun: să-ţi fie ruşine 
obrazului... Dar ştiu că nu ai obraz... 

Prin ferestre se vedeau în şosea oameni din ce în ce mai 
mulţi strângându-se în stoluri, dar care se ţineau departe 
de primărie. Feţele lor erau toate galbene-pământii şi 
încruntate... Când s-a auzit tropot moale de cal prin zăpada 
înaltă, oamenii au întors capul... 

L-au văzut oprindu-se în faţa primăriei, descălecând şi 
grăbindu-se prin zăpadă pe plutonierul major Nichifor 
Budu, care aruncase frâul calului, cum arunci un laţ, de 
vârful unei uluci. 

— Ce e aici, notarule? Ce s-a întâmplat? Ce e aici, 
domnule avocat Bârcă? 

— Să vedeţi, domnule plutonier major... 

— Un moment, domnule avocat, numai un moment... 
Jandarmi! 

— Ordonaţi, domnule plutonier major... 


— Duceţi-vă afară şi păziţi primăria. Orice s-ar întâmpla, 
nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. Prăpădiţii ăştia rămân în 
grija mea. 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major... 

Bobocii şi-au bătut călcâiele şi au ieşit postându-se în 
şosea. Rumânii adunaţi afară nu se clinteau din loc. 
Rămâneau tăcuţi mai departe cu picioarele îngropate în 
zăpada albă şi moale şi cu feţele îngrijorate şi mohorâte. 

— Ei, spune-mi, dragă domnule avocat Bârcă ce s-a 
petrecut aici? A venit într-o goană la post părintele Tomiţă 
Bulbuc şi m-a alarmat. A rămas acolo. Tremura tot. Abia l-a 
potolit cuconiţa Chiva, când i-a pus în faţă o balercă de 
ţuică veche. Văd că m-a păcălit. Se ţine de păcăleli părintele 
Tomiţă. Se vede c-o fi tras prea multă aghiasmă de la Voicu 
Buciuc la măsea... Oamenii par liniştiţi... Ce l-a alarmat pe 
părintele? Că parcă tot nu-mi vine să cred că la mijloc e 
păcăleală... 

— Aşa cum v-am scris, domnule plutonier major, am vrut 
să îndulcesc situaţia arestaţilor. Că om sunt şi eu, şi nu pot 
rămâne nesimţitor la suferinţele omeneşti. De aceea mi-am 
şi ales această nobilă profesiune. Ca avocat, pot ajuta celor 
care au greşit şi au călcat legea. Le poţi, făcând uz de lege 
şi în cadrul legal, uşura situaţia. Am venit la chemarea 
neamurilor celor arestaţi. Nu m-am putut înţelege cu ei... V- 
am rugat să binevoiţi a-mi trimite aici doi-trei arestaţi... Am 
socotit că, dat fiind că ei au călcat legea şi în consecinţă au 
a-i suporta rigorile, se vor arăta mai înţelegători. Nu numai 
că m-au luat peste picior în aşa fel că a trebuit să fac apel la 
tot calmul meu ca să nu-mi ies din sărite, dar... iertaţi-mă, 
domnule plutonier major, când le-am pomenit de legea 
legilor, de constituţie, arestaţii au spus, să am pardon, că... 
fac nu ştiu ce pe ea... 

— Cum? Cum? Aşa au spus? Aşa au spus ticăloşii? 

— Da, domnule plutonier major, chiar aşa, dar cu alte 
cuvinte, ştii dumneata cum vorbesc ei, ţăranii, fără niciun 


ocol, aşa au spus... Poate să confirme şi domnul notar Gică 
Stănescu, aci de faţă... 

— Da, domnule plutonier major, aşa au spus arestaţii, 
fără niciun ocol, cu vorbe care, mă rog, nici nu se pot 
pronunţa între... 

Avocatul Mitiţă Bârcă, în picioare, la masă, vorbise de 
parcă pledase în faţa unei înalte instanţe. La fel şi notarul 
Gică Stănescu. 

Plutonierul major Nichifor Budu se afla lângă uşă, cu 
faimoasa lui vână de bou în mână. 

Pe măsură ce-i povestise avocatul, faţa roşie a 
plutonierului major se roşea şi mai mult. Vinele gâtului i se 
umflaseră de parcă voiau să plesnească din clipă în clipă, 
iar ochii bolboşaţi i se bolboşaseră şi mai mult, ieşindu-i, ca 
ochii de broscoi, din orbite... Nu mai avusese răbdare să 
asculte sfârşitul frazei notarului. 

Se repezise cuprins de turbare şi începuse să izbească cu 
vâna de bou peste fetele galbene-pământii, în care nu mai 
era nici strop de sânge, ale arestaţilor ferecaţi în lanţuri, 
sprijiniți cu mâinile de grilajul de stacheţi. 

Atunci ca şi cum s-ar fi rupt un vechi zăgaz, pe care 
demult îl băteau cu valurile lor, apele neobişnuit de 
crescute, s-a dezlănţuit ura adâncă, ura sălbatică, ura fără 
de margini care mocnea în fiecare rumân, în fiecare 
muiere. Nemaigândindu-se la nimic, nemaiţinând seamă de 
nimic, rumânii necăjiţi şi muierile stinse de puteri care se 
aflau în primărie, s-au aruncat asupra plutonierul major 
Budu cu ciomegele, care aveau ciomege, cu mâinile goale 
muierile care nu se tem de câini şi obişnuiesc să umble prin 
sat şi pe câmp fără un beţişor în mână. 

Luat pe neaşteptate, uluit că dezbrăcaţii nu numai că nu 
se mai tem de el, dar îl şi lovesc, plutonierul major Nichifor 
Budu, care nu mâncase bătaie, ci dimpotrivă bătuse mereu 
pe alţii de când i se prinsese pe umăr gradul de caporal, a 
avut un moment de slăbiciune, un singur moment. Dar asta 
le-a fost de-ajuns rumânilor, care nu se mai temeau nici de 


vâna lui de bou, pe care o şi scăpase din mână, nici de 
puştile jandarmilor de afară, să-l dea cu capul de pereţi, să-l 
doboare, să-l izbească în obraz cu călcâiele şi peste tot cu 
vârfurile ciomegelor. 

Un glas de femeie a strigat: 

— A fugit notarul, pe fereastră. Scapă şi avocatul... 

Un rumân a rupt grilajul, nemaizăbovind să caute uşiţa, 
şi a sărit să-l înghesuie pe Mitiţă Bârcă într-un colţ de lângă 
dulap şi pe sub mese. 

A fost o luptă scurtă, încleştată, purtată în tăcere, cu 
icnituri numai şi cu încleştări de fălci şi cu ochii aprinşi 
dintr-odată de o lumină mare, ca a răsăritului de soare. 

Rumânii şi muierile loveau în plutonierul major Budu cu 
ura adunată picătură cu picătură de atâta amar de ani în 
inimile lor triste şi obidite, în care pierise poate ultimul 
strop de nădejde între viaţă mai bună. 

Loveau în plutonierul Budu, de parcă lovind în trupul lui 
scurt şi mătăhălos, lovesc în toţi cei care i-au asuprit de 
când au deschis ochii pe lume, i-au bătut şi batjocorit şi şi- 
au făcut joacă din viaţa lor. Îl rostogoleau şi-l călcau în 
picioare, de parcă se părea în acele clipe, care erau 
nesfârşit de lungi, că ei toţi rostogolesc şi calcă în picioare 
şi zdrobesc toată orânduirea nedreaptă, care făcuse din ei 
nişte umbre omeneşti. 

Plutonierul major Budu, cu tunica albastră sfâşiată şi 
plină de sânge, a icnit un timp şi a tot încercat, ca un porc 
gras pe care nu l-a ajuns dintr-odată cuțitul, să se ridice. 

Dar când i s-a înroşit capul izbit des şi repede cu 
ciomegele, s-a înmuiat şi a tăcut... Atunci nu s-a mai auzit 
nimic, decât pendula din perete: tic-tac, tic-tac. 

Cristosul răstignit pe cruce rămăsese neclintit, cu ochii 
îndreptaţi spre tavanul coşcovit ai primăriei, care nu mai 
fusese demult spoită. 

Soba de tuci rece tăcuse de mult. 

La fereastra deschisă, pe care o zbughise la timp notarul 
Gică Stănescu, sta aplecat cu capul afară, cu un ochi 


atârnându-i ca un albuş de ou, avocatul Mitiţă Bârcă. Îi era 
frică să geamă ori să strige, ori poate că îi şi pierise glasul. 

Rumânii din şosea, pricepând ce s-a întâmplat, întâi din 
fuga notarului şi apoi din arătarea la fereastră cu chipul 
desfigurat a avocatului Mitiţă Bârcă, se apropiau încet, pas 
cu pas, strânşi toţi stol, ca şi cum stolul ar fi fost un singur 
om, spre primărie. 

Jandarmii tineri, care aveau ordin să păzească primăria 
şi să nu lase să se apropie nimeni de ea, orice s-ar întâmpla 
în primărie, nu bănuiau adevărul. Ei credeau, şi pe bună 
dreptate, că în primărie, plutonierul major Budu, de care 
tremura întreaga vale a Călmățuiului, îi bătea de unul 
singur, pe rumânii legaţii ca şi pe cei nelegaţi, cu cravaşa. 


Stolul de oameni se apropia tăcut şi hotărât. Jandarmii 
boboci, care nu se mai aflaseră niciodată până atunci într-o 
asemenea situaţie, şi-au descărcat armele în aer, semnalând 
în felul acesta celorlalţi jandarmi care rămăseseră la post 
cu Juvete şi Cârnul, precum şi plutonierului major Budu, pe 
care îl ştiau viu, nevătămat şi înfricoşător de sălbatic, în 
primărie, pericolul. Rumânii s-au repezit asupra lor, i-au 
dezarmat cât ai clipi din ochi şi îmbrâncindu-i şi lovindu-i i- 
au răsturnat în zăpadă şi au năvălit în curtea primăriei. 

Cei trei arestaţi în lanţuri, aplecaţi peste balustradă, 
vărsau gheme de sânge închegat lângă biroul cel mare la 
care, odată pe săptămână, domnul Constantin Năvârlie, 
judecătorul de la Cârligaţi, venea şi judeca la faţa locului 
procesele mărunte. 

— Jandarmii! Vin jandarmii!... 

— Să fugim fraţilor... 

Şase jandarmi călări veneau în goana cailor dinspre post. 
În fruntea lor se aflau Juvete şi Cârnul. 

Unii rumâni au sărit gardul care desparte primăria de 
biserică şi au izbutit să scape, alţii s-au risipit ca 
potârnichile printre nămeţii mari şi prin ariile alăturate, pe 
după case. 


Câţiva însă au fost prinşi în primărie, cu mâinile, şi cu 
ciomegele pline de sânge. 


A doua zi spre prânz, un convoi în care se aflau bărbaţi şi 
femei, toţi legaţi de-a lungul câtorva funii, căci jandarmii nu 
aveau nici la secţie atâtea perechi de lanţuri, plecau însoţiţi 
de un roi de jandarmi călări, în fruntea cărora se afla 
Juvete, şeful postului din Omida, spre Turnu, pentru 
cercetări. 

În urma convoiului lunecau, scârţiind pe zăpada 
proaspătă, două sănii. Întruna erau culcaţi, pe un maldăr de 
paie, şi se odihneau, doi morţi aşezaţi unul lângă altul: 
Pandele Ologu, fratele lui Pascu Ologu şi Cristea Moga, cel 
venit de pe îndepărtate meleaguri în gară la Omida. 
Fuseseră amândoi ucişi în bătăi, în cancelaria postului de 
jandarmi, de Juvete, Cârnul şi caporalul Blajinu Aurel. În 
actele întocmite de ei şi scrise de celălalt caporal, de 
Lindină Axente, se arăta negru pe alb că „sus numiții 
indivizi au murit în încăierarea din primărie, când a fost 
ucis, făcându-şi datoria după lege, plutonierul major 
Nichifor Budu...” 

Sania luneca lin, nu-i zdruncina pe morţi. 

În a doua sanie îşi dormea somnul de veci, cu faţa 
acoperită de un cearceaf alb, plutonierul major Budu din 
jandarmeria rurală, „mort la datorie, apărând legea”. 
Lângă el, cu obrazul înfăşurat în vată, gemea avocatul 
Mitiţă Bârcă. Era însă fericit că scăpase numai cu atâta. N- 
avea să renunţe la avocatură. Se gândea să se interneze 
pentru un timp în spital şi, după vindecare, să poarte 
deasupra orbitei goale, un monoclu negru. Asta îi va da, 
desigur, un aer şi mai distins. Va deveni şi mai important 
fiind, în felul lui, şi el, un soi de erou. Nu va mai practica 
însă avocatura la ţară. Se va muta la oraş, unde forţele 
publice sunt mai puternice şi unde vieţile, ca şi averile 
cetăţenilor, aşa cum scrie la lege, sunt nu numai garantate 
teoretic, dar în realitate şi păzite. 


Jandarmii erau călări. Caii lor graşi, cu părul lins şi 
lucios, mergeau la pas în urma convoiului de arestaţi, care 
abia se târa şi deschidea pârtie largă pe drumul acoperit de 
zăpadă. 

Din când în când, din obişnuinţă, omul care mâna caii 
slăbănogi înhămaţi la prima sanie, le arunca un îndemn de 
care nu era nicio nevoie. 

Dii, roibule... Dii, calule... Dii, boală... 


După ce s-au topit zăpezile mari şi albe şi câmpurile 
nesfârşite şi-au arătat faţa lor cea adevărată, neagră şi 
grasă, şi s-au revărsat peste maluri gârlele, sub cerul 
acoperit de nori vineţi şi puhavi, mânaţi nebuneşte de 
vânturi nestatornice dintr-o parte în alta a zării, au izbucnit 
în ţară răscoalele din 907. 

Şi flăcările conacelor s-au ridicat atunci până în ceruri... 


August-Septembrie 1952 


11* A rizica - a risca. [n.e.e.]. 
12 Un pol = douăzeci de lei. [n.e.e.].