Radu Tudoran — Ferma Cotofana vesela si Porcul mizantrop

S 


EDITURA ION CREANGĂ 


RADU TUDORAN 


FERMA „COTȚOFANA VESELĂ” 
UN PORC MIZANTROP 


Două povestiri vesele pentru cei mici, 
cu tilcuri triste pentru cei mari 


Editie revăzută 


Editura lon Creangă - București, 1991 


Versiunea digitală 1.0 - noiembrie 2021 


Aceste două povestiri-fabulă, apărute în iarna anilor 1945-46, 
sunt scrise pe un ton de glumă, într-un moment cînd nu era timp 
de glumit, de aceea, sub aspectul lor vesel se ascunde multă 
amărăciune. Dar azi, cînd se retipăresc, după patruzeci și patru 
de ani, cu toate îngrijorările, care există, cu toate dezamăgirile, 
avem dreptul și la speranţă, deci tîlcul lor trist să nu-l punem la 
inimă, ci doar să-l ţinem minte. 


1991 


Radu Tudoran 


Ferma „Cotofana veselă” 


CAPITOLUL 1 
Ferma „Coțofana veselă” și stăpinii ei 


Dacă ieși din București pe bariera dinspre miazănoapte, puţin 
după ce treci de aeroport, din șoseaua asfaltată se desparte un 
drum, la stînga, tăind cîmpul și pierzîndu-se curînd într-o linie de 
salcîmi. Dincolo de această plantație se află ferma domnului 
lonescu, botezată de vecini „Coțofana veselă”, nume cam 
neobișnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi 
ulmi mari de la poartă și-a făcut cuibul, împreună cu perechea 
ei, o coţofană zglobie și guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea 
însă nu are nici o legătură cu întîmplările care se vor povesti 
mai departe. 

Prin urmare, dincolo de salcîimi se află ferma domnului 
lonescu. Acesta este un ins măruntel, oacheș, cu părul albit pe 
la timple iar în creștet rărit, cu o fărimă de mustață, sură, 
zbirlită, și cu o pereche de ochelari în ramă neagră, care, nu știu 
cum, îi dau o privire posnașă. De dimineaţă pînă seara, stăpinul 
fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mînă: ba un 
cuţitaș de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o 
stropitoare. Într-un cuvînt, înfățișare și apucături de om la locul 
lui. În istoria împrejurimilor, nu se cunoaște vreo gilceavă, vreo 
nemulțumire sau vreo încurcătură provocată de el. 

Ferma „Coțofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai 
mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori și 
potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, 
de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme. Locuitorii lui se ocupă cu 
aprovizionarea orașului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume și 
fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sînt adică și 
precupeți. După cum arată chiar numele satului, treburile 
oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune 
binecuvîntată de Dumnezeu. 

Prin aceste locuri nu i s-a întîmplat nimănui nimic rău; nu s-a 
auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu 
atit mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile 
progresului, de clocitori, de îngrășăminte, de irigaţii sistematice, 
oamenii n-au avut să se plingă nici măcar de neplăcerile 
obișnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete și altele. Copacii 


lor au dat totdeauna rod mult și bun, vacile au dat lapte mult și 
gras, stupii au dat miere, viile nu s-au mănat în nici un an, totul, 
în sfîrșit, cum nu se poate mai bine și mai norocos. 

Veţi crede că așa, neîntîmplîndu-li-se nimic deosebit, oamenii 
s-or fi săturat de belșug și se vor fi plictisit de atita trai bun. 
Cîtuși de puţin! Toţi erau fericiți de starea lor, și n-ar fi dorit să 
se schimbe nimic. Au trebuit să se plictisească animalele, în 
primul rînd catîrul afurisit de la ferma „Coțofana veselă”, ca să 
se întîmple faptele nemaipomenite pe care le voi povesti. 


Domnul lonescu locuia la fermă împreună cu familia, compusă 
astfel: 

Doamna Matilda, soţia, o femeie cu figură de lăptăreasă 
olandeză, așa cum o puteţi vedea, în cărţile de geografie de 
altădată, cu scufa de pînză scrobită. Asemănarea nu vine numai 
din înfățișare, ci și de la îndeletnicire, fiindcă doamna lonescu se 
ocupa cu supravegherea vacilor și cu prepararea laptelui în 
diferite feluri: smîntînă, iaurt, unt și brînză. Ea era mai mare 
peste staulul cu cele patru vaci de rasă, peste femeile care le 
mulgeau, peste cele zece ciubăre, peste strecurători, putineiuri 
și peste toate accesoriile lăptăritului. În fiecare zi, își îndeplinea 
îndatoririle cu sîrguință, ba poate mai mult decit atit, totul după 
ceasornic, același program în fiecare zi. Vacile chiar făceau haz 
pe socoteala punctualităţii ei exagerate. Joiana, cea mai bătrînă, 
dar și cea mai șugubeaţă, găsea ades prilejuri de ironie. 

— Știţi, fetelor, zicea, ștergîndu-se cu limba ei aspră prin nări, 
dacă n-ar fi coana Matilda, Dumnezeu n-ar mai ști după ce să 
potrivească răsăritul și apusul soarelui. 

— Hă-hă-hă! ridea gros taurul Pamfil, din fundul staulului. 

Celelalte vaci, mai tinere, se înfiorau de risul lui. Numai Joiana 
rămînea indiferentă, fiindcă avusese cîndva o dezamăgire din 
dragoste și nu mai dădea nici un ban pe tauri. 

— Nu, zău, fetelor, își relua Joiana gîndul șugubăț, eu cred că 
și anotimpurile se iau tot după coana Matilda; primăvara după 
pardesiul doamnei, iarna după palton ... 

— Dar vara? se amesteca în vorbă Pamfil, ridicînd capul și 
încercînd să privească peste parapetul care îl separa de restul 
staulului. 


— Tu ţine-ţi botul acasă! Nu mă face să cred că te interesează 
măcar cît o cofă de apă cele ce spun eu! Lasă că știu la ce ţi-e 
gîndul și la ce te uiţi, pezevenghiule! 

Pamfil își lăsa capul în jos, roșu pînă la albul ochilor, atins în 
locul cel mai sensibil al fiinţei lui. Fiindcă, întocmai cum spunea 
Joiana, nu vorbele ei îl atrăgeau, ci juncana din partea cealaltă a 
staulului, Elvira ... 

Dar era vorba să vedem ce persoane trăiau la ferma domnului 
lonescu, de lîngă satul Ghiftuiţi. 


A treia persoană ca importanţă era cucoana Miţa, verișoară 
bună cu stăpînul casei. Rămasă fără bărbat de mult timp, 
singură pe lume, se refugiase aici, unde se ocupa de pisicile 
fermei, în afara timpului cînd se ţinea de clevetiri. Numai cu 
atitea spuse, cred că v-o și închipuiţi: înaltă, slabă, cu nasul 
ascuţit, cu ochii cenușii, bănuitori și prefăcuți. 

Mai trăiau la „Coțofana veselă” și alţi oameni: domnișoara 
Amalia, fiica proprietarilor, care folosea parfum franțuzesc și 
aștepta un prinţ; domnișorul Bebeluș, supranumit „Repetenţilă”, 
fratele ei mai mic, niţel cam siîsîit și prostănac, dar care, după 
cum credeau părinţii, promitea să ajungă departe; apoi madam 
Cucurigu, guvernanta copiilor, al cărei nume, în afară de porecla 
de mai sus, a rămas pentru totdeauna necunoscut; în sfîrșit, 
Stana, bucătăreasa, și Anton, șoferul. Despre toţi aceștia, 
pomeniţi în treacăt, și despre unii nici măcar pomeniţi, de pildă 
argaţii, nu va fi de vorbit prea mult în cursul povestirii, rolul 
jucat de ei fiind cu totul neînsemnat. 


Ar trebui acum să cercetăm așezarea fermei, dar, ca să nu se 
îngrămădească prea multe descrieri plictisitoare, vom face 
treaba pe măsură ce vom înainta în subiect. 

Așadar, după cum spuneam mai înainte, totul a pornit de la 
catîr. A fost în stare dobitocul acesta urechiat să provoace o atit 
de mare zăpăceală în rîinduielile fermei, încît de pe urma isprăvii 
lui, altminteri plină de haz, cei de la „Coțofana veselă” nu și-au 
revenit nici pînă azi. 


CAPITOLUL II 
Vi se prezintă eroul principal 


și încă un personaj la fel de important 


Catiîr! De ce catir, cînd, ca să-i spunem pe numele cuvenit, 
era măgar sadea, și nimic mai mult? Nici măcar unul ieșit din 
comun. Poate, în îngimfarea lui de fermier admirat de vecini, un 
măgar i s-o fi părut domnului lonescu nedemn de el, așa încit, 
din chiar ziua cînd îl cumpărase a găsit nimerit să-l înnobileze 
măcar puţin, botezîndu-l Cristofor. lată un nume care se poate 
da cel mult unui catîr, și nicidecum unui măgar. 

La vremea cînd s-au întîmplat acestea, Cristofor intra în al 
șaptelea an al vieţii, era, după cum se deduce, un măgar cu 
mintea destul de coaptă. Dar, ce-i drept, prea multă minte nu 
poţi cere niciodată unui asemenea patruped. 

Într-o zi, cînd se plimba printre răzoare, în repaosul de la 
prînz, măgarul oftă: 

„Of, tare mă plictisesc!” 

L-aţi auzit? Ce-ar fi vrut, mă rog, domnul Cristofor? 

Mai merse ce mai merse pe răzor, pe sub piersicii înmuguriţi, 
căci se desprimăvăra, apoi, oprindu-se cu ochii la cerul albastru, 
curat, oftă iar: 

„Ah! Tare mă plictisesc! .. 

Asupra oftatului îl ajunse din urmă Grigorescu, țapul, care se 
plimba pe același răzor. 

— Bună ziua, domnule Cristofor! 

— Bună ziua! răspunse măgarul, la fel de plictisit ca mai 
înainte. 

Țapul continuă convorbirea, foarte cuviincios, întrucît numele 
măgarului impunea respect tuturor animalelor mai mici: 

— Îmi păreţi cam abătut. O fi din cauza anotimpului? 

— Naiba să știe! Văd numai că mă plictisesc. 

Grigorescu îl privi curios, dintr-o parte; el nu se plictisea 
niciodată, și vorba măgarului i se păru mai mult o izmeneală. 
Totuși, nu îndrăzni să-și dea gîndul pe față. 

— Poate ar fi mai bine să schimbaţi regimul, continuă, 
prevenitor. Acum iese iarba verde; va fi o plăcere să trăieşti. 

— Ași! Nu mi-e de iarbă, nici de altceva; n-am chef de nimic. 

— Poate că, domnule Cristofor, mă iertaţi, nu vreau să fiu 
indiscret, poate să fie din dragoste? Cunosc o măgăriță, la ferma 
vecină ... 


LU 


Cristofor ciuli urechile lui mari; dar numai o clipă. Pe urmă le 
lăsă blegi în jos, și își luă vechiul aer posomorit. 

— Nu-i vorba de ce gindești, domnule Grigorescu. Ti-am spus 
că mă plictisesc, și asta-i tot! Mă plictisesc cu viaţa asta, care nu 
se schimbă defel. Gîndește-te și dumneata: scularea la ora cinci, 
în fiecare zi; pe urmă micul dejun o mînă de paie, pe urmă 
hamul și căruciorul ... 

— Totuși, după cite știu, nu faceţi mereu același drum. 

— E adevărat. Insă nu mai pot să sufăr hamul și căruciorul. M- 
am săturat, domnule Grigorescu, uite, pînă aici în git, să mă 
îmboldească mereu ticălosul de argat: Dii, dii, dii, boală! Parcă 
nu mi-ar putea vorbi și altfel?... Apoi, biciul! Am devenit atit de 
nervos, că îmi vine să dau cu copitele cînd îl simt pe spinare. 

— Na, na, na, Cristofor, treci la ham! se auzi, dinspre grajduri, 
vocea argatului. 

— Ai văzut? mormăi măgarul, făcîndu-se că n-a auzit și 
continuîndu-și plimbarea. 

Argatul se apropie cu biciul în mînă. 

— Na, Cristofor, treci la ham, nu face pe prostul! 

— Eu cred c-ar fi bine s-o şterg! zise ţapul. Vă salut, domnule 
Cristofor! Spor la lucru! 

Și zicînd, făcu o săritură în lături, după care o luă la fugă, 
zbenguindu-se printre piersicii înmuguriţi, nu înainte de a face o 
strimbătură comică spre argat. 

— Stai, Cristofor! striga acesta, acum pe deplin înfuriat. 

După un pas, măgarul se opri, plictisit, cu botul în pămînt. 
Omul se apropie, îi trecu hamul peste cap, i-l potrivi pe spinare, 
apoi îl atinse cu biciul, îndemnîndu-l spre grajd: 

— Hai, mișcă la căruţ! 

—  Behehe! Behehe! făcea ţapul din fundul grădinii, 
strimbîndu-se la argat. 

Dar, cu toate supărările lui Cristofor, viaţa la fermă își urma 
cursul  netulburată. La cinci dimineaţa, doamna Matilda 
deschidea ușa casei și se îndrepta spre staul. Joiana îi auzea de 
departe papucii lipăind. 

— Vedeţi?! Dacă ar fi întîrziat, întirzia și soarele să răsară. 

— Hă, hă, hă! ridea dincolo de parapet Pamfil, cu ochii după 
Elvira. 

Juncana îi arunca priviri sfioase cu coada ochilor ei mari și 
înlăcrimaţi de frumusețe. După doamna Matilda ieșea și domnul 


lonescu, făcînd gălăgie ca să-i trezească pe toţi. Îndată ușile 
începeau să scîrțiie, capacele lăzilor din hambare se pocneau, 
păsările năvăleau afară din cotețe, roata puţului scîrțiia, apa 
curgea în jgheaburi. 

— Behehe! Behehe! făcea ţapul, sărind nebunatec de jur 
împrejurul curţii, cu bărbuţa în vînt. 

— Haide, haide, Grigorescule! îl certa stăpînul fermei. 

La garaj, se auzea motorul camionetei pornind. Anton șoferul 
se pregătea să plece la oraș, după cumpărături. 

— Dii, Cristofor, di! Treci la ham! striga argatul. 

„Ah! Tare mă plictisesc! ofta Cristofor. De s-ar mai întîmpla 
într-o zi și altfel! ...” 


CAPITOLUL III 
Cum a început idila între Elvira juncana și taurul Pamfil 


În ziua aceea de aprilie, cînd s-a întîmplat marea dandana, 
Elvira juncana scăpase din staul și o luase singură, de capul ei, 
pe pirîu în sus. Pamfil nu așteptase mult; fuga după ea! 

De mirare, Joiana, de obicei atentă la toate, nu băgase de 
seamă. Mai ciudat, nu observaseră tărășenia nici Miercana, nici 
Domnica, juncanele, care îi făceau și ele ochi dulci lui Pamfil, 
motiv să-i urmărească toate mișcările. 

Pe hotarul de apus al fermei curgea piriul Turbata, care se 
varsă în Dimboviţa, dincolo de București. Turbata este un piriiaș 
frumos și limpede, în ciuda numelui. El se strecoară printre 
plantaţii și livezi, ocolește copaci bătrîni, susură pe sub zidurile 
numeroaselor ferme din împrejurimi, ca apoi să se piardă între 
două rînduri de sălcii plingătoare, care dau locului multă poezie. 
Pe sub sălcii iarba crește înaltă și atit de grasă că ai putea face 
din ea salată fără să torni untdelemn. 

Într-acolo se îndreptase Elvira. Nu c-ar fi poftit la iarbă verde; 
numai primăvara o îndemna să umble hai-hui. Curînd, Pamfil o 
ajunse din urmă. Văzind-o, taurul fermei se prefăcu mirat, de 
parcă numai întîmplarea l-ar fi adus aici: 

— Ah, ce surpriză, domnişoară Elvira! Singurică, așa departe 
de casă? Cum de v-a lăsat doamna Joiana? 

Juncana simţi că se sfirșește de plăcere; Pamfil avea un glas 
profund și plin, muzical, ca de bariton. 


„Tare e mîndru și frumos!” se gîndi ea, privindu-l cu ochi 
înlăcrimați. 

Apoi, potolindu-și emoția, răspunse, cu o sfiiciune care îi 
înmulțea înmiit farmecul: 

— Oh! dînsa nu-mi ţine socoteală de ce fac. Ştie că poate 
avea deplină încredere în mine. 

„Oare să fie adevărat? se întrebă Pamfil, puţin dezamăgit. Să 
se ascundă sub coarnele ei drăgălașe atita virtute? Atunci, 
poate ar fi mai bine să-mi văd de alta!” 

Intre timp, Elvira descoperise în iarbă o frumoasă floare 
galbenă. O smulse cu gura și, sub stăpînirea unui impuls de 
neînfrînt, i-o întinse lui Pamfil, șoptind: 

— Sper că ai s-o presezi și s-o păstrezi ca amintire! 

Apoi, speriată de atita îndrăzneală, o luă la fugă pe sub sălcii, 
cu coada pe spinare. 

— Domnișoară Elvira, domnişoară Elvira! începu s-o strige 
Pamfil, alergînd emoţionat pe urma ei. 

La cotul pîrîului, juncana se opri scurt, gata să vină în bot. 

— Sst, liniște! îi șopti taurului, arătîndu-i ceva în crîng. 

Dincolo de piriu, pe o pajiște presărată cu flori, domnișoara 
Amalia, fiica fermierului, stătea întinsă pe iarbă, într-o poziţie 
poetică, visînd, cu capul sprijinit în arătătorul miinii drepte pus 
la tîimplă, cum îl ţin gînditorii la fotograf. 

În faţa ei, un tînăr, necunoscut, așezat în genunchi, cu pumnii 
împreunaţi strîns, pe piept, îi vorbea fierbinte. 

— Uite, uite, mironosiţa! făcu Pamfil, intrigat. 

— Ah! exclamă juncana. Ce frumos îi stă rochia albă! 

Taurul strimbă din bot: 

— Hm! Am văzut altele mai frumoase. 

— Of! cînd vă aud așa! Parcă vă pricepeţi la rochii! 

În crîng, tînărul, înfierbîntîndu-se tot mai tare, dăduse drumul 
la glas: 

— Scumpa mea Amalia! Am să te duc într-un palat de cleștar, 
singurul loc care se potrivește cu făptura ta dumnezeiască! ... 

— Încîntător! făcu Elvira, în extaz. 

Pamfil mormăi, înciudat: 

— Fleacuri! Parcă nu știu eu ce promit și ce fac acești 
domnișori! Dacă ar fi să ne mulţumim numai cu vorbe, dragă 
domnișoară Elvira ... 


— lha, iha, iha! ... se auzi de la fermă glasul spart al 
măgarului Cristofor. 


CAPITOLUL IV 
Cristofor dă dovadă că este un mare măgar 


Acestea se întîmplau, cum am spus, prin aprilie, și, mai exact, 
era chiar sîmbătă în ajun de Paști. 

Doamna Matilda, în bucătărie, supraveghea pe Safta, care 
cocea cozonacii. In casă, Miţa, uscătura, se uita în coșul de sub 
scrin, să vadă dacă pisoii cei mici au făcut ochi. Madam 
Cucurigu acorda pianul; a doua zi, în faţa întregului personal al 
fermei, precum și a mai multor vecini invitaţi, elevii săi, Amalia 
și Repetenţilă, urmau să dea tradiționalul concert de sărbători. 
Ce făcea Amalia, am văzut. Cît despre Repetenţilă, el înălța 
zmeul peste drum, împreună cu cîţiva de seama lui, din a patra 
de liceu. lar stăpînul fermei, împreună cu Anton șoferul, 
împodobeau cu covoare platforma camionetei, pentru a merge a 
doua zi, cu toţi ai săi, la biserica din Ghiftuiţi, pentru slujba de 
sfintele Paște. 

— lha, iha, iha! se auzi deodată glasul lui Cristofor. 

In prima clipă, domnul lonescu își văzu de treabă, fiindcă 
zbieretul măgarului era unul din zgomotele obișnuite ale fermei. 

— lha, iha, iha! se auzi din nou. 

Abia acum, cei doi oameni de la camionetă ridicară capetele, 
mirați. 

— Asta nu-i catîrul nostru? întrebă domnul lonescu. 

— Dacă-i catir, nu știu; s-ar putea să fie și măgar. Dar că-i 
Cristofor, nu încape îndoială, îl recunosc. 

Glasul măgarului nu contenea. 

Doamna Matilda scosese capul pe ușa bucătăriei. Din casă se 


auzea pianul, sunînd fals: do-re-mi-mi. .. lar din altă odaie glasul 
Miţei: „Pisicuţii mamei, pis, pis, pis! ...” 
„lha, iha, iha!” 


— lonescule, ce stai? 

— Dar unde-i, frate, dobitocul ăsta? întrebă stăpînul fermei, 
nedumerit. 

Zbieretele măgarului nu veneau nici din grădină, nici de la 
grajduri, ci de undeva, ca din adînc. 


Deodată, Anton rămase cu ochii holbaţi. 

— Uite-l! 

O ureche sură se ivise la intrarea beciului, și după o clipă 
dispăruse în jos. 

În sfîrșit, i se întîmpla și lui Cristofor ceva afară din program. 
Prezenţa lui în pivniţă nu era un accident. 


Pentru a înțelege mai bine întimplarea, să vedem cum era 
alcătuită ferma „Coțofana veselă”. Clădirea principală, 
cuprinzînd locuinţa proprietarului cu dependinţele, se afla pe 
dreapta aleii pietruite care venea de la poartă. Era o clădire mai 
mult sănătoasă decit elegantă, simplă, fără ornamentaţii, cu 
zidurile albe și cu acoperișul roșu, de ţiglă, ca al tuturor fermelor 
din împrejurimi. Între cele două intrări, una principală, pentru 
stăpîni, alta pentru servitori, se afla gura pivniţei. 

Asupra acesteia se cade să ne oprim mai mult. O gură de 
pivniţă, ca multe altele: un dreptunghi zidit, un capac de tablă, 
iar apoi trepte de scîndură, oblice, ducînd vreo trei metri sub 
pămînt. De acolo pornea un coridor, în prelungirea treptelor, 
deci perpendicular pe faţada casei. În fundul coridorului se afla 
încăperea cea mai mare a pivniţei, acoperită cu nisip pentru 
păstrarea legumelor. La data aceasta, firește, legume vechi nu 
se mai găseau; nisipul curăţat și greblat forma straturi 
geometrice. O ușă grea de stejar, cu zăvor pe partea din afară, 
închidea această încăpere subterană. De o parte și de alta a 
coridorului, niște uși, mai mici, dădeau în felurite boxe, 
despărțituri ale pivniţei, fiecare cu întrebuinţarea ei. Despre ele 
nu va fi însă nevoie să vorbim. 

„Ilha, iha, iha!” se auzea Cristofor zbierînd. 

Domnul lonescu se îndreptă curios spre gura beciului și privi 
înăuntru. Blestematul de măgar nu se mai vedea, se ferise în 
umbra unei firide adinci. De acolo, după o clipă, auzi cum 
stăpînă-su cobora scările; stătu neclintit. Ajuns jos, domnul 
lonescu privi în toate părţile, se cruci, pe urmă o apucă pe 
coridor spre ușa din fund, pe care o dete de perete. 

— Cristofor! Cristofor! Unde te-ai băgat? Ei, fir-ai să ... 

Glasul i se opri în gît. Măgarul se apropiase încet cu spatele și, 
de la un pas, își proptise picioarele de dindărăt drept în spinarea 
bietului său stăpin, care se pomeni zburînd prin aer; în clipa 


următoare, bușindu-se în nisip, rămase ameţit, cu capul pe un 
strat proaspăt greblat, moale ca o pernă de puf. 

Cristofor îl cercetă cu atenţie, văzu că nu mișcă, apoi se 
îndreptă spre ușa pivniţei și începu să zbiere, ca la început. 

De la camionetă, Anton ridică ochii, mirat. Doamna Matilda 
reveni în ușa bucătăriei. 

— Cine zbiară? 

— Măgarul, coniţă, răspunse șoferul. 

— lonescule, lonescule! strigă coana Matilda. De ce zbiară 
măgarul? 

Nevenind nici un răspuns, Anton se îndreptă spre pivniţă, mai 
mirat decit fusese stăpînul său. 

Pașii i se auziră coborînd treptele. Curînd după aceea urmă o 
izbitură înfundată, apoi măgarul reîncepu să zbiere. 

Argatul venea fuga din grădină, unde îl căutase zadarnic pe 
Cristofor. 

— Paraschive! îl întîmpină doamna Matilda, cu un cozonac în 
mînă, așa cum îl scosese din cuptor. la vezi, Paraschive, ce se 
întîmplă în pivniţă! 

Între timp, alarmat de zbieretele măgarului, întreg personalul 
fermei se ivise în curte. Paraschiv cobori în pivniţă. După citeva 
clipe izbucni iar zbieretul lui Cristofor. 

—-A! își bate joc un măgar de trei oameni în toată firea! 
izbucni doamna Matilda. 

Și, lăsînd cozonacul în mîna Saftei, dădu fuga la pivniţă. Pe 
coridor era întuneric. Nu-l văzu pe Cristofor ascuns în firidă; 
înaintă pînă în fund, unde rămase cu ochii zgiiți la cele trei 
umbre întinse pe nisip. 

—  lonescule, Antoane, Paraschive, ce faceți aici? V-aţi 
îmbătat? ... Văleu! 

Copitele lui Cristofor i se înfipseră în spinare. Doamna Matilda 
se pomeni plutind, ca în vis, apoi, în timp ce cădea bușind lîngă 
bărbată-su, ameţi. 

Afurisitul de măgar îi privi pe toți din nou, să vadă dacă nu-și 
reveneau, apoi se îndreptă spre scară, unde începu să zbiere. 

Nu tîrziu, zări picioarele bucătăresei, coborînd. O lăsă să 
treacă, apoi îi făcu vînt din spate. După bucătăreasă veni coana 
Miţa, cu cotoiul cenușiu pe umăr. Acesta îl simţi pe Cristofor și 
începu să scuipe speriat. 


— Au! avu timp să ţipe coana Miţa, înainte de a zbura prin 
aer. 

În zbor, cotoiul sări de pe umerii ei și se ascunse în fundul 
pivniței, unde i se vedeau ochii lucind. 

— Cu tine n-am nimic! îl liniști Cristofor. Poţi să ieși, numai pe 
stăpiînii tăi am să-i ţin închiși! 

— Dar ce ţi-au făcut? 

— Nu mi-au făcut nimic, numai că mă plictiseam. 

Cotoiul îi țîșni printre picioare și-o zbughi afară, tocmai în 
clipa cînd madam Cucurigu cobora scările. In curte se adunaseră 
mai toate vietăţile fermei, atrase de zbieretele măgarului. 

Evadatul încălecă burlanul de tablă și, rupîndu-și ghearele, 
zbătîndu-se ca încolţit de turci, nu se opri decît pe acoperiș. 

— Cristofor a înnebunit! strigă către dobitoacele adunate în 
faţa casei. 

Izbucni un zgomot confuz, diferite glasuri scoteau exclamații 
mirate. Erau mugetele vacilor, nechezaturile cailor, măcăiturile 
rațelor ... 

— De unde știi? întrebă neîncrezător Grigorescu, ţapul. 

— Du-te în pivniţă și ai să vezi! 

În clipa aceea, se auzi iarăși măgarul, zbierînd. 

— Asta nu-i glas de măgar nebun! declară Joiana, decana 
vacilor, care după părerea tuturor era animalul cel mai înţelept 
din ţinut. 

— Tată, mamă! Antoane, Paraschive! Unde v-aţi băgat? strigă 
Repetenţilă, venind repede pe poartă, cu ghemul de sfoară și cu 
coada zmeului în mînă, cum alergase alarmat de măgar. 

— lha, iha, iha! zbiera Cristofor. 

— Mamă, Safto, tanti Miţo, unde sînteți? 

Dinspre grădină venea Amalia, cu tînărul care îi declarase 
dragoste în crîng. 

Repetenţilă coborî scările pivniţei. Îndată se auzi o bușitură, 
urmată de zbieretul măgarului. 

Amalia porni fuga spre casă. Văzu ușile deschise, vraiște, și 
nici urmă de om; numai animalele, strînse în cerc, pe jumătate 
gînditoare, pe jumătate speriate. Cotoiul se potolise; acolo, pe 
acoperiș, nu se mai temea de nimic, și își lingea o lăbuţă, cu 
mișcări unduioase, de parcă ar fi cîntat la mandolină. 

Urechile lui Cristofor se văzură o clipă în gura pivniţei. 

— Pare-se acolo se întîmplă ceva! observă Amalia. 


Tînărul o apucă de braţ: 

— Stai! Mă duc eu! 

— Nu! Nu te las singur! Dacă ţi se întîmplă ceva? 

— N-are să mi se întîmple nimic. 

— Atunci mergem amindoi! 

Cei doi îndrăgostiți coborîră scările, ţinîndu-se de mînă. 

Din firida lui, Cristofor îi privi încurcat. Pînă atunci totul 
mersese bine, dar acum oare avea să-i reușească dintr-o dată 
două lovituri? 

Amalia și tînărul îndrăgostit se opriră în ușa din fund. 

Nenumăratele victime ale lui Cristofor zăceau nemișcate pe 
nisip. 

— Vai de mine! ţipă fata. 

Apoi nu mai înțelese nimic. Tînărul ei însoțitor, la fel. Măgarul 
le pusese cîte un picior în spinare, la amindoi în același timp. 
Strașnică lovitură! 

După ce căzură la pămînt și acești doi ultimi veniţi, dobitocul 
îi privi pe toţi mulţumit, apoi trase ușa cu coada; nu-i mai 
rămase decit să împingă cu șalele zăvorul mare de fier. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, domnilor stăpini, zise 
batjocoritor, de acum înainte ne mutăm noi în apartamentele de 
sus! 

Și porni spre ieșire, rizînd satisfăcut. 


CAPITOLUL V 
Cristofor se proclamă împărat 


Celelalte animale așteptau nedumerite, la locurile lor vechi. 
Numai Elvira și taurul Pamfil lipseau, dar în zăpăceala generală, 
nimeni nu băgă de seamă lipsa lor. 

Deodată, izbucni un strigăt de uimire: Cristofor apăruse în 
gura pivniţei, obosit, gifiind, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte 
cu mișcări dibace ale urechilor. 

— Fraţilor! grăi măgarul, îmbrăţișîndu-i pe toţi într-o privire 
protectoare. De astăzi înainte eu sînt mai mare peste voi! 
Împărat! 

Între ascultători se auziră cîteva murmure de protest. 

Cristofor le înfruntă, cutezător: 

— Are cineva ceva de zis? Aud? 


— După cite știu, vorbi Joiana, mai îndrăzneață decit toţi, noi 
avem Rege, nu Împărat, și acesta este Leul. 

— Adevărat! Adevărat! aprobară ceilalţi, prinzînd curaj. 

Măgarul începu să ridă, în batjocură: 

— Așa? Atunci aflaţi că ultimul leu, cel de la circul Kludsky, a 
murit de foame, încă de acum cîțiva ani. 

— Vai, sărmanul de el! îngăimară animalele. 

— Dumnezeu să-l ierte! zise un cal, care fusese în slujbă la 
dricar și cunoștea obiceiurile la mort. 

În vîrful porumbarului, hulubii, mai simţitori, începură să 
plîingă cu sughiţuri: Hulubau, hulubau ... 

— Așa încît vă veţi supune! strigă măgarul, profitind de 
înduioșarea obștească. 

Joiana, însă, nu se lăsă: 

— Oricum, zise, că o fi leul mort sau nemort, măgari mai mari 
peste animale n-am auzit pînă azi. 

Cîţiva din asistenţă izbucniră în ris. Lui Cristofor îi veni sîngele 
în ochi. 

— lha, iha! zbieră. Să tăceţi și să vă supuneţi, că de nu... 

Dar nu trebui să-și sfirșească ameninţarea, că animalele, cu 
mîndria știrbită de îndelungata lor robie, își lăsară speriate 
capetele în jos, în semn de supunere. 

— Așa, vedeți! făcu măgarul, mulțumit. Acum veţi primi 
Decrete-Legi! 

Și așezindu-se pe scara casei ca pe un tron, ţinîndu-și coada 
cu copita dreaptă din faţă, ca pe un sceptru, începu: 

— Vaca Joiana, fiindcă s-a împotrivit stăpînirii mele, se 
pedepsește cu o săptămînă arest la grajd, numai cu paie și apă! 

— Îndurare, stăpîne! se rugă pentru ea toată obștea. 

— Dar Elvira unde este? întrebă Cristofor, băgînd de seamă; 
că juncana lipsea. 

— Nu știm! ... Lipsește și taurul Pamfil. 

Animalele începură să-și dea coate, chicotind cu înţeles. Cele 
mai tinere își aplecau capetele, rușinate. Măgarul tuși, ca să-și 
recîștige autoritatea. Cu Pamfil avea o socoteală mai veche, de 
cînd acesta îl împunsese cu coarnele în burtă, de era să-l dea 
gata. Se mai temea și acum de el, se gîndise tot timpul că taurul 
i se va împotrivi cu tărie; faptul că lipsea tocmai acum pica 
foarte bine, pînă la înapoierea lui avea timp să se așeze cu 
nădejde pe tron. 


— Grigorescule! strigă. 

— Da, Măria Ta! behăi ţapul, făcînd un pas înainte. 

— Vino și stai lingă mine! Ai să fii aghiotantul meu! 

— O! Ce mare cinste! murmurară dobitoacele, unele cu 
admiraţie, altele cu invidie. 

Grigorescu, roșu pînă în virful urechilor, se apropie de măgar, 
îi sărută smerit copita dreaptă, apoi rămase cu fruntea la 
pămînt. Dar nu era prost, ci șiret. 

— Îţi mulțumesc pentru bunăvoință, Sire! 

Cristofor îl mîngiie pe spinare, mărinimos. 

„D-apoi ştiu că are greutate în copite! se gîndi Grigorescu. 
Doamne ferește să te pui cu el!” 

Apoi, la îndemnul stăpiînului, se așeză pe scară, cu o treaptă 
mai jos, unde rămase ascultător. 

— Vreau ca nimic din viaţa fermei să nu se schimbe! își reluă 
Cristofor proclamația. Vă voi împărţi îndatoririle, prin Decret- 
Lege, după priceperea fiecăruia dintre voi. Cum te cheamă pe 
tine? 

Întrebarea se adresa uneia dintre vaci. 

— Miercana. 

— Eşti rudă cu încăpăţinata pe care am băgat-o la arest? 

Vaca se lepădă grabnic: 

— Doamne ferește, stăpîne! Ne tragem din tauri diferiți. Tatăl 
meu era selecționat la ferma Statului; n-am avut părinţi de rînd. 

— Tot ce pot să-ţi recomand, este mai multă modestie, deși 
nu pot nega că mă bucur să am supuși atit de distinși. Acum tu 
vei merge la bucătărie și te vei îngriji mai departe de cozonaci. 
Te pricepi? 

— Fără îndoială, stăpîne! Doar sînt făcuţi cu lapte de-al meu! 

— Cucurigu! strigă cocoșul, bătînd din aripi. 

— Tu ce vrei? 

— Măria Ta, găinile cer să trimitem și noi o delegaţie, la 
cozonaci, întrucît ouăle puse în aluat sînt din producţia noastră. 

Cristofor încuviinţă: 

— Foarte bine! Numește-ţi delegația! 

Cocoșul își umflă pieptul și se roti prin faţa găinilor, căutîndu- 
le pe cele mai moţate. Găinile tremurau de emoție și se îndesau 
unele în altele, voind să iasă mai în faţă. 

Între timp, Cristofor împărțea mai departe însărcinările. 


— Tu te pricepi la camionetă, dacă nu mă înșel! se adresă 
armăsarului. 

— Firește, Măria Ta, doar nu degeaba se măsoară forţa 
motorului în cai putere. 

— Atunci ai să fii șofer și mecanic. Vezi că miine camioneta 
trebuie să fie gata de plecare. 

— Foarte bine, Măria Ta. Te rog numai dă ordin curcanului să 
umfle cauciucurile. 

— De ce curcanul? 

— Fiindcă se pricepe; toată ziua se umflă în gușă. 

Armăsarul și curcanul plecară spre camionetă, care, de la 
dispariţia oamenilor, rămăsese părăsită în ușa garajului. 

— Eu personal, continuă Cristofor, am să organizez cu voi un 
cor, pe mai multe voci. Știţi că sînt muzicant din fire. 

— O! O! mă rog, mă rog, Măria Ta! se lingușiră animalele, deși 
abia își puteau stăpîni rîsul, căci vocea măgarului era socotită 
drept cea mai urită dintre toate. 

— Fiindcă eu sînt ocupat cu treburile domniei, am să 
însărcinez pe altcineva cu acordatul pianului. Cine dintre voi se 
simte în stare? 

Porcul făcu un pas înainte. 

— Eu, stăpîne! 

— Păi tu habar n-ai de muzică, nene Nicolae! 

— E adevărat, Măria Ta. Dar fă-mi, te rog, această favoare. 
Vreau să cînt și eu o dată la pianul stăpînilor. 

— Porcul tot porc! murmurară celelalte vieţuitoare. 

— Nu se poate, nene Nicolae! hotărî măgarul. Imi pare rău! 
Am să-ţi fac alt hatîr, pianul nu-i de nasul tău! 

Porcul se îndepărtă spre cocină, bombănina: 

— Asta-i dreptate, va să zică! Să nu-mi pot face un gust? De 
ce nu-i de nasul meu pianul? Nu avem toate animalele drepturi 
egale? 

Ajungînd în fundul curţii, dădu nas în nas cu Pamfil și cu 
Elvira, care, profitind de penumbra amurgului, căutau să se 
strecoare neobservaţi spre staul. 

— Nu vă mai ascundeţi degeaba! grohăi nenea Nicolae. Acum 
vă știe toată lumea! A 

Juncana își ţinea ochii în jos, foarte turburată. In schimb, 
Pamfil nu-și ascundea nici îngîmfarea, nici furia. 


— Măsoară-ţi vorbele, porcule, că-ţi sfirtec osînza cu coarnele! 
mugi în surdină, să n-audă animalele. Ce vrei să spui pe seama 
noastră? Elvira e o domnișoară onorabilă. 

Nenea Nicolae o băgase pe minecă. Incepu să se bilbiie, cu 
osînza tremurînd ca piftia: 

— Vai de mine, domnule Pamfil! Dar repede vă mai supăraţi! 
Și măcar dacă aţi avea motiv. N-am vrut să spun nimic 
supărător. Am atit pentru dumneavoastră, cît și pentru 
domnișoara, o stimă la fel de mare. 

— Atunci cere-ţi scuze și șterge-o la cocină! 

—  Scuzaţi-mi vorba  necugetată, domnule Pamfil și 
domnișoară Elviro! Acum fug la cocină! 

— la stai! Ce-i adunarea de colo? 

— Cristofor, măgarul.. . vreau să spun, Împăratul nostru, a 
chemat animalele și împarte porunci la toată lumea. 

Pamfil văzu roșu. 

— Măgarul împărat peste mine? 

Juncana începu să tremure de spaimă, prevăzind că se va 
face vărsare de sînge. Nu-i plăceau scenele violente, se trăgea 
dintr-o familie blajină de vaci elveţiene. Pamfil, în schimb, 
descindea dintr-un taur care murise luptînd la coridă, în Spania. 

— Muu! făcu Pamfil, proptindu-și picioarele în pămînt, ca să-și 
ia avint. Pînă azi i-a fost scris măgarului să trăiască! 

Palidă, înspăimîntată, Elvira izbuti să-l reţină. 

— Dragul meu, șopti, nu-mi da emoţii! În situaţia în care mă 
găsesc ar putea să se întîmple o nenorocire. 

Furia taurului se topi, ca prin farmec; o undă de duioșie îi 
trecu pe chipul pînă atunci negru de furie. 

— Ah! Scumpa mea, să nu mă amăgești!! Vom avea ... vom 
avea un vițel? 

Juncana lăsă capul în jos, rușinată. 

— Da, scumpul meu, cu siguranţă! 

Porcul începu să sară în patru picioare, veselindu-se: 

— Vom avea lapte covăsit. Ce bucurie! Domnișoara Elvira face 
vițel! Domnișoara Elvira ... 

Dar se opri încurcat, cu vorba în git. 

— Domnișoara? se întrebă, scăzind glasul. E cu putinţă, 
domnișoară cu copil? 

Pamfil, care totuși îl auzi, își umflă pieptul, cu mîndrie. 


— Te înșeli, Nicolae! spuse hotărît. Nu domnișoara, ci 
doamna! Elvira va fi soția mea, chiar acum. Scumpa mea, hai la 
măgarul ăla de împărat, să ne cununăm! Pentru alte merite nu, 
dar pentru nunta noastră am să-l recunosc! 

Porcul începu să strige în urma lor, entuziasmat: 

— Bravo, domnule Pamfil! Ești un adevărat cavaler; un 
cavaler cum nu se mai găsește astăzi! 

Apoi își aduse din nou aminte de pian și începu iar să 
bombănească posomorit. 

— Auzi, cică asta e egalitate, să n-am voie la pian? 

— Ei, cine acordează pianul? întrebă de dincolo Cristofor. 

Nici unul din animale nu avea o îndrăzneală atît de mare; 
știau că pentru astfel de treabă se cere multă pricepere. 

În sfîrşit, capra își făcu loc în faţă și se oferi: 

— Am să încerc eu, Măria Ta! 

— Ai mai făcut vreodată așa ceva? 

— Eu personal nu, dar bunica mea, aceea care a murit acum 
doi ani, o știți, mi-a spus că în viaţa ei, scăpînd odată într-un 
palat, a dormit o noapte întreagă pe pian; nouă, caprelor, ne 
place să ne cocoţăm... 

— Atunci, e minunat! Dacă vei fi moștenit ceva de la ea, 
desigur ai să reușești. 

— Îmi voi da toată silinţa! 

— Vezi, caută în caietele cu note muzicale un marș frumos și 
învaţă-l! 

— Marșul nupţial! mugi Pamfil, în spatele adunării. 

Toate capetele se întoarseră mirate. Taurul tocmai sosise, cu 
logodnica de braț, și era foarte radios. 

— Ce-ai spus? Ce-ai spus? întrebară cele două juncane, 
Miercana și Domnica, venind fuga de la bucătărie, urmate de 
Joiana, care însă nu intră în vorbă, nepăsîndu-i de taur. 

Grija cozonacilor rămăsese în seama găinilor. 

— Marșul nupţial! repetă Pamfil la întrebarea juncanelor. 

— Și de ce, mă rog? făcu Miercana, bănuitoare. 

— Fiindcă mă însor! 

— Și pe care dintre noi o iei, dacă am voie să întreb? 

— lat-o! zise Pamfil, arătînd-o pe Elvira, cu un gest admirativ. 

Celelalte două juncane începură să-l blesteme pe rînd: 

— Berbantule! Ne-ai zdrobit inimile și acum ne părăsești. 
Vedea-te-aș la abator! 


— Vedea-te-aș talpă de ghete! Nu ţi-ar ajuta Dumnezeu de 
escroc sentimental! 

— M-ai amăgit c-ai să-mi faci dar de nuntă un sac de trifoi, 
stați-ar trifoiul în git, pehlivanule! 

— Vedea-te-aș umflat de lucernă, cu burta făcută cimpoi! 

— Și tu, mironosiţo, care l-ai fermecat, să ai parte de el, tot 
cum am avut și noi. 

— Să-ţi dea Dumnezeu viței cu două capete, să ţi-i ducă la 
panoramă! 

— Vedea-te-aș în cîrlige de măcelar, că ni l-ai luat pe Pamfil, 
să rămînem fete bătrîne! 

— Destul! tună taurul, cu răbdarea la capăt. N-o să rămîneți 
fete bătrine, o să vă am în grijă și pe voi. 

De pe tronul său, Cristofor interveni: 

— Imi pare rău, domnule Pamfil, dar în împărăţia mea nu 
admit poligamia! 

Armăsarul, ocupat să repare camioneta, ridică repede capul 
de deasupra motorului. 

— Și de ce, mă rog? mormăi, nemultumit de acest decret, 
care îl lovea direct, ca și pe taur. 

Cocoșul nu era nici el mulțumit: 

— Cum adică să am dreptul doar la o găină? 

— Cotcodac, cotcodac! se auziră, de la bucătărie, găinile, 
chemînd ajutor. Săriţi, cozonacii se ard! 

De pe ușa cuptorului ieșea un nor gros de fum. Joiana și 
juncanele o luară la fugă într-acolo, speriate, a lor fiind 
răspunderea. In acest fel, Pamfil și Elvira scăpară de blestemele 
lor. 

— Dacă vrei să te recunosc împărat, cu toate că n-ai nici un 
drept, începu taurul adresîndu-se lui Cristofor, ai să oficiezi chiar 
acum căsătoria noastră! 

Toate animalele aplaudară, bucuroase că vor lua parte la un 
ospăț de nuntă. 

— Bine! încuviinţă măgarul. Donant-donant! (adică îmi dai — 
îți dau, pe franţuzește). Dacă-i așa, vă declar soț și soţie. 

— Să fie într-un ceas bun! Noroc să vă dea Dumnezeu! 
strigară cei dimprejur. 

Berbecul făcu cîţiva pași înainte, cu mișcări berbante, ca un 
tînăr cuceritor care și-ar fi răsucit mustăcioara din mers. 


— Coană Elviro, îi ură miresei, îți doresc viței mulţi și cite 
două vedre de lapte pe zi! 

— O! O! făcu oaia. Frumoasă urare! Nu vorbește el des, 
berbecul, dar cînd spune cîte una, apoi știu că o nimerește! 

Tînăra mireasă își simţea pînă și coarnele roșii de emoție. 
Atiţia ochi care o priveau, atitea vorbe frumoase... 

Și pe deasupra, începu și capra să cînte, din casă, cu glasul ei 
nazal, de dascăl, acompaniindu-se la pian: 

Vino din Liban mireasă ... 

Armăsarul  necheza, entuziasmat. Grigorescu, ţapul, se 
întoarse respectuos spre măgar: 

— Poate Măria Voastră îngăduie, cu ocazia acestui fericit 
eveniment, să le dăm supușilor ceva de-ale gurii și ceva de 
băut. 

— Fie! aprobă Cristofor. 

Ușile cămării fură deschise, se deschiseră, de asemenea, 
hambarele. Păsările năvăliră la grăunţe, caprele și oile la tăriţe, 
caii la ovăz. Dopurile sticlelor de șampanie începură să 
pocnească. Armăsarul necheza la fiecare pocnet. 

— Să fie într-un ceas bun! îi urau animalele tinerei perechi. 

Pamfil și Elvira stăteau în mijlocul ogrăzii, fericiţi, primind 
felicitările. Dinăuntru se auzea pianul zdrăngănind fals, și capra 
cînta pe nas același verset: 

Vino din Liban mireasă. 

— Aprindeți toate luminile! porunci Cristofor. 

Într-o clipă, ferestrele casei și ale dependinţelor se iluminară, 
dînd fermei o înfățișare sărbătorească. Toată lumea petrecea, 
cum nu se petrecuse niciodată sub stăpînirea oamenilor. 

Numai juncanele, la bucătărie, își plîngeau soarta înșelată; 
jJoiana  plingea  cozonacii. lar la cocină, porcul grohăia, 
nemultumit: 

— Și adică de ce capra, și nu eu? Ce dacă o fi făcut vreo 
ispravă bunică-sa? Bunică-mea nu s-a urcat și mai sus, în copac? 
Auzi egalitate, n-am voie să cînt la pian! 


CAPITOLUL VI 
Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi, la slujba de Paști 


Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi tocmai coborise din pat și 
se pregătea să meargă la biserică. În alte zile ale anului 
credincioșii nu prea se înghesuiau să-i asculte predicile, dar 
acum, de Paști, nu era unul, în tot satul, care să lipsească. 
Părintele își făcea de pe acuma socoteala bănuţilor strînși în 
taler și se necăjea, ca întotdeauna, la gîndul că dascălul va 
șterpeli o bună parte din ei. 

„Doamne, rogu-mă Ție fierbinte, cu toată fierbințeala inimii 
mele nedreptățite și cu toată puterea harului meu preoţesc, fă 
să i se sgircească degetele pe gologani, ca la paralitici, dacă s-o 
atinge de ei! ...” 

Preoteasa ciocâni la ușă: 

—- E voie, Sfinţia Ta? 

Preotul își luă un aer cucernic și, cu ochii la cer, adică în 
tavan, încuviinţă: 

— Intră, cu voia lui Dumnezeu! 

În zilele de lucru mai puţin, dar la sărbători preoteasa își 
credea într-adevăr soţul în legătură cu Dumnezeu, așa încît abia 
îndrăznea să se arate în fața lui, cu chipul ei pămîntesc. 

— Poftim metrul, Sfinţia Ta! 

Era o panglică gradată în centimetri, din acelea folosite de 
croitori. 

Apoi preoteasa ieși la fel de smerită cum intrase. După ce 
rămase singur, părintele Pomană își trecu metrul peste pîntece. 

— Unu șaptezeci și cinci! ceti pe gradaţie. 

Și dintr-odată se posomori. Seara, la măsurătoare, pîntecul, 
de jur împrejur, avusese doi metri în cap. 

— Am slăbit! constată îngrijorat. Pesemne e mîna lui 
Scaraoschi, care mă chinuiește în somn. Hm! Hm! l-ar plăcea 
împielițatului un preot mai puţin! Dar stai, că nici eu nu mă las! 

Zicînd, își trase anteriul peste cap, își încălță ghetele cu 
gumilastic, își pieptănă părul și barba, cu ochii la răsărit, apoi 
bătu din palme într-un anumit fel, cunoscut. 

Îndată, fără altă poruncă, ușa se deschise și preoteasa, 
urmată de două servitoare, intrară, aducînd micul dejun. 

Micul dejun era de fapt mare de tot. Pe o tavă de patru coți, 
se înșirau tot felul de bunătăţi: două hartane de miel fript, ouă 
roșii, salată de lăptuci cu untdelemn Sasso (nu se mai găsește 
azi), o pască întreagă, cît o baniţă, și un cozonac cit două 
banițe. 


— Cam puţin, cam puţin! mormăi părintele, așezîndu-se la 
masă. 

Apoi își încercui pîntecele cu metrul și se apucă să înfulece, 
uitîndu-se din cînd în cînd la centimetru. Cu fiecare dumicat, 
cifrele creșteau. După prima bucată de miel, de la un metru 
șaptezeci și cinci, pîntecul se urcă la unu și nouăzeci. Veni apoi 
al doilea hartan, apoi ouăle; măsurătoarea se urcă la doi metri și 
zece. 

— Bun! Bun! zise Sfinţia Sa, începînd să se liniștească. 

Dar salata, în loc să ridice cifra, o făcu să coboare. E știut că 
salatele slăbesc, de aceea le și recomandă domnul doctor 
Voina!, doamnelor care ţin să-și păstreze silueta. 

Necunoscînd cauza pierderii, fiindcă se pricepea mai puţin la 
cele lumești, părintele Pomană se posomori iar. 

— Scaraoschi, ticălosul! Piei, drace, din pîntecele meu! 

Și începu să se lupte cu pasca. Pîntecele o luă iar în sus, trecu 
peste cifra atinsă mai înainte. O dată cu cozonacul, ajunse la doi 
metri și cincizeci. Pentru un mic dejun, era poate de ajuns. 
Oricum, părintele se arătă mulțumit, bătu din palme, să se ridice 
resturile ospățului; resturi, adică farfuriile goale, din mîncare nu 
mai rămăsese nimic. 

— A fost bună pasca, Sfinţia Ta? întrebă preoteasa, smerită. 

— Bună, bună, numai că prea mică. Dar haide, mila lui 
Dumnezeu să se abată asupra miinii care a frămîntat aluatul! 

Preoteasa se închină și ieși, mulțumită de binecuviîntare. 

În urma ei, preotul își trase peste pîntece două chingi late, 
fără de care nu pleca niciodată la drum, altminteri burdihanul i- 
ar fi dat de pămînt, și n-ar fi fost cuviincios pentru o față 
bisericească să umble așa pe drum. Chingile și le încheie în față, 
după ce le trecuse peste umeri, ca pe niște bretele de 
parașutist. Apoi pe deasupra își trase al doilea anteriu, și 
deschise ușa. 

Afară era lumină multă, așa cum se cuvine într-o sfîntă zi de 
Paști. Soarele se ridica vesel pe cer, iar în copacii proaspăt 
înfloriţi  ciripeau  păsărelele, dînd slavă pămîntului și lui 
Dumnezeu. 

— Sărutăm dreapta, părinte! se ploconiră slugile, așezate la 
rînd pe pridvor. 

— Domnul cu voi! 


1 cunoscut în epocă 


Cîteva păsări scormoneau țărîna pe lîngă gard. 

— P-aia moţată! hotărî Sfinţia Sa, arătînd o găină care abia se 
mai mișca de grasă. 

Bucătăreasa și-o însemnă din ochi și întrebă: 

— Supă, sau ciorbă? 

Preotul se simţi străbătut de pofte și de îndoieli. l-ar fi plăcut 
și supa și ciorba. 

„Luminează-mă, Doamne!” se rugă. 

Dar, cu toată invocarea lui Dumnezeu, stăruiau amîndouă 
dorinţele. „Înseamnă că prea bunul nostru stăpîn mă dezleagă și 
la o poftă și la alta; cată să mă folosesc de îngăduinţa lui!” 

Drept care își puse ochii pe un răţoi atit de gras că dădea cu 
burta de pămînt. 

— Găina supă, și rața ciorbă! îi porunci bucătăresei. 

— Facă-se voia ta, părinte! 

Părintele Pomană deveni mustrător: 

— Voia lui Dumnezeu, femeie, voia lui Dumnezeu, nu a mea! 
Vezi să nu le lași tuleie, și ciorba să n-o afumi, ca rîndul trecut. 
Eu am să mă rog Domnului să alunge pe Scaraoschi de lîngă 
bucătăria mea, dar trebuie ca și tu să veghezi! 

Zicînd, părintele Pomană se închină și porni la drum cu 
chingile de peste pîntece pîrîind. 

„Trebuie să-mi fac o garnitură nouă, se giîndea. Asta n-are să 
mai ţină mult.” 

Oamenii din porţi își scoteau căciulile (la Ghiftuiţi căciula nu 
se părăsea pînă la Rusalii) și îl salutau cucernici: 

— Sărutăm dreapta, Sfinţia Ta! 

— Și dreapta și stînga, fiii mei! Așa o să fiți mai siguri de mila 
lui Dumnezeu. Dar aţi cam întîrziat. Haide, haide, luaţi-o fuga la 
biserică, să ajungeţi înaintea mea! 

La drept vorbind, întîrziaţii nici nu erau mulţi; îndeobște 
oamenii aveau grijă să ajungă la timp, ca să nu supere pe Sfinţia 
Sa. Cite unul, rămas în urmă cu treburile, dădea să se strecoare 
neobservat pe lîngă gard. 

— Fuga, fuga, Stane! striga părintele după el. 

— la, să fie cu iertare, Sfinţia ta, dar am avut de jupuit un 
miel, că aseară ne-am întors tîrziu de la oraș. Că, de, am fost și 
eu, ca oamenii, după cumpărături de Sfintele Paști! 

Sfinţia Sa simţea un nod de poftă în git. 

— Ai jupuit mielul, zici? Hm! hm! Și acum l-ai pus la cuptor? 


— Da, părinte. Pînă la sfîrșitul slujbei, tocmai bine s-a fript. 

— Și cum e mielul tău, Stane? 

— Gras, Sfinţia Ta. 

— Hm! Hm! Atunci Dumnezeu o să te ierte c-ai întîrziat. Dar ai 
grijă să ne trimiţi și nouă o pulpă! 

Biserica era plină cînd ajunse acolo omul lui Dumnezeu. 
Credincioșii se feriră cuviincioși în lături, lăsînd drum liber prin 
mijloc, ca să poată trece pîntecul Sfinţiei Sale. 

Din mers, în timp ce dascălul aprindea luminările, cîntînd pe 
nas un psalm atît de molfăit că nu se deslușeau cuvintele, 
preotul mai întreba pe cîte un om: 

— Ce-ţi face purcelul, Marine? 

— Bine, Sfinţia Ta. 

— Bine, dar numai cu voia Domnului, fiul meu, nu uita! Cînd ai 
de gind să-l tai? 

— Păi ziceam să-l mai ţin! 

— Hm! Hm! Vezi să nu dea vreo molimă în el. Și preoteasa a 
cam terminat untura. la vezi, poate împlinești voia Domnului și-l 
tai după Sfintele Paști. 

— Bine, părinte, om vedea. 

— Eu am să mă rog pentru tine și pentru porc, să vă ţină 
sănătoși. Dar nu întîrzia! 

Mai departe, întreba pe alt credincios: 

— Ce-ţi fac oile, loane? 

— Ce să facă, părinte, mănîncă și mă păgubesc. 

— Ține-ţi gura, păcătosule, că miînii pe Dumnezeu. Cum te 
păgubesc dacă iei bani de pe urma lor? 

— Păi, de, părinte, zic și eu așa, ca orice negustor. 

— Ceva brînză mai faceţi voi? 

— Facem, de... 

— Ascultă, loane, nu te codi în casa celui mai mare peste noi! 
Vezi de o putinică, a veche a ajuns la fund, și biata preuteasă 
rivnește și ea! 

Așa, tot schimbînd o vorbă ici, alta colo, despre o dublă de 
mălai, despre una de porumb, despre niște ouă, niște pui, 
părintele Pomană ajunse la altar, unde dispăru după sfintele uși. 
Înainte de a-și trece patrafirul peste cap, scoase metrul din 
buzunar și se măsură. 

Pe drum, pîntecul scăzuse cu zece centimetri. 

— Doamne, dă-ne puteri! 


CAPITOLUL VII 
Animalele se duc la biserică 


În acest timp, la ferma „Coțofana veselă”, armăsarul se 
chinuia din greu să pornească motorul camionetei. 

— Are patruzeci de cai în el, și eu sînt unul singur! Cum naiba 
să-i pun la ham?! 

Țapul Grigorescu se apropie de el, îngrijorat. 

— E ora să pornim. Dacă mai întîrziem mult pierdem Sfînta 
Slujbă și Măria Sa o să se supere rău. 

Armăsarul îi dădu curaj, căutînd să se încurajeze el însuși: 

— Uite-acum, uite-acum! Urcă-te tu la volan și ţine apăsată 
accelerația. 

De astă dată motorul porni, atît de vijelios că se zgilțiia nu 
doar camioneta, ci chiar pereţii garajului. 

— Mai încet, să nu explodeze! îi strigă armăsarul ţapului. 

Apoi își șterse nădușeala de pe frunte, își îndreptă mijlocul 
obosit, se urcă la volan, trase camioneta în fața casei și începu 
să dea semnal cu claxonul. 

Animalele ieșiră de prin grajduri și coteţțe, care de care mai 
gătite. Prima se urcă, pe platforma împodobită cu covoare, vaca 
Joiana, urmată de juncanele Domnica și Miercana. Toate trei 
aveau părul de pe frunte netezit lins, făcînd între coarne un 
„acroche coeur” ca al cucoanei. După ele veni berbecul, tot 
răsucindu-și din mers mustata închipuită. 

— Bună dimineaţa, madam Joiana și domnișoarelor! salută 
ceremonios, legănîndu-și coarnele la picioarele lor, ca pe o 
pălărie de trubadur. Măi, măi, măi, dar frumoase v-aţi făcut! 

— Mulţumim, domnule Berbec! sînteţi foarte gentil! 
răspunseră tustrele, îmbujorindu-se de plăcere. 

Armăsarul suna mereu din claxon. Curcanul se apropie și 
trecu pe la fiecare roată a camionetei, să vadă cauciucurile, 
dacă erau bine umflate. 

— Ce, vin și păsările cu noi? întrebă nemulțumită Joiana. 

Berbecul mișcă din coarne a semn de nedumerire. 

Vaca urmă: 


— Nu-mi place amestecul între clase. De ce să stăm la un loc 
cu orătăniile? Au să se găinăţeze în automobil, pardon de 
expresie! 

După ce inspectase cauciucurile, curcanul sări pe capota 
motorului, unde se instală ca la el acasă. 

— Slavă Domnului! făcu liniștită Joiana. Așa mai merge! 
Credeam că are să se bage printre noi. 

Cocoșul cercetă camioneta de jur împrejur, se uită cu un ochi 
la vaci și la berbec, aruncă o privire dispreţuitoare curcanului, își 
scutură aripile și, dintr-un salt, sări sus pe cabina șoferului. 

— Cucurigu! strigă de acolo, chemîndu-și găinile. 

Intr-o clipă, găinile ieșiră din coteţe și se cocoțară lîngă el. 

— Să staţi cuminţi și să nu vă găinățaţi aici! le porunci 
cocoșul. 

Tocmai atunci ieși și capra din casă, unde tot exersa la pian. 
Dintr-o săritură, fu pe platforma camionetei, între vacă și 
berbec. 

— Cu apă, sau cu fierul? o întrebă pe Joiana, curioasă ca orice 
femeie, referindu-se la coafură. 

— Aşi, draga mea! Cu bale! ne-am ajutat între noi. 

— Bună idee! V-aţi făcut o ondulaţie foarte reușită! 

— Madam Joiana, observă berbecul, păcat că nu v-aţi ondulat 
și părul din vîrful cozii; ar fi fost foarte distins. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule Berbec, n-a fost din 
neglijenţă, numai graba e cauza; am avut atitea de făcut! Toată 
noaptea a trebuit să-i dau sfaturi Elvirei, cum să se poarte, 
înțelegeţi, ca tînără căsătorită ... 

Oaia veni și ea din fundul curţii și, cu mișcări greoaie, izbuti să 
se suie lîngă primii sosiți. 

— Totdeauna întirzii! o mustră berbecul. 

— Lasă și dumneata acum, nu-mi mai face observaţie faţă de 
lume. Am întîrziat, că l-am căutat pe Azor; cred că s-a întîmplat 
ceva cu el, nu l-am găsit nicăieri. 

Toate celelalte animale ridicară capul, intrigate. 

— Așa e, unde o fi? 

Adevărul era că din ajun nu-l mai văzuse nimeni. 

— O fi căzut în puț! își dete cu părerea capra. 

— Cum să cadă, că doar nu-i orb! 

— L-aţi căutat în cotet, frate? 

— L-am căutat eu, nu auziţi? zise oaia. Așa am și întirziat. 


— ŞI? 

— Nu e. Încă și oasele de ieri au rămas pe jumătate neroase. 

— Asta-i bună! Ce-o fi păţit, bietul de el? 

— Mie nu mi-ar părea rău să fi păţit ceva, zise Joiana, că prea 
se gudura în fața stăpiînilor. 

— Da, madam Joiana! sări și oaia. Aţi văzut cum tot dădea din 
coadă? Poţi să admiţi atita lingușire? Că doar și noi avem cozi, și 
nu ne-a văzut nimeni făcînd una ca asta. Ah, uite tînăra 
pereche! 

Elvira cu Pamfil tocmai coborau scările casei, unde fuseseră 
să se îmbrace. Juncana își alesese o rochie albastră, cu volane, 
de-a doamnei Matilda. La git, în loc de orice bijuterie, avea un 
clopoțel de argint, care scotea sunete muzicale. 

— Doamne, tare e frumoasă? exclamă Joiana. Îți vine s-o 
mănînci, nu alta! 

Berbecul era superstițios, de-aceea interveni repede: 

— Bate în lemn, madam Joiana, să nu fi spus într-un ceas rău! 
Doamne fereşte, să nu ajungă miine-poimiine la abator! 

Și berbecul dădu de trei ori cu cornul în oblonul camionetei. 
Celelalte animale făcură asemeni. 

— Mie, una, zise capra, mi-ar fi plăcut o rochie verde, ceva, 
așa, care să-mi aducă aminte de lăptuci, sau de varză nouă. 

— Adevărat, aprobă Miercana. O rochie verde ar fi fost mai 
adecvată. Dar să nu credeţi că-i port pică, n-am nimic cu ea, să 
fie fericită! 

— Pe dumnealui cum îl găsiţi? întrebă berbecul. 

— E superb! exclamă oaia. 

Berbecul îi aruncă o privire piezișă. 

— Mie nu-mi place! zise Domnica. 

— E cam mitocan! adaugă Miercana. 

Joiana le contrazise: 

— Nu-i adevărat! Socotesc că Elvira a făcut o partidă 
strălucită. la uitaţi-vă ce mindru taur! 

Pamfil îmbrăcase fracul domnului lonescu, sub reverele căruia 
strălucea vesta albă. În picioarele de dinapoi își pusese pantofi 
de lac, iar în cele dinainte mînuși „glace” proaspăt spălate cu 
benzină. 

Cînd tînăra pereche începu să coboare scările, animalele 
aplaudară. 


— Ce fel de căsătorie este? se întrebau unele. Din interes, sau 
din dragoste? 

— Ce întrebare! Uită-te la ei ca să-ţi dai seama! Dragoste, 
poate să vadă oricine. 

— Adevărat! Ah, ce fericiţi au să fie! 

— Din partea mea, zise capra, eu prefer căsătoriile socotite, 
sînt totdeauna mai durabile, fiindcă nu se sprijină pe pasiune, ci 
pe rațiune. Eu cu ţapul meu, fie-i ţărîna ușoară, ne-am căsătorit 
fără să ne fi cunoscut mai dinainte, și, slavă Domnului, am dus o 
viaţă fericită! 

Dar iată că aducerile aminte o întristară atit de tare, că 
începu deodată să plingă în hohote. 

— Ajunge! o îmbărbătă Joiana. Nu-ţi mai face inimă rea; cei vii 
cu viii, cei morți cu morții! Nu se cade să plîngi la nuntă. 

Pamfil și logodnica sa ajunseseră la scara camionetei, în 
aplauzele animalelor. Toată lumea se dădu în lături și le făcu loc 
în mijlocul platformei. Două giște, cu penele din coadă 
multicolore, ţineau în plisc trena miresei; Elvira se simțea cam 
stînjenită de aceste văluri și încerca să le dea din cînd în cînd la 
o parte, cu coada, dar n-avea încotro, trebuia să le poarte, ca 
toate miresele. 

Doi iezi, mergind în două picioare, duceau luminările de 
nuntă. Ei se așezară, cuminţi și frumoși, de o parte și de alta a 
însurățeilor. 

— Fiii dumneavoastră? întrebă Joiana pe capră. 

— Nu; nepoți! Ai mei au murit, săracii, la nunta de argint a 
stăpiînilor. 

Și iar începu să plingă, tocmai cînd ţapul, lovind cu bastonul 
de ceremonie în treapta de sus a scării, anunţa sosirea 
Împăratului. 

Pe loc se făcu liniște adîncă; nu se mai auzea decît motorul, 
rotindu-se, cam nesigur; de teamă să nu se oprească, armăsarul 
apăsa din cînd în cînd pe acceleraţie, și atunci părea că 
automobilul vrea să necheze. 

— Bună dimineaţa, supușilor! strigă Cristofor, apărut în cadrul 
ușii, cu sceptrul. 

— Dar să știi că e impunător! murmură berbecul, cu 
admiraţie. 

— impunător, bine zici! aprobă Joiana. 


Măgarul stătuse toată noaptea să-și compună costumul. Din 
draperiile roșii de la ferestre își croise o pelerină, pe care o 
căptușise cu blană de oaie. Cum blana avea mici pete negre, de 
departe căpătase o strălucire de hlamidă împărătească. În 
picioarele de dindărăt încălțase cizmele de viînătoare ale 
domnului lonescu, înalte pînă deasupra genunchilor. Țapul, care 
ținea să-și îndatoreze stăpinul, îi croise din cartoane colorate o 
coroană cu șapte colțuri, pe care le împodobise cu paiete, luate 
de prin dulapurile cucoanelor. 

— Sînteţi gata? întrebă Cristofor. 

— Gata, stăpiîne! 

— Nu lipsește nimeni? 

— Lipsește numai Azor, zise oaia. 

— Taci, proasto! o mustră berbecul. O să întîrziem acum, din 
cauza unui cîine! 

— Unde-i cîinele? 

— Nu știu, Măria Ta ... L-am căutat pretutindeni. 

— Ei bine, de azi înainte, javra asta nu mai are ce căuta la 
fermă, dacă n-a binevoit să se prezinte spre ascultarea 
poruncilor mele! 

Zicînd, măgarul se urcă în cabină, la dreapta armăsarului. 
Țapul se agaţă de scara camionetei, care porni huruind și 
smucindu-se. 

— Parcă miroase a fript! băgă de seamă șoferul. Nu ţi se pare, 
Măria Ta? 

Cristofor, ciuli urechile, de parcă simţul mirosului i-ar fi fost 
înrudit cu auzul. 

— Intr-adevăr! răspunse, respirind adînc. Miroase a friptură! 
Și, dacă nu mă înșel, a friptură de pasăre. 

— Vai de mine! Să știți că-i curcanul nostru. îl prăjește 
motorul. 

Lunga așteptare făcuse motorul să se încingă atit de tare, 
încît capota sfiriia ca o tingire. Ameţit de ţăcănitul supapelor și 
de exploziile din eșapament, bietul curcan nu simțea nici o 
neplăcere. Închisese ochii și părea că doarme, în timp ce penele 
începeau să fumege. 

— Oprește! porunci Cristofor. Săriţi și scăpaţi curcanul! 

Capra trecu pe deasupra cabinei, de unde își dădu drumul pe 
capota motorului. 


— Văleau! Dar știi că frige! behăi, sărind de pe un picior pe 
altul. Haide, că te faci scrum, curcane! 

Curcanul însă, amețit, nu voia să se miște. Cu multă greutate 
îl împinse capra sus, pe acoperișul cabinei, între celelalte 
orătănii. 

— Lăsaţi-mă la căldură! De ce m-aţi adus aici? Vreau înapoi! 
bolborosea curcanul. 

— E intoxicat cu benzină! socoti ţapul. Faceţi-i respiraţie 
artificială. 

Cocoșul, împreună cu una din găini, începură să miște aripile 
curcanului în sus și în jos, silindu-l să înghită aer. 

— Smintită pasăre! zise Cristofor. 

— Măria Ta, să nu te miri, așa ceva s-a văzut și la oamenii 
care au respirat benzină arsă; se împotrivesc să fie salvaţi, cer 
să fie lăsaţi în pace. 

— Dar multe mai știi tu! făcu admirativ măgarul. Nu-mi pare 
rău că te-am ales aghiotant. Dacă ai să fii ascultător, la moartea 
mea îţi las tronul! 

— O! Măria Ta, nu te gîndi la lucruri macabre! 

Cînd automobilul ieși pe poartă, oaia sări alarmată: 

— Na, că proastă mai sînt! Lipsește și porcul! Cum de n-am 
observat pînă acuma? 

— Ce-ţi pasă ţie cine lipsește? o certă berbecul. Ţi-a spus 
cineva să faci apelul? 

— Nu, dar aș vrea să știu unde o fi nenea Nicolae. 

— Ciudată oaie! își șoptiră la ureche cele două juncane. N-am 
mai pomenit vreuna așa de curioasă! 

Cînd camioneta se îndepărtase și zgomotul motorului se 
stinsese, porcul se ivi de după cocină. După ce privi bănuitor 
ograda și se încredință că nu mai rămăsese nimeni, nenea 
Nicolae porni ușurel spre casă, călcînd în vîrful copitelor. Abia 
pusese piciorul pe prima treaptă a scării, cînd Azor sări din 
pivniţă și-i ţinu calea. 

— Unde te duci? îl întrebă, arătîndu-și colții. 

În prima clipă porcul se sperie, apoi revenindu-și răspunse cu 
îndrăzneală: 

— In casă mă duc! Vreau să cînt la pian. Ce-ţi pasă ţie? 

Dintr-o săritură, Azor fu deasupra lui, îi înfipse colții în ceafă 
și-l rostogoli în mijlocul ogrăzii. 


— Ascultă, porcule! mirîi, continuînd să-l scuture. Ai să cînţi la 
pian, cînd n-am să mai fiu eu aici. Acum șterge-o la cocină, dacă 
vrei să nu-ţi sfîrtec șoriciul! 

Nenea Nicolae nu așteptă o nouă ameninţare; o luă fuga spre 
fundul curții, simțind încă și acum colții dulăului în spinare. 

„Afurisit animal! îl blestemă în gînd. N-am mai îndurat pînă 
acum asemenea chelfăneală!” 

Ajuns în cocină și văzindu-se în afară de orice primejdie, îi 
trecu spaima, iar în locul ei, izbucni ciuda. 

— Auzi, al dracului cîine! bombăni. Ce se crede el aici? Să nu 
pot cînta și eu la pian măcar o dată? 

Azor îl urmări pînă îl văzu intrînd pe ușa cocinii. Atunci se 
întoarse spre pivniţă. De jos se auzeau bătăi înfundate în ușă. 

— Ajutor! Ajutor! strigau niște glasuri înăbușite. 

„Bieţii mei stăpiîni!” îi căină clinele, amărit că nu putea să le 
dea drumul. 

Cobori și merse abătut la ușa zăvorită, în faţa căreia se așeză, 
cu botul pe prag, scheunînd încetișor, de ai fi zis că plînge. Sau 
poate plingea de-a binelea. 


CAPITOLUL VIII 
Se mărită vaca, și plătesc găinile 


În biserică toţi credincioșii stăteau îngenunchiaţi cu fruntea la 
pămînt, cînd sosi camioneta cu animalele. 

— Ce face curcanul? fu primul gînd al lui Cristofor, cum cobori 
din cabină. 

— Măria Ta, și-a revenit! anunţară cocoșul și găina, care își 
dăduseră toată silinţa să-l reanimeze. 

— Atunci formaţi alaiul, să intrăm în biserică! 

Animalele coboriră repede și se înşirară în ordine, fiecare la 
rîndul lui, cum era stabilit dinainte. In frunte era, bineînțeles, 
Cristofor, cu coroana strălucind în soare. La un pas în urmă, 
ținîndu-i coada în semn de stimă, venea Grigorescu, ţapul. După 
el, cei doi iezi, cu lumînările de nuntă în mînă. Apoi mirii, braţ la 
braţ, fericiţi nevoie mare. 

Capra, foarte emotivă, se pomeni bocind. 

— De ce plîngi, soro? o întrebă oaia. 

— Mi-aduc aminte de nunta mea! Ah! Tare era frumos! 


După giștele cu trena se așezară Joiana și juncanele, ca rude 
mai apropiate ale miresii. După ele, capra și oaia, apoi berbecul, 
după care urmau orătăniile, amestecate. Armăsarul trase 
camioneta la umbra unui ulm, opri motorul și cobori să-și ia 
locul în șir. 

Cînd alaiul intră în biserică, popa Pomană terminase slujba. 

Pașii copitelor de diferite mărimi începură să sune pe lespezi. 

Capetele credincioșilor se întorceau mirate spre ciudatele 
apariții. 

— N-aud orga, îi șopti Elvira, Joianei. 

— De unde orgă, dragă mea? Aici este o biserică ortodoxă. 

Mireasa se opri, palidă, dezamăgită, dacă nu chiar 
înspăimîntată. 

— Haide, scumpo! o îndemnă mirele. Trebuie să mergem pînă 
în faţa altarului, după cum ţi-am promis în livadă. 

— Nu pot! gemu Elvira. Eu sînt catolică! De ce nu mi-aţi spus? 
Nu vreau să-mi pîngăriţi credinţa! 

— Adevărat, cum de uitasem? aprobă Joiana, cam fisticită. Ca 
elveţiancă, a rămas la credinţa ei strămoșească. 

— Dar și dumneavoastră sînteţi tot elvețiancă! observă 
berbecul. 

— E adevărat, însă la virsta mea, am văzut multe. . . 

În altar, părintele Pomană își trecuse din nou metrul peste 
pîntece. 

— Un metru și nouăzeci! Sfinte Doamne, tare te slăbește 
slujba. Să nu mor înainte de a o duce pînă la capăt. 

Dascălul își băgă capul pe ușă: 

— Părinte, părinte! 

— Ce-i, diavole? Pornești cu talerul? Să nu te prind că pui 
mîna! 

— Altceva, părinte. A venit o nuntă de ... de ... o nuntă de 
dobitoace! 

— Piei, drace! 

— Să-mi sară ochii dacă mint, părinte! Dobitoace, cum vă văd 
și mă vedeţi! 

În acest timp, alaiul înainta spre naos. Animalele mai mari 
stăteau la locul lor, în rînd. Orătăniile însă, curcanul, curcile, 
cocoșul, găinile, rațele și celelalte se răspîndiseră prin biserică, 
măcăind, codcodăcind, căutînd ceva de ciugulit. Pe treptele 


altarului, cocoșul găsise o bucată de anaforă; numaidecit găinile 
se strînseră în jurul lui, cîrîind galeș, uitîndu-se la el cu dragoste. 

De la balcon, numit cafas, ca să afle și cei neduși la biserică, 
se auzi glasul caprei. În calitatea ei de muzicantă, începu să 
cînte, ca în ajun, cîntarea obișnuită la celebrarea căsătoriei: 

Vino din Liban mireasă . .. 

Mireasa smiorcăia: 

— Vreau la catolici! Vreau cu orgă. Nu-mi pîngăriţi credinţa! 

— Dar, draga mea, fii înţelegătoare! dădea s-o îmbuneze 
Pamfil. Unde să găsim un preot catolic? 

— La București, la catedrală. Dacă ţii la mine, du-mă acolo! 

Taurul își pierdu răbdarea: 

— Uite ce este: dacă mai faci mofturi, plec și te las aici. Nu 
vreau să mă însor cu o năzuroasă! 

Elvira începu să scîncească, înmuiată: 

— Să nu pleci! Să nu pleci, că nu mai spun nimic. lartă-mă 
dacă te-am supărat! Mă fac ortodoxă, de dragul tău! 

— Dascăle, nu visezi? întrebă părintele Pomană în altar. O 
nuntă de dobitoace, ai zis? 

— Așa am zis și așa este: dobitoace și nimic altceva! 

— la cheamă-l încoace pe naș! 

După citeva clipe, măgarul intră în altar. Țapul rămase la ușă, 
ţinîndu-i coroana, pe care Împăratul animalelor și-o scosese, 
cucernic. 

— Sărut dreapta, părinte! zise, înaintînd și apucînd cu 
smerenie mîna popii, între copite. 

— la te uită! se minună popa. Măgar să vorbească! Și 
întocmai ca un drept credincios! N-am mai pomenit așa ceva! 

— Sfinţia Ta, începu Cristofor, avem aici o tînără pereche pe 
care trebuie să o cununăm: taurul Pamfil și juncana Elvira. Poate 
vei fi auzit de ei. 

— Dar cum vrei, măi creștine, să cunun niște dobitoace? Ai 
căpiat? 

— Doamne ferește, părinte! Dar și noi sîntem fiinţele lui 
Dumnezeu. 

— Asta așa e, fiul meu. . . zise părintele Pomană, cam 
încurcat. lată, am să-ți cunun finii. (Apoi mai încet, ca să nu-l 
audă dascălul): Dar gîndesc c-ai să-mi trimiţi acasă vreo două- 
trei perechi de păsări și ceva mălai. N-am altă răsplată pentru 
cît ostenesc. 


— Păsările poţi să ţi le alegi de pe acum, părinte; sunt în 
biserică, mi se pare că așteaptă să le spovedești. 

— Așa? Apoi atunci să ne grăbim cu nunta, ca să-mi rămînă 
timp și pentru spovedanie! făcu bucuros părintele Pomană, cu 
gîndul la păsările pe care avea să le încredințeze pîntecului său, 
pentru izbăvirea lor veșnică. 

Slujba nunţii începu, cu acompaniamentul caprei, care dădea 
răspunsurile de sus, din cafas. 

Credincioșii ceilalţi se cruceau: 

— Părintele Pomană a înnebunit! 

Sfinţia Sa slujea taina nunţii, după tipic, dar ochii îi fugeau 
după orătănii. 

— Uite și p-aia! îi șoptea în pauze măgarului, și p-ailaltă, care 
ciugulește pe colo. Și curca aia, de sub strană ... lIsaiia 
dânţuieșteee. 

— Dănţuiește, dănţuiește! . .. zbiera capra, de sus. 

După slujbă, preotul ţinu o cuvintare, scurtă, pentru că 
pîntecul îi scăzuse la un metru șaptezeci și chingile îi atîrnau 
slobode pe sub anteriu. Niciodată nu se ostenise Sfinţia Sa atit 
de mult la o cununie. Într-un cuvînt, îi spuse juncanei să-i de-a 
ascultare lui Pamfil, să-l urmeze pretutindenea și să nu 
părăsească staulul conjugal. Taurului îi recomandă să nu se uite 
la alte vaci, și s-o proteguiască pe aleasa inimii lui. Apoi o luă 
fuga spre casă, cu gîndul la supa de găină și la ciorba de răţoi. 
„Cu voia Ta, Doamne, se gindea, am să mănînc din fiecare cite 
un castron întreg. Ţine-mă în putere pînă mi-oi pune piîntecele la 
loc!“ 

Dascălul îl urmă, cu orătăniile înghesuite într-un sac. 

Între timp, nunta se urcase în camionetă, care porni la drum. 
Toată lumea era veselă, afară de cocoș; dintre toţi nuntașii, el 
singur băgase de seamă cite găini lipseau din alai. Ba încă 
lipseau tocmai cele mai arătoase; nunta, la care nu ciștigase 
nimic, decit o bucăţică de anafură, îl costa prea scump. 

„Viaţa nu-i pusă pe temelii drepte! își spunea. Se mărită vaca, 
și plătesc găinile! ...” 

La fel spun și eu, cel care povestește, numai că merg cu 
gîndul mult mai departe; prea mulți plătesc foloasele și bucuriile 
altora! 


CAPITOLUL IX 
Petreceri și iar petreceri 


Petrecerea la ferma „Coțofana Veselă” dură și a doua zi, și a 
treia zi de Paști. Tot ce fusese prin hambare, prin pod, prin 
cămări, se scosese afară și se pusese, slobod, la dispoziţia 
tuturor. Din porunca măgarului, celor din arest li se dădea cite o 
jumătate de piine pe zi, de om, și o găleată cu apă pentru toţi. 

— Dar cîinelui să-i dăm și lui ceva, Măria Ta? întrebă ţapul. 

— Păi, de ce nu? Nu-i animal, ca și noi? 

— Mi se pare că ne-a trădat, nu intră în vorbă cu nimeni de-ai 
noștri. Nici la întrebări nu vrea să răspundă; şade la ușa pivniţei 
și își jelește stăpinii. 

— Adevărat, seamănă a trădare! zise măgarul, scărpinîndu-se 
gînditor cu copita în fundul urechii. 

Piciorul îi intra în ureche pînă la genunchi; știe oricine cum e 
urechea măgarului. 

— Totuși, spuse, după ce termină de gîndit și de scărpinat, e 
unul ca noi, gîindește-te că umblă în patru picioare. Ducetți-i jos 
tot ce-o pofti. Ca să-l atragem de partea noastră, sînt de părere 
să tai o găină în cinstea lui. 

lar găinile? Mereu ele? 

Țapul se miră: 

— Cum, sacrificăm pe cineva dintre ai noștri? Mi se pare 
nedrept. Oare găinile nu trebuie să se bucure de același 
tratament ca toți supușii Măriei Tale? 

— Tu să taci din gură! Pentru motive diplomatice sacrific pe 
cine cred de cuviinţă ... 

Măgarul privi pătrunzător în ochii ţapului, apoi adăugă: 

— Și chiar pe tine! 

— Îţi cer iertare, Măria Ta. N-am să mai greşesc. 

— Vezi cum te porţi. Nu mai lua apărarea altora, că poţi să 
ispășești pentru ei! 

Din ordinul lui Cristofor și prin îngrijirea ţapului, se tăie o 
găină, pe ascuns, bineînțeles, și i se duse lui Azor. Dar cîinele 
nici n-o mirosi; rămase nemișcat cu botul pe labe, la ușa înapoia 
căreia se aflau închiși stăpînii săi. Așa stătu, și a doua, și a treia 
zi de Paști, în timp ce afară animalele petreceau fără 
întrerupere. 


A patra zi, văzînd că găina neatinsă trebuia aruncată la gunoi, 
sau cel mult dată porcului, ţapul sacrifică alta, mai grasă, dar 
Azor n-o vru nici pe aceasta. Atunci îl lăsară în plata Domnului și 
animalele își văzură de petrecerile lor. 

Erau zile frumoase, netulburate de nici un vis rău. Elvira și 
Pamfil își petreceau luna de miere plimbîndu-se prin crîng și prin 
livezi. Ca să-i facă plăcere tinerei și mofturoasei sale soţii, taurul 
rupea crengi de măr înflorit și i le aducea de-a dreptul sub bot. 
Vaca nici măcar pe acestea nu le mînca la rînd, ci numai pe ales. 
Apoi începu să facă nazuri din ce în ce mai mari. 

— Dar ce-ţi poftește inima, scumpa mea? o întreba îngrijorat, 
bietul consort. 

— Vreau petale de trandafir! 

Slavă Domnului, în grădina fermei erau și cîțiva trandafiri 
timpurii. Taurul culese petalele una cite una, altminteri, dacă i- 
ar fi dus floarea întreagă, se temea să nu-și înțepe Elvira 
scumpu-i bot, în vreun ghimpe ascuns. 

— Ah! Trandafiri roșii! făcea mofturoasa, strimbînd din nas. 
Astăzi vroiam albi! 

Bietul Pamfil se ducea și smulgea alte petale, pe gustul ei, 
oftînd în ascuns. Dintr-un taur mîndru și impunător, ajunsese 
jucăria unei juncane. Nu vă miraţi, o mai pățesc la fel și 
oamenii! 

Celelalte animale, care n-aveau belelele noului însurăţel, 
trăiau ca în rai. Primeau mîncare din belșug, așa încît puteau s-o 
risipească prin curte, după atit de frumosul lor obicei, neîngăduit 
de oameni pînă atunci. Pe vaci nu le mai mulgea nimeni, pînă ce 
ugerele li se micșorară că păreau domnișoare, pe boi nu-i mai 
trimetea la corvezi, caii trindăveau, oile, netunse de mult timp, 
stăteau cu burta la soare, bucurindu-se de căldură, capra cînta 
în voie cît era ziua de mare, păsările umblau libere prin 
straturile de zarzavat, scurmînd la rădăcini, căutînd tot 
trufandale, seminţe încă neiîncolţite și răsaduri fragede, pînă 
atunci păzite cu strășnicie de fermier. Nimeni nu le ţinea seama 
cînd se culcă și cînd se scoală; găinile, atit de ordonate în trecut, 
care se culcau o dată cu amurgul și se trezeau în zori, luaseră 
obiceiul să facă sindrofii pînă tîrziu, sau să se plimbe la lumina 
lunei, căutînd licurici. Dimineaţa moţăiau în coteţe, unele nu 
ieșeau pînă la ceasurile zece; ba altele, mai leneșe, se trezeau 
tocmai la prînz, ca unele cocoane de la oraș. Cît despre cocoș, 


își pierduse pînă și măsura ceasurilor, habar nu mai avea de 
timp; cînta și el ca să se afle în treabă, la ore atît de trăsnite, 
încît, pe o rază de cîțiva kilometri, la toate fermele, i se dusese 
vestea de zăpăcit. 

Dintre toţi, singurul care se gindea la o treabă serioasă, 
trebuie mărturisit, era Cristofor. Așezat la biroul domnului 
lonescu, în halatul acestuia, cu papuci în picioare, cu scufia pe 
cap, petrecută peste urechi, și cu ochelarii pe nas, măgarul 
răsfoia prin dosare și hirtii, ca să se pună la curent cu 
administraţia fermei. Știa că sînt de făcut anumite socoteli, dar 
încă nu le putea veni de hac. 

Pînă una-alta, găsise o carte de aritmetică, de-a lui 
Repetențţilă și, într-ascuns, ca să nu-l simtă ţapul, învăţa de zor 
cele patru operaţiuni. Cu adunarea și cu scăderea era mai ușor, 
își punea coada pe masă și o folosea ca pe o mașină de calculat. 
Spunea: „Avem o dată trei.” Și număra trei fire din coadă, după 
care le lega cu o fundiţă roz, luată dintre moatele doamnei 
Matilda. 

„Și cu cinci ...”, urma, luînd cinci fire, ca să le lege cu altă 
funduliță, lîngă cele dintii. 

Pe urmă număra firele din amîndouă smocurile. 

— Trei, și cu cinci fac opt! constata mulţumit. 

Pentru scădere, făcea pe de-andoaselea, și socotelile îi ieșeau 
la ţanc, afară de cazurile cînd se întîmpla să se mai încîlcească 
firele cozii și să greșească la numărat. 

Într-o zi, cam la vreo săptămînă după instaurarea noii domnii, 
o trăsură se opri în drum; vizitiul cobori și începu să bată la 
poartă. 

Animalele se ascunseră speriate prin diferite colţuri ale 
ogrăzii. După un timp, văzînd că vizitiul nu are de gînd să plece, 
Cristofor îi dădu poruncă ţapului să vadă cine e. Țapul se cam 
codea, dar nu avu încotro, așa că se duse la poartă și, făcîndu- 
se mic după stilp, întrebă tremurînd: 

— Pe cine căutaţi dumneavoastră? 

— Pe domnul lonescu. l-auzi întrebare?! izbucni zgomotos un 
domn din trăsură. Că doar n-am să-l caut pe Hogea! 

— Domnul lonescu nu este acasă! minţi Țapul, cu nerușinare. 

— Dar unde este? După cite știu, nu avea de gind să plece 
nicăieri. 


LU 


— Ba da, domnule, a plecat, n-aş avea nici un interes sa vă 
mint. 

— Dar doamna Matilda e acasă, nu-i așa? 

— Dumneaei este . .. Adică nu, nu, cum să fie?! 

— Este, sau nu este? răcni domnul din trăsură. 

Țapul se dezmetici și răspunse hotărît: 

— Nu este, stimate domnule. 

— Dar domnișoara? 

— Nici dumneaei. Nu e nimeni în toată casa. Au încuiat și au 
plecat. Au ocupat un autobuz întreg, că dumnealor sînt mulţi, 
știți. 

— Şi unde au plecat? 

— In pivniţă ... Aaa ... Nu, nu! Au plecat la ... Paris. Da, cu 
siguranţă, la Paris mi-au spus că se duc! 

— Parcă ai spus ceva de pivniţă. 

— Vi s-a părut, domnule, vă înșelați. 

Domnul din trăsură răcni, înfuriat: 

— Eu nu mă înșel niciodată, mă, obraznicule. Eu sunt 
judecător! Acum știi? 

„Judecătorul! gîndi ţapul, tremurînd. Vai de mine! Cînd s-o afla 
isprava măgarului o să ne condamne la spînzurătoare!” 

Era gata-gata să mărturisească totul, pentru a lua o pedeapsă 
mai ușoară, cînd măgarul apăru în ușă, în ţinuta de casă a 
stăpînului. 

— Cine face atita gălăgie? 

Judecătorul îl văzu pe deasupra gardului și făcu ochii mari: 

— Un măgar, un măgar? bolborosi, zăpăcit. In halatul 
domnului lonescu? Dumnezeule, și cu scufa lui în cap? Dare 
nemaipomenit, mi se pare că visez. 

— Cine ești dumneata și ce vrei? întrebă Cristofor, semeţ. 

Faţă de atita îndrăzneală, domnul din trăsură, oricît era el de 
judecător, o lăsă mai moale: 

— Eu sînt omul legii. Și-l căutam pe prietenul meu, domnul 
lonescu. 

— Domnul lonescu e plecat pentru mai multă vreme. 

— Dar dumneata, dumneata cine ești? 

— Sînt procuristul lui. 

— Ce? Ce-ai spus? Procurist? Un măgar procurist? Haidade! 


— Ce te miri așa? răcni măgarul, simțindu-se tare. Ai spus că 
ești omul legii. Atunci arată-mi în ce lege scrie că eu, așa cum 
mă vezi, nu pot fi procuristul unui fermier? 

Judecătorul tăcu. „Așa e, are dreptate! se gîndi. M-am făcut 
de ris, nu scrie în nici o lege!” 

— lertaţi-mă, n-am vrut să vă supăr, domnule ... domnule 
procurist. Nu știți cînd va veni prietenul meu? 

— Nu știu! 

— Atunci n-am să vă mai rețin. 

— Bine faci! Bună ziua. 

— Mînă! porunci judecătorul, vizitiului. 

Pocnind de îngîmfare, Cristofor se întoarse la birou, unde își 
reluă socotelile: „Patrusprezece, minus șase ...” 

Din cînd în cînd se mai auzeau, înfundat, din pivniţă, bătăi în 
ușă sau în ziduri; măgarul își vedea de ale lui. La trei-patru zile, 
tapul poruncea să se taie cite o găină, pe furiș, și să i se ducă lui 
Azor, doar-doar l-o cîştiga, dar cîinele nu se atingea de mîncare. 

Cît despre cocoș, acesta era din ce în ce mai neliniștit. Bănuia 
ceva, dar nu era sigur, nu mai știa ce să creadă. 

— Domnule Grigorescu, îl întreba pe ţap, o ţii minte pe 
Cosînzeana? 

— Cosînzeana? Găina aia gălbuie? Cum să nu! răspundea 
tapul, roșu pînă în albul ochilor. O cunosc, fiindcă eram prieteni. 

— Da? îmi pare rău pentru dumneata, am să-ţi dau o veste 
tristă... 

— Stai! Să nu spui dintr-odată; am bătăi de inimă. 

— Regret sincer, nu știu cum să ocolesc... N-am avut nici un 
diplomat în familie. Noi, cocoșii, ne cam repezim: ţin-te bine, 
domnule Grigorescu: Cosînzeana a dispărut! 

— Vai de mine! Dar sînteţi sigur? Poate o fi ascunsă pe 
undeva. 

— Am căutat-o peste tot. 

— Poate o fi răpit-o uliul! 

— Auzi vorbă! Doar știi prea bine că am înființat un serviciu 
de pîndă, și sună alarma ori de cîte ori se vede venind uliul. Ai 
auzit dumneata sunînd sirena în ultima săptămînă? 

— E drept că nu ... Dar, de, nu știu cum să spun ca să nu te 
jignesc, aaa... nu vreau să mă înţelegi greșit, mă gîndesc, aaa... 
de, poate, cine știe, aaa... dacăăă, dacă și-o fi găsit pe 
undeva ... vreun alt cocoș? 


Cocoșul se umflă în pene și-l privi cu dispreț. 

— Atunci se vede că nu mă cunoşti! Zece poște, de jur 
împrejur, nu-i altul ca mine. Nici la ferma Statului, unde cresc 
păsările în puf și le hrănesc cu întăritoare, cum scrie prin cărţi. 

— Nu mă îndoiesc, iartă-mă, am vorbit fără să știu! S-o mai 
căutăm, poate om găsi-o pe undeva. Acum mă duc niţel în 
cameră, îmi vine să pling ... 

Țapul nu era mincinos din fire, dimpotrivă! Ca unul deprins să 
se repeadă cu corniţele înainte, spunea totdeauna adevărul, 
indiferent pe cine ar fi avut în faţă, indiferent cu ce riscuri. 
Slujba de aghiotant îl făcuse prefăcut,  lingușitor, 
nerecunoscător, cu desăvirșire lipsit de caracter. Nu era însă 
sortit cu totul pierzaniei, îi mai rămăsese ceva: era conștient, își 
recunoștea greșelile, ceea ce lasă deschis un drum de 
întoarcere la calea cea bună pentru orice păcătos. 

La drept vorbind, doar țapul, dintre toate celelalte dobitoace, 
își punea acum probleme de conștiință. Restul voiau să 
petreacă, fără întrerupere, cît mai plăcut și cît mai mult. 
Zaiafeturile se ţineau lanţ, la sindrofiile orătăniilor se risipeau 
saci întregi de grăunţe, saci cu tărițe și bulgări imenși de sare 
grunjoasă la sindrofiile vacilor, saci cu ovăz la cele ale cailor. 
Totul se irosea fără nici o masură ... Așa ar fi continuat multă 
vreme petrecerea nesăbuită, dacă într-o noapte nu s-ar fi 
întîmplat ceva care să-i zgilțiie rău și să le bage spaima în oase. 

Intr-o noapte au venit hoţii la „Coțofana vesela”. 


CAPITOLUL X 
Noaptea cînd au venit hotii la găini 


Era trecut de miezul nopţii; ultimele găini întirziate se 
duseseră, în sfîrșit, la culcare. 

Nu trecuse mult timp, cînd deodată cocoșul începu să 
cucurigească, dar nu prostește, cum se crezu la început. 

— Cit să fie ceasul? se întrebară, deschizînd cîte un ochi, 
găinile de la ferma vecină. 

— Dormiţi înainte, proastelor! le mustră cocoșul lor. Vă luaţi 
după toţi zăpăciţii? E cocoșul de la „Coțofana veselă”, anunţă 
orele aiurea, cred că i s-a stricat ceasul, îi lipsește o rotiță. 


În limba cocoșilor, se spune așa despre cineva care e cam 
într-o ureche. 

Vacile avuseseră și ele o sindrofie, abia se terminase. Capra 
tocmai ieșise din casă, unde exersase la pian, ca în fiecare 
seară; avea îngăduința specială a măgarului. De fiecare dată 
cînd se întorcea de la studiu, porcul îi ţinea calea. 

— Ah! Spune-mi! Spune-mi, o ruga, cum sînt clapele pianului? 
Am auzit că sînt albe ca brinza. Ah, dacă m-ar lăsa și pe mine o 
dată! Numai o dată aș vrea să văd cum se cîntă la pian, n-am 
altă dorinţă!. . . 

Capra stătuse ce stătuse de vorbă cu porcul, apoi își ceruse 
iertare și se retrăsese în micul ei apartament de lîngă staul. 
Porcul se mai plimbase cîteva minute prin curte, fredonînd . .. 
Fredonîind sau grohăind, e greu de spus care cuvint se 
potrivește mai bine. Pe urmă se culcase și el, în toată ograda nu 
mai mișca nimeni. Numai în casă, la birou, Cristofor, cu 
bigudiurile doamnei Matilda, și cu coada pe masă, făcută 
smocuri, căuta să dea de rostul socotelilor. 

— Cincisprezece adunat cu douăzeci și șase ... 

Ajunsese la numere din ce în ce mai mari, în curînd spera să 
treacă la cele cu trei cifre. 

După încă două-trei exerciţii, Cristofor își scoase ochelarii, se 
frecă la ochi, își întinse spinarea, apoi suflă în lampă și trecu în 
dormitor, unde căzu frînt de oboseală pe patul confortabil al 
stăpînului. O clipă mai tîrziu, sforăia din adîncul plăminilor. 

La ora aceea, nimeni, în toată ferma, nu mai stătea de veghe. 

Era o noapte de mai, plină de fantasme, de adieri parfumate 
și de mister. De cu seara fusese lună nouă; pe la ceasurile zece 
apusese și de-atunci întunericul creștea parcă la fiecare oră. 
Căzuse o liniște adincă, arar se auzea cite o frunză foșnind. 
Ceasul bisericii din Ghiftuiţi sună o dată, prelung, poate 
jumătate după miezul nopţii, poate unu, o singură lovitură grea, 
parcă prevestind nenorocire. Undeva, în depărtare, se auzi 
pierdut un huruit de tren și un țipăt sinistru de locomotivă. Apoi 
liniștea fu iar adincă. 

In pivniţă, oamenii adormiseră trudiţi, cu movile de nisip la 
căpătii, drept pernă. La ușă, Azor scheuna neputincios. 

Deodată, ridică botul și ciuli urechile; auzise un zgomot ciudat 
la poartă, cineva, care venise tiptil, încerca, încuietoarea. 


Slăbit de îndelungata înfometare, cîinele se tîrî cu greu pînă la 
picioarele scării, urcă încet, treaptă cu treaptă și, ajuns sus, 
ascultă cu luare-aminte. Intr-adevăr, la poartă era cineva și 
umbla s-o descuie. Dar mai era unul, care încălecase gardul, în 
spate, lîngă grajduri; îi vedea silueta neagră, sus, gata să-și dea 
drumul în curte. 

In lunga lui carieră de paznic, Azor învățase să nu se 
pripească. Demult, în timpurile uceniciei, i se întimplase să dea 
alarme false, și se făcuse de risul cîinilor. Acum însă știa să 
deosebească pînă și mersul hoţului de al omului cumsecade. Nu- 
i fu greu să înţeleagă, fără putinţă de îndoială, intenţiile 
vizitatorilor de noapte. _ 

O clipă mai tîrziu, omul de pe gard își dădu drumul în curte. În 
mînă ducea un sac mare. Azor îi cunoștea rostul. 

„Vin la găini!” își zise. 

Bietele găini! Ele trebuiau să plătească mereu? Și acum se 
mai afla jos una, sacrificată de pomană. 

Hoţul înainta tiptil, de-a lungul grajdului, spre coteţe. Curînd 
se auzi o ușă scîrțiind subţire. 

— Cucurigu! făcu cocoșul trezit din somn. Găinile începură să 
cîriie. 

Acum Azor nu mai avea de ce să aștepte; se repezi în mijlocul 
curții, așa cum îl ţineau puterile, și începu să latre: 

— Săriţi! Săriţi! Hoţii la găini! 

Omul de la poartă, care pesemne nu avea altă însărcinare 
decît să stea de pază (la încuietoarea porţii umblase doar ca să 
se exerseze), îi aruncă pe deasupra gardului o bucată de carne. 

Cîinele zimbi, cu ironie. 

„Nu mă prindeţi voi cu d-alde astea. Am jos, în pivniţă, o 
găină întreagă, și tot nu mi se înmoaie inima.” 

Apoi începu iar să latre: 

— Săriţi! Hoţii la găini! 

In staul, Pamfil deschise ochii. Văzu alături, în paie, capul 
frumos al Elvirei. O sărută cu dragoste. Ea zimbi prin somn, 
alintîndu-se. 

— De ce latră cîinele? întrebă, adormită. 

— Cică-s hoţii la găini. 

— Treaba lor! Ce ne pasă nouă! Vino de te culcă, scumpul 
meu Pamfilică. 


Se trezi, de asemenea, și capra. În loc să ia vreo măsură, să 
dea o mînă de ajutor, după puterile ei, se apucă să cînte un 
cîntec netot, care nu se termina niciodată, rotindu-se în jurul 
acelorași versuri caraghioase: 


La un popă-a fost un cîine 
Și pe ciine l-a iubit 
Si-a-nghițit un os de pește 
Si pe urmă a murit ... 


— Săriţi! Hoţii la găini! scîncea neputincios cîinele, în mijlocul 
ogrăzii. 

In casă, ţapul, care se trezise de la prima lătrătură, alergă la 
ușa măgarului. 

— Măria, Ta, Măria Ta! Hoţii! 

Cristofor sări în mijlocul odăii. 

— Ce-ce-ce-ai spus? se bilbii, în timp ce-și îmbrăca halatul, 
abia izbutind să găsească mînecile. 

— Hoţii, Măria Ta! Pune mîna pe carabină! 

În odaia de zi, deasupra bufetului, era o panoplie cu o pușcă 
veche și un pistol puse de-a curmezișul; amintiri din tinerețea 
domnului lonescu. 

Măgarul se urcă pe un scaun, desprinse pistolul, apoi pușca și, 
înarmat cu amîndouă, ieși în ușa principală. 

— Care ești acolo? răcni măgaărește! Stai că trag! 

O clipă de liniște; se auzea doar capra cîntînd, neturburată, 
cîntecul ei fără capăt: 


Si-a-nghițit un os de pește 
Si pe urmă a murit 

Si pe crucea lui s-a scris 

Că: 

La un popă-a fost un ciine ... 


— Care ești acolo, mă, hoţilor? Staţi că vin la voi cu pușca 
încărcată! A 

Hoţul nu voia să fugă cu mîna goală. In grabă și înspăimiîntat, 
aduna găinile, fără să le mai aleagă, nădăjduind să scape și cu 
sacul plin, și cu viață. Cocoșul, cocoţat în virful cotețului, 
protesta zadarnic. 


— Mă hoțule, lasă găinile! striga Cristofor, agitînd armele în 
aer. 

Țapul tremura în spatele lui, ascuns după ușă, și-l îndemna 
printre clănţăniturile dinţilor: 

— Trage, Măria Ta! Găurește-le pielea! 

În staul, cu ochii pe jumătate închiși, Elvira îngîna șăgalnic: 

— Tot nu s-a terminat cu găinile? 

— Dormi, draga mea, nu-ţi strica somnul pentru ele! 

lar capra își continua, ca o flașnetă, cîntecul fără capăt: 


Si pe crucea lui s-a scris 
Că: 

La un popă-a fost un cîine 
Și pe ciine l-a iubit ... 


În sfîrșit, hoţul, cu sacul plin, o luă la fugă spre gard, în cîrfitul 
găinilor. 

— Trage, Măria Ta, trage! Să-l înveţi minte! stăruia țapul! 

— Zău că trag! Uite că trag! răcnea ameninţător măgarul, 
agitind armele pe sus. 

Deodată, fără să înţeleagă cauza, o străfulgerare îi luă ochii, 
în timp ce braţul drept i se smucea din umăr. 

Pușca detunase, bubuitura se duse în gard, din gard se 
întoarse, plesni în zidul casei, de unde ricoșă drept în sus, făcînd 
să ţiuie cerul. 

Se auzi căzînd la pămînt sacul cu găini, care cîriiau tot mai 
stins, înăbușite. 

— Văleleu! urla hoțul, în timp ce sărea peste gard, părăsindu- 
și prada. 

Hoţul celălalt, de la poartă, o lua și el la fugă. 

— Bravo, Măria Ta! Acum n-o să le mai ardă de găinile 
noastre! 

Cristofor se rezemase palid de ușă. Arma îi fumega încă în 
mînă, în nări avea miros de pulbere arsă, urechile îl dureau de 
bubuitură, aproape că nu-și mai simţea umărul, și tot nu știa 
cum se întîimplase. Cum să se întîmple, decit că, tot agitind 
pușca, apăsase pe trăgaci, fără să-și dea seama?! 

— Au plecat? biigui, năucit, gata să leșine. 

Țapul era în culmea fericirii: 

— Au plecat, împărate, cu pielea găurită, să se înveţe minte! 


Celelalte animale, speriate de bubuitură, se ascunseseră care 
pe unde apucase. Numai cocoșul din virful coteţului făcea 
gălăgie, cerînd ca să fie dezlegat sacul și eliberate captivele. 

— Du-te și dă-le drumul! îi porunci măgarul ţapului. 

Acesta o băgase pe minecă: 

— Eu, eu, Măria Ta? P-p-păi eu n-am atita putere! Să chemăm 
pe cineva mai voinic decît mine. 

— Hei! răcni măgarul. Să vină cineva, să dea drumul găinilor. 

In toate dependințele fermei, nu se simţea nici o mișcare. 
Doar capra cînta, netulburată, cu atita nepăsare, încît îţi venea 
s-o strîngi de git ca să tacă: 


Si-a-nghițit un os de pește 
Si pe urmă a murit... 


— Hei! să vină cineva să le dea drumul găinilor! 

— Dar ce-i, frate, ce-i atita gălăgie? se auzi porcul, grohăind 
cu nedumerire. 

Venea agale de la cocină, căscînd somnoros; părea picat din 
lună. 

— Tu unde ai fost? întrebă măgarul. 

— Eu? Am dormit! Slavă Domnului că am somnul ușor, altfel 
puteaţi să strigaţi aici pînă miine. 

— Dar pe hoţi nu i-ai auzit? 

— Ce hoți? 

— Hoţii la găini. 

— Se vede că glumiti! 

— N-ai auzit nici cînd a bubuit pușca? 

— Ce pușcă? N-am auzit nimic, și doar am somnul ușor! 

— Bine, nene Nicolae, norocul tău! Acum, dacă vrei să mă 
îndatorezi, du-te și dă-le drumul găinilor; sînt în sac, colo lîngă 
gard. 

— Mă duc, dacă mă lăsaţi să cînt la pian. 

— Asta nu se poate! 

— Atunci nici eu nu vreau! 

Porcul plecă bombănind spre cocină: „Auzi, să le dau drumul 
găinilor, le-ar plăcea! Dar să cînt la pian, nu! Mari șmecheri! Să 
stea găinile în sac pînă le-oi scoate eu!“ 

Se opri, atras de glasul caprei, care-și tot cînta cîntecul ei 
stupid: 


Si pe urmă a murit 
Si pe crucea lui s-a scris ... 


— Fals! Fals, coană capră! îi strigă furios. Nu mai face pe 
muzicanta cu noi! 

În urma lui, Cristofor rămase în același loc, încă speriat. 

— Ce facem cu găinile, Măria Ta? întrebă ţapul. 

— Ce să facem?! Pînă mîine le lăsăm în sac. 

— Imposibil, se înăbușă! 

— Atunci du-te și dă-le drumul tu! 

— Nu, nu gă-găsim pe altcineva? 

— Pe nimeni. 

— Atunci, Măria Ta, să le lăsăm! În sac o să le fie tocmai bine, 
nici frig, nici cald. 

— Mi se pare că ţi-e cam frică! zise măgarul, privindu-l pieziș. 

— Frică? Mie? Hm! Atunci nu mă știți, sînt în stare să mă lupt 
singur cu zece hoţi. Mai demult, în tinerețea mea, am încolțit 
într-o noapte o bandă întreagă. Și n-aveam pușcă, nici pistol, ca 
Măria Ta. Dacă au să mai vină vreodată hoţii, am să vă 
dovedesc! 

— Cred că n-au să mai vină! i-o tăie măgarul. l-a învăţat minte 
împușcătura mea! ... Acum hai să ne culcăm! 

— Cucurigu! cucurigu! protesta cocoșul de pe coteț. Ce faceți 
cu găinile? Nu le eliberaţi? 

Nimeni în toată ferma nu se gindea la găini. Unii dormeau, 
alţii se prefăceau adormiti. Doar capra, în odaia ei, cînta: 


Si pe crucea lui s-a scris . .. 
— Taci, cucoană, taci! Nu simţi că e fals? grohăia porcul, pus 
pe ceartă. 
CAPITOLUL XI 
Hoţii cer despăgubiri 
Fusese într-o miercuri noaptea. Ziua de joi trecu în liniște, la 


fel și vineri. În schimb, sîmbătă, pe la prînz, un om ciudat se opri 
la poarta fermei și ciocăni. 


— Cine e? întrebă ţapul. 

— Poșta! 

— Poșta? Umblă sănătos; nu așteptăm scrisori. 

— Păi am o telegramă! 

— Pentru cine? 

— Pentru boier. 

E adevărat că, așa cum nu aștepta scrisori, ţapul nu aștepta 
nici telegrame, dar o telegramă face curios pe oricine, deci 
merse și deschise poarta, numai că rămase țeapăn: în faţa lui 
stătea un om care nici pe departe nu semăna a poștaș. Era un 
ins înalt și slab, negricios, fără un ochi, cu ţepi negri pe obraz, 
cu o pălărie pleoștită, care-i acoperea fruntea pînă în sprîncene. 

— Ține! zise el, ameninţător. 

Era o hirtie vînătă, împăturită grosolan. 

— Asta nu-i telegramă! 

Străinul șuieră printre dinţi: 

— Dacă mai spui ceva, bag cuţitu-n tine! 

Țapul o luă ia fugă spre casă, urcă treptele și se prăbuși pe 
dușumea în odaia măgarului: 

— Măria Ta, sări! la pușca din cui și vino să-l înveţi minte! 

— Pe cine? Ce intri așa? Uiţi unde te afli? 

— E afară unu’, Măria Ta, care vrea să mă înjunghie. 

— Daa? Atunci stai că-i arăt eu! 

Măgarul puse mîna pe pușcă și ieși în prag. 

— Care vrei să-l înjunghii pe domnul Grigorescu? Arată-te, 
dacă ai curaj! 

Dar străinul se dusese, încă de mult, cu tot, cu umbra lui. 

— N-a avut curaj să dea ochii că Măria Ta! zise țapul, 
lingușitor. 

— Păi, te cred! la să văd cine ar îndrăzni să dea piept cu 
mine! 

— Măria Ta, uite ce-a adus; zicea că-i o telegramă. 

Cristofor trecu în birou, se așeză tacticos pe scaun, își puse 
ochelarii, apoi despături hiîrtia grosolană și începu să citească. 
Îndată păli, îl cuprinse gifiiala și tremuriciul. 

— Aoleu! Aoleu! făcea, clănţănind ca de friguri. 

Pe hîrtie scria: 


„Oamenii din pădure 
către 


cei de la fermă. 
Ați avut îndrăzneala să ridicați arma Împotriva noastră. 
Putin a lipsit să răpuneți viața unuia de-ai noștri. Norocul vostru 
că glontul a trecut pe de-alături.” 


Cristofor își trecu batista pe frunte. 

— Așa e! Ce noroc! biigui, înmărmurit. 

— Ba mai bine ar fi fost să-l răpunețţi! spuse ţapul. Acum n-ar 
mai fi îndrăznit să ne amenințe! 

Mai departe scrisoarea cuprindea, într-adevăr, ameninţări 
înspăimîntătoare: 


„Dacă pînă miine, duminică, la prînz, nu veti depune în 
scorbura stejarului noduros de lingă icoană, la răspintia 
Ștreangului, suma de un milion, împreună cu sacul uitat, atunci, 
duminică seara praful se alege și de voi, și de fermă.” 

„P.S. Sacul, înțelegem să-l aduceți plin cu găini, altfel vă 
fierbem de vii.” 


Mai jos era încă un post scriptum, pe care Cristofor îl citi mai 
mult mort decit viu: 


„Găinile, înțelegem să fie grase, nu încercați să ne păcăliți 
cu cine știe ce mortăciuni, că, înainte de a vă pune la fiert, vă 
jupuim.” 


— Grigorescule! 

— Poruncă, Măria Ta. 

— Pune repede douăzeci de găini la îngrășat. Dar vezi, caută- 
le pe cele mai frumoase, altfel miine seară ai să vezi în oglindă 
un tap mort. 

— Douăzeci de găini? Ne vin musafiri? 

— Ai să vezi tu ce musafiri ne vin! Acum aleargă și fă ce ţi-am 
poruncit. 

În timp ce ţapul lua măsuri pentru supraalimentarea găinilor, 
măgarul dădu frîu liber spaimei din el, care crescu de zece ori. 

— Un milion de lei! Doamne Isuse Cristoase, de unde să-i iau? 
Și dacă i-oi găsi, cine o să se ducă la răspîntia Ștreangului? 
Doamne Maică-Precistă, ai îndurare de noi! 


— S-a făcut, Măria Ta! raportă ţapul, revenind. Toate cele 
douăzeci de găini sînt la îngrășat; după felul cum mănîncă, pînă 
mîine n-o să le mai recunoaștem. 

— Grigorescule! Ai curaj să te duci în inima pădurii? 

— Dar de ce, Măria Ta? 

— Să duci hoţilor sacul uitat, împreună cu un milion de lei 
despăgubiri. 

— Au cerut ei așa ceva? 

— Uite, scrie negru pe alb. 

— Asta e curată îndrăzneală! 

— Nu-i așa? Acum spune: te duci? 

— Merge și Măria Ta cu mine? 

— Eu? Treburile domniei nu-mi îngăduie. Și la urma urmei, ce 
să mai văd în pădure? Nu uita că mi-am petrecut tinerețea la un 
țigan lingurar, care tot umbla după copaci pentru făcut copăi și 
linguri. 

— Ai dreptate, Măria Ta! În pădure nu-i nimic de văzut, mai 
bine să stăm acasă. 

— Dar găinile cine le duce? 

— Nimeni! 

— Păi ce facem? 

— Nimic! 

— Miine seară praful și pulberea se alege de noi, uite, scrie 
colea! 

— Dar Măria Ta nu ai pușcă? Și revolver? O să ne apărăm. 

— Crezi c-o să se poată? 

— Am deplină încredere în Măria Ta. 

— Atunci, cu Dumnezeu înainte! Grigorescule, pregătește 
ferma pentru asediu! 


CAPITOLUL XII 
Pregătiri de luptă 


O oră mai tîrziu, la ferma „Coțofana veselă” era decretată 
stare de asediu. Pe zidurile casei, la hambare, la cotete, 
grajduri, staule și cocini se lipise următoarea: 


PROCLAMAȚIE 


Către toate viețuitoarele fermei, mari și mici, cavaline și 
cornute, către păsări, precum și către toti ceilalți aflați sub 
oblăduirea noastră: 


CETĂȚENI ȘI CETAȚENE, 


O bandă de dușmani ne amenință cu moartea. Dacă 
Dumnezeu vrea să ne piardă, atunci să pierim eroic. Războiul e 
pornit, împotriva hotilor din pădure, asupritorii noștri. Baricadați 
toate porțile, astupați toate găurile din garduri, pregătiți-vă de 
luptă și de moarte. Pentru gloria noastră veșnică, vom ști să 
rezistăm pînă la unul. Așa să ne ajute Dumnezeu!!! 

CRISTOFOR ÎNTÎIUL 
Împăratul animalelor 


Îndată ce animalele citiră, sau cei care nu știau carte 
ascultară de la alţii proclamația, în toată ferma începu o mare 
fierbere. Unii erau pentru luptă, alţii, mai fricoși, optau pentru 
diplomaţie: să li se ceară scuze, să li se dea milionul, să se dea 
și găinile. 

— Nici mort! Nici mort! striga cocoșul, de pe acoperișul 
coteţului. Pînă cînd să suportăm sacrificiile? Vrem război, vrem 
să curgă sînge, să ne ușurăm inimile! 

— Bravo! îl aprobau găinile, înflăcărate de aerul lui marţial. 
Bravo, cocoșule! Dacă tot trebuie să murim, barem să știm că n- 
am murit degeaba. Poruncește-ne, și te vom urma! 

— Dar ce se întîmplă pe aici, frăţioare? întrebă porcul, venind 
tacticos dinspre cocină. 

— Ce, dumneata n-ai ochi? Ori pe ușa dumitale nu-i pusă 
proclamația? 

— Nu știu, frăţioare, că am dormit pînă acum. la spuneți-mi 
despre ce-i vorba? 

— Este vorba să facem război! 

— Și cu cine? 

— Cu oamenii din pădure. 

— Așa? Atunci, să-l facem! 

Zicînd, porcul o luă spre casa stăpînilor. 

— Anunţă-mă măgarului! îi porunci ţapului Grigorescu. 

Acesta se făcu roșu la faţă. 

— Întîi învaţă să vorbești cuviincios despre Măria Sa! 


— Bine! Mă anunţi, sau plec? Mie nu-mi place să-mi pierd 
vremea. 

— Ce-i, nene Nicolae? întrebă Cristofor, care auzise vorba și 
apăruse în ușă. 

— Este că p-afară scrie de război. 

— Foarte adevărat! N-ai văzut pregătirile? 

— Tocmai de-aia am venit. Înseamnă c-o să moară unii și alţii. 

— Nu încape vorbă! 

— Poate o să mor și eu. 

— Atunci vei fi declarat erou și amintirea ta va fi nemuritoare. 

— Măria Ta, mai mult decit durează șuncile, nu poate dăinui 
amintirea noastră; încît, nu-mi fac nici o iluzie. Dar fiindcă s-ar 
putea să mor, am venit să-mi exprim o ultimă dorinţă: lăsaţi-mă 
și pe mine să cînt la pian, măcar o dată, înainte de moarte! 

— Nene Nicolae, cere-mi orice altceva, dar asta nu! 

Porcul plecă înfuriat. 

— Eu n-am să lupt! strigă, întîlnind un grup mare de animale. 
Nu înțeleg să-mi sacrific viața pentru o societate care nu e pusă 
pe principii de egalitate. Adică de ce să aibă voie capra, și eu 
nu? 

Cineva îl întrerupse, disprețuitor: 

— Lașule! N-ai să lupti fiindcă ţi-e frică să nu-ţi curgă 
grăsimea prin găurile făcute de gloanţe! Altminteri, ai ști să puli 
interesele societății noastre înaintea intereselor tale. 

Mulțimea începu să-l huiduiască. 

— Defetistule! striga cocoșul... 

În sfîrșit, cu entuziasmul unora, cu îndoiala altora, care 
înclinau să dea dreptate porcului, ferma se pregătea de luptă. 
Găinile scormoneau prin curte și adunau pietre în chip de 
proiectile. Oile acceptară să fie tunse, ca din lina lor să se facă 
scamă pentru pansamente, din cearceafuri se făceau fese; toată 
lumea era la treabă, chiar și cei cu inima îndoită. Numai porcul 
nu vroia să ajute cu nimic; rupsese proclamația de pe cocină și 
stătea în ușă, întins la soare, privind nepăsător la ceilalți. 


Noaptea de sîmbătă spre duminică o petrecură întărind 
baricadele și desăvirșind pregătirile de bătălie. Duminică 
dimineaţa se făcu o rugăciune, în mijlocul curţii. Animalele erau 
adunate în careu, cu fața la intrarea casei. Cristofor apăru în 


mantia de purpură, cu blana ca de hermină, cu coroana pe cap 
și cu cele două arme în mînă. Însă armele le puse jos și zise: 

— Primul nostru gînd pașnic se îndreaptă către Dumnezeu! .... 

Urmă rugăciunea după tipic. 

— lar acum, strigă măgarul, să punem mîna pe arme! 

Zicînd acestea, se aplecă să ia pușca și pistolul. Cînd să se 
ridice, atinse trăgaciul puștii, cum i se mai întîmplase odată, 
desigur din neîndemiînare, căci nu avea nici un pic de instrucţie. 
Îndată după bubuitură se auzi un tropot prelung, ca o 
cutremurare a pămîntului. Cînd fumul împușcăturii se risipi, 
curtea apăru goală, dintr-un gard pînă-n celălalt; animalele 
dispăruseră, ascunse care cum putuse mai bine. Intr-un tirziu, 
văzînd că se făcuse liniște, începură să apară, unul cîte unul. 

În acest timp, în staul, vaca Elvira își lua rămas bun de la 
Pamfil. 

— Te aștept să vii victorios! îi spunea, cu lacrimi în ochi. Dar 
mai stai, mai stai cu mine un pic! Lupta încă nu a început! Ce 
îngrijorată am să fiu, scumpul meu erou! 

Taurul se simţea în stare de fapte glorioase, ca să merite atita 
dragoste și admiraţie. 

Cînd scăpă de îmbrăţișări și ieși din staul, măgarul tocmai 
terminase de dat instrucţiunile. 

— Te duci la bătălie, domnu’ Pamfil? întrebă porcul din ușa 
cocinii. 

— Firește că mă duc! Dumneata nu? 

— Eu nu vreau să lupt, sînt pacifist. A, aș înțelege să-mi calc 
principiile, dacă și le-ar călca și ei: să-mi dea voie la pian. Nu iei 
loc niţel, să mai tăifăsuim? 

— Mulţumesc, nu stau de vorbă cu ambuscaţii! 

„Măi, măi, măi, tare vi s-a înfierbîntat capul!” se gîndea 
Nicolae. 

Pentru duminică după-amiază se rînduiră străji, cîte două la 
fiecare colț al gardului. Cocoșul se urcă în virful casei, ca să 
poată vedea mai departe. Cei care nu erau de serviciu fură 
îndemnați să se odihnească, pentru a fi în stare să lupte cînd va 
veni clipa. 

La căderea serii, totul era pregătit. 


CAPITOLUL XIII 


Atacul 


Atacul începu pe la orele unsprezece. Întîi se auzi doar o 
împușcătură, cam dinspre miazăzi. Poate fusese un semnal. 
Glonţțul trecu pe deasupra casei și se pierdu în întuneric, ţiuind 
subțire. 

— Toată lumea la posturi! porunci Cristofor. Toţi cu capul la 
pămînt! Nu vă ridicați pînă la ordinul meu! 

Cîteva minute după prima împușcătură, minute care părură 
foarte lungi, se auzi o a doua, mai aproape; apoi încă două, la 
rînd, dar tot din alte direcţii. 

— Ne încercuiesc! își dete cu părerea ţapul. 

Se pricepea oarecum la război, străbunicul lui fusese mascotă 
de regiment, în campania de la 1877. 

— Noi nu tragem? întrebă berbecul, care se cuibărise la postul 
de comandă, unde se aflau ţapul și măgarul. 

Postul de comandă era în fundul puţului, pe o platformă 
îngustă, fixată între ghizduri, într-o vreme cînd se curăţase 
izvorul. În afară de ţap, ceilalţi doi coboriseră cu multă greutate, 
agăţaţi de găleata prea mică pentru mărimea lor. Odată ajunși 
jos, aveau avantajul că nu-i putea descoperi nimeni, deci pe 
lîngă putinţa de a conduce bătălia cu cinste, mai erau asiguraţi 
că nu vor păţi nimic, chiar în caz de înfrîngere deplină. 

Se auzi al cincilea glonț șuierînd pe deasupra. 

— Vai lor, celor ce sînt afară! oftă țapul. 

— De ce îi căinezi?! se miră Cristofor. Au să moară ca niște 
eroi! 

— Brr! Mi se zbirlește părul numai cînd mă gindesc ce ascuțit 
trebuie să fie virful glonţului. 

În acest timp, împușcăturile se înteţiseră. Nu se înțelegea ce 
tactică aveau atacatorii, dar era limpede că nu făceau economie 
de muniții; poate urmareau ca nimeni să nu mai fie viu la fermă 
în momentul asaltului. 

Animalele stăteau pitite pe sub garduri, prin gropi, pe după 
ziduri, pe lîngă stivele de lemne, așteptind să intervină. Neavînd 
arme de foc, erau instruite să stea nemișcate, pînă cînd începea 
lupta corp la corp, și cînd puteau folosi propriile mijloace de 
apărare și de atac, coarnele, colții, copitele. 

În bucătărie, vacile așteptau să apară primii răniţi. La fiecare 
împușcătură tresăreau: 


— Asta-i! Acum au să vină cu tărgile! 

Dar, din fericire, gloanţele nu nimeriseră pe nimeni pînă 
acum, ceea ce făcea să le crească și curajul, și speranţa. 

— Nu vor avea îndrăzneala să înainteze pînă la gard! spuse 
armăsarul, care se aţinea după un stîlp, gata să-i tragă o copită 
la mir primului venit. 

Liniştea care domnea la fermă le dădea de gindit hoţilor. Se 
așteptaseră la o rezistenţă organizată, cu poliţie și cu jandarmi, 
cu puști și mitraliere, cu grenade și poate chiar cu tunuri, și cînd 
colo, în fața lor nu mișca nimic, ceea ce îi făcea să se simtă 
nesiguri. Li se părea că pericolul în loc să fie în faţă, era în 
spate, și, neliniștiţi, tot întorceau capul. 

Totuși, înaintau, pas cu pas, după planul bine ticluit de 
căpetenia bandei. Veneau din patru părţi, cu mișcarea 
sincronizată, așa încît să ajungă la garduri și să asalteze ferma, 
cîteșipatru grupele în aceeași secundă. 

Din cînd în cînd, mai trăgeau un foc, ca să știe unii de alţii. 

Căpetenia era un om încercat în rele, care nu putea să se 
sperie nici de mutra diavolului, dacă i-ar fi apărut în față, pe 
negindite. Odată ajuns la gard, pîndi cîteva clipe să simtă ce se 
întîmplă dincolo. 

„Te pomenești că or fi fugit cu toţii de frică. Păi atunci putem 
prăda ferma în liniște.” 

Totuși, pentru mai multă siguranţă, nu se avintă în neștire. 
Mai ascultă o dată cu atenţie, apoi se căţără sus, de unde 
scoase un șuier, semnalul convenit ca bandiții să-l urmeze, și își 
dădu drumul, ușurel, pe un stilp al gardului. 

După o alunecare de citeva șchioape, simţi deodată că se 
întîmplă ceva de neînțeles, parcă pămîntul ieșise din nemișcare 
și pornise să galopeze. Nu-și dădea seama ce forţă îl duce, dar 
se vedea gonind spre mijlocul curţii. 

„Asta e lucrătura diavolului!” își spuse. 

Ar fi vrut să deschidă gura, să strige după ajutor, chit că 
nimeni n-ar fi putut să-l salveze, dar groaza îi încleștase fălcile, 
măselele de jos păreau sudate cu cele de deasupra. 

Ce se întîmplase? Stilpul pe care își dăduse drumul era acela 
după care stătea pitit armăsarul. Cu urechea atentă la 
împușcături, acesta nu mai auzea alte zgomote, cînd se 
pomenise cu o greutate căzindu-i în spinare. De spaimă, o luase 
la goană, fără să știe încotro, gîndind, la fel cu banditul, că 


intrase în stăpînirea lui Scaraoschi. „Da, e însuși diavolul, acum 
iadul mă așteaptă!” 

Armăsarul galopa smintit prin ograda acoperită de întuneric, 
fără să aleagă drumul, sigur fiind că mai rău decit era acum nu 
putea să i se întîmple. 

Deodată, o barieră neagră îi apăru în faţă. Pînă s-o ocolească, 
se poticni și veni în brînci, cu grumazul pe marginea puțului. 

„lată gura de iad!” își zise. Mai mult decît atît nu putea să 
judece; nu-l frigea nimic, dar nu avea nici o îndoială că picase în 
cazanul cu smoală încinsă. 

Din izbitură, omul din spinarea armăsarului se prăvălise în 
faţă și căzuse în puț, ca o piatră. Măgarul, ţapul și berbecul 
auziră o vijiitură, o umbră neagră zbură pe dinaintea lor. O clipă 
mai tîrziu, apa plescăi în adîncul puțului, trimițîind stropi mari 
pînă sus. Platforma se cutremură. 

— Asta a fost o bombă! socoti ţapul. Acum va exploda! Să ne 
luăm rămas bun de la viaţă. 

Măgarul se repezi la găleată: 

— Eu nu vreau să mor! Mă urc sus și mă predau. 

— Merg și eu! se repezi berbecul. 

— Zadarnic! zise ţapul, cu un calm diabolic. N-o să mai 
ajungeţi pînă sus. Bomba va exploda acuș-acuș. Mai bine faceți- 
vă cruce și gîndiţi-vă la Dumnezeu. 

— Ajutor! Ajutor! auziră atunci un glas, strigind de jos. 

Toţi trei rămaseră încremeniţi. Hoţul se lupta cu apa, care îi 
trecea peste cap. 

— Ajutor, oameni buni, mă înec! 

Animalele își reveniră cu greu din spaimă, iar din uimire își 
reveneau și mai greu. 

— N-a fost bombă! biigui măgarul. 

Îi era peste putinţă să-și închipuie de unde venea o voce 
omenească: 

— Săriţi, oameni buni! Daţi-mi o mînă de ajutor, altfel mă 
înec! 

După cîteva clipe, ţapul se dezmetici puţin, se aplecă și 
încercă să vadă ceva, sub platformă. Jos, ochii hoţului luceau din 
cînd în cînd, apoi apa îi acoperea din nou și se stingeau. 

— Cine ești tu? întrebă Grigorescu. 

— Sînt capul bandei. 


Cu un strigăt de spaimă, toţi trei aflaţi acolo, Cristofor, ţapul și 
berbecul se repeziră, apucară prâjina, căci era un puț cu 
cumpănă, și dădură să se cațere pe ea ca să iasă din puț; dar 
sub greutatea lor, prăjina veni în jos și găleata pocni în capul 
hoțului. 

— Oameni buni, nu mă omoriţi! strigă acesta. Lăsaţi-mi viaţa 
și voi ispăși tot răul pe care l-am făcut! 

Cei trei prinseră curaj; omul de jos nu-i ameninţa, ci le cerea 
îndurare. 

— Să-l salvăm! zise berbecul. 

— Să-l salvăm! fu de părere și măgarul. 

Țapul se împotrivi: 

— Ca apoi să ne omoare pe toți?! 

Apoi către hoț: 

— Hei, frățioare, nu merge așa! Am tremurat noi de frica ta, 
dar acum s-a terminat, o să scăpăm lumea de un răufăcător. 

— Banda mea o să mă răzbune! 

Berbecul începu să tremure: 

— Să... să... să-i dăm drumul. S-or îndura de noi, altfel au să 
ne jupoaie de vii. 

Și plîngea, behăind: 

— Din pielea mea au să facă cimpoi, din a Măriei Tale, 
bocanci, din a ţapului mănuși... 

Acesta din urmă ripostă cu dispreţ: 

— Sînteţi niște fricoși, să mă ierte Măria Ta dacă vorbesc așa! 
Am eu un mijloc să scăpăm cu obrazul curat. Ei, hoțule, mă 
auzi? 

— Da! Da! Ajutor! 

— Atunci ţine găleata, apucă-te de ea, și noi o să te tragem 
afară cît să nu te îneci. Dar strigă-le oamenilor tăi să se 
împrăștie, dacă vor să te mai vadă viu. 

— Strig! Strig, numai daţi-mi ajutor! 

Țapul trase cumpăna fîntînii în jos, pînă ce hoţul o prinse cu 
mîinile. 

— Acum ține-te de ea, și dă-le porunca! 

Hoţul se cam codea, căuta un șiretlic, să-i păcălească. 

Țapul se aplecă și-l lovi cu picioarele în cap. 

— Au! Nu mă omori! 

— Strigi la ei? 

— Strig! Aveţi îndurare, că strig. 


Căpetenia bandiţilor începu să-și strige locotenenţii, pe nume: 

— Barabuleo, Carapanceo, Sgaberceo! ... 

Hoţii, între timp, săriseră peste gard și acum așteptau. 
Animalele așteptau și ele semnalul de luptă, cum fusese stabilit: 
trei răgete ale măgarului, două scurte și unul prelung. 

Măgarul însă, după cum s-a văzut, nu se gîndea la atac. 

— Barabuleo, Carapanceo, Sgaberceo! se auzi din fundul 
puţului, pierdută, vocea bine cunoscută de hoţi. 

Aceștia ciuliră urechile, nedumeriți și neîncrezători. Nu-și 
dădeau seama de ce îi striga șeful, din ce loc, și mai ales de ce 
le spunea pe nume, în gura mare, ceea ce, după înțelegerea de 
totdeauna, nu era admis. 

— Mă, Carapanceo, mă, și Barabuleo, veniţi aci, mă! Am căzut 
în puț. 

Acum, în sfîrșit, hoţii se dumiriră și alergară în ajutor. Auzind 
tropote deasupra, ţapul lovi cu picioarele în capul hoţului. 

— Bagă de seamă ce le poruncești! îl ameninţă. Nu care 
cumva să încerci vreo șmecherie, că puţul ţi-e mormînt! 

— Nu fac nici o șmecherie. Aveţi încredere și nu mă mai loviți 
în cap, că-mi pierd minţile, cîte mi-au mai rămas. Carapanceo! 

— Ce-i, barosane? Ce faci acolo? întrebă Carapancea, ivindu- 
se sus, în gura puţului. 

Ceilalţi hoți se îngrămădiseră în jurul lui. 

— Aveţi grijă să nu păţiţi ca mine, că-i tare rău aici! 

— Stai că venim noi cu funia și te scoatem! 

Țapul lovi cu copitele în capul căpeteniei și scrișni la el, 
necruţător: 

— Spune-le să plece cît mai e timp! 

— Carapanceo! 

— Da, barosane. 

— Acum plecați! 

— Să plecăm și să te lăsăm acolo? Ba nici gînd! 

— Au! Nu mai da, domnule! Plecaţi, mă, plecaţi dacă vă 
poruncesc, și nu mai întrebaţi, că îmi curg creierii în puț. 

— Cînd să venim? 

Hoţul ridică ochii spre ţap. 

— Cînd să vină? 

— Niciodată! răspunse ţapul, pocnindu-l din nou. 

— Au! Plecaţi și nu mai veniţi niciodată! 

— Spune-le să risipească banda! continuă ţapul. 


— S-o risipească? Păi din ce să trăiască bieţii oameni, că nu 
cunosc altă meserie? Au! ... Nu mai da, că le spun! Carapanceo! 

— Da, barosane. 

— Plecaţi și spargeţi banda! 

— Așa poruncești dumneata? 

— Au! Așa poruncesc eu! 

Țapul se aplecă și-i șopti: 

— Spune-le să se facă oameni de treabă. 

— Faceţi-vă oameni de treabă, mă! 

— Să se ducă la biserică. 

— Aoleu! La biserică? îţi baţi joc de sufletul nostru. Au! nu mai 
da! La biserică! Am înţeles. Carapanceo! 

— Da, barosane! 

— Duceţi-vă la biserică, mă! 

— Să se spovedească, să se căiască și să jure că n-au să mai 
fure în viața lor! 

— Au! Au! Nu mai da, c-am înțeles. Carapanceo! 

— Da, barosane! Ce mai poruncești? întrebă Carapancea, 
abătut și dezorientat. 

— Poruncesc să vă spovediţi și să juraţi că n-o să mai furaţi. 

— Bine, barosane, o să le facem pe toate, și căitul și 
spoveditul, și jurămîntul. Dar de furat, se poate? 

— Au! ... Capul meu! Mă, Carapanceo, nu glumesc, mă! Să nu 
mai furați, mă, că mă lăsaţi fără cap! 

—- Acum spune-le să plece, dar să plece glonţ. 

— Acum plecați, mă! Duceţi-vă cu Dumnezeul! 

— Păi, noroc bun, barosane! 

Hoţul de jos oftă: 

— O fi noroc, mă, dar noroc rău! Au! ... nu mai da! 

Hoţii se răsuciră pe călciie și plecară fără să mai întoarcă 
privirile în urmă. În curînd, pașii li se pierdură pe drum. 

Cerul începea să se albească la orizont. Animalele, încordate 
de așteptarea îndelungată, picoteau, cînd ţapul se ivi deasupra 
puţului, căţărîndu-se pe ghizduri. 

— Drepţi! strigă. Ce-aţi adormit? 

Animalele săriră în picioare și luară poziţia militărească, 
tremurînd de frică; ţapul cîștigase autoritate, nimeni n-ar mai fi 
îndrăznit să-l înfrunte. De fapt, el conducea toate treburile. O fi 
fost măgarul împărat, dar în curînd avea să domnească numai 
cu numele. 


— Domnule Grigorescu, întrebă Joiana, scoțîind capul pe ușa 
bucătăriei. Ce faceţi, frate, nu mai începeţi războiul? Cînd ne 
trimiteţi răniții? 

— N-au să mai fie răniţi; spuneţi la toată lumea că am cîștigat 
bătălia. 

— Cucurigu! Cucurigu! Victorie! începu să trimbiţeze cocoșul 
de pe acoperișul casei. 

Taurul Pamfil, care-și avusese postul lîngă poarta principală, 
își puse coada pe spinare și, mugind de bucurie, se năpusti spre 
staul. 

— Scumpa mea, s-a terminat! Am învins! strigă din ușă. 

Dar rămase cu strigătul în git: staulul era gol, se cunoștea 
locul unde dormise vaca Elvira. Unde plecase, și de cînd, și mai 
ales din ce motiv, nu putea să-și închipuie. 

„Poate s-o fi dus să dea o mină de ajutor”, se gîndi Pamfil, 
îndreptîndu-se spre bucătărie. 

— Nu știți unde s-o fi dus? le întrebă pe celelalte vaci. 

Acestea găsiră prilejul să-și verse veninul. 

— De, s-o fi plictisit! zise Miercana. Dacă dumneata o 
neglijezi, așa îţi trebuie! 

Taurul văzu roșu în faţă. 

— Ce vrei să spui? întrebă, gata să se repeadă. 

— Nimic, vai de mine! se apără juncana. Am scăpat așa, o 
vorbă; dacă nu e în staul, atunci cu siguranţă o găsești în 
grădină. Despre Elvira nu se poate spune nimic rău. Nu, zău, nu 
te înfuria, Pamfile! 

După plecarea taurului, vacile își strinseră capetele laolaltă și 
începură să chicotească. 

_ Pamfil se îndreptă spre grădină; era din ce în ce mai neliniștit. 
In acest timp, ţapul, cocoţat pe parapetul puţului, striga după 
ajutor: 

— Fuga, aduceți frînghii! Capul bandei e aici, l-am prins! 

In cîteva clipe, se strînse un maldăr de lanţuri, de curele și de 
fringhii; fiecare animal adusese cite ceva din zestrea lor, 
căpestrele, hamurile, opritorile, mai mult decit ar fi fost nevoie. 

— Ține-te de găleată, că te tragem în sus! îi porunci ţapul 
Grigorescu tilharului. 

Animalele începură să tragă de prăjină, care atirna greu; cu 
multă trudă, aduseră găleata pînă sus. Hoţul părea cu totul 
pierdut; apa înghițită, spaima și loviturile ţapului îl zăpăciseră 


pînă la pierderea minţilor; îndată ce-l scoaseră din puț, se 
prăbuși la pămînt, leșinat. 

La vederea lui, animalele o rupseră la fugă și se ascunseră 
care pe unde nimeri. 

— Veniti înapoi, fricoșilor! ţipa ţapul. Nu vedeţi că e înțepenit? 

Bietul hoț nu mai mișca deloc. Se apropiară de el, și cînd se 
încredințară că nu poate face nimic rău, curajul le reveni. 

Cocoșul se urcă triumfător pe pieptul lui. 

— Cucurigu! Găinile sînt răzbunate! 

Apoi începură să-l lege. ÎI legară, încercuindu-l cu lanţuri și 
frînghii de la cap pînă la picioare. După ce se încredințară că nu- 
i mai lăsaseră nici o putinţă de scăpare, îl traseră prin ţărînă 
pînă la stilpul din mijlocul ogrăzii, lîngă care îl trîntiră ca pe un 
stîrv. 

— Cine-i mai bun la caligrafie? întrebă ţapul. 

Rațele înaintară măcăind. 

— Noi! răspunseră într-un glas. 

Giștele nu se lăsară mai prejos: 

— Ba noi, domnule aghiotant. 

— Duceţi-vă în casă, în biroul măga ... Măriei Sale și scrieți: 
„Cine o face ca mine, ca mine să păţească!” 

Giștele și rațele se repeziră pe scări în sus, intrară în biroul lui 
Cristofor, răsturnară totul cu josul în sus, gigiind și măcănind, 
scotociră sertarele, pînă găsiră o coală mare de carton. Pe urmă 
își băgară labele în cerneală și, tăbărind toate, claie peste 
grămadă, asupra hirtiei, începură să scrie de zor: 


„Cine o face ca mine ...” 


Odată gata pancarda, o ţintuiră deasupra hoțului, pe care 
între timp îl ridicaseră în picioare și îl legaseră de stilp. 
Animalele erau în culmea fericirii triumfale, aveau prilejul să 
înceapă un nou ospăț. Cînd deodată auziră răgetele măgarului 
din puț: 

— lha! Iha! Nu mă lăsaţi așa! striga bietul Cristofor. 

lar berbecul, după el: 

— Behehe! Ce-i asta, bre? 

— Împăratul! Am uitat de el! 


Tuturor le trecu același gînd prin cap. Măgarul nu le mai 
plăcea, îl priviră pe ţap, acesta avea cu adevărat pricepere de 
conducător. 

O vorbă numai să fi spus ţapul atunci! 

Dar nu! Țapul știa mai multe, știa că din umbră putea 
conduce mai bine decit de pe tron. Că nemulțumirile și ura 
supușilor se revarsă asupra celui cu coroana pe cap, iar celălalt, 
ascuns, trage foloase, netulburat. 

Încît, se prefăcu, șiret, că nu înţelege nimic, și porunci : 

— Vai de mine, l-am uitat pe Măria Sa! Fuga, trăgeţi-l sus! 

Cîtă trudă să scoţi un măgar din puț! Și era mult mai greu 
decît se așteptau. 

— Zdravăn măgar! făceau, trăgînd. 

În sfîrșit, Cristofor se ivi sus. Abia atunci văzură că de coada 
lui se ţinea scai berbecul. Se ţinea, nu e bine spus, fiindcă, de 
fapt, și-o trecuse pe după coarne, de două ori, apoi o înnodase 
strîns. 

— Bună dimineaţa, Măria Ta! strigară animalele (Se luminase 
de-a binelea între timp). Ne pare bine că te vedem sănătos! 

— Sănătos? Mi-e teamă că m-a tras curentul acolo, jos, dar ia 
să-mi spuneți, cum s-a întîmplat? Cine l-a trîntit pe hot în put? 

Armăsarul înaintă un pas. 

— Eu, Măria Ta! 

Era speriat: făcuse bine, sau rău? 

— Te declar erou și te decorez! Ne-ai scăpat de hoți! 

Tot așa au apărut mulţi eroi, de la Austerlitz pînă la Waterloo, 
ca să nu mă duc mai departe în trecut. Țapul își zimbea în 
bărbuţă. 

„Prostul! îşi zicea, gîndindu-se la Cristofor. Crede că 
armăsarul este erou, cînd, la drept vorbind, eroul sînt eu. Dar 
ce-mi trebuie mie tinichele pe piept? Parcă recunoașterea altora 
înseamnă mai mult decit aceea pe care mi-o acord eu însumi?” 

lată o vorbă necunoscută multor oameni, din multe timpuri! 

— Acum, hotărî măgarul, fiindcă am petrecut o noapte grea, 
propun să ne culcăm, iar serbarea victoriei s-o amînăm pe după- 
amiază. 

Porcul venea dinspre cocină. 

— Ce-i pe aici, bre? Ce v-aţi sculat așa, cu noaptea în cap? 

— Noi încă nu ne-am culcat, nene Nicolae, răspunse Cristofor. 
Am stat pînă acum să apărăm ferma de răufăcători. Uite-l colea 


pe șeful lor. Ai să faci bine acum să-l păzești, pînă ne odihnim 
noi. 

— Ba nu-l păzesc, frăţioare, că eu sînt pacifist! 

Și zicînd acestea, porcul o luă spre cocină, grohăind, ca să se 
culce din nou. Pe drum se întîlni cu Pamfil, care venea dinspre 
grădină, agitat. 

— Bună dimineaţa, nene Pamfil! îl salută lingușitor. 

Dintre toţi, numai de taur îi era frică, nu-și punea mintea cu 
coarnele lui, cu el nu putea vorbi niciodată în doi peri, cum 
vorbea cu Cristofor și cu ceilalți. 

Pamfil nu-i răspunse, trecu înainte, îngîndurat. Numai după ce 
făcu cîțiva pași, se opri, parcă trezindu-se din vis. 

— Ai spus ceva, Nicolae? întrebă, rătăcit... 

— Ți-am spus bună dimineaţa, și nici n-ai răspuns. 

— lartă-mă, dar nu știu unde mi-e gîndul: Elvira a dispărut. 

Porcul păru dintr-odată interesat. Se apropie repede și își 
ridică urechea, curios: 

— la uite! Ce vorbești? A dispărut cocoana Elvira? Asta-i bună! 

— Cum e bună? Ce vrei să spui? 

— Ah! iartă-mă, nu mi-am dat seama de vorbe, voiam să spun 
că sînt nenorocit de cele ce s-au întîmplat! Dar poate o fi pe aci, 
pe undeva. Să nu disperăm, mai caut-o. Eu, unul, mă duc să mă 
culc! 

Zicînd acestea, porcul porni; după cîțiva pași se opri, întoarse 
capul și, văzînd că taurul ajunsese departe, începu să rîdă cu 
poftă: 

„Ha, ha, ha! trebuie să aflu cu cine o fi fugit. Ha, ha, ha! Taur 
încornorat! Cine-a mai auzit? Ha, ha, ha! Ce-am să mai rîd!” 


CAPITOLUL XIV 
Vaca Elvira trimite vești 


La cîteva zile după aceea, într-o după-amiază frumoasă, la 
sfîrșitul primăverii, un ied de la ferma vecină se strecură pe sub 
gard și înaintă în curtea plină de soare; la stilpul de care era 
legat hoţul, se opri și citi: 


Cine o face ca mine, ca mine să pățească 


— De, îi zise omului, cine te-a pus!? Acum mănîncăcţi 
pedeapsa! 

Hoţul îl fulgeră cu privirea: 

— N-oi scăpa eu de aici! Am să te frig haiducește, pe cărbuni, 
cu piele cu tot! 

Bietul ied o băgase pe miînecă. Dracul îl pusese să se 
amestece unde nu-i fierbea oala? 

— Îmi pare rău, domnule! zise, apropiindu-se lingușitor. Îmi 
cer iertare, n-am vrut să vă supăr. Vă pot fi de vreun ajutor? 

— Dezleagă-mă! 

— Chiar așa? Staţi numai puţin, am o treabă aici, pe urmă fug 
pînă acasă, și-o întreb pe mama dacă e bine să fac ce-mi cereți. 

Țapul se ivi la geam: 

— Ce vrei, piciule? 

— İl caut pe domnul Pamfil, taurul. Unde îl pot găsi? 

— In staul, dar e suferind. Ce vrei cu el? 

— Am o scrisoare de la cucoana Elvira. 

— Ce vorbești? Cucoana Elvira?! 

— Da, e la ferma „Ghionoaia șchioapă”, de unde sînt și eu. 

— Cînd vine înapoi? 

— Păi eu cred că nu mai vine! 

Giștele, care nu auziseră ultima replică, se repeziră la staul, 
măcănind bucuroase, sigure că o știre de la Elvira îl va bucura 
foarte mult pe taur. 

Pamfil se ridică de pe paie, cu ochii roșii, cu fața udă de 
lacrimi. Se schimbase mult în ultimele zile, cu greu ai fi putut 
recunoaște în el pe taurul semeţ care era la începutul povestirii. 

— Ce este? întrebă stins, de parcă și-ar fi dat duhul. 

ledul îl privi cu milă. 

— Dumneavoastră sînteţi domnul Pamfil? Îmi pare foarte rău 
că sînteţi atît de trist. În viaţa mea n-am văzut un aer atit de 
jalnic la un taur. Țineţi-vă firea, ce Dumnezeu, și fiți curajos! 

Pamfil se șterse la ochi. 

— Ce treabă aveai cu mine? întrebă, încercînd să-și ia un aer 
mai bărbătesc. 

— Am o scrisoare. Poftim! 

Taurul se repezi să ia scrisoarea; nu avea cum să recunoască 
scrisul de pe plic, fiindcă nu corespondase niciodată cu Elvira, 
dar parfumul hîrtiei nu-i era străin. 

— De la cine e? întrebă, nerăbdător. 


— De la ea. 

Ea nu putea fi decît una. Simţi că i se înmoaie picioarele, se 
trase cîțiva pași în lături, ca să se rezeme de un stilp. După un 
timp izbuti să citească: 


„Dragul meu Pamfil, în clipa cînd vei primi aceste rînduri, 
drumurile noastre vor fi pentru totdeauna despărțite.” 


Era imposibil să nu mugească. Rîndurile îi jucau în faţă, capul 
îi vîjfia, pămîntul se clătina, cu greu citi mai departe: 


„Recunosc, scria Elvira, că lingă tine am trăit clipe de fericire. 
N-am să uit niciodată prima noastră seară în cring. Ah! dragul 
meu Pamfil, lucerna mirosea atit de frumos! .. . Dar vezi, odată 
și odată te saturi, și de lucernă, și de toate. Așa că m-am hotărît 
să plec. La ferma <Ghionoaia șchioapă» am găsit un taur mai 
putin războinic, mai de casă, care mă iubește mult, și pe care 
sper să-l iubesc pînă la moarte. Scrisoarea aceasta va fi, cred, 
destulă dovadă ca să poți începe procesul de divorț. Aici avem 
un iepure care se pricepe la legi, fiindcă a stat mult timp în casă 
la un judecător, unde a ros toate cărțile din bibliotecă. Acum e 
tobă de legi, el spune că nici un avocat de la oraș n-a înghițit 
mai multe coduri și jurisprudențe ca el, deci mă încred în știința 
lui. Nu pretind pensie alimentară, ca să-ți arăt astfel 
generozitatea mea. Deoarece, datorită faptului că eu am părăsit 
domiciliul conjugal, procesul se va pronunța în favoarea ta, 
tribunalul îti va încredința, desigur, viitorul nostru vițel. Din 
partea mea, nu mă opun. Dar cum știu că iţi va fi greu să-i 
găsești o doică, mă ofer să-l cresc pînă la înțărcare, dacă o avea 
zile atit de lungi. Nu știu ce intenții au stăpinii noștri, dar aud că 
la tirg se caută foarte mult vițeii de lapte ... S-ar putea să scapi 
de grija lui, mai repede decit ai bănui. 

Îmi pare rău, dragul meu Pamfil, dacă plecarea mea te-a 
mîhnit. Îmbărbătează-te cu gîndul că ești încă foarte tînăr si că 
se găsesc destule vaci care s-ar simţi fericite să te aibă de sot. 
Eu îmi amintesc cu plăcere zilele petrecute la «Coțofana 
veselă». Salută din partea mea pe doamna Joiana ca și pe 
domnișoarele Miercana și Domnica. Sper să-mi facă tustrele o 
vizită, cit de curînd; de altminteri, dacă și pe voi vă va da la 
izlazul comunal, ca pe noi, ne vom întilni destul de des. Salută-i, 


de asemenea, pe toți cei de la voi și spune.-le cit de rău îmi pare 
că i-am părăsit. Acum te las, fiindcă al meu se întoarce de la 
apă, și nu vreau să-l fac gelos.” 


Cu multă greutate ajunse Pamfil la sfîrșitul scrisorii. După 
ultimul rînd, mugi o dată prelung, apoi căzu la pămînt, leșinat. 

ledul străin începu să ţipe subţire, chemînd ajutor. 

Animalele se strînseră în jur. 

— Ce este? întrebă măgarul. 

— Domnului Taur i-a venit rău. 

— Și din ce cauză? 

— A citit scrisoarea adusă de mine. 

Scrisoarea se vedea, mototolită, sub copita lui Pamfil. Țapul 
se aplecă după ea, o netezi, apoi i-o întinse lui Cristofor: 

— Citește, Măria Ta! 

— Du-te în casă și adu-mi ochelarii. 

Aghiotantul se repezi și într-o clipă fu înapoi. Măgarul își puse 
ochelarii pe nas, apoi citi: 

„Dragul meu Pamfil...” 

Toate urechile se ciuliră spre el. Nimeni nu se gîndea să-i dea 
bietului taur o mînă de ajutor. 

Cînd lectura scrisorii se termină, toţi păreau foarte 
impresionați. 

— Bietul Pamfil! să păţească tocmai el un asemenea necaz! 

— Dar și coana Elvira, o fi avut motivele ei. Că altminteri, 
vedeți cu ce delicateţe a scris, și ne-a trimis salutări tuturor! 

In ușa cocinei, porcul rîdea: 

— Haaa! Taur încornorat! Cine-a mai auzit? 

— Ține-ţi gura, nerușinatule! îl ameninţă un cal. Vrei să-ţi 
trimit o copită în rit? 

Porcul se trase înăuntrul cocinei, la adăpost, de unde începu 
să ridă iar: 

— Haaa! S-a și găsit cine să-i ia apărarea lui Pamfil! Tocmai 
calul, care n-a avut nevastă în viața lui! Vezi-ţi de tine, 
neisprăvitule! 

— Hei, gura! Gura! Nu vă e rușine să vă certaţi așa? îi mustră 
măgarul, sincer îndurerat. 

Calul se potoli, aplecîndu-și capul, spășit, de parcă el ar fi fost 
vinovatul. Cît despre porc, continuă să rîdă, cu nerușinare, în 
fundul cocinei: 


— Haaa! Taur încornorat! Cine-a mai auzit! 

— Dar de ce? De ce? Ce-o fi avut coana Elvira, de o fi plecat? 
se întrebă ţapul, privindu-l compătimitor pe Pamfil. 

— Domnule, dacă îmi daţi voie, zise iedul, înaintînd un pas, eu 
cred că bănuiesc ceva. 

— Ce anume, ce anume? făcură animalele curioase. 

— Vedeţi, zise iedul, luîndu-și un aer înţelept și mîngiindu-și 
bărbuţa, ca oamenii care se pregătesc să ţină un discurs. Din 
cîte am observat și auzit, eu cred că doamna vacă a plecat din 
motive religioase. 

— Cum așa? 

— Da! Avea, se pare, mustrări de conștiință că își părăsise 
credința părintească. Am auzit crimpeie de convorbire între ea și 
soacră-sa, mama taurului nostru. Poate aţi auzit de ea; e o 
elveţiancă veritabilă. 

— Da, am cunoscut-o cîndva, zise Joiana. Nu are cumva o 
pată albă după urechea stingă? 

— Exact. Și cum vă spun, am auzit crîmpeie de convorbire 
între bătrină și noră-sa. Cucoana Elvira povestea că într-o 
noapte i-a apărut bunicul în vis și i-a spus: „Nenorocito! Ti-ai 
trădat biserica pentru ochii frumoși ai unui țigan”. 

— Vai de mine, l-a făcut ţigan pe domnul Pamfil?! 

Și animalele întoarseră capul spre taurul leșinat. Da, așa cum 
era el, brunet, de! ... 

— Și cum spun, urmă iedul, i-a apărut bătrînul în vis. De 
atunci cucoana Elvira avea coșmare, dar dragostea o ajuta să le 
învingă. Pînă într-o noapte nenorocoasă; bătrînul iar a apărut, 
ameninţind-o cu cornul stîng, că iarăși, după cite am înţeles, 
cornul drept îl avea ciuntit. 

— Lasă amănuntele! interveni ţapul, nerăbdător. 

— Da, domnule! Și după cum spuneam, bătrînul s-a repezit la 
ea, cu cornul stîng. „Nenorocito! i-a strigat. Scoală-te și 
părăsește imediat acest staul nelegiuit.” Cucoana Elvira a 
deschis ochii speriată. „Pamfil! Pamfil! a strigat. Strînge-mă în 
braţe și apără-mă, Pamfil!” Dar Domnul Pamfil, după cîte am 
înţeles, în noaptea aceea lipsea ... 

— Apăra ferma de hoţi. 

— Se poate! Și după cum vă spun, cucoana Elvira atunci a 
plecat peste cîmp, rătăcind, pînă ... 


— Dar taurul vostru, cel puţin, e catolic sadea? întrebă 
măgarul. Nu-i protestant? 

— Nuuu! Catolic, din tată în fiu! 

— Atunci faptele se explică. Ne pare rău de bietul Pamfil, dar 
cucoana Elvira avea motive temeinice. Piciule, să-i transmiți 
salutări din partea noastră. Un zgomot de coarne lovite îl opri pe 
măgar cu vorba în git. Toate capetele se întoarseră spre fundul 
curţii. Cu mirare, le văzură pe cele două juncane, Miercana și 
Domnica, luptîndu-se cu înverșunare. Capetele lor, lovindu-se 
îndesat, scoteau pocnete surde. 

— Nu mă las nici moartă! zicea Miercana, gifiind. 

— Nici eu nu mă las! zicea cealaltă, spumegind. Ține-te bine, 
cumătră! Na! 

De mirare că nu cădeau amîndouă răpuse, ca la abator. 

— De ce vă bateţi, nerușinatelor? zbieră măgarul, indignat. Nu 
vedeți că taurul e bolnav? În loc să-i daţi o mînă de ajutor... 

— Pentru el ne batem! gifii Miercana, bușind-o, în cap pe 
Domnica. 

Dar nici aceasta nu se lăsa mai prejos, riposta cu înverșunare: 

— Acum o să se aleagă: al ei, sau al meu! Ține-o și p-asta, 
surată!... 

În cocină, porcul se prăpădea de rîs: „Haaa! Se bat pentru un 
taur încornorat! Cine-a mai pomenit?!” 

În toiul luptei, se auzi o trăsură oprindu-se la poartă, apoi 
cineva ciocăni, stăruitor. Într-o clipă, animalele dispărură, 
rămaseră numai vacile, bătîndu-se mai departe, și Pamfil leșinat 
sub copac. 

— Hei, nu deschide nimeni? strigă cineva de afară. 

Țapul se apropie tiptil și privi printr-o crăpătură a porții. 
Recunoscu trăsura judecătorului, prietenul domnului lonescu, iar 
în trăsură chiar pe judecător. Cel care continua să bată în poartă 
era vizitiul. 

— Hei, „Coțofana veselă”! Nu aude nimeni? 

În fundul curții, coarnele vacilor se pocneau tot mai tare. De 
după dependinţe, capra, curioasă să știe a cui va fi victoria, 
cînta un marș războinic, cu vocea ei de ţircovnic: 


Haideţi vacilor "nainte 
Pentru taur vă luptați! 
Dati cu coarne și copite ... 


— Fals, coană capro, fals! striga porcul, din cocină. 

— Hei, deschideţi! se auzea la poartă. 

Țapul își prefăcu glasul și întrebă, mieros: 

— Dar pe cine căutaţi dumneavoastră? 

— Pe prietenul meu bun, domnul lonescu! Răspunse 
judecătorul, din trăsură. 

— Îmi pare rău, dar domnul lonescu încă nu s-a întors din 
voiaj. 

— Păi lipsește de două luni. 

— Întocmai! Și va mai lipsi mult timp. Să nu-i purtaţi nici o 
grijă, e sănătos, împreună cu toată familia dumnealui, îi 
trimitem demiîncare în fiecare zi. 

Judecătorul tresări, surprins: 

— Cum îi trimiteţi demîncare? Unde, dacă este în voiaj? 

Țapul o băgă pe minecă, îl luase gura pe dinainte. Dar își 
reveni repede: 

— Bineînţeles că le trimitem: așa am primit poruncă, să 
trimitem mîncarea după dînșii, în orașele pe unde trec. 

— Asta parcă e cusută cu aţă albă. Mi se pare ceva suspect 
aici. Vreau să vizitez casa. 

— Nu se poate. Stăpînii ne-au poruncit să nu lăsăm pe nimeni 
înăuntru. 

— Intru să fac percheziţie! 

ledul de la ferma „Ghionoaia șchioapă”, care auzise 
convorbirea, alergă la poartă și-i șopti ţapului: 

— Domnule Grigorescu, împotrivește-te! Nu are voie să intre, 
știu de la prietenul meu iepurele, cunoscătorul de legi. 

— Stop! strigă ţapul. Să nu te apropii, că o pățești. Nu ai voie 
să intri! 

— Eu sînt judecător! 

— Nu te speria! șopti iedul. N-are importanţă că e judecător, 
ca să intre trebuie să aibă mandat de la Parchet. 

— Bine că mi-ai spus, piciule! șopti la rîndul lui țapul. 

Apoi se îmbăţoșă: 

— Vreţi să intraţi? Foarte bine! Dar arătaţi-mi... arătați-mi 
asta, cum se cheamă ...? 

— Mandat. Mandat de la Parchet! 

— Arătaţi-mi mandatul de la Parchet! 

— Așa? Vrei mandat? Bine! 


Judecătorul se întoarse pe călcîie, se urcă în trăsură furios și-i 
porunci vizitiului să pornească. 

Țapul începu să se zbenguie: 

— N-are mandat, n-are mandat! Ai văzut cum s-a dus? Îți 
mulțumesc pentru sfatul bun, piciule. Stai să-ţi dau un coș cu 
lăptuci, să le duci iepurelui, din partea mea. 

— A, nu-i nevoie! Nu știți ce iepure este el; se hrănește cu 
cărţi, nu cu verdeţuri. Dacă aveți ceva, vreun volum interesant, 
puteţi să mi-l daţi. 

— Haide în bibliotecă, să-ţi alegi! 

In acest timp, vacile continuau să se bată, iar capra răgușise 
cîntînd: 


Haideţi vaaa-cilor 'nainte, 
Taurul să-l cîstigati. 


Țapul tocmai intra în casă, urmat de micul lui sfetnic, cînd din 
pivniţă se auzi un behăit jalnic. 

— Ce este? Ce s-a întîmplat? 

Era oaia care urca scara greoi, jelind. 

— Ce-i, cucoană, ce-ai păţit de bocești așa? 

Oaia avea un chip jalnic, lacrimile îi curgeau șiroaie. 

— Of, of, of,! Cîinele Azor... Of, of! Sărmanul, a murit! ... 

Deși cîinele nu-i era simpatic, pentru că se conducea după 
capul său, refuzind să se supună poruncilor date de Impărat, 
tapul fu cutremurat de moartea lui. Se opri în ușă, palid. 

— Azor? Azor a murit? 

— Da, a murit, vai, a murit bietul de el! 

Oaia plîngea cu lacrimi nesecate. 

—  Condoleantele mele, domnule Grigorescu! zise iedul, 
închinîndu-se cu tristețea cuvenită. 

Bine crescut ied, dar ţapul nu mai era atent la ceremonii. 

— Bietul Azor! murmura, lovit pînă în fundul sufletului. 

Poate se simţea vinovat, deși ar fi fost greu să precizeze de 
unde începea răspunderea sa. Firește, că măgarul, care 
răsturnase orînduirea fermei, atrăsese și nenorocirea aceasta 
asupra lor... Dar ţapul era prea cavaler ca să-l facă răspunzător 
numai pe el. 

— Bietul Azor! Bietul Azor! murmura. 


— Fusese așa de bun cu mine! behăia oaia. Acum doi ani, cînd 
a dat lupul să mă ia, el, săracul, m-a scăpat; nu eram decit o 
mioară neștiutoare. 

Intre timp, se strîingeau și celelalte animale, impresionate de 
moartea lui Azor. Chiar juncanele, auzind vestea în timpul luptei, 
conteniră și se apropiară rușinate, cu capetele în jos. Zadarnic 
cînta capra, în urma lor, ca să le întărite: 


Dati cu coarne și copite ... 


— Taci, nenorocito! îi strigă Joiana. Îți mai arde să cînţi? 

— Dar ce s-a întîmplat? 

— S-a întîmplat că a murit Azor... 

— Madam Joiana, nu pot să cred. Spune-mi că nu-i adevărat, 
altfel leșin. 

— Atunci leșină! 

Sub copac, Pamfil auzi vorba ca prin vis. Deschise un ochi, 
privi frunzele, apoi cerul senin. 

— Ce-ai spus? întrebă. 

— Azor a murit! 

Taurul sări, ars, de parcă n-ar fi avut nici o suferinţă. 

— Azor? mugi. Cine l-a omorît? Spune-mi, să-i bag cornul în 
burtă! 

— Vai, sărmanul! A murit fiindcă așa a vrut! 

— Adică s-a sinucis? 

— Da. Precum îţi spun. 

— Și de ce, madam Joiana? 

— De durere, că stăpinii lui stau închiși. Două luni de zile n-a 
mîncat nimic, pînă s-a prăpădit! 

Intr-adevăr, așa se și întîmplase. Sărmanul cîine murise de 
amărăciune, la ușa înapoia căreia domnul lonescu și familia 
așteptau să fie salvați. Credinciosul animal, zăcea pe pămîntul 
gol, cu botul întins pe prag, de parcă și acum i-ar fi așteptat pe 
ai săi. 

Cîine nepreţuit! Cine va înțelege și va răsplăti vreodată 
credinţa ta? Cînd vor înceta să te prigonească oamenii pe care îi 
iubești atit, și pentru care ești gata să mori? Cînd vei avea 
culcușul tău cald și bun, și hrană pe săturate? Cînd vor înceta 
suferințele tale? Pe tine te chinuiesc de cînd ești mic, întîi te 
chinuiesc copiii, în neștiința lor, apoi te chinuiesc oamenii, deși 


ei ar trebui să știe cine ești tu. Cînd le stai în cale, îți dau cu 
piciorul în pîntecele supt. Tu le stai în cale fiindcă îi iubești, și ei 
te bat, fiindcă nu știu ce înseamnă a iubi cu adevărat. Te ţin la 
ușa lor ca pe un străin, și tu nu încetezi să le aperi casa, ca și 
cum ar fi a ta. Uneori ajung să te urască pe tine, care nu-i urăști 
nici cînd te lovesc. Dacă s-ar opri, să te privească în ochi! Ochii 
tăi, care ţintesc totdeauna într-ai lor, neocolindu-le niciodată 
privirea, cum adesea fac ei. 

Sărmane Azor! Tu rămii adevăratul și singurul prieten 
credincios, întotdeauna nerăsplătit. 

Toate animalele erau triste. Oaia plîngea. Plîngeau toți. Pînă și 
hoțul legat la stîlp ... Numai că nimeni nu mai putea să-l aducă 
înapoi pe Azor, cîinele credincios. 


_ CAPITOLUL XV 
Inmormintarea lui Azor 


În fundul livezii, sub un tei bătrîn care își deschidea larg 
braţele înflorite, cădelniţind parfumul lui suav și trist, săpară 
groapa, toate animalele, pe rînd. Loveau o dată cu sapa, apoi se 
opreau să-și șteargă ochii uzi... Treaba era grea, fiindcă nici unul 
dintre ei n-avea deprinderea acestei munci. Singurul care se 
pricepea cu adevărat, porcul, refuzase să ia parte la doliul 
obștesc, și nu se simţea dator să dea o mînă de ajutor. In cîteva 
ceasuri, ar fi putut să rime atît pămînt, cît nu izbutiseră să sape 
ceilalți toți, într-o zi, din zori pînă la apus. Și încă, seara lucrul nu 
era terminat. Oaia, capra și berbecul, împreună cu o parte din 
găini care scurmau pămîntul cu ghearele, ușurindu-le treaba 
celorlalţi, că nu le mai rămiînea decit să-l dea la o parte, 
rămaseră să lucreze chiar după ce se înnoptase. Porcul se 
plimba prin livadă, ca un boier, numai trabucul îi mai lipsea! 

— Pune și dumneata ritul un pic, domnule Nicolae! îl rugau 
ceilalţi, nădușiţi. 

— Nu, că nu m-a lăsat să cînt la pian! 

Înmormîntarea fu a doua zi, îndată după prînz. Armăsarul se 
dusese cu camioneta în sat, la Ghiftuiţi, să-l aducă pe părintele 
Pomană; se gindeau că Azor crezuse în Dumnezeu, dacă 
avusese tăria să moară din dragoste pentru stăpiînii săi. Sfinţia 


Sa se urnise greu, după ce i se făgăduise un sac cu păsări, pe 
ales. Găinile pătimesc și la nunţi, și la botezuri, și la morți! 

Părintele Pomană sosi pe la ceasurile trei, cu pîntecele de doi 
metri patruzeci și cinci. Își mai cumpărase un rînd de chingi, dar, 
cu dimensiunea mereu în creștere, în curînd chingile n-aveau 
cum să-i mai fie de folos. Se gîndea să-și confecţioneze un fel de 
căruț cu două roţi de bicicletă pentru a-și propti burdihanul în 
timpul mersului. Chiar cumpărase roţile, și se tocmea cu 
potcovarul, să facă restul. 

Vaca Joiana, care se ocupase cu rînduiala tristei ceremonii, îi 
ieși înainte și, după ce-i sărută dreapta, îi arătă drumul spre 
livadă, unde fusese dus sărmanul Azor. 

— Negrijit, nespovedit, Sfinţia Ta! îi spunea pe drum. Roagă- 
te lui Dumnezeu să-i ierte păcatele pe care n-a avut cînd să le 
mărturisească. 

Azor se afla întins alături de groapă, sub teiul bătrîn, pe un 
catafalc acoperit cu flori; fiecare animal și pasăre culesese cite 
un buchet. În noianul de petale, i se vedea numai capul și labele 
de dinainte, încrucișate pe piept. Era slab, dar nu se cunoștea 
cît suferise, moartea îi făcuse un chip senin, împăcat, ai fi crezut 
că bietul cîine murise fericit. Dar poate că era chiar așa, fiindcă 
murise din dragoste pentru oameni. Deasupra lui cădea, cînd și 
cînd, cîte o floare întirziată de tei... Se auzea uneori suspinînd 
cîte cineva. Numai porcul stătea ca un nesimţit, privindu-i pe 
ceilalți cu batjocură. 

„Cît tămbălău pentru un cîine!” își zicea, și disprețuitor și 
invidios, gîndindu-se că la moartea porcului nu se aduna 
niciodată atita mulţime. Se înșela pizmașul, nu știa că, 
dimpotrivă, dădea năvală toată casa, ba chiar și vecinii, ca să 
capete o bucată de șorici trecută prin flacără. 

Părintele Pomană își petrecu patrafirul peste cap, luă 
lumînarea pe care i-o întinse Joiana, împreună cu șervetul de 
datină, apoi dădu drumul la glas. 

Suspinele animalelor se înteţeau, pe măsură ce înainta slujba. 


Veșnica po-me-nire ... 
Aici nimeni nu-și mai putu stăpiîni plînsul; lacrimile curgeau 


șiroaie din ochii tuturor, în timp ce coliva se legăna o dată cu 
ramurile teiului, parcă și ele îndurerate. 


— Dumnezeu să-l ierte! zise popa, la urmă. Ei, taică, acum 
unde-i sacul meu? 

— Poftim după mine, părinte! îl chemă Joiana. 

— Dar cel puţin sînt grase, sînt grase? întrebă Sfinţia Sa, 
gîndindu-se cum să fie gătite păsările, ce poruncă să-i dea 
preotesei. 

Avea și motiv să se gîndească la mîncare, pîntecele îi dădea 
înapoi rău de tot, un rînd de chingi îi atîrnau acum pînă la 
genunchi. 

„Mi se pare că n-o să mai fie nevoie de cărucior”, gîndi 
îngrijorat. 

După plecarea lui, animalele rămaseră descumpănite. 

„Ce Dumnezeu! își ziseră, toate în același timp, n-a putut să 
stea nici măcar pînă să-l vadă în pămînt?” 

Țapul făcu un pas înainte, scoase de la subţioară un sul de 
hîrtie și începu să citească discursul: 

— Întristată adunare, în numele Măriei Sale, care este prea 
emoționat ca să poată veni la înmormiîntare, îmi revine trista 
misiune de a omagia amintirea celui dispărut... 

În timp ce vorbea, îl văzu pe porc luînd-o ușurel spre casă, dar 
nu-și putea întrerupe discursul, ca să-l oprească. 

Porcul așteptase acest moment de emoție, ca s-o șteargă 
neobservat. Pînă la poarta grădinii merse tiptil, tot trăgînd cu 
ochiul înapoi. Odată ajuns dincolo, la adăpost, o luă la picior, 
străbătu curtea în fugă, urcă treptele casei, două cîte două, și 
nu se opri decit în odaia din faţă, la pian, unde i se înfioră tot 
șoriciul de satisfacţie ... 

— Întristată adunare, își continuă ţapul discursul funebru. De 
cînd li se știe istoria, cîinii au sfîrșit totdeauna jertfindu-se 
pentru cîte un ideal. Vreau să vă amintesc de cîinele soldatului, 
a cărui tristă moarte o cunoașteţi: Rănit în războaie soldatul 
căzuse, Și-n puţine zile chinuit muri Departe de-o mumă care îl 
crescuse Și care-l iubi ... 

— Ah! Doamneee! izbucni deodată Miercana, nemaiputindu-și 
stăpiîni jalea. 

— Ssst! Ssst! liniște! șoptiră animalele de primprejur, 
zguduite de povestea cîinelui, care printr-o coincidență 
emoţionantă se numea tot Azor. 


— Cîinele Azor a rămas de strajă neclintit, la mormîntul 
soldatului, stăpînul său. Răsărea soarele, apunea, răsărea luna, 
bătea vintul, bătea ploaia, dar el nu pleca... 

— Nu mai poociu, nu mai pociu! hohoti Miercana. 

Domnica ar fi vrut s-o îmbărbăteze, dar și ea greu își stăpînea 
bocetul. Un nod greoi oprit în git îi dădea spasmuri în tot 
greabănul, făcînd să sune clopotul pe care îl poartă vacile, și 
animalele se închinau, ca la biserică. 

— Nu mai pociu! Nu mai pociu! se jelea Miercana. 

Taurul Pamfil a privea cu un interes în creștere. 

„Ce inimă simţitoare are fata asta! se gîndea. Pînă acum n-aș 
fi crezut.” 

— Scumpii și în vecii vecilor triștii mei prieteni, continua ţapul, 
dacă vreți să știți sfîrşitul acelei întîmplări triste, așa au trecut 
zilele, una după alta, pînă cînd, într-o dimineaţă, la vremea cînd 
se deşteaptă omul muncitor, zăcea mort de întristare, la 
mormîntul soldatului, cîinele Azor! Cîinele Azor, acela care a 
murit acolo, era, după cum am aflat chiar astăzi, era bunicul lui 
Azor al nostru. Fie-i țărîna ușoară! 


Adevărul este că măgarul nu venise la înmormîntare, fiindcă 
Azor nu-l recunoscuse drept Împărat al animalelor. Dar ce 
deșertăciuni! Preot, discurs, lacrimi, tămiie și flori cu grămada! 
De nici unele n-avea nevoie credinciosul Azor, și puţin i-ar fi 
păsat de lipsa măgarului. Stătea senin, cu fruntea la cer, cu 
labele pe piept, împăcat cu viaţa care nu-i dăduse alt bun decit 
pe acela de a muri pentru stăpiînii săi. Petale parfumate se 
scuturau de pe ramurile teiului și cădeau asupra-i, ca din 
cadelniţă. 

— Drum bun, Azor. Niciodată nu te vom uita ... 


CAPITOLUL XVI 
Sfirșitul împărăției 


Cînd bulgării începură să cadă peste sicriu, vaca Joiana, care 
stringea găinile pentru Sfinţia Sa, ridicînd ochii, dete un strigăt 
prelung. 

— Ce-ţi veni, cucoană Joiană? întrebă părintele, îngrijorat de 
soarta ploconului său. 


Vaca tremura din coarne pînă în vîrful cozii. 

— A fugit hoțul, părinte! 

Stilpul din mijlocul ogrăzii era înconjurat de frînghii și lanţuri, 
care zăceau la pămînt. încet, cu trudă, tot smucindu-se noapte 
de noapte, răufăcătorul izbutise să rupă sau să dezlege 
legăturile, una după alta. 

— Vai de mine! se sperie preotul. Acum are să se întoarcă să 
fure găinile mele. Umple-mi sacul mai repede. 

In clipa aceea se auzi bătînd cineva la poartă. 

— lată-l c-a și sosit. Dă-mi sacul, că fug. 

După ce spuse aceste cuvinte, părintele Pomană, cu găinile la 
spinare, sări peste gardul din fundul curții și o luă la picior, pe 
un drumeag dosnic. 

Joiana știa, însă, că hoţii, cînd vin, nu ciocănesc; era altcineva. 
Trebuia să-l vestească pe ţap, așa că porni în galop spre livadă. 

Acolo tocmai se aruncau pe mormint ultimele lopeţi de tărînă. 
Calul înfigea crucea la căpătii. Pe ea era scris: 


Aici odihnește 
CIINELE AZOR 
mort pentru stăpinii lui 


Vaca Miercana plîngea încet, privind în neștire la mormiînt. 
Pamfil veni lîngă ea și o mîngiie cu coada pe spinare. 

— Haide, draga mea! Ai să te ofilești plîngînd aici și e păcat 
de frumusețea ta! 

— Zău? zimbi Miercana, printre lacrimi. Găsești că sînt 
frumoasă? 

Măgarul venea și el dinspre casă, la spartul tirgului. Dar era 
sincer îndurerat și acum regreta că lipsise de la înmormiîntare. 

— Lasă, Măria Ta, lasă! îl încuraja aghiotantul. 

— Neiînțeles lucru moartea, Grigorescule! O, Doamne, mă 
cutremur, dar nu de moarte, ci de veșnicia ei! 

— Bate cineva la poartă, și hoţul a fugit! îi vesti vaca Joiana, 
ieșindu-le înainte. 

Țapul înaintă, înfipt: 

— Cum a fugit? Și cine bate? 

— Poliţia! Deschideţi! 

Cît ai înghiţi o boabă de porumb, în curte nu mai rămase 
nimeni. Fiecare animal și pasăre erau ascunse în staul, în 


grajduri, în coteţe sau în virful copacilor. O clipă, două, se auzise 
un ropot, parcă trecea o armată în pas alergător. In clipa 
următoare în aer rămase un nor de praf și o liniște de mormiînt. 

— Deschideţi! strigau cei de la poartă. 

— Vai de noi! se lamenta măgarul, ascuns sub iesle. 

Țapul tremura, ceva mai încolo; cocoșul o băgase și el pe 
mînecă, și nici ceilalți nu erau mai liniștiți. Numai Pamfil părea 
că nu-și da seama de ce se întîmplă, se plimba încîntat cu 
Miercana, prin livadă. 

— Inima mea mai este încă puţin rănită, spunea, dar tu ai s-o 
vindeci. 

Dragoste, apă schimbătoare! Oare nu tot pe aci se plimba 
acum citeva luni, împreună cu mica juncană care-l părăsise 
apoi? 

— În numele legii, numărăm pînă la trei, și dacă nu 
deschideţi, sînteți pierduţi. Una ... 

— Naiba ne-a luat, Grigorescule! se bilbiia Cristofor. 

— Pe mine mai puţin, Măria Ta. Nu eu am dat cu copita ... 

— Deschideţi! Două ... 

— Și nici Împărat nu m-am făcut, cu de la mine putere! Acum 
cată să plătești, Măria Ta. Dar vezi, barem nu ne băga pe toți în 
bucluc! 

— Deschideţi! Trei ... 

Începură să se audă bușituri în poartă, care curînd sări în 
lături. Judecătorul, urmat de Procuror și de vreo zece jandarmi, 
se năpustiră în curte. 

— Domnule Procuror, sînt sigur de ceea ce afirm! spunea 
Judecătorul, foarte agitat. Aici este ceva cu totul neobișnuit. Mi-e 
teamă de soarta prietenului meu, lonescu. 

— Hei, nu e nimeni la fermă? strigă Procurorul. 

— Ba sîntem noi! behăi ţapul, din fundul grajdului. Dar numai 
măgarul este vinovat! 

— Taci din gură, nenorocitule! scrîșni Cristofor. 

Noroc că, fiind departe, noii veniţi nu auziră. 

— Pivniţa mi se pare suspectă! continuă Judecătorul. 

Procurorul se întoarse spre jandarmi, cărora le ordonă: 

— Coboriţi și deschideţi! 

Jandarmii înaintară temători, cu armele în mînă. Ceilalţi doi, 
oamenii legii, veneau după ei, și mai temători. Din fundul 
pivniţei parcă răzbea un glas înăbușit: 


— Ajutor, ajutor! 

— E prietenul meu, lonescu! strigă Judecătorul. Vedeţi că am 
avut dreptate, domnule Procuror? 

Zăvorul fu tras, ușa dată în lături. 

Victimele, îngrămădite unele peste altele, se repeziră spre 
scară. 

— Sîntem salvaţi, sîntem salvaţi! strigau, nerăbdători să 
ajungă sus și să tragă în plămîni aerul libertăţii. 

— Nu vă grăbiţi, mai staţi puţin, aerul proaspăt și soarele pot 
să vă facă rău! îi povăţui Judecătorul. 

Apoi se întoarse spre prietenul său: 

— Dragul meu lonescu, cine a săvirșit agresiunea? 

Trebuie să punem mîna pe vinovaţi. 

Domnul lonescu ridică din umeri. 

— Îți spun drept, mărturisi, nu-mi amintesc. Șederea noastră 
îndelungată în pivniţă a făcut să mi se încîlcească amintirile în 
cap, și nu doar mie. Parcă aș ști ceva, și parcă nu. la spune, 
Matildo, tu știi cum s-a întîmplat? 

— Nu tocmai bine. A fost ca un vis rău. Parcă striga cineva ... 

— Așa-i! interveni șoferul. Domnule Judecător și domnule 
Procuror, eu cu domnul lonescu pregăteam camioneta, fiindcă a 
doua zi trebuia să mergem la biserică. 

Acum domnul lonescu își aminti: 

— Exact! Exact! Eram amindoi în curte. Eu am plecat în 
pivniță, nu mai știu pentru ce. 

— Parcă striga cineva! 

— Striga, dar nu știu ce, și ce vroia. Cred că am leșinat ... O 
forță ciudată m-a aruncat în fundul pivniţei. Cînd mi-am revenit 
în simţiri, toţi ai mei erau închiși. De atunci înainte n-am mai 
înțeles nimic. Venea în fiecare zi cineva și ne dădea cîte o 
jumătate de piine și apă de băut, prin ferăstruica din ușă, dar, 
fiind întuneric, niciodată n-am putut să văd cine era. 

— Să mergem sus! hotărî Procurorul. Ce va fi mai departe, 
vom vedea. Am însă siguranţa că-l voi prinde pe vinovat. 

leșiră cu toţi în curtea luminată de soare. Pe cei care 
stătuseră închiși, cerul strălucitor îi orbea. Judecătorul avusese 
dreptate. Închiseră ochii, surprinși. 

„Ce-or fi făcînd cozonacii mei?” se întreba cucoana Matilda, 
îndreptîndu-se spre bucătărie. 


— Staţi! Nu intră nimeni! porunci Procurorul. Trebuie să facem 
cercetări. Nu vă atingeţi de nici un obiect! 

— Unde o fi ludache al meu? ludache, ludache, pis, pis, pis; 
unde te-ai ascuns? 

Mătușa Miţa își căuta cotoiul. 

Amalia și logodnicul ei se ţineau strîns de mină; ei doi 
suferiseră cel mai puţin, fiindcă petrecuseră prizonieratul 
împreună. Madam Cucurigu îi privea cu ciudă. 

„Ah! Neobrăzat și grăbit e tineretul în ziua de azi! Ehei, pe 
vremea mea ...” 

Cît despre ceilalţi, Stana bucătăreasa, Anton șoferul, 
Repetenţilă, Paraschiv argatul nu făceau nimic deosebit, ca să-i 
mai amintim aici. Ei sporeau doar numărul celor salvaţi, ajutînd 
ca momentul să devină mai spectaculos. 

— Vom cerceta casa, odaie cu odaie! hotărî Procurorul, 
pornind cu întreg cortegiul după el. 

Înăuntru, toate arătau că locuise cineva acolo, pînă în ultimul 
moment. În dormitor, patul era desfăcut, halatul domnului 
lonescu aruncat jos, papucii prăpădiţi. 

— Papucii mei! Uite papucii mei! Nerușinaţii, în ce stare i-au 
adus! 

Fuseseră făcuţi pentru un picior omenesc, nu pentru o copită 
de măgar! 

— Uite halatul pe care îl avea procuristul tău, pe care l-ai lăsat 
să păzească ferma, observă Judecătorul. 

— N-am lăsat nici un procurist. Te-a păcălit și-ai fost în stare 
să-l crezi, în loc să-l fi cercetat. 

În birou, la masa de lucru a stăpînului, găsiră mașina de 
calculat, imaginată de Cristofor. 

— Uite bigudiurile mele! sări coana Matilda. Cine le-a adus 
aici? 

— Și ochelarii mei! strigă domnul lonescu. 

— Mergem mai departe! porunci Procurorul. Ce-i în odaia 
următoare? 

— Salonul. 

Procurorul puse mîna pe ușă și o deschise, curajos. In prag 
rămase înmărmurit. 

— Sfinte Dumnezeule! Ce-i asta? biigui. 

Cei din spatele lui rămaseră la fel de împietriţi ca el. 

— Uite porcul nostru! exclamă Safta, bucătăreasa. 


Era cu adevărat porcul fermei, Nicolae, cocoţat pe scaunul de 
la pian, privind în extaz clapele albe, care luceau înaintea lui. Nu 
auzise nimic din ceea ce se petrecuse afară, nici cînd fugiseră 
animalele, nici cînd veniseră oamenii, cum nu auzea nimic nici 
acum; părea dus pe altă lume, fiinţa lui iradia o fericire fără 
seamăn. Așa cum stătea pe scaun, în faţa clapelor de sidef, ar fi 
stat toată viața, fără nevoie de aer și hrană; toată făptura lui, 
extaziată și purificată, era acum numai spirit. 

— El este ticălosul! strigă stăpiînul fermei. 

— Da, da, el! întări șoferul. Acum îmi aduc aminte, ca prin vis, 
că am văzut o ureche în gura pivniţei. Cred că era urechea lui! 

— Și strigătul, nu-i așa? reluă domnul lonescu. Nu făcea guit- 
guit? 

— Parcă, guiț-guiț, sau, știu eu, altfel. .. Doamne, cum de nu- 
mi amintesc?! Oricum, însă, vinovatul este el. 

— El mi-a luat bigudiurile, nerușinatul! 

— Și mie papucii! 

— Şi s-a culcat în patul nostru! 

— lar acum murdărește pianul! 

Porcul, însă, nu auzea nimic, privea pierdut clapele albe și 
negre. Apoi, încet, parcă împins de o forţă hipnotică, zimbind cu 
ochii închiși, unei puteri dinlăuntrul său, ridică picioarele din față 
și le întinse spre clape, pregătindu-se să cînte. 

— În numele legii, ești arestat! strigă Judecătorul. 

Jandarmii se repeziră și puseră mîna pe el. 

— La arest! Să-l păziţi bine! 

Toţi erau agitaţi, contrariaţi, zăpăciţi. Numai porcul, așa cum îl 
duceau pe sus, ca la tăiere, zimbea, cu ochii la pian, transfigurat 
de simţăminte pe care oamenii nu le înțelegeau. 


CAPITOLUL XVII 
„ȘI porcul se dovedește a fi un mare muzicant 


Animalele stătură ascunse toată ziua, neîndrăznind să miște, 
de teamă să nu atragă atenţia oamenilor. Indeosebi măgarul, 
care mai înainte trezea întreaga fermă cu zbieretele lui, acum 
aproape că nu mai respira, înghesuit sub iesle, în fundul 
grajdului. 

— Să te spun? Să te spun? îl ameninţa ţapul, răutăcios. 


Apoi se întorcea către capră: 

— Ei, cucoană, ţi-ai pierdut glasul? Nu mai cînţi? 

In casă, Procurorul cu Judecătorul discutau despre pedeapsa 
cuvenită vinovatului. 

— Moartea! 

— Firește! 

— În ce fel? 

— Cred că prin spînzurătoare e cel mai nimerit. 

— De acord. 

Indată, jandarmii primiră ordin să înalțe spînzurătoarea în 
mijlocul curţii; aduseră stilpi, grinzi, cuie și începură să 
ciocănească. Din adăposturile lor, animalele văzură, auziră și se 
înfricoșară. 

— Doamne Sfinte! ... Pe care din noi l-or spînzura? 

Țapul îl necăjea pe Cristofor: 

— Ei, pregătește-te: uite ce tron înalt îţi ridică! 

Măgarul dîrdiia de frică. 

— Nu face glume macabre, te rog! 

A doua zi, în zori, trimiseră camioneta după părintele Pomană. 

— E o osteneală zadarnică, spuse domnul lonescu. 

Procurorul și judecătorul, însă, vroiau să facă totul după tipic. 

— Legea ne obligă să dăm condamnatului asistență 
religioasă. 

Părintele Pomană veni, foarte înfometat; primul drum îl făcu 
la bucătărie. 

— Safto, dacă vrei să cîştigi împărăţia Cerului, ai grijă de 
burta mea; solemnitatea o să mă secătuiască, să-mi frigi pe 
puţin o găină și-o giscă! 

Odată preotul venit, Judecătorul și Procurorul, împreună cu cei 
ai casei, ieșiră în prag. 

— Putem începe! le porunci Judecătorul jandarmilor. Aducetți-l 
pe condamnat. 

Jandarmii coborîră în pivniţă, de unde se întoarseră cu bietul 
Nicolae. Dar porcul părea că nu știe ce-l așteaptă, păstra 
aceeași figură senină, transfigurată, din ajun, de parcă ar fi stat 
mînă în mînă cu Dumnezeu. În ușa pivniţei se opri, privi cerul 
curat, pe care soarele abia răsărit urca radios, privi 
spînzurătoarea, sinistră, cu ștreangul atîrnînd, și zimbi. 

— Se ţine bine! observă Judecătorul. 

— E curajos, într-adevăr! 


La picioarele spînzurătorii, aștepta părintele Pomană, cu 
patrafirul peste anteriu. 

— Fiule, curaj! 

Porcul îl privi, de parcă n-ar fi înţeles nimic din ceea ce se 
întîmpla. 

— Ştii pentru ce fapte vei muri? întrebă Procurorul. 

— Nu mă interesează! răspunse Nicolae, și zimbi, privind în 
zare, departe, către ceva de neînțeles, dar care îi dădea puterea 
să zimbească, senin, sub ștreangul care se legăna de vînt. 

— Sînt gata! fură singurele lui vorbe, și iarăși zimbi. 

— Spune, ce ultimă dorinţă ai? i se adresă Procurorul. 

Ochii condamnatului se deschiseră, mari. Intreaga lui fiinţă se 
schimbă, pe faţă i se citea o bucurie inspirată. 

— Să cînt o dată la pian! șopti, transportat. 

Oamenii îl priviră, fără să înţeleagă. 

— Ei poftim! exclamă domnul lonescu. Altceva nu vroia! Nu-i 
e deajuns că mi-a stricat papucii? 

— Să cînt la pian, repetă porcul. 

— E o datorie umană să îndeplinim dorința condamnatului, 
oricare ar fi ea! fu părerea Procurorului. 

Judecătorul socoti la fel, deci ordonă: 

— Duceţi-l la pian!! 

— Uite îndrăzneală! scrișni stăpînul fermei. Vezi, porcule, să 
nu murdărești clapele! 

Dar porcul nu-l mai auzea, cum nu mai auzea nimic din ce se 
vorbea în jurul său. Mergea spre salon, cum ar fi mers pe un nor, 
plutind, visînd. O parte din oameni îl urmară, alţii rămaseră 
afară, așteptind plictisiţi. Funia spînzurătorii continua să se 
miște ușor, bătută de vînt. Și, deodată, vintul se opri; se opri și 
funia. Frunzele copacilor încremeniră. O înfiorare trecu prin aer. 
Pe ferestrele salonului se revărsa o muzică dumnezeiască: 
porcul cînta la pian! 

Cînta, cu ochii închiși, aplecat asupra clapelor, ca un vrăjitor, 
și pianul scotea sunete pe care niciodată nu le scosese sub o 
mînă de om. 

Jandarmii care îl păzeau rămaseră stane de piatră. Judecătorul 
și Procurorul se priveau, buimăciţi. Domnul lonescu gifiia. 
Ceilalţi se opriseră în ușă, cu ochii mari, cu inima bătînd repede, 
cu respirația gituită. Cei din curte se pomeniră înaintînd spre 
ferestrele salonului, fără voia lor, parcă hipnotizaţi. Safta, care 


gătea pentru Sfinţia Sa, lăsă găina și gisca pe foc, și se apropie 
de grupul lor, fermecată. 

Pe ușa staulului, vaca Joiana scoase capul, întrebătoare, apoi 
se pomeni și ea, înaintînd. Capra o urma, după ea veneau 
celelalte animale, pe rînd, fără să mai ţină seama că trebuiau să 
stea ascunse. Miercana și Pamfil sosiră din livadă, galopînd. Pînă 
și măgarul Cristofor, în disprețul oricărei prudenţe, ieși de sub 
iesle, ca să se apropie de salon. Numai părintele Pomană nu 
simţea nimic, afară de foamea care îi chinuia pîntecele slăbit în 
chingi. 

Așezat pe un scăunel, lîngă mașina de gătit, se ruga lui 
Dumnezeu: 

— Ajută, Doamne, mîna roabei tale Safta, să facă borşul bun, 
și pilaful la fel, uitînd că dorise friptură, și din giscă, și din găină. 
Ai îndurare, Doamne, de biet robul tău, și fă să fie găina grasă și 
gisca la fel, acum și în vecii vecilor, Amin! 

lar porcul, în acest timp, cînta; cîntă un „Preludiu” de 
Rahmaninov, pe urmă „Apassionata” de Beethoveen, pe urmă o 
rapsodie de Liszt; cîntă un repertoriu nesfirșit, cîntă din toți 
muzicanţii lumii, de la cei mai mari, pînă la cei mai mici, și sub 
mîinile lui toţi păreau uriași! Cîntă din Palestrina, ca și din Ravel, 
din Gluck ca și din Debussy, de la cei mai vechi pînă la cei mai 
noi. Cîntă apoi compoziţii proprii, care le întreceau în măreție pe 
cele ale tuturor celorlalți. 

— Ne găsim în faţa unui mare artist! șopti Procurorul, cu gitul 
strîns de emoție. 

— Am fi făcut o crimă, dacă îl spînzuram! 

— Dumnezeu ne-a deschis ochii la timp, fie numele lui 
binecuviîntat! 

— Ajunge! Ajunge! strigă domnul lonescu. 

— Te cunoaștem îndeajuns! Îţi cerem iertare și te preamărim! 

Dar porcul cînta înainte, străin de cei din jur, care îl ascultau 
fascinaţi. Așa cîntă pînă pe înserat. Gîsca și găina se făcuseră 
scrum. Sfinţia Sa leșinase de foame, lîngă foc. 

Apoi porcul se opri din cîntat, închise ochii, își lăsă capul pe 
clape și căzu într-un somn adînc. 

— Sssst, liniște! Nu-l tulburaţi! 

— Aduceţi halatul meu și puneţi-i-l în spinare, să nu-i fie frig. 

— Aduceți și papucii! 


— Stai, sînt rupti, scoate alţii noi, din dulap; cei de lac negru, 
căptușiți cu mătase roz. 

În curte, animalele, revenindu-și, se îndreptau spre 
adăposturi, vorbind în șoaptă: 

— Acum n-au să-l mai spînzure! 

— Firește că nu! 

— lată ce înseamnă noroc porcesc! 


CAPITOL UL XVIII 
Incheiere fericită 


Pe Sfinţia Sa îl readuseră cu greu în simţiri. Trebui să se taie 
altă găină, altă giscă. Ba se mai tăie și un curcan, și toate 
aceste orătănii fură puse la foc, de-a valma. Cînd fiertura fu 
gata, doi oameni luară cazanul și i-l trecură părintelui Pomană 
pe sub nas. îndată, nasul începu să crească, să se miște, 
adulmecînd, crescu, aproape ca o trompă de elefant, 

— Mi-e foame! i se auzi glasul, stins. 

— lacă, mîncarea e gata, Sfinţia Ta! 

Părintele deschise ochii, pe un sfert. Incepură să-i dea ciorbă, 
cu două linguri deodată. După vreo douăzeci de înghiţituri, ochii 
se mai deschiseră un pic. 

— Mincare! Mi-e foame! gemu. 

Cînd ajunse la fundul cazanului, Părintele Pomană deschise 
ochii mari și-i privi pe cei din jur. 

— Acum putem să ne așezăm la masă! 

A fost o masă mare, întinsă în curte, căci în casă n-ar fi avut 
loc. Se sărbătoreau prea multe deodată ca să nu fie un ospăț 
împărătesc! Se sărbătorea și revenirea stăpiînilor, și căsătoria 
Ameliei, dar mai ales minunea săvirșită de Dumnezeu: porcul 
muzicant. 

Acesta fu așezat la locul cel mai de cinste, între Judecător și 
Procuror și faţă în față cu Sfinţia Sa. Apoi începură. Toţi mîncau 
zdravăn, căci după atitea emoţii erau tare flămiînzi. Afară de 
porc: el visa, cu ochii pe jumătate închiși, fără să-i vadă, fără să- 
i audă pe cei din jur; și parcă șoriciul lui iradia note muzicale, 
pline de armonii. 

Animalele fuseseră și ele poftite, la o masă mare, așezată 
alături de cea a stăpinilor. Spaima le trecuse tuturor, fiindcă 


oamenii, cuceriți de muzicant, nu se mai gîndeau la trecut. 
Măgarul avu chiar îndrăzneala să se ridice și să ţină un discurs: 

—  Cinstite fețe, zise, adresîndu-se stăpinilor și oaspeţilor, 
închin acest pahar în cinstea lui nenea Nicolae, datorită căruia 
am scăpat de ștreang ... 

Țapul îl trase de coadă și șuieră la el printre dinţi: 

— Sst! Ține-ţi gura! Ce vrei să spui? 

Măgarul se înroși, se biîlbii de cîteva ori, apoi își reveni: 

— Da, vreau să spun că am scăpat de ștreang, nu că am fi 
fost vreunul dintre noi în pericol. Doamne ferește! Dar că am 
scăpat de prezenţa lui macabră în mijlocul acestei ogrăzi 
pașnice ... 

— Ei, ai întors-o bine! Dar vezi, mai bine taci, să nu spui iar 
prostii! îi șopti ţapul. 

Urechiatul prinsese curaj, ridică al doilea pahar: 

— Cinstite feţe ... 

Judecătorul îl privea într-un fel ciudat. 

— Nu știu de ce-mi aduce aminte acest glas, îi spuse 
domnului lonescu, aplecîndu-se prin spatele porcului. Dacă ar 
avea halatul și scufa pe cap, ar semăna leit... Ascultă, nu cumva 
pe el l-ai lăsat procurist în lipsa ta? 

— N-am lăsat, frate, nici un procurist! Nu înţelegi? 

— Așa? Atunci se vede că mă înșel. 

În faţa lor, părintele Pomană mînca, nesăţios: găini, rațe, 
gîște, curcani, hartane întregi, cu oase cu tot, ca un căpcăun. 

— Mai adă, Safto, mai adă! Să mă întremez. 

Își dăduse drumul chingilor, și pîntecul i se lăsase slobod pe 
genunchi, de pe genunchi coborise în jos, pînă la pămînt, unde, 
găsind sprijin solid, începu să se umfle, pornind iar în sus. 

— Aaa! gifiia Sfinţia Sa, uns de grăsimi pînă la ceafă. Aaa! Așa 
mai simt că trăiesc! 

De dincolo, cocoșul îl privea, indignat. 

„Deci tot găinile! se gîndea. Ele au să fie sacrificate mereu!” 

— Mai adă, Safto, mai adă, dacă vrei să dai ochii cu Cel de 
Sus! 

— Mi se pare că se mișcă masa! observă Procurorul. 

Într-adevăr, mijlocul mesei începuse să se arcuiască în sus. 
Pîntecele popii se umfla, ridica masa, cu paharele pline. 

— Aaa! gifiia părintele Pomană. Încep să simt că învii! 


— Ajunge, Sfinţia Ta! îl rugă domnul lonescu. O să se 
răstoarne masa! 

— Aaa! Tare mi-e bine, dar mai e pînă să mă satur. Mai adă, 
Safto, mai adă! 

Toţi băgaseră de seamă ce se întîmplă și-l priveau curioși, 
cum înfuleca înainte, cu poftă crescîndă, bucăţi din ce în ce mai 
mari. Unse cu grăsime, mustăţile îi intrară în gură; le reteză cu 
dinţii și le înghiţi, o dată cu un picior de curcan. Barba păţi la fel; 
popa rămase spîn și masa se ridica mereu. Farfuriile începură să 
alunece... Apoi, deodată, săriră în sus, în timp ce o detunătură îi 
aruncă pe conmeseni la pămînt. Masa zbură în aer, după farfurii. 
Nimeni — oamenii, animalele — nu înțelegeau ce se întîmplă. 

Popa Pomană zăcea pe spate, cu anteriul făcut ferfeniţă și cu 
pîntecele crăpat. lar din pîntecele lui ieși un spiriduș, chicotind. 
Era un fel de drăcușor hazliu, cu faţa cît un boţ, îmbrăcat cu 
redingotă și avînd nu pălărie, ci joben. 

Eu tocmai treceam pe drum, plimbîndu-mă singur, afară din 
oraș, ca să uit niște amărăciuni. Spiridușul mă văzu, îmi zîmbi, 
mă salută, cu jobenul pînă la pămînt, și mă pofti: 

— Vino să-ţi arăt un popă crăpat! 

— Poftim, poftim! zise și Coțofana veselă, aplecîndu-se din 
cuibul ei, aflat într-unul din cei doi ulmi de la poartă. 

Bietul popă, nimic nu mai rămăsese din piîntecele lui! 

Apoi, în timp ce oamenii își reveneau, spiridușul mă luă de 
mînă, ca pe un vechi cunoscut, și pornirăm împreună, pe cîmp. 

— Plimbare plăcută! ne ură Coțofana veselă. 

Astăzi sînt prieten bun cu spiridușul. El mi-a povestit cele de 
mai sus. Nu știu dacă faptele s-au petrecut așa cu adevărat; 
poate le-a scornit, ca să mă înveselească puţin, căci în anul 
acela, primul după război, eram descurajat, aveam neliniști și 
amărăciuni; multă lume murise pe front, mulţi căzuseră 
prizonieri, și nu ne era bine nici nouă, cei care rămăsesem în 
viaţă, fără să știm ce ne așteaptă. 


Decembrie, 1945 


Un porc mizantrop 


PARTEA ÎNTÎI 


CAPITOLUL I 
Citeva date despre copilăria și tinerețea domnului Costică, 
din care se vor vedea motivele fugii sale 


La începutul vieţii lui, domnul Costică fusese un purcel ca toți 
ceilalți. El crescuse, în tovărășia a vreo zece frăţiori, în ograda 
unui oarecare Nea Grigore Ilnimă-Acră. Trebuie să mai spun că 
domnul Costică nu avea prea multe amintiri din copilărie. Dar nu 
putea uita, de pildă, revărsatul acela de zori, cînd godacii 
fuseseră sculaţi din somn de guiţături înspăimîntătoare. 

— Guit-guiţ! Ajutor, porci-buni! se auzea în curte. 

— Ține, nu te lăsa! Ține bine, ţine bine! răzbea, pe deasupra, 
vocea lui Grigore Inimă-Acră. 

Purcelușii, necunoscînd vorbirea omenească, nu înțelegeau ce 
spune. 

— Oare ce-o fi asta? se întrebau, tremurînd de spaimă, strînși 
unii în alţii în mijlocul cocinei. 

Numai celui mai mic dintre fraţi, lui Guiţică, părea să nu-i 
pese. El dete fuga la ușă și privi curios prin crăpătura dintre 
două scînduri. 

— Tata și mama pleacă la plimbare! strigă subţire, biîrligîndu- 
și codița de bucurie. 

— Atunci de ce cheamă ajutor? întrebă domnul Costică. 

Aici trebuie să mă opresc și să spun că numele acesta nu este 
ales de mine. Pe domnul Costică îl numeau așa toți ceilalţi 
godaci din familie, pentru apucăturile lui alese. Încă de mic, el 
dovedise multe deosebiri față de ceilalţi fraţi. De altfel, nu va 
trece mult timp și le vor vedea chiar cititorii. 

— Prostule, raspunse Guiţică din ușă, tot rasucindu-și codița 
trandafirie și subţire ca de șoricel. Cheamă ajutor ca să-i urce în 
căruţă! 

— Adevărat! Are dreptate! făcură ceilalți purcei, răsuflind 
ușurați. 

— Nu v-aţi gindit? urmă Guiţică. La virsta lor, cum au să se 
urce singuri într-o codirlă așa de înaltă? 

Îndată, voia bună se răspîndi în cocină. Ciţiva din godaci 
începură chiar să se zbenguie, guițînd de bucurie: 


Foaie verde arțăraș, 
Pleacă tata la oraș. 

Puneti caii la trăsură 

Și dati-i o piatră-n gură . . . 


Numai domnul Costică stătea într-o margine, pe gînduri, fără 
să ia parte la bucuria obștească. Pocnetul biciului și huruitul 
căruţei care pornea la drum îl făcură să-și simtă inima 
înjunghiată de presimţiri negre. 

„Plecarea asta nu-i a bună!” își zise, posomorîndu-se. J 

Într-adevăr, seara căruța se întoarse cu altă încărcătură. În 
locul porcilor, oamenii cumpăraseră de-ale casei... Astfel, 
sărmanii godaci rămăseseră orfani, dar nu bănuiau nenorocirea. 
Și tot aşteptînd să li se întoarcă părinții din călătorie, se 
hîrjoneau prin ogradă, cît e ziua de mare, cîntînd: 


Zorile cînd s-au ivit 
Porcii s-au călătorit ... 


Pînă ce rămaseră doar cu cîntecul, pe bătrîni îi uitară. Numai 
domnul Costică nu putea să-i uite. El nu lua niciodată parte la 
zbenguiala celorlalţi, se plimba tăcut de la un gard la altul. 
Anumite bănuieli începeau să se nască în capul lui muncit de 
gînduri ... 

Într-o seară, după ce-și privi fraţii cu milă, zise: 

— Odată au să ne ducă și pe noi în căruţă. 

Guiţică sări în picioare, cu șoricul înfiorat de plăcere. 

— Eu vreau mai întîi! Eu vreau mai întii! 

Fratele mai mare îl privi dispreţuitor. 

— Nenorocitule! zise, căinîndu-l. 

— De ce mă face nenorocit? scînci purcelușul. 

— Așa-i, de ce? mormăiră ceilalţi, sicîiți de aerele celui mare. 

— Ține-ți gura, filosofule! strigă unul. 

Vorba stîrni un amestec de guițături vesele. Guiţică începu să 
sară în patru labe în jurul fratelui mai mare, batjocorindu-l: 

— Dom’ Costică, fi-lo-soful! Dom’ Costi-că, fi-lo-so-ful! ... 

Domnul Costică se trase de-a-ndărătelea spre locul lui 
obișnuit, colţul cel mai ascuns al cocinei, se așeză pe paie și 
rămase gînditor, cuprins de amărăciune. 

Guiţică se zbenguia mai departe, continuînd să-l zădărească: 


— Dom’ Costi-că, fi-loso-ful! 
* 


Nu cred că trecuse mai mult de o săptămînă de la această 
întîmplare. Se înnoptase .. . Domnul Costică stătea tot la locul 
lui, gînditor, întins pe paiele murdare. Ceva mai înainte, dînd o 
raită pe sub zidurile casei, simțise la bucătărie o zarvă 
neobişnuită. Afară, Nea Grigore Inimă-Acră, cu Mutulică, fiu-su 
mai mare, numit așa fiindcă se născuse fără darul vorbirii, și cu 
Mînă-Lungă, ginere-su, se chinuiau să bage un butoi pe gura 
pivniței. Era dovadă că se punea la cale o petrecere. 

Gîndindu-se la toate acestea, cum stătea acum întins pe paie, 
domnul Costică își aminti deodată că în curînd trebuia să fie ziua 
lui Nea Grigore, pe care acesta o serbase îmbelșugat și anul 
trecut, cu toată inima lui acră. 

Ajungînd aici cu gîndurile, domnul Costică se întristă mai tare. 
Fiindcă anul trecut, tocmai cu ocazia petrecerii, dispăruse 
Manolache, cel mai frumos dintre toţi fraţii. 

„Bietul Manolache! îl plînse în gînd. Cine știe pe unde i-or fi 
putrezind oasele!” 

Și, cu dosul piciorului din faţă, își șterse o lacrimă care, fără 
voie, îi umezea ochii. 

Ceilalţi fraţi, între timp, se pregăteau de culcare. Domnul 
Costică îi urmărea cu ochii, înduioșat. Deși nu arăta pe față, îi 
iubea la fel de mult pe toţi fraţii. Deodată, inima încetă să-i 
bată. 

— Unde-i Vasile? strigă, sărind în picioare! 

Ceilalţi purcei se răsuciră pe o rînă, nemulţumiţi că le strică 
odihna. 

— Lasă-ne în pace cu năzărelile tale, filosofule! ţipă supărat 
Guiţică. 

Însă, din nenorocire, nu era o năzăreală: Vasile lipsea din 
cocină. Și n-ar fi fost greu să se bage de seamă lipsa lui, încă 
mai din vreme, fiindcă el ocupa mai mult loc decit oricare. In 
ultima vreme prinsese multă osînză, stăpinul îi arătase o grijă 
mai mare decit celorlalți. Anumite găleți cu lături din cele bune, 
anumite turte de sfeclă amestecată cu tărițe, precum și alte 
mîncăruri alese i le dăduse lui, într-o despărțitură a cocinei, ca 
să nu-l tulbure ceilalţi. 


În vremea cînd se întîmplau acestea, Vasile arăta cum nu cred 
să mai fi arătat mulţi porci în lume; părerea de rău a domnului 
Costică era cu atît mai întemeiată. 

— Lasă c-o să vină el! făcu unul dintre fraţi, cu nepăsare. 

— Dar unde ar putea să fie? se neliniști, totuși, un altul. 

— Stăpiînul l-o fi luat în casă, să-l gidile sub git! zise Guiţică, 
înfiorîindu-se de plăcere. 

Ce-i drept, cîteodată, cînd se găsea în toane bune, Inimă-Acră 
avea obiceiul să cheme pe cite unul din godaci la dînsul, să-l 
întindă pe genunchi, cu burta în sus, și să-l gîdile sub maxilare. 

— Ce bine de el! făcură pizmași toţi godacii deodată. 

— Vreau și eu să mă gidile! Vreau și eu! începu să smiorcăie 
Guiţică. 

— Nenorocitule! se auzi din colțul cocinei glasul amar al 
domnului Costică. 

Toți amuţiră. Fiindcă glasul fratelui mai mare fusese străbătut 
de un tremur, care făcea să li se înfioare șoriciul pe spinare. 


Cu toate acestea, a doua zi întîmplarea nu mai neliniștea pe 
nimeni. Godacii se răspîndiră prin ogradă, grohăind încetișor, cu 
ritul prin gunoaie. 

„Repede ne uităm unii pe alţii!” își zise domnul Costică, 
singurul din toți rămas pe gînduri. 

În clipa aceea, Guiţică se rostogoli spre dînșii, ca o minge 
trandafirie, cu glasul subțire înecat de emoție. 

— Ghiciţi pe cine am văzut? făcu, oprindu-se în mijlocul 
ogrăzii, cu  piciorușul dinainte apăsat pe piept, ca să-și 
potolească bătăile inimii. 

Purcelușii îl înconjurară, care de care mai curioși să afle 
despre ce era vorba. 

Guiţică însă știa cum să-și dea importanță. O veste ca a lui nu 
se spune dintr-odată; trebuia să-și fiarbă puţin ascultătorii. 

— la ghiciţi! 

Purceii guițară: 

— Hai, spune, ce-ai văzut! 

— Ghiciţi, dacă sînteţi în stare! 

— Eu știu! Coji de pepene, o găleată plină, o să ni le dea la 
prînz. 

— Ași! 

— Și tăriţe din borş. Am văzut cînd a deșertat borcanul. 


— Tăriţe din borş? Hm! Hm! se bucurară cu toții, lingîndu-se 
pe rituri. 

— Aşi! Ce tărițe?! 

— Atunci vorbește, nu ne mai chinui. 

Guiţică îi privi pe toţi, îndelung, ca să le mărească 
nerăbdarea, apoi spuse, plesnind de îngimfare: 

— Pe nenea Vasile l-am văzut! 

— Ce spui? Unde? În bucătărie? 

— Da, în bucătărie. Era așa de frumos și de mîndru, că nici n-a 
vrut să se uite la mine. Stătea pe o tavă, în ușa cuptorului, cu un 
smoc de mărar în gură. 

— Ce noroc pe el! făcură purceii. 

— Vreau și eu pe tavă! se puse să scîncească unul. 

— Și eu! Și eu! începură alţii. 

— Ba eu vreau mai întîi! 

Îndată, guițăturile, ridicîndu-se din toate părţile, făcură peste 
putință să se mai înțeleagă vreo vorbă. Numai vocea lui Guiţică, 
fiind mai subţire decit celelalte, izbutea din cînd în cînd să 
răzbată deasupra: 

— Vreau și eu! Vreau și eu pe tavă! 

Domnul Costică stătea în ușa cocinei, posomorit, privindu-și 
milos fraţii rătăciți de îngîmfare. 


x 


Rînd pe rînd, fraţii plecară, cum era de așteptat. Plecară, care 
pe tavă, în bucătărie, care cu căruţa la oraș. Cei rămași jinduiau 
soarta celorlalţi, dar pe de altă parte se bucurau, fiindcă așa, 
lăturile se împărțeau la mai puţine guri. 

Plecară, unul cîte unul, și domnul Costică, pe măsură ce le 
scădea numărul, în loc să se îngrașe, cum ar fi fost firesc, mai 
dădea jos un kilogram de carne. 

Am spus carne, și nu din greșeală, căci de slănină nici nu 
putea fi vorba! Bietul de el avea să rămînă în curînd numai șorici 
și oase. 

— Măi Mutulică, ce-o fi, mă, cu porcul ăsta? se întreba 
nemulţumit Inimă-Acră. 

Mutulică ridica din umeri, deschidea gura, ai fi spus că 
vorbește, dar nu se auzea nimic. 

— E soi rău! își dădea cu părerea Mînă-Lungă, ginerele. 


— la, de miine să mi-l puneţi la îngrășat! hotărî într-o zi 
stăpînul casei. 

La vremea aceea, domnul Costică rămăsese singur în toată 
cocina. 

„Care va să zică, mi-a venit și mie rîndul!” se gîndi. 

Intr-adevăr, nu ar fi fost greu, nici chiar pentru un porc mai 
puţin deștept, să bănuiască planurile oamenilor. Căușe cu 
porumb auriu, din ultima recoltă, cu bobul dulce și moale, coji 
de cartofi, ba chiar și cartofi întregi, abia scoși din cuib, sfecle 
roșii, mari cît donița, mălai fiert și alte nenumărate bunătăţi îi 
fură aduse în cocină. 

„Ce păcat că n-am darul lăcomiei! își spunea cu amărăciune. 
Aș avea de ce să mă bucur înainte de moarte.” 

— Tot nu se-ngrașă, mă? întreba miîniat Inimă-Acră. 

Mutulică ridica din umeri. 

— Soi rău, soi rău! repeta ginerele, dîndu-i porcului cu piciorul 
în burtă. 

In ajunul Ignatului, domnul Costică auzi vorbă în curte: 

— Gras, slab, eu tot îl tai! Uite așa, numai de necaz! zicea 
stăpînul casei. 

Mutulică nu zicea nimic. 

— Să-l tăiem, să i se piardă neamul! încuviință Mînă-Lungă. 

Apoi, careva dintre ei se apucă să ascută cuțitul pe piatră, 
poate Mutulică, așa, ca să facă și el o treabă, dacă nu putea 
spune o vorbă. 

Domnul Costică se gîndea cu mîhnire, în timp ce cuțitul hirșiia 
afară: 

„De ce m-o fi lăsat Dumnezeu netrebnic? Bieţii oameni, ce 
dezamăgiţi au să fie, după ce s-au purtat cu mine atit de bine. E 
păcat să-și piardă iluziile!” 

Și, cu toate că n-avea frică de cuţit, cu toate că în pesimismul 
lui, pe care am avut ocazia să-l cunoaștem, nu aștepta nimic 
bun de la viață, porcul se hotărî să trăiască, fiindcă nu se găsea 
vrednic de moarte. 

Peste noapte, cînd toate vietățile ogrăzii dormeau adînc, 
domnul Costică se ridică din paie și începu să rime, cu 
încetineala lui de filosof, sub ușa cocinei. Nu era nevoie de 
multă muncă, să facă o trecere, pentru un trup nu mult mai 
înfiripat decit al unui purcel de lapte. 


Cocoșii cîntau a doua oară, de sus începuse să cadă o 
ninsoare domoală, cînd fugarul se strecură printre scîndurile 
gardului, scăpînd din ogradă. 

„Acum, cu Dumnezeu înainte!” zise, pornind peste cîmp, în 
neștire. 

De-aici abia încep întîmplările nemaipomenite. 


_ CAPITOLUL II 
Intilnirea cu Sfintul Ignat 


Spre ora prînzului, înotînd pînă la piept prin zăpada pufoasă 
care se așternea pe dealuri, domnul Costică ajunse la marginea 
pădurii. Guiţături pornite din toate ogrăzile îl urmăriseră o 
bucata de vreme la începutul drumului, pe urmă nu se mai 
auziră. In schimb, departe, aproape de zare, de pe linia satului 
se înălțau fumuri albe, de paie, și domnul Costică le cunoștea 
rostul. Parcă venea pînă aici mirosul de șorici pîrlit, de la porcii 
pe care gospodarii îi învîrteau deasupra flăcărilor jucăușe. 

„Poate c-ar fi fost mai bine la căldură!” își zise fugarul, 
simțind cum gerul începea să-l pătrundă printre coastele 
slăbănoage. După atita drum făcut în fugă, cu șoriciul asudat, 
aerul aspru al pădurii nu-i putea face bine. 

Domnul Costică își căută adăpost la picioarele unui trunchi 
gros, de care își rezemă spinarea îngheţată și rămase cu ochii la 
satul din neguri. 

„Ce bine era în cocină!” se gîndi, străbătut de o înfiorare. 

Pe urmă, el care nu fusese niciodată lacom, se pomeni cu 
mintea la lucruri de mîncare: „Ce bună era sfecla roșie!” 

— Cra-cra! făcu, în batjocură, o cioară, așeziîndu-se deasupra 
lui, pe o ramură. 

Fugarul ridică ochii, privind-o cu tristeţe. 

— Ehei, surată! îi răspunse. Degeaba rizi de mine! Să fi văzut 
măcar lăturile pe care mi le aducea Mutulică după fiecare masă. 

— Cra-cra! rise cioara. 

— Mă întrebi cine-i Mutulică? 

Cioara însă nu-l luă în seamă; croncăni încă o dată, a 
batjocură, după care se duse, fluturîindu-și aripile negre prin 
ninsoarea albă. 


„Ce bine era acasă!” Domnul Costică începuse să scîncească. 
Frigul îi stringea din ce în ce mai tare șoriciul, și abia acum 
simţea, întîia oară, stomacul chinuindu-l de foame. 

Apoi începu să plîngă, uitîndu-și înţelepciunea, plinse amar și 
deznădăjduit, pînă ce lacrimile, topind zăpada la picioare, 
începură să se ducă șiroi la vale. Nu avea putere să le oprească, 
își pierduse întreagă stăpînirea de sine. Nu mai înţelegea nimic, 
aproape că nu mai simțea frigul, nici foamea... Pînă ce, pe 
negîndite, căzu într-un fel de toropeală; cîmpia începu să i se 
învîrtească în faţă, copacii o luară la vale, ogoarele albite de 
zăpadă se făcură otova cu pădurea, și el nu mai înţelese pe ce 
lume se află. 

Într-un tîrziu, în vijiitul nelimpede care-i apăsa urechile, 
desluși o voce omenească, plină de bunătate, cum nu mai 
auzise vreodată: 

— Cine ești tu, nefericitule? îl întreba cineva, aplecat asupra 
lui, cu blîndeţe. 

Fugarul se scutură, să-și alunge slăbiciunea și, ridicînd ochii, 
răspunse cu obidă: 

— Sînt Costică, porcul lui Nea Grigore Inimă-Acră, care azi 
vroia să mă taie. 

Abia după aceea desluși o lumină ciudată, care înconjura 
capul omului; inima începu să-i bată puternic. 

— lartă-mă, Sfinte! strigă, sărind în picioare. 

Era pe vremea cînd sfinţii umblau pe pămînt, ca să-i aducă lui 
Dumnezeu știri despre oameni. 

Sfîntul întinse mîna și-l mîngiie părintește pe domnul Costică. 
Îndată, acesta nu mai simţi nici foamea, nici frigul, ci o mare 
fericire. 

— Șezi jos! îl îmbie trimisul lui Dumnezeu, așezîndu-se și el în 
zăpadă. 

Încă zăpăcit de întîmplare, domnul Costică se lăsă jos numai 
pe jumătate, și la o distanţă respectuoasă. 

— Tu știi cine sînt eu? îl întrebă apoi sfîntul, zimbindu-i cu 
prietenie. 

— Sfintu-Petru! 

Sfintul începu să ridă în hohote; atit de tare ridea, încît lumina 
din jurul capului se bălăbănea, gata să cadă în zăpadă, ca o 
pălărie. 

— Sînt tocmai cine nu te aștepți. Sînt, adică... Sfîntul Ignat! 


Domnul Costică dădu să sară în picioare și s-o ia la sănătoasa. 

— Stai! îl opri Sfîntul cu bunătate. Știu, voi credeți că pentru 
mine vă taie oamenii! 

— Da, încuviinţă porcul, cu sfială. Să mă ierți, dar nici nu 
bănuiești cîți s-au înjunghiat astăzi în satul nostru! . .. 

— Cum să nu știu? De aceea umblu pe pămînt, să văd cit 
sînge porcesc se varsă în numele meu. În ceea ce mă privește, 
eu nu capăt nici măcar o bucăţică de șorici. De altminteri, chiar 
dacă mi-ar da cineva, tot nu aș mînca. Eu mă hrănesc cu 
grăunţele nestrînse de pe cîmp, pe care mi le aduc păsările 
cerului. 

— Eşti un sfint cumsecade! găsi de cuviință să spună domnul 
Costică. 

Sfintul Ignat începu să zimbească, pesemne mulţumit de 
vorbele recunoscătoare. Deodată îl privi pe cel din față cu 
stăruinţă: 

— Ce-ai vrea să fac pentru tine? 

— Să-mi dai un leac, ca să prind carne! ceru domnul Costică, 
după o scurtă gîndire. 

— Prostule! Așa au să te înjunghie, cum au să te vadă! Cere- 
mi altceva, dar judecă mai bine! 

Domnul Costică își lăsă capul în jos și începu să se gîndească. 
Alteori, cînd era vorba să-i judece pe alţii, își simţea creierul 
limpede; acum, fiindcă era în joc propria lui ființă, parcă nu-și 
mai găsea în cap nici o idee. 

— Ei? întrebă Sfintul Ignat, după o pauză. 

— Păi, știu și eu? Să-mi dai... să-mi dai... Ce să-mi dai? O 
găleată cu lături fierbinţi, să-mi încălzesc niţel sufletul. 

— Nu ţi-a dat Mutulică lături o vară întreagă? Asta vrei tu de 
la mine? Ce, îţi închipui că ai să mă întilnești în fiecare zi? Cere- 
mi ceva, să ai pe toată viaţa! 

— Atunci dă-mi o cocină bună! 

Sfîntul înţelese că neînsemnatele dorinţi ale porcului nu erau 
dovezi de prostie, ci de modestie și bunăcuwviinţță. De aceea, 
începu să-l privească mai stăruitor, uimit că se găseau în 
neamul porcesc fiinţe în stare să nu piardă măsura. 

— Am să te fac om! hotărî deodată. 

Pe domnul Costică îl luă ameţeala. 

— Vai de mine! icni, gata să cadă în zăpadă. 


— Da! Vei fi fiinţă omenească și te vei duce în lume! O 
singură dată, cînd nu vei mai putea răzbate, vei avea dreptul să 
vii în locul unde sîntem acum și să mă chemi pe mine. 

Zicînd acestea, Sfintul ridică mîna, gata să facă un semn 
magic. 

— Sfinte Ignate! îngînă porcul, gata să leșine. Dacă trebuie să 
se întîmple așa, atunci fă-mă cel puţin un om gras, că prea am 
fost slab în viaţa mea de pînă acuma! 

—  Facă-cţi-se voia! hotărî Sfintul, împlinind deasupra lui 
semnul de vrajă. 

Cîteva clipe, domnul Costică își pierdu cunoștința. Cînd apoi 
deschise ochii, i se păru că vede lumea mai mică. E de înțeles: 
ridicat în două picioare, privind cu mult mai de sus ca pînă 
acuma, totul în jur îi apărea în altă perspectivă. 

— Sfinte Ignate! Sfinte  Ignate! începu să strige, 
nemaivăzîndu-și binefăcătorul. 

Apoi o luă la goană spre drum, gindindu-se că într-acolo s-o fi 
dus și Sfîntul, că doar n-avea ce să caute în pădure. După cîțiva 
pași simţi ceva care îi împiedica mersul; nu hainele, nici 
încălțămintea, acestea erau parcă făcute pe măsură, mai 
degrabă îl împiedica ceva rămas din vechea lui alcătuire. Se opri 
să-și pipăie corpul, prin haine. Deodată înlemni, și de spaimă și 
de uimire. 

— Sfinte Ignate! reîncepu să strige, luînd-o iarăși la goană 
spre drum, mai zorit decit înainte. Sfinte Ignate, stai, unde te-ai 
ascuns? Mi-ai uitat coada, sînt un om ca neoamenii! 

Dar Sfintul se dusese, domnul Costică era sortit să rămînă 
pentru totdeauna așa, ascunzînd sub hainele omenești codița 
îmbirligată, singurul semn care amintea vechea lui obiîrșie. 

— Sfinte Ignate, Sfinte Ignate, mi-ai lăsat coada! continua să 
strige. 

La marginea pădurii văzu, ca ieșită din pămînt, o caretă 
lustruită, cu patru cai negri, bătînd zăpada sub copite. La ivirea 
lui, vizitiul cobori de pe capră, cu căciula în mînă. 

— Sărut mîna, boierule! zise. Sînt cu trăsura poruncită pentru 
dumneavoastră! 


CAPITOLUL III 
Nea Grigore Inimă-Acră, Mină-Lungă 


și Mutulică rămin cu gurile căscate 


Dar cum arăta, oare, domnul Costică, dacă îl saluta cu atita 
respect vizitiul? Păi, fără îndoială, semăna a boier! Sfîntul Ignat 
scosese din el un domn din cei care cîștigă încrederea și 
respectul oamenilor, îndată ce se arată în lume. Obrazul, grăsuţ 
și trandafiriu, proaspăt bărbierit, era al unui om curat, sănătos, 
prosper și plin de voie bună. 

Fără să vrea, domnul Costică își trase o mînă din mănușă, ca 
să-și pipăie faţa, să vadă de n-o fi rămas și aici cu vreo amintire. 
Din căldura moale a mănușii, ieși o mînă albă, plinuță, cu 
degetele rotunjoare, o mînă de om civilizat, care nu își 
neglijează manichiura. Totodată descoperi cu uimire o 
sumedenie de inele groase, de aur, cu pietre sclipitoare, care-i 
împodobeau degetele. Apoi începu să-și cerceteze obrazul 
orbește, fiindcă n-avea nici o oglindă la îndemiînă. Întîlnind 
moliciunea pielii, fără voie gîndul i se duse la răzuitoarea cu 
care curăță oamenii șoriciul, după ce pirlesc porcul pe paie. 
Numai cînd ajunse cu degetele la nas, inima i se mai strînse o 
dată, cu puţină teamă. Dar se temea zadarnic, nimeni n-ar fi 
putut să bănuiască de unde proveneau cele două mici cicatrice 
ale nărilor; erau urmele belciugului pe care îl purtase în nas o 
viață întreagă. Numai că belciugul căzuse, și nasul n-avea un 
cusur vizibil. 

Vizitiul deschise ușa cupeului, căci, am uitat să spun, nu era o 
trăsură obișnuită. Domnul Costică se văzu oglindit în cristalul 
ferestrei și rămase ţeapăn de uimire și încîntare, nu-și închipuise 
că putea să arate chiar atit de bine. O căciulă neagră, de lutru, 
pusă pe sprinceană, lăsa să i se vadă numai citeva șuviţe din 
părul castaniu, moale, frumos pieptănat pe frunte. Un miros de 
pomadă franţuzească se prelingea de sub căciulă; în primele 
clipe îi făcuse rău, firește că în locul parfumului de trandafir i-ar 
fi plăcut unul de porumb stricat, mirosul acela umed și încins, 
care produce nărilor desfătări greu de a fi depășite. 

Dar lăsă la o parte gîndul parfumului, pentru a-și cerceta mai 
departe înfățișarea. In jurul gitului, cam scurt și destul de plinuţ, 
avea înfășurat un fular de mătase albă, pește care venea gulerul 
paltonului, tot de lutru ca și căciula. Paltonul, larg, bogat, de 
stofă englezească, gri-fer, căptușit cu o blană gălbuie și 
mătăsoasă, aruncat cu dezinvoltură pe umeri, nefiind ger mare, 


era în măsură să spună că stăpînu-su nu-i un oarecine. Hainele, 
la rîndul lor, de o stofă cenușie, puțin mai deschisă decit 
paltonul, cu ape albăstrii îi dădeau o eleganţă de om mare. Un 
lanţ gros, de aur, îi împodobea pîntecele, mergind de la un 
buzunar al vestei la altul. Cît privește picioarele, erau încălțate 
în șoșoni îmblăniţi, buni și la ger, și la zăpadă. 

Sub brațul stîng, abia acum văzu că stringea un baston 
scump, de fildeș, cu măciulia de argint, fin cizelată. 

Privindu-se în geam, cînd dintr-o parte, cînd din alta, 
aplecîndu-se să-și vadă chipul, apoi ridicîndu-se pe virfuri, pînă 
ce apărea strălucind lanţul de pe pîntece, nu se mai sătura 
admirîndu-se. 

„Trebuia să mi se întîmple una ca asta, ca să devin îngîmfat, 
eu care am vrut o viaţă întreagă să rămîn modest și la locul 
meu!” își zise, ferindu-și ochii de luciul ameţitor al sticlei. 

Dar în clipa cînd întorcea capul, înlemni, cu ochii pe cîmpul 
plin de zăpadă. Trei oameni veneau în goană dinspre sat, cu 
ciomegele în miini, furioși nevoie mare. 

„Atita mi-a fost!” îl fulgeră gîndul pe domnul Costică. 

În cei trei oameni îi recunoscuse pe Inimă-Acră, cu fiu-su 
Mutulică și cu Mînă-Lungă, ginere-su. Genunchii începură să-i 
tremure, nu găsi putere nici să se miște, nici să dea vreo 
poruncă vizitiului. Și apoi ar fi fost prea tirziu, cei trei urmăritori, 
cu ciomegele pe sus, se găseau la cîțiva pași de șanțul 
drumului. Bietul boier se făcu mic, prăpădit, rezemat în aripa 
cupelei, gata să se prăbușească în zăpadă. 

— Sărut-miîna, boierule! zise Inimă-Acră. 

— Sărut-mîna! zise și Mînă-Lungă. 

Mutulică nu zise nimic; doar își săltă căciula, de o palmă. 

Fugarul nu se îndoia să oamenii îl salutau pe birjar, fiindcă îl 
vedeau îmbrăcat în manta cu fireturi și zorzoane. 

Inimă-Acră sări șanțul, cu ciomagul sub braţ și cu căciula în 
mînă. Domnul Costică închise ochii, pregătindu-se să primească 
lovitura, care însă întirzia să vină. Cînd îndrăzni să deschidă 
pleoapele, fostul lui stăpin stătea smerit, neîndrăznind să 
înceapă vorba. Abia după cîteva clipe își luă inima în dinţi. 

— Sărut-miîna, boierule, zise, tremurînd de frică, nu vă fie cu 
supărare, ni s-a întîmplat un necaz, vrem să întrebăm pe vizitiul 
Domniei Voastre dacă n-a văzut cumva pe cîmp ... 


Domnul Costică simţi inima venindu-i la loc. Trase aer în 
piept, își înfipse bine picioarele cu șoșonii în zăpadă, și, cu o 
mînă în buzunar, cu alta pe baston, cu piîntecul împins semet 
înainte prin deschizătura paltonului, se stropși, plin de miînie. 

— Cum îndrăznești să te apropii de mine, nespălatule? 

Dar, numaidecit, îl cuprinse teama că stăpinu-su îi va 
recunoaște glasul, și se căi că intrase în vorbă cu dînsul. Inimă- 
Acră, speriat de semeţia boierului, se trăgea înapoi, să treacă 
șanțul. 

Lui domnul Costică îi veni să rîdă, deși nu uita prin ce spaimă 
trecuse. 

„la uite la el ce s-a zăpăcit! Sfinte Ignate, mare minune ai 
făcut!” 

Inimă-Acră rămăsese supus, cu căciula în miini, dincolo de 
șanț, neîndrăznind nici să plece, dar nici să vorbească. 

— la spune, mă, ghiorlane, îl milostivi cu o vorbă boierul, după 
ce umblaţi pe cîmp, cu ciomegele, ziua-n amiaza mare? 

— Sărut mîna, boierule, ne-a scăpat un porc din cocină și 
vrem să-l prindem. ... 

— Trei inși pentru un porc? Nu puteaţi să ridicaţi tot satul? 

— Era soi rău! zise Mînă-Lungă. 

— Pe tine cine te-a întrebat? la, măi creștine (asta către 
Inimă-Acră), arde-i netotului două palme, din partea mea! 

Omul se supuse, fără să aștepte a doua poruncă. 

— Da' de ce, boierule? Ce greșeală am făcut? începu să se 
văicărească ginerele, pipăindu-și obrazul ars de palme. 

— Ca să nu mai vorbești de rău fiinţele care nu sînt de faţă! 

Norocul lui Mutulică, dacă ar fi putut să vorbească pățea și el 
una. 

Domnul Costică puse multumit piciorul pe scara cupelei. 

— Zi, azi aţi tăiat porci în sat? 

— Au tăiat ăi care au avut! se văcări Inimă-Acră. Că al nostru 
a fugit... 

Vizitiul luă hăţurile. 

— La oraș, boierule? 

— La oraș, se înțelege! 

Trăsura porni în trapul bătut al cailor, cu domnul Costică lăfăit 
în pernele de catifea roșie. 

Cei trei ţărani rămaseră pe marginea drumului. 

— Ce fu asta, tăicuţă! întrebă Mînă-Lungă. 


— Necazuri, ce să fie? zise socră-su, cu obidă. 
Mutulică dădu să deschidă gura, să spună și el ceva; glasul 
boierului i se părea cunoscut. Dar mutul mut rămîne! 


CAPITOLUL IV 
Domnul Costică se instalează la hotel 


Drumul pînă la oraș era lung, trecea peste mai multe dealuri, 
prin mai multe păduri și prin cîteva sate. Pretutindeni pe unde 
erau așezări de oameni, domnul Costică simţea miros de șorici 
pîrlit. 

„Mulţi porci s-au tăiat!” se gîndea, cu pielea înfiorată. 

Pe la cîrciumi, țăranii, după obiceiurile locului, frigeau laolaltă, 
pe grătar, măruntaiele aduse de acasă, în legături de pînză 
vîrîte sub mintean. Toţi erau voioși și, ciocnind paharele de 
țuică, cu gura plină de carne, își urau: 

— Noroc, noroc! La anul mai gras și mai frumos! 

Era vorba de porc, se înțelege. 

Domnul Costică se înfiora de fiecare dată, tremurînd în 
paltonul îmblănit ca o șubă. 

„Mai bine să fii om decit porc!” își zicea în gînd. 

Între sate întîlnea căruţe, întorcîndu-se de la oraș. Unele erau 
goale, semn că oamenii luaseră pe marfă prețul cerut, altele 
aduceau porcul înapoi. Erau fel de fel de porci: și mai tineri, și 
mai bătrîni, și mai grași, și mai slabi. Toţi stăteau prăvăliți pe o 
parte, cu picioarele legate, cu ritul înfipt în paiele murdare din 
codîrlă. Domnul Costică simţi că i se rupe inima de milă, ochii 
începuseră să-i picure, cu toate că își dădea silinţa să nu plîngă. 

„Vai, sărmanii de ei! Sărmanii de ei!” 

Dar această slăbiciune nu tinu mult. În locul milei, așa cum se 
întîmplă întotdeauna cînd îți merge bine, în sufletul lui se născu 
un simțămînt mai oportun și mai energic. Nu folosea la nimic să 
se  văicărească, altceva trebuia să facă dacă vroia să 
îndulcească soarta foștilor săi semeni! Așa că își dădu căciula pe 
ceafă, își duse mîna la frunte și, cu cotul rezemat în perne, 
începu să se gîndească. Atit de greu și de adînc se gîndea, încît 
arcurile trăsurii se îndoiau din ce în ce mai tare, în timp ce caii, 
opintindu-se, abia mai puteau să ducă povara. 


După o meditaţie coviîrșitoare, cînd trăsura intra pe bariera 
orașului, domnul Costică avea planurile făcute. Pe chipul lui 
prăpădit de milă mai înainte, acum apăruse siguranţa de sine a 
unui om hotărit și energic. 

— La cel mai bun hotel! îi porunci vizitiului. 

În ultima parte a drumului, caii mergeau ușor, în trap întins și 
lin, fiindcă, o dată ce domnul Costică luase hotărîrea, se ușurase 
și trăsura. 


Orașul era mare, cu străzi drepte și curate. Zadarnic căuta din 
ochi noul venit vreun maidan de gunoaie ori vreun hîrdău cu 
lături uitat pe la vreo poartă. Din loc în loc se vedeau măturători 
cu cărucioare pentru adunat gunoiul. „Asta nu-i a bună!” se 
gîndi domnul Costică. În afară de clădirile monumentale, 
Primărie, Prefectură, Tribunal, orașul avea Episcopie și 
Universitate. Apoi, pretutindeni erau case cu mai multe caturi. 
Neţinînd seama de proporții, acestea puteau fi asemuite cu 
coteţele găinilor, unde păsăretul dormea pe etaje, unele peste 
altele, pe prăjini puse dintr-un perete în altul. Era gata-gata să-l 
întrebe pe vizitiu unde or fi cocinele, cînd o lumină orbitoare îi 
luă ochii. Trăsura se oprise în faţa unei uși, de două ori mai 
mare decît poarta lui Inimă-Acră, sub un felinar electric care 
lumina strada pînă la cele două capete. 

Vizitiul cobori, cu căciula în mînă, și deschise ușa cupeului. 

— Am ajuns, boierule! 

— Bine, bine! mormăi boierul, cu o nepăsare prefăcută, 
căutînd să cîştige vreme, ca să se mai dezmeticească. 

Pe urmă, cu semeţia regăsită, cobori ca un adevărat boier și, 
trecînd pe sub felinarul orbitor, intră în holul hotelului, printre 
doi portari în livrele, care i se ploconiră pînă ce atinseră covorul 
cu fruntea. Odată ajuns înăuntru, merse întins drept la un fel de 
țarc, dincolo de care un orășan în haine negre împărțea camere 
călătorilor, și îi porunci de sus, cu trufie: 

— Am nevoie de o (cocină)?. De o cameră bună! 

— Numaidecit, cucoane! 

Vreo doi inși, sosiți mai înainte, așteptau să li se înscrie 
numele. Domnul Costică îi văzu căutînd în buzunarele 


? De aici înainte, cuvintele puse în patanteze sînt numai în gîndul domnului 
Costică, el se oprește la timp și nu le pronunţă (n.a.) 


dinlăuntrul hainelor, de unde scoteau portofele cu acte și 
teancuri de bani, hirtii colorate. 

— Numele dumneavoastră? îl întrebă funcţionarul. 

La asta, noul sosit nu avusese timp să se gindească; dar nici 
nu se zăpăci. Duse mîna la buzunar, cum făcuseră ceilalţi, și 
trase afară un portofel nou-nouţ, de piele gălbuie. „Sfîntul a 
avut grijă de toate!” se gîndi, ușurat. 

Dar rămase cu ochii zgiiți la portofel. Mirosul pielei îi amintea 
ceva; ba poate culoarea, gălbuie, și găurelele caracteristice, 
rămase din rădăcina părului răzuit. Domnul Costică avu o clipă 
de silă, pe care însă o alungă repede. „Totuși, socoti întinzînd 
portofelul, ar fi putut fi din alt material! De ce tocmai piele de 
porc?” Portofelul era burdușit cu hirtii de bancă, de toate 
felurile, dar mai ales dolari americani și lire sterline, și 
bineînţeles nu lipseau nici actele de identitate. După ce le răsfoi, 
funcţionarul începu să scrie în registrul hotelului: „Domnul 
(numele și prenumele) — în călătorie de afaceri”. 

— Semnați, vă rog! spuse, la urmă. 

Noul venit nu se zăpăci, se deprindea repede cu noua lui 
stare. 

— Iscălește dumneata pentru mine! Mi-am lăsat ochelarii în 
geamantan. 

Mare îndrăzneală: de unde geamantan, că nu avea nici măcar 
o desagă?! Dar chiar în clipa aceea, portarul intra pe ușă, tîrînd 
după el o valiză pe rotile, mare, elegantă, din aceeași piele 
galbenă ca portofelul. 

— Bagajul dumneavoastră, domnule! 

Domnul Costică privi geamantanul, fără să se mire. Avu 
numai un moment de supărare: „Prea multă piele de porc, 
frate!” 

— Condu pe domnul în camera numărul 6, la etajul întîi! 
porunci funcţionarul unui băiețaș îmbrăcat caraghios, cu o haină 
roșie strînsă pe trup, cu mulţi nasturi de alamă. 

Băieţașul porni, trăgînd geamantanul după el, spre scările 
largi de marmură, din fundul holului. Pînă acolo trecură printre 
măsute și fotolii ocupate de boieri și cucoane, precum și 
domnișoare, care de care mai frumoase și mai elegante. 

„Hm! Hm!” tuși domnul Costică, tulburat de atita frumusețe. 


Mergea cu pintecele împins înainte, săltind pe virfuri, 
îmbirligîndu-și, mîndru, codita, pe care bineînţeles n-o bănuia 
nimeni. 


CAPITOLUL V 
Liga pentru protejarea porcinelor 


Îi trebuiră mai multe zile domnului Costică pînă să se 
deprindă, cît de cît, cu noua lui viaţă de orășan ilustru. Camera 
de la hotel era frumoasă, cu două ferestre mari spre bulevard, 
avea pat mare, cu baldachin, pe jos erau covoare moi, alături se 
găsea o cameră de baie, în faianţă albă, dar... 

Domnul Costică ar fi vrut mai mult. Ar fi vrut, de pildă, ca 
odaia să fie undeva pe lîngă bucătării, să simtă mirosul aromat 
de gunoaie și de lături. 

Uneori, seara, pornea pe furiș spre mahalalele orașului, 
adulmecînd pe la intrările de serviciu, băgindu-și capul prin 
curți, dar numai atit; nu îndrăznea să cotrobăie prin lăzile de 
gunoaie, de teamă că l-ar vedea cineva și s-ar face de ris. 

Îi era tare dor de o fiertură de sfeclă roșie, cu mălai, îi mai era 
dor (de cocina) de casa lui, la care s-ar fi întors oricînd, cu dragă 
inimă, dacă s-ar mai fi putut. 

Însă nu se mai putea; fiindcă domnul Costică avea o misiune 
de îndeplinit și se hotărise să o ducă pînă la capăt. 


Episcopul, Primarul, Prefectul, Rectorul Universităţii și alte 
cîteva persoane de vază primiră într-o zi această invitaţie, 
tipărită frumos, cu chenar de aur și cu majuscule în două culori: 


„Stimate Domn, 

Urmărind să punem bazele unei Ligi care să lupte contra 
consumului cărnii de porc, care s-a dovedit neuman pe de o 
parte, pe de alta dăunător sănătății, vă rugăm să luați parte la 
întilnirea de constituire, duminica viitoare, în sala restaurantului 
vegetarian. 

Cu distinsă considerație, 
semnat (numele și prenumele) 
împreună cu mai mulți amici” 


În duminica hotărită, restaurantul se umplu de lume, pînă la 
ultimul loc, fiindcă invitaţii aduseseră cu ei și pe membrii 
familiei, precum și pe numeroșii lor prieteni. Domnul Costică, 
îmbrăcat în redingotă, cu pantalonii dungaţi, se urcă pe un 
scaun, în lipsa tribunei, și, fără nici o introducere, începu: 

— Stimate doamne, stimaţi domni, consumul cărnii de porc e 
o rușine a secolului. 

— A cărnii în general! strigă Rectorul Universităţii, care, ca om 
de știință, se simţea dator să pună lucrurile la punct. 

— A cărnii în general, consimţi vorbitorul, și a celei de porc în 
special! 

Adunarea aprobă: 

— Bravo! Jos carnea de porc! 

Domnul Costică așteptă să se termine aplauzele, apoi urmă: 

— Stimate doamne și stimaţi domni, să nu credeți că, 
lipsindu-ne de acest aliment, organismul nostru va avea ceva de 
pierdut! Dimpotrivă, va cîştiga. Nu e o întîmplare că ne aflăm în 
acest local, al cărui patron a înțeles înaintea tuturor ... 

— Bravo! Trăiască patronul! Trăiască  vegetarianismul! 
începură să strige ascultătorii, aplaudînd. 

Alături, într-o odăiță, patronul tocmai mesteca în liniște un 
frumos antricot de porc, fript la grătar. Auzind zgomot, alergă în 
restaurant, cu dumicatul în git. Lumea îi făcu o primire plină de 
entuziasm. 

— Să-l luăm drept exemplu! tună domnul Costică. 

— Miroase a ceva bun! observă Primarul, adulmecînd. 

Prefectul adulmecă și el. 

— Miroase a friptură! strigă, indignat. 

Domnul Costică îl privi mustrător, apoi se întoarse spre 
mulţime: 

— Mirosul de carne, doamnelor și domnilor, nu e în aer, ci în 
conștiința noastră. Trebuie să scăpăm de el! 

— Adevărat! întări Rectorul. Acesta este un caz care în știință 
se numește ... 

Patronul se retrase, pe nebăgate de seamă, în odăița lui, 
înghiți dumicatul care i se răcise în git, dădu de dușcă un 
păhărel de vin și, întorcîndu-se spre bucătărie, porunci: 

— Mariţo, ia mai pune la grătar un antricot! 

Dincolo, domnul Costică își continua discursul: 


— Dumnezeu a lăsat atitea altele, pentru hrana făpturilor lui. 
De ce carne? Oare decit un rasol, nu-i mai bună (fiertura de 
sfeclă cu mălai), supa de zarzavat? O supă de zarzavat, cu 
smîntînă și cu unt. 

În acest fel vorbi încă mult timp, smulgînd aplauzele 
ascultătorilor. La urmă se votă statutul Ligii pentru combaterea 
ca aliment a cărnii în general și a cărnii de porc în special, după 
care se alese comitetul și domnul Costică fu declarat Președinte. 
Sediul Ligii se fixă la restaurantul vegetarian, prin bunăvoința 
patronului, care, chemat în timp ce înfuleca al treilea antricot, 
încuviință să pună la dispoziţie localul, duminicile dimineața. N- 
avea nimic de pierdut, dimpotrivă, membrii Ligii deveneau de la 
sine înțeles mușterii săi, și după terminarea dezbaterilor fiecare 
era dornic de o mică gustare vegetariană. Li se serveau un fel 
de pateuri umplute cu spanac și alte zarzavaturi. De la o 
duminică la alta, pateurile erau mai bune și aveau mai multă 
căutare. 

— Draga mea, spuneau cucoanele, spanacul este minunat! Nu 

mi-aș fi închipuit. 
_ Adevărul este că în spanac bucătarul punea și carne tocată. 
Insă în această blestemăţie nu trebuie să se vadă un insucces al 
Ligii. Dacă la restaurantul vegetarian se consumau citeva zeci 
de kilograme de carne pe săptămînă, în restul orașului, datorită 
intensei propagande, consumul ei scăzu constant, ca spre 
sfîrșitul iernii să devină neînsemnat. 

„iti mulţumesc, Doamne, că mi-ai ajutat să apropii de 
îndeplinire această nobilă misiune!” spunea seara, smerit, 
domnul Costică. 

Dar nu la fel de mulțumită era toată lumea ... 


CAPITOLUL VI 
Răpirea domnului Costică de către măcelari 


Într-o după-amiază a primăverii care urmă, prăvălit în fotoliu, 
domnul Costică își bea tacticos cafeaua, trăgind din cînd în cînd 
dintr-o mare ţigară de foi, cînd sună telefonul. 

— Alo! se auzi la capătul firului. Domnul... (numele și 
prenumele)? 

— Da, eu în persoană. 


— Aici e recepţia. Un domn dorește să vă vorbească 
numaidecit. 

— În ce chestiune? 

— In legătură cu Liga. 

— Dacă-i așa, trimite-l sus! 

Peste cîteva clipe, se auzi ciocănind la ușă. Vizitatorul era un 
om necunoscut, cu o figură care gazdei îi amintea parcă de 
ceva, cum ar fi amintit oricui; cu alte cuvinte, avea o figură 
foarte caracteristică. Un om voinic, cu umerii laţi, cu pumnii 
mari și cu picioarele scurte, înfipte zdravăn în pămînt. 

— Vă salut cu respect! zise el, înclinîndu-se. 

— Poftește! îl îmbie gazda, lăsîndu-se mai adînc în fotoliu. 

Musafirul se apropie, sfios, deși sfiala nu se potrivea deloc cu 
chipul lui. Avea o faţă rotundă, grasă, roșie, cu vreo două rînduri 
de guși. Obrajii mai roșii decit restul feţei luceau de parcă 
ardeau pe dedesubt. Dacă n-ar fi fost îmbrăcat orășenește și nu 
s-ar fi mișcat ca oamenii, n-ar fi fost greu să-l iei drept un soi de 
căpcăun. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? îl întrebă domnul Costică, după ce-i 
făcuse semn să stea jos, în fotoliul cel mai apropiat. 

Rămăsese cu ochii la miinile lui mari, păroase, care parcă 
abureau, trimiţind în aer un miros ... un miros cam cunoscut. 

— Prea stimate domnule Președinte! începu străinul, fără să 
se așeze, ca să se arate cît mai respectuos. In mahalaua noastră 
inaugurăm azi o filială a Ligii. 

Chipul gazdei se lumină: 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră! 

Străinul continuă: 

— Mă numesc Ghiţă Bivolaru și sînt trimis de comitet să vă 
invit la serbare. Cred că nu o să ne refuzați? 

— Pentru așa ceva, niciodată! Ai bunătatea și așteaptă-mă un 
minut! 

Domnul Costică se ridică sprinten și trecu în baie, pentru a-și 
pune înfățișarea la punct. Nu-și mai încăpea în piele de minarie, 
văzînd cît ajunsese de cunoscut și stimat. Curînd avea să devină 
unul din fruntașii orașului, și numai în cîteva luni de cînd venise. 

— Sînt la dispoziția dumitale, zise, ieșind cu pardesiul 
primăvăratic strîns pe trup, cu o batistă albă, din cea mai 
subțire pînză de Olanda, fluturînd în buzunarul de la piept, și, 
bineînţeles, cu nelipsitul baston sub braţul stîng. (Pe braţ nu-l 


putea ţine, fiindcă era un baston cu măciulie, cum s-a spus de la 
început.) 

Jos, în holul mare, oamenii se dădeau în lături, cu respect, ca 
să-i facă loc. Domnul Costică împărțea saluturi, cu degetele 
înmănușate, cînd într-o parte, cînd în alta. 

Aproape de ușă, directorul hotelului îi ţinu calea, plecîndu-se 
respectuos: 

— Un grup vă roagă să luaţi parte duminică ... 

— Bine, bine! Dă dispoziţie să se noteze în agenda mea; sînt 
prea ocupat ca să le ţin minte pe toate. 

— Ar trebui să vă luaţi un secretar! își dădu eu părerea Ghiţă 
Bivolaru, care îl însoțea, ţinîndu-se un pas în urma lui. 

— leşi afară, porcule! se auzi în clipa aceea un glas miînios, 
răcnind. 

Domnul Costică simţi că-i vine rău. Alb ca varul, se rezemă de 
tocul ușii. Sub portal, portarul îmbrîncea un cerșetor: 

— Pleacă! Marş de-aici, porcule! 

Abia cînd înţelese ce se întîmplă, domnul Costică își reveni și 
zîmbi strîmb către însoțitorul său: 

— Un pic de amețeală! Mi se întîmplă, cînd mă ridic îndată 
după dejun. 

Între timp, portarul îl văzuse și se repezise să ţină ușa, deși 
era deschisă. 

— Mă iertaţi, boierule! Am de lucru cu un porc de cerșetor. 

— E și el o făptură a lui Dumnezeu! 

— Adevărat, dar cerșește ca să bea. 

Domnul Costică îl întrerupse, nemulțumit: 

— Eu îţi vorbeam de porc, nu de beţiv! Cînd cineva dintre 
(voi) dintre noi face vreo ispravă urită, îl numiţi porc, fără să vă 
gîndiţi că bietul porc n-ar fi putut face așa ceva! 

— Foarte adevărat! zise Ghiţă Bivolaru. Mie porcii îmi sînt tare 
simpatici. De altfel, branşa mea ... 

Îl luase gura pe dinainte. Însă domnul Costică nu băgă de 
seamă încurcătura lui. 

Afară aștepta un automobil, mare, ca un dric. Șoferul și Ghiță 
Bivolaru își făcură un semn de înțelegere, din ochi. 

Cînd să plece automobilul, prin dreapta se mai urcă un ins, 
răsărit ca din pămînt; la înfățișare, nu se deosebea mult de 
celălalt. Fără să salute și fără să ceară încuviințare, se așeză 
lîngă domnul Costică, înghesuindu-l la mijloc. 


— Scuzaţi! găsi totuși de cuviinţă să intervină Ghiţă Bivolaru. 
Dumnealui este vice-președintele filialei noastre, și a ţinut să vă 
însoțim împreună. 

— Încîntat de cunoștință! 

Noul venit nu dădu nici o atenţie acestui schimb de vorbe 
politicoase. Trîntit pe pernele automobilului, cu pălăria trasă pe 
ochi, mesteca întruna, fără să înghită, ceva ce nu se mai 
termina, pesemne gumă americană. Domnul Costică văzu abia 
acum că nu avea nici cravată, nici guler; mai văzu că obrazul lui, 
nebărbierit, era parcă și murdar, ca și mîinile, ca și 
îmbrăcămintea. Fără voie se trase în partea cealaltă, spre Ghiţă 
Bivolaru, dar atunci băgă de seamă că nici acesta nu avea o 
înfățișare cu mult mai îngrijită. La început, în camera de la hotel, 
nu-și dăduse seama. 

„Sînt oameni săraci!” se gîndi, cu îngăduinţă. 

Și le zîmbi binevoitor, întîi unuia, pe urmă celuilalt. Dar 
Zimbetul era mai mult pentru sine, ca să-și alunge un fel de 
teamă care începea să-l cuprindă. Căci automobilul părăsise 
străzile umblate și gonea în lungul unei gîrle murdare, de o 
parte și de alta căreia se înșirau, la mare distanţă una de alta, 
case mici părăginite. Ici-colo se vedea cite o femeie, ori un copil, 
la o poartă. Și apoi iarăși urmau locuri virane. 

— Cam departe mergem! spuse cu îndoială domnul Costică. 

Ceilalţi, de data asta nu-i mai dădură nici o importanţă. Vreau 
să spun de Ghiţă Bivolaru, căci dacă e vorba de al doilea, acela 
nu-i dăduse importanţă de la început, își vedea de guma lui. 

— Ce-ar fi să ne întoarcem? 

Văzind că nici de data asta nu primește răspuns, domnul 
Costică, tot mai neliniștit, se săltă în perne, încercînd să întindă 
mîna ca să ciocăne în geamul care îi despărțea de șofer. 

— Stai jos! îi porunci Ghiţă Bivolaru, cu un glas schimbat. 

În aceeași clipă, domnul Costică simţi între coaste o apăsare 
rece. 

„Ăsta-i revolver!” se gîndi, amintindu-și de un film cu 
gangsteri. 

| se păru ciudat să-i fie frică de revolver, cînd o viaţă întreagă 
nu se așteptase să moară de altceva decit de cuțit. 

— Ce-aveţi cu mine? întrebă, clănțănind din dinţi. 

— O să vezi numaidecit! 

— Dar n-am făcut nimic rău. 


Însoţitorii se priviră cu coada ochiului. 

— Hm! mormăi, în sfîrșit, cel din dreapta. 

— Cum adică? Nu mă credeţi? Vă închipuiţi că pot să amo 
pată pe conștiință? 

— Hm! 

— Dacă nu m-am purtat cum se cuvine, vă rog să mă iertaţi! 

— Ține-ţi gura! îi porunci Ghiţă Bivolaru, împingîndu-i pistolul 
în coaste. 

Acum automobilul părăsise malul rîului și, după ce străbătuse 
cîteva ulițe strimte, prăfuite, ajunsese la o cale ferată, de-a 
lungul căreia o luă, icnind, prin hîrtoape. Ceva mai departe, într- 
o gară de mărfuri, era un șir de vagoane, cu pereţii din zăbrele; 
înăuntru se vedeau vite, claie peste grămadă. Domnul Costică le 
auzi mugind și se înfioră. Duse mina la buzunarul vestei, de 
unde scoase ceasornicul de aur, cu lanţ gros cît degetul mare. 

— Poate vrei să ţi-l fac cadou? începu, mieros, întorcîndu-se 
spre Ghiţă Bivolaru. 

Drept răspuns, simţi ţeava revolverului împungîndu-l între 
coaste. Se suci spre celălalt. 

— Poate ţi-ar plăcea dumitale. 

Omul își văzu de mestecat guma americană. 

— Nu vreţi cumva un inel cu briliante? 

— Muuu! Muuu! făceau vitele înghesuite în vagoane. 

— Sau unul cu safire? Dacă vreţi portofelul meu ... Nu e prea 
îndesat, dar mai am bani la bancă ... Pot să vă iscălesc un cec... 

Vorbea din ce în ce mai repede, pe măsură ce îi creștea 
spaima. Șirul de vagoane nu se mai termina; printre gratii se 
vedeau vitele, zbătindu-se. Aerul era plin de mugetele lor 
sfișietoare. 

— Vă dau toată averea mea! ... 

— Muuu! Muuu! 

— Mă angajez să vă fiu servitor toată viața! Cereţi-mi orice, 
numai daţi-mi drumul! 

Dacă spaima lui crescuse pînă la pierderea mîndriei și 
înlocuirea ei cu cea mai josnică slugărnicie, să nu-l judece 
nimeni prea aspru, căci nu se știe ce-ar fi făcut altul într-o 
împrejurare asemănătoare. Imprejurimile deveneau tot mai 
sinistre, șirul de vagoane se terminase, dar acum, pe partea 
aceea se întindea un gard foarte înalt, de scînduri cenușii, 


dincolo de care erai îndemnat să crezi că se întimplă fapte 
îngrozitoare; plutea în aer un miros de sînge și de groază. 

Lac de nădușeală din cap pînă în coadă, sfîrșit, domnul 
Costică începu să plîngă; fără să-și dea seama ce spune: 

— Vreau acasă! Daţi-mi drumul, că nu mai fac altădată! Vă 
rog, fie-vă milă de mine! 

Răpitorii lui aveau însă inima de piatră. 

— Fie-vă milă! Daţi-mi drumul! ... 

În sfîrșit, automobilul își încetini mersul și, cotind încet la 
stinga, trecu pe sub o poartă de fier, ca să intre în curtea 
mărginită de gardul sinistru. Dacă nu ar fi avut ochii plini de 
lacrimi, domnul Costică ar fi putut să vadă, și atunci făcea 
infarct miocardic, că deasupra porții era o firmă lungă, neagră, 
pe care scria, cu litere roșii: 

ABATORUL COMUNAL 


Spre norocul lui, nu-și mai dădea seama ce i se întîmplă. Nu 
auzea nici loviturile înfundate de satîr care veneau de la niște 
hangare, din fund, nu vedea petele de sînge de pe ziduri, nici 
băltoacele roșii prin care trecea automobilul, împroșcînd noroiul 
însîngerat în toate părţile. 

— Vreau acasă! Vreau acasă! scîncea, ud de lacrimi. 

În faţa unei clădiri de cărămidă netencuită, care părea și ea 
plină de sînge, automobilul se opri, și cei doi paznici coborîră, pe 
o parte și pe alta. 

— Hai, mișcă-te! porunci Ghiţă Bivolaru. 

— Ar trebui să-l legăm la ochi! spuse celălalt. Să nu 
recunoască locul. 

Ghiţă Bivolaru rînji fioros: 

— Tu crezi că mai iese viu de aici? 

— Doamne, Doamne! Dar ce v-am făcut, oameni buni? Ce- 
aveți cu mine? 

— Mișcă înainte, și-ai să vezi! 

Domnul Costică urcă, împiedicîndu-se, cîteva trepte de piatră 
roasă, străbătu un coridor lung, întunecos, apoi se pomeni într-o 
încăpere unde așteptau vreo zece-cincisprezece oameni. 

— Aha! exclamară aceștia. Va să zică, el este! 

Semănau cu cei doi dinainte, atita doar, că, neavînd 
îmbrăcămintea de oraș, li se ghicea dintr-odată meseria. 

— Măcelarii! îngîimă înspăimîntat prizonierul. 


Cei mai mulţi abia veniseră din hale. Erau în halate albe, 
pătate de sînge, cu șorțuri de piele în faţă; la brîu le atîrna cite 
un lanţ gros, de care erau legate tot soiul de cuțite. Fără voie, 
domnul Costică își duse mîna la carotidă. 

— Mișcă înainte! îi porunci Bivolaru. 

In mijlocul încăperii se vedea o masă lungă. Șeful măcelarilor 
stătea la mijlocul ei, în faţa unor dosare. Numai privindu-l, 
prizonierul simţi că i se înmoaie picioarele. Era un om cit ceilalţi 
doi, răpitorii, cu un git scurt și gros, ca de taur, cu un cap 
rotund, din care nu se vedea decît gura mare, ţinind de la o 
ureche la alta, cu dinţi rari, de metal, plantați în așa fel încît cei 
de sus să se îmbuce cu cei de jos, putînd să reteze orice dintr-o 
mușcătură. 

— Stimate domn! începu să se lingușească în faţa lui domnul 
Costică. Dacă și inima vă e tot atît de bună pe cit vă arată 
chipul, aveţi îndurare, și dați poruncă acestor onoraţi prieteni ai 
domniei voastre, să mă elibereze. 

Șeful măcelarilor rise în hohote și toată adunarea făcu 
asemeni, pînă ce el îi liniști, pocnind de cîteva ori, cu putere, din 
cele două rînduri de dinţi, care sunau ca niște ciocane. 

— Şedinţa este deschisă! spuse el, după aceea. 

Măcelarii se așezară repede pe scaune, în jurul mesei. 
Domnul Costică rămase în picioare. 

— Ştii pentru ce vină te-am adus aici? se răsti Șeful 
măcelarilor. 

— Nu, onorate domn! Aveţi bunătatea să-mi spuneți, și îmi voi 
da silința să-mi repar greșala. 

Se stîrniră iar risete. 

Maimarele adunării pocni din dinţi, să se facă liniște, apoi își 
pironi privirea în ochii înspăimîntați ai prizonierului și răcni din 
fundul bojocilor: 

— Fiindcă ne-ai lăsat muritori de foame! 

—  Scuzaţi, n-am înţeles bine! se bilbîi domnul Costică, 
plimbîndu-și ochii de la un cap la altul al mesei, pe trupurile bine 
hrănite. Nu am impresia că vă lipsește mîncarea ... 

— Gura! Te-am adus să afli acuzaţiile noastre, nu să-ţi auzim 
părerea. 

— Da, onorate domn! Vă ascult! Îmi voi da toată silința să 
înțeleg bine! 

— Numele dumitale? 


— Eu sînt domnul Costică. 

— Costică, și mai cum? 

— Ritulescu. 

Pînă acum i-am ocolit numele, socotindu-l simplist și 
neinspirat, o copilărie. Dar nu am încotro, așa scrie în acte, 
naivitatea aparţine Sfîntului Ignat, nu mie. 

— Nu știu de ce-mi aduce aminte numele tău! zise, 
scărpinîndu-se în cap, unul dintre măcelari, acela numit Ghiulea. 
Ritulescu! ... Nu vine cumva de la rit? 

— Nu, vai de mine! sări speriat domnul Costică. Nici 
pomeneală! 

Ghiulea îl străpungea cu o privire bănuitoare. 

„Oare mi s-o fi văzînd semnul belciugului?” se întrebă 
învinuitul. 

Șeful adunării clănţăni din dinţi, apoi continuă interogatoriul: 

— Ziua nașterii? 

Domnul Costică simţi că se sufocă. 

— Zi-zi-ua .. . Aţi întrebat ceva, vă rog? 

— În ce zi ești născut? 

— La Sfîntul Ignat! 

— Unde locuiești? 

— Scuzaţi-mă, vă rog, Şefu! se amestecă în vorbă măcelarul 
Ghiulea. Vreau să-i pun încă o întrebare. Ascultă, bă, ești născut 
în ziua de Sfîntul Ignat, am auzit bine? 

— Chiar așa! 

Omul se ridică de pe scaun, cu pumnii proptiţi în marginea 
mesei, aplecat ameninţător înainte. 

— De ce tocmai la Sfîntul Ignat? 

Domnul Costică se socoti pierdut. Făcu un pas înapoi și își 
strînse cît putu mai bine codița, ca nu cumva să se bănuiască pe 
sub haine. 

— Nu văd ce importanţă are întrebarea, zise Șeful, grăbit să 
termine cît mai repede judecata. 

— Nici o importanţă, onorate domn! întări domnul Costică. 
Absolut nici una! Vă asigur pe cuvintul meu de onoare! 

— Pretinzi că nu știi pentru ce vină ești adus aici? urmă 
interogatoriul. 

— Nu; nu știu nimic. Dacă am făcut ceva rău, vă cer iertare. 

— Eşti fondatorul și Președintele Ligii care combate consumul 
cărnii de porc? 


— Da. 

— Asta-i vina! 

Învinuitul rămase cu gura căscată. 

— Asta-i vina! repetară măcelarii, în cor. 

— Onorate domn, vă jur că nu înțeleg. 

— E adevărat că îndemni lumea să nu măniînce carne de 
porc? 

— Da! 

— De ce? 

Domnul Costică simţi privirea lui Ghiulea, străpungătoare. 

— Răspunde! răcni Șeful. 

— Pentru că nu este omenește ... 

Ghiulea întrebă, amenințător: 

— Dar să măniînci altfel de carne, nu-i la fel? 

„Ăsta știe ceva! se gîndi domnul Costică. Gata! Acum nu mai 
am nici o scăpare”. 

— Răspunde! tună măcelarul. 

Nu avea ce răspunde. Plătea acum greșeala de-a fi căutat să 
apere neamul porcesc, lăsînd pe planul al doilea celelalte 
animale; își aplecă fruntea spre pămînt, lăsînd să se înțeleagă 
că nu avea nimic de spus în apărare. 

„Tuturor celor neîndreptăţiţi li se cuvine același sprijin! se 
gîndi. O dreptate împărţită numai unora din cei ce-o așteaptă, e 
mai rea decit o dreptate neîmpărțită nimănui! Am greșit, îmi 
merit soarta!” 

— După cum vedeți, acuzatul nu mai are nimic de spus! 
observă Șeful măcelarilor, răsfoind niște dosare. 

Apoi, găsind pesemne hirtiile căutate, le întinse pe masă și 
ridică ochii. 

— Avem în judeţ nouăsprezece mii de porci arvuniţi, zise. Ştii 
ce înseamnă asta? 

— Nu, onorate domn! 

— Înseamnă că dacă nu-i putem aduce la oraș, să-i tăiem, am 
pierdut arvuna, trei milioane. 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră! 

Șeful sări deodată în picioare. 

— Dar noi nu vrem să pierdem nimic! răcni. M-ai înţeles? 

— Da! 


— Așa încît, cei nouăsprezece mii de porci vor fi lunea 
viitoare, de dimineaţă, aici. Ne-am luat toate măsurile ... Și 
tocmai de aceea trebuie ... 

— Spuneţi, onorate, domn. Voi face orice trebuie. 

— Trebuie ca Liga să nu mai existe. Ca orășenii să cumpere în 
liniște carnea de porc. 

— Foarte bine! Voi lua imediat măsuri pentru desfiinţarea 
Ligii. 

— Ha-ha-ha! rise măcelarul. Cum o să te credem? 

— Dar jur, pe tot ce-mi veţi cere. Pe deasupra, vă dau cuvintul 
meu ... 

— L-ai dat și Ligii, o dată, iar acum ești gata să-l calci. 

Domnul Costică își lăsă capul în jos, rușinat. Purtarea lui era 
nedemnă, merita disprețul și orice pedeapsă. 

— De aceea, ca să fim siguri, urmă Șeful măcelarilor, noi am 
hotărît ... 

Aici făcu o pauză. Domnul Costică îl văzu umblind cu mîna la 
șold. Măcelarii ceilalţi făceau la fel. 

— ... Am hotărît să ... 

Cu un fiștit scurt, de fier frecat în teacă, lamele cuțitelor ieșiră 
deasupra mesei, toate deodată. 

— Să te omorîm! încheie, fioros, măcelarul. 

— Ha, ha! rînji Ghiulea. Domnule Ritulescu, lasă-mi cinstea să 
încep eu primul! 

Ocoli masa și se apropie cu cuțitul. 

— Domnilor, începu să se roage domnul Costică, disperat. 
Aveţi milă de un biet nenorocit; n-am avut nici o ambiţie; am 
crezut că fac bine. lertaţi-mă, și vă voi fi de ajutor. Vă rog, 
domnilor, cruţaţi-mi viaţa. Voi lupta alături de dumneavoastră. 
Voi înfiinţa Liga pentru mărirea consumului de carne... 

Măcelarii însă nu-l ascultau. Prizonierul văzu o mulţime de 
cuțite îndreptindu-se spre el și înțelese că i-a venit sfîrșitul. Avu 
deodată părerea de rău că nu știuse să moară demn; în loc să-și 
disprețuiască dușmanii, încercase să treacă de partea lor. 

„Sînt un laş și un trădător! Merit cu prisosinţă pedeapsa!” 

— Domnule Ritulescu, rînji Ghiulea, punîndu-i lama cuțitului în 
gît, acum numai Sfîntul Ignat mai poate să te scape! 

Ceilalţi măcelari hohotiră de ris. 

— Adevărat, fiii mei! se auzi atunci un glas, venit din cer. 


Toţi se întoarseră, înspăimiîntaţi. Pe zidul dintre ferestre 
apăruse o lumină și creștea, îmbrăcînd conturul unui cap de 
sfint desenat din ce în ce mai deslușit. Cuţitele începură să 
cadă, unul cîte unul, pe dușumea. Măcelarii se trîntiră cu fruntea 
la pămînt. 

— Eu sînt Sfîntul Ignat! se auzi același glas. Mi-aţi pronunțat 
numele și am venit. 

„E timpul să mă cărăbănesc!” își zise domnul Costică, încă 
tremurînd. 

Folosindu-se de zăpăceala tuturor, se strecură pe lîngă zid, 
deschise ușa, o luă pe coridor, și dintr-o fugă fu afară, la 
automobil. 

— Pornește motorul! îi porunci cu îndrăzneală șoferului, care îl 
privea năuc. 

Apoi domnul Costică smuci portiera și se trînti pe canapeaua 
automobilului, ca un adevărat boier. 

— Înapoi la hotel! ordonă. Să mii repede, dacă vrei să capeti 
bacșiș. 

Abia după ce automobilul ieși pe poarta abatorului, începu 
domnul Costică să se dezmeticească și să-și dea seama de la ce 
soartă îngrozitoare scăpase. Acum însă, fiindcă era teafăr, 
uitase felul josnic cum se purtase. 

„Ce bine este să trăieşti!” se bucura, trăgind adînc aer în 
piept. 

În ceea ce îl privea pe Sfîntul Ignat, care îl scăpase, nu i se 
simţea deloc îndatorat. 

„La urma urmei, a venit singur, nu l-am chemat eu! A, cînd o 
fi să-l chem, atunci desigur am să-i mulţumesc! ...” 


CAPITOLUL VII 
Cel mai iubit cetățean al orașului 


Prefectul Poliţiei citea ziarul, cu pipa în colţul gurii, pufăind 
arar, într-un nor albăstrui de fum, cînd șeful de cabinet îi aduse 
cartea de vizită a domnului Costică. 

— Poftește-l numaidecit! zise, ridicîndu-se emoţionat, ca să 
aranjeze un fotoliu pentru musafir, în faţa biroului său uriaș. 

Îndată, ușile se dădură în lături și prietenul nostru înaintă, plin 
de măreţia pe care i-o dădea situaţia lui de Președinte al Ligii. 


— Cu tot respectul, domnule Președinte! îl salută Prefectul, 
fringîndu-se de mijloc. 

— Bună ziua! răspunse domnul Costică, întinzindu-i numai 
două degete. 

Apoi se așeză în fotoliu și începu: 

— leri, în plină zi, s-a săviîrșit asupra mea un atentat; am fost 
răpit într-un automobil. 

— Vai de mine, cum s-a putut?! Asta-i ca la cinematograf! 

— Exact. Am fost tîrît într-un loc rău famat, unde au încercat 
să smulgă din gura mea secretele Ligii noastre. 

— Extraordinar! 

— Bineînțeles că n-au aflat nimic, deși au folosit tot felul de 
torturi. 

Prefectul își frîingea mîinile. 

— Sînt dezolat, domnule Președinte! Și noi, care veghem de 
dimineața pînă seara pentru siguranţa cetăţenilor! 

— In sfîrșit, după cum vezi, am scăpat. 

— Ce noroc! 

— Am scăpat nu datorită norocului, ci iscusinței mele. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Acum iată pentru ce am venit, domnule Prefect. 

— La dispoziția dumneavoastră, domnule Președinte. 

— Am nevoie de o sută de agenţi care să mă păzească. 

Prefectul își ascunse surprinderea. 

— Bineînţeles! ... Totuși, o sută, nu e cumva prea mult? 

Domnul Costică îl privi urit. 

— O sută, așa socotesc eu! 

— Credeam că vreo nouăzeci, nouăzeci și cinci ar putea fi de 
ajuns! zise Prefectul repede, ca să alunge reaua impresie făcută 
o clipă mai înainte. 

— Fie! Nouăzeci și cinci! acceptă domnul Costică. 

După cite își amintea, măcelarii erau vreo cincisprezece. Ar fi 
vrut să aibă pentru fiecare dintre ei cîte zece agenți; poate însă 
că într-adevăr era prea mult. 

— Nouăzeci și cinci! Dar să fie din cei mai buni, domnule 
Prefect. Iti atrag atenţia că persoana mea se află în mare 
pericol. 

Prefectul puse mîna pe telefon și începu să dea ordine: 

— Allo, brigada a cincea, a șaptea și a unsprezecea, împreună 
cu cinci oameni de la a șaisprezecea, vor face, începînd de 


astăzi înainte, paza personală a ilustrului nostru concetăţean, 
domnul ... (numele și prenumele). 

În acest timp, domnul Costică se plimba dintr-o parte în alta a 
biroului vast,  aprobînd satisfăcut ordinele Prefectului, 
îmbirligîndu-și codița la fiecare cuvînt. 

— Altceva, cu ce vă mai pot fi de folos? întrebă Prefectul, 
după ce puse jos receptorul. 

— Altceva? Ah, da! Ascultă! S-a pus la cale un complot. 

— Un complot! ... Nemaipomenit. Cine v-a informat? 

— Am mijloace personale, nu le pot dezvălui. Aşadar, ia notă 
că luni de dimineață nouăsprezece mii de porci vor fi aduși în 
oraș, încercîndu-se astfel distrugerea Ligii. 

—  Nouăsprezece mii de porci? Colosal! făcu Prefectul, 
înghițind în sec. Fiindcă îi plăcea foarte mult carnea de porc, 
mușchiul și antricoatele mai ales, fripte la grătar și însoţite de 
cartofi prăjiţi, cu salată de varză roșie sau de andive. 

— Sigur că-i colosal! reîncepu domnul Costică, indignat. Avem 
datoria să luăm măsuri. 

— Foarte bine! Uite ce este de făcut! Luni de dimineaţă, toţi 
agenții pe care îi ai, întăriţi cu regimentul de infanterie, vor păzi 
barierele orașului, să nu intre nici un porc. 

„Măcar unul dacă aș putea să-l fac scăpat, pentru sufletul 
meu!” se gîndea Prefectul. 

— Eu personal, continuă domnul Costică, voi fi în fruntea 
apărătorilor, la bariera mare! 

„Atunci, eu să mă duc la altă barieră! se gindea Prefectul. 
Poate izbutesc să trec un godac pe ascuns!” 

După ce totul fu pus la cale în amănunţime, domnul Costică 
își luă rămas bun și plecă, satisfăcut. 

Cum ieși în stradă, își dădu seama că popularitatea îi crescuse 
în mod simţitor într-o singură oră. Firește, în oraș se aflase 
aventura extraordinară, al cărei erou fusese; secretarul 
Prefectului de Poliţie trăsese cu urechea și bătuse toba; acum 
fiecare cetățean se socotea dator să-l ovaţioneze pe 
Președintele Ligii. Răsturnat în pernele trăsurii, acesta le făcea 
semne cu mîna și le trimitea bezele. Dar, primele semne de 
admiraţie erau nimic faţă de ce se pregătea la hotel, unde se 
adunase o mare mulțime de oameni. Cînd trăsura apăru în colțul 
bulevardului, toţi aceștia izbucniră în urale. 


— Trăiască veneratul nostru Președinte al Ligii! strigă 
Primarul, din balconul Primăriei, aflată chiar în faţa hotelului. 

— Uraaa, uraaa! răspunse mulţimea, ca un tunet. 

De la ferestre, femeile aruncau flori care acopereau pavajul, 
țesînd un covor în toate culorile și înăbușind tropotul cailor. Cu 
greu își făcea trăsura loc prin mulţimea entuziasmată, care nu 
contenea cu uralele. 

— Ce se întîmplă aici? întrebă un străin, venit chiar atunci de 
la gară. 

Cei din jur îl priviră cu indignare. 

— Dar cum, dumneata nu știi? îl admonestă cineva din 
mulţime. 

— lertaţi-mă, vin prima oară în orașul dumneavoastră! 

— Atunci se schimbă treaba. Află că sărbătorim pe ilustrul 
nostru concetățean ... (numele și prenumele). 

— Și, dacă sînteţi amabili să-mi spuneţi, pentru ce fapte? 

— Fapte? Asta-i bună! Ce face el pentru orașul nostru întrece 
orice fapte de pe lume! 

Cineva adăugă, venind în ajutorul primului: 

— Domnul (numele și prenumele) e făcător de minuni, 
mîndria noastră! 

— A descoperit o doctorie nouă? 

— Glumești, domnule! 

— O fi inventat o mașinărie care scutește pe oameni de 
muncă! 

— Ași! N-ai nimerit-o! 

Străinul continuă să întrebe, intrigat tot mai tare: construise 
sărbătoritul catedrala, sau cele două licee, de băieți și de fete 
(pe atunci tineretul nu învăța împreună, ei cu ele)? 

— Dar ce atunci, domnilor? A fost primit în Academie, a luat 
premiul Nobel? 

— Degeaba, domnule, nu se compară! A fondat Liga care 
combate consumul cărnii de porc, foarte dăunătoare pentru 
sănătatea omului. 

Străinul izbucni în ris: 

— Cum, pentru asta îl purtaţi în triumf? 

— Vezi că te snopesc! îl ameninţă un vlăjgan. 

— Trăiască, trăiască! striga în continuare Primarul. 

— Tu de ce nu aclami? îl întrebă vlăjganul pe străin. 


Acesta nu era un scandalagiu, de felul lui, încît, ca să curme 
discuţia și să nu se aleagă cu vreo scatoalcă, începu să strige o 
dată cu ceilalți: 

— Trăiască, uraaa, trăiască! 

Fierbinţeala creștea întruna. Cînd domnul Costică fu să 
coboare din trăsură, mulţimea îl luă pe braţe și îl duseră așa 
pînă în ușa hotelului. înăuntru îl așteptau alte dovezi de 
admiraţie: zeci și zeci de coșuri cu flori, sute de telegrame de 
felicitare, sute de invitații la diferite serbări și congrese. Citeva 
delegaţii de doamne, citeva de domnișoare, cîteva de bătrîni, de 
la diferite Societăţi și Asociaţii, veneau să-i ofere sărbătoritului 
președinția de onoare. 

Tot restul săptămînii se scurse în banchete, cu șampanie, cu 
discursuri, cu flori și cu aplauze. Niciodată orașul nu sărbătorise 
pe cineva cu atita elan și fierbinţeală. Doar cite un străin se mai 
mira uneori și întreba cu nevinovăție: 

— Este un mare poet?... Un artist?... Un om de știință? 

— la ascultă, prietene! se stropșeau la el. Ai venit aici să faci 
pe prostul? Ori să-ţi baţi joc de lume? 

Ce mai la deal, la vale! Cînd e să-ţi meargă bine în viață, îţi 
merge peste orice îţi trece prin minte. Îmbătat de glorie, în zilele 
acelea domnul Costică nu-și mai amintea nimic din ce lăsase în 
urmă; își vedea de petreceri, își consuma triumful cu lingura 
mare, bucurindu-se ca de icre negre, ungindu-se cu grăsime 
pînă la ceafă. 

Acum, spre a vorbi drept, multe cusururi o fi avut domnul 
Costică, însă datoria nu putea să și-o uite! Petrecu pînă 
duminecă seara, apoi își luă rămas bun de la admiratori, și, cu 
toată stăruința acestora de a mai rămîne, nu se lăsă ademenit, 
cum nu l-ar fi ademenit nici chiar sirenele. (Asta-i doar o vorbă; 
altminteri, domnul Costică nu văzuse în viaţa lui o sirenă.) 

— Miine am de jucat un rol greu! le spuse, cu gravitate. 

Lumea înțelese, și domnul Costică, dus cu alai pînă la hotel, fu 
lăsat să se odihnească, așa că a doua zi să fie la înălțime. 

Cînd luminile de la odaia lui se stinseră, în tot orașul se lăsă o 
liniște adîncă. Oamenii mergeau pe virfuri și își vorbeau numai 
prin semne, ca surdo-muţii. Curînd, această tăcere neobișnuită 
făcu să adoarmă toată lumea. 


Numai cei nouăzeci și cinci de agenţi ai Poliţiei, ascunși care 
prin hotel, care prin împrejurimi, pe sub garduri, prin copaci și 
pe acoperișuri, vegheau să nu i se întîmple ceva rău eroului. 


_ CAPITOLUL VIII 
Infruntarea polițiștilor cu măcelarii 


Aflînd că agenţii Poliţiei erau răspîndiţi de jur împrejurul 
orașului, măcelarii hotărîră să-și strîngă forțele la o singură 
barieră, și anume la bariera mare, ca să poată trece cu toți 
porcii într-o singură coloană, masivă, greu să fie oprită. 

Incă din timpul nopţii, în urma ordinelor primite, porcarii se 
puseră în mișcare, pe drumurile mărginașe. Înaintea zorilor, 
erau adunaţi, împreună cu porcii pe care-i mînau din urmă, în 
fața orașului, o masă enormă, gata să năvălească pe bariera 
mare, toți grămadă, mai mulţi decît un corp de armată. Șeful 
măcelarilor, călare pe un cal murg, însoţit de aghiotanţii săi, de 
asemeni călări, făcu la trap înconjurul uriașei turme de porci, 
îmbărbătîndu-și porcarii. Fiind mulţumit de înfățișarea tuturor, 
porunci să se desfășoare în vînt steagurile breslei, roșii, cu un 
cap de bou la mijloc și cu un cuţit deasupra. 

— Ascultaaaţi! strigă, ridicîndu-se în scări. 

Avea glasul atît de puternic, că se auzea la un kilometru. 
Porcii începură să guiţe înfricoșător, pe nouăsprezece mii de 
glasuri. După ce porcarii izbutiră să-i liniștească, Șeful 
măcelarilor vorbi astfel: 

— Ascultaţi, porcari și măcelari, și toţi care faceţi parte din 
breaslă! De peste un an de zile, orașul a pornit război împotriva 
noastră; nefiind pregătiţi de luptă, a trebuit să ne retragem de 
pe poziţii. Trei sferturi din măcelării au fost închise, abatorul nu 
mai lucrează decit o zi pe săptămînă, fiecare dintre noi am slăbit 
cu zece pînă la douăzeci de kilograme. 

— Aoleu, ce minciună! necheză calul murg, scuturîndu-și frîul. 

Calul aghiotantului din dreapta întoarse capul: 

— Ai spus ceva? 

— Tu nu-l auzi cum minte? După părerea mea (și să știi că 
spinarea nu mă înșeală niciodată), șmecherul acesta a mai prins 
vreo șapte-opt kilograme. 

— Te cred, fiindcă și al meu e mult mai greu ca înainte. 


Calul din stînga intră și el în vorbă: 

— Cit despre al meu, dacă nu descalecă într-o jumătate de 
oră, mi-am pus în gînd să-l trîntesc în tărînă. Nu de alta (căci, 
după cum știți, nu sînt nărăvaș), dar, pur și simplu, îmi rupe 
spinarea! Au, au, auuu! drace! Greu se mai lasă! 

— Ascultaţi, porcari și voi, parlagii, și restul de măcelari! Ora 
atacului a sosit. Cu Dumnezeu înainte! Uraaa! 

— Înainte, marș! se auziră comenzi, pe batalioane și 
regimente. 

Armata de porci porni toată odată, într-un marș măsurat și 
sigur, spre bariera care se găsea la o depărtare de citeva sute 
de metri. Cum negurile dimineții tocmai se ridicau, nu trebuiră 
să meargă mult, pentru a vedea șirurile de agenți și de 
infanteriști închizînd drumul. În mijlocul lor, pe un cal uriaș de 
Normandia, era Prefectul Poliţiei, care se răzgîndise și venise la 
bariera mare, fiind informat că la celelalte bariere nu se simţea 
nici o mișcare. Domnul Costică se afla alături, în trăsura de gală 
a Prefecturii. Fusese hotărit să vină și el tot călare, fiindcă se 
potrivea mai bine cu împrejurarea. Insă, cînd se suise în șa, nu 
putuse să stea ca oamenii, îl incomoda codiţa, bat-o vina! 

— Au pornit, domnule Președinte, spuse Prefectul, privind prin 
binoclu. 

— Lasă-i să se apropie. 

Glasurile porcarilor, amestecîndu-se cu grohăiturile porcilor, 
se auzeau din ce în ce mai limpede. Un nor de praf cenușiu se 
ridica în urma turmei, făcînd un impresionant decor de bătălie. 

Prefectul deveni palid. 

— Ce facem? 

— Ai răbdare! răspunse domnul Costică, ridicîndu-se în 
picioare și arătîndu-se curajos, deși tremura de frică. 

De altminteri, tremurau de frică și comisarii, și agenţii și chiar 
infanteriștii. Dar și dincolo, teama nu era de loc mai mică. Dinţii 
de fier ai Șefului clănţăneau atit de tare, că se auzeau pînă la 
ultimii porci din coloană. 

— Ce faci? îl întrebă aghiotantul. 

— Le bat cadenţa! 

— Așa? Să te ajut și eu! făcu ușurat aghiotantul, lăsîndu-și 
libere fălcile, pe care pînă atunci le ţinuse încleștate din toate 
puterile. 


Tot atita frică simțea al doilea aghiotant, ca și măcelarii care 
încadrau turma, ca și porcarii. Numai porcii nu se temeau de 
nimic, dimpotrivă, mergeau  voioși înainte, cu  codiţele 
îmbirligate, grăbiţi să ajungă la oraș, unde li se spusese că pe 
străzi curge lapte și miere, adică, pe limba lor, borhot și lături 
grase. 

Cîte unul, mai lacom, se oprea pe alocurea, încercînd să rime 
la repezeală. 

— Haide, calicule! îl împingeau ceilalţi, cu riturile. De ce nu ai 
răbdare? Ai uitat ce plăceri ne așteaptă? 

Într-adevăr, li se promiseseră atîtea bunătăţi, încît abia 
așteptau să ajungă. 

— Ce ne facem, domnule Președinte? întrebă Prefectul, 
ţinîndu-se cu amîndouă mîinile pe sub fălci, ca să nu-și spargă 
dinţii de clănţăneală. 

— Lasă pe mine! 

Cînd turma ajunse la o sută de pași, domnul Costică sări în 
picioare pe capra trăsurii. 

— Staaaţi! poruncii, cu o voce de tunet. 

Turma însă mergea înainte, porcii erau atit de grăbiţi, că 
porcarii nici nu mai trebuiau să-i mîne. 

Domnul Costică se ridică pe virfuri, trase aer în piept, adînc, și 
răcni la șeful măcelarilor: 

— În numele Ligii, te somez, oprește! 

— Daţi-vă la o parte! fu răspunsul măcelarului. 

— Vin peste noi! făcu Prefectul, galben la faţă. Să fugim, 
domnule Președinte! 

O parte dintre agenţi se și trăgeau înapoi; armata măcelarilor 
era cu mult mai mare decit se așteptaseră. Ar fi trebuit să 
cheme ajutoare, de la celelalte bariere, dar nu mai aveau cînd și 
nici nu cunoșteau legile strategiei. 

— Domnule Președinte, se rugă Prefectul, hai, zău, să dăm 
ordin de retragere! Altfel îi facem pe oameni să fugă din faţa 
inamicului. Și, oricum, tot am pierdut bătălia! ... 

Domnul Costică nu răspundea nimic. Stătea în picioare, pe 
capra trăsurii, încordat din creștet pînă în virful cozii, urmărind 
înaintarea turmei. Cînd porcii ajunseră la treizeci de pași, 
Prefectul îl văzu trăgind aer în piept. 

— Guiț-guiţ! strigă deodată domnul Costică. 


Porcii se opriră ca la o comandă. Apoi ridicară miraţi ochii spre 
omul de pe capra trăsurii. Acesta le vorbea în limba porcească: 

— Guiţ, guiț, guit-guiiit, guiț, guiţ, guiiiiț-guiţ ... 

— Ce-i asta? făcu Șeful măcelarilor, parcă lovit în creștet. 

Ceilalţi, și dintr-o tabără și din alta, nu putură zice nici măcar 
atita, rămăseseră prostiţi, cu gura căscată la domnul Costică, 
care continua: guiţ-uit-uiţ, ceea ce se traducea cam astfel: 

— Credeţi c-au să vă dea sfeclă și uruială de ovăz, cum v-au 
făgăduit? Proștilor! Și că o să aveţi fiecare cocină separată, cu 
troacă de bălăcit personală? Guiţ-Guiiţ! Vai de capul vostru! ... 

— Înainte! porunci Șeful măcelarilor. 

Porcarii ridicară ciomegele... Dar nici un porc nu vru să se 
miște. Cu picioarele înțepenite în țărînă, tremurînd de spaimă, îl 
ascultau pe domnul Costică: 

— La abator au să vă ducă! Am fost săptămîna trecută în 
vizită acolo, și am văzut ce loc aveţi rezervat fiecare. Spinarea 
au să v-o topească, s-o pună în garniţă pentru la iarnă. Untură, 
asta au să facă din spinarea voastră! 

Un grohăit de groază se ridică din grămadă. 

— Burta au să v-o taie fișii-fișii, au s-o pună la sare, au s-o 
afume, pe urmă au s-o agaţe în cîrlige, în ferestrele mezelăriilor. 
Costiță au să facă din burta voastră! 

— Guiț-guiţ! Vai nouă! Vai nouă! plingeau înfricoșați porcii. 

— Picioarele au să vi le fiarbă, iar fiertura au s-o pună în 
farfurii, să se închege, ca pe urmă s-o măniînce fără milă! Piftie 
au să vă facă! 

— Guit-guiţ! Ajunge! Ne apucă groaza! 

— Din măruntaie, amestecate cu sînge, au să facă tobă. Din 
pulpe, jambon, din coaste și din mușchi, friptură la grătar, din 
cap... 

— Guiţ! Guit! Ajunge, cruţă-ne! se rugă un porc mai bătrîn, 
făcînd un pas înainte. N-am știut nimic, ne-am lăsat amăgiţi, ca 
proștii. învaţă-ne ce să facem, fii salvatorul nostru! 

— Bine! Ascultaţi aici: eu sînt Costică, porcul lui Nea Grigore 
Inima-Acră. Aţi auzit de mine? 

— Cum să nu! Se poate? Sîntem mîndri să te cunoaștem! 

— Bine! Și acum iată ce trebuie să faceți: voi sunteţi 
nouăsprezece mii, și ei nici măcar o mie; rupeţi rîndurile, luaţi-o 
la fugă înapoi, pe cîmp, care încotro veţi vedea cu ochii. N-au să 
vă mai poată prinde. 


— Guiţ-Guiţ! Așa o să facem. Aţi auzit, fraţilor? Înapoi, toată 
lumea! Înapoi, înapoi, fuga! 

Nouăsprezece mii de grohăituri izbucniră în aceeași clipă. Într- 
o singură mișcare, porcii se răsuciră, unde le era coada veniră 
cu capul, își trîntiră paznicii la pămînt și porniră în galop pe 
cîmp, fiecare spre satul lui. 

Pînă să se dezmeticească porcarii, în barieră nu mai era urmă 
de porc. Inapoia lor, unde pieriseră fugarii, praful ridicat de cele 
nouăsprezece mii de rituri, care răscoleau pămîntul în fugă, și 
de cele aproape optzeci de mii de picioare alergînd 
deznădăjduite, făcea cu neputinţă orice urmărire. 

— Am pierdut bătălia! șcrișni Șeful măcelarilor. Strîngeţi 
steagurile și retrageţi-vă la abator! 

Domnul Costică își scoase batista de olandă fină din 
buzunarul de la piept, ca să-și șteargă faţa de nădușeală. 

— Uf! făcu, dindu-se jos de pe capră. 

— Aţi fost admirabil! exclamă Prefectul. 

Agenţii, care se îndepărtaseră, reveniră la locurile lor, cu 
pieptul bombat, așteptind să fie felicitaţi și propuși pentru 
decorație. 

— Să ne întoarcem! hotărî domnul Costică. Mă simt foarte 
obosit. 

— Vă înțeleg foarte bine! încuviinţă Prefectul. 

Trăsura porni spre oraș; Prefectul călărea în stînga, făcînd 
gardă de onoare. Cum vestea victoriei ajunsese înaintea lor, pe 
unde treceau oamenii deschideau ferestrele, ori ieșeau în 
balcoane, aruncînd flori și aclamînd. Domnul Costică răspundea 
tuturor, cu un zîmbet obosit, dar plin de mulţumire. 

— La toate m-aș fi așteptat, dar la asta nu! lzbucni deodată 
Prefectul, cu o admiraţie întîrziată. Am văzut mulți poligloţi, din 
cei mai renumiţi, însă cel mai învăţat dintre ei nu ajunge pînă la 
călcîiele dumneavoastră. Să înveți limba porcilor, înseamnă ani 
îndelungaţi de studiu, nu-i așa? 

— Bineînţeles! Ani, nu glumă! 

— Ei bine, vă admir! Vă admir fără nici o rezervă. La atita 
iscusinţă nu mă aşteptam. Pînă și accentul, mă înţelegeţi, pînă 
și accentul, n-avea nici un cusur! N-o să mă credeți, dar, în timp 
ce guițaţi, am avut impresia că, nu știu cum să vă spun, că... 

— Că vorbește un porc adevărat! 

— Exact! Oh! Pardon, mă scuzaţi! Vroiam să spun că... 


Domnul Costică zîmbi, cu același zîmbet obosit și puţin trist. 
Acolo, la barieră, i se făcuse dintr-odată dor de semenii lui; dacă 
ar fi fost cu putinţă, ar fi fugit o dată cu ei. 

„Am muncit prea mult în ultimul timp! se gîndi. De aceea sînt 
atit de melancolic. Mi-ar trebui cîteva zile de odihnă și o supă 
bună de sfeclă, cu uruială de ovăz...” 

— Să trăiască! striga din loc în loc cîte un om de la balcon. 

Și cu toate că era foarte de dimineaţă, se găseau pe străzi 
destui trecători care să răspundă în cor: 

— Ura! Să trăiască! Ura! 

lar Prefectul, tot se mai minuna: 

„Ce accent, domnule! Ce accent! ... 


LU 


CAPITOLUL IX 
Prima dezamăgire 


Nici nu apucase domnul Costică să-și refacă puţin înfățișarea, 
cînd în cameră năvăliră ziariștii, neanunţțați. Nu erau numai cei 
din oraș, ci foarte mulţi din Capitala ţării, precum și cîțiva 
corespondenţi din străinătate. Abia sosiseră cu avionul și nu 
aveau timp de pierdut. 

— Domnilor, vă rog, ședeţi! îi pofti gazda. 

Ziariștii se așezară, care pe scaune, care pe fotolii și pe 
canapele, care pe mese sau pe glafurile ferestrelor, fiindcă erau 
mulți. 

Domnul Costică rămase în picioare, în mijlocul lor, cu miinile 
la spate, gata să răspundă la întrebări. 

— Am venit să vă luăm un interviu! începu unul dintre ei, 
pregătindu-se să pună întrebări. 

— Bineînțeles! Mi-am închipuit. Sînt la dispoziția dumnea- 
voastră, domnilor! 

In clipa aceea, flacăra scurtă și strălucitoare a unui bliț brăzdă 
încăperea. Mai multe aparate fotografice erau îndreptate spre 
amfitrion. 

— Vă rog, fotografiaţi-mă și din profil! zise acesta, 
schimbîndu-și poziția. 

Încă un fulger lumină încăperea. 

— Acum din trei sferturi! propuse el, rotindu-se în faţa 
aparatelor. 


| se făcură fotografii în nenumărate poziţii; numai după aceea 
izbutiră să-i pună întrebări. 

—  Povestiţi-ne cum a decurs lupta dumneavoastră cu 
gangsterii! propuse unul dintre ziariști. 

— A fost înfiorător! Zece inși mă ţineau de mîna dreaptă, zece 
inși de cea stingă, tot atiţia de mijloc, în vreme ce vreo duzină 
mă pîndeau cu mitralierele ... 

— Extraordinar! exclamau ziariștii, stenografiind. 

— Atunci mi-am smucit mîna dreaptă; cei zece au căzut la 
pămînt. Le-am pus piciorul în ceafă, și mi-am smucit mijlocul: 
ceilalți zece au căzut pe spate. Tot așa mi-am eliberat și mîna 
stingă! 

— Dar cei cu mitralierele? 

— Care mitraliere? 

— Aţi spus adineaori că eraţi încercuit de mitraliere. 

— A, da! Firește, firește! Nici nu mă mai gindeam la ei, fiindcă 
au fugit! 

Exclamații admirative. 

— Ce decoraţii vi s-au dat pentru faptele dumneavoastră? 
întrebă alt ziarist. 

— Nici una! făcu domnul Costică, obidit. 

— Cum? Nici o decorație? izbucniră cei de faţă, într-un glas. 
Este absolut scandalos. 

— Am să scriu un articol de protest! zise unul, înfuriat. 

— Eu am să consacru acestui caz pagina întîi a ziarului! 

— Eu voi porni o campanie! Asemenea procedee nu se mai 
pot tolera. 

— Domnule, anunţă solemn decanul ziariştilor, puteți fi siguri 
că în curînd veţi obţine decorația cea mai înaltă care se poate 
da unui civil! 

— La urma-urmei, mi s-ar cuveni chiar una militară! (fu de 
părere domnul Costică. Sînt un om foarte modest, dar ţineţi 
seama că, în definitiv, m-am luptat și cu niște oameni 
înarmaţi ... 

— Adevărat. Și încă înarmaţi cu mitraliere! aprobară cei mai 
mulți. 

Domnul Costică urmă, cu același ton modest: 

— Poate în spate erau și cîteva tunuri. 

— Da! Da! aprobară cu toţii. Trebuie să cerem o decorație de 
război! 


— Eu vorbesc telefon azi director al meu pentru ca guvern 
nostru dai și el decoraţii! declară unul dintre ziariștii străini. 

— E tocmai ce vroiam să vă rog pe confrații din alte ţări! 
spuse decanul ziariștilor. Cred că este datoria dumneavoastră să 
preamăriţi faptele unui asemenea om! 

— Povestiţi-ne acum, interveni un altul, cum ați izbutit azi- 
dimineaţă să alungaţi măcelarii care asediau orașul? 

— A fost o bătălie demnă de ţinut minte! ... își începu domnul 
Costică povestirea. 

Și povesti, povesti, înflăcărîndu-se, gesticulînd, asudînd, 
gifiind, fără să mai știe nici el ce este adevăr și ce născocire. 

— Este adevărat că în momentul critic v-aţi adresat porcilor în 
limba lor? 

Gazda se înroși pînă la urechi; era singurul subiect pe care ar 
fi vrut să-l ocolească. Totuși, din moment ce întrebarea era 
pusă, trebuia să răspundă, nu mai avea încotro. 

— Într-adevăr! La un moment dat, situaţia devenise disperată 
pentru noi. Atunci mi-am adus aminte că în tinerețe studiasem 
limba porcilor. 

— La ce universitate, vă rog? 

— A, nu există universitate. Am învăţat ... la abatoarele din 
Cicago. 

— Este o limbă grea? 

— Hm! Depinde de talent. 

— Nu vreţi să spuneţi cîteva cuvinte, să auzim și noi? 

Domnul Costică se codi: 

— Vedeţi, sînt cam răgușit ... 

Ziariștii stăruiră: 

— Vă rugăm foarte mult! Vă daţi seama cît sîntem de curioși; 
este o ocazie unică. 

— Bine! Am să spun citeva cuvinte. 

După ce-și potrivi glasul, grohăind încetișor din fundul giîtului, 
gazda scoase deodată un guiţat prelung, urmat de citeva 
guițături scurte, dar pe un ton mai sus: 

— Guiiiiț-guiţ-guit-guiţ! 

— Vreţi să ne traduceţi? 

— Desigur. Ceea ce am spus acum ar fi un fel de salut. Ar 
însemna: „Fraţilor, aici sunt”. Este cuvîntul de unire pe care și-l 
trimit porcii, de la o cocină la alta, în ziua de Ignat. 


În clipa aceea, pe ferestrele larg deschise pătrunse, 
îndepărtat dar foarte limpede, același guițat: 

— Guiiiţ-guit-guiț-guiţ! ... 

Domnul Costică se îngălbeni. 

— Ce-i asta? se miră cineva. Parcă a fost un ecou. 

— E un guiţat de porc, pur și simplu! zise altcineva. 

— Bine, dar de unde? După cîte știu, în oraș nu sunt porci. Nu- 
i așa, domnule ... (numele și prenumele). 

Domnul Costică nu era însă în stare să răspundă; surpriza îl 
ștrangula. Fiindcă urechea lui, mai deprinsă, prinsese încă un 
semnal, asemănător: 

— Guiiiiț-guiţ-guiț! 

Era un strigăt înăbușit, care venea parcă dintr-un loc ascuns, 
dintr-o  cocină bine închisă, sau poate dintr-un beci. 
Împleticindu-se, se îndreptă spre fereastră, cu mîinile înfipte în 
guler, încercînd să se descheie la git. 

— Aer! Aer! gemu. 

Afară, lumea se oprise în stradă și asculta, cu un fel de mirare 
și de neliniște. Fiindcă unul după altul, guiţăturile porcilor se 
înmulţeau. 

—  Guiiiţ-guiţ-guiţ! se auzea cînd mai aproape, cînd mai 
departe, cînd mai limpede, cînd mai înăbușit. 

— Bine, dar ăștia sînt porci adevăraţi! observă unul dintre 
ziariști. Dumneavoastră, ca specialist, puteţi să ne confirmaţi. 

Domnul Costică rămăsese cu ochii peste drum, în curtea 
Primăriei. Ușa unei magazii din fund se zgilțiia, în timp ce 
dinăuntru se auzea chemarea deznădăjduită: 

— Guiiiț-guit-guiţ! Fraţilor, și eu sînt aici, în grajd, mă ţine 
ascuns domnul Primar! 

Mai departe, pe strada cealaltă, un alt porc guița: 

— Și eu sînt aici, sub stiva de lemne, la Prefect! 

— Guiiit-guit-guiţ! Și eu, fraţilor, la Rectorul Universităţii! 

Dar era peste putință să urmărești din cîte părţi veneau 
asemenea strigări. Oameni care se opriseră jos, în stradă, o 
luaseră deodată la fugă, zicîndu-și: „Repede, repede, acasă! Să 
vedem ce face al nostru. Doamne ferește, să nu fi scăpat!” 

— Guiiiț-guiţ-guiţ! se auzea de jur împrejur. 

— Porci, nu-i așa? repetă ziaristul, gata să noteze răspunsul. 

Palid, domnul Costică se rezemă de zid. 


— Porci adevăraţi! Și Primarul, și Prefectul, și Rectorul 
Universităţii, și ceilalţi! . . . răspunse, înainte de a leșina. 


CAPITOLUL X 
Uimitoarea intervenţie a medicului veterinar 


În urma acestei urite întîmplări, dezamăgit și descurajat, 
domnul Costică zăcu mult timp în camera lui de la hotel, 
refuzîind să primească pe cineva. Orășenii, rușinaţi, își dădeau 
silinţa să-și îndrepte greșelile și să-i fie pe plac. Din ordinul 
Primarului, cît timp bolnavul zăcu, se interzise circulaţia pe 
strada hotelului. (Care era de fapt principalul bulevard.) Fură 
oprite, de asemenea, petrecerile și muzica de lăutari, pe o rază 
de cinci sute de metri în jurul punctului delicat. Domnul Costică 
zăcea într-o liniște desăvirșită, ca de pe altă lume. Din cînd în 
cînd intra în vîrful picioarelor cîte un lacheu, încălțat în pantofi 
cu talpă de pislă. 

— Domnul Primar vă roagă să-l primiţi măcar pentru un 
minut! îi șoptea la căpătii. 

Domnul Costică făcea semn din cap că nu, și cu ochii închiși 
se străduia să nu-și mai aducă aminte de acel individ. 

Așa veniră, pe rînd, Prefectul, Episcopul, Rectorul Universităţii 
și alţii, tot atît de însemnați, dar bolnavul nu primea pe nimeni. 
Trecură lunile, una după alta, se împlini anul, apoi încă unul, și 
bolnavul zăcea mereu. 

— Dar ce are? Ce are? Cum se cheamă boala? erau întrebaţi 
medicii renumiţi care veneau să-l vadă. 

Aceștia ridicau din umeri. O boală ciudată! Erau nevoiţi să 
mărturisească, toţi pe rînd, că n-o găsesc în nici una din cărțile 
lor groase, unde sînt trecute mii de boli. 

— Să încercăm cu farmece! își dete cu părerea unul dintre 
oamenii care se simțeau mai răspunzători. 

Nu se împotrivi nimeni, nici chiar Rectorul Universităţii, cu 
toate că datoria lui ar fi fost să apere știința de vrăjitori; dar 
cazul era prea de neînțeles ... 

Intr-o zi, cea mai renumită babă descîntătoare din județ fu 
adusă la hotel. După ce privi bolnavul, vrăjitoarea ceru să i se 
dea două labe de giscă, sau de pisică turbată, și o găleată cu 
apă neîncepută. Făcu din acestea un amestec pe care îl puse la 


foc, pe un fierbător electric. Apoi, în timp ce leacurile clocoteau, 
se apropie de pat și începu să descînte: 


Na, necuratule, 

Și ingratule! 

Na, spurcatule, 
Blestematule, 

Știu cine ești, 

Că te cuibărești 
Unde poftești 

Și pe domnul Costică 
Fără de frică 

Mi-I jigărești ... 


Dar nu spusese bine primele vorbe ale descîntecului, și 
bolnavul deschise ochii mari. 

— Eşti baba Floarea! gemu. 

Vrăjitoarea rămase cu gura căscată, cu descîntecul la 
jumătate. 

— Da’ de unde mă cunoşti? 

Domnul Costică gemu iarăşi, prelung; recunoscuse vocea 
babei, de la început. 

— Ei, uite că te cunosc! 

— Ptiu! Piei, drace, că n-ăi fi ăl împielițat! 

Parcă era cineva în sat care să n-o știe? De dimineața pînă 
seara, cît e ziua de mare, n-auzeai altceva decit vorba ei, dădea 
fuga din casă în casă și peste tot trâăncănea: 

— Şa-șa-șa-șa-șa ... 

— Ce mai e prin sat? întrebă domnul Costică. 

— Prin care sat? 

— Prin satul tău. 

— Şi p-ăla îl știi? 

— ÎI știu. 

— Apăi dacă-l știi, sîntem bine cu toții. 

— Nea Grigore Inimă-Acră ce face? 

— Ce-a învăţat. 

— Mai ... mai are porci? 

— Porci? Nu mai avea nici unul, dar acum a prasit vreo șapte. 

— Tot în cocina veche îi ţine? 

— Cocina a veche? Mi se pare c-a dărimat-o. 


Domnul Costică oftă. 

— Ți-e rău, maică? 

— Tare rău! Mînă-Lungă ce face? 

— Ce apucă și el. 

— Dar Mutulică? 

— Mutulică? Apoi, ce să facă?! Tace! 

Bolnavul închise ochii, și nu vru să-i mai deschidă, cu toate 
descîntecele babei. 

Trecu ziua, trecu seara, trecură alte zile, alte seri, trecură 
săptămîni, luni, și domnul Costică bolea. 

li aduceau doctori din toate părțile ţării, după cartea de 
telefoane, iar cînd ajungeau la litera Z o luau de la început. 

— Trebuie să-l facem bine! zicea Primarul. Altfel, pe capul 
nostru cade răspunderea. 

— Să mai căutăm în listă! Poate dăm peste unul mai norocos! 

După ce terminară cu medicii, luară moașele, la rînd, întîi pe 
cele cu diplomă, pe urmă pe celelalte, dar nici ele nu fură de 
folos. 

— A mai rămas doar medicul veterinar! 

— Ei, asta-i! Ne pierdem vremea! 

— Trebuie să încercăm tot ce este cu putinţă. 

Fu adus și veterinarul. Acesta se numea doctor Calu (fără nici 
o glumă, chiar așa îl chema, l-am cunoscut, scria și în Buletin, și 
pe firma de la poartă). 

Însoţit de Consiliul Municipal, doctorul Calu se înfăţișă la hotel 
într-o sîmbătă, la prînz. Consiliul rămase jos, așteptind 
nerăbdător, iar doctorul urcă în camera bolnavului. Acolo zăbovi 
mai bine de un ceas, în care timp ceilalți fierbeau de neliniște. 
Cînd, în sfîrșit, îl văzură coborînd scările, săriră de pe scaune și îl 
întrebară într-un glas: 

— Ei, ce este? 

Doctorul era schimbat; parcă băuse sau i se întimplase ceva 
ieșit din comun; năucise, cobora scările ţopăind, rîzînd 
prostește, cu gura pînă la urechi și gesticulînd ca un manechin 
tras cu sforile. 

— Hi-hi-hi! Mă aflu în posesia unui mare secret profesional. Hi- 
hi-hi! ... 

— Cum îi e bolnavului? întrebă Primarul, nervos. 

— Bolnavul e în afară de orice pericol. Peste două zile poate 
să se dea jos din (coci...) din pat. Hi-hi-hi! ... 


Și îi privi pe toţi cu un ochi ciudat, cînd batjocoritor, cînd 
rătăcit. 

— Îți mulţumim din tot sufletul, doctore! strigă Primarul. Vei 
avea recunoştinţa întregului Consiliu Municipal! Ce spun eu? A 
întregului oraș!... 

— Hi-hi-hi! Vă salut, vă salut! Mă aflu în posesia unui mare 
secret profesional. Hi-hi-hi! ... chicoti doctorul, plecînd cu mersul 
lui ţopăit. 

Asta fusese, cum am spus, sîmbătă după prînz. Luni 
dimineaţă, domnul Costică părăsi patul, iar luni după-masă pe 
doctorul Calu îl internară la balamuc. N-avea altceva decit că 
ridea tot timpul, de nu se mai putea înțelege nimeni cu el. 
Medicii fură de părere că și-a pierdut minţile pentru totdeauna. 
Mulţi socoteau că și-a ruinat sănătatea ca să salveze viața 
domnului Costică, doar n-ar fi fost prima oară în lume cînd se 
întîmplă un asemenea caz. 

Se vorbi despre recunoştinţa orașului, despre o decorație, 
despre un monument, despre o listă de subscripţie. Pînă la urmă 
nu știu ce s-a făcut. Poate că astăzi doctorul Calu o fi avînd 
bustul în grădina publică sau pe bulevard. Dar, la ce folos? Încă 
de pe atunci puţin îi păsa de toate și de toți. 

— Hi-hi-hi! chicotea. Mă aflu în posesia unui mare secret 
profesional! ... 

Și fiindcă mai sus veni vorba de decorații, trebuie să 
povestesc cum a fost sărbătorit domnul Costică, după ce îi 
trecuse boala ciudată! 

In timpul cît bolise, începuseră să vină decoraţiile. Veneau, 
care prin poștă, care cu avionul, care cu automobilul. Dacă 
orașul ar fi fost port la mare, fără îndoială că ar fi venit și cu 
vaporul. La Primărie, aproape că nu mai aveau sertare unde să 
păstreze atitea medalii cu brevetele lor. În total, una peste alta, 
cele mari cu cele mici, cîntăreau vreo patruzeci de kilograme. 

Indată ce bolnavul își sfirși convalescenţa, cu toată supărarea 
pricinuită de autorităţi și de cetățenii orașului care creșteau 
porci, călcînd prevederile Ligii, domnul Costică se învoi să ia 
parte la solemnitatea înmiînării decoraţiilor. 

In vederea evenimentului, își comandă un frac special, cu 
patru revere suprapuse, ca să-și poată atîrna medaliile pe mai 
multe rînduri, una peste alta. Işi mai comandă, de asemenea, un 
dulap de bibliotecă, în care să păstreze brevetele, precum și un 


cufăr mare, cu zeci de mici despărțituri, pentru depozitarea 
decoraţiilor, căci nu le purta tot timpul. Cînd toate fură gata, îl 
anunţă pe Primar că este dispus să ia parte la ceremonie. 


. CAPITOLUL XI 
In culmea gloriei pămîntesti 


Ce vremuri fericite! Azi toate se fac mai la repezeală, cum dă 
Dumnezeu, și, îndată ce se fac, se uită. Despre sărbătorirea 
domnului Costică avea să vorbească ani de zile oraşul! 

În ziua aceea, cetățenii fură treziți de bubuitul a douăzeci și 
una de lovituri de tun, care vesteau începerea festivității. 
Pretutindeni erau atîrnate drapele și ghirlande de flori. Muzicile 
militare cîntau prin toate pieţele publice. Afișele, cît pereţii, 
chemau lumea să iasă pe stradă, în întîmpinarea cu exclamaţii a 
sărbătoritului. La orele unsprezece, Episcopul, înconjurat de 
întreg clerul, de la toate parohiile, oficie un „Te Deum” la 
Episcopie. La aceeași oră se oficiau servicii religioase 
asemănătoare de către reprezentanţii tuturor cultelor cunoscute 
în oraș. 

La unsprezece și jumătate, trăsura de gală a Primăriei, pe 
care o cunoaștem de la războiul cu măcelarii, numai că de astă 
dată avea înhămaţi șase cai albi, fu trasă în faţa hotelului. 
Vizitiul era împodobit cu galoane de argint în jurul pălăriei, pe 
haină și pe pantaloni; la fel și lacheul care stătea pe capra de la 
spate, nemișcat, ca o plăsmuire de ceară. 

Îndată ce veni trăsura, directorul hotelului, îmbrăcat cu 
redingota lui cea mai bună, bătu la ușa sarbătoritului. 

— Trăsura înălțimii Voastre e la scară! 

Domnul Costică cobori scările, mîndru, în frac, cu joben și cu 
mănuși albe, de ai fi crezut că merge să se însoare. 

— Camionul a venit? se interesă la portar. 

— Bineînţeles! 

Cîţiva oameni de încredere tocmai scoteau pe scara de 
serviciu cufărul pentru decoraţii, ca să-l urce în camioneta 
anume comandată. Domnul Costică așteptă să se termine 
treaba, apoi se urcă în trăsură, se tolăni pe perne, și trăsura 
porni la trap, spre Teatrul Mare Municipal. 


Ehei! Unde sînt acele vremuri? Unde se mai pomenesc 
asemenea serbări? Dar cine a mai putut să vadă de atunci o 
sală măcar pe jumătate strălucitoare? Numai fracuri și rochii de 
mătase, numai aur și briliante, numai blănuri, numai oameni 
subțiri și femei frumoase. Un tunet de aplauze izbucni, cînd ușile 
de onoare se dădură în lături și domnul Costică apăru, ca un 
astru. Muzica începu să cînte marșul triumfal, scris anume de 
compozitorul orașului, pe versuri datorate marelui poet Hypolit 
lonescu, premiat de Academie. 

În sunetele orchestrei și-n aplauzele lumii, cu jobenul în mîna 
dreaptă, cu mîna stingă în șold și cu codiţa răsucită sub coada 
fracului, domnul Costică înaintă pînă în faţă, la loja de onoare, 
împodobită cu goblenuri, cu drapele și cu frunze de laur. 

După ce se așeză, lumea făcu la fel și îndată se lăsă o liniște 
adîncă. Atunci, Primarul, care se urcase pe scenă, își începu 
discursul apologetic, cu o elocinţă strălucită, despre care s-a 
vorbit mulţi ani și n-a fost uitat nici pînă astăzi: 

— Dragi concetăţeni, mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s- 
a aflat. Să ne aplecăm fruntea în țărină și să mulțumim 
Domnului că-l avem iarăși printre noi, mai al nostru ca niciodată. 

Apoi vorbitorul povesti cum a bolit domnul Costică, și cît a 
suferit, și cum numai printr-o minune a scăpat de o suferință 
venită doar de acolo că într-o vreme orașul nu s-a învrednicit să- 
| înţeleagă și să-l preţuiască la marea lui valoare, ce-i drept greu 
de a fi atinsă de oameni. 

Vorbea cu atita căinţă și mîhnire, încît oamenii începură să 
plingă. Pe măsură ce plîngeau mai mulţi și mai dureros, Primarul 
era mai emoţionat, pînă se pomeni el însuși plîngînd cu șiroaie. 

Atunci, cu toată hotărirea de a nu se lăsa în voia 
sentimentelor, domnul Costică nu mai putu să se abţină pentru 
că, în fundul sufletului, era o fiinţă simţitoare. Gata să 
izbucnească el însuși în lacrimi, strigă emoţionat: 

— Destul! Destul, nu mai plingeţi, mi se sfișie inima! Fiţi 
liniștiți! V-am iertat pe toţi de tot ce ați păcătuit în viață, nu doar 
faţă de mine. 

Dar vorba lui supracreștinească dezlănțui un nou val de 
lacrimi. 

— Nu merităm! Nu merităm! hohoti cineva de la galerie. 

— Sîntem niște netrebnici! strigau alţii, din staluri, continuînd 
să plîngă cu sughiţuri. 


De astă dată nu se mai putu stăpîni nici domnul Costică, se 
pomeni plîngînd și el, plîngea în hohote, zgilțiit de suspine 
adînci, cum, de la întîlnirea cu Sfîntul Ignat, nu-și amintea să 
mai fi plins vreodată. 

Dar ce deosebire între vremea de atunci și cea de astăzi! 
Atunci era un biet porc fugar, speriat și nenorocit, iar acum un 
boier, în frac, cu decoraţii, ridicat la rangul cel mai înalt din 
societate. Și cu toate acestea, plingea amarnic. 

— Jurăm să nu mai mîncăm niciodată carne de porc! strigă 
Prefectul. 

— Jurăm! răspunse într-un glas asistența. 

Emoţia încercată în acest moment îl făcu pe domnul Costică 
să hohotească mai tare. 

— Trăiască Liga! strigă Episcopul. 

— Jos măcelarii! strigă Rectorul. 

— Jos măcelarii! urlă mulţimea. Jos! E vreunul măcelar pe 
aici? Să se arate, dacă-i dă mîna! 

Dar măcelarii care se aflau în sală, veniţi să spioneze, nu 
îndrăzniră să se arate. Tremurau de frică și se udau la ochi cu 
degetele muiate în gură, ca să simuleze că pling ca toată lumea. 

Șeful muzicii se apropie de marginea scenei și-i șopti 
Primarului: 

— Dacă mai ţine mult așa, întîrziem serbarea și n-o să mai 
avem cînd face retragerea cu torţe. 

-— Adevărat! aprobă Primarul, înăbușindu-și tristeţea și 
remușcările, ca să se poată adresa publicului cu o figură 
zimbitoare: Dar acum, iubiți concetățeni, timpul lacrimilor a 
trecut. Ce a fost trist trebuie lăsat la o parte. El este iarăși 
printre noi, și credem că pentru totdeauna, îmi iau îngăduinţa de 
a întări jurămîntul făcut adineauri de dumneavoastră, în toiul 
lacrimilor. Prea onorate sărbătorit, te asigurăm că de azi înainte 
vom ști să respectăm hotăririle Ligii. De miine dimineaţă voi 
începe personal sigilarea tuturor cocinelor din oraș, de la centru 
pînă la mahalale! 

Publicul izbucni în aplauze: 

— Bravo! Frumoasă măsură! 

Măcelarii, ascunși prin colţuri, se îngălbeniră. „Nu-i a bună! 
Nu-i a bună!” își șopteau unii altora. 

lar Primarul continua: 


— Îndată, afară se vor încinge mari serbări populare. Vreau ca 
în această zi, cînd El își primește decoraţiile și recunoștința 
noastră, toată lumea să petreacă! 

Izbucniră iar aplauze și strigăte de bucurie, floarea poporului, 
adunată acolo, era în culmea entuziasmului. Parcă nici nu se 
mai vedeau pe jos urmele lacrimilor care curgeau girlă ceva mai 
înainte. 

Domnul Costică fu proclamat cetăţean de onoare al orașului, 
în sunetele muzicii care cînta „Mulţi ani trăiască și înflorească!” 

„E prea mult!” își zicea sărbătoritul, văzindu-se ridicat pe 
culmea gloriei. Și, în timp ce bucuria mulțimii continua să 
crească, el se gindea că trebuise să se nască porc, ca să aibă un 
noroc atit de mare... 

Dar cu tot norocul lui cel mare, cu toate onorurile, cu toate 
decoraţiile, în curînd domnul Costică avea să dorească mai mult 
decît atita. Căci, dacă nu și-ar fi dorit, povestea se termina aici, 
iar eroul n-ar fi avut cum dovedi, după numeroase avataruri, că 
tot în ograda lui Nea Grigore Inimă-Acră îi fusese mai bine decit 
între oameni; ceea ce îi este dat să afle oricui se leapădă de 
semenii săi și de sine însuși. 


PARTEA A DOUA 


CAPITOLUL XII 
Apare un personaj nou, invizibil oamenilor 


Într-o zi, o gînganie mică, o aia cît o muscă, o drăcovenie 
nedescrisă prin cărți, de n-ai fi știut nici cum o cheamă, nici din 
ce se trage, zbură pe deasupra orașului, atît de sfioasă că nu i 
se auzea nici măcar biziitul. 

După ce zbură pretutindeni, cercetind curioasă clădirile mai 
mari, parcurile și monumentele, gîngania cobori deasupra 
hotelului, îi dădu vreo două ocoluri, apoi se duse glonţ, drept la 
fereastra domnului Costică, unde se așeză pe pervaz, privind 
cuminte înăuntru. 

Era cam după prînz, în zi de vară și, ca mai toată lumea, 
domnul Costică dormea pe canapea, cu faţa în sus, cu capul sub 
gazeta desfăcută. Cîteva muște se luptau din zbor să tragă la o 
parte această apărătoare, ca să-și poată face mendrele, dar nu 
izbuteau, fiind prea firave. 

Gîngania privi ce privi, pe urmă își deschise aripioarele și, de 
pe fereastră, zbură drept pe gazetă, unde se apucă să-și lingă 
lăbuțele, cu multă răbdare. 

— lacă așa! zise. 

Muștele așteptară o bucată de vreme, zburînd în jur furioase, 
apoi, văzînd că musafirul nepoftit nu pleacă, ieșiră pe fereastră 
și se duseră în alte camere. 

Atunci gîngania scoase de sub aripă un instrument muzical, 
un fel de alăută cu o singură coardă, pe care o ciupi numai o 
dată, încetișor, făcînd să se răspîndească în încăpere o vibraţie 
slabă și subţire, dar pătrunzătoare. 

Domnul Costică tresări. Gîngania își puse alăuta la loc, sub 
subțioară, apoi, foarte încet, se apropie de urechea lui, abia 
atingînd ziarul cu vîrful piciorușelor. 

— Primarul are cinci case pe strada principală și o mulţime de 
milioane la bănci! îi șopti, ademenitoare. 

— Ha? strigă domnul Costică, sărind din somn cu o bătaie de 
inimă, dar gîngania se făcuse nevăzută. 

Omul se întoarse pe o parte, își puse la loc gazeta pe cap, și 
aţipi iarăși. 


„lu-iu-iuuuuu-u-u!” se auzi sunetul alăutei în odaie. 

Ca un pui de drac, gingania era la urechea domnului Costică: 

— Toate morile din judeţ sînt ale Prefectului! 

— Piei, drace! 

Nu apucase să adoarmă bine; nu știa dacă visase, sau îi 
vorbise cineva aievea. Cine să-i vorbească? În odaie, nimeni. 

Domnul Costică se scărpină în cap, căscă, se uită la ceas, apoi 
sună și porunci să i se aducă o dulceaţă cu apă rece. 

„Oare cinci case să aibă Primarul?” se gîndea fără voie. 

— Cinci case! Cinci case! suna alăuta în ureche. 

— Treaba lui! zise tare, apărîndu-se de ispită. 

Lacheul tocmai intrase cu dulceaţa. 

— Vorbeaţi cu cineva? 

— Eu! Aşi! Cu ... cu cine să fi... fi vorbit? 

Dar după plecarea lacheului, domnul Costică se simţi foarte 
anapoda. 

— O să mă fac de ris, pentru niște gînduri afurisite. la, lasă-i în 
plata lor, și pe Primar, și pe Prefect și pe ceilalți. 

Așa s-ar fi întîmplat, dacă gîngania aceea mică, zburătoare, n- 
ar fi venit în fiecare după-amiază să-i ţiuie cu alăuta la ureche: 

— luuuu-uuu-u-u ... Episcopul are șapte vii la Valea însorită. 

Asta odată. lar altădată: 

— luuuu-uuu-u-u ... Rectorul Universităţii e putred de bogat, 
pe lîngă altele are un sac cu cocoșei de aur, greu că nu-l poate 
duce! 

Domnul Costică sărea din somn, în luptă cu gîndurile tot mai 
sicîitoare. 

— Treaba lor! zicea cu tărie, împotrivindu-se ispitelor. 

În altă zi: 

— luuuu-uuu-u-u-u ... Tu ce-ai agonisit, păgubosule? 

— Decoraţiile! 

— Hiu-hiu-hiu! rîidea gîngania, cu un glas ţiuitor, ca sunetul 
micei alăute. Decorații?! Ce sînt decoraţiile? Nişte tinichele! 
Dintre toţi, ești singurul care n-ai făcut avere! 

La avere, ce-i drept, nu se gîndise niciodată, onorurile îi 
fuseseră deajuns, nu dorea altceva. 

— luuuu-uuu-u-u-u ... Onorurile!? Deșertăciuni! într-o zi au să 
te uite, și-ai să rămii muritor de foame ... Pune ceva deoparte, 
nu mai pierde vremea! 

— Fugi de-aici, ispită! 


Tocmai atunci sună telefonul. 

— Alo! lar au venit domnii aceia care vor să vă vorbească. 

— În ce chestiune? mormăi domnul Costică, abia trezit din 
somn și din lupta lui cu gîndurile. 

— În chestiunea fabricii. 

Pînă acum respinsese orice convorbire de afaceri, și veneau 
numeroși oameni, cu fel de fel de propuneri. Refuza să se 
amestece în asemenea treburi, voia să rămînă un erou, veșnic în 
admiraţia mulțimii. 

— Spune-le să intre! zise de astă dată, dar cu oarecare 
îndoială, căci încă mai lupta cu ispita. 

Nu după mult timp, se auzi ciocânind la ușă și se iviră trei inși, 
ducînd tustrei cîte un ghiozdan mare. 

— Vă salutăm cu plecăciune! 

— Luaţi loc! îi pofti gazda, așezindu-se în spatele biroului. 

Cei trei se așezară pe trei scaune, la rînd, și își lăsară 
ghiozdanele pe genunchi. 

— Cu ce v-aș putea fi de folos? 

— Prea stimate domnule, vorbi omul din mijloc, am venit să 
vă rugăm. ... 

— Pe dumneata parcă te-aș cunoaște! 

— E greu să mă mai recunoașteţi. Eram mai gras pe vremea 
aceea ... 

Abia acum îi văzu domnul Costică dinţii rari, de metal, care se 
îmbucau unii în alţii. Cu un strigăt de spaimă, dădu să apese pe 
sonerie. 

— Ești Șeful măcelarilor! 

— O, domnule, nu vă temeţi că am venit să vă facem vreun 
rău! Uitaţi-vă bine la mine. Ce deosebire între omul care a fost, 
și cel de astăzi! Am rămas ca o umbră ... la uitaţi-vă si la ăsta! II 
mai recunoașteţi? 

— Nu. 

— E Ghiţă Bivolaru, care v-a răpit. Adică umbra lui Ghiță 
Bivolaru; numai piele și oase. 

De la spaimă, domnul Costică trecu la înduioșare: 

— Dar de ce-aţi slăbit așa? 

Cei trei oftară toți deodată: 

— Din cauza vremurilor grele! Nu mai merg afacerile! zise 
Șeful măcelarilor. 

— Ne mor copilașii de foame! adăugă Ghiţă Bivolaru. 


— Oh! Bieţii oameni! 

— O să vină iarna și n-avem un lemn în curte! vorbi al treilea. 

— Pe dumneata nu te-am cunoscut? 

— Ba da. Eu am avut cinstea să vă însoțesc atunci, în 
automobil. 

— Era cu mine, lămuri Ghiţă Bivolaru. 

— Băieți buni, amindoi! încheie Șeful măcelarilor. 

— Da, da! aprobă, gînditor, domnul Costică. Și-acum, spuneți- 
mi, ce-aș putea face pentru dumneavoastră? 

— Daţi-ne o mînă de ajutor, să nu murim de foame! 

— Giîndiţi-vă la copiii noștri! 

— S-au închis toate măcelăriile! 

— Abatorul nu lucrează de ani de zile. A început să se dărime. 

— Știu ce urmăriţi, dar îmi pare rău! Chiar dacă aș vrea să vă 
ajut nu mi-ar sta în putinţă. Oamenii de aici s-au jurat să nu mai 
mănînce niciodată carne. 

Șeful măcelarilor se ridică și scoase niște hirtii din geantă. 

— Nu-i vorba de locuitorii orașului. Treaba lor! Noi ne-am 
hotărit să facem o fabrică de conserve și o societate pentru 
exportul lor. 

— Ce fel de conserve? De legume? 

— Nu. 

— De fructe? 

— Nu... să vedeţi ... Conserve de ... carne! 

— Atunci nu se poate! 

— Dar oamenii de aici nici măcar n-au să le vadă! 

— Ce-are a face? E vorba numai de ei? 

Șeful măcelarilor deschise larg ghiozdanul, din care se 
revărsară pe birou o mulţime de pachete cu hirtii de bancă. 

— Vă rugăm să fiţi Președintele societăţii și să primiţi acum o 
parte din drepturile dumneavoastră. 

— Spuneaţi că sînteți săraci. | 

— Săraci lipiți pămîntului! Aștia nu sînt banii noștri, ci ai 
societăţii. 

— Societate pe acţiuni! zise și Ghiţă Bivolaru. 

— Nu pot să primesc! 

Ghiţă Bivolaru se apropie de birou, deschise ghiozdanul și lăsă 
și el să curgă pachetele cu bani dinăuntru. 

„liiuuuu-uuu-u-u” se auzi alăuta, prin încăpere. lar gîngania, la 
ureche: „Primarul are ...” 


— Şi... ce fel de carne vreţi să puneţi în conserve? întrebă 
domnul Costică, stînd în cumpănă. 

— De care o fi! săriră măcelarii. De porc, de vită ... O să mai 
punem și de cal, dar asta să rămînă între noi. 

— AȘ primi, dacă v-aţi lipsi de porci. Carnea de porc e cea mai 
indigestă, și în statutele Ligii ... 

— Coane, dă-o naibii! îl întrerupse Ghiţă Bivolaru, devenind 
dintr-o dată liber la vorbă, ca la el acasă. Tocmai carnea de porc 
e mai bună în conserve. 

Domnul Costică simţi un fior trecîndu-l pe spinare, din ceafă 
pînă în virful codiței, și nu-și putu ascunde tremurul. Șeful 
măcelarilor sări să închidă fereastra. 

— V-a luat un curent! Trebuie să vă păziţi sănătatea. 

— Mulţumesc. O să am grijă. 

— Ei, coane, ce zici, facem treaba? stărui Ghiţă Bivolaru, care, 
văzîndu-l că stă la îndoială, făcu un semn cu ochiul celui de-al 
treilea. 

Acesta se apropie de birou cu geanta deschisă. 

— lacă și partea mea! zise, răsturnînd banii. 

„liuuu-u-u-u!” ţiui alăuta. 

Domnul Costică răsuflă greu; văzînd atit bănet îi venea 
ameţeală. 

— Renunţaţi la porci, zise, și batem palma. 

Măcelarii se priviră cu coada ochiului, își făcură un semn, 
după care, toţi trei într-un pas, înaintară și își luară banii de pe 
masă. 

— Așa n-am făcut nimic, coane! 

„liuuu-uuu-u-u-u!” se auzi alăuta. 

Gazda rămase cu ochii holbaţi la mîinile mari ale măcelarilor, 
care greblau hirtiile de bancă. 

— Staţi! Ce faceţi? 

Oamenii se opriră, dar rămaseră cu mîinile deasupra banilor, 
gata să-i grebleze mai departe. 

— Nu se poate să vă lipsiţi de porci? gifii domnul Costică. 

— Nu se poate! Haidem! 

— Staţi, staţi! Nici așa, măcar ... pe jumătate? 

— Cum adică? 

— Adică, să puneţi în cutii mai multă vită și mai puţin porc. 

— De, știm noi?! 


— Domnilor, vă rog din suflet! Mai puţin porc! Cît mai puţin 
porc! 

Incepură tocmeala: la zece vaci, un porc! spunea domnul 
Costică. Fie chiar un porc mare. 

— Nu se poate! Ce vorbeşti dumneata? Păi ce gust au să aibă 
conservele? 

— Doi porci! 

— Cincizeci! 

— Cîţi aţi spus? la plecaţi de aici, cu tot cu banii! 

— Bine! Rămii sănătos, coane! 

„liuuu-iuuu-u-u-u!” făcea alăuta prin aer. lar gîngania, la 
urechea domnului Costică: „Episcopul are ...” 

— Staţi, zece porci! E bine? 

— Patruzeci! 

— Hai la jumătate: douăzeci! 

— Imposibil. Cinci, am mai lăsa, dar mai mult, nici unul. 

— Haide cu treizeci, măi oameni buni! 

— Treizeci și cinci! 

Domnul Costică oftă adînc, apoi întinse miinile și trase în 
sertar toată grămada de bani de pe masă. 

— Fie! zise, sufocîndu-se. Treizeci și cinci de porci. Dar numai 
atit! Acum ce trebuie să fac? 

— Să semnăm hirtiile. 

Slavă Domnului că între timp învățase să se iscălească! Era 
de altfel prima oară cînd se ivea ocazia să-și folosească știința 
de carte. Cu atita emoție puse mîna pe condei, încît nici nu se 
mai gîndi să întrebe ce scria în acte. Pentru el, important acum 
era să nu-și greșească semnătura. 

Cu limba în colțul gurii, cu codiţa îmbirligată, cu capul aplecat 
pe un umăr, domnul Costică iscăli, mare, silabisindu-și numele. 
Linia de la urmă o răsuci de două ori în sus, ca pe propria-i 
codiță, după care lăsă condeiul și, răsuflînd din adînc, își privi 
vesel asociaţii: 

— Aţi văzut ce iscălitură?! 

— Al nostru ești, coane, să ne trăieşti! Și acum să pornim la 
treabă! 

Șeful măcelarilor trecu la birou, alături de domnul Costică, 
așezindu-se fără să mai ceară voie. Ceilalţi doi se așezară, ca la 
ei acasă, de o parte și de alta. 


— Acum, mai întîi și mai întîi, coane, ai să te duci la Primar, 
să-i ceri aprobarea pentru fabrică. Pe urmă, ai să te duci la 
administratorul financiar, să ne scutească de taxe; pe urmă ai 
să te duci... 

Dar domnul Costică era prea fericit, ca să-i asculte. Aplecat cu 
pieptul peste birou, cu teancurile de bani în sertar, nu se gîndea 
la altceva decit la îmbogăţire. 

lar gîngania afurisită îi ţiuia, încîntată, la ureche: „Văzuși? Ce 
adică, numai alţii să aibă? Parcă sînt ei mai deștepți ca tine?” 


CAPITOLUL XIII 
Primele mustrări de conștiință 


Așa încît, domnul Costică ajunse și om de afaceri, situaţie 
care îi schimba complet felul de viață. Rămase tot la hotel, dar 
se mută într-un apartament luxos și spaţios (de fapt rezervat 
pentru marile personalităţi venite în vizită oficială), cu dormitor, 
birou cu antecameră, sufragerie și salon de recepţie. Pe urmă își 
luă secretar și îl instală în antecameră, să primească vizitatorii și 
să răspundă la telefon, avînd datoria să-l scutească de 
convorbirile inoportune; de pildă: 

— Alo! Da, aici e casa domnului. . . (numele și prenumele). Aţi 
vrea să vorbiţi cu domnul? În ce chestiune? Da, e neapărat 
nevoie să-mi spuneți mie; eu sînt secretarul, altfel nu vă putem 
primi... Nu vă supăraţi, domnule, dar lucrez după instrucţiunile 
primite. Dacă vreţi puteți să-mi lăsaţi numele dumneavoastră și 
numărul de telefon. Am să-l întreb pe domnul, apoi vă chem eu. 

Bineînţeles că secretarul nu se ţinea de cuvint, trebuia să 
simtă de ce soi sînt solicitanţii și să nu-l deranjeze pe domnul 
Costică aducîndu-i pe cap fel de fel de încurcă lume. Fiindcă 
domnul Costică nu mai avea timp de pierdut, ca înainte. Se 
scula foarte de dimineaţă, își lua cafeaua cu lapte în pat, pe 
urmă cobora și, în mijlocul dormitorului, făcea cîteva mișcări de 
gimnastică, pentru a-și păstra vigoarea. 

Judecind după virsta omenească, avea acum peste patruzeci 
și cinci de ani, deci era timpul să-și îngrijească sănătatea. Atit 
vîrsta, cît și traiul bun făcuseră să prindă cam prea multă 
grăsime. Dacă l-ar fi transformat cineva iarăși în porc, nu știu 
cîte zile ar fi putut să rămînă viu pe lîngă casa omului. 


Ţin minte o vorbă, de la un prieten foarte deștept, care a 
murit, săracul, poate de prea multă deșteptăciune. Două lucruri 
spunea el că nu-i plac pe lume: omul prost și porcul slab! Mai 
tîrziu, această vorbă înţeleaptă s-a mai îmbogăţit cu un caz, dar 
nu-i timpul să-l spun astăzi. 

Domnul Costică, nemaifiind porc, n-avea voie să crească prea 
mult în greutate. 

— Ar fi bine să chemăm un maseur! își dădu părerea 
secretarul, într-o dimineaţă cînd îi ţinea blana. 

Blana, larg croită, abia toamna trecută, mai-mai să nu-l 
încapă. 

— Bine! Să vină maseurul! 

Apoi, deodată, domnul Costică își aduse aminte de ceva și se 
făcu roșu; din roșu se făcu alb ca laptele. 

— la să mă lași în pace cu mofturile astea! Nu-mi trebuie 
maseur, n-am nevoie! 

Poate v-aţi închipuit de ce nu vroia dînsul să aibă de-a face cu 
maseurul. Dacă nu, mai gîndiţi-vă! 

Dar, cum începusem să spun mai înainte, acum domnul 
Costică își schimbase obiceiurile, nu mai avea timp de pierdut. 
Își luase o geantă mare, din piele de ... din piele de vițel. O 
geantă cu trei despărţituri, fiecare îndesată cu acte și hirtii, 
burduf. La ușa hotelului îl aștepta un automobil de cel mai nou 
model, proprietatea fabricii, lung cît o casă de om sărac și lucios 
ca o oglindă de boier. Înăuntru, dacă te tolăneai pe perne, intrai 
în puf pînă la subţiori. Și domnul Costică știa să se tolănească, 
parcă neam de neamul lui trăise numai pe moale! 

Îndată ce se urca în automobil, acesta pornea lin și îl ducea la 
Primar, la Prefect, la administratorul financiar, pe unde îl 
trimiteau asociaţii săi. În acest timp, fabrica lucra cu spor. Se 
punea ciment, cărămidă, fier, lemn și zidurile creșteau. Dar încă 
nu era gata, nu începuse să scoată conserve. Nu, s-o fi văzut în 
funcțiune, n-ar mai fi fost domnul Costică chiar atit de fericit. 

După ce-și termina treburile pe la autorităţi, unde era mereu 
bine primit, se ducea pe șantier, ca să vadă ce se mai 
construise. Cînd automobilul se oprea în drum, șeful arhitecţilor 
striga: 

— Drepţi! 


Lucrătorii înlemneau, cu uneltele în miini, în poziţie „pentru 
onor”, în timp ce domnul Costică se dădea jos, gifiind de plăcere 
și de prea multă grăsime. 

Apoi începea plimbarea printre lucrările noi. 

— Aici sînt birourile, îi explica arhitectul. Camera aceasta, cea 
mai frumoasă dintre toate, e rezervată pentru dumneavoastră, 
domnule Președinte. 

— Foarte bine. Așa și trebuie. 

— Aici are să stea secretarul, aici directorul, acolo 
subdirectorul, în camerele următoare contabilitatea ... 

Și așa mai departe. 

— Vreţi să vedeţi și restul? 

— Care rest? 

— Restul fabricii. 

— Nu! Nu! se opunea repede domnul Costică, speriat ca 
dracul de tămiie. 

Nu vroia să știe cum are să fie fabrica, pe unde au să intre 
vitele vii, mugind, și pe unde au să iasă moarte, în cutii de tablă. 
| se încrețea pielea de pe acum. 

— Dar unde sînt asociaţii mei? întrebă într-o zi, nevăzind pe 
nici unul dintre ei. 

— Sînt după marfă, în județ. 

— După cărămidă? 

— Nuu! Cu cărămida am terminat. 

— Aha! După cherestea? 

— Nu. O avem. 

— Atunci după ţiglă? 

— Nu, sînt plecați după vaci și porci. 

Domnul Costică își duse mîna la inimă. 

Într-o zi, cînd fabrica era gata, asociaţii se întoarseră. Dar nu 
singuri. 

Șeful măcelarilor aducea boi, Ghiţă Bivolaru vaci. lar al treilea 
— mai bine nu s-ar fi întors! — aducea porci. 

Era într-o sîmbătă de dimineaţă, cînd cei trei asociaţi, cu 
marfa lor, intrară în curtea fabricii, pe cele trei porţi mari, unul 
pe poarta de la răsărit, altul pe cea de la apus, altul pe la 
miazăzi. Pe poarta de la miazănoapte, cea dinspre oraș, tocmai 
intra și domnul Costică, în automobil. 

— Mu-mu? se întrebau boii, privind miraţi zidurile fabricii. 


— Muu! răspundeau vacile, mai isteţe. Ce vă mirați așa, mă, 
boilor? 

— Guiţ-guiţ! făceau porcii, fără să se mire și fără să întrebe, 
căci, abia intraţi în curte, ei se și repeziseră cu riturile prin 
tărînă, să scurme. 

— Bine te-am găsit! strigă Șeful măcelarilor, apropiindu-se de 
domnul Costică, vesel și gălăgios. Ei, cum merge treaba? 

Domnul Costică se uita bietul de el la porci, cum rîmau, și de 
ce se uita mai mult, mai mult creștea jalea în el. 

— O să-i tăiaţi pe toţi? întrebă după un timp, cu glasul 
strangulat. 

— Cum ne-a fost înțelegerea! Treizeci și cinci de porci la 
șaizeci și cinci de boi și de vaci. 

— Vai, sărmanii de ei! Și pînă atunci unde o să-i ţineţi? 

— Unde? Ei asta-i! Doar avem magazii! Îmi închipui că sînt 
gata pînă azi, d-aia te-am lăsat pe dumneata aici! 

Domnul Costică era tare amărit. 

„Cum de nu m-am gîndit pînă acum la niște cocine? se întreba 
în gînd. În magazii n-o să le placă, e aer prea mult, nu se mai 
simte mirosul baligii. Ar fi trebuit să am grijă, măcar atit să fac 
pentru ei, bieţii porci!” 

După ce vitele fură îndreptate spre locurile lor, se duse la 
birou și dictă mai multe dispoziţii, între care: pe cheltuiala sa 
personală, porcilor să li se dea, dimineaţa, la prînz și seara, supă 
de sfeclă cu uruială de porumb și grîu, cît or vrea, pe săturate. 
Celor mai plăpiînzi să li se adauge lături, legume și fructe 
mucegăite ... 

Ar fi vrut să facă mai multe, dar îi era teamă să nu-l ia la ochi 
asociaţii. Se gîndea la niște cocine, să aibă pe scîndura pereților 
desene frumoase, în culori, reprezentînd smîrcuri, bălți, troace 
cu nămol, cîmpuri de cartofi, bune de rimat, precum și alte 
peisagii care i-ar fi distrat pe porci, ca să n-aibă timp pentru 
gînduri, să nu ghicească soarta ce li se pregătește. 

Ar fi vrut, dar îi lipsea curajul. 

„Sînt un trădător! Merit să fiu pîrlit de viu!” își spuse, cînd fu 
acasă, între patru pereţi, singur cu conștiința lui. 

„liuuuu-iiuuuu-u-u!” ţiui în clipa aceea, alăuta. lar gîngania 
drăcească îi șopti, la ureche: „Nu fi prost! Ce-ţi pasă ţie de 
soarta a o mie de porci? În războaie, mor oameni de sute de mii 


de ori mai mulţi. Și cine-i trimite la moarte, oare? Nu tot unii de- 
ai lor, adică tot oameni?” 

„liuuu-iuuu-u-u-u ...” 

Ce muzică liniștitoare, sunetul alăutei ciudate! Domnul 
Costică se întinse pe canapea, cu jurnalul pe obraz, să se 
odihnească. 

Din birou se auzea glasul secretarului: 

— Alo! da! Cu domnul ... Scuzaţi, dar domnul Președinte nu vă 
poate primi astăzi. 


CAPITOLUL XIV 
Doi purcei amăriţi îşi povestesc necazurile 


Peste cîteva zile, fabrica își începu activitatea. Cu acest prilej 
se făcu o sfeștanie, la care luară parte, pe lîngă autorităţi, mai 
toți oamenii însemnați din oraș. Slujba fu oficiată chiar de 
Episcop, care vroia să-și arate, în felul acesta, stima pe care i-o 
purta domnului Costică. După slujbă ţinu o predică, făcînd o 
foarte iscusită legătură între conserve și iubirea de Dumnezeu. 
După Episcop vorbi Primarul, după el Prefectul și apoi Rectorul 
Universităţii. Toţi arătară marile merite ale Președintelui, 
datorită strădaniei căruia orașul avea să se îmbogăţească. După 
discursuri, trecură cu toţii să asiste la punerea fabricii în 
funcţiune. 

— Putem începe! strigă Șeful măcelarilor. 

Atunci Ghiţă Bivolaru făcu un semn din ușă, spre hala 
mașinilor, și mecanicul trase de ţignal, vestind pe lucrători să-și 
ocupe fiecare locul. 

— Domnul Președinte să dea prima lovitură! Propuse apoi 
Șeful măcelarilor, apropiindu-se cu un satîr de argint. 

Satirul fusese comandat anume pentru această festivitate și 
avea să fie păstrat ca amintire în biroul fabricii, la loc de onoare. 

— Adevărat! aplaudară oaspeţii. Domnul Președinte să dea 
prima lovitură de satiîr! Este cinstea care i se cuvine. 

Dar domnul Costică o luase la goană numai cum văzuse 
satirul. Așa trecu glonţ pe lîngă birouri, ieși pe poartă și fugi, 
fugi, așa, în neștire, cu mîinile la urechi, să nu audă mugetele și 
guițăturile care se ridicau în urmă. 


Fabrica începuse să lucreze și numai el era de vină! „Acum 
știu ce-mi rămîne de făcut!” își zise. 

Conștiinţa îl ricîia atit de tare, încît nu mai auzea ţiuitul alăutei 
și glasul gîngăniei care zbura pe lîngă el, să-i alunge gîndurile 
negre. 

Așa merse domnul Costică, depărtindu-se de oraș, pînă ce 
ajunse pe malul unui rîu, lîngă niște arbori tocmai buni pentru 
spînzurătoare. 

„Sînt un mare porc!” își spuse, căutînd cu ochii copacul cel 
mai nimerit, de care să-și lege cureaua pantalonilor ca să și-o 
pună de git, să termine cu o viaţă atît de rău murdărită. 

„Dumnezeu să mă judece! se gîndi. Și Sfîntul Ignat să 
răspundă de păcatele pe care le-am făcut!” 

Aici ar fi de așteptat ca Sfintul Ignat să apară, cum apar 
sfinţii, ca din pămînt, cum apăruse atunci, la abator, și mai 
demult, în pădure. Dar Sfîntul Ignat nu se ivi, minuni nu se fac în 
toate zilele. lar domnul Costică, tot cu ochii pe sus, își trecu 
cureaua pe după git. Totul era gata, numai o cracă nimerită mai 
trebuia. 

„Guiţ-guiţ”, auzi atunci, de dincolo de rîu. 

Dincolo de rîu era un cătun, acoperit de copaci. Doi porci 
veneau dintr-acolo, prin bălării, plimbîndu-se abătuţi și vorbind 
încetișor: „Guiţ-guiț-guiț ...” 

Domnul Costică se opri și ascultă. 

— Oamenii au început să-și facă de cap! vorbea unul dintre ei. 

— He! De cînd vă spun eu! 

— Au început să ne taie, așa, netam, nesam, în mijlocul 
verii ... 

— He! 

— Înainte, știam! Ignatul era Ignat, n-aveam nimic de zis. Dar 
așa? Să nu mai fii sigur pe viaţa ta măcar un an? 

— Care va să zică, e adevărat că la Grigore Stan s-a tăiat ieri? 

— E adevărat, cum mă vezi și cum te văd! 

— Pe care l-au tăiat? 

— Pe Ghiţișor; ăl mai mic. 

— Vai de mine, săracul! Tocmai pe el? Și era cel mai grăsuţ! 

— Da; cel mai grăsuţ și cel mai deștept dintre toți. 

— Acum, de! Dumnezeu să-l ierte! 

— Dumnezeu să-l ierte, că mult a suferit! 

— A suferit? De ce? 


Domnul Costică își slăbi cureaua din jurul gitului și ascultă, din 
ce în ce mai mîhnit. 

— Păi dacă ologul ăla de stăpînă-su nu l-a nimerit cum 
trebuie! 

— Ce vorbești? L-a împuns de mai multe ori? 

— De cinci ori la rînd! 

— Bietul Ghiţișor! 

Porcii o luară la stînga, pe lîngă rîu; deși locul era prielnic, nu 
le ardea de rîmat; mergeau cu capul în pămînt, abătuţi, ca după 
dric. 

— O viaţă întreagă m-am rugat lui Dumnezeu, zicea unul, să 
mor la cocina mea. Acolo m-am născut, acolo am trăit, acolo am 
suferit. Dar acum, ce să-ţi spun, mai bine să mori la oraș! 

— O fi! 

— Nu o fi! Că este! Acolo, încaltea te omoară cum trebuie, la 
abator. Nu te chinuiești, nici nu apuci să simţi. 

Și cei doi porci amăriţi se duseră pe malul apei în jos, tot 
vorbind. în curînd, ultimele cuvinte li se stinseră, după copaci. 

Domnul Costică își pipăi cureaua de la git, se uită la craca de 
sus, se uită la cer, care era frumos acum, spre amurg. 

„Poate că n-am făcut un rău! se gîndi. Că dacă ei tot trebuie 
să moară, barem să moară de mina cuiva priceput. Păi nu zău, 
bine zicea fiîrtatele ăsta care trecea pe aici! ...” 

Cît despre conștiința lui, prea îl ricîise mult pînă acum, era 
obosită și cu ghearele tocite, nu mai avea putere să facă nimic. 
Incît domnul Costică se întoarse la oraș, porunci să i se 
pregătească baia, se spălă, își schimbă hainele și, proaspăt 
bărbierit, avu timp să sosească fără întirziere la restaurantul 
vegetarian, unde Șeful măcelarilor organizase renumitul 
banchet, cu ocazia punerii fabricii în funcţiune ... 

Ce repede uităm! Ce amăriţi erau porcii de pe malul rîului! 

Și ce frumos arăta domnul Costică, în frac, cu decoraţiile pe 


piept! ... 
CAPITOLUL XV 
Domnul Costică iscălește maldăre de hirtii 


Acum lucrurile mergeau iarăși bine; domnul Costică găsise 
mijlocul să nu mai aibă mustrări de conștiință: nu mai mergea 


niciodată la fabrică. De ce să se ducă? Era-nevoie de el? Acolo 
conduceau treburile cei trei măcelari asociați, iar el, ca 
Președinte al Consiliului de Administraţie, semna hirtiile la 
domiciliu, și atît! 

Începuseră iarăși zilele cele bune! 

— Semnează și aici, coane! zicea Șeful măcelarilor, întinzîndu- 
i teancul de hirtii. 

lar el semna bucuros, doar de aceea învățase să semneze. Nu 
mai stătea să facă socoteala cîți porci urmau să moară cu 
fiecare semnătură, din moment ce el nu punea mîna pe cuțit, ci 
doar pe condei. 

— Semnează și p-asta, coane! îi cerea Ghiţă Bivolaru. 

— Și iată încă una! cerea al treilea asociat. 

Dacă termina cu hiîrtiile, domnul Costică nu mai avea nimic de 
făcut. La fiecare zi întîi, măcelarii îi aduceau cinstit partea 
cuvenită, fiecare cîte o geantă de bani. Președintele Consiliului îi 
stringea sub coate și semna de primire. 

— Trebuie să mărim fabrica! zise Șeful măcelarilor într-o zi. 

— S-o mărim! Adă încoa hirtia, că o iscălesc. 

— Stai, nu merge așa repede. Întîi să tipărim acţiuni noi, să le 
vindem și p-ormă să începem lucrul. Că nu avem atît de mulți 
bani. 

— Foarte bine. Hai la tipograf. 

Acţiunile se tipăriră și se vindură ca pîinea caldă. Fabrica 
mergea bine, și fiecare vroia să fie, măcar puţintel, asociat. 
Primarul, Episcopul și Rectorul Universităţii cumpărară cea mai 
mare parte. Abia dacă mai rămaseră vreo citeva, pentru 
Președintele tribunalului, pentru directorul liceului, pentru 
medicul șef și pentru încă doi-trei cetăţeni. 

— Trebuie să mai tragem! zise Bivolaru. 

— Să tragem! Dă încoace să iscălesc! 

De data asta se traseră atit de multe, încît toți oamenii din 
oraș izbutiră să cumpere. Tot ce fusese bani puși de o parte, 
pentru vreo zestre, pentru vreo bătrinețe, pentru vreo nevoie de 
mai tîrziu, intrase la fabrica de conserve. 

— Va fi cea mai mare din Europa! se spunea la cafenea. 

— Halal de noi! O să ne îmbogăţim! 

Care nu cumpărase destule acţiuni, acum se căia. 

— Să mai tragem un rînd! ziseră măcelarii. 

Domnul Costică puse mîna pe condei. 


— Să tragem! De ce nu, dacă e vorba să le facem oamenilor 
un bine? lacă, semnez! 

Oamenii așteptau nerăbdători să vadă fabrica mărindu-se. 

— Oare în ce parte s-o mări? se întrebau. Spre apus, sau spre 
răsărit? Ori poate înspre miazăzi. 

— la auzi întrebare?! Are să se mărească în toate părţile. Căci 
doar bani sînt destui, s-au tipărit atitea acțiuni! 

Domnul Costică era prea ocupat cu iscăliturile, ca să se mai 
gîindească la porci. 

„Treaba lor! își zicea. Parcă îi taie fiindcă vreau eu?” 

Acum, dacă-l sicîia ceva, nu-l mai sicîiau gindurile negre, ci 
acelea albe. Își făcea planuri, cum să-și folosească banii mai 
bine, și nu era ușor. Se gîndea cînd la o moșie, cînd la niște case 
cu apartamente de închiriat, cînd la o Bancă. Pe toate i-ar fi 
plăcut să le facă, dar cum nu se putea, trebuia să se hotărască 
într-un fel. Și tare-i venea greu! Mai bine să fii sărac! 

— la semneaz-o și pe asta, coane! zicea Șeful măcelarilor, 
băgîndu-i hirtiile sub nas. 


Așa merse treaba, pînă spre toamnă, cînd se întîmplă marele 
necaz. 

Într-o dimineaţă. Șeful măcelarilor nu veni cu hiîrtiile la 
semnat; nu veni nici Ghiţă Bivolaru, nici măcelarul celălalt. 

„Lasă că vin ei miine!” își zise domnul Costică. 

Și se apucă să-și facă iarăși socoteli. 

Dar nici a doua zi nu se iviră măcelarii. În schimb, aproape de 
prînz, secretarul se pomeni cu trei inși necunoscuţi. 

— Domnul (numele și prenumele)? întrebă cel din mijloc, 
înaintînd. 

Ceilalţi doi rămaseră în ușă, parcă păzind-o cu umerii lor laţi. 

Secretarul își începu discursul obișnuit: 

— Scuzaţi, vă rog, dar domnul Președinte este foarte ocupat. 
Aveţi bunătatea să-mi spuneți numele dumneavoastră, și am să- 
i comunic că l-aţi căutat. 

Omul nu venise însă pentru asemenea discursuri. Ocoli biroul 
și-l apucă pe secretar de nasturele hainei! 

— Ascultă, mă, linge talere, du-mă la stăpînă-tu că n-am timp 
de pierdut! 


Domnul Costică auzise zgomotul, de dincolo. Deschise ușa, 
furios, să-l dea afară în brînci pe necioplitul care vorbea așa în 
casa lui. 

— Cum îţi permiţi dumneata, domnule ...? începu, spumegind. 

Celălalt înaintă un pas, fără să se sinchisească de furia lui. 

— Domnul (cutare)? întrebă, scurt. 

— Da! Ce dorești? 

— În numele legii, ești arestat! 


CAPITOLUL XVI 
Pătimirile 


Dar pentru ce? Oricine știa că doar domnul Costică era un om 
cinstit! Dovada cea mai bună, el însuși nu știa pentru ce fusese 
arestat. 

— Este o greșeală, domnule! îi spunea pe drum detectivului, 
care îl ţinea de cot. Să nu uiţi că Prefectul Poliţiei mi-e foarte 
devotat. Să știi de pe acum că s-ar putea să ai neplăceri. 

— Bine, bine! O să vedem noi. 

— Încotro mergem? 

— Ai răbdare și ai să afli! 

Arestatul nu putea să-și dea seama de drumul făcut, fiindcă 
duba în care-l băgaseră n-avea nici un geam. Stăteau orbește, 
pe întuneric, el cu detectivul pe o banchetă, cei doi agenţi pe 
cealaltă. 

„Lasă, mai bine așa! se gîndea domnul Costică, în dubă nu mă 
vede nimeni.” 

Nu după mult timp, intrară într-o curte unde se opriră. Ușa se 
deschise. 

— Hai, mișcă-te! mirii detectivul. 

Arestatul recunoscu palatul Prefecturii de Poliţie. 

— Ah, ce bine, exclamă, coborînd. Cred că am sosit la timp 
să-l mai găsesc pe amicul meu. Dar de ce aţi intrat pe poarta de 
din dos? 

Tot vorbind, dădu s-o ia pe scări în sus, spre cabinetul 
Prefectului. 

— Hei. hei, încotro? 

Detectivul îl apucă zdravăn de umeri și-l îmbrînci în jos, pe 
scări. Domnul Costică se duse de-a rostogolul în beci, unde, la 


lumina turbure a unui bec afumat, se mai vedeau vreo douăzeci 
de inși. 

— lacă și un boier! strigă unul dintre ei, amestecînd o pereche 
de zaruri în pumn. 

Ceilalţi îl înconjurară pe noul venit. Unul îi pipăi pardesiul. 

— Pun prinsoare că-i nevinovat! zise altul, făcînd cu ochiul. 

Tot beciul izbucni în ris. 

— Păi să știți că sînt nevinovat! 

— Gura, frumosule! i-o reteză cel cu zarurile, de care părea că 
ascultă toți. 

Domnul Costică îi privi, neliniștit. 

— Dumneavoastră sînteți... sînteți ... hoţi? 

— Da! 

— Vai de mine! Ce să mă fac? Am ceva bani la mine! 

— Nu te-a percheziționat sus? 

— Nu. 

— Ai avut noroc. Dă repede portofelul, să ţi-l păstrez eu. Hai, 
pînă nu vin să ţi-l ia. 

— Poftim, păstrează-l! Și-ţi mulţumesc foarte mult. Care este 
numele dumitale? 

— Mandache. 

— Domnule Mandache, am încredere în dumneata. 

Ceilalţi hoţi izbucniră încă o dată în rîs. Mandache le făcu cu 
ochiul, apoi se prefăcu minios: 

— De ce rideţi, mă? 

Domnul Costică umblă cu ochii după un scaun, să stea jos; 
dar nu găsi nici unul. Dacă văzu că n-are încotro, dădu să se 
așeze pe marginea priciului, patul comun, de scîndură goală. 

— Șefule, saltă de-acolo! E patul nostru! miîrîi unul dintre hoți. 

— Scuzaţi-mă, n-am știut. 

— Dacă vrei să stai, taxa e un pol. 

— Cu plăcere; domnule Mandache, fiţi bun și plătiţi-i dumnea- 
voastră. 

— Da’ ce, tu ești frate cu mine, să plătesc eu? 

— Am vrut să spun, din banii mei, domnule Mandache, nu vă 
supăraţi! 

— Care bani, mă, belaliule? se rasti hoţul, venind spre el, 
ameninţător. 

— Portofelul meu... 


— Ce portofel? Pesemne ai visat. la auziţi, mă! Mi-a dat mie 
vreun portofel? 

— Nu! strigară hoţii, într-un glas. 

— Hai, șefule, întrebă hoţul de adineaori, dai polul, sau ce 
faci? 

— Păi toţi banii mei au fost în portofel. 

— la caută-te, vezi, poate găsești ceva. 

— N-am. 

— Și cum îndrăznești să vii la închisoare fără bani? 

Domnul Costică simţi că-și pierde judecata, nu mai înţelegea 
nimic. Își împreună mîinile pe piept și zise, disperat: 

— Domnilor hoţi, aveți milă de mine. N-am făcut nimic rău ... 
Așteptaţi puţin și au să mă scoată de aici. Sînt bun prieten cu 
Prefectul Poliţiei. Am să vorbesc și pentru dumneavoastră. 

— Ha, ha, ha! Ești prieten cu Prefectul? Ha, ha, ha! Mai bun 
prieten sînt eu! zise, prăpădindu-se de ris, unul dintre hoţi. 

— Zău că nu vă mint, domnilor! O să vedeți. O să-l rog pe 
paznic să-l cheme pe domnul Prefect. Are să vină numaidecit și 
are să fie nenorocit de cele ce s-au întîmplat. 

— Ei nu, zău? la hai să vedem! 

Domnul Costică se duse la ușă și începu să ciocănească. 

— Ce vrei? strigă paznicul, printr-o ferestruică. 

— Domnule paznic, eu sînt cel mai bun prieten al domnului 
Prefect. Mă numesc domnul Costică, știe el. Fii bun și anunță-l 
că din greșeală am fost dus în beci și închis. 

— Pentru asta m-ai chemat? urlă paznicul. Ascultă, mă, dacă 
nu te liniștești, viu la tine cu vîna de bou! 

— Dar, domnule paznic, nu te supăra, se face noapte și 
trebuie să mă duceţi acasă. Unde am să dorm? 

— Ha, ha, ha! riseră hoţii. 

Domnul Costică rămase în fața ușii, prostit. 

— Cu o sută de lei îţi dau locul meu în pat, zise Mandache, 
mărind prețul fără rușine. Hai, aruncă suta și culcă-te. Poate ești 
obosit. 

— Fiţi bun, domnule hoţ, și luaţi-o din portofel. 

— Mă, tu n-auzi că n-ai avut portofel? 

— Atunci de unde să vă dau? 

— Ceas ai? 

— Am! făcu domnul Costică. 


— ÎI primesc în locul sutei. Dă-l încoa, și culcă-te! Uite, locul 
dinspre geam e al meu. 

Noul arestat își puse pardesiul sub cap și se culcă pe scîndura 
goală a patului de închisoare. Nu era chiar rău, îi amintea anii de 
cocină, ceea ce îl înduioșa. 

„Numai o mînă de paie dacă ar fi, și n-aș mai dori nimic!” își 
zicea, furat de somn. 

Apoi ațipi. 

— Hei, șefule, scoală! 

Cu aceste cuvinte în urechi, se trezi după un timp, buimac. 

— A venit Prefectul? întrebă, frecîndu-se la ochi. 

— Prefectul? A fost, dar te-a văzut dormind și n-a vrut să-ţi 
strice somnul. 

— Foarte frumos din partea lui! 

— Hai, acum dă-te jos! 

— S-a făcut ziuă? 

— Nu; e miezul nopţii. Dar mă culc eu. 

— Păi cum? V-am plătit! 

— Și dacă mi-ai plătit crezi că ai toată viaţa dreptul la pat? 
Hai, dă-te jos! 

— Dar, fie-vă milă, domnule hoţ! Sînt foarte obosit. 

— Mai dă o sută de lei. 

— Știţi că nu am. 

— Atunci, ce să-ți fac? 

Domnul Costică oftă. 

— Am un inel; nu vă trebuie? 

— Ce fel de inel? 

— De aur. 

— Și piatra? 

— Diamant. 

— Bine. Culcă-te! Dar să nu-ţi închipui că ţi-am lăsat patul pe 
veci! 

Domnul Costică dădu să-și pună capul jos; numai că se izbi în 
scîndură tare; pardesiul nu mai era la căpătii. 

— Domnule, n-aţi văzut pardesiul meu? întrebă rugător. 

Mandache întoarse capul și-l privi plictisit. 

— Se vede că nu ești în toate minţile, mă zărghitule! Ce, ai 
venit cu pardesiu pă tine? 


CAPITOLUL XVII 
Ura populară 


A doua zi veniră să-l ia pe domnul Costică la Judecător. 

— În sfîrșit, îmi dă drumul! le spuse hotilor, bucuros; Vă 
mulțumesc că m-ați găzduit. 

In faţa arestului aștepta duba. 

— Urcă! porunci detectivul. 

— Puteaţi să chemaţi automobilul meu. Dar dacă v-aţi 
deranjat și ați venit cu al dumneavoastră, vă mulțumesc! 

In faţa dubei, așteptau cei doi agenți. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră că mă conduceţi! 
le spuse domnul Costică, politicos. 

Apoi se urcară, și duba porni. 

— Imi pare rău că n-am poruncit la hotel să-mi pregătească 
baia. Dar nu-i nimic; o să aştept. Poate urcați și dumneavoastră 
cu mine, la un păhăruţ cu lichior. Mi-ar plăcea să fiţi oaspeţii 
mei. 

— la mai tacă-ţi gura! îl repezi detectivul, plictisit. 

— O! Scuzați! 

Și domnul Costică nu mai zise nimic. ` 

Pe urmă, ceea ce urmă fu de neînțeles. In locul hotelului, cînd 
coborî, văzu Palatul de Justiție. Pe scări, aştepta o mare mulțime 
de oameni. 

— Mai este vreo formalitate de făcut? întrebă domnul Costică. 

Apoi, fiindcă nu primi nici un răspuns, se gîndi: „Președintele 
tribunalului ține probabil să-mi ceară scuze. Foarte frumos din 
partea lui, dar n-ar fi trebuit neapărat.” 

In clipa cînd puse piciorul pe prima treaptă a scării, mulțimea 
izbucni în strigăte: 

— Uite-l! Uite tîlharul care ne-a sărăcit! La pușcărie cu el! 
Hotule! Huo! 

— Huo! La spînzurătoare! strigau alții, mai furioși. 

— M-ai lăsat pe drumuri, tilharule! răcni un bătrîn, repezindu- 
se la el. 

Cu greu izbutiră agenții să-l dea înapoi. Domnul Costică nu 
înţelegea nimic. „Pesemne că visez”, se gîndi. 

— La spiînzurătoare, banditul! Huo! strigau oamenii, ridicînd 
pumnii. 

— De mine e vorba? îl întrebă domnul Costică pe detectiv. 


Acesta îl smuci de braț, pe scări în sus, fără să-i răspundă. 

— Am să-ţi scot ochii, banditule! îl amenință o bătrină 
doamnă, cu fața udă de lacrimi. Mi-ai mîncat zestrea fetiţei. 

— N-am ... n-am mîncat nimic, stimată doamnă ... 

— Hai, mișcă! îl smuci detectivul. 

Cei doi agenţi mergeau înainte, ca să deschidă drumul. 
Văzind că nu pot ajunge la vinovat, oamenii începură să arunce 
în el cu mere stricate, cu cartofi și cu bulgări de pămînt. 

— Nemernicule! Uite-l cum s-a îngrășat, sugîndu-ne pe noi! 
urla mulţimea. 

Domnul Costică se uită cu jind după cartofii și merele stricate 
de pe jos. l-ar fi plăcut să poată aduna cîteva în buzunare, 
merele stricate îi plăcuseră de cînd era mic. Și oamenii aruncau 
mereu; era de mirare cum putuseră găsi atitea. 

— Banditule! Tilharule! Netrebnicule! Ai să plătești tot ce-ai 
făcut! 

Ce ciudat i se părea totul! Acum cîţiva ani, tot oamenii aceștia 
aruncau cu flori și-l aclamau! „Păcat de mere!” se gîndi. Ar fi 
putut să i le arunce rîndul trecut, în loc de flori. l-ar fi făcut mai 
multă plăcere. 

— La spînzurătoare! urla mulțimea. 

Domnul Costică urcă scările, cu codiţa între picioare, speriat, 
tremurînd, de parcă l-ar fi dus la tăiere. Cînd să intre pe ușă, 
sus, cîțiva inși mai furioși trecură peste agenţi și îi scăpară niște 
pumni în spinare. 

— Oameni buni, de ce daţi? Ce v-am făcut? îi întrebă, 
buimăcit, gata să izbucnească în plins. 

Fără să știe cum, tras într-o parte, smucit în alta, îmbrîncit, 
stilcit, se pomeni la Judecătorul de instrucție. Judecătorul fusese 
într-o vreme vicepreședintele Ligii. „Slavă Domnului! își zise 
domnul Costică. Am dat, în sfîrșit, peste un prieten!” Și înaintă 
spre birou, cu mîna întinsă, zimbind: 

— Dragul meu, ce întîmplare neplăcută! Bine că te-am întîlnit! 

Dar ameţi, năuc și ţeapăn. Judecătorul îi aruncă o privire în 
stare să-l străpungă, întocmai ca un cuțit bine ascuțit. 

— Scuzaţi ... începu să se bilbiie. Nu știu ce s-a întîmplat. Cred 
că e vorba de o greșeală. Nu știu pentru ce am fost adus aici. 

— Vorba! strigă, tăios, Judecătorul. O să afli numaidecit. 
Cunoști asta? 

Și-i arătă o hîrtie din dosar. 


— O cunosc! zise domnul Costică, îmbirligîndu-și codița. E 
semnătura mea. 

— Dar asta? 

— Tot a mea! 

— Si asta? 

— ȘI! 

— Recunoști toate aceste semnături? 

— Cum să nu! 

— Nu mai am nimic de întrebat. Luaţi-l de aici! 

— Dar n-am aflat nimic, onorate domnule Judecător! 

— Nici nu e nevoie. O să afli la proces. 

Și iarăși îl scoaseră printre oameni. Și iarăși îl îmbrînciră, îl 
înghiontiră, îl bătură cu mere stricate. Și iarăși strigară: 

— Uite nemernicul care ne-a nenorocit! La spînzurătoare cu 
el! 

Acum, fiindcă se aflase de venirea lui, se strînsese mai multă 
lume, era acolo poate peste jumătate din oraș, adică mai toţi 
care cumpăraseră acţiuni. 

Cu multă greutate îl urcară agenţii în dubă. Automobilul 
pușcăriei porni în goană, pe străzi, ca să nu mai stirnească 
huiduieli. Însă oamenii care veneau la tribunal, recunoscînd 
duba de departe, se opreau în stradă și aruncau după ea cu 
mere stricate și cu cartofi. 

Tabla răsuna înăuntru de parcă ar fi tras cu tunul. Domnul 
Costică își ţinea mîinile la urechi, dar degeaba, tot auzea 
strigătele oamenilor furioși: 

— La spînzurătoare, banditul! Nu-l lăsaţi să scape! 

„Lasă c-o să vină procesul! își zicea, ca să se liniștească. La 
proces o să aflu ce am făcut!” 


CAPITOLUL XVIII 
La Curtea cu Jurați 


Hoţii din arestul Prefecturii erau zece, cu Mandache cu tot, 
deși acesta făcea el singur cît o sută de hoți. In fiecare seară, 
domnul Costică trebuia să curețe douăzeci de pantofi, să perie 
zece pantaloni și zece haine, să cîrpească toate rupturile care se 
iveau în coate, să coasă la loc nasturii pe care ziua hoţii și-i 
rupeau ca să-i joace la noroc. Pe deasupra trebuia să măture 


arestul, să aducă apă, să care gunoiul, să facă, într-un cuvînt, 
toate corvezile. 

— Costică, vino aici!... Costică, du-te dincolo!... Costică, fă 
asta!... Costică, fă p-ailaltă!... 

Toată ziua nu auzea altceva. După masa de prînz, cînd hoţii 
se odihneau, trebuia să-i apere de muște, iar seara îl scărpina 
pe Mandache la tălpi, pînă ce șeful hoţilor adormea. 

Atunci avea voie și el să se culce, însă nu în pat, ci într-un 
colț, pe ciment. „Numai de-aș ajunge odată la proces ...” Nimeni 
nu-i spunea cum o să fie procesul și cînd. 

Intr-o zi, intră pe ușă un tinerel, îmbrăcat foarte sclivisit. 
Părul, la ceafă, îl purta retezat drept, ca un breton, care de felul 
lui se face pe frunte, nu la spate, și li se potrivește doar fetelor. 
Cămașa se termina cu un guler înalt, ieșind vreo patru degete 
din haină, ca un bandaj ghipsat, pus să-i ţină capul pe umeri, nu 
care cumva să-l piardă. Un curmei de cravată, o cîrpă îngustă, 
ca un limbric, cu un nodișor cît bobul de porumb, se scurgea de 
sub guler între reverele hainei, iar acestea se prelungeau în jos 
pînă spre poale, care și ele erau atît de lungi, că ajungeau la 
două palme de genunchi. Ce loc răminea în jos, pentru 
pantaloni, nu era mare lucru, căci aceștia se terminau mai sus 
de glezne, lăsînd să se vadă ciorapii albi, viriţi în pantofii cu 
patru rînduri de talpă. 

— Aoliu! făcu Mandache, văzîndu-l. Miîncate-ar neica de 
malagambist! 

Domnul Costică nu înțelese vorba, dar nici nu avu timp să se 
gîndească la ea. 

— Cine-i escrocul? întrebă tînărul, dîndu-și ifose. 

Răspunsul veni de la Mandache: „Uite-l!” învinuitul n-avea 
cum înţelege că era vorba de el, nu cunoștea cuvîntul „escroc”, 
după cum nu-și cunoștea nici vina. 

— Va să zică, tu ești! Vino aici să stăm de vorbă. Sînt avocatul 
tău. 

Domnul Costică se bucură. 

— Ghiţă Bivolaru te-a trimis? 

—  Intîi vorbește cu mine cum se cuvine, se răţoi tînărul 
avocat, că n-am păzit porcii împreună! Pe urmă, află că nu m-a 
trimis Ghiţă Bivolaru, ci Tribunalul, fiindcă n-ai alt apărător. 
Nimeni din oraș n-a vrut să fie avocatul tău! Ai înțeles? A căzut 
beleaua pe mine! 


— Am să vă plătesc, onorate domnule avocat. Am bani. 

Hoţii ciuliră urechile. 

— Am la hotel două geamantane pline cu bani. 

— Banii de la hotel s-au ridicat, o dată cu hirtiile tale. Două 
geamantane, cît spui, și n-ajung să despăgubească măcar un 
sfert din cei escrocaţi. 

— Dar asociaţii mei trebuie să aibă destul, fiindcă abia au 
încasat banii pe acțiuni. 

— Nu cumva știi tu unde pot fi găsiţi?! 

— Cum să nu?! Adresele lor sînt la birou. 

Tînărul avocat își pierdu răbdarea: 

— Ascultă, mă, vrei să faci pe prostul? 

— Vai de mine?! 

— Atunci trebuie să-ţi spun că asociaţii tăi au fugit. 

— Unde? 

— Asta poate știi tu. 

— Eu? Zău că nu! 

— O fi și-așa! Pînă una-alta, ai rămas singur să dai socoteală 
de faptele voastre. 

— Păi eu n-am nici o vină! 

— Ai iscălit. 

— Asta da! Îmi place să iscălesc! se bucură domnul Costică. 

— Atunci ai să plătești. 


Și iată-l pe domnul Costică la Curtea cu Juri, într-o zi, la 
începutul lui ianuarie. 

— Să intre acuzatul! auzi un glas, aspru, răzbind din sala cea 
mare a Palatului de Justiţie. 

Jandarmii îl împinseră de la spate și el se pomeni în boxa (el i- 
ar fi spus ţarc) în boxa acuzaților, în fața unei mulţimi uriașă, 
care-l primi huiduind: 

— La ocnă, tilharul! Huo! ... 

Președintele sună din clopoțel, să se facă liniște. 

— Şedinţa e deschisă! 

Un om în haine negre, sărăcăcioase, se ridică în picioare și 
începu să citească dintr-un dosar. Domnul Costică nu înțelegea 
nimic, își plimba nevinovat ochii prin sală, căutîndu-și 
cunoscuţii. În ţarcul unde stăteau Juraţii, la rînd, drept în faţa lui, 
îl zări pe Rectorul Universităţii. 


— Salutare, salutare, prietene! Ce mai faci? îl strigă, vesel, 
făcîndu-i semn cu mîna. 

Rectorul se încruntă. 

— Liniște! strigă miînios Președintele, sunînd din clopoțel. 

În stîngă Rectorului stătea Primarul, iar în dreapta lui, 
Prefectul. Episcopul stătea în rîndul al doilea, la mijloc. 

„la uite ce de prieteni s-au adunat la un loc! Apăi dacă e să 
mă judece ăștia, la sigur am scăpat! ...” 

După ce omul în haine negre termină de citit, începură să-l 
întrebe pe acuzat: cum îl cheamă, de ciţi ani e, ce carte a 
învăţat, ce meserie are. 

Pe urmă, Președintele ridică niște hirtii în sus și i le arătă: 

— Cunoști iscăliturile astea? 

— Cum să nu! Eu cu mîna mea am iscălit. 

— Prin urmare, recunoști? 

— l-auzi vorbă! 

— Domnilor Juraţi, sări avocatul tinerel, sinceritatea 
acuzatului trebuie să vă dea de gîndit! Un om vinovat nu 
vorbește așa. 

Procurorul sări din partea cealaltă: 

— Nici dumneata nu crezi ce spui. Mărturisește! 

— E adevărat! Domnilor Juraţi, am fost numit să apăr pe acest 
criminal, și am datoria să-l apăr, ceea ce vedeţi că am încercat 
să fac. Trebuie să vă mărturisesc însă că sînt îngrozit de faptele 
lui! ... 

După aceste vorbe atît de bine simţite, ședința se întrerupse 
o jumătate de oră, pentru ca Juraţii să bea o cafea și să se 
înțeleagă între dînșii dacă acuzatul este sau nu vinovat. Cînd se 
înapoiară în sală, lumea începu să strige: 

— La ocnă cu nelegiuitul! Să nu fiți miloși! 

Președintele sună din clopoțel, apoi întrebă: 

— Domnii Juraţi ce au de spus? 

Aceștia se ridicară în picioare și, la semnul Episcopului, 
vorbiră toți într-un glas: 

— ÎI socotim vinovat! 

Președintele își băgă nasul în niște cărți mari, cu legi, apoi, 
după cîteva clipe, puse mîna pe clopoțel. 

— Avînd în vedere părerea Juraţilor, începu, și în conformitate 
cu legile, acuzatul este condamnat la douăzeci de ani ocnă! 

O parte din oamenii aflaţi în sală începură să aplaude: 


— Bravo! La ocnă, nemernicul! 

Alţii însă nu erau mulțumiți: 

— Ce-i aia douăzeci de ani? Pe viaţă, pe viaţă! La sare! Să 
simtă ocna, ticălosul! 

Președintele sună din clopoțel. 

— Acuzat, mai ai ceva de spus? 

— Eu? Nimic, dom’ Judecător. Aș vrea numai să-mi spună 
cineva de ce-am fost adus aici ... 

— Face pe prostul! La ocnă, nelegiuitule! striga mulţimea. 

— Lasă că știi tu de ce! 

— Cînd ai să tai sare, o să-ţi aduci aminte tot ce ai uitat! 

„Cum adică să tai sare? se mira domnul Costică, în timp ce-l 
împingeau spre dubă. Că eu am văzut sarea bulgări, în ieslea 
vacilor, nu era tăiată deloc!” 


CAPITOLUL XIX 
Viața la ocnă 


Dacă n-ar fi avut lanţuri la miîini și la picioare, domnul Costică 
ar fi fost tare bucuros de drumul început. Mai întîi, mersul cu 
trenul! Era foarte bine să se uite pe fereastră, odihnit, nesupărat 
de nimeni, să vadă cîmpii, dealuri și munţi, sate, orașe, fabrici. 
Nici nu visase vreodată că o să ajungă prin atitea locuri! Mai 
erau sute de gări, de poduri peste ape albastre, de cantoane. In 
depărtare se vedeau alte sate, cu acoperișurile vesele, roșii, 
printre pomii în floare. Căci tocmai venise primăvara, cu aerul ei 
călduț și molatec. 

Frumoase zile! 

Domnul Costică ar fi vrut să nu se termine drumul niciodată. 
Cîmpiile erau pline de semănători; îi cunoștea, fiindcă trăise 
printre ei. Și-i era dor! Pe alocuri, zărea, din depărtare, porcii 
ieșiţi la rimat pe marginea satelor. 

„Ce rău de ei că nu merg cu trenul!” se gîndea. 

Pe urmă mai era mîndru și de hainele noi pe care i le 
dăduseră, niște haine cum nu mai văzuse la nimeni în oraș: 
cenușii, cu dungi albe, late. În cap avea un fel de scufie, vărgată 
ca hainele. 

„la te uită, ce modă frumoasă!” se minuna, încîntat de noua 
lui îmbrăcăminte, atit de originală. 


Trenul merse zile întregi, apoi, într-un revărsat de zori, la 
sfîrșitul săptămînii, se opri într-o gară mai răsărită, la poalele 
munţilor. 

— Ocnele-Adînci, zece minute oprire! strigă conductorul. 

Ușile vagonului se deschiseră: 

— Hai, jos, mișcă! 

Domnul Costică se mișca anevoie, cu atitea fiare pe el. 

-— Săracul! îl căinară niște femei. 

Una îi întinse o bucată de piine și cîte va ouă fierte. 

Domnul Costică le luă, deși nu-i era foame. 

— Automobilul n-a venit? se miră, cînd ajunseră în spatele 
gării. 

Paznicul îl luă în ris: 

— Da' pe jos nu poţi să mergi? Mă, mare boier trebuie că ești 
tu! 

Nu că era boier, dar de cînd cu închisoarea, nu avusese 
prilejul să umble pe jos; tot cu duba îl duceau, cu duba îl 
întorceau ... 

Aici însă, nefiind dubă, străbătură orașul cu piciorul. Lumea se 
oprea pe trotuare și-l privea cu milă, cum își tîra lanţurile. 

— Vai de capul lui! ziceau oamenii, în neputinţă să-l ajute. 

Pe la ferestre se vedea cite o femeie, ștergîndu-se la ochi. 

„Aici e lumea mai bună!” se gîndi domnul Costică, emoţionat 
de această primire binevoitoare. 

La urma-urmei, se putea spune că prea trăise zgomotos pînă 
acum, găsise un prilej binevenit să se odihnească; orașul acesta 
mic era tocmai nimerit pentru vacanţă. 

Nu știa ce-l așteaptă! 

Abia ajuns la închisoare, îl puseră în viteză, tuns, bărbierit, 
îmbăiat, uns cu gaz de sus pînă jos. 

— Gata? Duceţi-l! 

Curtea închisorii era mare, dar nu se vedeau nicăieri ocnașii. 

„Poate le-o fi dat vacanţă de Paști!” se gîndi domnul Costică. 
E drept, Paștele bătea la ușă. 

În mijlocul curţii se vedeau niște magazii, de unde se auzea 
zgomot de motor. Acolo îl duseră. 

— Ține astea, și ai grijă cum le păstrezi! îl întîmpină un 
gardian, întinzîndu-i o lopată și un tîrnăcop. 

În peretele magaziei era un fel de dulap mare. 

— Hai, intră! îi porunciră. 


Domnul Costică se supuse, fără să înțeleagă. Paznicii 
închiseră ușile cu gratii ale dulapului, apoi făcură semn omului 
de la motor. Îndată, dulapul porni în jos, cu mare viteză, spre 
fundul pămîntului. 

„Am înţeles! se gîndi noul ocnaș. Vor să mă ducă în iad. Nu-i 
nimic! Cu sfinţii am avut de-a face! Să-l văd acum și pe 
Scaraoschi!” 

După cîteva clipe, în puţul pe care cobora ascensorul se făcu 
întuneric și frig. Un miros umed, sărat, pătrundea în dulapul 
mișcător. 

„Ori poate vor să mă facă saramură!” 

Drumul în jos ținu mult timp. Într-un tîrziu, dulapul își încetini 
mersul, apoi, izbindu-se de ceva, se opri în faţa unei deschideri 
luminată nelimpede de făclii. Un paznic deschise ușa. 

— Numărul 5005? Bravo! Bine ai venit! zise, aplecîndu-se să 
vadă cifrele scrise la piept, pe haina vărgată. 

— Bine te-am găsit! se grăbi să răspundă vesel domnul 
Costică, întinzîndu-i mîna. 

Paznicul se încruntă: 

— Așa vorbeşti cu mine, mă? Vrei să te bag la gherlă din 
prima zi? Mîna pe tîrnăcop! Marş la lucru! 

Domnul Costică învățase să nu se mai mire de nimic, înșfăcă 
tîrnăcopul din ascensor și porni să-și ia lucrul în primire. 

Ocna era o hrubă nemărginită, cu pereții suri, brăzdaţi de linii 
vinete, care arătau așezarea diferitelor straturi de sare. 
Deasupra, bolta nu se vedea, fiindcă lumina făcliilor nu ajungea 
așa de sus; numai din cînd în cînd, cîte un colț de sare sticlea, 
ca o stea, și atunci îţi venea să te crezi nu în ocnă, ci sub cerul 
deschis al lui Dumnezeu. 

Undeva mai în fund, se auzeau tiîrnăcoapele lovind sarea; din 
cînd în cînd se mai auzea, și cîte un paznic, strigîind. Ocnașii nu 
aveau voie să vorbească, ci numai să gifiie, dar nu prea mult. 

— Bună ziua, domnule paznic! salută domnul Costică. Bine te- 
am găsit sănătos! Merge treaba, merge? 

— Mă, cine te-a învățat să vorbești așa? la uite-te la el! se 
minună paznicul. 

Apoi, deodată, se încruntă. 

— Bagă tirnăcopul în sare, tîlharule, și să nu mai scoţi un 
cuvint, că te snopesc! Mie să-mi spui: „Să trăiţi, Măria Ta!”, nu 
cum mi-ai spus tu! 


— Am înţeles, Măria Ta! Să trăiţi! 

Omul se îmbună: 

— Ei bravo! Așa vezi! Acum pune mîna pe tîrnăcop! 

Domnul Costică se uită întîi să vadă ce făceau ceilalți. Ocnașii, 
goi pînă la brîu, așezați pe un rînd, spărgeau sarea în bulgări 
mari, pe care îi stringeau grămezi. Alţii o urcau în vagonete, iar 
alţii împingeau vagonetele pînă la un ascensor mare din fundul 
ocnei. 

— Hai, pune mîna, pune mîna! strigă paznicul. 

Noul ocnaș se apucă să sape cu sîrg. Curînd, nădușeala îl 
acoperi de sus pînă jos, dar el nu se lăsă. Lovi înainte, gifiind, 
gemiînd, icnind, desprinzînd bulgări mari din stîncă ... 

Seara, cînd se sună sfîrșitul lucrului, era frînt de oboseală, dar 
spărsese mai multă sare decit toți. 

Paznicul îl lăudă: 

— Bravo! Ai să ajungi un ocnaș bun! 

— Mulţumesc! zise domnul Costică, modest. 

Apoi fură scoși sus, unde li se dădu de mîncare, dintr-un 
cazan uriaș. 

— Ciorba asta este o porcărie! mormăi unul. Miroase a lături! 

— Dă-mi-o mie, dacă nu-ţi place! se repezi domnul Costică. 

Nu mirosea chiar a lături, dar avea, oricum, ceva asemănător. 
Cum muncise de zor și era foarte flămînd, mîncă vreo cinci-șase 
castroane, de la toţi vecinii săi care strimbau din nas. 

„A trebuit să viu la ocnă, se gîndea, ca să găsesc și eu o 
mîncare mai ca lumea!” 

După masă, ocnașii fură lăsaţi să se plimbe o jumătate de oră 
prin curte, apoi merseră la culcare, în niște dormitoare mari. 
Odată ajunși înăuntru, în jurul domnului Costică se strinseră mai 
mulți. 

— Ascultă, mă, grozavule! mirii unul. Să nu mai faci pe 
viteazul la lucru, că naiba te ia! 

— Da' de ce? 

— Fiindcă dacă tu sapi mai mult, o să ne pună și pe noi să 
facem la fel! 

— Așa are să fie bine! O să scoatem sare pentru toată lumea. 
La noi în sat nu se găsea destulă. Nea Grigore Inimă-Acră se 
plingea mereu că-i scumpă! 

— Și-ai s-o ieftinești tu? 

— Sigur! 


— Mai bine bagă-ţi minţile în cap! 

După aceste cuvinte se culcară și în curînd începură cu toții 
să sforăie. 

Domnul Costică dormi neîntors, de frînt ce era, și nu se trezi 
pînă ce nu veniră la el paznicii, cu răcnete. 

„Ce bine că nu mai trebuie să te îmbăiezi!” 

Îndată coborîră în curte, unde li se dădu cafeaua, de orz prăjit. 
Bău pe puţin vreo zece castroane, fiindcă foarte mulţi ocnași n-o 
puteau suferi, pretinzînd, ca și despre ciorbă, că miroase a 
lături. 

„Parcă știu ei ce-i bun!” 

Apoi ascensorul îi cobori în ocnă, unde lucrul reîncepu ca în 
ajun. 

— Bravo, 5005! făcea paznicul, din cînd în cînd, văzîndu-l cu 
cîtă tragere de inimă lucra. 

Duminică dimineaţa, după ce se făcu slujba religioasă, 
directorul ocnei îl lăudă pe domnul Costică pentru sîrguinţă. 
Domnul Costică era foarte fericit, nu credea că la ocnă o să fie 
așa de frumos. 

— Drept răsplată pentru purtarea ta, spuse directorul, la 
sfîrșit, o să-ţi dăm mîncare separată, din cratiţă. 

Noul ocnaș se îngălbeni. 

— Domnule director, vă rog cu respect, nu vă supăraţi, dar 
lăsați-mă să mănînc mai departe, de la cazan. 

Toate capetele se întoarseră mirate spre el. 

— Și de ce? Nu te bucuri de hatîrul pe care ţi-l fac? 

— Ba da, să trăiţi! Vă sînt recunoscător. Dar... dar... 

— Hai, spune! 

Deodată, chipul domnului Costică se lumină: 

— Nu vreau să trăiesc mai bine decit ceilalți ocnași. Ca să 
ispășesc greșelile! 

— Bravo! Pentru acest răspuns, am să-ți dau din miîncarea 
mea! 

Domnul Costică era nenorocit, în timp ce toţi ocnașii, ba chiar 
și paznicii, îl pizmuiau. Curînd însă îi trecu prin gînd că ar putea 
schimba mîncarea cu ceilalţi, pe ascuns, căpătind în locul ei 
fiertură de la cazan. Ceea ce și făcu. Din ziua aceea, ocnașii 
începură să ţină la el. 

-— Ești un camarad bun! spuneau. 


Și nu se mai supărau dacă-l vedeau că muncește prea mult. 
Ba, dimpotrivă, se luau după el. În cîteva săptămîni, ocna începu 
să scoată de două ori mai multă sare ca pînă atunci. 

Toată lumea, începînd cu directorul și terminînd cu ultimul 
ocnaș, era foarte fericită. lar domnul Costică mai mult decit toți. 


CAPITOLUL XX 
Banda Ciîinelui-Roșu 


Erau între ocnași cîțiva, unul poreclit Cîinele-Roșu, altul 
Cantalup, altul Cuţit-Ascuţit, alţii în fel și chip, care de la un timp 
se adunau prin colţuri și vorbeau pe furiș. Cînd vedeau venind 
paznicii, se prefăceau că spun povești: 

— Și așa, băiatul babei și al moșneagului merse prin pădure, 
merse, merse, pînă ce întîlni ... 

După ce paznicii treceau, reîncepeau să șușotească. 

Într-o noapte, domnul Costică nu putea dormi, îi bătea luna în 
fereastră. Se zice de cîini că latră la lună. Lui îi venea să guițe, 
măcar o dată, prelung, cu alean, să-și mai audă glasul de porc. 

Cum spun, în noaptea aceea nu putea dormi, cînd auzi pe 
ocnașii cu pricina, strînși toţi sub un pat, făcînd planuri. 

— Miine, în timpul prînzului, cînd paznicii își fumează 
țigările! ... zicea unul. 

— Atunci, nu mai amînăm încă o dată! 

— Nu! De data asta, e hotărit! 

După o pauză, cel ce vorbise primul începu să împartă 
rolurile: 

— Tu, Cantalup, stingi făcliile, ca să se facă întuneric în toată 
ocna! 

— Bine! 

— Tu, Cuţit-Ascuţit, răstorni vagonetul, să nu ne poată urmări. 
Ceilalţi, o luaţi la goană prin galeria părăsită. 

— S-a înțeles. 

De frică, domnul Costică nu mai putu să doarmă toată 
noaptea. Înţelesese că ocnașii aveau de gînd să evadeze și nu 
știa ce trebuie să facă: să-și ţină gura, sau să-i dea de gol? 

Și într-un fel, și în altul, i se părea urit. 

În zorii zilei, cînd goarnele sunau deșteptarea, avea un plan 
bine ticluit ... 


În timpul lucrului, cătă să fie lîngă Cîinele-Roșu. Cuţit-Ascuţit 
și Cantalup nu erau însă nici ei prea departe. 

— Ce mai faceţi, domnule Ciine-Roșu? Sănătos, voinic? 
întrebă politicos. 

— Mulţumesc, bine! Dumneavoastră? 

— Ei, și eu, ceac-pac! Ce pot face? 

— Vă priește sarea, domnule Costică? 

— Mulţumesc dumneavoastră, domnule Ciine-Roșu, n-aș 
putea să mă pling! 

— Atunci îmi pare bine! 

După acest schimb de vorbe politicoase, își văzură fiecare de 
tîrnăcopul lui, un timp. 

— Credeţi în vise, domnule Ciine-Roșu? întrebă domnul 
Costică, mai tîrziu. 

— Aşi! n-am crezut niciodată. Fleacuri! Numai proștii pot să 
creadă. 

— Foarte adevărat. Și eu sînt de aceeași părere. Dacă ar fi să 
mă iau după ce am visat astă-noapte, în clipa asta ar trebui să 
mor de frică. 

— Dar ce aţi visat astă-noapte? se amestecă în vorbă ocnașul 
Cantalup. 

— Oh! Mai bine să nu-mi aduc aminte! Am visat că, pe cînd 
săpam la sare, s-a surpat galeria părăsită. Noi sîntem destul de 
departe, dar oricum ... 

— Galeria părăsită? făcu Cîinele-Roșu, speriat. Aţi visat că se 
prăbușea? 

— Da. Se făcea că eram cu toţii în repausul de la prînz, cînd 
deodată, nu știu de ce, făciliile s-au stins. 

— Vai de mine! murmură Cuţit-Ascuţit. 

— Și, și, pe urmă? Pe urmă? întrebă Cantalup, tremurînd. 

— Pe urmă s-a auzit un bubuit înspăimîntător și am văzut cu 
ochii mei cum bolta a crăpat și galeria s-a prăbușit. 

— Cum aţi văzut, dacă era întuneric? se amestecă, bănuitor, 
Cantalup. 

— Ce-aţi spus? Că era întuneric? Firește! Dar în clipa aceea s- 
a făcut o lumină mare. Nu vă aduceţi aminte că și în Noul 
Testament spune ce lumină a fost cînd s-a frînt catapeteasma? 

— Spune așa în Noul Testament? întrebă, mai puţin bănuitor, 
și mai înfricoșat, Cantalup. 


— Firește că da! Duminică, dacă vă duceti la bibliotecă, puteţi 
să cereţi cartea și să vedeți. 

— Asta este o carte sfîntă, nu-i așa? 

— Foarte sfintă! 

— Atunci nu poate minţi!! 

— Nici un cuvînt! 

Cantalup și cu ceilalți rămaseră împietriţi. 

— Și mai departe ce-aţi visat? întrebă Cuţit-Ascuţit, după un 
timp. 

— N-am mai visat nimic, că de groază m-am trezit. Dar 
tremură carnea pe mine și acum, numai cînd îmi amintesc. 

In clipa aceea, primul paznic începu să bată cu ciocanul în 
toaca de fier, vestind repausul de prînz. 

Domnul Costică se așeză pe un bulgăre de sare, urmărindu-i 
cu ochii pe cei trei; toţi stăteau pleoștiți. Alţi cîțiva ocnași le 
dădeau tîrcoale, așteptind, fără îndoială, ordinele Cîinelui-Roșu. 

Paznicii se adunaseră într-o margine a ocnei, după obiceiul 
lor, și fumau tutun. 

— Ce facem, nene Ciine-Roșu? întrebă un ocnaș, rotindu-se pe 
lîngă cei trei. Haide, nu începem? Acuma e momentul cel mai 
bun! 

-— Nu facem nimic! Sînt semne proaste. Duceți-vă la locul 
vostru! 

„Am nimerit-o! Am izbutit! se gîndi domnul Costică, bucuros. 
Trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat ...” 

Dar se opri, speriat. Pămintul începuse să-i tremure sub 
picioare. Dinspre fundul ocnei ţișni un curent de aer, ca o vijelie, 
și făcliile se stinseră. În întunericul de iad care urmă, izbucniră 
strigătele speriate ale ocnașilor, ca și ale paznicilor. Dar totul nu 
dură decit frînturi de secundă. Apoi, trosnind, peretele de sare, 
în fundul ocnei, se prăbuși. Bolta, deasupra, crăpă, și prin 
crăpătură pătrunse lumina zilei. Tot atunci, zgomotul se liniști. 
Nu mai rămase în aer decit praful de sare, plutind ca un norișor. 

incetul cu încetul, ocnașii se dezmeticeau. Paznicii se 
dezmeticeau mai greu, fiindcă spaima lor fusese mai mare decit 
a celorlalţi. Nu-i greu de înţeles, un ocnaș se poate lipsi de viaţă 
mai ușor! 

— Sfinte Doamne! Ce minune! Ce minune, Sfinte Doamne! se 
cruceau Cîinele-Roșu, Cantalup și Cuţit-Ascuţit. 

După ce se cruceau, se loveau cu fruntea de pămînt. 


— Sfinte Doamne, Sfinte Doamne! ... 

Și iar se cruceau, și iar se dădeau cu fruntea de pămînt. 

Însă cel mai nedumerit, mai speriat și mai năuc era domnul 
Costică. Dintre toţi, el singur nu putea să-și dea seama ce se 
petrecuse. Fiindcă întimplarea se amesteca în capul lui cu 
scornelile de la început. Nu mai știa ce-i minciună și ce-i 
adevărat. Nu mai știa dacă nu cumva visase aievea ceea ce 
prevestise în ajun sau dacă nu abia acum visa. 

După citeva clipe, cei trei ocnași, revenindu-și din spaimă, se 
ridicară, tremurînd. Atunci îl văzură, nu departe, pe domnul 
Costică, rătăcit. Se repeziră spre el, căzură în genunchi, îi luară 
mîinile și începură să i le sărute, biiguind: 

— Ești salvatorul nostru! Ne-ai scăpat de la moarte. Toată 
viaţa o să-ţi fim recunoscători! Orice dorință vei avea, ţi-o vom 
îndeplini! 

Din ziua aceea, domnul Costică deveni cel mai mare om 
printre ocnași. Era mai puţin decit fusese în trecut, cînd un oraș 
întreg îl venera, dar el nu făcea nici o diferenţă și se simţea 
fericit! 


_ CAPITOLUL XXI 
Intoarcerea în oraș 


La ziua Regelui, directorul ocnei îl chemă pe domnul Costică 
și-i spuse: 

— În urma bunelor tale purtări, Regele ţi-a redus pedeapsa la 
jumătate. Dacă scădem anul pe care l-ai făcut, mai rămîn numai 
nouă. Ai grijă să te porţi și de aici înainte la fel, ca să scapi mai 
curînd. 

Domnul Costică n-avea de ce să se grăbească; nu-l aștepta 
nimeni afară, iar aici n-o ducea rău. Dar nu era un motiv să nu 
asculte îndemnurile directorului, încît își văzu de lucru, cu mai 
mult sîrg. 

Acum fusese numit șef de echipă. Cîinele-Roșu, Cantalup și 
Cuţit-Ascuţit ceruseră cu stăruinţă să lucreze sub ordinele lui, și- 
| ascultau ca pe un Dumnezeu. Ceea ce spunea domnul Costică 
era sfînt. lar treaba în ocnă mergea ca pe roate. 

Așa trecură zilele, săptăminile, anii. Cînd se împliniră cinci, 
Directorul îl chemă în biroul lui. 


— Am o veste mare pentru tine! îi spuse, zîimbitor. Eşti cel 
mai bun dintre ocnașii care au trecut vreodată pe aici. Am făcut 
o cerere, și Regele te-a grațiat. 

— Şİ acum trebuie să plec? întrebă domnul Costică, 
dezamăgit. 

— Da! Nu te bucuri? 

— Păi mie-mi plăcea aici! 

— Ce-are a face? Aici e locul celor nelegiuiţi. Cînd își ispășesc 
greșelile, noi sîntem bucuroși să-i vedem că se întorc la treburile 
lor. 

În sfîrșit, ce să mai înşir aici tot ce-a spus directorul? A spus și 
el ce trebuie să spună directorii de închisori. 

Cînd a ieșit de acolo și s-a dus să-și adune lucrurile, domnul 
Costică era foarte amărit. 

— Pleci? îl întrebă Cîinele-Roșu. 

— Da. Îmi pare rău! 

— Și mie. 

— Și mie! spuse Cuţit-Ascuţit. 

— Mie îmi vine să pling, adăugă Cantalup. 

Domnul Costică îi împăcă pe cît putu: 

— Lasă că o să ieșiți și voi! 

— Cînd o să fim bătrîni! 

— Eu am vrut să vă aştept, dar directorul nu m-a lăsat. 

— A făcut foarte bine! Nu trebuie să-ți strici viaţa pentru noi! 

— Vă mulțumesc! Sunteţi niște ocnași foarte cumsecade! 

După o pauză, Cantalup întrebă: 

— Acum, dacă ieși, îi jugănești? 

— Ce înseamnă acest cuvînt? 

— Le faci de petrecanie? 

— Nici asta nu știu. 

— Vreau să spun, îi lichidezi? 

— Nu înțeleg. 

— Ei, Doamne! Cum să-ţi mai spun? Îi cureţi? Adică le pui 
cuțitul în coaste? 

— Cui? 

— Alor care te-au vîrît aici? Pentru ce ai fost condamnat? 

— Nu știu. Zice, fiindcă am iscălit niște hirtii. 

— Și cu hîrtiile ce ai făcut? 

— Eu? Nimic! Că le-au luat Ghiţă Bivolaru și ceilalți. 

— Aștia cine sînt? 


— Asociaţii mei. 

— Ei n-au intrat la gros? 

— La ce? 

— La închisoare. 

— N-au intrat. 

— Atunci de ce nu te-au scăpat? 

— Păi cum să mă scape? 

— Avocaţi ţi-au pus? 

— Nu. 

— Dar de spus, ce au spus la proces? Nu i-a întrebat unde sînt 
hîrtiile? 

— Nu i-a întrebat, că ei n-au fost. 

— Nuuu? Dar unde erau? 

— Nu știu. Că nu i-a găsit nimeni. 

— Atunci, au fugit. 

— Da. 

— Aha! Am înţeles. 

— Ce-ai înţeles? 

— Că trebuie să le pui laţul de git! 

— De ce? 

— Fiindcă ai făcut ocnă pentru ei. 

— Păi aici n-a fost rău. Mai ales că v-am cunoscut pe voi! ... 


Domnul Costică părăsi ocna într-o joi la prînz. Era primăvară, 
întocmai ca la venire, și munţii, dealurile, cerul deasupra păreau 
că n-au îmbătrînit deloc în acești ani. 

Ocnașii se adunară în curte, la prînz, și, în faţa tuturor, 
directorul ridică în slavă pe cel ce se elibera. Mulţi plîngeau, atit 
de mișcătoare era cuvîntarea. Cit despre domnul Costică, el se 
simţea foarte amărit. Mai întîi că-i luaseră hainele frumoase, în 
dungi, ca să i le dea înapoi pe ale lui. Acum abia se vedea că, 
oricît o dusese de bine la ocnă, bietul de el slăbise tare mult! 
Unde erau umerii lui semeți? Și gitul grăsuț, și pîntecele rotund? 
Umerii începuseră să i se cociîrjeze, gitul i se subţiase, iar 
pîntecele peste putință să-l mai ghicești sub îmbrăcăminte. 
Incepuse să îmbătrinească, săracul! Pe la timple îi apăruseră 
multe fire albe, iar în jurul ochilor făcuse încrețituri. 

— Acum îţi dorim drum bun în lume! îi ură directorul, 
încheindu-și cuvintarea. Să te porți acolo așa cum te-ai purtat 
aici, ca să contribui la mărirea renumelui acestei închisori! 


Ce să spun, la aceste cuvinte ocnașii izbucniră în lacrimi, atît 
era momentul de impresionant! Apoi domnul Costică trecu 
printre rîndurile lor și le strînse mîna la toți. Cu cei trei, Cîinele- 
Roșu, Cantalup și Cuţit-Ascuţit, se îmbrățișă. Toţi trei plingeau 
așa de tare încit li se udaseră hainele, de nu se mai deosebeau 
dungile albe de cele cenușii. 

Apoi domnul Costică fu chemat la casierie, unde i se dete o 
mînă de bani, cît i se cuvenea pe munca lui de cinci ani. Avea, 
cum S-ar zice, destul ca să înceapă o viaţă cinstită. De la 
închisoare, se duse drept la gară, întrebă de tren și cumpără 
bilet. Apoi zile întregi călători prin locurile pe unde venise ca 
ocnaș, printre munţi și dealuri, pe cîmpii, peste ape, prin gări. 
Văzu iarăși satele înverzite și porcii rimînd pe lîngă garduri. li 
venea să sară jos din tren, să rime alături de ei. Tare îi era dor 
să mai simtă mirosul reavăn al pămîntului, după ce cinci ani nu 
mirosise nimic decit sarea. 

Tocmai la începutul săptămînii următoare, sosi domnul 
Costică în orașul său. Înainte de a cobori din tren, scoase din 
geamantan citeva decoraţii, pe cele mai mari, și le agăţă pe 
piept. Pe urmă își potrivi cravata în oglindă, își puse pălăria pe o 
sprinceană și cobori cu bastonul sub brațul stîng. 

În gară nu văzu nici un obraz cunoscut. Bineînţeles că, dacă s- 
ar fi știut, vechii lui admiratori l-ar fi întîmpinat cu flori. Poate ar 
fi adus chiar muzica militară și școlile cu drapele. 

„Nu-i nimic, mai bine așa! Prea eram obosit!” se gîndi, 
împăcat. 

Apoi ieși în dosul gării și se urcă într-o trăsură, cu care porni 
spre hotel. În cinci ani orașul se schimbase. Pe strada Gării se 
ridicaseră niște case mari, ca niște cutii, drepte, fără înflorituri, 
cu multe etaje. Ferestrele erau așa de multe și de dese, încit 
casele semănau cu niște faguri de albine. 

Apăruseră, de asemenea, o sumedenie de prăvălii, toate pline 
pînă peste cap de cumpărători. Treburile orașului mergeau bine, 
după cîte se vedea. 

„E rost de zile bune!” se gîndi domnul Costică, frecîndu-și 
mîinile, ca negustorii. 

După cîte putea să-și dea seama, oamenii nu-l recunoșteau. 
În forfota de pe strada Gării, nimeni nu urmărea cu ochii trăsura 
care aducea un călător nou. E adevărat că și călătorul se 


schimbase tare mult. Altfel, poate l-ar fi recunoscut cineva, și 
dacă l-ar fi recunoscut ... Mai bine să nu vorbim! 

Numai la hotel nu se schimbase nimic. Era același portar, care 
salută, înclinîndu-se pînă la pămînt. Înăuntru, același funcţionar 
în haine negre împărțea odăile. 

— Mai este liber apartamentul meu? întrebă domnul Costică. 

— Aţi avut un apartament la noi? 

— Firește, numărul unu, la etajul întîi. 

Funcţionarul rămase cu gura căscată. 

— Dumneata ești, ești ... se bilbii. 

— Eu sînt domnul Costică. 

— Îmi pare rău, dar nu avem nimic pentru dumneata. Portar, 
ia geamantanul domnului și du-l la trăsură! 

„Nu-i nimic, tot nu-mi plăcea la hotel! se gîndi domnul 
Costică. O să mă duc la Primar. Cred că o să mă găzduiască 
foarte bucuros.” 

Primarul tocmai își stropea florile din grădină. 

— Pe cine căutaţi? întrebă. 

— Pe dumneata, domnule Primar. Nu mă recunoști? 

— Nu. 

— Eu sînt domnul Costică. 

Primarul scăpă furtunul din miini. 

— Ai evadat? 

— Doamne ferește! Mi-au dat drumul. Am hirtiile în buzunar. 

— Și ce vrei acum? 

— M-am gîndit că ţi-ar face plăcere să mă găzduiești la 
dumneata. N-am găsit cameră la hotel. 

— Peste putinţă! Grigore, du geamantanul domnului la 
trăsură! 

În timp ce trăsura pornea, călătorul își spuse: 

„O fi avînd mulţi musafiri. Ei, dar nu-i nimic. O să găsim noi.” 

Și porunci: 

— Du-mă la Prefect! 

Prefectul nu stătea departe. Întîmplarea făcu să-l întilnească 
în poartă, tocmai cînd cobora din automobilul cel nou al 
Prefecturii, întorcîndu-se din inspecție. 

— Bună ziua, bună ziua, domnule Prefect! Ce mai faci? Nu mă 
recunoști? Eu sînt domnul Costică. Domnul Costică, frate! Ce, m- 
ai uitat? 

— Ce cauţi aici? 


— Mă, mă, mă! Dar încruntat mai ești! Am venit să te văd. 

— N-am timp pentru dumneata! Bună ziua! 

Domnul Costică se urcă în trăsură. 

„Du-mă la Rectorul Universităţii!” 

Rectorul se așezase la masă, în chioșcul din grădină, cînd se 
deschise poarta și călătorul, cu geamantanul în mînă, năvăli 
peste el. 

— Salutare, domnule Rector! Așa-i că nu te așteptai să mă 
vezi? 

— Dar cine ești dumneata? 

— la ghici! 

— N-am timp de ghicit. Spune, că mi se răcește supa! 

— Ei, atunci să-ți spun! Eu sînt domnul Costică. 

— Cine? 

— Domnul Costică! Ai uitat? 

— leși afară, ieși! 

„Ce au astăzi, frate, toţi, de sînt așa de necăjiţi?!” se mira 
domnul Costică, în timp ce trăsura îl ducea, spre Episcop. 

Am pomenit de atitea ori despre Sfinţia Sa, dar niciodată n- 
am spus ce fel de om era și cum arăta. Era un om înalt, slab, cu 
trupul subţire și uscat, ca de pustnic. Nu fiindcă s-ar fi hrănit cu 
rădăcini, ca Daniil Sihastru, ci fiindcă suferea de vreo șase-șapte 
boli, toate la stomac sau primprejur. Oamenii care suferă de 
stomac sînt recunoscuți ca haini. Acum, să zicem că legătura 
zilnică cu Dumnezeu, pe care o are un Episcop, îl va îndulci 
puţin. 

— Prea Sfinte, mă cunoști? 

— Mi se pare că da, fiule! 

— Eu sînt domnul Costică. 

— Atunci nu te cunosc! 

— Prea Sfinte, m-au alungat de peste tot. De ce oare? 

— Nu știu, fiul meu. Dar ai face bine să pleci și de aici! 

— Prea Sfinte, la ocnă, într-o duminică, mi-a citit cineva o 
întîmplare, dintr-o carte groasă, uite așa. Era în carte un ocnaș. 

— Ştiu! Nu-l chema Jean Valjean? 

— Intocmai, Sfinţite Episcop! Și dacă i-au dat drumul lui Jean 
Valjean din ocnă, el a nimerit la unul care avea aceeași meserie 
cu Sfinţia Ta. 

— Și ocnașul, peste noapte, l-a prădat! îl întrerupse Episcopul. 
Recunoaște că-i așa! 


— E foarte adevărat. Pe urmă l-au prins jandarmii pe ocnaș cu 
sfeșnicele Episcopului în desagi, și l-au adus legat. Păgubașul 
însă a spus: „Lăsaţi-l liber, fiii mei! Eu i le-am dat. Ba i-am dat 
toată argintăria din casă; numai că a uitat s-o ia!” 

— Ce vrei să spui cu asta? se încruntă Episcopul. 

— Nimic, Prea Sfinte! 

— Ei bine, atunci cară-te! Eu n-am argintărie de dat. Și nu te 
mai lua după ce scrie în cărți! 

Unde să se mai ducă bietul domnul Costică, dacă la hotel și la 
cei mai buni prieteni ai săi nu-l primeau? Desigur că trebuia să 
înceapă o viaţă nouă, în alt oraș. Se îndreptă deci spre gară, își 
cumpără bilet, se urcă în tren și așteptă ora plecării. Pe linia a 
doua se vedea un tren de marfă: inima călătorului nostru se 
strînse. Era unul din trenurile acelea cunoscute de el, care 
duceau vite la abator. 

Deși vederea animalelor închise după gratii îi făcea rău, se 
aplecă pe fereastra vagonului, să-și dea seama cit era convoiul 
de lung. Atunci rămase cu ochii mari, holbați, la adresa care era 
scrisă cu creta pe vagonul din faţa lui. Căci uitasem să vă spun, 
la ocnă învățase să citească binișor. 

— Asociaţii mei! strigă, beat de bucurie. Acum știu unde să 
mă duc! 

Și cobori repede ca să-și cumpere supliment de bilet, fiindcă 
el voise să meargă undeva mai aproape, iar orașul asociaţilor 
săi era tocmai în cealaltă parte a țării. 

„Dar de ce Dumnezeu s-or fi dus așa de departe?” se întrebă 
domnul Costică, gîndindu-se că va trebui să călătorească zile și 
nopţi întregi. 


CAPITOLUL XXII 
Purtarea celor trei asociați 


Abia la începutul săptămînii următoare ajunse în orașul 
căutat. Acolo era mai în sud, încît primăvara apucase să se 
arate din plin. 

„Ah! Ce parfum! Ce parfum de zambile și de tei!” făcea 
domnul Costică, îmbătat, umblind cu nasul pe sus, în timp ce 
trăsura îl ducea pe bulevardul larg, spre oraș. 


Acum, dacă se găsesc printre cititori unii care urmăresc cu 
atenţie tot ce se scrie într-o carte, doar-doar l-or prinde pe autor 
cu vreo minciună, apoi să le spun că o minciună s-a strecurat 
mai sus, chit că ei, pesemne, n-au văzut-o. Să știe, deci, de la 
mine că teii înfloresc totdeauna mult mai tîrziu decît zambilele, 
și că, îndeobște, parfumurile lor nu se întîlnesc niciodată în 
același timp și în același loc, afară doar de cazul cînd sînt strînse 
în sticluțe și se vînd cu gramul la parfumerii. 

Ei bine, ce-are a face? În orașul acela s-a întîmplat ca, în 
primăvara sosirii domnului Costică, zambilele să înflorească mai 
tirziu, iar teii mai devreme. Și s-a mai întîmplat ca, tocmai 
atunci, noul venit să dorească mirosul florilor, în loc de al 
lăturilor și gunoaielor. 

— Ah, ce parfum! Ce parfum! exclama el, respirind adînc. 

Nici nu-și dădu seama cum făcuse drumul, străbătînd orașul 
pînă la cap, unde era noua fabrică a celor trei asociaţi. 

Șeful măcelarilor, Ghiţă Bivolaru și celălalt, tocmai se aflau în 
curte, cîntărind din ochi o namilă de porc, dată jos din vagon, 
cînd porţile se deschiseră ... 

— Cum intră ăsta ca la el acasă? se miînie Bivolaru. Hei, 
portar, portar! Ce păzești? 

Domnul Costică sări din trăsură și alergă spre ei, cu braţele 
larg deschise. 

— lata-mă c-am sosit! Tare trebuie că m-aţi așteptat! 

— Cine-i ăsta? se întrebară cei trei. 

— Parcă l-aș cunoaște! 

— Bine, fraţilor, dar eu sînt domnul Costică! 

Măcelarii se îngălbeniră. 

— Cum ai spus? se bilbîi Ghiţă Bivolaru. 

— Hai în birou! scriîșni printre dinţi Șeful măcelarilor, aruncînd 
priviri bănuitoare în jur. 

Cînd ajunseră, închiseră ușa cu grijă, cercetară dacă nu 
ascultă nimeni pe la ferestre, apoi îl încercuiră, furioși: 

— De ce ai venit? 

— Ce întrebare e asta: de ce am venit? Păi nu suntem 
asociaţi? 

— Noi n-avem asociaţi ocnași. la spune mai întîi, cum de-ai 
scăpat? 

— Mi-au dat drumul! 

— Păi aveai douăzeci de ani. 


— Și încă îţi dăduseră puţin! 

Domnul Costică își lăsă ochii în jos: 

— Nu vă supăraţi. Mi-au dat cît au crezut ei. Eu nu i-am rugat 
să-mi dea atit de puţin. 

— Acum, de ce spui că te-au eliberat? 

— Zice, fiindcă m-am purtat frumos! 

— Foarte prost. Nu puteai să te porți urit? 

— N-am știut. 

— Trebuia să dai cu pumnul în paznici! 

— Vai de mine! 

— Și să-l înjuri pe directorul închisorii. 

— N-aș fi îndrăznit! Era un om tare cumsecade! 

— Rău! Și dacă ţi-au dat drumul, ce vrei cu noi? 

Domnul Costică făcu ochii mari, mirîndu-se cu nevinovăție: 

— Nu vreau nimic, fraţilor! Am venit să-mi iau postul în 
primire. 

— Care post? 

— Păi, nu sînt Președinte? 

Cu toată supărarea, cei trei izbucniră în ris: 

— Ha, ha, ha! Și încă vrea să fie Președinte, nu mai puţin! 
Ascultă, mă ocnașule, umbli să ne faci firma de ris? 

Domnul Costică se simţi însufleţit deodată de un neașteptat 
curaj. Nu știa cum să explice lucrurile, dar își amintea 
convorbirea cu prietenii săi de la ocnă. 

— Din cauza voastră am fost condamnat! scrișni. Acum ar 
trebui să vă jugănesc! 

— Cum? 

— Să vă fac de petrecanie! 

— Ce-ai spus? 

— Da. Să vă lichidez. Să vă curăţ. Aţi înțeles? 

In timp ce domnul Costică vorbea așa, pentru prima oară în 
viața lui furios, Ghiţă Bivolaru fugise în biroul alăturat și 
chemase Poliţia la telefon: 

— Alo, veniţi repede! Un ocnaș evadat. Foarte periculos. Ne 
ține sub teroare. Alo, ce-aţi spus? Mitraliere? Nu, mitraliere nu, 
da are două revolvere mari! Veniţi repede! 

Peste citeva clipe, automobilele Poliţiei se auziră venind, 
vijelios, speriind orașul cu sirenele lor. Porţile se dădură în lături; 
un grup de gardieni, cu pistoalele în miini, se repeziră spre 


birouri, în timp ce alţii se postau de-a lungul zidului, ca să nu 
poată scăpa nimeni. 

— Miinile sus! Miinile sus! striga comisarul, făcîndu-și curaj. 

Domnului Costică nu-i era de altceva, decit că, dacă au să-l 
ducă din nou la ocnă, directorul are să fie tare mîhnit. 

— Trebuie să scap, fie ce-o fi! 

Dintr-o săritură, fu la ușă, o smuci și, ieșind pe coridor, o 
încuie de două ori, după care ascunse cheia în buzunar. 
înăuntru, cei trei măcelari începură să urle. Comisarul, cu 
gardienii după el, urcau scările în fugă. 

— Aici, dom’ comisar! Săriţi! Aici! strigă domnul Costică, 
arătîndu-le ușa. Ocnașul este înăuntru. Se baricadează! 

Poliţiştii se îngrămădiră în ușă, încercînd s-o scoată din 
balamale. Fiind însă prea mulţi, nu izbuteau decit să se 
stilcească unii pe alții. 

Fugarul ieși în curte și începu să strige: 

— Aici, toată lumea, ajutor! Săriţi, că l-a prins pe dom' 
comisar! 

Poliţiștii de la poartă și ceilalţi se repeziră spre birou. 

Domnul Costică răsuflă adînc, își netezi hainele mototolite și 
ieși pe poartă, nestingherit, în timp ce dincolo, polițiștii, din ce în 
ce mai mulți, își spărgeau capetele între ei, încercînd să scoată 
ușa din ţăţini. 


CAPITOLUL XXIII 
A doua întîlnire cu Sfintul Ignat 


Dar acum domnul Costică nu mai avea curajul să treacă prin 
oraș. Știa că în curînd păcăleala se va afla, și atunci se vor lua 
după el; de aceea apucă în partea cealaltă, peste cîmp. 

Așa merse el toată ziua, ocolind satele și cătunele, 
ascunzindu-se prin tufișuri la vederea vreunui trecător. Numai 
după ce se înnoptă, o cîrmi la dreapta, pe unde își închipuia că 
trece calea ferată. Adevărat, nu trebui să meargă mult timp, ca 
să ajungă într-o gară mică, neluminată, de unde tocmai pleca un 
tren. Își luă la repezeală bilet pînă la orașul cel mai îndepărtat și 
se urcă repede în primul vagon. 

Așa merse fugarul nostru, iarăși, zile și nopţi întregi, pînă ce 
ajunse acolo unde vroia. Acolo, Poliţia nu mai putea să dea 


peste el. Dar, abia puse piciorul pe peron, cînd rămase cu ochii 
holbaţi la un afiș lipit pe perete. Era chiar chipul lui, nu-i venea 
să creadă, chipul lui, cu ochi și cu sprîncene și cu guler de lutru 
la git, tipărit pe hirtie și lipit în văzul lumii, pe zid. Deasupra 
scria „Premiu un milion” ... Dedesubt mai scria și altele, dar 
domnul Costică nu se opri să privească. 

Își strînse codita între picioare și ieși tiptil din gară, ocolind pe 
toți gardienii întilniți. Numai că afișul fusese lipit peste tot: pe 
garduri, pe ziduri, pe stîlpi. 

„Trebuie să fug!” se gîndi. 

Firește, în oraș n-avea ce căuta. O zi, două, trei poate s-ar fi 
strecurat, dar a patra zi, dacă i-ar fi venit poftă să meargă la 
frizer, să se bărbierească, să se ferchezuiască niţel, dacă și-ar fi 
netezit hainele boţite pe drum, n-ar mai fi avut scăpare, ar fi 
semănat prea bine cu chipul de pe zid! ... 

De aici începu nefericitul nostru erou drumul său rătăcitor. 
Încotro? Undeva unde nu sînt jandarmi și polițiști! Dar unde nu 
sînt? 

Drum greu și lung! Și mai ales, drum fără sfîrșit. Fiindcă 
domnul Costică nu știa unde trebuie să ajungă, iar dacă ar fi 
ajuns undeva, nu știa ce-ar fi căutat acolo. 

Mergea și nu știa pentru ce, mergea, sărmanul, de la apus 
pînă în zori, pe întuneric, ca liliecii și, cum albea la orizont, își 
căuta un tufiș, unde stătea ascuns ziua întreagă, pînă la asfinţit. 

Erau nopţi frumoase, cînd mersul pe cîmpul răcoros îl desfăta, 
făcîndu-l să uite de trecut. Dar erau nopţi de furtună, cu cerul 
întunecat, cu nori mînaţi de vînt. Pe urmă începea să fulgere: la 
lumina albă, care se răspîndea orbitoare peste tot, cîmpul se 
vedea nemărginit și pustiu; iar domnul Costică, tremurînd lîngă 
drum, părea un trunchi de copac trăsnit. Pe urmă veneau 
tunetele ... Doamne, cîtă groază răspîndeau pe pămînt! 

Fugarul se trîntea în șanțul drumului, cu capul înfipt în pămînt 
și cu mîinile peste cap, căutînd să nu vadă, să nu audă nimic. 
Dar tunetele se auzeau mereu, zgilţiindu-i de groază trupul 
chinuit. 

Pe urmă venea ploaia. Erau ploi de vară, repezi, bogate, care 
în cîteva clipe îl înmuiau ca pe un broscoi. La început îi părea 
bine, că nu mai fulgera și nu mai tuna. Dar mai tîrziu începea să- 
i fie frig... 


Bietul fugar! Închipuiţi-vă cît de multe asemenea nopţi sînt 
într-o lună! Dar în două, dar în trei? Trecuse primăvara, vara era 
în toi și el mergea! 

Vara! Ah, zilele de arșiță cumplită! Pitulat în vreun tufiș, 
departe de drum, domnul Costică aștepta să treacă ziua mai 
curînd. Dar soarele se mișca încet pe cer și parcă toată 
greutatea lui fierbinte se sprijinea în capul bietului fugar! 

Apoi foamea! Și setea! Uneori găsea pe cîmp cite un cartof 
putred, rămas de anul trecut; atunci se repezea asupra lui. 
Nimic din recolta nouă nu era încă împlinit prin aceste părti, 
unde oamenii cultivau cereale și legume tomnatece! Să fi fost 
niște tarlale de porumb! ... Domnul Costică înghiţea în sec și, cu 
spinarea încovrigată, cu burta suptă, pornea iar la drum. Nici o 
pădure la orizont. Să fi zis că ar fi dat peste un pilc de stejari! 
Atunci ar fi mîncat sămînţa copacului, ghinda căzută pe jos, și s- 
ar mai fi întremat. 

Așa treceau săptăminile ... Cu cît mergea mai departe domnul 
Costică, cu atit slăbea. Pielea și oasele aveau să rămînă de el, în 
curînd! Apoi veni toamna. Ce bine! Acum, domnul Costică va 
găsi hrană pe cîmp, din belșug. Ei, nu! ... 

Cînd nenorocul urmărește pe cineva, îl urmărește pînă la 
sfîrșit. Fiindcă în părţile acestea, unde ajunsese fugarul acum, 
oamenii cultivau cereale și legume văratice, care fuseseră 
strînse de pe cîmp de mult. 

Suferința lui nu se sfirșise, avea să ţină iarăși săptămîni și 
săptămîni, luni. Pînă ce domnul Costică simţi că începe să-l 
stringă frigul la subţiori. Se sfirșise și toamna, fără să-și dea 
seama cum. 

Urmară zilele ploioase pe care le știți; cîmpul se prefăcu în 
mocirlă și, ca să meargă un pas înainte, bietul fugar trebuia să 
facă zece în lături și zece înapoi. În curînd rămase fără ghete, cu 
piciorul gol în glodul rece și dușmănos. Hainele, ude și murdare, 
atîrnau în zdrenţe; nu mai păstra nimic din ceea ce fusese el în 
trecut. Numai cu numele mai putea fi socotit om sau porc viu. 

Apoi veniră zilele de brumă și ger. Cu picioarele îngheţate, 
domnul Costică se tîra din hotar în hotar, ocolind drumurile și 
satele, pitulîndu-se pe după desișuri. Intr-un revărsat de zori 
ajunse pe marginea unei păduri de stejar. Pe jos, sub frunzele 
uscate, era ghindă, dar nu mai avea putere să mestece nimic. 


„Acum totul se va sfirși! se gîndi. Urit a trebuit să mor, 
Doamne, și nu știu de ce!” 

— Cum nu știi de ce? auzi atunci o voce blîndă, lîngă el. 

Nici nu deschise ochii, nici nu se miră. 

— Dumneata ești, Sfinte Ignat? șopti. 

— Eu. Ai umblat mult? 

— Mult, Sfinte Ignate, mult! 

— Eşti obosit? 

— Tare obosit! 

Sfîntul Ignat întinse mîna spre el. 

— Să-ţi mai dau puțină putere de la mine! zise, făcînd asupra 
lui un semn. 

Domnul Costică se simți îndată mai întremat, în ceea ce 
privea trupul. Sufletul, însă, parcă îl durea mai rău. 

— De ce oftezi? 

— Fiindcă nu știu ce am avut de ispășit. 

— Ai ispășit pe ale altora. Se întîmplă uneori! Însă Dumnezeu 
îți va răsplăti înmiit! 

— Sfinte Ignate, să nu te superi, dar, dar, mă tem că 
oamenii sînt niște porci! 

Sfîntul îi duse repede mîna la gură. 

— Ssst! făcu. Asta să rămînă între noi! 

De sus începu pe negindite să ningă ușor. 

Era tocmai ca în ziua cînd fugise de acasă. Domnul Costică se 
frecă la ochi. Și locurile parcă semănau, pădurea, cîmpul din 
față care începea să se albească, ninsoarea ... 

Tresări. 

— Sfinte Ignat, ce zi e azi? 

— E ziua mea. Credeam că ţi-ai închipuit. 

— Aici nu-i cumva locul unde .... 

— Ba da! Aici ne-am întîlnit noi, atunci demult. 

— Și acum, acum, ce trebuie să fac? 

— N-ai nimic să-mi ceri? Poate vrei să-ţi dau haine noi și bani 
— și o trăsură frumoasă, ca atunci, să te reîntorci la oraș. Ai mai 
vrea? 

— Aş mai vrea, și parcă nu! Sînt obosit. N-aș mai putea s-o iau 
încă o dată de la început. 

Un timp tăcură amîndoi. Apoi, domnul Costică urmă: 

— Uite ce este, Sfinte lIgnate. M-am născut porc, mă 
îndeamnă ceva să mor tot porc. Nu vrei să mă faci ce-am fost? 


— Ba da! Dar mai așteaptă măcar pînă miine. Să treacă ziua 
asta, de Ignat. 

— Mi-e totuna! Ori azi, ori peste un an, de soartă n-am să 
scap. 

— Atunci, facă-se voia ta! 

În clipa următoare, domnul Costică simţi locul rotindu-se și 
ameţi, întocmai ca rîndul trecut. Cînd își reveni, deschizind ochii, 
văzu pămîntul mai sus în fața lui. Stătea în patru labe, de aceea 
avea altă privire asupra cîmpului înzăpezit. Sfintul Ignat nu mai 
era alături. 

„lată-mă iar porc!” se gîndi domnul Costică, împăcat cu soarta 
lui. 

Nu-i părea rău după nimic ce avusese cît fusese om, plătise 
prea mult fiecare zi și fiecare lucru. 

„Şi acum?” se întrebă, rămas singur în faţa cîmpului gol. 

În depărtare, abia zărindu-se în lumina zorilor care veneau 
încet, era satul ... 

Ce dor i se făcuse! Niciodată nu-și închipuise că va dori atît de 
mult să se vadă la Grigore Inimă-Acră, în ograda copilăriei lui. 

Răscoli zăpada cu ritul, apucă o gură de ghindă de jos, ca să- 
și amăgească foamea puţin, și-o luă întins la drum. 


CAPITOLUL XXIV 
Mutulică a vorbit 


Nu se luminase bine cînd ajunse în sat. Ce ciudat că, după ce 
lipsise atit, recunoștea fiecare loc! De altminteri, nici nu se 
schimbaseră prea multe. În margine, la Lisandru Văcaru, 
rămăsese același gard de nuiele, scund; doar dacă mai intrase 
niţel în pămînt. Intr-un loc știa de o deschizătură, pe unde putea 
tăia drumul. O căută și o găsi. 

„Leneși oameni, se gîndi. După atiţia ani, să nu repare o 
fărimă de gard!” 

Cînd să treacă mai departe, auzi dinspre cocină glas de 
godac. Porcii lui Lisandru Văcaru se sculau totdeauna primii în 
sat. Își amintea, fiindcă prin celelalte cocini se făcea totdeauna 
mult haz pe seama lor. 

— Guiţ-guiţ! se auzea dinăuntru un glas, vorbind domol. 


Domnul Costică nu se putu împotrivi ispitei de a trage cu 
urechea niţel. Se apropie tiptil și aruncă o privire printr-o 
crăpătură a peretelui. Un porc mare, bătrîn, care dacă ar fi fost 
om ar fi purtat barbă mare, albă, de Moș Crăciun, stătea în 
mijloc, pe paie, așezat pe picioarele de dindărăt și povestea. In 
jurul lui, întinși pe jos, care într-o rînă, care ghemuit cu ritul în 
burtă, care cu bărbia sprijinită în pumni, vreo zece godaci 
ascultau cuminţi. 

— ... și voi să fiți mîndri, vorbea bătrînul, fiindcă în satul 
nostru s-a născut porcul cel mai de seamă pe care l-am avut 
noi. 

— Domnul Costică, domnul Costică, nu-i așa? săriră cîţiva din 
cei mici, ca să-și arate cunoștințele. 

— Adevărat, Costică îl chema. El a ajuns om mare la oraș și a 
luptat o viaţă întreagă să facă bine neamului său! 

Domnul Costică simţi că îi vin lacrimi în ochi, gîtul i se strînse 
de emoție. Cu greu se stăpiîni să nu izbucnească in plins! Făcea 
să suferi cît suferise el, că să auzi asemenea cuvinte, de la un 
porc bătrîn și înțelept! 

— Acum, vorbea în cocină porcul cel bătrîn, fiindcă presimt că 
astăzi o să mă despart pentru totdeauna de voi... 

Cei mici se prefăcură neștiutori și mîhniţi: 

— De ce, unchiule Niţă? Unde vrei să te duci, nu ţi-e bine aici? 
Noi eram așa de fericiţi cu dumneata! 

Se prefăceau, fiindcă nu mai era un secret pentru nimeni ceea 
ce i se pregătea bătrînului. In ajun, Lisandru Văcaru venise cu 
vreo doi oameni și îi dăduseră tîrcoale, privindu-l cînd dintr-o 
parte, cînd din alta, îi pipăiseră osînza din spinare, apoi se 
apucaseră de ascuţit cuţitele. lar, în sufletul lor, cei mici de-abia 
așteptau să-l vadă plecat, ca să nu-i mai bată nimeni la cap cu 
istorisiri morale, care pe ei nu-i interesau. 

— Lăsaţi, lăsaţi, copii! îi mîngiie bătrînul. Nu trebuie să vă 
gîndiți unde mă duc eu; trebuie să mă uitaţi. Dar amintirea 
domnului Costică s-o purtaţi totdeauna cu voi! ... 

Domnul Costică se întoarse în loc și porni repede, cu un nod 
cît pumnul în git. Se strecură prin garduri, trecu prin curți, luînd 
satul în lung, spre casa lui. La o altă cocină, unde auzi glas de 
porc, se opri o clipă și ascultă, întinsă pe paie, o scroafă bătrînă 
povestea nepoților ei: 


— ... „Plecaţi, fugiţi, daţi paznicii peste cap și umpleţi cîmpul, 
să nu vă mai poată prinde!” ne-a strigat, de pe capra trăsurii. 
Numai așa am scăpat de la moarte... 

— Mamă-mare, întrebă un godac, e adevărat că erai chiar 
acolo? 

— Bineînţeles, dragii mei nepoţei! Eram în prima linie și l-am 
văzut, cum mă vedeţi și cum vă văd. Niciodată nu mi-am 
închipuit că o fiinţă a lui Dumnezeu poate avea atita curaj. 
Închipuiţi-vă și voi, un porc, fie el îmbrăcat chiar om, să înfrunte 
puzderie de măcelari și de porcari, plus soldaţii cu pușcă. 

— E de necrezut! E minunat! guițară cei mici. 

— De aceea, sfatul bătrînilor a hotărît atunci ca domnul 
Costică să fie trecut în istoria neamului porcesc drept cel mai 
mare erou. 

Domnul Costică o luă la fugă spre casă, înecat de emoție. 
Puțin îi pasa ce are să i se întîmple! Puteau să-l înjunghie, 
puteau să-l afume, să-l facă slănină, costiţă, jambon, sarmale și 
orice altceva, el avea să rămînă nemuritor! ... 

Trecu iarăși pe sub garduri, prin curţi, pe lîngă cocini. 
Pretutindeni auzea glasuri de porci bătrîni, povestindu-le celor 
mici isprăvile lui. 

— ... Şi voi să nu aveți alt scop în viaţă, scumpii mei fii, decit 
să nu-i faceți amintirea de ris! 

Se luminase de-a binelea și ninsoarea se mai potolise puţin. 
Pe la unele case se auzeau uși scîrțiind. Oamenii începeau să se 
trezească. Domnul Costică se grăbi să nu-l prindă vreunul în 
curtea lui. 

În sfîrșit, ajunse și la gardul lui Inimă-Acră. Inima-i stătu. Cite 
o lacrimă îi atîrna din fiecare ochi. De aici plecase! Da, totul 
rămăsese ca atunci! Nici cocina nu era nouă! Baba Floarea 
minţise, iar el fusese prost s-o creadă; era doară știut că baba 
minţea de se prefăcea supa în piftie la vorbele ei! 

înăuntrul cocinei, un porc le vorbea celor mici: 

— lacă, aici e locul unde dormea el! Să nu uitaţi și să fiți 
mîndri că v-aţi născut și aţi crescut în cocina lui! 

Domnul Costică își făcu loc pe sub gard. Dinspre casă auzi în 
clipa aceea sunetul cunoscut al cuțţitului la ascuţit. Altădată îl 
îngrozise acest sunet; acum însă nici măcar nu-l tulbura, îl lăsa 
cu desăvirșire nepăsător. 


„Da! se gîndi, liniștit, împăcat, poate chiar fericit. Acum sînt 
mai presus de toate care m-au zbuciumat în trecut! 

Eu, unul, ce să spun!? Merită să te sbuciumi o viaţă întreagă, 
ca să ajungi la seninătatea aceasta de patriarh! lată, nu mi-e 
rușine de eroul meu. Mă temusem la un moment dat că pînă la 
sfîrşit ar fi putut să mă facă de ris. 

„Hiîrșt-hîrșt!” se auzea cuțitul frecat pe piatră. 

_ Şi cine îl ascuţea? Mutulică! Același Mutulică pe care îl știți. 
Imbătrinise un pic? Poate, dar nu se vedea. Firește, nu 
observăm ce semne pune viața pe chipurile celor ce îmbătrînesc 
o dată cu noi. 

Domnul Costică porni întins spre el. Nu știu cum, dar parcă pe 
buze avea un zimbet prietenesc. 

Întâi, cînd îl văzu, Mutulică nu înţelese ce se întîmplă, rotiţele îi 
mergeau greu în cap, încît mai dădu cuțitul pe piatră, de vreo 
două ori. Porcul se așeză în faţa lui, în zăpadă, pe picioarele de 
dinapoi, și-i zîmbi. Îi zîmbi, pe cuvîntul meu! Așa cum ar fi zimbit 
un om! 

Deodată, Mutulică făcu ochii mari, cuțitul îi scăpă din miini. 
Cine înţelege greu, înţelege mai vîrtos. 

Domnul Costică îi zimbea înainte, liniștit, împăcat, cu gitul 
întins spre el, și numai că nu-i spunea: 

— Haide, măi Mutulică! la cuțitul de jos și proptește-l colea. 
Uite, unde ţi-arăt eu! ... Hai, fă și tu o ispravă în viața ta! 

Ușa tindei scîrții și Inimă-Acră ieși din casă, cu Mînă-Lungă 
după el. 

— Ei, ce făcuși, băiete? L-ascuţiși? 

Mutulică se întoarse spre ei, zgilțiit de friguri. În gitul lui 
înțepenit, începu să se miște repede ceva, ca o rotiţă care 
scotea un gijiit lung, și, deodată, de spaimă și de mirare, 
Mutulică vorbi: _ 

— Ta-tată! Asta e dom-dom' Co-Costică, ă-ăl dă s-s-s-a 
pierdut. Ui-uite-l că s-s-s-a întors! 

Taică-su făcu ochii mari, uitîndu-se la fiu-su, nu la porc. 

— Nevastă, strigă, vino repede! Mutulică a vorbit! 

— Ce spui, omule? Ai căpiat? se auzi femeia strigînd din casă. 

Dar nu striga numai ea: striga și fii-sa, adică nevasta lui Mînă- 
Lungă, se minunau și dădeau să se repeadă afară, unii peste 
alţii. 


— Unde ești, Mutulică, dragul mamei? striga femeia, ieșind, 
plingînd de bucurie și de mirare. la mai vorbește o dată, să te 
aud și eu! 

Mutulică se încordă să spună ceva, dar în afară de ce spusese 
la început, nu era încă în stare, îi trebuia exercițiu. 

— Ma-mamă ... dom’ Co-Costică a ve-venit î-î-îna-poi ... 

— Uliu! că frumos vorbește, dragul de el! 

Auzind hărmălaia, pe la garduri se iviră vecinii, curioși, fiecare 
cu cuțitul în mînă, căci toţi se pregăteau pentru aceeași treabă. 

— Da' ce-i, măi, nea Grigore? Ce v-a apucat? întrebau. 

— Mutulică a vorbit! 

— Nu mai spune?! Asta e adevărată minune! 

Femeia lui Inimă-Acră se aruncă spre poartă, ieși în drum și 
începu să strige: 

— Oameni buni, oameeni buni! Mutulică a vorbit! 

Apoi o luă la fugă prin sat, oprindu-se pe la răspintii, pe la 
puțuri, unde erau oameni adunați, și strigind: 

— Mutulică a vorbit! 

Vorba se ducea din gură în gură, mai departe, din ogradă în 
ogradă, de la o casă la alta. 

— Măi, vere, Mutulică a vorbit! 

— Nu mă-nebuni! 

Oamenii își luau fuga mintenele în spinare, femeile își puneau 
scurteicile pe umeri și cu toţii porneau spre casa lui Inimă-Acră, 
să vadă minunea. Nimănui nu-i mai ardea de tăiat porcul. 

— Haideţi, mă, strigau, să-l vedem pe Mutulică! 

— Da’ de ce? 

— Cică a vorbit! 

Prin cocini, porcii începeau să se mire: 

— Ce naiba s-o fi întîmplat de întirzie atît? 

Fiindcă, într-adevăr, cît era satul de mare, nu se auzea de 
nicăieri, nici măcar un singur guiţat. Toţi oamenii erau strînși la 
Inimă-Acră în ogradă. 

— la vorbește, Mutulică, să te auzim și noi! zicea fiecare nou 
venit. 

Mutulică se opintea din git și repeta mereu: 

— U-uite! Do-dom' Co-Costică s-s-a î-i-întors! 

lar domnul Costică, în mijlocul mulţimii, așezat pe picioarele 
de dindărăt, se uita cînd la unii, cînd la alţii, zîimbindu-le împăcat 
tuturor. 


CAPITOLUL XXV 
Happy end 


Trecuseră mulţi ani de atunci. .. Într-o după-amiază limpede, 
de toamnă, domnul Costică stătea la locul lui obișnuit, pe 
grămada de paie din mijlocul ogrăzii ... 

Cum, după atiţia ani? Nu l-au tăiat? 

lată că nu! Și nici măcar nu l-au certat pentru fuga lui de 
demult, acum uitată. 

Dar cum așa? 

Uite cum: de cînd se întorsese el, toate îi mergeau în plin lui 
Inimă-Acră. Domnul Costică venise cu noroc. (De atunci a 
rămas, de altminteri, și credinţa pe care o știți). 

Mai întîi, că Mutulică începuse să vorbească. Cite nu făcuseră 
bieții oameni pînă atunci? La cîți doctori nu se căraseră cu el, 
cîți bani nu risipiseră pe doctorii și, la ce folos? 

lar acum, mutul vorbea! Ba încă mult! Ziua întreagă, numai 
glasul lui se auzea. 

— Măi Mutulică, nu te doare gura? Mai taci și tu un pic! 

— Nu, că s-s-sînt ho-hodinit! răspundea el, opintindu-se din 
git. 

Se mai bilbiia cîte puțin, dar decit nimic ... 

În afară de întîmplarea cu Mutulică, se brodiseră și alte 
minuni, de cînd venise domnul Costică. Găinile lui Inimă-Acră 
ouau de două sau de trei ori mai mult ca pînă atunci. In loc de 
un hîrdău pe zi, ca de obicei, vacile dădeau acum două hiîrdaie 
cu lapte. Și, să ne înţelegem: lapte atît de gras, că dacă la două 
hîrdaie mai puneai unul cu apă, nici nu se simțea. Boii se 
îngrășau, din te miri ce, de la o zi la alta erau mai frumoși. 
Copacii din livadă rodeau, ca niciodată în trecut, iar bucatele de 
pe cîmp, de multe ce se făceau, nu mai aveau loc în hambare, 
deși cea mai mare parte o cumpărau pe loc negustorii de la 
oraș, pe preţ bun. 

Cu însuși stăpinul casei se întîmpla ceva, nu-și mai simţea 
inima acră, ca pînă atunci. Se împlinise omul la faţă, obrazul i se 
făcuse mai alb... Nu mai căta mereu în pămînt, ci învățase să 
meargă cu capul sus, privind la cer, zîmbind voios și cîntînd. 


— Ce facem, socrule? întreba Mînă-Lungă, în fiecare an, cînd 
se apropiau de Ignat. Îl tăiem, ori îl mai lăsăm? 

Mutulică sărea ars: 

— P-p-pă d-dom' Co-Costică n-n-n-ul taie nimeni! E p-p-porcul 
meu! 

Inimă-Acră era de aceeași părere: 

— Las’ să nu-l tăiem! Că ne-a adus noroc! 

Dar nu doar lui Inimă-Acră îi mergea bine de cînd se întorsese 
fugarul, ci și vecinilor; ba chiar satului întreg. De la venirea lui 
nu se mai pomenise nici secetă, nici grindină; nici molimi, nici 
lăcuste, nici sărăcie. Drept urmare, pe domnul Costică îl iubeau 
toţi. Care cum avea la casa lui o latură mai bună, dădea fuga să 
i-o ducă. 

— Na, coci-coci-coci! Na, Costică! ... îl alintau mîngiindu-l pe 
spinare, în timp ce porcul își clătea ritul în ceaun. 

Că învățase să facă nazuri, prea îl răsfăța multă lume! 
Femeile, cînd amestecau mălai cu urzici, pentru rațe, își 
aduceau aminte și de el. 

— Na, Costică, na, mofturosule! îl îmbiau, dînd fuga cu 
strachina mare. 

În sfîrșit, ce atîta vorbă, nu era om în sat care să nu-i poarte 
de grijă. 

Așa încît, cu toată bătrinețea, domnul Costică prinsese iarăși 
carne. Nu mai semăna nici pe departe cu umbra care era cînd se 
întorsese. Ba, de bine ce-i mergea, luase și fel de fel de 
tabieturi: se scula tirziu, ultimul în toată ograda, ieșea în ușa 
cocinei, se uita pe cer, căsca, se întindea, pe urmă se ducea 
alene la troacă, unde își clătea cu încetineală ritul somnoros. 
Odată toaleta de dimineaţă sfirșită, se îndrepta tacticos spre 
bucătărie. 

— Guiț, guiţ! adică: Bună dimineaţa! zicea, băgindu-și capul 
pe ușă. 

— Ai venit, Costică? Miînca-te-ar mama să te mănince! se 
bucura stăpînă-sa, grăbindu-se să-i pregătească gustarea de 
dimineață. 

În timp ce el mesteca, Mutulică îl scărpina pe sub fălci sau pe 
după ureche. Apoi, sătul, domnul Costică dădea un ocol prin 
ogradă. Mergea agale ca un om nezorit de nimeni, care se 
plimbă cu mîinile la spate. Își vîra capul pe la cotețe, pe la 
grajduri, pe la magazii, de parcă ar fi vrut să vadă dacă toate 


sînt la locul lor. După ce termina aici, o lua către poartă, o 
deschidea cu ritul și pornea în plimbare pe uliţă. 

— Na, coci-coci-coci! Na, Costică! îl îmbiau gospodinele, 
ieșindu-i înainte cu străchinile pline. 

Domnul Costică mirosea, își înmuia ritul, sorbea de două-trei 
ori, pe urmă pleca mai departe, fără să mulţumească. Asta, 
dacă-i plăcea mîncarea. Dacă nu, nu se oprea nici măcar s-o 
miroasă, lăsîndu-le pe bietele femei în drum, de batjocura 
vecinilor. 

Așa mergea, tot lungul uliţei; pe ici, pe colo, mai intra în cîte-o 
ogradă, în inspecţie pe la cocine, mai certa porcii dacă nu-i 
găsea cum trebuie. De la capul satului o lua pe la moară, unde 
căpăta întotdeauna un căuș cu uruială proaspătă de ovăz, 
măcinat anume pentru el. Cînd își termina porția, cobora dealul, 
la iaz, unde făcea o baie. După aceea, vreo oră stătea întins pe 
mal, să-l usuce soarele, pe o parte și pe alta. Pe urmă, o apuca 
spre casă, tot atît de domol cum venise. 

După una din aceste plimbări, tocmai cînd se întorcea 
multumit, răscolind praful uliţei, dădu peste un convoi de ocnași 
care se oprise la puț, în mijlocul satului. 

Am stat mult la îndoială dacă să mai povestesc această 
întîlnire, sau s-o fac uitată. Apoi m-am gîndit că, oricît ar fi de 
nepotrivit să răscolesc amintiri triste, nu am dreptul să ascund 
nici una din întîmplările adevărate. 

La vederea ocnașilor, inima domnului Costică începu să bată 
altfel. Se opri să privească. Și primii pe care îi văzu, în haine 
vărgate, cu lanţuri la picioare, erau Șeful măcelarilor, Ghiţă 
Bivolaru și celălalt! Nu-i o născocire, erau chiar cei trei asociaţi, 
în carne și oase. lar paznicii convoiului se nimeriseră să fie ... 
da, ei înșiși: Cîinele-Roșu, Cuţit-Ascuţit și Cantalup, vechile 
cunoștințe. Însemna că se purtaseră bine ... 

Domnul Costică se așeză pe picioarele de dindărăt, în mijlocul 
uliței, să i se potolească bătăile inimii. Stătu așa, nevenindu-i a 
crede, privindu-i cînd pe cei trei dușmani, cînd pe cei trei 
prieteni. „Oare m-or fi  recunoscîind?” Cum erau să-l 
recunoască?! 

E drept că Ghiţă Bivolaru îi arunca o privire iscoditoare, dar nu 
că ar fi bănuit ceva, ci fiindcă nu-și uitase meseria. 

— Drepţi! se auzi deodată. 


Cîinele-Roșu, cu mîna pe revolver, dăduse semnalul de 
plecare. Hoţii se așezară în rînduri și porniră, zornăind din 
lanțuri. 

Domnul Costică urmări convoiul cu privirea, pînă ce se pierdu 
în zări, pe drumul care ducea la orașul îndepărtat unde erau 
ocnele... 

Citeva zile, sufletul îi fu tulburat de această întîlnire; apoi, 
încetul cu încetul, începu să uite. Își reluă unul cîte unul vechile 
tabieturi: sculatul tîrziu, plimbarea prin sat, vizita la moară, 
baia, și așa mai departe. Tocmai la prînz se întorcea acasă, 
răscolind praful prin mijlocul drumului. 

Acasă își găsea stăpiînii pregătindu-i prînzul. Fiecare dintre cei 
ai curții făcea ceva pentru el, domnul Costică primea totul de-a 
gata. După ce se ospăta boierește, luînd bucatele numai pe 
alese, se retrăgea în fundul cocinei, unde, pînă pe la ceasurile 
patru, își făcea siesta. Apoi primea vizita porcilor din sat. Aceștia 
îl așteptau strînși în cerc, în mijlocul ogrăzii. Trecea printre ei, cu 
pașii rari, cu ochii în pămînt, ca un giînditor. Nici una din 
mișcările lui nu erau pripite, nimic nu făcea înainte de a se gîndi 
îndelung dacă e sau nu potrivit cu situaţia lui în sat. 

Odată așezat pe paie, între musafiri, își rotea domol capul de 
la o margine la alta a adunării, privind pe fiecare ins în parte. 
Numai după aceea le făcea semn să stea jos... 


Aici l-am găsit, după ani și ani, în după-amiaza aceea limpede 
de toamnă, cu care am început acest ultim capitol. 

Adunarea tocmai aplauda pe un mic purcel care recitase o 
odă dedicată domnului Costică. După ce entuziasmul primului 
moment trecu, porcii întoarseră capul spre bătrîn, așteptînd să 
audă părerea lui. 

— Him, hîm! tuși domnul Costică. Mda, ce să spun! N-ar fi rău! 
Rima este bună ... Ritmul lasă de dorit, pe ici, pe colea, însă asta 
se poate îndrepta. lar simţămintele exprimate sînt destul de 
fierbinţi. Tînărul promite să ajungă ceva! Cine sînt părinţii lui? 

Un porc mare, roșu de emoție pînă în virful urechilor, făcu un 
pas înainte. 

— Tu ești tatăl poetului? 

— Da! 

— Și maică-sa? 

Porcul lăsă ritul în jos. 


— Micuţul e orfan de mamă! șopti cineva. 

— Oh! Îmi pare rău! Condoleanţele mele! De cînd? 

— Acum un an, la Ignat! răspunse cu întristare văduvul. 

— Nu-i nimic! Asta-i soarta, n-ai cum să i te împotrivești. Să ai 
grijă de micuţ! Cred că e talentat, s-ar putea să iasă din el un 
bun poet! 

— Dacă pînă atunci nu l-or băga la cuptor! ... făcu părintele 
purcelului, fără curaj. 

— Ei, nu așa, nu așa! Dacă am gîndi toţi la fel, ar însemna să 
ne punem doliu la cocini și să nu mai așteptăm altceva decit 
moartea! Fiţi mai optimiști, ce Dumnezeu! 

— Vorbește ca un înţelept! își șopteau porcii, între ei. 

O tînără purcică înaintă doi pași, făcu o reverență timidă în 
fața domnului Costică și, dîndu-și ochii peste cap, începu să 
cînte o romanţă ieșită de curînd, foarte la modă, un șlagăr: 


De cind te-ai duus, 

Cocina-mi pare pust-ie 

Nimic nu-mi priește, vai mi-ie! 
Sorici şi oase-am ajuu-uns ... 


— Cîntecul e prea de duzină! își dădu părerea domnul Costică 
la sfîrșit. Sentimentele sînt exprimate prea pe deasupra, vreau 
să spun că le lipsește adîncimea, nu au ceva durabil și 
convingător. Din nenorocire, n-avem ce face, asta este muzica 
dorită astăzi de tineret. Fetița însă are un glas plăcut. Cu multă 
școală și cu multă muncă, ar putea să ajungă o cîntăreaţă de 
seamă. 

— Vă mulţumim! Siînteţi foarte bun! îngînară emoţionați 
părinţii, apropiindu-se să-și îmbrăţișeze odrasla ... 


lată așa își petrecea domnul Costică după-amiezele, și poate 
că le-o mai fi petrecînd și azi, dacă n-o fi murit, că au trecut încă 
mulţi ani de atunci. 

Soarele cobora încet spre apus. Pe drum începea să se audă 
scîrțiitul carelor care se întorceau de la cîmp. 

— Mi se pare că este timpul să ne retragem! Zicea unul dintre 
porci, încercînd să se ridice, dar neîndurîndu-se. Astăzi v-am 
deranjat cam mult. 

— Nicidecum, nicidecum. Puteţi să mai staţi! 


— Vă mulțumim! 

Un purceluș îndrăzneț, cu glasul subțire, ieșea în faţă: 

— Mai povestiți-ne o dată, dacă nu vă supăraţi, cum v-aţi 
luptat cu bandiții! 

Adunarea aplauda: 

— Oh! Da! Povestiţi-ne! Vă rugăm frumos! 

Domnul Costică se înroșea de plăcere. 

— Dacă ţineţi chiar așa de mult, iaca, am să vă povestesc. 
Dar ultima dată. Să nu mai insistați! ... 

Și începea iarăși povestea pe care toţi porcii o știau pe de rost 


— Tată, ia întreabă-l tu! șoptea un purcel, pe undeva prin 
spatele adunării. E adevărat că a fost și la ocnă? 

Părintele îl apuca de ureche. 

— Ssst! Ține-ţi gura! îl certa, printre dinţi. Nu ţi-am spus că 
despre asta nu trebuie să vorbești? 

Purcelul pedepsit scîncea încetișor ... 

Așezat pe picioarele de dindărăt, în virful paielor, ca pe un 
tron, domnul Costică povestea: 

— „.. atunci bandiții au rupt-o la fugă, lăsînd toate armele jos! 

— Ah! Ce minunat! Ce minunat! exclamau porcii, înfioraţi. 

Și seara ... și serile cădeau încet peste sat. 


Noiembrie, 1945 


Ferma „Cotofana veselğ”..... eee 3 


CAPITOLUL I Ferma „Coțofana veselă” și stăpinii el... nenea 4 
CAPITOLUL II Vi se prezintă eroul principal și încă un personaj la fel 
A IDOL LENE seta de ziar aa 00 a a Dată EE aa ee i a aa alle 7 
CAPITOLUL III Cum a început idila între Elvira juncana și taurul 
Panfilo a eee to! e tata cete aaa area 083 Gata a atat 3 the ar asa aut te a defi o be 3i e 10 
CAPITOLUL IV Cristofor dă dovadă că este un mare măgar............. 11 
CAPITOLUL V Cristofor se proclamă împărat... en 17 
CAPITOLUL VI Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi, la slujba de Paști 
ee Boa AAEE a 050 860 n A al a al dt 8 9 aa a ala i ea za 25 
CAPITOLUL VII Animalele se duc la biserică... 29 
CAPITOLUL VIII Se mărită vaca, și plătesc găinile............< carmen 36 
CAPITOLUL IX Petreceri și iar petreceri... anno eee eee eee 40 
CAPITOLUL X Noaptea cind au venit hotii la găini... cecene 46 
CAPITOLUL XI Hoţii cer despăgubiri... 53 
CAPITOLUL XII Pregătiri de luptă... nenea 56 
CAPITOLUL XIII Atacul... nene ne ne aaa aaa 60 
CAPITOLUL XIV Vaca Elvira trimite veşti.: n seism sani statiei oma pa aaa 71 
CAPITOLUL XV Inmormîntarea lui AZOT... 80 
CAPITOLUL XVI Sfirșitul împărăției... manere nenea nea 84 
CAPITOLUL XVII ...și porcul se dovedește a fi un mare muzicant.....90 
CAPITOLUL XVIII Incheiere fericită... nene eee 93 
Un porc MIZantrop........ ao Sia one too aaa ca 00 dale ga ata pa bl ga 97 
PARTEA INTIL.: sancti eee pă DR arate But iaht alt SE ata 9 ta a Saba 98 
CAPITOLUL I Citeva date despre copilăria și tinerețea domnului 
Costică, din care se vor vedea motivele fugii sale.................... nn... 98 
CAPITOLUL II Intilnirea cu Sfintul Ignat... nenea 104 
CAPITOLUL III Nea Grigore Inimă-Acră, Mină-Lungă și Mutulică rămîn 
Cu gurie.căscate: so ia iai a ineaca 2 e a a pci da 22 e dată 108 
CAPITOLUL IV Domnul Costică se instalează la hotel.................... 112 
CAPITOLUL V Liga pentru protejarea porcinelor... nenea 115 
CAPITOLUL VI Răpirea domnului Costică de către măcelari........... 118 
CAPITOLUL VII Cel mai iubit cetățean al oraşului... 129 
CAPITOLUL VIII infruntarea polițiștilor cu măcelarii........... nr crkk. 134 
CAPITOLUL IX Prima dezamăgire... nene nenea anna 140 
CAPITOLUL X Uimitoarea intervenție a medicului veterinar.......... 144 
CAPITOLUL XI In culmea gloriei pămintești.........mn nenea nana 148 
PARTEA A DOUA ................ menu 153 
CAPITOLUL XII Apare un personaj nou, invizibil oamenilor............ 153 
CAPITOLUL XIII Primele mustrări de conștiință... nenea 160 
CAPITOLUL XIV Doi purcei amăriți își povestesc necazurile........... 164 
CAPITOLUL XV Domnul Costică iscălește maldăre de hirtii............ 167 
CAPITOLUL XVI Patiririle; n acea ceace în 00 da bu Da a n a an Da d ami dă 169 


CAPITOLUL XVII Ura populară... eee 174 


CAPITOLUL XIX Viata la OENă. niste cea a Cota că tii ae 8 det pă bai 181 
CAPITOLUL XX Banda Ciinelui-ROȘU sasi a ăn ăia ea ana na a 186 
CAPITOLUL XXI Intoarcerea în oraș... anna 190 
CAPITOLUL XXII Purtarea celor trei asociați... nenea 197 
CAPITOLUL XXIII A doua întîlnire cu Sfintul Ignat... 200 
CAPITOLUL XXIV Mutiilică a vorbit. aeeie 204 


CAPITOLUL XXV Happy end... nenea ana ea ear 209