Ion Grecea — Talida

PORTO 
FRANCO 


Talida d 


ION GRECEA 


TALIDA 


- roman - 


Versiunea digitală 1.0 - aprilie 2022 


Realizată după volumul apărut la Editura Porto-Franco, Galaţi, 
1991 


O femeie a ucis! 

A ucis un bărbat, căruia i-a fost cândva dragă, poate că și ea 
l-a iubit, nu știu, nu-mi pot da seama, acum toate gândurile îmi 
sunt învălmășite și zbuciumate, negre și tulburi ca și noaptea ce 
abia a trecut biciuită de viscol, aici în hăurile dintre munți. 

Această femeie sunt eu... 


Cutremurat de cele citite, priveam adânc mișcat prima filă a 
caietului pe care îl tineam în mână și parcă în clipele acelea, 
scrisul mărunt, dezordonat, ce trăda o nervozitate evidentă, îmi 
juca fantomatic în fața ochilor, iar literele prinseseră a se 
amesteca într-un tot cenușiu, uniform, ca pasta de culoare de 
pe un șevalet. Ale cui or fi aceste însemnări, mă întrebam, 
stăpânit de curiozitate și cum de ajunseseră pe patul meu în 
cușeta rapidului de noapte? Ce dramă, oare, ascundeau ele, ce 
univers necunoscut și sumbru puteau dezvălui, a cui era mâna 
care, inserând cuvintele în disperarea destăinuirii, putuse 
deopotrivă ține și arma ce luase viața unui om? 

Pe pled, lângă caiet era aruncat un pachet de țigări „Snagov” 
pe jumătate consumat, iar lângă el o brichetă din duble cu un 
monogram frumos încrustat, format din două litere, N și T; 
alături o pereche de ochelari de soare, un „mers al trenurilor” și 
un program de sală al teatrului muzical „Fantasio” din 
Constanţa... De bună seamă, mi-am zis, toate apartinând 
bărbatului voinic, ars de soare, cu părul ușor grizonat la tâmple, 
care, pesemne se întorcea dintr-o vacanță pe litoral și acum, 
învelit cu cearșaful, dormea dus în legănarea trenului, pe patul 
de jos al cușetei. Mi-l și închipuiam cum, îndată după plecarea 
rapidului, se dezbrăcase grăbit și se culcase, uitând toate acele 
lucruri, bineînțeles și caietul pe patul de sus. Sau poate, văzând 
că nu are un tovarăș de călătorie, deci neavând pe cine să 
deranjeze, îşi permisese să le lase împrăștiate care încotro, pe 
unde se nimeriseră. 

Afară era întuneric. Stropi de ploaie loveau geamul cabinei, 
răpăiau ca boabele de grindină pe acoperișul de tablă al 
vagonului, iar trenul alerga vertiginos pe întinsul parcă fără 
sfârșit al Bărăganului, cu roțile țăcănind sacadat, ca-n ritmul 
unui jazz nevăzut. Când și când, locomotiva dădea un țipăt 
prelung, ascuţit, al cărui ecou se perpetua peste câmpia 


învăluită în noapte, sub năvala apelor. Eram obosit, vroiam să 
mă culc, pentru că a doua zi, chiar de dimineață, mă așteptau 
treburi importante în îndepărtatul oraș de la marginea țării. 
Așadar, nu l-am mai așteptat pe însoţitorul de vagon să-i 
comand o băutură răcoritoare sau așa ceva și, cu grijă, să nu-mi 
trezesc tovarășul de drum, am început să mă dezbrac, adunând 
mai întâi lucrurile acelea străine de pe patul meu. Și, în timp ce- 
mi scoteam haina, am observat la valiza celui ce dormea, 
așezată pe suportul nichelat de deasupra ferestrei, o carte de 
vizită prinsă într-un chenar de piele și agățată de mânerul 
metalic. Interesat să văd cu cine călătoresc și mai ales să știu al 
cui era caietul cu pricina, m-am apropiat și am citit scrisul 
frumos caligrafiat al literelor tipărite: „Maior Nicolae Teodorian”. 
Deci un ofițer, un maior, mi-am zis, dar ce fel de maior? De 
poliție? Sau din justiția militară? Era în civil, i-am văzut hainele 
rânduite frumos pe-un umeraș, deci nu-i puteam preciza arma, 
dar ceea ce mă determina să-l socotesc vreun anchetator sau 
procuror în uniformă, nu era altceva decât descoperirea acelor 
însemnări ce făceau, cred, parte dintr-un dosar penal și pe care 
omul legii le luase cu el să le studieze. Sau ridicase caietul de la 
vreo instanță de judecată, de undeva de pe litoral, având nevoie 
de el pentru completarea cercetărilor, iar acum se întorcea în 
orașul unde îşi făcea serviciul... În orice caz, primele fraze, ale 
primei file, ce-mi căzuseră involuntar sub ochi, afirmau destul 
de limpede o acuzație și încă una foarte gravă: o femeie 
ucisese. Pe cine? Când? Și pentru care motiv? Ce o determinase 
să-și relateze propria vină, confesiune dureroasă, lucidă, pe un 
ton atât de sincer, nu însă lipsit de căință? 

Vădit interesat să aflu cât mai degrabă drama acelei femei, 
convins fiind că nu comit o indiscretie sau, mai bine zis, un act 
de nepolitețe - oricare, mi-am zis, ar fi procedat la fel -, mi-am 
pus pijamaua, m-am urcat în pat și, renunțând la somn, cu toate 
că eram obosit și vroiam să dorm, m-am apucat să citesc la 
lumina lămpii de noapte ai cărei fascicul discret bătea lateral, 
peste umărul meu. În definitiv, cine mă putea acuza că fără voia 
cuiva mi-am luat permisiunea de unul singur să cunosc tainele 
respectivei acuzate? Ar fi fost posibil ca asemeni oricărui 
cetățean cu treburi pe la tribunal să mă fi găsit în sala de 
judecată și să aflu totul din dezbaterile procesului. Nu? Sau 
dacă, să zicem, n-a avut însă loc un asemenea proces, în mod 


sigur, aflând despre el, aveam să mă duc să audiez rechizitoriul 
procurorului, să ascult cercetarea judecătorească, declarațiile 
martorilor, ale împricinatei și aşa mai departe. Atunci? Nu era, 
oare, același lucru? 

În vuietul furtunii de afară și în legănarea trenului, mi-am 
potrivit mai bine capul pe pernă și am deschis la prima filă 
pregătindu-mă de lectură... Cu aviditatea omului dornic să 
pătrundă într-o lume - conștient că nu este a lui - dar care speră 
că-l va fascina prin ineditul faptelor ce dau totuși vieții un sens. 

Așadar... 


O femeie a ucis! 

A ucis un bărbat căruia i-a fost cândva dragă, poate că și ea l- 
a iubit, nu știu nu-mi pot da seama acum toate gândurile îmi 
sunt învălmășite și zbuciumate, negre și tulburi ca și noaptea ce 
abia a trecut biciuită de viscol, aici în hăurile dintre munți. 

Această femeie sunt eu... 

Ah, e groaznic, înfiorător, mă cutremur când îmi aduc aminte 
de toate câte au fost și câte s-au întâmplat, simt cum mi se 
încrâncenează carnea pe mine și mi se taie răsuflarea de 
spaimă, pentru că eu, ființa plăpândă ca un lujer de floare, 
temătoare și înfiorată până și de ţipătul unei păsări rănite am 
fost în stare - nu știu ce putere stranie, diabolică m-a împins s-o 
fac! - da am fost în stare să ucid... Cu sânge rece, fără un calcul 
premeditat, fără să mă gândesc, într-o clipă poate de coșmar, 
de nebunie, de răzbunare... O clipă care acum mi se pare o 
viaţă. Viaţa lui... Sau putea fi viaţa mea... 

Firesc, oricine se poate întreba de ce am făcut-o? Nu știu. 
Poate ca să-mi apăr dragostea... Sau fericirea pe care mi-a 
dăruit-o dragostea... Sau amândouă deopotrivă. Poate dintr-un 
legitim instinct de conservare... Sau pentru că propria-mi 
conștiință mi-a dictat astfel. Sau acea secundă a reacției când 
am pus mâna pe armă a fost să fie secunda de fatalitate ce 
uneori, voit sau nu, schimbă cursul vieţii unui om. Nu știu! N-am 
știut atunci și poate că nu voi ști niciodată. Ceea ce știu este... 
că am ucis... 

Va trece timpul, - oare cum va trece acest timp pentru mine? 
- voi medita sau poate că nu voi avea putinţa s-o fac, voi uita 
așa cum se uită multe sau dimpotrivă, clipa aceea va fi obsesia 
vieţii mele, nu, nu-mi dau seama acum de nimic, dar ceea ce 
știu cu certitudine este faptul că voi fi stigmatizată de toţi cei 
care m-au cunoscut, de toţi cei care au fost mai apropiaţi sau 
mai  depărtaţi de sufletul meu, iar scurgerea timpului, 
implacabila scurgere a acestui timp, va săpa clipă de clipă în 
inima mea acea durere adâncă și neiertătoare care, până la 
urmă, cred că va însemna moartea. 

Știu că mă înţelegi, tu, fiinţa care te-ai contopit cu însăși 
existența mea, cu viața mea, cu visurile mele, cu tot ce s-a legat 
de numele meu, de trăirile mele. De aceea îţi scriu și te rog să 


mă crezi că o fac pentru că în fiecare rând ce ţi-l aștern pe 
hârtie, în fiecare cuvânt, destăinuindu-mă, pun ceva din amarul 
sufletului meu încărcat de durere, din inima mea însângerată de 
chin, din viața mea... O fac pentru că simt nevoia să mă 
despovărez de greutatea acestui blestem ce m-a apăsat 
întreaga noapte când, copleșită de toate și răvășită de durere, 
cu ochii plini de lacrimi și obosiţi de nesomn, încerc cu mâna 
tremurândă să rotunjesc cât mai caligrafic literele unor cuvinte 
ce se lasă cu greu găsite. 

Afară este frig, de azi-noapte viscolul șuieră bezmetic pe la 
ferestre, învârtejind zăpada troienită aici, în munţi, acoperind 
mica noastră așezare cu vâăluri mari de zăpadă, gata parcă să-i 
la răsuflarea. Privesc pe geamul îngheţat - prin pâcla ninsorii nu 
se zărește mai departe de doi pași -, privesc tulbure ca printr-o 
ceață albă și totul în jur este estompat și uniform, apăsător de 
uniform. Prin cernerea deasă a fulgilor abia se conturează vag, 
ca o părere clădirea pichetului ascundă sub omăt, iar dincolo de 
ea cu greu se deslușește înălțându-se schela metalică a 
foișorului de veghe. Mă uit cu atenţie, caut să străpung cu 
privirea pânza tot mai compactă a fulgilor de nea, dar nu văd 
niciun grănicer acolo sus, pe platformă. De altfel, în afară de cei 
ce stau de veghe sau patrulează de-a lungul hotarului, ar fi o 
nebunie ca cineva să stea măcar câteva clipe sus, sub tăișul 
viscolului, n-ar avea niciun rost, pentru că, oricât s-ar strădui, n- 
ar putea zări nimic de-a lungul frontierei a cărei linie nu se 
conturează acum nici pe creste, nici în hăurile tăcute și albe. În 
odaia în care sunt reţinută pentru anchetă este cald, pereții de 
bârne sunt bine căptușiți cu tencuială, în sobă focul arde domol, 
iar în juru-mi stăruie mireasma aromată a unor cetini de brad 
aruncate de dimineaţă de către unul dintre grănicerii pichetului. 
E liniște aici, în această încăpere în care, până ieri, primeam 
rarii oaspeţi al pichetului, acum transformată ad-hoc în cameră 
de detenţie pentru mine, o liniște într-atât de adâncă și grea, 
încât aproape că-mi aud inima cum bate în timp ce penita 
aleargă pe hârtie înșirându-mi gândurile pline de zbucium și 
suferinţă. Și, în această liniște de catedrală, ce mă înfricoșează 
ca niciodată, trăiesc clipe de incertitudine și groază, aud numai 
cum zăpada viforâtă în trâmbe albe se lovește cu furie de 
geamurile îngheţate, în timp ce lemnele din sobă trosnesc ușor. 
Dincolo de ușă, pe coridor, se aud bocănind rar pâslarii grei ai 


santinelei. Poate că este Simon, cel înalt și voinic, tăietorul de 
lemne, sau Gavrilă, olarul, cel ce a împodobit întregul pichet cu 
farfuriile lui smălțuite, de la Horezu, sau poate că este Tache, 
acordeonistul; nu știu, n-am de unde-l cunoaște pe cel care 
acum, în ceasul dimineţii, își face datoria și, cu pistolul 
mitralieră la umăr, așa după cum a primit ordin, stă și 
priveghează odaia în care este reţinută pentru anchetă soţia 
comandantului. Îmi dau seama numai că băieţii îndeplinesc 
acest serviciu cu o jenă ascunsă, reținută, ori de câte ori îi văd 
trecând prin dreptul ferestrei, să schimbe postul de la ușa mea, 
le citesc pe chipurile întunecate aceeași durere, ce le sfâșie și 
lor inima, de ieri noapte încoace, când gloanţțele pistolului meu 
au luat o viață de om... Pentru că într-adevăr, nu le este ușor, 
lor, prietenilor mei - serviciul de graniţă ne-a legat sufletește în 
acest colţ de țară, departe de lume - zic nu le este ușor acestor 
băieți care până ieri mă alintau în fel și chip cu micile lor atenţii, 
ca acum să stea cu arma în mână și să mă păzească ca pe cel 
mai înrăit infractor prins în zona de frontieră. 

N-am dormit toată noaptea. Am așteptat să vină ofiţerul 
anchetator, dar se vede treaba că, luat cu alte treburi, a 
întârziat și va sosi în cursul zilei de azi. Și așteptând simţeam 
cum mă încearcă oboseala, cum o sfârșeală îmi cuprinde 
întregul trup ca după un lung leșin. Am vrut să mă culc, să 
închid ochii, dar somnul m-a ocolit și m-a chinuit, vlăguindu-mă 
dureros. Am stat pe scaun, la masă, în liniștea odăii, cu fruntea 
sprijinită în palme, ascultând șuierul viscolului de afară și 
glasurile grănicerilor care plecau sau veneau din serviciu, 
tresărind la fiecare pas ce cadenţa pe sub fereastra mea. În 
întuneric, flăcările de la gura sobei făceau să danseze umbre și 
lumini pe pereţii odăii, nu-mi dădeam seama cât este ceasul, în 
orice caz timpul s-a scurs destul de greu și noaptea mi s-a părut 
nespus de lungă, la fel de tristă și de dureroasă ca aceea când, 
copilă fiind, am trăit sfârșitul celei dintâi drame ale mele... 

Era iarnă ca și acum. Și noapte... Și de la fereastra vechiului 
conac boieresc priveam cum ninge peste câmpie și peste satul 
nu prea îndepărtat ale cărui slabe luminiţe pâlpâiau firav ca 
niște candele prin fulguirea albă și deasă. Priveam și, înfricoșată 
de groază, așteptam, în aceeași liniște grea, sfârșitul unui om. 
Un om care, împotriva voinţei mele, a visurilor mele de fetiță 
încă pe băncile liceului, împotriva a tot ce poate fi firesc și 


uman, urma să-mi fie soț. Îi auzeam uneori, dincolo de perete, 
respiraţia întretăiată, adâncă și chemările-i deznădăjduite 
dinaintea morţii, mă cutremuram în singurătatea acelei odăi 
înalte și reci, cu mobilă veche, mâncată de cari, departe de sat 
și de lume, ţipetele lui tot mai stinse tăiau adânc în carnea mea, 
dar ceva mă ţinea locului lipită de fereastră și nu mă lăsa să fac 
un singur pas, să trec pragul dincolo, în cealaltă odaie, unde 
bătrânul paralitic își trăia ultimele clipe dinaintea sfârșitului. 
Doamne, și cât îmi era de frică! Și cât eram de copleșită de 
teamă! Căci ce curaj și ce putere de a-și alunga temerea putea 
avea o copilă ce abia împlinise șaisprezece ani și care, printr-o 
nenorocită ironie a soartei, se afla singură, la miez de noapte, 
cu un muribund, într-un conac dărăpănat și stingher, în mijlocul 
unei câmpii albe, departe de sat, având de jur împrejur numai 
troiene și viscol? 

Mi-a fost dat să mă nasc într-o familie săracă, ce-și ducea 
zilele de azi pe mâine într-o căsuță cu două odăi ridicate din 
chirpici, la marginea orașului. Alţi cinci copii veniseră pe lume 
înaintea mea, toate fete și un singur băiat după mine, cel de 
mult așteptat și înconjurat din prima clipă cu dragoste de către 
toţi ai casei, cel care a fost și a rămas bucuria tatei până-n clipa 
când a închis ochii. 

— Mi-ai adus pe lume niște pietre de moară! îi striga el 
câteodată mamei până a se naște Traian, când se întorcea 
seara beat de la cariera de piatră unde lucra din zori și până se 
lăsa noaptea. Niște poveri... Pietre de moară ce-mi macină 
sufletul ăsta păcătos și bolnav, și eu trebuie să le car în 
spinare... Le car că așa mi-e ursita, fir-ar ea a dracului de ursită 
să fie! Uite la ele... pietre de moară... 

Vorbea din pragul ușii în timp ce ne arăta cu degetul pe 
fiecare în parte, iar noi, înfricoșate, stăteam toate ghemuite prin 
colțurile odăii, fără să scoatem un cuvânt, fără sa ne mișcăm, 
împietrite de spaimă și groază. Îl priveam în ascuns pe tata, ne 
cutremura faţa lui subțiată și aspră, cu cute adânci tăiate în 
obrazul neras de multă vreme, cu fruntea acoperită de praf alb 
și sudoare, ne înfricoșau ochii aceia ai lui sticloși ca de gheaţă, 
goi de orice omenie, a căror uitătură parcă tăia, parcă sfredelea 
adânc, răscolindu-te, îi vedeam hainele rupte numai trenţe, albe 
și ele de colbul carierei, mâinile mari și ciolănoase cu care ne 
închipuim ridicând barosul și lovind stâncile de granit, 


pregătindu-le pentru malaxoare. 

Stătea un timp, clătinându-se în mijlocul odăii, privirea lui 
tulbure vedea și nu ne vedea, mai arunca vorbe într-aiurea, 
după care zvârlea pălăria pleoștită pe unde se nimerea, se 
așeza la masă murdar cum era, așteptând să i se aducă 
mâncarea, dar după câteva clipe adormea cu capul pe brațe, 
așa cum de multe ori îl găseam adormit în cârciuma „La trei 
roșiori” din colțul străzii, târziu, când grecul Vanghelis trăgea 
obloanele, închidea deci, și noi trebuia să-l ducem acasă. 

Nu rare erau zilele când din te miri ce ne bătea și cea care 
avea cel mai mult de suferit eram eu, ultima dintre cele cinci, 
nedorită și neașteptată și care-i stăteam „ca un ghimpe-n ochi” 
sau ca „un cui în inimă” cum îmi striga el. Pricini se găseau 
destule: nu aveam grija găinilor care scăpau printre uluci la 
vecini sau pe câmp, întârziam venind de la școală și trebuia s-o 
ajut pe mama gravidă care mă trimitea să cumpăr ba una, ba 
alta, nu-și găsea pachetul de ţigări și mă zorea să i-l caut „în doi 
timpi și trei mișcări” și câte altele. Cum i se părea că nu i-am 
făcut într-un fel pe plac, că l-am supărat cu ceva, simțeam de 
îndată palma lui lată și grea căzându-mi scurt după ceafă încât 
mi se zdruncinau creierii în cap de durere și mi se făcea negru 
înaintea ochilor. Și cum mă lovea, mă și prăbușeam pe unde mă 
nimeream, izbucnind în plâns, că eram firavă și neîmplinită, mai 
mult o umbră. 

— Nu mai plânge, mâță afurisită ce ești, îmi mai dădea el iar 
un ghiont, văzând cum îmi șiroiau lacrimile pe obraz. Ai venit pe 
capul meu ca un blestem. Toate aţi venit ca un blestem! Să 
vedem ce i-o hărăzi Dumnezeu maică-ti, că de-mi leapădă iar o 
mâţă ca tine să se ducă dracului, unde-o vedea cu ochii! 

Eram o fire bolnăvicioasă, de fapt așa mă născusem, răceam 
din nimica toată, făceam febră, tușeam, mă durea ba una, ba 
alta, dar nu mă văicăream, mai ales când era tata acasă, 
stăteam și zăceam lângă tăblia patului, cu picioarele ghemuite 
sub mine, înecându-mă în suspine, dar el cum mă zărea seara, 
venind de la cariera de piatra, ghicind ce-i cu mine îmi și arunca 
aspru, săgetându-mă rece cu privirea lui de gheaţă: 

— Eşti bolnavă? 

— Nu tată... 

— De ce plângi? 

— Nu plâng... 


— Să nu te aud scâncind, că te arunc în stradă! 

— Las-o, Dionisie, ce ai cu ea? intervenea mama. Ce ţi-a 
făcut? N-o vezi cum arată? Parcă duce apă la morţi! Se țin 
frigurile de ea de nu mai are scăpare... 

— Poate crapă până la miezul nopţii! bombănea tata, trântind 
ușa și ieșind în săliță. Imi iau o belea de pe cap... 

Mama, scundă și slăbuţă ca o trestie, cu fața trasă și umerii 
ascuţiţi, lucra la o fabrică de pălării în celălalt capăt al orașului. 
Era călcătoreasă, stătea ore întregi în aburi, cu fierul de călcat în 
mână, într-un atelier întunecos și îndrepta borurile la pălăriile ce 
urmau a fi împachetate pentru expediţie. Venea seara istovită 
abia trăgându-și picioarele, cu părul despletit sub basma și ochii 
apoși, suflând din greu - cred că avea o boală a pieptului - și 
fără să aibă o clipi de răgaz se apuca atunci să facă mâncare, să 
deretice prin casă sau să alerge pe la prăvălii după de-ale gurii. 
Pe tata îl găsea ori dormind cu capul pe masă, așa cum îi era 
obiceiul ori trântit pe pat sforăind, cu ţigara aprinsă între 
degete, duhnind a băutură și mirosind greu a sudoare și a praf 
de piatră. Nu-l trezea pentru că nu vroia să-i umple capul cu 
blestemele lui, cu înjurăturile și vorbele de ocară ce i le arunca 
așa, tam-nisam. li lua numai ţigara dintre degete, încet să nu-i 
scuture scrumul alungit, o arunca afară, în curte, închidea și-l 
lăsa să-si facă somnul până ce spre ziuă se scula singur, ieșea la 
cișmea cu părul vâlvoi și mutra acră, se spăla turnându-și o 
găleată de apă rece pe cap, după care, liniștit de parcă nu 
băuse cu o seară înainte, pleca la lucru, fără să uite a mângâia 
câinele ce i se gudura la picioare, până la poartă. 

— Ce-i, mă, bătrâne mă? îi vorbea el cu duioșie, de parcă 
animalul l-ar fi înţeles. Ce vrei tu? Hai, îl împingea apoi cu 
piciorul să nu iese în stradă, du-te la ale tale. Du-te că mă superi 
și-ți dau una peste bot! 

Locuiam într-un cartier mărginaș, spre cariera de piatră, cu 
case mici, din paiantă, multe dintre ele acoperite cu bucăţi de 
tinichea sau de gudron, ascunse sub coroanele bogate ale 
nucilor, teilor sau pe sub bolțile viței de vie, case peste care 
deseori în după-amiezele toride, se înălţau până sus spre zări, 
porumbei jucători sau zmeie cu cozi lungi, colorate, case în 
curțile cărora mai ales sâmbătă seara se auzeau petreceri de 
cheflii cu cântece și chiuituri în sunetul armonicilor și ţipătul 
femeilor, petreceri ce se sfârșeau uneori cu scandaluri și bătăi 


cu cuțite, cu înjurături și încăierări ce cuprindeau patru-cinci 
străzi deodată. 

Când s-a născut Traian, într-o primăvară, doamne ce-a mai 
fost în curtea noastră! M-a strigat mama din odaia ei, unde era 
cu niște vecine și de unde se auzea plânsul celui ce abia venise 
pe lume și-l îmbăia într-o copaie și mi-a spus să las orice treabă 
și să alerg la carieră, să-l vestesc pe tata că are un băiat. 
Tocmai îmi făceam lecţiile, dar bucuroasă de bucuria mamei, am 
strâns cărțile, caietele, mi-am luat o basma pe cap - că trăgea 
un vânt rece dinspre câmpie - și am alergat într-un suflet la 
carieră. Îmi părea bine că eu sunt aceea care-i dau prima de 
știre tatei, fiind sigură că are să se înveselească, pentru că de 
ani și ani numai nădejdea asta îi stătea la inimă, de neîmplinirea 
ei se îmbăta, ne ocăra și ne blestema pe toate cele cinci fete și 
pe mama. 

L-am găsit cu greu printre sutele de muncitori ce se mișcau ca 
niște umbre în praful alb ca de cretă, încărcând camioanele cu 
lopețile grele de piatră, în zgomotul infernal ai malaxoarelor ce 
mestecau scrâșnind din măselele lor de oțel bucăţile mari de 
granit. 

— Ce-i cu tine, fă? a zvârlit el lopata cât colo și apropiindu-se 
degrabă, m-a prins de umeri, privindu-mă speriat drept în ochi. 
E ceva pe-acasă? Spune! Ce-i cu mumă-ta? 

— Avem un băiat, tată! am zis eu semeață, ferindu-mi faţa cu 
palmele de praful înecăcios ce mă învăluia ca o ceaţă. M-a trimis 
mama să... 

— Fă, nu mă minţi? m-a întrebat ei bănuitor, plin de 
neîncredere, dar cu fața luminată deodată ca de-un soare. Nu 
cumva... 

— Dacă-ţi spun... Acum o jumătate de oră l-a născut... 

— L-ai văzut? 

— Nu, i-am auzit numai ţipătul. Dar îi băiat, mi-a zis mama de 
dincolo de ușă, mi-a zis și vecina Polina a lui Drăgobete, că a 
ieșit cu ligheanul să zvârle apă în curte. 

Atunci, cutremurat de emoție și cu ochii sticlind de bucuria 
mult așteptată a scos pălăria lui ponosită de pe cap, a înălţat 
ochii spre cer, cu degetele împreunate a făcut o cruce mare pe 
piept și a dat drumul unui oftat greu, din adâncul sufletului . 

— Doamne, aibi-l în paza ta! a șoptit printre buzele arse. Ține- 
| sănătos să avem parte de sprijinul lui! 


S-a întors apoi deodată și, ca un apucat, a dat un țipăt către 
grămada de muncitori ce la câţiva pași de noi încărcau piatră în 
camioane: 

— Mă fraţilor, măăă! Am un flăcău, măăăă! Măâăă, sunt 
cineva, măăă! Născătoarea ei de viață! 

Inveselit peste măsură, m-a luat apoi protector de după 
umeri, cum n-o mai făcuse niciodată până atunci, m-a tras mai 
încolo din calea prafului ce ne umplea ochii și mi-a spus zorit: 

— Du-te acasă, fata tatii, du-te... Mă învoiesc și vin și eu. 
Mumă-ta îi bine? 

— Bine. 

— Du-te, îndată sunt și eu acasă. Ai grijă însă cum ieși la 
drum, m-a povăţuit blând, petrecându-mă câţiva pași printre 
grămezile înalte de granit. Vin și pleacă mereu mașinile astea cu 
piatră... 

Spre seară, am auzit la poartă scuturându-se șiragul unor 
zurgălăi, gălăgie, chiote, apoi un taraf de lăutari a izbucnit 
drăcește din viori și armonici și peste toată larma aceea am 
deslușit glasul tatei, răgușit și dârz, ţipând să se facă auzit de 
toată lumea. 

— Am un băiat, maăă! Să-mi trăiască și să trăiţi cu toţii! 
Marșul, mă! Cântaţi marșul, că așa vreau să-mi întâmpin 
băiatul! 

Am alergat la poartă, eu și surorile, care cum veniseră de la 
lucru sau de la școală. O trăsură hodorogită, cu arcurile lăsate și 
caii numai piele și os, abia de se mai ţinea pe roţile-i 
scălâmbăiate, sub greutatea celor vreo șase-șapte prieteni de-ai 
tatii, toți beţi, și a patru lăutari tuciurii ce veniseră înghesuiți sus 
pe capră, lângă birjarul bătrân și cocârjat. Pe la porţi sau pe 
gardurile încărcate de bogăţia liliacului abia înflorit, auzind 
larma, ieșiseră vecinii cu mic cu mare, stăpânind cu greu câinii 
să nu latre, chemând copiii să nu se bage între picioarele cailor. 

— Ești boier, Dionisie, ai venit cu trăsura ca grangurii! se 
auzeau glasuri din mulţime. Și cu orchestra... Lasă, să-ţi trăiască 
băiatul și să-l vezi mare! 

— Să trăiţi cu toţii! Eu am venit cu trăsura, el o să mă aducă 
cu otomobilul! Că domn vreau să fac din el, să știți! Haideţi în 
curte, haideţi cu toţii... S-o găsi un pahar de vin pentru fiecare. 
Fetelor! Unde sunteţi, fetelor? 

— Aici, tată! ne-am arătat noi și l-am ajutat să coboare din 


trăsură. Hai, ușurel... 

— Trap, mânca-v-ar tata, trap la domnu’ Vanghelis, să vă dea 
niște sticle cu vin și doi-trei metri de cârnaţi afumaţi. Gata, mă? 
Aţi dispărut? Să treacă acolo, la catastif, am să-i plătesc eu, 
mama lui de hoţ! N-o sărăci din cauza mea... 

Toată noaptea, în curtea noastră, la lumina lămpilor de gaz, 
prinse de stâlpii casei sau agăţate de uluci, s-a cântat și s-a 
jucat, încât pe patru-cinci străzi în jur n-a dormit nimeni. Mama 
era în pat, bolea încă, slăbită și cu faţa trasă, dar avea un 
zâmbet abia ghicit în colţul buzelor, un zâmbet al mulțumirii și 
împlinirii, ce-i dădea o anume strălucire ochilor încercănaţi și 
obosiţi. Tata, mai beat ca niciodată, abia ţinându-se pe picioare, 
se sprijinea cu greu de pereţi, intra de zeci de ori în odaie, 
lălăind cuvintele vreunui cântec, vroia s-o mângâie pe mama, 
umbla să dezvelească fărâma de om din copaie, ochii îi avea 
înlăcrimați. nu știa ce-i cu el, nici pe ce lume se află. 

— Să-l iau și să-l joc o țâră-n curte! spunea el de fiecare dată, 
bâjbâind cu mâna peste copaie. Să-l vadă lumea... Să la hora 
înainte, mânca-l-ar tata de flăcău! 

— Lasă-l, Dionisie, lasă-l! căuta mama să-l îndepărteze. Vrei 
să răcească? 

— Numai o sârbă să fac cu el! Numai una! 

— Mă, ești într-o ureche? abia vorbea mama cu glasul stins. 
Du-te afară, vezi de oamenii ăia, că ai sculat mahalaua-n 
picioare! 

Două săptămâni a stat mama în pat. Veneau vecinele și 
scăldau copilul, noi, surorile ne ocupam de-ale casei, găteam, 
umblam după cumpărături pe la piaţă, prin prăvălii, dereticam 
prin odăi, măturam curtea, aduceam apă cu gălețile și spălam, 
într-un cuvânt ne ocupam cu râvnă de gospodărie ca să 
găsească tata o mâncare caldă și o rufă curată, să nu aibă 
pricină de ceartă și de scandal. Apoi a început și mama lucrul la 
fabrica de pălării. Plecam dimineţile cu toate, unele dintre noi pe 
la magazine unde erau vânzătoare, cele mai mici la școală. 
Rămânea acasă numai Cornelia, cea mai mare dintre noi și 
poate cea mai frumoasă, dar care umbla cu greu în cârje și nu 
putuse căpăta niciun serviciu. Cu ani în urmă, într-o noapte 
geroasă de iarnă, fusese cu tata la furat cărbuni din vagoane, 
dincolo de gară. Nu apucaseră însă să umple nici măcar o 
găleată, că au auzit fluierele paznicilor și au rupt-o la fugă peste 


linii, trecând peste garnituri de tren, macazuri și rampe, să li se 
piardă urma. Dar din grabă, înfricoșată de urmăritori, a scăpat 
piciorul între tampoanele unor vagoane ce tocmai începuseră 
manevra și a rămas cu el zdrobit pentru toată viața. 

— Ești o neghioabă! a pălmuit-o tata, după ce o cărase drum 
lung și greu pe braţe până acasă. Din pricina ta era să înfund 
pușcăria! Acuma ai să rămâi în casă fără lucru și ai să mănânci 
pe de-a pomana! 

Intr-adevăr, nu s-a mai dus la atelierul de croitorie al unei 
bătrâne doamne din centrul orașului, unde intrase cu puţin timp 
înainte ca ucenică. A zăcut doi ani, biata de ea, cu piciorul prins 
între scândurele de brad, învelit în cârpe și oblojit cu fel de fel 
de buruieni, după grija mamei. Se prindea greu osul, dar s-a 
prins, a rămas însă infirmă și n-avea să mai cunoască niciodată 
bucuria alergării prin zăvoiul Bahniţei sau al plimbărilor, seara, 
prin parcul orașului. A rămas să aibă grijă de casă și de Traian, 
sufletul tatei și de fapt al nostru, al tuturor. Umbla cu greu în 
cârje de colo până colo, făcea cum putea mâncare, încercând s- 
o ajute pe mama, deretica prin cele două odăi, spăla, stând cu 
greu aplecată peste albie, cosea ce era de cusut, dădea de 
mâncare câinelui, orătăniilor, într-un cuvânt nu stătea o clipa 
cât era ziua de mare și căuta să arate că este folositoare 
familiei, că-și merită și ea farfuria cu cartofi ce i se punea 
dinainte, la amiază. Era deșteaptă Cornelia, avea o minte 
sprințară, ascuţită, poate că infirmitatea îi sporise inteligenţă, 
nu știu, dar noi celelalte surori, îi recunoșteam într-un fel 
superioritatea, ea impunându-ne o anumită autoritate, cuvântul 
ei fiind respectat de către noi surorile, cu sfinţenie și fără niciun 
fel de comentariu. Cât timp fusese ucenică, învățase să coase la 
mașină, să croiască rochii simple, fără pretenţii deosebite. 
Nevoită să rămână acasă, s-a gândit că în putinul ei timp liber ar 
putea câștiga un ban lucrând femeilor sărace din cartier capoate 
de casă, fuste, bluze, așa că a închiriat de la o bătrână o mașină 
de cusut și și-a făcut repede clientelă, mai ales că cerea puțin și 
fiecare dădea când avea bani la îndemână. Işi trecea astfel 
timpul, fără un anume preţ pentru ea, dar se simţea mulțumită 
că putea face ceva, având o îndeletnicire care să-i dea 
satisfacţie, că dădea și ea un ban în casă și putea înfrunta 
privirea tatei, care nu mai contenea s-o considere o povară 
pentru familia lui săracă, cu multe guri la masă. 


începuse războiul, se făceau concentrări peste concentrări, 
curtea regimentului de dorobanţi din orașul nostru era plină de 
lume, mereu treceau către gară șiruri lungi de soldați ce formau 
batalioanele pentru front, soldaţi se vedeau și prin curțile 
oamenilor unde fuseseră băgaţi în cantonamente, stând pe 
prispe și curăţind de unsoare puști și mitraliere noi-noute, 
țesălând caii, îngrijind tunurile ce-și înălţau ţevile peste ulucele 
gardurilor. 

La școală începuseră să se rărească profesorii, nu se prea 
țineau lecțiile, stăteam mai mult prin recreaţie și priveam prin 
grilajul de fier al liceului coloanele lungi de mașini grele 
germane, oprite peste drum, pline de praf, cu soldați blonzi, 
înalţi, în uniforme verzui, ce se spălau între camioane turnându- 
și apă din bidoane, cântau din armonici de gură, lovind cu tălpile 
țintuite caldarâmul, făceau glume și ne întindeau batoane de 
ciocolată prin gard, îndemnându-ne să servim, odată cu cuvinte 
ce probabil ne complimentau și de care noi făceam mare haz, 
pentru că nu prea le înțelegeam. 

Duminica sau în zilele de sărbătoare, surorile mai mari decât 
mine, ce veneau îndată după Cornelia, mai ales Victoriţa și 
Mioara, se îmbrăcau în ascuns, își coafau părul, își dădeau cu 
roșu pe buze și pe unghii și, tot în ascuns, să nu afle tata, se 
duceau la dans, la un salon în cartier, de fapt o odaie lungă și 
igrasioasă într-o fostă cârciumă, unde se întâlneau cu băieţi și 
petreceau până aproape de miezul nopţii. Veneau apoi acasă 
însoțite de tinerii aceia gălăgioși și veseli de care se despărțeau 
în faţa porţii, vorbindu-și de-acum pe șoptite, să nu stârnească 
la lătrat câinele, după care ele intrau încetișor în curte și, pășind 
în vârful picioarelor, să nu-l scoale pe tata, treceau pragul odăii 
ca niște umbre, se dezbrăcau pe întuneric și se culcau pe unde 
nimereau, sub privegherea mamei care nu putea închide un ochi 
până ce nu le știa în casă. Și nu odată am zărit-o pe Cornelia, 
pată albă decupată în noapte, ascunsă după uluci și ascultând în 
taină, stăpânită de emoție, ce-și spuneau la despărțire băieţii și 
fetele, cu ce vorbe de dragoste și cu ce cuvinte de alint se 
dezmierdau. O auzeam atunci oftând și plângând, apoi își lua 
cârjele, se ridica din ghemuirea ei și venea încet către casă, 
stăpânită de durere și suspine. Cine și când avea să-i spună și ei 
vreodată asemenea cuvinte? Veni-va cândva vremea să simtă 
înfiorarea primelor șoapte de dragoste? Niciodată, își spunea, 


niciodată... Viaţa era pentru ea un chin și acest chin îi sporea cu 
fiecare zi, mai ales în ultima vreme când tata, din te miri ce, își 
vărsa tot mai mult focul pe ea. Venea seara, ca de obicei beat 
acasă, îl găsea uneori pe Traian, frăţiorul cel mic, cu ochii în 
lacrimi, murdar, umblând desculț prin noroiul din curte... Sau 
cerând de mâncare... Sau vroind să se joace careva cu el... 

— Toanto, mă mir că te ţin și cârjele alea! îi arunca tata 
Corneliei, lovind-o cu palma lui grea peste grumaz. Ce faci toată 
ziua? De ce plânge ăsta micu? De ce nu ai grijă de el? Schiloadă 
afurisită ce ești? Asta, fă, îmi va purta numele! El mă va scoate 
din sărăcie și mă va îngriji la bătrânețe, nu tu care de-abia îţi 
tragi picioarele! 

Da, abia își trăgea picioarele, dar chiar în suferința și în 
neputința ei fizică, tot ne pregătea mâncarea, spăla rufe, 
mătura curtea, sprijinindu-se cu greu numai într-o cârje ca să 
poată ţine mătura, căuta să ne fie fiecăruia dintre noi de ajutor, 
pentru ca noi să ne vedem de rosturile noastre. Nu e de mirare 
că în ultima vreme, de atâta plâns și suferință, slăbise mult, 
ochii îi erau încercănaţi, dar frumuseţea ei rămăsese ca o icoană 
în lumină și nici una dintre noi n-o puteam egala ca înfățișare. 
Poate numai Victoriţa, cea care venea îndată după ea... 

Într-o zi, când am venit la amiază de la școală, am găsit-o pe 
Cornelia nespus de veselă, chiar cânta, lucru ce nu-l mai 
văzusem la ea de multă vreme. Am zvârlit ghiozdanul pe pat și 
am venit lângă ea pe prispă, unde stătea cu cârjele alăturea, 
odihnindu-se. 

— Ce-i cu tine? am întrebat-o, prinzând-o de mână. 

— Ce să fie? a înălțat ea din umeri. Nimic... 

— Te văd veselă, nu știu... pari altfel... 

— Fugi de-aci, că ţi se pare! 

Mi-a aruncat o privire sprinţară, apoi și-a înălţat ochii peste 
curte -, vai, atâta lumină era în strălucirea lor! -, după care a 
început să murmure un cântec ce era atunci la modă, cu violete 
pentru fete sau așa ceva... 

— Hai, zău, Cornelio, am insistat eu, incitată de zâmbetul 
ochilor ei, ce naiba, știi că eu sunt cea mai apropiată de tine, 
sunt confidenta ta, crezi că nu pot să ţin un secret? Și mai ales 
când e vorba despre tine? 

— Dar nu e vorba de niciun secret, a îngăimat ea. 

— Atunci? 


A stat câteva clipe în cumpănă, chibzuind. Apoi, cu un gest de 
timiditate a băgat mâna în buzunarul capotului și a tras afară un 
plic, cam ponosit, cu multe timbre și ștampile, acoperit cu un 
scris mărunt, dezordonat, al unui ins, se vede treaba, neobișnuit 
să ţină condeiul în mână. 

— O scrisoare? m-am mirat eu și am luat degrabă plicul. De la 
cine? și pentru cine? Pentru tine? Când a venit? 

— Mi-a adus-o factorul de dimineață. 

— Cine ţi-a trimis-o? 

— Lasă, nu mai întreba, citește! m-a îndemnat ea, puţin 
stânjenită și și-a acoperit faţa cu palmele, cuprinsă de-o subită 
emoție. 

Am deschis plicul, am tras afară hârtia, am despăturit-o și am 
început să citesc. Același scris stângaci, în rânduri strâmbe, 
înșiruit de la un capăt la altul al paginilor, dar care trăda, prin 
cuvintele-i simple, multă sinceritate și afecțiune în aceiași timp. 
Și cu cât citeam, cu atât mă încerca un fior necunoscut, 
simțeam o ușoară căldură cum îmi cuprinde tot trupul, o 
senzaţie de plăcere mă învăluia ca-ntr-un fum, cu arome dulci, 
de mirodenii. O scrisoare de dragoste! O scrisoare venită de pe 
front, prin care respectivul îndrăgostit cerea să i se răspundă 
fără întârziere. 

— Cine este insul? am întrebat-o pe Cornelia, vădit 
impresionată de cele citite. 

— Nu vezi? Îl cheamă Fănel... 

— Și cum l-ai cunoscut? Când? În ce împrejurare? 

— Iti spun, dar să nu vorbești nimănui despre treaba asta. Nici 
mamei! Juri? 

— Jur! 

A început să-mi povestească cu glasul încărcat de emotie, 
ușor tremurat, dar șoptit, parcă cu grijă nu fie vreo ureche 
străină în preajmă, să-i afle taina. Stătea într-o dimineaţă la 
gard, spre drum, în cârjele ei, ascunsă după uluci și înălțând 
capul privea în stradă; se auzeau nechezat de cai, comenzi, 
gălăgie, vorbe repezite, râsete. Oprise, de câteva minute, o 
coloană lungă, de tunuri grele trase de câte șase cai, pe primul 
din dreapta, în șa, aflându-se câte un gradat, cu casca trasă 
adânc peste ochi, cu arma în bandulieră. În spate, pe chesoane 
câte un soldat sau doi, alţii îngrămădiţi în căruțele cu baloturi de 
fân sau peste lăzile cu muniţie. Unul dintre acești militari, 


subțirel, nu prea înalt, cu faţa bălană și un zâmbet mereu înflorit 
în coltul buzelor, a sărit de pe cheson și, zărind-o pe Cornelia 
cum privește peste gard, s-a apropiat de ea și i-a cerut voie să 
rupă o floare de liliac din crengile ce spânzurau peste poartă. 

— Am s-o iau cu mine, o păstrez și când mă voi întoarce, voi 
trece pe aici și am să ţi-o arăt. Ochii tăi seamănă cu două petale 
de liliac albăstrii... 

— Să nu uiţi! a zis Cornelia, rușinată și parcă o ușoară 
amețeală îi cuprinsese fruntea. 

— Nu uit. Cum te cheamă? 

— Cornelia. Dar pe tine? 

— Ștefan. Băieţii îmi spun Fănel... 

— Care băieţi? 

— Băieţii din atelierul în care lucrez. Sunt tinichigiu... 

— În ce oraș? 

— Ei, multe vrei să știi deodată! a râs el mângâind cu duioșie 
floarea de liliac. Vasăzică te cheamă Cornelia și stai după câte 
văd pe tăbliţa asta, pe strada Alion, la numărul 86. Ai să-mi 
raspunzi dacă-ţi scriu? 

— Îți răspund... 

Și se ţinuse de cuvânt. Trimisese prima lui scrisoare de pe 
front, care făcuse zile lungi pe drumurile poștei de campanie; 
plicul era mototolit, cu scrisul pătat de ploi, cu câteva ștampile 
ale cenzurii și oficiilor poștale prin care trecuse. Băiatul era 
orfan, crescuse într-un orfelinat, învățase tinichigerie la o școală 
de meserii, scria că pe front deocamdată e bine, dar le mănâncă 
zilele noroaiele, că intră roţile tunurilor până la butuci și abia le 
urnesc din loc caii și oamenii. Floarea de liliac s-a veștejit, dar 
petalele ei le-a pus între filele unui carnet, iar carnetul îl poartă 
la el în buzunarul vestonului. Vor trece zilele, se va sfârși 
calvarul războiului, se va întoarce, și primul drum îl va face către 
ea, în acele zile de pace și liniște. Vor rătăci zile în șir prin parcul 
orașului, că a văzut în drum Grădina publică umbrită de bătrâni 
platani, vor merge la un local, vor dansa, chiar în grădină a 
văzut un restaurant, cu terasă și acoperiș de tablă. O va lua și în 
orașul lui, departe, pe malul Dunării, vor merge la pescuit, sau 
la ștrand, sau pe cheiul apei, să privească vapoarele... 

— Ești fericită, Cornelia! i-am spus, prinzându-i mâinile într- 
ale mele. La rându-mi sunt și eu fericită pentru fericirea ta. Mă 
crezi? 


— Te cred... Dar eu n-am să fiu niciodată fericită! 

O umbră i-a întunecat pe dată chipul, până atunci mângâiat 
numai de lumina unui zâmbet ascuns. Și-a desprins apoi ușor 
mâinile dintr-ale mele, lăsând fruntea în palme, copleșită de 
ascunsa ei durere. 

— Ce ai? Ce este cu tine? 

— Nimic, a oftat ea, ferindu-și privirea într-o parte. Nimic... 

Suferea, suferea enorm din cauza infirmităţii căzute pe capul 
ei ca un blestem, o înțelegeam, de aceea căutam să-i fiu mereu 
în preajmă, cu o vorbă bună, de încurajare, de dragoste, de 
afecțiune, cu grijă să nu se simtă singură și tot de aceea evitam 
deseori, eu și surorile mele, să-i dezvăluim micile noastre 
bucurii, împliniri, către care ea n-ar fi îndrăznit să tinda 
niciodată. Tânărul îi scria că se vor plimba, vor dansa, o va lua 
în orașul lui... Ea știa - și durerea aceasta îi săpa adânc în suflet 
- că toate astea nu se vor întâmpla niciodată. Ostașul de pe 
front și alţi băieţi asemeni lui, toţi cei care s-ar fi încumetat s-o 
cunoască, văzând-o, ar fi fost cuprinși de vălul negru al 
dezamăgirii. Firesc, nu? Și atunci? Ce mai putea ea, oare, oferi 
vieţii? Și ce mai putea cere de la viață? 

Din ziua aceea, am văzut-o mereu tristă. Nici nu-mi venea să 
cred că atunci, pe pragul casei, o zărisem pentru câteva clipe cu 
chipul scăldat în lumina unei bucurii, o bucurie care ţinuse cât o 
flacără de chibrit, după care, dezmeticindu-se, revenise la cruda 
realitate, se stinsese ca și când nici n-ar fi fost. Se târa prin odăi 
sau prin curte, sprijinindu-se în cârje, umbla tot tăcută, abătută 
și îngândurată, o surprindeam de multe ori citind în ascuns 
scrisoarea aceea pe care apoi o împăturea cu grijă și o pitea în 
locuri numai de ea știute, ca pe un lucru de preţ, ce făcea parte 
din însăși viaţa ei. Am întrebat-o într-o zi, pe șoptite, dacă i-a 
scris lui Fănel. Mi-a spus că da, dar n-a primit încă răspuns. Și a 
trecut o săptămână, două, trei, au trecut două luni, ea stătea 
mereu pe la poartă la vremea amiezii când se împărțeau 
scrisorile pe la casele oamenilor, dar de fiecare dată bătrânul 
factor o saluta respectuos și desfăcea larg brațele, în semn că 
nu are nimic să-i dea. 

— Așteaptă, Cornelio, așteaptă! o linișteam eu, citindu-i pe 
chipul înnegurat întristarea. Frontul e departe, îmi spun colegele 
că au fraţi sau părinţi plecaţi, scrisorile se mai rătăcesc, dar 
până la urmă ajung... Așteaptă, deci... 


— Ce să mai aștept? Și chiar daca s-ar întoarce, la ce bun? 
dădea ea a deznădejde din mână. Cui îi trebuie o schiloadă ca 
mine? A fost, poate, numai un joc... A aflat cum arăt sau și-o fi 
dat seama, dar a vrut să fie un joc... 

Intr-o noapte, când nici n-am știut, a plecat de acasă. N-a 
venit dimineaţa și nici în zilele următoare. Și nimeni din cartier 
la insistenţele mamei nu ne-a putut da vreo lămurire despre 
soarta ei. Numai după o săptămână, un vecin, acar la gară, a 
venit și ne-a spus că a aflat de la un alt om, precum că nevasta 
aceluia, ducând rufele la spălat dincolo de marginea orașului, a 
văzut pe apa Bahniţei, oprite în stufărișul dintre sălcii, două 
cârje. 

Erau cârjele Corneliei, cu care își sprijinise ultimele clipe ale 
vieții. Cârjele pe care mama le mai are și acum în pod, 
păstrându-le ca pe unica amintire de la copilul adus întâi pe 
lume și de care nu s-a putut bucura la bătrânețe. 

Cu bani de împrumut și cu ce a mai găsit într-o cutiuță de 
tablă, agoniseala Corneliei din munca ei de croitoreasă, mama i- 
a cumpărat surorii celei mari, dusă în veșnicie, o rochie ieftină 
de mireasă și un voal alb cu care i-a împodobit fruntea învineţită 
de ape. Așa a învăţat-o lumea că s-ar cuveni, a fost fată harnică, 
tânără, cinstită și n-a trăit și ea bucuria împlinirii femeiești. l-a 
mai cumpărat o verighetă de alamă pe care i-a pus-o pe deget, 
să plece logodită în cealaltă viaţă, i-a pus în picioare pantofi albi 
de mușama și un colăcel de ceară curată pe piept... 

— Of, fata mea... fata mea..., plângea mama prăbușită peste 
sicriul din căruță, cum te-ai dus tu din lumea asta, tu, primul 
meu copil, prima mea bucurie... 

Seara, întorcându-ne de la cimitir, n-am închis ochii. Am stat 
toate fetele pe pragul casei la lumina stelelor, în tăcerea nopţii 
ce învăluia cartierul cu mama alăturea și cu amintirea Corneliei 
între noi, plângând și vorbind în șoaptă ca și când n-am fi vrut 
să trezim somnul cuiva. Tata stătea și el pe-o grămadă de 
lemne lângă gard, tăcut, cu fruntea plecată, fuma ţigară după 
țigară fără să se clintească, împietrit de durere ca și noi. De 
când aflase că pe Cornelia o luase apa Bahniţei, nu pusese strop 
de băutură în gură. In toate zilele a umblat îngândurat și abătut, 
cu chipul tot întunecat și privirea ascuţită, rece, fără să 
vorbească sau să asculte pe careva. 

Intr-un târziu, mama s-a ridicat, slabă și prăpădită cum era, a 


luat de lângă burlanul casei cârjele uitate acolo de când le 
adusese un vecin și cu ele în braţe a intrat în odaie, izbucnind 
iară în plâns, parcă mai avan ca înainte. 

— Lasă mamă, căuta s-o liniștească Victorița, rămasă acum 
cea mai mare dintre noi. Nu mai plânge atâta, vrei să te 
prăpădești și dumneata? 

Biata Victoriţa! Nu știa ea, atunci, că nu va trece mult și în 
zilele Anului Nou vom trăi și durerea pieirii ei... 


2 


Nimeni și niciodată nu va înţelege trista-mi copilărie, lipsită de 
bucurii, viaţa grea de mizerie, petrecută numai în certuri și 
privaţiuni în casa părinţilor mei, în cartierul celor mai sărmani 
dintre sărmanii orașului, pentru că nimeni și niciodată nu cred 
să fi trăit zilele pe care le-am trăit eu, în anii de școală, de liceu. 
Chiar mică fiind și neîmplinită, umblând încoace și-ncolo, începi 
să deschizi ochii, să vezi ce-i în jurul tău, cu timpul, vârsta își 
cere firesc drepturile dar, conștient și în același timp dureros, și 
sentimentul amar că nicicând, oricât te-ai zbate și orice ai face, 
destinul nu te va ajuta să ajungi la limanul împlinirilor dorite, 
așteptate. 

Tata avea o leafă mică pe care aproape jumătate o lăsa prin 
cârciumi, mama câștiga puţin, muncind istovitor de mult, 
Victorița și Mioara aduceau și ele câte ceva în casă, erau doar 
vânzătoare de magazin, iar Nina și Anișoara, ca ucenice, una la 
un atelier de coafură, cealaltă la o croitorie, nu primeau 
deocamdată nimic. Începuse războiul, viaţa în ţară era din ce în 
ce mai grea, nu se prea găsea de mâncare și noi... atâtea guri la 
masă! Dar unde era îmbrăcămintea, încălțămintea și toate câte 
sunt de trebuinţă într-o gospodărie, chiar săracă așa cum era a 
noastră? Victorița și Mioara, ca mai mari și cu pretenţii să arate 
bine în lumea în care se învârteau, mai puneau un ban deoparte 
pentru o rochiţă sau un pantof, dar Nina și Anișoara umblau ca 
vai de ele, cârpite și trenţuite, iar cât privește pantofii, ele două 
aveau o singură pereche, pe care o încălţau cu rândul, atât la 
școală, cât și la atelierele unde uceniceau în timpul lor liber. Eu 
singură reușisem să urmez liceul, să trec mai departe de clasele 
elementare și asta datorită faptului că fusesem bună la 
învăţătură în școala primară și directoarea, la absolvire, 
insistase pe lângă tata să-mi dea voie să-mi continui studiile. 

— E un copil bun, domnule Runcu, căutase să-i vorbească 
dumneaei tatei, când la sfârșitul clasei a patra, luasem premiul 
doi. E păcat că o fată atât de inteligentă și de talentată să 
rămână la acest nivel de studii. 

— Cu ce-o ţin, doamnă, în școlile astea înalte? se scărpinase 
tata în creștetul capului, stând în ușa cancelariei, ferindu-se să 
nu murdărească mobilele cu hainele lui prăfuite. Că uite, două 
mâini am, nu mai multe... 


— Dar ce gând ai cu ea? 

— Păi ce gând? La școala de ucenici, ca alea două dinaintea 
ei, sau vânzătoare ca alea mai mari... Bani n-am să plătesc 
liceul... 

— Fata va fi bursieră, îl asigurase directoarea. Apoi voi vorbi 
cu secretara liceului care îmi este bună prietenă și, prin grija 
„Ligii ortodoxe”, va avea dimineaţa un ceai și la prânz o farfurie 
de mâncare, la cantina copiilor săraci... 

— Și ţoale pe ea? Că-i trebuie și ţoale, nu? 

— Va avea și îmbrăcăminte. Atât cât îi trebuie să vină la 
școală. 

— Bine, se învoise până la urmă tata, cam cu jumătate de 
glas. Dacă dumneavoastră ca femeie învățată ziceți așa, eu nu 
mă-ncontrez. 

Eram frumușică, la fel ca toate surorile mele, frumusețe ce a 
sporit mai târziu în anii adolescenței, când mi s-au împlinit 
șoldurile și mi s-au rotunjit sânii sub șorțul de uniformă. Părul 
lung, negru, pieptănat în onduleurile lui naturale, îl purtam prins 
spre capete în două fundiţe albe, așa cum ni se cerea la școală. 
Obrazul alb, ușor pigmentat către pomeţii mereu îmbujorați, 
buzele frumos desenate, ochii verzi, cu privirea încărcată de 
melancolie și visare, nu odată mi-au adus invidia multor colege, 
fără să mai vorbesc de unele profesoare, ajunse fete bătrâne și 
care cu scăpau prilejul, în diferite ocazii, să mă ironizeze și să-mi 
arunce cuvinte jignitoare, îndurerându-mă profund. 

— Tu, Talida, ai nume enigmatic, trup de balerină și ochi ce 
privesc asemeni unei dame de consumaţie. De ce priveşti așa? 
Spune, de ce? 

— Cum, doamnă? 

— Parșiv! 

— Nu înţeleg cuvântul... 

— Privesc ca ai ălora de zăpăcesc bărbaţii prin localuri... 

— Nu știu, doamnă, n-am fost prin localuri și nu știu ce-s 
acelea „dame de consumaţie”. Dumneavoastră, poate, aţi fost... 
și... 

— Impertinento! La ora mea priveşti numai podelele clasei, ai 
înțeles? 

— Am înţeles! 

De fapt nu înţelegeam nimic, pentru simplul motiv că nu-mi 
dădeam seama în ce fel deranja privirea ochilor mei? Mă uitam 


la cei din juru-mi ca toată lumea, firesc, fără ostentaţie, așa cum 
îmi era felul, fără a urmări un ţel definit. Într-adevăr, îmi mai 
spusese cineva că am... „o privire fascinantă”, „tulburătoare” și 
nu mai știu cum, fapt ce-mi umpluse inima de bucurie, mai ales 
că înțelesesem atunci că aprecierea era sinceră, izvorâtă dintr- 
un sentiment de dragoste, de afecțiune. Le-am auzit într-o iarnă 
când, în vacanţă fiind, treceam pe drumul meu obișnuit către 
liceu, chemată la cor de profesoara de muzică, deoarece 
pregăteam niște colinde pentru Crăciun și Anul Nou. Într-o 
dimineaţă, în dreptul unei case înalte, cu grilaj de fier și trepte 
de marmură, în curtea căreia se vedea un automobil tras la 
peron, am auzit pe cineva strigându-mă, făcându-mă să privesc 
nedumerită în jur. 

— Hei, aici domnişoară, aici! 

M-am oprit, gata să intru în niște nămeţi de zăpadă, 
îngrămădiţi lângă rigolă. M-am uitat apoi în sus. La una dintre 
ferestre, deschisă, între perdelele lungi de mătase, aplecat 
peste pervaz, am zărit un băiat îmbrăcat într-o haină de casă 
cafenie, cu reverele matlasate, ai cărui ciuf blond îi flutura rebel 
peste frunte. A înălţat mâna să se facă văzut. 

— Un'te duci tu până-n zori, cu papucii roșiori? a râs el și ochii 
săi albaștri aveau o strălucire aparte. De două zile tot pândesc 
și, cum treci la aceeași oră, nu mi-a fost greu să te văd și-n 
dimineața asta! 

Am înălțat din umeri, fără să știu ce să răspund. Mă 
pierdusem cu totul, fiind luată prin surprindere și în mod atât de 
direct. Și mă mai încerca și o rușine teribilă, pentru ghetele roșii, 
ponosite și cam mari pentru mine ce le aveam în picioare, ghete 
ce le primisem chiar cu câteva zile înainte de Crăciun de la 
„Comitetul pentru ajutorarea copiilor săraci” ce colectase 
îmbrăcăminte și încălțăminte de pe la bogătașii și negustorii din 
oraș pentru elevii nevoiași. Așa se face că aveam și un palton 
albastru, cu stofa cam rărită și gulerul de blană ros de vreme, 
dar care-mi prindea bine în zilele acelea geroase ale sfârșitului 
de an... 

— Te duci în oraș? a insistat băiatul, aranjându-și ciuful blond 
pe frunte. Da? 

— La liceu... am îngăimat eu, parcă fără glas, stăpânită de 
emoția neașteptatei conversații. 

— O, dar nu ești în vacanţă? 


— Sunt, dar ne cheamă la cor... 

— Așteaptă-mă, te rog, câteva secunde, a cerut el. Cobor 
îndată! 

Nu știam ce să cred. Am pornit pe poteca de zăpadă, abia 
bătătorită, mergând încet către centrul orașului în timp ce 
mulțime de gânduri mi se învârteau în cap ca o morișcă. De ce 
oare m-a oprit să stăm de vorbă? mă întrebam și întrebarea 
ciocănea insistent sub frunte. E un băiat de oameni bogați... 
Casa este a avocatului Ștefan Dragomirescu, o cunosc, și el, în 
mod sigur este fiul acestui distins politician al orașului. Dar cum 
de nu l-am văzut până acuma? Nu cumva mă confundă cu 
cineva? 

Peste puţin am auzit pași în urmă-mi. Mi-am aranjat repede 
părul sub căciuliţă și am întors capul. Era el. Îmbrăcat într-o 
frumoasă uniformă bleumarin de liceu militar, cu centură albă și 
basc în culoarea hainelor, pus pe-o sprânceană. Se apropia 
zâmbind, în timp ce-și trăgea precipitat mănușile de pe mână. 

— Am venit repede? a întrebat foarte familiar, degajat și mi-a 
întins mâna. 

— Da. 

— Îmi dai voie să mă prezint. Mă numesc Mircea. Mircea 
Dragomirescu. De la liceul militar Mânăstirea Dealu. 
Târgoviște... 

— Talida... am spus eu mai mult șoptit, fără să îndrăznesc a-l 
privi la ochi. 

— Cum? s-a aplecat el să mă audă mai bine. lartă-mă, n-am 
auzit. 

— Talida, am repetat eu. Talida Runcu... 

— Talida... s-a mirat el, vădit impresionat de numele meu. 
Talida... Romantic... Exotic... De fapt, cum de porţi numele ăsta? 
a devenit interesat, prinzându-mă ușor de braţ, să nu intru în 
zăpadă. Nu l-am mai auzit... 

— Nici eu... am zâmbit abia schițat, fără să știu ce să-i 
răspund. Mama mi l-a pus... Și dacă mi l-a pus așa, așa îmi 
zice... 

— Talida... a mai murmurat el, parcă fermecat de sonoritatea 
numelui meu. Frumos... Foarte frumos... Imi place... De fapt și 
ochii îi ai frumoși. Ai o privire fascinantă, tulburătoare... 

— Se poate... 

Era deci la liceul militar. În clasa a șaptea. Primele patru le 


făcuse în oraș. Fusese dorința mamei să-l vadă în uniformă, dar 
și convinsă că în asemenea licee „se face carte serioasă”, te 
poţi prezenta la o facultate bine pregătit sau, dacă dorești, poţi 
urma mai departe cariera armelor. Venise în vacanţă de câteva 
zile. Mai avea un coleg cu el, la Târgoviște, fiul unui negustor, 
tot din oraș, cu care își pierdea dimineţile plimbându-se pe 
strada prăvăliilor, prin centru, pe la vitrinele magazinelor. După- 
amiezele se duceau la patinaj sau la câte un film... 

— Nu ai putea să ieși și tu într-o dimineaţa? 

— Nu, nu pot. Mă duc la liceu, ţi-am spus... 

— În toate zilele? 

— Până la Crăciun. 

— Și pe urmă? 

— Nu știu. 

— Dar după-amiezele? a insistat el. 

— Trebuie să stau acasă. 

— Și ce faci acasă? 

— Tot ce poate face o fată într-o gospodărie, am răspuns și, 
înfrigurată, am vârât și mai adânc mâinile în buzunarele cam 
mari ale paltonului. Este atât de important? 

— Este, a zâmbit el, pentru că îmi face impresia că nu vrei să 
ne mai întâlnim și nu știu ce să cred. In ce clasă ești? 

— Într-a cincea... 

— La „Elena Doamna”? 

— Da. 

— înțelege că doresc tare mult să te mai întâlnesc, a urmat el. 
Întâmplarea a făcut să te zăresc alaltăieri dimineaţă. Stăteam la 
fereastră şi-mi aşteptam colegul, Plănuisem să jucăm ping-pong. 
Când ai trecut tu... Și ţi-ai aruncat involuntar privirea în sus. 
Privirea asta fascinantă... 

— Mi-ai mai spus că-i... fascinantă, am vrut eu să-i curm în 
mod răutăcios șirul complimentelor. 

— Și-o să mai spun! 

Ne apropiam de centrul orașului. Străzile troienite erau tot 
mai aglomerate. Mă întâlneam cu colege de la liceu, se uitau 
după mine cu uimire, dar și cu invidie pentru faptul ca mergeam 
alături de un impozant tânăr în uniformă bleumarin, care mă 
ținea de braţ și-mi vorbea atât de curtenitor. Și cu cât intram 
mai mult în mulţimea străzii principale, cu atât mă stăpânea mai 
stăruitor tulburarea, ciuda, revolta pe mine însămi, pe viaţa 


mea, pe tot ce se lega de existența familiei mele. Îmi era rușine 
de ghetele mele roșii primite din mila comitetului „pentru 
rezultate frumoase la învățătură” cum ţinuse să precizeze o 
cucoană, nevasta unui negustor de țiglă și cărămidă, 
vicepreședinta acelui for de binefacere, îmi era rușine cu 
paltonul meu tot de căpătat, prea larg pentru trupu-mi subţire, 
de ciorapii groși de aţă gri, pe care-i purtam când alte fete 
treceau pe lângă mine în șoșoni îmblăniţi, pe umeri cu pelerine 
căptușite cu mătase, cu căciuli de lână care mai de care mai 
fistichii și fulare aruncate neglijent peste umăr. Cât era de 
distins acest Mircea Dragomirescu! Câtă eleganţă emana 
uniforma lui, bascul bleumarin, centura alba, întreaga lui 
ținută... Și ce impunător mergea alături de mine pe stradă! Un 
pas elastic, sportiv, degajat, ceva ce arăta parcă mândrie, 
prestanță, siguranţă de sine... 

Nu după mult timp ne-am despărțit. Prima stradă la dreapta 
era strada liceului. Mi-a întins iarăși mâna, ceremonios, mi-a 
sărutat-o de astă dată - vai, ce-mi ardeau obrajii! -, și m-a 
întrebat când ne mai putem întâlni. l-am spus că nu știu. 
Trebuia să merg zilnic la liceu, iar de acasă nu puteam lipsi după 
voia mea. 

— Dar dorești acest lucru? a ţinut să afle el, privindu-mă drept 
în ochi. 

— Ce anume? 

— Să ne întâlnim... 

— Da... desigur... am murmurat, cu privirea plecată. 

— Cât timp mai treci dimineţile spre școală? 

— Ti-am spus, până la Crăciun... 

— Te aștept la fereastră, a propus el. Dacă nu te pot conduce, 
îți arunc un bilet. Bine? 

— Da. 

— Și poate într-o după-amiază... 

— Să vedem... La revedere. 

— La revedere! 

Am plecat grăbită pe lângă zidurile caselor, lovind zăpada cu 
vârfurile ghetelor, stăpânită de toată acea situaţie nou ivită și 
care îmi dădea un simțământ de neliniște, dar și de visare. Am 
privit înapoi. Nu l-am mai văzut. Dăduse colţul străzii. „Oare ce- 
o fi cu el? m-am tot întrebat, atunci și-n clipele următoare când 
repetam colindele, înconjurată de fete. E orb, se joacă, îi plac 


glumele, n-a văzut cum sunt îmbrăcată? lar îmbrăcămintea nu i- 
a spus nimic, nimic? Cine este el, și cine sunt eu? Oare ce-ar 
face dacă ar cunoaște situaţia familiei mie? Sau mă place cu 
adevărat și nicio convenienţă nu-i poate sta în cale în dragostea 
ce poate mi-o poartă? Totul este posibil... În mod sigur mă 
place... Mi-a și spus-o. Dar, în definitiv, de ce să nu mă placă?” 

Toată ziua aceea m-am uitat numai în oglindă. Doamne, și cât 
eram de fericită! Și cum să nu fiu, când colege bogate din liceu, 
îmbrăcate la magazinele cele mai elegante din centrul orașului 
nici nu și-ar fi putut imagina că puteau fi plăcute de un băiat ca 
cel al avocatului Ștefan Dragomirescu! Și eu? Nu, visam! Visam 
cu adevărat, un vis frumos, neașteptat, un vis ce mă legăna 
ușor pe aripile lui nevăzute și-mi dădea o stare ce n-o 
cunoscusem decât foarte vag, în clipele acelea când citisem 
scrisoarea primită de Cornelia... Biata de ea! O înțelegeam, o 
înţelegeam acum cu adevărat, abia în clipele astea îmi dădeam 
seama ce însemnau voioșia, speranţa, strălucirea ochilor ei, 
toate chiar trecătoare, dar atât de firești și de înălţătoare! 

A doua zi, dimineaţa, am trecut pe aceeași stradă, a lui 
Mircea. De departe, cu inima ticăind de emoție, am zărit casa 
înaltă, cu ferestre largi, luminoase, frontonul peronului, gardul 
de grilaj din fier, frumos ornamentat. Și cu cât mă apropiam mai 
mult, cu atât inima îmi bătea mai puternic, parcă gata să-mi 
sară din piept. Mă așteaptă oare la fereastră sau nu? Mergeam 
răvășind zăpada cu piciorul, dar ochii nu mi se dezlipeau de la 
geamurile strălucinde, patru la număr, acoperite pe jumătate cu 
jaluzele de lemn galben, lustruit. Și când am ajuns în dreptul 
celui de al treilea, am auzit deodată zvâcnetul giurgiuvelei și 
dintre perdele a apărut capul lui Mircea, cu ciuful lui blond pe 
frunte și ochii albaștri, zâmbind pentru plăcuta revedere. Mi-a 
făcut un semn discret cu mâna să-l aștept, că va cobori de 
îndată și eu am continuat ca și în ajun să merg încet până ce, 
după câteva minute, m-a ajuns și m-a prins familiar de braţ. 

— Eşti foarte punctuală, mi-a spus el, strângându-se mult 
lângă mine. Mergi tot la școală? 

— Tot... 

— Deocamdată este singura posibilitate de a te întâlni ca să 
schimbăm câteva cuvinte. Te-aș aștepta și când ieși, dar mi-ai 
spus că nu știi ora când vă dă drumul... 

— Nu, nu pot ști, am răspuns puţin supărată, pentru că într- 


adevăr, iată, îl puteam întâlni și la sfârșitul programului de cor. 
Profesoara este o fire nervoasă, îi sare ţandăra din nimic și dacă 
nu-i place ceva ne pune să repetăm până ameţim... 

Prin fulguirea zăpezii, treceau ofiţeri, cu căciuli brumării și 
săbiile sub braţ, unii dintre ei răniţi, sprijinindu-se în câte un 
baston sau cu braţul spânzurat în feșe de gât, abia veniţi de pe 
front sau ieșiți din spitale, și atunci Mircea, respectuos, îi saluta 
ceremonios, ducând palma la marginea bascului său bleumarin. 
Mă lua apoi de mână și, la fel ca mine, spulbera și el în joacă 
nămeţii cu vârful bocancilor. 

În a treia dimineaţă n-a putut cobori, așa cum mă aşteptam, 
pentru că trebuie să mărturisesc, povestea aceasta cu 
întâlnirile, în fiece dimineaţă, la ora exactă, începuse să fie 
pentru mine o obișnuinţă. A deschis fereastra și mi-a aruncat un 
bilețel, cu un scris foarte ordonat, prin care mă vestea că va 
lipsi două zile din oraș, deoarece îl va însoţi pe tatăl său la o 
vânătoare. Evident, am mers tot timpul întristată, către școală, 
drumul mi s-a părut pustiu și dimineața destul de mohorâtă, iar 
orele de repetiție la cor un adevărat chin. Intuiam însă speranţa 
că întorcându-mă pe strada lui îl voi revedea; poate că nu mai 
plecase dintr-un motiv sau altul și-l voi vedea la fereastră sau la 
poartă, așteptându-mă. Sau mă va întâmpina la colţul liceului... 
Sau pe strada magazinelor. Și tot gândindu-mă la el, mi-l 
închipuiam undeva, într-o pădure, într-un pulover sport, 
alergând prin troiene alături de alţi vânători, cu pușca în mână 
și ochiul ager, gata să deschidă focul. Oare, o ști să ochească? 
Vai, ce prostie, doar era elev la un liceu militar și orice militar 
măcar atâta lucru trebuie sa știe, nu? Doamne, și dacă o să-i 
iese în cale un urs? Sau un lup? Sau chiar o haită de lupi? 

— Eleva Runcu, unde te uiţi dragă? Tu nu auzi? 

O colegă mi-a dat în ascuns un ghiont și am tresărit. Priveam 
pe fereastră în adâncimea parcului înzăpezit ce înconjura 
clădirea liceului, parc ce-l asemuiam în acele clipe cu desișul alb 
al unei păduri. N-auzeam nimic din cele ce se petreceau în jurul 
meu. Nici cântecul fetelor, nici loviturile de diapazon ale 
profesoarei în tăblia catedrei, nimic. Pesemne că luasem și-o 
notă falsă. Sau nici nu deschisesem gura... 

— Tu nu cânţi? 

— Cânt, doamna profesoară! 

— In ce măsură? 


— Păi... în măsura... în măsura obișnuită! 

Fetele au început să râdă. Profesoara, autoritară, a cerut să 
se facă liniște, apoi a venit lângă mine, m-a lovit cu diapazonul 
în creștetul capului și mi-a șuierat printre dinţi: 

— Obraznico! O să te am în vedere la notare! 

Am ajuns acasă copleșită de tristeţe. Nu l-am zărit pe Mircea 
nici pe stradă, nici la fereastra lui. Și ce pustie mi s-a părut ziua 
aceea! Acasă, în odăile noastre era frig. Anișoara îi învelise pe 
Traian într-un cojocel cam slinos ce fusese cândva al tatei și-i 
ostoia plânsul cu vorbe mângâietoare. M-am dus în șopron, am 
adunat câteva ţăndări de lemne și am făcut focul în soba de 
tuci, sub al cărui burlan, prins de tavan, pe-o sfoară, erau întinse 
la uscat scutecele frăţiorului. Patul mare, cu picioarele bătute 
zdravăn în pământul odăii, în care dormeam de-a latul toate 
cele cinci fete, era răvășit, cu păturile și pernele aruncate care- 
ncotro. Pe masă, fumega lampa cu gaz între câteva străchini 
nespălate de cu seara, cu resturi de mămăligă rece și firimituri 
de brânză uscată. 

— De ce arde lampa, Ani? am luat-o la rost pe soră-mea ce 
legăna copilul pe-un scaun. Și de ce n-ai făcut și tu curat în 
odaia asta? S-a dus Cornelia dintre noi, acuma n-are cine să mai 
pună mâna. Ne lăsăm una pe alta... 

— Numai ce-am venit, s-a apărat ea, mângâind fruntea lui 
Traian. Am dus o rochie la o doamnă pe strada Dâmbovicioara și 
am dat puţin pe-acasă. Trebuie să mă duc înapoi... 

— De ce să te duci înapoi? 

— E mult de lucru pentru Crăciun. Așa mi-a zis patroana... 

— Și pe ăsta micu' l-ai găsit singur? 

— Nu, cu mama. Adineaori a plecat și ea la fabrică... 

— Și lampa de ce arde? 

— Nu știu. Așa am găsit-o... 

— Bine, du-te, am zis eu și am suflat în lampă. Rămân eu cu 
Traian... 

Am luat băieţelul aproape adormit și l-am pus pe pat, 
învelindu-l bine cu cojocelul. În odaie mirosea a gaz și a lemne 
umede, aprinse, dar se simțea cum se înteţește căldura cu 
fiecare clipă, aburind geamurile îngheţate. Cât mai cu grabă, 
până a nu se face seara, m-am apucat să spăl vasele, apoi să 
matur, să curăț sticla afumată a lămpii, să aranjez patul și raftul 
unde-mi ţineam cărţile de școală. Pe pereţi, ca și pe tăblia ușii, 


pe bețe în chip de umerașe erau agăţate câteva rochiţe de-ale 
surorilor, învelite în ziare să nu se prăfuiască. Le-am scuturat și 
pe acelea. Dincolo, în odaia mamei și a tatei n-am intrat. Am 
privit numai din prag, am văzut că era curat, pesemne 
dereticase mama înainte de plecare. 

Când a început să se lase amurgul, am aprins lampa și m-am 
apucat să fac lecţiile pentru primele ore de după vacanţă. Era 
cald de-acum în odaie, Traian dormea liniștit lângă tăblia 
patului, cu mânuțele scoase afară, peste cojocel, iar un pisoi 
venit nu se știe de unde, că nu era al nostru, torcea ușor, 
ghemuit lângă cenușarul sobei, culcat pe-o parte, cu labele 
întinse în dezmorțire. Ningea încontinuu, fulguirea tot mai deasă 
nu se oprise din seara trecută, zăpada se făcuse acum destul de 
mare în curte, iar pârtia ce-o croisem eu după plecarea 
Anișoarei, către poartă aproape că nu se mai cunoștea. Scriam 
în caiete, căutam să pătrund sensul lecţiilor, esenţa lor dar 
gându-mi zbura tot la Mircea, întrebându-mă cu neliniște pe 
unde-o fi, ce-o fi făcând, dacă-i era frig pe-acolo sau dacă era 
acasă la ora aceea. Oare el se gândea la mine? Sau poate că mă 
uitase de cum a plecat? Nu știu, mă simţeam fericită, era prima 
mea poveste de dragoste, așa mi-o închipuiam, o poveste cum 
mai citisem prin cărţi, cu primii ei fiori ce-mi mângâiau sufletul, 
totul se realizase peste așteptările visate dar, vai, atât de 
repede și pe nepregătite, încât vârtejul ameţitor al celor 
întâmplate mă făcea să plutesc ca un fulg de nea peste 
necuprinsurile firii. Ce va mai fi mâine? Dar poimâine? Dar în 
zilele următoare? Un neastâmpăr febril pusese stăpânire pe 
mine, nu-mi mai aflam locul, nu-mi mai plăcea nimic în juru-mi, 
aș fi vrut să plec, să umblu pe stradă, să rătăcesc prin desimea 
fulgilor de nea, cu el alături, ţinându-mă de mână, așa cum mă 
ținuse cu atâta tandrețe în prima zi și în prima noastră plimbare 
către școală. Oare, îi plac cu adevărat? m-am întrebat, poate de 
sute sau mii de ori, în dimineaţa aceea, întrebare ce mă 
stăpânea și acum, în faţa caietelor deschise în față-mi. Cred că 
da, de altfel mi-a și mărturisit acest lucru. Dar bănuiește ceva 
despre sărăcia mea, despre nevolnicia traiului meu, despre 
acest cartier în care m-am născut și în care se pare că sunt 
hărăzită să-mi trăiesc viaţa? Ştie ceva despre familia noastră 
împovărată de nevoi și lipsuri, despre tot și despre toate ce 
înseamnă universul meu mizer? Şi dacă ar afla mai târziu, ar fi 


în stare să treacă peste prejudecăţi, peste convenienţe și să 
rămână mai departe alături de mine? Cred că da, îmi spuneam, 
citisem niște cărţi, văzusem și vreo două filme, în care feciori de 
împărați se luptaseră cu zmei, cu armate întregi de potrivnici 
numai să salveze dragostea dintre ei și câte o fată sărmană, a 
pădurarului, a săpătorului de fântâni sau a cine știe cărui om 
necăjit. El n-ar putea fi ca aceștia? Dragostea, adevărata 
dragoste nu te îndeamnă către fapte mărețe ce întrec orice 
închipuire? 

Am auzit poarta și am tresărit. Câinele a început să se gudure 
lângă șopron. Venise tata. Și-a scuturat ghetele de zăpadă în 
pragul odăii și a intrat. Pălăria și umerii surtucului său erau 
albite, mâinile îngheţate, își sufla în palme, parcă nu era băut, 
de altfel, de la moartea Corneliei nu prea mai punea strop de 
țuică în gură, nenorocirea aceea îl zguduise și pe el și fărâma de 
omenie pe care i-o bănuiam în suflet se vede că exista și-i 
îndrepta pașii - cu voia Domnului - numai pe calea cea bună. 

Și-a scos pălăria, a scuturat-o de zăpadă lângă sobă, a pus-o 
într-un cui, și-a scos și surtucul peticit pe care l-a așezat pe pat, 
l-a privit pe Traian cum doarme („ce-i pasă, pezevenghiul! a 
glumit el, ciupindu-l ușor de obraz, n-are griji, n-are nimic!”), 
după care și-a luat un scaun și a venit lângă mine, la masă. 
Flaneaua-i îmbăcsită de praf și sudoare, părul năclăit, murdar, 
ca și cămașa nespălată de multă vreme, totul răspândea în jur 
un miros acru, greu, de nesuportat. 

— Ce faci tu aici? m-a întrebat el blând, umblând cu degetele- 
i noduroase printre caietele mele ca și când ar fi căutat ceva. 
Înveţi? 

— Da, tată, îmi fac lecţiile. Vrei să mănânci? Adun imediat 
astea... și am dat să mă ridic. Îţi pun eu mâncare. Nu știu ce-a 
gătit mama. 

— Nu, nu mănânc, m-a oprit el cu același glas blând, ce nu i-l 
mai auzisem de multă vreme. Stai, vezi-ţi de treaba ta... 

S-a căutat prin buzunare, a găsit un chiștoc de ţigară, s-a dus 
și l-a aprins la gura sobii. A revenit apoi pe scaun, lângă mine, 
pufăind, slobozind în odaie un fum gros, înecăcios, să-l tai cu 
cuțitul. A încercat să-l împrăștie, vânturându-l cu palma; în 
zadar. A zâmbit amar, nu știu de ce, privind undeva în gol, peste 
caietele și cărţile mele, a clătinat apoi capul și iar a zâmbit, 
vorbea cu el însuși sau își amintise ceva, nu știu, nu-mi puteam 


da seama, în orice caz îl frământa un gând, era limpede că-l 
frământa... 

— Și zici că-ţi faci lecţiile? a urmat el, tot căzut pe gândurile 
acelea și tot cu privirea în gol, peste cărțile și caietele mele. 

— Da, mi le fac... 

— Ştii ce? s-a întors el și m-a prins cu palma lui grea de 
umăru-mi prea slab și prea ascuţit. Chestia e că din hârțoagele 
astea, așa după capul meu, n-o să ajungi să trăiești și să câștigi 
un ban. Ai vrut să te duci la liceu, te-ai dus, ai văzut, n-am zis 
nimica, asta a fost ambiția ta și gata! Nu? 

Îl ascultam tăcută, îngrijorată, cu tocul în mână, îi priveam 
fața înăsprită de vânturi și ploi, cu sprâncenele stufoase albite 
de praful carierei, căutam să fiu atentă, să nu-mi scape nimic, 
să înţeleg cam care ar fi rostul acestei discuţii pe care, oricât mă 
străduiam, n-o puteam intui în clipele acelea, nu știam ce vroia 
și unde avea să ajungă, desigur, avea el ceva pe inimă, altfel n- 
ar fi venit lângă mine, la masă și niciodată nu-mi vorbise atât de 
blând și de așezat ca acuma. 

— Tu vezi cum ne zbatem noi în nevoi și-n greutăţi, a urmat 
el, făcându-și de lucru cu o riglă a mea pe care o răsucea în 
mână pe toate părţile, privind-o prin fumul ţigării. Vezi, nu? Că 
muncim în brânci și eu, și mumă-ta, și fetele alea, care pe unde 
sunt, zic muncim și, oricât am munci, tot nu s-ajunge s-o 
scoatem și noi la un capăt, cumva. Apoi mai e și vremea asta de 
război când toate sunt scumpe, că le scumpesc negustorii de 
pe-o zi pe alta, și ce cumperi azi nu mai poţi cumpăra mâine, 
altele-s preţurile și pretenţiile ălora de la tejghea. Și noi trebuie 
să trăim, nu? Norocul meu că-s bolnav de plămâni, am fost 
mobilizat pe loc, nu m-am dus la moarte, că altfel cum vă 
descurcaţi voi, aici, atâtea guri pe timpurile astea? 

A tras iar din ţigară, mult, cu sete, a slobozit fumul către 
tavan și a aruncat chiștocul jos, la gura sobei, pe tabla de sub 
cenușar. 

— Și cum îţi spuneam, zilele sunt grele, fata mea, grele de 
tot, a vorbit mai departe cu același glas liniștit, așezat, privind 
către fereastra întunecată, pe geamul căreia se prelingeau, în 
joacă, fulgi mari de zăpadă. Toţi muncim în casa asta, dartu nu 
te gândești că ești singura care mănânci pe de-a pomană, așa 
cum era altădată sora ta, Cornelia? 

Mi s-a făcut deodată negru înaintea ochilor, odaia parcă a 


prins a se învârti cu mine, nu știam ce să cred, ce să răspund, 
ce avea, oare, cu mine, ce vroia de la mine? 

— Hai, ce zici? a stăruit el și m-a privit ascuțit cu ochii săi de 
gheață. Sau... 

— Bine, tată, dar învăţ, eu urmez la liceu, ce-aș putea să fac? 

— Și ce-mi ajută mie liceul tău? a ridicat deodată glasul, îmi 
dă să mănânc liceul ăsta al tău? Le dă ăstora din casă ceva? 
Hai, spune, le dă? 

— Mie îmi dă, am încercat eu să leg o discuţie cu el. Uite, 
acum o lună mi-a dat comitetul ghete și palton. Cam uzate, dar 
sunt bune, mă pot duce la școală... La prânz am o mâncare, 
acolo, la cantină... 

— Sigur, te gândești la tine, dar la ăilalţi nu te gândești? a 
replicat el aspru, ridicându-se de pe scaun, „Mi-a dat 
comitetul...” a îngăimat apoi. imitându-mă. Praf în ochi ţi-a dat. 
Ce ţi-a dat? Și să vedem, o să mai dea dacă o să cadă guvernul 
acesta? Și n-o mai fi primar ăsta de-acuma? Ce știi tu? Gata, 
comitetul!... Acuma în vacantă îţi mai dă mâncare? Nu-ţi mai 
dă! Vezi? Dar de-o rochie pe tine nu ai nevoie? De-o cămașă nu 
ai nevoie? Sau de-o flanea, ceva? Ei? Mare brânză a făcut 
comitetul vostru... 

Se înfierbântase, i se zbăteau aprig venele la încheietura 
gâtului, ochii îi scăpărau scântei ca-n zilele când venea beat 
acasă. Eu tăceam, nu îndrăzneam să scot o vorbă, de altfel nici 
nu aveam ce spune. Dar nici nu bănuiam ce vroia de la mine... 
Să mă retrag de la liceu și să intru la o meserie, ca să am leafă 
să aduc și eu un ban în casă? Sau ce vroia? 

— Te-aș mărita, să scap de tine, a urmat el dându-se mai 
lângă sobă. Dar ești mică, necoaptă. Gândurile astea le am 
pentru Victoriţa, pentru Mioara, or găsi și ele pe careva pe la 
prăvăliile alea ale lor să se căpătuiască. Pentru tine am însă 
altceva... 

— Ce? am întrebat înfricoșată, cu sufletul la gură. Nu! am 
strigat, parcă dezmeticindu-mă dintr-un somn greu și urât. De la 
liceu să știi că nu plec, dacă ţi-e gândul la asta. Mă omor, dar eu 
cartea n-o las, să știi! 

— Stai și nu te grăbi ca proasta-n bâlci! m-a oprit el, și mi-a 
dat un ghiont, crezând că vreau să mă ridic de pe scaun. A spus 
cineva să pleci de la liceu? 

— Nu... 


— Păi atunci? Sari cu gura „de la liceu nu pleci”, dar ţi-am zis 
eu așa ceva? Spune fă, ţi-am zis?... 

— Nu... 

— Țâfnoaso! Uite, stai liniștită pe scaun și ascultă-mă. Ai să 
mă înţelegi și ai să-mi dai dreptate și cum te știu cu scaun la 
cap, vorba aia, n-o să zici nu... 

„Doamne, ce i-o mai fi trecând prin cap? mă întrebam cu 
aceeași neliniște de la început. Ce planuri o avea omul ăsta, a 
cărui minte e mereu tulbure din pricina băuturii și niciodată nu 
poţi pune preţ pe vorbele lui?” 

— Care va să zică, chestiunea stă așa... a început el și a venit 
iar lângă mine, la masă, luând din nou rigla, așa ca să facă ceva. 
Ascultă-mă, și bagă la cap... 

Și încet, încet am aflat despre ce este vorba. Domnul Take 
Vanghelis, om cu stare, în ale cărui prăvălii găsești de toate, de 
la lacăte și șine de fier, la cămăși, pânză, sardele, plus 
restaurantul, brutăria, sifonăria, depozitul de gheață și de fân, 
deci acest negustor are foarte mulți clienţi. Unii vin sa fie serviţi 
la tejghea, alţii nu pot și cer să li se aducă marfa acasă. Dar nu 
orice marfă, ci numai pâinea și sifoanele. Sifoneria o are mai de 
mult, dar brutăria a deschis-o numai de două săptămâni și pâine 
ca la el nu găsești în tot orașul, deoarece a adus doi lucrători din 
București, oameni de meserie, harnici, pricepuţi. Are mulţi 
vânzători domnul Vanghelis, dar toţi sunt tocmiţi ca să stea la 
tejghele. Dumnealui ar avea însă nevoie de cineva care să mâne 
calul la sanie, să treacă pe străzi și să lase ici două sifoane, 
luându-le pe cele goale înapoi, colo o pâine sau un cozonăcel, 
mă rog, marfă de brutărie. Plătește bine, domnul Vanghelis, e 
om darnic, cu suflet. Și la urma urmei, ce mare lucru este să te 
plimbi cu sania? lar la vară cu dubița pe arcuri? Un fel de 
distracţie care aduce bani... 

— Ei, ce zici? m-a întrebat, într-un sfârșit, tata, punându-și iar 
palma grea pe umărul meu. Uite, decât să stai seara cu nasu-n 
cărțile astea, după ce-ţi faci lecţiile, te duci fetițo și aduci și tu 
un ban în casă. Într-o oră, două ai și făcut treaba, apoi duci 
sania, calul, dai socotelile la stăpân și vii acasă. Simplu, nu? 

Eram de-a dreptul năucă! Parcă mă lovise cu ceva în moalele 
capului... Nu, la orice mă așteptasem, dar la treaba asta nu. De 
unde până unde i se mai năzărise să mă trimită să fac munca 
asta? În viaţa mea nu mânasem un cal, nici nu-l atinsesem 


măcar cu palma, dar să-l lovesc cu biciul și să-l strunesc pe 
străzile orașului! Și încă la o sanie care-i o jucărie în urma lui... 

— Ei? m-a trezit tata din gândurile mele. Ce zici? Aud? 

— Bine, dar asta-i o treabă de băiat... am spus eu cu jumătate 
de glas. Nu știu să umblu cu calul... 

— De unde mă-ta să iau băiat? a răcnit el și-n clipa aceea l-a 
înecat tusea, înăbușindu-se, cu faţa roșie ca para focului. De 
unde, fă? Să-l trimit pe ăsta micu? Pe el vrei să-l trimit la 
muncă? Toţi fac câte ceva în casa asta, numai tu plimbi 
terfeloagele astea de cărţi de colo până acolo! Ce, vrei s-ajungi 
ministru? Sau regină? Ce vrei s-ajungi? Cu palmele astea, fă, se 
câștigă banu, să știi și tu de la mine, nu cu hârțoagele astea ale 
tale! Astea-s bune pentru copii de domni, de boieri, nu pentru 
tine... Mâine începi treaba! Ai înţeles? Te duci la domnul 
Vanghelis, am și vorbit cu el și începi serviciul. Avem datorie la 
el, omu ne ajută, mai taie din datoriile alea din catastif și, încet- 
încet scăpăm de belea. Ce, vrei să-mi vină cu priceptoru la 
poartă? Asta vrei tu? Sau să-mi taie din leafă, la carieră ca la 
alţii? Așa că mâine când vii de la școală după masă te duci la 
grecotei. Ne-am înţeles? 

Tăceam cu capul ascuns între umeri, suspinam, lacrimi 
începuseră a-mi șiroi pe obraz, mă îneca plânsul, dar căutam să- 
i opresc năvala, doamne, ce blestem pe capul meu, ce blestem! 
Bine, acuma-i vacanţă, dar după ce trec zilele astea, când voi 
avea eu timp să-mi fac lecţiile? Și cum să mă înțeleg cu calul 
acela când, de când mă știu mi-a fost frică de cai, de vite, de 
berbeci încât, atunci când îi vedeam trecând pe stradă, mă 
băgăm repede pe după un gard până ce se mistuiau cirezile 
alea în norii de praf... 

— Fă, tu n-auzi? m-a zgâlţâit tata de umăr, gata să mă 
doboare de pe scaun. Ești surdă? 

— Ce să aud? 

— Mâine te duci la domnul Vanghelis! 

— Nu! am răspuns eu hotărâtă, cu un curaj care nu știu de 
unde pusese atunci stăpânire pe mine. 

— Ce „nu”? 

— Nu mă duc! 

— Nu te duci? s-a ridicat el ameninţător de pe scaun, îmi spui 
mie că nu? 

— Nu! 


În clipa aceea, am simţit usturimea palmei lui pe obraz și-apoi 
pumnii grei zdrobindu-mi grumazul. M-am prăbușit pe pământul 
odăii, agățându-mă în cădere de mușamaua mesei și toate 
cărțile și caietele au venit vraiște peste mine. Le-a călcat în 
picioare fără milă, făcându-le ferfeniță m-a lovit de câteva ori cu 
bocancul în spate, după care m-a prins de păr și a început să mă 
zgâlţâie cu putere, izbindu-mi capul de marginea patului o dată, 
de două ori, de trei ori, încât am simţit deodată că mă 
prăbușesc într-o prăpastie neagră și adâncă. Traian s-a trezit și 
a început să ţipe, agitându-și mânuţele în aer, aruncând cât colo 
cu picioarele cojocelul cu care fusese învelit. 

— Te-ncontrezi cu mine, nu? mugea tata, continuând să mă 
lovească, cu ochii sticloși ieșiţi din orbite de furie. Cu mine, tat- 
tu care muncește să-ți dea să mănânci pe de-a pomana! Cu 
mine, fă? 

Prăpastia aceea neagră era tot mai adâncă și mai 
înfricoșătoare, iar eu continuam să mă prăvălesc vertiginos 
către afundul ei, până ce am simţit o liniște mângâietoare în 
juru-mi, ecouri metalice, prelungi îmi răsunau în urechi, glasuri 
multe se învălmășeau deasupră-mi, ameţindu-mă într-o beţie de 
somn... 

Leșinasem... 


3 


Stau acum înlăcrimată și îndurerată și înșirui pe hârtie aceste 
rânduri, într-o odaie pustie, departe de toate întâmplările ce 
parcă s-au petrecut aievea, întâmplări ce sunt însăși viaţa mea, 
privesc uneori la viscolul de afară ce mi-a acoperit geamul de 
zăpadă și mă gândesc la iernile ce mi-au speriat anii copilăriei 
atunci, de mult, ierni aducătoare de bucurie pentru băieţii și 
fetitele ce plecau la săniuș sau la patinaj pe lacul îngheţat din 
parcul orașului, dar care pentru mine erau adevărate coșmare, 
înfricoșându-mă,  umplându-mi inima de amărăciune și 
întristare... 

Domnul Take Vanghelis, cel mai înstărit om al cartierului și 
unul dintre cel cinci ai orașului, de neam grec, dar trăit multă 
vreme pe alte meleaguri, își începuse cariera negustorească mai 
întâi cu o tarabă în piaţă, la care vindea ţăranilor și necăjiţilor de 
prin mahalale oglinjoare, piepteni de sticlă colorată, șireturi, 
agrafe, pistoale de tablă cu dopuri de plută, iconiţe, candele din 
tinichea, papuci din mușama cu ciucuri de mătase și câte altele, 
carieră care se vede treaba că-i adusese în câţiva ani un 
însemnat câștig, la care se adăugase averea unui medic ramolit, 
câștigată într-o noapte la cărți, dându-i astfel posibilitatea să 
deschidă deodată șase prăvălii, toate în aceeași clădire, ridicată 
de el din temelii, în colțul străzii Alion cu Dâmbovicioara. Trei uși 
se aflau pe-o stradă, trei pe alta, încadrate de geamuri înalte, 
luminoase, zăbrelite în grilaje de fier, iar în colţ sus pe fronton, 
unde se afla intrarea principală în marele lui magazin, o firmă de 
tablă, frumos colorată, pe care erau desenaţi trei călăreţi, cu 
caii de dârlogi și în mână cu câte o halbă de bere, indica numele 
restaurantului „La trei roșiori”, celelalte prăvălii, fiind de fapt 
anexele acestuia și nimic mai mult. In orice caz, oamenii 
cartierului și chiar cei de prin alte părţi ale orașului, găseau aci 
cuie, lacăte, suluri de sârmă împletită, șine de fier, lopeţi, arcuri 
pentru trăsuri, vopsele, var, ciment, găseau la băcănie sardele, 
măsline, făină, orez și zahăr, fidea, ulei, macaroane, ca să nu 
mai amintim prăvălia cu tricotaje, pânzeturi, stofe sau cea de 
încălțăminte de tot felul de la ghete cu elastic, la papuci și 
pantofi pentru mirese. Sifoneria, brutăria, depozitul de gheață și 
cel de fân, completau ostentativ averea comercială a acestui 
negustor care-și construise înapoia prăvăliilor, într-o curte largă, 


în mijlocul unei mici plantaţii de brazi și ulmi, o vilă din lemn 
negru afumat, cu acoperiș de ardezie, cu obloane vopsite în alb 
și trepte din lemn de stejar, în jurul căreia se desfăta o grădină, 
tăiată de alei acoperite cu pietriș colorat. 

Domnul Take Vanghelis era un om scund și gras, chiar enorm 
de gras, cu o față mare și nas coroiat, purtând pe capul veșnic 
ras o tichie din catifea neagră, cum negre-i erau lavaliera și 
jacheta din postav cu nasturi lucitori, ce aproape că plesnea pe 
trupu-i voluminos. Mergea legănat ca un rățoi, cu pantalonii 
scurți și largi ca niște burlane încât i se vedeau ciorapii mereu 
căzuţi peste ghetele cu bombeuri înalte, strașnic lustruite. Ochii 
săi negri, bulbucaţi, cu pungi vineţii sub ei, priveau întotdeauna 
blând, îndatoritor, iar sprâncenele-i stufoase, alburii, de 
deasupra lor se înălţau deseori a mirare, când vreun client mai 
pricăjit îi trecea pragul prăvăliei, fără prea mulţi bani, dar doritor 
să cumpere ceva. 

— Te, ţe este draga prieten, țe este? îl prindea pe acela 
familiar de braţ, împotrivindu-se să-l lase să plece. Te dorește? 
O ţinzeaca de rachiu, o măslină, se gasește, cum să nu se 
găsește. N-ai bani? ţe daca n-ai bani? Nimeni nu moare de banii 
dumitale. Ai se dai când da Dumnezeu! Costica! se întorcea el 
dolofan, greoi, către unul din vânzătorii de la tejgheaua 
acoperită cu tablă zincată și pe care se lăfăiau zeci de pahare și 
sticle cu băuturi. Da-i, te rog, la dumnealui o ţinzeaca de rachiu. 
Da-i și ţe mai dorește inima la el. Și trece la cont... 

Era singur Vanghelis. Nevasta li murise cu patru ani în urmă, 
de inimă, într-o vară, când supraveghea lucrul unor ţigani în 
spatele vilei, tocmiţi să frământe pământul, pentru câteva mii 
de cărămizi, ca să ridice niște grajduri. Atât strigase la ei, - în 
loc să muncească, dăduseră năvală în vie -, încât deodată 
căzuse jos, lângă șezlongul din care abia se ridicase și acolo 
rămăsese, fără să mai scoată un cuvânt. Singurul băiat al 
negustorului, pe nume Nikos, înalt, brunet, în vârstă cam de 
patruzeci și cinci de ani, era marinar, căpitan de cursă lungă, 
angajatul unei companii engleze de transport maritim și făcea 
drumuri pe apă în toată lumea, poposind acasă foarte rar și 
numai pentru scurtă vreme. Era un ins frumos, impunător, bine 
legat și-și purta cu o anume semeţie prin oraș, uniforma 
bleumarin și șapca albă, cu însemnele companiei engleze de 
navigaţie; toată lumea, dar mai ales femeile se uitau lung și 


admirativ după el. Nikos, însă, afișa un aer distant, grav, chiar 
superior, se plimba de unul singur, cu mâinile la spate și nu 
băga în seama pe nimeni. Lăsa în urma lui o undă de parfum de 
cea mai bună calitate, ca și aroma de smochină coaptă a 
tutunului din pipa ce-o ţinea între dinţi cu o distincţie rar 
întâlnită. 

După bătaia pe care am luat-o de la tata, m-am trezit a doua 
zi dimineaţă cu obrazul vânăt și ochii încercănaţi, cu oasele 
zdrobite și cu o moleșeală în tot trupul. Era acasă numai 
Victorița, acum cea mai mare dintre noi, care își călca o fustă 
pe-o scândură așezată pe spătarele a două scaune. Traian 
dormea dincolo, în odaia mamei învelit în același cojocel murdar 
ce ţinea loc de plăpumioară. Nu mi-a zis nimic Victoriţa, m-a 
privit numai mirată îndelung, cu ochii mari și și-a văzut mai 
departe de treabă, fără să mă întrebe ceva. Fiecare dintre noi 
luam bătaie de la tata, din pricini mai mult sau mai puţin 
justificate, așa încât eram obișnuite ca una dintre noi să apară 
dimineaţa cu ochii umflaţi de plâns și urme de palme pe obraji. 
M-am îmbrăcat și am plecat către liceu la cor, dar am ocolit 
strada lui Mircea, de teamă să nu mă vadă cumva în halul acela. 
Nici la amiază n-am trecut pe acolo, cu toate că un dor lăuntric 
mă îndemna să-l văd numai de la distanţă și să mă liniștesc că 
s-a întors acasă. După-amiază mi-am mai făcut ceva lecții și, la 
ora patru m-am dus la domnul Vanghelis, așa cum mă trimisese 
tata. Ningea, începuse să se lase amurgul, iar pe stradă se 
aprindeau unul câte unul becurile, împrăștiind în jur o lumină 
slabă, bolnăvicioasă, în raza căreia se zbenguiau în înalt fulgii 
de zăpadă ca niște fluturași albi într-o joacă nesfârșită. 

Am urcat treptele de piatră ale prăvăliei, cu teamă, și m-am 
dus drept la domnul Vanghelis, care stătea pe un scaun, lângă 
tejghea, în apropierea sobei, cu tichia lui neagră pe cap și citea 
un ziar. De cum m-am apropiat, m-a recunoscut, a lăsat ziarul și 
s-a ridicat în picioare, privindu-mă blajin, cu ochii săi mari, 
apoși, luminaţi de bunăvoință. 

— O, țe bine, țe bine, draga domnișoara că ai venit! m-a prins 
el de bărbie, după care m-a mângâiat pe creștetul capului, 
familiar și binevoitor. Se nu spune că cumperi ţeva! m-a 
ameninţat el, glumind, cu degetul arătător, scurt și gros, înălțat 
a admonestare. Se nu spune... 

— Nu, domnule Vanghelis, am venit că m-a trimis tata... 


— Dionisos, bun băiat Dionisos, a urmat el vesel. Te spune, 
fațem treaba, înţelegerea, eu plătesc bine, scădem din datorii... 
Cum cheamă pe tine? 

— Talida... 

— Cum? a lungit urechea Vanghelis să audă mai bine. 
aplecându-se lângă umărul meu. 

— Talida... 

— Bre, este grecoaică! s-a înveselit pe dată negustorul. Asta 
place...Ei, ei, afurisit Dionisos, eu am spus că el grec, dar n-a 
vrut înțelege... Uite, tu Talida... Da, da Talida... Frumosa 
domnișora, frumos nume ţine la tine. Ai frumos ochi, așa ceva 
culoare cum este apa la Egee, la noi la Salonic... 

— Nu sunt grecoaică, domnule Vanghelis, am protestat eu, 
puţin contrariată. Sunt româncă... 

— Te spune, ţe spune? m-a prins el de mână. Lasă eu știe, 
Talida este ţeva grecoaica, ţeva... așa... nu de tot, dar ţeva 
așa... Ai, ai păcătos, Dionisos... 

A plecat prin prăvălie, făcându-mi semn să-l urmez, am trecut 
printre cele două tejghele, apoi pe sub un raft cu sticle, am 
intrat pe un culoar întunecos și rece, mărginit de-un rând de 
geamuri cu perdele cam murdare și pe-o ușă dosnică m-am 
pomenit într-o curte largă, în mijlocul căreia, sus, într-un stâlp 
lumina slab un beculeț făcând ca jos, zăpada să scânteieze 
diamantin. Departe, între brazii înalţi se deslușeau ferestrele 
luminate ale vilei, clădire cochetă, dar singuratică, sub fulguirea 
deasă a serii. 

Ne-am oprit în fața unor șoproane scunde acoperite cu ţiglă. 
Troiene de zăpadă se rezemau de scândurile putrede ale 
pereţilor prinși în stinghii groase de lemn, grosolan cioplite. De 
dincolo de pereţi venea nechezat de cai și tropot de copite. ȘI 
un miros de bălegar și de fân mucegăit... 

— Dumitra! Bre, Dumitra? Unde este, bre? 

Îndată, de după o baracă în care se vedeau diferite unelte de 
gospodărie, s-a ivit un moșneag, scund și gârbov, cu un șorț din 
piele, cam scorojit pe dinainte. Ținea în mână un felinar, pe 
care-l ridicase în dreptul frunţii să vadă cine și de unde venea 
chemarea... 

— Ei, Dumitra! a zis Vanghelis zărindu-l. Unde umblă bre? 

— Au venit cinci care cu gheață, păcatele mele, s-a scuzat 
bătrânul, rămânând smerit în fața negustorului. Am deschis 


poarta ailaltă. Acuma le descarcă oamenii... 

— Bre, scoate sania și Tuca, a poruncit Vanghelis și cu capul i- 
a făcut un semn bătrânului către una din ușile grajdului. Tuca, 
știi, iapa, m-a lămurit el, ai, ai, țe cuminte și blând ţe cuminte, și 
așa trage sania. Cumperat de la ţircus iapa dresat, merge 
singur. 

Peste câteva minute aveam în faţa mea o sanie lucrată cam 
din topor pe a cărei tăblie, spre spate, era prinsă o ladă mare, 
cu capac, iar în faţă se înălţau câteva etajere cu zeci de sifoane, 
înghesuite unele peste altele. Intre hulube, o iapă slabă, jigărită, 
cu părul roșcat, năpârlit, căreia îi numărai coastele, stătea 
adormită, cu botul în pământ, nepăsătoare la tot ce era în juru-i. 

— Bre, fetiţa, asta toata treaba, mi s-a adresat Vanghelis 
arătându-mi sania și iapa. Simpla, se știe la tine, simpla bre n- 
are bătaie de cap. Totul așa ușor... Aici lada cu pâine, aici 
sifoane pline. Pui deasupra patura se nu îngheață apa gazos. 
Înţeles? 

— Da, domnule Vanghelis... 

— Primește lista cu strada și numerul, și clientu cutare, și 
cutare, și cutare, a urmat el tot ridicându-și pantalonii pe 
pântecu-i voluminos, dai la fiecare cum scria la lista. Dai pâinea, 
dai sifon plin, iei sifon gol. Când gata golește, vii înapoi, iei alta 
pâine, alta sifon, alta strada, alta clientu. Greu? Nu-i greu! Teva 
plimbarea... Cal blând, cuminte, de la ţircus, am spus, merge 
singur. Așa, Țuca, draga? 

Mărinimos, s-a dus, i-a dat iepei un pumn de grăunte, i-a 
potrivit hamurile de sfoară putredă, a tras-o de urechi, a 
mângâiat-o pe bot, după care s-a întors iarăși către mine. 

— Ai, ai, ţe cuminte calu... Țe cuminte... Așa blând... 

— Când trebuie să încep serviciul, domnule Vanghelis? am 
întrebat, jucând pe loc să-mi încălzesc picioarele. 

— Mâine. La ceasul trei, când afară lumina și scoate cuptoru 
pâine calda. Se știi, m-a făcut atentă negustorul, Dumitra aduce 
cai, Dumitra pune ham, tu fetița numai merge plimbarea, diii 
Tuca, diii Țuca, atâta îndeamna la el... 

A doua zi, după ce am venit de la școală, mi-am uscat puţin 
ghetele la gura sobei, am trecut un fular trenţăros de-al tatei în 
jurul gâtului, mi-am tras căciula mai adânc peste urechi să nu- 
mi îngheţe și, așa înfofolită, m-am dus la domnul Vanghelis să 
încep treaba. N-am mai intrat prin prăvălie, ci direct pe una din 


porţile mari dinapoia casei. Un miros de pâine caldă, abia 
scoasă din cuptor m-a întâmpinat de cum am pășit în curtea 
largă, îndreptându-mă către grajduri. Sania era pregătită. lapa, 
parcă mai rebegită ca-n seara din ajun, tremura între hulube, cu 
picioarele subţiri înfipte în zăpadă. De cum m-a văzut, bătrânul 
vizitiu Dumitru a și venit înaintea mea. Duhnea a rachiu, tare, 
respingător de tare, dar se străduia pe cât putea să nu arate 
turmentat, dimpotrivă, că e vioi și stăpân pe mișcările sale. A 
pus o pătură pe spinarea calului, mi-a dat în mână o biciușcă, 
făcută dintr-o nuia afumată, cu un ciot de sfoară legată la un 
capăt. A venit de îndată și domnul Vanghelis care mi-a numărat 
pâinea, bucată cu bucată, sifoanele, după care mi-a dat un 
caiet, cu un creion prins cu aţă de una din coperţi. Calm, cu 
rabdare, mi-a arătat apoi cum sunt scrise străzile, adresele și 
numele clienţilor. De la niciunul din acești clienţi nu aveam să 
primesc bani. Socotelile cu ei le încheia domnul Vanghelis la 
sfârșitul lunii, când fiecare venea la prăvălie și lichida contul. Eu 
trebuia numai să mă port cuviincios, să duc pâinea și sifoanele 
până-n pragul casei, să trec tot ce-am dat în caiet, să nu 
zăbovesc mult pe străzi și să iau aminte ca nu cumva să mi se 
fure ceva din sanie. Dacă se înnopta, să aprind felinarul prins la 
una din loitrele saniei. 

N-am întrebat cu cât mi se răsplătește munca asta, nici 
domnul Vanghelis nu mi-a spus nimic. Desigur, se înţelesese 
într-un fel cu tata și nu avea rost să-i cer explicaţii pentru acest 
lucru. Ceea ce știam însă, era faptul sperat, că prin noua mea 
îndeletnicire aveam să aduc un pic de liniște în casă, să nu mai 
fiu acuzată că nu fac nimic, decât „plimb cărţile”, în timp ce toţi 
ceilalți muncesc de dimineaţă până seara... 

Și astfel, urcată pe loitra saniei, cu hățurile de cânepă în 
mână, prin desimea fulgilor, îndemnând mârţoaga rebegită de 
frig să-și miște mai repede picioarele, a început pentru mine un 
șir întreg de necazuri ce aveau să-mi întristeze zilele copilăriei. 
Dar primul și cel care m-a îndurerat cel mai mult și pe care n-am 
să-l uit toată viaţa, s-a întâmplat chiar în după-amiaza aceea, în 
întâia mea zi de cărăușie. Intâmplarea a săpat adânc în inima 
mea suferinţă, dezamăgire, întristare și-am plâns cum cred că n- 
am plâns niciodată până atunci! 

Mergeam de-un ceas și ceva cu sania, treceam pe străzile ce 
le vedeam scrise în caiet, opream la porţi, mă dădeam jos și 


strigam către curțile oamenilor, ieșea careva, dădeam pâinea, 
întrebam de sifoane, totul mergea bine și lumea se mira („ehei, 
s-a ţinut grecul de cuvânt, asta da negustorie!”), mai căpătăm și 
câte un ban de la casele mari, fapt ce mă bucura și-mi dădea 
speranţe că nu-mi voi petrece timpul fără folos. Ba, în sinea 
mea, chiar începusem să-l iert pe tata, dându-i dreptate: 
muncind, chiar și-n felul acesta, două-trei ore pe zi după venirea 
de la școală, puteam agonisi și eu ceva pentru o rochiţă sau o 
pereche de pantofi, s-o am de Paști la primăvară. Și așa, încet- 
încet am intrat și pe strada lui Mircea și privind în caiet am 
văzut scris și numele tatălui său. Cu emoție stăpânită de rușine, 
am oprit sania în dreptul porților mari, înalte din grilaj de fier. 
Încă nu se înserase. M-am dat jos, am prins hăţurile de loitră și 
am privit în sus către cele patru geamuri, acoperite pe jumătate 
cu jaluzele. „O fi venit de la vânătoare?” m-am întrebat, simțind 
cum inima îmi bate în piept cu putere. De dimineaţă când am 
trecut la școală nu-l văzusem. De fapt, nici n-aș fi voit să dau 
ochii cu el. Încă mai aveam vânătăi pe obraz de la palmele 
tatei... 

lapa a început să scuture salba zurgălăilor de la gât. M-am 
dus și, stăpânită de aceeași emoție ce mă cuprinsese de cum 
dădusem colțul străzii, am apăsat lung butonul alb al soneriei de 
sub placa de alamă pe care scria „Ștefan Dragomirescu, 
avocat”. Îndată am auzit ușa de la verandă deschizându-se. Apoi 
pași târșiți pe cimentul aleii, abia măturată, ce veneau către 
poartă. lar după câteva clipe a apărut în rama porții o bătrână, 
mărunţică și gârbovită, cu un șorţ alb pe dinainte-i. 

— Ce dorești mătăluţă, fetițo? m-a întrebat ea cu glas blând, 
cercetându-mă din cap până-n picioare. 

l-am spus de ce am venit și femeia a prins să se bucure. 

— A, brava! a exclamat ea prinsă de voie bună. laca să-i dea 
Dumnezău sănătate lu' domnu' Vanghelis. Vasăzică, de azi ne 
vin sifoanele și pâinea acasă. Asta e bine. Foarte bine. Are să fie 
mulțumit și domnu' avocat. 

Ascultându-i vorba, m-am dus și am luat din sanie două pâini, 
mari, albe, i le-am pus în braţe, după care am înșirat și patru 
sifoane lângă pragul porții, în zăpadă. Am dat să plec, dar parcă 
ceva mă reţinea locului, ezitând. 

— Mai e ceva, puișorule? m-a întrebat blând femeia. 

— Domnul Mircea este acasă? 


— Da, este. Vrei să-l chem pe domnișoru'? 

— Nu, nu! am refuzat eu bâlbâindu-mă. Am vrut numai să 
știu... 

— Este acasă, drăguță. Este... Numai ce a venit cu domnu’ 
avocat de la ţară... 

— Bine, vă mulţumesc! 

„Deci este acasă, mi-am zis, într-un fel împăcată cu mine 
însămi. Am să-l văd mâine dimineaţă. Până atunci o să-mi 
treacă, sper și vânătaia de sub ochi.” Cu aceste gânduri, 
liniștitoare, m-am întors la sanie, în stradă. Ninsoarea parcă se 
pusese și mai tare. Am luat pătura de pe sifoane și am aruncat-o 
peste grumazul costeliv al iepei. Săraca de ea, îi tremurau 
coastele, iar în coamă îi îngheţaseră ciorchini de zăpadă. Am dat 
să mă urc, dar am observat cu uimire că se desfăcuse un 
ștreang de la șișlete. Il lovise iapa cu piciorul și acum bucata de 
cânepă atârna pe jos, între tălpicele saniei. Nu știam ce să fac... 
In viaţa mea nu mă apropiasem de un cal și acum să umblu 
printre picioarele acestuia, după sfoara de cânepă? Dacă mă 
lovește cu copita? Vanghelis îmi spusese ceva de blândețea 
animalului, de cuminţenia lui, dar mai știi... Îmi era totuși 
teamă. Dar nici nu puteam să rămân acolo, în stradă, sub 
ninsoare și încă în faţa casei lui Mircea! Norocul meu că nu mă 
văzuse, aducându-i pâinea și sifoanele, nu știu, dacă-i întâlneam 
cumva ochii: cred că aș fi intrat în pământ de rușine, nu alta! Și 
așa avusesem complexe din pricina paltonului meu prea lung și 
ponosit ca și a ghetelor de căpătat; acum aș fi apărut în faţa lui 
într-o lumină și mai sumbră. Ce-ar fi zis, oare? Care ar fi fost 
reacţia lui? Și ce-ar fi urmat? Și tot chibzuind astfel, nevoită de 
împrejurări, m-a cuprins pe dată un curaj fără seamăn, m-am 
aplecat cât mai ferit și cu codiriștea biciului, tot privind 
picioarele dinapoi ale iepei, am bâjbâit prin zăpadă și am tras 
ștreangul de cânepă cât mai în afară, încât am putut să-l prind 
cu mâna. Ușurată ca de-un blestem, l-am legat înapoi de șișlete 
așa cum m-am priceput și am dat să mă urc în sanie. Îmi 
înghețaseră mâinile, suflam tare în palme să le încălzesc. 

— Cine a întrebat de mine? am auzit un glas, venind de sus 
de la ferestre. Dumneata? 

Am înălțat privirea. Era chiar Mircea, în haina lui de casă, 
cafenie, cu revere matlasate. 

— A, tu? s-a mirat el, puţin stânjenit și abia i-am zărit chipul 


prin cernerea fulgilor de nea. Ce faci? 

— Bine... am răspuns cu glasul pierit, copleșită de rușine că 
tineam în mână hățurile mârțoagei, dar și înciudată că nu 
plecasem cu un minut mai devreme din faţa porții. Când ai 
venit? 

— La amiază... 

Il priveam în tăcere, nu știam ce să mai spun, eram fâstâcită 
de-a binelea, cineva aprinsese lumina în camera lui, se vedea 
lustra de cristal scânteind după perdele de mătase, aș fi vrut în 
clipa aceea să plec, să mă amestec cu fulgii de zăpadă în. 
noaptea care se lăsa, să pier într-un fel, să nu mai fiu văzută. 
Strada era tot mai troienită, calul tremura sub pătura 
trențăroasă, când și când clinchetul clopoţeilor îmi amintea că 
sunt acolo da, eram acolo, doamne și n-aș fi vrut să fiu, nu, nu, 
nu... 

— Și ce-i cu sania aceea? a întrebat el, aplecându-se tot mai 
mult peste pervazul ferestrei. Nu cumva tu ai adus pâinea și 
sifoanele? 

— Da, eu... 

— Eşti comisioneră? 

— Nu știu ce este asta... 

— Dar văd că ai un bidiviu tare nărăvaș, doarme-n ham! a râs 
el, îndreptându-și ca un gest reflex ciuful de păr blond ce-i 
cădea mereu pe frunte. Vezi să nu-ţi răstoarne caleașca de aur! 

— Am să am grijă! am răspuns moale, fără să gust gluma lui 
amară. E un animal liniștit... 

— Nu știam că ești birjeriţă, a urmat el stând tot aplecat peste 
pervazul ferestrei. Te-ai retras de la școală? 

— Nu, nu m-am retras. Treaba asta - și am arătat cu capul 
către sanie - o fac numai după amiezele. Avem familie grea și... 

— Bine. Spor la treabă! 

Fereastra s-a închis, perdeaua a căzut moaie peste geamurile 
luminate și eu am rămas o clipă ca electrizată, cu ochii aţintiţi 
într-acolo, sus, unde imaginea lui părea a se contura încă 
deasupra pervazului. Am stat astfel preţ de câteva minute, 
tăcută, fără să mă mișc, ca și când n-aș fi vrut să tulbur chipul 
acela, chipul lui ce mi se desena limpede ca-n oglinda unei ape. 
Fulgii tot mai deși și tot mai jucăuși îmi mângâiau rece obrajii 
înfierbântaţi, fruntea, le simţeam umezeala pe buze, umezeala 
aceea aș fi vrut să fie sărutul lui, dar, vai, el era departe, tot mai 


departe de mine și privindu-i chipul care se stingea în amurgul 
acela de iarnă, o durere îmi apăsa inima și-mi tăia tot mai mult 
răsuflarea. „Oare cum să iau gluma lui? m-am întrebat într-un 
târziu, neliniștită și cuprinsă de îndoieli. Dar a fost chiar o 
glumă? Ce-și spune oare, în clipele acestea, despre mine? Și de 
ce s-a retras repede de la geam? Era grăbit? Sau poate ca să 
nu-l vadă, cumva unul de-ai casei că stă de vorbă c-o fetișcană 
de mahala... Sau se răcea odaia... Sau l-a chemat tatăl lui... 
Sau, totuși, el și-a dat seama că... Nu, nu! Mâine dimineaţă, 
când am să-l întâlnesc ca de obicei în drum către școală, îi voi 
desluși eu adevăratele gânduri”. 

Întreaga noapte n-am închis ochii. Am stat cu privirea în 
întunericul odăii, sub așternut, surorile mele se mișcau prin 
somn, dincolo, în odaia mamei, Traian scâncea ușor, tata tușea 
sec până se îneca, iar afară ningea, ningea mereu, zăpada se 
lipise de geamurile îngheţate, încercam să dorm, dar somnul mă 
ocolea, simțeam pleoapele grele, ca de plumb și oricât m-am 
străduit, n-am putut pune geană pe geană. Obosită, sfârșită, 
dimineaţa m-am sculat mai devreme ca de obicei, m-am 
îmbrăcat, m-am uitat în oglindă. Eram trasă la față ca după o 
boală grea, iar pe obraz mai aveam încă urma vineţie de la 
palma tatei. El poate mai dormea sau chiar plecase, nu știu, dar 
nu vroiam să mă vadă, m-ar fi întrebat ce e cu mine, n-aș fi știut 
ce să-i răspund. 

Văzându-mă cu mâna pe clanţa ușii, Anișoara a început să 
dea zor cu îmbrăcatul, trebuia să fie cu noaptea-n cap la 
atelierul de croitorie, să facă focul, să măture, să dea zăpada 
din dreptul vitrinelor. 

— Stai că merg și eu! a încercat să mă oprească ea. Uite acuși 
îs gata... 

N-am așteptat-o. Am ieșit în stradă și am pornit-o către 
școală. Vroiam să fiu singură, eu cu gândurile mele, să trec pe 
sub ferestrele lui, să-l aștept ca de obicei și tot ca de obicei să 
mă conducă până spre centru sau chiar până la colţul liceului. 
Nu mai ningea, dar se lăsase frig și beteala scânteietoare a 
chiciurii spânzura pe ramurile îngheţate ale pomilor, dantelând 
abundent gardurile, sârmele electrice de deasupra străzii... 
Cartierul se arăta tăcut, stăpânit încă de noaptea abia trecută, 
cu rari trecători ce înotau prin nămeţi, croindu-și drum pe sub 
streșinile caselor. Curând am intrat pe strada lui Mircea. De 


departe i-am zărit casa înaltă și, mergând către ea, călcând 
zăpada, nu mi-am dezlipit privirea de la geamurile cu jaluzelele 
pe jumătate lăsate. Și cu cât mă apropiam, cu atât inima îmi 
bătea tot mai tare, în așteptarea revederii lui. Dar am trecut pe 
sub ferestre și nici una nu s-a deschis. Nici măcar vreo fluturare 
de perdea înapoia lor. Totul părea pustiu, stăpânit încă de 
liniștea nopţii abia sfârșite. M-am dus mai departe către colţ, 
încetinindu-mi mersul, am privit de câteva ori înapoi, am stat 
locului și am așteptat, dar zadarnic. Ferestrele se arătau tăcute 
ca și mai înainte. Am plecat atunci către școală cu nădejdea că 
la amiază, când voi ieși de la repetițiile corului, Mircea mă va 
aștepta la colțul liceului. Dar nici de data asta nu l-am văzut. ȘI 
nici când m-am înapoiat, tot pe strada lui privind numai către 
geamuri n-a fost chip să-l zăresc. Am ajuns acasă mâhnită, 
copleșită de tristeţe, nu știam ce-i cu mine, nu-mi aflam o clipă 
liniștea, ceva greu îmi apăsa inima până la durere. „Ce să fie cu 
el? mă întrebam căutând un răspuns cât mai plauzibil. A plecat 
iar undeva? O fi bolnav? Sau... Nu, nici nu vreau să mă gândesc 
că poate a renunţat. Și totuși...” 

După-amiaza am plecat din nou cu sania să duc pâine și 
sifoane pe la casele clienţilor domnului Vanghelis. M-am oprit și 
la poarta avocatului Dragomirescu. Cu aceeași nădejde ce mă 
stăpânise de dimineaţă am privit iar spre geamurile înalte. Erau 
tot tăcute, cu strălucirea lor rece, ca de dimineață. Mi-a deschis 
bătrâna menajeră, femeia mi-a zâmbit șters, convenţional, 
luându-mi din mână sifoanele, mi le-a adus pe cele goale, m-a 
ajutat să le pun în sanie și am plecat fără s-o mai întreb nimic. 
Ce rost ar fi avut? Am privit înapoi totuși, cu speranța că voi 
vedea o perdea mișcându-se, bănuindu-l înapoia ei pe Mircea. 
Dar nici acest lucru nu s-a întâmplat. Și nu avea să se mai 
întâmple niciodată! 

Am înțeles atunci că totul fusese un vis frumos, nesperat de 
frumos și atât. Că dragostea lui Mircea pentru mine, nu 
însemnase în inima lui decât un simplu divertisment ce se 
spulberase neașteptat de ușor ca fumul luat de prima adiere a 
vântului. Că mă hrănisem cu speranţe, că trăisem cu iluzii, că-mi 
făurisem un ideal pe care nu aveam să-l realizez niciodată. Era 
prea mare prăpastia ce ne despărțea, din punct de vedere 
social, pentru ca vreo punte aruncată peste ea, fie și a unei 
iubiri împărtășite, curate și sincere, să ne apropie vreodată. N- 


am realizat atunci acest lucru, așa cum îl gândesc azi, eram 
prea mică și prea neștiutoare pentru a înțelege ceea ce 
societatea îmi impunea prin însăși structura ei, iar răzvrătirea 
mea lăuntrică, zbuciumul și chinul meu sufletesc n-aveau să 
ajute nimănui. Bineînţeles, nici mie... 

În seara ajunului de Crăciun aveam să mă conving pentru 
totdeauna că nu-mi era permis să mă mai uit vreodată către 
ferestrele înalte unde, văzând chipul lui Mircea, zâmbetul lui, 
chemarea ochilor lui, trăisem în inocenţa mea primele 
sentimente de dragoste ce mă învăluiseră ușor și romantic în 
balsamul lor ametitor. 

Până aproape de înserat am umblat cu sania, să duc pâine și 
sifoane. Apoi am alergat acasă, mi-am aranjat puţin părul, mi- 
am periat paltonul, mi-am șters ghetele și m-am dus la școală. 
Clasele erau luminate. Ne aștepta profesoara de muzică. Ne-am 
adunat toți cei de la cor, ea a trecut și ne-a inspectat la fiecare 
îmbrăcămintea, („ești cam sărăcuț îmbrăcată, Runcu, ai să stai 
în rândul ai treilea, nu se poate, fetiţo să apari cu paltonul 
ăsta!”) și nu după mult timp am plecat să ne prezentăm 
programul de colinde și cântece de Crăciun pe la casele indicate 
de către direcţiunea liceului, bineînțeles case al unor oameni 
înstăriți, notabilităţi ale orașului, Târziu de tot am ajuns și la 
casa avocatului Dragomirescu. Am intrat în curtea cu dale de 
piatră, de pe care fusese răzuită zăpada îngheţată și am urcat 
cu emoție greu stăpânită scările de marmură. „Oare, cum va fi 
înăuntru? mă întrebam cu neliniște. Mircea o fi acasă? Și dacă 
va fi și mă va vedea, ce va spune?”. 

Bătrâna menajera ne-a poftit într-un salon larg, cu două 
oglinzi laterale pe pereţii tapetaţi în mătase, salon în care, sub 
lumina bogată a unei lustre de cristal am văzut într-un colț un 
pian negru, lăcuit, câteva fotolii, o masă stil, o canapea care, ca 
și fotoliile, era tivită cu un șnur gros din mătase roșie. Femeia a 
așternut degrabă peste covorul viu colorat câteva bucăţi de 
pânză ţărănească, să nu-l murdărim de zăpadă și s-a retras 
discret înapoia unei uși înalte, vopsite în alb, cu mâner greu din 
bronz. Nu după mult timp au apărut toţi ai casei, printre care l- 
am văzut și pe Mircea, în uniforma lui bleumarin de liceu militar, 
proaspăt frizat, elegant, ţinând-o de mână pe-o elevă - o 
cunoșteam - din ultimul an al liceului nostru, Claudia Iliescu, 
fata unui farmacist invitat în seara aceea cu familia în casa 


distinsului avocat. 


Am venit să colindăm. 
Pe la case să urăm 
leru-i, doamne, ler... 


Cântam și plângeam ascunsă în rândul al treilea, așa cum îmi 
poruncise profesoara, lacrimi îmi șiroiau pe obraji, plângea 
sărăcia din mine, din sufletul meu amar, plângeau sentimentele 
mele sincere, curate, ale unui copil ce îndrăznise să se agaţe de 
iluzii, sentimente zdrobite și de loc înţelese. Nonșalant Mircea 
era absent la cântecul nostru, cred că prezenţa lui acolo, în 
seara aceea era impusă numai de convenienţa familiei pentru 
că nici nu ne lua în seamă, fiind preocupat de Claudia căreia îi 
spunea ceva vesel la ureche în timp ce-i strângea tandru brațul, 
căutând să și-o apropie. Așa mă ţinuse și pe mine în drum către 
liceu, dar timpul acela trecuse, mi se părea rămas undeva 
departe, în urmă, foarte departe, de parcă nici n-ar fi fost... 

— Doamnă profesoară, rămâneți, vă rog cu noi la un pahar cu 
vin! a spus la urmă avocatul, jovial, sărutându-i cu eleganță 
mâna, iar copiii, prin curte să treacă la acareturile din spate, 
unde li se vor da cele cuvenite. Mircea, te rog, arată-le tu 
drumul... 

Am fost prima care am ieșit pe ușă, de acolo în stradă și am 
fugit către casă. Zăpada scârţâia sub ghetele mele prea largi, 
lacrimile îmi înghețaseră pe obraji, uneori mă poticneam în 
nămeţi, dar zoream la drum, fără să mă opresc și fără să privesc 
înapoi. La unele case, prin geamurile sclipitoare se vedeau brazi 
încărcaţi de globuri și lumânărele aprinse, în cartier se auzeau 
pocnete de bici, strigătele unor cheflii, lătrat de câini, eu însă nu 
luam seama la nimic, pentru mine și ai mei nu era sărbătoare, 
am ajuns și m-am culcat de îndată, ascunzându-mi suspinele 
sub pătura putredă, să nu mă vadă nimeni, să nu mă audă 
nimeni, să nu-mi știe nicicare suferința ce-mi îneca sufletul. 

Până spre sfârșitul iernii am plimbat sania domnului Vanghelis 
pe străzile orașului, împărțind pâine și sifoane la numeroasa lui 
clientelă, apoi m-am îmbolnăvit de-o gripă virotică ce m-a ţinut 
la pat aproape două săptămâni. Tușeam, mă durea capul, parcă 
toate oasele îmi erau zdrobite, abia mă puteam ţine pe picioare. 
Stăteam în pat, cu ochii împăienjeniţi și pleoapele lăsate, 


răsuflăm greu, simțeam o apăsare în capul pieptului, nu 
mâncam decât ceai și acela foarte puţin, încât nici nu știu cum 
de am trăit și am ieșit în primăvară. Venea când și când o 
colegă din clasa mea, fata unui cismar din cartier, îmi spunea 
ce-au mai învățat la școală, îmi dădea temele, le scriam și eu 
cum puteam, cu caietele pe genunchi, în pat, învăţam lecţiile la 
toate materiile ca să fiu la zi, pentru că aveam ambiția să termin 
anul școlar și să nu rămân în urma celorlalte fete. Când și când, 
în clipele când nu-mi mai simţeam fruntea grea, luam o foaie din 
caietul de desen și încercam să conturez cu creionul obiectele 
de prin casă sau cele pe care le vedeam pe geam afară. Aveam 
talent, mi-o spusese chiar profesorul nostru, domnul Panaite, un 
om în vârstă, pictor recunoscut care avusese, după cum 
aflasem, deschise câteva expoziţii nu numai în ţară, ci și în 
străinătate. Omul îmi dădea curaj, căuta să mă iniţieze cât mai 
mult în tainele culorilor și chiar îmi promisese că vara, în 
vacanțe mă va chema să lucrez cu el, să mă înveţe meșteșugul 
picturii, întrucât și-a dat seama de înclinațiile mele. 

— Nu dau oricui speranţe, mi-a spus el într-o zi, privindu-mi 
schiţa unui peisaj de toamnă, dar tu ai evident talent și e păcat 
dacă nu ţi-l cultivi. lar eu am să fiu alături de tine, pentru că, 
dacă vei ajunge cândva să te realizezi în acest domeniu, să știi 
că are să fie și mândria mea... 

Tata venea seara acasă, așa cum îl știam dintotdeauna, plin 
de praful alb al carierei de piatră, mereu supărat și nemulţumit, 
vorbea de unul singur până ce răbufnea înjurând și pleca să-și 
înece necazurile cu o ţuică, în colț, la domnul Vanghelis. Se 
întorcea când afară era întuneric de-a binelea, cherchelit încât 
abia se ţinea pe picioare, lălăind câte un cântec pe care numai 
el îl înţelegea, venea, se așeza cu greutate pe pat, lângă mine, 
mă privea lung și tulbure cu ochii lui de gheață, încerca să 
zâmbească, dar se încrunta iară, mă apuca de mână și-mi 
vorbea printre sughiţuri. 

— Cum te simţi, fă? Să nu crapi, că nu am bani să te duc colo, 
lângă soru-ta. E zăpadă mare afară... 

Imi venea să râd de cele ce-i măcinau gândul, mă abţineam 
însă: poate că dacă își dădea seama se înfuria mai rău, îi știam 
obiceiul, din certurile ce le avea cu celelalte surori, ori cu mama. 
Altădată, cum să nu râd? Imi arunca vorbe grele, nu mă scotea 
din mâţă afurisită și-mi dorea sfârșitul, iar acum nu vroia să 


mor, că-l băgăm la cheltuială. Îl înţelegeam și nu-l băgăm în 
seamă, știam, avea și el necazurile lui, muncea mult și primea 
puţini bani, iar în ultima vreme l-am auzit că proprietarul 
intenţiona să închidă cariera: nu mai renta, era război, 
oamenilor nu le mai trebuia ciment, nici piatră, nu se mai 
construia nimic, fiecare aștepta să se limpezească lucrurile într- 
un fel. Și atunci, ce avea să facă? Unde avea să muncească? 

Într-o zi a venit la amiază acasă, mama încă nu plecase la 
lucru, eu stăteam tot în pat, cu o cană de ceai în mână, cu 
Traian alăturea, într-o copaie, pe care-l legănam să adoarmă. 

— Ce-i cu tine, Dionisie? s-a mirat mama; de ani de zile îl știa 
că vine tot pe înserat acasă. 

— Gata, am terminat cu piatra! a zis el hotărât, tăind aerul cu 
palma. Am dat-o dracu'! 

— Păi... cum? 

— Am mirosit că banditu' de propitar vrea să vândă cariera, 
ăla care-o ia n-are nevoie de toți muncitorii și decât să fiu gonit 
ca un câine răpciugos, mai bine am plecat eu singur. Mi-am 
cerut lichidarea... 

— Și ce-o să ne facem acuma? i-a privit mama îngrozită de 
spaimă. Unde ai să muncești? 

— Am și aranjat, a liniștit-o tata, așezându-se la masă. Am 
fost la nașu' Cristescu, la atilerile cefereului și m-a și angajat... 

— El? Păi are el puterea asta? 

— Ei, el! Aia mai marii, dar s-a dus el, cu propteaua... 

— Și ce lucri acolo? 

— Hamal. Car tablă cu spinarea. Cât m-o ţine și spinarea asta. 
E rău? Nu-i rău! Meserie sigură, pensie, pensie... Și nici nu mai 
înghit prafu' ăla... Se zice că după un an ne dă și permise pe 
calea ferată... Avem și dispensar... Și economat... 

Ascultându-l, mama s-a luminat tot mai mult la faţă. | se luase 
o piatră grea de pe inimă. A pus repede masa, cu ochii tot pe 
ceas să nu întârzie, a adus strachina cu ciorbă de fasole, a tăiat 
mămăliga rece cu sfoara, în felioare drepte și egale, a adus și un 
ardei murat... 

— Și cu leafa, Dionisie, cu leafa cum e? a întrebat ea, gata de 
plecare. Ai vorbit? 

— La început e cam tot atâta ca la carieră, dar am vorbit cu 
meșterul și peste două trei luni mai capăt câteva sute de lei... 

— Dar te-ai și dus acolo? 


— Păi cum crezi? a zâmbit tata în timp ce mesteca ciorba de 
fasole cu lingura, să se răcească. Am fost. De mâine încep 
lucrul. Mi-au făcut și fișe de pontaj... Sunt ceferist, femeie, nu-s 
un oareșcare! a lovit vesel cu lingura în tăblia mesei. Las’ c-o să 
ne descurcăm noi, n-o să murim, mai rău de ăia care-s pe 
front... 

— Să te-audă Dumnezeu, Dionisie, să fie cum spui tu. Ei, am 
plecat, că drumu-i lung până la fabrică. Tu, fată, mi s-a adresat 
mama, ai grijă de ăla micu, iar când vin ălelalte, să plece una 
după cărbuni, alta după gaz, că nu mai e strop. Și Victoriţa să se 
apuce să spele... 

Gânditor, tata și-a văzut mai departe de mâncare. Stătea 
aplecat cu umerii lui laţi peste masă și mesteca rar, în tăcere, 
privind când și când pe geam la amurgul ce începuse a albăstri 
zările. 


4 


S-a făcut frig în odaie, îmi potrivesc mai bine paltonul pe 
umeri; așa am stat toată noaptea la masă, singură, îndurerată, 
stăpânită de gândurile mele negre și triste, așa cum mi-a fost 
copilăria și anii adolescenţei. Afară viscolul continua să șuiere 
bezmetic, zgâlțâind giurgiuvelele, lovind geamurile îngheţate cu 
rafale de zăpadă, e o dimineață albă, foarte albă, un alb ce face 
ochii să lăcrimeze cu intensitatea culorii lui. Prin vântoasa 
zăpezii răscolite se văd lunecând niște umbre, sunt poate 
patrulele grănicerești pe schiuri ce se întorc din zona de 
frontieră sau poate că pleacă în misiune, nu știu, nu deslușesc 
chipurile ostașilor și chiar dacă le-aș desluși, la ce mi-ar folosi 
acum, în clipele astea? Ei își văd de treburile lor militare, azi ca 
și ieri ca și alaltăieri, ca întotdeauna, se duc în zona de graniță, 
stau în pânde, se întorc și pleacă iar, viaţa de aici, de la pichetul 
aflat în vârful muntelui se desfășoară după tipicul ei obișnuit, de 
fapt de ce n-ar fi așa și ar fi altfel? Pentru că soția 
comandantului este închisă în camera de oaspeţi a pichetului 
până se voi lămuri niște lucruri legate de fapta ei neașteptată? 
Dar, oare, câţi alţii asemenea ei nu sunt reținuți de grăniceri la o 
frontieră sau alta pentru a răspunde faţă de legile ţării? ȘI 
atunci? Știu, băieţii au faţă de mine anumite sentimente, am 
fost confidenta multora dintre ei, prietena lor apropiată; înţeleg 
că au resimţit puternic șocul produs de gestul meu spontan, 
chipurile lor întunecate, grave, spun mai mult decât vorbele și 
eu îmi dau seama de tot pentru că le cunosc sufletele așa cum 
le-aș fi cunoscut din filele unei cărți sau din propriile lor 
destăinuiri. 

Aud pași în săliță, cineva își scutură zăpada de pe picioare, se 
răsucește cheia în broască. Tresar... Mă întorc... Fruntașul 
Simon, nimeni altul, ţapinarul cei înalt, încotoșmănat într-o șubă 
lungă, cu sprâncenele înspicate de zăpadă și umerii albiți de 
nea. In braţe cu un vraf de lemne... 

— V-aţi speriat, no? Apăi eu sunt... vorbește moale, cu glas 
molcom și blajin, ca al unui bătrân. M-o trimăs dom’ sărjent cu 
gătejele astea... 

Intră cu un fel de jenă, aplecându-se mult de șale să nu-și 
lovească fruntea de grinda de sus a ușii. Se lasă într-un 
genunchi, pune jos lemnele, își suflă în palmele îngheţate și 


deschide binișor ușiţa de tuci a sobei... 

— Tulai! exclamă ei, o rămas numai’ o ţâr de jar! No, 
mintenaș s-o aprinde vâlvătaie... D-apăi, cum staţi așa în 
răceală? se întoarce el mirat către mine. Și nici n-aţi pus capu' 
pentru hodină, arată el spre patul de fier din colţul odăii, al cărui 
așternut e nedesfăcut. Or sunteţi plânsă? Las, nu-i bai, lejea-i cu 
dumneavoastră, știu eu bine, așa spun și ăilalți. Numa că trebe 
o țâr de cercetare, trebe acturi, că făr' de acturi nu se poate, 
știți doară, e vorba de-o viaţă de om... Viaţa lui... Il privesc și-l 
ascult în tăcere, da, e vorba de-o viaţă de om... Viaţa lui... Dar 
putea tot atât de bine să fie viaţa mea... Sau viaţa celuilalt... 

— Trebă să vină ofiţărul anchetator, își urmează Simon vorba, 
în timp ce suflă în focul ce a început să pâlpâie. Numa că jos în 
vale, îs troienele cât omu și greu o ajunge pe tălpije până aicea, 
sus, la noi. Că pichetu' ăsta al nost, parcă-i în cer! Zău, parcă-i 
în cer... Cică nu-i altu mai abitir ca el. De aici se vede nu numa 
zona noastră, ci tătă ţara... 

Vorbește de unul singur, nu-l mai ascult, de altfel nici nu știu 
când a ieșit pe ușă, gândurile îmi sunt învălmășite, negre, 
amestecate, de-ar veni odată ofițerul anchetator să ies din 
așteptarea asta care mă apasă cumplit de mult, mă sufocă și 
nu-mi dă liniște. Știu, vor începe interogatoriile, aici, pe urmă în 
altă parte, întrebări, răspunsuri, iar întrebări, altele pare-se, dar 
nuanţa lor e aceeași, declaraţii și iar declaraţii, „trebă acturi, că 
făr de acturi nu se poate, știți doară...”, da, știu. dar nu sunt 
pregătită pentru asta, așa cum n-am fost pregătită nici atunci, 
când a fost în joc viaţa tatălui meu... Și am trecut și atunci, ca și 
acum, prin aceleași clipe grele, eram o fetiță lipsită de 
experienţa vieții, bine, alta-i răspunderea mea acum faţă de 
societate, alta era cea de atunci, ființa mea e aceeași, structura 
conștiinței mele aceeași, dar societatea de atunci îi reprezenta 
pe cei avuți și avuţii ne ţineau în palmă vieţile, precum în 
zugrăvelile din vechime, ctitorii de biserici sfintele lor lăcașuri. 

Victoriţa, cea mai mare dintre noi, după moartea Corneliei, 
fusese o fată de-o rară frumusete, cum nu cred că mai exista o 
a doua în tot orașul. Nu prea înaltă, bine făcută, cu șolduri 
împlinite și trupul zvelt, cu un păr negru, bogat, ochi albaștri și 
obrazul ușor măsliniu, îmbrăcată cu gust din mica ei leafă de 
vânzătoare, trecea pe stradă ca o rază de lumină, unduindu-și în 
mers trupul mlădiu, privind lumea cam de sus și numai fugar, 


demnă și plină de importanţă, ca o regină. Se știa frumoasă de 
neegalat, unică în felul ei în tot orașul? Sau firea ei închisă, 
retrasă îi poruncea în acest fel? Nu știu... Cert este că femeile o 
priveau cu invidie, bărbaţii cu voluptate și ascunse dorinţi, cele 
de seama ei cu admiraţie și respect. Nu erau rare cazurile când 
sâmbăta seara, la salonul din cartierul nostru, se încingeau bătăi 
în timpul dansului, fiecare dintre cei ce se aflau acolo dorind să-i 
fie partener numai câţiva pași de tango sau de vals. Nu erau 
rare nici acele împrejurări când era acostată pe stradă de unul 
sau de altul sau când i se trimiteau scrisori de dragoste, cu 
promisiuni dintre cele mai ispititoare din partea unor suspuși ai 
urbei, scrisori discrete, dar umilitoare în același timp, pe care ea 
le rupea și nu le dădea nicio importanţă. 

În acea vreme, pe strada principală a orașului nostru, doi fraţi 
pe nume Ecovescu au deschis o mare casă de modă feminină, 
într-un magazin spaţios, cu o vitrină largă din cristal și cu firmă 
luminoasă, în diferite culori, pe care scria „Afrodita”. În afişele 
împărțite peste tot anunțau clientela feminină că i se vor 
prezenta în curând cele mai noi modele de rochii după moda 
pariziană sau londoneză, mantouri, pălării, poșete, costume de 
baie, rochii de casă, pijamale și câte și mai câte... Stofe și 
imprimeuri de cea mai bună calitate... Un serviciu ireproșabil... 
Croială după ultimele jurnale străine... Și, pentru ca reclama să 
fie desăvârșită, cei doi proprietari ai magazinului au dat zvon în 
tot orașul că doresc să angajeze, prin concurs, o prezentatoare 
de mode. Salariu destul de bun. Ore de program acceptabile. 
Rochiile, mantourile și tot ce se expunea ca model și le putea 
procura cu cincizeci la suta reducere... 

Bineînțeles că Victorița a lăsat tejgheaua la care vindea 
ciorapi, fulare și batiste și s-a prezentat la concurs. lar dintre 
cele optsprezece candidate, de departe a fost aleasă ca cea mai 
potrivită, considerându-se că va avea un mare succes la public. 
Aprecierile n-au fost lipsite de adevăr. După câteva zile, o 
fotografie mare a ei a fost pusă în vitrina de cristal, iar 
dedesubt, câteva rânduri anunțau evenimentul: „În curând, 
VICKY, zeița frumuseţii, va prezenta pentru dumneavoastră cele 
mai noi modele ale „Afroditei”. Doriţi să fiţi o femeie elegantă? 
Îmbrăcaţi-vă ca VICKY! În orice împrejurare, o distincţie feminină 
ca VICKY! VICKY surâde fericită pentru că s-a îmbrăcat la 
„Afrodita”. Ceea ce puteţi face și dumneavoastră...” 


Victoriţa devenise, deci, Vicky! Nu-i displăcea acest lucru, dar 
pe tata nu-l încânta de loc. De unde până unde, Vicky? Ce nume 
poate fi ăsta? Nu-i trecut în niciun calendar, e boieresc, cum de 
se amestecă alţii în actele fetei? Dar dacă ei îi convine, treaba 
ei! Însă pentru el tot Victoriţa rămâne. Așa i-a pus numele nașul 
Cristescu, așa îi va spune. Dar nimeni nu lua în seamă părerea 
tatei. Pentru că în casa noastră era acum sărbătoare... Victoriţa 
va avea bani, mulţi bani, căzuse norocul pe capul ei; dar în afară 
de asta, fusese aleasă drept cea mai frumoasă fată din oraș. Și 
acest lucru ne fericea pe toate celelalte, dar mai ales pe mama, 
care se simţea mândră între lucrătoarele de la fabrica de pălării 
că are o asemenea fată. 

— Victoriță, mamă, mi s-a făcut mie un semn la nașterea ta, 
uite că te-a pricopsit norocu' ăsta... 

— Pricopseala mea să fie a casei, mamă. Cât câștig, știi că 
aduc aici... 

— Bine, fata mea, așa e. Să te ţină Dumnezeu cuminte... 

Un nou afiș mare, colorat a fost lipit pe geamul vitrinei de la 
„Afrodita”: „Incepând de mâine, între orele 9-11 și 15-17, 
onorata clientelă este invitată s-o admire pe VICKY!”. Și a doua 
zi o mare mulţime de oameni, mai ales femei, se înghesuiau în 
faţa vitrinei noului magazin de mode. Sus, după geamul de 
cristal, într-un decor ce înfățișa o grădină, pe malul unui lac 
desenat într-atât de reușit încât părea că-i vălurește apa, a 
apărut Victoriţa într-o frumoasă rochie din voal, cu pantofi albi și 
poșetă în aceeași culoare. Parcă aștepta pe cineva... S-a oprit, a 
privit de-a lungul închipuitei alei, s-a învârtit de câteva ori în loc, 
și-a privit ceasul de mână și s-a așezat după aceea pe bancă 
rasfoind o revistă de mode. A așteptat ce a așteptat, s-a ridicat 
și a privit iar în lungul închipuitei alei, apoi peste lac, după care 
a prins să se plimbe cu mersul ei elegant și sobru, ca o doamnă 
din lumea mare... 

Animaţia din faţa vitrinei era neobișnuită, comentariile nu mai 
conteneau, se auzeau cuvinte de admiraţie dintre cele mai 
sincere, elogii dintre cele mai strălucite... 

— Vai, e superbă fetiţa asta! Uite ce corp are! 

— Dar ce frumos e îmbrăcată! Și cât de bine o prinde culoarea 
asta! 

— E distinsă, frumoasă, mai bine se făcea artistă... 

A doua zi însă, s-a întâmplat un lucru ce avea să schimbe 


soarta Victoriţei și s-o ducă la pieire. Tot așa, dimineața, în 
vitrina de cristal și în același decor, a apărut într-o rochie de 
ștrand, albă cu picățele roșii, pe cap cu o pălărie tot albă, cu 
borul mare și eșarfă din materialul rochiei, în picioare cu niște 
sandale cu talpă de lemn și în mână cu un coșuleţ din nuiele în 
care avea o carte. Și-a dat jos ochelarii de soare, a privit în jur 
căutând parcă un loc pe malul lacului, a pus coșuleţul pe bancă, 
după care și-a scos încet rochia și a rămas într-un frumos 
costum de baie, roșu, cu picățele albe... 

Lume în faţa magazinului de nu aveai loc să treci pe trotuar! 
Fiecare se înghesuia, se înălța pe vârfuri să vadă mai bine, se 
îmbrânceau și se apostrofau, lăsând la o parte orice gest de 
politeţe și de bună-cuviinţă. Vânzătorii de la celelalte prăvălii 
lăsaseră clientela și alergaseră și ei să vadă ce nu mai văzuseră, 
sporind hărmălaia din faţa vitrinei. Funcţionarii de la banca 
„Creditul român” de peste drum închiseseră chiar birourile 
pentru o oră, pe motiv că a venit coșarul să curețe sobele. Nu 
mai vorbesc de obișnuiţii gură-cască ai străzii care de-acum își 
făcuseră un obicei și ocupau primele rânduri din faţa vitrinei, ca 
la teatru, odată cu ridicarea rulourilor și deschiderea 
magazinului, și peste toată hărmălaia aceea, un difuzor prins 
deasupra ușii, ce răspândea muzică de dans, se oprea când și 
când și glasul unuia dintre patroni anunţa pentru toată lumea: 
„Frumuseţea unui trup de femeie sporește prin frumuseţea unui 
costum de plajă. „Afrodita”' vă oferă cele mai noi modele de 
sezon. În ștrandurile pariziene, londoneze, în întreaga lume, veţi 
întâlni numai femei ca Vicky, pentru că toate poartă costumele 
ce vi le oferă „Afrodita”!” 

Deodată, în vacarmul acela, s-a auzit un zgomot puternic de 
motoare. Parcă începuse a se cutremura pământul. lar 
geamurile vitrinelor prinseseră a zumzui continuu. Nu după mult 
timp, de-a lungul străzii, lângă trotuar, s-a oprit o coloană de 
mașini germane înalte, cu roţi duble, pline de praf, din care au 
coborât să se dezmorţească mulțime de nemti, în hainele lor de 
doc cenușiu, cu pistoale automate agăţate de umăr și cisme 
scurte, țintuite. Dintr-o motocicletă cu ataş trasă în fața coloanei 
s-a dat jos un ofiţer scund și gras, cu o faţă roșcovană plină de 
coșuri, cu cascheta înaltă dată pe ceafă, care, cum s-a văzut pe 
trotuar a tras de la spatele pantalonilor, dintr-un buzunar, o 
sticlă plată, plină cu coniac și, dând capul pe spate a băut-o 


dintr-o singură suflare, după care, goală, a aruncat-o departe, în 
mijlocul străzii cu un gest de dispreţ. Și-a șters apoi fruntea cu o 
batistă, și-a scuturat hainele de praf și întinzând brațele să se 
dezmorţească la fel ca ceilalţi a dat o roată cu privirea în jur să 
vadă cum se prezintă orașul. Deodată însă, ochii săi bulbucaţi, 
verzi s-au mărit nefiresc de mult, gata să sară din orbite. De ce 
se îngrămădea lumea aceea în fața vitrinei? Ce se întâmpla 
acolo? Și de ce atâta gălăgie? 

— Was is hier? a întrebat el pe un ins slab și înalt ca o prăjină, 
ce-l văzuse alături. 

Insul n-a priceput vorba neamțţului și a înălțat din umeri fără 
să-i dea vreun răspuns. Dar nici neamţul n-a mai insistat. 
Făcându-și loc cu coatele, s-a zbătut ce s-a zbătut și a ajuns 
chiar în faţa vitrinei. Și, văzând-o pe Victorița, în costumul de 
plajă, întinsă pe malul închipuitului lac, a scos un sunet gutural 
de admiraţie și și-a dat cu un bobârnac ștrengăresc cascheta pe 
ceafa. 

— Mein Gott, mein Gott... a îngăimat el, admirativ, wie schön 
ist sie! 

Și fără să mai stea pe gânduri, a intrat în magazin și a început 
să umble la geamul din spate ai vitrinei. Au venit de îndată 
vânzătorii, patronii, s-a adunat și lumea care era acolo, neștiind 
ce vrea neamţul să facă. Dar nimeni nu se înțelegea cu el. 
Necunoscând careva limba germană, cei doi patroni au încercat 
prin gesturi să-l întrebe ce dorește, dar el zgâlţâia mereu 
geamul din spate al vitrinei, gata să-l spargă. 

— Ce vrei, omule, ce vrei? a ridicat deodată glasul unul din 
fraţii Ecovescu. Explică-ne, te ascultăm... 

— Lasă-l, nu vezi că-i beat? 

— Și dacă-i beat, să ne distrugă magazinul? 

In sfârșit, au înțeles că vrea să stea de vorbă cu frumoasa 
domnișoară din vitrină. Atunci, unul dintre patroni a deschis 
fereastra și i-a făcut semn Victoriţei să coboare pentru un minut 
în magazin. Ea a ascultat, și-a pus degrabă rochia de ștrand 
peste costumul de baie și peste câteva minute era în fața 
neamţului. 

— Ce vrea, domnule Ecovescu? l-a întrebat ea pe patron. 

— Dracu' știe! a înălţat el din umeri. Să vedem... 

Cam a dat cu ochii de Victoriţa, neamţul, întărâtat, s-a 
apropiat de ea, a cuprins-o în braţe și a încercat s-o sărute pe 


gât, dar ea s-a dat la o parte, scăpându-i, arătându-i chiar semn 
cu degetul la obraz că nu-i frumos ceea ce vrea să facă. 
Precipitat, dar tot insistent, neamţul, fără să renunțe, a tras 
dintr-un buzunar al bluzei prăfuite un portofel doldora, a luat un 
pumn de bancnote, mărci germane și le-a întins unuia dintre 
patroni. Refuzat, le-a aruncat nervos pe tejghea și s-a întors din 
nou la Victorița pe care a încercat s-o prindă de mână, dar ea s- 
a răsucit pe loc și a trecut după tejghea să se apere. Infierbântat 
și agresiv, neamţul, lezat, se vede treaba, în bărbăţia lui, s-a 
luat după ea, totodată umblând cu mâna la tocul pistolului de la 
șold. A încercat din nou s-o prindă de mână, dar în clipa aceea, 
îndârjită, Victorița a luat dintre vigurile de stofă de pe tejghea o 
oglindă și a făcut-o ţăndări în capul neamţului. Acesta a dat un 
țipăt sfâșietor de durere, ca și cum l-ar fi înjunghiat careva și s-a 
prăbușit pe podea, cu fața numai sânge. 

Repede unul dintre patroni a tras oblonul în față. De îndată a 
venit și poliția. Comisarul-ajutor Mișu Zamfirescu, un ins înalt, 
voinic, în uniformă neagră cu eghileții albi pe piept, însoţit de un 
agent și doi gardieni a început să facă cercetări despre cele 
întâmplate. Apoi au luat-o pe Victoriţa într-o mașină și au dus-o 
la poliție. lar neamţul a fost trimis la spital. Așa încât, într-o 
jumătate de oră, lucrurile s-au liniștit, magazinul s-a redeschis, 
iar lumea s-a împrăștiat. Coloana de mașini a rămas însă tot în 
fața magazinului și a plecat pe la amiază când s-a înapoiat 
ofițerul neamt cu capul înfășurat în feșe albe și cu cascheta în 
mână... 

Victoriţa a venit acasă veselă și bine dispusă de parcă nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Mișu Zamfirescu, comisarul ajutor a poftit-o în 
biroul său, a servit-o cu o cafea, purtându-se cu ea mai mult 
decât amabil, a pus-o să scrie o declaraţie din care să rezulte că 
a fost atacată și s-a aflat în legitimă apărare, martori fiind 
vânzătorii și patronii magazinului, după care, curtenitor, i-a 
cerut o întâlnire pentru seara aceea, lucru pe care ea nu l-a 
refuzat. Așa că au fost la un restaurant, au băut, au dansat, 
după care, cu aceeași recunoscută amabilitate, a condus-o până 
acasă. 

— Vai, fetelor, ne spunea ea a doua zi dimineaţa, știți ce 
șarmant e comisarul? O bomboană de băiat! Și auziţi voi, are și 
dreptul! Pe cuvânt, are dreptul, așa ca avocații... 

— Ce spui! se mira Mioara. Ei, și? 


— Ce, „ei și”? 

— Mai departe... 

— Mai departe nimic. Rămâne să mă întâlnesc cu el. Zice că e 
bolnav după mine, că mă vrea de nevastă, că mă ţine numai în 
puf și chestii din astea. Dar poţi să-l crezi? 

— De ce să nu-l crezi? 

— Uite că nu-l cred și gata! s-a sumeţit Victoriţa. Las’ că știu 
eu cum sunt bărbații! 

La vreo două săptămâni după povestea asta, într-o seară, 
vine tata la mine și-mi spune că trebuie să mă duc până la nașul 
Cristescu, în partea cealaltă a orașului, să-i duc un pachet. Niște 
cărți... Dar să nu trec prin centrul orașului, ci numai pe străzile 
cutare și cutare. Dacă mă pune dracu' și o iau razna pe unde mă 
taie capul, va fi vai și amar de mine... 

— Bine, tată, fac cum spui matale... 

— la seama să nu pierzi pachetul. 

— Nu-l pierd. 

— Dacă mai e cineva în casă, în afară de el, nu-l dai, ai 
înțeles? 

— Da. 

— lar dacă vezi pe careva pe la colţul străzii lui sau că se ia 
după tine, nu intri la nașu', ci ţii drumul tot înainte și vii acasă, 
ai înțeles, fă? 

— Am înţeles. 

— Ți-e greu să faci treaba asta? 

— Păi de ce să-mi fie greu? m-am mirat eu. Ce, numai odată 
m-am dus eu la nașu'? 

— Bine, știu că te-ai mai dus, dar acuma să fi cu ochii-n 
patru... 

Afară turna cu găleata, potop mare, nu alta. Mi-am luat o 
haină veche de-a tatei pe mine să nu mă ude ploaia, am pus 
pachetul sub braţ și am plecat, ocolind cu grijă bălțile din 
mahalaua noastră, cufundată în întuneric. Mergeam și mă uitam 
mereu înapoi, să iau aminte dacă e cineva pe urma mea. Nu era 
nimeni. În definitiv, de ce să fie? Tatei, poate îi era teamă să nu 
se ia de mine vreun derbedeu, vreun beţivan sau mai știu eu 
cine și s-o păţesc și eu, ca Victorița cu neamțul acela. Dar 
străzile erau pustii și, prin bezna ce învăluia orașul, din cauza 
camuflajului, aproape că nu zăreai la doi pași înainte. După vreo 
jumătate de oră am ajuns, am bătut în poartă, a ieșit chiar 


nașul... 

— Ce-i cu tine? s-a mirat el și m-a tras după poartă, cât mai 
ferit. 

— M-a trimis tata cu pachetul ăsta... 

— Dar de ce n-a venit el? 

— Nu știu... 

— Bine, du-te acuma, mi-a deschis el poarta, cam cu fereală. 
Și ai grijă, dacă te întreabă cineva ceva, spui că vii de lao 
colegă, în niciun caz de la mine... 

— Da, nașule. Sărut mâna... 

Am făcut treaba asta de câteva ori, tot după lăsatul nopţii, 
mergând pe străzile ce mi le indica tata, fără să înțeleg de ce 
era nevoie să mă tot ascund atâta de ochii lumii, când, la urma 
urmei, nu făceam nimic rău, ducând niște cărți lui nașu-meu... 

l-am spus gândul meu mamei. Și mama, puţin înfricoșată, m-a 
tras într-un colț al odăii, tremurând toată ca prinsă de friguri... 

— Ce-i, mamă, ce s-a întâmplat? 

— De când te trimite nenorocitu’ ăsta de tat-tu la nașu'? 

— De vreo trei săptămâni... 

— Cu niște cărţi, zice... 

— Cu... 

— M-a trimis și pe mine odată, a vorbit ea precipitat, tot pe 
șoptite, cu glasul sugrumat de emoție. Am zis că au făcut o 
fabrică de bani și în pachetul acela sunt numai hârtii de-o mie. 
Că sărăcia te-mpinge la lucruri necurate... 

— Și? 

— Pe drum, n-am avut liniște și m-am uitat în pachet. Știi ce 
era? Numai afișe, mici cât palma în care se vorbea de 
Antonescu că s-a încârdășit cu nemţii și au pornit războiul... Abia 
am deslușit unu' la lumina unui geam ce da spre stradă. Și cum 
l-am deslușit, parcă m-a apucat un tremurat, uite, ca și-acuma, 
de ziceai că stau cu tălpile goale pe gheață. Îţi dai tu seama în 
ce belea intră nenorocitu' ăsta de tat-tu, dacă află poliţia că s-a 
dat cu bolșevicii, cu rușii, ca să-l dea jos pe mareșal? Și să ne 
tragă pe toţi după el? Uf, doamne, că grele zile mi-ai dat lângă 
beţivanu' ăsta! 

— Nu mă mai duc mamă, liniștește-te. 

— Minte-l într-un fel și nu te mai du... Așa, fetița mea... 

Într-o zi a venit la școală un agent de la poliţie și a întrebat de 
mine. Directoarea a intrat în clasă, mi-a spus să-mi adun cărțile 


și caietele și să vin în cancelarie. Am ieșit pe culoar. Cel de la 
poliție mă aștepta. Era un ins înalt, știrb, cu faţa suptă, cenușie. 
De cum m-a văzut, m-a luat de braţ și a cerut să țină el 
ghiozdanul,  poruncindu-mi să-l urmez. M-am speriat de 
moarte... Ce avea cu mine? Ce făcusem? Unde mă ducea? Am 
început să plâng... 

— De ce plângi, fă? mi-a dat el un ghiont. Ţi-a murit mă-ta? 

— Unde mă duceţi? 

— Lasă că ai să vezi tu. Hai, umblă mai repede... 

M-a urcat într-o mașină, fără să-mi mai spună ceva și m-am 
pomenit la poliţie, într-o odaie cu un birou și-o masă. 

— Șezi, fă, acilea! m-a împins insul cel slab și știrb, 
înghiontindu-mă să iau loc pe scaunul dinapoia mesei. 

— Da-ţi-mi ghiozdanul, am cerut, cu ochii plânși. 

— Închide pliscul că tragi corent la măsele! mi-a aruncat el și 
a ieșit, trântind ușa. 

După un timp, a intrat un comisar, sau așa ceva; era tot în 
uniformă neagră cum ne povestise Victorița că purta Mișu 
Zamfirescu și tot cu fireturi albe pe piept. M-a întrebat cum mă 
cheamă, mi-a întins după aceea o foaie albă de hârtie, un toc și 
o sticluţă cu cerneală și mi-a cerut pe un ton foarte calm, să 
scriu tot ce știu de nașu' Cristescu și de prietenia lui cu tata. De 
câte ori am fost eu la el și cu ce rost... Și dacă nașul a mai venit 
pe la noi în ultima vreme... Când anume? Și cu cine a mai venit? 
Și dacă au venit, ce au vorbit, nu se poate ca eu să nu fi auzit un 
cuvânt sau două... Sau mai multe... 

— Ai înţeles, domnișoară? m-a întrebat el pe același ton de 
blândeţe ca la început și s-a așezat și el pe-un scaun alături, în 
așteptare, aprinzându-și o ţigară. Scrie tot, cu amănuntul și vezi 
să nu uiţi ceva... 

— Am înţeles... 

— Dacă scrii totul, adevărat, îţi iei ghiozdanul, pleci acasă, și 
am să-ţi dau și bani să-ţi iei o prăjitură... 

Plângând, m-am apucat să scriu. Îmi șiroiau lacrimile pe 
obraz, iar hârtia îmi juca alb înaintea ochilor... Și-n timpul ăsta 
mi-am amintit de temerile mamei, de adevărul acestor temeri, 
de nopţile când tata lipsea de acasă, de mânia ce-l cuprindea în 
ultima vreme tot mai des. Să-l fi pârât careva că-i înjura pe 
nemți, pe miniștrii lui Antonescu și chiar pe mareșal? Bine, dar, 
oare el era singurul care răbufnea când și când și asta mai mult 


la un pahar cu vin, acolo în cârciuma lui Vanghelis? 

Tocmai când scriam mai de zor, ușa s-a deschis și în încăpere 
a intrat un bărbat înalt, frumos, brunet, cu părul ondulat, tot 
într-o uniformă neagră, cu fireturi albe pe piept. 

— Ce-i, Mișule? a întrebat comisarul ce mă supraveghea, 
trăgând alene din ţigară. 

Auzind numele, am tresărit și am înălţat privirea. Desigur 
insul nu era altul decât acela cu care mai în fiecare seară se 
întâlnea Victoriţa. Într-adevăr, era drăguţ, avea un zâmbet 
liniștitor pe chipu-i măsliniu și ochii îi sclipeau într-un fel 
anume... 

— Asta-i fata? a întrebat el, privindu-mă. 

— Asta... 

— Lasă că preiau eu cazul. Am vorbit cu șeful. Tu ocupă-te de 
ăia cu spargerea de la ceasornicăria lui Gavrilescu... 

— Bine, Mișule, dacă așa-i porunca, așa voi face. 

După ce a ieșit comisarul, Mișu Zamfirescu, căci el era, în 
mod sigur, a venit lângă mine, s-a aplecat peste umărul meu să 
vadă ce am scris, apoi zâmbind, mi-a luat hârtia, a rupt-o în 
patru și a băgat-o în buzunar. 

— Ești frumoasă ca soru-ta, mi-a zis tot zâmbind, prinzându- 
mă de bărbie. Hai, șterge-ţi ochii și du-te acasă, nu mai plânge. 
Vezi, că jos te-așteaptă și tatăl tău... 

Nu știam ce să mai cred. Bunătatea acestui om mă copleșise, 
pur și simplu! Nu-mi puteam închipui că la poliţie pot fi și 
oameni deosebiți, oameni de omenie... Dar, în definitiv, nu-mi 
cunoșteam nicio vină, nu făcusem niciun rău și nici tata, cred că 
nu putea fi învinuit de ceva. Și totuși, nu-mi putea explica de ce 
fusese luat de la ateliere, iar eu de la școală? Ceva, ceva se 
întâmplase, lucru de care cred că nu era străin nașul Cristescu. 

Jos, în holul poliţiei, stând pe-o bancă murdară, cu ghiozdanul 
meu pe genunchi, mă aștepta tata. M-a întâmpinat cu un surâs 
amar în colţul buzelor, cu un aer parcă vinovat de cele ce mi se 
întâmplaseră. M-a prins ocrotitor pe după umeri și am ieșit în 
stradă sub privirile plictisite ale unui bătrân gardian, ce ne-a 
deschis încet, fără grabă, poarta înaltă, cu gratii. 

— Unde-i nașul? am întrebat neliniștită, mergând alături de 
tata. L-au chemat și pe el? 

— Or să pună mâna pe el, când mi-oi vedea eu ceafa. 

— Dar ce a făcut? 


— Uite și el, și eu, și alţii nu ne mai place pâinea cu mălai pe 
care ne-o dă mareșalul, e clar? Asta e! Și nici că ne stau nemţii 
ăștia-n spinare de nu ne mai putem trage sufletul! 

Peste o lună de zile, Victoriţa s-a căsătorit cu comisarul-ajutor 
Mișu Zamfirescu și s-a mutat în casa acestuia, undeva în centrul 
orașului. Amabil și galanton, el a făcut toate cheltuielile ce se 
întreprind în asemenea împrejurare. Sora mea a îmbrăcat cea 
mai frumoasă și mai scumpă rochie de mireasă din câte au fost 
la „Afrodita”. Pantofi, poșetă mănuși - toate albe. Și-o capă de 
blană tot albă pentru seara. l-a cumpărat și mamei o rochie, tot 
de la frații Ecovescu, tatei un costum de haine, nouă, fetelor, 
pantofi, câte o bluziţă, o fustă. Am fost cu toţii la biserică, apoi 
la restaurant, așa cum se cuvine. Niciodată până atunci nu am 
trecut pragul unui local și mai ales semandicos, cum era acesta, 
cel din orașul nostru, niciodată n-am stat la o masă să fiu servită 
de chelneri și să ascult o orchestră câteva ore în șir. Mama 
parcă întinerise de fericire, o lumină blândă îi juca pe faţă, se 
simțea cam stânjenită în noua ei rochie, pantofii o cam 
strângeau, era neîndemânatică, la fel ca și noi, surorile, în 
mânuirea tacâmurilor, dar se descurca și ne părea bine că e 
veselă, cum n-o mai văzusem niciodată până atunci. Trebuia să 
mai aibă și grija lui Traian pe care-l ţinea când în braţe, când pe 
genunchi, îi ostoia plânsul, ni-l mai dădea și nouă, ca s-o lăsăm 
să se bucure în voie de sărbătoarea Victoriţei. 

Dar spre toamnă s-au abătut nori negri și a răbufnit furtuna 
peste casa Victoriţei. În urma unei sesizări, într-o zi a venit în 
oraș, la poliţie, o comisie, după cum se auzea, trimisă personal 
de mareșalul Antonescu pentru a face cercetări în legătură cu 
atitudinea ostilă a lui Mișu Zamfirescu faţă de armata germană, 
învinuit fiind și de niște afaceri cu refugiații polonezi ce, după 
invazia hitleristă, își găsiseră adăpost în ţara noastră; ba i se 
mai puneau în sarcină și unele legături ascunse cu comuniștii, 
declarându-l agent bolșevic și câte și mai câte. A fost trimis pe 
front până la judecarea procesului. Evident că Victoriţa a fost 
distrusă. A plâns zile și nopţi într-una, nu știa ce să mai facă, 
unde să se mai ducă pentru a-l salva pe Mișu, pe care-l știa 
nevinovat, dar oriunde a încercat, toate ușile i-au fost închise, 
fără niciun fel de explicaţie. l-a fost confiscată mobila, dată 
afara din casa în care locuise până atunci, așa încât îndurerată 
s-a întors iar în odăile noastre în care crescuse ca și noi, în 


suferinţă și amar. Patru luni ţinuse fericirea ei, și atât! Acum era 
deznădăjduită, își dădea seama că nu mai are niciun rost în 
lume, nimic pe fața pământului, între oameni. Multe săptămâni 
n-a mai apărut în vitrina magazinului „Afrodita” - era tot timpul 
plânsă, ce să caute acolo, s-o vadă întregul oraș în halul acela? - 
și patronii erau disperaţi că li se împuţinase clientela pe care și- 
o făcuseră în primele luni de la deschidere. l-au mărit leafa 
Victoriţei, s-au rugat de ea în fel și chip, au implorat-o, câte nu i- 
au promis, așa că, după ce a mai trecut un timp și s-a mai 
liniștit, și-a reluat rolul pentru reclama magazinului, rol ce-i 
adusese atâta faimă, ei, dar și câștig patronilor. 

Atât cât a stat între noi, Mișu Zamfirescu fusese ca un meteor 
ce strălucise scurt, lăsând o urmă de lumină și de fericire în 
viața întunecată a familiei noastre; pierise apoi, stins ca într-un 
abis, lăsând în urma lui durerea și întristarea de mai înainte. 
Plecase deci pe front, avea să fie judecat și eram cu toții 
îngrijoraţi de soarta pe care avea să i-o hărăzească viitorul. 

Parcă-l văd și acum, noaptea, în gară, îmbrăcat în niște straie 
ponosite de soldat, tuns, cu raniţa în spinare și santinela lângă 
el, înconjurat de toţi ai noștri, stătea tot tăcut, îmbrăţișând-o 
mereu pe Victorița, șoptindu-i la ureche cu glasul frânt de 
durere: 

— Să nu uiţi, draga mea, că am fost și sunt nebun după tine. 
Clipele trăite lângă tine, sunt singurele mele amintiri, pe acolo, 
pe unde m-oi duce... 

— N-ai nicio grijă, Mișule. Am să te aştept... 

— De-oi putea, am să-ţi scriu... 

A venit trenul, ne-a sărutat pe toţi, s-a urcat repede pe scara 
unui vagon, cu santinela după el și-n vacarmul acela de pe 
peron, l-am mai auzit strigând în întuneric, peste lume: 

— Am să mă-ntorc, Victoriţo! Fac pe dracu-n patru și am să 
mă întorc! 

Dar viaţa Victoriţei avea să treacă prin clipe și mai grele, clipe 
ce i-au grăbit sfârșitul, cernindu-ne iarăși inimile, și așa zdrobite 
de suferinţă. 

Pleca dimineața la magazinul fraţilor Ecovescu, în centrul 
orașului, își făcea orele de reclamă și apoi, până la amiază, 
urma o școală particulară de dactilografie, la un fost funcţionar 
de bancă. Acesta, om întreprinzător, înghesuise câteva cursante 
într-o cămăruţă a casei sale și, în schimbul unei sume derizorii, 


le dădea zilnic lecţii, urmărindu-le și corectându-le exerciţiile 
bătutului la mașina de scris. Vroia ca mai târziu să se angajeze 
undeva, la vreo întreprindere sau instituţie, să aibe un serviciu 
al ei bine stabilit, pentru că la „Afrodita” nu știa cât va mai 
putea dura angajamentul. Într-o bună zi, fraţilor Ecovescu le 
putea trece prin cap o altfel de reclamă întrucât se cam 
obișnuise lumea cu manechinul în vitrină, situaţie în care ar fi 
fost nevoită să-și caute de lucru în altă parte. lar la tejgheaua cu 
ciorapi și batiste nu vroia în niciun chip să se mai întoarcă. 
Trecuse vara, venise toamna, chiar începuseră zilele de iarnă, 
dar fraţii Ecovescu nu renunţaseră la reclama cu vitrina. 
Dimpotrivă, printr-un joc de lumini, cu decoruri adecvate, totul 
pe un fond muzical discret, cei doi negustori prezentau acum 
mantouri, paltoane de damă, fulare, costume de munte și schi, 
iar al cincizecelea cumpărător ce făcea un cadou soţiei de Anul 
Nou luat din magazinul „Afrodita”, se putea fotografia împreună 
cu Vicky, chiar în incinta magazinului, socotindu-i-se totodată și 
un rabat de sece la sută din cele ce avea să plătească la casă. 
Sub o ninsoare artificială, pe panta unui munte, cu schiurile în 
picioare și într-un splendid costum bleu, Vicky scruta zările albe, 
zâmbind când și când celor înghesuiți în faţa vitrinei. Sau apărea 
în holul unui cinematograf, așteptând pe cineva, într-o frumoasă 
haină de blană, ce-l venea ca turnată. Începuse să crească iar 
deverul magazinului și Victoriţa se gândise să renunţe la 
dactilografie, întrucât patronii se ţinuseră de cuvânt și-i 
măriseră leafa, fiind pe deplin mulțumită. Plănuise chiar să plece 
la București, să se facă artistă de varieteu, auzise câte ceva 
despre fetele astea - distracţie, bani, lume bună, în jurul lor 
curtezani cu duiumul - socotind în sinea ei că era o situaţie 
ademenitoare. Mai ales că era frumoasă, atrăgătoare și știa să 
se facă plăcută în orice împrejurare. Dar nu putea întreprinde 
nimic în acest sens, întrucât nu avea consimțământul lui Mișu, 
care plecase de atâta timp și nu mai dăduse niciun semn de 
viață. Neliniștită de îndelungata așteptare, Victoriţa chiar îl 
oprea zilnic pe bătrânul factor, dar acesta tăcut, înălța din umeri 
și, desfăcând larg braţele, arăta cu părere de rău că nu are 
nimic pentru ea. Deznădăjduită, prin patronii ei, care aveau fel 
de fel de relaţii suspuse întrebase pe unul și pe altul despre 
soarta celui trimis pe front. A aflat până la urmă că fostul 
comisar-ajutor este înrolat într-un batalion de sacrificiu, unitate 


a cărei soartă este întotdeauna incertă, prin misiunile ce le 
întreprinde. Intervine în luptă, în cele mai grele situaţii, 
înregistrând jertfe peste jertfe și, de cele mai multe ori, efectivul 
este decimat până la ultimul om. 

Pe la începutul lui decembrie, unul dintre patroni a chemat-o 
pe Victoriţa la ei în birou și i-a spus că, după câte a aflat de la 
un bun prieten al său, ofițer într-un regiment de dorobanţi 
recent întors de pe front, acel batalion de sacrificiu a fost 
complet decimat într-o aprigă luptă care a ţinut aproape două 
zile și două nopţi în pustiitele câmpii rusești răscolite de viscol. 
Se mai spunea că unii dintre soldaţi ar mai fi scăpat, dar erau 
probabil numai vorbe, pentru că nu i-a văzut nimeni și nici 
măcar unul nu se mai întorsese la unitatea de bază. 

— Cine v-a spus toate astea? a izbucnit Victoriţa în plâns, 
prăbușindu-se pe un scaun. Cine, domnule Ecovescu? Vai, 
Dumnezeule, ce crud ești! Ce crud! 

— Domnul maior, clientul nostru, cel care a fost mai înainte în 
magazin. 

— Și e sigur? Doamne, cât sunt de distrusă! Cât sunt de 
nenorocită! 

— Le-a venit comunicarea la partea sedentară... 

Zile în șir, după aceea, Victoriţa n-a mai fost bună de nimic. A 
stat tot timpul acasă, pe marginea patului, cu fruntea între 
palme, plângând, fără să mănânce, fără să bea nici măcar un 
strop de apă. Slăbise, se subţiase la față, devenise certăreață, 
într-o seară chiar era gata să-l lovească pe tata cu un scaun în 
cap, când acesta, venind beat acasă, o insultase în nu știu ce 
fel; pe noi surorile, nici nu ne băga în seamă, privea peste noi ca 
peste niște umbre, tăcută, gânditoare, fără să scoată un 
cuvânt... 

— Ești o proastă... căuta s-o domolească mama, ţi-a venit 
hârtie că a murit, cum a venit unora de pe strada noastră? Nu ți- 
a venit. Și-atunci? Te iei după vorbele unuia și altuia! 

— Mi-a spus domnul Ecovescu. Și dumnealui i-a spus un 
maior. 

— Și ce, maiorul îi Dumnezău, le știe pe toate? a stăruit 
mama, tot mai aprinsă, căutând să fie cât mai convingătoare. 
Hârtia, fata mea, hârtia la mână, asta e treaba adevărată, nu 
spusa unul oarișicare! 

Dar hârtie n-a venit, nici atunci și nici în zilele următoare. Și n- 


a venit niciodată. lar cu timpul, Victoriţa s-a mai liniștit, s-a dus 
la magazin, veniseră patronii după ea, se apropia Anul Nou, 
trebuia vândută marfa, cât mai multă marfă și se știe, reclama e 
sufletul comerțului. Așa că din nou, de după cristalul înalt al 
vitrinei, zâmbind, domnișoara Vicky ura „la mulţi ani” celor ce 
se opreau s-o privească și-i invita în magazin să cumpere câte 
ceva pentru sărbătorile de care nu-i mai despărțeau decât 
puţine zile. 

Într-o dimineaţă, înainte cu trei zile de Anul Nou, s-a oprit în 
fața  „reclamei” un marinar, înalt, brunet, într-o manta 
bleumarin, cu fular de mătase albă, iar pe cap cu o șapcă a cărei 
emblemă era cusută în fireturi din aur. In gură avea o pipă; 
mâinile le ținea la spate, ca omul fără treabă, ieșit un ceas-două 
la plimbare. Și, privind stăruitor vitrina, faţa lui măslinie, ridată, 
a prins a zâmbi iar ochii de un verde căprui aveau o strălucire 
care putea tulbura și cea mai reţinută fiinţă de pe pământ. 
Scoțându-și pipa din gură a înclinat ușor capul zâmbind, într-un 
salut discret, plin de eleganţă și bune maniere. Victorița, 
surprinsă, a zâmbit și ea, poate întâiul ei zâmbet, în afară de cel 
profesional, de la plecarea lui Mișu pe front. 

Ce s-a întâmplat, nu mai știu. Numai că, în ajun de Anul Nou, 
Victoriţa a venit mai pe înserat acasă și față de noi celelalte fete 
i-a spus bucuroasă mamei că în urmă cu câteva zile l-a cunoscut 
pe Nikos Vanghelis, băiatul negustorului, căpitan pe un vapor 
englez. S-a întâlnit de câteva ori cu el, a așteptat-o când a ieșit 
de la magazin, s-au plimbat prin centrul orașului, pe strada 
mare, timp în care acesta i-a povestit atâtea întâmplări de prin 
țările pe unde a umblat încât, ascultându-l cum vorbește cu 
glasul lui baritonal, aveai impresia că vezi un film la cinema sau 
că citești o frumoasă carte de călătorii... 

— Vai, mamă, știi ce mi-a spus? Că numai la Paris și la 
Marsilia a mai văzut fete atât de frumoase ca mine în vitrinele 
magazinelor. Ai naibii Ecoviștii ăștia! 

— Ei negustori... 

— Și mi-a mai spus că orice domnișoară cu fizicul meu poate 
oricând să devină manechin în marile case de modă de pe acolo 
sau să se facă artistă de cinema. Știi ce mi-a promis? Că atunci 
când mai vine - acum face Anul Nou cu tat-su -, o să-mi aducă o 
mulţime de lucruri scumpe, cum nu s-au mai văzut pe aicea. 
Sau, dacă vreau, pot merge cu el să mi le cumpăr singură... 


— Eh vorbe... a dat mama neîncrezătoare din mână. 

— Nu-s vorbe mamă, e un om serios, pe cuvânt! Un om 
calculat... Și știi ce de bani are? Mi-a arătat portofelul, cu fel și 
fel de bani de hârtie de prin toate ţările. Unde se duce poate să 
cumpere ce vrea... 

— Așa-s marinarii. Altfel cum ar trăi pe-acolo? 

— Mamă, te rog ceva, a urmat după un timp Victoriţa, cu glas 
mieros. Dar te superi? 

— Spune, te ascult... 

— Nikos m-a invitat deseară să fac revelionul la el acasă. Vin 
mai multe familii, prieteni de-ai domnului Vanghelis. A insistat, 
n-am putut să-l refuz... Zău, e așa de drăguţ și atât de amabil... 

Noi, surorile rămăsesem cu gurile căscate în jurul ei, nu știam 
ce să credem, uite, ne ziceam ce noroc a dat peste Victoriţa, i- 
auzi, să fii plăcută, poate chiar iubită de un bărbat ca fiul 
negustorului, într-adevăr un ins distins, manierat, cu o anume 
demnitate ce impune, fără doar și poate. Îl văzusem și eu de 
câteva ori, dar câtă lume nu-l admira când trecea pe stradă cu 
aerul lui sobru, grav, impunător, cu luleaua între dinţi și șapca 
pe-o sprânceană, al cărei cozoroc sclipitor îi acoperea fruntea 
înaltă și părul ușor grizonat la tâmple... 

— Mă lași, mamă? a insistat Victoriţa cu același glas rugător 
de la început. Sunt și eu necăjită, am trecut prin atâtea, o să 
înnebunesc, nu alta, de atâtea gânduri negre... 

— Bine, Victorițo mamă, du-te, te mai distrezi și tu, s-a învoit 
mama. Noi o să stăm toate acasă, o veni și tat-tu, ascultăm o 
vreme cum umblă copiii pe stradă cu colindele, după care o să 
ne culcăm... 

Și soră-mea n-a mai stat pe gânduri. S-a îmbrăcat repede, și-a 
pieptănat părul, avea o rochie și un palton nou, primite de la 
patronii magazinului, cizmulite, mănuși și-o căciuliță de lână tot 
de la ei; o priveam care de pe unde ne aciuisem în colțurile odăii 
și ne minunam cât îi stătea de bine și cât era de frumoasă. Era 
nespus de veselă, cânta în timp ce-și contura buzele cu ruj, și-a 
pensat apoi sprâncenele, s-a parfumat, ne-a sărutat pe toate, 
după care a ieșit repede pe ușă, în zăpada de afară. 

— La mulţi ani și la anul să avem numai bucurii! ne-a urat ea 
tuturor din prag. 

— La mulţi ani! 

— Și petrecere frumoasă! 


— Mulţumesc, vă sărut... 

Nu știam atunci că erau ultimele cuvinte pe care aveam să le 
auzim, cum nu știam că o vedeam pentru ultima oară. Cele ce s- 
au întâmplat apoi, ne-au fost povestite de cei care, în noaptea 
aceea, au fost la masă, în casa negustorului, de către vecini, de 
bătrânul vizitiu Dumitru și de cine s-a mai nimerit să fie prin 
apropiere. 

Mai erau câteva minute până la clipa de sfârșit a vechiului an. 
În salonul larg, la masa din mijloc, sub lumina revărsată din plin 
de bogata lustră de cristal, invitaţii negustorului se distrau de 
minune, ascultând muzică de la radio sau glumele făcute de 
unul și altul dintre meseni; veselia era generală și cu greu se 
mai puteau înţelege între ei. Nikos, într-un costum de culoare 
închisă, cu papion roșu la cămașa albă, imaculată, proaspăt 
frizat, stătea în capul mesei cu Victoriţa lângă el, ţinând-o 
tandru de după umeri. Tot timpul, parcă absent la tot ce-i în 
juru-i, o privea numai pe ea, îi dădea să bea din paharul lui, 
având totodată grijă s-o servească cu tot ce dorea de pe masă. 
Când și când, strângând-o mai tare lângă el, o săruta discret pe 
păr sau pe umărul dezgolit, în timp ce ea se retrăgea tot atât de 
discret, de teamă să nu observe careva dintre cei de la masă, 
mai ales femeile, acea intimitate permisă numai adevăraţilor 
îndrăgostiți. Vanghelis și el într-un costum de culoare închisă, cu 
aceeași nelipsită tichie de catifea neagră pe cap, era tot numai 
ochi și urechi la felul cum erau serviţi invitaţii săi, îndemnând 
din priviri servitoarele ce stăteau în juru-i să aducă tot ce este 
nevoie la masă. 

— ȚŢe este bre, ţe este, de țe nu bea vinul ăsta? ridica el câte 
o sticlă brumărie, înfășurată în foiţă, cu dop auriu, arătând-o 
tuturor ca pe un trofeu. Vin grețește, de la Salonic, numai din 
smochina și stafida... 

În sfârșit, la miezul nopţii s-a stins lumina după obicei, invitaţii 
au început să bată din palme cuprinși de-o nestăvilită bucurie, s- 
au făcut felicitările de rigoare și, când brusc becurile lustrei s-au 
reaprins, inundând salonul cu valul acela de lumină orbitoare, 
Nikos încă o mai săruta pe Victoriţa, în timp ce ea, rușinată, cu 
obrajii îmbujoraţi, încerca să se apere, dar fără a-și desprinde 
mâna de după gâtul lui. 

— Bravo! Bravo! au început cu toţii să aplaude ca la teatru 
văzându-i pe cei doi și înveselindu-se tot mai tare. Așa să vă 


ţină tot anul! 

Un nou ropot de aplauze. Victoriţța n-a mai putut suporta 
privirile celor din jur și, cu obrajii tot mai aprinși, s-a ridicat 
brusc de la masă și a ieșit afară, pe terasa largă, în aerul rece al 
nopții de iarnă. Nikos s-a ridicat și el imediat și a venit după ea. 

Peste parcul pustiu, însingurat, ningea cu fulgi mari și pufoși, 
noaptea era plina de glasuri, de strigăte, chiuituri și pocnete de 
bici. Mai toate casele din jur aveau ferestrele luminate, iar pe 
străzi, stârniţi de copii, câinii lătrau pe întrecute. 

— Ce este cu tine? a întrebat Nikos, prinzând-o protector pe 
Victorița de umeri. De ce ai ieșit? 

— Uite așa... să iau aer. Vai, ne-a văzut toată lumea cum se 
sărutam, parcă nu mai pot sta la masă în faţa tuturor... 

— Mă duc să-ţi aduc paltonul, ai să răcești... 

— Bine, te aștept... 

Dar n-a apucat Nikos să intre în salonul vilei, că afară s-a auzit 
un strigăt disperat, de moarte, de parcă cineva fusese înjunghiat 
cu un cuţit. În clipa aceea toţi invitaţii au ieșit repede pe terasă 
îmbulzindu-se să vadă ce s-a întâmplat și cele ce li s-au 
dezvăluit ochilor i-au îngrozit de spaimă. Pe cimentul acoperit în 
parte de zăpadă, Victoriţa se zvârcolea într-un lac de sânge, 
ținându-se cu mâinile de gât, horcăind din ce în ce mai greu și 
mai stins în zbaterile dinaintea morţii. Imediat, Nikos a luat-o pe 
braţe și a dus-o în casă, încercând să-i dea primele îngrijiri ca s- 
o salveze. A fost chemat în grabă un doctor. Dar totul a fost 
zadarnic. În câteva minute, biata de ea s-a stins fără să scoată 
măcar un cuvânt. Tăietura de la gât fusese atât de adâncă și 
crestată cu atâta înverșunare, încât nu s-a aflat o cât de mică 
putinţă de scăpare. Și în timp ce casa era plină de plânsete și 
jale, câţiva bărbaţi s-au împrăștiat de îndată prin curte cu 
felinare aprinse, să-l afle pe făptaș. Nu după multă vreme, a 
venit și un comisar de la poliţie cu vreo trei gardieni și au 
început să facă cercetări, dar totul a rămas fără rezultat. 
Singurul martor, omul care putea da vreo lămurire era bătrânul 
Dumitru care se spune ca tocmai atunci trecea pe acolo, prin 
preajma vilei. Plecase să aducă niște sifoane și a văzut sus, pe 
terasă, un bărbat cu o femeie. Era întuneric, pe deasupra mai și 
ningea, așa încât nu i-a deslușit bine la chip. Atâta că bărbatul 
era înalt, voinic, îi ţinea bărbia femeii ridicată, privind-o numai în 
ochi. 


— Am zis că fac pe dracu-n patru și mă întorc! Uite că m-am 
întors! ar fi spus el. De ce nu m-ai așteptat? Unde ţi-e cuvântul? 

A sclipit scurt lama unui cuţit sau brici de bărbierit, s-a auzit 
apoi strigătul acela prelung, de groază, clipă în care bătrânul 
vizitiu, speriat, s-a răsucit în loc să vadă ce s-a întâmplat. Dar pe 
terasă nu mai era nimeni. Doar după un minut a văzut lumea 
năvălind dinspre salonul luminat, ţipând și înghesuindu-se, 
căutând să afle ce s-a întâmplat. 

In zori, polițiștii au descoperit niște urme în zăpadă, chiar 
lângă terasa vilei, urme de opinci ce duceau către gardul din 
spatele casei iar jos, lângă uluci, au dat peste o capelă de 
soldat, cam soioasă, și terfelită, acoperită și ea ca și urmele, în 
parte, de ninsoarea ce căzuse peste noapte... 

Scurtă a fost viaţa Victoriţei... Și a Corneliei. S-au prăpădit ca 
două flori abia răsărite în primăvară sub năpraznica biciuire a 
unei furtuni de zăpadă și umbrele lor, amintire și durere, au 
stăruit multă vreme între noi, cei ce-am rămas să ne urmăm 
destinul... 


5 


Stăteam în clasă, cu bărbia rezemată în pumni și priveam pe 
fereastră, afară în stradă, luând seama la toți cei care treceau 
pe trotuare către centrul orașului. Era vară, mai aveam câteva 
zile până la vacanţă, nimeni în clasă nu mai avea poftă să înveţe 
și toate fetele așteptau să se încheie cursurile ca să se plimbe 
prin parcuri, să meargă la cinema sau să plece în excursii prin 
țară. Profesorii ni se împuţinaseră, câţiva dintre ei căzuseră pe 
front, unul, cel de fizică era rănit, veneau la ore mai mult 
profesoare, cele cu care începusem anul școlar și altele noi, pe 
care nu le mai văzuserăm până atunci, aduse prin transfer din 
alte părţi. Prin primăvară, se prezentase la catedra de 
„naturale” un bătrânel scund și slab, dar care se ţinea încă bine 
și se purta foarte elegant îmbrăcat. Hainele mereu călcate, 
cămaşa din poplin și lavaliera neagră, pantofii bine lustruiţi și 
mâinile fine, privirea lui albastră, superioară, puţin arogantă, 
făceau din el un ins distins, rezervat, presupus greu accesibil, a 
cărui severitate la ore începuse să ne cam sperie. Domnul 
Păunescu - căci așa îl chema -, fusese profesor universitar 
multă vreme în București, studiase la Paris, iar înainte de 
începerea războiului se pensionase din cauza unui preinfarct și 
se retrăsese la moșia lui de la Izvoarele, o comună nu mai 
departe de treizeci de kilometri de orașul nostru. Trăia singur, 
nu fusese însurat niciodată, iar în casă avea de ajutor pe un 
bătrân servitor pe nume Walter, un neamt de pe lângă Sibiu 
care-i făcea menajul, dar se ocupa și de administraţia celor 
patruzeci de hectare de pământ din jurul conacului. In oraș, 
domnul Păunescu locuia la o soră, văduva unui general și asta 
numai pe timpul cât, solicitat de către direcțiunea liceului, fiind 
mare lipsă de profesori -, acceptase să ne predea „științele 
naturale” câteva ore pe săptămână. Duminicile însă, pleca la 
moșie, într-o trăsură cam hodorogită, cu coviltir de dril alb, trasă 
de doi cai pe care-i mâna chiar Walter, ce venea sâmbăta la 
prânz să-l ia din poarta liceului. Noi, fetele stăteam toate 
îngrămădite pe pervazul ferestrelor, sus la etaj, de unde 
priveam cu câtă meticulozitate își pregătea bătrânul profesor 
plecarea. Îmbrăca mai întâi un halat alb, să-l apere de praful 
drumului, după care scotea din buzunarul vestei câte o bucăţică 
de vată cu care-și înfunda urechile, ferindu-se astfel de curent. 


Apoi dădea o dată înconjur trăsurii să ia seama ca nu cumva 
vreo roată să aibă șina căzută sau să fie vreo osie ruptă. Își 
privea ceasul cu lănţișor de aur, ce-l scotea din buzunarul de la 
vestă, se urca și făcea semn vizitiului că puteau pleca. Dar ceea 
ce ne amuza mai mult era însuși Walter, cu pălăria lui înaltă din 
pai de orez, cu barbișonii albi și mustaţa mare, răsucită până 
sub umerii obrajilor, îmbrăcat într-o haină de doc albastră cu 
nasturi galbeni lucitori și mănuși albe. Omul, care părea mai 
degrabă un actor de operetă decât un ins oarecare, stătea 
țeapăn pe capra înaltă a trăsurii, grav, plin de importanţă ca și 
când era vizitiul unui echipaj imperial și nu al unei droște, cu 
arcurile lăsate, prăfuite și trasă de doi cai slabi și prăpădiţi ce-și 
loveau mereu capetele în hamuri de adormiţi ce erau. 

Dar dincolo de toate acestea, după cum spuneam, domnul 
Păunescu era un profesor sever, autoritar și deloc îngăduitor cu 
ce-i care erau indisciplinaţi în timpul orelor sau nu-și făceau 
temele pentru clasă. Deseori, predând nouă lecţie, se oprea și 
ne punea întrebări din cea precedentă, așa încât trebuia să fim 
mereu cu atenţia încordată, să răspundem prompt și fără 
ezitare, altfel făceam cunoștință cu catalogul în care însera fără 
rezerve note ce ne duceau la corijenţă. La început, ne-a distrat 
ținuta lui de gală, manierele alese și distincţia cu care vorbea de 
la catedră, gesticulând larg, teatral, parcă ar fi ţinut o conferinţă 
în faţa unui amplu auditoriu, dar după câteva lecţii am început 
sa regretăm lipsa fostei noastre profesoare, mutată definitiv la 
Târgoviște, o femeie cu care ne înțelegeam de minune, 
comunicativă și drăguță ca nimeni alta. Pe câtă vreme, domnul 
Păunescu... 

Cu toată această severitate excesivă, care dăduse de gândit 
întregii clase, am observat și asta cu multă ușurință, că eu mă 
bucuram de o deosebită atenţie, de o anumită favoare și, de ce 
să n-o spun, chiar de-o neascunsă simpatie din partea 
bătrânului profesor. Deseori, când vorbea clasei, o făcea de 
lângă banca mea, privindu-mă destul de des și insistent, de 
parcă mi s-ar fi adresat numai mie, o privire ce mângâia și 
dezmierda în același timp, dar care, când se îndrepta către 
celelalte colege, devenea severă și gravă, așa cum de fapt o 
avea mai tot timpul. Uneori, când îmi corecta caietul, stătea o 
secundă sau două cu palma lui fină peste a mea, simţeam 
tremurul abia perceptibil al mâinii, întreaga-i fiinţă vibra de o 


tainică răscolire și-l vedeam cum, după aceea, pleca precipitat 
la alte bănci, la alte caiete, în timp ce, complet schimbat la faţă, 
își tampona cu batista fruntea îmbrobonită de sudoare. lIl 
urmăream puţin speriată, neliniștită, nu înţelegeam ce se 
întâmplă cu el, apoi plecam privirea în caietul meu și stăteam 
așa până ce, de la catedră îi auzeam din nou glasul și trebuia 
să-i ascult expunerea. Desigur, simțeam cum îmi ard obrajii, 
cum o căldură interioară îmi inundă tot corpul, dar totul trecea 
când el părăsea clasa cu catalogul sub braţ. 

Tata fusese arestat de două ori, îl ţinuseră puţin la poliţie, 
apoi îi dăduseră drumul. Era învinuit că lua parte la niște 
adunări ascunse ale unora și că el, împreună cu aceia pun la 
cale ceva împotriva mai marelui țării, că blestema războiul, 
timpurile pe care le trăia și că nu era străin de explozia unui 
cazan cu aburi de la ateliere. Mama îl tot povăţțuia să se 
astâmpere, să nu se mai la ducă nașul Cristache dacă într- 
adevăr era în cârdășie cu el, să-și vadă de treaba lui și de casă. 
O duceam tot mai greu cu hrana și din puținul ce-l aduceau 
mama și surorile, mai ales că totul se dădea pe cartelă, nu ne 
îndestulam niciodată. Vroiam și eu să câștig altfel decât 
umblând cu sifoanele și pâinea pe la clienţii domnului Vanghelis, 
dar nu știam cum, pentru că școala îmi lua mare parte din timp 
și nu prea mai aveam vreme de altceva. Astfel stând lucrurile, 
am primit bucuroasă propunerea profesorului meu de desen, 
domnul Sergiu Panaite care, fiind în vârstă, renunţase a mai 
lucra pentru expoziţiile sale personale și se angajase - socotea 
el ca fiind cel mai rentabil - să reconstituie frescele unor biserici 
în câteva comune din judeţ, îndeletnicire ce vroia s-o realizeze 
cu ajutorul câtorva băieţi și fete cu talent la desen. Bineînţeles 
că, după spusa dumnealui primeam și noi ceva bani, din 
contractele pe care profesorul le semnase cu respectivele 
parohii. Așa că, în vacanţa de primăvară, eu cu încă două 
colege, am umblat tot timpul cu șareta între oraș și o comună 
învecinată unde, la biserica satului, cățărate pe o scară, am 
spălat cu o soluţie specială picturile vechi, din naos și pronaos, 
le-am limpezit și, când s-au uscat, sub supravegherea domnului 
profesor Panaite, am început, cu vopsele preparate de el, să 
dăm contur sfinţilor înșiruiţi până sub boltă, pe toţi pereţii. Era o 
muncă obositoare, dar îmi plăcea, mai ales că cam întotdeauna 
sub schelele noastre se adunau zeci de ţărani - femei, bărbaţi, 


dar mai ales copii - care ne admirau munca și ne lăudau 
talentul. Să fiu sinceră, pot spune că am câștigat ceva bani, i-am 
dat în casă, dar ceea ce m-a bucurat foarte mult a fost faptul că, 
în tot ceea ce am făcut, am fost apreciată în mod deosebit de 
către profesorul da desen. 

— Ascultă, tu, mi-a zis el într-una din zile, dacă ai o astfel de 
îndemânare, îţi văd o carieră strălucită. Mă bucur... 

Dar când m-am dus la școală, după vacanță, am uitat să-mi 
fac temele la „științele naturale”. Și nu numai eu, dar și alte 
fete, colegele mele. Motiv pentru care domnul Păunescu s-a 
făcut foc, ne-a dat nota trei la fiecare, promiţându-ne totodată 
că ne lasă și corijente pentru lipsă de respect față de lecţiile 
domniei-sale. Dintre toate fetele, auzind ce ne așteaptă, numai 
eu am început să plâng. La mijloc nu fusese rea-voință cum 
considera profesorul, nici măcar nu ne trecuse prin minte să-i 
desconsiderăm lecţiile, cum ne acuza dumnealui, dar ar fi 
trebuit să știe că toată vacanța muncisem ca să aduc un ban în 
casa și chiar daca mi-aș fi adus aminte, nu avusesem o clipă de 
răgaz să-mi fac respectivele teme. Plecam dimineața în zori și 
mă întorceam noaptea, când cartierul era pustiu și nu se vedea 
țipenie de om pe străzi... 

— De ce plângi, eleva Runcu? m-a întrebat cu un glas blând, 
domnul Păunescu venind lângă banca mea și luându-mi mâna 
udă de lacrimi într-a sa. Ce s-a întâmplat? 

N-am vrut să răspund; am rămas cu privirea plecată, 
înecându-mi suspinele. Cunoștea foarte bine motivul, de ce mă 
mai întreba oare? Văzând că tac, n-a mai insistat, mi-a lăsat 
mâna, după care mi-a spus plin de bunăvoință: 

— După-amiază am ore cu cei de la seral. Te rog ca la ora 
șase să vii la cancelarie. Ne-am înţeles? 

— Da, domnule profesor... 

— Acum șterge-ți lacrimile și liniștește-te... 

Am căutat batista în buzunarul șorțului, n-o aveam, mi-am 
șters ochii cu latul palmei, după care am rămas cu privirea 
pironită în paginile caietului, stând astfel toată ora, încremenită 
și tăcută ca la o rugăciune. Sincer vorbind, pe lângă situaţia în 
sine, îmi era și rușine față de acest distins profesor, mai ales de 
când înţelesesem, dacă nu mă înșelam cumva, că nutrea 
anumite sentimente pentru mine. 

Era vara, cald, pe sus treceau aproape zilnic avioane 


dușmane. Lumea, înfricoșată din pricina bombardamentelor, le 
urmărea de după case cu privirea, să vadă dacă nu cumva se 
rotesc pe deasupra orașului să ne lase încărcătura aceea de 
moarte, așa cum făcuseră prin alte locuri. La ușile prăvăliilor se 
vedeau lungile cozi ale cumpărătorilor, în mână cu cartele, să ia 
ulei, zahăr și pâine; treceau pe străzi coloane de soldaţi, 
mărșăluind către gară, se duceau pe front, alţi soldați stăteau la 
umbra castanilor de pe strada principală în cârje, cu mâinile și 
capetele bandajate și-i priveau cu ochii trişti, bolnavi de 
suferinţă pe cei ce plecau, desigur, compătimindu-i în sinea lor 
pentru ceea ce îi aștepta, în oraș era o atmosferă grea, 
apăsătoare, se făceau arestări peste arestări, iar tata ne 
povestea că la ei la ateliere s-a adus și pază militară, încât 
lucrează cu jandarmul la spate, după cum ceruseră nemţii ce ne 
erau aliaţi... 

Când am intrat în cancelarie, domnul Păunescu tocmai stătea 
la fereastră și privea trecerea unor tunuri trase de cai și a unor 
căruțe cu coviltir încărcate cu lăzi și baloturi de fin. Strada uruia 
sinistru de zgomotul roților grele strânse în șine de fier și 
zgomotul acela asurzitor, ca și nechezatul cailor și îndemnul 
repezit al soldaţilor, umplea încăperea, făcând geamurile să 
zumzăie. 

— A, dumneata? a tresărit el, văzându-mă așteptând sfioasă 
și temătoare lângă ușă. Te rog, apropie-te... 

Îmi spunea „dumneata”; nu-l mai auzisem să i se fi adresat 
cuiva în clasă în acest fel, lucru care m-a mișcat întrucâtva, o 
emoție stranie punând stăpânire pe mine. 

— Te rog... te rog... a insistat el și mi-a ieșit în întâmpinare. 

M-a prins de mână, m-a luat și m-a poftit pe un scaun la masa 
lungă din cancelaria profesorilor pe care se vedeau cataloagele, 
scrumiere, călimări și sugative. El s-a așezat lângă mine, și-a 
tras scaunul mai aproape, mi-a luat amândouă mâinile într-ale 
sale și m-a privit mult timp în ochi fără să-mi spună ceva, fără 
să rostească vreun cuvânt. Simţeam și acum cum îi tremurau 
ușor mâinile ca atunci în clasă, iar luminile ochilor albaștri 
ardeau de-o febră lăuntrică, ascunsă, pe care cu greu cred că și- 
o putea domoli. Buzele-i umede, cu firișoare de tutun pe ele, 
șopteau parcă ceva neînțeles sau era numai o părere a mea, 
totuși ele îi trădau, ca și priviră aprinsă o stare de surescitare. 

— Spune-mi, de ce ai plâns la ora mea? a zis el într-un târziu, 


blând, lăsându-mi mâinile libere numai pentru o clipă, când și-a 
apropiat și mai mult scaunul lângă al meu. Mi le-a prins apoi iară 
și a început să le mângâie și să le dezmierde, încât un fior a 
prins să-mi săgeteze tot trupul, dându-mi o senzaţie de neliniște 
și teamă. 

In cancelarie era liniște, se mai auzea încă în depărtare uruitul 
roţilor de la tunurile ce măcinau caldarâmul. În afară de noi doi, 
înțelegeam că nu mai era nimeni nu numai în odaia aceea 
înaltă, sobră, și nici în celelalte ale cancelariei. Nu mai fusesem 
niciodată aci, acum vedeam pentru prima dată camera asta atât 
de austeră în care stăteau profesorii și în care se discutau 
situaţiile noastre școlare... 

— Te-am supărat cu ceva? a stăruit profesoral, căutând să mă 
privească în ochi, în timp ce palma lui fină continua să-mi 
mângâie brațul. Spune, da? 

Nu știam ce să răspund, eram complet fâstăcită, emoţionată, 
pentru că nu mă așteptasem să fiu atât de aproape de acest 
distins profesor ce venea de la o universitate, unde auzisem că 
pregătise serii întregi de slujbași ai catedrei, un om atât de 
sobru și de rezervat, care prin prestanţa lui impunea mult 
respect și bunăcuviință. Și cu atât mai mult, date fiind toate 
acestea, nu mă așteptasem nici la acea intimitate, pentru că n-o 
puteam numi altfel, să-mi ţină mâinile într-ale sale, să-mi 
vorbească blând și curtenitor, în timp ce mă privea insistent cu 
ochii săi albaștri, ușor încercănaţi de oboseala anilor și a înaltei 
lui învățături. 

— Hai, spune-mi ceva despre tine, a cerut el. Ce vrei, numai 
spune-mi ceva. Uite, te ascult... 

— Ce să spun? 

— Ce vrei... 

Fiind atât de stăruitor și vroind să mă cunoască îndeaproape, 
i-am povestit întreaga mea viaţă, cu toate vicisitudinile ei, cu 
întregul cortegiu de împrejurări ce-mi apăsa familia, cu 
necazurile ce se ţineau lanţ de casa noastră, împovărându-ne, 
cu grijile din totdeauna ale mamei și ale tatei pentru ca să avem 
ce mânca, cum am muncit și muncesc atunci când mi se ivește 
prilejul să pot aduce un ban în casă, la fel ca surorile mele, cu 
gândul să ușurez întrucâtva situaţia precară în care ne găseam 
fără voia noastră și din care nu puteam ieși în niciun fel. 

— De ce ești în doliu? Ce s-a întâmplat? 


l-am povestit drama Victoriţei, o cunoștea, auzise, de fapt 
tragica întâmplare din acea noapte de revelion, încă se mai 
comenta în întregul oraș, i-am vorbit și de Cornelia și el, tăcut, 
mă asculta cu multă atenţie, vădit mișcat de toate câte îi 
auzeau urechile, dând ușor din cap, înțelegând durerea mea și a 
tuturor celor din casa noastră. Privindu-l când și când, îi citeam 
în ochi compătimirea pentru tot ce era suferinţă în sufletul meu 
și acest lucru mă liniștea și mă făcea să am curaj a-i vorbi mai 
departe, considerând că destăinuindu-mă unui om de vază ca el, 
nu numai că-mi ușurez inima, dar poate că voi primi din partea 
lui un sfat, o îndrumare, măcar chiar numai o vorbă de alinare. 
Așa că nu m-am sfiit să-i spun că în vacanţă, ca să câștig un ban 
m-am dus cu domnul profesor Sergiu Panaite să-i ajut în 
reconstituirea unor picturi, la unele biserici prin comunele 
învecinate cu orașul... 

— Ești chiar talentată? s-a mirat el, vădit plăcut impresionat 
de cele ce-i spuneam. Ai aplicaţii pentru pictură? O, dar asta-i 
minunat! 

Am înălțat din umeri, nu știam ce să-i răspund, nu-mi puteam 
aprecia singură posibilităţile mele în arta picturii și nici nu mă 
simțeam în stare să fac consideraţii asupra a ceea ce avea să se 
întâmple în viitor, în această privinţă. Totul rămânea o chestiune 
de timp, eram numai o simplă amatoare, cu dragoste pentru 
culori și pentru tot ce puteau reprezenta ele în arta frumosului... 

— Bine, a zis el într-un târziu, lăsându-mi mâinile, pe care eu 
le-am dus imediat la spate, să nu-l mai tenteze mângăâierea lor. 
Îmi pare bine că te-am cunoscut întrucâtva... Știi că ai o figură 
mai aparte decât celelalte colege ale tale din clasă? Spune, știi? 

— Nu... am răspuns sfioasă, cu privirea plecată, copleșită de 
neașteptatul compliment. 

Îl ascultam, tăceam, priveam într-o parte, simţeam că toate 
mobilele cancelariei se învârtesc în juru-mi într-un dans nebun, 
ameţitor, nu știam ce-i cu mine, o căldură plăcută îmi moleșea 
trupul, parcă mi se destrămau gândurile, se învălmășeau, 
pluteau, iar se adunau, dar niciodată aceleași, cu totul altele 
fără să le pot prinde într-o înlănţuire logică, firească, așa cum s- 
ar fi cuvenit. 

— Da, ești mai altfel decât celelalte fete. Nu-ţi pot spune ce 
anume te diferenţiază, este o treabă prea complicată ca să mă 
pot exprima exact, de altfel nu am o pregătire estetică 


adecvată, totuși este evident că te detașezi din masa elevelor 
printr-o caracteristică ce-ţi aparţine... 

— Ochii tăi visează, fată dragă, da, visează, a vorbit el mai 
departe, căutându-mi din nou privirea. Lumina lor, cum să-ţi 
spun, e plină de melancolie, plină de... ascunse chemări, niște 
chemări tainice, tulburătoare, poate tu nu-ţi dai seama, dar 
acesta-i adevărul, să știi... Câţi ani ai? 

— În curând voi împlini șaisprezece... 

— Eşti ca o floare abia răsărită în primăvară. Plăpânadă, 
frumoasă, aureolată de lumină. Spune, a urmat pe alt ton, dar 
cu aceeași nuanţă de bunăvoință, vrei să termini liceul? Ai vreun 
gând pentru mai departe? 

— Nu știu, am zis eu abia șoptit, nehotărâtă. Desigur, aș vrea 
să termin liceul. Mi-am dorit acest lucru de la început, este un 
vis al meu dintotdeauna. Aș vrea să urmez și mai departe... 

— Ce anume? 

— Pictura, dacă s-ar putea... Îmi place, mă pasionează... 

— Interesant, foarte interesant! a aprobat profesorul, lăsându- 
se pe spătarul scaunului. Dar, după câte înţeleg, nu te ajută 
posibilităţile materiale... 

— Asta așa este, am consimţit puţin tristă, abătută. Nu mă 
ajută. De-abia m-am putut înscrie și la liceu... V-am spus, tata s- 
a împotrivit, prima dată... 

— Da... da... a aprobat el gânditor, privind de-acum afară pe 
fereastră la lumina zilei ce se împuţina tot mai mult. Știi ce? s-a 
întors către mine ca la îndemnul unui gând ce l-a făcut să lao 
hotărâre. Spune-i tatălui tău să treacă pe la mine zilele astea. 
Da? 

— Am să-i spun, am răspuns, fără să înţeleg pentru ce anume 
vroia să stea de vorbă cu tata. Pentru ca să mă dea mai departe 
la facultate? Vai, dar după gândul lui, nici nu credeam că am să 
termin liceul, ce să mai vorbesc de cursuri universitare! 

— N-ai sa uiţi, da? 

— Nu. Vă găsește la școală? 

— Da, aici la școală. Întreaga săptămână, în afară de sâmbăta 
după-amiază când plec la ţară... 

— Bine, domnule profesor! 

S-a ridicat, semn că discuţia noastră luase sfârșit, m-a luat 
ușor de braț, cu tandrețe și m-a condus încet până la ușa 
cancelariei. Înainte însă de a apăsa clanţa, s-a oprit, mi-a prins 


capul în palmele sale și mi s-a uitat drept în ochi, adânc, 
prelung, cu o voluptate intensă ce nu i-o cunoscusem până 
atunci. Am tresărit și am încercat să mă retrag. 

— Nu, nu te speria, m-a oprit el zâmbind, vreau numai să-mi 
desfăt privirea în apele verzi ale ochilor tăi. Apele astea, nu știu 
dacă-ţi dai seama, sunt pline de liniște, ca adâncurile unei 
păduri. Și au o strălucire a lor, ceva aparte, ceva... înţelegi... 

Nu înțelegeam nimic, nu-mi dădeam seama de nimic. Mă 
pierdusem cu totul, nu știam ce-i cu mine, iar îmi ardeau 
tâmplele ca prinse de febră, aș fi vrut să plec, nu, nu mai 
puteam să stau, întreaga-mi fiinţă era tulburată, ca sub năvala 
unei furtuni. 

— Și te rog și nu-ţi faci griji cu ameninţarea de corijenţă! a 
zâmbit el, deschizând ușa cancelariei și poftindu-mă să ies pe 
coridor. Totul ţine de așa numitul tact pedagogic. Da? 

Am înclinat din cap și am coborât repede scările, fără să mă 
uit înapoi. Dar am simţit prezenţa profesorului sus, în pragul 
cancelariei, urmărindu-mi plecarea, până ce am ieșit pe ușa 
înaltă a școlii. 

M-am pomenit în stradă, tot ameţită, cu gândurile zburătăcite, 
mă loveam de lume umblând ca o rătăcită, stăpânită de glasul 
blând și de vorbele acelea răscolitoare ale profesorului, nu, nu, 
nu, poate nu erau pentru mine, au fost rostite numai așa, ca o 
mângâiere trecătoare pentru cele ce-i povestisem, înmiresmate 
de euforia clipelor sau datorate sentimentelor filantropice și 
încurajatoare ale lui, atât și nimic mai mult! În definitiv, la ce mă 
puteam gândi? Și către ce limanuri îmi puteam îndrepta corabia 
speranţelor? 

Am ajuns acasă, i-am spus tatei dorinţa profesorului, el nu s-a 
prea arătat grăbit să se ducă la școală, nu vedea rostul 
întrevederii cu bătrânul dascăl, ce putea discuta acela cu un 
prăpădit de hamal de la atelierele cefereului? La insistenţele 
mele, totuși a trecut pe acolo într-una din zilele următoare și în 
seara aceea l-am văzut că intră foarte vesel, bine dispus, cum 
nu-l mai văzusem de multă vreme. Stăteam pe prispă cu mama, 
Traian se juca, punând într-o tinichea nisip, cu o lingură de 
lemn, iar în casă Mioara își ondula părul cu fierul, întrucât pleca 
la o întâlnire cu un băiat funcţionar la primărie. 

— Mănânci? l-a întrebat mama de cum l-a văzut apropiindu- 
se, că ești plecat de azi dimineață... 


— Mănânc, dar mai întâi vreau să am o vorbă cu voi... 

— Cu oare „voi”? a întrebat mama și a dat să se ridice. 

— Nu, stai acolo că uite am să stau și eu. 

S-a așezat și tata pe prispă, începuse să se întunece, era cald, 
pe stradă se auzeau vorbele repezite ale unor cheflii, iar în aer 
plutea mireasma teilor abia înfloriţi ce inunda cartierul. 

— Mario, a început tata scoțându-și pălăria și netezindu-și 
părul pe frunte, cred că ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Da, 
da, nu mă privi așa, că nu-s beat și ce-mi iese din gură e 
adevărul adevărat! 

— Ce vrei să spui? a încruntat mama sprâncenele și și-a 
strâns mai bine fusta sub ea pe prispă. 

— Ce vreau să spun? Ce-ai auzit. O să scăpăm de sărăcie. 
Destul am răbdat, ne-am chinuit, uite cade casa pe noi, mâncăm 
ce dă Dumnezeu și nu ne mai vedem ieșiți la un mal, oricât ne- 
am zbate și am da din coate. lar de muncit muncim fiecare, nu? 
Și tu și eu și copiii ăștia... Da’ nu s-ajunge... Apăi ne-a blestemat 
ăl de sus și cu ălea două nenorociri de nu mai știu de mine și 
parcă am o negură pe ochi de văd tot întuneric înainte-mi... 

A tăcut, a scos din buzunar o ţigară, a aprins-o, a zvârlit cât 
colo chibritul și, după ce a slobozit un fum către înalt, a urmat: 

— Și cum îţi spuneam, gata Mario, dăm cu sărăcia la gard! 

— Păi cum, omule? s-a mirat mama. Eu nu înțeleg nimic! 

— Facem fata moșiereasă. Asta-i chestiunea. Și dacă e ea 
moșiereasă, nouă de ce ne-ar merge rău? 

— Care fată? Ce moșiereasă? a făcut mama ochii mari. 

— Fata asta, a noastră, a zis tata și a arătat cu capul către 
mine. O maărităm. Gata, am și aranjat. O maăritam cu un om 
mare, proprietar cu moșie, conac, trăsură, bani să-i întorci cu 
lopata! Scăpăm de griji, de necazuri, o duce și ea bine, noi la 
fel... 

— Mă, tu ești zbanghiu? a pus mama mâinile cruciș pe piept și 
l-a privit pe tata lung, dintr-o parte. Sau vorbește ţuica din tine? 
De unde-mi vii cu poveștile astea? De la cârciuma lui Vanghelis? 

— Nu vin de niciunde, tu n-auzi că n-am pus strop de băutură 
în gură? Ce dracu'! Dar, parcă uite aș bea ceva de bucurie! Să 
fiu al dracului dacă n-aș bea! Că nu în orice zi te întâlnești cu 
norocul ăsta... 

— Ce noroc, omule? a insistat mama. Despre ce e vorba? 

Fără să se lase mult rugat, tata a povestit cum a fost la 


școală, după cum îi făcuse chemarea domnul profesor 
Păunescu. S-a cam codit la început să dea ochii cu el, că nu știa 
ce are să-i spună. În orice caz bănuia că era vorba de felul cum 
merg eu cu cartea, dar până la urmă si-a luat inima în dinţi și a 
intrat în cancelarie. Nu era acolo. Secretara i-a spus să aștepte 
puţin, că domnul profesor e încă la ore. Intr-adevăr, după ce s-a 
auzit clopoţelul pe coridoare și elevii de la seral au umplut 
curtea cu gălăgia lor, s-a ivit și domnul Păunescu. Tata i-a ieșit 
înainte i-a spus cine este... 

— A? Domnul Runcu! a exclamat bucuros profesorul. Haide, 
domnul meu, să stăm puţin de vorbă. Dar mai întâi să duc 
catalogul la cancelarie. Îi trebuie altui coleg la ora următoare... 

A plecat repezind ușile, pe scări, avea un mers vioi, săltat, 
elevii se dădeau la o parte să-i facă loc și s-a întors într-o clipă, 
tot așa în graba aceea, zorit nevoie mare. 

— Să mergem în laboratorul de chimie, domnule Runcu, a 
propus el foarte amabil prietenos, prinzându-l pe tata de brat. 
Nu este nimeni acolo și n-aş vrea să fim deranjați... 

Au intrat într-o sală nu prea mare, cu multe rafturi, iar pe ele 
felurite eprubete, borcane, mirosind a chimicale. S-au așezat la 
o masă cu tăblie de marmură albă și dintr-una într-alta, domnul 
Păunescu a ajuns la subiectul pe care vroia să-i discute. Este un 
om cult, i-a spus tatei, a umblat mult prin străinătate, a strâns 
ceva bani de și-a cumpărat o moșie nu prea departe de oraș, la 
Izvoarele, moșie de care se îngrijește un bătrân administrator, 
Walter, pentru că el, având catedră universitară, a stat mai mult 
în București și n-a prea avut grijă de soarta pământului, de 
roadele lui și de ce mai trebuie într-o gospodărie ţărănească. N- 
a fost însurat niciodată. pentru că studiile făcute, călătoriile, 
munca la universitate, nu i-au dat posibilitatea să-și înjghebeze 
un cămin, cu atât mai mult cu cât viitoarea nevastă trebuia să 
stea mai mult singură și femeile, când se știu singure își găsesc 
să se distreze cu ce le trece prin cap... Așa ca să-și omoare 
timpul... De aceea, a socotit că vremea însurătoarei nu este 
potrivită decât acum, la anii pensiei, când poate sta lângă 
femeia dorită și-i poate face toate capriciile. Are moșie, are bani, 
are tot ce-i trebuie ca s-o facă pe cea aleasă fericită cerându-i în 
schimb un singur lucru: corectitudine, cinste, sinceritate. A 
terminat cu Bucureștiul, un păcătos de preinfarct a pus capăt 
carierei lui universitare; de altfel era și timpul să se retragă, și a 


venit la Izvoarele, s-a stabilit acolo, de unde a fost chemat de un 
inspector școlar, dată fiind lipsa de cadre didactice, să predea 
„Științele naturale” elevelor de la liceul „Elena Doamna”. In 
timpul liber se delectează mergând la vânătoare și împăind 
păsări și animale pentru un muzeu pe care vrea să-l deschidă 
peste un an sau doi în oraș. Muzeul de „științe naturale” este 
pasiunea vieţii lui și-l va realiza, nu mai încape îndoială. Să se 
mai liniștească însă timpurile, este încă război și războiul te 
împiedică să faci multe, datorită unor incertitudini atât ale 
prezentului, cât și ale viitorului. Așa stând deci lucrurile s-a 
gândit, și s-a gândit îndelung, că cea mai potrivită fată pentru el 
n-ar putea fi alta decât Talida, fiica domnului Runcu, o fată 
frumoasă, cuminte, cu multă sensibilitate, a auzit că are și 
talent la pictură, o fată sărmană, care, desigur, va ști să 
prețuiască bunăstarea ce i se va oferi fiindu-i devotată 
binefăcătorului ei cu trup și suflet. Fata, evident este însă elevă, 
dar își va putea continua studiile „în particular”, se va îngriji el 
de chestiunea asta și o va da și la facultate, pentru că dorește 
cu tot dinadinsul să-i perfecţioneze instrucțiunea, cultura, s-o 
intelectualizeze cu alte cuvinte, într-un mod deosebit. Va sta la 
moșie, la conacul de la Izvoarele, nu va duce grijă de nimic, va 
avea tot ce-și dorește. De bunăseamă că-și va ajuta familia cu 
tot ce crede de cuviinţa, pentru că, spunea domnul Păunescu, 
părinţii trebuie să simtă ajutorul fiicei în orice timp și la orice 
nevoie, iar ușile conacului le sunt deschise tuturor cu mult drag, 
casa de la Izvoarele fiind socotită în viitor și casa dumnealor... 

Tata a căzut pe gânduri, nu se aștepta la o asemenea 
propunere, era ademenitoare în felul ei, își putea salva familia 
din sărăcie, desigur se vor schimba multe în viate lor, în definitiv 
fata tot trebuia să se mărite odată și-odată; pe cine să ia? Pe 
vreun fluieră-vânt, unul care să lege sărăcia lui de-a lor și peste 
toate astea mai vine și-o gura în plus la masă? Așa că a fost de 
acord, dar a rămas s-o întrebe și pe fată cu toate că ceea ce 
hotărăște el e sfânt și nimeni nu-i iese din cuvânt... 

— Ei, ce zici Mario, de toată treaba asta? a zis tata într-un 
sfârșit, zvârlind restul de ţigară în mijlocul ogrăzii. Scăpăm sau 
nu de sărăcie? 

Tot timpul cât vorbise tata îmi șiroiseră lacrimi pe obraz, mă 
îneca plânsul, îmi ţineam fruntea în palme, pe genunchi, și 
suspinam, înăbușindu-mi obida, amarul. Vai, ce soarta crudă mă 


așteaptă, gândeam înnebunită de durere, de ce mi-a fost mie 
scris să am soarta asta? Desigur, ca orice fată, visasem și eu că 
mă voi mărita, dar altfel îmi închipuiam legarea vieţii mele de a 
unui soț, îl vroiam tânăr, exuberant, plin de optimism, să mă 
poarte tot timpul de mână, așa cum mă purtase odată Mircea, 
să-mi vorbească drăgăstos, stăpânit de patima iubirii, cum 
știam că voi fi stăpânită și eu, convieţuirea noastră să fie un vis 
frumos, o poveste adevărată de dragoste, pe care s-o fi trăit cu 
intensitatea unor sentimente ce ţi le poate da numai tinereţea, 
anii aceștia frumoși inegalabil de frumoși... 

— Câţi ani are, Dionisie, profesorul ăsta? întrebase mama într- 
un târziu cu glasul scăzut, copleșită și ea de cele aflate. Că zici 
că-i la pensie... 

— Vreo șaizeci și cinci... 

— Păi... 

— Ce „păi”? E un om mare, bogat, are moșie, trăsură, 
servitori, ţi-am spus doar, fata noastră o să aibă o viaţă de 
prinţesă! lar cât despre noi... 

— Nu se poate, omule! a zis mama cu hotărâre. Chiar dac-ar fi 
să fie ceva nu se poate. 

— De ce nu se poate? 

— Nu mă vezi că am cârpă neagră pe cap? Fetele astea la 
fel... Nu e încă anu' de când am îngropat-o pe nefericita aia, of 
doamne, zilele mele... 

A început să plângă, ștergându-și ochii cu coltul basmalei 
negre, se mai chinuia încă sărmana de ea, nu-i putea pieri așa 
ușor durerea săpată în inimă. 

— Bine, om mai vedea noi, a zis tata gânditor, fără să se dea 
bătut. Dar norocul ăsta nu trebuie să ne scape din mână. O dăm 
fără acte, aia o să facem... Și cununia mai încolo, după iarnă, 
dacă-i vorba să treacă anul de la Victoria... 

M-am ridicat de pe prispă am plecat ca o nălucă și am sărit 
gardul în grădină, am ieșit de-acolo în câmp și am tinut-o tot 
într-o fugă până în pădure, sus, pe dealul Trifa. Era noapte, 
începuse să se lase răcoarea, cu cât mă îndepărtam mai mult de 
marginea orașului, cu atât liniștea se așternea tot mai adâncă, 
începuse să-mi fie frică doamne, unde mă duceam? Unde? Nu 
mă uitam înapoi, nu vroiam să mă uit, nici pași nu auzeam și 
nici glasuri, îmi era teamă că mă va ajunge tata din urmă, dar 
pesemne a fost atât de uluit de hotărârea mea, încât a rămas, 


poate, acolo pe prispă fără să facă o mișcare. Pădurea era rece, 
neagră, plină de taine, se auzeau foșnete și fâlfâiri ciudate de 
aripi, începuse să mă ia cu frig, îmi clănțăneau dinţii în gură. 
Unde aveam să mă ascund? Unde aveam să mă odihnesc? ȘI 
cât, oare, voi sta departe de casă? După câţiva pași, prin 
rămurișul des, încărcat de întuneric, m-am oprit înfricoșată, m- 
am întors și am ieșit iar cu teamă spre marginea pădurii. M-am 
lăsat apoi pe deal mai în jos, din locul acela se vedeau 
îndepărtate ultimele case ale orașului, cu ferestrele clipind de 
lumină, trecea un camion pe șosea, i se auzea motorul cum 
gâfâia din greu și atunci, pentru o clipă, mi-a fulgerat prin gând 
să alerg și să-i aţin calea, să-i cer omului de la volan să mă ducă 
departe, unde i-o fi voia, în lume. Mi-am dat însă repede seama, 
era o prostie, toate drumurile erau pline de soldaţi, de tunuri și 
căruțe, coloane și iar coloane, mărșăluind prin ceața prafului, 
plecând sau venind de pe front, ce aveam să fac eu, o fată 
singură și temătoare, noaptea, prin locuri neumblate, lipsită de 
apărare, primejduită la tot pasul de răutatea oamenilor 
neoameni? 

Orbecăind prin întuneric, am dat de-un șanț acoperit cu iarbă, 
fusese pesemne o tranșee, îi vedeam vara pe aici pe soldaţii 
regimentului instruindu-se, trăgând cu puștile în ţinte de carton, 
desigur ei săpaseră șanțul acela, cum mai săpaseră multe 
altele, pe tot dealul. M-am așezat pe marginea tranșeii, cu 
rochia adunată sub mine și picioarele strânse am rămas așa 
multă vreme, pierdută, cu privirea îndreptată către casele 
orașului, așteptând. Era tot liniște peste câmp. răsunau 
îndepărtat talăngile unor vaci sau oi la păscut, tropote de cai și 
uruit de roţi se ridicau când și când în noapte pe șoseaua 
pietruită, apoi se lăsa din nou acea tăcere a întunericului, lungă 
și grea, în care fiecare șoaptă a pământului te înfioară ca o 
amenințare.. Am stat astfel, cu gândurile împrăștiate, înecată în 
plâns, până ce ostenită m-a furat somnul și am adormit, cred că 
spre ziuă am adormit, culcată pe iarbă, dârdâind de frig și de 
umezeala pădurii. M-am trezit dimineaţa, când a izbucnit 
soarele peste rămurișul pădurii și, înfricoșată că am să întârzii 
de la școală, am alergat către casă, sa-mi pun uniforma și să-mi 
iau cărţile. Era ultima zi de învăţătură, ni se dădea apoi vacanţă, 
nu trebuia să lipsesc, întrucât ni se atrăsese atenţia că la prima 
oră ni se va comunica unde și-n ce fel vom presta peste vară 


munca de război, obligatorie pentru toţi elevii școlilor. 

În poartă, însă, m-am întâlnit cu tata. Pleca la lucru, în 
cămașă, cu o flanea pe braţ și un pachet în mână. Cum m-a 
văzut, pe dată faţa i s-a întunecat și ochii de gheaţă m-au 
fulgerat adânc. 

— De unde vii, fă? m-a întrebat el, și luându-mă de-un umăr, 
m-a împins cu putere, izbindu-mă de gard. Nici n-ai plecat din 
casa mea și umbli noaptea teleleu? 

Tăceam, cu capul ferit între palme, știam că mă va lovi, 
așteptam, o gheară nevăzută parcă mă strângea în capul 
pieptului, luându-mi răsuflarea. 

— De ce ai plecat de acasă? Unde ai fost? 

— Pe câmp... 

— Pe câmp? Ai umblat așa lelea pe câmp? Eu pe câmp te-am 
crescut? Pe câmp ţi-am dat să mănânci? Spune, fă pe câmp? 

— Nu... 

— Atunci? Ai auzit ce zile de îndestulare și liniște îţi pregătesc 
și-n loc să te bucuri și să-mi mulțumești, ţi-a sărit țâfna și ai 
luat-o din loc! Te încontrezi mie, nu? De ce nu vrei să te măriți? 
De ce, fă? 

— Nu vreau! 

— Ce are omul? Unde mai dai peste norocul ăsta? 

— Nu vreau așa noroc... 

— Dar ce vrei tu? Pe cine să iei? Pe prinţul Angliei? Sau pe ăla 
de la Alisabeba? Pe cine, fă? 

Am rămas cu capul plecat, tot tăcută lângă gard, înfricoșată, 
simțeam pământul rece sub tălpile desculțe, îmi era frig cu 
toate că soarele începuse a străluci peste oraș, treceau fetele la 
școală, când aveam să mă îmbrac, să mă piepten? Am dat să 
intru în curte. M-a prins, însă, tata de păr și m-a lovit cu palma 
după ceafă într-atât de tare, încât am simţit cum mi s-au 
clătinat creierii în cap de durere. A vrut să mă lovească a doua 
oară, dar m-am strecurat pe sub mâna lui și am fugit în curte ca 
o zvârlugă, trecând pe sub frânghia de rufe și oprindu-mă drept 
în grădină. 

— Stăm noi de vorbă deseară, când mă întorc! m-a ameninţat 
el din poartă, căutându-mă din ochi peste gard. Ori faci cum îţi 
spun eu, ori drumul, în deal, lângă alea două, la cimitir! Așa să 
știi! 


6 


N-am luat drumul cimitirului, cum m-a ameninţat tata, atunci 
în poartă, pentru că până la urmă am făcut tot după voia lui și 
am apucat pe cel ce ducea la Izvoarele... 

În ziua aceea, s-a întors seara de la lucru, beat, luase leafa și, 
de cum i-am auzit glasul în curte, am știut ce are să se 
întâmple. Fără să mă mai întrebe care mi-e gândul, dând cu 
ochii de mine, s-a repezit ca un uliu, a luat de lângă burlanul 
casei un retevei de lemn și a început să mă lovească, pe unde 
nimerea, încât leșinată, abia m-au scos mama și surorile din 
mâinile lui. 

— Afurisită, ce ești! striga el turbat cu ochii aprinși de furie. 
Vezi cum trăim, și după ce că nu muncești, nici nouă nu vrei să 
ne aduci binele în casă? Toată viața am tânjit după un trai mai 
ca lumea și, când s-a ivit norocul, tu îi dai cu piciorul? iți scot eu 
din cap ifosele, mâţa dracului! 

Câţiva dintre vecini au încercat să-mi sară în ajutor, mie, 
mamei, celorlalte surori, dar tata parcă s-a întărâtat și mai mult 
și înjurând și blestemând i-a scos grămadă în stradă. 

— De ce intraţi mă, în ograda mea? Ce vreți voi? Ce știți voi? 
În casa mea, știu eu ce fac, de ce vă băgaţi? Va încontraţi că 
vreau să-mi scot sărăcia din bătătură, că vreau să mă scap de 
ea? Am eu socotelile mele... 

Am zăcut aproape o săptămână, oblojindu-mă numai cu cârpe 
umede peste vânătăile de pe întregul trup, stăteam tot timpul 
pe prispă afară, la soare, abia mă ridicam și cu greu îmi trăgeam 
picioarele, întocmai ca o infirmă ce-și ducea zilele de azi pe 
mâine. Însă mai mult decât suferinţa fizică, mă apăsa durerea 
nedreptului act la care eram condamnată, faptul că trebuia să 
mă supun unei convenții ce era în afara sentimentelor mele, 
străină și deloc pe potriva năzuinţelor, ale visurilor pe care orice 
fată și le făurește la pragul adolescenţei. Plângeam, dar 
lacrimile nu ajutau la nimic, slăbisem și arătam ca o umbră, 
privirea îmi era tot înceţțoșată, bolnavă și nu-mi era aminte de 
nimic, de tot ce-i în jurul meu. Căutam singurătatea ca pe unica 
posibilitate în care-mi puteam aduna gândurile pentru că vroiam 
să judec lucid, limpede, să-mi reconstitui fiinţa ce simţeam că se 
destrăma ca pânza unei ape; vroiam să mă ascund de propria 
mea conștiință ca de ceva grav și de care, socoteam, mă 


făceam eu însămi vinovată; doream să mă închid în mine ca 
într-o carapace, să fiu numai eu cu mine însămi, să-mi mistui 
durerea cu încetul, odată cu trecerea timpului ce avea să mă 
ducă spre un liman necunoscut... 

Tata s-a mai întâlnit de câteva ori cu domnul Păunescu, l-a 
asigurat că totul este în regulă și au hotărât ca pe la începutul 
lui august să se perfecteze înțelegerea. Nu era vorba încă de 
căsătorie de acte de mers la biserică, pentru că nu trecuse un 
an de la moartea soră-mi, mama se opunea cu înverșunare, dar 
profesorul a înțeles și a fost de acord ca la starea civilă să se 
meargă tocmai la iarnă, după Anul Nou. lar acum în primele zile 
ale lui august, ar fi fost bine, socotea dumnealui, dacă m-aș fi 
mutat deja la conac. Așa, ca o garanție... Până atunci el avea de 
făcut un drum la București pentru a lămuri unele treburi în 
legătură cu pensia și cu o lucrare depusă la Academie, prilej, 
totodată, spunea el, de a cumpăra pentru mine și el cele 
necesare apropiatului eveniment: verighete, îmbrăcăminte, 
unele cadouri, lucruri pentru gospodărie și diverse alte nimicuri. 
Mie îmi trebuia însă dispensă de vârstă; așa că până la iarnă 
numai bine se putea rezolva și problema asta. Astfel stând 
lucrurile, la insistențele domnului profesor și cu consimțământul 
tatei, fără să se ia în seamă împotrivirea mea, lacrimile și 
zbuciumul meu, m-am mutat, așa cum s-a hotărât, în prima 
săptămână din august la Izvoarele, socotind ei că nu va trece 
mult și se vor face și cele legale... 

Conacul era o casă mare, veche, boierească, situată departe 
de sat sau de vreo altă așezare prin împrejurimi, în mijlocul unei 
vii și al unei livezi; zărind-o de la câţiva kilometri, acolo sus, pe 
deal, părea o corabie albă pe întinsul unei ape verzi și liniștite. 
Avea zece camere, înalte, luminoase, dar numai vreo patru 
locuite, restul fiind lăsate în paragină, cum de fapt se dovedea a 
fi și întreaga clădire, cu tencuiala căzută și tavanele coșcovite, 
prin colţuri stăruind pânze de paianjeni și umbre de funingine. 
Intr-unele din aceste odăi, pe dușumelele roase, murdare, se 
vedeau grămezi de știuleți de porumb, de cartofi, ceapă, saci de 
grâu, de ovăz; într-un cuvânt, încăperile acelea fuseseră 
transformate cu timpul în magazii pentru recolta adunată de pe 
câmp, hambarele fiind deteriorate și neavând cine să le 
păzească în pustietatea aceea. O cameră dintre cele părăginite 
era plină numai cu butoaie de vin, iar pe sub tavan, întinși pe 


aţă, spânzurau mulțime de ciorchini de struguri, de-cum 
stafidiți, rămași acolo din alţi ani, fără ca cineva să se fi apropiat 
vreodată de ei. Bineînțeles că prin toate aceste cotloane 
singuratice, neaerisite și murdare mișunau șoarecii în voie, 
mulțimile de găuri de prin dușumele și pereţii crăpatți 
demonstrând fără dubii că ciudatele rozătoare duceau o viaţă 
liberă, nestingherită, în împărăţia grânelor și a porumbului 
mucegăit. 

Din toată această casă, a cărei strălucire apusese de mult și 
care se măcina cu trecerea vremii, după cum am spus, numai 
patru odăi erau locuite. Una era a bătrânului Walter, în care, pe 
lângă soba de cărămidă, pat, masă și un dulap, avea și un foarte 
vechi secretaire în care ţinea câteva registre cam terfelite, cu 
tot felul de socoteli ale moșiei aflată în administraţia lui. Altă 
încăpere îi servea domnului Păunescu drept atelier. Pe lângă 
pereţi, în rafturi se vedeau o mulțime de păsări și animale 
împăiate: un vultur cu aripile mari, întinse, parcă gata să-și ia 
zborul, două bufnițe, o gaiță, câteva rațe sălbatice, o 
ciocănitoare, câţiva fazani, un pui de urs și doi lupi mari, voinici, 
o vulpe și câte altele. În mijlocul odăii era o masă cu placă de 
zinc, pe care erau rânduite câteva borcane cu soluţii, bețișoare, 
bisturie, ace, colaci de sârmă, ghemotoace de paie, într-un 
cuvânt tot arsenalul trebuincios acestei îndeletniciri. Este de 
prisos, cred, să amintesc ce aer greu mirositor stăruia sub 
tavanul cu tencuiala căzută, aer ce poate nu fusese primenit ani 
de zile, întrucât giurgiuvelele geamurilor negre de praf fuseseră 
bătute în cuie ca nu cumva, vreuna dintre vietăţi, înainte de 
sacrificare, nerăpusă deci de vânător să ia din nou drumul 
pădurii sau al ascunzișurilor tainice. A treia odaie, aflată lângă 
cea care servea drept muzeu și atelier în același timp și a cărei 
ușă dădea în coridorul comun, era ceea ce se numea 
„cancelaria” domnului profesor: o cameră la fel de înaltă ca 
toate celelalte, ce avea la geamuri draperii grele din pluș 
albastru, iar de tavan spânzura o lustră cu țurțuri de cristal 
învăluind discret o lampă cu gaz lucrată din porțelan foarte fin. 
Câteva dulapuri masive, grele, încărcate cu cărţi, majoritatea 
legate în piele, cu titlurile scrise în auriu, ticsite după geamurile 
de cristal, un birou masiv, din stejar, de modă veche, acoperit 
cu postav verde, așezat lângă una dintre ferestre, două fotolii și 
o canapea din piele roasă, scorojită, covorul trenţuit și soba de 


cărămidă cu olane se întreceau toate în vechime cu înseși 
zidurile dărăpănatului conac. Din această odaie, o ușă înaltă, în 
două canaturi, cu mânere din bronz dădea spre dormitorul 
profesorului, o încăpere încărcată și ea tot cu mobilă veche, în 
care patul cu tăblii înalte, sculptate, marea oglindă ovală din 
cristal prinsă între ferestre, pătată de rugină ca și dulapul cu doi 
amorași în bazorelief pe uși, atrăgeau atenţia în mod deosebit. 
O casă, după cum aveam să aflu mai târziu, moștenită de la 
tatăl profesorului, fost diplomat și aghiotant regal pe vremea lui 
Carol |, ce se stinsese din viață la adânci bătrâneţe, chiar în 
odaia în care fiul său, profesorul își trăia acum anii de pensie. 

Cum am sosit la conac cu trăsura, într-o dimineaţă cu mult 
soare și o căldură înăbușitoare, adusă de Walter, domnul 
Păunescu mi-a ieșit repede în întâmpinare, jos, în curte, jovial și 
îndatoritor, luându-mi din mâna micuțul geamantan din carton 
cu puţinele lucruri pe care le aveam. 

— O, fericită zi! a exclamat el puţin teatral, sărutându-mă 
patern pe frunte, sub privirile pline de zâmbet ale lui Walter. 
Apoi m-a luat de braţ și m-a condus către scările de piatră ale 
conacului, roase de vreme. Cum ai călătorit? Obositor drumul, 
nu? 

— Da, foarte obositor. Mai ales că am mers pentru prima dată 
într-o trăsură... 

— Da, da, explicabil... a aprobat profesorul conducându-mă 
spre peronul larg și auster al conacului. Nu-i nimic, te vei odihni. 
Dar nu înainte de a lua masa... 

Am intrat într-o încăpere largă, ce servise probabil pe timpuri 
drept salon, acum goală, pustie și de aci în coridorul întunecos 
pe ale cărui laturi erau înșiruite câteva uși înalte, sobre, cu 
vopseaua albă scorojită. Profesorul a făcut un pas înaintea mea, 
a apăsat pe-o clanță și m-am pomenit în camera-birou, așa 
numita de către Walter „cancelaria”. Ferestrele erau deschise și 
perdelele lungi fluturau în voie, aducând răcoarea livezilor din 
jur. 

— Aici vei locui, mi-a spus profesorul și mi-a făcut loc să trec, 
punându-mi geamantanașul pe unul din fotolii. Este o cameră 
liniștită, de studiu. De fapt, este biroul meu... Canapeaua 
aceasta, care trebuie să știi că este lucrată din piele de 
Cordoba, îţi va servi drept pat, bineînţeles cu așternuturile 
respective, treabă de care are cine să se îngrijească la conacul 


meu. Știi că în această cameră și chiar pe această canapea s-a 
odihnit într-o noapte însuși regele Carol I? a adăugat el cu 
mândrie, plin de sine, pentru gloriosul trecut al familiei sale. A 
venit la vânătoare, tatăl mea i-a fost aghiotant, dar... în sfârșit 
nu vreau să te mai obosesc, destul drumul ţi-a fost potrivnic, 
așa că despre toate astea vom vorbi altădată. Acum fă-te 
comodă până când am să trimit să fi invitată la masă... 

După vreo zece minute cineva mi-a bătut la ușă. Era Walter, 
drept și impozant, cu barbișonii lui albi, zulufaţi, în alte haine 
decât cele de pe drum, având în mână o cană albă din porțelan. 

— Am adus ape la domnișoara! a spus el reverenţios, 
înclinând capul în semn de mult respect și supușenie. Acolo este 
lavabou, eu ajute spalat, toarne apa... 

— Nu, mulțumesc, nu-i nevoie, am refuzat politicos și i-am 
luat cana din mână punând-o lângă ligheanul tot din porțelan, 
ascuns sub un prosop țărănesc, pe un dulăpior, din stejar. Am să 
mă servesc singură... 

— Domnul profesor a spus se ajute... 

— Știu, mulțumesc, i-am tăiat eu vorba și m-am retras. 

Am mâncat pe terasa, afară, pe o masă rotundă din pai, cam 
putredă, sub ale cărei picioare, pentru stabilitate, Walter pusese 
niște bucăţi de ţiglă spartă. Era umbră, răcoare, în acel cerdac 
țărănesc, sprijinit pe stâlpi înalţi din lemn, aerul curat îmi făcea 
destul de bine după zăpușeala drumului, iar briza ușoară ce 
venea dinspre pădurea nu prea îndepărtată îmi mângâia ușor 
fruntea încinsă, ca și obrajii împurpuraţi de emoție. Profesorul se 
purta foarte delicat, atent, mereu îmi punea câte ceva în 
farfurie, avea grijă și-mi turna vin în pahar, în timp ce, bucuros 
din cale afară, mă privea îndelung, cu un stăruitor surâs pe 
buze. Evident se citea pe întregu-i chip marea satisfacţie de mă 
avea alături de el, de a fi de-acum a lui, așa cum poate visase 
dintotdeauna să se înfrupte dintr-un trup fraged, de copilă, 
dorinţă, ce, iată, i se împlinise, și de care era mândru și nespus 
de fericit. 

— Spune, ce mai dorești? mă tot îmbia cu bunătăţile de pe 
masă, căutând să mă răsfeţe, de-acum într-un mod foarte 
agasant, ce aproape mă enerva. Ce-ţi mai trebuie? 

— Nimic. Mulţumesc... nimic... 

Îmi mângâia ușor mâna, mi-o săruta și iar mi-o mângâia. 
Atingerea buzelor lui umede, lipicioase, mă înfiora, producându- 


mi, spre deosebire de clipele petrecute în cancelarie, un fel de 
repulsie ce-mi dădea o senzaţie neplăcută de greață. Nu știu de 
ce, dar satisfacția aceea a lui trădată prin strălucirea stranie a 
ochilor albaștri, spălăciţi, ca și prin zâmbetul superior și 
dezinvolt, desigur pentru faptul că reușise să aibe în mână 
prada de mult râvnită, începuse să mă deranjeze, chiar să mă 
revolte. O asemuiam fără să vreau, cu bucuria pe care îmi 
închipuiam că i-o prilejuia prinderea vreunei sălbăticiuni, ce 
urma, alături de altele, să complecteze fastuos galeria celebrei 
faune din muzeu. Și poate că din clipa aceea, mai mult decât 
atunci când am înţeles că tata mă oferise ca pe o marfă ce avea 
să-i aducă câștig, spun din clipa aceea am simţit că încep să-l 
urăsc de moarte pe acest om lipsit de scrupule, că nu-l pot 
suporta nici să mă privească, dar să mă mai atingă cu mâna, că 
mă stânjenește prezenţa lui, respiraţia lui, numele lui... Vroiam 
să fug, oriunde numai să fug, să-mi pierd urma, dar, vai, nu fără 
să mă răzbun într-un fel, să-l pedepsesc pentru toată puterea 
aproape hipnotică avută asupra tatălui meu, întunecându-i 
mintea cu averea ce-o stăpânea, promițându-i-o, dar mai presus 
de orice pentru gândul diabolic și josnic de a profita de situaţia 
mizeră în care ne aflam, de naivitatea părintelui meu ahtiat 
după înavuţire, sugrumând visele unei fetițe ce abia începuse să 
cunoască viaţa să iese în lumina ei, în izbăvirile ei. Acum, el 
profesorul mi se părea un altul decât cel cunoscut la școală, 
dedublarea îi reușise pe deplin, rolul de alter ego jucat în 
travesti în propria lui piesă îl prindea de minune, dar îl și 
demascase în același timp; poate că era firesc, din moment ce 
prezenţa mea în casa lui îi dădea certitudinea satisfacţiei 
așteptate de mult. Și spre deosebire de prima mea întâlnire cu 
el, atunci în cancelarie, dar mai ales din cele din orele de clasă 
când îl divinizam pentru erudiţia lui, pentru manierele sale, când 
mă simţeam fericită știindu-mă privită da, fericită, că eu eram 
cea aleasă spre a-i fi favorită, acum, omul mi se părea grotesc, 
o mască ascundea trăsăturile celuilalt, cu toate că, prin tot ceea 
ce făcea, lăsa să se întrevadă același bărbat distins. Intregul 
eșafodaj, pe care nu cu mult timp înainte îi urcasem în 
închipuirea mea statuia, acum se prăbușise. lar jocul în care mă 
angrenasem, poate, fără voia mea, divinizându-l, se sfârșise... 
Dureros și trist... 
Nespus de trist... 


Tăcută, rezervată, fără să-mi arăt entuziasmul pentru ceva 
anume și fără să elogiez, așa după cum poate s-ar fi așteptat 
profesorul, noua mea viaţă, îmi petreceam zilele pe terasă, 
citind sau pictând, tolănită într-un şezlong sau în faţa 
șevaletului, în aerul înmiresmat de ţară, înconjurată de liniște și 
tihnă. Profesorul, împreună cu Walter, se ocupau de secerișul 
grâului, de aducerea batozei pentru treierat, de culesul fructelor 
și al strugurilor ce dăduseră în pârg, fiind mai tot timpul plecaţi 
în sat sau pe moșie, cu trăsura. Așa că, de multe ori, la prânz 
mâncam singură. Seara însă, cinam împreună, tot afară pe 
terasă; el îmi povestea ce făcuse peste zi, cum îi mergeau 
treburile, iar eu îl ascultam privind joaca fluturilor din jurul 
lămpii, absentă la tot și la toate, de parcă n-aș fi fost acolo. 
După aceea, nu prea târziu, mă retrăgeam în camera mea, îmi 
pregăteam așternutul și mă culcam pe canapeaua de lângă 
perete, nu înainte de a mă urca pe un scaun să sting lampa de 
porțelan dintre ţurţurii de cristal ai lustrei. Și, pentru că de 
câteva ori am simţit pe cineva privind prin gaura cheii, la ușa 
dinspre odaia profesorului, încredințată fiind că nu putea fi 
decât el, mi-am luat obiceiul de a stinge mai întâi lumina și apoi 
să mă dezbrac, cu toate că-mi era greu să-mi aranjez lucrurile 
ca lumea prin întunericul odăii. Dar mai bine așa. decât să fiu 
obiect de studiu și admiraţie pentru distinsul meu protector. 

Într-o noapte m-am trezit brusc din somn. Se auzea un ronţăit 
continuu, ceva foșnea prin hârtiile de pe birou, apoi am simţit pe 
pledul ce mă acoperea o mișcare, urmată de chiţcăieli scurte, 
ascuțite. Evident era un șoarece, unul dintre rozătorii pensionari 
ai casei, ce ieșise de sub podeaua odăii și pornise după 
mâncare. Am dat un țipăt de groază și, zvârlind pledul cât colo, 
m-am ridicat brusc în picioare, pe canapea, cuprinsă de spaimă, 
tremurând de frică de parcă aș fi fost cuprinsă de friguri. In clipa 
aceea, ușa dinspre camera profesorului s-a deschis și în prag a 
apărut el, într-o pijama largă, somnoros cu părul cânepiu răvășit 
pe frunte, ţinând o lampă înălţată deasupra capului. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? s-a apropiat, târșindu-și papucii 
și dumnezeule, abia atunci, în lumina lămpii mi-am dat seama 
că eram aproape goală, cu furoul mult deasupra genunchilor și 
sânii ieșiţi în deschizătura lui. De ce ai țipat? 

Repede, înfricoșată, mi-am acoperit pieptul cu palmele și 
instinctiv, m-am lipit de peretele rece al odăii. 


— Ai visat ceva urât? De ce nu vorbești? Ești speriată... 

A venit, mi-a prins liniștit mâna, în timp ce cu ochii hulpavi mă 
cerceta nesăţios de sus până jos; eu mă băgasem și mai mult în 
perete, tremurând toată, tremura și el, eu, evident de spaimă, 
el, desigur, împins de instinctul pur bărbătesc, fiziologic. 

— Vai, ce înspăimântată ești, fetița mea! a zis blând, dar cu 
glasul tremurat, aproape șoptit, înălțând și mai mult lampa să 
mă vadă mai bine. Vreun neobrăzat de șoricel, nu? a zâmbit 
apoi ușor, dar cu privirea tot strălucindă, mângâindu-mi trupul 
ce se desena provocator poate sub furoul subţire. Ei, se mai 
întâmplă... Am să-l iau de urechi pe Walter, i-am spus doar să 
aibă grijă, să nu ai neplăceri... 

S-a aplecat, a luat pledul de jos, ba pus pe pat; a înălţat iar 
lampa, apropiind-o și privindu-mă lung, stăruitor cu ochi 
nesățioși și bolnavi, pipăindu-mi cu _uitătura lui aproape 
dementă, coapsele, șoldurile, sânii. li simţeam neliniștea, 
tulburarea și asta mă înfricoșa cel mai mult... 

— Vrei să dormi dincolo, eu mine? i-am auzit glasul aproape 
pierdut, stins. Știu, nu e statornicit nimic prin acte, dar ce mai 
contează niște hârtii din moment ce ești aici și învoiala e făcută? 
Hai vino, ochii tăi mă îmbată, și picioarele astea divine și... 

A întins mâna să-mi mângâie coapsele, dar m-am ferit brusc 
într-o parte, lipindu-mă și mai mult de perete, îngrozită și plină 
de scârbă. Atunci, pentru o clipă, i-am văzut mai bine ochii 
scânteind aprins ca la un nebun, cu pupilele albe mărite și 
deodată, cum mă fixase stăruitor, l-a cuprins un tremur cumplit 
zguduitor, gura i s-a umplut de bale, iar după o clipă ca retezat 
de-o coasă nevăzută, s-a prăbușit lângă canapea, scăpând 
lampa a cărei sticlă s-a făcut ţăndări. Îndată covorul putred s-a 
aprins și vâlvătaia a început să crească... 

Țipătul meu de moarte a zguduit ferestrele, pereţii, tavanul. 
Am sărit de pe canapea, peste trupul ce se zvârcolea în neștire, 
lovindu-mă de un scaun și m-am oprit, șchiopătând, tocmai 
lângă birou. Îndată a apărat Walter, cu un felinar de vânt în 
mână, într-un halat de pânză, cu saboţi de lemn în picioare. 
Văzându-l, mi-am tras repede rochia pe mine și m-am dus lângă 
fereastră. El s-a făcut a nu mă fi observat atunci, a pus felinarul 
pe birou și calm, a început să joace covorul aprins cu picioarele, 
până ce focul s-a stins și n-a mai rămas în cameră decât un fuior 
alburiu de fum, înecăcios și dens, ce s-a prelins curând pe 


fereastră... 

— V-aţi speriat, așa este? s-a întors apoi către mine, în timp 
ce cu capul mi-l arăta pe profesor. Nu-i nimic, a dat din mână 
liniștitor, cu un calm ce mă uimea. Criza... criza... asta 
epilepsia... Trece ca ploaia, nu-i nimic... 

Și cu același calm, s-a aplecat să se îngrijească de stăpânul 
său a cărui boală se vede că i-o cunoștea de multă vreme, ca 
fiind un lucru obișnuit și care nu avea de ce să-l alarmeze. 
Profesorul se zbătea încă în spasme scurte, ghemuit, cu fața 
lividă, schimonosită. Avea un aspect oribil, de evitat oricărei 
vederi. Walter a stat puţin lângă el, l-a lăsat să se liniștească; 
apoi s-a ridicat și mi s-a adresat iar, clătinând capul a dojană: 

— Eu am spus la el... nu efort... nu dragoste... uite-l da nu-i 
nimic, trece... trece... La noi, domnișoara, la german, este o 
vorba: „Kurz ist der Schmerz und ewig ist die Freude!”. Scurta 
durere și veșnica bucuria... Da... da... Acum bolnav, mâine 
bucuria pentru dragoste... Bucuria asta, înse, plătește într-o zi... 

Zâmbea, un zâmbet enigmatic și complice, subliniat de 
privirea aceea a lui de cotoi bătrân, care știe multe, dar se face 
a le trece cu vederea; îmi dădeam seama ce înțelesese el din 
toată întâmplarea acelei nopţi, fapt pentru care am căutat o 
explicaţie, o lămurire să-i anulez părerea total nefondată și 
lipsită de sens... 

— Am auzit un șoarece ronţăind... S-a urcat chiar pe canapea. 
Am ţipat de frică și atunci, domnul profesor a intrat... 

— Ştie... știe... m-a liniștit el, dând din mână, cu același calm 
ce aproape enerva, cu zâmbetul statornic răzleţit între 
barbișonii zulufaţi. Multe șoareci aici... știe... 

A deschis larg ușile, l-a luat pe profesor de subțiori și l-a tras 
în dormitorul lui, punându-l pe pat, după care s-a întors, a întins 
meticulos covorul, a înclinat ușor capul, salutându-mă cu un 
surâs ascuns și a ieșit, călcând ușor, cu grijă să nu facă zgomot. 
Eu am rămas la fereastra deschisă, privind câmpul întunecat și 
ascultând șoaptele îndepărtatului sat până ce s-au ivit zorile și 
soarele s-a înălțat peste pădure. N-a fost chip să mai pot închide 
ochii. Oricare alta în locul meu cred că ar fi fost supusă aceleiași 
stări de surescitare și neliniște, de teamă și înfricoșare, așa cum 
am fost supusă eu... 

După vreo săptămână au venit toți ai mei de la oraș să mă 
vadă. l-a adus Walter cu trăsura, la iniţiativa profesorului. Abia 


au încăput, stând claie peste grămadă, încât arcurile trozneau la 
fiece scurmătură a pământului. Sus pe capră, lângă impozantul 
vizitiu, trona tata, plin de importanţă, în hainele lui nou-nouțe, 
cu pălărie din pai și baston, pregătite de profesor pentru atunci 
când va fi nunta mea, dar pe care el le îmbrăcase de pe acum, 
socotind vizita la conac un mare eveniment. 

Walter a tras la scară, au coborât cu toţii, după care a dus 
trăsura sub șopron și caii la grajd, îngrijindu-se să-i țesale și să 
le dea apă. Eu, împreună cu profesorul am așteptat, jos, în faţa 
peronului. Era cald, soare fierbinte de august, de peste livezi 
venea o boare încinsă, gata parcă să aprindă pământul... 

— Ei, bine aţi venit, de ce v-aţi lăsat atât de mult rugați? i-a 
întâmpinat profesorul, dând mâna cu fiecare, găsind pentru unul 
o glumă, pentru altul alta. Poftiţi sus pe terasă, dar mai întâi să 
vă spălaţi, drumul e prăfuit, drum de ţară. Ei, Walter! 

— Ein moment! s-a auzit acela dintre grajduri și a dat să se 
arate la vedere. 

— Apă pentru musafiri, dragul meu, a poruncit profesorul. 
Gata! Repede! 

— Jawohl! Jawohl! 

Am mâncat pe terasă, serviţi de Walter, în jurul mesei era o 
gălăgie de nedescris, fiecare spunea câte ceva și se amuza, 
mama era încântată, faţa-i suptă prinsese parcă viaţă, lumină, 
stătea lângă mine și mereu mă privea, căutând să-mi citească 
gândurile, în timp ce tata vorbea mereu cu profesorul, lăudând 
vinul, mâncarea, aerul curat de la ţară, liniștea... 

După masă, surorile și cu mine am plecat prin livadă, iar tata 
cu mama, ţinându-l pe Traian de mână au vizitat conacul și 
acareturile, dând ocol curții, după care au venit și ei la umbra 
pomilor dinapoia casei. 

— Trebuie reparaţie serioasă aici! a zis tata, arătând către 
conacul dărăpănat, dar încă impozant prin măreţia lui. Încolo, 
averea e destul de frumoasă, moșia-i mare, întinsă... 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu le vom face pe toate! l-a asigurat 
profesorul, privindu-și în zare lanurile de grâu. Acum nu mai am 
nicio treabă, decât grija gospodăriei. Numai că vremurile îs cam 
tulburi, războiul ăsta mă neliniștește, frontul merge destul de 
prost... 

— S-or termina și astea odată! 

— S-or termina, desigur, o veni pacea. Uite, nu mai e un ţăran 


în sat, nu găsesc brațe de muncă, am de secerat, am de 
treierat, apoi vine vremea porumbului, a cartofului. L-am trimis 
pe Walter și abia a tocmit câţiva bătrâni, vreo doi mai tineri, dar 
răniţi, însă ce poți face cu ei? lar femeile își văd de-ale lor, spun 
că au bărbaţii pe front, lor cine să le muncească? 

Seara, tot îngrămădiţi în trăsură, cu tata din nou pe capră, în 
spatele coviltirului fiind legate și câteva lăzi cu de-ale gurii 
oferite de profesor, ai mei au plecat către oraș. l-am urmărit de 
pe terasă multă vreme cu privirea, până ce au ieșit la drumul 
mare și s-au pierdut într-un nor de praf. Cât am fost de 
bucuroasă că au venit, atât am fost de tristă după ce, 
înserându-se am rămas singură în pustietatea aceea a 
conacului. Mă gândeam la mama, la chipul ei blajin și duios, la 
întrebările pe care căuta să mi le strecoare cât mai discret 
despre traiul meu aici, la ţară, în proaspăta căsnicie; cât de 
înnegurată asculta totul, vorbindu-i despre statornica mea 
nemulțumire, despre durerea și întristarea ce-mi apăsau inima... 

— Nu fac nimic, toată ziua! îi șopteam pe sub merii încărcaţi 
de fructe, stau, citesc, pictez, privesc câmpul, am tot ce-mi 
trebuie, dar crede-mă, oricând m-aș întoarce în sărăcia noastră! 

— Este înțelegător cu tine, apropiat, e drăguţ? _ 

— Peste așteptări, dar nu-i asta totul, mamă. Ințelege că nu 
am o mulțumire sufletească, o satisfacţie, o împlinire, totul a 
fost împotriva voinţei mele, așa încât nu-l pot suferi pe omul 
ăsta lângă mine, nu pot... Am avut, ca orice fată, alte visuri... 

— Ei, visurile astea, nu-s pentru sărăcia noastră... 

— Știu, dar nici nu-mi pot fi zdrobite de poftele tatei! 

— Taci, să nu te-audă, a căutat să mă liniștească mama. El 
este foarte încântat, laudă tuturor norocul tău, care, după cum 
spune el, este și al nostru... 

Deci, am stat tot timpul pe terasă, urmărind plecarea trăsurii 
și tot acolo am așteptat-o când târziu, noaptea s-a întors. Am 
auzit de departe tropotul cailor și glasul lui Walter îndemnându-i 
la drum. Micul dar de liniște ce mi-l oferiseră ai mei, prin scurta 
vizită făcută, acum se spulberase, nu-l mai aveam, furat fiind de 
viața austeră și retrasă a conacului. Am rămas aproape întreaga 
noapte afară, la masa de pe terasă, în tovărășia fluturilor ce 
roiau în jurul lămpii; cu ochii minţii vedeam aievea odăile 
noastre scunde de la oraș, îmi vedeam surorile dormind de-a 
valma pe unicul pat cu așternuturi mizere, în atmosfera aceea 


de sărăcie și apăsare, dar mă gândeam cu nostalgie și poate cu 
invidie la visele lor libere, ale lor și numai ale lor, stăpâne pe ele 
și, desigur, pe împlinirea lor. Pe când eu? Eu la ce mă mai 
așteptam? Totul îmi era închis, zăgăzuit, ca de-o stavilă pusă de- 
a curmezișul în calea unei ape, oprindu-i mersul liniștit la vale. 

Trecea vremea și încă nu începuse seceratul, grâul avea de 
acum boabele grele, coapte, se scutura la cea mai ușoară adiere 
de vânt, veneau ploile, nu se mai putea intra în lan, totul se 
ducea pe apa sâmbetei. Mai în fiecare zi, Walter pleca în sat 
după oameni, dar nu prea găsea mână de lucru și dacă găsea 
nu se înțelegea cu nimeni la preţ, ţăranii aveau necazurile lor, 
munceau, dar vroiau să primească și un bun mai mult, ca să 
iasă din sărăcie. 

Intr-o dimineaţă a venit la conac un om cam de patruzeci de 
ani, cu fața pământie, acoperită de-o barbă mare, nerasă de 
multă vreme și ochi galbeni, adânciţi în orbitele vineţii. Pe cap 
avea o capelă militară, aruncată cam într-o parte, acoperindu-i 
într-un fel claia de păr crescut în neorânduială. Umbla destul de 
greu, întrucât avea un picior de lemn, fapt pentru care se 
sprijinea într-un toiag noduros ca într-o cârje. 

Profesorul era pe terasă cu mine, bea o ceașcă de cafea și-mi 
admira unul dintre tablouri, aproape terminat, ce înfățișa 
pădurea de un verde întunecat, iar peste ea, ca și când ar fi 
aprins vârfurile copacilor, prinsesem razele  roșietice ale 
apusului de soare... 

— A, uite-i pe ăsta, a lui Sticlete! a spus el privind peste 
balustrada terasei la ţăranul invalid ce intrase deja în curte. Asta 
mi-a fost odată argat, ce este, măi Ștefane? Te-ai mai gândit? 

Incercase Walter să se înțeleagă cu el pentru seceriș, nu 
ajunseseră la un preţ, renunţase, omul venise acum singur, 
pesemne împins de nevoi, își făcuse desigur alte planuri, poate 
că până la urmă se învoia totuși... 

— Să trăiţi, dom’ profesor! a înălţat capela invalidul și șontâc- 
șontăc, sprijinindu-se în toiag, s-a apropiat tot mai mult de 
terasă. Avea o uitătură rea, pătimașe, ochii galbeni îi sticleau 
aprins în fundul capului, ca la șarpe, îl caut pe dom’ Walter... 

— Pentru seceriș? 

— Aha... 

— Păi te înţelegi cu mine, s-a aplecat profesorul peste 
balustradă, să fie auzit mai bine. Rămâi la cât ai convenit cu 


Walter? 

— Rămân, ce să fac? s-a arătat el strâns cu ușa, privind pieziș 
pe sub cozorocul capelei. Aţi văzut vreodată vreun sărac să se 
înţeleagă cu un bogat? 

— Măi Ștefane, tu ai lucrat multă vreme în curtea mea, mă știi 
ce fel de om sunt, a încercat să-l înduplece profesorul. Și atunci? 

— Vă știu, că d-aia am și venit, da mai e o chestiune... 

— Care? S-o aud... 

— Eu vin cu toate neamurile, vin la seceriș cum ne-a fost 
vorba, da tot pe noi să ne tocmiţi și la treeriș. Ce ziceţi? 

— Ce să zic? a zâmbit înțelegător profesorul. Așa vom face! 

— Și partea de grâu, rămâne parte, să n-avem vorbe! 

— Mai încape îndoială, omule? 

— Bine, atunci sănătate, să trăiţi și mâine intru cu ai mei în 
lan. Incepem de sus de la Adâncata? 

— De acolo... 

— Să trăiţi! 

A înălţat din nou capela, s-a întors și a plecat către poartă 
gheboșându-se pe toiagul lui noduros, bocănind pământul cu 
piciorul de lemn, ce-l trăgea cu greutate după el. 

— A fost un argat bun, dar cam certăreț, scandalagiu, mereu 
îi sărea țandăra din câte ceva, crezând că-l fură Walter la 
socoteli, a vorbit profesorul, în timp ce-l privea pe invalid ce 
tocmai ieșea pe poartă. Avea o calitate însă... 

— Care? 

— Era un foarte bun ochitor, îl luam deseori cu mine la 
vânătoare. Ştii cum îţi dobora pasărea din zbor? Dintr-un singur 
foc! Acuma, uite-l, a rămas beteag, i-a ajuns cuțitul la os, nu mai 
are de niciunele. Crezi că altfel venea la muncă? 

— Nu mi-a plăcut privirea lui, am spus. 

— Face pe-al dracului de când s-a întors de pe front, i-au 
intrat în cap ideile bolșevicilor de pe acolo de unde l-a dus 
frontul, de fapt a fost chemat și de vreo două ori pe la postul de 
jandarmi pentru propagandă comunistă. lIncolo, când era 
zdravăn, muncea cât șapte, să știi. 

Nu-i mai puţin adevărat că și de data asta, omul s-a dovedit 
sârguincios, pus pe treabă, așa încât profesorul era tare 
mulțumit de felul cum mergea munca. Ce pot să spun este 
faptul că, după două săptămâni, Ștefan al lui Sticlete, împreună 
cu ai lui au început să ducă snopii la batoză, pentru treieriș. Mai 


în fiece seară negru de praf și plin de sudoare, cu cămașa grea 
pe el, venea cum putea la conac, sprijinindu-se în toiag, cu niște 
hârtii în mână și-l informa pe profesor cum merge treaba, 
socotindu-se până la ultima centimă pentru cele muncite de el și 
de rudele lui... 

— Bine, Ştefane, bine... îl asigura profesorul că totul este în 
regula. Nu avea grijă. Vei fi mulțumit, ai să vezi... 

— Eu... știți... nu vreau să mă tragă neamţu' pe sfoară, 
spunea el cu îndoială. Aștia-s ai dracului, îi știu, ăla, moraru' de 
la Roșiuţa nu ne fura grâul la măciniș? Și când îi spuneam ne 
dădea afară, că de, era stăpân? 

— Walter, îl cunoști, nu-i din aceia... 

— Tot sămânţa aia e, dom’ profesor! se arăta neîncrezător 
Ștefan. E șarlatan bătrân, dar tot din sămânţa aia. Eu d-aia zic, 
ca dumneavoastră să știți ce și cum umblă treaba... 

— Am luat notă, nu avea grijă! 

Peste vreo câteva zile, într-o dimineaţă, profesorul a venit în 
camera mea, precipitat și neliniștit, cu ochii întunecaţi de 
supărare, tremurând tot de-o nervozitate ce nu și-o putea 
stăpâni. Abia mă sculasem, deschisesem larg ferestrele să intre 
aerul curat al pădurii și al câmpului. Ziua sfârșitului de august se 
arăta a fi la fel de înăbușitoare și aprinsă de soarele arzător, ca 
și cele dinaintea ei. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, strângând 
așternutul. 

— Walter! Ah, Walter! 

— Ce e cu Walter? am făcut ochii mari, fără să înţeleg ceva. 

— A plecat... S-a dus... 

— Unde a plecat? 

— Dracu’ știe? A plecat... Uite, mi-a lasat o scrisoare - și 
profesorul mi-a întins o hârtie albă, cu un scris colţuros, dar 
ordonat - mi-a lăsat registrul cu toate socotelile la zi, cât și în ce 
fel trebuie să-i plătesc pe cei de la treierat, mi-a lăsat și banii 
până la ultimul leu... Totul în cea mai perfectă ordine. Dar a 
plecat. Unde? Nu știu! 

In timp ce se plimba agitat prin odaie, cu mâinile la spate, plin 
de supărare, eu am luat scrisoarea lui Walter și am început s-o 
citesc. Cu meticulozitate și o ordine tipic germană, omul spunea 
că lasă treburile gospodăriei puse la punct - și înșiruind o listă 
de socoteli, fiecare cu explicaţiile de rigoare - și pleacă, întrucât 


astăzi în ţară altele sunt rosturile decât ieri. Din aliatul devotat, 
armata germană a devenit dușmană a românilor, iar el nu vrea 
să aibă neplăceri din această cauză cu autorităţile lor. Se duce 
la rudele lui, lângă Sibiu și de-acolo, poate, în patria sa. Va lua 
însă trăsura până la gara orașului, are ceva bagaj și nu poate 
să-l care în spinare atâta drum până la urcarea în tren. Dar 
domnul profesor să nu-și facă griji. După ce va sfârși treaba, 
trăsura o va lăsa la poarta domnului Runcu, tatăl domnișoarei 
ce, în mod sigur, va binevoi s-o aducă înapoi la conac. In cei 
peste douăzeci de ani, el, chelnerul de odinioară din Leipzig, s-a 
simţit bine la moșie și-i mulțumește domnului profesor pentru 
tot ce a făcut, ca el Walter să fie considerat asemeni unui 
apropiat prieten. lar Dumnezeu să-l aibe în pază... 

— Ei, ce zici? m-a întrebat consternat profesorul, luându-mi 
hârtia din mână. 

— Ce să zic? 

— Eu nu înţeleg un lucru, a urmat el, de unde până unde a 
mai scos-o și pe asta că armata germană a devenit dușmana 
românilor? De ce a avut nevoie de un asemenea pretext, total 
inventat și neavenit? Putea să spună foarte simplu, că vrea să 
se întoarcă acasă, la ai lui și gata! 

— Chiar așa... 

— Și cum de i-a venit așa, deodată, de plecare? Noaptea? 
Fără să-mi spună un singur cuvânt? Să mă lase în toiul muncilor, 
fără un ajutor? Afurisită treabă! 

Profesorul fierbea, îl vedeam bine că era numai un clocot de 
furie, ochii îi străluceau aprins, iar mâna în care ţinea scrisoarea 
îi tremura, fără oprire. Într-adevăr, situaţia era dificilă, se 
termina treierișul, începea culesul porumbului, trebuia adus 
grâul de la arie, nu mai vorbesc de vie. Walter se descurca, avea 
experiența atâtor ani în spinare, știa rostul prin sat, îi cunoștea 
pe oameni, avea relaţii printre negustorii de grâne și de vin 
cărora le vindea prisosul. Profesorul locuia la București, venea 
numai când și când vara la conac unde se odihnea, mergea la 
vânătoare sau se închidea în „cancelaria” lui și întocmea 
conferințe, cărți, studii ce-i erau necesare la universitate. Cel 
care avea grija gospodăriei era Walter, „mâna de fier” a moșiei. 
Tot timpul se dovedise de-o cinste ireproșabilă, nu i se putea 
aduce nici cea mai mică învinuire sau un gând de suspiciune în 
privinţa  „afacerilor”, dar acum, el era undeva departe și 


treburile moșiei aveau să rămână desigur, fără un diriguitor de 
nădejde. Cât despre trăsură, nu era niciun temei de îngrijorare, 
profesorul fiind încredinţat că fostul lui servitor, așa după cum 
avusese putinţa să-l cunoască, va proceda conform promisiunii 
din scrisoare. 

Pe la amiază, a venit un văr de-al lui Sticlete, de la arie, să ia 
niște saci. Omul era tot numai o apă, în cămașă, desculţ, iar pe 
cap cu o pălărie de pai, făcută ferfeniţă, trasă adânc pe ochi, să- 
i ţină umbră. Alergase, trebuiau degrabă sacii, batoza mergea 
din plin și nu era chip de așteptare. De la el, printre altele, 
profesorul a aflat cu uimire - ceea ce de altfel știa de-acum 
întregul sat, chiar cu o seară înainte - cum stau lucrurile în ţară, 
explicându-și astfel plecarea grăbită a lui Walter. Mareșalul 
Antonescu fusese arestat la palatul regal și odată cu el și câţiva 
dintre miniștrii săi cei mai apropiaţi. Regele vorbise la radio și 
anunţase întreaga ţară că războiul împotriva aliaţilor luase 
sfârșit și că armata a întors armele împotriva trupelor germane. 
Se cerea mult calm, liniște și ca fiecare să fie alături de noua 
ordine ce o impuneau forțele democratice... 

— Este adevărat sau umblă numai un zvon, așa? s-a mirat 
profesorul, ascultându-l cu luare aminte pe vărul lui Sticlete, 
care se ostenea să lege sacii cu o sfoară, jos, în curte. Că aici, la 
conac, departe de lume și fără radio, trăim ca într-un pustiu... 

— Adevărat, dom’ profesor, adevărat, a întărit omul, dându-și 
cu un gest repezit pălăria pe ceafă. De dimineaţă la primărie și 
la postu’ de jăndari, i-au dat părtretu' jos din părete, 
mareșalului. Umblă vorba că se schimbă prefecţii, primarii... 

Zicând acestea, a aruncat în spinare balotul de saci și a plecat 
zorit la vale către poartă, cu cămașa fluturândă pe el, 
pierzându-se printre porumbiște. 

— Nu-i a bine toată povestea asta! a zis profesorul căzând pe 
gânduri, cu privirea pierdută într-aiurea peste dealuri. Nu-i a 
bine. Se pregătea de mult ceva în ţară, mi-am cam dat seama, 
dar uite acuma presupunerile unora și altora s-au adeverit. A 
știut Walter de ce pleacă... 

Toată seara, a stat într-o totală apatie pe terasă, tolănit într- 
un șezlong, cu chipul întunecat, trist, învăluit în neguri, fără să 
scoată vreun cuvânt. Nici eu nu l-am mai întrebat ceva. L-am 
lăsat în apele lui umblând de ici-colo ca o umbră să nu-l tulbur, 
iar când s-a înnegurat de-a binelea, m-am dus în odaia mea și 


m-am culcat. Ce puteam vorbi cu el? Ce știam eu, o copilă, 
despre rosturile politice din ţară? Nimeni nu-mi deschisese capul 
în vreun fel și apoi altele erau grijile mele în acel timp, când 
orizontul mi se închidea la poarta conacului, așa încât nu-mi era 
aminte decât de visurile-mi furate și ţinute aici ca într-o colivie... 


— Lupiii, măăă! Lupiii! 

Am tresărit. Glasul venea din cețurile albe ale ninsorii viscolite 
peste pichetul ascuns sub omăt. Era luat de vântoasă și 
spulberat peste văile troienite, pierea pentru o clipă și iar răsuna 
în ecouri prelungi, ca un semnal de primejdie. L-am deslușit - 
era al sergentului Duţă, ajutorul comandantului; dădea pesemne 
de veste patrulelor ce se apropiau lunecând pe schiuri, către 
reședință, ca să fie cu ochii în patru și să nu cadă în calea 
jivinelor. Nu odată, haitele, umblând după pradă, urcau până 
aici spre vârful muntelui hămesite de foame, înrăite, scoțând 
urlete  înspăimântătoare, mai ales noaptea când atacau, 
înconjurând așezările și năpustindu-se în ogrăzi, dădeau iama 
printre vietăţi. 

Nu le auzeam acum urletul de groază, viscolul era prea 
puternic, șuierând pe la ferestre, dar mi-i închipuiam alergând 
prin văile albe, cu boturile întinse și limbile scoase, adulmecând 
prăzile. Și fără să vreau, amintirile mă duc înapoi la iarna aceea 
cumplită, când viscolea ca și acum și tot ca și acum, singură în 
odaia mea de la conac, am trăit scene pe care nu le pot uita. 
Pentru că trebuie să se știe, iernile mele n-au fost iernile 
bucuriei, nu le-am așteptat asemeni altor copii, cu încântare și 
veselie pentru joacă, pentru a alerga prin zăpadă, la sâniuș sau 
stând la fereastră să-l aștept pe Moș Crăciun cu daruri. lernile 
mele mă găseau furând cărbuni cu gălețţile de lângă depoul 
gării, cărând vreascuri cu spinarea de prin crângurile din 
marginea orașului, dârdâind de frig în drum către școală și 
acasă, sub cuvertura rărită, ducând cu sania sifoanele domnului 
Vanghelis sau spălând rufe la doamna Leontina, proprietara 
magazinului de mercerie și îmbrăcăminte pentru mirese, unde 
până la urmă am fost nevoită să muncesc. Aici, în camera asta 
aproape goală, în fața colii albe de hârtie, adunându-mi 
gândurile pentru a le împărtăși mai apoi celor ce vor să mă 
cunoască, așteptându-l pe anchetator și ascultând viscolul de 
afară, retrăiesc aievea iernile acelea ce acopereau cu voalul lor 
alb negrele noastre suferințe. 

Ștefan al lui Sticlete s-a oferit să aducă trăsura profesorului 
de la oraș. M-am dus și eu cu el. Am plecat cu căruţa preotului 
ce căra cherestea pentru turla clopotniței. Trăsura am găsit-o în 


curte, se juca Traian în ea, supravegheat de Anișoara. Caii erau 
priponiţi de gard, mâncau fân, îl adusese tata de la domnul 
Vanghelis. El nu era acasă, nici mama, se duseseră la lucru, la 
fel ca celelalte surori, în afară de Anișoara care avea serviciu 
după-amiaza. 

Al lui Sticlete a pus caii la trăsură, după care s-a urcat pe 
capră, a luat biciul în mână și m-a poftit să mă urc. 

— Hai, domnișoară, că ne-apucă noaptea pe aici... 

N-o văzusem pe mama, îmi părea rău, dar i-am spus Anișoarei 
că am să vin într-o duminică până nu încep ploile de toamnă. 
Traian s-a desprins cu greu de trăsură, vroia să-l plimb și pe el; 
până la urmă l-a luat soră-mea în braţe și l-a băgat în curte, 
încercând să-i potolească plânsul cu vorbe mângâietoare... Am 
luat-o pe câteva străzi și am ieșit pe cea cu multe prăvălii. 
Invalidul, oprit la un atelier de dărăcit lână, dăduse să i se 
lucreze câteva caiere, a luat apoi niște șine de fier pentru 
potcoave, câteva sticle de lampă și a pornit spre piaţă să vadă 
cum mai merge vânzarea purceilor. Tocmai când am trecut prin 
fața primăriei, l-am văzut pe Mircea, în uniforma lui de liceu 
militar, cu bascul în mână, deoarece îi era cald, alături de o fată 
ce ducea sub braţ o rachetă de tenis. li spunea, pesemne ceva 
vesel, imitând parcă pe cineva, de vreme ce ea se amuza teribil, 
râzând să se prăpădească, nu alta. Se mai înălţase, se împlinise 
ca bărbat, era mai voinic și mai bine legat, arăta tot atât de 
elegant și de distins cum îl cunoscusem. Nu m-a văzut, de altfel 
nici nu putea, pentru că trăsura a cotit foarte repede către piaţă, 
dar întâlnirea aceea, chiar pentru câteva clipe mi-a răscolit niște 
amintiri dureroase, m-a făcut să-mi dea lacrimile și să simt tot 
timpul o apăsare în capul pieptului. S-o mai fi gândind, oare, la 
mine? m-am întrebat în legănarea trăsurii. Și chiar dacă ar fi fost 
așa, la ce mi-ar mai fi folosit? Cred că și el m-ar fi condamnat, 
dacă ar fi aflat cum îmi așezasem viaţa, dar tot atât de adevărat 
este și faptul că trebuia să înțeleagă că nu eu însumi hărăzisem 
acest destin, ci cu totul alte împrejurări nedorite, îl hotărâseră. 

De cum a intrat trăsura în piață, o mulţime imensă mi-a atras 
atenția. Sute de oameni, femei și bărbaţi, copii ţărani și 
târgovetți, soldaţi și prăvăliași erau adunaţi cu toţii în jurul unei 
tarabe, transformată ad-hoc într-un fel de scenă pe care se 
vedeau urcați câţiva inși cu arme în mână și cu brasarde 
tricolore pe braț. Cel care vorbea, căci cineva spunea ceva cu 


glas tare, răspicat, era un bărbat nu prea înalt, cu părul tuns 
scurt și frunte înaltă. Insul zvârlea mereu pumnul în aer și cerea 
multimii, de aici, și din tot orașul să pună mâna pe arme, să 
intre în gărzile patriotice, că vor veni zile grele în luptele cu 
nemţii în retragere și trebuie să-și apere libertatea abia 
dobândită cu câteva zile mai înainte. 

Când al lui Sticlete a oprit trăsura mai la o parte și m-am uitat 
mai bine, mi-am dat seama că acela nu era altul decât nașul 
Cristescu. Agitat, înflăcărat, cu privire aprinsă, scânteietoare... 

— La arme! La arme! a prins a se agita mulţimea. 

Ascultând sutele de glasuri învălmășite în tulburarea aceea, 
m-am cutremurat. Ce avea să fie? lar război? 

— Afară cu bandele lui Hitler din ţară! 

— Afară! Afară! 

— Să punem mâna-n gât miniștrilor lui Antonescu! 

— Și bogătașilor, că ei ne-au vândut ţara! 

Ștefan al lui Sticlete a stat ce a stat pe capra trăsurii, 
ascultând cu urechea întinsă către mulţime. II vedeam cum nu 
are astâmpăr, se întoarce când într-o parte, când în alta, la fel 
ca unul care ar sări într-o apă, dar încă nu-l îndeamnă curajul. 
Până la urmă a lăsat biciul pe capră, mi-a spus să-l aștept 
olecuță, a coborât cu greu pe roata trăsurii și, șontăâc-șontăc cu 
piciorul lui de lemn, a pornit către cei adunaţi în jurul tarabei și 
s-a pierdut în mulţime. L-am văzut după o clipă, sus, lângă nașul 
Cristescu, dând mâna cu toţi cei din juru-i, după care și-a 
potrivit capela ponosită pe claia de păr, și-a trecut odată palma 
peste barba mare, nerasă și a tunat cu glasu-i dogit, de s-a 
cutremurat toată piaţa: 

— Da' cu moșierii ce facem, oameni buni? a privit aspru peste 
mulțime. Lor nu le punem mâna-n gât? N-a venit vremea 
noastră, a țăranilor necăjiţi? Că uite, m-au trimis ăi mari să-mi 
pierd picioru' pe unde nu mi-a fost gându' și acuma să nu dea 
socoteală? Moșierii să ne dea pământu' că noi îl muncim și-n el 
să ne-gropăm oasele! 

— Așa e! Așa e! Jos cu asupritorii! 

— Nu vrem să mai lucrăm în dijmă! Nici să mai fim argațţi! 

— Bravo, soldatule! Bravo, băiete! 

Ascultam cutremurată, cu inima cât un purice, răzvrătirea 
aceea, a celor adunaţi acolo; l-am zărit și pe tata prin mulţime, 
totul mă impresiona și mă înfricoșa în același timp, căutam să-l 


văd mai bine pe tata dar, oricât m-am străduit, n-am mai dat cu 
ochii de el; poate că fusese numai o părere a mea de-o clipă. Și 
nici pe nașul Cristescu nu l-am mai văzut... 

Ștefan al lui Sticlele s-a întors, s-a urcat tot cu greutate pe 
capra trăsurii și, după ce a luat biciul în mână, s-a răsucit către 
mine și mi-a spus ca o scuză: 

— Mă iertaţi, domnişoară, dar m-am răcorit și eu olecuţă! Că 
se zice că ni se va da pământ, așa o fi oare? 

— Nu știu, am bâiguit eu. N-am de unde să știu... 

— O da Dumnezeu și s-o face dreptate și pe pământu' ăsta! 

A scuipat în palme, a tras de hăţuri, a înălțat biciul... 

— Acuma mergem către Izvoarele, a mai zis el, îndemnând 
caii la drum. Aș fi vrut să văd cum mai merge târgu' pe aici, dar 
nu mai e vreme. Diii, afurisiţilor! 

A venit toamna cu ploile lungi și triste, cu noroaie și frig, n-am 
mai avut când să mă mai duc la oraș și nici ai mei n-au mai 
venit pe la mine, pentru că nu avea cine să mai mâne trăsura, 
să se îngrijească de cai și câte mai erau prin gospodărie. 
Profesorul slăbise, o ducea din ce în ce mai rău, îl găsisem de 
câteva ori căzut pe dușumele, doborât de epilepsie, ba în 
dormitor, ba în muzeu, nu știam ce să-i fac, cum să-i vin în 
ajutor, dar amintindu-mi ce-mi spusese Walter, îl lăsam așa 
până ce-și revenea singur, se scula, se spăla cu apă rece pe ochi 
și se așeza pe-un scaun să se odihnească. Niciodată, cât am stat 
la conac, nu m-am arătat a ști de boala lui, bănuiam că se 
jenează și că, atât cât poate, și-o ascunde, să nu i-o cunosc eu. 
Umbla de-acum singur prin sat, tocmind căruţe ca să ducă grâul 
la oraș și ca să ia oameni pentru culesul cartofilor sau ai 
porumbului ce rămăsese pe câmp. lar pentru menaj, întrucât nu 
mă lăsa să mă descurc singură la bucătărie, adusese o bătrână 
din sat, Paraschiva, care venea de trei ori pe săptămână să 
spele, să gătească, să se îngrijească de păsări și de câte mai 
erau prin ogradă. Mă înţelegeam bine cu ea, era o femeie 
respectuoasă, așezată, îmi spunea „cocoană” și aproape că mă 
rușinam auzind apelativul ce parcă nu mi se potrivea de loc. De 
multe ori o surprindeam cum mă privește compătimitor, citeam 
în ochii ei o ascunsă durere. Imi urmărea mersul, mișcările, tot 
ceea ce făceam, înţelegeam limpede că mă admira, mă plăcea, 
dar în același timp mă și nefericea pentru că venisem la conac 
atât de neîmplinită și aveam să fiu soţia profesorului. 


— Amar de viaţa mătăluță, cocoană! o auzeam când și când 
vorbind de una singură prin odăi, în urma mea, dar cam pe 
șoptite să nu o audă vreo ureche străină. Ţi-ai îngropat tinereţea 
între zidurile astea! Eh, Dumnezeule, unde duce pofta de 
avere... 

Mă condamna și ea, cum poate mă condamnau atâţia, știam 
lucrul ăsta, dar cine din sat, dintre cei care auziseră ce fel de 
nevastă își adusese profesorul, nu mă acuza pentru pasul meu 
socotit necugetat, dornică, după spusa tuturora, numai de 
înavuţire? Dar, știa oare, careva adevărul? Ce e în sufletul meu? 
Ce durere îmi apasă inima? Și cum ajunsesem acolo împotriva 
voinţei mele? 

Zilele erau din ce în ce mai întunecate, triste, începuse 
lapoviţa, pluteau niște neguri peste pădure și peste sat, sute de 
ciori croncăneau deasupra miriștii, câmpului, în odăi bătrâna 
făcea de-acum focurile, sobele scoteau fum și cărămida lor 
mirosea a încins și a pământ ars, dându-mi o senzaţie plăcută 
de căldură și moleșeală. Profesorul căzuse la pat. Îl găsise într-o 
dimineaţă Paraschiva cu gura strâmbă, cu mâna și piciorul stâng 
paralizate, nu le mai putea mișca și nici de vorbit nu mai vorbea, 
mai mult sâsâia cuvintele și se ajuta de gesturile mâinii 
zdravene ca să se facă înţeles. M-a chemat, m-am dus la el, era 
palid, cu faţa alungită și ochii adânciţi în orbite, mi-a prins mâna 
și a încercat să-mi zâmbească, vroia să-mi spună ceva, dar nu 
reușea și, până la urmă, a renunţat. Mi-a făcut atunci semn să 
mă așez pe scaun alături de patul lui și m-am supus dorinţei lui, 
așa cum faci voile unui bolnav. A rămas multă vreme privindu- 
mă ca pe o icoană, mi-a arătat mâna și piciorul paralizate și am 
dat din cap în semn că am înţeles, spunându-i să stea liniștit, că 
vom trimite după un doctor la oraș și are să se facă bine. A dat 
din cap că nu-i nevoie, să ne vedem de treabă, dar arăta spre 
fereastră că începuse ninsoarea și chipul i s-a înnegurat. 
Desigur, se gândea la porumbul ce rămăsese pe câmp, înglodat 
în noroi și la cartofii neadunaţi. Eu am înălţat din umeri neștiind 
ce să-i spun, dar el mi-a făcut semn să stau liniștită, să nu-mi 
fac griji, alea erau grijile lui, el era fericit că eram lângă el, că-mi 
putea mângâia mâna și privi în ochi... 

Venea bătrâna, îi aducea mâncare, îl ajuta să se servească, 
după ce-l spăla mai întâi pe faţă cu un șervet ud. Apoi îl învelea 
cu pledul, îi potrivea perna și pleca la treburile ei. Eu stăteam 


dincolo, în camera mea, îi auzeam deseori chemările, glasul 
acele stins și rugător îmi făcea rău, dar căutam să nu-l aud și-mi 
făceam de lucru citind, pictând sau, pur și simplu, privind afară 
pe fereastră cum ninge și cum se albește câmpul până departe 
spre sat. Nu, nu mai puteam suporta, aș fi vrut să fug, să plec 
de-acolo, conacul mi se părea un mormânt pe dealul înzăpezit, 
uitat de lume, între zidurile căruia eram condamnată, fără voia 
mea, să-mi macin cei mai frumoși ani ai vieţii... Întreaga zi nu 
făceam deci nimic, bătrâna îmi aducea mâncare, mă ruga să 
mai ies prin ogradă sau să trec pe sub pomii din livadă, încărcaţi 
de zăpadă, nu, nu era bună singurătatea aceea a mea, îmi 
spunea, dar eu refuzam și așteptam să se lase amurgul albastru 
al serii, să aprind lampa și să mă culc, să uit de mine. Însă 
durerea celui de dincolo, glasu-i rugător și stins, strigat de multe 
ori în noapte, mă făcea să tresar, să mă ridic în capul oaselor și 
să rămân astfel, așteptând să se ivească zorile... 

A trecut Crăciunul și Anul Nou, zile triste pentru mine, mi-am 
amintit de Victoriţa și de tragedia ei, au venit câţiva copii din sat 
cu colindele, înfruntând nămeţii, i-a primit în odaia lui 
profesorul, privindu-i cu ochi bolnavi, rătăciţi, mi-a făcut semn 
să-i dau de sub pernă portofelul să trag afară câteva bancnote și 
să le ofer celor ce cântaseră atât de frumos și înduioșător. Nu 
mai știam nimic de ai mei, nici ce se petrece la oraș. Eram o 
izolată de lume, de parcă aș fi fost o naufragiată pe-o insulă în 
mijlocul unor ape albe, întinse, fără sfârșit. Mă îngrozeau zilele 
ce le așteptam, îngrijorată de soarta profesorului, care nu vroia 
să fie consultat de niciun medic, dar a cărui situaţie, în loc să se 
îmbunătăţească, așa cum spera el, se înrăutățea tot mai mult, 
dându-ne, mie și bătrânei, de gândit. Așa că n-am mai așteptat 
și i-am scris tatei, cerându-i să vină neîntârziat, să-mi spună ce 
să fac și dacă poate să aducă și un medic. Dar să se grăbească, 
întrucât viaţa profesorului era în primejdie și pe mine, singură, 
mă cuprinsese teama în pustiul acela al conacului, departe de 
lume. Tata m-a ascultat și a venit într-o dimineaţă cu o sanie de 
la oraș, împreună cu un medic bătrân. 

— Tată! i-am ieșit eu în întâmpinare, cu chipul răvășit de 
plâns. Sunt disperată! Ce să fac? Nu mai stau aici. Cum se face 
seara, mi-e teamă până și de umbra mea... 

— Liniștește-te, nu fi proastă! m-a prins el de după umeri. 
Uite, am adus doctorul. M-a costat o grămadă de bani, sania 


asta, abia l-am convins pe birjar să bată drumul până aici... 

— A nins mult, știu, e greu... 

— Păi? Și de când bolește așa? 

— Da, mai ţin minte de când? De săptămâni. Și mata, și 
mama să nu mai dați pe-aici! 

— Dar ce, crezi că stai la colţul străzii noastre? m-a repezit 
tata. Sunt atâţia kilometri! Să venim pe jos pe nămeţii ăștia? Ai 
adăpost, ai mâncare, căldură, treabă spui că nu faci, ce-ţi 
lipsește? 

— Uite, mai vine câte o nenorocire din astea... 

— Nu ești tu de vină. Lasă, că se aranjează... 

A intrat cu doctorul la bolnav. Medicul și-a scos paltonul, s-a 
așezat pe scaun, și-a pus gentuţa pe pat și a dat pledul la o 
parte, să-l examineze pe profesor. Acesta, cum l-a văzut pe tata, 
a prins a zâmbi, evident, se bucura, iarna era destul de grea, 
dar a venit tocmai de la oraș să se intereseze de sănătatea lui. 
Tata i-a făcut semn să stea liniștit, dându-i a înțelege că, din 
moment ce-l consultă doctorul lucrurile vor merge spre bine. 
Dar doctorul a stat foarte puțin în odaia profesorului, după care 
și-a adunat stetoscopul, tensiometrul, a lăsat pe noptieră câteva 
sticluţe cu medicamente și o notiță cu prescripţii cum să fie 
luate și a ieșit, făcându-ne semn să-l urmăm. 

— Ce este? l-a întrebat tata, luându-l de braț. Speranţe, ceva? 

— Mai nimic! a dat el negativ din cap, îmbrăcându-și paltonul. 
Hemoragie cerebrală pe un fond de epilepsie. Apoi tensiunea 
arterială îmi dă de gândit. Se poate prăbuși din clipă-n clipă... 

— Tată, l-am rugat eu cu lacrimi în ochi, te rog să rămâi cu 
mine. Nu mă lăsa singură! 

— Bine, bine! mi-a dat el de înțeles că trebuia să-l las în pace, 
întrucât era ocupat cu plecarea doctorului. Vom vedea... 

Și așa cum am dorit, m-a ascultat și a rămas. Doctorul a 
plecat cu sania cu care venise, pierzându-se în ninsoarea 
câmpului, iar tata m-a urmat în odaia mea, puţin îngândurat, 
abătut din pricina situaţiei ce se crease. Dincolo de uși se 
auzeau iar gemetele bolnavului, stinse, repetate, ca un ecou 
pierdut în depărtare. Tata le-a ascultat o clipă, a dat nemulţumit 
din mână, s-a așezat pe umil dintre fotoliile din piele și mi-a zis 
să au mai am grija profesorului pentru că în mod sigur 
medicamentele îl vor liniști. Apoi va mai vedea ce este de făcut. 

— Ascultă, tu, m-a prins el într-un târziu de braţ, vorbind cam 


pe șoptite, bărbatul ăsta al tău - și a arătat cu capul către 
camera bolnavului - și-a scris vreun testament, ceva? 

— Eu de unde să știu? am înălțat nedumerită din umeri. Mă 
duc rar în odaia lui și atunci numai când e bătrâna. Altfel, mi-e 
frică... 

— Normal ar fi să-ţi lase averea, nu? a zis tata tot pe șoptite, 
dar cu glasul mai aprins ca la început. Că doară îi ești nevastă, 
nu? Bine, nu sunt acte, dar întâi nu s-au făcut din pricina 
dispensei tale și al doilea, că uite, abia a trecut anul de la 
moartea Victoriţei. Și trebuia s-o ascultăm și pe mumă-ta, nu? 
Doar așa mi-a fost înțelegerea cu profesorul, că facem actele 
acuma, după sărbători. A stăruit să te dau mai din vreme la 
conac, uite te-am dat, cred că nu și-o schimba gândul... 

— Ce gând? 

— Cum, ce gând? s-a mirat tata. Să te ia de nevastă! 

— Dar mata nu-l vezi cum arată? am zis eu puţin revoltată. 
însurătoare îi mai trebuie? 

— Nu știu, am să mă înţeleg eu cu el, nu s-a lăsat tata, cu 
aceeași îngrijorare pe chip. Măcar cununia religioasă s-o facem. 
Chemăm popa din sat... Şi-apoi îi zic de testament. De ce să nu-i 
zic? Te-a vrut, m-a bătut la cap să i te dau, eu te socot nevasta 
lui, nu? Ştie o lume întreagă că te-a adus la conac, n-o să te 
lase, doamne-ferește, pe drumuri! Dacă pleacă dintre cei vii, 
conacul și moșia sunt ale tale. Drept și pe cinstite! Uite sunt 
aproape șase luni de când stai lângă el... 

Tata se aprinsese la vorbă, era precipitat, nervos, iar când și 
când bătea darabana cu degetele pe marginea fotoliului. Afară 
continua să ningă, era amiaza, dar începuse a se lăsa o ceaţă 
densă ce acoperea, cu încetul zările alba. 

— Fata mea, a zis tata târziu tot cu glasul scăzut. Este vreo 
sanie pe aici, pe la conac? 


— Este... 
— Caii îs buni? 
— Buni. li mai ţesală din când în când bătrâna, le dă apă, 


mâncare. Sunt în grajd... 

— Uite ce-mi trece prin cap, m-a prins el de mână și m-a tras 
mai lângă ei să-i fie vorba auzită mai bine. Mă duc în odăile 
alea, iau vreo zece-cincisprezece saci cu grâu, o butelcă-două 
de vin, ce-oi mai găsi pe-acolo de-ale gurii și duc toate astea la 
noi acasă, la oraș. Vindem grâul, avem cu ce trăi. Vanghelis de- 


abia așteaptă. De-aia întrebam de sanie și de cai. Bătrâna e 
aici? 

— Nu, e plecată în sat. Vine numai de trei ori pe săptămână, 
așa a fost tocmită... 

— Tocma' bine! și-a frecat tata palmele, plin de mulţumire. 
Dar la urma-urmei, s-a întors el, de ce să ne fie teamă? Și de ce 
să ne ferim? Nu e averea ta? Nu poți face ce vrei cu ea? Ehei... 

Zicând acestea s-a ridicai, a ascultat puţin la ușă să vadă ce 
face profesorul, după care a ieșit din odaie, făcându-mi semn să 
rămân și să-mi văd de treabă. l-am auzit pașii apăsaţi pe 
dușumelele putrede ale coridorului, după care n-a trecut mult și 
am văzut sania trasă în faţa peronului, cu caii înhămatţi, pe 
spinările cărora fuseseră aruncate niște pături trenţuite, să nu-i 
ningă. L-am zărit apoi pe tata cărând în spinare un sac de grâu, 
pe care l-a aruncat afară pe cimentul terasei. A mai venit cu 
unul. Și a mai adus încă unul. Apoi pe al patrulea... 

Am dat perdeaua la o parte, l-am privit puţin îngrijorată, dar 
el m-a văzut și mi-a făcut complice cu ochiul, zâmbind și dându- 
mi a înţelege că știe el ce face. N-o să stea grâul să putrezească 
în odăi; și dacă profesorul nu lasă nimic scris, pune te miri cine 
mâna pe el! lar cei de la oraș să moară de foame? Până îl va 
determina să scrie în testament că averea lui, după moarte, va 
intra în posesia soţiei, cu numele așa și așa, luată de bună voie 
și nesilit de nimeni, e bine să se asigure de ceva bucate, că nu 
se știe cum vor deveni lucrurile. În definitiv, ca soţie, ea poate 
face ce vrea cu ce va rămâne de la răposatul... Și de ce n-ar 
începe de pe acuma să-și pună la adăpost lucrurile, să-și ajute 
familia? 

Tocmai când pe terasă stiva de saci începuse să crească, jos 
în vale, la poartă, s-au văzut peste uluci niște căciuli țuguiate, 
mișcându-se încoace și-ncolo. Tata s-a oprit din lucru și a privit 
într-acolo. Erau niște oameni din sat, de bună seamă. Dar ce 
vroiau? Unul a încercat poarta, altul s-a înălţat pe ulucă... 

— Ce vreţi, mă, fraţilor? a dat tata strigare de sus, de pe 
terasă. Cu ce rost prin nămeţii ăştia? 

— Vrem să vorbim cu propritaru', a zis cel ce se urcase pe 
ulucă, un ins cam cocârjat, îmbrăcat într-o fleandură de cojoc. E 
acasă? 

— Eu sunt proprietarul! a zis tata sumețindu-se și venind mai 
la marginea terasei, să fie mai la vedere. Ce vreți? 


— Dumneata ești? a mai întrebat acela neîncrezător, punând 
palma streașină la ochi, că-l biciuia zăpada peste faţă. Nu prea 
sameni cu profesorul... 

— Profesorul e bolnav. 

— Ei, bolnav, lasă că știm noi. Spune-i că avem o vorbă cu 
dumnealui... 

— Mă omule, nu s-a lăsat tata, n-auzi că profesorul e bolnav? 
E în pat, nu poate sta de vorbă cu nimeni. Spuneţi-mi mie care-i 
treaba și ne-om înțelege... 

— Dar nu ești propitar! 

— Ba sunt! De azi eu sunt proprietar! 

— Așaa? s-a mirat acela și și-a împins cu un gest repezit 
căciula mai pe ochi. Atuncea dacă ești propitaru', află că noi am 
venit să ne luăm moșia. Că pământu' e al nostru... In alte părţi, 
am auzit că oamenii s-au înţeles cu propritarii, și-a luat fiecare 
partea lui, noi de ce n-am lua-o? Să rămânem de proști? 

— Vedeţi-vă de drum! a zis tata cu asprime, nu vă faceți de 
cap că în ţara asta n-are dreptul nimeni să calce legea! 

— Ahă! a zis acela batjocoritor, știm noi cine a făcut legile 
alea. Le-a făcut cum a vrut, că pe noi nu ne-o întrebat nimeni 
nimica. 

— Păi de ce să te-ntrebe? Ai fi vreun cap de ministru ceva? l-a 
luat tata peste picior. Sub căciula aia n-ai decât tărâţe și nici 
alea de doamne-ajută, strănută porcii dacă le mănâncă! 

— Porc ești tu, mă! a zis cel de pe ulucă și a tras o înjurătură. 
O să-ți arătăm noi acuma, cum râmă porcii! 

Și zicând acestea, a sărit în ogradă, a tras zăvorul și a deschis 
larg poarta. În pragul ei s-au ivit de îndată și ceilalți ţărani 
încotoșmănaţi în cojoace și flanele rupte, cu căciulile pe ochi, în 
mână cu furci și securi. In faţa lor, Ștefan al lui Sticlete cu 
piciorul de lemn înfipt în zăpadă, cu capela mototolită aruncată 
peste claia de păr, în mantaua lui de soldat, cam lungă și 
ponosită ce mătura zăpada. Tata n-a mai stat pe gânduri. S-a 
repezit în odaia lui Walter unde văzuse o pușcă de vânătoare și 
o carabină și a venit într-o clipă cu ele pe terasă, ascunzându-se 
după un stâlp alei. 

— Cine face un pas e mort! a amenințat tata și a tras un foc în 
aer, să-i sperie. Nu glumesc, să știți! Umblați-vă pe cale și nu 
râvniţi la bunul altuia! 

— Ehe, uite cine vorbește! a exclamat al lui Sticlete, fără să ia 


seama la amenințările tatei. A făcut câţiva pași, șontăâc-șontăc 
luminat parcă la față de cele ce-i vedeau ochii. Uitaţi-vă fraților, 
pe ăsta l-am văzut la adunarea aceea în piaţă, am crezut că-i 
de-ai noștri... Ascultă, mă, ce cauţi aici? Nu știam că ești boier... 

— Mă, vezi-ţi de drum și nu mă face să-mi ies din minţi! a 
racnit tata de s-au cutremurat geamurile. Că te fac să muști 
zăpada, să știi! 

— Spune, mă, ești chiar boier sau vreunul de te-ai dat de 
partea moșierilor? a stăruit al lui Sticlete. Nu te-au primit 
comuniștii și te-ai dat cu ăi avuti... 

— Sunt și eu tot sărac ca și voi! a strigat tata. Și am aceleași 
drepturi ca și voi. lar dacă e să ia careva moșia asta, acela sunt 
eu! 

— Şi te faci propritar? 

— Mă fac. Faceţi-vă și voi dacă vă stă în putere. 

— Noi împărțim totul între noi, așa e drept, dar tu te faci 
singur propritar? 

— Mă priveşte ce mă fac! i-a retezat tata vorba. Nu dau 
socoteală nimănui. Acum e vremea noastră, a muncitorilor... 

— Este și vremea ţăranilor... 

— O fi! 

Cel ce stătuse sus pe ulucă și sărise să deschidă poarta, a 
făcut câţiva pași, l-a prins întărâtat pe al Sticlete de mâneca 
mantalei, împingându-l înainte, totodată îndemnându-i și pe cei 
ce se aflau mai în urmă să dea năvală în ogradă și să nu mai 
stea la vorbă. 

— Haideţi, mă, să pornim, de ce ne-am oprit? a cerut el 
înfierbântat, făcând semn de înaintare. Nu credeți că ăsta își 
bate joc de noi? 

Și fără să mai ia seama ce fac ceilalţi, a pornit de unul singur, 
către conac, cu o furcă în mâna, înjurând și amenințând, 
pesemne să-și facă curaj, în temerara lui acţiune. Atunci tata a 
tras cu carabina un foc în aer ca să-l avertizeze că nu se joacă și 
că e hotărât să nu permită nimănui să se apropie de conac. 
Țăranul s-a oprit deodată locului, puţin speriat, dar și-a luat 
seama repede, a scos limba, slobozind totodată o nouă 
înjurătură, semn că nu-i pasă și a pornit să frământe iar zăpada 
către conac. 

— Inapoi, mă, că te curăţ! a strigat tata, mânuind degrabă 
închizătorul armei. Înapoi! 


— Cureţi pe măta! 

Precipitat, tata a sărit peste saci, s-a lipit de stâlpul 
cerdacului, a dus din nou pușca la ochi și a apăsat pe trăgaci. 
Detunătura a spintecat aerul și ecoul ei sinistru a plutit prin 
ninsoare până sus, peste pădurea troienită. Omul s-a prăbușit în 
zăpadă și a dat un țipăt de s-a cutremurat curtea. 

— Mă omori, mă, mă omoriii! 

Cei din poartă înspăimântați, s-au tras înapoi. Văzând că nu-i 
de glumă, niciunul n-a mai făcut un singur pas înainte; nici 
măcar să-i vină celui căzut în ajutor. S-au strâns unul într-altul, 
așteptând. Numai Ştefan al lui Sticlete a rămas înfipt locului, cu 
umerii mantalei albiţi de ninsoare, privind dușmănos înainte pe 
sub cozorocul pleoștit al capelei. A întors apoi capul, a spus ceva 
către cei din spate și de îndată unul dintre oameni a dat la 
iveala de sub pulpana sumanului o pușcă pe care i-a întins-o. 

— Mă, ăla grozavu', ia ieși, mă, la iveală, de ce te-ai ascuns ca 
un hoţ? a strigat cu glasu-i dogit al lui Sticlete, cântărind arma 
în mână. Hai, mă, moșierule, arată-te, te știu, dar vreau să-ţi văz 
din nou faţa aia de propritar. Ne omori, ticălosule, hai? Ne 
omori? 

Cum stăteam la fereastră și priveam înfrigurată toate câte se 
întâmplau, m-a cuprins deodată groaza. Nu știam ce să fac. Am 
deschis ușa și i-am strigat tatei să se ascundă sau să fugă, să 
lase totul baltă, de ce atâta înverșunare și apere conacul, măcar 
de-ar fi fost stăpânitorul lui. Plângeam și-l rugam să nu se apuce 
cu oamenii, dar el mi-a făcut semn cu mâna să-mi văd de 
treabă, să-l las în pace, să nu mă amestec și nu s-a dezlipit de 
lângă stâlpul cerdacului. Era numai la haină cu capul descoperit 
și un fular înfășurat în jurul gâtului. Tinea pușca la ochi, cu 
degetul pregătit pe trăgaci și aștepta. Tremura? Nu, nu tremura, 
era numai stăpânit de încordare, ca un arc și vedeam cum i se 
zbat venele la încheietura gâtului, gata să-i plesnească. 

— Tată! m-am rugat eu din nou, fără să mă liniștesc, ia sania 
și fugi prin livadă. Tată, de ce nu m-asculți? 

Dar nici n-a vrut să mă mai ia în seamă. Stătea neclintit, în 
așteptare, pândind de după stâlpul de lemn. Atunci am închis 
ușa și, cutremurată de spaimă, am revenit la fereastră, după 
perdea, să văd ce are să se mai întâmple. Poate, văzându-l că 
nu le mai vorbește am gândit, oamenii aceia vor pleca... Sau 
ajung la o înţelegere. Și cum așteptam, l-am auzit dincolo pe 


profesor gemând, chemându-mă și întrebându-mă încet cine a 
tras cu pușca, pentru ce, cine cu cine se ceartă, de ce plâng, cu 
cine vorbesc, m-a supărat careva? Și unde-i Paraschiva? M-am 
făcut însă că nu-l aud și l-am lăsat să sporovăiască acolo, de 
unul singur, până nu i-am mai auzit glasul, fără să mă mai mișc 
de lângă fereastră. Tata stătea în aceeași poziţie, ascuns, la 
pândă, după stâlpul cerdacului. Al lui Sticlete, sub ninsoare, cu 
oamenii înapoia lui, iar la un metru în faţă-i, prăbușit, sub 
cojocul spart, acoperit de zăpadă, cel ce căzuse răpus de glonţ. 

— Nu ieși, mă, la iveală? a mai zis invalidul, trăgând și el 
închizătorul armei. Vas’ că noi muncim pământu' ăsta și tu te 
faci stăpânu' lui! Bravo! L-ai cumpărat sau te-ai pus vătaf în 
locu’ neamțului? De unde până unde ai mai răsărit și tu, mă, 
potaie? Ei, văz că nu vrei să te-arăţi, las’ că atunci vin eu la tine 
să vedem care-i treaba... 

L-a ocolit pe cel căzut și a pornit să taie pârtie către conac, cu 
pușca în mâna, trăgându-și cu greu piciorul de lemn prin zăpada 
ce se ridicase până la genunchi. De sub cozorocul capelei, ochii 
priveau răzbunător, își strângea mereu fălcile, părea o fiară 
înrăită, gata să sară în gâtul cuiva. 

— Hai, mă, trage! a strigat el și a prins a zâmbi răutăcios și 
batjocoritor. Trage, mă dacă mai ai curaj! Crezi că eu îs ăsta a 
lu’ Dumitran de l-ai pus în zăpadă? 

Văzându-l că se apropie tot mai mult, tata a potrivit mai bine 
arma la ochi, a apăsat pe trăgaci și din nou detunătura a 
răsunat prelung în aerul îngheţat, prin cernerea tot mai deasă a 
fulgilor de nea. În aceiași secundă, însă, a bubuit și pușca 
invalidului. Când o dusese la ochi nu mi-am dat seama. Și-atunci 
cu groază l-am văzut pe tata cum se frânge și cade peste sacii 
cu grâu, zvârcolindu-se. S-a zbătut puţin, în clipele dinaintea 
morţii, dar atât de aprig, încât unghiile i s-au înfipt adânc în 
pânza de cânepă putredă a sacului, rupând-o, scurgându-se 
printre degetele vinete un șuvoi galben de boabe. Am vrut să-i 
sar în ajutor, dar curtea s-a umplut toată de strigăte și ţăranii, 
depășindu-l pe invalid, au început să alerge bezmetici, prin 
zăpadă, către conac, agitând în aer furcile și topoarele, strigând 
și înjurând de parcă asaltau o redută. Inspăimântată, am fugit 
din odaie, nu știam ce să fac, unde să mă ascund, erau nebuni, 
mă puteau ucide și pe mine în înverșunarea aceea a lor. Al lui 
Sticlete, dar și ceilalți poate, mă credeau nevasta profesorului, a 


moșierului, nu-mi puteam da seama ce-i în capetele lor, în orice 
caz mă văzuseră de atâta vreme la conac, aveam, oare, timp să 
le explic care era de fapt realitatea? Și m-ar fi înțeles careva, 
atunci, în clipele acelea? Am alergat pe coridor, am intrat în 
muzeu, am tras cele două zăvoare la ușă și m-am ascuns după 
un dulap cu păsări împăiate, așteptând, cu palma pe piept, 
înfricoșată, să-mi astâmpăr într-un fel bătăile inimii. După numai 
câteva minute, s-au auzit ușile trântite, pași tropăind nervos pe 
dușumelile putrede, glasuri repezite, aspre ce se amestecau, 
răcneau, încât cu greu puteai înțelege ceva. 

— Acturile, mă, puneţi mâna pe acturi! a zis cineva trecând 
pe coridor, aproape în fugă. Acturile moșiei... 

— Vedeți și de bani... 

— Măăă, am deslușit glasul dogit al invalidului, ce, am venit 
aicea să furăm? Nu pune nimeni mâna pe nimic! E o comisie, se 
face inventarierea, ce, sunteţi de capul vostru? 

— Dar acturile? 

— N-ai auzit, mă, că e o comisie? 

Cineva a zgâlțâit ușa muzeului, a dat de câteva ori cu piciorul 
în ea, a apăsat pe clanţă, iara dat cu piciorul... 

— Aici, ce-o fi, frati-miu? am auzit vorbă și atunci m-am făcut 
și mai mică înapoia dulapului. Aăăă, s-a mirat acela, privind 
pesemne pe geamul de sus al ușii, uite păsări, mă, și-o vulpe, și- 
un pui de urs, stau înțepeniţi pe lângă pereţi, ei drăcia dracului)! 

— Le pui sare pe coadă! a zis un altul și au plecat împreună 
dupăâind zgomotos pe coridorul cu dușumeaua putredă. Lasă 
mortăciunile și hai prin alte odăi. 

După o vreme, glasurile nu s-au mai auzit. Și nici vreo 
mișcare prin camere sau prin curte. O liniște adâncă stăpânea 
acum întregul conac și liniștea aceasta îmi dădea de gândit, 
înspăimântându-mă pentru că nu știam ce se întâmplă. Aș fi 
vrut să ies din ascunzătoarea mea, dar îmi era teamă. Dacă mai 
rămăsese careva prin vreun ungher la pândă? Teamă îmi era și- 
n camera aceea unde, în semiîntuneric, fiecare pasăre sau 
animal, de la locurile lor, păreau că mă fixează cu ochii lor 
aprinși, de sticlă, gata să se repeadă și să mă sugrume. Apoi 
aerul devenise de-a dreptul insuportabil. Aș fi deschis o 
fereastră, ceva, dar erau toate bătute în cuie. Dar și de aș fi 
putut, nu atrăgeam, oare, atenţia că în camera aceea se mai 
află cineva? Bietul tata! Murise acolo, afară, pe terasă, dornic în 


nebunia lui să stăpânească averea profesorului, împins în 
necugetatul lui act de crunta mizerie în care trăiam, socotind, 
după judecata lui, că măritându-mă, averea moșiei avea să fie și 
averea lui... L-am urât tot timpul, cum am spus, pentru întreaga 
viaţă de chin pe care am dus-o din pricina scandalurilor ce le 
făcea în casă, dar în ultima vreme, mai ales după moartea 
Corneliei și a Victoriței parcă se mai îmbunase, era altul, nu se 
mai îmbăta decât rareori, ne vorbea frumos și alta-i era purtarea 
faţă de noi. Cu mine cel puţin, după ce mă mai resemnasem, 
acceptând situaţia măritișului, se înțelegea destul de bine. 
Văzuse în mutarea mea la conac salvarea lui și a familiei 
noastre, dar uite că pofta de înavuţire, în felul cum o văzuse el, 
îl făcuse să plătească cu viaţa! L-or fi luat de acolo, de afară? 
mă întrebam, simțind cum mă îneacă plânsul. Unde l-or fi dus? 
Vai, ce va spune mama când o afla? Ce va spune? Cum se va 
tângui și-și va rupe părul din cap de durere! Pentru că, iată, n-a 
trecut mult și iar s-a abătut zăbranicul morții asupra familiei 
noastre... 

Dar, oare, ce-o fi făcând profesorul? mi-am urmat gândul, 
încercând să-mi dau seama ce se petrece dincolo de zidurile 
odăii. l-o fi văzut pe cei ce au năpădit conacul, scormonindu-i 
averea? De bună seamă că au intrat și la el. Așa gângav cum 
era, o fi vorbit cu ei? Ce le-o fi spus? Dar ei ce i-or fi răspuns? ȘI 
ce-o face acuma singur? Poate mă strigă cum mă striga mai 
toată ziua, mă cheamă, o fi înspăimântat de soarta mea, nu știe 
unde sunt, după cum poate o fi înspăimântat și de cele ce i-au 
auzit urechile - că vor să-i ia moșia și să-l lase fără nimic. Sau 
oamenii, văzându-l în ce hal este, i-or fi cruțat zilele, așteptând 
alt moment să împlinească ce aveau de împlinit? 

Se întunecase de-a binelea când am auzit afară, în curte, 
motorul unei mașini. A oprit chiar în dreptul ferestrei, duduind 
puternic, încât geamurile zumzăiau neîntrerupt. Tresărind m-am 
dus să văd ce este. Un turism vechi, cu capotă de pânză și două 
roţi mari prinse de aripile din faţă, de-o parte și alta a 
radiatorului. Din mașină s-au dat jos trei bărbaţi, printre care și 
invalidul, în mantaua lui lungă, măturând zăpada. L-am văzut în 
lumina farurilor și m-am cutremurat. Dar tot în lumina farurilor 
am mai văzut un om, nu prea înalt, încotoșmănat într-o scurtă 
din postav, cu o căciulă soldățească pe cap și, cum l-am văzut, 
am  răsuflat ușurată, venindu-mi inima la loc. Era nașul 


Cristescu. Atunci am tras zăvoarele și am alergat pe coridoarele 
întunecate înainte-i. Plângeam. Îmi ascunsesem faţa în palme și 
plângeam. 

— Ce-i cu tine? m-a mângâiat el pe păr, rugându-mă să mă 
liniștesc. Numai tat-tu în neghiobia lui putea să facă ce-a făcut! 
s-a arătat el supărat. Auzi, să te aducă aici? Abia acum trei zile 
am aflat... Și să se ţină cu pușca de oameni, ca cel din urmă 
vătaf! Uite unde l-a dus nesocotinţa lui... Ei, fie-i ţărâna ușoară. 
Hai într-o odaie din astea și om vorbi... 

— Ce-o fi cu profesorul? am întrebat eu, tot printre lacrimi. Să 
mergem mai întâi la el. 

— Profesorul a murit, mi-a spus cu glasul scăzut nașul 
Cristescu. L-au găsit oamenii ridicat pe jumătate din pat, cu 
mâna prinsă de mânerul ferestrei. Vroia să vadă, pesemne, ce-i 
afară. L-au speriat detunăturile de armă, și inima... 

— Dar tata? Unde-i tata? Vreau să-l văd! 

— Aici, într-o încăpere, împreună cu omul celălalt, mi-a spus 
nașul Cristescu, ţinându-mă de după umeri. Trebuie să vină 
șeful de post să încheie actele. Măi Sticlete, s-a întors el către 
invalidul ce-i stătea aproape. După ce se încheie cercetările, să 
puneţi doi oameni să păzească conacul. Să nu-i treacă vreunuia 
prin cap să umble cu jaful! 

— Am înţeles! 

— lar pe tine, mi-a pus el palma pe umăr, te iau în seara asta 
la oraș. Te duc acasă... Adună ce ai pe aici și să mă aștepți. 

Am stat două ore la fereastra odăii în care mi-am petrecut 
șase luni din viaţă; începuse să viscolească peste câmpie; 
grăunţe de gheață se loveau de geamuri, ca și acestea de 
acum, de la pichet; nu vedeam nimic în noapte, numai ceața 
aceea albă, amestecată cu neguri până departe spre sat. Nu-mi 
ieșeau din minte cele întâmplate la amiază și totuși era adevărul 
adevărat, fusesem martora unei cumplite tragedii. Vedeam 
acuma vag, pe fereastră sacii de pe terasă, peste care căzuse 
tata, dincolo, în odaia de alături, profesorul își dormea somnul 
de totdeauna, nu-l luaseră, desigur se așteptau autorităţile, ah, 
începuse să mă cuprindă iar teama în camera aceea cu mobile 
vechi, în care fiecare scârțâit de dușumea mă speria și mă făcea 
să tresar. Înfrigurată, mi se părea că profesorul vorbește, că mă 
strigă, lovește cu ceva în ușă, dar era numai șuieratul viscolului 
ce zgâlțâia canaturile și făcea lumina lămpii să pâlpâie. Nu știu 


cum, dar vroiam să ies cât mai repede dintre pereţii conacului, 
să nu mă mai știu acolo, oriunde, numai să plec, pentru că nu 
mai suportam apăsarea aceea, neliniștea, teama... 

Nerăbdătoare, mi-am luat geamantanul de carton cu care 
venisem și am ieșit afară în viscol. Am coborât treptele în 
zăpadă și m-am oprit drept lângă poartă, așteptând. Nu după 
mult timp, departe, pe drumul ce se ghicea în noapte, am văzut 
farurile mașinii, venind către conac. Și tot atunci, cineva striga 
de sus, dinspre pădure, peste vântoasa albă a ninsorii: 

— Lupii, măâă! Lupii... 


8 


Amintirile se scurg ca apele prin vadul unui râu, se duc la vale 
parcă sărind din piatră-n piatră; stai pe mal, privești în unda 
limpede și încerci să le deslușești imaginea, ca-n luciul unei 
oglinzi. Unele fug, se tulbură destrămându-se în spuma câte 
unui val, te străduiești să le aduni împreunându-le ca cioburile 
unui pahar, dar totul este zadarnic, de neîmplinit; altele, 
statornice, își cheamă ochiul către ele, te fac să trăiești aievea 
clipe de mult trecute, unele frumoase, pline de bucurii, de 
nostalgie și încântare, altele, dimpotrivă, încărcate de suferinţă 
și durere. 

Amintirile mele au un început. Ele poate vor sfârși odată cu 
plecarea mea de aici, din această cameră a pichetului, împreună 
cu ofițerul anchetator. Până atunci, încerc să le adun în câteva 
rânduri ce vreau să pornească cât mai curând către tine, ființa 
mea dragă. Mă destăinui ţie, în aceste ceasuri grele, așa cum ți- 
am spus, cu speranţa că mă vei înțelege și nelăsându-mă pradă 
oprobriului, în afară totodată de orice act gratuit de clemenţă, 
vei împărtăși celor ce mă cunosc regretul meu pentru toate 
momentele în care n-am putut fi eu însămi în viaţă, pentru tot 
ce am greșit, dar mai presus de orice pentru actul nedeliberat 
ce astăzi mă face să fiu aici, reţinută, în fosta cameră de oaspeţi 
a pichetului. 

Crede-mă, sunt cuprinsă de spaimă... Au trecut atâtea ceasuri 
de aseară și până acuma, dar încă sunt sub impresia clipei 
sinistre când am pus mâna pe armă și am tras... 

Da, am tras... Am luat o viaţă de om... Cine sunt eu, cea care 
am fost chemată să fiu judecătorul acestui nefericit destin? Cum 
de am putut să curm o idee, un gând, un gest, să opresc o inimă 
să mai bată? Nu știu, crede-mă că nu știu, nu-mi dau seama ce 
curaj nebunesc m-a împins către actul suprem! Ceea ce știu, 
este că am vrut să-mi apăr fericirea. Fericirea la care am tânjit 
de copilă... Fericirea care s-a lăsat mult așteptată și care s-a 
împlinit numai odată cu dragostea mea pentru un om. Și cu 
dragostea lui pentru mine... 

Venisem atunci, iarna, de la conac, jalea era și mai mare în 
familia noastră, nu era seară să nu ne adunăm lângă mama, la 
gura sobei și să plângem, gândindu-ne la toate câte s-au abătut 
pe capul nostru. Ca să câștig și eu un ban și să nu stau fără rost 


în casă, - la liceu nu mai mergeam, am intrat ca vânzătoare la o 
prăvălie de mercerie, ce avea și articole pentru mirese, a unei 
doamne Leontina, de pe strada principală a orașului, nu departe 
de marele magazin al fraţilor Ecovescu. Prăvălia nu era mare, o 
odaie în față cu două tejghele și dulapuri de sticlă și o alta în 
spate ce ţinea loc de magazie și în care se aflau rafturile pline 
cu cutii de carton ce ajungeau până aproape sub tavan. Doamna 
Leontina, despre care se spunea că în tinerețe fusese acrobată 
și călăreață la circ, iar mai apoi urcase și cu motocicleta pe 
„Zidul morţii”, fiind una dintre cele mai frumoase femei ale 
timpului, acum la bătrânețe se îngrășase peste măsură de mult, 
sprinteneala ei de altădată rămânând acum o simplă și 
anecdotică amintire. Reumatică, cu ambele picioare bandajate 
din cauza varicelor, înfofolită cu o broboadă și îmbrăcată într-un 
cojocel, stătea cât era ziua de mare pe un scaun înapoia 
tejghelei, loc de unde supraveghea vânzarea, în timp ce fuma 
țigară de la ţigară și sorbea din ceașca de cafea cu o savoare rar 
întâlnită. Căutând a mai fi ce a fost, dacă nu ca temperament și 
vioiciune, cel puțin ca înfățișare fizică, își aplica un fard exagerat 
de accentuat, chiar violent, acoperindu-și ridurile cu multă 
pudră, cum, la fel de mult, punea ruj pe buzele conturate în 
formă de inimioară, fără să mai spun de genele rimelate și de 
sprâncenele smulse și făcute cu creionul dermatograf, într-atât 
de înalte, de subţiri și lungi de-i ajungeau aproape de urechi. 
Astfel pictată, faţa ei buhăită și grasă, părea o mască de clovn 
ce exprima un zâmbet naiv, infantil, dar în același timp 
compătimitor. După ce isprăvise cu circul, din banii strânși își 
cumpărase o casă cu trei camere aproape de centrul orașului, 
dintre care închiriase două. Pentru a mai scoate un ban, 
deschisese apoi în piață o baracă cu roata norocului și tir sportiv 
pe care a abandonat-o curând pentru o tutungerie. Renunţase și 
la aceasta, intrase „madamă” la un hotel și până la urmă s-a 
gândit că cel mai nimerit lucru ar fi să-și plaseze capitalul într-o 
prăvălie, unde nu faci nimic și dacă ai puţină istețime, câștigul 
nu se lasă mult așteptat. Așa că alături de alte magazine, pe 
strada principală a orașului a mai apărut unul, cam modest, cu 
două vitrine și cu firmă mare deasupra: „La mireasa cea 
frumoasă. Articole pentru nunţi, botezuri, mercerie”. 

Cum fosta vânzătoare se măritase și plecase în alt oraș iar 
doamna Leontina nu se putea ridica de pe scaun să servească 


clientela, mi-am găsit repede de lucru la ea pentru o leafă nu 
prea mare, dar care îi convenea și mamei, că ne mai scotea din 
nevoi. Pentru câte făceam în prăvălie și acasă la patroană, banii 
primiţi erau o certă batjocură. Veneam dimineaţa, măturam, 
ștergeam praful, curăţăm zăpada de pe trotuarul din faţa 
prăvăliei, îi cumpăram ţigări și chibrituri patroanei, îi pregăteam 
cafeaua, după care într-un timp cât mai scurt, trebuia să mă duc 
acasă, să-i fac patul, să spăl vasele, să dau mâncare la cele opt 
pisici ce miorlăiau prin toate ungherele, să dau și aici cu mătura 
și să mă întorc cât mai repede la prăvălie, întrucât începea să 
vină clientela și nu avea cine să o servească. Treceam, deci, 
înapoia tejghelei și vindeam nasturi, jartiere, ace de siguranță, 
jurubiţe de aţă colorată, goblenuri, jachețele din pânză ieftină 
pentru nou-născuţi, botoșei, lumânări pentru botez, voaluri și 
ghirlande pentru mirese, beteală, flori artificiale și câte și mai 
câte. Cumpărătorii erau mai mult cei de pe la ţară, oameni 
simpli, necăjiţi, opreau carul cu boi în faţa prăvăliei, lângă 
trotuar, intrau și stăteau multă vreme în chibzuinţă, nehotărâți 
dacă să ia una, să ia alta, priveau marfa, o mai cercetau și în 
lumina ușii, stând cu ea în prag, s-o vadă mai bine, întorcând-o 
când pe-o parte, când pe alta... 

— Hai, închideţi ușa, e frig și lemnele e scumpe! le striga de la 
tejghea doamna Leontina, pufăind des din ţigară, cu fața 
încruntată sub masca de farduri. E marfă bună, ce-o mai bibiliţi 
atâta? 

La prânz mă duceam la un birt, în apropiere de unde, în două 
crăticioare, îi aduceam mâncare, iar într-o sticlă un sfert de 
ţuică tare, de tescovină și câteva roșcove să le arunce în ea. 
După ce mânca, obloanele fiind trase, mă punea să-i desfac 
bandajele de la picioare și să-i ung pulpele cu o unsoare rău 
mirositoare, de-mi venea greață, numai când deschideam 
capacul cutiei. 

— S-au mai desumflat, puicuţă, mă întreba adesea privindu- 
le. Ei, asta-i viaţa circului... Trapez, balans pe sârmă, acrobație 
pe frânghie... Apoi, echilibru pe motocicletă în mers, pe zidul 
ăla! Glorie, bani și... nimic! Eh, timpuri... 

Ofta, schimonosindu-și faţa, își ștergea câte o lacrimă ce lăsa 
dâre lucii pe stratul de pudră, lua sticla, o privea în zare să vadă 
dacă mai e vreun strop de băutură în ea, după care mi-o punea 
în brațe și mă îndemna, aproape zorit: 


— Dă fuga, puicuţa, dă fuga mamă și mai ia un sfert. Dacă n- 
are roșcove, să puie niscavai piper sau chiar ardei iute. Să 
trăznească fir-ar al dracului cu apa lui chioară, că toţi e hoți, 
fură până și tăria ţuicii! Asta-i băutură? 

Seara, mă întorceam acasă frântă de oboseală, dar mai 
găseam timp să învăţ, vroiam să mă ţin de carte, să-mi iau 
examenele în vară cu gândul ca, în toamnă, să mă înscriu la zi 
să fiu iarăși alături de colegele mele. Vedeam eu ce am să fac 
pentru a o ajuta pe mama; îmi găseam poate undeva serviciu 
numai după-amiaza, pentru că la doamna Leontina trebuia să 
lucrez toată ziua. De altfel, chiar în vara aceea, după ce am 
promovat în clasa a șasea de liceu, am și plecat de la ea, într-un 
mod cu totul neașteptat pentru mine. 

Venise într-o zi Mioara, sora mea cea mai mare acum, după 
pierderea celorlalte două, vânzătoare la o cofetărie în centrul 
orașului, și-mi spusese că ar vrea să se fotografieze cu voal și 
coronițţă de mireasă, pentru că a mai văzut și alte fete făcând la 
fel și ar avea și ea plăcerea asta. Dar să nu audă mama, ea este 
credincioasă și știe de pe la bătrâne că nu e bine s-o iei înaintea 
timpului, întrucât îl superi pe Dumnezeu și te cheamă la 
judecată, chiar dacă după aceea ești cu adevărat mireasă. 

— Hai, lasă tu, chiar așa? m-am mirat eu, uimită de cele ce 
auzeam. 

— Chiar! m-a asigurat Mioara. Așa că să nu-i spui mamei! 

— Bine, nu-i spun, dar cum să fac? 

— Uite cum, m-a luat Mioara de o parte să-mi explice planul 
ei. Plec de la cofetărie pentru un ceas, am vorbit în chestia asta 
cu patronul, vin la tine, intru prin spate în curticică în așa fel să 
nu mă vadă grăsana și-mi dai din magazie o cutie cu tot ce-i în 
ea. Dar vezi, alege și tu mai din vreme un voal și-o coroniță 
frumoase. Incolo, eu am o rochiţă albă, o știi, și merge... 

— Bine, am acceptat eu, puţin satisfăcută că-i pot fi de ajutor 
surorii mele. Imi spui când vii și până atunci am să-ţi pregătesc 
totul. Dar să nu te vadă careva, pe acolo, prin dosul prăvăliei... 

— N-ai grijă! 

Așa am și făcut. A venit Mioara la vitrina prăvăliei, chipurile că 
se uită la cele expuse, eu am zărit-o, i-am făcut un semn și în 
zece minute ea alerga cu cutia în braţe către cel mai mare 
atelier fotografic al orașului, bucuroasă că are să-și împlinească 
dorinţa. După vreo oră, timp în care am așteptat-o cu sufletul la 


aură, îngrijorată ca nu cumva patroana să observe lipsa cutiei, 
am zărit-o în sfârșit din nou în faţa vitrinei și m-am liniștit. M-am 
dus în odaia din spate, de aci în curte, mi-a dat cutia bine 
învelită într-un ziar și a fugit înapoi la cofetărie. Liniștea mea 
însă, a ţinut nu mai mult de o jumătate de oră. Pentru că, la 
scurt timp după plecarea soră-mi, a venit un băiat în prăvălie; 
văzându-mă ocupată cu servirea unor clienţi, s-a adresat 
doamnei Leontina ce stătea la tejghea cam plictisită și fuma, 
trăgând alene dintr-o ţigară. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Leontina? 

— Eu cavalerule, în persoană, a zis patroana privind cu 
stăruinţă pachetul din mâna băiatului. Ce dorești, spune... 

Întinzându-i pachetul, băiatul i-a relatat că l-a trimis stăpânul 
său, domnul Costache, cel cu atelierul foto de lângă 
cinematograf... 

— Și care-i treaba? 

— A venit o fată care și-a făcut câteva poze îmbrăcată ca 
mireasă, cu lucruri luate de la dumneavoastră și în grabă a uitat 
o coroniță. Domnul Costache zice că v-o trimite, pentru că n-are 
ce face cu ea... 

— Ce vorbești! O fată a luat îmbrăcăminte de mireasă de la 
mine, în dimineaţa asta? s-a mirat patroana, tot trăgând din 
țigară. Tu știi ceva de chestia asta, puicuţo? mi s-a adresat apoi 
mie. Că n-am mai vândut obecte de ceremonii de săptămâna 
trecută... 

Eu, care trăsesem cu urechea la întreaga discuţie, eram toată 
un sloi de gheață, de frică. „Cum naiba de uitase Mioara 
coroniţa acolo! Măcar să fi verificat cutia când mi-a adus-o!” 

— Ei, știi ceva? 

— Nu, doamnă, am răspuns cu jumătate de glas. Nu știu... 

— Văz că, uite, coroniţa e din marfa noastră, a adăogat ea, tot 
privind-o pe o parte și alta. la stai niţel. 

Zicând acestea, s-a ridicat de pe scaun, cu greutate și 
sprijinindu-se în baston, s-a dus în magazie, a stat cam un sfert 
de oră acolo, după care s-a întors cu o cutie, căreia i-a ridicat 
capacul, arătându-mi-o. 

— Vezi, puicuţo? a împins ea cutia către mine. Coroniţa adusă 
de băiat, seamănă ca model cu floarea mirelui. lar coroniţa, nu- 
i! Ei, ce zici? 

— Păi, ce să zic? am ridicat eu din umeri. 


— Cum devine chestia? a stăruit ea. Că n-am vândut coroniță 
fără voal și floarea mirelui. E voal, e floare, coroniţa uite-o, a 
adus-o mucosu' ăsta! Apoi, cutia nu e din prăvălie, ci din 
magazie. În prăvălie n-am marfă din asta, adusă de la „Select” 
București... Ei? 

— V-am spus, am bâiguit eu, nu știu nimic... 

— Ei, drăcie! a exclamat, pufăind mai departe din ţigară. A 
mai tras un fum, apoi a strivit-o cu unghia în scrumiera de tuci 
de pe tejghea. Avea chipul încruntat și masca de fard ce-i 
acoperea obrajii părea pătată, grotescă, învăluită în umbre. 

— Când zici că s-a pozat, măi băiete? l-a întrebat pe ucenicul 
fotografului. Când? 

— Acum un ceas, cam așa ceva... 

— Și cine-i persoana? 

— Nu știu... 

— Uite, roagă-l tu pe domnul Costache al tău să-mi trimită 
fotografia persoanei. Dac-o văz, poate îmi amintesc, o fi luat 
marfa de la noi. Hai, trap! 

Băiatul a zbughit-o pe ușă, l-am văzut cum ţopăie în alergarea 
lui pe trotuarul de vizavi, iar eu am rămas cu ochii spre stradă, 
înfricoșată pentru cele ce aveau să se întâmple. Aș fi vrut în 
clipele acelea, să intru undeva în podea sau să ies în stradă, să 
dispar, să nu mai fiu acolo pentru că, sinceră să fiu, eram 
vinovată, fapt lesne de constatat și nu aveam ce justificări să 
aduc gestului meu. Îmi era și ciudă pe Mioara că îi spusese 
fotografului de unde luase cu împrumut podoabele acelea... Ce 
nevoie avea să știe el de unde le are? Poate a făcut-o numai să-l 
grăbească, explicându-i că trebuie să le ducă repede înapoi, 
motiv pentru a fi și ea la timp la cofetărie... Tot ce se poate. In 
acest caz, mă gândeam, bine ar fi să nu-i fi reușit pozele, să nu 
fi ieșit nimic pe clișeul acela, așa încât patroana să n-o poată 
recunoaște. Pentru că, trebuie să adaug, atât ea cât și celelalte 
surori veniseră de câteva ori pe la mine, și patroana le 
remarcase că sunt frumușele, drăguţe, schimbând și câteva 
cuvinte cu fiecare în parte. 

Spre ghinionul meu, băiatul s-a întors repede, aducând pe 
palmă o poză încă udă, pe care a pus-o pe tejghea în fata 
patroanei. A rămas apoi deoparte, stingher și respectuos, 
privind-o pe bătrână cum își scoate dintr-o poșetă scorojită 
ochelarii, îi potrivește pe nas, după care ia în mână fotografia, 


aplecând-o mai într-o parte să bată lumina vitrinelor pe ea. 

— Ei, dar asta-i soră-ta, cofetăreasa! a exclamat doamna 
Leontina și mi-a făcut semn să mă apropii, arătându-mi 
fotografia. Chiar ea! Ce zici, puicuţo? Cum devine cazul? Că 
dovleacu' ăsta al meu - și s-a bătut cu degetul pe frunte - nu 
pricepe nimic! Ei? Este sau nu este soru-ta? Și dacă este... 

Da, era Mioara, îi stătea bine cu coroniţa aceea pe cap, 
zâmbea cu ochii ei frumoși, plini de lumină, o privire zglobie, 
sprinţară, chiar nonșalantă. 

— Chestiunea e limpede! a concluzionat patroana. l-ai dat tot 
dichisu' să-și facă damblaua. Că așa e fetele astea de mahala, 
se pozează ba marinar, ba plotoner, ba dracu' mai știu cum! Dar 
ce crezi tu fetițo, că aici la mine e gardiropă de artiști, hai? m-a 
luat la rost, abia stăpânindu-și mânia. Se bagă cine vrea în 
prăvălia mea? Eu te ţin ca pe-un suflet sărac, că mi-a fost milă 
de maică-ta când a venit la mine, că m-a rugat și iar m-a rugat 
ca pe-un Dumnezeu, și tu colo, hoața, îmi scoţi marfa din 
prăvălie, să mă lași în sapă de lemn! De unde știu eu, poate nu 
toate miresele astea din vitrina fotografului sunt naturale, or fi și 
din astea, făcute așa, de pamplezir, cu lucruri de la mine! Ai 
închiriat pe bani? Spune, fă, pe bani? 

— Nu, doamnă, am murmurat plângând, cu privirea plecată. 
Este pentru prima oară când am făcut acest lucru. Pentru sora 
mea, m-a rugat, v-o jur că nu s-a mai întâmplat și vă rog să mă 
iertați... 

— Să te iert? a înălţat ea sprâncenele subţiri, abia creionate, 
stăpânită și mai mult de supărare. Să pleci, să nu te mai văz în 
prăvălia mea! Și să nu-mi ceri leafă, că nu-ţi dau nimic! Ajunge 
cât m-ai furat! 

Am plecat chiar în clipa aceea. Am ieșit în stradă cu ochii în 
lacrimi. Treceam pe lângă lume, nu vedeam pe nimeni, nu 
auzeam un glas, o vorbă, pluteam ca într-o ceață a cărei suflare 
rece mă înăbușea și-mi tăia răsuflarea. 

Seara, acasă, i-am mărturisit mamei totul. Evident, m-a 
certat, spunându-mi că n-am făcut bine ce am făcut: azi, un 
serviciu se găsește foarte greu, în oraș totul se scumpește, 
cresc preţurile, cresc și salariile, dar nu în măsura necesară ca 
omul nevoiaș să se ajungă și câte și mai câte. lar în situaţia 
asta, o leafă în plus în casă, cât de mică era bine venită. Și 
acum? În sfârșit, văzându-mă distrusă, cu ochii plânși, a zis că 


destul suntem amărâţi și năpăstuiți de soartă, nu e bine ca 
singuri, de-acum să ne mai sângerăm și noi inimile. Să-mi văd 
de carte, de învăţătură, eram singura din familie care urmam 
liceul, poate că mă va ajuta norocul și voi avea alt rost în viaţă, 
datorită școlii. Va munci dânsa mai departe, împreună cu 
celelalte surori numai să mă vadă pe mine aranjată în vreun fel, 
poate funcţionară, ori învăţătoare, orice, numai să-mi chibzuiesc 
viaţa, altfel de cum a apucat-o ea. 

În timpul cât am urmat ultimii ani ai liceului, frecventând de- 
acum cursurile la zi, am avut norocul să fiu iar în atenţia 
domnului Sergiu Panaite, profesorul nostru de desen, cu care, 
mai înainte, în echipe de elevi și eleve, formate de dânsul, 
dintre cei cu înclinații spre pictură, umblam vara prin sate și 
reconstituiam picturile în biserici. De astă dată m-a invitat să vin 
într-o după-amiază la atelierul pe care-l avea la locuința sa, să-i 
văd lucrările și, dacă doresc, cu totul gratuit are să-mi dea lecţii 
suplimentare de pictură, întrucât a văzut că am talent, am mână 
sigură și ochiul format, posed, cum s-ar spune, simţul îmbinării 
culorilor și ar fi păcat să nu-mi cultiv arta penelului, îndeletnicire 
frumoasă și de mare perspectivă. Dar, mai ales, foarte potrivită 
pentru o femeie... 

— Ce zici, mamă, să mă duc? am întrebat-o într-o seară când 
s-a întors de la fabrică, după ce i-am povestit despre toate câte 
le discutasem cu domnul Panaite. 

— Du-te, fata mea, m-a îndemnat ea. Dar poţi, oare să trăiești 
din meseria asta, dac-ar fi să ajungi vreodată pictoriță? Că am 
înțeles, după toate câte mi-ai spus că vrei să-ţi faci o meserie, 
nu? 

— Da... 

— Ori mă uit la ăia prin piaţă, cei ce vând icoane și fel de fel 
de tablouri, deh, nu prea arată pricopsiţi ca unii care ar avea o 
meserie de nădejde... 

— Mamă, domnul profesor spune că voi urma o școala înaltă 
la București, de unde pot ieși profesoară, adică să am o catedră 
la o școală, ca dumnealui... 

— Când asta? 

— După ce am să termin liceul. Dânsul mă va ajuta... M-a 
asigurat de treaba asta. Spune că am talent și că voi reuși. 
Numai să iau de pe acum lecţii cu dumnealui... 

— Bine, cum crezi tu! 


Domnul Sergiu Panaite era un om înalt, robust și, cu toate că 
se afla în preajma pensionării, arăta încă destul de puternic și 
viguros. Avea o față prelungă, osoasă, cu pielea uscată ca un 
pergament și frunte înaltă, ridată, peste care cădeau pletele 
părului cânepiu, pleșuv, dându-i un aspect leonian. In ciuda 
faptului că avea ochii de culoarea oţelului, privirea îi era blândă, 
prietenoasă, transmiţându-ţi un soi de liniște și binecuvântare, 
de încredere și încurajare, atât de necesare unei fiinţe ce vrea 
să-și realizeze un ideal în viață. Se purta îmbrăcat sport - moda 
unor ani îndepărtați cu pantaloni golf și o haină largă din stofă 
cadrilată, cu umerii lăsaţi, iar pe cap își potrivea, într-un chip cât 
mai  ștrengăresc, un basc mare, bleumarin, tras pe-o 
sprânceană, după moda franţuzească a timpului. Și cum trecea, 
pe stradă cu mersul lui liniștit, cu luleaua între dinţi pufăind-o 
ușor, salutând ceremonios în dreapta și-n stânga, ca un ins stilat 
și de mare notorietate, era considerat de către toată lumea 
drept o celebritate a orașului, faima lui pecetluindu-se mai ales 
în urma numeroaselor expoziții de pictură deschise atât în oraș, 
în Capitala ţării cât și în câteva ţări europene. Ba mai mult, se 
cunoștea faptul că într-o vară fusese chemat la castelul Bran și 
făcuse portretul arhiducesei lleana de Habsburg, sora regelui 
Carol al II-lea. Cu toate acestea, profesorul nu era agreat în 
unele cercuri și asta se datora în primul rând spiritului său 
mercantil - ca să câștige mai mult, angaja reconstituirea unor 
picturi în biserici, cu ajutorul mai mult neplătit al copiilor - iar în 
al doilea rând pentru strădania depusă cu orice prilej de a fi 
considerat o personalitate artistică de prim rang. In acest sens, 
pe orice afiș ce-i anunţa deschiderea unei noi expoziţii, ca și pe 
cărţile sale de vizită, alături de numele scris cu litere mari, 
adăoga cu ostentaţie și cuvintele ce socotea că-l ridică deasupra 
tuturor artiștilor penelului: „pictorul Casei regale”. 

În casa sa, una dintre clădirile mari din centrul orașului, 
mobilată în stil rustic, dar mai ales în atelierul său cu acoperiș 
din sticlă și draperii lungi ce filtrau lumina ferestrelor înalte, am 
prins gustul picturii, al adevăratei picturi pe care am început s-o 
consider de atunci cea dintâi delectare spirituală a vieţii mele. 
Pe terasa largă din faţa atelierului, în ceasurile de tihnă 
dinaintea amurgului de vară, instalate în fotolii din pai, eu și 
încă două colege de liceu de asemenea cu înclinații pentru 
pictură, stăteam neclintite sub vraja fascinantă a cuvântului 


profesorului care, tolănit într-un șezlong în faţa noastră, cu pipa 
în mână, ne vorbea ceas după ceas despre tot ce a însemnat 
arta frumosului pentru civilizaţia omenirii, începând de la 
manifestările rupestre până la marile expoziţii ale lumii ce 
cuprind celebrele capodopere ale artei plastice. Stiluri... Școli... 
Curente... Mari valori ale picturii universale... Muzee de prim 
rang, sinteza valorilor plastice mondiale... Astfel, încetul cu 
încetul, i-am cunoscut în treacăt pe marii artiști ai penelului, de 
la olandezul Frans Hals, aș spune, cel mai strălucit portretist al 
timpului sau francezul Boucher, la apreciaţii noștri maeștri 
Ressu și Steriadi pe care, ni se atrăgea atenţia, aveam să-i 
întâlnim ca profesori la București. O privire, deci peste timp a 
artei culorilor, înfățișând viaţa și totodată a reprezentanților ei 
cei mai de seamă, redată la nivelul înţelegerii noastre. 
Ascultam, luam notițe peste notițe și eram fericită. Pentru că, 
mărturisesc, cu cât trecea timpul, cu atât aveam senzaţia că 
descopeream o lume necunoscută mie până atunci, o lume cu 
luminile și umbrele ei, cu răsăriturile ei explodând spectacular, 
dar și cu apusurile-i discrete, tăcute, implacabile, o lume totuși 
frumoasă, bogată în idei și pasiuni, lumea unor sentimente 
deosebite și a unui rafinament absolut în care, vai, aș fi vrut să 
intru, să mă contopesc cu însăși existenţa ei, o lume mirifică, 
plină de farmec ce-ţi poate oferi satisfacția unei împliniri, a unei 
deveniri, în atât de controversata condiţie umană. Și când, după 
două-trei ore de audiere a unor asemenea erudite și 
competente prelegeri, îmi luam caietele sub braţ și părăseam 
vila profesorului, umblând prin parc sau pe străzi îmbătată de 
parfumul unor epoci sau de culoarea unor epoci de culoarea 
unor tablouri ce-mi stăpâneau încă multă vreme sufletul mă 
simţeam o altă fiinţă pe care o socoteam a adevărului pur, 
infailibilă, dar chinuită încă de întrebări și răspunsuri, inerente 
anilor adolescenţei. Eram fericită? Da, eram fericită! Îmi 
priveam, de acum, viaţa înainte, închipuindu-mi drumul cu 
suișuri și coborâșuri, pe creste pline de soare, dar și prin văi 
învăluite în ceaţă, urcând totuși spre înălţimea unui ideal către a 
cărui împlinire tindeam și care nu avea să mă părăsească 
niciodată. Credinţa aceasta, te asigur, mi-a dat aripi. Mi-a dat 
posibilitatea sperată să zbor, să mă înalţ, să scrutez imensitatea 
cerului, oceanul luminii albe și pure, asemuindu-l unui ecran pe 
care mi-am închipuit că văd secvențe din filmul destinului meu. 


Și trebuie să spun că febra unor neliniști nu m-a ocolit; 
dimpotrivă, m-a stăpânit cu tenacitate și accentuală insistenţă. 
Dar tocmai neprevăzutul m-a îndărjit și mi-a insuflat puterea de 
care aveam atâta nevoie ca să înving, să cuceresc înălțimile 
visate, să mă autodefinesc ca personalitate în lumea ce mă 
înconjura. 

Au trecut anii liceului, am învăţat destul de bine, am luat 
bacalaureatul și în vara aceea am lăsat șorțul de uniformă, 
îmbrăcând pentru prima dată o rochiță de stambă, înflorată, cu 
decolteu larg și volănașe pe care mi-a făcut-o mama cadou din 
puţinii ei bani strânși pentru zilele negre ale bătrâneţii. 
Mergeam acum prin oraș, cu părul eliberat din bentiţa albă, 
liceeană, revărsat în voie pe umeri, în rochia mea ieftină, dar 
destul de frumoasă, apretată și bine călcată, în picioare cu 
sandale noi-nouţe, cu barete, surpriza surorilor, tot pentru 
evenimentul absolvirii; mă simţeam într-o totală libertate, 
descătușată din atmosfera aceea austeră a liceului, cu regulile 
ei rigide, pe care ani de zile le respectasem cu sfințenie. Mă 
socoteam de-acum o domnişoară în adevărul înțeles al 
cuvântului, stăpână a eului meu și a tot ce se lega de ființa 
mea, iar semeţia, ca să nu-i zic înfumurarea ce mă încerca în 
acele clipe, mă făcea parcă să plutesc pe bulevardul umbrit de 
castani al orașului. Ce mai, eram „cineva”, absolventă de liceu, 
peste puţin timp poate studentă, aveam plăcuta senzaţie că 
toată lumea mă privește și mă admiră, felicitându-mă pentru 
acest lucru; trebuie să recunosc că mă simţeam bine și nespus 
de fericită în atmosfera aceea sărbătorească. 

Intr-o dimineaţă, în fața cinematografului m-am întâlnit cu 
Mircea Dragomirescu. Nu-l mai văzusem de pe vremea când 
purta uniforma liceului militar. Era într-o cămașă albă, pantaloni 
din doc și pantofi din rafie împletită, cu talpă de cauciuc. Atât 
faţa-i, altădată viguroasă, plină de lumină, acum trasă, mult 
slăbită, barba nerasă de multă vreme, ca și privirea-i tulbure, 
rătăcită trădau elocvent un om în suferință. Mărturisesc că nici 
nu l-am recunoscut, într-atât de mult se schimbase, având aerul 
unui ins îmbătrânit, în ciuda anilor tineri. 

— Ce faci? m-a oprit el și mi-a sărutat mâna cu aceeași 
eleganţă și tandreţe ce i le cunoscusem cândva. Nu te-am văzut 
de câţiva ani. Când te-am zărit, chiar am tresărit... 

l-am ocolit privirea, fără să-i răspund. În definitiv, ce aveam 


de vorbit cu el? Putusem uita, ceea ce pentru mine, o copilă, 
fusese durere și suferință? Rana sufletească pe care mi-o 
pricinuise era departe de a se fi vindecat. Dimpotrivă, sângera 
încă... 

— Ești supărată? a căutat el să mi se uite în ochi. Știu, am fost 
vinovat, te rog să mă ierți. De altfel, încă de pe atunci am 
intenţionat să fac acest lucru, dar vacanţa s-a sfârșit foarte 
repede și chiar dacă m-aș fi străduit, nu mai aveam timp să te 
caut. Și-apoi, de unde să te iau? Nu mi-ai spus niciodată unde 
stai, pe ce stradă și la ce număr. Ai terminat liceul? 

— Da... 

— Când? 

— Anul acesta. Am luat și bacalaureatul. 

— Oho, felicitări! s-a bucurat el, nu știu dacă sincer sau din 
complezenţă. Felicitări... 

— Tu? Ce faci? 

— Prost! a răspuns abătut și a dat a lehamite din mână. Am 
ieșit ofițer de cavalerie și am fost repartizat în București, la 
garda regală. Am dus-o bine, îţi dai seama, până astă iarnă când 
a plecat regele, cu întreaga suită. Imediat am fost pus pe... 
„liber”. Cred că înţelegi motivele, originea, funcţia, tata cu 
avere, fost președinte al organizației locale a partidului național- 
țărănesc... 

— Dânsul ce face? 

— Este arestat. Mama se află în spital, are o dereglare a 
sistemului nervos. Cred că nu mai iese de acolo. lar casa, cred 
că ai văzut. 

— Nu știu, că nu mai trec pe strada aceea... 

— Au instalat în ea o policlinică... 

— Și tu? 

— După ce am fost dat afară din armată, m-am întors aici în 
oraș. Lucrez la un atelier de reparat aparate de radio, n-am găsit 
altceva pentru că nu am o calificare în niciun domeniu. Nu m-au 
primit nici ca funcţionar, mă rog, un neînsemnat scriptolog 
acolo, nu sunt posturi și apoi toţi mă-ntreabă cu ce m-am ocupat 
înainte. Treaba asta, cu radio-ul, am învăţat-o prin liceu, o 
pasiune a mea și uite că mi-a prins bine... 

Vorbea cu glasul scăzut, trist, învăluit în umbra unei dureri, nu 
mai avea mândria de altădată; cu toate astea, încă nu-i pierise 
orgoliul și îl afișa ca un blazon de care nu vroia să se despartă în 


niciun chip. 

— Mergi undeva, la vreo facultate? m-a întrebat. 

— Da... aș dori, dar să vedem... 

— Ce vrei să urmezi? 

— Pictura. 

— Pictura? s-a mirat el, privindu-mă cu mult interes. Adică 
artele plastice... 

— Da, artele plastice... 

— Ei, dar la asta nu mă așteptam. Ai talent? 

— Am ceva... 

— Îţi doresc succes. De altfel, chiar dacă n-ai avea, sunt sigur 
că ai să reușești. Acum e vremea celor de condiţia ta. A mea 
însă... 

— Greșești! i-am replicat cu vehementță, puţin revoltată 
pentru evidenta jignire ce mă deranja profund. Am să reușesc 
numai dacă am talent, și nu datorită unor alte împrejurări. Și să 
știi că nu mă acopăr de privilegii, pentru că, de fapt, ele nici nu 
există. lar în artă, cred că-ţi dai seama, dacă nu ai talent, nu faci 
nimic cu aceste privilegii. Pe primul plan este talentul! Poţi 
concepe un muzician fără ureche muzicală? 

— Oho! a zâmbit el. Am văzut destui. Cu atât mai mult astăzi, 
când pentru promovarea noilor artiști, ca în orice domeniu, de 
altfel, se trece peste orice fărâmă de echitate, de competenţă, 
de valoare. Scopul scuză mijloacele, draga mea și cred că ești 
de acord cu mine în afirmaţia asta. Uite, ca să te conving de 
adevăr, știi cine e primar de câteva zile? 

— Nu! 

— Unul Cristescu, cazangiu pe la atelierele gării. Ei, ce zici? 

— El este? 

— El... ÎI cunoști? 

— Nu... nu... am negat eu, nu vroiam să știe, dar era nașul 
meu, cel la care mă trimitea tata, noaptea târziu cu pachetele 
acelea, omul care mă salvase de la conac și mă adusese în oraș 
cu mașina. Deci era primar... Să fie oare, adevărat? m-am 
întrebat bucuroasă pentru rostul acestui om, atât de cumsecade 
și de binevoitor. Și m-am gândit să-i și dau de veste mamei... 

— Așadar, unde-i valoarea, competența? a urmat Mircea, tot 
mai aprins. Omul abia știe să se iscălească, dar asta n-are 
importanţă din moment ce este promovat de regimul politic... 

— Totuși, am căutat eu să salvez cât de cât reputaţia nașului 


meu, am auzit că e un om capabil... 

— Tot ce se poate, a fost de acord Mircea, dar asta în meseria 
lui, aia de cazangiu sau lăcătuș, nu știu ce este la ateliere, nu 
pentru aceea de primar... 

— Dar pentru primar urmezi o școală anume? nu m-am lăsat 
eu. Sau vreo facultate, ceva? 

Mircea n-a răspuns. Mă privea numai zâmbind ironic, 
compătimindu-mă poate pentru ignoranța mea, pentru neștiința 
mea de a cunoaște hăţișurile politice ale vremii, nu, nu dorea să 
intre într-o dispută inegală cu mine, părea să spună zâmbetul 
acela al lui, superior și arogant, dispută care m-ar fi 
dezavantajat după părerea lui și acest fapt l-ar fi făcut 
nepoliticos... 

— Dacă nu plec, a căutat el așadar să schimbe discuţia, aș 
dori foarte mult să-ţi văd prima expoziţie de pictură. M-aș 
bucura pentru succesul tău... 

— Unde pleci? 

— Eh, a oftat ei, privind cerul, oriunde în lumea largă, numai 
aici nu vreau să rămân. Nu mă mai împac cu noile rânduieli. Am 
făcut cerere pentru pașaport. N-o să mi se aprobe, știu bine, dar 
fac pe dracu-n patru și tot am să ajung la unchiul meu în 
Elveţia! La fratele tatei... Are un hotel cu restaurant la Geneva... 

— Vrei să fugi peste graniţă? 

— De ce nu? Ce altă posibilitate am? 

— Riști, domnule! 

— Și riscul face parte din viaţă, a zis el întinzându-mi mâna, 
semn că vrea să plece. Ei, la revedere. Sper să ne mai vedem... 

— Și eu... sper. 

l-am întors spatele și am intrat în holul cinematografului să 
văd programul filmelor din săptămâna aceea. Priveam afişele, 
fotografiile-reclamă - lumea roia în jurul meu, comenta, se 
amuza, dar mie nu-mi era aminte de nimic. Gândul îmi zbura tot 
la Mircea, nu la cel de acum, ci la cel de odinioară, la tânărul 
înalt, frumos și distins, în uniforma bleumarin a liceului militar, 
prima mea dragoste, dar și prima mea deziluzie. Dar, oare, am 
știut eu vreodată ce este adevărata dragoste? Ce însemnează 
acest sentiment sublim și înălțător ca nimic pe lumea asta? În 
anii aceia când fiind numai o copilă, lăsam ochii în jos la cinema 
văzând pe pânză cum se sărută doi îndrăgostiţi... Cred, totuși, 
că l-am iubit. Instinctual și firesc. L-am divinizat... Atunci 


diminețile când îl aşteptam în frigul străzii, când privirea și 
zâmbetul lui seducător au făcut să-mi încolțească în inimă 
primul germene al dragostei... 

Atunci, dimineţile... 

Cum a trecut timpul! Și cum scurgerea lui a căutat să lase în 
urmă unele amintiri, să le învăluie în ceața uitării! 

Și totuși, atunci, dimineţile... 


9 


În clipele acestea de adâncă durere pentru mine, pot spune 
cu mâna pe inimă că sentinţa destinului meu, acest destin al 
cărui sfârșit se anunţă destul de tragic, mi-a fost semnată în 
clipa când am părăsit micul oraș al copilăriei mele și am plecat 
la București să urmez cursurile Școlii de „Belle-Arte”. Dar, mai 
exact, în clipa când l-am cunoscut pe Alin Costiniu, pictor și 
critic de artă „en-vogue”, omul ce avea, cu sau fără voia lui, să 
mă aducă în situaţia, de a fi aici, acum, vinovată pentru cele ce 
am făcut... 

Îmi amintesc cu claritatea pe care ţi-o oferă tot ce a fost 
frumos în viaţă, dimineaţa aceea când am alergat la profesorul 
Sergiu Panaite, la vila sa, cu biletul de tren în poșetă, să-mi iau 
rămas bun și să-i mulțumesc pentru tot ceea ce făcuse pentru 
ca eu să pornesc către împlinirea unui ideal. Era pe terasă, la 
umbra viței de vie, stătea într-un fotoliu din pai, cu pipa în gură 
și citea un ziar. Auzind poarta, a înălţat privirea, zâmbindu-mi 
prin lentilele ochelarilor, s-a ridicat, era în halatul de lucru și mi- 
a ieșit în întâmpinare, lăsând gazeta pe măsuţă, lângă ceașca 
de cafea. 

— Ei, ei, pe cine văd! a zis el întinzându-mi mâna și ajutându- 
mă să urc treptele terasei. Îmi pare bine că ai venit. Gata de 
zbor? m-a prins el protector de după umeri și m-a poftit să iau 
loc în fotoliul în care stătusem în atâtea după-amieze 
ascultându-i prelegerile. Așază-te... 

— Mă cam grăbesc, domnule profesor. Am atâtea pe cap! 

— Trebuie să stai câteva clipe, a insistat ei amabil și a tras 
măsuţa în dreptul meu. Dorești o cafea? 

— Vai, nu, nu folosesc... 

— Ai să folosești, te asigur, mi-a zis el zâmbind, în timp ce-și 
trecea mereu palma peste părul căzut în plete, netezindu-l. Vor 
veni zile de încordare, de suprasolicitare, când sistemul nervos 
îți va da serios de furcă. Și atunci, o cafea va fi ca o doctorie... 

— Vă mulțumesc, domnule profesor... 

M-a întrebat apoi cum m-am pregătit de drum, ce cărți mi-am 
luat, mi-a dat câteva sfaturi referitoare la dificultatea 
examenului, la anul preparator, la lucrul în atelier, ca și la 
studierea cursurilor, după care s-a ridicat, spunându-mi că se 
duce să-mi aducă o recomandare către cineva de la București, 


care, la îndemnul lui mă va ajuta îndeaproape să-mi văd visul 
împlinit. A plecat deci, târșindu-și papucii din piele pe cimentul 
terasei, cu halatul fluturând și s-a întors în câteva clipe, având în 
mână un plic, pe care mi l-a întins, apunâna: 

— Cum ajungi în București... dar stai, ai mai fost vreodată în 
Capitală? 

— Niciodată, domnule profesor. Și poate o să râdeți. dar nu 
am călătorit nici cu trenul. Drumul ăsta pentru mine este o 
premieră. Știu, e jenant, dar nu am avut posibilitatea... 

— De ce jenant? s-a mirat el, așezându-se pe fotoliu și pufăind 
din pipa aprinsă. Sunt unii oameni care din principiu, de pildă, 
nu se urcă într-un lift... 

— Nici liftul nu știu cum arată! am spus râzând și mi-am 
îngropat faţa în palme de rușine. Pe cuvânt... 

— Te cred, în definitiv, unde să vezi așa ceva în orașul nostru? 
Lasă că în București te vei moderniza cu totul. Deci, a reluat el, 
cum ajungi în București, iei din apropiere tramvaiul, care merge 
afară, la șosea și te duci la adresa asta de pe plic. intrebi de 
domnul Alin Costiniu... 

— Dumnealui îi este adresată scrisoarea? 

— Da, lui Costiniu. Mi-a fost pe vremuri elev, este originar de 
aici, din oraș, cam zburdalnic, dar clocotea de talent, așa ca 
dumneata. A ajuns un pictor de vază, face și critică, este bine 
văzut în cercurile de artă. La început ne-am cam certat, îmi cam 
lua în derâdere sfaturile dar, până la urmă, ne-am împăcat și am 
rămas buni prieteni. Ce poate fi mai nobil decât prietenia dintre 
un profesor și discipolul său? Două dintre cele trei expoziţii 
avute în străinătate, mi-au fost prezentate de el, la deschidere și 
în respectivele cataloage. Este, cum să-ţi spun, un om de 
notorietate, influent, are relaţii în lumea de artă din ţară și din 
străinătate, cu un cuvânt este un tip care a știut să se impună, 
bineînţeles prin talentul său, prin posibilităţile sale. Când și când 
scrie despre mine în câte o revistă, l-am ascultat și la radio, și-ţi 
spun sincer îmi face mare plăcere, cum tot așa de mare plăcere 
îmi face când, venind în oraș, nu uită să treacă pe la mine, să-mi 
vadă ultimele lucrări, Așa, după cum sper, a urmat profesorul 
zâmbind, că n-ai să mă uiţi nici dumneata... 

— Vai, se poate?! am protestat eu, roșind puţin. Pot spune că 
dumneavoastră vă datorez totul și niciodată, v-o jur, n-am să 
găsesc modalităţile cele mai potrivite ca să-mi arăt recunoștința 


pentru ajutorul pe care mi l-aţi dat... 

— Cele două colege ale dumitale văd că au renunțat, nu? 

— Da, una va da la medicină, iar cealaltă, Stela, din câte am 
auzit, la matematici... 

— Bine, a zis profesorul ridicându-se și întinzându-mi mâna, 
nu vreau să te mai rețin, mai ales că, după cum m-ai prevenit 
ești și în criză de timp. Îți urez, așadar, drum bun în noua 
dumitale viaţă, a noastră, a artiștilor plastici și ...aștept vești. 
Dar numai vești bune! 

Zâmbind, m-a luat de mână, m-a apropiat și m-a sărutat ușor 
pe frunte. Mărturisesc, eram de-a dreptul emoţionată! Am vrut 
să spun ceva, dar mi-am dat seama că îmi pierise graiul. Lacrimi 
îmi jucau în colţul pleoapelor. Aceeași emoție o citeam și pe 
chipul lui parcă dăltuit în piatră. Am scos de îndată batista, am 
dus-o la ochi, am încercat totuși să îngân ceva... 

— Lasă, lasă... m-a condus el spre treptele terasei. Te înţeleg. 
Ești plină de sensibilitate și ăsta-i un lucru foarte bun. Cum am 
putea fi artiști, dacă nu ne-ar caracteriza această blestemată 
acuitate a simţurilor? Ei, încă o dată drum bun! Să ne vedem cu 
bine! Și succes! 

Am plecat năvalnic, gata să mă împiedic, am alergat către 
poartă și de acolo am privit înapoi, înălțând mâna de bun rămas. 
Profesorul rămăsese lângă balustrada terasei, înalt, solitar, cu 
părul lui cânepiu înfoiat ca o coamă de leu, cu mâinile în 
buzunarele halatului și mă privea - sau n-am văzut bine? - cu un 
zâmbet trist în colţul buzelor. Îmi urase drum bun. Ori poate 
ceva îi spunea că drumul acesta mă va duce către pierzanie? Nu 
știu, dar dacă în clipa aceea am avut o presimţire, ea n-a fost 
departe de adevăr. De adevărul crud pe care-l trăiesc acum... 

La gară m-a condus mama și, bineînțeles, toate surorile, 
împreună cu Traian care, cu un deget în gură, privea fascinat și 
totodată speriat coloșii de oțel ai locomotivelor ce șuierau 
sinistru, învăluite în aburii cazanelor. Am plâns toate, ne-am 
îmbrățișat într-un colț retras al peronului, departe de lume, iar 
mama, suspinând, cu ochii în lacrimi, a ţinut să adauge, 
ștergându-și obrajii cu o batistă. 

— Ei, dac-ar fi trăit și tat-tu să te vadă cum pleci la învăţătură 
înaltă, ce s-ar mai fi bucurat! Și Cornelia... Și Victorița... Dar zac 
cu toții sub pământ, că așa le-a fost scris... 

— Lasă, mamă, am căutat s-o liniștesc, îmbrățișând-o. Nu-ţi 


mai îndurera sufletul. Ai slăbit mult de tot în ultima vreme. Să ai 
grijă de dumneata... 

— Mai bine să ai grijă tu de tine, pe-acolo, ești singură printre 
străini, m-a povăţuit ea, tot umblând cu batista pe la ochi. Vezi 
unde stai, ce mănânci, cum te îmbraci... Scrie-ne și ţi-om mai 
trimite bani și eu și fetele astea, nu mulţi, din ce avem, dar îţi 
trimitem. Muncim și n-or să ne lipsească... 

— Bine, vă mulţumesc! 

Am ajuns spre seară în Gara de Nord. M-am interesat de unde 
pot lua tramvaiul pentru Arcul de Triumf, am aflat că de fapt 
este un troleibuz, așa că încă nu se întunecase când am deschis 
poarta vilei în care, la parter, locuia Alin Costiniu, destinatarul 
scrisorii din poșetă. Cu mica mea valijoară de carton în mână, 
aceeași cu care plecasem cu ani în urmă de la conac, am pășit 
pe dalele de piatră în curtea încărcată de verdeață, către 
treptele ce duceau spre o verandă închisă cu sticlă. Pe o alee 
lăturalnică, am zărit o mașină decapotabilă, tip sport, oprită în 
fața ușilor deschise ale unui garaj. De undeva, dintr-o cameră, 
se auzea o muzică infernală, glasuri de bărbaţi și femei, apoi 
râsete și clinchet de pahare, ca sunetul unor clopoței de argint. 
Am privit vila. Îmbrăcată în verdele viței sălbatice, la etaj erau 
câteva ferestre deschise, cu perdelele de mătase fluturânde, nu 
am văzut niciun chip de om în toată curtea aceea pustie, nu 
aveam pe cine întreba dacă nimerisem bine sau nu; m-am 
îndreptat, așadar, către treptele de piatră albă, le-am urcat și, 
citind cartea de vizită prinsă deasupra butonului soneriei, m-am 
liniștit. Intr-adevar, mă aflam la adresa căutată, cartonașul alb 
de sub celuloid, dându-mi această certitudine: „Alin R. Costiniu - 
critic de artă”. 

Am apăsat lung butonul soneriei. Cu emoție și inima bătând 
nebunește, să-mi sară din piept. Strângând convulsionat 
mânerul de tablă al geamantănașului meu cam jerpelit și 
inestetic. Cu răsuflarea tăiată de prelungita așteptare... 

Dar ușa s-a deschis și în faţa mea a apărut un bărbat înalt, 
bine făcut, brunet, cu ochi mongpolici, de-un galben șters, cu 
părul ușor ondulat spre spate. Purta cu eleganţă un sacou alb, 
cămașa albă scrobită, cravată roșie și un pantalon gri de-o 
croială impecabilă. Parfumul ce-l răspândea demonstra gust și 
subtil rafinament bărbătesc. 

— Ce dorești dumneata? a întrebat el superior, trăgând alene 


din ţigara ce-o ţinea între degetele fine și privindu-mă scrutător. 
Pe cine cauţi? 

— Pe domnul Alin Costiniu, am îngânat complet fâstâcită și i- 
am întins plicul, cu mâna tremurândă. Vin din partea domnului 
profesor Sergiu Panaite... 

— A, de la papa Serge? s-a luminat deodată la faţă și trăgând 
fugar cu ochiul la valijoara mea, a desfăcut precipitat plicul. la 
să vedem ce dorește scumpul nostru mentor? 

Cu o grabă deloc reţinută, a parcurs foarte repede cele două 
file mari acoperite cu scrisul mărunt și ordonat al profesorului. Și 
în timp ce citea, vedeam pe faţa lui o încântare afișată fără 
rezerve. Apoi a băgat plicul în buzunarul hainei, împăturind 
hârtia, m-a măsurat zâmbind de sus până jos și deschizându-mi 
ușa, îndemnându-mă totodată să trec pragul, a zis cu 
amabilitate: 

— Domnișoară, eu sunt Alin Costiniu. Haide înăuntru să 
vedem ce-i de făcut. Dar până una alta trebuie să-ţi spun că am 
niște musafiri. Vin de la vernisajul unei expoziţii și o colegă, 
căreia i-am prezentat opera la respectivul salon, a ţinut cu tot 
dinadinsul ca sărbătoarea succesului să aibă loc la mine. Am 
mai mult spaţiu, apoi atmosfera cartierului, mă rog... Dar haide, 
intră odată, ești timidă? 

— Nu... 

— Atunci? Poftește... Ai să cunoști o parte din lumea artelor și 
n-are să fie rău de loc. Dimpotrivă. Iţi dai seama că nu mă pot 
ocupa acum de dumneata, mai ales că papa Serge mă roagă să- 
ți aranjez și o găzduire. Drept să-ţi spun, scrisoarea distinsului 
meu profesor, ca și prezenţa dumitale m-au cam luat pe 
nepregătite, dar... în sfârșit, nimic nu e de nerezolvat pe temea 
asta. După ce pleacă musafirii, vom sta de vorbă. Pe aici, te 
rog... 

Am trecut pe sub arcada unor trepte de lemn afumat ce 
duceau undeva la etaj, el a luat-o înainte dând la o parte o 
draperie din pluș roșu, am intrat într-o cameră-birou, încărcată 
de cărţi, tablouri, statuete din porțelan și bronz, cu fel de fel de 
eșarfe agăţate pe unde se nimerea, eșarfe ce reprezentau 
picturi orientale și m-a regat să-mi las valiza pe unul dintre 
fotoliile din piele, așezat sub un imens lampadar cu abajurul din 
mătase portocalie. 

— Te rog să te simţi ca la dumneata acasă, aranjează-te 


puţin, uite colo o oglindă, poţi merge și la baie să te speli puţin, 
vii doar de pe drum, normal, nu? Peste câteva minute vin să te 
iau și am să te prezint invitaţilor mei. Da? 

— Da... am răspuns eu moale, aproape pierdută. 

A plecat tot grăbit, aranjându-și din mers haina, părul, 
cravata, iar eu am rămas singură în camera aceea, de-a dreptul 
buimacă, fără să-mi pot reveni din ameteala ce mă cuprinsese, 
rătăcind cu privirea în toate părțile, speriată și neliniștită, cu 
inima strânsă și o teamă în suflet pe care nu puteam să mi-o 
alung în nici un chip. În încăpere mai stăruia parfumul fin al 
criticului de artă, iar în urechi continuam să aud cuvintele lui, 
amabile ce-i drept, dar cât de departe de lumea din care 
coborâsem, ca dintr-un nor: „Să te simţi ca la dumneata acasă”. 
Oare, dac-ar fi știut el cum arată odaia în care am crescut și am 
învăţat, cu ce ochi m-ar fi privit și ce sentimente l-ar fi încercat? 
Aici domnea luxul, bunul gust, opulenţa, biroul era încărcat de 
cărţi voluminoase, de bibelouri dintre cele mai scumpe, pereți 
tapetaţi cu mătase portocalie străluceau să-ţi ia ochii, 
cristalurile din vitrina de alături la fel, lustra cu braţ de lemn și 
tipsie de sticlă albastră, ca și mobilierul cu încrustaţii în lemn, 
completau întregul interior ce vorbea destul de convingător 
despre posibilitățile materiale ale fericitului stăpân al casei. M- 
am așezat în fotoliul din piele, alături de valiză, am pus capul pe 
ea, obosită și, dacă n-ar fi fost muzica aceea ce exploda când și 
când de undeva, pesemne dintr-o cameră vecină, cred că, 
sfârșită de osteneală cum eram aș fi adormit și nu m-aș fi mai 
trezit până dimineaţa. Dar minutele treceau... Și domnul Alin 
Costiniu putea veni să mă ia din clipă în clipă. Unde, oare, mă 
duceam eu? Ce lume avea să-mi prezinte el? Și pentru ce? Mi- 
am privit cu duioșie unica și sărmana mea rochie din stambă de 
pe mine, cea îmbrăcată în primele zile după bacalaureat, 
sandalele prăfuite, una dintre ele cu bareta descusută în tren, 
m-am uitat în oglindă, mi-am văzut chipul palid, aproape 
desfigurat de emoție și de surmenajul drumului, părul negru 
răvășit și bănuind ce mă așteaptă dincolo, în încăperea vecină, 
m-am îngrozit. Da, m-am îngrozit... Și pentru prima dată în 
viață, atunci, acolo mi-a fost silă de mine, de înfățișarea mea, de 
rostul meu, de existenţa mea. Mi-a venit deodată să plâng, să 
mă prăbușesc pe covor și să dau frâu liber lacrimilor durerii. Cu 
ce eram eu de vină că mă născusem în altă lume decât în aceea 


care-i umplea casa cu râsetele ei domnului Alin Costiniu? Cu ce 
greșisem vieții, oamenilor, societăţii? 

M-am ridicat, am pus valijoara într-un colţ, cât mai ferit, să nu 
stea în calea nimănui și am ieșit în curte, în aerul înmiresmat al 
florilor din grădină. Am găsit o bancă dosnică, lângă niște tufe 
de brădișor și m-am așezat. Incepuse să se lase amurgul. Umbre 
violete, albastre, cenușii coborau din înalt învăluind cartierul 
acela liniștit, în care nu se auzea decât fâșâitul prelung al 
pneurilor unor automobile ce treceau într-un du-te vino continuu 
pe asfaltul de dincolo de gardul de piatră. Încet-încet, s-a 
înnoptat. Prin rămurișul înalţilor platani de pe stradă au început 
să se aprindă becuri clipind des, ca niște licurici, iar lumina lor 
abia se filtra prin frunziș, așa încât întunericul domnea acum 
pretutindeni. Nu știu cum am adormit în mireasma trandafirilor 
și a petuniilor; târziu de tot, am tresărit speriată, simțind cum 
cineva mă bate ușor pe umăr, încercând să-mi vorbească. 
Brusc, am ridicat capul de pe spătarul băncii. În faţa mea, cu o 
lanternă în mână, se afla el, Alin Costiniu, într-o haină plușată, 
de casă, cu brandenburguri și cămașa albă, descheiată la piept. 

— Ce-i cu dumneata? m-a întrebat, așezându-se alături de 
mine. De ce te-ai ascuns aici? Să-ţi spun drept, iniţial am uitat 
să vin să te iau în salon. M-am luat cu musafirii și, târziu de tot, 
dând peste scrisoarea din buzunarul sacoului, mi-am amintit și 
am intrat în birou. Nu te-am găsit. Am crezut că ai plecat. Dar 
am zărit valiza. Și, cu toate astea, nu știam unde poți fi. Abia 
când au plecat cu toţii, am avut răgazul necesar să te caut și să- 
ți dau de urmă aici, sub tufele de trandafiri. Te rog să mă scuzi... 

Vorbea precipitat, alertat de situaţia creată, îi auzeam vag 
glasul prin ceața somnului, mă simţeam extenuată, sfârșită, 
capul îmi era greu ca de plumb, fără să mă pot mișca... 

— Hai, ridică-te, m-a invitat el, să mergem înăuntru. Ești chiar 
o sălbatică? Sau ce crezi despre mine? Puteai să aștepți. M-ai 
pus într-o situaţie penibilă faţă de invitaţi, cărora apucasem să 
le promit cunoștința cu dumneata. Și când colo, dumneata 
nicăieri! 

Mă certa, într-un mod delicat, dar mă certa, intuiam lucrul 
acesta și-mi era rușine de nu-l puteam privi o singură clipă în 
ochi. Dar explicându-i, îmi ziceam, mă putea oare înţelege? 
Vroise să mă prezinte invitaţilor... De ce? Ca pe o curiozitate, 
pentru ca aceștia să cunoască modul cum arată o fetișcană 


naivă și poate prostuță din provincie, care îndrăznește să-și 
pună aripi, încercând zborul spre consacrare în lumea lor? Ca pe 
un Subiect de discuţie sau chiar ca model pentru o viitoare 
operă ce s-ar fi putut foarte bine intitula, să zicem „Ostentaţia 
fecioarei” sau ceva asemănător? 

— Haide, ridică-te, a insistat Alin Costiniu, cu un glas blând 
prietenos, luându-mă galant de braţ. E noapte de-a binelea, ai 
să răcești. Se poate? Vino să vedem ce avem de făcut, se 
apropie data examenului și vreau în primul rând, să-l servesc pe 
papa Serge... 

L-am urmat pe cărarea acoperită cu pietriș mărunt, dintre 
rondurile cu flori și am intrat în casă. În camera-birou, lumina 
discretă a lampadarului cădea pe o măsuţă, așezată lateral între 
două scaune tapisate în piele, pe a cărei tăblie era întinsă o 
pânză albă din in, frumos brodată în nuanţe de albastru și 
galben. Pe măsuţă, două pahare din cristal, cu picior înalt alături 
de altele mai mici, farfurii, tacâmuri de argint, șerveţele din 
olandă bine apretate, o scrumieră, iar mai spre margine o 
salatieră în suport nichelat. Totul fusese aranjat în lipsa mea, de 
bună seamă, eram convinsă de acest lucru, întrucât la venire nu 
remarcasem nici măsuţa, nici scaunele, iar lampadarul se afla 
atunci lângă fotoliul pe care-mi pusesem valiza... 

— la loc, te rog! m-a poftit Alin Costiniu, plin de aceeași 
amabilitate de la început, arătându-mi unul dintre scaune. Vii de 
la drum, trebuie să mănânci ceva, nu se poate, suntem doar 
într-o casă onorabilă și un musafir abia cunoscut, cu atât mai 
mult cu cât vine din partea lui papa Serge, trebuie tratat cu 
toată atenţia, nu? 

Zâmbea, îi vedeam în lumina difuză șirul dinţilor albi, 
sănătoși, perfect desenați pe chipul vag conturat, măsliniu în 
semiobscuritatea odăii, cum la fel îi străluceau ochii, cu privirea 
febrilă, aprinsă, neliniștită. S-a dus lângă birou, a apăsat pe 
butonul unei sonerii și îndată a intrat în cameră o bătrână 
menajeră, înaltă și slabă, într-un halat bleu, cu guleraș alb, fiinţă 
pe care abia o deslușeam în rama ușii ca pe o umbră. 

— Da, domnu”... 

— Janette, masa te rog! 

— Indată, domnu’... 

— Și frapiera. Unde este frapiera? s-a uitat Alin Costiniu în 
juru-i, căutând din ochi, puţin enervat, găletușa din zinc cu sticle 


și bulgări de gheață. 

— Tocmai  pregăteam vinul, domnu’... a vorbit calm, 
respectuos bătrâna menajeră fără să se clintească din pragul 
ușii. Vreau însă să întreb: alb sau roșu? 

— Pune un Cabernet franțuzesc. Dar repede... 

— Am înţeles, domnu’... 

— Şi icrele. Să nu uiţi icrele... 

— Da, domnu”... 

După ce a dat aceste scurte dispoziţii, s-a scuzat, s-a dus într- 
o încăpere alăturată de unde s-a întors peste puţin timp 
îmbrăcat într-o haină neagră, cămașă albă și cravată argintie. S- 
a așezat zâmbind pe celălalt scaun în fața mea, luându-și o 
poziție cât mai dreaptă, impunătoare, și-a trecut apoi mâna 
peste păr, aranjându-l, după care s-a aplecat ușor peste masă, 
sub lumina lampadarului, întrebându-mă: 

— Te simţi bine, domnişoară? 

— Da... am răspuns moale, parcă nesigură, cu privarea 
plecată ușor amețită de tot ceea ce se întâmpla cu mine în 
clipele acelea. 

— Până ni se servește masa, a propus el, te rog, povestește- 
mi câte ceva din viața dumitale. 

— Ce să vă povestesc? Nu știu... 

— Uite, de pildă, de ce ţi se spune Talida? Cum de porți 
numele ăsta? 

— Nu vă place? am îndrăznit să întreb. 

— Tocmai că-mi place foarte mult, e chiar potrivit pentru o 
artistă a penelului. Când am citit scrisoarea lui papa Serge și am 
dat peste el, m-am întrebat firesc, nu? - de unde porți numele 
ăsta? 

— Nici eu n-am știut multă vreme de ce mă numesc așa, am 
spus rezervată, timidă, în timp ce mă jucam cu furculita, 
răsucind-o mereu pe-o parte și alta, numai să fac ceva și să evit 
privirile tot mai insistente ale lui Alin Costiniu, ce simțeam că 
mă fixează continuu. Abia anul trecut, mama, la insistențele 
mele, mi-a spus cum stau lucrurile... 

— Ei, cum stau lucrurile? a zâmbit el, trăgându-și scaunul și 
apropiindu-se mai mult de masă, semn că e gata să mă asculte. 
la să auzim. E interesant? 

— Eu știu? am înălţat din umeri, fără să las furculita din mână. 
Depinde... 


— Te ascult... 

De astă dată a pus coatele pe masă, și-a rezemat capul în 
palme - era acum foarte aproape de mine, parfumul părului său 
bine frizat mă învăluia ca un balsam - și a rămas astfel să mă 
privească lung, stăruitor, vădit interesat de cele ce aveam să-i 
relatez... 

— Am spus că sunt gata să te ascult, a revenit el. lată-mă... 

— Dacă vreţi dumneavoastră... 

— Evident că vreau. 

Și astfel, așa cum m-am priceput, fără să-mi aleg cuvintele, 
căutând să mă stăpânesc, întrucât mă încerca o emoție 
deosebită, i-am povestit cele știute de la mama, care, spun 
sincer, la vremea lor, cele auzite și pe mine m-au impresionat 
profund. Fiind mult slăbită și știind cât de greu le născuse pe 
surorile dinaintea mea, tata a venit într-o zi acasă, bucuros și i-a 
spus mamei că o soră a unui cioplitor italian lucrează la spitalul 
orașului și că ar putea-o interna și pe ea, să nască acolo. Așa s-a 
și întâmplat. La maternitate, lângă mama, într-un alt pat se afla 
o fetișcană de la ţară, rumenă și durdulie, cu ochi albaștri și un 
cap ca de păpușă ce spunea că rămăsese însărcinată cu un înalt 
funcţionar de la prefectură, văduv, în serviciul căruia se afla și 
care îi promisese fetișcanei că dacă îi va aduce pe lume o fată 
sau un băiat de-o frumuseţe angelică, el, care fusese destul de 
supărat în viaţă, întrucât dintre cele trei soții dinainte niciuna nu 
rămăsese gravidă, se va însura cu ea, după ce bineînţeles va 
vedea cum arată copilul la spital. Toate bune, dar lucrurile s-au 
întâmplat altfel decât dorise înaltul funcţionar și, cu atât mai 
mult, zburdalnica lui slujnicuţă. Și iată de ce. Noaptea, în timpul 
nașterii, în sala de operaţie, medicii de serviciu s-au străduit din 
greu să scoată copilul, dar fără vreun rezultat. Până la urmă au 
recurs la forceps, pentru că ţărăncuţa se zbătea în chinuri 
groaznice, greu de imaginat. În sfârșit, fetița, căci o fetiţă 
născuse, a fost salvată, dar cu preţul unei infirmităţi evidente în 
regiunea capului. Văzând care-i situaţia, plângând și dându-se 
de ceasul morții fiindcă rata căsătoria cu acel funcţionar de la 
prefectură, ţărăncuţa a trimis vorbă să vină de îndată taică-su, 
un ins înstărit dintr-o comună apropiată pentru a se sfătui cu el, 
să vadă ce este de făcut. Omul a venit într-un suflet, pe la 
amiază, dar nu l-a văzut nimeni. Ore în șir, a stat numai prin 
cabinetele medicilor, ale surorilor numai în salon nu s-a arătat. 


În noaptea următoare, mi-a venit mie rândul să mă nasc. 
Ușurată de povara sarcinii, mulțumită că totul se terminase cu 
bine, dar în același timp înfricoșată, ca de obicei, de blestemele 
tatei că născuse o nouă fetiţă și încă nu are așteptatul băiat, 
mama a fost adusă în salon și, în urma anesteziei, a dormit până 
aproape spre seară, fără să știe de ea. Când s-a trezit s-a 
pomenit lângă patul ei, cu sora italianului, cioplitorul în piatră, 
călugăriță catolică în sutana ei lungă, cafenie. A tras un scaun 
să fie mai aproape și a spus pe șoptite: „Seniora, Dumnezeu mi- 
e martor că sub acest acoperământ al mântuirii durerilor se 
pune la cale o mârșăvie ce mă umple de mânie; dar buna mea 
credință, dat fiind și faptul că vă cunosc de la Renato, fratele 
meu care lucrează cu soţul dumitale, nu mă lasă să tac și să 
acopăr totul cu indiferență. Despre ce este vorba? Tânăra din 
ultimul pat, lângă ușă, a născut o fată desfigurată din cauza 
forcepsului. Tatăl ei a aranjat cu o soră și pare-mi-se și cu un 
medic, să vă schimbe fetiţa. Fiţi, vă rog atentă ce copil vă aduce 
la alăptat! Asta e totul. Dumnezeu să vă aibă în pază!”. Și chiar 
în seara aceea s-a încercat mârșavul schimb, dar mama, 
avertizată, a făcut un scandal de a sculat tot spitalul în picioare. 
„lmi cunosc copilul! striga ea, fără să ţină seama de stăruinţele 
infirmierelor de a se linişti. Credeţi că dacă mi-aţi făcut injecție 
să adorm, eu am închis ochii până ce nu mi-am văzut fetița? Să 
vă fie rușine!”. E de la sine înțeles că în situaţia asta s-a 
renunţat la orice tentativă de schimb. lar a doua zi, dimineața, 
când călugăriţa catolică, sora lui Renato, prietenul tatei, a intrat 
în salon să împartă termometrele, a venit direct la patul mamei, 
zâmbind că se confirmase adevărul spuselor ei. Mama nu mai 
găsea cuvinte de mulţumire pentru gestul ei de corectitudine și 
cinste, de omenie și bunăvoință. „Măicuţă, i-a spus mama cu 
lacrimi în ochi, bărbatu-meu și așa e înfuriat că i-am adus pe 
lume a șasea fată, și nu un băiat, așa că dac-o mai vedea și 
slută, îţi închipui mata că ar fi fost în stare să mă omoare, nu 
alta! Spune, te rog, cu ce să te răsplătesc pentru binele ce mi l- 
ai făcut?” „Sunt bătrână a spus călugărița, nu mai am mult și 
am să mă duc și eu între cei drepţi. Ca să plec mulţumită din 
asta lume și că i-am lăsat ceva care să-i amintească de mine, 
dă-i te rog fetiţei dumitale numele meu. Talida mă cheamă”. 
„Bine, maică, fie, a zis mama surprinsă, dar numele dumitale, 
după câte știu, nu este în calendarele noastre ortodoxe, ce va 


zice lumea?” „E numele unei călugăriţe și fie catolici sau 
ortodocși, pe toţi ne are în grijă același Dumnezeu, să știi!”. 
„Bine, maică, o să poarte numele dumitale”. 

— Și iată-mă, așadar cu un nume a cărui origine, după cum v- 
am spus, n-am cunoscut-o până anul trecut. Dar nici nu mi-am 
pus problema cum de-am fost trecută astfel la Starea civilă, în 
registrul de nașteri... 

— Interesant, foarte interesant! a spus Alin Costiniu, 
aprinzându-și o ţigară și slobozind fumul sub cupola 
lampadarului. Mi-a plăcut că mi-ai povestit frumos... 

— Dac-aș picta tot atât de frumos... am zis eu, căzând puţin 
pe gânduri, pentru că se apropia data examenului și încă nu 
știam ce voi face... 

— Nici nu mă îndoiesc! m-a liniștit Alin Costiniu. Dar... și-a dat 
seama, uite ce nepoliticos pot să fiu! Am aprins ţigara fără să te 
întreb dacă fumezi. Da? Fumezi? 

Mi-a întins un pachet, cu un ambalaj în ţiplă și staniol. 

— Poftim, servește... 

— O, nu! am refuzat eu. Nu folosesc așa ceva... 

— Mă rog... a cedat el și a pus pachetul pe masa. 

Între timp, bătrâna menajeră, slabă și înaltă, s-a apropiat cu 
mersul ei ţeapăn ca de jandarm și, privindu-mă de sus, printre 
genele abia mijite, cu o neascunsă curiozitate, mi-a pus dinainte 
o farfurioară cu icre și lămâie, câteva bucăţi de mușchi file, vreo 
patru chifteluțe rumene, mici cât niște nuci abia împlinite. 
Stăpânului ei la fel. S-a dus, tot cu mersul ei ţeapăn, a adus 
frapiera, a așezat-o lângă masă, a dat șervetul cu care era 
acoperită la o parte și a luat în mână o sticlă cu vin roșu, cu 
etichetă frumos colorată căreia, dintr-o singură mișcare i-a scos 
dopul cu un tirbușon. 

— Duduia servește Cabernet? m-a întrebat după aceea, și l-a 
înclinarea capului meu mi-a turnat în pahar. E franțuzesc... 
Domnu'? s-a întors către Alin Costiniu. 

— Da, desigur... 

— Domnu' mai dorește ceva? a mai întrebat ea, tot cu aerul 
acela grav și s-a dat un pas înapoi, așteptând. 

— Am să te chem eu... 

— Prea bine, domnu'! 

Seara a trecut repede, sporovăind ba despre una, ba despre 
alta, mai mult vorbind Alin Costiniu care căuta, foarte amabil, să 


mă introducă în atmosfera bucureșteană a oamenilor de artă, 
povestind despre diferite saloane de pictură și sculptură, despre 
desele-i călătorii în străinătate, prilej cu care a vizitat unele 
dintre cele mai mari muzee din lume, ca de pildă Carnavalet, 
muzeul de artă al orașului Paris și bineînţeles Louvre, Petit 
Palais și altele în Franţa. Ermitajul din Leningrad, Muzeul 
naţional din Amsterdam, Cabinetul regal de opere de pictură 
„Het Mauritshuis” din Haga, a fost la Roma, Londra, Veneţia, 
într-un cuvânt, a vrut să cunoască, să studieze, să intre în relaţii 
cu diferiţi critici de artă străini, așa încât nu a pregetat să 
călătorească atât cât i-a fost cu putinţă. Acum se ocupa de 
reamenajarea unor muzee particulare, a unor foste donaţii, ce 
aveau să fie recondiţionate și deschise pe noi criterii de selecţie 
și punere în valoare a operelor respective. Totodată, îl interesau 
noi achiziții, piese deosebite de pictură, oferite muzeelor de stat 
de către foștii mari bogătași ce căutau să le valorifice, fie ca să 
aibă cu ce trăi, fie, pur și simplu că nu mai vroiau să le deţină în 
patrimoniul lor. Nu era săptămână deci, în care, la biroul special 
destinat achizițiilor să nu se prezinte opere de valori 
inestimabile, pe care el, Alin Costiniu le studia ea veritabil 
expert și oferea, după multe tocmeli, foștilor proprietari prețurile 
impuse de stat. Bineînţeles că și aici, ca în orice alt domeniu de 
afaceri, interveneau diferiţi intermediari ce, sub masca unor 
specialiști, apărau interesele ofertanților, zbătându-se să obţină 
cât mai mult, profitul lor fiind în raport direct cu suma încasată... 

— Uite așa îmi petrec timpul, dragă Talida, a apus într-un 
târziu Alin Costiniu, sorbind delicat din paharul cu vin. Alerg de 
colo până colo pentru ca în patrimoniul statului să intre, într- 
adevăr, capodopere recunoscute ca valori universale, fără să 
mai vorbesc că trebuie să ţin o conferinţă într-o anume sală, să 
particip la vernisajul unei expoziţii abia deschise sau să scriu un 
articol pentru o revistă de specialitate. Muncă și iar muncă... 

ÎI priveam, avea un aer distins, doct, ţinea ţigara cu eleganţă 
între degetele fine, vorbea puţin afectat, parcă alegându-și 
cuvintele, desigur nu o făcea într-adins ca să mă impresioneze, 
ci așa îi era felul, îmi dădeam seama de acest lucru. A mâncat 
puţin, servise probabil îndeajuns cu invitaţii, acum o făcea 
numai să-mi țină companie, și tot puţin sorbea și din vinul 
franțuzesc ce decora paharul de cristal din faţă-i. 

— Cum stai cu anatomia? m-a întrebat el mai apoi, stingând 


ţigara în scrumiera de albastru. Ştii că susţii examen și la 
anatomie? 

— Da, știu, am răspuns emoţionată. Cum stau? Eu zic că 
destul de bine, acceptabil... 

— Nici bine, nici acceptabil, mi-a replicat el, cu seriozitate, 
aruncându-mi o privire scurtă, piezișă. Pentru anatomie trebuie 
să ai pregătirea unui candidat la medicină! Mai ales cunoașterea 
mușchilor, contracția lor, anumite detalii anatomice. De fapt știi 
la ce dai examen? 

Eram de-a dreptul buimacă, nu înțelegeam ce-i cu mine, 
recepționam cu greu întrebările, mă pierdusem cu totul și asta, 
cred, numai datorită faptului că el trecuse deodată de la 
povestirile-i relaxante, atrăgătoare despre locurile vizitate în 
străinătate, la problema ce mă interesa în mod deosebit - 
admiterea - și de care, furată de farmecul relatărilor, uitasem cu 
desăvârșire. Sau poate că oboseala, vinul, ambianța aceea 
plăcută, odihnitoare, vorba lui afectuoasă, caldă, apropiată, 
comportarea curtenitoare și plină de atenţie, toate acestea mă 
copleșiseră într-atât, încât eram complet detașată și pluteam ca 
într-un vis... 

— Spune... știi? a insistat el, prinzându-mă de mână, ca să mă 
facă atentă. 

— Da, știu... cunosc... m-am pregătit cu domnul profesor 
Panaite.. 

— La ce te-ai pregătit? 

— La desen liniar, la istoria artelor, perspectivă și... cam asta. 

— i se va da să execuţi un desen liniar, după care urmează 
oralul la cele trei discipline pe care văd că le cunoști. Mă rog, nu 
e cazul să intrăm în amănunte, dar în zilele următoare trebuie 
să văd cam ce știi. De acord? 

— Da... 

— Acum... - și-a privit el ceasul de la mână - e târziu, ești 
obosită și trebuie să te odihnești. Și așa am stat destul. Te-aș 
culca aici până-ţi fac rost mâine de-o găzduire undeva, dar, în 
mod sigur, n-ai să accepţi. Am dreptate? 

— Da... am răspuns eu moale, cu privirea plecată. 

— Te înțeleg... Așa că, până să ne cunoaștem mai bine, n-aș 
vrea, ferească Dumnezeu, să-ţi faci o altă impresie decât cea 
reală despre mine. Așa că scuză-mă puţin, mă duc să dau un 
telefon. Vreau s-o rog pe fosta mea gazdă, o femeie în vârstă, 


de treabă, ce locuiește undeva prin Bucureștii Noi și la care am 
stat când aveam anii dumitale, s-o rog deci, să te primească la 
ea. Pentru seara asta și poate și pentru următoarele. Să vedem 
mai întâi cum ai să te simţi acolo... Ce zici? 

— Cum spuneţi dumneavoastră. Am bani, o să-mi mai trimită 
mama, voi plăti cât se cuvine... 

— Problema banilor am s-o rezolv eu, a spus Alin Costiniu 
ridicându-se. Cunosc situația dumitale, mi-a scris papa Serge 
câte ceva, așa că nu este cazul să mai discutăm. 

Mi-a zâmbit curtenitor, strângându-mă și mai tare de 
încheietura mâinii, mi-a făcut complice cu ochiul și s-a 
îndepărtat, privindu-mă peste umăr către camera cealaltă. S-a 
întors după câteva minute și mi-a spus plin de satisfacţie: 

— Am aranjat totul. Doamna Angheluţă a acceptat 
propunerea mea și este de acord să te găzduiască la dumneaei. 
Să știi că este o femeie foarte cumsecade și fără niciun fel de 
tabiet, cum au de obicei bătrânele... 

— Vă mulțumesc... 

— Soţul ei, a urmat Alin Costiniu, e bine să știi, a fost un mare 
negustor, a murit înainte de război. l-a lăsat o avere 
considerabilă, casă, două taximetre pe piaţă, o mică fermă, dar 
în vremurile astea nu mai trăiește decât din chirii și din 
vânzarea mierii de albine. O să ai o cameră drăguță, 
confortabilă, în care am locuit eu... 

— A, ce drăguţ! 

— Dar ceea ce consider că este important, a vorbit mai 
departe Alin Costiniu, este faptul că în fosta ei seră am 
amenajat pe timpuri un mic atelier de pictură, în care am și 
învățat meseria și care și acum se menţine așa cum l-am lăsat... 

— Daaa? Ce interesant! 

— Și încă ceva: să știi că acest atelier improvizat de mine, 
primește lumina dinspre sud, ceea ce este foarte bine pentru 
aprecierea nuanţelor de culoare. Tu, ca viitoare - ca să nu zic 
chiar actuală pictoriţă - îți dai seama ce înseamnă acest lucru, 
nu? 

— Da, desigur. 

— Ei, acuma hai să mergem, a propus el încheindu-și haina. 
Te duc cu mașina. Doamna Angheluţă așteaptă. Și e cam 
târziu... 


10 


Nu cred să fi trăit vreodată o fericire mai mare decât aceea 
din ziua când, într-o dimineaţă, la panoul de afișaj al Școlii de 
„Belle Arte” de pe calea Griviței. m-am văzut pe lista celor 
admiși, a cinsprezecea din totalul de douăzeci și doi, cam 
jumătate din cei care ne-am prezentat la examen. Pur și simplu, 
acolo, în curtea școlii am plâns cum nu mai plânsesem de la 
moartea tatei, cu ani în urmă. Poate că nu m-aș fi dezmeticit 
curând și aș fi continuat să fiu copleșită de emoția 
evenimentului dacă nu oprea lângă mine mașina sport a lui Alin 
Costiniu, pe care în ameţeala mea nici nu o remarcasem. El s-a 
dat repede jos, m-a luat de după umeri mai de-o parte de grupul 
celor care stăteau încă în faţa listelor și mi-a spus: 

— Ești fericită? 

— Nespus de mult! Vai, nu știu cum să va mulţumesc, am 
șoptit eu ștergându-mi ochii de lacrimi. Dacă nu eraţi 
dumneavoastră... 

— Nu, nu este adevărat! a protestat el, conducându-mă către 
mașină. Ai talent, asta este... La anatomie și la istoria artelor ai 
obţinut note inferioare celor la care m-am așteptat, dar la 
„meserie” cum spunem noi, adică la desenul liniar și la cel de 
perspectivă ai obţinut maximum. Ai fost, cum să-ţi spun, o 
revelaţie parol! 

— Domnule Costiniu, vă rog să mă credeţi, sunt ameţită, nu 
știu ce este cu mine, într-atât m-a emoţionat rezultatul ăsta al 
examenului! Pe cuvânt, nu-mi vine să cred, să... 

— Te cred, dragă mai bine zis te înţeleg, a spus el vorbindu- 
mi cu aceeași tandrețe pe care i-o cunoșteam. Fiecare, la 
vremea noastră, am trecut prin emoţiile astea. Ei, hai acum să 
mergem. Te duc acasă, apoi după-amiază mergi cu mine în oraș 
să-ţi fac o surpriză... 

— O surpriză? m-am mirat eu. Ce fel de surpriză? Despre ce 
este vorba? 

— Un mic cadou, a zâmbit enigmatic Alin Costiniu și m-a poftit 
în mașină. Sau, mai bine zis, un dar pentru reușita dumitale. 
Mergem la „Femina”, un mare magazin de modă și-ţi alegi o 
rochie. Niște pantofi și un pardesiu. Vine toamna, doar... 

— Bine, dar cum... se poate? am întrebat de-a dreptul uluită 
luând loc lângă el în dreapta volanului. Vă rog... nu înţeleg... 


— Este plăcerea mea! a zis privindu-mă curtenitor, în timp ce 
mă ajuta să închid portiera mașinii. Apoi deseară, ca să știi 
întreg programul, mergem la „Ambasador” și vom sărbători 
evenimentul... 

— O, dar dimpotrivă, eu trebuie să vă fiu recunoscătoare, 
domnule Costiniu, am protestat complet dezorientată de 
propunerea lui. Aţi făcut atâtea pentru mine... 

— Nimic deosebit, crede-mă, a spus el degajat, așezându-se 
mai bine la volan. Sau atât cât trebuie pentru a ajuta o fată 
drăguță ca dumneata... Ştii că ești o fată drăguță? m-a întrebat 
mai apoi punând cheile în contact și pornind motorul. Parol! Ca 
să nu spun frumoasă, chiar cea mai frumoasă dintre toate fetele 
pe care le-am cunoscut până acum... 

— Exageraţi, domnule Costiniu... am răspuns, aproape șoptit, 
cu fruntea plecată, neîndrăznind să-l privesc; îmi simţeam 
obrajii arzând, dogorind ca para focului. Un val de căldură îmi 
cuprinsese deodată tot trupul. 

— Nu exagerez de loc! Este adevărul adevărat... Te-ai supărat 
că ţi-am spus lucrul ăsta? 

— Nu... 

— Să nu fii și să mă crezi. 

A pornit mașina, a ieșit în calea Griviței și, ocolind cu dibăcie 
tramvaiele, turismele, camioanele, s-a așternut la drum către 
podul Constanţei. Conducea lejer, schimbând cu calm vitezele, 
era foarte atent la aglomeraţia străzii, dar nu uita ca, din când în 
când, să mă privească fugar, cu un zâmbet abia înflorit la colţul 
buzelor, un zâmbet cuceritor, ce mă făcea să mă pierd și mai 
mult cu firea. Ca să fiu sinceră, afirmaţia lui măgulitoare mă 
mișcase profund, aproape că mă cutremurase, pentru că este 
știut, orice femeie se simte flatată când i se spune că este 
frumoasă, cu atât mai mult cu cât aprecierea venea din partea 
unuia ca Alin Costiniu, un ins distins, elegant, cu reputaţia-i 
recunoscută în lumea oamenilor de artă și care, după cum 
observasem, era agreat de foarte multe fete. Știa, însă, să 
pareze insistențele acestora, mai mult sau mai puţin interesate 
în a-l cunoaște și față de care - asta îmi plăcea enorm! - avea 
rezervele sale; nu se avânta în aventuri ce l-ar fi compromis. 
Dată fiind deci seriozitatea cu care trata relaţiile sentimentale și 
necunoscându-l a fi un ins ușuratic, nu aveam dreptul să fiu 
fericită că-l auzisem pentru prima dată vorbindu-mi astfel? Nu, 


nu-mi făcea curte, cel puţin nu sesizasem nimic deosebit până 
atunci în comportarea lui care să mă ducă la această concluzie, 
se purta corect ori de câte ori venisem în casa lui pentru unele 
meditații și nici măcar un gest cât de mic nu m-a alarmat că prin 
bunăvoința și înțelegerea pe care mi le arăta ar fi urmărit cu 
totul alte scopuri. E drept, în câteva rânduri afirmase că-i place 
naivitatea mea, puritatea sentimentelor mele, faptul că eram „o 
fată de provincie nealterată de viciile modernismului”, ale unei 
„prea de timpurii emancipări”, că am „ochi ce tulbură și cheamă 
la visare” sau că „trupul meu de silfidă oricând poate fi model 
pentru un nud ce n-ar avea egal într-o galerie de artă” și câte 
altele de acest fel, dar îl ascultasem fără vreo tresărire, așa cum 
îi ascultam liniștită prelegerile la istoria artei sau la tehnica 
desenului liniar. De astădată însă, îmi spusese direct că sunt 
frumoasă, cea mai frumoasă dintre toate femeile pe care le-a 
cunoscut... Cum de nu-mi remarcase oare această frumusețe 
până acum? Sau mi-o apreciase, dar n-a vrut să-și dezvăluie 
gândurile, n-a vrut să-mi tulbure mintea înainte de data 
examenului, să mă facă să-mi pierd capul, să nu-mi mai găsesc 
echilibrul sufletesc de care aveam atâta nevoie în zilele acelea? 
Dacă astfel stăteau lucrurile, nu trebuia decât să-i mulțumesc... 

Mașina a părăsit artera principală cu tramvaie și autobuze, a 
ocolit pe câteva străzi liniștite, pavate cu piatră de râu, și a 
intrat pe o ulicioară dosnică, umbrită de duzi, cu case mărunte, 
cu câini tolăniţi pe la porţi și cișmele la colţuri, la care veneau 
fete desculţe cu căldările să ia apă. A oprit în dreptul unei clădiri 
mai arătoase decât toate celelalte din jur, îmbrăcată în iederă 
până sub streșini, în faţă cu o verandă de sticlă și o curte largă, 
plină cu pomi fructiferi... 

— Am ajuns, a spus Alin Costiniu, deschizându-mi portiera 
mașinii. După-amiază la patru, vin să te iau. 

— Nu știu... să văd... m-am arătat nehotărâtă. Vreau să scriu 
acasă, s-o vestesc pe mama... 

— Ai să dai o telegramă. Culcă-te, ești obosită. Deseară vom 
sta mai mult la restaurant, trebuie să fi odihnită... 

— Să văd... 

— Nu vrei să ieși cu mine? Ti-am spus, este un eveniment 
deosebit, vreau să-l sărbătorim. Este succesul dumitale, dar în 
aceeași măsură este și al meu, nu? Te rog... 

— Bine, vă aștept la patru... 


Mașina a întors, a demarat puternic, urmărită de lătratul 
câinilor, iar eu am intrat în curte, sub privirile curioase ale 
câtorva vecine, pe care le-am zărit ridicându-se peste gardurile 
văruite 

Doamna Angheluţă nu era acasă. Era, poate, în piaţă cu 
borcanele de miere pe tarabă, așteptând să le vândă. Sau poate 
pe la cimitir, pe la bărbatu-său. Sau pe la policlinică, pentru că 
în ultima vreme se tot văicărea că o înţeapă ceva la inimă și 
răsuflă tot mai greu. De fapt se și îngrășase peste măsură de 
mult, în ultima vreme. Era însă, confirmând spusele lui Alin 
Costiniu, femeie de treabă, așezată, cu respect față de mine, nu 
era curioasă din fire și, cât timp învățasem, stând închisă în 
odaie, nu mă deranjase nici măcar cu o întrebare. Ba, dimineţile 
îmi aducea câte o cafea și la prânz mâncare, seara câte un ceai, 
venea, intra încet, pe ușă, îmi punea totul pe masă, după care 
se retrăgea tot pe nesimţite ca să mu-mi tulbure cumva liniștea, 
văzându-mă, cât era ziua de mare, stând tot aplecată asupra 
cărților și a schițelor de tot felul. lar când vroiam să-i plătesc fie 
pentru cameră, fie pentru mâncare, nici nu se uita la banii pe 
care încercam să-i dau. 

— Lasă domnișoară, grija asta o are domnu' Alin, îmi spunea 
ea, dându-mi mâna la o parte. Om ca 'mnealui mai rar... Uite, 
tot în odaia asta a stat și el; acolo, în atiler a lucrat tablouri, mai 
îmi dădea și mie câte unul, făcut, așa în grabă, și-l vindeam la 
piaţă să scot un ban. Ce să faci, e timpuri grele și eu sunt 
singură! Domnu' Alin a mâncat la masa mea, eu l-am spălat, eu 
l-am călcat, a fost ca și copilu’ meu și uite a ajuns om mare. Ce 
casă are colo lângă Arcu’ de triumf! Palat, nu alta... Lasă, să-ţi 
ajute Dumnezău să ai norocu' lui! 

Locuiam spre stradă, într-o cameră simplă, zugrăvită strident 
în culori ţipătoare, cu mult bronz, mobilată cu un studio cu 
tapițeria cam uzată, un șifonier dublu cu luciul șters, o masă și o 
oglindă între ferestre, în colț fiind soba de teracotă, iar după ușă 
o mașină de cusut pe care erau stivuite câteva macaturi 
țărănești noi-nouţe. Pe jos, un covor cam trenţuit dar curat, cu 
franjuri, iar în tavan o lustră cu două braţe și abajururi de 
mătase verde, decolorată. Camera nu era prea luminoasă ziua, 
dar nici nu încercam să lucrez în ea, ci numai învăţam, 
trăgându-mi scaunul lângă una dintre ferestre. Când exersam la 
desen sau pictură, mă duceam în atelierul improvizat pe vremuri 


de Alin Costiniu, în fosta seră a proprietăresei, în care, altădată, 
iarna, ea îngrijea anumite flori pe care le vindea cu preţ ridicat 
prin marile restaurante din centrul Capitalei. Renunţase însă la 
îndeletnicirea asta, nu mai putea să bată atâtea drumuri și 
închiriase sera tânărului pictor, socotind că mai mulţi și siguri 
bani scoate în acest fel, decât din comerțul cu flori. Aici aveam 
un șevalet, o masă, un dulap pentru vopsele, un fotoliu uzat, 
diferite rastele pentru tablouri și, ceea ce este în primul rând 
necesar, multă lumină, foarte multă lumină. Câteva perdele din 
doc albastru, confecţionate de Alin Costiniu pe când era student, 
erau încă în bună stare și mă ajutau să filtrez după voie lumina 
prin ferestrele înalte, prinse în giurgiuvele de fier. Îmi plăcea 
atelierul, așa rudimentar cum era, îmi plăcea și mă simţeam 
destul de bine în atmosfera aceea mirosind a vopsea și ulei, în 
zilele când încercam să trasez pe hârtie diferite schiţe sau să 
exersez amestecul culorilor pe cartoane sau pânză de in. Cu 
amabilitatea-i cunoscută, Alin Costiniu îmi dăduse o trusă de 
pensule de diferite mărimi, cu păr bine închegat, creioane, 
cărbune și rigle. Imi confecționase chiar și un halat, în care să 
lucrez cât mai lejer și să nu-mi murdăresc îmbrăcămintea. 

N-am dormit în după-amiaza aceea, am scris mamei acasă, 
anunţându-i bucuria succesului meu și apoi, până la ora patru 
am răsfoit niște reviste. Când am auzit mașina oprindu-se la 
poartă, eram deja în picioare... 

Intr-o rochie nouă, superbă, un gri de culoarea perlei și într-un 
pardesiu bleumarin, strâns pe talie, fără să mai spun de pantofii 
cu toc înalt, am fost seara la „Ambasador”, intrând întâia dată în 
viața mea într-un asemenea restaurant. Mă simțeam 
caraghioasă ţopăind pe tocurile ascuţite, nu mai încălțasem 
până atunci asemenea pantofi, dar orbită de lumina 
candelabrelor ce se răsfrângea în zecile de oglinzi, de muzica 
orchestrei și de defilarea continuă a chelnerilor îmbrăcați în 
fracuri, nici n-am simţit bătăturile de la călcâie, și degetele 
picioarelor și nici oboseala gleznelor; seara a trecut destul de 
agreabil, iar eu, într-adevăr elegantă, am fost, mai tot timpul, 
ținta privirilor bărbaţilor din jur. Am servit un meniu destul de 
bogat, am băut șampanie, am râs, iar Alin Costiniu, vesel și 
expansiv, a fost de-o drăgălășenie rar întâlnită. 

— Spune-mi, m-a întrebat aplecându-se peste masă, vrei să 
urmezi portretistica sau peisajul? 


— Îmi place și una și alta... 

— Totuși, până la urmă trebuie să te decizi! 

— Cred că peisajul. Cu cine fac? 

— Cu maestrul Steriadi. Asta numai după anul preparator... 

— Nu cred că voi ajunge niciodată o celebritate în pictură, am 
spus, puţin sceptică asupra posibilităţilor mele, așa că îmi este 
indiferent dacă fac una sau alta. Sau poate că-mi va fi 
recunoscut talentul, dar tocmai cine știe când, bineînțeles dacă 
există acest talent... 

— Niciodată, draga mea, nu trebuie să fi lipsită de optimism, a 
ținut să-mi atragă atenţia Alin Costiniu, vorbindu-mi în șoaptă ca 
să nu deranjeze conversațiile de la mesele vecine. Să crezi, să 
crezi și iar să crezi în talentul tău, nutrind nădejdea unei 
afirmări, mai devreme sau mai târziu, fapt ce depinde de foarte 
mulți factori. Uite, a urmat el, scuturând vârful ţigării în 
scrumiera de pe masă, bietul Stanislas Lepin, un peisagist 
francez, însingurat la fel ca un Daubigny sau Ravier, pictor, zic, 
acest Lepin care, în afară de străzile cartierului Montmartre a 
pus pe pânză grădinile Parisului, Luxemburgului, Tuileries, dar 
mai ales malurile Senei, ei bine, omul ăsta și-a dus zilele ca un 
anonim, lucrând asemeni unui rob cu tenacitate și îndărătnicie 
dar, spre regretul lui, fără să fie apreciat de esteţii din vremea 
respectivă. Ştii ce este interesant în toată povestea vieţii lui? Că 
așa sărac și neajutorat, nebăgat în seamă de nimeni, nu s-a 
îndoit o clipă de talentul său, dimpotrivă, a crezut în el și a 
nădăjduit că va veni vremea să-i fie recunoscut harul. Și într- 
adevăr la expoziţia din 1889, cu cinci ani înainte de a muri, a 
obţinut o „menţiune de onoare”, mi se pare cu „Podul Artelor”, 
da cu acest peisaj în care se vede Sena, podul, Catedrala Notre- 
Dame la orizont. Concluzia? lată ce înseamnă să crezi în talentul 
tău, să speri, să aștepți ca timpul să-și spună cuvântul! 

— Și eu să aștept până la adânci bătrâneţe ca acest Lepin? 
am râs puţin ameţită de șampanie și de atmosfera localului. 

— O, nu! s-a împotrivit Alin Costiniu. Dumneata vei fi celebră 
cu un an mai devreme... 

Mi-a sărutat mâna zâmbind scuzându-și astfel gluma, după 
care m-a invitat la dans. Am refuzat spunându-i că mă strâng 
pantofii. Explicaţie plauzibilă dar, spre rușinea mea, nu știam să 
fac niciun singur pas de tango sau foxtrot... 

Pe la miezul nopţii m-a adus cu mașina acasă. Eram acum și 


mai ameţită, poate de băutură, poate de fericire, de oboseală, 
nu-mi puteam da seama, dar simţeam că plutesc și că zbor ușor 
pe aripi nevăzute. Când am coborât el mi-a atins ușor fruntea cu 
buzele arzânde. Un fior mi-a străbătut atunci întregul trup, dar 
m-am stăpânit și, încet, m-am desprins de lângă el ca o umbră. 

— Pleci? 

— Da, am șoptit, îndreptându-mi părul și pornind către poartă. 
Noapte bună și vă foarte mulțumesc... 

— Noapte bună! a răspuns tot șoptit, rămânând lângă mașina 
cu farurile stinse. 

Am intrat încet, cu grijă să nu fac zgomot, m-am dezbrăcat pe 
întuneric și prin perdea am privit afară în stradă. Nu plecase. 
Stătea lângă mașină, fuma, privea stăruitor către fereastră, 
aștepta ceva, nu știu ce. Într-un târziu a deschis portiera, s-a 
urcat, s-a auzit motorul, farurile au umplut strada de lumină. In 
câteva clipe, totul s-a liniștit iar eu, culcându-mă, am coborât 
într-un somn adânc și greu, cum nu mai avusesem de mult. 

Au trecut trei ani. Am început cursurile, era cam departe 
școala, iarna era mai greu, mereu se înzăpezeau tramvaiele pe 
calea Griviței, dar vara mă descurcam destul de bine; îmi plăcea 
să merg mult pe jos și o porneam dis-de-dimineaţă pe răcoare, 
când abia se lumina de ziuă, în timp ce cisternele începeau 
stropitul străzilor. Mâncam la o cantină, câteodată îmi 
pregăteam singură masa acasă, nu o mai obligam cu nimic pe 
doamna Angheluţă, de altfel era bolnavă și mai tot timpul stătea 
în pat, așa încât datoriile mele faţă de ea se rezumau numai la 
chiria pe care i-o plăteam cu regularitate îndată ce primeam 
bani de la mama sau de la surorile mele. 

În tot acest timp am avut satisfacţii nebănuite la școală; mă 
simțeam bine între colegi și profesori, cu fiecare zi mâna-mi 
devenea tot mai sigură pe penel, iar taina combinării culorilor 
începusem s-o dezleg ca pe o vrajă, totul încântându-mă 
neasemuit de mult. Am făcut câteva excursii de documentare 
prin ţară cu cei din anul meu, am vizitat orașe și sate, am 
încercat să realizăm schiţe pentru viitoarele tablouri, iar în 
toamna trecută, datorită bunelor rezultate la învăţătură am fost 
aleasă în comitetul studenţesc pe școală... 

Într-o după-amiază de iulie m-am pomenit cu mașina lui la 
poartă. Alin Costiniu era într-o cămașă albă, sport, cu ochelari 
de soare în pantaloni gri și cu ţigara în mână. A intrat, eu tocmai 


mă așezasem într-un şezlong la umbra viței de vie și citeam o 
scrisoare de acasă. Cum l-am văzut, am tresarit și am lăsat 
hârtia în poală. Nu-l mai întâlnisem de mult, fusese plecat prin 
străinătate, venise, apoi plecase din nou; îl văzusem de câteva 
ori pe la școală, pe stradă, la un cinematograf, dar niciodată nu 
ne oprisem să schimbăm două cuvinte. Ce se întâmplase? Cărui 
fapt se datora această răceală a relaţiilor noastre? Această 
rezervă a lui faţă de mine? Nimic mai simplu... Pe iarnă mă 
invitase la el, stătusem până târziu, seara, de vorbă, ascultasem 
muzică, ningea abundent și dându-și seama că se făcuse miezul 
nopţii, mi-a propus să mă culc în camera lui, pentru că el își 
aranja în birou. Evident, am refuzat, el a insistat ce a insistat, 
apoi s-a cam supărat, dar eu n-am vrut să cedez în niciun chip, 
cu toate că, între timp, poate datorită împrejurărilor cunoscute 
sau nu știu exact cărui fapt, începusem să ţin la el, să-l plac în 
taină, socotindu-l bărbatul ideal pentru o dragoste adevărată și, 
ca să fiu sinceră, erau clipe când chiar sufeream constatând o 
anumită distanţare a lui față de mine, căreia nu-i găseam o 
justificare. 

— Unde te duci prin viscolul ăsta? a încercat să mă oprească 
atunci, seara, aproape bruscându-mă și luându-mi paltonul din 
mână. Nu vezi ce este afară? Și e aproape miezul nopţii... 

— Orice-ar fi, nu rămân! am zis hotărâtă. 

— De ce? 

— Nu dau explicaţii. Am zis că nu rămân, nu rămân și gata! 

— Ți-e teamă de mine? a întrebat cu glasul mai domolit; mi-a 
prins bărbia între degete, ridicându-mi capul să mă privească 
drept în ochi. Spune, ţi-e teamă? 

— Nu, de ce să-mi fie? 

— Atunci? 

— Vreau să plec, asta este. A fost frumos, ne-am distrat, m- 
am simţit foarte bine, vă mulţumesc, este timpul să mă duc și 
acasă... 

— Te rog să nu mi te mai adresezi cu pronumele de politeţe, 
mi-a spus. Pentru că nici eu n-am s-o fac... A prins să mă 
mângâie pe păr, îndreptându-mi câteva șuviţe ce-mi acopereau 
ochii. Da? Ne cunoaștem de atâta vreme, cred că e timpul să 
rupem această barieră a convenienţelor care nu-și mai au 
rostul. Spune-mi pe nume, simplu, Alin sau cum vrei, dar nu 
„dumneavoastră”, „domnule” și mai știu eu cum. La rându-mi, și 


eu am să-ţi spun pe nume. 

— Mă învăţaţi să fiu nepoliticoasă? am întrebat. 

— Nu, de ce? a tresărit el. Când vrei să fi mai aproape de 
cineva, asta înseamnă nepoliteţe? 

— Să știți că eu rămân totuși la pronumele de politețe, am 
spus hotărâtă. E mult mai bine. Vă respect. Consideraţia 
deosebită ce v-o acord, recunoștinţa ce v-o datorez pentru tot 
ce aţi făcut pentru ca eu să fiu ceea ce sunt, apoi pregătirea 
dumneavoastră superioară, poziţia socială, totul, dar absolut 
totul mă face să rămân în limita bunei cuviinţe, a bunei creșteri. 
Asta, însă, nu mă împiedică să rămâneţi pentru mine cel mai 
apropiat și mai drag om pe care l-am cunoscut, pe care-l stimez, 
îl ador, și... și... chiar îl iubesc, privind către el ca spre ceva 
dumnezeiesc. Mă credeţi? 

— Te cred... 

Pentru câteva clipe, între noi s-a lăsat o tăcere de gheață, 
însingurată, tristă, apăsătoare. Afară, viscolul șuiera, lovind 
geamurile cu rafale de zăpadă, se auzeau glasurile unor bărbaţi 
și femei, vătuite sub ninsoare, o mașină ambala motorul la 
maximum, poate că se troienise și nu mai putea înainta, iar în 
camera-birou, unde purtam discuţia parcă se făcuse puţin frig. 
Mi-am luat paltonul din braţele lui, nu s-a mai împotrivit, m-am 
îmbrăcat încet, cu grijă, fără să mai scot un cuvânt. El mă privea 
tăcut, pe sub sprâncene, urmărindu-mi fiecare gest, fiecare 
mișcare, se gândea undeva, nu știu, dar părea abătut și 
resemnat, o tristeţe îi umbrea ochii a căror strălucire parcă 
pierise... 

— Ascultă, Talida, a zis într-un târziu, prinzându-mă de 
amândoi umerii și căutând să mi se uite în ochi. Dincolo de ceea 
ce crezi despre mine, să știi că eu nu văd în tine numai femeia 
femeie, mă înţelegi? Nu te văd, așa cum poate te-ar vedea un 
bărbat oarecare, obsedat numai de actul posedării. Nu! Şi 
pentru că tot a venit clipa confesiunilor, de ce să nu știi 
adevărul? Te iubesc, la rându-mi, iată îţi spun acum ce poate 
am vrut să-ţi spun mai de mult, dar ori n-am îndrăznit, ori n-am 
găsit momentul potrivit. Înţelegi? Te iubesc. Asta este. Am vrut 
mai întâi să ţin totul în mine, sa nu-ţi fac această destăinuire, 
dar... Ei, și tot atât de mult trebuie să înţelegi că te respect 
foarte sincer și niciodată n-aș întreprinde ceva fără voia ta, fără 
asentimentul tău. Tu nu ești pentru mine o oarecare, o femeie 


de-o noapte cum se spune, un simplu divertisment în fluxul 
vieţii, ci te consider ceva divin, de domeniul irealului, tu 
întruchipezi pentru mine idealul în ceea ce privește perfecțiunea 
feminină, mă înţelegi? Ori, cunoscând toate acestea, ce m-ar 
determina să te aduc în situaţia de a mă detesta pentru un act 
necugetat? Spune, ce? 

Nu l-am mai ascultat, am izbucnit în plâns. Strângând mai 
bine paltonul pe mine, am ieșit în curte ca o bezmetică, învăluită 
în ceața albă a viscolului și, înotând prin nămetți, am pornit ca 
ameţită, pe strada numai troiene, să găsesc drumul către staţia 
de autobuz. Ce era cu mine? Ce aveam? Ce sentimente mă 
determinaseră să plec așa deodată, fără să mă uit înapoi și fără 
să-l mai ascult? 

„Acum era vară, cald, trecuseră atâtea luni de la cele 
întâmplate, timp în care, după cum am spus nu-l mai văzusem; 
iată-l, așadar, din nou în faţa mea, nu, nu arăta a fi supărat, deși 
îndelungata lui tăcere mă determina să cred acest lucru. In 
definitiv, de ce să fi fost? Pentru că n-am rămas atunci, noaptea, 
la el? Pentru că mi-am apărat corectitudinea, virtutea, 
demnitatea? Pentru că i-am refuzat sentimentele atât de 
convingător relevate în discuţia cu mine? Dar poate că uitase 
totul, vremea șterge atâtea bucurii și atâtea dureri ale zilelor 
noastre, lăsându-ne numai amintirile... 

— Ei, e voie? s strigat el de lângă poartă închizând-o cu grijă. 
Te deranjez? 

— Nu, deloc, poftiţi! 

M-am ridicat din șezlong, împăturind scrisoarea, i-am ieșit în 
întâmpinare. L-am văzut surăzând și atunci m-am înveselit și eu; 
deci nici urmă de supărare sau de ranchiună. Apropiindu-se, mi- 
a luat mâna și mi-a sărutat-o, parcă ne-am fi despărţit doar cu o 
zi înainte și nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit care să ne 
depărteze pe unul de celălalt... 

— Ce faci? m-a întrebat și m-a luat familiar de braț, 
conducându-mă către șezlong. Invățai? 

— Nu, citeam o scrisoare venită de la ai mei. 

— E cald, foarte cald... 

— Da. Scuzaţi-mă o clipă, am spus, mă duc în casă să vă aduc 
un scaun... 

L-am adus; s-a așezat în faţa șezlongului la umbra viței de vie, 
sus spânzurau mulţimea de struguri în ciorchini negri grei. Prin 


frunziș mai străpungea ici, colo câte o suliță de foc a soarelui. 
Era totuși răcoare în curte și boarea câmpului nu prea 
îndepărtat se făcea simțită din plin în adieri mângâietoare. L-am 
privit cu atenţie, parcă mai slăbise, pe braţe și pe frunte i se 
cojise puţin pielea, desigur fusese la mare, părul era ușor 
grizonat la tâmple, dar ochii îi erau aceeași, cu strălucirea lor 
metalică, arzândă. Mi-a povestit că a fost la Veneţia și Torino, s- 
a întors de curând și va trebui să plece din nou, de astă dată la 
Londra, la un congres. Mai întâi, însă, i se cere să rezolve unele 
probleme legate de organizarea unor muzee, cât și a achiziţiilor 
pentru fondul de stat ce se preconizează a se înființa. Muncește 
foarte mult, este tracasat, uneori surmenat, se ivesc mereu 
situaţii care-i dau multă bătaie de cap, dar se descurcă și încă 
destul de bine, mai ales că este o muncă plăcută de pe urma 
căreia are multe satisfacţii. Mă ruga însă un lucru, acesta era de 
fapt scopul vizitei sale, anume să-l ajut în realizarea unor copii 
după câteva tablouri de valoare, ce urmau a fi expuse într-o 
expoziţie volantă care va pleca într-unele dintre orașele ţării. 
Dată fiind grija pentru conservarea acestor opere de artă, fără a 
mai vorbi de problema securităţii lor, în același timp, fiind 
necesar să se întreprindă o acţiune pentru cultivarea gustului 
estetic al maselor largi de cetățeni, s-a hotărât, spunea el, să nu 
se trimită în acest turneu originalele, ci numai niște copii, dar 
bine executate din toate punctele de vedere. 

— M-am gândit, a urmat Alin Costiniu șirul explicaţiilor sale, 
să faci parte din colectivul de creaţie ce-l închegăm zilele astea, 
mai ales că se va plăti o sumă destul de frumușică 
colaboratorilor. Ei, ce zici? Ești de acord? 

— Vă mulțumesc foarte mult pentru că v-aţi gândit la mine, 
am spus emoţionată, dar oare, mă întreb, voi putea face față? 
Adică, voi putea realiza ceva din ceea ce mi se cere? 

— De ce nu? s-a mirat el. Personal mi se pare un lucru foarte 
ușor, evident numai pentru cine are talent. Ori talent ai, slavă 
domnului! Ce se cere? Să fie respectate culoarea, nuantele, 
dimensiunile. Cât privește patina vremii și tot ce este legat de 
degradarea în timp a tabloului, pentru ca execuţia să pară cât 
mai fidelă deci piesa un original sadea, avem un atelier special 
în acest sens. De chestiunea asta se îngrijește un alt colectiv... 

— Și totuși, am spus puţin contrariată, am auzit că anumite 
tablouri de la Louvre de pildă, originale bineînţeles, asigurate, 


circulă prin marile metropole, unde fluxul vizitatorilor este 
imens... 

— Inexact, dragă, te rog să mă crezi, inexact! a dat categoric 
din mână Alin Costiniu. Cine ar îndrăzni, vreodată, să scoată din 
marile săli de la Louvre, de pildă un tablou și să-l supună unor 
alte condiţii atmosferice, fie și numai pentru câteva minute? 
Spune, cine? 

— Dar am citit undeva... 

— Bine, de citit ai citit, nu mă îndoiesc de asta, dar înţelege 
că la mijloc e vorba de reclamă. Crezi, oare, că ar mai prezenta 
vreun interes o expoziţie cu celebrități, dacă lumea care 
plătește să aibă de pildă Ermitajul acasă, ar ști că tablourile sunt 
simple imitații? Și atunci, pentru reușita acțiunii, se spune peste 
tot că se vor expune originalele, iar măsurile ce se iau cu 
asigurarea, cu securitatea și câte altele se fac numai pentru a 
întări caracterul de autenticitate al întreprinderii, înţelegi? 
Crede-mă, am umblat prin multe ţări, cunosc aranjamentele 
astea... Care sunt, să fim sinceri, firești... 

— Și ce trebuie să lucrez? am întrebat, cam neîncrezătoare în 
spusele lui. Portrete, peisaje? 

— Ce vrei. Cum urmezi peisagistica la maestrul Steriadi, n-ar 
strica să faci ceea ce este în temă. Dar cum la mijloc este vorba 
de niște copii, poţi face și un portret, două... 

— Bine, sunt de acord, am spus cu aceeași emoție de la 
început, puţin neliniștită însă pentru reușita lucrului meu. Vă 
asigur că am să mă străduiesc să vă merit încrederea... 

— Nici nu mă îndoiesc... a replicat Alin Costiniu, ridicându-se. 
Cât privește materialele și respectivele tablouri, le va aduce la 
timpul potrivit un om de-al meu, domnul Finștein, un evreu 
cumsecade priceput în materie, ai să-l cunoști. Vei primi și 
contractul, de bună seamă, tot prin insul ăsta... 

După plecarea binefăcătorului meu, am stat afară, în curte, 
tolănită în șezlong până seara târziu. Se întunecase, fluturi 
minusculi roiau într-un dans ameţitor în jurul becului de 
deasupra scărilor verandei, strada era liniștită, ca întreg 
cartierul de altfel, iar de prin grădinile din jur, ale vecinilor, se 
înălța ușor parfumul florilor abia udate, înmiresmând aerul 
răcoros al nopţii. Doamna Angheluţă era plecată la rude, la țară, 
eram singură în toată casa, nu-mi era însă aminte să intru în 
odăile acelea pustii, cu miros de naftalină și de mobilă veche; aș 


fi vrut să dorm afară cu capul pe pânza șezlongului, așa cum 
stăteam, parcă lipsită de griji, cu ochii către bolta întunecată a 
viței de vie. De fapt, mă gândeam... Mă gândeam la viaţa mea 
de până atunci, la ceea ce am fost, ce sunt și ce voi deveni, la 
câte mi s-au întâmplat de pe vremea când mă loveau palmele 
tatei sau umblam cu sania cărând sifoanele și pâinea lui 
Vanghelis, amintindu-mi de zilele iernii de la conac și de cele din 
prăvălia doamnei Leontina. Peste toate aceste imagini, se 
suprapuneau cele ce-mi vorbeau de Mircea, de clipele primei 
mele povești de dragoste, așa cum am înţeles-o eu atunci, la 
anii mei și chipul elevului de liceu militar îmi stăruia mereu în 
fața ochilor ca o icoană de neuitat. Frumoasele cuvinte pe care 
mi le spunea în drumul meu către școală, plimbările noastre prin 
ninsoare, joaca cu bulgării de zăpadă pe strada lui troienită... 
Dar durerile? Ele au rămas tot în rama amintirilor agăţate de 
timp, de viață, urmărindu-mă ca o umbră ce vrea să arate 
luminii soarelui că, alături de strălucire, mai vin și pete de 
întuneric. Corul nostru, al copiilor, în casa avocatului 
Dragomirescu, apoi Mircea, fata farmacistului, pe care o ţinea 
tandru de mână, fără să știe că printre cei oropsiţi să colinde, 
mă aflam și eu. Moartea Victoriţei, după cea a Corneliei... 
Sfârșitul tatei acolo, în cerdacul conacului, prăbușit peste sacii 
de grâu, sub privirile de răzbunare ale ţăranilor... Dar mama, ce- 
o face mama? Și surorile? Dar Traian? Trebuie să fie mare, la 
școală... Îmi era dor de toţi și mă gândeam că în vacanţă să mă 
duc în orașul meu pe care nu-l mai văzusem de la plecare, să-mi 
fac lucrările de pictură, imortalizând pe pânză mahalaua în care 
am crescut, cariera de piatră unde a muncit tata, zăvoiul 
Bahniţei, dealurile cu vii, conacul singuratic din Izvoarele în care 
mi-am îngropat un vis înainte de se naște, dar câte nu aveam să 
chem în încercările mele de culoare și tinerețe? Apoi îl voi ruga 
pe Alin Costiniu să mă ajute în deschiderea unei expoziţii pe 
calea Victoriei, la Căminul Artei, expoziţie de peisagistică, dar cu 
un singur portret, acela al mamei, pe care l-aș vrea cât mai 
reușit, împlinit cu însăși dragostea ce i-o port. Mă va ajuta, în 
mod sigur mă va ajuta, gândeam, am mai văzut studente 
expunând fie o ceramică, fie sculptură sau tapiserie, bineînţeles 
prin relaţii, dar care dintre ele ar fi avut oare o cunoștință mai 
cu vază decât a mea și anume un Alin Costiniu? Venise acum, 
după atâta timp, să-mi propună acea colaborare dar, dincolo de 


faptul că m-am simţit întrucâtva flatată pentru atenţia lui, 
dincolo de situaţia ce mi se crea de a câștiga de pe acum un 
ban de pe urma penelului sau de avea posibilitatea, imitând, 
asemeni lui Utrillo ce picta după ilustrate, să învăţ indirect 
tehnica marilor maeștri, spun dincolo de acestea toate, m-am 
bucurat că l-am văzut că este același om pe care l-am cunoscut 
cu trei ani înainte și că, reluând legăturile, se va restabili și 
atmosfera ce-o respiram în jurul lui și care mi-a dat adevărate 
aripi în zborul meu către perfecțiune. 

Alin Costiniu... 

Câte visuri nu mi-am făurit, imaginându-mi viața lângă el, 
câte speranțe n-am întrezărit aflându-mă sub ocrotirea lui, câte 
nopţi albe n-am petrecut închipuindu-mi aievea făptura lui, 
aproape s-o pot atinge cu mâna în mângâieri calde, nevinovate! 
Știu, nu m-a înțeles, n-a ţinut, poate, seama de demnitatea 
mea, de sinceritatea gândului meu, de naivitatea sentimentelor 
mele, naivitatea pe care-mi spunea, o preţuiește atât de mult... 
Sau tocmai datorită acestei naivităţi, scontând pe ea, a încercat 
să facă din mine femeie? Cu ce preţ, însă? Dar a încercat oare, 
vreodată acest lucru? Sau stăruința lui m-a dus cu gândul către 
un fapt posibil? Nu cumva l-am judecat greșit? Nu cumva l-am 
condamnat, fără să vreau, la o pedeapsă total nemeritată? Nu 
știu! 

Stăteam relaxată pe șezlong, totul se învălmășea în capul 
meu ca vâltoarea unei ape răscolite de furtună, mă dureau 
tâmplele, le simţeam strânse ca într-un cerc de foc, nu-mi 
dădeam seama ce este cu mine. 

Și, peste cartier, se așternea tot mai mult liniștea, acea liniște 
pe care o cunoșteam din anii copilăriei, acolo, departe, în 
mahalaua în care m-am născut, o liniște adâncă încărcată de 
taine ca întinsul unei ape, fără început și fără sfârșit. 

Am tresărit. Suna telefonul. M-am ridicat brusc din șezlong, 
lăsând în noapte amintirile și am alergat în casă. 

— Alo, Talida? 

— Da, eu... 

— Alin Costiniu te deranjează... 

— Nu, nu face nimic, ascult... 

— Vrei să ieșim împreună în seara asta? Vin să te iau cu 
mașina. Mergem undeva, afară din București, eu știu, la Snagov 
sau Băneasa, nu hotărăsc singur, mai stăm de vorbă, 


intenţionez să-ţi spun câte ceva despre tehnica pregătirii 
culorilor la tablourile de care am vorbit... 

Am rămas puţin pe gânduri, nu știam ce să răspund... 

— Hei, de ce nu vorbești? 

— Da, ascult... 

— Ești de acord? 

— Da... 

— Într-o jumătate de oră sunt la tine. Îmbracă-te puţin mai 
gros. Mașina e decapotabilă, trage curentul, e rece la șosea. 

— Bine, am înţeles... 

Am acceptat poate cu ușurință, dar am acceptat. În definitiv, 
cu ce putea să-mi strice acea plimbare, chiar seara și chiar la 
șosea? Imi plăcea, totuși, că aveam posibilitatea, printre altele, 
să reluăm o conversaţie, pe care o doream de mult, la care am 
gândit și am reflectat îndeajuns, aceea referitoare la drumul ce-l 
voi urma după terminarea studiilor și pentru care aveam 
neapărat nevoie de un sfat competent și sincer, pe care nu-l 
puteam găsi decât de la el, binefăcătorul meu dintotdeauna. Și 
apoi mă obseda deschiderea expoziţiei personale, cu lucrări din 
peisagistica orașului meu, așa cum au avut la timpul lor, printre 
alții, un Georges Michel, un Claude Monet și chiar nefericitul de 
Lepin... 

Visam, oare, prea departe! Poate... Era totuși un vis... 


11 


Am auzit vorbă în săliță și am tresărit. Cineva schimba câteva 
cuvinte, pesemne cu santinela. Apoi cheia s-a răsucit în broască 
scurt, de două ori. 

Am întors capul. Venire oare, anchetatorul? Nu, era fruntașul 
Gavrilă, olarul din Horezu, mic și slăbuț, cu fața pământie, trasă 
și ochii mari, neliniștiţi, a căror privire parcă întreba mereu câte 
ceva. Apucasem să spun o dată că are o figură de sfânt de pe o 
icoană veche, bizantină și de atunci toți băieţii de la pichet îl 
porecliseră „Mucenicul”. A fost odată acasă, a adus o ladă cu 
farfurii și ulcele de ceramică, frumos desenate, lucrate de el, cu 
care a împodobit mai toate camerele pichetului. Era talentat 
băiatul, inimos, tot timpul vroia să înveţe câte ceva pentru 
meseria lui, și ades i-am dat sfaturi, în ceea ce privește arta 
plastică, pentru că, în afară de ornamentarea cu desene 
geometrice a străchinilor și ulcioarelor, intenţiona, când se va 
întoarce acasă, să încerce a picta pe ceramică. 

— Să trăiţi! m-a salutat el militărește, stând respectuos lângă 
ușă, în șuba lui lungă și largă ce aproape mătura podeaua. Ce 
faceți? 

Nu am răspuns. Am înălțat numai, din umeri și am pus tocul 
jos, peste zecile de foi de hârtie, acoperite cu scrisul meu 
mărunt, încâlcit, dezordonat, atât de frumos caligrafiat altădată, 
în clipele mele de liniște. Am început apoi să suflu în palme, îmi 
îngheţaseră degetele, de altfel și picioarele le simţeam reci, 
cred că trăgea curentul pe sub ușă sau printre giurgiuvelele 
ferestrelor... 

— Toată noaptea a ars lumina aici, la dumneavoastră, a zis el 
venind mai aproape, scoțându-și căciula și netezindu-și cu latul 
palmei părul ud de pe frunte. Și noaptea trecută a ars... Ce 
faceți? Scrieți? a întins gâtul să privească pe masă. Mamă, ce de 
mai hârtii! a exclamat el, clătinând capul a uimire. Băieţii spun 
că faceţi o plângere la un procuror, e adevărat? 

— A, nu, nu-i vorba de-o plângere, ci de cu totul altceva... 

— Aha... 

A privit înapoi către ușă, cu teamă parcă, după care a dat 
șuba la o parte și a scos la iveală un pachet, pe care l-a pus 
repede pe masă, împingându-l cât mai încolo să nu fie văzut. 
Sub hârtie se ghicea o farfurie sau așa ceva... 


— Nişte șorici și-o bucăţică de şuncă afumată, cum se face la 
noi sub munte, a zis șoptit, tot răsucind căciula în mână, 
precipitat, neliniștit, în timp ce ochii lui mari, întrebători mă 
rugau parcă să nu refuz. Mi-a venit de-acasă, alaltăieri, până a 
nu se pune prăpădul ăsta de afară. Și-am zis că de... Dar vă rog 
să luați.. Și am făcut și vreo două clătite, de fapt le-a făcut 
Costică, așa cum l-aţi învăţat dumneavoastră... dar eu îs de 
serviciu, am putut să vin încoace și d-aia... Că mâncarea ce 
trebe să v-o dea după regulament, nu-i pentru dumneavoastră. 
Dar ce, că am vorbit și cu băieţii, sunteţi ca un infractor din 
ăia... care...? Nici vorbă! Ba noi vă socotim grănicer de al 
nostru! Că s-a întâmplat ce s-a întâmplat... mă rog... Eh, peste 
multe mai dă omul în viaţă pe lumea asta! 

A tăcut, oftând din adâncul pieptului, și-a trecut iar palma 
peste frunte, i se topise zăpada de pe sprâncene, dâre de apă Îi 
șiroiau acum pe obrajii supti, oprindu-se în bărbie, le-a șters 
degrabă și pe acelea, în timp ce mă privea trist, compătimitor. 
Suferea, da, suferea evident, atât pe el, cât și pe ceilalți îi 
răscolise toată povestea acelei nopţi ce a însemnat coșmarul 
meu, pentru că el ca și ceilalţi mă știau apropiată lor, se legase 
între noi o prietenie, de multe ori, cum am spus eram confidenta 
lor și un sfat într-o problemă sau alta, ce viza intimitatea vieţii 
personale, îl socoteau ca pe ceva sfânt, de netăgăduit, ce 
trebuie urmat întocmai și fără ezitare... 

— Zăpadă mare, nu se mai oprește ninsoarea, a urmat el 
încercând să privească afară, pe fereastră, în stihia albă ce 
acoperea totul. De mult n-a mai dat așa de sus... Nu ne-a venit 
o patrulă, a plecat ieri la amiază și nu s-a mai întors, iar 
comandantul... Cine știe, or fi troieniţi pe la vreo stână, cumva... 
Și drumul în vale, către sat, e plin de nămeţi de nu se vede omul 
dintre ei... 

— Ce spuneai de comandant? l-am făcut eu atent. 

— Nu știm nimic, nici de dumnealui... 

Viscolea într-una, fulgii se cerneau mari și deși, zburătăciţi de 
vântoasă; într-adevăr, nici eu nu mai apucasem o iarnă ca asta, 
poate numai atunci, la conac, când ziua, la amiază, de la 
fereastră nu puteam zări satul peste câmpul de troiene. 

— Nici telefonul nu merge, a vorbit mai departe Gavrilă, care 
pesemne vroia să mă ţină la curent cu tot ce se întâmpla dincolo 
de pereţii odăii mele. S-au rupt firele, nu știm unde, da' s-au 


rupt, așa că cine se încumetă să pună schiurile în picioare și să 
plece să le lege prin hăurile viscolite? Cine își ia răspunderea? 

S-a întors, s-a dus lângă sobă cercetând-o cu palma să vadă 
dacă-i caldă, apoi, privind către patul nedesfăcut, a spus: 

— De ce nu vă hodiniţi? Zău, hodiniţi-vă, e păcat, aţi slăbit 
mult, v-aţi tras la faţă, nu se poate. Și luaţi de mâncaţi... Că o să 
fie bine. Imi spune mie inima că o să fie bine... Ei, mă duc... 
Sărut mâna... 

Și-a pus căciula pe cap, și-a strâns șuba, a mai adăugat un 
„să trăiţi, cu sănătate”, după care a ieșit încet, precum a intrat, 
răsucind cheia în broască, ușor, să nu facă zgomot. Câteva 
vorbe șoptite în sălită cu santinela, tropotul pâslarilor grei pe 
dușumeaua de cărămidă și, din nou, în juru-mi s-a înstăpânit 
liniștea înfrigurată a iernii. M-am ridicat, potrivindu-mi paltonul 
pe umeri și am încercat să privesc afară. Dar prin geamurile 
îngheţate, încărcate de zăpadă nu vedeam mai nimic. Numai 
vag, deslușeam când și când niște umbre, dincolo de tinda 
casei, ce parcă plutea prin păcla albă a ninsorii... 

Cât de frumoasă e iarna la munte! În anii trecuţi, aici, pe 
frontieră pictasem câteva tablouri, destul de reușite de altfel, 
amestecând ghipsul cu praf de argint, pentru a lumina și mai 
mult pasta și a da zăpezii strălucirea albului, pur, așa cum o 
vedeam sclipind în razele soarelui. Avusesem un asemenea 
tablou și la expoziția mea, pe care am deschis-o până la urmă la 
Căminul Artei, însă nu atât de realizat, cred eu ca cele pe care 
le-am făcut mai târziu în zona de graniţa. Acela îl pictasem într- 
o iarnă la Predeal, la îndemnul lui Alin Costiniu, care vroise să 
mă înveţe cu acel prilej tehnica coloritului în peisajul hibernal, 
folosită, spunea el, de către școala franceză în faimoasa 
„perioadă albă” de la începutul secolului. Tabloul, cu unele mici 
stângăcii de expresie coloristică, reușea totuși să redea 
atmosfera calmă, liniștită și atât de odihnitoare a muntelui 
înzăpezit, ale cărui creste, ușor dantelate cu discretă lumină 
solară, aveau un farmec deosebit. Îmi amintesc că la 
deschiderea expoziţiei, printre altele, Alin Costiniu, în cuvântul 
său, vorbise elogios despre acest peisaj montan, iar pentru a 
atrage atenţia asupra valorii lui, prinsese în rama tabloului 
autoritara sa carte de vizită, scriind pe un colţ al ei „reţinut”... 

Ah, câte trăiri, câte emoţii, câte sentimente mă leagă de zilele 
expoziției mele! Cu un an înainte, întreaga vară fusesem acasă, 


bătusem locurile ce le știam pline de pitoresc cu șevaletul sub 
braț și scăunelul-trepied agăţat de umăr, fără să știu ce-i odihna 
și adăugasem zestrei mele încă șase tablouri, care mai de care 
mai încărcat de lirism și culoare. Le desăvârșisem apoi în micul 
meu atelier din București, împreună cu altele, realizate în timpul 
studenţiei. A venit într-o dimineață Alin Costiniu, le-a privit cu 
ochiul său critic, a pus vreo două de-o parte, care nu-i prea 
plăceau și mi-a spus cu glasul încărcat de entuziasm: 

— Fetiţo, gata, a venit vremea să ieși în lume! 

— Mă ajutaţi să deschid expoziţia? 

— Te ajut, cu toate că ești ingrată, mă refuzi, nu ţii seama de 
sentimentele mele, n-ai un pic de inimă pentru mine... 

— Domnule Costiniu... 

— Lasă... lasă... m-a oprit el, vădit vexat în timp ce-și punea 
ochelarii de soare, pregătindu-se de plecare. Am mai discutat 
problema asta, parol, nu te-nțeleg! 

— Vă rog să mă credeţi că nu voi fi decât a celui ce-mi va 
deveni soț... Față de el nu voi avea nicio rezervă... 

— Fructul e copt, cine-l va culege oare? parcă a spus un poet 
cândva, nu? și a zâmbit enigmatic, căutând să mi se uite în ochi. 
Ei, cine? 

— Cine va ajunge la el, domnule Costiniu. 

— Și dacă am să ajung eu? 

— Mă rog, dacă asta vă este dorinţa și... dacă puteţi, eu nu 
am nimic împotrivă! i-am aruncat eu dezinvolt. Dar, v-am spus, 
cine se va înfrupta din el, din acest fruct, va fi și omul de care 
mă voi lega pentru totdeauna... 

— Bine, să vedem! 

În dimineaţa vernisajului eram copleșită de emoție. Nu atât 
pentru faptul că prin grija lui Alin Costiniu veniseră unele dintre 
cele mai proeminente personalităţi din lumea artelor, să-mi 
vadă lucrările, - ah! cât m-am bucurat zărindu-i în mulțime pe 
maeștrii Ressu și Steriadi, - dar mai mult pentru că era prima 
mea confruntare cu publicul, cu viaţa culturală a Bucureștiului, 
cu opinia unor prestigioși cunoscători ai picturii clasice și 
contemporane. Stăteam de o parte, îmbrăcată într-o frumoasă 
rochie albă, fără mâneci, cu o crizantemă roz, prinsă în piept, cu 
pantofii albi și poșetă tot albă, totul contrastând cu părul negru, 
revărsat bogat peste umeri, - reușisem să-mi fac câteva toalete 
drăguţe din banii primiţi pentru copierea tablourilor propuse de 


Alin -, stăteam deci și priveam toată mișcarea aceea de oameni 
care căutau să mă vadă, să mă cunoască, mulţi dintre ei venind 
și felicitându-mă, încât nu știam cu care să mă întreţin mai 
întâi... 

— Mi-am dat seama de posibilităţile dumitale, încă din anul 
când ai început să lucrezi cu mine, mi-a spus măgulitor maestrul 
Steriadi, în timp ce-mi strângea mâna, plin de afecţiune. Ca 
manieră, ai ceva din Dumitru Ghiaţă sau Pissaro, o tușă largă, 
vibrantă, caldă. Îţi urez celebritate! 

Seara, am fost acasă la Alin Costiniu. Conform vechiului său 
obicei, cei cărora le prefața expoziţiile, îi erau invitaţi împreună 
cu unii prieteni mai apropiaţi. În salonul discret luminat s-a 
mâncat, s-a dansat, și s-au spus glume, care mai de care mai 
deochiate - evident, mulţi dintre bărbaţi cam întrecuseră 
măsura băuturilor, - eu fiind și aici ţinta tuturor privirilor și a 
comentariilor. Era multă gălăgie, un fum să-l tai cu cuțitul cum 
se spune, plutea în aer, sub lustră, mireasma unor parfumuri 
fine, suave, în timp ce afară începuse să plouă, destul de bine 
de altfel; aerul rece ce intra pe ferestrele larg deschise mai 
răcorea și primenea atmosfera aceea încărcată de zăpușeală. 

Nu mă simțeam stingherită, cu toate că în înghesuiala 
invitaţilor nu cunoșteam decât două colege, însă tot timpul, ca 
niciodată, Alin Costiniu era numai cu mine. Bine, găsisem o 
explicaţie acestei situaţii, eram doar sărbătorita, iar el 
amfitrionul, în afară de faptul, cunoscut în parte de unii dintre 
cei prezenţi, că-mi făcea și curte. Îmbrăcat într-un elegant 
costum de seară, afișând cunoscuta-i distincţie dintotdeauna, 
mai ales în asemenea prilejuri, trecea la una sau alta dintre 
perechi cu paharul în mână, spunea o glumă aici, una dincolo, 
lua parte la o conversaţie de-un minut într-o problemă oarecare, 
dar tot mereu mă căuta din ochi, stând mai mult pe lângă mine, 
fără a mai conteni cu complimentele. 

— Ești superbă astă seară, Talida, pe onoarea mea, ești 
magnifică! Cred că nu există talent să-ți redea culoarea ochilor 
ca de smarald și noaptea părului tău. Dă-mi voie să te sărut... 

Se cam cherchelise, așa nu-l văzusem niciodată până atunci, i 
se împleticea limba, vorbea teatral, încercând totuși să se facă 
înțeles, era însă simpatic, plin de voiciune, împărțind amabilităţi 
în dreapta și-n stânga, fără rezerve, spre savoarea invitaţilor 
care se delectau de minune. Nu-mi convenea însă faptul că, fără 


să se autocontroleze, în expansivitatea-i excesivă, devenise 
agasant, încercând să mă sărute la fiecare minut; simţeam că 
înnebunesc de rușine, mai ales că privirile celor din jur erau mai 
tot timpul îndreptate asupra mea... 

— Talida... mă ierţi dragă, dar ești... superbă! Parol, ești 
superbă! Vreau să-l văd și eu pe un Da Vinci de astăzi, care să 
facă din tine o nouă Mona Lisa! E vreunul? Nu e! Nici măcar eu 
nu mă încumet care... care... te iubesc! Ah, ce sublim e când îţi 
iubeşti modelul! Tu știi că eu am iubit o dată o ţigancă? Da, am 
iubit-o, eram student, una Tinca, ne poza goală, mă, era o 
sculptură vie, parol, nu știu unde o găsiseră ăia de la „Arte”, 
poza pentru câţiva lei și tot pentru câţiva lei... Hai, scuză-mă, m- 
am îmbătat. Mă scuzi? Uite, m-am îmbătat. Pentru succesul tău 
m-am îmbătat... 

In timpul unui dans, s-a apropiat de noi bătrâna menajeră, cu 
mersul ei drept și grav și, privind discret în toate părțile ca să nu 
fie auzită, a încercat să-i șoptească ceva la ureche lui Costiniu. 

— Ce-i, Janette? a încruntat sprâncenele Alin, care nu 
înţelegea mai nimic din pricina gălăgiei. 

— Ceva confidenţial, domnu’... a șoptit ea, aplecându-se și 
mai mult la urechea stăpânului său, ce nu vroia în niciun chip să 
mă lase din brațe. Pentru dumneavoastră... 

— Ce-i pentru mine? a înălţat el sprâncenele. Hai, spune, de 
cine te ferești? 

— Știţi... domnișoara Cora... 

— Ce-i cu ea? Cred că e pe dincolo... 

— Mi-a cerut cheile de la șifonier. Și-a luat lucrurile și a plecat 
cu un taxi. Supărată... 

— Dă-o-n măsa, nu mă mai interesează! a decretat Alin 
Costiniu, vulgar, făcându-i semn menajerei să plece. Ajunge 
asta pictoriţă, când m-oi vedea eu mitropolit de Calafat! Hai, 
vezi-ți de treabă acum... 

— Prea bine, domnu”... 

O cunoșteam pe această Cora, era o fată subţire, înaltă, cu 
mers felin, avea un cap frumos, cu ochi negri, expresivi și părul 
tot negru, o văzusem pe la școală, urma cursurile în anul întâi 
preparator, o zărisem apoi de câteva ori în compania lui Alin 
Costiniu la unele vernisaje. Ceea ce atunci era un simplu dubiu, 
acuma mi se adeverise; evident domnul critic de artă trăia cu 
ea, reușise poate să-i înfrângă voinţa sau poate că respectiva nu 


avusese nicio voinţă, păcat, părea o adolescentă ingenuă, de-un 
rafinament aparte, deosebit. Îmi explicam acum, fără să vreau și 
atitudinea ei de la amiază în sala expoziţiei când, după ce 
vorbise Alin Costiniu despre tablourile mele, printre cei care mă 
felicitau venise și ea, vorbindu-mi voit cu sinceritate, cu un glas 
mieros, nefiresc, dar în care am întrezărit pigmentul acidității: 

— Vai, domnişoară cred că sunteţi fericită, peste puţin 
absolventă și cu o expoziţie proprie, foarte reușită. Vă felicit și 
un sincer bravo! La fel pentru simpaticul dumneavoastră 
protector și mentor... 

Fusese răutăcioasă, înţelegeam acum motivul, poate i se 
vorbise prea mult despre mine în cuvinte ce-i dăduseră de 
bănuit, știa că-i vin deseori în casă lui Alin, și că și el mă 
vizitează în odăița mea, că mă bucur de prețuirea și admiraţia 
lui. În seara aceasta, totul i se confirmase, din moment ce Alin 
Costiniu dansase tot timpul numai cu mine și mă sărutase de 
atâtea ori, în văzul tuturor, gest lipsit de prudenţă... 

N-am mai dansat. M-am retras pe un fotoliu, prefăcându-mă 
obosită, am rămas să privesc întregul salon, în semiobscurul 
căruia invitaţii se mișcau ca niște umbre. Râsetele, clinchetul 
paharelor, conversațiile uneori aprinse, alteori domoale, muzica 
de dans a magnetofonului, toată aceea forfotă stinsă părea că 
vine de undeva din niște adâncuri de umbre, lipsite de contur. 
Aș fi vrut să plec, se făcuse târziu, dar afară încă ploua și apoi, 
eu eram sărbătorita, nu era firesc să-mi părăsesc invitații, 
indiferent ce m-ar fi determinat să fac acest lucru. Și-apoi ce-ar 
fi zis Alin Costiniu care organizase toată festivitatea, de la 
deschiderea expoziţiei până la această sindrofie atât de 
simandicoasă? 

Într-un târziu, a venit la mine, parcă se ameţise și mai mult; 
se clătina pe picioare, s-a aplecat lângă umărul meu și m-a 
întrebat dacă mă simt bine, i-am spus că nu am nimic, numai 
vreau să mă odihnesc puţin, totul mă copleșise, a fost frumos, 
neașteptat de frumos... 

— Am luat din expoziţia ta un tablou, mi-a mărturisit el șoptit, 
acela intitulat „larnă”, cel pe care l-ai făcut la Predeal și care, 
poate, mi s-ar fi cuvenit mie... 

— Da, într-adevăr. Ce-i cu el? 

— L-am luat, asta e! a zâmbit. Te superi? 

— O, nu! Dimpotrivă, gestul mă flatează... 


— E dincolo, în camera mea... 

— Iniţiativa ar fi trebuit să fie din partea mea, am spus, puţin 
mișcată de gestul lui. Eu să vi-l ofer. Dar nu am știut că vă place 
atât de mult. În orice caz, vi-l ofer cu toată dragostea, prea puţin 
acest lucru, recunosc, faţă de tot ceea ce aţi făcut 
dumneavoastră pentru mine... 

— Lasă... nu-i vorba de asta acum, mi-a tăiat vorba, abia 
ținându-se pe picioare. Ci de cu totul altceva... 

— Ce anume? 

— Vreau să-mi însemnezi câteva cuvinte autografe. Le merit? 

— Mai încape vorbă? Pe el, nu? 

— Peel! 

— Și mai e ceva... 

— Da, vă ascult. 

— Uite, vezi, și-a rotit el privirea tulbure peste toată acea 
mulţime din salonul discret luminat, vezi perechea aceea ce 
dansează acolo, lângă măsuţa cu magnetofonul? 

— Domnul cu barbă și doamna cu decolteu și pieptenătură 
montantă? 

— Exact! El este distinsul critic de artă, Sebastian Dona... 

— Daaa? 

— Da. El va scrie despre tine, mâine va scrie, în trei cotidiene 
un articol elogios... 

— Vai, îi mulțumesc foarte mult... 

— Îi poţi acorda și lui tot un autograf, pe unul din tablourile 
tale? 

— Care? 

— Am și pregătit unul. E dincolo în dormitor. E vorba despre 
acela intitulat „La săniuș”... 

— De acord... 

— Atunci, hai să le scrii... 

M-a luat de braţ și, nevăzuţi de nimeni, ne-am retras în 
camera de alături, dormitorul lui. O cameră modern mobilată cu 
draperii grele la ferestre, cu un pat dublu la mijloc, acoperit cu o 
cuvertură din pluș roșu, cu un șifonier în lungimea peretelui, 
lăcuit în negru, iar pe jos așternut un covor mare, persan, nou- 
nout pe care parcă îţi era milă să calci. Lângă pat, o măsuţă 
servantă din nichel, pe rotile, fără nimic pe ea, în afară de un 
șerveţel întins peste cristal... 

— Vai, ce cald este aici! am zis. Vă rog să deschideţi puțin 


fereastra. 

— Plouă, nu te sperie tunetele? 

— Nu. 

S-a dus, a dat draperiile la o parte, a răsucit apoi ivărul, nu 
ceda. Înfuriat i-a dat un pumn zdravăn și geamurile s-au dat cu 
putere în lături, zăngănind, gata să se spargă. A venit după 
aceea către mine, m-a luat de umeri și a căutat să-mi prindă 
privirea cu ochii săi galbeni, tulburi, ce se aprinseseră ca jarul. 
Afară ploua cu găleata, era întuneric beznă, când și când 
fulgerele spintecau cerul de smoală cu săbiile lor de foc, iar 
tunetul se rostogolea undeva îndepărtat, cu un ecou prelung ce 
se pierdea cu încetul peste vilele cartierului... 

— Vreau să culeg fructul! a zis el direct, fără ocol și a încercat 
să mă sărute pe umărul dezgolit, în timp ce mâinile au început 
să-mi pipăie șoldurile, ca să-mi ridice rochia. Te iubesc! Pe 
Dumnezeul meu că te iubesc! 

M-am retras speriată într-un colț al camerei, privind în toate 
părțile să aflu o portiţă de scăpare. Inverșunat, el a venit după 
mine... 

— Talida! 

— Domnule Costiniu, vă rog să vă controlaţi, se poate? l-am 
apostrofat, ocolindu-l și continuând să vin către ușă. Nu vă este 
rușine? 

— Rușine? a zâmbit el șters și a încercat din nou să-mi ridice 
rochia. Rușine de-o femeiușcă pe care m-am străduit s-o scot în 
lume, să-i fac un rost, de-o pipiţță fandosită ce și-a luat nasul la 
purtare? Ce vrei în definitiv, madmoazelo, cât să-ţi dau ca să te 
culci cu mine? 

— Ordinarule! i-am strigat revoltată și l-am îmbrâncit cât colo, 
dar el m-a înlănţuit pe dată cu brațele, imobilizându-mă. Atunci, 
îngrozită de spaimă am vrut să ţip, însă grăbit, mi-a astupat 
gura cu palma și dintr-o singură mișcare m-a doborât în pat 
prăvălindu-se peste mine. În aceeași clipă, am început să lovesc 
cu picioarele, m-am zbătut, m-am zvârcolit, simțeam că mă 
sufoc, că mi se taie respiraţia, l-am zgâriat cu unghiile pe faţă, l- 
am și izbit cu pumnul în ochi, dar el nu ceda în niciun fel, ci, 
dimpotrivă, devenise din ce în ce mai înverșunat și mai agresiv. 
Și în lupta aceea, răvășind tot patul, nu știu cum am făcut că am 
ajuns lângă noptieră, am apucat veioza și, cu o ură fără seamăn, 
l-am pocnit drept în creștetul capului, umplându-l de sânge. 


Apoi m-am desprins din încleștare, mi-am luat poșeta, mi-am 
scos pantofii și am sărit pe fereastră, în ploaia de afară, 
alergând spre grădina din față. Eram aproape sfârşită, cu 
puterile slăbite, îmi tremura tot trupul, mâinile, picioarele. 
Imbecilul! îmi spuneam încărcată de indignare. Ce mârșav! M-a 
ademenit în cameră cu scopul premeditat de a mă avea... Și eu, 
naiva... Mi-a plătit la început chiria pe trei-patru luni, m-a 
înconjurat cu atenții, acum cu expoziţia, și pentru ce? Să mă 
facă amanta lui? Precum Cora și altele? 

Am trecut prin ploaie, pe sub pomi, dar când să ies pe poartă 
am zărit un taxi așteptând, cu farurile mici aprinse și motorul 
mergând. Lângă mașină, sub o umbrelă o femeie. Era Janette... 

— Pentru dumneavoastră a comandat domnu' o mașină? Sau 
pentru domnul Dona? 

— Pentru mine, am minţit eu. 

— Uitaţi, șoferul așteaptă... 

— Vedeţi că vă așteaptă și domnu’ pe dumneavoastră! 

— Mersi! 

M-am urcat aproape prăbușindu-mă pe canapeaua din spate, 
eram extenuată, fără un pic de vlagă, simțeam urme de sânge 
năclăindu-mi mâna, m-am cutremurat și-un fior de groază mi-a 
săgetat în acea clipă inima. 

— Unde mergem? a întrebat șoferul. 

— Bucureștii Noi! abia am articulat cele două cuvinte. Bestia! 
Ordinarul! 

— Ce-aţi spus, vă rog? 

— Nimic, m-am scuzat eu. Vorbeam cu mine... 

Patru zile n-am dat pe la expoziţie. Am stat tot timpul în casă, 
fără să fac ceva, fără să răspund la telefon și fără să mă duc 
undeva, fără să mănânc, fără să dorm. Am plâns tot timpul fără 
să-mi găsesc liniștea. Gazda, doamna Angheluţă, a înţeles că 
sunt bolnavă, m-a întrebat câte ceva, ba de una, ba de alta, 
după care, văzând că nu sunt în apele mele, m-a lăsat în pace și 
nu m-a mai deranjat cu nimic. Numai în a patra zi, dimineaţa, a 
venit și mi-a spus, cu glasul îndurerat că telefonând acasă la 
domnul Alin Costiniu, ca să vină Janetta pentru niște miere de 
albine, a aflat de la bătrâna menajeră că stăpânul ei este în 
spital. Nu se știe cum, într-o seară, fiind foarte surmenat, a 
alunecat pe covor în dormitor și s-a lovit cu capul de-o noptieră. 
Ba încă s-a mai spart și veioza... 


— Asta-i, don'șoară, a încheiat ea oftând, gata să plece din 
pragul ușii. Câte nu se întâmplă în lumea asta! 

— În lumea celor de teapa domnului Costiniu! am replicat eu 
semnificativ, dar ea nu m-a auzit. Și chiar dacă îi ajungeau la 
ureche vorbele mele, tot n-ar fi înţeles nimic. Pentru că, trebuie 
să spun, de atunci și până azi când înserez aceste rânduri, 
incidentul dintre mine și Alin Costiniu a rămas o taină a 
amândurora, pe care el, cu atât mai mult eu, n-am dezvăluit-o 
nimănui. Fiecare pentru motivele sale... 

Apoi m-am dus zilnic la expoziţie, în orele de vizită ale 
publicului, ca să dau explicaţiile de rigoare dacă mi se cereau 
sau ca să vând din lucrări, dacă cineva s-ar fi arătat interesat de 
acest lucru. Îmi treceam vremea stând pe un fotoliu la fereastră, 
privind trecătorii de pe Calea Victoriei, atât cât îmi permitea 
unghiul de vedere sau citind cărți și reviste, fără să insist asupra 
unor anumite lecturi. Mi-au fost cumpărate patru tablouri, fapt 
ce m-a bucurat nespus de mult, iar altele trei au fost 
achiziționate de un funcţionar din provincie, pentru o staţiune 
balneară sau așa ceva, nu-mi aduc aminte. In orice caz, 
realizasem ceva, mă gândesc la partea materială, dar aveam și 
satisfacția că genul meu de pictură plăcea foarte mult publicului 
și asta îmi dădea noi speranțe pentru viitor. 

În ultima zi după-amiaza, când trebuia să închid și să strâng 
tablourile, mă odihneam în obișnuitul meu fotoliu la fereastră. 
Era cald, vizitatorii se cam răriseră; de la ora când dădusem larg 
ușile de perete, nu știu dacă trecuseră pragul salonului trei sau 
patru inși, ce priviseră totul în treacăt și plecaseră; lumea era pe 
la ștrand, în grădinile de vară ale restaurantelor sau prin parcuri, 
căutând umbra și răcoarea, prea puţini încumetându-se, și aceia 
numai cu treburi stringente, să calce asfaltul înmuiat de arșiţă al 
străzii. 

Plictisită și în parte obosită, mă pregăteam să încep a strânge 
caietul de impresii și cataloagele, rămase pe o măsuţă, când am 
văzut intrând pe ușă un tânăr înalt, voinic, cu părul negru, bogat 
și ochi căprui a căror strălucire ghiduș-veselă, dădea o notă de 
optimism și bună dispoziţie chipului său ars de soare. Purta o 
cămaşă sport, pantalon bine călcat, bej și pantofi din aceeași 
culoare. Sub braţ ţinea o servietă, iar în mână un buchet de flori 
de câmp, învelite într-o foiţă cam mototolită. M-am reașezat la 
loc în fotoliu și am așteptat. Calm, fără grabă, a dat un ocol sălii, 


privind cu meticulozitate fiecare tablou în parte, după care a 
venit la mine și m-a întrebat dacă eu sunt semnatara lucrărilor... 

— Da, eu sunt, am răspuns evaziv, fără să știu ce vrea, 
totodată înciudată că strânsul tablourilor îmi cerea timp, se 
făcea seară și respectivul sosise abia în ceasul al 
doisprezecelea. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Vreau să vă felicit și să vă ofer aceste flori din partea mea, 
un admirator al operelor dumneavoastră... 

— O, vă mulţumesc, am zis emoţionată și am luat florile, cam 
ofilite, punându-le pe poșeta ce se odihnea pe fotoliu. 

— Nu sunt prea aspectuoase și nici de calitate, a ţinut el să 
adauge, puţin stânjenit, scuzându-se, dar vă rog să mă credeţi 
că n-am găsit altele. Am fost prin florării, nimic! Cică aici în 
București, în zilele de căsătorii sau onomastici nu găsești un fir. 
Singura soluţie a fost să mă duc în piaţă... Vă rog să mă iertati... 

— Nu face nimic, l-am liniștit eu, gestul dumneavoastră mă 
impresionează și încă odată, vă mulțumesc! 

Evident, era fâstăcit, încurcat, strângea involuntar servieta 
sub braţ, aproape strivind-o, mă privea puţin stânjenit de parcă 
făptuise un gest necugetat, în timp ce zâmbetul lui de copil 
vinovat dădea o anume lumină chipului și ochilor. 

— Aveţi lucrări frumoase, îmi plac, a urmat el, aruncând o 
privire spre întregul salon. De fapt am mai fost de câteva ori, 
dar de fiecare dată am găsit aglomeraţie și cum n-a fost posibil 
să schimb cu dumneavoastră câteva cuvinte, am plecat. 

— Nu sunteţi bucureștean? am fost curioasă să aflu. 

— Nu, sunt din Vrancea, dar fac serviciul la frontieră, 
departe... 

— La vamă? 

— Nu, la grăniceri. La pază... Locotenent. Am venit să dau 
câteva examene la fără frecvenţă, la Drept... 

— Deci... un viitor jurist! l-am flatat eu zâmbind... 

— Cam așa... 

În timp ce el se mai uita la tablouri, eu m-am apucat să strâng 
cataloagele de pe măsuţa de lângă ușă, cărţile, revistele, ce-mi 
ținuseră atâtea zile de urât, termosul în care avusesem de 
dimineaţă cafea, mi-am pus mai la îndemână și umbreluţa - în 
ultimul timp ploua aproape cu regularitate după-amiezele -, și 
am vrut să închid. Dar vizitatorul meu, cu un calm ce mă scotea 
de-acum din sărite, nici gând să se desprindă din fața 


tablourilor. Și, peste o jumătate ele oră, avea să vină mașina 
angajată de mine, să ridice lucrările ca să le duc acasă... 

— Nu vă supăraţi, am să închid! l-am avertizat zăngănind 
cheile în mână ca să-l fac atent. Mă scuzaţi așadar, sunt cam 
nepoliticoasă, dar n-am ce face! 

— Închideţi? s-a mirat el, întorcându-se către mine și făcând 
niște ochi de parcă l-aș fi invitat să treacă prin geam. Imi pare 
rău! 

— De ce? 

— Vroiam să vă iau cu mine. Adică portretul dumneavoastră... 

— O, dar nu am așa ceva în expoziţie, am spus cu vădită 
părere de rău. Mai e timp până să-mi fac autoportretul. Sunt 
încă la începutul carierei... 

— Va să zică așa... a clătinat el capul, în semn că a înţeles 
care este situaţia și, întristat de răspunsul meu, chiar puţin 
îmbufnat, a lăsat privirea în podea. A stat astfel câteva clipe, 
gânditor, supus pesemne la adânci reflecții, după care a înălţat 
încet fruntea, chipul a prins a-i zâmbi, luminându-se și m-a fixat 
cu ochii săi veseli, jucăuși, fără să mai spună nimic. 

Evident, tânărul îmi făcea curte, mi-am dat lesne seama după 
cum mă privea și după intenţia de a lega de cât o discuţie cu 
mine. De aceea și venise, așa cum afirmase, numai când a 
văzut că sunt singură. Nu pot să spun că nu-mi plăcea... 
Dimpotrivă. Figură atletică, impunătoare, surâsul acela aproape 
molipsitor și în același timp cuceritor, o anume reţinere în 
comportare, fără însă a fi timid, și lipsit de insistența de se face 
agreabil, cum fac mai toți bărbaţii când vor să cucerească o 
femeie. Eu însă nu aveam timp de conversaţie la ora aceea și 
nici să fiu implicată în vreo relaţie sentimentală, cu toate că cei 
douăzeci și trei de ani ai mei mi-ar fi dat dreptul să mă gândesc 
și la așa ceva. Dar eram încă sub neplăcuta impresie a celor 
petrecute cu Alin Costiniu. Prietenia mea cu acest om, dincolo 
de ce avusese frumos, îmi lăsase un gust amar, leșios, neplăcut 
ce încă mă stăpânea și ele care vroiam să scap cât mai curând 
posibil. Era necesar însă un timp, cred destul de îndelungat, ca 
să-mi revin uitând, bineînţeles ceea ce se putea uita. Și numai 
după aceea... 

Dar nu întotdeauna ceea ce gândești, poţi să pui întru totul în 
aplicare. Bunele intenţii, chiar strălucite fiind, nu-și află cu 
consecvență și certitudine și aceleași bune împliniri, Spun asta, 


pentru că ceea ce îmi impuneam cu atâta severitate, cu atâta 
hotărâre, în seara închiderii expoziţiei mele, peste câteva zile 
avea să rămână o simplă și neconcludentă reflecţie, la care, ori 
de câte ori mă gândesc și acum, îmi vine să râd. De ce? Pentru 
simplul motiv că peste două săptămâni aveam să mă căsătoresc 
cu Singuraticul și cel din urmă vizitator al salonului meu de 
pictură, locotenentul Victor Damian. Cel mai sincer și cel mai 
drag admirator al pânzelor mele!... Omul plin de afecţiune, de 
înălțătoare sentimente pentru mine, de-o noblețe sufletească 
deosebită! 

Eram zorită, atunci seara, n-aveam chef de vorbele lui, venise 
și camioneta, dar el în loc să plece, a pus servieta pe fotoliu și, 
ca și când m-ar fi cunoscut de când lumea, familiar și apropiat 
fără rezerve, a început să încarce tablourile, aranjându-le cu 
grijă între cartoane și stinghii de lemn. Apoi a strâns într-un colț 
panourile. A găsit, nu știu unde, o mătură și, în câteva minute 
curăţenia a fost gata. 

— Ce faci, domnule? îl priveam uimită, neștiind ce să cred. 

— Tot sprijinul artei, stimată domnişoară! 

— Dumneata ai ieșit, pesemne, cu un scop în oraș. Nu ai 
treabă, nu ai de învăţat, nu ai altceva mai bun de făcut? 

— Am ieșit să admir frumosul, să-l contemplu... 

— Și? 

— Asta fac. Vă privesc și sunt fericit! 

Am izbucnit în râs. Tipul ăsta nu e în toate minţile, mi-am 
spus. De unde o mai fi răsărit și cum de a dat tocmai peste 
mine? mă întrebam stăpânită de curiozitate dar, în sinea mea, 
mulțumită că-mi mai destindeam fruntea. Și ce-o gândi omul 
ăsta? 

După ce am dus tablourile, seara, la propunerea lui, am ieșit 
să ne plimbăm puțin. Am fost la un restaurant. A doua zi la fel. 
Și a treia... Și a patra... Noaptea învăța, diminețile se ducea la 
facultate, audia cursuri, dădea examene, iar când se lăsa 
amurgul, se și posta în fața Universităţii, așteptându-mă. Cu o 
carte în mână pentru mine... Sau cu o floare... Sau numai cu un 
zâmbet... Era el și-mi era de-ajuns. Pentru că mi-a umplut 
deodată sufletul de soare, de lumină, de viaţă! Cu veselia lui, cu 
exuberanţa lui, cu optimismul lui... 

Eu terminasem studiile. Vroiam să-mi iau repartiţia, pentru un 
loc de muncă. Fusesem apreciată, obținusem diploma cu note 


maxime, puteam să rămân în București la o școală sau la un 
muzeu... 

— Hai cu mine la ţară, pe frontieră! mi-a propus el. Aer tare, 
sănătos, regiune de munte, peisaje de basm, poți picta o sută, o 
mie, un milion de tablouri! Natura este atât de diversă! 
Profesoară de desen la școala generală din sat. Nu e bine? 

Am rămas o clipă pe gânduri. Propunerea aproape că mă 
copleșise prin ineditul ei, prin neașteptata-i originalitate și 
culoare, prin farmecul unei perspective la care, sinceră să fiu, 
nici nu mă gândisem până atunci. Romantism? Teribilism? Sau 
fugă de nonconformism? Pastoralism? Nu știu, dar mă și 
vedeam într-o căsuţă cu cerdac, la poale de munte, alergând 
prin poiene, pe potecile umbrite de stejari, pe lângă râuri cu apă 
limpede, ce sare din piatră-n piatră, prin mulţimea oilor, în hora 
satului sau în mijlocul copiilor... Marele oraș al ţării mă sufoca, 
îmi tăia parcă respiraţia mă ameţea. Ce-i drept, îmi adusese 
bucurii, dar și tristețe. Mai ales în ultimul timp. Cum puteam să 
rămân singură în vâltoarea lui? 

— Ce zici, mergi? a insistat el. 

— Nu glumești? 

— De loc! 

— Merg! am zis eu hotărâtă. 

— Dar ne căsătorim. 


— Vrei tu? 
— Dal 
— Bine, ne... 


— Îmi iau concediu și dau și „examenul” ăsta, a râs el. 

— Ești pregătit? 

— Mai încape vorbă? Unde nu prea știu, mă mai meditezi tu. 

Mă căsătoream, deci. Hotărâre nepremeditată, instantanee, 
fără un calcul anume, dar subliniată totuși de responsabilitate, 
de seriozitate și de importanţa situaţiei. Vedeam în acest act, la 
care nu mă gândisem o clipă până atunci, un adăpost în faţa 
neprevăzutului vieţii? O pavăză împotriva eventualelor viitoare 
insistenţe ale unora de teapa lui Alin Costiniu? Grija pentru a-mi 
așeza de pe acum rostul într-o patriarhală tihnă a familiei, 
potrivită temperamentului meu, așa cum, de fapt, mi-o dorisem 
dintotdeauna? Nu știu! Ceea ce hotărâsem, știu că era voința 
inimii mele, sinceră, fără de întoarcere. Pe Victor îl anticipasem 
în visele mele de adolescentă; iată, îl aflasem acum, 


reprezentare ideală a tot ceea ce fusese poate numai închipuire 
și dorinţă... 

În seara plecării lui spre frontieră, am fost tristă, abătută. Nu-l 
mai vedeam câteva săptămâni și înţelegeam că avea să-mi fie 
tare greu. Pentru că prezenţa lui începuse a face parte din însăși 
fiinţa mea, din existența mea, din zilele și nopţile mele. Cu cine 
mă mai sfătuiam într-o chestiune sau alta? Cu cine mai băteam 
bulevardele, în după-amiezele noastre libere? Dar parcurile? 
Cine îmi mai umplea clipele cu unde de voie bună, de veselie, cu 
vorbe pline de gingășie și sensibilitate? 

Trebuia să fie la gară aproape de miezul nopţii. Pe la opt am 
fost la „Pescăruș”, pe malul lacului, să mâncăm ceva. Mai toate 
mesele erau ocupate. Am găsit totuși una mai retrasă și ne-am 
așezat. Era răcoare, am îmbrăcat bluza ce-o țineam pe umeri, 
parcă venea toamna, într-atât mă înfrigurasem. Victor și-a pus și 
el haina. In întuneric, pe luciul stins al apei, clipeau zeci de 
luminiţe, felinarele bărcilor aflate în larg, la plimbare. lar în jur, 
crângul înfrunzit al parcului era plin de umbre și liniște. Îndată a 
venit și ospătarul, un ins lung, deșirat și ne-a luat comanda. 
Friptură la grătar, salată, la început niște salam de Sibiu, 
măsline, puţină brânză, roșii... 

— Vin sau bere? 

— Bere. 

— Imediat vă servim! 

In așteptarea mâncării, Victor s-a .apucat să-mi povestească, 
cu hazu-i cunoscut, câte ceva de prin Focșani, unde făcuse 
liceul, iar tatăl său fusese multă vreme funcţionar la poștă. O 
dată, el a chiulit de la școală și s-a dus în gară să vadă trenurile 
cum vin și pleacă. Era un spectacol pe care orice copil îl 
savurează, impresionându-l. Dar cum se învârtea pe acolo, l-a 
zărit pe profesorul de matematică, dirigintele clasei, care tocmai 
apăruse pe peron, cu o valiză în mână însoţit de o fetiță. Atunci 
Victor, de teamă să nu fie văzut, s-a ascuns repede într-un butoi 
al depozitului de vinuri, mare cât o odaie, gol, aflat lângă rampa 
de încărcare. În numai o jumătate de oră de așteptare între 
doagele mirosind a ţuică, îmbătat de mirosul puternic, a adormit 
până a doua zi dimineaţa, când poate nu se trezea, dar au 
început unii să dea butoiul de-a rostogolul... 

— Ce zici? m-a întrebat el. 

— Nostim, ca-n cărţile lui Mark Twain, am râs eu. 


— Stai să vezi alta... 

Dar tocmai când se pregătea să povestească o nouă 
întâmplare, de masa noastră s-a apropiat un bătrân gârbov, 
slab, cu un umăr adus înainte, cu fața roșcată, stafidită. Pe 
nasu-i subţire spânzura o pereche de ochelari ieftini, cu rame de 
sârmă, iar de sub gambeta-i uzată ieșeau niște plete cenușii, ca 
niște fuioare de cânepă. Purta o haină lungă și largă de lustrin, 
papion negru și un baston subțire de bambus, cu măciulie de 
argint. Când l-am văzut mai bine, am tresărit. Era Isac Finștein, 
ce comercializase pe vremuri tablouri, iar acum, după câte 
știam, îl ajuta pe Alin Costiniu să achiziţioneze și să 
reorganizeze unele muzee din Capitală și din ţară. 

— Bună seara! a zis el respectuos, scoțându-și gambeta și 
plecându-se din şale. Scuzaţi, deranjez domnişoară? 

Victor mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar i-am făcut semn 
să nu se sesizeze și să stea liniștit, întrucât la mijloc era o 
problemă a mea, personală, și-i voi explica mai târziu despre ce 
este vorba... 

— Bună seara, am răspuns politicoasă și i-am făcut semn 
bătrânului să se apropie. Ce doriți, domnule Finștein? 

— Vai, vai, vai, a început el să se tânguie, privindu-mă peste 
lentilele ochelarilor cu ochii săi apoși, abia mijiţi. Așa am umblat 
după dumneavoastră, încât picioarele s-au umflat și nu mai 
încap în ghete. Mare necaz! Bine că v-am văzut, așa ramolit 
cum sunt, da v-am văzut, să-mi ajute Dumnezeu! 

— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat mirată. 

— Ce să se întâmple? a zis el grijuliu. Vai, vai, vai, dar câte nu 
se pot întâmpla... 

A tras un scaun, s-a așezat, mâna cu piele scorojită îi tremura 
pe măciulia de argint a bastonului, vorbea răgușit, din adâncul 
pieptului, capul îi tremura și el, scuturând gambeta soioasă ce 
abia se ţinea peste pletele ca de cânepă. 

— Ce aţi făcut cu comenzile? a întrebat mai apoi, aplecându- 
se peste masă și privindu-mă peste lentilele albe, stăruitor, ca 
un miop. N-am luat tot de la dumneavoastră, știți bini, mai am 
ceva de Luchian și Netscher... 

— Luchian e gata, am spus eu, încheindu-mi mai bine bluza la 
piept, întrucât frigul se făcuse și mai simţit, dar pe Maria Stuart 
n-am terminat-o. Mai am... 

— Cât, domnișoară? Cât? s-a îngrijorat bătrânul, lungind gâtul 


către mine. Trece termenul și domnu' Alin așteaptă. Și pe 
dumnealui îl așteaptă alții... 

— Mai aveţi să-mi dați niște bani, am ţinut eu să precizez. 
Cred că nu s-a uitat... 

— Nu, vai de mini, cum să se uite așa ceva, de ce să se uite? 
a început iar să se tânguie Finștein cu glasul lui hârâit, încărcat 
de tuse. Așa mă știți pe mini? Așa un om pot să fiu eu care să 
uite de datorii? Vai! vai! vai! Numai să știți, domnu’ Alin a spus 
că trebuie să rețină ceva, o sumă nu știu cât, pentru chiria 
matali la madama aceea. 

— Ce chirie? 

— În primul an când aţi vinit la București, spune că v-a plătit 
câteva luni chirie... 

— Bine, să oprească ce vrea! am acceptat mulţumită într-un 
fel că nu mai aveam nici măcar această obligaţie față de un don 
juan, ce mă jignise, considerându-mă o fetișcană oarecare, ce-și 
vinde demnitatea pentru bani. 

— Și-atunci comenzile? Când să vin după ele? 

— Peste două săptămâni... 

— Neapărat, domnişoară, neapărat! a ţinut să-mi atragă 
atenţia Isac Finștein și s-a ridicat cu greutate de pe scaun, 
sprijinindu-se în bastonul de bambus. Știţi, tablourile sunt luate 
de la custode pe termen scurt, am spus că merge la fotografiere 
pentru album, nu trebuie să știe multă lume că expoziţia pleacă 
fără originale în ţară. Cini ar mai da un ban să vadă un fals? 
Spuneți, cini? 

— Bine, domnule Finștein. Rămâne așa. Vă aştept... 

— La bună vedere, domnişoară, cu sănătate! 

A plecat printre mese, târșindu-și picioarele prin pietrișul 
mărunt, aplecat de spinare, cu haina lui largă din lustrin 
fluturând și s-a așezat la o masă stingheră în cealaltă parte a 
grădinii restaurantului. Apoi și-a scos gambeta și a început să-și 
facă vânt cu ea, în dreptul frunții așteptând. 

„Va să zică, marele seducător de naive începe să-și arate 
colții, mă gândeam eu privind undeva peste apa întunecată a 
lacului. Tot ceea ce făcuse pentru mine, cum poate s-a străduit 
și pentru altele, o făcuse în mod interesat, evident. Acum, după 
eșec, de bună seamă nu mai e cazul, consideră el să pozeze în 
filantrop. Să-i fie de bine!” 

— Ce este cu tine, de ce pari tristă? m-a întrebat Victor, 


luându-mi mâna într-a sa. 

— A, nimic! am tresărit surprinsă. Ai auzit, trebuie sa execut 
niște tablouri și timpul e cam scurt. Dar am să le fac până te vei 
întoarce tu. Uite, vine ospătarul. Să mâncăm repede, ca să nu 
pierzi trenul! 

Dincolo, peste lac, mărețul edificiu ai clădirii în care se 
tipăreau ziarele și cărțile își arunca luminile în apa ușor 
unduitoare, sclipind diamantin ca mii de licurici ce parca veneau 
din adâncuri, în timp ce în liniștea nopţii șoapte abia auzite 
pluteau în întuneric, acoperite când și când de bătaia ramelor și 
de plescăitul valurilor sub pântecele smolite ale bărcilor. 


12 


Totul a mers cum nu se poate mai repede. Mi-am luat 
repartizarea pentru postul de profesoară de desen în orășelul de 
lângă graniță. Părăseam, deci, Bucureștiul pentru viaţa de la 
țară și întrucât tot gândindu-mă la ce va fi și cum va fi, abia 
așteptam să mă văd în mijlocul naturii, al peisajului plin de 
lumină și culoare, de poezie și frumos de care eram îndrăgostită 
peste măsură. La vremea lui și Claude Monet a renunţat la 
periferiile din Argenteuil pentru o căsuță la ţară, la Vetheuil, pe 
malul Senei, unde și-a realizat principala operă, fără să mai 
vorbesc de Dumitru Ghiaţă al nostru care a transpus ca nimeni 
altul plaiul mehedinţean, unde s-a născut, a trăit și a creat, 
făcându-l cunoscut lumii prin pânzele sale. De fapt, niciodată nu 
mi-am propus să rămân pictoriță în București... Pentru că, într- 
adevăr, ce poate face un artist al penelului, cu predilecție 
pentru natură, pentru spaţiile largi ale inspiraţiei, între blocurile 
acestui mare oraș? Ori eu vroiam să mă realizez în pictură, să- 
mi perfecţionez talentul în confruntarea cu viaţa, cu oamenii, cu 
locurile cele mai încântătoare ale peisajului ce ni-l oferă cu 
dărnicie natura ţării... 

A venit Victor, m-a luat, i-am mulţumit doamnei Angheluţă 
pentru găzduire, iar ea a plâns că ne despărțim, stătusem doar 
atâta vreme împreună și nu o supărasem nici măcar cu un gest 
sau cu un cuvânt... 

— Un militar ai luat, maică, las' că-i bine, parcă i-am văzut eu 
odată nasturii lucitori de la tunică în ceașca de cafea, îţi 
amintești? Dar acela purta coif, ăsta n-are coif așa, cu penaj... 

Îmi făceam Bagajul, o ascultam și râdeam. Victor era prin 
curte, îmi repara valiza... 

— E băiat bun... Și frumușel... Și cumsecade... își urma vorba 
femeia stând rezemată de tocul ușii. Și săritor, nevoie mare, n-ai 
văzut cum s-a apucat să-mi spargă lemne? Doamne, ani de zile 
n-a mai pus un bărbat mâna pe securea mea! 

Împachetam, priveam din când în când în jur și parcă îmi 
părea rău după odaia în care locuisem, în care învăţasem, în 
care îmi făurisem atâtea vise legate de meseria mea. Acum 
rămânea totul în amintire ca o poezie frumoasă, plină de farmec 
pe care n-o poţi uita niciodată. 

— Departe te duci, maică, tocma' la graniţă... vorbea doamna 


Angheluţă, stând tot în prag, cu brațele încrucișate pe piept, 
urmărindu-mi treaba, ștergându-și când și când ochii cu poala 
șorțului. Ai grijă cum te porți, cum trăieşti, nu te supăra că-i 
spun, dar ţi-am fost ca și-o mamă... 

— Vă mulţumesc. 

— Și trimite-mi și mie o ilustrată de pe acolo, să văz și eu cum 
e lumea prin părţile alea... 

— Vă trimit, nicio grijă! 

Ne-am căsătorit în orașul meu. La Starea civilă a venit mama 
- slăbise mult, îmbătrânise, avea lacrimi în ochi de fericire - 
surorile îmbrăcate care mai de care mai elegant, Traian, de- 
acum mare, era elev în clasa a cincea, cu cât creștea, cu atât 
semăna tot mai mult cu tata. Ne-a cununat nașul Cristescu, 
îmbătrânise și el, se pensionase, era cam decepţionat cu politica 
lui, avusese un ideal, luptase pentru el, dar și-a dat repede 
seama că interesele personale sunt mai presus decât ale 
colectivităţii, că, odată ajuns la putere orice individ din cei 
alături de care activase, caută să se pricopsească, să-și 
consolideze situaţia, după principiul atât de cunoscut, că cine dă 
din coate mai vehement, acela ajunge mai repede sus. 

După nuntă, Victor a mai stat patru zile în oraș după care a 
plecat la unitatea lui de pe frontieră, spunând că se duce să 
aranjeze cu locuinţa, să vadă ce mai este pe la serviciu, obţine o 
permisie și vine să mă ia. De cum îl cunoscuseră, atât mama cât 
și surorile îi îndrăgiseră pe dată, pentru felul lui deosebit de a se 
fi făcut plăcut, atent și cu grijă pentru fiecare în parte. 

Rămânând singură, într-o dimineaţă am ieșit în oraș să văd ce 
se mai găsește prin prăvălii și cum mai arată străzile după o 
absenţă atât de îndelungată. Era cald, soarele ardea nemilos; 
am îmbrăcat o rochiţă de voal bleu, cu sandale albe și poșetă 
tot albă. Trotuarele umbrite de coroanele castanilor erau 
proaspăt stropite cu apă și se ridica din ele o boare umedă, 
răcoroasă, destul de plăcută. Am trecut prin faţa fostului 
magazin „Afrodita” al fraţilor Ecovescu. Nu-l mai ţineau ei, firma 
fusese dată jos și pe întregul frontispiciu scria cu litere mari, 
luminoase „Alimentara”. lar în vitrina unde altădată stătuse 
Victorița, în admiraţia întregului oraș, se înălțau acum 
piramidele cutiilor de conserve, ale dulciurilor și pungilor cu 
fidea și zahăr. Doamna Leontina murise, o găsise un ins într-o 
noapte prăbușită, fără viaţă, lângă burlanul unei case, în 


cartierul ei. Atac de cord... Plecase la farmacie să ia ceva sau 
poate la o prăvălie, avea o sticlă goală în mână și nu s-a mai 
întors. În fosta ei prăvălie era acum o mică librărie și ambele 
vitrine se vedeau încărcate cu cărţi, caiete, ilustrate de tot felul. 

În fața unui atelier de reparat aparate de radio, l-am văzut pe 
Mircea. Stătea aplecat lângă o bicicletă, rezemată de un pom și 
meșterea ceva la o pedală. Era parcă mai slab ca înainte, cu o 
cămașă murdară pe el și în niște pantaloni de salopetă. Privirea 
îi era tot ascuţită, bolnavă, iar ochii se adânciseră și mai mult în 
orbite. 

— Oho, ce surpriză! a zis el, întâmpinându-mă. S-a ridicat, și-a 
șters palma de pantaloni și zâmbind, mi-a luat mâna și mi-a 
sărutat-o cu aceeași cunoscută eleganţă. Ce faci? 

— Ce să fac? Bine. Am mai venit pe-acasă, am ieșit să văd 
lumea, să... 

— Ei, te felicit, te-ai măritat, mult noroc vă doresc din toată 
inima! 

— De unde știi? m-am mirat. În orice caz, îţi mulţumesc... 

— Ce nu se știe în orășelul ăsta? a urmat el, tot zâmbind. Te- 
am văzut aseară la restaurant, eram cu un client și, după 
atmosferă, mi-am dat seama imediat. Soţul tău e grănicer, nu? 

— Da 

— Îmi pare bine... 

— Tu ce faci? l-am întrebat și am privit atelierul din care 
răzbătea muzică și puţină gălăgie. Tot cu meseria ta? 

— Tot. 

— Tata, mama? 

— Tata este încă unde-l știi, la pușcărie, iar mama a murit. Și 
imediat după moartea ei, la vreo lună și ceva am dat și eu de un 
necaz... 

— Ce necaz? 

— Eh, a dat el a lehamite din mână, m-a păscut ghinionul, 
asta e! h 

Surâsul îi devenise amar, iar ochii cuprinși deodată de febră. li 
tremurau și buzele... 

— Am aranjat cu cineva la Constanţa, să mă îmbarc pe un vas 
libanez. Să plec... în lume! Și m-au prins cu o zi înainte de a 
ridica ancora. M-au condamnat pentru tentativă de trecere 
frauduloasă a frontierei. N-au avut dovezi... Am scăpat numai cu 
un an. Pe iarnă am venit... 


A tăcut. Începuse a încrusta linii și puncte cu o șurubelniţă în 
coaja castanului, era amărât, distrus. Îmi dădeam seama cât 
suferea, privirea-i era tot aspră, ascuţită, dușmănoasă. Unde era 
Mircea cel de altădată, cel în uniformă bleumarin, cu centură 
albă și bascul pus ștrengărește pe-o sprânceană? Unde? 

— Inchipuiește-ţi că am primit de la unchiu-meu din Elveţia 
chiar și bilet de avion până la Zurich, a mai adăugat cu aceeași 
tristeţe în glas. Am făcut cerere, la pașapoarte. Degeaba. De 
fiecare dată îmi vin actele înapoi. Fără nicio explicaţie... Aici nu 
mai am pe nimeni. Ce să fac? Spune tu, ce să fac? 

lar a tăcut, jucându-se cu șurubelnița în coaja copacului, apoi 
a lovit deodată cu palma în ghidonul bicicletei ca și când îi 
venise pe dată ideea salvatoare... Cu o undă de lumină pe 
față... Și zâmbetul abia schiţat în colțul buzelor vineții.. 

— Acum tu ești la frontieră, nu? Cunoști locurile, vin să mă 
treci graniţa. Că bărbatu-tău n-o să vrea... 

— Glumești? 

— Nu, de ce? 

— Păi cum îţi trece prin cap așa ceva? Zău, nu ești în toate 
minţile! Dar chiar mă dezonorează nebunia gândului tău! 

— Dar... 

— Ştii, ce? Să nu mai debitezi faţă de nimeni prostia asta! 

Fierbeam, eram revoltată la culme, i-auzi ce propunere mi se 
făcea, dincolo de faptul că eu nu văzusem nici un metru de 
frontieră în viaţa mea! Oare în ochii lui păream chiar o 
lepădătură, o femeie lipsită de scrupule, de cinste și demnitate? 

— Talida, sunt disperat, înţelege-mă și te rog să mă ierţi dacă 
te-am jignit cu ceva, a continuat cu un glas înduioșător, sperând 
să mă înduplece. Ştii, sunt pe cale de pierzanie... Cu povestea 
aceea de la Constanţa am scăpat, dar acuma sunt amestecat în 
altă belea... 

— Dar ce-ai mai făcut? Dumnezeule! 

— l-au prins pe unii cu un post de radio emisie-recepţie și se 
presupune că eu le-am făcut instalaţia, auzi ce prostie! 

— Și? 

— Nu-i adevărat, crede-mă, o jur pe mormântul mamei că 
totul este o înscenare, ca să fiu compromis, s-a tânguit el mai 
departe. Dar cui îi poţi spune toate astea? Cine te-ascultă? Cine 
te bagă-n seamă? Se fac cercetări, mi-a suflat cineva că sunt 
vizat în chestia asta, așa că trebuie s-o șterg cât mai repede 


posibil. De aceea te rugam să... 

— Hai să schimbăm discuţia, i-am cerut eu, tot supărată, vrei? 
Dacă mai avem ce discuta. Nu? Atunci, bună ziua! 

Brusc m-am întors și am plecat, fără să privesc înapoi, de 
altfel nu avea niciun rost, l-am auzit numai bolborosind cuvinte 
neînțelese, cred că m-a înjurat sau așa ceva, nu știu, nu i-am 
deslușit cuvintele, era prea mult zgomot pe stradă. In orice caz, 
l-am lăsat furios și atât de îndușmănit, încât, dacă ar fi putui m- 
ar fi călcat în picioare și ar fi băgat și șurubelniţa aceea în mine. 
Mă rog, avea necazurile lui, fusese oropsit de noua orânduială, 
nu avea nicio vină că tatăl său fusese cine fusese, în definitiv 
fosta lui calitate de conducător al partidului naţional-ţărănesc 
din județ nu lezase pe nimeni, dar Mircea, căruia nu i se cerea 
să se resemneze, trebuia să lupte pentru lămurirea situaţiei 
sale, să apuce calea legală, în fond acuma avea cât de câto 
meserie, se putea întreține. Nu, nu-mi era greu să-mi dau 
seama ce raţionament făcuse: mă văzuse cu Victor, uniforma 
acestuia îi spusese totul, deci exista un om de graniță, care, 
înduplecat ar îi putut deschide o portiţă; dar mai mult, chiar fără 
vrerea acestuia, a lui Victor, eram eu, soția lui, care mă aflam 
„acolo” în zona de frontieră, nu se putea - după calculele lui - să 
nu cunosc niște treburi legate de linia de demarcaţie, la care 
adăugând dragostea mea de altădată pentru el, fără doar și 
poate îi încolţise speranţa că am să-i ajut, că, înduioșată n-am 
să-l las să se zbată în neputinţă și necaz. Total greșit! Mircea 
fusese pentru mine un vis, visul naiv al unei fetițe înrobită de 
primii fiori ai dragostei; din clipa aceea însă întregul piedestal pe 
care cândva înălţasem frumosul gând pentru el, se prăbușise. 
Dar nu numai atât, de-acum îl uram! Da, îl uram! Vroise, poate, 
să-mi nărui propria mea fericire, pentru a i-o împlini, printr-o 
faptă infamă, pe a lui! Nu, în ruptul capului n-aș fi putut face așa 
ceva! Chiar dacă aș fi știut cum e situaţia la graniţă - eu, însă, 
după cum am spus, nu văzusem în viața mea cum arată 
frontiera! - chiar dacă, vorbesc la modul absurd, aș fi avut o 
posibilitate să-l ajut în acest sens, mărturisesc cu mâna pe inimă 
că n-aș fi îndrăznit să-i fac un rău lui Victor, acestui om atât de 
bun, de neegalat în dragostea ce mi-o purta. Și-apoi, unde era 
demnitatea mea? Cinstea mea? 

Din ziua aceea, Mircea avea să rămână pentru mine un străin 
și atâta tot. Un străin... 


Viaţa într-o localitate de graniţă, nu-i cu nimic deosebită de 
cea din satele și orașele împrăștiate în tot cuprinsul țării. Și 
totuși are farmecul ei, poezia ei, pitorescul ei... 

Locuiam într-o casă pe strada principală, în două odăi nu prea 
mari, dar destul de curate, luminoase, cu uși în canaturi duble și 
sobe de teracotă smălțuită, cu parchet și chiuvetă la bucătărie. 
Găsisem totul mobilat, dormitorul, sufrageria, bucătăria, iar 
spiritul gospodăresc al lui Victor mă surprinsese foarte plăcut. 
Până și lemnele pentru iarnă le luase, le tăiase mărunt și le 
stivuise în magazia din curte. 

Mărturisesc că la început mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu 
noua mea viață. Mergeam la piață prin magazine după 
cumpărături, găteam după o carte de bucate, la început mai 
prost, (Victor, în drăgălășenia lui, spunea totuși că fac niște 
mâncăruri excelente...) apoi din ce în ce mai bine, dereticam 
prin odăi, mai citeam o carte, ascultam emisiunile la radio dar, 
până ce venea el seara, mă plictiseam de moarte. Mai ieșeam la 
plimbare, în calea lui, pe drumul spre graniţă sau îl așteptam în 
oraș, la un loc dinainte stabilit și mergeam la cinematograf, să 
vedem un film. Când și când, intram în vreo cofetărie sau 
restaurant. Până la începerea școlii mai era vreme și nu știam 
cu ce să-mi umplu timpul, pentru că, de pictat, încă nu-mi 
pusesem problema să realizez ceva, deoarece nu cunoșteam 
împrejurimile și de una singură nu mă încumetam sa mă avânt 
prin locuri ce nu-mi erau familiare. 

Câteodată mă duceam la punctul de trecere a frontierei, unde 
se făcea controlul mașinilor și al călătorilor și, stând pe-o bancă, 
la umbra unei copertine din material plastic, priveam la tot ce 
făceau vameșii și grănicerii. Victor, care făcea serviciu acolo, îmi 
arunca din când în când câte o privire, zâmbindu-mi înţelegător, 
mai schimbam și câte o vorbă, iar când avea câteva minute 
libere mă invita la bufetul din clădirea vămii și luam câte o 
gustare și o cafea, sporovăind vrute și nevrute. Diminetțile 
sfârșitului de vară erau calde, mai aveam până la deschiderea 
școlilor, până să-mi iau locul la catedră; gândind la primii mei 
elevi, cărora aveam să le dezvălui tainele desenului, ale picturii, 
îmi petreceam timpul aici, la margine de ţară, în aerul curat, 
unde stăpânea o liniște adâncă, întreruptă doar de zumzetul 
secerătorilor ce intrau din zori în lanurile înalte de grâu sau de 
motoarele mașinilor ce opreau pe asfaltul șoselei, în dreptul 


vameșilor, la control. 

Frontiera era la câţiva pași de mine, mă dusese Victor chiar 
până la fâșia arată, ce despărțea ţara noastră de cea de dincolo, 
am văzut linia de demarcaţie, bornele cu însemnele statului 
nostru și ale celui vecin, apoi foișorul înalt de observare, cât o 
schelă de sondă, pe platforma căruia stătea de veghe un 
grănicer, cu binoclul în mână. Totul m-a impresionat profund, 
mai ales când am mângâiat cu palma piatra rece, dură, de 
hotar, mai înaltă și mai masivă decât una kilometrică de pe 
șosea și m-am gândit atunci, nu fără emoție că, iată până aici se 
întinde pământul ţării mele, că acest punct, legat de altele mii și 
mii nevăzute, necunoscute, în mod sigur le-am trasat pe hartă, 
în clasă, la orele de geografie, unindu-le într-o linie continuă, 
neîntreruptă, reprezentând hotarul patriei! Am fost de-a dreptul 
mișcată că mă aflam la marginea ţării și în același timp mândră 
că, printre cei care veghează la acest hotar, se află și Victor al 
meu... 

Odată, stând acolo pe banca mea, retrasă, la umbră, sub 
copertina de la punctul de control, am asistat la o scenă hazlie 
la care au luat parte atât vameșii și grănicerii noștri, cât și cei 
vecini, care se aflau dincolo, în clădirea lor, la câţiva zeci de 
metri de a noastră. Aceia, cum de altfel era și la pichetele 
noastre, aveau înjghebată o mică gospodărie, cuptor de pâine, 
magazie, fântână cu ciutură, cotețe pentru păsări și câte altele. 
În dimineaţa respectivă, unul dintre grănicerii vecini a venit la 
bariera pusă de-a curmezișul drumului. despărțind zona noastră 
de a lor și a vorbit ceva cu un vameș. L-am văzut pe acela că 
râde. Făcându-i semn grănicerului de dincolo să aștepte, s-a dus 
apoi în incinta bufetului și a venit cu bucătarul. Au discutat ce- 
au discutat, după care meșterul plitei s-a înapoiat în curtea din 
spatele clădirii, revenind în braţe cu o găină roșcată, dolofană, 
pe care abia o ţinea să nu zboare, că bătea înverșunat din aripi 
să se elibereze. 

Chestiunea era limpede: pasărea, neștiutoare a regulilor de 
frontieră, scăpase din coteţul de dincolo și venise peste fâșia 
arată, la noi. Intrase în curtea pichetului și se amestecase cu 
celelalte găini. Sesizat, bucătarul nostru o înapoia acum 
grănicerului vecin, care, satisfăcut, nu mai contenea cu 
mulțumirile. Dar nu apucase să se îndepărteze, că la îndemnul 
bucătarului, vameșul l-a strigat și ei s-a întors nedumerit.. 


— Ce mai este? am înțeles din gesturile lui că întreabă acela, 
în timp ce-și privea găina din braţe. 

— la și astea patru ouă! a zis bucătarul, scoțându-le din 
buzunarul  halatului. Nu avem voie să ţinem lucruri de 
contrabandă! 

Grănicerul vecin le-a luat și a înapoiat două vameșului nostru, 
cât și bucătarului. 

— Poftim, pentru întreţinerea de la voi. Găina civilizat, 
plătește sejur ca turist! 

Am râs și eu, bineînţeles ca toţi cei ce se aflau acolo, pentru 
că, într-adevăr scena fusese destul de amuzantă; dincolo de 
cele întâmplate, ea sublinia prietenia dintre străjuitorii celor 
două ţări ce îndeplineau același serviciu pe graniţă. 

La început am crezut că munca la un asemenea punct de 
trecere a frontierei este destul de ușoară dar, cu timpul, stând 
pe acolo - îmi plăcea să-l iau pe Victor, la sfârșitul programului 
și să venim pe jos, către oraș, tăind peste câmp, la plimbare —, 
deci tot stând pe acolo mi-am dat seama de câtă 
responsabilitate trebuie să dea dovadă grănicerii, de câtă 
ingeniozitate în control și mai ales de vigilență. Şi totul pentru 
motivul că unii așa-ziși turiști foloseau aceasta calitate pentru a 
introduce sau a scoate din ţară fel de fel de valori, prin 
contrabandă. 

Era într-o după-amiază, către amurg și numai ce sosisem, 
așezându-mă pe locul meu obișnuit de pe bancă, când am văzut 
venind de dincolo, dinspre pichetul vecin, o mașină străină, 
destul de frumoasă, sclipitoare, cu un bărbat la volan și o 
femeie alături. Grănicerul a ridicat bariera, a lăsat limuzina să 
treacă și le-a făcut semn să oprească în dreptul punctului de 
control. Îi văzusem pe grănicerii vecini că le verificaseră 
portbagajul, interiorul mașinii, puseseră ștampila pe actele celor 
doi și, salutându-i respectuos, le uraseră pesemne, drum bun 
poftindu-i să treacă linia de demarcaţie pe teritoriul ţării 
noastre. Victor, care era de serviciu, remarcase tot ceea ce 
făcuseră aceia, dar datoria îi spunea că totuși controlul este 
control și trebuie să-și îndeplinească atribuţiunile ca atare. Așa 
că, după ce a salutat politicos ducând palma la cozorocul 
caschetei, i-a poftit pe cei doi turiști să se dea jos din mașină: el 
înalt, masiv, cu lulea și ochelari de soare, cu pantaloni scurţi și 
șosete în carouri, ea mai micuță, într-un costum sport, cu o 


pălărie albă cu boruri largi și multe zorzoane pe la gât și la 
urechi ca și pe ambele mâini. Fuma și ea, însă cu un ţigaret 
lung, albastru, pe care și-l ducea cu o anume distincţie la buze, 
de parcă știa că este admirată de cei din jur. 

Li s-au controlat pașapoartele, actele mașinii, s-au deschis 
cele patru valize destul de voluminoase. Victor a ridicat și 
capota motorului, scormonind cu privirea peste tot, după care a 
intrat în limuzină și a verificat fiecare colțișor ce i s-a părut 
demn de atenţie. A cercetat mai apoi și sub caroserie, cele două 
țevi de eșapament - odată, îmi spusese după aceea, găsise una 
montată fals, în ea fiind ascunse obiecte din aur - și, la urmă, a 
cerut ca cele două roţi de rezervă urcate sus, pe capota mașinii, 
să fie date jos. 

— O.K.! a spus turistul în engleză, deși era din altă ţară și de 
îndată a început să dezlege curelele ce imobilizau cele două roți. 
S-a străduit ce s-a străduit, apoi i-a făcut un semn lui Victor 
arătând că-i este imposibil și că dacă vrea poate controla acolo, 
sus, pe mașină. Victor a dat din cap că a înţeles. Sprinten, s-a 
înălţat pe vârfuri, a apăsat de câteva ori cauciucurile, apoi a 
revenit. 

— O.K.! a întrebat turistul pufăind din lulea. 

— Nu... nu... a spus Victor și tot prin semne, deoarece nu-i 
cunoștea limba străinului, i-a cerut un cleşte din sculele mașinii. 
L-a luat și iar s-a înălțat pe vârfuri la cele două roţi de rezervă, 
sub privirile de-acum îngrijorate atât ale turistului cât și ale 
însoţitoarei sale. Calm, Victor a desfăcut unul dintre ventile, apoi 
pe al doilea. Nici urmă de aer! A apăsat atunci cu putere în 
anvelope. Nimic. Enervat, cu gesturi precipitate, a scos 
briceagul și dintr-o singură mișcare, a tăiat toate curelele ce 
legau cele două roţi. Le-a dat jos și a chemat degrabă doi soldaţi 
să le demonteze. lar după câteva minute, în loc de camere 
umflate, a dat la iveală o sută de fâșuri, noi-nouțe, bleumarin, 
cu etichetele magazinelor străine de unde fuseseră procurate. 

— 0.K.? s-a întors Victor către turistul ce rămăsese stupefiat, 
cu luleaua în mână, fără să mai scoată un cuvânt. Eu zic că nu 
prea! 

Spun drept că și eu am rămas stană de piatră, nu atât pentru 
cele ieșite la iveală - marfă de contrabandă - cât uimită de 
ingeniozitatea lui Victor, de  perspicacitatea lui și de 
minuţiozitatea cu care controlase totul, absolut totul... 


— Cum ţi-ai dat seama, de ai insistat atâta cu controlul? l-am 
întrebat seara în drumul nostru de întoarcere către casă. 

— Ceva mi-a atras atenţia în comportarea celor doi și atâta 
tot... 

— Ce anume? 

— E simplu de tot. El fiind la volan și plecând de lângă 
grănicerii de dincolo, deci scăpând de controlul lor, a făcut un 
gest ce n-a scăpat atenţiei mele... 

— Ce gest? 

— S-a închinat... 

— Și ce-i cu asta? 

— Vezi tu, un om credincios, cum poate era și turistul nostru 
nu se închină așa, oriunde fără un anume motiv, a spus Victor 
mergând alături de mine către casă. S-o fi închinând când a 
pornit la drum, când o fi întâlnit vreo biserică, dar de ce când a 
plecat de lângă grănicerii de dincolo? Tipul, mi-am zis a făcut-o 
numai ca să mulţumească celui de sus pentru că trecuse de 
primejdie. E clar, nu? Rămânea ca eu să constat numai unde se 
găsea acea primejdie. Și am găsit-o! 

Eram fericită pentru toate surprizele pe care mi le oferea 
viaţa la graniţă, ceva nou mi se dezvăluia firii cu fiecare zi, cu 
fiecare clipă, aveam senzaţia că citesc o carte sau văd un film în 
care trăiesc scene de mare tensiune dramatică, pline de 
neprevăzut, dar în același timp, mă îngrijora într-un fel munca 
lui Victor pentru că serviciul la graniţă nu însemna numai 
controlul unor călători la un punct de trecere, ci veghea și lupta 
împotriva celor ce intenționau să se furișeze în ascuns peste 
graniţă, luptă care, după cum aflasem, nu odată ceruse 
militarilor sacrificii dintre cele mai dureroase. Și nici eu, alături 
de el, mai târziu, n-am fost scutită de emoţiile unor grele 
momente trăite în câteva nopți de groază, când schimburile de 
focuri cu infractori aproape că se ţineau lanț. Atunci îmi 
amintesc că, înfricoșată și neliniștită, stăteam afară în curtea 
casei, priveam rachetele ce luminau când și când noaptea, 
ascultam  detunăturile cu ecouri prelungi ale armelor, mă 
gândeam cu teamă la Victor și nu închideam ochii până ce, în 
zori, nu-l vedeam că vine peste câmp, obosit, cu nelipsitu-i 
zâmbet pe buze, vroind parcă de departe să mă asigure că 
pândele nu fuseseră puse în zadar și că răufăcătorii căzuseră în 
lanţul grănicerilor... 


— O, dragul meu, îl întâmpinam în poartă și mă aruncam de 
gâtul lui plângând, cu lacrimile șiroind pe obraji. Nu-mi place de 
fel viaţa asta a ta. Mereu am grijă, teama mi se cuibărește în 
suflet, te urmăresc cu gândul și orice pocnet de armă mă face 
să tresar... 

— Eşti un copil, mă mângâia el, căutând cu vorba lui blajină 
să mă liniștească. Ce se poate întâmpla? Nimic! 

— Era mai bine la punctul acela de control. Verificai acte, 
mașini... 

— Da, dar aici este adevărata pază a graniţei! 

— O fi, dar mereu mi-e teamă pentru tine. 

— Să nu-ţi fie... 

Într-adevăr, la acel punct de control, unde am văzut pentru 
prima dată frontiera, era o adevărată plăcere să stau alături de 
Victor. Dar foarte curând a trebuit să ne mutăm la un pichet mai 
îndepărtat, într-o regiune deluroasă, unde i s-a dat în pază o 
zonă de graniţă. Mi-a părut rău că mă despart de micul orășel, 
cu străzile lui strâmte și pitorescul parc în care duminicile cânta 
fanfara minerilor, se vindeau baloane colorate, înghețată, iar 
copiii alergau pe alei cu trotinetele, încât abia aveam loc să ne 
plimbăm. Mă despărțeam de școala primară, unde mi-am predat 
întâiele mele lecții de desen, de Casa armatei în al cărei hol, 
iarna mi-am deschis o mică expoziţie de picturi și în sălile căreia 
am luat parte la primele baluri, plecam dintre familiile cu care 
ne împrietenisem și în mijlocul cărora ne petreceam clipele de 
destindere, după-amiezele de iarnă, când afară era viscol și nu 
puteam ieși nici până la colţul străzii. 

Locuiam acum într-o casă ţărănească, la marginea satului, cu 
două odăi și un cerdac, cu ogradă largă și grădină cu flori, în 
spatele căreia se întindea o livadă cu meri, de toată frumusețea. 
Școala nu era departe. Profesorii și profesoarele m-au primit cu 
multă căldură în mijlocul lor, ne-am împrietenit repede, iar copiii 
m-au îndrăgit din prima clipă când am urcat la catedră să încep 
lecțiile. Plecam dimineaţa și mă întorceam la amiază. Găteam, 
făceam curăţenie, îmi aranjam lucrurile, iar până ce venea 
Victor, dacă aveam ceva timp, ieșeam în livadă și încropeam 
schiţe în creion cu peisajele înconjurătoare, fără să am pretenţia 
realizării unor viitoare tablouri, dar totdeauna natura mă delecta 
și mă reconforta, mai ales în liniștea aceea de ţară. Uneori 
veneau țăranii, cu sfioșenia lor caracteristică, intrau în ogradă, 


se apropiau de cerdac, scoteau pălăria, dezlegau din ștergare 
câte o fotografie veche, pe carton îngălbenit de vreme, pătată 
de muște, cu colțurile îndoite, rupte... 

— Nu vă supăraţi, începeau ei după ce dădeau bună ziua, 
spun copiii că sunteţi zugrav de portrete, vorbește lumea prin 
sat că puteţi face minunăţii din văpsele, n-aţi putea, după poza 
asta, să faceţi un tablou mare de tot? E bunicu nevestii, fost 
sergent de roșiori, om de cinste și l-om pune în odaia din faţă... 

Alteori îmi cereau să-i pictez chiar pe ei, alături de neveste, 
de copii, în faţa caselor sau într-o grădină, să fie de amintire 
urmașilor, confundându-mă cu vreun fotograf oarecare. Sau mă 
chemau să le pictez pereţii cerdacurilor sau cei dinspre drum ai 
caselor... 

— Plătim cât ni-i cere, domnă dragă, se rugau ei cu glas 
scăzut, așezat, stând cu mult respect în fața mea, așteptându- 
mi răspunsul. Dar în loc de bani putem da bucate, sau cevi-i 
vrea... 

Râdeam, ascultându-i pe oameni, privindu-i compătimitor, cu 
multă îngăduinţă, le înţelegeam dorinţele, dar ce puteam face? 
Mi s-o fi dus vestea că realizez „minunăţii din văpsele”, dar ei, 
după cum am spus, confundau munca mea, calificarea mea 
profesională de pictor, cu aceea a unui „zugrav de portrete”, 
cum poate văzuseră pe careva, pe la vreun târg sau bâlci, 
încropind într-o clipă o icoană sau un peisaj oarecare... 

Intr-o seară, pe la începutul toamnei, abia mâncasem și 
stăteam cu Victor în cameră, la lumina veiozei, ascultând la 
radio un concert pentru pian și orchestră de Chopin. Era cald, 
făcusem mai devreme focul, întrucât ploile ce nu se mai 
sfârșeau în ultimul timp grăbeau parcă venirea iernii. Pe uliţă 
treceau mereu care, venind de la câmp, încărcate cu coceni, cu 
felinare aprinse legate de loitre, cu oameni ce pășeau liniștiți pe 
lângă boi, cu saci în cap să-i apere de ploaie. Apa lovea 
acoperișul de tablă al casei, cânta în burlane, se prelingea în 
dâre lungi pe geamurile ferestrelor. Victor, care avea pasiunea 
construcțiilor din bețe de chibrit, stătea la masă și încet, cu 
migală și multă răbdare înălța un foișor de observare 
grăniceresc de toată frumuseţea. Lucra cu penseta și cu clei, 
după o schiță ce-o avea în faţă; încet, încet schelăria, asemeni 
unei sonde căpăta contur, ridicându-se treaptă cu treaptă. Eu 
studiam niște albume de artă pe care le primisem prin poștă de 


la o prietenă din București. Melodia concertului, cu acordurile ca 
de cristal ale pianului, umplea camera cu note nostalgice, 
liniștitoare, în timp ce focul pâlpâia ușor în soba de teracotă 
abia închisă. Era o atmosferă de calm în tăcerea odăii și numai 
ploaia răpăia continuu în geamuri... 

Deodată, telefonul așezat pe noptiera de lângă pat a început 
să sune prelung, insistent. Imediat, Victor a lăsat lucrul, s-a șters 
pe mâini cu o cârpă și, ridicându-se de la masă, s-a dus să vadă 
cine sună și pentru care motiv. Am lăsat și eu albumul și am 
devenit atentă. 

— Da, Rotarule, te ascult... 

Telefona cineva de la pichet. De altfel, legătura aparatului era 
făcută numai cu frontiera și nu puteam realiza convorbiri cu 
altcineva din sat sau din vreun oraș oarecare. 

— Când s-a întâmplat asta? l-am auzit pe Victor întrebând, cu 
chipul întunecat. Acum o oră, da. Dar informaţia este exactă? 
Adică aţi verificat-o? Bine, Rotarule. În ce zonă? Mda... a urmat 
Victor, tot gânditor. Îndată sunt acolo... 

A trântit receptorul în furcă și mi-a cerut să-i aduc mantaua 
de ploaie și cizmele... 

— S-a întâmplat ceva, Victore? l-am întrebat în timp ce se 
îmbrăca. 

— Tot cu hoţii aceia de cai... 

— lar? 

— lar. Dar nu-i las până ce nu-i îngenunchiez, pe viața mea! a 
zis el hotărât. Prea mă sâcâie de două luni de zile! 

— Ce ţi s-a spus? 

— Au fost semnalați în zonă. Bineînţeles, pun ceva la cale. Au 
așteptat nopţile astea ploioase, cu întuneric și noroaie... 

Ştiam de la el că în regiune apăruseră niște ţigani, câţiva la 
număr, care furau cai, formau în grabă câte o herghelie și o 
treceau frontiera la adăpostul întunericului, fiind în legătură cu 
alții de dincolo ce plăteau bani buni pentru animale de rasă, 
bine întreţinute. Se reclamaseră două asemene furturi masive, 
se făcuseră cercetări, dar nu se dăduse de urma cailor. Doar 
lângă linia de frontieră fuseseră descoperite semne de potcoave 
în pământul jilav, multe la număr și amestecate de-a valma, 
încât se presupunea că toţi trecuseră dincolo pe aceeași 
nevăzută cărare și într-o alergare de le scăpăraseră copitele. 

Gata îmbrăcat, cu gluga trasă peste caschetă, să-l ferească 


de ploaie, Victor m-a sărutat și a ieșit în grabă în tinda casei. 

— Ai grijă de tine! i-am șoptit în urmă.-i. Și dă-mi de veste ce-i 
pe-acolo... 

— Bine, culcă-te. 

— Ai să vii târziu? 

— Nu știu, dar culcă-te. Nu-ţi pierde noaptea așteptând... 


13 


Nu, nu m-am culcat. Am rămas în odaie cu teama coborâtă în 
suflet, neliniștită și îngrijorată, fără să-mi aflu vreun rost sau să- 
mi fie aminte de ceva. Am închis aparatul de radio, nu mă mai 
interesa concertul, nu vroiam să-l mai ascult, aveam senzaţia că 
greşesc faţă de Victor, eu mă lăsam furată de reveriile lui 
Chopin, calde și pline de senzualitate, tolănită în fotoliu, în timp 
ce el tăia câmpul prin noroaie, sub năvala nemiloasă a apelor, 
prin bezna nopţii friguroase de toamnă. Și asta pentru că, din 
clipa când m-am căsătorit, tot ce mi s-a părut că este frumos, 
încântător, tot ce am socotit că mă delectează și mă face să 
trăiesc sentimente deosebite, înălțătoare, am înțeles că nu are 
pentru mine deplinătate decât alături de el, omul ce mi-a 
umplut zilele de lumină și fericire. Acum era pustiu în cameră 
fără el, ungherele erau stăpânite de neguri și taine, totul în jur 
îmi vorbea de imaginea lui, mă știam singură, dar de când mă 
aflam alături de el, nu mai vroiam ca singurătatea să mă 
împovăreze. De câteva luni, de când locuiam în acest sat de 
graniţă, s-a întâmplat deseori să plece chiar în toiul nopţii, dar 
de fiecare dată l-am așteptat și n-am închis ochii până ce n-am 
auzit poarta deschizându-se și l-am văzut în limpezimea zorilor 
urcând treptele de piatră ale tinzii. Fugeam înainte-i, el mă lua 
de îndată în braţe, cu bucurie în suflet că-l întâmpinam cu 
dragoste, dar și cu o reţinută nemulţumire pe care i-o citeam în 
ochii încercănaţi de neodihnă. Dintr-o privire vedea patul 
nedesfăcut, cartea aruncată sub veioza încă aprinsă, înțelegea 
că iar n-am dormit și mă dojenea tandru, așa cum îi era obiceiul, 
la timp ce-mi mângâia ușor părul, încă ţinându-mă la pieptul lui. 

— Măi, copile, măi... șoptea el și hainele-i miroseau a iarbă și 
a pădure, a baltă și a floare de levănţică, de ce nu te-ai culcat? 
De ce-ţi petreci noaptea fără rost? 

— Te-am așteptat... Am avut grija ta... 

— Așa e serviciul la graniţă, voi mai lipsi și în alte nopţi! 

— Nopțile tale sunt și ale mele... Așa cum bucuriile tale sunt și 
ale mele. Și grijile... Și necazurile... Și tot ce se leagă de noi 
doi... 

— Bine, hai să te culci. Peste două ceasuri e dimineaţă, te 
duci la școală, te așteaptă copiii... 

— Și tu te duci la pichet, te așteaptă grănicerii... 


— Vrei chiar să trăieşti viața mea? mă întreba surâzând și 
cuvintele lui parcă mă vrăjeau, alintându-mă. La graniţă 
noaptea se leagă de zi și ziua de noapte, mereu trebuie să fiu 
acolo. 

— Da, vreau! Vreau să am aceleași clipe de veghe ca tine, de 
odihnă, de neliniști pentru linia hotarului, de tot ce vrei. Pentru 
că vieţile noastre sunt de fapt una singură... 

La numai câteva zile după ce luase pichetul în primire, m-am 
dus de una singură peste câmp, către hotar, să văd cum arată 
clădirile, acareturile din jur, cum e biroul lui, cum stau grănicerii, 
într-un cuvânt să cunosc viaţa acelui mănunchi de oameni ce 
străjuiau o părticică din marea frontieră a ţării. Vroiam să aştept 
până ce Victor își termină treburile și apoi să-l iau acasă, așa 
cum făceam deseori la punctul de control, unde-mi petreceam 
timpul, atunci la început privind trecerea turiștilor și a mașinilor. 
Și cum mă duceam către graniță, pe o cărăruie ce șerpuia 
printre vii, am zărit de departe un imens stejar, falnic și 
impunător, ale cărui ramuri încărcate de frunze se întindeau 
protectoare peste întregul pichet și curtea lui, peste oamenii și 
așezările de acolo, ca și cum un uriaș vultur și-ar fi ocrotit sub 
aripi puii ce aveau să-i poarte peste timp semeţia și faima. Îmi 
plăcea copacul, a cărui voinicie triumfătoare parcă sfida tot ce 
era în juru-i, impunând un anume respect pentru cutezanţa-i 
deosebită, măreție ce-l detașa categoric de toţi arborii ce se 
vedeau răspândiţi ici și colo în zona de graniţă. Aspectul 
bătrânului stejar a fost pentru mine o revelaţie, o adevărată 
încântare, aveam senzaţia că descoperisem parcă prin el 
simbolul sfintei naturi, al bogăției ei de frumos și semnificații 
estetice. Apropiindu-mă cu fiecare pas, privindu-l cuprinsă de 
încântare, m-am hotărât deodată să-l pictez, să pun pe pânză 
semeţia lui desenată pe albul zării în contrast cu verdele crud al 
dealurilor și galbenul viilor ce aveau să intre curând în toamnă. 
Și în umbra lui, abia ghicite, mi-am imaginat puncte roșii din 
acoperișul pichetului, și albastrul fântânii, și argintul ferestrelor, 
și cenușiul cuptorului de pâine, și maronul gardului răsărit parcă 
din verdeață. Vedeam tabloul, îl trăiam, îi intuiam întreaga 
compoziţie până la cel mai mic detaliu, detaliu ce în pictură, 
pentru necunoscători, pare un artificiu auxiliar dar, vai, spune 
atât de mult, dezvăluind gândurile și simțămintele creatorului... 

Ajunsă la pichet, stăteam de-acum în biroul lui Victor, o 


încăpere mică, proaspăt zugrăvită, cu o măsuţă într-un colț, 
acoperită cu hârtie albastră, un dulap, o oglindă prinsă în perete 
și un aparat telefonic din tablă pe o mică etajeră, același model 
de „epocă” cum îl aveam și pe cel de acasă, cu manivelă și 
mâner de lemn la microreceptor. Lângă fereastră, pe perete o 
hartă a zonei de graniţă ce intra la responsabilitatea pichetului, 
desenată în detaliu, cu puţin talant, probabil de către unul dintre 
soldaţii de aci cu chemare către arta topografiei, iar într-un colţ 
câteva rafturi cu cărți, frumos aranjate și etichetate, cred de 
către același inimos grănicer ce îndeplinea, în mod sigur, funcţia 
de furier. Și cum stăteam și-l așteptam pe Victor care, într-o 
cameră alăturată, ţinea un fel de prelegere militarilor, am văzut, 
privind pe fereastră, sub șopronul unde se găsea cuptorul de 
pâine, un soldat slăbuţ, cu faţa frumoasă ca de copil, având pe 
dinainte un șorț alb și pe cap o bonetă din acelea cum poartă 
bucătarii. Așezat pe un scăunel, insul curăța cu multă 
meticulozitate cartofi într-o găleată smălțuită. Pregătea, 
pesemne, masa de seară. Din când în când se ridica, se ducea la 
cuptor, deschidea ușa de tablă și supraveghea, probabil niște 
tăvi sau pâinea ce se rumenea în clipele acelea. Era 
îndemânatic băiatul, mâinile îi umblau repede, nu-și aflau o clipă 
de răgaz acolo sub acoperișul șopronului: ba spărgea lemne, ba 
mesteca în cele câteva crătiți înșiruita pe plită, tăia pâine sau, 
pur și simplu, spăla vasele murdare, ștergându-le repede cu o 
cârpă și înșiruindu-le pe-o etajeră. Privându-l, îl asemuiam cu o 
fată, închipuindu-mi-l în viaţa civilă orice, în afară de bucătar; 
asta datorită faptului că figura lui de adolescent, cu obrazul alb, 
ochi migdalaţi și sprâncene frumos arcuite, ca și felul în care se 
mișca, mă determinau să mă gândesc la o cu totul altă 
îndeletnicire decât aceea, după cum am spus de meșter în arta 
culinară. Dar, peste puţin timp, aveam să mă conving de 
presupunerile mele, stând de vorbă chiar cu el, într-o 
împrejurare neașteptată. 

După puţin a venit în biroul lui Victor, încet ca o umbră, plin 
de respect și sfioșenie și a rămas în prag, în mână cu o farfurie 
ascunsă sub un şervet. 

— Sărut mâna, a zis sfios și s-a înclinat ușor din șale. Sunteţi 
soția domnului locotenent și m-am gândit să vă servesc cu 
ceva... 

Și, fără să mai aștepte încuviințarea, a făcut un pas, a pus 


farfuria pe masă și a ridicat un colț al șervetului, invitându-mă 
să mă servesc... 

— Ce-i? Ce este? 

— Câţiva covrigi calzi, ca la noi, la Buzău. Sunt foarte buni... 

Am zâmbit, fără să știu ce să zic, în orice caz i-am mulţumit, 
am spus că voi gusta din ei, dar îi voi păstra și soțului meu, să-și 
dea și el seama de specialitatea bucătăriei... 

— Dânsul a mai mâncat, a ţinut să precizeze băiatul, 
retrăgându-se cu același respect către ușă, în prima zi când a 
venit, i-am făcut și dumnealui... 

— ȘI? 

— Bineînţeles că a fost încântat! 

— Ce vorbeşti? 

— Pe cuvântul meu! 

— Dar ce meserie ai dumneata în viața civilă? l-am întrebat 
stăpânită de curiozitate. Am înțeles că ești din Buzău, nu? 

— Da, din Buzău... 

— Bucătar, ospătar sau ce anume? 

— A, nu! a zâmbit băiatul și a plecat privirea, puțin fâstâcit că 
purta cu mine o asemenea conversație. Nu sunt nici una, nici 
alta. 

— Atunci? Văd că-ţi ai rostul pe la bucătărie... 

— Da, aşa este pentru că, vedeți, aici la noi la pichet e nevoie 
și de cineva care să gătească. Și m-am oferit eu... 

— Dar de unde ai învățat meseria asta? 

— De nevoie, doamnă, am învățat-o. 

De mic rămăsese fără mamă, erau cinci copii, el cel mai 
măricel, avea unsprezece ani, nu avea cine îngriji de ăilalți patru 
și și-a luat el sarcina asta. Cam greu, că mergea și la liceu și își 
mai ajuta și tatăl, care era brutar în bariera Buzăului. Dar a 
învățat să gătească și chiar să facă pâine, covrigi, cozonaci... 

— Mă, îmi spunea tata, e bun liceul, dar ia tu și învaţă și-o 
meserie... Și am învăţat. 

— Ai terminat liceul? 

— L-am terminat și am dat examen la marină... 


— Și? 
— Am căzut. La vizita medicală... Și dacă am căzut, m-au 
încorporat. La grăniceri... li frumos, îmi place... 


— Și mai dai examen la marină? ` 
— Mai dau. De-o sută, de-o mie de ori și tot dau. Imi place 


marina, marea, călătoriile. Am făcut și poezii... 

Afară începuse să bată vântul, se învârtejea praful prin curtea 
pichetului, băiatul din Buzău a ieșit și s-a dus degrabă să închidă 
niște uși și ferestre la magazie. Indată, zarea a prins să se 
întunece. Departe, peste sat și dincolo de dealuri, nori negri se 
înălțau ameninţători, înnegurând cerul. Sub șopronul bucătăriei, 
se vedeau acum câţiva grăniceri, stăteau de vorbă în jurul plitei, 
glumeau, desigur se pregăteau să plece în serviciu pe frontieră 
sau poate că abia sosiseră. In orice caz erau veseli, plini de 
voioșie și parcă nici nu le păsa de furtuna ce putea să se 
dezlănțuie dintr-o clipă într-alta. 

Nu după mult timp, cancelaria lui Victor s-a întunecat de-a 
binelea. Vântul se înteţise și zgâlțâia ferestrele. Un tunet s-a 
prăvălit din înalt, cu un bubuit de a făcut pământul să se 
cutremure și deodată odaia s-a umplut de-o lumină orbitoare, ca 
flacăra de magneziu. Geamurile ferestrei s-au făcut ţândaări și un 
suflu ca de gheaţă a umflat perdelele, smulgându-le din galerii. 
Ușa a fost izbită de perete, și-n clipa aceea ploaia s-a pornit să 
răpăie pe acoperișuri în șiroaie repezi, năvalnice. Și de îndată, 
curtea pichetului s-a umplut de apă... 

— Arde, măăă! a dat cineva țipăt, poate un grănicer de sub 
șopron sau poate că santinela, nu știu, dar glasul acela de 
primejdie m-a umplut de groază. Săriţi că arde! 

— A trăznit stejarul, fraţilor! Uite cum se întinde pălălaia! Daţi 
fuga la domnu' locotenent! 

Hârtiile de pe biroul lui Victor au fost luate de vânt și 
împrăștiate în toată camera. Apa a inundat podelele. Tavanul 
crăpase de-a curmezișul ca și când l-ar fi despicat cineva în 
două cu o lovitură de secure. Atunci a intrat Victor, m-a luat de 
mâna și m-a tras în altă cameră, m-a așezat pe un scaun, 
spunându-mi să mă liniștesc, după care a ieșit ca o vijelie în 
stihia de afară, fără să-i pot adresa măcar un cuvânt. 

— Folosiţi extinctoarele! l-am auzit strigând prin tunetele 
furtunii. Și pompa de mână. Repede băieţi, repede, să localizăm 
focul! 

Stăteam, pe scaun, aproape ghemuită, cu sufletul la gură de 
spaimă și tremuram toată, ca prinsă de friguri. Prin ograda 
pichetului se auzeau glasuri, ropot de pași, strigăte și îndemnuri, 
zarva se amesteca cu vuietul furtunii, iar fulgerele armate de 
tunete scăpărau la intervale scurte, străluminând totul, în 


tăierile de-o clipa ale întunericului. Vijelia a ţinut cam o jumătate 
de oră. Apoi ploaia a început să se domolească, rărindu-se, s-au 
împrăștiat încet negurile, tunetele se auzeau tot mai îndepărtat, 
cu ecouri prelungi, stinse. lar după puţin soarele s-a ivit dinapoia 
unei coame de deal, roșu și aprins, biruind ceţurile. 

Am ieșit în curte și am privit stejarul. Un braț al falnicului 
trunchi fusese retezat și crengile negre, arse erau doborâte la 
pământ. În juru-i câţiva grăniceri, cu bluzele ude și chipurile 
înnegrite de funingine, în mână cu căldări și lopeţi, așa cum îi 
aflase treaba în toiul luptelor cu flăcările. Victor arăta asemeni 
lor, cu faţa răvășită, și noroit din cap până-n picioare, dar 
mulţumit că focul fusese stins la vreme și nu cuprinsese clădirea 
pichetului. Numai acoperișul fântânii, peste care se prăvăliseră 
crengile aprinse, arsese în parte, dar șindrila avea sa fie 
înlocuită, încât stricăciunea nu era prea mare. 

Sub șopron, băiatul din Buzău, bucătarul, stătea pe un butuc 
de lemn, cu faţa în palme și plângea. 

— Ce ai, mă Firică? l-a întrebat Victor, punându-i mâna pe-un 
umăr. Te-ai speriat că ia foc pichetul? 

— Nu d-aia, dom' locotenent, nu d-aia... a vorbit el printre 
lacrimi. Că pichetul... 

— Atunci? 

— Stejarul... 

— Ei, ce-i cu stejarul? 

— Ne-a fost ca un frate... Legat de sufletul nostru. Veneam 
din patrulare și-l zăream de departe... Înalt și drept ca un 
grănicer. În câte zile de arșiţă nu ne-a ocrotit cu umbra lui? Și 
acum? l-a fost răpus un braț... Tocmai ăla cu care ne ferea de 
zăpușeala soarelui... Putem, oare, să spunem că nu are și el 
durerea lui? Că durerea lui nu e și a noastră? 

— Ei, lasă și tu, acuma... a căutat să-l liniștească Victor. N-a 
fost răpus de tot. E încă lângă noi... 

— Dar viaţa lui mai este cea dintâi? 

— O să-l îngrijim și va fi tot ca aceea... g 

Mărturisesc că durerea soldatului m-a impresionat profund. Il 
cunoșteam de-acum, era un sentimental, băiatul iubea marea, 
la fel cum iubea arborii, câmpul, natura, întregul peisaj ce-l 
înconjura cu frumusețea lui. Nu-i citisem versurile, poate că nici 
nu erau o reușită în materie, dar aveam ferma convingere că în 
imaginile lor se înmănunchia o fărâmă din sensibilitatea lui, din 


acea chemare către universul poeziei. Rănirea stejarului tăiase 
parcă ceva din măreţia lui, din impunătoarea lui prestanţă, și 
acest lucru îmi micșora, cât de cât, entuziasmul avut cu un ceas 
mai devreme când, venind către pichet și zărindu-l de departe, 
hotărâsem să-l fac subiectul unui tablou. Stând acum la câţiva 
pași de el, fără să-i încurc pe băieţii ce încercau să înlăture 
urmele incendiului, priveam cu tristeţe trunchiul despicat, 
înnegrit de trăsnet, bogatul rămuriș prăbușit peste acoperișul 
fântânii, cu frunzele arse, răsucite, pline de funingine, în timp ce 
în urechi îmi stăruiau încă vorbele băiatului din Buzău, rostite 
acolo, sub șopronul bucătăriei: „...ne-a fost ca un frate... 
veneam din patrulare și-l zăream de departe... putem, oare, să 
spunem că nu are și el durerea lui?” Și cu cât trecea vremea și 
privirea-mi stăruia tot mai mult asupra copacului mutilat, iar 
spusele buzoianului îmi urmăreau gândul, cu atât personificarea 
stejarului căpăta tot mai mult contur în mintea mea, în sufletul 
mea, asemuindu-l cu un fabulos gladiator căruia i se retezase un 
braț în toiul luptei, dar rămânea tot falnic și de neînvins. „Nu, nu 
vă îngrijoraţi, părea a-mi vorbi bătrânul copac, nu am nimic, 
tăria nu mi-o poate lua nimeni, nu poate fi înfrântă de nimeni, 
am rămas și voi rămâne în picioare, oricâte furtuni năprasnice 
se vor abate asupră-mi. Poate o să-mi mai piară un braţ și încă 
unul, chiar zece, dar să știți, cât timp continuă să-mi bată inima 
și să-mi înfrunzească rămurișul, viața nu-mi poate fi răpusă, iar 
veghea mea aici va fi statornică pentru că prin rădăcini viața 
mea vine din adâncul pământului, de unde urcă spre mine seva 
tăriei și mă face nemuritor. Am fost, sunt și voi rămâne aici, la 
margine de ţară, un stejar neînfricat alături de băieţii 
pichetului!” 

Imi șoptise, oare, stejarul toate acestea? Căutase, cumva, a- 
mi vorbi despre propria-i viaţă ca și despre menirea lui? Îmi 
transmisese aceste gânduri prin murmurul frunzelor spălate de 
ploaie, le ascultasem, veneau de departe, de aproape, nu-mi 
dădeam seama, dar mă răscoliseră profund și, în clipa aceea, ca 
o flacără a minţii am și văzut tabloul, altul decât cel pe care mi-l 
închipuisem venind către pichet pe cărăruia dintre vii. Și așa 
cum l-am văzut atunci, tot astfel l-am și realizat, intitulându-l 
sugestiv și semnificativ „Grănicerul”. Am lucrat mult la el, am 
făcut nenumărate schițe, am încercat unele reprezentări noi de 
culoare pentru a întări tuşa și a da simbolului nuanţa dorită, am 


avut momente de ezitare, de căutări, de nemulţumire, dar în 
niciun caz de renunțare, așa încât, până la urmă, am reușit să 
realizez una dintre cele mai reușite lucrări ale mele pentru 
viitoarea expoziţie de peisagistică. 

„„Stăteam în odaie, ascultam ploaia de afară, ploaie 
molcomă, rece, de toamnă, nu ca aceea din vară, repezită și 
încărcată de tunete și mă gândeam la Victor. O fi ajuns, oare, la 
pichet sau încă aleargă pe poteca noroită dintre vii? Dacă îl 
întâlnesc cumva răufăcătorii aceia, acum la lăsatul nopţii, pe 
câmpul pustiu? Sau dacă rătăcindu-se, nimerește fără să vrea în 
mâinile lor? Și, avându-l prizonier, îi cer, în schimbul libertăţii să 
le dea slobozenie pentru a trece caii dincolo? Am auzit multe 
asemenea întâmplări, de când trăiam printre grăniceri îmi 
trecuseră pe la urechi fel de fel de povești, unele mai 
năstrușnice decât altele, nu știam în care trebuia să caut 
adevărul și în care invenţia, minciuna, dar toate mă purtau cu 
gândul la Victor. Doamne, ce viață! mi-am spus într-un târziu, 
cuprinsă de temere și neliniște. Cum de nu înnebunesc în 
așteptarea asta, stăpânită de groază? Il știam pe el, era plin de 
îndrăzneală, de curaj, în anii lui de graniţă trecuse prin situaţii 
deosebit de grele, dar nu dăduse niciodată înapoi și își făcuse 
datoria, așa după cum jurase ţării. Ameninţările, șicanele, 
intimidările venite din partea celor certaţi cu legea și care nu 
puteau, în niciun chip, să treacă stavila graniţei, pe el îl lăsaseră 
rece, la fel cum îl lăsaseră șantajul, tentativele de corupție și 
câte altele. 

S-a făcut frig în odaie. M-am ridicat din fotoliu și am mai pus 
câteva lemne în soba de teracotă. Îndată, focul s-a întețit și 
hornul a prins să cânte încet și duios, ca susurul unei ape. M-am 
dus la fereastră, am dat perdeaua la o parte și am căutat să 
privesc în uliţă. Era întuneric beznă, nu se vedea nimic, nu se 
deslușeau nici casele de peste drum, oamenii se culcaseră de 
mult, așa e la ţară, cum se lasă întunericul, mai ales toamna, 
fiecare se trage în culcușul lui, liniștit că dăduse mâncare și apă 
la vite, că închisese găinile și zăvorâse poarta. M-am întors de la 
geam, m-am reașezat în fotoliu lângă sobă, învelindu-mi 
genunchii cu un pled, am vrut să citesc ceva, să mă mai uit prin 
albume, dar nu-mi era aminte de nimic, pentru că gândul îmi 
era tot la Victor și teama pentru el mă stăpânea tot mai intens. 

Și cum stăteam așa, cu gândurile răvășite în liniștea odăii, 


deodată am auzit în noapte niște împușcături. Am dat repede 
pledul la o parte, m-am ridicat speriată din fotoliu și m-am dus 
degrabă în odaia de alături, rece, neîncălzită, singurul loc de 
unde puteam să privesc prin geam câmpul dinspre graniţă. Am 
tras perdeaua, era o beznă adâncă, nu vedeam nimic, nici 
măcar o umbră sau o luminiţă, totul părea o apă neagră și 
întinsă, fără început și fără sfârșit. Nu, nu mi se păruse, auzisem 
împușcături, desigur la graniţă se trăsese, poate că hoţii aceia 
de cai se speriaseră și făcuseră calea întoarsă sau chiar 
reușiseră să treacă dincolo, ca în atâtea alte rânduri. Am hotărât 
să rămân la geamul acela și să văd ce se mai întâmplă. Mă 
luase însă frigul, așa că m-am dus și mi-am pus pe umeri un 
halat de-al lui Victor, ce-mi ajungea până aproape de pământ. 
Continua să plouă mărunt și des, auzeam picurii cum lovesc 
tabla pe acoperiș, iar dincolo, în spatele casei, în grajdul 
vecinului nechezau niște cai, băteau cu copitele de parcă loveau 
pereţii, într-atât dupăiau de tare. 

Așteptam la fereastră, nu-mi mai era frig, numai tălpile îmi 
îngheţaseră puţin în papucii de piele ai lui Victor. Intr-un târziu, 
am vrut să mă reîntorc în camera din faţă, când am auzit din 
nou câteva Împuşcături și în același timp zeci de rachete 
luminoase le-am văzut înălțându-se în jerbe străluminânde în 
direcția pichetului. „Pesemne i-au înconjurat pe ţiganii aceia, mi- 
am zis, au pus grănicerii mâna pe ei, precis a ajuns și Victor la 
vreme, nu se poate, el a organizat prinderea lor. Lasă că-i bine, 
de două luni îl tot sâcâie chestiunea asta. Acuma poate totul s-a 
isprăvit și se va restabili liniștea în zonă”. 

Telefonul a sunat scurt, de câteva ori, am fugit repede la 
aparat și aproape am smuls receptorul din furcă. 

— Ce faci copile, nu te-ai culcat încă? 

Era glasul lui, o emoție nestăpânită mă cuprinsese, vai cât mă 
bucuram că aveam vești despre el! 

— Victor, dragul meu... 

— Mai stau puţin și vin către casă, a spus și vocea i-o 
simțeam niţel obosită, mi-am dat seama sau era numai o 
părere. Totuși, culcă-te, nu mă aștepta... 

— Eşti sănătos? Am auzit focuri de arme... 

— Totul e bine, draga mea. 

— Adică? l-aţi prins? A fost adevărat că vroiau să treacă? 

— Din cinci inși, numai unul a reușit să treacă, luând cu el 


cincisprezece cai. Doi au fost arestaţi, ceilalți doi urmează. Au 
luat-o către sat sau într-aiurea. Însă restul cailor sunt la pichet. 

— Imi pare bine, Victor, am spus și simţeam cum mâna în 
care ţineam receptorul îmi tremura ușor. Te aştept... 

— Ti-am spus, nu mă aștepta, culcă-te. Vin îndată... 

Mă pregăteam sa-i împlinesc dorința, tocmai îmi făceam 
patul, când am auzit afară, în uliţă, nechezatul unui cal. Am 
tresărit surprinsă și am alergat deîndată la fereastră. El să fie? 
m-am întrebat. Bine, dar abia am vorbit cu el la pichet, cum de a 
ajuns așa de repede? Am stins lumina, am dat perdeaua la o 
parte și am privit din nou în uliţă. Peste uluci am zărit de-acum 
două umbre. Călări. Doi inși cu căciuli ţuguiate. Unul avea o 
pelerină largă, înfoiată de vânt. „Doamne, cine or fi oamenii 
ăștia? m-am întrebat cu neliniște. Și ce vor?” 

Cei doi au descălecat, au tras caii în curte, liniștindu-i cu 
vorbe blânde, apoi s-au apropiat ele cerdac, mai mult furișându- 
se, cercetând din priviri casa, cu multă luare aminte. Fiecare cu 
câte o pușcă în mâna... „Aștia-s hoţii neprinși! mi-am zis 
deodată și parcă ceva s-a prăbușit în mine. Au venit aici. Ce vor? 
Să vorbească pesemne cu Victor? Sau să-i facă vreun rău?” 

Fără să mai stau pe gânduri, m-am repezit și am tras zăvorul 
la ușa din faţă. Ei au urcat scările încet, cu fereală, pipăind 
fiecare treaptă a cerdacului; s-au oprit apoi, le auzeam dincolo 
de ușă răsuflările repezi, greoaie, precipitate... 

— Mă, asta a stins lumina, ne-a văzut! am auzit glasul dogit al 
unuia dintre cei doi. 

— Și ce, pe întuneric n-o găsim? a zis celălalt hotărât. Punem 
mâna pe ea și-o luăm sus, la sălaj... Ne dă locotenentul pe cei 
prinși, îi dăm și noi nevasta! Târg cinstit! 

— Și caii? 

— Și caii! Hai bate-n ușă, femeia e acasă, am văzut lumină... 

— Și dacă nu deschide? 

— Spargem ușa, ferestrele, de ce am venit, să plecăm cu 
mâna goală? Altfel, cum îl avem la mână? 

Auzind vorba celor doi, am simţit că mă prăbușesc pe podele 
ca de un cuţit înfipt în șira spinării. Doamne, ce să fac? m-am 
întrebat îngrozită. Dar ce puteam face? Vor bate ce vor bate în 
tăblia ușii, apoi o vor sparge. Sau vor intra pe fereastră... Atunci, 
cu puteri pe care nu știu de unde-mi veniseră, m-am tras încet 
de la ușă și umblând în vârful picioarelor, am ajuns la noptiera 


pe care se afla telefonul. Am ridicat încet receptorul. 

— Da, cine-i? 

Era chiar Victor. 

— Aici Talida, am spus pe șoptite, dar cu glasul încărcat de 
teamă. Vino repede acasă. Doi ţigani au intrat în curte, sunt la 
ușă, încearcă s-o deschidă. Vor să mă omoare... 

— Cuuum? Cineee? 

Nu i-am mai răspuns. Cu mâna tremurândă, am lăsat 
receptorul în furcă, încet, cât mai încet ca să nu fiu auzită. Între 
timp, în ușă au început să se audă bătăi cât mai dese, mai 
înverșunate și repezite, încât ușa se zgâlțâia puternic din țâţâni. 

— Doamnă, deschide, sărut-mâna, sunt un soldat de la pichet. 
M-a trimis dom’ locotinent... 

L-am lăsat să vorbească și nu i-am mai dat ascultare. Tot 
înfricoșată am tras masa și un fotoliu și am blocat ușa. Apoi am 
trecut repede din odaie în micul nostru salon, de acolo în 
bucătărie, am urcat scara de lemn și m-am suit în pod, trăgând 
și scara după mine. Am lăsat apoi chepengul, pe care am dus o 
ladă grea, de companie, a lui Victor. Sfârșită de oboseală, m-am 
așezat apoi pe ea să-mi mai trag sufletul. Îmi era frig și 
întunericul din jur mă speria. Dar teama de cei de afară era și 
mai mare. Se auzeau încă bătăile lor în ușă, bătăi care, după un 
timp s-au liniștit. Ce să se fi întâmplat? Au renunţat și au plecat? 
Sau poate că pun la cale altceva. M-am ridicat și, în vârful 
picioarelor, am pornit pe grinzile podului, mai mult pe dibuite să 
ajung la lucarnă. Am deschis-o ușurel și am privit atât cât am 
putut în curte. Nu, cei doi nu plecaseră, cum am crezut. Dădeau 
ocol casei, căutând pesemne o intrare sau vroiau să se ascundă 
ca să-mi lase impresia că au ieșit pe poartă și și-au văzut de ale 
lor. Ușa din dos, era și ea închisă, zăvorâtă, stătea tot timpul 
astfel de cum o înţepenise Victor, nu cred că ar fi putut-o 
deschide zece inși, oricât s-ar fi opintit pentru aceasta. Îmi era 
teamă să nu intre pe vreo fereastră dar, chiar dacă ar face-o, în 
pod în niciun caz nu aveau cum să ajungă. Poate numai 
căţărându-se pe burlane... Sau din crengile dudului, sărind drept 
pe acoperiș... Dar până atunci, în mod sigur, Victor, are să vină, 
căutam să mă liniștesc și să-mi dau curaj. Bine că am putut să-i 
telefonez, să știe că sunt în primejdie. Poate că este chiar pe 
drum. Sau chiar aproape de casă... 

Pe șoseaua ce ocolea satul și trecea pe lângă vii, am zărit 


farurile unei mașini. Venea dinspre graniţă. „Cred e mașina 
grănicerilor! mi-am zis și o undă de speranță mi-a încolțit în 
suflet. E Victor...” Mașina se apropia tot mai mult, fasciculele 
farurilor jucau pe coroanele, în parte desfrunzite, ale pomilor ce 
mărgineau șoseaua. Apoi nu s-au mai văzut. Se auzea numai 
motorul tot mai puternic, desigur mașina intrase în sat. Am 
privit de îndată în curte. Curios nu se mai vedeau cei doi. 
Plecaseră? Nici gând! Caii erau priponiţi lângă poartă, se auzea 
cum copitele lor lovesc când și când pământul. lar ei, în mod 
sigur erau pe undeva, prin apropiere, în jurul casei. Nu 
renunţaseră la planul lor și se vede treaba că apropierea mașinii 
nu-i înfricoșase cu nimic. Sau n-o auziseră încă? Tot ce se poate, 
în orice caz, vroiau să pună mâna pe mine, să mă ia prizonieră 
și aveau suficiente motive să se grăbească până a nu le da 
careva de urma. Doar le deslușisem în mod limpede intenţiile! 
M-am înălţat din nou să privesc prin lucarnă. Ploua, apa îmi 
spăla obrajii, îmi făcea bine, mă mai dezmeticea, am închis 
totuși, se uda podul, tavanul odăii. Am auzit însă mașina, dar și 
geamurile unei ferestre cum se fac ţăndări. Apoi zgomotul 
mobilelor trântite, înjurăturile celor doi, știau că sunt acasă, 
văzuseră doar lumina aprinsă, apoi cum am stins-o, mă căutau, 
desigur, nu mă găseau, erau înverșunațţi și agresivi. „Doamne 
Dumnezeule, mi-am zis, dacă în furia lor dau până la urmă foc 
casei? Ce mă fac? Unde-o fi Victor? Unde?”. 

Și din nou, cu o nădejde în suflet am privit pe lucarnă. Mașina, 
un Gaz cu capotă, oprise în dreptul casei. Caii nu se mai vedeau. 
Să fi fugit, oare, bandiții? L-am zărit pe Victor, urmat de câţiva 
grăniceri, năvălind pe poartă, ostașii au înconjurat de îndată 
casa, aveau arme, desigur se vor schimba focuri... 

— Talida! l-am auzit pe Victor strigând de pe treptele 
cerdacului. Unde ești, Talida? 

Avea glasul plin de disperare, totuși mânios, mă căuta, nu mă 
găsea încă. 

— Talida! a strigat din nou. Talida! Băieți, s-a întors apoi către 
grăniceri, poate că încă sunt înăuntru, eu am să intru peste ei, 
unul din voi să treacă în spatele casei, doi la ferestre... De vor 
să fugă, somaţi regulamentar și la nesupunere, deschideţi focul! 
Repede! 

La numai o secundă, s-a auzit primul foc de armă, odăile s-au 
umplut de ecoul prelung al detunăturii, iar pereţii s-au 


cutremurat, zăngănind geamurile. În același timp, eu care 
vroiam să mă ridic peste pervazul lucarnei și să strig că sunt 
acolo, m-am prăbușit, leșinată, peste niște saci cu lână și n-am 
mai știut nimic de mine. Simţeam că mă duc către afundul unei 
ape tulburi și adânci, într-o liniște ce n-o cunoscusem până 
atunci... 


14 


Stau acum în odaia pichetului, aici, sus, în munte, mă 
gândesc la acele ceasuri de durere, la toate prin care am trecut 
și parcă cele întâmplate au fost un vis, o închipuire nu, n-am 
fost eu aceea, văd cu ochii minţii un film, un film despre o altă 
femeie, cu o altă viaţă, tot zbuciumată, încărcată de griji, dar a 
altei femei, sunt sigură, eu nu pot avea identitatea ei, pentru că 
în clipele astea totul se detașează de mine, se îndepărtează, 
sunt goală de orice amintire, ca o fântână secătuită de apă în 
arșița vremii, departe, la margine de câmpie, părăsită și ocolită 
de cei în trecere. 

Incă viscolește, viscolește cumplit, geamurile sunt albite de 
zăpadă, focul arde mocnit în sobă, iar afară, lângă ușă, se aude 
tropotul pașilor celui ce stă în pridvor de santinelă, înfășurat în 
șuba lui îmblănită și lungă. Nu știu nimic de Victor, băieţii se 
feresc să-mi dea vreo veste, am înţeles că nu li s-au întors doi 
grăniceri, dar nici el, comandantul nu s-a întors, or fi cu toții 
înzăpeziţi pe undeva prin munte. De altfel, nici în vale, către sat, 
nu se poate cobori, cu atât mai mult nu se poate ajunge până 
aici, sunt prea mari troienele și nimeni nu s-ar încumeta să facă 
treaba asta. De două zile și două nopţi stau între cei patru 
pereţi, în această odaie ce-o pregătisem pentru oaspeții 
pichetului, stau singură cu vraful de hârtii în faţă și sufletul 
zdrobit de durere și, din această durere, încerc să aștern pe 
colile albe tot ceea ce socot că ar putea desena în imagini viața 
mea, a mea și numai a mea și pe care nu cred să fi trăit-o nici 
una dintre semenele mele. Stau și aștept, se spune că vine un 
ofițer anchetator de la unitate, vine să mă întrebe cum s-au 
petrecut lucrurile, pentru asta cred că vine, dar ce poate 
înţelege el, ce poate intui din despovărarea grelelor mele 
gânduri? Nimeni nu-mi poate citi sufletul, inima, nimeni nu 
poate să vadă în ochii mei lumina stinsă a durerii, nu poate zări 
jarul ce mă mistuie, și mă arde, și mă topește clipă de clipă 
aproape până la neființă... Poate numai Victor mă va înţelege, el 
e bun și mă va înţelege, are un suflet ales, deosebit, așa l-am 
cunoscut și așa a rămas, iubindu-mă, dar lui n-am apucat să-i 
mărturisesc nimic din cele întâmplate, n-am avut putinţa să 
schimb un singur cuvânt cu el la telefon, pentru că ordinul lui, 
venit din zonă, pornit dintr-o aprigă conștiință, sau poate dintr-o 


rătăcire de-o clipă a minţii, - astfel cum să înțeleg că mă mai 
iubește? -, a răsunat aspru și necruţător, așa cum îi era felul în 
împrejurările când datoria i-o cerea: „Să fie reţinută sub pază 
până la înapoierea mea. Și să fie anunţată unitatea!”, Simplu, 
direct, fără explicaţii, poate fără cea mai mică urmă de regret, 
așa mi s-a spus că ar fi venit ordinul, așa l-am înţeles, dar 
vestea asta m-a cutremurat profund și n-am știut ce să mai cred 
despre dragostea lui pentru mine... Pentru că întotdeauna, el, 
omul ce mi-a fost drag din prima clipă, m-a socotit fiinţă din 
fiinţa lui, trup din trupul lui; iubirea pentru mine îi era 
nemăsurată și sinceră, deplină și fără egal în lumea asta, eu am 
fost, am rămas și cred că mai sunt „steaua dimineţilor” lui, 
„floarea ce-i înmiresmează viața cu lumina, culorile și parfumul 
el”, dar câte, oare, asemenea dezmierdări nu mi-au încălzit zi de 
zi inima, făcându-mă fericită? Și acum? „Să fie reţinută”. Scurt și 
fără nicio explicaţie. Oare, stau și mă întreb, au fost cuvintele 
lui? Gândurile lui? Oare, atunci a vorbit inima lui? 

— N-a întrebat nimic, domnul locotenent, despre cum s-au 
întâmplat lucrurile? am căutat să aflu de la sergent, ajutorul lui 
Victor. Nu i s-a explicat că... 

— Nimic. | s-a raportat evenimentul petrecut în zonă și a 
ordonat cele ce știți... 

— Poate ca la mijloc e o neînțelegere... 

— Nu cunoaștem, doamnă, a spus rece sergentul. Eu execut 
ordinul și atât. 

— Dar nu eu l-am adus pe respectivul în zonă, nu eu am fost 
aceea care... 

— Vă respect foarte mult și vă înţeleg, doamnă, dar nu vă pot 
da nicio lămurire. Și tot pentru acest respect vă rog să încetăm 
orice discuţie în acest sens. Când va veni dumnealui sau ofițerul 
anchetator, este altceva. Dânșii sunt în măsură să vă asculte. 
Eu, însă... 

— Bine, iartă-mă! 

Am rămas pe scaun, fără vlagă, cu mintea rătăcită, plângând 
în singurătatea odăii, cu inima apăsată, zdrobită de durere, iar 
când cheia s-a răsucit de două ori în broască am înţeles că 
lumea de dincolo de ușă nu mai este a mea din clipa reţinerii 
mele, că altfel îmi vor fi zilele până la sfârșitul vieţii. Oare, mă 
dezamăgise Victor pentru comportarea lui? Sau eu Îi 
dezamăgisem pe el? Ah, cât n-aș fi dat să fie atunci, acolo, 


v 


numai o clipă să fie, să-l privesc în ochi, o singură dată să-l 
privesc și să-i înțeleg gândul, inima, dar mai mult, să mă 
înțeleagă el și să știe că tot ce am făcut, am făcut din marea 
dragoste ce i-o port, din profundul respect pentru munca și 
raspunderea lui, din sincera mea devoțiune acordată graniţei, 
legilor ei, oamenilor ei... Dar el rătăcea prin zona bântuită de 
viscol, prin troiene, cine știe unde o fi găsit adăpost, dacă o fi 
găsit, și când va veni, dacă va mai veni? Totdeauna am văzut în 
el omul visat, dorit și așteptat în anii adolescenţei, omul de care 
mi-am legat firul vieţii, omul ce m-a copleșit cu marea lui iubire, 
în care am crezut și am sperat ca într-un ideal, ce mi-a intuit 
orice dorinţă împlinindu-mi-o și mi-a subjugat gândurile, el, 
idolul meu și fericirea mea... „Să fie reținută sub pază până la 
venirea mea!” Victor a spus cuvintele astea? El le-a rostit? El, 
omul plin de sensibilitate sau poate că militarul din el vorbise, 
cugetul conștiinței, al datoriei ce nu cunoaște circumstanțe și nu 
îngăduie clemenţa... Dar dincolo de ordinul ce a sunat dur în 
microreceptorul telefonului, nu, nu cred ca inima lui să nu fi fost 
cuprinsă de neliniște și grijă pentru mine, să nu fi vibrat surd și 
grav, întrebându-se și întrebându-mă despre rostul celor 
întâmplate, despre adevărul faptelor, despre tot ce poate a 
schimbat cursul vieților noastre... Nu, nu cred, cunoscându-l, ca 
orgoliul să-i anuleze întru totul sentimentele pentru mine, ce nu 
odată mi-au dat aripi să-mi înalt visele asemeni unor păsări ce 
vor să stăpânească văzduhul... Nu cred... Nu... Nu... Nu... 

In seara aceea de toamnă, când bandiții umblau vraiște prin 
odăi, căutându-mă și răsturnând totul în cale să se răzbune, 
Victor, doamne, cu puteri ce nu i le-am cunoscut, s-a bătut 
demențial, luptându-se deodată cu cei doi, în dorinţa de a-i 
prinde vii, lovind cu patul pistolului, cu pumnii și picioarele, cu 
scaunele, cu reteveiele de la sobă, cu tot ce găsea în cale, 
strigându-le mereu grănicerilor să pândească ușile și ferestrele, 
că înăuntru are el grijă. După un ceas, în care odăile ajunseseră 
un adevărat dezastru, i-a răpus: întâi pe cel cu pelerină, 
legându-l fedeleș, cu frânghia de rufe smulsă dintre stâlpii 
cerdacului, apoi pe celălalt, căruia îi bolborosea sângele în gură 
de loviturile primite. Și atunci, - doamne cum să uit? - obosit și 
răvășit cum era, cu faţa numai vânătăi și cămașa sfâșiată, cu 
părul vâlvoi și umărul însângerat, văzându-mă cum cobor 
speriată pe scara podului, ochii lui au prins să zâmbească, o 


lumină blândă i-a învăluit pe dată chipul, a întins tăcut mâinile, 
m-a prins în braţe și a șoptit învăluitor de tandru, încercând să 
mă liniștească: 

— Măi, copilule, măi! Tocmai în pod te-ai urcat? Ti-a fost 
teamă, știu... dar acum totul s-a terminat. Eh, a oftat el apoi, 
luându-mă de după umeri, asta-i viața la graniţă. Uneori... Ai 
vrut s-o cunoști, s-o trăieşti, iat-o! 

— O trăiesc alături de tine... 

In primăvară am plecat din satul acela și am venit la acest 
pichet, sus, între crestele încă înzăpezite ale munţilor. 
Mărturisesc că, auzind unde ne vom muta și unde voi locui, m- 
am îngrozit în acele prime clipe. Ce aveam să fac în pustietatea 
aceea? Cum aveam să mă mai duc la școală, jos, în sat, unde 
primisem catedră și unde trebuia să-mi urmez meseria de 
profesoară? Dar cum, oare, voi sta izolată de restul oamenilor, 
de viaţa lor, de preocupările lor? Dacă l-a început am avut 
asemenea temeri, trebuie să spun că, odată cu scurgerea 
timpului, toate s-au aranjat cât se poate de bine, parcă vroind 
să mi se confirme cele știute de către toată lumea, că 
obișnuinţa este a doua natură. Așezările pichetului mi-au plăcut 
de cum le-am văzut: rânduite într-un patrulater, pe un mic 
platou stâncos, înconjurat de brazi înalți și falnici, jur împrejur cu 
văi adânci, înnegurate de umbra pădurilor, dincolo de care se 
înălţau pereţii de granit a patru piscuri, în patru părți, ca niște 
uriași stâlpi de piatră, pătaţi de albul zăpezilor, ce scânteiau în 
bătaia soarelui. Mereu însă, acești uriași de granit erau învăluiţi 
de caierele cenușii ale norilor. lar dinspre ei, venea mai tot 
timpul către pichet o boare rece și umedă ce înviora aerul. 
Căsutța comandantului era de fapt o mică vilă, cochetă și 
drăguță, formată din două camere, salon, cerdac, bucătărie, cu 
acoperiș țuguiat din șindrilă și ferestre jaluzate, întocmită din 
pereţi de bârne negre, cu streșini largi, căsuţă așezată la câţiva 
metri de pichet, de care ne despărțea un gărduţ din șipci, cu o 
portiţă simbolică. De jos, din vale, din șosea, unde aștepta 
camionul militar și până sus, la pichet, am cărat mobila și 
lucrurile gospodăriei cu cei doi măgăruși ai grănicerilor, treabă 
ce ne-a luat o zi întreagă, sfârșind-o abia pe înnoptat. Am 
aranjat însă căsuţa destul de drăguţ, chiar în noaptea aceea am 
dichisit-o, iar dimineața, în zori, când am ieșit în cerdac, în aerul 
rece de munte, m-a întâmpinat soarele, abia ghicit printre nourii 


ce pluteau ca uriașe scame de vată în jurul unuia dintre piscuri. 
Atunci am văzut mai bine pichetul, cu bucătăria lui, cuptorul 
pentru pâine, grajdul, cu foișorul înalt ca o turlă de sondă, pe 
platforma căruia veghea un grănicer cu binoclul la ochi, cu mica 
grădiniță din curte, în care, atunci, primăvara, militarii tocmai 
cărau din vale saci cu pământ ca să sădească flori și zarzavat. Și 
trebuie să mărturisesc că, din prima zi, între grănicerii 
pichetului, mai mult poate ca în oricare alt loc, m-am simţit ca 
într-o mare familie, între prieteni, fiecare dintre militari 
încercând, îndatoritor, să mă ajute cu câte ceva în treburile 
gospodăriei. De mă vedea că ies la spatele vilei și încerc să 
sparg lemne pentru foc, Simon, gateristul, lăsa orice treabă, 
venea, îmi lua securea din mână și în câteva clipe despica 
butuci în ţăndări mărunte. 

— Lăsaţi, mă dădea el la o parte, asta nu-i treabă pentru 
mâinile dumneavoastră... 

Pichetul nu avea alimentare cu apă, se lucra la o pompă, ca 
prin ţevi s-o tragă dintr-un puț săpat jos, în vale, în marginea 
satului, dar până a fi gata lucrarea, urcau bieţii măgăruși printre 
steiuri de piatră cu canistrele samarizate, să fie apă pentru 
gătit, pentru spălat, pentru băut. Cum intrau asinii pe poartă, 
Costică, bucătarul pe care l-am învăţat să facă clătite, mă și 
striga în faţa cerdacului, legănând în mână o canistră: 

— A venit apa, doamna profesoara, luaţi o oală, două că 
poate vă trebe... 

— Mulţumesc, vin îndată! 

— Și când aducem al doilea transport, sa umplem și butoiul să 
aveți de spălat... 

Plecam dimineţile la școală, coborând potecile tăiate la 
stâncă, printre brădet și jnepeni, în liniștea atât de adâncă a 
pădurii, încât auzeam cum se leagănă frunza în copaci și fâlfâie 
păsările prin rămuriș. De multe ori mă însoțea câte un grănicer, 
alteori mă duceam singură și drumul mi se părea frumos și 
odihnitor, încât regretam când se sfârșea, ieșind în valea largă a 
satului. Îi învăţam pe copii desenul, îi ajutam la lucrul manual, 
erau cuminţi și plini de respect, iar când, uneori, Victor intra în 
clasă, se ridicau toţi ca la o comandă în picioare și spuneau într- 
un singur glas, mai mult cântat: „bună ziuaaa!”. 

Câteodată, mă pomeneam cu câte un grănicer, în recreatie, 
că intră în cancelarie, sfios, cu boneta în mână și pistolul 


mitralieră agăţat de umăr. 

— Ce este, ce s-a întâmplat? îl întrebară, ieșindu-i în 
întâmpinare, cu gândul tot la Victor și la serviciul lui. 

— Apăi am venit la vale, sa ridic alimentele pentru pichet și 
am zis să trec și pe la dumneavoastră, nu aveţi nimic de dus 
sus? 

— Ce să am? 

— Păi... eu știu? Cărţi... caiete... poate aţi fost pe la magazinul 
sătesc... 

— Te-a trimis soțul meu? 

— Nu, da’ de ce? se mira el. Am zis să întreb, să nu urcați cu 
greutate, că eu tot duc alimentele... 

Într-un cuvânt, militarii pichetului mă înconjurau cu multă 
dragoste și respect, iar eu, răsplătindu-le atenţia, mă arătam 
foarte prietenoasă și apropiată. Nu erau rare serile când, afară, 
în faţa cerdacului, la lumina lunii și în răcoarea înălțimilor, luam 
parte la micile lor șezători, prilej cu care ascultam povești și 
legende de prin diferite colţuri ale ţării, cântece și snoave, 
ghicitori și glume, întâmplări de graniţă și de pe aiurea. Mă 
simțeam bine între ei, învăluită de entuziasmul acela tineresc, 
iar Victor, cunoscut ca un comandant exigent și devotat datoriei 
grănicerești, văzându-mă încântată de felul cum îmi petreceam 
timpul la aceste modeste reuniuni „de tabără” cum le spunea el, 
mă însoțea deseori, când nu era plecat în zonă, încât băieții se 
bucurau nespus de mult văzându-l în mijlocul lor. 

— Apăi, în astă sară am pregătit o șezătoare și mai faină ca 
toate! venea şi-mi spunea în fața cerdacului Simon, cel înalt, 
tăietorul de lemne. Știm că domnul locotinent îi ostenit și o vrea 
sa se culce o țâră mai devreme, da dacă veniţi dumneavoastră 
musai vine și dumnealui și ne-am bucura tare mult... 

— Bine, am să-i spun. 

— Că singur nu prea vine la poveștile astea ale noastre. Da 
dacă viniţi dumneavoastră, atunci... 

— Vă promit că am să vin. 

— Apăi, multam și ne-om bucura, v-am spus... 

În vara ce abia a trecut, după ce au luat copiii vacanţă, m-am 
dus câteva zile să-mi văd mama și surorile. Mama slăbise foarte 
mult, era bolnavă, umbla să-și facă acte de pensie, iar surorile 
erau ocupate cu serviciul, fiecare acolo unde le știam de când 
plecasem, îndată după nuntă. Invățată cu răcoarea munţilor și 


boarea umedă a pădurilor de brazi și stejari, căldura micului 
meu orășel aproape că mă sufoca. leșeam dimineţile pe strada 
principală, prin parc, mă opream pe la vitrinele magazinelor să 
văd ce se mai găsește și ce se mai vinde, mă mai întâlneam cu 
vreo colegă, două, dar ceea ce m-a încântat cel mai mult, a fost 
vizita făcută bătrânului meu profesor Sergiu Panaite. L-am găsit 
tot pe terasa lui acoperită cu viţă de vie, la masa din pai, bându- 
și cafeaua, cu pipa în mână și ziarul în faţă... 

— O, ce minune îmi văd ochii! a exclamat el, ridicându-se și 
ieșindu-mi în întâmpinare. Ce minune! 

A dat mâna cu mine, apoi m-a sărutat pe frunte și m-a poftit 
sus, pe terasă, să iau loc, strigând către soţia lui, o bătrânică 
simpatică, fostă profesoară de muzică în primele mele clase 
liceale, să-mi aducă o cafea. Profesorul avea același păr alb, 
bogat și faţa osoasă, prelungă, arsă de soare, ochii săi, de 
culoarea oţelului, privind blând și contemplativ. M-a întrebat ce 
fac, aflase că m-am căsătorit, nu era în oraș atunci, se afla la 
Băile Herculane pentru un tratament, dar s-a bucurat, mai ales 
auzind că Victor este un băiat cumsecade, cult și care îmi 
apreciază nespus de mult munca, pasiunea pentru artă. Era de 
părere că viaţa dusă acum sus, în munte, pe lângă greutăţile ei, 
pe care le intuiește, desigur, nu poate să nu fie încântătoare și 
plină de farmec, pentru că dincolo de peisajul ce desfată ochiul 
și-ți înalță spiritul, ozonul curat întreţine sănătatea, vigoarea 
minţii și a trupului, fără să mai vorbim de liniștea desăvârșită, 
atât de căutată, de orice artist, indiferent în ce domeniu 
creează... 

— Au trecut atâția ani, iată, sunt câţiva la număr, a urmat el 
pufăind des din lulea și n-ai dat pe la mine. Știu... știu... m-a 
oprit observând că intenţionez să vin cu niște scuze, știu că 
vacanţele nu ţi le-ai petrecut aici, nu-ţi fac nicio imputare. Ti-am 
spus, Alin Costiniu, protectorul dumitale și fostul meu elev, deși 
este ocupat până peste cap la București, de câte ori trece pe 
aici, prin oraș, cu o treabă sau alta, chiar pentru câteva ore 
numai, apăi dă o fugă să mă vadă. Și asta mă bucură... 

— V-am promis la rându-mi și iată am venit și eu, am răspuns 
puţin fâstâcită, jenată de reproșul primit. Anul trecut însă, n-am 
putut, vă daţi seama, în câteva zile am făcut căsătoria, a fost de 
alergătură pe la primărie, după diverse cumpărături, pe la 
restaurant și câte mai sunt trebuincioase în asemenea 


împrejurări. Dar chiar dacă aș fi găsit o posibilitate, aţi fost 
plecat, așa că... 

— Da, am fost plecat la Herculane, după câte ţi-am spus, fac 
un tratament pentru reumatism. Însă, dragă Talida, a vorbit mai 
departe profesorul, cu toate că anii aceștia nu ne-am văzut, să 
știi că eu ţi-am urmărit activitatea prin intermediul presei... 

— Mă bucur foarte mult... 

— İn primul rând m-am bucurat eu pentru succesele dumitale, 
fiind, după socotința mea și propriile mele succese, nu-i așa? 

— Mai încape îndoială? 

— Așa cum întotdeauna am o nemăsurată satisfacţie, știindu-l 
pe Alin Costiniu produsul strădaniilor mele. Cea de-a doua, să-i 
zic așa, piesă rară a colecţiei mele te consider pe dumneata! 

— Vă mulţumesc! 

— Apropo, știi ce fericit am fost în ziua când am citit în ziar 
articolul ce vorbea atât de elogios despre ziua vernisajului 
expoziției dumitale la Căminul Artei, în Capitală? Daaa, am fost 
în al nouălea cer de fericire! Uite, mi-am zis, după Alin Costiniu 
se ridică o nouă stea în meseria noastră, a pictorilor. Și 
strălucirea acestei stele, a început de pe această terasă! 

Vorbea plin de entuziasm, privea undeva peste curte și ochii-i 
ardeau de-o ascunsă împăcare, de-o liniște albă, liniștea 
deplinei satisfacţii. 

— Este foarte adevărat, de aici, de pe această terasă pot 
spune că mi-am început cariera, l-am aprobat eu, iar el, 
ascultându-mă, dădea din cap plin de mulțumire. Așa cum v-am 
spus atunci, la plecare către examen, v-o spun și acum și afirm 
ori de câte ori mi se ivește prilejul, vă sunt adânc 
recunoscătoare pentru întreaga dumneavoastră strădanie 
depusă ca să-mi realizez visul dorit, să devin ceea ce sunt - o 
artistă desăvârșită, mă aflu de-abia la începutul drumului, e 
adevărat, un drum frumos, dar și anevoios, vreau însă să spun 
că, fără încurajările dumneavoastră, fără acel îndemn zi de zi și 
mai ales faptul că aţi reușit să sădiţi în mine o încredere deplină 
în posibilitățile mele modeste, acestea toate mi-au dat curajul 
necesar să îndrăznesc să cutez, să visez chiar! 

— O, dar ești extrem de generoasă, dragă Talida! m-a oprit 
zâmbind profesorul, pufăind din lulea. Nu trebuie să uiţi că toate 
câte le-ai spus aici, n-ar fi făcut doi bani fără talentul pe care ţi l- 
am întrezărit încă de pe băncile liceului. Talentul deci, este 


primordial, restul... 

— Nu vă contrazic, însă câte talente nu zac încă acoperite de 
o tristă nepăsare, de indiferenţă, de uitare chiar! Ori, 
dumneavoastră v-aţi făcut o propunere majoră din promovarea, 
din încurajarea începătorilor... 

— Repet, cu sclipiri de talent. Altfel... 

— Da, este adevărat. 

— Spune-mi, ce mai face Alin Costiniu? a reluat profesorul, 
așezându-se mai bine în fotoliul din pai. În ultima vreme nu-l 
mai văd prezent în presă, nu mai aud nimic de el pe la radio și 
nici pe aici, prin oraș n-a mai trecut... 

Amintindu-mi despre fostul meu protector, fără să vrea 
profesorul îmi deschise o rană, ce încă mai durea, nu, nici nu 
vroiam să port o discuţie în jurul acestui personaj, pe care 
începusem, voit, să-l dau uitării. Pentru mine respectivul nu mai 
prezenta decât un nume. Tot ceea ce fusese odinioară frumos, 
în respectul ce i-l purtam pentru amabilitatea lui, pentru 
prietenia ce mi-o arătase în zilele mele grele, spun - totul - 
rămăsese o poveste pe care vroiam s-o dau uitării și pe care 
Victor nici n-o cunoștea. La ce bun să fi știut el prin ce meandre 
ale perfidiei, ipocriziei, ale șantajului și necinstei mă strecuram, 
o vai, biată fetișcană lipsită de-un sprijin nu numai material dar 
și moral, ca să-mi ajung împlinirea unui ideal? M-ar fi înţeles? M- 
ar fi crezut? Nu m-ar fi considerat, oare, o prefăcută, una dintre 
cele întâlnite în tot locul, care pentru a parveni trec peste orice 
precepte ale moralei și își vând diavolului nu numai sufletul dar 
și trupul? 

— Ai mai fost pe la București, l-ai întâlnit? a stăruit profesorul 
dorind să afle vreo veste despre fostul lui elev. 

— Nu, de la absolvire n-am mai fost în Capitală, am spus. N- 
am avut prilejul să fac o asemenea călătorie... 

— Eu am fost acum un an și ceva, m-am dus la un medic și, 
cu această ocazie, am trecut și pe la Alin. L-am găsit acasă, ne- 
am dus apoi la „Pescăruș” unde am întâlnit mai mulţi pictori, 
tineri, evident cu care nu m-am împăcat deloc în discuţiile 
purtate așa încât, seara aceea mai mult m-a întristat... 

— Au fost obraznici, știu, cunosc în parte anturajul din ultima 
vreme al domnului Alin Costiniu, am spus. Unii dintre ei dau 
dovadă de teribilism, afirmând că sunt promotorii unor noi 
curente în artă, că sunt deschizători de drumuri și așa mai 


departe, că operele lor nu sunt înţelese de generaţiile actuale, 
dar vor dăinui peste timp și numai posteritatea va avea cuvântul 
hotărâtor... 

— Da... da... cam așa ceva, a vorbit profesorul dând afirmativ 
din cap. Dar să vezi dumneata, că ceea ce m-a întristat n-a fost 
discuţia propriu-zisă, în definitiv despre exaltarea aceasta 
teribilistă mai cunosc eu câte ceva, dar m-a deranjat faptul că 
Alin, bine, că se cam cherchelise puţin, susţinea sus și tare 
teoria unuia dintre tinerii aceia care vorbea despre 
primordialitatea culorii pure ca mijloc de relevare a luminozităţii 
a dinamismului, a întregului subiect, înţelegi? 

— Da, așa-zisul Orfism, cunosc... 

— Ei, cum poţi susţine o asemenea enormitate, draga mea? 
Cum poţi susține primatul culorii pure? Știi cum vine asta? Ca și 
când în poezie, de pildă, ai pretinde că expresivismul exagerat 
al unor cuvinte, jocul lor, nuanţa lor afectivă și nu ideea poetică, 
luată ca atare, ar sta la baza unei reușite opere literare! Ei, 
poftim! 

— Și dumneavoastră nu v-aţi lăsat deloc! am zâmbit eu, 
știindu-i ambiția profesorului, în susţinerea părerilor sale. 

— Desigur... Desigur... Dar în loc să-l am aliat pe Alin, așa 
cum mă aşteptam, închipuiește-ţi că nu numai că a dat tonul 
controversei, dar a căutat să mă convingă că sunt depășit, auzi 
dumneata!, că maniera mea artistică este de domeniul istoriei 
artei, mă rog, că sunt un demodat sau cam așa ceva... 
etcetera... etcetera... Spun drept, băiatul ăsta m-a decepţionat! 
Nu l-am recunoscut! 

— Și cum s-a terminat toată discuţia? 

— Cum să se termine? a înălţat profesorul din umeri. Am mai 
stat puţin, apoi m-am scuzat că e târziu și am plecat. Așa s-a 
terminat. lar de atunci nu mai știu nimic de acest Alin, pe care, 
mărturisesc, l-am găsit totalmente schimbat. Dar uite că am 
început să discutăm despre ale noastre, profesionale, și n-am 
aflat mai multe despre dumneata, Unde-ţi este soțul? 

— A rămas acolo, pe graniţă, nu are concediu încă, am spus. 
De fapt, săptămâna viitoare și eu trebuie să plec cu copiii într-o 
tabără. Am venit numai pentru câteva zile într-o fugă, v-am 
spus: să rezolv niște probleme legate de pensionarea mamei, s- 
o văd ce mai face și... să-mi văd orașul, cunoscuții. Printre ei, 
bineînţeles că în primul rând, pe dumneavoastră... 


— Îți mulţumesc, Talida, îţi mulţumesc foarte mult, nu numai 
că te-ai gândit la mine, dar ai și venit să mă vezi... 

Am stat la acest mare om, Sergiu Panaite, până aproape de 
amiază. Spun sincer că întâlnirea cu el mi-a produs nu numai o 
mare bucurie, o aleasă desfătare, dar acolo, pe terasă am dat 
anii puţin în urmă și m-am văzut cu nostalgie în zilele când 
încercam să-mi desăvârșesc îndemânarea în pictură și grafică, 
zile ce nu se pot uita, după cum nu se pot uita clipele copilăriei 
sau cele petrecute pe băncile școlii. 

Seara, acasă, am aflat de la Mioara că bătrânul Vanghelis, 
fostul negustor din cartierul nostru, s-ar fi sinucis sau că, 
neatent, trecând peste niște linii ferate, în gară, l-ar fi călcat un 
tren de marfă. Nu mai avea de mult prăvăliile acelea, nici vila de 
dinapoia lor. Acum se afla acolo o creșă de copii ce alergau 
toată ziua prin curtea largă, pe sub bătrânii platani. | se luase 
averea, fusese trimis în Bărăgan, se înapoiase, încercase să facă 
pe vânzătorul la un magazin dar până la urmă s-a retras într-o 
odăiță, cu chirie, la un funcţionar de bancă, trăind din banii ce-i 
primea lunar de la Nikos, fiul său. Vestea mi-a adus în minte 
zilele acelea de iarnă când, cu sania trasă de mârțoaga aceea, 
colindam străzile troienite să duc pe la clienţii negustorului 
pâine și sifoane... Sau seara, când abia răzbăteam printre chefilii 
cârciumei, ducându-mă să-l iau acasă pe tata ce abia se mai 
ținea pe picioare. Trecând într-una din dimineţi și pe strada lui 
Mircea, timpul mi-a adus în minte și fosta-mi prima dragoste din 
anii liceului, așa cum mi l-a adus și pe Nikos marinarul, ca și 
noaptea de groază în care a pierit Victoriţa la acel îndurerat 
revelion... Nici până acum cercetările nu limpeziseră povestea 
aceea tragică despre moartea surorii mele; dar lumea vorbea că 
cel ce-i luase viaţa nu putuse fi altul decât fostul comisar-ajutor 
Mișu Zamfirescu, a cărui urmă se pierduse pentru totdeauna, 
uitat acum de întregul oraș. Dar tot Mioara ne-a relatat cum că 
Mișu Zamfirescu trăiește, că a trecut acum doi ani prin oraș, a 
intrat chiar în cofetăria unde servește ea, împreună cu o femeie 
frumoasă, au luat câteva prăjituri și au plecat cu o mașină 
luxoasă, dar prăfuită, semn că veneau de departe și pesemne 
călătoreau prin ţară... 

În tot acest timp, pe Mircea nu l-am întâlnit. Am trecut de 
câteva ori prin faţa atelierului de reparat aparate de radio, pe 
strada principală, dar nu l-am zărit nici măcar pentru o clipă. 


Auzisem, tot de la Mioara - că prin cofetăria unde-și avea 
serviciul trece felurită lume - precum că băiatul avocatului este 
încă sub urmărirea autorităţilor pentru povestea aceea cu 
aparatul de emisie-recepţie. Se întâlnise cu Mioara mai demult, 
întrebase de mine și se arătase dezamăgit că-l tratasem cu 
indiferență, refuzând să-l ajut ca prin mijlocirea lui Victor să 
poată trece, fără să știe nimeni, graniţa ca să se ducă în lumea 
largă, fapt pentru care mi-ar fi fost recunoscător întreaga viaţă. 

M-am întors după trei zile, sus, la pichetul din munte și mi-am 
reluat viaţa obișnuită în cele două odăi ale vilei, alături de 
Victor, între grăniceri, cu regretul că mă despărţisem de ai mei, 
că lăsasem pe mama bolnavă, dar cu promisiunea că, nu după 
mult timp mă voi întoarce și voi sta mai mult și atunci totul va fi 
altfel. Copiii luaseră vacanţă, dar mai mergeam la școală pentru 
organizarea taberei și pentru excursiile ce se preconizau... 

Intr-o după-amiază, aproape pe înserat, întorcându-mă de la 
școală pe poteca ce urca muntele, am trăit niște clipe de groază 
pe care n-am să le uit toată viața. Avusesem o zi bogată în ceea 
ce privește desfășurarea programului, cu copiii, eram foarte 
mulțumită de reușita acelui program și mă grăbeam, pentru că 
în seara aceea sărbătoream ziua de naștere a lui Victor și 
trebuia să pregătesc câte ceva, mai ales că invitase și vreo doi 
prieteni cu soțiile, de jos din sat, unul contabil la întreprinderea 
forestieră, celălalt medic. Era cald, urcând prin umbra stejarilor 
de la începutul drumului, simțeam totuși zăpușeala de peste zi 
și abia așteptam să ajung acasă. În juru-mi era o liniște 
desăvârșită, așa cum numai în pădurile de munte poate să fie; 
se auzea șoapta vântului trecând prin frunzișul copacilor și 
susurul pârâiașului ce sălta din piatră-n piatră, venind de sus și 
trecând nu departe de potecă. Urcam printre trunchiurile 
groase, pe poteca bătătorită de umbletul grănicerilor, soarele 
era încă sus și, uneori, razele lui străpungeau frunzișul copacilor 
jucând pe steiurile albe de piatră, fermecând privirea. Urcam și 
mă gândeam la treaba ce mă aștepta, la sărbătoarea lui Victor, 
care, de fapt era și a mea, la invitaţii cărora le făcuse plăcere să 
petreacă o seară, sus, în munte, gându-mi era la toate acestea 
și parcă pașii mă duceau singuri, fără voia mea, călcând cărarea 
de piatră, acoperită ici, colo de mușchii copacilor. 

Deodată, în liniștea aceea am auzit un zgomot surd, sec. 
Probabil cineva călcase pe niște vreascuri. M-am oprit puţin 


speriată și am privit în toate părţile. Dar nu se zărea nimic. 
Numai șoapta vântului murmura ușor printre frunze, iar 
pârăiașul își urma murmurul lui, venind repejor la vale, printre 
stâncile spălate, acoperite cu lăstăriș. Așadar am început să urc 
iar, considerând că totul fusese numai o părere, dar n-am făcut 
decât câţiva pași și din nou s-a auzit trosnetul vreascurilor, de 
data aceasta parcă și vorba cuiva. M-am oprit mai speriată ca 
înainte, căutând cu privirea în toate părțile, gândindu-mă că prin 
preajmă ar putea fi un porc mistreţ. Sau chiar un urs. Și spun 
sincer că, în clipa când mi-am închipuit acest lucru, m-au și lăsat 
puterile. Cum de pornisem singură la drum știind că se lasă 
seara, iar în pădure întunericul coboară mult mai devreme? Am 
privit în jur, am ascultat, nu se mai auzea nimic și m-am liniștit 
puţin. Deodată, însă, nu departe de mine, am zărit înapoia unui 
trunchi gros, stând în două labe, cu celelalte cuprinzând copacul 
în braţe, un urs. Inalt, voinic, cu blana aproape neagră, cu ochi 
sclipitori ca de sticlă și cu gura deschisă, așteptând parcă să-i 
pice ceva de sus, dintre rămuriș. În clipa aceea, am înghețat! M- 
a văzut, oare? Nu m-a văzut? Știam că sunt urși prin partea 
locului, mă asiguraseră militarii că nu fac niciun rău, vin numai 
până în apropierea potecii, stau ce stau și apoi pleacă; îmi era 
totuși teamă! Și cui nu i-ar fi fost? Am rămas stei de piatră tot 
stăruind cu privirea către moș Martin, care încă nu mă văzuse - 
mai știam că în asemenea împrejurări nu e bine să te mişti, sau 
să-l ameninţi cu ceva - gândindu-mă totuși cum am s-o iau la 
sănătoasa dacă dă cu ochii de mine. Ursul însă nici nu se 
sinchisea, mângâia trunchiul copacului cu o labă, mormăind 
ușor și tot privea în sus, adulmecând ceva ce nu-mi puteam da 
seama. Văzându-l preocupat în acest fel, mi-am zis să profit de 
ocazie și să mă strecor încet, cât mai neauzit spre dreapta, mai 
în adâncul pădurii, să-l ocolesc cât mai departe și apoi să ies din 
nou la potecă și sa-mi văd de drum. Dar n-am apucat să fac un 
pas, că ursul m-a zărit și a rămas cu ochii aţintiţi către mine, 
lung și stăruitor, pândind pesemne să vadă ce am să întreprind. 
Doamne, atunci am crezut că inima mi s-a oprit în piept, de 
spaimă! Și eram singură în toată pădurea! Nu se auzea nici 
măcar un cât de mic zgomot care să-i atragă atenţia și să plece 
în direcţia aceea. Să plec? mă întrebam. Dar dacă se ia după 
mine? Să nu plec? Dar dacă vine către mine până la urmă? M- 
am hotărât totuși să stau locului, tot nemișcată, fără să fac 


vreun gest, fără să produc un cât de mic zgomot... 

N-o să creadă nimeni, nici Victor nu m-a crezut atunci și nici 
prietenii aceia ai noștri, dar am rămas faţă-n faţă cu ursul mai 
bine de un ceas, într-o așteptare vecină cu groaza, fără să mă 
mișc, fără să întorc capul, fără să-mi iau ochii de la presupus 
pașnicul meu partener, care continua să cuprindă trunchiul 
copacului cu labele și fără vreo intenţie de a pleca în vreo 
direcție oarecare. Doamne, cum de pornisem singură la drum în 
după-amiaza aceea? Cum de nu așteptasem să vină Victor să 
mă ia sau să pândesc trecerea vreunui grănicer prin dreptul 
școlii, ca de obicei și să-i cer să mă însoţească? Mă grăbisem, 
evident eram de vină, dar un vroiam să-l las pe Victor singur cu 
musafirii, așteptându-mă. Nu-i mai puţin adevărat că și în alte 
daţi, coborâsem și urcasem singură poteca muntelui, dar nu 
fusesem avertizată în niciun fel de vreo întâmplare anume, care 
să-mi dea de gândit că va veni o clipă când temerarele mele 
plimbări prin tăcuta pădure, mă vor pune în situaţia să mă 
înspăimânt de groază! 

Și cum stăteam așa, tot înfricoșată, cuprinsă de-un frig 
lăuntric, sub vălul întunericului ce se lăsa tot mai mult, am auzit 
venind din susul potecii glasul unor oameni. Și-atunci, parcă mi 
s-a luat o piatră de pe inimă. Mă socoteam salvată. Am zărit 
apoi raza unei lanterne și am deslușit chiar vocea lui Victor! 
Dumnezeule, el era! Ursul, văzând fasciculul de lumină, s-a 
speriat, a lăsat copacul și a început să se rostogolească la vale. 

— Ce-i ca tine, mă copile, mă? m-a întrebat Victor zărindu-mă 
rezemată de trunchiul unui brad, plânsă și aproape fără glas. Te 
așteptăm sus, unde ai stat până acum? Și de ce ai rămas 
locului? 

I-am povestit întreaga întâmplare, a râs, apoi m-a luat de braţ 
și împreună am început să urcăm poteca spre pichet. Înainte, 
grănicerul însoțitor, cu lanterna... 

— A fost probabil o umbră și ţi s-a părut, a căutat Victor să-mi 
alunge frica ce încă mă stăpânea. Hai, liniștește-te. Ne așteaptă 
musafirii... 

— Nu, dragul meu, a fost un urs. Un urs adevărat... 

— L-ai electrizat cu privirea ta, altfel pleca. Tu până și 
sălbăticiunile pădurii le pui la respect... Îţi închipui ce ușor a fost 
cu mine! 


15 


S-a sfârșit vara, a venit toamna, întreaga pădure a prins o 
culoare arămie, cădeau frunzele îngroșând covorul dintre 
bătrânii copaci, dimineţile ca și serile erau tot mai reci, mai 
friguroase, zilele erau pline de-o ceaţă groasă, lăptoasă și 
umedă ce se târa printre piscurile muntelui și umplea văile 
adânci și întunecate, apoi au început ploile, nesfârșitele ploi 
mărunte și dese ce parcă-ţi picurau în suflet tristeţe, neliniște și 
o amară nostalgie. Plecam la școală pe poteca noroită acoperită 
de frunzele putrede ce mi se lipeau de pantofi; pădurea era 
liniștită, se auzea numai ploaia cum picură sus prin rămurișul 
încă viu în unele locuri, mergeam și, cu cât coboram, totul mi se 
lumina în cale-mi ca zorii unei dimineți: orizontul se lărgea și 
îndată zăream îngrămădite casele satului cu acoperișurile de 
draniţă, stând mohorâte sub cenușiul zilei. Seara, venea Victor 
și mă lua, urcam muntele împreună, el îmi ducea caietele de 
desen ale copiilor, luate pentru studiu, și cărțile, și poșeta, și 
umbreluţa, nu mă lăsa să-mi încarc braţele cu greutăţi, spunând 
că sunt plăpândă și drumu-i greu și anevoios. Apoi s-a înfrigurat 
deodată, pământul a îngheţat și, nu după mult timp, a început 
să ningă... 

— O să fie frumos, îmi spunea Victor, privind fulgii ce roiau în 
văzduh și se așterneau tot mai des în curtea pichetului. larna la 
munte e cu totul deosebită decât cea pe care ai cunoscut-o tu 
până acuma... 

Intr-adevăr, în câteva zile peisajul a devenit ceva mirific: 
piscurile muntelui s-au albit, văile la fel, zarea era și ea albă, un 
alb imaculat, intens, ce aproape îţi făcea ochii să lăcrimeze 
privind-o. Pichetul a devenit o căsuţă ca din povești, pitită sub 
căciula înaltă de zăpadă, prin care abia răsăreau hornurile, cu 
fumul lor liniștit ce se ridica în fuioare subţiri spre văzduh. Mai 
fusesem la munte, nu-i spusesem lui Victor, atunci într-o iarnă a 
studenţiei, însoțindu-l pe Alin Costiniu la Predeal, când pictasem 
câteva peisaje și el mă învățase cum să folosesc pasta pentru a 
întări albul și a-i da culoarea sinonimă naturii. Mă învățase și să 
schiez, el era un maestru în privința asta, îmbrăca un frumos 
costum sport cumpărat din străinătate, de pe acolo își 
achiziționase și o pereche de schiuri cu bețe din bambus și 
exhibiţiile pe care le făcea, coborând pante repezi, în slalomuri 


largi, elegante atrăgeau atenţia tuturor, dar mai des a femeilor 
care-l admirau, complimentându-l direct, spre neascunsa lui 
satisfacție ce-i dădea un sentiment de mândrie și o evidentă 
superioritate masculină. Se socotea un Don Juan, un ins de 
neegalat faţă de restul bărbaţilor, nu-mi dădeam seama atunci, 
lucrul acesta l-am înţeles mult mai târziu... 

Venind iarna, grănicerii pichetului umblau și ei cu schiurile; îi 
vedeam în costumele lor albe, cu armele în bandulieră, 
binoclurile agăţate pe piept, cu bidonul de apă la șold lângă 
tocul de pânză al pistolului de rachete. li urmăream cum se 
lăsau lin la vale, avântându-se printre copaci ca niște năluci sau 
urcând pantele spre culmile înzăpezite. Imi plăcea deci să-i 
privesc și nu o dată Victor, observând acest lucru, îmi spusese 
că-mi va cumpăra o pereche de schiuri şi-mi va da primele lecţii 
de coborâre, de slalom sau frână în plug... 

— Ai pus vreodată un bocanc de schi în picioare? m-a întrebat 
el într-o zi, dornic să-mi satisfacă orice plăcere. 

— Nu, am minţit eu. 

— Deci, nici schiuri? 

— Evident... 

— De fapt este explicabil, n-ai avut vreo posibilitate în acest 
sens... Dar am să te învăţ. Dacă ai puţină voinţă, și știu că o ai, 
o să prinzi repede sportul ăsta nemaipomenit de frumos! 

Îmi petreceam serile lângă el, în mica noastră căsuţă de lângă 
pichet, viscolul zgâlțâia ferestrele și șuiera în hornuri, dar nouă 
nu ne păsa, ascultam radio, jucam șah, citeam sau pur și simplu 
stăteam de povești, în fotolii, la gura sobei, amintindu-ne 
întâmplări din copilărie, mai mult eu decât el, pentru că mă 
punea să-i spun câte ceva despre felul cum am crescut și 
despre pasiunea mea pentru pictură. Apoi ieșea afară în viscol, 
se ducea la pichet, trecând curtea prin nămeţi, se interesa care 
este situaţia în zonă și revenea cu ninsoarea în păr și pe umeri, 
o scutura în pragul odăii, zâmbindu-mi de parcă venea de lao 
joacă, după care iar începeam să tăifăsuim despre câte ne 
treceau prin minte. Era cald și bine în cameră, mirosea a cetină 
de brad și a rășină arsă, o liniște desăvârșită ne înconjura și 
numai când și când, în grajdul lor de lângă pichet, măgărușii 
răgeau pe rând, speriind noaptea. 

Oricât a fost timpul de potrivnic - nu mai spun că în câteva 
zile, zăpada a troienit cărarea din munte -, n-am lipsit niciodată 


de la școală. Când se destrămau zorile și lumina albastră a 
dimineții se împrăștia blândă peste sat, eu eram în pragul școlii. 
Controlam focurile, aerisirea claselor, curăţenia, vroind să văd 
cum își făceau datoria cei ce erau de serviciu în gospodăria 
școlii. De la catedră, în timp ce le dădeam elevilor să deseneze 
ceva după natură, priveam pe fereastră afară cum ninge, cum 
trec săniile pe uliţă, cu salbe de clopoței la gâtul cailor, priveam 
oamenii încotoșmănaţi, umblând de colo până colo după treburi, 
ascultându-le glasurile vătuite, dar limpezi sub ninsoare, cum își 
dădeau bineţe, se întrebau de sănătate sau ce mai rostuiesc pe 
la casele lor. 

Aveam, cum să spun, o liniște a mea, o liniște adâncă, 
odihnitoare, la fel ca a naturii înconjurătoare, o împăcare totală 
a sufletului, a inimii, găsisem bărbatul potrivit, cei dorit în visele 
mele, îl iubeam și mă iubea știindu-mă fericită. Imi făcusem o 
gospodărie, aveam casa mea, simţeam satisfacția muncii mele, 
stăpânindu-mă sentimentul unei mari împliniri, într-un cuvânt 
îmi dobândisem un ideal dincolo de așteptări și socoteam că 
nicicând și nicio altă împrejurare n-ar fi putut aduce unui om 
bucuria de a trăi așa cum o realizasem eu, nesperat de repede 
și de bogată în semnificaţiile ei. În definitiv, ce și-ar mai fi putut 
dori o femeie? Ce-mi mai puteam dori eu? Este adevărat, sus în 
munte nu aveam confortul unei locuinţe de la oraș, drumul către 
și înapoi de la școala din sat mă obosea uneori, nu aveam la 
îndemână distracţiile ce ţi le oferă un centru urban, dar viaţa ce- 
o duceam și cu care mă acomodasem din primele zile, avea 
totuși frumuseţea ei, poezia ei, farmecul ei. Victor mă înconjura 
clipă de clipă cu dragostea lui, cu atenţia lui, mereu îl aveam 
lângă mine, venind în calea mea la școală, însoţindu-mă la 
cumpărături prin sat, ajutându-mă în gospodărie, se interesa de 
viitoarea mea expoziţie, pe care intenţionam s-o deschid în 
primăvară, de preocupările mele, într-un cuvânt mă seconda în 
totul, socotindu-se - în glumă - umbra mea, fără contur și totuși 
prezentă în orice împrejurare. Îmi plăcea când îl știam alături, 
eram nespus de fericită, după cum eram și tristă când trebuia să 
plece în zonă pe vreme potrivnică, pândit de vreo primejdie a 
naturii sau a răufăcătorilor. De Anul Nou plănuisem să mergem 
în micul meu orășel, să petrecem sărbătorile cu mama și cu 
surorile, cu Traian care se făcuse mărișor și apoi să stăm câteva 
zile în București și la Brașov, întrucât își lua o parte din 


concediu, iar eu mă aflam în vacanţa de iarnă a elevilor și deci 
lipsa mea de la școală nu constituia o problemă. 

Așadar trăiam, iubeam, munceam și dacă în trecutul nu prea 
îndepărtat, copilăria, adolescenţa avuseseră și zile întunecate 
pentru mine, destinul îmi hărăzise acum numai lumină, o lumină 
care îmi mângâia sufletul și-mi încălzea inima așa cum poate nu 
visasem cu ani în urmă. 

Dar deodată, pe cerul limpede al acestei mult râvnite liniști, al 
acestei depline fericiri, s-au ivit nori negri aducători de furtună, 
de blestem și suferinţă, de chin și oropsite clipe de zbucium. 

Nici nu bănuiam în dimineaţa aceea de iarnă, când am plecat 
de acasă spre școală că seara nu mă voi mai întoarce în camera 
mea, la rostul meu, ci voi fi obligată în așteptarea anchetei să- 
mi petrec timpul în odaia pregătită pentru oaspeţi, la pichet. Nu 
bănuiam nici că mâna ce scrie aceste rânduri va fi în stare să 
ţină un pistol și să apese pe trăgaci. Cum nu bănuiam că avea 
să vină vreodată timpul, când apărând dragostea, liniștea 
căminului, a hotarului, a tot ceea ce însemna fericire pentru 
mine și pentru semenii mei, voi fi nevoită să curm o viaţă de 
om! 

Nu bănuiam nimic! 

Am venit la școală ca de obicei, am intrat în cancelarie 
semnând condica de prezenţă, schimbând câteva cuvinte cu 
colegii și colegele mele, după care am luat catalogul și am intrat 
în clasă. Era frig, focul duduia în sobă, dar încă nu se încălzise 
încăperea, așa încât copiii stăteau mai mult zgribuliţi, 
încotoșmănaţi în fulare, suflând în palme și tropăind ușor din 
picioare să se încălzească. Pe sub bănci, zăpada căzută de pe 
ghetele lor făcuse dâre de apă, ce șiroiau ici, colo ca niște 
râulețe pe dușumeaua dată cu vopsea... 

— Vă este frig, copii? am întrebat, așezându-mă pe scaun la 
catedră. 

— Daaaa! au răspuns toţi în cor. 

— Așa este întotdeauna la prima oră. Colegul vostru a venit 
devreme, a făcut focul, dar soba asta se încălzește mai greu. Și 
uitaţi, afară tot continuă să ningă... 

Copiii priveau pe geam, dimineaţa era albă, fulgii jucau prin 
dreptul ferestrelor, pomii din livada școlii stăteau și ei aplecați 
de povara zăpezii ce parcă îi copleșea. Nici gând să-i pun încă să 
deseneze. Le cerusem ca, în dimineaţa aceea, fiecare să aducă 


de acasă câte un obiect, care li se părea lor mai deosebit, 
aveam să le punem toate pe catedră și care hotărau ei că este 
mai frumos, pe acela să-l deseneze privindu-l din diferite 
unghiuri. Pe bănci vedeam la fiecare câte o ulcică de pământ, 
un ulcior, o ramă pentru fotografii, un fier de călcat, o doniţă, o 
cratiţă, o lampă de gaz, un măr din ghips și câte și mai câte, 
felurite obiecte pe care le socotiseră ei, sfătuindu-se și cu 
părinţii, că ar putea constitui un model pentru desen. Și privind 
totul de acolo, de la catedră, luând la rând fiecare bancă, l-am 
zărit în fundul clasei pe Tomiţă, băiatul unui pădurar, elev destul 
de bun de altfel, dar ștrengar fără pereche, l-am zărit că ţine în 
braţe o pisică, pe care o mângăia de zor, încercând pe șoptite s- 
o liniștească. Mi-a venit pe dată izbucnesc în râs. La așa ceva nu 
mă așteptasem. M-am stăpânit însă și am întrebat cu un aer plin 
de seriozitate: 

— Ce v-am spus eu, Tomiţă, să aduceți fiecare de acasă? 

— Câte un obiect! a răspuns băiatul isteț, ridicându-se în 
picioare, dar fără să lase pisica din braţe. Câte un obiect care 
credem noi că e cel mai frumos... 

— Și tu ce ai adus? 

— Am adus motanul. Știţi, la noi în casă el este cel mai frumos 
obiect. Așa a spus și mama și soră-mea. E vărgat, vedeţi, și are 
și un bănuţ alb în frunte. Are și mustăţi frumoase. Și toarce... 

— Dar pisoiul este obiect? l-am luat la rost, abia stăpânindu- 
mi râsul. Așa ai învăţat tu, că pisoiul este un obiect? 

— Este o ființă! 

— Păi atunci? 

— Da, dar este o fiinţă frumoasă. A zis și tata să-i facem un 
tablou, că merită. Știţi câţi șoareci a prins? Oho, o mulţime! Și la 
noi și la vecini. Și e și dresat, stă în două labe ca la circ. Zău, pe 
viaţa mea dacă vă mint... la să vedeţi... 

Zicând acestea, a încercat să pună pisoiul pe bancă, în două 
labe dar cum l-a lăsat din mână acesta a și zbughit-o ca apucat 
printre picioarele copiilor, căţărându-se pe dulapul cu insectare 
și rămânând acolo între două glastre cu flori, speriat și neliniștit. 
Clasa a izbucnit în râs. Râdeam, bineînţeles și eu. Copiii uitaseră 
de frig, de tot. Băteau acum din palme, chiuiau, se înghionteau, 
cu ochii numai la pisoi, iar Tomiţă, călare pe spinarea unui 
coleg, încerca să-l ia dintre glastre. 

— De-ajuns, Tomiţă! i-am spus. Treci la loc în bancă! 


— Și cu pisoiul ce fac? m-a privit el neliniștit, îngrijorat. 
Trebuie să-l duc acasă. Mă bate tata... 

— Lasă-l acolo. Are să coboare el, dacă-i daţi pace. Până la 
prânz o să fie iar jos numai să nu-l speriați... 

În clipa aceea, a intrat în clasă un băiat mai mărișor, într-o 
scurtă de oaie, pe cap cu o căciulă miţoasă, plină de zăpadă, pe 
care a scos-o, a dat „bună ziua”... 

II cunoșteam, era în clasele mari, învăţa după-amiaza, 
dimineaţa îl mai ajuta pe tatăl său, gaterist la exploatarea 
forestieră de dincolo de sat. 

— Ce dorești, Ștefăniță? l-am întrebat și i-am făcut semn să 
se apropie. 

— Vă caută cineva la noi acasă. 

— La voi acasă? Cine mă caută? am devenit dintr-o dată 
curioasă. 

— Nu știu cine este, un domn, a venit azi-noapte și a dormit la 
noi. Zice că vă cunoaște de multă vreme și ar vrea să vă spună 
vreo două vorbe... 

— De ce nu vine aici? 

— Nu știu! a înălțat din umeri copilul. Cum a plecat tata la 
gatere și mama la scos cartofi, s-a sculat, a venit în odaie la 
mine, m-a întrebat dacă vă cunosc și, după ce m-a cinstit cu 
douăzeci de lei, m-a rugat să vă dau de veste despre el... 

Cine să fie? am rămas o clipă pe gânduri. Și ce dorește de la 
mine? În orice caz, insul nu este din apropiere, din moment ce 
noaptea s-a odihnit la o gazdă din sat. 

— Nu a spus cum îl cheamă? l-am întrebat eu pe băiat, 
căutând să aflu ceva mai devreme cine ar putea fi enigmatica 
persoană. Și de unde este? 

— Nu știu, a răspuns evaziv băiatul. Cred că e ceva sportiv, că 
are schiuri și rucsac, le-am văzut de dimineaţă lăsate în săliță la 
noi... 

— Bine, du-te, am să vin de îndată... 

După plecarea lui Ștefăniță, m-am dus la cancelarie, am 
vorbit cu directoarea și m-am învoit pentru o oră, spunându-i că 
am o treabă urgentă de rezolvat în sat. Un coleg de la o clasă 
învecinată a rămas să supravegheze și clasa mea. Le dădusem 
copiilor să deseneze un ulcior și o lampă cu gaz... 

După un sfert de oră, înotând prin nămeţii ce umpleau ulița, 
am intrat pe poarta casei unde mă aștepta cel ce, după spusa 


lui, mă cunoștea mai de mult și vroia să-mi spună... „vreo două 
vorbe”. Ce fel de vorbe? Și în legătură cu ce? Dar de ce nu a 
venit la școală dacă avea ceva de discutat cu mine? Din 
moment ce l-a trimis pe copil știa, desigur, că sunt profesoară și 
evident unde mă poate găsi. 

Am urcat scările cerdacului, întâmpinată de Ștefăniță, care și 
ajunsese acasă înaintea mea, am trecut printr-o săliță friguroasă 
și de acolo am intrat în odaia în care se afla musafirul. Și cum 
am trecut pragul, văzându-l, am rămas stană de piatră! Alin 
Costiniu! 

S-a ridicat de pe pat, înalt, voinic, așa cum îl știam, zâmbind 
mi-a luat și mi-a sărutat mâna, cu aceeași tandreţe pe care i-o 
cunoșteam, m-a privit o clipă lung și stăruitor în ochi... 

— Ce-i cu dumneavoastră? am întrebat mirată și mi-am 
descheiat paltonul, că mă sufocam de căldură. Cum aţi ajuns 
aici? Și pentru ce m-aţi chemat? 

— Spune mai întâi ce faci? a căutat el să schimbe vorba. Te 
așteptai la vizita asta? Desigur că nu... 

Zâmbea, cu zâmbetul acela al lui superior, nonșalant, de 
siguranţă și certitudine, așa cum îi fusese comportarea în 
întreaga viaţă. 

— Uite care-i chestiunea, domnule Costiniu, nu știu ce doriţi și 
de ce mă căutaţi, dar trebuie să vă spun că eu am fost 
deranjată de la ore, m-am învoit pentru puţină vreme și nu pot 
să stau la taclale, în timp ce am o slujbă, nu? Și o răspundere... 

— Evident... Evident... 

— Apoi, să știți că m-am măritat și deci, nu găsesc un temei 
pentru gestul dumneavoastră... Mai ales că ne-am despărțit în 
condițiile, pe care le cunoaşteţi... 

— Tot categorică, nu? Nu te-ai schimbat de loc! Dar mai uită 
omul... 

— Nu am de ce să uit! 

Fierbeam, eram toată un clocot de revoltă, i-auzi ce 
îndrăzneală, să vină până aici la sute de kilometri depărtare, 
dornic, pesemne iar de vreo aventură sentimentală. 

— Spuneţi ce doriţi, că mă grăbesc! am reluat precipitat, 
încărcată de nervi. V-am spus, n-am timp de conversații. Mai 
ales cu dumneavoastră... 

— Mi-a fost dor să te văd, asta e! a zâmbit el din nou, fără să 
se piardă cu firea. Și cui îi este dor de cineva, trece peste orice 


fel de opreliști, peste orice conveniente, face, cum se spune, pe 
dracu-n patru și caută până găsește. Eu te-am căutat și te-am 
găsit. Clar, nu? 

Nu știam ce să spun. Eram de-a dreptul uluită pentru 
impertinenţa cu care-mi vorbea. În definitiv, ce vroia? Cum de 
mă aflase tocmai aici, la margine de țară? Cărui fapt real, 
subliniez „real” se datora efortul pentru a fi aici, acum, în 
dimineața asta? Să-mi răscolească trecutul, sa-mi amintească 
niște clipe dureroase, pricinuite de mârșăvia lui? Să-mi strice 
căsătoria, prin cine știe ce netrebnicie? 

N-am vrut să mai stau. Mi-am pus fularul, mi-am încheiat 
paltonul, mi-am potrivit căciulița pe cap, am hotărât să plec, 
prezenţa lui Alin Costiniu nu prevestea nimic bun, dimpotrivă... 
Ce-ar fi zis Victor auzind că m-am întâlnit cu acest ins, despre 
care îi spusesem vag câte ceva, aici, într-o casă străină? Satul 
era mic, ochii oamenilor vedeau totul, nu le scăpa nimic. Unde 
era prestigiul meu, onoarea mea, demnitatea mea? 

— Stai, ce faci? Pleci? m-a oprit puţin speriat Alin Costiniu, 
ridicându-se brusc de pe pat și apropiindu-se, mi-a luat fularul 
de la gât, căciulița de pe cap. Dar n-ai stat niciun minut, n-am 
schimbat decât câteva cuvinte, se poate? 

— Ce putem vorbi? l-am privit eu aspru, încercând să-mi reiau 
fularul și căciulița din mâinile lui. Ce avem atât de comun ca să 
putem vorbi? 

— Nu avem? a zâmbit el iar, tot așa, superior și nonșalant, 
căutând să-mi prindă privirea. 

— Nu! Nimic! Absolut nimic... 

— Ei, nu-i chiar așa! a protestat sigur pe el. Te rog ia loc pe 
scaun și ai să vezi că-mi dai dreptate... 

— Ce doriţi, domnule, de la mine? m-am înfuriat eu pe dată și 
i-am smuls din mână fularul și căciulița. Cum vă permiteţi să mă 
deranjaţi cu prezenţa dumneavoastră, total nedorită? 

— Ei, ușurel... ușurel, fetițo, nu-ţi lua un asemenea avânt, că 
nu te prinde, pe onoarea mea! a vorbit domol Alin Costiniu, 
privindu-mă de astă dată scrutător pe sub sprâncene. Te-ai 
supărat? Dar de ce, oare? Pe cuvânt dacă înțeleg ceva! Nu te- 
am jignit cu nimic, nu ţi-am spus nimic nelalocul lui, m-am 
purtat destul de civilizat. Și atunci? În loc să-mi fi 
recunoscătoare pentru toate câte le-am făcut pentru tine, mă 
tratezi, cum se vede, cu sictir. Străbat sute de kilometri să te 


găsesc, să te revăd și drept răsplată ridici tonul la mine, ca la un 
ins oarecare, ca la un om de nimic! Păi se poate? Noblesse 
oblige, draga mea, cred că ești de acord cu mine, nu? 

Nu știam ce să mai cred. Ce să fac? Ce atitudine să iau faţă 
de acest om lipsit de scrupule, stăpânit de prejudecățile lui 
meschine, josnic și murdar, ce căutase să-mi întineze tinereţea 
cu purtarea lui nedemnă și care mă tortura cu prezenţa lui 
enigmatică, vorbindu-mi cu o obrăznicie fără seamăn? 

— Domnule, v-am spus, eu nu am timp să... 

— Te grăbești chiar atât de mult? 

— V-am spus motivul. 

— N-ai să te întorci la școală până ce nu vom rezolva o 
problemă, a vorbit categoric de astă dată Alin Costiniu. O 
problemă deosebit de importantă și care nu comportă 
amânare... 

— Ce problemă? 

— O problemă în care ești direct interesată. 

— Eu? 

— Da, tu! 

— Anume? 

— Dacă nu-ţi păstrezi calmul și ești mereu agitată, nu facem 
nimic, să știi! m-a avertizat el, vorbindu-mi liniștit, domol. 
Pentru că atât eu cât și tu avem nevoie de calm. De cât mai 
mult calm. Și de curaj... 

— Vă rog să fiţi mai explicit, am cerut și m-am așezat pe 
scaun, dându-i să înțeleagă că sunt dispusă să-l ascult. Despre 
ce este vorba? 

— Ti-am spus despre o problemă în care ești direct interesată. 

— Dar, vorbiţi odată, pentru numele lui Dumnezeu! m-am 
înfuriat iară și am lovit cu palma în tăblia mesei. Ce mă fierbeți 
atâta? Despre ce problemă e vorba? 

— Ei, iar te agiţi și nervozitatea asta nu duce la nimic bun! a 
căutat el să mă liniștească. Ti-am spus că avem nevoie de calm. 
Mai ales din partea ta. Ori tu te-ai înfierbântat deja și pe ce 
motiv? Total gratuit! 

— Vă ascult! 

Doamne, mă gândeam, ce vroia omul ăsta de la mine? Despre 
ce problemă o fi vorba? Și în care să fiu direct „interesată”? 

— Deci, mă asculţi, da! 

— Da... 


— Și o să faci tot posibilul să rezolvăm chestiunea, problema 
respectivă... 

— Nu promit nimic, pentru că nu știu despre ce este vorba... 

— Și dacă ai să știi, dar mai ales dacă ai să-ţi dai seama că în 
joc este propria ta situaţie, chiar propria ta libertate, viaţă, mă 
rog, ai să mă ajuţi? 

Cuvintele acestea m-au îngrozit de-a binelea! Ce tot bătea 
câmpii? Unde vroia să ajungă? Ce acuzaţii intenţiona să-mi 
aducă? Și ce legătură avea viaţa mea demnă, cinstită cu a lui, 
josnică și murdară? Libertatea mea? Dar pentru ce putea fi în 
pericol libertatea mea? Se juca, oare, cu cuvintele? Cu 
acuzaţiile? Chiar că eram, pe lângă intrigată, dar și curioasă să 
văd ce-mi mai putea debita acest ins total compromis în ochii 
mei. 

— Să încep, deci... a murmurat el și s-a așezat mai bine pe 
pat, aprinzându-și și o ţigară. Uite despre ce este vorba... 

Și încet, încet povestea era următoarea: 

Pe vremuri, în București, a existat un mare negustor, un 
bogătaș, Caton Ghiulamila care, înainte de venirea lui 
Antonescu la putere, a cerut plecarea din ţară și s-a stabilit prin 
Canada, pare-se la Montreal. Drept mulțumire pentru faptul că 
statul român i-a înlesnit cu multă ușurință această doleanţă, el a 
donat unui așezământ cultural o întreagă colecție de tablouri, 
unele dintre ele de-o valoare inestimabilă. Printre aceste opere 
de artă s-a numărat și una dintre celebrele lucrări ale lui Caspar 
Netscher, tabloul Mariei a Il-a Stuart, soția prinţului Willhem al 
Ill-lea. Se știe, tabloul a fost executat în cel puţin trei variante, 
dintre care una se află la Ermitaj în Leningrad și este datată 
1683. Dintre aceste variante, un tablou a intrat și în posesia lui 
Caton Ghiulamila și implicit, ulterior, în acea a așezământului 
cultural. Lucrarea este reprezentativă pentru epoca respectivă și 
pentru maniera artistică a pictorului german, stabilit ulterior în 
Olanda și cunoscut ca unul dintre cei mai buni portretiști ai 
timpului. Tânăra prințesă este îmbrăcată într-o rochie din satin, 
larg decoltată, cu o mantie de hermină, purtând numeroase 
bijuterii. Printre aceste bijuterii, la gâtul ei se vede prins un 
colier desenat într-o tentă foarte ușoară, aproape invizibilă, dar 
care marchează totuși conturul umerilor dezgoliți. Urmărindu-se 
achiziţionarea principalelor opere de artă pentru a se crea 
fondul de stat, sarcină ce-o avusese printre alții și Alin Costiniu 


ca mare expert în materie, a dat și peste acest celebru portret, 
una din variantele lui Netscher, pe care, după inventariere, l-a 
repartizat unei săli de muzeu. Incitat de alţii sau pornind de la 
propria sa idee, Costiniu a sustras cu timpul câteva din aceste 
opere celebre, pe care în desele sale călătorii le-a vândut peste 
hotare înlocuindu-le în muzee cu copii de-ale lor, de-o fidelitate 
excepţională. Nimeni nu s-a sesizat că în cutare sală, pe un 
anume perete ceea ce până mai ieri a fost un tablou original, 
astăzi nu era decât o simplă copie, dar executată cu măiestrie, 
la proporţiile și în culorile respective, cu tenta de vechime 
caracteristică epocii și cu rama iniţială. Cine se îndeletnicea cu 
asemenea treabă? Diferiţi studenţi solicitaţi de către Alin 
Costiniu contra unor sume de bani și cărora le argumenta 
execuţia copiei prin aceea că în turneul unei expoziţii prin ţară, 
anumite originale de mare valoare nu pot circula, dar e bine 
pentru cultura maselor de vizitatori ai sălilor de artă, să figureze 
și acele opere prin reprezentările lor fidele. Printre cei care au 
primit de lucru în acest sens, s-a aflat și Talida, la timpul 
cunoscut, tablourile fiindu-i aduse în Bucureștii Noi, la gazda ei, 
de către trimisul lui Costiniu, nimeni altul decât bătrânul evreu 
Isac Finștein, omul care se ocupa totodată și de ridicarea lor... 

— Asta ar fi o primă parte a poveștii, a căutat să fie mai 
explicit Alin Costiniu. Pe urmă... 

— Și eu cu ce mă fac vinovată în toată chestiunea asta? am 
întrebat înmărmurită de toate câte le auzisem. In afacerea asta 
de înstrăinare a unor tablouri peste hotare? Dumneavoastră m- 
aţi indus în eroare, ați minţit așa după cum singur recunoașteţi, 
aţi contat pe naivitatea mea și a altor tineri, ademenindu-ne cu 
bani să vă lucrăm copiile... 

— Dacă executai tabloul întocmai fără vreo omisiune, totul 
era bine în ceasul ăsta și evident nu mă aflam aici! a spus Alin 
Costiniu categoric, fără niciun fel de echivoc. Dar lucrând copia 
de altfel bine executată, ai uitat de colierul prinţesei... 

— Cum am uitat? 

— Foarte bine. N-ai pictat acel colier pe care, în original, 
regina îl poartă în jurul gâtului. 

— Vai, se poate? am rămas eu perplexă. Cum asta? 

— Uite că se poate! 

— M-a grăbit Finștein, acesta este motivul, dacă s-a întâmplat 
așa, am căutat eu să explic situația. In definitiv, am venit pe 


dată cu un argument: și în tabloul lui Jan Steen, dacă nu mă 
înșel intitulat „Pereche de îndrăgostiţi”, un copist n-a pictat și 
iepurele, simbolul fertilităţii. Motivul explicat de el? Zice-se din 
decenţă pentru privitori... 

— Situaţia este atât de gravă, dragă Talida, încât nu ne arde 
acuma să venim cu asemenea puerile argumente! 

— Vă cred, dar cum de-a devenit această situaţie atât de 
gravă? 

— Observarea lipsei colierului a dus la demascarea întregii 
operaţiuni, aceea cu înlocuirea originalelor... 

— Și cine a observat lipsa colierului? am fost curioasă să aflu. 

— Chiar băiatul lui Calon Ghiulamila, un mare proprietar de 
ferme, ce ne-a vizitat de curând ţara și care a văzut tabloul la 
muzeu. El a sesizat autorităţilor despre falsul tabloului dăruit de 
tatăl său și bineînţeles că primul care a fost chemat să dea 
explicaţii am fost eu... 

— Şi le-aţi dat? am întrebat îngrozită. 

— Încă nu, deoarece am fugit. Am reușit să scap... 

— Cum asta? 

— Auzind cele întâmplate, bătrânul Finștein a murit de cord, 
chiar în seara aceea; deci un martor incomod pentru noi și 
preţios pentru autorităţi nu mai poate fi luat în seamă. Dar eu n- 
am dat încă nicio declaraţie. Îţi dai însă seama că de voi cădea 
în mâna anchetatorilor, trebuie să le spun că tu ai executat 
copia, că ai făcut parte din colectivul de substituire a 
originalelor, deci din această afacere, că... 

— Destul! am strigat ca o dementă și m-am ridicat brusc în 
picioare. Nu vreau să mai aud nimic! Ce vreţi, dumneavoastră, 
domnule? Să mă faceţi părtașă dumneavoastră în această 
afacere murdară, de care nu am știut nimic până-n clipa asta? 

— De ce ţipi, dragă? m-a prins Alin Costiniu de-un umăr și m-a 
așezat cu încetul jos pe scaun. De ce te dai în spectacol? Vrei să 
te audă oamenii ăștia din odaia vecină? Calmează-te, te rog, 
încă nu s-a întâmplat nimic care să te facă să-ţi ieși din fire! 

— Sunteţi un șantajist, domnule, asta sunteţi! am replicat eu 
cu vehemenţă. Un escroc ordinar! Un om josnic, murdar, asta 
sunteţi! 

— Mă rog, debitează tot arsenalul tău de insulte, nu mă supăr, 
a zâmbit moale, îngăduitor Alin Costiniu. Te înţeleg... |ţi înțeleg 
starea în care te afli, dar totodată aștept să te liniștești ca să 


putem discuta în voie, să găsim o ieșire din impasul în care ne 
aflăm. 

— În care vă aflaţi dumneavoastră, nu eu! 

— Ba, pardon, în care ne aflăm amândoi! mi-a tăiat el vorba. 
Pentru că să nu uiţi fetițo, ai primit bani ca să execuţi copiile. 
Chitanţele sunt la mine, le-am luat de la Finștein. Și-n aceste 
hârtii scrie negru pe alb pentru ce ai primit banii! „...să execut 
copia fidelă a cutărui și cutărui tablou după originalul cutare și 
cutare”. iți amintești? Eu posed aceste acte, sunt probele cele 
mai evidente că ai luat parte la această afacere, iar din hârtiile 
astea nu rezultă - cum mă condamni - că ai fost indusă în 
eroare. Nu! Categoric, nu! Ceea ce rezultă, ţi-am spus, este 
faptul că ești părtașă la afacere și atâta tot. Lucru suficient 
pentru o urmărire penală! 

— N-am luat parte la nicio afacere, nu cunosc nimic, nu știu 
nimic! am răbufnit iară, ridicând glasul plină de enervare. M-aţi 
mințit, m-aţi indus în eroare, asta este și așa am să spun la 
judecată! 

— Probe, dragă Talida, probe ai? mi-a cerut sfidător și 
imperturbabil Alin Costiniu. Cu ce ai să dovedești că ai fost 
minţită și că nu a fost o înțelegere iniţială între noi, cei ce am 
întreprins această acțiune? Spune, cu ce? 

Am rămas mută pe scaun, fără să mai scot o vorbă. Eram 
ameţită, se învârtea odaia cu mine, treceau sănii pe uliţă, nu le 
auzeam, nu auzeam nici vorba femeii de dincolo ce venise de la 
cules cartofii și-i spunea ceva băiatului, tremuram și un gol mi 
se ridica din stomac, dându-mi o senzaţie de leșin, Doamne, în 
ce murdărie mă găseam fără voia mea! Ce considerație 
avusesem pentru omul din fața mea, și care-i era adevăratul 
caracter! Il credeam cinstit, corect, împărțea cu generozitate 
bani în dreapta și-n stânga, oferea coctail-uri, mese, petreceri, 
oferea cadouri și apreciate atenţii, se îmbrăca în cele mai 
distinse costume și-și ţinea casa într-un rang de întâia mână și 
toate astea din ce venituri? Din respectivele afaceri cu tablouri 
și poate din altele necunoscute mie până în clipa de faţă. Pentru 
mine, radiografia morala a acestui ins era acum limpede, clișeul 
ei îmi spunea totul, într-adevăr târziu, dar îmi confirma unele 
presupuneri iniţiale, îmi întărea o anume convingere ce mă 
stăpânise de la început. Ah, cum de nu-i spusesem lui Victor 
totul, ar fi fost avertizat din capul locului, cum de nu-i vorbisem 


de la început despre relaţiile mele cu acest individ degradant 
prin comportarea lui? Dar, oare ce-i puteam spune? Ce 
cunoscusem eu până acum din toate câte îmi auzeau urechile în 
clipele astea? Cu ce eram vinovată, chiar faţă de propria mea 
conștiință pentru tot ceea ce făcusem, pentru tot ceea ce 
întreprinsesem? Naivitate? Încredere în oameni? Lipsă de 
discernământ în alegerea prietenilor? Poate numai una din 
acestea sau toate la un loc. Nu știu... Ceea ce știu este faptul că 
mă socoteam o femeie corectă și corectă rămăsesem în limitele 
demnităţii, nu greșisem cu nimic, nu făptuisem nimic înjositor. 
De unde să-mi dau seama că fusesem amestecată, fără voia 
mea, într-o afacere detestabilă din care nu știam cum am să ies 
și în ce fel să-mi dovedesc nevinovăția? Totuși, gândul meu era 
la Victor, îi voi spune tot cum a fost, mă va înţelege prin 
bunătatea lui, va rezolva totul, nu se poate să nu mă ajute, să 
găsească o argumentare justificabilă. Și, până la urmă, poate 
să-l pună la punct pe acest șantajist de ultimă speță! 

— Fetiţo! m-a trezit din gânduri Alin Costiniu, timpul trece și 
trebuie să facem ceva. Ceva care să ne elibereze pe amândoi de 
această grea povară. Pentru că trebuie să recunoști, nu este 
ușor nici pentru tine, cu atât mai mult pentru mine... 

— Ce să facem? am șoptit eu, ca dusă pe altă lume și am 
simțit cum mi se umezesc ochii. Ce puteam face? 

— Vezi că putem discuta? mi-a vorbit liniștit, oarecum 
satisfăcut că reușise să mă îngenuncheze într-un fel. Ei, vezi? 

— Spuneţi... 

— lată planul meu, ușor de realizat, ușor de întreprins și peste 
o oră nu mai știm nimic unul de altul, nu mai ai nicio supărare... 

— Care? 

— Mă duci sus la pichet, chipurile să mă prezinţi soțului tău ca 
pe un vechi cunoscut. li voi povesti totul, el va înțelege și, dacă 
te iubește, te va salva... 

— Cum mă va salva? 

— Lăsându-mă să trec dincolo. Sunt singurul care te pot 
acuza ca fiind părtașă la afacere. Ori, dacă eu am dispărut, 
implicit dispare și acuzaţia împotriva ta. lar dacă el nu face 
acest lucru pentru tine, repet - pentru tine în primul rând eu mă 
reîntorc la București și declar totul. Cu riscul unei condamnări, 
bineînţeles, dar de care am să fac tot posibilul să scap. Pentru 
că, îţi mărturisesc, dacă știam ce are să se întâmple, la ultima 


mea ieșire în străinătate nu mă mai întorceam. Acum pașaportul 
meu de serviciu este blocat. Dar cine și-ar fi putut închipui că 
fiul lui Ghiulamila, intrigat că „s-a furat donația tatălui său” avea 
să procedeze așa cum a procedat? Ei, ce zici? 

— Soţul meu nu va fi de acord, o știu... 

— De ce să anticipezi? a căutat să-mi întoarcă gândul Alin 
Costiniu? Dacă ţine la tine și știu că ţine, tu mi-ai spus, îi va fi 
ușor să te salveze... 

Mi-am cuprins fruntea în palme să nu mă vadă că plâng și am 
căzut pe gânduri, copleșită de durere. Ce să fac? Cum să scap 
de acest șantaj ordinar ce viza, în primul rând, reputaţia lui 
Victor? 

— Bine, sunt de acord, am acceptat eu într-un târziu, 
încolțindu-mi în minte un plan năstrușnic ce-mi luminase pe 
dată sufletul ca o rază de soare: îl conduceam la pichet și-l 
dădeam pe mâna grănicerilor, a lui Victor. În rest, aveam să mă 
dezvinovăţesc eu în vreun fel în fața autorităţilor. Nu se putea 
ca adevărul să nu iasă la iveală în vreun fel. 

— Serios vorbeşti? m-a întrebat cam neîncrezător, Alin 
Costiniu. 

— Foarte serios, am spus categoric. Pentru că nu văd altă 
ieșire din această situaţie... 

— Ei, îmi pare bine draga mea, și și-a frecat palmele de 
bucurie. Îmi pare bine! 

Ochii îi străluceau viu, aprins, câștigase jocul, era victorios, 
desigur se și vedea dincolo de hotar, scăpând de urmăririle 
anchetatorilor și de sentința judecății. Fără să mă mai întrebe 
ceva s-a ridicat, a luat rucsacul, l-a pus pe pat și a început să 
scotocească prin el. Căuta ceva... 

— Și dincolo ce-o să faceţi? am vrut să aflu. Dacă vă prind 
grănicerii lor? 

— Nicio grijă, mă descurc eu! m-a asigurat el. Important este 
să scap de autorităţile române... 

Tot umblând prin rucsac, a dat la iveală un pistol cu ţeava 
brunată, lungă, învelit într-o bucată de pânză. l-a tras afară 
încărcătorul, a controlat cartușele, apoi l-a vârât la loc. 

— Ce vreţi să faceţi? am întrebat puţin înfricoșată văzându-l 
cum umbla cu arma încărcată. 

— Nimic deosebit, mi-a arătat el pistolul. L-am luat ca să mă 
apăr în caz că voi fi încolţit. Dar până sus, la pichet, ne putem 


întâlni cu vreun polițai sau grănicer care, văzându-mă străin de 
locurile astea mă poate percheziţiona. Și un asemenea pistol dă 
de bănuit. Ba, mai mult, e chiar un capat de acuză. Așa că te 
rog să-l iei tu în poșetă. Eşti soție de grănicer, te știe toată 
lumea. Cu tine e altceva. 

— Eu? m-am apărat înfricoșată. Nu... nu... nu-l primesc. Mi-e 
teamă, credeţi-mă! 

— De ce? Să nu-ţi fie. Dacă nu apeşi pe trăgaci, nu se 
întâmplă nimic. Te rog... 

După o oră de mers prin pădurea albită de ninsoare, 
străbătând cărările troienite, am ajuns aproape de creastă, unde 
deodată locul s-a luminat, încât se zăreau limpede piscurile 
înalte, de stâncă, înconjurând pichetul. Ne-am întâlnit prin sat 
cu oameni, îmi dădeau bună ziua, cu grăniceri care mă salutau 
cu mult respect, dar nimeni nu s-a sesizat de prezenţa lui Alin 
Costiniu și asta, datorită faptului că era însoțit de mine. Poate 
că-l socoteau un prieten de-al familiei și mergea către locuinţa 
noastră, așa cum mai veniseră și alţii, cu alte prilejuri să ne 
viziteze, sus, în vârful muntelui. Sau poate o rudă... Dar nici nu 
ne vorbeam. El cu rucsacul în spinare și schiurile pe umăr, călca 
voinicește în urma mea, fără să scoată vreun cuvânt, eu 
mergând înainte, cu poșeta în mână și în poșetă cu blestematul 
de pistol pe care-l duceam cu o teamă de nedescris. Și cu cât 
înaintam, cu atât mă gândeam mai stăruitor ce va zice Victor 
când îi voi duce o asemenea pradă, de-acum și puţin liniștită în 
privinţa acuzațiilor ce mi-ar fi fost aduse ca fiind chipurile 
amestecată în murdara afacere descoperită de autorități. 
Aveam conștiința curată că nu facusem nimic rău și asta era 
totul... 

Ningea. Fulgii se învârtejeau în aer ca ameţiţi, încețoșând 
zarea. Imprejur, totul alb, un alb imaculat, intens, chiar obositor 
ochilor. Uneori creasta muntelui se ondula ușor și nămeții îi 
conturau spinări stranii, nefirești, cu linii paralele desenate în 
urcușuri și coborâșuri sinuoase. Pichetul nu era departe, dar 
abia se zărea prin perdeaua tot mai deasă a ninsorii. Ne-am 
oprit pe-o ridicătură de piatră acoperită cu gheaţă și Alin 
Costiniu a privit jur-împrejur, încântat de frumuseţea peisajului 
montan în vreme de iarnă. 

— O splendoare! a spus el și a dat jos rucsacul din spinare, să 
se mai odihnească. Magnific, pe onoarea mea! Cât mai este 


până la pichet? 

— Se vede deja! am arătat eu în depărtare. 

— Căsuţa aceea minusculă? 

— Da, aceea... 

— Și acolo locuiești tu cu soțul tău? 

— Acolo. 

— Păi, înseamnă că graniţa nu e departe. 

— Deloc! Uitaţi, chiar se vede. 

— Unde? Unde? a devenit deodată curios Alin Costiniu Nu 
disting nimic, e totul atât de alb! 

— Lângă bradul acela înalt, jos către vale, se vede o bornă, i- 
am arătat eu. Cred că e troienită, dar acolo este în mod sigur. 
Pe creastă. Linia ce le leagă, este chiar linia hotarului. 

— O adevărată pârtie de schi până acolo! a spus el zâmbind. 

— Să mergem, am propus. Aici, sus, viscolul începe să se 
înteţească. Nu mai este mult... 

— Îndată, să-mi pun schiurile, a spus și s-a aplecat să și le 
lege la picioare. Rucsacul este destul de greu și, în felul acesta, 
îl pot duce la vale mai ușor... 

— Cum credeți... 

După câteva clipe porneam din nou la drum. Dar n-am făcut 
decât câţiva pași că l-am văzut pe Alin Costiniu înfigând cu 
putere bețele de bambus în zăpadă, încercând să-și ia avânt pe 
pârtie la vale. Aplecat sub greutatea rucsacului, îndâriit și 
precipitat... 

— Ei, ce faceţi? i-am strigat, dar viscolul mi-a luat vorba și a 
purtat-o peste văile albe. Treceţi peste linia hotarului! 

Nu m-a auzit sau n-a vrut să mă audă. | se înfundaseră prea 
mult schiurile în nămeţi și încerca să le scoată, să le așeze pe un 
loc potrivit. În sfârșit, a reușit. Apoi a înfipt din nou beţele să-și 
facă vânt, fără să mă mai privească. Și în clipa următoare, a 
pornit la vale, către graniţă, ca o nălucă albă... 

Dar tot în clipa aceea, cu un curaj pe care nu mi l-am știut, 
am scos repede pistolul din poșetă, l-am întins în direcția aceea 
și am tras. Un singur glonţ. Și glonţul i-a fost fatal fugarului. S-a 
prăvălit rostogolindu-se la vale, cu schiurile prin aer și s-a tot 
dus până ce a pierit înghiţit de hăurile albe. lar eu, încremenită 
de groază, am rămas cu arma în mână, din ţeava căreia încă 
mai ieșea un firicel de fum albăstrui privind în gol cu o uitătură 
cred demenţială, stranie, plină de groază. Pentru cele ce 


făptuisem într-o clipă, o singură clipă ce însemnase de fapt viața 
unui om... 

A lui Alin Costiniu... 

Niciodată, mărturisesc, nu am ţinut în mână, până atunci, un 
pistol, deci n-am avut posibilitatea să învăţ a ochi. Armele mă 
înfricoșau de moarte și evitam chiar să le văd, dar în clipa aceea 
nu știu, nu-mi dau seama ce putere ascunsă m-a împins ca, 
fulgerător, să scot unealta uciderii din poșetă și să trag. Ceea ce 
știu și sunt conștientă de acest lucru, îmi amintesc ca acum, m- 
am gândit pentru o secundă la Victor și la misiunea lui, aici la 
frontieră, la marea lui răspundere pentru paza hotarului. Și 
atunci, în secunda aceea, am tras. Și s-a nimerit să ochesc. Cu 
sânge rece. Îngrijorată totuși să nu-i fac lui Victor un rău... 

Îndată am văzut o rachetă roșie, cu trei stele, înălțându-se 
prin fulguirea deasă către cer. Apoi stelele coborând ca trei 
petale de trandafir spre întinderile albe. După câteva minute 
numai, patru grăniceri au fost lângă mine... 

Scriu și mă gândesc acum la toate cele întâmplate. Mă 
gândesc la Victor... Mă va ierta el, oare? Mărturisesc că l-am 
iubit și-l iubesc, așa cum poate și-a dorit și-și dorește orice 
bărbat. Și că tot ce am făcut, am făcut ca să-i apăr demnitatea, 
onoarea, munca lui plină de răspundere, aici la marginea ţării... 

În tindă se aud pași. Tresar. Se deslușește și glasul cuiva. 
Cineva își scutură picioarele de zăpadă. 

— Aici este, domnule căpitan. Indată deschid... 

În sfârșit, a venit ofiţerul anchetator. El trebuie să fie, Victor 
este numai locotenent, nu este vorba despre el. Las tocul, las 
gândurile ce m-au apăsat două zile și două nopţi, las totul... 

Tu, conștiința mea, căreia îţi scriu, fii propria mea apărare! 


* 


Aci, însemnările, stângaci caligrafiate, cu un scris mărunt, 
dezordonat, luau sfârsit. Am închis, deci, caietul cu sentimentul 
că las o lespede de granit peste o viață de om. O viată al cărei 
destin m-a cutremurat și m-a făcut sa retrăiesc clipe 
răscolitoare, emotionante... 

Tu, conștiința mea, căreia îți scriu, fii propria mea apărare! 

Dar, oare, Talida a avut nevoie de această apărare? 
Chemarea ei a trebuit să găsească vreun ecou în inima cuiva 
anume? 


Se făcuse ziuă. Trenul alerga vertiginos spre punctul terminus 
trecând ca un bolid pe lângă stații și cantoane, iar perdeaua ce 
acoperea fereastra ușor lăsată, flutura în voie lovindu-se aprig 
de marginea patului. Am stins lampa de noapte; nu mai folosea 
la nimic; am pus caietul pe valiza colegului meu de călătorie, 
care dormea încă învelit cu cearceaful. Omul nu știe, desigur, că 
datorită lui, cunoscusem în orele ce ar fi trebuit să fie de somn, 
o femeie. O adevărată femeie! 

Nu după mult timp, am auzit și glasul conductorului pe culoar, 
anunțând stația de coborâre. Maiorul s-a trezit, s-a dat jos din 
pat, mi-a spus „bună dimineața”, aranjându-și părul înfoiat și a 
început în grabă să se imbrace. Avea umerii lati, puternici, arși 
de soare, venea doar de pe litoral. Foarte amabil, s-a prezentat, 
spunându-și numele, gradul, după care a continuat să-și 
aranjeze valiza, în timp ce-și privea mereu ceasul de la mână, 
îngrijorat, pesemne, să nu întârzie. La fereastra 
compartimentului, începuseră deja să defileze primele case de 
la periferia orașului unde trebuia să coborâm. 

— Sunteţi din poliție? am întrebat, stăpânit de-o evidentă 
curiozitate. Sau din justiția militară? 

— Nu, a zâmbit el, neștiind pentru care motiv fac asemenea 
presupuneri. Nici dintr-una, nici din alta. Sunt finațist, omul 
cifrelor cum se spune, am urmat Academia de studii economice 
și deci, în armată mă ocup, cum e și firesc, de probleme 
financiare... 

Trenul a oprit și am coborât pe peron. Ploua. În dreptul 
vagonului de dormit, sub o umbrelă, pe maior il aștepta o 
femeie încă tânără, distinsă, cu ochi verzi și părul negru, dar a 
cărei fată trăda o trecută și neascunsă suferință. Purta un 
fulgarin bleumarin, strâns cu un cordon pe talia-i subțire, pe brat 
o poșetă și, nerăbdătoare, cerceta fiecare călător ce cobora 
scara vagonului. Când l-a zărit pe maior, s-a îndreptat degrabă 
către el, iar el a sărutat-o pe frunte și a prins-o imediat de după 
umeri cu o mână, în cealaltă având valiza. 

— Cum ai călătorit? am auzit-o întrebându-l și glasu-i avea 
ceva tandru, plin de afecțiune. 

— Bine, a răspuns el și a cerut să-i țină umbrela. Timpul la 
mare a fost excelent, păcat că n-ai venit și tu... 

— Ti-am spus, inima... 

— Da, m-am gândit. 


— Mi-ai adus caietul de la Comandantul grănicerilor? a 
întrebat mai apoi călcând zveltă, cu pasul ușor lângă el. L-ai 
găsit? 

— Desigur. Mi l-a dat un colonel, foarte amabil. Era într-un 
dosar prăfuit, spunea că sunt ani de zile de când zace acolo, nu-i 
mai trebuia nimănui. Dacă ti-ar fi cunoscut adresa și ştia că-ți 
folosește, ţi-l trimitea de mult... 

— Te-ai oprit în București la ducere sau la întoarcere? 

— La întoarcere... 

Mergeam în urma lor, le ascultam conversatia și eram de-a 
dreptul mișcat că la un pas înaintea mea, se afla femeia a cărei 
viață, prin mărturisirile ei scrise, făcuse obiectul unui adevărat 
roman. Era așa cum mi-o închipuisem, cum o întrezărisem între 
filele acelea îngălbenite de vreme. Mai matură însă, cu urmele 
suferinței pe obrazul încă tânăr, cu privirea puțin tristă, obosită, 
dar din care răzbătea totuși o lumină de speranță către viata ei 
de acum. Dar, oare, maiorul Teodorian era sotul ei? Sau cine era 
el? Vreo rudă sau cunoștință apropiată! Și unde era Victor? Sotul 
cel atât de iubit în scrisul ei, în gândurile ei, în inima ei? 

Misterul avea să-mi fie dezlegat, abia peste două zile, seara, 
la unul din restaurantele orașului. La o masă am Zzărit-o pe 
Talida împreună cu maiorul, de astădată el îmbrăcat în haine 
militare, ea într-o superbă rochie bleu, cu decolteu larg, frumos 
pieptănată, cu părul lung, negru, revărsat pe umeri. Ospătarul, 
care s-a întreținut cu ei câteva minute, semn că-i cunoștea mai 
îndeaproape, a venit mai apoi la masa mea să-mi ia comanda. 
Locuia în același bloc cu cei doi și chiar pe aceeași scară. Așa că 
informațiile lui amabile, n-au întârziat să-mi satisfacă 
curiozitatea... 

— Este o mare pictoriță, domnule, mi-a șoptit el, profesoară, 
aici, în oraș, e dirigintă la clasa fiicei mele. Cu mulți ani în urmă 
a fost măritată cu un grănicer, un locotenent după câte am 
auzit. Într-o noapte însă, când ea a prins un infractor sau așa 
ceva, sau într-una din noptile alea, nu știu exact, el nu s-a mai 
întors la pichet. A murit sub o avalanșă de zăpadă, înghețat, 
acolo, între munti. L-au căutat cu elicopterele, cu schiorii, cu 
alpiniștii, mă rog ce n-au întreprins grănicerii să dea de el, dat în 
Zadar! L-au aflat abia în primăvară niște ciobani, stătea 
înțepenit în picioare, lângă un brad, cu gura deschisă, așa cum 
poate strigase după ajutor și nu-l auzise nimeni. Dânsa s-a 


măritat abia anul trecut cu maiorul... 

Întreaga seară, tulburat de cele aflate și care-mi întregiseră 
într-un fel biografia Talidei, am stat cu ochii numai către masa 
ei, privind-o stăruitor, urmărindu-i fiecare gest, fiecare mișcare 
sau tresărire a chipului ei deosebit de frumos, dar încă învăluit 
de-o lumină tristă, cenușie și blândă. Și amintindu-mi în clipele 
acelea aproape tot ce știam despre ea, aveam senzația că 
vizionasem până atunci un film, un film adevărat, despre viața 
unei ființe adevărate. Un film ale cărui secvențe aveau să mă 
urmărească încă multă vreme ca și cum le-aș fi trăit eu însumi, 
aș fi fost martorul tuturor celor întâmplate și pe care nu puteam 
să le uit. Pot fi, oare, uitate jertfirile de sine ale unei femei întru 
apărarea propriei ei demnități? Niciodată! 


București, februarie 1975 - iulie 1976.