George Sovu — Ochii timpului

George Şovu 


GEORGE ŞOVU 


OCHII TIMPULUI 


AMINTIRI 


Ochii timpului 


George Şovu 


Cuprins 

Capitolul | CÂŞTIGĂTORUL... nenea nn cn 3 
a So aa a 8 00000 a AE na a a EA 3 

î SS ia meta E A ad a TE 30 Aa dt ala 0 a 5 
Capitolul II LA ÎNCEPUT A FOST O DIMINEAŢĂ........ ceea 9 
nl AE 8 în aa n e aa a la EATE 9 

; AEE lamai E aa E P 3 ERE il at EEA E T aa alla 12 
Capitolul III OCHII TIMPULUI. eee nenea nas 61 
psi mal a a EE a ao a au E m ta 8 N ac aia a 61 

îs sina Dea dual aaa a ra ai De ata ua pă alia AE 63 

De iati dia ea iba Do ae atatia ze a Dal aa atu aa at i i a uta Nita ta at EA 70 

Însa aaa ta iapa dată ip a PE A aan pin ada d i a nai a aa da aie E 81 

TAE E EE a nul n 38 ua 88 

Bis pa a RE a n d a pa at pn ta ti iti daia da i 98 

Pi du e a 30 8 Aita gi apa a a ta n 3 la a d 102 

Dica că opt aaa d ta 0 Da a a ata a a o a Da 200 A că 103 

O) na aa Ra anul E 05 aa dale Da Aa a 9 ala ia atata luata iam alu ala Ei 02 0 Dl 105 

1 9 cae da PE A EE OE aa a la alu a oa E Da al tolea 108 
ÎI stea soti da d jale int sta dea ia Dada elada atu dus aaa a pă a er ba tal aaa (0 le a 113 
Destul da E alt capata T a la ta ta 128 

E ie AP E E EN A E E, 135 
E EA E EE E E 154 

E 9. EE E EA E 158 
T e E E A AS A a A a ui Bta 166 
Capitolul IV FILE DE VIAŢĂ... eee en en nn a ae 177 
AT a alin etnia dia Baa 0 E al atata Da lata A Ut a al 177 

; Îi AA E 3 aa AT a a A E alu 185 
2 pi atenta a Di aaa Taia DA E aa daia ate cz EA aia aa aa 196 

Îi maia ta ti Dn tt el TA at a 0 E all 205 

Di P data biata d catea da cl pă ata la i a AD 0 DIE ăi aaa A atatea 214 

să nn tza aa ea at a tdi d A al TE T po ll 218 

Pa ta a pu a ca 8 ae a ud AAA in li oa BD m i a aia a a in 223 


Ochii timpului 


„Capitolul I 
CAŞTIGATORUL 


1 


Zâmbea, deşi cu numai câteva minute înainte 
adversarul îl aşezase cu umerii pe saltea. Zâmbea încă... 
Lumea din jur se întreba, desigur, de ce nu e supărat, 
fiindcă pierduse în ultima clipă. Fusese, în mod evident, 
mai bun decât celălalt băiat, cu care se luptase. Mai bun, 
deşi era mai mic decât el!... 

Când s-a aplecat în faţa spectatorilor, să-i salute, 
lumea, toată, a izbucnit într-un ropot de aplauze, ca şi 
când el ar fi fost câștigătorul. De fapt, era!... 

M-am repezit şi l-am îmbrăţişat... 

— Bravo, Dănuţ! Ai fost nemaipomenit! i-am şoptit, în 
timp ce-i sărutam obrajii îmbujoraţi de efort şi de 
emotie... Nemaipomenit, să ştii!... Când ai învăţat tu să te 
lupţi aşa?!... Ai început antrenamentele doar de-o lună şi 
jumătate... Şi, gata-gata să ieşi campion naţional! 

— Am şi ieşit, unchiule Geo! mi-a răspuns copilul. De 
aceea sunt fericit!... 

Am rămas puţin încurcat. Mă gândeam că, la cei 
unsprezece ani ai lui, neîmpliniţi, Dănuţ nu înţelesese 
prea bine ce se petrecuse acolo, pe ring şi că, neluându-l 
în seamă pe arbitru, care ridicase mina celuilalt băiat, în 


George Şovu 


semn de victorie, el se lăsase cuprins de aplauzele 
spectatorilor şi de strigătele de „Bravo!”, crezând că... 

— Ai văzut cum am luptat cu mâna dreaptă? Dacă ai şti 
ce m-a durut în tot timpul antrenamentelor!... Astăzi însă 
am vrut să nu mă doară. Mi-era teamă că mă învinge 
Mihai în primele minute... 

— Bine, dar el este de doi ani luptător, judocan... A mai 
fost la concursuri, are experienţă... m-am grăbit cu 
vorbele, ca să-l consolez pe Dănuţ. 

— Nu de asta îmi era frică, ci de mână, mi-a răspuns 
băiatul, privindu-mă drept în ochi. De mână, înţelegi? 
Mihai e bun... e cel mai bun din lot... dar eu pot să-l 
înving oricând! Am simţit în ultima săptămână de 
antrenament... Nu i-am spus tovarăşului antrenor, că ar fi 
zis că mă laud... 

In clipa aceea, antrenorul, care sosise lângă noi, l-a luat 
în braţe şi-a început să se învârtească, strângându-l la 
piept pe băiat... 

— Vreau să merg în maşină cu unchiul Geo şi cu tanti 
Coca! a spus Dan, când am ieşit din clădirea în care 
avusese loc concursul. 

Alexandru, fratele lui, mai mare doar cu un an, dar mult 
mai înalt, ne priveşte cu jind. Ar vrea şi el să meargă... 

— Nu, Alex! îi spune Dan, observându-l, tu te duci cu 
mama şi cu tata... Doar n-o să-i lăsăm singuri! Ne 
întâlnim la Cofetăria „Bucureşti”. Unchiul Geo a promis că 
„face cinste”!... adaugă el, zâmbind. 

Am continuat discuţia în maşină... 

— Apropo de mina dreaptă, Dane... Ce voiai să-mi spui, 
când a venit antrenorul? 

— Că m-a durut şi astăzi! a răspuns băiatul. Dar atâta 
m-am concentrat asupra ei, încât, după puţin timp, n-am 
mai simţit nimic... Atunci am început să câştig puncte, să 
câştig... Şi, dintr-o dată, iar m-a fulgerat ceva prin umăr. 
In clipa aceea, Mihai m-a adus spre saltea... Nu mă mai 
gândeam la el... Eram încordat ca un arc. Mi-era necaz pe 


5 


Ochii timpului 


mână, începuse iarăşi... Mi-am zis că trebuie s-o înving, 
trebuie!... Şi durerile... au dispărut... Eram fericit, 
înţelegi? De aceea am uitat de Mihai. Altfel, nu ajungea el 
să mă pună jos. Acum însă ştiu că am să-l bat! Dacă am fi 
putut lua meciul de la capăt, îi arătam eu lui... fiindcă 
acum mâna mă ascultă. Asta e L. 

ÎI privisem, în tot timpul replicii sale, prin oglinda 
retrovizoare a maşinii. Se afla pe bancheta din spate, 
împreună cu soţia mea. Chipul lui de copil frumos, cu 
ochii negri, lucitori, era palid de încordare, grav, iar 
vorbele rostite şi. Mai ales, tonul apăsat, slobozite din 
mogâldeaţa aceea de un metru şi ceva mă făcuse să mă- 
nfior. 

Coca i-a apropiat capul de sinul ei şi-a început să-l 
mângâie pe părul castaniu, scurt şi des ca peria... li 
priveam pe amândoi prin aceeaşi oglindă. În obrajii lui 
Dănuţ urcă, din nou, seve izvorâte parcă din miezul dulce 
şi parfumat al piersicilor... Dintre toate fiinţele, câte 
există, ei, cei doi, îmi sunt cele mai dragi)... 

Băiatul priveşte, fericit, peste capul meu, departe... Se 
luptă, fără îndoială, cu Mihai! Se luptă şi-l învinge! 
Trebuie să-l învingă... „fiindcă acum mâna îl ascultă'”*! 
Mâna dreaptă!... 


2 


Se născuse greu... Mamă-sa se chinuise patruzeci ţi opt 
de ore să-l aducă pe lume. Şi, în timpul acestor chinuri, 
cineva atinsese, probabil, mai dur, umărul drept al 
copilului. Cert este că mâna lui dreaptă rămăsese cu unul 
din muşchii braţului în parte blocat. Părinţii au observat 
mai târziu acest lucru, când băieţelul avea aproape un an 
şi începuse să meargă. Se ferea, tot timpul, să nu-şi 


George Şovu 


lovească nuna, folosind-o, în orice împrejurare, mai ales 
pe cealaltă. 

îngrijoraţi, l-au cercetat cu mai mulţi medici. l-au făcut 
tratamente. Dar, aproape zadarnic! Soluţia n-a fost găsită 
încă... Mâna dreaptă a lui Dănuţ a rămas mai scurtă cu 
câţiva centimetri decât cealaltă. În rest, dezvoltarea ei 
pare normală. Copilul n-o poate duce însă la spate cum 
trebuie, nici n-o poate aşeza bine pe cap şi, mai ales, se 
fereşte să lucreze cu ea. Preferă s-o folosească pe 
stânga... De aceea, primeşte tot timpul o replică, ce 
pentru el a devenit obsesie: „Cu dreapta, Dane! Cu 
dreapta!”... 

„În seara aceea —, când el a împlinit cinci ani — s-a 
hotărât să-şi folosească mâna dreaptă... în sfârşit, să 
încerce... Tatăl îi adusese, printre alte daruri, un joc de 
popice... Alexandru, care numai cu douăzeci de zile 
înainte împlinise şase ani, şi fusese şi el sărbătorit, s-a 
bucurat în mod deosebit pentru joc. Se gândea că el îl va 
folosi cel mai mult... Şi chiar aşa şi făcuse. Se dusese în 
camera lor, a băieţilor, şi începuse jocul. Aşeza popicele, 
apoi, îndepărtându-se câţiva metri, trimitea spre ele o 
bilă din metal, care le dărâma. După fiecare lovitură, 
băiatul bătea din palme, bucurându-se... 

La început, Dănuţ l-a privit pe Alex fără să se amestece 
în joc. Apoi, s-a apropiat de locul popicelor, a 
îngenuncheat lângă ele şi-a început să le ridice. Alex era 
şi mai bucuros, fiindcă acum putea să trimită de două ori 
mai multe lovituri... în timp ce fratele mai mic, fără să 
spună un cuvânt, era din ce în ce mai trist. De la o vreme, 
Alexandru l-a observat... 

— Dane, vrei să încerci şi tu? l-a întrebat el. 

Trezit ca dintr-un vis, băieţelul a zâmbit. 

— Atunci trebuie să facem un concurs! s-a grozăvit el. 
La asta mă şi gândeam... a adăugat, încercând să-şi 
ascundă spaima. 

— Facem. — i-a răspuns Alex — dar după ce loveşti de 


7 


Ochii timpului 


câteva ori cu mâna dreaptă, ca să te obişnuieşti... Şi, 
ducându-se lângă popice, a îngenuncheat el, de data 
aceasta, şi-a început să le aşeze... 

Luându-i locul, Dan şi-a potrivit bila în mâna dreaptă, a 
rămas nemişcat câteva secunde, aşteptând să se 
potolească durerea ce-o simţea în umăr şi pe care el o 
exteriorizase printr-o scurtă întunecare a feţei... Apoi i-a 
dat drumul. Bila a pornit-o însă în cu totul altă parte decât 
în direcţia popicelor. Băieţelul a rămas nemişcat, în timp 
ce fratele său a alergat după bilă, trimiţându-i-o înapoi... 

li priveam, cu mare atenţie, prin uşa întredeschisă. 
Trecusem pe-acolo venind din bucătărie, şi mă oprisem 
să-i văd chiar de la începutul jocului. Acum le-am făcut 
semn şi celorlalţi — soţiei mele şi părinţilor celor doi 
băieţi... Urmăream cu toţii „spectacolul”, numărându-ne 
parcă bătăile inimilor. Dan se afla cu faţa spre noi, dar nu 
vedea altceva decât popicele, drepte şi sfidătoare... 

— Hai, Dane, încă o dată! îl îndemnă Alex, răbdător şi 
cu căldură în glas. incearcă să îndrepţi mai mult mina, ca 
bila să vină încoace! 

Dan se concentrează, răsuceşte puţin mâna dreaptă, în 
timp ce ochii lui bat, fără de voie, ca două aripi grăbite şi 
înfrânte — semn că durerea din umăr este, din nou, 
prezentă... Când dă drumul bilei, face un gest de 
uşurare... Gogoloiul de metal se apropie de popice, lovind 
grupul lor într-o margine. O luminare din lemn se înclină 
şi cade... Băiatul zâmbeşte puţin... 

Stăm cu sufletul la gură, nu mai îndrăznim nici să 
respirăm, pentru că Dănuţ, iată, răsuceşte cât mai mult 
mina dreaptă până ce ajunge cu întreaga cupă a 
degetelor pe direcţia grupului de popice. Faţa lui este 
albă, ca varul, iar din ochi ţâşnesc flăcări ce vor parcă să 
taie cărarea dorită... După ce izbise în plin, dărâmând 
totul în jur, bila se opreşte, făcându-şi culcuş printre 
trofee. Dan zâmbeşte fericit şi se lasă îmbrăţişat de 


George Şovu 


fratele său... Noi aplaudăm cu toţii, deschizând larg uşa 
camerei... Băieţelul priveşte undeva, parcă peste noi... 

„„„Acum, în maşină, privirea lui este geamănă cu aceea, 
de demult! 

— Dănuţ, când o să fie următorul concurs? îl întreb. 

— Oho, peste vreo trei luni! După vacanţa mare! Când 
ne vom întoarce de la bunica... Anul ăsta nu mai scapi, 
trebuie să vii cu noi! Ai promis de-atâta timp că ne 
povesteşti despre dumneata!... Aşa-i că vii? Hai, spune că 
vii! se roagă el, mângâindu-mă pe cap, ca pe un copil... 
Spune!... 

— Un campion ca tine nu se miorlăie precum un pisoi 
neputincios! îi răspund şi-i zâmbesc în oglindă... Sigur că 
vin! 

— Promiţi? mai întreabă „campionul”, nevenindu-i să 
creadă. 

— Promit! 

— Bravo! Trăiască unchiul Geo! strigă băiatul, bucuros, 
nevoie mare f Trăiască unchiul Geo! Şi, bineînţeles. Şi 
tanti Coca! se maimuţăreşte, în timp ce, apropiindu-se de 
obrazul ei, o sărută cu zgomot... 


Ochii timpului 


i Capitolul Il ` 
LA INCEPUT A FOST O DIMINEAȚA 


1 


— Unchiule Geo, de ce spui dumneata, când venim aici, 
la ţară, că „venim la bunica”? Ea, bunica... 

— Aşa e, Dănuţ, bunica a murit! Asta voiai să spui, nu?! 
Bunica a murit de cinci ani... dar eu nu pot să spun altfel 
decât că... Şi chiar aşa este: eu vin totdeauna, mai întâi şi 
mai întâi, la dânsa, pentru dânsa... 

— Şi unchiul Costel, fratele matale, nu se supără? 
întreabă Alexandru, care este foarte atent la discuţia mea 
cu Dan. 

— Nu, Alex! Unchiul Costel ştie că eu pentru mama vin, 
în primul rând, aici. 

— Eu tot nu înţeleg! îndrăzneşte Dan să exclame, 
aproape şoptit. 

— Îţi explic eu, intervine Mihaela, verişoara băieţilor, 
fata mai mică a fratelui meu, în ograda căruia ne aflăm. 
Are treisprezece ani şi a trecut în clasa a VIII-a. Ea ştie că, 
de câte ori sosesc aici, în ultimii ani, după moartea 
mamei, timp de câteva ore aproape că nu vorbesc cu 
nimeni... Mă închid într-o cămăruţă, care a fost a ei, până 
în ultima clipă (şi care a rămas aşa, neschimbată). In 
ceasurile acelea „stau de vorbă” cu mama... Când ies, mă 
uit prin curte, prin grădină şi, bineînţeles, o zăresc peste 
tot... 


10 


George Şovu 


„Vă mulţumesc, maică, fiindcă aţi venit să vă mai 
văd!”... Vorbele acestea, cu care ne petrecea, de fiecare 
dată, rostindu-le în poarta casei, la plecare, mă răscoleau 
până în adâncul sufletului... „Vă mulţumesc, fiindcă aţi 
venit să vă mai văd!” Ea — pe noi, deci!... Ecoul lor a 
devenit o obsesie... II ascult şi. Acum... când am venit „s- 
o văd” eu pe dânsa... „s-ovăd”!... 

— Dănuţ, pentru mine mama înseamnă tot ceea ce vezi 
tu în jur... îi răspund eu băiatului... şi, mai ales, ceea ce tu 
nu poţi vedea... sufletul a tot ce există aici!... Ca să mă 
întâlnesc cu acest „suflet” sosesc uneori, da, să-mi 
umplu, din nou, fiinţa, cu puterile lui liniştitoare, mai cu 
seamă după momente de zbucium vin şi-i ascult glasurile, 
îi adun căldura şi-mi reîmprospătez echilibrul, ameninţat, 
din când în când, să se surpe... Voi sunteţi prea mici să 
înţelegeţi... 

— Ba nu! răspunde băieţelul... Să ştii, unchiule Geo, că 
şi eu o văd pe bunica, dar mi-a fost ruşine să-i spun lui 
Alex, sau mamei şi tatii, să nu râdă de mine... De câte ori 
mi-e dor de dânsa, chiar dacă mă aflu la Bucureşti, o văd 
aici, în grădină, sub nuc, unde — îţi aminteşti? — ne făcea 
leagăn... Se urca pe scară până acolo, la creanga aceea 
puternică, încolăcea peste ea un lanţ cu ambele lui 
capete, cobora apoi şi aşeza pe el două perne şi începea 
să ne legene... Când ne luam avânt, ne lăsa singuri... Se 
dădea de-o parte şi ne privea... Noi, eu şi Alex... şi 
Mihaela, râdeam tot timpul... iar dânsa ne striga, din când 
în când: „Fiţi atenţi, mai încet! Mai încet să nu zburati de- 
acolo!”... 

Şi cum ne-aducea mure şi zmeură din pădure... mi- 
amintesc... Venea cu două coşuri pline. Intra în bucătăria 
de vară, spăla zmeura şi-o punea în câteva farfurii. Spăla 
şi murele şi le aşeza la fel. Apoi ne chema să mâncăm... 
Unchiule Geo, oare noi nu ne mai întâlnim niciodată cu 
bunica?... 

Glasul băiatului s-a frânt brusc şi ochii lui, speriaţi 


11 


Ochii timpului 


parcă de întrebare, se feresc să întâlnească luminile de 
sub frunţile noastre... 

— Dane, mă faci de râs! îi răspunde Alexandru, dar şi 
ecoul vorbelor lui tremură nesigur, dând la iveală o trăire 
asemănătoare... 

ÎI mângâi pe Dan, care 


A 


işi reazemă acum capul pe 


pieptul meu... 
— Ce fel de întrebare e asta, nepoate? Şi astăzi ne-am 
întâlnit cu bunica, nu?!... lar spre seară mergem acolo 


sus, pe deal, la cimitir, să-i ducem un buchet de flori. Îi 
plăceau mult garoafele albe... 


x 


— ... În ceea ce mă priveşte, aş vrea să cred că în 
dimineaţa aceea ningea! 

— Despre ce dimineaţă vorbeşti, unchiule Geo, mă 
întrebă Alexandru. 

— Era penultima zi a lunii ianuarie... Şi ningea, precis 
ningea! Din înaltul cerului, cădeau fulgi mari, ca nişte 
fluturi albi şi leneşi ce se legănau în drumul lor spre 
pământ. Casa era mică, n-avea decât două camere. lar 
într-una dintre ele, lângă vatra pe care duduia focul, 
mama se ruga să-mi audă mai repede ţipătul... 

În curte, un bărbat, de nici treizeci de ani, rămăsese ca 
o statuie, înfiorată în aşteptare. Era bunicul vostru şi tatăl 
meu! 

Când o femeie, care stătuse până atunci lângă mama, 
a izbucnit pe uşă, strigând: „E băiat!”, bărbatul din curte 
şi-a săltat căciula şi-a aruncat-o spre cer. Apoi, cu mâna 
dreaptă întinsă în sus, a început să se învârtească, 
înfăşurându-se parcă în veşmântul de lumină al petalelor 
ce coborau deasupră-i, mângâindu-i chipul şi spălându-i 
fiinţa de încordarea de până atunci... Chiar dacă lucrurile 


12 


George Şovu 


nu s-or fi petrecut întocmai, îmi place să cred că, în 
dimineaţa aceea, ningea, ningea cu flori fragede şi albe... 

— Mihaela, te superi? Am rupt toate garoafele albe din 
grădină!... Chipul lui Dan, cu obrajii de trandafir proaspăt 
deschis spre lume, zâmbeşte puţin îngrijorat din spatele 
unui mănunchi de frumuseţe imaculată şi plăcut 
mirositoare. 

— Cum să mă supăr, Dănuţ? răspunde fata, bucuroasă. 
Pe toate le păstram pentru bunica!... 


2 


Tarzan şi Lupu, câinii fratelui meu, au pornit-o înaintea 
noastră prin grădină. Ţopăie de bucurie că i-am desfăcut 
din robia lanțurilor în care sunt ţinuţi în timpul zilei. l-am 
luat şi pe ei la plimbare, pe garanţia mea... 

Dan aleargă după ei. li ajunge din urmă. Câinii înţeleg 
şi o rup la fugă. Incepe o adevărată întrecere, în care. In 
curând, se antrenează şi Alexandru. Băieţii sunt acum în 
frunte, dar, după câteva salturi, Tarzan şi Lupu îi 
depăşesc... Mihaela râde şi aplaudă. Câinii, auzind-o 
parcă, se opresc, fac un ocol, apropiindu-se apoi şi 
gudurându-se la picioarele băieţilor. 

Ne îndreptăm cu toţii către dealul ce se vede la orizont. 
Sunt aproape doi kilometri până acolo. Ne strecurăm 
printr-un lan imens de porumb, pe cărarea aleasă de 
Tarzan şi de Lupu. În curând ajungem într-o poiană 
smălțuită cu flori, aşternută la poalele dealului... 

Paşii mei se rostesc peste aceste locuri cu ochii închişi. 
Deşi au trecut treizeci de ani, de când m-am îndepărtat 
de orizontul lor, fiecare palmă de pământ mi-a rămas 
cunoscută. S-au schimbat multe de-atunci; eu aş putea să 
recunosc însă fiecare strop de relief peste care am trecut, 


13 


Ochii timpului 


fiecare muşuroi sau adâncitură de care m-am ferit, 
fiecare pom sau copac pe care l-am mângâiat cu privirea 
ori cu palmele în miile şi miile de drumuri însemnate pe 
harta acelor ani — anii mei de şcoală din acest sat, anii 
copilăriei — drumuri care, cele mai multe, n-au mai rămas 
vii decât în fiinţa mea... 


Nu împlinisem încă şapte ani — vârsta la care se 
mergea, pe atunci, la şcoală în clasa întâi. Vecinul şi 
prietenul meu Barbu, băiatul cel mic al lui nenea Aurică, îi 
depăşise chiar, astfel că, în toamna anului 1937, cu 
ghiozdanul în spate, a pornit-o prin aceste locuri către 
şcoala de peste deal. Le spusesem părinţilor mei că am 
să mă duc şi eu cu Barbu. Nu voiam să rămân mai în 
urmă. „Ce dacă sunt mai mic? îmi ziceam... Mare scofală, 
câteva luni, acolo! Trebuie să mă primească învățătorul!” 

Il rugasem pe tata să vorbească din timp cu el. Vorbise. 

„Trimite-l, loane, trimite-l! îi spusese. O să văd eu ce 
am să fac cu el!” 

„Ştie să scrie şi să citească!” a adăugat tata. 

„Cum ştie? De unde?” 

„A învăţat de la Gabriela, fata mea mai mare!” Atunci, 
cu atât mai bine! Să vină!”... 

Şi m-am dus! M-am dus împreună cu Barbu. 


x 
Învățătorul era sever, dar foarte priceput. M-a aşezat în 
prima bancă, lângă prietenul meu. 


„Tot sunteţi voi vecini cu casele! ne-a zis; să staţi şi în 
bancă alături, poate vă mai ajutaţi!” 


14 


George Şovu 


La început l-am ajutat eu pe Barbu. El nu pusese mâna, 
până atunci, pe condei şi pe tăbliță... 

— Ce fel de „condei”, unchiule Geo? mă întreabă Dan... 
A, pardon — continuă el, cu un zâmbet ştrengăresc în 
colţul gurii — matale eşti şi scriitor, aşa că... Deci 
„condei” este egal: pix, stilou sau creion!... Nu înţeleg 
însă ce poate fi „tăbliţa”?!... 

— Nici pix, nici stilou, nici creion! „Condeiul” era, pur şi 
simplu, condei, iar „tăbliţa” — tăbliță! 

Dan şi Alex s-au oprit şi mă privesc puţin miraţi. S-au 
oprit şi tovarăşii noştri de drum: Tarzan şi Lupu. S-au 
aşezat pe picioarele din spate, aţintindu-ne întrebători. 
Nu pricep ce s-a întâmplat cu noi. Mihaela zâmbeşte. Sunt 
sigur că ea ştie istoria „condeielor” şi a „tăbliţelor”. Precis 
că a găsit într-o ladă, în care stau îngrămădite cărţi şi 
caiete de-ale noastre, din acei ani, şi asemenea 
„instrumente” pentru învățatul scrisului. Mă întreabă, din 
ochi. Dacă îi dau voie să le explice ea. Sigur că-i dau! 
Doar vrea să devină învăţătoare. Va urma liceul pe care şi 
eu l-am absolvit! 

— Condeiul era un fel de creion, dar din piatră moale... 
începe, tacticos, Mihaela; era ascuţit la un capăt şi cu el 
se putea scrie pe... 

— ... Pe „tăbliţă”! exclamă Alex, imitându-i încântat 
vocea şi ritmul vorbirii. 

— Da, pe tăbliţa, care... 

— ... După cum ne arată şi cuvântul, nu putea să fie 
decât un fel de tablă mai mică, din ardezie!... se 
amestecă şi Dan în discuţie. 

— Măi, măi, măi, ce băieţi deştepţi! se aude replica 
Mihaelei. Nu degeaba sunteţi voi verişorii mei! 

— Aha! Tragi spuza pe turta proprie, care va să zică! 
adaugă  împieliţatul de Dan. Dar, apropiindu-se de 
verişoara lui, o mângâie, cu drăgălăşenie, pe mână. 

— Exact! răspunde viitoarea învăţătoare, ciufulindu-i, în 
acelaşi timp, părul. Important era însă... 


15 


Ochii timpului 


— Deci ceea ce „era important” ' nu ne-ai spus încă, 
intervine, din nou, Alexandru, cu vădită ironie... 

— Important era însă — reia Mihaela — că pe tăbliță se 
putea scrie cu condeiul aşa cum scriem noi cu creta pe 
tablă, ştergându-se, cu buretele, de câte ori se greşea 
ceva sau de câte ori voiai să repeţi spre a se prinde de 
cap şi... de mână ceea ce trebuia învăţat. Aşadar, caietul 
elevului din clasa întâi era, în primele luni de şcoală, 
tăbliţa... 

— Extraordinar! exclamă Dan. Încântat. Chiar aşa era. 
Unchiule Geo? 

— Chiar aşa! 

— Îmi pare rău că n-am învăţat şi eu să scriu pe 
tăbliță... N-aş mai fi mâzgălit atâta hârtie, salvând, de la 
chin, bietele caiete!... 

Câteva zeci de secunde nu se aude niciun cuvânt. Cu 
toţii ne gândim la mâna dreaptă a lui Dănuţ, care îl 
făcuse, nu o dată, să plângă deasupra caietelor de 
teme... 

lată-l însă acum grăbindu-se să culeagă câteva flori. 
Tarzan şi Lupu îl urmează, bucuroşi că au scăpat de 
explicaţii şi că se pot, deci, mişca, din nou, în voie. Dan, 
care rămăsese puţin în urmă, aleargă după noi, oferindu-i 
Mihaelei bucheţelul de flori, albastre ca luminile ochilor ei. 

— Dacă-mi daţi voie să continui, v-aş spune că în anul 
acela, spre sfârşitul primăverii, i-a venit rândul şi 
prietenului meu să-mi fie de folos... Fusese o iarnă grea, 
uscată, aproape fără zăpadă, dar cu geruri mari. Noi 
străbăteam, în fiecare zi, drumul pe care l-am făcut 
împreună până acum, urcam dealul, în faţa căruia ne 
aflăm, şi, mai departe, treceam peste calea ferată, după 
care urma încă un kilometru până la şcoală. Uneori 
întârziam şi-atunci alergam pe câmp, asaltam dealul tot 
într-o fugă şi ajungeam la şcoală transpiraţi. La 
întoarcere, drumul ni se părea mai uşor, nu ne mai zorea 


16 


George Şovu 


nimeni. De aceea, uitam, din când în când, de casă, ne 
jucam pe-aici şi iarăşi transpiram... Aşa se face că, spre 
sfârşitul primăverii, eu am răcit rău şi m-am îmbolnăvit. 
Am avut febră mare, tuşeam. Mai mult de-o lună n-am 
putut merge la şcoală. Barbu venea în fiecare zi pe la 
mine şi-mi aducea lecţiile; îmi vorbea adică despre ce-a 
lucrat învățătorul cu ei, îmi spunea ce teme le-a dat, pe 
care încercam şi eu să le rezolv. De la o vreme, 
începusem să mă simt mai bine, nu mai aveam febră, 
dar, de tuşit tot tuşeam... Am reluat drumurile spre 
şcoală, şi m-am bucurat mult când, la sfârşitul anului, 
învățătorul mi-a aşezat pe frunte coroniţă de premiant 
întâi... 

— Ştim, ştim — se aude vocea, cam spartă, a lui 
Alexandru — te-ai mai lăudat cu aşa ceva, într-o carte, în 
care spuneai că ai fost „premiant întâi din prima clasă 
primară până în ultimul an de facultate!” 

— Alex! îi strigă Dan, repezindu-se spre el, de parcă ar 
vrea să-l ia de piept. 

— Nu e nevoie, Dane! îi spun băiatului cel mic, adică nu 
e nevoie să mă apere... Aşa e, Alexandre — mă adresez 
apoi celuilalt — poţi s-o iei şi aşa — numai că adevărul 
acela nu se schimbă. lar în ceea ce mă priveşte, ca 
profesor şi ca unchi al vostru — nu ascund faptul că mi-aş 
fi dorit ca şi voi să fiţi premianţi întâi. Deşi, nu acest lucru 
este cel mai important pe lume! 

— Nu-i aşa, unchiule Geo? mă întreabă Dănuţ, 
căutându-mi ochii şi prinzându-mă de mână. 

— Ce anume, Dane? întreb şi eu. Făcându-mă că nu 
pricep. 

— Chiar dacă nu eşti premiant... poţi să faci ceva în 
viaţă, poţi să... 

— Bineînţeles, nepoate, bineînţeles! Totul e să ştii ce 
vrei şi să te lupţi pentru împlinirea acelui ceva, frumos şi 
deosebit, pe care îl doreşti. Dar ţineţi minte că, fără 
învăţătură serioasă, nimic nu se poate! Acel „fără” se va 


17 


Ochii timpului 


vedea peste tot, la fiecare pas făcut, cu fiecare vorbă 
rostită, cu orice faptă lăsată în urma ta! 

— Şi, uite-aşa, am ajuns şi la ora de dirigenţie! afirmă 
Alex, cu ironia-i binecunoscută, învârtindu-se pe lângă 
mine! Poate ne dai şi-un „extempora!”! Ce zici? 

— Extemporale dăm cu fiecare clipă de viaţă pe care o 
trăim, Alexandre! 

— Vrei să spui că sunt şi altele pe care nu /e trăim? 

— Din păcate, da! Multe! 

— Chiar dacă eşti „premiant întâi”? 

— Chiar! 

— Asta-mi place! Aşa mai pot ieşi în lume şi premianţii 
al II-lea! zice Alex, scoţându-şi pieptul, ca un curcănel ce 
se-nfoaie şi vrând, desigur, să-mi amintească de faptul că 
el a luat, în fiecare clasă, acest premiu!... Ce te faci însă 
când nu ai în ghiozdan decât o biată mențiune, sau când 
ai pierdut-o şi pe aceea într-o staţie de tramvai?!... 
adaugă Alexandru, privindu-l compătimitor pe fratele lui 
mai mic!... 

Cât de răi pot fi copiii, uneori, în inconştienţa lor! îmi 
spun, privindu-l cu milă pe Dan, care a îngenuncheat în 
iarbă şi culege iarăşi flori! La câţiva paşi, mai încolo, 
Mihaela îl moralizează pe Alexandru pentru lipsa lui de 
delicateţe... Deşi îl iubeşte pe Dan — ştiu acest lucru cu 
siguranţă, m-am putut convinge de el în diverse 
împrejurări, între care şi în seara aceea, cu jocul de 
popice — are, câteodată, asemenea izbucniri de răutate, 
oricum — nepotrivite! Poate şi din cauză că îşi exersează 
mereu atitudinea, starea — nici nu ştiu cum să-i zic — de 
ironie faţă de atâtea şi atâtea aspecte, elemente de viaţă 
care nu-l satisfac pe el din prima clipă. Pentru aceasta 
pare şi, până la un punct chiar este, distant, rece, mai 
puţin sociabil, câteodată chiar nesuferit! S-ar putea ca 
locul al II-lea, obţinut în fiecare an de şcoală pe care l-a 
absolvit, să fie, cât de cât, în legătură şi cu asemenea 


18 


George Şovu 


atitudine; chiar dacă foarte bună şi un om drept, 
învăţătoarea lui Alexandru s-a arătat nemulțumită de 
această comportare a lui — aşa cum am putut observa 
într-o discuţie avută cu ea. Şi, cum diferenţele la medii 
între premii sunt foarte mici în clasele primare, să opteze 
pentru altcineva n-a constituit pentru învăţătoare nicio 
problemă şi nici, poate, o atitudine de condamnat. Cu 
atât mai mult cu cât şi în clasele de gimnaziu: a V-a, a Vi- 
a, Alexandru tot premiul al II-lea a luat... 

Cu Dan însă situaţia este ceva mai complicată. Dan 
este bun şi timid. Simţindu-se mereu descoperit, copilul 
disimulează, făcând pe teribilul. Atunci când te apropii de 
el, cu intenţie caldă, de ocrotire, îl faci praf. O vreme se 
luptă să nu te bage în seamă, punându-şi în aplicare tot 
arsenalul lui de gesturi şi de vorbe care să-l scoată din 
albia comună, dar până la urmă cedează, devine el 
însuşi... rămânând însă, cu toată fiinţa, la pândă. La cea 
mai uşoară boare de nesinceritate sau de răceală, băiatul 
trage obloanele peste lumea aceea atât de frumoasă, un 
adevărat miracol, trimițând în afară o ploaie de săgeți... 

Din păcate, la şcoală, Dănuţ a trăit, în primele patru 
clase, o adevărată dramă. A avut parte de o învăţătoare 
distantă în comportare, rece, care, aflându-se în ultimii 
ani, înainte de pensionare, nu mai avea răbdarea 
necesară să se uite cu grijă la fiecare suflet din bancă. 
Oprindu-se cu munca ei de dascăl, cu vorbele şi cu 
gesturile de încurajare, mai ales la câţiva copii — ai căror 
părinţi poate că se arătau mai des pe la şcoală — pe 
ceilalţi îi neglija, în parte sau aproape de tot. 

Dan, nefericitul, s-a aflat printre aceştia din urmă. El, 
care avea atâta nevoie de căldură sufletească, de o vorbă 
bună!... A suferit cumplit!... Şi-atunci a devenit „teribil*1, 
ajungând, în curând, cum s-a exprimat, odată, un băieţel, 
coleg de-al lui, „comandantul tuturor jocurilor din clasă”. 
Şi, de la teribil până la obraznic nu erau decât puţini paşi! 
Dan i-a făcut foarte repede, răspunzând, într-o 


19 


Ochii timpului 


împrejurare, în clasa întâi, când învăţătoarea i-a poruncit 
să scoată manualul de aritmetică pe bancă, pur şi simplu 
că nu vrea! Dăscăliţa, enervându-se, a pierdut măsura 
argumentelor în moralizare, vrând să-l dea gata pe bietul 
Dan cu afirmaţia că „Aşa ceva nu i s-a mai întâmplat, că 
aşa ceva nu i-a spus nimeni!” până atunci... Băiatul, calm, 
cu un calm care-l costa mai mult decât usturimea a două 
perechi de palme, dacă le-ar fi primit (se putea observa 
aceasta după chipul lui palid şi după minutele ce-i 
tremurau), a completat: „Nu-i nimic, vă spun eu acum: nu 
vreau”... 

În loc să se cutremure de o asemenea atitudine ţi să-i 
caute în propria ei comportare cauzele, învăţătoarea l-a 
dus pe elev, de guler, la directoare. 

Când a rămas singură cu el — până atunci ascultase 
doar spusele învăţătoarei, rostogolite ca un potop de 
gloanțe — directoarea l-a întrebat blând: „De ce ai făcut 
acest lucru, Dănuţ? 

„Fiindcă nu mă bagă în seamă, tovarăşă directoare! a 
sosit, prompt, răspunsul copilului... Dar să ştiţi că îmi pare 
rău!... Vă rog să mă iertaţi!”... 

Îşi ţinea ochii plecaţi şi frământa între degete un pix pe 
care îl luase de pe biroul din faţa lui. 

„Îţi place pixul acela?” s-a auzit, după câteva zeci de 
secunde, glasul directoarei. 

Dan abia atunci a început să privească obiectul din 
mâinile sale... 

„Da! a răspuns. E foarte frumos!” 

„Nrei să-l primeşti de la mine?” 

Băieţelul a privit-o lung, înseninându-se la faţă. 

„Şi eu ce să vă dau în schimb?” a întrebat-o, când a 
înţeles că directoarea chiar vrea să-i ofere pixul... 

„Un zâmbet!” 

„Pot să vă sărut? — a mai întrebat, timid — dar cu o 
lumină în ochi care ar fi încălzit până şi pietrele”, după 


20 


George Şovu 


cum afirma directoarea, atunci când mi-a povestit 
întreaga scenă... 

De-atunci, Dan cobora, în unele recreaţii, şi se învârtea 
prin faţa biroului directoarei.. Într-o zi. Profesoara de 
serviciu pe şcoală l-a observat frământându-şi mâinile şi 
pândind deschiderea uşii acelei încăperi în care, odată, 
intrase „adus de guler”. 

„Ce faci tu aici, băieţel?” l-a întrebat profesoara. 

„Vreau să mai stau şi eu puţin de vorbă cu tovarăşa 
directoare!” 

Profesoara, zâmbind, a bătut în uşă şi a deschis. 

„Aveţi un musafir!” a comunicat ea, cu acelaşi zâmbet 
bun pe faţă. 

Dănuţ a intrat, a spus „sărut mâna” şi a rămas lângă 
uşă, încercând să se păstreze drept, în picioare, fiindcă 
simţea că puterile îl părăsesc. 

Femeia aceea, frumoasă şi înţeleaptă, s-a ridicat de pe 
scaun şi, venind-i în întâmpinare, l-a mângâiat şi i-a 
sărutat obrajii peste care tremurau ape de jar. 

„S-a întâmplat ceva Dănuţ?” l-a întrebat ea. 

„Nu, tovarăşă directoare... dar...” 

„Dar?...” 

„AŞ fi vrut să mai stau şi eu de vorbă cu 
dumneavoastră!...” 


...Trecând pe lângă clasa lui Dan, într-o zi, directoarea 
s-a oprit câteva secunde, a deschis apoi uşa şi a intrat. S- 
a aşezat într-o bancă, unde era un loc liber... 

învăţătoarea făcea o lecţie de aritmetică. Copiii erau 
acum în clasa a l-a, către sfârşitul anului şcolar... 

Scoate un elev la tablă să rezolve o problemă. Copilul 
se încurcă... Mai scoate o fetiţă. Nu reuşeşte nici aceasta, 
învăţătoarea priveşte peste clasă. Intâlneşte ochii lui Dan. 


21 


Ochii timpului 


Îl invită la tablă... 

Băieţelul avea inima în gât... lată, trecuseră aproape 
doi ani şi el nu se aflase în faţa tablei aceleia, în timpul 
lecţiilor, decât de vreo câteva ori. Degetele de la o mână 
erau poate prea multe pentru a stabili numărul. Şi, în 
plus, acum, în sală, se afla... 

Ajuns însă lângă tablă, se uită repede peste problemă 
(până atunci nu prea fusese atent de ce se întâmplă, 
fiindcă pe el învăţătoarea nu-l întreba aproape 
niciodată... De aceea şi ajunsese să nu-şi mai facă lecţiile 
acasă; îşi scria temele cu foarte mare greutate, după 
îndemnuri şi rugăminţi repetate ale părinţilor... 

„Nu mai scriu, mami!”, sau „Nu învăţ răspundea, 
„fiindcă tot nu se uită pe caiete” sau „tot nu mă întreabă 
nimic!”). Ajuns, deci, lângă tablă, Dănuţ priveşte, în 
câteva secunde, problema şi se apucă să lucreze. Intr-un 
minut, două, a rezolvat totul. A rezolvat bine! 
învăţătoarea face ochii mari şi, n-are încotro, îl laudă! 
Dan însă n-o ia în seamă. El caută spre banca unde se 
află directoarea şi, când îi întâlneşte privirea şi-i observă 
zâmbetul de pe buze, clipeşte repede dintr-un ochi, în 
semn de: „Aţi văzut?!”... Directoarea abia se abţine să nu 
pufnească în râs, în timp ce Dan străbate, cu capul sus şi 
cu paşi apăsaţi, spaţiul, de la tablă până la banca lui... 


La sfârşitul clasei întâi, când a luat prima menţiune, 
„strigat” fiind imediat după premianţi, Dănuţ a primit o 
diplomă şi o carte învelită în celofan. Tată-său tocmai îi 
cumpărase nişte pantofiori noi, pe care băiatul îi încălţase 
cu această ocazie. Se nimeriseră însă cam mici şi-l cam 
strângeau. Adică, la drept vorbind, îl strângeau bine. A 
răbdat el cât a răbdat, că nu era frumos să se descalţe la 
şcoală — ar fi râs copiii de el —, dar, când a ajuns în 
staţia de unde urmau, el şi cu Alex, să se urce în 
troleibuz, ca să ajungă acasă, s-a aşezat pe bordura 


22 


George Şovu 


trotuarului, a pus diploma şi cartea alături şi s-a 
descălţat. Nici n-a apucat să-şi dezmorţească degetele, 
că troleibuzul s-a şi oprit în staţie. 

„Repede, Alex, a strigat Dan, luându-şi pantofii într-o 
mână şi împingându-l, cu cealaltă, din spate, pe fratele 
său mai mare, să urce pe scara maşinii. Repede! a 
repetat băieţelul şi ai grijă cum te urci!... (Deşi mai mic, 
el era „responsabil” cu călătoria, el ştia la ce staţie 
trebuie să coboare, el îl ocrotea pe fratele său, la 
înghesuială, să nu-l lovească cineva, el... Şi când se 
întâmpla să intre Alex la vreo încurcătură, cu unii copii 
mai răi, fie în curtea şcolii, fie în jurul blocului unde 
locuiau, dacă îndrăznea cineva să-l lovească — 
Alexandru, mai fricos, încasa lovituri, ne- fiind în stare să 
riposteze — Dan „intra” în ei, ca un mic buldozer, 
plasând, cu rapiditate, pumni în stânga şi în dreapta, 
încât copii mult mai mari decât el ajunseseră să-l ştie de 
frică. În acele momente, când îşi apăra fratele, mâna lui 
dreaptă nu mai conta. Îl durea cumplit, dar el nu ţinea 
seama de asta. Îl scotea pe Alex din încăierare şi pleca cu 
el acasă!)... 

În troleibuz, desculţ şi cu pantofii în mână, constată, de 
la o vreme, că nu are diploma şi cartea. Se întristează, 
dar nu spune nimic... După câteva minute, observă şi 
Alexandru. 

„Dane, unde e mențiunea ta?” întrebă el, mirat. „Le-am 
lăsat în staţie, să se bucure şi alţii de ele, că mie mi-au 
fost de-ajuns!” 

„Le-ai uitat în staţie? Bă, da' căscat eşti!” 

Dan îşi priveşte degetele de la picioare, pe care le 
mişcă din nou, ca să-şi revină, după strânsoarea la care 
fuseseră supuse. Apoi. Cu ochii în altă parte, îl anunţă pe 
fratele” său: 

„Vezi că la prima coborâm!”... 

Mențiuni a primit Dănuţ în fiecare clasă, până într-a 
patra, iar în clasa a V-a, pe care a terminat-o de curând, a 


23 


Ochii timpului 


luat premiul al Ill-lea... Dar, vorba lui, „chiar dacă, la 
şcoală, nu eşti premiantul — se-nţelege «întâi» —, poţi să 
faci ceva în viaţă... care...” 

Probabil că aşa s-a hotărât Dan să facă judo... lupte. A 
văzut în nişte filme... A făcut, din asta, o pasiune, astfel 
că, numai după câteva săptămâni, a ajuns să fie 
selecționat pentru concursul naţional... 

„Cum merge?” l-a întrebat, într-o zi, directoarea, când 
„au mai stat de vorbă”. 

„Bine, vă mulţumesc!” a răspuns Dan... „Mă /upt şi eu 
pentru mâna asta!” a adăugat apoi băiatul, aproape cu 
lacrimi în ochi... 


Incidentul, născut din vorbele lui Alex, s-a risipit printre 
firele înalte ale ierbii în care ne-am aşezat cu toţii, 
copleşiţi de frumuseţea şi de parfumul florilor din jur. Dan 
a uitat povestea „menţiunii”... Se răsfaţă, stând trântit în 
iarbă şi cu capul în poala verişoarei sale, căreia i-a oferit 
încă un bucheţel de albăstrele... 

— Vă spuneam — încerc să înnod eu firul povestirii 
despre primul meu an de şcoală — că, până la urmă, am 
terminat cu bine clasa întâi... Tuşea, care mă sâcâise 
până spre sfârşitul primăverii, nu se potolea însă deloc. 
Dimpotrivă, după încheierea cursurilor, în vară, tuşeam 
din ce în ce mai mult şi mai tare. Mă duceam cu vitele pe 
zăvoi şi, când m-apuca tuşea, mă auzeau ai mei, de- 
acasă, de la aproape o jumătate de kilometru. Mă auzea 
multă lume. Eu tuşeam până mă înecam, simțind că mă 
sufoc, că mor. Slăbeam în fiecare zi, iar de obraji mi se 
lipise parcă o pânză subţire de umbră. Oamenii din sat, 
care mă cunoşteau,. Credeau că nu mai scap. Le simţeam 
privirea compătimitoare, când treceau pe lângă mine, 


24 


George Şovu 


însoţită, din când în când, de exclamaţia: „Bietul băiat! 
Păcat de el!” Dar eu nu voiam să mor. Eram speriat, 
fiindcă nu mă mai făceam bine, dar nu voiam să mor. Nu 
ştiam însă ce să fac... Când simţeam că trebuie să tuşesc, 
mă abţineam câteva zeci de secunde, pe care ajunsesem 
chiar să le număr. Făceam o competiţie cu mine însumi, 
din acest punct de vedere, ajungând, uneori, cu un efort 
aproape supraomenesc, până la un minut. În timpul acela 
cred să mă făceam roşu-vânăt. Apoi, nemaiputând, 
izbucneam, şi tuşea era atunci parcă şi mai puternică... 


x 
În primăvara aceea, liliacul pe care tata îl plantase la 


fereastra dinspre şosea a casei noastre, în anul în care m- 
am născut eu, n-a mai înflorit. Se nimerise să fie un liliac 


alb. Toţi ai casei au rămas miraţi:. „liliac alb?!” se 
întrebau ei. 
„Să ştii, loane, — i-a spus un vecin tatălui meu — că 


ăsta e un semn frumos: băiatul tău, cine ştie, va avea, 
poate, un destin mai deosebit!” 

Când am auzit că este /i/iacul meu, m-am bucurat mult 
şi-am început să-l îngrijesc ca pe ochii din cap. Aşteptam 
fiecare primăvară ca pe un mare eveniment, fiindcă ea 
îmi aducea în fereastră bulgării aceia albi, cu mii şi mii de 
ochi, ce mă mângâiau, răspândind peste fiinţa mea 
ameţitoarele lor arome. 

Dar, în primăvara în care m-am îmbolnăvit, n-a mai 
înflorit nici liliacul cel alb! Era verde, frumos, ca şi toată 
grădina, dar n-a mai înflorit!... încordarea, din semnele de 
întrebare, se năştea acum cu alte semnificaţii... „Oare ce- 
o fi cu el?... Ce poate să însemne asta?” auzeam rostindu- 
se, ici-colo, în ograda noastră sau dincolo de ea... 

Când m-am îmbolnăvit, asemenea întrebări au început 
să devină şi mai apăsătoare... Mă rugam, în fiecare zi, de 


25 


Ochii timpului 


liliac să nu moară — şi, pentru aceasta, îl udam, şi 
dimineaţa, şi seara, îl cercetam cu atenţie să văd dacă n- 
a apărut vreun semn rău, stăteam de vorbă cu el... 

Mama, care era cu ochii pe mine, simţea că i se rupe 
inima de zbuciumul şi de spaimele mele. O vedeam, când 
mă apuca tuşea şi ea se afla prin preajmă, cum întoarce 
capul, ca să nu-i zăresc lacrimile... Mi-a făcut tot ceea ce 
a ştiut. A încercat tot felul de leacuri, mi-a fiert şi mi-a dat 
să beau toate buruienile în care spera. Degeaba!... Până 
într-o zi când, luându-mă de mână, s-a hotărât să mă 
ducă la spitalul dintr-o comună vecină, cam la vreo zece 
kilometri de aici... 

Am urcat dealul acesta, apoi încă un deal şi-am ajuns în 
pădurea către care ne îndreptăm şi noi acum... 

Ne aflam într-o poiană, în mijlocul pădurii. Pe mine m-a 
apucat, din nou, tuşea. Obosisem, nu mai puteam să 
merg. Am căzut în genunchi şi-ara tuşit până aproape am 
leşinat... 

„Săriţi, oameni buni, mi se prăpădeşte băiatul!” am 
auzit-o pe mama strigând... 

În câteva minute au sosit lângă noi nişte ciobani, care 
păşteau o turmă de oi, în poiana aceea. 

Între ei se afla unul mai bătrân care, luând-o pe mama 
de-o parte, i-a spus ceva în şoaptă. S-a apropiat apoi de 
mine şi mi-a spus c-o să-mi dea să beau lapte cald de la 
oi, care o să mă ajute să mă fac bine!... 

În cel mult zece minute, s-a întors cu o ulcică din 
pământ ars, cam de un litru, înăuntrul căreia se afla, până 
la jumătate, nişte lapte gălbui la culoare şi cu steluțe de 
grăsime pe deasupra. Se vedea că era proaspăt muls, 
fiindcă aburea. 

Nu băusem niciodată lapte de la oi. Nici de la vacă nu 
voiam să beau, până ce mama nu mi-l fierbea. Atunci însă 
mi-am apropiat buzele de marginea oalei şi, căutând să- 
mi domin greaţa, ce începuse deja să-mi foiască în 


26 


George Şovu 


stomac, am băut pe nerăsuflate şi cu ochii închişi laptele 
oferit de cioban. Când m-a văzut că îndepărtez ulcica de 
la gură, bătrânul, aflat lângă mine, mi-a întins o bucată 
de brânză, pe care o avea în mână, obligându-mă să 
muşc din ea şi să înghit imediat. M-am executat, sperând 
ca în felul acesta să-mi potolesc greaţa ce-mi ajunsese în 
gât, unde clocotea şi se tot înnoda, amenințând să 
zădărnicească întregul efort. 

Brânza înghițită s-a dovedit salvatoare. Am îndrăznit să 
mai cer o îmbucătură. Bătrânul mi-a oferit cu dărnicie, 
trimițând, totodată, pe unul dintre ortacii săi să mai 
aducă o bucată, dimpreună cu o „frântură de mămăliguţă 
caldă”, pe care chiar atunci se nimerise s-o răstoarne din 
ceaun. Cât ai clipi din ochi, au sosit şi brânza şi 
mămăliguţă, de data aceasta într-o strachină. Am mâncat 
cu poftă şi, spre surprinderea mea, ca şi a mamei, am 
observat că nu-mi mai vine să tuşesc. 

„Ţi-am spus eu, femeie? a zis baciul cel bătrân. Acum 
întoarce-te acasă! N-ai ce să cauţi cu băiatul la spital. Vii 
cu el aici, la noi, timp de o săptămână, de astăzi înainte, 
în fiecare dimineaţă. Vom repeta tratamentul! Şi-ai să 
vezi, feciorul dumitale se va face, sigur, sănătos!” 

Mama, săraca, nu ştia cum să-i mai mulţumească 
bătrânului baci. Cred că dacă i-ar fi dat voie, ar fi fost în 
stare să-i sărute chiar mâna... Scena m-a impresionat 
mult, de aceea o ţin atât de bine minte... _ 

La întoarcere, până acasă, n-am mai tuşit! In timpul 
nopţii însă, câteva spasme m-au chinuit din nou. În ziua 
următoare  şi-apoi în celelalte, până la sfârşitul 
săptămânii, tuşea s-a liniştit tot mai mult, după fiecare 
ulcică de lapte băut, astfel că mi-am revenit, scăpând, cu 
ajutorul ciobanilor, de nenorocirea ce planase asupra 
vieţii mele... 

Despre secretul laptelui însă, care nu fusese muls de la 
oi, ci de la acel animal prieten, mai bine-zis prietenă a 
oilor, care merge, de obicei, în frunte, ori în mijlocul 


27 


Ochii timpului 


turmei, aveam să aflu mult mai târziu... 

— Adică vrei să spui, unchiule Geo — întrebă Alex — că 
ai băut lapte de... măgăriţă? 

— Exact, Alexandre! Şi să ştii că, fără el, tuşea' 
convulsivă de care sufeream şi căreia oamenii, la ţară, îi 
spun şi „măgărească” (după zgomotele pe care le fac 
bolnavii tuşind, dar, probabil, şi după sursa leacului), nu 
m-aş fi vindecat! 

Băiatul face o grimasă de greață, scuturându-se. 

— Îmi pare rău, unchiule, că nu ne-ai spus povestea 
aceasta mai de mult... intervine Dan, cu zâmbetul pe 
buze... în orice caz, de astăzi înainte, voi avea un respect 
deosebit pentru... măgari! Pentru cei adevărați, 
bineînţeles! adaugă el, râzând, şi dându-se peste cap prin 
iarbă. 

Tarzan şi Lupu, care stătuseră cuminţi, la câţiva metri 
de noi, dormitând cu capul pe labele din faţă, se scoală, 
ca la comandă, şi încep să ne dea târcoale. 


x 


Ne ridicăm cu toţii şi începem să urcăm dealul... 

Îmi aduc aminte că panta aceasta, de peste o sută de 
metri, pe care acum o luăm în stăpânire pas cu pas, se 
transforma, în timpul iernilor copilăriei mele, într-o 
nemaipomenită pârtie pentru săniuţe şi schiuri. 

— Vă mai daţi cu săniuţele pe-aici? o întreb pe Mihaela. 

— Bineînţeles! larna, când e zăpadă bună pentru aşa 
ceva, e potop de copii. Mai ales duminica! răspunde fata. 

— Şi pe vremea mea era la fel! Veneam cu fraţii mei 
mai mici — cu părinţii noştri. Aveam o sanie în care 
încăpeam toţi trei. Urcam până în vârful dealului şi ne 
dădeam drumul. Senzaţia era nemaipomenită. Zburam, 
nu alta, fiindcă sania prindea o viteză extraordinară. 


28 


George Şovu 


— Şi nu vă era frică? întreabă Alexandru, curios. 

— De ce să le fie frică? Cel mult... se răsturnau în 
zăpadă! îi răspunde fratele mai mic. 

— Ai dreptate, Dănuţ! Deşi pericolele puteau fi şi mai 
mari; lovindu-te de alte sănii, te puteai accidenta. Dar noi 
ne învăţaserăm. Conduceam cu grijă şi nu ne răsturnăm! 

— Şi cine conducea, matale, unchiule Geo, sau tata? 
Ori unchiul Costel? întreabă Dănuţ. 

Conduceam pe rând, căci fiecare dintre noi era în stare 
s-o facă. În orice caz, trăiam clipe sublime: ni se părea că, 
într-adevăr, ne aflăm în zbor deasupra pământului, aripa 
noastră, binefăcătoare, fiind... sania. Aceeaşi senzaţie, a 
zborului, n-o mai încerci decât călărind... 

— Povesteşte-ne, povesteşte-ne! se roagă Dan. 

— Am să vă spun, dar mai târziu ori într-o altă zi... 
Acum priviţi, priviţi această minune frumos mirositoare, 
foşnitoare şi fragilă, care este dealul!... Şi, mai ales, priviţi 
de-aici din creştet, către apus!... 

Ne întoarcem cu toţii cu spatele către soare-răsare. 
Privind către apus, ochii ni se opresc, mai întâi, pe 
cordonul acela de străjeri, înalţi şi voinici, născuţi parcă o 
dată cu glia, dincolo de care şerpuieşte panglica cenuşie 
de asfalt, mărginită, de partea cealaltă de încă un cordon 
de paznici ce-şi dau, peste capul ei» mâna cu fraţii lor de 
trudă şi de veşnicie. 

„Câte, oare, n-au văzut şi n-au auzit plutele acestea 
bătrâne de sute şi sute de ani!” exclam, cu gândul la 
atâtea întâmplări pe care eu însumi le cunosc... 

Şi, mai departe de şosea, se-ntinde zăvoiu/, pe care îl 
traversează un râu nestăvilit... Şi-apoi, livezile cu meri, 
grădinile de zarzavat, mari porţiuni de grâu şi de porumb, 
până ce ajungem, cu ochii, la un alt sat, de la poalele altui 
deal!... 

— De-aici, de sus, priveliştea este magnifică! se 
extaziază Dan. Am impresia că, dacă închid ochii şi întind 
mâna, pot să mângâi plutele de pe marginea şoselei — 


29 


Ochii timpului 


continuă el, închizând chiar ochii şi întinzând mâna cea 
dreaptă — şi că, peste o palmă de loc doar. Se află dealul 
celălalt!... Unchiule Geo, continuă el cu însufleţire, vezi, 
noi am mai fost pe-aici, dar niciodată nu ne-am uitat la 
ceea ce este în jur aşa cum o facem acum. Imi pare bine 
c-ai venit cu noi! adaugi, prinzându-mă de mână... 

Deşi i-am înţeles foarte bine trăirea, spun, totuşi, 
glumind: 

— Eşti un mare şmecher, Dănuţule! 

— Nu sunt! exclamă băiatul, apăsat, privindu-mă în 
ochi... Dar pot să mă fac, continuă, desprinzându-se de 
mâna mea şi culcându-se în iarbă. A/ex. Se uită câteva 
clipe, după care face şi el aceeaşi mişcare... Mihaela mă 
cercetează rugătoare. li fac semn că n-am nimic 
împotriva să-i urmeze. Ea execută mişcarea fără 
întârziere... _ 

Sunt acum, toţi trei, înşiraţi pe culmea dealului, unul. În 
continuarea celuilalt. Potrivindu-mă jocului, număr şi dau 
startul. Trupurile copiilor încep să se rostogolească prin 
marea de iarbă şi flori, fiecare înfăşurându-se în mătasea 
de azur a cerului, din care decupează fâşii pe măsură, 
îmbibându-le cu balsamul nemuritor al florilor de câmp. 
De la o vreme, râsul îi cuprinde pe toţi trei şi hohotele lor 
răsună, ca un cânt fericit, până departe, umplând, cu 
zigzagurile lui nevinovate, întreaga vale, parcă întreaga 
lume... 

Tarzan şi Lupu ar dori să-i imite, dar parcă se jenează, 
ei fiind doi câini serioşi. Aleargă după copii, câtva timp, 
certându-i prin lătrături succesive, pentru ca, până la 
urmă, învinşi de curiozitate, să-şi părăsească mândria şi 
să se trântească la pământ şi, strângându-şi picioarele pe 
lângă trup, aşa cum făcuseră copiii cu mâinile, să înceapă 
să se rostogolească şi ei, schelălăind de plăcere... 

O femeie, care, întâmplător, trece prin preajmă, se 
miră văzându-i, şi râde de-şi simte „băierile inimii” 


30 


George Şovu 


tremurând. Se opreşte apoi şi-i „scuipă”, spunând: 

— Ptiu! bată-vă să vă bată de năzdrăvani! la uitaţi-vă, 
oameni buni, au învăţat până şi câinii să se 
rostogolească! 

Ajungând în vârful dealului, de unde, încântat, privesc 
„spectacolul”, mă întreabă puţin jenată: 

— Ai dumneavoastră sunt? 

— Ai mei! răspund, fără să stau prea mult pe gânduri... 

— Să vă trăiască! adaugă femeia... că năzdrăvani mai 
sunt!... 

în acest timp, copiii şi câinii se ridică din iarbă şi 
aleargă, pe întrecute, spre mine. 

— A fost nemaipomenit! Nemaipomenit! se aude glasul 
lui Dan... Am să vin şi la iarnă să mă dau cu sania! Am să 
vin, Mihaela, auzi, am să vin!... 


x 


După ce traversăm calea ferată, începem să urcăm un 
nou deal. Aici ne strecurăm pe sub coroanele bogate ale 
unor meri, aşezaţi rânduri-rânduri, precum ostaşii la 
paradă, în grădini ce ni se par fără sfârşit. Sunt ale 
cooperativei agricole din comună. 

— Peste toţi merii aceştia tata este stăpân! spune, la 
un moment dat, Mihaela. Cred că se află pe undeva, pe 
aici. Se îngrijeşte de ei şi-i iubeşte, de parcă ar fi propriii 
lui copii... Să-l vedeţi cum îi sapă la rădăcină, cum îi 
curăţă de uscături sau cum le taie crengile în aşa fel încât 
să le crească o coroană bogată, rotundă, frumoasă şi să 
rodească. Toamna, târziu. Le îmbracă trunchiurile în paie 
de grâu şi le leagă de jur împrejur, ca, în timpul iernii, să 
nu le strice iepurii coaja... Acum cred că le pune proptele, 
spre a le sprijini crengile să nu se rupă sub povara 
roadelor. Vedeţi ce multe sunt? La toamnă să veniţi! Este 
aici un adevărat paradis!... 


31 


Ochii timpului 


Cunoşteam un asemenea paradis, îl ştiam din vremea 
copilăriei mele. Învățătorul nostru, Sandu Lăzărescu, era 
şi un mare iubitor al naturii. Deseori putea fi văzut în 
grădina şcolii, lucrând alături de copii, învăţându-i să 
altoiască pomii, să-i îngrijească. El spunea că şi pomii au 
suflet şi, din când în când, îl puteai auzi stând de vorbă cu 
ei. 

Mi-amintesc că, odată, într-o primăvară — eram în 
clasa a treia — l-am zărit în grădină dis-de-dimineaţă. 
Plecasem mai devreme de-acasă, împreună cu prietenul 
meu. Barbu. Drumul nostru către şcoală trecea prin 
grădina aceea. Ne-am oprit în spatele unui nuc masiv, ca 
să-l urmărim pe învăţător. Se mişca uşor, de la un pom la 
altul, îl privea pe fiecare, îi şoptea câte ceva. După câteva 
minute, s-a apropiat de un cireş tânăr, un pui de cireş de 
fapt. Cu o coroană rotundă, armonioasă, din crenguţe 
încărcate cu buchete de flori. Se pregătea să dea rod 
bogat cireşul. Era primul lui rod. 

Ajungând lângă el, numai ce-l auzim pe Sandu 
Lăzărescu: „Măi, băiatul tatii, măi, frumosul tatii, ce faci, 
măi voinicule?” Şi, întinând braţul drept, i-a înconjurat 
coroana, apropiindu-şi, în acelaşi timp, obrazul, cu 
nesfârşită dragoste, de ninsoarea petalelor albe, plăcut 
mirositoare, ce zâmbeau dimineţii de mai. 

În anul următor, am plantat pe dealul pe care ne aflăm 
acum, dar într-o altă parte, mai spre sud, o adevărată 
pădure de meri. Am pregătit terenul în terase, aşa cum 
ne-a învăţat Sandu Lăzărescu şi i-am plantat. De fapt, 
fiecare rădăcină intra în pământ purtată de mâna lui, 
supravegheată de ochii lui, „încălzită însă, cum îi plăcea 
învățătorului să spună, de sufletele noastre curate”. 
Niciun pom, dintre aceia, nu s-a uscat, iar în câţiva ani au 
crescut cu toţii ca o minune, începând să rodească... 

Eram, de-acum, în al doilea an de liceu. Urma să-l încep 
din toamnă. Mama avea o rudă pe-aici, în marginea 


32 


George Şovu 


satului, o femeie în vârstă, căreia ne obişnuisem să-i 
spunem tuşa Maria. Trăia singură, retrasă, într-o căsuţă 
de sub dealul acesta, vecin cu pădurea cea mare de 
stejari. Veneam, din când în când pe la ea, trimis de 
mama cu câte ceva. Uneori rămâneam la bătrână câteva 
zile. Îmi plăcea aici, era linişte, era frumos, iar ea mă 
răsfăţa cu tot felul de bunătăţi. Era o femeie blândă şi 
bună „s-o pui la rană”, cum se spune. Trecuse de 
şaptezeci de ani, dar avea părul aproape tot negru, o faţă 
albă, care fusese frumoasă în tinereţe, iar în ochii căprui, 
acum obosiţi, mai luceau, din când în când, luminile de 
prospeţime a spiritului. li murise soţul, cu zeci de ani în 
urmă, în război, şi ea nu se mai recăsătorise. N-avusese 
niciun copil, aşa că a rămas să trăiască singură. 

Tuşa Maria avea gospodărie bine întocmită, cu 
lighioane multe prin curte, cum obişnuia ea să-şi 
numească păsările, iar casa, cu cele trei camere ale ei, 
era curată ca un pahar şi mirosea frumos a flori şi a mere, 
a gutui şi dulceţuri de toate felurile. Când veneam aici. Nu 
scăpăm până „nu gustam” din fel de fel de borcane cu 
dulceaţă, până nu mâncam plăcintă cu mere şi plăcintă 
cu brânză, atunci făcute, proaspete şi tuşa mă tot 
îndemna: „Mai ia, Geo, mamă, ia băieţaş, încă o bucată, 
ia, dragule, uite, gustă şi din borcanul ăsta; stai să-ţi dea 
tuşa acum ceva nemaipomenit!”... Şi, aşa, tot luam, tot 
luam, până ce chiar că nu mai puteam! Atunci tuşa Maria 
mă încuraja, zicându-mi: „Nu-i nimic, Geo, mamă, lasă că 
îl culcă ea tuşa pe băiat colea în pat curat şi moale şi, 
mâine-dimineaţă, o luăm de la capăt”, mai adăuga, 
zâmbindu-mi cu ochii calzi şi buni. Şi chiar aşa se şi 
întâmpla: când nu mai puteam de sătul, dar şi de 
sporovăială — că vorbeam cu bătrâna despre câte în lună 
şi în stele, iar mie-mi plăcea să discut cu dânsa, fiindcă, 
după ce mă iscodea cu câte ceva, ştiindu-mi obiceiul, mă 
lăsa să vorbesc, să vorbesc! —, deci, când isprăveam şi 
cu mâncatul şi cu sporovăitul, treceam, într-adevăr, la 


33 


Ochii timpului 


culcare, în patul moale, cu lenjerie curată, care mirosea a 
scrobeală proaspătă, zbicită în adieri de vânt şi de soare! 


M-am dus în vara aceea — era la începutul lui 
septembrie (mai aveam puţin şi plecam la liceu) — pe la 
tuşa Maria. M-a primit ca de obicei. 

Am făcut inspecţie, mai întâi la cămară; tuşa m-a lăsat 
să admir ordinea, curăţenia şi varietatea sorturilor, care, 
atunci, întrecuseră parcă orice limită: pe policioarele 
acoperite cu hârtie albă, proaspăt schimbată, zeci de 
borcane cu dulceaţă! Fiecare purta pe obraz câte o 
etichetă pe care bătrâna mâăzgălise, cum putea ea, cu 
creion chimic, indicaţii asupra conţinutului, ca de 
exemplu: „cireşe amare”... 

— Mamăăă! exclamă Dănuţ, ce grozăvie e dulceaţa de 
cireşe amare! 

— „Cireşe albe” — continui eu — „struguri”, „vişine”, 
„gutui”, „fragi”, „nuci verzi” etc. 

— Nu se poate: şi nuci verzi? întreabă Alex, ironic, 
nevenindu-i să creadă. 

— Da, şi de nuci verzi! susţin... Ai mâncat? 

— Am mâncat o singură dată, de la bunica!... 

— Apoi am început cu gustatul: „la, Geo, ia, dragule, 
mai încearcă şi din asta, şi din asta!...” mă îndemna. 

— Auzi, unchiule, mai trăieşte „tuşa Maria” asta? se 
interesează Dănuţ. 

— Nu, Dane! E de mult pământ! De peste douăzeci de 
ani! Casa ei, rămasă pustie, aproape că s-a dărâmat. 
Dacă vreţi, putem s-o vedem.:. 

— Ei, şi? mai întreabă Alex. Nu ţi s-a făcut rău de-atâta 
dulceaţă? 

— Nu, că ne-am apucat de treabă... A pregătit tuşa 
coca pentru plăcintă cu mere şi plăcintă cu briază, iar eu 
am curăţat merele şi le-am dat pe răzătoare, am ajutat-o 
să amestece brânza cu fel de fel de mirodenii şi, când 


34 


George Şovu 


totul era gata — tăvile pline fiind aşezate în cuptor — am 
ieşit împreună în ogradă, am încolţit un cocoşe), undeva, 
lângă gard, i-am luat gâtul cu toporul şi l-am curăţat, ca 
să-l perpelim apoi pe jăratec şi să-l tăvălim prin mujdei de 
usturoi, aşa cum îi stă bine. 

Şi, ca de obicei, când mirosurile acestea toate, atât de 
îmbietoare, au început să dea buzna nu numai dincolo de 
uşile casei, ci şi dincolo de împrejurimile ogrăzii, lângă 
gardul tuşii Maria, venind dinspre ograda vecină, a apărut 
neică Gheorghe Botez, pe-atunci un bătrân falnic, care, în 
ciuda celor aproape 90 de ani pe care îi avea, se ţinea 
drept, arăta încă vânjos, călca sigur şi vorbea cu 
limpezime sfătoasă şi caldă. Avea părul mare, lung până 
aproape de umeri şi sur ca lâna oilor seine, sprâncenele 
stufoase şi mustaţa bogată îi erau însă albe, iar în obraji 
păstra încă urme de roşeaţă. Peste pantalonii albi, strânşi 
pe picior, purta cămaşă cu râuri pe poale, încinsă, la 
mijloc, cu un chimir lat, din piele cafenie, bătută cu ţinte 
de argint. 

Cam de tot atâţia ani, de când tuşa Maria rămăsese 
fără bărbat, murise şi femeia lui neică Gheorghe Botez. 
Deşi încă tânăr pe-atunci, îşi crescuse singur cei doi băieţi 
ce-i avea. Aceştia se făcuseră mari, terminaseră şcoli şi 
facultăţi, întemeindu-şi gospodării departe de satul natal, 
unul într-un oraş, celălalt în altul. Veneau, din când în 
când, pe la tatăl lor ori îi trimiteau câte ceva, sprijinindu-i 
bătrâneţile. 

Ca vecini, neică Gheorghe şi tuşa Maria s-au înţeles 
totdeauna bine şi s-au ajutat... 

Bătrânul ne-a dat bineţe, s-a bucurat că mă vede, iar 
tuşa Maria l-a invitat, bineînţeles, la masă. S-a dus apoi 
repede în magazie şi-a adus de-acolo o sticluţă cu o 
licoare galbenă ca untdelemnul... 

„Tu, Mărie, a zis neică Gheorghe, uitându-se la sticla 
din faţa lui, vrei ca toate să fie pe-o formă: eu bătrân, tu 
bătrână, şi ţuica la fel cu noi?” 


35 


Ochii timpului 


„Da', de când nu-ţi mai place, neică, ce este bătrân?” i- 
a răspuns femeia cu o anumită nuanţă în glas!... 

„Apoi, drept să-ţi spun, mie bătrâneţea nu mi-a plăcut 
niciodată, dar, bătu-o-ar s-o bată. Cine ştiu eu, tot n-am 
scăpat de ea! Asta nu înseamnă că în gusturile mele nu 
accept şi excepţii. Accept! Două sunt de faţă: tu şi ţuica! 
Şi-apoi avem la masă şi tinereţe: băiat tânăr şi cocoşel 
tânăr, căruia îi rupem oasele, săracul, şi le mai şi 
mâncăm cu usturoi!” a zis moşul, zâmbind pe sub 
mustaţa-i stufoasă... 

Pe prispa casei tuşii Maria, în faţa plăcintelor şi a unei 
oale cu vin negru, am stat în seara aceea de vorbă cu 
neică Gheorghe Botez până noaptea târziu. Nu ne mai 
întâlniserăm din vara trecută-şi el simţea nevoia să-mi 
povestească despre toate câte le făcuse în acest timp şi/ 
mai ales, despre ceea ce gândise în zilele lungi şi în 
nopţile şi mai lungi, transformate în ceasuri de veghe. 

Şi, ca orice bătrân, zicea ce mai zicea despre ziua de 
azi, dar cu ochii sufletului era mereu spre ziua de ieri, 
spre* timpul trăit şi socotit în ani, în zeci de ani, pieriţi 
fără nicio putinţă de întoarcere. 

Când vorbea despre tinereţile lui şi ale tuşii Maria, ca şi 
despre ale celor pe care îi cunoscuse, cu care împărţise 
munca şi viaţa, glasul lui se aprindea, vibraţiile baritonale 
ale vocii urcau tremurând, pentru ca, apoi, să se stingă 
treptat, transformându-se aproape în şoaptă dulce şi 
îndurerată. 

Neică Gheorghe era şi un povestitor iscusit, fapt pentru 
care, cu prilejul fiecărei întâlniri, atunci când nu mă 
săturam cu ceea ce îmi spunea din proprie iniţiativă, îl 
rugam să mai caute în desaga sa plină cu tulburătoare 
amintiri. 

Astfel, în seara aceea, de pildă, am aflat lucruri 
interesante despre haiducul Radu lui Anghel şi despre 
comoara din dealul urşilor... 


36 


George Şovu 


— Mihaela — spuse Alexandru, pripit — te rog să pui 
masa, că, precis, urmează altă povestire!... 

— O, ce bine, hai să mâncăm, să mâncăm! sare Dan.. T 
Dar eu vreau să ascult şi povestea cu haiducul... adaugă 
el. Aşa-i că ne-o spui, unchiule Geo? 

Propunerea lui Alex s-a aprobat. Ne-am aşezat sub un 
măr, la umbră; Mihaela a scos, dintr-o pungă, „proviziile” 
pe care le luase de-acasă tocmai în acest scop şi-a întins 
masa... Gândindu-mă la puiul de altădată, tăvălit prin 
mujdei de usturoi, şi la dulceţurile tuşii Maria — despre 
care vorbisem atâta — mi se făcuse foame şi mie. Aşa că 
mâncam acum, pe-ntrecute, cu Dan şi cu Alex, căci 
Mihaela, în calitatea ei de gazdă, mai mult ne privea... 

— Şi-acum, că ne-am refăcut forţele, ai cuvântul, 
unchiule Geo! se auzi, din nou, glasul lui Alexandru. 

— Chiar vreţi să vă povestesc despre Radu lui Anghel? 

— Daaa! răsunară cele trei voci, la unison. 


x 


— Neică Gheorghe plecase de mult! începui eu... 
Noaptea era liniştită şi albă. Luna, cu chipul ei întreg, 
rotund, privea către pământ, plimbându-şi razele reci 
peste păduri şi ape, peste câmpuri... 

Deodată, aud undeva, nu prea departe, ropot de cai, 
potop de copite care bat pământul ritmic! Cobor de pe 
prispă şi privesc în jur... Zgomotele se aud tot mai 
aproape, mai aproape. Natura toată freamătă... Nucul cel 
mare, crescut lângă tâmpla casei tuşii Maria, îşi sună, 
înfiorat, frunzele, scăpând, din când în când, de emotie, 
bombele sale mici, roşietice, care cad ca o ploaie în iarba 
cea rară de dedesubt. 

Cavalcada se apropia tot mai mult. lată, în sfârşit, un 
grup de călăreţi apărând pe creasta dealului din faţă. E 
dealul urşilor, numit astfel de oameni, pentru că, aflându- 


37 


Ochii timpului 


se în buza pădurii, era plin, altădată, de zmeuriş, în care 
urşii se afundau să mănânce în voie şi pace. 

Caii, negri şi roibi, se opresc, ca la un semn, săltându- 
se în două picioare şi pufnind pe nările înfiorate din care 
ţâşnesc trâmbe de aburi. In fruntea grupului, călare pe un 
cal alb, se roteşte un bărbat cu plete negre, pe care le 
flutură în vânt, îmbrăcat cu o haină ţărănească, din 
postav de lână, de culoare deschisă, înflorită cu găitane 
cafenii şi cu nasturi de argint ce sclipesc în lumina lunii. 
De sub cingătoarea lată de piele se văd ieşind paturi de 
pistoale, iar din spate, deasupra umărului stâng, îi creşte 
ţeava dublă a flintei cu care se apăra de poteră. Nu mai 
încape nicio îndoială că este Radu lui Anghel, vestitul 
haiduc de prin părţile locului, însoţit de ortacii săi, cărora, 
iată, acum, le face un semn, arătând către un stejar falnic 
din marginea pădurii. 

In câteva secunde, cai şi călăreţi, cu toţii, sunt în jurul 
stejarului. La comanda bărbatului de pe calul cel alb, 
haiducii descalecă în grabă, priponindu-şi caii de tufele 
din apropiere. Apoi târăsc lângă tulpina bătrânului stejar 
câţiva saci, în care, fără îndoială, ascundeau nepreţuite 
comori... Aşa, cum au apărut de pe creasta dealului, mi s- 
a părut că veneau dinspre conacul boierului Dobrotescu, 
cel pe a cărui moşie lucrau, de zeci de ani, toate satele 
din jur. 

Radu lui Anghel, „arhanghelul dreptăţii”, cum îl 
numeau ţăranii, îl avertizase, în mai multe rânduri, pe 
boierul, putred de bogat şi hapsân, cerându-i să fie mai 
omenos cu cei care-i munceau pământul şi care nu 
câştigau nici atât cât să nu moară de foame. Dar, de 
fiecare dată, boierul strâmbase a dispreţ din nasul lui 
mare, zburlindu-şi firele de păr ce-i creşteau pe gogoloiul 
din vârf ca nişte ţepi de arici. 

Atunci haiducul începuse să facă singur dreptate şi, 
astfel, ţăranii cei mai necăjiţi se pomeneau, cu câte o 


38 


George Şovu 


pungă cu galbeni, ce-i scotea, măcar pentru o vreme, din 
nevoie. Ştiau că acestea erau darurile haiducului şi bieţii 
oameni se rugau pentru sănătatea lui, în general neavând 
cum să-i mulţumească altfel. Din când în când, foloseau 
limbajul specific al unor semne, pe care le plantau în 
drumurile cunoscute ale lui Radu, spre a-l anunţa de 
intenţiile poterelor ce urmau să-l caute. 

Haiducii au săpat la rădăcina stejarului o groapă 
adâncă în care au aşezat, cu grijă, sacii aduşi, 
acoperindu-i apoi cu pământ, deasupra căruia au potrivit 
brazdele de iarbă în aşa fel, încât nimic să nu se observe. 
Inspectând locul, Radu s-a declarat mulţumit, după care a 
ridicat glas, în tăcerea şi în liniştea nopţii, rostind greu 
jurământ şi blestem ca niciunul din cei treisprezece 
haiduci, în frunte cu el, să nu încerce să dezgroape 
comoara. Mai mult, comoara să nu poată fi dezgropată 
decât în prezenţa întregului grup, a celor treisprezece!... 

Şi, când a înălţat pistolul a semn, un singur glas, 
izbucnit din treisprezece piepturi, a înfiorat noaptea cu un 
singur cuvânt: „Jurăm”! 

Din nou, ropot de copite şi cele treisprezece năluci, de 
cai şi de călăreţi, în fruntea cărora ardea o flacără albă, 
au dispărut dincolo de creastă, lăsându-mă cu inima 
bătându-mi puternic în piept... 

„Geo, Geo, scoală-te, mamă. Că e târziu!” m-a strigat 
cineva de la capul patului... 

Tuşa Maria se aplecase deasupra mea şi mă mângâia 
pe fruntea transpirată. 

„Ce e cu tine, de ce te zbăteai aşa, ai visat urat?” m-a 
întrebat ea... 

Prin fereastră, pătrundeau, blânde, razele de soare. Am 
rotit ochii în jur a recunoaştere, înțelegând imediat unde 
mă aflam. Imi venea s-o întreb pe tuşa Maria dacă şi ea îl 
văzuse pe Radu lui Anghel! Apoi, m-am pomenii zâmbind 
singur gândului meu... Observându-mă, femeia m-a 
întrebat de ce zâmbesc. Ce era să-i spun?!... 


39 


Ochii timpului 


„Îi zâmbeam lui Radu lui Anghel!” i-am răspuns. 

„Haiducului? m-a întrebat, mirată. Te pomeneşti că l-ai 
visat?!... Ţi-a împuiat capul aseară palavragiul de neică 
Gheorghe, asta el la ieşi afară şi te spală cu puţină apă 
rece pe faţă şi-ai să vezi cum dispar toate vedeniile!” m-a 
îndemnat bătrâna. 

Am ieşit, bineînţeles! M-am spălat cu apă rece până la 
brâu şi m-am frecat apoi bine cu un prosop aspru, de 
bumbac. Mă simţeam, acum, de minune. 

Când tuşa pregătea micul dejun, a apărut, prin grădină, 
şi neică Gheorghe. 

„Cum ai dormit, voinicule?” m-a întâmpinat el. În loc de 
bună dimineaţa! 

„Cum să doarmă? a răspuns, înaintea mea, bătrâna, l-a 
visat, bineînţeles, pe Radu lui Anghel. Că aşa eşti. 
Dumneata, până nu răscoleşti toţi morţii, nu te laşi!” a 
mai zis femeia, prefăcându-se că-l ceartă. 

„Dar nici nu era vorba de morţi, Mărie, a răspuns 
bătrânul. Radu lui Anghel n-a murit, să ştii de la mine. 
Degeaba l-or puşcat ei, poteraşii şi stăpânirea, când 1-Or 
prins! Atâta vreme cât mai vorbim de el, trăieşte! Şi-apoi 
comoara, comoara există, oamenii încă o mai caută! lată, 
numai acum câteva zile — a început el să povestească — 
atunci când a fost trăsnit stejarul cel bătrân, pe timpul 
furtunii, şi-a ars... îţi aminteşti? Ce spuneau ciobanii, care 
erau cu turmele de oi, şi au fost martori?!...” 

„Ei, ce să spună, închipuiri de-ale lor!” a răspuns 
zeflemitoare, bătrâna. 

„Ba nu-s închipuiri, gândeşte-te bine! Auzi, Geo. Mi s-a 
adresat el mie, observând că-l urmăream cu interes... Fii 
atent!... 

Ploua, ploua tare de tot! Cădea de sus potop de apă 
învârtejită de vânt şi spintecată de săgeți de lumină, 
urmate de bubuituri ca la război. Fulgera şi tuna de-ţi 
venea să intri sub pământ, să te ascunzi... 


40 


George Şovu 


Ciobanii se aflau cu turmele pe deal. Au strâns oile în 
grupuri mari, în luminiş, departe de copaci, şi le păzeau. 
N-au mai avut timp să le ducă la stână, că ploaia se 
pornise în câteva minute, pe neaşteptate. Se întunecase 
dintr-o dată, în mijlocul zilei, şi începuse să se reverse 
potopul... 

Deodată, cum stăteau ei aşa, ciobanii, vreau să zic, cu 
mintenele pe cap, apărându-se cât puteau de ploaie, văd 
o săgeată de foc înfigându-se în inima stejarului cel 
bătrân de la marginea pădurii. Trăia, săracul, mai izolat, 
parcă era sortit morţii... 

După săgeată, a urmat o puternică bubuitură care a 
cutremurat pădurea. Stejarul a căzut despicat în două şi, 
în acelaşi timp, crengile sale, tulpina, totul, au fost 
cuprinse de o flacără roşie, ce-a început să le mistuie. 

Ciobanii s-au înspăimântat! Văzând că ploaia ce cădea 
de sus nu numai că nu ostoia focul, ci, parcă, dimpotrivă, 
îi dădea şi mai multă vigoare, au trimis un băiat să 
anunţe oamenii din sat să vină câţiva, ca să păzească 
pădurea, să nu se întindă focul. 

Au sosit, repede, vreo zece-cinciprezece oameni, care 
au stat de pază până noaptea, târziu... Ploaia se oprise de 
mult. Trupul stejarului se mistuia în continuare, văitându- 
se şi aruncând către cer şuvoi de scântei, cape păreau o 
puzderie de mici stele, ce dispăreau treptat, înghiţite de 
întuneric. 

După ore în şir de aşteptare, flăcările au scăzut, au toii 
scăzut, până n-au mai putut să se ridice de la pământ... 
Atunci, oamenii au tăbărât cu tot felul de lemne, cu 
cazmale şi lopeţi peste tăciunii aprinşi, lovindu-i cu sete, 
până ce le striveau inima, făcându-i negri, ca noaptea. 

Dar, tocmai când se pregăteau să plece, socotind 
treaba terminată, atunci au observat, cu mirare, că 
deasupra vetrei negre pâlpâiau, întrerupte, limbi de 
flăcări galbene. 

S-au întors şi au răscolit, încă o dată, tăciunii stinşi, 


41 


Ochii timpului 


crezând că a rămas pe undeva o vatră de jăratec. N-au 
găsit însă nimic. Şi, sub ochii lor, din nou, fâlfâiau umbre 
de flăcări. 

«Măi, să fie! îşi ziseră oamenii. Ce s-o fi întâmplat?» Şi 
s-au aşezat pe de lături, aşteptând. Flăcările misterioase 
îşi vedeau de treabă... Se înălţau un metru-doi, de la 
pământ, şi dispăreau imediat. Dacă n-ar fi fost noapte, 
întuneric, probabil că n-ar fi putut fi observate. Dar aşa, 
se vedeau clar! Cei prezenţi se întrebau unii pe alţii, ca să 
se convingă că n-au halucinaţii: «Le-ai văzut, loane? Le-ai 
văzut, Dumitre, Stane, Vasile! Le-aţi văzut?». «înseamnă 
că nu visăm, a zis atunci, Marin Dogaru, cel mai bătrân 
dintre ei... Asta el Am găsit!... Oameni buni, ţipă el către 
ceilalţi, n-o fi fost ăsta stejarul haiducului, al lui Radu lui 
Anghel? Aici o fi îngropată comoara!...» 

Cuvântul de la sfârşit a trecut prin fiecare din cei zece- 
cincisprezece bărbaţi ca un fior cald... 

S-au repezit la cazmale şi-au început să sape!... Şi-au 
săpat, făcând, pe locul fostului stejar, adevărate 
tranşee... Luminile zorilor i-au găsit  scormonind 
pământul, transpiraţi, congestionaţi la faţă, încrâncenaţi! 
Dar de comoară n-au dat!... Au lăsat lucrurile aşa, fiindcă 
erau istoviţi. S-au întors pe la casele lor. Gândul le este 
însă şi acum, acolo, sus, la fostul stejar din dealul urşilor. 
Lucrurile n-au fost însă lămurite, oamenii mai speră! Sunt 
sigur că se vor întoarce şi vor relua săpăturile!” a încheiat 
neică Gheorghe, palpitanta-i povestire... 

„N-au decât să sape! a răspuns tuşa Maria, cu ironie în 
glas. Nu le ajunge cât au, vor să se pricopsească acum şi 
cu comoară! Din partea mea, pricopsească-se!” a făcut 
ea un gest de lehamite... 

„„„Peste câteva minute, am pornit-o cu neică Gheorghe 
prin grădină, în sus, către dealul urşilor. După vreo sută 
de metri, ograda lui se termina, mărginită de un gard 
bătrân ce abia îşi mai păstra ulucile, prinse de laţii 


42 


George Şovu 


aproape putreziţi... Am ieşit printr-o deschizătură, care 
fusese, cândva, o poartă... Am rămas încremenit!... 

„Neică, ce este aici?” am întrebat atunci, cu mirare. 

„Cum, ce este? mi-a răspuns bătrânul, nu se vede? 
Livada de meri pe care aţi plantat-o voi, copiii, cu vreo 
şapte-opt ani în urmă, împreună cu învățătorul Sandu 
Lăzărescu...” 

Eram uimit! Vă mărturisesc că nici în vis nu văzusem o 
privelişte mai încântătoare... Imaginea era de-a dreptul 
ireală! Am intrat — aşa cum zicea Mihaela — într-un 
adevărat paradis. Aşa mi se părea... un paradis ce mă 
întâmpina, la fiecare pas, cu sute, mii de forme rotunde şi 
zâmbitoare, de culoare roşie... Parcă vedeam obrajii 
îmbujoraţi ai sutelor de copii, colegii mei, care lucraseră 
aici şi care parcă îşi sădiseră în pământ, o dată cu pomii, 
ceva din sufletul lor, din fiinţa lor proaspătă, „dornică de 
viaţă şi de devenire” — cum spunea Sandu Lăzărescu. 

Meri, aşezaţi în rânduri drepte şi lungi, în trepte 

— Cum vă spuneam — crescuseră puternici, aveau 
ramuri bogate şi toate pline de rod până la refuz. 
Crengile, aplecate până în pământ, erau sprijinite de 
proptele de lemn, ca să nu se rupă... 

Fiecare pom constituia o boltă de bogăţie şi de 
frumuseţe, iar toţi, la un loc, creau o imagine de basm. 
Lumina soarelui, ce pătrundea printre crengi, se cocea, 
devenea roşietică, precum într-un moment prelungit de 
apus şi se parfuma cu îmbătătoare arome, distilate din 
comorile pământului... 

Am început să alerg de la pom la pom, să le mângâi 
tulpinile, crengile; prindeam câte o crenguţă plină cu 
mere şi-mi apropiam obrazul de formele acelea rotunde, 
catifelate şi frumos mirositoare... 

Bătrânul rămăsese mut. Mă privea uimit şi nu ştia ce să 
zică... M-am oprit atunci din alergarea mea şi, adresându- 
mă lui neică Gheorghe Botez, i-am spus: „Oamenii aceia 
ai dumitale degeaba scormonesc pământul. Comoara se 


43 


Ochii timpului 


află sub nasul lor. lată adevărata comoară din dealul 
urşilor!”... Acum observ că ea s-a mutat aici — am 
exclamat, privind grădina în mijlocul căreia ne aflam... 
pentru că merii aceia, ai mei, de demult, au îmbătrânit, s- 
au mai uscat, unii au pierit... aşa cum multe pier de pe 
lumea aceasta!... 


„„„Am ajuns, în sfârşit, în pădure. Pătrundem ca într-o 
imensă, nesfârşită catedrală. Atmosfera este solemnă. 
Trunchiurile stejarilor, mai bătrâni sau mai tineri, sunt 
drepte şi înalte, că nu le poţi ajunge aproape cu ochii 
până la ultimul ram. Toate, îndrăgostite de cer şi de 
soare, îşi întind braţele încordate către aurul strălucitor şi 
fluid, dătător de viaţă. Copiii păşesc emoţionaţi, fără 
vorbe; nu se aud decât ecourile paşilor!... Tarzan şi Lupu 
au amuţit şi ei. Se învârtesc în jurul nostru, adulmecând 
în toate părţile cu boturile lor lungi şi cu urechile ca două 
săgeți ascuţite, în atac. 

Mă uit la Mihaela. Imi zâmbeşte puţin speriată. 

— Ştii, unchiule Geo, că n-am fost niciodată în pădurea 
aceasta? 

— Cu atât mai bine, ai şi tu spectacol în premieră!... 

Ne plimbăm mai departe... Suntem ca nişte pitici în 
împărăţia unor uriaşi... Dan şi Alex se apropie de 
trunchiul unuia dintre ei. Işi lipesc feţele de trupul lui, 
care le mângâie cu perniţele de muşchi, crescute pe 
partea dinspre nord. Se mută pe partea cealaltă şi 
încearcă să-i asculte pulsul, cu urechea lipită de copac. Işi 
dau mâinile, să vadă dacă-l pot cuprinde. Nu pot! Le-ar 
mai trebui cel puţin încă patru mâini. Soseşte şi Mihaela. 
Se uneşte şi ea în horă. Până când nu mă alătur lor, nu 
putem încinge, cu braţele noastre, bătrânul stejar... Acum 


44 


George Şovu 


parcă îi auzim pulsând inima puternică, prin care, de sute 
de ani, se distilează esenţele pământului, împinse mereu 
spre înalt, către lumină şi soare... 

Pătrundem într-un mic luminiş... Priviţi de departe, 
copacii par tuburi de orgă, uriaşe tuburi prin care 
pământul înalţă, clipă de clipă, tulburătoarele acorduri ale 
Cantatei lui de mulţumire către soare! Ne mai învârtim 
câtva timp, ascultând, cu sufletul sus, această minune de 
Cantată! Ni se pare uluitoare! 

Dar, iată că soarele trage, pentru câteva minute, peste 
privirile sale de aur, pleoapele întunecate ale unor nori. 
Vrea parcă să ne încerce curajul. Pădurea se întunecă pe 
loc, transformându-se într-o lume de basm încordat. 
Fiecare copac a devenit o întruchipare, de la care nu ştii 
la ce te poţi aştepta... Copiii s-au strâns lângă mine. Sunt 
puţin speriaţi. Tarzan şi Lupu mârâie înfundat, păstrându- 
se şi ei cât mai aproape de noi. Teama se strecoară parcă 
şi în sufletul meu... Din întunecatele şi desele coroane ale 
copacilor, „Muma pădurii” întinde spre noi braţele sale 
uscate, prelungite în nişte gheare mari, ascuţite, 
ucigaşe... 

Mi-aduc aminte de poemul După melci al lui lon Barbu 
— şi versurile lui îmi sună în ureche: 

„Pe sub vreascuri văzui bine / Repezită înspre mine / O 
guşată cu găteji / Chiondoriş / Căta la cale; / De pe şale, / 
Când la deal şi când la vale, / Curgeau betele târâş! / lar 
din plosca ei de guşe / de mătuşe / Un tăiuş, un aspru: 
hârşi!... / Plâns prelung, cum scoate fiara, / Plâns dogit, / 
Când un şarpe-i muşcă gheara, / Muget aspru şi lărgit, / 
De vuia din funduri seara...” 

Lumina apare însă din nou, străpungând perdeaua de 
noapte şi, o dată cu aceasta, spălând şi încordările din 
fiinţele noastre... Ne destindem... Copiii aleargă iarăşi, 
hârjonindu-se. Câinii îi însoțesc la fiecare pas. _ 

Ajungem astfel într-o poiană ce-mi pare cunoscută... In 
câteva clipe, mă văd în genunchi şi ascult ecoul 


45 


Ochii timpului 


cumplitelor spasme de tuse... Trag aer mult în piept, 
fiindcă am senzaţia că mă sufoc. Dănuţ mă observă. Vine 
lângă mine şi, după frumosul lui obicei, mă prinde de 
mână. 

— Unchiule Geo, nu-i aşa că asta e poiana aceea... cu 
ciobanii şi cu... laptele?!... 

— Asta e, Dănuţ! îi răspund şi mă aplec spre el şi-l 
sărut... 

— Şi cu liliacul matale ce s-a mai întâmplat? A mai 
înflorit? 

— Chiar în toamna aceea! 

— Cum, toamna?! N-am mai auzit! 

— Da, toamna! în toamna aceea, liliacul cel alb a 
înflorit! Se mai întâmplă, să ştii! Şi, de-atunci, pentru 
mine el a devenit o obsesie! 

— Eu cred că de dragul matale a înflorit! Şi de bucurie, 
că te-ai făcut bine!... 

Luminile cele negre ale /uptătorului mă învăluie într-o 
căldură zâmbitoare. Mă apropii de ele şi le mai sărut o 
dată!... 


„„.„. Şi pentru mine liliacul alb este o obsesie, poate 
chiar mai mult, un simbol: el reprezintă, într-un fel, 
revenirea mea la viață, încrederea în ea 

A fost, desigur, o coincidenţă! care mi-a făcut însă o 
mare plăcere. Fata ce mi-a făcut această mărturisire era 
una dintre cele mai bune şi mai talentate eleve ale 
mele... 

Era blondă, cu părul lung, ondulat, curgându-i peste 
umerii înguşti şi firavi. Privind-o, nu părul, ci ochii îţi 
reţineau, în primul rând, atenţia, ochii ei de culoarea florii 
de „nu mă uita”, migdalaţi şi cu marginile prelungite în 


46 


George Şovu 


nişte gene lungi şi întoarse, care se zbăteau, din când în 
când, ca două aripi mari, ce-şi luau avânt pentru zboruri 
îndepărtate. Căldura şi strălucirea lor se revărsau pe 
chipul alungit, ca de madonă, determinând un vibrant 
dialog între lumini şi umbre — expresie a acelei fierberi 
de dinăuntru ce n-o părăsea, cred, niciodată. 

Se aşezase în ultima bancă, singură. Nu împlinise încă 
paisprezece ani, dar era mai înaltă decât toate colegele 
sale din clasa a VIll-a. Când se mişca, avea unduiri de 
trestie, ce-ţi dădeau fiori la gândul că se poate frânge din 
clipă în clipă. Mergea, totuşi, ceva mai greu decât ar fi 
fost normal. În ritmul în care se angajau, picioarele, lungi 
şi subţiri pentru statura fetei, aveau momente de 
încetineală, de parcă ar fi smuls, de fiecare dată, nişte 
greutăţi spre a le pune în mişcare. 

Fiind cea mai bună din clasă, am pus-o responsabila 
acesteia... 

La puţin timp de la începerea trimestrului al II-lea, în 
penultima zi a lunii ianuarie, Andra — aşa se numea fata 
— Andra Nicolau, mi-a oferit, în faţa clasei, o creangă 
splendidă de liliac alb. Împlinisem atunci treizeci de ani! 

„Liliac alb... în ianuarie?... am întrebat cu încântată 
mirare. De unde ai ştiut că aceasta este floarea mea 
preferată?... Obsesia mea?...” 

„N-am ştiut! Dar şi pentru mine liliacul alb este o 
obsesie... mi-a răspuns fata, poate chiar mai mult: un 
simbol!”... 

Eram curios. După oră am stat de vorbă... 


„Din datele pe care vi le-am pus la dispoziţie (la 
solicitarea dumneavoastră, în calitate de diriginte) — şi-a 
început Andra povestea — aţi aflat că tatăl meu a murit, 
cu trei ani în urmă, răpus de un cancer ce i-a prins 
întregul sistem osos. A fost un om bun şi eu cred că şi un 
pictor mare. Din prea multă modestie, n-a expus decât de 
câteva ori, când lucrările sale s-au bucurat de un real 


47 


Ochii timpului 


succes, presa făcând consemnări şi comentarii elogioase. 
O serie de lucrări i-au fost achiziţionate atunci, mai 
multe însă după dispariţia lui. Casa noastră — n-aţi ajuns 
încă s-o vedeţi, vă fac, cu prilejul acesta, invitaţia de 
rigoare — este plină de tablouri, care — mie, cel puţin, 
îmi plac şi, în plus, mi-l păstrează viu pe acela ce le-a dat 
viaţă. Unul dintre ele însă mă obsedează cu adevărat, mă 
luminează în fiecare clipă în care-l privesc, ori în care mi-l 
amintesc, îndurerându-mă în acelaşi timp şi în aceeaşi 
măsură. Este un tablou de dimensiuni impresionante, 
oferind privirilor şi sufletului un enorm buchet de liliac 
alb, atât de viu, de proaspăt, încât pe mine mă robeşte 
strălucirea lui, îi simt, aproape la propriu, aromele cum 
îmi pătrund în toată fiinţa şi, de fiecare dată, în asemenea 
clipe, simt în mine crescând puteri ce mă ajută să-mi 
mişc... picioarele prin viaţă... întocmai ca atunci când... 


Mai aveam puţin să împlinesc nouă ani. Începusem 
clasa a treia de câteva luni. Crescusem, dintr-o dată, mult 
mai mult decât era normal pentru vârsta mea. In aceste 
împrejurări s-a produs un rapid şi grav proces de 
decalcifiere a coloanei, ca şi a altor oase principale, eu 
ajungând în situaţia de a nu mă mai putea mişca. Riscam 
în orice minut să fac grave fracturi, care mi-ar fi pus în 
pericol viaţa. 

Medicii au hotărât ca, pe lângă un intensiv tratament 
medicamentos, să stau într-o poziţie de nemişcare 
aproape totală, timp de... un an. Perspectivă deci 
îngrozitoare! Neexistând altă soluţie, m-au internat într- 
un sanatoriu, mi-au aplicat un fel de corset din ghips, 
care mi-a cuprins corpul, de la bazin, până la gât, 
lăsându-mi libere doar mâinile şi capul; mi-au pus, de 
asemenea, în ghips şi picioarele, de deasupra genunchilor 
şi până la glezne şi aşa, ca pe o mumie, vie încă, m-au 
aşezat într-un fel de cutie, ce semăna, bineînţeles, cu un 


48 


George Şovu 


sicriu. 

A început astfel, pentru mine, în primul rând, dar şi 
pentru ai mei, cu deosebire pentru bunica — fiindcă ea m- 
a vegheat tot timpul — un lung şi de neimaginat calvar, 
din care eu nu credeam că voi mai ieşi. La început, 
plângeam tot timpul. Nu tipam, nu făceam scandal, 
plângeam! Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Mă durea tot 
corpul, imobilizat astfel, încremenit în nemişcare, dar, cu 
deosebire, ţipa în mine sufletul. Intrebam în fiecare zi 
când mă vor scoate din «sicriu»?!... La început mi s-a 
spus că «peste o săptămână»-, apoi «peste încă o 
săptămână» şi, tot aşa, săptămânile se adunau, zilele lor 
se scurgeau din ce în ce mai greu, durerile mele creşteau, 
deveneau de nesuportat, iar răbdarea îşi arsese tot finii, 
pâlpâia, gata-gata să se stingă definitiv. O mare parte din 
timp mă ţineau adormită, ca să nu mai ştiu, bineînţeles, 
de mine. 

Într-o bună zi, la una din întrebările mele, disperante 
de-acum pentru toţi cei ce le ascultau, un medic tânăr, 
care vorbea totdeauna frumos cu mine şi mă mângâia 
mereu pe obraz, pierzându-şi, uneori, ore întregi lângă 
patul meu, spunându-mi fel de fel, mi-a răspuns că-mi vor 
scoate ghipsul atunci «când va înflori liliacul!» «Şi când 
va înflori liliacul?» am întrebat eu, imediat. «La 
primăvară! «a sosit răspunsul prompt. «Şi cât mai este 
până la primăvară?» am întrebat, în continuare, printre 
lacrimi, uitându-mă, prin fereastră, la zăpada ce acoperea 
pomii din parcul sanatoriului. Înţelegând, doctorul mi-a 
răspuns că anul acesta primăvara va sosi mult mai 
devreme; aşa «citise» el undeva şi că deci şi liliacul va 
înflori mult mai curând. 

De faţă se afla şi tatăl meu, care şi-a întors privirea 
într-o parte, spre a-şi putea şterge ochii, pe furiş, cu 
batista.. 

In zilele şi în săptămânile următoare n-am trăit decât 
cu gândul la liliacul ce «trebuia să înflorească mai curând, 


49 


Ochii timpului 


pentru mine!» Era la începutul lunii ianuarie. Venise pe 
lume un nou an care mă găsise imobilizată în «sicriul» 
chinurilor mele. In fiecare dimineaţă priveam prin 
fereastră cu nerăbdare, să văd dacă n-a venit primăvara, 
până într-o zi... 


M-am trezit mai târziu decât de obicei. Visasem ceva 
frumos, şi cel mai frumos lucru pe care-l puteam visa era 
să fiu sănătoasă — şi chiar aceasta era imaginea mea din 
vis: a unei fetiţe sănătoase, care mergea la şcoală, care 
se juca atât cât poftea, fără niciun fel de teamă... în 
sfârşit, vis, dar cu siguranţă că mă simţeam atât de bine, 
încât n-aş mai fi vrut să mă trezesc. 

Camera în care îmi trăiam chinul avea două ferestre: 
una spre răsărit, prin care, dimineaţa, pătrundeau razele 
de soare ce-mi deveniseră atât de dragi, mai ales acum 
când nu le mai puteam săruta decât dacă treceau prin 
faţa patului meu...; întindeam atunci mâinile, până ce 
ajungeau în bătaia lor, le ţineam aşa întinse şi le răsfăţăm 
în baia aceea de aur celest; desfăceam, după un timp, 
palmele amândouă, le adunam căuş spre a putea închide 
în cupele lor măcar câţiva stropi de nemuritoare lumină, 
pe care-i sorbeam apoi cu buzele, sărutându-mi propriile 
mâini. Cealaltă fereastră era spre apus, patul în care 
zăceam aflându-se astfel aşezat, încât aveam în stânga 
răsăritul, iar în dreapta apusul. În faţa patului meu era 
uşa prin care se intra în cameră. Parcul eu îl priveam prin 
fereastra dinspre apus. De aceea, ori de câte ori 
deschideam ochii, luminile lor într-acolo alergau, de la o 
vreme, căutând, tot mai înfrigurate, primăvara! 

În ziua aceea, m-am trezit mai târziu decât de obicei. 
Şi, bineînţeles, că prima privire mi-am îndreptat-o către 
parc. Mi s-a părut că nu văd bine, de aceea m-am frecat 
la ochi cu amândouă mâinile şi am privit din nou spre 
fereastră. Dintr-o dată am scos un strigăt de adevărată 


50 


George Şovu 


fericire: «Bunico! am spus, a venit primăvara! A înflorit 
liliacul!». Bătrâna plângea încet lângă mine... «De ce 
plângi?» am întrebat-o, întorcând capul spre partea 
stângă. Atunci l-am văzut, la căpătâiul meu, în picioare, 
lângă pat, pe tata! A întins mâna dreaptă şi-a început să 
mă mângâie pe frunte, pe obraz, apoi s? a aplecat 
deasupra mea şi m-a1 sărutat îndelung şi afectuos, cum 
nu făcuse el acest lucru aproape niciodată. 

«Dar ce s-a întâmplat?» am întrebat eu nedumerită. 

«La mulţi ani! fetiţa tatii; astăzi este ziua ta! *e mi-a 
răspuns tata zâmbindu-mi şi mângâindu-mă din nou pe 
obraz. 

«Şi cu liliacul? « 

«Liliacul a înflorit pentru tine! S-a rugat tata de el să 
înflorească mai repede...», am auzit glasul celui ce nu 
înceta să mă mângâie. 

«Cum?» am exclamat atunci mirată, privind din nou, cu 
toată atenţia spre fereastră... Uimirea mea de-abia de 
acum începea: o dată cu înţelegerea a ceea ce vedeam, a 
ceea descopeream în faţa ochilor... Intreaga fereastră 
dinspre parc... nu mai exista: în locul ei se afla un imens 
tablou, luminat acum de razele blânde ale soarelui ce 
veneau dinspre răsărit. Un tablou, la care tata lucrase, 
după cum aveam să aflu, zi şi noapte, timp de două 
săptămâni; şi aceasta pentru ca să-l poată termina până 
astăzi. 

Ce cuprindea aed tablou v-am spus la început, fără să 
vă dezvălui însă atunci totul. De fapt pânza aceea nu 
înfăţişează numai un buchet de liliac — fie el şi alb — ci 
sugerează o întreagă atmosferă, este o imagine a vieţii 
esenţializate, concentrate In câteva simboluri. Astfel, 
acea enormă eflorescenţă, clocotind de sevele cele mai 
pure ale vieţii, ţâşneşte parcă dintr-un izvor, dintr-o 
viguroasă «tulpină», deşi aproape invizibilă, cu rădăcini 
adânc înfipte în glie, şi se revarsă peste lume ca o 
expresie a vitalităţii de neînvins. Luminile ei albe, 


51 


Ochii timpului 


proaspete, pure sunt amenințate însă de cenuşiul din jur 
care creează o atmosferă de apăsare îngheţată, de 
sufocare. Impresia generală este de fragilitate şi 
grandoare, de îngrijorare şi speranţă, dominantă 
rămânând speranța, care-şi culege puterile din fiecare 
steluţă albă a măreţului candelabru ce-mprăştie în jur un 
adevărat hohot de zâmbet parfumat, mândru, triumfător! 


Câteva minute, nimeni n-a scos niciun cuvânt. 
Cercetam tabloul uimită, din ce în ce mai uimită! 
Simţeam în nări parfum de liliac; îmi venea să mă ridic 
din «sicriul» meu şi să-mi cufund faţa în minunea aceea 
albă, să-i sorb aromele şi puterea, să-mi împodobesc 
părul cu clopoţeii ei de argint tăcut şi-apoi să alerg, să 
alerg pe poteci de viaţă adevărată, fără teamă de nicio 
oboseală. 

Am prins mâna tatălui meu, care-mi mângâia încă 
obrazul, am dus-o la buze şi-am sărutat-o ca pe ceva 
sfânt. «Tăticule, am întrebat, la un moment dat, dar de ce 
tocmai /iliac alb?». «Ca sufletul tău, puiule, proaspăt şi 
pur, mi-a răspuns tata, ca limpezimea gândurilor şi ca 
frăgezimea fără de umbră a fiinţei tale, ca aspiraţiile 
curate şi drepte ce trebuie să învingă orice obstacol pe 
care iama vieții ţi-l poate oricând aşeza în cale şi ca 
împlinirile ce neapărat or să vină. £ bine să treci mândru 
şi pur prin lumina vieții, lăsând, dacă se poate, în urmă, 
lumină!» a mai adăugat el, exprimând, fără îndoială, doar 
câteva frânturi din clocotul acelor zile şi al-acelor nopţi în 
care se luptase ca să aducă pe lume «liliacul meu alb», 
primăvara mea albă, în mijloc de ianuarie! 

Din ziua aceea tabloul a rămas în fereastră. N-am mai 
vrut să ştiu că afară este încă iarnă. Pentru mine venise 
primăvara, /iliacul meu înflorise. În suflet îmi creştea o 
lumină proaspătă şi tânără, se crăpau mugurii şi începeau 


52 


George Şovu 


să pâlpâie în zborul lor multicolore petale, ascultam, 
încântată, ciripitul păsărelelor, toată fiinţa mea era în 
stare să clameze, precum Macedonski: 

«Veniti: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!» 

Au trecut alte zile, alte câteva săptămâni. Eu trăiam 
crezând în primăvara pe care mi-o adusese în fereastră şi 
în suflet tatăl meu. Trăiam sperând în cuvintele lui. Şi... 
minunea s-a înfăptuit! 

Deşi nu ajunsesem nici la jumătatea timpului 
pronosticat, desfăcându-mi ghipsul spre a-i înlocui cu 
altul şi controlând starea mea prin noi radiografii, medicii 
au constatat ceea ce nici măcar n-ar fi putut să spere, 
raportând la obişnuit: mă vindecasem! Mai exact: 
coloana, oasele mele aveau, aproape în întregime, aspect 
normal. Nu mai era nevoie deci de corset, de - «sicriu». 
Tratamentul cu medicamente trebuia continuat, dar 
puteam părăsi sanatoriul, mă puteam mişca (fireşte, cu 
grijă), puteam merge la şcoală, mă întorceam deci la 
viaţă. La şcoală am recuperat, nu prea greu, ceea ce 
pierdusem şi-am absolvit clasa în rând cu ceilalţi copii. 

Am adus, bineînţeles, acasă, primăvara tatălui meu. 
Am aşezat tabloul pe un perete din camera mea, în faţa 
patului. In fiecare zi, prima imagine cu care îmi limpezesc 
privirile încă somnoroase şi ultima cu care adorm în gând 
este aceea a /iliacului meu alb, venit pe lume într-un miez 
de ianuarie!”... 


x 


La întoarcere, drumul ni se pare mai scurt. ÎI ştim de- 
acum cu toţii. Bineînţeles că şi el ne ştie... Mai ales pe 
mine... 

— Când eram ca voi, de fapt, mai mic decât voi, cam 
până la vreo zece ani, mă temeam cumplit de întuneric! 

— Dumneata, unchiule Geo?! întreabă, cu sinceritate, 


53 


Ochii timpului 


Alexandru. 

— Da, eu! Starea aceasta e urâtă şi păgubitoare, dar se 
poate vindeca. Vă spun din experienţă proprie! 

Alex mă priveşte foarte atent. Îl interesează subiectul... 

— Când se lăsa noaptea, de pe oriunde m-aş fi aflat — 
la joacă sau cu vitele la păscut (cu caii trebuia să stau, 
uneori, şi noaptea să-i pasc), ori dacă eram trimis după 
vreo treabă, prin vecini, făceam ce făceam şi mă trăgeam 
în curtea casei. Mă strigau fraţii mai mici 


— Părinţii voştri —, surorile sau copiii vecinilor să mai 
alergăm pe la poartă, să mai dăm o raită prin zăvoi 
— Aşa cum o să dăm noi mâine —, mă strigau, dar, 


zadarnic, nu mă mişcăm din ogradă. Preferam s-o ajut pe 
mama la tot felul de treburi, ce se-nghesuiau să fie 
terminate, toate parcă, în ceasul acela de dinainte de 
culcare. 

Vorbele bune, pe care le primeam, uneori, din partea ei 
sau a tatălui meu mă nemulţumeau însă din ce în ce mai 
tare. Socoteam că nu mi se cuveneau pe drept, căci, dacă 
ar fi fost după pofta inimii, mamă, mamă!... ce-aş mai fi 
alergat şi eu alături de ceilalţi! 

Cu deosebire eram îngrozit când trebuia să străbat 
drumul acesta pe care noi l-am călcat astăzi cu mare 
plăcere... 

Ca un făcut, mama îşi aducea aminte că-i trebuie ba 
una, ba alta: ba chibrituri, ba untdelemn sau gaz, ba 
macaroane, ori sare de lămâie, sticlă de lampă, piper, 
scorţişoară sau te miri ce, mai ales pe înserate, după 
asfinţitul soarelui. Şi, tot ce-i trebuia dânsei găseam să 
cumpărăm tocmai din satul prin care am trecut, dincolo 
de calea ferată, la prăvălia lui nenea lonel Ghinescu. 
Stăpânul prăvăliei ştia că, în timpul zilei, lumea e plecată 
după treburi, aşa că ţinea deschis până noaptea, târziu. 

Pe cine să aleagă mama să-l trimită la cumpărături? Pe 
cine găsea la îndemână, adică pe mine! Mai avea dânsa 


54 


George Şovu 


cel puţin încă două motive pentru alegere: mai întâi că eu 
eram cel mai mare dintre băieţi (pe fete nu le trimitea 
niciodată seara de-acasă, chiar dacă erau mai mari decât 
mine); şi, în al doilea rând, eram alesul pentru că eu mă 
întorceam cel mai repede. Chiar aşa şi zicea: „Geo e un 
băiat serios, nu pierde timpul, nu cască gura, el cumpără 
şi vine acasă!” Nu ştia ea, mama, săraca, ce se petrecea, 
în realitate, cu mine!... Este adevărat nu-mi plăcea „să 
pierd timpul”, „să casc gura”, dar motivul scurtării 
timpului era, în primul rând, frica, iar calea de a trăi cât 
mai puţin cu ea în sân o constituia fuga... 

Când auzeam că trebuie să merg din nou până la 
prăvălia lui Ghinescu, se strângea carnea pe mine. Nu 
spuneam nimic, bineînţeles... Aş fi putut lua, să mă 
însoţească, pe unul dintre băieţi, pe Costel sau pe Nelu, 
dar asta ar fi însemnat să mă dau de gol. Şi-apoi, şi cu ei 
tot mi-ar fi fost frică. Singurul care, alături fiind, în 
împrejurări asemănătoare, îmi dădea deplină siguranţă 
era tata! Astfel că, atunci când trebuia să mă duc la 
prăvălie, neavând încotro, „îmi luam picioarele la spinare” 
şi alergam cât mă ţineau puterile — şi la ducere, şi la 
întoarcere alergam — fiindcă orice fel de mogâldeaţă, 
orice tufă, orice pom se luau, neapărat, după mine, iar 
situaţia nu avea niciodată altă alternativă pentru mine 
decât să scap cu fuga... Simţeam, uneori, că mi se rupe 
inima, că mă sufoc, dar nu mă opream nicio secundă 
măcar... Până într-o seară când, fiind prea târziu. Mama, 
îngrijorându-se, a pornit-o înaintea mea, prin grădină... 

Întunericul era subţire, aproape străveziu, fiindcă-l 
împingea, tot mai spre pământ, lumina lunii, ce răsărise 
deja. 

M-a văzut de departe, de la câteva sute de metri — 
cum avea să-mi spună mult mai târziu. Alergam în 
disperare, întorcând, din când în când, capul în urmă, ori 
privind când într-o parte, când în alta. l-a fost teamă să 
mă strige, să nu mă sperie şi mai tare. Cu inima strânsă 


55 


Ochii timpului 


de necaz (i se făcuse milă de mine), s-a ascuns după o 
tufă, să n-o văd. Am trecut pe lângă dânsa ca o nălucă, 
gâfâind însă precum locomotivele bătrâne, când urcau” 
dealul, înainte de a se opri la halta din centrul satului... 

A venit repede acasă, în urma mea. Eram roşu la faţă, 
ca jarul, şi îmi feream ochii în care, cu siguranţă, s-ar fi 
putut vedea încă roiri de spaime. 

În timpul mesei, mama ne-a povestit tuturor, aşa „ca 
din întâmplare”, ceva din copilăria ei, între altele despre 
felul în care a trebuit ea, cea mai mare dintre şapte copii, 
rămasă, la 16 ani, fără amândoi părinţii, într-o singură 
săptămână (muriseră de tifos, în timpul războiului), să-şi 
înfrângă câte şi mai câte spaime, între care şi teama de 
întuneric, să învingă nebănuite greutăţi spre a supravieţui 
şi a-şi creşte fraţii şi surorile mai mici... 

Ascultând-o, mi s-a făcut o ruşine teribilă. Am înţeles că 
povestea era spusă anume pentru mine... De necaz, mi- 
au venit lacrimi în ochi, dar nu m-am ridicat de la masă, 
ca să nu mă observe ceilalţi. O singură dată mi-am săltat 
privirea şi-am văzut cum mama îmi cerceta, cu mare 
atenţie, reacţiile. Atunci am simţit cum încrâncenarea din 
sufletul meu se înseninează sub lumina caldă din 
zâmbetul acelei femei simple, care n-avusese parte de 
minunile ce le săvârşeşte, în viaţa fiecărui om, şcoala (de- 
aceea nu învățase decât să se iscălească), dar care 
intuia, cum rar se întâmplă, mişcările, oricât de tainice, 
ale sufletului omenesc. 

O hotărâre s-a născut în acele clipe în fiinţa mea, o 
hotărâre însoţită de un jurământ de suflet: să scap de 
frică şi, mai ales, de spaimele întunericului! „Chiar dacă 
mi se întâmplă orice, chiar dacă mor, n-o să mai fug 
noaptea de frică!” mi-am zis. Şi n-am mai fugit! O, dar cât 
efort de voinţă mi-a trebuit pentru asta. Faptul a 
constituit pentru mine o revelaţie: „Va să zică se poate!” 
am constatat, cu mirare şi cu nemaipomenită satisfacţie. 


56 


George Şovu 


Începutul a fost însă cu: „trebuie să se poată!” 

Prin voinţă, am reuşit să-mi domin tremurul inimii, să 
aduc frica la înghesuială, la tot mai mare înghesuială, 
până când... 

Ajunsesem dintr-o extremă, în cealaltă: nu mă mai 
temeam de nimeni şi de nimic! 

— Nu se poate! a exclamat Alexandru. 

— Ba se poate! Şi-ai să te convingi din ceea ce am să-ţi 
spun acum... 

După vreun an, într-o noapte — era toamnă târzie, spre 
iarnă, afară începuse să fulguie — ne-am pomenit cu doi 
lupi în târla de oi. Mama şi tata nu erau acasă. Plecaseră, 
pentru două zile, la nişte rude, într-un sat aflat la vreo 20 
de km distanţă... 

Lătrau câinii îngrozitor. Sora mea mai mare, Gabriela 
(cu trei ani era mai mare decât mine) i-a auzit şi s-a 
sculat. M-a deşteptat şi pe mine... 

„Ce e? Ce s-a întâmplat?” am întrebat-o. 

„Ori sunt lupi, ori hoţi! Din două — una!” a răspuns 
Gabi, cum îi spuneam noi. 

„Să ieşim afară imediat!” am zis eu. 

„Cum să ieşim? Dacă ne dă cineva în cap sau, Doamne 
fereşte, ne sfâşie vreo jiganie?” 

„Şi-atunci ce să facem, să aşteptăm să sfâşie oile? 
Aprinde, repede, felinarul, şi îmbracă-te!” i-am poruncit. 

M-am îmbrăcat şi eu, în grabă, cu ce-am găsit la 
îndemână. Am luat toporul de după uşă. Am luat şi 
felinarul. Afară ningea.;. Ne-am îndreptat către târla oilor, 
aflată în spatele casei. Câinii, când ne-au simţit, au 
început să latre şi mai tare. 

Mi-am dat seama că sunt lupi. Am iuţit paşii. 

„Geo, fii atent!” mi-a strigat Gabi, din spate. 

În clipa aceea, am învârtit toporul şi-am izbit cu sete 
într-o mogâldeaţă ce venea spre mine, în salturi 
învârtejite, minată de cei doi câini — Stoian şi Leu, cum 
se numeau cei de pe-atunci. Ceva mi s-a rostogolit la 


57 


Ochii timpului 


picioare, stropindu-mă de sânge pe mâini şi pe piept. Era 
un lup, pe care câinii l-au imobilizat în câteva secunde, 
potolindu-i zbaterile şi ducând la capăt ceea ce începuse 
lovitura mea de topor, aplicată, din întâmplare, desigur, 
drept în moalele capului. 

Văzându-mă plin de sânge, Gabriela a început să 
strige: 

„Eşti rănit! Eşti rănit! Opreşte-te!” 

Dar eu nu simţeam nicio durere. Înaintând către ţarcul 
oilor, am observat că două, din cele zece, câte aveam, se 
aflau la pământ. 

„Repede, un cuţit!” i-am strigat Gabrielei... 

În noaptea aceea am avut de lucru până spre ziuă. A 
trebuit să tai cele două oi, care fuseseră rănite de lupi 
(fiindcă, altfel, mureau); ajutat de Gabi, le-am jupuit apoi 
de piele, am împărţit carnea — aşa cum văzusem, 
altădată, că făcea tata, şi-am pus-o la adăpost. 

Gabriela se minuna de curajul şi de priceperea mea... 


Într-o altă situaţie însă, realmente, am fost într-un 
mare pericol... 

Plouase mult, timp de aproape două săptămâni. Râul 
din apropiere, pe care îl ştiţi şi voi, căpătase aspect nu de 
fluviu, ci de mare... Căci o mare de apă, pe o distanţă 
— ca lăţime, de peste 1 km — se revărsa deasupra unor 
locuri, unde, cu puţin timp înainte, fuseseră grădini, pomi, 
zăvoi. Şi-acel înspăimântător balaur lichid ducea, pe 
spatele lui, copaci, ce fuseseră smulşi din pământ şi 
cărora li se mai zăreau, din când în când, crengile ori 
rădăcinile, buşteni de brad sau de stejar, desprinşi din 
locuri unde fuseseră, probabil, depozitaţi, înainte de a fi 
transformați în cherestea, coteţe de păsări şi chiar case. 
Imaginea era a unui prăpăd... 

Oamenii din sat, adunaţi pe marginea şoselei, care, 
fiind mai înaltă, îi despărţea şi-i apăra de furia apelor, 


58 


George Şovu 


priveau, îngroziţi şi neputincioşi, spectacolul! 

Mă aflam printre ei, împreună cu mama şi cu Gabriela. 
Era vară. Ajunsesem de-acum student şi venisem în 
vacanţă. 

La un moment dat, la circa douăzeci de metri de drum, 
pe apă. Şi-a făcut apariţia o căsuţă de lemn, prăpădită la 
înfăţişare. 

„O casă! O casă!” au început să strige oamenii. M-am 
apropiat mai mult, aţintindu-mi privirea spre ferestre. Mi 
s-a părul că ceva se zbate înăuntru, dincolo de ele. M-am 
gândit că pot fi copii. 

Am întrebat atunci în jur: „Cine merge cu mine, să 
încercăm să-i salvăm?” 

„E moarte curată, neică!” mi-a răspuns un bărbat din 
grămadă. 

M-am hotărât, totuşi, să încerc. Nu puteam suporta 
gândul că fiinţele acelea nevinovate au trecut pe lângă 
noi şi-atâţia oameni zdraveni n-am încercat să le întindem 
o mână de ajutor. 

Mi-am aruncat hainele de pe mine, în grabă, rămânând 
doar în slip. 

„Geo, nu, nu! mi-a strigat mama, din apropiere. Te 
îneci, băiatul mamei, nu! E păcat, dac-or fi copii, dar n-ai 
nicio şansă şi te prăpădeşti şi tu! Apa e adâncă de câţiva 
metri, nu vezi?” 

Mi-am dat, totuşi, drumul în apele acelea nebune şi 
tulburi şi-am început să înot în direcţia casei. După câteva 
minute, am ajuns lângă un trunchi de lemn, nu prea gros. 
Dar lung de câţiva metri, care plutea deasupra apei. M- 
am agăţat de el, ca să mă odihnesc puţin. Aşteptam să 
sosească până la mine casa plutitoare... 

Când aceasta s-a apropiat (se mişca încet, fiindcă 
intrase într-o zonă de apă mai puţin învolburată), am 
împins de capătul lemnului de care eram agăţat, 
ridicându-l pe celălalt şi proptindu-l în unul din pereţii 
casei. 


59 


Ochii timpului 


„S-a oprit! S-a oprit!” a început să strige lumea din 
drum. Într-adevăr, casa se oprise, dar în acelaşi moment 
eu am dispărut sub apă, fiindcă lemnul m-a tras înăuntru. 
După câteva secunde, revenindu-mi, am ieşit, din nou, la 
suprafaţă, şi-am început,. Cu eforturi extraordinare, să 
orientez casa, prin scurte lovituri în perete, în direcţia 
unui dâmb de pământ., din apropierea drumului, unde, 
dacă ar fi ajuns, ar fi putut fi ancorată. 

„Hai, Geo! Hai, Geo!” mi se părea că aud încurajări de 
pe mal. Mă aflam într-o parte a casei, de unde o 
împingeam. Prin ferestrele mici, am zărit doi copilaşi... 
Am văzut cum, în grabă, s-au mai aruncat în apă doi 
băieţi, hotărâți să-mi vină în ajutor. Peste câteva secunde 
însă, un țipăt, din drum, m-a cutremurat: „Buştenii! 
Buştenii!” Era glasul, disperat, al mamei. 

Într-adevăr, din susul râului, se apropiau în viteză, 
curgând pe fluxul agitat al apei, vrea cincisprezece- 
douăzeci de buşteni, care păreau o haită de lupi, 
dezlănţuită. Cei doi băieţi s-au oprit, schimbându-şi 
direcţia înapoi, către mal, înțelegând că, dacă ar înainta, 
ar fi zdrobiţi de tăvălugul acela de lemne. 

„Buştenii, Geo!” a strigat, din nou, mama, crezând că 
nu i-am văzut. li văzusem, dar, în ciuda spaimei ce mă 
cuprinsese, m-am gândit că era păcat de tot efortul făcut 
şi de cei doi copii, dacă aş fi fugit din calea lor tocmai 
acum... Cu un ultim efort, am potrivit casa în aşa fel încât, 
ajungând lângă ea, lemnele au izbit-o puternic în temelie, 
împingând-o, cu forţă, tocmai spre locul către care mă 
străduiam s-o aduc eu însumi... Casa a ajuns la dâmbul 
de pământ din apropiere şi a putut fi ancorată de câţiva 
bărbaţi ce-au alergat, în mare grabă, acolo. Dinăuntru au 
fost scoşi un băiat de cinci ani şi o fetiţă de trei. Erau, 
după cum avea să-mi spună lumea, aproape leşinaţi de 
spaimă şi de plâns... 

În clipa în care lemnele au întâlnit casa, eu m-am 


60 


George Şovu 


afundat în apă, cu intenţia de a trece pe sub ele. Unul 
dintre acestea m-a lovit, totuşi, la cap. M-am agăţat, cu 
disperare, de el, gândindu-mă că numai aşa mai pot 
scăpa. Ameţisem puţin... Simţeam lemnul învârtindu-se 
pe loc. Mi-am spus că e bine, că trebuie să se fi oprit 
undeva şi-atunci am zvâcnit spre suprafaţă, ridicând o 
mână, eventual ca să fiu observat... Cei doi băieţi, ce 
făcuseră tentativa de mai înainte, s-au aruncat, din nou, 
în apă, ajutându-mă să mă salvez din vârtejul creat, în 
clipele acelea, în apropierea casei, unde se învârteau şi 
buştenii. Când am ajuns pe mal, am simţit că un firicel de 
sânge, care izvora din apropierea arcadei stingi, îmi curge 
peste ochi şi pe obraz... Mama şi Gabriela mi-au spus că 
eu zâmbeam însă... Mă gândeam că fusesem în stare ca, 
încă o dată, să înving frica aceea ce, cu ani în urmă, mă 
sugruma... 


Noaptea învăluia de mult casa, ograda, întreaga 
suflare. Pe cer, pilcuri de nori se mai agitau încă, 
străduindu-se parcă să prindă în braţele lor razele lunii. 
Nu reuşeau decât din când în când. Dormisem vreo oră, 
când m-a trezit o mişcare ce-o intuiam undeva, în 
apropiere, parcă pe sub fereastra camerei. M-am sculat 
şi-am ieşit, încet, în prag... 

Priveam spre curte şi nu-mi venea să cred. Alex, însoţit 


de cei doi câini — Tarzan şi Lupu — se plimba dintr-o 
parte în alta şoptind, numai pentru sine: „Nu mi-e frică!” 
„Nu mi-e frică!” „Nu mi-e frică!”... Câinii îl urmau curioşi 


şi ascultători, nu lătrau, nu mârâiau... Se străduiau parcă 
să înţeleagă ce-i cu băiatul, ce vrea, în fond?!... Mi s-a 
părut că o uşă, spre intrarea dinspre şosea a casei, este 
întredeschisă... 

După alte două drumuri — până la poartă şi înapoi — 


61 


Ochii timpului 


vreme în care privea cu atenţie în toate părţile, Alexandru 
s-a oprit. Câinii s-au apropiat de el. Băiatul i-a mângâiat 
pe cap, vorbindu-le, de asemenea, pe şoptite (dar, fiind 
atâta linişte în jur, ecoul cuvintelor ajungea, clar, până la 
mine): „Sunteţi nişte câini nemaipomeniţi! Bravo! Fără voi 
nu ştiu ce m-aş fi făcut. Vedeţi, mâine, să nu mă daţi de 
gol!”... S-a îndreptat apoi spre camera cu uşa 
întredeschisă, dispărând în spatele ei... 

— Unchiule Geo, m-a abordat Dan, a doua zi, când ne 
pregăteam pentru o nouă plimbare, ştii ce-a făcut Alex 
azi-noapte? 

— Nu ştiu! i-am răspuns. 

— A ieşit afară şi, timp de vreo jumătate de oră, s-a 
plimbat prin curte, însoţit de câini şi rostind, la fiecare 
pas: „Nu mi-e frică! Nu mi-e frică!”... Eu m-am trezit când 
s-a dat jos din pat şi l-am urmărit din uşă... N-am vrut să 
ştie că l-am văzut... Ce zici de chestia asta?! 

— Da’ tu ce zici, Dănuţ? 

— Matale tot aşa îţi spuneai?... Atunci când... ți- 
aminteşti, nu?! 

— Cred că tot aşa! 

— Atunci e bine! 

— Şi eu zic la fel!... Deci... 

— Tăcere! exclamă băieţelul, făcând un gest sugestiv 
către buze. Rămâne între noi! Să vedem ce-o să se mai 
întâmple!... 


62 


George Şovu 


Capitolul Ill 
OCHII TIMPULUI 


1 


De când mă ştiu m-a obsedat şoseaua aceasta! 
Panglica ei cenuşie şi aproape îngustă ţine în palmă 
atâtea destine! Ce nemaipomenit lucru ar fi dacă cineva 
ar putea să cunoască luminile şi umbrele fiecăruia dintre 
ele!... 

Cei trei copii — Mihaela, Alexandru şi Dan — se află în 
apropierea mea. Mă ascultă încordaţi... Ne-am propus să 
mergem astăzi în zăvoi. Deocamdată, ne-am aşezat pe 
banca de lângă poartă... 

— M-au obsedat, mai întâi, maşinile, sutele, miile de 
maşini care trec, zilnic, la deal sau la vale — îmi ascult, 
mai departe, gândurile. Stăteam, uneori, copil fiind, aici, 
în poarta casei şi alergam cu ochii la dreapta ori la stingă, 
după fiecare. Şi sufletul încerca să se ţină, un timp, după 
fulgerările acelea albe, roşii, albastre, verzi, galbene sau 
negre, dar, o dată cu dispariţia lor în zare, obosea, se 
descuraja şi se întorcea acasă. Uneori, însă, îl prindea 
încăpăţânarea, se aşeza undeva, pe canapeaua din spate, 
ori pe fotoliul din dreapta şoferului şi rostea către cei de 
dinăuntru: „Eu de-aicea nu mai plec, merg şi eu cu voi 
departe, până la capătul pământului!” Observând mirarea 
de pe feţele acelor străini, repeta: „N-aţi auzit? Merg şi eu 
cu voi!...” lar când privirile stăpânilor maşinii rămâneau 


63 


Ochii timpului 


tot întunecate şi reci, ca de gheaţă, sufletul meu începea 
să se roage: „Merg şi eu cu voi! Vă rog, luaţi-mă şi pe 
mine cel puţin până în satul vecin, ori măcar un 
kilometru, sau o sută de metri... Vreau să văd şi eu cum 
este într-o maşină. Vă rog!”... Dar nu-mi amintesc ca, 
chiar după asemenea rugăminţi, să fi rămas o dată măcar 
în vreuna din acele maşini. Cu fiecare asemenea prilej 
auzeam parcă strigându-se la şofer: „Opreşte imediat şi 
dă-l jos pe ţărănoiul ăsta obraznic, că ne murdăreşte 
maşina! Dă-l jos! Dă-l jos!” Şi ecoul acela ascuţit mă 
urmărea până aici, unde, izbindu-se de stâlpii cei mari ai 
porții, se potolea şi se stingea... în sufletul meu, însetat 
de alte orizonturi... 

Au trecut pe şoseaua aceasta şi altfel de maşini: de un 
verde întunecat la culoare, mari şi cu multe roţi, unele cu 
şenile. Au trecut urlând, de se speria pământul de ele şi 
tremura de frică, au trecut spulberând liniştea şi 
întunecând nădejdile oamenilor. Au trecut!... S-au dus... 
şi nu s-au mai văzut! Dar, o dată cu ele, s-au petrecut din 
sat şi multe chipuri de bărbaţi, mai ales tineri... Lumina 
lor s-a stins din atâtea case, spre a se aprinde, în flăcărui 
galbene şi mici, acolo, lângă bisericuţa din deal, încălzind 
zâmbetul trist al chipurilor reapărute pe braţe de lemn ori 
de piatră... 


Căruţele m-au impresionat mai apoi, caii, cu deosebire, 
aceste superbe făpturi, trăgând, uneori, din greu de 
înjghebările de pe cele patru roţi. Poziţia omului care 
mână caii mi-a spus totdeauna foarte mult. Am văzut 
oameni stând în picioare, în căruţă, zvâcnind doar din 
hăţuri şi învârtind pe deasupra fulgerul biciului... Aceia ori 
treceau cu zâmbetul pe buze şi sufletul liber, luminat, ori 
scrâşneau din dinţi, întunecaţi la obraz, gâfâind pe 
dinăuntru de nerăbdare şi de încrâncenarea gândurilor. 
După cum am văzut oameni aşezaţi în fruntea grămezii 


64 


George Şovu 


de lucruri acoperite de coviltirul sărac, aplecaţi înainte, 
până aproape de trupurile cailor, copleşiţi de necazuri... 
miş- cându-se încet, fără grabă, pe drumul lor lung şi 
pustiu de bucurii. 

Am ascultat, nu o dată, însoţind aceste imagini 
mişcătoare, atâtea melodii triste, ori duioase, arareori 
sprinţare, şoptite doar pentru sufletul cel călător şi pentru 
altele rămase departe, ori trimise în afară, în lumea 
umbrelor tainice, ale înserării, mai ales, prin fluxul 
unduios sau mai încordat al şuieratului născut dintre 
buze. 

Călătorii cei singuri, purtându-şi paşii, ori învârtind 
roţile de bicicletă pe margine de drum, în voie sau mai în 
grabă, mi s-au părut totdeauna, nu ştiu de ce, cocori 
rătăciţi în căutarea acelui unghi de zbor, mult mai plin de 
nădejdi şi de siguranţele aşteptatelor împliniri... 

De când mă ştiu m-a obsedat şoseaua aceasta! 
Panglica ei cenuşie şi aproape îngustă ţine în palmă 
atâtea destine. 

Ce nemaipomenit lucru ar fi dacă cineva ar putea să 
cunoască şi să stăpânească, în acelaşi timp, luminile şi 
umbrele fiecăruia dintre ele!... 


2 


— Sunt mulţi ani de-atunci! Era în timpul războiului. 
Aveam, ca Alex, doisprezece ani şi eram, după cum ştiţi, 
cel mai mare dintre băieţi. Pe lângă noi însă, părinţii mei 
mai aveau patru fete. Eram deci şapte copii! 

Mama era bolnavă de mult timp, iar tata se afla, de 
aproape trei ani, pe front. Singura noastră avere şi sursă 
de a ne câştiga existenţa erau doi cai şi o căruţă, cu care, 
în lipsa tatii, muncea o soră de-a mea, pe-atunci de 


65 


Ochii timpului 


şaisprezece ani. 

Deşi avea numai patru ani mai mult decât mine, a fost 
una dintre fiinţele care m-au influenţat cel mai puternic în 
viaţă. A fost una dintre luminile zilelor mele de-atunci... şi 
de mai târziu. A fost, pentru că, numai peste şase ani, s-a 
stins, pe neaşteptate! 

Eu mi-o amintesc mai ales cum era la şaisprezece ani: 
înăltuţă, subţire şi mlădioasă, cu un păr blond, strâns într- 
o coadă mare, pe care-o purta peste umăr, pe piept, cu 
ochii de cer limpede (nu ştiu de unde apăruse ea cu ochi 
albaştri, fiindcă nimeni în familia noastră n-avusese 
asemenea ochi), cu o faţă albă, fină şi frumoasă. Parcă ar 
fi coborât dintr-un tablou şi, privind-o călcând desculţă 
prin ogradă, te apuca mirarea şi te temeai să nu-şi frângă 
picioarele lungi, cu glezne subţiri, să nu-şi strice mâinile 
mici, delicate, cu degete fine. 

In ciuda acestei înfăţişări, dublate de un suflet dăruit cu 
podoabele sensibilităţii şi ale alesei omenii, Gabriela — 
pentru că despre ea este vorba — era un flăcău în toată 
regula, dacă o apreciai după ceea ce era în stare să 
muncească, după ceea ce efectiv muncea. 

Pot să spun, fără niciun fel de exagerare, că, timp de 
patru ani, ea ne-a crescut. Fără ea, n-ar fi avut cine să 
lucreze cu căruţa şi caii şi, fără această sursă, viaţa 
noastră s-ar fi aflat la grea cumpănă. 

Cu vreo zece zile înainte de sfârşitul unui an, ni se 
terminase fânul, nu mai aveam deci cu ce să hrănim caii 
(fusese un an secetos şi chiar atunci, în decembrie, nu 
exista pic de zăpadă). In întreg ţinutul nostru n-am găsit 
la nimeni un braţ de fân în plus. N-aveam de unde să 
cumpărăm. Ne-am pregătit atunci de drum lung, peste 
munţi, până în Ardeal. Numai disperarea a determinat-o 
pe mama să ne lase să plecăm, pe mine şi pe Gabriela. A 
mai căpătat puţină inimă când a văzut că s-a hotărât să 
ne întovărăşească, pentru aceeaşi nevoie, vecinul nostru 


66 


George Şovu 


de peste drum, nenea lonel... 


De la Câmpulung înainte, drumul ne era necunoscut. 
Am făcut zile şi nopţi peste munţi, până în inima 
Transilvaniei. Aici, după îndelungi căutări (nu găseam fân 
bun, ori era prea scump pentru punga noastră subţire), 
am reuşit să încărcăm căruţa, plătind ultimii bani pe care- 
i aveam. Mi-amintesc că, la plecare, femeii de la care am 
luat fânul — o văduvă, cu patru copii — i s-a făcut milă de 
noi şi ne-a dat s-avem pentru drum o pâine mare şi-o 
bucată de brânză. Am plecat cu lacrimi în ochi, sărutând 
mâna cea bună şi darnică şi, luând, în plus, merinde 
pentru suflet, un zâmbet cald şi-o încurajare: „S-ajungeţi 
cu bine, copii! Să vă dea Dumnezeu sănătate vouă şi 
mamei voastre, şi fraţilor voştri! Şi să-l vedeţi pe tatăl 
vostru cât mai curând acasă!” 

Lelea loana, care voia să mai spună ceva, şi-a înghiţit 
vorbele, pentru că a podidit-o plânsul. (Soţul ei murise pe 
front.) Ne-am apropiat de cai şi, amândoi, pe jos, pe lângă 
ei, am pornit-o domol. Am plecat singuri şi îngrijoraţi, 
fiindcă pe nenea lonel, vecinul nostru, îl pierduserăm 
între timp. El se dusese într-altă comună (aici nu se 
învoise din preţ) şi, cu toată aşteptarea noastră, nu 
sosise. 

Mai erau cinci zile până la Anul Nou. După socoteala 
noastră, puteam să ajungem acasă, dacă totul ar fi 
decurs bine, înainte de momentele „cumpenei dintre ani”. 

Dar n-am avut parte de această bucurie! La numai o zi 
de mers, după ce-am plecat din satul în care 
cumpăraserăm fânul, ni s-a stricat o roată la căruţă. 
Gabriela, care a intuit, prima, nenorocirea, s-a făcut albă 
la faţă (şi aşa era aproape îngheţată); apoi am văzut cum 
au început să-i tremure buzele şi să-i curgă din ochi 
lacrimi fierbinţi. 

Mi-am amintit atunci de tot ceea ce mă învățase ea în 
cei câţiva ani în care tata lipsea de-acasă: să nu mă dau 


67 


Ochii timpului 


bătut în nicio împrejurare, să nu-mi pierd cumpătul, să nu 
mă vaiet, chiar dacă mă doare ceva, să fiu curajos... Şi, 
de multe altele mi-am amintit, fulgerător, atunci când am 
dat s-o încurajez pe Gabriela, spunându-i: „să nu-ţi fie 
teamă, că eşti cu mine!” 

Săraca de ea! A zâmbit amar, apoi mi-a luat capul între 
palmele ei mici şi îngheţate şi m-a sărutat pe ochi. 
Rezultatul a fost că am început eu să bocesc. S-a întors 
cu spatele spre mine şi m-a lăsat să mă liniştesc, timp în 
care ea însăşi şi-a adunat toate puterile delicatei sale 
făpturi ca să se liniştească şi să chibzuiască ce-i de făcut. 

Trei zile ne-am chinuit să reparăm roata. Până am găsit 
un meşter într-o comună vecină, până l-am convins să ne 
ajute fără bani, până a făcut reparația, fără să descărcăm 
fânul, până... 

A fost, totuşi, o mare minune, socoteam noi, că cineva 
s-a îndurat să ne ajute fără să primească vreo altă plată 
în afara unor vorbe de mulţumire, cu care nu mai 
conteneam, şi a lacrimilor de bucurie, pe care le vărsăm 
din belşug. 

Nici astăzi nu socotesc această faptă altfel! L-am 
căutat mai târziu pe omul acela, pe moş lon Pânzaru, 
după război, când, student fiind, am participat la o 
excursie de documentare prin Transilvania. l-am mai găsit 
doar numele, în cimitirul satului. Am plecat un genunchi 
şi-am stropit c-o lacrimă un buchet de flori de câmp, pe 
care l-am aşezat pe mormânt. Atunci, nu se mai afla, de 
ani, printre cei vii, nici sora mea, Gabriela!... 

„„„Am reluat drumul şi, încet-încet, am lăsat în urmă 
satele şi ne-am apropiat din nou de munţi, pe care 
trebuia să-i trecem a. Doua oară, de data aceasta mult 
mai greu, căruţa fiind încărcată cu fân. Am lăsat în urmă 
şi zilele! 

Era 31 decembrie, după-amiaza, când am început să 
coborâm munţii! încercare temerară. Oricând căruţa 


68 


George Şovu 


putea să se răstoarne, în orice clipă puteam să ne trezim 
(mai de grabă să adormim pe veci) într-o prăpastie, cu cai 
cu tot! Şi, totuşi, trebuia să ajungem acasă, altă cale nu 
exista! 

Gabriela purta caii de dârlog, vorbind cu ei tot timpul, 
domolindu-le orice încercare de a grăbi pasul, atunci când 
căruţa îi forţa din spate. Caii se supuneau cu blândeţe şi 
ţineau cu străşnicie oiştea căruţei, proptindu-se în 
hamuri, mai să le rupă. Dar oricât ar fi ţinut căruţa bieţii 
cai, nu se putea cobori fără să-i ajutăm printr-un sistem 
de frânare. Era un sistem primitiv, la care ne gândiserăm 
de-acasă; primitiv şi greoi, dar nu aveam altul. În faţa 
roţilor din spate, era suspendat, cu nişte lanţuri, un 
buştean, ce se strângea când apăsai pe o pârghie, 
formată dintr-o prăjină şi un lanţ. Cineva trebuia să apese 
permanent pe această pârghie. Acel cineva n-avea cine 
să fie altul în afară de mine. Cu mâinile nu puteam apăsa 
pârghia. N-aveam destulă forţă. De aceea, a trebuit să 
mă caţăr cu picioarele pe ea, ţinându-mă, în acelaşi timp, 
de alt lanţ care strângea un lemn lung, anume aşezat, de- 
a lungul căruţei, peste fân, deasupra, ca să nu se 
răstoarne sau să se risipească în timpul mersului. Astfel, 
apăsând cu toată greutatea corpului şi printr-un anume 
balans pe care-l făceam aproape la fiecare metru parcurs, 
reuşeam să îngreuiez parţial mersul căruţei, să uşurez, de 
fapt, coborâşul. 

N-am făcut niciodată în viaţa mea un drum mai lung şi 
mai istovitor ca acela. Mâinile îmi îngheţaseră pe lanţ, 
gata oricând să se desprindă, iar picioarele îmi tremurau 
de oboseală. Pe Gabriela n-o vedeam. O auzeam vorbind 
mereu cu caii. Vocea îi era din ce în ce mai slabă. 
Răguşise de tot! 

De la o vreme s-a înnoptat. Mi se părea că am intrat în 
iad! Lumina felinarului, pe care Gabriela îl purta în faţa 
cailor,  pâlpâia speriată la fiecare serpentină, în 
apropierea prăpăstiilor. Mă cuprinsese o teamă cumplită. 


69 


Ochii timpului 


Tremuram din toată fiinţa. Plângeam. Cred că şi Gabriela 
plângea. 

Mă aşteptam în fiecare moment să sticlească, din 
întunericul ce ne înconjura, ochii vreunui lup, ori să apară 
cine ştie ce răufăcător... 

Auzeam sforăitul cailor. Mi se părea că presimt lupii pe- 
aproape. Bocănitul copitelor pe pietre şi scârţâitul căruţei 
răsunau puternic în noapte. În afară de noi, în faţă sau în 
spate, nimeni! începuse să bată un vânt ascuţit. Mă 
pătrundea până în oase. Gabriela se încălzea mergând. 
Picioarele ei mici se loveau de pietre. 

Când am coborât ultima pantă şi-am văzut lucind 
luminile caselor de la Podul-Dâmbovicioarei, ni s-a părut 
că visăm! Nu credeam să mai ajungem! 

Gabriela a oprit caii la margine de drum, lângă zidul 
unei case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Apoi,. 
Văzând că nu apar, s-a repezit îngrijorată în spatele 
căruţei. Aşezat pe pârghia cu care frânasem roţile, 
plângeam încet, liniştitor. 

Gabriela s-a apropiat, mi-a şters lacrimile cu mâneca 
hainei şi m-a rugat să mă urc în căruţă şi să încerc să-mi 
fac un culcuş în fân ca să mă încălzesc puţin. Nu m-am 
urcat. Am preferat să-mi frece ea mâinile, ca să mi le 
dezmorţească. Nu mâncasem nimic, de dimineaţă. De 
altfel, nici n-aveam ce să mai mâncăm. Pâinea şi brânza 
de la lelea loana se terminaseră. De-acasă nu mai aveam 
decât nişte mere. Mere pe stomacul gol! Mere... Şi-atât! 
în noaptea de Anul Nou! 

„Aoleu, zise Gabriela! Am uitat că asta e noaptea de 
Anul Nou!” 

„Cât o fi ceasul? întrebai. O fi sosit?” 

„Cine să sosească?” 

„Anul Nou!” 

„Nu ştiu! O fi sosit! Probabil că e trecut de 
douăsprezece!” 


70 


George Şovu 


„La mulţi ani, Gabriela!” 

„La mulţi ani, Geo!” 

Ne îmbrăţişarăm. 

„Oare ce-or fi făcând ai noştri? Mama cred că a 
înnebunit de frică şi de durere! Dar tata, pe unde-o fi el 
acum?” 

„Mâine ajungem, zisei. Mâine se vor bucura că ajungem 
sănătoşi şi aducem şi fân”. 

„Mâine! 

În clipa aceea, uşa casei lângă care ne opriserăm s-a 
deschis şi, pe prispă, a apărut o femeie tânără, cam de 35 
de ani, gătită de sărbătoare. 

Când a dat cu ochii de căruţă şi de mogâldeţele de la 
poartă, a lăsat pe-o masă ceea ce avea în mână şi s-a 
apropiat. Cu glasuri pierite aproape, dădurăm „Bună- 
seara!”. Femeia răspunse mirată: 

„Bună-seara! Dar cine sunteţi dumneavoastră? De 
unde veniţi? Sper că nu sunteţi singuri!” 

„Ba singuri suntem!” a răspuns Gabriela. 

„Singuri?” exclamă şi mai mirată femeia. 

După câteva minute, caii se aflau la adăpost, cu două 
braţe de lucernă în faţă, coborâtă din podul gospodinei, 
iar noi ne încălzeam lângă sobă şi priveam la cei doi 
copilaşi, un băieţel şi o fetiţă, care se jucau încă în jurul 
pomului de iarnă. Alături, o masă întinsă cu destule 
bunătăţi. La masă, se afla un bătrân, bunicul copiilor. 
Soţul femeii, ca şi tata, era pe front. 

„La mulţi ani, copii!” ne ură bătrânul. 

„La mulţi ani, bunicule! La mulţi ani, lele! Şi vă 
mulţumesc mult! Fără dumneavoastră nu ştiu ce ne-am fi 
făcut. Era păcat să îngheţăm afară, după ce-am izbutit, să 
coborâm munţii”. 

Gabriela se dezmorţise şi avea chef de vorbă. Mai 
prinsesem şi eu ceva inimă, dar mi-era atât de foame că 
înfulecam, pe tăcute şi fără jenă, din câte erau pe masă. 
lar femeia mă îndemna de zor: 


71 


Ochii timpului 


„Mănâncă, mănâncă, băieţaş!” 

Am mâncat şi, tot la îndemnul acestei nevisate gazde, 
răsărită în calea noastră ca zânele din poveşti, m-am 
strecurat în patul cald şi bun şi-am adormit imediat. A 
mâncat şi Gabriela şi s-a culcat apoi lângă mine. Păcat de 
mâncare însă şi de pat! Tot somnul m-am zbuciumat cu 
pârghia şi cu frâna de la căruţă! 

A doua zi, spre seară, am ajuns, în sfârşit, acasă. Ai 
noştri nu mai sperau să ne mai vadă întregi... 

„„„Pe Gabriela am pierdut-o după şase ani! Se 
căsătorise şi avea două fetiţe: una de un an şi jumătate, 
alta de câteva luni. A răcit rău, a făcut meningită şi... n-a 
mai scăpat! Pe fetiţe le-a crescut mama... 

.„.De-atunci, în toate nopţile, în care anii îşi dau mâna, 
mi-apar în minte imaginile drumului meu peste munţi, 
făcut alături de acea minunată făptură, cu destin atât de 
aspru, încheiat revoltător de prematur!... 


3 


„... Era într-o noapte. Dormeau toţi. Deodată, tata s-a 
sculat încet de lângă mine să nu mă trezească. A luat de- 
alături un braţ de lucernă proaspătă şi-a coborât scara 
care  scârţâia sub greutatea lui. L-am auzit apoi 
deschizând uşa grajdului şi înaintând către iesle spre a 
aşeza în faţa calului lucerna. Mocanu, aşa se numea calul, 
a nechezat scurt, bucuros. Şi-a recunoscut stăpânul pe 
care, în patru ani, îl văzuse de două-trei ori. Patru ani 
lungi şi grei, ani de război! Tata fusese tot timpul 
concentrat. Acum se întorsese acasă, de câteva zile. O 
dată cu schimbarea frontului, primise şi el o permisie de 
două săptămâni. 

Când a urcat scara, m-a găsit în gura slonului. 


72 


George Şovu 


„Nu dormi, băiete?” m-a întrebat cu un glas blând. 

„Nu!” i-am răspuns. 

Ce era să-i spun? Că n-am dormit aproape toată 
noaptea? Că de patru veri îl aşteptam să mai dorm lângă 
el, în fân, îmbătat de mirosul aromitor şi de mândria că 
eram bărbat, şi bărbații dormeau, toată vara, în slon, 
adică în podul cu fân? Pe-atunci, bărbații din casa 
noastră, cei de la... şapte ani în sus, erau doar doi: eu şi 
tata. Ceilalţi fraţi, ai mei, mai mici, rămâneau cu surorile, 
şi cu mama în casă. O vară întreagă dormisem cu tata în 
fân! Trecusem în clasa a l-a, împlinisem şapte ani, eram 
mare deci. Mă adăposteam lângă spatele lui cald şi mă 
înveleam cu o pătură, peste care presăram fân, fân 
proaspăt cosit. Nu cunosc parfum mai răscolitor decât 
mirosul de fân. Şi azi, după zeci de ani, când strâng în 
palmă câteva fire de iarbă proaspăt cosită simt urcând în 
mine sevele copilăriei. Mă văd, dintr-o dată, alergând 
desculţ pe malul râului, ori aruncându-mă, nu de puţine 
ori, cu haine cu tot, în valurile-lui repezi, rostogolindu-mă, 
apoi, prin iarba moale a zăvoiului, căţărându-mă prin 
cireşi, strigând după oile mai năzdrăvane sau după vite, 
ori ascultând basmele cele multe şi fermecate ale lui moş 
loniţă. Bătrânul sfătos care a încântat, cu poveştile lui, 
anii dinţii ai tuturor copiilor satului... 


...După vara aceea, tata plecase şi mama nu m-a lăsat 
să dorm singur în podul cu fân. Degeaba m-am rugat eu 
de dânsa, nu şi nu! „Dacă te sperii de ceva, ori visezi 
urât, te trezeşti şi cazi de-acolo! îmi spunea. Nu, nu se 
poate! Când o veni taică-tău!” adăuga ea, văzându-mă 
întristat. „Trebuie să vină, trebuie să-i dea drumul! Poate 
se termină şi războiul. Mai ai răbdare!” 

Avusesem multă răbdare. In patru ani, tata nu venise 
însă decât de două-trei ori, pentru câteva zile, şi-atunci, 
nu ştiu cum se întâmpla, că era tot iarnă. Odată, într-o 
iarnă, ninsese mult, viscolise şi trenurile nu mai circulau 


73 


Ochii timpului 


regulat. Întâmplându-se pe drum şi văzând că, de la 
Piteşti spre noi, fiu mai pleca niciun tren, tata a luat-o pe 
jos. A străbătut prin viscol, noaptea, douăzeci de km. 
Când a ajuns, ne-am speriat văzându-l. Era mai mult mort 
decât viu, pe trei sferturi îngheţat. Nu văzusem niciodată 
până atunci un om cu ţurţuri de gheaţă pe faţă. L-am 
văzut pe tata: îi îngheţaseră pe obraji lacrimile ce se 
scurseseră treptat din ochii biciuiţi de zăpada viscolită, iar 
coloana de aburi, care zvâcnea gâfâind din fiinţa lui 
trudită. Întinsese pod de gheaţă peste mustață şi peste 
buzele crăpate până la sânge. 

N-am putut să-i scoatem mantaua de pe el decât după 
o jumătate de oră, când apa ce se impregnase în ea şi 
devenise gheaţă a început să mustească; iar ca să-l 
putem descălţa de cizme, a trebuit să-şi ţină picioarele, 
minute întregi, aşa încălţat, într-un lighean mare cu apă 
fierbinte... 


„E o noapte frumoasă! Peste vreo oră şi jumătate - 
două plecăm. Când se face ziuă trebuie să fim în Piteşti!” 

„Plecăm! zisei. larăşi o să tragă bietul Mocanu, singur, 
la oişte”. 

„O să tragă, ce să facă? Aşa a avut el parte, săracul” 

În cei patru ani, de când dura războiul, de trei ori ne 
duseserăm, eu şi sora mea, Gabriela, cu câte doi cai la 
Piteşti, undeva acolo sus. Pe deal, unde se afla cazarma 
militară şi, de fiecare dată, ne-am întors cu Mocanu 
singur la oiştea căruţei. 

Prima dată ni l-au luat pe Vânătu, un cal alb, frumos, cu 
pete mici, vineţii, pe tot corpul. De zece ani era perechea 
lui Mocanu. Se înțelegeau perfect, trăgeau amândoi cu 
străşnicie, când erau puşi la greu, încât ar fi fost în stare 
să mute şi casa din loc, dacă asta le-ai fi poruncit să facă! 
„„. Uneori, când erau mai odihniţi şi se aflau la păscut, 
zburdau ca nişte mânji, alergau unul după altul, ca nişte 


74 


George Şovu 


năluci cu coamele înfoiate şi, dintr-o dată, se opreau, se 
sprijineau bine pe picioarele din spate, iar cu cele din faţă 
se înălţau, le propteau unele într-altele, sunându-şi 
potcoavele, şi-şi aplecau capetele când într-o parte, când 
în cealaltă, murmurând, în nechezatul lor, cântecul de 
bucurie al vieţii. 

Ca să nu ni-l rechiziţioneze pentru nevoile frontului şi 
pe Mocanu, tata ne învățase, înainte de a pleca în 
concentrare, să-l înţepăm uşor în piciorul drept din spate, 
puţin deasupra copitei, unde calul avea deja o mică 
deformaţie, o umflătură care, astfel, devenea dureroasă 
şi-l făcea să şchiopăteze. Aşa că. De câte ori primeam 
hârtie cu dungă albastră la colţ. Prin care eram chemaţi 
cu caii la control pentru rechiziţie, Mocanu începea să 
şchiopăteze şi astfel... scăpa de front, rămânând, pentru 
o perioadă, până reuşeam să-i cumpărăm alt tovarăş, să 
muncească singur spre a hrăni o familie numeroasă ca a 
noastră, cu şapte copii. 


„.„„Nu mă puteam despărţi de calul cel alb şi frumos, cu 
pete vineţii pe tot corpul. Luat de la oiştea căruţei 
noastre, de un soldat, fusese legat de o bară de lemn, 
lângă alţi cai care, ca şi el, erau rechiziţionaţi. Il 
mângâiam pe cap şi-l sărutam, plângând în hohote. 
Vânătu sufla peste mine abur cald, trăgând, în acelaşi 
timp, de lanţul cu care era legat de gât spre a scăpa şia 
merge spre tovarăşul său ce rămăsese singur la căruţă. 
Când am plecat, smuls mai mult cu forţa de Gabriela, un 
nechezat dureros, ţâşnit aproape consecutiv din fiinţele 
celor doi cai, mi-a sfâşiat sufletul, ca o prevestire, parcă, 
a durerilor ce aveau să urmeze. După câteva luni, am 
primit o altă hârtie prin care eram înştiinţaţi că Vânătu 
nostru pierise pe front. Intr-un an am reuşit să cumpărăm 
alt cal, care a avut soarta celui de dinainte. Cu al treilea 
s-a întâmplat la fel!... 

Acum, fiindcă venise tata acasă, voia e/să aleagă un 


75 


Ochii timpului 


cal bun, dacă s-ar putea ca cel ce fusese perechea dintâi 
a lui Mocanu... 


În oborul de vite din Piteşti am ajuns, într-adevăr, când 
se lumina de ziuă. Pe trupul negru, lucios şi puternic al lui 
Mocanu, apăruseră, de sub curelele hamului, flori albe de 
spumă, asemănătoare aceleia ce-i împodobea fruntea. 
Tata l-a şters peste tot cu un şomoiog de fân, făcându-i, 
parcă, un fel de masaj, l-a mângâiat apoi pe cap, 
întârziind în regiunea urechilor — ceea ce nu puteam face 
eu niciodată, fiindcă Mocanu era urâcios, se întindea să 
mă muşte —, a aruncat peste el o pătură, să nu răcească, 
după care a luat din căruţă lucernă cât a cuprins cu braţul 
şi i-a aşezat-o dinainte să mănânce. Oprisem căruţa 
undeva, foarte aproape de intrare. La ora aceea, oborul 
era aproape liniştit. Pe o distanţă de câteva hectare, 
dispuse într-un fel de dreptunghi, pe laturile căruia 
creştea un gard înalt, de zid şubrezit de vreme, mişuna o 
lume pestriță — oameni şi animale de tot felul; oameni, 
cei mai mulţi îmbrăcaţi rău, cu haine pe care înfloreau 
petecele, bărbaţi cu feţele înţepoşate de bărbile nerase 
de cine ştie când, femei, cel mai adesea cu legături negre 
peste gură, desculţe sau târându-şi opincile rupte, copii 
ca mine, care căscau gura miraţi, pentru că un asemenea 
târg nu mai văzuseră în viaţa lor. 

Din când în când, câte un individ cu cizme lustruite-n 
picioare, cu haină trei sferturi din postav bun, „trei 
peceţi”, strânsă cu cordon la mijloc, cu obrazul roşu, ras 
proaspăt, se agita în câte un grup de amărâţi. 

„Geambaşii! Aceia sunt geambaşi, spuse tata parcă 
şoptit. Cumpără pe nimic, păcălesc oamenii, ca apoi să-ţi 
vândă, când eşti la strâmtoare, cu un preţ de câteva ori 
mai mare”. 

„Bine, dar oamenii cum de se lasă păcăliţi?” întrebai 
aproape intrigat. 


76 


George Şovu 


„Se lasă!” zise tata cu un zâmbet trist în colţul gurii... 
lăsându-mă nelămurit. 

Ne mişcăm prin această mulţime, căutând. Cu privirile 
caii. Dar caii întârziau să apară. Câteva gloabe — forme 
de cai, mai mult pielea întinsă pe oase — nu ne puteau 
reţine atenţia. Am mai găsit câţiva care, de asemenea, nu 
ne-au convenit: ori erau prea mici, nu s-ar fi potrivit cu 
Mocanu, ori prea bătrâni (tata îi căuta la dinţi ca să se 
lămurească). Orele treceau şi noi iv-aveam la ce să ne 
hotărâm. Aproape că pierduserăm nădejdea să mai 
cumpărăm un cal bun. Când mă gândeam să ne 
întoarcem acasă, aşa cum plecaserăm, cu locul din partea 
stângă a oiştii pustiu, mă cuprindea disperarea. 

Tata privea crunt şi blestema războiul. Tocmai ne 
îndreptam spre ieşire când, pe poarta oborului, a intrat un 
bătrânel cu un cal roib de dârlog; înalt cât Mocanu al 
nostru, subţirel, cam slăbuţ, se vedea că nu fusese hrănit 
prea bine, dar sprinten, ţinea capul sus de parcă ar fi 
privit de la distanţă peste lume. 

„Tată, tată, strigai plin de freamătul ce se născuse 
dintr-o dată în mine, uite calul nostru!” 

Tata, care mergea cu ochii în pământ, a ridicat capul 
mirat şi-amândoi am iuţit paşii spre bătrânel. 

„De vânzare ţi-e roibul, taică?” 

„D-apoi cum”, zise bătrânul oprind calul lângă gard. 
Intr-o clipă, lumea s-a strâns ciopor în jurul omului cu 
calul roib. S-au repezit şi câţiva geambaşi. Inima îmi 
ajunsese la gât de teamă: „Aştia ne iau calul! mă 
gândeam, ne iau calul, calul nostru, noi l-am văzut întâi! 
„„.„ Nu se poate, e calul nostru!” Se pare că gândurile mele 
prinseseră glas, glas de strigăt, că numai ce văd lumea 
întorcându-se spre mine, iar pe unul dintre cei cu cizme-n 
picioare şi obraz roşu apostrofându-mă: „De unde e calul 
vostru, mă mucosule?” 

Bătrânelul întinse atunci mâna, dădu lumea din faţa 
mea la o parte şi spuse, spre mirarea tuturor, inclusiv a 


77 


Ochii timpului 


tatei: 

„Are dreptate băiatul, calul e vândut!... | l-am dat 
creştinului ăstuia”... şi arătă spre tata. Apoi, apropiindu- 
se cu un pas de noi, mai zise, în şoaptă: „Il iei, omule? 


Câţi bani ai?”. 

„Atât”... zise tata, prinzând curaj!" 

„Roibul e-al tău, flăcăiaşule, vino să batem palma!” 
spuse moşul bucuros nevoie mare, de parcă el ar fi 
câştigat ceva, nu noi. 

M-am repezit spre bătrânel mai să-i sărut mâna. El m-a 
mângâiat pe obraz cu o palmă aspră, care ardea şi mi-a 
ciufulit apoi claia de păr castaniu ce-mi adumbrea ochii. 

Lumea din jur s-a împrăştiat murmurând. Geambaşul 
care mă apostrofase i-a trântit şi moşului o înjurătură, 
spunând, pe deasupra, că „trebuie să fie ţâcnit” sau cam 
aşa-ceva, a făcut un gest cu mâna a lehamite şi-a plecat. 

Când am prins roibul de căpăstru, acesta şi-a aplecat 
capul şi a început să-l frece pe pieptul meu, de parcă m- 
ar fi cunoscut de când lumea. L-am cuprins pe după 
grumazul lui falnic şi l-am îmbrăţişat ca pe-un prieten 
drag. 

„Înseamnă că e blând, tată, nu ca Mocanu, izbucnii 
fericit, am să-l pot călări!”... 

„Ai să zbori cu el, băiatule, e blând ca un mieluşel, dar 
aleargă de parcă ar fi un şoim, adăugă bătrânelul tot mai 
încălzit de bucuria mea. Apoi, faţa i se întunecă de parcă 
ar fi trecut peste ea umbrele unor nori negri... Aşa-i când 
ajunge omul la strâmtoare!... începu el ca şi cum s-ar fi 
pregătit să spună o poveste tristă... Calul ăsta...” 

În clipa aceea, văzduhul a fost sfâşiat de tipetele 
stridente ale unei sirene care a început să se vaiete, să se 
vaiete... 

„Alarmă!... strigă tata cu spaimă-n privire. Repede, 
băiatule, s-ajungem cu calul la căruţă, să-l înhămăm şi să 
fugim!” 


78 


George Şovu 


„Blestemaţii!... adăugă apăsat moşneagul, dar mai 
liniştit decât tata, nu se mai satură de-atâta moarte; de 
când nu mai suntem cu ei, fac prăpăd! Nu le-ajunge cât 
au luat în atâţia ani, acum distrug şi ce-a mai rămas!” 

Am înţeles că era vorba despre nemți, despre 
avioanele ce treceau aproape zilnic şi pe deasupra satului 
nostru şi care bombardau când ici, când colo... 

„Să v-ajute Dumnezeu, oameni. Buni, mai spuse 
bătrânul, la despărţirea noastră pripită, să scăpaţi cu 
bine! V-am dat straşnic cal, să ştiţi! Aveţi grijă de el!”... 

„iti mulţumim din suflet, bunicule, răspunsei, în timp ce 
alergam după tata. Fugi, fugi şi matale!” îl îndemnai eu 
pe bătrân. 

„De mine se sperie moartea, flăcău; fugiţi voi, fugiţi!”... 

Glasul lui s-ă stins în vaietele sirenei şi-n strigătele 
mulţimii înnebunite. 

Căruţa noastră era aproape. Am ajuns repede; tata a 
scos hamul dintr-un sac, în câteva clipe l-a potrivit pe 
calul cel roib, l-a înhămat apoi lângă Mocanu şi-am pornit 
de parcă cineva ar fi aruncat cu apă iartă în urma 
noastră. In picioare, lângă tata, în căruţă, mă tineam de 
mijlocul lui şi priveau în jur speriat. 

Uitându-mă peste zidurile oborului, mi s-a părut că 
acolo se mutase, în câteva minute, iadul! 

In poartă se striveau grămezi de oameni şi de animale; 
se auzeau ţipete, înjurături; porcii guiţau, vitele zbierau, 
caii nechezau; unii oameni săreau peste ziduri şi se 
rostogoleau printre căruţe; alţii cădeau călcaţi în picioare 
de animalele speriate de urletele sirenei; în câteva locuri 
s-au dărâmat zidurile, iar prin spărturi reuşeau să 
ţâşnească mai ales animalele care scăpaseră din mâinile 
stăpânilor lor şi se pierdeau astfel în vacarmul general. 

Mi s-a făcut dintr-o dată teamă, o teamă cumplită. 
„Doamne, îmi spuneam în gând, să nu murim tocmai 
acum! Ar fi păcat, mare păcat! A venit şi tata, am 
cumpărat şi un cal frumos, dă, Doamne, să scăpăm din 


79 


Ochii timpului 


iadul acesta 

„Stai jos, băiatule, că ne răsturnăm, strigă tata furios ia 
mine, apăsându-mă pe cap cu mâna dreaptă. Nu vezi 
că”... 

Într-adevăr, strada pe care porniserăm spre a ieşi din 
oraş oferea o imagine aproape ireală. Caii noştri, 
îndemnați de biciul ce se-ncolăcea şi plesnea deasupra 
lor, speriaţi de toate zgomotele din jur şi, mai ales, de 
urletul atât de strident al sirenei, alergau în galop; în rând 
cu noi însă, în dreapta şi-n stânga, alergau, tot atât de 
înnebuniţi, alţi cai, târând după ei alte căruţe; în spatele 
nostru, pe trei rânduri, alte şi alte căruţe, iar pe margini, 
din când în când, animale răzlețe sau oameni, împinşi 
spre şanţul din dreapta al străzii de tăvălugul acela 
îngrozitor, care înainta ca un monstru. 

Apucaserăm, din fericire, în fruntea coloanei. În faţa 
noastră drumul era liber. Totul depindea acum de cai şi 
de dibăcia tatei de. A-i manevra printre celelalte două 
căruţe ce se-agăţau de-a noastră, când una, când alta. 

„Dacă se rupe vreo roată, dacă se-mpiedică un cal, aici 
rămânem, ne fac praf ceilalţi”... mă gândeam. 

De la o vreme, caii noştri au ţâşnit din rând; căruţa 
alerga uşoară în fruntea tuturor, iar tata, ţinând cu 
străşnicie hăţurile, îi îndemna, îi îndemna... Ne aflam într- 
o cursă în care lupta se dădea pe viaţă şi pe moarte... 

Dintr-o dată sirena a încetat î Deasupra oraşului au 
apărut uriaşele păsări cenuşii purtătoare de foc ucigător. 
Vuiau atât de puternic, încât vibra nu numai aerul, ci şi 
tot pământul î 

Mai aveam câteva sute de metri până la podul de peste 
Argeş, de la marginea oraşului. 

„Dacă ajungem acolo, am scăpat!” îmi şuieră tata, 
privindu-mă o clipă cu ochi în care se aprinseseră luminile 
speranţei. 

Dar, tocmai atunci, din pădurea de arini de lângă pod, 


80 


George Şovu 


ţâşniră flăcări ce se îndreptau spre păsările cenușii. 

„Tunurile antiaeriene! Au început să tragă tunurile 
antiaeriene!... spuse tata, pălind pe loc! începe cu 
adevărat hora morţii, băiete! Ascunde-te în căruţă, trage 
pătura peste tine!” El însuşi s-a aşezat pe-o scândură şi-a 
continuat să mâne cu străşnicie caii. 

Avioanele, care, după cum aveam să aflăm mai târziu, 
se îndreptau spre Ploieşti, neavând în obiectivul lor 
bombardarea, de data aceasta, a oraşului în care ne 
aflam, s-au întors din drum, s-au rotit de câteva ori, 
nepăsătoare parcă faţă de obuzele tunurilor de lângă pod, 
an coborât cât mai aproape de ţintă şi-au început să 
sloboadă din pântecele lor Uriaşe zeci şi zeci de bombe 
care semănau, aproape la fiecare pas, prăpăd şi moarte. 
În câteva minute copacii de la picioarele podului au fost 
făcuţi ţăndări, tunurile, care glăsuiseră zadarnic şi-atât de 
neinspirat, au amuţit! ladul, coborând acum din... cer, se 
întindea, treptat, peste tot oraşul. 

Din fericire, noi ajunseserăm însă dincolo de porţile lui. 
Căruţa a trecut peste pod ca o nălucă şi, după câteva 
sute de metri, s-a oprit într-un lan de porumb. 

„Jos, repede jos! a strigat tata. Culcă-te la pământ şi 
stai nemişcat!”... 

Am sărit din căruţă şi m-am pomenit cu capul lângă un 
muşuroi de porumb. Din urma noastră veneau alte 
căruţe. Şi alţi oameni au intrat cu cai cu tot în lanul de 
porumb. Atunci a început să se învârte deasupra noastră 
una dintre acele cumplite păsări cenuşii. Când am văzut- 
o, m-am gândit că s-a terminat cu noi! „Păcat, îmi 
spuneam, am scăpat noi din /iadu/ acela ca să murim 
tocmai acum!”... 

Cred că tata gândea la fel, dar nu mai avea curaj să 
spună nimic. Trăgea caii de căpestre să îngenunche, să 
se culce în porumb, ca să dispară astfel ca ţintă a 
pârdalnicei păsări. Înţelegând parcă pericolul, caii au 
îngenuncheat şi-apoi s-au trântit şi ei la pământ. Intâi a 


81 


Ochii timpului 


făcut acest lucru calul cel roib. Apoi, îndemnat, în 
continuare, de tata, s-a culcat şi pretenţiosul Mocanu. 

„Pasărea se rotea, mai departe, deasupra noastră. 
Aşteptam ca, din clipă în clipă, să auzim exploziile 
bombelor... „dacă vom mai putea să le auzim”!... 

„Întinde-te lângă spatele calului roib!” îmi comandă 
tata, cu spaimă!... 

Mă executai fără să mai gândesc... Am înţeles apoi că 
pot fi aşa, eventual, mai bine apărat. „Da, dar cu ce preţ? 
Nu, nu vreau să moară Roibu! (îmi trecuse prin minte că 
aşa am să-l numesc de-acum: Roibu! Dacă scăpăm!) Și 
nici Mocanu nu vreau să moară, nuul!... El ne-a crescut 
atâţia ani, săracu! Ce dacă e urâcios?! Aşa e el, nu suferă 
pe nimeni să-l atingă nici măcar cu un deget!”... „Parcă- 
ar fi prinţ!” spusese tata odată. „Prințu! Printu! Să-i zicem 
Printu!” propusese o soră de-a mea, sărind într-un picior. 
Şi i-am zis o vreme aşa, dar Mocanu nici nu ne băga în 
seamă. Am revenit la numele lui... 

„... Şi nici tata, bineînţeles!... Dar dacă mor, numai...” 
Îmi simţii lacrimile calde pe faţă Nici n-am apucat să 
călăresc pe Roibu! Vai, şi ce mult îmi doream acest lucru! 

„Ce face ăla, mă, se mai plimbă mult deasupra 
noastră?” întrebă tata intrigat, ridicându-şi în acelaşi timp 
capul din pământ. Făcui şi eu la fel, întorcându-mă într-o 
parte. 

Tocmai atunci pasărea cu ciocul de oţel începu să 
scuipe flăcări, flăcări mici, ascuţite care porneau spre noi 
în zgomot sacadat de... mitralieră. 

„Să ştii că ăsta nu mai are bombe, ne mitraliază! 
Băiete, sub căruţă, repede!;' 

Ascultai şi de această nouă comandă a tatii... Ne 
trezirăm amândoi sub căruţă. 

„Dar caii? Ce facem cu caii?” ţipai de parcă aş fi luat 
foc. 


82 


George Şovu 


„Cum le-o fi norocul, băiete!” Îi curgeai şi tatii lacrimi 
pe obraji. La început era ca o... ploaie cu pietre... poc! 
poc! poc! se auzeau gloanţele lovind obloanele căruţei. La 
fiecare pocnitură închideam ochii şi înghiţeam în sec. 
Aşteptam s-ajungă vreunul şi la noi... Muream astfel cu 
fiecare pocnitură spre a ne trezi, din nou... şi iarăşi... şi 
iarăşi... 

Tata nu ştia ce să creadă, privea la cai şi nu ştia ce să 
creadă: aceştia stăteau cu urechile ciulite, şi primeau 
fiecare lovitură de glonţ tresărind... dar numai tresărind 
şi-atât!... Plumbii alunecau pe lângă ei, fără să-i rănească 
măcar... 

In jurul nostru, întreaga suflare parcă-şi ţinea 
respiraţia! Nu se auzea nicio mişcare... Doar cântecul de 
moarte, tot mai răguşit, tot mai îndepărtat al păsării cu 
cioc de oţel... 

„A plecat, a plecat!” strigă aproape tata, ieşind de sub 
căruţă şi repezindu-se spre cai. Şi, deodată, îl aud râzând, 
râzând în hohote... 

„Doamne, a înnebunit tata!”... 

„Ha-ha-ha-ha!...  Ha-ha-ha-ha!”... Tata râdea în 
continuare! Şi, printre hohote de râs, reuşi să îngaime, la 
un moment dat: 

„Imbecilul! Imbecilul! A fost prea sus, nu şi-a dat 
seama, plumbii sunt reci; priveşte, băiete, sunt reci; caii 
n-au nimic! Am scăpat, am scăpat!”... 

între timp, caii se ridicaseră şi tata îi pregătea ca să 
plecăm. S-au ridicat din lanul de porumb şi ceilalţi oameni 
care trăiseră, desigur, aceeaşi groază ca şi noi. Cu toţii 
erau veseli, unii aruncau cu pălăriile în aer şi amenințau 
cu pumnul pisările cenuşii ce dispăreau încet-încet din 
zarea ochilor. Cu toţii erau veseli... numai pe mine m-a 
podidit plânsul... Şi plângi... şi plângi! 

„Ce ai, mă, ce s-a-ntâmplat? se-ntoarce tata surprins 
spre mine. De ce plângi?” 

„Plâng şi eu, aşa!... răspunsei. Ce, n-ai mai văzut?” 


83 


Ochii timpului 


4 


Se încheiase o săptămână de când dormeam în pădure. 
Construisem un adăpost din crengi, ca un fel de cort; pe 
jos aşternusem fân gros, acoperit cu piei de oaie şi pături. 

Tata se întorsese la unitate, iar noi eram, din nou, 
singuri. Permisia se sfârşise. _ 

Asistam acum la retragerea nemților. In coloane 
întregi, în maşini sau pe motociclete, iar uneori în grupuri 
răzlețe, călări pe cai, treceau zi şi noapte. Treceau crunţi, 
cenuşii. Din când în când, se opreau; şi-atunci tot ce se 
găsea prin curţile oamenilor: păsări, vite, dispăreau. Se 
dăduse zvon că e bine ca... 

„Lele loană, lele loană!” o auzim, într-o zi, pe-o vecină. 

„Ce e, Margareto, ce s-a întâmplat?” întreabă mama. 
„Spune-i lui Geo să fugă cu fetele şi cu caii! Şi matale ar fi 
bine să pleci...” 

„Unde să fugă, Margareto, leică, îi răspunse, 
nedumerită, mama vecinei noastre care stătea, la câteva 
case, mai jos. Şi, de ce? Ce s-a întâmplat?” 

„Vin nemţii! Au pornit dinspre Piteşti coloane de nemti, 
care se retrag. Sunt ca turbaţi! lau tot, e nenorocire!” 

„Fugi, fată, de-aici! Or fi luând, nu zic ba, lua-i-ar... 
Doamne iartă-mă, de nemți! Parcă până acum, timp de 
patru ani, ce făcură? Ne-om fi pricopsit cu ei în ţară, nu?” 
„Bre, să ştii că nu mint! A venit cineva, o cunoştinţă de-a 
noastră de la Piteşti, şi ne-a spus. Adineauri a plecat. 
Mama m-a trimis să...” 

„Şi voi ce faceţi?” 

„Păi şi noi plecăm. Melania şi Nuţi au făcut bagajul. 
Plecăm!” 

„Şi unde plecaţi, maică?!... 


84 


George Şovu 


„În pădure, unde în altă parte! Stăm câteva zile până 
trece nenorocirea!” 

„Dac-ar trece în câteva zile!”... 

Se încheiase o săptămână şi nemţii treceau mereu... 
Mama n-a vrut să se clintească de-acasă. Nici nu puteam 
să lăsăm totul aşa, în părăsire! Pe lângă cai, la început 
am luat cu noi, în pădure, vaca şi cele trei oi. Păsările şi 
porcul n-aveam cum să le luăm. Au rămas acasă. Le 
îngrijeau cei doi fraţi mai mici şi mama. In special de curci 
ne era teamă, de cele cincisprezece curci, care 
crescuseră mari, se făcuseră, de-acum, bune de tăiat... 

.„.Coloana s-a oprit drept în faţa porţii noastre, aici, în 
drum. Au coborât soldaţi din maşini şi-au intrat prin toate 
curţile vecine. S-au apropiat trei şi de poarta noastră, 
care, pe-atunci, era înaltă şi lucrată frumos: fiecare ulucă, 
pe care erau sculptate tot felul de figuri, se termina cu o 
floare crescută dintr-un gât subţire de lemn. 

Mama a auzit zgomotul maşinilor şi-a ieşit pe prispă. 
Cei doi fraţi ai mei — pe lângă dânsa! 

„Vai, curcile! Nelule, curcile 

„Ce să le mai fac acum?”... spuse cu părere de rău 
fratele meu cel mic... 

Într-adevăr, ce să le mai facă? Păcătoasele de curci, 
care până atunci fuseseră tot timpul ţinute în spatele 
casei, prin grădină, se aflau acum la vedere. Parcă le-ar fi 
aşezat cineva la expoziţie, aşa se înşiraseră pe marginile 
căruţei, unele pe-o parte, altele pe cealaltă. Se aflau în 
aşteptare! Şi, iată că... 

Soldaţii au împins în poartă să intre. Poarta era încă 
încuiată. Au strigat ceva în limba lor, au zguduit-o, dar 
nimic. Mama rămăsese încremenită pe prispă. 

Unul dintre ei, mai tinerel, s-a prins atunci cu mâinile 
de capetele a două uluci, şi-a proptit cizmele pe-o grindă 
şi-a încercat să sară pe deasupra. Dar a rămas cu două 
flori... de lemn în mâini, prăvălindu-se pe spate. S-a 
ridicat nervos, le-a aruncat peste poartă în curte, înjurând 


85 


Ochii timpului 


şi blestemând, a introdus, apoi ţeava automatului printre 
scânduri şi-a tras o rafală. 

Curcile şi-au ridicat capetele mirate, dar una n-a zburat 
de pe căruţă. Pesemne că erau hotărâte să asiste mai 
departe la spectacol”. 

Un alt soldat a îndreptat automatul spre prispa casei. 
Mama a coborât atunci, tremurând ca varga, a tras 
piedica de la zăvor (pe care nemţii n-o dibuiseră, în furia 
lor) şi s-a pomenit izbită cu poarta în piept şi lipită de 
gard. 

Cele trei tunici cenuşii s-au apropiat de căruţă, cu 
automatele în poziţie de luptă. Curcile au început să dea 
semne de nelinişte... În curând cele cincisprezece 
lighioane se aflau împinse în grajdul cailor, încercuite 
treptat-treptat şi, cu gâturile... sucite în aşa fel încât să 
nu mai opună niciun fel de rezistenţă, se îngrămădeau 
grăbite în trei saci. : 

Băieții plângeau, iar mama era neagră de furie! In 
schimb, „musafirii”, cu cei trei saci în spinare, erau veseli 
şi... „spirituali”: unul, cel mai în vârstă dintre ei, ţinea în 
mâna dreaptă o curcă vie, cu gâtul întreg; era cea mai 
mică dintre cele cincisprezece. S-a îndreptat cu ea spre 
mama şi, cu un gest de... mărinimie batjocoritoare, i-a 
aruncat-o în faţă. Ne lăsau, chipurile, şi nouă ceva! Cu 
toţii au izbucnit într-un râs gros şi-au ieşit pe poartă. 

„Mânca-v-ar viemii pământului, de vii să vă mănânce! 
izbucni mama într-un blestem neputincios. Să vă stea-n 
gât, aşa!” mai zise ea, în timp ce coloana de maşini se 
punea-n mişcare. 

„Ne-au rupt şi florile de la poartă, spuse, printre 
suspine, Costel, adunând cele două bucăţi de lemn 
aruncate prin curte şi îndreptându-se cu ele spre locul 
unde gardul porţii rămăsese ştirb. 

„O să facă taică-tău altele, nu mai plânge! îl linişti 
mama. Să scăpăm noi numai cu atât!” 


86 


George Şovu 


Caii păşteau liniştiţi la marginea pădurii. Se împlinise o 
săptămână de când tot îi ascundeam de ochii celor ce ni-i 
puteau lua. 

Era după-amiază, Soarele se afla încă sus, luminând o 
zi dulce de septembrie. După povestea cu soldaţii şi 
curcile cu gâtul sucit, pe care-o aflasem în amănunt de la 
unul dintre băieţi, surorile mele au plecat acasă. 

„Mergem s-o ajutăm pe mama, a zis Gabriela. N-o mai 
lăsăm singură!” 

„Şi dacă se-ntâmplă ceva cu voi?” am întrebat eu 
îngrijorat. 

„Nu se-ntâmplă nimic, n-ajung ei să pună mâna pe noi! 
De altfel, cred c-am făcut rău plecând de acasă. Ne-am 
luat după fricoasa de Margareta!” 

Am rămas singuri cu caii. li urmăream cum păşteau 
iarbă bot lângă bot. Mocanu, calul cel negru, era bucuros 
că-i cumpărasem un tovarăş de ispravă. Avusese 
dreptate bătrânelul din oborul de vite de la Piteşti. „V-am 
dat straşnic cal! Aveţi grijă de el!” ne strigase atunci, la 
despărţire. „Ce s-o fi întâmplat cu moşul? O fi scăpat din 
cazanul acela al morţii „din iadul în care fusese 
transformat oraşul de zecile de păsări uriaşe cu cioc de 
oţel?” mă întrebam. _ 

Roibu trăgea bine şi era blând nevoie mare. In sfârşit, 
aveam un cal pe care-l puteam călări după pofta inimii. 
De când tânjeam eu după aşa ceva!... 

Locul era strategic ales; în faţă şi în partea dreaptă 
puteam vedea departe, până la panglica cenuşie a 
şoselei. Mă uitam peste lanurile de porumb şi grădinile de 
pruni. Era, totuşi, un singur punct către care atenţia 
trebuia să fie mărită: partea stângă. Aici îmi închidea 
perspectiva o pădurice de fagi şi tufe de aluni. Mă 


87 


Ochii timpului 


îndepărtai cu caii la vreo sută cincizeci de metri de ea. Nu 
ştiu de ce mă cuprinsese un fel de nelinişte Şi mă 
simţeam atât de bine până mai adineaori!... Gabriela-mi 
promisese că se va întoarce pentru ca, la noapte, să 
rămânem împreună cu caii în pădure. Dar până se însera 
mai era destul! încercam să uit de teamă, cioplind cu 
briceagul pe  codiriştea biciului tot felul de figuri 
geometrice. Aproape că mă liniştisem... 

„... Da, tată, nu te teme, am eu grijă! Sunt mare de- 
acum, am treisprezece ani, am intrat la liceu! Şi de 
mama, şi de ceilalţi mici, am eu grijă. Sigur, împreună cu 
Gabriela, cu Gabriela, da!” îmi şoptea sufletul... 

„Dacă n-ar fi Gabriela, ce ne-am face?!” mi-am zis eu, 
în gând, atunci, când îl asigurasem pe tata, la plecarea 
lui, din nou, pe front!... „La şcoală? N-ai nicio teamă, nu 
te fac eu de râs! Da, mai sunt câteva săptămâni şi încep 
cursurile!”... 

Câteva săptămâni? Cum câteva săptămâni? Mai sunt 
exact nouă zile! Vai! şi câte mai trebuie să-mi facă mama 
până atunci... 

„Mai abitir decât dacă te-ai mărita, Geo, maică! 
izbucnise, într-o zi, mama. Parcă sunt nebuni şi ăştia de la 
internat. Auziţi ce cer: trei cearşafuri de pat, trei de 
plapumă (deci trebuie şi plapumă), trei feţe de pernă; 
apoi: patru cămăşi, patru indispensabili, patru prosoape, 
patru batiste... Nu mai vorbesc de alimente: grâu, 
porumb, cartofi, fasole, untură, nuci... Dar cu nucile ce 
fac, măi băiete?” 

„Cozonac, ce să facă? Ne vor da, în fiecare dimineaţă, 
cozonac cu cafea, de-aia turcească, cică!” 

„Vai de cozonacul nostru, flăcăule! adăugă mama. N- 
aveam în toată casa ceea ce ne cer ăştia pentru tine. 
Trebuie să le cumpărăm. Şi pe ce?” 

„Le  cumpărăm, mamă, le cumpărăm, se repezi 
Gabriela. Geo trebuie să meargă la şcoală, trebuie să 


88 


George Şovu 


înveţe!” „Le cumpărăm, maică, ce să facem?... Parcă 
avem altă scăpare?!”... 


„„„Se mişcă tufele de aluni... trosnesc crengi...; se aude 
ropot de cal în galop!... lată-l! lată-l! Un soldat, un soldat 
român, după uniformă! _ 

„Fugi, Geo, fugi! strigă soldatul. Incalecă şi fugi, băiete, 
ascunde caii-n pădure; în spatele meu, la câteva sute de 
metri, vin doi nemți, călare, caută cai!” 

Soldatul era Petre al lui Costică Marinescu, un vecin de- 
al nostru. Venise şi el, de curând, de pe front; aştepta să 
plece în direcţia cealaltă. Peste câteva luni, părinţii aveau 
să primească vestea morţii lui... Săracu' Petre! Era un 
băiat bun, harnic, respectuos... 

„... Când i-a văzut intrând în luncă, m-a rugat Gabriela 
să vin să te anunţ, ca să nu te ia prin surprindere, mai 
spuse Petre, care ajunsese în apropierea mea. M-au văzut 
alergând spre pădure şi s-au luat după mine. Hai, repede, 
că se-apropie!” 

Un salt şi mă aflam pe spatele Roibului! Nici nu ştiu 
cum am reuşit, de data aceasta, să încalec atât de uşor 
(altădată trebuia să mă opintesc de câteva ori, calul fiind 
înalt, iar eu...) M-am aplecat pe gâtul lui, am prins lanţul 
care lega pe cei doi cai şi-am pornit-o în goană. După 
câteva zeci de metri, trebuia s-o iau spre dreapta, ca să 
ajung cât mai repede în pădure. Am tras de lanţ, l-am 
îndemnat pe Roibu să facă mişcarea dorită. Calul s-a 
supus imediat, dar a întâmpinat rezistenţa tovarăşului 
său. Trag din nou de lanţ, arătându-i lui Mocanu că 
trebuie s-o ia neapărat spre dreapta, dar el se 
încăpăţânează. Atunci îl plesnesc furios cu biciul peste 
gât!... În clipa aceea, calul cel negrii s-a smucit ca ars, 
trăgându-l forţat după el pe celălalt. Roibu s-a poticnit, iar 
eu am zburat de pe spatele lui peste picioarele lui 
Mocanu. Probabil că l-am lovit rău de tot, pentru că, după 
ce-a scăpat de mine, a nechezat şi-a aruncat cu picioarele 


89 


Ochii timpului 


din spate, să mă lovească. Din fericire, în clipa în care-am 
ajuns la pământ, am aplecat, instinctiv, capul în piept. 
Copita calului mi-a zburat doar şapca pe care, nu ştiu 
cum, în rostogolire, n-o pierdusem de pe cap. Dacă mă 
izbea în plin, acolo rămâneam! 

Caii s-au oprit în iarbă. M-am ridicat, ca şi când nimic 
nu se întâmplase, am încălecat din nou şi-am pornit ca o 
nălucă. 

Din spate, am auzit strigând: „Halt! Halt!”... apoi o 
bubuitură de armă. Şi încă una! 

Petre ajunsese deja la marginea pădurii. A oprit calul s- 
a întors cu faţa spre nemți şi-a început să tragă şi el. Mă 
aflam între două focuri! M-am lipit de trupul calului care 
alerga cât putea de repede! 

Am trecut pe lângă Petre, în goană, şi-am luat-o pe 
potecă în sus. Soldatul a mai tras câteva focuri şi m-a 
urinat. 

Poteca se pierdea printre copaci! Nemţii, ajunşi nu 
departe de noi, trăgeau disperaţi, la întâmplare! Atunci |- 
am îndreptat pe Roibu spre stânga şi-am coborât pe-un 
povârniş, într-o vâlcea în care cu greu ne-ar fi putut găsi 
cineva. Am înaintat adânc în inima pădurii până n-am mai 
auzit bubuiturile armelor. 

„Îţi mulţumesc, nene Petre, mi-ai scăpat viaţa... şi caii 
mi i-ai scăpat!... Îţi mulţumesc!”... spusei, gâfâind, 
băiatului care tocmai mă ajunsese din urmă. Li întinsei 
mâna, zâmbind încă speriat şi, probabil, palid la faţă. 

„Sânge! Eşti rănit?!... strigă soldatul. Unde eşti rănit, ce 
te doare?” 

Privii mirat la mâinile mele care erau pline de sânge!... 

„Nu mă doare nicăieri, n-am simţit nimic, spusei, 
uitându-mă în jurul meu, controlându-mi picioarele, 
pieptul... Calul, calul e rănit, strigai atunci disperat. L-au 
împuşcat pe Roibu, nene!”... şi sării de pe spatele lui... 

Gâtul calului era plin de sânge. Rupsei nişte frunze şi 


90 


George Şovu 


începui să-l şterg ca să găsesc rana. Dar rana — nicăieri! 
„Măi, să fie!” Şi ştersei mai departe, mai sus, mai sus, 
spre cap. „Formidabil! la priveşte, nene, glonţul a trecut 
prin urechea stângă a calului! De-aici curge sângele!... 
Dacă nu mă lipeam de gâtul lui?”... mă gândesc... 

Petre caută repede nişte buruieni... Vine cu un pumn 
de foi late... Aplec capul Roibului spre firul de apă care 
curge pe fundul vâlcelei, spăl cu grijă rana, iar soldatul 
zdrobeşte frunzele în palmă şi prelinge sucul peste locul 
pe unde a pătruns plumbul. Rupe apoi o fâşie din poalele 
cămâşii sale soldăţeşti şi-l bandajează pe Roibu. E 
caraghios aşa, cu o ureche albă. Imi vine să râd uitându- 
mă la el. II mângâi pe cap, iar el şi-l freacă încet pe 
pieptul meu, aşa cum făcuse atunci când ne-am, 
cunoscut, în oborul de vite din Piteşti. 

Mocanu priveşte la noi parcă înduioşat. 

„Dacă mă omorai, domnule Mocanu, cu piciorul 
dumitale în care te-am înţepat de-atâtea ori ca să nu te ia 
la război? Taci, ai? Nu-ţi’ convine să te muştruluiască 
cineva? Păi, sigur! Dumneata eşti prinţ, nu suferi, nicio 
observaţie!... Fiindcă eşti încăpățânat, de-aceea te-am 
plesnit cu biciul peste grumaz...” întind cu teamă mâna 
spre capul calului negru... Pentru prima dată, Mocanu se 
pleacă supus! O căldură blândă mă pătrunde în toată 
fiinţa! 

„Uite, nene, că e bun şi războiul la ceva!” zic... Soldatul 
mă privea nedumerit... 


5 


Zăvoiul, cu pilcurile de arini, crescute în luminişul verde 
al ierbii, ne-a întâmpinat parcă mai obosit decât altă dată 
şi, în orice caz, împuţinat. Apele râului, după fiecare 


91 


Ochii timpului 


ploaie mai serioasă, devenind vijelioase, nestăpânite, s- 
au tot lovit, ca nebunele, de maluri, muşcând treptat din 
trupul acela blând şi neajutorat al pământului. Au căzut, 
astfel, rând pe rând, bucăţi mari, înfăşurate în maramă de 
smarald şi s-au înecat în viitoarea spumegândă. Au 
părăsit aerul, în care stătuseră parcă rezemaţi până 
atunci, şi rânduri de arini, mai vârstnici sau mai tineri, 
seceraţi de nemila apei, care, dezgolindu-le rădăcinile 
vieţii, i-au răsturnat, până la urmă, în sicriul mişcător ce i- 
a purtat, cine ştie, undeva, la vale..; 

Astăzi însă râul curge liniştit, apele lui sărind, din când 
în când peste pietrele mai mari, încreţindu-şi, în clipele 
acelea oglinzile mişcătoare şi bombănind încet, ca să le 
mai treacă timpul şi să nu le apuce oboseala. 

Soarele îşi răcoreşte săgețile de foc, înmuindu-şi-le în 
undele blajine, care, la vederea lor, se luminează şi 
tremură de plăcere. Zvâcneşte deasupra apei un peşte, 
sclipindu-şi plăcuţele de argint ale veşmântului în lumina 
bună şi ocrotitoare. 

Mă aşez undeva, pe malul râului, dornic să-i mai ascult 
lunecarea nesfârşită prin aerul timpului, şi el fără capăt... 

Copiii mă imită imediat, dar ei îşi scot încălţările, 
vârându-şi picioarele în apă. 

— Unchiule Geo — mă întreabă Dănuţ —, ne laşi să 
facem baie? 

— Bineînţeles! Numai că acum e prea de dimineaţă. 
Apa e încă rece, după cum cred că ai constatat. Trebuie 
să mai aşteptăm puţin... 

— Până atunci, prindem peşte! se bucură Alexandru. 
Dumneata prindeai peşte, când erai mic? 

— Oho! îi răspunde Mihaela... Mi-a spus tata că, în 
vacanţa de vară, erau aproape toată ziua pe râu! 

— Nu chiar „toată ziua”, dar pe prins — prindeam! Ne 
plăcea — şi mie şi taţilor voştri — mai ales să prindem 
peştele, nu să-l şi mâncăm... 


92 


George Şovu 


Odată, mi-aduc aminte... 

— Atenţie, că avem o întâmplare şi cu peştele!... 
Exclamă Alexandru. 

— „Avem” mai multe, dar una tot merită să v-o spun... 

„„Era într-o duminică, vara, desigur! Dar locurile 
acestea arătau cu totul altfel pe-atunci... Mai întâi că 
zăvoiul era mult mai mare. Acum, după cum vedeţi, l-a 
cam înghiţit râul — în partea aceasta, iar din cealaltă şi- 
au întins oamenii grădinile de zarzavat, schimbându-i 
astfel faţa şi destinaţia. Atunci însă zăvoiul constituia un 
teritoriu de basm! Sau, cel puţin, aşa mi se părea mie, ca 
şi tuturor copiilor, mai mari sau mai mici, zecilor şi zecilor 
de copii cu care ne întâlneam aici, ca să paştem oile, 
vitele, caii... Zăvoiul era frumos, şi bogat, şi plin de vraja 
basmelor ce ni le spunea în fiecare zi, un bătrân înţelept 
— moş loniţă. Locuia la câteva case mai sus de bunica 
voastră, într-o odăiţă modestă. Rămăsese singur... 
Neputând să mai lucreze la câmp, se îngrijea de vitiele 
unor oameni din sat, primind, pentru asta, bani. Fusese 
un bărbat frumos. Acum avea părul tot alb, alb ca zăpada, 
şi mustaţa la fel! Citise mult în viaţa lui. Mai păstra şi 
acum, pe-o policioară din odăiţă, vreo douăzeci de 
volume. Printre ele, câteva erau de basme — Basmele 
românilor, adunate şi publicate de Petre Ispirescu. Se 
aflau, de asemenea, printre cărţile moşului, volumul 
Amintiri din copilărie, de lon Creangă, ca şi un volum de 
poezii de Mihai Eminescu, altul de George Coşbuc, şi altul 
de Octavian, Goga. Mi le-a împrumutat şi mie să le citesc, 
în acei ani, şi să învăţ poezii, pe care îmi cerea mai apoi 
să le recit în faţa cârdului de copii. 

În afară de râul cel mare, zăvoiul era străbătut de un 
iaz, adică o parte de apă din râu, dirijată pe o albie 
anume trasată. lazul acesta lega două mori, construite la 
o distanţă de câţiva kilometri una de alta, mori care 
măcinau grâu şi porumb cu ajutorul apei din iazul acela. 
Cădea apa, lunecând pe un jgheab, punea în mişcare 


93 


Ochii timpului 


nişte lopeţi care începeau să învârtească un trunchi 
puternic din lemn, ce intra sus, în moară, în inima unor 
bucăţi mari de piatră, rotunde, între care erau zdrobite 
boabele. Şi, din chinul acela. Al boabelor, ieşeau mălaiul 
şi făina, care, ce-i drept, nu se prea omorau cu fineţea. 
Mămăliga era însă bună, şi sănătoasă — atunci când o 
aveam — şi pâinea, la fel!... 

Din când în când, iazul despre care vă povestesc era 
secat, adică apele lui erau deversate, pentru câteva ore, 
cel mult o, zi, în albia cea mare a râului. Treaba aceasta 
se făcea, fireşte, cu scopul de a fi prins peştele. 

Lucrul se desfăşura cu anumit dichis, o întreagă 
ceremonie avea loc, la care luau parte oficialităţile 
comunei, oamenii cei mai de vază ai satului şi, fără 
îndoială, cei mai buni pescari. Dacă pentru sat secarea 
jazului era o sărbătoare, pentru noi, copiii, faptul 
reprezenta un prilej de nespusă bucurie. Mai întâi că ne 
îndesam, pe întrecute, să ajutăm la operaţia propriu-zisă, 
tăind şi cărând crăci de arini, pietre, nisip, pentru a ridica 
un dig în drumul apei, obligând-o să-şi schimbe, pentru 
scurt timp, drumul. 

Foarte important era „apoi, momentul aşezării vârșelor. 

— Ce sunt acelea? mă întreabă Dan. 

— Să-ţi spună Mihaela, că ea sper să fi văzut. 

— Când e vorba de explicaţii, o lăsăm deci pe tovarăşa 
„învăţătoare”, completează Alexandru. 

Mihaela zâmbeşte, dar îşi ia rolul în serios: 

— Îmi pare rău că n-am o tablă şi-o cretă la îndemână, 
ca s-o şi desenez, dragă vere, răspunde ea. Intorcându-i 
uşoara ironie. În orice caz, vârșa — dacă ar fi s-o definim 
„în mare — este un coş special din răchită, larg la gură şi 
strâns într-un fel de nod la partea opusă, având înăuntru 
un fel de guler, care seamănă cu gâtul vechilor călimări, 
astfel că, o dată intrat, peştele nu măi poate să iasă... 
Mulţumit? Priceput?!... 


94 


George Şovu 


— Să zicem! 

— la uită-te ce şmecherie! se miră Dan, închipuindu-şi 
obiectul descris de Mihaela. 

— Se ştie — continui eu — că, atunci când apa începe 
să scadă, peştele se retrage o dată cu valul. Dacă nu 
prinzi acest moment, treaba devine zadarnică în cea mai 
mare măsură, deoarece grosul peştelui se pierde, scapă. 
De aceea, oameni pricepuţi erau desemnaţi să observe 
scăderea nivelului apei şi să aleagă vadurile cele mai 
potrivite pentru a aşeza, în calea peştelui, vârşele. În 
locurile alese, se rânduiau pietre, una lângă alta, 
începând de la malurile apei, până în mijlocul albiei, într-o 
formă unghiulară, lăsându-se, în centru, un loc în care se 
aşază acel coş special, într-o groapă mică, punându-se 
deasupra lui una sau mai multe pietre, pentru ca apa să 
nu-l poată mişca. 

Luat de valul, din ce în ce mai mic, peştele se grăbeşte 
la vale, până ce întâlneşte, în calea sa, unghiul de pietre. 
Strecurându-se pe lângă acestea, ajunge, fireşte, la 
centru, unde îl aşteaptă vârşa, în care, intrând, acolo 
rămâne. 

Ridicarea vârşelor din apă şi scuturarea lor pe mal, în 
iarba zăvoiului, era, poate, cel mai aşteptat moment. Să 
vadă cât mai de aproape peştele zbătându-se mai întâi 
între smicelele de răchită şi mai apoi pe iarbă şi să ajute 
la strângerea şi sortarea lui, după mărime, era ceea ce îşi 
dorea fiecare copil. Mergeam cu liota* şi ne opream la 
prima vârşă, apoi la cea de-a doua, la a treia şi aşa mai 
departe, până la ultima Le scuturam de mai multe ori, 
până ce se retrăgea tot peştele. Dar, odată terminată 
această treabă, abia începea alta, cu prilejul căreia 
bărbaţii şi tinerii se angajau într-o adevărată întrecere: 
aceea a prinderii cu mâna a peştelui ce rămânea în bălți, 
mai adânci sau mai puţin adânci, constituite, de obicei, în 
jurul rădăcinilor unor arini bătrâni. 

In duminica aceea iazul fusese secat şi, într-o 


95 


Ochii timpului 


asemenea baltă, se învârteau, de vreo două ore, cinci 
bărbaţi care scoseseră, în acest timp, destul peşte, astfel 
că fiecare s-ar fi putut declara mulţumit. Totuşi, ceva îi 
reţinea, în continuare, în apa răvăşită de mâinile, de 
picioarele şi de trupurile lor (uneori se afundau până la 
gât la rădăcina celor doi arini aplecaţi peste apă, căutând 
cu înfrigurare). Acel ceva era un peşte mai mare decât 
toţi pe care îi prinseseră ei până atunci. Fiecare din cei 
cinci se întâlnise o dată sau de mai multe ori cu inamicul, 
fără să-l poată, totuşi, captura. Dar, de lăsat nu se lăsau, 
scociorau în continuare... 


Trecând de-a lungul râului, ajunsesem în preajma celor 
ce se frământau atâta. Am înţeles repede despre ce este 
vorba şi începusem să fac în gând pronosticuri cu privire 
la cel care va reuşi să prindă peştele. Erau acolo numai 
pescari unul şi unul: Niţă Vişan, Costică Bejancu, lonel 
Petrescu, Marin Şerban, Filip Hulubei. Dintre toţi, eu aş fi 
vrut să prindă peştele cel mare vecinul nostru de peste 
drum, lonel Petrescu. Era un om blând, vorbea rar şi te 
întâmpina tot timpul cu un zâmbet cald în ochii lui albaştri 
ca cerul limpede de vară. Avea şi el copii, băieţi şi fete, 
unii de-o vârstă apropiată cu a mea. Dar, cele mai multe 
şanse le avea Costică Bejancu, el era cel mai priceput, 
mai ager în mişcări şi, în plus, avea nişte mâini mari şi 
puternice, care, cu siguranţă, n-ar fi scăpat peştele, dacă 
ar fi ajuns să se încleşteze peste trupul lul alb şi alunecos. 
El era însă şi cel mai rău, om ursuz, nervos, vorbea 
totdeauna răstit, era în stare să se ia oricând la harţă cu 
cineva, din te miri ce. De altfel, era certat cu mulţi 
oameni din sat. 

Şi băieţii lui — avea doi băieţi: unul de-o seamă cu 
mine, altul ceva mai mare — îi semănau leit şi la fire, şi la 
înfăţişare. Aici, pe zăvoi, se băteau cu toţi copiii... N-aş fi 
vrut, în niciun caz, să prindă el peştele... Îl priveam: era 


96 


George Şovu 


roşu la faţă şi căuta, încordat, printre rădăcinile copacilor 
doar, doar... 


Intrasem şi eu în baltă... Mă aflam spre coada ei, o 
limbă de apă mai puţin adâncă, ce trecea cu ceva peste 
genunchi şi în care soarele îşi scălda în voie razele sale 
aurii... Mă mişcăm încet, asistând, de fapt, la zbaterea 
celorlalţi. În sinea mea, îmi făcusem însă calculul că 
peştele s-ar fi putut trage spre coada apei, în bătaia 
razelor de soare. 

La un moment dat, am simţit cum piciorul meu cel 
drept s-a aşezat peste un buştean gros şi alunecos... „Un 
buştean tocmai aci? De unde?” m-am întrebat. Voiam, 
totuşi, să ridic piciorul şi să păşesc mai departe. In clipa 
aceea însă, „lemnul” pe care călcasem s-a mişcat puţin. 

O idee mi-a fulgerat prin minte... şi inima a început să 
mi se zbată în piept parcă mult mai repede decât 
simţeam zbaterile de sub picior. Când am înţeles exact 
despre ce e vorba, am făcut eforturi mari, ca să nu ţip de 
bucurie. Am reuşit să nu spun nimic şi să nu fac vreo 
mişcare care să atragă atenţia vreunuia dintre cei cinci. 
Deşi mi-era milă de bietul peşte, mă apăsam cu toată 
puterea de care eram în stare peste corpul lui, căutând 
să-mi păstrez echilibrul. Problema era însă cum să-l scot 
fără să-l scap şi fără să mi-l ia cineva. La urma-urmei, 
fiecare din oamenii aceia aveau dreptul la o parte din 
acest peşte. „Poate că îl voi împărţi cu ei — mă gândeam 
—, dacă vor fi atât de hapsâni”, dar mândria cea mare ar 
fi fost să-l prind eu, eu singur... 

„la să vedem, noi, drăguţule, cum stăm!” mi-am spus 
în gând şi m-am aplecat să-l pipăi cu degetele, într-o 
parte şi în cealaltă a piciorului... „Mamăăă!” mi-a venit să 
strig, când am înţeles cât este de mare. „Am noroc! — mi- 
am şoptit, în gând — capul peştelui este în partea mea 
dreaptă”. Aşa că strecor, cu grijă, degetele în golurile pe 
care le cunoşteam foarte bine, le înfig adânc, ca să am 


97 


Ochii timpului 


siguranţa că nu-l voi scăpa, când voi încerca să-l ridic. 
Apoi, mângâi, cu mâna stângă, trupul peştelui, în partea 
cealaltă şi mă opresc în apropiere de coadă, de unde pot 
să-l prind cât de cât... Stau liniştit câteva clipe, ca 
înaintea unei lupte, după care încep să ridic încetişor 
piciorul. 

„Şi-acum, între noi doi!” am spus, în timp ce scoteam 
din apă corpul acela mare şi alb. Când am ajuns cu el la 
suprafaţă, mi-am luat avânt şi m-am aruncat cu totul pe 
mal, strigând cât m-au ţinut puterile: „Peşteleee!” Era, 
fără îndoială, un strigăt de imensă bucurie şi de victorie, 
amestecate, în acelaşi timp, cu puţină teamă... 
„Peşteleee! am reluat, am prins peştele!”... împingându-l 
în clipele-acelea cu mâinile, rostogolindu-l tot mai 
departe de apă... 

Era o mreană mare şi frumoasă, lungă de câteva zeci 
de cm., cântărind, sigur, mai multe kilograme. 

Cei cinci bărbați au rămas, câteva secunde, 
înmărmuriţi. Apoi, glasul lui lonel Petrescu s-a auzit 
răsunând, fără nicio urmă de invidie: „Bravo, Geo!, a spus 
el, bravo, băiete! Mă bucur că l-ai prins tu şi nu Costică, 
mai adăugă, uitându-se spre Bejancu. El şi aşa are prea 
mult!” 

Costică Bejancu se făcu negru la faţă de furie şi începu 
să mestece printre dinţii lui îngălbeniţi de tutun o suită de 
înjurături. Scuipă apoi a lehamite în baltă şi ieşi pe mal, 
îndreptându-se s]5re mine. 

Mreana se mai liniştise din zbatere. Stătea acum 
întinsă cu burta pe iarbă, deschizând şi închizând, tot mai 
repede, botul său lung cu care parcă îşi număra clipele 
vieţii. 

Aşezat în genunchi, o mângâiam afectuos pe spinare. 
Mi se făcuse milă de ea. Aproape că sufeream, văzând-o 
cum moare. 

Când Bejancu a ajuns lângă mine, mi-am ridicat ochii şi 


98 


George Şovu 


l-am întâmpinat cu un zâmbet. 

„Dacă vreţi, putem s-o împărţim!” i-am spus şi lui, şi 
celorlalţi care ieşeau din apă. 

„Dă-mi voie să mă uit şi eu puţin la ea!” a rostit 
Bejancu cu vocea lui răguşită de băutură. 

„Poftim!” i-am răspuns, eliberând prada. 

Omul acela, întunecat la faţă şi la suflet, a împins 
peştele cu piciorul, rostogolindu-l de câteva ori. Apoi s-a 
aplecat, l-a luat cu amândouă mâinile şi-a început să-l 
„cântărească” într-un balans care creştea din ce în ce mai 
mult. Şi, când nimeni nu se aştepta, a aruncat mreana, 
peste capul meu, drept în baltă, acolo unde apa era mai 
adâncă. Peştele a rămas câteva clipe la suprafaţă, 
descumpănit; apoi, înghițind lacom apă, a început să se 
zbată cu putere, afundându-se către rădăcinile copacilor. 

„Dacă nu l-am prins eu, nici tu să nu te bucuri de el!” a 
zis namila din faţa mea, clipind din ochii lui plini de 
răutate. „Auzi, un copil să prindă ditamai peştele!” a 
adăugat, îndreptându-se spre sacul său, care era plin... 

Încremenisem! Cred că eram ca varul la faţă!... Îmi 
venea să mă reped cu pumnii în fălcile umflate şi negre 
ale lui Bejancu, să-l lovesc cu picioarele în stomacul 
rotund şi mare, cât un butoi, să-l zgârii cu unghiile pe 
obraji!... 

— Aici sportivul de Dan ar fi fost bun! zise Alex, care 
asculta, ca şi ceilalţi doi copii, cu sufletul la gură. 

În clipa aceea, Dan s-a şi ridicat din marginea râului şi- 
a început o demonstraţie de lupte „ca-n filme Striga, ţipa, 
lovea cu mâinile şi cu picioarele, în stilul, cunoscut, 
luptându-se cu un adversar... nevăzut. După câteva 
minute se opreşte şi se-apropie de mine, gâfâina; 

— Unchiule, mai trăieşte Bejancu ăsta, unde e, spune- 
mi unde e, să-l fac ţăndări! 

— Potoleşte-te, Dănuţ! îi zic. Bejancu e de mult sub 
pământ!... 

— Atunci îl iertăm! exclamă Alexandru, râzând. 


99 


Ochii timpului 


— În ceea ce priveşte bătaia, să ştii că şi eu aş fi putut 
să mă lupt cu el — ei, nu chiar ca tine, dar aş fi putut! Aşa 
cum o făceam cu băieţii lui, pe care-i puneam jos pe- 
amândoi odată, deşi erau mai voinici decât mine. Se- 
ncăierau cu copiii din orice! De fapt ei căutau harţa, ei o 
provocau... învăţasem şi eu să mă lupt, de la un băiat, o 
rudă de-a noastră, care era ofiţer. Şi-atunci îi surprindeam 
cu mişcări şi lovituri ce-i anulau imediat. Îi făcusem să mă 
ştie de frică şi pe ei, şi pe alţii! Era de-ajuns să m-apropii 
de locul încăierării, că se şi potoleaul!... 

Atunci, însă, n-am făcut nimic din ceea ce simţeam că 
ar trebui să fac. M-am abținut şi, întorcându-mă cu fâţa 
spre apă, am privit lung la undele create de zvârcolirea 
peştelui ce, numai cu câteva minute înainte, fusese în 
mâinile mele. Am rostit apoi, cu durere în glas: 

„Păcat! S-ar putea să moară!... în ceea ce mă priveşte 
— am adăugat, privindu-l cu silă pe bărbatul hain 

— Să ştiţi că, pentru mine, plăcerea este să prind 
peştele, nu să-/ mănânc! lar de prins... l-am prins! Eu, şi 
nu dumneata! Şi, în clipa aceea, i-am întors spatele şi am 
plecat spre casă... După câţiva metri m-am oprit însă. Ini 
venea să plâng... M-am aşezat în iarbă şi-am privit la 
bărbaţii de pe malul apei. 

Gestul lui Bejancu a uimit pe toţi cei ce erau de faţă. 
Marin Şerban, cel mai tânăr dintre ei, dar şi cel mai 
puternic, s-a repezit şi i-a ars un pumn într-o falcă, de l-a 
dat grămadă. 

„Ticălos nenorocit ce eşti, om de nimic! s-a auzit, în 
acelaşi timp, glasul lut Niţă Vişan, eşti în stare să-ţi pui 
mintea cu un copil? Ce, mă, aici e moşia ta sau a lui taică- 
tău? Cum ai putut să faci o asemenea faptă? Băieți! — îi 
îndemnă el pe ceilalţi — ia să-i luăm peştele din traistă şi 
să i-l ducem lui Geo!”... 

Costică Bejancu a scos repede, dintr-un buzunar al 
pantalonilor cu care era îmbrăcat (stătuse cu ei în apă), 


100 


George Şovu 


un briceag pe care l-a deschis cu iuţeală,. Înaintând către 
Marin Şerban şi ameninţându-l. Dar, văzându-i pe cei 
patru adunându-se la un loc, a bătut în retragere, 
ascunzând satul cu peşte la spate... 

„Du-te scârnăvie, du-te şi te satură de peşte, tu şi tot, 
neamul tău de ticăloşi! a spus atunci vecinul nostru, 
nenea lonel. Opri-ţi-s-ar un os în gât, să ţi se oprească, 
poate-aşa va scăpa satul de tine, că greu te mai suportă!” 
blestemă el cu năduf pe cel care, asigurându-se că nu 
este urmărit, iuți din ce în ce pasul, pierzându-se printre 
nişte tufe de arini... 

M-am ridicat şi eu din iarbă şi-am plecat... 

Peste câteva ore, spre seară, lonel Petrescu a bătut la 
poarta noastră. A ieşit tata... Eu eram în grădină. L-am 
văzut pe nenea lonel, dar n-am ştiut de ce venise... 

Am mai întârziat pe-afară vreo jumătate de oră. Când 
am intrat în bucătărie, am văzut peştele meu întins pe 
masă. 

„De unde aveţi peştele acesta?... am întrebat, cu 
mirare. 

„Păi, nu l-ai prins tu? a răspuns tata şi mai mirat. L-a 
adus adineauri vecinul Petrescu.. Zicea că l-ai lăsat la el! 
De fapt, n-am înţeles de ce nu l-ai adus singur acasă! În 
orice caz, te felicit pentru un asemenea peşte! înseamnă 
că, de-acum, am un băiat mare!” a mai spus tata, 
apropiindu-se şi mângâindu-mi obrazul... 

Am alergat la casa. Vecinului. 

„Nene lonele, ce s-a întâmplat?” am întrebat, cu 
sufletul la gură. 

„Măi flăcăule, mi-a răspuns cu blândeţe omul cu ochii 
albaştri, nu puteam să te lăsăm aşa!... După plecarea ta, 
am mai cotrobăit vreo oră prin baltă, până l-am prins din 
nou. Marin Şerban l-a prins, să ştii! Şi mi l-a dat să ţi-l 
aduc. Era doar al tău, aşa că trebuia 

Mi-au dat lacrimile... 

„Nu plânge, băiatule, nu merită! a adăugat nenea lonel. 


101 


Ochii timpului 


Cu multe din astea ai să te. Întâlneşti în viaţă. Şi cu bune, 
şi cu rele 

— Peştelee! Am prins peştelee! Priviţi, oameni buni, 
peşteleee! strigă Dan sărind de la locul lui şi, alergând pe 
Zăvoi, începe să se dea peste cap, să se rostogolească, în 
locul peştelui... 

Cineva tocmai trece prin preajmă, un bărbat în vârstă: 

— Ce peşte ai prins, măi băiatule, de te bucuri aşa? îl 
întrebă el. 

— Cum, nu ştiţi? răspunde împieliţatul de Dănuţ, 
simulând nevinovăția: peştele... din poveste! Din 
povestea unchiului Geo!... Peşteleee!... Priviţi, oameni 
buni, peştelee!... îşi continuă Dan jocul, strigând mai 
departe şi rostogolindu-se. 

Omul îl priveşte nedumerit şi-apoi îşi continuă drumul... 

Noi râdem cu toţii, pe înfundate... 


6 


— Ştiţi că eu trebuia să fiu elev la Liceul militar? Şi aş fi 
fost dacă... 

— „Dacă”? întreabă Dănuţ. 

— Dacă n-ar fi fost războiul, care să-l sperie pe tata... 

— Dumneata, militar?! se miră Alexandru, cântărindu- 
mă din ochi. Nu cred că ţi s-ar fi potrivit! 

— De ce, Alex? De ce socoteşti că numai tatălui tău i se 
potriveşte şi mie nu?! 

— Ei, matale eşti mai visător, eşti romantic! Nu cred că 
ţi-ai fi dorit să-ţi vibreze prin sânge o anume cadență: 

„Un'-doi!”  Un'-doi-trei-patru!  „Stângu!”  „Stângu!” 
„Stâng'-drept'-stângu!”... 

— Mulţumesc, nepoate î Nu eşti departe de adevăr!... 
Şi, totuşi, atunci... 


102 


George Şovu 


„„„Terminasem clasa a patra la şcoala din sat... V-am 
arătat-o!... începuse, de mai bine de un an, războiul şi 
tata fusese mobilizat şi trimis pe front încă din primele 
luni ale prăpădului. În sat a venit o dispoziţie — nu ştiu 
cine o trimisese — să se recruteze copii spre a deveni 
elevi la /iceul/ militar. Am fost recomandat şi eu... Mama s- 
a bucurat, când a aflat — scăpa de unul din cei şapte pe 
care-i avea de crescut —, dar nu şi-a dat consimţământul 
până ce n-a primit răspuns de la tata. In urma întrebării 
puse printr-o scrisoare: „Ce fac, loane, cu el? Eu aş zice 
să-l lăsăm că, uite, sunt mulţi”... şi aşa „şi pe dincolo, tata 
a răspuns categoric: „Nu, nu sunt de acord! Acum e 
război! Să rămână acasă! Să mai înveţe la şcoala din 
comuna vecină (care avea şi clasele a cincea, a şasea și a 
şaptea)! L-om da noi undeva, mai târziu!” 

Bietul tată! Îl speriase rău războiul!... 

Eu, în schimb, îmi făcusem deja visuri, mă şi vedeam 
îmbrăcat în uniformă militară, băteam „pas de defilare”, 
împreună cu vecinul meu Barbu, pe lângă casă, salutam 
ca soldaţii, ne făceam pistoale din toate beţele pe care le 
întâlneam în cale şi „împuşcam” cu ele dușmanii... 

Răspunsul tatii m-a dezumflat... Am plâns, am bătut cu 
piciorul în pământ, strigând că „eu vreau”, „ce dacă el nu 
vrea?”. „că tot o să mă duc” „, că o să fug de-acasă”!... O 
urecheală bună pe care mi-a tras-o stăpâna casei mi-a 
mai limpezit gândurile şi mi-a potolit avântul... Am rămas 
totuşi trist mult timp... 

În toamnă, am continuat, într-adevăr, şcoala într-o 
comună vecină, mergând. Cam vreo şase km pe jos, trei 
la ducere, trei la întoarcere. Nu învăţam însă mai nimic. 
Pierdeam timpul aproape de. Pomană, fiindcă manuale nu 
existau, programele de învăţământ erau neclare ori 
lipseau cu desăvârşire, profesorii improvizând după cum 
se pricepeau sau îi îndemna inima. În anii aceia, un lucru 
l-am făcut bine: împreună cu un alt prieten — Mihai, vecin 
şi el şi coleg cu mine —, am săpat, în fiecare primăvară şi 


103 


Ochii timpului 


vară, grădina cu pomi şi zarzavaturi a directorului şcolii, 
care, văzându-ne harnici şi serioşi, ne-a pus la treabă, la 
fiecare sfârşit de săptămână înmânându-ne şi câţiva lei, 
în timp ce ne repeta, cu zâmbetul pe buze: 

„Cine mişcă tot mai pişcă. 

Cine şade coada-i cade”. 

Noi râdeam, primeam banii în palmă, îi priveam câteva 
secunde, după care, mulţumind, plecam spre casele 
noastre. Uneori, în câte-o seară, când întârziam mai mult, 
directorul ne oprea la masă. La început ne-am codit, nu 
ne venea să mâncăm, deşi foamea ne dădea ghes. Până 
la urmă, după îndemnul repetat şi sincer al dascălului, ne- 
am aşezat la masă şi-am mâncat — e adevărat, cu mare 
grijă şi jenă. Plecam apoi veseli, ţinându-ne, uneori, pe 
după gât şi lălăind, ca flăcăii din sat. Câte un cântec, 
dintre cele auzite ori învăţate la şcoală... 

— Şi la Şcoala Normală cum ai ajuns? mă întrebă 
Dănuţ. 

— Am să v-o arăt! Mergem zilele acestea, cu maşina, la 
Câmpulung. O să vă placă. E ca o cetate!... 

— Am bătut la porţile acelei cetăți, pe care, la 
sărbătorirea unui secol din viaţa ei, aveam s-o numesc 
„Cetatea emoţiilor”, într-o zi de la începutul verii anului 
1944. 

Gătit cu hainele mele cele mai bune — o cămaşă cu 
râuri pe poale şi pe la mâneci, nişte pantaloni de postav 
alb, - o vestă neagră, făcută dintr-alta, mai veche, pe 
care-o purtase tata, şi cu nişte opinci în picioare —, mama 
mă trimisese să mă înscriu spre a da examen de admitere 
la Şcoala Normală din Câmpulungul Muscelului, oraş aflat, 
după cum ştiţi, la 30 de km de comuna noastră. 

Am plecat împreună cu alţi doi copii din sat, daţi cu toţii 
în grija unui băiat mai mare, deja elev al acestei şcoli. 

Războiul nu se terminase şi tata era încă în 
concentrare. Călătoria la Câmpulung a fost sub semnul 


104 


George Şovu 


războiului. Nemţii şi-au repezit, din nou, avioanele pe 
deasupra oraşului, au mai aruncat câteva bombe, iar noi, 
obişnuiţi cu zăvoiul acesta, de unde, atunci, plecaserăm 
numai cu câteva ore înainte, ne-am ascuns precum puii 
de potârniche sub poalele unei păduri de brazi, spre a ne 
salva bietele noastre fiinţe speriate. 

In împrejurarea aceea m-am rătăcit de tovarăşii mei... 
şi-am pornit-o aiurea prin oraş, întrebând unde se află 
Şcoala Normală, către care mă împingea inima zvâăcnind a 
teamă şi nerăbdare. 

După îndemnurile şi semnele oamenilor, am trecut 
podul peste Râul Tirgului, apa pe care o vedeţi şi în care 
mă scăldasem de atâtea ori. 

Şi, iată cetatea: lângă tâmpla dealului „despre care 
aveam să aflu că se numeşte Flămânda — clădiri multe, 
sobre, din cărămidă roşie, punctată ici-colo cu 
ornamente; iată ceasul cel mare din inima clădirii; iată 
brazii, poate seculari, care-o-nconjoară!... iată... dar eu, 
parcă nu mai văd nimic, pentru că simt ceva cald în 
inimă, mult prea cald; picioarele se încăpăţânează să nu 
devină dintr-o dată blegi, iar genunchii, atinşi parcă de-o 
seceră nevăzută, privesc, nu ştiu de ce, înduioşaţi spre 
asfaltul trotuarului, stând gata să-l îmbrăţişeze când unul, 
când celălalt. 


7 


„„„Peste câteva săptămâni, într-un impresionant pătrat 
de clădiri, rezemam un colţ de zid şi-mi venea să-mi 
plâng de milă, pentru că tata sosit, de curând, într-o 
permisie, se uita prea lung şi prea compătimitor spre 
feciorul lui, pe-atunci „'nalt la stat cam de vreun cot”, şi 
nu ştiu ce i-a venit să-mi spună: „Toată speranța noastră 


105 


Ochii timpului 


e în tine”! 

N-am înţeles, dintr-o dată, întregul sens al vorbelor. 
Uitându-mă, însă, a nu ştiu câta oară în jur, la sutele de 
copii care tremurau ca şi mine, unii îmbărbătaţi de fraţii 
lor mai mari, alţii de oameni maturi, pe care-i numeau 
profesori, m-a apucat de-a dreptul spaima. 

Dar tot avea inima înnebunită să-ncerce, parcă, să-mi 
sară din piept, peste câteva zile... 

Sute de oameni şi de copii; o singură respiraţie şi-o 
singură privire — aţintită spre treptele acelea, care mi s- 
au părut ca un podium!... 

însoţit de câţiva profesori, directorul şcolii, masiv, adus 
puţin de spate, cu o coamă mare de păr alb, apăruse 
acolo spre a aduce la cunoştinţă mulţimii, probabil, după 
vreo tradiţie a şcolii, numele celor mai buni copii, care au 
ocupat primele locuri în rândul celor declaraţi reuşiţi la 
examen. 

Sute de oameni şi de copii — o singură respiraţie şi-o 
singură privire... 

După primul nume, pe care nu-l mai rețin, directorul 
şcoli; a strigat un altul. A strigat o dată, de două ori, de 
trei ori. Din rânduri nu se prezenta nimeni. Atunci, m-am 
pomenit îndemnat de tata: 

„Du-te, poate-oi fi tu!” 

Nu ştiu cum mi-am făcut loc în faţa celui care mi se 
părea cât muntele de mare. 

„Pe mine mă cheamă...” 

„De unde eşti, băieţaş?” 

Spusei comuna, satul, şcoala de unde veneam, anul, 
luna, şi ziua în care m-am născut... Datele se potriveau! 

Mi-era greu să cred... şi, totuşi, era adevărat! 

Directorul mi-a strâns mâna şi m-a mângâiat uşor. 
Parcă şi astăzi simt pe creştet căldura palmei lui bune. 

Până atunci nu-l observasem pe tata niciodată dintre 
oameni. Acum l-am văzut de la distanţă; mi s-a părut că 


106 


George Şovu 


întrece cu un cap pe toţi ceilalţi. 

Când am ajuns lângă el, m-a strâns încet la piept, şi-a 
ferit ochii într-o parte şi-a zis: 

„Hai, dragu' tatei, hai să vedem ce fac caii şi să plecăm 
acasă!” 

Şi-am plecat!... 

leşind din pătratul de clădiri, abia atunci am observat 
că şcoala avea alei încântătoare, cu ronduri de flori cum 
nu mai văzusem până atunci şi mi s-a părut că din toţi 
brazii, din toţi pomii cântau numai privighetori. 

Stropit de-o lacrimă a biruinţei, hotărâtoare pentru 
toată viaţa mea de mai târziu, am plecat cu sufletul 
cântând, spre a mă întoarce mai apoi, de zeci de ori, în 
timpul celor opt ani ai adolescenţei mele, petrecuţi în 
„Cetatea emoţiilor”. 

Tatii îi plăcea să revină aici, mai ales la sfârşitul anului, 
când, alături de zestrea de bagaje, mă aşezam în căruţă 
cu braţul plin de cărţile premiilor şi cu cununa de flori. 
Atunci era mândru, cu adevărat mândru şi uita de toate 
necazurile. Trăia un an pentru o asemenea zi. Şi eu ştiam 
acest lucru, îl ştiam bine şi nu l-am uitat nici mai târziu, 
când tata mă căuta pe culoarele Universităţii din „dulcele 
târg al leşilor”... 


8 


În primul an de liceu, la internat, în timpul războiului, 
am răcit cumplit. Era o iarnă grea şi şcoala nu prea avea 
lemne, apa cu care ne spălam era aproape îngheţată; în 
clase era frig, stăteam cu paltoanele pe noi, în dormitoare 


la fel. În asemenea condiţii — păduchi şi râie, de care am 
avut în anii aceia o adevărată spaimă!... Exagerasem cu 
spălatul în situaţii cu totul improprii — ca să nu mă 


107 


Ochii timpului 


îmbolnăvesc de râie — şi răcisem deci. La infirmerie, mi- 
au pus ventuze. Cineva, un alt bolnav din cameră, a 
deschis fereastra, să iasă mirosul acela urât, de petrol 
ars. Eu am adormit. A adormit şi el. Fereastra a rămas 
deschisă, iar patul meu era lângă ea. M-am trezit cu gâtul 
înţepenit de durere. Nu-l puteam mişca în nicio parte. 
Orice încercare făceam în acest sens îmi dădea senzaţia 
că mişcarea se produce prin răscolirea — fizică — a 
creierului. 

Infirmierul n-a ştiut ce să-mi facă. Nici doctorul şcolii. 
La spitalul la care m-am pomenit, am fost supus unw 
tratamente, care au rămas însă fără niciun efect pozitiv. l- 
am văzut pe. Medici consultându-se şi ridicând din umeri. 
M-au trimis acasă: nu mai aveau, ori nu mai ştiau ce să- 
mi facă! 

A venit tata şi m-a luat cu sania. Pe mama am găsit-o 
cu ochii roşii de plâns. 

Doctorii nu-mi dăduseră mai mult de o lună... pe care 
am petrecut-o în chinurile cunoscute. De murit, însă, n- 
am murit. Fiecare zi care a început să se adune peste 
„soroc” era smulsă din vistieria „bătrânei cu coasa*! 

„Va să zică, se poate trăi! mi-am spus. De ce nu s-ar 
putea să mă şi vindec?”... 

Gândul meu era şi al mamei. 

„Trebuie să te faci bine, Geo! mi-a zis ea, într-o zi. Să 
ştii că asta de tine depinde!” 

„Cum adică?” 

„E ca un fel de luptă, pe care tu trebuie s-o câştigi. 
Dacă vrei, nu se poate să nu învingi!” 

„Dacă vreau?!...” 


Şi-am început lupta: cu mişcări, cu exerciţii, cu oblojeli, 
cu tot felul de buruieni, de leacuri... dar mai ales cu 
masa, ie pe care mama mi le făcea de mai multe ori pe zi. 
Mă frecţiona până nu-şi mai simţea degetele de la mâini, 


108 


George Şovu 


până ce începeau să-i curgă lacrimile din ochi — de mila 
mea, de durerile ei şi-ale mele... Când mă gândesc la 
mama, îi văd întâi mâinile şi, mi ales, i le simt — într-o 
mângâiere caldă şi aspră totodată. Au trecut zeci de ani 
de-atunci şi nu e nevoie nici măcar să închid ochii, ci doar 
să mă gândesc, pentru ca senzaţia aceea —de căldură 
bună şi de asprime generatoare de viaţă — să revină în 
fiinţa mea cu tot atâta adevăr... 


Şi-acum, de câte ori mă doare capul, simt degetele 
mamei alunecându-mi de-a lungul gâtului, pe lângă 
urechi, pe tâmple, spre a se opri apoi deasupra frunţii şi 
ia jurul ochilor, bombănind uşor, delicat şi tandru, ca-ntr- 
un descântec fermecător, dătător de viaţă... 

După câteva zile, durerile au început să slăbească, iar 
după. O lună eram vindecat. Au contribuit, desigur, şi 
nişte injecții pe care mi le-a făcut un sanitar din comună, 
în omoplaţi. Hotărâtoare au fost în5ă — continui să cred 

— Degetele acelea crăpate de muncă ale mamei şi 
încrederea în puterea lor miraculoasă, dorinţa, sfinţită de 
speranţă, ca a doua zi să-mi fie mai bine, mereu mai 
bine... 

Dănuţ, care acum s-a liniştit şi ascultă, din nou, 
cuminte, se apropie de mine şi-mi şopteşte: 

— Deci şi matale, unchiule Geo...şi matale?!... 

— Da, Dănuţ! Şi eul... 

— Mă bucur pentru ce-mi povesteşti!... 


9 


— Clopoţelul a sunat sfârşitul orei! Este recreaţia mare! 
Ura! „Mergem să mâncăm, mergem să mâncăm!” strigaţi 
unii copii, sărind într-un picior. Sunt cei care au avut 


109 


Ochii timpului 


norocul „să le vină cineva de-acasă”... mai curând... Să 
ştiţi că în toţi anii petrecuţi în această cetate, unele dintre 
cele mai frumoase vorbe pe care le putea auzi un elev 
sunau astfel: „Du-te până la poartă, ţi-a venit cineva de- 
acasă!” 

„Ţi-a venit cineva de-acasă!” însemna, dincolo de 
bucuria revederii unui om drag, din familie, „ţi-a sosit un 
pachet cu mâncare”! Voi nici nu vă puteţi imagina ce 
însemna, pe-atunci, să poţi mânca, măcar din când în 
când, pe săturate. Nu în fiecare zi, cu atât mai mult nu la 
fiecare masă, ci măcar din când în când. Şcoala făcea o 
serie de eforturi; noi, copiii, chiar dacă eram bursieri, 
eram obligaţi să aducem, la începutul anului şcolar, tot 
felul de alimente: făină, mălai, cartofi, fasole, untură... De 
asemenea, lucram şi în timpul cursurilor (ca activitate 
practică sau în timpul nostru liber), precum şi în vacanțe 
la ferma şcolii şi în grădina de zarzavaturi, în livada cu 
pomi fructiferi, pentru ca, de pe urma acestei munci, să 
ne putem îmbunătăţi cât de cât masa. Foamea rămânea, 
totuşi, un personaj cu care deseori trebuia să dialogăm cu 
încordare. Aşa că, atunci când „îţi venea cineva de- 
acasă”, trebuia să te socoteşti fericit. Este adevărat că, 
de multe ori, pachetele pe care le primeam erau cam 
anemice. Şi, pe drept cuvânt, cei rămaşi acasă, părinţii — 
uneori unul singur — fraţii şi surorile mai mici, ori cei mai 
mari, care nu mai erau la şcoală, de unde să facă rost să 
ne trimită nouă, mereu, pachete şi cât mai consistente? 
Intr-adevăr, de unde? Căci şi ei, săracii, cei de-acasă, 
trăiau şi munceau mai mult nemâncaţi: ne aflam în timpul 
războiului, apoi după război, în vremea secetei cumplite 
din 1946, apoi după secetă şi tot aşa... Nu era uşor! 

Dar, oricând „sosea cineva de-acasă, cât de cât acolo, 
tot îţi aducea. Şi astăzi îi aducea unuia, mâine altuia, 
poimâine celuilalt... Copiii se legau prieteni, se ajutau la 
lecţii între ei, iar când era vorba de mâncare, acela care 


110 


George Şovu 


avea ceva punea totul la mijloc! Ne adunam ciorchine pe 
marginea cuferelor (nişte lăzi mari, ca cele de armată, cu 
care eram obligaţi să venim la şcoală, făceau parte din 
aşa-zisa zestre, fără de care nu erai primit la internat), ne 
adunam deci în jurul cufărului în care se afla câte ceva de 
mâncare şi împărţeam frăţeşte totul. In câteva minute 
lăsam locul curat, nu mai rămânea nimic! Apoi, aşteptam, 
aşteptam să auzim iarăşi cuvintele magice: „Du-te la 
poartă, că...” 


Printre copii, erau unii ceva mai înstăriți ori cu mai 
puţine greutăţi familiale. Acelora le soseau mai des 
pachete cu alimente şi era firesc ca, în recreaţia mare, să 
ne învârtim în jurul lor, precum în jurul unor poli 
magnetici. 

În ceea ce mă priveşte, eu am avut noroc de un 
prieten, băiat foarte bun, cu un suflet de aur, pe care ÎI 
mai ajutam uneori în rezolvarea unor teme, ori la 
înţelegerea unor lucruri mai dificile din diferite lecţii. 
Făceam aceste gesturi în numele prieteniei, al 
colegialităţii, dar trebuie să mărturisesc că aveam, în 
plus, şi un suport cu totul palpabil, material: prietenul 
meu Costel avea totdeauna cufărul plin de bunătăţi dintre 
cele mai alese — pâine albă, proaspătă, pufoasă şi 
rumenă, s-o mănânci cu ochii; cozonaci nemaipomeniţi, 
cu nişte dungi groase de nucă în țesătura lor aurie, dulce 
şi parfumată (tatăl lui era bucătar iscusit), caşcaval 
afumat, brânză de tot felul, cârnaţi de porc şi friptură de 
miel, magiun de prune, fructe şi câte şi mai câte... „Raiul” 
— ascuns, de data aceasta, între patru scânduri!... 

Este recreaţia mare, aşa că poftiţi „la pod”, poftiţi „la 
pod”, să luăm o gustare! 

— Ce bună ar fi „o gustare” acum! exclamă Alexandru. 
Mi-ai făcut poftă, unchiule Geo. lar Mihaela văd că astăzi 
nu ne mai iubeşte, n-a mai luat nimic cu ea! 

— Păi, nu v-ar fi ruşine, casa e la doi paşi! Să mă port 


111 


Ochii timpului 


cu mâncarea-n spinare. Haideţi acasă, să mâncăm, în 
cazul acesta! 
— Haideţi! se aude şi glasul lui Dan... Că mi-e o foame! 


10 


— Să vă spun şi cum „am mâncat” eu prima, dar şi 
ultima bătaie la Şcoala Normală? Mi-e cam jenă, dar asta 
el Am intrat în horă... 

Să vedeţi! Era într-o zi de pe la mijlocul unei 
săptămâni, mi se pare că într-o miercuri. Ajunsesem de- 
acum în clasa a IV-a; peste câteva luni, după ce treceam 
examenul de capacitate, urma să intru în cursul superior. 

In calitate de „şef al clasei” din care făceam parte, 
răspundeam de munca întregului colectiv, de tot ceea ce 
se întâmpla în clasă. Mă străduiam să fiu drept şi, 
bineînţeles, că eram solidar, în bine, cu toţi colegii mei. Ei 
ştiau că nu pâram niciodată pe nimeni, dar că nici nu 
puteam să mint. De aceea aveau grijă să nu-mi creeze 
situaţii delicate pe care n-aş fi putut să le’ soluţionez 
altfel decât în spiritul adevărului. 

Şi, totuşi, în ziua aceea am minţit, am minţit împreună 
cu toată clasa! Mai bine zis, am minţit la propunerea 
colegilor mei de care m-am lăsat influenţat. 

Despre ce era vorba: aşa cum făceam toată munca de 
gospodărire a şcolii, tot noi, elevii, trebuia să ajutăm şi la 
pregătirea mesei. In consecinţă, în fiecare zi, câte o clasă 
era de serviciu la bucătărie. Munca aceasta era 
planificată cu cel puţin o săptămână înainte. Cunoşteam 
deci din timp când urma să fim de serviciu. 

In ziua aceea, nu ştiu ce se întâmplase, încât se ivise 
nevoia de a fi solicitată, în plus, o clasă de elevi să 


112 


George Şovu 


lucreze în sprijinul bucătarilor. Pentru această treabă a 
fost aleasă clasa noastră... 

Era după-amiază. Ne aflam în timpul programului de 
pregătire a lecţiilor pentru a doua zi. Elevul de serviciu pe 
şcoală, unul din ultima clasă, pe-atunci clasa a VIll-a 
(peste câteva luni devenea învăţător) mi-a trimis vorbă să 
mă prezint cu clasa la bucătărie. Vestea a stârnit discuţii 
aprinse. Colegii toţi se împotriveau argumentând în fel şi 
chip: ba că nu suntem noi de serviciu — şi-atunci de ce să 
ne aleagă tocmai pe noi — ba că acest lucru e un abuz, 
ba că avem de învăţat pentru a doua zi... La un moment 
dat unuia i-a venit ideea să motivăm refuzul nostru cu 
faptul că, a doua zi, avem teză la matematică. Toată 
lumea a aprobat! Se ştia că, în ajunul tezelor, nu era voie 
să scoţi elevii la niciun fel de activitate suplimentară. 
Trebuiau lăsaţi să înveţe! Degeaba am încercat eu să 
spun că nu acesta este adevărul şi că, dacă se află, 
putem fi sancţionaţi. 

Tocmai în timpul acela a intrat pe uşa clasei elevul de 
serviciu. Parcă îl văd şi acum: era un băiat scund, subţire, 
cu un păr mare, ondulat, cu o figură prelungă, pe care se 
putea citit o mare energie. Era cunoscut în toată şcoala 
ca unul dintre cei mai capabili tineri. Fusese, de mai 
multe ori, premiant pe liceu. 

Întârzierea noastră îl supărase şi-atunci a hotărât să 
vină personal spre a vedea ce se întâmplă. 

La întrebarea lui: „De ce nu sunteţi la bucătărie?”, 
întrebare care a căzut peste ciorovăiala noastră, eu am 
ieşit în faţa clasei şi-am răspuns răspicat, fără niciun fel 
de ezitare: „Pentru că solicitarea dumneavoastră încalcă 
o regulă: mâine avem teză la matematică!” 

Tânărul cu banderolă pe braţ a răspuns oarecum mirat: 
„Daaa?!” plimbându-şi, în acelaşi timp, privirile peste noi. 

Ne prefira printre gene! 

În clipa aceea m-am gândit la greşeala de neiertat pe 
care-o făcusem; după ce că eram mincinoşi, mai eram şi 


113 


Ochii timpului 


proşti, fiindcă nu ne gândiserăm nici măcar la atâta lucru: 
afirmaţia noastră, adică minciuna, putea fi verificată 
foarte, uşor. Profesorul nostru de matematică, fiind şi 
director-adjunct al şcolii, locuia într-un apartament din 
incinta „cetăţii”. lon Enescu, aşa se numea elevul de 
serviciu, ne-a întors spatele, pornind-o direct spre 
telefonul de la cancelaria profesorilor. L-a sunat pe 
directorul-adjunct, cerându-şi scuze că-l deranjează şi l-a 
întrebat dacă elevii din clasa a IV-a C au în ziua 
următoare lucrare scrisă la matematică. 

„Nu! a fost răspunsul directorului, abia săptămâna 
viitoare vor da teză!” Plecând de lângă telefon, Enescu s- 
a deplasat până în grădina şcolii, a scos briceagul din 
buzunar şi a tăiat, dintr-o tufă de alun, o „sfântă” de nuia, 
cu care s-a prezentat calm, dar palid la faţă. In clasa 
noastră» Eram cu toţii încremeniţi! Între timp ne 
dăduserăm seama de prostia făcută, aşa că îl aşteptam. 

„Va să zică, mâine aveţi teză la matematică, nu-i aşa? 
Aşa mi-aţi spus doar! Cum se face însă că profesorul 
vostru nu ştie nimic despre acest lucru?” în timpul acest”) 
mi-a făcut semn să mă apropii de el. _ 

ÎI priveam sfidător. Nu ştiu ce mă apucase. În loc să-i 
cer scuze, pentru că era clar că greşisem, eu cutezam să-l 
privesc cam de sus (era şi cu câţiva centimetri mai scund 
decât mine). 

„Dumneata erai un băiat bun, Pietrarule! a adăugat el, 
în timp ce-i scânteiau ochii. Ce s-a întâmplat? E bine să fii 
solidar cu clasa, dar nu aşa, ţine minte!” 

Şi când a zis: „Tine minte!” mi-a ars, cu toată puterea 
lui, o palmă pe un obraz şi încă una pe celălalt!... 

„Asta ca să nu uiţi niciodată că minciuna se plăteşte!” 
a subliniat viitorul învăţător, luându-şi nuiaua de pe 
catedră, de unde o lăsase cu câteva clipe înainte. 

N-am suportat în toată viaţa mea să fiu înjosit de 
cineva. Atunci când ştiu că eu am dreptate şi nu mi se 


114 


George Şovu 


recunoaşte, înfrunt pe oricine, indiferent de rangul pe 
care-l. Are sau de funcţia ce-o îndeplineşte. Atunci însă e/ 
avea dreptate, cu toate că nu aşa trebuia să rezolve 
lucrurile. Gestul lui, deşi, repet, eu greşisem, mă înjosise. 
De aceea, primul impuls pe care l-am simţit a fost acela 
de a mă repezi asupra lui, ca să-l lovesc şi eu cu aceeaşi 
sete... 

M-am stăpânit, însă, scrâşnind din dinţi. Cred că pe 
obraji aveam dungi albe, care, treptat, s-au făcut roşii — 
Urmele degetelor lui. Am rămas pe loc, ţintuindu-l cu 
privire de ură şi silă... 

Mă mai bătuse aşa o singură dată în viaţă cineva, dar 
acela fusese tatăl meu. Şi asta pentru că l-am scos din 
sărite într-o zi. Nu ştiu ce tot mă îndemna să fac şi eu nu 
aveam chef. Mi-a zis o dată, de două ori, mi-a zis a treia 
oară. Eu răspundeam invariabil: „Nu vreau, n-am chef!”... 
Cum nu vrei, mă, cum n-ai chef? îl auzii, la un moment 
dat, pe tata izbucnind. Ce înseamnă asta? Nu ţi-e ruşine? 
Mişcă-te mai repede de-acolo că vin acum la tine şi-ţi trag 
o mamă de bătaie de ai să mă ţii minte toată viaţa!” (EI 
repara nişte hamuri, stând pe pragul unei magazii; eu 
eram la vreo cinci-şase metri depărtare şi mă legănam 
într-un scrânciob improvizat dintr-un lanţ agăţat cu 
capetele de-o creangă dintr-un nuc bătrân; la mijloc 
pusesem o pernă, ca să fie moale, să nu simt lanţul... şi 
mă legănam gânditor; adevărul e că n-aveam chef să mă 
duc unde mă trimitea tata). Când l-am auzit spunând că 
vine la mine să mă bată, i-am răspuns, cu obrăznicie: 
„Vino, vino, dacă poţi să mă prinzi!” îmi trecuse prin 
minte că eu alerg foarte repede (la întrecerile pe care le 
făceam cu copiii pe zăvoi nu mi-o lua nimeni înainte) şi că 
tata, fiind mult mai în vârstă. În niciun caz nu mă poate 
prinde, chiar dacă ar vrea! 

„Ce-ai spus, mă, răspunse tata enervat, zici că nu te 
pot prinde, ai?” Şi, în clipa aceea, a aruncat hamurile cât 
colo, s-a ridicat şi-a pornit spre mine. Am părăsit şi eu 


115 


Ochii timpului 


scrânciobul şi, când am înţeles că nu glumeşte, am luat-o 
la sănătoasa. 

Ne-am învârtit de mai multe ori prin grădina din spatele 
casei... Simţeam că gluma s-a îngroşat, tata se enervase 
de-a binelea, aşa că nu mai aveam nicio şansă să scap 
fără „plată”. De aceea m-am hotărât să părăsesc grădina, 
luând-o printr-un lan de ovăz. N-am fost, bineînţeles, 
inspirat: ovăzul era înalt şi, din câţiva paşi, tata m-a luat 
frumuşel de-o ureche, m-a întors cu faţa spre el şi mi-a 
ars două palme, încât l-am văzut înconjurat de stele verzi. 

„Acum cred că ai chef, aşa-i?” mi-a spus el, prinzându- 
mă de guler şi scoţându-mă din lanul de ovăz. 

Am plecat, imediat, la treaba către care mă îndemnase 
înainte de cursa noastră de „viteză... cu obstacole”. Nu 
ştiu de. Ce, însă, după câţiva paşi, îmi venea să fluier şi 
chiar îngânai un scâncet de fluierat. Simţeam că tata mă 
priveşte lung şi mirat. Am întors capul şi i-am zâmbit! 
Deşi mă lovise destul de tare, palmele tatei nu mă dureau 
deloc!... 

„„„Pe cele ale lui Enescu le simţeam până în suflet! 

„Şi-acum e rândul vostru, puişorilor!” spuse cu bucurie 
rea în glas omuleţul cu nuiaua, îndreptându-se către 
colegii mei. l-a invitat să iasă din bănci, ordonându-le să 
se aşeze cu spatele la perete, de jur-împrejurul clasei. 

Colegii au înţeles că trebuie să se supună, deocamdată. 
Orice împotrivire le-ar fi agravat situaţia, ori niciunul 
dintre noi n-avea nevoie de aşa ceva. 

Când „stârpitura”, cum i-a zis cineva după aceea, 
ajungea în dreptul lor, băieţii întindeau, pe rând, mâinile, 
ca cerşetorii, primind pe fiecare palmă câte două lovituri 
ţie nuia, aplicate cu furie şi putere. Când a terminat cu 
ultimul, bătăuşul gâfâia, obosise. Broboane de sudoare îi 
apăruseră pe fruntea înaltă, peste care se revărsau şuviţe 
de pâr. 

Niciunul dintre băieţi n-a scos nici cel mai mic cuvânt. 


116 


George Şovu 


Fiecare îşi înghiţea cum putea mai bine durerea şi ura. 
Unii dintre ei se gândeau, desigur, la răzbunare. Şi, de 
fapt, n-ar fi fost o răzbunare, ci o plată întârziată, făcută j 
cu aceeaşi monedă. Pentru că, încă o dată precizez, deşi 
noi greşiserăm, nu aşa trebuia sancţionată vina unor 
copii. Vă, întrebaţi, cum de se tolera atunci bătaia în 
şcoală? Intâmplarea pe care v-o povestesc se petrecea cu 
câteva luni înainte de reforma învăţământului din 1948. 
Atunci a fost, interzisă bătaia ca modalitate de 
sancţionare a diferitelor greşeli. 

Unii dintre colegii mei au primit această prevedere a 
legii cu părere de rău, afirmând, mai în glumă, mai în 
serios: „Fir-ar să fie, s-a interzis bătaia tocmai când am 
ajuns şi noi în cursul superior!” adică în situaţia de-a o 
putea aplica celor mai mici decât noi!... 

Mă uitam, pe rând, la colegii mei. Unii dintre ei 
îndrăzneaţi să mă privească în ochi, cerându-mi parcă 
iertare pentru nesăbuinţa lor, la care le-am fost părtaş, în 
timp ce alţii priveau drept înainte, înstrăinaţi parcă de 
propriile lor fiinţe, înstrăinaţi mai cu seamă de momentele 
înjositoare prin care cu toţii treceam... 


11 


— De câte ori trec prin „Piaţa Buzeşti” din Capitală, 
fără să vreau încetinesc pasul, dacă sunt pe stradă, iar 
dacă mă aflu în tramvai, troleibuz sau în vreo maşină 
privesc pe fereastră, caut cu ochii un loc anume... şi mă 
întreb, de fiecare dată: „Cine s-o fi pricopsit cu opincile 
mele?” 

— Care opinci, unchiule Geo? întrebă Alexandru. 

— Cum „care”? Acelea din cauciuc gros, tăiat dintr-o 
anvelopă de maşină... alea, frate, cu „nasul” într-o parte, 


117 


Ochii timpului 


butucănoase, da' bune, bune, că puteam să bag în ele nu 
ştiu câte obiele să nu-mi mai degere picioarele. Mi le 
cumpărase soră-mea, Gabriela, în timpul războiului!... Tot 
nu vă amintiţi?! Nu v-am povestit despre ele?... Mă mir!... 
fiindcă eu, de câte ori-trec prin „Piaţa Buzești”... 

„„.Era în vara anului 1946! Secetă mare, foamete!... Se 
luptau bieţii oameni să-şi revină după război. Munceau ca 
disperaţii la refacerea ţării — cei care erau învăţaţi să 
muncească, cei din fabrici, ateliere, de pe ogoare, că erau 
şi unii care, ca şi altădată, învârteau doar afacerile, şi le 
mergea bine, al naibii de bine! — munceau cei mulţi şi 
amărâţi, dar, colac peste pupăză, pe lângă nenorocirile 
aduse de război, a mai venit şi seceta aceea cumplită, 
încât, ce să mai vorbim, îţi venea să-ţi plângi singur de 
milă. Munceau oamenii mai mult nemâncaţi, răbdau de 
foame şi ei, şi copiii lor, răbdau până ce... uneori se 
sfârşeau... 

În satele noastre, pe-aici, era şi mai greu. Nu tu grâu, 
nu tu porumb, se uscase şi iarba, nici vitele nu mai aveau 
ce mânca! Greu, greu de tot!... 

Fiecare familie se descurca cum putea. Când făcea 
unul rost de un dublu de mălai sau de făină, dădea un 
ciur- două şi vecinilor. 

„Mor bieţii capii de foame, cum să te lase inima să nu 
le dai?! spuneau cei care erau în stare, din când în când 
să-şi ajute vecinii. 

Noi? Aşa cum ştiţi! Eram nouă guri la masă: şapte copii, 
mama şi tata! Biata mama şi, mai ales, bietul tata. 

Se uitau peste noi când ne adunam în jurul mesei mici, 
rotunde, fiecare cu strachina în mână. Da, acum ne 
modernizasem, nu mai mâncăm toţi dintr-o strachină, pe 
care altădată o aşeza mama în mijlocul mesei şi-o umplea 
de nu ştiu câte ori până să ne săturăm. Nici n-apuca să se 
întoarcă spre oală, că strachina se şi golea. 

„Dumnezeule, Doamne, voi o să-mi mâncaţi şi 


118 


George Şovu 


urechile!” zicea ea, privindu-ne... cu drag! N-ajungea 
niciodată să stea în rând cu noi la masă. Ea trebuia să 
care, să care şi să toarne în strachina de la mijloc, în care 
noi ne amestecam. Şi ne ciocneam lingurile de lemn. 
Acum însă, cum vă spuneam, ne modernizaserăm. De 
sân' Petru se făcea, în fiecare an, un târg, la Câmpulung. 
Mergeam şi noi la târg. Ne îmbrăca mama cu ce aveam 
mai bun, ne urcam cu toţii în căruţă şi-o porneam. Fiind 
însă vară, cald, nu ne încălţam niciodată. Şi de-am fi vrut 
să ne încălţăm, parcă aveam cu ce?!... 

Mama însă se încălţa! Avea nişte pantofi de lac, ascuţiţi 
la vârf, cu tocuri înalte... de când fusese mireasă, adică 
de vreo optsprezece ani. Îi cumpărase tata atunci şi ea... 
îi e păstra! Erau încă buni, nu se rupseseră, nici măcar 
nu-i pingelise vreodată... 

Nu se poate? Nu vă vine să credeţi? De ce? Păi iată 
cum stăteau lucrurile: înainte să-i cumpere, tata cred că 
nu s-a uitat prea bine la picioarele mamei, în orice caz nu 
i-a luat niciun fel de măsură, s-a dus la Piteşti, ori la 
Câmpulung, nu ştiu unde s-o fi dus, a intrat omul în 
prăvălia unui negustor, a spus că vrea nişte pantofi. De 
care?” l-o fi întrebat-negustorul şi i-a arătat mai multe 
feluri, până ce s-a hotărât. „Aştia!” va fi zis tata atunci, 
părându-i-se cei mai frumoşi. „Aştia? a întrebat, probabil, 
negustorul, eşti sigur de măsură, ce număr poartă soţia 
sau fata pentru care îi cumperi?” 

„Nu ştiu ce număr poartă, cred că, a răspuns tata, dar 
sper să se potrivească!” Şi i-a luat. 

De potrivit s-au potrivit ei, dar... nu chiar de tot. 

„Mă cam strâng, loane, a zis ea când i-a pus prima dată 
în picioare, dar sunt tare frumoşi, s-or mai lăsa ei!” 

„Se lasă, se lasă! a asigurat-o tata, şi-or să fie numai 
buni!” 

Nu ştiu de ce, cu timpul, pantofii, în loc să se /ase, cred 
că s-au mai strâns întrucâtva. La urma urmei, eu cred era 
şi firesc, s-au mai scorojit şi ei, fiindcă mama când se 


119 


Ochii timpului 


„încălţa” cu pantofii, îi lua, de fapt, în mână şi mergea 
desculţă până la târg, până la... te miri unde se ducea şi 
ea. Acolo punea pantofii în picioare, călca cu ei de parcă 
şi-ar fi călcat pe ochi, aşa că, în curând, îi scotea şi... 
picioarele, fiind iarăşi la largul lor, ziceau „bogdaproste”. 
În felul... acesta pantofii rămâneau mereu noi. l-a mai 
păstrat mama, io! încă vreo şapte-opt ani de-atunci până 
când, plictisindu-se de ei, i-a dat unei rudărese pe un 
căruţ (o jucărie din două roate de lemn, legate de osie — 
tot de lemn — cu o coadă prinsă de mijloc. Se putea 
alerga cu el prin curte...) Fraţii mei mai mici s-au bucurat 
de căruţ, iar rudăreasa a zis că-şi încalţă fata ei cea mai 
mare şi-o face cocoană!”... 


La târgul din vara aceea, nu prea aveai ce să cumperi. 
Nici măcar turtă-dulce nu se mai găsea. Venise un pârlit 
de negustor cu nişte făină, o tot frământa pe-o scândură, 
în faţa oamenilor, apoi lua câte un strop şi-l arunca 
deasupra unui căzănel cu ulei, sub care ardeau nişte 
cărbuni, Stropul de cocă şi drojdie se umfla pe dată, 
negustorul îl învârtea de câteva ori, pe-o parte şi pe alta, 
cu un băț pe care i-l înfigea în mijloc şi-ţi oferea — 
gogoaşa, strigând cât îl ţineau plămânii: „la gogoaşa, 
neamule! la gogoaşa-nfuriată! la gogoaşa!”... 

Ne-a luat şi nouă tata câte o gogoaşă, că n-a scăpat de 
noi, dar, ce să vă spun, ne-am dezumflat pe loc, nu e 
bună de nimic. Cel puţin mie nu mi-a plăcut. Mai bună era 
plinea pe care-o făcea mama! 

Ne-am plimbat mai departe prin târg şi-am dat de unii 
cu oale şi străchini. Erau frumoase, smălţuite, cu fiori şi 
nici nu le vindeau scump. 

„la-mi şi mie o oală, a zis Nelu, fratele cel mic. Vreau o 
oală, o oală şi-o strachină! Tată, te rog!” a adăugat 
copilul. 

„Ce zici, femeie?” a întrebat tata, uitându-se la mama. 


120 


George Şovu 


„la-le, ce mai aştepţi?! Măcar, dacă nu vor avea 
mâncare de-ajuns, să aibă cel puţin străchini!” a spus ea 
zâmbind amar. 

A cumpărat tata zece oale şi zece străchini, a zis că 
cine ştie? poate se mai sparge vreuna, să fie acolo! 

...De-atunci, de fiecare dată când ne adunam în jurul 
mesei mici, rotunde, cu străchinile în mină, tata se uita 
trist peste noi şi se gândea cu ce să le mai umple?!... 


În vara aceea fusese de nu ştiu câte ori „pe Vlaşca” 
(aşa numeau oamenii de pe la noi satele din Bărăgan, 
unde se cultivau, pe suprafeţe întinse, cât vedeai cu ochii, 
grâul şi porumbul). Făcuse câte un drum aproape în 
fiecare săptămână. Pleca duminică noaptea — spre luni şi 
se întorcea abia sâmbăta. Făcea sute de kilometri pentru 
ca să poată aduce un sac de grâu sau de porumb. 

Pornea cu căruţa plină de scânduri, laţi pentru garduri, 
uluci, paturi (lemn se găsea pe la noi destul) şi venea, cu 
toată această marfă, cu un sac pe care nici nu-l vedeai în 
căruţă, un singur sac de grâu sau de porumb care ne 
ajungea — nouă şi cailor — o săptămână, atât! 
Săptămâna viitoare trebuie să plece iarăşi, şi iarăşi!... 
„Până când Doamne, până când? se întreba tata.” „Până 
vom ieşi din nenorocire, omule, până atunci! îi răspundea 
mama îndârjită. Vrei să-i lăsăm tocmai acum să moară de 
foame? Spune!” 

„Dar m-au speriat, femeie, m-au speriat pur şi simplu, 
mai zicea tata. Nu ştiu ce se întâmplă cu ei, că mănâncă 
mai mult decât de obicei. Altădată, ţi-aminteşti, îi rugai cu 
mâncarea. Acum sting totul, ca de frica morţii!” 

Intr-adevăr, şi nouă ni se părea că mâncăm mai mult 
decât de obicei, „mâncăm ca de frica morţii”, cum zicea 
săracul tata. Parcă nu ne mai săturam!... 


Imediat ce aducea grâul, alergam cu el la moară şi îl 
măcinam. Mama înmuia făina, o amesteca cu drojdie, o 


121 


Ochii timpului 


ţinea puţin la dospit şi, când era totul gata, încingeam 
cuptorul cel mare de sub şopron, până ce vatra era numai 
bună ca să primească rotogoalele de cocă. În timp ce 
pâinea se cocea, nu era chip să ne alunge de lângă 
cuptor. li tot dădeam târcoale cu nasurile alungite, 
scâncind de plăcere şi înghițind în sec. 

Momentul cel mai aşteptat era scoaterea pâinii!... 
Atunci ne împingeam, ne înghionteam, care pe care, spre 
cât mai aproape de mama... „Astâmpăraţi-vă, măi 
diavolilor!” striga ea la noi, şi, uneori, ne „astâmpăra” cu 
câte o jordie pe spinare. „Na! Na! ne atingea pe unde 
apuca, nu vă mai săturaţi, are dreptate taică-tău, trageţi 
a sărăcie!” zicea cu năduf. „Mai săraci decât atât?” a dat, 
într-o zi, o replică „deşteaptă”, fratele cel mijlociu... 
„Decât atât? a răspuns mama plină de furie. Să nu ajungi, 
băiatule, să vezi cât de săraci pot fi unii oameni şi cum se 
moare de sărăcie! Voi, de-bine-de-rău, aveţi ce mânca. 
Fiecare înghiţiţi câte o jumătate de pâine pe zi, başca 
străchinile pline cu lobodă. Să vă văd ce faceţi când nu le 
veţi mai avea?!” 

li venea să plângă de necaz. Se trudea atâta pentru 
noi, şi ea şi tata, şi tot nu eram mulţumiţi?!... 

Şi-apoi, să fim drepţi: faţă de alţii, despre noi, adică 
despre familia noastră, nu s-ar fi putut spune că răbdam 
de foame. Dimpotrivă! In primul rând era loboda! Dintre 
toate bălăriile care se puteau mânca, nu ştiu cum se 
făcuse că, în ciuda secetei, numai loboda creştea, 
puzderie de lobodă prin grădină, pe lângă garduri... O 
culegeam, o spălam bine, o opăream şi-o puneam la fiert 
cu zarzavaturi, în fine, cu tot ceea ce trebuia. Uneori o 
acream cu corcoduşe, dar cum acestea erau puţine, 
mama a pus într-o zi, în tuciul cu lobodă (aveam un tuci 
mare în care o fierbeam), lapte bătut (fătase vaca, de 
curând, şi lapte aveam). A ieşit nemaipomenită şi, unde 
pui, că era şi mai hrănitoare. 


122 


George Şovu 


„Porţia” de pâine, o jumătate de pâine pe zi, o 
împărţeam în trei bucăţi: pentru dimineaţa, la prânz şi 
scara. Când ne aşezam la masă, flecare îşi ţinea bucata 
lângă el dar, spre surprinderea mamei, nimeni nu mânca 
din pâine. Mâncam lobodă goală... sau ceea ce ne mai 
dădea mama. 

„Şi cu plinea ce faceţi?” a întrebat ea când ne-a 
observat întâia oară. 

„O mâncăm la sfârşit!” am răspuns noi în cor. La 
sfârşit” însemna după ce ne ridicam de la masă. Atunci, 
cu bucata de pâine în mână, fiecare pleca la treaba pe o 
avea de făcut, prelungind astfel plăcerile mesei. Mama s- 
a minunat şi ne-a lăsat în pace. Fără îndoială, nu era bine 
ce făceam, pâinea trebuia mâncată o dată cu loboda sau 
cu ceea ce ne mai punea mama pe masă, dar noi, de frica 
foamei, voiam să putem spune mai mult timp că mai 
avem ceva de mâncat. lar când acel ceva era un colţ de 
pâine, eram foarte fericiţi. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar 
mărturisesc totuşi, că de-atunci am rămas cu o pornire 
interioară pe care, uneori, nu mi-o pot stăpâni nici acum: 
când văd un colţ de pâine rumenită, îmi vine să-l mănânc, 
chiar dacă cu câteva secunde înainte am înghiţit ultima 
bucăţică din cel mai delicios tort... 


În vara aceea, lipsisem trei săptămâni de acasă. Îmi 
câştigasem pâinea singur, cum spunea tata. Şcoala 
Normală, al cărui elev eram, avea, după cum v-am spus, 
o grădină mare de pomi fructiferi, o altă grădină de 
zarzavaturi, fermă de vite, porci, păsări... Toate acestea 
trebuiau îngrijite şi în timpul vacanței de vară. Şi, cum un 
învăţător avea nevoie să cunoască şi să fie în stare să 
îndrume sau să facă tot ceea ce trebuie într-o adevărată 
gospodărie, elevii erau solicitaţi, pe rând, să facă practică 
în acest domeniu. Îmi venise şi mie rândul în vara 
aceea... 


123 


Ochii timpului 


De-abia mă întorsesem de la Câmpulung. Pot să spun 
că mă simţeam destul de bine. Viaţa în cele trei 
săptămâni fusese mai puţin severă decât în perioadele de 
cursuri. 

In primul rând nu mai aveam de învăţat, de scris teme, 
nu ne mai asculta nimeni. Nu m-am mai visat în nicio 
noapte scos la lecţie!... 

In al doilea rând, nu mai aveam grijă de niciun fel de 
bagaj: lucrurile toate, le luase tata acasă, la sfârşitul 
anului, urmând să le aducă, din nou, la toamnă. În 
asemenea împrejurări, ne dădea şcoala totul. Eu n-aveam 
decât hainele de pe mine — şi pe acestea nu le mai 
păzeam de nimeni pentru că n-ar fi tentat intr-adevăr pe 
nimeni. Nu era uniforma de şcoală, erau nişte trenţe cu 
care lucram la grădină... 


Vai! ce spaimă am tras în noaptea în care am dormit 
pentru prima dată la Şcoala Normală. Abia venisem în 
clasa l. Tata mă „depusese” aici cu toată „zestrea” aceea 
pe care regulamentul şcolii cerea s-o ai. 

Inainte de a ne culca, în prima noapte, pedagogul, care 
se ocupa de clasa noastră, a vrut să stea de vorbă cu noi. 
Şi-a stat!... Ne-a spus băiatul (era absolvent, din anul 
acela, tot, al Şcolii Normale) fel de fel! Ne-a învăţat foarte 
multe lucruri bune: cum să ne purtăm în şcoală, la masă, 
în sălile de meditaţie, în dormitor, cum să procedăm când 
vom avea învoire în oraş, cum să învăţăm... Printre altele, 
către sfârşitul convorbirii cu noi (de fapt el vorbea, iar noi 
ascultam cu gurile căscate, din ce în ce mai înfricoşaţi, 
dându-ne seama câte aveam de făcut, întrebându-ne 
dacă vom fi în stare să le facem cum trebuie, ce se va 
întâmpla cu noi? pedagogul ne-a atras atenţia, să avem 
mare grijă de lucruri, să nu rămânem, cumva, fără ele. 

Toate ca toate, dar când m-am gândit numai că s-ai 
putea să rămân fără palton, ori fără bocanci, sau fără 


124 


George Şovu 


haină, pantaloni, m-a cuprins spaima. Drept pentru care, 
când s-a anunţat stingerea în dormitor, eu mi-am strâns 
tot ceea ce dezbrăcasem de pe mine, inclusiv bocancii, 
am desfăcut uşor cufărul şi-am înghesuit totul acolo. Am 
încuiat la loc cu lacătul, iar cheile le-am ascuns între 
burduful de pernă şi faţa ce-l acoperea. Am întors perna 
cu cheile în jos şi m-am culcat. Vorba vine: m-am culcat; 
de fapt, m-am zbuciumat toată noaptea căutând bocancii, 
pe care, în vis, mi-i furase, totuşi, cineva. Când m-am 
trezit leoarcă de sudoare, deşi în dormitor nu era prea 
cald şi am văzut că nu se întâmplase nimic (ca să mă 
conving am căutat în ladă şi-am văzut că bocancii erau 
neclintiţi), m-a cuprins o adevărată fericire. Am adormit 
din nou, visând, de data aceasta, că sunt acasă, la râu şi 
că mă scald cu fraţii mei mai mici. Deodată apa s-a făcut 
rece şi eu am început să tremur. M-am trezit. Mă 
dezvelisem, iar în dormitor se făcuse frig. 

Spaimele s-au prelungit şi în alte nopţi, până ce m-am 
convins şi eu, şi alţii că n-avea cine să ne fure lucrurile. 
Eram cu toţii copii de ţărani, nu se putea bucura unul la 
ceea ce era al altuia. 

Totuşi, grija rămânea grijă. Acum însă, în vacanţi, ea 
dispăruse. In plus, pot să spun şi acest lucru, fiindcă 
mama nu mă mai aude, mâncarea de la şcoală mi-a 
plăcut mai mult decât cea de acasă. Cu excepţia micului 
dejun, când beam surogat de cafea (cafea „Unica”), dar, 
în loc depline, ne dădea câte o felie de mămăligă (vă 
închipuiţi — cafea cu mămăligă), ceea ce mi se oferea la 
prânz şi seara era destul de bun: îmi plăceau ghiveciul, 
varza, fasolea, musacaua de cartofi. Poate că şi mâncarea 
de la cazan avea mai mult gust, poate, văzându-i pe 
ceilalţi mâncând cu poftă, mă îndemnam şi eu, oricum, 
cert este că m-am întors acasă cu câteva kilograme 
câştigate în greutate. Şi, cum, pe-atunci, eram atât de 
mic, ele mi-au prins foarte bine... 


125 


Ochii timpului 


. „Văd că te-ai îngrăşat, ce-ar fi să facem un drum 
împreună pe Vlaşca?” mi-a spus tata într-o duminică. 

M-am dat peste cap de bucurie. De când aşteptam eu 
lucrul acesta. Fiind la şcoală, în ultimii ani nu mai 
călătorisem cu tata aproape nicăieri. Zis şi făcut! în 
aceeaşi noapte mă îndreptam spre necunoscut... 

„Pe Vlaşca” nu fusesem niciodată. Ca o surpriză, pe 
care n-a mai putut-o păstra până în momentul respectiv, 
tata m-a înştiinţat, a doua zi, că, la întoarcere, vom trece 
şi prin Bucureşti. Unul din visurile mele de copil era pe 
cale să se îndeplinească. Auzisem multe despre 
Bucureşti; de asemenea, citisem unele lucruri, dar de 
văzut nu-l văzusem niciodată! Nerăbdarea cu care 
număram zilele până la aceea în care urma să trecem 
prin capitala ţării era deci justificată. 

Drumul „pe Vlaşca” a fost obositor! Am rătăcit mai 
multe zile prin. Tot felul de sate cu case prăpădite, multe 
fără garduri care să împrejmuiască ogrăzile, cu drumuri în 
care te înecai în praf, cu oameni amărâţi ca şi noi. 

Cel puţin pe la noi aerul era mai curat, vedeam în 
fiecare zi râul curgând, zăvoiul, pădurea... Era altfel J Nu 
mi-a plăcut „pe Vlaşca!”... 

Am umblat mult până am reuşit să vindem amărâtele 
acelea de paturi cu care plecaserăm de-acasă. Cu banii 
obţinuţi, tata a cumpărat, ca de obicei, un sac de grâu. 
Pentru atâta ajungeau. 

Singura bucurie, în tot drumul, a fost aceea că la o casă 
unde-am dormit într-o noapte, gazda ne-a dăruit, la 
plecare, o pâine mare, albă, abia scoasă din cuptor. Nu 
mai văzusem până atunci pâine atât de mare. De bună, 
nici nu mai vorbesc. Mi se părea nemaipomenită! (La noi, 
v-am spus — făina se măcina la moară de apă, iar pâinea, 
făcută dintr-o asemenea făină, nu era prea albă. Din 
contră!) Tata m-a lăsat să mănânc din ea cât am vrut eu, 
pe săturate. Atunci mi-am adus aminte că, de câte ori 


126 


George Şovu 


aducea el, de la Piteşti, ori de la Câmpulung, ori din altă 
parte, câte o pâine albă, rotundă şi subţire, lipie — îi 
spuneam noi — îmi venea să-i zic: „De ce nu aduci odată 
una întreagă numai pentru mine?” Dar mi se oprea 
întrebarea în gât, când mă uitam şi vedeam câţi mai erau 
pe lângă mine în ograda noastră. „N-ar fi avut şi ei 
dreptul să ceară la fel?” mă gândeam. „Şi-atunci? De 
unde?” 

Acum însă tata a zis: „Mănânci cât vrei!” 

Parcă tocmai de aceea am mâncat mai puţină decât 
oricând. După vreo două zile, văzând pâinea aproape 
întreagă, m-a întrebat: „Ce ai, mă, nu-ţi place?” 

(El mânca pâine neagră, adusă de-acasă.) 

„Ba da! am răspuns ed. Cum să nu-mi placă? 
Asemenea minune?!” 

„Atunci?” a adăuga* tata nedumerit. 

„Celorlalţi nu le ducem nimic?” am zis eu, gândindu-mă 
cum o să se bucure Nelu, şi Nuta, şi Costel, şi ceilalţi când 
o vor vedea. Aş fi vrut s-o vadă aşa mare, întreagă, dacă 
s-ar fi putut. Dar, ce să fac? Nu rezistasem, mâncasem 
cam vreun sfert din ea. 

„Mănâncă, Geo, taică, mănâncă, băiatule, m-a 
îndemnat tata, mângâindu-mă pe cap. Celorlalţi le 
cumpărăm noi alta de la Bucureşti. Şi-apoi asta se 
învecheşte până când ajungem noi acasă. E păcat de ea, 
n-o să mai fie bună!” a adăugatei. 

„E burtă şi mai veche, am răspuns eu înțelept, abia se 
mănâncă mai puţină!'” 

Tata m-a lăsat în pace, văzând că n-o scoate la capăt 
cu mine. 

Într-o dimineaţă (era a patra zi de când plecasem de- 
acasă), tatii mi-a spus: 

„Astăzi pe la prânz suntem în Bucureşti! Ne oprim 
undeva, găsim noi un loc, mâncăm şi bem şi-o bere. Ţi- 
am promis doar de-atâta timp!” 

Freamătul de dinăuntru s-a stârnit şi mai tare. 


127 


Ochii timpului 


Mărturisesc că mi-era teamă ca tata să. Nu se fi 
răzgândit. De aceea, nici n*am îndrăznit să-l întreb. 

„Va să zică nu s-a răzgândit!” Incepuse să cânte ceva 
în mine. „Deci văd Bucureştiul, văd Bucureştiul! Astăzi pe 
la prânz!” 

Cât putea să mai fie până la prânz? Nu mult, în orice 
caz. Soarele se ridicase sus pe boltă, noi mergeam de 
câteva ore. Roibu şi Mocanu trăgeau în voie, căruţa fiind 
aproape goală. Un sac de grâu era o nimica toată. Mai 
greu era coviltirul, care ne apăra de eventuala ploaie şi, 
într-o măsură, de răceala nopţii. (Dar unde nu venea 
ploaia!.») 

Bucureştiul mi-a plăcut, cu toate că în mintea mea fi 
vedeam altfel: grandios, cu străzi largi, cu lumini multe! 
Ce mai, altfel! 

După cum aveam să înţeleg mai târziu, de fapt noi am 
trecut atunci printr-o margine de Bucureşti, care era 
normal să nu mă impresioneze cine ştie cât! 

Berea însă nu mi-a plăcut!... Mai întâi că am văzut 
cănile acelea mari cu spuma de un lat de palmă, 
ajungând până la gură. Lichid cu spumă nu văzusem până 
atunci, în afară de lapte. Şi nici la lapte nu-mi plăcea 
spuma. 

In al doilea rând, berea nu mi-a plăcut fiindcă era... 
amară! Eu îmi închipuiam că cine ştie ce bunătate 
nemaiîntâlnită trebuie să fie!... Când colo?... o zeamă 
galbenă cu spumă şi, pe deasupra, amară! 

„Asta e berea!” m-am mirat eu, strâmbându-mă din 
clipa în care îmi înmuiasem, cu sfială, buzele în cana 
aceea de sticlă pe care abia o ţineam în mână. 

„Ce e, mă, nu-ţi place?” mă întrebă tata. 

„Sigur că nu-mi place, am răspuns pe jumătate 
revoltat. Ziceai că e... aşa şi pe dincolo! M-ai amăgit de 
pomană! mai spusei împingând cana din faţa mea. Bea-o 
dumneata!” 


128 


George Şovu 


„Bă, neam de traistă ce eşti! mă «apostrofă tata, 
zâmbind. Să nu mai spui nimănui acest lucru, că te faci 
de râs! Cum să nu-ţi placă berea? Păi tocmai ăsta e 
farmecul ei, gustul amărui!” 

„O fi, mie nu-mi place! răspunsei cam în silă. Şi, ca să 
nu rămân dator, adăugai: lar în ceea ce priveşte 
«neamul»... de care ziseşi, mă mângâi cu faptul că nu 
sunt neam cu dumneata!” 

Tata, râzând acum de-a binelea, a luat în mână şi halba 
mea (am aflat că aşa se chema cana aceea) şi-a băut-o 
pe nerăsuflate! Apoi mi-a comandat şi mie un sirop; 
fiindcă, „e dulce!” a subliniat el ironic. 

Nu mi-a păsat de ironia lui, am băut siropul, deoarece 
îmi era sete şi mă usturau pe gât mititeii aceia pe care-i 
mâncasem (tata comandase, mi-aduc aminte, cu mare 
satisfacţie: „Mici şi bere!” crezând că o să mă facă praf! 
Dar nu mă făcuse!) Astăzi însă n-aş putea spune că. Mi- 
am păstrat aceeaşi părere. Imi plac şi micii, şi berea! 

Mă rog, după ce am terminat de mâncat, tata a plătit, a 
mai cumpărat câte ceva pentru cei de-acasă şi-am plecat. 

La un moment dat, a oprit iarăşi caii şi mi-a spus: 
„Suntem în Piaţa Buzeşti!” (Şi până atunci îmi tot 
spusese: aici e strada cutare, asta e piaţa cutare, aceea e 
statuia lui cutare, dincolo e... nu ştiu care instituţie, el le 
ştia intr-adevăr, fiindcă în timpul războiului, un an stătuse 
concentrat în Bucureşti şi apoi fusese trimis pe front.) 
„Rămâi lângă cai, a mai adăugat tata, mă duc aici, după 
colţ, la o farmacie, să cumpăr nişte doctorii pentru maică- 
ta!” (Mama era deseori bolnavă şi, probabil, îl rugase să-i 
cumpere vreo doctorie care numai la Bucureşti se găsea.) 

La farmacie a zăbovit cam vreun sfert de oră. 

„Nu era deschis, mi-a explicat el, a trebuit să aştept 
până a sosit ora!” 

„Nu-i nimic, am mai căscat şi eu gura!” i-am răspuns în 
vreme ce pornea căruţa. 

După câtva timp, am ieşit din oraşul în care 


129 


Ochii timpului 


aşteptasem atâta să ajung. Nu eram nici bucuros, dar nici 
trist. Tata mâna caii tăcut. Din când în când, întorcea 
capul spre mine, părându-i-se că parcă nu mă aflam în 
apele mele. 

„Ce ai, mă, de ce te foieşti aşa? mă întrebă, la un 
moment dat. Ţi-a plăcut Bucureştiul?” 

„Aşa-şi-aşa!” răspunsei. 

„Păi, sigur, zise el aproape scos din sărite, ţie nimic nu- 
ţi place! la pleacă de-aici şi încalţă-te. Nu vezi că s-a lăsat 
frigul?” 

Ne apropiam de Pădurea Riîioasa (sau Riioasei, n-am 
ştiut niciodată bine cum îi zice). Se întuneca şi, într- 
adevăr, începuse să-mi fie puţin frig. 

„N-ai auzit ce-am spus? reluă tata văzând că nu mă 
mişc din poziţia în care mă aflam lângă el, acolo, în faţa 
căruţei. Treci şi te încalţă, că ai să răceşti. Nu vreau să te 
aud din nou tuşind”. 

„Cu ce să mă încalţ?” întrebai eu cu un aer de 
nevinovat. 

„Cum, cu ce să te încalţi? Cu opincile!” 

„Care opinci?” 

„Mă, pe tine te doare capul? mă luă tata la rost de-a 
seriosul. Opincile cu care ai plecat de-acasă, care altele?! 
„„„ Te rog să mă scuzi că nu ţi-am luat bocancii, mai zise 
el ironic, am uitat, când am plecat de-acasă, că o să 
trecem prin Bucureşti... Şi aici vocea îi scăzu pe 
neaşteptate... Poate că ar fi trebuit să-i iei cu tine, totuşi, 
adăugă el nespus de cald. Aşa n-ai mai fi umblat desculţ 
prin oraş... Fir-ar să fie de sărăcie, că n-am putut să-ţi 
cumpăr şi ţie nişte ghete!” mai zise cu ciudă şi cu sincer 
regret... 

Abia îmi stăpâneam lacrimile. Purtam de trei ani o 
pereche de bocanci, pe care mi-i cumpărase o dată cu 
uniforma de şcoală. Tălpile se subţiaseră şi se 
desprinseseră din cusături. Ca să nu-i duc la cizmar, îi 


130 


George Şovu 


legasem singur cu nişte sârmă, aşa puteam să-i mai port 
şi în anul următor. În vacanţă, nu mă încălţam cu ei decât 
în zi de sărbătoare. Şi asta dacă plecam undeva de-acasă. 
În rest, dacă era nevoie, apelam la opinci... la aceleaşi 
opinci pe care le purtam de vreo şapte-opt ani. Mi le 
cumpărase, în timpul războiului — cum v-am spus — soră- 
mea, Gabriela. Atunci, mi s-au părut foarte bune: erau 
făcute dintr-un cauciuc gros, tăiat dintr-o anvelopă de 
maşină, care nu mai putea fi folosită. Aveau „nasul” într-o 
parte, nu drept, ca cele pe care le purtasem înainte şi 
care, fiind înguste în părţi, îmi intrau totdeauna zăpada şi 
apa în ele. Umblam mai mult ud la picioare. Aşa că... m- 
am bucurat când le-am văzut, m-am simţit bine In ele un 
an, doi, trei, cinci — dar acum mă săturasem, „ca de 
mere pădureţe”, cum se spunea pe la noi, nu le mai 
puteam vedea în faţa ochilor. Şi, totuşi, la ele mă 
întorceam, dacă era frig şi trebuia să mă încalţ. 

„la-ţi opincile, mi-a spus tata, când am plecat la drum. 
Noaptea e frig şi va trebui să te încalţi!” 

Le-am luat, m-am şi încălţat cu ele, în câteva nopţi, dar 
în Bucureşti, când am văzut pe toţi cei care mergeau pe 
stradă încălţaţi şi nu cu opinci, m-a cuprins o jale pe 
dinăuntru. Îmi plângeam singur de milă, dar nu spuneam 
nimic. Până şi tata avea nişte bocanci în picioare!... 
Numai şu!... Şi-atunci mi-a apărut foarte clar un lucru: 
totul e din cauza opincilor, mi-am zis. Astea mă îngroapă 
şi nu mai. Scap de ele. Am avut chiar un gând sinistru: 
„Cum mi-ar sta mie, băiat tânăr, în coşciug şi cu opinci în 
picioare?!”... 

M-am scuturat ca de ceva ce nu putea să fie adevărat. 
„Până să mor mai am, de ce să mor eu de-acum?” mi-am 
zis, autoîncurajându-mă! 

„Dar de opinci trebuie să scap, neapărat, chiar acum! 
Că altfel”... 

Eram în locul pe care tata îl numise „Piaţa Buzeşti”. 
Stăteam lângă cai şi priveam în jur. In momentul în care 


131 


Ochii timpului 


mi-am zis: „Acum!” am şi sărit din căruţă, am scos 
opincile de unde se aflau, de sub un maldăr de fân, le-am 
legat frumos împreună, reţinând, pentru orice 
eventualitate, ciorapii şi obielele, le-am înfăşurat repede 
într-un jurnal pe care-l cumpărase tata (voia să vadă ce 
mai e în ţară, în lume; parcă nu-i ajungea ce vedea cu 
propriii lui ochi) şi» binişor, am coborât prin spatele 
căruţei. Le-am potrivit undeva, la îndemână. Când tata s- 
a întors şi-a pornit căruţa eu am rămas câţiva paşi în 
urmă, ani luat frumuşel pachetul de unde-l ştiam şi... l-am 
aşezat lângă primul stâlp de telegraf... sau de lumină 
electrică, nu m-am uitat ce fel era; ce, parcă stâlpul mă 
interesa pe mine? Mi-am zis, în gând: „Să le poarte 
sănătos cine le-o găsi! Să le mai poarte şi altul, că eu m- 
am săturat!” Şi, ţuşti! în căruţă! M-am ascuns în spatele 
tatii şi nu m-am mai imitat înapoi de teamă să nu mă fi 
văzut cineva şi să mă strige... spunându-mi că mi-am 
pierdut nu ştiu ce. Atâta i-ar fi trebuit tatii, ar fi fost vai de 
urechile mele! A$&, acum... m-a bombănit cât m-a 
bombănit, când a aflat că nu mai arc încotro, că va trebui 
să-mi cumpere ghete, şi-apoi... a tăcut, ce era să mai 
facă?!... 

Mă strecurasem adânc sub coviltir, îmi pusesem 
ciorapii în picioare şi le băgasem aşa sub fân. Tata 
îndemna caii de zorca să traversăm mai repede pădurea 
aceea întunecoasă, loc în care se petrecuseră multe 
tâlhării. 

În mod obişnuit ar fi trebuit să-mi fie teamă. Dar 
gândurile mele erau în altă parte: aveam în faţa ochilor 
pacheţelul pe care l-am aşezat cu grijă, ca pe ceva de 
preţ, lângă stâlpul din marginea acelei străzi 
bucureştene. 

„Cine, oare, l-o fi găsit?” Răspunsul nu l-am aflat nici 
până astăzi! 

De aceea, de câte ori trec prin Piaţa Buzeşti, fără să 


132 


George Şovu 


vreau încetinesc pasul, dacă sunt, pe stradă, iar dacă mă 
aflu în tramvai, în troleibuz sau în vreo maşină, privesc pe 
fereastră, caut cu ochii un loc anume... şi mă întreb, de 
fiecare dată: „Cine s-o fi pricopsit cu opincile mele?!”... 


12 


— Perioada practicii de vară era pe sfârşite. Ca în 
fiecare an, şi în vara aceea petrecusem, mai bine zis 
muncisem, două săptămâni în grădina şcolii. Îmi plăcea 
mai ales să cosesc: trifoi, lucernă, la nevoie şi iarbă. larba 
se cosea mai greu, şi-apoi locurile pe care creştea iarbă, 
doar simplă iarbă, erau cele pe care nu se putea cultiva 
altceva, adică acea parte de deal din vasta grădină a 
liceului. Să coseşte pe deal, nu era atât de uşor. Tăiam 
brazdele de-a curmezişul coastei. Lăsam în urmă cărări, 
cărări în trupul moale şi verde. Oţelul lucitor murmura un 
cântec monoton şi blând, vrând parcă să potolească 
tremurul abia perceptibil al firelor de iarbă ce-şi primeau 
cu demnitate sfârşitul. 

Cu voia sau fără voia directorului de serviciu, ori a 
profesorului care răspundea în perioada respectivă de 
activitatea ce-o desfăşuram, dormeam, uneori, în nopţile 
calde şi frumoase, în căpiţele de fân proaspăt cosit. 
Aşterneam o pătură dedesubt şi ne înveleam cu alta până 
sub bărbie şi astfel, ascultând răsuflarea pământului şi 
ţârâitul adormitor al greierilor, întrebam cerul de unde și- 
a luat atâtea făclii pe care să le pună de veghe la 
căpătâiul lumii adormite. 

Intr-o dimineaţă, directorul şcolii a chemat de urgenţă 
la cabinetul său pe unul dintre băieţii de la practică. Era 
un elev mai mare decât mine cu vreo doi ani. Învăţa bine 
şi, pe deasupra, era responsabilul formaţiei de fanfară a 


133 


Ochii timpului 


liceului, din care făceam şi eu parte. Începusem ca 
toboşar. După câtva timp, profesorul instructor m-a trecut 
la unul dintre instrumentele de suflat care aveau menirea 
să realizeze acompaniamentul, iar peste un an ajunsesem 
în elita fanfarei, numărându-mă printre trompetişti, cei 
care dădeau de fapt viaţă oricărei melodii. Cântam alături 
de elevul chemat în dimineaţa aceea de director... 

Costel, aşa se numea băiatul, Costel Popa, s-a întors 
după câteva minute îngrijorat. Se nimerise ca în perioada 
aceea să fie prezent în şcoală (la activitatea practică) mai 
mult de jumătate din efectivul fanfarei, reprezentând 
fiecare compartiment artistic. Nu lipsea nici cel care avea 
în răspundere toba mare şi nici cel ce mânuia cinelele. 
Aşa încât fanfara putea foarte bine să funcţioneze. De 
altfel, ne şi adunam în fiecare seară şi cântam până 
noaptea târziu, cântam pentru sufletul nostru, dar şi 
pentru plăcerea atâtor altora, ce ne ascultau. Ne instalam 
de obicei în jurul unui rond mare de flori din faţa clădirii 
principale a liceului. Astfel, valul de armonii, eliberat de 
hotarele zidurilor, străbătea întregul parc al şcolii, plutind, 
mai departe, peste case şi străzi, până în inima oraşului şi 
înfiorând blânda pace a serilor de vară. „Cântă 
normaliştii! Ascultaţi, cântă normaliştii!” tresărea, ici-colo, 
câte un suflet mai sensibil. 

De mulţi ani, fanfara Şcolii Pedagogice de băieţi era 
cunoscută de întreaga urbe. Nicio manifestare mai 
deosebită nu avea loc în oraş, fără ca din programul ei să 
nu facă parte şi fanfara noastră. Mai ales în fruntea 
coloanelor ce demonstrau cu diferite prilejuri ne aflam 
noi, „băieţii de la fanfară”, mândri nevoie mare, pentru că 
eram urmăriţi de ochii mulţimii adunate de-o parte şi de 
alta a străzilor pe care le străbăteam. 

„Cântă normaliştii! Veniţi să-i vedeţi pe normalişti”! Şi 
lumea venea. lar noi treceam mândri, suflând din toate 
puterile în alămurile ce străluceau în soare!... 


134 


George Şovu 


„Băieți, suntem în mare încurcătură!” ne spuse Costel. 

„Ce fel de încurcătură? S-a întâmplat ceva?” l-am 
întrebat, care mai de care. 

„De ce te-a chemat directorul? intervenii eu. Te 
pomeneşti că nu i-a plăcut cum am cosit. Deşi ieri n-a 
spus nimic despre acest lucru. Dimpotrivă, ne-a felicitat”. 

„Nu e vorba de coasă, Geo, ci de fanfară!” 

„De fanfară? Nici aici nu văd încurcătura! Sper că nu s- 
a plâns nimeni de noi. Cântăm civilizat, lumea spune că şi 
frumos. Poate nu i-a plăcut faptul că ascultătorii noştri au 
transformat aleile parcului în ringuri de dans... Asta da, s- 
ar fi putut să-l supere. Dar îi promitem că vom lua 
măsuri... „ 

Îmi dădusem drumul, tocam vorbele ca o moară 
stricată boabele de porumb, din care ai fi dorit să iasă 
păsat... 

„Termină, o dată, Geo! interveni iritat colegul meu. Nu 
e timp de glumit, avem de făcut astăzi o treabă foarte 
serioasă, pentru care nu suntem deloc-pregătiţi. Dar 
absolut deloc!” 

„Vrei să ne explici mai repede despre ce este vorba?” 
„Despre o înmormântare!” spuse Costel, împrumutând o 
mină chiar ca de om bun de dus la groapă... 

„Înmormântare? Şi ce legătură avem noi cu morţii? 
Cine a murit?” 

„Măi, băieţi, ascultaţi-mă puţin, ascultați şi nu mai 
puneţi tot felul de întrebări, care nu fac altceva decât s. A 
ne mănânce timpul!”ne-a spus conducătorul fanfarei... 

„Tovarăşul director m-a chemat să-mi spună — 
continuă Costel Popa, văzând că ne-am potolit — că 
astăzi, la ora 14, trebuie să cântăm la o înmormântare!” 

„Ce face?!... se repezi Sergiu Costache, care purta de 
gât, atunci când defilam, măgăoaia aceea de tobă ce 
răsuna de se auzea în tot oraşul: bum! bum! bum-bum- 
bum! Şi Sergiu învârtea mâna într-un anumit fel, de 
parcă-şi înşuruba ciocanul masiv în aer, după care urma o 


135 


Ochii timpului 


nouă serie de lovituri: bum! bum! bum-bum-bum! De 
când am ajuns noi şi ciocli? reluă băiatul de la tobă. 
Numai asta n-o făcusem până acum”... 

„Într-adevăr, numai asta n-am făcut-o până acum! 
preciză şi Costel, dar uite că trebuie s-o facem astăzi. 
Tovarăşul director m-a rugat să înţeleg situaţia. A murit 
un inginer de la o întreprindere agricolă din nu ştiu ce 
judeţ. Se afla aici în oraşul nostru, la o consfătuire de 
specialitate şi, nu mi s-a spus cum, s-a întâmplat, bietul 
om a murit, cică, la o oră după ce-a fost dus la spital. 
Acum trebuie transportat în judeţul din care a venit. De la 
spital şi până la gară, unde sicriul va fi urcat în tren, noi 
vom conduce mortul în cântec de fanfară”... 

Am încremenit, gândindu-ne cu toţii la acelaşi lucru; 
cum să cântăm la înmormântare, mă rog, cum să 
conducem un mort fie şi pe o bucăţică din ultimul lui 
drum (iar bucăţica asta însemna să traversăm aproape 
întregul nostru oraş), dacă nu ştiam niciun marş 
funebru?! 

De-o oră întreagă cârâiam instrumentele încercând tot 
felul de melodii... Degeaba! Nimic nu se potrivea! 

„„Bine, mă  deşteptule, dar n-ai putut să-i spui 
directorului că noi nu suntem fanfară mortuară?!” repetă 
cineva, a nu ştiu cita oară, în esenţă aceeaşi întrebare. 

Răspunsul fusese dat demult: „Găsiţi voi ceva, ar fi 
spus directorul, la nevoie învăţaţi, până la prânz, un marş 
funebru. Sunteţi băieţi deştepţi. Am încredere în voi!” 

„Ce replică aş mai fi putut da la o asemenea subliniere? 
Spuneţi şi voi? îşi completase Costel Popa răspunsul. 
Puteam să încep sa mă lamentez ca o bocitoare, 
spunându-i că nu avem nici măcar notele muzicale pentru 
un asemenea marş?” 

In tăcerea ce s-a lăsat în sala de muzică, unde ne aflam 
adunaţi, trompeta în care suflam a început să legene larg, 
cadenţat, Marşul triumfal, pe care îl cântam, de obicei, la 


136 


George Şovu 


defilări... 

Sergiu Costache a înţeles imediat ritmul şi-a început să- 
| marcheze: bum!... bum!... bum-bum-bum! In ochii lui 
Costel Popa s-a aprins o lumină. Şi-a dus imediat la gură 
propria-i trompetă, prinzându-se în hora aceleiaşi melodii, 
care respira însă într-un ritm nou, dictat de mine... În 
câteva clipe, toate instrumentele răsunau într-un singur 
glas şi... într-un singur pas: bum!... bum!... bum-bum- 
bum! 

„Victorie! Victorie! ţiparăm cu toţii, când ne-am luat 
instrumentele de la gură, după parcurgerea primei 
secvenţe a marșului. Nu ne venea să credem! 
Reuşiserăm!” 

„Băieți, încă o dată! spuse Costel, preluând 
conducerea! De la cap până la sfârşit, în ritmul sugerat de 
Geo!” 

Am reluat marşul de la capăt, larg, legănat, mişcându- 
ne, în formaţie, în jurul sălii. Când am terminat, mai că ne 
venea să. Plângem! Ne pătrunseserăm noi înşine de 
atmosfera ce se crease. Parcă am fi fost la o 
înmormântare şi am fi ascultat cu adevărat, un 
impresionant marş funebru. 

„Bravo, Geo, bravooo!” au izbucnit apoi băieţii în cor, 
repezi ndu-se care mai de care să mă îmbrăţişeze. Am 
simţit mai degrabă loviturile instrumentelor lor în cap, în 
spate, care pe unde mă ajungeau. 

„Incolonarea!” ordonă responsabilul formaţiei! 

Ne-am încolonat şi-am ieşit în faţa şcolii, de unde o 
maşină ne-a transportat la spitalul în care murise 
inginerul. 

Totul era pregătit de plecare. Maşina cu sicriul a pornit- 
o încet pe bulevard. Incolonaţi, în spatele ei, am pornit şi 
noi. Ne urma lume multă! 

Directorul liceului era cu noi. Nu mai avusese timp să 
ne asculte lai şcoală, să audă cum cântăm. Ne-a întrebat 
doar dacă am reuşit să pregătim ceva. l-am răspuns ci „n- 


137 


Ochii timpului 


a să-l facem de ruşine!” 

Inainte de a începe, ne ticăiau inimile. Eu mai ales mă 
gândeam că, dacă n-o să iasă” bine treaba, în capul meu 
se va sparge totul, pentru că eu am fost cu ideea. 

După primii paşi făcuţi, la un semn al lui Costel, i-am 
dat drumul... 

începutul a fost uşor, lin, apoi melodia a urcat, a urcat, 
legănându-se, pentru ca după aceea să se rupă imediat, 
dureros, căutând tonuri joase, coborând ca un plânset ce 
se îneca... Apoi, notele gâlgâiau iarăşi în şuvoi ondulat, 
marcat, la intervale rare, de bubuitul tobei lui Sergiu, care 
puncta parcă rostogolirea bulgărilor de pământ peste 
sicriu... 

Trăgeam cu coada ochiului spre director. Era un om 
sobru, serios, un bun pedagog, distingându-se prin aleasă 
pregătire, sensibilitate reţinută, corectitudine ireproşabilă 
în comportare şi în muncă, ordine în tot ceea ce făcea, 
calm desăvârşit! Nimeni nu l-a auzit vreodată ridicând cât 
de cât tonul în faţa cuiva, oricât de supărat ar fi fost. 
Dacă erai vinovat de ceva, vinovat grav, astfel că trebuia 
să ajungi în faţa directorului, ai fi preferat orice fel de 
pedeapsă în locul unei simple întrevederi cu acela ce 
conducea şcoala. Şi aceasta în ciuda faptului că 
directorul, după ce se uita lung la tine, măsurându-te pe 
toate părţile, ţi se adresa cu un glas blând şi îndurerat, 
spunându-ţi doar atât: „Băieţaş (indiferent în ce clasă ai fi 
fost, pentru el tot „băieţaşoO erai), dumneata îţi dai seama 
că ai greşit?” După care te mai măsura preţ de câteva 
minute, privind prin tine, dintr-o parte, în alta, cu nişte 
săgeți cenușii ce-ţi răscoleau sufletul până în adâncuri. 
Pentru ca apoi să adauge: „De data aceasta te iert. Caută 
să te îndrepţi. Te rog!” Şi-ţi făcea semn să ieşi. Erai liber! 

Aduşi într-o asemenea situaţie, cei mai mulţi vinovati 
izbucneau în plâns. Dacă le-ar fi dat voie directorul, ar fi 
îngenuncheat în faţa lui şi i-ar fi sărutat mâna. Dar omul 


138 


George Şovu 


din spatele acelui birou impozant se ridica şi privea peste 
tine, parcă, undeva, departe, în viitor, aşteptând să 
părăseşti încăperea. Era sigur că a doua oară n-o să mai 
ajungi acolo pentru un motiv asemănător... 


Acum păşea liniştit pe lângă noi, pe trotuar, în dreapta 
lui; Costel Popa. Avea o faţă destinsă, ca de om mulţumit. 
De altfel, la un moment dat, apropiindu-se mult de Costel, 
se aplecă spre urechea lui, şoptindu-i cald, părinteşte, în 
timp ce întindea gâtul, cu cap cu tot, într-o parte, după un 
gest reflex, ce se repeta la intervale egale: „Bi-ne, 
tovarăşe Popa, Bi-ne! Foar-te bi-ne!” 

Costel întorcea capul spre noi, încurajându-ne din ochi! 

Cântam mai departe Marşul triumfal, numai de noi 
ştiut. Lumea era pătrunsă tot mai mult de atmosfera 
specifică momentului. Se auzeau comentarii pe margini, 
din care înţelegeam părerea de rău pentru omul, încă 
tânăr, ce pierise în urma unui accident stupid. Din când în 
când, câte o batistă se furişa spre ochii înduioşaţi sau 
înlăcrimaţi. Şi tot din când în când, aceleaşi şoapte la 
urechea lui Costel: „Bi-ne, tovarăşe Popa, bi-ne! Foar-te 
bine! Bra-vo!” 

Ajunşi în gară, începusem să simţim oboseala. Ne 
dureau buzele şi plămânii de atâta suflat. Eram 
nerăbdători să încheiem odată! 

în momentele acelea, se pare că responsabilul nostru, 
Costel Popa, uitase unde se află. Cu trompeta ridicată 
peste capetele noastre, cânta, cânta pierdut, cu ochii duşi 
undeva departe. Cânta forțând ritmul, aducându-l astfel 
la... normal. 

În clipa aceea, Costel simţi o mână că îl prinde de 
gulerul cămăşii, în timp ce altă şoaptă îi pătrundea în 
urechi şi în suflet: „Ce faci, mă, nepricopsitul'. E, urci 
mortul în tren cu Marșul triumfal” 

Nici nu trebuia să privim în spatele lui Costel spre a 
identifica pe autorul  apostrofei. După apelativul 


139 


Ochii timpului 


„nepricopsitule”, nu putea fi altul decât profesorul nostru 
de fanfară. 

Într-adevăr, el era! Tocmai se întorcea din concediu. 
Sosind cu un treti în gară, a fost surprins să ne vadă 
cântând în urma unui mort. Când a mai înţeles şi ce 
cântam, l-au apucat furiile. Şi-a lăsat bagajele de-o parte 
şi-a venit lângă noi. Directorul rămăsese undeva, în 
spate, nu-l văzuse. 

În secunda în care l-am auzit pe „nepricopsitul” (aşa îi 
rămăsese numele printre noi) apostrofându-ne, am rărit 
iarăşi ritmul cântecului, aprinzându-ne, dintr-o dată la 
faţă. Bineînţeles că nimeni, în afară de profesorul nostru 
de muzică, nu observase schimbarea, după cum nu cred 
că înţelesese cineva (mai degrabă nimeni nu se gândise) 
că noi putusem să cântăm altceva decât un marş 
funebru! 

„Bine-ai venit, tovarăşe profesor, mă bucur să te văd! îl 
auzirăm pe director întâmpinându-l pe dascălul nostru, în 
clipa în care totul se terminase. Buni băieţi ai, să ştii! S-au 
descurcat de minune! Chiar dacă au cântat... Marşul 
triumfal!...” 


13 


Către seară am ieşit în faţa porții. Stăteam, ca Ilie 
Moromete, pe bancă şi aşteptam parcă să apară cineva... 
A apărut după vreo zece minute, vecinul de-alături, nenea 
Aurică Tudosescu. E tatăl lui Barbu, fostul meu coleg de 
şcoală primară. La rândul său, el a fost coleg cu tata... 
Acum are peste nouăzeci de ani. Se mişcă însă bine, vede 
bine, e încă sănătos... 

Mă recunoaşte... Se bucură că ne-am întâlnit. 

Mă întreabă dacă sunt tot profesor? 


140 


George Şovu 


— Tot! îi răspund. 

— Am auzit că... 

— Da, am făcut, mai fac şi altele, dar rămân ceea ce 
am fost totdeauna: profesor! 

— Şi de ce te-ai făcut tu, Geo, neică, profesor? mă 
întreabă, pe neaşteptate, bătrânul. 

Hm! Zâmbesc... lată că, după o viaţă de om, trebuie să 
răspund de ce sunt aşa! 

— Simplu, nene: Fiindcă mi-a plăcut! Mi-a plăcut să fiu 
profesor! De-aceea... 

— De ce, băiete? De ce ţi-a plăcut? De ce nu te-ai făcut 
tu inginer, cum am auzit că voia taică-tău?... Şi eu aş fi 
vrut ca măcar unul din băieţii mei să se fi făcut inginer. 
Credeam că, poate, Barbu, care a fost coleg cu tine... Dar 
ai mei n-au prea fost prieteni cu cartea, nu le-a prea 
plăcut să înveţe... Sunt însă oameni de treabă, au meserii 
bune... 

— Dacă unul dintre băieţii dumitale, nene, urma o 
facultate, de ce ai fi vrut să se facă inginer şi nu profesor? 

— Acum mă întrebi tu pe mine. Răspunzi cu o 
întrebare, ai? Uite, să-ţi spun: inginerul e altceva, dom'le, 
se vede ce face î... Din mâna şi din capul lui iese ceva! 
Crezi că puţin lucru este să se spună, de exemplu, că 
podul acesta a fost construit de... cutare, ori blocul acesta 
a fost construit sau proiectat de băiatul lui Pietraru ori de- 
al lui Tudosescu, sau şoseaua aceasta... şi aşa mai 
departe... Eu aş fi mândru să aud aşa ceva! Să văd aşa 
ceva! Pe când profesorul, ce face? Se chinuieşte toată 
ziua cu elevii... 


— Şi cum, nene Aurică, din mâna profesorului nu iese 
nimic? De pe urma muncii lui nimic nu se vede?!... 
Dumneata te-ai gândit vreodată la faptul că tot ce fac 
oamenii — atunci când ajung să facă ceva — este, mai 
întâi, opera învăţătorilor şi profesorilor lor? Vorbeai de 
construcţii, de ceea ce se vede, de ceea ce rămâne şi 


141 


Ochii timpului 


poate fi apreciat, admirat. Dar, oare, omul de la catedră 
nu construieşte nimic? 

— Ce să construiască, Geo, neică? Ce? Omul tău de la 
catedră umblă cu vorbe, nu cu... 

— Sufletul, nene, sufletul il construieşte, lumea de 
dinăuntru, fără de care nicio formă de om n-ar sta în 
picioare şi nimic din ceea ce se. Vede nu s-ar fi putut 
înălța în aşa fel încât să şi dureze! lar dacă am sta să 
vorbim despre pretenţia, despre dorinţa — mai exact 
spus — pe care fiecare o are ca măcar cineva să-şi 
amintească de el, pentru că a făcut ceva în viaţă, te-aş 
întreba: de cine îşi amintesc toţi oamenii de pe lume, fără 
niciun fel de excepţie, indiferent când, în ce împrejurare 
şi cum? 

Există vreo fiinţă de pe lume care să nu-şi amintească 
de părinţi? După cum crezi că există cineva care să fi 
trecut prin şcoală şi să nu-şi amintească, măcar o singură 
dată, de învățătorul lui, ori de profesorii lui? Şi, dacă 
fiecare elev, din câţi au trecut prin mâna unui dascăl, prin 
sufletul lui, îşi aminteşte măcar o singură dată de el, este 
de-ajuns ca chipul său, fiinţa sa să lumineze prin timp şi 
să dureze. Lucrarea de-o clipă sau de-o viaţă, a unui 
învăţător ori profesor, oricât de măruntă; oricât de 
modestă ar fi devine astfel fără de moarte!... 

— Îmi dau seama că tu într-adevăr nu ţi-ai greşit 
cariera, Geo, neică! zise bătrânul... Tu iubeşti oamenii şi, 
pentru un profesor, cred că acesta este un lucru esenţial. 
Vorbeşti, apoi, frumos şi convingător! Şi de asta e nevoie 
pentru a stăpâni oamenii, mai ales pe cei cărora vrei să le 
formezi sufletele, cum spuneai adineauri. De fapt, te-am 
încercat pur şi simplu cil întrebarea mea. Am vrut doar să 
te stârnesc... Acum îţi spun, cu toată sinceritatea, că aş fi 
fost fericit dacă vreunul din copiii mei ar-fi ajuns profesor! 

— Vezi, în timp ce vorbeai dumneata, fără să vreau mi- 
am mai trecut şi eu ochii, încă o dată peste „icoanele” din 


142 


George Şovu 


sufletul meu. 

— Am auzit că acolo, la Şcoala Normală, unde ai învăţat 
tu, aţi avut profesori grozavi... 

— Nu greşeşti, nene!... De altfel, datorită acestor 
dascăli m-am hotărât să devin şi eu profesor. Mai ales 
influenţa unuia a fost determinantă în alegerea pe care 
am făcut-o între Facultatea de Filologie, de la 
Universitate, şi cea de Electrotehnică, din cadrul 
Institutului Politehnic... 

„„Eram elev în penultimul an al Liceului Pedagogic. 
Profesoara noastră de limba română se îmbolnăvise pe 
neaşteptate. Lipsea de două săptămâni. Locul ei nu 
fusese luat de nimeni, în acest timp. Mă gândeam că încă 
o oră de limba română se va scurge fără niciun fel de 
folos. Lăsaţi fără supraveghere, colegii mei numai la carte 
nu se gândeau; dimpotrivă, vorbeau, glumeau, alergau 
prin clasă; iar, într-o asemenea atmosferă, era imposibil 
să nu te contaminezi. 

Deodată, uşa clasei s-a deschis brusc şi în faţa noastră 
a apărut un bărbat scund de statură, cu părul blond dat 
pe spate, cu ochi albaştri, scânteind sub sprâncenele 
stufoase. Nasul, puţin acvilin împrumuta expresiei 
chipului o notă de energie şi hotărâre. In colţul gurii — cu 
buze cărnoase — stătea deschis un zâmbet din care nu 
ştiai prea bine ce să înţelegi: în acelaşi timp înaintau spre 
noi parcă, unde frumoase de căldură, de prietenie, de 
încurajare, dar şi ascuţimi de ironie, zeflemitoare chiar. 
Ochii aceia sfredelitori, ce ne-au măsurat câteva clipe şi 
zâmbetul enigmatic ne-au ţinut în poziţia de drepţi, în 
care ne-am pomenit, ca la comandă, o dată cu 
deschiderea uşii. 

Ne-am aşezat, la un simplu gest al mâinii care lăsase, 
cu câteva clipe înainte, catalogul pe catedră. 

Nu s-a prezentat, n-a întrebat ce lecţie avem, n-a 
controlat să vadă ce ştim. Omul din faţa noastră ne-a 
întrebat doar dacă ştim ce zi era aceea pe care-o trăiam? 


143 


Ochii timpului 


Mărturisesc că până atunci nu dădusem atenţie zilei în 
care ne aflam, Când privirile albastre s-au oprit asupra 
mea, am răspuns, tremurând de emotie, roşu-palid, cred, 
indicând data zilei şi căutându-i semnificaţiile în legătură 
cu naşterea, într-o zi ca aceea, în urmă cu peste un secol, 
a „Luceafărului poeziei româneşti”. 

Am simţit o mână caldă mângâindu-mă pe cap... Din 
clipa aceea, a început să se reverse în clasă, peste noi — 
în auzul nostru, peste sufletele noastre — un şuvoi de 
suflet, de scăpărări de inteligenţă, de vorbe frumoase, 
legate-ntre ele cum nu mai auzisem niciodată în sutele, în 
miile de ore, de lecţii la care asistasem, pe care le 
trăisem. 

La sfârşitul orei, sosit, din păcate, mult prea repede, 
Mihai Eminescu ne era atât de aproape cum nu fusese 
niciodată. În acelaşi timp, se înălţase atât de sus pe cerul 
tuturor valorilor noastre spirituale, aşa ca să rămână 
veşnic  „nepereche” în poezia românească. lar noi 
vedeam atât de clar şi ştiam atât de bine şi-am fi putut, 
cred, să răspundem de ce se află atât de sus. 

De fapt, era de-abia începutul! Căci, timp de câteva 
săptămâni, am ascultat, cu o încântare fără seamăn, de 
la cel care, de-atunci, din acea oră a zilei de 15 ianuarie, 
ne-a devenit profesor de literatura română, până la 
sfârşitul liceului, am ascultat şi am trăit un excepţional 
curs consacrat poeziei şi personalităţii lui Mihai Eminescu. 
Programa de învăţământ a anului nostru am făcut-o, mi- 
amintesc, în ore suplimentare, în după-amiezile în care, 
cu toţii, ne aflam în internatul liceului — casa noastră 
timp de opt ani... 

În primăvara acelui an, am ajuns într-o cetate a cărţilor 
şi a documentelor rare: casa profesorului meu... Eram 
uimit!... Câteva camere pline cu-cărţi: în rafturi, pe mese, 
pe jos chiar! Aproape că nu te puteai mişca printre ele. 
Mape întregi, multe, cu documente, cu documente 


144 


George Şovu 


originale care vorbeau despre personalitatea şi creaţia 
atâtor scriitori... 

„Aici se află toată viaţa mea! Aici — şi-acolo, la şcoală, 
între voi!” a exclamat profesorul odată... 

Fericindu-mi nenumărate ceasuri, în care îmi făcea 
cinstea să discute cu mine, acest admirabil om şi dascăl 
m-a câştigat atunci definitiv pentru aceeaşi misiune de 
slujitor al catedrei, după cum îţi*spuneam... 

Tot în primăvara aceea, am aşezat, cu necomparabil 
tremur al inimii, între puţinele mele cărţi — un plic, un 
plic cu o solie adusă din „dulcele târg al leşilor”, din 
parcul Copou, pe unde aveam să-mi port, în curând, paşii 
în anii studenţiei mele. Plicul adăpostea o frunză şi o 
floare din „Teiul lui Eminescu”, desprinse, fără îndoială, 
cu emoție şi cu gândul cel mai frumos, de dascălul meu. 
Şi lângă ele, aceste vorbe: „Numai de la euritmiile 
eminesciene se poate vorbi, la români, despre cornul 
îmbelşugării pentru poezie. O simţim aceasta cu fiecare 
generaţie care, ciclic, îşi restituie, spornic, alt Eminescu în 
tinereţe ireversibilă”... 


Sunt peste treizeci şi cinci de ani de-atunci!... 

Între timp, dascălul meu a ajuns profesor universitar, 
doctor docent şi a publicat numeroase volume... Comorile 
— cărţile şi documentele aflate între pereţii casei sale — 
s-au înmulţit. Prelucrate şi dezvoltate printr-o mare 
capacitate de interpretare, de dezvăluire a feţelor şi. 
Semnificaţiilor ascunse, aceste izvoare au alimentat 
cursurile, inspirate, pe care profesorul le-a ţinut în faţa a 
numeroase generații de studenţi, ori şi-au trecut 
substanţa în diverse volume, ca şi în aprinsele, 
elegantele, strălucitoarele conferinţe rostite în localităţi 
din toate colţurile ţării. Pretutindeni glasul său a răsunat 
vibrant spre a înălța, în faţa tinerilor, marea pildă a 
muncii, a talentului, a spiritului de dăruire şi de sacrificiu 
de care au dat dovadă cei ce au scos la lumină, în 


145 


Ochii timpului 


țesătura cuvântului artistic românesc, sufletul, fiinţa de 
dinăuntru, capacităţile creatoare ale neamului nostru. 

Profesorul n-a râvnit la niciun fel. De avere! Modestia 
traiului, a comportării în orice împrejurare şi faţă de 
oricine, modestia înălţată pe suportul unei trainice şi 
luminoase demnități, a.  Caracterizat întreaga lui 
existenţă. 

S-a zidit în cuvânt şi în inimi. În cuvântul cu aproape 
inegalabile peceţi de mlădiere, de căldură şi culoare, de 
claritate şi de precizie — toate ţesute în curgerea 
clocotitoare a zicerii, ca şi în cuvântul scris, cu tăietură 
sigură şi adecvată, mustind de seva vieţii adunate în el. Şi 
iarăşi s-a zidit în inimi — generaţii şi generaţii de inimi 
care i-au ascultat ori i-au citit cuvântul!... Şuvoi de suflet, 
veşnic în stare de înaltă şi frumoasă vibraţie — profesorul 
a revărsat peste lume, timp de atâtea decenii, o imensă 
corolă de frumuseți ale gândului şi ale vorbei — peste o 
lume aflată în băncile şcolilor, ori ale amfiteatrelor, pe 
drumul formării ei pentru viaţă, ca şi peste o lume cu feţe 
de dinăuntru dintre cele mai diverse şi din locuri atât de 
diferite ale cuprinsului românesc... 

A scris până în ultimele lui zile, trudindu-se să mai vadă 
cuvintele... viaţa din ele... 

S-a zidit în cuvânt şi în inimi! Cuvintele au rămas să 
ardă, cu nestinsa lor flacără, în aerul neuitării, iar inimile 
— o parte din ele — orânduite în două nesfârşite ţărmuri, 
s-au plecat, în ultima primăvară, îndurerate şi 
recunoscătoare, petrecându-i paşii în marea tăcere spre 
locul de veşnicie ce i-a fost anume ales în apropierea 


Poetului’ nostru  „nepereche”, căruia profesorul, 
cărturarul, criticul şi istoricul literar — despre care-ţi 
vorbesc — i-a închinat, cu deosebire, şi truda, şi visul şi 


izbânda întregii lui vieţi!... 
In gândul pios, cu care de-atâtea ori îi înconjur 
amintirea, îi spun să-i fie somnul lin şi ocrotit de marile 


146 


George Şovu 


spirite ce pulsează în duhul culturii acestui neam român, 
din care şi el e parte de lumină!... 

— Geo, neică, m-ai făcut praf!... 

— Să nu exagerăm, nene! 

— Nu, nu! Ţi-am spus-o pe-a dreaptă!... Acest profesor 
al tău, dacă te-ar fi auzit vorbind, aşa cum ai făcut-o 
acum, s-ar fi putut considera fericit şi răsplătit pentru 
întreaga lui muncă!... Mă întreb: oare cum vorbesc elevii 
tăi despre profesorul lor?!... 

— Să lăsăm, deocamdată, fără răspuns această 
întrebare!... 

Îţi vorbeam despre cărţile din casa profesorului meu... 

În anii aceia îmi doream aşa de mult să am cărţile 
mele. 

Într-o vreme, către sfârşitul acelei penultime clase de 
liceu, cu învoirea specială a profesorului de fizică şi. De 
chimie, îmi mutasem patul într-o cămăruţă — anexă a 
laboratorului, unde lucram până noaptea târziu, făceam 
experienţe... De la un timp, însă, mai ales citeam, citeam 
pe nerăsuflate zeci, sute de cărţi, pe care le împrumutam 
atât de la biblioteca şcolii, cât şi din copleşitoarea zestre 
de literatură română şi străină descoperită în casa 
profesorului despre care ţi-am vorbit. 

Lângă mine se afla, de multe ori, cuprins de aceeaşi 
patimă a lecturii, un coleg, un băiat mic de statură, cu un 
chip rotund şi cu ochii albaştri, inteligenţi, care a devenit, 
după terminarea liceului, ofiţer. El mă iniţiase în secretele 
unui sistem de citire rapidă, aşa că înghiţeam, în câteva 
clipe, pagină după pagină, dând gata, în fiecare noapte, 
una-două cărţi... 

Sufeream, totuşi, pentru faptul că nu aveam cărțile 
mele.!... 

Înainte de a descoperi acele surse de lectură, la fiecare 
ieşire în oraş (când ne dădeau învoire să plecăm din 
internat — sâmbăta după-amiază ori numai duminica), 
primul drum pe care-l făceam era la singura librărie 


147 


Ochii timpului 


existentă, pe-atunci, în târguşorul nostru. Era o librărie 
particulară, a cuiva, nu-mi mai amintesc numele. Intram 
şi nu mai plecam din faţa meselor cu cărţi decât după 
aproximativ două ore... 

Cercetam, mai întâi, să văd ce-a mai apărut nou. Apoi 
mă opream, luam un volum şi începeam să-l răsfoiesc.. 
După câteva minute, mă apucam şi citeam, de la început, 
pagini întregi, zeci de pagini... 

Dacă la primele intrări în librărie nu prea fusesem 
observat, după aceea, adică după câteva săptămâni, 
stăpânul mă cunoştea... Era un bătrân cu o bărbuţă albă 
şi cu o figură de om inteligent şi bun. Mă lăsa să citesc, 
dar îmi atrăsese atenţia să nu stric vreo pagină, ori 
coperta, să nu se îndoiască ceva, să citesc — mi-a spus 
el, înțelegând bine de ce nu cumpăr acele cărţi ce-mi 
plăceau atât. De mult —, dar „să nu se observe că am 
pus mâna pe ele”, căci, altfel, „nu se mai vând”. 

Atâta mi-a trebuit, să aud acele vorbe binecuvântate 
de la stăpânul cărţilor. După această dezlegare, luam o 
carte, mă aşezam undeva, într-un loc mai ferit, şi, într-o 
oră şi jumătate-două, „o înghiţeam”! Chiar aşa mă 
întreba negustorul la sfârşit, când plecam, neştiind cum 
să-i mulţumesc mai călduros pentru binele ce mi-l făcea: 
„Ai mai înghiţit una?” Şi se interesa apoi ce-am citit. Era 
un om instruit, şi lui îi plăceau cărţile, nu era doar un 
negustor pur şi simplu. Cât stătea uneori acolo, sus, la 
casă, înlocuind-o, pentru scurte perioade, pe soţia sa 
care, de obicei, primea banii de la cumpărători, deschidea 
el însuşi câte o carte şi se afunda în lectură. Atunci,. In 
librărie, intra — spre a servi clienţii — o fată tânără, cam 
de vreo douăzeci şi ceva de ani, fiica librarului, despre 
care am aflat mai târziu că făcuse vreo doi ani de 
facultate „la litere”, dar, apoi, îmbolnăvindu-se, părăsise 
studiile. Acum era, din când în când, vânzătoare în librăria 
părinţilor. În restul timpului nu ştiam ce face, probabil că 


148 


George Şovu 


şi ea citea, dacă tot fusese studentă „la litere”?!... 

M-a întrebat şi pe mine odată (se dumirise, între timp, 
căci, la început, îl întrebase pe tatăl său: „Ce este cu 
băiatul acela care, ore întregi, nu se mişcă din faţa 
cărţilor, nu e, cumva, vreun hoţ, care aşteaptă o clipă 
potrivită spre a şterpeli ceva?”), m-a întrebat deci dacă 
nu vreau să urmez „literele”, după ce voi termina liceul... 
Imi atrăsese apoi atenţia şi ea: să „nu stric cărţile” şi să 
nu cumva „să mi se lipească vreuna de degete”!... Când 
am auzit-o, am simţit lacrimi în ochi. Am spus: 
„Mulţumesc! Bună-ziua!” şi-am plecat!... 

Vreo câteva săptămâni n-am mai intrat în librărie. 
Treceam pe stradă, mă opream în faţa vitrinelor, priveam 
minute în şir şi... plecam, plecam trist... Asta până într-o 
duminică... Era de dimineaţă. leşisem în oraş mai 
devreme, fiindcă venise tata la şcoală şi „mă ceruse” de 
la director; voia să meargă până la o cunoştinţă să 
rezolve ceva şi avea nevoie de mine ca să păzesc caii şi 
căruţa, în timp ce el urca până la persoana respectivă 
care stătea undeva, deasupra parcului, pe o străduţă 
unde se ajungea mai greu. Aşa că pe mine voia să mă 
lase în piaţă, cu caii şi căruţa; mai vindeam, între timp, 
câteva kilograme de roşii, ardei şi ce mai adusese tata 
din grădina noastră, să mai scoată un ban. Cât venise la 
şcoală, rugase pe un vecin, tovarăş de drum, ce se afla, 
de asemenea, în piaţă, să aibă el grijă de tot... 

Acum, duminică dimineaţa fiind, eu treceam cu tata pe 
strada principală, în drum către piaţă. Pe această stradă 
se afla şi casa negustorului cu librăria... 

Tocmai deschisese şi se găsea în prag, privind în jur cu 
„satisfacția omului care constată că afară e o zi 
frumoasă... 

L-am salutat respectuos. Mi-a răspuns cu bucurie, 
recunoscându-mă şi m-a întrebat, totodată, de ce n-am 
mai venit pe la librărie... Mă oprisem din mers. Tata se 
uita curios, neştiind cine este acel om şi, mai ales, ce 


149 


Ochii timpului 


legătură aveam eu cu el. 

„E băiatul dumitale? a întrebat librarul, privind spre 
tata. Ştiai că-i place atât de mult să citească?” 

Tata a confirmat, bineînțeles, că sunt feciorul lui, dar n- 
a priceput pe loc de unde cunoştea negustorul pasiunea 
mea pentru cărţi. A îngânat ceva, încurcat, iar eu l-am 
tras de mânecă, să mergem. 

„Te-aştept pe la mine!” mi-a spus librarul la placare... 

M-a bucurat mult invitația lui... Peste o săptămână, 
sâmbăta viitoare, am intrat din nou în librărie. Când m-a 
văzut (se afla la casă), m-a întrebat de-acolo) de sus (era 
aşezată pe un podium, cam la vreo cincizeci de centimetri 
înălţime, probabil să se vadă în toată încăperea) de ce n- 
am mai venit în ultimele săptămâni. În librărie se afla, - 
bineînţeles (când pleca mama — apărea tata), şi fata lui, 
fosta studentă; auzind întrebarea, s-a uitat spre mine, 
atentă să asculte ce am să răspund. 

„Am avut multă treabă, n-am mai putut ieşi în oraş, de 
aceea...” am răspuns. Fata a schiţat un zâmbet, întorcând 
repede capul într-o parte. Dar, după vreo jumătate de 
oră, când tocmai mă aflam adâncit în lectură, m-am 
pomenit cu ea lângă mine, spunându-mi: „Te rog să mă 
ierţi! Să ştii că sunt şi dintre cei care...” 

Mi s-a făcut din nou ruşine, dar, de data aceasta, nu 
pentru ceea ce spusese fata, ci pentru că, odată, la 
început pentru câteva fracțiuni de secundă, îmi trecuse şi 
mie prin gând — să-i fac în ciudă — o asemenea idee: 
„Ce-ar fi să ascund sub haină o carte şi să plec cu ea?” 
Dar, chiar în clipa următoare, am simţit că-mi tremură 
mâinile şi că mi-a strecurat cineva parcă un sloi de 
gheaţă pe spate între cămaşă şi piele. Mi-amintesc că am 
aşezat pe masă cartea cu care eram în mână şi, ducându- 
mă mai aproape de negustor, chiar foarte aproape de el, 
mi-am ales alta şi am început s-o răsfoiesc. Timp de 
câteva minute, însă, n-am văzut decât rândurile, 


150 


George Şovu 


cuvintele erau legate între ele şi nu aveau sens. În capul 
meu se zbuciuma un singur gând, pe care i-l adresam, cu 
insistenţă, librarului: „Uită-te la mine, uită-te la mine, 
priveşte-mă şi convinge-te că n-am luat nimic, nimic, 
dacă vrei mă şi dezbrac!”... Şi mi-am scos tunica şi mi-am 
aşezat-o pe umeri... Privindu-mă întâmplător, desigur, 
stăpânul librăriei mi-a zâmbit, întrebându-mă: „E aşa de 
interesantă, că te-a şi încălzit?” N-a mai aşteptat însă 
răspunsul, pentru că cineva îi solicita o carte... 


Treptat, am început să strâng bani — economisind - „la 
sânge”, din ceea ce îmi trimiteau, uneori, ai mei, ca şi din 
bursă — şi să-mi cumpăr astfel câteva dintre cele mai 
îndrăgite cărţi. La sfârşitul fiecărui an şcolar le aduceam 
acasă, împreună cu cele pe care le primeam drept premii, 
încropindu-mi, încet-încet, o. Mică bibliotecă, la care, pe- 
atunci, ţineam ca la ochii din cap... Acele cărţi au rămas 
aici, în sat... Cu timpul mi-am cumpărat altele, pe-acolo 
pe unde am ajuns!... 

— Ştiu, am citit şi eu dintre cărţile acelea ale tale. 

Şi copiii mei au citit, ca şi alţi tineri şi oameni din sat. 
Drept să-ţi spun nu m-am gândit niciodată la eforturile 
făcute, ca să le cumperi... Mă gândeam însă că ţi-au fost 
dragi: le vedeam frumos învelite, păstrate bine... Şi mai 
spuneam, când le vedeam în mâna altora, să aibă grijă de 
ele!... 

— Mulţi n-au avut, să ştii! Atâtea dintre ele, din păcate, 
ajunseseră într-o stare jalnică... Eu am sperat însă — şi 
speranţa nu mi-a fost deşartă — că cititorii cărţilor mele 
vor învăţa, cu timpul, să umble aşa cum se cuvine cu 
aceste documente de suflet... 


M-ai stârnit, nene Aurică, la începutul discuţiei 
noastre cu misiunea profesorului şi simt cum alte chipuri, 
între cele ale foştilor mei dascăli, ies în aceeaşi lumină. 
Amintirii... 


151 


Ochii timpului 


lată, profesorul nostru de matematică — era un 
bărbat înalt, subţirel, smead la chip, cu ochii căprui, 
scăpărători, cu un păr foarte frumos ondulat, negru ca 
pana corbului. Vorbea rar, condensat, de parcă fiecare 
cuvânt ar fi fost o noţiune. Lăsa impresia unui om rece, 
dur, ursuz. Aceasta până când începea să explice ceva. 
Atunci vocea i se-ncălzea dintr-o dată, fiecare cuvânt 
devenea rotund, parcă mângâiat, iar noţiunile, teoremele, 
formulele — ce ni se păreau cu totul abstracte, de 
nepătruns — începeau să-şi  dezvăluiască, treptat, 
înțelesurile, să intre în dialog cu minţile noastre, să ni se 
apropie de suflet chiar, cerându-şi un loc cât mai sigur în 
zestrea valorilor pe care le adunam, cu înfrigurare, în 
fiinţa noastră. 

La orele lui, eram numai ochi şi urechi. Când intra în 
clasă, aproape că ne ţineam respiraţia. Se aşeza la 
catedră, privea liniştit peste noi şi făcea un semn. Cel la 
care se uita trebuia să iasă la tablă. Avea o memorie 
fantastică, cunoştea foarte bine pe fiecare dintre elevi, 
incit nici n-avea nevoie să se. Uite în catalog ca să ştie 
situaţia unuia sau a altuia... Mai făcea încă un semn şi alt 
elev se ridica şi începea să lucreze, pe-o jumătate de 
tablă, la rezolvarea exerciţiului sau a problemei de pe 
bileţelul pe care i-l întindea profesorul. Cei rămaşi în 
bănci primeau, la rândul lor, alte sarcini. Lucram pe 
întrecute. Rezultatele erau valorificate, pe rând, pentru 
întreaga clasă. Aveam, în felul acesta, multe lucruri de 
învăţat, într-un scurt timp. 

In curând a ajuns şi director-adjunct al şcolii. Era 
necăsătorit şi locuia, în această calitate, într-un 
apartament modest, dintr-o clădire anexă. Venea astfel în 
fiecare zi în şcoală, în timp ce ne pregăteam lecţiile. Ne 
ajuta totdeauna când aveam nevoie. In aceste ore era 
mult mai apropiat de noi, prietenos chiar. Îl îndrăgeam şi 
ne temeam, în acelaşi timp, de profesorul nostru. Mai 


152 


George Şovu 


presus de toate, îl preţuiam. O dată cu matematica, am 
învăţat de la el ce înseamnă a fi drept cu elevul în orice 
fel de împrejurare... Lucru extrem de important pentru un 
dascăl!... 


Într-o zi, profesorul de ştiinţe naturale a luat, din 
greşeală, catalogul altei clase. Când l-a deschis şi a 
înţeles că nu este al nostru, m-a chemat la catedră şi m-a 
rugat să-l duc la cancelarie, să-l schimb. Am primit 
bineînţeles, cu plăcere şi emoție, în acelaşi timp. (De fapt, 
n-ar fi avut voie să dea catalogul pe mina unui elev; de 
aceea, gestul făcut era de mare încredere şi mă încânta) 


Nu intrasem, până atunci (deşi eram de aproape patru 
ani elev la această şcoală), în cancelaria profesorilor. 
Când m-am gândit că trebuie să fac acest lucru, am simţit 
că mi se taie picioarele. Am încetinit pasul, mi-am reglat 
respiraţia şi, cu catalogul sub braţ „mi-am continuat 
drumul, încercând să mă gândesc cum m-aş purta eu în 
chip firesc, dacă aş fi profesor... „Mai întâi, trebuie să fac 
pasul mai mare, să calc mai puţin precipitat şi să par 
gânditor” mi-am zis. Un profesor are atâtea probleme la 
care să se gândească. De pildă, pe cine să asculte, că 
doar acest lucru nu se poate face la întâmplare. 
Profesorul de matematică ştie dinainte cine n-are notă, 
cine are nevoie de încă o examinare, asupra cui nu s-a 
lămurit... (Mai sunt şi dintre cei ce învârtesc catalogul 
dintr-o parte în alta, făcând să tresalte atâtea inimi, până 
ce se hotărăsc asupra cui să se oprească.) Te poţi gândi 
apoi la lecţia nouă, la ceea ce ar trebui să faci spre a fi 
mai interesantă, mai antrenantă şi mai clară pentru 
elev...” 

„Ce e cu tine, Pietrarule, unde te duci cu catalogul 
acela?” m-am trezit întrerupt din gândurile mele de către 
profesorul de fizică şi chimie. 

„Vă rog să mă iertaţi... mă gândeam... spusei cam 


153 


Ochii timpului 


încurcat... îl duc la cancelarie, domnule profesor, să-l 
schimb, ştiţi l-a luat din greşeală...” 

„Bine, bine!” spuse bărbatul acela voluminos, rotund la 
faţă, cu părul creţ, tuns scurt, care începuse să-i 
înflorească puţin pe la tâmple. Sclipea de inteligenţă! Se 
putea constata şi după ochii pe care cu greu reuşeai să-i 
urmăreşti în mişcările lor. Cu elevii era mai ales vesel, 
dar, în spatele acestei veselii, se ascundea o ironie 
muşcătoare, ce se concretiza, deseori, în usturimi care se 
chemau: doi, trei, patru... 

Punea, de pildă, o întrebare. Deschidea catalogul, se 
uita, întorcea filele şi, dintr-o dată, numele răsărea dintr-o 
cu totul altă parte... Cel indicat se ridica şi începea să 
răspundă. 

De obicei, dacă răspunsul se desfăşura pe coordonatele 
adevărului, profesorul tăcea, privind pe fereastră sau într- 
o direcţie în care în niciun caz nu se afla cel ce vorbea. 
Adresa, apoi, încă o întrebare. Căuta cu ochii peste clasă 
şi, în sfârşit, se oprea... tot la elevul ce răspunsese mai 
înainte. Dacă şi acest răspuns era bun, profesorul se 
declara mulţumit, fără entuziasm însă, se îndrepta spre 
catedră şi nota. Apoi, zâmbind sincer, către elevul cu 
pricina, îi comunica, cu plăcere, nota. 

În cazul însă în care răspunsul începea rău, sau într-un 
chip nepotrivit, corectarea făcută aproape cu o atitudine 
neutră, mai degrabă cu oarecare bunăvoință, venea pe 
loc. Soseau întrebările de ajutor, de „desţelenire” cum îi 
plăcea lui să le numească. Mulţi se redresau şi 
răspundeau bine în continuare. Când însă nici cu ajutor 
lucrurile nu se schimbau, iar elevul îşi etala mai departe 
mostrele de  neştiinţă, profesorul începea să-l 
„încurajeze”: „Bine! Bine! Foarte bine! Excepţional!” 
spunea el, într-un crescendo plin de încântare. După care 
adăuga, cu un glas care părea şi chiar era afectat de o 
sinceră tristeţe: „Nota trei!... Şi, dacă ai să mai continui 


154 


George Şovu 


aşa, preciza profesorul, atunci, flăcăule, ar fi mai bine să 
ne laşi cu inimile fripte de părere de rău că... te-am 
pierdut şi să te întorci acasă, să le ţii tovărăşie oilor, 
vacilor, porcilor, în sfârşit — lighioanelor din gospodăria 
lui tătâne-tău. lar, dacă nici acolo nu te vei dovedi de 
vreun folos, nu-ţi rămâne alta de făcut decât să te rogi de 
cine s-o îndura să te prindă de turul pantalonilor şi să te 
arunce pe vreo gârlă ce s-o afla prin apropierea voastră! 
în felul acesta se va auzi pământul spunând: 
«mulţumesc!» pentru că s-a mai uşurat de-o loază ca 
tine!”... 


După câţiva paşi, mă întâlnii cu profesorul de 
geografie. _ 

„Bravo, Pietrarule, văd că ai ajuns profesor! iți stă bine, 
să ştii!” m-a întâmpinat el cu un zâmbet deschis... 

Era un bărbat plăcut, înalt, cu părul aproape alb, deşi 
nu avea mai mult de 35 de arii. Avea o voce caldă şi 
domoală. Se îmbrăca elegant şi lăsa, totdeauna, în urma 
sa, un miros discret, de colonie bărbătească fină. In 
timpul explicaţiilor lui, dispăream cu toţii din clasă, nu 
mai eram elevi, deveneam cercetători, călători, 
exploratori! Geografia prindea viaţă sub ochii noştri cu 
ajutorul cărţilor, albumelor, filmelor, toate însufleţite de 
cuvântul profesorului... 


M-am apropiat, în sfârşit, de uşa pe care se afla scris cu 
litere galbene, mari: Cancelaria profesorilor. 

În momentul în care mă pregăteam să bat la uşă (inima 
mi se zbătea de-ai fi crezut că-mi sare din piept), clanţa s- 
a mişcat, ca prin minune şi în faţa mea a apărut „Papa”, 
un alt profesor de limba română al şcolii. Era poreclit 
astfel, fiindcă era mai în vârstă decât toţi profesorii, iar, 
după cum arăta, mie mi se părea că ar fi trebuit să iasă 
de mult timp la pensie... în realitate, însă, omul nu 
împlinise încă şaizeci de ani. Dar, din cauza unui 


155 


Ochii timpului 


reumatism cumplit (fusese pe front şi avea picioarele 
degerate), mergea încet, târşind. Puțin picioarele, de 
parca s-ar fi mişcat prin propria lui odaie, în halat şi 
papuci... Hainele de pe el erau, în general, ponosite, 
cădeau rău, atârnând pe la colţuri. Omul fusese înalt şi 
voinic. Acum era slab şi aplecat de spate. Pe cap purta o 
pălărie neagră, cu boruri foarte largi, iar la gât o lavalieră 
de culoare grena. In totul, avea o înfăţişare jalnică şi 
demodată!... 

Când priveai înspre el, ceea ce te izbea, în primul rând, 
era nasul... mare, anormal de mare, semănând cu un 
morcov uriaş, înfipt în mijlocul feţei. La aspectul lui 
dizgraţios, contribuia şi pielea, care păstra pe ea 
nenumărate găuri, urme, ca de vărsat... Pe deasupra, 
bietul dascăl avea şi o voce piţigăiată, ca de adolescent în 
prefacerea vârstei... 

Elevii cărora le era profesor spuneau însă despre el că 
fusese o mare capacitate. Era şi acum o vastă bibliotecă 
ambulantă, care însă cu greu mai găsea forţa necesară 
spre a-şi valorifica nestematele minţii în faţa elevilor. 

Copiii, mai ales cei din cursul inferior, care-l cunoşteau 
mai puţin, îi făceau viaţa un calvar. Se amuzau tot timpul 
pe seama lui. Când îi auzeau vocea aceea nefirească 
pentru un bărbat, izbucneau în râs. Profesorul nu spunea 
nimic, nu le făcea nicio observaţie. Vorbea mai departe. 
Privea, de obicei, peste clasă, undeva, prin fereastră, şi 
vorbea. Cei ce reuşeau să-i prindă vorbele începeau să 
înţeleagă ce lucruri interesante şi necunoscute le 
comunica dascălul lor. Făceau atunci semne colegilor 
gălăgioşi, strigau la ei. Treptat, în sala de clasă se 
aşternea liniştea... 

Profesorul părea, dintr-o dată, surprins şi parcă puţin 
speriat. Deruta dura însă doar câteva clipe, după care 
explicaţiile erau reluate cu şi mai multă ardere, cu 
pasiune. Ochii mici, albaştri, şterşi aproape de culoare, ai 


156 


George Şovu 


profesorului, se închideau din ce în ce, ajungând ca două 
linii calde, în spatele cărora se presimţea clocotul unui 
cazan. Uneori. In asemenea momente, pe genele rare şi 
blonde, se puteau zări stropi de rouă fierbinte... 


La sfârşitul orei, cei mai năzdrăvani dintre copii alergau 
la catedră, rugându-l, chipurile, să le spună ce note au 
la... o disciplină sau alta. Profesorul, blând şi înţelegător, 
deschidea catalogul, le spunea. In acest timp, câţiva draci 
în uniforme de şcolari îi umpleau buzunarele cu fel de fel: 
cu mere ori cu resturi de mere, cu hârtii, cu buretele de la 
tablă, cu cretă, adunau în ele tot ce aveau sau găseau la 
îndemână. 

Astfel, bietul „Papa” pleca spre cancelarie „încărcat”, 
unde, descoperind isprăvile elevilor lui, nu zicea absolut 
nimic: îşi deşerta buzunarele în coşul de gunoi, păstrând 
obiectele ce puteau fi folositoare. Întorcându-se, în ora 
viitoare, în aceeaşi clasă, el anunţa elevii că cineva „şi-a 
uitat’ în buzunarul lui de la haină buretele, creta etc. Şi le 
restituia. La început, elevii râdeau, faptul constituind un 
nou prilej de a face haz. Cu timpul însă, bunătatea, bunul 
simţ şi temeinica pregătire a dascălului s-au impus 
tuturor copiilor, care-l aşteptau cu interes la ore şi-l 
respectau aşa cum se cuvenea... 


.„..„Papa” a rămas surprins când m-a văzut în uşa 
cancelariei. 

„A, zise el, uitându-se la catalogul din mâna mea: de- 
aia nu-l găseam eu... îl caut de aproape cinci minute.” 

„Tovarăşul profesor de ştiinţe naturale vă roagă să-l 
scuzaţi, am spus la repezeală. A luat, din greşeală, alt 
catalog; de aceea m-a trimis pe mine să-l schimb!...” 

Am făcut într-adevăr schimb de cataloage cu „Papa”, 
care, politicos, m-a invitat, mai. Întâi, în cancelarie. 

„Poftim, poftim, băieţaş! «puse el cu vocea aceea 
piţigăiată. Eşti în clasa a IV-a C, da? deduse el după 


157 


Ochii timpului 


catalogul care rămăsese liber şi după care venisem eu. 
Cum te numeşti?” 

Îmi spusei numele. 

Profesorul, care parcă nu se mai grăbea, deschise 
catalogul clasei a IV-a C la numele meu. 

„Bravo! spuse el, cu încântare, bravo,. Băieţaş! Vad că 
eşti un elev foarte bun, ai numai note de zece! Ce sunt 
părinţii tăi?” 

„Ţărani, domnule profesor”, am răspuns cu un soi de 
mândrie. 

„Mai ai fraţi, surori?” 

„Încă şase!” 

„Trebuie să vă fie greu!” 

„Ne descurcăm!” 

„Cu cărţile cum stai îţi place, să citeşti? Uite, dacă vrei, 
odată, când o să ai mai mult timp, te-aş ruga să treci pe 
la mine pe-acasă — spuse profesorul — întinzându-mi o 
carte. De vizită. Am să-ţi împrumut orice carte vei dori să 
citeşti. Eşti de acord?” 

„Vă mulţumesc foarte mult, domnule profesor, vă sunt 
profund recunoscător de pe acum, spusei, în timp ce-mi 
simţeam obrajii în flăcări şi ochii umeziţi de emoție.” 

„Spune-mi, ce vrei să te faci când vei fi mare?” 

„Profesor, profesor de limba română!” 

„Papa” s-a uitat mai bine la mine şi m-a învăluit în 
căldura unui zâmbet bun, părintesc. 

„Să-ţi ajute cerul, băiete, şi să ai noroc, mult noroc!” 
mi-a uratul, luându-şi catalogul şi pornind spre uşă. 

Am luat şi eu catalogul meu şi m-am repezit să-i 
deschid înainte ca el să pună mâna pe clanţă. 

„Eşti un copil bun!” a mai spus, ieşind încet pe 
coridor... Păşeam şi eu alături de el, puţin mai în spate. 

„De ce rămâi în urmă, vino alături de mine, colega!” a 
adăugat profesorul, întinzând o mână şi mângâindu-mă 
pe cap. 


158 


George Şovu 


Nu ştiam ce să mai zic, eram teribil de încurcat... 
Călcam în tăcere, aproape în acelaşi ritm cu „Papa”. 

În faţa laboratorului de ştiinţe naturale, m-am oprit şi 
m-am plecat respectuos în faţa dascălului, mulţumindu-i 
pentru vorbele bune şi pentru invitaţia de a-l vizita. 

„Te aştept, negreşit, flăcăule, te aştept!” a mai spus el 
la plecare, continuându-şi drumul pe culoar către clasa la 
care avea lecţie... 


Peste două săptămâni, într-o duminică dimineaţa, pe la 
zece, am sunat la uşa lui „Papa”. 

„A, dumneata erai, Pietrarule, m-a întâmpinat el, 
binevoitor. Poftim, poftim înăuntru!” 

M-a surprins că mi-a spus pe nume. Nu mi-l citise decât 
o singură dată, în catalog... 


Locuinţa profesorului era compusă din două camere 
mari şi, probabil dependinţele necesare. În camere, în 
afară de un pat metalic, ca de spital, de un dulap de 
haine şi de un birou masiv, întregul spaţiu era ocupat de 
cărţi. Mi-am adus atunci aminte de casa celuilalt dascăl, * 
profesorul meu, despre care ţi-am vorbit. Am înţeles, 
astfel, odată mai mult, nene Aurică, că nu se poate să fii 
profesor de literatură fără o bibliotecă bogată. Bucuria 
mea începuse să fie umbrită de tristeţe. „Papa” a 
observat şi m-a întrebat, fireşte, ce se întâmplă cu mine. 

l-am împărtăşit gândul ce mă frământa... 

„Nu-i nimic, flăcăule — m-a încurajat el... Ai să 
alcătuieşti şi tu bibliotecă! Numai dragoste de carte ai. Ea 
te va învăţa ce să faci pentru a-ţi aduce cărţile casă!”... 

Îţi mărturisesc, nene, că şi astăzi, de câte ori cumpăr o 
carte, îmi apare în minte imaginea lui „Papa” şi parcă 
ascult ecoul vorbelor de-atunci... 

Sfârşitul lui s-a petrecut între cărţi, aşa cum trăise 
singur, o viaţă. L-a găsit o vecină, care, deschizându-i uşa 
pentru că, timp de două zile, nu mai auzise la el nici un 


159 


Ochii timpului 


zgomot, l-a văzut adormit cu capul pe nişte volume 
masive. Lucra la traducerea, în limba română, a nu ştiu 
cărei opere din literatura universală. Era în primul meu an 
e studenţie! 

În testamentul ce s-a găsit se menţiona că lasă toate 
cărţile, care însemnau întreaga lui avere, Bibliotecii 
Municipale din localitatea respectivă... 


14 


Dan aleargă prin curte cu un balon mare, albastru, i 
mână. A venit taică-său astăzi de la Bucureşti şi-a adu 
mai multe baloane pentru Ruxandra, nepoata lui Dar care 
nu are decât trei ani. „Campionul” judocan a ajutat-i pe 
micuța lui nepoată — copilul Aurorei, fata sorei mei mai 
mari — să le umfle şi acum aleargă, urmat, bineînţeles, 
de Ruxandra, prin curte, strigând cât îl ţin puterile 
„Baloane, ia baloane, ia baloane! Baloane albastre! |; 
baloane!”... 

Îmi vine în minte imaginea altor baloane, tot albaştri pe 
care... 


„Nu ştiu cine instituise obiceiul, devenit tradiţional ca, 
în prima duminică din luna noiembrie, din pătratul aflat în 
centrul clădirilor ce alcătuiau sediul Şcolii Normale, să se 
lanseze baloane... Ce fel de baloane? Nu, desigur, din 
cele pentru copii, pe care să le spargi cu acul ci baloane 
mari, frumoase, înalte de câţiva metri şi ci diametrul de 
optzeci-nouazeci de centimetri, baloane confecţionate 
dintr-un material textil special, ca cel din care se fac 
paraşutele! Nu ştiu, zic, cine a avut ideea acestui joc de 
copii mari, ştiu însă că mie mi-a plăcut foarte mult. 

De obicei erau lansate unul-două asemenea baloane de 


160 


George Şovu 


către elevii din ultima clasă a şcolii, viitorii învăţători. Ele 
reprezentau un fel de simbol al zborului în care urmau să 
pornească peste câteva luni, zborul către viaţă. De aceea, 
lansarea propriu-zisă era precedată de un întreg 
ceremonial. Elevii cei mai buni din fiecare clasă erau 
invitaţi în careu. Să asişti, deci, la lansarea baloanelor era 
o adevărată cinste. Faptul genera o emulaţie între elevi, 
între clase, care se încheia totdeauna cu rezultate mai 
bune la învăţătură, în comportare, în domeniul activităţii 
cultural-educative, literar-artistice şi sportive. 

În acel careu se desfăşurau adevărate programe 
consacrate acestei activităţi: se recitau poezii, corul 
promoţiei, care urma să absolve şcoala în acel an, 
interpreta câteva melodii, iar cei mai buni dintre elevii 
claselor mari ţineau scurte discursuri consacrate, în 
principal, misiunii învățătorului... 

N-am fost niciodată atent la tehnica lansării baloanelor. 
Fiecare clasă îşi avea specialiştii ei în această direcţie. Pe 
mine m-a interesat şi m-a entuziasmat întotdeauna ideea 
ca atare. 

În tot cazul, mi-amintesc că, în mijlocul pătratului, se 
aflau două mese lungi, pe care erau întinse cele două 
baloane, confecţionate cu ajutorul croitoriei şcolii şi al 
atelierului de lucru manual, de câtre elevii claselor 
amintite. Pe fiecare balon era înscris numele liceului, era 
cusută sau pictată emblema şcolii şi menţionate, în 
continuare, clasa care îl lansa şi anul lansării. 

La capetele libere ale celor două mese (celelalte două 
erau unite) se aprindeau două focuri; lângă fiecare foc se 
afla câte o scară dublă, pe care se urcau doi elevi, unul 
pe-o parte, celălalt pe-o parte. 

Balonul, ridicat de pe masă, era încredinţat celor doi 
spre a-l ţine, la o anumită distanţă, deasupra focului, ca 
să se umple cu aer cald. Când operaţia de umplere era 
terminată, balonul devenea uşor, uşor, gata să-şi ia 
zborul. Atunci se dădea foc spirtului aflat într-un recipient 


161 


Ochii timpului 


ancorat în partea de jos a acestui corp zburător. Astfel 
arderea era asigurată, în continuare, întreţinându-se tot 
timpul aerul cald ce-l purta în zbor. Cantitatea de lichid 
din recipient (spirt amestecat cu ceva, nu-mi amintesc cu 
ce anume) era calculată în aşa fel încât să dureze 
douăsprezece ore. In timpul acesta balonul putea să 
ajungă departe, departe, la zeci de kilometri. 

Cel care avea cinstea să-l atingă ultimul, înainte de 
zbor, era şeful promoţiei. El păstra, până în cea din urmă 
secundă, şnurul de ancorare şi, în clipa în care îi dădea 
drumul din mână, balonul îşi lua zborul. 

In aceeaşi clipă, întregul spaţiu dintre aceste clădiri se 
umplea de ropote de aplauze şi de vocile răsunătoare ale 
sutelor de elevi care intonau binecunoscutul imn: 
Gaudeamus igitur. 

Minunea aceea de culoare albastră său roşie îşi 
continua, în acest timp, drumul pe verticală, însoţită de 
atâtea perechi de ochi până ce depăşea înălţimea 
clădirilor. Apoi, se lăsa în voia curenților de aer, care-o 
purtau peste oraş şi, mai departe, peste cine ştie câte 
sate... 

Cetăţenii oraşului, cunoscând tradiţia normaliştilor, îşi 
tot îndreptau, în această zi, privirile spre şcoală, 
aşteptând să vadă înălțându-se deasupra ei baloanele. Nu 
mai vorbesc de copiii şi de tinerii care se adunau zeci, 
sute, în faţa şcolii pentru a putea fi martori cât mai 
apropiaţi ai acelor momente deosebite. 

Când balonul se ridica deasupra şcolii, ieşeam şi noi în 
fugă din pătrat şi alergam pe alei, în direcţia zborului. 
Trecând de hotarele cetăţi; noastre, lumina albastră sau 
roşie era urmărită mai departe cu privirea, până când se 
destrăma în zare. 

Şi locuitorii satelor învecinate erau la curent cu această 
frumoasă tradiţie. De fapt, baloanele se constituiau ca 
nişte scrisori de suflet îndreptate către ei. Cei care le 


162 


George Şovu 


găseau, acolo unde îşi încheiau zborul şi aterizau, erau 
rugaţi (se afla înscrisă, în acest sens, o menţiune specială 
pe pânza ce fluturase ore în şir, la mari înălţimi deasupra 
pământului) să  înştiinţeze şcoala, printr-o scrisoare, 
despre acest lucru, iar dacă erau şi mai binevoitori se 
aştepta de la ei gestul de a remite liceului ceea ce mai 
rămăsese din fostul balon. La muzeul nostru şcolar există 
numeroase dovezi în acest sens: baloane întregi, lansate 
în diferiţi ani, ori părţi din acestea, însoţite de scrisori cu 
emoţionante consemnări. 

In anul |n care urma să susţinem examenul de 
capacitate pentru a trece în cursul superior, noi, cei din 
clasa a IV-a C — cum ne numeam pe atunci — am ţinut să 
îmbogăţim tradiţia cu încă un element, propunând să se 
confere dreptul de a lansa asemenea baloane nu numai 
toamna, ci şi primăvara, în prima duminică a lunii mai. 
Norocoşii urmau să fie elevii ce se găseau în pragul 
absolvirii cursului inferior. 

Directorul şcolii a întâmpinat cu entuziasm propunerea 
noastră, aprobând-o, fireşte!... 


Dintre cele trei clase a patra, până la urmă, noi singuri 
ne-am prezentat la start, făcând însă o memorabilă 
surpriză întregii şcoli. De data aceasta balonul era 
conceput, la propriu, ca o scrisoare de suflet către lume... 

Fiecare dintre elevii clasei avusese dreptul să-şi 
consemneze, pe pânza din mătase albastră a balonului, 
un vis, o dorinţă, o speranţă, fie sub forma versurilor, a 
unei cugetări, ori a unei micropoze, fie printr-un desen. 
Dedesubtul acestor originale inscripţii erau aşternute 
semnăturile noastre... 

Astfel că, în acea dimineaţă însorită de mai, noi n-am 
trimis în lume un simplu balon, ci am înălţat către cer, 
simbol al frumuseţii şi nevinovâăţiei sufletelor noastre, o 
floare albastră cu patruzeci de petale de vis. 

După spectacolul de rigoare, înaintea lansării, au fost 


163 


Ochii timpului 


citite, pe rând, pentru cei prezenţi la festivitate, toate 
înscrisurile noastre. Eram cum nu se poate mai mândri, 
văzându-ne aprobaţi, şi felicitaţi cu cel mai mare 
entuziasm... 

Floarea visurilor noastre a avut zbor lung şi frumos, 
fluturând peste dealuri şi văi, peste cătune şi sate, până 
către seară, când s-a hotărât să coboare din înalt într-un 
loc plin de lume, în mijlocul unei hore de fete şi flăcăi. 

Printre numele înscrise pe pânză, care au fost citite la 
lumina lămpii, unul era al unui băiat din satul respectiv. 
Avea acasă o mamă şi patru fraţi mai mici. Tatăl le pierise 
pe front. Cu gândul la ei, colegul meu scrisese pe 
mătasea albastră: „Te iubesc, mamă! Şi pe voi, 
prichindeilor!”... 

Nevătămat, „balonul albastru cu visuri o mie” a fost 
înapoiat şcolii de către o delegaţie de tineri, în frunte cu 
învățătorul satului, şi el fost elev al liceului nostru. 

L-am sărutat cu toţii ca pe un steag victorios dintr-o 
luptă a noastră cu viaţa... 


15 


Copiii toţi sunt acum în jurul Cocăi. A venit şi ea de la 
Bucureşti, împreună cu fratele meu mai mic, tatăl lui Alex 
şi al lui Dan... E o iubire veche între ea şi aceşti copii. Nu 
ştiu ce se întâmplă, dar, când soseşte aici, nu mai scapă 
de ei... E un fel de a spune „nu ştiu”... Copiii li simt 
sufletul bun; tuturor le place să-şi răsfeţe fiinţele în 
lumina zâmbetului ei permanent şi frumos, să se învăluie 
în mătasea caldă a privirilor ei de smarald, să-şi umple 
braţul cu darurile pe care le primesc de la ea, de fiecare 
dată... 

— Tanti Coca, de mult am vrut să te întreb — se aude 


164 


George Şovu 


glasul Mihaelei, şcolăriţa din clasa a VIll-a — ce se află în 
medalionul acela cu formă de inimă pe care îl porţi 
matale şi de care am auzit că nu te desparţi niciodată?! 

— Vrei să vezi, Mihaela? Poftim! i-a răspuns Coca, 
desfăcându-i micuța şi strălucitoarea inimă. 

— A, e chipul mamei dumneavoastră! exclamă fata. Era 
tânără şi foarte frumoasă!... 

— Frumoasă mai este şi acum, dar tânără... Au trecut, 
de-atunci, peste treizeci şi cinci de ani... Eu abia 
împlinisem zece! Atunci mi-a dăruit medalionul, pe care îl 
avea şi ea de la bunica... 

S-au uitat la fotografie şi-au admirat-o şi băieţii şi, 
bineînţeles, şi Ruxandra cea mititică... 

— Şi chiar nu v-aţi despărţit niciodată de medalion? 
întrebă Dan, pe neaşteptate... A venit lângă Coca şi-o 
priveşte cu tandreţe... aşa cum ştie el s-o facă, 
mângâindu-i parcă obrajii cu petale de trandafir din 
sufletul lui delicat... 

— Ba da! răspunde Coca, după aproape un minut de 
tăcere. Odată, când era să rămân fără el... 

— Povesteşte-ne! Povesteşte-ne! 

— Nu e o întâmplare veselă, Dănuţ! 

— Parcă unchiul Geo ne-a relatat numai întâmplări 
vesele? intervine Alexandru. Şi-apoi, aveţi de-a face cu 
„oameni serioşi”! î 

Ruxandra s-a şi cuibărit In braţele Cocăi şi aşteaptă 
„serioasă”... 


„„„Nu trecuse nicio săptămână de când intrasem în 
posesia medalionului — şi-a început Coca povestirea. 
Împlinisem deci zece ani şi eram în clasa a patra primară. 
Era la (începutul lunii februarie. Impreună cu mama, cu 
fratele meu, mai mic cu un an ca mine, cu cele două 
surori gemene, care, pe-atunci n-aveau decât trei ani, şi 
cu bunica (tata ne părăsise de curând, se despărţise de 
mama) stăteam într-o căsuţă cu două camere, undeva 


165 


Ochii timpului 


într-o margine a oraşului. Intr-una din încăperi dormeam, 
într-un singur pat, noi, cei patru copii, în cealaltă, care era 
şi bucătărie, dormeau mama şi bunica... 

Se terminaseră lemnele de foc, iar gerul era mai 
straşnic decât oricând. Ninsese, din nou, de câteva zile, şi 
zăpada era îngheţată. Nu puteai s-o strângi în mână, s-o 
faci bulgăre. Când alergam prin curte sau mergeam pe 
stradă, scârţâia sub picioare, de parcă ai fi ascultat un 
concert de ţipete!... 

În casă era frig, fetele cele mici plângeau, iar mama se 
îmbolnăvise. Avea febră mare, o durea capul îngrozitor, 
nu se putea ridica din pat. Bunica era bătrână şi 
neputincioasă. Tuturor ne trebuia, în primul rând, căldură. 
Dar de unde lemne?!... 

Fratele meu, care n-a fost prea harnic la carte, nici nu 
mai căuta în ghiozdan. Se înfofolea bine cu nişte zdrenţe 
de haine şi se juca pe-afară, cu prieteni de-ai lui. Se mai 
ducea pe la ei, se încălzea pe unde putea... 

Eu suflam în mâini şi scriam temele. Mă plimbam prin 
cameră, bătând din picioare, ca să mă încălzesc şi 
citeam. Nu voiam să lipsesc de la şcoală şi nici să mă duc 
cu lecţiile nepregătite. Dar, dacă mai continuam aşa 
câteva zile, ne îmbolnăveam, sigur, cu toţii... 

„De unde au vecinii noştri lemne, Mihai?” l-am întrebat, 
într-o după-amiază pe fratele meu, care tocmai se 
întorsese de la un prieten, în casa căruia spunea că s-a 
încălzit puţin. 

„N-au nici ei lemne!” a răspuns băiatul. 

„Atunci cu ce fac focul, cu ce se încălzesc?” 

„Cu seminţe, cu seminţe de floarea-soarelui!” 

„Şi de unde au seminţele?” am întrebat, cu mare 
curiozitate. 

„De la moara lui Asan!” 

„Deci tot pe bani!” am zis, descurajată. 

„Mai pe bani, mai...” 


166 


George Şovu 


„„În câteva minute eram în stradă. Târam după mine o 
sanie mare, rătăcită la noi în curte, de câţiva ani, nu ştiu 
de cine... O scosese dintr-un şopron fratele meu, dar nu 
se putea distra cu ea, fiindcă era prea mare. Găsisem şi 
doi saci potriviţi, care-i pusesem în sanie. Aveam şi două 
bucăţi de sârmă, cu care, eventual, să-i leg la gură. 

„Ştii unde e moara?” m-a întrebat, în stradă, Mihai. 

„O găsim noi, întrebăm şi-o găsim!” i-am răspuns, cu o 
încrâncenare în mine... 

Am ajuns după vreo trei sferturi de oră. Nu era prea 
aproape de casa noastră moara lui Asan! Am ajuns 
gâfâind. Sania era grea chiar şi goală, drumul lung, iar eu 

— O mină de om. Nu aveam mai mult de douăzeci şi 
cinci de kilograme. Respiram greu, aproape înecându-mă. 
Era ger cumplit! Ni se lipeau nările, se astupau... 
înghiţeam aerul rece pe gură. Mâinile şi picioarele îmi 
îngheţaseră bocnă. Aproape că nu mai puteam vorbi. 
Mihai nu mai scotea de mult niciun cuvânt. Era vânăt la 
faţă şi dârdâia. 

„Acum e-acum!” mi-am zis în gând, văzând un grup de 
clădiri din cărămidă roşie, căruia oamenii îi spuneau 
„Moara lui Asan”... 

Ne-am apropiat de porţile mari de fier, alături de care 
se afla ghereta paznicului. Se înnopta! De la porţi, într-o 
parte şi în alta, pornea gardul de zid. Era înalt, nu se 
putea sări peste el! în niciun caz n-am fi putut arunca noi 
peste el un sac plin cu seminţe! Atunci? 

„Ce facem, Mihai, pe unde intrăm?” l-am întrebat pe 
fratele meu mai mult ca să pot gândi mai clar în timpul 
acela, decât aşteptând vreun răspuns salvator. 

Băiatul, cum mă şi aşteptam, a înălţat, neputincios, din 
umeri. 

„Stai aici, ai grijă de sanie!” i-am spus, hotărâtă, de 
parcă aş fi găsit soluţia... 

Nu găsisem nicio soluţie, în afară de aceea a omului 


167 


Ochii timpului 


cinstit: să mă rog de portar, cine ştie, poate are şi el copii, 
i s-o face milă de mine... mă gândeam, în timp ce intram 
pe uşa gheretei. 

„Dumneata eşti portarul?” am întrebat, după ce l-am 
salutat pe omul îmbrăcat în şubă, cu mâinile întinse 
deasupra unui godin în care duduiau flăcări îmbietoare. 
M-am mirat şi eu când mi-am auzit glasul. Era atât de 
hotărât, de parcă ai fi crezut că sunt cel puţin fiica 
proprietarului. 

Omul s-a uitat mirat la mine, fără să-şi schimbe în 
vreun fel poziţia în care se afla, m-a măsurat de două-trei 
ori, de sus în jos şi de jos în sus, răspunzând, apoi: „Ce 
doreşti, fetiţo? Cine eşti şi pe cine cauţi?” 

„Am o rudă, un unchi care lucrează aici, am spus la 
repezeală şi, bineînţeles, altceva decât mă gândisem 
înainte. Mi-a spus că aveţi o mulţime de seminţe cu care 
n-aveţi ce face, pe care... le aruncaţi... şi că, dacă vreau, 
pot să vin şi eu să iau un sac, doi... că, dacă tot le 
aruncaţi...” 

Cred că, din vânătă, cum eram, când am intrat în 
gheretă, mă făcusem roşie, precum flăcările din sobă... 
Am simţit că mă cuprinde o căldură în tot corpul, am dus 
mâna la gât şi mi-am slăbit basmaua cu care mă 
înfăşurasem. 

Omul din faţa mea a izbucnit în râs: Ha-ha-ha-ha! Ha- 
ha-ha-ha! îl auzii icnind, în timp ce se scutura şuba de pe 
el. Dacă aş fi fost mai mare, i-aş fi tras o palmă peste 
figura lui lătăreaţă, peste gura aceea lăbărţat, acoperită 
de o mustață pleoştită, printre firele căreia se vedeau 
dinţii îngălbeniţi de tutun... 

„Seminţe pe care să le aruncăm? a spus el, scuturându- 
se, din nou, de râs. Ai înnebunit, fetiţo? Semințele se 
vând pe bani! Vrei seminţe, plăteşti!”... 

„9i dacă n-am cu ce să plătesc?!"... am răspuns, 
aţintindu-l cu două priviri rugătoare... Mă cuprinsese 


168 


George Şovu 


ciuda, fiindcă îmi venea să plâng... „N-avem bani, mama 
e bolnavă, surorile mele sunt mici şi-aproape că au 
îngheţat, fratele le fel, bunica e bătrână... iar tata ne-a 
părăsit!... Astăzi, la prânz, am ars ultima bucăţică de 
lemn pe care o mai aveam... din gardul din spatele 
casei...” 

Eram în stare să nu mă mai opresc!... 

Am ridicat ochii din podea şi l-am privit din nou pe omul 
din faţa mea... Acum se uita el în pământ. Se uita 
încruntat şi nu zicea nimic!... Oasele feţei îi jucau nervos 
pe sub pielea încreţită şi acoperită de părul nebărbierit. 

„N-am ce să-ţi fac, fetiţo! mi-a răspuns, îmbufnat, după 
aproape jumătate de minut. Nu se poate fără bani!” 

„E noapte, nu mă vede. Nimeni şi nici nu sărăceşte 
nimeni, dacă iau şi eu un sac de seminţe! am spus, din 
nou, hotărâtă. Vă rog!”... am adăugat, în vreme ce 
puterile nu mă mai ascultau; începusem să plâng! 

„Nu, nu se poate! Cum o să-ţi dau aşa, pe degeaba? 
Dacă n-ai bani, de ce n-ai adus ceva din casă, ceva...” a 
adăugat el, privindu-mă cercetător... 

„Ticălosule! mi-am spus atunci, în gând. Nu se poate 
fără plată/... Eşti şi tu un prăpădit, care faci pe grozavul, 
însă! Eşti slujbaş aici, ai ajuns să te roage lumea şi inima 
ta strâmbă nu te lasă să dai de pomană, de parcă ai da 
din averea ta, nepricopsitule!” îmi venea să-i strig cu glas 
tare tot ceea ce vuia ca talazul în mine... 

Când am găsit soluţia salvatoare, cred că m-am 
îngălbenit de încordare, de emoție... Am desfăcut, în 
grabă, basmaua de pe cap, şi de la gât, mi-am descheiat 
paltonaşul şi-am scos din sân medalionul, pe care doar cu 
câteva zile în urmă îl primisem de la mama. L-am 
desprins, cu mâinile tremurânde, şi i l-am întins. 

Mi l-a luat din mână, l-a întors pe-o parte şi pe alta, l-a 
deschis, mârâind de bucurie: 

„Cine e?” m-a întrebat, privind fotografia. 

„Mama mea! i-am răspuns, ştergându-mi lacrimile. E 


169 


Ochii timpului 


cel mai de preţ lucru din casa noastră. la-l şi pricopseşte- 
te! am adăugat. Dar o să-mi dai seminţe până la 
primăvară, să ştii!”... am spus, încrâncenată... 

...Jineam larg deschisă gura sacului, în timp ce Mihai 
împingea înăuntru, cu amândouă mâinile, nu seminţe ci, 
coji de seminţe de floarea soarelui, dintr-o grămadă 
imensă aflată în curtea morii. Era bucuros nevoie mare, 
fiindcă, aşa cum îi spusesem, „portarul s-a îndurat de noi 
şi ne-a lăsat să luăm fără bani!” Se grăbea să umple sacii 
de teamă că omul cel binevoitor să nu se răzgândească... 

„Săptămâna aceasta sunt de serviciu în fiecare după- 
amiază, mi-a spus portarul la ieşire. Să vii tot aşa, pe 
înserate!”... 

„Coca, eşti grozavă, cum ai reuşit? a izbucnit Mihai. 
Venim şi mâine, deci, şi poimâine, toată săptămâna. Ce 
bucuroasă o să fie mama!” a mai spus el, îmbrăţişându- 
mă, dintr-o pornire pe care nu i-o cunoscusem niciodată 
până atunci. 

„Hai, nu te mai prosti! i-am răspuns... Apucă mai 
repede de lanţ şi trage de sanie, să nu-i găsim îngheţaţi 
de tot pe-ai noştri!”... Şi iarăşi îmi venea să plâng! 

Mama şi bunica s-au lăsat convinse de argumentele 
mele: „Am găsit, dragă, un om cumsecade, un om de 
suflet, căruia i s-a făcut milă de mine, asta el” repetam, la 
orice întrebare de-a lor. 

„Mergem şi mâine, şi poimâine, toată săptămâna! a 
adăugat Mihai. Zău, mamă, l-am auzit cu urechile mele, 
când i-a spus Cocăi”, întărea el. 

Împrumutasem de la un vecin mai pricopsit un aparat 
special de ars coji de seminţe: un fel de pâlnie cu un cot 
la mijloc şi cu o revărsare, ca un jgheab, din care cojile se 
rostogoleau treptat pe vatra sobei, alimentând jocul 
binefăcător al flăcărilor. 

În urma unor doctorii, pe care tot nea Neculai, vecinul 
nostru, care lucra la uzinele „Malaxa”, ni le dăduse, 


170 


George Şovu 


mama se simţea mai bine, iar surioarele mele ieşiseră de 
sub păturile în care fuseseră înfofolite şi zburdau acum pe 
lângă sobă. Bunica, fericită, pregătea de mâncare... 

De la o vreme, n-am mai scos nicio vorbă. Stăteam cu 
o carte pe genunchi şi priveam limbile flăcărilor din sobă. 
Căldura îmi făcea bine, Uitasem de medalion. Dar, la un 
moment dat, mi s-a părut că văd mistuindu-se în flăcări 
ochii albaştri ai mamei... 

„Fotografia! mi-am spus, trebuia să iau măcar 
fotografia!”... 

Am început să tremur, în casă era din ce în ce mai cald, 
iar eu tremuram. Noroc că lampa noastră cu gaz nu 
lumina prea bine, aşa încât nimeni nu m-a observat şi nu 
m-a băgat în seamă. 

„Mâine am să i-o cer, am să iau fotografia înapoi!” m- 
am hotărât şi gândul acesta m-a mai liniştit puţin. După 
câtva timp, fără să pot mânca ceva (deşi bunica m-a 
rugat atâta), m-am băgat în pat şi-am adormit imediat. 

A doua zi i-am cerut portarului fotografia mamei. Mi-a 
răspuns că n-o are, fiindcă lăsase medalionul cu 
fotografie cu tot acasă. L-am rugat să nu uite să mi-o 
aducă în ziua următoare. Răspunsul lui nu l-am înţeles 
prea bine atunci. În orice caz, m-a făcut iarăşi să plâng. 
Mi-a spus că „fără fotografie, medalionul meu nu face 
mare scofală!” şi că de aceea, „dacă-l păstrează, îl 
păstrează cu totul!”... 

În fiecare zi tremuram de emoție să nu observe cineva 
lipsa medalionului. Nu mă dezbrăcăm niciodată în faţa 
mamei sau a bunicii. Ţineam mai tot timpul un fular la 
gât, profitând de faptul că nu ne înduram să facem prea 
cald în casă, economisind cojile de seminţe. Măsura a fost 
înţeleaptă, pentru că, în săptămâna următoare, portarul a 
fost de serviciu dimineaţa şi, la lumina zilei, era greu să 
iei „seminţe” fără un ban care constituie dovada că le-ai 
plătit. Bonurile erau verificate de altcineva. Aşa că... 

Ne-am încălzit şi noi cu ce rămăsese din... economii, iar 


171 


Ochii timpului 


când cunoştinţa noastră a apărut iarăşi după-amiaza în 
gheretă, au reapărut şi sacii cu coji de seminţe în casa 
noastră. 

În ciuda faptului că, spre mirarea permanentă a mamei, 
a bunicii şi mai ales a lui Mihai, care mă însoțea de 
fiecare dată, sacii cu coji de seminţe se umpleau mereu 
„pe gratis”, alimentând flăcările de pe vatra noastră, eu 
eram din ce în ce mai tristă. Faptul a fost observat şi de 
portar care, într-o seară, după ce am scos sania cu sacii 
în stradă, m-a chemat puţin în ghereta în care stătea de 
pază... 

Deşi înţelegeam că, fără ajutorul lui, am fi fost demult 
îngheţaţi, nu puteam, totuşi, să-l iert că-mi luase 
medalionul. La drept vorbind, atunci când i l-am oferit, în 
adâncul sufletului meu speram să nu mi-l primească, să-l 
impresionez şi să nu mi-l primească... 

„Cum îţi închipui, fetiţo, că aş putea fi atât de hain, să- 
ţi iau medalionul cu chipul mamei tale? Bănuiesc că 
trebuie să fie o amintire scumpă şi că trebuie să-l păstrezi 
ca pe un lucru sfânt?”... aşa mă gândeam că o să-mi zică 
atunci şi, după ce-l va cerceta, o să mi-l dea înapoi... 


Flăcările din soba de tuci ardeau ca şi în seara aceea. 
Omul din faţa mea a scos medalionul din buzunar, l-a 
deschis, a mai privit o dată fotografia, l-a închis la loc şi 
mi l-a întins. 

„Pune-l la gât, fetiţo, a zis el cu o voce, care creştea 
parcă direct din flăcările acelea bune, am şi eu copii ca 
tine, cu toţii suntem amărâţi!”... 

Am oprit mâna aceea într-ale mele şi am sărutat-o!... 

Când am ieşit pe uşa gheretei, mi s-a părut că afară 
răsărise soarele, că e primăvară şi că de peste tot mă 
mângâie petale de flori!... 

Ningea!... Trăgeam de sanie şi-mi venea să sar într-un 
picior. Chiar am făcut câţiva paşi ca la şotron... 


172 


George Şovu 


Mihai nu ştia ce să zică. Mă privea uimit şi întreba ca de 
pe o placă stricată: „Coca, ce e cu tine? Coca, ce e cu 
tine?”... Nimeni n-a ştiut atunci, în afară de mine şi de 
portar, ce s-a întâmplat cu medalionul... Şi n-aţi fi ştiut 
nici voi, dacă Dănuţ... 


16 


Mă uit şi eu lung la fosta fetiţă cu seminţele şi cu 
flăcările de pe vatra săracă, de demult!.. Într-adevăr, prin 
câte a mai trecut şi ea!... A crescut fără tată, de la opt 
ani!... Mă mir cum de-a spus asemenea lucruri, fiindcă e 
un om mândru, mândru şi tare, în ciuda făpturii ei de 
bibelou... Nu i-a plăcut să fie compătimită în nicio 
situaţie... Mărturisirile ei către mine au fost ca nişte 
şoapte ale sufletului ce nu vrea să păstreze, faţă de 
celălalt, nicio zonă de umbră... 


„La şcoala primară — îmi spunea cândva — eram cea 
mai mică din clasă. Voiau să mă îngraşe cu untură de 
peşte... Era în anii aceia de sărăcie, de după război. Şi 
mie, fiindcă eram aşa de pricăjită, îmi rezerva 
învăţătoarea totdeauna două linguri, porţie dublă deci. 

Aveam în clasă însă o fată de măcelar. Erau mai 
pricopsiţi, în orice caz, aveau ce mânca. Odrasla 
măcelarului, colega mea, venea la şcoală cu o grămadă 
de sandvişuri: cu şuncă, ori cu salam bun sau cu te miri 
ce mai punea între feliile de pâine. Le mânca singură, fără 
să dea o bucăţică vreunui copil. De aceea era şi grasă cât 
o putinică. Aşa o şi porecliserăm, de fapt: «Putinică»! 

Ceea ce ne scotea din sărite, pe mine cu deosebire 
— eram şefa clasei, răspundeam deci de ceea ce se 
întâmpla în colectiv — erau laudele colegei noastre, 


173 


Ochii timpului 


«Putinică». În fiecare recreaţie, îşi scotea sandvişurile din 
ghiozdan, se ducea repede la catedră, se urca pe scaun 
— ca să fie văzută de toată clasa — şi începea: 

«la uitaţi-vă ce am eu aici: şunculiţă buuună (şi se 
lingea pe bot), sălămior buun (şi repeta gestul, trecându- 
şi limba peste buze), «ouşor»... «buun», completa clasa, 
în batjocură; «da, ouşor buun» — relua «Putinica» — şi- 
apoi se-apuca să înfulece. 

Am rugat-o, de câteva ori, să se-astâmpere, spunându-i 
că e urât şi nepotrivit ceea ce face. Dar nu m-a ascultat, 
nici nu se uita la mine. Înconjurată de şunca şi de salamul 
ei, se considera irezistibilă. 

Într-o zi, mă durea capul teribil, de foame, probabil... 
«Putinica» a apărut din nou, cu sandvişurile ei la catedră. 

Am ţipat la ea să plece de-acolo. 

«Da cine eşti tu să strigi la mine? Sărăntoaco! mi-a 
răspuns. Crezi că dacă înveţi bine...» 

N-a mai apucat să continue, că m-am repezit la ea şi- 
am plesnit-o peste faţă. 

«Putinica», urla cât o ţineau puterile, de a pus toată 
şcoala-n picioare. Toţi au aflat de isprava mea şi n-a fost 
nimeni să nu-mi dea dreptate... 

Măcelarul şi-a mutat odrasla la altă şcoală. Directoarea, 
care mă iubea ca pe propriul ei copil, a fost însă nevoită 
să-mi scadă nota la purtare pe trimestrul acela... 

Eu, totuşi, n-am înţeles-o, cu toată motivarea ei. N-am 
putut şi nici n-am vrut! 

«Să reclame! i-am răspuns atunci. Şi ce dacă? Să vină 
cine-o vrea şi să întrebe copiii; să asculte ce făcea fiica 
măcelarului în fiecare zi!» 

«Ei, ce ştii tu?!»... mi-a răspuns. 

La sfârşitul anului şcolar, am avut însă, la purtare, tot 
media zece!”... 


174 


George Şovu 


„Mă îmbolnăveam des când eram mică — îmi povestea 
altădată — făceam febră mare, nu ştiu de ce. Totdeauna 
mă salva bunica, nu doctorul. Ea mă învelea în cearşafuri 
ude, mă frecţiona cu unsori făcute din buruieni, stătea-tot 
timpul săraca lângă mine, până-mi trecea. Când m-am 
făcut mai măricică, am început să dorm cu dânsa şi aşa s- 
a întâmplat până a murit. Atunci, pentru prima dată, nu 
mi-a mai fost frică de morţi. Înainte de a se sfârşi, m-a 
chemat lângă dânsa cu un semn. M-am apropiat. A ridicat 
puţin mâna şi mi-a mângâiat obrazul. Nu mai putea să 
vorbească. La câteva minute, a oftat o dată puternic şi-a 
închis ochii... 


Fusese o femeie înaltă şi energică. Avea un păr lung, 
care, în anii din urmă, ajunsese aproape în întregime alb. 
Il strângea şi îşi făcea cu el un coc mare, la spate. După 
moartea bunicului, rămăsese tare săracă... Să creşti zece 
copii? Că atâţia avea... Mama era penultima... 

De aceea, poate, din cauza greutăților adică, bunica 
era atât de econoamă...; strângea orice petecuţ de cârpă 
ce-l găsea în cale, un nasture — dacă vedea — se apleca 
şi-l lua din ţărână, nu dădea niciodată bani la tramvai, 
pentru că niciodată nu mergea cu tramvaiul... Când 
trebuia să se ducă undeva, o lua pe jos, indiferent care ar 
fi fost distanţa. 

«Cât mă mai ţin picioarele, maică, le folosesc! De ce să 
dau bani la tramvai?» aşa răspundea... 


Din cârpe, zdrenţe — pe care le potrivea ea cum ştia — 
tesea nişte preşuri foarte frumoase. Aşa mi se păreau mie 
pe-atunci. Şi, cum le vedeam tesute, începeam: «pe- 
astea mi le dai mie, bunico! Când o să mă mărit!»... 

«Ţi le dau, draga maichii, ţie ţi le dau! răspundea, 
zâmbindu-mi. Numai să ajung eu să te văd măritată!»... 


175 


Ochii timpului 


N-a ajuns, bineînţeles!... 


Ştii ce-mi plăcea mie, mai mult şi mai mult, să mănânc 
atunci când eram bolnavă?... Gem de prune!... Dar noi n- 
aveam! Uite, nu-mi dau seama de ce, dar n-aveam, ori n- 
am avut niciodată de-ajuns, ca să mă satur!... 

Avea însă un gem foarte bun vecina noastră, «tanti 
mama», îi spuneam noi... îmi aducea numai când eram 
bolnavă... Venea cu câte o jumătate de pahar, nu mai 
mult. Trebuia să le dau însă din el şi fetelor, celor mici, 
care stăteau cu gura căscată când mă vedeau mâncând. 
Aşa că, abia mă alegeam cu o linguriţă, două... 

«De-aceea faci tu atâta gem acum! Şi aşa de bun |» i- 
am zis atunci... 

«Să ştii că da!» mi-a răspuns.. 

În afară de gem însă — a continuat Coca — în zilele în 
care eram bolnavă, mai aveam şi altă bucurie: primeam 
cadou cel puţin o carte, tot de la cineva vecin cu noi, un 
tipograf. Văzuse că-mi place să citesc. Imi împrumuta din 
cărţile lui, fiindcă avea acasă o adevărată bibliotecă. Dar, 
dacă mă îmbolnăveam... 

«Cum văd eu, suferinţele tale erau îndulcite, pe-atunci, 
cu gem şi cu., visuri!», am subliniat eu, zâmbind. 

«Mai ales cu visuri! Şi Lazăru!/, Liceul „Gh. Lazăr**, 
unde am învăţat, a fost unul dintre ele!...» 

La şcoala generală toată lumea mă răsfăţa... Prin clasa 
a VIl-a — mi-aduc aminte — ne-a venit o nouă profesoară 
de engleză. Fusese până atunci la universitate. Nu ştiu ce 
se întâmplase de ajunsese la noi... Era o femeie distinsa, 
fină şi elegant îmbrăcată. Avea nişte mâini delicate, eu 
degete lungi, iar pe unul dintre ele purta un inel cu o 
piatră care strălucea până în spatele clasei, în timp ce 
scria ceva pe tablă. A fost numită şi diriginta noastră. Eu 
eram fericită. Imi plăcea de dânsa, îmi plăcea cum vorbea 
- era o încântare s-o asculţi, deşi, pe-atunci, înţelegeam 


176 


George Şovu 


doar foarte puţin din ceea ce spunea; explica bine la 
gramatică... In acele momente însă, îmi căuta totdeauna 
ochii, eu eram punctul ei de încercare, testul: privind la 
mine, îşi dădea seama dacă are şanse să fie pricepută de 
ceilalţi copii. (Venind de la universitate, pentru ea era o 
problemă să se facă înţeleasă de nişte copii de vârsta 
noastră). 

Când constata că lucrurile merg bine, continua; altfel 
se oprea, relua, întreba, iarăşi explica... In orice caz, ţinea 
cu tot dinadinsul «să învăţăm carte de la dânsa!» 

Obişnuindu-se să-mi citească în ochi, a început să 
folosească această metodă şi în calitate de dirigintă. Ştia 
că sunt sinceră, uneori — brutal de sinceră, că nu mint. 
De aceea, intr-o zi, când nişte băieţi mai năzdrăvani şi 
mai leneşi, bineînţeles, au împins băncile până în spatele 
clasei, pentru ca profesorul de matematică să nu se mai 
poată plimba pe-acolo şi să-i observe cum copiază, 
diriginta s-a supărat şi a vrut să ştie cine săvârşise fapta. 
Autorii ei nu s-au ridicat să recunoască. Nimeni, din toată 
clasa, n-a scos o vorbă... Atunci m-a întrebat pe mine şi 
m-a privit atent în ochi. Nici eu n-am spus nimic, dar 
dânsa, rostind singură numele presupuşilor vinovaţi, pe 
care-i bănuia a citit pe faţa mea adevărul, confirmarea. 
Băieţii nu s-au supărat pe mine, fiindcă mă cunoşteau; le- 
a părut râu că n-au recunoscut singuri. lar pe dirigintă o 
iubeam cu toţii... 

Vorbind cu mama, într-o zi — întâmplător, bineînţeles, 
nu ştiu de ce venise pe la şcoală — i-a spus: «îmi place 
fata dumitale! Aş fi vrut să am şi eu una ca ea. Nu am 
decât un băiat mai mare, care e student. Nu mi-o dai 
mie? 0 înfiez! Dumneata mai ai trei | Şi eşti singură!»... 

Mama a făcut eforturi ca să n-o repeadă, să-i răspundă 
politicos. Dorinţa şi propunerea profesoarei o jigniseră. 
«Adică şi-a spus, desigur: eu nu pot s-o cresc, s-o 
educ?!>... 

Am înţeles! Şi eu m-aş fi revoltat la fel... Dar realitatea 


177 


Ochii timpului 


rămânea aceeaşi, cu toată revolta — şi ea se numea 
sărăcie, ce nu putea fi schimbată. 

De aceea, mama ar fi dorit ca, după gimnaziu, să mă 
apuc să muncesc. Eram mică, nu împlinisem paisprezece 
ani, dar se oferise cineva s-o ajute, să-mi găsească de 
lucru... (Surorile mele aşa au început să. Lucreze, de la 14 
ani; când au fost angajate nici nu aveau buletin de 
identitate!). 


Când am aflat despre această hotărâre, m-a apucat un 
plâns disperat. Eram premianta întâi pe şcoală, alţii, mult 
mai slab pregătiţi decât mine, încercau să intre pe la 
diferite licee, iar eu să închei învăţătura aici? Asemenea 
gânduri se frământau în mintea mea în timp ce 
plângeam, pe înfundate, în spatele curţii noastre, ascunsă 
după o magazie, ca să nu mă vadă nimeni... 

Am stat de vorbă cu bunica şi i-am spus că m-am 
hotărât: «O să mă fac profesoară! Profesoară de engleză, 
ca doamna Stoica!» 

Bătrâna a rămas cu ochii aţintiţi la mine, câteva clipe n- 
a putut să spună nimic, apoi, apropiindu-se, m-a strâns 
lângă pieptul ei şi, mângâindu-mi obrazul, a început să-mi 
spună, aproape ca intr-un descântec: «Draga mamii, 
draga mamii!... >» Şi-a început să plângă... 

M-am desprins de ea aproape supărată. 

«Te rog să nu plângi! i-am spus. Ai să vezi! Am să 
ajung profesoară!»... 

M-am aşezat pe un scaun şi-am început să privesc prin 
fereastră. În câteva clipe, nu mai eram acolo... Am 
„intrat” într-o cancelarie — ca aceea de la şcoala noastră 
—, am luat un catalog de pe masă şi, cu el sub braţ, am 
ieşit pe culoar... înaintam!... Eram elegantă, ca doamna 
Stoica şi toţi foştii mei colegi se fereau din calea mea, se 
lipeau, sfioşi, cu spatele de ziduri, şoptind: 

«E Coca! E Coca! Noua noastră profesoară!»... 


178 


George Şovu 


«Să-ţi ajute Dumnezeu, Cocuţa, maică! a exclamat 
bunica, aflată, din nou, lângă mine. Şi, dacă vrei să ştii, şi 
eu cred... cred, draga mamei! Pentru că tăria omului e 
nemăsurată, atunci când vrea, când merge după o 
lumină!>... 

Nu mai plângeam. Am îmbrăţişat-o şi am ieşit repede în 
curte. Apoi pe stradă. Apoi... 


Când am coborât din tramvai — pe-atunci circulau 
tramvaie pe bulevardul din faţa Liceului «Gh. Lazăr* — mi 
s-au înmuiat picioarele. Nu puteam să merg. Parcă se 
învârtea toată lumea cu mine. M-am apropiat de gardul 
«Cişmigiului» şi m-am sprijinit. Un bărbat în vârstă, 
trecând pe lângă mine, s-a apropiat şi m-a întrebat dacă 
mă simt rău. 

«Nu, n-am nimic!» i-am răspuns şi am plecat, decisă, 
spre şcoală... 

In faţa listelor cu rezultatele, afişate pe un panou, se 
afla multă lume: copii, părinţi. Era o foială îngrozitoare, 
sfâşiată de strigăte de bucurie sau de hohote de plâns, 
stropită cu lacrimi ori cu stele, din zâmbetele 
învingătorilor. 

M-am aşezat undeva, pe o margine de zid, lângă un 
gard, să mă odihnesc, ca după un drum lung. Şi, dacă mă 
gândeam bine, era într-adevăr foarte lung drumul... 

Puteam să stau liniştită, nu mă cunoştea nimeni. Niciun 
copil din şcoala noastră ori din mahalaua noastră nu 
îndrăznise să se prezinte la examenul de admitere la 
Liceul «Gh. Lazăr». Eram singura! 

«Am să mă uit când 6-0 mai limpezi locul! mi-am spus. 
Dacă mă Inghesui acolo, mă striveşte mulţimea. Şi-apoi, 
ce e scris pe /iste nu se schimbă! Aşa câ...» 

După vreo două ore, nu mai era aproape nimeni lângă 


179 


Ochii timpului 


panou. M-am oprit şi eu... 

Am început să citesc de jos în sus, am luat listele deci 
de la coadă. Pe măsură ce citeam tot felul de nume inima 
mi se ridica mai mult, mai mult. Îmi ajunsese în gât... 

Mai aveam vreo  zece-cincisprezece rânduri şi 
terminam... «însemnează că n-am intrat!>... 

M-am proptit de panou, fiindcă iarăşi începuse să se 
învârtă totul în jur... «Bine că n-am spus la nimeni că dau 
examen la liceu şi, cu atât mai mult, la Liceul Lazăr! în 
afară de bunica! Ei cum o să-i spun? Cum o să mă uit în 
ochii ei 

Mi-am revenit după câteva secunde. Am continuat 
lectura. Am ajuns la al treilea rând de sus; numele citit mi 
se părea cunoscut: Petrescu Coralia. Mă mai uit o dată: 
Petrescu Gh. Coralia. Am citit şi inițiala de la mijloc. 
Media: 9,70... - «Nu se poate! mi-am zis. Am greşit eu!»... 

Citesc, din nou, listele, de data aceasta, de sus în jos, 
ca să văd dacă mai există cineva cu numele de Petrescu. 
N-am mai găsit pe nimeni. Mă uit şi la listele respinşilor, 
să mă asigur că nu este vreo confuzie. Nici acolo nu se 
afla numele meu... 

Ca să fiu sigură, m-am dus la secretariatul liceului şi 
am întrebat de la ce şcoală vine eleva Petrescu Gh. 
Coralia. Secretarele — erau vreo trei — s-au uitat lung la 
mine, dar au căutat în acte şi mi-au răspuns. Era şcoala 
mea!... 

Când mi-a văzut faţa luminându-se, femeia care mi-a 
răspuns, cea mai în vârstă de-acolo, m-a întrebat: 

«Ai vrut să te convingi că eşti tu?» 

l-am răspuns sincer: «Da!»... 

«Bravo, fetiţo! mi-a spus secretara. Te felicit din toată 
inima. Ce sunt părinţii tăi?» 

«Mama e vânzătoare într-un magazin!» i-am răspuns. 

«Şi tata?» 

«Vă mulţumesc pentru informaţie! am adăugat eu, în 


180 


George Şovu 


loc de răspuns la întrebare. Bună-ziua!» 

«Stai, stai! mi-a strigat secretara, învăluindu-mă cu 
ochi buni. Voiam... voiam să te felicit încă o dată, Coralia! 
Şi, vezi, să te ţii tot aşa, în frunte!»... 

Aş fi dorit ca în clipa aceea să fiu acasă, să privesc în 
ochii bunicii şi într-ai mamei... Dar, cum tot nu puteam să 
ajung aşa de repede (trebuia să schimb două tramvaie 
până acasă şi să mai merg vreo jumătate de kilometru şi 
pe jos), m-am hotărât să fac o plimbare în «Cişmigiu. 
Eram acum «lăzăristă», aveam dreptul... 

Era lume multă, de toate vârstele, în parc... Mi-am ales 
aleea din centru... şi am străbătut-o încet, cu răbdare, de 
două ori, de la un capăt la celălalt, mergând cu mâinile la 
spate!... 

Bunica a tras o porţie de plâns, de bucurie, fireşte! 
Mama însă n-a rămas prea impresionată. Abia când toate 
colegele ei de la magazin s-au adunat în jurul nostru 
(acolo mă dusesem să-i spun vestea), mirându-se de 
faptul că am avut curajul să dau examen la Liceul «Lazăr» 
şi, mai ales, că reuşisem, abia atunci s-a gândit şi ea că 
făcusem o ispravă mai acătării şi, drept răsplată, m-a 
strâns la piept şi m-a sărutat. In clipele acelea înţelegeam 
pentru totdeauna că, pe drumul pe care pornisem, orice 
fel de ajutor de care aş fi avut nevoie, nu-l puteam primi 
decât... de la mine! 


Cu prima bursă (fiindcă am avut şi bursă) mi-am 
cumpărat uniformă şi palton; apoi — echipament de 
sport, ghete... lar meditații la engleză am început să dau 
din clasa a IX-a, altfel nu se putea. Am avut noroc, am 
învăţat, în continuare, bine limba engleză, de data 
aceasta, de la profesoara mea de liceu... Era înaltă 
profesoara mea, cu ochii verzi, cu picioare frumoase, 


181 


Ochii timpului 


tunsă scurt, ca uri bărbat. Avea un aer extravagant. Se 
îmbrăca în verde şi în mov. În clasă, crea o atmosferă 
plăcută, destinsă, învăţai de plăcere. Ne spunea multe 
lucruri în plus faţă de programe şi manuale. Ne lua la 
concerte, la spectacole de teatru, ne iubea! 


Şi matematică am învăţat cu mare plăcere, de la ci 
profesoară pe care o admiram: domnişoara Rugescu. Era 
cea mai elegantă profesoară şi cu mâinile cele mai 
frumoase pe care le-am văzut vreodată; erau ca de fildeş. 
Când îţi corecta caietul, nu-ţi puteai desprinde ochii de pe 
mâinile ei. Toată era delicată, fină... Era însă o femeie 
tristă, n-am văzut-o niciodată zâmbind. În şcoală circula o 
poveste, cum că ar fi trebuit să se căsătorească cu un 
pilot, care s-a prăbuşit cu avionul înainte de ziua nunţii. 
De-atunci rămăsese singură. 


Pe profesoara de geografie n-o iubeam: nu mă scotea 
din «vedetă» şi asta pentru că îmi făcusem două bluze 
albe, cu gulerul puţin mai înalt, până sub bărbie, şi cu o 
vestă bleumarin. Îmi stătea foarte bine cu aceste două 
lucruri simple, care nu ieşeau prea mult din norma 
uniformei. Nimeni nu se lega de mine, în afară de ea, 
care, spre a se răzbuna, mă asculta în fiecare oră. Am 
învăţat geografie în silă şi de frică... 


Într-un an, ne-a venit o nouă profesoară de psihologie. 
Era grasă şi cu sprâncenele total smulse ori rase. În locul 
lor îşi trăgea nişte arcade cu creionul, numai că pe una o 
trăgea mai jos, la un ochi, iar pe cealaltă — mult mai sus. 
Era, din această cauză, ca o sperietoare, ca un claun. De 
cum intra pe uşă, izbucneam în râs. Nu ne putea «ţine în 
mână». Era o nenorocire la oră, fiecare făcea ce vrea. Eu, 
fiind mai mică, mă băgăm, uneori, cu totul în bancă. 
Râdeau colegele să leşine şi ea se enerva tot mai mult, 


182 


George Şovu 


întrebându-le: «De ce râdeţi, dragă, de ce?» Eram, pe- 
atunci, numai clase de fete. De-aceea şi profesorii noştri 
erau femei. Singurul bărbat profesor era «Burticus», de 
latină... îl porecliserăm aşa fiindcă era mic şi burtos. Era 
însă foarte delicat în comportare, politicos. Când ne 
întâlneam cu el pe stradă, îşi scotea pălăria şi ne saluta, 
ceremonios, adăugind: «Sărut mâinile, domnişoarelor!»... 
Eram foarte mândre, bineînţeles şi, ca să nu-l supărăm, 
învăţam de mama focului la latină!...” 


Ei, dragii mei, am să vă povestesc acum câteva „file de 
viaţă” din activitatea mea de profesor. 

Acolo am cunoscut fel de fel de copii. Unii însă m-au 
impresionat în mod deosebit... 


183 


Ochii timpului 


Capitolul IV 
FILE DE VIAŢA 


1 


Într-o zi a venit la mine, în birou, un şcolar. Mi-a întins, 
tremurând de emoție, caietele sale cu „mâăzgăleli”. Nu 
putea să scoată nicio vorbă... 

L-am invitat să ia loc pe fotoliu. S-a aşezat. Era palid şi 
încordat ca un arc... 

Am deschis unul dintre cele trei caiete primite. 

„Nu! a izbucnit, dintr-o dată, cu disperare. Vă rog să nu 
citiţi acum!”... 

Am închis caietul, oprindu-mi privirile pe coperta, pe 
care se aflau caligrafiate frumos, cu cerneală roşie, 
cuvintele lui Nicolae lorga: Scrie ca să păstrezi florile 
gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul... 

„Frumoasă cugetare!” am exclamat... Scrie ca şi 
păstrezi florile gândului tău!... 

„Vă rog să mă iertaţi! s-a auzit glasul băiatului. 
Totdeauna fac gafe! Deşi...”] 

„Deşi n-ai vrea să le faci!” i-am răspuns. 

„Exact! lertaţi-mă, vă rog!” a adăugat el. 

„N-am de ce să te iert. Nu m-am supărat!... Şi-apoi, nici 
n-aveam de gând să citesc în faţa ta. Nici mie nu-mi place 
să mă dezbrac în public!” 


184 


George Şovu 


„Atunci e bine!” a mai spus băiatul, ridicându-se şi 
cerându-mi voie să plece... 


„Deci acesta este Andrei Costescu, dintr-a VIll-a C!” mă 


gândeam... „Deştept, talentat, dar... bâlbâit!”... aşa mi-l 
prezentaseră toţi profesorii care îl cunoşteau... 

„Când se  emoţionează — îmi spunea, cândva, 
dirigintele clasei lui — nu este în stare să lege-ntre ele 


două vorbe. Se-mpiedică, de parcă ar urca pe un povârniş 
abrupt, apoi înghite în sec şi... tace. În acest timp, obrajii 
ori îi iau foc, ori se fac ca de, ceară. Işi trăieşte atât de 
intens drama acest copil, se consumă atât de mult, că nu 
ştiu ce se va întâmpla cu el!”... 

Cel mai mult mă impresionaseră însă colegii lui 
Andrei... Veniseră la mine cu câteva zile în urmă. Sfioşi, 
nu ştiau cum să înceapă. 

„Ei, daţi-i drumul! i-am îndemnat. Aţi vrut să stăm de 
vorbă, nu? î Mi-am făcut timp, v-am primit, poftiţi! Care e 
necazul?... fiindcă voi, de obicei, cu necazuri veniţi la 
mine”... 

„Vă rugăm să ne-ajutaţi, tovarăşe director!” a început o 
fată cu codițe blonde şi cu ochii verzi. 

„Cum te numeşti, fetiţo?” am întrebat-o. 

„Mărgineanu Adriana! a răspuns fata, prompt. Sunt 
responsabila clasei a Vill-a C. Eu am îndrăznit, prin 
tovarăşa dirigintă, să vă solicit să ne primiţi. Ei sunt 
colegii mei, pionierii cei mai buni din clasă: Mocanu Virgil 
şi Constantinescu Adina!”... 

Gâfâia aproape... Rostise toate vorbele acelea în grabă, 
dar apăsat, ca omul care crede în ceea ce spune, 
pregătindu-şi, totodată, terenul pentru o solicitare ce şi-ar 
dori să fie ascultată, primită... 

„Vă rugăm, vă rugăm, tovarăşe director, — reluă ea — 
ajutaţi-l pe Andrei, pe Andrei Costescu! E atât de trist, că 
nu mai putem suporta... Ştiţi, noi am stat de vorbă, ne- 
am sfătuit şi am ajuns la concluzia că trebuie ca 


185 


Ochii timpului 


dumneavoastră...” 

Aici fata s-a oprit, fiindcă se aprinsese toată şi i s-a 
tăiat răsuflarea; parcă ar fi făcut o cursă lungă şi acum, 
pe ultimii metri, înainte de a ajunge la ţintă, simţea că nu 
mai are aer. 

„Ce trebuie să fac eu, Adriana Mărgineanu? am 
întrebat. Spune-mi şi-o să văd dacă pot face!” 

„Cum să nu puteţi? mi-a răspuns ea, cu un zâmbet pe 
buze. Revista nu e în mâna dumneavoastră?” 

„Care revistă, fetiţo?” 

„Revista şcolii noastre, care alta, Pe-un picior de plai!” 

„Ce vrei să spui, Adriana, când afirmi că e în mâna mea 
revista?” am mai întrebat, curios, dar şi puţin deranjat de 
vorbele fetei. 

„Vă rog să mă iertaţi — a început ea explicaţia —, dar 
toată lumea ştie că dumneavoastră hotărâți, până la 
urmă, ce se publică şi ce nu se publică în revistă”... 

„E bine că ai menţionat «până la urmă», am subliniat, 
adică după ce îşi spune părerea întregul colectiv de 
redacţie...” 

„Sigur, sigur, a întărit eleva, dar când ziceţi 
dumneavoastră ceva, parcă mai au ei curajul...” 

„Adriana — am întrerupt-o, nemulţumit —, observ că în 
capul tău şi, probabil, şi într-al altora, unele lucruri 
privitoare la felul în care se publică materialele în revista 
noastră sunt cam neclare. Vom discuta şi despre aceasta. 
Deocamdată — le-am propus — să ne întoarcem la Andrei 
Costescu. Despre ce ajutor, pe care ar trebui să i-l dau eu 
lui Andrei, e vorba?” 

„V-am ruga să publicaţi în revista şcolii câteva poezii 
ale lui Andrei!”... a spus fata cu glas scăzut şi cu ochii în 
jos, de parcă ar fi fost vinovată de ceva. Apoi, ridicându-şi 
privirile şi aţintindu-mă, şi-a reluat pledoaria: „Ştiţi, e 
foarte talentat! A scris caiete întregi de poezii. Eu m-am 
uitat prin ele, le-am citit, în parte, nu pe toate, fiindcă n- 


186 


George Şovu 


am avut timp într-o oră... Să vedeţi, Andrei stă singur, în 
ultima bancă. E/ n-a vrut să stea cu nimeni, deşi noi am 
pus problema în colectivul de conducere al clasei, l-am şi 
rugat să-şi aleagă pe cineva dintre colegi sau colege, ca 
să stea împreună în bancă. Ne-a refuzat!... Atunci, adică 
acum o lună, după ce a început anul şcolar, m-am supărat 
foarte rău pe el... Apoi am căutat să-l înţeleg. Îl tot 
vedeam scriind în nişte caiete, pe care nu le arăta 
niciodată, nimănui. De câte ori îl întrebam: «Ce ai acolo, 
ce scrii în aşa mare secret?», îmi răspundea: «Nimic! 
Măzgăleli!>»... 

Ei, bine, într-o zi, în timpul orei de sport, eu am rămas 
în clasă, fiindcă mă simţeam rău. Am cerut voie tovarăşei 
profesoare şi dânsa a fost de acord... Tot stând eu aşa, în 
clasă, m-am gândit: «Ce-ar fi dacă?»... 

Mărturisesc — le-am spus şi colegilor —, am făcut vin 
lucru urât, dar n-am putut să rezist curiozităţii:: m-am 
uitat prin caietele cu «măzgăleli»- ale lui Andrei... 

Tovarăşe director, ştiţi ce poezii frumoase scrie 
Andrei?! Extraordinare! Le-am spus şi colegilor!... 

Andrei nu ştie nimic până acum... Dar noi ne-am 
hotărât să vă rugăm...” 

„Da, da, ştiu... să-i public «măzgălelile»!” am spus eu, 
zâmbind. 

„Nu sunt «mâzgăleli»-, tovarăşe director, veţi vedea! 
Sunt sigură că nu mă înşel!” a afirmat, cu hotărâre 
Adriana. 

„De unde atâta siguranţă, Adriana Mărgineanu?” am 
întrebat-o cu puţină ironie în glas... în problemele de 
creaţie e greu să fii aşa de sigur, să ştii!” 

Ochii fetei s-au umplut, dintr-o dată, de lacrimi. 

„In orice caz, mie îmi plac! a îndrăznit ea să adauge 
ruşinată parcă, şi, dacă dumneavoastră aţi vrea...” 

„l-aţi face o mare bucurie lui Andrei, tovarăşe director! 
a intervenit Adina, cealaltă fată. Aceasta poate l-ar 
ajuta...” 


187 


Ochii timpului 


„Ştiţi, el uneori se bâlbâie... a adăugat Virgil Mocanu. 
Din cauza aceasta are mari complexe, vorbeşte atât de 
puţin. La lecţii este un adevărat chin până formulează 
câteva fraze... deşi ştie foarte multe lucruri, le ştie foarte 
bine. Andrei învaţă, e inteligent, dar, ce păcat!... Şi mulţi 
colegi de-ai noştri nu înţeleg, râd de el! Poeziile l-ar ridica 
deasupra tuturor!...” 

„Să vină el la mine! Vreau să-l cunosc şi eu! Uite... nu 
mâine, ci poimâine, la ora... E bine? le-am spus copiilor. Şi 
să-mi aducă, bineînţeles, «mâăzgălelile»! Să le văd! Dacă 
e ceva bun... Vă promit!...”. 

Au plecat bucuroşi, mulţumindu-mi pe-ntrecute... lar 
Andrei, care n-a rezistat propunerii... 

Noul număr al revistei se afla în tipografie. Urma să 
apară peste vreo două săptămâni... Materialul era ales şi 
tehnoredactat. N-am avut încotro: am renunţat la 
conţinutul unei pagini întregi, publicând, în loc, douăzeci 
de poezii ale lui Andrei Costescu. Deasupra paginii am 
scris un titlu mare: DEBUT!... Revista a căpătat astfel o 
nouă rubrică... 

„„Scrisă într-un moment de mare trăire, prima poezie, 
cu care deschideam acea pagină, se intitula În țara mea! 
„„„ Mă impresionase faptul că acel băiat fusese în stare să 
prindă un sentiment atât de puternic şi de nobil în vorbe 
de o mare simplitate, de adevăr şi de frumuseţe, cărora le 
dăduse însă o cadență solemnă şi gravă, cu un ecou ce-şi 
poate prelungi viaţa cu mult peste graniţele clipei... 
Adriana Mărgineanu, colega lui, a recitat-o în prima 
şedinţă de cenaclu şi-apoi, la scurt timp, în cadrul unei 
serbări, la care a participat întreaga şcoală... Răsună şi 
acum în mine cuvintele rupte din sufletul unui copil, 
cuvinte ce-ar fi putut să capete rostire din partea unui 
întreg popor: 


„Popas la ţărmul mării 


188 


George Şovu 


Dac-ai să faci cândva, 

Şi din adânc de ape 

Spre tine s-o-nălţa 
Zbuciumul trist al lirei 
Din cântul vechi de bard, 
Ori ţi-or doini din frunză 
Codrii măreţi de brad, 


Pe plaiuri de baladă 
Cândva, de vei urca, 
să ştii atunci, drumeţe, 
Că eşti în ţara mea! 

Şi de va fi, vreodată, 
Să întâlneşti în cale 
Sub negura furtunii 
Care se iscă-n zare 

O masă-mbelşugată, 
Miros de busuioc, 

Şi aur în pahare, 

Şi chiot de noroc, 

Şi vorbe de bineţe 

Ţi s-or rosti, cândva, 
Tu să răspunzi, drumeţe, 
Că eşti în ţara mea! 


lar dacă vreodată 
Nori grei s-or aduna, 
Şi cât e zarea albă 
Lumină n-oi afla, 

Şi-o prinde să vuiască 
Măreţul trup de brad, 
Să spumege talazuri 
Ce-n lava vieţii ard, 
să te fereşti, atunce, 
Străine, de-a intra!... 
Şi să nu uiţi, vreodată, 


189 


Ochii timpului 


Că asta-i ţara mea!” 


Un suflet mare şi frumos — cu învolburări, din când în 
când, de nepătruns —, un suflet din care ţâşniseră, ca 
dintr-un şuvoi, atâtea poezii — adevărată panoramă de 
frumuseți şi de simţire copleşitoare: 


„Ne-ai învăţat să credem 
În schelele cu vârfuri înfipte 
În seninul cerului, 
În vasele de lut 
Ce vorbesc cu glasul pământului 
Şi-n viile mustind de sevă 
Ca un preludiu al urcioarelor pline!” 
se adresa Andrei, în numele generaţiei sale, 
PARTIDULUI... 


„Ne-ai învăţat să credem 

În pâinea coaptă 

Scoasă aburind din cuptoare, 

În scările dintre cer şi pământ. 

În înaltul zborurilor 

Fără ameţitoare prăbugşiri... 

În mâinile aspre şi bătătorite 

Şi-n buzele arse de sete şi dor! 

Ne-ai învăţat să credem în noi înşine, 
În garoafele roşii ale inimilor noastre, 
În paşii legănaţi ai visurilor... 

Ne-ai învăţat să cântăm... 

Şi primele cântece ţi le închinăm Jie”... 


„Vă mulţumesc din tot sufletul, tovarăşe director!” a 
spus Andrei, iar vorbele lui au curs ca o apă lină, fără 
niciun fel de obstacol. 

Adriana, Adina şi Virgil, care îl însoțeau, au făcut ochii 


190 


George Şovu 


mari... 

M-am ridicat de la birou, prefăcându-mă că nu observ 
faptul că Andrei nu s-a mai bâlbâit. M-am apropiat de el, 
i-am strâns mâna şi l-am sărutat pe amândoi obrajii. 

„Tu să le mulţumeşti colegilor tăi, celor trei, pe care-i 
vezi aici! Cine ştie când te-aş fi întâlnit, dacă ei nu te- 
aduceau la mine! am spus. lar eu îţi mulţumesc ţie, îţi 
mulţumesc pentru plăcerea pe care mi--a procurat-o 
lectura poeziilor tale, pentru ceea ce eşti şi, mai ales, 
pentru ceea ce sper să devii! De mâine te aştept la 
cenaclu! Am mare nevoie de tine acolo!” 

„E nevoie de mine acolo? Cum aşa? a spus băiatul, 
nedumerit. Eu, ştiţi...” şi iarăşi a început să se bâlbâie... 

„Întotdeauna şi oriunde e nevoie de un om care 
gândeşte, care are curajul să exprime ceea ce gândeşte 
şi care, pe deasupra, ştie să exprime acest lucru într-un 
chip interesant!” am mai spus, îmbrăţişându-i pe toţi şi 
lăsându-i să plece la treburile lor... 


Toată şcoala îl cunoştea acum pe Andrei Costescu. 
Aveam încă un poet!... 

Colegii de clasă ai acestuia parcă nu mai auzeau niciun 
fel de bâlbâială, când băiatul răspundea la lecţii. 

Şi membrii cenaclului s-au obişnuit repede cu el. De la 
o vreme, intervenţiile lui. Andrei în comentarea lucrărilor 
celorlalţi elevi erau atât de substanţiale şi făcute într-un 
limbaj elevat, cu claritate şi fineţe, încât n-ai fi crezut că 
băiatul are doar paisprezece ani. Tot mai stăpân pe 
cuvânt şi pe regimul curgerii acestuia, citind în ochii 
colegilor şi ai dascălilor lui prețuirea, Andrei Costescu 
valorifica, din plin, nenumăratele sale lecturi, zilele şi 
nopţile de îndelungă meditaţie, tăcerile sale din atâţia 
ani. Un zăgaz se rupsese parcă şi şuvoiul nu mai putea fi 
stăvilit! Un zăgaz în porţile căruia bătuseră — spre a le 
desfereca — şi trei inimi de copii!... 

Scrie ca să păstrezi florile gândului tău.!... 


191 


Ochii timpului 


„„„ Gândurile lui Andrei, pentru cei trei colegi ai săi, au 
umezit ochii cu/egătorului de semne... de sub mâna 
căruia se năştea, de fiecare dată, Piciorul de plai... al 
şcolii noastre... 

„Doamne, de ce mai sunt în stare şi copiii ăştia!... al 
exclamat, atunci, omul din faţa casetelor cu litere de 
plumb, îndepărtând cu mâneca de la cămaşă pânza ca de 
păianjen, ce i se aşezase pe ochi...” 


2 


— Dănuţ, ştii că am un vecin pe care-l cheamă ca pe] 
tine? 

— Nu, de unde să ştiu?! 

— Da, am! Numai că Dan, vecinul meu, e cel mai ţ 
neastâmpărat copil de pe scara noastră!... Să ştiţi că 
acest' lucru nu-l spun eu... Eu, în general, mă feresc de 
asemenea superlative... mi se pare riscant să afirmi 
despre cineva că „e cel mai...” Dacă greşeşti? Nu se ştie 
niciodată!... 

„Cel mai neastâmpărat copil de pe scara noastră” l-au 
numit prietenii lui, cei cu care se joacă, mulţi dintre ei 
colegi de şcoală, de clasă. Chiar mama lui — am auzit-o 
eu într-o zi —, sătulă de năzbăâtiile fiului, i-a spus: „Dănuţ, 
să ştii, eu cred că nu e altul mai nebun ca tine pe scara 
noastră; ce pe scară? În tot blocul!” 

Băiatul a râs, a sărit într-un picior, i-a „furat” mamei un 
sărut pe obraz şi a rupt-o la fugă. Dintr-un salt, a fost 
peste gărduţul de fier ce se străduieşte să apere, de 
mingile copiilor, florile din faţa blocului, cu trei paşi a 
traversat rondurile de trandafiri, s-a căţărat, cu mare 
dexteritate, pe gardul şcolii (blocul nostru e vecin, după 
cum ştiţi, cu şcoala la care învaţă Dănuţ, ca şi toţi copiii, 


192 


George Şovu 


elevi până la clasa a VIll-a, din blocurile din jur) şi dus a 
fost. Cred că s-a oprit în spatele clădirii, acolo unde se 
încing meciurile de fotbal. 

„Ce să-i fac? Ce să-i mai fac? se văicărea, 
neputincioasă, mama lui Dan. Spuneţi şi dumneavoastră 
— mi se adresă femeia, realmente necăjită; ce mă fac eu 
cu copilul acesta? Cred că soluţia cea mai bună e aceea 
pe care o propune bărbatul meu: acum, cât se află în 
vacanţă, îl închidem în casă, de dimineaţa până seara. Pe 
sora lui, Mirela, o lăsăm liberă, ea e mai cuminte, dar pe 
Dan să ştiţi că o să-l închidem în casă! Nu se mai poate, e 
cel mai zvăpăiat dintre toţi copiii de pe scară!”... 

„Ştiu eu ce să zic? i-am spus, îndoindu-mă de «soluţia» 
găsită de capul familiei, care locuieşte într-un apartament 
aflat exact deasupra apartamentului meu. 
Dumneavoastră vă cunoaşteţi mai bine copilul, eu n-am 
avut timp să stau de prea multe ori de vorbă cu Dan. Il 
cunosc indirect. Vă pot spune că atunci când mă aflu 
acasă, recepţionez cu fidelitate toate semnalele pe care 
mi le transmite prin... plafoanele camerelor. Pe Dan îl aud 
însă în mod cu totul deosebit, şi nu numai că îl aud, îl şi 
simt... Când aleargă el dintr-o parte în alta a 
apartamentului dumneavoastră, am impresia că nu vrea 
neapărat s-o prindă pe Mirela, ci să ajungă... la mine, şi 
nu pe uşă, ci... prin plafoane. 

Într-o dimineaţă ne-am întâlnit, întâmplător, pe scară. 
Dan m-a salutat politicos (că, altfel, e băiat cu mult bun 
simţ) şi-atunci eu mi-am permis să-l opresc şi să-i spun: 
«la ascultă, vecine Dănuţ» (ştiţi că noi aşa ne adresăm 
unul-altuia: cu «vecine»; Dan l-a auzit odată pe soţul 
dumneavoastră spunându-mi aşa şi, de-atunci, aşa îmi 
spune şi el. Am împrumutat şi eu apelativul, fiindcă 
acesta este situaţia — suntem vecini), deci, repet, i-am 
zis: «la ascultă, vecine Dănuţ, tu eşti supărat pe mine?» 

«Eu pe dumneavoastră? mi-a răspuns mirat băiatul, 
ştiţi bine că n-am niciun motiv. Poate, dimpotrivă, ce 


193 


Ochii timpului 


poate, sigur!» 

«Atunci de ce vrei să mă omori?» am continuat, spre şi 
mai mare mirarea băiatului... 

«Să vă omor?!»... a făcut el ochii mari. 

«Da, să mă omori!» 

«Cum?!>... 

«Aşa, bine!... provocându-mi infarct!» 

«Râdeţi de mine», a adăugat el, nesigur. 

«Nu râd deloc! i-am răspuns, ce, acesta e lucru de râs? 
Tu ştii că eu sunt bolnav de inimă?» 

«Da, am aflat atunci, când a fost cutremurul... Vi s-a 
făcut rău; a trebuit să vă ducă tata la spital, a condus el 
maşina dumneavoastră, ştiu!» 

«Păi, vezi? mai zisei. Atunci de ce ţii să cutremuri în 
fiecare zi casa în care locuim? Nu ţi-e milă de mine? Dacă 
mor?! Vrei să mă ai pe conştiinţă?»... 

Băiatul n-a mai zis nimic. A plecat ochii şi nu m-a mai 
privit. Inţelesese despre ce e vorba. 

«Uite ce e, vecine, am mai spus eu, ca să-l scot din 
încurcătură. Facem o înţelegere?» 

«Ce fel de înţelegere?» m-a întrebat, înviorat dintr-o 
dată. 

«Vii în seara aceasta la mine, mai stăm de vorbă şi... îţi 
dau un orar; mai ai tu unul, cel de la şcoală; îţi mai dau şi 
eu unul, orarul prezenţei mele acasă. Munca mea mă 
obligă să lucrez, uneori, acasă, să scriu... Aşa că... De 
acord?» l-am întrebat. 

«Sigur că da!» mi-a răspuns băiatul... 

Seara a venit, a primit orarul şi, de-atunci, adică de 
vreo zece zile, Dănuţ se străduieşte să-mi respecte 
liniştea şi... sănătatea!... De aceea, când ştie că sunt 
acasă, îl aud strigând la surioara lui: «Mirela, potoleşte-te, 
nu mâi face scandal, că-l deranjezi pe vecinu' de jos. E 
acasă, scrie!»... 

In ceea ce priveşte «soluţia» propusă de soţul 


194 


George Şovu 


dumneavoastră... aş zice s-o mai amânaţi vreo 
săptămână. Am câteva zile de concediu şi... lucrez, în 
timpul acesta, acasă. Aş prefera să-l ştiu pe Dan afară, la 
joacă, nu în apartamentul de deasupra capului meu...» 

Vecina a zâmbit cam încurcată şi... ne-am despărţit... 

Peste două zile, aflându-se încă în concediu, a plecat, 
pentru o săptămână, undeva, la ţară. A luat-o cu ea 
numai pe Mirela, „fiindcă — v-am spus — ea e cuminte”. 
Pe Dan l-a lăsat acasă, cu soţul, „să-l pedepsească, 
deoarece e obraznic, neastâmpărat” — nu soţul, ci Dan, 
despre el este vorba. N-am înţeles însă prea bine pe cine 
a vrut să pedepsească: pe Dan, pe soţ, pe... alţii?!... 

In graba plecării, vecina a uitat să-i comunice soţului 
rugămintea mea de a amina aplicarea „soluţiei” cuminţirii 
lui Dan... De aceea, chiar în prima zi, în care ea se afla „la 
ţară”, iar eu acasă, în concediu, hotărât să mă odihnesc 
activ, creator, Dănuţ... fusese închis de către tatăl său în 
apartament. 

M-am sculat de dimineaţă şi m-am apucat de lucru. 
Deasupra mea, linişte perfectă! „Ce s-o fi întâmplat? mă 
gândeam. Unde să fie Dan?” 

Aflasem, cu o seară înainte, ce se petrecuse cu 
plecarea în provincie... „L-o fi luat vecinul cu el la 
fabrică!” mi-am zis, sperând într-o minune. 

Se vede treaba însă că „minunile”... 

Dintr-o dată aud: du-du-du-du!... deasupra mea. 
Plafoanele au început să se cutremure, lămpile să se 
mişte... Apoi: zdrong! zdrong! zdrong! clanţa uşii de la 
intrarea... în apartamentul de deasupra. Zgomotele au 
fost urmate de un strigăt sfâşietor: „Tatăăă!!!...” 

„Bietul Dan!” îmi zisei şi... „bietul de mine!”... 

S-a plimbat, timp de o oră, ca un leu în cuşcă, dintr-o 
cameră în alta, la bucătărie... iarăşi în camere... 


Copiii se jucau afară, sub ferestrele noastre. Cineva l-a 
strigat pe Dan, mirat că nu apăruse până atunci. De 


195 


Ochii timpului 


obicei, el era primul afară şi-i striga pe ceilalţi... şi ultimul 
care se îndura să intre în casă. 

Dan a apărut la fereastră şi, cu un glas înmuiat în 
lacrimi, i-a răspuns lui Marius, un coleg de-al său: 

„Nu pot să vin, Marius, m-a încuiat tata în apartament 
şi a luat cheile cu el. N-am cum să ies!” 

„Te-a încuiat în casă?!” a zis Marius, nespus de mirat... 
„Ha-ha-ha-ha!” izbucniră copiii într-un râs ce se amplifica, 
se amplifica... 

Am ieşit la fereastră şi i-am rugat să meargă în curtea 
şcolii să se joace! 

M-au ascultat şi-au plecat imediat. M-am adresat apoi 
lui Dan, pe care l-am chemat la geam şi l-am sfătuit ce să 
facă spre a nu se plictisi, până ce avea să sosească tatăl 
său. 

„Înnebunesc până diseară, a zis el. Ce sa fac?” 

„N-ai nicio carte în bibliotecă? Citeşte!” i-am spus. „Am 
să citesc! a mormăit băiatul nemulţumit. Ceilalţi cu 
mingea şi eu să citesc! Pe-aşa o vreme să stai în casă şi 
să citeşti! Halal vacanţă!” A mai bodogănit câteva minute 
şi apoi s-a liniştit!... 


Dacă l-ar fi urmărit cineva în timpul acesta pe Dănuţ, ar 
fi avut ce să vadă!... Eu n-aveam cum să ajung la el, să-l 
observ. Îmi puteam închipui însă... Dar totul mi-a fost 
povestit a doua zi chiar de Dan... 


Mai întâi a scotocit prin toată biblioteca. Nu-l atrăgea 
nimic. Volumele de aventuri, pe care el singur le 
cumpărase, le citise pe toate... Nişte cărţi cu povestiri 
istorice — le citise şi pe-acestea... A dat de-o parte mai 
multe volume de poezii. Poeziile nu-i prea plăceau. Banu! 
Eminescu îi plăcea, şi Coşbuc, şi Topârceanu! Ei, îi 
plăceau şi ale altora, dar nu aşa ca aventurile... 

A dat peste o carte nouă, pe care n-o mai văzuse: 


196 


George Şovu 


Incognito!... „Incognito!... a murmurat Dănuţ, mişcând 
buzele a mirare. Ce titlu!... Dar ce naiba înseamnă 
Incognito? O fi vreun nume?!... Uf! că i-am spus mamei 
să-mi cumpere un dicţionar, doar aşa ne-a zis profesoara 
de limba română!... Mda! exclamă el. Păi, parcă mi-a dat 
bani să-mi cumpăr singur. Şi?... am mai luat nişte 
aventuri!... /ncognito, Incognito...” tot mesteca Dan 
vorba, cu ochii în tavan... „Aha! Am găsit! şi-a spus. 
Bucuros... E ăla de la televizor, pe care-l juca, mai 
demult, Florin Piersic... personajul acela care-şi ascundea 
adevăratul nume... E clar, dacă l-am văzut, ce să-l mai 
citesc?” 

Puse, totuşi, volumul pe masă (primul volum al 
romanului lui Eugen Barbu) şi se îndreptă spre aparatul 
de radio. Invârti butonul, sperând să audă ceva din 
emisiunea „Melodia preferată”... Dar, în loc de acordurile 
muzicale aşteptate, îi intrară în urechi vorbele repezite 
ale unui reporter: 

— "Stimaţi ascultători — începu reporterul — ne aflăm 
cu microfonul în atelierul de strungărie al Uzinelor «23 
August»; stăm de vorbă cu maistrul Costache Bărbulescu, 
pe care-l rugăm să ne explice cum a reuşit echipa pe care 
o conduce să realizeze o foarte importantă depăşire de 
plan pe luna în curs”... 

„Maistrul Costache Bărbulescu, de la Uzinele... Păi ăsta 
e tata!” zise, plăcut surprins, Dănuţ. „E tata, e tata, îl 
cunosc şi după voce!... la uită-te cum vorbeşte şi ce 
spune?!... «Disciplină», «seriozitate în muncă», 
«responsabilitate de comunişti», «dăruire», «totul este 
pentru noi»! Bravo! Şi-acasă ai zice că e mut! Abia 
scoate, din când în când, câte o vorbă! Hm! Îi place să 
vorbească la radio dumnealui!», mai spuse Dănuţ, cu un 
fel de ciudă ce nu putea acoperi, totuşi, mândria de care 
era cuprins ascultându-l vorbind /a radio pe tatăl său... 


„Maistrul Costache Bărbulescu ne este ca un părinte, 


197 


Ochii timpului 


începu să spună cineva din echipă. Rezultatele la care am 
ajuns se datoresc, în primul rând, dumnealui, om extrem 
de capabil, de bun şi de harnic, care 9 ştiut să creeze în 
colectivul nostru o excepţională atmosferă de muncă, de 
într-ajutorare; el ne-a învăţat meseria... 

„Asta înseamnă — interveni reporterul — că fiecare 
membru al familiei dumneavoastră de muncă îşi respectă 
obligaţiile, le îndeplineşte, dând ascultare celui ce se află 
în fruntea acestei familii...” 

„Pe un părinte, pe un învăţător sau profesor, trebuie 
să-l asculţi!” interveni tânărul strungar, care vorbise 
înainte. „Să-l asculţi şi să-l urmezi!” 

„Să-l asculţi şi să-l urmezi!” repetă, fără să vrea, 
Dănuţ... Da! Da! Da! Şi eu? Eu cum îl ascult?!... Eu nici 
măcar nu ştiam că tata e maistru... «Tatăl meu este 
strungar la Uzinele...», aşa am scris, astă-primăvară, în 
compunerea pe care ne-a dat-o diriginta... «Ce ştiţi 
despre părinţii voştri»? se intitula compunerea. «Aproape 
nimic!» Îmi venise să răspund. N-aş fi spus decât 
adevărul... La urma-urmei, ce ştiu eu despre tata şi 
despre mama?” se întrebă, cu seriozitate, Dan... 
„Aproape nimic!” fu răspunsul. „Atunci am scornit tot 
felul de lucruri, compunerea a fost apreciată, iar eu am 
uitat că nu ştiu aproape. Nimic despre ei...” 


Emisiunea se terminase! Dănuţ rămăsese gânditor pe 
fotoliu... 

Deodată se ridică, luă cartea de pe' masă şi ieşi în 
balcon... Se aşeză în balansoarul peste care se jucau 
razele fierbinţi ale soarelui... 


Cu cartea pe genunchi, începu să se legene în sus şi în 
jos. Firele aurii ale razelor se mişcau o dată cu el, de 
parcă s-ar fi aflat în braţele unui scrânciob miraculos ce-l 
purta, în fiecare secundă, până la soare şi înapoi... 


198 


George Şovu 


„„.Totul în jurul lui se făcea roz-trandafiriu, frumos de 
tot şi el zbura ca un fulg, ca o petală de cais, luată de 
vânt... 

Se învârti, mai întâi, în jurul blocului... 

„la să vedem noi ce fac prietenii mei?” îşi spuse în 
gând... Trecu peste rondurile de flori, fără să le calce, 
peste gardul şcolii, în care, uneori, îşi agăța pantalonii, se 
ridică şi mai sus, deasupra clădirii, ca să ajungă în spate, 
acolo unde fotbalul era în toi... 

Marius înainta cu mingea, dribla în stânga şi în dreapta, 
se apropia vertiginos de poartă, gata, gata să tragă. Era 
singur, faţă în faţă cu portarul. Golul nu putea să-i mai 
scape. Dănuţ parcă şi vedea satisfacția pe faţa prietenului 
său, în momentul în care ar fi strigat: „Goool!”... 

„Hai să-i jucăm o festă domnului Marius, centrul 
atacant al blocului nr. 15, să vedem ce zice?” îşi spuse 
Dan, în timp ce cobora din înălțimile la care se urcase şi 
se apropia, fără să fie văzut, de mingea care alerga spre 
poartă, împinsă de, piciorul harnic şi priceput al 
prietenului său... Marius încetini puţin ritmul, îşi potrivi 
mingea din mers, în aşa fâl încât să-i vină numai bine şi. 
„Şut l... trase puternic, gândindu-se că golul acesta va fi 
imparabil!... 

Dar, ce să vezi?... Mingea, în loc să-şi continue 
traiectoria imprimată de autorul celor mai multe goluri 
(„gheata de aur” a cartierului, cum fusese supranumit), 
hop! se întoarce, deodată, pe deasupra capului lui Marius, 
continuă drumul peste capetele tuturor celorlalţi jucători, 
care o urmăreau cu gura căscată, şi aterizează în poarta 
adversă... Portarul echipei lui Marius a rămas perplex. Nu- 
i vine să creadă!... 

„Formidabil!” au strigat, în cor, toţi jucătorii, 
neînţelegând nimic din ceea ce se întâmplase... 

Dănuţ îşi freca mâinile de bucurie şi chicotea pe 
înfundate, să nu-l audă careva şi să-l descopere. Apoi, se 


199 


Ochii timpului 


înălţă deasupra „stadionului”, hotărât să-şi continue 
zborul, lăsându-şi prietenii antrenați într-un scandal 
nemaivăzut. Se certau ca proştii, pentru că nu ştiau cine 
a tras mingea aceea formidabilă. Se făceau tot felul de 
presupuneri. In fine, el i-a lăsat „proşti”, să-şi bată capul, 
că de-aceea îl aveau Foloseşte capul, băiatule, de-aceea îl 
porţi pe umeri, să te ajute la încurcătură, foloseşte-l, că 
se mucigăieşte altfel!” aşa le spunea, uneori, „Pitagora”, 
profesorul lor de matematică, atunci când se uitau miraţi 
la problemele sau exerciţiile de pe tablă, fără să le 
găsească vreo pistă de rezolvare, deşi lucrul n-ar fi fost 
deloc dificil, dacă şi-ar fi pus mai mult capul la 
contribuţie... 

Trecu peste un şir de blocuri şi ajunse într-o stradă 
vecină... Aici, pietrele, frumos aşezate înainte, erau acum 
răscolite, aruncate de-o parte şi de alta, iar pe mijlocul 
străzii, cupa unui excavator săpase un şanţ adânc unde 
urmau să fie montate ţevi groase, prin care să curgă apa 
fierbinte de la termocentrala din apropiere, spre a încălzi 
şi locuinţele de pe strada aceasta. Muncitorii care se 
îndeletniceau cu treaba respectivă nu ajunseseră cu 
şanţul nici la jumătate. lar acum se odihneau... 

„O să-i apuce pe bieţii oameni iama!” bombăni Dănuţ. 

Intră, furios, în cabina excavatorului, puse mâinile pe 
manete şi începu să-l manevreze, de parcă toată viaţa ar 
fi făcut acest lucru... Cupa excavatorului îşi înfigea 
lacomă ghearele în pământ, prindea cât putea din el şi-l 
căra apoi într-o parte sau în alta... Intr-o oră, o oră şi 
Jumătate, în timp ce „s-au odihnit” cei ce erau plătiţi să 
facă această treabă, Dan a reuşit să sape şanţul până la 
capătul străzii... Ultima încărcătură de pământ a slobozit- 
o peste cei ce tândăleau. Au sărit drept în picioare, 
speriaţi... Când au văzut excavatorul deasupra lor, au 
înlemnit. Braţul întins, cu gura cupei deschisă şi 
legănându-se, s-a mişcat spre dreapta şi s-a oprit în 


200 


George Şovu 


marginea şanţului. Minunaţi de ceea ce vedeau, căutau 
cu privirea pe cel care mânuia excavatorul. Nimeni! în 
cabină nu se vedea nimeni! Câţiva au început să 
cerceteze locul înfricoşaţi, mai ales când au constatat că 
şanţul este săpat până la capăt... 

l-a lăsat şi pe ei singuri să dezlege „problema” şi. A 
plecat mai departe. 


„Încotro o fi uzina în care lucrează tata?” se întreba 
Dănuţ. 

„Ce ruşine, să nu merg eu niciodată, până acum, la 
uzina unde tatăl meu munceşte de peste douăzeci de ani! 
Să nu ştiu nici măcar încotro se află! Halal fiu de strungar, 
de maistru-strungar!” spuse băiatul cu mândrie. 

Se aplecă, din zborul lui, spre urechea cuiva şi-l întrebă 
politicos: „Nu ştiţi dumneavoastră încotro se află 
Uzinele...?” 

„Ba da!” răspunse, amabil, omul întrebat, întorcând, în 
clipele acelea, capul spre stânga, către cel ce se 
interesa... 

Când îl văzu, Dănuţ îngheţă... „Pitagora!” El era, tocmai 
pe el îşi găsise să-l întrebe!... 

„Ce e cu tine, Bărbulescu Dan?” întrebă, la rându-i, 
profesorul. 

„Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe profesor, n-am vrut”... 
se bâlbâi Dănuţ. 

„Ce n-ai vrut, băiatule, ce n-ai vrut? Nu mai doreşti să 
ştii încotro se află Uzinele...? Mă bucur că m-ai întrebat. 
Faptul că ai început să pui întrebări e pozitiv, înseamnă 
că ai început să lucrezi cu capul şi asta îmi dă speranţe 
pentru noul an şcolar. Poate ai să te ridici din rândul celor 
ce se târăsc în coada clasei... Ce zici, n-ai vrea?”... 

„Cum să nu, tovarăşe profesor, cum să nu! răspunse, 
cu sufletul la gură, Dănuţ. Vă rog să-mi permiteţi să vă 
ajut să căraţi plasele acestea!” 

„Aşa! Bravo! Ai devenit şi un băiat atent, îmi place!” 


201 


Ochii timpului 


mai zise Pitagora”, încredinţând elevului său o plasă mai 
mică, plină cu zarzavaturi. „Ce să fac? adăugă el, soţia 
mea e cam bolnavă, o mai ajut şi eu la treburi, măcar în 
vacanţă!”... 

„Sigur, sigur, e foarte bine, foarte frumos! se pomeni 
Dan apreciind munca profesorului. Şi eu tot aşa... Vă rog 
să mă iertaţi, tovarăşe profesor, de data aceasta n-am 
vrut să fiu obraznic, vă rog să mă credeţi... Cum o să-mi 
permit eu să apreciez ce faceţi dumneavoastră, eu, 
care... dar ce să mai vorbim, îmi cer mii de scuze...” 

„Dar nu s-a întâmplat nimic, Bărbulescule, n-ai spus 
nimic răul... Uite că tocmai am ajuns. Aşaaa! făcu 
profesorul, luând plasa din mâna lui Dănuţ. Îți mulţumesc 
mult, eşti un băiat bun, Bărbulescu, am să ţin minte!”... 

„Tovarăşe profesor, tovarăşe profesor, vă rog, n-am 
vrut, nu pentru asta...” 

„Bine, bine, hai, linişteşte-te! zise - «Pitagora». Uite, 
dacă vrei să ajungi la Uzinele... pe care le cauţi, ia-o drept 
înainte. Te urci în tramvaiul 23 şi, peste una, două, trei... 
şapte staţii, cobori. Ţine minte, a şaptea staţie! Hai, du- 
te, la revedere! îţi mulţumesc!”... 

„Eu vă mulţumesc, tovarăşe profesor, vă mulţumesc 
mult!...” mai spuse Dănuţ, bucuros că a scăpat. 


Ce să ia el tramvaiul 23? Nici vorbă! Sus, în zbor, dintr- 
o dată!... 

O luă pe deasupra străzii, numără staţiile, cele şapte şi, 
în câteva secunde, fu la porţile uzinei... 

„Mamăăă! Ce colos!” se minună băiatul... 

Intră repede în vorbă cu portarul, spunându-i, mândru, 
că el este feciorul maistrului Costache Bărbulescu, de la 
strungărie, „trebuie să-l cunoşti dumneata, s-a vorbit şi la 
radio despre el, chiar astăzi s-a vorbit...” 

Nu i se mai oprea gura! Portarul s-a uitat lung la 
flăcăiaşul de doisprezece ani, a înţeles bine despre ce 


202 


George Şovu 


este vorba şi, zâmbindu-i, i-a răspuns: 

„Sigur că-l cunosc pe maistrul Costache. Uite-l, chiar 
acum vine pe aleea principală. S-a sunat ieşirea din 
schimb. Aşteaptă-l aici, în câteva secunde îl întâlneşti”. 

„Tată, tată! strigă Dănuţ, când îl zări pe tatăl său în 
mijlocul unui grup de muncitori. Am venit să te iau de la 
uzină!”... 


„Dănuţ, Dănuţ! scoală, băiatule, ai adormit la soare, să 
nu ţi se facă rău! Ştii că ai mai făcut o dată insolaţie!... 

Când a dat cu ochii de tatăl său, Dan s-a ridicat grăbit 
din balansoar, l-a cuprins cu braţele pe după gât şi-a 
început să-i spună, cu ochii în lacrimi: 

„Tată, tată, îţi mulţumesc că m-ai închis în casă. A fost 
aşa de bine!... Am aflat atâtea lucruri despre tine!... Iți 
mulţumesc, tăticule!...” 

„Ce e cu tine, băiatule? spuse maistrul îngrijorat... 
Dumnezeule, s-a speriat copilul, s-a speriat copilul!... 
Numai capul maică-ti e de vină, ea a găsit «soluţia» să te 
cuminţeşti... Auzi, tâmpenie, să încui copilul în casă! Ei, 
nu, de mâine s-a terminat! De mâine, Dănuţ, tată, te iau 
cu mine la uzină. Am acolo câţiva băieţi, ceva mai mari 
decât tine. Fac practică, învaţă meserie. Sper să te împaci 
bine cu ei. Poate mai înveţi şi tu câte ceva. Vrei, spune 
„Sigur că da, tăticule, de mâine mergem la uzină! 
Mergem la uzină, la uzină!... a început să ţipe Dănuţ, 
sărind prin casă. Dar să ştii — a adăugat el — că toată 
vara merg cu tine la uzină, nu numai săptămâna aceasta, 
cât lipseşte mama. E clar?” mai întrebă Dan autoritar. 

„E clar, fiule! toată vara! Te iau cu mine toată vara!” 
„Bravooo! Bravooo! ţipă, din nou, băiatul şi ţopăia de colo 
până colo... Deodată se opri, se uită la ceasul din perete 
şi, ducând un deget la gură, spuse în şoaptă: 

„şşt! Orarul vecinului de jos! şi arătă spre parchet. E 
acasă, lucrează!”... 

Şi începu să păşească prin casă, de parcă ar fi călcat pe 


203 


Ochii timpului 


ouă şi n-ar fi vrut să le spargă. 

„Orarul vecinului? întrebă tatăl, înălţând din umeri. 
Asta ce mai e?” 

Dănuţ făcu un gest cu mâna, adică „s-o lăsăm baltă”, 
ori „îţi explic eu altă dată!”, întoarse spatele şi se 
îndreptă spre bucătărie. 

Maistrul Costache Bărbulescu îşi urmă fiul, fără să 
priceapă, deocamdată, ce e cu „orarul vecinului”... 

Dar, parcă, în viaţă se pricep aşa, toate, dintr-o dată?! 


3 


Ruxandra, cea mititică — nepoata nepoților mei, Dan, 
Alexandru, şi Mihaela — se joacă, acum, de una singură. 
De fapt, nu se joacă, munceşte. Aşa mi-a şi răspuns când 
am întrebat-o ce face: „Muncesc, nu vezi? Desenez!”... 

Într-adevăr munceşte, desenează!... Colorează, mai 
exact spus,. O carte specială (destinată pentru aşa ceva), 
pe care i-a adus-o Coca. 

lat-o, a umplut câteva pagini!... 

— Şi-acum să-ţi arăt cum scriu eu! îmi spune, plină de 
importanţă. 

— Ce vorbeşti! Mă mir!... Ai învăţat deja să scrii? 

— Sigur că da! Vrei să-ţi arăt? 

— Vreaul... 

Ruxandra părăseşte masa, de sub umbrarul făcut de p 
boltă de viţă de vie şi aleargă în casă, în camera ei. Se 
întoarce, după câteva minute. 

— Uite! îmi arată, deschizând un caiet. Aşa-i că scriu 
frumos? Tata zice că scriu foarte frumos!... Mama mă mai 
ceartă când greşesc... 

Privesc caietul cu... liniuţe aplecate la dreapta... 


204 


George Şovu 


aplecate la stânga... cu bastonaşe şi ovale... 

— Bravo, Ruxandra! o felicit şi-o mângâi pe părul ei 
blond şi buclat, numai inele... E foarte frumos!... Vrei să- 
mi citeşti şi mie puţin ce-ai scris aici? îi arăt o pagină, 
plină cu semne... 

Fetiţa se uită lung la mine, vrând parcă să mă întrebe 
cum de nu pricep şi singur atâta lucru... 

— Păi, cum să-ți citesc — se hotărăşte să-mi răspundă 
— dacă sunt numai liniuţe şi bastonaşe şi... Nu vezi că nu 
sunt litere? Literele le încep... (se gândeşte ea puţin şi- 
apoi precizează)... de mâine! Le ştiu pe alea, de tipar. 
Dacă vrei, pot să mă iscălesc cu ele... Vrei?!... 

— Sigur că vreaul... 


În timp ce Ruxandra „se iscăleşte” cu literele „alea de 
tipar”, eu... intru... în prima sală, din dreapta, de la 
parterul clădirii liceului... 

Elevii clasei întâi, între care se află şi Răzvana — fetiţa 
unor prieteni —, sunt cu ochii aţintiţi la învăţătoarea lor... 

Cu toţii se ridică, într-o clipă, şi mă salută... Le spun 
că... mi-era dor de ei şi că de aceea am venit să-i mai 
văd. Copiii îmi zâmbesc frumos, dar sunt încurcaţi, 
neştiind ce se cuvine să răspundă la o asemenea 
declarație... Le fac semn să-şi ocupe locurile lor în bănci, 
în timp ce mă aşez şi eu, pe un scaun, în spatele clasei... 

De câte ori mă simt obosit, întristat sau necăjit, vin în 
mijlocul acestor copii sau al altora ca ei — liceul având 
colective de şcolari de la clasa | până la a XII-a, fac o baie 
de puritate, îmi încarc rezervoarele motoarelor cu 
optimism şi, când ies, văd clar cum pe zarea ceasurilor şi 
a zilelor ce urmează se face lumină... 

„Copii, astăzi vom învăţa să desenăm pe caiete 
liniuțe... Liniuţe aplecate la dreapta! spune învăţătoarea, 
reluându-şi lecţia. Care este mâna voastră dreaptă? 
întreabă ea în continuare. Răzvana, care este mâna 
dreaptă?” 


205 


Ochii timpului 


Surprinsă, fetiţa — pe care eu pot s-o observ, de la 
locul în care mă aflu — înghesuie, în grabă, în buzunarul 
de la uniformă, ceva pe care-l ţinea tocmai în mâna 
dreaptă. S-a îmbujorat toată la faţă, dar, revenindu-şi 
repede, ridică braţul, spre a răspunde la întrebare. 

„Bine, Răzvana!” se aude glasul învăţătoarei, căreia, ca 
şi mine, nu-i scăpase gestul şcolăriţei. 

„Copii — reia tovarăşa, ridicăm acum, cu toţii, braţul 
drept, ca să ne convingem că nimeni nu va greşi!... Gata, 
porunci ea: braţul drept, sus!” 

O pădure de mânuţe, cu degeţelele bucălate, creşte, 
dintr-o dată, deasupra băncilor. Unii dintre copii, privind-o 
cu atenţie pe învăţătoare, a cărei dreaptă căuta, de 
asemenea, către plafonul clasei, începură să-şi schimbe 
mâna, ridicând-o pe cealaltă, în aşa fel, încât — îşi 
făcuseră ei repede un calcul, „să fie pe aceeaşi parte cu 
tovarăşa”! Corectându-i, învăţătoarea se aşeză şi ea cu 
faţa către tablă, fără să schimbe, din poziţia în care se 
afla, mâna... 

„Acum, da, se potriveşte!” şoptesc câteva mogâldeţe 
din bănci, convingându-se definitiv asupra adevărului mu- 
mi drepte. O ridică, încă o dată, ca să nu mai fie niciun 
dubiu... 

„Mâna dreaptă este aceea cu care scriem, copii! mai 
precizează învăţătoarea. Deci acum ştim în ce parte să 
aplecăm liniuţele. Şi, apropiindu-se de tablă, începe să 
deseneze frânturi de bețe, aşezate la mici intervale 
precum ulucile dintr-un gard, dar care, spre deosebire de 
acestea, deşi nu sunt prinse în niciun cui, şi cu toate că 
sunt aplecate spre dreapta, nu cad! Chiar aşa şi spune un 
băieţel, Adrian, colegul de bancă al Răzvanei: 

„Tovarăşa — remarcă el — liniuţele acestea seamănă 
cu ulucile de la gardul bunicii, numai că sunt plecate într- 
o parte şi uite că nu cad, deşi nu sunt bătute în cuie!” 
Copiii rid de remarca făcută de Adrian. Râde şi 


206 


George Şovu 


învăţătoarea, în timp ce îşi plimbă privirile peste feţele 
acelea, ca nişte petale de trandafiri, de pe care poţi sorbi 
aromele prospeţimii şi ale nevinovăţiei... 

Ochii calzi ai femeii de la catedră învăluie, din nou, 
fiinţa mititică şi delicată a Răzvanei. 

Simţindu-se observată, fetiţa ascunde iarăşi, cu grabă 
şi spaimă, în buzunarul uniformei, acelaşi ceva, la care 
privise, pe furiş, câteva clipe. Invăţătoarea se apropie de 
fată, o mângâie cu afecţiune pe cap şi o întreabă: 

„Ce ai tu în buzunar, Răzvana? La ce priveşti tu, din 
când în când?” 

Fetiţa caută speriată către învăţătoare. Ochii ei de 
aramă incandescentă se acoperă pe loc de o boare de 
ceaţă, buzele — roşii ca sufletul cireşelor de mai — încep 
să tremure, văpăile din obraji se sperie şi ele, se ofilesc, 
în timp ce mâna şcolăriţei astupă gura buzunarului, 
hotărâtă să acopere, cu orice preţ, „comoara de 
dinăuntru |. 

„Vrei să-mi arăţi şi mie ce ai tu în buzunar? repetă 
învăţătoarea. Nu te speria, că nu-ți fac niciun rău! Hai, 
arată-mi! Te rog!” 

Încredinţându-se că tovarăşa n-o s-o pedepsească, 
fetiţa scoate din buzunar o păpuşă, o păpuşă mică, ai 
cărei ochi albaştri, ca seninul unor zile de vară, clipesc, la 
fiecare mişcare, o păpuşă cu părul precum spicul dat în 
pârgă şi cu obraji bucălaţi, cu bluzică albă, din pânză 
topită, tivită la gât, la mâneci, cu spumă de dantelă, iar 
fustita de pe ea este confecţionată dintr-o catifea ce se 
colorase parcă din aceleaşi ape blânzi ale ochilor. 

„Îţi place aşa de mult păpuşica, incit nu poţi să te 
desparţi de ea nici când vii la şcoală?” întreabă dăscăliţa. 

Fetiţa aprobă, cu un semn al capului. 

„Cine ţi-a cumpărat-o? Tăticu” sau mămica?” adăugă 
învăţătoarea. 

„Mi-a adus-o Moş Gerilă!” răspunde Răzvana cu o 
bucurie sinceră... 


207 


Ochii timpului 


Copiii din clasă părăsiseră aproape cu toţii băncile, 
strângându-se în jurul învăţătoarei şi al colegei lor. 

„Tovarăşa, tovarăşa — se aud, aproape în cor, mai 
multe glasuri... şi eu am păpuşă... chiar mai frumoasă 
decât a Răzvanei!”... 

„Eu am o păpuşă mare, mare, aproape cât mine de 
înaltă!” se laudă Corina, o fetiţă dintr-o bancă vecină. 

„Eu am o maşină teleghidată, se repede Adrian, colegul 
Răzvanei, iar eu am un avion”! spune altcineva... „Mie îmi 
place să mă joc cu pistolul mitralieră!” se aude alt glas... 
Şi, tot astfel, se adună mărturisiri peste mărturisiri... 
relevând un mare adevăr al fiinţei acestor omuleţi, 
deveniți, pe neaşteptate, şcolari, rupţi, aproape brutal, de 
miraculoasa lume a jucăriilor... 

„Copii — li se adresează tuturor învăţătoarea (care 
înţelesese bine acel adevăn): de mâine înainte, fiecare 
dintre voi are voie să vină la şcoală, pe lângă caiete şi 
cărţi, pe care le vom folosi pentru învăţătură, şi cu câte o 
jucărie, o jucărie micuță însă, aşa cum este păpuşica 
Răzvanei, una dintre cele care vă este vouă mai dragă!” 

„Uraaa!” strigă un băieţel din spatele clasei, privind, 
apoi, jenat, spre mine. 

Îi fac semn că nu s-a întâmplat nimic rău! 

„Ce bine! Ce bine!” ciripesc câteva fetiţe, ieşite din 
bănci şi ţopăind în jurul învăţătoarei... 

„Şi-acum, gata! ne întoarcem la /iniuțele noastre 
aplecate la dreapta”... 

A doua zi, mă înfiinţez, din nou, în clasă. Sunt curios să 
văd ce se întâmplă... 

Când mă vede, învăţătoarea râde. 

„Aţi venit să ne jucăm?” mă întreabă ea. 

„Bineînţeles!” 

„Să vedem dacă avem cu ce!”... 

La un semn, băncile s-au umplut de păpuşi, maşinuţe, 
avioane, locomotive cu vagoane, de tractoare... 


208 


George Şovu 


„Bine, copii! aprobă învăţătoarea. Şi-acum... cinci 
minute ne jucăm! Poftiţi!... 

Tabloul era greu de descris... Prin faţa catedrei, printre 
şirurile de bănci, au început să alerge automobile de 
toate culorile, unele teleghidate, altele cu impuls pregătit 
pe loc şi urmărit apoi în desfăşurare, unele cu sirenă şi 
lumini ca la miliţie ori ca la „salvare”; pe deasupra 
capetelor zburau, în salturi mai scurte, ori cu volute mai 
largi, avioane; pe catedră, o locomotivă „şuiera”, trăgând 
după sine câteva vagoane „încărcate cu călători*'; în 
braţele fetiţelor se răsfăţau legănate, mângâiate, alintate 
cu murmure de cântec, tot felul de păpuşi... 

Minutele au trecut pe nesimţite... 

„Gata, copii! Jocul s-a terminat! hotărăşte învăţătoarea. 
Până număr la cinci, pe bănci nu mai rămân decât cărţile 
şi caietele. Am început: unu, doi...” 

Copiii au ascuns, la repezeală, jucăriile în ghiozdane, 
aşezându-şi, în acelaşi timp, frumos, aşa cum îi învățase 


tovarăşa, cărţile şi caietele pe pupitre. Răzvana — pe 
care eu o urmăresc — a strecurat păpuşica în acelaşi 
buzunar. 


Lecţia, de data aceasta, la aritmetică, era în plină 
desfăşurare. Trecuseră cam douăzeci de minute din 
timpul destinat ei. Atentă la feţele copiilor, la răspunsurile 
şi gesturile lor, învăţătoarea văzu (ca şi mine de altfel) 
cum mâna dreaptă a Răzvanei se apropie, tiptil-tiptil, de 
buzunarul uniformei de şcolăriţă, cum scoate de-acolo 
păpuşica, pe care, aşezând-o apoi cu grijă în poală, sub 
bancă, începe s-o mângâie cu amândouă mâinile. 

Observând ochii învăţătoarei opriţi asupra ei, se 
înroşeşte într-o clipă şi, cu un gest grăbit, înghesuie, fără 
nicio milă, „fiinţa” aceea de cauciuc în buzunarul 
binecunoscut... 

După câteva minute, sala se umple, din nou, de larma 
avioanelor, a maşinilor, de „duduitul” tractoarelor şi al 
locomotivelor, de cântece suave de leagăn... 


209 


Ochii timpului 


les din clasă pe deplin convins că, de-acum înainte, 
orele, zilele acestor copii-şcolari se vor hrăni permanent ţi 
din izvoarele acelei calde vetre din care iradiază atâta 
bucurie şi înţelepciune: jocu//... 

După ce mi-a arătat iscălitura ei „proprie”, construită 
de mai multe ori din „litere de tipar”, Ruxandra m-a 
părăsit, optând să-i explice Cocăi cum a reuşit ea s-o 
înveţe pe Bella — păpuşa cea mare, primită în dar de la 
noi, cu un an în urmă — o poezie. Acum păpuşa „spune” 
frumos poezia, iar fetiţa, ca să fie sigură că Bella nu 
greşeşte, îi şopteşte fiecare cuvânt... Coca ascultă cu 
încântare, angajându-se, împreună cu Ruxandra, s-o mai 
înveţe pe Bella încă o poezie... 

Le urmăresc şi eu o vreme... Apoi, „părăsesc” curtea, 
zâmbind unei imagini ce mi-a rămas dragă, din clipa în 
care mi-a ajuns în suflet, în urma unei relatări... 


„„„Era dirigintă la prima ei clasă de liceeni... Se scursese 
un an de muncă... un an şcolar în care, acelor liceeni 
începători, ca şi altora, li se rostise, pe diferite tonalități şi 
în cele mai diverse împrejurări: „Fiţi atenţi, de-acum nu 
mai sunteţi copii! Aţi intrat. În liceu, răspunderile sunt 
mult mai mari! Trebuie să... trebuie să... trebuie...” 

In ziua de 1 lunie, s-a gândit să le aducă aminte de 
copilărie... 

A intrat în clasa-cabinet, ca de obicei, în clipa în care 
soneria îşi încheiase chemarea de reîncepere a activităţii. 

Elevii o aşteptau cuminţi, ordonaţi. A aşezat catalogul 
pe catedră, întrebând, în acelaşi timp, dacă lipseşte 
cineva. Toţi elevii erau prezenţi. 

După câteva secunde de reculegere, parcă, profesoara 
a anunţat că astăzi, 1 lunie, vor face o oră „ceva mai 
deosebită”. 

Atenţia copiilor a crescut. În clasă era o linişte 
desăvârşită. De la înălţimea piedestalului pe care se afla 


210 


George Şovu 


aşezată catedra, profesoara a îmbrăţişat, într-o privire 
caldă, întregul colectiv, pentru ca, apoi, ochii ei, cu lumini 
de smarald, să se oprească pe fiecare chip aproape şi să-l 
descopere, atunci, parcă pentru prima dată. „Au crescut 
«copiii», chiar într-un an! se gândi profesoara. Şi, 
totuşi...” 

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre unul dintre 
dulapurile aflate în cabinet. Descuie şi scoase de-acolo 
câteva platouri cu bomboane fine din ciocolată, cu 
prăjituri de tot felul, cu pateuri şi alte asemenea bunătăţi. 
Chemă câteva fete s-o ajute... 

Când le-au văzut, elevii au rămas, câteva secunde, fără 
glas; apoi au izbucnit în exclamaţii de mirare, de 
încântare adevărată. Catedra devenise o masă de 
sărbătoare. Profesoara urcă, din nou, pe piedestal şi, 
privind încă o dată peste zecile de chipuri, rosti 
emoţionată: 

„La mulţi ani, copii! Şi-acum, poftiţi! Serviţi-vă!” îi invită 
ea, în continuare... 

S-au strâns ciopor în jurul catedrei, al profesoarei. 
Mâncau, pe întrecute, „cele mai bune bomboane cu care 
au fost serviţi vreodată”, „cele mai bune prăjituri”, „cele 
mai bune pateuri”, „cele mai...” Deşi cu doza firească de 
exagerare, vorbele se rosteau cu simţire adevărată. 
Fetele i-au cerut voie s-o sărute, s-o îmbrăţişeze. Pe 
băieţi, i-a sărutat, pe rând, profesoara, găsind pentru 
fiecare câte o vorbă bună. 

„Şi-acum urmează o surpriză!” anunţă diriginta. 

„Încă una?” s-au auzit glasuri din bănci, în vreme ce 
zeci de perechi de ochi străluceau parcă şi mai intens de 
bucurie şi de curiozitate. 

Dintr-un plic, profesoara răstoarnă şi resfiră pe catedră 
treizeci şi şase de bileţele, fiecare purtând pe el câte un 
număr. A invitat elevii să-şi aleagă câte un bileţel. 
Operaţiunea s-a petrecut în cea mai mare grabă şi cu 
înfiorare. Toţi aşteptau acum să vadă ce mai urmează... 


211 


Ochii timpului 


Profesoara a deschis al doilea dulap. S-a întors la 
catalog şi l-a deschis şi pe acesta. A început să rostească 
numele înscrise acolo, în ordine alfabetică. Cel strigat era 
chemat în faţa dulapului şi invitat... să-şi caute, în 
„expoziţia” de jucării, pe care cu toţii o descoperiseră 
într-o adâncă mirare, pe aceea ce corespundea numărului 
de pe biletul tras... 

Hazul era de nedescris!... Unii dintre băieţi au nimerit 
păpuşi şi, dimpotrivă, unor fete „norocul” le-a adus câte o 
maşinuţă, un tractoraş, un avion... Când fiecare avea în 
mână „jucăria lui”, profesoara a ordonat: 

„Poftiţi, începeţi jocul!”... 

In câteva secunde, sala clasei a IX-a A, dintr-un mare 
liceu bucureştean, s-a transformat într-o încăpere de 
grădiniță, cu „locatari” din cel mult „grupa mijlocie”. 
Profesoara s-a amestecat, în chip firesc, printre 
beneficiarii jocului. Semnalul  soneriei a găsit-o 
plimbându-se, împreună cu unul din băieţii clasei, în 
spatele unei maşinuţe teleghidate... 


Ajunseseră în clasa a Xll-a! împliniseră, cu toţii, 
optsprezece ani. Peste câteva săptămâni terminau 
liceul... li aşteptau examenul de bacalaureat, examenul 
de admitere în învăţământul superior, examenul vieţii!... 

Era, din nou, 1 lunie! Şi-au adus cu ei jucăriile primite 
cu patru ani în urmă. Nerăbdători, începuseră jocul încă 
din recreaţia de dinaintea ore; mult aşteptate... 

Trecând pe lângă clasa lor, o profesoară de matematică 
i-a văzut. Nici n-a mai apucat să le facă vreo observaţie. A 
alergat către cancelarie şi, intrând pe uşă ca o furtună, a 
strigat către diriginta „împricinaţilor44: „Dragă, elevii tăi 
au înnebunit! Se joacă precum nişte copii: cu păpuşi, cu 
maşinuţe, cu... Du-te, dragă, şi potoleşte-i! Se poate? 
Elevi în clasa a XII-a? Ditamai vlăjganii., cu maşinuţele pe 
jos?!... Ne fac şcoala de râs, dragă! Noi suntem liceu 


212 


George Şovu 


LU 


serios, nu?!... 

Profesoara de engleză a zâmbit către înfuriata ei 
colegă, a luat catalogul celor de la a Xll-a şi-a pornit 
nerăbdătoare spre clasă: să se joace şi ea! Măcar o oră!... 


Zâmbesc şi eu privind-o cum, de data aceasta „învaţă” 
păpuşile „să spună poezii" !... 


4 


Întâmplarea pe care v-o povestesc acum s-a petrecut 
întocmai... Mi-a relatat-o chiar unul dintre eroi... Să-mi 
spuneţi, la sfârşit, care dintre personaje mi-ar fi putut-o 
înfăţişa... 

Dan, Alexandru şi Mihaela sunt cu ochii pe mine. 
Ruxandra „se plimbă” cu Bella de mână. Ţine, neapărat, 
s-o înveţe „să meargă”. De-aceea ea nu ne bagă în 
seamă... 

Aşadar, să-ncepem! 

— Unchiule Geo! 

— Poftim, Dănuţ! 

— Dumneata şi când... Dar, lasă, îţi spun la sfârşit! 

— Care va să zică, îmi pui şi tu „o problemă”... 

— Într-un fel!... Acum te-ascultăm, însă... 


Plângea lângă una dintre ferestrele culoarului lung şi 
proaspăt curăţit de femeia care trecuse cu cârpa umedă 
peste sutele şi sutele de urme ale încălţărilor din 
picioarele mititele, ce tropotiseră vesele, de la un capăt la 
altul, în minutele recreaţiei terminate de curând. N-a vrut 
să răspundă la nicio întrebare a femeii şi nici nu s-a învoit 
să plece de lângă fereastră. Astfel că fusese lăsat în 
pace... să plângă mai departe. Cu bărbia sprijinită de 


213 


Ochii timpului 


pervaz (abia ajungea până la el), privea în curtea şcolii, 
strecurându-şi razele ochilor săi negri şi strălucitori 
printre mărgăritarele fierbinţi ce se năşteau dintr-un izvor 
parcă fără sfârşit, tremurau, sfioase, câteva clipe pe 
streaşina genelor bogate şi lungi şi se rostogoleau apoi 
peste obrajii aprinşi. 

Văzându-l, bărbatul înalt, puţin adus de spate, cu părul 
bogat şi aproape în întregime alb, s-a apropiat de el şi, 
punându-i mâna pe cap, l-a întrebat cu blândeţe: „Ce e cu 
tine aici? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?” 

Băieţelul s-a întors şi-a început. Să-l măsoare de jos în 
sus. Şi-a dus o mânuţă la ochi, s-a frecat bine, bine şi 
iarăşi s-a uitat la bărbatul înalt, cu părul bogat, în 
întregime alb. 

„Eşti elev la şcoala noastră?” 

Copilul a aprobat cu un gest al capului... 

„Şi, de ce nu eşti în clasă? Ce-ai păţit? Te-a bătut 
cineva?” 

Un nou gest al capului, care s-a mişcat acum de la 
stânga la dreapta, voia să indice, probabil, faptul că 
micuțul şcolar nu fusese „bătut” de nimeni. 

„Atunci de ce eşti necăjit?” 

Ochii negri şi strălucitori au scos la iveală, ca la 
comandă, un nou şirag de perle fierbinţi. 

„Te rog să nu mai plângi, altfel te las şi plec. Nu vrei să 
vorbim ca între doi bărbaţi?” 

Copilul îşi şterge din nou ochii, încercând să se 
liniştească. 

„Bravo! Aşa! Ei, acum să-mi spui cum te cheamă şi în 
ce clasă eşti”... 

„lonuţ!” răspunse băieţelul, bătând de două ori din 
aripile pleoapelor, prelungite cu gene bogate, mari şi 
întoarse. 

„lonuţ şi mai cum?” 

„lonuţ Popa!” 


214 


George Şovu 


„Îmi pare bine, lonuţ Popa! zise bătrânul, întinzându-i 
mâna. Numele meu este Dan Mărgărit. Şi, acum, fiindcă 
am făcut cunoştinţă, te rog să-mi spui în ce clasă eşti şi 
ce ţi s-a întâmplat, de erai aşa de supărat. Acum ţi-a 
trecut supărarea, da?” 

Băiatul negă printr-un semn al capului. 

„Bine, chiar dacă nu ţi-a trecut supărarea, vreau să 
ştiu, totuşi, în ce clasă eşti, să aflu de ce eşti necăjit, ca 
să te ajut cumva. Vrei să te ajut?” 

De data aceasta mişcarea capului se face în sens de 
aprobare. 

„Mă bucur că eşti de acord să te ajut. Răspunde-mi 
acum şi tu la întrebări!”... 

„Nene, dar matale cine sunteţi?” întrebă copilul înainte 
de a răspunde... 

Bărbatul înalt zâmbi — aşa cum văd că zâmbiţi şi voi 
—, se aplecă şi, luându-l de sub braţe pe băieţel, îl aşeză 
cu fundul pe pervazul ferestrei: 

„Eu sunt directorul şcolii, lonuţ. Adică eu mă îngrijesc 
de voi, de copii, de tovarăşele care vă învaţă pe voi 
carte... Eu sunt «nenea directorul» '1, mai adăugă el cu 
acelaşi zâmbet bun pe faţă. 

„Nene  directore, vreau acasă!” spuse băiatul, 
hotărându-se să-şi dezvăluie „necazul”. 

„De ce, lonuţ? întrebă directorul mirat. Nu-ţi place la 
şcoală?” 

„Nu!” afirmă copilul cu toată hotărârea. 

„Şi de aceea plângeai?” 

'„Da!” 

„De ce nu-ţi place?” 

„Nu-mi place!” veni răspunsul o dată cu o nouă 
întunecare a feţei mici şi congestionate din cauza 
plânsului. 

„Bine, am înţeles!” spuse directorul, luând copilul de pe 
fereastră, şi aşezându-l jos, în picioare. Prinzându-l apoi 
de mână, porniră amândoi de-a lungul culoarului. 


215 


Ochii timpului 


Ajungând în dreptul unei uşi, pe care scria: Laborator de 
Științele Naturii, scoase din buzunar o mână de chei 
înşirate pe un inel de metal, alese una şi descuie. 
Pătrunse cu copilul înăuntru. Dând cu ochii de un vultur 
impresionant, cu aripile mari, întinse în lături şi cu ciocul 
puternic, proiectat în faţă, băieţelul tresări şi se strânse 
lângă director. 

„Nu te speria, lonuţ, spuse bărbatul, vulturul nu-ţi face 
niciun rău. E împăiat!” 

În timpul acesta, opriţi amândoi lângă uşă, îl priveau. 

Copilul nu-şi lua ochii de la pasăre. 

„Vezi? Nu face nicio mişcare, nu te teme!” 

„Uite, lângă el, şi un porc!” spuse băiatul. 

„Da, e un porc mistreţ, un porc care trăieşte în pădure. 
Dar şi el este tot mort şi împăiat!” 

„Şi o căprioară! adăugă copilul, desprinzându-se de 
mâna directorului şi înaintând sigur în încăpere. Vai, uite 
ce de păsărele!” se mira el, alergând prin faţa dulapurilor, 
după geamul cărora se aflau, într-adevăr, zeci de păsări 
împăiate. 

„Îţi place, lonuţ!” îl întrebă directorul. 

„Da!” fu răspunsul sincer al copilului. 

„Mă bucur!... Vino acum să-ţi mai arăt ceva!”... 

Directorul dădu de-o parte o draperie şi îl invită pe 
băieţel într-o încăpere mai mică, în care se află, în afara 
unor vitrine şi dulapuri, şi un acvariu. 

„Peştişori, peştişori! strigă copilul, alergând spre 
acvariu şi oprindu-se lângă el. Ce de peştişori! se miră el, 
ai cui sunt peştişorii?” întrebă lonuţ, căutând ochii 
bărbatului înalt şi cu părul alb. 

„Ai mei!” 

„Şi ce faceţi matale cu ei?” 

„îi dăruiesc copiilor din clasa întâi care iau numai note 
de zece şi care sunt foarte cuminţi!” 

„Şi eu o să iau note numai de zece şi o să fiu foarte 


216 


George Şovu 


cuminte, nene directore!" 

„Dar ce, tu eşti în clasa întâi?” 

„Sigur că da, nu ţi-am spus?” 

„Nu mi-ai spus!” 

„Da, sunt în clasa întâi şi o să iau numai note de zece!” 
mâi spuse copilul, în timp ce mângâia sticla dincolo de 
care înotau, nepăsători, zecile de peştişori <; are de care 
mai frumos colorat. 

„Bine! Îmi pare bine. lonuţ! Acum hai să mergem în 
altă parte...” 

Urcând un etaj, directorul descuie o altă uşă, pe care o 
plăcuţă albastră, cu litere galbene, anunţa că acolo se 
află: Camera pionierilor! 

Intrând, copilul scoase un strigăt de mirare şi se repezi 
spre o tobă aşezată sub un raft în care străluceau mai 
multe trompete. Prinse în mâna dreaptă, unul dintre 
„beţe” şi începu să lovească. 

„lonuţ! strigă directorul la el. Te rog să încetezi 
imediat! Ţi-am dat eu voie să baţi în tobă?” 

__ Băiatul întoarse ochii miraţi spre cel care îl apostrofase. 
Inţelegând că greşise, i se adresă cu un glas ce ar fi 
înmuiat orice inimă: „îmi daţi voie?” 

„Nu!” veni, prompt, răspunsul. 

„De ce?” 

„Fiindcă ceilalţi copii sunt la lecţii, iar tu i-ai deranja cu 
zgomotul pe care îl face toba”. 

„Acestea ce sunt?” întrebă copilul, ară tind şirul 
instrumentelor galbene şi strălucitoare. 

„Trompete! Cântă cu ele pionierii!” 

„Vreau să cânt şi eu!” 

„Nu se poate! Şi, fără să mai aştepte întrebarea «de 
ce», care ar fi fost neapărat pusă, motivă, mai departe: 
fiindcă nu ştii să cânţi!” 

„Dar vreau să cânt!” se rugă copilul. 

„Dacă ai să fii cuminte şi ai să înveţi bine, am să-l rog 
pe tovarăşul care i-a învăţat pe ceilalţi copii să-ţi arate şi 


217 


Ochii timpului 


ţie cum se cântă şi să te primească în echipa de 
trompetişti ai şcolii. Vrei?”. 

„Vreau! Vreau! spuse băieţelul, sărind într-un picior. 
Vai, ce de insigne frumoase!” mai adăugă el când ajunse 
în faţa unei vitrine în care se afla, pe o catifea roşie, 
prinse mai multe zeci de insigne de diverse forme şi 
culori. (Era o pasiune a comandantului unităţii de pionieri 
din şcoală să  colecţioneze insigne ale diferitelor 
organizaţii de copii din lume, insigne şi steguleţe, colecţie 
de care era de altfel foarte mândru.) 

„Când ai să fii pionier, spuse directorul, ai să primeşti şi 
tu o insignă şi o cravată roşie cu tricolor!” 

„Vreau să fiu pionier, nene directore!” zise copilul, 
privind spre bărbatul înalt. 

„O să fii! îi răspunse acesta. Trebuie să mai treacă ceva 
timp până atunci. Acum de-abia ai venit la şcoală. Şi, mi- 
ai spus că nici nu-ţi place aici, că vrei să mergi acasă...” 

Băieţelul şi-a plecat privirile, prinzând, în acelaşi timp, 
cu mâna lui mică palma directorului şi strângându-se, 
totodată, lângă el. Mâna cealaltă a bărbatului a început 
să-l mângâie pe cap... 


„Pas, pas! strigă copilul către director care alerga 
singur acum cu mingea către poarta improvizată în sala 
de sport. Pas, n-auzi!” ţipa, mai departe, alergând şi el pe 
extrema cealaltă a sălii. În sfârşit, primeşte mingea, o 
stopează, şi-o potriveşte pentru piciorul drept şi-apoi 
trage cu putere. „Gol, gol!” strigă băieţelul bucurându-se 
din toată fiinţa lui, în timp ce alerga spre director să-l 
îmbrăţişeze. Ajungând lângă acesta, întinde mâinile şi-l 
prinde pe după picioare. Ilndepărtându-se, după câteva 
secunde, se uită spre ochii lui şi-i spuse: „Ai văzut ce gol 
am băgat? A fost imparabil!” 

„Bravo, lonuţ! Golul a fost, într-adevăr, nemaipomenit! 
Eşti un fotbalist grozav!” 


218 


George Şovu 


„Aşa-i, nene directore?! la staţi matale puţin în poartă 
să mai trag eu o minge, să vedem, o apăraţi?” 

„Bine, stau! Dar nu cred că o să mai bagi gol!” 

„Şi dacă bag ce-mi daţi?” 

„Tu ce-ai vrea?” 

„O ciocolată!” 

„Bine, dacă bagi gol, ai de la mine o ciocolată!” Băiatul 
ia mingea, p aşază la unsprezece metri de „poartă” (adică 
la distanţa măsurată cu cei unsprezece paşi ai lui) şi se 
pregăteşte să tragă. Tocmai atunci, pe uşa sălii de sport, 
pătrunde secretara şcolii, care spune, cu mare mirare: 

„Tovarăşe director, aici sunteţi? V-am căutat prin toată 
şcoala. Veniţi repede că vă cheamă cineva la telefon.” 

„Să revină!” răspunde directorul, în timp ce executa 
mişcările obişnuite ale unui portar care se pregăteşte să 
prindă o minge extrem de dificilă. 

Stupefiată de răspuns, dar mai ales de imaginea 
directorului, secretara adaugă: 

„Dar este Inspectoratul şcolar!” 

„Să revină, n-ai auzit? Acum sunt ocupat. Joc fotbal!” 
leşind, total nedumerită, secretara exclamă: „Doamne 
fereşte! Aşa ceva...” Exprimarea gândului se opreşte aici, 
de teama de a nu fi auzită, dar semnul de întrebare de pe 
faţă nu i se şterge decât când ajunge în birou şi când 
trebuie să răspundă la telefon că „tovarăşul director se 
află la o asistenţă şi vă roagă să-mi transmiteţi mie 
comunicarea, în cazul că este urgentă. Când iese de la 
oră, vă dăm noi un telefon!”... 

„Nene directore, eşti gata?” întreabă lonuţ, în timp ce- 
şi ia avânt pentru a trage cu piciorul în minge. 

„Gata!” se aude răspunsul „portarului”. 

Băiatul şutează cu toată puterea. Mingea porneşte în 
mare viteză, directorul face un gest, din care se înţelege 
că ar fi vrut să se arunce după ea s-o prindă, dar, între 
timp, se răzgândeşte, întinde doar un picior, sperând ca 
astfel să salveze situaţia, însă mingea trece „vijelios*', la 


219 


Ochii timpului 


câţiva centimetri de pantoful improvizatului portar. 

„Goool! Goool! strigă băiatul, sărind de bucurie. Am 
câştigat, am câştigat ciocolata!”... 

Directorul râde sincer, din toată inima, râde până ce-i 
vin lacrimi în ochi, rămânând, bineînţeles, dator cu o 
ciocolată. Cuvântul e cuvânt!... 

După „fotbal”, au vizitat, pe rând, câteva săli de clasă. 
lonuţ abia atunci şi-a dat seama că mai mulţi copii din 
blocul lui, băieţi şi fetiţe, învaţă la această şcoală. S-a 
bucurat văzându-i şi s-a simţit tare mândru pentru că el 
era de mână cu „nenea directorul”, în faţa căruia toţi 
copiii şi toate „tovarăşele „ se ridicau din bănci şi de pe 
scaunele de la catedră şi spuneau în cor: „Bună-ziua!” 

Cel mai mult şi mai mult, băiatului i-a plăcut, până la 
urmă, în sala în care un loc gol, într-o bancă, îl aştepta. Şi 
„tovarăşa” lui, îngrijorată de dispariţia copilului, era „cea 
mai frumoasă” din toate pe care lonuţ le văzuse în 
şcoală... 

„Deci însemnează că acum vrei să rămâi la şcoală, 
lonuţ!” spuse directorul. 

„Da!” răspunde copilul cu faţa toată numai zâmbet, în 
timp ce se aşază la locul lui, în bancă. 

„Bine, mă bucur! Şi să ştii că noi rămânem prieteni. Ori 
de câte ori vrei să-mi spui ceva, poţi să treci pe la mine!” 

„Dar unde staţi matale”? întreabă copilul. 

Mai mulţi colegi de-ai lui, care au sesizat greşeala din 
formularea întrebării, râd de-a binelea. Alţii zâmbesc 
numai. Zâmbeşte şi învăţătoarea. Directorul, pentru care 
o asemenea formulare nu mai era o noutate şi care nu 
socotise că atunci, adică în asemenea împrejurări, ar fi 
fost potrivit s-o corecteze, răspunde ca şi când nimic 
deosebit nu s-ar fi petrecut: 

„O să-ţi arate tovarăşa învăţătoare! Şi-acum, la 
revedere, lonuţ! La revedere, copii!” adăugă directorul 
părăsind sala de clasă. 


220 


George Şovu 


După vreo săptămână, în biroul secretariatului întră un 
băieţaş care, după ce spune politicos „Bună-ziua”, 
întreabă cu toată seriozitatea: „Nenea directorul este 
acasă?” 

Auzind întrebarea, secretara râde cu poftă. Şi, înainte 
de a apuca să spună ceva, uşa, care permitea intrarea în 
biroul directorului se deschide, în cadrul acesteia apărând 
bărbatul înalt, puţin adus de spate, cu părul aproape în 
întregime alb. 

„A, lonuţ! spuse directorul, bucurându-se sincer. Ce faci 
aici?” 

„Am venit...” 

„Ai treabă cu mine, de ce-ai venit? Ori ţi s-a întâmplat 
iarăşi ceva?” 

„Eu am venit...” 

„Poftim, poftim în birou, lonuţ! spuse bărbatul înalt, 
luându-l de mână şi poftindu-l în camera din care tocmai 
voia să iasă. la spune-mi ce mai faci?” 

„Bine!” 

„Ei, acum îţi place la şcoală?” 

„Da!” 

„Şi pe la mine de ce ai venit?” 

„Fiindcă mi-era dor de dumneavoastră!” mărturiseşte 
sincer băiatul. 

Vorbele copilului l-au emoţionat pe director, care caută, 
cu mâinile aproape tremurând, într-un sertar, de unde 
scoate două ciocolate. | le întinde, spunând: 

„Ţi-aminteşti? Eram dator!” 

„Numai cu una!” 

„Cealaltă este aşa pentru că suntem prieteni şi pentru 
că... «mi-era dor de dumneavoastră»!”... 

„Vă mulţumesc!” 

„Şi eu îţi mulţumesc, lonuţ, pentru că m-ai vizitat, mai 
spuse directorul, mângâindu-l pe băieţel. Te mai aştept 
pe la mine!” 

„Am să mai vin, nene directore, am să mai vin!” îl 


221 


Ochii timpului 


asigură băiatul, în timp ce iese, încântat, pe uşă, 
desfăcând, cu nerăbdare, una dintre ciocolate şi 
umplându-şi gura cu o bucată mare. „Am să mai vin... să 
mai jucăm fotbal!” mai adăugă el, îndepărtându-se şi 
făcând semn de bun rămas bărbatului înalt, care-l 
petrecea din uşă cu ochii încălziţi de o sinceră şi adâncă 
emoție... 

Ei, care este răspunsul la întrebare! 

— Bineînţeles că directorul ţi-a povestit, că doar nu 
prichindelul de lonuţ! se aude glasul lui Alex. 

— Nu e adevărat! intervine Dan... 

— Ce vorbeşti, mă, cum „nu e adevărat”? sare 
Alexandru. 

— Da, nu e adevărat, nu i-a povestit directorul! 

— Dar cine? Sunt foarte curios să aflu! adăugă Alex, cu 
ironie... 

— Nimeni! răspunde Dănuţ, privindu-mă insistent. 

— Aşa-i, unchiule Geo?... Directorul de-acolo eşti tot 
matale, numai că, în realitate, nu eşti atât de înalt, 
„aplecat de spate şi cu părul aproape în întregime alb”... 
Recunoşti? 

— Dacă răspunzi şi tu la o întrebare: după ce anume ti- 
ai dat seama? 

— După mai multe! Acum te-am învăţat!... Dan 
Mărgrăit — aşa parcă l-ai botezat — vorbeşte şi se poartă 
ca dumneata. Şi-apoi — mai e şi ciocolata! 

— Ce e cu ciocolata? 

— Dumneata nu mi-ai adus niciodată o singură 
ciocolată... Ţi-aminteşti? Mă lăsai să caut prin toate 
buzunarele... Şi eu mai găseam încă una şi încă una!... 

— „Eşti mare”, Dănuţ! exclam, realmente entuziasmat. 
Vino... 

— Mai ai vreo ciocolată prin buzunare?!... 

— Cine ştie?! 

— Nu mai ai! 


222 


George Şovu 


— Pe ce te bazezi? 

— Nu te lasă pe matale inima să... 

— Şi cu „problema”, cum rămâne? 

— Păi, asta era... că şi atunci când povesteşti despre 
alții... 


5 


— Unchiule Geo, mă întreabă Mihaela, dumitale, în 
afară de floarea de liliac alb, ce alte flori îţi mai plac? 

— Garoafele! 

— Ce-ai fi spus, ce-ai fi făcut, dacă, atunci când erai 
director de liceu, elevii şcolii ţi-ar fi dăruit... o mie de 
garoafe? 

— O mie de garoafe?!... 

— Exact! Cum ai auzit!... 

— Mi-aş fi cumpărat alte. -., haine, ca să încap în de, de 
fericit!... 

— Poţi să râzi, dar să ştii că noi, elevii şcolii — vreau să 
Zic, i-am dăruit directorului nostru... o mie de garoafe, 
într-o zi, când el a împlinit patruzeci şi cinci de ani! Ei, ce 
spui? 

— Foarte frumos din partea voastră! E un gest 
nemaipomenit!... 


— Directorul este şi profesorul meu de matematică, un 
profesor foarte bun, exigent şi drept... Nu l-am sărbătorit 
niciodată până acum, fiindcă nici n-am ştiut care este 
ziua lui de naştere... Până în primăvara aceasta, pe la 
mijlocul lunii mai... 

Mă chemase la dânsul — ştii că eu sunt comandanta de 
pionieri pe şcoală. Trebuia discutăm ceva, în legătură cu 
problemele organizaţiei... 


223 


Ochii timpului 


În timpul discuţiei, la un moment dat, a ieşit, pentru 
câteva minute, din birou. Îl solicitase cineva, un părinte, 
mi se pare... Aşteptându-l, mi-am aruncat ochii pe masa 
de lucru a dumnealui. Am zărit un memoriu de activitate 
şi am citit, fără să vreau, primele rânduri... Aşa am 
descoperit că a doua zi, 16 meii, împlinea patruzeci şi 
cinci de ani.. 


După ce-am terminat discuţia, m-am întors în clasă... 
Eram emoţionată... Mă gândeam că ar trebui să facem 
ceva să-i mulţumim pentru toată strădania dânsului, să-i 
oferim ceva, aşa, ca să-şi amintească de noi. 

Colegul meu de bancă, Adrian — un băiat inteligent, 
talentat (scrie poezii) — m-a observat, bineînţeles... l-am 
spus despre ce era vorba, de ce mă frământam. Şi i-am 
cerut părerea. 

„Păi, e simplu! mi-a răspuns el. Îi oferim... o garoafă!” 

Am crezut că-şi bate joc de mine... în primele clipe 
chiar m-am supărat. „închipuieşte-ţi — i-am spus — ce-ar 
fi să apărem în faţa sărbătoritului şi să începem: 
„Tovarăşe director, vă rugăm să ne permiteţi ca astăzi, 
de ziua dumneavoastră de naştere, când împliniţi rotunda 
cifră de...” 

„Nu e chiar atât de rotundă!” a remarcat el, maliţios... 

. „Când împliniţi nu atât de rotunda cifră de patruzeci 
şi cinci de ani, să vă oferim... o garoafă... şi-atât!” 

„Şi nu este de ajuns, Mihaela?” a întrebat el. 

„Măi, Adriane! m-am repezit eu, vrând să-l pun la 
punct... 

„Şi nu este de ajuns, stimată colegă, m-a întrebat, dacă 
fiecare elev al acestei şcoli ar oferi directorului nostru, al 
tuturora, câte o garoafă? Adică, în total, o mie de 
garoafe?!... Parcă în jur de o mie de elevi are şcoala, 
nu?”... în clipa aceea, parcă o lumină mi-a pătruns în 
suflet. „Extraordinar! am exclamat. Excelentă idee, 


224 


George Şovu 


Adriane! Bravo! Eşti grozav! Bravo!... Tiii!... Fiecare copil 
— o garoafă; fiecare copil cu câte o garoafă... Îţi dai 
seama ce-o să fie?!” îl întrebam, din ce în ce mai 
entuziasmată. 


A doua zi, imediat după ce a sunat pentru recreaţia 
mare, noi, cei de la a Vil-a. A, am părăsit sala de clasă, 
îndreptându-ne spre biroul directorului... 

Am intrat numai eu şi am întrebat-o pe secretară dacă 
profesorul nostru se află înăuntru. Era! Şi încă singur 
După câteva secunde, noi, cei treizeci şi nouă de băieţi şi 
de fete, de la a Vil-a A, am început să cântăm, plini de 
emoție, în faţa uşii sărbătoritului: „Mulţi ani, trăiască!” A 
deschis aproape speriat. Ne aşezaserăm, între timp, într- 
un semicerc. L-am primit la mijloc, întinzând, fiecare, 
către dânsul, dar în acelaşi timp, câte o garoafă albă | 
întâi s-a făcut palid şi-au început să-i tremure buzele. Dar, 
apoi, în câteva secunde, chipul pe care-l priveam şi care 
ne era atât de cunoscut (ne păstorea, ca profesor, încă 
din clasa a V-a) şi-a recăpătat culorile obişnuite, ochii şi- 
au intensificat strălucirea, însă, până să apuce să scoată 
vreo vorbă, eu, care mă plasasem la mijlocul 
semicercului, am făcut un pas înainte, rostind câteva 
vorbe de suflet pentru cinstirea dascălului şi a omului 
îndrăgit de o şcoală întreagă. Adunând florile din mâinile 
noastre, directorul n-a putut spune decât: „Vă 
mulţumesc, copiii!” 

Priveliştea era cu adevărat răscolitoare. Întregul culoar 
de la parter se afla „tapetat”, de la un capăt, la altul, pe o 
parte şi pe cealaltă, cu trupuri de copii, începând de la 
micuţii din clasa întâi, până la colegii noştri, din clasele a 
VIll-a. Din loc în loc, în faţa copiilor, puteau fi observați 
învățătorii şi profesorii diriginţi ai claselor. La un semn al 
comandantului instructor de pionieri pe şcoală, toţi elevii 
au ridicat deasupra capetelor florile pe care le aveau În 
mâini, intonând aceeaşi vibrantă urare: „La mulţi ani!” 


225 


Ochii timpului 


O imensă grădină de flori, de ochi şi de chipuri! 
Splendidă imagine! Merită să te sfărâmi o viaţă întreagă 
pentru a putea trăi o asemenea clipă! Acestea cred că 
erau şi gândurile dascălului nostru, care începuse să 
treacă printre rânduri şi să culeagă stropii aceia de 
frumuseţe şi de suflet ce se revărsau peste fiinţa lui 
copleşită de emoție. 

Şcoala întreagă a rămas luminată, zile în şir, de „florile 
directorului”, care s-au păstrat nu numai în biroul lui, al 
secretarelor, în cancelarie, ci şi în fiecare sală de clasă şi 
laborator. 

Colectivele de elevi s-au întrecut între ele spre a ţine 
cât mai mult „în viaţă „ buchetele de garoafe ce le 
zâmbeau de pe catedrele sălilor în care învățau. Zilnic, ei 
le împrospătau apa din vaze şi tăietura prin care îşi 
sorbeau hrana, le adăugau diverse „întăritoare” spre a le 
prelungi rezistenţa. 


O mie de garoafe — o mie de inimi, înfiorându-şi 
simţirea pentru fiinţa unui dascăl, a unui Om! 


6 


Dan se luptă cu Alexandru. Îl învaţă şi pe el judo. 
Grădina — „terenul” lor de desfăşurare — răsună de 
exclamaţiile specifice jocului. 

Mihaela s-a retras însă în pridvorul casei şi cântă la 
chitară. Este una din pasiunile ei... 

O ascult!... Melodia mi se pare cunoscută... 

— Mihaela, de unde ştii cântecul acesta? 

— L-am învăţat astă-vară, în tabără, la Predeal. Îl cânta 
un băiat mai mare. Cătălin se numea!... Un băiat frumos 
şi interesant! Avea însă ceva... n-aş putea să-ţi spun ce 


226 


George Şovu 


anume... Poate că era prea serios pentru vârsta lui, chiar 
trist... 

— Cătălin ai zis? 

— Da, Cătălin! 

— Ştii şi cuvintele? Versurile cântecului — vreau să zic 
— le ştii? 

— Sigur că da: „Oameni ai lumii, fiţi înţelepţi, / Voi, 
oameni mari...” 

— Mulţumesc, mulţumesc, Mihaela! 

— Dar, ce s-a-ntâmplat? 

— Cred că-l cunosc pe băiat! Adică — l-am cunoscut! 
Sunt sigur că el este... L-am cunoscut într-o împrejurare 
mai deosebită... 


„„„Trecuse de miezul nopţii. Ningea cumplit! încă mai 
ningea... Maşina s-a oprit în faţa hotelului cel mare şi nou 
din centrul oraşului. Nu ne venea să credem că 
ajunseserăm teferi, după douăsprezece ore de mers, 
printr-un viscol cum rar îmi fusese dat să mai văd. 

La restaurantul de la parterul hotelului nu ne mai 
aştepta nimeni! De altfel, nici unuia nu-i ardea de 
mâncare. Aşadar, ne-am luat în primire camerele şi, 
copleşiţi de oboseala acumulată şi de efectele spaimelor 
prin care trecuserăm, ne-am grăbit către paturile ce ne 
aşteptau. 

Când ne-am trezit, a doua zi, obrazul alb al oraşului se 
răsfăţa sub  mângâierile razelor strălucitoare, dar 
îngheţate şi ele parcă, ale soarelui ce se înălța triumfător 
pe bolta albastră. 

In sala unui mare complex sportiv din oraş, am 
cunoscut concurenţii — echipe de pionieri şi de şoimi ai 
patriei, reprezentând două judeţe ale ţării: unul din 
centrul Transilvaniei, celălalt, de-aici, din apropiere de 
apa Jiului. Cu toţii erau pătrunşi de o idee foarte 
importantă: fiecare echipă reprezenta un întreg judeţ, de 
comportarea fiecărui copil depindeau succesul sau, 


227 


Ochii timpului 


dimpotrivă, insuccesul unei colectivităţi cu al cărei 
prestigiu nimeni nu avea voie să se joace. 

Astfel că, atunci când concursul a început şi, o dată cu 
el, înregistrarea pe peliculă, în vederea retransmiterii 
pentru marele public, prin televiziune, copiii, îmbrăcaţi şi 
struniţi, în acelaşi timp, de dascălii lor, au intrat în scenă 
curajoşi şi luminoşi, animați de dorinţa de a pune în 
valoare acumulările dintr-o perioadă de intensă pregătire, 
precum şi aptitudinile şi talentele lor ce urmau să se 
concretizeze în diferite domenii: sport, artă plastică, 
muzică, montaj literar-muzical etc. 

Probele se succedau într-o mare tensiune. Spectatorii 
din sală, susţinători ai celor două echipe, electrizau parcă 
întreaga atmosferă cu strigătele de încurajare şi 
aplauzele lor. Membrii juriului, din rândul cărora făceam 
parte, în- cântaţi de performanţele copiilor, acordau, în 
unanimitate, punctaj maxim fiecărei probe consumate. In 
aceste condiţii, echipele se aflau la egalitate în faţa 
ultimelor două secvenţe: probele sportive şi spectacolele 
grupurilor de pionieri. 

Copţii din judeţul transilvănean sunt primii care 
continuă întrecerea. Evoluţia lor este fără reproş şi ei 
primesc şi la sport întregul punctaj. La aceste probe, 
oltenii nu au niciun fel de emoție. Fiecare membru al 
grupului de sportivi este foarte bine pregătit, iar Cătălin, 
băiatul acela înalt, suplu, cu părul blond şi ochi albaştri 
este un adevărat talent. La repetiţii el cucerise întreaga 
sală. 

După evoluţia — corectă — a coechipierilor săi, a intrat 
în „scenă” Cătălin, Sala, toată, în picioare, cu excepţia 
membrilor juriului, îi urmăreşte mişcările executate cu 
cea mai mare precizie şi cu eleganţă. După fiecare 
secvenţă a probei, se aud ropote de aplauze ce izbucnesc 
din partea ambelor tabere de susţinători. Cătălin 
înaintează cu zâmbetul pe buze spre un final ce nu putea 


228 


George Şovu 


să fie decât încununat de o mare victorie. Aşa credeau 
toţi cei ce-l urmăreau „aşa simţea şi băiatul, când, o mică 
alunecare îl dezechilibrează parţial, mişcarea următoare 
nu mai îndeplineşte corectitudinea necesară şi, în ciuda 
timpului obţinut, apreciat ca un adevărat record, băiatul a 
trebuit să fie penalizat cu două puncte, potrivit 
regulamentului de concurs. Un oftat de dezamăgire 
generală (ca expresie a sincerităţii şi spiritului de 
dreptate ce caracterizează pe toţi copiii) a urmat 
anunţării rezultatului 

Cătălin este năucit, nu-i vine să creadă. Când s-a 
convins că, totuşi, acesta este adevărul, că echipa lui, 
datorită greşelii pe care el, „cel mai bun”, o făcuse, a 
pierdut două puncte, a simţit o sfârşeală în stomac, ochii i 
s-au împăienjenit, parcă nu mai vedea, totul a început să 
se învârtească în jurul lui, el însuşi se învârtea cu sala o 
dată, repede, tot mai repede... 

S-a trezit, după câteva minute, întins pe o canapea, 
înconjurat de profesori şi de colegii lui. Obrajii îi sunt 
umezi de lacrimile ce i se strecuraseră de sub pleoape. 
Cătălin deschide ochii şi, după câteva clipe, îşi aduce 
aminte de ceea ce se întâmplase. Chipul i se întunecă, iar 
buzele, care ar dori să rostească ceva, nu izbutesc să 
scoată decât un murmur din care nu se distinge nimic. 
Toţi cei din jur încearcă să-l liniştească şi să-l încurajeze. 

În sală se aud noi ropote de aplauze. Echipa adversă 
obținuse punctajul maxim şi la ultima probă — 
spectacolul grupului de pionieri. Deci, totul era pierdut! 
„Chiar dacă şi noi vom obţine la fel, va fi zadarnic”, spune 
cineva dintre copii. „Şi cum să ne desfăşurăm spectacolul 
fără Cătălin? adaugă altcineva. El era sufletul întregii 
formaţii, recita, cânta...” 

„Dar cine spune că trebuie să intraţi în scenă fără 
Cătălin?! se aude glasul unui profesor. Ce zici, băiete?” se 
adresează el celui ce se ridicase deja de pe canapea. 

„Daţi-mi, vă rog, chitara!” se auzi vocea hotărâtă a 


229 


Ochii timpului 


adolescentului... 

Masa juriului se află în linia primului rând de scaune din 
sală, în apropierea scenei. Privesc şi parcă nu pot să cred 
că ceea ce văd poate fi adevărat. Copiii aceştia pe care-i 
am sub ochi, unii dintre ei, recită în timp ce lacrimile le 
curg pe obraji; cântă, şi vocile lor sunt cristaline, pure, 
emoţionante, iar lacrimile se strecoară în voie, umezind 
petalele de piersică învăpăiată ale obrajilor; dansează 
— dans elegant, frumos — ori joacă în ritmul îndrăcit al 
„Căluşarilor”, dăruind, în acelaşi timp, sălii zâmbete calde 
şi sincere, peste care se rostogolesc, din când în când, 
aceleaşi bobiţe de rouă fierbinte. În mijlocul scenei, un 
copilaş de nici şase ani, în centrul echipei „Căluşarilor”, 
uimeşte pe toţi spectatorii prin rapiditatea şi 
corectitudinea cu care interpretează complicatele mişcări 
sau „figuri” ale celebrului joc. Îi urmăresc faţa mică, 
îmbujorată de efort. Poartă-pe ea expresia încordării, a 
hotărârii de a arăta tot ce ştie să facă, de a demonstra. 
Jocul lui, ca şi al tovarăşilor săi de echipă, dezlănţuie în 
sală o adevărată furtună de aplauze. 

Când larma se potoleşte, din mijlocul întregii formaţii, 
unde recitase până atunci, în momentele cheie ale 
spectacolului, versuri al căror duh înălţase sufletele 
tuturor ascultătorilor, se desprinde băiatul cu părul blond 
şi ochii albaştri, care înaintează în ritm de cântec născut 
pe strunele chitarei ce-o poartă la piept. Cătălin priveşte 
peste sală, dincolo de ziduri, departe; faţa lui albă, 
scăldată parcă în raze de lună, este o oglindă a sufletului 
vorbelor ce le rosteşte, urcând şi coborând pe treptele 
unor răscolitoare acorduri. In cântecul său (şi muzica şi 
textul îi aparţin) băiatul acesta. De nici paisprezece ani se 
adresează, într-un mod simplu, dar nu mai puţin patetic, 
lumii întregi, „oamenilor maturi” ai acestei lumi pe care-i 
roagă să nu ucidă copiii! Un vers laitmotiv: „Oameni ai 
lumii, fiţi înţelepţi!” cu varianta „Voi, oameni mari, fiţi 


230 


George Şovu 


înţelepţi!” cumulează parcă întregul dramatism al 
melodiei, al vocii şi al semnificaţiilor întregului cântec. 
Scena tace şi sala de asemenea. Cătălin cântă singur, 
acompaniindu-se cu ajutorul chitarei pe care-o strânge la 
piept, cântă pierdut, trecând cu privirile peste sutele de 
capete, căutând departe, dincolo de ziduri, spre lumea 
cea largă, în care „tremură, încordat la cotele maxime, 
destinul planetei Pământ!”... 

La festivitatea de închidere a concursului, pe scena, 
care acum îi cuprindea pe toţi copiii ce evoluaseră în 
cadrul emisiunii, nu se aflau decât învingători! Doar pe 
tabela de înregistrare a rezultatelor, unul dintre judeţe 
avea două puncte în minus. 

După schimbul de daruri dintre cele două echipe, 
Mirela, fata care conducea grupul copiilor din judeţul 
transilvan, şopti băiatului cu părul blond şi ochi albaştri: 
„Îţi mulţumesc, Cătăline, pentru cântecul tău! Dincolo de 
întrecere şi punctaj, el ne reprezintă pe toţi. Intorcându- 
mă, cine ştie cât timp de-aici înainte, cu gândul şi cu 
sufletul, la cele trăite în ziua aceasta, îmi voi aduce 
aminte, sunt sigură, mai ales de un cântec... ca şi de 
acela ce l-a adus pe lume...”. 


— Şi, uite că nu numai Mirela îşi aduce aminte de 
cântecul lui Cătălin, ci şi Mihaela... 

— Şi, bineînţeles, unchiul Geo, care, în clipele 
hotărâtoare ale impunerii cântecului, a fost de faţă!... 


7 


Concursul a luat sfârşit!... După ce mâna dreaptă îi 
fusese ridicată de arbitru, în semn că e/ este învingătorul, 
Dan, cu zâmbetul acela angelic pe chip — poate că s-ar 


231 


Ochii timpului 


potrivi mai bine dacă aş spune pe suflet — se pleacă în 
faţa publicului, care-l aplaudă frenetic... 

— Nu te-a mai durut mâna? îl întreb când reuşesc să 
ajung în preajma lui. 

— Ba, da! îmi răspunde. Şi cred că aşa o să mă doară 
toată viaţa! adaugă cu oarecare tristeţe în glas... Dar, de 
data aceasta, sunt dublu câștigător, unchiule Geo... 

— Cum adică? 

— Păi, am învins nu numai mâna — cum sper s-o înving 
şi de-aici înainte, mereu — ci şi pe Mihai! Şi pe el sper 
„să-l mai bat!”... Ca şi pe alţii!... 

Meditez, uitându-mă la acest copil, la versurile, cu 
zguduitoare semnificaţie, ale lui Nicolae Labiş: 

„Viaţa ni se cheamă-n încleştarea Supremei bătălii, pe 
câmp deschis, 

Şi-aşa ea ni-i revoltător de scurtă, 

Ca s-o mai dăm pe lene şi plictis!... 

„Chiar aşa-i! îmi spun: drumul vieţii şi-o sută de ani 
dacă ar măsura, rămâne, totuşi, revoltător de scurt, în 
raport de câte are şi-şi propune omul să facă!...” 


---- SFÂRŞIT ---- 


232