Alphonse Daudet — Piciul

ALPHONSE DAUDEI 


PICIUL 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. 

|, Fabrica 8 

Il. Gândacu 15 

II., 4 murit, rugați-vă pentru el!” 25 

[%/, Cauetul ragu 30 

17, Căgtigă-țt păineal 43 

|, Cei mici, 35 

Il. Pedagogul 63 

III. Ochu negri 75 

x, Afacerea Boucoyran 85 

X, Zilele grele 95 

|, Bunul meu prieten, rnaestrul de scrirnă 99 
II], Inelul de fier 1093 

XIII, Cheile domnului Miat 122 

XI, Unchiul Baptiste * 127 

PARTEA A DOUA, 

|. Galogu mei 40 

II, Din partea preotului de la Saint-Mzer 134 
II], Maică-rnea Jacques 144 

[*7. Discuţia bugetului 148 

17, Cuc-Alb şi doamna de la etaţul întâi ' 141 
YI, Eoamanul lui Pierratte 184 

SII, Trandafirul rogu şi ochii negri 180 


_ rr" În E | — L] 1 o— d —— 


=— 


d Sa due 


pe ei 


ALPHONSE DAUDEI 


PICIUL 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI. 

I. Fabrica 6 

II. Gândacii 15 

III., A murit, rugaţi-vă pentru el!” 25 

IV. Caietul roşu 30 

V. Câştigă-ţi pâinea! 43 

VI. Cei mici. 55 

VII. Pedagogul 65 

VIII. Ochii negri 75 

IX. Afacerea Boucoyran 85 

X. Zilele grele 95 

XI. Bunul meu prieten, maestrul de scrimă 99 
XII. Inelul de fier 109 

XIII. Cheile domnului Viot 122 

XIV. Unchiul Baptiste * 127 

PARTEA A DOUA. 

I. Galoşii mei 130 

II. Din partea preotului de la ' Saint-Mzier 134 
III. Maică-mea Jacques 144 

IV. Discuţia bugetului 148 

V. Cuc-Alb şi doamna de la etajul întâi ' 141 
VI. Eomanul lui Pierrotte 184 

VII. Trandafirul roşu şi ochii negri 160 
VIII. O lectură în pasajul Saumon 169 

IX. O să vinzi porțelan 185 


X. Irma Borel' 223 

XI. Inima de zahăr 232 
XII. 'Tolocototinian 247 
XIII. Eăpirea. 257 

XIV. Visul 268 

XV 279 

XVI. Sfârşitul visului 289 


PARTEA ÎNTÂI. 

I. FABBICA. 

M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc 
unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul 
colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente 
romane. 

Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea 
negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o fabrică mare, 
cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită 
de platani şi despărțită de ateliere printr-o grădină foarte 
întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei 
dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, 
recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o 
nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut 
averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a 
părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. 

Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus 
noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, 
mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci 
într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei 
mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din 
Marsilia, care-l păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de 
franci. 

Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se 
întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului 
din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. 


Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să 
plângi pentru amân-două. 

Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua 
eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din 
toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi 
două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, 
apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de 
vopsele. 

De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, 
atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război 
desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. 
Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa 
noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi 
câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la 
catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu 
doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi 
lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, 
roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, 
în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată 
fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, 
bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, 
înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul 
său, micul Eouget. 

Se isprăvise, eram ruinaţi. 

Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte 
plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită 
la şcoală. Mama mă învățase numai să citesc şi să scriu şi, 
pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei 
melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie 
drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, 
nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi “e faţă la 
agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc 
că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că 
ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd 
în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau 
lucrători, nu-m” era îngăduit decât duminica. 


Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a 
mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă 
credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. 

Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea 
noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de 
obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să 
răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să 
fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea 
îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe 
toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, 
nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara 
era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se 
năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de 
Jacques, de bătrâna Annou. 

Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu 
suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse 
din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. 
A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. 
În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în 
şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. 
Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot 
de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna 
Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, 
când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. 
Mama, se-nţelege, plângea văzându-l pe domnul Eyssette 
aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau 
văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre 
Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea 
noastră - era numai cu doi ani înarmare decât mine - 
simţea nevoia să plângă, de/plăcere. 

_!E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea 
darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi 
obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la 
şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea 
pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1l?,, răspundea 
sughiţând: „î? - Am nimic,. Şi lucru ciudat e că n-avea 


nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta 
tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: 
Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!“lar 
doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, 
dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa 
eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, 
creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba 
dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat 
de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. 
Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc 
pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca 
nimeni să-l mai întrebe: „Ce ail?” 

[. 

Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru 
mine, şi partea ei frumoasă. 

Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea 
grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu 
Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca 
într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi 
năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un 
bondoc de vreo doisprezece ani, puternic ca un taur, 
credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i 
roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o 
să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era 
rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, 
nişte marinari răzvrătiți pe o corabie, tot ce vreţi. Pe 
vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: 
eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale 
cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter 
Crusoe. Dulce nebunie! Sear”, după masă, îl citeam şi-l 
reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl 
jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă 
înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea 
pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, 
grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau 
greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget 


habar n-avea nici - el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai 
fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, 
trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai 
mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul 
sălbaticilor. 

Unde învățase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea 
grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu- 

1 Rouget - roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, 
i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram 
nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai 
încet, Eouget, că mă sperii!” 

Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul 
sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de 
pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne 
jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, 
la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură 
grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde- 
ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul 
Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecție; 
fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte 
de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta 
când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu 
lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o 
sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. 
N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de 
păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, 
oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în 
micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului 
din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine. 

S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam 
acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le 
repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru 
ca un leu, quaerens quem devoretl. O! Acest quaerens 
quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea 
că intrigantul de 


1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în 
text), (n.r.) 

Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi 
nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu 
Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, 
îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost 
să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână 
la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, 
dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în 
pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, 
trist, şi când. Vedea că-l privesc, nenorocitul, vrând să mă 
înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, 
fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu 
atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu 
faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de 
tine!” 

Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o 
dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl 
trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai 
văzut. 

Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio 
clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă 
deodată de papagalul lui şi mi-l dădu mie. Papagalul ăsta îl 
înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la 
capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe 
decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu 
această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a 
spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi 
asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-l dăduse ca să 
scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al 
meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; 
niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult 
şi aveam cea mai mare grijă de el. 

Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare 
singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva 
într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă 


devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de- 
amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un 
grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi 
dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în 
insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de 
leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, 
fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului 
Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată 
ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit 
de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple. 

Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O 
cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. l-am 
văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele 
adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi 
clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere 
cumva reşedinţele... Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte 
Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, 
după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. 
Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara 
alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat 
acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ! aceia şi 
de ce veniseră. 

Aveam s-o aflu curând. 

Seara, la masă, domnul Eyssette ne vesti solemn că 
vânduse fabrica şi că, peste o lună, vom pleca cu toţii la 
Lyon, unde vom locui de-acum înainte. 

A fost o lovitură grozavă. Mi s-a părut că se năruie tot 
cerul peste mine. Fabrica vândută! Ei bine, dar insula mea, 
peşterile şi colibele mele'? 

Vai! Insula, peşterile, colibele, domnul Eyssette vânduse 
tot; trebuia să părăsesc tot. Doamne, ce-am mai plâns! 

Timp de o lună, pe când acasă se împachetau oglin-! zile, 
vasele, eu mă plimbam, trist şi singur prin scumpa mea 
fabrică. Vă închipuiţi că nu-mi mai ardea de joacă. A! Nu. 
Mă aşezam prin toate ungherele şi, privind lucrurile din 
jurul meu, le vorbeam ca unor oameni. Spuneam platanilor: 


LLA 


„Rărnâneţi cu bine, dragii mei prieteni!”, iar bazinelor: „S-a 
isprăvit, n-o să ne mai vedem!” în fundul grădinii era un 
rodiu mare, ale cărui flori frumoase, roşii, se răsfăţau la 
soare. I-am zis plângmd: Dă-mi o floare”. Şi mi-o dădu. Am 
băgat-o în sân, ca pe o amintire de la el. Eram tare 
nenorocit. 

Totuşi, în durerea asta mare, două lucruri mă făceau să 
zâmbesc: mai întâi, gândul că voi călători cu vaporul, şi apoi 
mi se îngăduise să-mi iau papagalul cu mine. Îmi ziceam că 
Robinson îşi părăsise insula aproape în aceleaşi împrejurări, 
şi asta-mi dădea curaj. 

În sfârşit sosi şi ziua plecării. Domnul Eyssette era de o 
săptămână la Lyon. Ne-o luase înainte cu mobilele. Am 
plecat, aşadar, împreună cu Jacques, cu mama şi cu bătrâna 
Annou. Fratele meu cel mare, abatele, nu pleca, dar ne 
însoţi până la diligenta din Beaueaire, de asemenea şi 
portarul Colombe ne însoţi. Mergea înainte împingând o 
roabă foarte mare, încărcată cu cufere. După el venea 
frate-meu, abatele, la braţ cu doamna Eyssette. Bietul meu 
abate, pe care n-aveam să-l mai văd! Urma apoi bătrâna 
Annou, cu o uriaşă umbrelă de ploaie, albastră, şi lârigă ea 
Jacques, tare bucuros că pleacă la Lyon, clar care totuşi 
plângea. În sfârşit, în coada coloanei păşea Daniel Eyssette, 
ducând foarte grav cuşca papagalului şi uitându-se îndărăt, 
la fiecare pas, spre scumpa lui fabrică. 

Pe măsură ce caravana se îndepărta, pomul cu rodii se 
înălța cât putea peste zidurile grădinii, ca să ne mai vadă o 
dată. Platanii îşi legănau crengile în semn de rămas bun. 
Daniel Eyssette, foarte mişcat, le trimitea tuturor sărutări 
pe furiş, cu vârful degetelor. 

Mi-am părăsit insula la 30 septembrie 18. 

II. GÂNDACII 

„ întâmplări din copilăria mea, ee impresie mi-aţi lăsat! Ca 
ieri a fost călătoria pe Eon. Mai văd vaporul, călătorii şi tot 
echipajul, aud zgomotul roţilor şi fluierul maşinii. Căpitanul 


se numea Genies, iar bucătarul şef Montelimart. Lucrurile 
astea nu se j uită. 

Călătoria a ţinut trei zile. Şi toate aceste zile mi I le-am 
petrecut pe punte, coborând în sală numai ca să mănânc şi 
să dorm. Eestul timpului şedeam la! Capătul vasului, 
aproape de ancoră. Acolo era un clopot mare, pe care-l 
trăgeau marinarii când intrau în oraşe. Mă aşezam lingă 
clopotul ăsta, printre mormane de funii; îmi ţineam cuşca 
papagalului între genunchi şi priveam. Eonul era aşa de 
întins, cal abia i se vedeau malurile. Eu aş fi vrut să fie şi 
mai larg şi să se numească marea! Cerul râdea, valurile 
erau verzi. Bărci mari coborau pe firul apei. Luntraşi călare 
pe catâri treceau vadul cântând, pe lingă noi. Uneori, 
vaporul mergea de-a lungul vreunei insule stufoase, 
acoperită cu papură şi cu sălcii, Ali! O insulă pustie!” - îmi 
ziceam în gând şi osorbeam din ochi... 

Către sfârşitul zilei a treia am crezut c-o să se stâr-nească 
o vijelie. Cerul se întunecase deodată; o pâclă deasă se 
învolbura peste fluviu; la prora vaporului se aprinsese un 
felinar mare şi zău că în faţa tuturor acestor semne 
prevestitoare de furtună începeam să fiu emoţionat. În clipa 
aceea, cineva de lângă mine zise: „lată Lyonul!” în acelaşi 
timp, clopotul cel mare începu să sune. Era Lyonul. 

Prin ceaţă am văzut nedesluşit nişte lumini care străluceau 
pe amândouă malurile; am trecut pe sub un pod, apoi pe 
sub altul. De fiecare dată, uriaşul coş al maşinii se pleca şi 
scuipa şuvoaie de fum negru care te făcea să tuşeşti. Pe 
vapor era o harababură înspăimântătoare. Călătorii îşi 
căutau cuierele; marinarii înjurau, rostogolind butoaie pe 
întuneric. Ploua. 

M-am grăbit s-ajung pe mama, pe Jacques şi pe bătrâna 
Annou, care erau la celălalt capăt al vaporului, şi iată-ne 
tuspatru, strânşi unul în altul, sub umbrela cea mare a lui 
Annou, în timp ce vaporul trăgea de-a lungul cheiului şi 
debarcarea începea. 


Într-adevăr, dacă domnul Eyssette n-ar fi venit să ne 
scoată de acolo, cred că n-am mai fi ieşit niciodată. Se 
apropie de noi pe dibuite şi strigând: Cine-i acolo? Cine-i 
acolo?,. La vorbele acestea binecunoscute am răspuns: 
„Prieteni!”, toţi patru într-un singur glas, nespus de fericiţi 
şi de uşuraţi. Domnul Eyssette ne sărută în treacăt, îl luă pe 
frate-meu de-o mână, pe mine de cealaltă, zise femeilor: 
„Urmaţi-mă!”, şi la drum. A! Ce mai om era! 

Înaintam anevoie; se înnoptase, puntea era alunecoasă. La 
fiecare pas ne împiedicam de lăzi. Deodată, din capătul 
vasului, un glas strident, jalnic ajunge până la noi: 
„Eobsinson! Eobinson!” zicea glasul. 

— Aii! Dumnezeule! Am strigat eu, încercând să-mi trag 
mâna dintr-a tatii; el crezu că lunecasem şi mi-o strânse mai 
tare. 

Glasul reluă şi mai strident, şi mai jalnic: „Eobinson! 
Sărmanul meu Eobinson!” Am făcut o nouă sforţare să-mi 
trag mâna. 

— Papagalul meu - strigam - papagalul meu! 

— Da' ce, acum vorbeşte? Mă întrebă Jacques. Cred şi eu 
că vorbea; îl auzeai de la o poştă. În tulburarea mea îl 
uitasem tocmai pe celălal capăt al vasului, lingă ancoră, şi 
de acolo mă chema, ţipând din răsputeri: „Eobinson! 
Eobinson! Sărmanul meu Eobinson!” 

Din nenorocire eram departe. Căpitanul striga: „Grăbiţi- 
vă!” 

— Venim să-l luăm mâine - zise domnul Eyssette 

— Pe vapoarenu se rătăceşte nimic. Cu vorbele acestea, şi 
fără a ţine seamă de lacrimile mele, mă trase după el. Vai! A 
doua zi au trimis după el, dar nu l-au mai găsit... închipuiţi- 
vă deznădejdea mea: nici tu Vineri, nici tu papagal! 
Eobinson nu mai era cu putinţă. De altfel, cu cea mai mare 
bunăvoință din lume, cum să-ţi înfiripi o insulă pustie la 
etajul al patrulea într-o casă murdară şi umedă de pe 
strada Felinarului? 


Ah, ce casă îngrozitoare! Toată viaţa am s-o văd: scara era 
cleioasă; curtea semăna cu un puț; portarul, un cizmar, îşi 
avea magherniţa lângă pompă... Era înfiorător. 

În seara sosirii noastre, bătrâna Annou, dereticând prin 
bucătărie, scoase un țipăt deznădăjduit: 

— Gândaci! Gândaci! 

Am venit în goana mare. Ce privelişte!. 

Bucătăria era plină de gângăniile astea scârboase; foiau 
pe poliţa de vase, de-a lungul pereţilor, în sertare, pe cămin, 
în bufet, pretutindeni. Le striveai fără voie. Ptiu! Annou 
omorâse o sumedenie; dar cu cit le omora, cu atât mai 
multe veneau. leşeau pe gura canalului; s-a astupat gura 
canalului, dar în seara următoare se întoarseră iar, prin altă 
parte, nu se ştie pe unde. A trebuit să ţinem o pisică anume 
ca să le stârpească, şi în fiecare noapte era un măcel 
îngrozitor la bucătărie. 

Gândacii mă făcură să urăsc Lyonul chiar din prima seară. 
A doua zi a fost şi mai rău. Trebuia să ne schimbăm 
obiceiurile; erau alte ore pentru mese... Pâinile n-aveau 
aceeaşi formă ca la noi. Li se zicea „cununi”. Ce mai nume! 

La măcelărie, când bătrâna Annou cerea o carbo-nadă x, 
vânzătorul îi râdea în nas; nu ştia ce-i o, car-bonadă” 
sălbaticul acela! Vai! M-am plictisit grozav! 

Ca să ne mai înveselim, duminica ne luam umbrelele şi 
porneam cu toţii la plimbare pe cheiurile Eonului. Fără să 
ne dăm seama, ne îndreptam totdeauna spre miazăzi, 
înspre Perrache. „Mi se pare 

1 Carbonado, în dialectul fiartă înăbuşit, (n.t.) provensal - 
tocătură de carne că aşa ne mai apropiem de meleagurile 
noastre, - zicea mama, care tânjea şi mai mult decât mine ! 
' Plimbările astea în familie erau jalnice. Domnul Eyssette” 
bombănea, Jacques plângea întruna, eu rămânearr 
totdeauna în urmă; nu ştiu de ce, mi-era ruşine pe stradă. 

Peste o lună, bătrâna Annou se îmbolnăvi. Ceaţa o ucidea. 
A trebuit s-o trimitem înapoi în sud. Biata femeie, care o 
iubea pe mama cu patimă, nu se putea hotări să ne 


părăsească. Se ruga fierbinte s-o mai ţinem şi ne făgăduia 
că n-o să moară. Am fost nevoiţi s-q îmbarcăm cu sila. Gând 
ajunse acasă, se mărită de deznădejde., După ce plecă 
Annou, n-am mai luat altă servitoare, ceea ce mi se păru 
culmea mizeriei -. Nevasta portarului urca să ne facă 
treburile mai grele; la maşina de gătit mama îşi ardea 
frumoasele mâini albe, pe care îmi plăcea atâta să le sărut. 
Târguielile le făcea Jacques. Mama-i punea sub braţ un coş 
mare şi-i zicea: O să cumperi asta şi asta”, şi el cumpăra 
foarte bine de toate, dar totdeauna plângând, bineînţeles. 

Bietul Jacques! Nici el nu era fericit. Domnul Eyssette, 
văzându-l veşnic cu ochii în lacrimi, prinsese ciudă pe el şi-i 
dădea mereu câte una peste cap. Toată ziulica auzeai: 
„Jacques, eşti un nătâng! Jacques, eşti un măgar!” Ce-i 
drept, când tata era de faţă, nenorocitul de Jacques se 
prostea. Silinţa pe care şi-o dădea ca să nu plângăâl sluţea. 
Domnul Eyssette' era piaza lui rea. Ascultaţi întâmplarea cu 
urciorul. 

Într-o seară, când să ne aşezăm la masă, băgăm de seamă 
că nu mai este nicio picătură de apă în toată casa. 

— Dacă yreţi, aduc eu - zice Jacques, bunul copil. 

Şi numai ce apucă urciorul, un urcior mare de porțelan. 

Domnul Eyssette dă din umeri: 

— Dacă se duce Jacques - spune el - cu siguranţă că 
sparge urciorul. 

— Auzi, Jacques - vorbeşte doamna Eyssette, cu glasu-i 
liniştit - auzi, bagă bine de seamă să nu-l spargi. 

Domnul Eyssette urmează: 

— O! Degeaba-i spui să nu-l spargă, că tot o să-l spargă. 

Aici, glasul plângător al lui Jacques: 

— Dar, în sfârşit, de ce vrei numaidecât să-l sparg? 

— Eu nu vreau să-l spargi, dar îţi spun c-o să-l spargi - 
răspunde domnul Eyssette pe un ton care nu îngăduie să-i 
răspunzi. 

Jacques nu răspunde; ia urciorul cu o mână înfrigurată şi 
iese repede, parc-ar spune: „Aha, am să-l sparg? Ei bine, 


LLA 


să vedem 

Trec cinci minute, trec zece; Jacques nu se mal întoarce. 
Doamna Eyssette începe să se neliniştească: 

— Numai să nu i se fi mtâmplat ceva! 

— Ei, asta-i! Ce vrei să i se întâmple? Zice domnul 
Eyssette, morocănos. A spart urciorul şi nu îndrăzneşte să 
se mai întoarcă. 

Dar spunând acestea - cu toată înfăţişarea lui 
morocănoasă era omul cel mai bun din lume - se scoală şi 
deschide uşa, să vadă ce-i cu Jacques. IsT-are mult de mers; 
Jacques stă în picioare pe sală, în-faţa uşii, cu mâinile goale, 
tăcut, împietrit. Văzându-l pe domnul Eyssette, se 
îngălbeneşte şi, cu glas sfâşietor şi slab, o, atât de slab: „L.- 
am spart”- zice el. Îl spărsese! 

În arhivele casei Eyssette, numim asta „întâmplarea cu 
urciorul”. ' 

Eram de vreo două luni la Lyon, când părinţii noştri se 
gândiră să ne dea la învăţătură. Tata ar fi vrut să ne înscrie 
la liceu, dar costa prea scump. „Ce-ar fi dacă i-am trimite la 
o manecanterie? Zice doamna Eyssette. Pare-se că băieţii o 
duc bine acolo”. Gândul ăsta îi surise tatii, şi cum Saint- 
IsTizier era biserica cea mai apropiată, am fost trimişi la 
manecanteria de la Saint-Mzier. 

Era tare plăcut la manecanterie! În loc să ne împuieze 
capul cu greacă şi cu latină, ca în celelalte institute, ne 
învățau să slujim la liturghie de o parte şi de alta a altarului, 
să cântăm imnuri, să îngenun-chem, să cădelniţăm cu 
eleganţă, ceea ce-i foarte greu. Mai erau pe ici pe colo şi 
câteva ore pe zi menite declinărilor şi Epitomuluil, dar asta 
era numai accesoriu, înainte de toate eram acolo pentru 
slujba bisericească. Cel puţin o dată pe săptămână, abatele 
Micou ne spunea, între două prize de tabac şi cu un aer 
solemn: „Demnilor, mâine dimineaţă nu se învaţă! Avem. O 
înmoimântare!” 

Avem o înmormmtare. Ce fericire! Apoi mai erau şi 
botezuri, nunţi, o vizită a monseniorului sau sfânta 


împărtăşanie pe care o duceam vreunui bolnav. O! Sfânta 
împărtăşanie! Ce mândri eram când puteam s-o însoţim! 
Preotul păşea, sub un polog de catifea roşie, ţinând ostia 2 
şi sfântul mir. Boi copii din cor susțineau pologul, alţi doi 
umblau pe lângă preot cu felinare mari, auriteAl cincilea 
mergea înainte! Cădelniţând. De obicei, eu îndeplineam 
funcţia aceasta. 

Când trecea sfântul maslu, bărbaţii se descopereau, 
femeile îşi făceau cruce. Dacă întâlneam în cale vreun post, 
santinela striga: „Drepţi!” Soldaţii alergau şi se aşezau în 
rând. „Prezentaţi... arm'! „-comanda ofiţerul. Puştile 
răsunau, tobele dădeau onorul. Eu cădelniţam de trei ori, 
ca pentru Sanctus, şi treceam înainte. Era tare plăcut la 
manecanterie! 

Fiecare dintre noi avea într-un dulăpior un întreg 
echipament preoţesc: o sutană neagră cu pulpană lungă, un 
stihar, un veşmânt cu mâneci largi, scrobite, ciorapi de 
mătase neagră, două chitii, una de postav, alta de catifea, 
gulere ce cădeau pe piept tivite cu mărgeluţe albe, într-un 
cuvânt, tot ce ne trebuia. Pare-se că costumul ăsta-mi venea 
foarte bine., Să-l mănânci, nu alta, - spunea doamna 
Eyssette. Din nenorocire eram tare mic, şi asta mă 
deznădăj-duia. Închipuiţi-vă că, chiar ridicându-mă învârful 
picioarelor, nu ajungeam mai sus de ciorapii albi ai d-lui 
Caduffe, uşierul nostru, şi apoi eram mai şi aşa de plăpând! 
Odată, la liturghie, mutând evangheliile din loc, cartea cea 
mare era atât de grea, încât m-a târât cu ea. Am căzut cât 
eram de lung pe treptele altarului. Pupitrul se sfărâmă, 
slujba se întrerupse. Era în ziua de Eusalii. Ce scandal! 
Afară de micile neajunsuri ale staturii mele mărunte, eram 
tare mulţumit de soarta mea, şi adeseori seara, la culcare, 
eu şi cu Jacques ne spuneam: „De fapt, ' e tare plăcut la 
manecanterie”. Din nenorocire n-am rămas multă vreme 
acolo. Un prieten al familiei, rector la o universitate din sud, 
scrise într-o zi tatii că, dac-ar dori o bursă de extern la 


liceul din Lyon pentru unul din fiii lui, ar putea să-i obţină 
una. 

— O să fie pentru Daniel-zise domnul Eyssette. 

— Dar Jacques? Întrebă mama. 

— Ei, pe Jacques îl ţin lângă mine; o să-mi fie de mare 
folos. De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-l 
facem negustor. 

La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul 
Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru 
negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decât 
pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat. Dar nu 1-a întrebat 
nimeni nici pe el, nici pe mine. 

Ceea ce mă izbi mai întâi, de cum am intrat la liceu, este 
că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu 
poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se 
zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea 
fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii. 
Când am intrat în clasă, elevii începură să râdă în 
batjocură: la te uită! Are bluză!, - ziceau ei. Profesorul se 
strâmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi 
vorbea numai din vârful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu 
mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum 
îţi zice, piciule!,, Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori 
că mă numesc Daniel Eyssette. Până la urmă, colegii mei mă 
porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase. 

Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi 
aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de 
merişor care miroseau frumos, caiete cartonate. - Cărţi noi; 
pe când ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, 
mucegăite, ponosite, i cu miros rânced; coperţile erau 
totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi 
dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu” clei; 
dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. Îmi făcuse şi 
o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, 
dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi işi de a cartona 
ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plânge. 


Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, 
îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, 
lega. Llestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, 
făcea cumpărături - în sfârşit, tot ce priveşte negoţul. 

Cât despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi 
bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori 
mai mult decât ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, 
Piciul se puse pe lucru cu tot curajul. 

Ce 'Pici inimos! Parcă-1 văd iarna,. În odaia lui fără foc, 
stând la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. 
Afară, vântul biciuia geamurile. În prăvălie îl auzeai pe 
domnul Eyssette care dicta: 

Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. 

Iar glasul plângăreţ al lui Jacques repeta: 

— Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 
curent. 

Din când în când, uşa odăii se deschidea domol; doamna 
Eyssette intra. Se apropia de Pici în vârf ui picioarelor. Sst! 
| 
] 

— Lucrezi? Îi zicea ea încetişor. 

— Da, mamă. 

— Îfn ţi-e frig? 

— A,nu! 

Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig. 

Atunci doamna Eyssette se aşeza lângă el, cu împletitura; 
sta acolo ceasuri întregi, număiindu-şi ochiurile în şpaptă, şi 
ofta lung din când în când. 

Biată doamna Eyssette! Se gândea întruna la meleagurile 
acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai 

— Ei, pe Jacques îl ţin lingă mine; o să-mi fie de mare folos. 
De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-l 
facem negustor. 

La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul 
Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru 
negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decât 


pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat. Dar nu 1-a întrebat 
nimeni nici pe el, nici pe mine. 

Ceea ce mă izbi mai întâi, de cum am intrat la liceu, este 
că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu 
poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se 
zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea 
fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii. 
Când am intrat în clasă, elevii începură să râdă în 
batjocură: „la te uită! Are bluză!” - ziceau ei. Profesorul se 
strâmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi 
vorbea numai din vârful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu 
mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum 
îţi zice, piciule!” Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori 
că mă numesc Daniel Eyssette... Până la urmă, colegii mei 
mă porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase. 

Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi 
aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de 
merişor care miroseau frumos, caiete cartonate. - Cărţi noi; 
pe când ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, 
mucegăite, ponosite, cu miros rânced; coperţile erau 
totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi 
dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu” clei; 
dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. Îmi făcuse şi 
o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, 
dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi şi de a cartona 
ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plânge. 
Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, 
îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, 
lega. Ţ]Jestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, 
făcea cumpărături - în sfârşit, tot ce priveşte negoţul. 

Cât despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi 
bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori 
mai mult decât ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, 
Piciul se puse pe lucru cu tot curajul. 

Ce Pici inimos! Parcă-l văd iarna, în odaia lui fără foc, 
stând la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. 


Afară, vântul biciuia geamurile. În prăvălie îl auzeai pe 
domnul Eyssette care dicta: 

Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. 

Iar glasul plângăreţ al lui Jacques repeta: 

— Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 
curent. 

Din când în când, uşa odăii se deschidea domol; doamna 
Eyssette intra. Se apropia de Pici în vârful picioarelor. Sst! ! 

— Lucrezi1? Îi zicea ea încetişor. 

— Da, mamă. 

— Nu ţi-e frigl? 

— A,nu! 

Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig. 

Atunci doamna Eyssette se aşeza lângă el, cu împletitura; 
sta acolo ceasuri întregi, numărându-şi ochiurile în şpaptă, 
şi ofta lung din când în când. 

Biată doamna Eyssette! Se gândea întruna la meleagurile 
acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai vadă. Vai! 
Spre nenorocirea ei, spre nenorocirea noastră, a tuturor, 
avea să le revadă curâid. 

[. 

III. „A MURIT, RUGAŢI-YĂ PENTRU EL!” 

Era într-o luni din luna iulie. 

În ziua aceea, ieşind de la liceu, câţiva colegi mă luaseră 
eu ei la o partidă de bare, şi când m-am hotă-rât să mă 
întorc acasă, era mult mai târziu decât aş fi vrut. Din piaţa 
Terreaux până în strada Felinarului am alergat fără să mă 
opresc, cu cărţile la cingătoare şi cu şapca-n dinţi. 

Totuşi, fiindcă mă temeam grozav de tata, am stat o clipă 
pe scări să mai răsuflu, numai cit îmi trebuia ca să 
născocesc o poveste spre a-mi îndreptăţi întârzierea. Apoi 
am sunat vitejeşie. 

Însuşi domnul Eyssette îmi deschise. „Ce târziu vii 
el. 

Am început să-mi îndrug minciuna tremurând, dar dragul 
de el nu-mi dădu răgaz să isprăvesc şi, strân-gându-mă la 


LLA 


- zise 


pieptul lui, mă sărută lung şi tăcut. 

Eu, care mă aşteptam cel puţin la un perdaf. Straşnic, am 
rămas uimit de primirea aceasta. M-am gândit îndată că 
poate-l aveam la masă pe preotul de la Saint-Mzier. Ştiam 
din experienţă că atunci nu eram dojeniţi niciodată. Dar, de 
cum am intrat în sufragerie, am şi văzut că mă înşelasem. 
Pe masă nu erau decât două tacâmuri, al tatii şi al meu. 

— Dar mama1? Dar Jacques? Am întrebat eu, cu mirare. 

Domnul Eyssette îmi răspunse cu un glas neobişnuit de 
blând: ? 

— Maică-ta şi cu Jacques au plecat. Daniel dragă, fratele 
tău, abatele, e greu bolnav. Apoi, văzând ce tare mă 
îngălbenisem, adăugă aproape vesel, ca să mă liniştească. 
Şi când spun greu bolnav e ixn fel de a vorbi: ni s-a scris că 
abatele a căzut la pat. Ştii cum e maică-ta: a vrut să plece şi 
i l-am dat pe Jacques s-o însoţească. Las' că n-o să fie nimic! 
Şi acum, şezi colo şi să mâncăm. Mor de foame. 

M-am aşezat la masă fără să spun nimic, dar eram foarte 
mâhnit şi mă străduiam din răsputeri să nu izbucnesc în 
lacrimi când mă gândeam că frate-meu cel mare, abatele, 
era greu bolnav. Am stat la masă trişti, unul în faţa celuilalt, 
fără să scoatem o vorbă. Domnul Eyssette mânca repede, 
trăgea câte o duşcă, apoi se oprea deodată şi cădea pe 
gânduri. lar eu, nemişcat încapul mesei, ca încremenit, îmi 
aduceam aminte de frumoasele poveşti pe care abatele mi 
le spunea când venea la fabrică. Îl vedeam cum îşi sumeca 
vitejeşte sutana ca să treacă peste bazine. Îmi amintesc şi 
de ziua când a slujit cea dintâi liturghie, la care a fost de 
faţă toată familia. Ce frumos era când se întorcea spre noi, 
cu braţele deschise, zicând Dominus vobiscum, cu glas aşa 
de blând, încât doamna Eyssette plmgea de bucurie! Acuma 
mi-l închipuiam acolo, în pat, bolnav (o! Tare bolnav; mi-o 
spunea ceva), şi ceea ce-mi sporea mâhnirea de a-l şti în 
starea aceasta era un glas pe care-l auzeam strigându-mi 
din adâncul inimii: „Dumnezeu te pedepseşte, e vina ta! 
Trebuia să te întorci de-a dreptul acasă! Nu trebuia să 


LLA 


minţi!” Şi copleşit de gândul înspăimântător că Dumnezeu, 
pentru a-l pedepsi, îl lăsa pe frate-su să moară. Piciul 
pierdea orice nădejde, zicându-şi: „Nu, niciodată! 

Niciodată n-am să mai joc bare când o să ies de la liceu”/ 

După ce, am isprăvit de mâncat, am aprins lampa şi am 
stat de veghe. Pe faţa de masă, printre firimiturile 
desertului, domnul Eyssette îşi pusese registrele comerciale 
groase şi socotea cu glas tare. Finet, motanul gândacilor, 
mieuna trist, dând târcoale în jurul mesei... Eu deschisesem 
fereastra şi mă reze-masem cu coatele pe ea. 

Se înnoptase, era zăpuşeală. Se auzea cum oamenii de jos 
râdeau şi vorbeau în faţa uşilor lor, în timp ce tobele de la 
fortul L'oyasse băteau în depărtare. Şedeam acolo de vreo 
câteva clipe, gândindu-mă la lucruri triste şi privind fără 
ţintă în noapte, când clopoţelul de la uşă sună putermc şi 
mă smulse pe neaşteptate de la fereastră. M-am uitat la 
tata cu frică şi mi s-a părut că şi pe faţa lui trecea fiorul de 
spaimă şi de groază. > care mă cuprinsese pe mine. 
Clopotul ăsta îl speriase şi pe dânsul. 

— A sunat! Făcu el aproape în şoaptă. 

— Lasă, tată! Mă duc eu. Şi m-am repezit la nşă. 

Un om era în prag. L-am zărit în limbră că-mi întinde ceva, 
iar eu stăm la îndoială dacă trebuie să primesc. 

— E o telegramă - zise el. 

— O telegramă, doamne sfinte! Pentru ce 1 

Am luat-o înfiorat, şi chiar împingeam uşa, dar omul o ţinu 
cu piciorul şi-mi spuse cu răceală: 

— Trebuie să iscăleşti! 

Trebuie să iscălesc! Nu ştiam; era cea dintâi telegramă pe 
care o primeam. 

— Cine-i acolo, Daniel! Îmi strigă domnul Eyssette. Glasul 
îi tremura. 

I-am răspunsă 

— Nu-i nimic! E un sărac. Şi, făcând semn omului să mă 
aştepte, am alergat în odaia mea, am muiat condeiul în 
cerneală, dibuind, şi apoi m-am întors. 


Omul zise: 

— Iscăleşte aici. < 

Piciul iscăli cu o mână tremurătoare, la lumina slabă a 
lămpilor de pe scară; pe urma închise uşa şi se întoarse, 
ţinând telegrama ascunsă sub bluză. 

O! Da, te ţineam ascunsă sub bluză, telegramă aducătoare 
de nenorociri! ÎJu voiam ca domnul Eyssette să te vadă, 
fiindcă ştiam dinainte că ne vesteai ceva îngrozitor, şi când 
te-am deschis, nu mi-ai spus nimic nou, înţelegi tu, 
telegramă! Nu mi-ai spus nimic alta decât ceea ce inima 
mea ghicise îndată. 

— Era un cerşetor? Mă întrebă tata, uitându-se la mine. 

I-am răspuns fără să roşesc: „Era un cerşetor”. Şi pentru 
a-i spulbera bănuielile, mi-am reluat locul la fereastră. 

Am mai stat acolo câtva timp, nemişcat şi tăcut, strângând 
la piept hârtia care mă ardea. 

Din când în când încercam să judec, să-mi fac curaj, şi-mi 
ziceam: Ce ştii tu? Poate că-i o veste bună. Poate ni se scrie 
că s-a însănătoşit!” ! Dar de fapt simţeam bine că nu era 
adevărat, că mă minţeam pe mine însumi, că telegrama n-o 
să spună că s-a vindecat. 

În sfârşit m-am hotărât să trec în odaia mea ca să ştiu 
odată adevărul. Am ieşit din sufragerie, încet, ca din 
întâmplare; dar când am ajuns în odaia mea, cu ce iuţeală 
înfrigurată am aprins lampa! Şi cum mi tremurau mâinile 
când am deschis telegrama aceea aducătoare de moarte! Şi 
cu ce laftimi fierbinţi am - stropit-o, după ce-am deschis-o! 
Am recitit-o de douăzeci de ori, nădăjduind mereu că m-am 
înşelat. Dar, bietul de mine, degeaba o citeam şi o reciteam, 
şi o învârteam pe toate părţile, n-am putut s-o fac să spună 
altceva decât ceea ce spusese la început, ceea ce ştiam bine 
c-avea să spună: „A murit! Rugaţi-vă pentru el!” 

Nu ştiu câtă vreme am rămas acolo, în picioare, plângând 
în faţa telegramei deschise. Îmi aduc aminte numai că ochii 
mă usturau tare şi că, înainte de a ieşi din odaia mea, mi-am 
clătit faţa îndelung. Apoi m-am întors în sufragerie, ţinând 


în mâna mea mică şi înţepenită telegrama de trei ori 
blestemată. 

Şi acuma, ce era să fac? Cum să-i spun tatii groaznica 
veste, şi ce caraghioasă copilărie mă împinsese s-o păstrez 
numai pentru mine? Mai devreme sau mai târziu, parcă nu 
tot avea s-o afle? Ce nebunie! Cel puţin dacă m-aş fi dus de- 
a dreptul la el când sosise telegrama, am fi deschis-o 
împreună. În clipa aceasta n-aş mai avea nimic de spus. 

Dar în timp ce mă gândeam astfel, m-am apropiat de masă 
şi m-am aşezat lângă domnul Eyssette, chiar lângă el. Bietul 
om îşi închisese registrele şi, cu vârful peniţei, se juca 
gâdilând botul alb al lui Finet. Mi se rupea inima că se juca 
astfel. Vedeam cum faţa lui bună, pe care lampa o lumina pe 
jumătate, se însufleţea şi râdea din când în când, şi-mi 
venea să-i spun: O, nu râde, nu râde, te rog!” 

Şi cum mă uitam trist la el, cu telegrama în mână, domnul 
Eyssette înălţă capul. Privirile noastre se în-tâlniră şi nu ştiu 
ce văzu el în ochii mei, dar ştiu că faţa i se descompuse 
deodată, că un strigăt puternic îi ţâşni din piept şi că-mi 
zise cu un. Glas ce-ţi rupea inima: „A murit, nu-i aşai” Ştiu 
că telegrama îmi lunecă din mână, că am căzut în braţele 
lui plângând în hohote şi c-am plâns îndelung, pierduţi şi 
îmbrăţişaţi în timp ce la picioarele noastre, Finet se juca cu 
telegrama” groaznica telegramă vestitoare de moarte, 
pricina tuturor lacrimilor noastre. 

Credeţi-mă, nu mint: a trecut atâta vreme de când s-au 
petrecut lucrurile acestea, atâta vreme de când doarme în 
pământ scumpul meu abate, pe care-l iubeam aşa de mult; 
ei bine, chiar astăzi, când primesc o telegramă, nu pot s-o 
deschid fără un fior de groază. Mi se pare că voi citi c-a 
murit şi că trebuie să ne rugăm pentru el! 

IV. CAIETUL EOŞU. 

În cărţile vechi de rugăciuni se găsesc ilustraţii naive, 
unde maica celor şapte dureri e înfăţişată cu amândoi 
obrajii brăzdaţi de câte o zbârcitură adâncă, cicatrice 
dumnezeiască, pe care artistul a pus-o acolo ca să ne 


LLA 


spună: Uitaţi-vă cât a plâns!”. Această zbârcitură - 
zbârcitură lacrimilor - jur e-am văzut-o pe faţa sjăbită a 
doamnei Eyssette, când se întoarse la Lyon, după ce-şi 
înmormântase fiul. 

Sărmana mamă! Din ziua aceea nu mai voi să zâmbească. 
Purta numai rochii negre şi faţa-i era totdeauna adânc 
mâhnită. Veşmintele, ca şi inima ef, rămaseră cernite pentru 
vecie. De altfel, nimic nu se schimbă în casa Eyssette. Era 
doar ceva mai lugubru, atâta tot. Preotul de la Saint-îfizier 
făcu câteva slujbe pentru odihna sufletului abatelui. Dintr-o 
bluză de lucru veche a tatii se croiră două hăâinuţe negre 
pentru copii, şi viaţa, trista viaţă, reîncepu. 

Trecuse câtva timp de la moartea scumpului nostru abate, 
când, într-o seară, înainte de a ne culca, am rămas uimit 
văzându-l pe Jacques că încuie odaia noastră, răsucind 
cheia de două ori, astupă cui grijă crăpăturile uşii şi apoi 
vine spre mine, cu un aer solemn şi tainic. 

Trebuie să vă spun că, de la întoarcerea lui din sud, se 
produsese o ciudată schimbare în obiceiurile amicului 
Jacques. Mai întâi, şi puţini o vor crede, Jacque-nu mai 
plângea deloc sau aproape deloc; apoi, patima lui nebună 
pentru cartonat mai că-i trecuse. Ibricele cu clei se mai 
arătau din când în când pe plită, dar nu cu aceeaşi râvnă; 
acum, dacă aveai nevoie de o mapă de carton, trebuia să-i 
cazi în genunchi să ţi-o facă... Lucruri de necrezut! O cutie 
de pălării, pe care i-o comandase d-na Eyssette, sta 
începută de opt zile. Ceilalţi nu băgau de seamă nimic, dar 
eu vedeam bine că Jacques avea ceva. De câteva ori îl 
surprinsesem în prăvălie că vorbea singur, dând din mâini. 
Noaptea nu dormea; îl auzeam mormăind printre dinţi, şi 
apoi deodată sărea ars din pat şi umbla cu paşi mari prin 
odaie. Toate acestea nu erau fireşti şi mă speriam când mă 
gândeam la ele. Mi se părea că Jacques o să înnebunească. 

În seara aceea, văzându-l că întoarce de două ori cheia în 
uşa odăii noastre, gândul cu nebunia' mi-a venit iar în minte 
şi am făcut o mişcare de spaimă. Bietul meu Jacques nu 


băgă de seamă nimic şi, luându-mi grav o mână într-ale lui, 
îrni zise: 

— Daniel, am să-ţi încredinţez o taină, dar tre-! buie să-mi 
juri că nu Aei spune nimănui nimic. 

Am înţeles îndată că Jacques nu era nebun. Şi, fără să mai 
stau la gâtuluri, i-am răspuns: 

— Îţi jur, Jacques! % 

— Ei bine, nu ştii? 'Sst! Fac un poem, un poem mare! 

— Un poem, Jacques?! Faci un poem, tu?! 

Drept orice răspuns, Jacques scoase de sub vestă un caiet 
mare, roşu, cartonat de el, la. Începutul căruia scrisese cit 
putuse mai frumos: 

RELIGIE! RELIGIE.! Poem în douăsprezece cânturi de 
Eyssette (Jacques) 

Era ceva aşa de măreț, îneât mi-a venit ameţeală. 

Înţelegeţi?'. ' Jacques, frate-meu Jacques, un copil de 
treisprezece ani, Jacques cel plângăreţ şi cu ibricelele de 
clei scria Religiei Religiei - poem în douăsprezece cânturi! 

Şi nimeni nu bănum nimic! Şi nu încetau să-l trimită după 
zarzavat, cu coşul sub braţ! Şi tata îi striga mai mult ca 
orieând: „Jacques, eşti un măgar!” 

A! Bunul meu Eyssette (Jacques!) cum ţi-aş fi sărit de gât 
cu dragă inimă, dac-aş fi îndrăznit! Dar n-am îndrăznit. la 
gândiţi-vă! Religie! Religie? !- poem în douăsprezece 
cânturi! Totuşi, adevărul mă sileşte să spun că poemul 
acesta în douăsprezece cânturi era încă departe de a fi 
isprăvit. Ba chiar cred că nu scrisese decât cele dintâi patru 
versuri din primul cânt: dar ştiţi, în lucrările 

— C. 266 de felul ăsta, începutul e totdeauna partea cea 
mai grea, iar cum spunea, pe bună dreptate, şi Eyssette 
(Jaeques): „Acum, că am cele dintâi patru versuri, restu-i o 
nimica toată; e numai chestie de timp” *. 

Bestul ista care nu era decât chestie de timp niciodată 
Eyssette (Jaeques) nu izbuti să-l isprăvească. Ce vreţi? Şi 
poemele au soarta lor; pare-se că soarta poemului Religie! 
Religie! Era să nu fie nicidecum în douăsprezece cânturi. 


Zadarnic se strădui poetul, niciodată nu trecu de cele dintâi 
patru versuri. Era o fatalitate. Până la urmă, bietul băiat, 
scos din răbdări, lăsă dracului poemul şi dădu drumul 
Muzei (pe atunci, se mai spunea Muză). Chiar în ziua aceea 
însă începu iar să plângă şi ibricelele cu clei se iviră din nou 
înaintea focului. Dări caietul roşu? O! Şi caietul roşu îşi avea 
soarta| lui. 

Jacques îmi zise: „i-l dau ţie, scrie într-însul ce vrei”. Şi 
ştiţi ce-am scris eu în el? Poeziile ml zău! Poeziile Piciului. 
Mă molipsisem de la Jacques. 

Şi acum, dacă cititorul mi-o îngăduie, şi în timp ce Piciul îşi 
culege rimele, să trecem dintr-un salt peste patru sau cinci 
ani din viaţa lui. Mă grăbesc s-ajung în primăvara anului 
18., pe care familia Eyssette n-a uitat-o nici până astăzi. 
Orice familie 

1 lată-le, aceste patrii versuri. lată-le aşa cum le-am văzut 
In seara aceea, turnate într-o frumoasă caligrafie rondă, pe 
prima pagină a caietului roşu: 

Religie! Religie! Cuvin! Sublim! Sublim mister! Glas 
mişcător, venit din. Cer. Sfântă mizericordie! Nu ridezi, că 
se necăjisg mult cu ele. 

Are datele ei. De altfel, cititorul nu va pierde nimic dacă nu 
va cunoaşte crâmpeiul ăsta din viaţa mea, asupra căruia nu 
mă opresc. B mereu acelaşi cân-tec, lacrimi şi sărăcie! 
Afacerile nu merg, chiria neplătită la timp, creditorii fac 
gălăgie, diamantele mamei vândute, argintăria - la Muntele 
de pietate, cearşafurile găurite, pantalonii peticiţi, lipsuri 
de tot felul, umilinţe zilnice, veşnicul „ce-o să ne facem 
mâine?”, clopoţelul tras cu obrăznicie de portărei, portarul 
care zâmbeşte când treci, şi apoi împrumuturile, şi apoi 
poliţele protestate, şi apoi. Şi apoi. 

lată-ne dar în 18. 

În anul acela, Piciul îşi isprăvea ultima clasă de liceu. 

După cât ţin minte, era un tânăr tare pretenţios, care se 
credea filosof şi poet. De altfel nu era mai înalt de-o 
şchioapă şi ira-i mijea niciun fir de barbă. 


Dar într-o dimineaţă, pe când acest mare filosof de Pici se 
pregătea să meargă la şcoală, domnul Eys-sette-tatăl îl 
cheamă în prăvălie şi de cum îl văzu intrând, îi spuse cu 
glasu-” aspru: 

— Daniel, aruncă-ţi cărţile, nu te mai duci la liceu! Acestea 
zise, domnul Eyssette-tatăl începu să umble cu paşi mari 
prin prăvălie, fără să mai scoată o vorbă. Părea foarte 
mişcat, şi Piciul de asemenea, vă asigur. După o lungă 
tăcere, domnul Eyssette reluă: 

— Băiete dragă - făcu el - trebuie să-ţi dau o veste rea, o! 
Foarte rea.”. Vom fi nevoiţi să ne despărţim cu toţii, şi uite 
de ce. În clipa aceea, de după uşa întredeschisă răsună un 
hohot de plâns, un hohot sfâşietor. Jacques, eşti un măgar! 
Strigă domnul Bys-sette, fără să se întoarcă,. Apoi urmă: 
Acum şase ani, când am venit ruinaţi la” Lyon, nădăjduiam 
că, muncind din greu, voi putea să refac averea noastră, 
dar diavolul şi-a vuit coada! N-am izbutit decât să ne 
înfundăm până-n gât în datorii şi-n mizerie. Astăzi s-a 
isprăvit, suntem înglodaţi. Ca să scăpăm, acum că sunteţi 
băieţi mari, n-avem decât singură ieşire: să vindem puţinul 
ce ne-a mai rămâi şi să ne căutăm pâinea, fiecare în altă 
parte. 

Alt hohot de plâns al nevăzutului Jacques curmă iar vorba 
domnului Eyssette. Dar el însuşi era atâtde mişcat, incit nu 
se mai supără. Făcu numai semn lui Daniel să închidă uşa şi 
pe urmă reluă: 

— Aşa că uite ce-am hotărât/: deocamdată, mai-că-ta se va 
duce în sud, să stea la fratele ei, unchiul Baptiste. Jacques 
va rămâne la Lyon; şi-a găsit o mică slujbă la Muntele de 
pietate. Eu intru voiajor comercial la societatea vinicolă. Cât 
despre tine, bietul meu copil, va trebui să-ţi câştigi şi tu 
existenţa. Chiar acum am primit o scrisoare de la rector, 
eare-4-i propune un loc de pedagog. Uite, citeşte! 

Piciul luă scrisoarea. 

— După cât văd - zise el, citind - n-am vreme de pierdut. 

— Ar trebui să pleci mâine. 


— Bine, voi pleca. 

Piciul împături apoi scrisoarea şi o înapoie tatălui său, şi 
mâna nu-i tremura. După cum vedeţi, era un mare filosof. 

În aceeaşi clipă, doamna Eyssette intră în prăvălie, apoi şi 
Jacques, sfios, în urma ei. Amândoi se apropiam de Pici şi-l 
sărutară în tăcere. Încă din ajun ţtiau tot ce se petrecea. 

— Pregăti ţi-i cufărul! Făcu pe neaşteptate dfemnul 
Eyssette. Pleacă rnâine dimineaţă cu vaporul. 

DoamnaEyssette oftă adine; Jaeques îşi înăbuşi j) lânsul, % 
fără să mai spună nimic. 

Începeau să se deprindă cu nenorocirile în casa aceea. 
După ziua aceasta de pomină, în dimineaţa următoare toată 
familia îl însoţi pe Piciu la vapor. Printr-o ciudată 
coincidenţă era acelaşi vapor care-i adusese la Lyon acum 
şase ani. Căpitanul Genies şi bucătarul-şef Montâlimart! 
Bineînţeles, îşi amintiră eu toţii de umbrela lui Annou, de 
papagalul lui Eobinson şi de alte câteva întâmplări de la 
debarcare. Amintirile ace'stea mai înveseliră puţin plecarea 
asta tristă, şi aduseră umbra unui zâmbet pe buzele 1 
doamnei Eyssette. 

Deodată, clopotul sună. Trebuiau să se despartă... 

Smulgându-se din îmbrăţişările dragilor lui, Piciu trecu 
vitejeşte puntea. 

— Să fii serios! Îi. Strigă taică-su. 

— Vezi să nu te-mbolnăvegşti! Zise doamna Eyssette. 
Jactpies voi să-i vorbească, dar nu putu. Plângea prea tare> 

i 

Piciul nu plângea. După cum am avut cinstea să vă spun, 
era un mare filosof, şi fireşte că filosofii au trebuie să se 
înduioşeze. & 

— Şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cât le iubea pe fiinţele 
acestea dragi, care rămâneau în urma lui, în ceaţă. Numai 
Dumnezeu ştie că şi-ar fi dat bucuros pentru ele tot sângele 
şi toată făptura. Dar ce vreţi? Bucuria de a părăsi Lyonul, 
mişcarea vaporului, beţia călătoriei, mândria de a se simţi 
bărbat - om liber, om în toată firea, călătorind singur şi 


câştigându-şi existenţa - toate aceste îl ameţeau pe Piciu şi- 
1 împiedicau să se gândească, aşa cum ar fi trebuit, la cele 
trei fiinţe scumpe care plângeau acolo, în picioare, pe 
cheiurile Eonului... ! A! Cei trei nu erau deloc filosofi. Cu 
ochi îngrijoraţi şi plini de dragoste urmăreau mersul 
astmatic al vaporului, şi creasta lui de fum nu era mai mare 
decât o rândunieă în zare, că ei tot mai strigau: „Adio, adio! 
i”, făcând semne. 

În vremea aceasta, domnul filosof se plimba în lung şi-n lat 
pe punte, cu mâinile în buzunar şi nasul în vânt. Fluiera, 
scuipa foarte departe, privea doamnele drept în faţă, 
cerceta maşinăria vaporului, îşi umfla pieptul ca un bărbat 
voinic, se găsea fermecător, înainte să fi ajuns măcar la 
Yienne, spusese bucătarului-şef Montelimart şi celor doi 
ucenici ai lui că intrase la universitate, unde-şi câştiga 
foarte bine existenţa. Domnii ăştia îl _felicitară, şi atunci se 
mândri grozav. 

Odată, plimbându-se de la un capăt la celălalt al vaporului, 
filosoful nostru se împiedică la proră, lângă clopotul cel 
mare, de un colac de funii pe care, eu şase ani în urmă, 
Eobinson Crusoe şezuse ceasuri întregi, cu papagalul său 
între genunchi. Colacul acesta de funii îl făcu să râdă mult 
şi să roşească puţin. 

„ Ce caraghios trebuie să fi fost - gândea el !„-când îmi 
târam pretutindeni după mine cuşca aceea mare, vopsită în 
albastru, şi papagalul acela fantastic”. 

Săramanul filosof! Îfu bănuia că era osândit pe viaţă să-şi 
târâie caraghios cuşca asta vopsită în albastru, culoarea 
iluziei, şi papagalul ăsta verde, culoarea speranţei. lpar 38 

Yai! La ora când scriu aceste rânduri, nenorocitul băiat îşi 
mai duce cuşca cea mare vopsită în albastru. Numai că, din 
păcate, azurul vergelelor se, tot cojeşte zi cu zi, iar 
papagalul Verde e pe trei sferturi jumulit! 

Cea dintâi grijă a Piciului, când ajunse în oraşul lui natal, 
fu să se ducă la Academie, xinde locuia domnul rector. 


Rectorul ăsta, prieten cu Eyssette-tatăl, era un bătrân 
frumos, înalt, sprinten şi uscăţiv, care nu era câtuşi de puţin 
pedant, nici-altceva asemănător. Îl primi cu multă 
bunăvoință pe Eyssette-fiul. Totuşi, când fu introdus în 
cancelarie, bietul on nu-şi putu stăpâni o mişcare de uimire: 

— Ah, Dumnezeule! Făcu el. Cât e de mic! 

Ce-i drept, Piciul era caraghios de mic. Apoi mai părea şi 
atât de tânăr, atât de plăpând! 

Exclamaţia rectorului îi dădu o lovitră îngrozitoare. '„N-au 
să mă primească!” îşi zise el. Şi începu să tremure ca varga. 

Din fericire, ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în acest 
biet căpşor, rectorul urmă: 

— Apropie-te, băiete. Aşadar, o să scoatem din tine un 
pedagog. La vârsta ta, cu statura şi cu faţa asta, 
profesiunea o să fie mai grea pentru tine decât pentru 
oricare altul. Dar, în sfârşit, scumpul meu copil, fiindcă 
trebuie, fiindcă trebuie să-ţi câştigi existenta, o să facem şi 
noi cum o fi mai bine. La început n-o să fii numit într-o 
şcoală mare. O să te trimit la un liceu comunal, la câţiva 
kilometri de aici, la Sarlande, în munţi. Acolo-ţi vei face 
ucenicia de bărbat, vei deprinde meseria, vei creşte, îţi vei 
lăsa barbă, şi atunci vom mai vedea! 

În timp ce vorbea, domnul rector scria directorului liceului 
din Sarlande, recomandându-şi protejatul. După ce isprăvi 
scrisoarea, i-o înmână Piciului şi-l îndemnă să plece chiar în 
ziua aceea. Apoi mai adăugă câteva sfaturi înțelepte şi-i 
dădu drumul, bătându-l prieteneşte peste obraz şi 
făgăduindu-i să nu-l piardă din vedere. ' 

lată-1 pe Piciul meu foarte mulţumit. În goana mare 
coboară scara cea veche de la Academie şi s duce într-un 
suflet să-şi oprească locul pentru Sarlande. 

Diligenta pleacă abia după-amiază. Încă patr ore de 
aşteptare! Piciul foloseşte prilejul ca să se plimbe fudul la 
soare, prin piaţă, şi să se arate compatrioţilor săi. După ce- 
şi îndeplineşte această primă ! îndatorire, se gândeşte să 
mănânce ceva şi începe să caute o crâşmă după punga lui. 


Drept în faţa cazărmilor ocheşte una curăică, strălucitoarei 
cu o firmă frumoasă, nou-nouţă: 

LA HANUL CALFELOR, Ăsta-i de niine!” îşi zice el. Şi după 
ce nu şovăie câteva minute - Piciul' intră pentru întâi” oară 
într-un restaurant - împinge uşa cu hotă râre. 

Deocamdată crâşma-i pustie. Pereţi văruiţi. Câteva mese 
de stejar. Într-un colţ, nişte bastoane lungi de drumeţii, cu. 
Vârfurile de aramă, împodobite cu panglici de toate culorile. 
La tejghea, un bărbat voinic care sforăie cu nasul într-un 
ziar. 

— Hei! Să vie cineva! Zice Piciul, bătând cu pumnul în 
masă, ca un obişnuit al crâşmelpr. 

Grăsanul de la tejgheanu se deşteaptă numai dintr-atâta, 
dar din odaia din fund vine în grabă crâşmăriţa. Când dă cu 
ochii de noul client, pe care îngerul întâmplării i-l aduce, 
scoate un strigăt puternic: 

— Dumnezeule, domnul Daniel! 

— Annou, bătrâna mea Annou! Răspunde Piciul. !Şi iată-i 
unul în braţele celuilalt. 

Ei, Doamne, da, e Annon, bătrâna Annou, odinioară femeie 
la toate în casa Eyssette, acuma c râşmăriţă, mama calfelor, 
măritată cu Jean Peyrol, grăsanul care sforăie colo la 
tejghea. Şi dac-aţi şti ce fericită-i buna Annou, ce fericită-i 
că-l revede pe domnul Daniel! Ce-l mai sărută! Ce-l mai 
strânge în braţe! Ce-1 mai înăbuşă! 

În mijlocul acestor îmbrăţişări, omul de la tejghea se 
trezeşte. 

La început se cam miră de primirea călduroasă, pe care 
nevastă-sa o face acestui tânăr necunoscut, dar când află că 
tânărul necunoscut e domnul Daniel Eyssette în persoană, 
Jean Peyrol se înroşeşte de plăcere şi-şi dă şi el toată 
osteneala faţă de ilustrul vizitator. 

— Ai luat dejunul, domnule Daniel? 

— Drept să spun, nu, bunul meu Peyrol. Şi tocmai de aceea 
am intrat aici. 

— Dumnezeule! Domnul Daniel n-a luat încă dejunul! 


Bătrâna Annou aleargă la bucătărie; Jean Peyrol se repede 
în pivniţă-o pivniţă grozavă, după spusele calfelor. 

Cât ai bate din palme, masa-i pusă şi bucatele aduse. Piciul 
<n-are decât să se aşeze şi să înceapă a mânca. La stingă 
lui, Annou îi taie bucățele lungi de pâine pentru oua, oua 
proaspete, din dimineaţa aceea, albe şi spumoase La 
dreapta, Jean Peyrol îi toarnă un vin vechi, Ohâteau-Δeuf al 
papilor, ce pare un pumn de rubine aruncat în fundul 
paharului... Piciul e foarte fericit, bea ca un templier |, 
mănâncă mai bine decât un arhondar, ba mai şi povesteşte, 
între două îmbucături, c-a intrat în învăţământ, aşa că poate 
să-şi câştige cinstit existenţa. Şi să-1 fi văzut cu ce ifos 
spune: să-şi câştige cinstit existenţa! Bătrâna Annou se 
topeşte de admiraţie. 

Entuziasmul lui Jean Peyrol e mai puţin viu. Găseşte foarte 
firesc ca domnul Daniel să-şi câştige existenţa, dacă-i în 
stare să şi-o câştige. La vârsta domnului Daniel, el, Jean 
Peyrol, cutreiera lumea de vreo patru sau cinci ani, şi cei de 
acasă nu mai cheltuiau nicio lăscaie pentru ei, ba 
dimpotrivă. 

Bineînţeles, vrednicul crâşmar îşi păstrează gân-durile 
pentru sine. Să îndrăznească a-l asemui pe Jean Peyrol cu 
Daniel Eyssette! Annou s-ar face foc! 

Până una alta, Piciul îşi vede de treabă. Vorbeşte, bea, 
mănâncă, se însufleţeşte. Ochii încep să-i sticlească, obrajii 
îi ard. Hei! Jupâne Peyrol să se aducă pahare! Piciul vrea să 
ciocnească.; Jean Peyrol aduce pahare şi beau cu toţii... 
întâi în sănătatea doamnei Eyssette, apoi a domnului 
Eyssette, pe urmă a lui Jacques, a lui Daniel, a bătrânei 

1 Membru al unui ordin militar şi religios, Întemeiat în 
Palestina în 1118, cu scopul de a apăra locurile sfinte ale 
creştinilor şi de a lupta împotriva musulmanilor. În curând 
cavalerii templieri puseră mâna pe importante bogății şi 
deveniră bancherii papii şi ai nenumăraţilor principi. La 
îndemnul regelui Frânt. Ei, papa Clement al V-lea a 
desfiinţat acest ordin în 1312. (n.r.) 


Annou, a bărbatului lui Annou, a universităţii.'. A % mai 
ştiu eu cui? 

Şi uite c-au trecut două ceasuri de când beau şi stau la 
taifas. Vorbesc de trecutul cernit, de viitorul trandafiriu. Îşi 
aduc aminte de fabrică, de Lyon, de strada Felinarului, de 
bietul abate pe care-l iubeau atâta. 

Deodată, Piciul se ridică să plece. 

— Ah! Oftează bătrâna Annou - aşa de repede? 

Piciul îşi cere iertare; trebuie să vadă pe cineva în oraş 
înainte de a pleca, o vizită foarte însemnată... Ce păcat! Se 
simţea aşa de bine! Mai aveau să-şi povestească atâtea 
lucruri! În sfârşit, dacă-i nevoie, dacă domnul Daniel 
trebuie să vadă pe cineva în oraş, prietenii lui de la Hanul 
calfelor nu vor să-l oprească mai mult... „Dram bun, 
domnule Daniel! Dumnezeu să te păzească!” Şi Jean Peyrol 
şi nevas-tă-sa îl însoțesc până în mijlocul străzii cu binecu- 
vântările lor. 

Ei, dar ştiţi cine-i acel cineva din oraş pe care Piciul vrea 
să-l vadă înainte de a pleca? E fabrica, iubita lui fabrică, 
după care a plâns atâta! E grădina, apoi atelierele, platanii 
cei mari, toţi prietenii din copilărie, toate primele lui 
bucurii. Ce vreţi? Inima omului are astfel de slăbiciuni; 
iubeşte ce poate, fie chiar o bucată de lemn, chiar nişte 
pietre, chiar o fabrică. De altfel, şi istoria vă poate spune că, 
la bătrâneţe, Robinson, reîntors în Anglia, s-a îmbarcat iar 
şi a făcut nu ştiu câte mii de leghe, pentru a-şi revedea 
insula pustie. 

Nu-i dar de mirare dacă, pentru a şi-o revedea pe-a lui, 
Piciul face câţiva paşi. 

Platanii cei mari, ale căror capete stufoase pri-' vesc pe 
deasupra caselor, l-au şi recunoscut pe vechiul lor prieten, 
care vine în goana mare spre el. Îi fac semn. De departe şi 
se pleacă unul către altul, parcă şi-ar spune: „Uite-l pe 
Daniel Eyssette!' Daniel Eyssette s-a întors!” 

Iar el se grăbeşte, se grăbeşte, dar când ajunge în faţa 
fabricii, se opreşte încremenit. 


Nişte ziduri înalte, cenuşii, peste care nu mai trecel niciun 
căpeţel de leandru sau de rodiu.,. Nu mail sunt fereşti, ci 
ferestrui. Nu mai sunt ateliere, ci o| capelă. Deasupra 
porţii, o cruce mare de gresie roşie cu putină latinească în ' 
jur! 

O, ce durere! Fabrica nu mai e fabrică. E o mănăs-] tire de 
earmelite, unde bărbaţii nu intră niciodfl. 

V. CÂŞTIGA-ŢI PÂINEA! 


Oarlande e un orăşel în Ce veni, clădit în fundul unei văi 
înguste şi pe care muntele îl înconjoară din toate părţile ca 
un zid înalt. Când bate soarele acolo. - Oraşul e un adevărat 
cuptor încins, iar când suflă vântul de miazănoapte, e o 
gheţărie., în seara sosirii mele, vântul se dezlănţuise cu 
furie încă de dimineaţă; şi, deşi era primăvară, Piciul, 
cocoţat sus pe diligentă, simţi, de cum intră în oraş, că-l 
pătrunde frigul până-n măduva oaselor. 

Străzile erau întunecoase şi. “pustii... în Piaţa Armelor, 
câteva persoane aşteptau diligenta, plim-bându-se în lung 
şi-n lat în faţa biroului prost luminat. 

Abia coborâsem din diligentă şi, fără să mai pierd o clipă, 
'am luat un om să mă ducă până la liceu. 

Eram grăbit să intru în serviciu. 

Liceul nu era departe de piaţă; după ce am trecut prin 
vreo două sau trei străzi tăcute, omul care-mi ducea cufărul 
se opri în faţa unei case mari, unde totul părea mort de ani 
de zile. 

— Am ajuns - zise el, ridicând ciocanul cel mare de la 
poartă... 

Ciocanul căzu iar, greoi, greoi. ! Poarta se deschise de la 
sine. 

— Am intrat. 

O clipă, am aşteptat în umbra portalului. Omul îmi lăsă 
cufărul jos, îl plătii şi plecă numaidecât. În urma lui, uriaşa 
poartă se închise la loc, greoi, greoi,. Peste puţin, un portar 
somnoros, cu un felinar mare în mână, se apropie de mine. 


— Eşti, fără îndoială, unu' nou? Îmi zise el, cu o înfăţişare 
adormită. 

Mă lua drept un elev... 

— Ea nu-s nicidecum un elev, vin aici ca pedagog Du-m-ă la 
director. 

Portarul păru foarte mirat. Îşi ridică puţin şapca şi mă 
îndemnă să intru un pic îifc odaia lui. Domnul director era 
cu copiii la biserică. O să mă însoţească la el îndată ce 
rugăciunea de seară se va fi isprăvit. 

În odaie, masa era e sfârşite. Un băietan înalt şi frumos, cu 
mustaţa bălaie, sorbea pe îndelete un pahar de rachiu, 
lingă o femeiuşcă slabă, bolnăvicioasă, galbenă ca* o gutuie 
şi încotoşmănatâl până peste urechi într-un şal ponosit. 

— Ce este, domnule Cassagne? Întrebă omul cu mustăţi. 

— E noul pedagog - răspunse portarul, arătân-du-mă. 
Domnul e aşa de mic, încât la început l-am luat drept un 
elev. 

— Într-adevăr - făcu omul cu mustăţi, privin-du-mă pe 
deasupra paharului său - avem aici elevi mult mai înalţi şi 
chiar mai în vârstă decât domnul. Veillon cel mare, de pildă. 

— Şi Couzat - adăugă portarul. 

— Şi Soubeyrol. - Făcu femeia. 

Apoi începură să vorbească între ei cu glas căzut, cu nasul 
în scârbosul lor rachiu şi pândindu-mă cu coada ochiului. 
Afară se auzea vâjâitul vântului şi glasurile piţigăiate ale 
elevilor care spuneau rugăciuni în capelă. 

Deodată sună un clopot; un zgomot mare de paşi răsună 
pe sală. 

— S-a isprăvit rugăciunea-îmi zise domnul Cassa-gne, 
ridicându-se. Să mergem sus la director! 

Îşi luă felinarul şi eu l-am urmat. 

Clădirea mi s-a părut uriaşă. Coridoare nesfâr-şite, 
portaluri înalte, scări largi cu balustrade de fier fasonat... 
toate vechi, negre, afumate... Portarul îmi spuse că înainte 
de '89, casa era o şcoală de marină fcare număra până la 
opt sute de elevi, toţi din cea mai înaltă nobilime. 


Tocmai când isprăvea să-mi dea desluşirile acestea de 
preţ, am ajuns în faţa cancelariei directorului: 

— Domnul Cassagne împinse încetişor o uşă dublă, 
capitonată, şi bătu de două ori în lemnărie. 

— Intră! Rosti un glas. Şi am intrat. 

Era un cabinet de lucru foarte înare, cu un tapet verde. 
Drept în fund, în faţa unei mese lungi, directorul scria la 
lumina slabă a unei lămpi cu abajurul lăsat, în jos. 

— Domnule director - zise portarul, împingân-du-mă 
înaintea lui - iată nouă pedagog, care vine în locul domnului 
Serrieres. 

I HI f 

— Bine - făcu directorul, fără să se oprească din lucru. 

Portarul se înclină şi ieşi. Am rămas în picioare, în mijlocul 
încăperii, răsucindu-mi pălăria între degete. 

Când sfârşi descris, directorul se întoarse spre mine şi am 
putut să-i cercetez în voie faţa îngustă, gălbuie şi uscată, 
luminată de doi ochi reci, fără culoare. lar el, ca să mă vadă 
mai bine, ridică abajurul lămpii şi-şi puse ochelarii pe nas. 

— Bar e un copil! Exclamă directorul, sărind în sus pe jilţ. 
Ce să fac cu un copil? 

De astă dată, Piciul trase o spaimă grozavă. Se şi vedea pe 
stradă, lipsit de mijloace. Abia avu puterea să îngăime două- 
trei cuvinte şi să înmâneze directorului scrisoarea pe care o 
avea pentru el. 

Directorul luă scrisoarea, o citi. O reciti, o împături, o 
desfăcu, o mai citi o dată şi, până la urmă, îmi spuse că 
numai datorită recomandării cu totul deosebite a rectorului 
şi cinstei familiei mele se învoia săi mă primească la el, deşi 
tinereţea mea îl speria. Apoi începu să-mi vorbească 
declamator despre însemnătatea noilor mele îndatoriri, dar 
nu-l mai ascultam. Pentru mine, lucrul de căpetenie era că 
nu mă dădea afară. Mă primea! Eram fericit, nebun de 
fericire, ! Aş fi vrut ca domnul director să aibă o mie de 
mâini şi să i le sărut pe toate. 


Un zgomot grozav de fiare vechi îmi opri gândurile de 
recunoştinţă. M-am întors repede şi m-am găsit în faţa unui 
personaj înalt, cu faA” oriţi roşcaţi, care tocmai intrase pe 
nesimţite în cancelarie; era supraveghetorul general. 

Cu capul aplecat pe umăr, în felul lui Ecce homo se uita la 
mine cu zâmbetul cel mai dulce, jucându-se cu o legătură 
de chei de toate mărimile, ce-i atârna în degetul arătător. 
Zâmbetul m-ar fi atras spre el, dar cheile zăngăneau cu un 
zgomot îngrozitor - cline! Cline! Cline! - Ce mă înfricoşa. 

— Domnule Viot - zise directorul - iată, ne-a sosit 
înlocuitorul domnului Serrieres. 

Domnul Viot se înclină şi-mi zâmbi cum nu se poate mai 
dulce. Cheile lui, dimpotrivă, sefrământară într-un chip 
batjocoritor şi răutăcios, ca pentru a spune: „Omuleţul ăsta 
să-l înlocuiască pe domnul Serrieres?! Haida-de!” 

Directorul înţelese tot atât de bine ca şi mine ceea ce 
spuseseră cheile şi adăugă oftând: 

— Ştiu că plecarea domnului Serrieres este o pierdere 
aproape de neînlocuit pentru noi (aici cheile scoaseră un 
adevărat geamăt), dar sunt sigur că dacă domnul Viot 
binevoieşte să-l ia pe noul pedagog sub deosebita lui 
ocrotire şi să-i întipărească bine în minte preţioasele lui idei 
asupra învăţământului, ordinea şi disciplina casei nu vor 
suferi prea mult de pe urma plecării domnului Serrieres. 

Tot blând şi zâmbitor, domnul Viot răspunse că bunăvoința 
luî mi-era asigurată şi c-o să m-ajute bucuros cu sfaturile 
lui; dar cheile nu'erai binevoitoare. Să le fi auzit cum se 
frământau şi scrâşneau nebune: „Dacă te mişti, secătură, 
vai de tine!”. 

1 lată omul! (în limba latină în text) - cuvinte rostite de 
Pilat în clipa când îl arată mulţumit pe Cristos, cu coroana 
de spini pe cap şi având în mână o trestie în chip de 
sceptru. Această imagine a inspirat mulţi pictori celebri, ca 
de pildă Tizian, Oorreggio Guercino, Van Dyck. (n.r.) 

— Domnule Eyssette - incneie directorul - poţi să te 
retragi. Astă-seară va mai trebui să dormi la hotel. Mâine 


dimineaţa, la ora opt, să fii aici. Poţi pleca. 

Şi-mi dădu drumul cu un gest demn. 

Domnul Viot, mai zâmbitor şi mai dulce ca oricând, mai 
nsoţi până la uşă dar, înainte de a mă părăsi, îmi strecură în 
mână un caieţel: 

— E regulamentul casei - zise el. Citeşte şi meditează... ' 

Apoi deschise uşa şi o închise în urma mea, vântu-rându-şi 
cheile într-un chip. Cline! Cline! Cline! 

Domnii ăştia uitaseră să-mi lumineze calea... O clipă am 
rătăcit prin coridoarele lungi şi cu totul întunecoase, 
pipăind pereţii pentru a încerca să-mi regăsesc drumul. Din 
când în când, un strop de lună intra printre zăbrelele 
vreunei ferestre înalte şi-mi ajuta să mă orientez. Deodată, 
în noaptea galeriilor străluci un punct luminos, Aenind spre 
mine... Am mai făcut câţiva paşi. Lumina se mări, se apropie 
de mine, trecu în preajma mea, se îndepărtă, pieri. A fost ca 
o vedenie, dar, oricât de scurtă ar fi fost, am putut să-i prind 
cele mai mici amănunte. 

Închipuiţi-vă două femei, nu, două umbre. Una bătrână, 
zbârcită, sfrijită, încovoiată, cu nişte ochelari foarte mari 
eare-i ascundeau o jumătate de faţă; alta, tânără, subţirică, 
cam slăbuţă, ca toate nălucile, avea însă - ceea ce nălucile 
n-au îndeobşte - o pereche de ochi negri, foarte mari, şi 
atât de negri, atât de negri. Bătrâna ţinea în mână o lampă 
mică de aramă; ochii negri, ei, nu duceau nimic... Cele două 
umbre trecură pe lângă mine, grăbite, tăcute, fără să mă 
vadă, şi pieriseră demult. 

— C. 266 dar eu tot mai stăm în picioare, în acelaşi loc, sub 
o îndoită impresie de farmec şi de groază. 

Mi-am reluat drumul bâjbâind, dar inima-mi bătea tare şi 
vedeam mereu înaintea mea, în umbră, pe cumplita 
ursitoare cu ochelari, păşind. Lingă ochii negri... 

Totuşi trebuia să-mi găsesc un adăpost pentru noapte. Nu 
era lucru uşor. Din fericire, omul cu mustăţi, pe care l-am 
g? Sit fumându-şi luleaua în faţa odăii portarului, se puse 
îndată la dispoziţia mea şi-mi propuse să mă ducă la un mic 


hotel, bunişor, şi nu prea scump, unde voi fi servit ca un. 
Prinţ. Vă închipuiţi ce bucuros am primit. 

Omul ăsta cu mustăţi părea foarte de treabă. Pe drum am 
aflat că-l chema Eoger, că era maestru de dans, de călărie, 
de scrimă şi de gimnastică la liceul din Sarlande, şi că 
slujise multă vreme în regimentele de vânători din Africa. 
Asta, mai ales, mi-l făcu simpatic. Copiii sunt totdeauna 
gata să iubească soldaţii. 

La uşa hotelului ne-am despărţit, strângându-ne de mai 
multe ori mâna, şi ne-am făgăduit solemn să ne 
împrietenim. 

Şi acuma, cititorule, trebuie să-ţi fac o mărtu risire. 

Când Piciul rămase singur în camera aceea rece, în faţa 
patului de han, necunoscut şi banal, departe de cei pe care- 
i iubea, i se frânse inima, şi acest mare filosof plânse ca un 
copil. Acum viaţa îl înspăi-mânta. Se simţea slab şi 
neînarmat în faţa ei, şi plângea, plângea. Deodată, printre 
lacrimi, îi trecu pe dinaintea ochilor chipul celor de acasă, 
văzu locuinţa pustie, familia risipită, mama într-o parte, 
tatăl într-alta. Nu mai aveau niciun acoperământ! Nu mai 
aveau cămin! Şi atunci, uitând de durerea lui, pentru a nu 
se mai gândi decât la nenoro-cireS' comună, Piciul luă o 
mare şi frumoasă hotă-râre: să refacă familia Eyssette şi să 
reclădească el singur căminul. Apoi, mândru de a fi găsit 
țelul ăsta nobil pentru viaţa lui, îşi şterse lacrimile, 
nedemne de un bărbat, de un reconstructor al căminului, şi, 
fără a pierde o clipă, începu să citească regulamentul 
domnului Viot, pentru a lua cunoştinţă de noile sale 
îndaroriri. 

Regulamentul ăsta, recopiat cu dragoste de însăşi mâna 
autorului, domnul Viot, era un adevărat tratat, împărţit 
metodic în trei părţi: 

1) Datoriile pedagogului faţă de superiorii lui; 

2) Datoriile pedagogului fată de colegi; 3) Datoriile 
pedagogului faţă de elevi. 


Toate cazurile erau prevăzute, de la geamul spart până la 
cele două mâini care se ridică în acelaşi timp în clasă; toate 
amănuntele vieţii pedagogilor erau hisenmate, de la cifra 
lefuiilor lor până la jumătatea de sticlă de vin la care aveau 
dreptul la fiecare masă. 

Regulamentul se isprăvea cu o frumoasă bucata de 
retorică, un discurs asupra” foloaselor aduse de acest 
regulament. Dar, cu tot respectul lui pentru opera domnului 
Viot, Piciul navu puterea s-o citească până la sfârşit şi, 
tocmai la partea cea mai frumoasă a discursului, adormi. 

În noaptea aceea am dormit foarte rău. Mii de visuri 
fantastice îmi tulburară somnul... Uneori mi se părea că 
aud îngrozitoarele chei ale domnului Viot - cline! Cline! 
Eline! - Sau că ursitoarea cu ochelari se aşeza la căpătâiul 
meu şi mă deştepta brusc. Alteori, şi ochii negri - o, ce 
negri mai erau! - Şedeau la picioarele patului meu, 
privindu-mă cu o ciudată îndărătnicie. 

A deua zi, la ora opt, am sosit la liceu. Domnul Yiot, în 
picioare, la poartă, cu cheile în mână, supraveghea intrarea 
externilor. Mă primi cu zâmbetul cel mai dulce. 

— Aşteptă în vestibul - îmi zise el. După ce elevii vor fi 
intrat, o să te prezint colegilor dumitale. 

Am aşteptat în vestibul, plimbându-mă în lung şi-n lat şi 
salutând până la pământ pe domnii profesori, care se 
grăbeau gâfâind. Îsumai unuldin domnii ăştia îmi răspunse 
la salut: era un preot, profesorul de filosofie, „un om 
ciudat”, îmi zise domnul Yiot... Mie mi-a fost drag îndată 
omul ăsta ciudat. 

Clopotul sunfă. Clasele se umplură. Patru sau cinci tineri 
între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, prost îmbrăcaţi, 
veneau ţopăind şi se opriră buimăciţi la vederea domnului 
Viot. ! 

— Domnilor - le zise supraveghetorul general, arătând 
spre mine - iată-l pe domnul Daniel Eyssette noul 
dumneavoastră coleg. 


După ce vorbi, făcu o lungă plecăciune şi se retrase tot 
zâmbitor, tot cu capul lăsat pe umăr şi tot zornă-indu-şi 
îngrozitoarele chei. 

Colegii mei şi cu mine ne-am privit o clipă în tăcere. 

Cel mai înalt şi mai gros dintre ei luă cel dinţii cuvântul. 
Era domnul Serrieres, faimosul Serrieres, pe care aveam 
să-l înlocuiesc. 

— Zău! Strigă el, cu glas voios - acum pot spune, într- 
adevăr, că pedagogii se perindă, dar mr se aseamănă. 

Era o aluzie la uimitoarea deosebire de statură dintre noi. 
Toţi râseră mult, foarte mult, şi eu cel dinţii, dar vă asigur 
că în clipa aceea Piciul şi-ar fi vândut bucuros sufletul 
diavolului, ' ca să fie măcar de-un lat de palmă mai înalt. 

— Nu-i nimic - adăugă grăsunul Serrieres, întin-zându-mi 
mâna - deşi nu suntem de aceeaşi măsură, putem totuşi bea 
câteva sticle împreună. A7ino cu noi, colega... fac cinste cxi 
un punci de rămas bun la cafeneaua Barbette. Yreau să fii şi 
dumneata printre noi. O să facem cunoştinţă ciocnind. 

Fără să-mi dea răgaz să-i răspund, mă luă de braţ, şi mă 
trase după el afară. 

Cafeneaua Barbette, unde mă duseră noii mei colegi, se 
afla în Piaţa Armelor. Veneau acolo subofiţerii din 
garnizoană, şi ceea ce te izbea când intrai era mulţimea de 
chipie şi de centiroane atârnate în cuiere. 

În ziua acea, plecarea lui Serrieres şi punciul lui de rămas 
bun îi atrăseseră pe toţi clienţii obişnuiţi... Subofiţerii, 
cărora Serrieres mă prezentă la sosire, mă primiră cu 
multă prietenie. Dar, la drept vorbind, sosirea Ficiului nu 
făcu mare vâlvă şi am fost repede uitat în colţul sălii, unde 
mă refugiasem sfios. În timp ce paharele se umpleau, 
grăsanul Serrieres se aşeză lângă mine. Îşi scoase haina şi 
ţinea între dinţi o lulea lungă tle lut, pe care numele lui era 
scris cu litere de porțelan. La-'cafeneaua Barbette toţi 
pedagogii aveau o lulea ca asta. 

— Ei bine, colega - îmi zise grăsanul Serrieres - vezi c,ă 
mai sunt şi clipe plăcute în meseria noastră. L3e altfel, ai 


nimerit-o bine venind pentru început la Sarlande. Mai întâi, 
absintul de la cafeneaua Barbette e minunat, şi apoi, acolo, 
în şandramaua aceea, n-o să te simţi prea rău. 

Şandramaua era liceul. 

— O să ai meditaţia celor mici, nişte băieţai pe care-i mini 
din spate cu nuiaua. Să vezi cum i-am dresat! Directorul nu- 
i răutăcios. Colegii îs băieţi buni, numai bărâna şi tata Viot. 

— Care bătrână? Am întrebat eu, tresărind. 

— O! Ai s-o cunoşti curând. La orice oră din zi şi din 
noapte o întâlneşti învârtindu-se încoace şi-ncolo plin liceu, 
cu o pereche de ochelari foarte mari pe nas. E o mătuşă de- 
a directorului, şi-i econoamă aici. Ah! Ticăloasa! Dacă nu 
murim de foame, nu-i din vina ei. 

După semnalmentele pe cae mi le dădea Serrieres o 
recunoscusem pe ursitoarea cu ochelari şi, fără voie, 
simţeam că mă înroşesc. De zece ori era cât pe ce să-l 
opresc pe colegul meu şi să-l întreb: DaiT ochii negri?” N- 
am îndrăznit însă. Cum să vorbeştţ de ochii negri la 
cafeneaua Barbette! 

În timpul ăsta, punciul circula, paharele goale umpleau, 
cele pline se goleau; se auzeau urări, excla maţii - ho! Ho! 
Şi ha! Ha! - 'Tacuri de biliard ridicate în sus, şi ce 
înghesuială, ce râsete zgomotoase, ce jocuri de cuvinte, ce 
mărturisiri! 

Încetul cu încetul, Piciul se simţi mai puţin sfios. Îşi 
părăsise ungherul şi se plimba prin cafenea, vorbind tare, 
cu paharul în mână. 

În clipa aceea, subofiţerii erau prietenii lui; povesti cu un 
aer obraznic unuia dintrei că făcea parte dintr-o familie 
tare bogată şi că, în urma nebuniilor tinereţii, fusese 
alungat din casa părintească. Se făcuse pedagog ca să 
poată trăi, dar nu credea să rămână multă vreme la liceu. 
Înţelegi, cu o familie aşa de bogată! 

A! Dacă cei din Lyon ar fi putut să-l audă în clipa aceea. 

1 'Totuşi, ce ţi-e şi cu noi! Când cei din cafeneaua Barbette 
aflarăi că eram un băiat de familie, alungat de acasă, un 


nemernic, un stricat, şi nu cum s-ar fi putut crede, un biet 
băiat pe care mizeria îl osân-dise să fie pedagog, toţi mă 
priviră cu ochi buni. Cei mai vechi subofiţeri catadicsiră să- 
mi vorbească; ba merseră chiar mai departe: în clipa 
plecării, Eoger, maestrul de scrimă, prietenul meu din ajun, 
se ridică şi închină în sănătatea lui Daniel Eyssette. Vă 
închipuiţi ce mândru era Piciul. 

Urarea în cinstea lui Daniel Eyssette dădu semnalul 
plecării. Era zece fără un sfert, adică ora la care trebuia să 
ne întoarcem la liceu. 

Omul cu cheile ne aştepta la poartă. 

— Domnule Serrieres - zise el grăsunului meu coleg, pe 
care puneiul de rămas bun îl făcea să se clatine pe picioare 
- o să-ţi duci pentru ultima oară elevii în sala de meditaţie. 
Îndată ce vor fi intrat, domnul director şi cu mine vom veni 
să-l instalăm pe” nouă pedagog. 

Într-adevăr, dupăcâteva minute, directorul, domnul Yiot şi 
noul pedagog îşi făceau intrarea solemnă în sală. 

Toţi se ridicară în picioare. 

Directorul mă prezintă elevilor într-o ouvântare cam 
lungă, dar plină de demnitate; apoi se retrase urmat de 
grăsunul Serrieres, pe care puneiul de rămas bun îl ameţea 
tot mai rău. Domnul Viot rămase cel din urmă. Nu rosti 
nicio cuvântare, dar cheile lui - clinic! Cline! Cline! - 
Vorbiră pentra el într-un chip atât de groaznic - cline! 
Cline! Cline! - Atât de ameninţător, îneât toate capetele se 
ascunseră după capacele pupitrelor, şi însuşi noul pedagog 
nu se simţea la largul lui. 

Îndată ce îngrozitoarele chei plecară, o mulţime de i'eţe 
şirete ieşiră de după pupitre. Toate vârfurile peniţelor se 
îndreptară spre buze, toţi ochişorii aceia strălucitori, 
speriaţi, batjocoritori se aţintiră asupra mea, în timp ce un 
lung şuşotit trecea din bancă în bancă. 

Cam tulburat, am urcat încet. Treptele catedrei. Am 
încercat să-rai plimb o privire cruntă în jurul meu, apoij 


îngroşându-mi glasul, am strigat între două puternice şi 
scurte bătăi în masă: 

— Să lucrăm, domnilor, să lucrăm! 

Astfel şi-a început Piciul cea dintâi meditaţie. 

VI. CEI MICI ş nu erau răi, ci ceilalţi. Ei nu mi-au făcut 
niciodată Areun rău, şi eu îi iubeam, fiindcă nu miroseau 
încă a liceu şi le citeai tot sufletul în ochi. 

Su-i pedepseam niciodată. La ce bun? Pedepseşti oare 
păsărelele? Când piuiau prea tare, n-aveam decât să strig: 
„linişte!” Şi îndată toată colivia tăcea măcar cinci minute. 

Cel mai mare din sala de meditaţie avea unsprezece ani. 
Ce vreţi, unsprezece ani! Şi grăsunul Serrieres se lăuda că-i 
mâna cu nuiaua! 

Eu nu-i minam cu nuiaua. Am încercat să fiu totdeauna 
bun, asta-i tot. 

Uneori, când fuseseră tare cuminţi, le spuneam o poveste. 
O poveste! Ce fericire! Repede; repede îşi strângeau 
caietele, închideau cărţile, călimări, rigle, condeie, aruncau 
tot alandala în fundul pupitrelor; apoi, cu braţele 
încrucişate pe bancă, deschideau ochii mari şi ascultau. 
Născocisem înadins pentru ei cinci sau şase basme 
fantastice: Debuturile unui greier, Nenorocirile lui lonieă- 
lepuraşul etc. Pe atunci, ca şi astăzi, bunul La Fontaine mi- 
era sfântul cel mâi drag din calendarul literar, şi romanele 
mele nu erau decât povestirea fabulelor lui; dar mai 
strecura ui în ele şi ceva din propria-mi istorioară. 
Totdeauna era câte un biet greier, nevoit să-şi câştige 
existenţa ca Piciul, sau o * vaca-domnului ce cartona 
plângând ca Eyssette (Jacques). 

Asta-i făcea să petreacă pe micuţii mei, ba chiar şi pe 
mine. Din păcate, domnul Yiot nu înţelegea să petreci în 
felul ăsta. 

De trei sau patru ori pe săptămână, îngrozitorul om cu 
chei făcea o inspecţie prin liceu, să vadă dacă toate se 
desfăşoară după regulament. Or, într-una din zilele 
acelea/intră în sala noastră de meditaţie chiar în clipa cea 


mai mişcătoare a poveştii lui lomcă-lepuraşul. Văzându-l 
pe domnul Viot, toată sala tresări. Copiii se priviră 
înspăimântați. Povestitorul se opri dintr-o dată. lonică- 
lepuraşul, buimăcit, rămase cu o lăbuţă în aer, ciulindu-şi 
de spaimă urechile mari. 

În picioare, în faţa catedrei, zâmbitoiul domn Viot îşi 
plimbă o privire lungă şi mirată asupra pupitrelor goale. Nu 
scotea o vorbă, dar cheile lui zornăiau crâncen: „Cline! 
Cline! Cline! Neisprăviţilor! Ce? Aici nu se mai lucrează?” 

Tremurând iot, am încercat să potolesc îngrozitoarele 
chei. 

— Băieţii au lucrat mult zilele astea - am îngăi-mat eu. Şi 
am vrut să-i răsplătesc spunându-le o mică poveste. 

Domnul Viot nu-mi răspunse. Se înclină zâm-bind, îşi mai 
zăngăni o dată cheile şi ieşi. 

Seara, în recreaţia de la patru, veni spre mine şi, mereu 
zâmbitor, mereu mut, îmi înmână regulamentul deschis la 
pag. 12: Datoriile pedagogului faţă de elevi. 

Am înţeles că nu trebuie să mai spun poveşti şi n-am mai 
spus niciodată. 

Câteva zile, micuţii mei fură nemângâiaţi. Le lipsea Ionică- 
lepuraşul, şi mi se rupea inima că nu puteam să li-l dau 
înapoi. Dac-aţi şti ce dragi mi-erau băieţii aceia! Nu ne 
despărţeam niciodată. Liceul era împărţit în trei grupe 
foarte deosebite: cei mari, mijlocii şi cei mici; fiecare grupă 
îşi avea curtea, dormitorul şi sala ei de meditaţie. Micuţii 
mai erau aşa'dar, ai mei, numai ai mei. Mi se părea că am 
treizeci şi cinci de copii. 

Afară de aceştia, niciun prieten. Zadarnic îmi zâmbea 
domnul Viot, mă lua de braţ în recreaţii şi-mi. Dădea sfaturi 
cu privire la regulament, nu mi-era drag, nu putea să-mi fie 
drag; prea mă înspăimântau cheile lui. Pe director nu-l 
vedeam niciodată. Profesorii îl dispreţuiau pe Pici şi-l 
priveau de sus. Cât despre colegii mei, îi îndepărtase de 
mine bunăvoința pe care omul cu cheile păxea că mi-o 
arată; de altfel, din ziua când am fost prezentat 


subofiţerilor nu in-am mai dus la cafeneaua Barbette, şi 
asta nu mi-o iertau oamenii aceia. 

Până şi portarul Cassagne şi Roger, maestrul de scrimă, 
erau împotriva mea. Mai ales maestrul de scrimă părea 
foarte supărat pe mine. Când treceam pe lângă el, îşi 
răsucea mustaţa încruntat şi holba nişte ochi, de parc-ar fi 
vrut să spintece cu sabia p sută de arabi. Odată îi zise în 
gura mare lui Cassagne, uitându-se la mine, că nu-i plac 
spionii. Cassagne nu răspunse, dar am văzut pe chipul său 
că nici lui nu-i plac.'. Despre care spioni era vorba %. Asta- 
mi dădu mult de gândit. 

În faţa acestei antipatii generale m-am “resemnat de 
nevoie. Pedagogul mijlociilor împărțea cu mine odăiţa lui de 
la etajul al treilea, sub pod; acolo-mi găseam scăparea în 
timpul orelor de clasă. Şi cum colegul meu îşi petrecea tot 
timpul liber la cafeneaua Barbette, odaia îmi aparţinea de 
fapt mie; era odaia mea, căminul meu. 

De cum intram, mă încuiam, întorcând cheia de două ori, 
îmi trăgeam cufă/ul - nu era niciun scaun în odaie - în faţa 
unui birou vechi, plin de pete de cerneală şi de inscripţii 
scrijelite cu briceagul, îmi înşiram deasupra toate cărţile şi. 
La lucru! 

Pe atunci era primăvară. Când ridicam fruntea, vedeam 
cerul tare albastru şi copacii cei mari din curte, care şi 
înverziseră. Afară, niciun zgomot. Din când în când, glasul 
monoton al unui elev care-şi spunea lecţia, exclamaţia unui 
profesor mânios, o ceartă între vrăbii, sub frunziş. Apoi 
totul se liniştea, liceul parcă 'dormea. 

Piciul nu dormea. Sici măcar nu visa, ceea ce-iun 
încântător fel de a dormi. Lucra, lucra fără întrerupere, 
îndopându-se cu greacă şi cu latină, de-i plesnea capul. 

Uneori, în toiul muncii lui grele, un deget tainic bătea la 
uşă. 

— Cine-i? 

— Eu sunt, Muza, vechea ta prietenă, femeia din caietul 
roşu, deschide-mi repede, Piciule! 


Dar Piciul se ferea să-i deschidă. De Muză-i ardea lui! 

La dracu' caietul roşu! În clipa de faţă, lucrul de căpetenie 
era să facă multe teme de greacă, să-şi ia licenţa, să fie 
numit profesor şi să reclădească - o! Cit mai repede - un 
frumos cămin, nou-nouţ, pentru familia Byssette. 

Gândul că lucram pentru familie îmi dădea mult curaj şi-mi 
făcea viaţa mai plăcută. Ba-mi înfrumuseţa pină şi odaia. O! 
Mansardă, scumpă mansardă, cite ceasuri frumoase am 
petrecut între cei patru pereţi ai tăi! Ce bine mai lucram 
acolo! Ce vrednic mă simţeam! 

Dacă aveam câteva. Ceasuri bune, mai aveam şi destule 
rele. De două ori pe săptămână, duminica şi joia, trebuia să 
duc copiii la plimbare. Plimbarea asta era un chin pentru 
mine. 

De obicei mergeam la Poiană, o pajişte mare ce se întindea 
ca un covor la picioarele muntelui;” la o jumătate de leghe 
de oraş. Câţiva castani înalţi trei sau patru cârciumioare 
vopsite în galben, un izvor sprinten ce alerga prin iarbă 
făceau din locul acela o privelişte fermecătoare şi veselă. 
Cele trei grupe veneau pe drumuri deosebite; dar, odată 
acolo, se adunau sub supravegherea unui singur pedagog, 
şi totdeauna eu eram acela. Cei doi colegi ai mei se duceau 
prin cârciumioarele vecine, unde băieţii cei mari le făceau 
cinste, dar, cum pe mine nu mă pofteau niciodată, 
rămâneam să păzesc elevii. Grea meserie în locurile acelea 
frumoase! 

Ar fi fost aşa de plăcut să te întinzi pe iarba verde, la 
umbra castanilor, şi să te” îmbeţi de mirosul cimbrului, 
ascultând cântecul izvorului! În loc de asta, trebuia să 
supraveghez elevii în Poiană şi să trec prin tot oraşul cu 
grupa mea, grupa celor mici. Celelalte grupe mergeau de 
minune păstrând râiâdul şi băteau talpa ca nişte soldaţi 
încercaţi. Se simţea disciplina şi toba. Micuţii mei nu 
pricepeau nimic din toate lucrurile acestea frumoase'. ISTu 
mergeau în rând, se ţineau de mină şi trăncăneau tot 


LLA 


drumul. Zadarnic le strigam: „Păstraţi distanţa!”, că nu mă 
înțelegeau şi umblau alandala. 

Eram destul de mulţumit de capul coloanei. Puneam acolo 
pe cei mai mărişori, cei mai serioşi, cei care purtau tunică. 
Dar în coadă, ce harababură ce neorânduială! O ceată 
nebună de copii, capete zbâr-lite, mâini murdare, pantaloni 
numai zdrenţe. Nici nu îndrăneam să mă uit la ei. 

Desinit în pisceml, îmi spunea în privinţa aceasta 
zâmbitorul domn Viot, om de duh uneori. Ce-i drept, coada 
coloanei avea o înfăţişare jalnică”. 

Înţelegeţi, dar, deznădejdea mea de a mă arăta pe străzile 
din Sarlande cu asemenea alai, şi mai ales duminica! 
Clopotele dăngăneau, străzile erau pline de lume. Întâlneai 
pensioane de fete care se duceau la biserică, modiste eu 
bonete trandafirii, bă/*baţi fercheşi, cu pantaloni cenuşiu- 
deschis. Trebuia să treci pe lângă toţi aceştia, cu o haină 
jerpelită-şi cu o grupă caraghioasă. 'Ce ruşine! 

1 Se termină în coadă de peşte (în limba latină în text) - 
aluzie la un pasaj din „Arta poetică” a lui Horafiu, unde 
poetul compară o operă de artă lipsită de unitate, cu un 
frumos bust de femeie care se termină cu o coadă de peşte. 
Expresia este întrebuințată când se face aluzie la lucruri ar 
căror sfârşit nu corespunde începutului, (n.r.) 

Printre toţi drăcuşorii ăştia zbârliţi pe eare-i plimbam de 
două ori pe săptămână prin Oraş, unul, mai ales, vm 
semiintern, mă scotea din fire. 

Închipuiţi-văun copil pipernicit, aşa de mie incit era şi 
caraghios; afară de asta, stângaci, murdar, nepieptănat, 
scos ca din mocirlă şi, pentru ca nimic să nu-i lipsească, mai 
avea şi picioare îngrozitor de strâmbe. 

Îuciodată un astfel de elev - dacă totuşi e îngăduit să dai 
unuia ca ăsta numele de elev - n-a mai figurat pe îcile de 
înscriere ale şcolii. Făcea de râs un liceu întreg. 

Cât despre mine, prinsesem ciudă pe el; şi în zilele de 
plimbare, când îl vedeam că merge legănându-se în coada 
coloanei, cu graţia unui mic răţoi, îmi venea o poftă nebună 


să-i dau un picior şi să-l azvârl cât colo, spre cinstea grupei 
mele. 

Îl porecliserăm Bamban din pricina mersului său mai mult 
decât nedisciplinat. 

Toţi puştii din Sarlande erau prietenii săi. 

Datorită lai, când ieşeam la plimbare eram totdeauna 
urmăriţi de o ceată de ştrengari care făceau pe grozavii în 
spatele nostru, îl chemau pe Bamban pe nume, îl arătau cu 
degetul, îi aruncau coj de castane, şi mii de alte 
maimuţăreli. Micuţii mei petreceau grozav, dar eu nu 
râdeam deloc, şi în fiecare săptămână înaintam directorului 
un raport amănunţit asupra elevului Bambari şi a 
numeroaselor neorân-duieli pe care prezenţa lui le 
pricinuia. 

Din nenorocire, rapoartele mele rămâneau fără răspuns şi 
eram silit totdeauna să m-arăt pe străzi în tovărăşia 
domnului Bamban, mai murdar şi mai crăcănat ca ori când. 

Într-o duminică între altele - o frumoasă duminică 
sărbătorească şi cu mult soare - îmi sosi pentru plimbare 
într-un asemenea hal, încât ne-am speriat cu toţii. Niciodată 
n-aţi visat aşa ceva. Mâine negre, pantofi fără şireturi, noroi 
până şi-n păr, aproape că nu mai avea pantaloni. O dihanie. 

Mai caraghios era faptul că în ziua aceea se cunoştea că-l 
făcuseră tare frumos' înainte de. A mi-l trimite. Părul, mai 
bine pieptănat decât de obicei, era încă lins depomadă, iar 
nodul cravatei avea un nu ştiu ce în care simţeai degetele 
maniei. Dar sunt atâtea mocirle până s-ajungi la liceu! 

Şi Bamban se tăvâălise prin toate. 

Când l-am A'ăzut că trece în rând alături de ceilalţi, liniştit 
şi zâmbitor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am făcut o 
mişcare de scârbă şi de indignare. 

— Pleacă de aici! I-am strigat. 

Bamban gândi că glumesc şi nu încetă să zâm-bească. Se 
credea tare frumos în ziua aceea! 

I-am strigat,„din nou: „Pleacă! Pleacă de aici!” El mă privi 
trist şi supus, ochii lui se rugau fierbinte, dar am rămas 


neînduplecat şi grupa se puse în mişcare, lăsându-l singur, 
neclintit în mijlocul străzii. 

Credeam c-am scăpat de el pentru toată ziua, când, la 
ieşirea din oraş, râsetele şi şoaptele de la ariergardă mă 
făcură să întorc capul. 

La patru sau cinci paşi în urma noastră, Bamban venea 
grav după coloană. 

— Măriţi pasul! Am zis celor doi din faţă. Elevii înţeleseră 
că era vorba de a-i face o şotie, lui Bamban, şi grupa o porni 
într-o goană nebună. 

Din când în când, băieţii se întorceau să vadă 

' dacă Bamban putea să-i urmeze şi râdeau zărindu-* 
acolo, tare departe, mic cât pumnul, alergând prin colbul 
drumului, printre vânzătorii de prăjituri şi de limonada. 

Şi turbatul ăsta ajunse la Poiană aproape odată cu noi. 
Numai că era galben la faţă de oboseală şi-şi târa picioarele 
de ţi se făcea milă. 

Mi-a părut rău şi, cam ruşinat de cruzimea mea, l-am 
chemat cu biândeţe lingă mine. 

Purta o bluzişoară spălăcită, în pătrăţele roşii, bluza 
Piciului la liceul din Lyon. 

Am recunoscut-o îndată bluza aceea, şi-mi spuneam: Nu ţi- 
e ruşine, ticălosule? Chiar pe tine, pe Pici te joci să-l 
chinuieşti astfel”. Şi, cu lacrimi în suflet, am început să-l 
iubesc sincer pe acest biet dezmoştenit. 

Bamban se aşezase jos, că-l dureau picioarele. M-am 
aşezat lângă el. I-am vorbit... Lam cumpărat o portocală. Aş 
fi vrut să-i spăl picioarele. 

Din ziua aceea, Bamban ajunse prietenul meu. Am aflat 
despre el lucruri înduioşătoare. 

Era fiul unui potcovar care, auzind că se laudă 
pretutindeni binefacerile învăţătairii, muncea de se rupea, 
bietul om! Să-şi trimită copilul semiintern la liceu. Dar, vai! 
Nimic nu se prindea de Bamban. 

În ziua când a intrat la şcoală, i s-a dat un model de bețe, 
zicându-i-se: „Să faci bețe!” Şi de un an de zile, Bamban 


făcea bețe. Şi ce bețe, Dumnezeule! Strâmbe, murdare, 
şchioape, bețe de-ale lui Bamban '. 

Nimeni n. -avea grija lui. Nu făcea „mume parte din nicio 
clasă; de obicei intra în cea pe care o vedea deschisă. Într-o 
zi a fost găsit făcându-şi beţele în clasa şaptea. Ciudat elev 
şi Bamban ăsta! 

Uneori îl priveam în sala de meditaţie cum sta încovoiat 
peste caiet, năduşind, suflând, cu limba scoasă, ţinându-şi 
strâns condeiul în mână şi apă-sându-l din răsputeri, ca şi 
cum ar fi vrut să treacă prin masă. La fiecare băț muia tocul 
în cerneală şi, la sfârşitul fiecărui rând, închidea gura şi se 
odihnea frecându-şi mâinile. 

Bamban lucra cu mai multă tragere de inimă de când 
eram prieteni. 

După ce isprăvea o pagină, se grăbea să urce pe brânci la 
catedră şi-şi punea capodopera în faţa mea, fără să scoată o 
vorbă. 

Îl băteam drăgăstos peste obraz, zicându-i: „Foarte bine!” 
Era groaznic, dar nu voiam să-l descurajez. 

De fapt, încetul cu încetul, beţele începeau să meargă mai 
drept, peniţa nu mai scuipa atâta şi caietele erau mai puţin 
pătate cu cerneală. Cred c-aş fi izbutit să-1 învăţ ceva; din 
nenorocire soarta ne-a despărţit. Pedagogul elevilor mijlocii 
părăsea liceul. Cum eram aproape de sfârşitul anului, 
directorul nu voi să mai ia un nou pedagog. Un elev cu 
barbă din clasa şaptea fu trecut la grupa celor mici, iar eu 
am fost însărcinat cu sala de meditaţie a celor mijlocii. 

Am socotit-o drept o catastrofă. 

Mai întâi, mijlociii mă înspăimântau. Îi, văzusem la treabă 
în zilele de plimbare la. Poiană, şi mi se strângea inima la 
gândul că voi trăi neîncetat în mijlocul lor. 

Apoi trebuia să-mi părăsesc micuţii, dragii mei micuţi, pe 
care-i iubeam atâta. Cum se va purta cu ei elevul cu barbă? 
Ce-o să se facă Bamban? Eram într-adevăr nenorocit. 

— C. 266 


Şi micuţii mei fură deznădăjduiţi că plecam. În cea din 
urmă zi de meditaţie a fost o clipă de emoție când sună 
clopotul. Toţi voiră să mă sărute. Ba chiar eâţiva, vă asigur, 
au găsit să-mi spună lucruri încântătoare. 

Şi Bamban? 

Bamban nu vorbi. Dar când ieşeam, se apropie de mine, 
roşu la faţă, şi-mi puse cu solemnitate în mână un minunat 
caiet de bețe pe caro le făcuse anume pentru mine. 

Bietul Bamban! 

VII. PEDAGOGUL. 

Aşadar, am luat în primire sala de meditaţie a elevilor 
mijlocii. 

Am găsit acolo vreo cincizeci de golani, băieţi de la munte, 
bucălaţi, între doisprezece şi paisprezece ani, fii de 
gospodari îmbogăţiţi, pe care părinţii lor îi trimiteau la liceu 
să facă din ei mici-burghezi, cu preţul de o suta douăzeci de 
franci pe trimestru. 

Grosolani, obraznici, trufaşi, vorbind între ei un aspru 
dialect din Ceveni, pe care nu-l înţelegeam deloc, aveau 
mai toţi acea anumită sluţenie a copilăriei ce-şi schimbă 
vocea, mâini mari şi roşii, cu degerături, glasuri de cocoşei 
răguşiţi, privirea tâmpită şi, pe deasupra, un iz de liceu. Mă 
urâră îndată, înainte de a mă cunoaşte. Eram pentru ei 
inamicul, pedagogul; şi din ziua când m-am aşezat la 
catedră, războiul a început între noi, un război înverşunat, 
fără nicio clipă de răgaz. 

Ah! Ce copii cruzi şi cât m-au făcut să sufăr! 

Aş vrea să vorbesc de ei fără duşmănie - durerile acestea 
sunt doar aşa de departe de noi! Ei bine, nu, nu pot; şi uite, 
chiar în ceasul când scriu rându-rile acestea simt că-mi 
tremură mâna de friguri şi de tulburare. Mi se pare că mai 
sunt acolo. 

Îmi închipui că ei nu se mai gândesc la mine. Îfu-şi mai 
aduc aminte de Piciul şi nici de frumosul monoclu pe care 
şi-l cumpărase, ca să pară mai grav. 


Foştii mei elevi sunt acum bărbaţi, bărbaţi în toată firea. 
Soubeyrol trebuie să fie notar pe undeva, sus, prin Ceveni; 
Veillon (mezinul), grefier la tribunal; Loupi, farmacist, şi 
Bonzanquet, veterinar. Au situaţie, burtă, tot ce le trebuie. 

Totuşi, uneori când se întâlnesc la club sau în piaţa 
bisericii, îşi amintesc de timpurile fericite de la liceu, şi 
poate că atunci vorbesc şi de mine. 

— Ia spune, grefiere, îl mai ţii minte pe micul Eyssette, 
calul nostru de bătaie din Sarlande, cu părul lung şi faţa 
gălbejită? Ce de feste i-am mai jucat! 

E adevărat, domnilor. l-aţi jucat multe feste, şi fostul 
vostru pedagog nu le-a uitat nici până astăzi. 

Ah! Nenorocitul pedagog! Ce v-a mai făcut să râdeţi! Ce I- 
aţi mai făcut să plângă! Da, să plângă! L.-aţi făcut să plângă, 
şi de aceea festele voastre păreau şi mai straşnice. 

De câte ori, la sfârşitul unei zile de chin, bietul om, 
ghemuindu-se în patu-imic, nu şi-a muşcat pătura ca să nu-i 
auziţi hohotele de plâns! 

E aşa de îngrozitor să trăieşti înconjurat de rea-voinţă, să 
te temi totdeauna, să fii totdeauna cu ochii în patru, 
totdeauna rău, totdeauna înarmat, e aşa de îngrozitor să 
pedepseşti - eşti nedrept fără să vrei - e aşa de îngrozitor 
sa te îndoieşti, sa vezi pretutindeni numai curse, să nu 
mănânci în tihnă, să nu dormi liniştit, să-ţi spui totdeauna, 
chiar în clipele de răgaz: „Ah! Doamne! Ce-or să-mi mai 
facă acuma?” îfu, de-ar trăi o sută de ani, pedagogul Daniel 
Eyssette nu va uita niciodată”'tot ce-a suferit la liceul din 
Sarlande, din trista zi când a intrat în sala de meditaţie a 
elevilor mijlocii. 

Şi totuşi - nu vreau să mint - schimbând meditaţia, 
câştigasem ceva: acum vedeam ochii negri. 

De două ori pe zi, în orele de recreaţie, îi zăream de 
departe, lucrând la o fereastră de la etajul întâi, care dădea 
în curtea mijlociilor,. Erau acolo, mai negri, mai mari ca 
oricând, aplecaţi de dimineaţă până seara asupra unei 
cusături fără de sfârşit; căci ochii negri coseau, nu se mai 


saturau de cusut. Ca să coasă, numai ca să coasă, bătrâna 
ursitoare cu ochelari îi adusese de la copiii găsiţi - ochii 
negri nu-şi cunoşteau nici tatăl, nici mama - şi, de la un 
capăt la celălalt al anului, coseau, coseau fără încetare, sub 
privirea neinduplecată a cumplitei ursitoare cu ochelari, 
care torcea în preajma lor. 

Eu mă uitam la ei. Recreaţiile mi se păreau prea scurte. 
Mi-aş fi petrecut viaţa sub fereastra aceea binecuvântată, la 
care lucrau ochii negri. Şi ei ştiau că eram acolo. Din când 
în când se ridicau de pe cusătură, şi atunci ne vorbeam din 
ochi, fără cuvinte. 

— Eşti tare nenorocit, domnule Eyssette? 

— Şi voi de asemenea, sărmani ochi negri? 

— Noi n-avem nici tată, nici mamă. 

— Cât despre mine, părinţii mei sunt departe. 

— Ursitoarea cu ochelari e îngrozitoare, o, dac-ai şti. 

— Pe mine copiii mă fac sa sufăr foarte mult. 

— Curaj, domnule Eyssette! 

— Curaj, frumoşii mei Ochi negri! Niciodată nu ne 
spuneam mai multe. Mă temeam totdeauna să nu-l văd pe 
domnul Viot că se iveşte cu cheile lui - cline! Cline! Cline! - 
Iar colo sus, dincolo de fereastră, ochii negri aveau şi ei pe 
domnul Viot al lor. După un dialog de o clipă se plecau 
repede şi începeau iar să coasă, sub privirea cruntă a 
ochelarilor mari, cu rama de oţel. 

Scumpii mei ochi negri! Nu ne vorbeam decât de la mare 
depărtare şi numai privindu-ne pe furiş, şi totuşi îi iubeam 
din tot sufletul. 

Mai era şi abatele Germane, care mi-era tare drag. 

Abatele acesta era profesorul de filosofie. Trecea drept nn 
om ciudat şi, la liceu, toţi se temeau de el,. Până şi 
directorul, până şi domnul Viot. Vorbea puţin, cu glas scurt 
şi tăios, ne tutuia pe toţi, umbla cu paşi mari, cu capul pe 
spate, cu sutana ridicată şi, ca un dragon, bătea talpa 
pantofilor lui cu cataramă. Era înalt şi puternic. Multă 
vreme l-am crezut foarte frumos, dar într-o zi, privindu-l 


mai de aproape, am băgat de seamă că faţa asta nobilă de 
leu fusese groaznic desfigurată de vărsat. Niciun locşor 
care să nu fi fost ciopârţit, tăiat, plin de semne. 

Abatele trăia posomorit şi singur într-o odăiţă de la 
capătul clădirii, în aşa-numitul Liceu Vechi. Nimeni nu intra 
la el vreodată, afară de cei doi fraţi ai lui, doi netrebnici din 
grupa mea, pentru învăţătura cărora plătea el. Seara, când 
treceam prin curţi să ne urcăm la dormitor, zăream acolo 
sus, în clădirile negre şi dărâmate ale Liceului Vechi, o ! 
luminiţă slabă care veghea: era lampa abatelui Germane. 
Adeseori şi dimineaţa, când coboram pentru meditaţia de la 
şase, vedeam prin ceaţă lampa care mai ardea; abatele 
Germane nu se culcase. Se spunea că scrie o mare lucrare 
de filosofie. 

Cât despre mine, chiar înainte de a-l cunoaşte, simţeam o 
mare simpatie pentru acest ciudat abate. Mă atrăgea 
îngrozitorul şi frumosul lui chip, strălucitor de inteligenţă. 
Numai că atâta mă speriaseră ceilalţi, povestind 
ciudăţeniile şi brutalităţile lui, încât nu îndrăzneam să mă 
duc la el. Totuşi m-am dus, şi spre fericirea mea. 

lată în ce împrejurare. 

Trebuie să vă spun că pe vremea aceea mă cufundasem 
până-n gât în istoria filosofiei Grea muncă pentru Piciu. 

Aşadar, într-o zi mi-a venit chef să-1 citesc pe Condillac. 
Între noi fie vorba, unchiaşul nu merită nici măcar să-ţi dai 
osteneala de a-l citi. Nu-i un filosof serios, şi tot bagajul lui 
filosofic ar încăpea în căsuţa pietrei unui inel de un franc. 
Dar, ştiţi, când eşti tânăr, ai păreri anapoda despre lucruri 
şi despre oameni. 

Voiam deci să-l citesc pe Condillac. Cu orice preţ îmi 
trebuia un Condillac. Din nenorocire nu se găsea, la 
biblioteca liceului, iar librarii din Sarlande nu ţineau astfel 
de cărţi. M-am hotărât să mă adresez abatelui Germane. 
Fraţii lui îmi spuseseră că odaia sa cuprindea peste două 
mii de volume şi nu mă îndoiam că voi descoperi la el cartea 
visurilor mele. Dar omul ăsta afurisit mă înspăimânta, şi 


pentru a mă hotărî să urc în cotlonul lui, trebuia într-adevăr 
să ţin grozav la domnul de Condillac. 

Când am ajuns în faţa uşii, picioarele-mi tremurau de 
frică”... Am bătut de două ori foarte încet. 

— Intră! Răspunse un glas de titan. Cumplitul abate 
Germane sta'1 călare pe un scaun scund, cu picioarele 
întinse, cu sutana sumecată şi dezvăluind muşchi puternici 
ce ieşeau mult în relief prin ciorapii de mătase neagră. 
Eezemat de speteaza scaunului, citea un în folio * cu 
muchiile roşii şi fuma zgomotos o lulea scurtă şi cafenie, o 
aşa-zisă ciubeică. 

— Tu eşti! Făcu el, abia ridicându-şi ochii de pe in-folio. 
Bună ziua! Ce mai faci *1. Ce vrei? 

Glasul lui tăios, înfăţişarea aspră a odăii acesteia 
îmbrăcată cu cărţi, felul semeţ cum şedea, luleaua scurtă pe 
care o ţinea între dinţi - totul mă intimida grozav. 

Totuşi am izbutit să-i lămuresc, de bine de rău, scopul 
vizitei mele şi să-i cer faimosul Condillac. 

— Condillac! Vrei să-1 citeşti pe Condillac! Îmi răspunse 
abatele Germane, zâmbind. Ce idee ciudată! Nu ţi-ar plăcea 
mai bine să fumezi o lulea cu mine? Ia scoate din cui luleaua 
cea mare şi frumosă care atârnă acolo, în perete, şi 
aprinde-o. Ai să vezi că-i mult mai bună decât toţi Condillae- 
ii din lume. 

Mi-am cerut iertare printr-un gest, înroşindu-mă. 

— Nu vrei? Cum doreşti, băiete., Condil-lac-ul tău e colo 
sus, pe raftul al treilea, la stânga. Poţi să-1 iei. Ţi-1 
împrumut. Nu cumva să-l strici, că-ţi rup urechile. 

1 Format sau volum In care fiecare coală de tipar este 
îndoită numai în două. (n.r.) 

L-am luat pe Condillae de pe raftul al treilea, la stânga, şi 
mă pregăteam să plec, dar abatele mă opri. 

— Va să zică, te, ocupi cu filosofia? Îmi zise el, uitându-se 
drept în ochii mei. Te pomeneşti că mai şi crezi în ea? 
Poveşti, dragul meu, numai poveşti deşarte! Şi când te 
gândeşti c-au vrut să facă din mine un profesor de filosofie! 


Spune şi dumneata! Ce să le predai, mă rog! Zero, 
nimicnicie... Ar fi putut tot atât de bine, pe când aveau grija 
asta, să mă numească inspector general al stelelor sau 
controlor al fumului de lulea. Ah! Sărmanul de mine! 
Ciudate meserii trebuie să mai ai uneori ca să-ţi câştigi 
pâinea. Cunogşti şi tu câte ceva din toate acestea, nu-i aşa? 
O! Nu-i nevoie să roşeşti. Ştiu că nu eşti fericit, bietul meu 
pedagog, şi că băieţii îţi fac viaţă amară. Aici, abatele 
Germane se opri o clipă. Părea foarte mânios şi-şi scutura 
cu furie luleaua pe unghie. Eu, auzindu-l pe omul ăsta de 
treabă că se înduioşează astfel de soarta mea, mă simţeam 
tare mişcat şi-l ţineam pe Condillae în faţa ochilor, ca să-mi 
ascund lacrimile ce-i umpleau. Aproape îndată, abatele 
urmă: Pentru marile suferinţe ale vieţii nu cunosc decât trei 
leacuri: munca, rugăciunea şi luleaua. Luleaua de lut, foarte 
scurtă, să nu uiţi... Cât despre filosofi, nu te bizui pe ei; n-au 
să-ţi aducă niciodată nici cea mai mică mângâiere. Am 
trecut şi eu pe acolo, poţi să mă crezi. 

— Vă cred, domnule abate. 

— Acuma, du-te, că mă oboseşti. Când vei voi cărţi, n-ai 
decât să vii să-ţi iei. Cheia odăii mele e totdeauna în uşă, iar 
filosofii totdeauna pe raftul al treilea, la stânga. Nu-mi mai 
vorbi. Adio! 

Apoi începu iar sa citească şi ma lăsă să plec fără să se uite 
măcar la mine. 

Din ziua aceea, toţi filosofii universului mi-au stat la 
în'demână; intram la abatele Germane fără să mai bat la 
uşă, ea la mine acasă. De cele mai multe ori, la orele când 
veneam, abatele îşi ţinea lecţiile, iar odaia era goală. 
Luleaua cea mică dormea pe colţul mesei, lingă in-foliile cu 
margini roşii şi nenumăratele hârtii acoperite eu un scris 
subţire şi neciteţ... Câteodată era şi abatele 'Germane 
acolo. Îl găseam citind, scriind sau plimbân-du-se în lung şi- 
n lat cu paşi mari. Când intram, ziceam cu glas sfios: 

— Bună ziua, domnule abate! 


De cele mai multe ori nu-mi răspundea. Eu îmi luam 
filosoful de pe raftul al treilea, la stingă, şi plecam fără ca 
abatele să pară cel puţin că-mi bănuieşte prezenţa. 

Până la sfârşitul anului n-am schimbat nici douăzeci de 
vorbe. Dar nu-i nimic! Ceva din mine însumi îmi spunea că 
eram buni prieteni. 

În răstimp se apiopia vacanţa. Toată ziua îi auzeai pe elevii 
de la muzică repetând în sala de desen polci şi marşuri 
pentru împărţirea premiilor. Polcile acestea fi înveseleau pe 
toţi. Seara, la ultima meditaţie, vedeai cum ies din pupitre o 
mulţime de calen-dăraşe, iar fiecare copil ştergea dinir-al 
lui ziua care se isprăvise: A mai trecut una!' Curțile erau 
pline de scânduri pentru tribună; se scuturau jilţurile, se 
băteau covoarele... nu se mai lucra, nu mai era nic' o 
disciplină. Îuimai ura de totdeauna împotriva pedagogului şi 
festele, îngiozitoarele feste, dăinuiră până la urmă. 

În sfârşit sosi şi ziua cea mare. Era şi timpul. Nu mai 
puteam îndura. 

Premiile se împărţiră în curtea mea, curtea mijlociilor. 
Parc-o văd şi acuma, cu cortul ei bălţat, cu zidurile 
acoperite cu draperii albe, cu copacii mari şi verzi, plini de 
steaguri, şi sub ei, un talmeş-bal-meş de pălării, de chipie, 
de şepci, de căşti, de bonete cu flori, de jobene brodate, de 
pene, de panglici, de pompoane, de penaje. În fund, o 
tribună lungă, unde se aşezaseră autorităţile liceului în 
jilţuri de catifea roşu-îneliis. O! Tribuna aceea! Ce mic te 
simţeai în faţa ei! Ce aer de dispreţ şi de superioritate 
dădea ea celor care se aflau în ea! Îâici unul din domnii 
aceia nu mai avea îniăţişarea lui obişnuită. 

Abatele Germane era şi el, în tribună, dar ai fi zis că nu-şi 
dă seama de lucrul acesta. Lungit în jilţ, eu capul lăsat pe 
spate, asculta pe vecinii lui, cu gândul aiurea, şi parcă 
urmărea cu ochii, prin frunziş, fumul unei lulele închipuite. 

La picioarele tribunei, orchestra, tromboane şi oficleiăex 
strălucind la soare; cele trei grupe, îngrămădite pe bănci, 
cu pedagogii în spatele lor; iar la urmă, mulţimea părinţilor, 


profesorul de la a doua oferind braţul doamenelor şi 
strigând: „Faceţi loc! Faceţi loc 1” în siârşit, pierdute în 
mijlocul mulţimii, cheile domnului Viot ce alergau de la un 
capăt la celălalt al curţii şi pe care le auzeai-cline! Cline! 
Cline! - La dreapta, la stânga, aici, pretutindeni în acelaşi 
timp... 

Ceremonia începu. Era cald.! Niciun pic de aer sub cort. 
Doamnele grase, stacojii la faţă, moţă- 

1 Instrument de alamă care are, In orchestră, rolul de bas 
profund, (n.r.) ian la umbra pălăriilor lor, iar domnii cu 
chelie îşi ştergeau capul cu basmale roşu-aprins. Totul era 
roşu: feţele, covoarele, jilţurile. Au fost trei discursuri, mult 
aplaudate, dar eu nu le-am auzit. Colo sus, la fereastra de la 
primul etaj, ochii negri coseau la locul lor obişnuit, şi 
sufletul meu zbura spre ei. Sărmanii mei ochi negri! Îsici 
chiar în ziua aceasta ursitoarea cu ochelari nu-i lăsa să se 
odihnească. Câjnd s-a strigat şi ultimul nume al ultimei 
menţiuni din ultima clasă, muzica izbucni într-un marş 
triumfal şi toţi se risipiră. Harababură generală. Profesorii 
coborau din tribună; elevii săreau peste bănci să-şi ajungă 
familiile. Toţi se sărutau, se chemau: „Pe aici! Pe aici!” 
Surorile premianţilor plecau mândre cu cununile fraţilor 
lor. Eochiile de mătase foşneau printre scaune. Nemişcat 
după un copac, Piciul, plăpând şi tare ruşinat în haina-i 
jerpelită, se uita cum trec frumoasele doamne. 

Încetul cu încetul, curtea se goli. La poartă, directorul şi 
domnul Viot, în picioare, mângâiau copiii în treacăt şi 
salutau părinţii până la părhânt. 

— La anul, cu bine! Zicea directorul, cu un zâmbet 
îmbietor. 

Cheile domnului Viot sunau ca o dezmierdare: „Cline! 
Cline! Cline! Veniţi la anul, micii mei prieteni, veniţi la 
anui!” 

Copiii se lăsau sărutaţi cu nepăsare şi treceau, pragul 
dintr-o săritură. 


Unii se suiau în trăsuri frumoase cu blazonul familiei, în 
care mamele şi surorile îşi strângeau fustele largi ca să le 
facă loc: clic! Clic! La drum spre castel! O să ne revedem 
parcurile, pajiştile., scrân-ciobul de sub salcâm, cuştile 
spaţioase din curte, pline de păsări rare, heleşteul cu cele 
două lebede şi terasa cea mare cu stâlpişori la balustradă, 
unde seara luăm şerbetul.' 

Alţii se căţărau în brecuri, lingă nişte fete drăguţe, care 
râdeau arătându-şi dinţii frumoşi sub bonetele lor albe. 
Gospodina, cu lanţ de aur la gât, mâna caii... Hii, Maturino! 
Îse întoarcem la fermă, mân-căm iar pâine cu unt, bem vin 
tămâios, vânăm toată ziua păsări cu ţivlitoarea şi ne 
rostogolim în fânul înmiresmat! 

Fericiţi copii! Se duceau, plecau cu toţii. Ah! De-aş fi putut 
să plec şi eu. 

VIII. OCHII NEGEI 

„liceul e pustiu. Toată lumea a plecat... De la un capăt la 
celălalt al dormitoarelor, escadroane de cogeamite şobolani 
tac şarje de cavalerie ziua-n amiaza mare. Călimările se 
usucă în fundul pupi-trelor. În copacii din curte, divizia 
vrăbiilor e în plină sărbătoare; aceste doamne şi-au poftit 
toate tovarăşele din oraş, de la episcopie, de la subprefec- 
tură, şi, de dimineaţă până seara, e un piuit asurzitor, în 
odaia lui de la mansardă, Piciul lucrează şi le ascultă. A fost 
ţinut de milă la şcoală, în timpul vacanței. Foloseşte timpul 
ca să studieze pe ruptele filosofii greci, turnai că odaia-i 
prea călduroasă şi tavanul prea scund. 'Te înăbuşi aici. ISu-s 
obloane la ferestre. Soarele intră ca o făclie şi dă foc 
pretutindeni. Varul de pe grinzi crapă, se desprinde. Muşte 
mari, toropite de căldură, dorm lipite de geamuri. Piciul se 
străduieşte din răsputeri să n-adoarmă, îşi simte capul greu 
ca plumbul. Pleoapele-i clipesc. 

Lucrează, Daniel Eyssette! Trebuie doar să reclădeşti 
căminul. Dar nu, nu poate. Literele cărţii îi joacă pe 
dinaintea ochilor apoi se învârte şi cartea, şi masa, şi toată 
odaia. Ca să scape de această ciudată aţipeală, Piciul se 


ridică, face câţiva pas*i, dar când ajunge în faţa uşii, se 
clatină şi cade grămadă la pământ, trăsnit de somn. 

Afară, vrăbiile piuie, greierii cântă cât îi ţine gura; platanii, 
albi de colb, se cojesc la soare, întinzându-şi miile de 
ramuri. 

Piciul visează ceva ciudat. I se pare că bate cineva la uşa 
odăii lui şi că un glas răsunător îl cheamă pe nume: Daniel! 
Daniel!,„. Eecunoaşte glasul ăsta. Tot aşa striga odinioară: 
„Jacques, eşti un măgar!” 

Bătăile în uşă se înteţesc: „Daniel, băiete, eu sunt, taică-tu, 
deschide repede!” 

O! Ce vis groaznic! Piciul vrea să răspundă, să deschidă 
uşa. Se ridică într-un cot, dar capu-i e prea greu, cade iar, 
pierzându-şi cunoştinţa. 

Când Piciul îşi revine în simţiri, e foarte mirat că se 
găseşte într-un pătuc alb de tot, înconjurat de perdele mari, 
albastre, care fac umbră de'jur-împre-jur... Lumină dulce, 
odaie tihnită. ISTici un zgomot afară de tic-tacul unui 
ceasornic şi. 'Ţăcănitul unei linguriţe într-o ceaşcă de 
porțelan... Piciul nu ştie unde se află, dar se simte foarte 
bine. Perdelele se întredeschid. Domnul Eyssette-tatăl, cu o 
ceaşcă în mână, se pleacă spre el, zâmbindu-i blând şi cu 
ochii plini de lacrimi. Piciul crede că mai visează. 

— Tu eşti, tată? Chiar tu eşti? 

— Da, dragă Danie, da, scumpul meu copil, eu sunt. 

— Oare unde mă aflu % 

— La infirmerie, de opt zile... acum eşti bine sănătos, ai 
fost insă tare bolnav. 

— Dar tu, tată, cum de eşti aici? Mai săru-tă-mă! Ah! Uite! 
Când te văd, mi se pare că tot mai visez. 

Domnul Eyssette-tatăl îl sărută: 

— Haide, acoperă-te, fii cuminte. Doctorul nu-ţi dă voie să 
vorbeşti. Şi ca să nu-l lase pe copil să vorbească, bietul om 
vorbeşte întruna. Închipuie ş-te-ţi că acum opt zile, 
societatea vinicolă mă trimite într-o călătorie în'Ce veni. Îţi 
dai seama ce bucuros eram: un prilej să-l vad pe Daniel al 


meu! Sosesc la liceu... Cei ăe aici te cheamă, te caută. 
Daniel nicăieri! Cer să mă ducă la odaia ta: cheia era 
înăuntru... Bat: nimeni! Tranc! Spaf g uşa cu piciorul şi te 
găsesc acolo, pe jos, cu o fierbinţeală grozavă. Vai, bietul 
meu copil, ce bolnav ai mai fost! Cinci zile ai aiurat! ÎJici o 
clipă nu te-am părăsit. Băteai câmpii întruna. Vorbeai 
mereu să reclădeşti căminul. Care cămin? Spune!. Strigai: 
„ishi ne trebuie chei, scoateţi cheile din broaşte!” Eâzi *? Îţi 
jur că eu nu râdeam de loc, Dumnezeule! Ce nopţi m-ai 
făcut să petrec lângă tine! Înţelegi tu una ca asta? Domnul 
Viot parcă domnul Viot îi zice, nu-i aşa1? - Nu voia să mă 
lase să dorm la liceu! Îi dădea întruna cu regulamentul. Ei, 
poftim, regulamentul! De unde să-i cunosc eu regulamentul 
% Pedantul acela credea că mă sperie zornăindu-şi cheile 
sub nasul meu. 

Dar las' că miţi l-am pus eu la locul lui! 

Piciul se înfioară de îndrăzneala domnului Eyssette. 

Apoi, uitând repede cheile domnului Viot: 

— Dar mama? Întreabă el, întinzându-şi braţele, ca şi cum 
maică-sa ar fi fost acolo, s-o poată dez-mierda. 

— Dacă te dezveleşti, n-ai să atli nimic - răspunde domnul 
Eyssette, supărat. Haide, acoperă-te. Mama-i bine, e la 
unchiul Baptiste. 

— Şi Jacques? 

— Jacques? E un măgar! Când zic un măgar, înţelegi, e un 
fel de-a vorbi. Dimpotrivă, Jacques e un băiat” tare bun... 
Da' nu te mai dezveli, ce dracu'! Are o situaţie foarte 
frumoasă. Tot mai plânge, uita aşa. Dar altminteri e tare 
mulţumit. Directorul lui 1-a luat ca secretar. N-are altceva 
de făcut decât să scrie după dictare. O situaţie foarte 
plăcută. 

— Bietul. Jacques! Oare o să fie osândit toată viaţa lui să 
scrie după dictare? 

Spunând aceasta, Piciul începe să râdă din toată inima şi 
domnul Eyssette râde că-l vede râzând, deşi îl ceartă din 
pricina blestematei celeia de pături care lunecă întruna. 


O! Preafericită, infirmerie! Ce ore încântătoare a petrecut 
Piciul între perdelele albastre ale pătucului său! Domnul 
Eyssette nu-l părăseşte. Stă toată ziua la căpătăiullui, şi 
Piciul ar vrea ca domnul Eyssette să nu mai plece niciodată. 
Vai! Asta nu se poate. Societatea vinicolă are nevoie de 
agentul ei. Trebuie s-o pornească iar în Ceveni. 

După plecarea tatălui său, copilul rămâne singur-singurel 
în infirmeria tăcută. Îşi petrece zilele citind în fundul unui 
jilţ mare, tras îângă fereastră. Dimineaţa şi seara, galbena 
doamnă Cassagne îi aduce masa. 

Piciul îşi bea ceaşca de supă, suge aripa de pui şi zice: 
„Mulţumesc, doamnă!” Nimic mai mult. Femeia asta 
miroase a friguri şi nu-i place. Nici măcar nu se uită la ea. 

Dar într-o dimineaţă, după ce spune: „Mulţumesc, 
doamna!” nepăsător ca de obicei, fără să-şi ia ochii de pe 
carte, e tare mirat s-audă un glas toarte blând care-i zice: 
„Cum te simţi astăzi, domnule Daniel?', 

Piciul ridică fruntea şi... ghiciţi ce vede? Ochii negri, ochii 
negri în persoană, neclintiţi şi zâmbitori, în faţa lui! 

Ochii negri îşi vestesc prietenul că femeia cea galbenă e 
bolnavă şi că ei au însărcinarea să-l servească. Mai adaugă, 
lăsându-se în jos, că simt o mare bucurie văzându-l pe 
domnul Daniel restabilit; apoi se retrag cu o reverență 
adâncă, spunând c-au să mai vină şi seara. Într-adevăr, spre 
seară, ochii negri s-au reîntors: de asemenea şi a doua zi 
dimineaţă şi seara. Piciul e încântat. Îşi binecuvântează 
boala, boala femeii galbene, toate bolile din lume; dacă 
nimeni nu s-ar ii îmbolnăvit, niciodată n-ar fi rămas singur 
cu ochii negri. 

O! Preafericită infirmerie! Ce ore încântătoare petrece 
Piciul în jilţul lui de convalescent, traslângă fereastră! 
Dimineaţa, ochii negri au sub genele lor lungi o mulţime de 
firişoare de aur, pe care soarele le face să strălucească; 
seara, lucesc blând şi răspândesc în umbra din jurul lor o 
lumină de stea. În fiecare noapte, Piciul visează ochii negii 
şi nu mai poate dormi. Din zori, iată-l în picioare pentru a 


se pregăti să-i primească; are să le tacă atâtea mărturisiri. 
Dar când ochii negri sosesc, nu le spuae nimic. 

Ochii negri par foarte miraţi de tăcerea aceasta. 

Umblă de colo până colo prin infirmerie şi găsesc mii de 
pricini să stea lângă bolnav, nădăjduind mereu c-o să se 
hotărască a vorbi; dar afurisitul de Pici nu se mai hotărăşte. 

Totuşi, uneori îşi ia inima-n dinţi şi începe astfel vitejeşte: 
„Domnişoară!” îndată ochii negri se aprind şi se uită la el, 
zâm-bind. Dar când îi vede zâmbind aşa, nenorocitul îşi 
pierde capul şi, cu glas tremurător, adaugă: „îţi mulţumesc 
că eşti atât de bună eu mine”. Sau încă: „Supa-i minunată 
astăzi!” 

Atunci ochii negri fac o mutrişoară drăgălaşă care 
înseamnă: „Ce, numai' atât?” Şi se duc oftând. 

Dar după plecarea lor, Piciul e deznădăjduit: „O, chiar 
mâine, negreşit mâine, o să le vorbesc!” 

lar a doua zi trebuie s-o ia de la capăt. 

În stârşit, nemaiavând încotro şi simțind bine că niciodată 
n-o să aibă curajul să spună ochilor negri tot ce gândeşte, 
Piciul se hotărăşte'“ă le scrie. Într-o seară cere cerneală şi 
hârtie pentru o scrisoare însemnată, o! Foarte însemnată. 
Ochii negri au ghicit fără îndoială despre ce scrisoare-i 
vorba. Sunt aşa de şireţi ochii negri! Eepede-repede 
aleargă să aducă cerneală şi hâitie, le aşază în faţa 
bolnavului şi pleacă râzând singuri. 

Piciul începe să scrie. Scrie toată noaptea, dar când s-a 
luminat de 'zi, bagă de seamă că ace? Nestârşită scrisoare 
nu cuprinde decât două cuvinte, mă înţelegeţi! Numai că 
aceste două cuvinte sunt cele mai elocvente din lume şi el 
socoate că vor face foarte mare impresie. 

Şi acuma, fiţi atenţi! Ochii negri au să vină. Piciul e tare 
emoţionat. Şi-a pregătit scrisoarea de mai înainte şi se jură 
să le-o dea de cum vor sosi., lată cum se vor petrece 
lucrurile. Ochii negri vor intra, vor aşeza supa şi puiul pe 
masă: „Bună ziua, domnule Daniel!” Atunci le va spune 


îndată, cu mult curaj: „Drăgălaşii mei ochi negri, uite o 
scrisoare pentru voi!” 

Dar, sst! Un pas de păsărică pe sală. Ochii negri se 
apropie. Piciul ţine scrisoarea în mână. Inima-i bate. O să 
moară. 

Uşa se deschide. Grozăvie! 

În locul ochilor negri se iveşte bătrâna ursitoare, cumplita 
ursitoare cu ochelari. 

Piciul nu îndrăzneşte să ceară lămuriri, dar rămâne 
încremenit. Oare de ce nu s-au mai întor? 1. Aşteaptă seara 
cu nerăbdare. Vai! Nici seara ochii negri nu mai vin, nici a 
doua zi, nici în zilele următoare, niciodată! 

Ochii negri au fost alungaţi. Au fost trimişi înapoi la copiii 
găsiţi. - Unde vor sta închişi patru ani, până la majorat. * 
Ochii negri furau zahăr! 

Adio, frumoase zile de la infirmerie! Ochii negri au plecat 
şi, culmea nenorocirii! lată că se-ntorc elevii. Cum % Se şi 
deschide şcoala. O, ce scurtă a mai fost vacanţa asta! 

Pentru întâia oară, de şase săptămâni, Piciul coboară în 
curte, palid, slab, mai Pici ca niciodată. Tot liceul se 
deşteaptă. E spălat de sus până jos. Coridoarele şiroiesc de 
apă. Ca totdeauna, cheile domnului Viot se frământă 
sălbatic. Cumplitul domn Yiot a folosit vacanţa ca să mai 
adauge câteva articole la regulament şi câteva chei la 
legătură. Piciul n-are decât să se ţină bine. 

În fiecare zi sosesc elevi. Plici! Iar vezi la poartă brecurile 
şi trăsurile de la împărţirea premiilor. Câţiva din cei vechi 
lipsesc la apel, dar alţii noi îi înlocuiesc. Grupele se 
alcătuiesc din nou. Şi anul acesta, ca şi anul trecut, Piciul o 
să aibă sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Bietul pedagog 
tremură de pe acum. Dar, cine ştie 1 Poate că anul ăsta, 
copiii să fie mai puţin răutăcioşi. 

În dimineaţa celei dintâi zile de şcoală, mare slujbă la 
capelă. E liturghia sfântului duh... Veni, creator Spiritus! 
lată-l pe domnul directdr cutrumoasalui haină neagră şi 
mica rozetă de argint la butonieră, în urma lui se află statul- 


major al profesorilor în togă de ceremonie: ştiinţele au 
hermină portocalie; literele, hermină albă. Profesorul din 
clasa a doua, un fluşturatic, şi-a îngăduit mănuşi de culoare 
deschisă şi o tocă nereglementară; domnul Viot nu pare 
mulţumit. Veni, creator Spiritus! În fundul bisericii, laolaltă 
cu elevii îngrămădiţi, Piciul se uită cu invidie în ochi la 
togele maiestuoase şi la decoraţiile de argint. Când va fi şi 
el profesor? Când va putea reclădi căminul? Vai! Până să-şi 
ajungă ţinta, câtă vreme va mai trece şi ce de chinuri încă! 
Veni, creator Spiritus! Piciul îşi simte inima grea; îi vine a 
plânge când aude orga. Deodată, colo, într-un colţ al 
corului, zăreşte un chip frumos, răvăşit, care-i zâmbegşte. 

Zâmbetul acela-i face bine şi, fiindcă 1-a revăzut* pe 
abatele Germane, Piciul e plin de curaj şi cu totul înviorat! 
Veni, creator Spiritus! 

Două zile dopa slujba simțului duh, alte solemnităţi. Era 
ziua directorului. Din timpuri străvechi tot liceul 
sărbătoreşte ziua sfântului 'Teofil la iarbă verde, cu multe 
fripturi reci şi vinuri de Limoux. Şi de data aceasta, ca de 
obicei, domnul director nu economisi nimic pentru a da cât 
mai multă strălucire acestei petreceri de îamilie, care-i 
satisface sentimentele mărinimoase ale inimii lui, fără a 
dăuna totuşi intereselor liceului său. Încă din zori, ne 
înghesuim cu toţii - profesori şi elevi - în tramcare mari, 
împodobite cu stindarde, şi convoiul porneşte la galop, 
ducând după el, în două furgoane uriaşe, coşuri cu vin 
spumos şi cu mâncare. În primul car se află cei cu vază şi 
muzica. Se dă ordin trompetelor să cânte cât'mai tare. 
Bicele pocnesc, zurgălăii sună, A-rafurile de farfurii se 
ciocnesc de gamelele de tinichea. Tot orăşelul Sarlande, în 
scufii de noapte, iese la ferestre, să vadă trecând alaiul 
directorului. 

Strălucitul ospăț are loc la Poiană. De cum ajungem acolo, 
se întind feţele de masă pe iarbă, iar copiii se strică de râs 
văzându-i pe domnii profesori că stau jos, la umbră, printre 
toporaşi, ca nişte simpli liceeni. Feliile de pateu trec din 


mână în mână. Sar dopurile. Ochii strălucesc. Se vorbeşte 
mult. În mijlocul însmleţirii generale, singur Piciul pare 
preocu pat. Deodată se înroşeşte... Domnul director s-a 
ridicat cu o hârtie în mână: ţ 

— Domnilor, chiar în clipa aceasta mi s-au înmi-nat câteva 
versuri pe care mi le dedică un poet anonim. Pare-se că 
domnul Viot, Pindar”-vx nostru obişnuit, are un rival anul 
acesta. Deşi versurile sunt cam prea măgulitoare pentru 
mine, vă cer totuşi voie să vi le citesc... 

— Da, da... citiţi-le... citiţi-le! 

Şi, cu frumosu-i glas de la împărţirea premiilor, domnul 
director începe a citi... 

1 Celebru poet grec din antichitate (521-441 t.e.n.). (n.r.) 

—I 84 

E o felicitare destul de bine ticluită, plină de rime amabile 
la adresa directorului şi a tuturor celor de faţă. Câte o 
floare pentru tiecare. Până şi ursitoarea cu ochelari n-a fost 
uitată. Poetul o numeşte „îngerul retectorului”, ceea ce-i 
încântător. 

Se aplaudă îndelung. Câteva glasuri strigă: „Autorul 
Piciul, roşu ca un sâmbure de rodie, se ridică modest. 
Aclamaţii generale. Piciul ajunge eroul serbării. Directorul 
vrea să-l -sărute. Profesorii bătrâni îi strâng mina, cu 
înţeles. Dirigintele clasei a doua îi cere versurile să le 
publice la gazetă. Piciul e tare mulţumit. Toate laudele 
acestea i se suie la cap, odată cu vinul de Limoux. Numai că 
şi asta-l mai dezmeticeşte - i se pare că-l aude pe abatele 
Germane murmurând: „Nătărăul!” şi cheile rivalului său 
zornăind sălbatic. 

Când cel dintâi entuziasm se mai potoleşte, domnul 
director bate din palme să se facă linişte: 

— Acum, Viot, e rândul dumitale! După Muza glumeaţă., 
Muza severă. 

Domnul Viot scoate grav din buzunar un caiet legat, 
doldora de făgăduieli, şi începe a citi, aruncând Piciului o 
privire piezişă. 


V 
! 


Opera domnului Viot e o idilă, o idilă virgiliană în cinstea 
regulamentului. Elevul Menalc şi elevul Dorilas îşi răspund 
pe rând, în versuri. Elevul Menalc face parte dintr-un liceu 
în care regulamentul e în floare; Dorilas - din alt liceu, de 
unde regulamentul e surghiunit.'. Menalc vorbeşte despre 
plăcerile austere ale unei discipline aspre, iar Dorilas 
despre bucuriile sterpe ale unei libertăţi nebune. 

Până la urmă, Dorilas e răpus. Depune în mâinile 
învingătorului său premiul luptei, şi amândoi, împreunându- 
şi glasurile, intonează un cântec voios de slavă 
regulamentului. 

Poemul s-a isprăvit... Linişte de moarte! În timpul citirii, 
copiii şi-au luat farfuriile şi s-au dus în celălalt capăt al 
poienii, unde-şi mănâncă pateu-rile în tihnă, departe, tare 
departe de elevul Menalc şi de elevul Dorilas. De la locul lui, 
domnul Viot îi priveşte cu un zâmbet amar. Profesorii s-au 
ținut tari, dar niciunul n-are curajul să aplaude... 
Nenorocitul domn Yiot! E o adevăratăânfrângere !. 
Directorul încearcă să-l mângăie: 

— Subiectul era arid. Domnilor, dar poetul a scos-o bine la 
capăt. 

— Eu socot c-a fost tare frumos - zice cu obrăznicie Piciul, 
pe care triumful său începe să-l sperie. 

Zadarnică laşitate '. Domnul Viot nu vrea să fie mân-gâiat. 
Se înclină, fără să răspundă, păstrându-şi zâmbetul amar. Îl 
păstrează toată ziua, iar seara, la întoarcere, în mijlocul 
cântecelor elevilor, a notelor false ale muzicii şi a huruitului 
tramcarelor pe caldarâmul oraşului adormit, Piciul aude în 
umbră, lingă'el, cheile rivalului său mârâind cu răutate: 
Cline! Cline! Cline! Domnule poet, o să ţi-o plătim noi!” 

IX. AFACEEEA BOUCOYEAN 

'La sfântul Teofil, iată şi vacanţa înmormântată! 

Zilele care urmară fură triste; adevăratele zile. De după 
lăsata secului. Nimeni nu lucra cu tragere de inimă, nici 
profesorii, nici elevii. Toţi se instalau. 


După două luni şi mai bine de odihnă, liceul îşi relua 
anevoie obişnuitul du-te-vino. Maşinăria funcţiona prost, ca 
cea a unui ceasornic vechi pe care ai uitat demult să-l mai 
întorci. Totuşi, puţin câte puţin, datorită” străduinţei 
domnului Viot, totul reintră în ordine. În fiecare zi, la acelaşi 
ore, în sunetul aceluiaşi clopot, vedeai că se deschid uşiţele 
dinspre curţi, şi cârduri de copii, ţepeni ca nişte soldaţi de 
lemn, defilau doi câte doi pe sub copaci; apoi clopotul mai 
suna, ding! Ding! Şi aceiaşi copii treceau din nou pragul 
aceloraşi uşiţe! Ding! Dang! Sculaţi! Ding! Dang! Culcaţi! 
Ding! Dang! Învăţaţi! Ding! Dang! Jucaţi-vă! Şi asta tot 
timpul anului. 

O, triumf al regulamentului! Ce fericit ar fi fost elevul 
Menalc să trăiască sub nuiaua domnului Viot, în liceul 
model din Sarlande! ! 

Numai eu întunecam acest gingaş tablou. Sala mea de 
meditaţie nu mergeaângrozitorii mijlocii mi se întoarseseră 
din munţii lor, mai sluţi, mai aprigi, mai sălbatici ca oricând. 
Iar eu eram înăcrit; boala mă făcuse nervos şi mă supăram 
uşor, nu mai puteam îngădui nimic. Prea blând anul trecut, 
am fost prea aspru anul acesta... Nădăjduiam astfel să-i 
stăpânesc pe golanii ăştia şi, pentru cel mai mic lucru, le 
trânteam pedepse scrise şi-i băgăm pe toţi la arest. 

Sistemul acesta nu-mi izbuti. Pedepsele pe care le 
împărţisem cu prea mare dărnicie îşi pierduseră valoarea şi 
căzură tot atât de jos ea asignatele x din anul IV Într-o zi m- 
am simţit copleşit. Sala mea de meditații era în plină 
răscoală şi nu mai aveam muniții ca să ţin piept revoltei. 
Parcă mă văd şi 

1 Hârtie mo” -!<! Din Franţa între 1789 şi 1797. (n.r.) 
astăzi pe catedră, zbătându-mă ca un drac, în mijlocul 
strigătelor, al plânsetelor, al mârâielilor, al fluierăturilor: 
„Afară! Cucurigu! Câsss! Câsss! Jos tiranii! E o nedreptate!” 
Şi ploua cu călimări, şi cocoloaşele de hârtie cădeau pe 
pupitrul meu, şi toţi aceşti mici monştri, sub cuvânt că vor 


să mi se jeluiască, se atârnau ciorchine de catedră, urlând 
ca nişte maimuțe. 

Uneori, nemaiavând încotro, îl chemam în ajutor pe 
domnul Viot. Închipuiţi-vă ce umilinţă! 

De la sfântul Teofil, omul cu cheile îmi purta sâm-betele şi 
simţeam că este fericit de chinul meu. Când intra fără veste 
în sală, cu cheile în mână, era ca o piatră aruncată într-un 
iaz cu broaşte: cât ai clipi, toţi băieţii treceau la locurile lor, 
cu nasul în carte. Ai fi auzit zburând musca. Domnul Viot se 
plimba un pic în lung şi-n lat, zornăindu-şi legăturica de 
fiare vechi, în mijlocul unei tăceri desăvârşite; apoi mă 
privea batjocoritor şi se retrăgea fără a scoate o vorbă. 

Eram tare nenorocit. Pedagogii, colegii mei, râdeau de 
mine. Directorul, de câte ori îl întâlneam, era foarte rece; 
fără îndoială că mă lucrase domnul Viot. Şi, colac peste 
pupăză, ca să mă dea gata, izbucni pe neaşteptate afacerea 
Boucoyran. 

O! Afacerea Boucoyran! Sunt sigur c-a rămas în analele 
liceului şi că sarlandezii mai vorbesc şi astăzi de ea. Şi eu 
vreau să vorbesc de această groaznică afacere. E timpul ca 
lumea să ştie adevărul... 

Cincisprezece ani, picioare groase, ochi holbaţi, mâini 
mari, fără frunte: aşa era domnul marchiz de Boucoyran, 
groaza curţii celor mijlocii şi singură mostră a boierimii din 
Ceveni la liceul din Sarlande. Directorul ţinea mult la elevul 
ăsta, dat fiind lustrul aristocratic pe care prezenţa lui îl 
dădea instituţiei. La liceu nu i se zicea decât „marchizul”. 
Toţi se temeau de el; eu însumi mă supuneam înrâuririi, 
generale şi nu-i vorbeam decât cu multă bunăvoință. 

O bucată de vreme am trăit destul de bine. 

Din când în când, domnul marchiz mai avea un fel 
obraznic de a mă privi sau de a-mi răspunde, care ' amintea 
cam prea mult vechiul regiml, dar mă, făceam că nu bag de 
seamă, simțind că am de-a face eu un adversar puternic. 

Totuşi, într-o zi, puşlamaua asta de marchiz îşi îngădui să- 
mi răspundă în plină clasă cu atâta obrăznicie, încât mi-am 


pierdut orice răbdare. 

— Domnule de Boucoyran - i-am spus, încercând să-mi 
păstrez sângele rece - ia-ţi cărţile şi ieşi afară numaidecât! 

Era un act de autoritate nemaipomenit pentru neobrăzatul 
ăsta. Rămase încremenit şi se uita la mine cu ochii holbaţi, 
fără să se mişte de la locul lui. 

Am înţeles că mă viram în belea, dar mersesem prea 
departe ca să mai pot da îndărăt. 

— leşi afară, domnule de Boucoyran! l-am poruncit iar. 

Elevii aşteptau foarte îngrijoraţi... Pentru întâia oară 
aveam şi eu linişte în sală. 

La a doua poruncă, marchizul, reVenindu-şi din 
surprindere, îmi răspunse (să fi văzut cu ce ifos!): 

— N-am să ies! ! 

Prin toată clasa trecu un murmur de admiraţie. M-am 
ridicat de pe catedră, indignat. 

1 Aluzie la perioada dinaintea revoluţiei franceze din 
1789. (n.r.) 

— N-ai să ieşi domnule? Vom vedea. Şi m-am dat jos. 

Dumnezeu mi-e martor că în clipa aceea n-aveam niciun 
gând rău. Voiam numai să-l sperii cu atitudinea mea 
hotărâtă. Dar, văzând că mă cobor de pe catedră, marchizul 
începu să rânjească cu atâta dispreţ, încât am făcut gestul 
de a-l apuca de guler ca să-i scot din bancă. 

Ticălosul ţinea ascunsă sub tunică o linie mare de fier. Abia 
ridicasem mâna, că-mi şi dădu o lovitură îngrozitore peste 
braţ. De durere am scos un* strigăt. 

Toată clasa bătu din plame: 

— Bravo, marchizule! 

De astă dată mi-am pierdut capul. Dintr-o săritură am fost 
la bancă, dintr-altă asupra marchizului; şi atunci, 
înhăţându-1 de gât, am dat aşa de bine din picioare, din 
mâini, din dinţi, din toate, încât l-am smuls de la locul lui de 
s-a rostogolit afară din clasă până în mijlocul curţii. A fost 
treabă de o secundă. Niciodată n-aş fi crezut că am atâta 
putere. 


LLA 


Elevii încremeniseră. Nu mai strigau: Bravo, marchizule 
Se temeau. Boucoyran, voinicul între voinici, pus la punct 
de prichindelul de pedagog! Ce mai întâmplare! 
Gâştigasem în autoritate ceea ce pierduse marchizul din 
prestigiu. 

Când m-am suit iar pe catedră, încă palid şi tremu-rând de 
emoție, toate capetele se plecară repede asupra pupitrelor. 
Clasa era înfrântă. Dar directorul, domnul Viot, ce aveau să 
gândească ei de fapta mea? Cum? Îndrăznisem să ridic 
mâna asupra unui elev, asupra marchizului de Boucoyran, 
asupra nobilului din liceu! Voiam oare să. Fiu dat afarăâl? 

Gân&urile acestea, care-mi veneau cam târziu, îmi 
tulburară triumful. La rândul meu, m-am temut. Îmi ziceam: 
„Sigur că marchizul s-a dus să se plângă”. Şi dintr-o clipă 
într-alta mă aşteptam să-l văd intrând pe director. Am 
tremurat până la sfâr-şitul meditaţiei. Totuşi n-a venit 
nimeni. 

În recreaţie m-am mirat foarte mult văzându-l pe 
Bouc&yran că râde şi se joacă cu ceilalţi. Asta mă mai linişti 
puţin. Şi cum toată ziua trecu fără neplăceri, mi-am 
închipuit că şoltieul meu o să tacă chitic şi c-o să scap numai 
cu spaima. 

Din nenorocire, joia următoare era zi ! de ieşire. Seara, 
domnul marchiz nu se mai întoarse în dormitor. Am avut ca 
o presimţire şi n-am dormit toată noaptea. 

A doua zi, la prima meditaţie, elevii şuşoteau, uitându-se la 
locul lui Boucoyran, care rămânea gol. Fără să par, muream 
de îngrijorare. 

Pe la orele şapte, uşa se deschise dintr-o dată. Toţi copiii se 
sculară în picioare. 

Eram pierdut. 

Directorul intră cel dintâi, domnul Viot venea în urma lui, 
apoi, în sfârşit, un bătrân deşirat, încheiat până la bărbie 
într-o redingotă lungă şi cu un guler tare, înalt de patru 
degete. Pe acesta nu-l cunoşteam, dar am înţeles îndată că 


era domnul de Boucoyran-tatăl. Îşi răsucea mustaţa lungă şi 
bombănea printre dinţi. 

Îf-am avut nici măcar curajul să mă cobor de pe catedră ca 
să fac onorurile cuvenite acestor domni, dar nici ei' nu mă 
salutară intrând. Se înfipseră tustrei în mijlocul clasei şi, 
până la plecare” nu se uitară nicio singură dată înspre 
mine. 

Directorul deschise focul. 

— Domnilor - zise el, adresându-se elevilor - venim aici să 
ne îndeplinim o misiune dureroasă, foarte dureroasă. Unul 
din pedagogii noştri s-a făcut vinovat de o faptă atât de 
gravă, încât suntem nevoiţi să-i facem o mustrare ţmblică. 

Apoi, iată-l că începe a-mi face mustrarea, care ţinu mai 
bine de un sfert de ceas. Denatura toate faptele: marchizul 
era cel mai bun elev din şcoală; eu îl brutalizasem pe 
nedrept, fără nicio pricină. În sfârşit, îmi eălcasem tpate 
îndatoririle. 

Ce să răspunzi la astfel de acuzaţii? 

Din când în când încercam să mă apăr, „Daţi-mi voie, 
domnule director!” Dar directorul nu mă asculta şi-mi făcu 
mustrarea până la sfârşit. 

După el, domnul de Boucoyran-tatăl luă cuvântul, şi în ce 
chip! Un adevărat rechizitoriu. Nenorocitul tată! N-a lipsit 
mult să i se asasineze copilul. Asupra acestei biete mici 
fiinţe fără apărare, cineni se năpustise ca un. Ca un. Cum să 
impună? Ca un bivol, ca un bivol sălbatic. Copilul zăcea la 
pat de două zile. De două zile îl veghea maică-sa, cu ochii în 
lacrimi. 

A! Dac-ar fi avut de-a face cu un bărbat, chiar el, domnul 
de Boucoyran-tatăl ar fi luat asupra lui să-şi răzbune 
copilul! Dar era vorba numai de un băiat obraznic, care-i 
stârnea mila. Numai că să-şi bage minţile în cap: dacă se 
mai atinge vreodată măcar de un singur fir de păr al fiului 
său, îi rupe urechile, fară multă vorbă. 

În timpul acestui frumos discurs, elevii râdeau pe 
înfundate, iar cheile domnului Viot nu mai aveau ast îm-păr 


de plăcere. În picioare, la catedră, galben de mânie, băiatul 
asculta toate injuriile acestea, înghiţea toate umilinţele şi se 
ferea să răspundă. Dac-ar fi răspuns, ar fi fost dat afara din 
liceu. $î atunci, unde să se ducă? 

În sfârşit, după un ceas, când le secă elocvenţa, cei trei 
domni se retraseră. În urma lor se iscă mare larmă în sală. 
Am încercat, dar în zadar, să fac puţină linişte; copiii îmi 
râdeau în nas. Afacerea Boucoyran îmi ucisese şi puţina 
autoritate pe care o mai aveam. 

O, a fost o afacere îngrozitoare! 

Tot oraşul se puse în mişcare. La Clubul-Mic, la Clubul- 
Mare, prin cafenele, la concerte, nu se mai vorbea de 
altceva. Oamenii bine informaţi dădeau amănunte de ţi se 
ridica părul măciucă. Pare-se că pedagogul ăsta era un 
monstru, un căpcăun. Schin-giuise copilul cu o 
nemaipomeită cruzime. Când se vorbea de el, nu i se mai 
spunea decât „călăul”. 

După ce tânărul Boucoyran se plictisi de stat în pat, 
părinţii îl aşezară pe o canapea, la locul cel mai frumos din 
salon, şi o săptămână întreagă lumea se perindă la nesfârşit 
prin salonul ăsta. Nu ştiau cum s-o mai răsfeţe pe 
interesanta victimă. 

De douăzeci de ori la rând îi cereau să-şi spună povestea, 
şi de fiecare dată ticălosul născocea câte un amănunt nou. 
Mamele se înfiorau, fetele bătrâne îl compătimeau: „Bietul 
îngeraş!” şi-i dădeau bomboane. Ziarul opoziţiei folosi 
întâmplarea pentru a tuna şi fulgera împotriva liceului într- 
un articol groaznic, în folosul unui aşezământ religios de 
prin împrejurimi. 

Directorul era furios şi, dacă nu mă dădu afară, am 
datorat-o numai ocrotirii rectorului. Vai! Ar fi fost mai bine 
pentru mine să mă fi dat afară îndată. Viaţa mea la liceu 
ajunsese de nesuferit. Copiii nu mă mai ascultau. La cea mai 
mică observaţie mă amenințau că vor face şi ei ca 
Boucoyran şi şi se vor plânge părinţilor. Până la urmă nu mi- 
am mai dat nicio osteneală cu ei. 


Pe lingă toate, mai aveam şi o idee fixă: să mă răzbun pe 
aceşti Boucoyran. Vedeam întruna chipul obraznic al 
bătrânului marchiz şi urechile-mi rămăseseră roşii de 
ameninţarea ce li se făcuse. De altfel, chiar de-aş fi vrut să 
uit ruşinea aceasta, n-aş fi izbutit: de două ori pe 
săptămână, în zilele de plimbare, când grupele treceau pe 
dinaintea cafenelei Episcopiei, eram sigur că-l găsesc pe 
domnul de Boucoyran-tatăl, înfipt în faţa uşii, în mijlocul 
unui grup de ofiţeri din garnizoană, toţi cu capetele 
descoperite şi cu tacurile de biliard în mână. Eâzând în 
batjocură, ne priveau cum veneam de departe; apoi, când 
grupa se mai apropia, de se putea auzi glasul, marchizul 
striga foarte tare, măsurându-mă din cap până-n picioare, 
cu un aer provocator: 

— Bună ziua, Boucoyran! 

— Bună ziua tată! Chelălăia îngrozitorul copil, din mijlocul 
rândurilor. 

Şi ofiţeri, elevi, chelneri, toată lumea râdea. 

Acel „bună ziua, Boucoyran!” ajunsese un adevărat chin 
pentru mine şi n-aveam cum să scap de el. Ca să mergem la 
Poiană, trebuia numaidecât să trecem prin faţa catenelei 
Episcopiei, şi niciodată persecutorul meu nu lipsea de la 
întâlnire. 

Uneori îmi venea o poftă nebună să mă duc drept la el şi 
să-l provoc, dar mă opreau două. Motive: întâi, tot frica de 
a fi dat afară, apoi spada marchizului, o îndrăcită de sabie, 
lată sus, şi îngustă jos, care făcuse atâtea victime pe când 
acesta era la corpul de gardă! 

Totuşi, într-o zi, scos din fire, m-am dus la Eoger, maestrul 
de scrimă, şi, pe negândire, i-am declarat hotărârea mea de 
a mă măsura cu marchizul. Boger, cu care nu mai vorbisem 
de multă vreme, mă ascultă la început cu oarecare rezervă, 
dar când am isprăvit, avu un gest pornit din inimă şi-mi 
strânse călduros amândouă mâinile: 

— Bravo, domnule Daniel! Stiam eu bine; cu înfăţişarea 
asta nu puteai fi un spion. Dar ce dracu'te tot vârai şi 


dumneata în domnul Viat? Însfârşit, te regăsesc; totul e 
uitat! Dă-mi mina! Ai o inimă nobilă! Acum să trecem la 
afacerea dumitale. Ai fost insultat? Bine! Vrei să capeţi 
satisfacţie % Foarte bine! Ku ştii nici măcar cum să ţii o 
armă în mână? Bine! Bine! Foarte bine! Foarte bine! Vrei 
să-ţi ajut ca să nu te străpungă nătărăul ăsta bătrân1? 
Minunat! Vino la lecţii, şi peste şase luni, dumneata o să-l 
străpungi pe el! 

Când l-am auzit pe bunul Eoger că-mi ia partea ou atâta 
înfocare, m-am înroşit de plăcere., Ne-am înţeles asupra 
lecţiilor: trei ore pe săptămână; ne-am învoit şi asupra 
preţului: avea să facă o excepţie (o excepţie, într-adevăr! 
Am aflat mai târziu că-mi ceruse de două ori mai mult decât 
celorlalţi). După ce le-am hotărât pe toate, Eoger mă luă 
prieteneşte de braţ. 

— Domnule Daniel - îmi spuse el - e prea târziu ca să mai 
începem astăzi lecţiile, dar totuşi putem merge să încheiem 
târgul la cafeneaua Barbette. Haide! Haide! Lasă 
copilăriile! Nu cumva ţi-e frică de cafeneaua Barbette? Dar 
vino odată, ce naiba! Mai ieşi puţin din vizuina aceea de 
belferi caraghioşi. O să găseşti acolo prieteni, băieţi buni, 
drace, inimi nobile, şi o să-ţi mai pierzi, pe lângă ei, 
apucăturile astea femeieşti, care nu-ţi stau bine deloc. 

Vai, m-am lăsat ispitit! Ne-am dus la cafeneaua Barbette. 
Era tot aceeaşi, plină de strigăte, de fum, de pantaloni 
cărămizii; aceleaşi chipie, aceleaşi centiroane atârnaii de 
aceleaşi cuiere. 

Prietenii lui Eoger mă primiră cu braţele deschise. Avea 
mare dreptate, toţi erau inimi nobile! Când află povestea 
mea cu marchizul şi hotărârea pe care o luasem, veniră u- 
nul după altul să-mi strângă mina: „Bravo, tinere! Foarte 
bine!” 

Şi eu eram o inimă nobilă. Am comandat un punci, s-a băut 
pentru biruinţa mea, şi inimile nobile ho-tărâră că-l voi 
ucide pe marchizul de Bouco”“ran la sfârşitul anului şcolar. 

X. ZILELE GEELE. 


V enise iarna, o iarnă uscată, îngrozitare şi întunecoasă, 
cum se întâmplă prin locurile acestea muntoase. Ou copacii 
lor mari, desfrunziţi, şi pământul îngheţat mai tare decât 
piatra, curţile liceului aveau o înfăţişare tristă. Ne sculam 
înainte de a se face ziuă, cu lumina aprinsă; era frig; apa 
îngheţa în lavoare. Elevii mai zăboveau; clopotul era nevoit 
să-i cheme de mai multe ori. „Mai repede, domnilor!” - 
strigau pedagogii, plimbându-se în lung şi-n lat, să se mai 
încălzească. De bine, de, rău rândurile se formau în tăcere 
şi coborau pe scara cea mare, abia luminată, treceam prin 
coridoarele lungi, unde sufla vântul rece, de iarnă. 

Grrea iarnă pentru Piciu! 

Nu mai lucram. În sala de meditaţie, căldura nesănătoasă 
a sobei mă adormea. În timpul orelor, de clasă, găsindu-mi 
mansarda prea rece, alergam să mă închid la cafeneaua 
Barbette şi nu ieşeam decât în ultima clipă. Acolo-mi dădea 
Koger lecţiile lui; asprimea vremii ne alungase din sala de 
arme şi făceam scrimă în mijlocul cafenelei, cu tacurile de 
biliard şi bându-ne punciul. Subofiţerii judecau loviturile; 
toate aceste inimi nobile mă primiseră într-adevăr în 
intimitatea lor şi în fiecare zi mă învățau câte o nouă 
lovitură care nu dă greş niciodată, ca s'ă-l pot ucide pe 
bietul marchiz (le Boucoy-ran. Mă mai învățau şi cum se 
îndulceşte un absint, şi când domnii ăştia jucau biliard, eu 
însemnam punctele. 

Grea iarnă pentru Piciu! 

Într-o dimineaţă din iarna asta tristă, cum intram la 
cafeneaua Barbette - aud şi acuma zgomotul biliardului şi 
duduitul sobei mari de faianţă - Eoger veni foarte grăbit la 
mine: „Două cuvinte, domnule Daniel!” şi mă duse în sala 
din fund, cu un aer tainic. 

Era vorba de o mărturisire de dragoste. Vă închipuiţi ce 
mândru eram să primesc destăinuirile unui om de statura 
lui. Oricum, asta mă mai înălța un pic şi pe mine. 

Tată povestea. Ştrengarul ăsta de maestru de scrimă 
întâlnise în oraş, într-un loc pe care nu-l putea numi, peo 


oarecare persoană de care se îndrăgostise nebun. Persoana 
aceea avea la Sarlande o situaţie atât de înaltă - hm! Hm! 
Mă-nţelegeţi! - Atât de extraordinară, încât maestrul de 
scrimă se minuna cum de îndrăznise să-şi ridice ochii atât 
de sus. Şi totuşi, cu toată situaţia persoanei, situa- 

— C.266'! 

Ţie atât de înaltă, atât de, etc., nu pierdea nădejdea să se 
facă iubit; ba chiar credea c-a sosit clipa de-a da drumul 
câtorva declaraţii epistolare. Din nenorocire, maeştrii de 
scrimă nu-s prea iscusiţi la mâniurea condeiului. Treacă- 
meargă, dac-ar fi; fost vorba numai de vreo grizetă, dar 
pentru o [persoană cu o situaţie atât de. Etc. Nu merge un 
stil de cantină, ba chiar şi un poet cunoscut n-ar fi de prisos. 
/ 

— Văd eu ce vrei - zise Piciul, cu înţeles - ai nevoie să-ţi 
ticluiască cineva vreoeâteva bileţele; dulci, ca să le trimiţi 
persoanei în chestie, şi te-aij ' gândit la mine. ]j 

— Întocmai - răspunse maestrul de scrimă. | 

— Ei bine! Ţi-ai găsit omul şi putem începe.! Când vrei. 
Dar, pentru ca scrisorile noastre să nu”; pară a fi luate din 
Desăvârşitul secretar, va trebui | să-mi dai eâteva informaţii 
asupra acestei persoane. 

Maestrul de scrimă se uită cu neîncredere în, jurul lui, 
apoi îmi zise foarte încet, băgându-şi mustăţile în urechea 
mea: * ! - E o blondă din Paris, înmiresmată ca o floare, ! şi 
o cheamă Cecilia. 

Îâu putea să-mi destăinuiască mai multe, din pricina 
situaţiei persoanei, situaţie atât de. Etc.' dar şi informaţiile 
acestea-mi ajungeau, şi chiar în seara aceea - în timpul 
meditaţiei - am scris cea' dintâi scrisoare blondei Cecilia.,. 

Această neobişnuită corespondenţă între Pieiu şi persoana 
aceea misterioasă ţinu aproape o lună. Timp de o lună am 
scris cam câte două scrisori de, dragoste pe zi. Era una 
care începea cu vorbele: O, Cecilia, câteodată, j>e o stâncă 
sălbatică.” şi se isprăvea cu: Se zice că mori din dragoste. 


LIA 


Să încercăm!”. Apoi, din când în când, Se mai amesteca şi 
Muza: 

O! Buzele, buzele-ţi înfocate! Dă-mi-le! Dă-mi-le! 

Astăzi, vorbesc de lucrurile acestea râzând, dar pe vremea 
aceea, Piciul nu râdea, v-o jur, şi lua totul în serios. După ce 
isprăveam o scrisoare, i-o dădeam lui Koger s-o copieze cu 
scrisul lui frumos de subofițer; iar el, de cum primea 
răspunsul (căci răspundea, nenorocita!), mi le aducea 
îndată şi pe ele îmi înte-meiam operaţiile. 

Într-un cuvânt, jocul îmi plăcea, ba poate-mi plăcea chiar 
prea mult. Blonda! Asta, pe care n-o puteam vedea, 
înmiresmată ca un liliac alb, nu-mi mai ieşea din minte. 
Uneori îmi închipuiam că scriu pentru mine; îmi umpleam 
scrisorile cu destăinuiri cu totul personale, cu blesteme 
împotriva soartei, împotriva fiinţelor acelora josnice şi rele 
în mijlocul cărora eram silit să trăiesc: O, Cecilia, dac-ai şti 
ce nevoie am de iubirea ta!” 

Şi câteodată, când Eoger cel înalt venea să-mi spună, 
răsucindu-şi mustaţa!'„ Merge! Merge! Dă-i înainte! ,, 
aveam tainice răbufneli de ciudă şi-mi ziceam: „Cum poate 
să creadă că grăsanul ăsta vesel îi scrie asemenea 
capodopere de pasiune şi de melancolie?” 

Şi totuşi ea credea; credea aşa de bine, încât într-o zi, 
maestrul de scrimă, triumfător, îmi aduse răspunsul ăsta, pe 
care abia-l primise: „Deseară, la nouă, în spatele 
subprefeeturii!” 

Oare succesul * acesta Eoger îl datora. Scrisorilor mele 
elocvente sau mustăţilor lui lungi? Vă las, doamnelor, grija 
de a hotărî. Tot ce ştiu este ca, în noaptea aceea, în odaia lui 
tristă, Piciul avu un somn foarte zbuciumat. Visa că. Era 
înalt şi cu mus-*, taţi, iar doamna din Paris, având situaţii cu 
totul;' extraordinare, îi dădea întâlniri în sparele subpre] f 
ecturilor. 

Mai caraghios este că, a doua zi, a trebuit să ticluiesc o 
scrisoare de recunoştinţă şi să-i mulţumesc Ceciliei pentru 


toată fericirea pe care mi-o dăruise: „înger, care ai primit 
să-ţi petreci o noapte pe pământ!”. 

Epistola aceasta, mărturisesc, Piciul o scrisese spumegând 
de mânie. Spre norocul meu, corespondenţa se opri aici şi 
câtva timp n-am auzit vorbiri-du-se de Cecilia, nici de înalta 
ei situaţie. 

XI. BUNUL MEU PRIETEN, MAESTEUL DE SCEIMĂ. 

A. 

In. Ziua aceea - la 18 februarie - cum ninsese mult peste 
noapte, copiii nu se puteau juca prin curţi, îndată ce se 
isprăvise meditaţia de dimineaţă, fuseseră încazarmaţi cu 
toţii, claie peste grămadă, în sală, ca să-şi petreacă 
recreaţia la adăpost de vremea rea, în aşteptarea orelor de 
clasă. 

„Eu îi supravegheam. 


' Ceea ce se numea sala era vechea sală de gimnastică a 
şcolii de marină. Închipuiţi-vă patru ziduri mari,. Goale, cu 
ferestrui zăbrelite; ici-colo, nişte cârlige pe jumătate 
smulse, urmete încă vădite ale scărilor, şi, legănându-se de 
grinda cea mare a tavanului, un inel de fier uriaş, la capătul 
unei Mnghii. 

Copiii păreau că petrec tare bine, uitându-se la zăpada ce 
acoperea străzile şi la oamenii înarmaţi cu lopeţi care o 
încărcau în cărucioare. 

Dar toată gălăgia asta eu n-o auzeam. 

Singur, într-un colţ, cu ochii în lacrimi, citeam o scrisoare, 
şi în clipa aceea, de-ar fi dărâmat copiii liceul din temelie, 
eu tot n-aş fi băgat de seamă. Era o scrisoare de la Jacques 
pe care abia o primisem; purta ştampila poştei din Paris. 
Dumnezeule! Da, chiar din Paris - şi iată ce spunea: „Dragă 
Daniel, Scrisoarea mea o să te uimească. Nu bănuiai, nu-i 
aşa, c-aş fi la Paris de două săptămâni? Am părăsit Lyonul 
fără să spun nimănui nimic. O trăsnaie... Ce vrei? Mă 
plictiseam prea mult în oraşul acela îngrozitor, mai ales 
după plecarea ta. 


Am ajuns aici cu treizeci de franci şi cinci sau şase scrisori 
de recomandaţie din partea preotului de la Saint-Nizier. Din 
fericire, providenţa m-a ocrotit îndată şi m-a făcut să 
întâlnesc un bătrân marchiz, la care am intrat ca secretar. 
Facem rân-'duială în memoriile lui, iar eu n-am altă treabă 
decât să scriu ce-mi dictează, şi cu asta câştig o sută de 
franci pe lună. Nu-i strălucit, după cum vezi, dar, până la 
urmă, nădăjduiesc să pot trimite din când în când câte ceva 
acasă din economiile mele. 

Ah! Dragul meu Daniel ce frumos oraş mai e Parisul ăsta! 
Aici, cel puţin, nu-i totdeauna ceaţă; mai plouă uneori, dar e 
o ploiţă veselă, cu soare, cum n-am mai văzut niciodată 
aiurea. Încât şi eu m-am schimbat cu desăvârşire. Dac-ai 
şti! Nu mai plâng deloc, e de necrezut...” 

Ajunsesem aici cu cititul scrisorii, când, deodată, sub 
ferestre, răsună zgomotul înăbuşit al unei trăsuri care 
trecea prin zăpadă. Trăsura se opri la poarta liceului şi am 
auzit copiii strigând cât îi ţinea gura: „Subprefectul! 
Subprefectul!” 

O vizită a d-lui subprefect prevestea ceva neobişnuit. La 
liceul din Sarlande venea doar o dată sau de două ori pe an, 
şi atunci era un eveniment. Dar în clipa de faţă, ceea cemă 
interesa înainte de toate, ceea ce mă atrăgea mai mult 
decât subprefectul din Sarlande şi mai mult decât întregul 
Sarlande; era scrisoarea fratelui meu Jacques. Aşa că, în 
timp ce elevii înveseliţi se înghesuiau pe la ferestre să-l 
vadă pe domnul subprefect coborând din trăsură, m-am 
întors în colţişorul meu şi am început iar să citesc: 

Vei şti, dragul meu Daniel, că tata-i în Bretania, unde face 
negoţ cu cidru, pe socoteala unei societăţi. Aflând că sunt 
secretar la un marchiz, a vrut să-i desfac vreo câteva 
butoaie de cidru. Din nenorocire însă, marchizul nu bea 
decât vin, şi încă vin de Spania! l-am scris tatii. Ştii ce mi-a 
răspuns: „Jacques, eşti un măgar!” Ca totdeauna! Dar, 
oricum, dragul meu Daniel, cred că de fapt ţine mult la 
mine. 


Cât despre mama, ştii că acuma-i singură. Ar trebui să-i 
scrii, se plânge de tăcerea ta. 

Uitasem să-ţi spun un lucru, care, desigur, îţi va face cea 
mai mare plăcere. Odaia mea-i în Cartierul Latin. În 
Cartierul Latin 1 la gândeşte şi tu. O adevărată odaie de 
poetT ca în romane, cu o feres-truie şi acoperişuri cât vezi 
cu ochii. Patul nu-i larg, dar la nevoie încăpem noi amândoi. 
Apoi, înltr-un colţ mai este şi o masă de lucru la care te-ai 
simţi foarte bine să faci versuri. 

Sunt sigur că dacă le-ai vedea pe toate, ai vrea să vii cât 
mai repede la mine. Şi eu aş vrea să te am alături şi nu ştiu, 
zău, dacă într-o bună zi n-o să-ţi fac semn să vii. 

Până atunci, să mă iubeşti mereu din toată inima” şi nu 
munci prea mult la liceul tău, ca nu cumva să te 
îmbolnăveşti. 

Te sărut. Al tăii frate, Jacques.” 

Dragul meu Jacques, ce dulce rău îmi făcuse cu scrisoarea 
luii Eâdeam şi plângeam în acelaşi timp. Toată viaţa mea din 
ultimele luni - punciul, biliardul, cafeneaua Barbette - mi se 
părea un vis urât şi mă gândeam: „Haide s-a isprăvit! Acum 
o să m-apuc de lucru; o să fiu curajos ca Jacques”. 

În clipa aceea sună clopotul. Elevii mei se aşezară în rând, 
vorbeau mult de subprefect, arătând din mers trăsura lui ce 
aştepta la poartă. I-am predat în mâinile profesorilor, iar 
când am scăpat de ei, m-am repezit alergând spre scară. 
Ardeam de nerăbdare să fiu singur în odaia mea, cu 
scrisoarea fratelui meu Jacques! 

— Domnule Daniel, sunteţi aşteptat la domnul director! 

La director? Oare ce avea să-mi spună directorul? Portarul 
se uita ciudat la mine. Deodată mi-am adus aminte de 
subprefect. 

— Domnul subprefect e susf l-am întebat eu. Şi cu inima 
plină de nădejde, am început să urc treptele în goană mare. 

Sunt zile când eşti ca nebun. Auzind că subprefectul mă 
aştepta, ştiţi ce mi-am închipuit? Mi-am închipuit că băgase 
de seamă ţinuta mea la împărţirea premiilor şi că venea la 


liceu anume ca să-mi propună să fiu secretarul lui. Mi se 
părea lucrul cel mai firesc din lume. Scrisoarea lui Jacques, 
cu poveştile lui despre bătrânul marchiz, îmi tulburase 
mintea, fără îndoială. 

Orice-ar fi fost, pe măsură ce urcam scara, siguranţa mea 
sporea: secretarul subprefectului! Nu mai puteam de 
bucurie... 

Cotind pe coridor, l-am întâlnit pe Eoger. Era foarte palid. 
Se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi vorbească, dar nu 
m-ara oprit: subprefectul n-avea timp s-aştepte. 

Când am ajuns în faţa cancelariei directorului, vă jur că 
inima-mi bătea foarte tare. Secretarul domnului subprefect! 
A trebuit să mă opresc o clipă, ca să mai răsuflu. Mi-am 
îndreptat cravata, mi-am netezit părul cu mâna şi am întors 
încetişor butonul uşii. 

De-aş fi ştiut ce m-aştepta! 

Domnul subprefect era în picioare, rezemat cu nepăsare 
de marmura căminului şi zâmbind în favoriţii lui blonzi. 
Domnul director, în halat de casă, sta smerit lângă el, cu 
tichia de catifea în mână, iar domnul Viot, chemat în grabă, 
se pitea într-un colţ, îndată ee-am intrat, subprefectul luă 
cuvântul: 

— Va să zică domnul - zise el, arătându-mă îşi trece 
vremea seducându-ne fetele din casă? Rostise fraza aceasta 
cu glas limpede, batjocoritor şi surâzând mereu. Am crezut 
întâi că vrea să glumească şi n-am răspuns nimic, dar 
subprefectul nu glumea. După o clipă de tăcere, reluă tot 
zâmbind: 

[. 

Oare n-am onoarea să vorbesc cu domnul DanielEys-ette, 
care a sedus pe fata din casă a nevestei mele? Nu 
pricepeam despre ce era vorba, dar auzind cuvin tul ăsta 
„fată din casă”, pe care mi-l arunca astfel pentru a doua 
oară în obraz, am simţit că mă înroşesc de ruşine şi, cu 
adevărată indignare, am strigat: 


— O fată din casă, eu?! N-am sedus niciodată fete din 
casă! 

La răspunsul ăsta, am văzut o sclipire de dispreţ ţâşnind 
din ochelarii directorului şi am auzit cheile murmurând în 
colţul lor: Ce neruşinare!” 

Subprefectul zâmbea mereu; luă de pe cămin un pacheţel 
de hârtii, pe care nu le zărisem la început, apoi, întorcându- 
se spre mine şi fluturându-le cu nepăsare: 

— Domnule - zise el - iată dovezi foarte grave, care te 
acuză. Sunt scrisorile care au fost găsite la „domnişoara în 
cauză. Ce-i drept, nu-s iscălite şi, pe de altă parte, fata în 
casă n-a vrut să numească pe nimeni. Numai că în scrisorile 
acestea se vorbeşte adesea despre liceu şi, din nenorocire 
pentru dumneata, domnul Viot ţi-a recunoscut scrisul şi 
stilul... Aici, cheile scârţâiră sălbatic, iar subprefectul, tot 
zâmbitor, adăugă: Nu oricine-i poet la liceul din Sarlande. 

La vorbele acestea, un gând fugar îmi trecu prin minte. 
Am vrut să văd de aproape hârtiile acelea. M-am repezit. 
Directorul se temu de un scandal şi făcu o mişcare să mă 
oprească. Dar subprefectul îmi întinse liniştit dosarul. 

— Priveşte! Îmi zise el. 

Doamne, Dumnezeule! Corespondenţa mea cu Cecilia! 

Erau toate, toate! De la cea care începea: „0, Cecilia, 
câteoăată pe o stâncă sălbatică !.” până la cântarea de 
recunoştinţă: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe 
pământ.” Vă puteţi închipui furia, ruşinea mea. 

— Ei bine, ce zici de asta, signor don Juan? Rânji 
subprefectul, după o clipă de tăcere. Dumneata ai scris 
epistsolele acestea, da sau nu? 

În loc să răspund, am lăsat capul în jos. O vorbă putea să 
mă dezvinovăţească, dar vorba aceea n-am rostit-o. Eram 
gata să sufăr orice, decât să-l denunţ pe Eoger. Căci, 
băgaţi bine de seamă, în toiul acestei catastrofe Piciul nu se 
îndoise nicio clipă de buna credinţă a prietenului său. 
Eecunos-cându-şi scrisorile, îşi zisese îndată: „Lui Eoger i-o 
fi fost lene să le mai recopieze; a făcut mai bucuros încă o 


partidă de biliard şi le-a trimis pe ale mele”. Mare naiv, 
Piciul ăsta! 

Când subprefectul văzu că nu voiam să răspund, băgă iar 
scrisorile în buzunar şi, întorcându-se spre director şi 
ajutorul său: 

— Şi acum, domnilor, ştiţi ce vă rămâne de făcut. Atunci 
cheile domnului Viot zăngăniră jalnic, iar directorul 
răspunse, plecându-se până la pământ, ' „că domnul 
Eyssette ar merita să fie dat afară numaidecât, dar că, 
pentru a înlătura orice scandal, îl mai ţine la liceu o 
săptămână” Tocmai cât trebuia ca să se aducă un nou 
pedagog. 

La groaznicele cuvinte „dat afară”, tot curajul mă părăsi. 
Am salutat fără la scoate o vorbă şi am ieşit în grabă. Abia 
afară mă podidiră lacrimile. Am alergat într-o goană până la 
odaia mea, înăbu-şindu-mi plânsul în batistă. 

Eoger mă aştepta. Părea foarte îngrijorat şi se plimba cu 
paşi mari, în lung şi-n lat. Când mă văzu intrând, veni spre 
mine: 

— Domnule Daniel! ! îmi zise el, şi ochii lui mă întrebau. 

M-am prăbuşit pe un scaun, fără să-i răspund. 

— Plânsete, copilării! Reluă maestrul de scrimă, cu glas 
brutal. Asta nu dovedeşte nimic. Haide! Eepede! Ce s-a 
întâmplat? 

Atunci i-am istorisit de-a fir-a-păr toată cumplita scenă din 
cancelarie. 

Pe măsură ce vorbeam, vedeam cum Bpger se lumina la 
faţă. Nu se mai uita semeţ la mine şi, la sfârşit, când află 
cum, ca să nu-l trădez, lăsasem să mă dea afară din liceu, 
îmi întinse amândouă mâinile şi-mi zise foarte simplu: 

— Daniel, ai o inimă nobilă. 

În clipa aceea auzirăm în stradă huruitul unei trăsuri: 
pleca subprefectul. 

— Ai o inimă nobilă - reluă bunul meu prieten, maestrul de 
scrimă, strângându-mi mâinile să mi le frângă - ai o inimă 
nobilă, aţâţă-ţi spun. Dar trebuie să înţelegi că nu voi 


îngădui nimănui să se jertfească pentru mine. Tot vorbind, 
se apropiase de uşă: Nu plânge, domnule Daniel, mă duc la 
director şi-ţi jur că nu dumneata vei fi dat afară! Mai făcu 
un pas să iasă, apoi, întorcându-se iar spre mine, ca şi cum 
ar fi uitat ceva: Numai - adăugă, el încet - ascultă bine ce-ţi 
spun înainte de a pleca. Voinicul Eoger nu-i singur pe lume. 
Are undeva o mamă infirmă. O mamă! Sărmană, sfântă 
femeie! ! Făgăduieşte-mi c-o să-i scrii când totul se va sfârşi. 

Vorbise grav, liniştit, cu un glas care mă înspăi-rnântă. 

— Dar ce vrei să facă? Am strigat eu. 

Roger nu răspunse nimic, dar îşi desfăcu puţin vesta şi-mi 
arătă în buzunar ţeava lucioasă a unui pistol. 

M-am repezit spre el, adine mişcat: 

— Să te omori nenorocitule? Vrei să te omori? lar el, 
foarte rece: 

— Dragul meu, când eram în armată, mi-am jurat că, dacă 
vreodată, din pricina uşurinţei mele, aş fi degradat, n-aş 
supravieţui dezonoarei. A sosit clipa să-mi ţin cuvântul. 
Peste cinci minute voi fi dat afară din liceu, adică degradat. 
Un ceas mai târziu, bună seara! Îmi trag un glonte. 

Auzind acestea, m-am înfipt hotărât în faţa uşii: 

— Ei bine nu! Eoger, n-ai să ieşi! !. Mai degrabă-mi pierd 
postul, decât să fiu cauza morţii dumi-tale. 

— Lasă-mă să-mi fac datoria! Îmi zise el, într-un chip 
sălbatic şi, cu toată strădania mea, izbuti să întredeschidă 
uşa. 

Atunci mi-a venit în minte să-i vorbesc de mai-că-sa, de 
sărmana mamă, pe care-o avea într-un colţ de lume. I-am 
dovedit că trebuia să trăiască pentru ea, că eu eram în 
stare să-mi găsesc uşor alt post, că, de altfel, mai aveam în 
orice caz o săptă-mână în faţa noastră şi ca trebuia cel 
puţin să aşteptam până în ultima clipă, înainte de, a lua o 
hotărâre atât de îngrozitoare. 

Gândul din urmă parcă-l mişcă. Se învoi să amâne cu 
câteva ore vizita lui la director şi ceea ce avea să urmeze de 
aici. 


În vremea aceasta, clopotul sună; ne-am îmbrăţişat şi am 
coborât în şcoală. 

Ce ţi-e şi cu noi! Intrasem deznădăjduit în odaia mea şi am 
ieşit aproape voios... Piciul era aşa de mândru că scăpase 
viaţa bunului său prieten, maestrul de scrimă! 

Totuşi, trebuie să vă spun că, odată pe catedră, şi după ce- 
mi trecu cel dinţii entuziasm, am căzut pe gânduri. Eoger 
se învoia să trăiască - foarte bine; dar eu însumi ce aveam 
să mă fac după ce admirabilul meu devotament mă va fi dat 
afară din liceu”? 

Situţia nu era deloc plăcută; parcă şi vedeam căminul în 
primejdie, pe mama plângând şi pe domnul Eyssette foarte 
mânios. Din fericire m-am gândit la Jacques. Ce bună idee 
avusese scrisoarea lui să sosească tocmai azi-dimineaţă! La 
urma urmei era foarte simplu. ISTu-mi scria el că în patul 
lui era loc pentru doi? De altfel, la Paris găseşti totdeauna 
cu ce trăi. 

Aici mă opri un gând cumplit: ca să plec, îmi trebuiau bani. 
Mai întâi pentru tren, apoi cincizeci şi opt de franci pe care- 
i datoram portarului, apoi zece, franci împrumutaţi de la un 
elev dintre cei mari apoi sume grozav de mari trecute pe 
numele mei în condica de socoteli a cafenelii Barbette. Cum 
să găsesc toţi banii ăştia? 

„, Haida-de! Mi-am zis apoi. Mare prost mai sunt să mă 
neliniştesc pentru atâta lucru. Nu-l ain pe Eoger? Eoger e 
bogat, dă'lecţii în oraş şi-o să fie prea fericit să-mi 
împrumute câteva sute de franci, mie, care i-am scăpat 
viaţa, ,! 

După ce mi-am orânduit astfel treburile, am uitat toate 
catastrofele de peste zi, ca să nu mă mai gân-desc decât la 
marea mea călătorie la Paris. Eram tare vesel, nu mai 
aveam astâmpăr, şi domnul Viot, care coborâse în sala de 
meditaţie să se bucure de deznădejdea mea, păru foarte 
dezamăgit văzându-mi înfăţişarea voioasă. La masă am 
mâncat repede şi mult. În curte am iertat aresturile elevilor. 
În sfârşit sună şi ora de” clasă. 


Înainte de toate trebuia să-1 văd pe Eoger. Într-o fugă am 
fost în odaia lui. Acolo, nimeni, „Bine!” mi-am zis. „S-o fi duş 
să dea o raită la cafeneaua Barbette”, şi lucrul nu mă miră 
în împrejurări atât de dramatice. 

La cafeneaua Barbette nu era însă nimeni. Eoger - mi s-a 
spus - se dusese la Poiană cu subofiţerii. Ce dracu' puteau 
să facă ei acolo pe o vreme ca asta? Începeam să fiu foarte 
îngrijorat, aşa că n-am primit să joc partida de biliard ce mi 
se propunea, mi-am suflecat pantalonii şi m-am repezit prin 
zăpadă înspre Poiană, în căutarea bunului meu prieten, 
maestrul de scrimă. , 

XII. INELUL DE FIEE. 

Lle la bariera orăşelului Sarland şipânăla Poiană e o bună 
jumătate de leghe, dar cum în ziua aceea mergeam în 
goana mare, trebuie să fi făcut drumul în mai puţin de un 
sfert de oră. Tremuram pentru Eoger. Mă temeam ca bietul 
băiat, neţinând seamă de făgăduiala dată, să nu fi istorisit 
tot directorului în timpul meditaţiei. Mi se părea că mai văd 
lucind ţeava pistolului său. Gândul ăsta jalnic îmi dădea 
aripi. 

Totuşi, din loc în loc, zăream prin zăpadă urmele multor 
paşi ce se îndreptau spre Poiană. Zicându-mi că maestrul de 
scrimă nu era singur, mă mai linişteam puţin. Atunci 
încetineam mersul şi mă gân-deam la Paris, la Jacques, la 
plecarea mea. Dar după o clipă m-apuca iar groaza. 

„Fără îndoială, Eoger o să se sinucidă. Altfel ce-ar fi căutat 
în locul ăsta pustiu, afară din oraş? Dacă şi-a luat cu el 
prietenii de la cafeneaua Barbette, înseamnă că vrea să-şi 
ia rămas bun, bând paharul de adio, cum zic ei. Ah! Militarii 
ăştia! Şi iată-mă alergând iar, de-mi ieşea sufletul. 

Din fericire, mă apropiam de Poiană şi chiar zăream 
copacii mari, plini de zăpadă. „Sărmanul meu prieten - îmi 
ziceam - numai de-aş ajunge la timp!” 

Urmele paşilor mă duseră astfel până la crâşma lui 
Esperon. 


Crâşma asta era un loc deocheat şi cu nume rău, unde 
făceau chefuri stricaţii din Sarlande. Venisem aici de mai 
multe ori, în tovărăşia inimilor nobile, dar niciodată nu mi 
se păruse atât de moho-râtă ca în ziua aceea. Galbenă şi 
murdară, în mijlocul albului neprihănit al câmpiei, sta pitită, 
cu uşa-i scundă, pereţii dărăpănaţi şi ferestrele cu geamuri 
nespălate, după un pâlc de ulmi tineri. Căsuţa parcă se 
ruşina de urâta ei îndeletnicire. 

Cum mă apropiam, am auzit o larmă voioasă de glasuri de 
râsete şi de pahare ciocnite. 

— Dumnezeule! Mi-am zis, înfiorându-mă. Ăsta-i cheful, de 
adio. Şi m-am oprit să mai răsuflu. 

Mă aflam în spatele crâşmei. Am împins o portiţă cu 
ostreţe şi am intrat în grădină. Ce mai grădină! Un gard viu 
despuiat, desişuri de liliac desfrunzite, grămezi de gunoaie 
adunate cu mătura pe zăpadă, Vbe e esehitrebuie feres- , 
chioşcuri albe de tot ce semănau a înosi Totul era trist, de-ţi 
venea să... 

Gălăgia se auzea din sala de jos, să fi fost în toi, căci, cu tot 
frigul, trele erau larg deschise. Treaptă a... 

Chiar pusesem piciorul pe cea dm”/tam, scăiii când am 
auzit ceva de nvam oţrrtPj hotelor înSietat: numele meu era 
rostit m miţj de eâte ori pomenea stricau de râs tind prea 
toate cu înflorituri şi cu gesturi care tebuie să fi fost tare 
caraghioase, judecind după larma auditorului. 

— Înţelegeţi voi, puişorilor - zicea el, cu glasu-i batocoritor 
- că n-am jucat degeaba comedie timp de trei ani, la teatrul 
zuavilor. Zău, cum te văd şi cum mă vezi! O clipă am crezut 
partida pierdută şi mi-am zis că n-o să mai pot bea cu voi 
vin bun la taica Esperon. Micul Eyssette nu spusese nimic, 
ce-i drept, dar mai avea vreme să vorbească. Şi, rămâne 
între noi, cred că voia numai să-mi lase cinstea de a mă 
denunța singur. Atunci mi-am zis: „Deschide ochii, Boger şi 
dă-i înainte cu scena cea mare!” 

Pe urmă, bunul meu prieten, maestrul de scrimă, începu 
să joace ceea ce numea scena cea mare, adică ceea ce se 


petrecuse dimineaţa în odaia mea, între mine şi el, Ah! 
Ticălosul! Nu uită nimc. ! Striga: „Mama! Sărmana mea 
mamă!“cu intonaţii teatrale. Apoi imita glasul meu: „Nu, 
Boger! Nu, n-ai să ieşiV. Scena cea mare era într-adevăr 
foarte caraghioasă şi tot auditoriul se prăpădea de râs. Eu 
simţeam că-mi curg lacrimi mari de-a lungul obrajilor, 
tremuram tot, urechile-mi ţiuiau, ghiceam toată mârşava 
comedie de dimineaţă, înţelegeam nedesluşit că Eoger 
trimisese înadins scrisorile mele, ca să se pună la adăpost 
de orice neplăceri, că de douăzeci de ani, maică-sa, 
sărmana lui mamă, murise şi că luasem tociil lulelei lui 
drept ţeava unui pistol. 

— Şi frumoasa Cecilia? Întrebă o inimă nobilă. 

— Cecilia n-a vorbit, şi-a strâns lucrurile şi a plecat. E o 
fată bună. 

— Dar micul Daniel? Ce-o să se facă? 

— Treaba lui! Răspunse Eoger. 

I Aici, un gest care stârni râsul tuturor. Hohotul f Ista de 
râs mă scoase din sărite. Mi-a venit să ies 

— C. 266 din chioşc şi sa mă ivesc pe neaşteptate în 
mijlocul lor, ca un spectru. Dar m-am stăpânit. Şi până 
acum fusesem destul de caraghios. 

Sosea friptura, paharele se ciocniră: 

— În sănătatea lui Roger! În sănătatea lui Eoger! Strigau 
cu toţii. 

Nu mai puteam sta locului, sufeream prea mult. Fără să-mi 
pese c-ar putea să mă vadă cineva, am luat-o razna de-a 
curmezişul grădinii. Dintr-o săritură am trecut pe portiţa cu 
ostreţe şi am început să alerg tot înainte, ca un nebun. 

Noaptea se lăsa tăcută. Şi câmpul ăsta nemărginit de 
zăpadă lua, în semiîntunericul amurgului, nu ştiu ce 
înfăţişare de adâncă melancolie. 

Am alergat aşa o bucată de vreme, ca un ied rănit. Şi dacă 
inimile zdrobite care sângerează n-ar fi decât un fel de a 
vorbi, folosit de poeţi, vă jur că s-ar fi putut găsi în urma 
mea, pe şesul alb, o dâră lungă de sânge. 


Mă simţeam pierdut. De unde să iau bani? Cum să plec? 
Cum s-ajung la frate-meu Jacques? Să-l denunţ pe Eoger? 
Nici măcar nu mi-ar fi folosit la nimic. Putea să tăgăduiască, 
acum că Cecilia plecase. 

În sfârşit, doborât, istovit de oboseală şi de durere, m-am 
lăsat pe zăpadă, la picioarele unui castan. Şi poate c-aş fi 
rămas acolo până a doua zi, plân”“ înd şi fără să-mi pot 
aduna gândurile, când deodată, departe, tare departe, 
dinspre Sarlande, am auzit sunând un clopot. Era clopotul 
liceului. Uitasem de toate. Clopotul ăsta mă rechemă la 
viaţă: trebuia să mă întorc şi să supraveghez recreaţia 
elevilor în sală: Gândindu-mă la sală îmi veni o idee 
neaşteptată. Numaidecât lacrimile mele se opriră. M-am 
simţit mai tare, mai liniştit. M-am ridicat şi, cu pasul sigur al 
omului care a luat o nestrămutată hotărâre, am pornit-o 
înapoi, spre Sarlande. 

Dacă vreţi să ştiţi ce nestrămutată hotărâre a luat Piciul 
ţineţi-vă după el până la Sarlande, de-a „urme-zisul câmpiei 
întinse şi albe; urmăriţi-l pe străzile întunecoase şi pline de 
noroi ale oraşului; urmăriţi-l sub portarul liceului; urmăriţi- 
1 în sală, în timpul recreaţiei, şi băgaţi de seamă cu ce 
ciudată stăruinţă se uită la marele inel de fier care se 
leagănă în mijloc. După recreaţie, mai urmăriţi-l până la 
sala de meditaţie, suiţi-vă cu el pe catedră şi citiţi peste 
umărul lui aceste dureroase rânduri pe care le scrie în 
mijlocul tărăboiului şi al copiilor îndârijiţi: „Domnului Jacques 
Eyssette, strada Bonaparte, la Paris. 

lartă-mi mult iubitul meu Jacques, durerea pe care ţi-o 
pricinuiesc. Pe tine, care. Nu mai plângeai, te voi face să 
mai plângi o dată. Va fi ultima, într-adevăr. Când vei primi 
scrisoarea aceasta, sărmanul tău Daniel va fi mort.” 

Aici tărăboiul din sala de meditaţie se înteţeşte. Piciul se 
opreşte şi împarte câteya pedepse la dreapta şi la stânga, 
dar cu gravitate, fără mânie. Apoi urmează: „Vezi tu, 
Jacques, eram prea nenorocit. Nu puteam face altceva 
decât să mă omor. Viitorul meu e pierdut: m-au dat afară de 


la liceu pentru o istorie cu o femeie, prea lungă ca să ţi-o 
povestesc. Apoi am făcut datorii, nu ştiu să mai lucrez, mi-e 
ruşine, mă plictisesc, mi-e silă, „viaţa mă înspăimântă. Mai 
bine mă duc.” 

Piciul e silit să se opreaseă din nou. „Cinci sute de vei'Ruri 
elevului Soubeyrol! Fougques şi Loupi la arest duminică!” 
Acestea zise, îşi isprăveşte ' scrisoarea: „Adio, Jacques! Aş 
mai avea multe să-ţi spun, dar simt c-o să plâng, şi elevii se 
uită la mine. Spune mamei c-arn lunecat din vârful unei 
stânei, la plimbare, sau că m-am înecat patinând. În sfârşit, 
născoceşte şi tu o poveste, dar sărmana femeie să nu ştie 
niciodată adevărul! Sărut-o mult pentru mine pe scumpa 
noastră mama, sărută-l şi pe tata şi caută să le reclădeşti 
repede un cămin frumos. Adio! Te iubesc, Adu-ţi aminte de 
Daniel.” 

După ce isprăveşte scrisoarea aceasta, începe îndată alta, 
astfel ticluită: 

Piciul „Domnule abate, vă rog să trimiteţi fratelui meu 
Jacques scrisoarea pe care-o las pentru el. În acelaşi timp 
vă rog să tăiaţi o şuviţă din părul meu şi să faceţi un 
pacheţel pentru maică-mea. 

Vă cer iertare pentru necazul pe/care vi-l pricinuiesc. M- 
am omorât fiindcă eram prea nenorocit aici. Numai - 
dumneavoastră, domnule abate, v-aţi arătat totdeauna 
foarte bim cu mine. Vă mulţumesc. 

Daniel Eyssette.” 

După care, Piciul pune scrisoarea aceasta cât şi pe ceaa 
lui Jacques în acelaşi plic mare, cu adresa: „Persoana care 
va găsi cea dintâi cadavrul meu e rugată să predea plicul 
acesta în mâna abatelui Germane”. Apoi, isprăvindu-şi 
treburile, aşteaptă liniştit sfârşitul meditaţiei. 

Meditaţia s-a sfârşit. Se ia masa, se face rugăciunea şi toţi 
urcă în dormitor. 

Elevii se culcă. Piciul se plimbă în lung şi-n lat, aşteptând 
ca ei s-adoarmă. lată-l acuma pe domnul Viot, care-şi face 


rondul de noapte; se audezăngănitul tainic al cheilor şi 
zgomotul înăbuşit al cipicilor i lui pe podea. 

— Bună seara, domnule Viot - murmură Piciul. 

— Bună seara, domnule! Răspunde cu glas scăzut 
supraveghetorul. Apoi se îndepărtează, paşii i se pierd pe 
coridor. 

Piciul e singur. Deschide uşa încetişor şi se opreşte o clipă 
în capul scării, să vadă dacă elevii nu se deşteaptă, dar în 
dormitor e linişte. 

Atunci coboară, se strecoară cu paşi mărunți în umbra 
zidurilor. Vântul de miazănoapte suflă trist pe sub uşi. În 
josul scării, trecând prin faţa peristilului, zăreşte curtea 
albă de zăpadă, între cele patru clădiri mari şi întunecate. 

Colo sus, lingă acoperişuri, veghează o lumină; abatele 
Germane lucrează la marea lui operă., Din adâncul inimii, 
Piciul trimite bunului abate un ultim adio, foarte sincer; 
apoi intră în sală. 

Vechea sală de gimnastică a şcolii de marină e cufundată 
într-o beznă receşi înfiorătoare. Printre zăbrelele unei 
ferestre, coboară un pic de lună şi cade, în plin, pe marele 
inel de fier - o! Inelul ăsta, la el se gândeşte Piciul de 
ceasuri întregi - - cade pe marele inel de fier care 
străluceşte ca argintul. Într-un colţ al sălii dormea un 
scăunel vechi de lemn. Piciul se duce să-l ia, îl aşază sub 
inel şi se suie pe el. ISPu s-a înşelat, e drept la înălţimea 
care trebuie. Atunci îşi scoate cravata, o cravată lungă, de 
mătase viorie, pe care-o poartă mototolită în jurul gâtuhii, 
ca pe o panglică. Leagă cravata de inel şi face un juvăţ. Un 
orologiu bate. Haide, trebuie să moară. Cu mâini 
tremurătoare, Piciul deschide juvăţul. Un fel de friguri îl 
scot din minţi. Adio. Jacques! Adio, doamnă Eyssette! 

Deodată, un pumn de fier se abate asupra lui. Simte că-l 
înhaţă cineva de mijloc şi-l pune pe picioare lângă scăunel. 
In acelaşi timp, un glas aspru şi batjocoritor pe care-l 
cunoaşte bine îi zice.: 

— Da' ce ţi-a venit să lucrezi la trapez la ora asta1? 


Piciul se întoarce năucit. 

B abatele Germane, abatele Germane fără sutană, cu 
pantaloni scurţi şi o bărbiţă ce-i flutură pe jiletcă. Frumoasa 
lui faţă urâtă zâmbeşte cu tristeţe, pe jumătate luminată de 
lună. O singură mină i-a fost de ajuns ca să-l dea jos pe 
sinucigaş. În cealaltă mână mai ţine sticla pe care-a umplut- 
o la cişmeaua din curte. 

VăKând chipul înspăimântat şi ochii plini de lacrimi ai 
Piciului, abatele Germanenu mai zâmbeşte şi repetă, dar de 
data aceasta cu glas blând şi aproape înduioşat: 

— Ce ţi-a venit dragul meu Daniel, să lucrezi la trapez la 
ora asta? 

Piciul e foarte roşu, cu totul buimac. 

— Nu lucrez la trapez, domnule abate, vreau să mor. 

— Cum 1! Sa mori f! Ai dar un hec&z aşa de mare? 

— Ah! Răspunde Piciul, cu lacrimi mari, fierbinţi, ce i se 
preling pe obraji. 

— Daniel, ai să vii cu mine - zice abatele. Micul Daniel face 
semn ca nu, şi arată inelul de fier cu cravata. Abatele 
Germane îl ia de mână: 

— Haide, urcă în odaia mea; dacă vrei numaidecât să te 
omori, ei bine! O să te omori sus; e cald şi-i bine. 

' Dar Piciul se împotriveşte: 

— Lăsaţi-mă să mor, domnule abate. N-aveţi dreptul de-a 
mă împiedica să mor! 

Un fulger de mânie trece prin ochii preotului: 

— Ei, aşa ţi-e vorba! Zice el. Şi, deodată apu-cându-l de 
cingătoare, duce Piciul la subsuoară ca pe un pachet, cu 
toată împotrivirea şi rugăminţile lui. 

„ lată-ne acum la abatele Germane. Un foc vesel arde în 
cămin; lângă foc e o masă cu o lampă aprinsă, cu lulele şi cu 
teancuri de hârtii acoperite eu un scris mărunt. 

Piciul sade în colţul căminului. E foarte tulburat, vorbeşte 
mult, îşi povesteşte viaţa, nenorocirile şi de ce a vrut s-o 
sfârşească. Abatele îl ascultă zâm-bind. Apoi, după ce 
copilul a vorbit destul, a plâns destul şi-a descărcat cum 


trebuie biata lui inimă bolnavă, omul ăsta de treabă îi ia 
mâinile şi-i zice foarte liniştit: 

— 'Toate acestea-s fleacuri, băiete, şi-ai fi fost un mare 
prost să te omori pentru atâta lucru. Povestea ta e foarte 
simplă; te-au dat afară din liceu, ceea ce, în paranteză, e o 
mare fericire pentru tine. Ei bine, trebuie să pleci, să pleci 
îndată, fără să mai aştepţi cele opt zile. Ce naiba, doar nu 
eşti o bucătăreasă! Nu te mai îngrijora de călătorie şi de 
datoriile tale! Mă însărcinez eu cu toate acestea. Banii pe 
care voiai să-i împrumuţi de la ticălosul acela ţi-i voi 
împrumuta eu. O să socotim totul mâine. Acum, nicio vorbă 
mai mult! Eu trebuie să lucrez, şi tu să dormi. Numai că nu 
vreau să te întorci în groaznica ta cameră: ţi-ar fi frig şi te- 
ai teme; o să te culci în patul meu, cu cearşafuri albe şi 
frumoase, schimbate azi-dimineaţă! Am de scris toată 
noaptea, şi dacă mă fură somnul, o să mă întind pe canapea. 
Bună seara! Nu-mi mai vorbi. 

Piciul se culcă, nu se mai împotriveşte. 'Iot ce i se întâmplă 
i se pare un vig. Ce de evenimente într-o singură zi! Să fi 
fost atât de aproape de moarte, şi să te găseşti în fundul 
unui pat moale, în odaia asta tihnită şi caldă! Ce bine se 
simte Piciul! Din când în când, deschizând ochii, îl vede sub 
lumina dulce a abajurului pe bunul abate Germane, care, 
tot fumând, mânuieşte condeiul cu scârţâit uşor, de sus în 
jos, pe foile albe. 

A doua zi dimineaţă m-a trezit abatele, care mă bătea pe 
umăr. Uitasem tot în timp ce dormeam. Salvatorul meu râse 
atunci cu poftă. 

— Haide, măi băiete - îmi zise el - clopotul sună, grăbeşte- 
te! N-o fi băgat nimeni de seamă, du-te şi-ţi ia elevii ca de 
obicei. În recreaţia de la prânz te voi aştepta aici, să stăm 
de vorbă. 

Memoria îmi reveni dintr-o dată. Voiam să-i mulţumesc, 
dar bunul abate chiar că mă dădu afară. 

Nu-i nevoie să vă mai spun că meditaţia mi se păru 
nesfârşit de lungă. Elevii nu ajunseseră încă bine în curte, 


că eu şi băteam la uşa abatelui Germane. L-am găsit la 
birou, cu sertarele larg desch ise, numărând de zor nişte 
monede de aur, pe care le aşeza cu grijă la rând, în 
grămăjoare. 

La zgomotul pe care l-am făcut intrând, întoarse capul, 
apoi îşi văzu iar de treabă, fără să-mi spună nimic; după ce 
isprăvi, închise sertarele şi-mi făcu semn cu mâna, 
zâmbindu-mi blând; 

— Toţi banii ăştia-s pentru tine - îmi zise el. Ţi-am făcut 
socoteala, lată pentru drum, iată pentru portar, iată pentru 
cafeneaua Barbette, iată pentru elevul care ţi-a împrumutat 
zece franci. Pusesem banii ăştia deoparte să-i plătesc un 
locţiitor mezinului, dar mezinul nu trage la sorţil decât 
peste şase ani, şi până atunci ne mai vedem noi. Voiam să. 
Vorbesc, dar omul ăsta dat dracului nu-mi dădea răgaz. Şi 
acum, băiete, ia-ţi rămas bun de la mine. Uite că sună de 
intrare în clasă, şi când roi ieşi nu vreau să te mai găsesc 
aici. Aerul acestei Bastilii nu-ţi prieşte de loc. Şterge-o mai 
repede la Paris, lucrează mult, roagă-te lui Dumnezeu, 
fumează lulele şi caută să fii om! M-auzi? Caută să fii om! 
Fiindcă, vezi tu, micul meu Daniel, tu nu eşti încă decât un 
copil, şi chiar tare mă tem să nu rămâi un copil toată viaţa 
ta. 

Apoi îmi deschise braţele, cu un zâmbet dumnezeiesc, dar. 
Eu m-am aruncat la picioarele lui, plân-gând. Mă ndică şi 
mă sărută pe amândoi obrajii. 

Clopotul isprăvea de sunat. 

— Ei, poftim! Uite c-am întârziat - zise el, strângându-şi în 
grabă cărţile şi caietele. Când să iasă, se mai întoarse o 
dată spre mine: Am şi eu un frate 

1 Pentru a fi luat în serviciul militar se trăgea la sorţi: 
modalitate folosită în jtrecut şi la noi. (n.r.) la Paris, un preot 
de treabă, la care ai putea să te duci uneori. Dar lasă, pe 
jumătate nebun cum eştr, i-ai uita adresa. 

Şi, fără să mai spună nimic, începu să coboare scările cu 
paşi mari. Sutana fâlfâia în urma lui. În mâna dreaptă îşi 


ţinea tichia, iar sub braţul stâng ducea un pachet mare de 
hârtii şi de cărţi. Bunul abate Germane! Înainte de a pleca, 
mi-am aruncat o ultimă privire prin odaia lui. Pentru ultima 
oară m-am uitat îndelung la biblioteca cea mare, la măsuţă, 
la focul pe jumătate stins, la jilţul unde plânsesem atâta, la 
patul în care dormisem aşa de bine. Şi, gândindu-mă la 
această viaţă tainică, în care ghiceam atâta curaj, atâta 
bunătate ascunsă, atâta devotament şi resemnare, nu m-am 
putut împiedica să nu roşesc de laşitatea mea şi mi-am jurat 
să-mi amintesc totdeauna de abatele Germane. 

Dar timpul trecea. Mai trebuia să-mi fac cufărul, să-mi 
plătesc datoriile, să-mi opresc locul la diligentă. 

În clipa când ieşeam, am zărit pe-un colţ al căminului mai 
murljp lulele vechi, înnegrite. Am luat-o pe cea mai veche, 
pe cea mai neagră şi mai scurtă şi am băgat-o în buzunar că 
pe o relicvă; apoi am coborât. 

Jos, uşa vechii săli de gimnastică mai era întredeschisă, îfu 
m-am putut stăpâni să nu-iui arunc în treacăt o privire 
înăuntru, şi ceea ce am văzut mă înfiora. - 

Am văzut sala cea mare,. Întunecoasă şi rece, inelul de fier 
ce strălucea şi cravata mea viorie, în juvă-ţul ei, ce se 
legăna în curent deasupra scăunelului răsturnat. 

XIII CHEILE DOMNULUI VIOI c 

— Um ieşeam cu paşi mari de la liceu, încă foarte tulburat 
de îngrozitoarea privelişte pe care o văzusem, uşa 
portarului se deschise pe neaşteptate şi am auzit că mă 
chema cineva: 

— Domnule Eyssette! Domnule Eyssette! Erau stăpânul 
cafenelei Barbette şi vrednicul său prieten, domnul 
Cassagne, cu o înfăţişare speriată, aproape obraznică. 
Cafegiul vorbi cel dintâi: 

— E adevărat „ă pleci, doimnule Eyssette? 

— Da, domnule Barbette - i-am răspuns eu, liniştitplec 
chiar astăzi. 

Domnul Barbette sări în sus, domnul Cassagne sări şi el, 
dar săritura domnului Barbette fu mult mai mare decât a 


domnului Cassagne, fiindcă-i datoram mai mulţi bani. 

— Cum?! Chiar astăzi? 

— Chiar astăzi, şi alerg în grabă să-mi opresc loc în 
diligentă. 

Am crezut c-au să m-apuce de gât. 

— Dar banii mei? Întreabă domnul Barbette. 

— Dar ai mei? Urlă domnul Cassagne. 

Fără să le răspund, am intrat în odaie şi, scoțând gr<*v, cu 
mâinile pline, frumoasele monede de aur ale abatelui 
Germane, am început să le număr pe un colţ de masă ceea 
ce le datoram la amândoi. 

A fost o lovitură de teatru. Cele două feţe încruntate se 
înseninară ca prin farmec. După ce-şi băgară banii în 
buzunar, cam ruşinaţi de teama pe care mi-o arătaseră şi 
bucuroşi că le plătisem, nu mai conteneau cu vorbe de 
mângâiere şi cu asigurări de prietenie. 

— Δe părăsiţi într-adevăr, domnule Eyssette? Ce păcat! 
Ce pierdere pentru casa noastră! 

Şi-apoi, ce de o! Ah! Vai! Ce de suspine, de strângeri de 
mână, de lacrimi înăbugşite. 

Chiar în ajun aş fi putut să mă mai las amăgit de 
aparențele acestea de prietenie, dar acum eram oţelit în 
privinţa chestiilor de sentiment. 

Sfertul de ceas petrecut în chioşc mă învățase să cunosc 
oamenii - cel puţin aşa credeam - şi cu cât groaznicii birtaşi 
se arătau mai binevoitori, cu atâta mi-era mai scârbă de ei. 
Aşa că, punând capăt acestor manifestări caraghioase, am 
leşit de la liceu şi am pornit-o în grabă să-mi opresc loc în 
binecuvmtata diligentă ce avea să mă ducă departe de toţi 
monştrii ăştia. 

Întorcându-mă de la mesagerie, am trecut prin faţa 
cafenelei Barbette, dar n-am intrat. Mi-era groază de locul 
acela. Totuşi, împins de nu ştiu ce curiozitate bolnăvicioasă', 
m-am uitat pe geam. Cafeneaua gemea de lume. Era zi de 
miză la biliard. Prin fumul lulelelor vedeai scânteind 
pompoanele chipielor şi centiroanele care străluceau 


aninate în cuier. Inimile nobile erau toate în păr, nu lipsea 
decât maestrul de scrimă. 

O clipă am privit aceste feţe mari şi roşii, pe care oglinzile 
le răsfrângeau, înmulţindu-le, absintul ce juca în pahare, 
micile sticle de rachiu ştirbite la gură; şi la gândul că 
trăisem în cloaca asta, am simţit că roşesc. L-am revăzut pe 
Piciu învârtindu-se în jurul biliardului, însemnând punctele, 
plătind punciul, umilit, „ disprețuit, depravându-se din zi în 
zi şi molfăind fără încetare între dinţi o lulea sau un refren 
soldăţesc. Nălucirea aceasta mă înspăi-rnântă şi mai mult 
decât cea pe care-o avusesem în sala de gimnastică, văzând 
cum flutură cravata viorie. Am fugit. 

Dar pe când mă îndreptam spre liceu, urmat de un om de 
la diligentă, care venea să-mi ia cufărul, l-am zărit în piaţă 
pe maestrul de scrimă, vioi, cu o nuia mlădioasă în mină, cu 
pălăria pe o ureche, oglindin-du-şi mustaţa subţire în lueiul 
frumoaselor lui cizme. De departe mă uitam la el cu 
admiraţie, zieându-mi: Ce păcat că un bărbat atât de 
frumos are un suflet atât de mârşav!”. La rândul lui mă 
văzuse şi el şi venea spre mine cu un zâmbet sincer şi cu 
braţele larg deschise. Ah, chioşcul! 

— Te căutam - îmi zise. Ce aud 1 Vrei. 

Deodată se opri. Privirea mea îi ţintui pe buze frazele 
mincinoase. Şi în privirea aceasta pironită cu îndrăzneală 
drept pe faţa lui, ticălosul trebuie să fi citit multe lucruri, 
fiindcă l-am văzut că se îngălbeneşte brusc, se bâlbăie, 
pierzându-şi cumpătul. Dar asta nu ţinu decât o clipă. 
Îndată îşi reluă înfăţişarea semeaţă, aţintindu-şi în ochii mei 
doi ochi reci şi strălucitori ca oţelul şi, vârlndu-şi mâmile în 
fundul buzunarelor, cu un aer hotărât, se îndepărtă, 
mormă-ind că cei care nu-s mulţumiţi, n-au decât să i-o 
spună. ' Haida-de, banditule! 

Când m-am întors la liceu, elevii erau în clase. Ne-am suit 
în mansarda mea. Omul luă cufărul pe umeri şi cobori. Eu 
am mai rămas câteva clipe în odaia asta îngheţată, privind 
pereţii goi şi murdari, ' pupitrul negru scrijelit tot şi, pe 


fereastra îngustă, platanii din curţi, care-şi arătau capetele 
acoperite de zăpadă. 

În gând îmi luam rămas bun de la toată lumea aceasta. 

În aceeaşi clipă am auzit o voce tunătoare care-i dojenea 
pe elevi: era vocea abatelui Germane. Ea-mi încălzi inima şi- 
mi aduse boabe de lacrimi pe marginea genelor. 

Pe urmă am coborât încet, uitându-mă cu băgare de 
seama. În jurul meu, ca pentru a-mi întipări în ochi 
imaginea, toată imaginea acestor locuri pe care n-aveam să 
le mai văd niciodată. Aşa am trecut prin coridoarele lungi, 
cu ferestre înalte, zăbrelite, unde ochii negri mi se 
arătaseră pentru întâia dată. Dumnezeu să vă aibă în paza 
lui, dragii mei ochi negri! Am trecut şi prin faţa cancelariei 
directorului, cu tainica-i uşă dublă. Apoi, la câţiva paşi, prin 
faţa cancelariei domnului Yiot. Acolo m-am oprit deodată. O, 
ce bucurie, o, ce desfătare! Cheile, îngrozitoarele chei erau 
în uşă, iar vântul le făcea să zăngănească încetişor. Am 
privit o clipă cheile acestea groaznice, le-am privit cu un fel 
de spaimă mistică; apoi, deodată, un gând de răzbunare, 
îmi trecu prin minte. Ca un trădător, cu o mână nelegiuită 
le-am scos din broască şi, ascunzându-le sub haină, am 
coborât scara în goana mare. 

În fundul curţii elevilor mijlocii era o fântână foarte 
adâncă. Am alergat acolo într-un suflet. La ora aceea curtea 
era pustie. Ursitoarea cu ochelari încă nu-şi ridicase 
perdeaua. Totul îmi înlesnea crima. Atunci, scoțând cheile 
de sub haină, ticăloasele acelea de chei care mă făcuseră să 
sufăr atâta, ' le-am aruncat din răsputeri în fântână... Cline! 
Cline! Cline! Am auzit cum se rostogoleau, lovindu-se de 
pereţii fântânii, şi cum cădeau greoi în apa care se* închise 
din nou deasupra lor. Nelegiuirea fiind savâr-şită, m-am 
îndepărtat zâmbind. 

La poartă, când ieşeam din liceu, cea din urmă persoană 
pe care am întâlnit-o a fost domnul Viot, dar un domn Viot 
fără chei, rătăcit, înspăimântat, alergând în dreapta şi-n 
stingă. Când trecu pe lângă mine, mă privi îngrozit. 


Nenorocitul voia să mă întrebe dacă nu le văzusem. Dar nu 
îndrăzni. Tocmai atunci portarul îi striga din capul scărilor, 
aplecându-se: 

— Domnule Viot, nu le găsesc! L-am auzit pe omul cu 
cheile şoptind: 

— Ah! Dumnezeule! Şi se duse ca un nebun în căutarea 
lor. 

Aş fi fost fericit să mă pot bucura mai multă vreme de 
spectacolul ăsta, dar goarna diligentei suna în Piaţa 
Armelor şi nu voiam să plece fără mine. 

Şi acum, adio pentru totdeauna, mare liceu afumat, clădit 
cu fiare vechi şi cu pietre înnegrite! Adio, copii răi! Adio, 
regulament sălbatic! Piciul îşi ia zborul şi n-o să se mai 
întoarcă. Şi dumneata, marchize de Boucoyran, te poţi 
socoti fericit. Mă duc fără să-ţi fi dat acea faimoasă lovitură 
de spadă, plănuită atâta vreme împreună cu inimile nobile 
de la cafeneaua Barbette. 

Mână, vizitiu! Sună, trâmbiţă! Veche diligentă, aleargă să 
duduie pământul şi du-1 pe Piciu în galopul celor trei 
trăpaşi ai tăi. Du-l repede în oraşul lui de baştină, să-şi 
sărute mama la unchiul Baptiste, şi pe urmă să se îndrepte 
spre Paris, şi cât mai repede” s-ajungă la Eyssette 
(Jacques), în odaia” lui din Cartierul Latin! 

XIV. UNCHIUL BAPTISTE om mai era şi unchiul Baptiste, 
fratele doamnei Eyssette! Nici bun, nici rău, însurat de 
timpuriu cu un zdrahon de femeie zgârcită şi slabă, de care 
se temea, copilul ăsta bătrân n-avea decât o patimă pe 
lume: patima coloratului. De vreo patruzeci de ani trăia 
înconjurat de borcanele, de pensule, de vopsele, şi-şi trecea 
timpul colorând figuri din revistele ilustrate. Casa era plină 
de numere vechi din ISlllustration 1, de vechi Charivari 2, 
de vechi Ma-gasins pittofesques 3, de hărţi geografice, 
toate viu colorate. Până şi în zilele de sărăcie, când mătuşa 
nu-i dădea bani să-şi cumpere reviste ilustrate, unchiu-meu 
se apuca să coloreze cărţi. E un fapt istoric: mi-a căzut în 
mână o gramatică spaniolă pe care unchiul o colorase din 


scoarță în scoarță: adjectivele în albastru, substantivele ! în 
trandafiriu etc. 

Între bătrânul ăsta maniac şi apriga lui jumătate, doamna 
Eyssette era nevoită să trăiască de şase luni. Nenorocita 
femeie îşi petrecea zilele în odaia fratelui ei, stând lângă el 
şi căutând să-i fie de folos. Spăla pensulele, umplea 
borcănelele cu apă. Mai trist era că, de la ruina noastră, 
unchiul Baptiste avea un adânc dispreţ pentru domnul 
Eyssette, şi de dimineaţă până seara, biata mamă era 
osândită să-l audă zicând: „Eyssette nu-i serios! Eyssette 

1 L'Illuslration - Ilustraţia (în limbafranceză în text), (n.t.) 

2 Charivari - Tărăboiul (în limba franceză în textj. (n.t.) 

3 *Magasins pittoresques - Magazine pitoreşti (în limba 
franceză In text), (n.t.) nu-i serios!” Ah, bătrânul nătărău! 
Să-1 fi văzut cu ce aer hotărât şi convins o spunea, 
colorându-şi gramatica spaniolă. De atunci, am mai întâlnit 
adeseori în viaţă oameni, chipurile foarte gravi, care-şi 
treceau vremea colorând gramatici spaniole şi găseau că 
ceilalţi nu sunt serioşi. 

Toate amănuntele acestea asupra unchiului Baptiste şi a 
vieţii jalnice pe care doamna Eyssette o ducea la el nu le-am 
cunoscut decât mai târziu. Totuşi, de cum am intrat în casă, 
am înţeles că, orice-ar fi spus ea, mama nu era fericită. 
Când am sosit, tocmai se aşezaseră la masa de seară. 
Doamna Eyssette sări în sus de bucurie văzândti-mă şi, 
după cum vă închipuiţi, îşi sărută Piciul din toată inima. 
Totuşi, sărmana mea mamă părea stingherită. Vorbea puţin 
- cu acelaşi glăscior dulce şi tremurător - cu ochii în 
farfurie. Ţi-era mai mare mila s-o vezi cu rochia ei strimtă şi 
neagră toată. 

Primirea pe care mi-o făcură unchiul şi mătuşa fu foarte 
rece. Mătuşă-mea mă întrebă speriată dacă mâncasem. M- 
am grăbit să-i răspund că da... Mătuşa răsuflă uşurată. 
Tremurase o clipă pentru masa ei. Halal masă de seară! 
Năut şi peşte. 


Unchiul Baptiste mă întrebă dacă eram/în vacanţă. l-am 
răspuns c-am părăsit şcoala şi că mă duceam la Paris, la 
frate-meu Jacques, care-mi găsise un loc bun. Am născocit 
minciuna asta, ca s-o mai liniştesc pe biata doamnă Eyssette 
asupra viitorului meu şi ca să mai par şi un om serios în 
ochii unchiului meu. 

Auzind că Piciul avea un loc bun, mătuşa Baptiste făcu ochi 
mari. 

— Daniel - zise ea - va trebui s-o aduci, şi pe maică-ta la 
Paris. Biata femeie se plictiseşte de- 

— C. 266 parte de copiii ei, şi pe urmă, înţelegi tu, e o 
povară pentru noi, iar unchiu-tău nu poate fi totdeauna 
vaca de muls a familiei. 

— Ce-i drept - zise unchiul Baptiste, cu gura plină - sunt 
vaca de muls. 

Expresia aceasta vacă de muls îl încântase şi o repetă de 
mai multe ori, cu aceeaşi gravitate. 

Masa ţinu mult, ca la oameni bătrâni. Mama mânca puţin, 
îmi spunea câteva cuvinte şi se uita la mine pe furiş. 
Mătuşă-mea o supraveghea. 

— Ia te uită la soră-ta! Zise ea bărbatului ei. Bucuria de a- 
1 revedea pe Daniel îi taie pofta de mân-care. Ieri a luat de 
două ori pâine, şi astăzi numai o dată! 

Ah! Dragă doamnă Eyssette, cum aş fi vrut să te iau cu 
mine în seara aceea, cum aş fi vrut să te smulg de la 
această neînduplecată vacă de muls şi de la soţia lui, dar 
vai, eu însumi plecam la voia întâmplării, neavând decât cu 
ce-mi plăti drumul, şi mă gândeam că odaia lui Jacques nu 
era destul de mare ca să încăpem tustrei în ea. Cel puţin 
de-aş fi putut să-ţi vorbesc, să te. Sărut în voie! Dar nu, nu 
ne-au lăsat singuri nicio clipă... Adu-ţi aminte: îndată după 
masă, unchiul s-a apucat iar de gramatica lui spaniolă, 
mătuşa îşi ştergea argintăria, şi amândoi ne pândeau cu 
coada ochiului... Ora plecării sosi, fără să ne fi putut spune 
nimic. 


Aşa că Piciul era tare mâhnit când ieşi de la unchiul 
Baptiste. Şi mergând singur, în umbra de pe aleea cea mare 
care ducea la gară, îşi jură foarte solemn, de două sau de 
trei ori, să se poarte de azi înainte ca un bărbat şi să nu se 
mai gârtdească decât la reclădirea căminului., PARTEA A 
DOUA I. GALOŞII MEI de-aş trăi cât unchiu-meu Baptiste, 
care acum trebuie să fie tot atât de bătrân ca un bătrân 
baobab din Africa Centrală, niciodată nu voi uita prima mea 
călătorie la Paris, într-un vagon de clasa a treia. 

Era pe la sfârŞitul lui februatie şi era tare frig. Afară, un 
cer cenuşiu, vânt, lapoviţă, dâmburi pleşuve, livezi 
inundate, şiruri lungi de viţă de vie uscată; înăuntru, 
marinari beţi care cântau, ţărani greoi care dormeau cu 
gura deschisă ca nişte morţi, bătrânele cu coşniţele lor, 
copii, pureci, doici, toate dichisurile vagonului celor săraci, 
cu duhoarea lui de lulea, de rachiu, de cârnaţi cu usturoi şi 
de paie mucegăite. Parcă mai sunt acolo. 

La plecare mă aşezasem într-un colţ, lângă fereastră, ca să 
văd cerul, dar după două leghe, un infirmier militar îmi luă 
locul, sub cuvânt că vrea să stea în faţa nevesti-şi, şi iată-1 
pe Piciu, prea sfios pentru a îndrăzni să se plângă, osândit 
să facă două sute de leghe întje grăsanul acela urâcios, care 
mirosea a sămânță de in, şi o matahală de femeie din 
Chainpagne, care toată vremea sforăi pe umărul lui. 

Călătoria ţinu două zile. Mi-am. Petrecut aceste două. Zile 
pe acelaşi loc, nemişcat între cei doi călăi a mei, cu capul 
ţeapăn şi dinţii încleştaţi. Cum n-aveam nici bani, nici 
merinde, n-am mâncat nimic tot drumul. Două zile fără să 
mănânci e cam mult! Îmi mai rămăsese, nu-i vorba, o 
moneda de doi franci, dar o păstram cu sfinţenie pentru 
cazul când, sosind la Paris, nu l-aş fi găsit pe amicul Jacques 
la gară si, cu toată foamea, am avut tăria să nu m-ating de 
ea. Al dracului era însă că în jurul meu toţi călătorii din 
vagon mâncau mult. Sub picioarele mele era un afurisit de 
coş, mare şi foarte greu, de unde vecinul meu, infirmierul, 
scotea întruna tot felul de mezeluri, pe care le împărțea cu 


cucoana lui. Vecinătatea acestui coş mă chinui, mai ales a 
doua zi. Totuşi nu de foame am suferit mai mult în călătoria 
aceasta îngrozitoare. Plecasem din Sarlande fără pantofi, 
numai cu nişte galoşi subţirei cu care-mi făceam acolo 
inspecția prin dormitor. Foarte frumos cauciucul! Dar iarna, 
în clasa a treia. Doamne, ce frig mi-a mai fost! Îmi venea să 
plâng. Noaptea, eând toată lumea dormea, îmi luam binişor 
picioarele în mâini şi le ţineam ceasuri întregi, încercând să 
mi le încălzesc.'Ah, de m-ar fi văzut doamna Eyssette! 

Ei bine, cu toată foamea care-i sfâşia burta, cu tot frigul 
cumplit care-i storcea lacrimi, Piciul era tare fericit, şi 
pentru nimic în lume nu şi-ar fi dat locul, jumătatea asta de 
loc pe care şedea între femeia din Champagne şi infirmier. 
La capătul acestor suferinţe era Jacques, era Parisul. 

În noaptea zilei a doua, pe la trei dimineaţa, am fost trezit 
brusc. Trenul se oprise. Tot vagonul era îngrijorat. 

L-am auzit pe infirmier zicând nevesti-şi: 

— Am ajuns. 

— Unde oare? Am întrebat eu, frecându-mi ochii. 

— La Paris, vezi bine! 

M-am repezit la fereastră. Nu erau case. Numai un câmp 
sterp, câteva becuri de gaz, şi ici-eolo grămezi mari de 
cărbuni. Apoi, în depărtare, o lumină mare, roşie, şi o larmă 
nedesluşită ca vuietul mării. Din uşă în uşă trecea un om cu 
un mic felinar, strigând: „Paris! Paris! Biletele!” Fără voie 
mi-am tras capul înăuntru cu o mişcare de groază. Era 
Parisul. 

Ah, oraş mare şi crâncen, câtă dreptate avea Piciul să se 
teamă de tine! 

Peste cinci minute intrau în gară. Jacques era acolo de un 
ceas. L-am zărit de departe, cu statura lui înaltă, cam adus 
din spate, cu braţele-i lungi ca nişte stâlpi de telegraf, care- 
mi făceau semne de după grilaj. 

Dintr-o săritură am fost lângă el. 

— Jacques, frate! 

— Ah, copil scump! 


Şi sufletele noastre se îmbrăţişară cu toată puterea 
braţelor. Din nenorocire, gările nu-s făcute pentru aceste 
frumoase îmbrăţişări. Există sala călătorilor, sala bagajelor, 
dar nu există sala efuziunilor sentimentale, nu există sala 
sufletelor. Ne îmbrânceau, ne călcau pe picioare. 

— Circulaţi! Circulaţi! Ne strigau slujbaşii de la acciz. 

Jacques îmi zise încetişor: 

— Să mergem. Mâine o să trimit după cufărul tău. 

Şi, braţ la braţ, uşori ca şi pungile noastre, am pornit-o 
spre Cartierul Latin. 

De atunci am încercat adeseori să-mi amintesc impresia 
exactă pe care mi-a făcut-o Parisul în noaptea aceea, dar 
lucrurile, ca şi oamenii, iau, când le vedem pentru întâia 
oară, o înfăţişare cu totul deosebită, pe care apoi nu le-o 
mai găsim. Parisul din seara sosirii mele n-am mai putut 
niciodată să mi-l reconstitui. E ca un oraş plin de ceaţă, 
prin care aş ii trecut când eram copil mic, cu ani în urmă, şi 
unde nu m-aş mai fi întors de atunci. 

Îmi aduc aminte de un pod de lemn peste o apă neagră de 
tot, apoi de un chei mare şi pustiu şi de o grădină 
nemărginită de-a lungul acestui chei. Ne-am oprit o clipă în 
faţa grădinii. Prin grilajul care-o înconjura se vedeau 
nelămurit colibe, pajişti, băltoace, copaci lucind de 
promoroacă. 

— E Grădina Plantelor - îmi zise Jacques. Sunt acolo o 
mulţime de urşi albi, de maimuțe, de boa, de hipopot ami. 

Într-adevăr, mirosea a sălbăticiune şi, uneori, un țipăt 
ascuţit, un muget aspru răzbăteau din umbra aceea. 

Eu, strâns lipit de frate-meu, mă uitam cu multă luare- 
aminte prin grilaj şi, amestecând în acelaşi simţământ de 
groază Paiisul ăsta necunoscut, în care soseam noaptea, şi 
această grădină tainică, mi se părea că poposisem într-o 
peşteră mare întunecoasă, plină de fiare ce aveau să se 
năpustească asupra mea. Îforoc că nu eram singur: îl 
aveam pe Jacques să mă apere. Ah! Jacques! Jacques! De ce 
nu te-am avut totdeaunal? 


Am mai mers multă, multă vreme, pe străzi nesfâr-şite şi 
întunecoase; apoi, deqdată, Jacques se opri într-o piaţă 
mică unde era o biserică. 

— Lată-ne ajxmşi la Saint-Germain-des-Pres - îmi zise el. 
Odaia noastră-i colo sus. 

— Cum, Jacques? În clopotniţă?!: 

— Chiar în clopotniţă! E tare placat ca să ştii cât e ceasul. 

Jacques exagera un pic. Locuia în casa de lângă biserică, 
într-o mică mansardă, la al cincilea sau al şaselea etaj, şi 
fereastra ei dădea spre clopotniţa bisericii Saint-Germain, 
tocmai la înălţimea cadranului. 


Când am intrat înăuntru, am scos un strigăt de bucurie: 

— Ai făcut foc! Ce fericire! Şi îndată am alergat la cămin, 
să-mi încălzesc picioarele la flacără, „ chiar de mi s-ar fi 
topit galoşii. 

Abia atunci Jacques băgă de seamă ce ciudate încălțări 
aveam. Asta-l*făcu să râdă cu poftă. 

— Dragul meii - îmi zise el - o mulţime de oameni celebri 
au sosit la Paris în saboţi şi se laudă cu asta. Tu vei putea 
spune c-ai sosit în galoşi. E mult mai original. Deocamdată, 
pune-ţi papucii ăştia şi să începem a mânca pateul. 

Zicând acestea, bunul Jacques împingea în faţa focului o 
măsuţă ce aştepta într-un colţ, gata pusă. 

II. DIN PARTEA PREOTULUI DE LA SAINI-IZIER 

—*oamne, că bine mai era în noaptea aceea în odaia lui 
Jacques! Ce voioase răsfrângeri de lumină aruncau flăcările 
pe faţa noastră de masă! Şi vinul cel vechi înfundat cum mai 
mirosea a toporaşi! D-apoi pateul. Ce coajă frumoasă, 
arămie mai avea! 

Ah, pateuri de acelea nu se mai fac acum! Şi nici 
asemenea vinuri n-o să mai bei niciodată, sărmanul meu 
Eyssette! 

De cealaltă parte a mesei, în faţă, chiar în faţa mea, 
Jacques îmi turna, de băut. Şi de câte ori ridicam ochii, îi 
vedeam privirea iubitoare ca de mamă, zâm-bindu-mi cu 


blândeţe. Eu eram atât de fericit că mă aflam acolo, încât 
aveam cu siguranţă fierbinţeală. Vorbeam, vorbeam! 

— Da' mănâncă odată! Îmi zicea Jacques, um-plându-mi 
farfuria. 

Eu însă vorbeam înainte şi nu mâncam. Atunci, ca să mă 
facă să tac, începu să pălăvrăgească şi el şi-mi povesti de-a 
fir-a-păr, pe nerăsuflate, tot ce făcuse de mai bine de un an 
de când nu ne mai văzuserăm. 

— După ce ai plecat - îmi zicea el (şi lucrurile cele mai 
triste le povestea tot cu zâmbetul lui dumnezeiesc, 
resemnat) - după ce-ai plecat, casa ajunsese cât se poate de 
lugubră. Tata nu mai lucra. Îşi petrecea toată vremea în 
prăvălie, strigându-mi că-s un măgar, ceea ce nu făcea să 
meargă mai bine afacerile. În fiecare dimineaţă, poliţe 
protestate din două-n două zile, percheziţiile portăreilor! 
De câte ori suna, ne sărea inima din loc. Ah, te-ai dus la 
vreme! 

După o lună de aşa trai groaznic, tata plecă în Bre-tania pe 
socoteala Societăţii vinicole, iar doamna Eyssette, la unchiul 
Baptiste. I-ani îmbarcat pe amândoi. Îţi închipui câte lacrimi 
am vărsat. În urma lor, sărmanele noastre mobile au fost 
vândute, > da, dragul meu, vândute în stradă, sub ochii 
mei, în faţa uşii noastre. Şi-i tare dureros, crede-mă, să vezi 
cum ţi se iroseşte căminul, aşa, bucată cu bucată. În ici nu 
ne dăm seama cât de mult fac parte din fiinţă noastră toate 
lucrurile acestea de lemn sau de stofă pe care le avem în 
casă. Uite, când au ridicat dulapul de rufe, ştii, cel care 
avea pe tăblii nişte amoraşi trandafirii cu viori, mi-a venit s- 
alerg după cumpărător şi să strig în gura mare: „Puneţi 
mâna pe el!” Mă înţelegi, nu-i aşa? 

Din toată mobila noastră nu mi-am păstrat decât un scaun, 
o saltea şi o mătură. Mătura ini-a fost de mare folos, ai să 
vezi. Am aşezat comorile acestea într-un colţ al casei 
noastre din strada Felinarului, a cărei chirie era plătită pe 
două luni înainte, şi iată-mă locuind numai eu în 
apartamentul ăsta mare, gol, rece, fără perdele. Ah, dragul 


meu, ce tristeţe! În fiecare seară când mă întorceam de la 
birou era pentru mine o nouă durere şi ca o surpriză că mă 
găseam singur între cei patru pereţi. Treceam dintr-o odaie 
într-alta, trântind uşile ca să fac zgo-' înot. Uneori mi se 
părea că mă cheamă cineva din prăvălie şi strigam: „laca 
vin!” Când intram la mama, credeam totdeauna c-am s-o 
găsesc acolo, împletind mâhnită în jilţul ei de lângă 
fereastră. 

Şi, culmea nenorocirii, gândacii se iviră din nou. 
Gângăniile astea groaznice, pe care le stârpiserăm cu atâta 
chin la sosirea noastră la Lyon, aflară fără îndoială de 
plecarea voastră şi încercară o nouă năvălire, cu mult mai 
grozavă decât cea dintâi. La început am căutat să le ţin 
piept. Îmi petreceam serile în bucătărie, cu o luminare într- 
o mână şi cu mătura în cealaltă, luptându-mă cu un leu, dar 
totdeauna cu ochii în lacrimi. Din nenorocire eram singur, şi 
zadarnic alergam pretutindeni, că nu mai era ca pe vremea 
lui Annou. De altfel, şi gândacii soseau în număr tot mai 
mare. Sunt sigur că toţi cei din Lyon - şi numai Dumnezeu 
ştie c, îţi sunt în oraşul ăsta mare şi umed - se ridicaseră 
grămadă, să năpădească biata noastră casă. Bucătăria era 
neagră toată de gândaci, şi am fost nevoit să le-o las pradă. 
Uneori îi priveam cu groază pe gaura cheii. Erau mii şi mii. 
Şi poate crezui că blestematele acelea de gângănii se opriră 
acolo! Ehei! Se vede că nu cunoşti făpturile astea din nord. 
Îs cotropitoare, nevoie mare! Din bucătărie, cu toate uşile şi 
zăvoarele, trecură în sufragerie, unde-mi pusesem patul. L.- 
am mutat în prăvălie, apoi în salon. Râzi! Aş fi vrut să te văd 
în locul meu. 

Din odaie în odaie, afurisiţii de gândaci mă alungară în 
vechea noastră odăiţă din fundul coridorului. Acolo îmi 
dădură două-trei zile de răgaz; apoi, într-o dimineaţă, când 
m-am deşteptat, am zărit vreo sută ce se căţărau în tăcere 
de-a lungul mătfurii, în timp ce alt corp de armată se 
îndrepta în bună rânduială spre patul meu. Fără arme, 
fugărit până la ultimele mele întărituri, nu-mi rămânea 


decât să fug. Aşa am şi făcut. Le-am lăsat gmdacilor 
salteaua, scaunul, mătura şi am plecat din casa aceea 
îngrozitoare de pe strada Felinarului, ca să nu mă mai 
întorc. 

Am mai stat la Lyon vreo câteva luni, foarte lungi, foarte 
posomorite, foarte plângăreţe. La birou nu-mi mai ziceau 
decât sfânta Magdalena. Nu mă duceam nicăieri. Îf-aveam 
niciun prieten. Singura mea distracţie erau scrisorile tale.! 
Ah! Dragul meu Daniel, ce frumos ştii tu să povesteşti! Sunt 
sigur că, dac-ai vrea, ai putea să scrii la ziare. Tu nu eşti ca 
mine! Înehipuieşte-ţi că, scriind mereu după dictare, am 
ajuns să fiu aproape tot atât de deştept ca o maşină de 
cusut. Ou neputinţă să mai găsesc singur ceva. Domnul 
Eyssette avea dreptate să-mi spună: „Jacques, eşti un 
măgar!”. La urma urmei, nu-i aşa de rău să fii măgar. 
Măgarii sunt dobitoace de treabă, răbdătoare, puternice, 
muncitoare, cu inimă bună şi cu spinare zdravănă. Dar să 
ne întoarcem la povestea mea. 

În toate scrisorile îmi vorbeai de reclădirea căminului şi, 
datorită elocvenţei tale, gândul ăsta mă înflăcărase şi pe 
mine. Din nenorocire, ceea ce câştigam la Lyon abia-mi 
ajungea ca să pot trăi. Atunci mi-a venit în minte să plec la 
Paris. Mi se părea că acolo aş fi mai în măsură să-mi ajut 
familia şi c-aş putea găsi toate materialele trebuitoare 
pentru faimoasa noastră reclădire. Călătoria mea fu, 
aşadar, hotărâtă. Mi-am luat însă unele măsuri. Nu voiam să 
pic pe străzile Parisului ca un pui de bogdaproste. Asta mai 
merge pentru tine, Daniel dragă, băieţii frumoşi au 
totdeauna trecere, dar eu, un mare bocitor! 

Aşa că m-am dus să cer câteva scrisori de recomandare 
prietenului nostru, preotul de la Saint-isizier. Bun om tare 
bine văzut în cartierul Saint-Germain. Îmi dădu două 
scrisori, una pentru un conte, alta pentru un duce. După 
cum vezi, mă pregăteam bine. De acolo m-am dus la un 
croitor, care, după felul cum mă prezentam se învoi să-mi 
dea pe datorie o frumoasă haină neagră, cu toate câte mai 


trebuiau pe de lături: jiletcă, pantaloni etcMi-am pus 
scrisorile de recomandare în haină, haina în geantă şi iată- 
mă „plecat cu trei ludovici în buzunar: 35 de franci pentru 
călătorie şi 25, până mi-oi găsi ceva. 

A. Doua zi după sosirea mea la Paris, de la şapte dimineaţa 
eram pe străzi în haină neagră şi mănuşi galbene. Să ştii şi 
tu, dragă Daniel, că ceea ce făceam era foarte caraghios. La 
şapte dimineaţa, la Paris, toate hainele negre dorm sau 
trebuie să doarmă. Eu habar n-aveam de asta şi eram 
grozav de mândru să mi-o plimb pe a mea pe străzile astea 
mari, bocănind cu pantofii noi. De asemenea, credeam că, 
ieşind dis-de-dimineaţă, voi putea să mă întâlnesc mai uşor 
cu Norocul. Încă o greşeală. La Paris, Norocul nu se scoală 
devreme. 

Iată-mă, dar, umblând prin cartierul Saint-Ger-main, cu 
scrisorile de recomandare în bunzunar. 

M-am dus întâi la conte, pe strada Lille, apoi la duce, pe 
strada Saint-Guillaume. În amândouă casele i-am găsit pe 
oamenii de serviciu spălând curţile şi frecând clopoţelele de 
aramă. Când le-am spus acestor puşlamale că veneam din 
partea preotului de la Saint-Nizier să vorbesc cu stăpânii 
lor, mi-au râs în nas, azvârlind cu găleţile de apă spre 
picioarele mele- Ce vrei, dragul meu, era şi vina mea: numai 
pedichiuriştii vin la ora aceea. Am ţinut minte. 


Aşa cum te cunosc, sunt sigur că, în locul meu, tu n-ai fi 
îndrăznit niciodată să te mai întorci în casele acelea şi să 
înfrunţi privirile batjocoritoare ale servitorilor. Ei bine, eu 
m-am întors cu îndrăzneală, chiar în aceeaşi zi, după- 
amiază, şi, ca şi dimineaţa, am cerut oamenilor de serviciu 
să mă introducă la stă-pânii lor, tot ca venind din partea 
preotului de la Saint-Mzier. Şi bine mi-a prins c-am fost 
curajos. Amândoi domnii erafcu acasă şi am fost primit 
îndată. Am găsit doi oameni şi două primiri cu totul 
deosebite. Contele din strada Lille mă primi foarte. Rece. 
Faţa lui lungă şi slabă, serioasă până la solemnitate, mă 
intimida grozav şi n-am putut să leg nici două cuvinte. Cit 
despre el/abia-mi vorbi. Se uită la scrisoarea preotului de la 
Saint-Mzier, o puse în buzunar, îmi ceru să-i las adresa mea 
şi-mi făcu semn cu răceală că pot pleca, zicându-mi: O să 
am grijă de dumneata. Nu-i nevoie să mai vii. Dacă-ţi găsesc 
ceva, îţi voi scrie”. 

Lua-l-ar dracu'! Am ieşit de 1 a el îngheţat până în măduva 
oaselor. Din fericire, primirea care mi se făcu în strada 
Saint-Guillaume îmi încălzi inima. Am găsit ducele cel mai 
vesel, cel mai deschis, cel mai rotofei, cel mai binevoitor din 
lume. Şi cum îl mai iubea pe scumpul lui preot de la Saint- 
Nizier! Şi cum oricine care venea de acolo putea fi sigur că 
va fi bine primit în strada Saint-Guillaume! Ce om bun! Şi 
de treabă! Ne-am împrietenit numaidecât, îmi oferi o priză 
de tabac bergamotă, mă trase de vârful urechii şi se 
despărţi de mine, bătându-mă peste obraz şi cu vorbe 
minunate: la,u asupră-mi chestia dumitale. Peste puţin voi 
găsi ce-ţi trebuie. Până atunci, vino să mă vezi oricât de 'des 
vei voi”. 

Am plecat încântat. 

Din bună-cuviinţă am lăsat să treacă două zile, fără să mă 
întorc acolo. Abia a treia zi am mers până la casa din strada 
Saint-Guillaume. Un lungan deşălat, îmbrăcat în albastru şi 
cu fireturi, mă întrebă cum mă cheamă. l-am răspuns cu 
înfumurare: „Spuneţi că vin din partea preotului de la 


Saint-Nizier,. Se întoarse numaidecât: „Domnul duce e 
foarte ocupat şi roagă pe domnul să-l „ierte şi să 
binevoiască a trece în altă zi”. 

Îţi închipui că. L-am iertat pe bietul duce! A doua zi am 
revenit la aceeaşi oră. L-am găsit iar pe lunganul în albastru 
din ajun, cocoţat ca un papagal pe treptele de la intrare. 
Cum mă zări de departe, îmi zise grav: Domnul duce a 
ieşit,., ; A! Foarte bine - am răspuns eu-o să mai trec. Vă 
rog să-i spuneţi ca fost persoana din partea preotului de la 
Saint-ISfizier”. 

A doua zi am venit din nou; de asemenea şi în zilele 
următoare, dar mereu zadarnic. Ducele era o dată la baie, 
altă dată la biserică, într-o zi la un joc cu mingea, într-alta 
avea oaspeţi. Ce mai vorbă! Bine, dar eu nu-s şi eu oaspete? 

Ptnă la urmă, mă găseam aşa de caraghios cu veşnicul 
meu: „Din partea preotului de la Saint-Mzier”', încât nu mai 
îndrăzneam să spun din partea cui-veneam. Dar papagalul 
în albastru de pe trepte nu mă lăsa niciodată să plec, fără a- 
mi striga cu o neclintită gravitate: „Domnul e, fără îndoială, 
persoana care vine din partea preotului de la Saint-îsizier!” 

Şi asta-i făcea să râdă cu poftă pe ceilalţi papagali albaştri 
care umblau agale prin curte. Neruşinaţii! De-aş fi. Putut să 
le trag vreo câteva ciomege din partea mea, şi, nu dintr-a 
preotului de la Samt-Sizier! 

Eram de vreo zece zile la Paris, când într-o seară, 
întorcându-mă plouat de la una din vizitele acestea în 
strada Saint-Guillaume - jurasem să mă duc acolo până m-o 
da afară - am găsit la portarul meu o serisorică. Ghici de la 
cine! ! O scrisoare de la conte, dragul meu, contele din 
strada Lille, care mă înştiinţa să mă înfăţişez fără întârziere 
la prietenul său, marchizul d'Hacqueville. Se căuta un 
secretar... îţi închipui ce bucurie pe mine! Şi totodată, ce 
lecţie! Omul acela rece şi nepăsător, pe care mă bizuiam 
atât de puţin, tocmai el se ocupase de mine, pe când 
celălalt, atât de primitor, mă făcea s-aştept de o săptămână 
la seara lui, expus, ca şi preotul de la Saint-Mzier, la 


râsetele obraznice ale papagalilor în albastru şi cu fireturi. 
Aşa-i viaţa dragul meu, şi la Paris o înveţi repede. 

Fără să pierd”o clipă, am alergat la marchizul 
d'Hacgueville. Am găsit un bătrânel neastâmpărat, uscăţiv, 
numai nervi, sprinten şi vesel ca o eiocârââe. Să vezi ce 
figură frumoasă. Un cap fin şi palid, părul drept ca nişte 
ţepi, şi numai un singur ochi; pe celălalt 1-a pierdut de 
multă vreme, dintr-o lovitură de spadă. Dar cel care i-a 
rămas e atât de strălucitor, atât de viu, atât de grăitor şi 
atât de pătrunzător, încât nu poţi spune că marchizul e 
chior. Are doi ochi într-unui singur, atâta 'tot. 

Când m-am găsit în faţa acestui bătrânel ciudat, am 
început prin a-i spune câteva banalităţi de circumstanţă, 
dar mi-o tăie scurt: „Fără fraze! Îrni zise el. Nu-mi plac. Să 
trecem la fapte. Uite. M-am apucat să-mi scriu memoriile. 
Din nenorocire am început cam târziu şi nu mai am vreme 
de pierdut, c-am ajuns tare bătrân. Mi-am făcut socoteala 
că, folosindu-mi toate clipele, îmi mai trebuie trei ani de 
muncă pentru a-mi isprăvi opera. Am şaptezeci de ani, 
picioarele abia mă ţin, dar capu-i teafăr. Aşa că pot nădăjdui 
să mai trăiesc trei ani şi să-mi duc memoriile la bun sfârşit. 
Numai că nu pot pierde niciun minut. Asta n-a înţeles-o 
secretarul meu. Nătărăul acela - un băiat foarte deştept, pe 
legea mea, de care eram încântat - şi-a pus în minte să se 
îndrăgostească şi să vrea să se însoare. Nimic rău până aici. 
Dar iată că azi-dimineaţă, caraghiosul meu, mi-a cerut un 
concediu de două zile, ca să facă nunta. Ei poftim! Două zile 
concediu! „Niciun minut, „Dar, domnule marchiz., „Niciun 
„dar, domnule marchiz”. Dacă pleci pe două zile, pleci de 
tot,. „Plec, domnule marchiz,. „Drum bun!” Si dus a fost 
ştrengarul meu. Pe dumneata, dragă băiete, mă bizui acum 
ca să-l înlocuieşti. Astea-s condiţiile: secretarul vine la mine 
la opt dimineaţa; îşi aduce prânzul. Eu îi dictez până la 
amiază. La amiază, seCreţarul mănâncă singur, îiindcă eu 
nu. Dejunez niciodată. După dejunul secretarului, care 
trebuie să fie foarte scurt, ne apucăm iar de lucru. Dacă ies 


în oraş, secretarul mă însoţeşte; îşi ia creion şi hârtie. 
Dictez mereu: în trăsură, la plimbare, în vizită, 
pretutindeni! Seara, secretarul ia cina cu mine. După cină, 
recitim ce am dictat peste zi. Mă culc la opt şi secretarul e 
liber până a doua zi dimineaţa. Dau o sută de franci pe lună 
şi masa de seară. Îfu-i cine ştie ce mare pricopseală; dar 
peste trei ani, când memoriile vor fi isprăvite, o să mai fie şi 
un dar, ba chiar un dar regesc, pe cuvântul unui 
Hacqusville! Cer secretarului să fie punctual, să nu se 
însoare şi să scrie foarte repede după dictare. Ştii să scrii 
după dictare1?,, O! La perfecţie, domnule marchiz!” i-am 
răspuns eu şi-mi venea grozav să râd. Într-adevăr, era atât 
de caraghioasă înverşunarea asta a soartei de a mă face să 
scriu după dictare toată viaţa mea! „ Ei bine, atunci aşază- 
te acolo - relua marchizul. Iată kârtie şi cerneală. Începem 
numai-decât să lucrăm. Am ajuns la capitolul XXIV: 
„Neînţelegerile mele cu domnul de Villele,. Scrie. , 

Şi numai ce prinde să-mi dicteze cu un glas piţigăiat de 
greier, ţopăind de la un capăt la celălalt al încăperii. 

Uite aşa am intrat, dragul meu Daniel, la omul ăsta ciudat, 
care, de fapt, e un om foarte bun. Până acuma suntem tare 
mulţumiţi unul de altul; aseară, auzind că vii, mi-a spus să 
iau pentru tine sticla asta de vin> vechi. Ni se serveşte câte 
una la fel în fiecare zi la” cină; ca să vezi ce bine se 
mănâncă. În schimb, dimineaţa îmi aduc prmzul: ce-ai mai 
râde să mă vezi mâncând de doi gologani brânză de Italia, 
într-o farfurie fină de Moutier, pe o faţă de masă cu blazon! 

Şi unchiaşul n-o face din zgârcenie, ci doar ca sa nu-l mai 
obosească pe bătrânul său bucătar, domnul Pilois, cu gătitul 
prânzului meii... într-un cuvânt, nu duc o viaţă neplăcută. 
Memoriile marchizului sunt foarte instructive. Aflu despre 
domnul Decazes şi domnul de Villele o mulţime de lucruri, 
care pot să-mi fie de folos cândva. La opt seara sunt liber. 
Mă duc să citesc ziarele într-un cabinet de lectură sau să-i 
dau bună seara prietenului nostru Pierrotte. Îţi mai aduci 
aminte de prietenul Pierrotte? Ştii? Pierrotte din Ceveni, 


fratele de lapte al mamei. Astăzi Pierrotte nu mai e 
Pierrotte: e domnul Pierrotte, cu litere de şchioapă. Are o 
frumoasă prăvălie de porţelanuri în pasajul Saumon. Şi cum 
ținea mult la doamna Eyssette, casa lui mi-a fost larg 
deschisă, în serile de iarnă era o distracţie. Dar acuma, c-ai 
venit, nu mai duc grija serilor mele. Şi nici tu, frăţioare, nu-i 
aşa? O, Daniel, dragul meu Daniel, ce mulţumit sunt! Ce 
fericiţi o să fim noi amândoi! 

III. MAICĂ-MEA JACQUBS. 

Jacques şi-a isprăvit odiseea, acuma-i rândul meu să i-o 
povestesc pe a mea. Zadarnic ne face semn focul ce moare: 
„Duceţi-vă la culcare, copii!” Zadarnic strigă luminările: în 
pat! În pat! Am ars până la capăt!,, Nu vă ascultăm!” le zice 
Jacques, râzând, şi veghea noastră se prelungeşte. 

Doar înţelegeţi! Ceea ce-i povestesc fratelui meu îl 
interesează foarte mult. E viaţa Piciului la liceul 

— C. 266 din Saflande: viaţa acea tristă, de care cititorul 
îşi aminteşte, fără îndoială. Copiii cruzi, persecuțiile, urile, 
umilinţele, cheile domnului Viot totdeauna inimoase, odăiţa 
de sub acoperiş în care te înăbuşeai, trădările, nopţile de 
lacrimi. Apoi - Jacques e aşa de bun că poţi să-i spui tot - şi 
chefurile de la cafeneaua Barbette, absintul cu caporalii, 
datoriile, nepăsarea de sine, deznădejdea, în sfârşit tot, 
până la sinucidere şi la îngrozitoarea prezicere a abatelui 
Germane: „Vei fi un copil toată viaţa ta”. 

Cu coatele pe masă şi cu capul în mâini, Jacques ascultă 
până la capăt spovedania mea, fără să-mi curme vorba. Din 
când în când îl văd că se-nfioară şi-l aud zicând: 
„Sărăcuţul! Sărăcuţul!” 

După ce am isprăvit, se ridică, îmi ia mâinile şi-mi zice cu 
glas blând, tremurător: 

— Abatele Germane avea dreptate. Vezi tu, Daniel, eşti un 
copil, un copilaş care nu poate să se descurce singur în 
viaţă, şi bine ai făcut c-ai venit să te adăposteşti lingă mine. 
De azi înainte nu eşti numai fratele meu, mai eşti şi fiul 
meu, şi fiindcă mama noas-tră-i departe, eu am s-o 


înlocuiesc. Vrei? Spune, Daniel! Vrei să fiu maică-ta Jacques 
% N-am să te plictisesc mult, ai să vezi. Nu-ţi cer decât să 
mă laşi să merg totdeauna lângă tine şi să te ţin de mână. Şi 
aşa, poţi fi liniştit şi să priveşti viaţa în faţă, ca un bărbat; 
doar n-o să te mănânce! 

Drept orice răspuns, i-am sărit de gât. 

— O, maică-mea Jacques, ce bun eşti! 

Şi iată-mă plângând cu lacrimi fierbinţi, fără să mă pot 
opri, întocmai ca Jacques, cel de odinioară, la Lyon. Jacques 
cel de astăzi nu mai plânge. S-a golit cisterna, cum zice el. 
Orice s-ar întâmpla n-o să mai plângă niciodată. 

În clipa aceea sună ora şapte. Geamurile se luminează. O 
Kcăreală intră în odaie tremurând. 

— S-a făcut ziuă, Daniel - zice Jacques. E timpul să dormi. 
Culcă-te repede. Ai nevoie de odihnă. 

— Dar tu, Jacques 1 

— O, mie nu mi-au înţepenit şalele două zile în tren. De 
altfel, înainte de a mă duce la marchiz, trebuie să înapoiez 
eâteva cărţi la cabinetul de lectură şi n-am vreme de 
pierdut. Ştii că d'Hacqu-eville nu glumeşte. Mă întorc 
deseară la opt. Tu, după ce te vei fi odihnit bine, să ieşi 
puţin. Şi mai ales te sfătuiesc. 

Aici, maică-mea Jacques, începu să-mi dea o mulţime de 
îndrumări foarte însemnate pentru un nou-sosit ca mine; 
din nenorocire, în timpul ăsta m-am întins pe pat şi deşi nu 
adorm de-a binelea, gândurile mi se învălmăşesc. Oboseala, 
pateul, lacrimile ! Sunt pe trei sferturi adormit.. Aud 
nedesluşit cum cineva îmi vorbeşte de un restaurant din 
apropiere, de banii din jiletca mea, de poduri pe care să le 
trec, de bulevarde pe unde să merg, de sergenţii cărora să 
le cer lămuriri şi de clopotniţa de la Saint-t3er-main-des- 
Pres, ca loc de regăsire. În toropeala mea mă 
impresionează mai ales clopotniţa asta de la Saint-Germain. 
Văd două, cinci, zece clopotniţe Saint-Germain înşirate în 
jurul patului meu ca nişte stâlpi indicatori. Printre toate 
clopotniţele acestea, cineva umblă de colo până colo prin 


odaie, aţâţă focul, lasă perdelele de la ferestre, apoi se 
apropie de mine, îmi pune un palton pe picioare mă sărută 
pe frunte şi-l aud cum iese încetişor pe uşă. 

Dormeam de eâteva ceasuri, şi cred c-aş fi dormit până la 
întoarcerea maică-mi Jacques, când sunetul unui clopot mă 
trezi pe neaşteptate. Era clopotul din Sarlande, îngrozitorul 
clopot de fier ce suna ca odinioară: Ding, dang! Sculaţi-vă! 
Ding, dang! Îmbrăcaţi-vă,! Dintr-o săritură am fost în 
mijlocul odăii gata să strig ca în dormitor: „Haideţi, 
domnilor!” Apoi, când nai-am dat seama că eram la Jacques 
m-a pufnit râsul şi am început să zburd ca un nebun prin 
odaie. Ceea ce luasem drept clopotul din Sarlande era 
clopotul unui atelier din vecinătate, care suna dogit şi fioros 
ca cel de acolo. Totuşi, clopotul de la liceu avea ceva şi mai 
cumplit, mai infernal. Din fericire era la două sute de leghe. 
Şi, oricât ar fi sunat de tare, nu mai eram în primejdie să-l 
aud. 

M-am dus la fereastră şi am deschis-o. Parcă mă aşteptam 
să văd jos curtea celor măji, cu copacii ei melancolici, şi 
omul cu cheile trecând pe lângă ziduri ! în clipa când 
deschideam, bătea pretutindeni de amiază. Turnul cel mare 
de la Saint-Germain îşi sună primul cele douăsprezece bătăi 
la rândul pentru Angelus 1, aproape în urechile mele. Pe 
fereastra deschisă, notele umflate şi grele cădeau în odaia 
lui Jacques, trei câte trei, se spărgeau ca nişte băşici sonore 
şi umpleau de zgomot toată încăperea. An-gelus-ului de la 
Saint-G-ermain, celelalte Angelus-mdin Paris îi răspunseră 
cu sunete deosebite. Jos, Parisul vuia nevăzut. O clipă am 
rămas acolo, privind cum luceau în lumină domurile, 
săgețile, turnurile. Apoi, deodată, vuietul oraşului urcându- 
se până la mine, mi-a venit nu ştiu ce poftă nebună dea mă 
afunda, de-a umbla prin vuietul ăsta, prin mulţimea aceasta, 
prin viaţa, prin patimile acestea, şi mi-am zis ameţit: „Hai să 
vedem Parisul!”. 

1 Rugăciune care se face dimineaţa, la prânz şi seara, ! N 
sunetul clopotelor bisericii, la catolici, (n.t.) 


IV. DISCUȚIA BUGETULUI. 

În ziua aceea mulţi parizieni şi-or fi zis, întorcân-' du-se 
acasă seara, la cină: Ce omuleţ ciudat am în-tâlnit astăzi'., 
Ce-i drept, cu păru-i prea lung, pantalonii prea scurţi, 
galoşii, ciorapii albaştri, cu izul lui de provincial şi cu 
mersu-i falnic, obişnuit tuturor oamenilor prea mici, Piciul 
trebuie să fi fost grozav de caraghios. Era tocmai o zi de la 
sfârşitul iernii, una din zilele călduţe şi luminoase care, la 
Paris, sunt adesea mai primăvăratice decât însăşi 
primăvara. Pe străzi era multă lume. Cam buimăcit de 
înghesuiala zgomotoasă, mergeam înainte, sfios şi de-a 
lungul zidurilor. Mă îmbrânceau, spuneam „pardon,! Şi mă 
înroşeam până în vârful urechilor. De asemenea, mă feream 
să mă opresc în faţa magazinelor şi pentru nimic în lume n- 
aş fi întrebat încotro s-apuc. O luam pe o stradă, apoi pe 
alta, totdeauna drept înainte. Mulţi mă priveau şi asta mă 
stingherea grozav. Erau oameni care întorceau capul în 
urma mea şi ochi ce râdeau când treceau pe lângă mine. 
Odată am auzit cum o femeie spunea alteia: „la te uită la 
ăsta!” M-am poticnit... De asemenea, mă zăpăcea mult şi 
ochiul cercetător al sergenţilor. La fiecare colţ de stradă, 
afurisitul acela de ochi tăcut se aţintea plin de curiozitate 
asupra mea şi, după ce trecusem de el, îl mai simţeam cum 
mă urmărea de departe şi mă ardea-n spate. De fapt eram 
cam neliniştit. 

Am mers aşa cam vreun ceas, până la un bulevard mare, 
mărginit de copaci piperniciţi. Era atâta zgomot, atâta 
lume, atâtea trăsuri, încât m-am oprit aproape 
mspăimântat. 

„Cum să ies de aici? Mă gândeam eu. Cum să mă mai 
întorc acasă? Dacă întreb de clopotniţa Saint-brermain-des- 
Pres au să râdă de mine. O să par un clopot rătăcit care se 
întoarce de la Eoma în ziua de Paşti. 

Atunci, ca să am când lua o hotărâre, m-am oprit în faţa 
afişelor de teatru, cu înfăţişarea grijulie a omului care-şi 
alege un spectacol pentru seară. Din nenorocire, afişele, de 


altfel foarte interesante, nu dădeau nici cea mai mică 
lămurire asupra clopotniţei de la Saint-Germain şi eram în 
primejdie să rămân acolo până ce-o răsuna zgomotos 
trâmbiţa judecății de apoi, când deodată, maică-mea 
Jacques se ivi lingă mine. Era tot atât de uimit ca şi mine. 

— Cum, tu eşti, Daniel”? Ce faci aici, Dumnezeule? 

Am răspuns cu un aer nepăsător: 

— Vezi bine, mă plimb. 

Bunul Jacques mă privea cu admiraţie: 

— Nu zău, ai zice că de pe acuma-i im adevărat parizian. 

La drept vorbind, eram tare fericit că-l aveam lângă mine, 
şi m-am agăţat de braţul lui cu bucuria unui copil, ca la - 
Lyon, când domnul Eyssette-tatăl venise să ne ia de pe 
vapor. 

— Ce noroc că ne-am întâlnit! Îmi zise Jacques. Marchizul 
meu a răguşit de şi-a pierdut glasul, şi cum, din fericire, nu 
se poate dicta cu gesturi, mi-a dat concediu până mâine 
să-l folosim pentru a face o plimbare frumoasă. 

Apoi mă ia de braţ şi iată-ne umblând prin Paris, strâns 
lipiţi unul de altul şi muidri grozav de a merge împreună. 

Acum, când frate-meu e lingă mitffe, strada nu mă mai 
sperie. Merg cu capul sus, cu siguranţa unui gornist de 
zuavi, şi vai de (Cel care o îndrăzni să râdă! Totuşi, un lucru 
mă nelinişteşte. Pe drum, Jacques se uită de mai multe ori 
cu milă la mine. Nu îndrăzneam să-l întreb de ce. 

— Ştii că-s tare drăguţi galoşii tăi! Îmi zise el după un 
timp. 

— Nu-i aşa, Jacques? 

— Da, zău, tare drăguţi. Pe urmă adăugă zâmbind: 
Oricum, când voi fi bogat, o să-ţi cumpăr o pereche de 
pantofi ca sări pui în galoşi. 

Sărmanul Jacques! A spus-o fără nicio răutate, dar a fost 
deajuns ca să-mi pierd toată buna dispoziţie. lată că mă 
copleşeşte iar ruşinea, Pe bulevardul ăsta mare, scăldat de 
un soare luminos, mă simt caraghios cu galoşii mei şi, cu 


toate vorbele binevoitoare pe care mi le spune Jacques 
despre încălţămintea mea, vreau să mă-ntorc îndată acasă. 

Ne întoarcem. Ne aşezăm lângă foc, şi restul zilei îl 
petrecem pălăvrăgind voios ca două vrăbii pe o streaşină. 
Spre seară, cineva bate la uşa noastră. E un servitor de-al 
marchizului cu cufărul meu. 

— Foarte bine! Zice maică-mea Jacques. Hai să-ţi 
inspectăm puţin garderoba! 

Vai de garderoba mea! 

Inspecţia începe. Să fi văzut mutrele noastre jalnic de 
carachioase când făceam inventarul acela sărăcăcios. 
Jacques în genunchi în faţa cufărului, scoate lucrurile unele 
după altele şi le numeşte pe lând: 

— Un dicţionar. O cravată. Alt dicţionar. Ce, o lulea? 
Aşadar, fumezi! Încă o lulea. Doamne, Dumnezeule! Ce de 
lulele! Dac-ai avea cel puţin atâţia ciorapi. Şi cartea asta, 
groasă oare ce-i? O. O! Caiet de pedepse. Boucoyran, 500 
de rânduri. Souieyrol, 400 de rânduri... Boucoyran, 500 de 
rânduri. Boucoyran... Bou-coyran. La naiba!] STu-l cruţai 
de loc pe numitul Boucoyran. Oricum, două sau trei duzini 
de cămăşi ne-ar prinde mult mai bine. Ajungând aici cu 
inventarul maică-mea Jacques scoate un strigăt de 
surprindere: Pentru Dumnezeu, Daniel! Ce văd? Versuri! 
Sunt versuri. Ya să zică tot te mai ţii de versuri % Ei lasă, 
misteriosule! De ce nu mi-ai vorbit niciodată de ele în 
scrisorile tale? Doar ştii bine că nu-s profan. Am făcut şi eu 
poeme pe vremuri. Adu-ţi aminte, de Religie! Religie! - 
Poem în douăsprezece cânturi! Şi acum, domnule liric, ia 
să-ţi vedem puţin poeziile! 

— A, nu, Jacques, te rog! Nu, face. 

— Toţi la fel, poeţii ăştia - zice Jacques, râzând. Haide! 
Şezi colo şi citeşte-mi versurile tale! De nu, le citesc eu, şi 
doar ştii ce prost citesc! 

Amenințarea asta mă hotărăşte şi încep a citi. 

Sunt versuri pe care le-am făcut la liceul din Sar-lande, 
sub castanii din Poiană, supraveghind elevii. Bune sau rele? 


Ku-mi mai amintesc, dar cu câtă emoție le citeam! Gândiţi- 
vă! Poezii pe care nu le-ai arătat niciodată nimănui. Şi apoi, 
autorul poemului Religie! Religie! Nu-i un judecător 
obişnuit. Dacă o să-şi bată joc de mine „I Iotuşi, pe măsură 
ce citesc, muzica rimelor mă ameţeşte şi glasul mi-e mai 
sigur. Aşezat în faţa ferestrei, Jacques m-ascultă neclintit. În 
spatele lui, la orizont, apune un soare mare, roşu, care ne 
aprinde geamurile. Pe marginea acoperişului, o pisică 
slăbănoagă se întinde şi cască privindu-ne; e posomorită ca 
un societar al Comediei 

Franceze ascultând o tragedie. Le văd pe toate cu coada 
ochiului, fără să mă opresc din citit. 

Triumf neaşteptat! Abia am isprăvit, şi Jacques, 
entuziasmat, îşi părăseşte locul şi-mi sare de gât: 

— O Daniei, ce frumos e! Ce frumos e! Mă uit la el cam cu 
bănuială. 

— Adevărat, Jacques, găseşti? 

— Minunat, dragul meu, minunat! Şi când te gândeşti, că 
aveai toate bogăţiile astea în cufăr şi nu-mi spuneai nimic! E 
de necrezut! Şi iată că maică-mea Jacques umblă cu paşi 
mari prin odaie, vorbind singur şi dând din mâini. Deodată 
se opreşte, luând un aer solemn. Nu mai rămâne nicio 
îndoială, Daniel, eşti poet, trebuie să rămâi poet şi să 
lucrezi în direcţia asta. 

— O Jacques, e aşa de greu. Mai ales la început. Se câştigă 
atât de puţin! 

— Haida-de! Am să câştig eu pentru doi, nu te teme. 

— Şi căminul, Jacques, căminul pe care vrem să-l 
reclădim? 

— Căminul îl iau asupră-mi. Mă simt în stare să-l 
reclădesc numai eu singur. Tu o să-i aduci faimă, şi 
gândeşte-te ce mândri vor fi părinţii noştri să aibă un cămin 
celebru! 

Încerc să mai fac unele obiecţii, dar Jacques are răspuns la 
toate. De altfel, trebuie s-o spun, nu mă apăr decât slab. 
Entuziasmul fratelui începe să mă cuprindă şi pe mine. 


Încrederea în harul meu poetic creşte văzând cu ochii, şi 
chiar simt în toată fiinţa mea o mâncărime lamartiniană. 
Dar este un punct, într-adevăr, asupra căruia Jacques şi cu 
mine nu ne înţelegem deloc. Jacques vrea ca la treizeci şi 
cinci de ani să intru la Academia Franceză. Eu refuz cu 
energie. La naiba cu Academia! E ceva vechi, demodat, o 
adevărată piramidă egipteană. 

— Cu atât mai mult trebiiie să intri acolo - îmi zice 
Jacques. O să le treci un pic de sânge tânăr în vine tuturor 
bătrânilor din Palatul Mazarin x... Şi apoi, doamna Eyssette 
va fi atât de fericită, ia gândeşte! 

Ce să-i mai răspunzi? Numele doamnei Eyssette e un 
argument fără replică. Îs-am încotro, mă resemnez să 
îmbrac fracul verde 2. Fie, dar, şi Academia! Iar dacă or să 
mă plictisească prea mult colegii, o să fac şi eu ca MSrimee 
3, n-o să mă duc niciodată la şedinţe. 

În. Timp ce vorbeam, s-a lăsat noaptea, clopotele de la 
Samt-Germain sună voios ca pentru a sărbători intrarea lui 
Daniel Eyssette la Adademia Franceză. 

— Să mergem la masă! Zice maică-mea Jacques şi, foarte 
mândru de a se arăta ca un academician, mă duce la o 
lăptărie din strada Saint-Benoât. 

E un mic restaurant pentru oameni săraci, cu o masă- 
pensiune în fund, rezervată clienţilor obişnuiţi. IS'Ioi 
mâncăm în sala întâi, în mijlocul unor oameni foarte 
jerpeliţi, foarte hămesiţi, care-şi râcâie farfuriile în tăcere. 

— Mai toţi sunt literați - îmi zice încet Jacques. Nu mă pot 
stăpâni să nu fac în gând câteva observaţii melancolice în 
această privinţă, dar mă feresc să i le 

1 Sediul Academiei Franceze pe cheiurile Senei, (n.t.) 

2 Uniforma membrilor Academiei Franceze, (n.t.) 

3 Scriitor realist francez (1803 - 1870), reprezentant al 
realismului critic, autor a numeroase povestiri şi nuvele 
care conţin note de critică socială, (n.r.) spun cumva lui 
Jaeques, de frică sa nu-i răcesc entuziasmul. 


Masa-i foarte veselă. Domnul Daniel Eyssette (membru al 
Academiei Franceze) dă dovadă de multă vioiciune şi de şi 
mai multă poftă de mmeare. Când isprăvesc de mâncat, 
amândoi se grăbesc să urce iar în clopotniţă. Şi, pe când 
domnul academician îşi fumează luleaua călare pe 
fereastră, Jacques, stând la masa lui, se adânceşte într-un 
lung şir de cifre, care par a-l nelinişti mult. Îşi roade 
unghiile, se răsuceşte cu înfrigurare pe scaun, numără pe 
degete, apoi, deodată, se scoală cu un strigăt de triumf: 

— Bravo! Am izbutit! - ' Ce Jacques? 

— Să stabilesc bugetul nostru, dragul meu. Şi te asigur că 
nu era treabă uşoară. la gândeşte-te! Şaizeci de franci pe 
lună ca să trăim amândoi! 

— Cum, şaizeci? Credeam că ai o sută de franci la marchiz. 

— Da, dar patruzeci de franci pe lună trebuie să-i trimitem 
doamnei Eyssette pentru reclădirea căminului. Aşa că 
rămân şaizeci de franci. Chiria cincisprezece franci, după 
cum vezi, nu-i scump; numai că trebuie să-mi fac singur 
patul. 

— O să-l fac şi eu, Jacques. 

— Nu, nu! Pentru un viitor academician nu se cade. Dar să 
ne întoarcem la buget. Aşadar, 15 franci pentru odaie; 5 
franci pentru cărbuni - numai 5 franci, fiindcă-i aduc singur 
de la uzină în fiecare lună. Eămân 40 de franci. Pentru 
hrana ta să punem 30 de franci. O să mănânci seara la 
lăptăria unde am fost astăzi; seara costă 75 de centime, 
fără desert, şi ai văzut că nu-i prea rău. Eămân 25 de 
centime pentru dejun. Îţi ajunge? 

— Cred şi eu. 

— Mai avem zece franci. Socotesc 7 franci spălatul rufelor. 
Ce păcat că n-am timp! M-aş duce chiar eu cu ele la apă... 
Ram în trei franci, pe care-i întrebuinţez astfel: 1,50 pentru 
dejunurile mele. Mă-nţelegi! Eu mănânc bine în fiecare 
seară la marchiz, aşa că n-am nevoie de un dejun atât de 
hrănitor ca al tău. Restul de 1,50 e pentru cheltuieli 
mărunte: tabac, timbre şi alte cheltuieli neprevăzute. În 


total face tocmai 60 de franci ai noştri. Ei? Ce zici de aşa 
socoteală? 

Şi Jacques, entuziasmat, începe să zburde prin odaie. Apoi, 
deodată se opreşte cu o înfăţişare grozav de mâhnită: 

— Na-ţi-o bună! Trebuie să refac bugetul. Am uitat ceva. 

— Oare ce? 

— Luminările! Cum ai să lucrezi tu seara dacă n-ai 
luminare % E o cheltuială de care nu ne putem lipsi, şi o 
cheltuială, de cel puţin 5 franci pe lună. De unde naiba să 
rupem aceşti 5 franci? Banul căminului e bun sfânt, şi sub 
niciun cuvânt. Ehei, zău c-am găsit ce ne trebuie! Iată, vine 
luna martie, şi cu ea primăvara, căldura, soarele. 

— Ei bine, Jacques”? 

— Ei bine, Daniel, când e cald afară, nu-i nevoie de 
cărbuni: cei 5 franci pentru cărbuni îi prefacem în 5 franci 
pentru luminări şi problema-i rezolvată. Hotărât, sunt 
născut să fiu ministru de finanţe. Ce zici % De data aceasta, 
bugetul stă în picioare, şi cred că n-am uitat nimic. Mai 
este, într-adevăr, şi chestiunea pantofilor şi a 
îmbrăcămintei, dar ştiu eu ce-am să fac. În fiecare seară, 
sunt liber de la opt, aşa e-o să-mi caut un loc de contabil la 
vreun mic negustor. Sigur că amicul Pierrotte o să mi-l 
găsească uşor. 

— Ei, asta-i! Jacques, sunteţi, dar, buni prieteni tu şi 
amicul Pierrotte? Şi te duci des pe la el? 

— Da foarte des. Seara se face muzică. 

— Ia te uită! Pierrotte e muzician! 

— Su, nu el. Pata lui. 

— Fata lui? Va să zică are o fată? Hei, hei, Jacques. Şi-i 
frumoasă domnişoara Pierrotte 1 

— A! Mă întrebui prea: multe deodată, dragul meu Daniel! 
O să-ţi răspund în altă zi. Acuma-i târziu, hai la culcare. 

Şi, ca să-şi ascundă tulburarea pe care i-o prici-nuesc 
întrebările mele, Jacques, începe să facă de zor patul cu o 
grijă de fată bătrână. 


E un pat de fier, de o persoană, la fel cu acela în care 
dormeam amândoi la Lyon, pe strada Felinarului. 

— 'Ţi-aduci aminte, Jacques, de pătucul nostru din strada 
Felinarului, când citeam romane pe furiş, iar domnul 
Eyssette ne striga din fundul patului, cu glasu-i cel mai 
răstit: „Stingeţi repede, că de nu, mă scol!”? 

Jacques îşi aminteşte de lucrul ăsta şi încă de multe altele- 
Din amintire-n amintire, miezul nopţii bate la Saint- 
Germain şi tot nu ni-e gândul să dormim. 

— Haide. Noapte bună! Îmi zice hotărât Ja-ques. 

Dar după cinci minute îl aud că pufneşte de râs sub 
plapumă. 

— De ce râzi, Jacques %. 

— Eâd de abatele Micou, ştii abatele Micou de la 
manecanterie. Ţi-l aminteşti! 

— Cum să nu! 

Şi iar ne punem pe râs şi pe vorbă. Şi râzi, şi vorbeşte! De 
data aceasta, eu sunt cel cuminte şi zic: 

— Hai să dormim! După o clipă însă încep şi mai dihai: Da' 
Kouget, Jacques *? Îl mai ţii minte? 

Ş iar alte hohote de râs şi altă flecăreală, de nu se mai 
isprăvea. 

Deodată, o puternică lovitură cu pumnul zguduie peretele 
lingă care mă aflam eu. Am încremenit amândoi. 

— E Cuc-Alb. - Îmi şopteşte Jacques la ureche. 

— Cuc-Alb? Ce-i asta? 

— Sst.,. Mai încet. Cuc-Alb e vecina noastră. Se plânge, 
fără îndoială, că n-o lăsăm să doarmă. 

— Ia ascultă, Jacques! Ce nume caraghios mai are şi 
vecina noastră. Cuc-Alb! Şi-i tânără %. 

— Vei putea judeca singur, dragul meu. Într-una din zile o 
să vă întâlniți pe scară. Dar, deocamdată, hai să. Dormim 
repede. Că de nu, Cuc-Alb ar putea cu adevărat să se mai 
supere. 

Apoi Jacques suflă în luminare şi domnul Daniel Eyssette 
(membru al Academiei Franceze) adoarme pe umărul 


fratelui său, ca pe vremea când avea zece ani. 

V. CUC-ALB şi DOAMNA DE LA ETAJUL ÎNTÂI 

În piaţa Saint-Germain-des-Pres, spre colţul bisericii la 
stânga şi drept sub acoperişuri, este o feres-tiuie, la care de 
câte ori mă uit mi se strânge inima. E fereastra fostei 
noastre odăi; chiar şi astăzi, când trec pe acolo, îmi închipui 
că Daniel cel de odinioară e tot acolo sus, la masa lui de 
lângă geam, şi că zâmbeşte cu milă, văzându-l pe stradă pe 
Daniel cel de azi, trist şi cam încovoiat. 

Ah, vechi orologiu de la Saint-Germain, câte ceasuri 
frumoase mi-ai sunat când locuiam acolo sus cu maică-mea 
Jacques! Oare n-ai put ea să-mi mai suni vreo câteva din 
orele acelea, pline de curaj şi de tinereţe? Eram atât de 
fericit pe vremea aceea! Lucram cu atâta drag! 

Dimineaţa ne sculam odată cu ziua. Jacques se apuca 
îndată de gospodărie. Se ducea după apă, mătura odaia, 
făcea rânduială pe masa mea. Eu n-aveam dreptul să pun 
mâna pe nimic. Dacă-i ziceam: Jacques, vrei să-ţi ajut *?”, 
Jacques începea să râdă: „Ce-ţi mai trece prin minte, 
Daniel! Dar doamna de la etajul întâii” Cu aceste vorbe 
pline de subînţeles îmi închidea gura. ! lată de ce: în cele 
dintâi zile ale vieţii noastre în doi, eu aveam însărcinarea de 
a cobori s-aduc apă din curte. La altă oră din zi, poate că n- 
aş fi îndrăznit. Dar dimineaţa toată casa mai dormea, şi 
vanitatea mea nu era în primejdie să fie întâlnită pe iscări, 
cu un urcior în mână. De cum mă trezeam, mă şi coboram, 
abia îmbrăcat. La ora aceea, curtea era pustie. Uneori, un 
grăjdar cu halat roşu îşi curăța hamurile lângă pompă. Era 
vizitiul doamnei de la etajul întâi, o tânăra creolă foarte 
elegantă, despre care toată casă vorbea mult. Era de ajuns 
ca omul ăsta să fie acolo, ca să mă sfiesc, mi-era ruşine 
pompam repede şi mă suiam cu urciorul pe jumătate, gol. 
Odată sus, vedeam cât sunt de caiaghios ceea ce nu mă 
împiedica să fiu tot atât de stingherit a doua zi, dacă-i 
zăream haina roşie în curte. Dar într-o dimineaţă, când 
avusesem norocul să scap de îngrozitoarea haină, mă suiam 


voios şi cu urciorul plin ochi, când, la etajul întâi, m-am 
găsit faţă-n faţă cu o doamnă care cobora. Era doamna de 
la etajul întâi. 

Dreaptă şi mândră, cu ochii plecaţi pe o carte, mergea 
încet, într-un val de mătăsuri. La prima vedere mi se păru 
frumoasă, deşi cam palidă; mai ales îmi rămase în minte o 
mică cicatrice albă pe care-o avea sub colţul buzei. Trecând 
pe dinaintea mea, doamna ridică ochii. Eram în picioare, 
lingă perete, cu urciorul în mână, foarte roşu la faţă şi 
foarte ruşinat. Gândiţi-vă! Să fii surprins astfel, cu părul 
vâlvoi, plin de apă, cu gâtul gol, cu cămaşa descheiată. Ce 
umilinţă! Aş fi vrut să intru în zid. Doamna mă privi o clipă 
drept în faţă, cu un aer de regină îngăduitoare, abia 
zâmbind, apoi trecu. Când m-am urcat sus, eram furios. I- 
am istoristit păţania lui Jacques, care-şi bătu joc de 
vanitatea mea, dar a doua zi luă urciorul, fără să scoată o 
vorbă, şi cobori. De atunci se duse astfel în fiecare 
dimineaţă, iar eu în ciuda remuşcărilor mele, îl lăsam: prea 
mă temeam să n-o mai întâlnesc pe doamna de la etajul 
întâi. 

După ce isprăvea cu gospodăria, Jacques se ducea la 
marchizul lui şi nu-l mai vedeam decât seara. Îmi 
petreceam zilele singur-singurel între patru ochi, cu Muza 
sau cu ceea ce numeam eu Muza. De dimineaţă până seara 
fereastra rărmnea deschisă cu masa mea în faţa ti, şi pe 
masa aceasta de meşteşugar, de dimineaţă până seara 
înşiram la rime. Din când în când, o vrabie venea 
săbealauluculmeu; mă privea o clipă obraznic, apoi se 
ducea să spună şi celorlalte ce făceam, şi auzeam pe 
ardezie pocănitul gheruţelor lor. Şi clopotele de la Saint- 
Germain mă vizitau de mai multe ori pe zi. Îmi plăcea foarte 
mult când veneau să mă vadă. Intrau zgomotos pe fereastră 
şi-mi umpleau odaia de muzică. Uneori, clopote voioase şi 
nebunatice îşi aruncau de sus notele grăbite; alteori veneau 
clopot c mohoi iţe, jalnice, ale ' căror sunete cădeau, unul 
cit e unul, ţa nişte lacrimi. Pe urmă aveam Angelus-ul: 


Angebhis-ul de amiază, un arhanghel cu veşminte însorite, 
care intra la mine strălucind de lumină: Angelus-ul de 
seară, un seraiim melancolic ce cobora pe o rază de lună şi- 
mi umplea toată odaia de o boare umedă, când îşi scutura 
aripile-i mari. 

Muza, vrăbiile, clopotele - nu primeam niciodată alte 
vizite. Cine ar fi venit să mă vadă'? Nimeni nu mă. 
Cunoştea. La lăptăria din strada Saint-Benoât aveam 
totdeauna grijă să m-aşez la o măsuţă mai la o parte; 
mâncam repede, cu ochii în farfurie; apoi după ce-mi 
isprăveam prânzul, îmi luam pălăria pe furiş şi mă 
întorceam într-o goană acasă. N-aveam nicio distracţie, nu 
mergeam niciodată la plimbare; nici măcar muzica din 
grădina Luxemburg nu mă duceam s-o ascult. Timiditatea 
aceasta bolnăvicioasă, pe care-o moştenisem de la doamna 
Eyssette, mai era sporită şi de hainele mele ponosite şi de 
păcătoşii ceia de galoşi pe care nu-i putusem înlocui. Strada 
mă înspăimânta, mă făcea ruşinos. N-aş fi vrut să mai cobor 
niciodată din clopotniţa mea. Totuşi, uneoii, în frumoasele 
seri jilave ale primăverilor pariziene, întâlneam, 
întoreându-mă de la lăp-tărie,. Stoluri de studenţi cu chef, şi 
când îi vedeam mergând aşa, la braţ, cu pălăriile lor. Mari, 
cu lulelele şi iubitele lor, îmi veneau tot felul de gândiui... 

H-c. 

Atunci urcam repede cele cinci et'aje, îmi aprindeam 
luminarea şi mă puneam cu furie pe lucru rână la sosirea lui 
Jaeques. 

Oând se-ntorcea Jacques, odaia lua altă înfăţişare. Era 
toată numai veselie, zgomot, mişcare. Cântam, râdeam, ne, 
întrebam ce mai e nou. „Cum ai lucrat? Îmi zicea Jacques. 
Merge bine poemul tău? „Apei îmi istorisea câte o nouă 
născocire a ciudatului său marchiz, scotea din buzunar 
dulciuri de la destrt, pvise deoparte pentru mine, şi se 
înveselea vă/And că le ronţăiam cu poftă. După care, mă 
aşezam iar la masa rimelor. Jacqti.es se-nvârtea de două- 
trei oii* plin odaie şi, când credea că mă pornisem pe scris, 


o ştergea spunându-mi: „De vreme ce lucrezi, mă re- ped o 
clipă acolo”. Acolo însemna la Pierrotte; şi dacă n-aţi şi 
ghicit de. Ce se ducea Jacques aşa de des pe acolo, se 
cheamă că nu sunteţi prea iscusiţi. Eu am înţeles tot din 
prima zi, numai văzându-l cum îşi potrivea părul în faţa 
oglinzii înainte de a pleca şi-şi lega de câte trei sau patru 
ori nodul cravatei. Dar, ca să nu-l stingheresc, mă lăceam 
că nu bănuiesc nimic şi mă mulţumeam să rid în mine, 
gândindu-mă la multe. 

După ce pleca Jacques, eu îi dădeam înainte cu rimele! La 
ora aceea nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot: vrăbiile, 
Angelus-ul, toţi prietenii mei se culcaseră. Eram singur 
între patru ochi numai cu Muza. Pe la nouă auzeam că se 
suie cineva pe scară - o scăriţă de lemn, în prelungirea celei 
mari. Cuc-Alb, vecina noastră, se întorcea acasă. Din clipa 
aceea nu mai lucram. Mintea-mi pribegea cu obrăznicie la 
vecină şi nu se mai dădea dusă... Cine putea fi această 
misterioasă Cuc-Alb? Cu neputinţă să capăt cea mai mică 
desluşire în privinţa ei. Când îi vorbeam de ea lui Jacques, 
se făcea că nu ştie nimic şi-mi spunea: „Cum! Încă n-ai 
întâlnit-o pe vecina mjastjă!” Dar niciodată nu mă lămurea 
mai mult. Eu îmi ziceam: îui vrea s-o cunosc. Fără îndoială 
că-i o grizetă din Caiticrul Latin,. Şi gândul ăsta îmi 
înfierbânta minţile, îmi închipti-iani ceva fraged, tânăr, vesel 
- o grizetă, ce mai! Până şi numele ăsla de Cuc-Alb mi h” 
părea plin de haz, o frumoasă poreclă de dragoste ca 
3âusette x sau Mi mi-Pinson. În tot cazul, cuminte şi aşezată 
Mu-sette mai era vecina mea, o Musette din îs antene, caie 
se întoi'cta în fiecare seară laaceeaşi oră, şi totdeauna 
singură. Ştiam asta, fiindcă mai multe zile la rând, la era 
când soseam, îmi lipisem urechea de peretele subţire 
dinspre odaia ei. lată ce auzeam întotdeauna: mai întâi, ca 
un zgomot de sticlă pe care o destupi şi-o astupi de mai 
nmlte ori. Apoi, dispă o clipă - buf! - Căderea unui trup 
foarte. Greu pe podea, şi aproape îndată, un glas piţigăiat şi 
foaite ascuţit, un glas de greier bolnav, intonând nu ştiu ce 


melodie pe trei note, tristă de-ţi venea să plângi. Melodia 
avea şi cuvinte, dar nu le desluşeam, afară doar de aceste 
trei silabe, de neînțeles: Tolocototinian 1... Tolocototinian! 
Ce se 'repetau din când în când în cântec, ca un refren mai 
apăsat decât restul. Muzica aceasta ciudată ţinea cam un 
ceas; apoi, după un ultim tolocototinian, glasul 

1 Musette şi Mirai Pinson - prima, personaj din romanul 
„Scene din viaţa boemei” (Scenes de la Vie de boheme) al 
scriitorului francez Henri Murger (1822-1861); a doua, 
personaj din povestirea „Mimi Pinson” a scriitorului francez 
Alfrcd de Musset (1810 - 1857). Ambele, tip de femeie 
cochetă şi uşuratică- (n.r.) se oprea şi nu mai auzeam decât 
o răsuflare înceată şi greoaie. Toate acestea mă făceau 
grozav de curios, într-o dimineaţă, maică-mea Jaecmes, 
care se întorcea cu apa, intră repede în odaia noastră cu o 
înfăţişare tainică şi, apropiindu-se de mine, îmi zise 
încetişor: 

— Dacă vrei s-o vezi pe vecina noastră. Sst! E acolo. 

Dmtv-o săritură am fost pe sală... Jacques nu mă minţise... 
Cuc-Alb era în odaia ei, eu uşa larg deschisă şi, în sfârşit, 
am putut s-o plivesc... Dumnezeule? !. S-atost decât o 
vedenie, dar ce vedenie! Înehipuiţi-vă, o mansardă mică, 
goală de tot, pe jos cu un mindir, pe cămin o sticlă de 
rachiu, deasupra mindirului o potcoavă uriaşă şi tainică 
atârnată în perete, ca un talisinan. Acum, în mijlocul acestei 
cocine, închipuiţi-vă o negresă, îmlnăeată numai cu un 
capotei spălăcit şi cu o crinolină veche, roşie, fără nimic pe 
dedesubt. Aşa mi se arătă pentru întâia oară vecina mea 
Cuc-Alb, Cuc-Alb a visurilor mele, sora lui Mi mi Pinson şi a 
Beriierettei. O, provincie romanţioasă, asta să-ţi îie o lecţie 
i 

— Ei? Făcu Jacques, văzând că mă-ntorc. Ei, cum o 
găseşti'? 

Nu-şi isprăvi fraza şi, în faţa mutrei mele dezamăgite, 
izbucni într-un hohot de vis. Am avut atâta duh să lac şi eu 


ca el, şi iată-ne râzând din toată inima, unul în faţa altuia, 
tară să mai putem vorbi. 

Când veselia noastră se mai potoli, Jacques îmi zise că 
negresa Cuc-Alb era în slujba doamnei de la etajul întii, în 
casă, lumea vorbea c-ar fi puţin vrăjitoare. Ca dovadă, 
potcoava, simbolul cultului voău 1, ce atârna deasupra 
mindirului ei. Se mai spu* nea că în fiecare seară, c'md 
stăpână-sa pleca de acasă, Cuc-Alb se închidea în mansarda 
ei, bea rachiu de cădea beată moartă şi eânta. Emtece de- 
ale negrilor până noaptea târziu. Acum înţelegeam toate 
zgomotele tainice care veneau de la vecina mea: sticla 
destupată, căderea pe podea şi melodia monotonă pe trei 
note. Cit despre tolocototinian, pare-se că-i un fel de 
onomatopee”, ceva cam ca ira-la-la al nostru. 

Din ziua aceea - e nevoie s-o mai spun? - Vecinătatea lui 
Cuc-Alb nu mă mai tulbura atâta. Seara, când urca, inima 
nu- mi mai bătea aşa de repede. Niciodată nu mă mai 
ridicam să-mi lipesc urechea de perete. Totuşi, uneori, în 
tăcerea nopţii, jalnicele tolocototinian veneau până la masa 
mea şi simţeam nu ştiu ce nelinişte nedesluşită, auzind 
tristul refren. Parcă presimţeam rolul pe care avea să-l 
joace în viaţa mea. 

În vremea aceasta, maieă-mea Jacques găsi un post de 
contabil cu cincizeci de franci pe lună, la un mic negustor 
de fierărie, la care trebuia să se ducă în fiecare seară când 
ieşea de la marchiz. Bietul băiat îmi dădu vestea asta bună, 
pe jimyătate mulţumit, pe jumătate supărat. „Cum o să mai 
poţi merge acolo V l-am întrebat eu îndată. Îmi răspunse cu 
ochii plini de lacrimi: „Duminica”. Şi de atunci, după cum 
spusese, nu se mai duse acolo decât duminica, dar asta-l 
costa, cu siguranţă. 

Cum era oare acel acolo, aşa de ademenitor, la care ţinea 
atâta maică-mea Jacques?”. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Din 
nenorocire nu-mi propunea nicio- 

1 Cult al negrilor (n.t.) din Africa, răspândit apoi şi în 
America dată să mă ia cu el, iar eu eram prea mândru ea 


s& i-o cer. De altfel, cum puteam să mă duc undeva cu 
galoşii mei? Într-o duminică, toluşi, când să plece la 
Pierrotte, Jaequc s îmi zise cam încurcat: 

— N-ai vrea să vii şi tu cu mine acolo, micul meu Daniel? 
Le-ai face desigur mare plăcere. 

— Glumeşti, dragul meu... 

— Da, ştiu bine... Salonul lui Pieirotte nu-i un loc prea 
potrivit pentru un poet... Aeolo-s o grămadă de ramoliţi. 

— A, nu de asta, Jaequ.es! Îsumai din pricina hainelor 
mele. 

— Ei da, ce-i drept... nu ni-am gândit - zise Jacques. 

Şi plecă, parcă încântat că avea un motiv serios de a nu 
mă lua şi pe mine. 

Dar abia ajuns în josul scării, şi iată-1 că urcă din nou şi 
vine spre mine, gâfâind de oboseală. 

— Daniel - îmi zise el - dac-ai fi avut pantofi şi o jachetă 
mai arătoasă, m-ai fi însoţit la Pierrotte? 

— De ce nu? 

— Ei bine, atunci vino... am să-ţi cumpăr tot ce-ţi trebuie 
şi-o să mergem acolo. 

M-am uitat la el, încremenit. „Suntem la sfârşitul lunii şi 
mai am bani” - adăugă frate-meu, ca să mă convingă. Eram 
aşa de mulţumit la gândul că voi avea haine noi, încât n-am 
băgat de seamă tulburarea lui Jacques, nici glasul ciudat cu 
care-mi vorbea. Abia mai târziu m-am gândit la toate 
acestea. În clipa aceea i-am sărit de gât şi am plecat 
amândoi la Pierrotte trecând pe la „Pălătui Eegal”, unde m- 
am îmbrăcat cu haine noi, la un negustor de” vechituri. 

VI. KOMANIJL LUI PIERRO'TIE 

LJacă i-ar fi prezis cineva lui Pienctte, cândera de douăzeci 
de ani, că într-o zi va fi succesorul domnului Lalouette în 
negoţul de porţelanuri, că va avea două sute de mii de 
franci la net arul lui - Pierrotte, un notar! - Şi o minunată 
prăvălie la colţul pasajului Saumon, ar fi rămas foaite uimit. 

Fină la douăzeci de ani, Pierrotte nu ieşise niciodată din 
satul lui, purta galenţi de brad din Ceveni, nu ştia o boabă 


franţuzeşte şi câşitiga o sută de taleri pe an cu creşterea 
viermilor de mătase. Om de viaţă, de altfel, juca bine, îi 
plăcea să râdă şi să cânte, dar totdeauna cu măsură şi fără 
să iacă vreo pagubă câr-ciumarilor. Ca toţi flăcăii la vârsta 
lui, Pierrotte avea o drăguță, pe care-o aştepta duminica la 
ieşirea de la vecernie şi apoi se duceau amândoi să joace 
gavota x sub duzi. Drăguţa lui Pierrotte se chema Roberta, 
Koberta cea voinică. Era o frumoasă crescătoare de viermi 
de mătase, avea optsprezece ani, orfană ca şi el, săracă şi 
ea, dar ştia foarte bine să scrie şi să citească, ceea ce îh 
satele din Ceveni e şi mâi rar decât o zestre. Foarte mândru 
de Koberta lui, Pknotte socotea s-o poată lua de nevastă 
îndată ce va fi tras la sorţi; când sosi însă şi ziua tragerii, 
bietul cevenol - cu toate că-şi „uriaşe de trei ori mina în 
aghiasmă înainte de a porni la urne - trase nr. 4. Trebuia 
dar să jilece. Ce. Deznădejde!'Din fericire, doamna 
Eyssette, care fusese alăptată, aproape crescută de mama 
lui Pierrotte, veni în ajutorul fratelui ei de lapte şi-i 
împrumută două mii de franci 

1 Vechi dans pe o melodie în doi timpi, (n.t.) ca să-şi pdată 
plăti un om în loc. Erau bogaţi pe atunci soţii Eyssette! Aşa 
că fericitul Pierrotte nu mai plecă şi putu să se însoare cu 
Eoberta lui. Cum însă oamenii ăştia cinstiţi ţineau, înainte 
de toate, să înapoieze banii doamnei Eyssette, şi cum, rămi- 
nând pe loc la ţară, n-ar fi izbutit niciodată, avură, curajul 
să-şi părăsească satul şi porniră la Paris, să-şi caute 
norocul. 

Timp de un an nu se mai auzi vorbindu-ae de muntenii 
noştri, apoi, într-o bună dimineaţă, doamna Eyssette primi o 
scrisoare înduioşătoare, iscălită „Pierrotte şi nevasta lui”, 
care conţinea 300 de franci, primul rod al economiilor lor. 
Anul al doilea, altă scrisoare de la, Pierrotte şi nevasta lui,, 
prin care trimiteau 500 de franci. Anul al treilea, nimic. 
Fără îndoială că nu mergeau afacerile. Anul al patrulea a 
treia scrisoare de la Pierrotte şi nevasta lui”, cu cei din 
urmă 1.200 de franci şi binecuvântări pentru întreaga 


familie Eyssette. Din nenorocire, când scrisoarea aceasta 
ajunse la noi, eram în plină prăbuşire: vânduse fabrica şi 
aveam să ne părăsim şi noi căminul. În durerea ei, doamna 
Eyssette uită să mai răspundă lui „Pierrotte şi nevestei lui”. 
De atunci n-am mai ştiut nimic de ei, până în ziua când 
Jacques, sosind la Paris, îl găsi pe bunul Pierrotte - dar vai, 
Pierrotte fără nevasta lui - aşezat la tejgheaua fostei case 
Lalouette. 

Nimic mai puţin poetic, nimic mai înduioşător decât 
povestea acestei bunăstări. Sosind la Paris, nevasta lui 
Pierrotte începu cu bărbăţie să lucreze ca femeie cu ziua. 
Cea dintâi casă i-a fost tocmai casa Lalouette. Soții 
Lalouette erau negustori bogaţi, zgârciţi şi maniaci, care nu 
voiseră niciodată să ţină niciun băiat în prăvălie, nicio 
servitoare sub cuvânt ca singur trebuie sa le faci pe toate 
(„Domnule, până la cincizeci de ani singur mi-am curăţat 
pantalonii!” zicea cu mândrie moş Lalouette). Numai la 
bătrmeţe îşi plăteau luxul nemaipomenit de a lua o femeie 
câteya ceasuri pe zi, cu doisprezece franci pe lună. 
Dumnezeii ştie că munca ei făcea cu prisosinţă doisprezece 
franci! Prăvălia, odaia din fundul prăvăliei, un apartament 
la etajul al patrulea, două cofe cu apă. Pentru bucătărie de 
umplut în fiecare dimineaţă î Trebuia să vii din Ceveni ca să 
primeşti asemenea condiţii. Dar, de! Cevenola era tânără, 
sprintenă, neobosită la muncă şi plină de putere ca un 
tăuraş. Cit ai bate din palme isprăvea toată treaba asta 
grea şi, pe deasupra, mai arăta mereu celor doi bătrâni 
râsul ei frumos, care numai el singura făcea mai mult de 
doisprezece franci. Cu vrednicia şi voia ei bună, munteanca 
asta curajoasă îşi cuceri până la urmă stăpânii. Se 
interesară de ea. O descu-sură, apoi, într-o bună zi, aşa, 
dintr-o dată - şi-n inimile cele mai reci răsar uneori pe 
negândite asemenea flori de bunătate - bătrânul Lalouette 
îi propuse lui Pierrotte să-l împrumute cu ceva bani ca să-şi 
poată înjgheba un negoţ pe placul lui. 


lată la ce se gândi Pierrotte: îşi găsi o măgăriţă bătrână, 
un cărucior, şi-o porni de la un capăt la celălalt al Parisului, 
strigând cât îl ţinea gura: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă 
încurcă!” $mecherul nostru cevenol nu vindea, ci cumpăra. 
Ce? De toate. Oale sparte, fiare vechi, hârtii, cioburi de 
sticlă, mobile ce nu se mai întrebuinţează şi nu fac să fie 
duse la vânzare, galoane vechi pe care negustorii nu le mai 
luau, lucruri fără preţ, păstrate în casă din obişnuinţă, din 
neglijenţă, fiindcă nu ştii ce să faci cu el e, tot ce te încurcă! 

PierroUe nu dispreţuia nimic, cumpăra orice, sau ma bine 
zis primea tot, fiindcă de cele mai multe ori nu i se vindea,i 
se dădea. Oamenii i-e descotoroseau., Deseotorosiţi-vă de 
tot ce vă încurcă |. 

În cartierul Mont martie, ctvenolul ti a foarte popular. Ga 
toţi micii negusotri ambulanți care vor să acopere cu glasul 
lor larma străzii, îşi alesese o melopce personală şi ciudată, 
binecunoscută gospodinelor... Mai întâi era, din adâneul 
plămânilor, acel grozav: „Descotorosiţi-vă, de tot ce vă 
încurcă!” Apoi, cu glas rar şi plângător, lungi discursuri 
ţinute măgăriţei, Anastagia lui, cum o chema el. Credea că 
zice Anastasia. „Haide, vino, Anastagia, haide! Vino. - 
Copiliv mea!”. Şi buna Anastagia venea după eă, cu capul 
plecat, luând-o melancolic de-a lungul trotuarelor. Şi din 
toate casele strigau: Pst! Pst! Anastagia!,... Să fi văzut, cum 
se umplea căruţa! Când era plină ochi, Anastagia şi 
Pierrotte se duceau la Mont-martre să-şi depună 
încărcătura la un negustor angrosist de vechituri, care 
plătea cu bani grei aceste, descotorosiţi-vă de tot ce vă 
încurcă!” luate pe nimic sau aproape pe nimic. 

Cu meseria asta ciudată, Pierrotte nu făcu avere, dar îşi 
câştigă existenţa, şi încă din plin. Chiar în primul an 
înapoiară banii soţilor Lalouette şi trimi-seră 300 de franci 
domnişoarei - aşa-i zicea Pierrotte doamnei Eyssette, de pe 
vremea când era fată, şi de atunci nu se putuse hotări 
niciodată s-o numească altfel. Al treilea an însă n-a iost 
norocos. Era în 18630. Pierrotte striga zadarnic: 


LIA 


„Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Parizienii, pe cale 
de a se descotorosi <le un bătrân 1 care-i încurca, 
rămâneau surzi hi strigătele lui Pierrotte şi-1 lăsau pe 
cevenol să răguşească în stradă şi, în fiecare seară, 
căruciorul se-ntorcea gol. Culmea nenorocirii, Anastagia 
muri. Atunci, bătrânii. Lalouette, care nu mai puteau să le 
iacă singuri pe toate, propuseră lui Pierrotte să intre la ei 
ca băiat de prăvălie. Pierrotte primi, dar nu rămase multă 
vreme în slujba asta modestă. De la. Sosirea lor la Paris, 
nevastă-sa îl învăţa „în toate serile să scrie şi să citească 
acum ajunsese să poată scrie o scrisoare şi să se'exprime 
într-o franţuzească destul de limpede. Intrând la Lalouette, 
îşi 'dădu şi mai multă silinţă, se duse la o Şcoală de adulţi să 
înveţe a socoti şi se descurcă atât de bine, îneât după 
eâteva luni putea să-1 înlocuiască la casă pe domnul 
Lalouette, care ajunsese aproape orb, şi la vânzare. Pe 
inimoasa doamnr Lalouette, că n-o mai ţineau picioarele 
bătrâne. În. Vremea aceasta domnişoara Pieirotte veni pe 
lume şi, de atunci, norocul ceveno-lului crescu mereu. La 
început părtaş la negoţul soţilor Lalouette, ajunse mai 
târziu asociatul lor. Apoi, într-o bună zi, moş Lalouette, 
pierzându-şi cu desăvârşire vederea, se retrase din comerţ 
şi vându prăvălia lui Pierrotte, care i-c plăti în rate 
anuale."Odată singur, cevenolul dădu atâta extindere 
afacerilor, incit plăti în trei ani goților Lalouette şi, ecăpând 
de toate datoriile, ajunse proprietarul unei frumoase 
prăvălii, cu o minunată clientelă. Tocmai atunci, ca şi cum ar 
fi aşteplijt ca omul ei să nu mai aibă nevoie de dânsa, 
voinica Kobeita se îmbolnăvi şi muri istovită. 

1 E vorba rlc Carol al X-lea, care a fost detronat în urma 
revoluţiei din 1830. (n.t.) 

lată romanul lui Pierrotte, aşa cum mi l-a povestit Jacques 
în seara când ne duceam în pasajul Saumon. Şi cum drumul 
era lung - apucasem pe cel mai lung, ca să arătăm 
parizienilor jacheta mea cea nouă - îl cunoaşteam bine pe 
cevenolul meu, înainte de-a ajunge acasă la el. Ştiam că 


bunul Pierrotte avea doi idoli de care nu trebuia să te 
atingi: tiică-sa şi domnul Lalouette. Mai ştiam că era cam 
vorbăreţ şi oboseai ascultându-1, fiindcă vorbea rar, îşi 
căuta trazele, se bâlbâia şi nu putea spune trei cuvinte-n şir, 
fără să adauge: „Cum s-ar zice”. Şi asta din pricină că 
cevenolul nu se putuse obişnui cu limba noastră. Tot ce 
gândea, venindu-i pe buze în dialectali din Languedoc, era 
nevoit să traducă în iranţuzeşte pe măsură ce vorbea, şi 
acel „Cum s-ar zice” cu carc-şi împestriţa discursurile îi 
dădea răgazul să facă în gând această mica operaţie. După 
cum spunea Jacques, Pierroite nu vorbea, ci traducea. Cit 
despre domnişoara Pierrotte, n-am putut aii a de cit numai 
că avea şaisprezce ani şi că o chema Camille. Nimic mai 
mult. Asupra acestui capitol, Jacques al meu tăcea ca un 
peşte. 

Era aproape nouă când ne-ara făcut intrarea în fosta casă 
Lalouette. Tocmai se pregăteau să închidă. Şuruburi, 
obloane, drugi de fier, un aparat grozav de închidere zăcea 
grămadă pe trotuar, în faţa uşii întredeschise. Gazul 
erastins şi toată prăvălia în umbră, afară de tejghea, pe 
care se afla o lampă de porțelan, luminând grămăjoase de 
taleri şi o faţă. Mare, roşie ce râdea. În fund, în odaia din 
dosul prăvăliei, cineva cânta din flaut. 

— Bună seara, Pierrotte! Strigă Jacques, înfigân-du-se în 
faţa tejghelei... (Eram lingă el, în lumina lămpii...) Bună 
seara, Pierrotte! 

Pierrotte, care-şi tăcea casa, ridică ochii la glasul lui 
Jaeques apoi, zărindu-mă şi pe mine, scoase un strigăt, îşi 
împreună mâinile şi încremeni năucit, cu gura deschisă, 
privindu-mă. 

— Ei bine! Făcu Jacques, triumfător. Ce ţi-am spus 1 

— Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Nnumură bunul 
Pierrotte. Mi se pare că... cum s-ar zice... mi se pare c-o 
văd... 

— Mai ales ochii - reluă Jacques - uită-te la ochi, Pierrotte. 


— Şi bărbia, domnule Jacques, bărbia cu gropiţă - 
răspunse Pierrotte, care, pentru a mă vedea mai bine, 
ridicase abajurul lămpii. 

Eu nu înţelegeam nimic. Mă priveau amândoi, fă-cându-şi 
cu ochiul şi dând din miiui. Deodată, Pierrotte se ridică, ieşi 
de după tejghea şi veni la mine cu braţele deschise: 

— Cu voia dumitale, domnule Daniel, trebuie să te 
îmbrăţişez... Cum s-ar zice... am să cred c-o îmbrăţişez pe 
domnişoara. 

Cuvântul din urmă îmi lămuri tot. La vusta aceea semănăm 
mult cu doamna Eyssette, şi pentru Pierrotte, care n-o mai 
văzuse pe domnişoara, de vreo douăzeci şi cinci de ani, 
asemănarea aceasta era şi mai izbitoare. Biciul om nu se 
putea sătura să-mi seringă mâinile, să mă sărufe, să mă 
privească râzârd, cu ochii lui bulbucaţi plini de lacrimi. Apoi 
înc< pu să ne vorbească de mama, de cele două mii de 
iranci, de Eoberta lui, de Camille, de Anastagia lui şi toate 
cu atâtea lungimi, cu atâtea fraze, c-am mai fi stat multă 
vreme - cum s-ar zice - în picioare, în prăvălie, tot 
ascultându-1, dacă Jacques nu i-ar fi spus cu nerăbdare: 

— Dar casa dumitale 'Pierrotte! 

Pierrotte se opri deodată. Era cam ruşinat că vorbise 
atâta. ' 

— Ai dreptate, domnule Jacques, îlecăresc. Flecăresc. Şi 
pe urmă mititica. Cum s-ar zice. Mititica o să mă certe că 
ra-am suit aşa de târziu. 

— Camille e sus? Întrebă Jacques, cu nepăsare în glas. - 

— Da. Da, domnule Jacques. Mititica-i sus.”. Doreşte... 
acuma, cum s-ar zice... doreşte foarte mult să-l cunoască 
pe domnul Daniel. Suiţi-vă, aşadar, s-o vedeţi... îmi fac casa 
şi vă ajung din urma... cum s-ar zice. 

Fără să-l mai asculte, Jacques mă luă de braţ şi mă duse 
repede în fund, unde se cânta din flaut. . Prăvălia lui 
Pierrotte era mare şi bine asortată. În umbră luceau 
carafele pântecoase, globurile de opal, aurul roşcat al 
paharelor de Boeinia, cupele mari de cristal, castroanele de 


supă bine rotunjite, apoi, la dreapta şi la stânga, vrafuri 
înalte de farfurii se ridicau până-n tavan. Palatul zânei 
Porţelanului văzut noaptea. În odaia din dosul prăvăliei, un 
bec de gaz, descins pe jumătate, veghea' încă, scoţându-şi 
plictisit un căpeţel de limbă... Am trecut numai pe acolo. Pe 
marginea unei canapele-pat şedea un tânăr înalt, bălai, 
care cânta cu melancolie din flaut. Jacques-îi zise în treacăt 
un „bună ziua” foarte rece, la care tânărul bălai răspunse 
cu două sunete de liant, tot atât de reci: se vede că aşa îşi 
zic bună ziua flautele care se duşmănesc. 

— E băiatul de prăvălie - hui zise Jaeques pe când suiam 
scările. Se omoară lunganul ăsta bălai, cu cântecul lui din 
flaut r. 'Ţie-ţi place flautul, Daniel? 

Mi-a venit să-l întreb > „Dar mititicăi îi place?” 'Dar m-ani 
temut să nu-l supăr şi i-am răspuns. Foarte serios: 

— Nu, Jaeques, nu-mi place flautul., Apartamentul lui 
Pieirotte era la etajul al patrulea, în aceeaşi clădire cu 
prăvălia. Domnişoara Camille, prea aristocrată ca să se 
arate în prăvălie, şedea sus şi nu-şi vedea tatăl decât la ora 
mesei. 

— O, ai să vezi - îmi zicea Jaeques pe când urcam - trăiesc 
într-adevăr pe picior mare. Camille are o doamnă de 
companie, doamna văduvă. Tribou, care n-o părăseşte 
niciodată. Nu prea ştiu cine o fi această doamnă Tribou, dăr 
Pierrotte o cunoaşte şi susţine că-i o doamnă de ispravă... 
Sună, Daniel, am ajuns! 

Am sunat. O cevenolă cu bonetă mare veni să ne deschidă, 
îi zâmbi lui Jaeques ca unei vechi cunoştinţe şi ne introduse 
în salon. 

Când am intrat, domnişoara Pierrotte era la pian. Două 
doamne bălrâne, cam grase, doamna Lalouette şi văduva 
Tribou, doamna de ispravă, jucau cărţi într-un colţ. 
Văzându-ne, se ridicară în picioare. A fost o clipă de 
tulburare şi de zgomot, apoi, după ce se schimbară 
saluturile obişnuite şi se făcură prezentările, Jaeques o pofti 
pe Camille - îi spunea scurt Camille - să se aşeze iar la pian; 


şi doamna de ispravă folosi invitaţia, pentru a-şi urma 
partida cu domna Lalouette. Jaegues şi cu mine am luat loc, 
fiecare de o parte şi de alta a domnişoarei Pierrotte, care 
deşi-i alergau degeţelele pe clapele pianului, vorbea şi 
râdea eu noi. Mă uitam la ea. Nu era frumoasă. Albă, 
trandafirie, cu urechile mici, cu părul fin, dar prea bucălată 
la faţă, prea sănătoasă şi, pe deasupra, avea manile roşii şi 
farmecul cam rece al unei fete de pension în vacanţă. Era 
cu adevărat fiica lui Pierrotte, o floare de munte crescută în 
vitrina din pasajul Saumon; 

Cel puţin asta mi-a fost prima impresie; dar deodată, la un 
cuvânt al meu, dmmnişoara Pierrotte, ai cărei ochi 
rămăseseră plecaţi până atunci, şi-i ridică încet asupra mea 
şi, ca prin farmec mica burgheză pieri. S-am mai văzut 
decât ochii aceia, doi ochi mari, negri, ameţitori, pe care i- 
am recunoscut v numaidecât. 

O, minune! Erau aceiaşi ochi negri care-mi luciseră atât de 
dulce acolo, între zidurile reci ale vechiului liceu, ochii negri 
de lângă ursitoarea cu ochelari, ochii negri, în sfârşit. 
Credeam că visez. Îmi venea, sale strig: frumoşii mei ochi 
negri, voi sunteţi? Pe voi vă regăsesc pe alt chip1? Şi dac-aţi 
şti cum, într-adevăr, chiar ei erau! Cu neputinţă să te înşeli. 
Aceleaşi gene, aceeaşi strălucire, acelaşi toc negru şi 
stăpânit. Ce nebunie să-ţi închipui c-ar putea să mai ţie o 
pereche de ochi ca ăştia pe lume! Şi, de altfel, dovadă, că 
erau într-adevăr ochii negri, şi nu alţi ochi negri ce le-ar fi 
semănat, este că şi ei mă re'cunoscuseră, şi am ii reluat 
tară îndoială unul din frumoasele noastre dialoguii mute de 
altădată, când am auzit lângă mine, aproape de urechea 
mea, nişte dinţi sori de şoarece care ronţăiau. La zgomotul 
acesta am întors capnl şi am zărit într-un jilţ, lingă colţul 
pianului, un personaj pe care nu-l băgasem de seamă... Era 
un bătrân înalt, uscăţiv şi foarte palid, cu ca]) de pasăre, 
fruntea teşită, nasul ascuţit, ochi rotunzi şi fără viaţă, prea 
depărtaţi de nas, aproape de tâmple... De n-ar fi fost 
bucăţica de zahăr pe care uiichiaşul o ţinea în mină şi o 


ciugulea din când în când, ai fi putut crede că doarme. Cam 
tulburat de arătarea aceasta, i-am iăeut bătrânci stafii o 
plecăciune adâncă, la care nu mi-a răspuns... „îsii te-a văzut 
- îmi zise Jacqucs... E crinii... moş Lalouetie.”, I se 
potriveşte numele1,... - Mi-ainsjras în girul. Şi ca să nu-l, 
mai văd pe groaznicul bătrân cu capul de pasăre, in-am 
întors toarte repede spre ochi negri. Dar vai! Farmecul se 
spulberase. Ochii negri pieriseră. În locul lor nu mai 
rămăsese decât o mică burgheză, ţeapănă pe taburetul ei în 
ţaţa pianului. „. ' în clipa aceea, uşa salonul-ui se deschise şi 
Picrrotte intră zgomotos. Tânărul ce cânt'a din flaut venea 
în urma lui, cu flautul subsuoară. Jacques, văzându-l, îi 
aruncă o privire fulgerătoare cc-ar fi putut omori un bivol, 
dar nu-l nimeri, pesemne, fiindcă flautistul nici nu se clinti. 

— Ei, fetiţo - zise cevenolul, sărutându-şi fiica pe amândoi 
obrajii - eşti mulţumită? Va să zică ţi l-a adus pe Daniel al 
tău... Cum îl găseşti? E tare drăguţ, nu-i aşa! Cum s-ar 
zice... leit domnişoara. 

1 în limba franceză l'alouette Înseamnă ciocârlie. (n.r.) 

— C. 266 

Şi iată-1 pe bunul Pierrotte că începe din nou scena din 
prăvălie şi mă duce cu sila în mijlocul salonului ca să poată 
vedea cu toţii ocliii domnişoarei... nasul domnişoarei... 
bărbia cu gropiţă a domnişoarei... Prezentarea aceasta mă 
stingherea mult. Doamna Lalouette şi doamna de ispravă îşi 
întrerupseră partida şi, răsturnate în jilţurile lor, mă 
cercetau cu cel mai mare sânge rece, deiăimmd sau 
lăudând cu glas tare o parte sau alta a persoanei mele, 
parc-aş ii fost un pui numai bun de tăiat, de vânzare în Piaţa 
Arăii. Între noi fie zis, doamna de ispravă părea că se 
pricepe destul de bine la păsări tinere. 

Din fericire Jacques puse capăt chinului meu, ce-rând 
domnişoarei Pierrotte să ne cânte ceva. 

— Chiar aşa, să cântăm ceve - zise cu vioiciune flautistul, 
care se şi repezi eu flautul înainte., Jacques strigă: 

— Îsu. Nu. Liici un duo, fără flaut! 


La vorbele acestea, flautistul îi aruncă o privire albastră, 
înveninată ca o săgeată de caraib 1, dar celălalt nici nu clipi 
şi strigă mai departe: „Fără flaut!” Până la urmă, Jacques 
ieşi învingător, şi domnişoara ' Pierrotte ne cântă, fără 
niciun sunet de flaut, una din binecunoscutele melodii 
numite Visări de Rosel-len. În timp ce cânta, Pierrotte 
plângea de admiraţie, Jacques plutea în extaz tăcut dar cu 
flautul la buze, flautistul bătea tactul cu umerii şi cânta din 
flaut în gând. 

După ce isprăvi bucata de Eosellen, domnişoara Pierrotte 
se întoarse către mine: 

1 Indigen din Antilele Mari, arhipelag în Marea Antilelor. 
(n.t.) 

— Dar pe dumneata, domnule Daniel - îmi zise ea, lăsând 
ochii în jos - oare n-o să te auzim? Ştiu că eşti poet. 

— Şi încă bun poet - făcu Jacques, indiscretul Jacques. 

Vă închipuiţi că nu mă ispitea deloc să spu-n versuri în faţa 
acestor amaleciţil. Cel puţin să ti fost de faţă ochii negri! 
Dar nu, de un ceas, ochii negri se stinseră şi zadarnic îi 
căutam în jurul meu... Aşa că să ti văzut cu ce nepăsare i- 
am răspuns tinerei Pier-rotte: 

— lartă-mă în astă-seară, domnişoară, nu mi-am adus lira. 

— Nu uita să ţi-o aduci data viitoare - îmi zise bunul 
Pkrrotte, care nu pricepuse metafora. Bietul om credea 
foarte. Sincer că aveam o liră din care cân-tam, aşa cum 
băiatul lui de prăvălie cânta din flaut. Ah! Jacques îmi 
spusese doar de mai înainte că mă ducea într-o lume 
ciudată! 

Pe la unsprezece se servi ceaiul. Domnişoara Piei i (-tte 
umbla încoace şi încolo prin salon, oferind zahăr, turnând 
lapte cu zâmbctul pe buze şi ţinându-şi degetul cel mic în 
sus. În clipa aceea ani văzut din nou ochii negri. Se iviră 
deodată în faţa mea, luminoşi şi simpatiei, apoi pieriră iar, 
înainte să le fi putut vorbi... Abia atunci mi-am dat seama că 
în domnişoara Pic-r-rotte erau două fiinţe foarte deosebite: 
întâi domnişoara Pierrotte, o mică burgheză pieptănată cu 


cărare la mijloc, parcă anume făcută să domnească în fosta 
casă Lalouettejşi apoi ochii negri, ochii aceia mari, poetici, 
care se deschideau ca două flori de catifea, 

1 Vechi popor din Arabia. (n.t.) şi abia se arătaţi, că fie şi 
schimba tata acelei locuinţe de marchitani caraghioşi. Pe 
domnişoara Pkrrotte n-aş îi vrut-o pentru nimic în lume, dar 
ochii negri... a! Ochii negri! 

În st'ârşit sosi ora plecării. Doamna Lalouette dădu 
semnalul. Îşi înfăşură bărbatul într-un şal mare şi-l duse de 
braţ, ca pe o mumie străveche, învălătucită în ţese. În urma 
lor, Pierrote ne mai opri încă multă vreme în capul scării, 
ţinându-ne discursuri nesfâr-sâte: 

— Ei, domnule Daniel, acum că ne cunoşti casa, 
nădăjduiesc să te vedem la soi. Îf-aveni niciodată mulţi 
musafiri, dar numai musafiri aleşi... cum s-ar zice... Mai 
întâi domnul şi doamna Lalouetie, foştii mei patroni, apoi 
domna Tribou, o doamnă de ispravă, cu care vei putea sta 
de vorbă: apoi băiatul meu de prăvălie, un băiat bun, care 
ne cântă uneori din flaut... cum s-ar zice... Veţi tace duete 
anvân-doi. O să fie tare plăcut. 

L-am răspuns cu sfială că eram foarte prins cu treburile şi 
că s-ar putea să nu vin atât de des pe cât aş dori. Asta-l 
făcu să râdă: 

— Haida-de! Prins cu treburile, domnule Daniel. 
Cunoaştem noi treburile dumneavoastră în Cartierul Latin, 
cum s-ar zice. Trebuie să ai acolo vreo grizetă. 

— Ce-i drept - zise Jacqucs râzând şi el - domnişoara Cuc- 
Alb. 

Înmnele ăsta Cuc-Alb puse vârf veseliei lui Pierrotte. 

— Cum ai spus, domnule Jacques? Cuc-Alb? O cheamă 
Cuc-Alb? Ha-ha-ha! Ia te uită flăcăul ăsta 

La Vârsta lui. 

Se opri deodată, băgând de seamă că-l asculta fiică-sa, 
dar noi ajunsesem în josul scării şi tot mai auzeam râsul lui 
zgomotos ce tăcea să se cutremure parmalâcul. 


— Ei, cum îi găseşti? Mă întrebă Jacques, îndată ce am 
ajuns în stradă. 

— Dragul meu, domnul Lalouette e taie slut, dar 
domnişoara Pieri'otte e încântătoare. 

— Nu-i aşa? Făcu bietul îndrăgostit, cu atâta vioiciune, 
îneât nu m-am putut opri să nu râd. 

— Hait, Jacques, te-ai trădat! I-am zis Luându-i mina. 

În seara aceea ne-am plimbat până târziu de-a lungul 
cheiurilor. La picioarele noastre, apa liniştită şi neagră 
rostogolea mii de steluțe ca pe nişte mărgăritare. 
Odgoanele luntrilor mari scârţâiau. Era o plăcere să mergi 
încet în umbră şi să-l auzi, pe Jacques vorbind de 
dragoste... lubea din tot „urletul, dar nu era iubit, ştia bine 
că nu eraiubit. 

— Atunci, Jacques, fără îndoială că iubeşte pe altul. 

— Îsu, Daniel, nu cred ca până astă-seară să mai fi iubit, 
pe cineva. 

— Până astă-seară?! Jacques, ce vrei să spui”? 

— Vezi, toată lumea te iubeşte pe tine, Daniel... şi ar putea 
să le iubească şi ea. 

Bietul Jacques! Să-1 fi văzut cu ce înfăţişare tristă şi 
resemnată vorbea. Eu, că să-l liniştesc, am început să râd 
zgomotos, chiar mai zgomotos decât aveam chef: 

— Drace! Dragul meu, o iei razna... Sunt oare grozav de 
irezistibil, sau domnişoara Pierrotte se aprinde prea uşor! 
Dar nu, linişteşte-te, maică 

Jacques! Domnişoara Pierrotte e tot atât de departe| de 
inima mea pe cât sunt şi eu de-a ei; nu de mine trebuie să-ţi 
ţie frică, n-ai grijă. 

Eram sincer, spunând acestea. Domnişoara Pierrotte nu 
exista pentru mine... Ochii negii, într-adevăr, asta-i cu totul 
altceva. 

VII. TEANDAFIBUL ROŞU Şi OCHII NEGEI p această 
primă vizită la fosta casă Lalouette, nvm-am mai întors 
câtva timp acolo. Cât despre Jacques, el îşi urma cu 
credinţă pelerinajele de duminică, şi de fiecare dată 


născocea câte'un alt nod de cravată, tot mai ademenitor. 
Cravata lui Jacques era un adevărat poem de dragoste un' 
poem de dragoste înflăcărată şi stăpânită, ceva ca un 
selaml oriental, ca unul din acele buchete de flori simbolice 
pe care baş-agiii 2 le dan iubitelor lor, ştiind să le facă a 
exprima toate nuanțele pat iniei. 

De-aş fi fost femeie, cravata lui Jacques, cu miile ei de 
noduri pe care le schimba la nesfârşit, m-ar fi mişcat mai 
mult decât o declaraţie. Dar vreţi să vă spun! Femeile riu 
înţeleg nimic din toate acestea. În fiecare duminică, înainte 
de a pleca, bietul-îndrăgostit nu uita să-mi spună: „Mă duc 
acolo, Daniel. Nu vii şi tu?” lar eu răspundeam totdeauna: 
„Nu, Jacques, am de lucru”. Atunci pleca grăbit, şi eu 
rămâneam singur, singurel, aplecat la masa rimelor. 

1 Cuvânt arab care înseamnă salut, (n.t.) 

2 Baş-aga - şef militar turc cu grad intermediar intre agă 
şi calif, (n.t.) 

| 

Luasem o hotărâre, şi o luasem foarte Serios, să nu mai 
merg la Pierrotte. Mă temeam de ochii negri. Îmi zisesem: 
Dacă-i mai vezi, eşti pierdut” - şi nu*mă lăsam, nu voiam să- 
i mai văd. Fiindcă nu-mi mai ieşeau din minte diavolii aceia 
de ochi negri. Îi regăseam pretutindeni. Mă gândeam 
întruna la ei, când lucram şi — când dormeam. În toate 
caietele mele aţi fi văzut nişte ochi mari, desenaţi în peniță, 
cu gene uite aşa de lungi. Era o adevărată obsesie. 

A, când maică-mea Jacques, cu ochi strălucitori de plăcere, 
pleca zburând spre pasajul Saumon, cu un nod de cravată 
cu totul nou, numai Dumnezeu ştie ce dorinţă nebună îmi 
venea să mă cobor repede pe seară după el şi să-i strig: 
„Aşteaptă-mă!” Dar nu! Ceva în adâncul sufletului meu îmi 
spunea c-ar fi rău să mă duc acoto. Şi aveam totuşi curajul 
şa rămân la masa mea şi sa răspund: „Su, mulţumesc, 
Jacques! Am de lucru”. 

Asta ţinu câtva timp. Până la urmă, cu ajutorul Muzei, aş fi 
izbutit, fără îndoială, să-mi scot din minte ochii negri. Din 


nenorocire am avut nesocotinţa să-i mai văd odată. Atunci s- 
a isprăvit! Capul, inima, mi-am pierdut tot. Iată în ce- 
"împrejurări. 

De când îmi făcuse mărturisiri pe malul apei, maică-mea 
Jacques nu-mi vorbise de dragostea lui, dar vedeam bine, 
după înfăţişarea sa, că lucrurile nu mergeau cum ar fi vrut. 
Când se întorcea duminicile de la Pierrotte, era totdeauna 
trist. Noaptea îl auzeam oftând, oftând... Dacă-l întrebam: 
„Ce ai, Jacques!” îmi răspundea cu” asprime: „ISI-am 
nimic”. Dar înţelegeam că avea ceva, numai după glasul cu 
care-mi răspundea. El, atât de bun, atât de răbdător, acum 
mă mai repezea. Uneori se uita la mine ca şi cum am fi fost 
supăraţi. Bănuiam eu, vă închipuiţi, că la mijloc era o mare 
durere de dragoste. Dar Cum Jacques se încă*păţâna să nu- 
mi spună nimic, nu îndrăzneam nici eu să-i vorbesc. Totuşi, 
într”o duminică, în care mi se întorsese mai posomorit ca de 
obicei, am vrut să aflu cum stau lucrurile. 

— Haide, Jacques, ce ail? I-am zis, luându-i mâi-nile. Oare 
nu merge acolo? 

— Ei bine, nu! Îâu merge. - Răspunse bietul băiat, cu 
descurajare. 

— Dar, în sfârşit, ce s-a întâmplat? Îâu cumva Pier-rotte o fi 
băgat de seamă? Se împotriveşte el iubirii voastre? 

— A nu, Daniel! Pierrotel nu se împotriveşte. Dar ea nu 
mă iubeşte şi n-o să mă iubească niciodată. 

— Ce nebunie, Jacques! Cum poţi tu să ăfcii că n-o să te 
iubească niciodată”? I-ai spus cel pulm c-o iubeşti 1. Su, nu- 
i aşa? Ei bine, atunci. 

— Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit; n-a avut nevoie să 
vorbească pentru a fi iubit. 

— Su zău, Jacques, crezi că flautistul? Jacques păru că n- 
aude întrebarea mea. 

— Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit - zise el pentru a doua 
oară. 

Şi n-am putut să aflu nimic mai mult. 


În noaptea aceea amândoi n-am dormit deloc în clopotniţa 
de la Saint-Germain. 

Jacques îşi petrecea aproape toată vremea la fereastră, 
oftând cu ochii la stele. Eu mă gândeam: „Dacă m-aş duce 
acolo, să vădlucrurile de aproape. La urma urmei, poate că 
Jacques se înşală. Fără îndoială, domnişoara Pierrotte n-a 
înţeles câtă dragoste se ascunde în cutele acelei cravate. Şi 
fiindcă 

Jacques nu îndrăzneşte să vorbească de pasiunea lui, 
poate c-aş face bine să vorbesc eu pentru el. Da, chiar aşa! 
Mă duc, vorbesc cu tânăra filistină, şi pe urmă vedem noi”. 

A doua zi, fără să înştiinţez pe maică-mea Jacques, mi-am 
îndeplinit frumosul plan. Dumnezeu mi-e martor că, 
ducându-mă acolo, n-aveam niciun gând ascuns. Mă 
duceam pentru Jacques, numai pentru Jac-ques. Totuşi, 
când am zărit în colţul pasajului Saumon fosta casă 
Lalouette, cu zugrăveala ei verde, şi acel Porţelanuri şi 
Cristale de pe geamul vitrinei, am simţit o uşoară bătaie de 
inimă, care ar fi trebuit să-mi dea de ştire. Am intrat. 
Prăvălia era pustie. În fund, omul-flaut mânca. Şi chiar când 
mânca, îşi ţinea instrumentul pe faţa de masă, lângă el. „E 
cu neputinţă ca domnişoara Camille să şovăie între flautul 
ăsta ambulant şi maică-mea Jacques”. - Îmi ziceam, urcând 
scara. „în sfârşit vom vedea.” 

L-am găsit pe Pierrotte la masă cu fiică-sa şi cu doamna de 
ispravă. Din fericire, ochii negri nu erau acolo. Când am 
intrat, a fost un strigăt de mirare, „în sfârşit, iată-1! 
Exclamă bunul Pierrotte, cu glasu-i tunător. Cum s-ar zice. 
O să ia cafeaua cu noi”. Mi-au făcut loc. Doamna de ispravă 
se duse să-mi caute o ceaşcă frumoasă, cu flori de aur, şi m- 
am aşezat lângă domnişoara Pierrotte. 

Era foarte drăguță în ziua aceea domnişoara Pierrotte. În 
păr, ceva mai sus de ureche - astăzi nu se mai poartă aşa - 
îşi prinsese un mic trandafir roşu, dar atât de roşu, atât de 
roşu. Între noi fie vorba, cred că micul trandafir roşu era 
fermecat, atât de mult ce-o înfrumuseţa pe mica filistină. „Şi 


zi aşa, domnule Daniel - făcu Pierrotte, râzând tare şi 
prietenos - va să zică s-a isprăvit, nu vrei să maij vii pe la 
noi!,. Am încercat să> mă scuz şi să vorbesc de lucrările 
mele literare. „Da, da, ştiu eu ce-i Cartierul Latin,. - Zise 
cevenolul. Şi se porni şi mai tare pe râs, uitându-se la 
doamna de ispravă, care tuşea, hm! Hm î cu înţeles şi-mi 
dădea cu piciorul pe sub masă. Pentru oamenii ăştia de 
treabă, Cartier Latin însemna orgii, viori, măşti, artificii, 
oale sparte, nopţi de pomină şi toate celelalte. Ah! Dacă le- 
aş ii povestit viaţa mea de călugăr în clopotniţa de la Saint- 
Germain, ce s-ar mai fi mirat! Da ştiţi! Când eşti tânăr, nu te 
superi să treci drept un mare ştrengar. În faţa învinuirilor 
lui Pierrotte, luam un aer modest şi nu mă apăram decât 
foarte slab: „Ba nu, ba nu! Vă asigur. Nu-i ceea ce credeţi”. 
Ce-ar mai fi râs Jacques, să mă fi văzut! 

În timp ce ne isprăveam cafeaua, un cântecel din flaut 
răsună în curte. Pierrotte era chemat la prăvălie. Abia 
plecase, că doamna de ispravă se duse şi ea la oficiu să facă 
un şaizeci şi şase cu bucătăreasa. Eămâne între noi, cred că 
cea mai mare ispravă a doamnei acesteia era să învârte 
cărţile cu mare dibăcie. 

Când am vărAit că mă lăsau singur cu micul trandafir roşu, 
m-am gândit: „Acuma-i momentul!” Şi chiar aveam numele 
lui Jacques pe buze, dar domnişoara Pierrotte nu-mi dădu 
răgaz să vorbesc. Încet, fără să se uite la mine, îmi zise 
deodată: „Domnişoara Cuc-Alb te împiedică să vii la 
prietenii dumi-tale?” La început am crezut că glumeşte, dar 
nu, mi glumea. Ba chiar părea foarte emoţionată, dat fiind 
roşeaţa obrajilor şi mişcările dantelei ce i se ridica repede 
pe piept. Fără îndoială că se vorbise de Cuc-Alb în faţa ei, şi 
acum îşi închipuia nelămurit lucruri care nu erau 
adevărate. Aş fi putut s-o liniştesc cu un singur cuvânt, dar 
nu ştiu ce prostească mândrie mă opri... Atunci văzând că 
nu-i răspund, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine 
şi, ridi-cându-şi genele lungi pe care le ţinuse plecate până 
în clipa aceea, mă privi. Mint! Nu mă privi ea, ci ochii negri, 


plini de lacrimi şi de o duioasă dojana. Ah, dragi ochi negri, 
desfătarea sufletului meu! 

N-a fost decât o apariţie. Qenele lungi se plecară aproape 
îndată, ochii negii pieriră şi n-am mai avut-o lângă mine 
decât pe domnişoara Pierrotte. Eepede-repede, fără să mai 
aştept o nouă apariţie, am prins a-i vorbi de Jacques. Am 
început prin a-i spune cât e de bun, de sincer, de 
cumsecade şi de mărinimos. l-âm vorbit de devotamentul lui 
neobosit, de acel sentiment matern, pururea treaz, de care 
putea fi geloasă şi o adevărată mamă. Jacques mă hrănea, 
mă îmbrăca, îmi asigura toată existenţa, Dumnezeu ştie cu 
preţul cărei munci şi a câtor lipsuri. Fără el, aş mai fi acolo, 
în temniţa aceea întunecoasă din Saflande, unde suferisem 
atât de mult, atât de mult. 

La partea aceasta a discursului meu, domnişoara Pierrotte 
păru că se înduioşează şi am văzut o lacrimă mare 
lunecându-i de-a lungul obrazului. Eu, se înţelege, am 
crezut că era pentru Jacques şi mi-am 'zis: „Haide, totul 
merge strună!” Atunci am fost şi mai elocvent. Am vorbit de 
melancolia lui Jacques şi de iubirea adâncă, tainică ce-i 
mistuia inima. A, de trei şi de patru ori fericită femeia care. 

Aioi, trandafirul roşu din părul domnişoarei Pierrotte 
lunecă nu ştiu cum şi căzu la picioarele mele. Tocmai în 
clipa aceea căutam un mijloc-delicat de a o face să înţeleagă 
pe tânăra Camille că ea era femeia aceea de trei şi de patru 
ori fericita de care se îndri gostise Jacques. Trandafirul 
roşu, căzând, îmi dădi mijlocul ăsta - când vă spuneam că 
trandafiraşul ăsta roşu era fermecat! L-am ridicat repede, 
dar nici nu mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi. „Va fi 
pentru Jacques din partea dumitale” - i-am zis domnişoarei 
Pierrotte, cu zâmbetul cel mai şiret. „Pentru Jacques, dacă 
vrei” - răspunse domnişoara Pierrotte, oftând. Dar în 
aceeaşi clipă/ochii negri se iviră şi seuitară la mine cu 
duioşie, parcă 'mi-ar fi spus: „îsu, nu-i pentru Jacques, e 
pentru tine!” Şi să fi văzut ce desluşit o spuneau, cu ce 
nevinovăție înflăcărată, cu ce pudică pasiune, căreia nu i te 


puteai împotrivi! Totuşi mai şovăiam şi ei fură nevoiţi să-mi 
repete de două sau trei ori la rând: „Da. Pentru tine. Pentru 
tine!”. Atunci am sărutat trandafirul roşu şi l-am pus în sân. 

În seara aceea, când Jacgiies se întoarse acasă, mă găsi ca 
de obicei la masa rimelor şi l-am lăsat să creadă că nu 
ieşisem „toată ziua. Din nenorocire, în timp cemă 
dezbrăcăm, trandafirul roşu, pe care-l păstram în sân, se 
rostogoli jos la picioarele patului: toţi trundafiraşii 
fermecaţi sunt plini de şiretenie. Jacques îl văzu, îl ridică şi- 
1 privi lung. ISÂu ştiu cine era acum mai roşu: eu, sau 
trandafirul % 

— '- îl recunosc - îmi zise el - e o floare din trandafirul de 
acolo, de la fereastra din salon. Apoi adăugă, mapoindu-mi- 
1: Mie nu mi-a dat niciodată un trandafir. 

Vorbise cu atâta tristeţe, că mă podidiră lacrimile. 

— Jacques, prietene Jacques, îţi jur că până astă-seară. Mă 
opri cu blândeţe: 

— ÎTu te apăra, Daniel, sunt sigur că n-ai făcut nimic ca să 
mă trădezi. Ştiam, ştiam că pe tine te iubeşte. Adu-ţi aminte 
ce ţi-am spus: „Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit, n-a avut 
nevoie să vorbească pentru a ii iubit”. Apoi bietul băiat 
începu să umble prin odaie în lung şi-n lat. Eu mă uitam la 
el, neclintit, cu trandafirul roşu în mână. Ceea ce se 
întâmplă trebuia să se întâmple - reluă el după o clipă. De 
mult prevăzusem toate acestea. Ştiam că, dacă te vede, n-o 
să se mai uite niciodată la mine. lată de ce am întârziat 
atâta să te duc acolo. Eram gelos pe tine încă dinainte. 
lartă-mă, o iubeam atât de mult! În sfârşit, într-o zi am vrut 
să fac o încercare şi te-am lăsat să vii. În ziua aceea, dragul 
meu, am înţeles că se isprăvise. După cinci minute s-a uitat 
la tine cum nu se mai uitase niciodată la nimeni. Şitu ai 
băgat de seamă. O, nu minţi, ai băgat de seamă! Dovadă că 
mai bine de o lună, n-ai mai dat pe acolo. Dar vai, nu mi-a 
folosit la nimic. Pentru suflete ca al ei, cei care nu-s de faţă 
nu-s niciodată vinovaţi 1, dimpotrivă. De câte ori mă 
duceam la ei, nu-mi vorbeau decât de tine, şi cu atâta 


naivitate, cu atâta încredere şi dragoste. Era un adevărat 
chin. Acum s-a sfârşit. Aşa-i mai bine. 

Jacques îmi vorbi astfel vreme îndelungată, cu aceeaşi 
blândeţe, cu acelaşi zâmbet resemnat. Tot ce spunea îmi 
făcea rău şi plăcere totodată. Rău, fiindcă-l simţeam 
nenorocit; plăcere, fiindcă vedeam în fiecare vorbă de-a lui 
ochii negri care străluceau plini de mine. Când isprăvi, m- 
am apropiat de el, cam ruşinat, 

1 Parafraza proverbului lrancez: Absenţii sint totdeauna 
de vină. (n.t.) dar fără să las din mână trandafirul roşu: 
„Jacques, de-acuma n-o să mă mai iubeşti1?” Jacques îmi 
zâmbi şi, strângându-mă la pieptul lui: „Eşti un prost, am să 
te iubesc şi mai mult”. 

Într-adevăr, povestea trandafirului roşu nu schimbă întru 
nimic dragostea maică-mi Jacques, ba nici chiar firea lui. 
Cred c-a suferit mult, dar niciodată n-a lăsat să se vadă. Sici 
un, suspin, nicio tânguire, nimic. Ca-n trecut, se ducea acolo 
în fiecare duminică şi era drăguţ cu toată lumea. Numai 
nodurile de cravată fură desfiinţate. De altfel, totdeauna 
liniştit şi niân-dru, muncea de se omora şi păşea cu bărbăţie 
în viaţă, cu ochii îndreptaţi asupra unei singure ştinţe: 
reclădirea căminului. O Jacques, maică Jacques! 

Cit despre mine, din ziua când am putut iubi ochii negri, 
fără remuşcări, m-am lăsat orbeşte pradă pati-mei mele. Niţ 
mă mai mişcăm de la Pierrotte. Câşti-gasem acolo toate 
inimile, cu preţul căror laşităţi, Dumnezeule! Aduceam 
zahăr domnului Lalouette, jucam cărţi cu doamna de 
ispravă, nu mă dădeam în lături de la njmic... Mă numeau în 
casă Dorinţă-de-a plăcea. De obicei, Dorinţă-de-a plăcea 
venea pe la amiază. La ora aceea Pierrotte era la prăvălie şi 
domnişoara Oamille singurică sus, în salon, cu doamna de 
ispravă. De cum soseam, ochii negri se arătau foarte 
repede, şi aproape îndată doamna de ispravă ne lăsa 
singuri. Această nobilă doamnă, pe care cevenolul o dăduse 
fiicei lui ca doamnă de companie, se credea scutită de orice 
îndatorire când mă vedea acolo. Eepede-repede, la oficiu cu 


bucătăreasa şi dă-i cu cărţile. Şu mă plângeam. Gândiţi-vă 
doar! Între patru ochi eu ochii negri! 

I fel 

Doamne, ce ore fericite am petrecut în salonaşul galben! 
Mai totdeauna aduceam o carte, unul din poeţii care-mi 
plăceau mai mult, şi citeam pasaje ochilor negri, care se 
umpleau de lacrimi minunate ori aruncau fulgere, după 
cum erau şi paginile. În vremea aceasta, domnişoara 
Pierrotte broda lingă noi papuci pentru taieă-su ori ne 
cânta veşnicele Visări de Bosellen, dar vă asigur că noi o 
lăsam în pace. Totuşi, uneori, la partea cea mai patetică a 
lecturilor noastre, această mică burgheză spunea cu glas 
tare cile ceva nepoirivit, ca: „Lrebuie să chem acordorul”... 
Sau: „Am făcut două puncte prea mult la papuc”. De necaz, 
închideam atunci cartea şi nu voiam să mai citesc, dar ochii 
negri mă priveau nu ştiu cum, de mă îmbunau îndată şi-mi 
„Treluam cititul. 

Fără îndoială, era o mare nesocotinţă să ne lase totdeauna 
singuri în salonaşul galben. Gândiţi-vă că amândoi 
împreună -' Ochii negri şi Dorinţă-de-a plăcea - n-aveam 
treizeci şi patru de ani... Noroc că domnişoara Pierrotte nu 
ne părăsea niciodată şi era o supraveghetoare foarte 
înţeleaptă, foarte prevăzătoare, foarte ageră, aşa cum e 
nevoie pentru paza pulberăriilor... Odată - îmi amintesc - 
şedeam, ochii negri şi cu mine, pe o canapea din salon, într- 
o caldă după-amiază de mai, cu fereastra întredeschisă şi 
perdelele grele lăsate până la pământ. Citeam Faust în ziua 
aceea... După ce-am sfârşit, cartea-mi lunecă din mâini; am 
mai rămas o clipă unul lângă altul, fără să mai vorbim, în 
tăcere şi în semiîntTineric... Ea îşi rezemase capul de 
umărul meu. Prin dantela întredeschisă vedeam mici 
medalii de argint care luceau în i fundul guleraşului. Pe 
neaşteptate, domnişoara Pierrotte se ivi în mijlocul nostru. 
Să fi văzut ce repede m-a trimis la celălalt capăt al 
canapelei, şi ce mai predică! „Su-i bine ce faceţi, dragi copii 
- ne zise ea. Înşelaţi încrederea ce vi se arată. Trebuie să-i 


vorbiţi tatii de gândurile voastre. Haide, Daniel, când o să-i 
vorbeşti?” Am făgăduit să vorbesc cu Pierrotte foarte 
curând, îndată ce-mi voi fi isprăvit marele poem. Făgăduiala 
aceasta o mai potoli pe supraveghetoarea noastră, dar, 
oricum, din ziua aceea ochii negri n-au mai avut voie să se 
aşeze pe canapea lângă Dorinţă-de-a plăcea. 

A! Era o fiinţă foarte aspră domnişoara Pierrotte asta! 
Închipuiţi-vă ca la început nu îngăduia ochilor negri să-mi 
scrie; totuşi, până la urmă, se învoi, numai că trebuia 
neapărat să i se arate toate scrisorile. Din nenorocire, 
domnişoara Pierrotte nu se mulțumea să citească 
încântătoarele scrisori, pline de pasiune, pe care mi le 
trimiteau ochii negri, ci mai strecura adeseori şi fraze de- 
ale ei, ca de pildă: „. Azi dimineaţa sunt tare tristă. Am găsit 
un păianjen în dulapul meu. Păianjen la amiaz! - necaz”. 

Sau alta: într-o căsnicie nu trăieşti din vânt”. 

Şi apoi, veşnicul refren: „Irebuie să vorbeşti cu tata 
despre gândurile dumitale”. 

La care-i răspundeam totdeauna la fel: „Când îmi voi fi 
isprăvit poemul”. 

VIII. O LECTURĂ ÎN PASAJUL SAUMON 

*n sfârşit am terminat şi faimosul poem! l-am venit de hac, 
după patru luni de lucru, şi-mi aduc aminte că, ajungând la 
ultimele versuri, nu mai puteam scrie, atât de tare ce-mi 
tremurau mâinile: de friguri, de trufie, de plăcere, de 
nerăbdare. 

În clopotniţa de la Saint-Germain a fost un eveniment. Cu 
prilejul ăsta, Jacques redeveni pentru o zi Jaegques cel de 
odinioară, Jacques al cartonatului şi al ibricelelor cu clei. 
Îmi legă un minunat caiet, în care vru să-mi copieze poemul 
chiar cu mina lui; şi la fiecare vers scotea strigăte de 
admiraţie, tropăia din picioare de, entuziasm. Eu eram mai 
puţin sigur de opera mea. Jacques mă iubea prea mult; n- 
aveam încredere în el. Aş fi vrut să-mi citească poemul 
cineva nepărtinitor şi priceput. Ei, drăcie, vorba-i că nu 
cunoşteam pe nimeni. 


Totuşi, la lăptărie, aş fi putut face cunoştinţe. De când 
eram bogaţi, eu mâncam la masa clienţilor obişnuiţi, în sala 
dinfund. Erau acolo vreo douăzeci de tineri, scriitori, 
pictori, arhitecţi, sau mai bine zis, în germene. Astăzi, 
sămânţa a rodit; câţiva din tinerii aceia au ajuns celebri, şi 
când le văd numele prin ziare, mi se rupe inima că eu nu-s 
nimic. Când am venit la masa aceea, tot tineretul mă primi 
cu braţele deschise, dar cum eram prea sfios ca să mă 
amestec în discuţii, mă uitară repede şi eram tot atât de 
singur în mijlocul lor, pe cât eram şi la măsuţa mea din sala 
comună. Ascultam, nu vorbeam. 

O dată pe săptămână lua masa cu' noi un poet faimos, al 
cărui nume nu mi-l amintesc, dar domnii ăştia îi ziceau 
Baghavat, după titlul unuia dintre poemele lui. În zilele 
acelea beam „Bordeaux” de un franc litrul, apoi, la desert, 
marele Baghavat recita un poem indian. Poemele indiene 
erau specialitatea lui. Avea unul intitulat Laksamana, altul 
Dasaratlia, altul Kalatsala, altul Bhagiratjia, şi &j) oi'8uăra, 
Cimosepa, Visvamitra. Dar cel mai frumos dintre ele era tot 
Baghavat. Ah, când poetul recita Baghavat, toată sala din 
fund se prăbuşea! Urlau, tropăiau, se suiau pe mese. La 
dreapta mea aveam un mic arhitect cu nasul roşu, care 
plângea de la cel dintâi vers şi tot timpul îşi ştergea nasul 
cu şervetul meu. Eu, prins de înflăcărarea generală, 
strigam mai tare decât toţi. Dar, la drept vorbind, nu mă 
înnebuneam după Baghavat. Îndeobşte, „poemele acestea 
indiene se asemănau toate între ele. Era totdeauna vorba 
de un lotus, de un condor, de un elefant şi de un bivol; 
uneori, pentru a mai schimba, lotusul se numea lotos; dar, 
afară de această variantă, toate rapsodiile astea erau la fel: 
lipsite de pasiune, de adevăr şi de fantezie. Eime peste 
rime. O. Înşelătorie. Iată ce gândeam în mine despre marele 
Baghavat. Poate că l-aşi fi judecat cu mai puţină asprime 
dacă mi s-ar fi cerut şi mie câteva versuri, dar nu-mi cerea 
nimerii, şi asta mă făcea neînduplecat. De altfel n-aveam 
numai eu această părere despre poezia indiană. Vecinul 


meu din stânga n-o înghiţea nici el. Ciudat om şi vecinul 
meu din stânga! Unsuros, cu haine jerpelite şi lucioase, 
avea o frunte mare, cheală, şi o barbă lungă, prin care 
alergau totdeauna câteva fire de fidea. Era cel mai în vârstă 
de la masă şi cu mult mai deştept decât ceilalţi. Ca toate 
spiritele mari, vorbea puţin, se cruța. 'Toţi îl respectau. Se 
zicea despre el: E foarte tare. E un gărictitor”. Eu, văzând 
rânjetul ironic ce-i strâmba gura când asculta versurile 
marelui Baghavat, îmi făcusem cea mai înaltă părere 
despre vecinul meu din stânga. Mă gândeam: „Uite un om 
de gust. Ce-ar fi dacă i-aş citi poemul meu?” într-o seară - 
cum toţi se ridicau de la masă - am comandat o sticlă de 
rachiu şi l-am poftit pe' gân-ditor să bea un păhăruţ cu 
mine. Primi. Îi cunoşteam eu viciul. Tot bând, am adus vorba 
despre marele Baghavat şi am început prin a spune mult 
rău despre lotuşi, despre condori, despre elefanţi şi despre 
bivoli. Era o mare îndrăzneală, elefanții sunt atât de 
răzbunători! În timp ce vorbeam, gânditorul îşi turna 
rachiu, fără să zică nimic. Din când în când zâmbea şi 
încuviinţa din cap, făcând: „Daa... daa.” încurajat de 
această primă izbândă, i-am mărturisit că şi eu scrisesem 
un poem mare şi că doream să-l supun aprecierii lui. „Daa. 
Daa.” -mă făcu gmditorul, fără să clipească. Văzându-mi 
omul aşa de bine dispus, mi-am zis: „Acuma-i momentul!” Şi 
mi-am scos poemul din buzunar. Fără să se tulbure, 
gânditorui îşi turnă al cincilea păhăruţ şi se uită liniştit cum 
Îmi desfăceam manuscrisul, dar în clipa hotărâtoare îşi 
puse mina de beţiv bătrân pe mâneca mea: 

— Un cuvânt, tinere, înainte de a începe... Care ţi-e 
criteriul? 

Ivi-am. Uitat la el cu îngrijorare. 

— Criteriul dumitale! Făcu grozavul gânditor ridicând 
glasul. Care ţi-e criteriul? 

Vai, criteriul meu! N-aveam niciunul, niciodată nu mă 
gândisem să am vreunul; şi, de altfel, se cunoştea după 
ochii mei miraţi, după roşeaţă, după încurcătura mea. 


Gânditorul se ridică indignat: 

— Cum, tinere nenorocit, n-ai niciun criteriu! E de prisos 
atunci să-mi mai citeşti poemul dumitale !. Ştiu de mai 
înainte cât face! 

Apoi îşi turnă, unul după altul, două-trei păhărele, care' 
mai rămăseseră pe fundul sticlei, îşi luă pălăria şi ieşi, 
rotindu-şi ocliii furioşi. 

Seara, când am istorisit păţania mea amicului Jacques, el 
se mânie grozav. 

— Gânditorul tău e un neghiob - îmi zise el. Ce-ţi trebuie 
un criteriu? Oare piţigoii din Bengal au vreunul? Un 
criteriu! Ce-ai asta? Unde se fabrică aşa ceva? S-a mai 
pomenit vreodată? Ei, lasă, negustoriile de criterii! Bunul 
meu Jacques! Îi dăduseră lacrimile de ruşinea pe care o 
suferisem atât eu, cât şi capodopera mea. Ascultă, Daniel - 
reluă el după o clipă - am o idee. Fiindcă vrei să-ţi citeşti 
poemul, ce-ar fi dacă l-ai citi la Pierrotte, într-o duminică? 

— La Pierrotte? O, Jacques! 

— De ce-nu? Vezi bine! Pierrotte nu-i cine ştie ce 
inteligenţă, dar nici nu-i un prost. Are, o minte foarte 
limpede, foarte dreaptă. Camille, ea, ar fi un judecător 
minunat, deşi cam prea binevoitor. Doamna de ispravă, e 
foarte citită. Şi chiar pasărea aceea bătrână de Lalouette, 
nici el nu-i atât de mărginit pe cât pare. De altfel, Pierrotte 
cunoaşte la Paris persoane foarte distinse, pe care le-ar 
putea pofiti în seara aceea. Ce zici? „Vrei să-i vorbesc? 

Gândul de a căuta judecători în pasajul Saumon nu-mi 
prea surâdea: totuşi ardeam de nerăbdare să-mi citesc 
versurile, încât, după ce-am strâmbat un pic din nas, am 
primit propunerea lui Jacques. Chiar a doua zi el vorbi cu 
Pierrotte. Dacă bunul Pierrotte a priceput bine despre ce 
era vorba, asta-i foarte îndoielnic, dar cum vedea aici un 
prilej de-a fi je placul copiilor domnişoarei, omul ăsta 
cumsecade-zise, da”, fără să mai stea la gânduri,. Şi îndată 
s-au-trimis şi invitaţiile.,. 


Niciodată salonaşul galben nu mai văzuse asemenea 
serbare. Ca să-mi facă cinste, Pierrotte poftise tot ce era 
mai ales în-lumea porţelanului. În seara lecturii erau de 
faţă, afară de cei din casă, domnul şi doamna Passajon, cu 
fiul lor, veterinarul, unul din cei mai străluciți elevi ai şcolii 
din Alfort; Ferrouillet - mezinul, un bun vorbitor; apoi soţii 
Fougeroux, cu cele şase domnişoare ale lor, aşezate la rând 
ca tuburile unei orge, şi, în sfârşit, Ferouillet cel mai 
vârstnie, membru în Căveau 1, omul serii. Când m-am văzut 
în faţa acestui însemnat areopag, vă închipuiţi cât eram de 
emoţionat. Cum li se spusese că erau acolo pentru a judeca 
o lucrare în versuri, toţi oamenii ăştia de treabă crezuseră 
de datoria lor să-şi ia o expresie potrivită cu împrejurarea: 
rece, stinsă, fără niciun zâmbet. Vorbeau între ei încet şi 
grav, dând din cap ca nişte magistrați. Pierrotte, care nu se 
purta aşa de misterios, se uita foarte mirat la ei. Când toată 
lumea sosi, ne-am aşezat. Şedeam cu spatele la pian. 
Auditoriul, în semicerc, în jurul meu, afară de bătrânul 
Lalouette, care-şi ronţăia zahărul la locul obişnuit. După o 
clipă de zarvă se făcu linişte şi am început să-mi citesc 
poemul cu glas emoţionat. 

Era un poem dramatic, intitulat pompos Comedia 
pastorală. În cele dintâi zile ale captivităţii lui la liceul din 
Sarlande, Piciul povestea bucuros elevilor 

— 1 Societatea autorilor de cântece, fundată în 1729. (n.t.) 
săi istorioare fantastice, pline de greieri, de fluturi, şi de 
alte gângămi. Cu trei din basmele acelea mici dialogate şi 
versificate, făcusem Comedia pastorală. Poemul meu era 
împărţit în trei părţi, dar în seara aceea, la Pierrotie, nu le- 
am citit decât partea întâi. Vă cer voie să transcriu aici 
fragmentul ăsta din Comedia pastorală, nu ca o bucată 
aleasă de literatură, ci numai ca piesă justificativă de 
anexat la Povestea Piciuhti. Închipuiţi-vă pentru o clipă, 
dragii mei cititori, că smteţi aşezaţi în cerc, în salonaşul 
galben, şi că Daniel Eyssette citeşte tremurând înaintea 
dumneavoastră: 


PĂŢANIILE UNUI FLUTURE ALBASTRU x 

Scena înfăţişează o câmpie. E ora şase seara, soarele 
apune. La ridicarea cortinei, un Fluture albastru şi o Vaca- 
Domnului stau de vorbă călare pe un fir de ferigă. S-au 
intâlnil de dimineaţă şi au petrecut toată ziua împreună. S-a 
făcut târziu. Vaca-Domnului vrea să plece. 

P 

FLUTURELE 

Cum, te şi duci? 

VACA-DOMNULUI 

Trebuie, zău aşa. Gândeşte: e târziu! 

FLUTURELE 

Eli lasă, nu pleca! 

Îficicând nu-i prea târziu s-ajungi acasi'la tine. Acasă mi-e 
urât; păţeşti şi tu ca mine? 

Versificare de Marcel Gafton. (n.r.) 4198 

O uşă, un perete, un ochi de geam - prostie, Când soarele-i 
afară şi rouă te îmbie, Şi macii, şi văzduhul, şi toate câte 
sunt. 

De cumva nu-ţi plac macii cu-al lor mândru veşmânt 

Spune-mi deschis. 

VACA-DOMNUIL. UI 

Vai, domnule, mă-mbată! 

FLUTURELE 

Atunci mai stai, prostuţo, şi nu pleca îndată. Kămâi cu 
mine. Uite! Văzduhul e ca mierea! 

VACA-DOMNULUI 

Da, numai că. 

FLUTURELE (împingând-o în iarbă) 

A noastră-i iarba toată, hai. - Zb” nguie-te-n ea! 

VACA-DOMNULUI (zbătându-se) 

Nu, lasă-mă, dă-mi pace, nu pot să zăbovesc. 

FLUTURELE 

Sst! N-auzi? 

VACA-DOMNULUI (speriată), Ce? 

FLUTURELE 


Un tril sărbătoresc, Un pitpalac ce cântă cu foc dincolo-n 
vie !. Ah! Tandru mai răsună în seară-a lui solie! Şi ce 
frumos s-aude de-aici unde stăm noi! 

VACA-DOMNULUI 

Fireşte, dar. 


' FLUTURELE 

Ia taci! 

VACA-DOMNULUI 

Ce e? 

FLUTURELE 

(Trec câţiva oameni) 

VACA-DOMNULUI (şoptit, după un răstimp de'tăcere) 

Omul e hain tare, aşa-H 

FLUTURELE 

Hain de tot, surată. 

VACA-DOMNULUI 

Tremur mereu de teamă că m-o strivi vreo gheată. Ei au 
nişte lăboaie, şi eu-s plăpândă foarte. Tu, de nu eşti voinic, 
ai aripi să te poarte. Asta-i ceva! 

FLUTURELE 

Eh, de te-nfricoşează Aste făpturi greoaie, în spate mi te- 
aşază Şi dă uitării teama: eu n-am aripi de seamă. Cu biata 
libelulă n-am fost nicicând de-o seamă. O să te duc oriunde, 
zburând ca o săgeată, Şi-oricât pofteşti de mult. 

VACA-DOMNULUI 

N-aş fi-ndrăznit vreodată, îţi mulţumesc din suflet. 

TFLUTURELE 

Oare-i atât de greu Să-mi sari sus în spinare? 

VACA-DOMNULUI , 

JSTu, dar. 

FLUTURELE 

Ascultă ce-ţi spun eu! 

VACA-DOMNULUI 

Ai să mă duci acasă, se-nţelege. Altfel. 

FLUTURELE ! într-o clipită-ajungem, asta-i lege! 


VACA-DOMNULUI 

Ştii, seara spun o rugă cu-ai mei şi mă închin. Pricepi? 

FLUTURELE 

Pricep, fireşte. Ascultă, mai înapoi puţin. 

Aşa. Acum tăcere! Fii gata, am pornit! (Friţ! Îşi iau zborul, 
dialogul urmează în aer) Un fulg eşti, draga mea, cum nici 
n-am bănuit. 

VACA-DOMNULUI (speriată) Ah, domnule. 

FLUTURELE. 

Ce este? 

VACA-DOMNULUI 

ÎJu văd nimic. Năpastă. Mi se învârte capul. Vreu să cobor. 

FLUTURELE 

Eşti proastă? 

Oând ameţeşti, surată, ochii închişi îi ţine. Ei, i-ai închis? 

VACA-DOMNULUI (inchizind ochii) 

Da. 


i 

FLUTURELE 

Şi cum te simţi? 

VACA-DOMNULUI (cu o sforţare) 

Mai bine., FLUTURELE (rizlnd pe Înfundate) 

Ce mai la deal, la vale, tu şi tot neamul tău N prea 
îndrăgiţi zborul. 

VACA-DOMNULUI 

Drept spui. 

FLUTURELE 

Dar n-aveţi vină, zău, Că nimeni până azi balonul n-a 
scornit. 

VACA-DOMNULUI 

O, nu”. 

FLUTURELE 

Aşa, cinstită doamnă, ai sosit! 

(Se aşază pe un Mărgăritei) VACA-DOMNULUI 
(deschizând ochii) 


Mă iartă, dumneata. Nu-i asta casa mea! 

FLUTURELE 

Ştiu, e devreme încă. Mai poţi întârzia. Suntem la un bun 
prieten - te adusei cu mine Să bem o duşcă-două, că doarni 
se cuvine. 

VACA-DOMNULUI 

Vai, eu nu pot, n-am timp. 

FLUTURELE 

Nu stăm decât un pic. 

VACA-DOMNULUI 

Şi-apoi, nici nu-i primită în lume, ce să zic. 

FLUTURELE 

Voi spune că tu eşti copila mea din flori.] ST-o să te simţi 
rău, haide. 

VACA-DOMNULUI 

E târziu, vreau să, zbori! 

FLUTURELE 

De unde, nu-i târziu; i-auzi scripcarul greier. 

VACA-DOMNULUI 

Şi. N-am o para chioară. 

FLUTURELE, (trăgând-o după el) 

Haide, Mărgăritărel e gazdă astă-seară. 

(Intră la Mărgăritărel). 

Cortina cade. 

În actul al doilea, la ridicarea cortinei e aproape noapte. îi 
vedem pe amândoi ieşind de la Mărgăritărel. Vaca- 
Domnului e cam ameţită., FLUTURELE (întinzând spalele 
spre ea) 

Şi-acum, la drum! 

VACA-OOMNULUI (ţinându-se de el vitejeşte) 

La dram! 

FLUTURELE 

Ce zici de Mărgăritărel? 

la să aud! 

VACA-DOMNULUI 


B-ncântător! Nu-i nimenea ca el! Îţi dă bucate, vin, şi-abia 
te ştie. Care, cum, ce hram. 

FLUTURELE (ridiclnd ochii spre cer) 

Te uită! Phebe stă cu nasu-n geam. Să ne grăbim... 

VACA-DOMNULUI 

Să ne grăbim? ! Nu-mi pasă! 

FLUTURELE 

Păi unde-i zorul tău s-ajungi acasă? 

VACA-DOMNULUI 

La rugă ţin s-ajung - te rog frumos. De altfel stau aproape 
- colo-n dos. 

FLUTURELE 

De-ai dat uitării graba, eu nu-s deloc grăbit. 

VACA-f) OMNULUI (cu căldură) 

Eşti tare cumsecade! Zău, sunt nedumerită Că nu e toată 
lumea prietenă cu tine „Ăsta-i boem”, se spune., Un 
cusurgiu, vecine, „Un poet, un sprinţar”. 

FLUTURELE 

I-auzi! Şi cine spune? 

VACA-DOMNULUI 

O, Doamne, Cărăbuşul. 

FLUTURELE 

Alia, să se răzbune. Eu sunt sprinţar, fireşte, burtosul nu 
mă place. 

VAC A-DOMNULUI 

Nu-i singurul, şi alţii vorbesc pe seama ta. > 

FLUTURELE 

Oh, drace! 

VACA-DOMNULUI 

Melcul, mă crede, nu te poate suferi, lar scorpionul, chiar 
furnica - şi mai şi. 

Adevărat? 

FLUTURELE 

VACA-DOMNULUI (tainic) 

Păienjeniţei să nu-i faci ochi dulci, Ea te găseşte slut din 
calea-afară. 


FLUTURELE 

Astea sunt vorbe de ocară. 

YACA-DOMNULUI 

Hm! Omizile bârfesc cam tot asa. 

V 

FLUTURELE îfu-i de mirare. Dar în lumea ta 

— Că nu-ţi duci viaţa doar printre omizi 

Sunt tot atât de rău văzut? 

VACA-DOMNULUI 

Depinde, zău 

Cei tineri îţi ţin parte. Bătrânii toţi, în general, Spun că n- 
ai destul simţ moral. 

Fluturele (cu tristeţe) 

Văd limpede acum, nu sunt prea îndrăgit, Ce mai încolo- 
ncoace. - 

VACA-DOMNULUI 

Aşa e, ai ghicit. 

Urzica-i foc pe tine. Broscoiul te urăşte, Iară jupânul 
greier chiar te batjocoreşte. 

FLUTURELE 

Şi ura ăstor oameni o-mpărtăşeşti şi tu? 

VACA-DOMNULUI 

Eu te iubesc nespus I Mă porţi în circa straşnic, Şi-apoi mă 
iei cu tine la Mărgăritărel. Petrecem de minune. De-ai 
ostenit şi vrei, Mai facem un popas. Mai stăm şi undeva. 
Spune-mi, ai obosit? Nu cred aşa ceva! 

FLUTURELE 

Eşti niţeluş cam grea, dar asta nu-i nimic. 

VACA-DOMNULUI (arătând spre nişte Mărgărităfei) 

Hai să intrăm aici, te odihneşti un pic. 

FLUTURELE 

lar Mărgăritărei. Nu, foarte mulţumesc! Alături mi-ar mai 
place. 

VACA-DOMNULUI (împurpurlndu-se toată) 

La Eoză vrei să mergem? 207 

FLUTURELE (trăgând-o după el) 


Hai, nu ne vede nimeni. 

(Intră amândoi furiş la Roză). 

Cortina cade. În actul al treilea. 

Dar n-aş vrea, dragii mei cititori, să vă pun răbdarea la 
prea grea încercare. În ziua de astăzi versurile, nu mai au 
darul de a plăcea, o ştiu. De aceea mă opresc aici cu citatele 
şi mă voi mulţumi să povestesc pe scurt restul poemului 
meu. 

În actul altreilea s-a înnoptat de-a binelea. Cei doi tovarăşi 
ies împreună de la Eoza... Fluturele vrea s-o ducă pe Vaca- 
Domnului la părinţii ei, dar ea nu primeşte. E beată turtă, 
zburdă prin iarbă şi scoate strigăte de răzvrătire. Fluturele 
e nevoit s-o târască acasă la ea. Se despart la uşă, 
făgăduindu-şi să se revadă curând. Şi atunci, Fluturele 
pleacă singur în noapte. E cam ameţit şi el, dar beţia lui e 
tristă. Îşi aminteşte de mărturisirile Vacii-Domnului şi se 
întreabă cu amărăciune de ce atâta lume îl urăşte pe el, 
care niciodată n-a făcut rău nimănui. Cer fără lună, vântul 
suflă, câmpia e neagră de tot. Fluturele se teme şi-i e frig, 
se mângâie însă la gândul că tovarăşul lui e în siguranţă, 
într-un culcuş cald. În răstimp se zăresc în umbră păsări 
mari de noapte care străbat scena în zbor tăcut; Fulgerele 
sclipesc. Animale răutăcioase stau la pândă pe sub pietre şi 
rânjesc arătându-şi Fluturele. „L-am prins!” zic ele'. Şi pe 
când nenorocitul zboară încoace şi încolo îngrozit, un Spin 
din calea lui îl străpunge cu o puternică lovitură de spadă, o 
Scorpie îi spintecă burta cu cleştele ei, un Păianjen mare şi 
păros îi smulge O bucatădin poala mantiei de satin albastru, 
iar la urmă, un Liliac îl zdrobeşte, izbindu-l cu aripa. 
Fluturele cade, rănit de moarte. În timp ce horcăie pe 
iarbă, Urzicile se bucură, iar Broaştele zic: „Aşa-i trebuie!” 
în zori, Furnicile, ducându-se la lucru, cu traistele şi ploştile 
lor, găsesc leşul la marginea drumului. Abia-l1 privesc şi se 
îndepărtează fără a vrea să-l îngroape. Furnicile nu 
muncesc pe degeaba. Din fericire, trece pe acolo o ceată de 
Necrofori *. După cum ştiţi, acestea-s mici gângănii negre, 


care au făcut legământ să îngroape morţii. Se înhamă cu 
evlavie la răposatul Fluture şi-l târăsc spre cimitir. O 
mulţime curioasă se îmbulzeşte în calea lor, şi toţi îşi spun 
gândurile cu glas tare. Greieruşii cafenii stau în prag la 
soare, zicând grav: „Prea iubea florile!” „Prea umbla 
noaptea!” - adaugă Melcii, iar Cărăbuşii burtoşi se fâţâie în 
veşmintele lor de aur, bombănind: „Prea boem! Prea 
boem!” Şi, în toată mulţimea asta, nicio vorbă de părere de 
rău pentru bietul mort! Îsumai în câmpiile de primprejur, 
crinii cei mari s-au închis şi greierii nu mai cântă. 

Ultima scenă se petrece la cimitirul Fluturilor. După ce 
Necroforii şi-au îndeplinit opera, un Cărăbuş falnic, ce a 
urmat convoiul, se apropie de groapă şi, aşezându-se pe 
spate, începe cuvântul de laudă al răposatului. Din 
nenorocire, memoria nu-l ajută: rămâne acolo cu lăbuţele 
în aer, zbătându-se timp de un ceas şi îneurcându-se în 
fraze. Când oratorul a isprăvit, se retrag cu toţii, şi atunci, 
în cimitirul 

1 Insectă coleopteră care-şi depune ouăle pe cadavre, 
(n.t.) 

— C. 

Pustiu o vedem pe Vaca-ÎJomnului din primele scene că 
iese de după un mormânt. Scăldată-n lacrimi, 
îngenunchează pe pământul afinat al gropii şi spune o 
rugăciune înduioşătoare pentru bietul ei mic tovarăş care 
zace acolo. 

IX. O SĂ VINZI POKŢELAN 

La cel din urmă vers al poemului meu, Jacques, 
entuziasmat, se ridică să strige bravo; dar se opri deodată, 
văzând înfăţişarea speriată ce-o aveau oamenii ăştia de 
treabă. 

Într-adevăr, cred că armăsarul de foc al Apocalipsului să fi 
năvălit în salonaşul galben n-ar fi stârnit mai multă 
înfricoşată nedumerire decât fluturele meu albastru. Şi 
aceşti Passajon, Fougeroux, zbârliţi grozav de tot ce 
auziseră, se uitau la mine cu ochi holbaţi; cei doi Ferrouillet 


îşi făceau semne. Nimeni nu scotea o vorbă. Vă închipuiţi ce 
bine mă simţeam. 

Pe neaşteptate, în mijlocul tăcerii şi a consternării 
generale, un glas - şi ce glas! Stins, rece, tulbure, fără 
timbru, un glas de fantomă - ieşi de după pian şi mă făcu să 
tresar pe scaun. Pentru întâia oară, de zece 'ani, vorbea 
omul cu cap de pasăre, venerabilul Lalouette: 

— Sunt foarte mulţumit c-au omorât fluturele - zise 
ciudatul moşneag, ronţăindu-şi zahărul cu sălbăticie - mie 
nu-mi plac fluturii! 

Toţi începură să râdă şi se porni discuţia asupra poemului 
meu. 

Membrul în Căveau găsea că opera-i cam prea lungă şi mă 
îndemnă stăruitor s-o reduc la una sau două „şansonete” - 
gen specific francez. Elevul de la Alfort, savant naturalist, 
îmi atrase atenţia că Vaca-Domnului are aripi, aşa că toată 
acţiunea nu mai părea adevărată. Ferouillet-mezinul 
susţinea că mai citise undeva toate acestea. 

— Nu-i asculta - îmi şopti Jacques - e o capodoperă! 

Pierrotte nu spunea nimic; părea foarte ocupat. Poate că 
bietul om, stând lângă fiică-sa tot timpul lecturii, simţise 
tremurând în mâinile lui o mânuţă prea simţitoare sau 
surprinsese în treacăt o prrvire prea neagră şi înflăcărată; 
oricum, în ziua aceea Pierrotte avea - cum s-ar zice - o 
înfăţişare foarte ciudată, şi toată seara se ţinu de fusta 
domnişoarei lui, încât n am putut spune nici măcar un 
cuvânt ochilor negri şi m-am retras tare devreme, fără să 
mai ascult o nouă, şansonetă” a membrului în Căveau, care 
nu mi-o iertă niciodată. 

Două zile după lectura aceasta de pomină am primit de la 
domnişoara Pierrotte un bilet, pe cât de scurt, pe atât de, 
elocvent: Yino repede, ţ”ita ştie tot!, Şi mai jos, dragii mei 
ochi negri iscăliseră: le iubesc”. 

Am fost cam tulburat, vă mărturisesc, de vestea asta mare. 
De două zile alergam pe la editori cu manuscrisul şi aveam 
mai mult grija poemului meu decât a ochilor negri. Şi apoi, 


gândul de-a avea o explicaţie cu voinicul cevenol Pierrotte 
nu-mi surâdea deloc. Încât. - Ciţ toată grabnica chemare a 
ochilor ' negri, n-am mai dat câtăva vreme pe acolo, 
zicându-mi, pentru a mă linişti asupra intenţiilor mele: 
„Când' îmi voi.fi vândut poemul.” Din nenorocire nu l-am 
vândut. 

Pe vremea aceea - nu ştiu dacă şi astăzi e acelaşi lucru - 
domnii editori erau nişte oameni foarte blânzi, foarte 
politicoşi, foarte mărinimoşi, foarte primitori, dar aveau un 
mare cusur: nu-i găseai niciodată acasă. Ca unele stele prea 
mărunte care nu se arată decât puternicelor ocheane ale 
Observatorului, domnii aceştia nu puteau fi văzuţi de 
mulţime. La orice oră ai fi sosit, ţi se spunea totdeauna să 
mai treci. 

Doamne, pe la câte prăvălii din astea n-am alergat! Câte 
uşi cu gemuleţe n-am deschis! De câte ori nu m-am oprit 
îndelung la vitrinele librăriilor; îmi bătea inima şi mă 
întrebam: „Să intru? Să nu intru 1” înăuntru era cald. 
Mirosea a carte nouă. Mişunau oameni mici, cu chelie, 
copleşiţi de treburi, care-ţi răspundeau de după o tejghea, 
din vârful unei scări duble. Cât despre editor, nu era de 
văzut. În fiecare seaiă mă întorceam acasă trist, obosit, 
enervat. „Curaj! Îmi zicea Jacques. Mâine o să ai mai mult 
noroc.” “i a doua zi porneam iar, înarmat cu manuscrisul! 
Din zi în zi îl simţeam tot mai greu, tot mai supărător. La 
început îl ţineam subsuoară, cu mândrie, ca pe o umbrelă 
nouă; dar la urmă mi-era ruşine de el şi-l puneam în sân, 
sub haina bine încheiată. 

Aşa trecură opt zile. Veni şi duminical Jacques, după 
obiceiul lui, se duse la masă la Pierrotte, dar se duse singur. 
Eram atât de istovit de goana mea după stelele cu 
neputinţă de văzut, încât am stat culcat toată ziua. Seara, la 
întoarcere, el se aşeză pe marginea patului meu şi mă 
dojeni cu blândeţe: 

— Ascultă, Daniel! Kău faci că nu te duci acolo. Ochii negri 
plâng, sunt din cale-afară de mâhniţi şi mor de dorul tău. 


Toată seara am vorbit de tine. Ah, banditule, ce mult te 
iubeşte! 

Biata maică Jacques avea lacrimi în ocM spunân-du-mi 
asta. 

— Dar Pierrotte? L'am întrebat eu, cu sfială. * Pierrotte ce 
zice? 

— Nimic. S-a arătat numai foarte mirat că nu te vede. 
Trebuie să te duci, dragul meu Daniel! O să te duci, nu-i 
aşa? 

— Chiar mâine, Jacques, îţi făgăduiesc !. 

Pe când vorbeam, Cuc-Alb, care se întorsese la ea, îşi 
începu cântecul fără sfârşit. Tolocototinian! Tolocototinian! 
Jacques izbucni în râs. 

— Nii ştii - îmi zise el încet - ochii negri sint geloşi pe 
vecina noastră. Ei cred că-i rivala lor. În zadar i-am spus ce- 
i cu ea, că nici nu au vrut să audă. Ochii negri, geloşi pe 
Cuc-Alb! E caraghios, nu-i aşa? 

M-am făcut că râd şi eu, dar în mine însumi mă ruşinam 
grozav că numai din vina mea ochii negri erau geloşi pe 
Cuc-Alb. 

A doua zil, după-amiază, m-am dus în pasajul Sau-mon. Aş 
fi vrut să urc de-a dreptul sus şi să vorbesc cu ochii negri, 
înainte de a-1 vedea pe Pierrotte; dar cevenolul mă pândea 
la uşa pasajului şi nu l-am putut ocoli. A trebuit să intru în 
prăvălie şi să mă aşez lângă dânsul, după tejghea. Din când 
în când, un cântecel de flaut ajungea domol până la noi, din 
dosul prăvâăliei. 

— Domnule Daniel - îmi zise cevenolul, cu o siguranţă în 
grai şi cu o uşurinţă de exprimare pe care nu i le mai 
cunoscusem niciodată - ceea ce vreau să ştiu de la 
dumneata e foarte simplu şi n-am s-o iau pe ocolite. Cum s- 
ar zice. Mititica te iubeşte cu adevărat. Oare o iubeşti şi 
dumneata? 

— Din tot sufletul, domnule Pierrotte! 

— Atunci, totu-i bine. Uite ce-am să-ţi propun. Eşti prea 
tânăr şi mititica de asemenea, pentru ca să vă căsătoriţi 


înainte de trei ani. Aşadar, ai trei ani înaintea dumitale ca 
să-şi faci o situaţie.! Nu ştiu dacă ai de gând să vinzi mai 
departe fluturi albaştri; dar ştiu bine ce-aş face eu în locul 
dumitale. Cum s-ar zice, aş lăsa baltă istorioarele mele, aş 
intra în fosta casă Lalouette, m-aş pune la curent cu mersul 
porţelanului şi m-aş pregăti ca, până în trei ani, Pierrotte, 
care îmbătrâneşte, să găsească în mine un asociat şi-n 
acelaşi timp un ginere. Hai? Ce zici de asta, băiete? 

Apoi Pierrotte îmi dădu una zdravănă cu cotul şi se porni 
pe râs, dar ce râs... Desigur, bietul ora credea că mă umplu 
de bucurie propunându-mi să vând porţelanuri alături de el. 
N-am avut curajul să mă supăr şi nici măcar să-i răspund. 
Eram doborât. 

Farfuriile, paharele pictate, globurile de alabastru, toate 
se-nvârteau în jurul meu. Pe o poliţă, în faţa tejghelei, 
păstori şi păstoriţe de porțelan mat, de culori deschise, mă 
priveau cu; un aer şiret şi parcă-mi spuneau, ameninţându- 
mă cu bâtele: „O să vinzi porțelan!” Ceva mai departe, 
figurinele chinezeşti în halate viorii dădeau din căpăţânile 
lor venerabile, ca pentru a încuviinţa ceea ce spuseseră 
păstorii: Da. Da. O să vinzi porţelan!”. Şi acolo, în fund, 
flautul ironic şi viclean fluiera încet: „O să vinzi porțelan. O 
să vinzi porțelan.” Să înnebuneşti, nu alta! 

Pierrotte crezu că de emoție şi bucurie îmi pierise graiul. 

— Mai vorbim noi deseară - îmi zise el, pentru a-mi da 
răgaz să-mi vin în fire. Acuma, urcă la mititica. Cum s-ar 
zice. I s-o fi urât de când tot aşteaptă. 

M-am urcat la mititica, pe care am găsit-o în salonul 
galben, brodându-şi veşnicii papuci, în tovărăşia doamnei 
de ispravă. Să mă ierte scuma mea Camille! Niciodată 
domnişoara Pierrotte nu mi s-a părut atât de Pierrotte ca în 
ziua aceea; niciodată felul ei aşezat de a împunge cu acul şi 
de a-şi număra punctele cu glas tare nu mă întărită atâta. 
Ou degeţelele-i roşii, bujorii din obraji şi înfăţişarea-i 
liniştită, semăna cu una din păstoriţele de porțelan colorat 
care-mi strigaseră cu atâta obrăznicie: ”, O să vinzi 


LLA 


porțelan!” Din fericire, ochii negri erau şi ei de faţă, cam 
împăienjeniţi, cam melancolici, dar se bucurau cu atâta 
naivitate că mă revăd, încât m-am simţit foarte mişcat. Asta 
nu ţinu mult. Aproape îndată după mine se ivi şi Pierrotte. 
Fără îndoială că nu mai avea atâta încredere în doamna de 
ispravă. 

Din clipa aceea, ochii negri pieriră şi porţelanul triumfă pe 
toată linia. Pierrotte era foarte vesel, foarte vorbăreţ, 
nesuferit; ploua cu obişnuitul lui „cum s-ar zice”. Masă de 
seară zgomotoasă, mult prea lungă. Când ne-am ridicat, 
Pierrotte mă luă la o parte săl-mi reamintească propunerea 
lui. Avusesem când să mă reculeg şi i-am spus cu destul 
sânge rece că trebuie să mă mai gândesc şi c-o să-i răspund 
peste o lună. 

Cevenolul fu desigur foarte mirat că nu mă grăbeam să-i 
primesc propunerile, dar avu bunul simţ să n-arate nimic. 

— Se-am înţeles - îmi zise el - peste o lună! 

Şi cu, asta se isprăvi. Oricum! Primisem lovitura. Toată 
seara, înfiorătorul şi fatalul, O să vinzi porţelan!, îmi sună în 
urechi. Îl auzeam în ronţăitul capu-” lui de pasăre, care 
tocmai intrase cu doamna Lalouette şi se aşezase la colţul. 
Pianului, îl auzeam în trilurile flautistului, în Visarea de 
Boselen, pe care domnişoara Pierrotte ne-o cânta ca de 
obicei; îl citeam în gesturile tuturor acestor marionete 
burgheze, în croiala veşmintelor lor, în desenul tapetului, în 
alegoria pendulei - Venus culegând un trandafir din care-şi 
ia zborul un amoraş cu poleiala ştearsă - în forma mobilelor, 
în cele mai mici amănunte ale acestui groaznic salon 
galben, unde aceiaşi oameni spuneau în fiecare seară 
aceleaşi lucruri, unde aceaşi pian cânta în fiecare seară 
aceeaşi visare, şi pe care uniformitatea serilor lui îl făcea să 
semene cu un tablou cu muzicăl. Salonul galben, un tablou 
cu muzică! Oare unde vă ascundeaţi, frumoşii mei ochi 
negri? !, 

Când m-am întors acasă, după seara asta plictisitoare, şi i- 
am istorisit maică-mi Jacques propunerile lui Pierrotte, el se 


indignă şi mai tare decât mine: - - Daniel Eyssette, negustor 
de porțelan! Nu zău, aş vrea s-o văd şi pe asta zicea bunul 
băiat, roşu 

1 Tablou în care personajele joacă datorită unui mecanism 
cu muzică, (n.t.) de mânie... Parcă i-ai propune lui 
Lamartine 1 să vândă pachete de chibrituri sau lui Saint- 
Jieuve? Să facă negoţ cu măturiţe de păr de cal. Pierrotte, 
dobitoc bătrân! La urma urmei, nici nu trebuie să ne 
supărăm pe el. Îsu se pricepe, bietul om! Când o să vadă 
succesul cărţii tale şi ziarele pline de numele tău, atunci o 
să vorbească şi el cu totulaltfel. 

— Fără îndoială, Jacques, dar pentru ca ziarele să 
vorbească de mine, trebuie să-mi apară cartea, şi văd bine 
că n-o să apară. De ce? Dragul meu, fiindcă nu pot pune 
mâna pe niciun editor şi pentru că oamenii ăştia nu-i 
niciodată acasă pentru poeţi. Chiar marele Bagliavat e 
nevoit să-ţi tipărească versurile pe socoteala lui. 

— Ei bine! O să facem şi noi ca el - zise Jacques, bătând cu 
pumnul în masă. O să tipărim pe socoteala noastră. 

Îl privesc încremenit: 

— Pe socoteala noastră?! 

— Dadragul meu, pe socoteala noastră. !. Tocmai acum îşi 
tipăreşte marchizul primul'volum din memoriile lui. Îl văd 
pe tipograf în fiecare zi. E un) alsacian 'cu nasul roşu, care 
pare un om de treabă. Sunt sigur c-o să ne crediteze. Ce 
Dumnezeu! O să-l plătim pe măsură ce se va vinde volumul 
tău. Haide, ne-am înţeles! Chiar mâine o să-mi văd omul. 

Într-adevăr, Jacques se duce a doua zi la tipograf şi se 
întoarce încântat. 

1 Poet francez (1790-1869), reprezentant al 
romantismului reacţionar, (n.r.) 

2 Critic şi scriitor francez (1804 - 1869). În lucrările sale 
de critică literară el s-a situat pe poziţiile idealismului, (n.r.) 

— S-a făcut - îmi zise el, triumfător - mâine îţi intră cartea 
la tipar. Ne va costa nouă sute de franci, un fleac! Voi da 
poliţe de câte trei sute de franci, plă-tibile din trei în trei 


luni. Şi acum, urmăreşte-mă cu atenţie. Vindem cartea cu 
trei franci, scoatem o mie de exemplare; aşa că volumul tău 
trebuie să ne aducă trei mii de franci. M-auzi, trei mii de 
franci! Din ei plătim tipograful, plus remiza de un franc 
pentru fiecare exemplar librarilor care vor vinde lucrarea, 
precum şi volumele ce se trimit ziariştilor. O să ne rămână, 
limpede ca lumina zilei, un câştig de o mie o sută de franci. 
Hei! E frumos pentru început. 

Cred şi eu că era frumos! Nu mai trebuia s-alerg după 
stele de nevăzut, moi să mă mai umilesc pe la uşile librarilor 
şi, pe deasupra, mai picau şi o mie o sută de franci de pus la 
o parte pentru reclădirea căminului. Ce mai buc arie în ziua 
aceea în clopotniţa bisericii Saint-Germain! Ce de planuri, 
ce de visuri! Şi-apoi, în zilele următoare, câte fericiri 
mărunte sorbite picătură cu picătură: drumurile la 
tipografie, corecturile şpalturilor, discuţia asupra culorii 
copertei, priveliştea hârtiei ce iese umedă de sub tipar cu 
gândurile tale imprimate pe ea, alergătura d” două-trei ori 
la legător şi, în sfârşit, întoarcerea acasă cu cel dintâi 
exemplar, pe care-l deschizi tremurând cu vârful degetelor. 
Ia spuneţi! Este oare ceva mai îneântător pe lume!'? 

Vă închipuiţi că cel dintâi exemplar din Comedia pastorală 
se cuvenea de drept ochilor negri. Şi l-am dus chiar în seara 
aceea, însoţit de maică-mea lac-ques, care voia să se bucure 
de triumful meu. Mândri şi voioşi, am intrat în salonul 
galben. 'Toată lumea era acolo. 

— Domnule Pierrotte - i-am zis eu cevenolului - dă-mi voie 
să ofer prima mea operă drăgălaşei Camille. 

Şi-am pus volumul meu într-o mânuţă scumpă, ce tremura 
de plăcere. O! Dae-aţi fi Arăzut ce frumos mi-au mulţumit 
ochii negii şi cum străluceau de tare, citindu-mi numele pe 
copertă! Cât despre Pierrotte, el era mai puţin entuziasmat. 
L-am auzit întrebmdu-1l pe Jacques cât putea să-mi aducă 
un volum ca ăsta. 

— O mie o sută de franci - răspunse Jacques. Eu siguranţă. 


Apoi începură a vorbi îndelung şi încet dar n-an mai stat 
să-i ascult. Nu mai puteam de bucurie văzând cum ochii 
negri îşi plecau genele lungi de mătase pe paginile cărţii 
mele, şi apoi le ridicau spre mine cu admiraţie... Cartea 
mea! Ochii negri! Două fericiri, pe care i le datoram maică- 
mi Jaeques. 

În seara aceea, înainte de a ne întoarce acasă am dat 
târcoale prin galeriile Odeonului 1, ca să vedem cum arată 
Comedia pastorală printre cărţile expuse de librari. 

— Aşteaptă-mă - îmi zise Jacques - mă duc să văd câte s- 
au vândut. 

L-am aşteptat plimbându-mă în lung şi-n lat şi tot trăgând 
cu coada ochilor la o oarecare copertă verde cu dimgi 
negre ce parcă se răsfăţa în mijlocul vitrinei. După o clipă, 
Jacques veni spre mine; era palid de emoție. 

— Dragul meu - făcu el - s-a şi vândut unul. B Semn bun. 

1 Odeonul e, după Comedia Franceză, al doilea teatru 
francez din Paris, fondat în 1797, în Cartierul Latin. Are 
galerii exterioare unde se vând cărţi, (n.t.) 

I-am strâns mâna în tăcere. Eram prea tulburat ea să pot 
vorbi, dar îmi ziceam: „Este cineva la Paris care a scos trei 
franci din pungă pentru a cumpăra acest rod al minţii tale, 
cineva care te citeşte, care te judecă. Oare cine să fie? Tare 
aş vrea să-l cunosc”. Vai, spre nenorocirea mea aveam să-l 
cunosc în curând pe acest groaznic cineva! 

A doua zi după apariţia volumului meu, tocmai luam 
dejunul la masa cea mare din fund, alături de crudul 
gânditor, când Jacques dădu buzna în sală, gâââind. 

— Veste mare! Îmi zise, trăgându-mă afară după el. Plec 
deseară la şapte cu marchizul. Îse ducem la Msa s-o vedem 
pe soră-sa, care-i pe moarte. Poate să stăm mult acolo... Nu 
te îngrijora pentru viaţa ta. Marchizul îmi dă salariul îndoit. 
Voi putea să-ţi trimit o sută de franci pe lună... Ei, dar ce-i 
cu tine? Te-ai îngălbenit la faţă. Haide, Daniel ce-s 
copilăriile astea! Întoarce-te înăuntru, isprăveşte-ţi masa şi 
bea o jumătate de Bordeaux, să mai prinzi curaj. Eu alerg 


să-mi iau rămas bun de la Pierrotte, să înştiinţez tipograful, 
să las vorbă să se trimită exemplarele ziariştilor... Ku pot 
pierde nicio clipă... ISfe întâlnim acasă la ora cinci. 

M-am uitat după el cum cobora strada Saint-Benoât cu 
paşi mari, apoi m-am întors în restaurant, dar n-am mai 
putut să mănânc, nici să beau nimic, şi gânditorul goli el 
jumătatea de Bordeaux. Mi se rupea inima când îmi ziceam 
că peste câteva ceasuri maică-mea Jacques va fi departe. În 
zadar mă gândeam la cartea mea, la ochii negri, nimic nu 
putea să-mi scoată din minte că Jacques avea să plece şi că 
voi 

Irămâne singur-singurel la Paris, stăpân pe mine şi 
răspunzător de toate faptele mele. 

Isle-am regăsit la ora hotărâtă. Deşi foarte mişcat el 
însuşi, se strădui până-n ultima clipă să pară foarte vesel. Şi 
tot până-n ultima clipă îmi arătă mărinimia sufletului său şi 
minunata dragoste ce mi-o purta. Nu se gândea decât la 
mine, la bunul meii trai, la viaţa mea. Sub cuvânt că-şi face 
cufărul, îmi cerceta rufăria, hainele. 

— Cămăşile sunt în colţul ăsta, vezi, Daniel. Batistele 
alături, după cravate. 

Şi-i spuneam: 

— Nu-ţi faci cufărul, Jacques; faci rânduială în dulapul 
meu. 

Dulap şi cufăr, când totul fu gata, am trimis după o trăsură 
şi am plecat la gară. Pe drum, Jacques îmi dădea sfaturi. Tot 
felul de sfaturi: 

— Să-mi scrii des... 

— Să-mi trimiţi toate articolele care vor apare cu privire la 
volumul tău, mai ales articolul lui Gustave Planche. O să fac 
un caiet cartonat şi-o să le lipesc pe toate într-însul. Va fi 
cartea de aur a familiei EyssetteSă nu uiţi, spălătoreasă 
vine marţea... Dar, mai ales, nu te lăsa ameţit de succes.,. E 
limpede c-o să ai mare succes, şi-s tare primejdioase 
succesele pariziene. Din fericire, Camille va fi acolo pentru 
a te feri de ispite. Înainte de toate, Daniel, dragul meu, îţi 


cer să te duci des acolo şi să nu faci să plângă ochii negri. În 
clipa aceea treceam prin faţa Grădinii Plantelor. Jacques 
începu să râdă: Ţi-aduci aminte - îmi zise el - c-am trecut 
pe aici într-o noapte, acum vreo patru sau cinci luni? Hei!. 
Ce deosebire între Daniel de atunci şi cel de astăzi. A! 
Frumoasă cale ţi-ai mai croitj în aste patra luni de zile! 

Vorba-i că bunul Jacques credea într-adevăr că-mi croisem 
bine calea, şi eu, prostul de mine, eram convins de lucrai 
ăsta. 

Am ajuns la gară. Marchizul era acolo. De departe l-am 
văzut pe omuleţul ăsta ciudat, cu. Capu-i ţepos de arici alb, 
ţopăind în lung şi-n lat într-o sală de aşteptare. 

— Eepede! Eepede! Rămâi cn bine! Îmi zise Jacques. Şi, 
luându-mi capul în mâinile lui mari, mă sărută de trei patru 
ori din răspunderi, apoi alergă să-şi ajungă iute călăul. 

Văzându-1 că piere, am încercat o senzaţie deosebită. 

Deodată mi s-a părut că-s mai mic, mai plăpând, mai. Sfios, 
mai copil, ca şi cum” frate-meu, plecând, mi-ar fi luat 
măduva oaselor, puterea, îndrăzneala şi jumătate din 
statura mea. Mulțimea din jurul meu mă înspăimânta. Eram 
iar Piciul. 

Se lăsa noaptea. Încet, pe drumul cel mai lung, pe 
cheiurile cele mai pustii, Piciul se întorcea în clopotniţa lui. 
Gândul de a se regăsi în odaia aceea deşartă îl mâhnea 
cumplit. Ar fi vrut să rămână afară până dimineaţa. Totuşi 
trebuia să se ducă acasă. 

Când trecu prin faţa uşii portarului, acesta-i strigă: 

— Domnule Eyssette, o scrisoare! 

Era un bileţel elegant, parfumat, mătăsos; un soriş de 
femeie, mai subţire, mai felin decât al ochilor negri. Oare de 
la cine să fie! ! Rupse repede pecetea şi citi pe scări, la 
lumina slabă a gazului: „Domnule vecin, - 

Comedia 'pastorală e de ieri pe masa mea, dar îi lipseşte o 
dedicație. Ar fi foarte amabil să vii deseară s-o scrii, luând o 
ceaşcă de ceai Ştii, ca între artişti. 

Irma Borel”. Şi mai jos: „Doamna de la etajul întâi”. 


Doamna de la etajul întâi! Când Piciul citi iscălitura 
aceasta, îl trecu un fior prin tot trupul. O revăzu aşa cumi 
se arătase într-o dimineaţă, coborând seara într-un vârtej 
de catifea, frumoasă, rece, impunătoare, cii micul ei semn 
alb în colţul buzei. Şi la gândul că o femeie ca asta îi 
cumpărase volumul, inima-i sălta de trufie. 

O clipă rămase pe scări, cu scrisoarea în' mână, 
întrebându-se dacă va urca la el sau se va opri la etajul 
întâi; apoi, deodată, îi veni în minte sfatul lui Jacques: „Şi, 
mai ales, Daniel, nu fă să plmgă ochii negri”. O presimţire 
tainică îi spunea că dacă se duce la doamna de la etajul 
întâi, ochii negri vor plânge, iar Jacques. Se va mâhni. 
Atunci Piciul băgă hotărât scrisoarea în buzunar, zicându-şi: 
„N-o să mă duc!” 

X. IRMA BOKEL 

V-uc-Alb veni să-i deschidă. Căci - mai e nevoie să v-o 
spun! - Cinci minute după ce-şi jurase că n-o să se ducă, 
înfumuratul de Piciul suna la uşă Irmei Borel. Când îl văzu, 
negresa zâmbi în silă şi-i făcu un semn cu mâna-i mare, 
lucioasă şi neagră: Veniţi!” După ce trecură prin două sau 
trei saloane pompoase, se opriră în faţa unei uşiţe tainice, 
prin care se auzeau - pe trei sferturi înăbuşite de grosimea 
draperiilor - strigăte răguşite, hohote de plâns, blesteme, 
râsete convulsive. Negresa bătu şi, fără să mai aştepte 
răspuns, îi introduse pe Piciu. 

Singură într-un budoar bogat, tapetat cu mătase liliachie 
şi scăldat în lumină, Irma Borel umbla cu paşi mari, 
declamând. O rochie largă de casă, albastră ca cerul, 
acoperită cu dantele, flutura In jurul ei ca un nor. O mânecă 
ridicată până la umăr dezvăluia un braţ alb ea zăpada, de o 
neasemuită puritate, ce învârtea, în loc de pumnal, un cuţit 
de sidef pentru tăiat hârtia. Cealaltă mână, învăluită în 
dantele, ţinea o carte deschisă. 

Piciul se opri înmărmurit. Niciodată doamna de la etajul 
întâi nu i se păruse atât de frumoasă. Acum, era mai puţin 
palidă decât la prima lor întâlnire. Dimpotrivă, fragedă şi 


trandafirie, dar de un trandafiriu mat, semăna în ziua aceea 
cu o frumoasă floare de migdal, şi micul semn alb din colţul 
buzei părea cu atât mai alb. Apoi părul, pe care nu-l putuse 
vedea prima dată, o înfrumuseţa şi mai mult, îndulcind tot 
ce era cam mândru şi aproape aspru în chipul ei. Avea un 
păr blond, de un blond cenuşiu-deschis, blond ca pulberea 
şi era des şi subţire, o ceaţă de aur în jurul capului. 

Văzându-l pe Piciu, doamna îşi curmă pe loc declamaţia. 
Aruncă pe divanul din spatele ei cuțitul de sidef şi cartea, 
apoi cu o mişcare fermecătoare îşi îşi trase mâneca rochiei 
şi se îndreptă spre noul venit „cu mâna bărbăteşte întinsă: 

— Bună ziua, vecine! Îi zise ea, zâmbindu-i drăgălaş. Mă 
găseşti, în toiul furiilor tragice! Învăţ rolul *Clytemnestrei. 
E zguduitor, nu-i aşa? 

Îl pofti să stea pe un divan lingă ea şi conversaţia începu: 

— Vă ocupați cu arta dramatică, doamnă! (îfu îndrăzni să-i 
zică „vecină”.) 

— O, ştii, o fantezie. Cum m-am ocupat şi de sculptură, şi 
de muzică. Totuşi, de data aceasta cred c-am prins gust de- 
a binelea. O să debutez la Teatrul Francez. 

În clipa aceea, o pasăre uriaşă, cu moţ galben zbură, 
bătând tare din aripi, şi se lăsă pe capul creţ al Piciului. 

— Nu te teme - făcu doamna, râzând de mutra lui speriată 
- e papagalul meu. O pasăre de treabă pe care am adus-o 
din Insulele Marchize. 

Luă pasărea, o dezmierdă, îi spuse vreo două vorbe 
spanioleşti şi o duse înapoi, pe o stinghie aurită, în celălalt 
capăt al salonului. Piciul căsca ochii. Negresa, papagalul, 
Teatrul Francez, Insulele Marchize. 

„Ce femeie ciudată! *' - gândea el, cu admiraţie. 

Doamna se aşeză iar lângă dânsul şi conversaţia urmă. La 
început vorbiră numai de Comedia pas- 

— C. 268 torală. Doamna o citise şi o recitise de mai multe 
ori din ajun, ştia multe versuri pe dinafară şi le declama cu 
entuziasm. Niciodată vanitatea Piciului nu mai fusese atât 
de măgulită. Doamna voia să-i ştie vârsta, de unde era, cum 


trăia, dacă ieşea în lume, dacă era îndrăgostit. La toate 
întrebările acestea, el răspundea cu cea mai mare 
nevinovăție; aşa că, după un ceas, doamna de la etajul întâi 
cunoştea bine pe maica Jacques, povestea casei Eyssette şi 
a bietului cămin pe care copiii juraseră să-l reclădească. 
Hei, dar niciun cuvânt despre domnişoara Pierrotte. S-a 
vorbit numai de o tânără fată din lumea mare, îndrăgostită 
moartă de Piciu, şi de un tată barbar - bietul Pierrotte! - 
Care se împotrivea patimei lor. 

În mijlocul acestor destăinuiri intră cineva în salon. Era un 
sculptor bătrân, cu coamă albă, care dăduse lecţii doamnei 
pe vremea când ea sculpta. 

— Fac prinsoare - îi zise el, cu glas scăzut, ui-tându-se la 
Piciu cu ochi plini de şiretenie - fac prinsoare că-i 
pescuitorul de mărgean napolitan al dumitale. 

— Întocmai - răspunse ea, râzând. Şi, întorcân-du-se către 
pescuitorul de mărgean, care părea foarte uimit că-l 
numea aşa: Nu-ţi mai aminteşti - îi zise ea - de dimineaţă 
când ne-am întâlnit? Erai cu gâtul gol, pieptul descoperit, 
părul răvăşit şi cu urciorul de gresie în mână. Mi s-a părut 
că revăd pe unul din micii pescuitori de mărgean, pe care-i 
întâlneşti în golful Neâpole. Şi seara le-am spus-o 
prietenilor mei, dar nici nu bănuiam atunci eă micul 
pescuitor de mărgean era un mare poet şi că în fundul 
urciorului de gresie se găsea Comedia pastorală. 

Vă închipuiţi ce încântat era Piciul să audă vorbin-du-se 
despre el cu respectuoasă admiraţie. În timp ce se înclina şi 
zâmbea cu modestie, Cuc-Alb introduse un nou vizitator, 
care nu era altul decât marele Baghavat, poetul indian de la 
masa din fund. Baghavat, intrând merse drept spre doamnă 
şi-i întinse o carte cu copertă verde: 

— Îţi aduc înapoi fluturii - zise el. Ce literatură ciudată î. 

Un gest al doamnei îl opri numaidecât. Înţelese că autorul 
era acolo şi se uită spre el cu un zâmbet silit. Urmă o clipă 
de tăcere şi de stinghereală, pe care sosirea unui al treilea 
personaj o curmă fericit. Era profesorul de declamaţie; un, 


gheboşel îngrozitor, cu faţa foarte palidă, perucă roşcată şi 
dinţi stricaţi. Pare-se că, fără gheb, ghebosul ăsta ar fi fost 
cel mai mare actor al vremii; dar infirmitatea lui, 
neîngăduindu-i să se suie pe scenă, se mângâia formând 
elevi şi bârfind pe toţi actorii timpului. 

De cum se ivi, doamna îi strigă: 

— Ai văzut-o pe izraelită 1 Cum a mers astă-searăi 

Izraelita era marea tragediană Raehell, pe atunci în 
cuhnea gloriei. 

— Merge din ce în ce mai rău - zise profesorul, dând din 
umeri. Fata asta n-are nimic. E o stricată, o adevărată 
stricată. 

1 Elisa Felix, zisă d-ra Raehel, celebră tragediană franceză 
(1820-1858). (n.t.) 

— O adevărată stricată - adăugă eleva; şi în spatele ei, 
ceilalţi doi repetară cu convingere: „O adevărată stricată.” 

După o clipă cerură doamnei să recite ceva. 

Fără ase lăsa rugată, se sculă, luă cuțitul de sidef, îşi ridică 
mâneca rochiei şi începu să declame. 

Bine sau rău? Piciul n-ar fi putut spune. Ameţit de 
frumosul braţ de nea, fermecat de părul de aur, care unduia 
frenetic, privea şi nu asculta. Când doamna isprăvi, aplaudă 
mai tare decât toţi şi declară la rândul lui că Bachel nu era 
decât o stricată, o adevărată stricată. 

Toată noaptea visă braţul de zăpadă şi ceața de aur. Apoi, 
când se făcu ziuă şi vru să se aşeze la masa rimelor, braţul 
fermecat veni să-l tragă de mânecă. Atunci, cum nu era în 
stare să facă versuri şi nici nu voia să iasă, începu să-i scrie 
lui Jacques şi să-i vorbească despre doamna de la etajul 
întâi. 

„, Ah, dragul meu, ce femeie! Ştie tot, cunoaşte tot. A făcut 
sonete, a făcut tablouri. Are pe cămin o frumoasă 
Colombiană de pământ ars, care-i opera ei. De trei luni 
joacă tragedie, şi de pe acum joacă mult mai bine decât 
faimoasa Bachel. Pare-se, într-adevăr, că Eachel asta nu-i 
decât o stricată. În sfârşit, dragul meu, o femeie cum nici n- 


ai visat. A văzut tot, a fost pretutindeni. Deodată îţi spune: 
„Când eram la Petersburg”..., apoi, după o clipă, îţi declară 
că-i place mai mult rada din Eio decât cea din Neapole. Are 
un papagal pe care 1-a adus din Insulele Marchize, o 
negresă pe care a luat-o, trecând prin Portul Principelui. 
Dar, de fapt, o cunoşti pe negresa ei, e vecina noastră Cuc- 
Alb. Cu toată înfăţişarea ei lipsită de farmec, Cuc-Alb e o 
fată foarte bună, liniştită, discretă, credincioasă şi nu. 
Vorbeşte decât în proverbe, ca bunul Sancho. Când 
servitorii vor s-o descoasă dacă stăprna ei e măritată, dacă 
există vreun domn Borel pe undeva, dacă-i atât de bogată 
pe cât se spune, Ouc-Alb răspunde în limba ei păsărească: 
Treaba ieău, nu treaba berbecii (treburile iedului nu-l 
privesc pe berbec); sau încă: Pantof şti dacă ruptuli ciarapu 
(pantoful ştie dacă ciorapii sunt rupţi). Are vreo sută din 
astea, iar indiscreţii n-au niciodată ultimul cuvânt cu ea. Şi 
fiindcă veni vorba de oameni, ştii pe cine am în-tâlnit la 
doamna de la etajul întâi? Pe poetul indian de Ia masa 
noastră din fund, pe marele Baghaval în persoană. Pare să 
fie tare îndrăgostit de ea şi-i face poeme frumoase, în care o 
compară pe rând cu un condor, un lotus sau un bivol; dar 
doamna mi face mare caz de omagiile lui. De altfel trebuie 
să fie obişnuită: toţi artiştii care vin la ea - şi te asigur că-s 
mulţi şi din cei mai renumiţi - sunt amorezaţi de dânsa. 

E atât de frumoasă! O frumuseţe atât de ciudată! Într- 
adevăr m-aş fi temut pentru inima mea dacă n-ar fi fost 
dată. Din fericire, ochii negri sunt aici ca să mă apere. 
Scumpi oehi negri! Astăzi mă duc să-mi petrec seara cu ei şi 
vom vorbi toată vremea de tine, maică Jacques”. 

Când Piciul îşi isprăvea scrisoarea, cineva bătu încet la 
uşă. Prin Cuc-Alb, doamna de la etajul întâi îl poftea în loja 
ei, la Teatrul Francez, s-o audă pe stricată. Ar fi primit cu 
dragă inimă, dar se gândi că n-avea haine potrivite şi fu 
nevoit să zisă nu. Asta-l necăji grozav. „Jacques ar fi trebuit 
să-mi facă o haină - îşi zicea el. Am neapărată nevoie 


Când vor apărea articolele, va trebui să merg pe la ziarişti, 
să le mulţumesc. Ce mă fac fără haina 1,. Seara se duse în 
pasajul Saumon, dar vizita asta nu-1 înveseli. Cevenolul 
râdea zgomotos, domnişoara Pierrotte era prea brună. 
Ochii negri îi făceau zadarnic semn şi-i spuneau încetişor: 
„lubeşte-mă!, tn limba mistică a stelelor; ingratul nu voia să 
audă nimic. După masă, când sosiră soţii Lalouette, se aşeză 
trist şi posac într-un colţ şi, în timp ce tabloul cu muzică îşi 
cânta micile melodii, şi-o închipuia pe Irma Borel tronând 
într-o lojă descoperită, braţul de zăpadă făcându-i vânt cu 
evantaiul, ceața de aur sclipind sub luminile sălii. „Ce ruşine 
mi-ar fi dacă m-ar vedea aici!” - gândea el. 

Trecură mai multe zile, fără se se mai întâmple nimic nou. 
Irma Borel nu mai dădea semn de viaţă. Eelaţiile între 
primul şi al cincilea etaj păreau întrerupte, în fiecare 
noapte, Piciul, stând la masa lui de lucru, auzea cum intra 
caleaşca doamnei şi, fără să bage de seamă, huruitul ei 
înăbuşit şi acel „Poarta, vă rog” al vizitiului îl făceau să 
tresară. Nu putea s-o audă fără emoție nici pe negresă, 
când se urca la ea; dac-ar fi îndrăznit, s-ar fi dus s-o întrebe 
ce face stăpână-sa. Cu toate acestea, ochii negri mai erau 
stăpâni pe situaţie. Piciul îşi petrecea ceasuri întregi lângă 
ei. Eestul timpului se închidea în odaia lui şi căuta rime, 
spre marea mirare a vrăbiilor ce veneau să-l vadă de pe 
toate acoperişurile dimprejur, căci vrăbiile din Cartierul 
Latin sunt ca doamna de ispravă şi-şi fac păreri ciudate 
despre mansardele studenţilor. În schimb, clopotele de la 
Saint-Germain - sărmanele clopote închinate Domnului şi 
închise toată viaţa lor ca nişte carmelite! - Se bucurau 
văzându-l pe prietenul lor Piciul veşnic la masa lui. Şi, ca 
să-l îmbărbăteze, îi cântau mereu. 

În vremea aceasta sosiră veşti de la Jacques. Era la Msa şi 
dădea multe amănunte asupra stabilirii lui. „Ce locuri 
frumoase, dragul meu Daniel, şi cum te-ar mai inspira 
marea, care-i colo, sub ferestrele mele! Eu mă bucur prea 
puţin de ea; nu ies niciodată. Marchizul dictează toată ziua. 


Al dracului om! Uneori, între două fraze, ridic fruntea, văd 
o mică pânză roşie la orizont, apoi repede iar cu nasul în 
Jhârtii. Domnişoara d'Haequeville e tot foarte bolnavă. O 
aud deasupra noastră cum tuşeşte, tuşeşte. Eu însumi, abia 
sosit, am căpătat un guturai zdravăn, care nu se mai 
sfârşeşte.” 

Ceva mai departe, vorbind despre doamna de la etajul 
întâi, Jacques zicea: „. Dacă vrei să m-asculţi, n-o să te mai 
duci la femeia asta. E prea complicată pentru tine; ba chiar, 
oare să ţi-o spun % Simt că-i o aventurieră. Uite! Am văzut 
ieri în port un bric olandez, care tocmai făcuse o călătorie 
în jurul lumii şi se întorcea cu catarge japoneze, prăjini 
lungi din Chili, un echipaj împestriţat ca o hartă geografică. 
Ei bine, dragul meu, găsesc că Irma Borela ta seamănă cu 
aceasta. Foarte frumos pentru un bric să fi călătorit mult, 
dar pentru o femeie nu-i acelaşi lucru. Îndeobşte cele care 
au văzut atâtea ţări îi fac pe ceilalţi să vadă pe naiba. Să n- 
ai încredere, Daniel, să n-ai încredere! Şi, mai ales, te 
conjur, nu fă să plângă ochii negri.” 

Cuvintele de la urmă îi merseră drept la inimă Piciului. 
Statornicia lui Jacques de a veghea asupra fericirii aceleia 
care nu voise să-l iubească i se păru minunată. „O, nu 
Jacques, nu te teme, n-am s-o fac să plângă” - îşi zise el, şi 
îndată luă neclintita hotărâre de a nu se mai întoarce la 
doamna de la etajul întâi. 

Încredeţi-vă în Piciul când e vorba de neclintite hotar îri. 

În seara aceea, abia băgă de seamă când trăsura hunii sub 
portal. Şi nici cântecul negresei nu-i mai abătu gândurile de 
la lucru. Era o noapte de septembrie înăbuşitoare, 
prevestind furtună. Lucra cu uşa întredeschisă. Deodată i 
se păru că aude trosnind scara de lemn ce ducea la odaia 
lui. Curând desluşi un zgomot uşor de paşi şi foşnetul unei 
rochii. Urca cineva, desigur. Dar cine? 

Cuc-Alb se întorsese demult. Poate că doamna de la etajul 
întâi venea să-i vorbească negresei. La gândul ăsta, Piciul 
simţi că inima-i bate puternic, dar avu curajul să rămână în 


faţa mesei. Paşii se tot apropiau. Ajunşi pe scară, se opriră. 
O clipă se făcu tăcere, apoi o uşoară bătaie în uşa negresei, 
care nu răspunse. 

„Ea este!” îşi zise el, fără să se mişte de la locul lui! 

Deodată, o lumină parfumată se răspândi în odaie. 

Uşa scârţii, cineva intra. 

Atunci, fără a întoarce capul, Piciul întrebă tre-murând: 

— Cine-i! !!; 

XI. INIMA DE ZAHĂR 

lată două luni de când a plecat Jacques, şi încă, nu-i vorba 
să se mtoarcă acasă. Domnişoara d'Hacgu-eville a murit. 
Marchizul, însoţit de secretarul său, îşi plimbă doliul prin 
toată Italia, fără să-şi întrerupă o singură zi neînduplecata 
dictare a memoriilor lui. Jacques, peste măsură de obosit, 
abia găseşte vreme să-i scrie fratelui său eâteva rânduri, 
datate din Roma, din Isleapole, din Pisa, din Palermo. Dar 
dacă ştampila poştei de pe aceste scrisori se schimbă 
adesea, cuprinsul lor e aproape acelaşi. „L.ucrezi? Ce fac 
ochii negri? A apărut articolul' lui Gusta ve Planche? Te-ai 
mai dus pe la Irma Borel?” La aceste întrebări, totdeauna 
aceleaşi, Piciul răspunde neclintit că lucrează mult, că 
vânzarea cărţii merge foarte bine, ochii negri de asemenea, 
că n-a mai văzut-o pe Ilrma Borel şi nici de Gustave Planche 
n-a auzit vorbindu-se. 

Ce-i adevărat din toate acestea? Xe-o va spune o ultimă 
scrisoare, pe care Piciul o scrisese într-o noapte de friguri* 
şi de zbucium. 

'Domnului Jacques Egssette, la Pisa Duminică seara, ora 
10 

Jacques, te-am minţit. De două luni nu fac decât să te mint. 
Îţi scriu că lucrez, şi de două luni călimara mea n-are 
cerneală. Îţi scriu eă vânzarea cărţii merge bine, şi de două 
luni nu s-a vândut niciun exemplar. Îţi scriu căf n-o mai văd 
pe lrma Borel, şi de două luni nu m-am despărţit nicio clipă 
de ea. Cât despre ochii negri, vai! O, Jacques, Jacques, de ce 
nti te-am ascultat? De ce m-am întors la femeia asta? 


Aveai dreptate, e o aventurieră şi nimic mai mult. La 
început o credeam deşteaptă. Nu-i adevărat, tot ce spune, 
repetă după alţii. S-are nici cap, nici inimă. E mârşavă, e 
cinică, e răutăcioasă. Când o apucă mânia, am văzut cum îşi 
bătea negresa cu cravaşa, cum o trântea la pământ şi-o 
călca în picioare. Pe lângă toate, e o femeie dârză, nu se 
teme nici de Dumnezeu, nici de dracu', dar crede orbeşte în 
prezicerile somnambulilor şi-n drojdia de cafea. Cât despre 
talentul ei de tragediană, zadarnic ia lecţii cu o stârpitură 
cu gheb şi stă toată ziua acasă cu cocoloaşe de gumă în 
gură, sunt sigur că niciun teatru n-o v-a primi. În viaţa 
privată însă e, într-adevăr, o actriţă grozavă. 

Nu ştiu, zău cum de-am căzut în ghearele acestei creaturi, 
eu care ţin atâta la ce-i bun şi la ce-i simplu, bietul meu 
Jacques, far pot să-ţi jur că i-am scăpat şi că acum totul s-a 
sfârşit, sfârşit, sfârşit. Dac-ai şti ce laş eram şi ce făceam din 
mine! Îi spusesem toată povestea mea; îi vorbeam de tine, 
de mama, de ochii negri. Să mori de ruşine, nu alta. îi 
dădusem toată inima mea, îi destăinuisem toată viaţa mea, 
dar din viaţa ei nu voise niciodată să-mi istorisească nimic. 
Î5u ştiu cine-i, nu ştiu de unde vine. Într-o zi am întrebat-o 
dacă a fost măritată şi a început să râdă. Ştii, semnul acela 
din colţul buzei e o lovitură de cuţit pe care a primit-o acolo, 
în ţara ei. Am vrut să ştiu cine i-1 făcuse. Mi-a răspuns 
foarte simplu: „Un spaniol, îl chema Pacheeo”, niciun cuvânt 
mai mult. Ce prostie, nu-i aşa! Partcă-l- cunosc eu pe 
Pacheco acela? N-ar fi trebuit să-mi dea câteva lămuriri? O 
lovitură de cuţit mi-i lucru firesc, ce dracul! Dar uite. 
Artiştii care-o înconjoară i-au făcut o faimă de femeie 
ciudată, şi ţine la renumele ei... Ah, artiştii ăştia, dragul 
meu, îi urăsc! Dac-ai şti, oamenii aceştia, trăind printre 
statui şi picturi, ajung să creadă că nu mai este altceva pe 
lume. Îţi vorbesc întruna de formă, de linie, de culoare, de 
artă greacă, de Parthe-non, de planuri, de mastoizi *. Îţi 
privesc nasul, braţele, bărbia. Cercetează dacă ai un tip 
oarecare, trăsături, caracter; dar de ceea ce bate în pieptul 


nostru, de patimile, de lacrimile, de suferinţele noastre, nu 
le pasă nici cât negru sub unghie. Oamenii ăştia au găsit că 
faţa mea are caracter, dar poezia mea deloc. Halal 
încurajare, n-am ce zice! 

La începutul legăturii noastre, femeia asta crezuse că 
pune mâna pe un copil minune, un. Mare poet de 
mansardă. M-a înnebunit cu mansarda! Mai târziu, când 
cenaclul ei i-a dovedit că nu eram decât un prost, m-a 
păstrat pentrucaracterul capului meu. Caracterul ăsta, 
trebuie să-ţi spun, se schimba după oameni. Unul din 
pictorii ei, care găsea că am tipul italian, m-a pus să-i pozez 
pentru un cim-poier; altul, pentru un algerian vânzător de 
violete !, altul. Parcă mai ştiu? De cele mai multe „ori pozam 
la ea şi, ca să-i fac plăcere, trebuia să rămân toată ziua cu 
zorzoanele pe umeri şi să figurez în salonul ei, alături de 
papagal. Multe ceasuri ne-am petrecut aşa, eu îmbrăcat în 
turc, fumând lulele 

1 Proeminenţă tn formă de mamelon, aşezată la partea 
inferioară şi posterioară a osului temporal: apofiza 
mastoidă. (n.t.) lungi, pe un colţ al canapelei, ea la celălalt p 
declamând cu cocoloşii, de gumă în gură şi oprindu-s (c) din 
când în când ca să-mi spună: „Ce cap caracteristic ai tu 
dragul meu Dani-Dan!” Când eram îmbrăcat în turc, îmi 
zicea Dani-Dan; când eram italian,. Danielo; niciodată 
Daniel. De altfel, voi avea cinstea să figurez sub aceste două 
chipuri la viitoarea expoziţie de pictură. Se va vedea în 
catalog: „Tânăr eimpoier italian, aparţinând d-nei Inna Bq- 
rel”, „Iânăr felah, aparţinând d-nei Ilrma Borel”. Şi eu voi fi 
acela. Ce ruşine! 

Mă opresc o clipă, Jacques. Mă duc să deschid fereastra şi 
să sorb un pic aerul nopţii. Mă înăbuş. Nu mai văd”. 

„Ora unsprezece 

Aerul mi-a făcut bine. Cu fereastra deschisă, pot-să-ţi scriu 
mai departe. Plouă, e întuneric clopotele sună. Ce tristă-i 
odaia asta! Scumpă odăiţă 1 Ce dragă-mi era odinioară. 
Acum mă plictisesc într-însa. Ea mi-a stricat-o. A venit aici 


prea des. Înţelegi, m-avea la îndemână, în casă. Era comod. 
O, nu mai era odaia de lucru. 

De eram sau nu acasă, intra la orice oră şi cotro-băia 
pretutindeni. Într-o seară am găsit-o seotocind într-un 
sertar în care păstrez tot ce am mai scump pe lume: 
scrisorile mamei, ale tale, ale ochilor negri; aceasta, într-o 
cutie aurită, pe care trebuie s-o cunoşti, în clipa când am 
intrat, lrma Borel ţinea cutia şi era gata s-o deschidă. Abia 
am avut când să mă reped şi să i-o smulg din mâini. 

— Ce faci acolo”? Am răcnit indignat. 

Îşi luă aerul cel mai tragic: 

— Am respectat scrisorile mamei tale, rlar aa-tea-mi 
aparţin, le vreau. Dă-mi cutia înapoi!” 

— Ce yrei să faci cu ea?” 

— Să citesc scrisorile dintr-însa.!'.” 

— Niciodată - i-am zis. Nu ştiu nimic din viaţa dumitale, iar 
pe a mea o cunoşti toată”. 

— O! Dani-Dan - era ziua turcului - o, Dani-Dan, cum se 
poate să-mi spui aşa ceva! Nu intri tu când yrei în casa 
mea? Nu-i cunoşti pe toţi cei care vin la mine?” 

Tot vorbind, şi cu glasul cel mai dulce, încerca să-mi ia 
cutia. 

— Ei bine - i-am zis - dacă-i aşa, îţi dau voie s-o deschizi, 
dar cu o condiţie- , 

— Care anume?” 

— Ai să-mi spui unde te duci în fiecare dimineaţă de la opt 
la zece.” 

Se îngălbeni la faţă şi mă privi drept în ochi... Nu-i 
vorbisem niciodată de asta, deşi ardeam să ştiu. Această 
ieşire tainică din fiecare dimineaţă mă făcea curios, mă 
neliniştea, ca şi semnul din colţul buzei, ca şi Pacheco şi ca 
toată viaţa ciudată pe care o ducea. Aş fi vrut să ştiu, dar în 
acelaşi timp mi-era frică să aflu. Simţeam că era la mijloc o 
taină ticăloasă care m-ar fi silit să fug... Totuşi, în ziua aceea 
am îndrăznit s-o întreb, după cum vezi. Rămase uimită. 
Şovăi o clipă, apoi îmi zise anevoie şi cu voce înăbuşită: 


— Dă-mi cutia şi o să ştii tot”. 

Atunci i-am dat cutia. Jacques, e o nemernicie, nu-i aşa? O 
deschise înfiorându-se de plăcere şi începu să citească toate 
scrisorile - erau vreo douăzeci - rar, cu glas scăzut, fără să 
sară un rând. Povestea asta de dragoste, curată şi sfioasă, 
părea c-o interesează mult. I-o mai istorisisem, dar în felul 
meu. Îi spusesem că ochii negri erau o fată din înalta 
aristocrație, pe care părinţii nu voiau s-o mărite cu un biet 
plebeu ca Daniel Eyssette. Eecunoşti aici caraghioasa mea 
vanitate. 

Din când în când se oprea din citit, zicând: „Uite! Asta-i 
drăguţ!” Sau încă: O, o, pentru o fată de neam mare., Apoi, 
pe măsură ce le citea, le apropia de luminare şi privea cum 
ardeau, râzând cu răutate. Eu o lăsam. „Voiam să ştiu unde 
se ducea în fiecare dimineaţă de la opt la zece. 

Dar printre scrisorile acestea era una scrisă pe hârtia 
casei Pierrotte, hârtie cu „antet”: trei farfurioare verzi sus, 
iar dedesubt: Porţelanuri şi cristaluri. Pierrotte, succesorul 
lui Lalouette... Sărmani ochi negri! Fără îndoială că într-o 
zi, fiind în prăvălie, simţiseră nevoia să-mi scrie şi luaseră 
cea dinţii hârtie ce le căzuse în mână. Îţi închipui ce 
descoperire pentru tragediană! Până atunci crezuse 
povestea mea cu fata nobilă şi părinţii de neam mare, dar 
când ajunse la scrisoarea asta, înţelese tot şi izbucni într-un 
hohot de râs: 

— Iat-o, dar, pe tânăra patriciană, perla cartierului 
aristocratic. O cheamă Pierrotte şi vinde porţelanuri în 
pasajul Saumon. A! Înţeleg acum de ce nu voiai să-mi dai 
cutia”. 

Şi râdea, râdea. 

Dragul meu, nu ştiu ce m-a apucat: ruşine”, ciuda, furia. 
Nu mai vedeam înaintea ochilor. M-am aruncat asupra ei 
să-i smulg scrisorile. Ea se tema, se trase un pas îndărăt şi, 
încurcându-se în trena rochiei, căzu, ţipând în gura mare. 
Negresa o SbMzi din odaia de alături şi alergă în grabă. Am 
vrut b-o împiedic să intre, dar cu dosul mâinii ei mari şi 


unsuroase mă ţintui de perete şi se înfipse între mine şi 
stăpână ei. 

În timpul ăsta, cealaltă se ridicase şi plângea, sau numai se 
prefăcea. Plângând, scotocea mai departe în cutie: 

— Nu ştii - zicea ea negresei - nu ştii de cea vrut să mă 
bată 1. Fiindcă am descoperit că domnişoara lui cea nobilă 
nu-i nicidecum nobilă şi vinde farfurii într-un pasaj”. 

— Nu tot cine port pinten, geambaş” (nu oricine poartă 
pinteni e geambaş) - îşi rosti bătrâna cuvenita zicală. 

— Uite - făcu tragediana - uite ce dovezi de dragoste îi 
dădea negustoreasa lui. Patru fire de păr din cocul ei şi un 
bucheţel de violete de cinci bani. Apropie-ţi lampa, Cuc- 
Alb!” 

Negresa apropie lampa. Părul şi florile luară foc pâlpâind. 
Eu o lăsam. Eram zdrobit. 

— O, dar asta ce-o mai fi? Urmă tragediana, desfăcmd o 
hârtie de mătase. Un dinte! Nu! Parc-ar fi de zahăr. Zău, 
aşa-i. E o zaharicală alegorică. O inimioară de zahăr!” 

Vai! Într-o zi7 la iarmarocul de la Preş Saint-Ger-vais, ochii 
negri cumpăraseră inimioara asta de zahăr şi mi-o 
dăduseră, zicând: 

— „iţi dau inima mea!” Negresa o privea cu ochi pofticioşi. 

— O vrei, Cucuie? Îi strigă stăpână-sa. Ei bine, prinde-o.” 

Şi i-o azvârli în gură, ca unui câine. Poate-i caraghios, dar 
când am auzit zahărul scrâşnind între dinţii negresei, m-am 
înfiorat din cap până-n picioare. Mi se părea că sfâşie chiar 
însăşi inima ochilor negri. 

Crezi poate, bietul meu Jacques, că după asta totul s-a 
sfârşit între noi! Ei, dragul meu, dacă a doua zi după scena 
aceasta ai fi intrat la Irma Borel, ai fi găsit-o repetând rolul 
Hermionei x cu ghebosul ei şi, într-un colţ, pe o rogojină, 
lângă papagal, ai fi văzut un tânăr turc, cinchit, cu o 
narghilea mare de ai fi putut-o încolăci de trei ori în jurul 
trupului său. „e cap caracteristic ai, dragul meu Dani-Dan!” 

Dar cel puţin, o să-mi spui, ca preţ al ticăloşiei tale, ai aflat 
ce voiai să ştii şi ce făcea ea în fiecare dimineaţă de la opt la 


zece % Da, Jacques, am aflat, însă abia azi-dimineaţă, după 
o scenă îngrozitoare, cea din urmă, te asigur. i-o voi 
povesti... Dar, sst |. Urcă cineva. Dac-o fi ea, dacă vine iar să 
mă urmărească?! E în stare, chiar după tot ce s-a petrectut. 
Stai! Mă duc să încui uşa, învârtind cheia de două ori... N-o 
să intre, nu te teme. 

Nu trebuie să intre!” „Miezul nopţii 

Nu era ea. Era negresa. Mă miram şi eu. N-auzisem 
trăsura întorcându-se. Cuc-Alb s-a culcat. Prin peretele 
subţire aud gâlgăitul sticlei şi îngrozitorul refren: 
tolocototinian. Acuma sforăie; parc-ar fi limba unui 
orologiu. 

1 Personaj din tragedia Andromaca, de Racine (1639 - 
1699). (n.r.) 

lată cum s-a sfârşit trista noastră iubire: Acum vreo trei 
săptămâni, ghebosul care-i dă lecţii i-a>declarat că era 
coaptă pentru marile succese tragice şi că voia s-o prezinte, 
împreună cu alţi elevi de-ai lui. 

Tragediana mea-i încântată. Cum n-au la înde-mână un 
teatru, se înţeleg să schimbe în sală de spectacol atelierul 
unuia dintre domni ăştia şi să trimită invitaţii tuturor 
directorilor de teatru din Paris. Cât despre piesa de debut, 
după multe discuţii aleg Athalie x. Din tot repertoriul, era 
cea pe care elevii ghebosului o ştiau mai bine. Ca s-o joace, 
era nevoie numai de câteva îmbinări şi repetiţii de 
ansamblu. Fie, dar, şi Athalie. Cum Irma Borel era prea 
cucoană mare ca să umble pe drumuri, repetițiile se făcură 
la ea acasă. În fiecare zi, ghebosul îşi aducea elevii: patru 
sau cinci fete înalte, slabe, solemne, drapate în caşmiruri 
franţuzeşti a treisprezece franci cinzeci, şi trei-patru 
nenorociţi de băieţi, cu haine de hârtie înnegrită” şi capete 
de naufragiaţi. Repetau toată ziua, afară de răstimpul de la 
opt la zece, căci, în ciuda pregătirilor pentru reprezentaţie, 
tainicele ieşiri nu încetaseră. Irma, ghebosul, elevii, toată 
lumea muncea cu furie. Două zile uitară să dea de mâncare 
papagalului. Cât despre tânărul Dani-Dan, nimeni nu-l mai 


lua în seamă. Într-un cuvânt, totul mergea strună; atelierul 
era împodobit, teatrul înjghebat, costumele gata, invitaţiile 
trimise. Dar iată că trei sau patru zile înaintea 
reprezentaţiei tânărul Eliacin - o fetiţă de zece ani, nepoata 
ghebosului - se îmbolnăveşte... Ce-i de 

1 Tragedie In versuri de Racine. (n.r.) 

— C. 288 făcut? Unde să găseşti alt Eliacin, un copil care 
să-şi poată învăţa rolul în trei zile? Deznădejde generală. 
Deodată, Irma Borel se-n toarse spre mine: 

— Dani-Dan, ce-ar fi dac-ai lua tu rolul?” 

— Eu”? Glumeşti. La vârsta mea!”. 

— Poate crezi că eşti bărbat. Dar, micule, pari de 
cincisprezece ani; pe scenă, costumat, machiat, o să arâţi 
de doisprezece... De altfel, rolul se potriveşte de minune cu 
caracterul capului tău.” 

Dragul meu, zadarnic m-am zbătut. Ca totdeauna, a 
trebuit să-i fac pe plac. Sunt atât de laşi. 

Beprezentaţia avu loc. A, dacă mi-ar arde să râd, ce te-aş 
mai distra, povestindu-ţi ziua aceea. Ne aşteptam să vină 
directorii de la Gymnase şi de la Teatrul Francez; dar pare- 
se că domnii ăştia aveau treabă în altă parte şi ne-am 
mulţumit cu un director de la periferie, adus în ultima clipă. 
Pe scurt, spectacolul ăsta în familie nu merse prea prost. 
Irma Borel fu foarte aplaudată. Eu găseam că Athalie asta 
era prea afectată, că n-avea expresie şi vorbea franţuzeşte 
ca o. Pitulice spaniolăx. Dar ce-are a face! Amicii ei, artiştii, 
nu se arătau atât de pretenţioşi. Costumul era autentic, 
glezna subţire, gâtul bine legat. E tot ce le trebuia. Cât 
despre mine, capul meu caracteristic îmi aduse şi mie un 
foarte frumos succes, deşi mai puţin frumos decât al lui 
Cuc-Alb, în rolul mut al doicii. Ce-i drept, capul negresei 
avea şi mai mult caracter decât al meu! Aşa că, în actul al 
cincilea, când se ivi ţinând pe pumnul ei papagalul cel mare 
- turcul, negresa şi 

1 Parafraza zicalei franţuzeşti: spaniolă, (n.t.) 


A vorbi franţuzeşte că o vacă papagalul ei, tragediana 
voise să figurăm cu toţii în piesă - a fost în sală o grozavă 
explozie de bravo. „Ce succes!” spunea Athalie, îneântată. 

Jacques. Jacques! Aud trăsura ei care se întoarce. O, ce 
femeie mizerabilă! De unde vine aşa de târziu? A uitat oare 
cumplita noastră dimineaţă? Şi eu care mai tremur tot! 

Poarta s-a închis la loc. Numai de nu s-ar urca acum! Vezi 
tu, e ceva groaznic vecinătatea unei femei pe care o urâăşti!” 
„Ora unu 

Reprezentaţia pe care ţi-am povestit-o a avut loe acum trei 
zile. 

În aceste trei zile a fost veselă, iubitoare, blândă, 
încântătoare. Nu şi-a bătut niciodată negresa. De mai multe 
ori m-a întrebat ce mai faci, dacă tot mai tuşeşti. Şi doar 
Dumnezeu ştie că nu te are la inimă. Ar fi trebuit să 
bănuiesc ceva. 

Azi-dimineaţă intră în odaia mea, când bătea ora nouă. 
Dra nouă! Niciodată n-o văzusem la ora asta! Se apropie de 
mine şi-mi zice zâmbind: 

— E ora nouă!” Apoi, deodată, cu un aer solemn: „Da, 
dragul meu - te-am înşelat. Când ne-am întâl-nit, nu eram 
liberă. Era un bărbat în viaţa mea, un bărbat cănii a-i 
datoresc luxul, huzurul, meu, tot ce ara.” îţi spuneam eu, 
Jacques, că era o ticăloşie în taina asta? 

— Din ziua când te-am cunoscut, mi-a fost scârbă de 
legătura asta. Nu ţi-am vorbit îndată de ea, fimdcă te ştiam 
prea mândru pentru a primi să mă împărţi cu altul. N-am 
rupt-o; fiindcă mi-era greu să renunţ la viaţa asta de 
trândăvie şi de lux, pentrt care-s născută. Astăzi nu mai pot 
să trăiesc astfel.' Minciuna asta mă apasă, trădarea asta de 
fiecare zi mă înnebunegşte. Şi dacă mă mai vrei, după 
mărturisirea pe care ţi-am făcut-o, sunt gata să părăsesc tot 
şi să trăiesc cu tine într-un colţişor de lume, unde vei voi.” 

Cuvintele din urmă, „unde vei voi”, le şopti lângă mine, 
aproape de buzele mele, ca să mă ameţească. 


Totuşi am avut curajul să-i răspund, ba chiar foarte rece, 
că sunt sărac, că nu-mi câştig existenţa şi că nu pot cere 
fratelui meu Jacques s-o hrănească% şi pe ea. 

La răspunsul ăsta ridică fruntea cu o înfăţişare de triumf: 

— Ei bine, ce-ai spune dac-aş fi găsit pentru noi amândoi 
un mijloc cinstit şi sigur de a ne câştiga viaţa, fără să ne 
despărţim?” 

Apoi scoase dintr-unul dhvbuzunarele ei un act timbrat, pe 
care. Începu să mi-l citească. Era un angajament pentru 
noi amândoi, într-un teatru de la periferia Parisului; ea, cu o 
sută de franci pe lună, eu, cu cincizeci. Totul era gata., Nu 
mai trebuia decât să iscălim. 

Am privit-o îngrozit. Simţeam că mă târa în prăpastie, şi o 
clipă m-am. lemut că nu voi fi destul de tare pentru a mă 
împotrivi. După ce sfârşi de citit Mrtia, fără să-mi lase timp 
să-i răspund, începu să vorbească cu înfrigurare de măreţia 
carierei teatrale şi de viaţa glorioasă pe care aveam s-o 
ducem acolo, liberi, mândri, departe de lume, dăruindu-ne 
numai artei şi iubirii noastre. 

Yorbi prea mult. Era o greşeală. Am avut când să mă 
reculeg, s-o chem în ajutor pe maică-mea Jacques în 
adâncul inimii mele, şi când îşi isprăvi tirada, am putut să-i 
spun foarte rece: - „Nu vreau să fiu actor!” 

Bineînţeles nu se dădu bătută şi-şi reluă frumoasele tirade. 

Osteneală zadarnică. Orice-mi spunea, nu-i răspundeam 
decâfc un singur lucru: 

— Nu vreau să fiu actor”. Începea să-şi piardă răbdarea. 

— Atunci - îmi zice ea, îngălbenindu-se la faţă - vrei mai 
bine să mă întorc acolo, de la opt la zece, şi să rămână 
lucrurile aşa cum sunt?” 

La asta i-am răspuns, ceva mai puţin rece: 

— Nu vreau nimic. Găsesc că-ţi face cinste dorinţa de a-ţi 
câştiga existenţa, ca să n-o mai datorezi mărinimiei unui 
domn de la opt la zece. Îţi repet numai că nu simt nici cea 
mai mică vocaţie pentru teatru şi că nu voi fi actor.” 

La lovitură aceasta izbucni: 


— A! Nu vrei să fii actor? Dar ce-o să fii atunci? Îsu cumva 
te crezi poet, din întâmplare? Se crede poet! Dar n-ai nimic 
din ceea ce trebuie, sărman nebun! Mă rog, fiindcă şi-a 
tipărit o carte proastă, pe care n-o cere nimeni, se credă 
poet. Dar, nenorocitule, cartea ta-i tâmpită, mi-o spun toţi. 
De două luni de când e pusă în vânzare, nu s-a vândut decât 
un singur exemplar, şi acela-i al meu. Tu, poet haida-de! 
ISumai frate-tu poate să creadă asemenea nerozie. Mare 
naiv şi acela! Şi-ţi trimite scrisori frumoase. Să te strici de 
râs cum tot îi dă cu articolul lui Gustave Planche. 
Deocamdată se omoară ca să te întreţină, iar tu, în timpul 
ăsta, tu. Tu. La drept vorbind, ce faci tu 1 Ştii măcar? Ai nn 
cap cu oarecare caracter, şi-ţi ajunge; te-mbraci ca un turc 
şi crezi că ăsta ţi-e tot rostul. Mai întâi te pievin că, de eâtva 
timp, caracterul capului tău se pieide îă-u de tot. Eşti urât, 
eşti tare urât. Iată, priveşte-te! Sunt sigură că dacă te-ai 
întoarce la mamzel Pierrotte, nici nu s-ar mai uita Ia tine. Şi 
totuşi, parcă sunteţi făcuţi unul pentru altul. Sunteţi născuţi 
amândoi să vindeţi porțelan în pasajul Saumon. Te prinde 
mai bine decât să fii actor”. 

Făcea spume la gură, se îneca. Niciodată n-ai văzut 
asemenea nebunie. Mă uitam la ea, fără să scot o vorbă. 
Când isprăvi, m-am apropiat de dânsa - tremuram din tot 
trupul - şi i-am spus foarte liniştit: 

— Nu vreau să fiu actor!” 

Zicând acestea, m-am îndreptat spre uşă, am deschis-o şi i- 
am arătat-o. 

— Să plec? Făcu ea, rânjind. A! Încă nu. Mai am multe de 
spus!” 

De astă dată n-am mai putut răbda. Un val de sânge mi se 
sui în obraz. Am pus mina pe o proptea de fier de la cămin 
şi m-am repezit la dânsa. Te asigur c-a şters-o. Dragul meu, 
în clipa aceea l-am înţeles pe spaniolul Pacheco. 

În urma ei mi-am luat pălăria şi am coborât. Toată ziua am 
alergat încoace şi-ncolo ca un om beat. A, dac-ai fi fost aici. 
O clipă mi-a venit în minte să mă duc la Pierrotte, să mă 


arunc la picioarele lui, să cer iertare ochilor negri. M-am 
dus până la uşa prăvăliei, dar n-am îndrăznit să intru. S-au 
împlinit două luni de când'n-am mai fost pe acolo. Mi-au 
scris, n-am răspuns. Au venit să mă vadă, m-am ascuns. 
Cum ar putea să mă iertel1? Pierrotte şedea la-tejghea. 
Părea trist. M-amoprit o clipă în picioare lingă geam şi m- 
am uitat la el, apoi am fugit plângând... 

Când s-a înnoptat, m-am întors acasă... Am plâns multă 
vreme la fereastră. Pe urmă am început să-ţi scriu. O să-ţi 
scriu toată noaptea. Mi se pare că eşti aici, că stăm de 
vorbă amândoi, şi asta-mi face bine. 

Ce monstru e femeia asta! Ce sigură era de mine! Cum mă 
credea eu totul jucăria, lucrul ei! Înţelegi? Să mă ducă la 
periferie să joc teatru! Sfătu-ieşte-mă, Jacques, mă 
plictisesc, sufăr. Mi-afăcut mult rău, vezi tu! Îfu mai am 
încredere în mine, mă îndoiesc, mă tem. Ce să fac? Să 
lucrez? Vai, are dreptate, nu-s poet, cartea mea nu s-a 
vândut. Şi ce-ai să faci ca s-o plăteşti? 

Toată viaţa mea-i sfărâmată. Nu mai văd, nu mai şi iu 
nimic. E întuneric. Sunt nume predestinate. O cheamă Irma 
Borel! Borelx, la noi înseamnă călău. Irma Călău! Ce binei 
se mai potriveşte numele ăsta „. Aş vrea să mă mut. Mi-e 
scârbă de odaia asta. Şi-apoi mă tem să n-o întâhiesc pe 
scară. Şi, mai ales, fii liniştit, dacă mai vine cumva. Dar n-o 
să mai vină. M-a uitat. Artiştii sunt acolo, ca să-i aducă 
mângâiere. 

Ah, Dumnezeule, ce aud? Jaccfucs, dragă frate, ea este! Îţi 
spun că ea-i! Vine aici! L-am recunoscut paşii. E aici, foarte 
aproape. Îi aud răsuflarea... Ochiul ei lipit de broasca uşii 
mă priveşte, mă arde, mă.”! 

Scrisoarea aceasta nu plecă. 

1 De la bourreau - călău (in limba franceză), (n.t.) 

XII. TOLOCOTOTINIAN lată-mă ajuns la paginile cele mai 
întunecate ale povestirii mele, la zilele de ticăloşie şi de 
ruşine pe care Daniel Eyssette le-a trăit lingă femeia 
aceasta, ca actor la periferia Parisului. Ciudat lucru! Timpul 


ăsta din viaţa mea, plin de peripeții, zgomotos, învolburat, 
mi-a lăsat mai mult remuşcări decât amintiri. 

Tot colţul acesta din memoria mea e învăluit în ceaţă, nu 
văd nimic, nimic. 

Dar staţi! N-am decât să închid ochii şi să îngân de două- 
trei ori refrenul ăsta bizar şi melancolic: Iolocototinian! 
Tolocototinian! Şi îndată, ea prin farmec, amintirile mele, 
aţipite, se trezesc, orele moarte ies din mormintele lor şi-l 
regăsesc pe Piciu aşa cum era pe atunci, într-o casă mare, 
nouă, de pe bulevardul Montparnasse, între Irma Borel, 
care-şi repeta rolurile, şi Cuc-Alb, care cânta fără încetare: 
-Tolocototinian! 'Tolocototinian! 

Ce casă îngrozitoare! O mai văd şi acum, o văd ca sutele ei 
de ferestre, cu parmaclăcul scării verde şi năclăit, lăzile de 
gunoi căscate, uşile numerotate, coridoarele lungi şi albe ce 
miroseau a vopsea proaspătă. Nouă de tot şi gata murdară. 
Erau acolo o sută opt camere; în fiecare cameră, câte o 
familie, şi ce familii! Ioată ziua se auzeau certuri, răcnete, 
zarvă, vărsări de sânge; noaptea, ţipete de copii, picioare 
goale umblând pe podea, apoi hâţânatul greoi şi veşnic 
acelaşi al leagănelor. Din când în când, pentru a mai 
schimba, percheziţiile poliţiei. 

Acolo, în văgăuna aceea, cu camere mobilate, cu şapte 
etaje, veniseră Irma Borel şi Piciul să-şi adăpostească 
iubirea. Tristă locuinţă şi foarte potrivii & pentru asemenea 
oaspete! O aleseseră fiindcă era aproape de teatrul lor; şi 
apoi, ca în toate casele noi, nu plăteau scump. Cu patruzeci 
de franci preţ pentru cei care uscau pereţii - aveau două 
camere., la etajul al doilea, cu un mic balcon spre bulevard, 
cel mai frumos apartament din toată casa. În fiecare seară 
se întorceau pe la douăsprezece, la sfâmtul reprezentaţiei. 
Era jalnic să treci pe străzile acelea largi, pustii, pe unde 
dădeau târcoale oameni tăcuţi ce purtau bluze, fete cu 
capul gol şi redingotele lungi ale patrulelor cenuşii. 

Mergeau repede, prin mijlocul drumului. Când ajungeau 
acasă, găseau puţină friptură rece pe colţul mesei şi pe 


negresa Cuc-Alb, care-i aştepta. Căci Irma Borel o păstrase 
pe Cuc-Alb. Domnul de la opt la zece îşi luase înapoi vizitiul, 
mobilele, vesela, trăsura. Irma Borel îşi păstrase negresa, 
papagalul, câteva bijuterii şi toate rochiile. Bineînţeles că 
pe acestea nu le mai purta decât pe scenă, trenele de 
catifea şi de mătase nefiind făcute pentru a mătura 
bulevardele de la marginea oraşului r,. Kumai rochiile 
umpleau una din cele două odăi. Atârnau de jur-împrejur, 
pe umerare de oţel, şi faldurile lor mari, mătăsoase, culorile 
lor bătătoare la ochi erau ciudat de nepotrivite cu podeaua 
spălăcită şi cu mobilele ponosite. În odaia asta dormea 
negresa. 

Îşi aşezase acolo mindirul, potcoava, sticla de rachiu; 
numai că, de frică să nu dea foc, nu i se lăsa lampa. Aşa ea 
noaptea, când se întorceau, Cuc-A) b, oinchită pe mindirul 
ei, în bătaia lunii, prinire rochiile acestea tainice, semăna cu 
o bătrână vrfijitoare pe care Barbă-Albastră ar fi pus-o să-i 
păzească cele şapte spânzurate. Cealaltă odaie, cea mai 
mică, era a lor şi a papagalului. Abia încăpeau un pat, trei 
scaune, o masă şi stinghia cea mare cu bețe aurite. 

Oricât de tristă şi de strimtă le era locuinţa, nu ieşeau 
totuşi niciodată. Când nu erau la teatru îşi petreceau 
vremea acasă, învăţându-şi. Rolurile, şi vă jur că era un 
tărăboi grozav. De la un capăt la altul al casei auzeai 
urletele lor dramatice: „Mica mea, daţi-mi fiica înapoi! Pe 
aici, Gaspard! Numele lui, numele lui, mizera-a-bile!” Pe 
deasupra, mai erau şi ţipetele sfâşietoare ale papagalului, şi 
glasul ascuţit al negresei care îngâna fără încetare: 
Tolocototinian! 'Tolocototinian! 

Irma Borel era fericită. Viaţa asta îi plăcea; se distra 
jucându-se de-a căsătoria artiştilor săraci: „îfu-mi pare rău 
de nimic” - zicea ea adeseori. Şi de ce i-ar fi părut rău? În 
ziua când sărăcia ar fi obosit-o, în ziua când s-ar fi săturat 
să bea vin cu litrul şi să mănânce îngrozitoarele porţii cu 
sos ars care li se aduceau de la birtul de jos, în ziua când s- 
ar fi plictisit până peste cap de arta dramatică de la 


periferie, în ziua aceea ştia bine că şi-ar fi reluat viaţa de 
altădată. N-avea decât să ridice un deget ca să regăsească 
tot ce pierduse. 

Gândul acesta ascuns îi dădea curaj şi o făcea să spună: 
„isu-mi pare rău de nimic”. Nu-i părea rău de nimic ei, dar 
lui, lui? 

Debutaseră amândoi în Gaspardo pescarul, una din cele 
mai frumoase bucăţi ale spanacurilor melodramatice. Irma 
Borel fu foarte aplaudată, fireşte, nu pentru talentul ei - 
voce proastă, gesturi caraghioase - ci pentru braţele-i de 
zăpadă, pentru rochiile de catifea. Publicul de acolo nu-i 
obişnuit să i se prezinte asemenea carnaţie de un alb 
orbitor şi rochii falnice a patruzeci de_ franci metrul. În sală 
ziceau: „E o ducesă!” Şi, uimiţi, ştrengarii din Paris 
aplaudau de-ţi spărgeau urechile. 

Bl n-avu acelaşi succes. Îl găsiră prea mic Şi-apoi se 
temea, se ruşina. Vorbea prea încet, ca la spovedanie: „Mai 
tare! Mai tare!” îi strigau. Dar gătlejul i se strângea, 
sugrumându-i cuvintele. A fost fluierat. Ce vreţi! Degeaba 
spunea Irma, îi lipsea vocaţia. La urma urmei, fiindcă eşti 
poet psost nu-i un motiv să fii actor bun. 

Creola îl îmbărbăta cum putea mai bine: „N-au înţeles 
caracterul capului tău”. - Îi zicea adeseori. Dar directorul 
nu se înşelă deloc asupra caracterului capului său. După 
două reprezentații furtunoase îl chemă în cabinetul lui şi-i 
spuse: „Dragul meu drama nu-i de tine. Ne-am înşelat. Să 
încercăm cu vodevilul. Cred c-o să fii tare bine în comedie”. 
Şi, începând de-a doua zi, încercară un vodevil. Juca rolul 
prim-amorezilor comici, al naivilor buimăciţi cărora li se dă 
de băut limonada Eoger în loc de şampanie şi care aleargă 
pe scenă ţinându-se de burtă, al nătărăilor cu peruci 
roşcate, care plâng ca nişte viței - hî! Hi! Hi! - Al 
îndrăgostiţilor de la ţară care-şi rostesc ochii, zicând: 
„Don'şoară, va iubim mult! Hei! Zău că vă iubim tare mult!” 

Juca rolul tuturor „Auguştilor”, fricoşilor, sluţilor, al tuturor 
celor care te fac să râzi, şi adevărul mă sileşte să spun că 


nu se descurcă prea rău. Nenorocitul avea succes: stârnea 
râsul spectatorilor. 

Lămuriţi lucrul ăsta de puteţi! Când era pe scenă, 
sulemenit, plin de pudră şi de zorzoane, Piciul se gândea la 
Jacques şi la ochii negri. Când se strâmba mai tare sau 
făcea caraghioslâcuri, chipurile acestor fiinţe dragi pe care 
le trădase atât de mişeleşte, se ridicau deodată înaintea lui. 

Aproape în fiecare seară - ştrengarii de prin partea locului 
pot să v-o spună -i se întâmpla să se oprească în mijlocul 
unei tirade şi să rămână în picioare, fără să mai scoată o 
vorbă, cu gura deschisă, privind sala. În clipele acelea, 
sufletul lui scăpa, sărea peste rampă, spărgea tavanul 
teatrului cu o. Lovitură de aripă şi se ducea foarte departe, 
să dea o sărutare lui Jacques, o sărutare doamnei Eyssette, 
să ceară iertare ochilor negri, jeluindu-se amarnic de trista 
meserie pe care era nevoit s-o facă. 

— Hei, zău că vă iubim tare mult! Spunea deodată glasul 
suflerului, şi atunci nenorocitul de Piciu, trezit din visul lui, 
picat din cer, se uita în jurai lui cu nişte ochi miraţi, în care 
se zugrăvea o spaimă atât de firească, de caraghioasă, încât 
toată sala izbucnea în hohote de râs. În „argoul” teatrului, 
asta se numeşte efect. Fără voia lui, găsise un efect. 

Trupa din care făceau parte juca în mai multe comune. 
Era un fel de trupă nomandă, care dădea reprezentații 
când la Grenelle, la, Montparnasse, la Sevres, la Sceaux, la 
Saint-Cloud. Ca să meargă dântr-un loc într-altul, se 
îngrămădeau în omnibu-zul teatrului” - un omnibuz vechi, 
cafeniu-deschis, tras de un cal ofticos. Pe drum cântau, 
jucau cărţi. Cei care nu-şi ştiau rolurile, se aşezau în fund şi 
repetau. Era locul lui. 

Sta acolo tăcut şi trist, ca toţi marii comici, surd la toate 
grosoloniile care bâzâiau în jurul lui. Or. Oât de jos căzuse, 
era totuşi deasupra acestor cabotini ambulanți. Se ruşina 
că se găseşte în asemenea tovărăşie. Femeile, nişte bătrâne 
pretenţioase, sulemenite, afectate, sentenţioase. Bărbaţii, 
oameni fără niciun ideal, care se făcuseră actori ca să nu 


muncească, din lene, din dragoste pentru poleială, pentru 
costum, ca să se arate pe scenă cu pantaloni strimţi de 
culoare. Deschisă şi în redingote, nişte crai de periferie, 
preocupaţi mereu de ţinuta lor, cheltu-indu-şi lefurile pe 
frizuri şi zicându-ţi foarte convinşi: „Astăzi am lucrat mult”, 
când pierduseră cinci ore ca să-şi croiască o pereche de 
cizme Ludovic al XV-lea din doi metri de hârtie lucioasă. 
Într-adevăr nu făcea să-ţi baţi joc de salonul cu muzică al lui 
Pier-rotte. Ca să cazi apoi în hodoroaga asta 

Din pricina înfăţişării lui posace şi a mândriei lui tăcute, 
camarazii nu-l iubeau. Spuneau: B un viclean, în schimb, 
creola ştiuse să cucerească toate inimile. Trona în omnibuz 
ca o prinţesă într-o aventură galantă, râdea cu toată gura, 
îşi lăsa capul pe spate ca să-şi arate gâtul fin, îi tutuia pe 
toţi, bărbaţilor le zicea „dragul meu,, iar femeilor „fetiţo,, 
şi-i silea pe cei mai arţăgoşi să spună despre dânsa: „E o 
fată bună!” Fată bună, ce bătaie de joc! 

Şi tot mergând aşa, râzând de glumele grosolane, 
ajungeau la locul reprezentaţiei. Când se isprăvea 
spectacolul, se dezbrăcau cât ai clipi şi repede se urcau iar 
în hodoroaga lor, să se întoarcă la Paris. Era noapte. 
Vorbeau încet, căutându-se prin întuneric cu genunchii. Din 
când în când, un râs înăbuşit. La intrarea în cartierul 
Mâine, omnibuzul se opre& să treacă sub şopron. Coborau 
cu toţii şi toată trupa mergea s-o însoţească pe Irraa Borel 
până la uşa uriaşei cocioabe, unde Cuc-Alb, pe trei sferturi 
beată, îi aştepta cu cântecu-i trist: Tolocototinian! 
Tolocototinian! 

Văzându-i aşa de legaţi unul de altul, ai fi crezut că se 
iubeau. Nu! Nu se iubeau. Se cunoşteau mult prea bine 
pentru aşa ceva. Elo ştia mincinoasă, rece, fără suflet. Ea îl 
ştia slab şi moale până la laşitate. Ea-şi zicea: într-o bună zi, 
frate-su va veni să mi-l răpească, pentru a-l reda 
negustoresei lui de porţelan,. El îşi zicea: „intr-una din zile, 
obosită de viaţa pe care o duce, o să-şi ia zborul cu un domn 
de la opt la zece, iar eu o să rămân singur în mocirla asta”. 


Teama asta veşnică de a se pierde era toată iubirea lor. Nu 
se iubeau şi totuşi erau geloşi. 

Ciudat lucru, nu-i aşa? Acolo unde nu-i iubire, să poată fi 
gelozie! Ei bine, aşa era. Când ea vorbea mai familiar cu 
cineva de la teatru, el se îngălbenea la faţă. Când el primea 
vreo scrisoare, ea se repezea, şi-o deschidea cu mâini 
tremurătoare. De cele mai multe ori era o scrisoare de la 
Jacques. 

O citea până la capăt, râzând în batjocură, apoi o arunca 
pe o mobilă: „Mereu acelaşi lucru!” zicea ea cu dispreţ. Vai, 
da, mereu acelaşi lucru, adică devotament, mărinimie, 
abnegaţie. Tocmai de aceea îl ura ea atâta pe fratele ăsta. 

Bunul Jacques habar n-avea. Nu bănuia nimic. 

1 se scria că totul merge bine, că Comedia pastorală era 
pe trei sferturf vândută şi că la scadenţa poliţelor se vor 
găsi la librari toţi banii ce trebuiai; pentru a face faţă. 
Încrezător şi de treabă ca totdeauna, trimiţea o sută de 
franci pe lună în strada Bonaparte, unde Cuc-Alb se ducea 
s-o ia. 

Cu suta de franci de la Jacques şi cu lefurile de la teatru 
aveau, desigur, cu ce trăi, mai ales încartierul ăsta de 
oameni săraci. Dar niciunul, nici altul nu ştiau - vorba ceea 
- ce-i banul: el, fiindcă n-avusese niciodată, ea, fiindcă 
avusese totdeauna prea mulţi. Aşa că, ce mai risipă! Din 
ziua a cincea a lunii, casa - un papucaş javanez din pănuşe 
de porumb - era goală. Mai întâi era papagalul, a cărui 
hrană costa tot atâta cât a unui om mare. Apoi era albul 
lichid, kolul pentru ochi, pudra, dresurile cu opiu, labele de 
iepure, toate dichisurile sulemenelii dramatice. Apoi 
broşurile de roluri ale teatrului erau prea vechi, prea 
ferfeniţite. Doamna voia broşuri noi. Mai avea nevoie şi de 
flori, multe flori. Mai degrabă s-ar fi lipsit de mâncare decât 
să-şi vadă glastrele goale. 

După două luni, erau plini de datorii: la hotel, la birt, la 
portarul teatrului. Din când în când, vreun creditor se 
plictisea şi venea să facă tărăboi dimineaţa, în zilele acelea, 


nemaiavând încotro, alergau repede la tipograful Comediei 
pastorale şi se împrumutau cu câţiva ludovici, în numele lui 
Jacques. Tipograful, care avea în mână volumul al doilea din 
faimoasele memorii şi mai ştia că Jacques era tot secretarul 
d-lui d'Hacqueville, îşi deschidea cu încredere punga. 
Ludovic după ludovic, ajunseseră să împrumute patru sute 
de franci care, adăugaţi la cei nouă sute pentru Comedia 
pastorală, urcau datoria lui Jacques la o mie trei sute de 
franci. 

Biata maică Jacques! Ce dezastre îl mai aşteptau la 
întoarcere! Daniel dispărut, ochii negri în lacrimi, niciun 
volum vândut şi o mie trei sute de franci de plată. Cum o să 
iasă din încurcătură? Creola nu se îngrijora deloc. Dar 
Piciul nu se gândea decât la asta. Era o obsesie, o spaimă 
neîncetată. În zadar căuta să se ameţească, să lucreze ca 
un ocnaş (şi ce muncă, sfinte Dumnezeule!), să înveţe 
mereu noi caraghioslâcuri, să studieze în faţa oglinzii noi 
strâm-bături. Oglinda-i răsfrângea totdeauna chipul lui 
Jacques în loc de al său; printre rândurile rolului, în loc de 
Langlumeau, de Josias şi de alte personaje de vodevil, nu 
vedea decât numele lui Jacques; 

Jacques, Jacques, mereu Jacques! 

În fiecare dimineaţă se uita cu groază la calendar şi, 
numărând zilele care-l despărţeau de prima scadenţă a 
poliţelor, îşi zicea înfiorându-se: „Numai o lună, numai trei 
săptămâni!” Fiindcă ştia bine că la cea dintâi poliţă 
protestată totul va fi descoperit şi că din ziua aceea va 
începe calvarul fratelui său. Până şi în somn îl urmărea 
gândul ăsta. Uneori se deştepta tresărind, cu inima strânsă 
şi faţa scăldată în lacrimi, cu amintirea nedesluşită a unui 
vis îngrozitor şi ciudat. 

Visul ăsta, totdeauna acelaşi, îl avea aproape în fiecare 
noapte. Totul se petrecea într-o odaie necunoscută, unde se 
găsea un dulap mare cu vechi ornamente căţărătoare de 
fier fasonat. Jacques era acolo, palid, îngrozitor de palid, 
întins pe o canapea: abia murise. Camille Pierrotte era şi ea 


acolo si, în picioare în faţa dulapului, căuta să-l deschidă pt 
ntru a lua. Un giulgiu. Dar nu izbutea. Şi tot dibuind cu 
cheia în jurul broaştei, spunea cu glas sfâşietor: Nu pot să 
deschid. Am plâns prea mult... nu mai văd”. 

Deşi voia să i se împotrivească, visul asta-l tulbur a mai 
mult dceât. Ari'i trebuit. De cum închidea ochii, îl vedea iar 
pe Jacques, întins pe canapea, şi pe Camille oarbă în faţa 
dulapului... Toate re-muşcările, toate spaimele acestea îl 
făceau din zi în zi mai posomorit, mai supărăcios. Cât 
despre creolă, nici ea nu mai era îngăduitoare. De altfel 
simţea nedesluşit că-i scapă - fără să ştie cum - şi asta o 
întărită. În fiecare clipă se iscau scene groaznice, strigăte, 
ocări. 

Ea-i zicea: 

— Du-te la Pierrotte a ta, să-ţi mai dea inimi de zahăr! 

Iar el, îndată: 

— Întoarcete la Pacheco al tău, să-ţi despice buza! Ea-i 
striga: 

— Burgheziile! El îi răspundea: 

— Blestemato! 

Apoi izbucneau ammdoi în lacrimi şi se iertau cu 
mărinimie, pentru a reîncepe a doua zi. 

Aşa trăiau, nu! Aşa se bălăceau împreună, legaţi laolaltă”, 
culcaţi în aceeaşi mocirlă. Viaţa asta ticăloasă, ceasurile 
acestea mizerabile mi se perindă astăzi pe dinaintea 
ochilor, îndată ce îngân refrenul negresei, ciudatul şi 
melancolicul: 'Tolocototinian! 'Tolocototinian! 

— C. 266 

XIII. RĂPIKEA 

Era într-o seară, pe la nouă, la teatrul Montparna-sse. 
Piciul, care juca în prima piesă, tocmai isprăvise şi se urca 
în cabina lui. Pe scară o întâlni pe Irma Borel, care urma să 
intre în scenă. Era strălucitoare, toată în catifea şi dantele, 
cu evantaiul în mină, ca Căimene K 

— Vino în sală - îi zise ea, trecând - sunt bine dispusă. O să 
fiu tare frumoasă. 


El grăbi pasul spre cabina lui şi se dezbrăcă repede. 
Cabina asta, pe care o împărțea cu doi camarazi, era un 
cabinet fără fereastră, cu tavanul scund, luminat cu schist2. 
Două sau trei scaune de pai alcătuiau tot mobilierul. De-a 
lungul peretelui atâr-nau bucăţi de oglindă, peruci ciufulite, 
zdrenţe cu paiete, catifele ponosite, aurituri şterse: jos, 
într-un colţ, borcane de ruj fără capace, pufuri de pudră 
roase. 

Piciul era acolo de câteva clipe şi tocmai se decspo-poţona, 
când auzi un maşinist cnemându-l de jos: „Domnule Daniel, 
domnule Daniel!” leşi din cabină şi, aplecat peste lemnul 
jilav al balustradei, întrebă: Ce este?” Apoi văzând că nu-i 
răspunde nimeni, cobori aşa cum era, pe jumătate 
dezbrăcat, mânjit tot cu alb şi cu roşu, cu peruca mare şi 
galbenă ce-i cădea pe ochi. 

1 Eroina din Mizantropul de Moliere (1622 - 1673). Tipul 
femeii tinere, frumoase, cochete, clevetitoare şi spirituale 
(n.t.)? Rocă ce se desface In foi subţiri, (n.t.) 

La capătul scării, se izbi de cineva. 

— Jacques! Strigă el, trăgându-se îndărăt. 

Era Jacques. O clipă se uitară unul la altul, fără să scoată o 
vorbă. Până la urmă, Jacques îşi împreună mâinile şi 
murmură cu glas blând, plin de lacrimi: O Daniel!, A fost de 
ajuns. Piciul, mişcat până în adâncul inimii, privi în jurul lui 
ca un copil fricos şi zise încet, aşa de încet, ÎDcât frate-su 
abia putu să-l audă: „la-mă de aici Jacques!” 

Jacques tresări şi, luându-l de mână, îl scoase afară. O 
birjă aştepta la uşă se suiră într-însa. „Strada Doamnelor, la 
Batignolles!” - strigă maica Jacques., E în mahalaua mea!” - 
răspunse voios birjarul, şi trăsura porni. 

Jacques era la Paris de două zile. Venea de la Palermo, 
unde, în sfârşit, îl ajunsese o scrisoare de-a lui Pierrotte, 
care alerga după el de trei luni. Scrisoarea aceasta, scurtă 
şi fără fraze, îl înştiinţa despre dispariţia lui Daniel. 

Citind-o, Jacques ghici tot. Îşi zise r „Copilul face prostii. 
Trebuie să mă duc acolo!” Şi numai-decât ceru un concediu 


marchizului. 

— Un concediu! Făcu bătrânul, săiind în sus. Eşti nebun? 
Dar memoriile mele? 

— Numai opt zile, domnule marchiz, cit îmi trebuie să mă 
duc şi să mă întorc. E în joc viaţa fratelui meu. 

— Puțin îmi pasă de fratele dumitale... N-ai fost prevenit 
când ai intrat la mine? Ai uitat convențiile noastre? 

— Nu, domnule marchiz, dar. 

— Niciun dar. O să păţeşti şi dumneata ca ceilalţi. Dacă-ţi 
părăseşti serviciul pentru opt zile, n-o 

Bă te mai întorci niciodată. Te rog gândeşte-te bine la 
lucrul ăsta. Şi uite, în timr; ce te gândeşti, şezi colea. O să-ţi 
dictez. 

— M-am şi gândit, domnule marchiz. Mă duc. 

— Du-te la dracu'! 

Atunci, neînduplecatul bătrân îşi luă pălăria şi-o porni la 
consulatul francez, în căutarea unui nou secretar. 

Jacques plecă în aceeaşi seară. 

Sosind la Paris, alergă în strada Bonaparte. „Fra-tc-meu e 
sus?” strigă el portarului, care-şi fuma luleaua în curte, 
călare pe fântână. Portarul începu să râdă: A şters-o 
demult!”, răspunse el cu viclenie. 

Voia să facă pe discretul, dar o monedă de cinci franci îi 
dezlegă limba. Atunci povesti că de multă vreme 
prichindelul de la al cincilea şi doamna de la etajul întâi 
dispăruseră, că se ascundeau nu ştiu unde, în vreun colţal 
Parisului, dar negi'eşit împreună, fiindcă negresa Cuc-Alb 
venea în fiecare lună să întrebe dacă nu-i ceva pentru ei. 
Mai adăugă cum că, la plecare, domnul Daniel uitase să-l 
înştiinţeze că se mută şi că i se datora chiria pe ultimele 
patru luni, fără a mai vorbi de alte dat oi ii mărunte. 

— Bine - făcu Jacques - totul va fi plătit. Şi, fără să piardă 
un minut, fără măcar să se scuture de col. Bul călătoriei, 
începu să-şi caute copilul. 

Se duse mai întâi la tipograf, gândind cu drept cuvânt că, 
depozitul general al Comediei pastorale fiind acolo, Daniel 


trebuia să vină des pe la el. 

— Voiam să-ţi scriu - îi zise tipograful, văzân-du-1 că intră. 
Ştii că cea dinţii poliţă expiră peste patru zile. 

Jacques răspunse foarte liniştit: 

— M-am gândit la asta. Chiar de mâine o să iau librarii la 
rând. Au să-mi dea bani. Vânzarea a mers foarte bine. 

Tipograful îşi holbă ochii albaştri şi bulbucaţi de alsacian: 

— Cum? Vânzarea a mers bine? Cine ţi-a spus apta 1 

Jacques se îngălbeni, presimţind o catastrofă. 

— Ia te uită în colţul ăsta - urmă alsacianul - la grămada 
aceea de A'olume. E Comedia pastorală. De cinci luni de 
când s-a pus în comerţ nu s-a vândut decât un singur 
exemplar. Până la urmă, librarii s-au plictisit şi mi-au trimis 
înapoi volumele pe care le aveau în depozit. În clipa de faţă 
nu-s bune decât să fie vândute la kilogram. Păcat! Era bine 
tipărită! 

Fiecare vorbă a omului acesta cădea pe capul lui Jacques, 
ca o lovitură de măciucă plumbuită, dar dar ceea ce-l dădu 
gata fu vestea că Daniel împrumutase bani de la tipograf, în 
numele lui. 

— ÎsTu mai departe decât ieri - făcu neînduplecatul 
alsacian - mi-a trimis o negresă să-mi ceară doi ludovici, dar 
am refuzat categoric. Mai întâi, fiindcă tainicul comisionar 
nu-mi inspira încredere, şi apui, înţelegi, domnule Eyssette, 
eu nu-s bogat, şi până acum am dat fratelui dumitale peste 
patru sute de franci. 

— Ştiu - răspunse cu mândrie maica Jacques - dar i'ii fără 
grijă, banii îţi vor fi înapoiaţi curând. 

Apoi ieşi repede, de teamă că n-o să-şi poată ascunde 
tulburarea. Pe stradă fu nevoit să se aşeze pe un stâlpişor 
de piatră. Înu-l mai ţineau picioarele. Copilul tugit, slujba 
pierdută, banii de înapoiat tipografului, odaia, portarul, 
scadenţa de poimâine, toate zbârnâiau, se învolburau în 
creierul lui. Deodată se ridică: „Mai întâi datoriile - îşi zise 
el - e lucrul cel mai grabnic”. „Şi cu toată mişe-leasca 


purtare a fratelui său faţă de familia Pierotte, se duse fără 
şovăială să se adreseze lui Pierotte. 

Când intră în prăvălia fostei case Lalouette, Jac-ques zări 
după tejghea o faţă mare, galbenă şi umflată, pe care la 
început nici n-o recunoscu, dar la zgomotul pe care-l făcu 
uşa, fat cea mare se ridcă şi, văzând cine intrase, scoase un 
răsunător: „Cum s-ar zice.”, asupra căruia nu te puteai 
înşela! Bietul Pierrotte! Mâhnirea fet ei lui făcuse din el 
altom Pierrotte” cel de odinioară, atât de voios şi de rumen, 
nu mai exista. Lacrimile pe care mititica lui le vărsa de cinci 
luni îi înroşiseră ochii şi-i topiseră obrajii. Pe buzele-i palide, 
râsul zgomotos de altădată făcea loc acum unui zâmbet 
rece, tăcut, zâmbetul văduvelor şi al iubitelor părăsite. Nu 
mai era Pierrotte, era Ariana, era îfina. 

De altfel, în prăvălia fostei case Lalouette numai el era 
schimbat. Păstoriţele colorate, chinezii cu pân-tec mare, 
vioriu, surâdeau mereu fără griji pe poliţele înalte, printre 
paharele de Bccmia şi farfuriile cu flori mari. Castroanele 
de supă rotunde, lămpile cârcel* de porțelan pictat 
străluceau mereu la locul lor, îndărătul aceloraşi vitrine, şi, 
în odaia din dosul prăvăliei, acelaşi flaut cânta tot atât de 
discret. 

— Eu sunt, Pierrotte - zise maica Jacques, în-tăiindu-şi 
glasul - vin să-ţi cer un mare serviciu, împrumută-mi o mie 
cinci sute de franci. 

1 Lampă mecanică inventată de ceasornicarul francez 
Cârcel In 1800. (n.t.) 

Fără să. Răspundă, Pierrotte deschise casa, zornăi câţiva 
taleri; apoi, înehizând sertarul, se ridică liniştit: 

— Nu-i am aici, domnule Jacques. Aşteaptă-mă că-i aduc 
de sus. Înainte de a ieşi, adăugă stingherit: îfu-ţi spun să vii 
cu mine. l-ar face prea râu. Jacques oftă: 

— Ai dreptate, Pierrotte. Mai bine să nu merg sus. 

După cinei minute, cevenolul se întoarse cu două hârtii de 
câte o mie de franci, pe care i le puse în mână. Jacques nu 
voia să le ia. 


— N-am nevoie decât de o mie cinci sute de franci - zicea 
el. 

Dar cevenolul stărui: 

— Te rog, domnule Jacques, păstrează tot. Ţin la cifra de 
două mii de franci. E suma pe care mi-a împrumutat-o 
domnişoara pe vremuri, ca să-mi cumpăr un om în loc. Dacă 
n-oi primi, cum s-ar zice, nu ţi-aş ierta-o niciodată! 

Jacques nu îndrăzni să refuze. Băgă banii în buzunar, şi, 
întinzând mâna eevenolului, îi zise numai: 

— Adio, Pierrotte, şi mulţumesc! Pierrotte îi opri mâna. 

Câtva timp rămaseră aşa, faţă în faţă, emoţionaţi şi tăcuţi. 
Amândoi aveau numele Ini Daniel pe buze, dar, din aceeaşi 
delicateţe, nu îndrăzneau să-l rostească. Un tată şi o mamă 
caie se înțelegeau atât de bine! Jacques, cel dintâi, se 
desprinse uşurel, îl podideau lacrimile; se grăbea să iasă. 
Cevenolul îl însoţi până în pasaj. Ajungând acolo, bietul om 
nu-şi mai putu stăpâni amărăciunea de care-i era plin 
sufletul şi începu cu dojana în glas: 

— Ah! Domnule Jacques... domnule Jacques... cum s-ar 
zice! Dar era prea tulburat ca să-şi isprăvească traducerea 
şi nu putu decât să repete de două ori la 1 înd: Cum s-ar 
zice... Cum s-ar zice... 

O, da, într-adevăr, cum s-ar zice! 

Plecând de la Pieirotte, Jacques se întoarse la tipograf. Cu 
toată împotrivirea alsacianului, voi să-i înapoieze îndată cei 
patru sute de franci împrumutaţi lui Daniel. Şi, ea să-şi ia 
de-o grijă, îi mai lăsă şi banii pentru cele trei poliţe; apoi, 
simţiudu-şi inima mai uşoară, îşi zise: „Să căutăm copilul”. 
Din nenorocire, ora era prea înaintată ca să-şi înceapă 
alergătura chiar în ziua aceea. De altfel, oboseala călătoriei, 
emoția, tuşea seacă şi neîncetată care demult îl prăpădea 
cu încetul zdrobiseră până într-atâta pe biata maică 
Jacques, încât a fost nevoie să se întoarcă în strada 
Bonaparte, spre a se mai odihni puţin. 

A, când intră în odăiţă şi revăzu, în amurgul unui soare 
bătrân de (octombrie, toate lucrurile care-i vorbeau de 


copilul său: masa rimelor în faţa ferestrei, paharul lui, 
călimara, lulele scurte ca ale abatelui Germane, când auzi 
sunând prietenoasele clopote de la Saint-Germain, cam 
răguşite de ceaţă, când Angelus-nl de seară - melancolicul 
Angehis care-i plăcea atâta lui Daniel - bătu din aripi în 
geamurile umede, numai o mamă ar putea spune cea 
suferit maica Jacques... 

Se învârti de două-trei ori în jurul odăii, uitându-se 
pretutindeni, deschizând toate dulapurile, în nădejdea de a 
găsi ceva care să-l pună pe urmele fugarului. 

Dar, vai! Dulapurile erau goale. Nu mai rămăsese decât 
rufărie veche, nişte zdrenţe. Toată odaia mirosea a dezastru 
şi a părăsire. Nu plecase, fugise, într-un colţ, pe jos, era un 
sfeşnic, iar în cămin, sub un morman de hârtie arsă, o cutie 
albă cu dungi de aur. Cutia asta o recunoscu. Acolo păstrau 
scrisorile ochilor negri. Acum o regăsea în cenuşă. Ce 
nelegiuire! 

Urmându-şi cercetările, dădu într-un sertar al mesei peste 
câteva foi de hârtie acoperite cu un scris neregulat, 
înfrigurat, scrisul lui Daniel când era inspirat., Bun poem, 
fără îndoială” - ghidi maica Jaegues, apropiindu-se de 
fereastră, ca să citească, într-adevăr era un poem, un poem 
jalnic ce începea astfel: „Jacques, te-am minţit. De două luni 
te mint mereu”. Scrisoarea aceasta nu plecase; dar, după 
cum vedeţi, ajungea totuşi la destinaţie. De data aceasta, 
providenţa făcuse serviciul poştei. 

Jacques o citi de la capăt la celălalt. Când ajunse la locul 
unde scrisoarea vorbea de un angajament la Montparnasse, 
propus cu atâia stăruinţă, respins cu atâta hotărâre, sări în 
sus Jde bucurie: 

— Ştiu unde este - strigă el; şi, vârând scrisoarea în 
buzunar, se culcă mai liniştit; dar, deşi rupt de oboseală, nu 
dormi. Tot blestemata aceea de tuse... 

De cum se iviră zorile, zoii leneşe şi reci de toamnă, se 
scula în grabă. Îşi făcuse planul. 


Adună boarfele din. Fundul dulapurilor, le puse în cufărul 
lui, fără a uita cutiuţa cu dungi de aur, zise un ultim adio 
vechiului turn Saint-Germain şi plecă lăsând lotul deschis - 
uşa, fereastra, dulapurile, pentru ca nimic din frumoasa lor 
viaţă să nu mai rămână în locuinţa aceea, în care alţii 
aveau, să Pica de-acum înainte. Jos înştiinţa că se mută, , 
plăti chiria pe lunile din urmă; apoi, fără a mai răspunde 
întrebărilor viclene ale portarului, opri o trăsură care 
trecea şi porunci să-l ducă la hotelul Pilois, din strada 
Doamnelor, la Batignolles. 

Hotelul ăsta era ţinut de un frate de-al bătrânului Pilois, 
bucătarul marchizului. Nu primea decât persoane 
recomandate şi numai cu trimestrul. Aşa că, în cartier 
hotelul se bucura de o faimă cu totul deosebită. A locui la 
hotelul Pilois era un certificat de viaţă regulată şi cinstită. 
Jacques îşi câştigase încrederea acelui Vatelx al casei 
d'Hacqueviile, şi aducea din partea acestuia un coş cu vin 
de Marsala pentru hotelier. 

Această recomandaţie fu de ajuns, şi eând ceru cu sfială să 
fie primit ca locatar, i se dădu fără şovăire o cameră 
frumoasă la parter, cu două ferestre spre grădina hotelului 
- era cit pe ce să spun a mănăstirii. Grădina nu era mare; 
trei sau patru salcâmi, un pătrat de verdeață sărăcăcioasă - 
verdeaţa din Batignolles - un smochin fără smochine, o viţă 
de vie bolnavă şi câteva tufe de crizanteme, numai atâta, 
dar, în sfârşit, ajungea ca să înveselească odaia, cam tristă 
şi umedă de felul ei. 

Fără să piardă o clipă, Jaquces îşi aşeză lucrurile, bătu 
cuie, rândui ruf aria, puse un rastel pentru lulelele lui 
Daniel, anină portretul doamnei Eyssettelacăpă-tâiul 
patului; într-un cuvânt, se strădui pe cât putu mai bine s- 
alunge aerul banal care îmbâăcseşte orice 

1 Şeful serviciului mesei al Marelui Conde. Tip de bucătar 
priceput, (n.t.) cameră mobilată; apoi, când o luă bine în 
stăpâmre, îmbucă repede ceva şi ieşi îndată. Trecând, îl 
înştiinţa pe domnul Pilois că în seara aceea, în mod cu totul 


excepţional, o să se întoarcă poate cam târziu, şi-l rugă săi 
se pregătească în cameră o gustare mai bună, cu două 
tacâmuri şi vin veclii. În loc să se bucure de acest câştig 
suplimentar, bunul domn Pilois se înroşi până în vârful 
urechilor, ca un vicar abia intrat în slujbă. 

— Vorba-i că - făcu el, încurcându-se - nu ştiu. 
Eegulamentul hotelului nu îngăduie avem feţe bisericeşti 
care. 

Jacques zâmbi: 

— A! Foarte bine, înţeleg. Te-au speriat cele două tacâmuri 
Linişteşte-te, iubite domnule Pilois, nu-i o femeie. 

Dar, coborând spre Montparnasse, îşi zicea: „Iotuşi; da, e 
o femeie, o femeie fără curaj, un copil fără minte pe care 
niciodată nu trebuie să-l mai laşi singur”. 

Spuneţi-mi de ce maică-mea Jacques era atât de sigur că 
mă găseşte la Montparnasse? De când îi scrisesem 
groaznica scrisoare care nu plecase, aş fi putut foarte bine 
să părăsesc teatrul, ba nici să nu fi intrat acolo,. Ei bine, nu! 
Instinctul de mamă îl călăuzea. Era convins că mă găseşte 
acolo şi c-o să mă ia cu el chiar în seara aceea; numai că, pe 
bună dreptate, se gândea: „Ca să-l răpesc, trebuie să fie 
singur, iar femeia aceea să nu bănuiască nimic”. Asta-l 
împiedică să se, ducă de-a dreptul la teatru după lămuriri. 
Culisele-s vorbăreţe. Un singur cuvânt” putea să dea de 
ştire- Socoti că-i mai bine să se bizuie numai pe afişe şi se 
duse repede să le cerceteze. 

Programele repfezentanţiilor de periferie se afişează la 
uşa crâşmarilor din cartier, după nişte zăbrele, în felul 
strigărilor de cununie în satele din Alsacia Citindu-le, 
Jacques scoase un țipăt de bucurie.: 

La teatrul Montparnasse se juca în seara aceea Marie- 
Jeanne, dramă în cinci acte, cu doamnele Irma Borel, 
Desiree Levrault, Guigne ete. 

Precedat de: 

Iubire şi prune uscate, vodevil într-un act, cu domini 
Daniel, Antonin şi domnişoara Leontine. 


„'Totu-i în regulă - îşi zise el. 3su joacă amândoi în aceeaşi 
piesă. Sunt sigur de lovitura mea.” îi intră într-o cafenea din 
Grădina Luxemburg, să aştepte ora răpirii. !. 

Când se însera, se duce la teatru. Reprezentaţia-! Şi- 
ncepuse. Se plimbă cam un ceas sub gangul din £! faţa uşii, 
laolaltă cu gardienii comunali. 

Din când în când, aplauzele dinăuntru ajungeau ', până la 
el ca un zgomot de grindină îndepărtată, şi i se rupea inima 
la gândul că poate aplaudau astfel strâm-băturile copilului 
său. Pe la nouă, un val de lume se revărsă zgomotos în 
stradă. Vodevilul se isprăvise: erau unii care mai râdeau. 
Fluierau, se chemau: „Hei! Tu!” răsunau toate zbieretele 
menajeriei pariziene. De! Nu era ieşirea de la Teatrul 
Italienilor! 

Jacques mai aşteptă o clipă, pierdut în gloata aceea; apoi, 
pe la sfârşitul antractului, când toată lumea se întorcea în 
sală, se strecură într-o alee întunecoasă şi năclăită de lângă 
teatru - intrarea artiştilor - şi ceru să vorbească cu doamna 
'lima Borel. 

— Cu neputinţă! I se spuse. E în scenă. 

Cit despre şiretlicuri, nici chiar un sălbatic nu-l întrecea 
pe Jaeques ăsta! Cu aerul cel mai liniştit răspunse: 

— Dacă nu pot s-o văd pe doamna Ilrma Borel, vă rog să-l 
chemaţi pe domnul Daniel. O să-i transmită ce aveam să-i 
spun. 

După un minut, maica Jacques îşi recucerise copilul şi-l 
ducea în grabă la celălalt capăt al Parisului. 

XIV. VISUL 

— „a te uită, Daniel - îmi zise maică-mea Jacques, când am 
intrat în camera de la hotelul Pilois. Parcă-i noaptea sosirii 
tale la Paris! 

Ca în noaptea aceea, într-adevăr, o gustare îmbietoare ne 
aştepta pe o faţă de masă foarte albă: pateul mirosea 
frumos, vinul părea venerabil, flacăra luminoasă a 
luminărilor râdea în fundul paharelor. Şi totuşi, şi totuşi nu 
mai era acelaşi lucru! Sunt fericiri care nu se mai repetă. 


Masa era aceeaşi, dar îi lipsea floarea vechilor noştri 
oaspeţi, frumoasa înflăcărare a sosirii, planurile de lucru, 
visurile de glorie şi acea sfântă încredere care te face să 
râzi şi să mănânci cu poftă. Mei unul, vai! Niciunul din 
oaspeţii aceştia de altădată nu voise să vină la domnul 
Pilois. Rămăseseră cu toţii în clopotniţa de la Saint- 
Germain. Ba în ultima clipă, până şi Expansiunea, care ne 
făgăduise să ia parte la sărbătoarea noastră, trimise 
răspuns că n-o să vină. 

O nu, nu mai era aceiaşi lucru. Îm înţeles aşa de bine, incit 
vorbele lui Jacques, în loc să mă înveselească, îmi umplură 
ochii de lacrimi ce-mi curgeau şiroaie. Sunt sigur că-n 
adâneul inimii îi venea şi lui să plângă, dar avu curajul să se 
stăpânească şi-mi zise, luându-şi un aer voios: „Haide, 
Daniel, ai plâns destul! Numai asta faci de un ceas. (în 
trăsură, pe când îmi vorbea, plânsesem întruna pe umărul 
lui). Halal primire! Fără îndoială îmi aminteşti de cele mai 
urâte zile ale vieţii mele, vremea ibricelelor cu clei, şi parcă 
mai aud: „Jacques, eşti un măgar!, Haide, şterge-ţi 
lacrimile, tinere pocăit, uite-te în oglindă şi să vezi cum o să 
râzi”. 

M-am uitat în oglindă, dar n-am râs. Mi-a fost ruşine 
Peruca cea galbenă mi se lipise de frunte, eram mânjit cu 
roşu şi cu alb pe obraji, peste care-mi curgeau sudoarea şi 
lacrimile. Era îngrozitor! Cu o mişcare de scârbă mi-am 
smuls peruca, dar, când s-o arunc, m-am răzgândit şi am 
atârnat-o drept în mijlocul peretelui. 

Jacques mă privea foarte mirat: De ce-o pui acolo, Daniel? 
B foarte urât trofeul ăsta de apaş. Parcă l-am fi scalpat pe 
PolicMnelle 1. 

Iar eu, foarte grav: Nu! Jacques, nu-i un trofeu. E 
remuşearea mea, remuşcarea mea ce se poate vedea şi 
pipăi şi pe care vreau s-o am totdeauna înaintea mea”. 

Umbra unui zâmbet amar trecu pe buzele lui Jacques, dar 
îndată îşi reluă înfăţişarea veselă: Aida-de, lasă asta; acum 
că te-ai spălat şi ţi-am regăsit scumpa mutrişoară, să ne 


aşezăm la masă, frumosul meu cârlionţat, că mor de 
foame”. 

1 Personaj caraghios din farsele italiene, (n.t.) 

Nu era adevărat. Nu-i era foame, dar nici mie, 
Dumnezeule! În zadar voiam să fac cinste mesei, mi se 
oprea mâncarea în gât şi, cu toate sforţările mele de a mă 
linişti, îmi stropeam pateul cu lacrimi tăcute. Jacques mă 
pândea cu coada ochiului şi-mi zise după o clipă: „De ce 
plângi? Îţi pare rău că eşti aici? Ţi-e necaz pe mine că te-am 
răpit?” 

I-am răspuns cu tristeţe: „Jacques, asta-i o vorbă rea, dar 
ţi-am dat dreptul să-mi spui orice”. 

Câtăva vreme am mai mâncat, sau mai bine zis ne-am 
prefăcut amândoi că mâncăm. Jacques, scos din răbdări de 
comedia pe care ne-o jucam unul altuia, îşi împinse farfuria 
şi se ridică:„Hotărât lucru, masa nu merge. Mai bine să ne 
culcăm”. 

Avem noi un proverb care spune: „Chinul şi somnul nu-s 
tovarăşi de pat”. Mi-am dat seama de adevărul ăsta în 
noptea aceea. Chinul meu era să mă gândesc la tot binele 
pe care mi-l făcuse maică-mea Jacques şi la tot răul cu 
care-l răsplătisem, să compar viaţa mea cu a sa, egoismul 
meu cu devotamentul lui, sufletul ăsta de copil mişel cu 
inima aceea de erou, care-şi luase ca îndreptar în viaţă: 
„IȚu-i decât o fericire pe lume, fericirea celorlalţi”. Mai era 
un chin să-mi spun: „Acuma mi-am stricat viaţa. Am pierdut 
încrederea lui Jacques, iubirea ochilor negri, stima faţă de 
mine însumi. Ce-o să mă fac?”. 

Chinul ăsta îngrozitor mă ţinu treaz până la ziuă. Nici 
Jacques nu dormi. L-am auzit răsucindu-se pe o parte şi pe 
alta şi tuşind o tuse seacă ce parcă-mi înţepa ochii. Odată L- 
am întrebat încetişor: „Luşeşti, Jacques? Nu eşti bolnav 
cumva?”. Mi-a răspuns: Nu-i nimic. Dormi acolo.” Şi, după 
glasul lui, am înţeles că era mai supărat pe mine decât voia 
să pară. Gândul ăsta-mi sporea şi mai mult mâhnirea şi am 
început iar să plâng singur sub plapuma. Im am plâns atâta, 


că până la urmă am adormit. Dacă chinul alungă somnul, 
lacrimile sunt un narcotic. 

Cum m-am deşteptat era ziua mare. Jacques nu se mai afla 
lingă mine. Credeam că plecase, dar, dând la o parte 
perdelele, l-am zărit la celalalt capăt al odăii, culcat pe o 
canapea, şi atât de palid, o! Aut de palid. 31Iu ştiu ce gând 
groaznic mi-a fulgerat prin minte. „Jacques!” am strigat, 
repezmdu-mă spre el. Dormea şi strigătul meu nu-l 
deşteptă. Lucru ciudat! Chipul lui avea în somn o expresie 
de suferinţă tristă, pe care nu i-o mai văzusem mcodata, dar 
care totuşi nu era ceva nou pentru mine. Irasa-turile lui 
slăbite, faţa prelungă, paloarea obrajilor, mâinile 
bolnăvicios de străvezii, toate-mi făceau rau, dar un râu pe 
care-l mai simţisem cândva. 

Totuşi nu fusese niciodată bolnav. Niciodată până acum, 
Jacques n-avusese cearcănele astea vinete sub ochi, fata 
asta suptă. În ce altă lume trecuta mai avusesem oare 
vedenia aceasta? Deodată mi-am adus aminte de visul meu. 
Da, asta-i! Aşa era- Jacques în visul meu, palid, îngrozitor de 
palid, întins pe o canapea, abia murise... Jacques a murit, 
Daniel Eyssette, situll-ai ucis. În clipa aceea, o raza de soare 
cenuşiu intră sfioasă pe fereastră şi, ca o şopârlă, alergă pe' 
chipul acesta palid, neînsufleţit. U, fericire !. lată că mortul 
se deşteaptă, se freacă la ochi şi văzându-mă în picioare în 
faţa lui, îmi zice zim-bind voios: 

— Bună dimineaţa, Daniel! Ai dormit bine Eu tuşeam prea 
mult. M-am lungit pe canapea ca sa nu te trezesc. 

Şi în timp ce-mi vorbeşte foarte liniştit, simt că-mi mai 
tremură picioarele de cumplita vedenie pe care am avut-o şi 
mă rog în adâncul inimii mele: „Dumnezeule atotputernic, 
nu-mi lua pe maică-mea Jao ques!” 

Cu toată deşteptarea asta tristă, dimineaţa fu destul de 
veselă. Am putut chiar să regăsim ceva din râsetele noastre 
de odinioară, dar, când să mă îmbrac, mi-am dat seama că 
n-aveam alte haine decât un pantalon scurt de barchet şi o 


jiletcă roşie cu pulpane lungi, zdrenţe de teatru pe care le 
purtam în clipa răpirii. 

— La naiba, dragul meu - îmi zise Jacques - nu te poţi 
ghidi la toate! Numai don Juanii nedelicaţi se gândesc la 
trusou când răpesc vreo frumoasă! De altfel n-avea nicio 
grijă ] O să te înnoim. Va fi iar ca la sosirea ta la Paris. ! 

O spunea ca să-mi facă plăcere, fiindcă simţea, ca şi mine, 
că nu mai era acelaşi lucru. 

— Hai, Daniel - urmă bunul meu Jacques, văzând că luam 
un aer visător - să nu ne mai gândim la trecut. lată o viaţă 
nouă care se deschide înaintea noastră, să păşim în ea fără 
remuşcări, cu încredere, eăutând numai să nu ne mai joace 
aceleaşi feste ca cea veche ! Nu te întreb, dragă frate, ce 
socoti să faci de azi înainte, dar mi se pare că, dacă vrei să 
începi un nou poem, locul ăsta-i prielnic să lucrezi. Ddaia-i 
liniştită. Păsările cântă în grădină. Îf-ai decât să-ţi aşezi 
masa rimelor în faţa ferestrei. - 

I-am curmat repede vorba: 

— Sru, Jacques, s-a isprăvit cu poemele şi cu rimele. Înt 
fantezii care te costă prea scump. Acuma vreau 

I - c. 266 să fac şi eu ca tine, să muncesc, să-mi câştig 
existenţa şi să te ajut din răsnuteri la reclădirea căminului. 
Iar el, zâmbitor şi liniştit: 

— lată planuri frumoase, domnule fluture albastru, dar nu 
asta ţi se cere. Nu-i vorba să-ţi câştigi existenţa, şi numai 
de-ai făgădui. Dar basta! O să mai vorbim noi de toate 
acestea mai târziu... Hai să-ţi cumpărăm haine! 

Ca să ies, am fost nevoit să pun o redingotă de-a lui, care- 
mi cădea până la glezne şi-mi dădea aerul unui muzicant 
piemontez; nu-mi lipsea decât harpa. Cu câteva luni în 
urmă aş fi murit de ruşine dac-ar fi trebuit să umblu pe 
stradă în halul ăsta, dar în clipa de faţă aveam destule alte 
ruşini pe cap, şi ochii femeilor puteau să râdă mult şi bine 
când treceam, că nu mai era acelaşi lucru ca pe vremea 
galoşilor meiA nu, nu mai era acelaşi lucru! 


— Acuma că mai arăţi a om - îmi zise maica Jacques, ieşind 
din prăvălia de haine vechi - te însoțesc până la hotelul 
Pilois. Apoi mă duc să văd dacă negustorul de fier, la care 
ţineam contabilitatea înainte de plecarea mea, vrea să-mi 
mai dea de lucru ! Banii lui Pierrotte n-au să ţină o veşnicie. 
Trebuie să mă gândesc la pâinea noastră. 

Îmi venea să-i spun: „Ei bine, Jacques, du-te la negustorul 
tău. M-oi pricepe eu să mă-ntorc singur acasă”. Dar l-am 
înţeles: voia să fie sigur că n-aveam, să mă duc iarăşi 
la Montparnasse. A, de-ar fi putut să citească în sufletul 
meu! 

Ca să-l liniştesc, l-am lăsat să mă conducă până la hotel. 
Dar de cum întoarse spatele, ani şters-o pe stradă. Şi eu 
aveam de făcut drumuri. 

Când m-ain întors, era târziu. Prin grădina întunecoasă, o 
umbră mare, neagră, se plimba neliniştită. Era maică-mea 
Jacques. 

— Bine c-ai venit odată - îmi zise el, tremurând. Tocmai 
voiam să plec la Montparnasse. 

Am făcut un gest de mânie: 

— Prea te îndoieşti de mine, Jacques, nu-i mărinimos. Şi 
oare aşa o să fie totdeauna? Niciodată n-o să-mi redai 
încrederea ta? Îţi jur pe ce am mai sfânt pe lume că nu vin 
de unde, crezi tu, că femeia aceea a murit pentru mine, că 
n-am s-o mai văd niciodată, că m-ai recucerit cu totul şi că 
trecutul acela îngrozitor, din care m-a smuls dragostea ta, 
nu mi-a lăsat decât remuşcări şi nicio părere de rău. Ce 
trebuie să-ţi mai spun ca să te conving? Ah! Uite, 
răutăciosule! Aş vrea să-mi deschid pieptul ca să vezi că nu 
mint. 

Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar îmi aduc aminte că, în 
umbră, dădea trist din cap ca şi cum ar fi zis: „Vai, cum aş 
vrea să te cred!” Şi totuşi eram sincer vorbindu-i astfel. 
Fără îndoială că eu singur n-aş fi avut niciodată curajul să 
mă smulg de lângă femeia aceea, dar acum, când lanţul era 
sfărâmat, simţeam o uşurare nespusă. Ca oamenii care 


încearcă să se omoare cu cărbuni şi se căiesc în clipa din 
urmă, când e prea târziu şi asfixia îi şi gâtuie şi-i 
paralizează. Deodată sosesc vecinii, uşa sare în ţăndări, 
aerul mântuitor năvăleşte în odaie şi sărmanii sinucigaşi îl 
sorb cu nesaţ, fericiţi că mai trăiesc şi făgăduind să nu mai 
înceapă. Tot aşa şi eu, după cinci luni de asfixiere morală, 
trăgeam cu nări fremătătoare aerul proaspăt şi tare al vieţii 
cinstite, îmi umpleam plă-mânii, şi vă jur pe Dumnezeu că 
nu-mi ardea să mai încep. Dar Jacques nu voia să mă 
creadă, şi toate jurămintele din lume nu l-ar fi convins de 
sinceritatea mea. Bietul băiat! Îi făcusem atâtea! 

Îfe-am petrecut seara asta dinţii în odaia noastră, stând 
înaintea focului, ca iarna, fiindcă odaia era umedă şi negura 
din grădină ne pătrundea până în măduva oaselor. Şi apoi, 
ştiţi, când eşti trist, îţi face bine să vezi un pic de foc. 
Jacques lucra, făcea socoteli. În lipsa lui, negustorul de fier 
voise să-şi ţină singur registrele şi ieşise o mâzgălitură atât 
de frumoasă, o asemenea încurcătură în debit şi credit, 
încât acum era nevoie de o lună de muncă anevoioasă, ca 
lucrurile să fie puse la punct. Vă închipuiţi că n-aş fi dorit 
decât să-i ajut maică-mi Jacques la operaţia aceasta. Dar 
fluturii albaştri nu se pricep la aritmetică; şi, după un ceas 
petrecut asupra acestor registre groase de comerţ, cu linii 
roşii şi pline de hieroglife ciudate, am fost nevoit să mă dau 
bătut. 

Jacques se descurca minunat în treaba asta grea. Se 
năpustea, cu capul în piept, asupra cifrelor, acolo “unde se 
îngrămădeau mai tare, şi coloanele cele mari nu-l 
înspăimântau. Din când în când, în toiul muncii, se întorcea 
spre mine şi-mi zicea, cam îngrijorat de visarea mea tăcută: 
* 

— Ni-e bine, nu-i aşa! Nu te plictiseşti, cel puţin? 

„Nu mă plictiseam, dar eram trist văzându-l că se 
necăjeşte atâta şi mă gândeam, plin de amărăciune: „De ce 
mai/trăiesc pe lume? Nu-s bun de nimic. Degeaba mai fac 
umbră pământului. Nu ştiu decât să-i chinuiesc pe toţi şi să 


fac să plângă ochii care mă iubesc”. Zicându-mi asta, mă 
gândeam la ochii negri şi mă uitam cu durere la cutiuţa eu 
dungi aurii pe care Jacques o aşezase - poate înadins - pe 
placa pătrată a pendulei. Ce de-a lucruri îmi amintea cutia 
aceasta! Ce cuvântări înduioşătoare îmi ţinea de la 
înălţimea soclului ei de bronz! „Ochii negri ţi-au dat inima 
lor, ce-ai făcut cu ea? Îmi zicea cutia. A mâncat-o Cuc-Alb”. 

lar eu, mai păstrând o licărire de nădejde în fundul 
sufletului, încercam să readuc la viaţă, să încălzesc cu 
răsuflarea mea toate aceste fericiri de altădată, ucise de 
însăşi mâna mea. Mă gândeam: A mâncat-o Cuc-Alb!!'. A 
mâncat-o Cuc-Alb!” 

Seara aceasta, lungă şi melancolică, petrecută în faţa 
focului, în lucru şi visare, vă înfăţişează destul de bine noua 
viaţă pe care aveam s-o ducem de-a cum înainte. Toate 
zilele următoare semănară cu seara asta. Bineînţeles, nu 
Jacques era cel care visa. El sta câte zece ceasuri la rând 
aplecat asupra registrelor lui groase, cufundat până la gât 
în cifră-raie. În timpul ăsta, eu scormoneam tăciunii şi, tot 
scormonindu-i, spuneam cutiuţei cu dungi aurii: „Să mai 
vorbim puţin de ochii negri! Vrei”/”. Că nici gând să poţi 
vorbi de ei cu Jacques! Dintr-o pricină sau din alta, ocolea 
cu grijă orice convorbire cu subiectul ăsta. Nici măcar un 
cuvânt despre Pier-rotte. Nimic... Aşa că mă răzbunam pe 
cutiuţă, şi flecăreala noastră nu se mai isprăvea. 

Pe la amiază, când vedeam pe maică-mea Jacques lucrând 
de zor la registre, mă îndreptam tiptil spre uşă şi o 
ştergeam pe nesimţite, zicând: „Mă întorc numaidecât, 
Jacques!” Niciodată nu mă întreba unde mă duc; dar după 
înfăţişarea lui nenorocită, după glasu-i plin de îngrijorare, 
cu care-mi spunea: „Le duci?”, înţelegeam că nu avea mare 
încredere în mine. Gândul la femeia aceasta îl urmărea 
întruna. 

Îşi zicea: „Dacă o revede, suntem pierduţi!”. 

Şi, cine ştie? Poate că avea dreptate. Poate că, dac-aş mai 
fi văzut-o pe sirenă, aş fi căzut iar sub vraja pe care o 


răspândea asupra bietei mele fiinţe, cu coama ei de aur 
şters şi semnul alb din colţul buzei. Dar, slavă Domnului! N- 
am mai văzut-o. Fără îndoială că vreun oarecare domn de la 
opt-la-zece a făcut-o să-l uite pe Dani-Dan alei, şi 
niciodată, niciodată n-am mai auzit vorbindu-se de ea, nici 
de Cuc-Alb, negresa ei. 

Într-o seară, întorcându-mă dintr-unul din drumurile-mi 
tainice, am intrat în odaie cu un strigăt de bucurie: 

— Jacques! Jacques! O veste bună! Am găsit de lucru. lată 
zece zile de când, fără să-ţi spun nimic, băteam străzile cu 
gândul ăsta. În sfârşit s-a făcut! Am un serviciu. Chiar de 
mâine intru ca supraveghetor general la Institutul Ouly din 
Montmartre, foarte aproape de noi. Voi fi ocupat de la şapte 
dimineaţa la şapte seara. Multă vreme petrecută departe 
de tine, dar cel puţin îmi voi câştiga pâinea şi voi putea să te 
mai uşurez. 

Jacques îşi înălţă capul de pe cifre şi-mi răspunse destul de 
rece: 

— Într-adevăr, dragul meu, bine faci că-mi vii în ajutor. 
Casa ar fi prea grea pentru mine singur. Nu ştiu ce am, dar 
de câtva timp mă simt hodorogit rău. 

Un puternic acces de tuse îl împiedică să urmeze. Lăsă 
condeiul să-i cadă din mână, cu o înfăţişare tristă, şi se 
aruncă pe canapea. Văzându-l lungit acolo, palid, cumplit 
de palid, îngrozitoarea vedenie a visului meu îmi mai trecu 
o dată pe dinaintea ochilor, dar n-a fost decât o 
străfulgerare. Aproape îndată, maică-mea Jacques se ridică 
şi începu să râdă văzându-mi mutra zăpăcită: 

— Nu-i nimic, prostule! E un pic de oboseală. Am lucrat 
prea mult în vremea din urmă. Acum, că ai o slujbă, am s-o 
las şi eu mai domol, şi-n opt zile voi fi vindecat. 

Vorbea atât de firesc, cu faţa atât de zâmbitoare, încât 
tristele mele presimţiri zburară şi, o lună întreagă, n-am 
mai auzit în mintea mea fâlfâitul aripilor lor negre. A doua 
zi am intrat la Institutul Ouly. 


Cu toată pompoasa-i denumire, Institutul Ouly era o mică 
şcoală, aşa în glumă, ţinută de o doamnă bătrână cu zulufi, 
pe care copiii o numeau „mătuşica”. Erau acolo vreo 
douăzeci de omuleţi, dar ştiţi, oişte prichindei din aceia 
care vin la şcoală cu gustarea într-un coşuleţ şi totdeauna 
cu cămaşa ieşită afară. 

Erau şcolarii noştri. Doamna Ouly îi învăţa cântări 
religioase; eu le împărtăşeam tainele alfabetului. Afară de 
aceasta, mai aveam însărcinarea de a-i supraveghea în 
recreaţii, într-o curte unde erau găini şi un curcan, de care 
domnişorii ăştia se temeau grozav. 

Şi uneori, când pe „mătuşica” o apuca guta, eu măturam 
clasa, treabă prea puţin demna de un supraveghetor 
general, şi pe care totuşi o făceam fără scârbă; de fericit ce 
mă simţeam că-mi puteam câştiga pâinea. Seara, când mă 
întorcem lai hotelul Pilois, găseam masa pusă şi pe maica 
Jacques, care m-aştep-ta. După masă făceam de câteva ori 
ocolul grădinii cu paşi mari, apoi ne petreceam seara la 
gura sobei. lată toată viaţa noastră. Din când în când 
primeam câte o scrisoare de la domnul sau domna Eyssette; 
erau marile noastre evenimente. Doamna Eyssette locuia 
mai departe la unchiul Baptiste; doamnul Eyssette 
călătorea tot pentru Societatea vinicolă. Afacerile nu 
mergeau prea prost. Datoriile de la Lyon erau pe trei 
sferturi plătite. Într-un an sau doi, totul va fi achitat, şi ne- 
am pntca gândi să trăim iar cu toţii împreună... 

Eu eram de părere ca, deocamdată, s-o aducem pe 
doamna Eyssette la hotelul Pilois, cu noi, dar Jac-ques nu 
voia. „Nu, încă nu - zicea el într-un chip ciudat - încă nu. Să 
mai aşteptăm!” Şi răspunsul ăsta, totdeauna acelaşi, îmi 
Mngea inima. Îmi spuneam: N-are încredere în mine. Se 
teme să nu mai fac vreo nebunie când doamna Eyssette va 
fi aici. De aceea vrea să mai aştepte,. Mă înşelam. Nu de 
aceea spunea Jacques: „Să mai aşteptăm!” 


Cititorule, dacă eşti o fire tare, dacă visele te fac să 
zâmbeşti, dacă inima nu ţi-a fost niciodată muş-eată - 
muşcată de să-ţi vină a urla - de presimţirea unor 
întâmplări viitoare, dacă eşti un om pozitiv, pe care numai 
realitatea îl impresionează, dacă în niciun caz nu vrei să 
admiţi inexplicabilul, nu mai citi până la sfârşit memoriile 
acestea. Ceea ce-mi rămme de spus în capitolele din urmă e 
adevărat ca adevărul veşnic, dar tu n-o vei crede. 

Era în ziua de 4 decembrie. 

Mă întorceam de la Institutul Ouly, şi mai repede decât de 
obicei. Dimineaţa îl lăsasem pe Jacques acasă, plângându-se 
de o mare oboseală, şi abia aşteptam să ştiu cum îi mai 
merge. Treeând prin grădină, m-am împiedicat de domnul 
Pilois, în picioare lângă smochin şi vorbind încet cu un 
domn scurt şi cu labe mari, care parcă se necăjea grozav 
să-şi încheie mănuşile. 

Voiam să-mi cer iertare şi să trec înainte, dar hotelierul mă 
opri. 

— O clipă, domnule Daniel! Apoi, întorcându-se către 
celălalt, adăugă: E tânărul despre care vă vorbeam. Cred c- 
ar fi bine să-l preveniţi. 

M-am oprit foarte neliniştit. Despre ce voia să mă prevină 
bondocul ăsta? Că mâănuşile-i erau mult prea strimte pentru 
labele lui? Nu, zău, o vedeam doar bine. 

A fost o clipă de tăcere şi de stinghereală. Domnul Pilois, 
cu nasul în vânt, se uita în smochin, parcă i-ar fi căutat 
smochinele pe care nu le avea. Omul cu mănuşile trăgea 
mereu de ele. Totuşi, până la urmă, se hotări să vorbească, 
dar fără să dea diurnul nasturelui din mină, nu vă temeţi. 

— Domnule - îmi zise el - sunt de douăzeci de ani medicul 
hotelului Pilois şi îndrăznesc să susţin. 

Nu l-am lăsat să-şi isprăvească fraza. Cuvântul medic îmi 
spusese tot. 

— Veniţi pentru fratele meu? L-am întrebat tre-murând. E 
tare bolnav, nu-i aşa? 


Nu cred că medicul ăsta să fi fost un om rău, dar în elipa 
aceea avea mai ales grija mănuşilor şi, fără a se gândi că 
vorbea cu copilul lui Jacques, fără a cerca să mai slăbească 
lovitura, îmi răspunse brutal: 

— Dacă-i bolnav? Cred şi eu. N-o să treacă noaptea! 

A lovit în plin, vă asigur. Casa, grădina, domnul Pilois, 
medicul, toate se învârteau în jurul meu. Am fost nevoit să 
mă reazem de smochin. Avea mână grea doctorul hotelului 
Pilois! De altfel, nici nu băgă de seamă nimic şi urmă foarte 
liniştit, fără să înceteze a-şi încheia mănuşile: 

— E un caz fulgerător de ftizie galopantă. Nu-i nimic de 
făcut, cel puţin nimic serios. De altminteri am fost chemat 
mult prea târziu, ca totdeauna. 

— Nu-i vina mea, domnule doctor - făcu bunul domnul 
Pilois, care tot mai căuta smochine cu cea mai mare băgare 
de seamă, un mijloc ca oricare altul de a-şi ascunde 
lacrimile - nu-i vina mea. Ştiam de mult că era bolnav, 
sărmanul domnul Eyssette, şi adeseori l-am sfătuit să 
cheme pe cineva, dar niciodată nu voia. Desigur că se 
temea să nu-şi sperie fratele... Vedeţi, erau aşa de uniţi 
copiii ăştia! 

Un hohot de plâns deznădăjduit îmi ţâşni din adân-cul 
inimii. 

— Haide, curaj, băiete! Îmi zise blând omul cu mănuşile. 
Cine ştie? Ştiinţa şi-a spus ultimul cuvânt, dar natura încă 
nu. O să mai trec mâine dimineaţă. 

Apoi se învârti în loc şi se îndepărtă, oftând de mulţumire: 
îşi încheiase o mănuşă! 

Am mai rămas o clipă afară, să-mi şterg ochii şi să mă mai 
liniştesc puţin; pe urmă, luându-mi inima în dinţi, am intrat 
în camera noastră, cu un aer hotărât. 

Ge-am văzut deschizând uşa mă îngrozi. Ca să-mi lase mie 
patul, fără îndoială, Jacques ceruse să i se pună o saltea pe 
canapea şi l-am găsit acolo, palid, îngrozitor de palid, 
aidoma cu Jacques din visul meu. 


Primul meu gând a fost să m-arunc asupra lui, să-l iau în 
braţe şi să-l duc în pat, oriunde, dar să-1 scot de acolo, 
Dumnezeule, să-1 scot de acolo! Apoi îndată mi-am zis: „N- 
ai să poţi, e prea mare!” Şi atunci, fiindcă văzusem pe 
maică-mea Jacques întins fără scăpare pe locul ăsta unde 
visul spusese c-avea să moară, mi-am pierdut tot curajul; 
masca de veselie silită pe care ţi-o pui pe faţă ca să linişteşti 
muribunzii nu putu să se mai ţină pe obrajii meişi am căzut 
în genunchi lângă canapea, vărsând şiroaie de lacrimi. 

Jlcques se întoarse anevoie spre mine: 

— Tu eşti, Daniel. Te-ai întâlnit cu doctorul, nu-i aşa? Şi 
doar îl rugasem pe bondocul acela să nu te sperie! Dar văd, 
după înfăţişarea ta, că nu m-a ascultat şi că ştii tot. Dă-mi 
mâna, frăţi-oare. Cine dracu' şi-ar fi închipuit una ca asta? 
Sunt oameni care se duc la Nisa să se vindece de boala lor 
de piept; eu m-am dus să caut una. E cât se poate de 
original. A, ştii, dacă deznădăjduieşti, o să-mi tai şi mie tot 
curajul; nici aşa nu-s prea viteaz. Azi-dimineaţă, după ce-ai 
plecat, am înţeles ca merge prost. Am trimis după preotul 
de la Saint-Pierre. A venit să mă vadă, şi-o să mai vină 
îndată să-mi aducă împărtăşania. O să-i facă plăcere mamei, 
pricepi! Bun om de treabă preotul ăsta. Îl cheamă ca pe 
prietenul tău de la liceul din Sarlande. 

Nu putu spune mai mult şi se prăvăli pe pernă, închizând 
ochii. Am crezut că moare şi am început să ţip în gura 
mare: 

— Jacques! Jacques! Dragul meu! Fără să vorbească, îmi 
făcu semn cu mâna: 

— Sst! Sst! De mai multe ori. 

În clipa aceea, uşa se deschise. Domnul Pilois intră în 
odaie urmat de un bărbat gras, care se rostogoli ca un 
bulgăre spre canapea, strigând: 

— Ce aflu, domnule Jacques? Cum s-ar zice. 

— Bună ziua, Pierrotte! Făcu Jacques, deschizând iar ochii. 
Bună ziua, vechiul meu prieten! Eram Sigur c-o să vii de 


cum te-oi chema. Lasă-l să şadă aici, Daniel. Avem de vorbit 
amândoi. 

Pierrotte îşi apropie capul mare de buzele palide ale 
muribundului şi rămaseră aşa mai multă vreme, şopotind 
încet... Eu mă uitam, nemişcat în mijlocul odăii. Mai ţineam 
cărţile subsuoară. Domnul Pilois mi le luă binişor, zicându- 
mi ceva, dar n-am auzit ce. Apoi aprinse luminările şi aşeză 
pe masă un şervet mare, alb. Îmi spuneam în gând: De ce-o 
fi punând masa? O să mai mâncăm? Dar nu mi-e foame!” 

Se lăsa noaptea. Afară, în grădină, lumea din hotel îşi 
făcea semne uitându-se la ferestrele noastre. Jacques şi 
Pierrotte tot mai vorbeau. Din când în când îl auzeam pe 
cevenol, zicând cu glasu-i gros, înecat de lacrimi: 

— Da, domnule Jacques. Da, domnule Jacques.” 

Dar nu îndrăzneam să m-apropii. Totuşi, până la urmă, 
Jacques mă chemă şi mă puse să stau la eăpă-tâiul lui, lingă 
Pierrotte: 

— Daniel, dragul meu - îmi zise el, după o lungă pauză - 
sunt tare trist că trebuie să te părăsesc. Dar un lucru mă 
mângâie: nu te las singur în viaţă. 

O să-ţi rămână Pierrotte, bunul Pierrotte, care te iartă şi 
se leagă să mă înlocuiască lângă tine. 

— Da, da, domnule Jacques, mă leg. Cum s-ar zice...mă 
leg. 

— Vezi tu, bietul meu copil - urmă maica Jacques - 
niciodată n-ai izbuti tu singur să reclădeşti căminul. Nu ca 
să-ţi fac inimă rea, dar eşti un prost reconstructor de 
cămin... Cred însă că, ajutat de Pierrotte, vei putea să 
înfăptuieşti visul nostru... Nu-ţi cer să cauţi s-ajungi un 
bărbat; socot şi eu, ca abatele Germane, că vei fi un copil 
toată viaţa ta. Dar te rog fierbinte să fii totdeauna un copil 
bun, un copil de treabă şi, mai ales. Apropie-te puţin, ca să- 
ţi spun asta la ureche. Şi mai ales, nu fă să plângă ochii 
negri. Aici, sărmanul meu mult iubit se mai odihni un pic, 
apoi reluă: Când totul se va sfârşi, să scrii tatii şi mamei. 
Numai eă va trebui să-i înştiinţezi cu încetul. Le-ar face 


prea rău dac-a afla totul dintr-o dată. Acuma înţelegi de ce 
n-am adus-o pe doamna Eyssette? Nu voiam să fie astăzi 
aici. Sunt clipe prea dureroase pentru o mamă. Se opri şi 
privi înspre uşă: lată-l pe Dumnezeu! 

Rosti el, zâmbind. Şi ne făcu semn să ne dăm la o parte. 

Se aducea sfânta împărtăşanie. Pe faţa de masă albă, între 
luminări, luară loc ostia şi untdelemnul sfinţit. Apoi preotul 
se apropie de pat şi slujba începu. 

Când se isprăvi - o! Ce lungă mi s-a mai părut! - Când se 
isprăvi, Jacques mă chemă încetişor lângă el: 

— Sărută-mă! Îmi zise el. 

lar glasu-i era aşa de slab, de parcă mi-ar fi vorbit de 
departe. Şi trebuie să fi fost într-adevăr departe, de 
douăsprezece ceasuri de când cumplita ftizie galopantă îl 
trântise pe spatele-i slab şi-l ducea spre moarte în cel mai 
mare galop! 

Atunci, apropiindu-mă să-l sărut, mâna mea o întâlni pe a 
lui, scumpa lui mână umedă de sudoarea agoniei. Am 
apucat-o şi nu i-am mai dat drumul. Am rămas aşa, nu mai 
ştiu câtă vreme; poate un ceas, poate o veşnicie, nu ştiu 
deloc. Nu mă mai vedea, nu-mi mai vorbea. Numai mâna lui 
se mişcă de mai multe ori într-a mea, ca pentru a-mi spune: 
„Simt că eşti aici”. Deodată, o tresărire lungă îi zgudui 
bietul trup din cap până-n picioare. Am văzut că ochii i se 
deschid şi privesc în jur, căutând pe cineva; şi cum mă 
plecam asupra lui, l-am auzit spunând de două ori foarte 
încet: 

— Jacques, eşti un măgar! Jacques, eşti un măgar! 

Apoi nimic. Murise. O, visul! 

Un vânt cumplit bătu în noaptea aceea. Decembrie 
azvârlea pumni de măzăriche în geamuri. Pe masa din 
capătul odăii, un crucifix de argint strălucea între două 
luminări. Îngenuncheat în faţa lui Crist, un preot pe care 
nu-l cunoşteam se ruga cu glas puternic, în zgomotul 
vântului. Eu nu mă rugam, nici nu plângeam. N-aveam 
decât un singur gând, gândul neclintit să încălzesc mâna 


mult iubitului meu Jac-ques, pe care o ţineam strânsă într- 
ale mele. Vai, cu cât se apropia dimineaţa, cu atâta mâna lui 
se făcea mai grea şi de gheaţă. 

Deodată, preotul care recita pe latineşte în faţa 
crucifixului se ridică şi veni să mă bată pe umăr. 

— Încearcă să te rogi - îmi zise el. O să-ţi facă bine. 

Abia atunci l-am recunoscut. Era vechiul meu prieten de la 
liceul din Sarlande, abatele Germane el însuşi, cu frumoasa- 
i faţă ciupită de vărsat şi înfăţişarea lui de dragon în sutană. 
Suferinţa mă doborâse până într-atâta, că nu m-am mirat 
sa-l văd. Mi s-a părut foarte firesc ! Dar iată cum se afla el 
aici: în ziua când Piciul părăsea liceul, abatele Germane îi 
spusese: „Am eu un frate la Paris, un preot de treabă... dar 
basta! La ce bun să-ţi mai dau adresa lui”? Sunt sigur că nu 
te-ai duce la el”. Şi uite ce-i soarta! Fratele abatelui 
Germane era preot la biserica. Saint-Pierre din 
Montmartre, şi pe el îl chemase biata maică Jacques la 
patu-i de moarte. Tocmai atunci se întâmplase ca abatele 
Germane să fie în treacăt la Paris şi să locuiască la casa 
parohială. În seara de 4 decembrie, fratele lui îi zise 
înapoindu-se: 

— Am dus sfântul maslu unui nenorocit de copil care 
moare foarte aproape de aici. Va trebui să te rogi pentru el, 
abate! 

Abatele răspunse: 

— O să mă gândesc la el mâine, făcând slujba. Cum îl 
cheamă? 

— Stai. E un nume din sud, cam greu de ţinut minte. 
Jacqueş Eyssette... Da, aşa-i. ! Jacques Eyssetite. 

Numele acesta îi aminti abatelui de un oarecare mic 
pedagog pe care-l cunoştea. Şi, fără să piadă o clipă, 
alerga la hotelul Pilois. Când intră, mă zări în picioare, 
agăţat de mâna lui Jacques. Nu voi să-mi tulbure durerea, 
spuse tuturor să plece şi că va veghea cu mine. Pe urmă 
îngenunche, şi abia'noaptea, târziu, speriat de 
încremenirea mea, mă bătu pe umăr şi se făcii cunoscut. 


Din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a petrecut. Sfârşitul acelei 
nopţi groaznice, ziua următoare şi încă multe alte zile nu 
mi-au lăsat decât amintiri nedesluşite. Aici e un mare gol în 
memoria mea. Totuşi îmi aduc aminte - dar ca de lucruri 
întâmplate cu veacuri în urmă - de un drum lung, fără 
sfârşit, prin noroiul Parisului, după carul cel negru. Mă văd 
mergând cu capul gol, între Pierrotte şi abatele Germane. O 
ploaie rece, amestecată cu măzăriche, ne biciuieşte 
obrazul. Pierrotte are o umbrelă mare, dar o ţine aşa de rău 
şi ploaia cade atât de tare, încât apa curge şiroaie pe 
sutana abatelui, lucioasă toată! Plouă, plouă, ah! Cum mai 
ploxiă! 

Lângă noi, aproape de car, păşeşte un domn înalt, 
îmbrăcat în negru, cu un beţişor de abanos în mână. Acesta- 
i maestrul de ceremonii, un fel de şambelan al morţii. Ca 
toţi şambelanii, poartă mantie de mătase, spadă, pantaloni 
scurţi şi joben. Să fie o nălucire a creierului meu? Găsesc că 
omul ăsta seamănă cu domnul Viot, supraveghetorul 
general de la liceul din Sarlande. E înalt ca el, ţine ca el 
capul plecat pe umăr şi, de câte ori se uită la mine, are 
acelaşi zâmbet prefăcut şi de gheaţă, care flutura pe buzele 
cumplitului chelar. JSTu-i domnul Viot, dar poate că-i umbra 
lui. 

Carul cel negru înaintează mereu, dar aşa de încet, aşa de 
încet... Mi se pare că n-o să mai ajungem niciodată. În 
sfârşit, iată-ne într-o grădină tristă, plină de noroi gălbui, în 
„are te afunzi până la glezne. Ne oprim la marginea unei 
gropi mari. Oameni cu mantale scurte aduc o cutie mare, 
foarte grea, pe care trebuie s-o coboare înăuntru. Treaba-i 
anevoioasă. Frânghiile, înţepenite de ploaie, nu lunecă Aud 
pe unul din oamenii ăştia ca strigă: ”, Cu picioarele înainte! 
Cu picioarele înainte!” în faţa mea, de cealaltă parte a 
gropii, umbra domnului Viot, cu capul plecat pe umăr, îmi 
zâmbeşte mereu cu blândeţe. Lungă, subţire, gâtuită în 
veşmintele-i de doliu, ea se desprinde pe cenuşiul cerului ca 
o lăcustă mare, neagră, udă toată. 


Acum sunt singur cu Pierrotte. Coborâm prin Montmartre. 
Pierrotte caută o trăsură, dar nu găseşte. Merg lângă el, cu 
pălăria în mână. Mi se pare că-s tot în urma dricului. De-a 
lungul cartierului, lumea întoarce capul să-l vadă pe omul 
ăsta gros care plânge, strigând după birje, şi pe copilul care 
umblă cu capul gol, pe o ploaie cu găleata. 

Mergem, mergem întruna. Şi-am obosit, şi capul mi-e 
greu. În sfârşit, iată pasajul Saumon, fosta casă Lalouette, 
cu obloanele ei vopsite, de pe care curg şiroaie de apă 
verde. Fără să mai intrăm în prăvălie, urcăm la Pierrotte. La 
etajul întâi, puterile mă părăsesc. Mă aşez pe o treaptă. Cu 
neputinţă să merg mai departe. Capul mi-e prea greu... 
Atunci, Pierrotte mă ia în braţe. Şi pe când mă duce sus, pe 

— C. 266 trei sferturi mort şi scuturat de friguri, aud 
măzărichea care pârâie pe vitrina pasajului şi apa din 
jgheaburi ce cade cu mare zgomot în curte... Plouă, plouă, 
ah, cum mai plouă! 

XVI. SFÂRŞITUL VISULUI 

* iciul e bolnav; Piciul e pe moarte. În faţa pasajului 
Saumon, un larg aşternut de paie, schimbat la două zile, îi 
face pe trecători să spună: „Colo sus trage să moară vreun 
bogătaş bătrân”. Nu trage să moară un bogătaş bătrân, ci 
Piciul. Toţi medicii l-au condamnat. Două febre tifoide în doi 
ani e mult prea mult pentru creieraşul ăsta de pasăre- 
muscă! Haide, repede, puneţi caii la carul cel negru! Şi 
lăcusta cea mare să-şi pregătească beţişorul de abanos şi 
zâmbetul mâhnit! Piciul e bolnav: Piciul e pe moarte! 

Să vedeţi ce jale-i în fosta casă Lalouette! Pierrotte nu mai 
doarme. Ochii negri sunt deznădâăjduiţi. Doamna de isprafă 
răsfoieşte cu înfrigurare un Raspail, rugându-se fierbinte 
sfântului Camfre să facă o nouă minune, de hatărul 
scumpului bolnav... Salonul galben e închis, pianul mort, 
flautul fără glas. Dar mai sfâşietor decât toate, o! Mult mai 
sfâşietor, e o rochiţă neagră care stă într-un colţ al casei şi 
împleteşte de dimineaţa până seara, fără să scoată o vorbă, 
iar lacrimi grele-i curg şiroaie. 


Şi pe când fosta, casă Lalouette se tânguieşte astfel zi şi 
noapte, Piciul e culcat foarte liniştit într-un pat mare de puf 
şi nu bănuieşte cum îi face pe toţi să plângă în jurul lui. Ţine 
ochii deschişi, dar nu vede nimic. Lucrurile n-ajung până la 
sufletul său. Nici n-aude nimic decât numai un ţiuit înăbuşit, 
o zbârnâială nedesluşită, ca şi cum ar avea drept urechi 
două scoici de mare; scoicile acelea mari cu buze 
trandafirii, în care auzi vuind marea. Nu vorbeşte, nu 
gândeşte. Ai zice că-i o floare bolnavă. Să-i ţii o compresă 
cu apă rece la cap şi o bucată de gheaţă în gură, atâta cere. 
Când gheaţa se topeşte, când compresa se usucă la arşiţa 
craniului său, scoate un mârâit: altceva nu vorbeşte. 

Aşa trec mai multe zile, zile fără ceasuri, zile neguroase; 
apoi, deodată, într-o dimineaţă, Piciul are o senzaţie 
ciudată. Parcă l-ar fi scos cineva din fundul mării. Ochii lui 
văd, urechile-i aud. Eăsuflă. Îşi vine în fire. Maşina de 
gândit care dormea într-un colţ al creierului, cu rotiţele-i 
subţiri ca părul unei zâne, se deşteaptă şi se pune în 
mişcare. La început încet, apoi ceva mai repede, apoi cu o 
repeziciune nebună - tic! Tic! Tic! - De-ai crede c: o să se 
sfărâme. Simţi că maşina asta frumoasă nu-i făcută să 
doarmă şi că vrea să-şi recâştige vremea pierdută. Tic! Tic! 
Tic! Ideile se încrucişează, se încâlcesc ca firele de mătase: 
Unde-s, Dumnezeule? Ce-i patul ăsta mare? Şi ce fac cele 
trei doamne de colo, lângă fereastră? Oare nu cunosc eu 
rochiţa asta neagră care stă cu spatele la mine? Parcă.” 

Şi ca să se uite mai bine la rochia neagră pe care crede c-o 
recunoaşte, Piciul se ridică anevoie într-un cot şi se plecă 
afară din pat, apoi îndată se dă îndărăt, îngrozit. Acolo, 
înaintea lui, în mijlocul odăii, a zărit un dulap de nuc cu 
ferecături vechi de fier ce se caţără pe uşi. Dulapul ăsta îl 
recunoaşte! L-a mai văzut o dată în vis, un vis îngrozitor... 
Tic! Tic! Tic! Maşina de gândit merge ca vântul. O, acum 
Piciul îşi aduce aminte. Hotelul Pilois, moartea lui Jacques, 
înmormântarea, sosirea la Pierrotte pe ploaie, vede iar tot, 


îşi aminteşte tot. Vai! Benăscând la viaţă, nenorocitul copil a 
renăscut la durere. Şi cea dintâi vorbă a lui e un geamăt... 

La geamătul ăsta, cele trei femei care lucrau lângă 
fereastră au tresărit. Una din ele, cea mai tânără, se ridică 
strigând: Gheaţă, gheaţă!” Şi repede aleargă să ia o bucată 
de gheaţă de pe cămin şi i-o aduce Piciului, dar Piciul n-o 
vrea. Respinge încetişor mâna care-i căuta buzele - e o 
mână prea delicată pentru o îngrijitoare de bolnavi! 
Oricum, cu glas tremurător, zice: 

— Bună ziua, Camille! 

Camille Pierrotte e atât de mirată că muribundul vorbeşte, 
încât rămâne pe loc buimăcită, cu braţul întins, cu mâna 
deschisă şi cu bucata de gheaţă străvezie care tremură în 
vârful degetelor ei trandafirii de frig. 

— Bună ziua, Camille! Repetă Piciul. O, las' că te recunosc 
eu bine! Mi-e mintea limpede acuma. Dar dumneata mă 
vezi? Oare poţi să mă vezi? 

Camille Pierrotte face ochi mari: 

— Dacă te văd, Daniel?! Cred şi eu că te văd! Atunci, la 
gândul că dulapul a minţit şi Camille 

Pierrotte nu-i oarbă, că visul, îngrozitorul vis nu se va 
adeveri până la capăt, Piciul prinde curaj şi se încumetă să 
mai pună şi alte întrebări: 

— Am fost tare bolnav, nu-i aşa, Camille? 

— O, da, Daniel, tare bolnav. 

— Şi stau în pat demult? 

— Mâine se împlinesc trei săptămâni. 

— Doamne, Dumnezeule! Trei săptămâni! Au şi trecut trei 
săptămâni de când biata maică-mea Jacques.,. 

Nu sfârşeşte fraza şi-şi ascunde capul în pernă, plângând 
cu hohote. 

În clipa aceea, Pierrotte intră în odaie. Aduce alt medic. 
(Dacă boala se mai lungeşte, toată Academia de medicină o 
să se perinde.) Asta-i renumitul doctor Brum-Brum, un A- 
lăjgan care nu-şi pierde vremea şi nu se joacă să-şi încheie 
mănuşile la căpă-tâiul bolnavilor. Se apropie de Piciul, îi 


pipăie pulsul, se uită la ochii şi la limba lui, apoi întorcându- 
se către Pierrotte: 

— Ce-mi tot îndrugai? Păi e vindecat băiatul ăsta. 

— Vindecat! Face bunul Pierrotte, împreunându-şi mâinile. 

— Aşa de bine vindecat, încât o să-mi aruncaţi îndată 
gheaţa asta pe fereastră şi-o să-i daţi bolnavului o aripă de 
pui stropită cu Saint-Emilion 1. Haide, nu te mai mâhni, 
mica mea domnişoară. În opt zile, tânărul ăsta, care a dus 
moartea de nas, o să fie pe picioare, v-o garantez eu. Până 
atunci, vedeţi să stea liniştit în pat. Feriţi-1 de orice emoție, 
de orice lovitură. E lucrul de căpetenie... Pentru rest, lăsăm 
natura să lucreze, că se pricepe să îngrijească mai bine 
decât voi şi decât mine. 

Vorbind astfel, renumitul doctor Bruni-Brum dă un 
bobârnac tânărului care a dus moartea de nas, zâmbeşte 
domnişoarei Camille şi pleacă sprinten, însoţit de bunul 
Pierrotte, care plânge de bucurie şi repetă întruna: 

— Ah! Domnule doctor, cum sar zice. Cums-arzice. 

În urma lor, Camille vrea ca bolnavul să doarmă, dar el se 
împotriveşte cu hotărâre: 

1 Denuniirea unui vin. (n.t.) 

— Nu te duce, Camille, te rog. Nu mă lăsa singur. Cum vrei 
să dorm cu durerea pe care-o am în suflet? 

— Ba da, trebuie, Daniel... Trebuie să dormi. Ai nevoie de 
odihnă. Aşa a spus doctorul. Haide, fii cuminte, închide ochii 
şi nu te gândi la nimic. Peste puţin voi veni să te mai văd. Şi 
dac-ai dormit, voi sta multă vreme. 

— Dorm. Dorm. - Zise Piciul, închizând ochii. Apoi, 
răzgândindu-se: încă un cuvânt, Camille! Oare cine-i rochiţa 
aceea neagră pe care am zărit-o aici adineauri? 

— O rochie neagră? 

— Bi da, ştii bine! Eochiţa aceea neagră care lucra cu voi 
lângă fereastră. Acuma nu mai este acolo. Dar adineauri am 
văzut-o, sunt sigur. 

— A, nu, Daniel, te înşeli. Am lucrat aici toată dimineaţa cu 
doamna Tribou, vechea dumitale prietenă, doamna Tribou, 


ştii, cea pe care o numeai doamna de ispravă. Dar doamna 
Tribou nu-i în negru. Poartă tot rochia ei cea verde. Nu, cu 
siguranţă nu-i nicio rochie neagră în toată casa. Poate c-ai 
visat. Haide! Mă duc. Somn uşor! 

Zicând acestea, Camille Pierrotte fuge repede, foarte 
încurcată şi cu obrajii arzând, ca şi cum ar fi minţit. 

Piciul rămâne singur, dar tot nu poate să doarmă. Maşina 
cu rotiţe subţirele îşi face de cap în creierul lui. Firele de 
mătase se încrucişează, de încâlcesc. Se gândeşte la mult 
iubitul lui care doarme în iarba de la Montmartre; se 
gândeşte şi la ochii negri, la frumoasele lumini întunecate 
pe care providenţa parcă le aprinsese anume pentru el, iar 
acum. 

Aici, Uşa odăii se deschide încet, îticet, ca şi ctim ar vrea 
să intre cineva, dar aproape îndată se aude cum Camille 
Pierrotte zice cu glas scăzut: 

— Îsu intraţi. Emoţia o să-l omoare dacă se trezeşte... 

Şi iată că uşa se închide iar, încet, încet aşa cum se 
deschisese. Din nenorocire, o bucată din poala rochiei 
negre se prinde în prag, iar din patul lui, Piciul zăreşte 
poala asta de rochie care iese afară. 

În clipa aceea, inima-i tresare, ochii i se aprind şi 
ridicându-se într-un cot, începe să strige în gura, mare: * - 
Mamă! Mamă! De ce nu vii să mă săruţi? 

Numaidecât uşa se deschide. Rochiţa neagră - care nu se 
mai poate stăpâni - se repede în odaie, dar în loc să meargă 
spre pat, se duce drept în cealaltă parte a'âncăperii, cu 
braţele deschise, chemându-l1: 

— Daniel! Daniel! 

— Pe aici, mamă. - Strigă Piciul, care-i întinde braţele, 
râzând. Pe aici! Da' ce, nu mă vezi? 

Şi atunci, „ d-na Eyssette, pe jumătate întoarsă spre pat, 
dibuind aerul din jurul ei cu mâinile care-i tremură, 
răspunde cu glas sfâşietor: 

— Vai nu, scumpul meu odor, nu te văd. Niciodată n-o să te 
mai văd... Sunt oarbă! 


Auzind aceasta, Piciul scoate un ţipat puternic şi cade pe 
spate între perne. 

Fireşte că după douăzeci de ani de nenorociri şi de 
suferinţe - doi copii morţi, căminul nimicit, bărbatul ei 
departe - nu-i chiar de mirare că ochii dumnezeieşti ai 
bietei mame Eyssette să fie acuma arşi de lacrimi. Da 
pentru Piciul! Cum se potrivesc toate cu visul lui! Ce ultimă 
groaznică i 

Lovitură îi mai păstra soarta! Oare n-o să moară dintr- 
asta? 

Ei bine, nu! Piciul n-o să moară. Nu trebuie să moară! În 
urma lui, ce s-ar face biata mamă oarbă? Unde-ar mai găsi 
ea lacrimi să-şi plângă şi pe ăl treilea fiu? Ce s-ar face tata 
Eyssette, care n-are când nici măcar să se repeadă să-şi 
sărute copilul bolnav, nici să ducă o floare copilului său 
mort? Cine-ar mai reclădi căminul, frumosul cămin al 
familiei, la care amândoi bătrânii vor veni când va să-şi 
încălzească bietele mâini îngheţate? În u, nu! Piciul nu vrea 
să moară. Dimpotrivă, se agaţă din răsputeri de viaţă. 1 s-a 
spus că, pentru a se însănătoşi mai repede, nu trebuie să 
gândească: nu gândeşte; că nu trebuie să vorbească: nu 
vorbeşte; că nu trebuie să plângă: nu plânge. E o plăcere 
să-l vezi în patul lui, cu înfăţişarea liniştită, cu ochii 
deschişi, jucându-se, pentru a-şi trece vremea, cu canafurile 
piapumei de puf. O adevărată convalescenţă de călugăr în 
jurul lui, toată casa Lalouette îşi dă cea mai mare osteneală, 
în tăcere. Doamna Eyssette stă toată ziua la picioarele 
patului, cu împletitura ei. Scumpa oarbă e atât de obişnuită 
cu andrelele lungi, încât împleteşte tot aşa de bine ca pe 
vremea când vedea. Doamna de ispravă e şi ea acolo; apoi, 
în fiecare clipă, numai ce se iveşte în uşă faţa bună a lui 
Pier-rotte. Până şi flautistul urcă după ştiri, de patru sau 
cinci ori pe zi. Dar, trebuie s-o spunem, el nu vine pentru 
bolnav; îl atrage mai ales doamna de ispravă. De când 
Camille Pierrotte i-a spus răspicat că nu-l voia nici pe el, 
nici flautul lui, înfocatul instrumentist s-a mulţumit cu 


văduva Tribou, care, deşi mai puţin bogată şi mai puţin 
frumoasă decât fiica cevenolului, nu-i însă cu totul lipsită de 
farmec şi de economii. Cu această romanţioasă femeie 
coaptă, omul-flaut nu şi-a pierdut vremea; la a treia şedinţă, 
căsătoria plutea-în aer şi vorbeau, încă nehotărât, să 
deschidă o prăvălie de plante medicinale în strada 
Lombarzilor, cu economiile doamnei. Pentru ca frumoasele 
planuri să nu adoarmă, tânărul virtuos vine atât de des 
după veşti. 

Dar domnişoara Pierrote? Nu se mai vorbeşte de ea! Oare 
nu mai este în casă? Ba da, e tot acolo. Numai că, de când 
bolnavul e în afară de orice primejdie, nu mai intră aproape 
niciodată în odaia lui. Şi când vine, e numai în treacăt, s-o ia 
pe oarbă de mină, ca s-o ducă la masă, dar Piciului, 
niciodată vreo vorbă. A, ce departe-i vremea trandafirului 
roşu, vremea când, pentru a zice: Te iubesc, ochii negri se 
deschideau ca două flori de catifea! În patul lui, bolnavul 
oftează, gândindu-se la fericirea aceea care-şi luase zborul. 
Vede bine că ea nu-l mai iubeşte, că fuge. De dânsul, că-l 
urăşte. Dar el a voit-o. N-are dreptul să se plângă. Şi totuşi, 
ar fi fost aşa de bine ca în doliul şi-n durerea ta să-ţi 
încălzească inima un pic de iubire! Ar fi fost aşa de bine să 
plângi pe un umăr prieten! „în sfârşit! Eăul s-a făcut - îşi 
zice bietul copil - să nu ne mai gândim la asta şi să lăsăm 
visările la o parte! Cât despre mine, nu mai e vorba să fiu 
fericit în viaţă. E vorba să-mi fac datoria. Mâine o să mă 
înţeleg cu Pierrotte.” într-adevăr, a doua zi, la ora când 
cevenolul trece tiptil prin odaie, ca să coboare la prăvălie, 
Piciul, care din zori stă la pândă după perdele, îl cheamă 
încetişor: 

— Domnule Pierrotte! Domnule Pierrotte! Pierrotte se 
apropie de pat, şi atunci, bolnavul, foarte mişcat şi fără să 
ridice ochii, zice: Uite că merg spre însănătoşire, bunul meu 
domn Pierrotte, şi trebuie să-ţi vorbesc serios. Nu vreau să- 
ţi mulţumesc pentru ceea ce faci pentru mama şi pentru 
mine. Cevenolul îi curmă repede vorba: 


— Niciun cuvânt despre asta, domnule Daniel! 'Iot ce fac 
trebuia să fac. Mă înţelesesem cu domnul Jacques. 

— Da, ştiu, Pierrotte, ştiu că la tot ce vreau să-ţi spun în 
privinţa aceasta, răspunzi totdeauna acelaşi lucru. Aşa că 
nici n-o să-ţi mar vorbesc despre asta. Dimpotrivă, te-am 
chemat ca să te rog ceva. Ajutorul dumitale din prăvălie o 
să te părăsească în curând. Vrei să mă iei în locul lui? O, te 
rog, Pierrotte, ascul-tă-mă până la capăt! Nu-mi spune nu, 
fără să mă fi ascultat până la sfârşit. Ştiu că, după purtarea 
mea mişelească, nu mai am dreptul să trăiesc în mijlocul 
vostru. Este în casă cineva care suferă din pricina prezenţei 
mele, cineva pentru care a mă vedea e un chin, şi pe bună 
dreptate! Dar dacă fac în aşa fel ca să nu mă 
vadă*niciodată, dacă mă oblig să nu mă urc niciodată aici, 
dacă rămân totdeauna la prăvălie, dacă sunt de-al casei 
voastre fără totuşi să fiu, ca dulăii din ogradă care nu intră 
niciodată prin odăi, oare în condiţiile astea n-ai putea să mă 
primeşti? 

Pierrotte ar vrea să ia în mâinile lui mari capul cârlionţat 
al Piciului şi să-1 sărute mult de tot, dar se stăpâneşte şi 
răspunde liniştit: 

— Păi de, vezi, domnule Daniel, înainte de a-ţi răspunde, 
am nevoie să mă sfătuiesc cu mititica. Mie, propunerea 
dumitale îmi convine destul, dar nu ştiu dacă mititica. De 
altfel o să vedem. Trebuie să se fi sculat. Gamille! Gamille! 

Camille Pierrotte, cate se Scoală devreme ca o albină, 
tocmai îşi stropeşte trandafirul roşu de pe căminul din 
salon. Soseşte în capot dedimineaţă, cu părul ridicat în sus 
ca o chinezoaică, proaspătă, veselă, mirosind a flori. 

— Uite, mititico - îi spune cevenolul - uite, domnul Daniel 
cere să intre la noi, să-l înlocuiască pe ajutorul meu din 
prăvălie. Dar, cum gândeşte că prezenţa lui ţi-ar fi prea 
neplăcută. 

— Prea neplăcută! Îi taie vorba Camille Pierrotte, 
schimbând feţe-feţe. 


ÎTu zice nimic mai mult, dar ochii negri îi isprăvesc fraza. 
Da, ochii negri, ei înşişi, se arată în faţa Piciului, adânci ca 
noaptea, luminoşi ca stelele, strigând: „Iubire, iubire!” cu 
atâta patimă şi înflăcărare, încât inima bietului bolnav se 
aprinde toată. 

Atunci Pierrotte zice, râzând pe înfundate”: 

— Păi de, lămuriţi-vă amândoi. O fi vreo neînțelegere la 
mijloc. 

Şi se duce să bată cu degetele pe geam un joc cevenol; 
apoi, când crede că copiii s-au lămurit îndeajuns - o, 
Dumnezeule! Abia au avut când să-şi spună două vorbe - se 
apropie de ei şi-i priveşte: 

— Ei, bine? - 'Ypar 

— A, Pierrotte - zice Piciul, întinzându-i mâinile - e tot atât 
de bună ca şi dumneata. M-a iertat! 

Din clipa aceea, convalescenţa bolnavului merge cu paşi 
de uriaş. Cred şi eu! Ochii negri nu se mai mişcă din odaie. 
Tinerii îşi petrec zilele făcând planuri de viitor. Vorbesc de 
căsătorie, de căminul ce trebuie reclădit. Vorbesc şi de 
scumpa maică Jacques, şi numele lui mai face să curgă 
lacrimi frumoase. Dar, oricum! Este iubire în fosta casă 
Lalouette. Asta se simte. Şi dacă cineva se miră că iubirea 
poate înflori astfel, în jale şi în lacrimi, îi voi spune să se 
ducă pe la cimitir, să vadă toate floricelele care cresc 
printre crăpăturile mormintelor. 

De altfel, nu cumva să credeţi că pasiunea îl face pe Piciu 
să-şi uite datoria. Oricât de bine s-ar simţi în patu-i mare, 
între doamna Eyssette şi ochii negri, abia aşteaptă să se 
vindece, să se scoale, să coboare la prăvălie. Nu doar, 
fireşte, că porţelanul l-ar ispiti din cale-afară; dar doreşte 
cu înfocare să înceapă viaţa de devotament şi de muncă, 
pentru care i-a fost pildă maica Jacques. La urma urmelor, 
tot mai bine-i să vinzi farfurii într-un pasaj, cum spunea 
tragediana Irma, decât să mături institutul Ouly sau să fii 
fluireat la Montparnasse. Gât despre Muză, nu se mai 
vorbeşte de ea. Lui Daniel Eyssette îi plac şi acum versurile, 


dar nu ale lui; şi în ziua când tipograful, plictisit de a mai 
păstra la el cele nouă sute nouăzeci şi nouă de volume ale 
Comediei pastorale, le trimite în pasajul Saumon, 
nenorocitul fost poet are curajul să spună: 

— Trebuie să ardem tot! 

La care Pierrotte, mai prevăzător, răspunde: 

— Să ardem tot?! Zău că nu! Mai degrabă le ţin în 
prăvălie. Oi găsi eu cum să le întrebuinţez. Cum s-ar zice. 
Se nimereşte că în curând am de trimis nişte păhărele 
pentru ouă la Madagascar. Cu voia dumitale, domnule 
Daniel, cărţile astea îmi vor sluji să învelesc ouarele. 

Şi, întrradevăr, două săptămâni mai târziu, Comedia 
pastorală porni la drum spre ţara aceea. Îi dorim să aibă 
acolo mai mult' succes decât la Paris! 

Şi acum, cititorule, înainte de-a încheia această povestire, 
vreau să te mai introduc o dată în salonul galben. E într-o 
după-amiază de duminică, o frumoasă duminică de iarnă - 
frig uscat şi soare. Toată casa LaJouette e în culmea 
bucuriei. Piciul e pe deplin vindecat şi s-a sculat pentru 
întâia oară din pat. În cinstea acestui fericit eveniment, au 
jertfit la amiază lui Esculap câteva duzini de stridii, stropite 
cu vin bun de Turena. Acum stau cu toţii la un loc în salon. 
E plăcut; flăcările joacă în cămin. Pe geamurile pline de 
promoroacă, soarele încondeiază privelişti de argint. 

În faţa căminului, Piciul sade pe un scăunel, la picioarele 
bietei oarbe aţipite, şi vorbeşte încetişor cu domnişoara 
Pierrotte, mai roşie decât trandafirul roşu din părul ei. E şi 
lesne de înţeles, stă doar aşa de aproape de foc! Din când în 
când, un ronţăit de şoarece: e capul de pasăre care 
ciuguleşte într-un colţ; sau un țipăt deznădăjduit: e doamna 
de ispravă, care pierde la besig x banii pentru prăvălia de 
plante medicinale. Vă rog să priviţi cu băgare de seamă 
înfăţişarea triumfătoare a doamnei Lalouette, care câştigă, 
şi zâmbetul îngrijorat al flautistului, care pierde. 

Dar domnul Pierrotte? O, domnul Pierrotte nu-i departe. E 
colo în pervazul ferestrei, pe jumătate ascuns de perdeaua 


cea mare, galbenă, şi adâncit într-o treabă tăcută, care-l 
face să asude. Are înaintea lui o mescioară rotundă, 
compase, creioane, rigle, echere, tuş, pensule şi, în sfârşit, o 
coală mare de hârtie de desen, pe care-o acoperă cu semne 
ciudate. Lucrarea pare să-i placă. La fiecare cinci minute 

1 Besigue, în limba franceză - joc de cărţi ce se joacă în 
două, trei sau patru persoane, (n.t.) înalţă, capul, îl pleacă 
un pic întf-o parte şi zâmbeşte cu bunăvoință mâzgălelilor 
lui. 

Oare ce să fie lucrarea asta tainică? 

Aşteptaţi! O să aflăm noi. Pierrotte a isprăvit. lese din 
ascunzătoarea lui, ajunge încet în spatele tinerei Camille şi 
al Piciului; apoi, deodată, le întinde sub ochi coala cea mare, 
întrebând: 

— Iaca, îndrăgostiţilor, ce ziceţi de asta? 

Îi răspund două exclamaţii: 

— O, tată! 

— O, domnule Pierrotte! 

— Ce-i? Ce este? Tresare sărmana oarbă, trezita pe 
neaşteptate. 

Iar Pierrotte, cu voioşie: 

— Ce este, doamnă Eyssette? E. Cum s-ar zice. E o schiţă 
pentru noua firmă, pe care o vom pune la prăvălie peste 
câteva luni. Ei, domnule Daniel, citeşte-ne-o tare, ca să ne 
dăm seama cam cum sună. 

În adâncul inimii lui, Piciul varsă cea din urmă lacrimă pe 
fluturii lui albaştri; şi, luând coala cu amândouă mâinile: - 
„Haide, fii bărbat, Piciule!” - citeşte tare, cu glas hotărât, 
firma asta de prăvălie, pe care viitorul lui e scris cu litere 
de-o şchioapă: 

PORŢELANURI ŞI CRISIALURI 

Fosta casă Lalouelie 

EYSSETTE şi PIEKEOTIE 

Succesori 


SFÂRŞIT