Cezar Petrescu — Baletul mecanic

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


BALETIUL MECANIC 


CUPRINS: 

Prefaţă.6 

Notă asupra ediţiei...20 

Prolog.22 

CARTEA |. 

I. Angela cu ochi de azur.30 

II. Paiaţa roşie.40 

III. Lume nouă...51 

IV. Guguf, Bibia şi Eliazar...65 

V. Fără mofturi...74 

VI. Schimbări la faţă...83 

VII. Viaţa nu e întotdeauna verosimilă...99 
VIII. Lecţie la muzeul oceanografic...111 
IX. Itinerar mediteranean...128 

X. Vila Azur-Eden...139 

XI. Omul întunericului...150 

XII. As, Rigă, Damă, Valet.169 

XIII. Aci miroase a lichidare.183 

XIV. Privea în cerul feeric cu ochii ei de azur.194 
CARTEA A DOUA. 

[. Hotel '[ibichi...213 

II. Coppelius.227 

III. Baletul mecanic.243 

IV. Ochiul lui Eliazar.259 

V. Ludmila.2 77 

VI. Din morminte, viaţa.291 

VII. Echo...301 

VIII. Nicivo...318 

IX. Tu erai, Dan? 329 

EPILOG.342 


„„„PREFAŢĂ. 

Baletul mecanic - figuri şi înţelesuri. 

Cititorii lui Cezar Petrescu - şi erau mulţi în acel început al 
deceniului patru - au recunoscut în cartea întâi a Baletului 
mecanic (1931) medii, motive, personaje întâlnite, la modul 
generic, în cărţile anterioare ale autorului preferat. Dar 
înrudirea nu înseamnă identitate, cum sublinia Perpessicius 
în Jurnalul său de lector:,...Între Georgei Galea, Maximilian 
Ştaic, Bâzdrugovici sau misterioasa Lu din La „Paradis 
General, şi Dan, Eliazar, Guguf sau nu mai puţin 
misterioasa Angela cu ochi de azur (...) - un spirit predispus 
la sistemă ar putea afla mai mult de o asemănare. Cu 
diferenţa totuşi, capitală, că divertismentului de acolo i se 
substituie drama de aici şi că romanului uniplan, d-l Cezar 
Petrescu îi suprapune astăzi romanul în două planuri al 
Baletului mecanic.” 

Drama la care se referă criticul mi se pare a fi şi ea 
diferită de cele din Întunecare, Omul din vis, Calea Victoriei 
etc. Inadaptarea, obsesia, dezrădăcinarea nu lip-sesc din 
evantaiul de motivații al romanului. Hotărâtoare este însă 
ciocnirea de patimi şi de interese ale protagoniştilor 
concepuţi fără un efort deosebit de individualizare, de 
vreme ce reprezintă mai curând simboluri ale unor 
trăsături categoriale exacerbate; Angela - frumuseţea 
impură; fratele său, Bibia - forţa elementară necontrolată; 
Guguf - viciul transformat în mod de existenţă; Eliazar - ura 
care secretă crime şi dezastre. Prins în acest angrenaj 
implacabil, Dan, naratorul, se lasă zdrobit fără o împotrivire 
cât de cât serioasă. Îndrăgostit mortal de Angela, el îşi 
risipeşte pentru ea moştenirea pe Coasta de Azur, asistând 
la prostituarea şi asasinarea mascată în sinucidere a femeii, 
care în-cercase să-l recâştige pe Guguf prin şantaj.1 Bibia îl 
ucide pe Guguf, Eliazar, diabolicul regizor al asasinatului, 
dispare, Dan este arestat. 


Poate fi caracterizată această parte întâi a romanului, aşa 
cum făcea Eugen Lovinescu în Istoria literaturii ro-mâne 
contemporane, drept „senzaţional de carton”? Regăsim, ce 
e drept, destule ingrediente ale reţetei literaturii de succes, 
începând cu ambianța „exotică”, chiar dacă Al. A. Philippide 
putea să afirme, în recenzia sa din „Adevărul literar şi 
artistic”; „în descrierea acestor locuri (cazinourile, palace- 
urile şi barurile din Monte Carlo, Nisa, Cannes) Cezar 
Petrescu n-a întrebuințat nici un clişeu. Se cunoaşte că sunt 
locuri pe care le-a văzut timp îndelungat şi le-a 
experimentat bine (...) totul este zugrăvit cu precizie 
realistă şi evocat în imagini câteodată splendide, 
întotdeauna expresive”. Alături de aceste imagini apar însă 
şi destule elemente facile de culoare locală: descrieri de 
Baedeker abia prelucrate („Marsilia, poarta orientului, cu 
statuia Fecioarei binecuvântând depărtările apelor de pe 
înălţimea Catedralei Notre-Dame de la Garde. Barcelona 
luminată de ghirlănzile lampadarelor ca într-o veşnică 
sărbătoare nocturnă. Neapole cu craterul Vezuviului 
fumegând roşu în coastă.”), titluri şi articole de ziar, texte 
de cântece la modă repetate până la saturație etc. Se 
adaugă personajele interlope ale căror nume reale vor 
rămâne o taină, pasiunii violente şi irepresibile lovituri de 
teatru etc. Nu putem trece toluşi cu vederea câteva reuşite 
scriitoriceşti. Critica a apreciat, de pildă, portretul lui 
Eliazar, cu tot caracterul excesiv al unor trăsături de penel, 
sau drumul sinuos al lui Bibia, bruta capabilă de cinste şi de 
generozitate. În ce mă priveşte, consider că piesa de 
rezistenţă o constituie Dan. Lenta lui prăbuşire morală este 
urmărită cu un ochi atent la detalii şi implicaţii, fără 
compasiunea care ar fi compromis analiza lucidă a unui caz 
de sclavie erotică şi de comportament abulic, mărturisite cu 
o resemnată francheţe: „Mă sim-ţeam flasc, nevertebrat, 
incapabil de o hotărâre energică, incapabil de o reacţie. 
Toate slăbiciunile mele de copil crescut alintat şi fără o 
armătură solidă a vieţii: egoismul, vanitatea, capriciile, le 


plăteam scump la cea dintâi întâlnire cu o pasiune care-mi 
toropise instinctul de conservare”. Relatarea la persoana 
întâi întăreşte priza asupra cititorului, participarea afectivă 
a acestuia la suita evenimentelor cu sfârşit tragic. 

Întors la Bucureşti, Dan cunoaşte reversul medaliei: după 
hotelurile şi vilele luxoase de pe Riviera, subsolul casei 
dărâmate, pe care-l împarte cu alţi declasaţi. Infernului 
moral i se adaugă mizeria fizică degradantă 
dezumanizatoare. Şansa redempţiunii i-o oferă Coppelius, 
inventatorul misterios şi genial care pregăteşte de un 
deceniu baletul mecanic, „o glorificare a veacului, printr-o 
artă a veacului, cu mijloacele veacului”. Angajat ca 
instrumentist, Dan revine la linia de plutire, se căsătoreşte 
cu modesta croitoreasă Ludmila şi se crede salvat. Mai ales 
că un ziar parizian îi adusese ştirea uciderii lui Eliazar de 
către Bibia, care evadase în acest scop din Guyana, unde îşi 
ispăşea pedeapsa pentru prima sa crimă justiţiară. Dar el 
descoperă cu un şoc lesne de înţeles că protagoniştii 
baletului seamănă leit cu Angela, Bibia şi Eliazar, 
simbolizând, în concepţia lui Coppelius, Puritatea, Forţa 
elementară, Ura. Pasiunea pe care o crezuse stinsă reînvie, 
sub semnul confuziei între automate şi modelele lor umane. 
Degringolada lui este grăbită de legătura cu logodnica 
nimfomană a colegului de atelier Egor Uvarovici Karataiev. 
Într-un final halucinant, Forţa elementară, înarmată şi 
dirijată de Ură, sfărâmă automatele. Încercând în zadar să 
evite distrugerea simulacru-lui Angelei, Dan o sacrifică pe 
Ludmila. Coppelius este ucis şi el. Victimă a destinului dar şi 
a monstruoasei sale lipse de voinţă, Dan se întoarce la 
existenţa subumană. 

Critica a acreditat ideea soluţiei de continuitate între cele 
două părţi ale romanului. „Secţionarea pornea de la 
acţiune, continua cu obiectivele diferite ale subiectului, cu 
mediul, personajele, apartenenţa lor social-umană, cu 
atmosfera generală - de istorie reală sau verosimilă în 
prima parte şi de povestire fantastică în a doua”, scria 


Mihai Gafiţa, în prefața la ediţia din 1975, rezumând 
opiniile exprimate de-a lungul timpului. Dar ceea ce se 
întâmplă cu Dan, după epuizarea resurselor financiare, 
moartea Angelei şi a lui Guguf, dispariţia lui Eliazar şi 
condamnarea lui Bibia, se înscrie într-o desfăşurare lo-gică, 
evident până la secvenţa finală. Iar obiectivul rămâne 
acelaşi: urmărirea dezagregării unui caracter mânat de 
tare profunde şi incapabil să reziste agresiunii unei lumi 
definite foarte exact de Guguf: „Aci nu afli de la nimeni 
cruţare. Nici nu-ţi este permis să acorzi nimănui cruţare. 
Devori sau te devoră!” Mediul, personajele şi apartenenţa 
lor social-umană slujesc şi în partea a doua acestui obiectiv, 
variaţia fiind cerută de strategia narativă a autorului. Să 
vedem cum stau lucrurile şi în ceea ce priveşte secţionarea 
în domeniul atmosferei generale - cele două planuri la care 
se referea Perpessicius. Relatează cu adevărat prima parte 
o „istorie reală sau verosimilă”? Autorul a simţit nevoia să 
conteste explicit această caracterizare: capitolul VII este 
intitulat Viaţa nu e întotdeauna verosimilă, iar altundeva 
este evocat „neverosimilul realităţii”.2 Există şi notații 
menite să anticipeze însăşi parabola baletului mecanic. 
Valeţii din holul hotelului în care Dan îl aşteaptă pe Guguf 
sunt „reduşi la rolurile de automate”. Dan se simte „ca o 
fantoşă jucată pe aţă de-o mână invizibilă”, repetă, mai 
târziu, „eram departe să ghicesc ce mână neîndurată juca 
aceste marionete” şi conchide: „Acum ştiam cine poartă 
aţele tuturor marionetelor, deşi nu cunoşteam încă întru ce 
sfârşit.” Un rol deosebit în asigurarea unităţii roma-nului 
revine, desigur, prezenţei în partea a doua a simulacrelor 
celor trei personaje-cheie din partea întâi. „Voiam numai să- 
ţi cunosc impresia, dacă am izbutit să dau păpuşilor mele, 
înfăţişarea intenţiilor mele: Puritatea, Ura, Instinctul brut, 
Graţia... Le-am lucrat singur, înadins...” spune Coppelius. Şi 
reia, mai departe: „Am pus în fiecare o sumă de observaţii, 
am înlăturat inutilul, am încercat sinteze stilizate. 
Întrebarea e dacă am reuşit sau nu?” Din punctul de vedere 


al lui Dan, reuşita depăşeşte limitele firescului. În faţa lui se 
află Angela cu ochii de azur, Eliazar şi Bibia, ca şi cum 
intenţiile lui Coppelius nu s-ar fi putut materializa decât în 
aceste fantasme ale trecutului, în virtutea unei 
corespondențe tiranice între esențe şi aparenţe.3 
Sintetizarea implică însă, aici, absolutizarea aparenţei: 
cocota de lux devine simbolul purității, atletul hirust îşi 
pierde aspiraţia spre o muncă cinstită şi discernământul în 
furia justiţiară. Doar Eliazar reprezintă aceeaşi acumulare 
patologică de ură care ar vrea să maculeze întregul 
univers. Întâlnirea lui Dan cu aceste avataruri mecanice 
reprezintă o ultimă probă de foc. După ce fusese strivit în 
planul real, el eşuează lamentabil şi în cel fantastic. 

Cât de preocupat era Cezar Petrescu, în acea perioadă, de 
tema revoltei individului împotriva societăţii care l-a 
nedreptăţit o dovedeşte şi prezenţa unor puternice ecouri 
din Baletul mecanic în romanul Greta Garbo, publicat un an 
mai târziu. Placida elevă provincială Alina Gabor, supusă 
unui şir de umilinţi şi vexaţiuni datorită stupefiantei sale 
asemănări cu vedeta aflată atunci la apogeu, hotărăşte să 
devină o veritabilă „vamp”. În această nouă postură, 
provoacă uciderea din gelozie a soţului fostei ei profesoare 
şi acceptă îmbrăţişările de o noapte ale unui june urât şi 
infatuat, ca să nu mai poată iubi. Apoi îl însoţeşte la Veneţia 
pe Leonte Stăncescu, fost şi viitor ministru, cel care a 
determinat transformarea lui Eliazar într-un monstru. 
Eliazar însuşi îşi face apariţia - acţiunea romanului se 
petrece, deci, înaintea eve-nimentelor descrise în a doua 
parte a Baletului mecanic - pentru a încheia un pact al urii 
împotriva tuturor: „Alina Gabor, misiunile noastre pe lume 
s-au întâlnit. Lucram până acum izolaţi... Cu puterile 
împuţinate. Hehe! Unirea face puterea. Ai să vezi ce tari 
avem să fim împreună!”Primul obiectiv al acestei alianţe 
oculte îl constituie distrugerea carierei şi a reputației lui 
Leonte Stăncescu. Demnitarul moare însă la primirea celui 
dintâi avertisment. Răzbunarea lui Eliazar se exercită 


atunci asupra fiului celor care i-au cerut să se sacrifice 
pentru ei, întorcându-i apoi spatele. Aflând adevărul despre 
pă-rinţii lui, pictorul Alexandru Stăncescu, aflat la studii la 
Paris, îşi schimbă radical viziunea artistică, începând să 
reproducă pe pânză aspectele cele mai abjecte ale vieţii. 
Amelia Stăncescu vine să-l salveze. Eliazar, care o iubise în 
tinereţe, suferă o cam prea rapidă prefacere: „Era omul 
minunilor rele: omul întunericului. E astăzi omul minunilor 
bune: omul luminii. Privirea lui străpun-gea; acum alină. 
Rânjetul lui devasta; acum surâsul îmblânzit 

vindecă." Alexandru îşi recapătă optimismul şi o pictează pe 
Alina, care nu poate să răspundă dragostei lui. Pleacă toţi 
trei undeva pe ţărmul Loarei, împreună cu cel mai bun 
prieten al lui Alexandru, poetul Emil Damian. Alina, care-l 
cunoştea de la Bucureşti şi ştia că o iubeşte, îl provoacă, 
pentru că „în profunzimi umbrite pirotea cealaltă fiinţă a ei, 
pe care mai întâi viaţa, mai pe urmă dânsa singură şi-o 
făurise, îi intrase în carne, în sânge, în aţele 
nervilor."Eliazar asistă la evoluţia dramei, comparând 
personajele cu cele din Baletul mecanic: Angela cu ochi de 
azur - Alina Gabor, Dan - Alexandru Stăncescu, Guguf - 
Emil Damian. El încearcă să prevină deznodământul, dar... 
Este ucis de Bibia. Alexandru citeşte relatarea crimei într- 
un ziar (asemeni lui Dan) şi îi vede pe Alina şi Emil trecând 
pe stradă, la braţ. Idila se consumă însă rapid. Incapabilă 
de un sentiment profund, Alina devine o demimondenă care 
„seamănă răul în juru-i, ruină, făţărnicie, minciună, 
desnădejde şi deslănţuirea de lacome patimi, le seamănă 
fără să vrea, fiindcă răul subsistă şi macină în ea mai 
întâi...” În finalul romanului, se întâlneşte, la curse, cu... 
Greta Garbo, care-i propune să o substituie, la Hollywood, 
ea vrând să se retragă (premoniţie? Coincidenţă?). Apare 
Alexandru, care a înnebunit şi-i aruncă Alinei în faţă 
conţinutul unei sticluţe cu vitriol, rânjind: „Acum sculptez 
ulcere!” 


Sfârşitul acesta trimite la unul dintre sinistrele fapte 
diverse colecţionate de Eliazar, în Baletul mecanic: 
desfigurarea Jacquelinei Bertin. După cum planurile de 
electrificare a ţării elaborate de unchiul Alinei, 
monomaniacul Stroe Bârlădeanu, amintesc de proiectul lui 
Coppelius:,...Electrificarea Europei în doi ani, fără să 
epuizez nici o sursă de energie cunoscută astăzi...” 
Reîntâlnim până şi obsedanta formulă cezarpetresciană 
„viaţa nu întotdeauna e verosimilă”. 

Cu toate alunecările în senzaţional, Greta Garbo nu 
evadează de pe orbita genurilor tradiţionale - ceea ce nu se 
poate spune despre Baletul mecanic. Cum bine observa 
Mihai Gafiţa în amintita prefaţă, „Partea a doua (...) se 
constituie ca un roman de anticipație ştiinţi-fică şi cu o 
coloratură fantastică...” Criticul relua analogiile propuse în 
Jurnalul de lector al lui Perpessicius - Galateea, Viitoarea 
Evă a lui Villiers de l'Isle-Adam, maşinile din Erewhon-ul lui 
Samuel Butler, roboții lui Karel Capek din R.U.R. 

— Adăugându-le „prima din cele trei Contes de Hoffmann 
a lui Offenbach”, baletul Coppelia4 şi piesa lui Jacinto Grau, 
E] senor de Pygmalion. Ceea ce ne interesează aici este 
dacă şi în ce mod au fost uti-lizate aceste surse pentru a 
realiza o sinteză originală. 

„. Eu singur mi-am ales numele acesta hoffmannesc” 
spune Coppelius - dar constructorul se numeşte aşa nu în 
Omul cu nisipul, ci în Coppelia, unde îl narcotizează pe 
Franz şi, prin pase magnetice, se străduieşte inutil să-i 
mute sufletul în trupul păpuşii mecanice. Povestirea şi 
baletul conţin şi o altă posibilă sugestie: Clara şi Swanilda 
sunt părăsite o vreme de logodnicii lor, Nathanael şi Franz, 
pentru păpuşile Olympia şi Coppelia, aşa cum Ludmila este 
părăsită de Dan pentru păpuşa Angela. 

Villiers de l'Isle-Adam l-a citit pe Hoffmann şi a asistat, 
poate, la premiera Coppeliei (Paris, 14 iunie 1870). Dar 
automatele rudimentare ale lui Spalanzani şi Coppelius fac 
parte din familia celor ridiculizate în Viitoarea Evă, într-o 


tiradă al cărei ecou poale fi regăsit în Baletul mecanic:,,... 
Aceste manechine nu sunt decât o caricatură jignitoare a 
speciei noastre” spune Edison. lar Dan înţelege că 
personajele baletului mecanic vor fi „Nu păpuşi de ceară 
imitând cu o jalnică stângăcie chipul şi gestul uman...” 
Cezar Petrescu nu-şi propune să-l urmeze pe Villiers în 
descrierea alcătuirii şi funcţionării automatelor. Ar fi fost, 
de altfel, o tentativă fără sorţi de izbândă, efortul 
scriitorului francez rămânând fără egal în istoria roboticii 
imaginare.5 Coppelius este totuşi superior lui Edison6 în 
privinţa sistemului de reproducere a vocii umane: 
fonograful perfecţionat graţie căruia Hadaly poate să 
„vorbească” douăzeci de ore este înlocuit de un adevărat 
miracol: „Patronul potrivi două fire electrice în prizele 
ochiului artificial. Îl aşeză pe un suport minuscul. Căulă pe 
clavir o carte. O deschise la o pagină întâmplătoare şi o 
sprijini în faţa pupilei de cristal. Pe urmă răsuci 
hautparleurul spre mine, dădu drumul proiectorului şi 
aşteptă, cu mâinile la spate, în redingota lui verzuie de 
arhivar pensionar. 

Ochiul începu să citească. 

Citea cu un timbru plăcut de tenor, se oprea la semnele de 
punctuație, accentua întrebările şi exclamaţiile. Citea cu un 
glas omenesc care nu era al nimănui, care nu fusese 
niciodată al nimănui. 

M-am rezemat de clavir. Mi-am şters broboanele de pe 
frunte. În emoția mea se amesteca o spaimă. Asistam parcă 
la o profanare a misterului creaţiei. 

Ochiul avea inteligenţă omenească. Glasul avea însă o 
perfecţie pe care n-a atins-o niciodată natura omenească. 

Patronul răsuci un buton şi glasul tăcu. 

— 'Tot aşa putem schimba aci un ochi transformator de 
soprană, de contraltă, de bariton, de bas. În cutia mea am 
câte o pereche din toate eşantioanele...” 

Punctul de plecare al acestei prefigurări a experien-ţelor 
cibernetice efectuate astăzi în domeniul descifrării şi 


reducerii sonore a textelor trebuie căutat, probabil, în 
presa vremii. Spun asta întrucât am identificat sursa unei 
alte invenţii a „patronului”, orchestra invi-zibilă: „Degetele 
uscate, apropiindu-se şi depărtându-se, ondulând şi vibrând 
- un şef de orchestră invizibilă, conducând o orchestră 
invizibilă. Încă nu mai văzusem, încă nu mai auzisem 
aceasta. În sunetul flautului şi în suspinul vioarei, apărea 
gravă modulaţia violoncelului, se înălţau toate în tumult de 
fligoarne şi în izbucnire de talere, rămânea suspendat 
numai plânsul melancolic al oboiului şi când toate mureau, 
o vocală umană, sfâşietoare şi pură, sosea din depărtările 
nevăzute să se întoarcă tot aşa de fantomatic - o umbră de 
glas omenesc. 

Mâna stingă comanda vidului, ca un braţ impunând 
ascultare şi atenţie; mâna dreaptă săvârşea ea singură 
magia, pescuind undele armoniilor, împletindu-le, 
răsusucindu-le în jerbe, adunându-le în constelații sonore să 
le culeagă topite într-un singur suspin.” 

Şi iată explicaţia pe care o dă Coppelius: „O simplă 
aplicaţie, o concluzie logică, orchestraţia undelor electrice: 
exploatarea, dacă s-ar putea spune, a defectelor din 
transmisia aparatelor de radio, disciplinate şi armonizate. 
Ceea ce a încercat şi a izbutit în parte, profesorul Leo 
Theremin, Armand Grivelet, Bertrand şi Pierre Toulon; ceea 
ce patronul desăvârşise înainte de toţi aceştia şi înţelegea 
să folosească drept unică orchestră pentru Baletul său 
mecanic, aşa ca totul să însemne cu adevărat triumful 
artificialului absolut.” 

Am aflat toate acestea în articolul lui... Cezar Petrescu, 
Muzica undelor eterice, apărut în „Curentul” la 23 ia-nuarie 
1928, deci cu trei ani înaintea Baletului mecanic. 

Mai întâi, descrierea experienţei: „Deplasarea mâinii 
drepte deşteaptă o gamă de sunete, iar antena orizontală, 
influenţată de mâna stingă, permite reglementarea 
intensității acestor sunete. Apropiind sau depărtând mâna 
dreaptă de antena verticală, artistul e ca un violonist care 


măreşte sau micşorează după voinţă lungimea unei coarde 
întinse, cu diferenţa că tensiunea prealabilă, acordul, nu 
există. Aci, distanţa separând antena de mână, reprezintă o 
strună ideală, pe care se obţin în mod firesc intervalele mult 
mai numeroase şi mai varii, decât acele regulate, ale unui 
piano. Mâna stângă, deasupra antenei orizontale, măreşte 
sau înăbugşe intensitatea sunetului, dispunând de o bogăţie 
de nuanţe infinite, care nu se compară cu nimic din ce am 
cunoscut până acum, căci nici vocea omenească şi nici orice 
instru-ment, nu pot mări sau diminua volumul sunetelor 
decât până la anumite limite”. 

Şi acum explicaţia: „Aparatul inginerului Theremin se 
bazează pe utilizarea curentului alternativ de frecvenţă 
variabilă, prin care obţine sunete de înălţime variabilă. E, 
dacă s-ar putea spune, aplicarea unui truc electric. 
Utilizarea şi disciplinarea şuerăturilor şi scârţâiturilor care 
supără în regularea proastă a posturilor de Telegrafie fără 
fir.” 

Gazetarul menţionează că a folosit articolele lui Gaston 
Danville şi Pierre Bost din „Mercure de France” şi „La 
Revue Hebdomadaire”. Scriitorul se referă la Leo Theremin 
şi la alţi autori ai acestei invenţii uitate, pentru a da un 
temei ştiinţific demonstraţiei lui Coppelius. Este un 
procedeu tipic al anticipaţiei clasice, începând cu trimiterile 
lui Edgar Allan Poe din Farsa cu balonul şi Hans Pfaal la 
ascensiunile şi observaţiile unor aeronauţi şi astronomi 
contemporani. 

Geniul lui Coppelius se exercită şi în alte direcţii. 
Deplângând lipsa de interes pentru brevetele sale care ar 
putea „să garanteze fericirea totală a măcar unei jumătăţi 
din omenire”, el citează pâinea sintetică şi electrifi-carea 
Europei în doi ani „fără să epuizez nici o sursă de energie 
utilizată astăzi”. Cele mai surprinzătoare previziuni sunt 
formulate însă în domeniul atunci exclusiv imaginar al 
inteligenţei artificiale. Când Dan evocă „Ju-cătorul de şah” 
al lui Kempelen, expus mai târziu de Maelzel şi devenit 


obiectul unui articol al lui Poe, Coppelius ripostează 
„Literatură, prietene, literatură... De altfel, literatură 
genială! Dar noi aci facem altceva: creem artificialul 
absolut. Jucătorul de şah al lui Maelzel era bazat pe un 
truc... Noi ne bazăm pe o certitudine matematică şi 
mecanică!” Mai târziu, el reia ideea în termeni quasi 
identici: „Facem păpuşile noastre să danseze. Le facem să 
cânte şi le facem să râdă... De ce nu, mâine, să gândească? 
Poate au să gândească mai bine ca noi, în artificialul 
absolut, în absolutul matematic.” 

În viziunea scriitorului, Coppelius este chiar mai mult 
decât un inventator genial şi un profet ştiinţific. El cântă 
„dumnezeieşte” la pian şi la vioară, demonstrează 
cunoştinţe profunde de anatomie, desenează şi pictează ca 
un maestru, dă lecţii de balet unui profesor de dans. Nu e 
de mirare deci elogiul pe care i-l aduce lui Leonardo da 
Vinci, într-o pagină antologică din care reproduc acest 
pasaj: „Pentru el, matematica şi poezia, pictura şi muzica, 
sculptura şi arhitectura, mecanica şi ingineria, însemnau un 
tot. Se completau, se împleteau, se întrepătrundeau (...) 
Naivii se minunează că în desenele lui s-au găsit cele dintâi 
proiecte logice ale maşinilor de zburat... Mai interesant ar 
fi să ne imaginăm ce vor fi spus despre el contemporanii lui, 
chiar protectorii lui... Un Ludovic le More, un Cezar Borgia, 
un Francisc [!... Proiectele lui erau mai mari decât 
vremurile lui.” Recunoaştem aici fascinația exerci-tată 
asupra scriitorului de marea personalitate a Re-naşterii, 
fascinaţie mărturisită, cam în aceiaşi termeni şi în Plecat 
fără adresă (1932). Coppelius apare aşadar ca un om 
complet de tip davincian, condamnat să trăiască într-o lume 
supusă preocupărilor unilaterale. Cum să ne explicăm 
atunci eşecul tragic al tentativei sale de a uni ştiinţa şi arta 
într-o mirabilă sinteză? 

Răspunsul cel mai la îndemână este cel pe care-l putem 
deduce din Cuvântul înainte al autorului la ediţia din 1947 a 
romanului Plecat fără adresă. El numără printre „eroii din 


familia lui Enric Sântion” pe „meşterul Coppelius, 
fabricantul de automate din Baletul mecanic, roman care în 
zona fantasticului interior anticipa cam tot prin preajma 
anului 1930, conflictul dintre maşină şi faurul ei, cu 
simbolica moarte a creatorului ucis de propriile-i născociri - 
oarbe instrumente substituite destinului...”. Îmi voi îngădui 
să contest aceaslă interpretare a posteriori, asumată de 
istoria literată. Dar mai întâi cileva reflecţii despre 
„fantasticul interior”. 

Se ştie că scriitorul a intenţionat ca opera sa să constituie 
o Cronică românească a veacului XX. Această ambiţie 
balzaciană l-a determinat să-şi grupeze volumele în şapte 
cicluri, al cincilea, Fantasticul interior, cuprinzând Omul din 
vis, Omul care şi-a găsit umbra, Aranca, ştima lacurilor, 
Simfonia fantastică şi Baletul mecanic. Desigur, 
compartimentele nu sunt, nu puteau fi etanşe. Mihai Gafiţa 
considera chiar că Baletul mecanic ar fi trebuit situat în 
ciclul Război şi pace. Dar o mărturisire a lui Cezar Petrescu 
aruncă o lumină neaşteptată asupra între-gii probleme: 
„Realist? Realist n-am fost niciodată. Nici n-am năzuit să 
scriu vreo carte realistă... Atunci când personagiile mele şi 
conflictele mele s-au aflat situate pe-un teren de strictă 
realitate socială, am ţinut seama de această realitate. Le-am 
încadrat în realitate, fiindcă numai aşa puteau fi viabile. Dar 
dincolo de asemenea precizări, m-a preocupat fantasticul 
interior, aventura psihologică a eroilor, aspiraţia omenească 
spre o feerie absurdă, îndeobşte năruită tocmai de 
realitate. De altfel, am credinţa că omul, fiind singurul 
animal cu imaginaţie, trăieşte prin şi pentru această 
imaginaţie”.7 În această accepţie fantasticul interior nu mai 
defineşte un grup limitat de lucrări, dobândind statutul unei 
viziuni globale, care ar putea fi regăsită în întreaga operă a 
scriitorului. 

Revenind la semnificaţia secvenţei finale a romanului, să 
vedem în ce măsură s-ar datora eşecul proiectului lui 
Coppelius „conflictului dintre maşină şi faurul ei”. E 


adevărat că aspectele şi implicaţiile acestui antagonism l-au 
preocupat pe Cezar Petrescu încă de la începutul deceniului 
al treilea, după cum reiese din articolele Un nou misticism: 
al fierului şi Prejudecata modernistă. Citez din cel de-al 
doilea: „Ne închinăm maşinei născocite de noi, căreia i-am 
devenit sclavi într-atâta, încât războiul a fost de fapt o 
revanşă a oţelului şi schijei, care şi-au ucis creatorii.8 
Formula este foarte asemănătoare aceleia din amintitul 
Cuvânt înainte în care, în legătură cu Baletul mecanic, se 
vorbeşte despre creatorul „ucis ele propriile-i născociri,,. 
Reprezintă această ucidere un act conştient, o consecinţă a 
evoluţiei maşinii, a exercitării liberului arbitru care 
constituie, încă, o prerogativă a fiinţei umane? Aşa se 
petrec lucrările şi în R. U. R. Şi în El senor de Pygmalion, iar 
în Erewhon maşinile sunt distruse de teama că progresul 
lor ar putea primejdui supremaţia lui homo sapiens. Pe 
când „răzvrătirea, păpuşilor lui Coppelius nu se datorează 
vreunei mutații a regnului mecanic. Recitind textul, vom 
vedea că ieşirea din matca gesturilor programate este 
determinată de o intervenţie exterioară. Pentru că nu 
întâmplător scriitorul se referă pe larg la o singură carte 
dintre cele invocate de comentatorii romanului: Viitoarea 
Evă. Coppelius ar putea spune despre automatele sale ceea 
ce spunea Edison despre andreida Hadaly:,...Dacă i-am 
furnizat, din punct de vedere fizic, ceea ce are ea terestru 
şi iluzoriu, un Spirit care îmi este necunoscut s-a suprapus 
operei mele... „ în romanul lui Villiers de l'Isle-Adam, 
Spiritul este cel benefic al Sowanei, transmis andreidei prin 
intermediul hipersensibilei Any Anderson. În Baletul 
mecanic, duhul rătăcitor al lui Eliazar se încorporează în 
automatul care simbolizează Ura, atras de prezenţa 
catalizatoare a lui Dan. Asemănarea se opreşte însă aici. 
Hadaly i-ar aduce fericirea lordului Ewald, dacă n-ar 
dispărea într-o catastrofă maritimă. „Eliazar” contaminează 
caracterele slabe (Gustav fură, Gaston îşi uită mama 
paralizată şi sora luându-i logodnica lui Sami, Maftei îşi 


abandonează familia, Dan înşeală încrederea lui Egor, 
coboară ultimele trepte ale degradării, este mai mult decât 
complice la o crimă), dezlănţuie furia oarbă a Instinctului 
brut, asmute Invidia, Ispita, Luxară, Cruzimea asupra 
cuplului pe care-l apără Graţia, Mila, Curajul, Puritatea.9 
Însăşi această disociere a lumii automatelor demonstrează 
inconsistenţa tezei conflictului generic dintre om şi maşină. 

Evident, ceea ce se întâmplă în finalul romanului nu mai 
are nimic de-a face cu anticipaţia ştiinţifică, reliefând o 
sugestie subterană care urcă uneori la suprafaţa textu-lui. 
O sugestie circumscrisă foarte exact de Al. A. Philippide, în 
recenzia din „Adevărul literar şi artistic”: „Ioată viaţa nu e, 
în fond, decât un balet mecanic, în care noi oamenii, 
conduşi de legi pe care le ignorăm şi puteri sufleteşti 
oculte, suntem nişte biete jucării, mişcate de un regizor 
anonim şi răutăcios”. Din fericire, umanitatea nu este 
alcătuită doar din indivizi incapabili să se împotrivească 
multiplelor chemări ale abisului. 

Ion Hobana. 

NOTA ASUPRA EDIŢIEI. 

Aceasta este a patra ediţie a Baletului mecanic, după cele 
antume din 1931 şi 1943 şi cea postumă din 1975. Firesc ar 
fi fost să reproducem textul „revăzut” de autor, deci 
versiunea din 1943, dar o lectură atentă mi-a revelat o suită 
de carenţe, preluate şi de ediţia postumă. 

Este vorba, într-o ordine aleatorie, de omisiuni care 
sărăcesc profilul unor personaje, de dispunerea arbitrară a 
alineatelor şi, mai ales, de numeroase erori flagrante în 
transcrierea unor cuvinte, ceea ce alterează textul până la 
a-l face neinteligibil. Vina dactilografei sau a zeţarului mi se 
pare neîndoielnică, dar autorul a lăsat corectura pe seama 
editurii şi rezultatul este întristător. 

Câteva exemple frapante: 

Ediţia 1931 Ediţia 1943 jucător bucătar jucătorii 
judecătorii devize diverse sibiline sublime descleşta desluşi 
mijeală mijlocul râs glas împrospătaţi împrăştiaţi confundă 


cufundă cum spuneam, aceste lecţiuni şi multe altele, care 
transformă unele propoziţii şi fraze în adevărate şarade, au 
migrat - şi proliferat! 

— În ediţia din 1975. 

Într-o asemenea situaţie, unica soluţie o constituia 
întoarcerea la ediţia princeps, păstrând acele intervenţii din 
1943 care îmbogăţeau textul sau îi dădeau alte virtuţi 
semantice, fără a-l denatura. Am reintrodus pasajele omise 
(probabil) accidental, am reaşezat alineatele, cu puţine 
excepţii, potrivit dispunerii iniţiale, am înlăturat erorile de 
transcriere. Pe de altă parte, am operat corecturile cerute 
de normele ortografice în vigoare şi am intervenit în 
punctuație acolo unde era neapărat necesar, ca de pildă în 
cazul virgulelor puse între subiect şi predicat. În sfârşit, 
considerând că o seamă de nume, evenimente etc., nu mai 
spun mare lucru cititorului de azi, am redactat note 
explicative aşezate la sfârşitul volumului, pentru a nu 
stânjeni lectura. 

Nu am pretenţia vană că rezultatul acestui efort este fără 
cusur. Cred însă că ediţia de faţă oferă în mai mare măsură 
posibilitatea de a cunoaşte şi aprecia o operă care onorează 
nu numai creaţia lui Cezar Petrescu, ci şi o întreagă zonă a 
literatu-rii noastre interbelice. 

Ion Hobana. 

PROLOG. 

Patronul era un moşneguţ pipernicit şi chel. 

Bărbiţa rară ca firele din vârful rădăcinii de hrean, 
redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică 
prinsă în buton - le mai întâlnisem acestea în sute de 
exemplare. În cafenelele hâde şi triste, unde se adună 
mumiile pensionarilor să chibiţească moţăind în jurul unei 
partide de table pe-un şvarţ.] 

Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo 
primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva foarte 
mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii... 


Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea 
maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei mai 
bombaţi pe care i-am văzut vreodată. 

Şi n-au mai existat înainte-mi decât ochelarii aceştia. 
Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă şi 
neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau 
înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile de 
scafandru. 

Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt 
indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti din seminţia 
ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.2 Spunea că 
n-avem stăpân un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de 
ochelari cu om”. Într-adevăr la prima vedere, patronul 
părea o anexă de mică importanţă, un modest pretext, un 
biet apendice al fantasticilor ochelari. 

Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de 
păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute 
despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre 
păcat şi pocăință; atunci ne încredința cu tainică înfiorare 
în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e 
un seamăn vândut diavolului, dacă nu cumva chiar 
întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a 
sufletelor. 

lar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu 
ştie de unde să-l înceapă. 

Pentru Gustav, universul se împărțea în două lumi, 
răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă şi 
care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o 
demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui 
motor. Alta ermetic refuzându-i taina, şi de care se 
dezinteresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi 
nevrednic de vreo luare aminte. 

Când ne-am împrietenit, în primele zile, după câteva 
neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat în 
faţă-mi, cu cheia franceză în mână. M-a măsurat din creştet 
până în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care nu-l 


părăseşte niciodată, atingându-mi pieptul, deasupra inimii, 
cu cheia franceză. 

— Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot începe de 
aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... 

Spunând, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi cum s- 
ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor, să scoată 
inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze şi s-o pună la 
punct, pe loc, în câteva învârtituri de re-sorturi şi rotiţe. 

Am simţit că roşesc şi am râs zgomotos, în silă, ca să-mi 
ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi 
definitiv decât prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi 
străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. 

— Nici râsul acesta nu-mi place!... Adăogase atingân-du- 
mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Si aci trebuieşte ceva 
reparat... 

Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, 
nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin 
ce îndelungi şi spăimoase peripeții am ajuns în tovărăşia lor. 

Nu ştiu să povestesc după bunele orânduieli ale artei. 

Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă, oricât de 
numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat decât desfătare 
de tânăr fără grijă, lenevit, superficial şi fără experienţa 
aspră a vieţii. N-am dat niciodată atenţie secretului prin 
care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi 
mă captiva până la ultima filă a cărţii. Mă desfăta - şi atâta 
îmi era destul. 

Astăzi, când experienţa cea înfricoşată a vieţii a trecut 
peste mine şi când iată că am şi eu de povestit o întâmplare 
trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născocirile 
autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemânatec şi 
nehotărât, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru 
patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca 
pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. 

De aceea cer dinainte iertare cititorului întâmplător (dacă 
vor cădea vreodată rândurile acestea sub ochii cuiva) - cer, 
fără făţărnicie iertare, pentru nepriceperea-mi de 


povestitor, pentru stângăciile şi întoarcerile, pentru toate 
şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi 
stărui fără folos asupra amănuntelor neînsemnate şi voi uita 
desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr 
importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare 
inexplicabilului. 

Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia 
tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrângerea 
nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n sânge. Şi 
aceasta, cum se întâmplă mai întotdeauna, a devenit mai 
târziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă-şit scump, 
cu preţul celor mai crunte căderi. 

Părinţii mi-au împlinit din cea dintâi copilărie toate voile şi 
mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-nită din 
tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales 
prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă, de obligaţia 
unei osteneli, de amânarea unei plăceri. Tot ce-am învăţat, 
tot ce-am citit şi ce-am trăit până la douăzeci de ani, a fost 
după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi. 

Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit până în seară; ce 
visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. 

Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. 
Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. 
Eram mândru de tot ceea ce avea să mă umilească. Şi eram 
sclavul pornirilor mele nestatornice, socotindu-mă cel mai 
liber şi mai norocos tânăr din câţi au fost şi sunt. 

Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile 
ticuri, de câte ori era invitat la masă la noi se simţea dator 
să atragă atenţia mamei şi tatei că asemenea creştere îmi 
atrofiază instictul de conservare şi-mi pregăteşte cele mai 
ireparabile nefericiri pentru viitor. 

Tata surâdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor 
paradoxe de bătrân maniac, cum era considerat în toată 
casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de 
înduioşare, invocând o sănătate şubredă, care exista numai 
în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea, o muncă 


disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest 
unchi Alec, ca pe-un bătrân cicălitor, înapoiat şi ursuz, venit 
să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o 
armonie şi o fericire - toate desăvârşite şi toate eterne. 

Eu îl uram. El spunea că mă compătimegşte. 

Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. 

În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. 

Ultima dată când ne-am întâlnit, a fost în camera mortuară 
a mamei. În aceeaşi zi când din încăpere fusese scos 
coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, 
de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tânjit şi s-a stins 
repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. 

După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un-chiul m-a 
luat de braţ şi m-a scos din cimitir. 

În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai 
ridicole. M-a întovărăşit acasă şi după o lungă introducere, 
presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului 
nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape sever, cum am 
de gând să-mi organizez viaţa după acest avertisment. 

— Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” 
am încercat să înţeleg, iritat de atâtea sfaturi de care n- 
aveam nevoie. 

— Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi 
de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... 
Trândăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor 
nefericirilor... 

Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii inflamaţi de 
plâns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pierderea ei îi 
pricinuise o durere reală şi adâncă. Pentru că eram copilul 
ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dânsa toată viaţa, iar 
nu pentru mine, simţea deci datoria să mă apere ultima 
dată de amenințările care mă pândeau şi pe care nici pe 
departe, atunci, nu le puteam presimţi. 

Aceasta am înţeles-o mai târziu, când a venit ispăşirea. 

Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de tact şi 
rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri-sipise 


mirosul luminărilor şi al smirnei. 

Începuse: 

— Risipa e mama... 

— Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Risipa e 
mama... Lenea e sora... 

Mi-a replicat cu asprime. 

Am răspuns tăios. 

Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral, pe care 
nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. 

Unchiul Alec îşi sfârşea predica: 

— Când n-ai să mai ai ce mânca şi când ai să te trezeşti 
singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc astăzi, te vor 
exploata mâine şi te vor părăsi poimâine; atunci să ştii că în 
casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o 
farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o doresc. Dar ştiu că aşa se va 
sfârşi! Nu poate să sfârşească altfel... Tu care... 

Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi 
ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a casei. 

Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpân pe 
voinţa mea şi pe destinele mele: 

— Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! 

Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu 
răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului 
zvârcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă şi-a luat pălăria 
cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi 
gârbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru 
bătrâneţea lui, acum cu desăvârşire singură. 

În prag s-a biruit şi s-a întors: 

— Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... 
Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot la ele ai s- 
ajungi! Trebuie să ajungi...! 

— Ce aştepţi? Închide uşa! Am poruncit slugii. 

Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: 

— Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! 

Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrânit între 
cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea de 


aievea, abia luând aminte la înfăţişarea străzii şi a 
oamenilor, când îşi făcea seara plimbarea de-un ceas, cu 
mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostârc. 

Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul 
vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor 
omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea 
vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată, a cărţilor. Şi 
totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile 
lui, toată linia frântă a vieţii mele, cu o înspăimântătoare şi 
profetică precizie. 

M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut 
traversând strada printre cioclii care desprindeau din ţinte 
draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, 
biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se întoarcă şi 
să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un 
gând imposibil şi te lepezi de o povară insuportabilă. A 
trecut înainte, cu ochii în pământ, fără să audă zgomotul 
străzii. 

Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exterioare, 
fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un automobil cu toate 
roţile frânate până la fund. 

— Eşti surd? Ramolitule! Strigă şoferul, scoțând capul pe 
portieră şi înjurând furibund. 

Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia respingând 
cu un gest al mâinii slăbănoage ostilitatea unui univers care 
nu-l mai interesa. 

De-atunci nu l-am mai văzut niciodată. 

CARTEA ÎNTÂI. 

[. 

ANGELA CU OCHI DE AZUR 

— La ora cinci sunt întotdeauna acasă, dragă domnule! 
Dar mai bine să alegem o zi, când sunt singură... Astăzi e 
luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... 

— Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. 

Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: 

— Flatteur! Va...! 


Pe urmă, mănuşa fu întoarsă până la jumătate, să lase 
liberă sărutului pieliţa goală. 

— Aşadar, la revedere, domnule. 

— La revedere, doamnă. 

Am apăsat buzele mai îndelung decât îngăduia cuviinţa, pe 
mâna parfumată şi proaspătă. Mâna nu s-a retras, complice. 
Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surâdea. Eu 

surâdeam. 

Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încântător, într- 
o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie 
dezlegase lumea de trista robie a gravitaţiunei. Totul era 
uşor, imponderabil, aerian. 

În plămânii dilataţi, fericirea mă sufoca. 

N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmitate a 
suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. 

Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de a 
ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite; se 
zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar 
mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea 
cataclismelor care zguduie scoarţa pământului, 
sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc 
orizontul. 

Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă 
seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă 
nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în 
rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil 
al catastrofei ce va să vină. 

Eu surâdeam fericit. 

În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o 
prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de 
ireparabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor; eu 
surâdeam sufocat de fericire. 

Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am 
rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. 
Prigonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia 
numai excepţional se înverşunează. 


Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă 
oricât de măruntă şi oricât de banală în mediocritatea ei 
aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un 
destin şi s-o strămute în alt destin? Te-ai urcat într-un tren 
după ce-ai pierdut pe celălalt, iar trenul al doilea s-a 
rostogolit într-o prăpastie; aceasta da, numim fatalitate! 
Fiindcă deznodământul aci a fost imediat şi violent. 

Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se 
insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul 
eveniment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, 
amânată cu zece ori cu douăzeci de ani. 

Ai întârziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat 
grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă din stânga 
a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut 
vecinul de masă lista de bucate; ai răspuns unui necunoscut 
care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi 
numi un fapt, un gest, pe care l-ai uitat în aceeaşi clipă. lar 
nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, 
dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, 
comandă el din clipa aceea destinului tău. 

Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect că am 
stat nehotărât, după ce-am aprins ţigara şi am cumpărat un 
ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi, în 
costumele lor tărcate de turişti, cu inseparabilele lor 
umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate fotografice 
atârnate în curea. S-au oprit să discute vociferând gutural 
printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile 
consultau ghidul şi despăturiseră un plan. 

Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului 
aşteptându-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe- 
rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în 
uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul 
tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, 
hoteluri şi restaurante. 

Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa 
mai puţin decât de privirea oarbă, de piatră, a unui idol 


indian sau chinez. 

Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă. 

Fără acest episod neînsemnat, cu o întârziere sau o gra-bă 
de un singur minut, nu ne-am fi întâlnit poate niciodată, iar 
viaţa mea, poate ar fi fost alta. 

Eram hotărât să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru 
ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al 
probabilităților, şansele să se încrucişeze drumurile noastre 
vreodată ar fi fost reduse la zero. 

O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi 
care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor 
tărcate de turişti, echipați cu ghiduri, binocluri şi aparate 
fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare 
aşa cum pune stăpânire neamul lor pe toate strâmtorile 
mărilor şi oceanelor. 

M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întârziat 
numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă. 

Viaţa mea dintr-atât s-a frânt. 

Iar dânşii rânjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al 
planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu 
indian, urcați într-o pagodă, fotografiind o caravană de 
cămile sau navigând pe Mississippi; rânjesc şi vociferează 
fără remuşcarea nici unei răspunderi. 

Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, 
s-a întors, m-a strigat: 

— Dan! Tu aci? De când?... Ce surpriză...! 

Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un prieten. 

Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întâlnit în ţară 
de câteva ori, când ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu 
îndestulă indiferenţă. 

Aci, la câteva mii de kilometri distanţă, un compatriot 
însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: 
domnule... Devenisem Dan! 

— Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată... 

N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. 
Atât. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat 


de lumină. 

S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt 
sosit ca mine. Am stat la masă, cât? Mai puţin de o oră. Atât 
cât a durat un ceai cu brioşe, şi cât i-am informat despre 
schimbarea de guvern în perspectivă - cu intrigi vagi, pe 
care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră 
vreodată. 

Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi 
topea ceva în mine; ceva până atunci rece şi cristalic. 

Am înţeles că prietenul era pentru dânsa un tovarăş 
întâmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept 
asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o 
colonie restrânsă de compatrioți. 

De altfel, el pleca. Ea rămânea. 

Eu am rămas. 

„La ora cinci, sunt întotdeauna acasă...” 

A fost atât de simplu! O invitaţie. Un surâs. O mână mai 
îndelung apăsată pe buze. 

O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de 
azur”. 

I-am spus îndată Ange... 

Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul 
lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se învenineze, 
mai fără tămăduire? 

Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, 
cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot 
lămuri cum fiecare zi trecută mă mâna cu un pas nesimţit 
spre deznodământul inevitabil. 

Acum, când ciclul e încheiat şi când mai uşor ar fi deci să 
descopăr conspirația cauzelor şi complicitatea efectelor, 
încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atât! Atunci, 
ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe 
genunchi, priveam în albastrul celest, ca un câine fidel cu 
tot universul concentrat în ochii stăpânei. 

Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac țărm 
al Mediteranei, orânduit ca un vast parc, un zgomotos 


dancing, un febril tripou, pentru desfătul tuturor privile- 
giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis- 
ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngânat: Ange... 

Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a încercat să 
mă apere de pierzanie, la început, când ar mai fi fost încă 
timp. 

L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de 
sezon. Era un om gras, cu gâtul scurt, cu ochii înecaţi de 
osânză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, 
zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atâtea superio- 
rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro- 
bitoare aroganță. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe 
care le credeam de-o sclipitoare vervă. lar argumentele i le 
respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformitatea lui 
fizică. 

Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu 
un surâs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atâta 
nesimţire! Căci aşa numeam eu blândeţea aceea 
netulburată: nesimţire. 

Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întotdeauna 
celor mai stupide hazuri de băieţandru râzgâiat, s-a ridicat 
greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să- 
| urmez pe terasă. 

Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exasperat, se 
hotărâse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sunt 
un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. 

Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi o 
mare albastră se confundau pe linia imprecisă a orizontului. 
În stânga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d'Ail, 
Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de 
Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri şi cu zece mii 
de automobile şi autocare, vânturând toţi sătuii lumii cu toţi 
paraziţii lor. 

— Poftim! M-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. 

EI stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica 
ochii. Privea scrumul ţigării. 


Întrebă: 

— Rămâi mult aci...? 

— Nu ştiu! Am strâns din umeri. Şi aceasta ce te importă 
pe dumneata? Poate rămân o lună, poate un an, poate 
pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te interesează 
aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! 

Omul ridică ochii încet, mă cântări parcă să vadă cât sunt 
de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu 
hotărâre: 

— Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă 
interesează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească 
să-ţi vorbesc. Plec mâine... După lumea care te încon-joară, 
sunt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi spună ceea ce 
simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşitate n-au s-o facă. 
Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din 
complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate din toate 
acestea, laolaltă! 

— Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti...? 

Îmi puse mâna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, 
întrebă el: 

— O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător? 

I-am scuturat mâna de pe umărul meu. 

— Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă 
întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o 
calific...? 

Omul gras râse, zguduindu-şi abdomenul diform. 

— Drept! Delicateţă!... Dar când e vorba să scapi un om de 
la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n- 
o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de 
păr... Destul să-l poţi scoate la țărm şi la viaţă... 

Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se 
aplecă şi-mi vorbi rar, apăsând şoptit pe fiecare cuvânt: 

— Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, 
strânge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi 
adresa. Fugi cât mai e timp... Ascultă-mă! Cât nu e prea 
târziu... 


Am început să râd zgomotos, plimbându-mă până în 
capătul terasei şi revenind. Atâta naivitate mă dezarma. 
Depăşea ofensa. Am întrebat, bătând capătul ţigării de 
portţigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd până unde 
merge stupiditatea acestui individ gros şi nătâng, ca un 
hipopotam: 

— Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata 
Salutului”? 

— În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sunt 
filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea dintâi zi, 
când v-am văzut alături şi-am înţeles. Am înţeles că nu ştii şi 
că n-are să vină nimeni să te facă să ştii... Îmi asum un rol 
ingrat. Puțin îmi pasă! Poţi să-mi întorci spatele. Mâine tot 
plec... Cred că nu o să ne întâlnim prea des, fiindcă lumile 
noastre sunt despărțite. 

— Ei, spune. Ascult! L-am privit surâzând, din creştet în 
tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mâinile la spate. 

Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am martori să 
asiste la execuţia mea zeflemistă. 

— Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela 
dumitale cu ochi de azur? Mă cercetă în ochi omul gros. Te- 
ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după disprețul cu 
care strângi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a 
interesat mai puţin. Totuşi e bine câteodată să te uiţi 
îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i cunoşti viitorul... De altfel, 
concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decât 
faptele. Te rog să mă crezi: faptele cele mai strict 
controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. 

Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: 

— Prea multă introducere... E ceva atât de teribil, încât e 
nevoie mai întâi să mă cloroformizezi? 

Omul gras încruntă sprâncenele, pipăindu-şi pe emisfera 
burţii lanţul ceasornicului: 

— Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? lată-l ca o fişă a 
poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e consemnat într-o 
asemenea fişă... La nouăsprezece ani, măritată cu un 


modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. 
Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tâmplă. După şase luni, 
amestecată într-un scandal despre care au vorbit gazetele 
şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale. 

Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele 
clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită şi 
după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de nevastă, de 
copii, de cinste... A fost găsită în camera lui când l-au 
arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După un an era aci. 
Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?... Nu ştiu câte 
case, nu ştiu câte fabrici; o bancă solidă de familie, 
moştenită şi dusă la prosperitate de trei generaţii. Poate ai 
auzit şi de crahul care a aruncat pe drumuri nu ştiu câte 
sute de deponenţi, văduvele dând asalt uşilor sigilate, 
ridicând copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, 
ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din 
cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. 
Crezi că-ţi povestesc fantasmagoriile unui reportaj 
senzaţional?... La Bucureşti îl poţi vedea şi acum pe 
Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu 
gulerul plin de slana, dând târcoale cafenelelor şi primind, 
cu un surâs tâmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi 
zvârlea pe scară, când veneau să-i propună o afacere 
necinstită... Îi zvârlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi 
cunoscut pe Angela dumitale cu ochi de azur... Dacă îl 
întâlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şopteşte numele ei în 
ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un 
spectacol pe care, cu toată averea dumitale, nu-l poţi plăti... 
De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au 
ajuns numai zvonuri vagi. Atâta ştiu: Există undeva un 
individ. Un frate. Un fel de brută păroasă. Pe acesta îl 
întreţine. Şi acesta o completează... Acum s-a făcut nevăzut, 
îmi pare din motive pe care le cunoaşte numai poliţia 
discretă a unui stat ca principatul acesta de operetă, trăind 
din caniotă şi din fărâmiturile lepădate de toţi aventurierii 
lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi 


fii sigur că n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela 
dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi 
tovarăşilor săi. E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat 
pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu 
prospiciază decât în acest paradis al Angelelor cu ochi de 
azur... 

Nu m-am mai putut stăpâni, cu pumnii încleştaţi, înaintând 
spre el: 

— Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe invenţiuni de 
roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... 

— Să pleci? Complectă omul, punându-mi mâna 
protectoare pe umăr. 

— Să te arunc pe scări, în brânci! Am complectat eu, 
zvârlindu-i mâna grea de pe mine. 

Omul râse. 

— Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i- 
ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are 
mai ales oroare. lubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte 
binecuvântate motive... 

Spunând, omul gros se întoarse pe călcâie greoi, ca o 
lespede care se învârte când ai apăsat un buton secret. 
Intră în salon. 

Eu am rămas afară, muşcând capătul ţigării. 

Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira o 
procesie de bărci, cu pânzele înalte şi zvelte. Totul era de 
un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau 
exista oare făpturi atât de netrebnic plămădite şi din ce 
abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea 
mârşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a 
aerului. De ce-i rabdă natura? 

Cu gura înăcrită de scârbă, am lepădat ţigara stinsă, peste 
balustradă, în mare. 

Când am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, privindu- 
mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. 

Surâdea nevinovat, fără nici o bănuială: 


— Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derâdere, 
după numele unui comic obez de cinematograf, celebru în 
acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că eu îi 
dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... 
Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, 
mai ales că... 

Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pământ şi răsucind 
între degete boabele colierului de perle pe care i-l dăruisem 
după cea dintâi noapte. Continuă, fără să ridice ochii 
umbriţi de genele lungi: 

— Mai ales că de cinci ani, de când îl cunosc, n-a contenit 
să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că nu eşti 
gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul 
de ridicol şi fără aceasta... 

Cum i-am prins mâinile amândouă şi cum aş fi strivit-o în 
braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin! Angela mea 
gingaşă şi naivă şi bună... 

Totul se explica mai simplu decât cea mai simplă explicaţie. 
Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca să înlăture din 
jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau, urzise şi această 
disperată infamie. Să-i alunge pe toţi. Să-i rămână lui. O 
femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a 
aştepta şi să fii gata, când n-are pe ce umăr îşi sprijini 
fruntea. 

Până aci ajunsese, canalia! 

Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate 
apărându-l de inofensivele mele săgeți şi înduioşându-se de 
înfăţişarea lui grotescă. 

M-am întors căutându-l cu ochii în salon. 

Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a 
Angelei. 

Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mâna unei doamne într- 
un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe o emisferă 
enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin 
cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolindu-se de-a buşilea prin 
uşile deschise, pe scări, până în stradă. 


Canalia! 

II. 

PAIAŢA ROŞIE 

— Cucu! 

Am închis cu o tresărire de bucurie robinetul duşului, să 
curm zgomotul apei. 

— Cucu! 

Era ea. Glasul ei. Am îmbrăcat repede halatul spongios şi, 
cu apa şuroind, m-am repezit să deschid uşa. 

— Ce se întâmplă cu tine, Ange?... Ce-a fost? De unde 
Vila 

Angela îmi astupă gura cu palma ei trandafirie 

— Ce avalanşă! Râse. Cum să răspund deodată la atâtea 
întrebări? 

Cealaltă mână mi-o trecu după gât, mă trase plecat spre 
ea, îmi despărţi părul ud de pe frunte şi mă sărută apăsat. 

— Ai dormit bine, Motocel? 

Ce întrebare? Toată noaptea mă zbătusem dintr-o cameră 
în alta, ca în tot atâtea cuşti, măsurând pe acul fiecărui 
pendul cât de încet trec minutele. De zece ori la telefon, 
deşteptasem toţi cunoscuţii şi cunoscutele, să aflu ceva. 
Rugasem posturile de ajutor să mă anunţe la cel mai mic 
accident de automobil de pe Coastă. Acum, intrasem sub 
peria de gheaţă a duşului să-mi răcoresc tâmplele 
dureroase şi pleoapele arse de nesomn. lar ea, ea mă 
întreba dacă am dormit bine...! 

Avea o pălărie roz şi un costum roz, feciorelnic, pe care 
numai o frăgezime inalterabilă ca a ei şi le putea îngădui. 
Am încercat să-i scot pălăria. S-a ferit în lături: 

— N-am venit să stau... N-am timp. Încă n-am terminat. 
Am trecut numai să te liniştesc, pisicuţule mic şi botos. 

Aşa devenisem în alintările ei: Motocel, pisicuţ, chou, 3 
ciufulici, fidel... 

— Dar ce-a fost, Ange? Ce n-ai terminat...? 

Ange s-a aşezat pe marginea divanului de baie, păzindu-şi 
rochia şi pantofii de apă. Ridică genele să dezvelească 


privirea albastră, în care am văzut ca o ceaţă uşoară 
deasupra oglinzilor: o împâclire de mâhnire. 

Spuse: 

— Voi, bărbaţii, nu puteţi înţelege! În egoismul vostru n- 
aveţi timp pentru aceasta... Ţi-am lăsat răspuns că poate 
am să întârzii. Nu ştiam cât. 

Făcu o pauză. Îşi scoase şi îşi puse la loc mănuşa. Suspină, 
vorbind ca pentru ea singură: 

— Ah!... E prea multă mizerie pe care o uităm... Fiindcă nu 
o vedeam sub ochi, ni se pare că a dispărut de pe faţa 
pământului... Şi deodată... Cioc-cioc! Cu o telegramă 
neaşteptată, mesajul unei suferinţe, un scâncet, un sughiţ 
de plâns, vine să-ţi aducă aminte că mai este şi altceva pe 
lume decât fericirea ta... 

Niciodată n-o auzisem vorbind atât de grav. M-am aşezat 
alături şi i-am cuprins mâinile: 

— Ange... Înseamnă toate? Ce suferinţă? Ce-a fost? Ce 
este...? 

Ea dădu capul pe spate şi surâse cu o urmă de întris-tare 
în trăsături. Ştiţi. Un surâs cum se vede câteodată numai pe 
obrazul nevinovat al femeilor şi al copiilor. Un surâs care nu 
e încă râs şi care a fost parcă plâns. Nedecis. Ploaie cu 
soare. 

Se scutură. Surâsul se şterse. Spuse, sărind în picioare: 

— Eu stau de vorbă şi timpul n-aşteaptă... Să-ţi spun în 
câteva cuvinte, deşi acestea pe tine n-au de ce să te 
intereseze... Am primit ieri o telegramă. De la o prietenă 
foarte bună, o fostă colegă de pension. E foarte, foarte 
bolnavă. Pierdută! E la San-Remo şi e singură... Am fost 
acolo, am găsit-o într-o stare inimaginabilă... Nu puteam s-o 
las aşa, noaptea, cu o simplă soră de caritate abia 
angajată... O streină. Şi acum trebuie să mă întorc iar. Să 
aranjez ceva, să caut un sanatoriu... Încât te rog să nu mă 
aştepţi la dejun şi să nu te alarmezi dacă, diseară, întârzii... 
Pa, Ciufulici! Şi nu face mutra aceasta consternată, care nu- 


mi place... Totul are să se termine într-o zi, două, cel mult 
trei... 

Îmi trecu din nou braţul pe după gât şi mă sărută apăsat, 
în acelaşi loc, pe frunte. S-a desfăcut să pornească spre uşă. 
Am oprit-o de mină, răsucind-o în faţă: 

— Dar, Ange, acestea sunt lucruri pe care nu le poate 
aranja o femeie singură!... Aşteaptă cinci minute să mă 
îmbrac. Merg cu tine... 

— Nu-nu! Se smulse Ange. Aceasta nu. Cunosc cinci 
minutele tale... Se fac o oră. Şi pe urmă, sunt lucruri în care 
femeile iubesc să nu se afle amestecat un bărbat. Pa! Încă o 
dată te rog să nu fii neliniştit, dacă întârzii... 

Uşa s-a trântit în urmă. După câteva clipe, s-a auzit afară 
claxonul de la Hispano. Am alergat la fereastră. La volan 
Ange demara şi schimba vitezele cu o bruscheţă energică 
pe care nu i-o cunoşteam. Era încântătoare în hotărârea 
aceasta nervoasă şi plină de nerăbdare să alerge mai 
repede în ajutorul unei prietene. 

A ridicat ochii, m-a zărit şi mi-a fluturat mâna în aer. 

— La revedere. Nu te impacienta... 

M-am întors în sala de baie. În oglindă, chipul mi s-a arătat 
cu o pată însângerată pe frunte. Roşul de pe buzele 
Angelei. Un sigil, ca o cicatrice proaspătă. 

Am început să mă îmbrac gânditor, alegând cravăţile. 
Parcă erau mai multe. Şi lipseşte una pe care am cumpărat- 
o chiar ieri... Fleacuri! Gândurile se adunară din nou, toate, 
numai la Angela. Discreţia ei era admirabilă şi totuşi îmi 
strecurase o umbră de nemulţumire. 

Ascunsese telegrama. Îşi vizase singură biletul de trecere, 
al ei şi al automobilului, pentru Italia. Plecase când nu eram 
acasă. După cum mă întrebase stăruitor ieri, de ce nu ies să 
fac puţină mişcare şi să iau aer, îmi părea acum că a 
aşteptat înadins să lipsesc. Lăsase un simplu bilet cu literele 
zgăriate în fugă: „Poate întârzii. Nu te alarma. Nu mă 
aştepta. Te sărută mai lung ca întotdeauna, Ange.” 


Celina, camerista, îmi răspunsese că nu ştie unde a plecat 
şi nici dacă a plecat într-adevăr, undeva, în afară de oraş. 
Totuşi, acum îmi aminteam bine, că ieri dimineaţă Celina 
orânduia ceva în trusa stăpânei şi, când am surprins-o, a 
închis repede capacul, căutându-şi aiurea de lucru. Mi s-a 
părut suspectă fereala aceasta. O bănuiam că scotoceşte 
fără ştirea Angelei. Chiar mă hotărâsem s-o avertizez pe 
Ange... 

Am trecut în cămara unde se aflau clădite valizele imense 
şi numeroase ca pentru nişte vagabonzi de lux cum eram 
noi. Trusa Angelei dispăruse. Va să zică, ştia de ieri că va 
lipsi toată noaptea. Ştia şi nu mi-a spus-o. lar între ea şi 
servitoare exista aşadar o înţelegere, o complicitate. Aceste 
secrete nu-mi plăceau. 

N-am vrut să iau masa acasă. La restaurant am dejunat 
singur. Adică am încercat să dejunez. Felurile se perindau 
abia atinse. Am deşertat sticla de vin până la fund. Ceva, un 
demon mic şi perfid nu-şi găsea astâmpăr în mine. 

În după-amiaza aceea, la Cazino, am pierdut toţi banii câţi 
îi aveam la mine. Am început în glumă, eu, care nu pusesem 
încă mâna pe-o carte, numai ca să-mi ucid timpul şi să-mi 
schimb o enervare pe alta. M-am uitat la ceas. Mai aveam 
timp să trec la bancă. 

— Cât aţi spus?... Cincisprezece mii? Întrebă contabilul, 
cercetând într-un registru. Nu mai aveţi disponibil decât 
patru... A ridicat o sumă, doamna, ieri... Restul, până la 
aceste patru mii, l-a ridicat astăzi... 

— A, da... Pardon! M-am prefăcut că-mi amintesc. 

Şi am semnat pentru patru mii, stăpânindu-mă să nu-mi 
tremure mâna şi ascunzându-mi tremurul buzelor. 

Tot pe marginea ghişeului, am scris telegrama la banca din 
ţară, să-mi trimită urgent altă rezervă. 

În stradă lumina juca straniu înaintea ochilor, iar oamenii 
mi s-au părut că trec în sus şi în jos, râzând, conservând şi 
sorindu-se, într-o indiferenţă bestială. 


Nu mai puteam înţelege. Depăşea orice explicaţie. 
Depozitul meu se afla încredinţat în condiţii prea obicinuite 
într-un oraş ca Monte-Carlo, unde jumătate din hivernanţi 
fac de două ori pe zi drumul între un ghişeu de bancă şi 
sălile de joc. Puteam să ridic eu, sau Angela, indiferent, pe o 
singură semnătură. Niciodată n-am întrebat-o cât. Nici n- 
am voit să ştiu. lar suma luată de ea acum, în două zile, 
întrecea preţul existenţei noastre, cu toată risipa, pe-o 
jumătate de an. 

Un gând mi-a fulgerat şi l-am respins îndată, ca o bănuială 
absurdă şi monstruoasă: 

— A plecat... Faty a avut dreptate! 

Ce copilăros judecam încă. De ce-ar fi plecat, când totul 
până acum nu fusese decât un început? 

Mi s-a părut drumul prea lung până acasă. 

Am deschis şifonierele, cutiile cu bijuterii. Totul era 
neclintit. Rochiile atârnau în speteze; înzecit curcubeu de 
mătase, broderii, voaluri şi catifea. Niciodată nu mi-am dat 
scama că sunt atâtea. Colierele şi inelele se aflau la locul 
lor, culcate pe micile catafalcuri de pluş. Nici măcar nu erau 
încuiate. Cum am putut să-mi închipuiesc? De ce-ar fi 
plecat? Era o casă din care lipsea stăpâna pentru câteva 
ore şi nimic altceva. Dar surpriza de adineaori de la bancă? 
Pentru ce i-a trebuit o sumă atât de neobicinuită, şi luată în 
două rânduri, şi fără să-mi pomenească nimic? Prevedeam 
încă o noapte de insomnie. Şi de astă-dată nu singur. 
Torturat de prezenţa acelui demon mic şi perfid, care-mi 
sufla în ureche întrebări fără răspuns. Am încercat să citesc 
şi am aruncat cartea după întâile pagini. Am rămas într-un 
cot, pe divan, faţă în faţă cu o paiaţă roşie de pâslă, păpuşa 
favorită a Angelei. 

Era o paiaţă cu obrazul zugrăvit, desigur, de un adevărat, 
de un mare artist... Un cap expresiv, dureros, batjocoritor 
cu propria lui durere, în râsul aproape uman. Niciodată n- 
am văzut un râs în care să străbată atâta suferinţă. 


Îmi închipui că era opera unui emigrant rus; vreun ratat 
genial şi muritor de foame, cum se aflau atâţia, 
prostituându-şi unii talentul, alţii conştiinţa, alţii corpul, în 
acest infern de putreziciune parfumată al Rivierei. 


(Până acum mi se păruse Eden - acum începeam să 
numesc Riviera, un Infern!) 

Stăteam într-un cot, faţă în faţă cu paiaţa de cârpă şi piele 
zugrăvită. Era o confruntare mută. Stranie. Şi paiaţa râdea: 
râdea cu râsul ei sfâşietor. 

Atunci mi-am dat întâia oară seamă cât de singur mă aflu 
într-adevăr, într-o lume unde totul şi toţi îmi erau cu 
desăvârşire străini. Cu o zi înainte mă credeam înconjurat 
de prieteni veseli, vrednici de toată încrederea; admirabili 
camarazi, nesecate izvoare de idei, de proiecte ingenioase 
pentru a distruge încă o noapte, a organiza o excursie, a 
pregăti altora o surpriză şi a pune la cale o farsă de pomină. 
După cele dintâi săptămâni petrecute la picioarele Angelei, 
revenisem treptat, nesimţit, în viaţa de hoinăreală şi desfăt 
a tuturor. Pot spune că era întâia oară când mă simţeam 
într-o lume urzită după chipul şi asemănarea mea. Toţi aci 
aveau o zi, două, o lună, o viaţă întreagă de pierdut. Nimeni 
nu pomenea despre afaceri plicticoase, griji şi obligaţii. 
Obligaţia era un dejun, un supeu, o reprezentaţie; era o 
întâlnire în grup pentru a pleca la Peira-Cava, la Grasse, la 
Cannes, la Nisa; cu vaporul în Corsica - era o noapte de 
mare gală, la Hotel de Paris, aci, sau la Negresco şi Ruhl, la 
Nisa; sau la Carlton şi Gallia, la Cannes; sau la Provensal, la 
Juan-les-Pins; acestea erau singurele griji, singurele 
subiecte de conversaţie. Cum nu m-ar fi încântat această 
fermecătoare societate, în care toţi erau ca mine şi eu eram 
ca toţi? 

Şi deodată, în ceasul acela, m-am simţit părăsit şi-am 
descoperit că n-aş afla printre toţi cunoscuţii, de-o seară 
sau de-o lună, un singur om căruia să-i împărtăşesc 
omeneşte, fără umilinţă, supliciul lăuntric. Să aştept de la el 


cuvântul de reconfortare. Unul m-ar fi ascultat plictisit şi m- 
ar fi întrerupt, să întrebe dacă m-am decis ori nu să plecăm 
la Peira-Cava, pentru concursurile de bob şi de schi. Altul ar 
surâde cinic. Celălalt s-ar scuza şi ar pleca repede, la o 
întâlnire cu o femeie din celălalt capăt al planetei, pe care a 
cunoscut-o aseară. Iar pentru toţi, aş fi devenit în aceeaşi 
clipă un subiect de derâdere, de aluzii şi de dispreţ, cum nu 
odată ne-am mai înveselit împreună de păţaniile atât de 
groteşti ale altora. 

Eu stăteam faţă în faţă cu o paiaţă roşie care râdea. Râdea 
cu râsul ei sfâşietor. 

Celina intră să pregătească patul. 

— Domnul nu se duce la masă? 

— Nu, Celino. Aştept... 

— Am uitat să vă spun. Vă rog să mă iertaţi. A comunicat 
doamna la telefon că nu poate veni în astă-seară. Dar mâine 
dimineaţă la zece, cel mai târziu unsprezece, va fi aci. 
Doamna a spus că regretă foarte mult că nu eraţi acasă, să 
vă comunice aceasta direct, la telefon... 

Am zvârlit paiaţa şi m-am ridicat în picioare. 

— Celino! 

— Domnul doreşte ceva...? 

— Celino, unde e doamna? De unde a comunicat? 

— Domnul ştie mai bine unde e. Doamna n-are niciodată 
obiceiul să-mi povestească afacerile sale. La noi nu e 
obiceiul... 

Aceasta era pentru mine, valahul. 

Am scos din buzunar o hârtie de o mie, din cele patru: 

— Celino, uite ce am pentru tine, dacă îmi mărturiseşti 
unde e doamna şi de ce a plecat. 

Celina mă privi cu o mirare impertinentă în ochi şi se 
îndreptă spre uşă, cu mâinile în buzunările minuscule ale 
şorţului de dantelă: 

— Domnul glumeşte...? 

Mi-a trântit uşa. „Am s-o dau afară!” - am scrâşnit. Pe 
urmă toată indignarea s-a întors împotriva mea. 


Procedasem ca un imbecil. Ca un erou de vodevil prost, 
încercând să corup o servitoare, primind de la dânsa lecţii. 
Eram sigur că Angela nu-i vorbise la telefon, că această 
convorbire fusese dinainte ticluită; nu mă îndoiam că încă 
de ieri Celina ştia unde a plecat Angela şi că nu se va în- 
toarce nici în această noapte - dar nu de la ea puteam să 
aflu şi nu acesta fusese mijlocul cel mai bun să aflu. 

M-am aşezat din nou pe divan şi am tras paiaţa în faţă, să-i 
savurez ca o băutură amară râsul ei dureros. 

Paiaţa râdea. 

Eu am plâns. 

Dimineaţa m-am deşteptat îmbrăcat, cu hainele mototolite, 
cu trupul amorţit, cu capul greu după vise urâte şi 
nesfârşite. Prin somn, toată noaptea mi-am dat seama că 
visul care mă chinuia era numai o nălucire absurdă şi 
imposibilă; că e destul să mă trezesc şi să dispară. Prin 
somn, îmi porunceam să mă deştept şi să mă eliberez de 
tortura vedeniilor. lar somnul mă ţinea mai departe 
prizonier visului înăbuşitor, împotriva căruia vroiam să strig 
şi nu căpătăm glas. 

Mai târziu aveam să învăţ că sunt ceasuri în viaţa cea de 
aievea, mai înfricoşate decât cele mai urâte visuri. Aveam să 
învăţ că pentru a le uita pe acelea, pentru a le suspenda o 
noapte măcar, doreşti să cazi într-un somn greu şi nesfârşit, 
din care să nu te mai deştepţi. Dar somnul atunci nu vine, 
iar deşteptarea la realitate e încă mai plină de spaimă. 

Eram încă în faza când un coşmar ţi se pare mai chinuitor 
ca viaţa cea adevărată. 

Paiaţa râdea, fată în faţă, ochi în ochi, cu mine. l-am turtit 
obrazul cu un pumn. Râsul s-a strâmbat mai dureros şi 
oribil. Pe urmă, încet, pieliţa umplută cu vată şi-a luat forma 
dintâi şi râsul m-a persecutat ca o mustrare: „Ce ai cu 
mine?... Ce sunt eu vinovată, o biată paiaţă de cârpă? Nu o 
paiaţă de carne şi oase, cu creier şi inimă şi nervi, ca tine! 
Cu aceea ce tu numeşti inteligenţă, ca tine...!” 


Am aruncat-o cu faţa în jos, deasupra pernelor, să nu-i mai 
văd râsul. Pe urmă, am intrat în baie, sub duş, şi am dut 
drumul robinetului de apă rece, rece, cât mai rece 

— Cucu! Cucu! 

Era ea. Iarăşi glasul ei. Mi s-a părut întâi că e o înşelare a 
auzului. Dar era glasul ei într-adevăr. 

Răsucind robinetul, un gând stupid, de nebun, mă încercă. 
Aşadar e destul să intru în baie, ca Angela să apară ca din 
pământ! lar uşa am deschis-o fără tresăltarea de bucurie de 
ieri. Îmi hotărâsem acum cea mai mare stăpânire de sine. 
De tactul meu depindea posibilitatea să aflu ori nu 
adevărul. 

— Ce-am auzit, mon petit chou?... Mi-a spus Celina! Ai 
dormit îmbrăcat... N-ai cinat... Ce înseamnă acestea? Aşa 
ne-a fost vorba...? 

Un sărut pe frunte. S-ar fi spus un sărut ritual. M-am privit 
fără voie în oglindă. Sigiliul însângerat - roşul de buze al 
Angelei - apăruse exact În locul unde-a fost ieri. 
Extraordinar cum se repetă unele scene în viaţă! De aceea 
nu ştii dacă le trăieşti întâia oară, ori le-ai mai trăit altădată, 
ori le-ai trăit în altă viaţă. 

— Aşadar, supărat, chou? 

— De ce supărat, Ange? Mai ales că de astă-dată ai avut 
generozitatea să mă anunţi, ca să nu te aştept... 

— Închipuieşte-ţi, mon petit chou, că aseară, mai târziu, 
când ştiam că te găsesc acasă, am încercat să vorbesc din 
nou... A fost imposibil să obţin legătura. Aceasta o uitasem, 
m-am dezobişnuit de când am plecat din ţară... 

Cu o încruntare între sprâncene, mă sileam să descopăr o 
urmă - o urmă de ce? 

— În privire, în gest; o şovăială, o jenă, un tremur în glas. 

Se mişca foarte firesc. Mă privea în ochi foarte senin. O 
urmă de oboseală dădea nu ştiu ce preţ încă mai rar 
frumuseţii ei acum puţin tristă, acum puţin dureroasă. Îşi 
aruncă pălăria, mănuşile, cu o istoveală delicată. Trecu în 


cealaltă cameră. Mă chemă, cu un glas deodată grav, fără 
alintările dintotdeauna: 

— Dan! 

— Da. 

— Îmbracă-ţi repede pijamaua şi vino aici. Repede! Vreau 
să mă confesez... 

Când am intrat, pe pat, alături de poşetă, se afla arun-cat 
un teanc de hârtii. De hârtii de o mie. 

Angela îmi făcu loc. Îmi prinse ea mâinile: 

— Dan, vreau să mă confesez. Dar cu o singură condiţie!... 
Să-mi spui dinainte că m-ai iertat. Numai aşa, Dan; numai 
aşa Ange a ta are să ştie că poate fi întotdeauna sinceră. N- 
are să-ţi ascundă niciodată nimic... Să nu fie între noi nimic 
urât... M-ai iertat, da? 

— Ange, încă nu ştiu păcatul... Am surâs pe jumătate 
cucerit, invocând o Providenţă care să aranjeze ea toate şi 
să-mi dovedească, cu simplitate, că totul n-a fost decât o 
nălucire a închipuirii mele. 

Ange mă plecă spre dânsa, îmi apăsă sărutul pe frunte. 
Bun! Încă un sigiliu roşu. Apoi cobori la buze. Mâna s-a 
întâlnit cu mâna ei şi s-au încleştat. Când s-au desprins, 
eram sigur că păcatul ei, ceea ce numea ea păcat, e fără 
îndoială mai omenesc şi mai explicabil decât cel mai uşor 
păcat al vreunei femei. 

— Să-ţi spun... (degetele ei îmi ridicau părul de pe frunte). 
Dar ia aminte! Ai iertat înainte de a şti despre ce e vorba...! 

— Dragă Ange, e iertat, fiindcă îmi imaginez că e vorba de- 
un păcat care se numeşte aşa numai în închipuirea ta... 
Cine ştie ce copilărie! 

— Nu, Dan. Nu e copilărie. E păcat... Şi pentru mine e mai 
grav decât mi-am dat socoteală în primul moment. Dan, ţi- 
am ascuns ceva... Când am plecat, am trecut pe la bancă... 
Nu e aşa cătu ai hotărât că banul tău e şi al meu...? 

— Ce vorbă, Ange! Mai poate să existe asemenea discuţie 
între noi? 


— Tocmai... Am trecut pe la bancă ieri şi alaltăieri, şi am 
scos toţi banii. Cred că n-au rămas mai mult de o mie, 
două... l-am luat cu mine. Credeam că am să am nevoie. 
Prietena mea ştiu că are un venit foarte neregulat, îi 
administrează averea nişte bandiți. Şi mi-am spus că poate 
are de achitat casă, medici, consultaţii, soră de caritate... 
Poate are nevoie la sanatoriu, să plătească o rezervă mai 
mare. Ştii cât de feroce se poartă asemenea organizaţii de 
speculă cu bolnavii care poate durează o săptămână, poate 
un an... Aşa am gândit, cum ai spus bine: copilăreşte... În 
sfârşit, ce să-ţi povestesc multe? N-a fost nevoie de nici o 
centimă. Primise ea... Adică nu! Alaltăieri încă nu primise - 
altfel n-aş fi trecut şi ieri pe la bancă să ridic în două 
rânduri. A primit ieri şi n-a mai avut nevoie de filantropia 
mea. Chiar să-ţi spun drept, Dan, mi-a făcut impresia că s-a 
ofensat, când a văzut că venisem cu o sumă atât de mare... 
„Te-ai gândit şi la coşciugul de plumb? La vagonul 
mortuar?” Aşa m-a întrebat... Bolnavii sunt atât de 
capricioşi! lată banii!... Nici nu i-am numărat. Puteam să 
mă duc să-i dau eu, îndărăt, la bancă... Dar n-am vrut! 
Ţineam să mă confesez întâi. Te rog să-i depui tu. Şi te rog 
să-i depui aşa, ca să nu-i poţi scoate decât tu... Nu-mi lăsa 
ispita aceasta sub ochi... Cazinoul - nu unul, o sută de 
cazinouri sunt aici. Într-o zi îmi vine în gând să trec iarăşi 
pe la bancă şi să duc banii nu pentru o prietenă bună şi 
bolnavă, ci direct la caniota4 Principelui de Monaco... 
Acesta a fost păcatul meu, Dan!... Spune că m-ai iertat. 

Mai era nevoie de iertare? Aveam ce ierta? 

Totul era simplu şi totul se luminase. 

— Ce ţi-a făcut biata păpuşă, s-o maltratezi aşa? Întrebă 
Ange, târziu, când a trecut în cealaltă cameră. 

Ridică paiaţa dintre perne; o puse pe genunchi. O întorcea 
cu faţa, când la ea, când la mine. 

Paiaţa râdea, când la Ange, când la mine. 

O aşeză între perne, ca un convalescent care nu se poate 
ţine singur în capul oaselor. 


Şi paiaţa continua să râdă la amândoi, cu râsul ei mut şi 
sfâşietor. 

III. 

LUME NOUA. 

Un vânt molatic culese scama albă a norilor de pe cer. 

A fost ca un pămătuf uşor de pene albastre purtat de-o 
subretă îndemânatecă, să curețe painjenişul şi praful, cu 
toate ferestrele deschise în soare. 

Şi dimineaţa sclipi triumfală. 

Nici un fulg nu mai stăruia pe bolta de o străvezime 
cristalică. Nici o pâclă nu mai bara orizontul. Numai 
pescăruşii se înălţau şi cădeau, soseau şi plecau, cu 
porţelanul aripilor proaspăt şlefuit în razele atât de 
devreme toride. Marea lucea imobilă, de mercur. Se înşirau 
bărci cu pânzele ascuţite şi zvelte. Pe linia zării, un singur 
vapor. 

Am potrivit luneta, răsucind, până ce l-am apropiat la o 
sută de paşi. 

Un vapor italian, de cursă lungă, spre America de Sud, cu 
punţile încărcate de emigranţi, depărtându-se către 
porturile de dincolo de ecuator şi ocean, Rio de Janeiro, 
Buenos-Aires: nume sonore, oraşe fabuloase, vaste 
pampasuri virgine, smârcuri de friguri galbene şi codri cu 
flori veninoase, spre care pornesc deznădăjduiţii Calabriei 
şi ai Piemontului să-şi încerce un noroc himeric. Prin ochiul 
lunetei se vedeau mulţi, tăcuţi, gânditori, rezemaţi în 
neclintire cu coatele pe balustradele de fier. Priveau ţărmul 
patriei lor mediterane, în care hotarul Franţei şi al Italiei se 
ştergea, se confunda, în aceleaşi livezi de măslini şi de 
portocali, aceleaşi cetăţi şi cimitire cu negri chiparoşi pe 
vârfuri de munte, aceleaşi răsadniţe de garoafe. O fetiţă 
flutura cu batista un semn alb şi timid de adio. 

Încă trei zile şi vor fi în oceanul pustiu. Încă trei săptămâni 
şi vor fi într-un continent unde numai numele şi vegetaţia 
sunt de un pitoresc superb şi romantic; dar unde sclavia 


albilor e mai cruntă ca supliciul pieilor roşii pe vremea 
conchistadorilor. 

Am răsucit resortul zimţat şi priveliştea s-a înecat într-o 
tremurare albastră, cu toţi oamenii aceia în aspra lor 
nemişcare şi cu fluturarea albă şi tristă de batistă. Nu era o 
apariţie ca pentru o asemenea dimineaţă şi un asemenea 
ceas. O navă purtând peste mări şi oceane, sub constelații 
necunoscute, o mizerie care nu-şi mai încăpea loc acasă la 
dânsa. 

Pe masa de pai împletit de pe terasă aşteptau ziarele din 
ţară, ca întotdeauna cu benzile nedesfăcute. Ce-mi puteau 
spune? Nu le deschideam nici un sfert de ceas într-o 
săptămână. Rădăcinile înfipte acolo n-au fost niciodată prea 
adânci. Câteva fibre: două morminte. Suvenirul, unei 
copilării alintate; o adolescenţă fără de grijă şi fără 
răspundere; o tinereţe fără prietenii, cu tovarăşi de bar şi 
de curse, capricii întotdeauna satisfăcute, o indiferenţă 
distrată, pentru toată viaţa de larve a unor oameni cu grijile 
şi nevoile şi mulţumirile şi bucuriile străine de mine şi 
vrednice de milă, când nu erau de dispreţ. Am rupt 
cingătoarea adresei, am deschis o foaie şi mi-am aruncat 
ochii: Viscolul din nordul Moldovei; problema şomerilor se 
agravează; reducerea salariilor; întrunirea de protestare a 
chiriaşilor: 28* sub zero în Sighetul Marmaţiei: trenuri 
înzăpezite; scarlatină la Iaşi; trei femei devorate de lupi; o 
familie se sinucide... Brr! Ce lectură gheţoasă, ce lume 
barbară! Îmi trimitea oare vreodată alte veşti ţara mea de 
naştere, cu trenuri împotmolite de viscol, familii care se 
sinucid şi copii care mor de scarlatină? 

Aprinzând ţigara şi golind ceaşca de cafea, am desfăcut un 
ziar cu lectura mai plăcută. L'Eclaireur de Nice. Aceasta 
da!... Au club Alpin Franqais. La Reouverture du Monte- 
Carlo Beach. Le Rameau Fleuri au Palais de la 
Mediterranee. Championat International de Danse. Polo de 
la Cote d'Azur, r Cannes. Demain: Bataille de Fleurs 
enfantine... Les Arrivees et les Departs. Şont arrives5: 


Marquis de Montleon, comite et comtesse A. De Larusse, M. 
F. De Castro, M. B. Dumbar, M. Fuller, M-me Bennet, M. Van 
Dinnen, M. O. Kerpen, Mr. F. Armstrony, M. Juan di Urquia, 
M. Lee How, M-me Goulin, Mr. Griffith, M. Hood... Sezonul e 
în plin. Cele douăsprezece trenuri deşartă în fiecare zi alţi 
drumeţi, presărându-i în toate staţiile coastei de Azur, cu 
movilele lor de geamantane, de valize, de cutii lăcuite de 
pălării, cu carnetele lor de cecuri, cu valeţi şi cameriste, cu 
automobile şi cu toalete încă nedesfăcute din cutiile cu 
panglici ale croitoreselor celebre în trei continente. În 
România ies lupii la drum şi călătorii îngheaţă în trenurile 
înzăpezite. Brr! Să căutăm astăzi ceva mai amuzant decât 
suvenirurile acestea din ţara sciţilor şi a tracilor. 

— Ange! Am strigat. 

— Imediat, mon petit chou! Mi-a răspuns Angela din casă. 

Glasul era vesel - s-ar fi spus parfumat. Se ghicea îndată 
că e glasul unei femei frumoase şi cochete, care în faţa 
oglinzii aruncă ultimele retuşări de alb, de negru şi de roşu; 
se depărtează şi se apropie să verifice efectul şi se simte 
încântată de tenul din acea dimineaţă. 

Ştiam ce înseamnă pentru Angela „imediat”. Cel puţin 
zece minute, un sfert de oră, nu arareori jumătate. 

Cu palmele încrucişate sub ceafă, am început să mă legăn 
pe scaunul cu tălpi curbe, privind orizontul marin cu ochii 
micşoraţi între gene de atât de orbitoare lumină. 

Întâmplarea de acum două săptămâni era uitată. Angela s- 
a mai dus de două ori la prietena bolnavă de la San Remo. 
Pe urmă părea că a uitat-o. Discreţia m-a oprit să întreb; şi 
poate ceva mai mult decât discreţia - o gelozie 
nemărturisită pe tot ce simţeam că mi-ar fi putut-o 
îndepărta cât de puţin şi cât de nevinovat: o prietenă, o 
carte, o plimbare singură; o bucurie, o plăcere ori o 
preocupare a ei, la care nu eram chemat să particip. 

Paiaţa roşie se afla aci, încălecată pe marginea unui jâlţ, 
cum a lăsat-o Ange înainte de a pleca să se îmbrace. V-am 
spus că era o păpuşă nedespărţită, pe care o târa din 


cameră în camera şi o juca pe genunchi, chiar la masă 
câteodată, ca adineaori, când îşi sorbea şocolata. O 
rezemase încălecată pe braţul scaunului de paie. Paiaţa îşi 
ascunsese faţa în piept; cu mâinile spânzurate, avea ceva 
dezolat şi răpus, ca un clovn asasinat în a cărui moarte 
grotescă publicul nu crede şi-l aşteaptă să zvâcnească, 
reluându-şi meseria lui de schime şi strâmbături. Am 
îndreptat-o rezemându-i gâtul de spătarul jilţului. Îndată 
mi-a râs în obraz, cu râsul acela mut, dureros şi in- 
suportabil. 

Părea că numai ea îşi aminteşte noaptea pe care am 
petrecut-o amândoi faţă în faţă. Iar fiindcă eu am uitat-o, de 
mine îşi râde şi pe mine mă compătimeşte. 

— Eşti un prost! Un intrigant! Un calomniator!... L-am 
mustrat în glumă, dându-i o sfârlă peste nas cu degetul. 

Lovitura uşoară îl culcă la loc cu bărbia în piept, cu mâinile 
de cârpă spânzurate. 

— Ce ţi-a făcut, Motocel, de-l maltratezi întotdeauna aşa? 
Întrebă Ange, apărând de la spate. A treia oară te 
surprind... E un adevărat viciu. 

Angela îl alintă şi îl puse între pernele jilţului, cu-minte, cu 
faţa la mine, ca un copil care, oricât de monstruos şi de 
infirm ar fi, avea şi el drept să se bucure de o dimineaţă 
atât de luminoasă, anunțând o zi atât de superbă. Paiaţa 
râse la mare şi la soare, uitându-ne pe noi. 

— Ce program ai hotărât pentru azi? 

Ange aştepta răspunsul. Dar mai repede decât răspunsul, 
aştepta exclamaţia mea de surpriză şi de încântare. 
Modelul admirat ieri, în vitrina de la Gaston et Gaston, îi 
mula astăzi mijlocul ei de-o tinereţe şi de-o zvelteţe 
inalterabilă. Şi oricine ar fi recunoscut, că tot costumul 
acela de sport, alb şi roşu de garoafă, croit pentru o fetiţă 
de optsprezece ani, arăta acum înzecit mai fermecător 
decât pe manechinul neînsufleţit din vitrină; ceea ce se 
întâmplă, spre dezolarea femeilor, o dată la o mie de cazuri. 


— Ei, Dan? Programul; care e programul azi? Ce-ai rămas 
aşa? 

— Să lăsăm programul, Ange! Am declarat surâzând. Lasă- 
mă să mă reculeg... 

Era moda atunci (şi o găseam foarte de spirit) să facem în 
orice împrejurare o figură de imbecili. Credeam aceasta 
foarte american; foarte în genul lui Charlot6 şi al lui Buster 
Keaton. Am suprimat deci surâsul de pe buze, şi cu mâinile 
spânzurate ca braţele de cârpă ale paiaţei, am privit 
costumul Angelei cu o admiraţie tâmpită, ceea ce echivala 
cu cel mai elocvent compliment. 

Ange mă deşteptă la realitate cu o sfârlă de unghie roză în 
vârful nasului, exact cum tratasem mai adineaori paiaţa. Pe 
urmă se aşeză pe braţul balansoarului, trecându-mi mâna 
dună gât: 

— Aşa e că e nostim costumul? Am vrut să-ţi fac o surpriză. 
Spuneai ieri că are să-mi vină mai bine cel cu albastru. 

După o pauză: 

— De altfel l-am luat şi pe acela. Am cerut să-i facă o 
modificare şi cred că până discară mi-l trimite. Ştii? Trebuie 
să ne pregătim, căci avem de dat ochii cu adversari serioşi. 

De data aceasta privirea mea a fost idioată fără voie, şi 
fără intenţia de a parodia mutra semnificată a lui Buster 
Keaton. Nu pricepeam. Ce pregătiri? Ce adversari serioşi? 

— Nu ştiu nimic, Ange. 

— Ai dreptate. Am uitat să-ţi spun. 

Îmi răsuci faţa apucându-mă gingaş cu vârful degetelor de 
bărbie şi mă privi în ochi, cu ochii ei limpezi şi puri, de azur. 

Continuă: 

— Spune drept, mon petit chou!... Nu te-ai plictisit de 
monotonia de aci? Mai ales de lumea aceasta de aci? 

— N-am observat, Ange. N-am avut vreme când să mă 
plictisesc. De când te cunosc pe tine, nu ştiu ce înseamnă 
aceea plictiseală. 

— Flatteur!... Eu sunt mai puţin ipocrită. Îţi mărturisesc, 
fără înconjur, că a început să nu mă mai amuze socie-tatea 


de aci. E prea amestecată. Prea mulţi turişti. Un ramassis 
de bourgeois endimanches. Et, r câte, trop de rastas! 7 Nu 
crezi? 

— Să admitem. Dar încă nu înţeleg... 

— Ai să înţelegi uşor, Motocel! Leapădă pijamaua, îmbracă 
haina şi hai să facem un tur până la Cannes. Presimt că o să 
ne placă mai bine aerul şi mai ales lumea de acolo. Şi 
presimt că o să găsim un apartament mai convenabil ca 
acesta... Dă-mi puţin ziarul. 

Deschise ziarul, căută cu ochii rubrica vilegiaturiştilor de 
la Cannes. După câteva clipe mi-l întinse: 

— Citeşte şi ai să te convingi şi tu. 

Am citit, şi m-am convins, ceea ce de altfel ştiam. Într- 
adevăr, la Cannes, mai puţini turişti cu bilet circular, mai 
puţini aventurieri mărunți de cazino, mai puţini jucători 
decavaţi. Doi regi, cinci regine, o duzină de prinți şi 
principese moştenitoare, toţi supraveţuitorii familiei 
imperiale ruseşti, şahul Persiei, nu ştiu câţi regi ai 
petrolului, ai fierului, ai bumbacului. 

— Dar ce avem noi cu toţi aceştia, Ange? Nu mă văd defel 
stând la masă cu regele Suediei şi servind ţigări din 
tabachera lui Manuel8. Îmi cunosc perfect lungul nasului. E 
exact cum scrie în paşaport: potrivit. Nu mi-ai văzut 
paşaportul? Ah! Acolo se află rezumată toată mediocritatea 
mea: statură potrivită, nas potrivit, gură potrivită, ambiţii 
potrivite, venit potrivit, viitor potrivit... 

Ange aşteptă să sfârşesc ca un copil răsfăţat; apoi îmi 
vorbi serios: 

— Să lăsăm copilăriile, Ciufulici!... Dacă te gândeşti bine, 
ai să-mi dai dreptate. Toată lumea aceasta de la Cannes, în 
mod fatal atrage alta mai sever triată ca aci, unde nu este 
decât un tripou cu toate anexele lui, sau ca la Nisa, de care 
am oroare, cu toate babele, pensionarii şi fostele 
guvernante, care vin să-şi ronţăie renta meschin, 
economisind bucăţelele de zahăr de la cafeaua cu lapte. La 
Cannes n-ai să stai la masă cu regele Suediei, nici cu 


ambasadorul Statelor-Unite... Dar o foarte uşor şi natural, 
să intrăm în relaţii cu amicii amicilor lor. 

— Pentru ce mare ispravă, Ange? Mă simt aşa de bine!... 
Ne simţim aşa de bine numai noi, mai ales acum, când ne- 
au cam slăbit cu prietenia compatrioţii. 

— Uf! Eşti un nesuferit când începi cu argumentările tale. 
Fugi şi-ţi îmbracă haina! Eu sun să scoată maşina. 

M-am supus. În definitiv la Cannes sau aci, îmi era totuna. 
În câteva clipe am fost gata, cu pardesiul subţire de 
gabardină pe braţ, coborând scările împreună cu Ange. 

Celina ne ieşi înainte cu o telegramă în mină: 

— Pentru doamna... 

Îndată m-am gândit la prietena bolnavă de la San Re-mo, 
şi m-am gândit - o mărturisesc - fără nici o înduio-şare 
pentru soarta ei de ftizică osândită irevocabil. M-am gândit 
cu o duşmănie răutăcioasă şi surdă. O telegramă de la 
dânsa însemna din nou drumurile pe nevestite, nopţile 
Angelei departe de mine, ceasurile de atunci care au adus 
singurii nori tulburi, pe un cer în permanenţă senin. 

— Ce coincidenţă! Rosti Angela, cu o surpriză pe care n-aş 
fi putut-o numi bucuroasă. Tocmai îmi telegrafiază fratele 
meu, Bibia, că şi el a sosit la Cannes. Îmi era într-un fel dor 
de dânsul, deşi ne-am despărţit cam supăraţi. Nu l-am văzut 
de-un an. Timpul vindecă... Imaginează-ţi Motocel! i 
intrase numaidecât în cap să se în-soare cu o cântăreaţă de 
cabaret. Dar nu un cabaret cum crezi tu. O cântăreaţă de 
tavernă pentru marinari... Un fel de făptură monstruoasă şi 
cu zece ani mai în vârstă ca dânsul. Scandalos! M-am opus. 
Ne-am certat... Acum sper că s-a vindecat. Dacă îmi 
telegrafiază înseamnă că se întoarce pocăit la sfaturile 
mele... Dan, dar să nu-ţi închipui că e un om care poate să 
stea la masă cu regele Suediei sau să servească ţigări din 
portţigaretul lui Manuel... E. Cum să-ţi spun? 

— Un primitiv. Un fel de forţă elementară a naturii. Nici 
carte n-a prea vrut să înveţe. Încât n-ai să poţi discuta cu el 


despre Paul Valery şi Claudel. Cel mult despre ultimul tip de 
motor al lui Citroen! Pasiunea lui a fost mecanica. 

— Prea multe explicaţii, Ange..., am întrerupt-o prinzându- 
i braţul şi coborând. Fraţii nu ni-i alegem noi. Ni-i face 
cadou destinul!... Ai aerul că te scuzi şi că vrei să-l scuzi. 
Poate să fie un om care habar n-are de Paul Valery şi de 
Claudel şi cu toate acestea să rămână un brave tipe, în 
orice caz, mai simpatic decât atâţia admira-tori ai lui Valery 
sau Claudel, pe care nu dau două parale... 

Angela îmi mulţumi strângându-mi braţul. Se aşeză la 
volan: eu, alături. 

N-am ajuns la colţul străzii, în şoseaua principală, care 
ţine ţărmul mării în stâncă până la Nisa, şi Ange îmi ceru o 
țigară: 

— Aprinde-mi tu! 

Am aprins-o; a tras câteva fumuri şi a zvârlit-o. Mi s-a 
părut că nu conduce cu siguranţa dintotdeauna. Era 
preocupată; o ghiceam monologând interior. Un domn gras, 
în haine cadrilate, încercă să traverseze şoseaua, după doi 
paşi se răzgândi şi sări cu o mişcare caraghioasă îndărăt. 

Angela frână la o jumătate de metru. Îl invită înciu-dată: 

— Poftim. Treci... Dar treci odată! 

Domnul traversă, ruşinat şi bombănind singur, gesticulând 
cu un mănunchi de garoafe. 

— Imbecilul! Îl ocărî Angela, apăsând cu o iritare 
nejustificată pe accelerator. Încă un pas şi era sub roate. Ai 
observat ce mutră avea? Leit Faty al nostru...! 

Angela n-ar fi putut rosti numele lui Faty într-un moment 
mai nepotrivit. Poate şi-a dat seama. Căci a început să mâne 
mai nervos şi a cerut altă ţigară, pe care am aprins-o 
distrat; pe care a primit-o şi ea cu gândul în altă parte. 

Numele lui Faty mi-a amintit sfaturile lui de pe terasă; 
bărbatul Angelei, funcţionarul cu o leafă modestă, dus la 
morgă cu un glonţ în tâmplă; scandalul de după şase luni şi 
inițialele din ziare; bancherul Zolittis, care cutreieră acum 
cafenelele, ca un spectru abrutizat, cu guler slinos şi cu 


barbă nerasă, primind cu un râs tâmp, un ceai cu corn de la 
samsarii zvârliţi altădată pe scări... După această galerie a 
victimelor, omul gras şi cu ochii înecaţi în osânză, 
improvizat în îngerul meu păzitor, îmi pomenise despre 
„individul” dispărut; fratele, brută păroasă... Aşadar, fratele 
acesta exista? Apăruse! Aveam să-l cunosc acugşi. Şi chiar 
Angela mi-l zugrăvise anticipat, aproape în culorile lui Faty. 
Un primitiv! O forţă elementară a naturii! Am răsucit pe 
nesimţite ochii şi am privit mai atent la profilul Angelei. Ce 
cunoşteam din viaţa ci? Ce-mi spusese vreodată? Până şi 
vârsta era pentru mine o enigmă. În dimineţile cele mai 
ostenite, când ne întorceam de la cabarete şi dancinguri în 
zori, eu aveam o figură mai bătrână şi mai devastată. Eu, 
care nu împli-nisem încă douăzeci şi cinci de ani. Ea părea 
de douăzeci. Poate depăşise treizeci şi cinci, dacă m-aş fi 
potrivit la cronologia evenimentelor povestite de Faty. 

Angela îmi simţi privirea; îmi ghici gândul. Îmi aruncă o 
mustrare albastră printre gene, rapidă, atât cât îngăduia 
atenţia încordată la un drum numai viraje şi viaducte, între 
stânci şi abisul de jos al mării: 

— De ce mă examinezi aşa, Dan?... Am ceva pe obraz? 

Din mers potrivi oglinda parbrizului, se cercetă şi dânsa, 
surâzând îndată, mulţumită de rezultatul examenului. 
Frăgezimea şi puritatea erau neatinse. lar semnele pe care 
le căuta îi dădeau un farmec pueril: părea o fetiţă necăjită 
şi ciudoasă din pricina unui capriciu contrariat. 

— Nu-mi spui? Ce-ai descoperit, Motocel? 

— Te văd nervoasă, Ange... Şi aştept momentul când o să 
zburăm cu tot cu maşină, peste parapet, în mare! Am 
adăugat glumind. Copiii, când se înciudează fără motiv, îşi 
sfarmă jucăriile fără explicaţie... 

Angela se uită înainte serioasă. Acceleră să întreacă un 
Talbot care ne împiedica mersul de cinci minute. Când îl 
depăşi, se destinse pe spătarul înclinat ca după o 
importantă victorie şi îmi rosti cu gravitate: 


— Să nu vorbeşti niciodată aşa, Dan! Nu-mi place să-mi 
aminteşti... Aceasta poate să devină o obsesie şi să sfârşesc 
într-o bună zi prin a vă împlini profeţiile voastre. 

— Ce să-ţi amintesc, Ange? Şi ce profeţii? Care noi? 

— Nu tu... Alţii. Încă nu ţi-am spus? Acum trei ani, eram o 
bandă, la Paris. Într-o dimineaţă, după ce ne-au dat afară 
din toate localurile, am colindat în bătaie de joc vreo cinci 
ghicitoare faimoase. Toate, dar absolut toate, mi-au 
prevestit că am să mor într-un accident, zdrobită de stânci, 
în mare. Oiarnă întreagă am suportat toate glumele idioate 
pe această temă. Devenise o obsesie... Şi înţelegi, când eşti 
la volan, e destul atât... 

Făcu o mişcare spre parapetul de piatră. Jos, la două sute 
de metri sub noi, era rada de la Villefranche. Golf albastru 
de sineală, cu torpiloarele şi cuirasatele albe, superb 
aliniate, în vederea nu ştiu cărei festivități navale. O clipă 
am crezut că facem un salt dincolo, ca în filmele trucate de 
cinematograf. 

Angela răsuci volanul la loc şi izbucni într-un râs nenatural 
şi strident, continuând: 

— Vezi? E destul atât, şi, cu voie sau fără voie, prezicerile 
ghicitoarelor se pot realiza întocmai. Chestie de o 
secundă!... Sunt mai ales unele zile, când nu-mi place să-mi 
aminteşti despre aceasta. 

Era ceva nou. Angela terorizată de superstiții, de 
fatalitate, de prezicerile stupide ale chiromancienelor?. În 
calmul existenţei noastre, am presimţit că apare iarăşi o 
dezordine, o primejdie necunoscută, ca în zilele acelea când 
alerga la San-Remo şi îndărăt, ascunzându-mi ceva, 
posedată de o nelinişte, de o putere mai tare ca ea. Dar 
obrazul îşi luase seninătatea pură dintotdeauna. Îmi ceru a 
treia ţigară aprinsă. 

Automobilul nostru înainta masiv ca un tanc şi suplu ca o 
felină, pe şoseaua bitumată lucind ca o piele de şarpe în 
soare; încrucişându-se în fiecare clipă cu alte maşini de 
sport şi de lux, autocare şi limuzine - cei două sute de mii 


de vilegiaturişti ai Rivierei ieşiţi la soare ca găzele în 
neastâmpărat, alungându-se, întrecându-se, căutându-se, 
printre palmierii şi grădinile înflorite. Hispanoul cu 
radiatorul de nichel şi lacul caroseriei de culoarea sângelui 
închegat, cu Ange în costumul alb-primăvăratec şi cu 
pălăria mică în bor pe ochi, spinteca peisajul ca o gravură 
din prospectele revistelor mondene cu hârtie cretată: La 
plus briliante saison du monde; le soleil, des fleurs, un ciel 
constamment bleu! (Renseignements et brochures sur 
demande.)10 

Am traversat Nisa cu Promenade des Anglais împestriţată 
de o plebe internaţională hivernând cu tarif redus; Cannes, 
cu cei o mie de pui de crocodil agitându-se dezgustător în 
bazinele cu apă încălzită în ţevi de calorifer; Antibes şi Juan- 
les-Pins cu plaja umbrită de pinii-umbrelă. Golfe-Juan cu 
vilele şi hotelurile cubiste; şi la ora aperitivului, eram la 
Cannes, pe Boulevard de la Croisette, cu automobilul 
acostat în faţa unui bar mic, ultramodern; numai piele de 
Cordova, nichel şi lemn exotic, negru şi dens ca un metal 
oxidat. 

— Aci mi-a telegrafiat Bibia că şi-a lăsat adresa! Mi-a 
lămurit Ange. 

Cu un cinic sadism, am dorit să-l văd cât mai repede pe 
acest Bibia - brută păroasă - în asemenea decor 
confecţionat pentru blazările cele mai rafinate. 

Angela mă lăsă cu cartea de cocteiluri înainte şi trecu 
direct la barman, discută ceva, intră în cabina de telefon, 
după cinci minute se întoarse scoţându-şi mănuşile cu o 
încetineală savantă. Aţi observat vreodată ce gamă de 
nuanţe există în arta cu care o femeie îşi eliberează mâna 
din captivitatea unei mănuşi? Odată o smulge brutal, făcând 
să sară nasturii şi sfâşiind pielea. Sinistru avertisment 
pentru soţ sau amant. Altădată degetele sunt scoase cu 
precauţie, ca o cataplasmă pe o rană, cu mişcări delicate şi 
lente, cu priviri vagi în necunoscut şi cu suspine de 
osteneală insurmontabilă. Aceasta fiindcă în sala 


restaurantului sau localului de ceai există o pereche de 
ochi, hipnotizaţi în adorarea unei făpturi celeste şi fragile, 
ofensată de brutalităţile existenţei terestre. Uneori 
mănuşile părăsesc degetele energic şi prompt; sunt 
aruncate pe masă sau pe scaunul de alături cu o neglijenţă 
dispreţuitoare. Prudent este la prima ocazie să alegi un 
local mai puţin anost. Când mănuşile rămân însă ferm 
decise să nu părăsească degetele şi când ochii femeii încep 
să măsoare de jos în sus dulapurile de sticlă, mobilierul, 
persoana de la casă cocoţată pe piedestalul înalt şi oglinzile 
înceţoşate, aceeaşi prudenţă recomandă să-ţi compui o 
figură dezolată, să invoci un pretext imediat şi să propui 
altă sală de ceai sau alt bar, cerându-ţi iertare că ai atras-o 
în asemenea tavernă în ajun de faliment, zvârlind 
chelnerului un bacşiş de mare duce şi strecurându-te pe 
uşă cât mai repede, să nu te fulgere între umeri privirea 
asasină a casieriţei. Există un limbaj al mănuşilor, pe care 
orice bărbat îl ştie şi cu amară experienţă l-a învăţat. 

Experienţa mea era încă de debutant. Totuşi am în-ţeles că 
Angela e cu gândul oriunde în altă parte decât la operaţia 
meticuloasă şi descompusă ca un film desfăşurat au 
ralenti11. Trase degetele unul câte unul, pe urmă trecu 
amândouă mănuşile prin palma strânsă, de-a lungul, 
reducându-le la un sul. Îşi privi unghiile, îşi potrivi inelele. 
Apoi păru foarte curioasă să afle dacă în palmă mai există 
semnul misterios, în care cinci chiromanciene au citit o 
moarte violentă, în accident alpino-marin. Şi abia după ce 
termină acest îndelung examen, ridică privirea albastră sub 
gene - privirea care îmi topea orice rezistenţă şi orice 
luciditate. 

— Se întâmplă ceva plicticos, Ciufulici! De la fratemeu nici 
nu mă prea aştept la altceva... Imaginează-ţi că nu e singur! 
Îmi spune că a venit cu doi prieteni şi că o să sosească aci 
cu dânşii... Pe unul îl cunosc. Poate ţi-am vorbit? Guguf!... 
Om de lume, bine cunoscut, un adevărat gentleman. Pot 
spune că sunt foarte bună pri-etenă cu el! Ne cunoaştem de 


ani şi de ani... Dar celălalt? Cine ştie ce achiziţie a lui frate- 
meu! Relaţiile lui au fost întotdeauna un motiv de discuţie şi 
de neplăceri. 

Din nou prea multe explicaţii. Exact ca adineaori, când s-a 
precizat la orizont existenţa acestui Bibia. Exact ca în 
dimineţile când se întorcea de la prietena bolnavă. 

— Ange! M-am grăbit să o scutesc de umilitoarea 
pledoarie, Ange, mai este nevoie de aşa ceva, între noi?... 
Fratele tău e liber să aibă orice fel de amici. Cred că n- 
avem nici un drept să ne improvizăm cenzorii săi. Dacă n-o 
să-ţi placă această achiziţie - cum spui - ai să-mi faci semn. 
Ne ridicăm!... Pe urmă îţi previi fratele să se debaraseze pe 
viitor de asemenea companii, când va fi vorba să se 
întâlnească cu noi. Pentru tine. Mie îmi e perfect egal! Nu 
sunt domnişoară... Până atunci să încercăm un cocteil. 

Era la modă un cocteil trăsnitor, cu alcooluri foarte tari şi 
amare, cu o stridie gelatinoasă murată în această mixtură. 
Am comandat o pereche şi am dat paharul pe gât, cu un 
semn de aprobare încântată spre barmanul care aştepta 
complimentele unor clienţi de rasă, cum ne anunţa 
Hispanoul de la uşă, cu emailul sclipind incandescent în 
soare. De fapt, stridia murată începu să mi se plimbe pe 
esofag de sus în jos, ca mercurul dintr-un termometru 
apropiat şi depărtat de flacără. În fine, stomacul s-a 
înduioşat şi a primit guma dizolvată de alcooluri; am putut 
să privesc victorios împrejur. 

Barul era tixit. Într-adevăr, o lume de altă calitate decât 
cea de la Monte-Carlo şi Nisa. 

Destul o simplă aruncătură de ochi, pe vulpile argintii, pe 
pantofii de şarpe şi de şopârlă, pe cravăţile de galuşat12; 
intimitatea aceasta stilată şi fără efuziuni de trivial gust, 
între oameni care vorbeau la fiecare masă în altă limbă, cu 
alt accent. Ange făcu semn, cerând alt cocteil. Am 
dezaprobat-o, surprins. Ea, atât de sobră de obicei cu 
alcoolul şi cu şampania, veghind până în zori cu paharul pe 


jumătate plin numai de hatârul dansului, părea că încearcă 
să se reconforteze pentru o întrevedere periculoasă. 

Am încercat să-i trag farfurioara cu paharul, mustrând-o: 

— Ange...! 

Angela a ridicat paharul şi l-a sorbit dintr-o singură 
înghiţitură, izbucnind apoi în râsul acela nenatural şi 
crispat, care de astăzi dimineaţă revenea a nu ştiu câta 
oară şi nu-mi plăcea. 

Desfăceam pachetul de ţigări, când a răsunat glasul. 
Angela a tresărit, întorcându-se brusc ca o femeie speriată 
de zgomotul unei ceşti sfărâmate în ţăndări. 

— O mie de ani pace! Rostise glasul gros. 

Înaintea noastră era un om scurt, lat peste măsură în 
umeri, cu obrazul turtit şi cu mustăţi cum se văd numai în 
albumurile de timbre poştale, pe mărcile italiene de pe 
vremea regelui Humberto13. 

— Frate-meu! Îl prezentă Angela, ocolindu-mi privirea. 

Putea fi frate al Angelei mele cu ochi de azur acest 
pitecantrop abia scăpat din caverne? 

Omul îmi strânse mâna într-un cleşte de fier, ca şi cum ar fi 
vrut să mă prevină că e prudent pentru mine să devenim 
amici. Pe urmă, se întoarse şi îmi prezintă, la rândul său, 
camarazii aşteptând în picioare: 

— Guguf şi Eliazar! 

Guguf şi mai cum? Eliazar şi mai cum? 

Deocamdată am fost silit să mă mulţumesc cu atât. 
Indivizii se ploconiseră înaintea Angelei; îmi strânseră 
degetele, fără să stăruie asupra făpturii mele, cu o discreţie 
sceptică şi aproape insultătoare. Mâna acelui care se 
numea Guguf era subţire, osoasă, de o aristocratică fineţe. 
Mâna celui care se numea Eliazar era inertă şi umedă, rece 
ca un contact de limax. 

Au tras scaunele cubiste în jurul mesei de cristal şi de 
nichel. Guguf a lepădat garderobierei, cu un gest ostenit, 
bastonul şi pălăria, zvârlind mănuşile în interiorul 
feutruluil 4 cenuşiu-deschis, aproape alb. Eliazar apucă 


pachetul meu de ţigări, pe care nu sfârşisem să-l desfac ca 
să strămut conţinutul în tabachere. 

Aprinse o ţigară şi puse pachetul în buzunar. 

În momentul acela nu mi s-a părut nimic extraordinar. 
Toată atenţia îmi era absorbită de figura omului mustă-cios 
şi spătos. Nu-mi dădeam seama ce mi se pare cunoscut în 
făptură, în ochi, în nu pricepeam ce. Deodată m-am lămurit. 
La gâtul de taur, cu gulerul turtit şi răsucit, înnodată 
strâmb şi larg, se afla cravata care-mi dispăruse acum o 
lună şi jumătate şi pentru care făcusem scandal Celinei. 

IV. 

GUGUE, BIBIA ŞI ELIAZAR. 

Angela avea dreptate. 

Pe această porţiune de doi kilometri pătraţi, se aflau 
concentrate mai multe majestăţi şi alteţe regale decât în 
două pagini ale almanahului Gotha15; mai mulţi conți, 
baroni şi marchizi, decât în romanele lui Bourget16; mai 
multe fantome ale Rusiei albe decât în nopţile lui Kessel17; 
mai mulţi bancheri americani decât la New-York şi mai 
multe glorii blonde decât la Hollywood. 

Regi în smocking şi regine cu părul tuns, maharajahi cu 
rubinele cât oul, Dolly Sisters ţi M. De Fouquicres, prinți 
japonezi şi foşti sau viitori preşedinţi de republică sud- 
americană - aceştia puteau fi în fiecare seară vecini la masa 
de-alături la restaurant sau vecinii la masa verde a sălilor 
de bacara, unde jetoanele dreptunghiulare de 20 mii de 
franci, ovale de 50 sau 100 mii de franci, se plimbau sub 
grapa crupierilor, fără emoție, ca fisele unui nevinovat joc 
de loton în familie. Deocamdată, până să servesc ţigări din 
portţigaretul regelui Manuel, furni-zam pachete neîncepute 
noului amic Eliazar, care le rechiziţiona cu simplitate şi le 
fuma cu accente guturale de nemulţumire, fiindcă toate 
produsele tuturor regiilor de tabac din lume i se păreau 
execrabile. Am devenit amici. Adică m-a rechiziţionat amic, 
aşa cum îşi anexa cutiile de „Abdulah” şi „Camel”. 


De unde venise? N-am putut afla. De unde a legat 
prietenie cu un om abia coborât din peşteri ca acest Bibia? 
N-am putut pricepe. Ce-i apropiase pe tustrei? Era peste 
pătrunderea mea. Cum i-am acceptat? Deşi mă hotărâsem 
să mă descotoroscsc din primul ceas, e încă şi acum o 
enigmă. 

În barul cubist, cu scaune şi mese în piele de Cordova, 
nichel, lemn negru şi dens ca metalul oxidat, grupul acela 
mi s-a părut grotesc şi absurd, ca trei personaje de vo-devil. 
Aşteptam semnul Angelei, să descopăr un pretext şi să ne 
ridicăm. Semnul n-a venit. Am rămas până ce s-a golit barul 
de toată lumea alungată de ora mesei; dejunul nostru a fost 
de pateuri, de pesmeţi săraţi, de măsline verzi şi cocteiluri 
cu stridii mucilaginoase, care circulau pe esofag în sus şi în 
jos, fără ascensor, până ce stomacul se decidea să le 
primească. 

Mi-au plăcut întotdeauna stridiile vii cu mirosul lor sărat şi 
marin, de alge şi de iod; aliment patrician pe lista 
restaurantelor, dar hrană de rând şi robustă pentru 
mulţimea nevoiaşă de la ţărmul oceanelor. Însă pervesiunea 
aceasta gastronomică, cocteilul cu moluscă murată într-un 
curcubeu de spirturi, mixtură bună pentru stomacurile 
americane şi pentru cerul gurilor argăsite, m-a scandalizat 
de la început ca o aberaţie deopotrivă de respingătoare ca 
gust, ca aspect şi ca idee. Totuşi am acceptat-o, ca şi pe 
prietenii mei din acea zi. A devenit băutura favorită, cum 
dânşii mi-au devenit camarazi inseparabili. Prin ce 
monstruoasă contradicţie între intenţie şi fapt? E treaba 
amatorilor de psihologie să explice. Eu încerc să reconstitui 
cronologic faptele fără a cuteza să le caut şi o justificare. 

Bibia, omul păros, a întrebat scuturându-şi pipa pe 
marginea mesei de cristal, nichel şi lemn preţios: 

— Aşadar, v-aţi hotărât! Vă mutaţi aci... 

Întrebarea mi se adresa mie. Am apelat la ajutorul 
Angelei: 


— Încă nu ştim nimic... Depinde de hotărârea pe care o ia 
Ange... 

— Dacă-i vorba de Ghelica, poţi să te duci şi s-aduci 
bagajele. Ascultă-l pe Bibia! 

Deveneam hamal, redus la misiunea de a transporta 
bagajele. lar Ange a mea, Angela cu ochi de azur, devenise 
o Ghelică, diminutiv de la o Anghelică suburbană oarecare, 
sora unui om cu care n-aş fi dorit să mă întâlnesc după 
miezul nopţii într-un cartier pustiu. Doamne! În ce lume 
intram? Cine erau oamenii aceştia? 

Angela, atât de promptă în răspunsuri ferme, interveni 
moale: 

— Nu e nici o grabă, Bibia! Avem vreme... Să găsim mai 
întâi un apartament. Să... 

— Ce, să?... Întrerupse Bibia, scobindu-şi pipa cu furculiţa 
minusculă de argint pentru măsline şi scuturând scrumul 
rău mirositor în farfurie. Ce, să?... Ai hotărât să te muti, te 
muţi! Sau poate se opune domnul? 

„Domnul” eram eu. Şi tonul dovedea că, pentru Bibia, 
prezumția că eu aş putea să fiu de altă părere îi părea o 
noutate plină de toată nostimada. Îşi întrerupse curăţatul 
pipei şi cu sprâncenele stufoase înălțate atât de sus încât îi 
mai îngustau fruntea de un deget, mă privi cu o curiozitate 
veselă şi insultătoare. 

— Eu nu mă opun defel! M-am grăbit să declar cu cele mai 
pacifice intenţii, fiindcă în aceeaşi clipă mă hotărâsem să-mi 
rezerv altă tactică. 

Aveam s-o conving pe Angela să renunţe la proiectele 
noastre de a petrece toată iarna pe Riviera. Plecam pe 
nevestite, aiurea, oriunde, cât mai departe de Bibia şi de 
amicii lui. 

Bibia însă păru foarte mulţumit de o atât de repede şi 
docilă capitulare. Trecând pipa în cealaltă mână, mă bătu 
pe umăr cu o vigoare care m-a lipit de spătarul scaunului. 

— Aşa te vreau, amice! Am ghicit de la început că ai stofă 
de băiat bun. Ascultă-l pe Bibia! 


Ceilalţi doi camarazi ai lui Bibia îl fixau stăruitor, să-l 
cheme la gesturi şi la un limbaj mai potrivit decorului 
hipercivilizat, de nichel, cristal, piele de Cordova şi lemn 
preţios, dur şi dens ca metalul oxidat. Omul păros înţelese 
în felul său telegrafia mută. Desigur fusese dresat să se 
arate cât mai cordial şi binevoitor cu mine. Îşi dădea seama 
că depăşise măsura adineaori, luându-mă prea repede. 
Ţinea cu orice preţ să repare această impresie. Mă apucă 
deci de umăr şi mă restabili în poziţia verticală de pe 
spătarul scaunului; pe urmă mă mai trimise îndărăt cu a 
doua lovitură de palmă entuziasmată. M-am prăvălit şi am 
revenit exact ca paiaţa roşie din jâlţul de acasă. 

Bibia îi asigură pe toţi, privindu-i rotit: 

— Presimt că avem să devenim cei mai buni prieteni. 
Ascultaţi ce spune Bibia! (Întorcându-se spre mine şi 
răsucind scaunul cu braţul atletic, să mă vadă din faţă şi din 
profil). Zici că te cheamă Dan?... Ei, bravo!... Dan, căpitan 
de plai, când vei avea nevoie de ceva, de cineva, de un 
prieten, să te adresezi lui Bibia, Bibia e omul tău!... Aceasta 
ţi-o spune Bibia! 

Apoi, după o palmă sonoră pe genunchi, de a răsunat 
lovitura până la Esterel şi insula Sfânta Margareta, se 
întoarse la pipă, apucând delicat între degetele mari şi 
păroase minuscula furculiţă de argint, scobind, sfredelind şi 
îndoindu-i dinţii în tutunul carbonizat, dezinteresindu-se de 
prezenţa noastră. 

Prietenii lui Bibia au tăcut un moment, stânjeniţi. După un 
consimţământ rapid, din ochi, se întrecură să-mi 
dovedească altfel de simpatie şi de creştere. Eliazar îmi 
oferi generos o ţigară din propriul meu pachet, pe care 
îndată îl puse îndărăt, în buzunar, la adăpost sigur. Guguf se 
interesă de când am părăsit ţara şi ce cai de curse au 
înlocuit grajdurile lui Marghiloman şi Negroponte. 

Erau fără îndoială din altfel de lume decât aceea a lui 
Bibia, omul cavernelor. Dar o lume nu mai puţin bizară. De 
ce îi priveam mai atent şi începeam să mă familiarizez cu 


chipul lor, cu portul lor, cu vorba lor; de ce îmi părea mai 
inexplicabilă, absurdă şi misterioasă asociaţia între aceşti 
trei inşi recrutaţi din trei universuri, îndeobşte fără nici o 
comunicare între ele. 

Fratele Angelei mi-a trezit o oroare fizică. Părul mâinilor, 
părul de pe ceafă, părul obrazului ras proaspăt dar vizibil 
ca o mască albastră până sub ochi, părul mustăţilor r la 
Humberto, toată această exuberanţă monstruoasă a 
sistemului pilos mă împingea irezistibil să-l imaginez 
dezbrăcat de haine; scurt, lat şi stufos, ca omul preistoric, 
legănându-se în două labe, într-o gură de peşteră, cu 
mâinile spânzurând până la genunchi, gata să sfarme crăci, 
să lovească cu securea de cremene, să se năpustească 
mugind. Că o asemenea făptură era fratele Angelei, că 
pulsa în sângele ei acelaşi sânge, că au copilărit şi au 
crescut împreună, că se află undeva desigur o fotografie de 
familie, decolorată, reprezentându-i alături, el în costum de 
marinar şi ea în costum de pension, cu guler alb şi scrobit, 
cu breton pe frunte - îmi fu un gând odios şi insuportabil. 
Angela mea cu ochi de azur! Biata Angela mea cu ochi de 
azur! Înţelegeam toată tulburarea de astăzi dimineaţă la 
primirea telegramei; neliniştea şi ideile negre străbătute de 
presimţiri; nevoia să-mi explice şi să mă pregătească Nu 
era un plăcut cadou al providenţei, un astfel de frate. 

O priveam din când în când pe furiş, cu înduioşare; fragilă 
şi fină, dezarmată şi cu ochii lărgiţi de panică; biata Angela 
ghemuită în scaunul din faţă şi implorându-mi o tăcută 
iertare. Bănuiam drama tăinuită din discreţie şi mân-drie. 
Bruta urmărind-o cu scrisori, ameninţând-o, terori-zând-o 
cu prezenţa, smulgându-i banii, silind-o să-l salveze din cine 
ştie ce răspunderi, pentru cine ştie ce fărădelegi bestiale, 
bătându-i noaptea în uşă, alungat, flămând şi des-puiat, să-i 
ceară adăpost, mâncare, un rând de schimburi, o cravată în 
locul celei sfâşiate în cine ştie ce rix18 nocturn, cum fără 
îndoială i-a ajuns la gât cravata mea de acum. Aveam 
înainte bruta zugrăvită de Faty, cu deosebirea că 


binevoitorul meu sfătuitor, în priceperea lui obtuză, o 
înfăţişase pe Angela tovarăşe, oarecum complice, pe când 
era numai o dezolată victimă. „Am s-o salvez!” - m-am 
hotărât. Individul venise de bună seamă să pretindă ceva, 
să încerce sau să repete poate a nenumărata oară, un vechi 
şantaj de familie. Cazurile sunt mai frecvente decât le bănu- 
ieşte lumea. Astfel de fraţi de obicei se îmbarcă pe un vapor 
şi pornesc să-şi încerce norocul dincolo de ocean, ca 
emigranții vrednici de înduioşare şi ajutor, pe punţile 
vaporului italian de astăzi dimineaţă. 

Bibia, senin şi mulţumit, îşi îndopă pipa dintr-o pungă de 
cauciuc cu tutun negru; răşchiră picioarele; se rezemă cu 
ceafa pe spătarul scaunului; aprinse şi infectă barul şi toată 
coasta de Azur cu o duhoare asfixiantă, la care am răspuns 
cu o tuse generală şi cu lacrimi în ochi. El râse pentru sine 
de asemenea plămâni delicaţi şi aruncă în tavan coloane 
compacte de fum, cum se văd pe cărţile poştale napolitane 
reprezentând Vezuviul în activitate. 

— E incorigibil acest brav Bibia! Îl scuză Guguf, im- 
brăţişându-l cu o privire de superioară şi îngăduitoare 
simpatie. În primele momente, scandalizează!... Aşa m-a 
ţinut sub teroare o săptămână. Pe urmă, devine nepreţuit 
cu pitorescul lui natural şi fără artificiu. Recreează... Pot 
spune că reconfortează, ca o excursie în aer liber, în munte 
sălbatec, după un stagiu prea îndelung în natura aceasta de 
aci, periată, modificată, falsificată, torturată... 

— Vorbeşti de Bibia? Articulă un fel de mormăit omul 
păros, printre dinţi şi pipă. 

Pe urmă râse singur, privi în tavan şi nu aşteptă 
confirmare. Avea dreptate Ange! Nu era un om cu care să 
încingi o discuţie în contradictoriu despre literatura lui Paul 
Valery şi Claudel. Ceilalţi doi tovarăşi însă se complectau 
formând împreună două inseparabile tomuri, puse la punct, 
de enciclopedie universală. Guguf cunoştea toate plajele, 
toate staţiunile balneare, toate staţiunile pentru sporturi de 
iarnă, toate cazinourile din Europa; toate partidele celebre 


de cărţi şi toţi jucătorii apărând metodic pe firmamentul 
Coastei de Azur, să câştige sau să piardă un milion, două 
sau trei, şi dispărând să revină când toţi crupierii începeau 
să-i uite. Era înalt, subţire, cu figura arămie, dogorită de 
soarele tuturor plajelor, frumos fără îndoială şi de o 
distincţie instinctivă în mişcări, ca pisicile când traversează 
o curte după ploaie, păşind ocolit, oprindu-se căutând o 
piatră neatinsă şi o insulă zbicită să nu-şi şifoneze nimic din 
blana proaspăt scoasă de la spălătoria chimică. 

La prima vedere mi s-a părut prea corect, prea parfumat, 
prea cosmeticat, prea cu bine alese bijuterii, prea „băiat 
frumos” şi prea politicos pentru un om onest. Poate în altă 
tovărăşie ar fi fost foarte naturale atâtea însuşiri 
concentrate într-un singur exemplar de umanitate, 
privilegiat. Bibia pe de o parte; Eliazar, pasionatul amator 
de produse ale manufacturilor mondiale de tabac pe de 
alta, îl încadrau însă dezavantajos, ca un duce în exil, căzut 
în prietenii suspecte şi în camaraderii dezonorante. 

Nu vreau să spun prin aceasta că al treilea asociat (şi după 
cât am înţeles, cel mai recent), Eliazar, era nedemn de o 
astfel de amiciţie. Dimpotrivă, o jumătate de oră a fost 
destul ca să simt că-i domina pe toţi cu o inteligenţă lucidă 
şi acidă, cu o omniştiinţă simultană în orice domeniu, cu un 
fel de dispreţ zeflemist pentru toate infirmităţile altora şi 
ale sale, cu toată acreala unui ratat de geniu. Nu se afla 
totuşi la locul lui aci şi în această companie. Hainele pătate, 
pălăria veche pe care o răsucise şi o băgase în buzunar în 
loc s-o încredinţeze garderobierei, unghiile netăiate şi 
negre, părul hirsut şi barba de două zile, dispă-reau când 
începea să vorbească. Rămâneau numai ochii mici, cenuşii 
şi metalici, examinând faţa ascultătorului cu o răceală 
inumană - pe urmă râsul, răsucit sfârâit, ca un instrument 
roşu de cauterizat rănile. 

Aşa sunt fostele mari speranţe ale unei generaţii, laureaţii 
magna cum laudae la toate concursurile, conducătorii 
proclamaţi spontan la întruniri tinereşti, oratorii care zgu- 


duie sălile şi culeg succesul grațios şi fără efort, ca o floare 
pentru pieptul celei dintâi amante, ca să dispară apoi subit 
şi misterios, fără urmă, cu resortul deteriorat de cine ştie ce 
capricii ale destinului şi să-i întâlneşti îmbătrâniţi, goliţi, 
mizerabili, într-o cafenea de provincie, ricanând la victoria 
mediocrităţii cuminţi şi organizate. În această categorie |- 
am orânduit din prima jumătate de oră. Nu-mi închipu-iam 
cât de îndreptăţit. Nu ştiam cât de mult mai de departe 
sosea şi cât, mult mai adâncă îi era scufundarea. I-am simţit 
privirea asupră-mi cinci minute. Nu mai mult. O privire 
pipăindu-mă ca pe-o stofă. I-a fost destul atât ca să-şi facă o 
părere şi să-şi fixeze un fel de a mă trata, pe care n-a mai 
avut nevoie să le rectifice niciodată. Mi-a confiscat primul 
pachet de ţigări şi l-a pus în buzunarul lăbărţat al hainei, 
tixit cu ziare, cărţi şi broşuri, ca o concluzie a acestui scurt 
şi decisiv examen; ca un avertisment tacit că nu mă poate 
afla vrednic de altceva, decât să-i furnizez mostre din pro- 
dusele tuturor manufacturilor de tutun europeano-africa- 
no-americane, să-i plătesc cocteilurile, să-l invit la masă, să-i 
cumpăr ziare şi să-i procur cărţile alese din vitrina 
librăriilor, după criterii în afară de discernământul meu: 
romane poliţieneşti şi cărţi de sociologie, manuale de 
mecanică şi tratate de navigaţie, tomuri de economie 
politică şi albumuri de artă. Existam pentru el în stricta-mi 
calitate de fecior de bani gata, moluscă insignifiantă şi fără 
rezistenţă - atât şi nimic mai mult. 

Cocteilurile s-au perindat cu o viteză vertiginoasă, care a 
animat discuţia şi a stabilit o limbută cordialitate, aşa cum 
în împrejurări normale n-am fi ajuns decât după o săp- 
tămână sau două de întrevederi şi conversații convenţio- 
nale asupra timpului, excursiilor, spectacolelor şi curselor 
de cai, bărci şi automobile. 

Împotriva hotărârii neclintite să solidific perete de gheaţă 
între noi şi aceste specimene de aventurieri, m-am trezit 
răspunzând amabil la toate întrebările lui Guguf; aprobând 
cu o scârbavnică platitudine toate rânjetele lui Eliazar; 


suportând fără replică, toate manifestările contondente de 
simpatie progresivă ale lui Bibia. 

Cât timp păstram destulă limpeziciune să mă supraveghez, 
îmi spuneam că toate acestea le fac numai pentru Angela. 
Ca să-i cruţ şi să-i uşurez o zi care era neplăcută şi fără o 
mutră a mea ţapănă, arogantă şi provotându-i alte 
complicaţii din partea brutei păroase. Ea simţise datoria să 
răspundă la chemarea unui frate - oricât de monstruos şi 
oricât de respingător - dar frate; nu eu eram cel mai indicat 
să-i găsesc o vină. Era nevoită pentru o după-amiază să 
accepte şi societatea pe care o târa după dânsul acest Bibia 
sau care îl târa pe acest Bibia în strania şi gro-tesca lor 
tovărăşie. Însemna destul supliciu, ca să-l mai agravez 
inutil!... După câteva ore, împreună cu Ange, voi scăpa de 
acest vis rău. Ne vom despărţi de Bibia şi amicii săi; vom 
căuta ca drumurile să ne fie opuse, aşa ca să nu ne mai 
întâlnim decât dacă vom face, fiecare porniţi din direcţia 
noastră, înconjurul globului, să ne găsim la antipozi. Aveam 
siguranţa că, imediat ce vom ajunge acasă, Angela va fi de 
părerea mea, să-şi ajute fratele într-un chip generos, dar 
definitiv - îi stăteam la dispoziţie cu orice şi oricât va socoti 
- iar noi vom trimite bagajele şi pe Celina cu trenul spre o 
destinaţie necunoscută, să ni se piardă urma; ne vom urca 
în automobil şi a doua zi, vom prânzi undeva pe şoseaua de 
iarnă a Alpilor, la Sisteron sau Grenoble. Chiar prudenţa 
cea mai elementară îmi impunea aşadar manifestări de 
camaraderie voioasă şi făţarnică, pentru a nu da loc la 
bănuieli, ca surpriza pregă-tită pe a doua zi să fie mai 
desăvârşită şi sigură. Această justificare mi-o descoperisem 
şi mă felicitam pentru diabolica-mi abilitate. Nu observam 
că rămân fiindcă infama tovărăşie mă absorbea pe 
nesimţite, fluidă, ca adevăratul meu element prielnic pentru 
care am fost creat. Nu observam că aflam o bolnavă plăcere 
- reală, nu prefăcu-tă - să respir atmosfera lor cătrănită de 
fumul vezuvian al pipelor lui Bibia. 


— Bibia are să-ţi propună o afacere! Mă răsuci omul păros, 
cu scaun cu tot, ca să-i văd mai bine, din faţă, cravata mea 
la gâtul lui. 

Şi ciudat. Nu el, ci eu m-am grăbit să fixez locul şi ora 
întâlnirii de a doua zi. 

V, 

FĂRĂ MOFTURI! 

— Bibia se cuminţeşte! Anunţă omul cavernelor. S-a 
hotărât să se facă băiat de ispravă. Un an, doi, trei, hai 
zece, meargă!... Dar ajunge o vârstă când se termină cu 
prostiile. Aceasta a înţeles-o şi Bibia... S-a luat de urechi şi 
şi-a dat un picior în spate. Pe urmă s-a răsucit să se 
privească ochi în ochi şi şi-a tras un perdaf zdravăn: 
„Ascultă, Bibia, opreşte! Opreşte, fiindcă altfel nu se ştie ce 
poate aduce ziua de mâine!” Iar Bibia s-a oprit. Gata de- 
acum! Se face băiat de ispravă! 

Omul păros vorbea cu admiraţie, cu respect şi cu 
entuziasm despre propriile sale hotărâri, ca despre 
eroismele unui personaj homeric. Îmi arunca în pleoape şi-n 
nări avalanşe de fum pestilenţial din pipa scurtă. Se pleca 
peste masă, lăţit cu amândouă coatele, să-mi citească în 
ochi o admiraţie, un respect şi un entuziasm cel puţin de 
aceeaşi măsură! 

— Ei, bravo! Am rostit cu satisfacţie moderată şi 
politicoasă. 

— Aceasta găseşti tu să-i răspunzi lui Bibia? Se indignă 
omul hotărârilor descurajate de atâta scepticism. 

Îşi scoase pipa dintre dinţi şi arătându-mă unei asistenţe 
invizibile, cu coada instrumentului de fabricat duhori 
asfixiante, mă denunţă cu o legitimă scârbă: 

— Uitaţi-vă la el, ce-a înţeles acest mic găgăuţă clocit în 
puf şi crescut în mătase! Dănuţ dragă, mi-ai turtit fesul! 

Bibia n-avea fes. Purta un fel de caschetă cadrilată care pe 
alt cap putea fi luată cu oarecare bunăvoință drept o 
insignă corporativă de turist, dar pe tidva lui lată şi enormă 
părea mai degrabă o uniformă a corporației de şoferi 


mecanici. Nu era fes ci era caschetă turtită. Deci n-aş fi 
avut în orice caz ce mai turti, după cum pretindea fratele 
Angelei. 

— Dar ce-am spus, Bibia? M-am apărat cu nevinovăție. Am 
aprobat şi m-am bucurat. Vrei să-ţi sar de gât? Ieri pe 
vremea aceasta nici nu ne cunoşteam... 

Bibia se scărpină cu coada pipei pe frunte, sub cozorocul 
caschetei şi mă privi cu o îndoială: 

— Poate vrei să-mi dai a înţelege cu aceasta, că te-am luat 
prea repede? Ieri nu mă cunoşteai, şi astăzi îţi spun tu şi pe 
nume?... Aceasta te-a ofensat, domnule Dan? Trebuie să 
cunoşti că eu nu admit mofturile!... Sunt bune mofturile 
pentru Guguf; el stă la masă cu prinți, prinți de ăştia ruşi 
care se găsesc aci pe toate drumurile, dar pe care, oricum, 
i-a făcut mă-sa prinți. Dansează la Cazino cu tot felul de 
şandramale19. El e om de lume şi la el merg mofturile. Cu 
Bibia, halt! Îmi place să vorbim neted. 

— Neted vorbim! Am consimţit cu intenţiile cele mai 
împăciuitoare. Nici mie nu-mi plac mofturile. Le-am lăsat la 
uşă, când am intrat aci. 

Într-adevăr, nu mai eram la „Bar du Boeuf” unde ne 
întâlnisem ieri dimineaţă. Îndată ce sosisem din nou la 
Cannes, de astă-dată singur, Bibia m-a târât de acolo, să 
putem discuta netulburaţi, în această cârciumă de port, 
pustie şi liniştită la asemenea oră. Aci nu se afla loc pentru 
mofturi. Mi-o dovedise şi stăpânul cârciumii, care îl tutuise 
pe Bibia, ca pe o veche cunoştinţă, şi mă tratase pe picior 
de egalitate. Bibia nu se mai scărpină pe frunte cu coada 
pipei. Se scărpină la ceafă, sub guler, în regiunea codrului 
de păr încă nedefrişat, prelungindu-i-se fără îndoială cu 
aceeaşi abundentă exuberanţă, pe spate, pe piept, pe mâini, 
pe picioare, aşa cum vegetaţia ecuatorială invadează 
victorios cea mai mică porţiune de teren unde civilizaţia a 
încercat să introducă un sistem, o ordine, o aliniere. Poate 
că dărâma acolo, cu coada pipei, cupola unui adăpost de 
termite. După ce isprăvi, trecu apendicele de os prin palma 


strânsă, să-l curețe... Cu oroare am recunoscut acelaşi gest 
al Angelei, când îşi strângea mănuşile să le prefacă în sul; 
ca ieri bunăoară, după ce s-a întors de la cabina telefonică. 
Bibia îşi puse pipa între dinţi cu simplitate şi o clipă păru 
nehotărât: 

— Ghelica nu ţi-a spus nimic? 

— Nici nu am lăsat-o să vorbească. Am preferat să 
discutăm între noi, bărbaţii... Ar fi fost ceva destul de 
penibil. 

Bibia se arătă de aceeaşi părere. 

— Perfect! Bibia te-a cântărit de la început şi el nu prea dă 
greş. Eşti un tip! Să tratăm lucrurile de la om la om. Aşa-i 
place şi lui Bibia. Când vă mutaţi aci? 

— Nu ştiu exact. Am pus o agenţie să ne caute 
apartament. Angela e de părere să stăm deocamdată la un 
hotel. La Gallia sau la California. 

— Bibia te asigură că aveţi să staţi la Carlton. 

— De ce? Am întrebat mirat de această certitudine. 

— De nimic. Aşa crede Bibia. Are şi Bibia ideile lui. Dar nu 
aceasta interesează!... La Carlton, la Gallia sau la 
California, să ştii de la mine că n-am să viu să te pisez de 
multe ori. N-am eu mutră de Carlton şi de California. Bibia 
e destul de simţit, ca s-o cunoască aceasta! Nu-mi place să 
văd înşiraţi momâi ţapene, în uniforme şi aliniaţi după 
mărime, zgâindu-se la mine când trec. De câte ori îi văd, îmi 
vine să-i culc pe rând cu o labă - uite aci, la laba lui Bibia...! 

Nu era nevoie să o examinez de aproape. O simţeam şi mi- 
o imaginam prea bine, culcând o duzină de valeţi şi de 
picoli, înşiraţi după înălţime ca soldaţii de plumb. 

— Carlton şi California!... Acestea sunt bune pentru Guguf. 
Ca şi barul de ieri, pe care l-a ales tot Guguf. Mie îmi place 
democraţia! Un bistro, cum îl vezi. O cameră cu luna... 
Bună-ziua-bună-ziua! Nu se zgâieşte nimeni la tine cu ochi 
de crap fript. Nu se repede să-ţi ia pălăria din cap şi 
gologanul din buznar. Ascultă ce-ţi spune Bibia! 


— Ascult! Am afirmat surâzând. Dar n-am venit, mi se 
pare, să discutăm acestea. Ne depărtăm de la chestie. 

Bibia îşi trase scaunul. Se plecă să-şi spună păsul 
confidenţial, deşi precauţia era de prisos, fiindcă stăpânul 
bistroului nu putea să priceapă nimie din conversaţia 
noastră valahă. 

— Tocmai! Am venit pentru altceva... Dragă Dănuţ, m-am 
hotărât să-ţi propun o afacere. O afacere de aur pentru 
tine, iar pentru mine o afacere care să mă facă om. [i-o 
garantează Bibia, şi Bibia aduce capital ceva mai multă 
experienţă decât tine, crescut în puf şi înţărcat cu cafea cu 
lapte. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi cinci! Am răspuns docil la interogator. 

— Cu un an mai mic decât mine... Bravo Ghelicăi. N-are 
mână proastă! Unde dracu vă găseşte? 

Nu ştiu ce m-a scandalizat mai mult. Ideea că indivi-dul 
acesta monstruos, pe care-l socoteam fără vârstă, e abia cu 
un an mai bătrân decât mine? Admiraţia spontană ţâşnită 
de pe buze, pentru „mâna norocoasă” a Angelei? Forma 
trivială în care exprimase această mirare? A fost singura 
clipă când am simţit îndemnul să mă ridic şi să curm 
întâlnirea noastră. Bruta pângărea prin toate imaginea 
pură şi luminoasă a Angelei. Prin prezenţa făpturii păroase 
şi vulgare, în care recunoşteam hâd desfigurate gesturile 
ei. Prin gândul odios că sunt din acelaşi sânge. Prin 
cuvintele care o spurcau. Acum înţelegeam de ce n-a putut 
închide ochii toată noaptea! De ce mi-a ocolit privirea, 
aşteptând de la mine cele dintâi vorbe de îmbărbătare! De 
ce mi-a cerut să nu plec, să aştept acasă şi să o las pe dânsa 
să-şi dojenească fratele cu asprimea meritată, şi tot ea să 
cerceteze ce vrea şi ce e acceptabil din pretenţiile lui! N-o 
ascultasem, iar acum îmi primeam pedeapsa. Angela mea 
cu ochi de azur se painjenea într-o ceaţă, se deforma ca în 
oglinzile învălurate de la muzeul Grevin20 îmi apărea 
pângărită de un stigmat infam - fratele acesta cu înfăţişare 
şi vulgaritate de hamal de port, călcând în copitele lui de 


bivol toate florile dimineţilor noastre divine. O singură 
scăpare exista. Să fug cât mai repede, dacă voiam să nu 
rămână pentru totdeauna, între mine şi Angela, prezenţa 
obsedantă a acestui frate-gorilă. 

Individul presimţi ceva. Se întoarse peste masă, îmi puse 
mâna pe umăr şi mă fixă pe scaun: 

— Cred că n-ai de gând să dezertezi? Cu Bibia nu 
merge!... Ai să stai aci nemişcat, ai să asculţi, ai să te 
chibzuieşti şi ai să-mi dai răspunsul. Altfel, ar însemna că 
Bibia s-a înşelat socotindu-te un tip de ispravă şi Bibia nu se 
înşală niciodată. N-am să-ţi povestesc o istorie lungă. În 
câteva vorbe ai să mă înţelegi, fiindcă te văd băiat deştept. 
Ţi-am spus că Bibia se cuminţeşte. Trebuie să ştii că era 
timpul!... Halt! S-a schimbat Bibia; ne aşternem la lucru şi 
ştergem cu buretele. Ce-a fost a fost şi a trecut! Uită 
Ghelica, uită Bibia, uită şi tu, uită toţi!... le rog să afli, că 
este ce uita... Eu nu mă dau în lături de la faptele mele. 
Recunosc că am fost un ticălos!... Întreabă numai pe Ghe- 
lica. Ea a plătit întotdeauna oalele sparte. Carte ioc, n-am 
învăţat. Am fugit de la şcoală. Armată n-am făcut. Poate n-ai 
ştiut, dragă Dănuţ, că Bibia printre altele mai e şi dezertor? 
Te şifonează că stai la masă cu un dezertor? 

— De... 

— Nu, de!... Cu Bibia nu merge, de! Dacă te-ai şifonat, te 
trimite Bibia la călcătorie şi te aduce scrobit în-dărăt. 

— Nu m-am şifonat defel! M-am grăbit să înlătur îndată o 
asemenea bănuială, periculoasă pentru integritatea 
persoanei mele. 

— Aşa te vrea Bibia! Am fost şi dezertor. N-am ce să-i fac... 
Nu era armata de mine, nici eu de armată. Am trecut 
graniţa, sunt cinci ani de atunci, şi de atunci trăiesc mai 
mult sau mai puţin pe socoteala Ghelicâi. Cum vezi, cu tine 
Bibia s-a hotărât să fie cinstit. Îţi spune lucrurile fără 
înconjur... Ghelica e fată bună! A răbdat, a plătit, m-a scos 
din toate încurcăturile. Mai cu voie, mai fără voie, m-a dus 
până aci. Acum nu mai merge. M-am judecat sin-gur şi m- 


am condamnat!... Până când am să scot eu şi sufle-tul din 
femeia aceasta? Tu eşti un tip extra. M-ai înghiţit. Vine altul, 
care nu înghite. Pricepi ce vrea să spună Bibia? 

Pricepusem şi mă uitam cu amar la cravata mea de la 
gâtul lui Bibia. Câte alte cravăţi şi de-ale cui va mai fi purtat 
oare omul cavernelor în aceşti cinci ani? 

— Să trecem deci direct la chestie! Propuse Bibia 
îndopându-şi a doua oară pipa cu degetul mare şi dându-i 
foc. le-am chemat să-ţi propun o afacere. Este aci un garaj. 
Un atelier mic, douăsprezece boxe, trei pompe de 
benzină... Totul se poate căpăta pe un preţ de nimic. O sută 
cincizeci de mii de franci. Treizeci de mii în mână; o sută 
douăzeci în rate cu garanţie de bancă. Am studiat chestia. 
Trebuie să ştii că, în materie de automo-bile şi de mecanică, 
Bibia e rege. Aceasta e pasiunea mea. Facem tovărăşie? În 
trei ani ai capitalul îndărăt, îţi dau câştig barosan şi eu 
rămân stăpân pe atelier şi pe garaj. Mă fac om... Scapă de 
mine şi Ghelica, scapă şi Bibia de sărăcie. Bate palma şi 
spune că s-a făcut! 

Palma aştepta enormă şi deschisă, deasupra mesei. 

— E o sumă exagerată! Am încercat să mă apăr... Nici nu 
am atâţia bani lichizi. Şi pe urmă, eu nu mă gândesc la nici 
un soi de afaceri... Am înţeles să fac un serviciu. Credeam... 

— Bate palma cu Bibia şi spune că s-a făcut! Stărui omul 
cavernelor. 

Îmi recapitulam socotelile din ultimul timp. De două ori 
cerusem sume importante din ţară, peste prevederile mele. 
Avocatul îmi atrăsese atenţia că e momentul să restrâng 
cheltuielile. Bănuiam că o să termin cu Bibia repede. Câteva 
mii de franci. Chiar zece, chiar cincisprezece. Fratele 
Angelei mă voia însă numaidecât comanditar în 
întreprinderi la care n-am visat niciodată. Bibia strânse 
palma goală şi mă măsură cu dezgust: 

— Am pierdut amândoi dimineaţa degeaba! Aceasta să ştii 
că n-are să ţi-o ierte Bibia niciodată... Plata! Porunci cu un 
aer senioral, băgând în buzunarul pantalonilor laba 


gigantă, care printr-o inexplicabilă minune încăpea total, ba 
mai găsise încă destul spaţiu să pescuiască pe fund şi cele 
câteva jetoane de bronz reprezentând costul paharelor de 
bordo. 

Era atât de elocvent gestul cu care m-a repezit la loc pe 
scaun, cu dosul palmei, când am vrut să plătesc şi gestul cu 
care a plătit el cei vreo trei sau patru franci, ca să-mi 
dovedească deplina desconsideraţie, încât nu mi-am putut 
opri zâmbetul. 

Bibia îndreptă spre mine coada pipei ca o ţeavă de 
revolver: 

— Nu ştiu ce găseşti de râs! Dacă n-ai fi tipul Ghelicăi, te- 
aş face basorelief pe perete... Dar de întâlnit, onorabile, să 
ştii că ne mai întâlnim noi! 

— Nici nu ne despărţim, Bibia. la loc şi să discutăm mai 
calm... Eu am credinţa că o să ajungem la o înţelegere. 

Bibia s-a aşezat sceptic pe marginea scaunului, ca un om 
care se socoate gata plecat. S-a împins îndărăt 
recuperându-şi locul, când a ghicit că nu era pierdută toată 
speranţa. l-am lămurit eroarea. Mă confundase cu 
arhimilionarii în dolari, în lire sterline, în pesetas, pesos, 
fiorini, franci elveţieni, dolari mexicani, câţi mişună cu miile 
pe coasta Rivierei. Puterile mele erau mult mai slabe. Eram 
un modest rentier moldo-valah, ducând o viaţă mai 
risipelnică decât îmi îngăduiau mijloacele. Primisem chiar 
oarecari avertisment din ţară. Aceasta nu însemna că mă 
lepăd de propunerea de adineaori. Ceream doar timp de 
chibzuială, ca să văd de unde aş putea procura o sumă atât 
de respectabilă. 

Omul păros mă bătu cu palma pe umăr. 

— Atunci se schimbă chestia. Hm! Şi eu care credeam!... 
Va să zică ai ajuns atât de repede la fundul sacului? Prost, 
ascultă-l pe Bibia, foarte prost! 

M-am apărat cu energie, ofensat. 

— Dar nu e nimic prost... Nu e ce crezi. N-am venit aci să 
mă ruinez. Cărţi nu joc... Trăiam o viaţă ceva mai largă... 


Aci e cimitirul cartoforilor. Dacă aş pune mâna pe cărţi, da, 
ar zbura totul poate într-o singură seară... 

— Nu e nevoie să pui tu mâna pe cărţi. Dacă pune altul, e 
tot una. Rezultatul e acelaşi. Ascultă-l pe Bibia! 

— Ce vrei să spui? L-am întrebat neliniştit. 

— Nimic. Are şi Bibia ideile lui. 

Mai mult nu i-am putut scoale. Dar ne-am despărţit amici, 
iar el cu făgăduiaâa că în câteva zile, îndată ce primesc 
oarecari informaţii din ţară, îi dau răspunsul definitiv. 

Îmi deterioră clavicula cu o labă amicală: 

— Sărmanul Dănuţ! Nu te văd bine Ascultă-l pe Bibia... 
Ceea ce vrei tu să faci pentru mine, încă nu-ţi dai socoteala 
ce înseamnă. Eşti cel dintâi tip de care am milă... Bibia are 
să devină acuşi-acuşi om de ispravă. Atunci am să-ţi pot 
spune, şi ai să înţelegi, ce nu-ţi pot spune acum, iar singur 
văd că nu pricepi! 

Deocamdată nu simţeam deloc nevoie de mila omului 
păros. Era insultătoare. 

La plecare, făcu roată în jurul automobilului, privindu-l şi 
deschizându-i capacele radiatorului. Fluieră admirativ: 

— Frumoasă tinicheaua ta! De acestea se vând pe un sfert 
de preţ, zece pe săptămână aci, dacă ştii să aştepţi la vad... 
Adică la uşa scuturaţilor de la cazinouri. 'Ţi-o spune Bibia. 
Când va fi s-o vinzi, s-o dai pe mâna lui Bibia. 

— Eu cred că n-am să mă despart nici peste cincişase ani! 
L-am asigurat, dând drumul motorului. Bibia râse foarte 
înveselit de această pretenţie, scoţându-şi pipa dintre dinţi 
să-i fie hohotul mai liber. 

Pe urmă mă privi din mijlocul străzii, cu mâinile la spate, 
cum am pornit printre grădinile cu garoafe şi glicinii. 

Angela mă aştepta acasă, la Monte-Carlo, în costumul 
celălalt de „Gaston et Gaston”, cu alb şi albastru. 

— Bine că ai sosit! Îmi înconjură gâtul şi-mi puse sigiliile 
roşii pe obraz. A telefonat de la agenţie. Sunt două 
apartamente... Dar am anunţat că nu mai avem nevoie. Ne 
mutăm deocamdată la Carlton. 


Despre întâlnirea cu Bibia nici un cuvânt. Pentru Angela 
părea o chestiune cu desăvârşire uitată. Celina împacheta 
bagajele. 

— Ne mutăm chiar azi! Lămuri Ange. 

— De ce atâta grabă? Nu ne alungă nimeni... 

Angela n-a auzit. 

— Nici nu ne-am interesat la hotel de camere. Dacă mă 
anunţai, treceam eu. Le vizitam, le reţineam. Măcar, ai 
întrebat la telefon? E o aglomeraţie, încât nu m-aş mira să 
ne trezim... 

— Apartamentul nostru e oprit! Mă întrerupse Angela cu o 
nerăbdare pe care nu i-o cunoşteam. Două camere, salon, 
baie, cameră pentru Celina, ferestrele spre mare. 

— Ange, dar când ai avut timp să te interesezi de toate 
acestea? Când le-ai reţinut? Cine le-a reţinut...? 

— Ah, ce plicticos mai eşti de astăzi dimineaţă! Parcă eşti 
un soţ. Ai început să devii anost ca un soţ. 

Am răsucit-o de mâini şi i-am privit în ochi. 

— Ce se întâmplă cu tine, Ange? 

Angela ridică genele lungi să-şi dezvăluie privirea albastră 
şi limpede, cu o mustrare plină de nevinovăție: 

— Ciufulici, învaţă că femeile au nervi câteodată. Aşa, fără 
motiv... Mistralul?21 acesta nu-ţi spune nimic? Ai nervi de 
sârmă?... Lasă-mă cinci minute, un sfert de oră, şi totul are 
să treacă. Nu te uita aşa la mine. Eşti un uricios, când te uiţi 
aşa! 

Deasupra valizelor, paiaţa roşie, rezemată de cutiile 
lăcuite de pălării, râdea la noi cu râsul ei dureros şi absurd. 
Am culcat-o cu o sfârlă în nas, din treacăt, şi am sunat pro- 
prietarul la telefon, să-l anunţ că de a doua zi apartamentul 
rămânea liber. 

— Nu uita să treci pe la bancă! Vorbi Angela din cealaltă 
cameră. 

Bine, voi trece şi pe la bancă. Deşi mare ispravă nu mă mai 
aştepta la banca de aci. 

Am dat telegramă în ţară şi am comunicat noua adresă. 


VI. 

SCHIMBĂRI LA FAŢĂ. 

În holul hotelului, pe-un fotoliu de marochin culoarea 
havanei, am recunoscut pălăria, bastonul şi mănuşile lui 
Guguf, împreună cu inseparabilele trei ziare de sport 
împăturite: roz, crem, verde-pal. 

Era un grup asupra căruia nu m-aş fi putut înşela 
niciodată. Un grup de natură moartă distribuit armonic, 
construit savant, colorat în fin pastel, evocând imediat şi 
irezistibil figura, gesturile, glasul; toată făptura suplă, 
distinsă şi cuceritoare a stăpânului absent. Să nu vă 
imaginaţi cumva că e vorba de o pălărie întotdeauna 
aceeaşi, acelaşi baston şi aceleaşi mănuşi, aşa cum se 
identifică de la o vreme o haină cu un individ; cum 
bunăoară pălăria lui Eliazar a căpătat din timpuri 
imemoriale, desigur, ceva din personalitatea deznădăjduit 
boemă a omului cu limba viperină şi cu buzunările tixite şi 
lăbărţate de cărţi. 

Cu neputinţă să mi-l reprezint pe Guguf uzând o pălă-rie 
până să ia drumul atelierului de iluzorie renovare sau 
înfăţişându-se cu mănuşi care împrăştie mirosul de benzină, 
atât de obicinuit la logodnele şi nunțile în familie cu mătuşi 
bătrâne şi unchi pensionari. Guguf, pe Bulevardul de la 
Croisette, trei zile în şir cu aceeaşi pălărie, acelaşi costum, 
acelaşi baston? S-ar fi prăvălit mai degrabă stâncile 
Esterelului în mare sau m-ar fi uimit mai puţin Maharajahul 
de Kapurthala părăsindu-şi magnificul său Rolls şi circulând 
cu Fordul lui Chariot. 

Pe fotoliul de marochin se aflau exemplarele din acea zi, 
dintr-o colecţie diversă şi inepuizabilă de pălării, bastoane 
şi mănuşi, cu o întreagă gamă dozată după vigoarea 
mistralului, seninul cerului, ora ceasornicului. Odată era 
bastonul cu mâner de fildeş; altădată de platină sau din cine 
ştie ce dinte translucid de peşte; bastonul gros de viţă 
pentru munte sau elastic de trestie cu o simplă mo- 
nogramă. O dată era pălăria de feutru de un cenuşiu 


aproape alb, altădată de culoarea florii de lucernă, uneori 
albastră-verzuie sau de un gri sumbru. Totuşi, dintr-o sută, 
se deosebeau fără greş. Ştiai că fotoliul acela a fost rezer- 
vat de Guguf. Ştiai că se află pe undeva pe aproape, în 
salonul de ceai cu Nadia Vologhin, în barul hotelului cu 
Dickie Hood, odrasla cunoscutului fabricant de conserve din 
Chicago, Jonas David Hood; în sala de lectură cu Antonio 
della Rocca; pe terasa cu palmieri şi glicinii, cu miss Eileen 
Russel-Leet. 

Chipul cum erau depuse aceste accesorii ale eternului 
masculin, semănate în treacăt şi provizoriu, cu toate astea 
fără nimic dezordonat şi grăbit, sugera siguranţa calmă, 
echilibrul lăuntric total, arta desăvârşită cu care Guguf 
traversa această lume plină de căpcăni şi impasuri dificile, 
cu un pas elastic şi cu o graţie felină. De câte ori zăream pe 
un fotoliu sau pe o mesuţă a holului pălăria, mănuşile, 
bastonul şi gazetele de sport (ele înşile o gingaşă asortare 
de culori şi contraste) era imposibil să-mi înfrâng admiraţia 
anticipată pentru virtuozitalea lui Guguf, când ştiam că va 
veni momentul să jongleze cu toate. L-am văzut surprins de 
Nadia Vologhin sau de miss Eileen Russel-Leet pe treptele 
intrării ori în mijlocul holului, cu mâinile ocupate de toate 
aceste muniții care ar fi stânjenit gesturile naturale până şi 
celebrului Brummel22 în faţa unei femei: baston, pălărie, 
mănuşi, ziare... Guguf nu se debarasa de nimic, ignorând 
prezenţa valetului gata să ia muniţiile în primire, înainta 
surâzător şi glorios, rămânea printr-un inexplicabil miracol 
cu dreapta liberă să strângă mânuşiţa blondei miss Eileen 
Russel-Leet în sportivul shacke-hand23 englezesc sau să 
ducă la buze degetele Nadiei Vologhin într-un oma-giu de 
rafinată politeţe orientală. Gesticula cu simplitate şi se 
simţea liber ca pasărea cerului. Scotea portţigaretul plat de 
lac negru cu incrustaţii de coajă de ou, foarte la modă în 
acel timp, oferea abdulahurile cu capătul învelit în foaia 
violetă de trandafir, aprindea bricheta din acelaşi lac negru 
cu inscripţii de coajă de ou, distribuia foc, aprindea şi el, 


continuând să discute, să râdă, să răspundă şi să 
povestească ultima scenă tordantă24 de-aseară, la Cazino, 
sau anecdota auzită ieri la dejun de la pictorul Henri Do- 
non, nesecătuitul izvor de farse şi de calambururi mont- 
parnasiene: portţigaretul, abdulahurile, bricheta apăreau 
fără să-l incomodeze câtuşi de puţin, fără să observe cum s- 
a săvârşit această escamotare, întocmai cum jongleurii 
adaogă la jocul lor, după cele trei, patru, cinci portocale, 
încă un cuţit, o farfurie, o sticlă, un pahar şi o pălărie, 
mânuindu-le pe toate fără o cât de imperceptibilă ezitare, 
prinzându-le din aer cu degete aeriene şi făcându-le să se 
evaporeze pe rând, până ce rămân la jocul simplu şi uşor de 
la început. Era un tur de forţă vrednic de aplauze. Guguf îl 
săvârşea cu naturaleţa cea mai perfectă, poate fără să-şi 
dea seama, ca unele fenomene ale naturii - copiii de şapte 
ani executând opurile lui Mozart sau extrăgând în calcul 
mintal rădăcina pătrată a unui număr de nouă cifre25 - în 
cea mai nevinovată ignorare a prodigiului26 realizat. 

Pălăria, bastonul, mănuşile şi ziarele lui Guguf îl aşteptau 
pe fotoliu de marochin de culoarea havanei. M-am aşezat 
alături, scufundându-mă între resorturile altui jâlţ, care m-a 
cuprins ca valvele unei cruste marine când şi-a capturat 
vânatul. 

Eram nedormit. Ştirile din ţară se aglomerau, proaste. De 
o lună jumătate, de când mă mutasem aci, a doua oară 
ceream bani telegrafic. Avocatul pretindea procură pentru 
o nouă vânzare. Ange nu dădea nici un semn că bănuieşte 
pricina insomniilor mele. Îmi scăpa. N-o mai recunoşteam. 
Aseară m-a lăsat să vin singur acasă de la Cazinou. Adică m- 
a expediat, cu o încruntare iritată între sprâncene la 
privirea care o implora. Astăzi dimineaţă a plecat cu 
racheta de tenis, fără să mă aştepte. Mă simţeam ca un 
căţel orfelin, bucuros să se agaţe de o mamă adoptivă. 

Bibia devenise invizibil. Se ţinuse de cuvânt. Înţelegea 
prea bine că nu e locul lui aci, într-un hol unde se aliniază la 
cel mai mic gest şase valeţi şi picoli să-ţi împingă un scaun, 


să-ţi culeagă pardesiul, să ofere chibrit sau măcar să te 
privească împietriţi, aşteptând fără să clipească din gene, 
cu ochi de porțelan. Dacă i-ar fi culcat pe rând, cu un 
upercut de box, s-ar fi ridicat în aliniere, cu aceeaşi 
pasivitate solemnă şi impasibilă. Avea dreptate Bibia! De 
aceea nu mă căutase aci decât o singură dată şi atunci 
numai ca să-mi dovedească şi în alt chip că s-a ţinut de 
cuvânt. Se făcea om de ispravă, cum îmi făgăduise fără să-i 
cer. lar transformarea m-a umplut de stupoare. 

A doua zi după ce i-am depus suma în mâna lui pă-roasă şi 
am mers la bancă să-i garantez restul, meditam cu oarecare 
melancolie la netămăduita-mi naivitate. Îmi imobilizasem 
aproape toată rezerva trimisă din ţară. Puteam socoti banii 
buni pierduţi. O brută ca „asociatul” meu fără voie desigur 
că nu născocise acest garaj-fantomă decât pentru a stoarce 
o sumă rotundă şi nesperată, în chipul cel mai grosolan. 
Aşteptam să aflu că a dispărut. Nu m-aş fi mirat să-mi 
falsifice semnătura şi să ridice restul garantat la „Comptoir 
d'Escompte”, deplin convins că n-am să-l urmăresc. Era 
evident că nu se găsea la prima experienţă. Cu deosebire că 
eu întrecusem în imbecilitate toate victimele de până acum, 
prin graba cu care m-am executat şi prin cifre depăşindu-i 
cele mai exagerate iluzii. Nici Angela nu şi-a ascuns 
surpriza. Când i-am vestit cu un orgoliu oarecum eroic 
isprava, în loc să-mi cuprindă gâtul cu braţul rotunjit şi să-şi 
lipească obrazul de obrazul meu, aşa cum mă înfiora 
dezmierdarea genelor mătăsoase în ceasurile noastre bune 
şi din ce în ce mai rare, a sărit de pe taburetul din faţa 
toaletei şi a simţit nevoie să mă mai audă o dată, ca să-şi 
creadă urechilor: 

— Ai făcut tu aceasta? 

— Da, Ange. O faptă bună ori o faci întreagă, ori n-o mai 
faci deloc. 

— Eşti mai... Mai... Mai copil decât te consideram. 

— Se poale! Dar am dat putinţă unui om să ia o cale 
dreaptă în viaţă. 


Angela începu să râdă cu o sinceră milă: 

— O cale dreaptă! Bibia şi o cale dreaptă! Dragă Ciufulici, 
eşti de o candoare scandaloasă! Scumpul meu frate s-ar fi 
mulţumit cu mai puţin. Un bilet de vapor Marsilia-Alger şi 
subsistenţa pe şase luni ar fi fost prea destul. Bilet direct - 
cale dreaptă! După şase luni tot aci avea să se întoarcă şi 
tot cum îl ştiu. Nu era simplu să mă întrebi? Acum ce-ai să 
crezi mâine? Ce-ai să spui? 

— Ange, n-am să spun şi n-am să cred nimic. Toată viaţa 
am fost de un egoism feroce. O singură dată se întâmplă să 
mă depăşesc pe mine însumi. Şi atunci, ai aerul să mă 
asiguri că nu puteam găsi un mai prost plasament! Cu atât 
mai rău!... Va fi o lecţie unică şi definitivă. În orice caz, mă 
aşteptam la alt... la altă... 

— Zi! Zi! La altă recompensă... La altă recunoştinţă. La 
acestea te aşteptai? 

Angela îşi descărcă indignarea pricinuită de această 
pretenţie a mea, purtând pe unghiile trandafirii polizorul de 
fildeş cu o frenezie de şaizeci de mişcări pe minut. Mi-a 
întors spatele şi s-a aşezat la loc, pe taburetul toaletei, cu o 
contracție elocventă a umerilor, dovedind convingerea 
degustată că nu are cu cine vorbi. Ciudată mulţumită! Tot 
ce făcusem a fost doar ca să ne aducă linişte în casă şi să 
risipesc norii care umbreau ochii de azur ai Angelei. Mă 
despuiasem cu o generozitate egalând neghiobia. Omul 
cavernelor pusese laba păroasă pe un capital care ar fi 
îndestulat fericirea unei familii o viaţă întreagă, iar vinovat 
eram eu! În tovărăşia acestor reflecţii puţin consolatoare 
mă aflam a doua zi dimineaţa, singur, în faţa serviciului 
neatins de cafea cu lapte, când a zbârnâit telefonul. 

— Vă aşteaptă cineva jos... 

— Domn? Doamnă? 

— O, nu! Doamnă în orice caz, nu! O persoană... 

După graba portarului să-mi risipească amăgirea că ar 
putea fi o doamnă şi după ezitarea să eticheteze totuşi 
vizitatorul cu naturala calificare „un monsieur” - am înţeles 


că e vorba de Bibia. „Va să zică n-a plecat onorabilul?” - mi- 
a fost gândul dintâi. Cazul devenea interesant. Ce mai voia? 
Fără îndoială că nu se îndura să se despartă de un 
asemenea rar imbecil (cum mă dovedisem) şi, înainte de a 
părăsi filonul, mai încerca o recoltă suplimentară. Atâta 
neruşinare îmi întărâta mânia. Am scoborât scările sub 
presiune, gata să explodez. Voiam, să-i plătesc lui, 
descărcându-mă, dezolanta ingratitudine a Angelei. Când 
am dat însă ochii cu Bibia, toată indig-narea s-a transformat 
instantaneu, cum cristalizează fulgurant unele lichide puse 
în condiţii demult şi savant pregătite, sub ochiul unui 
observator de laborator. Într-o singură clipă am fost 
dezarmat. Niciodată nu m-a lovit o mai irezistibilă, o mai 
epică poftă de râs. În faţa mea înain-ta un Bibia de 
nerecunoscut. Mustăţile stufoase dispăruse-ră, suprimate 
de brici. Tot obrazul pătrat, ras de aproape şi de curând, 
părea golaş şi obscen, ca o piesă anatomică în pielea vânătă 
albăstrie. Numai sprâncenele scăpaseră de masacru. Erau 
însă mai negre şi mai teribile, făcând streaş-ină ochilor mici. 
lar ca această transformare să fie mai desăvârşită, Bibia 
îmbrăcase un costum albastru, strâmt în umeri şi scurt în 
mâneci: un costum albastru deschis şi o cămaşă de cel mai 
feciorelnic roz pe care a îndrăznit să-l pună pe dânsa 
vreodată cea mai blondă copilă în cea mai însorită zi de 
vară. Îl priveam magnetizat. Ne priveau cu o gravă 
nepăsare şi portarul şi cei şase valeţi, toţi distinşi la figură 
şi corecţi în uniformele lor, ca nişte personaje diplomatice 
travestite pentru un bal costumat. 

Am întins mâna. Dar cu o modestie neaşteptată, Bibia m-a 
cruțat de acest gest de fraternitate democratică, 
aplecându-se respectuos de spinarea lată cu gâtul scurt şi 
răsucind între degetele păroase o caschetă galbenă de 
mătase vegetală. Am constatat că încălţase şi espadrile de 
pânză albă cu talpa de sfoară împletită - probabil numărul 
cel mai mare descoperit în magazin; exemplarele gigante 
de reclamă. 


— Ce zici? Îţi place cum s-a civilizat Bibia? Mă întrebă cu 
un sincer şi pueril orgoliu. 

— Extraordinar! Am exclamat, făcând toate sforţările să- 
mi stăpânesc hohotul de înveselire. 

— Dragul meu, mă lămuri mai departe, ca patron am văzut 
eu bine că nu mai merge aşa!... Bibia trebuia să facă 
impresie bună şi clienţilor şi personalului. Oamenii te 
judecă după mutră şi după îmbrăcăminte. Atâta lucru a 
învăţat Bibia în viaţă!... N-a pierdut lecţiile lui Guguf! De 
aceea mi-am ajustat mutra şi îmbrăcămintea, ca să le iau 
piuitul la toţi. Mai ai ceva de zis? 

Bibia părea atât de încântat de sine, încât m-am mirat că 
nu se răsuceşte într-un picior, că nu face graţii ca 
manechinele magazinelor de modă, salutând, parcurgând 
holul cu o mână în şold şi cu cealaltă vânturând cascheta 
galbenă de mătase vegetală ca un evantai de pene de struţ. 

— Mai ai ceva de zis? Repetă întrebarea cu nelinişte, când 
văzu că răspunsul meu întârzia. 

— N-am nimic de spus, Bibia. Eşti extraordinar! L-am 
asigurat cu cinism. 

Pe urmă, am încercat să-l atrag într-un colţ cât mai ascuns, 
ca să-l scot din calea privirilor. Bibia mi-a dat alte dovezi de 
radicală transformare. N-a vrut să stea jos în fotoliul de 
alături. A rămas în picioare, că să nu mă compromită prin 
familiaritatea prea mare cu un asemenea ins şi ca 
personalul hotelului să-l considere ceea ce este: un patron 
de garaj venit să discute cuviincios chestii de afaceri cu 
comanditarul respectiv. N-a primit nici ţigară. Răsucind 
cascheta galbenă în mâinile păroase, cu manşetele cămăşii 
roz ieşite de-un lat de palmă sub mânecile prea scurte ale 
hainei, m-a pus în curent cu tot ce săvârşise în douăzeci şi 
patru de ore. Şi săvârşise într-adevăr o minune. 
Întreprinderea se anunţa mai mănoasă decât o crezuse. 
Luase totul în primire, schimbase o parte din oamenii de 
serviciu, introducea modificări; avea să lucreze el cu mâna 
lui, în atelier, reparaţiile delicate. Nu cerea bani. 


Dimpotrivă, venise să-mi restituie trei mii de franci, de care 
nu mai avea nevoie, fiindcă obținuse oarecare reduceri. Îmi 
cerea o chitanţă de descărcare în regulă. Am încercat să-i 
refuz. 

Bibia m-a privit o singură dată, mai apăsat ca o sută de 
argumente. Îmi spuneam că e la mijloc desigur un truc, o 
manoperă grosolană pentru a-mi câştiga încrederea mai 
departe în vederea unei alte lovituri din plin. Dar n-am 
scăpat până ce n-am mers cu el, să vizitez garajul şi 
atelierul, să aprob modificările şi să-mi dau avizul asupra 
proiectelor ce urmau să intre în aplicare după experienţa 
din primele luni. Cu mare surpriză am putut să observ că 
Bibia era ascultat şi respectat, că ştia să poruncească şi că 
se angajase cu temei la o ispravă pe care o cunoştea. Cu 
toată înfăţişarea grotescă şi cu toată cămaşa absurdă de 
culoarea şerbetului de trandafir, cu tot jargonul lui franco- 
valah şi cu tot trecutul înscris în fişele poliţiei, inspira 
subalternilor încredere şi o optimistă voioşie la lucru! 

— Când isprăvesc cu tine şi te achit până la ultima 
centimă, am să-i fac asociaţi pe toţi. Bibia nu înţelege să fie 
un exploatator. 

Vorbind, mă purta din garaje în atelier, îmi arăta cum 
funcţionează unele aparate şi pompe; îmi punea întrebări la 
care nu ştiam ce să răspund, căci eram cu totul străin de 
orice îndeletnicire practică a semenilor mei. Ascultam dis- 
trat, dar aprobam cu o însufleţire sinceră. Mai mult decât 
proiectele de transformare ale întreprinderii comanditate 
fără voie, mă preocupa şi mă încânta transformarea omu- 
lui. Găseam ceva înduioşător în această bravă îndârjire a 
dezertorului vagabond, să se înregimenteze în viaţa nor- 
mală şi să şteargă suvenirurile unei existenţe ticăloase. 
Contrastul dintre chipul monstruos şi brutal al lui Bibia şi 
dintre copilăroasa sa bucurie şi mândrie; dintre ideea ce 
mi-o făcusem despre dânsul şi dintre această magică trans- 
figurare morală, dădea încă mai mult preţ unei experienţe 


omeneşti la care contribuisem fără premeditare, prin sim- 
plu hazard, şi fără nici o voie bună, prin constrângere. 

Într-un ceas cât a ţinut întrevederea noastră, bărbia şi 
buzele lui Bibia s-au învineţit văzând cu ochii. Îi creştea 
părul sub pieliţa învăpăiată de perdaf, ca firele de grâu în 
palma fachirilor. Când ne-am despărţit, părea nebărbierit 
de trei zile. 

— Mai treci pe la Bibia! Îmi trimise o bezea unsuroasă din 
urmă, de la uşa garajului. 

Era diform, mai mult lat decât înalt; grotesc în haina 
albastră, în cămaşa lui roză cu manşetele ieşind complet din 
mâneca surtucului, fluturând cascheta de mătase vegetală, 
ca pe-un peron de gară la plecarea expresului sau ca pe-un 
chei de port la plecarea transatlanticului - era diform, 
grotesc, şi cu toate acestea m-a emoţionat. 

Din ziua aceea n-a mai apărut la hotel. M-a chemat de 
câteva ori la telefon, să-mi dovedească prosperitatea 
„întreprinderii”. Odată l-am găsit în cămaşă mov, altădată 
albastră-pal, a treia oară în cămaşă de culoarea caisei 
Această predilecție pentru nuanțele suave se afirma 
singura lui slăbiciune, de altfel inofensivă. Şi am înţeles că 
arbora drapelele tandre numai în cinstea mea, aşteptându- 
mi vizita, cu obrazul proaspăt ras şi dogorit de brici. 

Într-o zi când am trecut la garaj pe nevestite să-i cer o 
neînsemnată revizuire a motorului, l-am surprins în 
salopetă unsă de ulei, băgat cu faţa în sus sub un automobil 
ridicat pe tălpi de lemn, mormăind ca un urs în vizuină, 
lucrând cot la cot cu ajutoarele. Mi-a pus piesa la punct în 
câteva clipe, a intrat în birou şi după cinci minute şi-a făcut 
apariţia în costum fantezist, cu o prea frumoasă cămaşă lila 
şi cu o batistă de mătase verde spânzurând monograma ca 
un fanion din buzunarul de la piept. S-a oferit să ia loc la 
volan şi să verifice în câţiva kilometri de drum, cu urechea 
lui, pulsul motorului. 

— Dragă Dan, merge dumnezeieşte, ţi-o spune Bibia! 
Declară la întoarcere, coborându-se. Păcat că soarta lui e să 


rămână pe aci, în cine ştie ce mâini... 

— Ce vorbă e aceasta? Am întrebat. E a doua oară când 
îmi repeţi acelaşi lucru. N-am de gând să mă despart atât 
de uşor, mai ales acum, când Hispanoul acesta reprezintă a 
şasea ori a şaptea parte din toată averea mea mobilă şi 
imobilă. 

— Tocmai! Ştie Bibia, sireacul, ce spune! 

Mai mult nu i-am putut smulge nici de data aceasta. Am 
înţeles doar că se află în raporturi foarte reci cu amicii săi, 
Guguf şi Eliazar; iar cu Angela într-un război făţiş dintr-o 
pricină nelămurită. 

— Ce-ţi face „asociatul”? Mă cerceta în batjocură Angela, 
în dimineţile când afla de la cameristă că m-a chemat Bibia 
la telefon. 

— Foarte, foarte bine, dragă Ange! Niciodată n-am să pot 
săvârşi în viaţa mea o faptă mai bună şi nici n-am să văd o 
schimbare la faţă mai surprinzătoare. 

Angela îşi cernea privirea printre gene şi-mi replica 
întotdeauna cu o înciudare abia stăpânită: 

— Nu te-am crezut atât de naiv! Nici nu puteam să-mi 
imaginez că ai să cazi la patima filantropiei. Faptă bună?... 
Dar, dragul meu, era mai simplu pentru mine şi pentru noi 
amândoi, mai bine să-l ştim plecat la o mie ori două mii de 
kilometri de aci... Şi încă mai sigur, dincolo de Mediterana, 
la Alger, sau Tunis, sau Oran. Acolo se află destule taverne 
pentru oameni de speța lui. 

— Dar nu cunoşti nimic din ce se întâmplă, Ange, de poţi 
vorbi aşa. Bibia s-a transformat complet! Munceşte, are 
subalterni care-l ascultă şi-l respectă... Nu-l vede nimeni în 
nici o tavernă. Acum am toată siguranţa că în doi ani are să 
devină stăpân definitiv pe acest atelier şi garaj. Pe cât mi-a 
fost de odios la prima vedere, Ange, pe atât de simpatic îmi 
este acum. Omul e un animal plin de surprize... 

Angela îmi pufnea de râs în obraz: 

— Ai început să filosofezi, Ciufulici? Şi toate acestea prin 
scumpul meu frate! Ah! Eşti de un comic... De un comic!... 


Uită-te în oglindă! Domnul e filantrop, domnul filosofează, 
fiindcă într-o bună zi s-a întâlnit în viaţă cu un personaj 
evanghelic ca Bibia... 

Se oprea în faţă şi mă iscodea în ochi, iritată: 

— Ce-ţi spune, mă rog? Cu ce te-a câştigat atât de repede 
şi total? 

— Nu-mi spune nimic, Ange. Nu mi-a spus nimic... Mi-a 
zugrăvit, cu francheţea lui simplă şi brutală, toată existenţa 
de vreo zece ani. A recunoscut că ţi-a stors bani fără nici o 
ruşine, că ţi-a pricinuit numai necazuri. Mi-a arătat că vrea 
să se facă om de ispravă... Mărturisesc că, la început, am 
capitulat din laşitate, fără nici o convingere, numai ca să 
avem linişte şi să nu-ţi mai văd ochii mâhniţi, Ange... 
Socoteam că am săvârşit o prostie, fiindcă mă aşteptam să-l 
văd dispărând a doua zi... Îţi închipui surpriza, când mi-a 
dovedit că într-adevăr dorea să se apuce de muncă şicăe 
în stare să intre în rândul oamenilor. E puţin lucru acesta, 
Ange?... Mai avea nevoie să-mi spună ceva, ca să-mi câştige 
o simpatie şi o încredere de care la urmă se putea foarte 
uşor dispensa, odată ce apucasem să-i pun la dispoziţie tot 
ce-mi ceruse?... N-avea decât să-mi întoarcă spatele! Se 
văd acestea între altfel de oameni, mai puţin... Elementari, 
ca bietul Bibia. Mai ales aci, pe Riviera, unde naufragiază 
toate epavele omeneşti a trei continente şi a nu ştiu câte 
duzini de naţii...! 

Sfârşeam cu emfază în glas, fiindcă într-adevăr căpătasem 
un real ataşament pentru Bibia, naufragiatul societăţii 
salvat prin mine, fie chiar fără voia mea; şi simţeam nevoia 
să-l apăr împotriva scepticelor presupuneri care-l 
calomniau. 

Angela renunţa, ca să revină a doua zi la aceeaşi discuţie, 
în timpul cât îi rămânea liber între întâlnirile cu diferite 
prietene nedespărţite la partidele de tenis, de schi, de bob, 
de curse cu barca cu pânze sau cu motor: când aci, pe 
țărmul desfătărilor etern estival; când sus, la două ore 
distanţă, în Alpii zăpezilor spulberate. Înverşunarea era 


inexplicabilă şi ciudată. S-ar fi spus că neaşteptata 
cuminţire a fratelui vagabond, după ce o terorizase zece ani 
cu isprăvile lui, o contraria acum şi-i părea de rău augur. 
Găsisem singura justificare: desigur pentru Angela, ca 
pentru oricine, nu era plăcut gândul că undeva, aproape de 
dânsa, se afla o făptură păroasă şi grotescă, un frate 
compromiţător, conducând un garaj şi lucrând cot la cot cu 
calfele de mecanici. 

Dar Bibia devenise un frate comod şi discret. Nu apărea 
nici măcar pe uşa de dindos, ca altădată. Nu mai cerea 
nimic; trăia într-o lume fără nici o atingere cu universul 
nostru, care era al palasurilor şi al cazinourilor. lar 
asemenea contraste bizare se întâlneau la fiecare pas, aci, 
pe această Coastă de Azur, unde milionarii de anul trecut 
deveniseră tapeurii de club anul acesta, unde prinții ruşi 
făceau serviciul de dansatori plătiţi în cabarete, unde fostul 
crupier de cazinou se însura cu o latifundiară din America 
de Sud, unde o baroneasă austriacă răpise cu două 
săptămâni înainte un băiat de la ascensorul hotelului 
California şi unde într-o singură noapte stăpânul unui Rolls 
devenea şofer cu leafă pe propria lui maşină, iar şoferul se 
instala proprietar aro-gant, cu ifose, al automobilului la 
care, cu o seară înainte, deschidea portiera cu şapca 
galonată în mână. 

De două ori mi-am aruncat ochii la ceas cu nerăbdare. Pe 
fotoliu de marochin culoarea havanei aşteptau pălăria, 
bastonul şi mănuşile lui Guguf, împreună cu inseparabilele 
ziare de sport; dar amicul meu era invizibil. 

În hol se vântura mulţimea trepidantă dinainte de ora 
douăsprezece. Guvenantele întorcându-se cu copiii de la 
plajă, femeile grăbind să-şi schimbe toaletele pentru masă, 
amanţii ieşind la vad cu dunga pantalonilor impecabilă, soţii 
aşteptând resignaţi27 cu ogarii ruseşti în lanţ sau cu un 
peckinois în braţe, mătăsos, lăcrimos şi cârn ca un dragon 
în miniatură din templele Asiei; mişuneală neistovită şi 
sonoră, glasuri încrucişându-se în toate idiomele planetei, 


chemări şi râsete, glume şi ore de întâlnire, invitaţii şi 
proiecte contramandate - tot tumultul vibrant al unei lumi 
cu patria şi domiciliul în apartamentele palasurilor, la 
mesele cazinourilor, în vagoanele de dormit ale rapidelor de 
lux, în cabinele avioanelor, pe punţile marilor pacheboturi. 

De astăzi dimineaţă, mistralul încreţea luciul mării în 
valuri mărunte şi zburlite. Ceva din această şfichiuială 
nervoasă a vântului trecuse în glasuri, în mers, în gesturi, în 
râsetele întretăiate de sincope, în neascultarea rebelă a 
copiilor, în impacienţa agresivă a femeilor, în neastâmpărul 
câinilor cu blana electrizată şi gata să-şi arate colții fără 
pricină. 

Numai valeţii în neclintirea lor solemnă, cu figurile 
pietrificate, aliniaţi după înălţime, asistau impasibili la 
această vânzoleală, aşteptând atent să ghicească o dorinţă 
înainte de a fi exprimată prin vreun semn, înaintând un pas 
să primească o haină, să ofere foc pentru o ţigară să ia în 
braţe o minusculă javră alintată, să transmită un ordin. Pe 
chipurile lor osoase şi identice nu se citea grabă, 
nerăbdare, inteligenţă, curiozitate, înveselire sau plictisea- 
lă. Reduşi la rolurile de automate, puneau fără îndoială tot 
amorul propriu profesional în desăvârşita exterminare a 
oricărui reflex de viaţă activă, în suprimarea oricărei 
expresii, în morga atentă şi de o insultătoare condescen- 
denţă. 

Privindu-i, mă gândeam la oroarea glumelor şi reflecţiilor 
din camera lor de mâncare, la schimbul de informaţii şi de 
cancanuri, la poreclele pitoreşti cu care desigur ne-au 
botezat, la culisele acestui decor şi la slu-ţeniile acestei 
faţade, aşa cum apar din cinica zugrăveală a camenilor de 
serviciu cunoscându-ne toate umilinţele secrete: camerista 
povestind până la ce distanţă coboară sânii doamnei 
contese N., când îi scăpară din sutien-gorge; ce mască de 
dresuri îşi aşterne noaptea pe obraz nevasta ministrului 
armean de la etajul II; ce scenă furtunoasă s-a petrecut în 
zori între brazilianca opulentă ca o cadână pen-sionară, cu 


peruca oxigenată şi cu actul de naştere datând dinainte de 
proclamarea republicii, şi între dansatorul argentinian, care 
se pretinde fiul unui plantatorul ruinat, de veche nobleţe 
spaniolă din Bahia Blanca, dar până anul trecut nu era 
decât un băiat de serviciu la o modestă cafe-nea din Place 
Blanche. 

Adevărata noastră faţă, ulcerele tăinuite, laşităţile 
insuportabile, numai aceşti spioni mereu prezenţi le-au 
pătruns până dincolo de unde ne îngăduie propriul nostru 
curaj să privim în noi înşine; totuşi nici o tresărire de 
muşchi în obraz, nici o scurtă lucire de înţelegere în ochi, 
nu trădează disprețul şi batjocura conservate prin 
congelare sub înfăţişarea lor glacială, pentru ceasul când 
rămân numai între dânşii să-şi împărtăşească recolta 
descoperiri-lor dintr-o singură zi. Mă gândeam la romanul 
celebru al lui Octave Mirabeau: Le Journal d'une femme de 
chambre, 28 la romanul mult mai uman al scriitorului rus 
Ivan Şmelov, Garcon! 29 cam prin acel an, 1925, apărut în 
traducere franceză, la celălalt roman mai vechi, al lui Jean 
Lorain: Helie, Garcon d'Hotel, 30 cu acţiunea desfăşurată 
tocmai printre clientela interlopă a palasurilor, pensiunelor 
şi vilelor din această Coastă de Azur, şi mă întrebam dacă 
jurnalul Celinei ar fi oare mai puţin pitoresc şi senzaţional. 

De şase ani era tovarăşa fidelă a Angelei, n-o părăsise o 
singură zi, nu părea mirată de nimic, nu lăsa să străbată un 
singur semn de bucurie, de surpriză sau dezaprobare la 
deciziile stăpânei; fără îndoială că ea numai îi cunoştea 
viaţa secretă dinainte de apariţia mea - acel trecut enig- 
matic pe care mă aflam din ce în ce mai gelos şi mă rodea 
ca un sfredel circular de dentist într-o măsea cariată. Dar 
toate încercările să-i smulg ceva prin surprindere, prin 
ameninţare sau prin ispita unor daruri generoase, cât i-ar fi 
asigurat o zestre şi un debit de tabac (visul suprem al unei 
cameriste franţuzoaice, când nu râvneşte la cariera de ma- 
nechin, de dansatoare goală la Cazino de Paris sau de star 
la Hollywood); toate acestea au dat greş. Au pus între mine, 


rentierul valah şi între ea, sluga occidentală, o distanţă din 
toate punctele de vedere umilitoare pentru stăpân, nu 
pentru servitoare. 

A treia oară am înălţat ochii la cronometrul electric din 
peretele holului, hotărât să nu-l mai aştept pe Guguf. 
Douăsprezece şi cinci... Am scos o carte de vizită şi am 
ieroglifat câteva cuvinte, să-i fixez întâlnire pe după amiază, 
pe urmă am aşezat misiva în evidenţă, deasupra grupului 
de natură moartă: pălăria, bastonul, mănuşile şi cele trei 
ziare de sport: roz, crem, verde-pal. Aprindeam o ţigară şi 
mă ridicasem, când m-a oprit pe loc o scenă a cărei 
semnificaţie îmi rămânea încă ascunsă, deşi inima mi-a fost 
străpunsă de săgetarea unei presimţiri. 

În uşa sălii de lectură, Guguf şi Nadia Vologhin se 
despărţeau şi se vedea lămurit că amândoi nu se îndură să 
se despartă. Guguf îi sărutase vârful degetelor şi rostise 
ceva plecat asupra rusoaicei, aspirându-i parfumul sânilor 
strânşi în haina subţire. Nadia Vologhin izbucnise în râs 
nervos, cum râdeau toate femeile, în această dimineaţă cu 
mistralul acidulat, dându-şi capul pe ceafă şi dezvelind 
gâtul alb-argintiu, voluptuos, ca o guşă de porumbiţă după 
ce-a sorbit alintat picăturile de rouă din cupa unui 
stânjenel. Era frumoasă, tânără, misterioasă ca orice 
rusoaică, scăpase la cincisprezece ani din Sovietia în 
peripeții dramatice care umpluseră cronicile ziarelor cu 
cinci ani în urmă; era din familie nobilă, înrudită cu faimosul 
principe Yusuppof, asasinul lui Rasputin, 31 se măritase cu 
un scoţian, se despărţise; la douăzeci de ani parcursese 
atâtea episoade de roman câte ar fi îndestulat 
douăsprezece existenţe aventuroase de femeie şi radia acea 
atracţie irezistibilă şi bolnavă a făpturilor slave, în acelaşi 
timp simple şi complicate, directe şi mereu nesatisfăcute, 
plictisite şi pasionate, torturate în iubire şi exaltate în 
nefericire, cu care Rusia ţaristă furniza balurile tuturor 
staţiunilor balneare şi climaterice din Europa înainte de 
1914 şi pe care Rusia roşie le-a surghiunit definitiv, 


dezaxate şi fără nădejde, să umple capitalele lumii, să 
devină cântărețe de cabaret, dansatoare şi croitorese, 
eroine de film şi garderobiere de teatru, chelneriţe sau 
profesoare de pian, uneori prostituate de trotuar, alteori 
adevărate regine ale unui sezon, dominând despotic şi 
capricios asupra celorlalţi muritori de rând, ca să le 
întâlneşti, peste trei ani, vânzând flori sau păpuşi de piele la 
Kasbeck, la l!Ermitage, la Căveau Caucasien, la Florida, la 
El Garron. 

Alături de Guguf, Nadia Vologhin alcătuia o superbă 
pereche. Şi se ghicea că amândoi sunt stăpâniţi de acelaşi 
apel imperios al trupurilor aspirându-se prin toţi porii, la 
care rezistau încă numai din cochetărie, să prelungească un 
joc şi să-şi ascută dorinţa, întârziind-o cu o savantă artă a 
voluptăţii. Guguf o înfăşură cu o privire magnetică de şarpe. 
lar Nadia Vologhin se mlădia refuzându-i ceva, scoţându-şi 
degetele din mâna lui, depărtându-se cu un pas şi revenind 
să-i ofere parfumul sânilor sub nări, prea aproape, ca într- 
un dans oriental, fără pudoare, instinctiv şi inconştient, 
poate venit de departe din spaţiu şi din timp, din sângele 
vreunei străbune circaziene, persiene, indiene, 
cambodgiene. Haina europeană părea un înveliş anacronic, 
gata să cadă, o crisalidă urâtă din care se va desface acuşi 
fluturele gol şi înaripat, cum zvâcnesc de după perdeaua 
templelor şi-a haremu-rilor dănţuitoarele Asiei - continentul 
unde spasmul îmbrăţişării e preparat cu o cucernicie de act 
religios şi cu euritmie de lupanar. 

Dar nu scena aceasta mă înţepenise în fotoliu, cu ţigara 
stinsă şi cu ochii ficşi. 

Nu eram singurul privitor. 

La cealaltă uşă, la intrarea principală, se oprise An-gela. 
Avea racheta în mână, costumul alb de tenis, pantofii cu 
talpa elastică de azbest. Intrase cu pasul ei zvelt şi tânăr, cu 
faţa luminată de soare, cu ochii dintotdeauna calzi, 
transparenţi şi virginali. Ochii ei de azur! Prive-liştea o 


oprise brusc. Mâna cu racheta a lunecat atârnată în jos, 
trasă de o povară prea grea. 

Toată figura s-a crispat dureros, ochii s-au stins, bu-zele s- 
au încreţit veştede: mi s-a părut deodată o vră-jitoare care- 
a pierdut puterea unui farmec, a îmbătrânit cu douăzeci de 
ani într-o singură clipă; una din acele incarnaţii 
neliniştitoare din basmele germane, ajunsă de un blestem 
perfid în ceasul când se aştepta mai puţin - acea mireasă de 
toţi adorată şi slăvită, prefăcută la altarul cununiei într-o 
cumătră cu chip respingător sub râul de beteală, când 
mirele şi nuntaşii o împung la fugă, făcându-şi cruce. 

Cu acelaşi gest, ca la acelaşi semn, şi eu şi Angela, am dus 
palma la ochi, să alungăm priveliştea. 

Ea, arătarea celor doi; eu, arătarea ei. 

Şi am surâs amândoi uşuraţi, întorşi dintr-un vis rău, când 
am coborât mâna descoperind din nou privirea. 

Guguf se despărţea în sfârşit de Nadia Vologhin. 

Angela mă văzuse şi înainta surâzând spre mine, cu faţa ei 
de inalterabilă tinereţe dântotdeauna, cu buzele proaspete 
şi nevinovate, cu ochii calzi, transparenţi şi virginali. 

Ochii ei de azur. 

VII. 

VIAŢA NU E ÎNTOTDEAUNA VEROSIMILĂ. 

Prieteniile femeilor se transmit de la una la alta, ca gripa 
spaniolă. 

În ziua întâi, Angela n-a cunoscut decât o doamnă 
contemporană cu Sesostris, 32 cu moaştele văpsite în 
farduri lucioase ca emailul, conservate desigur de cinci mii 
de ani pe-un fund de borcan în tainiţile piramidelor. Era o 
doamnă foarte respectată, fiindcă purta un nume istoric şi 
administra o avere evaluată în cifre astronomice. (Numai 
colierele schimbate în fiecare seară în jurul gâtului zbârcit 
şi lung, de broască ţestoasă, ar fi ajuns să plătească 
anuităţile datoriilor noastre de război). Dar era o doamnă 
foarte ciudată şi avară, jucând la cazinou mize derizorii, ca 


o guvernantă ieşită la pensie, riscându-şi cu degetele 
crispate de emoție drojdia economiilor de-o viaţă întreagă. 

Când pierdea trei fise în şir, se enerva pe privitorul din 
faţă şi din spate, pe vecina din dreapta şi din stânga, pe 
crupieri şi pe toată asistenţa inocentă, admonestându-i cu o 
voce cavernoasă de fonograf. Vorbea cu accent egal de 
străin toate limbile. Tutuia cu o egală familiaritate valetul 
care-i curăța scrumiera ca şi marii-duci pe care-i ţinuse în 
copilărie pe genunchi. După ce-şi împlinea tributul dinainte 
fixat, ochea o victimă să-i asculte suvenirurile de pe vremea 
când demult răposatul rege Eduard al VII-lea, cu statuia la 
trei sute de metri alături, nu era decât un zvăpăiat principe 
de Galles, moştenitor al Marei Britanii şi al Indiilor, lăsând 
vesta cu un nasture descheiat pe burtă, manşetele 
răsfrânte la pantaloni şi ghetrele albe de olandă. 

Angela s-a supus docilă acestui supliciu. După o lună 
jumătate număra o duzină de prietene. De toate vârstele, 
de toate naţiile, de toate extracţiile şi de toate capriciile. 

Iar în vila octogenarei mumifiate, celebră pe tot litoralul, 
avea intrarea liberă la orice oră, ca o nepoată crescută 
îndelaolaltă cu toate odraslele figurând în almanahul Gotha. 

Ca să nu ne închidem asemenea uşi şi să nu ne interzicem 
asemenea relaţii, cu o dezinvoltură foarte în obiceiul 
locului, ne-am dat drept un tânăr menaj valah, consfințit în 
patrie de ofiţerul stării civile şi de sfânta noastră biserică 
răsăriteană şi autocefală. Spre totala mea consternare însă, 
Angela luă foarte în serios această nevinovată impostură 
matrimonială. Mă considera un soţ autentic şi nimic mai 
mult. Adică bun numai pentru rolul de figurant la masă, la 
cazinou, la ceaiuri; redus la funcţia strict conjugală de a 
păstra umbrela şi poşeta, de a da fuga la hotel să schimb un 
pardesiu, de a răspunde la telefon şi de a aduce automobilul 
la scară, de a achita facturile şi de a executa comisioanele. 

Odată aceste misiuni împlinite, rămâneam liber. Prea liber. 
Angela dispărea în tovărăşia duzinei de prieteni care o 
acaparaseră cu desăvârşire. Eu rătăceam melancolic, ca un 


căţel orfelin în căutarea unei mame adoptive. Şi îmi găsisem 
două mame adoptive, nu una: Guguf şi Eliazar. 

Eliazar mă rechiziţionase să-i furnizez ţigări, să-i 
împrospătez biblioteca nomadă şi să-i servesc drept 
auditoriu. 

Guguf era mai scump la vedere - zece minute, un sfert de 
oră, cel mult jumătate - dar îl aveam întotdea-una la 
îndemână, fiindcă locuia în acelaşi hotel, acelaşi etaj şi pe 
acelaşi culoar. Uneori bătea în uşă dimineaţa, îndată după 
plecarea Angelei. În halatul chinezesc de mătase neagră 
dublat cu mătase portocalie şi ornat cu o singură 
monogramă de fir, până ce sosea maseurul şi până ce 
camerista îi prepara baia, venea să fumeze cea dintâi ţigare 
şi să afle care ne sunt proiectele până în seară. 

Îi admiram rezistenţa. Noaptea, până la douăsprezece, 
dansa la una din nenumăratele „gale“, pentru victimele 
inundaţiilor, pentru copiii naufragiaţilor, pentru refugiații 
ruşi, pentru sinistraţii cutremurului din Chili, pentru 
concursurile de frumuseţe, pentru flămânzii sau ciumaţii 
din India; de la miezul nopţii până la trei sau la patru, găsea 
timp să piardă sau să ridice câteva zeci de mii de franci la 
Cazinou, la Cercul nautic, la Golf-Club, sau la unul din 
cercurile particulare răsărite ca tot atâtea ciuperci; la opt 
dimineaţa era odihnit, bine dispus, consultând cerul şi 
barometrul ca să-şi aleagă costumul din acea zi, gata să 
facă surâzător faţă întâlnirilor cu Nadia Vologhin sau cu 
miss Eileen Russel-Leet, să deşerte pe stomacul gol câteva 
cocteiluri cu Dickie Hood, să pornească într-o expediţie pe 
mare, vâslind cu braţele şi pieptul gol, în piroga indiană a 
lui Antonio della Rocca. 

— Ai o sănătate de fier, Guguf! Te-aş ruga să-mi destăinui 
şi mie secretul... 

Exclamaţia izbucnise fără voie, din legitimă invidie, după o 
confruntare în oglindă, unde-mi descoperisem pleoapele 
roşii, pomeţii scofâlciţi, părul pretimpuriu rărit la tâmple. 


Guguf mă examină printre aţele albastre de fum şi, 
încrucişându-şi pe spătarul fotoliului mâinile sub ceafă, 
surâse cu toată dantura albă şi puternică: 

— Chestie de temperament şi de voinţă, dragul meu! 
Secretul e foarte simplu... Să nu te alarmezi niciodată! Să 
nu te gândeşti la ziua de mâine, niciodată! Să-ţi spui că în 
viaţă nu ţi se poate întâmpla nimic rău niciodată, decât dacă 
vei capitula singur din laşitate sau din slăbiciune... Restul 
sunt fleacuri! Un pahar de Vichy33 şi un maseur în fiecare 
dimineaţă. Un duş rece... Le afli în orice broşură de 
educaţie fizică. 

Privirea lui mă cântărea cu o ironie proteguitoare. 

Lecţia era fără folos. Prea târzie. 

Mă simţeam flasc, nevertebrat, incapabil de o hotărâre 
energică, incapabil de o reacţie. Toate slăbiciunile mele de 
copil crescut alintat şi fără o armătură solidă a vieţii: 
egoismul, vanitatea, capriciile, le plăteam scump la cea 
dintâi întâlnire cu o pasiune care-mi toropise instinctul de 
conservare. 

Fusesem şi eu învăţat să nu mă gândesc la ziua de mâine, 
atunci când nu putea într-adevăr să-mi aducă nici o 
surpriză. Acum însă mă obseda cu o spaimă, îmi chinuia 
somnul cu vise urâte. Ziua de mâine era ziua facturilor, a 
notelor de la hotel, a telegramelor din ţară, a unei alte vân- 
zări, a contului de la bancă, a accidentului stupid care să 
dezvăluie că am fost un vulgar impostor înfăţişând pe 
Angela ca tovarăşă legitimă, întocmai ca aventurierii cu trei 
paşapoarte în buzunar şi cu trei identități deosebite pentru 
trei frontiere. Cum ajunsesem aci, era cu neputinţă să-mi 
explic. Dar cum va sfârşi, o ştiam. Sfârşitul acesta se 
apropia inevitabil şi plin de cutremurare. Avea să sosească 
în dimineaţa când voi fi silit să mărturisesc Angelei - ca într- 
un ultim capitol de roman senzaţional şi ca într-un ultim act 
de melodramă răsuflată - că nu-mi rămâne decât costul 
biletului de tren să mă întorc în ţară, sau preţul unui 
revolver din care ajunge un singur glonţ, pentru a încheia 


răfuiala mea cu viaţa. Banal deznodământ. Epilog reeditat 
de o mie de ori pe an, în acest cimitir al decavaţilor. 

Guguf strivi ţigara în farfurioara de metal şi se ridică: 

— Să-ţi trimit maseurul? Zguduie-te puţin! Scutură-te! Fă 
ceva!... De ce nu joci cărţi?... E o terapeutică admirabilă. 
Orice e mai bine, decât viaţa aceasta vegetativă. 

Am surâs cu un sentiment umil de inferioritate: 

— Guguf, pentru aşa ceva mi-ar trebui rezistenţa ta sau 
măcar veniturile tale... 

— Parol? Veniturile mele?... Dar eşti nostim de tot, dacă-ţi 
imaginezi că primesc câştiguri ca tine... Dau telegramă şi 
trec pe la bancă? Aceasta ai văzut? Ai înţeles? Şi aceasta 
crezi?... Ar fi prea simplu şi n-ar mai avea nici un haz. 
Veniturile ţi le creezi singur, dragul meu!... Numai proştii şi 
leneşii ronţăie dintr-o moştenire ca şobolanii care şi-au 
făcut casa într-un şvaiţer. 

— Vrei să spui că schimbând trei costume pe zi, dansând la 
Cazino până la miezul nopţii, ţinând un banco şi flirtând cu 
Nadia Vologhin, lupţi crunt pentru existenţă, Guguf?... Mă 
socoteşte prea imbecil, ca să te cred...! 

— Eşti, cum să spun? Eşti un naiv, dacă încă n-ai pri-ceput. 
Lupt pentru existenţă cu armele de aci. Şi fii sigur că eo 
luptă mult mai feroce decât oriunde. Aci nu afli de la nimeni 
cruţare. Nici nu-ţi este permis să acorzi nimănui cruţare. 
Devori sau te devoră! 

Guguf rostea aceste declaraţii antropofage, cu glasul lui 
onctuos şi zeflemist, care mai târziu avea să le pecetluiască 
un înţeles mai sinistru. Acum mi se păreau flecare 
lăudăroşenii, născocite de un privilegiat al destinului, ca să- 
şi justifice un trai frivol şi prea fără de surprize. Să lupte - 
cu cine? Împotriva cui? Totul i se oferea. 

Continuam să surâd, stupid şi neîncrezător, admirându-i 
statura înaltă şi zveltă, ochii catifelaţi, obrazul arămiu dar 
proaspăt, părul negru-albastru, despicat de cărarea impe- 
cabilă, chiar aşa cum se afla acum, cu capul abia ridicat de 


pe pernă după cele patru ore de somn; - toate mişcările 
elastice şi feline, care nu îngăduiau imaginea nici unui efort. 

— De ce mă priveşti aşa? Întrebă, înfăşurându-şi cordonul 
de mătase cu canafuri de fir. [i se pare neverosimil? Viaţa 
nu e întotdeauna verosimilă... Acum mă aflu într-o pasă 
bună. Mâine poate să vină o pasă rea, cum au mai trecut. 
Tot secretul e să nu şovâăieşti atunci! Să nu cruţi nimic şi pe 
nimeni... Vino la mine să-ţi dau îndărăt romanul de aseară. 
Am încercat să-l citesc. Imposibil... N-am nici timp, nici 
răbdare, pentru asemenea anemice fantezii. Prefer să 
trăiesc romane, nu să le citesc şi să cad în extaz ca tine. Te 
asigur eu - e mai amuzant şi mai palpitant...! 

Am traversat culoarul după Guguf, în camera cu masa de 
toaletă tot atât de încărcată cu pomezi, apă de păr, 
foarfece, pile, perii şi ustensile, ca toaleta unei femei. Mi-a 
dat romanul cu semnul înfipt la a cincea pagină, de unde îl 
ostenise imaginaţia plicticoasă şi banală a auto-rului. 

Smochingul de aseară şi cămaşa de mătase erau aruncate 
pe divan. Alături aştepta costumul din acea dimineaţă, gata 
orânduit, cu cămaşa, ciorapii, cravata şi pălăria asor-tate 
după limpeziciunca cerului şi indicaţia barometrului. 

Două cufere Innovation, enorme, înălțate în picioare, cu 
curelele desfăcute în evantai, adăposteau hainele care nu 
încăpuseră în garderobul dublu. Pe amândouă se aflau lipite 
etichetele colorate ale hotelului Miramare din San-Remo. 

— Ai stat la San-Remo? M-am mirat, fără nici o intenţie. E 
plăcută societatea de acolo? 

— La San-Remo? Ce te face să crezi că am fost la San- 
Remo? Se întoarce Guguf, deodată serios, cu o dungă între 
sprâncene. 

În aceeaşi clipă însă, îmi surprinse linia privirii asupra 
etichetelor de pe cufere şi continuă cu nepăsare: 

— Am stat o singură noapte, anul trecut. Mi-a lăsat o 
impresie funebră... Poate fiindcă a plouat toată noaptea, 
poate fiindcă am aflat că sunt nişte sanatorii de tuberculoşi 
pe aproape. Nu aprinzi o ţigară? 


Cu îndemânarea-i acrobatică şi cu neputinţă de înregistrat 
decât într-un film au ralenti, a scos portţigaretul de nu ştiu 
unde şi-a aprins ţigara nu ştiu când, oferindu-mi flacăra 
mică. În timpul cât aprindeam, am simţit ochii cercetându- 
mă stăruitor. Voiam să mai întreb ceva. Citisem în ziarele 
locale că hotelul Miramare de la San-Remo a fost inaugurat 
de-abia la începutul acestui sezon. Dar o bătaie în uşă îmi 
opri întrebarea pe buze. 

— Intră! Invită calm, fără să se întoarcă, examinându-mă 
mai departe, să-mi descifreze gândul nerostit. 

Era Mahmud, maseurul negru; un sudanez uriaş şi superb, 
lat în spate şi strâmt în şolduri, ca basoreliefurile egiptene. 

Guguf păru încântat de această intervenţie, care punea 
capăt unei discuţii nedorite. Îmi făcu semn de înţelegere 
veselă şi complice, mustrând negrul cu o prefăcută 
severitate: 

— Ai întârziat, Mahmud! E a treia oară. Am să te amendez 
sau am să-mi caut alt maseur. Nu mai merge! Dă carnetul 
să-ţi însemn amenda. 

— Muţic, nu este nevoie de amendă. M-am amendat 
singur, muşi€! Am jucat toată noaptea belotte cu şoferul de 
la Ahmed ben Djarrir-Paşa. lar acest cicălos mi-a câştigat 
ulcima şentimă, muşi€, ulcima ţentimă! 

Mahmud nu părea defel disperat, după râsul alb care-i 
întindea gura până la urechi. 

În fiecare noapte îşi pierdea agoniseala din ziua trecută, în 
cafenele ticăloase de port, iar dimineaţa ar fi avut şi el 
nevoie de un maseur, să-l pună pe picioare, după ceasurile 
de nesomn şi paharele de whisky falsificat. Aci toţi jucau, de 
la şoferi până la agenţii de poliţie secretă şi de la stăpâni 
până la valeţi; unii în cluburi cu smochingul obligatoriu, alţii 
în taverne cu obloane trase, după rang şi după pungă. Şi 
toţi împărtăşeau filosofia lui Guguf: după o pasă rea vine 
alta bună - singurul secret e să-ţi spui că în viaţă nu ţi se 
poate întâmpla nimic rău, decât atunci când capitulezi 
singur, din laşitate sau din slăbiciune. 


— Aşadar, fără şansă şi astă noapte? Îl iscodi amuzat 
Guguf. 

— Muţic, până la douăşprejeşe câştigam toşi banii de la 
cicăloşul aşela. Opt sute cincizeţi frânţi, muţi€. Pe urmă l-am 
împrumutat cu două şute franşi şi mi-a luat ulcima şentimă 
muşi€, ulcima ţentimă! 

— Trebuia să te ridici la douăsprezece, Mahmud! Era mai 
cuminte şi astăzi aveai opt sute cincizeci de franci în plus. 

— M-am gândit la asta, muţi€, aji dimineaţă. M-am gândit 
şi mi-am dat cu pumnii în cap, ca un proşt şe sân. 
Întotdjeauna am mintşe bună numai dimineaşa, muşit! 
Dară nu fatşe nimic. Până la sfârşit banii totşi la mine au să 
se întoarcă, muşic. Ţunt puţi la casa de economie. Depuţi cu 
protţent, muţic. 

— Mahmud, îl sfătui Guguf surâzând, cu o sceptică 
experienţă, ascultă-mă pe mine! La cărţi să nu alergi 
niciodată după banii tăi. l-ai pierdut, ia-ţi adio! Caută altul, 
cu alţi bani şi cu economiile lui, Mahmud. 

Pe urmă, deschide uşa de la baie, din prag, mă arătă 
sudanezului. 

— Deocamdată am să-ţi predau un client nou. Are nevoie 
să-i pui în mişcare sângele şi să-l faci de şaptesprezece ani. 

— Muţic, Ahmed ben Djarrir-Paţa mi-a promiţ o decoracie, 
Ţemiluna de Tţumbuctu cu cordon, atât dje frumos l-am 
încinerit cu mâinile mele, muţic! Mă asigură Mahmud, 
arătându-mi mâinile cu degetele lungi şi cu palma 
trandafirie, ca de maimuţă. La dişpozişie, muşic! Fixaţi ora 
ţi întţepem ţerviţiul! Acum, muţic? Mâine djimineaţă, 
muşic? 

— Bine, Mahmud. Am să fixez zilele acestea. Poate mâine, 
poate poimâine... 

Nu mă simţeam în stare nici de atâta încordare a voinţei, 
să-mi hotărăsc o jumătate de oră pentru un masaj 
înviorător. 

— Unde luaţi masa? Întrebă Guguf din baie, Maxim's? 
Eduard? Ambasadori? 


Era inutil să răspund, fiindcă nu eu hotăram. Angela sosea 
întotdeauna cu o modificare de ultimul moment, în 
program. Mahmud îşi lepădase costumul sumar şi în pielea 
goală, încins cu un şervet, veni să închidă uşa după mine. 
Pielea neagră şi uleioasă împrăştia un miros animal. 
Puternic şi rânced. 

— Muţic, întţepem mâine? 

Am făcut un gest indecis cu mâna în care ţineam romanul 
restituit de Guguf, fiindcă ficţiunile autorilor de romane i se 
păreau mai prejos de viaţa cea reală şi palpitantă. Mahmud 
a tras zăvorul. Pentru Guguf începea o zi plină, de, luptă 
feroce” cum pretindea el. Pentru mine o zi fără nici un rost 
şi fără nici o speranţă, de căţel orfelin. 

M-am îndreptat spre cealaltă mamă adoptivă. La Eliazar. 
Pe acesta ştiam că n-am să-l găsesc nici în baie, nici 
aşteptând maseurul, nici alegându-şi costumul şi cravata 
după culoarea cerului şi buletinul meteorologic. 

Într-o cameră de mansardă cu tavanul oblu şi cu fereastra 
ca un capac de tabachere. Eliazar îşi alesese cartierul 
general la un hotel cu luna, vechi şi murdar, din dosul 
Azilului Evanghelic. Camera era nemăturată cu 
săptămânile. Pe lângă pereţi, jos, direct pe podea, se în- 
şirau vrafuri de cărţi: dicţionare şi tratate sociale în toate 
limbile, manuale de matematici şi de navigaţie, romane 
poliţieneşti şi atlasuri. Iar spaţiul liber între pat, lavoar şi 
această bibliotecă fără rafturi era presărat de capete de 
țigări, cutii goale cu toate firmele manufacturilor de tabac 
europeano-americano-africane, chibrituri arse, hârtii 
mototolite şi pătate de grăsime, în care au fost înfăşurate 
scrumbii, felii de mortadela34 şi de şuncă, brânză şi 
legături de ridichi - dejunurile lui Eliazar, mizere şi sinistre, 
de şomer cu patru diplome academice. 

Ştiam că îl aflu în pat, cu faţa în sus, legănând picior peste 
picior un papuc cu talpa descusută şi atârnând numai în 
vârful degetelor, citind o carte de la distanţă, cu mâna 
întinsă, în poziţiile cele mai incomode şi chinuitoare la care 


îl condamnau ochii presbiţi. Niciodată însă n-aş fi putut 
ghici dinainte dacă volumul din acea zi avea să fie un 
manual de anatomie descriptivă, un tratat de algebră sau 
un roman englezesc de Edgar Wallace. Pentru el, toate 
prezentau acelaşi interes. Citea opurile de mecanică sau de 
trigonometrie cu pasiunea celui mai senzaţional foileton, 
completându-şi şi verificându-şi teoremele în minte, fără să 
pună mâna pe hârtie şi pe creion. Se afunda în lectură ca în 
paradisul artificial al unui narcotic, pentru ca îndată ce 
revenea la realitate să rânjească duşmănos vieţii, ca un 
câine jigărit şi proletar, capturat în cuşca hingherilor. 

Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mai enigmatică îmi 
apărea amiciţia lui cu Guguf şi Bibia, aşa cum sosi-seră în 
grup absurd şi ridicol, la Bar du Boeuf, în cea dintâi 
dimineaţă. Nimic din înfăţişare, din inteligenţă, din 
preocupări, din port, din lumea de unde veniseră şi spre 
care se aflau fiecare atraşi nu îndreptăţea această legătură 
Era inexplicabil cum se putuseră întâlni vreodată, la 
intersecţia unor drumuri aducându-i din trei puncte 
cardinale opuse. Întrebarea mă obsedase de la prima lor 
apariţie. Acum taina devenea mai insondabilă, fiindcă mai 
bine îmi dădeam seamă că prăpastia între dânşii nu era 
numai aparenţă, la port, la înfăţişare şi nivelul lor de edu- 
caţie. Trăiau în trei lumi diverse. Au fost creaţi pentru trei 
lumi de contrast. Bibia, bruta elementară, atins de pocăință 
şi de graţia divină, după o existenţă de vagabond la peri- 
feria societăţii. Guguf, strecurându-se unduios şi alintat în 
lumea cea mai complicată a privilegiaţilor de destin; flirtul 
Nadiei Vologhin; prietenul intim al lui Antonio della Rocca, 
floare a diplomaţiei italiene; iniţiator şi mentor al lui Dickie 
Hood, odraslă de multimilionar în dolari, cu un Lincoln şi un 
Rolls în garaj şi cu iahtul legănându-se ancorat în port. 
Eliazar, în fine, boem hârsut şi vindicativ, în război cu tot 
universul, dar lucid ca un chirurg şi îndopat de carte, să 
opună piept specialiştilor celor mai în curent din cele mai 
contradictorii ramuri enciclopedice: ingineri şi sociologi, 


navigatori şi istorici literari, strategi şi bacteriologi. De 
unde veneau? În ce ceas s-au întâlnit şi ce i-a legat 
indisolubil? Ce comunicare subterană şi invizibilă exista 
între aceste trei exemplare de umanitate, pe care viaţa 
normală îi ţine îndeobşte la distanţă să nu se întâlnească 
niciodată, aşa cum evoluează aştrii pe cer în orbitele lor 
precis calculate să nu se încrucişeze în vecii vecilor? 

Din ziua întâi, nu i-am mai văzut împreună. Aş fi avut drept 
să cred că a fost un simplu accident. Un capriciu al 
întâmplării, care i-a apropiat ca trei compatrioți pe un 
pământ străin, într-o gară de tranzit, făcând să dispară 
pentru câteva ceasuri barierele dintre indivizi şi dintre 
ierarhiile sociale. Dar pomeneau despre amintiri comune şi 
intime. Se tutuiau ca vechi camarazi. Fără să-şi încalce 
teritoriul unde şi-au reluat fiecare locul firesc şi 
predestinat, Bibia la garajul din Avenue Selvoza, Guguf la 
Carlton şi Eliazar în hotelul mizerabil din dosul Azilului 
Evanghelic; fiecare era în curent cu faptele şi intenţiile 
celorlalţi doi, cunoştea unde-au fost şi care le-a fost bilanţul 
zilei; păreau că se află permanent în contact prin antene 
nevăzute şi mai sensibile ca priceperea mea, deşi eu îi 
întâlneam în fiecare zi şi eram un confident gata să le pun 
la dispoziţie toate ceasurile mele de pierde-timp, cât Angela 
mă lăsa să vagabondez ca un căţel orfelin. Observasem atât 
doar. Nici Guguf, nici Eliazar nu arătau cel mai mic 
entuziasm la schimbarea la faţă a lui Bibia. Ca şi Angela, 
păreau indignaţi de naivitatea mea şi de preten-ţia 
individului păros, cu cămăşile roz, portocalii, bleu-ciel şi lila, 
să se facă „om de ispravă”. Ghiceam ceva mai mult decât 
neîncrederea. Un fel de ostilitate, ca pentru un trădător 
care-şi reneagă un legământ şi-şi leapădă în drum 
camarazii. lar această îndârjire, abia temperată de 
exclamaţii ironice şi de mirări inocente, era încă una din 
ciudăţeniile prieteniei lor bizare. 

Bizare? 


Poate era o prietenie mult mai firească şi simplă, de cum o 
complica închipuirea-mi exaltată. Eu nu devenisem oare al 
patrulea amic? Nu simţeam nevoia să-i văd în fiecare zi? 
Nu-i căutam? Nu găseam foarte normal să mă despart de 
Guguf la Carlton? Să urc scările murdare şi pu-trede până 
la mansarda lui Eliazar? Să trec la garajul lui Bi-bia ca să 
constat ce culoare suavă de cămaşă a mai desco-perit în 
spectrul solar? 

La Monte-Carlo fugeam de compatrioți. Mă descotoroseam 
repede de dânşii, deşi cei mai mulţi erau de o vârstă cu 
mine, din aceeaşi lume, cu aceleaşi amintiri şi prietenii 
bucureştene. Aci, m-am aglutinat în tovărăşia unor inşi care 
la Bar du Boeuf mi se păruse că alcătuiesc cea mai 
grotească asortare de specimene umane, dar care, în 
aceeaşi zi, m-au absolvit fluid în atmofsera lor, ca prin acel 
sortilegiu din cartea împrumutată lui Guguf şi restituită 
fiindcă lui nu-i spunea nimic nou. 

Era un roman exotic. Din familia romanelor lui Joseph 
Conrad, Somerbet Maugham, Fauconier35 şi Ford Madox 
Ford36. Şi zugrăvea înfricoşător de logic şi minuţios cum ar 
fi spus Guguf - înfricoşător de „verosimil” - declasarea 
europeanului în insulele Pacificului. Debarcă ferm hotărât 
să reziste moliciunii din aer şi să pună strat izolator între 
civilizaţia lui scorţoasă şi torpoarea indigenilor. E scrobit de 
prejudecăţi şi principii. E aproape antipatic prin dispre-ţul 
şi mila pe care o arată europenilor veniţi înaintea lui şi din 
punctul său de vedere pierduţi, înghiţiţi de nisipurile 
mişcătoare, declasaţi, lipsiţi de demnitate, abrutizaţi. După 
cinci ani, un camarad în călătorie de plăcere, intrigat că nu 
i-a mai dat semne de viaţă, abate iahtul din cale şi 
acostează în insula Pacificului. Descind toţi, femei şi bărbaţi, 
zgo-motoşi, veseli, în haine albe, cu aparate fotografice şi 
umbrele, chicotind, întrebând... Un indigen le arată cu 
degetul locuinţa eroului. 

— Cum, o colibă? Se miră toţi. Ce-o mai fi şi asta? 

Şi pornesc într-acolo. 


Bungalovul civilizat e alături, dar e părăsit. În coliba de 
papură, eroul scorţos, pionierul principiilor ferme şi sacre 
de civilizaţie, îi întâmpină în costum sumar, alături de o 
tahitiană tot atât de despuiată. Un copil scânceşte atârnat 
într-un leagăn de frânghie. Altul, gol şi murdar, se târâie pe 
jos într-un roi de muşte. Ce caută străinii aceştia, aci? 

Să-l lase în pace! 

Regretă ceva? 

Ce glumă! N-are ce regreta! Fericirea lui era aci. Un 
străin, un trecător nu poate s-o înţeleagă... Iar când, în 
aceeaşi zi, foştii prieteni se depărtează cu iahtul alb, con- 
sternaţi şi tăcuţi, nici nu are curiozitatea să iasă în pragul 
colibei şi să-i privească pornind spre civilizaţia lor ordona- 
tă, scrobită şi mumifiată de principii şi prejudecăţi. Îi com- 
pătimeşte. El îi compătimeşte: omul în care n-a mai supra- 
vieţuit nimic din codul principiilor docte şi sacrosancte. 

Romanul zugrăvea cam această poveste, după cât se 
spune foarte comună dincolo de tropicul Cancerului, în 
puzderia insulelor de coral, cu ghirlănzile de cocotieri 
oglindindu-se magic în albastru lagunelor. Acum o 
săplămână, când am sfârşit cartea, mi s-a părut patetică şi 
„verosimilă”, dar numai pentru o anumită viaţă, de sub o 
anumită latitudine, undeva, departe, dincolo de mări şi 
oceane, la celălalt capăt al lumii. În dimineaţa aceasta 
descopeream însă că, într-o formă mult mai subtilă şi 
perfidă, ne aflăm cu toţii, oriunde, sub puterea unui 
asemenea sortilegiu. O chemare a abisului ne pândeşte la 
fiecare pas. Destul cea dintâi şovăială, cel dintâi lunecuş, ca 
să ne cuprindă torpoarea, să o acceptăm cu o bolnavă 
voluptate şi pe urmă să privim cu indiferenţă cum dispare 
pe linia orizontului iahtul alb, spre o lume care ni s-a închis. 

Prietenii aceştia noi, sosiți nu ştiu de unde şi mergând nu 
ştiu unde, mă izolau de restul universului. 

Cu un an în urmă, aş fi izbucnit în hohot de râs dacă mi-ar 
fi prevestit cineva la plecarea din ţară, cu planurile mele 
mediocre de fecior de bani gata, că aveam să isprăvesc atât 


de curând şi atât de nerod, ca o fantoşă jucată pe aţă de-o 
mână invizibilă, într-un scop necunoscut. 

Nu fusese nevoie să ajung în Malaezia. 

Intrasem în descompunere aci. 

VIII. 

LECŢIE LA MUZEUL OCEANOGRAFIC. 

Din obicei, fără să-mi dau seama, am încetinit paşii şi m- 
am oprit la debitul de tabac. 

Vânzătoarea îmi surâse ca unei vechi cunoştinţe. Într- 
adevăr, de acolo furnizam de o lună, în fiecare dimineaţă, 
țigările lui Eliazar. 

— Astăzi ce mai doreşte domnul? Gitane? Camel? 
Abdulah? Lucky-Stricky? Chesterfield? Xantia? Ariston's? 
Kedive? Turmack? Sultane? Nataşa? 

Desigur mă socotea un maniac sau un imbecil colecţionar 
de țigarete. Epuizasem toate mostrele manufacturilor de 
tutun americano-asiatico-africano-europene, fiindcă Eliazar 
le găsea execrabile pe toate. 

Ne-am uitat amândoi fără mari speranţe, la rafturile tixite 
de cutii multicolore, să descoperim ceva inedit. 

— Încercaţi acestea... Ţigarete englezeşti lansate acum: 
Şaliapin. Toţi clienţii le laudă. Poate rămâneţi la ele. 

Nu exista nici o ironie în invitaţia amicală a vânzătoarei. 
Dar suna batjocoritor pentru mine, care ştiam că Eliazar, 
după cele dintâi fumuri, are să întrebe cu scârbă de unde 
am mai născocit şi aceste otrăvuri, înadins ca să-l asasinez. 

Am pus în buzunar cutia cu noul produs al regiei 
englezeşti şi am trecut peste drum, la hotelul lepros, cu 
scările mucede. 

La bătaia-mi timidă în uşă, Eliazar răspunse cu un hârâit 
agresiv. Era tocmai cum mă aşteptam să-l găsesc. Întins pe 
pat cu faţa în sus, picior peste picior, clempă-nind papucul 
atârnat în vârful degetelor şi ţinând la dis-tanţă, cu mâna 
întinsă, un tom enorm. 

— Bine că venişi! Mormăi fără altă introducere. 


Pe urmă îmi făcu semn să nu-l tulbur, fiindcă termină 
îndată. Tăie foaia cărţii barbar, cu latul palmei, parcurse 
sfârşitul capitolului şi închise volumul, ridicându-se în capul 
oaselor, cu părul cărunt zburilit şi cu picioarele atârnate în 
ciorapi de-o culoare îndestul de dubioasă. 

— Bine că venişi! Am gust de plimbare astăzi... Ce face 
afară? Plouă, soare, vânt? 

Prin geamul înceţoşat de murdărie, răspunzând într-un 
perete grunzos şi hâd, nu se desluşea dacă e senin sau 
înnourat. Lumina zilei străbătea întotdeauna lividă, ca într-o 
celulă de temniţă. Iar Eliazar nu avusese fără îndoială 
vreme sau curiozitate, să cerceteze cum arată cerul. 

De multe ori citea încă dinainte de zori, căci somnul lui era 
scurt şi torturat de vise urâte, întrerupt şi pidosnic: se culca 
la douăsprezece ziua, se deştepta la miezul nopţii; nu ştia 
dacă ora şapte de pe ceasornic însemnează şapte de 
dimineaţă sau de seară; pleca la teatru când se deschideau 
magazinele. 

Într-adevăr, în tavan, atârnat în sârma neagră, ardea încă 
de astă noapte becul electric, mortuar şi sinistru, ca un ochi 
sanghinolent în capsula de sticlă opacă de praf şi de urmele 
muştelor. 

Am răsucit butonul (ceea ce n-a adus nici o schimbare în 
înfăţişarea macabră a camerei) şi am raportat buletinul 
meteorologic: 

— Nici ploaie, nici nori... Senin şi vânt uşor dinspre Italia. 
Se apropie primăvara... 

Vorbeam despre primăvara de pe continent, nu cea de aci, 
eternă, unde se ajung din urmă fructele şi florile pe acelaşi 
portocal şi unde numai platanii despoiaţi de frunze şi numai 
zăpada de sus, de la Peira-Cava concursurilor de schi şi de 
bob, la şaizeci de kilometri cu automobilul şi la o mie cinci 
sute de metri înălţime, aminteau că ne aflăm încă la sfârşit 
de iarnă cu viscole şi troiene, cum vesteau telegramele că s- 
au împotmolit trenuri pe Bărăgan şi în Carpaţii moldo- 
valahi. 


Eliazar rânji, schimonosindu-mi entuziasmul de crainic al 
primăverii: 

— Ce mai noutate! Se apropie primăvara!... O ştiam 
aceasta fără să mi-o spui. Altfel, nu s-ar pregăti de drum 
păsările călătoare. 

— Adică? Am vrut să înţeleg. 

— Adică pleci tu, plec eu, pleacă Guguf, plecăm toţi... 

— Dar încă n-am hotărât nimic... Unde să plec? 

— Ce te interesează unde?... În două-trei săptămâni n-are 
să mai fie nimeni aci, decât turiştii cu tarif redus, până la 
celălalt sezon, de vară, băi, helioterapie, talasoterapie şi 
alte moftoterapii. Nu-ţi surâde o călătorie pe Mediterana cu 
iahtul nătărăului ăluia de Dickie Hood?... Corsica, Baleare, 
Valencia, Malaga, Gibraltar, Maroc, Algeria, Tunis, Tripoli, 
Alexandria, Cipru şi aşa mai departe. 

— Nici nu gândesc! Am protestat cu toată convingerea Pe 
Dickie Hood îl cunosc prea puţin... Şi nu mă gândesc defel 
la o asemenea... 

— Este nevoie s-o gândeşti tu? Mă întrerupse Eliazar. 
Destul s-o gândească alţii... 

Rostise această sentinţă fără să-i dea prea mare 
importanţă, ca o chestiune ştiută şi închisă definitiv. Era 
preocupat deocamdată de rezultatul altei operaţii. Scăpase 
papucii jos, printre capete de ţigări şi printre hârtiile 
mototolite. De pe marginea patului, cu picioarele atârnate, 
îi căuta cu vârful ciorapilor perforaţi pipăind în gol, ca orbii 
înainte de a cobori pe pământul ferm. 

Mi s-a părut caraghios întru totul contrastul dintre 
croaziera cu iahtul lui Dickie Hood (Corsica, Baleare, 
Valencia, Malaga...) anunţată cu atâta siguranţă ca o 
plimbare pe care mi-o oferea el cu generozitate de nabab 
mistuit de spleen, şi dintre ciorapii aceia găuriţi, duhoarea 
de fum acru şi rece, toată murdăria şi mizeria încăperii. 

Dar m-am abținut să fac vreo reflecţie. Nu doream să-mi 
atrag o urgie din senin. Ca să îndrept conversaţia în altă 


zonă, m-am plecat să citesc titlul cărţii. Grosse Mânner de 
Ostwald.37 

— Imbecilul! Mormăi Eliazar, bătând pagina deschisă, cu 
dosul palmei. Imbecilul!... Auzi? „Nu există de fapt genii 
nenorocite, decât în cazul când le-au lipsit calităţile 
personale necesare, în special perseverenţa şi capacitatea 
de concentrare”. Aceasta e tot?... Dar coaliția societăţii? 
Dar conspirația mediocrităţii? Dar accidentul?... 
Imbecilul!... 

— Iartă-l şi tu! I-am luat apărarea lui Ostwald, glumind. 
După cât îmi pare, nu se referă decât la savanţi, la 
profesori, şi aceasta din punct de vedere al carierei strict 
universitare, în facultăţile lor din Germania. 

Eliazar zvârli volumul şi-i făcu vânt cu piciorul, 
întrerupându-mă răstit: 

— De când ai idei şi de când ai începui să-ţi dai păreri? 
Ostwald al dumitale poale să fie un mare chimist, ceea ce 
nu-l împiedică să rămână un mare imbecil. Dar tocmai 
fiindcă e chimist, nu-i este permis să ignore imponderabi-lul 
exterior, un detaliu imperceptibil, care decide soarta celei 
mai bine pregătite experienţe... „I-au lipsit calităţile 
personale necesare, în special perseverenţa şi capacitatea 
de concentrare?” Comod a spune, dacă societatea ar fi o 
crescătorie de genii, ca o clocitoare sistematică, unde ouăle 
sunt ţinute la acecaşi temperatură şi puii hrăniţi cu 
alimentele dozate în săruri; unde fiecare obstacol e prevă- 
zut şi fiecare accident e prevenit... Atunci da, destinul unei 
creaturi excepţionale depinde de perseverenţa şi puterea 
de concentrare, de calităţile personale şi de nimic mai mult, 
de nimic străin... Dar când societatea îi e ostilă de la înce- 
put, când pândeşte să suprime asemenea! Supărătoare ex- 
cepţie; când abia aşteaptă o şovăială cu un fel de ură, ca să 
o dea la fund, fiindcă îi tulbură alinierea ei comodă de 
mediocrităţi, ce au de-a face aci calităţile personale, perse- 
verenţa şi capacitatea de concentrare? Imbecilul! 


Duşmanul lui Ostwald nimeri în sfârşit papucii cu vârful 
degetelor şi cobori în ei, cu o vădită satisfacţie de triumf. Se 
ridică şi începu să se plimbe prin camera cu tavanul oblic, 
măturând din treacăt cu talpa cutiile goale de ţigări şi 
hârtiile cu pete translucide de grăsime. 

— Acesta e domnul Ostwald al dumitale! Se opri 
ameninţător cu mâinile înfundate în buzunarul surtucului 
îmbrăcat peste cămaşa lungă de noapte. 

Cum n-aveam nimic personal cu Ostwald „al meu”, m-am 
aşezat foarte senin pe marginea patului, cu pla-puma sleită 
şi cu perna vânătă, arsă de scrumul ţigărilor. Cu asemenea 
explozii eram deprins. Astăzi, imbecilul era Ostwald. Ieri, 
canalie şi parazit fusese nu ştiu ce om politic sau diplomat. 
Mâine, ignorant şi mistificator avea să fie cine ştie ce 
inginer sau sociolog, după cartea pe care avea s-o zvârle cu 
egală indignare, deşi avea s-o devore cu egală pasiune. 

— Nu răspunzi nimic? Mă întrebă batjocoritor. 

— Nu răspund nimic, am declarat umil. 

— De altfel, bine faci! Ce poţi să răspunzi? Ce pot să 
răspundă larvele? Adică tu, alţii o sută de milioane, cinci 
sute de milioane?... Ce e cu ţigările? Azi n-ai nici o ţigară? 

Supus, am scos cutia intactă din buzunar. 

Eliazar o răsuci pe o parte şi pe alta, cu precauţia 
bănuitoare a unui om care mânuieşte un explozibil 
necunoscut şi suspect. 


— Ce mai sunt şi astea? De unde scoţi tot soiul de 
ticăloşenii?... Mă rog, aci nu se poate fuma o ţigară ca 
lumea? Ca Regalele noastre dinainte de război... Ca Intim- 
Club, Carmen-Sylva, ţigările de laşi... Ce cunoşti tu? Pe 
atunci, pariez că te hrănea papa şi maman cu orez cu lapte 
şi tapioca. Spune că nu te hrănea cu orez cu lapte şi 
tapioca! Mă somă eu dispreţ, ca şi cum mărturisind acest 
regim alimentar, aveam să-mi recunosc o infamie vrednică 
de oprobiul întregii omeniri. 

— Când a izbucnit războiul, împlinisem cincisprezece ani şi 
fumasem cele dintâi Regale şi Intim-Club! Am protestat cu 
orgoliu, de depravat precoce... Dacă nu-ţi plac ţigaretele 
acestea, să trimitem jos să cumpere altele. Sau fumează de 
la mine, Turmack. 

Întindeam cutia mea începută. Eliazar o respinse cu 
superbie. Desfăcu banderola pachetului de „Şaliapine”, 
aprinse şi trase câteva fumuri cu atenţia concentrată. Se 
încruntă şi tuşi. 

— Hm! Mă aşteptam! Din ce în ce mai prost... Parcă ţi-ai 
pus în gând să mă asasinezi! Se oţări la mine plin de 
indignare. Acestea sunt cele mai idioate ţigări pe care le-am 
fumat vreodată! Ceai, zeamă de smochine, opiu, fân, orice, 
numai tutun nu! 

Totuşi confiscă pachetul în buzunar şi continuă să fumeze, 
pufnind şi încreţindu-şi buzele, nările, sprâncenele, de 
scârbă şi scandalizare. 

Cât timp vorbea, fiindcă gesticula mânios, fiindcă trepida 
ca o oală care-şi saltă în clocot capacul, mă intimida mai 
puţin. Mai întâlnisem asemenea inşi, veşnic şi zgomotos 
indignaţi pe orânduielile universului. Dar ghiceam că la 
Eliazar e numai o mască adoptată, o reţetă comodă, un fel 
voit de a fi, un rol. 

Se înregimentase de bună voie în categoria boemilor rataţi 
şi pitoreşti, pe care îi accepţi cu toate curiozităţile lor 
teribile în aparenţă şi inofensive în fond. Asemenea nihi-lism 


fanfaron, de cafenea, ieftin şi expansiv, nu înfăţişează nici o 
primejdie, nu e luat de nimeni în serios. 

— E adesea un bilet de trecere, ca să deschidă toate uşile 
şi să permită, sub un aspect de francheţă morocănoasă, 
toate familiarită-ţile. Un „tip” - cum se spune în limbajul 
cafenelei bucu-reştene: „o hahaleră”. Un tip simpatic 
tocmai prin agre-sivitatea neostenită, prin volubilitatea 
imprecaţiunilor, prin acea fără de jenă brutală, spărgând 
monotonia linsă a bunei-cuviinţe. Astfel de copii teribili 
până la bătrâneţe ţin astăzi locul nebunilor şi bufonilor de 
la Curțile regale din veacul de mijloc; îşi îngăduie totul fără 
să ofenseze pe nimeni, fiindcă nimeni nu-i consideră altceva 
decât nişte nebuni şi bufoni, cu responsabilitatea redusă. În 
fiecare familie, există un unchi sau un văr; în fiecare cerc, 
un fost camarad de şcoală sau de armată; în cele mai 
ermetice şi pretenţioase saloane, un musafir adesea 
invitându-se sin-gur; un flagelator răzbunându-se de 
nereuşita lui personală în viaţă, de ratarea sau numai de 
simplul nenoroc, cu o vervă urzicătoare care trece în 
revistă prospicierea38 şi suc-cesul celorlalţi. Nimeni nu se 
supără; mulţi îl caută; toţi îl întreţin. E piperul în bucate. E 
animatorul banchetelor prea copioase şi lâncede. Lui i se 
iartă haina lucioasă în coate, cravata strâmb înnodată, 
coafura hirsută, ca şi limbajul ghimpos. Tutuieşte excelenţe 
şi tapează chelnerii cu un pol. 

Eliazar se identificase desăvârşit cu rolul. 

Dar bănuiam ceva mai neliniştitor şi profund. Sub mâinile 
iscate din senin, sub gesticulaţiile şi vociferările consumate 
în vid, pândea pirotind o voinţă lucidă şi de altă calitate. O 
ameninţare latentă. O ură mult mai tenace şi dospită de 
mult, pe tot ce înseamnă izbândă, confort, prosperitate, 
noroc, pe toate îndestulările vieţii, pe societatea organizată 
ca şi pe individul privilegiat de soartă - o ură răzbunătoare 
şi iremediabilă, aşteptându-şi ceasul să erupă asupra 
oricărei victime ispăşitoare oricât de nevinovată, aşa cum 
minele de război mai rătăcesc şi acum purtate de curenţii 


oceanelor să arunce în aer o barcă de pescari sau un vas cu 
emigranţi sau un transatlantic de lux, cu o monstruos de 
egală indiferenţă în alegerea victimelor. 

Ceva se petrecuse, dureros şi irevocabil, cine ştie când, 
cine ştie ce, în viaţa lui misterioasă şi zvârlită din orbita 
normală. Ceva care îi întreținea şi acum o duşmănie 
neîmblânzită pe oameni şi pe alcătuirile omeneşti; o dorinţă 
însetată şi crudă, să vadă totul năruindu-se în juru-i, tăvă- 
lindu-se abject în noroi, umilindu-se, dezvăluind turpitudi- 
ne şi ulceraţie pustuloasă, acolo unde nimeni nu bănuia 
decât nobleţe şi puritate. În lecturile gazetelor, îl bucurau 
până la exaltare crimele cele mai odioase şi scandalurile 
politice cele mai extravagante. 

Îl pasionau ca nişte spectacole reconfortante; îl înviorau ca 
un vaccin proaspăt de viaţă. 

Destul să-i văd sclipirea ochilor cenuşii şi să-i aud pumnul 
izbind cu satisfacţie răutăcioasă deasupra ziarului 
despăturit, ca să înţeleg că în coloanele răsfăţate sub un 
titlu senzaţional a descoperit un nou fapt scelerat, o crimă 
mai absurdă ca altele, o cădere mai înfricoşată a unui idol 
popular: prinţ sau fruntaş politic, mare artist sau filantrop 
slăvit, savant sau erou de război. 

— Hehe! Citeşte, te rog, ce scrie colea...! 

Râsul mut îmi acompania lectura, privirea sură apăsa 
asupră-mi, până ce ajungeam la ultimul rând: 

Un tată şi-a violat fiica, au convieţuit în acelaşi pat câţiva 
ani, au ucis împreună pruncul incestului. Un ataşat militar 
şi-a vândut documentele secrete ale patriei. Fata unui 
diplomat a fugit cu şoferul. Sora Kaiserului s-a măritat cu 
un luptător de circ. O fetiţă de opt ani a turnat gaz şi a dat 
foc bunicii paralizate, ca să nu-i mai audă predica 
plicticoasă din fiecare dimineaţă. Un călugăr con-damnat 
pentru sodomie. Un fost ministru francez urmărit pentru 
falsificare dc CEC. O şcolăriţă otrăvindu-şi sora din gelozie. 

— Hehe! Ce zici de asta? 


Instinctul precis îi conducea ochii presbiţi să descopere de 
la prima zvâărlitură tot ce un ziar aduce mai monstruos 
document în această arhivă cotidiană a criminalităţii, a 
ruinărilor, a dezonoarei şi a infamiei. 

— Hehe! 

Privirea cenuşie sfredelea atroce, mă silea să-i ocolesc 
ochii. S-ar fi spus că mă simţeam şi eu complice la toate 
aceste acte, solidar cu toţi aceşti pirați sau numai 
naufragiaţi ai societăţii, răspunzător pentru fărădelegile lor. 

— Hehe! Poate vrei să-mi pretinzi că nu eşti capabil de aşa 
ceva? N-ai avut încă prilejul! Ţi-a lipsit poate curajul... Eşti 
însă altceva? Este cineva altceva? Aşteaptă cea dintâi 
ocazie şi atunci pofteşte să stăm de vorbă. Ne cunoaştem 
noi! Vă cunosc pe toţi. 

Cuvintele nu erau niciodată rostite. Dar le citeam în 
privirea metalică, în surâsul tăcut, în curiozitatea feroce cu 
care ne urmărea mişcându-ne în jurul lui, atunci când 
păstra o indiferenţă dispreţuitoare, între două explozii de 
indignare făţarnică - atunci când nu-şi juca rolul, ci 
rămânea numai el, cel adevărat, încărcat de-o putere rea, 
aşa cum sunt încărcate pungile cu venin ale viperei la 
rădăcina dinţilor. Hehe! Ne cunoaştem noi. Vă aştept, când 
va sosi ceasul...! 

— Îmi pari slăbit. Ai nevoie să schimbi aerul! Spuse 
Eliazar, uitându-se la mine prin oglinda prăfuită şi 
învălurată, în timp ce-şi răşpăluia ghimpii bărbii, cu un 
Gillette datând de la primul brevet al aparatelor de ras. 

— Mi-a pomenit şi Guguf despre aşa ceva! Am recunoscut 
cu oarecare îngrijorare. 

— Ţi-a spus şi Guguf? Pufni omul cu jumătate de obraz 
sângerată şi cu cealaltă muiată în frişca. Guguf e un 
imbecil, prea încrezut în sine şi prea mulţumit de sine ca să 
vadă ce se petrece în jurul lui. Ţi-a spus-o, fiindcă intenţiona 
ceva... Poate te-a întrebat şi de ce nu vrei să joci cărţi? 
Poate îi era teamă Că nu eşti dispus la plimbarea cu iahtul 
lui Dickie Hood?... Pariez! 


— Nu paria, fiindcă o dată ai să câştigi şi o dată ai să 
pierzi. Pariu nul! E drept că m-a întrebat de ce nu joc 
cărţi... M-a sfătuit chiar să încerc, ca o terapeutică foarte 
recomadabilă. 

Eliazar râdea mut, urmărindu-mă prin oglindă. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nimic. Nu mi-a spus nimic despre plimbarea 
pe Mediterana. Încât al doilea pariu tot l-ai fi pierdut. 

— Ai răbdare. Am să-l câştig mâine, poimâine, peste trei 
zile cel mult... Trebuie să cunoşti că între mine şieleo 
mare deosebire. El este un jucător incorigibil. Are patima şi 
trufia hazardului. Nu poate rezista... N-are răbdare. Tot ce 
prepară calm şi logic într-o lună ori într-un an, ruinează 
într-o singură noapte. Se visează trăgând sforile marionete- 
lor, dar el singur e ridicolă marionetă, jucată pe sfori... Cu 
el poţi paria... Se poate întâmpla să piardă. Cu mine nu! 
Pariurile mele sunt întotdeauna sigure. Te povăţuiesc să iei 
notă... Putem merge. Am poftă de-o plimbare până la 
Monaco. Ce zici de muzeul oceanografie? Nu l-am văzut de- 
un an. 

— Fie şi muzeul oceanografie! Am consimţit. Să întreb mai 
întâi dacă nu mi-a lăsat Ange vreun răspuns la hotel şi dacă 
n-a luat dânsa cumva automobilul. 

— Pariez, rânji Eliazar cu neîndurare, că n-a lăsat nici un 
răspuns şi că azi n-are nimeni nevoie de automobilul tău! 

— După cele ce mi-ai spus, nici n-ar mai fi nevoie să trec... 
Cum pariurile tale sunt întotdeauna sigure. 

Surâdeam, sfârşind fraza cu un gest vag şi silindu-mă să 
iau „pariul” lui Eliazar în glumă. Dar doream din tot sufletul 
să nu fie adevărat. Doream să găsesc la hotel un răspuns de 
la Ange. Doream să găsesc automobilul scos din garaj, 
pentru o plimbare cu vreuna din prietene. Tustrei aceşti 
amici prea aveau întotdeauna dreptate. Prea cunoşteau 
hotărârile mele, când eu încă nici nu le bănuiam. Şi prea 
ştiau ce are să mi se întâmple mâine ori peste un ceas, ori 


peste o lună, când firul destinelor nu e în puterea nici unei 
mâini omeneşti să-l joace. 

Eliazar mă privea cu ochi curioşi, ca pe un şoarece pus sub 
globul maşinii de făcut vidul, la experienţele de fizică, 
atunci când biata vietate captivă începe a simţi că se 
petrece ceva anormal şi încă nu pricepe ce. 

— Hehe! Ai nevoie să schimbi aerul! Pe mutra aceasta n- 
are să dea nimeni nici cinci centime peste un an. 

Continuând să se înveselească în rânjet de acest pronostic, 
Eliazar aprinse o ţigară din ţigările mele, îşi îndopă 
buzunarele cu tipărituri şi răsuci cheia la uşă. 

Avea dreptate. La hotel nu mă aştepta nici un răspuns. lar 
automobilul nu-i trebuia nimănui, toată ziua. 

M-am urcat la volan cu o aţâţare duşmănoasă pe şoferul 
nevinovat care-mi scosese maşina din garaj, pe portarul cu 
surâsul de-o dezgustătoare servilitate profesională, pe 
valeţii înşiraţi după înălţime, pietrificaţi în aroganta lor 
impasibilitate. Eliazar se tolăni alături, cu aerul unui prin- 
cipe sau miliardar incognito, îmbrăcat în straie dezmăţate 
de boem, numai pentru a figura într-o farsă de carnaval. 
Era într-adevăr uimitoare siguranţa plină de dispreţ cu 
care, spre deosebire de Bibia, intra oriunde, se simţea la 
îndemână oriunde, se răstea la chelneri şi poruncea la 
valeţi, impunea prin intimidarea tuturor şi trecea drept un 
original, înveşmântat cum se înveşmânta şi purtându-se 
cum se purta, dintr-o pitorească defidere a obşteştilor orân- 
duieli. Rolul acesta îl juca întotdeauna cu aceeaşi artă 
desăvârşită. Nimic mai comic, decât individul cu straiele 
dihocate39 pe el, aşteptând foarte calm, cu o mână în buzu- 
narul spart, să-i servească foc Dickie Hood, odrasla lui lonas 
David Dood, senator de Illinois şi al treilea fabricant de 
conserve din Chicago, în ordinea capitalului evaluat în 
dolari cu şapte şi opt cifre în coadă. 

E drept că Dickie Hood îl considera la rândul său un fel de 
geniu universal: filosof, tehnician, sociolog şi economist, 
croit pe-o măsură prea mare pentru mica Europa. 


Convingerea o căpătase de la prima cunoştinţă, când 
Eliazar pronunţase un scurt rechizitoriu al industriei 
americane de conserve, slujindu-se chiar de exemplul 
procedeelor din uzinele „Jonas David Hood et Co Ltd.” ca şi 
cum ar fi cules datele la faţa locului; pe urmă îl sfătuise să 
aplice o ingenioasă modificare la motorul iahtului, aprobată 
întru totul de mecanicul surprins şi cucerit de competenţa 
acestui fals profan (îl crezu imediat un specialist deghizat în 
cine ştie ce tăinuită intenţie de spionaj) iar pentru 
încununare, exaltase doctrina lui Monroe, 40 mai 
înverşunat ca un american de cel puţin cinci generaţii, 
împutând compatrioţilor lui Dickie Hood că, din bleg 
umanitarism şi din moliciune, îşi împing continentul lui 
Americo Vespucio la pierzanie. Toate acestea debitate 
volubil, în limba şi cu accentul de acasă, din Chicago - căci 
Eliazar era neîntrecut în talentu-i de poliglot - îl intimidase 
complet. 

Dickie Hood, pastă informă, vlăjgan, bălan şi lălâu, ignorat 
şi vanitos, alcoolic şi cartofor, sosise în Europa să se 
şlefuiască şi să viziteze muzee, cetăţi, catedrale, biblioteci; 
vestigiile unei civilizaţii fosile, unde edificiile se măsoară în 
timp, cu secolele, în loc să se măsoare în spaţiu, cu etajele, 
ca în patria-i de peste Atlantic. 

Abia ajuns, renunţase la itinerarul turistico-educativ. 
Descoperise ceva mult mai interesant şi fantastic: un 
paradis unde regimul sec e necunoscut, unde şampania e 
autentică şi se poate consuma în public la orice oră din zi şi 
noapte, unde cocteilul nu e confecţionat din extract de 
surcele, gămălii de chibrituri, sos de muştar şi pingele de 
ghete fermentate. Se aşternu serios pe lucru, ca să câştige 
anii pierduţi sub regimul bootleggerilor41 din patrie. 
Dimineaţa îşi inaugura ziua cu un cocteil. Seara o încheia 
cu al treizecilea, ridicat de subsuori în ascensor şi condus 
până la pat de amici ocazionali şi caritabili. 

În această lume, se simţi onorat de prietenia răstită a lui 
Eliazar. Trei zile şi trei nopţi povestise companionilor de la 


toate barurile din Cannes, că a aflat un geniu total şi 
ignorat, a cărui formulă n-ar putea fi reprezentată decât 
prin Edison + Lincoln + James42 + Poe + Ford43 = Eliazar. 

Eliazar îl asigură că, din partea sa, Dickie nu preţuieşte 
nici cât un baton de chewing gum... 

Acest dispreţ transformă admiraţia lui Dickie Hood în cel 
mai plat extaz. Odrasla fabricantului de conserve din 
Chicago nu găsise încă pe nimeni să-i spună atât de neted 
în faţă că e un nătărău şi nimic altceva. Asemenea excepţie 
îi impuse şi fu decisivă. De la al şaptelea cocteil, Dickie jura 
că nu pleacă îndărăt peste Atlantic fără Eliazar. Îl implora 
să-i acorde graţia unui răspuns la invitaţie. Europa e prea 
neîncăpătoare pentru un astfel de om. Într-un singur an, 
Eliazar putea ajunge acolo orice-i pofteşte fantazia: 
directorul uzinelor paterne sau profesor la Universitatea 
din Columbia; editor de ziare în patruzeci de pagini sau 
creatorul unui nou tip de automobil. 

Eliazar îl privea cu ochi cenuşii şi reci, scârbit, fără să-l 
asculte. 

— Ştii ce este acest Dickie, în definitiv? Mă întrebă Eliazar 
din găvanul capitonat de lângă volan, scoţându-şi pălăria şi 
lăsând vântul să-i răcorească fruntea înaltă şi lucie. 

— Un alcoolic! Am răspuns repede, fiindcă acesta era 
diagnosticul precis. 

— Lasă alcoolismul. Făcând abstracţie de alcoolism, Dickie 
este exact o replică a ta, pe dimensiunile ame-ricane 

— Mersi! 

— Te supără? Rânji Eliazar. 

— Îţi imaginezi că în orice caz nu mă flatează. 

— Totuşi aşa este... Aceeaşi lipsă dc voinţă a odraslei de 
bani gata; aceeaşi vanitate nejustificată; aceeaşi 
pasivitate... Numai că toate, la tine, sunt în miniatură, pe 
măsură europeană; mai mărunt, pe una românească!... Nu 
eşti nici atât de imbecil ca el; nici atât de milionar ca el; nici 
atât de alcoolic ca el... De altfel, aci aţi făcut un mic schimb 
de vicii. El a ales cocteilul şi cărţile; tu ai optat pentru fustă. 


Mă întreb însă, care din doi se poate lăuda cu o afacere mai 
bună?... Altceva ce v-ar mai deosebi?... Lectura? Nu 
contest! Eşti un băiat citit, dacă aceasta ţi-a folosit la ceva, 
cândva... 

— Mersi! 

— Iarăşi te supără? Continuă Eliazar să-şi dezvelească 
răutăcios colții. Pe urmă, vă mai plângeţi că n-aţi găsit în 
viaţă nici un amic să vă spună o singură dată adevărul! 
Numiţi prietenie o oglindă care vă arată flataţi şi vă 
ascunde realitatea... Dickie, în privinţa aceasta, îţi este 
superior. Când îi spun că e anost ca o cutie de corned-beef 
44, o crede pe jumătate. E un animal mai direct şi mai puţin 
complicat... De aceea sunt sigur că instictul de conservare 
are să-l salveze până la sfârşit. Încă jumătate de an, un an; 
încă două-trei carnete de cecuri, încă o mie de cocteiluri, 
încă două duzini de bancuri deschise... N-au să-l coste mult, 
căci îl costă în dolari şi uzina continuă să înjunghie cei 5000 
porci pe zi, fie că a pierdut pe amân-două tablourile, fie că a 
dat 9 pe faţă. Pe urmă un avertis-ment din partea 
cocteilurilor... O criză de ficat, sau de rinichi, sau un 
început de ulcer la stomac... Într-o bună dimineaţă, fără 
adio şi fără la revedere, ai să afli că şi-a încărcat 
automobilele, are să-i dispară iahtul din port, iar după o 
lună ai să citeşti în a 24-a pagină din Chicago-Tri-bune că 
Dickie Hood a preluat conducerea uzinelor părin-teşti, a 
suspendat masacrul porcilor pe o jumătate de an, ca să 
transforme utilajul, modernizându-l conform ultimelor 
perfecţiuni tehnice... Aceasta e toată povestea!... La mili- 
oanele lui Jonas David Hood au să se adauge automat 
milioanele triplate, cvadruplate, ale lui Dickie Hood, chiar 
dacă bietul Dickie va fi supus toată viaţa la regim de lapte şi 
de piureu de spanac. Totul are să reintre în ordine! În 
modul cel mai idiot, ca după chipul şi asemănarea unor 
vulgari fabricanți de conserve. Dar în ordine... În ordinea 
lor. Pe când tu!... Mă întreb ce minune aştepţi să se întâm- 


ple cu tine peste un an, poate peste mai puţin, poate peste 
mai mult? Nu-mi mulţumeşti, că mă gândesc şi la aceasta? 

Eliazar nu se răsuci să-mi vadă faţa şi ochii. Poate ştia că 
privirea îmi era painjenita de ceaţă. Peste un an? Peste mai 
mult? Aveam eu curaj să mai scrutez un viitor atât de 
depărtat? 

Adineaori, mă socoteam superior lui Dickie Hood; 
asemănarea cu el mă ofensase chiar în paradoxele cinice 
ale acestui ratat care-mi fuma ţigările şi mi le plătea cu 
rânjete. Acum era limpede. Pentru odrasla fabricantului de 
conserve din Chicago, toată viaţa de aci va fi mâine un 
episod fără prea mare importanţă şi fără consecinţe, prostii 
inofensive ale tinereţii, un vaccin care să-l apere de pro- 
stiile viitoare. Pentru mine sfârşitul era aci. La picioarele 
Angelei. Al patrulea compars în amiciţia Guguf, Bibia şi 
Eliazar. 

— Hehe! Ce ţi-a refuzat ţie viaţa? Ce te-a împiedicat s-o 
foloseşti altfel? Ce te împiedică să mai încerci acum...? 

Apăsam acceleratorul până la fund. Automobilul spinteca 
aerul ca un bolid, încrucişându-se cu alte bolide, lăsând în 
urmă alte bolide, pe şoseaua lucioasă în soare, săpată în 
stâncă, arcuită deasupra mării albastre, printre palmieri şi 
grădini de portocali, grilajuri îmbrăcate cu glicinii şi 
straturi de garoafe bătute, cum înfloresc divin numai pe 
această coastă de azur. 

— Hehe! Cursa spre abis! Superfilm de patru mii de 
metri? Rânji Eliazar. 

— N-ar fi mai simplu? Am repetat gestul Angelei de acum 
o lună jumătate, mişcând imperceptibil volanul şi aproape 
atingând parapetul de granit. O singură întorsătură şi... Şi. 
Şi. Şi. Nu te temi? 

Eliazar, tolănit pe perna spătarului, cu fruntea înaltă linsă 
de vântul răcoros, nu-mi acordă nici o privire şi nu se arătă 
defel alarmat. 

— Hehe! Orice eşti capabil să faci, în afară de aceasta. Te 
cunosc bine!... Orice ai să accepţi, dar eşti prea laş ca să 


îndrăzneşti aceasta. 

Rânjetul îmi scrâşnea în urechi. Dar n-am răsucit volanul. 
Avea dreptate. Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam. 
Orice aveam să accept... Chiar ceea ce încă nu bănuiam. 
Ceea ce el ştia, aştepta, cu recea curiozitate a unui 
observator privind cum şoarecele prins sub globul de sticlă 
al aparatului de făcut vidul începe a se zbate alarmat 
fiindcă a simţit că se pregăteşte ceva înfricoşător şi 
nepricepând ce. 

— La nevoie, ai să te poţi angaja şofer. Văd că ai învăţat să 
conduci destul de onorabil! Constată cu o fioroasă 
bunăvoință Eliazar. Dacă te adresezi lui Bibia din vreme, să 
te iniţieze şi în puţină mecanică, ţi-ai asigurat o carieră de 
rezervă, mai durabilă şi mai sigură ca aceasta precară, de 
rentier. Bagă de seamă, însă... Cât mai e timp! Cât maie 
timp pentru tine şi pentru bruta de Bibia. Nu vă văd nici pe 
unul prinzând rădăcini unde sunteţi... Ar fi o soluţie. Te-ar 
angaja de-o pildă amicul nostru Dickie Hood. Hehe! Ce zici? 
Ar fi ceva nostim de tot... 

— De ce mă torturezi? Am implorat ca un copil cuprins de 
deznădejde. Ai vrut să ne bucurăm de soarele acesta. Şi eu 
nu-ţi ceream altceva, decât să mă laşi să uit. Crezi că e 
plăcut să ştii cum se apropie scadenţa zi cu zi...? 

— Hehe! Trebuie să te deprinzi! Să te deprinzi cu ideea... 
Pasul acesta dintâi e greu. Pe urmă totul ţi se pare firesc şi 
acceptabil!... Nu bănuieşti cum cele mai teribile căderi îţi 
par cu vremea fireşti şi acceptabile! 

Eliazar repetă ca pentru dânsul numai, fără rânjetul de 
adineauri: 

— Cum cele mai teribile căderi îţi par cu vremea fireşti şi 
acceptabile! Ciufulici! Omul e un animal dezgustător de 
adaptabil. Astfel femeile ar înnebuni când ajung în casele de 
prostituție şi bărbaţii s-ar spânzura când ajung în temnițe. 
Dar câte înnebunesc? Câţi se spânzură?... Hehe...! 

Rânjetul îi dezveli din nou dinţii ascuţiţi şi tari, inegali, cu 
vârful caninilor, lovindu-se într-un clănţănit intolerabil. 


Se îndreptă de spinare pe perna spătarului, fiindcă ne 
apropiam. 

La Muzeul oceanografic, am coborât direct, la Acvarium. 
Eliazar îmi făcu semn să aştept. Vorbi ceva în şoaptă cu un 
gardian. Omul dădu din cap, arătând că a înţeles, strecură 
bacşişul în buzunar şi cu cele cinci degete răşchirate, ne 
asigură că peste cinci minute, nu mai mult, vom fi serviţi 
precum dorim. 

În bazinele cu pereţi de cristal se aflau orânduite de jur 
împrejur, în elementul lor, fabuloasele exemplare din fauna 
mării, cu care principele caniotei de la Cazino, îşi 
răscumpărase faţă de ştiinţă, o parte din sinistra reputaţie 
de pescuitor al cadavrelor de sinucigaşi. 

Peşti de forme fantastice; subţiri ca pumnalul, lăţiţi ca 
discul lunii, triunghiulari şi sferici; albaştri şi roşii, violeţi şi 
portocalii, punctaţi şi tigraţi; crustacei cu armurile 
ghimpoase şi moluşte în care se disting organele ca la 
aparatul de radioscopie: păianjeni ca nasturii de onix, de 
argint, de aur, şi anemone superbe în străvezia lor 
fragilitate; splendide crizanteme vii, crini şi bujori, zambile 
şi fragede flori de cais, deschizându-se şi închizându-se pe 
crengi de coral ramificate; plutitoare umbrele minuscule 
legănându-se în irizaţii fosforescente; stele de mare culcate 
ca stemele domneşti pe catifeaua nisipului; meduze 
contractându-şi pulpa şi scoici desfă-cându-şi valvele; 
filamente atârnând ca o beteală a apei; crabi şi omari, şi 
languste mişcându-se solemn în zale ca samuraii medievali 
ai Japoniei; bijuterii delicate de sidef, de ametist, de rubin, 
de smaragd, de mărgean, de opal, cu sonore numiri 
mitologice - toate acestea le mai văzusem şi de alte ori, aci 
şi la Acvariul celebru de la Neapole. Era o lume ireală, o 
armonie de culori şi de forme, o supleţe nobilă de mişcări, 
de care ochiul nu se satură niciodată. 

Am început să le contemplu iarăşi, cot la cot cu mulţimea 
răsfoind ghiduri şi cataloage. 


Eliazar, cu mâinile în buzunar, privea în tavan, 
dezinteresându-se de această magie. 

Nu pentru atâta venise. 

Îmi atinse umărul şi mă chemă la despărţimântul 
caracatiţelor. 

Prin deschiderea de sus a bazinului cu vitrină, paz-nicul 
dăduse drumul unei victime - nu ştiu ce altă vietate marină, 
sprintenă, transparentă şi muiată în toate nuanțele 
curcubeului. Mulțimea se îmbulzi îndată, să urmărească 
spectacolul cu lacoma ei cruzime. 

Nici n-a existat luptă. Nu. Nici n-a fost rezistenţă. Nu. 

Punga urâtă şi ghemuită în stânca artificială a început să 
se mişte încet. A deşirat fără grabă un tentacul, două, trei, 
toate opt - a înaintat până la mijloc, într-un fel de dans 
hidos şi totuşi de o fascinantă eleganţă în oroare, a 
înfăşurat prada în braţele vâscoase, a înnodat-o, trăgând-o 
la sine şi totul s-a petrecut mai simplu şi mai odios decât în 
aşteptările asistenţei. 

Se citea pe toate figurile un fel de dezamăgire. 'Toţi se 
socoteau înşelaţi. Prea s-a sfârşit repede. Prea n-a fost 
NIMIC. 

Degetele lui Eliazar îmi prinseră braţul, unghiile se 
înfipseră crispate în carne. 

— Ai văzut ceva mai superb? Mai precis? Ah! Canalia! Ce 
artă, ce siguranţă!... Nici o mişcare de prisos, nici un gest 
necalculat... Canalia! 

Era întâia oară când îl auzeam pe Eliazar admirând cu 
glas tremurat de emoție ceva perfect şi divin în orânduielile 
universului. Am întors ochii la el; el şi-a desfăcut unghiile 
din braţ. Îşi ştergea năduşeala de pe frunte, îi palpitau 
nările subţiri, dar nu-şi desprindea privirea de la vitrina de 
cristal. 

Monstrul gelatinos se retrăgea la loc, sătul şi lenevit, 
ghemuindu-se în oribila-i placiditate. 

— Încă! Scrâşni Eliazar. Aşteaptă! 

Într-adevăr nu se terminase. 


Gardianul, probabil după cum fusese mai dinainte 
înţelegerea, dădu drumul la altă victimă. Şi altă caracatiţă, 
din alt bloc de stâncă, unde n-o observasem, confundată cu 
muşchiul şi cu algele vinete, începu să se mişte cu aceeaşi 
calmă siguranţă, împingându-şi încet eşarfele tentaculelor 
cu ventuze, deschizându-se ca o infernală floa-re carnivoră, 
dintr-o lume înăbuşitoare, de vis rău. 

N-am mai privit prin geamul de sticlă. N-aş mai fi putut 
suporta înc-o dată spectacolul. 

M-am uitat la chipul lui Eliazar. În ochii lui şi pe obrazul 
lui, tot atât de lacom şi crud, se înregistra fiecare fază a 
dramei dinlăuntru. 

Dar ce spun eu? 

Chipul său, cu ale sale crispaţii de voluptate, era un 
spectacol încă mai plin de spaimă. 

IX. 

ITINERAR MEDITERANEAN 

„Corsica, Baleare, Valencia, Malaga, Gibraltar, Maroc, 
Alger, Tunis, Corfu, Cipru şi aşa mai departe...” 

Cât de precis, ca pe o hartă de navigaţie, mi-a indicat 
Eliazar, cu trei săptămâni înainte, pelerinajul nostru 
mediteranean, cu fiecare popas, în fiecare port! Şi cât de 
lucid îmi cunoştea voinţa putrefăcută45, când m-a asigurat 
că nu mai era nevoie să hotărăsc eu şi să gândesc eu, de 
vreme ce gândesc şi hotărăsc alţii! 

Orice pariu ar fi câştigat, după cum mă avertizase, fiindcă 
pariurile lui se dovedeau încă o dată odios de sigure. 

Poate mai existau alte pariuri, pe care nu le rostea, 
încheiate cu el însuşi, aşteptându-le la soroc, ca să-şi 
verifice din simplă curiozitate o experienţă feroce: una, sau 
zece, sau o sută. Acestea n-are să le ştie nimeni, niciodată. 
Alcătuiau viaţa lui secretă, ferecată cu şapte zăvoare, 
sigilată cu şapte peceţi. 

Pentru noi, ne rezerva rânjetul hărţăgos: Hehe! Sau 
izbucnirile pitoreşti de mânie, rechizitoriul hiperbolic, 
apucăturile bruşte, cutia de ţigări confiscată, toată parada 


de ratat fanfaron şi de flagelator inofensiv. Eu singur între 
toţi însă cunoşteam acum că înfăţişarea aceasta dezmăţată 
şi boemă, cu verva-i agresivă şi cu tirania-i morocănoasă, 
alcătuiau numai o astfel de armură, sunând înadins a 
tinichea şi văpsită înadins cu culori stridente, ca să ascundă 
o realitate mult mai cruntă şi devastatoare. 

Eliazar cel adevărat îmi apăruse în faţa vitrinei de la 
Acvarium. Era omul care-şi pierduse întâia oară sincer 
stăpânirea de sine, trăgându-se şi înfigându-şi unghiile 
crispate în braţul meu, când jivina hâdă începuse să-şi 
încolăcească tentaculele în jurul unei prade fascinate şi fără 
putere. 

— Ai văzut ceva mai superb? Mai precis? Ce artă! Ce 
siguranţă!... Nici o mişcare de prisos, nici un gest 
necalculat...! 

Participase la învăluirea monstruoasă şi calmă ca 
impasibila fatalitate; se identificase cu această victorie a 
sluţeniei şi a întunericului asupra unei inocente victime, 
întrupând graţia şi armonia şi noblețea creaţiei. Ca să afle o 
voluptate în asemenea triumf al ororii şi beznei, ce beznă şi 
ce deznădăjduită oroare ascundea pirotind în afund? 

Eliazar n-a mai făcut niciodată aluzie la vizita de la Muzeul 
Oceanografic din Monaco. Dar uneori, când îi simţeam ochii 
cenuşii fixaţi asupra unuia dintre noi şi când pupilele se 
lărgeau într-o aţâţare de bucurie mută, înţelegeam că a 
descifrat ceva ce încă nu ştiam să văd - un tentacul 
înaintând imperceptibil şi spăimos, încă o parcelă de lumină 
cucerită de beznă. 

Trei luni a durat călătoria noastră pe mare, cu po-pasuri în 
porturi albe, cu nopţi înstelate şi cu dimineţi însorite, pe 
plaje cu nisipul fierbinte şi blond. 

Oricând altădată, ar fi însemnat împlinirea unui vis 
romantic, dezmierdat de imaginaţia copilăriei mele 
răsfăţată-n lecturi. 

Corsica, Baleare, Valencia... 


Briganzii şi vendeta, frondeurii46 baleari din armata lui 
Hanibal, Valencia del Cid, cu livezile de portocali şi bătăile 
ei nebune de flori: Mediterana lui Ulise, şi a Feniciei, şi a 
Romei, şi a Cartaginei, şi a Veneţiei, şi a piraţilor sarazini. 

Au fost trei luni de supliciu. 

Pretutindeni, ochii metalici ai lui Eliazar vegheau prezenţi 
şi neînduraţi, examinându-mi descompunerea lentă. Fără 
acest martor şi fără privirea aceasta, mi-aş fi îngăduit cel 
puţin o amăgire. Mi-o interzicea însă bucuria avidă din clipa 
când ochii lui treceau de la Angela la mine; de la ea, la 
Guguf; de la el, la Nadia Yologhin; de la Dickie Hood, la 
Angela. 

Sclipirea se aprindea în pupile pe măsură ce înainta de la 
unul la altul, ca şi cum de la fiecare sorbea o mai proaspătă 
tărie de viaţă. Ce descoperea la toţi? Ce exista încă invizibil 
pentru noi şi de-o demonică încântare pentru dânsul? 

Am plecat la începutul lui martie. Nici n-am cutezat să 
încerc o împotrivire. Încă o telegramă din ţară, încă un 
ordin de vânzare - penultimul după cum m-a vestit avocatul 
- încă un carnet de cecuri pentru băncile Orientului şi 
Levantului. Angela arăta un neastâmpăr şi o voioşie 
copilărească. O săptămână cât au ţinut preparativele, am 
fost din nou fericiţi, ca în timpurile dintâi. 

— Ce zici de pălăriile acestea, Ciufulici? Şi de toaleta 
aceasta de seară? Şi de costumul acesta alb...? 

În porturile de popas, palasurile, restaurantele şi 
dancingurile sunt aceleaşi oriunde; abia cu un vag surogat 
de culoare locală şi cu alt accent în franţuzeasca 
internaţională a chelnerilor. lar pentru aceste nopţi, pentru 
cele treizeci de plaje, pentru atâtea excursii, cum mai putea 
să fie suportabilă oare garderoba demodată a unui sezon 
expirat? A înţeles-o aceasta şi Ciufulici, şi Ciufulici a fost din 
nou fericit o săptămână. Ochii de azur ai Angelei au aţipit 
toate îndoielile, au alinat ceasurile de nesomn şi de panică. 

— Ciufulici, spune drept, dacă ar fi să alegi între mine şi 
Nadia, ai sta la îndoială? 


— Nadia! Cine se gândeşte la Nadia? 

— Totuşi s-a gândit cineva, de vreme ce merge cu noi... 

Am început să râd. 

— Dar eşti absurdă, Ange! Suntem invitaţii lui Dickie, nici 
nu ne-am urcat pe bord, şi iată că am şi început să-i 
discutăm gusturile şi să-i contestăm dreptul de a-şi 
completa lista după pofta lui. Nadia... 

Angela îmi astupă gura cu palma trandafirie: 

— Nu-mi vorbi şi tu despre Nadia!... A devenit plictisitoare 
toată povestea aceasta... Nu fac un pas: Nadia! Nu intru 
într-o casă: Nadia! Nu începe cineva să-mi vorbească: 
Nadia! 

I-am desprins mâna de pe buze, sărutând-o din vârful 
unghiilor până la cot. Pornirea aceasta împotriva Nadiei 
Vologhin nu-mi displăcea. Era o dovadă de iubire. O irita 
prezenţa ei. O irita din pricina mea: se temea pentru mine. 

M-am apărat cu ipocrizie: 

— Ange, mai întâi n-am început să vorbesc eu despre 
Nadia... Tu m-ai întrebat. Eu am răspuns. Şi pe urmă, nu 
pricep ce te-a făcut s-o iei în pripă, aşa, din senin. Vă ştiam 
prietene foarte, foarte bune... 

— Prietenia femeilor! Rosti Angela cu scepticism. 

— În orice caz, are şi ea drept acum, să exclame măcar cu 
tot atâta dispreţ: prietenia femeilor! După prietenia pe care 
i-o arăţi de cinci minute, o plâng dacă-şi face cumva vreo 
iluzie... 

— Nu e nevoie s-o plângi tu. Are cine s-o consoleze. 

M-am ridicat într-un cot, suspinând cu o resignare, în 
intenţia mea, foarte comică: 

— Ştiu! Am oftat. Are cine s-o consoleze. Din nefericire... 

— Ce vrei să spui cu asta? Mă întrebă Ange, cu o 
imperceptibilă încruntare între sprâncene. 

— Nimic nou. Ceea ce vede şi ştie o lume întreagă. 
Guguf... 

Am terminat cu un gest de admiraţie şi de dezolare, menit 
să înlocuiască orice comentariu şi să aţâţe gelozia Angelei; 


fiindcă îmi mărturiseam, atât de sfruntat, o atât de calculată 
şi vădită după judecata mea pizmă pe norocul amicului meu 
Guguf. 

Angela aşteptă. Efectul meu era ratat. Aşteptă fără nici un 
semn de scandalizare. Nu gelozia mea putea să-i provoace 
un dram măcar de gelozie. Ce se petrecea în mine şi cu 
mine, era lipsit de orice interes. 

— Ei, ce e cu Guguf? Întrebă cu indiferenţă. Ştii ceva de la 
el? 

— Mai este nevoie să ştiu ceva de la Guguf? Ele prea 
discret ca să-şi divulge aventurile... Deşi de data aceasta 
discreţia lui, oricât ar fi de lăudabilă, nu mai poate să apere 
secretul lui Polichinelle...47 

Am tăcut amândoi un timp. 

— Ange! l-am apucat mâinile târziu, cuprins de 
remuşcare. E cea mai mare stupizenie, dacă-ţi imaginezi că 
m-am gândit vreodată la Nadia... Pentru mine nici nu există. 
Uită-te în ochii mei şi spune că nu poţi crede că eu... Că 
Nadia... Că între noi... În fine... 

Angela surâse cu o tristeţe venită de departe şi îşi dezveli 
privirea albastră, de sub genele răsucite şi lungi. 

— Bine - bine! Te cred şi fără atâtea jurăminte. Nici nu era 
vorba despre aceasta. Nici nu mă gândeam la tine... 

— La Nadia atunci? M-am grăbit din spirit loial şi 
cavaleresc să-i iau apărarea. N-ai dreptul, Ange, să 
bănuieşti aceasta. De o lună jumătate, de când o cunosc, o 
singură dată nu m-a provocat cu o privire, cu o vorbă, nu m- 
a încurajat măcar în glumă... Orice poţi să crezi despre 
dânsa. Dar nu e o femeie care să se amuze flirtând cu 
bărbaţii prietenelor... 

Angela îmi astupă din nou buzele cu latul palmei: 

— Opreşte, Ciufulici! Eşti de-o candoare! De-o candoare... 
Ai fost născut să fii soţ. Apropo! Ne-a adus paşaportul. S-a 
făcut şi aceasta. 

Am răsucit paşaportul pe o faţă şi pe alta, cu o legitimă 
curiozitate. Era cum îl făgăduise Eliazar. Nu lipsea nimic, 


fotografii, semnături, sigilii, vize. 

— Dar e un fals Ange!... Suntem trecuţi aci soţ şi soţie. 
Oricine poate să ne tragă la răspundere. 

— Cine? Aş vrea şi eu să-l văd, cine e acel oricine! Strânse 
din umeri Angela. Pune-l în buzunar şi caută să nu-l pierzi... 

Femeile n-au avut niciodată prea dezvoltat simţul de 
respect al legii şi nu prea cunosc teama de răspundere 
pentru călcarea legii. Dau totul pe socoteala destinului. 
Indiferenţa inconştientă a Angelei îmi păru aşadar 
deopotrivă de firească şi de scuzabilă. Dar eu?... Eu ştiam 
ce înseamnă un paşaport fals, şi totuşi l-am primit după 
această slabă împotrivire, l-am pus în buzunar şi i-am 
purtat grijă să nu-l pierd. 

Ideea venise de la Eliazar. Numai ei trei, Bibia, Guguf şi 
Eliazar, cunoşteau adevărata noastră situaţie. Ne 
înfăţişasem tuturor celorlalţi drept un tânăr menaj în bună 
orânduială cu registrele stării civile. Pentru Dickie Hood, 
pentru Nadia Vologhin, pentru cele o duzină de prieteni şi 
trei duzini de cunoscuţi nu mai puteam da îndărăt. În 
călătoria cu popasuri în treizeci de porturi şi în opt ţări, 
paşaportul era un document de treizeci de ori 
indispensabil. Adică paşapoartele... Al meu pe un nume, al 
Angelei pe altul. Deci i-am împărtăşit lui Eliazar această 
îngrijorare, agăţându-mă de un asemenea obstacol bineve- 
nit ca să pot renunţa la plimbarea de alţii voită şi de alţii 
hotărâtă. Eliazar a strâns din umeri ca şi Angela adineaori. 
Mi-a cerut paşaportul cel adevărat; astăzi îl preschimbase 
cu acesta mincinos. 

Poate la simplitatea cu care îl acceptasem, se gândea în 
dimineaţa plecării, când ne-a întâmpinat pe punte cu o 
metalică sclipire de satisfacţie în ochi. Capitulam şi acum. 
Ştia că am să primesc orice; că întrucât mă priveşte, toate 
pariurile lui nu mai pot da greş niciodată. 

Îşi modificase şi dânsul ceva din identitate. Dar era o 
remaniere mult mai inofensivă. Îşi înlocuise pălăria cu o 
şapcă albă de căpitan de bastiment; lepădase hainele de 


culoare incertă şi de venerabilă vârstă, ca să îmbrace un 
costum mai arătos, deşi nu mai puţin antic şi cu buzunările 
nu mai puţin lăbărţate. Târâse un geamantan de pânză roş- 
cată, jerpelit şi fără încuietori, încins cu o curea încrucişată 
ca un mizer bagaj de emigrant. Acestea toate nu l-au îm- 
piedicat să se instaleze în scaunul de doc cel mai conforta- 
bil, să-şi rezerve hamacul prins la cel mai bun loc, să dea el 
ordine stewardului, sfaturi căpitanului şi să împartă pa- 
chete de ţigări mateloţilor - bineînţeles din ţigările noastre. 

Mai impunătoare fusese lada de cărţi. Cadoul lui Dickie 
Hood. Eliazar avea să-i samene conţinutul în mare, volum 
după volum, pe urmele lui Ulise, în capul sirenelor 
invizibile, pe măsură ce fiecare lectură avea să le 
dovedească nevrednice de raftul unei biblioteci. 

Trei luni, iahtul „Eros” a făcut înconjurul Mediteranoi, 
navigând aproape de ţărmuri; când austere, calcaroase şi 
tragice în grandoarea promontoriilor fortificate cu 
creneluri; când încărcate de vegetaţie luxuriantă şi 
multicoloră, ca o vitrină de florărie. 

Ne deşteptam dimineaţa într-un golf de o curbă elegantă 
şi voluptuoasă, cu marea neclintită de sidef şi cu malul 
festiv pavoazat de trandafiri şi oleandri, de mimoze şi 
iasomii, de garoafe şi cactuşi. 

Ancoram seara în porturi tixite de catarguri şi carene, abia 
deschizându-ne trecerea printre bricuri şi goelete, vapoare 
bătrâne şi negre sosite din mările Indiilor, tartane şi 
balancele, corăbii greceşti ca triremele frescelor antice, 
purtând la pupă statui poleite şi numele unei zeități din 
Olimp. 

O dată marea era de cobalt. Altă dată era de indigo. 

Uneori soarele asfinţitului scăpăra pe un promontoriu de 
profir roşu, într-o atmosferă lividă şi prăfoasă, ostilă şi 
violentă. Alteori arşiţa nămiezii juca miraje de oglinzi răs- 
turnate, deasupra unui ţărm cu livezile de măslini şi lămăi, 
de eucalipţi şi agave, coborâte până la tivul de velur al 
nisipului. 


Marsilia, poarta orientului, cu statuia Fecioarei 
binecuvântând depărtările apelor de pe înălţimea 
Catedralei Notre-Dame de la Garde. Barcelona luminată de 
ghirlănzile lampadarelor ca într-o veşnică sărbătoare 
nocturnă. Neapole cu craterul Vezuviului fumegând roşu în 
coastă. Truştele ne-au primit cu mulţimea lor împestriţată şi 
zgo-motoasă cu aceleaşi modulaţii de cânt, cu aceleaşi 
dialecte muzicale, vocalizate, împroşcând jerbe de imagini 
şi risi-pindu-se într-o mimică extravagantă, care dramatiza 
vân-zarea unui pieptene de bagr ţi aduna zece spectatori 
pasio-naţi la târgul unui colier de mărgean. Tustrele se 
răsfăţau în soare scânteietor şi într-o mare splendidă, 
apăreau din larg într-o feerie de arhitectură şi de vegetaţie 
subtropica-lă; erau cetăţile de basm şi de vis, de romanțe şi 
de remi-niscenţe literare, de mandolină şi de chitară. 
Tustrele, când păşeam mai adânc în cartierele vechi, ne 
dezvăluiau ulce-rele ascunse şi triste, populaţia viermuind 
în mizeria sordi-dă, cumătrele cu sânii fleşcăiţi şi cerşetorii 
ologi, ulițele în-guste unde n-a pătruns soarele niciodată, 
clădirile leproa-se, gunoaiele fermentând în praguri, 
porticele umede, spe-luncile abjecte, bordelurile de 
marinari, fetiţele de zece ani oferindu-se cu dezgustătoare 
indiferenţă animală, pentru un tarif repede redus, în lire, în 
franci sau pesetas. 

Dickie Hood lepăda pumni de monedă pe trotuarele 
jegoase, arunca în aer o ploaie de nichel, de argint şi de 
bronz, desfătându-se cu hohote guturale de râs la 
încăierarea copiilor goi şi pârliţi de dogoarea solară. 

Eliazar născocea alt joc, mai puţin inocent. Alegea din 
pumn o monedă de argint şi o înfigea în gunoi, în lăturile 
străzilor, în excrementele câinilor: 

— Culege-o de aci! Şi nu cu mâna, cu dinţii! 

Copilul nu ştia ce să creadă. Privea cu îndoială, apela la noi 
să-i fim într-ajutor. 

— Nu vrei? Bine. Pleacă. Vino tu! 


Şi se găsea întotdeauna, nu unul, ci zece, să îngenunche în 
balta cleioasă, întrecându-se între dânşii şi zgâriidu-se, 
pentru a smulge mai repede cu dinţii din murdărie, banul 
sclipitor de argint. 

— Hehe! 

În ochii unui asemenea copil, am văzut odată o ură mai 
teribilă chiar, decât aceea din ochii lui Eliazar când se 
credea neobservat. 

Copilul îşi ştergea buzele cu dosul palmei: se cunoştea că 
abia îşi poate stăpâni un spasm de vomitare. Strânsese mai 
întâi pleoapele să nu-l podidească plânsul. Când se simţi 
stăpân, ridică privirea la Eliazar şi n-o mai desprinse. Parcă 
voia să-l ţină minte pentru totdeauna, ca să-l aştepte mai 
târziu, până la sfârşitul vieţii, şi să-i plătească această dintâi 
spurcare şi umilinţă. 

Ochii lui Eliazar s-au încrucişat cu privirea aceea. S-au 
confruntat şi s-au străpuns. lar cel care a plecat întâi ochii 
în pământ a fost Eliazar, nu copilul. 

— Hehe! Rânji. Ai şi învăţat să urăşti, jigodie? Aceasta îmi 
place... N-ai să uiţi de-acum în veci vecilor, şi mă bucură că 
ai învăţat-o de la mine... Haide, vino aci! "Ţine de aci. 

Întindea pumnul plin de monede. 

Copilul îi zvârli în obraz banul cules cu dinţii din scârnăvia 
străzii, îi întoarse spatele şi, cu fruntea rezemată în perete, 
izbucni într-un plâns care-i zguduia pe el cămaşa albastră şi 
sfâşiată. 

Am vrut să mă apropii, să-l dezmierd şi să-l împac; să-i cer 
iertare pentru toţi. 

Eliazar mi-a prins mâna şi mi-a retezat calea. 

— Lasă-l! Mai târziu are să-mi mulţumească mie, nu ţie! 

Apoi făcu semn unui taximetru. 

Cerceta dinainte adresa tuturor temniţelor şi pleca singur, 
să ducă ocnaşilor un balot enorm de tutun, plătit de astă 
dată de dânsul, nu de Dickie, de Guguf ori de mine. Era 
singura oară când nu ne cerea nimic rânjind; singura oară 


când la întoarcere ne uita pe noi, ca să privească undeva, 
depărtat şi absent, dincolo de universul ostil. 

Nadia şi Angela soseau mai târziu, odată cu închiderea 
magazinelor, încărcate de pachete, cutioare, coşuri, flacoa- 
ne; nerăbdătoare să ne exhibeze achiziţiile, să ne afle 
părerea, să mai încerce, pe deget, la gât sau pe braţ, inelul 
cu montură exotică pe care n-au să-l poarte niciodată, 
brăţările cu incrustaţii de email de care se vor plictisi a 
doua zi, colierele de chilimbar, mărgean, bagr sau cristal de 
stâncă; tot ce pentru ele însemna „culoarea locală”. Căci 
pentru orice femeie, fiecare oraş de pe glob e situat într-o 
altfel de planisferă, ignorată de noi; marcată pe hartă cu 
altfel de semne convenţionale ignorate de cartografi, după 
specialităţile de bijuterii şi mătăsuri, de blănuri şi ciorapi, 
după strălucirea vitrinelor şi faima croitoreselor; tot aşa 
cum, pentru Dickie Hood, harta politică a Europei era 
înlocuită prin una a specialiştilor de vinuri: Valdepanasul 
spaniol, vinul de Aragon şi de Priorata, de Rioja şi Ali-cante, 
jerezul, malaga, moscatelul, manzanilla sau amonti-llado; 
vinurile Italiei, albano şi frascati, capri şi lacrima Christi, 
fallmo şi vino santo al Calabriei, muscatul de Siracuza şi 
nasco, vinul Sardiniei cu parfum de tockai şi cotnar. 

Ne întorceam în port sau la hotel să schimbăm vesmintele 
de seară; ne prindea ora trei sau patru după miezul nopţii 
într-un dancing cu jazz, şampanie şi cocteiluri; Guguf 
dispărea la un Club sau un Cerc, să revină într-o jumătate 
de oră, fără să-i putem ghici de pe obrazul veşnic surâzător 
şi amabil dacă a pierdut sau a câştigat zece ori douăzeci de 
mii de franci, de lire sau de pesetas; pe Dickie, cu 
plastronul cămăşii sifonat şi cu şuviţa de păr căzută pe ochi, 
îl conduceam la ieşire, mai mult sau mai puţin de subsuori; 
iar a doua zi dimineaţa plecam mai departe, într-o lumină 
triumfală, pe o mare străvezie unde se vedeau peştii în 
adânc, vâslind cu indolenţa graţioasă a estampelor lui 
Hockusai. 


Valencia del Cid, cu parfumul de iasomie şi aroma de 
portocale; noaptea de atunci cu semiluna agăţată pe 
mătasea cerului ca un vechi suvenir al stăpânirii maure; 
suspinul chitarei şi vântul întorcând deodată miasma umedă 
a orezăriilor, ca să ne scuture ca un fior lugubru de 
putreziciune... 

Pe urmă au fost cetăţile moarte ale Africii: ruinele romane 
şi cartagineze, cetăţile islamului invadate de nisi-puri, 
măcinate de vânturi arzătoare, scăldate în lumina albă ca 
zăpada - scheletele lumilor dispărute. Terme şi temple 
romane, circuri şi piscine sleite, necropole creştine din 
veacurile dintâi, mormintele de episcopi şi moscheele cu 
mozaicuri arabe: cât le-am dorit, cum le-am visat! 

Cât le-am dorit, cum le-am visat, altădată, în anii puri ai 
adolescenţei! 

Pelerinajul atât de dorit, atât de visat; pelerinajul acesta 
era acum numai un supliciu. 

Nici acolo, nici spre sfârşitul călătoriei, când ne-am 
apropiat de stâncile cretoase ale Greciei, incandescente sub 
cerul de cristal, nici la gurile Nilului, nicăieri nu m-a părăsit 
privirea intolerabilă. 

Au fost nopţi înstelate, când înfăşurat în pardesiul subţire, 
rămâneam singur pe punte, ca să nu le aud glasul lor 
dinlăuntru: râsul alcoolizat al lui Dickie, râsul Angelei, 
vocea lui Guguf, cântecul la clavir al Nadiei. Credeam că uit. 
Mă scufundam în vasta pustietate albastră, calmă şi 
legănată în balansul valurilor. 

O stea a căzut în mare. Alta. Şi calea lactee, în zaimful ei 
luminos, mai avea încă de unde scutura un milion de 
milioane de stele... 

Credeam că uit. 

Umbra se înălța neagră lângă mine, sosea fără să-i aud 
paşii îi simţeam mai întâi ochii sfredelind întunericul 
albastru. Şi numai după aceea, îi auzeam glasul. 

— Hehe! Aci erai? Ce noapte! Nu? Ce mare! Nu?... Când 
te gândeşti că e destul un singur pas deasupra balus- 


tradei... Haide! Lasă gândurile acestea de sinucigaş; nu 
sunt pentru tine. Vino cu noi... le cheamă Dickie. Te 
cheamă Angela... Angela ta cu ochi de azur. Hehe! 

Ah! Râsul acela împlântat întotdeauna ca două lovituri 
repezi şi sigure de cuţit: hehe! 

Pe drumul întoarcerii, într-o seară cu vânt parfumat 
dinspre ţărmul Siciliei, a căzut asupra noastră un stol 
ostenit de rândunele. Pe punte, în cabine, în sala de 
mâncare, pe frânghii şi pe barele de alamă, pretutindeni au 
pus stăpânire, cu foşnetul lor mătăsos de aripi, cu piuitul lor 
slab şi îmblânzit. 

S-ar fi spus că pentru o singură dată, între făpturile acelea 
sperioase şi pline de mister şi între noi s-a încheiat un 
armistițiu. Se lăsau prinse în pumn, dezmierdate cu degete 
uşoare, scânceau cristalin şi ne priveau neînfrico-şate, cu 
ochii lor mici şi lucioşi, negri ca mărgelele negre. 

Erau rândunelele noastre de acasă. A doua zi aveau să 
pornească spre cuiburile lor, de la noi, aducând cu ele 
primăvara pajiştilor. 

Am dus trupul mic din palmă la obraz, să-i simt alintarea 
dulce a penelor şi bătaia ostenită a inimii. M-am întors s-o 
apropii şi de obrazul Angelei. N-avea ce face cu dânsa. 
Ţinea alta în palmele ei făcute cupă. Şi Dickie Hood... 

Dar se pot spune acestea? Se pot spune, când ai avut 
laşitatea să le suporţi? 

Oricât de repede m-am răsucit la loc, să-mi păstrez 
amăgirea că nu văd şi că nu ştiu; am simţit apăsând asu- 
pră-mi privirea lui Eliazar. Şi am înţeles din cruzimea aceea 
lucidă a ochilor că el cunoştea de mult ceea ce a fost pentru 
mine la început numai o vagă bănuială şi devenise acum o 
siguranţă atroce. 

Eliazar aruncă volumul sfârşit în mare. Răsturnat pe 
scaunul de pânză, îmi făcu semn: 

— Hehe! Ce fel de ţigări ai astăzi, Ciufulici? 

Pasărea a căzut din mâna mea, grea ca o pasăre moartă. 

X. 


VILA AZUR-EDEN. 

La începutul călătoriei noastre, cea dintâi noapte am 
petrecut-o la Toulon, port militar vestit prin viermuiala 
fantasmagorică de marinari şi soldaţi coloniali, de turişti şi 
de hamali, de negri şi indochinezi, de arabi şi de creole, de 
văcsuitori de ghete şi negustori ambulanți, de apaşi şi ofi- 
ţeri; port celebru în Franţa şi în toată Mediterana, pe toate 
mările şi oceanele, prin casele cu felinarul roşu şi perde-lele 
trase, închizând mostre feminine de toate rasele şi culorile, 
de toate naţiile şi graiurile, pentru soldaţii şi gradele lor pe 
mare şi uscat. 

La Şanhai, la Canton, la San-Francisco, la Liverpool şi la 
Yokohama, la capul Tasmaniei şi în insulele Marchize, la 
Brăila şi la Buenos-Aires, pretutindeni unde se întâlnesc doi 
mateloţi sau doi căpitani de vas este cu neputinţă ca din 
primul ceas şi de la al treilea pahar, amintirile lor să nu se 
întoarcă la tavernele Toulonului, la femeile lui: japoneze cu 
ochi oblici şi piele lucie, englezoaice albe ca zăpada, 
negrese cu părul încâlcit ca sârma de frecat parchetul, 
italience cu sânii opulenţi, spaniole gata să-ţi scoată ochiul 
cu o scoică la cea dintâi ofensă, ţigance şi vieneze, rusoaice 
şi suedeze, indiene şi circaziene, toată recolta de carne vie 
din cele cinci contineme mânată în ţarcul abatorului de aci, 
tot aşa de organizat ca uzinele firmei „Jonas David Hood 
and Co Ltd.” din Chicago. 

După masă, Eliazar m-a rechiziţionat: 

— Mergi cu mine. Inventezi un pretext şi plecăm. Mergi să 
vedem căţeaua. 

— Căţeaua? 

— Da. Căţeaua. „La chienne”. Aşa-i spune toată lumea aci. 
E o celebritate pe tot litoralul. N-ai citit cartea lui Michel 
Georges-Michel, Nouvelle Riviera? 48 Hehe! Pe ce lume 
trăieşti? 

Nu citisem cartea lui Michel Georges-Michel, cronicarul 
cel mai la modă al Rivierei şi succesorul cel mai de duh al 
lui Jean Lorrain49. Dar am mers după Eliazar. 


Pe drum m-a lămurit despre ce e vorba. Poate un caz 
numai de domeniul doctorului Freud. Poate ceva mult mai 
lugubru şi crunt. 

„La chienne” era o femeie încă tânără, cu un cap superb şi 
fascinator de meduză, crescută în cel mai aristocratic 
pension de călugăriţe şi purtând un nume foarte cunoscut 
în lumea finanţelor şi a politicii. Bogată, frumoasă, tânără, 
adulată, cu hotel particular aproape de Etoile, cu zece 
servitori la poruncă şi cu lojă la Operă, n-ar mai fi avut 
nimic de cerut vieţii, care-a primit-o de când a deschis ochii 
în culcuş de puf şi mătase. După al doilea an de măritiş, o 
anonimă binevoitoare o informează că bărbatul o înşela în 
dreapta şi în stânga, cu prietenele, cu femei de pe stradă, 
cu fata din casă, cu figurante de teatru, cu vânzătoare de 
magazine. Nu i-a trebuit mai mult de-o săptămână ca să se 
convingă că scrisoarea nu minţea. A cumpărat un revolver 
să-l împuşte şi să se împuşte, ca orice banală dramă 
conjugală. Pregătise totul. Îl aştepta... Dar aşteptând a găsit 
ceva mai bun. O răzbunare mai cruntă... A închis revolverul 
în sertar, a consultat un amă-nunţit ghid al Parisului, pe 
care până atunci îl ignorase. A şters urmele lacrimilor, cu 
pudră şi roşu, pe urmă a plecat să se ofere la diferite case 
de rendez-vous; faimoasele case pentru femeile de la ora 
cinci. Şi fiecărui client, după ce se îmbrăca, îi restituia 
banii: „Îl cunoşti pe X?... Ai auzit de el?... Deputatul, 
armatorul, directorul şantierelor de la... Eu sunt nevasta 
lui. Oricând vrei să mă vezi, dă-mi un telefon. Nu uita; 
adresa noastră e strada... Numărul telefonului e: Etoile 
atâta şi atâta... Mai caută prieteni. Cât mai mulţi 
prieteni...!” 

Doi ani a aşteptat să vină bărbatul la ora cinci şi s-o ucidă. 
N-a venit. Din laşitate, sau din dezgust, sau din re-muşcare, 
n-a venit. 

Atunci „la chienne” a plecat în porturile unde armatorul şi 
directorul şantierelor era încă mai cunoscut, s-a angajat în 
casele cu felinar roşu pentru soldaţi şi marinari. Michel 


Georges-Michel o găsise la Marsilia. Acum se strămutase 
aci, în portul cel mai activ în asemenea mese-rie, unde nu 
exista şomaj, zi şi noapte. 

— Hehe! Ce zici de asta? Numai o femeie putea să 
descopere aşa ceva! Adevărată căţea! Hehe!... Am ajuns. 

Un marinar beat, numai în tricoul vărgat şi în şalvarii largi, 
cu gâtul şi cu braţele tatuate, se împleticea coborând 
scările. Se rezemă de perete şi ne făcu un semn cinic, de 
admiraţie şi de încurajare: 

— Vă duceţi şi voi?... Nu pierdeţi ocazia. O! E teribilă 
căţeaua... Mie unul, mi-a... 

Sfârşitul s-a pierdut într-un sughiţ. 

Femeia ne aştepta în uşă, cu părul ei superb inelat 
încadrându-i figura cu ochii lungi şi verzi, într-o adevărată 
coafură de meduză mitologică. 

— Intraţi mai repede! Haideţi, că n-am timp de pierdut...! 

— Căţea! Îi rosti Eliazar în urechi, în loc de ziua bună, ca şi 
cum ar fi cunoscut-o de când lumea. 

— Câine! Îi răspunse femeia surâzând flatată, ca şi cum |- 
ar fi cunoscut de când lumea. 

Pe masă se afla un vraf de ziare şi reviste ilustrate. În 
rame răspândite pe toate mesuţele şi agăţate în toate 
ungherele, o puzderie de fotografii: acelaşi ins, în haină de 
solemnitate cu decoraţii atârnând la reverul fracului şi cu 
marele cordon al legiunii de onoare peste plastronul scro- 
bit; în uniformă de ofiţer combatant; la un dejun câmpe- 
nesc alături de amfitrioana noastră de astăzi, 
dezmierdându-i mâna; la un birou şi între lucrători într-un 
decor de şantier naval. Deasupra patului acelaşi portret, 
mărit, în ramă groasă de lemn exotic. 

Surâsul de pe toate aceste fotografii, sigur de sine, 
satisfăcut şi scrutând orgolios viitorul, era sinistru în 
camera cu ustensile de higienă intimă, rânjite în evidenţă, 
profesional. 

— Bărbatu-meu! Îl recomandă repede şi triumfală femeia, 
temându-se poate să nu ne scape povestea. Aţi auzit de el? 


Deputatul, armatorul, directorul şantierelor de la... Fără 
mine, era acum ministru... Uite-l şi aci, şi aci, şi aci... 

Spunând, răvăşea ziarele şi revistele ilustrate. Acestea 
datau mai de curând. După ce ştiuse... Un om căzut, cu 
ochii scufundaţi în găvanul orbitelor, cu râsul stins, cu o 
apatie sfâşietoare în figura devastată. 

— Hehe! Se miră cu încântare Eliazar. Aşadar domnul 
aceasta, şi aceasta, e unul şi acelaşi? Bravo!... Câţi ani au 
trecut între ăsta (arătă portretul solemn din perete) şi ăsta? 
(arată fotografiile mizerabile din ziare şi reviste). Cât ţi-a 
trebuit să-l aduci aci? 

— Patru ani! La 8 mai se împlinesc patru ani, răspunse 
femeia cu o precizie de dată istorică. 

— Hehe! Căţea! 

— Haha! Câine! 

Se vedea bine că se simțeau din acelaşi sânge şi că se 
apreciau. 

Eliazar nu se mai sătura privind, confruntând fotografiile, 
respirând lacom, cu nările subţiri, mirosul animalic şi 
respingător. 

— Şi el ce face?... Ştie...? 

— Îi scriu în fiecare zi. Îl anunţ câţi. Am un carnet şi îi 
însemn pe toţi! Răspunse căţeaua cu un râs răguşit, de 
dezmăţ, băutură şi boli. 

Începu să-şi lepede capotul cu flori roşii şi negre. 

— Nu rămâneţi amândoi? 

Am fugit. 

Eliazar a rămas. 

În uşă m-am ciocnit de alţi doi, care aşteptau fumând ca la 
un ghişeu închis: un tiralior senegalez şi un marinar cu o 
pată oribilă în obraz, de arsură sau de vreo necunos-cută 
boală tropicală. 

Am cumpărat în drum, de la o librărie, cronicile lui Michel 
Georges-Michel. Nimic nu era născocit. Cu diferenţa că 
Michel Georges-Michel căuta o explicaţie - isterie, viciu sau 
altă etichetă patologică - acolo unde nu exista nici o 


explicaţie; cu diferenţa că el mai spera să apară într-o 
dimineaţă soţul şi s-o culce cu un glonţ, sigur de verdictul 
de achitare al juraţilor, pe când eu ştiam că nu se mai 
poate. Că dacă n-a făcut-o din ziua dintâi când a ştiut, n-are 
s-o mai facă niciodată. 

Atunci mi se părea josnic şi laş, un om care s-a resemnat 
să trăiască asemenea oroare. Acum găsesc mai logic şi 
poate eroic. Omul acela ispăşea ceva. O justiţie 
monstruoasă, dar o justiţie. El fusese vinovatul. Femeia 
numai se răzbuna, tot aşa cum nu-mi amintesc ce ducesă 
din veacul de mijloc, când şi-a ucis rivala, a închis cada-vrul 
în sicriu de sticlă şi l-a aşezat în picioare, în camera de 
dormit, lângă pat, ca în fiecare dimineaţă, ea cu desfăta-re, 
bărbatul cu groază, să constate descompunerea hâdă. „La 
chienne” născocise o răzbunare mai savantă şi mai 
drăcească. Atât şi nimic mai mult. 

Eu nu ispăşeam nici o vină, n-aveam de plătit nici un păcat, 
Angela nu-mi datora nici o vindictă (decât poate pentru 
crima că o iubeam orbit şi total) - totuşi am învăţat să 
accept zi de zi un chin şi o scufundare fără nădejde, mai 
crâncenă ca a armatorului solemn şi decorat, din portretul 
cu rama lată de deasupra patului de bordel. Acela ştia, dar 
nu vedea. Nu era osândit la prezenţa de fiecare ceas. Se 
afla înlocuit prin fotografiile multiple, dar inani-mate. Ochi 
morţi de carton. Tortura lui era abstractă şi îndepărtată: 
putea s-o respingă, putea s-o ignore. 

Eu ştiam, vedeam, asistam; fără tăria nici unei împotriviri, 
fără curajul să mă smulg şi să fug. 

„ Eros” ne-a adus îndărăt la Cannes. 

Bulevardul Croissetei era deşert, palasurile închise, 
restaurantele mute. Se făceau pregătiri pentru sezonul de 
iulie, august şi septembrie, în vreme ce oaspeţii obişnuiţi se 
călătoriseră spre Paris, spre Elveţia, spre plajele de nord 
ale Oceanului: Biaritz, Deauville, Dinard, Saint-Jean-de-Luz, 
Saint-Malo. 


Am plecat după dânşii. Ne-am întors peste şapte luni, în 
decembrie, când la Paris se stingeau becurile electrice la 
zece dimineaţa şi se aprindeau la trei după-amiază, într-o 
ceaţă umedă şi fuliginoasă, cu miros înăbuşitor de ulei şi 
benzină, în tusea de agonie a ftizicilor. 

Acum nu mai aveam nici un drept să aleg eu locul de 
şedere, hotelul sau vila, cum îmi puteam da cu un an în 
urmă cel puţin iluzia. Acum singura mea avere era auto- 
mobilul şi o rămăşiţă de cincisprezece mii de franci - mai 
era tovărăşia la garajul lui Bibia. Dar ce naiv mai putea 
crede în aşa ceva? Şi cine mai pomenea acum de numele lui 
Bibia? 

Avocatul din ţară făcuse un drum până la Paris, să se 
descarce de socoteli şi să-mi predea procurile. Nu şi-a 
permis să se mire de graba cu care am dus la sfârşit, o 
ispravă unde alţi moştenitori pun cel puţin câţiva ani de 
laborioasă inventivitate. Umilit de această discreţie 
încărcată de imputări, l-am asigurat că e în cea mai mare 
greşeală dacă îşi imaginează că am împrăştiat în patru 
vântuii banii ceruţi de atâtea ori telegrafic. Îi plasasem aci. 
Intrasem în întreprinderi serioase. Mă servisem de sfaturile 
şi de influenţa amicului meu Dickie Hood. (Poate cunoştea 
firma din ziare? Fiul lui „Jonas David Hood & Co. Ltd.”). 

Minţeam de mântuială, cu atât de puţină convingere, încât 
nici el n-a mai simţit nevoia să mă felicite, nici eu să mai 
insist. 

Şi totul s-a încheiat după vechea orânduială moldovalahă, 
a strănepoţilor de mari-logofeţi şi de vornici, de hatmani şi 
spătari, pe care nu-i primesc slugă nici fostele lor slugi. 

Eu mai eram încă stăpân. 

În resemnata mea năruire, primisem şi această josnicie din 
urmă, numai să nu mă alunge Angela, ca un străin 
netrebuincios şi netrebnic. 

Pentru ochii lui Dickie Hood, rămăsesem soţul de pe 
paşaportul falsificat. 


Poate un asemenea amănunt dădea altă savoare, de 
adulter, unei cuceriri care ar fi pierdut altfel tot farmecul şi 
ar fi însemnat o aventură banală. Eu eram soţul. Eram 
imbecilul. Mă bucuram de privilegiul atenţiilor şi simpatiei 
pe care o arată întotdeauna amantul soţului înşelat. 

Angela descoperise ea vila, o vilă întreagă, o angajase, 
făcuse preţul; eu plătisem chiria pe întreg sezonul. Dar 
plătisem cu banii de la ea. Nu întrebam mai departe de la 
cine. 

Când mi-am muşcat buzele, s-a aşezat pe genunchi şi mi-a 
despărţit părul de pe frunte, să-mi pună sigiliul roşu al 
sărutului. 

— Să nu întrebi nimic, Ciufulici! Să nu spui nimic! Îmi dau 
seama acum. le-am ruinat... Nu ştiu cum a fost... lu eşti de 
vină. Da-da! De ce te uiţi aşa la mine? Tu eşti de vină! Nu 
mi-ai spus-o niciodată. Nici nu mi-ai dat a înţelege măcar. 
Noi, femeile, trăim într-o ignoranță absur-dă a acestor 
detalii. Când ne dăm seamă, e prea târziu. Dar pentru mine 
şi tine, nu e prea târziu. Vom repara totul. Se va repara 
totul... Avem să economisim. Avem să punem laoparte şi, 
când se va termina sezonul, plecăm undeva retraşi, să nu 
ne ştie nimeni. 

Avem să economisim! De unde! Cu ce preţ? 

Totuşi acceptam şi aceasta. 

Ochii Angelei, ochii ei de azur, îmi topeau orice încercare 
de împotrivire. Şi m-am dus să plătesc şi să semnez 
contractul. 

Se numea Vila Azur-Eden. Douăsprezece camere cu şase 
încăperi de baie două holuri imense, privelişte la mare, 
grădina până la țărm, cu stânca retezată direct în valuri, 
patruzeci de palmieri înşiraţi de jur împrejur, rondurile de 
garoafe şi de petunii, chioşc, radio, plaja noastră şi o sută 
de mii de franci chirie pe trei luni, cu tot cu grădinar, 
servitori, bucătar, tacâmuri. Se putea desco-peri ceva mai 
nimerit pentru un om cu singura avere cincisprezece mii de 


franci în buzunar, o dată pentru totdeauna, şi fără nici o 
profesie până la sfârşitul vieţii? 

Fireşte, l-am invitat pe Dickie Hood la noi. Şi pe Eliazar. 
Nadia n-a putut să renunţe la apartamentul ei de la Carlton. 
Şi nici Guguf. Dar sunt în fiecare zi la noi şi în fiecare seară, 
după ce se termină reprezentațiile de la Cazino, după ce 
Guguf pierde sau câştigă câteva fise de zece mii de franci. 

După ideea lui Dickie, am făcut o provizie de vinuri şi de 
şampanie în pivniţă, mărcile şi recoltele cele mai faimoase. 
După ideea lui Guguf, am făcut o provizie de cărţi de joc, de 
sabouri50, de jetoane, pentru partidele inofensive, de 
distracţie, când conversaţia lâncezeşte şi nu găsim altceva 
mai inteligent ca să ne omorâm timpul. 

Eliazar a ales camera cea mai strâmtă şi mai întunecoasă. 
Servitorii casei spun că n-a fost locuită niciodată. Aceasta 
nu-l împiedica pe Eliazar să se simtă mai mulţumit ca 
oriunde şi mai ales nu l-a împiedicat să-i dea, în trei zile, 
exact acelaşi aspect cu al încăperii de la hotelul lepros din 
dosul Azilului Evanghelic. Cărţi şi ziare înşirate direct pe 
podea, de jur împrejurul pereţilor. Cutii goale de ţigări, 
mucuri arse, chibrituri şi hârtii mototolite: în trei zile totul a 
intrat în ordine. Eliazar nu dă voie nici unui servitor să 
intre, încuie uşa cu cheia şi zvârle cărţile nevrednice pe 
fereastră afară, în rondurile cu garoafe şi mimoze. 

Servitorii îl cred un savant şi un inventator. A mai locuit 
odată, la Vila Azur-Eden, un tip tot aşa de ciudat, rectorul 
unei universităţi din Anglia, căruia a venit să-i facă vizită 
acasă regele Suediei. Încât pentru dânşn, era sigur acum că 
dacă va intra pe poartă regele Suediei, sau al Danemarcei, 
sau maharajahul de Kapurtala cu mustăţile lui de tigru, sau 
Rajkumar Vyavsinh de Rajpiula, sau maharajahul Baroda, 
muritorul cel mai bogat de pe planetă - două sute de 
milioane franci francezi rentă - sau exregele Manuel al 
Portugaliei; era sigur deci, în cugetul lor, că vizita va fi 
pentru Eliazar, nu pentru noi. 


Deocamdată n-a intrat pe poartă nici un maharajah şi nici 
măcar un prinţ rus dintre amicii atât de numeroşi ai Nadiei. 
Suntem numai noi, între noi. Ca într-un ade-vărat eden. 

N-a sunat la uşă, să intre, nici Bibia. Mi-a trimis un 
răspuns să vin la el, să-l caut eu. Îl uitasem, cum îl uitaseră 
sau păreau că-l uitaseră toţi. M-am dus fără grijă. Ştiam că 
nu poate să-mi ceară nimic. Bibia m-a întâmpinat într-un 
prea frumos costum de culoarea cafelei cu lapte, cu o 
cămaşă de culoarea stânjenelului şi o cravată superbă: 
roşie cu buline verzi. Ras proaspăt, cu obrazul dogorind 
încă de arsura briciului, dădea cele mai evidente semne de 
prosperitate. Mi-a prins mâna în laba-i enormă şi, după ce 
mi-a zguduit-o să mi-o scoată din umeri, m-a prins de după 
gât şi m-a îmbrăţişat frăţeşte. Pe urmă, m-a îndepărtat cu 
amândouă mâinile de umeri, să mă examineze de la 
distanţă ca pe un manechin. Încruntă sprâncenele şi îşi 
împinse cascheta pe ceafă, cu un bobârnac. 

— Nu-mi place! Declară. Nu-mi placi defel. Te-ai jigărit 
rău. [i-o spune Bibia! 

Am strâns consternat din umeri. Ce puteam să fac? 

— Şi Bibia are să-ţi mai spună ceva. Sunt sigur că tot aşa 
te-ai jigărit şi la pungă. Îndrăzneşte să-i spui lui Bibia că nu! 

A doua oară am răspuns mut. De astă dată clătinând 
consternat din cap. Ce puteam să fac? 

Bibia ridică pumnul păros, pentru care n-ar fi ajuns toată 
provizia de paste depilatorii a unei drogherii, şi ameninţă 
undeva în nevăzut, spre Vila Azur-Eden. 

— Ah! Ghelica! Ghelica! Bibia te-a avertizat şi n-ai vrut să 
înţelegi!... Şi domnul Guguf!... Şi domnul Eliazar! Are să vă 
prindă odată Bibia aci în palmă, pe toţi, şi uite ce-are să 
rămână din voi! 

Palma se lăţi întâi imensă, să-i cuprindă pe toţi, pe urmă 
pumnul se strânse gigant, să-i suprime pe toţi, pe urmă îi 
lepădă la pământ, îi călcă cu talpa şi Bibia îşi şterse palma 
asudată de fundul pantalonilor culoarea cafelei cu lapte. 

— Sfârşitul are să fie acesta! Ţi-o spune Bibia! 


Asigurarea lui Bibia nu m-a consolat cu nimic, deşi acum 
pricepeam atâtea din cele ce zădarnic îmi dăduse să înţeleg 
anul trecut. 

— Mă urăsc toţi, îmi destăinui Bibia prinzându-mi braţul, 
fiindcă m-am lepădat de dânşii şi m-am hotărât să mă fac 
om de ispravă!... Acum ştii ce-am vrut să-ţi spun şi de ce te- 
am anunţat să te păzeşti? 

A treia oară am confirmat fără glas. 

— Aşadar, dragă Dănuţ, ai ieşit tuns, ras şi frizat? Maşina o 
mai ai? 

— Uite-o! Am arătat spre capătul străzii, unde o 
adăpostisem la umbră. 

— "Tot e ceva! Dacă laşi să ţi-o mărite Bibia şi dacă pleci cu 
banii de pe ea, cu ce am să-ţi dau eu acum şi cu ce am să-ţi 
trimit în ţară, încă mai e ceva. 

Am început să râd stingherit; 

— Nu plec, Bibia. Rămân aci!... Şi nu vând Hispanoul. 

Pentru moment, n-am nevoie... 

Bibia ridică ochii şi mă privi lung. Înţelegeam reproşul şi 
m-am mirat că a găsit atâta delicateţe să nu mi-l azvârle în 
faţă, brutal. 

— Atunci e altceva! Declară cu simplitate. Deşi Bibia ţi-ar 
spune că nu faci bine ceea ce faci... N-ai stofă pentru 
aceasta. Haide, să-ţi arăt isprăvile mele... Cum văd, mă pot 
lăuda cu ceva mai bun decât tine...! 

Într-adevăr, isprăvile lui Bibia erau uimitoare şi vrednice 
de toată lauda. Lărgise atelierul, adusese aparate noi, 
adăugase încă douăsprezece boxe la garaj. 

— Asta a făcut Bibia, în vreme ce tu făceai ce făceai. Acum 
haide şi în birou, să-ţi arăt socotelile. 

Bibia avea şi un birou. Ţinea şi registre. Era ziua 
minunilor. Mi-a citit cifre, facturi şi devize, din care n-am 
pricepui nimic. A scos şi un carnet de cecuri. M-am şters la 
ochi să alung amăgirea. Bibia a desprins stiloul de la 
buzunarul hainei l-a răsucit şi a ezitat înainte de a scrie. 

— Zece mii, îţi ajung? 


— Nu înţeleg, Bibia. 

— Zece mii de franci, îţi ajung deocamdată? E tot ce pot 
să-ţi dau, fără să ne încurcăm socotelile noastre. Trebuie să 
ştii că am amortizat partea de capital din anul acesta în doi 
ani, dacă merge cum am pornit-o, ne achităm complet şi ai 
să-ţi poţi ridica neatinsă garanţia de la bancă. Asta ţi-o 
spune Bibia. Iar partea de câştig pe anul acesta, e de opt 
mii de franci... Îţi avansez încă două, să fie zece! Ar fi fost 
cincisprezece sau douăzeci, dacă nu făceam, ceea ce ai 
văzut. Te rog încă o dată să cercetezi devizul şi facturile. 

Bibia îmi împingea sub ochi facturile şi devizele, cu o 
preocupare de om care nu vrea să se afle bănuit de cine 
ştie ce incorectitudine sau măcar de risipelnică gospodărie. 
M-am prefăcut că le studiez cu atenţie, deşi nu pricepeam 
NIMIC. 

— Ei? Întrebă nerăbdător. Ce zici de Bibia? 

— Extraordinar! De necrezut, Bibia! 

— Când ţi-am spus că mă fac om de ispravă, însemna că 
vreau să mă fac om de ispravă! Acesta e Bibia, dacă ţii să-l 
cunoşti... Să mai ştii ceva, încă... Eu sunt un fel de sălbatic! 
Nu ştiu să mă port ca Guguf nici să vorbesc ca Eliazar. Dar 
când vei avea ceva, când ai să fii la strâmtoare, să vii la 
mine şi să nu te duci la dânşii. Ceea ce ai făcut pentru mine 
n-a făcut nimeni. Bibia nu uită!... l-am cerut altădată 
Ghelicăi. Mi-a dat cinci sute sau o mie de franci şi m-a 
alungat să nu mă vadă în ochi o lună. I-am cerut lui Guguf... 
Atâta cât pierde sau câştigă într-o seară. Mai ales cât 
câştigă, fiindcă nu e el omul acela să piardă, decât când dă 
peste un maestru mai repede la mână ca el... 

Nu înţelegeam. Bibia îmi citi nedumerirea din ochi şi 
începu să râdă gros, bătându-se pe genunchi cu palmele. 

— Ei bată-te să te bată! Va să zică tot nu cunoşti cine e 
domnul Guguf? Uită-te la mine! 

Bibia, cu mâinile lui enorme şi păroase, parodie gesturile 
onctuoase ale lui Guguf, când cu pălăria, cu bastonul şi cu 
ziarele între degete, mai găseşte cum să scoată 


portţigaretul din buzunar, să-l deschidă, să ia o ţigară şi să 
aprindă cu bricheta. Parodia era grosolană şi neizbutită dar 
era destul de elocventă. 

— Asta e! Portţigaret, ţigară, brichetă şi pe deasupra dacă 
vrei: as, rigă, valet - sau opt şi nouă, după joc! Bineînţeles, 
aceasta unde se prinde şi cu cine se prinde. Nu la Club, nici 
la Cerc. Ţi-o spune Bibia... În familie, când găseşte bobocul 
de jumulit... Nenorocirea lui e că tot ce câştigă la sigur aşa 
(şi iar parodie gestul cu portţigaretul, bricheta şi ţigara) 
pierde tot la sigur, la Cazino şi Club. Are boală de joc! Asta 
e. [i-o spune Bibia. 

Mi-am şters fruntea de sudoare. Doamne, în ce lume 
intrasem? Cine erau oamenii aceştia? 

— Şi Ghelica... Tu n-ai simţit nimic? Tot n-ai înţeles? 

— Ce e cu Angela? Bibia, te rog să-mi spui, ce mai e cu 
Angela? 

Bibia se uită la mine, se uită peste mine, în perete, păru că 
se hotărăşte să mai adauge ceva, dar îşi luă seama şi 
declară scurt: 

— Nu e nimic... Ce să fie! Acum să terminăm. Mă aşteaptă 
clienţii... Aşadar, zece mii, îţi ajung? 

Bibia apucă neîndemânatic stiloul, şi cu litere grosolane, 
zgâriind în colţul peniţei, iscăli cecul la banca unde eu nu 
mai aveam nici o centimă. 

XI. 

OMUL ÎNTUNERECULUI. 

Dimineaţa îl auzeam pe Dickie, fluierând ca în codrii 
Mississippilor şi dând drumul la toate robinetele din baie, la 
duşuri şi la ţevile de aburi, într-o catastrofală dezlănţuire de 
cataracte. 

Cântecele lui erau, fireşte, americane şi negre. 

Mai ales negre. 

Câteodată, când robinetele muţeau, îl acompania 
Mahmud, corectându-l cu severitate: 

— Nu aţa, muţic Dickie! Aţa zbiară numai gorila de Congo 
când o loveşte glonţul la fundul pantşalonilor. 


— N-ai să-mi dai tu lecţie de muzică, specimen de negru 
infect! Se mânia Dickie în glumă. Dacă ţi-ai fi permis să 
vorbeşti aşa la noi, în America, zburai pe geam de la al 
patruzecilea etaj şi nu-ţi mai rămânea bună pielea nici de 
cizme. 

— Muţic Dickie, eu sunt negru de Ţudan. Ţi tata meu a fost 
marabut. Sunt negru de Africa, nu de America; foţt sclav. 
Întrebaţi pe muţi Dany! Eu sunt liber, muţi€ Dickie! 

Bietul Mahmud, chiar găsise el pe cine să întrebe ce 
înseamnă un om liber! 

Dickie continua să cânte fals, iar sudanezul nu putea 
tolera această impietate. 

— Nu aţa, muţic Dickie! Din nou, muţic Dickie! 

It had to be you 

It had to be you 

Il wander'd around 

And finally found 

The somebody who 

Could make me be true. 

Vocea lui Mahmud răsuna superbă în cabina cu pereţii de 
porțelan şi majolică, vibrând ca într-o cutie de rezonanţă, ca 
în instrumentele din patria sa, grave şi plângătoare. Vocea 
lui Dickie avariată de alcool şi respiraţia uzată de droguri 
osteneau repede. De aceea o întorcea îndată pe fluier, unde 
ca toţi englezii şi americanii era un adevărat virtuos. 

În muzica aceasta îmi era deşteptarea la vila AzurEden. 
Alături, din pat, Angela fredona în surdină acompaniind: 

And even be glad 

Just to be sad 

Thinking of you 

Wonderful you 

It had to be you...51 

— De ce ai gemut toată noaptea prin somn, Ciufulici? 
Făceai atât de urât, încât eram să te deştept... 

— Nu am oare de ce geme, Ange? 


— Iar începi? Mă întrerupse Angela, astupându-mi gura cu 
palma ei roză şi parfumată. Lasă toate acestea... 

Thinking of you 

Wonderful you 

It had to be you. 

Uşa se deschidea fără protocolara bătaie de avertisment. 
În prag apărea Mahmud, dezbrăcat la piele, numai cu un 
scurt pantalon de baie, şuroind de apă şi ştergându-şi 
obrazul cu braţul musculos. 

— Muţic Dany, trecetţi la rând! 

— Nu fac masaj astăzi, Mahmud... 

— Muţic€ Dany, am ordin de la muţic€ Dickie. Nu potţ să vă 
laş! Aide! Hup-hup!... Curadj, muşic Dany! 

— Mahmud, înţelege o dată! Mă doare capul. Am adormit 
la trei, după miezul nopţii... 

— Tocmai, muţic Dany. Am ta vă iau toatşe aşeşte 
deşcânteşe rele ale duşmanilor, cu mâinile mele, muţi€ 
Dany... Am ordin ta vă ridic în spate şi să vă fac masaj dacă 
nu vretşi de bună voie. Am ordin. Exjecut! 

Mahmud se apropia de pat, gata să mă umfle în spate 
precum mă avertizase. Angela râdeau cu hohot. Cum putea 
sta oare aşa, dezvelită, cu nepăsare, în faţa gigantului 
acestuia negru, care o privea cu ochii lui de sălbatic abia 
debarcat din pădurile Sudanului? Angela râdea. Eu n- 
aveam încotro. Mergeam după Mahmud. Pe urmă treceam 
în camera lui Dickie, să bem cel dintâi pahar matinal de 
whisky. Apoi sunam la telefon pe Nadia şi pe Guguf, ca să 
aflăm dacă nu s-a modificat nimic din proiectele de aseară. 
Şi totul se petrecea fără grijă, ca în cea mai fericită vilă 
Azur-Eden, din câte au fost şi sunt. 

Firul vieţii de anul trecut se înnodase la loc. Angela îşi 
regăsise o parte din cele douăsprezece prietene. Unele 
dispăruseră; apăruseră altele. Eu eram scutit până şi de 
grija telegramelor din ţară, de acum zece luni. Nu mai 
aveam ce cere. Nu mai aveam ce aştepta. Aceasta nu mă 
împiedica să plătesc pentru sezon chiria care ar fi ajuns în 


ţară să cumpăr o casă, unde să mucezesc obscur până la 
bătrâneţe, nu mă împiedica să am invitaţi şi să ne trezim în 
fiecare dimineaţă cu invitaţii. În garajul vilei abia încăpeau 
roată lângă roată cele trei automobile; al meu şi cele două 
ale lui Dickie. În port iahtul se legăna, cu motoarele sub 
presiune pentru orice capriciu. Viaţa era încă frumoasă 
Trăiască vila Azur-Eden! 

Că am ajuns să mă împac cu asemenea existenţă e fără 
îndoială de condamnat şi de dezgust, dar cât este de 
explicabil! Zvârcolirile de rezistenţă s-au potolit zi cu zi. A 
fost o scufundare treptată. Lupta mai răspundea doar în 
gemetele prin somn. Ziua, orice conştiinţă murise. Am 
pomenit despre sortilegiul malaez. Mai găsisem şi altă 
explicare. Mi-o puse sub ochi Eliazar. 

Era cartea unui necunoscut: Quatremere-Disjonval. Cartea 
unui condamnat la temniţă grea, de prin anul 1780. Se 
numea: Asupra descoperirii raporturilor constante între 
apariţia şi dispariţia, munca şi repausul, rezistenţa şi 
suprafaţa pânzelor de păianjeni de diferite specii şi între 
variațiile atmosferice. Titlu obscur, dar carte plină de 
învăţăminte. În douăzeci şi cinci de ani de carceră, autorul, 
în lipsă de altă îndeletnicire, s-a pus să studieze singurele 
vietăţi care-i ţineau tovărăşie. Păianje-nii. I-a observat în 
meşteşugul de a-şi ţese pânze, a con-semnat raporturile 
dintre lungimea şi rezistenţa acestor pânze şi dintre 
schimbarea timpului. Ajunsese să citească în activitatea lor, 
mai sigur ca în indicatorul unui precis barometru, 
apropierea furtunilor şi a vânturilor, a ploilor şi a zilelor de 
beau-fixe52. Şi l-a pasionat într-atât micul său univers, încât 
după douăzeci şi cinci de ani, când şi-a ispră-vit osânda, n-a 
mai voit să se despartă de celula şi de pă-ianjenii lui. A 
cerut graţia să i se prelungească la perpetui-tate 
condamnarea, ca să-şi continue în tihnă studiile. 

Eliazar, el îmi aruncase cartea pe masă, îndemnându-mă: 

— Citeşte! E ceva mai puţin idiot decât toate operele aşa- 
zise clasice, care se recomandă în şcoli. Fabre?... Fabre e 


un imbecil şi un farsor pe lângă acesta!... 53 

Observațiile ocnaşului m-au pasionat mai puţin. M-a 
consolat însă ingeniozitatea subtilă, sofismul inconştient pe 
care şi l-a creat Quatremere-Disjonval, ca să poată suporta 
cei douăzeci şi cinci de ani de celulă într-o împăcare atât de 
desăvârşită, încât, la expirarea pedepsei, libertatea şi lumea 
de-afară, reală, îl atrăgeau mai puţin ca lungimea, grosimea 
şi rezistenţa aţelor lui de păianjen. 

Avea dreptate Eliazar. Omul e un animal odios de 
adaptabil. Adaptabil până la laşitate şi eroism; până la 
martiraj şi cinism. 

O consolare suplimentară îmi mai acordase Angela. În 
treacăt, ca un amănunt de puţină însemnătate, mă 
informase că banii cu care am plătit chiria vilei Azur-Eden 
veneau de la Guguf. Un împrumut fără termen. Rezultatul 
unui banco de bacara, de zece minute... Deci nu proveneau 
de la Dickie. 

Eram atât de naiv, ca să mă mulţumesc cu atât şi eram atât 
de căzut, ca să mă încânte atât. Ca şi cum nu ştiam în sfârşit 
ce înseamnă lecţiile lui Guguf: „Iot secretul e să nu 
şovăieşti. Să nu cruţi nimic şi pe nimeni... Devori sau te 
devoră!” (Lecţie ilustrată mai târziu de acrobaţia stângace, 
dar elocventă, a lui Bibia: Vrei as? Vrei damă? Vrei rigă? 
Vrei valet? Vrei nouă sau opt...?) Ca şi cum accesul acesta 
spontan de generozitate amicală nu avea un înţeles mai 
simplu şi un mobil mai vădit! Eu împrumutam asociaţiei o 
firmă onorabilă. Eram un latifundiar moldo-valah. Un fel de 
Dickie Hood, fiul lui „Jonas David Hood & Co. Ltd.”, pe 
măsura şi în valuta europeană. '|ineam casă deschisă. 
Invitam şi aveam invitaţi. Angela făcea onorurile de gazdă 
cu tot prestigiul unei soţii legiuite, cum dovedea şi 
paşaportul nostru fals care ne legase acum zece luni ca o 
modestă arvună a dezonorărilor viitoare. Toate erau în 
bună rânduială şi într-o logică indestructibilă. Dickie Hood 
putea să mă bată proteguitor şi cu simpatie zgomotoasă, cu 
latul palmei pe umeri, Dany era un soţ imbecil dar nu un soţ 


venal. lar Ange, Ange a mea cu ochi de azur, îi tolera 
iubirea pentru mutra lui bleagă şi decolo-rată, pentru ochii 
lui păianjeniţi de alcoolic precoce şi pen-tru glasul lui 
duhăvit de whisky şi de cocteiluri explozibi-le, nu pentru 
dolarii firmei „Jonas David Hood & Co. Ltd.”. 

O! 'Totul se afla pregătit şi pus în scenă, cu o diabolică 
preştiinţă care mă depăşea. Şi încă nu cunoşteam adevărul 
întreg. Îl dibuiam; dar eram departe să ghicesc ce mână 
neîndurată juca aceste marionete, câte minciuni mă mai 
înconjurau încă şi ce-mi pregătea viitorul acceptat apatic şi 
pândindu-mă crunt. 

În anii adolescenţei m-am pasionat şi eu ca oricare 
copilandru pentru o anumită literatură reprezentată prin 
cele două romane faimoase: Dama cu camelii54 şi Manon 
Lescaut55. Pe urmă, cu vârsta m-am lepădat de eroii fără 
eroism şi de amanţii fără amor propriu, de acel văicăros 
Armand Duval şi de acel poltron Des Grieux, împăcaţi atât 
de uşor cu toate umilirile şi dezonorându-se cu o atât de 
romantică fanfaronadă. Femeia şi iubirea nu-mi păreau 
scuze îndestulătoare. Erau literatură. Acum viaţa se oferise 
cu o feroce revanşă să-mi dovedească, pe a mea proprie 
experienţă, că literatura e într-adevăr mai prejos de 
neverosimilul realităţii. Că fantezia romancierului şi a 
tragedienilor e paralizată de prejudecata absurdă să nu se 
depărteze cumva de logică, de media statistică, de-un nivel 
standard al banalităţilor acceptate, în vreme ce viaţa 
sfarmă la fiecare pas, fără efort, cu o sfârlă de deget, toate 
barierele construcţiilor logice şi de-o bleagă cuminţenie. 

Imaginaţia literatorilor? 

— Ce tristă şi mediocră larvă, târându-se fără aripi pe-o 
dâră mocirloasă, întotdeauna aceeaşi, atunci când viaţa 
zbenguie alături, îşi râde de drumuri bătute, născoceşte în 
fiecare clipă ceva inedit şi neverosimil, desfide silogismul 
banal! Dama cu Camelii şi Manon Lescaut, Armand Duval şi 
Des Grieux! Ce literatură călduţă ca apa de vară, ce 


intimidată grijă să se scuze, să se explice, să-şi pledeze 
propria lor cauză, să obţină iertarea şi mila lectorului! 

Dar când s-a înfipt o pasiune în carne, când te posedă şi 
roade ca un cancer, mai este nevoie să explici, să ceri 
absoluţiunea? Şi când ai trăit-o aceasta, când ai trăit-o cu 
sângele tău, şi cu viaţa ta, şi cu scrâşnetul tău, şi cu 
pierzania ta, ce mizerabilă superstiție, să te întrebi dacă va 
mai părea şi altora verosimil sau nu! 

Am recitit în această noapte paginile de până aci ale 
spovedaniei mele. Cu un creion roşu, am suprimat fără 
cruţare toate episoadele unde îmi mărturisesc ceasurile 
noastre intime: zvârcolirile mele la picioarele Angelei, 
sfâşierile şi împăcările, spectacolul unei pasiuni abisale. Ce 
interes pot avea acestea? Pentru spasmul iubirii, amanţii 
trag pologul patului sau măcar perdelele ferestrei. 

Văzută de afară şi de alţi ochi, îmbrăţişarea lor e 
întotdeauna grotescă şi respingătoare. 

Nu refuzăm oare imaginea totuşi inevitabilă a spasmului 
din care ne-am născut? 

E o oroare firească şi secretă; o pudoare instinctivă. 

Pentru a purifica însemnările acestea de asemenea 
supliment de umilinţă, am retezat toate paginile de exaltare 
şi de dezolare, de scrâşnire şi de voluptate: substanţa 
pasiu-nii care mă ţinea încleştat de Angela. Acum chiar, 
când toate sunt atât de departe şi moarte, când viermii au 
sfârşit datoria lor înfricoşată de a preface carnea aceea 
arzătoare sub sărut şi ochii aceia de azur într-un stârv 
colcăind în putreziciune: acum chiar, când e de atâtea ori 
moartă, pen-tru carnea mea, pentru amintirea mea, pentru 
ura mea alinată în iertare - şi încă nu sunt cu desăvârşire 
eliberat. 

Am înţeles-o în această noapte, recitind caietul de faţă. De 
câte ori peniţa lunecase la ceasurile noastre unice, cu 
pologul patului tras şi cu perdelele coborâte, irezistibil 
vârful metalului s-a înmlădiat şi paginile au tresăltat de alt 
ritm - am simţit dogoarea lor năvălindu-mi obrazul. 


Credeam că-mi spovedesc o pasiune răcită, cu tot 
dezgustul de mine şi cu toată îndârjirea pe amintirea 
Angelei, împinsă până dincolo de mormânt, aşa cum 
anahoreţii primului creştinism îşi dezveleau ulcerele 
trupului şi ale sufletului scormonindu-le cu unghiile, ca să-şi 
răscumpere prin umilire, şi durere, şi pocăință, păcătoşia 
vieţii nevrednice de unde veneau. Dar peniţa se mlădiase, 
trădându-mă. Se arcuia voluptuos în amintirile 
dezmierdărilor. Le evoca să le mai trăiesc o dată, nu ca să le 
resping de la mine cu scârbă. 

Aceasta am descoperit astă-noapte şi de aceea am şters 
tot ce zugrăvea devastarea pasiunii, din care am ieşit mai 
pustiu ca un peisaj calcinat de incendiu, fără ca focul să fi 
purificat nimic. 

Suprimarea acelor capitole nu poate să păgubească 
înţelegerii. 

Nu este nevoie să descrii neapărat un foc, dacă rămâne 
mărturie pustiul lăsat în urmă de acel foc. 

Focul în sine e un spectacol fantast şi magnetic. Mulțimea 
se adună mai mult să privească decât să dea ajutor la stins. 
E o desfătare festivă, inoportun turburată de ţipetele 
victimelor şi de gesticulaţia lipsită de eleganţă a 
deznădăjduiţilor. 

Dezastrul adevărat, în toată oroarea, apare atunci când a 
sfârşit ultimul tăciune şi s-a lăţit întunericul lugubru. 

Viaţa mea, căderile mele, toate capitulările şi mărturia 
acestui caiet; mizeria tristă şi fără nădejde în care mă 
târăsc sunt tăciunii focului după ce-a mistuit. Mai este 
nevoie să răscolesc din cenuşă şi zgură flacăra care a ars? 
S-o lăsăm adormită. 

S-o las acolo unde-au putrezit, cu viermi cuibăriţi în 
globuri, ochii de azur ai Angelei! 

Atunci îmi topeau orice împotrivire. 

— Ciufulici vezi că avem invitaţi la masă. Dacă pleci, să nu 
vii târziu!... Eu lipsesc o oră, o oră jumătate. Hai mergi, 
Dickie? 


— Încă un pahar de whisky şi sunt la ordine, Angelo cu 
ochi de azur! 


(Îi spunea şi el acum: Angela cu ochi de azur!) 

Dickie turna sifon în paharul de whisky; al patrulea de azi 
dimineaţă! Angela, rezemată de bara grilajului, balansa un 
picior în gol, scuturând scrumul ţigării în mare. 

— Nu sta acolo, Ange! Am rugat-o. 

— Ce fricos eşti, Ciufulici! De asta ai un cap care seamănă 
câteodată cu iepurii de mosc...! 

Dickie începu să râdă foarte înveselit, rectificând: 

— Iepure de Australia! Acum îmi dau seama cu ce 
seamănă Dany şi nu-mi aminteam. Cu iepurii de Australia!... 
Mai ales când priveşte ca acum... 

Nu ştiu dacă iepurii de Australia au priviri de asasini, dar 
sunt sigur că privirea mea, dacă ar fi avut putere, l-ar fi 
electrocutat pe loc, cu paharul de whisky la gură. 

Angela continua să balanseze piciorul, cu spatele deasupra 
mării. Stânca era înaltă de treizeci de metri, marea cu 
blocuri dedesubt: bara prinsă între doi stâlpi de granit îmi 
păru un prea fragil şi nesigur trapez pentru gimnastica 
riscantă a Angelei. M-am ridicat de pe jilţul de pai şi am 
mers lângă ea, s-o cobor ca pe un copil neastâmpărat. 

— Uf! Ce poltron te-ai făcut, Ciufulici!... Dickie, hai sau te 
las aici! 

Au plecat amândoi. Eu am rămas cu Eliazar. Priveam după 
dânşii. Eliazar mă privea pe mine. 

— Hehe! Citeşte colea ceva nostim! Rosti, când Ange şi 
Dickie nu se mai văzură. 

Îmi întinse ziarul. Am tras scaunul sub umbrela vărgată 
dintre palmieri, să caut puţină umbră, fiindcă soarele era 
orbitor în reverberaţiile de dimineaţă ale mării. Numai 
după aceea, am început să citesc. 

Un fapt divers, cum mă aşteptam. Unul din sinistrele fapte 
diverse care făceau desfătarea lui Eliazar. Patruzeci de 
rânduri, nu mai mult. O sinucidere. 


„leri dimineaţă, în camera sa din str. Chanzy 43, etaj IV, a 
fost găsită în nesimţire, scăldată într-un lac de sânge, 
locatara Jacqueline Bertin, de profesie croitoreasă. Sinu- 
cigaşa şi-a pus capăt zilelor cu un glonţ de revolver în cerul 
gurii. După avizul medicului legist, moartea a fost 
instantanee. O scrisoare adresată procurorului, precizează 
ca mobil al acestei hotărâri funeste faptul că, de trei luni, 
Charles Bertin, şofer, soţul defunctei, actualmente 
domiciliat în str. Forest 118, a părăsit-o pentru a trăi în 
concubinaj cu numita Odeta Fonscque, croitoreasă. Chemat 
la anchetă, Charles Bertin a recunoscut că într-adevăr a 
pără-sit domicilul conjugal din septembrie a.C. Fiindcă nu 
mai putea suporta prezenţa soţiei sale, desfigurată de o 
cicatrice teribilă, care, pornind de la frunte şi distrugând 
complet ochiul stâng, se prelungea pe întreg gâtul şi pe 
ambii sâni. Ceea ce este curios în această afacere o că 
sinucigaşa a fost desfigurată chiar de soţul care o părăsise 
acum trei luni. Anul trecut, Charles Bertin, de curând 
căsătorit, era foarte gelos pe Jacqueline. Gelozie 
nejustificată, deoarece tânăra femeie, frumuseţe celebră în 
tot cartierul, îşi adora soţul şi era de o fidelitate exemplară. 
Totuşi, Charles Bertin provoca zilnic scene violente la care 
adeseori interveneau vecinii, până când într-un acces de 
gelozie bestială a desfigurat-o, turnându-i în timpul 
somnului pe figură un flacon de vitriol de 250 gr. Cazul a 
ajuns înaintea juraţilor de Sena, la începutul acestui an. Dar 
faţă de declaraţiile favorabile ale Jacquelinei Bertin, care s- 
a prezentat în instanţă să ia apărarea atentatorului, 
verdictul juraţilor a fost negativ. Achitat, Charles Berlin a 
continuat să locuiască împreună cu victima sa. În cea mai 
perfectă armonie, dând semne de pocăință şi înconjurând-o 
cu toate atenţiile. Vecinii erau mişcaţi de această schimba- 
re. Charles Bertin declara că îşi iubeşte acum soţia mai 
mult ca înaintea barbarului atentat, fiindcă ştie că Jacque- 
line nu mai poate plăcea nimănui şi nu se mai temea să i-o 
răpească cineva. Când deodată, în luna septembrie, fără să 


fi survenit nimic nou, Charles Bertin părăseşte domiciliul 
conjugal ţi se stabileţte în str. Forest 118, cu numita Odeta 
Fonscque, fostă prietenă şi camaradă de atelier cu sinuci- 
gaşa. Jacqueline Bertin trăia în ultimul timp într-o mizerie 
cumplită. Din pricina rănii fusese concediată de la atelier. 
Aspectul respingător al nenorocitei alungase şi puţina 
clientelă personală. La interogatoriul sumar de astăzi dimi- 
neaţă Charles Bertin a confirmat cu cinism, că şi-a părăsit 
soţia fiindcă era prea urâtă şi îi provoca repulsie fizică. 
Procurorul a autorizat înmormântarea”. 

— Hehe! Ce zici? Nu e admirabil? O sluţeşti şi pe urmă o 
părăseşti fiindcă e prea urâtă şi-ţi provoacă repulsie fizică! 
Se bucură Eliazar, luându-mi ziarul din mână şi 
împăturându-l cu îngrijire. Aceasta face pereche cu altceva, 
ce mai e aci. Soră de gemene. 

Scoase din buzunar portofelul jerpelit şi slinos, desfăcând 
o tăietură veche de gazetă. 

— Ascultă şi asta. 

Povestea era aproape aceeaşi, cu o mică variantă de 
figuraţie şi detalii. La un început de incendiu - o explozie de 
lampă cu benzină - un logodnic s-a repezit să-şi salveze 
logodnica ameninţată de flăcări şi să stingă focul. Logodnica 
a scăpat neatinsă, eroul s-a ales cu o arsură sluţindu-l pe 
toată viaţa. Deznodământ: după şase luni, fata desface 
logodna şi se căsătoreşte cu prietenul victimei, care 
asistase la începutul de incendiu fără să aibă curajul de a 
interveni. Alt glonte, de astă dată în tâmplă. 

— Hehe! Rânji Eliazar. Acestea merg la colecţia mea 

— Sinistră colecţie! Am murmurat. 

— Sinistră? De ce sinistră? E viaţa... Regret că nu m-am 
gândit mai de mult. Aş fi tipărit şi eu o carte. O carte de 
împărţit gratis la şcoală. Fără nici un comentariu! Numai 
faptele tăiate din ziare... Concluziile să le tragă singuri junii 
lectori. Să înveţe din vreme ce e aceea eroism, sacrificiu, şi 
cum se plătesc. 


Eliazar privi un timp depărtarea incandescentă a mării, 
calmă şi vastă. Pe urmă, repetă încet: 

— Eroism, sacrificiu, bravură! Îţi aduci aminte, la 
Neapole?... Îţi aduci aminte, numele localităţilor de la 
poalele Vezuviului, pe țărm, în drumul spre Sorento? 
Portici, lorre del Greco, Torre Annunziata... Nume sonore, 
care mi-au obsedat toată copilăria. Îmi imaginam orăşele 
romantice, vile splendide în decor paradisiac, stâlpi de 
marmură şi porfir, fântâni şi havuzuri, nestemate înşirate 
pe mătasea unui colier. Portici, Torre del Greco, Torre 
Annunziata!... Şi ai văzut ce sunt? Aglomeraţii hidoase de 
căsoaie înnegrite de fum, murdărie şi gunoaie, fabrici de 
macaroane cu paste înşirate să se zvânteze la ferestre. 
Hehe! Colierele de nestemate! Portici, Torre del Greco, 
Torre Annunziata! Coliere lipicioase de macaroane în 
bâzâială de muşte... lată ce se ascunde sub magia 
cuvintelor! 'Tot aşa şi acestea: eroism, sacrificiu, bravură... 
Hehe! Uite unde duce sacrificiul, eroismul, bravura! „Uite 
cu ce plăteşte viaţa eroismul, sacrificiul, bravura! 

Cu dosul palmei, Eliazar bătea ziarul şi tăietura cu faptul 
divers. 

Rosti răstit: 

— Ce ţigări ai? 

Aprinse - şi după un timp: 

— Mai cunosc încă o întâmplare... Una ştiută numai de trei 
oameni pe lume; de doi laşi şi de un imbecil, care a crezut şi 
el în eroism, sacrificiu, bravură... O întâmplare vrednică de 
acest dosar. Chiar întâmplarea indicată să inaugureze 
volumul... De ce te uiţi aşa la mine? 

— Nu mă uit nici într-un fel... M-am apărat moale. 

— N-ai de ce să te uiţi! N-am să-ţi spun numele 
imbecilului. Nici numele celorlalţi doi! Vorbi Eliazar cu 
iritare. 

Apoi rânji, urmând: 

— De altfel e o întâmplare prea veche. Au uitat-o toţi, în 
afară de unul: în afară de imbecil! Au uitat-o până şi ceilalţi 


doi; cu toate că eroismul, bravura şi sacrificiul imbecilului e 
preţul prosperității lor de astăzi; cu toate că un singur 
semn de deget i-ar scufunda de unde să nu-i mai ridice nici 
o amnistie din lume! Hehe! Sunt siguri că imbecilul n-are s- 
o facă... 

Eliazar zvârli ţigara în nisip. O strivi cu talpa. Aprinse alta. 
Am observat că-i tremura mâna. Întâia oară vedeam 
aceasta şi atât a fost destul să-mi ascută atenţia. 

— 'Ţi-am spus că e o întâmplare veche. De peste douăzeci 
de ani... Exact de douăzeci şi cinci de ani! Întâmplarea unui 
prieten al meu... Era atunci un tânăr căruia viaţa nu-i 
refuzase nimic. Inteligență, talent, echilibru interior, două- 
trei diplome culese în joacă, toate succesele. Un ade-vărat 
exemplar de rasă! Aşa cum se naşte unul la un sfert de veac 
să salveze memoria unei generaţii. Poate exista o singură 
porţiune vulnerabilă în armură: Orgoliul! Prea mult 
orgoliu... Dar aceasta face bine la un tânăr de două-zeci şi 
patru de ani, cu viitorul deschizându-i toate drumu-rile 
înainte, într-ales: ştiinţă, politică, barou, carieră, uni- 
versitate... Hehe! Toate drumurile. Ce imbecil, ce admira-bil 
imbecil, prietenul meu! A ales pe acelea care nu duceau 
nicăiri. Bravură, eroism, sacrificiu!... Portici, Torre del 
Greco, 'Torre Annunziata... Maţele macaroanelor întinse pe 
drugi, la soare şi roiurile de mugşte!... Aceasta rămâne din 
toată magia cuvintelor... Dă-te aci, mai la umbră; altfel ai să 
te alegi cu o migrenă pe toată ziua. 

M-am supus. Înţelegeam că puţin îi pasă de migrena mea. 
Cerea să schimb locul, ca să nu-i pot vedea faţa şi ochii. 

— Hehe! Povestea s-a început cu o femeie. Întotdeauna în 
istorii de acestea descoperi la origine o femeie. Prietenul 
meu, admirabilul imbecil, s-a îndrăgostit aşadar de o 
fetişcană oarecare... Cunoşti speța? Circulă în cinci-zeci de 
mii de exemplare. O frumuseţe banală, o inteli-genţă 
banală, o ambiţie banală, proiecte banale... Una din acele 
fetişcane insignifiante şi mediocre care doi-trei ani par 
seducătoare prin tinereţea lor de gâsculiţă şi n-au alt ideal 


decât să se mărite cu un bărbat exact pe măsura lor: 
inteligenţă banală, ambiţie banală, proiecte banale. Un 
tovarăş comod, alături de care să treacă braţ la brat prin 
viaţă şi cu care să împartă aşternutul în pace şi onor, spre 
înmulţirea populaţiei cu o jumătate de duzină de odrasle 
croite tot după chipul şi asemănarea lor mediocră. Prietenul 
meu, sublimul imbecil, o iubea cu toate acestea, altfel!... 
Voia s-o înalțe până la dânsul, s-o smulgă din destinul ei 
inexorabil, s-o facă tovarăşă şi părtaşă la victoriile lui, care i 
se ofereau atunci oriunde şi-ar fi îndreptat, ochii vultureşti, 
aproape fără efort... Animalul!... În orgoliul lui, îşi închipuia 
că poate să înveţe să zboare, o biată gâsculiţă de ogradă, 
care s-ar fi mulţumit cu un simplu gânsac... Dar o iubea şi 
iubirea i-o transfigurase. O iubea şi, cum cere buna 
rânduială a vieţii, dânsa se îndrăgostise de altul. Îşi găsise 
idealul. Era unul pe măsura ei. Incarnaţia mediocrităţii; o 
larvă, un vierme. Un vierme, şi pe deasupra prieten cu 
eroul nostru. Un vierme, iubind-o şi el, cum se caută şi se 
găsesc viermii între dânşii. Nu se poate contesta. Fuseseră 
creaţi unul pentru altul! Din aceeaşi plămadă inconsistentă, 
turnaţi în acelaşi tipar, cum fabrică umanitatea câteva 
milioane pe an, să se găsească şi să se perpetueze la rândul 
lor, până în vecii vecilor. Imbecilul nostru s-a revoltat, a 
suferit, s-a zvârcolit; pe urmă a găsit prilejul să aplice în 
sfârşit reţeta de eroism, de bravură şi de sacrificiu, care 
după judecata lui imbecilă şi orgolioasă însemna a se depăşi 
pe el însuşi. S-a dat în lături şi le-a înlesnit idila. A mers cu 
sacrificiul şi cu abnegaţia până la rolul de interpret faţă de 
familiile respective; în ziua nunţii le-a ţinut lumânarea. Şi 
animalul era mândru, fiindcă „se biruise”! Hehe!... Nu e 
întâia oară, când orgoliul frânge gâtul unui imbecil...! 
Eliazar se ridică şi păşi până la ţărmul mării. De sus, de pe 
stâncă, privi departe, ceva nevăzut. Cu fruntea boltită şi 
înaltă, cu părul cărunt, cu profilul subţire şi tăios în radiaţia 
luminii părea că scrutează orizontul să descopere o navă 
care n-avea să se mai întoarcă niciodată, ca naufragi-aţii 


neştiuţi de nimeni într-o insulă în afară de căile tuturor 
bastimentelor Era altul. Umanizat. Fără rânjetul dintotdea- 
una. Dar uitarea aceasta de sine ţinu scurt. Se întoarse 
rânjind: 

— Hehe! Râse, aşezându-se la loc, în jilţul de pai. Aşa, e că 
până aci nu s-a petrecut încă nimic anormal? Un fapt 
divers. Nu merită nici măcar onoarea unei informaţii de trei 
rânduri în ziar. Ce s-a întâmplat? Un imbecil a iubit o 
femeie, femeia a iubit pe altul, imbecilul s-a sacrificat fără 
surle şi tobe. Ce mare isprava? În clipa aceasta se consumă 
măcar un milion de asemenea fapte diverse şi tâmpe. 
Povestea s-ar fi sfârşit astfel aci şi totul ar fi intrat în ordine. 
Dar ţi-am spus că sinistrul im-becil nu era plămădit din lutul 
comun!... Lui trebuia să i se întâmple ceva excepţional. 
Trebuia să plătească altfel. Deci povestea cea adevărată 
abia începe. Hehe! E o poveste mai puţin banală... Junii 
căsătoriţi au plecat în voiaj de nuntă, au expediat 
imbecilului ilustrate cu salutări cordiale din Veneţia, lacurile 
italiene: Como, Magiore, Garda şi aşa mai departe... S-au 
întors voioşi şi gângurind ca porumbeii cei mai fericiţi de pe 
lume. I-au adus cadou o cravată, un vraf de albume şi o 
pereche de butoni... Ceea ce înseamnă că eroismul, 
bravura, sacrificiul nu rămâneau complet nerecompensate! 
Pe urmă, totul a intrat în făgaşul obişnuit. Imbecilul cu 
eroismul, bravura şi sacrificul, avea tacâm la masă o dată 
pe săptămână. 1 se acordase această gratie să asiste la aşa 
zisa fericire, mediocră şi animală, a femeii iubite şi a 
scumpului său prieten. Un an a fost fidel la postul de 
observaţie şi un an a fost confidentul amândurur. Ca să se 
consoleze, se înverşunase în cealaltă viaţă de afară, îşi 
cheltuia toată energia doborând obstacole, cucerind 
victorii: îl aştepta o catedră universitară, i se pre-gătea un 
scaun de deputat... Discursurile lui de atunci stâr-neau 
admiraţia şi invidia; studiile lui tipărite în cele mai ermetice 
publicaţii de specialitate erau discutate elogios în toate 
cercurile savante: imbecilul se înălța cu o viteză ameţitoare! 


Exista în această nerăbdare şi îndârjire poate şi o aţâţare 
ascunsă. Dorinţa nemărturisită, voluptatea acră să arate 
femeii ce a pierdut; unde ar fi înălţat-o dacă s-ar fi lăsat 
purtată de el. Femeia nu observa nimic. N-o interesa 
nimic... Se simţea foarte fericită în îndestularea ei medi- 
ocră. Hehe!... Larve şi alt nimic! Crezi tu că viermele şi-a 
ridicat vreodată ochii la zborul vulturului? Crezi că are de 
ce-l invidia?... Aceasta e numai literatură. Portici, Torre del 
Greco, Torre Annunziata! Viermele e foarte mulţumit de 
existenţa lui de vierme şi nu doreşte altceva, fiindcă nici nu 
are noţiunea unui altceva. 

Eliazar se răsuci şi mă cercetă cu atenţie, sfredelindu-mă 
bănuitor cu ochii cenugşii. Am crezut prudent să-mi 
alcătuiesc o figură de ascultător stupid, care nu face nici o 
legătură mai subtilă şi mai depărtată decât o voia 
vorbitorul. Altfel, ştiam că Eliazar e în stare să-şi curme 
povestea lui - ceea ce cunoşteam acum: spovedania lui. 

— Hehe! Continuă, liniştit de înfăţişarea-mi complet 
abrutizată. Hehe!... Cu toate acestea, chiar viermii, aşa cum 
se mulţumesc ei cu fericirea lor de viermi nu sunt puşi 
întotdeauna la adăpost. Există o ispită, un sâmbure de 
dezordine... Cine ştie ce! Chiar pentru viermi, există nepre- 
văzutul... Într-o dimineaţă, soţul apare în biroul imbecilului 
nostru, cu ochii înroşiţi de nesomn, cu părul vâlvoi. Cade pe 
scaun şi începe să se bată cu pumnii în tâmple. Se 
nenorocise! Săvârşise ceva ce nu iartă legea şi oamenii... 
Un fals. O ticăloşie meschină şi absurdă. Unul din acele 
delicte de mâna a doua, mediocre ca el, dar care ajung ca 
să zdrobească o viaţă. Primul sentiment al amicu-lui nostru 
a fost o satisfacţie de calitatea cea mai ordinar omenească. 
O satisfacţie de care îndată s-a ruşinat... Femeia putea mai 
bine acum, în sfârşit acum, să-şi dea seamă pentru cine îl 
schimbase!... Ţi-am spus însă că s-a ruşinat îndată de acest 
triumf, pe-o măsură prea mică pentru el. Era un orgolios!... 
S-a biruit şi aci. Şi a început să consulte coduri şi 
jurisprudenţe - să-i caute o portiţă de scăpare. Aceasta a 


fost dimineaţa. După amiază a sosit femeia. Hehe! O femeie 
nu merge pe multe drumuri în chestiuni de acestea. Se 
trânteşte la pământ, geme, plânge, se târâie în genunchi. 
Nu era vorba numai de dânşii, de onoarea lor: mai aşteptau 
şi un copil; un copil care va purta toată viaţa un nume 
dezonorat. Hehe! Între cele şapte păcate capitale, orgoliul e 
pus pe undeva pe la coadă... E totuşi cel dintâi păcat, 
păcatul iniţial, originea celorlalte! Scăpare nu putea i... 
Delictul era evident, săvârşit cu pre-meditare, dar nătâng - 
aşa ca să nu-l mai cruţe nici o lege şi nici o jurisprudenţă 
din lume. lar femeia se târa la pământ şi plângea... 

Eliazar rămase cu ţigara în mână, suspendată, privind 
scrumul sur. Privind scrumul fără să-l vadă, căci n-a lepă- 
dat ţigara decât când focul i-a ars degetele. 

— Hehe! Acesta a fost tot secretul... Femeia se târa la 
pământ şi plângea. Ce putea să săvârşească imbecilul 
nostru mai bun? A ridicat-o, i-a şters lacrimile, i-a adus un 
pahar cu apă, a asigurat-o - până aci merge orgoliul! 

— Că va lua asupra lui fapta pe care n-o săvârşise, ca să-i 
salveze bărbatul, fericirea, dezonoarea numelui şi celelalte. 
Ai mai văzut aşa imbecil? Hehe! Şi ce vedea cu aripi de 
vultur... lată-l devenit vierme! Te asigur că a fost unul din 
cele mai senzaţionale scandaluri de acum douăzeci şi cinci 
de ani. În ziarele de atunci... Dar ce importă aceasta! 
Imbecilul mai avea o speranţă. Avea atâta încredere în 
bravură, eroism, sacrificiu, încât îşi spunea că orânduiala 
tainică a vieţii, acea justiţie imanentă, n-are să tolereze 
sacrificarea lui până la sfârşit. Mai spera să-l absolve! Uita 
cu ce sete se repede mediocritatea să sfâşie şi să calce în 
picioare o vietate a spaţiilor înalte, căzută retezat din zbor, 
tocmai când triumful ei începea să capete o aroganță 
provocatoa-re!... A fost un proces din cele mai palpitante. Şi 
s-a încheiat cu un verdict care restabilea dreptul 
mediocrităţii satisfăcute. Şase luni şi o zi. Atât cât să-l 
scoată pe imbecil, definitiv, din circulaţie. Ai citit cartea pe 
care ţi-am dat-o? 


— Asupra descoperirii raporturilor constatate”? 

— Exact! Imbecilul nostru n-a avut când se familiariza cu 
studiul păianjenilor. Nici nu i-ar fi îngăduit orgoliul. Îi 
ajungea conştiinţa bravurii, a eroismului, a sacrificiului 
Portici, Torre del Greco, Torre Annunziata! Şase luni şi o zi 
a trăit în închisoare, în această sublimă companie. Se bi- 
ruia. Se socotea supraom. N-avea nevoie de reabilitarea 
legilor şi oamenilor. Îi depăşise!... Când a ieşit din temniţă, 
călca triumfal ca un principe întors din exil, aşteptând acla- 
maţia mulţimii, nu plecat şi umil ca un simplu condamnat de 
drept comun ce era!... Hehe! Crezi că povestea s-a ter- 
minat aci? N-ar avea nici un haz! N-ar servi încă nici o 
morală...! 

— Ce mai poate să fie? Am întrebat fără să-mi dau seama, 
înainte de a-mi reţine nerăbdarea pe buze. 

Eliazar n-a simţit din glasul meu că înţelesesem. Era 
captivat de propria-i istorisire. 

— Ce să mai fie? Deznodământul logic. Bravură, eroism, 
sacrificiu! Aceasta a fost... Recompensa, cum stă scris în 
buna rânduială omenească. A ieşit aşadar din temniţă, 
păşind ca un prinţ întors din exil. A bătut la uşa prie-tenului. 
Plecat!... A bătut la uşa altor prieteni, Aceia nu erau plecaţi, 
dar l-au primit în picioare şi nu l-au invitat să ia loc. Ia 
aminte! Avea două surori măritate. L-au primit stânjenite, 
iar unul din cumnaţi s-a găsit binevoitor să-l sfătuiască să 
dispară pentru un timp... Şi dacă e posibil să-şi schimbe 
numele, căci mai avea două surori încă nemăritate şi 
dezonorate de numele unui puşcăriaş... Aceştia din urmă 
aveau cel puţin o scuză. Nu ştiau. Îl puteau socoti vinovat. 
Dar prietenul? Dar femeia? S-au întors şi l-au primit ca şi 
ceilalţi, în picioare. L-au primit cu atât de sinceră jenă, ca 
pe un autentic răufăcător abia eliberat din temniţă, încât a 
început şi el să se îndoiască dacă mai era nevinovat sau 
nu... Aceasta e tot! Restul are mai puţină importanţă. Poate 
imbecilul, cu eroismul, sacrificiul şi bravura, a ascultat 
sfaturile binevoitoare şi a plecat din ţară. Poate şi-a 


schimbat numele. Poate a mai avut ocazia să mai intre apoi 
în temniţă, de astă-dată pen-tru delicte reale, căci totul îi 
era acum indiferent... Prietenul e mi se pare ministru, sau 
aşa ceva. Doamna e mama a vreo trei sau patru copii, 
crescuţi fireşte în cultul eroismului, al bravurii şi al 
sacrificiului... Ce importă? Ordinea e restabilită. Viermii s- 
au cuibărit şi prospiciază în culcuşul lor de viermi... lar 
celălalt? Celălalt duce război pe undeva, bravurii, 
eroismului, sacrificiului. Celălalt a trecut la inamic. 
Plăteşte!... Pentru doi, plăteşte tuturor! Hehe! Ţi-a plăcut 
povestea mea? 

Am făcut un gest vag cu mâna. 

Eliazar se întoarse spre mine, răstindu-se cu eternul lui 
rânjet: 

— Hehe! Şi ai fost aşa de nătărău să crezi ceva din toate 
elucubraţiile acestea? Nu vezi că ţi-am povestit un subiect 
de roman polițienesc, de film, de mai ştiu eu ce?... Ceva 
care s-ar numi bunăoară „Omul întunericului”. Nu e o idee? 
Să-i propunem lui Dickie să prezinte prin vreun amic al lui 
scenariul la Hollywood. „Omul întunericu-lui...!”. Dă-mi o 
ţigară şi nu te uita la mine cu ochii aceştia de peşte mort. 
Haide! lar Turmack? Ai să mă asasinezi cu ticăloşiile tale de 
țigări...! 

Eliazar aruncă peste balustradă, în mare, cutia. Dar 
cuvintele lui sunau fals, a tinichea. Agresivitatea 
contrafăcută nu mă mai putea înşela. Înţelegeam în sfârşit. 

Ştiam în sfârşit. 

Tutunul dus cu mâna lui la toate temniţele din drum. La 
camarazii lui, ocnaşi. Ura neistovită pe tot ce-l înconjoară. 
Scena de la Acvarium. Bucuria cruntă la toate căderile şi la 
toate spectacolele de oroare. Lăcomia care-i dilata nările 
subţiri când respira aerul din camera prostituatei de la 
Toulon. Voluptatea aţâţată, când n-avea astâmpăr să 
rămână mai repede singur, numai cu dânsa. Câine! Căţea! 

Şi ceva foarte de departe încă. O colecţie de ziare vechi, 
din pod, de la noi de acasă. Colecţia tatei, unde păs-tra 


toate dezbaterile proceselor senzaţionale în care pleda şi el 
uneori, ca un avocat amator ce era. Îmi aminteam turbure. 
În pagini galbene şi sfărâmicioase, ca frunzele presate între 
foi de cărţi se afla consemnat şi procesul acela. Într-adevăr, 
unul din cele mai pasionate ale timpu-lui. O carieră 
anunţându-se glorioasă, curmată inexplicabil şi crunt... Dar 
cum se numea? Cum se numea eroul acestui proces? 
Adevăratul nume am să-l aflu vieodată? Iar ciudat, printr-un 
capriciu al memoriei, îmi aminteam alt nume. Numele unui 
amic al acuzatului, elogiat de reporterul judiciar pentru 
depoziţiile călduros favorabile, dar din nefericire de-o 
stângace şi vădită generozitate. Îmi amin-team bine. Toţi 
lăudaseră asemenea gest. Un om care nu-şi părăseşte 
prietenul în primejdie nu se vede în fiecare zi. Aceasta a 
cucerit simpatia publicului - nu pentru acuzat, fireşte, ci 
pentru martorul caritabil şi brav. A fost chiar şi originea 
unei popularităţi creseânde. Îmi aminteam bine. Leonte 
Stăncescu e a treia oară ministru. În ajunul plecării l-am 
zărit la teatru, în lojă. Un domn înalt şi robust, cu o 
rumeneală de plină prosperitate în obraz şi purtând cu o 
evidentă distincţie fracul. lar doamna Amelia Leonte Stăn- 
cescu, în mare decolteu, cu dublul şirag de perle şi cu 
şuviţa de păr alb ca o cochetărie mai mult, surâdea vaporos 
sălii cu o graţie de arhiducesă. 

Mi-am înăbuşit toată drojdia de laşitate, şi eu, Ciufulici, 
moluscă molâie şi vâscoasă, am rostit rar, apăsat: 

— Pe Leonte Stăncescu l-am văzut acum doi ani la teatru. 
Poartă fracul cu o deosebită distincţie. Şi doamna Amelia 
Leonte Stănceseu se ţine încă foarte bine... Nu ştiu dacă 
şuviţa de păr alb... 

Cât de nerod mă grăbisem şi cât de puţin îl cunoşteam! 
Eliazar îşi căpătase stăpânirea din totdeauna. Poate un 
fragment de secundă i-a tresărit ţigara între degete. Poate 
a fost numai o părere. Desigur a fost numai o pă-rere. Căci 
întinzându-şi picioarele, cu tocurile în nisip, Eliazar, lungit 
pe scaun, mă întrebă cu indiferenţă, căscând: 


— Cine sunt indivizii despre care-mi vorbeşti? N-am auzit 
de dânşii... De douăzeci de ani, eu nu mai citesc nici un ziar 
din ţară. 

Pe urmă, râzând deodată feroce şi ameninţându-mă. Cu 
degetul: 

— Hehe! Ciufulici! Îţi aminteşti caracatiţa de la Acvarium? 
E o lecţie pe care te sfătuiesc să n-o uiţi. 

Am plecat capul. 

Era un avertisment şi o osândă. 

Eliazar nu-mi ierta nici mie că l-am înţeles; nu-şi ierta nici 
lui că mi-a dat prilej să-l înţeleg, într-un ceas când îl biruise 
slăbiciunea confesiunilor. Un om ca dânsul mai ales aceasta 
nu iartă. Nu-şi iartă. 

Dar de plătit pentru amândoi ajungea să plătească unul 
singur. 

Eu. 

XII. 

AS, RIGĂ, DAMĂ, VALET... 

Pleoapele mi se lipeau de somn. 

Cu o încordare încăpăţânată, mă sileam să nu-mi scape 
bărbia în piept, aşa cum se văd moţăind la ziuă decavaţii 
cluburilor, tufliţi în fotolii sau rezemaţi cu coatele pe masă, 
tresărind şi continuând prin vis o partidă himerică în care 
recuperează tot ce-au pierdut, cu dobânzi înmiite, în serii 
fabuloase şi menite să devină istorice. 

Ziua fusese încărcată. Dimineaţa, Ange, ca niciodată mă 
târâse la tenis; după amiază drumul în grup cu iahtul lui 
Dickie până la insula Sfânta Margareta; pe urmă concertul; 
rondul de noapte la Bar du Boeuf, la Romanos, la Pergola - 
şi pretutindeni, prea multă şampanie. Prea multă şampanie. 

lar acum partida aceasta stupidă de cărţi! 

Dickie o voise. 

La Pergola, la a nu ştiu câtea butelie de nu ştiu ce grande- 
cuvee56, se simţise ofensat de tonul superior şi zeflemist cu 
care Guguf îl sfătuia să nu pună mâna niciodată pe cărţi, 
fiindcă joacă mai prost ca o cizmă. Poate ar fi suportat 


asemenea mărinimie umilitoare, dacă nu s-ar fi aflat de faţă 
Nadia şi Ange. Dar amorul lui propriu, aţâţat de atâtea 
cupe de şampanie, nu-i permitea să suporte o inferioritate 
proclamată cu atâta dispreţ înaintea unor femei. În toate se 
considera un as. La polo, la tenis, la schi; nu conducea oare 
Rollsul cu 100 pe oră în viraje acoperite pe Grande 
Corniche? Nu luase premiul întâi la cursa de amatori de la 
Monte-Carlo? Nu bătea el recordul maximu-lui de pahare 
de whisky deşertate în minimum de timp?... De ce s-a 
apucat oare Dickie vreo dată, să nu-i distanţeze pe toţi, 
lăsându-i în urmă, într-o jalnică şi ridicolă înfrân-gere? Şi 
venea să-i arunce mănuşa, cine? Guguf, bietul Guguf, care 
la toate partidele de cărţi de la noi, la vila Azur-Eden, 
pierdea ca o mazetă! Să poftească şi să încerce! 

— Dickie, ascultă-mă pe mine! Joci ca o cizmă. Întreabă şi 
pe Dan, întreabă şi pe Eliazar!... Întreabă pe Nadia şi pe 
Angela... 

Congestionat şi cu ochii tulburi, Dickie făcuse semn 
chelnerului să-i desfunde altă sticlă de şampanie, pe care s- 
o golească în picioare, până ce se îmbracă femeile şi până 
ce trage maşina la scară. 

— Să mergem acasă, domnule Guguf, şi să vedem cine 
joacă mai prost ca o cizmă! Dar nu joc în nasturi ca până 
acum: să pierzi sau să câştigi câteva mii de franci... Joc 
serios! Haha!... Ce-au să mai râdă toţi mâine dimineaţă, 
când au să afle că Guguf s-a decavat complet, până la 
ultima centimă, să-şi vândă fracul, smochingul şi cele de 
două ori câte douăsprezece costume de haine! Pe urmă, 
domnule Guguf, după această lecţie, am să-ţi fac cadou un 
mic tratat de joc de cărţi. Se găsesc broşuri la toate chioş- 
curile... Să le studiezi serios şi să te prezinţi la examen. 
Atunci da! Poate avem să vorbim altfel! 

Aşa am plecat acasă. Pe Nadia am lăsat-o la hotel. N-a vrut 
să meargă. 

— Păcat! Repetă Dickie. Păcat, Nadia Ştefanovna Vologin, 
că nu mergi să asişti la masacrul inocentului! Te înţeleg 


însă... O femeie sensibilă nu poate suporta emoţiile unei 
execuţii capitale... Am să-i las cravâăţile şi bastoanele. Nu 
sunt atât de crud să-i desperechez colecţia. Încolo? Ai să afli 
mâine dimineaţă, Nadia Ştelanovna, ce-a rămas din Guguf, 
din sărmanul Guguf! 

Guguf surâdea calm; iar Dickie, cuprins de înduioşare, îl 
îmbărbăta ca pe-o victimă predestinată fatal şi ire-vocabil 
uzinelor „Jonas David Hood & Co. Ltd.” Regreta şi el lecţia 
pe care era silit s-o aplice unui prieten lipsit de modestie. 
Dar n-avea încotro... Guguf îl provocase. Infatuarea aceasta 
împinsă până la insolenţă se cuvenea pedepsită exemplar. 

Acasă, am scos cutia de fise şi pachetul de cărţi 
nedesfăcute. După dorinţa lui Dickie am desfundat o sticlă 
de whisky şi am mai pus una la îndemână, de rezervă. 
Destul ca să culce la pământ un şampion al regimului umed, 
ceva mai rezistent ca bietul Dickie Hood. Servitorii 
dormeau. Trei după miezul nopţii. Nu ştiam unde să caut 
sifon. 

— Nu e nevoie! Mă opri Dickie. În astă-seară beau sec. 
Nimic nu mă reface mai radical, ca cinci-şase doze de 
whisky sec. 

Spunând, îşi umplea paharul ras. 

Ange se urcase la culcare. Eu moţăiam. Nu eram de nici 
un folos. Nici nu m-ar fi primit Dickie să mă ating de cărţi. 
Jucam - după avizul lui - mai prost chiar decât Guguf, ceea 
ce însemna ultima treaptă a derâderii 

— Dany! Aşează-te lângă mine să înveţi jocul! Îmi făcu loc 
cu bunăvoință protectoare. Cu aşa profesor ai să începi a 
pricepe şi tu ceva! Dar fii atent; la jocul acesta hazardul e 
10 la sută şi jucătorul 90 la sută. 

Eliazar se dezinteresa complet de peripeţiile meciului, îşi 
alesese un colţ de salon, sub lampa gigantă de alabastru, şi 
tolănit într-un jilţ, cu picioarele urcate pe masă, citea 
concentrat un manual de trigonometrie superioară. 

Bărbia îmi luneca în piept. Glasurile se depărtau stinse. 
Chipurile se înecau în fum. Tresăream când ajungea focul 


ţigării la degete. Îmi frecam ochii să mă desmeticesc şi să- 
mi dau seama ce caut aci, lângă aceşti doi oameni îmbrăcaţi 
în smoching, cu piepţii albi de mătase, zvârlindu-şi cărţile 
cu o gravitate care îmi părea comică şi era sinistră. 

Dickie Hood tăcuse. Nu mai râdea, nici nu-i mai făgăduia 
lui Guguf o lecţie ca s-o ţină minte până la sfârşitul vieţii. Îşi 
turna singur şi îşi muşca buzele. 

Guguf era tot atât de proaspăt şi radios la figură ca 
dimineaţa, când ieşea din baie şi de la masajul lui Mahmud. 
— Dany! Mi se pare că tu eşti acela care-mi porţi ghinion 

moţăind! Adu-mi încă o sticlă şi du-te la culcare. 

Am schimbat sticla deşartă, cu alta plină. Nu m-am dus la 
culcare. M-am întins pe un divan, în camera de alături. 

Când m-am deşteptat, amorţit, mijea de ziuă în fereastra 
violetă. Se auzeau glasuri. Un râs. Pe urmă iarăşi tăcere. 
Până la uşă am păşit în vârful degetelor. 

Cărţile erau aruncate pe jos. Guguf, în picioare, cu mâinile 
în buzunări, cu ţigara în colţul gurii, aştepta ceva, iar 
Dickie, aşezat pe scaun, cu coatele lăţite pe masă, scria 
ceva. 

Râdea: 

— Sunt beat mort, Guguf!... Nici nu pot să iscălesc... 
Aceasta e ceva foarte nostim!... Am uitat să iscălesc. 

Scria, rupea şi mototolea hârtiile. Le-am recunoscut după 
format şi culoare. Foi din carnetul de cecuri. 

Guguf aştepta nepăsător, cu răbdare de pedagog, 
urmărind peste umăr cum elevul se trudeşte să deseneze 
tremurate cele dintâi litere ale alfabetului. În jilţul său, 
Eliazar, cu picioarele pe masă, lăsase cartea pe genunchi şi 
privea întocmai ca mine. Dar cu alţi ochi. Cu totul alţi ochi. 

— Nici aşa nu e bine, Guguf? Întrebă Dickie, cu 
deznădejdea naivă a unui copil care nu izbuteşte să 
îmblânzească severitatea profesorului. 

Rupse foaia şi o ţinu la distanţă. Recunoscu singur: 

— Ai dreptate! Să mai torn un pahar şi să prind putere. 
Aceasta e ceva foarte nostim! Am uitat să mă iscălesc... Dar 


Guguf, te rog să nu spui la nimeni! Să rămână între noi... Să 
nu ştie nici Nadia, nici Angela, nici Dany... Nătărăul acela 
de Dany! 

O clipă îl stăpâni numai această grijă: 

— Ai auzit, Guguf? Dă-ţi cuvântul tău de onoare că n-are 
să ştie nimeni... Nu vreau să râdă toţi, cu nătărăul de Dany 
în frunte, fiindcă n-am fost în stare să mă iscălesc. 

Guguf îşi dădu cuvântul de onoare. Dickie se calmă, 
recunoscător. Scurse fundul sticlei de whisky, bău şi prinse 
curaj. Se aşternu la lucru cu energie. Întâi făcu semne cu 
peniţa în aer, deasupra hârtiei, să-şi rememoreze parafa; 
când crezu că a găsit, se lăţi cu coatele pe masă şi începu să 
caligrafieze încet, schimonosindu-şi obrazul şi muşcându-şi 
buzele, de o atât de încordată atenţie. Într-ade-văr, aşa cum 
era, cu şuviţele de păr fără culoare căzute pe frunte, cu 
ochii sleiţi şi cu trăsăturile buhavite, nu făcea nici o onoare 
dinastiei „Jonas David Hood & Co. Ltd”. Un copil bătrân, 
vicios, degenerat şi iresponsabil. 

Peste umărul lui, ce lucid, tânăr, zvelt şi de altă rasă părea 
Guguf! Părul pieptănat lins, luciu şi cu reflexe metalice, 
profilul precis, ochii ageri, nu se resimţeau defel de noaptea 
pierdută, de fum, de băutură şi de emoția devastatoare a 
jocului. Cum îşi încovoiase gâtul subţire să urmărească 
exerciţiile caligrafice ale lui Dickie, amintea eleganța 
şarpelui veninos, înălţat din ierburi şi curbându-se 
deasupra cuibului cu pasărea magnetizată. 

— De data aceasta, nu mai ai ce spune! Rosti Dickie 
triumfal, lepădând stiloul. 

Desprinse cecul şi îl admiră. 

— Mai spune că nici acum nu e bun! [ine-l, dragă Guguf... 
Dar să ştii de la mine!... Cu norocul acesta nu te mai 
întâlneşti toată viaţa. Diseară am să-mi iau revanşa. Ascultă- 
mă pe mine. Joci ca o cizmă...! 

Guguf ţinea cecul cu vârful degetelor, la distanţă, cu un 
evident dispreţ. 

Rosti mărinimos: 


— Acum, dragă Dickie, cred că ţi-a servit lecţia... le-am 
lăsat înadins să mergi până la capăt... Să pierzi, să iscăleşti 
cecuri: să-ţi închipui că te-am luat în serios. Ia-l îndărăt! N- 
am ce face cu el. Dacă l-aş primi, ar însemna că te fur. lu n- 
ai observat că tot timpul am jucat în glumă? Faţă de mine, 
joci ca un copil... 

Dickie se ridică, indignat. Dar căzu la loc, pe scaun. 
Verticala şi echilibrul erau două recorduri la care renunţa 
la ora aceasta. Îşi exprimă indignarea de jos: 

— Guguf, Guguf, norocul te face vanitos... Ai câştigat; să-ţi 
fie de bine! Însă te înşeli dacă îţi imaginezi că mă poţi trata 
ca pe-un copil pus sub interdicţie. N-ai drept să mă umileşti. 
Am pierdut, plătesc! Plătesc, fiindcă sunt sigur că diseară 
am să-mi iau revanşa... Altfel cu mine nu merge... Ştiu că-ţi 
convine! Să povesteşti tuturor: „Haha! Caraghiosul de 
Dickie! Joacă atât de idiot că mi-a fost milă de el. I-am dat 
banii îndărăt...!” Guguf, te somez să pui cecul în buzunar şi 
să-l încasezi chiar astăzi... N-am nevoie de nici o lecţie! Am 
să-ţi dau eu o lecţie... Diseară am să-ţi dau... Am să-ţi dau 
eu lecţie... 

Ultimele cuvinte se pierdură cleioase. Dickie adormea. 
Guguf împături cecul şi îl puse în portbilet. Se uită la ceas. 
Desigur calcula cât mai este până la deschiderea 
ghişeurilor. 

— Cât? Întrebă Eliazar, zvârlind cartea şi înălțându-se din 
jâltul de sub lampă. 

— Douăzeci de mii. 

— Dolari? 

— Fireşte. 

— Hehe! Ţi-am spus eu. Cu dolari e mai simplu. Se pierde 
noţiunea cifrelor... 

Guguf îşi căuta pardesiul, pălăria, bastonul, mănuşile. Din 
vestibul, cu gulerul ridicat să acopere piepţii cămăşii şi 
gulerul de smoching, se întoarse: 

— Acum du-l tu la culcare, Eliazar... Peste o jumătate de 
oră încep să se deştepte servitorii. Somn bun! 


Închise uşa. Eliazar se apropie de Dickie şi îl zgudui de 
umeri: 

— Haide, onorabile! Pentru cât ai plătit, ai drept să dormi 
într-un pat mai confortabil... 

Dickie deschise ochii tulburi, implorând: 

— Lasă-mă... 

— Nu se poate. Treci la culcare! Hehe! Ce crezi că aci 
suntem la tripou, să dormi cu coatele pe masă? Haide, 
curaj! 

Mogştenitorul prezumtiv al firmei „Jonas David Hood & Co. 
Ltd.” se frecă la ochi, întinzându-se şi căscând: 

— Unde-i Guguf?... A plecat? 

— Dar ce crezi că mai avea timp să te admire cum dormi? 
Eşti foarte urât când dormi, Dickie. Parol! Nu face cineva să 
te privească nici pentru douăzeci de mii de dolari... 

Dickie căută sticla. O scutură. O aşeză la loc, cu decepţie, 
fiindcă era goală. 

— Măcar de-aş avea un pahar de whisky... Cu un pahar de 
whisky sec mă refac la sigur, Eliazar! 'Ţi-o spun eu din 
experienţă... 

— Bine, te cred! Rosti plictisit Eliazar. Altădată, vom da 
dispoziţii să ţi se păstreze o sticlă pentru refacerea de 
dimineaţă. La cea dintâi ocazie, ai să fii servit ca un prinţ de 
Porcopolis. Acum dă-mi braţul şi hai la culcare! 

Cu o sforţare eroică, Dickie se descleştă de pe scaun, în 
picioare, de la înălţime, universul îi păru cu totul instabil. Se 
clătină şi râse singur: 

— Se învârte al dracului, Eliazar!... Tu eşti un tip 
admirabil! Eşti un adevărat amic. Fără tine, eram să dorm 
aci şi să mă găsească servitorii... Să râdă Angela şi nătărăul 
ăla de Dany!... Pe tine am să te iau la noi, în America. Lasă- 
mă să te sărut, Eliazar... Tu eşti un geniu necunoscut. Lasă- 
mă să te sărut, Eliazar, altfel mă culc aci, jos... 

Eliazar se lăsă îmbrăţişat, întorcând obrazul cu dezgust. 
Dickie îşi aduse aminte: 


— Numai de n-ar povesti Guguf la toţi... Să râdă Nadia 
Ştefanovna şi Angela... Şi mai ales nătărăul de Dany! 

— N-avea nici o grijă! Îl asigură Eliazar. De altfel, la cea 
dintâi ocazie, ai să-ţi iei revanşa. 

— Asta ţi-o garantez, cum te văd... Dă-mi braţul. Prea se 
învârtea! Cu un whisky m-aş fi refăcut complet... Ţi-o spun 
din experienţă! 

Eliazar îi dădu braţul. Au urcat amândoi scările, Dickie 
împleticindu-se, Eliazar împingându-l şi trăgându-l, după 
cum o lua înainte sau ameninţa să cadă îndărăt. 

Acesta a fost începutul. 

Au urmat alte nopţi, la fel. Totul fusese organizat cu o 
savantă şi răbdătoare preştiinţă. Amiciţia dezinteresată de 
aproape un an. Angela slujind muscă în undiţă. Eu 
garantând onorabilitatea firmei. Vila închiriată cu banii lui 
Guguf - capital indispensabil al întreprinderii. Şi cutia de 
fise cu pachetele de cărţi, pentru partidele inocente în care 
Guguf pierdea, mai întotdeauna, o mie sau două de franci. 
Chiar refuzul lui Guguf de a locui cu noi îşi avea rostul. 
Răspunderea cădea numai pe mine. 

Dickie era oaspetele meu. Nimeni n-ar fi putut spune 
vreodată că Guguf s-a instalat vecin de cameră să-şi 
supravegheze de aproape prada. Dickie era cel care îl invita 
cu stăruinţă să-şi ia revanşa, iar revanşa i-o doza Guguf, 
exact în limita necesară, să nu-i scape din mână şi să nu 
bănuiască nimic suspect. 

Scena cu refuzul cecului fusese o lovitură de graţie pentru 
vanitatea ulcerată a lui Dickie. Nu o uita şi nu o ierta! Nici 
un moment nu se gândise că, dacă Guguf ar fi vrut într- 
adevăr să-i dea o lecţie mărinimoasă, era mai simplu să 
rupă atunci cecul în bucăţi, în loc să-l restituie cu o morală 
atât de umilitor generoasă, încât să nu poată fi primit... Au 
urmat alte nopţi. În două săptămâni, şapte sau opt. Angela 
se urca să se culce. Eu moţăiam. Eliazar, sub lampa de 
alabastru, cu picioarele urcate pe măsuţa de cristal, citea 
cu sârguinţa unui maniac al cabinetelor de lectură, în 


aparenţă străin şi nepăsător la tot ce se petrecea. Dar 
ştiam. Acum ştiam cine poartă aţele tuturor marione-telor, 
deşi nu cunoşteam încă întru ce sfârşit. 

După ce plecau în zori, mă strecuram în aşternut lângă 
Angela. Dormea liniştit, cu surâsul ei nevinovat 
prelungindu-se şi în somn. Eu dormeam chinuit de visuri 
înfricoşate. Gemeam şi mă răsuceam scăldat de sudoare. 
Îmi punea mâna pe umăr un agent de poliţie, întotdeauna 
acelaşi, mustăcios şi cu un ochi saşiu: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Săream cu strigăt înăbuşit în gâtlej... 

— Muţic€ Dany tretţeţi la rând!... 

Era numai Mahmud. Mâna lui Mahmud zguduindu-mă de 
umeri. lar în baie se auzea cântecul lui Dickie: 

Thinking of you 

Wonderful you 

It had to be you... 

Sudanezul clătina din cap, cu sinceră compătimire. 

— Nu şciu şe este cu muţic Dickie! Cântă din tşe în tşe mai 
falş. Aşesta e un adevărat şcandal. Fatşe progres pe dos! 

Într-adevăr, bietul Dickie făcea progres de-a-ndaratele. 
Nu-i pria deloc aerul Europei. Cânta din ce în ce mai fals, cu 
glas din ce în ce mai hodorogit de fum, de whisky, de nopţile 
nedormite şi poate de o exasperare foarte firească a 
nervilor. Oricât de nepăsător zvârlea semnătura, pe un cec, 
cifrele se adunaseră destul de rotunde. Desigur, acolo, în 
birourile sale de la Chicago, bătrânul Jonas David Hood va fi 
început şi el să mestece cu mai puţin calm ghiomotocul de 
chewing-gum, când primea cablogramele cerând alt depozit 
de dolari, la o anumită bancă de pe Coasta de Azur. 

Încheierea acestui episod n-a venit cum se arăta în visurile 
mele de spaimă: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Destinul îmi acorda încă o păsuire. 

Deocamdată, deznodământul a fost mai simplu, şi fără 
îndoială, providenţial. M-a cruțat de ceasul inevitabil când 


Dickie Hood avea să înţeleagă şi ar fi putut să ne ceară în 
numele legii socoteala. Soluţia cealaltă, providenţială, a 
adus-o poşta într-o dimineaţă. O telegramă lungă cât o notă 
diplomatică. Jonas David Hood îşi chema în termeni impe- 
rativi odrasla cu primul vapor. Experienţa europeană îi 
ajungea pentru debut. Iahtul putea să rămână aci. Bătrânul 
avea de gând să traverseze şi el Atlanticul, ca să vadă cu 
ochii lui, ce-a putut să-l reţină pe Dickie atâta vreme şi 
pentru ce desfătări făcuse iama în atâţia dolari. 

— Are şi el drept la experienţa europeană! Rânji Eliazar. 
Hehe! Ce zici, Dickie? 

Dickie era nefericit. N-avea poftă de glumă. Dădu ordin să- 
i împacheteze bagajele, îmbarcă cele două automobile, bău 
ultimele sticle de şampanie, jucă ultima partidă cu Guguf, 
iar într-o dimineaţă l-am condus în grup, cu alai, la trenul 
care îl ducea direct la Havre. Dickie lăcrimă. 

De la fereastră îi strigă lui Guguf: 

— Îţi dau întâlnire la anul! Am să-mi iau revanşa la anul! 

Guguf păru insensibil la această ameninţare. 

— Şi pe tine, Eliazar, te aduc în America la anul! 

Eliazar nu păru nici el prea mişcat de această perspectivă. 

În schimb ce strângeri de mână, ce fugă după vagon, când 
s-a mişcat trenul! 

Cu toţii am rămas fluturând batistele pe peron. 

A fost o despărţire înduioşătoare! 

— Hehe! Rânji Eliazar, apucându-mi braţul. Până la 
revanşa animalului acestuia de Dickie, te asigur că avem să 
asistăm la alta, aci... Repede-repede! Acesta e cel mai 
interesant caz pe care îl observ eu de doi ani... 

— Care caz? 

— Cazul lui Guguf. Hehe! Pregăteşte totul cu o răbdare, 
pot spune cu o artă de păianjen când îşi ţese pânza... Ştii: 
„Asupra descoperirii raporturilor constante în apariţia şi... 
Etc., etc...” Pe urmă, tranc! Când ar trebui să se liniştească 
asigurat pe o viaţă întreagă, păianjenul nostru sparge 


singur pânza, o face mototol şi se lasă mâncat de muşte... 
Hehe! Puţină răbdare! 

Eliazar nu-mi mai vorbea cu rezerva învăluită de mai 
înainte. Îmi vorbea net, ca unui complice. Dar devenisem 
oare altceva? 

Pentru moment am răsuflat. 

Plecarea lui Dickie mă scutea de remuşcarea din fiecare 
dimineaţă şi mă elibera în acelaşi timp de o prezenţă, altfel 
odioasă. Prezenţa lui lângă Angela. Nu-mi lămuresc nici 
astăzi simţămintele contradictorii din această epocă. Îl 
uram pe Dickie, fiindcă avea tot dreptul să mă socotească 
un simplu soţ încornorat: „nătărăul de Dany!” Îl 
compătimeam fiindcă îl ştiam victima bleagă a complicilor 
mei - complici fără voia, dar cu asentimentul meu. Eram 
răzbunat într-un fel. Dar îmi repugna asemenea răzbunare. 
Şi mai ciudat! În primele zile, m-a bucurat această plecare 
care aranja totul. Pe urmă am început să-i simt lipsa. Am 
început să-l regret. 

Vila Azur-Eden intră în tăcere. Eliazar se retrase ca un 
păianjen - ca adevăratul păianjen - în camera lui cu mucuri 
de ţigări, ziare mototolite şi vrafuri de cărţi clădite lângă 
perete. Aştepta acolo. Ce aştepta? Râsul lui: hehe! Nu 
făgăduia nimic bun. Angela mi-a dăruit câteva zile de calmă 
fericire, câteva nopţi... Dar am jurat să nu pomenesc aci 
despre nopţile noastre. Mi s-a părut că totul mai poate fi 
încă reparabil. Am mers cu amăgirea până acolo, încât i-am 
propus să ne alcătuim altă viaţă. Vindeam Hispanoul, 
eliberam vila, ne retrăgeam undeva, într-un ungher al 
Franţei, să trăim un an măcar de viaţă tihnită şi discretă, de 
fericire totală. 

Angela începu să râdă, strângând din umeri: 

— Dar, Ciufulici, ce s-a întâmplat să-ţi dea în cap asemenea 
absurditate? Tocmai acum?... Ce ne alungă de aci? 

Era adevărat. Nu se întâmplase nimic. Banda noastră 
prospicia. Cine ne alunga? Poate Vila Azur-Eden mai era 


încă utilă. Poate un Dickie Hood mai exista încă, pe undeva, 
pe aproape. 

Deocamdată, Guguf s-a instalat la Cazino, la una din 
mesele unde fusese numai pasager de un sfert de oră. 
Bancurile lui au făcut senzaţie. Şi pierderile lui la fel. În 
anul acela, jocurile de la Cazinoul din Cannes au fost 
ilustrate de câteva partide celebre. Andre Citroen pusese 
pe o singură carte două milioane de franci şi-i pierduse mai 
fără emoție de cum ar pierde uleiul un Citroen-Six 12 cv. 

— Doly Sisters câştigaseră într-o singură seară un milion 
jumătate. Sindicatul Zografos - cei trei greci asociaţi pentru 
arvunirea bancurilor cu un capital de cincizeci de milioane 
ca în orice întreprindere comercială - intrase într-o pasă 
neagră. Un englez necunoscut se aşezase la masă, pierduse 
şi el peste două milioane, plecase modest, cu ţigara de foi în 
colţul gurii, fără ca nimeni să-i fi aflat vreodată identitatea 
adevărată, căci s-a descoperit a doua zi că-şi semnase 
înscrierea în club pe un nume fictiv. Fisele ovale de o sută 
de mii de franci, dreptunghiulare de cincizeci de mii, 
modestele fise rotunde de douăzeci de mii, alergau pe 
postavul verde ca nasturii de plapumă în jocul copiilor. 

Guguf se amestecase în această luptă a rechinilor de ape 
adânci şi ieşi în curând jumulit de solzi. Aci arta lui de 
prestidigitator nu avea căutare iar cecurile lui Dickie nu 
avură lungă viaţă. 

Catastrofa s-a anunţat într-o seară. Am cunoscut-o prin 
gura Angelei. 

A intrat palidă şi nervoasă, Fără altă introducere, mi-a 
hotărât: 

— Trebuie să vindem numaidecât Hispanoul tău! Guguf 
ne-a împrumutat o sută de mii de franci. Are nevoie de 
dânşii... Nevoie urgentă. Până mâine la douăsprezece să-i 
restituim banii... Tu cât mai ai? 

Am scos portbiletul şi am numărat. Acum purtam toată 
averea la mine. Angela i-a numărat şi ea repede, cu 
dexteritate de casieriţă. 


— Numai atât ţi-a rămas? Mi-a aruncat o privire plină de 
Teproş. 

— Numai atât!... Am confirmat cu umilitate. 

Mi s-a părut că e gata să-mi facă o percheziţie corporală. 
Poate credea că mai păstrez undeva o rezervă ascunsă. 

— În fine! Lasă-mi ăştia şi fugi la Bibia!... El are să-ţi vândă 
maşina în condiţiile cele mai bune. Sper că de atât măcar e 
capabil. 

— E seară acum... Nouă ceasuri! Am încercat să obţin o 
amânare. 

— Ce are a face? Cu atât mai bine! Poţi discuta cu el în 
linişte. Şi mâine dimineaţă are tot timpul liber, să se ocupe 
numai de aceasta. 

Angela vorbea cu autoritate de comandant care nu admite 
să i se discute ordinele. Iar în neastâmpărul ei de acum 
recunoşteam ceva din neastâmpărul de anul trecut, când 
plecase fără ştirea mea, dar ridicând banii mei de la bancă, 
să-şi ajute prietena bolnavă de la SanRemo. 

L-am găsit pe Bibia dezbrăcat de haină, în camera lui de la 
garaj şi atelier. 

Mânca. O sticlă de vin roşu, o jumătate de pâine; un şervet 
întins pe jumătate de masă. Mezeluri, brânză, iar la un 
aparat cu benzină sfârâind o friptură. 

Îşi ceru el scuze, că l-am surprins asupra faptului. Îmi 
mărturisi, stânjenit: 

— Vezi şi tu, Bibia trebuie să facă economie... Şi face 
economie! Slavă Domnului, aceasta n-a stricat nimic aci. 

„Aci” era braţul voinic, cu muşchii enormi, încordaţi sub 
cămaşa portocalie, ca să-mi arate că regimul de meze-luri şi 
de economie n-a alterat nimic din forţa-i herculeană. 

L-am rugat să termine întâi. Am răsfoit, aşteptând, un 
catalog de automobile şi de piese, rezerve, motoare şi alte 
detalii tehnice. 

Ca orice om simplu, Bibia mânca încet, cu o gravitate de 
rumegător. Nu avea conversaţie la masă. Se alimenta. 


— Ei? Ce veste-poveste? Mă întrebă, ştergându-se cu 
colţul şervetului la gură. 

I-am spus vestea-povestea. A deschis ochii mari Pe urmă i- 
a închis, să se izoleze din univers şi să examineze situaţia cu 
toată concentrarea cuvenită. 

— Rău! Declară. Semn rău. [i-o spune Bibia! Ne aşteaptă 
ceasuri grele, Dănuţ. Dacă a intrat Guguf în pasă rea, 
trebuie să ne aşternem toţi pe brânci pentru el. 

— Până la o limită! Am precizat. Îi datorez o sută de mii de 
franci. Îi restitui. Mersi şi n-am cuvinte! 

Bibia mă privi cu milă: 

— Dar Ghelica! Ghelica tot aşa spune! 

— Ce are de a face Angela cu pierderile lui la cărţi? 

— Are a face mai mult decât îţi închipui tu! Ţi-o spune 
Bibia! Te credeam mai deştept... 

— Fiindcă nu sunt, deştept, dragă Bibia, ajută-mă tu să 
pricep. 

— Ai răbdare! Te asigură Bibia că ai să pricepi singur, în 
curând, fără să te mai ajute nimeni. Dacă a intrat amicul 
nostru în pasă neagră, ai să pricepi de n-ai să fii bucuros... 
Acum să lăsăm acestea. Eşti cu maşina aci? 

— E afară... 

— Şi actele, legitimaţiile, tot? 

Am scos şi actele. 

Bibia le cercetă. Se declară satisfăcut îmi puse laba 
păroasă pe umăr: 

— Bietul Dănuţ! Îţi aduci aminte ce ţi-a spus Bibia acum un 
an?... Nu e nevoie să joci tu cărţi şi să te decavezi tu, dacă 
este altul s-o facă. Bibia ştie întotdeauna ce spune!... Acum 
du-te şi dormi liniştit! Mâine la zece, primeşti banii. Are să 
fie suma cea mai zdravănă care s-a scos vreodată aci pe 
maşina unui decavat. Ţi-o garantează Bibia! Dar tot Bibia 
pune o condiţie: ai să laşi la mine zece mii de franci. 
Rezervă! Se anunţă vremuri grele şi e bine să ai o rezervă. 
Nimic nu se ştie ce mai poate fi... Ascultă-l pe Bibia! 


Când am ieşit afară, am întors capul, să nu văd 
automobilul de care mă despărţeam. 

XIII. 

ACI MIROASE A LICHIDARE. 

Din nou paiaţa roşie. 

Nu ştiu unde stătuse ascunsă şi nu ştiu de unde a apărut. 
O uitasem. lar acum din nou îmi râdea în faţă dintre 
pernele divanului, cu râsul ei straniu şi sfâşietor. Am întors- 
o cu obrazul la perete, cu nasul roşu în pufurile de mătase. 
Zurgălăul din moţul scufiei sună slab şi trist clătinându-se, 
ca un clopoțel melancolic de la săniile copilăriei, când se 
depărtau ireal, în zările ninse şi albe. În zările albe... Mai 
exista undeva oare, ceva pur, virginal, neîntinat, ca zăpada 
aceea albă-sclipitoare de-atunci? 

Totul era spurcat şi hâd. 

Cum s-o mai fac şi aceasta? 

Angela îmi hotărâse cu neîndurare. Acum chiar, într-o 
jumătate de oră, aveam să mă duc la Bibia, să-i spun că 
desfacem „tovărăşia” noastră, că trebuie să vândă tot, să 
lichideze, să rezilieze, să-mi restituie banii şi să-mi 
elibereze garanţia de la bancă - sumă pe care aproape nici 
n-o mai socotisem a mea. Eram obligaţi măcar gestul acesta 
pentru Guguf. Ne dăduse dovadă de prietenie când nici nu-i 
cerusem, ne împrumutase discret şi fără condiţii. De ast- 
dată, se afla el la strâmtoare. În douăzeci şi patru de ore 
plătea sau îl aştepta dezonoarea. 

La început am râs: Guguf şi dezonorat! Dar privirea 
Angelei m-a străpuns ca o lance şi râsul pe buze mi-a 
îngheţat. Ah! Ştiau să privească şi altfel ochii ei de azur; iar 
eu când am rezistat vreodată bătăii poruncitoare din vârful 
pantofului? De unde mai găsisem nesimţirea şi curajul să 
râd? Aveam de ales. Mâine nu-mi rămânea decât să plec, cu 
boarfele mele, ca un servitor alungat, dacă nu eram vrednic 
să împlinesc pentru Angela cu ochi de azur nici atât! Aşa m- 
a ştiut întotdeauna: egoist şi poltron. Iar mâine uşor va 
descoperi altul, mai puţin egoist şi poltron. 


Mai aveam de ales? Mi-am luat pălăria şi am mers pe 
drumul cel mai lung, ocolind şi întârziind clipa, ca un om 
care duce sentinţa de moarte altui om. 

Bibia n-a bănuit la început. În salopeta de doc maro, unsă 
de ulei şi funingine, ieşi ca un urs din bârlog de sub maşina 
ridicată pe platforma cu şine a revizuirilor. Se legănă scurt 
şi enorm, ştergându-şi sudoarea cu mâneca şi îmi întinse 
laba mormăindu-mi un voios bun-venit, fără de nici o 
presimţire. 

Împărţi dispoziţii ajutoarelor: 

— Nimeni nu pierde vremea aşteptându-mă! Treci tu, 
Julot, şi continuă!... Şi tu, Charlie, până la amiază, fii gata 
cu supapele! Ne-am angajat mâine seară să predăm jucăria 
scoasă din cutie; o predăm scoasă din cutie!... Bibia a spus 
că plăteşte primă - douăzeci de franci şi un litru de 
pinard57 de cap - Bibia se ţine de cuvânt. Din urmă, ne 
ajung comenzi pentru o lună... Hai, la asalt, copii! 

Se vedea bine că Bibia se simte mândru faţă de mine, 
fiindcă îl găseam vrednic la datoria lui de patron, după cum 
era mândru de biroul unde m-a invitat să-l aştept. 

După cinci minute deschise uşa, spălat, pieptănat şi cu o 
cămaşă de suava culoare a florilor de măcieş. Abia atunci 
citi în figura mea stânjenită şi plată semnul de catastrofă. 
Îmi reteză introducerea. Se îndreptă direct la sertar, 
răsucind cheia şi scoțând carnetul de cecuri: 

— Ştia el Bibia ce spune! Aşa e că am făcut bine când ţi-am 
rezervat zece mii de franci? Ajung? Dacă ai neapărat 
nevoie, mai putem adăuga două sau trei mii. Atât! Mai mult 
nici o centimă. Tot pe gârlă se duc... Crede-l pe Bibia! 

Şi începu să scrie. L-am oprit. l-am lămurit brutal, cu tot 
curajul adunat în câteva vorbe, pentru ce am venit şi ce-i 
cer. 

N-am văzut niciodată un obraz mai brusc golit de sânge. 
Nu mi-am închipuit niciodată că un colos capabil să doboare 
un bivol cu pumnul se poate clătina pe scaun atât de repede 
răpus cu praştia unor imateriale cuvinte. 


Scăpase tocul din mână. Îl ridică şi, fără să-şi dea seama, 
numai fiindcă era cel dintâi obiect care-i cădea sub degete 
când sângele a început a pompa din nou în inimă, sfărâmă 
tocul ca bâţul unui chibrit. Privi la aşchii şi privi la mine. 
Părea tot atât de mirat de ceea ce-i săvârşiseră degetele 
fără conştiinţa lui, ca şi de ceea ce-i rostisem eu, probabil în 
aceeaşi eclipsă a conştiinţei. 

Încercă să râdă. (Ce biet râs milog, implorând amăgirea!). 

— E o glumă proastă, Dănuţ! Mai avem încă două luni 
până la întâi aprilie... Şi acestea sunt lucruri pe care nici în 
glumă nu trebuie să le... 

Nu l-am lăsat să sfârşească. l-am repetat cât de puţin îmi 
arde şi mie de glumă în ceasul acela. I-am spus tot: 
hotărârea neclintită a Angelei, termenul până a doua zi, 
condiţia să aleg între plecare şi executarea poruncii. 

— N-ai să faci aceasta!... Nu poţi să faci tu aceasta lui 
Bibia. 

Glasul tremura rugător. 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la fereastră, 
întorcându-i spatele, să nu-i văd privirea 

— Bibia, trebuie s-o fac! Recunosc că e laş, că e urât, căe 
monstruos, dar trebuie! 

Se sculă şi el de pe scaun, veni lângă mine şi mă răsuci de 
umeri, cu faţa la dânsul, ochi în ochi. 

— Dănuţ, ascultă, Dănuţ! Tu ştii ce înseamnă aceasta 
pentru Bibia?... Să mă întorc din nou la toate? Ştii tu măcar 
de unde am venit aci şi ce mă aşteaptă? Ascultă, Dănuţ, n-ai 
să-i faci aceasta lui Bibia! 

— Nu pot! Trebuie. 

— Şi dacă nu vreau? Dacă nu mă supun? 

— Există mijloace de constrângere, Bibia. Tu le ştii. 

Le-am enumerat. Mă dăscălise bine Angela! 

Bibia îmi dădu drumul de umeri. Pumnii uriaşi căzură 
neputincioşi de-a lungul trupului. Înclină grumazul cu 
vinele umflate, ca şi cum l-ar fi apăsat toată povara şi 


deznădejdea lumii. Când a ridicat capul, din ochi îi şuroiau 
lacrimi: 

— Atunci de ce m-ai lăsat să încep?... De ce m-ai lăsat să 
văd că se poate trăi altfel...? 

Încleştă pumnul şi ameninţă în gol: 

— lar toate acestea din pricina lor! Toate fiindcă nu i-am 
turtit cu pumnul fotografia lui Guguf, atunci când mai era 
timp şi merita. Şi celuilalt, care stă şi rânjeşte!... E ade- 
vărat, Dănuţ. E drept!... Bibia trebuia să plătească o dată. 
Tu ai fost singurul om de pe lume care m-ai ascultat fără să- 
mi râzi în obraz, m-ai crezut şi m-ai ajutat. lar eu am fost o 
canalie! În schimb, am fost o canalie. Am tăcut, ţi-am 
ascuns, te-am lăsat să crezi... 

— Ce să mai cred, Bibia? Am înţeles tot, ştiu tot: pentru 
mine nu mai există nimic nou şi, după cum vezi, primesc 
toate. Orice... 

— Primeşti şi asta, Dănuţ? Ascultă... Guguf nu e ce crezi 
tu... Un prieten, un tovarăş. Nu e nimeni un complice. 
Pentru Ghelica, e stăpânul ei. Face ce vrea din ea. Fiindcă îl 
iubeşte aşa, ca să omoare pentru el, să fure, să se târâie la 
picioarele lui... Ai înţeles şi aceasta...? 

Am înclinat capul. Era greu acum s-o înţeleg şi aceasta? 

— Îţi aduci aminte anul trecut? Când te-am întâlnit întâia 
oară, purtam la gât o cravată de-a ta. După aceea mi-am 
dat seamă... Ştii cum a ajuns la mine? A ajuns atunci când 
am venit la Ghelica, tot pentru Guguf... Eram gol, rupt, 
scăpasem din închisoare, în Italia, unde am spart capul la 
doi marinari, într-o bătaie, într-o cârciumă, la Genova. Abia 
am ieşit şi abia am dat ochi cu Guguf; nici nu m-a lăsat să 
răsuflu... L-am găsit la San-Remo. Era în pasă rea, ca acum. 
Şi când e în pasă rea, Guguf îşi pierde tot cumpătul şi nu 
cruţă pe nimeni. Nu omoară el, nu fură el - cere altora s-o 
facă. Ghelicăi, mie... M-a trimis să-i spun ei, să vină 
numaidecât cu bani. Avea nevoie de capital... El a fost 
atunci prietena aceea bolnavă de la San-Remo. Am venit gol 
şi rupt!... Ghelica mi-a aruncat o hârtie de cinci sute, o 


cămaşă de-a ta - nu mă încăpea, am aruncat-o - o cravată, o 
batistă... Pentru Bibia, atâta era prea destul! Restul a fost 
pentru Guguf. Şi au fost bani cu noroc... A doua zi s-a 
refăcut. Nu mai avea nevoie de banii tăi. [i i-a adus îndărăt. 
Avea nevoie de tine. Aşa hotărâse Guguf... Hotărâse după 
planul celuilalt, cel care rânjeşte... Acela îi poartă acuma pe 
toţi. Acela ne poartă acuma pe toţi... Până ce l-am cunoscut 
pe dânsul, mai era într-un fel sau altul de trăit... Nici Guguf 
nu îndrăznea atâtea, nici Ghelica nu se nemernicise atâta... 
Ni l-a scos piază rea înainte, la Lausana, în Svitera. În 
închisoare. Acum doi ani şi jumătate. De atunci a luat el 
sforile. Înainte le trăgea Guguf. Acuma joacă şi el după cum 
îl poartă celălalt... Şi nu ştiu ce vrea; nu ştiu ce vrea Eliazar 
cu rânjetul lui. N-are nevoie de nimic, n-are nici o patimă, 
nu bea, nu joacă, nu l-am văzut uitându-se după nici o 
femeie; rânjeşte şi ne împinge pe toţi să împlinim ce-i 
porunceşte lui pofta. De ce?... Mă întreb de ce?... Bibia n-a 
înţeles niciodată de ce... Ascultă, Dănuţ! Acuma, când ştii, 
n-ai să-l arunci pe Bibia înapoi, de unde a scăpat. Ai să scapi 
şi tu... Lasă-i! Leapădă-te de dânşii. Fugi!... Am să-ţi trimit 
eu undeva bani, în fiecare lună. Ţi-o jură Bibia. Locul tău nu 
e aici... N-ai ce căuta lângă Ghelica. Mai ales acum, când e 
înnebunită, fiindcă Guguf de un an a lăsat-o pentru 
rusoaică... Nu mai vrea să ştie de dânsa. O foloseşte numai. 
Şi Ghelica e în stare să săvârşească orice, să asasineze, să 
prade, să se culce cu toată lumea, ca să-l aducă înapoi la 
ea... Ascultă, Dănuţ! Eu o cunosc. Nu ştii ce are să-ţi mai 
ceară mâine şi poimâine, numai ca să-l câştige îndărăt... 
Spune că n-ai să-i faci aceasta lui Bibia! 

Bibia gâfâia, înceându-se şi întovărăşindu-şi cuvintele cu 
gesturi scurte, boxând icnit o sută de vrăjmaşi care 
reveneau la loc, în picioare. Fără îndoială nu vorbise 
niciodată atât de mult şi atât de fierbinte. Bietul Bibia, 
credea că e destul aceasta ca să mă convingă! Din tot ce 
spunea, n-am reţinut decât o singură ştire nouă şi pentru 
mine îmbucurătoare. Am ascultat-o cu lăcomie. Între Angela 


şi Guguf nu mai era aşadar nimic. Se scuturase de dânsa, 
pentru Nadia. Numai o folosea. Ce importă că o folosea? Ce 
importă că el putea să-i ceară orice şi că Angela avea să 
săvârşească pentru dânsul orice? Destul că lui nu-i mai 
trebuia ca amantă, ci numai ca unealtă. Destul că mi-o 
lepăda, generos, mie. Mâine, peste o lună, peste un an, avea 
să-mi rămână numai mie, numai a mea!... Înţelegeam acum 
deznădejdea Angelei, când am făcut primul drum aci şi 
când a răsucit volanul spre parapetul prăpastiei. 
Presimţirea rea, amintirea ghicitoarei care i-a profeţit o 
moarte zdrobită în mare şi stânci; toate erau fiindcă atunci, 
întâia oară, ghicise că Guguf îi scapă. Şi scena din holul de 
la Carlton! Toate se lămureau. Şi vanitatea mea nătângă şi 
ridicolă, când am crezut că e geloasă pe Nadia din pricina 
mea! Ce importă? Atât era sigur şi plin de îmbucurare. 
Guguf o lepăda. Mi-o lepăda mie. 

Mâine, peste o lună ori peste un an, avea să-mi rămână 
numai mie, avea să se elibereze de fascinația lui, să şi-l 
smulgă din carne, şi umilită, înfrântă, ca o convalescentă 
după o boală grea cu febră şi delir, avea să-şi rezeme 
fruntea de pieptul meu, să găsească alinare numai la mine. 

Până atunci, deliram eu. 

Totul era să câştig timp. Să nu mă alunge mâine. Să câştig 
timp şi încă o dată să se convingă că orice jertfire pentru el 
e faptă zădarnică, în vânt. 

Sărmanul Bibia! Îşi imaginase că dezvăluindu-mi această 
ultimă umilinţă pentru un bărbat, intolerabilă şi laşă, mă 
vindeca pentru totdeauna cu o hirurgie brutală. Dar mai 
eram om? Mai eram bărbat? 

Dându-mi o nădejde la care nici nu mai cutezam să 
gândesc până adineaori, Bibia îşi pronunţase singur osânda 
definitivă. Am privit la ceas şi am glăsuit cu nepăsare: 

— N-am timp să ascult toate acestea. Nu mă interesează. 
Mâine la douăsprezece, te rog să te prezinţi cu suma 
întreagă. Aşa cum am văzut că-ţi place ţie socoteala exactă 


până la ultima centimă. Altfel? Cunoşti că există şi alte 
mijloace de constrângere. Nu mă sili să recurg la ele! 

Întâia oară, de un an încoace, vorbeam şi eu cuiva ferm şi 
energic. 

— La revedere! Mâine la douăsprezece. 

Şi mi-am luat pălăria. 

Bibia rămase pe scaun, cu obrajii în pumni. 

Îmi strigă ceva din urmă. Nu m-am întors. 

După-amiază, l-am văzut pe fereastră venind la Angela. 
Parlamenta în uşă cu Celina, care avea ordin să nu-l 
primească, după cât se ghicea din discuţia lor aprinsă. M- 
am ascuns după perdea să nu mă zărească. Bibia dădu 
camerista la o parte lipind-o de uşor, intră trântind uşa grea 
de stejar de se cutremură toată vila Azur-Eden. Dar n-a 
ţinut mult întrevederea. După un sfert de oră Bibia trecea 
îndărăt pe aleele de sub palmieri, cu cascheta crem de 
mătase vegetală în mână, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte cu o batistă de culoarea miezului de harbuz. Din 
mersul împleticit şi răpus, am înţeles că nici de la dânsa nu 
căpătase o îmblânzire, o amânare, păsuirea să aranjeze 
altfel, cum desigur mai era cu putinţă. 

În schimb, îmblânzirea a fost pentru mine. Seara am 
rămas numai noi doi la masă; eu şi Angela. Sub lumina 
intimă a lămpii, ne aflam ca la începutul unei tihnite şi 
eterne luni de miere. Angela îmi prinse mâna, îşi dezveli 
privirea de sub genele lungi şi frizate - ochii ei de azur. Ce 
însemnătate mai aveau toate şi toţi? Ce-mi pasă dacă buzele 
ei căutau pe buzele mele sărutul altuia? Îmi era destul. Ca 
un cerşetor, mă învăţasem demult să mă mulţumesc cu 
firimiturile şi să rămân recunoscător pentru rămăşiţele 
lepădate de alţii. 

Dar toată noaptea s-a repetat acelaşi vis chinuitor, 
dinainte de plecarea lui Dickie Hood. Un agent de poliţie, 
mustăcios şi saşiu, punându-mi mâna pe umăr: 

— În numele legii, eşti arestat! 


Iar mâinile mele erau pline de sânge şi la picioarele mele 
zăcea întins de astă dată cadravul lui Bibia, cu un cuţit 
înfipt în inimă până în plăsele. 

— În numele legii, eşti arestat! 

A.doua zi, înainte de douăsprezece, când cercetam ceasul 
din cinci în cinci minute cu nelinişte (vine? Nu vine?), Bibia 
intră în hol, cu un plic galben şi cu un registru subsuoară. 
Nu mă privi în ochi. Nici nu se aşeză jos. 

Eliazar îşi pusese cartea pe genunchi şi cu picioarele pe 
masă, scufundat în jâlţ, ne privea. 

— Aci sunt socotelile şi aci banii! Te rog să cercetezi şi să 
numeri. 

Am cercetat de formă, fiindcă prea puţin aş fi înţeles din 
coloanele cifrelor, duble. Numărătoarea a fost ceva mai 
îndelungă. 

— Acum iscăleşte aci. Ai primit tot, nu-ţi mai datorez nimic, 
ţi-am plătit câştigul până la centimă, nu mai ai nici o 
pretenţie. 

Am iscălit. Am vrut să-i strâng mâna enormă, păroasă şi 
bravă: 

— Bibia, iartă-mă! Tu ştii că nu eu... 

Bibia nu mi-a întins-o. Mi-a întors spatele. 

Uşa grea a bubuit, de s-a detunat toată vila Azur-Eden. 

— Hehe! Necheză râsul lui Eliazar... Ştii că începuse să 
mă scandalizeze individul acesta? Îţi imaginezi, bruta! Îl 
apucase şi pe el onestitatea, bravura, eroismul!... Poate mai 
voia să pună şi bani la casa de economie pentru bătrâneţe! 
Hehe! Totul reintră în ordine, Ciufulici. Ce mai stai? Ia banii 
şi fugi sus. Îţi pot garanta că Angela ta cu ochi de azur te 
aşteaptă cu pălăria în cap, în faţa oglinzii, pe taburet. 

Într-adevăr, Angela mă aştepta în faţa oglinzii, cu pălăria 
în cap, pe taburet. 

— Ei? A venit?... Spune repede: a adus? 

Am aruncat plicul cu teancul de bancnote. S-a repezit să 
mă cuprindă de după gât, să mă sărute, învârtindu-mă şi 
muşcându-mi buzele. 


Pe urmă ea a plecat şi eu am rămas. 

Am fămas faţă în faţă cu paiaţa roşie, care-mi râdea dintre 
perne, cu râsul ei uman şi sfâşietor. 

O săptămână nopţile noastre au fost din nou ca în 
timpurile dintâi. Era carnavalul, baluri costumate, bătăi cu 
flori şi concursuri de dans, de frumuseţe, de costume, de tot 
ce putea născoci antreprenorii desfătului şi risipei de pe 
întreg litoralul. Iluminaţii şi lampioane, fanfare şi retrageri 
cu torţe, care alegorice, jazz şi farandole, regate şi serbări 
nautice. 

Era un carnaval nebun. 

— Hehe! Rânji Eliazar, într-o dimineaţă. Mi se pare că 
amicul nostru Guguf a intrat din nou în grațiile Fortunei58, 
adică ale as-rigă-damei-valetului. Două seri în şir a făcut 
ravagii la Cazino. Bagă de seamă: la Cazino! 

Aceasta însemna: bagă de seamă, noroc autentic, nu 
corectat. 

— Cu atât mai bine! Am spus. 

— De ce cu atât mai bine? Mă întrebă Eliazar, continuând 
să rânjească. 

— Poate de acum are să se înveţe minte... 

Şi mă gândeam: poate are să-mi restituie banii şi eu am 
să-i dau lui Bibia. 

Eliazar nu se gândea însă la aceasta. Avea ideile lui. 

— Hehe! S-o întrebi şi pe Angela ta cu ochi de azur, dacă e 
cu atât mai bine...! 

— Adică... 

— Adică aşteaptă! Nu m-aş mira să aflăm într-o bună 
dimineaţă că Nadia Ştefanovna şi cu Guguf au dispărut cu 
destinaţia necunoscută. 

— Cu atât mai bine! Am repetat, încleştând unghiile în 
braţele fotoliului, de emoția sângelui cald, năvălit în obraji. 
Într-adevăr, era deznodământul cel mai fericit. Fericirea. 

Angela îmi rămânea numai mie. 

— Te încântă perspectiva? Mă sfredeli cu ochii Eliazar, 

ghicindu-mi bucuria. Hehe! Mai ai răbdare... Totul e numai 


o presupunere. Se poate întâmpla să asistăm şi la alt 
deznodământ. Suntem în plin carnaval! 

Pe urmă, fără nici o legătură: 

— L-am zărit ieri pe Bibia. Hehe! A scăpat de cămăşile lui 
croite în mătase de curcubeu... A scăpat şi de crăvăţile cu 
buline fistichii. Întoarcerea completă la natură! Nici tu 
guler, nici tu cravată! Un simplu buton, ajunge. Libertate 
deplină... Hehe! Era mi se pare cam beat Bibia al nostru şi 
dădea târcoale vilei cu un marinar tot aşa de lat ca el. Un 
marinar care mergea ca un crab... Nu-i doresc lui Guguf să 
se întâlnească faţă în faţă cu Bibia, la o oră târzie din 
noapte. Nu i-aş mai garanta integritatea fotografiei. Hehe! 
Mi se pare că suntem la ultimul act... Mi se pare că o să ne 
despărţim curând, Ciufulici! Am să-mi strâng hârţoagele în 
geamantan şi am să mă strămut aiurea, unde mai este 
nevoie de mine şi mai am ceva de făcut. Aci miroase a 
lichidare... Nu simţi? 

Nările subţiri adulmecau văzduhul cu o voluptate rea, ca 
atunci când respira atmosfera înmiasmata şi lubrică din 
camera femeii de la Toulon, „la chienne”. 

— Ce ţigări ai? larăşi porcării de ăstea? Caută. Nu se 
poate să nu mai fi rămas havane de la scumpul nostru 
Dickie... 

Avea dreptate Eliazar. Dickie Hood ne lăsase o întreagă 
provizie. Am adus o cutie. Eliazar a ales una şi a aprins. Pe 
urmă, cu picioarele urcate pe masă, m-a privit prin fumul 
albastru cu o scârbă simpatică, aşa cum priveşti o larvă 
curioasă: 

— "Tot a lăsat un suvenir plăcut Dickie... Tu n-ai să laşi nici 
atât. Încolo? Păcat de tine... Eşti un nătărău simpatic şi 
inofensiv, exact ca el. Bineînţeles, pe măsura europeană! 
Rectifică imediat. Ai să dispari şi tu, ca şi el. Cu o experienţă 
europeană, ca şi el. Dar ce folos, dacă experienţa n-a făcut 
nimic din voi? N-ai învăţat nici să urăşti. N-ai fi capabil, nici 
să răzbuni. Eşti o moluscă. Rămâi o moluscă... Hehe! Cât 
mai folositoare i-a fost experienţa copilului de la Neapole!... 


Îţi aminteşti? Acela caie a scos moneda de zece lire cu 
dinţii, din scârnă de capră. Acela, da! Îţi aduci aminte 
privirea? Niciodată nu m-a privit cineva aşa!... Acela are să 
ştie să urască şi să plătească... Tu? Biet Ciufulici, jumulit... 
Pregăteşte-ţi bagajul şi fii gata. Miroase a lichidare şi 
mirosul meu nu mă înşală niciodată...! 

Apoi, ca să-mi arate că audiența s-a terminat şi că nu mai 
prezint nici un interes, a deschis cartea de pe ge-nunchi şi 
înălţând-o la distanţă, a început să citească. Pe coperta de 
pânză flexibilă era scris cu litere poleite: Codul criminal al 
Franţei. 

Am trecut din cameră în cameră. Am încercat şi eu să 
citesc. Zadarnic. Avertismentele sibiline ale lui Eliazar, 
departe de a mă îngrijora, îmi strecuraseră neastâmpăr în 
sânge. Plecarea lui Guguf cu Nadia, dispariţia lor cu adresă 
necunoscută, ar fi fost dezlegarea cea mai providenţială pe 
care putea să mi-o trimită destinul. Angela îmi rămânea. 
Cum va fi viaţa noastră de mâine, de peste un an, nu ştiam 
lămurit. Nici nu voiam să gândesc. Destul să-mi rămână 
numai a mea. Pe urmă, vom şti amândoi să ne refacem o 
viaţă, chiar fie din rămăşiţi şi din scrum. 

Noaptea însă, fără nici o pricină, îmi apărea agentul de 
poliţie, mustăcios şi saşiu, punându-mi mâna pe umăr: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Încolo cu visurile acestea stupide! 

XIV. 

PRIVEA ÎN CERUL FEERIC CU OCHII EI DE AZUR. 
M-am trezit din somn cu impresia că dincolo, în baie, se 
aude zgomotul cunoscut al tuturor robinetelor dezlănţuite 

de Dickie şi cu senzaţia că i-am auzit cântecul: 

And even be glad 

Just to be sad 

Thinking of you 

Thinking of you 

It had to be you 


Am surâs la amintire. Bietul Dickie era departe acum. 
După admonestarea paternă de rigoare, pocăit şi 
reamericanizat, desigur că în clipa aceasta mestecă un 
ghiomotoc de chewing gum, visând nostalgic la buteliile din 
frapiera de la Pergola, la recordurile lui aşa de repede 
uitate de toţi, la experienţa europeană... A lăsat puţin sânge 
sub scalpelul lui Guguf. Dar pentru capitalul şi rezervele 
uzinei „Jonas David Hood & Co. Ltd.” a fost un simplu vaccin 
preventiv. Poate avea să se mai întoarcă la anul. În orice caz 
cuminţit, după o mai matură meditaţie şi renunțând să mai 
dea anumite lecţii unor prieteni atât de buni ca Guguf. 
Totuşi prin somn am auzit atât de limpede cântecul lui! 

It had to be you 

It had to be you 

Il wander'd arround 

And finally found 

E clar acum. E cert, Era cântecul lui Dickie, însă era glasul 
lui Mahmud. 

M-am ridicat în capul oaselor, căscând. Ce putea să caute, 
la ora aceasta, Mahmud? El vine numai dimineaţa. Şi acum 
e cinci după-amiază. Ne-a dat întâlnire aci Guguf, să-l 
aşteptăm, ca să aducă invitaţiile pentru balul costu-mat de 
diseară. Gala în beneficiul refugiaților ruşi: opera Nadiei... 
Citeam. Ce carte citeam? Mi-am aruncat ochii, să-mi 
amintesc titlul. Citeam şi am aţipit. Dar cântecul îmi sunase 
aievea în ureche, nu era amăgire de vis, ca mâna pe umăr a 
agentului de poliţie, mustăcios şi saşiu, şi ca glasul acela 
cavernos: 

— În numele legii, eşti arestat! 

M-am ridicat. Mă intriga o iluzie a auzului atât de 
halucinată. Am căutat în baie. În cealaltă cameră. În a 
doua... Când am deschis uşa, am rămas pietrificat, în prag. 

În braţele lui Mahmud gol, Angela goală. Amestecul acela 
de piele albă şi neagră, încleştarea de braţe şi de picioare 
împletite! În cel mai urât vis, mi s-a arătat vreodată ceva 
mai monstruos, ca o înnodare de viermi? 


M-am repezit cu un strigăt. Mahmud a şi fost în picioare în 
aceeaşi clipă. Şi tot atunci, m-a lipit de perete, fixat cu 
mâna lui musculoasă, ca într-o menghină: 

— Fii calm, muţi€ Dany! [ţăi ţă-ţi exşplic, muşic Dany! 

Mă zvârcoleam, scrâşneam țintuit, gânganie în ac, şi cu 
toată oroarea, ca în orice paroxism al nervilor, al furiei şi al 
deznădejdei, în urletul meu se amesteca un râs nebunesc. 
„Fii calm, muţi€ Dany! [ţâi ţă-ţi exşplic, muşi€ Dany!” Scena 
depăşea în grotesc orice închipuire. Iar braţul lung al lui 
Mahmud mă ţinea să-mi mistui clocotirea, suspendat ridicol 
în vid. Ah! Ce vrednic spectacol pentru ochii cenuşii ai lui 
Eliazar, pentru rânjetul lui Eliazar: hehe! 

Angela se înălţă din pat în pielea goală şi, fără nici o 
pudoare, veni în faţa mea, punând mâna pe umărul 
sudanezului. 

— Nu mai fi caraghios şi nu mai zbiera! N-ai înţeles că n-a 
fost pentru tine? Îţi imaginezi că-mi pasă de mutra ta? Uită- 
te în oglindă... O sută ca tine, nu preţuiesc un Mahmud! 

Şi îl bătu tandră, cu recunoştinţă, pe umăr, cu palma ei 
alb-trandafirie. 

Sudoarea sudanezului cu mirosul rasei, greu şi ameţitor, 
îmi năvălea în nări. 

Angela râse: 

— Ţi-ai închipuit că, dacă am dorit să mă găsească aci 
cineva, tu erai acela? Imbecil! Triplu imbecil! 

Se răsuci pe călcâile goale, merse la uşă, învârti cheia şi 
după aceea sună. 

Nu pricepeam ce vrea. 

Mahmud schimbase o mână amorţită pe cealaltă şi 
apăsându-mă cu toată puterea, repeta grotescul lui: 

— Fii calm, muţi€ Dany! Nu fatţe nimic, muţi€ Dany! 

Fii calm! Mă zvârcoleam din picioare, zvârlindu-i cu vârful 
ghetelor în burtă, cercând să-l mugşc şi să-l zgării. Mahmud 
râdea cu gura până la urechi de comicul acestei neputinţe. 
„Am să-l împuşc! Am să-i împuşc pe amândoi”. O bătaie 
uşoară în uşă. 


— Tu eşti, Celina? 

— Da, doamnă. 

— Domnul Guguf a venit? 

— Da, doamnă. E jos, în hol. 

— De ce nu l-ai trimis imediat aci, cum ţi-am spus? 

— l-am spus că doamna îl aşteaptă. Domnul Gugufa 
răspuns: bine! A vorbit la telefon cu doamna Nadia 
Vologhin, pe urmă a început să citească reviste. De două ori 
i-am amintit că doamna îl aşteaptă. Nu puteam să-l trimit cu 
sila, la doamna! Încheie Celina cu un început de 
impacientare. 

Angela păru contrariată de rezultatul dialogului prin 
peretele uşii. 

— Spune-i să se urce imediat! Spune-i că mi-e râu... Că s-a 
întâmplat ceva! Haide, Celino, repede! 

— Bine, doamnă. 

Celina plecă din dosul uşii. Angela răsuci la loc cheia, 
deschizând. Rosti, trecându-mi pe dinainte şi privindu-mă 
cu milă şi dispreţ, în poziţia mea demnă de filmul cel mai 
hilariant: 

— Efectul e ratat... Dar tot contez pe nervii matale, dacă 
nu sunt complet de mucava. 

Pe urmă se trânti în pat, cu mâinile sub cap, fluierând. 

Guguf bătu la uşă. 

— Intră! 

Intră şi rămase pe loc, plimbând cu uimire ochii de la unul 
la altul. Era un spectacol să uimească şi omul cel mai 
flegmatic de pe lume. 

— Dă-i drumul! Porunci Angela lui Mahmud. 

Sudanezul îmi dădu drumul. Dar, liber, nu mai aveam ce 
face cu libertatea. Toată spumegarea se mistuise în ridicol. 

— Domnul Dan m-a surprins în braţele lui Mahmud. Adică, 
pot recunoaşte, ceva mai mult decât în braţe! Şi acum 
găseşte cu cale să facă tapaj! Rosti Angela în chip de 
explicare, făcându-şi vânt şi ridicându-se dintr-o mişcare pe 
marginea patului. 


Spunând, privea ţintă la Guguf. 

Guguf strânse din umeri: 

— Şi pentru atâta m-aţi deranjat? Aceasta e o chestiune a 
voastră, de familie. Vă priveşte personal. 

Şi făcu un gest să se întoarcă, pe uşă. 

— Aceasta găseşti tu să-mi spui! Îi tăie calea Angela. Nu 
înţelegi? M-a găsit aci, pe patul acesta, cu Mahmud... 
Culcată cu Mahmud! Nu-ţi face nimic asta? 

Guguf râse cinic: 

— Întotdeauna am crezut că Mahmud e un bărbat ideal 
pentru anumite femei. Te pot felicita de alegere. Şi pe tine, 
Mahmud, de asemeni. 

— Muţic€ Guguf, muţi Dany! Datţimi voie să mă exşplie! 

— Haide, Mahmud, caută-ţi hainele. Îmbracă-te şi pleacă! 
Nu mai ai nici un haz! Îl concedie Angela. 

Pe urmă îşi trase şi ea o haină de mătase pe mâneci şi veni 
lângă Guguf: 

— Va să zică îţi este tot una? Dickie, nătărăul acesta de 
Dan, Mahmud?... Guguf! Îţi este tot una? 

Guguf înţelese ce voia Angela şi, cu cel mai perfect calm, 
scoase portţigaretul, bricheta, aprinse ţigara şi îi aruncă 
fumul în nas, zâmbind: 

— Dragă Angela, de data aceasta ai greşit. Eşti în 
întârziere cu trei-patru ani. Atunci, da!... M-ar fi 
impresionat neplăcut o surpriză aşa cum ai vrut să-mi oferi 
astăzi. Acum? Precum vezi, mă lasă rece. Ba chiar ţi-am 
spus: te felicit de alegere. Ţi-am aprobat întotdeauna 
gusturile tale exotice... Restul vă priveşte pe voi, amândoi. 

Încă o dată îmi tresări gândul: „Am să-i împuşc pe 
amândoi! Adineaori „amândoi, însemna Angela şi Mahmud. 
Acum „amândoi” însemna Angela şi Guguf. Dar am priceput 
îndată că e un gând străin de mine. Nu eram capabil nici de 
atât. Lupta era între dânşii. Eu rămâneam în afară de 
dezbaterea lor. Eu eram amantul cu aprobarea lui Guguf. 
Amantul util, care plăteşte şi se lasă despuiat, ca Dickie. 
Angela alegând altceva, un negru ca Mahmud, care nu mai 


însemna un amant util, ci pasiune şi plăcere totală, a ei, 
pentru muşchi, carne şi voluptate, îşi închipuise că va 
zgudui ceva din fosta iubire, măcar din gelozia, măcar din 
vanitatea lui Guguf. 

Guguf o privea impasibil şi ironic, aruncând şerpi de fum şi 
amuzându-se la arabescurile lor. 

Angela râse cu un scrâşnet de cristal sfărâmat. 

— Aceasta a fost tot? Întrebă. 

— Nu, Guguf! N-a fost tot. În astă-seară de-abia are să fie 
tot... Ai puţină răbdare. Aveţi puţină răbdare, tu şi Nadia ta. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Guguf, tot aşa de nepăsător, dar 
pentru o ureche fină, cu un imperceptibil început de 
atenţie. 

— Vreau să spun că în astă-seară, îţi pregătesc altă 
surpriză, Guguf. '[ie şi ei... le-am avertizat. De-un an aştept 
şi rabd, Guguf! Ai făcut tot ce ai vrut din mine. M-am târât, 
m-am vândut, am suportat în carnea mea apropierea 
băloasă a unor stârpituri ca Dickie şi ca acesta de faţă, aşa 
cum mi i-ai impus tu. Cum aivruttu şipentru ceaivruitu. 
Adu-ţi aminte, Guguf!... Orice mi-ai cerut, m-am supus. Ca 
să mă arunci acum pentru ea!... Crezi că nu ştiu ce-ai 
pregătit? Nu ştiu că sunteţi gata, cu paşapoartele voastre 
de plecare, cu vizele biletele în buzunar? Cu paşaportul tău 
falş, pe nume falş!... La aceasta nu te-ai gândit! Haha! Nu 
mai sunt bună?... Nu mai ai nevoie de mine... Poţi poza în 
mare senior, fiindcă din nou ţi-au dat cărţile respiraţie... 
Acum zece zile erai, mi se pare, altfel! Atunci zbârnâia 
telefonul. Şi anul trecut. Şi de atâtea ori... Şi toată infamia 
cu Dickie Hood, ca să-ţi spun numai de acele mai 
proaspete... Acestea nu le ştie Nadia ta! Am să am grijă în 
astă-seară să i le spun... Ca s-o previn ce-ar fi s-o aştepte şi 
pe dânsa. Dar fii sigur, Guguf, am eu grijă s-o păzesc de 
aceasta... Nu pentru ea! Pentru mine... Am grijă s-o fac să 
fugă de tine şi, până atunci, să te ţin pe tine aci. De ce te 
uiţi? Nu crezi?... Mă cunoşti puţin... Tu m-ai învăţat. Tu mi- 
ai vârât ideea aceasta bine, aci, aci, adânc! Aci, adânc! 


Angela ciocănea cu degetul în frunte. 

În haina de mătase neagră, învelită până la gât şi acum 
ascunzându-şi trupul gol, înaintă până lângă Guguf, ochi în 
ochi, înălţând bărbia: 

— Tu m-ai învăţat! Mi-ai pus aci, ca un sigil, semnul tău. 
Semnul nostru: Devori sau te devoră! Nu te-ai temut că am 
învăţat-o prea bine aceasta? Devori sau te devoră!... Crezi 
că este nevoie de altceva?... Ridic telefonul şi anunţ cel 
dintâi post de poliţie. Numai două vorbe să spun şi am spus 
destul ca să nu te mai poţi mişca de aci, doi, trei, cinci ani. 
Poate mai mult, Guguf!... La aceasta nu te-ai gândit? Mă 
socoţi aşa de laşă ca să n-o fac, fiindcă la plată am să fiu şi 
eu părtaşă, cum am fost şi la faptă?... Aceasta ţi-a fost 
greşeala, Guguf! Există o margine de unde totul îţi devine 
indiferent. Am să plătesc eu... Dar ai să plăteşti şi tu. Şi 
Nadia ta n-are decât să te aştepte, cum te-am aşteptat eu. 
Îți aduci aminte?... Eu te-am vrut aşa cum eşti, aşa cine eşti. 
Aşa cum nu te ştie nimeni, în cele două-trei vieţi ale tale, cu 
nume schimbat şi cu paşaport schimbat, cum schimbi 
cravăţile! Nadia ta iubeşte un alt tu, mincinos, pe care l-ai 
arătat cum ţi-a plăcut şi pe care am fost atât de răbdătoare 
până acum s-o las să-l creadă că e cel adevărat... Crezi c-ai 
să scapi? Bagă de seamă! Am învăţat de la tine: devori sau 
te devoră... Aşa e că ţi-am fost elevă bună? 

Cum îl iubea! Cum îliubea! În toată mânia şi scrâşnctul ei, 
era o frumuseţe pe care nu i-am cunoscut-o, fulgerătoare. 

Palid sub pieliţa arămie, de o paloare cenuşie de mulatru, 
Guguf asculta scuturând scrumul ţigării într-o nepăsare 
stăpânită cu toată voinţa. Dar degetul care scutura scrumul 
ţigării tremura şi surâsul ironic exista numai în intenţie. 

Se încovoiase în faţa ei ca un şarpe veninos, dar ca un 
şarpe care va mugşca de data aceasta de frică. 

— Aceasta mai aveam încă să te previn, Guguf. Mi se pare 
că nu mai surâzi atât de ironic... Învaţă-te! Încă puţin şi ai 
să te întorci tot la mine. Ai să fii nevoit să te întorci tot la 
mine... Eu am să te primesc şi aşa cum eşti. Suntem de-o 


măsură. Ne cunoaştem, Guguf; până în fundul rărunchilor, 
ne cunoaştem, Guguif! 

— Te-am lăsat să vorbeşti Angela, ca să mă amuz până la 
sfârşit cu basmele tale, încercă Guguf un început de 
ofensivă. 

— Nu aşa! Nu aşa! Cunosc asta!... Tot tu m-ai învăţat. Vrei 
să câştigi timp? Nu mai ai cum, Guguf. Aci nu mai hotărăşti 
tu, cum ai hotărât până acum. O singură dată pun eu 
condiţii şi hotărăsc eu. 

— Te ascult, Angela! Rosti Guguf, cu tonul unui om care 
vrea să se amuze la pretenţiile extraordinare ale unei fetiţe 
apucată de o furie capricioasă. 

— Lasă tonul acesta. Îl cunosc. Să-l păstrezi pentru Nadia 
ta, în astă seară. Pentru Nadia ta din ultima seară... Vrei să 
mă asculţi? lată!... Inventezi în astă seară un pretext. 
Orice... Uite, îţi las libertatea să inventezi orice pretext. Şi o 
anunţi pe Nadia ta că mâine dimineaţă trebuie să mă 
însoţeşti pe mine pentru douăzeci şi patru de ore... Până la 
Marsilia, până la Lyon. Unde vrei... Venim apoi de la bal: eu 
şi tu, venim aci, dormim aci. Plecăm mâine dimineaţă de 
aci... Şi ne întoarcem peste o jumătate de an. Peste un an. 
Să văd dacă Nadia ta te aşteaptă până atunci! 

— Şi cu Dan ce facem? Întrebă glumind în silă Guguf şi 
arătându-mă cu vârful ţigării, ca pe-un obiect. 

— Lasă-l pe Ciufulici... Ce facem cu el? Am să-i port eu 
grija? Ai să-i porţi tu grija?... A trecut de vârsta când avea 
nevoie de guvernantă. Lumea e mare. E loc şi pentru el, 
după cât spaţiu ocupă! 

— Mersi! Am găsit şi eu prilejul să plasez un cuvânt. 

Angela mă fulgeră cu privirea şi nu găsi de cuviinţă că 
merit mai mult, pentru cât spaţiu ocupam eu în lume şi în 
dezbaterea lor. 

Pe urmă se întoarse la Guguf: 

— Îţi citesc în ochi. Am învăţat să-ţi citesc în ochi, Guguif... 
Crezi că ai câştigat timp? Te înşeli, dragă Guguf! Am luat 
toate măsurile mele. Fii sigur! Acum eşti tot atât de legat 


cum te-ar fi împachetat cu zece frânghii Mahmud, aci, la 
picioarele mele. Ascultă ce-am hotărât!... A fost vorba să ne 
întâlnim în astă seară la Carlton, ca să plecăm împreună de 
acolo. Nu! Aveţi să veniţi amândoi, tu şi Nadia, să mă luaţi 
de aci. Şi în faţa ei, am să-ţi spun că am primit o telegramă 
şi că trebuie să mă însoţeşti neapărat, mâine, la Marsilia, la 
Lyon, unde alegi tu... Uite, pretextul l-am găsit! Chestii din 
ţară. Un act de semnat la consulatul nostru: eu şi Ciufulici 
pe deoparte, tu pe de alta. Nimic mai firesc. Îl luăm şi pe 
Ciufulici cu noi şi-l lăsăm pe drum. Tu ai să fii de acord în 
faţa Nadiei, ai să admiţi şi ai să fixezi tu ora trenului. 
Mergem la bal. Ne amuzăm, Guguf, nebuneşte... Am o poftă 
nebună de râs, de dans, de viaţă... Ne întoarcem în zori aci 
şi adio Cannes, pentru şase luni, pentru un an!... Observi?... 
Sunt generoasă cu tine. Îţi dau aşa posibilitatea să laşi 
regrete în urmă. Nadia să-l regrete pe cel care îl credea ea: 
nu să-şi amintească cu dezgust ele cel care eşti tu... Altfel? 
Ia aminte, Guguf! Altfel, dacă încerci să evadezi, un singur 
telefon te opreşte la toate frontierele. Aceasta o ştii... Şi 
până atunci, pleacă şi-ţi pregăteşte bagajele. Eu dau ordin 
acum Celinei. Încă o dată să-mi fii recunoscător. Îţi dau 
posibilitatea să pleci onorabil! Să-mi fii încă recunoscător, 
că am aşteptat şi am suportat până acum... Puteam s-o fac 
aceasta de mult. Mai credeam că ai să te întorci singur. 
Până mai adineaori, aci, în braţele lui Mahmud, încă mai 
credeam că ai să te întorci singur... Haide! Sărută-mi mâna, 
Guguf, fiindcă am fost atât de generoasă... Şi la revedere! 

Angela înălţă mâna la buzele lui Guguf. 

— Dar, Angelo, toate acestea sunt... 

— Nu sunt nimic!... Am hotărât, Guguf! Hotărăsc şi eu o 
dată! Lasă-mi plăcerea! Şi încă ceva... Dacă la opt nu eşti 
aci, cum am fixat, ştii ce invenţie dezagreabilă pentru 
oameni ca noi e telefonul şi telegraful! În cinci minute, toate 
gările, toate şoselele, toate porturile au să fie împănate, 
toată plasa întinsă să pescuiască o pradă aşa de prețioasă şi 
neaşteptată ca tine!... Ar fi pentru Nadia ta un episod 


emoţionant. Imaginează-ţi, când are să te ridice cu 
gabrioleta59 la mână de lângă dânsa! Are să înceapă 
experienţa din prima zi... Ce zici? 

Angela se opri şi micşoră ochii, scormonind în gândul lui 
Guguf. Citi ceva şi adăugă zâmbind: 

— De altfel, ca să te apăr de asemenea tentaţie 
regretabilă, dragă Guguf, am şi pentru aceasta o soluţie... 
Cum ajungi la hotel îmi dai un telefon... Poţi să comunici 
orice ţi-o veni pofta, nu importă. Numai să-ţi aud glasul. Şi 
tot aşa, din sfert în sfert de oră... E mai sigur! E cum te-aş 
avea legat aci, la picioare... Încă o dată, la revedere! 

Angela îi flutură mâna sub buze lui Guguf, cu un surâs 
batjocoritor de victorie. 

— Dacă e aşa, prefer să viu mai devreme, Angela!... O 
anunţ pe Nadia să ne caute aci. Dau ordin la hotel să-mi 
împacheteze bagajele şi vin îndată ce termin toate acestea. 
Într-o jumătate de oră, am să fiu aci, Angela... Te scutesc de 
controlul ridicol cu telefonul, Angela! 

Atât găsise Guguf să răspundă. 

Angola îl privi cu o dungă între sprâncene, surprinsă şi 
poate alarmată de o victorie atât de uşoară. Capitula prea 
repede Guguf, prea fără împotrivire, cu o docilitate 
suspectă. 

— Cu atât mai bine, Guguf! Am ştiut eu că domesticirea n- 
are să-mi ceară mult timp... Puţină energie! De-vori sau te 
devoră! 

Guguf surâse sinistru: 

— Exact, Angela. Devori sau te devoră! Fiecare la rândul 
său! 

Guguf a plecat. 

Angela s-a dus să-şi îmbrace costumul. 

Eu am rămas pe marginea patului, care mai păstra încă 
dezordinea pernelor şi a aşternutului, mărturia încleştării 
cum i-am găsit: Mahmud şi Angela cu ochi de azur. Spasm 
de membre albe şi negre, încolăcite, res-pingătoare, 


împreunare tot aşa de monstruoasă ca a unei femei cu o 
maimuţă. 

Din faţă, de pe divan, dintre pufurile de mătase, paiaţa 
roşie râdea la mine, cu râsul ei tragic şi sfâşietor. 

Aer. Afară la aer! 

Am coborât scările împleticindu-mă, să ies afară la aer. 

Am căzut pe o bancă, în fundul grădinii Azur-Eden cu 
obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. 

De data aceasta totul era sfârşit. 

Nici o nădejde. 

Pentru dânşii nu însemnasem nimic. Nici măcar nu se 
osteniseră să mă invite afară, ca pe Mahmud care-şi 
terminase misiunea. Fusesem un obiect neînsufleţit: o 
prezenţă ignorată, nevrednică de o luare aminte şi de vreun 
fel de cruţare. Fusesem contactul bălos, cum îl rostise 
Angela cu scârbă; eram bagajul de semănat undeva în 
drum: lumea e destul de încăpătoare pentru cât spaţiu 
ocupă Ciufulici. 

Cum o uram! Cum îliubea! 

Cu obrajii în palme am plâns. 

Deasupra, palmierii vilei Azur-E den îşi resfirau frunzele 
crestate, parfumul violetelor şi al micşunelelor şi al 
garoafelor plutea legănat de adierea crepusculară. Cântau 
păsări. Departe, pe linia orizontului, printre palmierii 
decorului tropical, se topea în pâcla albastră-viorie o navă 
albă. 

Nimic nu se întâmplase. Viaţa continua, Ciufulici avea să 
fie semănat mâine, undeva pe drum. Pentru cât spaţiu 
ocupă, lumea era prea vastă. 

M-am ridicat de pe bancă târziu. M-am îndreptat spre 
locul nostru; terasa de deasupra stâncii, mesuţa şi scaunele 
de pai împletit, bara unde se rezema întodeauna Angela, 
fumând ţigara deasupra abisului şi legănând piciorul în gol. 

Adineauri, venind, mi s-a părut că era plecată acolo umbra 
lui Guguf. A fost o părere. Nu e nimeni. Am pus mâna pe 
bară, să privesc vaporul de departe, scufundându-se în 


ceața marină. Bara s-a clătinat sub degete... Dar luminile 
vaporului s-au aprins brusc, la un semn; colier de licurici 
înşiraţi în amurgul violet. Am admirat priveliştea, care 
mâine are să-mi fie atât de departe; poate pentru totdeauna 
pierdută! Şi n-am dat atenţie amănuntului straniu că bara 
se clătinase sub degete... 

— Hehe! Râse la spatele meu Eliazar. Se anunţă o noapte 
superbă!... Ce zici, Ciufulici...? 

M-am răsucit speriat. Nu-i auzisem paşii. Nici paşii lui 
Guguf. 

Eliazar s-a răsturnat în rocking-chair, urcându-şi 
picioarele pe masă, şi mi-a cerut răstit o ţigară. Guguf 
arcuise gâtul subţire deasupra unei roze şi-i aspira 
parfumul. l-am admirat cu invidie eleganța de şarpe şi 
calmul perfect. Aşadar venise, se supusese şi nimic pe 
chipul lui nu trăda umilinţă sau ură, sau deznădejdea unei 
capitulări fără eroism! El mirosea parfumul trandafirului 
roşu. Îmbrăcase fracul: zvelt şi înalt, cu obrazul bronzat şi 
cu părul lucind negru-albăstrui, era Guguf cel din 
totdeauna, jucătorul impasibil de rasă, sportivul distins, 
dansatorul fără pereche, arbitrul tuturor eleganţelor, 
invitatul tuturor seratelor, răsfăţatul superb a două sezoane 
la Cannes. Nimic nu trăda adevărata lui faţă - aceea care 
nu-i scrisă în nici un paşaport, ci poate numai în fişa vreunui 
serviciu antropometric. Aspira parfumul şi surâdea unui 
gând depărtat şi agreabil: surâsul vag al oricărui dintre noi, 
când un parfum de floare evocă dorinţi şi suveniruri 
nostalgice. Atâta calm nu mai putea fi laşi-tate şi resignare. 
Un biruit şi un resignat nu surâde aşa lumii, trecutului, 
viitorului, parfumului, florilor. Era un calm neliniştitor. 

Eliazar răsuci butonul luminii şi aprinse lampadarul 
terasei. Globuri trandafirii, albastre şi violete, cu sticla 
lăptoasă, distribuite ca nişte fructe bizare în palmierii cu 
frunzele curbe. O lumină dulce, ireală, de scenă şi de feerie, 
dozată discret, fără violenţă, în penumbre, ca să transfigure 
decorul: unul din farmecele vilei Azur-Eden. 


În trunchiul palmierului mai erau trei butoane de fildeş. 
Trei butoane de sonerie. 

— Niciodată n-am ştiut, care de unde-s! Spuse Eliazar 
privindu-le cu atenţie, ca şi cum atunci îşi descoperise 
ignoranţa aceasta şi îl surprindea foarte. Ciufulici, ia spune 
tu: acesta, dintâi? 

— La Celina. 

—.al doilea? 

— La camera servitorilor. 

—.al treilea! 

— La grădinar. 

— Aşadar: Celina, servitori, grădinar! Recapitula Eliazar. E 
bine să le ştii toate. Hehe! Niciodată nu ştii pe lume prea 
multe... 

Pe urmă se întoarse la loc, tolănindu-se în scaunul cu 
tălpile curbe şi prinse să se legene sorbind aerul cu nările 
subţiri într-o voluptuoasă întindere a braţelor, să cuprindă 
văzduhul, cerul, stelele începând să clipească. Nu-i mai 
văzusem fericirea aceasta decât în ceasurile pline de 
oroare: la muzeul oceanografic; în camera femeii de la 
Toulon, la chienne; la Neapole, când copilul a cules banul de 
argint din murdăria de capră şi l-a privit după aceea cu ura 
lui teribilă! 

— Hehe! E-o noapte superbă. Şi recunosc, da, proprie- 
tarul vilei Azur-Eden a dat dovadă de cel mai perfect gust, 
când a pus luminile acestea de feerie şi de melodramă, în 
locul unor becuri stridente, de vitrină şi de bâlci, cum e 
terasa de la dreapta şi de la stânga... Ciufulici, ai citit asta 
de aci? Pipăi buzunarul, fără să scoată cartea. Păcat că n-ai 
să ai timp de-acum să mai citeşti. Ai să ai altă ocupaţie... 
Sunt memoriile faimoasei domnişoare Mars60, actriţa. Mi- 
am adus aminte, apropo de lumina aceasta de feerie. Am 
găsit acolo ceva foarte bun. O exclamaţie sinceră. Auzi? 
„Comme nous jouerions mieux la comedie, şi nous tenions 
moins Fr etre applaudis!”61 Aplauzele! Acestea sunt 
moartea comediei de scenă. Nici un artist nu rezistă 


ispitei!... Pe când, hehe! În viaţă, fiindcă nu aştepţi de la 
nimeni aplauze, fiindcă nu joci comedia pentru aplauze, cât 
mai uşor e s-o joci desăvârşit!... Ce zici, hehe! Ce zici, 
Guguf...? 

Guguf înaintă din umbră, în lumina dulce şi artificială a 
lampadarelor, fu de acord, scoase din buzunarul de la spate 
portţigaretul plat, bricheta, ne oferi la toţi, aprinse şi privi 
elegiac marea care se afla acum cu desăvârşire învăluită în 
noaptea albastră. 

Atunci am văzut-o venind pe Angela din capătul aleii. Era 
îmbrăcată în costumul de bal. Un costum vaporos, copiat 
după un tablou de Watteau62. Roz, luminos, aerian, 
supranatural - aşa cum numai frumuseţea suplă şi 
inalterabilă a Angelei cu ochi de azur ar fi cutezat să 
îmbrace. O pălărie minusculă, ca un disc cu flori mărunte, 
prinsă pe o ureche cu şnur de mătase, îi dădea o înfăţişare 
mai jună şi cochetă, de-o ştrengărie vrednică de veacul 
marchizelor care se jucau de-a păstoriţele. Mergea repede, 
sprinten, avântat... Îşi recucerise fericirea. Venea spre 
fericire. 

Când ajunse, ne privi pe toţi, cu ochii ei luminoşi de azur. Îi 
scăpăra în pupile triumful. Râse, sonor: 

— Huu! Ce ursuzi mai sunteţi cu toţii aci! Parcă v-aţi 
adunat la un prohod... Am poftă în astă seară de veselie, de 
dans, de viaţă... Viaţa e încă veselă, hola! Încolo cu mutrele 
acestea posace! 

Ne respinse cu gest de oroare exagerată pe toţi, 
ameninţându-ne cu degetul ridicat şi răsucindu-se în vârful 
pantofilor de atlas alb, cu tocurile roşii. 

Cum o adoram! Cum o adoram! 

— Guguf! Vino şi sărută aci, în semn de pace! 

Cum o uram! Cum o uram! 

Guguf se aplecă zvelt ca un şarpe şi cobori sărutul de pe 
frunte, pe buze. 

Cum îi uram! 


— Acum, cine-mi dă o ţigară? Şi ce-i cu Nadia? De ce nu 
vine Nadia? 

Guguf nu răspunse de ce nu vine Nadia. Făcu un semn vag 
de ignoranță. Dar oferi portţigaretul; dădu foc brichetei. 
Angela aprinse şi se îndreptă spre locul ei, pe bara de 
deasupra prăpastiei, unde îşi fuma ea întotdeauna ţigara, 
cu piciorul suspendat în gol. Chiar dacă nu mi-aş fi adus 
aminte că s-a clătinat bara adineauri sub degetele mele şi 
încă aş fi înţeles din privirea lui Eliazar. Privirea aceea 
deschizându-se larg şi lacomă. 

Am vrut să strig. Unghiile lui Eliazar s-au înfipt în mâna 
mea: 

— Hehe! Aşadar mâine, dragă Ciufulici, vei fi semănat pe 
drum, undeva, la Marsilia... la Lyon...! 

Era nevoie de altceva, ca să-mi înăbugşe strigătul şi să tac? 
Să urăsc şi să tac! 

Eliazar se îndreptase în scaunul-leagăn, aproape plecat 
înainte, aşteptând cu privirea avidă. Cu privirea de la 
Acvarium... Unghiile lui îmi sfâşiau carnea, crispate. Guguf 
arunca fumul ţigării, cu ochii întredeschişi şi cu surâsul 
crud, pe care abia acum îl înţelegeam. 

Am strâns pleoapele. 

Iar strigătul, strigătul n-a fost al meu, nici al Angelei, nici 
al celorlalţi doi: a fost al Celinei, al grădinarului, al 
servitorilor, alergând, năpustindu-se, înălţând mâinile şi 
îngenunchind pe marginea verticală a prăpastiei. 

De unde au sărit toţi? S-ar fi spus că erau chemaţi înadins 
să asiste şi că aşteptau undeva, în umbră! 

Întrebarea m-a fulgerat şi am uitat-o. Eram şi eu în 
genunchi, cu ceilalţi, sondând întunericul. 

— Este o scară aci!... Răcnea grădinarul învârtindu-se într- 
o parte şi alta. Era o scară aci... 

— Şi o lampă! O lanternă... Aduceţi o lampă!... Ssst! 
Tăceţi... 

Toţi am plecat urechea. A fost numai o părere. Nu se mai 
auzea nimic. Nici un geamăt. Marea şi alt nimic. 


Înaintea tuturor, Celina îşi dădu drumul cu bravură, 
agăţându-se de stânci şi de rădăcini. Pe urmă veni 
grădinarul cu scara. Eliazar îmi descleştă unghiile din braţ, 
cum nu mă eliberase nici când am căzut jos, în genunchi, 
privind cu înfricoşare şi cu speranţă în întunericul apelor cu 
clipotul ritmic în stâncă. 

Acum se descleştară ca ventuzele jivinii sătule de la 
Acvarium. 

Noi aşteptam un semnal de jos. O lanternă în sfârşit! Am 
coborât-o pe sfoară... Pe urmă lumina s-a plimbat de ici- 
colo. Strigau. De două ori au strigat, cu mâna pâlnie la 
gură. Au găsit-o. Cu fruntea în nisip, plângeam. Au găsit-o şi 
a urcat-o grădinarul pe braţe... Capul se legăna, atârna cu 
pălărioara minusculă, încununată de flori. 

Au întins-o jos, pe nisip, în lumina de feerie a 
lampadarelor, în costumul vaporos şi roz. Nu o udase apa. 

Căzuse pe blocul de bazalt. Şi nu avea nici o rană. Numai 
şira spinării se dezarticulase, ca o păpuşă cu resortul rupt. 
Jar roşul artificial din obraji şi de pe buze dădea o înfăţişare 
amăgitoare de viaţă, de somn, de vis. 

Celina îngenunchease deasupra. Grădinarul 
îngenunchease deasupra. Şi eu mă târam s-o clatin, s-o 
deştept, să-i dau viaţă din viaţa mea, pe buze. 

Guguf împărțea ordine: 

— La telefon, medicul! La telefon, procurorul! La telefon, 
poliţia! 

De ce spunea Angela că, pentru oameni ca ei, telefonul e o 
invenţie mai mult dezagreabilă decât utilă? 

Grădinarul, în genunchi, povestea: 

— Am auzit sunând... Veneam... Venea şi Celina... Veneau 
toţi... Doamna se îndrepta cu ţigara în gură, la blestemata 
aceea de bară... S-a rezemat să se urce şi n-am mai văzut- 
0... Dacă domnul Dany, sau domnul Guguf, sau domnul 
Eliazar, ar fi fost aproape, ar mai fi putut poate s-o prindă 
de mână... Dar erau la cinci metri; blestemata de bară!... 


Întotdeauna am spus doamnei să nu se urce pe blestemata 
aceasta de bară! 

Cât era de simplu şi de lucid calculat! Toţi ne aflam la cinci 
metri distanţă şi existau cinci martori s-o declare, înainte de 
a-i fi întrebat cineva... Că-i chemase soneria fără nici un 
motiv, se găseau o sută de explicaţii şi se puteau inventa o 
sută de motive. Nici nu se mai gândea nimeni să ştie, de ce 
anume fuseseră chemaţi. 

Plângeam, şi o mână m-a smuls deodată, rostogolindu-mă. 

Bibia. 

Bibia cu părul vâlvoi, fără guler, prăvălindu-se peste trupul 
Angelei, strângând-o în braţele lui vânjoase, culcând-o la 
loc, întrebând-o, gemând: 

— Ghelica! De ce-ai făcut tu asta, Ghelica? 

Capul mic al Angelei se clătină pe nisipul blond - se opri - 
ochii de azur priviră sticloşi şi reci în lumina de feerie, sus 
în cerul cu stele... 

— A căzut de pe balustradă, domnule... Repetă cu 
tenacitate de maniac grădinarul. Veneam şi am văzut-o 
urcându-se... Deodată n-am mai văzut-o... Blestemata de 
bară. Domnul Guguf era aci, la cinci metri, cu domnul 
Eliazar şi cu domnul Dany... 

Bibia mai rămase numai cu un picior în genunchi, ridicat 
pe jumătate, privindu-ne pe toţi, pe rând... 

— Domnul Guguf era aci? 

Se ridică de tot, merse până la stâlpii unde fusese înfiptă 
bara. Se aplecă, cercă şi, când se întoarse, nu veni la mine, 
nici la Eliazar. Se îndreptă direct la Guguf. 

Guguf îngălbeni sub pieliţa bronzată, aşa cum devin palizi 
mulatrii, verde-cenuşiu. 

Am văzut ridicându-se pumnii uriaşi şi prăvălindu-se ca 
două ciocane. Pe urmă nu s-a mai văzut nimic, în vălmăşeala 
servitorilor agăţaţi de braţele lui să-l oprească, Îi scutura pe 
toţi din spinare, îşi elibera mâinile, şi în tâmplele omului 
căzut izbea metodic şi icnit, cum învățase el, cu ciocanul. 


— Hehe! E timpul să te faci nevăzut, Ciufulici... Bruta 
aceasta are să strice toate socotelile noastre... Haide! 
Şterge-o! Dispari! 

De ce-mi poruncea Eliazar cu atâta autoritate şi de ce m- 
am supus? Nici acum nu ştiu de ce m-am supus. 

Am plecat cu capul gol. Nimeni nu m-a întrebat. Nimeni 
încă nu avea grija mea. Nici nu m-a văzut nimeni ieşind pe 
poartă. 

Am plecat şi am mers, am mers, am mers... Întâi pe 
bulevardele mişunând de mulţmie în lumina festivă a car- 
navalului, printre limuzine cu plafoniera aprinsă purtând 
femeile costumate pentru gala de la Cazino; pe urmă pe 
străzi întunecate şi necunoscute, mai departe, în munte, pe- 
un drum pe unde n-am mai fost niciodată. Am mers, am 
mers... Cu un fel de furie, fugind de mine. De celălalt eu, 
rămas acolo, la vila Azur-Eden... Am mers toată noaptea, iar 
zorile m-au prins în munţi pietroşi şi aspri, fără vegetaţie, 
într-o ploaie măruntă şi gheţoasă. Am căzut pe marginea 
şoselei, extenuat, cu fruntea în palmă. Am stat aşa mult, cu 
spinarea încovoiată în bătaia vântului şi a stropilor, 
tremurând de frig, de spaimă, de osteneală, de drum, de 
viaţă, de tot... 

O cariolă cu două roate şi cu un cal fantomatic s-a oprit cu 
scrâşnet de frâne. De sub coviltirul de pânză udă a scos 
capul o bătrână, cu pălăria neagră a femeilor din părţile 
acestea. Mi-a strigat ceva. I-am făcut semn să mă lase în 
pace. A coborât. 

Era o bătrână mică, adusă de spinare, uscată ca toaca şi 
cu obrazul brăzdat de creţuri adânci şi negre, ca miezul de 
nucă mucigăit. 

— Nu sta în ploaie! Cum ai ajuns aci?... Ce cauţi aci? 

— M-am rătăcit... Am îngăimat. Am venit cu nişte prieteni 
şi m-am rătăcit... Au crezut că am plecat înainte şi s-au 
dus... 

— Şi unde vrei să mergi? 


N-am ştiut ce să răspund. Bătrâna, cu codirişca biciului în 
mână, m-a privit cu iscodirea bănuitoaie a vârstei, pe urmă 
se vede că i-am inspirat încredere sau milă. A venit aproape 
şi mi-a rostit cu blândeţe: 

— Uite! Casa mea e acolo! (Arătă cu biciul o casă pătrată 
şi sumbră, sub stâncă, în perdeaua sură a ploii). Casa mea e 
acolo. Haide să te încălzeşti şi să mănânci ceva. După- 
amiază are să stea ploaia... Poţi angaja o căruţă... Trec 
autobuze. 

Am refuzat cu energie: 

— Nu! Îţi mulţumesc. Nu pot să merg. Stau aci. Acuşi plec. 
M-am odihnit şi plec. 

Bătrânica deveni şi ea deodată tot atât de energică: 

— Lasă prostiile acestea tinereşti... Se plătesc scump. Pe 
feciorul meu l-am pierdut tot din pricina unei ploi. L-a prins 
pe drum. O pneumonie şi gata! Sunt douăzeci de ani dc 
atunci. Nu face nazuri. Urcă-te şi hai! Am pâine proaspătă, 
am brânză, am vin... Dacă îţi lipsesc banii, nu-ţi cer plată. 
Are să fie pentru sufletul feciorului meu. Hai! 

M-a târât de mână, ca pe-un copil încăpățânat. 

— Hue, Patouche! 

O coadă de bici pe spinarea gloabei, câteva învârtituri de 
roate, câteva zgâlţâituri. 

Am ajuns. 

Bătrânica mi-a scos vin, mi-a fiert ouă, mi-a servit brânză 
şi pâine caldă. M-a văzut moţăind cu cotul sprijinit în masă 
şi mi-a întins aşternut curat, mirosind a cimbru şi sulfină... 
Vorbea şi vorbea! Ce spunea nu-mi amintesc tot. Auzeam 
depărtat şi confuz. Despre feciorul ei. Îl chema Mathurin şi 
era tamburinar vestit... Mi-a arătat fotografia lui Mathurin 
cu tamburina; o fotografie decolorată, de bâlci... Pe ea o 
chema Hortensia. Mama Hortensia. Mi s-a plâns de biruri 
grele. De străinii aceştia, englezi şi ameri-cani, care-au 
stricat obiceiurile ţării, au adus năravuri urâte şi dezmăţ. 
Cum nu vorbeam cu accent, mă credea fără îndoială 
francez de undeva, din nord, şi mă întreba dacă n-are 


dreptate să se plângă de această pacoste. Întâia oară îmi 
dădeam seama că, dincolo de colonia noastră, a veneticilor, 
întinsă ca o erupție sifilitică pe tot litoralul, în vile, palaturi, 
dancinguri, cabarete şi cazinouri, exista altă viaţă, a 
indigenilor, obscură, mizeră, cu rădăcini adânci în piatra 
acestor stânci; toţi vorbind cu aceeaşi dispreţuire şi 
ostilitate ca mama Hortensia despre noi, metecii03 
tripourilor de pe țărm. 

Dar toate sunau foarte departe şi-mi erau foarte 
indiferente. Prezentă până la halucinație era Angela, cu 
ochii de azur deschişi în lumina feerică, reci şi imobili, spre 
cerul cu stele. 

Îmi curgeau lacrimile pe obraz. 

Mama Hortensia râse cu blândeţe: 

— Plângi după prietenii care te-au lăsat pe drum?... Cum 
ţi-ai închipuit că pot crede aşa ceva!... Am înţeles îndată. Ai 
venit la plimbare cu logodnica sau cu iubita... V-aţi certat... 
Şi ai vrut să te vitejeşti. Tinereţea numai de prostii de 
acestea se ţine. Tot aşa şi Mathurin al meu... Haide! Culcă- 
te... Dormi. Somnul aduce gânduri mai cuminţi. După patru 
ceasuri de somn, ai să te deştepţi cu altă hotărâre... Ai să 
fugi la ea, să nu te ajungă nici pasărea cerului... Tinereţe- 
tinereţe! Tinereţe-nebunie! Crezi că nu stă şi ea acum, te 
aşteaptă şi plânge? 

Mama Hortensia m-a învelit şi a tras storurile. M-am trezit 
după-amiază. N-am mai avut răbdare să aştept, să ascult. 
Repede-repede, să plec cât mai repede! 

— 'Ţi-am spus eu! Mă aprobă bătrânica. Te înţeleg. Fugi la 
ea. Te aşteaptă. N-o lăsa să plângă... 

Din uşă mi-a făcut semn de bun drum... 

Şi am mers, am mers, am mers... 

Mă atrăgea fără putere de împotrivire; încă o dată, să o 
mai văd încă o dată, Angela mea cu ochi de azur. 

Spre seară am intrat în oraş. N-am ajuns însă la Vila Azur- 
Eden. La colţul străzii a apărut un om mustăcios şi saşiu. 


Îl recunoşteam. N-am încercat să fug. M-am oprit. S-a 
oprit. 

Omul mustăcios şi saşiu din visurile mele cele de spaimă 
mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a rostit, fără ostilitate, 
aproape cu regret, ca unei cunoştinţe vechi şi ticăloşite: 

— În numele legii, eşti arestat! 

CARTEA A DOUA. 

[. 

HOTEL ŢIBICHI. 

Omul cu mâna de fier bătu de câteva ori în capacul cutiei. 

În întuneric, cu un ţiuit ascuţit de panică, şobolanii au dat 
buzna la găurile lor, în toate ungherele. Pe mâini, pe piept, 
pe obraz, i-am simţit trecând cu burta lucioasă şi umedă, 
graşi, grei şi totuşi cu o velocitate64 de acrobaţi. 

Scârba atingerii mi-a alungat somnul. Ştiam că nu mai e 
mult până la ziuă. Când omul cu mâna de fier începe să 
bată în cutie, e un semnal tot atât de exact ca sirena unei 
uzine deşteptând lucrătorii. 

În cotlonul ei, baba cea surdă, spălătoarea de cadavre, se 
răsuci, tuşi, gemu şi prinse a se văieta de vătămătură. 

Numai Ţibic, dezmăţatul, sforăia fără grijă sub ţoale, în 
somnu-i superb şi total, de copil. 

Afară clipotea monoton ploaia de noiembrie. Era o curgere 
fără sfârşit şi fără nădejde, ca şi viaţa noastră, a larvelor 
omeneşti din acest subsol. 

Prin gaura strâmtă, de sus, frigul pătrundea umed până la 
oase. Începu să pătrundă şi o lumină murdară, o lumină 
posomorâtă şi sepulcrală, ca într-o pivniţă lugubră de 
morgă. 

Omul cu mâna de fier vorbi singur. El nu vorbea decât 
singur. Pe urmă scotoci în cutia de scândură, desfăcu 
foşnind nişte ziare, începu să mestece şi se auzi un gâlgâit 
dintr-un gât de ulcior. Din pricina lui se înnădiseră şobolanii 
aci. Adusese cutia goală de zahăr şi o prefăcuse în dulap de 
provizii. Căra cârmojuri de pâine, resturi de brânză, peşte 
de mult putrezit şi aruncat. Acolo era de-pozitul lui, de care 


nu ne atingeam nimeni, până ce-au dat şobolanii şi au 
început să se ia la întrecere cu dânsul. 

Omul cu mâna de fier îi vâna. Pot spune că se dovedea un 
vânător iscusit. Avea o armă pe care noi n-o aveam. Cârligul 
de fier cu două căngi îndoite la vârf, ţinându-i loc de braţ. 
Se târa noaptea, când îi simţea înlăuntru, întotdeauna 
aproape de zori, îşi ţinea răsuflarea şi ridicând cangea, 
lovea fără greş. Ştiam deci că şi astăzi, acuşi, la lumină, vom 
găsi unul cu capul sfărâmat şi cu intestinele scoase. Omul 
cu mâna de fier nu-şi ştergea sângele sleit de pe cârlig, nici 
nu arunca stârvul afară. Aştepta să-l aruncăm noi. Eu sau 
Ţibichi. 

Nu ştiam cum îl cheamă, nici de unde a venit De altfel nu 
ştiam nimeni, aci, nimic despre nimeni. 

Numai baba cea surdă şi ştirbă ne povestea istorii sinistre 
din viaţa ei de scăldătoare de cadavre. 

De trei luni vieţuiam în caverna aceasta de troglodiţi. 
Moşneagul cu mâna de fier, numai de două. Dar el îşi 
alesese locul cel mai bun, el mormăia ca o gazdă ursuză şi 
el se uita la noi duşmănos, ca la nişte uzurpatori. 

Era un subsol de casă dărâmată, cu pavaj de ciment şi fară 
de uşi, fără geam în fereastră. O casă supusă alinierii, în 
centrul oraşului, aproape de chei. Toate etajele fuseseră 
date jos, pe urmă din cine ştie ce pricină lucrările au rămas 
părăsite. Acum totul era plin de moloz şi pământ. Scăpase 
numai subsolul acesta de bucătărie, cu plita şi cuptorul 
surpat, cu uşile smulse, dar cu un acoperiş unde nu 
pătrundea ploaia. N-am descoperit eu adăpostul. Nu aveam 
ochi atât de isteţi. L-a descoperit Ţibic. Îl ochise de mult, 
pentru zile grele. 

Până în august eu descoperisem altceva. Sala de aşteptare 
de clasa a III-a, la gară. Veneam înainte de miezul nopţii, 
alegeam un loc pe o bancă şi până dimineaţa dormeam cu 
oasele muncite şi frânte, printre ţărani şi lucrători, 
zarzavagii şi precupeţi, femei cu legături, soldaţi, ordonanţe 
şi slugi în concediu. Un portar anunţa din când în când 


trenurile; vecinul de alături, soldatul cu lada ostăşească din 
faţă năvăleau pe uşă speriaţi din somn ca şobolanii de 
adineauri cuprinşi de panică. 

Eu eram călătorul care nu pleca nicăieri. Îmi făceam loc 
mai larg şi când deschideam ochii dimineaţa, în dreapta şi-n 
stânga, în faţă şi-n spate, toţi figuranţii se aflau schimbaţi. 
Plecaseră cei de azi-noapte; acum aşteptau alţii să plece. Eu 
eram călătorul care nu pleca nicăieri. 

De la o vreme, am înţeles că mai găsise şi altcineva ideea 
unui asemenea hotel gratuit. Aveam un tovarăş. Un copil 
dezmăţat, cu hainele ferfeniţă, cu o şapcă prea mare pentru 
capul cât un pumn, cu o iluzie de pantofi de dril în 
picioarele goale. Un copil obraznic şi fără astâmpăr, 
iscoditor şi cu toată inteligenţa adunată în ochii negri şi 
mici. Ştia să-şi cucerească locul cel mai bun, într-un colţ de 
bancă, ca să se poată ghemui între spătar şi perete. Dacă îl 
găsea ocupat, se instala modest, cerea voie la o bătrână sau 
la un soldat, se prefăcea în cinci minute că adoarme şi 
treptat îşi lărgea culcuş cu coatele, vorbind şi gemând într- 
un vis mincinos. Călătorii se înduioşau, îi îndreptau capul 
căzut, câteodată o femeie îl alinta, plângându-l cât e de 
singur, mic şi rufos. La spatele ei, copilul scotea limba. A 
treia oară m-a recunoscut şi mi-a surâs amical. Mă 
înţelesese şi dânsul. Eram tovarăşi. 

La sfârşitul lui august însă, fidelitatea noastră eroică la 
post a fost remarcată şi de alţii. lar ca la toate orântluielile 
omeneşti, a fost interpretată injust şi recompen-sată ingrat 
într-o seară, portarul însoţit de gardistul de serviciu ne-au 
somat cu asprime să dăm seamă unde călătorim şi ce bilete 
avem. Răspunsurile n-au prea părut satisfăcătoare. 

— Circulaţi! A sunat ordinul. Şi să nu vă mai prindem 
cumva pe aci, c-apoi...! 

Am circulat, cu melancolic şi fără destinaţie. Din urmă m-a 
ajuns copilul. Declară optimist, consolându-mă: 

— Al dracului sticlete! Vedeam eu că de două seri se uita 
cam aşa... Am scăpat ieftin! Cu parşivii ăştia, puteam s-o 


păţim şi mai râu...! 

Pe urmă găsi momentul să se prezinte: 

— Pe mine mă cheamă [ibic. Ţibic-Ţibichi, tot una e. 

Mai merse alături, răşchirând picioarele să se ţină de 
pasul meu. Pe calea Griviței, ne-am oprit ca doi izgoniți din 
Paradis, care nu ştiu încotro s-o apuce. 

Ţibic se lovi peste frunte, sub şapca lui pentru un cap de 
măsură dublă, lăsată înadins pe ceafă şi sprijinită-n urechi: 
— Stai! Am găsit!... Hai cu mine, că am găsit! Cu-nosc eu 

un hotel clasa I, nu a III-a! Hotel Ţibichi, pot să-i spun! 

Am mers după el până la chei, la clădirea aceasta 
dărâmată. El luase acuma conducerea şi eu mergeam după 
el. 

— Ai chibrit? 

N-aveam. 'Țibic îmi mărturisi cu francheţă un început de 
dispreţ: 

— Va să zică nu fumezi...?! Ce fel de bărbat eşti, şefule?... 
Eu fumez! Dar am rămas tocmai în astă-seară fără chibrit. 
Nu face nimic!... Aşteaptă aci. Intru eu întâi să cercetez 
cum stă chestia. 

Îşi dădu drumul prin întuneric, pe povârnişul de lut şi 
moloz, de unde au fost scoase scările. 

Reveni după câteva minute: 

— Prost, şefule! Ocupat! Ne-a luat altul înainte. Nu ştiu ce 
dracu e... Bărbat? Femeie?... Am pipăit cu piciorul şi cu 
mâna. Era ceva care a început să facă urât... 

Ţibic circulă trei paşi la dreapta şi trei paşi la stânga, pe 
trotuar, cu mâinile în buzunările pantalonilor curgându-i în 
vine, cu şapca pe ceafă. Agitaţia lui dovedea că nu se lasă 
bătut atât de uşor. Într-adevăr, rosti ameninţător: 

— Adică, mă rog, ce? A luat cameră cu chirie?... Are 
contract?... Apoi cu mine nu merge aşa! Ce mârâie, şi ce 
face urât? Slavă Domnului, loc este să doarmă zece!... Unde 
încape dânsul sau dânsa - dracul să ştie dacă-i bărbat ori 
femeie! 


— Încăpem şi noi. Şefule, aşteaptă un minut şi-ţi aduc eu 
chibrit, să vedem cum stă cazul! 

A dat fuga la o cârciumă cu regie, s-a întors cu chibrituri. 
Am intrat; vietatea din ţoale s-a întors cu spatele glăsuind 
ceva - şi de atunci ne-am instalat. 

Loc era într-adevăr pentru zece. Eu am ales colţul de sub 
fereastră. 'Țibic celălalt ungher, din faţă. Dimineaţa am făcut 
cunoştinţă cu tovarăşa noastră do apartament. Baba cea 
surdă; spălătoarea de cadavre. Nu s-a mirat de prezen-ţa 
noastră. Nici nu ne-a întrebat de unde venim, cât timp avem 
de gând să-i ţinem companie. Socotea totul foarte firesc în 
lumea celor vii şi poate foarte indiferent. O preo-cupau mai 
mult morţii. Ne-a vorbit chiar din acea dimi-neaţă despre 
sutele de cadavre pe câte le-a scăldat ea de douăzeci de 
ani, de când i-a trecut meseria aceasta o soră mai mare, 
care-a murit şi dânsa, la rândul ei, şi cu care şi-a inaugurat 
cariera, scăldând-o. Când afacerea merge bine, câştigă 
cincizeci, o sută sau două de lei - îi bea şi pe urmă aşteaptă 
şi rabdă. N-are decât doi dinţi; nu poate mesteca, de aceea 
se ţine mai mult cu băutura decât cu mâncarea. 

Un pact tacit s-a stabilit între noi. Fiecare ne-am delimitat 
domiciliul. Spălătoarea de cadavre avea boarfele ei, poate 
perini şi giulgiuri de morţi. A doua zi am avut şi noi ţoalele 
noastre, aduse de Ţibic, Dumnezeu ştie de unde şi cum. 

leşeam din vizuină odată cu dimineaţa. Ne împrăştiam în 
viaţa noastră secretă şi indiferentă celuilalt. Reveneam 
seara şi ne strecuram ca dihorii. Totul era să nu aprindem 
lumină şi să nu atragem atenţia din stradă că ruina aceasta 
e locuită. 

Baba pândea morţii ei, în cartiere mărginaşe, unde se 
bucura de un evident prestigiu profesional. 

Ţibic pleca fluierând liber şi fără grijă, ca pasărea cerului 
îmi oferea câteodată ţigări şi fructe, bucăţi de friptură 
învelite în ziar, cornuri calde şi covrigi cu susan. Era 
descurcăreţ, lăudăros, palavragiu; dar de-o generozitaie 
promptă şi fără gând ascuns. M-a clasat îndată în categoria 


vagabonzilor lipsiţi de vlagă şi de iniţiativă, stângaci, duşi 
de apă, incapabili de bine şi rău - aşa cum eram. l-am 
provocat simpatie şi milă; la zece ani se sim-ţea în stare să 
mă ia sub protecţie. Mă luase, şi se achita cu succes. În 
zilele mele de foame, îmi potolea el lihneala, cu bunuri 
aduse în sân, în buzunările largi, în foi unsu-roase de ziar. 
Primeam. Demult mă învăţasem să primesc orice, de la 
oricine. Demult eram un mort, aşteptând doar să-mi ajungă 
cadavrul pe mâna spălătoresei beţive şi surde. 

În septembrie, ne-am trezit cu un oaspete nou, nepofiit şi 
morocănos. Omul cu mâna de fier intrase fără să se anunţe, 
îmi strămutase boarfele mele în alt colţ; l-am găsit 
fumându-şi pipa, cu o lumânare aprinsă şi înfiptă în gura 
unui clondir. Un mormăit a ţinut loc de bună seara. Am stat 
jos şi-l priveam. Era bărbos, roşcat, chel ca o bilă, cu 
fruntea socratică şi îmbrăcat în zdrenţe epice, cu două 
surtuce puse unul peste altul, cu două veste; întreaga 
garderobă. Cangea de fier ţinea locul braţului drept şi fără 
îndoială în acelaşi accident îşi pierduse şi laba piciorului, cu 
montul învelit în peteci. Mai târziu aveam să-i recunosc 
pasul de departe, pe trotuar, noaptea, sosind. Un pas sonor 
de gheată, pe urmă unul mut, de cârpă, şi iarăşi pasul 
sonor. 

Acum îl priveam şi nu găseam curajul energic să-i spun să 
stingă lumina. A apărut Ţibic şi a pus el ordine. A înţeles 
dintr-o aruncătură de ochi şi nu s-a arătat defel surprins de 
sosirea unui nou locatar la hotel Ţibichi. Recunoscuse el 
singur că e loc pentru zece, nu pentru trei câţi eram. 

— Sal'tare, Şefule! Rosti cu simplitate afectuoasă. 

Omul cu mâna de fier răspunse în barbă ceva ininteligibil, 
ridicând ochii fioroşi şi sunând cârligul pe ciment. 

— Bine-bine! Mormăie ce vrei... Deocamdată stinge asta... 
Cred că n-ai nici un interes să aduci poliţia aci. Aşa e 
regulamentul hotelului nostru. 

Spunând, Ţibic suflă în luminare. Omul cu mâna de fier 
mormăi iarăşi, lovind cangea în pavajul sonor. Dar nu mai 


aprinse lumina. Vedea şi el că dreptatea e întreagă de 
partea lui Ţibic. Şi de atunci n-a mai aprins-o niciodată, nici 
nu ne-a mai vorbit ceva. Venea, pleca; adusese lada de 
scânduri, o îndopa cu provizii dezgustătoare la vedere şi 
dospind a miasme putrede; se trezea noaptea să mănânce 
şi să vâneze şobolanii; ne deştepta şi pe noi în zgomotul 
cârligului de fier lovind cu detunătură în pereţii cutiei. Se 
depărta pe trotuar cu paşii oribili: unul sonor, altul moale, 
de cârpă. Şi ne lăsa nouă grija să aruncăm afară vânatul: 
şobolanul cu botul sfărâmat şi cu măruntaiele scoase. În 
jurul cutiei se aflau numai bălți de sânge închegat. 

Câteodată vărsăm. 

Afară începură camioanele şi tramvaiele; în dreptul 
ferestrei apăreau şi dispăreau picioarele trecătorilor zvâr- 
lind stropi; învăţasem să reconstituim omenirea numai după 
aspectul membrelor de la genunchi în jos: un oltean, un 
pensionar cu galoşi, o fetiţă de şcoală, o ordonanţă, o 
femeie bătrână, un ofiţer, un rândaş... Şi alţii şi alţii. Sute şi 
sute de picioare. 

Priveam înfăşurat în boarfele umede, fără curajul să mă 
ridic, pătruns de frig, toropit de indiferența unui animal 
muribund de bătrâneţe. Dar omul cu mâna de fier era gata 
de drum. Răsturnă cutia cu provizii cu gura în jos, îşi adună 
oalele în ungher ajutându-se cu cârligul de fier, împinse cu 
piciorul înfăşurat în cârpe şobolanul mort şi plecă 
căţărându-se pe povârnişul de moloz, fără să rostească 
nimic. El nu vorbea decât singur. În ploaie, pe trotuarul ud, 
se depărtară paşii cu ritmul desperecheat: un pas sonor, 
celălalt moale, de cârpă. 

Tăcere. Ploaie. Lumina lividă, ca într-o pivniţă lugubră de 
morgă. 

Ştiam că din boarfele ei mă priveşte cu ochi sticloşi 
spălătoreasă de cadavre. Poate mă cerceta să vadă cam ce 
fel de cadavru aş arăta. Ea cunoscuse tot soiul de cadavre. 
Niciodată nu aveam curajul să mă uit la mâinile care-au 


spălat, zgâlţinând atâtea stârvuri ţepene - tot ce rămâne 
dintr-un om, dintr-o femeie, dintr-o iubire, dintr-o viaţă. 

— Maică, spunea spălătoreasă de cadavre, când se 
întorcea să-şi clocească rachiul, maică, mă zgâiesc şi eu ca 
o proastă la oamenii care trec pe stradă şi-mi vine să râd!... 
Toţi îs fuduli şi gonesc care mai de care... Ce mai haine 
scumpe! Ce mai privesc de sus, din droşcă şi din 
otomobil!... Pe urmă, în mâinile aieste, în pielea goală, toţi îs 
ca unul şi unul ca toţi... Pe mine acum cinci ani m-a alungat 
o cocoană de la casa ei... Mersese rău treaba toată vara... 
Nici tu un mort... Cerşeam, că nu mi-i ruşine; ce să fac dacă 
nu mai murea nimeni? Am intrat să cer de pomană şi numai 
ce m-a dat cocoana afară şi numai ce a început să ţipe la 
mine: „La muncă! Zicea. La muncă, nu la pomană!” Era 
mândră cocoana şi frumoasă nevoie mare! Zic eu: „Păi 
munca mea, cocoană, n-o cunoşti şi nu ţi-o doresc să ai 
nevoie de munca mea!” Iară cocoana mi-a trântit uşa în nas 
şi argatul m-a dat afară de spinare. Pe urmă, maică, (nu 
pleca, stai să asculţi!), pe urmă, iacă numai ce vine iarna şi 
numai ce-mi spune una din cunoscutele mele, zice, du-te că 
este de lucru pentru dumneata în strada cutare şi numărul 
cutare... Mă duc! Şi cine era, maică? Cine mi-a dat mie de 
lucru? Cocoana cea frumoasă şi mândră de n-o mai încăpea 
lumea. Spălam şi schimbam apele şi ziceam: Nu era mai 
bine, cocoană, să nu-mi doreşti mie aşa lucru? lară ea 
cobâlţâia din cap aşa şi aşa, în dreapta şi-n stânga. Zicea că 
nu! Poate că-i plăcea, maică...! 

Acum baba se răsuceşte, geme, tuşeşte în cârpele 
unsuroase care au fost poate ştergare de morţi. Se 
pregăteşte să plece. Mă prefac că dorm. Dar cu dânsa nu 
merge. Îmi spune când e gata: 

— Iată, maică, îţi las aicea un pol... S-au făcut şapte poli. 
Ştiu c-ai să mi-i dai odată. Lasă, nu mai spune că nu-i 
primeşti... În viaţă de nu s-ar ajuta oamenii! Că după ce 
ajung în mânele aieste ale mele, n-au ce face nici cu binele, 
nici cu răul! Ia-i, maică!... În toamna asta mi-o mers mai din 


plin ca pe vremea războiului, când mureau oamenii de boli 
şi de foame ca muştele... Am ochite pe azi două locuri... O 
fată gata-gata era aseară să-şi dea sufletul. Trag nădejde că 
acum trebuie să fie gata... Şi, atuncea, ţi-oi mai da un pol, 
să se facă opt, maică! 

A plecat astfel şi spălătoarea de morţi, în ploaia mocnită şi 
fără sfârşit şi fără nădejde, ca viaţa noastră de larve 
omeneşti, de aci. 

Abia a ajuns în stradă şi Ţibic a sărit în picioare. 

— Aferim, şefule! Se bucură pentru mine, luând polul de 
jos şi jucând cu el fluturat între degete. Pe azi eşti 
asigurat!... Când am văzut că se scociorăşte cotoroanţa în 
colţul batistei, am înţeles îndată că iar a apucat-o 
milostivirea... Hai! Sus, şefule! Să te onorez cu o ţigară pre 
cinste, că eu m-am dus... 

Din spărtura care ţinea loc de uşă, se întoarse, să-mi 
aducă aminte ceva ce nu mă gândisem: 

— Ştii, şefule? Se cam îngroaşă treaba. Dacă după ploaia 
asta dă zăpada, ne-am ars! Îngheţăm aci ca şobolanii... 

Cuvântul îmi aminti existenţa şobolanului de pe ciment. Se 
plecă, îl luă de coadă, şi îi făcu vânt în sus, pe fereastră. 

— Paştele şi Cristosul şi Panaghia lui de ciung, cu 
vânătoarea şi cu lada lui, că ne-a împuţit hotelul!... Uită-te 
ce fac eu pe lada şi pe bufetul lui! 

Ţibic întoarse lada cu faţa în sus, se deschise la unicul 
nasture de la pantalonii în vine şi stropi proviziile omului cu 
mâna de fier, parodiind pe viu şi pe realitate, o anumită 
fântână celebră dintr-o piaţă flamandă.65 

— Na! lată ce fac eu pe lada şi pe bufetul lui! 

Iarăşi fu în uşă şi de acolo îmi aminti iarăşi: 

— Trebuie să ne pregătim de iarnă, şefule! Să ne căutăm 
alt domicil, fiindcă s-a isprăvit cu hotelul nostru. Hotelul lui 
Ţibichi e de vară, de băi pentru boieri, fără sobă. Am să 
ochesc eu altceva... Sal'tare, şefule! 

Singur. Tăcere. Ploaie. În oase umezeala a început să mă 
doară ca măduva putrezită. 


M-am târât afară. Undeva. Oriunde. În ploaia câinoasă şi 
fără sfârşit. 

De doi ani aceeaşi viaţă, din ce în ce mai afund scufundată. 

Ce mai speram? De ce mă mai târâiam încă? 

Întâi m-a înşelat... Măcar o mulţumire neghioabă. Atunci 
când juraţii Alpilor-maritimi m-au achitat... Totul fusese 
dezvelit în lumina cea adevărată. Am rămas pentru toţi o 
victimă, complice fără ştiinţă, un imbecil şi alt nimic. Am 
ispăşit singura vină pentru paşaportul fals: pedeapsă 
socotită în lunile de prevenţie, după care m-au expediat cu 
jandarm la spate, peste frontieră, în douăzeci şi patru de 
ore. Bibia a plecat şi el, ceva mai departe, la Guyana, să 
plătească pentru toţi. Numai el m-a apărat cu o 
generozitate dispreţuitoare, când ne aflam alături pe banca 
acuzaților. A plecat să plătească cu douăzeci de ani de 
muncă forţată capul lui Guguf, strivit în pumni şi sub călcâi, 
ca un cap de şarpe veninos ce-a fost. Pe Eliazar nu l-a mai 
văzut nimeni. S-a mistuit fără urmă, ca demonii de pe scenă 
în ultimul act, înghiţiţi de trapa cu fum şi pucioasă. E poate 
undeva foarte aproape sau poate undeva foarte departe, 
continuându-şi misiunea jivinei cu odioase tentacule de la 
Muzeul Oceanografic din Monaco. 

Iar eu am ajuns unde sunt. Am căzut atât de jos, încât am 
bătut şi la uşa unchiului Alec. Veneam prea târziu. Unchiul 
Alec fusese cruțat de satisfacția crudă să-şi vadă cât de 
adevărate i-au fost profeţiile. Se odihnea şi el de doi ani în 
cavoul familiei, după ce poate cadavrul i-a fost spălat de 
baba cea surdă, care mi-a dat adineauri un pol să mănânc 
din preţul scăldărilor de cadavre. lar averea puţină şi-o 
împărţise unchiul Alec pentru ospătării şi aziluri de noapte, 
unde eram şi eu câteodată client. 

Pentru un fost puşcăriaş, chiar absolvit de crimă: pentru 
un fost puşcăriaş fără nici o meserie, născut în viaţa de 
trântor şi cu vlagă de moluscă, nici o uşă nu se mai 
deschide şi nici o pâine nu se mai poate câştiga cu nici un 
fel de muncă. Sunt vagabondul cu obrajii scofâlciţi şi cu 


ochii de mort, prelingându-mă ca un câine al nimănui pe 
lângă ziduri, tremurând când un sergent de stradă mă 
fixează mai stăruitor, mirosind la ferestre de bucătărie 
aburii calzi să-mi ţină de foame, primind pomana 
spălătoarei de cadavre şi mila unui copil zdrenţăros. 
Câteodată mă opresc la vitrine, aşa cum se opresc 
vagabonzii. Vitrine de băcănii, de şuncării, vitrine de 
prăvălii cu ghete, cu haine şi cu mătăsuri. Privesc; privesc şi 
trec. În zilele ploioase ca aceasta, când se aprind fațadele 
cinematografelor cu becuri festive, contemplu afişele 
multicolore de filme cu privelişti de pe Coasta de Azur: 
Monte-Carlo, Nisa, Cannes, San Rafael. Un vagabond 
alături de mine, un frate, se întoarce câteodată şi-mi spune 
ca unui frate necunoscut: 

— Hei, când te gândeşti că sunt pe lume şi de acestea! 

E adevărat. Când te gândeşti că mai sunt pe lume şi de 
acestea...! 

Odată, m-am întâlnit faţă în faţă cu Faty. 

Era pe bulevard; s-a întors. M-a privit lung din urmă. 
Poate m-a recunoscut. Poate a crezut că a fost numai o 
părere. 

Şi altă dată... 

S-o spun şi aceasta? 

Era chiar la început, când ajunsesem în ţară, trimis cu 
banii consulatului. Îmi vândusem celălalt rând de straie - 
atunci mai aveam încă unul - şi cu o lăcomie animală 
intrasem în cea dintâi cafenea să mă hrănesc. Un ceai, 
două: un corn, două, şi pâine şi brânză şi şuncă. Mă 
toropise mulţumirea străină de mine, a animalului din mine, 
sătul. Deodată am ridicat ochii. Vecinii de la masa de 
alături, doi misiţi pistruiaţi şi slinoşi, vorbiseră tare. 

— larăşi vine să cerşească aci calicul ăla de Zolittis! 

— Fă-te că nu-l vezi! Întoarce capul... 

Au început să vorbească foarte aprins între dânşii. Eu 
priveam. Priveam ca la un alt eu, într-o oglindă. 


Omul cu barba de-o săptămână, cum sunt eu acum, cu 
hainele slinoase, cu gulerul cenuşiu şi cu un nod de sfoară, 
în loc de cravată, cum sunt eu acum; omul acela îşi târa 
paşii în ghete fără ciorapi, de la o masă la alta. Nu spunea 
nimic. Se oprea, privea cu ochii în gol, cu un surâs tâmp. 
Aştepta. Când îl alungau, trecea alături. Şi aşa de la o masă 
la alta, alungat de la un misit la altul, în gălăgioasa cafenea 
de lângă Bursă. Alungat de misiţii pe care îi zvârlise 
odinioară pe scări celălalt Zolittis, când era om. 

S-a oprit şi la masa mea. 


I-am spus să ia loc. M-a privit tâmp, a surâs tâmp. Nu 
credea. Poate nu înţelegea. Am tras scaunul şi i-am arătat 
să ia loc. S-a aşezat pe margine, rezemat într-un băţ de 
corn. Mirosea a sudoare, a nespălat; aşa cum miros eu 
acum. Stătea şi surâdea tâmp. 

— Ce ai dori, domnule Zolittis? Ceai, cornuri, cafea cu 
lapte...? 

Omul ridicase ochii cu o tresărire scurtă de mirare şi 
inteligenţă, numai când a auzit că-i mai spune cineva 
„domnule”. Pe urmă, a crezut că-mi bat joc şi a privit din 
nou în gol. 

Am comandat eu pentru el. L-am urmărit cu o lăco-mie 
plină de înfricoşare cum molfăia, cum se ştergea cu podul 
palmei, cum sugea fundul paharului, cum mânca 
fărâmiturile. 

Un fost om. Alt eu. 

Am încercat să vorbesc, să-l întreb ceva, să-i scot un 
cuvânt. Stătea neclintit, pe marginea scaunului, cu privirea 
deşartă, cu surâsul idiot. S-a ridicat şi a trecut din nou de la 
masă la masă. 

Un băieţaş îmi întindea o gazetă. Mi-a fulgerat un gând 
irezistibil şi crud. L-am chemat: 

— Vezi domnul acela? Cerşetorul acela? Uite, ai cinci lei 
aci, dacă te duci la el, îi spui să-şi aplece urechea şi când se 
apleacă, îi şopteşti încet: „Angela cu ochi de azur!” 

Băieţaşul mă privea nevinovat şi neîncrezător: 

— De ce să fac asta? Ce înseamnă asta...? 

— Ce-ţi pasă ţie? Uite, ai cinci lei! Ţi-i dau dinainte. 

Ispita îl hotări: 

— Cum să-i spun: Angela cu ce? 

— Angela cu ochi de azur. 

— Angela cu ochi de azur! Repetă el. Angela cu ochi de 
azur. 

Se duse, cum l-am învăţat, îl opri, îi şopti în ureche... 
Unghiile mele căutau în marmura mesei un loc să se 
încleşte. Omul a gemut o dată, a răcnit, a ridicat bastonul şi 


s-a prăbuşit jos, pe spate. Copilul a fugit. Toată lumea s-a 
adunat să privească. M-am ridicat şi eu să privesc. 

Zolittis, cu faţa în sus, cu spume la gură, se zvârcolea în 
spasm epileptic, cu ochii peste cap, amenințând gâfâit ceva, 
strigând bolborosit ceva. 

A fost o faptă nebunească şi feroce, fără îndoială. Dar 
aveam nevoie de ea. Mi-a dovedit că totul e cu desăvârşire 
mort. Pe mine amintirea Angelei nu mă făcea nici să tresar. 
E ceva din altă viaţă. Mort. Mort. Mort. 

Când m-am întors în dimineaţa aceea şi când mi-a pus 
mâna pe umeri agentul de poliţie mustăcios şi saşiu, 
veneam adus încă de puterea cea veche. Mă atrăgea 
aceeaşi putere, ca şi cum n-ar fi fost suspendată de moarte. 
Două zile, trei, cât au ţinut cercetările, nu-mi păsa de 
întrebări şi răspunsuri. O aveam numai pe ea înainte, în 
rochia vaporoasă după tabloul lui Watteau, roză şi 
supranaturală, cu ochii ei de azur deschişi în lumina de 
feerie spre cerul cu stele. 

Nu m-au dus să mă confrunte cu cadavrul ei gol şi întins 
pe lespede, la morgă. 

M-au cruțat de acest supliciu, fiindcă Bibia din cel dintâi 
ceas m-a scos de sub învinuiri. 

Astfel îmi rămânea numai imaginea de atunci, în costumul 
vaporos, roz, supranatural, cu ochii ei de azur. O adoram 
încă. Plângeam încă. 

Şi deodată puterea cea rea s-a destrămat. M-am simţit 
liber. M-am simţit indiferent. Am înţeles că au pus-o în 
pământ. De acolo nu-mi mai venea, nici o chemare. Nu mai 
avea nici o putere. 

De atunci numele ei, amintirea ei, imaginea ei, ochii ei de 
azur nu-mi mai spun nimic. Nu mai tresare nimic. Mort, 
şters - neantul. 

N-aveam de ce să cad zvârcolindu-mă în spasm de 
epilepsie. Nu mai exista nici într-un suvenir de ură măcar. 

Un cadavru eliberase alt cadavru. 


Prin ploaia câinoasă de noiembrie, cu spic de zloată şi 
fulgi, în dimineaţa turbure şi sepulcrală, mergeam fără nici 
o ţintă, printre oameni duşmănoşi şi grăbiţi sub umbrele, pe 
străzi urâte, păşind peste bălți: vaga-bondul care se 
prelinge pe lângă ziduri, cum îşi caută câinii schilavi şi 
muribunzi un adăpost de agonie. 

După un ceas, poate după două, poate după mai multe, 
pătruns până în oase de apă, clănţănind de frig, am intrat 
într-o cafenea de birjari şi de salahori, să mă încălzesc cu 
un ceai plătit din pomana spălătoarei de cadavre. 

M-am aşezat la o masă de lângă soba de fier, aşa cum mă 
aşez întotdeauna acum, pe marginea scaunului, ca orice 
vagabond care se aşteaptă din moment în mo-ment să fie 
alungat fără nici o pricină, numai pentru mutra-i suspectă. 
Am deşertat ceaiul, l-am plătit; am văzut că mi-a mai rămas 
rest încă de unul, l-am cerut şi pe al doilea. Era o zeamă 
călduţă şi vânătă, cu un gust coclit: o ceaşcă hidoasă cu flori 
şi o linguriţă de fier ruginit. Dar era o băutură caldă - ce 
fericire nespusă! Şi soba mă dogorea de la spate - ce dulce 
toropeală! 

Ca să-mi prelungesc fericirea aceasta, am început să citesc 
un ziar lepădat pe masă. O foaie, cealaltă, şi mica 
publicitate, morţii şi anunţurile: tot, numai ca să mai am 
drept să rămân. De două ori, jupânul a venit să şteargă 
masa cu o cârpă sleită, privindu-mă cu asprime. Ocupam 
locul cel mai bun. Eram gata să mă descleşt resemnat şi să 
pornesc din nou în zloată şi frig, fără ţintă, când de-odată 
mi s-a părut ceva ciudat în ultimele anunţuri de la mica 
publicitate. Le-am recitit, în ordine cum erau. Într-adevăr, 
n-am văzut niciodată o împerechere mai bizară de anunţuri, 
ca acelea: „Mecanic specialist în lucrări delicate, caută 
urgent. 

Coppelius, Tăbăcărie, 18., „Pianist cunoscând şi vioara, 
caută urgent Coppelius, Tăbăcăriei, 18., „Coafeză, caută 
urgent Coppelius, Tăbăcărie, 18., „Anatomist eventual 
student medicină, caută urgent. 


Coppelius, Tăbăcărie, 18., „Om de serviciu, caută urgent 
Coppelius, Tăbăcăriei, „Pictor-desenator specializat în arta 
decorativă şi costume, caută urgent Coppelius, Tăbăcăriei, 
18.” „Profesor de dans, eventual bun amator, caută urgent. 

Coppelius, lăbăcărie, 18., „Croitoreasă pentru lucru 
acasă după comandă, specializată în costume de stil, caută 
urgent Coppelius, Tăbăcăriei, 18.” 

II. 

COPPELIUS. 

În strada Tăbăcăriei 18, n-am ajuns cel dintâi. 

Era o coadă în ploaie cu fulgi, ca la brutăriile cu bo-nuri de 
pâine din timpul războiului. Şi un amestec de chipuri şi 
porturi, tot aşa de paradoxal. 

Pălării largi în bor şi lavaliere, straiul unsuros de mecanic 
şi bondiţa de rândaş bucovinean; impermeabilul de mătase 
ceruită al coafezei şi geanta doldora a studentului în 
medicină; pălărioara modistei înfiptă ştrengăreşte pe ochi şi 
paltonul destrămat al nefericitului fără vârstă şi fără noroc, 
profesorul de dans privind cocoşeşte şi ftizicul zgribulit în 
haina pirpirie, cu gulerul ridicat. 

Aşteptau de mult şi se uitau duşmănos la concurentul de 
alături. Mizeria din acel an, cu fabrici închise, slujbaşi 
zvârliţi pe drumuri, falimente şi crahuri în fiecare zi, 
înăsprise sufletele şi îndârjise lupta pentru pâine, până la 
încăierări de stradă şi la şarje de escadroane călări. Recolta 
fusese distrusă pe alocuri de secetă; aiurea de inundaţii şi 
grindini. Foamea se anunţa aceeaşi, la sate şi la oraşe. Ţara 
se afla în prag de iarnă cumplită şi şomaj general. 

Altfel, Mica publicitate adunase aci o lume care astă- 
primăvară nici nu s-ar fi deranjat de acasă şi nici nu s-ar fi 
ostenit să citească un anunţ. Diferenţa de porturi şi distanţa 
dintre prosperitatea unuia şi mizeria celuilalt era numai 
aparentă. Burţile ghiorăiau tot atât de flămânde. Pe fiecare 
nou sosit, ceilalţi îl categoriseau îndată, posomorându-se 
sau făcându-i loc cu indiferenţă, după cum pictorul şi 
rândaşul, pianistul sau studentul anatomist recunoşteau un 


aproximativ indiciu al propriei lor corporaţii, adică un 
adversar personal ori numai un concurent inofensiv al 
vecinului. 

Pe mine m-au primit toţi cu egală batjocură în privire. Nu 
puteam fi înrolat în nici o breaslă clasificabilă. Anunţul nu 
spunea că se caută în strada Tăbăcăriei 18 şi o haimana de 
probă pentru d. Coppelius. Profesorul de dans s-a dat 
înlături, să se ferească de atingerea mea suspectă. Una din 
coafeze - erau mai multe - m-a măsurat din tălpile cu 
ventilaţii în creştetul cu pălăria slinoasă, şoptind ceva şi 
râzând sub umbrelă, la urechea studentului cu ghiozdan. 

M-am zgribulit lângă ofticosul care tuşea şi scuipa bani de 
sânge pe trotuarul ud, îndată diluaţi de ploaie şi târâţi în 
filamente lichide, spre gura cu duhoare caldă, de canal. 

Aşteptau de două ceasuri. 

Un aviz prins cu ţinte în uşă avertiza onor, solicitatori că 
angajamentele se fac numai astăzi şi îi imita să aştepte. Dar 
dinlăuntrul nu dădea nimeni, nici un semn de viaţă. 
Zgâlţâiseră cleampa, bătuseră, sunaseră; alţii mai curajoşi 
şi nerăbdători intraseră în curte. Clădirea era mută, curtea 
pustie. 

— O fi o farsă idioată! Îşi dădu părerea o fetişcană vioaie şi 
oacheşă care, aşteptând, legase amiciţie cordială cu 
profesorul de dans. 

Ceilalţi tăcură. Nu puteau să admită aşa ceva. Pentru o 
farsă idioată, nu inserează nimeni în ziar peste o sută de 
cuvinte a 50 lei rândul. Şi chiar dacă va fi intrat în unii o 
umbră de îndoială şi de nelinişte, se încăpăţânau să spere. 
Ploaia cruntă de noiembrie, prologul unei ierni pretimpurii 
şi încă mai crunte, era un teribil argument. 

Ca să-şi treacă timpul, făceau tot soiul de ipoteze. Ce voia 
însă acel d. Coppelius, cu oameni de specialităţi atât de 
diverse, n-a izbutit nimeni să descopere un cât de vag 
răspuns. Casa de la nr. 18 nu trăda nici o destinaţie. Un fel 
de hambar dreptunghiular, cu ferestre de atelier, cu zidul 
galben-afumat. La etaj camere de locuit. Cineva se căţărase 


pe grilaj să privească înlăuntru. Nimic. O sală mare de 
atelier, cu geluituri de lemn pe jos; iar la mijloc, două-trei 
lăzi nedesfăcute, nişte obiecte acoperite cu pânză de sac şi 
cu muşama, cum sunt piesele de maşini în magaziile de 
gară. Acestea nu explicau nimic. 

Un necâjit pletos, cu bărbia ţepoasă şi cu lavalieră gen 
artist, traversă la cârciumă să capete informaţii. Se întoarse 
încălzit şi cu veşti optimiste. 

— Are individul ăsta o ţuică fiartă precinste! Vă spusei ca 
să vedeţi de ce-am întârziat. Pentru rest, vă garantez că nu 
e farsă cum s-a speriatără dominişoara... Am aflat! Acilea 
fuse un atelier care a datară faliment anul trecut, iar acum 
cincispce zile l-a închiriat un domn, neica Coppelius dă la 
gazetă!... Încât nu e ăla din povestirile lui Hoffmann, pe 
care-l cunoscui şi eu dă când cântai în cor an iarnă, în 
turneu...66 D. Coppelius există în carne şi-n oase; a cărat 
acilea mobile, lăzi, piano. Spune cârciumarul că auziră 
aseară şi un radio... 

Ţuica fiartă îi dăduse avânt şi elocinţă. Dar frigul şi ploaia 
îl calmă prea curând. Căzu în sumbră apatie. 

Unii începură să plece. Profesorul de dans, la braţ cu 
coafeza oacheşă şi vioaie. Pe urmă alţii. Unii înjurând. Alţii 
râzând verde, ca de o glumă care la ei nu mai prinde. 
Studentul cu geantă se depărtă sub umbrela celeilalte 
coafeze spre staţia de tramvai. 

Am rămas puţini. Ne-am privit mai prietenos. 

Un rusnac, cu cizme şi cu pantaloni de călărie, dar cu 
haină pictoricească de catifea peste cazaca neagră de satin, 
începu să fluiere Luntraşii de pe Volga67, imitând, pe 
marginea trotuarului, gestul osândiţilor care trag din greu 
odgoanele pe umăr. 

Aceasta însemna că am rămas numai noi, cei cu munca 
silnică fără nădejde. 

Pe urmă, pocni din tocurile cizmelor în pinteni invizibili şi 
strigă sever: 

— Elefterescule! Unde eşti?... Vin-aici, ticălosule! 


Am crezut că pe unul din grupul nostru îl cheamă cumva 
Elefterescu şi că acela e un ticălos. Dar la chemare 
răspunse un baset castaniu, cu trup scund şi lung de 
crocodil, cu picioarele scurte şi strâmbe, cu coada ridicată 
ţeapăn în sus; un animal înveselit parcă de propria lui 
sluţenie savant selecționată, sărind şi gudurându-se voios în 
jurul rusului. Stătuse ascuns sub scară, la adă-post. lar 
rusul, în loc să-l recompenseze pentru promptitudinea cu 
care s-a prezentat la apel, părăsindu-şi culcuşul să înfrunte 
intemperiile de afară şi în loc să-l dezmierde pentru 
manifestările de servilă fidelitate, îi trase scurt şi repetat 
două picioare: unul peste bot, altul în burtă. 

Elefterescu primi loviturile cu modestie de martir, fără să 
chelălăiască. Cercă să bată în retragere. Rusul se răsti din 
nou: 

— Aci, Elefterescule! 

Şi iarăşi îi aplică un vârf de cizmă, de data aceasta în 
partea cea mai cărnoasă, unde natura i-a fost înfipt coada 
vânjoasă şi ţeapănă, fală caracteristică a rasei după cum 
pretind cataloagele crescătoriilor de câini. 

Apoi rusul îl mai scuipă printre dinţi în ochii omeneşti şi 
resignaţi, ca ochii noştri ai tuturor de aci. Îl eliberă ca un 
senior, acordând o scurtă graţie servului. 

— Acum marş! Deocamdată îţi ajunge, Elefterescule! 
Docil, câinele se întoarse la adăpostul provizoriu de sub 
scară. Rusul îmi ghici nedumerirea indignată din privire şi 

veni lângă mine, să se razeme de zid. 

— Te-ai mirat că-l muştruluiesc pe Elefterescu, aşa, din 
senin?... Mai întâi nu-l muştruluiesc din senin! Şi după 
aceea, am drept să fac ce vreau cu sclavul meu. Aud? Ai 
spus ceva? 

— N-am spus nimic, am încercat să bat şi eu în retragere, 
ca Elefterescu adineauri. 

Rusul fluieră un cântec de stepă. Îşi trosni degetele care 
erau neaşteptat de fine pentru portul lui bastard10; de 
artist până la brâu şi de călăreț, de la brâu în jos. Costumul 


trăda o vulgaritate de fost plutonier reangajat, încă 
neîndurându-se să adopte total portul civililor. Mâinile 
trădau însă oarecare nobleţe. 

Deschise o tabachere goală; păru surprins că nu află nimic 
în ea. Schimbă cântecul fluierat pe altul. Indiferenţa mea 
abrutizată îl irita. Mă scutură de braţ: 

— Văd că te-ai indignat, tovarăş. Poate eşti de la 
Societatea pentru protecţia animalelor? 

— Nu, dar... 

— Chiar dacă eşti, ţi-o spun eu, Egor Uvarovici, că de data 
aceasta n-ai drept să te amesteci. Elefterescu nu-i animal! 
Dacă ar fi animal l-ar chema Biju, Ursu, Coco, Hector, 
Sultan, Nero... Aşa cum îi cheamă pe toţi câinii voştri. Dar 
Elefterescu de colo, de sub scări, nu e câine. Pan 
Elefterescu e avocat! Ţi-o jur eu, Egor Uvarovici Karataiev, 
ex-pictor decorator, ex-aghiotant al generalului Scerbacev 
şi o mulţime de alte exuri... E avocat, pe onoarea mea! 

L-am privit şi eu cu îngrijorare şi m-am tras mai la o parte. 
Aveam de a face cu un nebun scăpat de la balamuc sau gata 
copt pentru balamuc. Rusul râse mai vârtos: 

— Altă dată, dacă ne-om mai întâlni vreodată, am să-ţi 
povestesc şi ai să-mi dai dreptate. Acum nu sunt în stare! 
Eu n-am şir în vorbă nici zece minute dacă n-am tutun... 

Scoase din nou tabachera goală, păru iarăşi surprins că 
nici de data aceasta n-au apărut ţigări prin cine ştie ce 
fenomen de generaţie spontană; o scutură şi o puse îndărăt 
în buzunarul bluzei de catifea. 

— Vezi? Aceasta tot numai din pricina ticălosului de 
Elefterescu. Ia poftim aci, gaşpadin Elefterescu! 

Clinele ieşi de sub scări şi se prezentă gudurându-se cu 
burta pe trotuarul ud. Insensibil la repetatele semne de 
bucurie, Egor Uvarovici Karataiev, ex-pictor decorator, ex- 
aghiotant al generalului Scerbacev şi alte multe exuri, îl 
pocni iarăşi cu cizma peste bot şi în burtă. 

— Na! Aceasta e pentru că m-ai lăsat fără tutun, pane 
Elefterescule! "Ţine! Aceasta e fiindcă din pricina ta stăm aci 


în ploaie ca nişte haimanale... Ţi-ajunge, gaşpadin 
Elefterescu? Acum, marş! Şterge-o! 

Elefterescu se supuse cu aceeaşi resemnare cu care 
suportase loviturile. Intră la locul lui fără grabă. Ba încă 
mai clătina din coadă, cu o perversă satisfacţie de câine 
masochist care află voluptatea în martiraj. 

— Nici dumneata n-ai ţigări? Mă întrebă direct Egor 
Uvarovici Karataiev, văzând că pantomima cu tabachera 
goală fusese fără efect. 

— N-am! Am mărtursit cu sinceră părere de râu, fiindcă 
din pricina acestei lipse pierdeam povestea lui Elefterescu. 

— Nu e nimic, mă consolă rusul. N-avem azi O să avem 
mâine. Dacă nu m-aş fi întâlnit în cale cu un ticălos ca 
Elefterescu, puteam să te tratez cu cu ţigări. Şi încă ce 
țigări!... Nicivo! Gaşpadin Elefterescu a fost nenorocirea 
mea. E un ticălos. Plăteşte! Lumea merge înainte... 

Făcu o pauză. Întrebă cu oarecare îngrijorare: 

— Nu cumva eşti şi dumneata pictor-decorator? 

— Nu... Dar ce te face să crezi? (M-am uitat la 
îmbrăcămintea şi la încălţările mele). Cel mult m-aş fi 
aşteptat să mă întrebi dacă nu sunt salahor sau om de 
serviciu. 

Egor Uvarovici Karataiev râse cu un răsunet profund şi 
plăcut de bas: 

— Hainele? După haine se judecă un om?... Te-am întrebat 
după mâini. Acestea nu sunt mâini de salahor şi de om de 
serviciu... De aceea am şi venit lângă dumneata şi nu la 
altul, să ne amăgim timpul vorbind. 

Mi-am ascuns mâinile, ca nişte stigmate infamante. 

Rusul continuă să râdă: 

— Le ascunzi în zadar, tavarăş! Chiar fără să se uite la 
mâini, misteriosul domn Coppelius are să înţeleagă că nu ai 
venit să-i ceri loc de salahor sau de om de serviciu... Scrie 
pe faţă, iar eu am presimţirea că pan Coppelius ştie să 
citească viaţa pe feţele oamenilor. Altfel, nici n-aş fi venit... 
Toată vara am fost ajutor de profesor de călărie. Acum cânt 


din armonică la o cârciumă de pe calea Moşilor. Pentru 
ajutorul de profesor de călărie a început şomajul odată cu 
ploile. Pentru concert de armonică, începe însă sezon bun. 
Când plouă şi ninge, omul intră în cârciumă: de ce e mai 
sărac şi are mai mult nccaz la inimă, de ce vrea să asculte 
mai multe cântece de jale, pe urmă unul de veselie şi apoi 
iarăşi unul de jale... Pot spune că în iarna aceasta nu mă 
temeam că am să mor de foame şi mai ales de sete. Dar 
cum am citit anunţul din ziar, am înţeles că nu mai pot 
cânta la o cârciumă de pe Calea Moşilor. Am înţeles că mă 
cheamă destinul la altceva... Dumneata crezi în destin? 

În loc de răspuns, mi-am privit din nou încălţările ude şi 
straiele mele de naufragiat al tuturor destinelor. Mai aveam 
dreptul să nu cred în destin? 

— Aşadar crezi! Ghici rusul, aprobând cu gravitate. Şi eu 
cred!... Cred în destin, în Dumnezeu, în diavol, în migraţia 
sufletelor şi cred în mister. Cum am citit anunţul, m-a 
chemat ceva, ca o ispită... Am sărit în sus şi am lăsat toate. 
L-am strigat pe Elefterescu şi am venit aci. Îmi pare că n- 
am greşit!... Ai văzut toţi nătărăii care au plecat? N-au avut 
răbdare. Pentru mine chiar aşteptarea aceasta e semn bun. 
Dacă aş fi avut şi o ţigară semnul ar fi fost şi mai bun. 
Nicivo! 

Egor Uvarovici Karataiev fluieră un cântec vesel şi bătu 
din pintenii invizibili. Îl priveam pe sub pălăria udă cu 
nelinişte şi cu simpatie, cu mirare şi curiozitate. Dacă era 
cumva nebun în lipsa lui de coerenţă, în orice caz promitea 
să fie nebun simpatic. De un an nu mai întâlnisem decât 
brute de la celălalt hotar al umanităţii, abia articulând un 
gând vag din ceața lor animală; omul cu mâna de fier, 
spălătoarea de cadavre, [ibic, pungaşul precoce şi alţii din 
aceeaşi familie. Credeam şi eu în destin. Începeam să cred 
şi eu în mister. Mi s-a părut că ne cunoaştem de când 
lumea. M-am apropiat, scurtând distanţa dintre noi pe 
peretele unde aşteptam resemnaţi, sub streaşină îngustă. 
Rusul simţi acest apel deznădăjduit al omului fără nimeni, 


nimeni pe lume. Îmi prinse braţul şi rosti cu glasul lui plăcut 
şi cald de bas: 

— Nu e nimic! Curaj, tavarăş! Am presimţirea că avem să 
ne găsim de lucru amândoi la acest gaşpadin Coppelius şi 
că avem să devenim buni prieteni. Vrei să-ţi spun cine are 
să mai rămână? Uite... 

Păşi în ploaie să aleagă cu ochii câţiva din puţinii câţi mai 
avuseseră eroismul sau resignarea să nu plece. 

— Uite! Continuă. Mecanicul acela gros, fata bălană cu 
pălăria neagră, cealaltă care râde şi-şi muşcă între dinţi 
degetul mănuşilor, tânărul pistruiat... Aceştia pot să jur că 
au să fie angajaţi. Eu sunt puţin cam fizionomist. Poate sunt 
mai sculptor decât pictor-decorator... 

O singură dată m-am înşelat. Când am dat ochii cu 
ticălosul de Elefterescu! O dată şi bine!... Excepţie ca să 
confirme regula. Gaşpadin Elefterescu, ia mai poftim aci! 

Elefterescu se târi pe burtă să iasă din ascunzătoare şi se 
prezentă clătinând brav din coadă să-şi înfrunte şi el 
destinul, care se reducea după toate aparențele la o 
generoasă raţie zilnică de lovituri în burtă şi peste bot. Dar 
fu scutit de astă-dată de supliciu, fiindcă dinlăuntru cineva 
trase zăvorul uşii şi toţi ne-am îmbulzit. 

Un moşneguţ pipernicit şi chel, cu ochelari enormi şi cu 
redingotă verzuie, vorbi înălțându-se în vârful ghetelor: 

— Poftiţi, vă rog!... Câţi aţi rămas?... Trei... Şapte. Nouă. 
Doisprezece. Optsprezece, nouăsprezece. Perfect! Intraţi 
cu toţii în culoar... Şi de aci, vă rog, intră fiecare în birou, în 
ordinea sosirii. 

Am pătruns în culoarul lung şi strâmt; ne-am aşezat pe 
băncile de scândură şi am schimbat o aşteptare pe alta. 

Unii abia păşeau în birou, potrivindu-şi cravata şi 
pipăindu-şi pieptănătura, că şi ieşeau după două minute, 
trântind uşa, şi blestemând mânioşi: 

— E un zărghit... Degeaba vă mai pierdeţi timpul. Nu ştie 
ce vrea! Se uită. Nici nu vrea să te mai asculte. Zice: 
mulţumesc, m-am lămurit! Un nebun... 


Trânteau şi uşa de afară, întorcându-se în ploaia câinoasă 
cu fulgi. 

Alţii însă nu mai apăreau. Erau opriţi, după un examen 
lung şi misterios pentru noi aceştia, rămaşi de cealaltă 
parte a uşii. Am observat că pronosticurile lui Egor 
Uvarovici Karataiev nu dăduseră greş. Nu s-a întors de 
acolo nici mecanicul cel gros, nici fata bălană şi tristă cu 
pălăria neagră de doliu, nici tânărul pistruiat, nici cealaltă 
fată, cu ochii verzi... 

— Ce ţi-am spus, tavarăş? Se bucură rusul... Dacă mă 
cunosc bine în oglindă, am şi eu un cap de om care trebuie 
să rămână. 

Într-adevăr nici el nu mai reveni. 

Elefterescu mirosi uşa, dădu semne de nelinişte, păru că 
mă întreabă cu ochii lui omeneşti; pe urmă se instală cu 
botul pe labe, în faţa pragului, cu privirea neclintită la 
mâner. Pentru un câine cu fidelitatea recompensată numai 
sub formă de energice lovituri peste bot, această dovadă de 
iubire şi de îngrijorare, avea ceva deopotrivă de înduio- 
şător şi absurd. 

— Na! Cuţu! Elefterescule! Na, urâtule, na, mă urâtule! 

Voiam să-l dezmierd. Câinele ridică privirea deodată atât 
de ofensată şi de arogantă, încât m-am simţit şi eu jignit. 
Cuprins de o furie neroadă, i-am strigat: 

— Javră, poate te-ai supărat că nu ţi-am spus: domnule 
Elefterescu? Na! Ţine, Elefterescule! Na! Încasează, 
Elefterescule...! 

Loveam şi eu cu aceeaşi energie ca Egor Uvarovici 
Karataiev, ex-pictor decorator, ex-aghiotant al generalului 
Scerbacev. 

— Dumneata? 

Moşneguţul pipernicit, cu ochelarii enormi, mă privea din 
uşă. M-am oprit ruşinat. Nu mai era nevoie să intru. Fapta 
mea ridicolă şi nătângă mă recomanda înainte de orice 
introducere. 


— Intră!... Mă îndemnă însă moşneguţul zâmbind cu 
bunăvoință. 

Am păşit fără nici un curaj. Mă aşteptam să regăsesc 
ceilalţi tovarăşi care nu mai apăruseră. Nu mai era nimeni. 
Mă aşteptam să dau ochi în dosul biroului cu un personaj 
solemn şi sever, un director impunător de cine ştie ce im- 
portantă întreprindere! 'Tot timpul socotisem bătrânul cu 
bărbiţa rară ca firele de hrean şi cu redingota verzuie un 
funcţionar subaltern, ceva între intendent şi uşier, un fost 
arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie 
sau altceva foarte mărunt, pe la vreo Înregistrare, Ieşire, 
Condica de expediţii. Totul pleda în port şi înfăţişare pentru 
aceasta: chelia şi piperniceala, redingota verzuie şi 
manşetele tari, cravata de fabrică prinsă cu mecanism în 
buton şi bărbiţa afumată. În loc să chibiţească într-o ca- 
fenea hâdă şi tristă, printre alţi pensionari, moţăind în jurul 
unei partide de table pe-un şvarţ, îmi spuneam că s-a căpă- 
tuit cu vreo modestă sinecură oarecare pe lângă enigmati- 
cul Coppelius, în căutare de atât de diverşi profesionişti, 
pen-tru atât de diverse servicii cum anunţase Mica 
publicitate. 

Dar privirea mi-a fost irezistibil capturată de privirea 
maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei mai 
bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat 
înainte-mi decât ochelarii aceştia enormi şi monstruoşi, ca 
desprinşi dintr-o mască de scafandru. 

Examenul dură lung. Am plecat privirea biruit. 

— Dumneata? Repetă întrebarea cu o bunăvoință în glas 
care contrasta cu severitatea examenului. 

— Sunt pianist... Am îngăimat. Ştiu să cânt şi la vioară... 

Minţeam numai pe jumătate. Într-adevăr, în copilărie, 
mama îmi descoperise talentul de pianist şi viorist, iar în 
adolescenţă urmasem dezordonat, câţiva ani, cu un compo- 
zitor vestit, care părea foarte încântat de aptitudinile mele 
muzicale. Mai târziu, îmi folosisem darul înnăscut doar la 
petrecerile nocturne cu amici de ocazie, luând locul pianis- 


tului în diferite cabarete şi parcurgând tot repertoriul de 
ro-manţe, de fox-troturi, de cântece ruseşti şi spaniole, 
negre şi argentiniene. Mă agăţasem într-un noroc de 
anunţul din Mica publicitate. Abia acum, sub privirile 
maliţioase din dosul ochelarilor, înţelegeam cât de 
îndrăzneață mi-a fost pretenţia să mă înfăţişez ca un pianist 
şi un viorist de profesie. 

— Perfect! Rosti moşneagul cu ochelari şi bărbiţă. Să 
ascultăm şi să ne convingem! 

Merse în fundul camerei şi deschise capacul unui cla-vir. 
Eliberat de privirea lui, întâia oară am văzut pianul, după 
cum întâia oară am descoperit alte amănunte bizare ale 
încăperii: planşele anatomice de pe pereţi, manechinele de 
croitorie pe picioarele cu suport, instrumente necunos-cute 
pe birou, peruci şi pălării după moda de acum o sută ori 
două de ani. 

— Să încercăm asta... Ia loc, te rog! 

M-am aşezat pe taburetul înalt. „Asta” era Baletul 
Coppelia68: partitura deschisă la prima pagină. Nu-l 
cântasem niciodată. Nu mai atinsesem degetele pe clape de 
cinci, poate de şase ani. Moşneguţul îşi scufundă mâinile în 
buzunările pantalonilor şi se depărtă să nu mă intimide-ze, 
privind planşele de pe pereţi ca un turist străin într-un 
muzeu. 

Am început şovăind. La lipsa de exerciţiu se adăoga frigul 
umed pătrunzând până în oasele degetelor amorţite. Mi-am 
dat îndată seama că era un mizer rezultat şi m-am oprit cu 
descurajare. 

— Aceasta e tot? Întrebă surâzând necunoscutul. Slab, în 
acest caz!... Foarte slăbuţ! Dă-mi voie puţin... 

Se aşeză pe taburet, după ce-l răsuci pe măsura înălţimii 
lui; reluă din capăt pasajul. 

L-am privit cu uimire. Cânta cu o siguranţă şi cu o artă 
subtilă, vrednică de un maestru care a dat toată viaţa 
concerte de clavir. 


— Aceasta voiam! Declară cu simplitate, încetând şi 
răsucindu-se o dată cu scaunul. Să încercăm vioara. Poate 
eşti mai familiarizat cu vioara... 

Îmi deschise un sicriaş negru. Mă aşteptă să acord stru- 
nele, cu degetele tremurând. Din nou privi la planşele de pe 
pereţi. Şi din nou, rezultatul a fost încă mai mizerabil. 

Necunoscutul îmi desprinse vioara din mână, o culcă pe 
umăr, sub bărbie, şi îmi arătă cum trebuia într-adevăr 
cântat Baletul Coppelia. 

Era o lecţie de care am roşit, umilit ca un înşelător prins 
asupra faptului. Adineauri îl credeam pianist; acum mă 
surprindea că nu i-am văzut chipul în galeria violoniştilor 
celebri. Redingota verzuie, manşetele tari, cravata prinsă 
cu mecanism în buton dispăruseră, să lase loc unei făpturi 
supranaturale, făcând corp cu vioara şi dezrăsucind sub 
arcuş o serpentină melodioasă, cum n-am cunoscut decât în 
serile unice, din cealaltă viaţă a mea, când în sălile de 
concert, în tumultul spectatorilor, aclamam pe un Enescu, 
un Kubelick69, un Ysa e70. 

— Aceasta voiam! Repetă cu aceeaşi simplitate, depunând 
cu luare aminte vioara în sicriaşul capitonat. 

Am înţeles şi am bâlbâit o scuză pentru cutezanţa cu care 
am încercat să-l înşel. Am plecat spre uşă, spre ploaia 
câinoasă de noiembrie, spre culcuşul din subsolul casei 
dărâmate, acolo în lumea mea mizerabilă, în tovărăşia 
omului cu mâna de fier şi a scăldătoarei de cadavre. Nu 
eram vrednic de altceva. Nu meritam altceva. 

Poate mersul mi se împleticea. Poate spinarea mi se 
încovoiase ca la osândiţii cu ghiulea atârnată la cătuşele 
mâinilor. Poate a simţit că îmi înotau ochii în lacrimi. 

— Eşti grăbit? Întrebă la spatele meu. Pentru un om care 
aşteaptă de trei ceasuri în ploaie, graba aceasta e cel puţin 
o inconsecvenţă, ca să nu-i spunem altfel... 

M-am întors: 

— De unde ştii dumneata că aştept de trei ceasuri în 
ploaie?... Am trecut... Am văzut lume adunată. Mi-am adus 


aminte de anunţul din ziar. Şi am încercat. Din simplă 
curiozitate, domnule, domnu... 

— Zi-mi domnule Coppelius, de vreme ce eu singur mi-am 
ales numele acesta hoffmannesc7 1. 

Pe urmă, moşneagul râse, privindu-mă fix din dosul 
ochelarilor enormi şi bombatţi: 

— Ai trecut?... Ai văzut lume adunată? Ai intrat din simplă 
curiozitate?... linere, dă-mi voie să constat că nu ştii defel, 
dar absolut defel, să minţi! Descoperirea îmi face plăcere... 
E însă inutil să persişti... Ştiu când ai sosit. Ştiu că ai avut 
timp, aşteptând, să legi prietenie nouă cu amicul de dincolo, 
pictorul decorator. De ce mă priveşti cu ochii aceştia? 

Într-adevăr, lăsasem mânerul uşii şi mă întorsesem cu 
totul, să-i cercetez mai atent chipul de divinator. 

— De ce mă priveşti cu ochii aceştia? Continuă să surâdă 
necunoscutul, răsucindu-şi în sus bărbiţa rară. E foarte 
simplu. De o simplitate copilărească. Dumneata ţi-ai 
imaginat că v-am făcut să aşteptaţi din neglijenţă? Sau din 
capriciu? Sau din sadism? Eu am nevoie de oameni decişi 
să-mi rămână devotați o jumătate de an, poate un an. N-am 
nevoie de oameni care vin şi pleacă... De aceea v-am pus 
înadins la încercare rezistenţa, şi de la, fereastra de sus, v- 
am urmărit sosind şi plecând. Selecţia s-a făcut de la sine! 
Aţi rezistat cei mai disperaţi, sau cei mai încăpăţânaţi. 
Pentru mine tot una! Oameni de aceştia caut eu. Păcat că 
atât nu e destul... Pentru un pianist şi un viorist, cum te-ai 
prezentat dumneata, atât nu e destul. Mai trebuiau s-o 
confirme şi alea de colo... 

Arătă cu degetul şi cu vârful bărbiţei din fire de hrean, 
clavirul şi cutia vioarei. 

Am coborât ochii în pământ. Pe scândurile nevăpsite, 
încălţările mele ude lăsaseră şuroaie subţiri de apă. Omul 
îmi urmări privirea. Se uită îndelung la ghetele sparte, păru 
că îmi citeşte toată deznădejdea vieţii în această mărturie 
de mizerie şi adăugă cu regret: 


— Ce e de făcut? Anunţul meu nu urmărea scopuri 
filantropice. Am nevoie de oameni utili... 

— Îmi pare că există şi un anunţ pentru un om de 
serviciu... Aş fi gata. Mă mulţumesc cu atât şi sunt bucuros 
dacă... 

A fi acceptat om de serviciu mi se părea acum o supremă 
fericire şi m-am agăţat de această speranţă, îngăimând o 
implorare miloagă, fiindcă iarăşi mi-a trecut pe dinaintea 
ochilor subsolul unde aveam să mă întorc, tova-răşii 
nopților de chin şi halucinație: omul cu mâna de fier, 
spălătoarea de cadavre, şobolanii cu pântecul gras şi umed 
alergând dezgustător pe obrazu-mi, când începe să bată în 
ladă cârligul ciungului. 

Necunoscutul surâdea cu milă, răsucindu-şi firele bărbiţei: 

— Om de serviciu! Om de serviciu! Pentru aceasta trebuie 
să ai altfel de mâini şi altfel de spate... De altfel, am tocmit 
om de serviciu... 

— Atunci îţi răpesc timpul degeaba, domnule... Te rog să 
mă ierţi... 

Şi din nou m-am îndreptat spre uşă. 

Îmi trecu înainte cu o agilitate neaşteptată, astupând 
intrarea cu spatele şi scormonindu-mă cu sclipirea 
maliţioasă de sub ochelari: 

— Ce grabă, tinere! S-ar spune că te aşteaptă cineva cu 
masa întinsă... Haide! Întoarce-te aci, la birou, şi să mai 
încercăm. Dacă dumneata eşti gata să renunţi atât de uşor, 
nu pot renunţa eu acum. E întâia oară când mi se întâmplă 
să greşesc... De pe fereastră, afară, te-am ales încă de 
acum un ceas. Instinctul meu nu m-a înşelat niciodată... 
Aşează-te pe scaun şi dă-mi voie să te supun la un mic 
interogator... De câţi ani n-ai cântat la vioară şi la clavir? 

— De cinci sau şase ani... 

— Perfect! Se bucură necunoscutul. În acest caz restul 
interogatorului e de prisos. E ceea ce mă aşteptam... Lipsă 
de exerciţiu, lipsă de încredere... Te-ai luat vreodată în 
serios? 


— Nu!... Am mărturisit. Când am citit anunţul astăzi 
dimineaţă, mi-am adus întâia oară aminte că am urmat 
odată, demult, în adolescenţă, lecţii cu... 

Aci, am pomenit numele compozitorului vestit, prieten al 
tatei, care într-adevăr numai pentru această prietenie îmi 
făcuse graţia să-şi piardă câteva ore pe săptămână cu un 
copilandru leneş şi năzuros, ca mine. 

Necunoscutul se răsturnă pe spătarul scaunului şi micşoră 
ochii sub lentilele bombate, să mă examineze cu o 
bunăvoință din care dispăruse ironia: 

— Perfect! Aveam siguranţa că nu m-am înşelat şi sunt 
încântat că mi-o confirmi. De data aceasta, nu-ţi cer nici un 
fel de dovadă... Ştiu că nu minţi, deşi e destul de ciudat 
faptul că un elev al unui astfel de profesor, nu s-a gândit 
mai din timp să-şi folosească învăţătura şi măcar să-şi 
câştige cu ea existenţa... Mă surprinde că ai aşteptat să 
ajungi aşa şi aci, ca să-ţi aminteşti aceasta... 

— Domnule... Domnu... 

— Zi-mi Coppelius! Zâmbi necunoscutul cu o indulgentă 
persiflare pentru propria lui slăbiciune de maniac. Zi-mi 
Coppelius!... Aşa vreau să rămân pentru toţi. Pentru 
dumneata şi pentru cei de dincolo... 

Dincolo, era camera unde fără îndoială aşteptau ceilalţi 
recruți ai necunoscutului. 

— Domnule Coppelius, ca să explic cum am ajuns aşa şi aci 
ar trebui să povestesc un adevărat roman. Aproape un 
roman polițienesc, şi nu ştiu dacă aceasta... 

Necunoscutul întinse mâna peste birou, cu degetele 
răşchirate, într-un gest de oprire: 

— Nu e nevoie să le cunosc acestea, tinere. Nici nu mă 
interesează. Deocamdată, rețin ceea ce am bănuit... Lipsă 
de exerciţiu, lipsă de încredere... Într-o lună ori două de 
muncă, ai să ajungi la ceea ce căutam... Încât de astăzi te 
consideri angajat. Un an; cinci mii de lei pe lună deo- 
camdată - şi poate suma să se dubleze şi angajamentul să 
se prelungească. Ne-am înţeles? 


Înaintea ochilor îmi jucau planşele anatomice de pe pereţi, 
manechinele acoperite cu pânză de doc, ochelarii bombaţi 
şi enormi, de scafandru. Depăşea orice nădejde. Deodată, 
printr-o magie, se scufundau într-un trecut fără întoarcere 
tovarăşii mei din subsolul casei dărâmate: omul cu mâna de 
fier, spălătoarea de cadavre, nopţile în aşternutul de ţoale 
de pe cimentul umed, şobolanii cu ţeasta strivită şi cu 
intestinele scoase de cârligul de fier. Se mai întâmplau 
miracole. Mai era încă o posibilitate de revenire la viaţa 
omenească, între oameni. 

— Am înţeles că ai primit! Stărui necunoscutul, întinzându- 
mi mâna osoasă, din manşeta rotundă şi tare. 

N-aveam tăria să rostesc un cuvânt de mulţumire şi de 
bucurie. Emoţia îmi îneca glasul. Toată voinţa era adunată 
să-mi stăpânesc plânsul nervos, urcat în gâtlej. 

— Sunt sigur că un avans pe prima lună e binevenit! Spuse 
necunoscutul cu acelaşi ton de bunăvoință zeflemistă, sub 
care îşi ascundea intenţiile enigmatice, tot aşa cum îşi 
masca privirea în dosul ochelarilor deformanţi. 

Deschise sertarul şi numără dintr-o cutie de sârmă verde. 

— Dar nici nu ştiu la ce sunt angajat. Ce am de făcut?... La 
ce m-ai găsit bun dumneata, care acum un sfert de oră ai 
recunoscut singur că n-ai dat anunţuri cu intenţii 
filantropice...? 

— Aceasta ai s-o cunoşti mâine. N-avea nici o teamă!... Cu 
tot numele meu hoffmannesc, nu cumpăr suflete, nici nu-s 
vampir şi nici nu te angajez în cine ştie ce aventură 
fantastică. E ceva foarte simplu! Şi sper că e ceva care să vă 
pasioneze, pe dumneata şi pe camarazii dumitale de 
dincolo. 

Moşneagul se ridică în picioare. Îmi împinse în silă hârtiile 
albastre. 

— Mâine dimineaţă, la opt, te rog să fii aci. De data 
aceasta n-o să mai aştepte nimeni afară. Acum, mi se pare 
că te aşteaptă prietenul dumitale, pictorul decorator. 


Mă conduse la o uşă acoperită de draperie. Cum am păşit 
pragul, s-a ridicat de pe scaun noul meu amic, Egor 
Uvarovici Karataiev. Îmi oferi o ţigară de tutun Macedonia 
şi mă zgudui voios de amândoi umerii: 

— Ce ţi-am spus, tavarăş? N-aveam ţigară acum un ceas. 
Avem acum şi o să avem mâine. Nicivo! Să-l chem pe 
Elefterescu şi o să facem un popas la cârciuma de peste 
drum... Acolo ne încălzim cu una-două-trei-patru-cinci ţuici 
fierte şi am să-ţi povestesc istoria acestui ticălos între 
ticăloşi. 

Se răsuci pe călcâie şi bătu din pintenii invizibili. Şi-a 
chemat câinele din culoar. Am ieşit în stradă. 

Cu o energie reconfortată de realizarea speranţelor. Egor 
Uvarovici Karataiev, cum ajunse în ploaie, aplică două 
lovituri de cizmă în spatele câinelui cu trup şi labe de 
crocodil: 

— Gaşpadin Elefterescu, pofteşte şi mă mai lasă şi acum 
fără tutun şi fără zacuscă. '[ine! Pe azi cred că-ţi ajunge!... 
Mi se pare că am să-ţi dau de astă-dată şi un cotlet 
supliment. Nu e în fiecare zi sărbătoare! 

Câinele suportă loviturile cu abnegaţie şi porni înainte, 
clătinând coada dârză ca şi cum s-ar fi bucurat şi el că 
împotriva tuturor vicisitudinilor vieţii a triumfat încă o dată 
filosofia optimistă a stăpânului: 

— Nicivo! 

III. 

BALETUL MECANIC 

Şi-n lumea ocheanelor triste 

Mă prinse sinistre gândiri - 

În jurul meu corpuri de ceară 

Cu hâde şi fixe priviri. 

Şi-acea caterincă - fanfară 

Îmi dete un tremur satanic; 

În racle de sticle - princese 

Oftau, în dantele, mecanic. 


(G. BACOVIA) 

Eram opt şi cu Elefterescu nouă. 

Opt devotați cu trup şi suflet patronului. 

Din cea dintâi zi, prin înţelegere tacită şi unanimă, am 
respins numele ales cu intenţie maliţioasă din povestirile lui 
Hoffmann. N-am vrut să auzim despre nici un domn 
Coppelius. A rămas ca atare numai pentru vecini şi 
furnizorii cartierului, oameni simpli şi fără habar de 
fantasmagoriile cărţilor, care nu s-ar fi minunat defel dacă 
pe strada Tăbăcăriei s-ar fi mutat într-o bună dimineaţă o 
jumătate de duzină de indivizi, prinzându-şi în uşă cărţile 
de vizită ale lui Anaxagoras, Democrit, Laplace, Newton, 
Copernic şi Herodot. 

Băcanul ar fi deschis un cont pentru d. Anaxagoras. 

Cârciumarul ar fi trimis băiatul cu sifoane la d. Democrit. 

Vecinele ar fi aflat îndată dacă d. Copernic e vădan sau 
burlac bătrân. 

lar doamna Esmeralda, cumulând cu mult succes profesia 
de moaşă diplomată cu aceea de expertă mijlocitoare a 
căsniciilor fericite, s-ar fi făcut luntre şi punte să descopere 
dacă d. Herodot n-are cumva vreo fată de măritat, cu ce 
lungime de nas şi circumferință de talie, ce zestre şi ce 
pretenţii. 

Tot astfel şi cu aceeaşi sublimă candoare, se opreau acum 
seara din mers, să tragă cu urechea la aparatul de radio al 
d-lui Coppelius, născocire încă nouă şi rară. Mai senzaţional 
li se părea acest aparat decât cartea de vizită prinsă în uşă 
cu numele unui erou din povestirile lui Hoffmann. 

Pentru noi toţi însă, omul cu anunţurile ciudate de ziar a 
devenit îndată Patronul. Adică şeful răbduriu, atoateştiutor 
şi omniprezent, animatorul care inspiră încredere şi impune 
respect, acel patron unic şi himeric visat de toţi proletarii 
lumii; dorind în loc să ordone, sfătuind în loc să dojenească 
şi amenințând cu un deget glumeţ sau consternat, în loc să 
amendeze. 


Din prima dimineaţă ne-a cucerit. Din primul ceas ne-a 
dezarmat. 

Era şi în afară de tot ce mai văzusem şi-am fost obicinuiţi. 

Sami, Sami Goldstein, anatomistul roşu şi pistruiat, şters 
din controalele tuturor universităţilor fiindcă a găzduit 
cândva nişte faimoşi colportori de manifeste revoluţionare 
şi care nu-şi pierduse pentru atât mucaleala acidă a rasei, 
ne-a atras atenţia din acest prim ceas că ne-am găsit patron 
„o pereche de ochelari cu om”, nu un bătrânel cu ochelari, 
cum ne minţise văzul. Într-adevăr, patronul cu trupul lui 
puţin şi bicisnic părea un simplu pretext, un modest 
apendice al ochelarilor, cu toată fiinţa concentrată în 
lentilele enorme şi în sclipirea fosforică de sub cristalul 
convex. 

Egor Uvarovici Karataiev, iniţiat al ştiinţelor oculte şi 
fanatic adept al metempsicozei, încă de la cârciuma cu ţuică 
fiartă a celei dintâi mai de aproape cunoaşteri, îmi 
împărtăşise convingerea nestrămutată că avem de-a face cu 
întruparea unui duh nepământean; poate un geniu bun 
descins din slăvi pentru cine ştie ce izbăvire a sufle-telor, 
poate un geniu rău sosit din beznele afunde pentru cine ştie 
ce pierzanie a lor. 

lar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că 
„nu ştie de unde să-l înceapă”. Pentru el universul se 
împărțea în două lumi răspicat distincte: aeea pe care ştia 
„de unde s-o înceapă” şi pe care o demonta piesă cu piesă, 
metodic, ca măruntaiele unui motor cu cheia franceză, şi 
cealaltă, ermetic închisă ca o sferă perfectă şi ca atare, 
nemaimeritând o trudă zădarnică şi fără izbândă. 

La această părere se alipiseră şi ceilalţi tovarăşi, după 
mintea, priceperea şi preocupările lor: Gaston, profesorul 
de dans; Maftei, omul de serviciu: Ludmila, croitoreasa 
bălană şi tristă sub haina cernită: Betty, coafeza cu ochii 
verzi ca marea de la Saint-Malo şi cu unghiile lăcuite cu 
sirop de zmeură. Întrebările lor nu mergeau atât de 
departe. Patronul era fără îndoială o făptură enigmatică. 


Dar enigmatică e toată viaţa dacă scormoneşti sub pojghiţa 
rotunjită şi lucie. Spre ce folos să cauţi explicarea 
inexplicabilului? De ce să iriţi o generozitate a providen-ţei? 
În dimineaţa anunţului, în ploaia gheţoasă şi cruntă se 
îmbulziseră peste cincizeci de concurenţi, rămăseserăm 
nouăsprezece, din aceştia am fost aleşi opt; patronul ne 
angajase pentru toată iarna, cu preţuri neaşteptat de mări- 
nimoase, era răbdător şi nu arăta niciodată faţă ursuză, ştia 
să explice fiecăruia ce vrea de la el, fiindcă fiecăruia ar fi 
putut să-i fie maestru tot aşa cum îmi dovedise cu umili- 
toare simplitate dându-mi îndoita lecţie de vioară şi clavir - 
restul n-ar fi însemnat decât complicaţii primejdioase. O 
provocare a destinului clement. 

Cu un cuminte instinct de conservare, nici Gustav, nici 
Betty, nici Gaston, nici Maftei, nici Ludmila, nu voiau să 
cunoască mai mult decât lăsa să se vadă şi să ştie patronul. 

Rămâneam numai noi trei devoraţi de demonul 
curiozităţii: Sami, Egor şi eu. Dar tustrei nu eram împinşi 
de o iscodire vulgară. Ne străduiam să-l pricepem deplin, 
fiindcă nu mai întâlnisem încă asemenea înmănunchere 
paradoxală de atotştiinţe. Egor jura că dacă într-adevăr 
patronul nu este întruparea unui duh nepământean, atunci 
a fost neapărat în tinereţe sau în altă viaţă pictor-desenator 
şi sculptor. Sami recunoştea, cu amorul propriu ulcerat, că 
mai are de învăţat de la dânsul anatomie. Gustav îl socotea 
inginer-mecanic, ascuns sub un nume de împrumut, ca să 
apere de indiscreţia confraţilor o invenţie şi un brevet. Eu îi 
căutasem chipul în galeria violoniştilor şi pianiştilor de 
acum două decenii. Gaston, profesorul de dans, ne dăduse 
ideea să cercetăm în colecţiile vechi de ziare şi reviste 
fotografiile maeştrilor de balet de la opera imperială din 
Petersburg, de la opera din Berlin, Viena sau New-York. 

Patronul trecea printre noi în redingotă verzuie, se 
depărta şi se apropia, alintându-şi cu degetele uscate 
bărbiţa rară ca firele din rădăcină de hrean; ochii fosforici 
de sub lentilele ochelarilor descopereau o erezie neiertată 


şi atunci, apuca el creionul sau pensula de văpsea, lua el 
vioara sau se aşeza el pe taburetul pianului, mânuia el cheia 
franceză a lui Gustav sau schiţa el o articulaţie şi un muşchi 
pe planşele lui Sami. Rezultatul era deopotrivă de zdrobitor 
pentru oricare dintre noi. Dar nimeni nu se simţea umilit. 
Ne cucerise pe toţi. Ne robise aşa cum ne-a voit: devotați cu 
trup şi suflet. 

În dimineaţa dintâi, ne-a adunat numai pe noi bărbaţii (în 
afară de omul de serviciu, creatură hirsută şi cu fruntea 
teşită, abia coborâtă alaltăieri din maimuţă - cum pretindea 
Sami); ne-a adunat în biroul cu planşe, instrumente şi 
manechine, să ne explice în câteva cuvinte ce vrea şi ce 
aşteaptă de la fiecare în parte şi de la toţi împreună. 

Proiectul, când a început să ne vorbească, ni s-a părut 
fantast şi lipsit de orice perspectivă de îndeplinire. Când a 
sfârşit, după o oră, l-am găsit de o simplitate a la oul lui 
Columb şi predestinat unei celebrităţi fulgerătoare. 

Un balet de automate - un balet mecanic. 

Un balet ca pentru acest veac al maşinismului, unde 
pirueta balerinei şi orchestra, saltul aerian al lui Nijinski72 
şi himerica păpuşă a Karsavinei73 din Petruşca7/4, să 
realizeze într-adevăr visul lui Wagner dintr-o faimoasă 
scrisoare câtre Liszt: „Creaţia unei lumi care nu există...” 
Totul obţinut prin miracol mecanic, fără nici un compromis, 
fără nici o concesie. Iluzia completă a vieţii, prin înlăturarea 
completă a vieţii. O feerie electrică. Experienţa lui 
Coppelius, dezbrăcată de literatură fumegoasă şi fantastică, 
transpusă pe terenul realităţii, aşa cum se cuvine într-o 
epocă în care calul şoselelor a fost uzurpat de automobil, 
peştele oceanului de submarin, pasărea cerului de avion. 
Nu păpuşi de ceară imitând cu o jalincă stângăcie chipul şi 
gestul uman, ci automate care să depăşească imperfecţia 
omenească şi să însemne o glorificare a veacului, printr-o 
artă a veacului, cu mijloacele veacului. 

Rolurile noastre au fost distribuite chiar dintr-această 
dintâi dimineaţă. 


Gustav avea să pregătească inimile de rotiţe şi de 
resorturi, angrenajele care transmit viaţa electrică. 

Sami reconstituia fiecare articulaţie şi fiecare tendon, ca 
să dea mişcării elasticitatea desăvârşită a muşchiului viu. 

Egor zugrăvea decorul, turna mulajele şi stiliza chipurile, 
aşa ca personajele baletului să reprezinte o sinteză 
alegorică: puritatea, pasiunea, ura, intriga, gelozia, graţia, 
grotescul... 

Eu şi Gaston descompuneam fiecare notă şi fiecare figură 
a baletului care, înregistrată sincronic în mecanismul 
interior al automatelor, urma să le dea o viaţă şi o mişcare 
proprie. 

Ludmila încheia costumele şi Betty friza perucile după 
desenele lui Egor; iar Maftei, mătura gunoaiele noastre şi 
se minuna cu mâna la gură. 

În toamna următoare, Baletul mecanic trebuia să-şi facă 
apariţia pe scena Operei mari de la Paris şi să purceadă în 
turneu în toate capitalele europene şi în America. Triumful 
se afla dinainte asigurat şi patronul nu înţelegea să-l 
cucerească printr-o savantă aţâţare a curiozităţii, ci prin 
perfecțiunea tehnicii împinsă până la ultima consecinţă, 
înlăturând din spectacol tot ce e viu şi organic, variind 
programul de la o seară la alta, alternându-l cu încă un mai 
straniu concert, fără vioare, clavir şi voce omenească - un 
concert radiofonic cu armoniile culese din spaţiu şi cu voci 
sintetice desenate foarte simplu pe un sul de hârtie ca pe 
un înregistrator seismografic, dar întrecând în puritate şi în 
desăvârşire o biată coardă vocală umană: glasul lui Caruso 
sau Şaliapin, a lui Tita Ruffo sau al Mariei Galvani. 

N-am priceput ce poate însemna acest concert radiofonic 
şi mai ales această voce sintetică. 

Patronul şi-a alintat surâzând enigmatic firele bărbiţei de 
hrean şi, privindu-mă prin ochelarii de scafandru, îmi 
recomandă puţină răbdare: 

— Totul are să vină la rândul său, prietene... Deocamdată 
mergi cum ai început. Îmi face plăcere... Eşti în progres de 


la o zi la alta şi în două luni o să putem trece de la fleacurile 
acestea la ceva mai serios. 

„Fleacurile” erau clavirul şi vioara care în mâinile lui 
scoteau armonii dumnezeieşti... Ce altceva putea să fie încă 
mai serios? 

În aşteptare, rememoram tot ce uitasem şi învăţam ceea 
ce n-am ştiut niciodată. Îmi descoperisem un dar; iar pentru 
acest dar o patimă, care acum zece ani m-ar fi scutit poate 
de toate scufundările, axându-mi altfel viaţa. Şi care patimă 
şi dar, acum, după atâtea încercări şi ispăşiri, presimţeam 
că au să-mi aducă izbăvirea. Îndârjirea aceasta am 
recunoscut-o la toţi camarazii mei. Se întâmpla poate întâia 
oară minunea când un patron se vedea silit să-şi alunge 
lucrătorii din atelier şi să-i trimită la casele lor, fiindcă uitau 
să privească la ceas şi fiindcă nu-i aştepta nimic bun afară, 
în iarna cu viscol şi ceaţă, într-o lume ostilă unde înceta 
feeria. 

Atelierul dreptunghiular, cu pavaj de ciment în mozaic, 
alternând pătratele albe şi negre ca o tablă de şah, cu 
scena ridicată în fund pe un podium de scânduri, cu 
draperiile de teatru şi transformatoarele de uzină, ar fi 
nedumerit orice străin căzut printre noi pe neaşteptate. 
Deoparte clavirul cu coadă, de alta cuptorul electric al lui 
Gustav; pe o masă planşele lui Sami, alături piedestalul cu 
pământ ud în care modela Egor fluierând toate cântecele 
stepelor ruseşti şi ciocnind din pintenii invizibili; pânze 
văpsite de decor şi pilitura de alamă, panglici de costume şi 
bobine de sârmă, scrâşnet de ferestrău şi modulație de 
instrument muzical; toate se învecinau, se încrucişau, se 
anulau - răpeau încăperii înfăţişarea rigidă a unei săli de 
lucru cu salariaţi tocmiţi să muncească sub comandă, şi 
toate dădeau amăgirea, de altfel atât de aproape de 
realitate! A unui adăpost oferit de un binefăcător 
providenţial pentru câţiva copii bătrâni să-şi câştige pâinea 
cea de toate zilele amuzându-se. 


Sus, pentru fiecare dintre noi se afla o cameră unde ne 
puteam izola, când lucrul cerea atenţie încordată şi n-avea 
nevoie de prezenţa celorlalţi. Acolo îmi aveam vioara, o 
pianolă închiriată de patron, teancuri de partituri, o masă în 
faţa ferestrei, şi acolo mă regăseam, mă descopeream; un 
alt eu, pe care nu l-am cunoscut niciodată, care existase în 
mine şi pe care îl înăbuşisem; zece, cincisprezece ani mă 
înverşunasem să-l asasinez şi acum se întorcea de pe patul 
de muribund la viaţă. Afară, în lumina opacă de ceaţă, 
trecătorii respirau gripă şi dublă pneumonie, jun-ghiuri şi 
bronşite, în locul oxigenului avid cerşit de plă-mâni. Îi 
vedeam apărând şi dispărând fantomatici; spectre 
zgribulite în lapoviţă şi pâclă. Cu spaimă gândeam la soarta 
mea din această iarnă şi din celelalte ierni, din toată viaţa 
până la sfârşitul sfârşiturilor, dacă nu mi s-ar fi oprit ochii 
pe anunţul ziarului aruncat pe masa unei cafenele de şoferi 
şi birjari. lar ciudat! Acum amintirea nu se mai oprea nici o 
clipă la imaginile însorite de pe Coasta de Azur, la palmierii 
de pe bulevardul Croisette şi de la vila Azur-Eden, la 
trandafirii şi garoafele, la mimozele şi violetele Rivierei. Îmi 
erau tot aşa de îndepărtate şi străine ca o viaţă visată, cu 
peripeţiile altei existenţe, poate citită într-o carte, poate 
văzută într-un film. Angela cu ochi de azur şi Eliazar, Guguf 
şi Dickie Hood, Bibia şi Celina; au existat vreodată aceştia 
aievea în carne şi oase? Şi Nadia Volo-ghin? Şi Mahmud cu 
râsul alb până la urechi? Şi alte apariţii tot atât de 
fantastice ca trecătorii necunoscuţi de afară, 
materializându-se o clipă din ceaţă şi topindu-se din nou în 
ceaţă?... Trăit-au aievea?... S-au fost amestecat vreodată în 
viaţa mea?... Mi-au frânt-o ei această viaţă şi m-au 
scufundat ei într-o oroare de unde ieşeam la supra-faţă ca 
un înecat, după ce-a dospit în putreziciunea adâncurilor?... 
Amintirea refuza să reconstituie un singur episod, măcar o 
clipă din tot ce-a fost, din tot ce-am fost. 

Plină de cutremurare, viaţa mea începea din subsolul casei 
dărâmate, din nopţile fără sfârşit când ascultam gemând în 


boarfele ei spălătoarea de cadavre şi când omul cu mâna de 
fier prindea să bată în pereţii cutiei, speriind şobolanii să-mi 
alerge pe faţă cu pântecul lor gras, umed şi dezgustător. 
Acela fusese purgatoriul şi infernul; acolo fusese ispăşirea 
înfricoşată. De acolo veneam; acolo, cu orice preţ, cu toată 
însetarea din nou împrospătată de viaţă, mă agăţam de 
orice nădejde să nu mă mai întorc. Sub nici un cuvânt să nu 
mă mai întorc. 

În camera de alături se auzea ţăcănitul metalic, foarfecele 
Ludmilei, croitoreasa cu straiul cernit şi ochii trişti. 

Prin celălalt perete, străbătea tusea uscată a lui Sami. 

Apucam gâtul vioarei, sau mă aşezam pe taburetul 
pianolei şi un ceas, două, mai multe, (niciodată nu ştiam 
câte), tot universul din juru-mi, dispărea, până când glasul 
patronului, din uşă în uşă, trecea să ne trimită la mâncare 
sau la culcare, ori ne chema la o probă, jos, în atelier, unde 
creaturile lui mecanice începeau să prindă corp şi fiinţă. 

N-avea nevoie să ne grăbească. Dimpotrivă, el ne potolea 
graba şi nerăbdarea. Ne învăţa că perfecțiunea se capătă 
numai sub patina timpului. Astfel, am înţeles că planul 
acestui balet mecanic îl pregătise vreme de un deceniu, 
cum de altfel dovedeau toate schiţele adunate în mape, 
toate detaliile şi calculele, toate secţiunile longitudinale şi 
transversale, toate piesele de experienţă şi păpuşile 
mecanice în miniatură pe care îşi încercase şi îşi aplicase 
mai întâi singur născocirile lui, chemându-ne să-i fim unelte 
numai pentru transpunerea pe altă scară şi numai după ce 
totul fusese pus la punct, aşa cum sculptorii se înconjoară 
de ajutoare să-i mărească de o sută de ori macheta unui 
monument, el punând dalta, cuțitul şi mâna doar acolo unde 
proporţiile au schimbat o perspectivă şi cer o modificare. 

I-am pomenit o dată despre Jucătorul de şah al baronului 
Kempelen, trecut mai apoi în stăpânirea lui Maelzel şi 
imortalizat în una din povestirile extraordinare ale lui 
Edgar Allan Poe75. 

Patronul a surâs răsucindu-şi bărbiţa cu fire de hrean: 


— Literatură, prietene, literatură... De altfel, literatură 
genială! Dar noi aci facem altceva: creem artificialul 
absolut. Jucătorul de şah al lui Maelzel era bazat pe un 
truc... Noi ne bazăm pe o certitudine matematică şi 
mecanică! Edgar Poe şi-a cules foarte comod erudiţia în 
Enciclopedia din Edinburg. Există un capitol, Androizii, 
unde se află descrise toate automatele celebre din toate 
timpurile. Interesant, ca simplă curiozitate şi ca arhivă a 
erorilor omeneşti... Unul singur a înţeles însă unde se află 
cheia secretă şi acela a rămas un necunoscut. Ai auzit 
despre Vaucanson? 76 

Am căutat să-mi amintesc. Mi-am mărturisit ignoranţa. 

Privirea patronului sclipea sub lentilele ochelarilor enormi. 

— Nu te scuza! Nu e nici o ruşine... Sunt sigur că n-a auzit 
nimeni de numele lui. Totuşi se află şi acela trecut pe lista 
Androizilor în Enciclopedia din Edinburg. Raţa lui 
Vaucanson, vulgara lui rață, a fost automatul cel mai perfect 
din câte au existat; fiindcă numai Vaucanson a înţeles că 
taina e să reconstitui complet structura anatomică a făpturii 
vii... Ceilalţi s-au mărginit la exterior. Vaucanson a disecat şi 
a recompus mai ales interiorul. Fiecare os, fiecare tendon, 
fiecare apofiză, fiecare cavitate. Aşa cum există pe planşele 
şi în preparatele lui Sami. Pe urmă, e o jucărie să le pui în 
mişcare şi când le-ai pus în mişcare, să execute ceva mai 
mult decât imitarea vieţii... Să trăiască viaţa în artificialul 
absolut, adică atât cât îi permit eu şi după cum îi comand 
eu... 

Trecea mai departe, la Egor, privindu-i desenul sau 
macheta peste umăr, cu mâinile la spate, în manşetele tari 
şi rotunde, de fost arhivar la pensie. Şi nu o dată, bietul 
Egor Uvarovici Karataiev, cu tot darul care fără revoluţia 
din patrie l-ar fi sortit poate să ajungă un mare picior şi un 
mare sculptor la el acasă, înclina fruntea, recunoscând că 
de o zi ori două lucra în jalnică eroare, şi în loc să observe, 
se înfundase în eroare. 


Din câteva linii sau dintr-o modelare sumară, patronul 
restabilea un echilibru sau o proporţie, arunca o pată de 
culoare sau mlădia un contur. 

— Secretul e tot acolo, în planşele şi în preparatele lui 
Sami! Rostea cu modestie, surâzând maliţios sub ochelari. 
Chiar divinul Rafael ar fi avut ceva de învăţat de pe planşele 
lui Sami. 

Egor ridică ochii miraţi. Patronul continuă cu acelaşi 
surâs: 

— Ai văzut Madona Sixtină? 77 

— Mai încape vorbă, patroane! 

Mă apropiasem, ca unul care şi eu o cunoşteam, din 
cealaltă viaţă a mea, când de două ori am poposit în faţa 
picturii celebre, ghiontit de turişti englezi şi americani, 
aşteptându-i să se depărteze şi să rămân singur într-o 
contemplare netulburată, străbătut de presimţirea că mai 
există pe lume altceva decât viaţa-mi stearpă, desfătările şi 
zădărnicia-mi de atunci. Acolo cunoscusem întâia oară 
sublimul, curând izgonit din dicţionarul meu de sceptic om 
de nimic. 

— Capodoperă, nu? Surâdea patronul. 

Ne-am întrecut amândoi, eu şi Egor, în slăvirea acestei 
podoabe unice a Renaşterii. O culme. Tot Rafael; divinul 
Rafael. 

Patronul ne lăsă să sfârşim: 

— Fireşte, capodoperă! Şi cunoaşteţi replica, tot atât de 
celebră, dintr-un muzeu german? O capodoperă şi aceea!... 
Dar în acelaşi timp, ce admirabilă colecţie de erori într-un 
singur tablou! Sfântul, vă aduceţi aminte, Sfântul cu 
arătătorul întins? Era un Sfânt foarte ciudat, cu şase degete 
la mâna dreaptă, monstruozitate despre care nu pomeneşte 
nici un evanghelist. Îngerii de jos, cei doi îngeri... Vă 
aduceţi aminte? Unul şi-a pierdut o aripă. Poate de aceea 
priveşte atât de melancolic spre cer... Un sfânt cu un deget 
mai mult; un înger cu o aripă mai puţin. În orice caz, 
compensaţia e cam slabă!... lar Madona, divina Madonă! Aţi 


observat în ce braţ ţine pruncul sfânt? Nici o mamă şi nici o 
doică nu ţine copilul în dreapta cu mâna stângă, chiar dacă 
le-ar teroriza un pictor despot să nu se clintească dintr-o 
asemenea poză incomodă. Nu-l ţin aşa, fiindcă un braţ nu 
poate rezista cinci minute la un supliciu ca acesta. Un braţ 
e o pârghie, iar pârghiile îşi au legile lor... lată un amănunt 
pe care divinul Rafael se pare că îl ignora cu toată superbia 
geniului.78 

— Patroane! Am protestat în acelaşi glas, Egor şi eu. 

Patronul surâdea înveselit sub ochelarii de scafandru şi 
ridicând mâinile în manşetele rotunde, se apără în glumă de 
indignarea noastră împotriva atâtor insinuări iconoclaste. 

— De ce „patroane”? De ce scandalizarea aceasta?... 
Verificaţi întotdeauna realitatea şi învăţaţi să o observaţi!... 
Planşele lui Sami şi câteva şedinţe de disecţie într-o sală de 
autopsie fac pentru pictor uneori mai mult decât toate 
tablourile lui Rafael, prietene Egor. Aceasta ne-o învaţă şi 
Leonardo da Vinci!... Marele, într-adevăr marele Leonardo. 
În loc de inspiraţie, punea înainte observaţia experimentală, 
ordinea şi metoda sintetică. De aceea a fost întotdeauna 
stăpânul subiectului, în loc să fie servul subiectului. De 
aceea perfecțiunea lui are ceva misterios, ca şi femeile lui. 
Ca Gioconda, SfântaAna şi misteriosul Sfântul loan, care 
era poate şi acela o femeie, dar în orice caz n-avea şase 
degete la mână. Secretul e simplu, prietene Egor! Leonardo 
da Vinci nu era numai pictor, numai mână şi ochi. Era o 
inteligenţă!... Pictura, pentru dânsul, însemna un fel de 
exprimare a unui om deprins să se mişte într-un vast sistem 
inte-lectual. Leonardo era un matematic, un fiziolog, un 
inginer, un inventator, un savant, un filosof... Ştia ce este 
acela un calcul al probabilităților... Nu trecea oare la curtea 
lui Ludovic le More79 drept un mag, fiindcă îi plăcea să 
pună şi să dezlege enigme?... Nu fabrica monştri, făpturi 
supranaturale, fie numai în desen, fie chiar în jucării 
mecanice?... Studia pur şi simplu tot ceea ce e urât şi 
înfricoşător, cu sângele rece al fiziologului imparţial. Nimic 


nu e urât în viaţă, de vreme ce şi urâtul e o formă a vieţii... 
Aţi văzut vreodată caricaturile lui?... Vă asigur că se poate 
învăţa din ele ceva mai mult decât din Madona mai sus 
pomenită a lui Rafael. Fiecare caricatură e o teoremă a 
facultăţilor de expresie. Din contracția unui muşchi rezolva 
secretul rânjetului hidos şi al surâsului ideal... Pentru el 
matematica şi poezia, pictura şi muzica, sculptura şi 
arhitectura, mecanica şi ingineria, însemnau un tot. Se 
completau, se împleteau, se întrepă-trundeau. N-a făcut 
niciodată ceva frumos, nu l-a preocupat aceasta. Dincolo de 
frumos, a presimţit misterul... Naivii se minunează că în 
desenele lui s-au găsit cele dintâi proiecte logice ale 
maşinilor de zburat... Mai interesant ar fi să ne imaginăm 
ce vor fi spus despre ele contemporanii lui, chiar protectorii 
lui... Un Ludovic le More, un Cezar Borgia80, un Francisc 
1861. Proiectele lui erau mai mari decât vremurile lui. Era 
prea mare şi prea complet! Rafael era numai un copilandru 
divin... 

Rămăsesem locului. Patronul se afla acum lângă Gustav. 
Pusese mâna pe rotiţele de dur-aluminiu, turnate lichid 
incandescent în tiparele de pământ refractar şi răcite în 
zece minute, să reziste la o sută de turaţii pe secundă, ca 
piesele motoarelor de avion. Arăta un defect. Gustav îl 
asculta şi aproba dând din cap. 

Am privit unul la altul, Egor şi eu. Surâdeam stânjemţi. În 
ochii lui Egor, citeam neîncrederea. A doua zi a venit cu o 
reproducere după Madona lui Rafael, din muzeul de la 
Dresda. Răscolise toate librăriile. Patronul avea dreptate. 
Nu lipseau nici cele şase degete ale Sfântu-lui. Nu-i 
crescuse nici aripa lipsă a îngerului cu ochi melancolici. lar 
divina Madonă nu-şi schimbase mâna din cea mai 
nefirească poziţie în care o mamă şi-a ţinut vreodată 
pruncul în braţe. 

— Două ore, două ore am stat înaintea originalului la 
muzeu, când eram elev la belearte şi n-am văzut nimic, se 
căina Egor Uvarovici Karataiev. Acasă, la Moscova, aveam o 


reproducere mare, în culori, şi n-am văzut nimic... 
Dimineaţa, când deschideam ochii, mă deşteptam cu tabloul 
în faţă. Şi n-am văzut nimic! Aceasta e ceva nemaipomenit... 
Am să arunc pensulele. Nu mai fac nici o pictură. Sunt un 
măgar!... Nu sunt bun decât de ajutor de profesor de 
călărie... Elefterescule! Ia poftim aci, gaşpadin Elefterescu! 

Câinele se apropia pe picioarele strâmbe de crocodil şi 
privea supus în ochii stăpânului. 

— 'Te uiţi la mine şi te bucuri? Exploda Egor. Na! Mai râzi, 
pan Elefterescu?... Mai bucură-te şi te veseleşte atunci, 
gaşpadin Elefterescu...! 

Egor Uvarovici Karataiev îl pocnea cu vârful cizmei peste 
bot şi în burtă, iar bietul Elefterescu nu arăta nici un semn 
de bucurie, după cum nu arăta niciunul de in-dignare sau 
revoltă. Acum ştiam că seara, când Egor se opreşte la 
cârciumă să-şi împlinească porţia de spirt şi să cânte din 
armonică tot repertoriul stepelor, al Caucazului şi al 
Donului, câteodată cuprins de înduioşare, îl urcă pe 
Elefterescu pe ghenunchi, îl sărută şi plânge, îşi cere 
iertare şi îl dezmiardă, până ce câinele, prinzând curaj, îl 
linge pe gură cu o limbă rapidă ca o săgeată. 

Atunci Egor îl apucă de coadă şi îl aruncă din praştie, cu 
botul într-un ungher al încăperii. 

— Aha! Răcneşte la el, izbindu-l cu tocul şi cu vârful 
cizmei. Din nou sărutul lui luda, pan Elefterescu? Din nou 
mă săruţi, ca să mă vinzi pentru treizeci de talanţi? 

Elelterescu icneşte sub lovituri şi rabdă. Pe urmă porneşte 
dând voios din coadă, înaintea stăpânului, să schimbe o 
cârciumă pe alta, unde îl aşteaptă aceleaşi dezmierdări şi 
aceleaşi vârfuri de cizmă. 

Sami susţinea că picioarele lui Elefterescu s-au scurtat 
până la ultima expresie numai fiindcă s-au tocit pe 
trotuarele Bucureştilor, urmându-şi cu fidelitate stăpânul, 
în toate cârciumile şi bodegile pe care le cutreiera Egor 
până târziu, după miezul nopţii, să propovăduiască 
tovarăşilor întâmplători de pahar, credinţa în Dumnezeu şi 


în Diavol, în mister şi în destin, în migraţia sufletelor şi în 
alte miracole oculte. A doua zi, dimineaţa, Egor era odihnit 
şi plin de însufleţire la datorie, fluiera cântecele căzăceşti şi 
izbea din pintenii invizibili, modelând lutul sau zugrăvind 
pânza cu aceeaşi patimă cheltuită noaptea să ucidă ceva din 
el, ca orice rus autentic şi vrednic de stimă. Elefterescu se 
întindea cu botul pe labe. Aţipea visa urât, scâncind prin 
somn, ca un răufăcător cu conştiinţa încăr-cată. Şi poate 
era într-adevăr un asemenea răufăcător. 

Egor Uvarovici Karataiev nu mai păstra niei o îndoială în 
această privinţă. 

În ziua când am legat prietenie, m-a dus la cârciuma de 
peste drum să-mi împărtăşească istoria acestui ticălos între 
ticăloşi. Era o întâmplare care îi confirma întru totul 
credinţa lui nestrămutată în migraţia sufletelor. 

— Îl vezi? Mi-l arătă cu mâna în care ţinea ceaşca aburită 
de ţuică fiartă. Crezi că e câine?... E avocat! E pan 
Elefterescu, prietenul meu... i-am spus că am să-ţi po- 
vestesc când am să găsesc ţigări. Avem ţigări, avem ţuică 
fiartă. Ne-am asigurat pe toată iarna. Nicivo... Putem sta de 
vorbă în tihnă. Elefterescule, poftim aci, pan Elefterescu şi 
ascultă. Îţi dau voie să protestezi, dacă eu am să mint un 
singur cuvânt... 

Elefterescu se aşezase la picioarele lui Egor, sprijinit în 
coadă, cu ochii în ochii stăpânului. 

— Îl vezi cum priveşte? Continuă Egor. Priveşte ca un om, 
fiindcă înţelege ca un om. Şi înţelege ca un om, fiindcă e 
om. Aprinde o ţigară de aci şi ascultă, ca să-mi dai 
dreptate... Când am fugit din Rusia nu eram un muritor de 
foame ca acum. Am adus în valiză economiile tatei şi 
bijuteriile mamei. Una cu alta, şapte sute cincizeci de mii de 
lei; trei sferturi de milion în bani de-ai voştri. Am ajuns... 
Am făcut cunoştinţe ici şi colo... M-am împrietenit şi cu 
avocatul Elefterescu, la restaurantul Cavura, unde am făcut 
cu el un chef straşnic... Dimineaţa, îi mărturisesc eu că-mi 
place ţara românească şi că vreau să rămân aci, nu să 


pornesc ca alţii spre Franţa, Italia, America. Într-un an, am 
vreme să învăţ limba, poate fac o expoziţie, poate găsesc un 
angajament de pictor decorator la vreun teatru de-al 
vostru. Îi spun noului meu prieten Elefterescu toate acestea 
şi îi mai spun că am deocamdată cu ce trăi. Mă spovedesc 
că am de plasat vreo trei sferturi de milion şi îl întreb să-mi 
dea un sfat. Elefterescu se ridică în picioare de la masă şi 
vine să mă sărute. Pupă-mă! Spune. Eu sunt omul tău! 
Mărturiseşte, Elefterescule, dacă nu m-ai pupat şi nu mi-ai 
spus că sunt omul tău? 

Elelterescu privea ţintă, cu ochii lui cafenii. Auzindu-şi 
numele, clătină din coadă, ceea ce putea fi interpretat la 
nevoie ca un semn de confirmare. 

— Îl vezi? Nici el nu poate să nu recunoască adevărul... M- 
a pupat! Sărutul lui luda! Mi-a spus că sunt omul lui. 
Aşteaptă să vezi ce fel de om... Ne dăm întâlnire a doua zi. 
Îi aduc actele. Îmi capătă autorizaţie să rămân în ţară până 
în vecii vecilor, fiindcă am fost aghiotant al lui Scerbacev pe 
frontul vostru. Pe urmă îi aduc banii să-i plaseze el. Îi număr 
trei sferturi de milion, îmi dă chitanţă. Îl întreb unde şi cum 
îi plasează. Elefterescu se supără... 

Am sau n-am încredere în el? Dacă am, să-l las să facă şi să 
dreagă cum o şti el... E secretul lui. Bine! Fie secretul lui!... 
O dată la trei luni, îmi plătea venit. Eram cei mai buni 
prieteni de pe lume şi Elefterescu era cel mai de treabă 
avocat... Trece un an. Într-o zi mă duc la Elefte-rescu acasă. 
Nu-l mai văzusem de-o lună. Sun. Întreb. Elefterescu mort! 
Bietul Elefterescu!... Să moară un om zdravân şi rumen ca 
el, din senin - m-a apucat jalea. Şi l-am plâns pe prietenul 
meu Elefterescu. După ce-mi şterg lacrimile cu batista, 
întreb de secretarul lui Elefterescu şi-i arăt chitanţa pentru 
banii plasați. Secretarul lui Elefterescu începe să râdă. De o 
săptămână tot chitanţe de acestea vedea el. Elefterescu 
găsise cel mai bun plasament. Mânca-se banii, iar când îi 
terminase pe ai mei şi pe ai altora, pusese mâinile pe piept 
şi murise. Ei! Acum pe cine să dau în judecată?... Aveam 


exact cinci sute de lei şi plata la hotel în întârziere cu o 
lună. Nicivo! Am scuipat şi l-am blestemat pe Elefterescu, 
să se sfârlogească în fundul Infernului, cum am rămas eu să 
mă sfârlogesc în ţară străină... Când să plec, văd că se ţine 
un căţel după mine. Îl alung. Vine îndărăt! Îl lovesc peste 
bot; nu suflă nimic. Mă uit mai bine. Mi se pare mie că în 
ochii lui văd ceva foarte cunoscut. Ei drăcie! Uite la ochii 
lui!... Cu ochii aceştia mă privea şi atunci, iar eu îi 
cunoşteam... 

Elefterescu se uita la Egor şi Egor se uita la Elefterescu. 

— Uite aşa ne-am privit... Pe urmă am înţeles. Ochii 
aceştia sunt ochii lui Elefterescu... Şi am mai înţeles 
altceva. Am înţeles că sufletul lui Elefterescu trecuse în trup 
de câine, să nu mă slăbească pas cu pas şi să-şi primească 
răsplata fiindcă m-a lăsat fără nici o copeică pe lume... Îl 
bat. Îl alung. De doi ani, nu l-am cruțat o zi... El tace şi 
rabdă! Ştie că-i vinovat şi că trebuie să ispăşească... l-am 
dat fel de fel de nume, ca să încerc. N-a răspuns nici la 
unul. Cum i-am spus Elefterescu, a început să clatine din 
coadă, să ţopăie şi să se bucure, după cum îl vezi. De atunci 
îl pocnesc peste burtă şi peste bot; iar el, în loc să scheaune 
şi să fugă, îmi cere din ochi să-l mai pocnesc şi să-i uşurez 
sufletul... Pe urmă, când are să sfârşească de ispăşit, 
sufletul lui are să treacă în alt Elefterescu, descărcat de 
păcate şi purificat. Nicivo! Până atunci am făcut amândoi o 
afacere bună. Eu mă răcoresc pe un ticălos care m-a lăsat 
pe drumuri în ţară străină; el se spală de păcate. Şi suntem 
chit. Bagi de seamă cum se cere bătut? Numai nu vorbeşte. 
Ia poftim, gaşpadin Elefterescu! 

Câinele se ridică şi aşteptă înţepenit pe picioarele lui 
scurte şi răsucite, de crocodil. 

Egor îi pocni câteva vârfuri de cizmă peste bot, apoi îl 
apucă de pielea spinării şi îi făcu vânt sub masă. 

— Îţi spun drept, îmi mărturisi după o pauză, câteodată 
mă satur. Îl alung: „Mai du-te şi la alţii, gaşpadin 
Elefterescu, să te mai bală şi alţii. Secretarul tău mi-a spus 


LI 


că ai mai mâncat şi banii altora... Mai lasă-mă pe mine 
Crezi că vrea? Crezi că pot scăpa de dânsul?... Şi n-am ce-i 
face. Trebuie să mă supun. E voinţa lui Dumnezeu. N-am 
drept să refuz mântuirea păcătosului. Eu sunt creştin 
pravoslavnic şi nu pot să ies din învăţătura evangheliei...! 

Aceasta e povestea lui Elefterescu şi a prietenului meu, 
Egor Uvarovici Karataiev, care avea astfel motivele sale să 
creadă şi în migraţia sufletelor. 

IV. 

OCHIUL LUI ELIAZAR. 

După Bobotează, o ninsoare domoală şi înfoiată a 
transfigurat oraşul. Toate hăâzăniile triste, acoperişurile 
negre, grilajurile într-o râlă şi movilele de gunoaie sleite au 
dispărut într-un alb şi purificat decor polar. Pe urmă gerul a 
pus ferege de gheaţă la ferestre. Era un cer sticlos cu 
sclipet de stele noaptea şi cu scârţâit cristalic sub paşi. 

Egor sosea înfăşurat într-o şubă căzăcească, lungă până în 
pământ şi încreţită la cingătoare ca o fustă. Se bucura 
copilăreşte de această iarnă care-i amintea troienele 
Moscovei. 'Tropăia, sufla în pumni să-şi dezmorţească 
degetele, scutura căciula lată de astrahan brumăriu, mai 
arunca în treacăt câte un vârf de cizmă în burta lui 
Elefterescu şi se aşternea la lucru fluierând Troica-Troica, 
de răsuna atelierul până la camerele noastre de sus. 

Dar pe străzi, întâlneam tot mai multe dricuri de morţi, iar 
cerşetorii întindeau acum mâna vânătă de frig cu o 
ameninţare în glas. Pentru spălătoarea de cadavre dura, 
fără îndoială, un sezon bun, cum nu mai apucase de pe 
vremea războiului. Cu grabă şi cu teamă parcă, intram în 
celula mea, mă dogoream lângă soba încinsă, evitam 
priveliştea duşmănoasă a străzii de unde am fost cules şi 
salvat. Aveam şi eu acum o haină groasă şi arătoasă, un 
palton moltonat şi încălțări omeneşti. 

Aveam o încăpere numai a mea, la o mansardă, cu lemnele 
frumos clădite lângă perete, ca o bibliotecă, şi cu un pat cu 
resorturi: mă saluta birtaşul, mă cunoştea băcanul din colţ, 


mă întreba de sănătate şi de situaţia politică bărbierul, iar 
proprietăreasa purta grijă să găsesc seara apă fierbinte în 
ceainic. Reintram în umanitate pe la periferie şi mă 
simţeam fericit cum n-am fost niciodată; nici atunci când mă 
aştepta Hispanoul la scara hotelului Carlton de la Cannes; 
nici atunci când ne purta iahtul lui Dickie Hood dintr-un 
port mediteranean în altul, pe o mare când de peruzea, 
când de cobalt, când de indigo, de la o plajă cu nisipul blond 
la un țărm cu palmieri, de la un Palace cu dancing şi jazz la 
o ruină romană sau maură. 

O mare linişte coborâse în mine. O mare împăcare cu 
viaţa. Făceam proiecte. Pusesem şi trei mii de lei la o parte, 
în fundul unei lădiţe de recrut. Până în toamnă socoteam că 
vor fi douăsprezece ori cinsprezece. Destul capital de 
rezistenţă ca să pot aştepta un concert sau, pentru un 
început, măcar un angajament într-o orchestră oarecare, de 
Simfonic sau de Operă, atunci când patronul va porni cu 
Baletul lui mecanic să cutreiere lumea şi s-o uimească. 

Trebuinţele mele erau modeste, ambițiile la fel. Nici o clipă 
nu simţeam îndemnul să încerc o comparaţie melancolică 
între existenţa-mi de acum trei, patru şi cinci ani, şi între 
mediocritatea mulţumirilor de astăzi. Nu-mi păreau o 
declasare. Dimpotrivă. Înseninau resuscitarea. Chiar 
oglinda din faţa ligheanului sărăcăcios de tinichea îmi arăta 
alt chip, împrospătat şi tânăr, cu altă lumină în ochi şi cu 
trăsăturile înnobilate. 

Într-o zi m-am încrucişat în stradă cu Faty. L-am privit 
drept în faţă, fără să-mi dau seama, fiindcă îmi erau 
gândurile aiurea. Nu m-a recunoscut; el, care mă 
recunoscuse până şi în zdrenţele de vagabond. Între junele 
de nimic, de pe terasa de la Monte-Carlo, şi între 
haimanaua ruptă în coate, descoperise uşor, dintr-o singură 
aruncătură de ochi, asemuirea şi legătura indisolubilă ca 
fatalitatea. Ne identificase, fiindcă purtam acelaşi stigmat. 
Fiindcă unul îl completa pe celălalt; unul era succesorul 
inevitabil al celuilalt. Eu, cel de acum, i-am apărut însă un 


necunoscut. Un necunoscut, fiindcă într-adevăr în omul 
modest, mediocru, statistic, de acum, nu mai supravieţuia 
nimic din celălalt om de odinioară, din ceilalţi doi. 

M-am pomenit fluierând, tot aşa de voios ca Egor 
Uvarovici Karataiev. Eram liber. Eram în sfârşit eu, cu-răţat 
de toată zgura străină din mine. Toate au fost pentru 
această eliberare. Viaţa mi-a fost scumpă deodată ca un 
mare bun; cucerită cu suferinţe şi umilire, cu înfrângeri şi 
cu scufundări, înadins ca s-o pot preţui în toată 
deplinătatea, aşa cum cea mai pustie şi dezolată insulă 
devine un liman paradisiac pentru naufragiatul zvârlit de 
talazuri la țărm, când renunţase să mai mişte braţele 
moarte din umeri. 

Mă înduioşau toate existenţele mărunte din jurul meu. Era 
şi acesta alt semn al resuscitării. În cealaltă fiinţă a mea, a 
odraslei de bani-gata, nici nu le obser-vasem aceste 
existenţe, nici nu le bănuiam. Nume, chi-puri, straie, 
necazuri şi bucurii, toate se confundau într-o zvârcolire de 
elemente inferioare, de figuraţii umane, nevrednice de vreo 
luare aminte. Că puteau fi acolo eroisme obscure, bravuri 
niciodată recompensate, dureri şi catastrofe, nici nu m-a 
încercat vreodată gândul. Era mult mai interesantă şi 
pitorească viaţa furnicilor, din Entomologia lui Fabre sau 
din cărţile lui Maeterlinck82. 

Acum mi se deschisese ochii şi inima la acest univers 
necunoscut: participam la convulsiile unei lumi altfel reale 
decât forfota spumei omeneşti de pe Coasta de Azur, din ale 
cărei irizaţii de bule cu aer rămâne în pumn o drojdie 
murdară şi acră. Ce căutasem acolo? Şi ce miracol unic mă 
salvase de acolo? 

Acolo; mâine era întotdeauna o zi deşartă sau o zi de 
spaimă. 

Aci; mâine era o zi de împăcare cu viaţa şi o zi de 
speranţă. 

Tovarăşii mei treceau prin iarnă cu acelaşi simţământ de 
siguranţă şi cu naive proiecte de viitor, mişcătoare în 


cuminţenia lor timidă şi mediocră. 

Maftei, rândaşul, se hrănea cu brânză şi pâine, adunând 
cojile pentru a doua zi. Cu acest preţ îşi agonisea puţinul să 
răscumpere o jumătate din casa şi din pământul stăpânit în 
devălmăşie cu nu ştiu ce frate ori cumnat, departe, într-un 
sat bucovinean de la poala unei păduri de mesteacăni şi 
fagi. Era un om tăcut şi mocnit, cu fruntea teşită şi cu 
mâinile lungi, până la genunchi. Cum spunea Sami, 
coborâse abia de alaltăieri din maimuţă. Dar când pomenea 
despre satul acela, deodată glasul tremura înecat şi 
fierbinte, amestecând într-o magie numai de el înţeleasă 
formule de incantaţiune, unde era vorba de boi, de nevastă 
rămasă la vatră, de copii, de fagi, de fânețe, de-un 
perceptor hapsân şi de-o vacă despre care a primit răvaş că 
stă să fete până în două săptămâni. 

Ca dânsul şi doar cu neînsemnate variante, îşi pregăteau o 
fericire a lor toţi ceilalţi simbriaşi ai patronului salvaţi din 
naufragiu într-o dimineaţă de toamnă: Gaston, fecior de 
vădană dezmierdat acasă cu diminutivul indigen Guta, 
înainte de a-şi alege un pseudonim mai adecvat carierei 
coregrafice, fără noroc până acum, deşi era născut cu un fin 
instinct al euritmiei până în vârful unghiilor; Betty, cu ochii 
ca marea la Saint-Malo; Gustav şi Sami, poate chiar Egor 
hotărât să-şi caute la iarna viitoare compatrioţii emigraţi 
într-o capitală apuseană mai prielnică meşteşugului 
pictoricesc şi sculptoricesc; poate chiar Ludmila, care nu 
povestise niciodată nimic, nimănui, despre aspiraţiile ei 
viitoare, desigur tot atât de sfielnice ca făptura-i plăpândă 
şi ştearsă. 

Pentru toţi, patronul însemnase o Providenţă, la o răscruce 
de destine. Înainte de a însufleţi păpuşile mecanice cu o 
viaţă de resorturi şi rotiţe, în artificialul lui absolut, ne 
dăruise nouă viaţă şi încredere în viaţă, din ceasul când am 
rămas să aşteptăm în ploaia câinoasă de noiembrie, numai 
noi, ultimii resignaţi, cu frunţile plecate, ca vitele în ţarcul 
unui abator. 


Cum nu l-am fi iubit oare şi cum nu i-am fi fost devotați cu 
trup şi suflet, aşa cum ne căutase şi ne găsise? 

Gustav, mecanicul neamţ, în una din cele dintâi zile, îmi 
atinse pe piept locul inimii, cu cheia franceză, spunându-mi 
că a descoperit unde se află resortul deteriorat. 

— Aci este ceva bolnav... 

Şi ridicase cheia la buzele mele chinuite într-un surâs 
silnic: 

— Şi aci încă... Râsul acesta are ceva tot atât de stricat!... 

Văzuse într-adevăr tot ce-am adus din vasta lume cu mine, 
mort şi descompus. Ştiuse de unde „să mă înceapă”. lar 
gestul lui, răsucind cheia franceză între degetele unse de 
ulei şi de pilitură de alamă, părea că e gata să înceapă a 
desface gratiile coastelor, să deschidă cutia inimii şi să 
întărească articulațiile relaxate, să strângă o piuliţă, să 
pună la loc o bielă, să revizuiască tot mecanismul uzat, uzat, 
uzat... 

Acum, într-o dimineaţă, când îi vorbeam, ridicase ochii lui 
decoloraţi şi, odată cu ochii, cheia franceză. Îmi atinse din 
nou pieptul, în dreptul inimii, cu unealta de metal: 

— Îmi pare că n-aş mai avea nimic de făcut aci, camerad! 
Funcţionează ca un cronometru... 

Am început să râd. 

— Şi aci s-a reparat totul! Îmi atinse buzele cu oţelul rece. 
Pot să-ţi semnez o garanţie pe douăzeci şi cinci de ani, 
întărită cu viza patronului... 

Glumele lui Gustav erau greoaie, după chipul şi 
asemănarea lui de şvab hrănit cu frankfurteri şi bere. Dar 
mi-au făcut de data aceasta o plăcere deosebită, ca şi cum 
aş mai fi avut nevoie de garanţie pe douăzeci şi cinci de ani, 
cu viza patronului. 

— Mai cunosc un mecanism care s-a revizuit singur. Bagă 
de seamă! Îmi pare că nu eşti străin, străin de tot, de ce se 
întâmplă acolo... 

Cheia franceză arăta spre fundul atelierului. Am urmărit 
cu ochii direcţia. În colţul ei, Ludmila împungea cu acul în 


mătasea unui costum de culoarea cerului. Nu i se vedeau 
ochii. Era plecată deasupra lucrului, ghemuită pe scaun, cu 
cerul de mătase desfăşurat pe genunchi. În ungherul acela, 
nimeni nu-i auzea glasul; toţi îi uitau prezenţa. Numai 
soarele oblic coborât prin fereastra înaltă punea un nimb 
deasupra frunţii bombate şi în jurul pălului blond, lung şi 
înnodat într-un conci de modă desuetă. 

N-am înţeles: 

— Ce vrei să spui? 

Gustav m-a ameninţat cu cheia franceză şi mi-a răspuns cu 
râsul lui gros, înlocuind cuvintele cu melodia câncântecului 
Zwei Herzen în drei viertel Takt83. 

Când se apucă un şvab gros să glumească, e mai stupid ca 
un ipopotam făcând graţii de ingenuă. L-am lăsat la 
cântecu-i nerod şi m-am urcat sus, să descifrez partiturile 
încredințate aseară de patron. Era un balet nou, necunos- 
cut; un manuscris fără numele autorului, pentru clavir şi 
vioară, şi al treilea text, pentru un instrument imposibil şi 
absurd, cum nu există încă unul de o gamă atât de vastă şi 
completă, cu atât de bruscă trecere pe toate scările instru- 
mentelor: o adevărată orchestrație într-o singură sursă 
sonoră. L-am pus la o parte şi până la douăsprezece am 
luptat cu melodiile pentru vioară şi piano. 

Înţelegeam pe ce cale şi cu ce tact m-a adus patronul până 
aci. Trei luni recunoşteam că i-am furat timpul. L-am folosit 
numai pentru mine, ca să reînvăţ ceea te uitasem şi să învăţ 
ceea ce nu ştiusem. Toate baletele pe care mi le-a pus până 
acum înainte, săptămână cu săptămână: Cleopatra84 şi 
Prinţul Igor, 85 Petruşca şi Șeherezada, 86 Carnavalul87 şi 
Spectrul rozei, 88 Invitaţia89 şi Daphnis, 90 Coppelia din 
cea dintâi zi şi După amiaza unui faun91 de săptămână 
trecută, nu l-au interesat decât ca ucenicie pen-tru mine şi 
ca simple exerciţii de aplicaţie pentru mine şi pentru 
Gaston împreună, în vederea acestui balet ultim, fără nume 
şi fără autor, dar depăşindu-le pe toate. 

Am plecat cel din urmă; m-am întors cel dintâi. 


În culoar, Maftei îşi lăsă coaja de pâine şi boţul de brânză 
minuscul cât o nucă, se ridică de pe capătul băncii şi, 
ştergându-şi mustăţile cu dosul mâinii, mă anunţă: 

— Pe dumneata, te aşteaptă patronul!... Pe ceilalţi, a spus 
că-i roagă să vină mai târziu; peste vreo două ceasuri. Sau 
dacă doresc, să se urce sus... 

Pe urmă, misterios: 

— A mai adus altă drăcărie!... Un fel de lădiţă, cu marafet! 

— Bine, Maftei! Stai şi-ţi termină brânza şi pita... 

Maftei se aşeză la loc, pe capătul băncii, unde îşi întinsese 
masa pe o bucată de ziar unsuros. 

În atelier, patronul se plimba cu mâinile la spate, în 
redingota verzuie, făcându-şi loc printre sulurile de pânză 
şi plăcile de alamă, păşind peste tiparele de gips şi res- 
turile de tul, de organdi şi brocard, aşa cum avea sala 
noastră comună de lucru, în timpul zilei, înfăţişarea unui 
bazar după un început de incendiu. Nu mă auzise. Era 
întors cu spatele şi mergea spre fundul încăperii. Se oprise 
în faţa unei cutii dreptunghiulare de lemn, aşezată pe un 
suport. O examină fără să o atingă, plecându-se cu mâinile 
la spate în manşetele tari şi rotunde. 

Ridică o mână; pe urmă, cealaltă... Un sunet necunoscut, 
un glas de om, de vioară, de flaut, răspunse din spaţiu... 
Mâna dreaptă cobori. Glasul se stinse. 

Patronul trosni din degete şi păru satisfăcut. Se întoarse şi 
dădu ochii cu mine. 

— Ai şi sosit, prietene? Perfect... Pentru astăzi ţi-am 
pregătit de lucru... Avem de lucru împreună. 

Mă invită să mă aşez la clavirul cel mare, de concert. 
Coborâse din celula mea partiturile baletului fără nume. 
Coborâse şi vioara. Deschise el cutia, acordă el strunele, 
trase el arcuşul pe sacâz şi îmi făcu semn să începem. Cu 
dânsul totul devenea uşor, chiar şi acompaniamentul unui 
op pe care nu-l cunoscusem cu şase ore înainte. 

— Pasabil... Pasabil! Spuse cu un surâs de încurajare 
făcând semn de aşa şi aşa cu degetele uscate. Pentru înce- 


put, chiar bine!... În trei zile are să fie perfect. Acum să 
schimbăm locurile... 

A trecut el la clavir, am culcat eu sub bărbie vioara. A mers 
ceva mai greu, dar mult mai sprinten şi viu de cum mă 
descurajase acelaşi balet, sus, singur, cerându-mi arcuş, 
digitaţie şi supleţe de virtuos între virtuoşi. 

După ultimul acord, patronul se răsuci cu tot cu taburet şi 
cu palmele osoase pe genunchi, mă privi în sus, de sub 
ochelarii de scafandru: 

— Ai înţeles şi aceasta?... Dacă o luam de la început de aci, 
fugeai să nu te mai prind nici astăzi! Tot secretul este 
răbdarea... Răbdarea şi încrederea... Pot spune, prietene, 
că nu m-am înşelat cu niciunul dintre voi... Dar mai ales, nu 
m-am înşelat cu dumneata... Aceasta mă incintă pentru 
mine; mă bucură pentru dumneata. Când avem să ne 
despărţim, ai să poţi zbura singur, cu aripi proprii... Ce zici? 
Ai vreun proiect...? 

Am îngăimat planurile mele încă nebuloase, fiindcă până la 
ele mai era o jumătate de an, trei sferturi, poate un an. 
Angajamentul într-o orchestră, într-un cvartet, după ce-mi 
voi face dovada unor onorabile însuşiri de execu-tant; iar 
mai târziu, cine ştie? Poate un concert, dacă nu o serie de 
concerte. Se mai întâmplase minunea, în muzică tot aşa ca 
şi în pictură, să-şi descopere cineva chemarea abia în 
preajma vârstei de treizeci de ani. 

Patronul mă cerceta cu privirea pătrunzătoare de sub 
lentilele convexe, fără surâsul maliţios din totdeauna. 

— E ceea ce mă aşteptam! Declară ridicându-se. Numai 
să-mi dai voie să-ţi adaog un sfat. Dumneata nu eşti un om 
care să poţi trece singur prin viaţă. Nu ai destulă fermitate. 
Destulă personalitate... Urli cu lupii sau cânţi cu privighe- 
torile, după cum ai căzut între lupi sau privighetori. Ai 
nevoie de cineva să te apere de dumneata însuţi... Am 
ghicit? 

— Aceasta a trecut! Am vorbit încet, aplecând ochii ca un 
vinovat, ca şi cum ar fi cunoscut viaţa mea tăinuită pe care 


n-o bănuia nimeni de aci. 

— A trecut? Sclipi privirea în dosul ochelarilor de 
scafandru. Aceasta nu trece niciodată! Dormitează şi, 
fiindcă a aţipit şi te păsuieşte, crezi că a murit... Pe urmă, 
într-o bună dimineaţă, începe să se dezmorţească şi să 
scoată unghiile... Eu am priceput că există cineva, care n-ar 
dori nimic alt, decât să-ţi fie în viaţă această tovarăşă de 
care ai nevoie, ca să te apere de dumneata singur... Am 
ochi buni! Nu m-am înşelat niciodată. Priveşte mai atent în 
jurul dumitale. Aminteşte-ţi că trecem uneori pe lângă 
fericire, numai fiindcă această fericire nu se anunţă cu 
nimic strălucitoare, stă pitită în veşmânt tern, aşa cum şi 
fluturele somnolează până ce-şi împlineşte ciclul, mai întâi 
într-o crisalidă fără nici o frumuseţe. Nu te uita indignat!... 
N-am defel intenţia să concurez industria doamnei Esme- 
ralda, care s-a şi interesat de la Maftei al nostru, dacă n-am 
cumva vreo fată de măritat şi cam de ce venituri dispun. [i 
le-am vorbit toate acestea fiindcă dacă aş fi tăcut m-aş fi 
simţit vinovat faţă de mine, faţă de dumneata şi faţă... Faţă 
de... Sper că ai să înţelegi, cine... 

Patronul îşi trosni degetele uscate, îşi scutură manşetele 
rotunde şi, mângâindu-şi bărbiţa, rosti cu alt glas: 

— Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la ale noastre. Să o 
luăm da capo!... Aşază-te în locul meu la clavir, să mai 
încercăm şi altfel de acompaniament. 

Alese partitura pentru instrumentul necunoscut. O 
deschise pe suport în faţa cutiei dreptunghiulare de lemn. 
Se întoarse, comandând: 

— Începem! 

Am început. 

Doamne! Ce glasuri? Ce sunete? Ce modulaţii? Ce 
orchestră întreagă acompaniam? La acest biet clavir, care- 
mi păru deodată o stângace şi imperfectă jucărie mecanică? 

A fost peste puterile mele. M-am oprit. M-am oprit, să 
privesc. Patronul continua. În redingota verzuie, cu 


manşetele lui tari şi cu ochelarii de scafandru, culegea 
modulaţii din spaţiu. 

Un cântec din vid. Degetele uscate, apropiindu-se şi 
depărtându-se, ondulând şi vibrând - un şef de orchestră 
invizibil, conducând o orchestră invizibilă. Încă nu mai 
văzusem, încă nu mai auzisem aceasta. În sunetul flautului 
şi în suspinul vioarei apărea gravă modulaţia violoncelului, 
se înălţau toate în tumult de fligoarne şi în izbucnire de 
talere, rămânea suspendat numai plânsul melancolic al 
oboiului şi când toate mureau, o vocală umană, sfâşietoare 
şi pură, sosea din depărtările nevăzute să se întoarcă tot 
aşa de fantomatic - o umbră de glas omenesc. Mâna stângă 
comanda vidului, ca un brat impunând ascultare şi atenţie; 
mâna dreaptă săvârşea ea singură magia, pescuind undele 
armoniilor, împletindu-le, răsucindu-le în jerbe, aruncându- 
le în constelații sonore să le culeagă topite într-un singur 
suspin. 

Tăcerea lăsă un gol ireal. 

Patronul cobori de pe podiul înălţat de o palmă şi veni la 
mine, trosnindu-şi degetele. 

— Nu ne-a fost vorba aşa! Mă dojeni, surâzând cu toată 
sclipirea privirii maliţioase sub ochelari. Te credeam mai 
rezistent pregătit surprizelor... De altfel, nu e nici o 
surpriză...! 

Am gângăvit nu ştiu ce. M-am ridicat şi am mers să 
cercetez şi să pipăi cutia miracolului. Patronul m-a aşezat 
ca pe-un recrut la fotograf, potrivindu-mi distanţa şi 
mâinile. 

La cel dintâi gest, am cules şi eu din spaţiu un fel de urlet 
cacofonic, ca un indignat huideo! Răcnit de toate duhurile 
invizibile, în explozie de tobe şi talgere, în fluierături de 
piculină şi grohăit de contrabas. Patronul râdea cum nu |- 
am văzut înveselit niciodată. M-am simţit ofensat de 
primirea ostilă a orchestrei din nevăzut. 

— Nu e nimic! Mă consolă. În trei zile, aveţi să fiţi cei mai 
buni prieteni... Acum să desfacem piesă cu piesă, şi ai să 


vezi că e un miracol foarte banal. 

Într-adevăr, sub mâna şi cu explicaţiile patronului, mi- 
racolul apărea foarte banal. O simplă aplicaţie, o concluzie 
logică, orchestraţia undelor eterice: exploatarea, dacă s-ar 
putea spune, a defectelor din transmisia aparatelor de ra- 
dio, disciplinate şi armonizate. Ceea ce a încercat şi a iz- 
butit în parte profesorul Leo Theremin, Armand Grivelet, 
Bertrand şi Pierre 'Toulon; ceea ce patronul desăvârşise 
înainte de toţi aceştia şi înţelegea să folosească drept unică 
orchestră pentru Baletul său mecanic, aşa ca totul să 
însemne cu adevărat triumful artificialului absolut. 

— Şi încă, vorbi patronul, aceasta e numai un început! Să 
continuăm. Ai auzit despre Humphriss? E. A. Humphriss? 
Citesc că e un tânăr de douăzeci şi şase de ani. Şi citesc că 
e pe cale să inventeze vocea sintetică. Bietul băiat! Să nu-i 
risipim iluzia aceasta... Deşi vocea sintetică e aci, în cutiile 
mele. Aşteaptă de mult! 

Patronul scutură câteva cutii cilindrice. Deschise una. 
Desfăcu un rulou de celuloid. Îl puse în zare. Se vedea o 
linie tremurată, ca pe banda unui seismograf. 

— Aci e vocea de soprană, lămuri cu simplitate patronul. 
Vocea celei mai desăvârşite soprane, fiindcă e omenească 
fără să fi fost vreodată omenească şi deci e cruţată de 
imperfecţia naturii omeneşti... Ai să spui iarăşi miracol? Un 
miracol foarte ieftin. M-a costat câţiva metri de carton, o 
sticlă de tuş, o peniță topografică, banda aceasta de 
celuloid şi un aparat fotografic... Am citit că nici tânărul 
Humphriss nu crede că are nevoie de mai mult. Cu atât mai 
bine! Păcat că are să sosească cu douăzeci şi patru de ore 
mai târziu... Cunoşti cartea vicontelui de Vogue despre 
Gorki92? E o carte rară, epuizată. Acolo, am citit eu o 
întâmplare care îmi aminteşte cazul tânărului Humphriss. 
Acum vreo treizeci de ani, la o expoziţie din Petersburg, a 
făcut senzaţie o bicicletă de lemn inventată de un mujic 
siberian. O bicicletă aproape perfectă. Mujicul, la trei sute 
de kilometri de cel mai apro-piat oraş, nu văzuse niciodată 


bicicletă, nu auzise nimic despre existenţa unui asemenea 
mijloc de locomoţie, nu ştia carte... Tot ce născocise era al 
lui, îi aparţinea, era fructul geniului... Cu o foarte, foarte 
mică şi tragică deose-bire! Născocise, bietul, ceea ce fusese 
inventat de altul mai înainte... Inventat şi perfecţionat. 
Riscurile profesiei de inventator, prietene!... 93 Tânărul 
Humphriss a ajuns abia la ruloul de celuloid. Pentru mine, 
acestea sunt numai documente de arhivă... Le păstrez 
pentru vreun muzeu. Sunt o etapă. Ceastălaltă e aci... 
Desfăcu o lădiţă plată, cu interiorul pluşat şi despărţit în 
compartimente. În fiecare celulă se afla un glob, un ochi 
artificial cu iris, pupilă şi cristalin. Ridică unul, îl deschise ca 
pe un banal breloc oarecare. În mijloc era o oglindă 
concavă şi în dosul oglinzii un mecanism complicat şi fin, ca 
rotiţele şi axele unui ceasornic. Îl închise şi îl jucă în palmă. 
— Acesta ne dispensează de acestea! Arătă spre cutiile de 
suluri. În loc să desenez sunetele ca să obţin vocea, le 
transform aci. Le transform nelimitat, aşa cum ochiul 
înregistrează nelimitat din orice carte, orice literă şi din 
orice partitură, orice notă, ca pe urmă coarda vocală să 
transforme semnele în sunete... N-am decât să pun un text 
sub ochiul acesta care nu-i ochi şi ochiul n-am decât să-l 
pun sub proiect, ca să ne citească foarte simplu o pagină 
sau să ne cânte o romanţă, cu o voce perfectă care nu e 
voce... Humphriss a ajuns de-abia la hieroglifele egipţiene şi 
la alfabetul chinezesc. Pentru fiecare sunet un desen. Noi 
am trecut la alfabetul latin, simplificat... Sunetul se citeşte 
singur în literă şi în notă, prin flecuşteţul acesta de 
transformator. Să încercăm o lectură. Pe urmă avem să 
încercăm şi o romanţă... Vrei ochi transformator de te- 
nor?... Dacă nu l-ai auzit niciodată pe Caruso, te poţi 
consola acum!... Te asigur eu că n-a cântat niciodată 
faimosul Caruso atât de pur cum ştie să cânte flecuşteţul 
acesta, cu un simplu aparat de cinematograf vorbitor. 
Lărgisem privire de nebunie şi panică. Mă întreba dacă 
vreau ochi transformator de tenor, tot atât de natural ca 


birtaşul care se interesa dacă nu doresc ochiuri pe spanac. 
Patronul îmi ghici amestecul de neîncredere, de teamă şi 
teama de propria-mi curiozitate. Începu să râdă înveselit, 
ca adineauri, când dezlănţuisem din invizibil clamoarea 
cacofonică a orchestrei eterice. 

Săltă ochiul în palmă. 

— Supranatural, monstruos? Aceasta eşti gata să spui?... 
Mărturiseşte că nu! Dar, prietene, nimic nu este mai simplu 
şi mai logic. Admiţi film vorbitor? Admiţi radiofonia? 
Acestea, da, au fost la început nişte aplicaţii care puteau să 
uimească profanii. Odată ce te-ai deprins cu ele şi le-ai 
acceptat, nimic nu mai este supranatural şi monstruos... 
Sunt toate de-abia în vârsta copilăriei... Deabia învaţă să 
meargă copăcel. Filmul vorbitor reproduce o voce; eu o 
fabric. Deosebirea e foarte mică şi meritul inexistent, de 
vreme ce n-am făcut decât să perfecţionez un procedeu 
mecanic. De altfel, acesta are să vorbească mai bine ca 
mine... 

Patronul potrivi două fire electrice în prizele ochiului 
artificial. Îl aşeză pe un suport minuscul. Căută pe clavir o 
carte. O deschise la o pagină întâmplătoare şi o sprijini în 
faţa pupilei de cristal. Pe urmă răsuci hautparleurul spre 
mine, dădu drumul proiectorului şi aşteptă, cu mâinile la 
spate, în redingota lui verzuie de arhivar pensionar. 

Ochiul începu să citească. 

Citea cu un timbru plăcut de tenor, se oprea la sem-nele 
de punctuație, accentua întrebările şi exclamaţiile. Citea cu 
un glas omenesc care nu era al nimănui, care nu fusese 
niciodată al nimănui. 

M-am rezemat de clavir. Mi-am şters broboanele de pe 
frunte. În emoția mea se amesteca o spaimă. Asistam parcă 
la o profanare a misterului creaţiei. 

Ochiul avea inteligenţă omenească. Glasul avea însă o 
perfecţie pe care n-a atins-o niciodată natura omenească. 

Patronul răsuci un buton şi glasul tăcu. 


— "Tot aşa putem schimba aci un ochi transformator de 
soprană, de contraltă, de bariton, de bas. În cutia mea am 
câte o pereche din toate eşantioanele... Eşti curios? 

Ţinea capacul cutiei deschis, cu ochii ficşi şi neliniştitori în 
compartimentele lor capitonate, ca un optician care oferă 
clientului un ochi de sticlă într-ales, după culoarea şi nuanţa 
voită. Nu puteam descleşta gura. Am făcut numai semn cu 
mâna că ajunge. Era peste putenle mele să suport mai 
departe această evaziune din real în ireal; această 
nebunească desfidere a tot ce a chibzuit, cuminte şi limitat, 
natura. 

Patronul închise capacul, cu oarecare dezamăgire. 

— Să lăsăm atunci pe altă dată... După oziaisă te 
deprinzi cu ideea. După două, ai să găseşti foarte logic. 

Îşi netezi bărbiţa rară ca firele din rădăcina de hrean. 

— Acesta are să fie Baletul mecanic... Orchestra mecanică. 
Şi concertul mecanic... Cum vezi, dintr-o singură dată, nu 
mai am nevoie nici de Ana Pavlova94 şi Nijinski, nici de 
Stravinski şi Debussy, nici de Caruso şi Şaliapin... Îi 
confecţionăm aci, mai perfecţi ca realitatea... Căci acesta 
este secretul, simplu ca toate secretele! Porneşti de la 
realitate, întâi o diseci minuţios ca s-o cunoşti mai bine, pe 
urmă perfecţionezi ceea ce a scăpat realităţii. Ai observat 
poate, că şi cel mai mare matematic, un Poincare 95 sau 
Einstein, se înşală uneori într-un calcul?... O distracţie, o 
scăpare din vedere, o şovâăială. Maşinile de calculat nu 
greşesc însă niciodată. Ele sunt făcute să verifi-ce şi să 
corecteze erorile calculului omenesc. Numai în artificialul 
absolut există perfecţia!... Ca să-mi conving contemporanii 
de aceasta, am muncit patruzeci de ani. Am un sertar tixit 
de patente şi brevete. Atâtea, câte să garante-ze fericirea 
totală a măcar unei jumătăţi din omenire... Crezi însă că i- 
au trebuit cuiva brevetele acestea?... Le aduceam fericirea 
şi dânşii se temeau de fericire. Am fost pentru toţi un 
maniac. Şi dintr-o sută de brevete, unul singur şi-a găsit 
folosinţă... Unu zvărlit în batjocură, ca să-mi aducă o 


bogăţie care nu-mi trebuie. Unul tot aşa de grotesc ca 
aparatul automat de prins capsele la ghete, ca mătura 
aspirantă şi ca automatul care distribuie bomboane de 
şocolată contra doi lei, la orice colţ de stradă, spre bu-curia 
copiilor şi disperarea părinţilor... Am semnat un contract 
acum zece ani, iar de zece ani, fără să contribui cu nimic, 
pentru o inepţie, pentru o oroare, primesc la fiecare 
treizeci şi una decembrie aviz să trec la bancă şi să încasez 
produsul acestei stupizenii care mă face milionar fără voie. 
Admirabil! Ce zici? 

Patronul îşi duse degetele uscate pe luciul cheliei, îşi 
potrivi ochelarii de scafandru pe nasul cât un bumb şi mă 
privi cu tristeţe. 

— Admirabil! Nu?... Patruzeci de ani pregăteşti pentru 
omenire bunuri s-o cruţe de mizerie, să-i aservească mate- 
ria; îi oferi energii complet ignorate şi la îndemâna oricui. Ţi 
le refuză!... lar când în joacă i-ai aruncat în obraz un ni-mic, 
care nu te-a costat nici cinci minute de bătaie de cap, se 
repede să te copleşească cu bunuri şi cu o generozitate de 
care n-ai nevoie... Ai citit vreodată statisticile industrii-lor? 
Crezi că în Statele Unite e petrolul mai important, sau 
industria oţelului, sau a automobilelor?... În frunte stă 
cinematograful. Şi nu pe departe, radio... Lumea vrea să se 
amuze. Vrea miracole imediate şi ieftine... Feerie mecani- 
că. Feerie electrică... Bine! Fie! Îi dau miracole imediate. Îi 
dau şi eu feerie mecanică şi feerie electrică. Mă amuz şi eu, 
amuzând-o... Dar aş fi preferat să-i dau altceva. Ceva care 
s-o vindece de suferinţele vechi şi s-o cruţe de altele, pe 
care le simt venind... Vrea circ înainte de pâine? Să-i dăm 
circ înainte de pâine! Poate, pe urmă, are să-mi primească 
şi pâinea sintetică, după vocea sintetică. Atunci am să scot 
din sertar brevetele şi patentele mele de mani-ac, şi am să 
le dau drumul în lume... Dacă nu voi fi prea obosit. Dacă nu 
va fi prea târziu... Acum să ne amuzăm! În buzunar, aci, am 
contract gata semnat cu un impresar pentru turneu în două 
sute de oraşe, după cea dintâi repetiţie generală, la 


toamnă. E admirabil! Nu? Baletul mecanic al inginerului 
Coppelius! Şi orchestra radiofonică şi concertul sintetic!... 
Iar proiectul meu pentru electrifica-rea Europei în doi ani, 
fără să epuizez nici o sursă de energie utilizată astăzi, a 
murit în douăzeci de arhive, de douăzeci de ministere şi de 
consorţii. Să ne amuzăm, prietene! Am luat lucrul la început 
în glumă. A început să mă pasioneze. Poate e semn că mă 
apropii din nou în mintea copiilor... Facem păpuşile noastre 
să danseze. Le facem să cânte şi le facem să râdă... De ce 
nu, mâine, să gândească? Poate au să gândească mai bine 
ca noi, în artificialul absolut, în absolutul matematic... 

Îşi scoase ochelarii să şteargă lentilele aburite. Întâia oară 
îi vedeam ochii liberi. Erau ochi blânzi, limpezi, nevinovaţi, 
ochi de copil. Când îşi puse la loc ochelarii, sclipi din nou 
dedesubt privirea fosforică. 

— La lucru! Spuse. Ne ajunge din urmă termenul 
contractului! 

Şi păşi peste suluri de pânză, tipare de gips, tuburi de 
alamă, în redingota lui verzuie, cu ghetele lui cu scârţ, să-i 
cheme şi pe ceilalţi tovarăşi la lucrul care pentru noi era o 
joacă şi pentru el o revanşă maliţioasă. 

M-am urcat sus, cu vraful de note subsuoară. N-am izbutit 
să-mi găsesc un rost toată după-amiaza. Mă dureau 
tâmplele prinse într-un cleşte. Îmi sunau voci din nevăzut. 
Îmi juca înainte imaginea ochiului singur, de sticlă, prins în 
două fire subţiri şi sprijinit pe suportul minuscul de catifea: 
ochiul monstruos care vedea şi citea. 

Am plecat înaintea celorlalţi acasă. De la farmacie, am 
cerut câteva prafuri şi m-am grăbit să ajung în culcuşul de 
la mansardă, să-mi pregătesc un ceai ferbinte şi să-mi 
vindec începutul de febră. 

În pat, am desfăcut din învelitoarea de ziare pachetul de 
cărţi cumpărate dis-de-dimincaţă de la anticar. Erau mai 
multe. Am ales una. Înainte de a zvârli ziarul mototolit, mi- 
am aruncat ochii deasupra. Era un ziar parizian. 


M-am ridicat deodată într-un cot. În foaia ruptă nu se 
vedea data, nici titlul faptului divers. Dar aşa, fără titlu şi 
fără dată, coloana tipărită mi-a retezat respiraţia:...„Care 
astă-vară, în noaptea de 2 martie, a ucis cu lovituri de 
ciocan în frunte pe numitul Eliazar R., supus român, în 
împrejurările cunoscute cititorilor noştri. Criminalul, a cărui 
stare civilă n-a fost stabilită precis nici de data aceasta ca şi 
la prima condamnare, e un vechi client al justiţiei. Acum doi 
ani, curtea cu juri a Alpilor Maritimi l-a condamnat la 
douăzeci de ani de muncă silnică şi la deportare în Guyana, 
pentru o crimă săvârşită aproape în condiţii identice. Nu s-a 
putut descoperi prin ce mijloace a izbutit să evadeze, nici 
cum a intrat iarăşi în Franţa. După declaraţiile sale, 
evadarea îndelung premeditată n-a avut alt scop decât să 
găsească victima - vechi complice după cum pretinde - şi să 
o suprime, pentru a se achita de nu ştim ce datorie de 
răzbunare. Aspectul înfiorător al victimei, cu ochii săriţi din 
orbite şi cu osul frunţii scufundat sub loviturile de ciocan, 
dovedea cu prisosinţă că doi ani de Guyana n-au îmblânzit 
nimic din ferocitatea acestui criminal recidivist, de cel mai 
clasic tip lombro-zian. În tot decursul dezbaterilor, 
atitudinea sa cinică n-a fost de natură să provoace 
compasiunea juraţilor. Încât cu toată pledoaria elocventă a 
d-lui Rene Dupont-Worms, tânărul avocat care se afirmă din 
ce în ce un adevărat magistru în apărarea cauzelor 
criminale, după o scurtă deliberare juraţii au pronunţat un 
verdict afirmativ. La lectura sentinţei de condamnare la 
moarte, criminalul n-a arătat nici cel mai mic semn de 
emoție. După ce-a ascultat ricanând, adresându-se curţii, 
juraţilor şi chiar generosului său apărător, a exclamat: Vax! 
Aceasta v-o spune Bibia! Cuvintele au fost rostite în 
româneşte, limba sa maternă, şi imediat condamnatul le-a 
tradus singur, cu acelaşi cinism, în limba franceză, 
adăugind faimosul cuvânt al lui Cambronne96. După 
această ultimă şi bestială ofensă a ţării care l-a ospitalizat şi 
a justiţiei care la întâia ocazie s-a arătat cu dânsul inutil 


clementă, prin verdictul juraţilor din Alpii Maritimi, d. Rene 
Dupont-Worms a renunţat să susţină recursul de grațiere 
pentru strămutarea pedepsei capitale în muncă silnică pe 
viaţă. Monsieur de Paris97 are cuvântul!” 

Foaia îmi tremura în mână. Ochii nu se desprindeau de pe 
rânduri, reluând mereu din capăt, faptul divers, vrednic de 
colecţia lui Eliazar. 

Aşadar ciclul era închis! Dispăruseră cei din urmă 
supraviețuitori ai peripeţiilor de la vila Azur-Eden. „Ochii 
săriţi din orbite şi osul frunţii scufundat sub loviturile de 
ciocan!” Era o moarte ca pentru Eliazar! Ochii cenuşii, în 
care se concentrase toată ura împotriva omenirii şi au lucit 
de voluptate o singură dată, când tentaculele caracatiţei au 
capturat şi au sufocat, făptura de ireală splendoare din 
vitrina Acvariului de la Monte-Carlo... Fruntea sub care 
creierul urzea cu demonică satisfacţie tot ce putea să 
împingă în jurul lui la scufundare abjectă, la zvârcolire 
hidoasă, la turpitudine şi dezgust. Ochii săriţi din orbite, şi 
osul frunţii scufundat sub loviturile de ciocan. Şi celălalt! 
Sfârşitul celuilalt ultim supravieţuitor. „Vax! Aceasta v-o 
spune Bibia!” Era un răspuns ca pentru Bibia. Ca pentru 
bietul Bibia. 

Mai puteam să dorm? Viscolul zgâlţina fereastra, izbea cu 
fruntea în peretele subţire; tabla acoperişului suna smulsă 
din ţinte; singurătatea deodată mă înfioră. Ce cău-tau 
fantomele astea aci? Ce mai vor? De ce n-au rămas unde se 
află?... Avea dreptate patronul! Nu sunt un om să suport 
singurătatea. Îi credeam morţi demult. Pentru mine erau 
morţi demult. „Hehe! Ciufulici, eşti o lemură98. Ceea ce 
numesc ocultiştii o lemură. Drojdie de suflet, putrezi-ciune 
cenuşie, noroi şi praf, pe care viaţa încearcă să le ri-dice şi 
cad îndărăt, să înglodeze şi să înăbuşe mersul celor într- 
adevar vii şi tari şi vrednici... Hehe! Ciufulici! N-ai ştiut 
până acum ce e aceea o lemură? Să-ţi dau de aci din 
buzunar de la mine o broşură de iniţiere în ştiinţe oculte”. 


El mi-a vorbit vreodată aşa? El - ori e o nălucire a auzului? 
Un glas venit din nevăzut, ca acum câteva ceasuri glasurile 
culese de patron cu degetele osoase din spaţiu; glasul 
ochiului care vorbea. Ochii săriţi din orbite şi osul frunţii 
scufundat sub lovituri de ciocan...! 

Îmi clănţăneau dinţii. Şi vântul izbea orb în fereastră. 
Singurătatea mă înfiora... Singurătatea aceasta pe care o 
ştiu acum populată cu sunete şi glasuri, aşteptând numai să 
întinzi degetele şi să le chemi aci, să le opreşti, să le elibe- 
rezi, să le alungi... „Eşti o lemură, Ciufulici, o lemură. 
Hehe!” A râs el? A râs numai nălucirea auzului? 

Am înghiţit toate prafurile deodată şi am mai căutat altele 
în sertare; prafuri pentru somn repede, greu, total. 

Prin vis, spălătoarea de cadavre ridica în mână, de păr, 
capul enorm al lui Bibia, îl freca pe bărbia albastră cu peria 
de lustruit parchetul şi îl zvârlea pe urmă de-a dura, ca o 
bilă de popice. Din celălalt capăt, omul cu mâna de fier îl 
prindea cu cangea, îi făcea vânt şi îl repezea îndărăt, peste 
picioarele mele. Săream în lături să nu mă atingă. Iar tălpile 
îmi cădeau pe ceva moale şi vâscos. Şobolani. Şobolani 
cenuşii; putreziciune moale şi cenuşie. Din nou şobolanii 
care se urcă pe mine, îmi aleargă pe mâini, îmi intră sub 
haină, îmi trec peste obraz, cu pântecul lor umed şi greţos. 

— Hehe! Sunt lemure, Ciufulici, nu şobolani. Lemure, ca 
tine. Drojdie de suflete. Putreziciune vâscoasă ca tine. 
Lemure! 

Ochiul lui Eliazar vorbea. 

Ţâşnit din orbită şi prins cu două sârme subţiri, în delirul 
febrei, în coşmarul chinurilor, ochiul lui Eliazar îmi vorbea 
de pe suportul minuscul de catifea: 

— Hehe! Eşti o lemură, Ciufulici. Orice-ar încerca să facă o 
lemură rămâne tot lemură, Ciufulici! 

VI. 

LUDMILA 

— A! Nu-nu! N-am înţeles aceasta! Rosti patronul cu o 
asprime în glas străină cu desăvârşire de firea lui. Aceasta 


nu! Până aci! 

M-am oprit nedumerit, depunând arcuşul şi vioara. Nu-mi 
ştiam nici o vină. 

De sub lentilele convexe, focarele ochilor scăpărau iritate. 

— Dar, patroane... 

— Nici un dar! Şi nici un patron! În momentul acesta nu-ţi 
mai sunt nici un fel de patron... Te poftesc să-ţi îmbraci 
frumuşel haina, să-ţi iei pălăria şi să nu te mai prind pe aci 
nici mâine, nici poimâine... 

Mă clătinam pe picioare. M-am rezemat cu mâna de 
capacul clavirului. Toate se răsuceau vertiginos înainte-mi, 
bizar, ca pe-o platformă circulară. Mai ameţisem aşa numai 
privind scrânciobele cu căişori, de la Moşi. Era atât de 
neaşteptat! Până adineauri, patronul îmi vorbise prietenos 
ca întotdeauna. Poate încă mai apropiat. De ieri după 
amiază, exista între noi ca o taină necunoscută de ceilalţi: 
aparatul cu orchestra radiofonică, vocea sintetică, acel colţ 
de perdea dezvăluind ceva din enigmaticele împrejurări în 
care s-a născut Baletul Mecanic şi a luat fiinţă, ca o ironică 
mustrare zvârlită contemporanilor, inventatorul fantezist 
Coppelius. Fusese un semn de încredere, o dovadă de 
preţuire, despărţindu-mă într-ales de tovarăşii mei. Mă 
simţeam crescut. Încrederea lui în mine îmi întărise încre- 
derea mea în mine. Şi acum, după lectura şi visurile 
chinuitoare de astă-noapte, deodată mustrarea aceasta 
răstită cum nu-i vorbea nici lui Maftei, rândaşul cu fruntea 
teşită şi cu mâinile spânzurând până la genunchi; omul abia 
scoborât de-alaltăieri din maimuţă. 

— Ce mai aştepţi? Haide! 

În redingota verzuie, cu bărbiţa din fire de hrean şi cu 
ochelarii de scafandru, patronul se depărta şi se apropia 
laolaltă cu pereţii camerei, în aceeaşi mişcare giratorie, 
ireal şi fantomatic, ca un înecat balansat într-un fund de 
ocean. 

Am căutat un scaun să cad. Scaunul venea repezit spre 
mine, cotea şi fugea şăgalnic. 


Am dus mâna la frunte. 

— Nu vezi? Ce înseamnă scandalul acesta? 

Patronul scoase batista şi îmi tamponă tâmplele năduşite. 

— Nu tolerez... Te poftesc să te duci acasă, să chemi un 
medic şi să nu-mi vii îndărăt, până ce nu te-ai vindecat... Nu 
vezi în ce hal te afli? 

Leagănul circular s-a oprit. Pereţii şi obiectele şi-au reluat 
locul lor vertical şi imobil, în spaţiu. Am respirat uşurat, 
cercând să surâd. Era numai atât? Ce spaimă! 

— Într-adevăr, patroane. De aseară nu mă simt bine... Şi 
toată noaptea... Febră, visuri urâte... Oribile visuri...! 

— Ce-ţi spuneam! Rosti patronul, împăturindu-şi batista şi 
băgând-o în buzunarul de la spatele redingotei. De când vă 
imaginaţi că vreau să scot şi sufletul din om?... Patroane 
încolo! Patroane încoace! Patron e una şi călău e alta... Să-l 
rugăm pe Egor să te însoţească până acasă. 

Sună. Nu mai aveam nici o energie de împotrivire. Egor 
mi-a prins braţul şi m-a purtat mai mult pe sus, ca pe-un 
copil. Înaintea noastră câinele fugea mărunt cu picioarele 
lui tocite de atâta umblat, se oprea la colţ de stradă să ne 
aştepte, strănuta în gerul care înţepa nările cu vârfuri de 
ac, pornea după ce ne întreba din privire cu ochii lui 
omeneşti. Egor îi zvârlea amical câte un picior în spate din 
mers, ca să-şi achite datoria pravoslavnică de a nu lăsa în 
suferinţă un suflet purces pe calea izbăvirii. 

Acasă, pe scări, poposii la fiecare etaj să răsuflu. Chemă 
proprietăreasa, porunci să schimbe aşternutul şi să facă 
ordine; plecă după medic. Mă supuneam la toate cu un fel 
de voluptate ascunsă. De mult nu mai purtase nimeni de 
grija mea. Nu-mi mai spusese nimeni pe numele meu. Îmi 
era o alinare după atâta singurătate aspră, să mă simt 
ocrotit, corcolit. Mi-am surprins astfel o absurdă părere de 
rău când medicul nu s-a arătat defel alarmat, după ce m-a 
ciocănit, m-a pus să scot limba şi a numărat linioarele 
termometrului. 


— Nimic grav! Declară aşezându-se la mescioară şi scriind 
reţeta. O gripă, cum sunt astăzi două mii opt sute optzeci şi 
opt de cazuri declarate în Bucureşti... Ne-a dat asalt, dar i- 
am tăiat ghearele. Virulenţa e acum în descreştere. Într-o 
săptămână, zece zile cel mult, eşti pe picioare. Inima 
zdravănă... Plămânii intacţi... 

Roti o privire rapidă la pereţii încăperii. 

— Dacă-şi urmează cursul normal, nu văd ce-aş mai căuta 
aci. Mă chemi numai în caz de complicaţii. Ceea ce-mi pare 
exclus! 

Am înţeles gândul generos. Înfăţişarea săracă a mansardei 
îl îndemnase să nu mă socoată un pacient vrednic de 
agenda vizitelor cu numărul şi cu onorariile în consecinţă. 
Toţi erau buni cu mine. loţi mă cruţau. Şi totuşi, mă 
sugruma un simţământ ingrat de singurătate, în mijlocul 
atâtor bunăvoinţi anonime. 

După plecarea medicului, Egor a aşteptat doctoriile de la 
farmacie, să mă supravegheze în debutul meu de cel de al 
două mii opt sute optzeci şi nouălea ostatec al gripei care 
asaltase Capitala. 

Zvârli şuba căzăcească într-un colţ; puse cărbuni în 
samovar. Începu să fluiere. Îşi aminti şi se opri. Scoase 
tabachera, alese o ţigară. Înainte de a aprinde, îşi luă 
seama. A aşezat-o îndărăt şi a renunţat. 

— Te rog să fumezi, Egor... Prea mă tratezi ca pe-un 
bolnav pe moarte. Ai chibrituri?... Uite chibrituri. 

În loc de răspuns, Egor rosti o constatare. 

— Ceea ce lipseşte aci e o femeie! Toate s-ar schimba într- 
un ceas... Pentru un bolnav, o femeie e leac mai sigur ca o 
sută de hapuri şi reţete... 

Trasc unicul scaun lângă pat. Îmi potrivi cu stângăcie 
bărbătească perna şi plapoma. 

— De altfel, mă mir că nu e încă niciuna aci. Un om nu 
trebuie să trăiască singur. Aceasta aduce gânduri ticăloase. 
Te face egoist şi, într-o bună zi, te trezeşti duşman cu restul 


lumii. Deteriorează cutia de colea, cum ar spune Gustav, 
sau ceastălaltă, de dincoace. 

Egor arătă pe rând cutia craniului şi cutia pieptului. 

— Crede-mă!... Dacă n-ar fi aşa, n-ar fi născocit tira-nii 
pedeapsa cu încarcerarea pe viaţă în celulă Să nu ai pe 
nimeni. Să te deştepţi singur. Să dormi singur. Să nu aicu 
cine te certa, ca să nu ai după ce te împăca. Brr! Acesta e 
regim de Petro-Pavlovsk! 99 

— Dar tu, Egor? 

— Eu sunt venit din toată lumea şi mă întorc în toată 
lumea. Pe urmă, eu nu sunt singur. Îl am pe Elefterescu. 

Pentru a ilustra această realitate evidentă, Egor îl ciocni 
pe Elefterescu în cap, cu tocul cizmei. Elefterescu suportă 
lovitura fără să crâcnească, în neclintita lui abnegaţie, 
vrednică de martirajul primilor anahoreţi din deşertul 
Tebaidei. 

— Îl am pe Elefterescu şi n-am drept să mai am pe 
altcineva! Continuă Egor, sprijinindu-şi coatele pe 
genunchi. N-am drept, fiindcă mă aşteaptă o logodnică... 
Unde? Întrebi unde? 

Răsuci mâna spre toate zările, dincolo de pereţii strâmţi, 
spre vastitatea continentelor. 

— Unde? Poate e încă tot în Rusia. Poate a plecat de acolo. 
Poate e la Şanhai, la Paris, la Chicago, la Mukden, la 
Santiago de Chile, la Kharbin... Poate o să ne regăsim 
mâine. Poate peste zece ani. Poate e jos la uşă şi mă caută... 
Noi suntem acum risipiţi în toată lumea ca neamul lui 
Israel, după surparea templului. Nicivo! Într-o zi avem să 
ridicăm mâinile la cer: Ana Teodorovna! Tu, Ana 
Teodorovna? Egor Uvarovici! Tu, Egor Uvarovici? Avem să 
ne îmbrăţişăm şi avem să plecăm amândoi alături, poate la 
Şanhai, poate la Santiago de Chile, poate la Kharbin... Nu 
face nimic! Acestea se văd în fiecare zi printre noi... Viaţa 
nu se opreşte pentru atât... Ce părere ai, gaşpadin 
Elefterescu? 


Câinele se ridică pe picioarele de crocodil şi dădu din 
coadă, semn că nu-şi poate permite să aibă o părere. Egor îl 
trimise la loc, cu o lovitură de cizmă între ochi. Pregăti 
ceaiul. Îmi turnă un pahar. Îşi turnă lui vreo şase, deoarece 
numai de la această bază iniţială în sus putea spune că a 
gustat şi el un ceai în doză moscovită. Mă îndopă cu 
poţiunea de la farmacie, care-mi lăsă în gură un gust coclit. 
Îmi potrivi pernele şi capătul plapomei sub bărbie. Îmbrăcă 
şuba, iar din uşă mai repetă o dată, arătând scaunul de 
unde s-a ridicat: 

— Aci nu e locul meu... E locul altcuiva. Ce părere ai, 
amice Elefterescu? 

Elefterescu n-avu când să exprime vreo părere. Cizma lui 
Egor îl expulzase din spate, pe uşă, la vale, pe scări. 

Ce au toţi, de ce-au complotat toate şi toţi să-mi facă 
singurătatea aceasta mai intolerabilă? 

Am rămas ascultând-o. O ronţăia tic-tacul mărunt al 
ceasornicului, pe măsuţa de la căpătâi. Am întors perna 
fierbinte, pe cealaltă parte. 

Târziu, am căutat în carte bucata de ziar de aseară. Întâi 
am acoperit-o cu palma, să-mi examinez sufletul. Nelinişte? 
Curiozitate? Emoţie? Teamă? Nimic decât vâjâiala febrei în 
urechi. Am despăturit foaia şi am recitit fragmentul de 
cronică judiciară. Nimic; nici nelinişte, nici emoție, nici 
teamă de larvele unui trecut care încep să se mişte în 
beznă. De aceasta mai ales n-am fost îngrijorat, după 
visurile chinuitoare de astă-noapte. Mă înfricoşase gândul 
să nu invadeze cumva, să nu pună din nou stăpânire pe 
mine. 

Aseară a fost însă numai febra de vină. Febra şi surpriza 
lecturii pe neaşteptate. Acum nici febra nu vrea să mai 
primească asemeni fantome. Mort. Un fapt divers parcurs 
cu răceală, ca drama de gelozie de pe coloana vecină, ca 
sinuciderea bancherului veros, de pe coloana a treia. Lumi 
care-mi sunt îndepărtate şi străine... Am aprins un chibrit şi 
am dat foc hârtiei, privind-o cum se scrumeşte răsucindu-se 


pe farfuria paharului de ceai. Ca să nu mai rămână nimic. 
Nici o provocare materială a suvenirului. Morţii cu lumea 
lor moartă. 

Aşa. Acum totul e în ordine. Am rămas numai cu 
singurătatea. O ascult. O ronţăie tic-tacul mărunt al 
ceasornicului. 

Îmi pare intolerabilă, poate numai fiindcă e în firea 
noastră să ne descoperim îndată o suferinţă; îndată ce-am 
ajuns la un liman. Poate numai fiindcă bolnavii redevin copii 
şi se tem de spectrele nopţii. 

Peste o săptămână n-are să mai dureze din toate acestea 
nimic. Dar ce au toţi, de ce-au conspirat toţi să mă împre- 
soare cu întrebările lor fără sens? Acum o săptămână, Gus- 
tav; ieri, patronul; adineauri, Egor. 

— Aici e locul altcuiva... 

Scaunul aştepta la căpătâi. Scaunul gol. Şi tic-tacul 
ceasornicului ronţăind singurătatea. 

Am întors din nou perna pe cealaltă parte, răcorită. Am 
deschis cartea şi am început să citesc, până ce mi-a alune- 
cat din mână. 

Prin somn, prin vis, conştiinţa nu era suspendată. Se 
păstra o mijeală, atâta decât era nevoie ca prin somn, prin 
vis, să mă simt fericit că nu se întorc niciuna din vedeniile 
hâde de astă-noapte. Un somn pur şi calm. Cu un vis uşu- 
rător de lumină. Un vis fără contur, fără personaje, fără 
peripeții. O plutire eliberată de lestul gravitaţiei, într-o 
lumină fără umbre şi fără hotar. Iar în mijeala conştiinţei un 
singur fir fragil legând visul cu fiinţa-mi aievea: implo-rarea 
către divinitatea somnului să nu sfârşească vraja prea 
repede, să nu mă surp din plutirea euforică, să nu mă 
deştept în singurătatea pustie din patul meu de bolnav, din 
mansarda unde numai inima de metal a ceasornicului mai 
bate alături de mine, vie. Întindeam braţele să mai rețin 
magia, când am deschis ochii. 

Mi-am frecat pleoapele. 

Scaunul nu mai era gol. 


Soarele oprit în fereastră punea văpaie de lumină în părul 
Ludmilei. 

Începutul a fost de această simplitate. 

— Ludmila... Cum îţi dezmierdau numele cei de acasă, 
când erai mică? 

— Tata îmi spunea câteodată Ludi. Dar mama întotdeauna: 
Mila... 

— E un nume ca pentru tine, Ludmila... Mila... Bunătatea. 
Discreţia. 

— Îmi place mai bine să mă chemi Ludi, Dănuţ! 

Ea mi-a spus îndată Dănuţ - ca mama. 

— Bine, Ludmila mea mică. Ai să rămâi Ludi. Deşi îmi pare 
că-şi scoate corniţele puţin freudism în gustul acesta pentru 
alintarea tatălui, în loc de dezmierdarea mamei. 

Ludmila mă priveşte cu ochii mari. 

Nu ştie ce e aceea freudism. lar dacă ar şti, s-ar da îndărăt 
cu spaimă. Multe nu ştie din câte cunosc eu. E ignorantă, 
simplă şi pură. 

Din ochi n-a dispărut nedumerirea. Crede că este nevoie 
să mai adauge ceva. Spune, cu privirea în pământ: 

— Tata n-a prea fost o poamă bună. Când lua chenzina, 
mama trebuia să-l aştepte la poarta fabricii. Altfel, dacă îl 
scăpa, nu mai călca pe acasă până luni. Venea cu hainele 
rupte, murdar, zgâriat şi fără nici un ban. Aceasta n-o 
împiedica pe mama să-l iubească şi să-l îngrijească întocmai 
ca pe un copil rău. Îl dezbrăca, îl culca... Numai după aceea 
se ascundea de mine să plângă şi pleca să mai vândă un 
lucru. În neamul nostru, bărbaţii au făcut întot-deauna 
femeile să sufere şi femeile nu s-au plâns nicio-dată... 
Plângeau, dar nu se plângeau... 

— Ludmila mea mică, să sperăm că eu n-am să te fac să 
plângi... Are să rupă cu noi tradiţia aceasta scandaloasă din 
neamul vostru. 

Ludmila îmi dă la o parte cu degetele şuviţa de păr de pe 
frunte. 


— Când te aud spunând noi, parcă mă tem, Dănuţ. M-am 
temut întotdeauna când mi se împlinea o dorinţă. Era un 
semn rău! După bucurie, venea plata. N-am cunos-cut 
multe bucurii, Dănuţ. Însă după toate, aşa neînsemnate 
cum erau, plata a fost prea grea, Dănuţ, prea grea... 

— Are să se rupă şi tradiţia aceasta, Ludmila. Ludmila mea 
fricoasă şi mică. 

Îi dezmierd mâinile. 

Biete mâini care poartă pecetea îndeletnicirilor umile. 
Subţiri, cu degete lungi, cu desen arcuit: dar cu pieliţa 
îngroşată de împunsăturile acului, cu semnul bătătorit al 
foarfecului. 

Ludmila le desprinde încet din strânsoare. 

— E târziu, Dănuţ! De-acum trebuie să plec. 

O văd stânjenită când îi ţin să-şi îmbrace mantaua de stofă, 
cu guler de blană ieftină. N-a fost deprinsă s-o ajute nimeni. 
Îi pare că trăieşte un moment grandios, de eleganţă şi 
nobleţe, cum a întrezărit numai la teatru şi la cinemato- 
graf, când eroii în frac oferă cu un gest superb mantaua de 
zibelină contesei. Nu nimereşte mânecile. E ruşinată de 
propria ei stângăcie. Şi găsesc întotdeauna injustă această 
infirmitate fără vindecare, la o fiinţă cu atât de fină intuiţie 
şi graţie la tot ce plăsmuieşte cu mâinile ei umile, pentru 
îmbrăcămintea altor femei - chiar când sunt numai nişte 
păpuşi cu mecanism, ca automatele patronului. 

Din cupa cu ghiocei, împrospătaţi în fiecare zi de dânsa, 
desprinde câteva fire. Le, împunge cu ac în stofa hainei. E 
singura ei cochetărie de fată săracă. Timidă şi 
înduioşătoare. 

— Ai face mai bine să rămâi acasă, Dănuţ! Mă dojeneşte 
când îmi caut şi eu paltonul. După gripă, numai cuminte nu 
e să baţi străzile... 

De data aceasta îi recunosc o nevinovată ipocrizie, îmi 
spune să rămân acasă, numai fiindcă e sigură că n-am s-o 
ascult. 


În prag se ridică în vârful pantofilor să-mi întindă buzele. 
Cealaltă despărţire din stradă, în faţa casei unde împarte 
camera cu o prietenă, nu ne îngăduie nici un fel de 
îmbrăţişare, care poate „s-o compromită şi să dea de vorbă 
vecinilor”. 

Săi ului nostru e cast. 

Buzele Ludmilei au parfum moale şi discret, de pară 
bergamotă. Un parfum blond. 

Seara e albastră. Umedă. Cutreierată de un vânt călduţ, 
venit din câmpuri să vestească primăvara şi să topească 
nămeţii grădinilor. Deasupra noastră şuroiesc streşinile. 
Cobor de pe trotuar să-i fac loc. Mă prinde de braţ şi mă 
strânge alături. Ghicesc teama să nu mă piardă. Iar la 
strânsoarea ei răspunde strânsoarea mea. Suntem doi orfe- 
lini care ne-am regăsit. De-acum nimic nu poate să ne mai 
despartă. Prin mulţimea străzilor, trecem absenţi de la 
convulsiile unui univers străin de noi. Luminile vitrinelor nu 
ne opresc, ghionturile trecătorilor grăbiţi nu ne ating, 
jerbele de noroi ţâşnite de sub roţi nu ne stropesc. Toate 
acestea există în afară de noi. Le-am izgonit. Căldura 
braţului prins sub braţ ne ocroteşte de toată indiferența 
ostilă din juru-ne: alcătuim un singur bloc încleştat. 

N-am pornit provocatori să dăm asalt fericirii. Viaţa ne-a 
învăţat pretimpuriu o mai modestă cuminţenie. Lăsăm să 
curgă talazurile în jurul nostru, să se spargă în jurul nostru. 
Ambiţii, aviditate, faimă, nerăbdare, brutalitate şi nesaţiu; 
mânată de aceste sfârcuri de bici cu plumbi go-neşte toată 
lărmuirea plină de deşertăciune a străzii. De aceea 
chipurile sunt crispate, iar râsul tuturor de aceea e torturat 
şi crud. 

Fericirea noastră e altfel. Calma. N-o poate ameninţa 
nimic. N-o aşteptăm de la nimeni. Nu ne-o poate smulge 
nimeni. E în noi. În braţul acesta sprijinit de alt braţ, cum 
trecem ca un singur suflet şi trup prin singurătatea lumii. 

O privesc din când în când pe furiş, sub borul pălăriei. 


Obrazul palid s-a înviorat în pomeţi. Buzele imperceptibil 
întredeschise aspiră extatic aerul cu şuvoiri jilave de 
primăvară. În ochi palpită o lumină verzuie, cum se 
deşteaptă în nopţile profunde chemarea interastrală a licu- 
ricilor. S-a aprins o viaţă care dormita. 

Mersul Ludmilei nu mai are nimic din prelingerea pe lângă 
ziduri a vietăţilor oropsite. E un mers tânăr, elastic şi 
sprinten. Îşi potriveşte pasul după pasul meu. Când pierde 
cadenţa, întoarce obrazul şi râde. Iar trans-figurarea e mai 
desăvârşită. Cum a fost cu putinţa să-mi pară vreodată o 
umbră ştearsă şi tristă, ca vechile fo-tografii din albumuri? 
Numai patronul a cunoscut-o. Atotştiutor, atotştiuse ce 
gingaşă şi nespusă minune aştepta ceasul eliberării din 
crisalida ternă, de scrum. Minunea s-a împlinit prin mine. E 
pentru mine. Şi îmi este mai scumpă decât mi-au fost toate 
amăgirile fericirii de până acum. 

Braţul o încleaştă să n-o pierd. 

— Ludmila! 

— Dănuţ! 

Străbatem tumultul oraşului cu lumini şi stridenţe, într-o 
nepământeană plutire, ca în visul când imploram divinitatea 
somnului să nu sfârşească magia, să nu mă deştept iarăşi în 
singurătate mâhnită şi aspră. 

— Dănuţ. 

— Ludmila... 

N-avem nevoie de alte cuvinte. Iubirea noastră nu are 
nevoie de cuvinte. 

Casele se răresc, îşi pierd câte-un etaj, luminile se 
împuţinează. Ajunsem în cartierul mărginaş, unde e camera 
Ludmilei. După ce ne-am despărţit, ne mai întoarcem să ne 
privim din urmă: ea din uşă, eu din stradă. 

Îmi face semn de cuminţenie cu degetul mănuşii ieftine. 
Mi-a hotărât să nu întârzii cumva prin oraş. Vrea să mă ştie 
urcat în tramvai la cea dintâi staţie, coborând direct acasă. 
Am făgăduit, minţind ca în fiecare seară. De altfel o 
minciună nevinovată. Mă crede încă slăbit de boală, se teme 


de complicaţii şi de primejdii închipuite. Eu mă simt 
clocotind de viaţă şi de planuri. 

Drumul pe jos, de-a curmezişul Capitalei, e ca să mă 
istovesc şi să dorm la noapte cu pumnii strânşi. Luminile 
capătă putere şi se înmulţesc pe măsură ce înaintez, casele 
sunt din nou lipite zid lângă zid, îşi adaogă un etaj, şi altul, 
şi încă unul... Străbat încă o dată mijlocul oraşului, în 
revărsarea cretoasă a vitrinelor, în spasmodica dănţuire a 
reclamelor luminoase cu sincope şi explozii incandescente 
în tuburi de neon; în tumultul de glasuri, de vehicule, de 
strigăte cavernoase în pâlnii de hautparleur. Nu mă opreş- 
te nici o ispită. Nu mă întâmpină nici un regret. Uneori, în 
interiorul capitonat al unei limuzine, zăresc o figură de 
altădată; un cunoscut, un prieten, o femeie... Toate 
chipurile sunt crispate, toate râsurile au ceva neliniştitor şi 
ameninţat din urmă. Cum îi compătimesc! Spre ce amăgire 
deşartă aleargă! Ce-i poate aştepta la capăt de drum; în 
astă-noapte, mâine, peste un an? Dacă m-ar recunoaşte 
unul singur, dacă ar şti unde sunt, ce sunt, care-mi sunt 
bucuriile mele şi unde mi-am găsit fericirea, ar surâde cu 
milă. În jalnica lor existenţă, fără de sens şi nădejde, n-ar 
putea să priceapă. 

Gândul acesta mă înduioşează. Bieţi oameni! Bieţi 
naufragiaţi care n-au ajuns încă la un liman; îl au sub ochi şi 
nu-l văd! Traversez strada. Dintr-un gang, îmi apare brusc 
înainte o umbră, tăindu-mi calea: 

— Sal'tare, şefule! 

M-am oprit. Arătarea era aşa de neaşteptată! ibic, 
protectorul meu de astă-toamnă, râde fericit, cu gura până 
la urechi şi cu degetul la cascheta prea largă. 

— Mai-mai să nu-mi cred ochilor! Adaogă, dându-se un pas 
îndărăt să mă măsoare. 

Pe urmă, fluieră admirativ: 

— Pfiiiuu! Dar ştii că te-nţolişi, şefule! Eşti mai dihai ca un 
mahăr! Palton, mănuşi, galoşi... Am bănuit eu îndată că ai 
dat lovitura! 


Ţibic e îmbrăcat în zdrenţe. Doar o pereche de şoşoni prea 
mari şi prea noi contrastează cu restul mizeriei vesti- 
mentare. Mi-a surprins privirea şi mi-a ghicit gândul. Îmi 
face cu ochiul, complice: 

— Ce, crezi că nu dăm şi noi loviturile noastre? Chiar mai 
adineauri am pus laba pe dânşii. Păcat că nu i-am făcut la 
stânga acum vreo trei luni. Nu-mi degerau picierele, cum 
m-a luat dracu toată iarna. 

Ţibic e foarte încântat de şoşoni. Răsuceşte picioarele pe 
rând, pe-o parte şi pe alta, ca să-i admir şi eu achiziţia. 
Înţeleg că n-a avut când se deprinde cu dânşii şi îi aprob 
legitima mândrie: 

— Straşnici, Ţibic. Superbi! 

Se simte flatat. Se scuză cu modestie: 

— Nu-s mare ispravă! De! Nu pot să dea toţi lovituri în 
mare, ca tine, şefule! 

Apoi roti ochii împrejur şi îmi strecură un sfat, în şoaptă: 

— Şefule, rău faci că nu ţi-ai lăsat barbă! Sau măcar 
mustăţi... În locul tău, eu chiar acum m-aş duce să-mi 
cumpăr nişte ochelari! Ochelari albaştri sau negri... 

— De ce toate acestea, Ţibic? Am întrebat zâmbind. 

— Nu te mai preface! Se scandaliză Ţibic de atâta 
ipocrizie. De ce? Mai întrebi de ce?... Cum te-am cunoscut 
eu, poate să te cunoască şi vreun sticlete. Pune cabja pe 
tine şi adio palton, adio galoşi şi mănuşi. Păcat de lovitură! 

— Eşti un caraghios, Ţibic! Am râs înveselit cu totul. Ce-ţi 
închipui tu c-am făcut? Ce fel de lovitură?... Ce-mi tot 
vorbeşti de lovitură...? 

Ţibic, el nu râde. Cu sinceră mustrare în ochi şi în glas, a 
prins să mă judece, după ce s-a dat mai întâi îndărăt, să 
pună distanţă între el şi un renegat ca mine: 

— Va să zică de ăştia-mi eşti, şefule? Eu mă bucur că te 
văd înţolit, şi când colo ai şi găsit pe cine să porţi cu 
zăhărelul! Poate vrei să zici că ţi-o venit moştenire de la 
Banu Ghica? Mai spune şi asta, că eu atâta aştept s-o aud şi 
s-o cred!... Ai dat lovitura? Halal! Bravo şi să-ţi fie de bino, 


şefule!... Pentru asta, nu-i nevoie să te fereşti de mine... 
Adă-ţi aminte, şefule! As'ţoamnă parcă nu erai aşa de fudul. 
Te-am înţeles eu de atuncea că pregăteşti şi cloceşti ceva. 
Te cunoşteai după ochi... Când am văzut că nu vii două 
nopţi, întâi mi-a părut rău. Zic, s-o ars, şeful! A încercat 
lovitura şi i s-o-nfundat. Am cumpărat şi gazete două zile, să 
nu scap spargerile şi crimele... Am văzut că nici o poză de-a 
bobocilor prinşi de poliţie nu samănă cu tine. Atuncea m-am 
bucurat. Acum că arăţi ca un mahăr cu guşa plină, m-am 
bucurat şi mai mult. Bravo şi halal să-ţi fie!... lară drept 
răsplată, mă iei la sigur? Şefule-şefule!... Eu sunt câine 
bătrân. Nu-mi legi tinichea de coadă cu una, cu două. 

Continuam să râd. Ţibic mă cântărea cu dezaprobare şi 
scârbire. Inutil să încerc o explicaţie. Lumile noastre erau 
acum mai depărtate ca drumul planetelor pe cer. 

După ce-a terminat, i-am spus împăciuitor: 

— Bine, Ţibic! Crede ce vrei... Deocamdată fă-te mai 
încoa'. Îmi pare că avem nişte socoteli vechi între noi. Cât îţi 
datoresc...? 

Ţibic făcu un gest de nabab: 

— N-am ţinut nici un fel de socoteală... 

Dar cât am numărat, se apropie şi privi în portofel, pieziş. 
Băgă banii în buzunar, după ce mai întâi întoarse pânza 
buzunarului pe dos, să verifice orificiile. Păru mai îmblânzit 
şi îmi acordă circumstanţe atenuante: 

— La urma-urmei, şefule, văd că tot ţi-a mai rămas ceva de 
băiat bun... Dacă ai s-ajungi iar la aman, hotel Ţibichi e 
deschis la orice oră din zi şi noapte. Uitam să-ţi spun... Ne- 
am mutat! Acum am găsit alt apartament, la pod, lângă cer. 
Eu şi baba... De ciung am scăpat. O pierit şi l-au mâncat 
Şobolanii. Când am trecut luna trecută să fac inspecţie, mai 
rămăsese jumătate. la-n te uită cu ce m-am ales de lael, 
când l-am buzunărit... 

Spunând, Ţibic scoase de la piept, de sub haină, un 
ceasornic prins în lanţ. Părea că şi-a smuls inima şi mi-o 
oferă cu amândouă mâinile, s-o examinez: 


— Ce zici, şefule? Aur marcat... Nu eşti amator?... [i-ai 
mai închipuit istoria asta? Avea ciungul ceas de aur şi nu 
spunea nimic. Îl ţinea legat cu lanţ. Acum îl ţine taica, legat 
cu lanţ. Haha! Şi portofelul e bine să-l priponeşti cu lanţ, 
şefule! 

Hlizindu-se, Ţibic duse degetul la caschetă. Se răsuci în 
tocurile mute, moi, de gumă, şi se mistui în bezna gangului. 
M-a scuturat un fior de frig. Noaptea s-a făcut deodată rece 
şi prea umedă. Avea dreptate Ludmila. Încă nu sunt deplin 
apărat de toate halucinările boalei. În fiecare colţ răsare un 
spectru din întuneric. Gesticulează şi prinde glas. Îmi face 
un semn, o chemare, un avertisment, o ameninţare - şi 
iarăşi se confundă cu noaptea. Numai lângă dânsa mă simt 
adăpostit şi tare. 

Am grăbit paşii. Mergând, mă judecam cu o asprime mai 
neîmblânzită decât Ţibic. Am fost ingrat cu el. Astătoamnă, 
în dimineaţa de noiembrie, când anunţul providenţial mă 
scăpase din subsolul cu şobolani, nu m-am gândit o singură 
clipă la soarta lui, rămas cu strigoii aceia: ciungul cu mâna 
de fier, spălătoarea de cadavre... Poate era datoria atunci 
să mă întorc, să încerc ceva, să-l ajut, să-l salvez. Egoist, m- 
am strâns în mine. lar adineauri, nu ştiam cum să mă 
descotorosesc mai repede, în loc să-l opresc, să-l iau cu 
mine, să-l duc la patron şi să-i aflu un rost pe lumea 
aceasta, i-am dat două sute de lei şi m-am socotit achitat. 
Sărmanul Ţibic a fost mai generos astă-vară şi astă-toamnă. 
Împărţea pâinea din fiecare zi. Poate se lipsea el, ca să nu 
rabd eu. Îmi fu dezgust. Mă achitasem cu două sute de lei! 
Fără să gândesc, mi-am pipăit portofelul. M-am oprit... Am 
cercetat buzunările pe rând. Portofelul dispă-ruse. Nu mai 
încăpea nici o îndoială. Înţelegeam în sfârşit sfatul lui Ţibic: 
„Haha! Şi portofelul e bine' să-l ţii legat cu lanţ, şefule!” Am 
început să râd. Paguba era neînsem-nată, încă două sau trei 
sute de lei. Dar Ţibic îmi dăduse în felul lui o lecţie. O 
„lovitură” ca pentru un renegat ce-i păream. 


Drumul până acasă mi-a fost uşurat. Isprava fostului meu 
proteguitor mă scutea de orice mustrare a cugetului. M-am 
trezit fluierând ca Egor. Nicivo! Cu atât mai bine! Nu ne 
datoram nimic unul altuia. 

Iar scările le-am urcat voios. 

VI. 

DIN MORMINIE, VIAŢA... 

Singurătatea din mansarda de burlac, mă aştepta acum 
mult mai umanizată. Pretutindeni mâna Ludmilei a pus 
orânduială. A dat suflet obiectelor moarte, graţie unor 
podoabe de nimic. A dispărut mirosul fumului răcit de 
tutun, praful şi scama. Dulapul nu se mai deschide singur 
când trec pe dinainte, nici cana de tinichea nu mai zăngăne 
în lighean la fiecare pas. Masa nu se mai clatină, pe un 
picior prea scurt. Toate şi-au schimbat locul şi înfăţişarea. 
Mă întâmpină prietenos, începând cu lampa coborâtă pe fir 
şi prinsă la căpătâiul patului, într-o corolă de mătase 
trandafirie, în locul becului roşcat şi uzat din tavan, cu 
lumina sinistră. 

Număr zilele pe foile calendarului. Încă două luni până la 
Paşte. Îmi par o eternitate. Ludmila mi-a cerut răgazul 
acesta ca o chezăşie a fericirii noastre depline. Până atunci 
vom găsi o căsuţă modestă: două camere, antret, bucătărie. 
Le caută ea. Mă socotea prea nepriceput ca să le aflu 
singur. Mai ghicesc şi alte pricini nemărturisite ale 
întârzierii. Ca orice fată nevoiaşă, pune nu ştiu ce amor 
propriu în nu ştiu ce nimicuri de pânză, broderii şi panglici. 
O bănuiesc migălind până după miezul nopţii la feţe de 
perne şi cearşafuri, la ajururi şi monograme. Nu vrea să-i 
poată aminti cineva vreodată că s-a măritat numai cu 
cămaşa de pe dânsa. Atâta naivitate e mişcătoare. Ca şi 
îngrijorarea să nu-i pretind nu ştiu ce imposibilă renunțare 
la credinţa ei catolică; singura zestre adusă cu dânşii din 
patrie, acum trei sferturi de veac, de o mână de exilați 
polonezi. Altădată, asemenea amănunte ridicole şi umile mi 
s-ar fi părut vrednice numai de exis-tenţa mediocră a unor 


larve omeneşti. Căsuţă, chirie, trusou, soarta odraslelor... 
Puah! Tot aşa îşi organizează viaţa lor oarbă şi cârtiţele 
cuibărite în hrube subpământene. Acum descopăr acestor 
cuminţenii un farmec discret şi reconfortant. E viaţa cea 
adevărată. Pregătesc ciclul etern. Iubirea noastră nu e un 
spasm arzător, ci legământ să ne prelungească fiinţa 
dincolo de noi, în copiii copiilor noştri. 

Sting lumina şi adorm în surâs. Mă deştept în surâs. 

Toţi sunt buni. Toate sunt simple. 

Patronul n-a pomenit un singur cuvânt. I-am citit însă 
aprobarea în ochi, sub lentilele bombate, de unde privirea 
ne urmăreşte, pe mine şi pe Ludmila, fără nici o scăpărare 
ironică. Ceilalţi ne ocrotesc idila într-o tăcută complicitate. 
Se prefac că nu ne observă când venim împreună, când 
plecăm împreună, când în mijlocul lor, printr-o privire furişă 
şi rapidă, am schimbat un gând. 

Sami tuşeşte tot mai uscat. Tuşeşte şi Betty. În toamnă au 
să plece amândoi într-un sanatoriu pentru bolnavi săraci. 
Poate au să se căsătorească acolo. Acum economisesc. Nu 
vor să primească decât jumătate de salariu; cealaltă o lasă 
la patron să se adune lună cu lună. Gustav mi-a şoptit în 
taină că patronul a hotărât să dea venitul celor dintâi trei 
reprezentații pentru sănătatea lor. lar pentru fiecare 
pregăteşte o surpriză. Înainte de a ne despărţi, va purta 
grijă să ne întemeiem rosturi statornice. Ne-a adoptat pe 
toţi. Chiar Egor recunoaşte acum că e întruparea unui 
geniu bun, care ne-a ales dintr-o mie şi o mie de alţi 
dezmoşteniţi, ca să ne izbăvească viaţa şi sufletele. Nu se 
mai teme că e un duh al beznelor, sosit cu ispite viclene să 
ne mâne la pierzanie. 

Nici Baletul Mecanic nu ne mai nelinişteşte. Nu gă-sim în 
el nimic supranatural şi misterios. Ne-am deprins. E o 
născocire ca oricare alta. Mai ingenioasă şi mai desăvârşită, 
fiindcă şi iscusinţa şi atotştiinţa patro-nului sunt mai presus 
de ale altor născocitori. Miracolul nu s-a înfăptuit sub 
semnul unor puteri demonice. E un miracol tehnic. Patronul 


ne-a explicat tot. Am înţeles tot. Rotiţe, biele, angrenaje, 
mosoare, magnet, curenţi electrici, volţi... Cele dintâi 
automate au dansat, au vorbit, au cântat. Cele mai 
însemnate, cu rolul mai dificil, se află în biroul patronului, 
unde nu intră nimeni. Se închide cu ele şi le desăvârşeşte 
viaţa lor de resorturi, biele, acumulatoare, bobine... Tot el le 
pregăteşte în pastă chipurile omeneşti, care au să înfăţişeze 
graţia, puritatea, ura, invidia, forţa, căci în artificialul lor 
absolut, patronul le-a hotărât un destin de simboluri. 

În atelier şi în celulele noastre, lucrăm cu înfrigurare... 

Afară, primăvara a pavoazat grădinile cu flori albe, cu 
miros încă proaspăt şi jilav de zăpadă. Flori de măr, flori de 
cireş, flori de cais. Strada Tăbăcăriei, în cartier mărginaş şi 
sărac, mai are ici-colo livezi şi grădini, căsuțe scunde, 
înfăţişare patriarhală de oraş provincial, unde pri-măvara 
nu e numai un cuvânt şi unde n-o anunţă numai toaletele 
femeilor. Dar alături de creanga mărului întinsă cu flori de 
hârtie peste zăplaz se înalţă un perete drept-unghiular şi 
urât de atelier, iar din curţi vântul aduce mias-me de piei 
dospite la soare, de var şi zeama scoarţei de copac 
fermentând în cisterne. Apar oameni bărboşi, cu şorţuri 
pătate şi cu mâinile arse de acizi, târând după ei o duhoare 
înăcrită. Toată iarna n-am simţit-o. Acum spurcă văzduhul şi 
adierile moi. 

Caut cu Ludmila alte străzi, pe unde să ne purtăm iubirea 
şi proiectele noastre. Sunt cartiere cu vile şi trandafiri 
agăţători, cu asfaltul mut sub roţile elastice de automobil, 
cu superbi câini de rasă dormind pe treptele de granit. Pe 
acolo ocolim în plimbările de seară, braţ sub braţ. Nu ne 
chinuie întrebarea să cunoaştem prosperitatea, fărădegrija 
şi desfătarea altora, faţă de planurile fericirii noastre 
modeste. Ludmila admiră cu sinceră şi neîntinată bucurie a 
ochilor costumul unei femei coborâtă zvelt din-tr-un 
automobil masiv ca un tanc şi elegant ca o vitrină. Se 
întoarce să privească încă o dată, cu exclamaţii de adorare, 
un copil bucălat, o fetiţă cu cercul ori cu păpuşa: odraslele 


patriciene de după grilajurile de fier forjat, în grădini cu 
nisip auriu şi mărunt, cu scaune şi mese albe sub umbrele 
de pânză vărgată. Copiii noştri au să înveţe la şcoala 
gratuită din cartier, dar nu ne mâhneşte aceasta nici pentru 
dânşâi, nici pentru noi... 

De câteva ori mi-a pomenit despre o privelişte care i-a 
rămas în amintirile copilăriei ca o viziune de supremă 
poezie. Un pavilion romantic, într-un fund de parc, sub 
castani şi arţari cu frunza crestată. 

— Dănuţ, dar te rog să nu râzi... Acum îmi dau seamă. Era 
un chioşc cam dărâmat. Mama mă aducea cu dânsa... Avea 
de predat alături, la o cucoană bogată, nişte lenjerii 
brodate. Doi ani a lucrat. Şi doi ani, când venea să-şi dea 
pachetele cu broderii, îi ceream să mă lase afară, în stradă. 
Îmi plăcea să rămân acolo şi să privesc printre grilaj la 
parcul de alături şi la chioşcul acela... Se jucau nişte copii. 
Băieți şi fete. Se alungau şi râdeau. Nu m-au zărit niciodată. 
Nu mi-au spus nimic, niciunul. Dar seara, când mă culcam 
singură în pat, închideam ochii şi mă vedeam jucându-mă şi 
eu cu copiii aceia. Mă fugăream şi râdeam. Mama se 
întorcea la mine, de la măsuţa cu lampă unde lucra. „De ce 
râzi, Mila?” Strângeam ochii şi mă prefăceam că dorm... 
Cum i-aş fi putut spune?... Cum ar fi putut să înţeleagă?... 
Pe urmă adormeam cu adevărat şi noaptea visul era bun cu 
mine. Se făcea că mă joc aievea. Că m-au primit şi pe mine 
copiii care nu se uitau niciodată la fetiţa săracă de la grilaj. 
Astăzi îmi dau seamă. Chiar să mă fi văzut şi să mă fi 
chemat la dânşii de milă, n-aveau cum să se joace cu o fetiţă 
aşa de mică şi prostănacă. Eu aveam cinci-şase ani. Ei 
treisprezece şi paisprezece. Am să-ţi arăt odată, Dănuţ... 
Locul acela a rămas pentru mine cel mai frumos din lume... 

Într-o seară, mi-a prins braţul. 

— L-am visat şi astă-noapte, Dănuţ, locul acela! Aşteptam 
la grilaj. Copiii m-au zărit şi mi-au spus să viu... Eram aşa 
de fericită! De când ne iubim, acum şi visurile mele sunt 
întotdeauna de fericire. 


Mi-a prins braţul şi în lumina oblică a asfinţitului am 
străbătut mulţimea şi străzile aşa cum mergem noi, străini 
de străzi şi mulţime. De la un loc înainte, a început însă să 
mă cerce o nelinişte. Intram într-un cartier unde n-am mai 
voit să păşesc niciodată. Unde a fost casa noastră, 
înstrăinată cu telegrame urgente de la MonteCarlo şi 
Cannes. 

Braţul Ludmilei parcă a presimţit neliniştea. Mă strânge 
mai cald. Până adineauri se sprijinea; acum mă sprijină. 

— Dar să nu râzi, Dănuţ! Mă imploră, căutându-mi în ochi. 
Poate sunt o proastă că-ţi mărturisesc toate copilăriile. Tu 
m-ai învăţat să nu-ţi ascund nimic. Nu e aşa că n-ai să râzi? 

Nu mă împingea nici o pornire să râd. Singura grijă în 
clipa aceea era să nu-mi ghicească Ludmila nimic din 
emoția înfiptă ca o gheară în gâtlej. Din tot trecutul tăinut, 
nu i-am spus niciodată decât născociri vagi, atât cât să n-o 
sperie şi aşa ca să-i pară fireşti. O bunăstare modestă; o 
ruinare neaşteptată, pricinuită de-un bancher imaginar, 
fugit peste graniţă şi lăsându-mă pe drumuri. Astfel, 
acceptase contrastul dintre învăţătura şi lecturile mele şi 
dintre mizeria resignată cu care am venit să mă ofer cu 
trup şi suflet patronului, în dimineaţa cu lapoviţă, de 
noiemvrie. 

Această bunăstare ruinată se reducea în închipuirea ei la 
atât cât cuteza să se înalțe şi idealul nostru ultim de acum, 
după o viaţă de muncă şi de agoniseală: o casă mărginaşă, 
cu patru-cinci camere şi două, trei sute de mii depuşi la o 
bancă. În desăvârşita-i naivitate, Ludmila mai păstra 
nădejdea că poate bancherul imaginar are să se întoarcă 
odată, când nu-l mai aşteaptă nimeni, îm-bogăţit din nou şi 
adus de o remuşcare să-şi repare fapta nelegiuită. „S-au 
mai văzut de acestea, Dănuţ! Lumea nu e atât de ticăloasă, 
cum ni se pare...” Iar râsul meu sceptic la asemeni himerice 
consolări, îi pare în schimb Ludmilei o injustă ofensă adusă 
dreptăţii şi bunătăţii, care n-au dispărut încă de pe faţa 
pământului. 


La colţ, îmi apasă braţul: 

— Mai sunt câteva case... Ai mai fost vreodată pe aci, 
Dănuţ? 

Încleşt buzele. Dau numai din cap, să nu-mi surprindă 
tremurul glasului. 

— Da... Am mai fost... 

A grăbit paşii. Mă târâie după dânsa. A trecut. Ne 
întoarcem. Se opreşte şi iar merge înainte. 

— Nu se poate! Şopteşte desfăcând mâna de pe braţul 
meu. Era aci! 

A trecut de locul unde era casa noastră. Ne întoarcem la 
locul unde a fost casa noastră. 

Se opreşte şi duce degetele la ochi, să alunge priveliştea 
de acum, să cheme priveliştea de atunci. 

— Era aci, Dânuţ! 

Ştiu. Era aci. Aci a fost casa noastră. Parcul de castani şi 
de arţari, cu pavilion romantic şi părăsit din fund. Cum să 
nu-l cunosc? Cum să nu-l ştiu? Parcul unde se jucau mai 
mulţi copii... (unde sunt toţi?). Mai mulţi copii, când o fetiţă 
sărmană pe care n-o vedea nimeni aştepta afară şi privea 
printre gratii. 

În locul parcului se înalţă acum trei clădiri de câte cinci 
etaje, albe, liniare, geometrice, simetrice, uniforme; trei 
clădiri cu faţada în stradă, cu ganguri şi intrări, cu firme de 
medici, de avocaţi şi societăţi; trei clădiri cu apartamente 
de închiriat. 

— Era aci, Dânuţ! 

Braţul ei s-a încleştat din nou. Se agaţă de mine. Îi 
tremură glasul. Dacă n-ar fi în stradă, ar podidi-o lacrimile. 

— Ce proastă am fost!... Cum îmi închipuiam că nu s-a 
schimbat nimic de atunci?... Era un parc, Dănuţ, un parc cu 
castani şi un chioşc în fund... Tu nu mă crezi, Dănuţ? Uite, 
alături a rămas casa unde se ducea mama să-şi lase 
pachetele ei... Eu stăteam aci... Priveam. Copiii se jucau în 
straiele lor frumoase şi scumpe, iar ale mele, urâte şi sărace 
nu mă umileau defel; nici nu-mi dădeam seamă că sunt 


urâte şi sărace... Că-i vedeam jucându-se mă mulțumea... 
Pe urmă, nu veneam numai pentru dânşii. Acum înţeleg mai 
bine. Veneam pentru parcul acela. Pentru chioşcul acela... 
Nu ştiu cum să-ţi spun, ce simt acuma... Parcă a dispărut 
ceva frumos de pe lume! Sălbatecii... Au distrus ceva 
frumos de pe lume. 

Da! Sălbatecii au nimicit ceva frumos de pe lume. 

Un camion descarcă saci în gura unui subsol. Un salahor 
înjură. lar motorul zbârnie astmatic şi asupra noastră vine o 
duhoare înecăcioasă de ulei ars. 

— Să mergem, Dănuţ!... Te-am adus degeaba până aci. 
Dar nu e aşa că nu râzi? Tu nu poţi să înţelegi ce-a 
însemnat pentru o fată săracă, amintirea aceea... Un parc, 
un chioşc, copii jucândul-se... Îmi păreau o fericire să le văd 
şi prin vis. Nu e aşa că nu râzi? Dănuţ. 

Merg cu buzele încleştate. Paşii Ludmilei se împleticesc. Îi 
simt privirea pe furiş, căutând fricoasă să descopere o urmă 
de batjocoră în surâsul meu. Dar nu surâd. Îmi înoată şi mie 
ochii în lacrimi. Ludmila îmi strânge braţul cu recunoştinţă. 
Şi ne întoarcem strânşi în singurătatea noastră de la locul 
acesta, de unde printr-un destin de care nu eram străin, a 
dispărut ceva frumos de pe lume. 

După Paşti ne-a cununat patronul. Mi-a pus, în plic, cadoul 
şi în vedere condiţia să plecăm cu darul acela, zece zile la 
Constanţa, ca fericirea Ludmilei să fie desăvârşită şi prin 
surogatul unui voiaj de nuntă. 

Biata Ludmila! Nu mai văzuse marea. Zece zile a trăit 
existenţa fabuloasă a eroinelor de romane şi de filme. 
Camera noastră era într-un Palace. Masa noastră era 
rezervată la restaurantul cel mai de seamă, cu orchestră, 
vedere la mare şi chelneri în frac. Ne plimbam seara cu 
barca în larg. Până târziu, cu fereastra deschisă, aspiram 
adierile saline, aşteptând răsăritul lunei pe valuri. Pleca un 
vapor, cu luminile aprinse. Poate un vapor pentru Bosfor, 
Pireu, Cipru, Egipt, Corfu, Corsica... Mă scutura un fior. 


— Să închid geamul? Se speria Ludmila. Începe să-ţi fie 
frig. 

— Nu Ludmila. Lasă şi vino aci. 

Ludmila se strânge lângă mine, lipindu-şi fruntea bombată 
de piept: 

— Mă tem de atâta fericire, Dănuţ. Parcă mă doare... 

Nu aud. Privesc luminile depărtându-se în noaptea 
albastră, unde cerul se confundă cu marea. 

— Mă tem de atâta fericire, Dănuţ. 

— Ssst. Taci. 

Fără voie, glasul meu a fost aspru şi străin de clipa aceea. 

Ludmila a tăcut supusă Mai târziu mi-am dat seamă şi 
mâna netezindu-i părul, buzele căutându-i fruntea, au 
încercat să repare o brutalitate injustă, venită de unde? 
Venită, de unde? 

De câteva ori, am surprins-o ascunzându-mi ceva. 

Intram - şi arunca repede un ziar, o haină, o eşarfă, peste 
capacul unei cutii. 

N-a rezistat. Ea nu-mi putea ascunde prea mult o taină, 
chiar atât de nevinovată cum sunt tainele ei. Mi-a 
mărturisit, plecând ochii umili: 

— Dar şi de data aceasta, le rog să nu râzi, Dănuţ. Tu eşti 
bun şi înţelegător. Nu e aşa?... Sunt jucăriile mele de când 
eram copilă. Singurele mele jucării. Nu m-am despărţit 
niciodată de dânsele. Când mă simţeam nenorocită şi fără 
nimeni pe lume, deschideam cutia... Începeam să le aşez ca 
atunci când eram mică. Şi-mi venea la loc mintea şi bucuria 
de copilă, Dănuţ... 

Biata Ludmila! Biele jucării! 

Într-o cutie de carton, cu gravura capacului jupuiată şi 
decolorată, câteva oiţe de lemn, cu lâna albă-surită, câţiva 
brazi văpsiţi verde, un ciobănaş ridicol, o căsuţă cu ferestre 
de celuloid. 

Le orânduieşte ca în jocurile ei de copilă. Unei oiţe i-a 
căzut ochiul de sticlă, alta n-are decât trei picioare, alta a 


năpârlit de lâna lipită cu clei; ciobanul nu se poate ţine 
vertical fără un băţ de chibrit pus sub suport. 

— Aşa e că sunt o proastă, Dănuţ Iu trebuie să fii bun şi 
să-mi ierţi toate copilăriile. Să nu râzi niciodată de mine... 
Şi când fac ceva rău, să mă înveţi... Tu ştii atâtea, Dănuţ! 

— Ludmila mea mică, dar n-am ce să te învăţ!... Eştiun 
copil adorabil. 

O strâng în braţe. Îşi reazămă fruntea de pieptul meu. 
Acolo e locul unde se simte sigură, ascultând bătăile inimii 
şi cuibărindu-se ca o pisică. Îi sărut fruntea. Poate aşteaptă 
să-i sărut mai des buzele. Eu îi sărut fruntea. 

În fiecare zi trimitem cărţi poştale ilustrate tuturor. De 
câte ori scriu adresa patronului - Inginer Coppelius - surâd 
pe gânduri şi mă întreb care-i va fi oare numele cel 
adevărat. Nu-l ştie nimeni. Când am vrut să aflăm, a ocolit 
întotdeauna răspunsul cu o glumă şi ne-a mustrat pentru 
indiscreţia noastră ingrată. Într-adevăr, ne-a întrebat el 
vreodată cine suntem şi de unde venim? 

Prind în palme tâmplele Ludmilei şi privesc în ochii ei 
cuminţi şi buni. 

De-ar şti! De-ar şti cine sunt şi de unde vin! 

— De ce mă priveşti aşa? Am făcut ceva rău? Sunt vinovată 
cu ceva? 

— Nu, Ludmila mea mică. Privesc să mă văd în ochii tăi... 
Mă văd altul. Mă văd cum trebuia să fiu întotdeauna, într-o 
lumină... 

— Şi eu mă văd în ochii tăi, Dănuţ. Ca într-o oglindă care 
micşorează. Mică, mică de tot... Pe urmă totul se amestecă 
şi se topeşte... Îmi dau lacrimile. 

O sărut. O sărut pe frunte. 

După zece zile ne-am întors. 

Casa închiriată cu mobile noi - fructul economiilor şi al 
angajamentelor de plată în rate - e pe o stradă apropiată de 
atelierul patronului. 

Abia am ajuns şi un neastâmpăr a început să mă roadă. Îmi 
pare prea mult până a doua zi. Ştiam că în lipsă palionul 


avea să scoată din biroul zăvorit câteva păpuşi, cu faţa şi 
mecanismele migălite de mâna lui. 

— Nu mai am răbdare, Ludmila!... Trec să le spun tuturor 
bun găsit!... Au fost atât de buni cu noi, toţi... 

— Bine, Dănuţ!... Încuviinţă Ludmila. Numai să nu fie prea 
târziu şi numai să mai găseşti pe cineva. 

Am grăbit paşii. Mă alunga cineva din urmă. Mă chema 
cineva dinainte. 

Când am văzut lumina aprinsă, am încetinit, apăsându-mi 
zvâcnirile inimii. Alergasem stupid. În uşă am poposit, cu 
mâna pe mâner, pregătindu-mi un surâs voios de intrare. 

Am răsucit mânerul. 

Sala era luminată, dar goală. 

Şi în mijloc, sub toate lămpile aprinse, m-a întâmpinat, cu 
o reverență împietrită, Angela. 

Angela cu ochi de azur. 

VII. 

ECHO. 

Patronul atinse cu degetul osos pieptul Angelei cu ochi de 
azur. 

— Puritatea! 

Atinse pieptul lui Eliazar: 

— Ura! 

Atinse pieptul lui Bibia: 

— Forţa elementară! Instinctul brut... 

Atinse repede, pe rând, alte piepturi inanimate, trecând de 
la o păpuşă automată la alta: 

— Graţia! Invidia! Mila! Ispita! Cruzimea! Remuşcarea! 
Melancolia!... Şi Echo!... Echo, nimfa condamnată de 
Junona să repete întrebările în loc să răspundă. Ai să 
înţelegi acuşi ce caută aci. Iar cele din fund? 

Făcu un gest circular spre automatele imobile de pe 
ultimul plan al scenei. Nu se vedeau lămurit în fâşia îngustă 
de umbră. 

Apăsă o manivelă. 


Toate înaintară un pas şi rămaseră cumpănite, în echilibru, 
pe vârful unui singur picior. 

Erau şase perechi identice, întinzând braţele într-un gest 
identic dc eliberare şi zbor, dar prizoniere suporturilor, 
legate de aceeaşi putere care le-a retezat în aceeaşi clipă 
elanul zvâcnit. 

Patronul le înglobă într-o privire de uşor dispreţ: 

— Iar cestelalte? Le-ai recunoscut, nu mă îndoiesc? 
Figuraţia impersonală... Anonimatul cel mare, fabricat în 
serie. Joacă şi cântă după cum primesc impulsia de afară. 
Se avântă şi cad, după cum răsuceşti manivela. Singure, 
una câte una, nu înseamnă nimic! Ca să însemne ceva, 
trebuie să fie gloată. Întocmai ca omenirea statistică... 
Trăiesc şi nu sunt vii! Sunt vii şi nu trăiesc. 

Patronul ridică la loc manivela. Perechile au lăsat să le 
cadă braţele şi s-au retras pivotând, cu o singură mişcare 
cadenţată, în fâşia lor de întuneric. 

Stinse luminile rampei. Cobori încet de pe podiul de 
scânduri şi, cu mâinile la spate, mă cercetă cu atenţie prin 
ochelarii de scafandru: 

— Am ţinut să te pun în curent cu toate acestea, fiindcă 
luni începem repetițiile. Aştept şi opinia dumitale, să-mi 
verific ideile mele. 

Tăceam. N-aveam nici o părere. Ascultasem golit de gând. 
Tot timpul privisem halucinat la cele trei spectre 
materializate aci din lumea lor moartă: Angela, Bibia şi 
Eliazar. 

Ochii patronului sclipiră a râs sub lentilele convexe. Mă 
dojeni oarecum flatat: 

— Văd că priveşti în loc să asculţi. E un adevărat scan-dal 
de câteva zile!... Aşa păţesc cu toţi. Până şi cu Maftei. Îl 
prind cu mâna la gură, holbându-se la jucăriile aceste. Ce 
zici? Un fenomen destul de nostim: oamenii aievea 
magnetizaţi de nişte manechine... Ca verificare a efectului 
pe care are să-l producă baletul nostru mecanic asupra 
spectatorilor, nu poate decât să mă încânte! Dar avem ceva 


mai bun de făcut... Să le suprimăm şi să stăm de vorbă în 
linişte... 

Spunând, trase de capătul sforilor cele două perdele de 
catifea neagră. Automatele au rămas de cealaltă parte. Cu 
ele, Angela, Bibia şi Eliazar. Mi-am trecut batista pe frunte. 
Încercam să surâd. Un surâs idiot. 

— Aşaaa! Îşi frecă degetele osoase patronul, cu un gest 
comun de pensionar, când îi aduce chelnerul la cafenea 
cutia de table să înceapă o partidă pe-un şvarţ. 

Îşi dădu la o parte poalele redingotei verzui şi aşezându-se 
pe scaun, la măsuţa din faţă, repetă: 

— Aşaaa! Să ne lămurim. În zece zile cât ai lipsit, am pus 
la punct programul. Te rog să mă urmăreşti... Am colaborat 
cot la cot. Acum, mi-ar plăcea să uiţi aceasta şi să te pui din 
punct de vedere al publicului. Să-ţi notezi obiecțiile şi să le 
studiem împreună... Uite hârtie şi creion. 

Întoarse spre mine o foaie albă şi creionul. Răsucindu-şi 
între degete firele bărbiţei, începu: 

— Va fi, în prima parte a programului, un balet cunoscut, 
cu o muzică arhicunoscută. Baletul Coppelia. Coppelius 
prezintă baletul Coppelia! Nimic mai firesc... Publicul are să 
regăsească o atmosferă care-i este familiară. Are să accepte 
mai uşor iluzia. Până acum păpuşile lui Coppelius apăreau 
într-un balet în carne şi oase. E cu atâta mai normal să 
apară într-un balet în rotiţe, biele şi resorturi. Cred că 
suntem de acord până aci? 

Patronul nu aşteptă aprobarea. Era sigur de ea. Continuă: 

— Intenţia primă a fost să mă declar satisfăcut cu atât. Am 
înţeles însă că are să fie un succes prea ieftin. În gol. Un 
succes care nu demonstrează nimic... Am mers aşadar mai 
departe. Începem cu baletul Coppelia. Pregătim 
atmosfera... Şi numai după această introducere, cortina se 
ridică pe ceea ce aducem noi într-adevăr nou şi neprevă- 
zut. Balet mecanic şi orchestra undelor eterice: muzică 
necunoscută şi personaje sintetice, dacă vrei simbolice, aşa 
cum n-au existat atâtea în nici un balet. Numesc muzica şi 


baletul acesta: Echo! Echo, adică ecoul din neant al vieţii 
celei vii. Echo, adică umbra vieţii, cum ecoul e umbra 
sunetului. Culeg armoniile orchestrei din spaţiu... Ecoul 
tuturor glasurilor, cântecelor, plânsetelor şi chiotelor care 
au străbătut văzduhurile vreodată... lar personajele bale- 
tului figurează ecoul destinelor omeneşti de la începutul 
începuturilor. Lupta dintre lumină şi întuneric, dintre 
puritate şi abject, dintre iubire şi ură, dintre graţie şi 
brutalitate... Cu biruinţi şi înfrângeri succesive, aşa cum se 
întâmplă şi în drama omenească de toată ziua. În tot atâtea 
simboluri, ecoul vieţii omeneşti redat omenirii într-o 
euritmie de păpuşi. Ecou de viaţă; ecou de destine!... Toate 
sub semnul nimfei Echo, care în loc să răspundă 
întrebărilor, le repetă, ceea ce e poate un altfel de 
răspuns... 

Se opri scormonindu-mă cu privirea în ochi. 

— Văd că n-ai însemnat nimic! Constată. Totuşi ghicesc, îţi 
citesc în ochi, că ai ceva de spus. 

— Patroane, mi-ai cerut să fiu sincer. Sunt sincer. Mă tem 
că ideea cu simbolul e reţeta cea mai sigură să asasinăm 
baletul nostru. Dacă-i oferi publicului simboluri, ori chiar 
ceva mai ieftin decât simboluri, alegorii, are s-o împungă de 
fugă şi are să lase sala goală. Ce-i trebuie lui simboluri? Ce 
pricepe el din simboluri?... El vrea emoție şi desfătare. 
Altfel nici n-ar mai fi public. Mi-ai spus să mă pun din 
punctul lui de vedere. În definitiv, ce înţelegem prin acest 
public? 

Patronul surâse în bărbiţa cu fire rare de hrean. 

— S-au mai întrebat şi alţii, prietene. Ba Chamfort100 s-a 
întrebat chiar pe şleau: Le public? Combien faut-il de sots 
pour former un public? 101 S-a întrebat şi n-a putut 
număra proştii. Nu-i termini niciodată. Ai numărat unul şi în 
locu-i apar zece. Ceea ce n-a împiedocat ca acest public să 
admită Iliada şi Hamlet, Gioconda şi Război şi Pace, Don 
Quijote şi Cina cea de taină, Simfonia a noua şi Faust. 
Fiecare găseşte ce caută, pe măsura lui. Unul vede numai 


peripeții, altul poezie; altul simbolul... Este pentru toată 
lumea. N-avea grijă! N-o să speriem pe nimeni cu simboluri. 
Acestea rămân pentru noi şi pentru cine au să le caute. 
Pentru public are să fie cum pretinzi dumneata. Emoţie şi 
desfătare. O năzdrăvănie mecanică! Muzeul Grevin 
animat!... Voiam numai să-ţi cunosc impresia, dacă am 
izbutit să dau păpuşilor mele înfăţişarea intenţiilor mele: 
Puritatea, Ura, Instinctul brut, Graţia... Le-am lucrat singur, 
înadins, ceea ce l-a indignat la început pe Egor al nostru. Pe 
urmă, când i le-am pus înainte... Dar mă pot întemeia pe 
părerile lui Egor? El e rus - omul extremelor. Le găseşte 
„divine” astăzi, tocmai ca să le găsească demo-nice mâine. 
Divine? Demonice?... Nimic nu există divin sau demonic... 
Cel puţin aci. Mai ales aci!... Am pus în fiecare o sumă de 
observaţii, am înlăturat inutilul, am în-cercat sinteze 
stilizate. Întrebarea e dacă am reuşit sau nu? 

Patronul se ridică şi din nou trase perdelele de catifea, 
contemplându-şi creaturile şi enumerându-le, cu un sim- 
ţământ protector, de părinte: 

— Puritatea! Ura! Forţa elementară...! 

EI îşi numea aşa păpuşile. 

Eu le cunoşteam cu alt nume: 

— Angela cu ochi de azur! Eliazar! Bibia...! 

Mi-am şters iarăşi sudoarea de pe frunte. M-am silit să 
surâd. Era nebunească halucinaţia. Dar mai nebunească 
încă era amăgirea fabricantului de păpuşi simbolice: Angela 
cu ochi de azur şi puritatea! Angela din încolăcirea hidoasă 
cu membrele negre-uleioase ale lui Mahmud; Angela 
bancherului falit care cerşea un ceai cu corn în cafenelele 
de samsari; Angela aceea - şi puritatea! Mi s-a părut că aud 
râsul scrâşnit al lui Eliazar: 

— Hehe! Ce zici, Ciufulici? 

Şi într-adevăr Eliazar rânjea aşa cum l-am ştiut. 

Nu rostea cuvintele, fiindcă patronul nu-i dăduse încă glas; 
dar rânjea, şi cuvintele sunau în mine mai limpede decât 
dacă le-aş fi auzit: 


— Hehe! Nu răspunzi nimic, Ciufulici? Şi nu te năpusteşti 
să sfărmi jucăria aceasta, Ciufulici? Eşti o lemură... N-ai 
învăţat să urăşti nici măcar ca băiatul de la Neapole. Hehe! 
Ţi-aduci aminte, Ciufulici? 

M-am dat îndărăt, împiedicându-mă. Da. Manechinul acela 
era Ura; manechinul celălalt era Instinctul brut; celelalte 
erau Graţia, Invidia, Mila, Ispita, Cruzimea. Demonice sau 
divine, aşa cum ieşiseră din ţeasta şi din mâna moşneagului 
enigmatic, îşi purtau destinul scris în trăsăturile chipului ca 
tot atâtea stigmate săpate pe frunte. Dar Ange şi Puritatea? 
Haha! Ce sinistră mistificare, prelungindu-se dincolo de 
toate mormintele! Surâsul meu nu mai era silnic. Acum 
râdeam cu înveselire totală. 

Patronul mă privi pe sub ochelari cu o bunăvoie 
nevinovată. Credea poate că mă înveseleşte propria mea 
îndoială de adineauri. Cobori fără să mai tragă perdeaua. 

Împingându-şi manşetele rotunde, făcu până la cuier 
câţiva paşi, îşi luă pălăria şi veni să-mi strângă mâna: 

— Acum te las singur cu paiaţele mele. Ai să le cercetezi în 
tihnă, iar mâine dimineaţă te-aştept să-mi po-vesteşti 
observaţiile... Dar bagă de seamă! Nu te lăsa magnetizat de 
ele! 

Degetul osos ameninţă în glumă. 

Uşa s-a închis. I-am auzit paşii depărtându-se pe coridor. 
Când n-a mai sunat nimic, m-am repezit pe podiul de 
scânduri. Nu mai râdeam. Îmi înotau ochii în lacrimi. 

— Ange! Am şoptit, implorând. Ange, din ce lume te-ai 
întors tu, Angela mea cu ochi de azur? 

Angela zâmbea serafic şi mă privea cu o îndepărtată şi 
nepământeană indiferenţă în ochii ei de azur. 

Şi încă o dată, acesta a fost încă o dată începutul 
sfârşitului. 

Acasă mă aştepta Ludmila. Acasă la noi, în cele trei 
încăperi cuminţi şi modeste cu mobile cumpărate în rate şi 
cu fotografia mea pusă pe măsuţa de noapte într-o ramă 
oribilă de scoici - „Suvenir de la Constanţa”. 


Am colindat oraşul, am intrat în bodegi şi în cafenele, m- 
am întors după miezul nopţii, trântind uşile şi împiedicându- 
mă în praguri. Ludmila era cu ochii plânşi. S-a ascuns să 
nu-i văd. Nici o mustrare. Soarta femeilor, în neamul ei, nu 
era oare să aştepte şi să plângă? Am adormit cu pumnii 
strânşi, cu spatele întors la dânsa. 

lar a doua zi am alergat la păpuşa cu ochi de azur. Angela 
cu ochi de azur, Ange, Puritatea! 

Când perdeaua scenei se afla trasă sau când făceam 
repetiţie cu celelalte păpuşi, pentru un timp scăpam de 
fascinația spectrelor din viaţa-mi secretă. Atunci toate se 
desfăşurau în bună orânduială, iar patronul îşi freca mâinile 
mulţumit. Dar când se ridica perdeaua de catifea neagră, 
ochii nu se mai desprindeau de la ochii Angelei şi asupră-mi 
simţeam, sfredelitoare şi sticloasă, privirea lui Eliazar - 
privirea lui Eliazar şi rânjetul lui. 

— Hehe! Ciufulici! Credeai că ai scăpat atât de repede de 
mine? N-ai ştiut că eu n-am moarte? Că ura n-are moarte? 
Tu, care eşti o lemură inconsistentă şi lipicioasă, te târâi, te 
agăţi de umbre, cazi la fund şi sfârşeşti la fund, ca toate 
lemurele. Tu nu poţi scăpa de destinul tău pieritor. Eu? 
Cum vezi, m-ai socotit mort şi sunt la datorie, prezent. 
Misiunea mea nu s-a terminat cu atât. 

Hehe! Mai am de lucru, Ciufulici! Mai avem de lucru...! 

La halucinarea văzului se adăoga halucinarea auzului. Şi 
nu mai ştiam dacă-mi vorbeşte închipuirea sau într-adevăr 
mecanismul cu rotiţe şi angrenaje. 

Un neastâmpăr şi un vânt rău cutreieră şi printre tovarăşii 
mei de atelier. 

Într-o zi, Maftei ceru economiile de la patron; toată 
agoniseala de astă-iarnă cât se hrănise eroic numai cu coji 
de pâine, brânză şi ceapă. Îşi ceru economiile şi ne 
destăinui că n-are de gând să se mai întoarcă în satul de la 
poalele poienilor cu fagi şi mesteacăni. Îşi luase seama. 
Găsise ceva mai bun aci. O ţiitoare care poartă pălărie cu 
flori, se spoieşte cu pudră şi cu roşu pe obraz, merge cuel 


la cinematograf şi benchetuiesc pe urmă la un şantan de 
mahala, până târziu după miezul nopţii. 

Maftei ne împărtăşise hotărârea cu simplitate şi cruzime, 
aproape cu un fel de mândrie. 

— Dar nevasta şi copiii, Maftei?... Îl întrebă Egor. Spuneai 
că ai nevastă şi copii. Spuneai că vrei să-ţi răscumperi o 
parte din casă şi din pământ. Cum îţi vine să-i laşi? Cum 
rămâne cu dânşii? 

Rândaşul strânse din umeri cu nepăsare. Râse ca de-o 
prostie veche şi umilitoare, care a trecut: 

— Eah! Asta te munceşte pe dumneata? Nu se prăpădesc 
dânşii de dorul meu!... Parcă cine-mi spune mie că nevasta 
nu şi-o găsit şi ea demult vreun haidău să-i potolească 
aleanul? Am stat şi m-am judecat... Ce să mai caut eu în 
sat? lar la mălai şi la plug? M-am săturat, domi'le', de plug. 
Dau divorţ de plug, dau divorţ de nevastă, dau divorţ de 
sat... Bucureştii îs mari şi, cât am mâini să-mi slujească 
gura, n-oi muri eu de foame! Asta mi-o spune şi Aglaia în 
fiecare seară... Dată dracului muiere, Aglăiţa! 

Pe drum, în stradă, Egor trânti un picior în spatele lui 
Elefterescu, clocotind de indignare: 

— Şi eu care mă credeam mare fizionomist! Rosti 
împingându-şi pălăria pe ceafă. E de neînchipuit. Aş fi pus 
mâna în foc pentru Maftei! Ticălosul! Mai văd că n-ai 
observat încă altceva. N-a făcut Maftei începutul. L-au făcut 
Betty şi Gaston, omul dumitale. 

— Ce ai cu băiatul? I-am luat generos apărarea. Cu tot 
numele lui de prim-amorez pentru fetele de mahala, bietul 
Guta e un băiat bun... Îşi întreţine mama paralizată, poartă 
de grijă de o soră mai mică, la şcoală. 

Egor repezi al doilea picior în spinarea basetului şi 
continuă el, perioada mea: 

— Iar fiindcă e pornit pe altruism şi pe filantropie, ce şi-a 
spus Gaston al dumitale! Hai să mai port şi de grija 
logodnicei lui Sami! Zis şi făcut! Uită-te la amândoi. 
Gânguresc şi se fandosesc ca două turturele în fierbinţeală. 


Şi pe urmă uită-te la Sami! Îţi face milă... S-a jigărit ca o 
vulpe năpârlită în vară... Să nu te mire dac-o să-l ducem cu 
toţii la groapă, în două-trei luni. 

Nu observasem toate acestea, hipnotizat de prezenţa 
fantomelor mele. Dar nu mă mirau. Făceam eu altceva? 
Ludmila mă aştepta acasă, în biata ei lună de miere care nu 
se sfârşise, iar eu mă agăţam de orice prilej să ajung cât 
mai târziu în patul unde mă lungeam cu faţa la perete, cu 
ochii deschişi în întuneric, să retrăiesc o viaţă arză-toare, să 
caut în noaptea opacă buzele Angelei cu ochi de azur, să 
cerşesc somnului visul unde-mi apare aievea. 

Îmi erau odioase încăperile cu mobile ieftine de fabrică. 
Îmi era odioasă atingerea Ludmilei. Mă cuprindea milă şi 
scârbă de mediocritatea unei existenţe la care mă 
condamnasem singur. Mă înspăimânta gândul că şi mâine, 
şi poimâine, şi până la sfârşitul sfârşiturilor, am pierdut 
dreptul să mai sper la altceva. Viaţă, aceasta? Se numeşte 
viaţă, aceasta? Viaţa e risc, pasiune, hazard, nebunie, 
suferinţă, da! Până şi suferinţă, fiindcă e o voluptate şi în 
suferinţă, până la scrâşnet, până la deznădejde, în orice, în 
afară de pacificarea aceasta de neant. 

Alături de mine, Egor păşea gânditor. Spuse într-un târziu: 

— Nici mutra lui Gustav nu-mi place. Pregăteşte ceva în 
ascuns. Îl văd plecând pe furiş cu pachete. Are-o privire 
suspectă şi vinovată. Nu m-ar surprinde să aflu că vrea să 
vândă cuiva secretul patronului. Imbecilul! Ca şi cum 
altcineva în afară de patronul ar fi capabil să folosească 
născocirile lui!... Nu ştiu ce se întâmplă cu toţi de câteva 
zile. Eram toţi camarazi, toţi ne găsisem un rost, de bine-de 
rău, în viaţă - făceam planuri... Şi deodată s-a amestecat un 
demon aci. Nicivo! Aceasta nu ne împiedică să cinstim două- 
trei rachiuri. Am descoperit la un grec un rachiu infernal. 

Am mers cu Egor la grecul cu rachiul infernal. După al 
treilea pahar, m-a trimis acasă, împingându-mă de spate, pe 
uşă: 


— Ajunge! Haide, te aşteaptă Ludmila Trebuie să-ţi 
amintesc eu aceasta? Noapte bună! Şi ia tramvaiul, să 
ajungi mai repede... 

M-a petrecut până la staţia de tramvai. Ne-am luat seara 
bună. Dar la prima oprire am sărit jos şi am intrat singur, 
pe furiş, la altă cârciumă. Orice, numai să ajung cât mai 
târziu în camera unde Ludmila mă aşteaptă nemânca-tă, cu 
ochii roşii de plâns, cum au plâns toate femeile din neamul 
ei. 

Tăcerea mă irita ca o provocare ipocrită. Măcar de m-ar fi 
mustrat! Măcar de i-aş fi surprins o singură privire de 
revoltă! Nu. Aşteaptă, tace, după ce-şi biruie sughiţul de 
plâns, încearcă să râdă. Întoarce faţa când o podidesc 
lacrimile. Mă trântesc în pat; păşeşte în vârful picioarelor. 
Vreau să aprind ţigara: îmi întinde chibritul aprins cu un 
gest milog de sclav. Când doarme, abia respiră. Dacă prin 
somn reazămă mâna timidă de pieptul meu şi i-o resping, o 
retrage repede, chiar prin vis păstrând aceeaşi docilitate 
dezgustătoare. Viaţă, aceasta? Se numeşte viaţa, aceasta? 
De larve care s-au cuibărit într-un culcuş pentru larve? 
Hehe! Ciufulici, ce-ţi spuneam? Eşti o lemură, Ciufulici, o 
lemură! 

Ca să fug de aceasta, colindam străzile, cârciumile, 
cafenelele mărginaşe; am început să intru în tripouri, unde 
chibiţeam pontând banii de coşniţă pe a doua zi. Cugetul 
fumegos îmi plăsmuia speranţe nebuneşti şi absurde. O 
serie norocoasă, să înjgheb un modest capital, pe urmă cu 
acela să intru într-un club mai bogat şi să dau peste altă 
serie norocoasă. lar când voi aduna destul, să alerg la 
Cazinoul de la Monte-Carlo sau Cannes, la viaţa mea veche, 
la viaţa cea adevărată, de risc, de pasiune şi de suferinţă, şi 
de scrâşnet, de orice, numai nu de mediocrita-tea aceasta 
intolerabilă. 

Uitam că acolo şi atunci, cu toată moştenirea şi Hispanoul 
de acolo şi de atunci, eu fusesem tot exemplarul de 
mediocritate intolerabilă - tot o lemură. Uitam aceasta. 


Dimineaţa mă primea pe podiul de scânduri, cu o 
reverență împietrită, Angela cu ochi de azur. 

Atunci totul se lumina, iriza ireal, nălucirea se confunda cu 
realitatea; totul era dulce şi atroce, ca o otravă ucigaşă. 
Lucram cu mişcări de somnambul, cu privirea fascinată de 
privirea Angelei, sub rânjetul lui Eliazar 

— Am găsit! Îmi şopti într-o zi misterios Egor. Am găsit 
explicaţia. Toate au început de când patronul a băgat 
printre păpuşile lui automatul acesta drăcesc: Ura. Aşa i-a 
spus el: Ura! De atunci a intrat discordia între toţi... De ce 
râzi? 

Nu râdeam. Egor Uvarovici continuă cu gravitate. 

— Nu râde! E un joc primejdios... N-ai observat că 
patronul şi-a adus aci propriul lui duşman, inamicul 
ireconciliabil? Când îl văd cu mâinile la spate, privindu-şi 
creaţia cu încântare, îmi vine să-i spun să se ferească, să-l 
scoată de aci, să-l arunce. Păpuşa aceasta nu mai e 
păpuşă... A intrat un suflet în ea. Diavolul! Ha Satan! 

Acum, da! Râdeam. Egor mă măsură cu dezaprobare: 

— Aşteaptă! Aşteaptă să vezi... E duhul răului. Îl observ 
cum priveşte, când patronul e cu spatele întors. Nu e 
privire de păpuşă!... Iar toate automatele, de când l-au adus 
pe acesta, au început să nu mai asculte nici ele. Nu se 
supun. Ai crede că se lasă ademenite de celălalt. Încă stau 
la îndoială, dar au să-l asculte pe celălalt. 

Bietul Egor, halucina şi el, după regimul în doze masive de 
spirt, de toată iarna şi de toată primăvara. Unde vedea el 
duhul răului? Ura? Erau nişte păpuşi şi alt nimic. Pentru el 
nu puteau fi decât nişte păpuşi şi alt nimic. 

Pentru mine, da! Erau spectrele altei vieţi, chemările altei 
vieţi. Dar numai pentru mine. 

Câteodată, Ludmila se urca pe podiul scenei să schimbe 
costumul Angelei cu ochi de azur. Îngenunchea la picioarele 
ei, se înălța să-i dezbumbe nasturii, înnoda o funtă, potrivea 
o cută, înfoia un volan. Le priveam pe amândouă, cu 
respiraţia întretăiată. Între cea vie şi a mea, cu trup şi suflet 


a mea cu adevărat; cum o iubeam, cu ce deznădejde o 
iubeam pe cealaltă, încarnarea, amintirea Angelei cu ochi 
de azur! 

Pentru baletul Echo, patronul îi alesese un costum 
vaporos, copiat de Egor după un tablou de Watteau. Roz, 
luminos, aerian, supranatural, aşa cum se cuvenea unei 
incarnaţiuni de feciorelnică puritate, aşa cum era costu-mul 
Angelei cu ochi de azur în cea din urmă seară a ei, la vila 
Azur-Eden. Rochia în care a apărut avântată pe aleea de 
nisip, mergând cu pantofii de atlas cu tocurile roşii spre 
viaţă, spre amăgirea vieţii şi a fericirii chemând-o la moarte 
din fundul prăpastiei cu stânci: 

— Am poftă în astă-seară de dans, de viaţă, de veselie! 
Încolo cu figurile voastre posace! 

Cum o adoram! Cum o adoram ca atunci, Angela mea 
pierdută şi revenită! Angela mea cu ochi de azur! 

Şi cum o uram pe cealaltă, pe Ludmila cu ochii ei plânşi, cu 
ploapele roşii, cu gesturile servile de cameristă şi de 
croitoreasă, prinzându-i un fionc de panglică, înnodându-i 
cu şnurul de mătase sub bărbie pălăria minusculă din 
veacul marchizelor care se jucau de-a păstoriţele! 

Când am iubit-o pe Angela, când am trecut ca o 
salamandră prin văpaia arzătoare a acestei pasiuni, 102 
ucigaşă şi dulce, cum îmi putusem imagina că am să mă 
resemnez la îmbrăţişarea molâie a Ludmilei? Fără nici o 
surpriză, fără nici un scrâşnet, fără nici o ameninţare. O 
femeie îmbătrânită în două săptămâni cu zece ani, 
cerşindu-mi milog graţia unui singur surâs. O făptură cu 
umerii încovoiaţi, cu privirea stinsă în găvanele scufundate 
ale orbitelor, cu pleoapele întotdeauna roşii de plâns. O 
femeie urâtă şi sclavă: respingătoare. 

Eliazar, manechinul, rânjea sinistru de pe podiul de 
scânduri, cu rânjetul lui dintotdeauna. 

— Hehe! Ciufulici! Aceasta e pentru colecţia mea. Ţi-aduci 
aminte de colecţia mea? Fapte diverse. Fapte de toată ziua. 


Îţi mai aduci aminte de Jacquelina Bertin? O soră a 
Ludmilei, ca altele o sută de mii! 

Întorceam spatele să nu-i văd rânjetul. Dădeam cu ochii de 
Sami. Tuşea şi scuipa bucăţi de sânge în batistă, silindu-se 
să-şi ascundă de privirile noastre boala plămânilor şi boala 
inimii. În obrazul palid străveziu şi pistruiat apăruseră două 
pete îmbujorate - trandafirii mortuari ai ofticii. De două ori 
patronul a vrut să-i trimită la munte, la odihnă şi la înălţimi 
ozonate; de două ori a refuzat. lar Betty abia îi mai arunca 
în treacăt câteva cuvinte indiferente. Nu-şi mai aveau ce 
spune. Venea cu maestrul de dans, pleca o dată cu el. Am 
înţeles că Gaston şi-a părăsit mama paralizată şi sora ca să 
închirieze o cameră împreună cu Betty. 

Patronul îi privea cu o cută încruntată între sprâncene, cu 
o dureroasă decepţie în ochii lui buni, ascunşi sub lentilele 
ochelarilor de scafandru. 

— E foarte firesc... Le luă apărarea Sami. Şi e mai bine 
acum decât mai târziu. Proştii! Se feresc de mine, îşi 
închipuiesc că sufăr. De ce-aş suferi?... Eu am o idee, 
patroane. Am să-ţi cer ajutor, să-mi fac o logodnică. Una cu 
fidelitatea eternă şi fără surprize. O Eve future, cum i-a 
fabricat Edison lordului Ewald. Cunoşti cartea lui Villiers de 
l'Isle Adam? 103 

Sărmanul Sami încerca să surâdă sceptic, cu zeflemeaua 
lui de altădată, acum mizerabilă şi lugubră. 

Dar patronul uitase de unde a început vorba. Ca 
întotdeauna când îi pomenea cineva despre o carte, o 
născocire ori un inventator, restul universului dispărea, 
izolat, ca să rămână numai cu patima lui pentru născociri şi 
născocitori. 

Îşi netezi firele bărbiţei şi arătă cu ochii spre păpuşile de 
pe scenă: 

— Vrei o Miss Hadaly? Ai, într-ales! Uite, ai puritatea, 
graţia, mila, loialitatea... Câte vrei şi cum le vrei. 

Pe urmă îşi curmă surâsul şi vorbi cu gravitate. 


— Dacă am citit Eve future, a lui Villiers de L'Isle Adam? 
Fireşte că am citit-o. Mai nostim este că a citit-o şi Edison. 
Şi mai nostim încă e că Thomas Alva Edison, citind-o şi el, a 
strâmbat din nas. Acum douăzeci de ani, când l-am 
cunoscut, îmi spunea că... 

— L-ai cunoscut pe Edison? Se miră Sami, cu un fel de 
admiraţie. 

Patronul strânse din umeri, cu indiferenţă: 

— De ce să nu-l fi cunoscut pe Edison? L-am cunoscut şi te 
asigur că e un om ca toţi oamenii. De aceea nici nu i-a făcut 
plăcere cartea lui Villiers de LiIsle Adam... Autorul îi pune 
în gură prea multe şi absurde paradoxe filosofice: prea îl 
face să divagheze!... Edison e un om ceva mai simplu. E un 
inventator şi alt nimic! Un inventator norocos. Poate prea 
norocos!... Un negustor de brevete. Te asigur eu că mai 
interesanţi sunt alţii, tot atât de ingenioşi, dar care în loc 
să-şi speculeze brevetele şi-au pierdut timpul filozofând. Ai 
auzit despre Fernand Forest?... A inventat automobilul şi a 
sfârşit în mizerie. Ai auzit despre Auguste Baron? Acum 
treizeci de ani a inven-tat filmul vorbitor, exact după 
principiile de acum, cu un rulou de ceară. A inventat 
fotografia automatică aeriană, a inventat fotografia 
reliefurilor pe teren, a fotografiat Piaţa Concordiei pe o 
singură peliculă de trei sute şaizeci de grade, adică 
fotografia în cerc închis, ceea ce nu-l împiedi-că acum să 
zacă orb şi sărac, într-o căsuţă la Neuilly... Un inventator de 
acesta, eroic şi necunoscut, trebuia să caute Villiers de 
L'Isle Adam, ca să-i fabrice o miss Hadaly lordului Ewald şi 
să-i mai rămână timp şi pentru filosofare. Edison? Edison s- 
a scandalizat de... Prostiile pe care i le atribuia romancierul 
francez.104 El nu recunoaşte decât un romancier adevărat 
şi vrednic de interes: Jules Verne. Logic şi consecvent. Unul 
a anticipat. Celălalt a realizat. Se completează...105 Dar 
Edison şi L'Eve future? Acestea ne rămân nouă, inginerului 
Coppelius, altora ca noi. 


Era o mândrie tristă în glasul patronului: o amărăciune 
melancolică îi împâcli privirea bună sub lentilele măritoa-re. 
Ne-am gândit toţi la brevetele lui care nu-şi găsiseră nici o 
preţuire, la revanşa ironică şi fără acreală a acestui balet 
mecanic; am înţeles solidaritatea frăţească şi bravă, cu 
ceilalţi tovarăşi nedreptăţiţi de ingratitudinea veacului: un 
Forest, un Baron, un Belin.106 

Dar cine era, cine era oare moşneagul acesta pipernicit, 
care-i cunoştea pe toţi, cunoştea tot şi se amuza cu jucării 
savante? 

— Din ce în ce mai mult îmi pare că patronul e un fel de 
replică a automatului pe care l-a numit el Ura, sau dacă 
vrei, automatul acela e o replică a patronului!... Rosti seara 
Egor, deşertând al zecilea pahar de rachiu infernal la 
cârciuma grecului. Unul e bunătatea, generozitatea, 
creaţia; celălalt ura, distrucţia, spiritul dezordinei, duhul 
tenebre-lor. Nu râde. Nu-mi spune că aiurez!... A simţit-o 
aceasta şi Elefterescu. De câte ori intră în atelier şi dă ochii 
cu păpuşa aceea, începe să-şi zbârlească părul şi să urle. De 
aceea îl las afară... Ce zici, Elefterescule? Este sau nu este 
duhul distrucţiei? 

Elefterescu dădea din coadă, privindu-şi stăpânul cu ochii 
lui omeneşti. Egor îl cruţă de lovitura peste bot şi turnându- 
şi alt pahar se întoarse către mine: 

— Îmi închipuiesc chiar cum l-a plăsmuit patronul, când s- 
a închis în biroul lui să-i dea trăsăturile definitive. S-a pus în 
faţa oglinzii, s-a examinat şi a căutat să modeleze o imagine 
exact opusă imaginii lui. lar râzi?... Eu te asigur că a izbutit 
mai mult decât spera. I-a dat, odată cu figura, i-a dat şi un 
suflet. Îmi aduc aminte, când eram de nouăsprezece- 
douăzeci de ani, cu mai mulţi camarazi, ne angajam 
câteodată figuranţi la teatru, la Moscova. Mulţi, nu de 
nevoie. Numai aşa, ca să ne apropiem de o actriţă celebră, 
să ne împopoţonăm cu costume de epocă, săbii de tablă, 
pălării cu pene de struţ... Dar printre figuranţi erau mulţi 
de meserie; oameni necăjiţi, ziua uşieri la birouri sau 


lucrători fără angajamente... Ei bine, din primele zile am 
observat ceva curios! Oamenii aceia simpli şi necăjiţi, îndată 
ce îmbrăcau costumele şi se grimau, fără să-şi dea seama 
adoptau mentalitatea şi sufletul personajelor şi al 
costumelor; deveneau aroganţi şi ţâfnoşi, umili sau rebeli; 
chiar în culise, muşchetarul se răstea cu superioritate la 
hangiu, nobilul de la curte se ferea de atingerea mujicului 
zdrenţăros, soldatul din suita solului privea cu duşmănie la 
soldatul din armata inamică. Mai sigur şi naiv ca actorii de 
profesie, blazaţi, se conformau chipului şi portului, încât şi 
în culise, şi în bufetul artiştilor în antracte, se grupau pe 
categorii... Aşa şi cu automatele patronului. Le-a dat o 
figură şi costume... Ele şi-au făcut singure şi un suflet. S-au 
identificat cu personajele. 

— Egor, ar fi mai bine să răreşti vizitele la grecul cu 
rachiul lui infernal. Ai început să ai halucinaţii. 

— Dar tu? Mă întrebă Egor Uvarovici, privindu-mă cu ochii 
micşoraţi, printre gene, şi trântind paharul pe masă. 

Dar tu?... Crezi că nu te văd? Nu te urmăresc? Patronul 
spune că le-a dat numai un simulacru de viaţă... Dar cine 
ştie dacă nu cumva nu trăiesc aievea? Cine ştie dacă n-au să 
se deştepte din somnul lor cataleptic? Nu eşti şi tu fasci-nat 
de ele, ca mine şi ca toţi? 

— Cu mine e altceva! Am spus încet, plecând ochii şi 
stăpânindu-mă să-mi înăbuş o spovedanie uşurătoare. E cu 
totul altceva, Egor... 

Egor Uvarovici înţelese în felul lui exclamaţia şi îmi 
cuprinse mâna, peste masă. 

— Ceva este, tavarăşe! Ceva rău. Te-ai schimbat... Acum 
semeni din nou cu acel care aştepta astă-toamnă în 
lapoviţă, afară... Îţi aminteşti? Ce se întâmplă? Ce e acest 
altceva? 

M-am ridicat în picioare. Simţeam venind clipa 
primejdioasă când n-aveam să mai pot rezista ispitei de a 
mărturisi totul: trecutul şi prezentul, spectrele morţilor din 


nou înviate. Am apucat pălăria şi, cu o înfăţişare grăbită, m- 
am uitat la ceasornic. 

— Opt jumătate, Egor. Ora mesei... Nu mai pot întârzia. 
Mă aşteaptă Ludmila! 

— Te-aş-teap-tă-Lud-mila? Silabisi Egor, rezemându-se cu 
pieptul de masă şi scormonindu-mă cu asprime în ochi. E 
întâia oară când te aşteaptă Ludmila? 

Ce vroia să spună? Ce ştia? 

Egor duse paharul la buze: 

— Nicivo! În sănătatea celor care au mai aşteptat şi 
aşteaptă! 

Am fugit. Dar nu acasă. Pe alte străzi, la alte cârciumi, la 
cafenele şi la tripouri, oriunde, numai nu acasă. 

Pe drum, în colţul bulevardului, m-am întâlnit faţă în faţă 
cu Faty. Mi-am tras repede pălăria pe ochi. Dar Faty s-a 
întors să mă privească din urmă; l-am simţit în spatele meu, 
oprit locului şi împingându-şi pălăria pe ceafă. 

Aşadar, din nou mă recunoştea; din nou pe chipul meu 
apăruse stigmatul cel vechi - îl recunoştea, pe care? Pe cel 
de pe terasa vilei de la Monte-Carlo? Sau vagabondul în 
zdrenţe din subsolul de şobolani? M-am repezit în cea dintâi 
cârciumă şi am ieşit numai când a tras obloanele 
cârciumarul. 

Acasă, am încercat să intru tiptil, în vârful degetelor, 
crezând că Ludmila a adormit poate după atâta aşteptare. 
Uşa era întredeschisă. O lăsase desigur ca să-mi audă paşii 
de departe. M-am oprit în prag. La masă, sub lumina 
împuţinată a lămpii, ca să-şi amăgească somnul şi aştepta- 
rea, Ludmila întinsese jucăriile ei din cutia de carton: ociţele 
cu lâna frizată, ciobanul rezemat într-un băț de chi-brit, 
brazii de lemn văpsiţi verde. 

Le aşeza, le schimba locul; cu fruntea bombată în pal-mă, 
le privea dureros, întoarsă în micul ei univers himeric şi 
pueril, unde o încântau aceste jucării sărace, unde se 
mulțumea cu priveliştea din parcul care nu mai este, unde o 


consola joaca şi veselia altor copii, după grilajul de fier - 
paradisul inaccesibil şi astăzi distrus. 

Ridică ochii plânşi. Tresări speriată. Încercă să surâdă, 
ascunzând jucăriile sub capacul decolorat. Încercă să 
surâdă. 

Atâta laşitate (aşa o numeam) îmi păru dezgustătoare şi 
ipocrită. Încerca să surâdă; se prefăcea că o bucură 
apariţia mea. Întinsese înadins jucăriile, ca s-o găsesc aşa, 
şi să mă umilească, perfidă, cu această mustrare fără vorbe. 
Cloco-team de mânie. De ce surâdea? De ce nu-mi striga în 
faţă adevărul şi revolta şi suferinţa ei? De ce această 
resignare făţarnică şi laşă? 

Clocoteam de mânie. Toată mânia spirtului dospind în 
mine, a spectrelor care-mi torturau viaţa, a pagubei de 
acum două ceasuri, într-un tripou unde-mi lăsasem ultimii 
gologani; toată drojdia abjectă, fermentând de o lună 
jumătate, de când ne întorsesem de la Constanţa. 

— Ce e teatrul acesta? Am păşit ameninţător. 

Ludmila vru să-şi apere comoara ei săracă. Acoperi 
jucăriile cu mâinile, le strângea la piept, le încleştase în de- 
getele subţiri şi bătătorite de munci umile. În ochi se căs- 
case o spaimă şi o implorare. Îmi ghicise hotărârea. Aceas- 
ta îmi înteţi furia spumegoasă. I-am descleştat degetele, i- 
am smuls jucăriile de lemn, am măturat de pe masă cu la-tul 
palmei cutia uzată, le-am aruncat jos şi le-am călcat în 
picioare, strivindu-le sub călcâi, căutându-le cu vârful ghe- 
tei sub masă şi sub scaun să nu rămână niciuna, niciuna. 

Ea privea. Ludmila privea cu bărbia în piept, cu mâinile 
grele, de plumb, spânzurate de-a lungul trupului. 

Numai lacrimile îi şuroiau în tăcere, două dâre urâte şi 
roşii pe obrajii scofâlciţi. 

Eu rânjeam, duhnindu-i în faţă mirosul dospit de băutură, 
de cârciumă, de tripou: 

— lată teatru, dacă vrei teatru! lată teatru, dacă vrei 
teatru! 


Pe urmă m-am trântit în pat, fără să-mi dezbrac hainele. Şi 
am adormit îndată, senin, ca sub magia unui narcotic, să 
visez pe Angela cu ochi de azur, venind spre mine pe aleea 
de nisip, în pantofi de atlas alb cu tocurile roşii, înaintând 
avântată în rochia vaporoasă după tabloul lui Walteau - 
costumul roz, luminos, aerian, supranatural. 

VIII. 

NICIVO. 

A doua zi am ocolit privirea Ludmilei. Nici nu era însă 
nevoie. Când am citit vreodată mustrare în ochii ei care nu 
ştiau decât să plângă? 

La atelier, patronul se plimba cu mâinile la spate, în 
redingota verzuie, oprindu-se în faţa marionetelor de pe 
scenă, cercetându-le preocupat, pornind iarăşi. 

— Ia-l de aci! Porunci lui Maftei, arătând automatul care 
înfăţişa Ura. Du-l în birou la mine! 

Apoi, întoreându-se spre noi: 

— Nu-mi place cum merg lucrurile. Lipseşte ceva. 
Şchioapătă ceva. Dar în două-trei zile, am să-i dau de rost. 

Maftei trecu spre uşa biroului, cu Eliazar în braţe. Eliazar? 
O păpuşă automată, o păpuşă ţapănă şi alt nimic. O 
asemănare întâmplătoare, cum sunt o mie de coincidenţe 
pe lume, şi alt nimic. 

Patronul se închise în birou cu marioneta lui să-i verifice 
măruntaiele de rotiţe şi resorturi. Eu m-am întors sore 
Ludmila. Mă înduioşau ochii plânşi; mă înduioşa făptura ei 
mică şi firavă, ghemuită pe scaunul de lucru. 

— Ludmila, te rog să mă ierţi! Am şoptit într-o suflare. 

Împunse acul în rochia de mătase întinsă pe genunchi şi 
ridică privirea neîncrezătoare, deodată luminoasă şi 
sclipind de fericire. 

— De ce, Dănutţb? Ce am de iertat?... Tot ce vine de la tine... 

N-am lăsat-o să sfârşească. I-am apăsat mâna cu mâna 
mea, iar această căldură i-a comunicat ca o altă viaţă, 
proaspătă şi fierbinte, transfigurând-o. 


Acasă am scos din buzunarul hainei un pachet cu sârmă 
subţire de alamă, clei, bucăţi de gumă, de lână frizată, de 
celuloid. Îmi frecam mâinile ca patronul în fata jucăriilor lui 
savante. 

— Acum, dragă Ludi, dragă Mila, adă turma ta să o 
reparăm. Să spunem că a trecut o furtună peste ea şi s-o 
punem din nou pe picioare. 

Ludmila plecă ochii în pământ, vinovată. 

— Nu le mai am, Dănuţ! Şopti printre lacrimi. le rog să mă 
ierţi. Le-am adunat toate şi le-am aruncat în foc. Să nu mai 
fie prilej de supărare pentru tine... 

Şi încercă să surâdă. 

Am rămas în faţa pachetului cu sfori, clei şi sârmă, ca un 
răufăcător care atunci de-abia îşi dădea seama de isprava 
lui odioasă. 

— De ce ai făcut aceasta, Ludi? Mila, de ce ai făcut 
aceasta? 

Îi cuprinsesem mijlocul firav şi îi căutam în ochi o umbră 
de ură, hotărârea de a nu ierta, o mustrare. Ochii Ludmilei 
însă rămăseseră buni şi trişti - era ea aceea care implora 
iertare. 

— Dar nu e nimic, Dănuţ. Nu ştiu de ce dai atâta 
însemnătate unor fleacuri! Erau nişte jucării vechi şi urâte. 
O prostie a mea, de care m-am vindecat... Ştii la ce mă gân- 
deam aseară, când ai venit şi m-ai găsit cu jucăriile acelea? 
N-ai să ghiceşti... Mă gândeam cum să te anunţ. 

Plecă ochii ruşinată. 

— Ei? Ce vroiai să-mi anunţi, Mila mea mică? 

Îşi frământa degetele: 

— Mi-e aşa de greu să-ţi spun! Tu ştii că nevasta taeo 
biată femeie prostuţă, Dănuţ... (Se hotări şi mă privi în 
ochi). Mă gândeam cum să te anunţ că de acum trebuie să 
pregătesc bonete şi scutece pentru un Dănuţ mai mic. Tu 
ce-ai vrea să fie? Băiat sau fată? 

Am strâns-o la piept. Biata Ludmila! Şi eu care-i 
sfărâmasem micul ei tezaur vrăjit, când se vedea poate îm- 


părtăşindu-şi joaca cu copilul acela ascuns încă în tainele 
viitorului! Am strâns-o la piept; i-am încălzit buzele reci. 
Ne-am plimbat apoi în noaptea albastră, braţ sub braţ, 
plăsmuind proiecte cuminţi, înduioşătoare, eterne. 

Iar în atelier, câteva zile, printre tovarăşii mei pluti aceeaşi 
atmosferă pacifică, de armistițiu şi de înseninare. Toţi 
căutau să cicatrizeze ireparabilul. Toţi simțeau umi-linţă 
pentru cele ce-au săvârşit. 

Betty îşi strămută scaunul şi măsuţa de lucru lângă Sami. 
Îi cerea iertare, cu o împâclire de lacrimi în ochii ei verzi ca 
marea de la Saint-Malo. În obrajii preparatorului de 
anatomie, bujorii ofticii se învăpăiaseră de o ultimă 
palpitare de viaţă şi de nădejde. Amândoi răsfoiau 
prospectele sanatoriilor de tuberculoşi, cu fotografii de 
peluze, de parcuri, de solarii şi terase de helioterapie, în 
vârfuri de munţi cu brazi negri şi cu creste înzăpezite în 
fundul decorului. Degetele lor se împleteau, frunţile lor se 
apropiau şi surâsul lor fericit şi efemer se îneca în aceeaşi 
tuşă uscată. 

L-am surprins pe Gustav întoreându-se de acasă cu o cutie 
mare din care scoase pe furiş rotiţe şi biele, amestecându-le 
cu celelalte din rezerva patronului. 

lar Maftei mă aşteptă la plecare, lângă uşă, rugându-mă 
să-i scriu acasă, la nevastă, un răvaş lung unde-i dădea 
sfaturi pentru pământ şi copii, pentru treburile gospodăriei 
şi ale plugăriei, vestind că în toamnă are să se întoarcă la 
vatră cu îndestulă agoniseală să-şi poată răscumpăra 
drepturile. 

M-am oprit cu tocul în mână la capătul celor patru pagini 
scrise mărunt: 

— Mai ai de adăugat ceva, Maftei? 

Omul se scărpină în cap, cu mâna lui lungă de urangutan: 

— Pentru dânsa, nu mai am nimic de adăugat, domnule. 
Sănătate şi voie bună! Doar pentru dumneata, de-aş mai 
adăuga ceva... Văd că te miri, că-i scriu aşa, după ispră-vile 
mele din săptămânile din urmă. Cine se simte fără greşeală 


ridice piatra... Omul e păcătos şi supus ispitei! Păcătos am 
fost şi eu şi m-a fost ajuns ceasul păcatului. Dar acuma, 
mulţumesc Domnului, mi-a venit mintea la cap şi mi s-a luat 
o perdea de pe ochi. l-am spus muie-ruştii aceleia să-şi 
strângă boarfele şi să plece în lumea ei. În trei zile, dusă 
are să fie... Şi mai am o rugăminte. Am mai scăpat cu o 
parte din bani. Încă n-am apucat să-i slobod pe gârlă. 
Stăpânului mi-i oarecum să-i dau în păstra-re, după ce i-am 
cerut odată. De aceea te-aş ruga să-i ţii la dumneata... Ştiu 
că la dumneata au să stea mai păziţi ca la bancă. Şi să nu 
mi-i dai, rogu-te, domnule, decât la toam-nă, când ne-om 
risipi cu toţii pe la vetrele noastre. 

Maftei scoase din chimir punga şi numără câteva hârtii de- 
o mie, împăturite şi pătate de sudoare. 

I-am pus mâna pe umăr: 

— Bine, Maftei! Să trăieşti şi să ştii că mi-ai făcut bu-curie 
mare! Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 

— De, domnule! Care-i om tot la omenie se întoarce... 
Declară Maftei cu modestie, plecând cu scrisoarea la gară 
s-o vadă pornită cât mai repede cu veştile bune spre satul 
de la marginea ţării. 

Am alergat şi eu, la Egor, să-i împărtăşesc minunea, ca să- 
şi rectifice decepţiile lui de fizionomist. 

Nu l-am găsit acasă, nici la cârciuma grecului cu rachiul 
infernal, nici la alte popasuri obicinuite. În schimb, mă 
aştepta la noi un bilet chemându-mă fără întârziere la un 
restaurant ales din mijlocul oraşului. Biletul era laconic şi 
greu de înţeles: „Vino imediat să vezi că se mai întâm-plă 
minuni. Dar am nevoie de îmbărbătarea unui prieten.” 

Răsuceam cartonul între degete, nedumerit. Ce fel de 
minune? Şi de ce avea nevoie de îmbărbătarea unui 
prieten? 

— Du-te, Dănuţ! De ce mai întârzii? Poate i s-a întâmplat 
ceva rău! Se îngrijoră Ludmila. Vezi că are nevoie de un 
prieten... 


— Dar zice că s-a întâmplat minune. Minune, adică ceva 
bun, neaşteptat... Ce fel de minune, dacă are trebuinţă de 
îmbărbătare? 

— Dragă Dănuţ, nu toate minunile aduc bucurie! Spuse 
Ludmila, punându-mi mâinile pe piept şi privindu-mă în 
ochi. De cât am sta însă să împărţim firul de păr în patru, 
aleargă să vezi ce e... Poate e chestie de bani: poate că are 
nevoie de bani. 

Cu înfrigurare, căută în sertarul ei, sub un vraf de dantele: 

— Afli şi unde-mi ţin ascunse economiile, cu ocazia 
aceasta! Rosti stânjenită, fiindcă-mi tăinuise ceva. 

— Lasă, Ludmila. Dacă e vorba de bani, am la mine. 

Aveam economiile lui Maftei, câte nu plecaseră încă pe 
gârlă. 

— Atunci fugi! Mă îndemnă Ludmila. la un automobil... 

În pornirea generoasă să sărim în ajutorul cuiva, întâia 
oară renunţa la socotelile ei „meschine”, cum le numeam, şi 
care aduseseră atâta vrajbă între noi în ultima vreme. Era 
şi aceasta o altă minune. 

Am alergat. 

— Vezi, fii aşa cum trebuie să fie un prieten adevărat! Îmi 
strigă Ludmila din urmă. 

La restaurant, Egor aştepta pe jumătate răsucit pe scaun, 
cu faţa spre uşă. Îmi făcu semn de uşurare când am intrat, 
ca unui salvator providenţial. Nu era singur. Cu o femeie. 
Cu una din cele mai superbe femei din câte văzusem 
vreodată. 

— Ana Teodorovna! O prezentă Egor. Logodnica mea... 

— Ana Teodorovna? Am repetat cu stupoare. 

— Întocmai! Ana Teodorovna! Surâse fără nici o bucurie 
Egor. Ce-ţi spuneam eu, odată? Întro zi, la un colţ de stradă, 
avem să ne regăsim. Tu, Ana Teodorovna? Tu, Egor 
Uvarovici? Exact aşa a fost. Ne-am întâlnit şi am căzut unul 
în braţele celuilalt... Iată! 

Egor exclamase „lată!” - cum ar fi anunţat consternat o 
catastrofă, dureroasă şi ireparabilă, nu o minune. 


Femeia îmi întinse mâna. Am sărutat degetele fine şi 
aristocratice, fără nici o bijuterie. Ana Teodorovna mi le 
apăsă pe buze, mai îndelung decât fusese în intenţia mea. 

— Eşti un tip simpatic! Rosti într-o franţuzească pură, fără 
accent. Îmi placi. Sper să devenim prieteni buni. Şi cu 
permisia lui Egor, poate mai mult decât prieteni... 

Râse deodată, vulgar şi obscen. Am tăcut stingherit. Egor 
îşi muşcă buzele. 

— lată! Repetă, privind spre plafon. 

Chelnerul sosi cu tăvile de mâncare. Schimbă tacâmurile. 
Ana Teodorovna se uită la el, mai stăruitor şi în-delung 
decât priveşte o clientă într-un restaurant la un băiat de 
serviciu. 

Când plecă, se întoarse spre Egor. 

— Îmi place tânărul care serveşte... E un băiat simpatic şi 
el. Te rog să-i spui când are să vină din nou... 

Egor frământa între degete cocoloaşe de miez de pâine. 
Nu se atinse de mâncare. Era negru-verde la faţă. Şi nu 
avea curaj să ridice ochii la Ana Teodorovna, să urmărească 
lăcomia vorace cu care apuca bucăţile, trăgea prin dinţi 
oasele de pui, întindea pâinea cu degetele în sos. 

— Te rog să o ierţi! O scuză Egor în româneşte. Trebuie să 
te gândeşti că a trăit zece ani fugară vagabondă... Că 
pentru ea, zece ani problema cea mare a fost să aibă ce 
mânca, nu cum să mănânce... 

— Ce spune? Întrebă Ana Teodorovna, cu gura plină. S-a 
schimbat Egor al meu, nu-l mai recunosc. 

Am inventat nu ştiu ce inepţie pe socoteala lui Egor. 

Prietenul surâse amar: 

— Eu m-am schimbat! Ai auzit aceasta? Eu m-am 
schimbat! De-ai şti ce femeie era! Şi ce este acum!... Ce 
monstruoasă creatură este acum! 

— Vă rog să vorbiţi franţuzeşte, ca să înţeleg şi eu, rosti 
Ana Teodorovna scobindu-se cu degetele în dinţi. Nu-mi 
plac manierele acestea! Ce fel?... Mă trataţi ca pe-un 
animal?... N-am drept să înţeleg ce spuneţi despre mine? 


Egor! Bagă de seamă. Acuşi mă mut la masa unde e ofiţerul 
ăla singur! 

Egor Uvarovici o privi cu spaimă. Ca şi mine, nu se îndoia 
că e în stare să-şi îndeplinească ameninţarea. 

Lumea din jurul nostru se uita cu o curiozitate înveselită la 
această femeie splendidă, în toaletă luxoasă, care mânca 
mai urât ca o slujnică, ţinând farfuria aproape de piept, 
lăsând furculiţa ca să se servească cu degetele, ştergându- 
şi sosul de pe buze cu dosul palmei. 

— lată! Şopti a treia oară Egor. lată pentru ce am aşteptat 
zece ani. Pentru ce mă caută de trei luni... 

— Patru! Rectifică Ana Teodorovna, băgând în gură câte 
cinci-şase cireşe şi scuipând sâmburii pe jos. De patru luni 
te caut, Egoruşca! 

Şi până la cafea, Ana 'Teodorovna îmi povesti cu simplitate 
ceea ce apucase să-i povestească încă o dată lui Egor. Cum 
a trăit ani de zile în Rusia, între cele două ar-mate, albe şi 
roşii; cum a trecut frontiera; cum a rătăcit făcând trotuarul 
la Berlin, la Paris, îndărăt spre Varşovia, unde se află un 
birou de informaţii pentru emigranții ruşi, cum a dat de 
urma lui Egor... Şi încă, încă... 

— Dar vrei să-ţi mărturisesc ceva? Mi se adresă direct. 
Egor văd că nu poate înţelege... Mie, Europa mi-a produs o 
adevărată deziluzie. A rămas ca Egoruşca, îndărăt cu o mie 
de ani. Cu superstiții din evul mediu. Nu eşti de aceeaşi 
părere? Cum ai spus că te cheamă? 

— Dan... 

— Nu eşti de aceeaşi părere, Daniuşca? 

Mâna Anei 'leodorovna îmi dezmierdă mâna mea, 
încleştându-mi degetele cu o invitaţie fierbinte şi cinică, sub 
ochii logodnicului. 

— Sau eşti şi tu un sentimental? Un bărbat romantic, 
sentimental şi ridicol? 

Mă tutuia. Mai-mai să-mi treacă braţul după gât, ca 
femeile bete din localurile de noapte, spre ziuă. Mi-am 


descleştat degetele. Egor comandă alt coniac, în pahar 
mare, de vin. 

Ana Teodorovna împinse scaunul, se rezemă cu ceafa de 
spătar şi, privindu-ne pe amândoi, începu să râdă atât de 
zgomotos, încât toată sala a întors ochii spre masa noastră. 

— Ce oameni ciudaţi mai sunteţi! Şi tu, Egoruşca şi tu, 
Daniuşca! Scuturaţi-vă... Fiţi veseli! Viaţa încă merită să fie 
trăită... Dar nu aci, în Europa voastră... M-a ostenit. Mi-e 
dor de Rusia noastră. De asta am şi venit. Nu e aşa, 
Egoruşca, nu e aşa că de aci ne' întoarcem în Rusia? 

Spunând, apucă paharul lui Egor Uvarovici, îl deşertă şi 
plescăi din limbă, strâmbând cu dispreţ buzele: 

— Slab coniacul vostru! Nu există ceva mai tare? De altfel 
am eu altceva mai bun. 

Deschise poşeta, desfăcu capacul unei cutioare, puse pe 
unghie un dram de praf alb şi aspiră cu nesaţ: 

— Cocaină! Ne lămuri cu simplitate. La noi, acolo, nu mai 
putem trăi fără aceasta... [ine de foame, de sete, de urât... 

Începu din nou să râdă zgomotos, ridicând mâna deasupra 
capului şi chemând amintirile: 

— Câte n-am făcut pentru o cutioară de acestea?... Până 
ce am descoperit secretul. Găseam întotdeauna, mai repede 
şi mai ieftin, la ciumaţi. Aşa îi numim noi. Copiii nimănui, 
copiii lepădaţi. Trăiesc în pivnițe şi în subsoluri. Fură, nu se 
tem de nimic, nu cred în nimic... Dar au coca-ină şi băutură, 
întotdeauna. Mă culcam cu ei o noapte şi căpătăm provizii 
pe-o lună. De ce vă uitaţi cu ochii aceş-tia? Sunteţi nişte 
burjui caraghioşi. Nişte sclavi ai cuvinte-lor. Egoruşca! Ce 
imbecili eram. Când mă gândesc ce im-becili am fost 
amândoi! Trei ani de logodnă şi nu mi-ai atins decât 
buzele... Aşteptam, ce? Aşteptai, ce?... Viaţa e mai simplă, 
Egoruşca! Şi când îmi amintesc că eram să o pierd...! 

Cocaina îşi făcuse efectul. Ochii Anei 'Teodorovna luciră 
adânci şi negri, cu o pâlpâire de luminiţă într-un fund de 
abis. Trecu o umbră pe obraz. O umbră venită din inte-rior, 
nu din jocul lămpilor din tavan. 


— Eram să o pierd, viaţa!... Dar tot eu am fost mai tare. Şi 
a pierdut-o cealaltă, Catiuşca. 

Se rezemă cu coatele pe masă, cu bărbia în pumni: 

— Când ne-au dus... Ştiam că nimeni n-are să mai sca-pe. 
N-a scăpat nimeni de-acolo, niciodată. Unii plângeau, alţii 
tremurau, alţii aveau o singură grijă: tocmai să nu plângă şi 
să nu tremure. Să fie tari şi bravi, până la sfârşit... Pe urmă 
s-a deschis uşa şi a intrat Catiuşca şi omul ei, băr-batul ei, 
comandantul... Catiuşca a apucat revolverul şi a început să 
tragă... Pe femei voia să le extermine. Toată viaţa urâse 
femeile libere, fetele, nevestele, logodnicele, mamele - 
femeile privilegiate, care n-aveau nevoie să se vândă, aveau 
drept să iubească, aveau o casă, un iubit, un bărbat, un 
logodnic, o familie... Acum plătea... Avea un carnet şi, 
pentru fiecare executat, trăgea o linie... Când a dat ochii cu 
mine, a tras linia dinainte. Mi-a făcut semn: „Aha! Pe tine te 
cunosc... Te-am văzut trecând în troică de-o sută de ori, de 
după perdelele noastre. Erai întotdea-una cu un individ. Cu 
unul din indivizii scârboşi şi ipocriţi, care vouă vă sărutau 
mâinile şi vă cădeau în genunchi, iar pe urmă noaptea 
veneau să ne ceară nouă toate murdăriile. 

Îl cheamă Egor. Nu e aşa că se numea Egor? Îl cunosc 
bine pe Egor altău. Seara trecea în troică cu tine, dar 
noaptea era la noi şi trebuia să-i împlinesc toate poftele lui 
scârboase. Nu ca o femele. Ca un animal. Avea drept să-mi 
ceară orice. Plătea Egoruşca al tău! Şi când îmi încleşta 
unghiile în carne şi gemea în spasm, gemea numele tău. 
Suntem cunoştinţe vechi. Pofteşte mai aproape!”. Am în- 
chis ochii şi am păşit mai aproape. Mă stăpânea o singură 
teamă. Să nu tremur. Şi un singur gând. Ce-i cereai tu 
femeii aceleia, când îmi gemeai numele meu? Nu voiam să 
tremur. Pentru tine, nu voiam să tremur. Am păşit şi am 
aşteptat, cu braţele încrucişate. Eram mulţumită. Nu tre- 
muram. Nu-ţi făceam ruşinea să tremur, Egoruşca! Am 
aşteptat. Şi n-a pornit o singură împuşcătură. Au răsunat 
două. Am căzut... 


Ana 'Tleodorovna presără altă doză de praf alb pe vârful 
unghiei, aspiră şi, când nu mai rămase nimic, ridică spre noi 
ochi năluciţi ca deşteptată dintr-un somn speriat. Îşi 
scutură părul, alungă o privelişte cu mâna. Izbucni în hohot 
de râs: 

— Am căzut. Dar n-am căzut numai eu. A căzut şi ea, 
Catiuşca. Trăsese odată cu dânsa altul. Unul de-ai noştri, 
care scăpase la percheziţie cu arma la el. Şi acela ochise 
mai bine decât Catiuşca. Ea a murit. Eu am scăpat. M-am 
ales numai cu semnul. Se cunoaşte aici. 

Desfăcu bluza pe sân şi ne arătă sub globul alb, cu vine 
albăstrui, o cicatrice mică, abia distinctă. 

— Când m-am trezit din leşin, o duceau pe targă. Se 
terminase cu faimoasa Catiuşca... 

— Şi? Am întrebat avid, fără să-mi dau seama de cru-zimea 
acestei curiozităţi? 

— Şi? Şi pe urmă nimic... l-am luat locul în patul lui Vasia. 
M-am măritat cu el. Mi-a întrebat să aleg. Moartea sau asta. 
Mai aveam de ales? M-a dus în patul lui, chiar în ziua aceea. 
Şi mi-a cerut, chiar în noaptea aceea, să-i îm-plinesc toate 
poftele pe care i le cereai tu, Egoruşca, celeilalte, 
Catiuştei... A durat trei luni căsnicia noastră. Pe urmă l-am 
lăsat pe Vasia. Nu! Să vă spun drept. M-a luat altul. Şi pe 
urmă altul şi altul. Cine poate să-i numere? Cine poate să-i 
numere pe toţi câţi îmi cereau să fac ceea ce-i cereai tu 
Catiuşei, Egoruşca? 

Privi în tăiuşul cuţitului. Pe obrazul ei murise ceva. Egor 
încleşta fălcile. Îi vedeam sub piele crispaţia muşchilor. 

— Aceasta e tot! Râse Ana Teodorovna. Vă asigur că nu e 
atât de teribil cât vi se pare vouă. La început, da! Crezi că 
n-ai să suporţi a doua oară. Pe urmă găseşti chiar o plă- 
cere. Şi, în sfârşit, nici nu mai înţelegi altă plăcere decât 
aceea pe care i-o cereai tu, Egoruşca, femeii aceleia. Acum 
sunt ca dânsa. Nu mai e nevoie să-ţi cauţi o Catie. Am venit 
eu. Şi te asigur, Egoruşca, te asigur că n-a ştiut niciodată 
Căţia ta să-ţi împlinească toate poftele cum ştie Anioşca ta. 


O spunea şi Vasia. O recunoşteau toţi. Era stofă în mi-ne, 
Egor. lar tu, trei ani, abia mi-ai atins buzele şi fugeai la 
Căţia ta! Mă păstrai... Pentru ce, Egor? Pentru cine, Egor? 

Egor îi mângâie braţul, cum ar fi dezmierdat spinarea 
mătăsoasă a unei pantere, cu frică şi cu milă, neştiind dacă 
are să muşte sau are să se mlădie îmblânzită sub alintare. 

— Sărmana Anioşca! Sărmana Anioşca...! 

— Nu-mi place să mă compătimeşti! Se trase Ana 
Teodorovna în lături. Nu-mi place să mă compătimească 
nimeni. Nu plâng nimic. Nu regret nimic. Voi sunteţi de 
compătimit. Voi, care-aţi rămas în lumea voastră moartă. 
Care nu înţelegeţi că, în zece ani, au trecut zece secole. De 
ce priviţi înapoi? Mereu înapoi? Viaţa e înainte. 

Cu lama cuţitului, decapită trecutul în spaţiu. 

— E înainte, Egoruşca! Nu înapoi, la ipocriziile voastre... 
Preţul vieţii nu-i niciodată prea scump. Daţi-mi şi mie un 
coniac. În pahar mare. 

Am plecat cei din urmă. Egor îmi prinse braţul. De la uşa 
restaurantului, porni odată cu noi şi basetul care aştep-tase 
afară, cu fidelitatea lui neclintită. 

— Ce pot să fac? Ce trebuie să fac? Întrebă Egor 
Uvarovici. Peste judecata mea s-a lăsat o ceaţă... Mai bine 
aş fi vrut să aflu că a murit. De o mie de ori mai bună 
moartea, decât aceasta! 

— Iar vorbiţi româneşte? Se indignă Ana Teodorovna. Vă 
las în drum şi mă agăţ de cel dintâi trecător. Apropo de 
româneşte', Daniuşca. Cum se spune în limba voastră: „M- 
am culcat cu tine! Vreau să mă culc cu tine...!” Şi cum se 
spune...? 

Aci, buzele ei, cu desenul de-o celestă puritate, rostiră un 
şir de cuvinte murdare, tot vocabularul obscen care stă 
scris pe zidurile closetelor de şcoli şi cazărmi, sub imagini 
de-o odioasă trivialitate. M-am prefăcut că n-am auzit, că nu 
înţeleg. Egor trânti din mers câteva picioare în spatele lui 
Elefterescu. Şi deodată se opri. Râse (ce râs lugubru!), 
întâia oară în seara aceasta. 


— Dar e foarte simplă explicaţia, prietene!... Cum de nu m- 
am gândit din primul moment? E o explicaţie simplă şi 
logică. Ana Teodorovna a murit. Aici a venit să mă caute 
numai trupul Anei Teodorovna. Trupul ei pe care i l-a furat 
sufletul Catiuştei aceleia. N-a leşinat Ana atunci? N-a murit 
Catiuşca atunci? S-a deşteptat Ana, dar cu sufletul 
celeilalte, de la bordelul unde o căutam. Totul e simplu. 
Înfricoşător de simplu! 

Îşi smulse braţul de sub braţul meu: 

— Nicivo! Aşa mi-a sosit. Aşa o primesc. Dan, tre-buie să-i 
alung sufletul acesta şi să fac loc celuilalt, adevă-rat al ei... 
Dan, aci am să apelez la ajutorul tău şi al Ludmilei. Acum 
noapte bună! 

Şi plecă în noaptea pustie, între cele două creaturi 
fantomatice, care erau ele şi totuşi erau altele: Elefterescu 
şi Ana Teodorovna. 

— Egor! Am strigat din urmă. 

Egor îmi făcu un semn ininteligibil cu mâna. Atât am auzit: 

— Nicivo! 

„Nicivo” - şi râsul lui. Ce râs lugubru în noapte! 

IX. 

TU ERAI, DAN? 

Maftei intră din biroul patronului cu manechinul lui 
Eliazar în braţe. Strângea de mijloc păpuşa inanimată cu 
mâinile balansându-se moi; cum îl apropiase faţă în faţă, 
ochi în ochi, s-ar fi spus că demonica făptură îi soarbe de pe 
buze răsuflarea fierbinte de viaţă. 

Îl aşeză la locul obişnuit. Îşi şterse fruntea cu mâneca. 
Vorbi către noi: 

— Nu ştiu ce i-o fi meşterit stăpânul, dară văd că-l aduc 
cum l-am dus. 

Eliazar rânjea: „Aşteaptă puţin şi ai să vezi!” 

Maftei îl atinse cu laba pe piept, încruntându-se la el în 
glumă: 

— Rânjeşte-rânjeşte, dimone! Până ce nu vine stăpânul să 
te pună el să joci ţonţoroiul! 


Se întoarse spre noi, aşteptând un râs de încuviinţare. Toţi 
tăceam. Eram cu alte griji. Maftei cobori de pe scenă şi se 
retrase lângă uşă, cu înfăţişarea necăjită a omului care-a 
făcut un haz neghiob, fără efect asupra auditoriului. 

Patronul rămăsese încă în birou. Egor nu sosise. Întârzia 
întâia oară de la datorie, în trei sferturi de an. 

— Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva. Să nu fi făcut ceva. 
Poate era bine să treci dimineaţa pe la dânşii! Spuse 
Ludmila înălţând ochii şi împungând vârful acului în 
costumul de organdi, înfoiat pe genunchi. 

Aştepta o părere. Nu ştiam ce să rostesc. Îi povestisem 
toată întâmplarea de astă-noapte, deznădejdea lui Egor, 
hotărârea lui să ne ceară ajutor. Ludmila ascultase până la 
sfârşit, fără să întrerupă, fără să întrebe. Când am terminat, 
înţelesese mai repede şi mai deplin decât sperasem. „E o 
nenorocită! 

— Zise. O sărmană nenorocită. Egor a făcut bine că s-a 
gândit la noi. Am să mă împrietenesc cu dânsa. Încetul cu 
încetul are să-şi revină. Are să se întoarcă la viaţa cea 
adevărată. Trebuie să-l ajutăm pe Egor. Numai cu o singură 
condiţie. Să fie blând şi să aibă răbdare. Să-şi aducă aminte 
că Ana aceasta nu este vinovată de tot ce-a ajuns şi să se 
poarte cu dânsa cum te porţi cu un bolnav scăpat de la 
moarte...” Toată noaptea nu închisese ochii, plănuind cum 
să-şi apropie şi să câştige încrederea făpturii care aducea 
cu ea, în ea, un infern. 

Eu am adormit de la o vreme. Ea s-a răsucit în pat, prin 
întuneric, până ce-au dat zorile. 

— lată-l! Şopti cu uşurare. Prefă-te că nu eşti prea 
înspăimântat de ce-ai auzit şi ai văzut. 

Egor trecu la toţi, strângând mâinile între sprâncene se 
săpase o cută adâncă. Se opri, apucând degetele Ludmilei 
în palmă şi netezându-le uşor, cu cealaltă mână: 

— Ştii, Ludmila? Ţi-a spus? 

— Egor, viaţa are suişuri şi coborâşuri... Totul depinde de 
tine, de tăria ta. Trebuie să uiţi!... Să nu te gândeşti deloc la 


ce-a fost, ce-a făcut, la trecut. 

E.gor surise amar: 

— Nu trecutul mă înspăimântă, Ludmila. Trecutul însă nu 
e ceva sfârşit. Se schimbă şi se înnoieşte, după cum s-a 
prelungit în prezent. Sunt gata să uit! Nici nu vreau decât 
să uit!... Dar pentru aceasta, trebuie să dispară urmele. Să 
mă ajutaţi voi. Tu şi Dan. 

N-am apucat să făgăduim. A intrat patronul. În jacheta 
verzuie, cu mâinile la spate, ne-a rostit bună dimineaţa şi a 
mers direct la podiul de scânduri. S-a apropiat, s-a depăr- 
tat, privindu-şi pe sub ochelarii de scafandru creaturile lui, 
care n-au nici trecut, nici viitor, nici nu trăiesc sub ame- 
ninţarea trecutului şi viitorului. 

Zâmbi satisfăcut de rezultatul examenului: 

— Aşa da! Acum mai merge, copii! E momentul să dăm zor. 
Suntem în întârziere cu trei săptămâni. Egor, stinge 
luminile şi treci la reflector. Gustav, contactul! 

Îmi făcu semn să mă aşez la clavir. El se urcă în faţa cutiei 
cu melodiile culese din spaţii. Apăsă manivela care elibera 
automatele baletului. Ridică braţul şi din nevăzut, chemă 
cele dintâi modulaţii. 

Freamăt misterios de deşteptare, în zori. Ecoul tuturor 
deşteptărilor de când au fost dimineţi pe pământ, în codri, 
în lunci, în pajişti; ciripit de păsări, cascade de izvoare, tril: 
avânt crescând de glasuri, cântări, foşnet de frunze şi ram, 
sclipire diamantină de rouă în cupă catifelată de flori. 

Pe scenă, în lumina ireală, păşiră cu zvelte mişcări 
făpturile ireale. Le aducea nimfa Echo, trezindu-le din 
tenebre şi nemişcare, să înainteze la lumina şi viaţa feerică. 
Apăreau pe rând, de după perdeaua legănată de 
mesteacăni şi sălcii, Graţia, Puritatea, Înduioşarea, într-o 
euritmie elastică; se alina Suferinţa, Remuşcarea, 
Melancolia, Deznădejdea; se avântau într-o păgână bucurie 
de a trăi, se înconjurau de cele şase perechi ale baletului în 
aceleaşi ritmice zvâcniri de zbor spre lumină - şase perechi 
fără nume, viaţa cea multă fără nume. Din întuneric de 


peşteră, se desfăcea Forţa elementară, Instinctul orb, Bibia, 
cu pieptul şi braţele musculoase încinse de blana de 
panteră încheiată cruciş; îşi dezlănţuia clocotul energiei 
într-un dans năpustit, care părea că va nărui tot înainte-i şi 
totuşi cruța tot înainte-i, fiindcă fusese şi el liberat sub 
semnul luminii şi al bucuriei de a trăi. Domesticit şi ferice, 
omul păros din peşteri, intra în ritmul armonios, întregindu- 
l. 

Numai Invidia, Ispita, Cruzimea, Luxura, aşteptau privind 
ostil în umbră lividă, la această irupţie de voie bună, 
frumuseţe, euritmie şi graţie, de la care au fost încă o dată 
excluse. 


Şi cu braţele încrucişate în vestmânt fumuriu, Eliazar. 
Ura! 

Reflectorul îşi opri lumina deodată verzuie şi înveninat 
coclită asupra lui, stăruind. 

Asupra lui, stăruind. 

Faţa prelungă se crispă, ochii luciră metalici, rânjetul se 
plimbă de la unul la altul, de jur împrejurul scenei şi pe 
urmă în sală, spre noi. Un rânjet sinistru ca rânjetul 
craniilor. 

Mâna pationului culese din spatii o melodie profundă şi 
tulbure, amestecând o ameninţare încă imprecisă în 
gâlgâitul bucuriei generale. 

Iar Eliazar, Ura, îşi începu dansul lui. Nu era dans, nu era 
salt. O prelingere nesimţită, lentă, insinuantă, precisă. O 
înaintare fără grabă, cutremurând tocmai prin această 
învăluire treptată, unduioasă şi teribilă. Îmi amintea ceva. 
Da! Îmi amintea tentaculele caracatiţei din acvariul de la 
Monaco. Tot aşa se lungeau tentaculele acelea, fluid şi 
imaterial, să împresoare şi să încleşte prada suptă cu ven- 
tuzele. Lumina verzuie îl urmărea de-a lungul scenei din 
ungher în ungher. Poposea odată cu el. În faţa Invidiei, în 
faţa Cruzimii, în faţa Ispitei, în faţa Luxurei. Şi înţelegeam 
ce îndeamnă, ce asmuţă fără vorbe, ce porunceşte, ce vrea! 
De ce stau neputincioase şi aşteaptă? E rândul lor. Cum pot 
suporta bucuria aceasta şi lumina aceasta, de la care au 
fost date în lături? E rândul lor. Iar în dansul armonios se 
strecurau tiptil, una câte una: Invidia, Cruzimea, Ispita, 
Luxura, să-şi aleagă o pereche, o victimă. Lumina se îm- 
puţina, îşi schimba culoarea, galbenă-verzuie, ritmul dan- 
sului se frângea spasmodic - în armonia voioasă şi uşure 
pătrundeau duhuri străine şi funeste, bucuria se sleia 
înveninată, lumina se stingea împâclită... Eliazar, Ura, 
rânjea cu braţele încrucişate, aşteptând. Dar toate încă 
durau. Dansul încă dura, aşa dezordonat şi frânt. 

Atunci Eliazar, Ura, se prelingea iarăşi cu încetineala 
precisă a tentaculei de caracatiţă, până la gura de peşteră 


neagră. Chema cu un semn, cu o învăluire hipnotică. Şi din 
beznă se năpustea dezlânţuit Instinctul brut, Forţa 
elementară, Bibia, încins cu blana de panteră pe toracele 
pătrat şi păros. Nu mai era zvâcnirea de adineauri sub 
semnul luminii şi al bucuriei, cruţând făpturile fragile, 
amenințând fără să atingă, ridicând în braţele vânjoase 
incarnaţiile gingaşe care au nevoie de ajutor şi protecţie, 
depunându-le delicat cu mâinile lui uriaşe după ce le-a 
înălţat aeriene ca tot atâtea cununi de flori spre soare, 
horind şi el ca o divinitate silvestră a forţei şi a elementelor, 
docil capturată întru slava cerului, a luminii, a vieţii, a 
fericirii de a trăi. Acum, din peşteră se dezlănţuise o forţă a 
beznelor, spumegând oarbă, răsturnând tot din cale-i, 
sugrumând, sfărâmând, suprimând. Pumnii tari izbeau ca 
două ciocane în dreapta şi-n stânga. În urmă-i cădeau 
laolaltă, fără alegere. Puritatea şi Luxura, Graţia şi 
Cruzimea, Melancolia şi Invidia - toate păpuşile lovite în 
creştet. Orchestra smulgea din nevăzut tumult de vaiete şi 
plâns - răsunetul tuturor vaietelor şi plânsetelor câte au 
sfâşiat vreodată spaţiile. 

Tăcere. Pustiu. Neclintire lugubră. Lumină sepulcrală de 
după cataclisme. 

O notă subţire şi lină. Din peretele de stâncă se desfăcea 
iarăşi nimfa Echo. 

Privea cu oroare la trupurile semănate în pajiştea cu flori. 
Îşi freca ochii cu pumnii mici şi întreba cerul. De aceasta le 
eliberase din lumea lor invizibilă? Ca să sfârşcască încă o 
dată, cum au sfârşit întotdeauna ecoul tuturor vieților care- 
au fost? Întreba cerul. Întreba cele patru vân-turi, iar 
vânturile îi trimiteau întrebarea înapoi. 

Îngenunchea pe rând, la fiecare, să le plângă şi să le 
dezmierde frunţile reci. 

Eliazar, Ura, rânjea! 

lar Remuşcarea îl târa pe Bibia de mână în peştera lui 
neagră. O lespede se închidea treptat peste dânşii, să-i 


zăvorească împreună în beznă, până la sfârşitul 
sfârşiturilor. 

Suspinau cu modulaţii umane crengile, frunzele, firul de 
iarbă, izvoarele, codrul; tot decorul devastat unde-a hohotit 
viaţă şi veselie şi unde-acum sunt presărate leşuri cu buze 
de gheaţă. 

Eliazar, Ura, rânjea triumfând! 

Nimfa Echo imploră cerul, divinităţile bune, căldura 
soarelui ascuns după nori. Îşi frânge mâinile şi aleargă să 
îngenuncheze la fiecare, să le sprijine ceafa în palme, să le 
sufle în obraz cu o şoaptă de ecou, un ecou de viaţă. Norii 
se răresc. Mijeşte o geană trandafirie de zori. Soarele 
radiază îmblânzit. Păpuşile se deşteaptă din somnul 
letargic. Întind braţele dezmorţite. Surâd luminii. Se 
scutură de visul negru. Se înalţă în genunchi, în picioare, se 
înlănţuie în clamoarea victorioasă a orchestrei care-a cules 
ecoul tuturor chiotelor de bucurie din spaţiu şi timp, şi 
pornesc aiurea, horind, conduse de nimfa Echo, căci ciclul 
nu s-a terminat. E vechi de când lumea şi va dura cât 
lumea, în eternitate. 

Eliazar, Ura, asistă încruntat la miracol. 

Cum? Pentru aceasta a fost toată truda lui? Aşadar totul e 
din nou de început; n-are să sfârşească niciodată? Pentru el 
nu există odihnă? 

Acompaniat de cântecul profund al orchestrei, în muget 
bas de furtuni care se anunţă aiurea, pleacă prelins pe ur- 
mele celorlalţi cu mers unduios de tentacul, cu rânjetul încă 
mai crud. 

Fie! Nici ciclul lui nu s-a terminat. E vechi şi el de când 
lumea, şi va dura cât lumea şi el, în eternitate. 

Iar înainte de a se mistui în culise, se întoarce spre noi, 
rânjeşte ameninţător patronului, ne caută cu ochii pe toţi: 
pe Egor, pe mine, pe Sami, pe Maftei, pe Gustav, pe Lud- 
mila... Am să mă întorc şi la voi! Nici ciclul vostru nu s-a 
terminat! Şi rânjetul acela ne cutremură, ca o ameninţare 
aievea. 


— Lumina! Cortina! Porunci patronul. 

Am aplaudat ca la teatru, toţi, strigând şi agitându-ne să 
ne destindem nervii încordaţi. Cortina s-a lăsat şi s-a ridicat. 
Păpuşile au apărut în saltul lor ritmic, s-au înşirat în faţa 
rampei şi ne-au mulţumit grațios ţinându-se de mâini. 

Pe urmă cortina a căzut definitiv. 

Tăcerea fu apăsătoare. Nu cutezam să mişcăm. 

— Aşa mai înţeleg. Mai seamănă a ceva! Declară patronul, 
coborând de la orchestra lui invizibilă şi cercetându-ne cu 
privirea maliţioasă sub ochelarii de scafandru. Putem socoti 
capitolul acesta închis. Ce ziceţi, copii? 

Glasul suna cu o mulţumire nevinovată şi deplină. Era 
încântat de păpuşile lui. Era mai încântat încă de noi, 
reveniţi de trei zile la cuminţenie şi la pocăință, după 
rătăcirile noastre mârşave din ultimele săptămâni. 

— Ei? Nu spuneţi nimic? 

Ce-am fi avut de spus? 

Cunoşteam taina păpuşilor, mecanismul lor de rotiţe şi 
resorturi; ieşiseră din mâna noastră, căpătaseră viaţa lor 
artificială sub ochii noştri, zi de zi, de trei sferturi de an - şi 
totuşi halucinarea fusese desăvârşită, în afară de orice 
control al judecății, mai presus de tot ce-am văzut, de tot ce 
aşteptam şi-am ştiut. 

Patronul îşi alintă bărbiţa şi surise gânditor: 

— Ceea ce e mai nostim e că baletul nostru s-a execu-tat 
mai bine decât mă aşteptam chiar eu! Bunăoară la sfâr-şit... 
Când Ura pleacă spre culise... S-a oprit, s-a întors spre noi. 
V-a ameninţat pe voi cu rânjetul lui mut, m-a ameninţat pe 
mine. Aceasta e nostim! Nu exista în pro-gram Nu exista 
nici în intenţia mea... Nu exista înregistrat pe nici un sul şi 
nici o rotiţă... Cu toate acestea, cum să spun? - „artistul” 
hai să-i spunem! - „artistul” nostru a găsit de cuviinţă să 
facă un adaos în text cu de la sine putere. Nici nu putea mai 
nimerit. Nici nu se putea da un efect mai puternic!... Vă 
spuneam eu că automatele noastre au să capete şi o 
inteligenţă proprie? 


Au început deocamdată cu iniţiativa proprie!... Se întoarce 
spre sală, se întoarce spre mine! Viaţa artificială ameninţă 
viaţa cea vie. Mă ameninţă pe mine, care am cre-at-o. 
Ameninţă mulţimea, care ea se crede a fi altceva decât alte 
automate jucate de alte sfori ale destinului. E nostim de tot! 
Sunt sigur că au să se cutremure mulţi dintre spectatorii 
noştri. Că au să presimtă ceva. Că au să înţe-leagă ceva... 
Ce spuneţi, copii? 

Nu-mi amintesc ce-au răspuns ceilalţi, atunci. Egor, 
Ludmila şi eu ne-am grăbit să plecăm împreună, s-o aflăm 
pe Ana 'leodorovna şi să începem o misiune mai anevo- 
ioasă, în lumea cea vie, nu a păpuşilor. Să întoarcem în 
făgaş firesc de viaţă un suflet căzut în pierzanie şi un trup 
posedat de demonii lubrici. 

Nu-mi amintesc ce-au răspuns ceilalţi, atunci. Dar în trei 
zile, din nou, nu i-am mai recunoscut. Nu ne-am mai 
recunoscut. Atmosfera de pacificare se tulbură cu un fel de 
frenezie să distrugă tot ce redevenise cuminte, bun, calm, 
loial, reconfortant. Armistițiul fusese prea scurt, iluzia prea 
şubredă: cu o voluptate rea, toţi şi-au înfipt unghiile să 
scormonească rănile care n-apucaseră să se cicatrizeze. 
Betty şi-a depărtat scaunul de masa preparatorului de ana- 
tomie. S-a întors iarăşi la camera lui Gaston. Tusea lui Sami 
se îneca în şuviţe de sânge. Gustav pleca pe furiş cu 
pachete suspecte şi n-avea curaj să ne mai privească în 
ochi. Maftei oprise din prag femeia cu obrajii spoiţi şi cu 
pălăria cu flori; o oprise din prag în ceasul plecării şi îi 
desfăcuse cu mâna lui legăturile cu straie, rugând-o să 
rămână şi spunându-i că totul n-a fost decât o glumă de 
încercare, să vadă cât ţine la el. 

Eliazar rânjea imobil pe podiul de scânduri, cu rânjetul 
satanic îndreptat către noi. 

lar eu? 

Mai rabdă hârtia povestirea aceasta? 

Iar eu! În a treia noapte, am lăsat-o pe Ludmila, l-am lăsat 
pe Egor, aşteptându-ne fără nici un presentiment la masă, 


şi m-am ascuns cu Ana 'leodorovna într-o cameră hâdă de 
hotel periferic cu lighean de tablă şi cearşafuri sleite, să 
împărtăşesc cu ea scrâşnetul scufundării în spasm. Ah! Ştia 
Ana Teodorovna ceea ce n-a ştiut nici o femeie în afară de 
Angela cu ochi de azur. Ştia toată gama voluptă-ţii, până la 
geamătul nervilor întinşi ca struna. Nici o pudoare, nici un 
dezgust, nici o rezervă. Ca doi vrăjmaşi năpustiţi să se 
extermine reciproc, ne-am zvârcolit încleştaţi, cu unghiile, 
cu dinţii, cu buzele lărgite ventuze, până când dimineaţa 
violetă ne-a găsit alături pe pat, extenuaţi, palizi şi reci, ca 
două cadavre. 

— Eşti un amant ideal, Daniuşca! Suspină Ana pe jumătate 
adormită, cu un surâs toropit, recunoscător şi lasciv. 

— Eşti o femeie cum n-am cunoscut decât una! Am şuierat 
printre dinţi, strivind-o din nou în îmbrăţişare. 

Nu minţeam. Găsisem în ea ceea ce pierdusem, demult, 
odată, în cealaltă viaţă. 

Chiar gândul nu pornise de la mine. După cum vrea eterna 
orânduială, mi-l sugerase tocmai prietenul pe care îl 
înşelam. Îmi spusese, acum două zile, cu obrajii în palme: 

— Teribil e, Dan, că atunci când tace, când nu se miş-că, 
atunci când puterea demonului din ea e suspendată, 
seamănă iarăşi cu Ana, cu Aniuşca mea de acum doispre- 
zece ani. Ai crede că n-a fost nimic. Nu s-a petrecut nimic. O 
puritate cerească. Un calm imobil, rece, inaccesibil, 
nepângărit de nici o poftă degradatoare... Atunci seamănă 
cu păpuşa pe care-a numit-o patronul Puritatea! N-ai 
remarcat! Ochii păpuşii sunt albaştri, figura mai rotundă; 
totuşi există între ele o asemănare indiscutabilă. Un aer de 
familie. Ca două surori. Ana, Anioşca de-acum şi puri-tatea! 

Înălţase ochii de pe scaunul scund, unde căzuse frânt, să 
capete îmbărbătare, sfat, consolare de la Ludmila şi de la 
mine, prietenii lui singuri de pribeag fără casă, fără fa-milie, 
fără nici o nădejdie a sfârşitului. Aştepta o vorbă. O aştepta 
de la mine. Eu tăceam ascultându-mi tic-tacul zvâcnit al 
inimii. Îmi năvălise dogoarea sângelui în obraz. Avea 


dreptate Egor. Înţelegeam în sfârşit atracţia irezistibilă a 
Anei. Irezistibilă şi până acum câteva clipe inexplicabilă. 

Era adevărat: 

Mă atrăgea în ea asemănarea cu păpuşa patronului. 
Puritatea, şi dincolo de această păpuşă, asemănarea cu 
cealaltă, cu Angela mea, Ange, Angela cu ochi de azur. O 
regăseam. O regăsisem. lar când Ana m-a întrebat cu ani- 
malică indolenţă dacă n-am poftă de ea, am lăsat tot şi am 
fugit să ne ascundem amândoi, în camera aceasta hâdă, să 
mă ascund cu ea, cu Angela resuscitată. 

În geamătul scrâşnit al îmbrăţişării, i-am strigat numele 
celeilalte: 

— Angela mea, Ange! 

Târziu, după ce ne-am aflat întinşi în torpoare, alături, Ana 
Teodorovna a început să râdă: 

— De ce-mi spuneai Angela? Ange? Pe mine mă cheamă 
Ana, Anioşca, Ninoşca. 

I-am astupat buzele cu palma. Ana mi-a desprins mâna 
uşor şi a continuat: 

— Ştiu! Nu mi se întâmplă întâia oară aceasta cu oameni 
ca tine. Închideţi ochii şi o voiţi pe cealaltă, a voastră, unică. 
Întocmai ca Egor, când îmi striga numele meu în braţele 
Catiuştei!... Ce nefericiţi sunteţi! Ce infec-taţi de literatură 
şi de sentimentalism! De aceea îmi plac mai degrabă 
oamenii simpli. Soldaţi, marinari, hamali. Mă vreau pentru 
mine. Mi se dau cu totul mie, nu alteia pe care o caută în 
mine... De ce te-ai mâhnit? Aceasta nu înseamnă că nu eşti 
un amant ideal. Egor? Ha-ha! Egor nici nu vrea să mă 
atingă... Nici nu şi-a atins buzele decât de frunte... Se teme 
să nu găsească urmele celorlalţi. 

Pe urmă am rămas întinşi ca două cadavre, în singurătatea 
înspăimântătoare a amanţilor extenuaţi. 

Am petrecut-o pe Ana acasă la Egor. Nu ştiam ce explicaţie 
voi da. Îmi erau indiferente orice explicaţii, orice revolte, 
orice umilinţi. Egor lipsea. Venise, plecase, iar venise, de 
trei ori în cursul nopţii, şi acum plecase din nou. 


L-am găsit la noi, pe scaunul scund, cu obrajii în pumni, la 
picioarele Ludmilei. 

A sărit răsturnând taburetul: 

— Ana... Ce e cu Ana? Ce s-a întâmplat cu Anioşca...? 

— E acasă! Am rostit simplu. 

Şi l-am aşteptat să izbucnească, resignat să suport orice, 
fiindcă meritam orice. 

— De unde ai cules-o? Unde-ai găsit-o? Cum de-ai dat de 
urma €i...? 

Plecasem ochii în pământ şi nu aflam cuvintele nici unui 
răspuns. 

Egor îmi puse mâna pe umăr. Am tresărit. Am crezut că 
vrea să mă judece, să mă zguduie, poate să mă lovească. 
Îmi puse mâna pe umăr şi rosti cu ochii înlăcrimaţi: 

— Eşti un prieten bun, Dan, un adevărat frate. Îmi ascunzi. 
Dar crezi că nu-mi închipui? Ai găsit-o cu cineva... A oprit 
pe cineva. S-a dus cu el şi ai aşteptat-o. Poţi să-mi spui, Dan. 
Nu e nevoie să mă mai cruţi. Nu mă mai surprinde nimic. 
Nu mă mai doare nimic. Aşa e, Dan, că tu ai găsit-o şi ai 
adus-o? 

Tăceam, cu ochii în pământ. Ce fusese şi ce credea Egor! 
Prietenul luă tăcerea drept o mărturisire. 

— Nicivo! Rosti, alungind o imagine cu dosul palmei. Mai 
trebuie timp până ce vom scoate demonul acesta din ea. Îţi 
mulţumesc. Acum alerg, să nu fugă iar. 

Îmi scutură mâna. Am lăsat-o moale, fără curaj să-l opresc 
să-i mărturisesc adevărul infam. A alergat într-un suflet. Am 
rămas singuri, faţă în faţă, eu şi Ludmila. Iar din privirea ei 
am înţeles că ea ştie, că a ghicit şi că toată noaptea, mai 
mult decât grija mea, purtase grijă să nu afle şi să nu 
bănuiască Egor. 

După masă, m-am strecurat tiptil din atelier şi m-am 
întâlnit iarăşi cu Ana, din nou în hotelul cu lighean de tablă 
ruginită şi cu aşternutul sleit. Din nou i-am scrâşnit cu dinţii 
în dinţii ei, numele Angelei, chemarea Angelei cu ochi de 
azur, Ange. 


A durat aceasta două săptămâni, trei. În afară de Ludmila, 
nimeni nu ştia nu abserva. Ioţi tovarăşii de atelier se aflau 
absorbiți de propriile lor fapte, scufundându-i într-o mocirlă 
abjectă. Pe Gustav l-a surprins patronul cu planuri copiate 
din mapele lui. A venit sora lui Gaston, o şcolăriţă timidă în 
şort de lustrin negru, să vestească plângând că mama lor 
paralizată e pe moarte şi să-l cheme acasă, unde n-a dat de 
săptămâni. Gaston ai anunţat că vine dar s-a dus mai întâi la 
cinematograf cu Betty. Sami scuipă monede de sânge. 
Maftei soseşte dimineaţa cu ochii buhăviţi şi cu o privire 
tulbure de asasin. 

De pe podiul de scânduri, Eliazar rânjeşte cu ochi de metal 
coclit, îndemnându-ne să nu ne oprim aci, la jumătatea 
drumului. Doar ciclul lui, ciclul nostru, nu s-a terminat încă! 

Iar Angela cu ochi de azur. Puritatea, surâde serafic, cu 
mâinile imobilizate într-un avânt de salt grațios, spre cer, 
spre lumină, spre soare. Un elan retezat, prizonier puteri- 
lor terestre, capturând-o aci unde-o pândeşte Luxura, 
Cruzimea, Invidia, Gelozia şi rânjetul lui Eliazar. 

Nu mai privesc la ea. Nu mai am nevoie de ea. O păpuşă 
absurdă, cu nervi de sârmă, inima de rotiţe, muşchi de 
pârghii, ochi de cristal. Am găsit altă incarnaţie vie, 
dogoritoare şi docilă, de astă dată docilă, a Angelei cu ochi 
de azur, Ange cea adevărată, Angela mea din cealaltă viaţă. 
Ne ascundem în camera mizerabilă şi ne zvârcolim în patul 
cu cearşafuri sleite ca linţoliile de morţi; ne zvâr-colim să 
ucidem în plina de spaimă solitudine, fiecare un demon din 
el. Îmbrăţişările noastre par mai degrabă con-vulsii de luptă 
ucigaşă decât dezmierdări de amanți; cădem încleştaţi ca 
doi vrăjmaşi care se căutau demult şi s-au regăsit să se 
extermine; în chiotul voluptăţii străbate gemăt de 
muribunzi. Pe urmă, cu ochi închişi ne scufundăm în 
imobilitate letargică şi fiecare e un cadavru izolat de celă- 
lalt în singurătatea cadavrelor. 

În neclintirea răpusă, alături de mine, nu ştiu ce gândleşte 
Ana şi-mi este cu desăvârşire indiferent. Poate la soldaţii ei, 


la hamalii ei, poate la Egor, poate la nimic. 

Eu, cu ochii închişi, o simt alături pe Ange, Angela mea cu 
ochi de azur. Niciodată n-a fost a mea atât de deplin. În 
viaţa ei cea adevărată, purta pecetea altuia, era stăpânită 
de altul, în braţele mele avide, pe buzele mele arzătoare, cu 
ochii închişi îl regăsea pe celălalt, unicul, pe Gugufal ei. 
Acum mă voia numai pe mine. Se mulțumea numai cu mine. 
Eram eu cel care închideam ochii, să suprim realitatea 
inadmisibilă a Anei Teodorovna, să chem în scrâşnet atroce 
numele, amintirea, umbra Angelei; Angela cu ochi de azur, 
Ange. 

Ana 'Tleodorovna îmi punea sub nări praful alb. 

— Soarbe de aci! Încă! Încă! 

Aspiram praful alb. Totul se îneca în ireal şi vedenii. Mă 
năpusteam mai lacom să muşc cu dinţii, în carnea Anei 
Teodorovna, carnea Angelei. Amăgirea era mai de-plină. 
Puteam deschide ochii, puteam să-i ascult glasul, geamătul, 
chiotul: era Angela mea, Ange, cum n-a fost niciodată a 
mea. 

Târziu, plecam fără să ne vorbim, cu oasele golite de 
măduvă, cu obrajii devoraţi de cearcănele ochilor, cu 
mersul lânced şi somnambulic. 

lar a doua zi ne căutam fără nici un dezgust şi remuşcare, 
să ne aflăm iarăşi. Două săptămâni, trei. 

La sfârşitul celei de-a treia, când am ieşit din hotelul cel 
mizerabil şi hâd, m-a întâmpinat cu o mârâială basetul cu 
picioarele strâmbe de crocodil. 

— Egor! Am şoptit, retrăgându-mă cu spaimă în gang. 

— Ei şi? A hohotit Ana Teodorovna, strângând din umeri. 
Să fie sănătos şi să-mi spună ce are de spus...! 

M-a dat la o parte şi a trecut înainte. 

Egor aştepta lângă zid, cu bărbia în piept, cu mâinile 
spânzurate de-a lungul trupului. 

Când a dat ochii cu mine, n-a tresărit, n-a ridicat pumnii. A 
rostit numai, cu o blândeţe teribilă: 


— A! Tu erai, Dan?... În ea e sufletul Catiuştei. În câinele 
acesta e sufletul lui Elefterescu. Dar tu? În tine ce suflet, al 
cui suflet a intrat, prietene Dan? 

— Ascultă, Egor! Am gângăvit. 

— Ce să ascult? Ce poţi să-mi spui! Nicivo! 

Şi mi-a întors spatele, plecând în întunericul străzii, între 
cele două creaturi care erau ele şi totuşi erau altele în 
încarnarea lor efemeră. 

— Ascultă, Egor! Unde pleci? Unde plecaţi? 

— Nicivo! Făcu mâna un semn de retezare în noapte, sub 
felinarul strâmb. 

Pe urmă noaptea i-a înghiţit. Nu i-am mai văzut niciodată. 

EPILOG 

„Nemesis107 domneşte în viaţa lăuntrică a omului ca şi în 
viaţa din afara lui; destinul exterior nici nu este altceva 
decât proiectarea în afară a destinului interior şi îşi trage 
numai de acolo originea. Cutare are un destin extraordinar, 
cutare altul un destin ordinar, căci destinul fiecăruia nu 
este decât omul tradus în afară |, 

OTTO LUDWIG 

— Egor ne-a părăsit! Anunţă patronul a doua zi. A plecat... 

— La Şanghai? La Melbourne? La Chicago? Am întrebat, 
ştiind încotro se îndreaptă toţi vagabonzii fără rost şi patrie. 

— Nu! Rosti patronul. Acasă, în Rusia... 

— Ah! 

Ochii Ludmilei au fugit de privirea mea. Şi în gură am 
simţit un gust de ţărână, de cenuşă, de moarte. 

Pe podiul de scânduri, Eliazar rânjea. 

Plecarea lui Egor a fost semnalul începutului. 

Peste câteva zile a plecat Gustav. Intrase în biroul pa- 
tronului un necunoscut, cu o servietă şi un sul de hârtie 
ceruită subsuoară. A desfăşurat pe masă planurile, secţiu- 
nile, desenele; a scos din geantă piese demontate, rotiţe, 
resorturi. 1 le oferise Gustav pe nu ştiu ce preţ. Nu price- 
pea nimic. Nu-l interesau. Dar o datorie camaraderească, 
între oameni de aceeaşi breaslă, îl îndemnase să vină la 


inginerul Coppelius şi să-l prevină. Patronul l-a condus până 
la uşă, i-a mulţumit a doua oară, strângându-i mâna. L-a 
chemat pe Gustav, nu să-l dojenească, nu să-l judece, ci să-i 
spună că-l iartă şi să-i ceară întoarcere la munca şi credinţa 
lui veche, din cele dintâi trei sferturi de an. Dacă are 
greutăţi şi nevoi, îi dublează salariul. La sfârşit, după cum a 
hotărât pentru toţi, înainte de despărţire, îi va sta în ajutor 
să-şi înjghebe un modest atelier pe socoteală proprie. 

Gustav îşi privea străin mâinile străine care-au furat şi-au 
vrut să vândă. Clătină din cap: 

— Nu. N-are ce face cu toate acestea. Nu mai poate 
rămâne. A fost toată viaţa cinstit... Şi deodată ceva străin de 
el, se întâmplă. Altul din el, care dormea şi s-a trezit... Acela 
a dosit, a încercat să fure, a vrut să vândă. Nu poate 
pricepe: Ce? Cine? Cum? E o putere din el, străină deel. 

Mâna răsucea o cheie absentă, cu gestul lui obişnuit când 
voia să desfacă piesele unui mecanism, să le demonteze şi 
să le reconstituie. Aci era ceva peste priceperea lui. Nu ştia 
de unde să înceapă. De aceea pleca oriunde, să fugă de-o 
ispită la care nu poate rezista. 

A plecat Gustav, au plecat în aceeaşi zi şi Betty şi Gaston; 
pe Sami l-au dus după o săptămână la spital, delirând şi 
cerând în locul baloanelor de oxigen o miss Hadaly, o 
logodnică cu fidelitate eternă. Se credea lord Ewald, îl 
credea pe patron Thomas Alva Edison, cerea o miss Hadaly. 

Am rămas numai noi patru: patronul, Ludmila, Maftei şi cu 
mine, în atelierul dezolat şi lugubru. 

Numai noi patru şi Baletul mecanic, pe podiul de scânduri. 

Eliazar rânjea, încă: o dată biruind. 

Umerii patronului se încovoiaseră gârbovi în redingota 
verzuie. Privirea maliţioasă şi bună se împâclise sub 
ochelarii de scafandru. Mâna de moşneag tremura 
gelatinoasă în manşetele rotunde, de câte ori ridică 
degetele să frământe gânditor firele bărbiţei de hrean. 
Toate se dezorganizau, în afară de prevederile lui. Dar mai 
greu de suportat decât grija întârzierii la termen, decât 


soarta păpuşilor mecanice era destinul spre care porniseră 
păpuşile vii. Ne culesese de pe drumuri în ajun de iarnă 
cruntă: nişte naufragiaţi, nişte, osândiţi la pieire sigură şi 
crudă. Ca şi păpuşilor cu resorturi şi rotiţe metalice, ne 
dăruise el viaţă, speranţă, o axă de existenţă, un rost. lar 
fără nici o pricină, după ce ne-a salvat, în ajun, de a ne 
ştatornici definitiv, în orânduiala chibzuită a vieţii, un duh 
de autodistrugere s-a deşteptat în noi, a bântuit un ciclon 
devastator, i-a smuls pe toţi şi i-a împrăştiat în cele patru 
zări, îndărăt, la pierzanie, la suferinţă, la deznădejde, la 
moarte. 

În faţa, păpuşilor cu viaţă artificială, patronul rămânea 
gânditor, frământându-şi bărbiţa rară, în redingota lui. 
Verzuie de fost arhivar la pensie. 

Înălţa privirea sub lentilele convexe şi părea că întreabă 
mâhnit păpuşile lui cu viaţa de rotiţe, să-i dezlege taina 
păpuşilor vii, de carne născută din carne. 

Eliazar rânjea. 

Am rămas numai noi, în atelierul pustiu şi lugubru. 
Patronul a dat telegrame să amâne reprezentațiile cu trei 
luni. Pe urmă s-a aşternut singur, cu încăpățânare, la lucru, 
să-i înlocuiască pe toţi. Nu putea fi vorba să angajeze alte 
ajutoare. Numai noi pricepusem ce ne-a cerut el, fiindcă 
Baletul mecanic luase fiinţă şi crescuse în mâinile noastre. 
Trei, câţi am rămas, ne socotea ajutoare destule. 

Dar noi trei, mai eram noi cei care-am fost? 

Când a plecat Ana Teodorovna, n-am dormit o săptămână 
acasă. Am colindat iarăşi cârciumile şi tripourile, m-am 
refugiat în delirul parfumului alb; am plătit acestea cu banii 
argatului, banii lui Maftei încredinţaţi să-i păstrez pentru 
căminul lui şi al copiilor, din satul de la poalele pădurii de 
paltini şi fagi. Am căutat-o pe Ana, pe Angela, pe una în 
cealaltă, în casele cu perdelele trase, unde femei căzute în 
animalitate pasivă, cu glas răguşit şi sâni spânzu-raţi, cu 
sexul mort, ca o cicatrice, n-au izbutit să-mi dea îndărăt 
iluzia încleştărilor în braţele Anei, în braţele Ange-lei, 


Angela mea cu ochi de azur, Ange. Puterea aceasta să le 
învie, n-o mai avea nici praful alb, nelipsit, din cutie. 

Mă întorceam la păpuşa imobilă de pe scenă, cu ochii puri, 
de cristal, cu inima de rotiţe. 

Angela cu ochi de azur, Puritatea, privea peste mine 
dincolo de mine, din lumea ei glacială şi inaccesibilă, în 
lumea ei glacială şi inaccesibilă. 

Şi porneam, după ce-mi îndeplineam, munca în atelie-rul 
automatelor, porneam eu singur, devenit un automat, la 
cârciumi, la tripouri, la cafenele, oriunde, să ajung cât mai 
târziu acasă, unde mă aştepta Ludmila, fără mustrare, fără 
revoltă, cu obrajii scofâlciţi, cu ochii plânşi, cu resemnarea 
ei care mă indigna. Pentru cârciumi, pentru tripou, pentru 
praful alb, pentru casele cu perdelele trase şi femei mai 
moarte decât cadavrele, aveam nevoie de bani, mereu bani. 
Într-o zi, în lipsa Ludmilei, m-am strecurat pe furiş să-i fur 
economiile ei de-o viaţă, ascunse în sertar, sub vraful de 
dantele. În alta, am vândut vioara scumpă pe care mi-o 
dăruise patronul. Pe urmă, Ludmila a început să vândă ea 
pe ascuns lucrurile noastre, să le amaneteze sau să le 
schimbe pe altele vechi, ca să ne plătească mâncarea pe a 
doua zi. 

Ne-am mutat într-o singură cameră. Îmi era indiferent. 
Soseam un oaspe prea rar acasă. 

Cu scârbă, feream ochii de la pântecul Ludmilei, unde 
începuse să prindă viaţă copilul nostru, alt vierme, o larvă 
dezgustătoare ca noi. Simţeam că toată seninătatea 
Ludmilei, tăria cu care trecea resignată prin toate, îşi aflase 
putere acolo, în embrionul acesta, în larva aceasta şi îl 
uram, dinainte, vierme respingător. 

Am deschis ochii, într-o zi de duminică, după o noapte de 
fum, de vin, de tripou, de praf alb, de bordel; am deschis 
ochii, cu gura coclită, cu ţeasta cercuită în cuie de fier, cu 
măruntaiele mistuite de arşiţă. Nu-mi aminteam cum am 
ajuns acasă. Eram culcat în pat. Ludmila mă dezhrăcase, 
îmi aşezase hainele împăturite la căpătâi; mă aşteptau 


schimburi curate, cu butoni prinşi, gulerul alb... La 
fereastră, Ludmila lucra. Împletea o bonetă de lână. Pe 
obrazul ei devastat, trecu un surâs dureros şi totuşi calm, 
de covalescenţă. Am ghicit că se gândea în clipa aceea la 
copilul nostru, larva aceea, viermele acela. Şi l-am urât mai 
mult. l-am urât mai mult. Pe ea şi larva din ea. Eram 
prizonierul lor. Mă prinseseră bine în lanţuri, mă fereca- 
seră cu ghiulele de plumb la picioare, să rămân al lor, să mă 
ţină captiv la viaţa lor de larve, în loc să alerg liber la viaţa 
cea vastă. Cu scrâşnet m-am ridicat, am mers cu paşi 
nesimţiţi la spatele ei, şi i-am smuls peste umăr boneta de 
lână, am călcat-o în picioare. N-a plâns Ludmila, n-a plâns. 
M-a privit cu spaimă şi m-a aşteptat să plec ca să plângă, 
aşa cum era soarta femeilor din neamul ei, să plângă 
singure, pe ascuns. 

Septemvrie a trecut. Octomvrie. Ochii patronului au în- 
ceput să se lumineze sub lentilele ochelarilor de scafandru, 
Baletul progresa. La al doilea termen amânat, n-avea să mai 
dea greş. Păpuşile căpătaseră glas. După baletul mecanic, 
corul glasurilor sintetice. Răbdarea şi duhul creaţiei biruiau 
şi ele încă o dată toate potrivniciile. Numai cu noi trei, trei 
cârpe omeneşti, îi înlocuise pe ceilalţi dezertaţi de la 
datorie sau răpuşi la datorie; era, pe rând, mecanic, elec- 
trician, anatomist, sculptor, decorator, maestru de dans, 
dirijor de cor - cu o înfrigurare frenetică se multiplica, 
trecea de la un rolla altul, ne lăsa nouă lucruri mărunte, 
fără însemnătate, fiindcă simţise că a murit demult, în 
fiecare, orice interes şi îndemn pentru miracolul lui. 

De câteva ori, Maftei îmi ceruse cu îndârjire banii, cu o 
ameninţare în glas. L-am dojenit cu făţarnică indignare: 

— Cum? Aşa ne-a fost vorba? Pentru o femeie culeasă de 
unde ai cules-o?... Mi-ai spus să ţi-i dau numai când ne 
despărţim de aci. Şi acum pleacă, să nu te văd în ochi. Îmi 
faci scârbă!... 

Maftei pleca, legănându-şi braţele lungi şi spânzurate 
până la genunchi. Poate într-o mijeală de conştiinţă, îmi 


purta admiraţie şi recunoştinţă pentru tăria nestrămutată 
cu care-i păstram banii. Bani demult jucaţi la tripouri, plătiţi 
femeilor cu sâni atârnaţi şi glas dogit, aruncaţi pe tejgheaua 
tuturor cârciumilor. Se întorcea la datoriile lui care erau 
puţine acum. Să aducă un ciocan, să care în braţe un 
acumulator, să ridice un manechin, să ţină la îndemâna 
patronului cutia cu chei, cu şurubelniţe, piese de schimb, 
resorturi şi arcuri. Când rămânea singur, se îndelet-nicea 
cu o joacă stupidă, de imbecil. Descoperise că auto-matele îl 
ascultau şi pe dânsul. Le arunca în mână ciocanul sau o 
cheie de fier. Cu o mişcare reflexă, automatul prindea 
ciocanul sau cheia, întocmai ca făpturile vii. 

Îmi spuse într-o zi, trăgându-mă de mânecă, la o parte: 

— Aicea nu-i lucru curat, domnule. Bine-bine! Am priceput 
eu cum umblă şi joacă, vorbesc şi cântă. Se împlineşte un 
an doară, de când stau cu ele şi le-am văzut căpătând chip 
şi glas. Învârte stăpânul un şurub, trage de mâner... Joacă, 
sar, cântă, cad... Maşinărie! Drăcărie nemţească! Dară 
aseară, domnule, am pus ciocanul acesta în mâna urâtului! 
Dimonului... Ţin bine minte... L-am pus cum l-aş fi dat cuiva 
să-l ţină, până ce culeg de pe jos alte chei şi şuruburi. Mă 
întorc. Ciocanul nicăieri. Nici în mâna dreaptă, unde l-am 
pus. Nici în stânga. Urâtul rânjea la mine. Mă întorc. Noroc 
că m-am întors! La spatele meu ţinea ciocanul ridicat 
dihania astălaltă, păroasă. Mai-mai să mă pocnească în 
creştet cu el. Cum de-a ajuns ciocanul de la unul la altul? 
Nu era nimeni să apese pe manivelă să întoarcă o cheie... 
Eram numai eu şi cu arătările aeste! Pun ciocanul ici. 
Ajunge dincolo, şi acela să mă pocnească la mir, taman când 
mă întorceam la dânsul. Aicea nu-i lucru curat, cum te văd 
şi cum mă vezi, domnule...! 

Maftei vorbea speriat, gâfâind. Aştepta de la mine o 
dezlegare uşurătoare. 

Eliazar rânjea. 

— Uită-te şi dumneata... Dihania păroasă, mai are şi-acum 
ciocanul în mână. 


Bibia, într-adevăr, ţinea ciocanul în mână, ridicat, gata să 
lovescă într-un vrăjmaş invizibil. 

Am strâns din umeri. 

— Nu e nimic, Maftei... Dacă acela are să izbească 
vreodată cu ciocanul, ştiu eu într-a cui frunte are să dea. 
Poate o orânduială ascunsă face ca încă o dată Eliazar să 
primească în frunte ciocanul lui Bibia... Şi e bine căi l-a pus 
chiar el în mână! Poate e un semn acesta; are un înţeles... 

Maftei holbă ochii la mine. Eliazar? Bibia? Cine erau 
aceştia? Din ce lume vorbeam? 

Mi-am trecut mâna peste frunte. Încă nu se risipiseră 
fumurile beţiei şi prafului alb, de peste noapte. Vlăguit cum 
eram, între halucinație şi realitate, mahmur, confundam 
viaţa cea aievea cu păpuşile patronului. Îmi apăruse 
înaintea ochilor episodul zugrăvit de reporterul gazetei 
pariziene: Bibia evadat din Guyana, venind peste mări şi 
uscaturi să sfarme cu ciocanul fruntea lui Eliazar, să-şi 
încheie o socoteală a lui. Ţeasta sfărâmată, ochii lui Eliazar 
ţâşniţi din orbite... Dacă e dat ca din nou ciclul să se repete, 
nimic mai firesc ca elementul distrucţiei, dezlănţuit să se 
întoarcă întâi asupra celui care-l dezlănţuise. Ura să piară 
din elementul pus în mişcare de ură. Mai există un dram de 
justiţie imanentă. Stă scris şi-n reportajul gazetei pariziene. 

Şi m-am întors să privesc la Bibia şi la Eliazar, cunoştinţele 
vechi din cealaltă viaţă. 

Automatul păros nu ameninţa însă spre automatul urei 
demonice. Bibia nu ridicase ciocanul spre fruntea, şi ochii, 
şi rânjetul lui Eliazar. Ameninţa în gol, spre noi, spre 
celelalte păpuşi, spre toţi şi toate, în afară de manechinul 
care-i pusese ciocanul în mână. Ciclul era aşadar altul? 

Am păşit pe scenă şi am desfăcut unealta din mâna lui 
Bibia. Degetele s-au descleştat docile. Am aruncat ciocanul 
în palma lui Maftei, care s-a închis, apucându-l automat: 

— 'Ţine!... Vezi că nu e nimic. Sunt nişte păpuşi cu arcuri şi 
rotiţe, şi alt nimic. Unde găseşti tu ceva necurat? 

Spunând, am răsucit manivela. 


Păpuşile au căpătat viaţă, au ridicat braţele, au păşit după 
cum îşi cunoşteau rânduiala; Bibia a intrat în peştera lui 
neagră, Eliazar s-a prelins unduios ca tentaculul de 
caracatiţă spre manechinele supuse puterilor lui: Luxura, 
Cruzimea, Invidia, Gelozia... Angela cu ochi de azur s-a 
apropiat să-mi străbată privirea cu privirea ochilor de 
răceală cristalină. Totul era cum trebuia să fie. Cu viaţa 
limitată, de arcuri şi rotiţe, pe care le-o dăduse patronul. 

Am întors manivela la loc. S-au întors şi păpuşile la loc. 
Automate şi alt nimic. 

— Precum vezi, Maftei! lar altă dată nu mai vorbi prostii, 
fiindcă au să te râdă şi... 

M-am oprit cu un gest care sfârşea în nimic. În jurul 
nostru, atelierul rămăsese atât de gol, încât nici nu mai era 
cine să râdă. Iar aspectul era atât de lugubru, în 
pustietatea unde număram locurile goale şi neatinse, al lui 
Egor, al lui Gustav, al lui Gaston, al lui Sami, al lui Betty, 
încât un hohot de râs ar fi răsunat profanator şi macabru, 
ca râsul unui nebun într-un cavou. 

Aci, numai Eliazar stăpânea, cu rânjetul lui. 

Maftei s-a depărtat spre treburile întârziate, măturând şi 
dereticând. Dar eu m-am întors repede pe călcâie, cu o 
tresărire, să am automatele în faţă. Mi s-a părut că se 
mişcaseră la spatele meu. Era o înşelare. Şi totuşi ceva 
imperceptibil încă îmi strecurase o nelinişte: instinctul 
necunoscutului suspect şi ameninţător. 

Păpuşile se aflau la locul lor, imobile, inanimate, cu 
gesturile întrerupte de manivela care a retezat curentul şi 
le-a suspendat viaţa din universul lor artificial şi mecanic. Şi 
totuşi... Totuşi ceva în ochi, în privire, o viclenie străină şi de 
curând apărută le dădea o înfăţişare nouă. S-ar fi spus că 
ele ştiu ceea ce eu nu ştiam, că se prefac numai, acceptând 
această imobilitate, că-şi râd de credulitatea mea, că mă 
aşteaptă să fiu iarăşi cu spatele întors, ca să-şi continue o 
viaţă a lor, după voinţa lor, nu după cum le poruncea 
manivela şi curentul electric. 


Chiar rânjetul lui Eliazar era altul, încă mai crud şi mai 
radios. lar păpuşile toate priveau la el, păreau dominate 
acum numai de el, fără deosebire; Luxura şi Graţia, 
Cruzimea şi Mila, Melancolia şi Invidia, Bibia şi Angela cu 
ochi de azur - Puritatea. 

Prea mult spirt, prea mult praf alb, prea puţine ceasuri de 
somn! M-am scuturat să deştept o drojdie de viaţă 
omenească în mine. Am lăsat răspuns patronului prin argat 
că nu mă simt bine şi m-am dus să mă culc. 

A doua zi, neliniştea apăru când am dat cu ochii de 
automatele de pe scenă, şi a treia zi, şi mereu. Nu mai 
puteam întoarce spatele spre ele. Le simţeam însufleţindu- 
se şi mişcând. Mă răsuceam brusc, prin surpriză. Erau la 
loc. Imobile. Dar ştiam că s-au mişcat. Puteam să jur că s-au 
mişcat. 

Patronul, am înţeles, descoperise şi el ceva inexpli-cabil şi 
absurd în păpuşile plăsmuite de dânsul şi scăpându-i de sub 
control. Îl găseam în faţa lor, preocupat, cu mâinile la spate 
în redingota verzuie, privind nedumerit prin ochelarii de 
scafandru. Îşi şoptea ceva, singur. Acum vorbea singur. Nu 
mai găsea printre noi pe nimeni vrednic să-i cunoască 
gândul şi să-i împărtăşească temerile. Ceilalţi plecaseră. Eu 
nu mai eram om. Între mine şi Maftei, abia coborât din 
maimuţă, cum îi spusese bietul Sami pacificat în tăcerea cea 
mare, nu mai era nici o deosebire: fraţi întru aceeaşi 
animalitate opacă şi brută. 

Patronul vorbea aşadar cu automatele lui. 

lar automatele îi surâdeau ele maliţios, refuzând să-i 
răspundă, deşi aveau glas sintetic înscris cu vârf pe sulul de 
ceară şi un timbru mai desăvârşit decât toate vocile 
omeneşti câte vreodată au fost. 

Eliazar rânjea. Rânjetul celor din urmă zile de la vila Azur- 
Eden. Buzele nu rosteau nimic. Îi auzeam însă cuvintele. 
Erau poarte un ecou al auzului, o halucinație deşteptată din 
amintirile de atunci. Atât şi nimic mai mult. 


— Hehe! Ciufulici! Îmi miroase a lichidare. Nu simţi? Pleci 
tu. Plec eu. Plecăm toţi... 

Fugeam. 

Deocamdată fugeam la cârciumile mele, la tripourile de 
măsluitori şi chibiţi, la casele cu perdelele trase, la delirul 
prafului alb. 

Odată cu ploile mocnite de noiemvrie, s-au sleit şi ultimele 
resurse băneşti, chenzina pe-o jumătate de an înainte 
pentru Ludmila şi mine, deşi cunoşteam că n-are să mai fie 
nevoie de noi până într-o lună. Vândusem straie, lucruri din 
casă, ceasul, cerceii Ludmilei, desfundasem sertarele, mă 
strecuram pe furiş cu un obiect ascuns sub poala hainei. În 
cameră un singur pat de fier, o masă şchioapă, ligheanul de 
tablă, podelele goale, pahare ştirbe, tacâmuri de alumi-niu. 
Şi pe stârvul meu descompus, din nou veşminte lucii în 
coate, gulerul slinos, cămaşa murdară cu manşetele des- 
trămate; din nou căpătasem înfăţişarea vagabondului de 
anul trecut, aşteptând afară, la uşă, cu dinţii clănţănind de 
frig şi cu sufletul mort în ploaia câinoasă de noiemvrie. 

Un an. Trecuse un an şi mă întorceam de unde am plecat. 
Târând după mine, de data aceasta, şi alte destine: o 
femeie, un copil încă în germen, o larvă, altă larvă - acum 
eram trei. 

Cum să nu mă înfund fără nădejde în cârciumi, în tripouri 
de chibiţi şi trişori, în casele cu femei înfricoşătoare, în 
delirul prafului alb? 

Veneam uneori singur, în atelierul lugubru, noaptea târziu, 
să cerşesc Angelei încă o dată minunea unei resuscitări. 

Angela îmi privea zvârcolirea crispată, cu ochii cristalici, 
din lumea ei rece, dincolo de mine, tot aşa de străină de 
mine ca în seara din urmă, la vila Azur-Eden. 

Mă retrăgeam până la uşă, de-a-ndărătelea, să nu întorc 
spatele automatelor care-mi păreau vii; poate priveau, 
poate înțelegeau, poate ştiau. Răsuceam cheia şi plecam 
îndărăt, la cârciumi, la tripouri, la femei despoiate, la delirul 
alb. 


În noaptea aceea din urmă şi cea mai plină de spaimă, cu 
ploaie, zloată şi vânt, treceam zgribulit cu unghiile 
încleştate în buzunări şi cu gulerul surtucului ridicat; 
treceam de pe-o stradă pustie pe altă stradă pustie. De la 
tripoul de măsluitori mă alungaseră. De la cârciumi m-au 
îmbrâncit pe scări. Femeile despuiate îmi trântiseră uşa-n 
nas, cu hohotul lor bestial. Eram prea murdar, prea 
zdrenţăros, prea respingător chiar pentru ele - şi mai eram 
şi-un nebun, scrâşnind în braţele lor un nume care n-a fost 
al nici uneia. Angela cu ochi de azur! Eram un nebun, calic 
şi murdar, cutreierând maidanele negre, pieţi pustii, uliţi 
sinistre cu pâlpâiri muribunde de felinare. Mă opream la o 
flacără şi, îndobitocit, o priveam tremurând, expirând, mai 
trăgându-şi o clipă viaţa. Mă regăseam murind într-o 
flacără muribundă de felinar. lar de trei nopţi, nici un dram 
de praf alb! Ploaie gheţoasă, înspicată de fulgi. Noapte 
câinoasă cum am mai cunoscut, atunci când ieşeam să mă 
târâi din subsolul cu şobolani, de lângă spălătoreasa de 
cadavre şi ciungul cu mâna de fier. Unde să merg? Unde s- 
ajung? Acasă o femeie care aşteaptă cu ochii roşii de plâns, 
scofâlcită şi cu pântecul plin. Ce mai aşteaptă? De ce tace? 
Mustrarea aceea tăcută! 

Un alt cadavru aşteptând un cadavru, purtând în pântec 
un pui de cadavru. 

Numai în atelierul nostru, chiar aşa pustiit, chiar acum, 
noaptea, mai era cald şi viaţă. Viaţa păpuşilor cu suflet de 
rotiţe şi angrenaje; mai vii în artificialul lor absolut decât 
noi care-am fost oameni de carne şi oase şi nervi şi sânge 
fierbinte-n artere. 

M-am îndreptat într-acolo. 

La Angela cu ochi de azur. Ange. Puritatea. Acum 
puritatea deplină - inaccesibilă, inalterabilă, puritatea 
eternă, cu obraji care nu se scofâlcesc, cu ochi care nu se 
împâclesc de plâns, cu pântec virgin în care nu dospeşte 
nici o larvă. Puritatea absolută şi cruţată de toate 
putreziciunile cărnii. 


M-am îndreptat într-acolo. 

Stradă pustie, după stradă pustie. Noapte cu zloată 
câinoasă de noiemvrie. Beznă şi frig. Mergeam, vorbind 
singur. 

Dintr-o gură căscată de gang s-a alăturat o umbră şi a- 
nceput să glăsuiască şi ea, cântând în batjocură, cadenţat: 

Trece! Trece! 

Trece reghimentul zece! 

Şi îndată, întrerupându-se: 

— Ce-alergi aşa, şefule? Parcă te-aşteaptă norocul cu 
praznicu-ntins! 

Nu m-am oprit. N-am răspuns. Cunoşteam glasul. 
Recunoşteam umbra. Glasul lui Ţibic, umbra lui Ţibic, 
pungaşul de buzunare. 

Umbra răşchira pasul după pasul meu, cum e dat umbrei 
să nu te slăbească un pas. 

— Văd că te-ai boierit nevoie mare, şefule! Chicoti 
mogâldeaţa neagră. Şi nu te prinde, zău că nu te prinde! 
Astă-iarnă, mai ziceam. Erai înţolit. Mai-mai să nu-mi cred 
ochilor. Dar acuma?... Haha! Unde-ţi este paltonul cel 
boieresc? Că de portofel am purtat eu de grijă să te uşurez! 
Ai scăpat şi de palton. Atunci începi să-mi placi din nou... 
Eşti cum erai la noi, la hotel Ţibichi. Grozav mai semeni cu 
cel de anul trecut, şefule, prietenul nostru de la hotel 
Ţibic...! 

Tăceam. Grăbeam pasul. Îl grăbea şi mogâldeaţa neagră, 
sărind peste bălți. 

În dosul unei ferestre luminate, porni cu glas de ventriloc 
un cântec de patefon, un cântec ştiut: 

And even be glad 

Just to be sad 

Thinking of you 

Wonderful you 

It had to be you... 

O clipă, fără să-mi dau seama, pasul a fost mai încet, mai 
greu, târând după el amintirea. Cântecul lui Dickie Hood, al 


lui Mahmud. Ultima seară de la vila Azur-Eden. Angela cu 
ochi de azur înaintând pe nisipul blond cu pantofii de atlas 
alb cu tocurile roşii, în costumul după tabloul lui Watteau, 
vaporos, roz, aerian, supranatural, în lumina feerică a 
lampadarelor. 

It had to be you... 

It had to be you... 

Il wander'd around 

And finally found... 

Cântecul patefonului a amuţit, curmat brusc. Noaptea a 
fost mai deşartă, întunericul mai dens, zloata mai crunt 
pătrunzând în măduva oaselor. 

M-am răstit la 'Ţibic: 

— Pleacă! Ce vrei de la mine? 

— Mai domol, şefule! Râse mogâldeaţa neagră fără 
supărare. De ce m-alungi? Poate ai nevoie de mine... 

— N-am nevoie de nimeni. Nu-mi trebuie nimeni. 

— Nimic nu se ştie, rosti laconic pungaşul şi merse mai 
departe alături. 

Târziu, după altă şi altă stradă, vorbi încet, cu intenţia din 
nou protectoare, ca anul trecut: 

— Văd că eşti necâjit, şefule, şi de aceea nu-ţi răspund 
colţos, cum ai merita. Boieria noastră ţine puţin... Ce-ai 
prins de pe gârlă, pe gârlă se duce. Pricep!... Nu-i nevoie 
să-mi povesteşti. Ai crezut, după lovitura de anul trecut, că 
are să ţie procopseala o viaţă întreagă. Când colo, nu ţinu 
nici un an împlinit! Este ori nu este, şefule? Ei şi, dacă este? 
Aşa merge roata! Dacă ai cap şi răbdare, mai se găsesc 
lovituri. Până la una nouă, ţi-o spun ca preten. Ai nevoie de- 
un culcuş? Poftim la hotel Ţibic! Ai să fii ca la mama acasă... 
Ne-am mutat. Am găsit un fund de gang; hotel clasa întâi. 
Avem acuma şi-o sobă. O săptămână aduc eu cărbuni, o 
săptămână face rost baba. Am rămas numai cu dânsa, cu 
spălătoreasa de morţi... Ca să-ţi spun drept, am mai cules 
de pe drumuri şi alt prăpădit. Dară acela nu-i om. Nu-i poţi 
spune om. Un fel de nebun... Îi spune Zolittis. Cică a fost 


bancher în viaţa lui. Ce fel de bancher, Domnul să-l ştie! 
Acuma îi dăm noi de mâncare bancherului! Singur nu e-n 
stare nici să cerşească, nici să fure. Un păcătos!... Mai face 
şi urât, pe deasupra. Noaptea visează şi geme. Îi clănţăne 
dinţii. Strigă un nume. Un nume de femeie. O cheamă şi 
geme. Angela cu ochi de nu ştiu ce... De amur, de aur, de 
abur... Aşa ceva. Se zvârcoleşte şi caută cu degetele prin 
somn, parcă vrea s-o culce la aşternut ori poate s-o strângă 
de gât pe Angela aceea... I-am prins meteahna. Ziua, după 
ce-i dau să mănânce, mă plec pe la spatele lui şi-i strig fără 
de veste numele: Angela cu ochi de amur! Haha! Atuncea 
cade la pământ, face spume la gură şi se strâmbă să mori 
de râs. Pe urmă îşi vine în fire, tace, moşmoleşte singur în 
ungherul lui... Dacă te deprinzi cu zvârcolirile şi cu 
gemetele de păcătos, vezi că la o adică tot e un tovarăş mai 
bun decât ciungul cu şobolanii de anul trecut. Aceştia 
suntem, şefule!... Unde-am încăput trei, merge şi-al 
patrulea. Îţi facem loc lângă bancher. Boierii cu boierii! 
Când n-ai ce face, de urât, te poţi pleca la urechea lui să-i 
strigi numele muierii şi capeţi teatru pe gratis. Ce zici? 
Hotel Ţibic te-aştcaptă! Te-nscriu la registru! 

— Pleacă! Lasă-mă! 

Ţibic râde încet, singur, păşind în urma mea, fidel şi 
inseparabil ca umbra. 

La uşa atelierului, încă o dată îl alung: 

— Am ajuns! Du-te! 

Pungaşul se dă doi paşi îndărăt să contemple clădirea 
neagră şi exclamă cu admiraţie: 

— Care va să zică acilea ţi-i palatul? Ei bravo! Te-ai învârtit 
mai zdravăn decât credeam... 

Pe urmă, cu o încruntare de bănuială: 

— Sau poate vrei numai să dai o lovitură? Dacă-i aşa, eu 
sunt omul tău, şefule. Fac de strajă. Mă trag colea, la dos... 
Îţi fluier semnalul de alarmă, cum mişcă niscaiva. Ascultă 
semnalul! 

Ţibic fluieră subţire, un semnal de trei ori întrerupt. 


— Sfârşeşte odată! Mi-am pierdut răbdarea. Pleacă! N-ai 
ce căuta aci. Nu e ce crezi tu. Nici un fel de lovitură. Uite: 
am cheia la mine. Sunt la mine... 

Pungaşul, mogâldeaţă neagră în întuneric şi ploaie, clătina 
din cap cu neîncredere: 

— Bine, şefule! Fie cum spui tu, măcar că nu-l prosteşti pe 
tata cu o cheie potrivită... Văd că eşti lacom, ca şi data 
trecută. Nu te rabdă inima să mai împărţi şi cu altul. Fie! 
Eu tot am să stau colea la adăpost şi te-aştept. De la asta nu 
mă poţi opri. Strada-i pentru toată lumea. Ai zis ceva? 

S-a lipit de perete şi a aprins un muc de ţigară. l-am întors 
spatele. Am răsucit cheia şi am intrat. 

Am intrat s-o revăd pe Angela cu ochi de azur, să-i cer încă 
o dată amăgirea: uitarea prezentului hâd şi fără scăpare, a 
ploii câinoase de afară, a straielor lucii în coate, a nopţilor 
goale când toţi mă alungă de pretutindeni. 

În lumina roz-albă a becurilor, păpuşile m-au primit 
imobile. 

Am mers direct la Angela, cu ochi de cristal privind 
glacială şi nepământeană, peste mine, dincolo de mine, 
pierdută pentru mine. l-am alintat cu degete uşoare 
veşmântul aerian, supranatural, copiat după tabloul lui 
Walteau. Am gângăvit delirând, implorând. 

— Ange! De ce nu vrei să mă chemi şi pe mine în lumea ta, 
Ange, Angela mea cu ochi de azur...? 

Păpuşa surâdea serafic, în afară de viaţă şi de timp, în 
lumea ei rece şi pură. 

— Ange! Imploram. Angela mea cu ochi de azur! 

M-am răsucit pe călcâie, cu o zvâcnire în piept. Un pas. Se 
mişcaseră automatele? Începea din nou halucinarea? 

Nu erau paşii automatelor. Un pas omenesc. Pasul 
Ludmilei. Venise. Intrase poate acum, sau poate intrase de 
mult, să mă aştepte ascunsă, să vadă ce caut întotdeauna 
aci, după miezul nopţii, singur, întotdeauna singur şi cu 
arătările-mi nebunegşti. 


Se puse între Angela şi mine. Realitatea respingătoare - 
obrajii scofâlciţi, buzele vinete, ochii plânşi şi pântecul plin - 
era încă o dată realitatea respingătoare între mine şi 
făptura himerică. Angela cu ochi de azur. Ange. 

— Dan! Şopti dureros femeia de carne şi oase. Dan, ce 
cauţi tu aci? Ce vrei tu de la păpuşa aceasta? Ce-i cereai? 
De ce te rogi la ea? La o păpuşă. Ce poate să-ţi dea o 
păpuşă? Dan, de două nopţi n-ai mai trecut pe-acasă. E frig 
şi mi-e frică!... Fă să înceteze toate... Ai milă, Dan! Ai milă 
de mine, de tine, de copilul nostru, Dan. 

Mă dezgusta pântecul plin, ochii umflaţi de plâns, glasul 
istovit; larva aceasta omenească, strivită, purtând în pântec 
altă larvă omenească, alt vierme, care va fi ca ea, ca mine, 
ca toţi. Milă? Poţi alunga dezgustul cu mila? 

Am dat-o în lături, brutal, duşmănos, să elibereze privirii 
cealaltă făptură, pe cea plăsmuită, cea din totdeauna, unica, 
Angela cu ochi de azur. Ange, cu frumuseţea ei inalterabilă, 
cu puritatea surâsului incoruptibil, chiar când s-a târât 
oriunde, chiar când e numai un surâs de păpuşă inanimată. 

— lar tu?... Tu pleacă acasă!... Am poruncit. 

Ludmila scutură trist din cap, cu înfăţişarea fiinţelor 
blânde, care şi-au impus o singură dată în viaţă o hotărâre 
neclintită. 

— O cauţi pe ea, Dan? N-o poţi uita pe ea, Dan? 

M-am întors repede: 

— Pe cine caut? Pe cine nu pot uita? Ce vrei să spui? 

— Pe Ana Teodorovna. Ţi-a vârât otrava ei în sânge! A venit 
din toată lumea, să-ţi lase otrava ei în sânge... 

Am izbucnit în hohot: 

— Ana Teodorovna? O caut pe Ana Teodorovna? Dar în ea 
singură nu pe ea o căutasem şi o găsisem! Ludmila, du-te 
acasă şi te culcă. L.asă-mă aci. Tu nu poţi înţelege. Nu poţi 
şti... Ludmila, te rog, du-te acasă!... Lasă-mă singur. 

Vorbind, am întors ochii să nu-i văd figura miloagă. M-a 
întâmpinat rânjetul lui Eliazar. Rânjetul de la vila Azur- 
Eden: 


— Hehe! Se anunţă o noapte superbă! Ce zici, Ciufulici? 

Automatul cu rânjet demonic rămăsese neclintit, într-o 
mişcare întreruptă cu jumătatea pasului întins, cum îi va fi 
retezat mersul sau dansul patronul, aseară, răsu-cind 
manivela. Un manechin cu resorturi şi alt nimic. În mâna 
întoarsă spre spate, ţinea ciocanul aruncat de Maftei. De 
câte ori i-am spus să înceteze cu gluma aceasta stupidă! 

Dar gândul nu l-am isprăvit. Mă încleştau după gât braţele 
Ludmilei, sărmanele ei braţe, de oase, tendoane şi piele. 

— Ascultă-mă, Dan. Lasă păpuşile acestea blestemate şi 
hai acasă, Dan! Am făcut focul, e cald, am să te culc şi am să 
te învelesc cu mâinile mele, Dan. Uite la ochii tăi, la obrazul 
tău... Nu ţi-e milă de tine? Avem să uităm tot. Ce pot să-ţi 
dea manechinele aceste blestemate, Dan? 

Inima mică şi slabă bătea lângă inima mea, răspunzându-şi 
chemării prin gratiile coastelor. Inimii vii. Încă vii, în tic- 
tacul lor muribund. 

— Nu e aşa că mergi, Dan? Avem să uităm tot. A fost un vis 
rău... În două săptămâni se sfârşeşte şi cu păpuşile aceste. 
Au să le ducă de aci. Pleacă patronul cu ele. Rămânem 
numai noi, Dan... Avem pentru ce trăi. Mai avem pentru 
cine trăi. 

Răsuflarea fierbinte, braţele încolăcite după gât îmi 
toropeau drojdia de rezistenţă. Închisesem ochii să n-o văd. 
I-am deschis peste umerii ei, spre păpuşile fără suflet şi fără 
viaţă, în artificialul lor absolut. Ce căutam aci? Ce eram noi 
aci, între păpuşile cu fixe priviri? Mâine n-au să mai fie. 
Pleacă în vasta lume, cu miracolul lor precis, perfect şi 
steril. N-au amintire, nu ştiu suferinţa, nu cunosc regretul. 
Perfecţiunea absurdă în neant. Ce căutăm noi, bieţi oameni 
de carne şi de durere, între ele? 

Mi-a fost deodată milă de amândoi, bieţi oameni de carne 
păcătoasă, împresuraţi de păpuşile cu îngheţate şi fixe 
priviri. Mâna s-a ridicat ocrotitoare spre umărul Ludmilei, 
încet, involuntar, într-un gest depărtat, venit din afunduri 
de timp, gestul masculului care-şi proteguieşte femela cu 


puiul în pântec, din porunca misterioasă a speciei. Femeia 
simţi mlădierea dezmierdătoare şi învinsă. Se încordă, 
tresărind de o lacomă şi nerăbdătoare nădejde, care-i înecă 
glasul, îi podidi lacrimi de bucurie în ochi: 

— Nu e aşa că vii, Dan? Nu e aşa că s-a sfârşit, Dan? Ştiam 
eu!... Nu pentru mine. Pentru tine, Dan. Pentru copilul 
nostru, Dan! 

Mâinile se agăţau înfrigurate în jurul gâtului. Ochii ei 
căutau ochii mei. Buzele ei căutau implorând, umile, buzele 
mele. Poate îmi şuroiau lacrimi pe obraz, de aceea am 
întors capul să nu le vadă. Şi am întâlnit privirea metalică a 
lui Eliazar, rânjetul creaturii drăceşti: 

— Hehe! Eşti o lemură, Ciufulici! Ţi-am spus că eşti o 
lemură. Viermii cu viermii. le-ntorci la viermii tăi, Ciufulici. 
Numai că nu s-a sfârşit cu atât... Ciclul meu nu permite să 
se sfârşească aşa, Ciufulici! 

Am crezut că e o părere. O halucinare a văzului ostenit de 
atâtea nopţi nedormite, de fumul tripourilor cu chibiţi şi 
trişori, de spasmul în braţele femeilor hâde, de delirul 
prafului alb. Aşa am crezut. 

Mai înainte - numai câteva clipe mai înainte - Eliazar se 
afla dincoace, neclintit, cu pasul întrerupt, cu rânjetul crud, 
aşa cum i-a retezat viaţa de rotiţe şi angrenaje o simplă 
răsucitură de manivelă. 

Acum era dincolo. 

Înaintase cu prelingerea sinuoasă a tentaculului de 
caracatiţă, şi era acum dincolo. Nu ştiu cum a ajuns. Când a 
ajuns. Nu mai avea ciocanul în mână. Amândouă mâinile 
goale. 

Era dincolo şi rânjea: 

— Hehe! Ciufulici! Ciclul meu e altul. Nu permite să se 
sfârşească aşa... 

Au început să-mi clănţăne dinţii. Ne-am strâns amândoi în 
braţe, eu şi Ludmila. Doi oameni singuri şi slabi, de carne, 
în mijlocul păpuşilor cu fixe priviri; în casa pustie, în 
noaptea pustie de afară; doi oameni singuri şi slabi, de 


carne istovită, istoviţi de viaţă, împrejuraţi de spectre 
mecanice cu stranii şi fixe priviri. 

— Mă tem!... Gemu Ludmila cu braţele încleştate. Să 
fugim... Mi-e frică de strigoii aceştia. Parcă se mişcă. Dan, 
încep să vină spre noi! Dan, au început să vină spre noi. 

Baletul mecanic venea spre noi. 

Cu paşi neauziţi, de pâslă, automatele veneau spre noi; ne 
împresurau la mijloc - două făpturi aievea de carne şi viaţă, 
slabe şi singure, strângându-se în braţe cu spaimă, în 
mijlocul creaturilor de metal şi rotiţe, înaintând mecanic 
spre noi. 

Îmi clănţăneau dinţii. 

Afară durui o birjă. Se opri brusc. Un fluier. Semnalul lui 
Ţibic. 

Acolo era viaţa reală, în noaptea cu ploaie şi vânt. Aci, în 
lumina artificială de becuri, roz-albă, albastră şi verde, în 
lumina teatrală de scenă, făpturi ireale înaintau din viaţa 
lor ireală spre noi. 

Ce vor? Ce pot să mai vrea, de la nişte larve ca noi? 

Cu braţul o apăram pe Ludmila de-o ameninţare 
necunoscută, cu ochii am implorat îndurare de la Eliazar, 
automatul cu rânjetul crud. Căci el comanda. Am înţeles că, 
el comanda cu mâinile încrucişate pe piept, aşteptând, cu 
nările subţiri dilatate, ca în faţa vitrinei de la Acvariul cu 
caracatiţe, ca pe scaunul-leagăn de pe terasa vilei Azur- 
Eden. 

Am implorat îndurare. 

Automatul rânjea avid aşteptând, ca în viaţa cealaltă, ca în 
viaţa lui cea adevărată. Ştiam! Ştiam eă de la el nu poate 
veni îndurare. Ciclul lui nu cunoştea îndurarea. 

Şi m-am întors. Am întors ochii. Păpuşile erau lângă noi. 
Ne atingeau cu pieptul lor rece, cu obrazul lor fără sânge 
lângă obrazul nostru golit de sânge, cu privirea lor moartă 
şi fixă, înfiptă-n privirea noastră căscată de spaimă. 

— Ludmila! Am şoptit. Acum înţeleg. N-avea teamă. Vin să 
ne apere. Au făcut zid. Au venit să ne apere...! 


Erau în rândul întâi, cerc închis, creaturile cele bune, aşa 
cum le plăsmuise patronul, din metal şi rotiţe pentru baletul 
lui de simboluri. Graţia, mila, curajul, puritatea, sacrificiul... 
Erau adunate în zid rotund şi ne apărau. Din viaţa lor 
ireală, veniseră nechemate să-şi împlinească încă o dată 
chemarea. Ne apărau ultima dată. Dincolo de ele, în spatele 
lor, încercau să-şi facă loc, păpuşile celelalte. Le cunoşteam. 
Aşa cum le-a plăsmuit şi pe ele patronul, din metal şi rotiţe. 
Invidia, ispita, luxura, cruzimea - şi acum nu mai ascultau 
decât o singură poruncă, un singur stăpân, ferit la o parte, 
cu braţele încrucişate aşteptând, rânjind. 

— Haha! Am început să râd de încordare nervoasă şi 
spaimă. Ce straniu balet! Patroane, pofteşte să-ţi vezi 
baletul, cum a sărit din program. Haha! Ce straniu balet! 

Râsul răsună nebunegşte în sala pustie şi vastă, cu păpuşile 
mute. 

Râs de nebun. 

Afară, noaptea, vântul şi ploaia, cutreierând în ferestre. Un 
fluier încă o dată, de trei ori întrerupt. Semnalul lui Ţibic. 
Viaţa reală cercând să ne deştepte din visul absurd şi 
nebun. Un semnal de trei ori repetat. Pe urmă tăcere 
Înspăimântătoare tăcere, în care automatele înain-tau 
mute, fără suflare, să ne înăbuşe? Să ne sugrume? Ce- 
aveau cu noi? Ce voiau de la noi? 

— Vreau să mă deştept, Dan! Scânci Ludmila. Nu mai pot 
îndura. Vreau să mă deştept, Dan. 

Credea şi ea că visează. 

Atinse fricoasă, cu vârf de deget, un piept de păpuşă, altul 
şi altul. Cerşea amăgirea. Iar fiindcă amăgire nu mai putea 
fi, îşi ascunse obrazul şi ochii la pieptul meu, să nu mai 
vadă, să nu ştie. 

Aşa a fost, că n-a văzut şi n-a ştiut. 

Sfârşitul a cruţat-o de cutremurarea din urmă. 

Când din întunericul peşterii de decor a apărut făptura 
păroasă şi pătrată, cu toracele încins în blana de pan-teră, 


cu ciocanul în mână şi cu dinţii fioroşi, am înţeles. Aşa cerea 
ciclul lui Eliazar. Ciclul etern. 

A apărut cu mers sacadat. Cu ochii holbaţi. Daţi peste cap. 
Cu bulbii albi. A apărut lovind orbeşte şi ritmic cu muchia 
ciocanului în ţeste. 

În ţeste de metal, care trosneau şi cădeau. Înainta sacadat 
şi deschidea pârtie, fără alegere, cu lovituri icnite, în 
dreapta, în stânga, înainte. Se oprea răsucindu-se şi mătura 
pieziş, să nu-i scape nimeni, nimic, culcând la pământ cu 
trosnet uscat. 

I-am văzut faţă în faţă. 

Bibia şi Angela cu ochi de azur. 

Aşa cum au fost în cealaltă viaţă a lor, aievea. 
Spăimântător cum semănau cu fraţii cei buni din cealaltă 
viaţă a lor, aievea. 

Ciocanul o clipă a ezitat. 

Ochii de azur întrebau cu durere, cu mustrare. Nu- 
nţelegeau. Nu puteau crede. 

Bulbii albi nu vedeau. Ciocanul numai o clipă a ezitat şi 
cumpănindu-se în mâna păroasă s-a ridicat drept, vâjâind, 
să trosnească. 

Angela cu ochi de azur. Toată viaţa mea cea fără 
întoarcere. Plăsmuirea himerică. Pură şi inaccesibilă, chiar 
când s-a târât oriunde, chiar când e numai făptură cu inima 
de rotiţe şi ochi de cristal. Iar la piept, la pieptul meu, 
atârnată ca o ghiulea de înecat, Ludmila cu obrajii scofâlciţi, 
cu pântecul plin, larva cu puiul de larvă în pântec. 

— Hehe! Ciufulici! 

O clipă, mai puţin de-o clipă s-au încrucişat ochii mei cu 
ochii lui Eliazar; o clipă, mai puţin de-o clipă m-a dominat 
rânjetul crud. Destul ca să-i ascult porunca. 

Din braţe am smuls femeia de carne moale şi 
respingătoare, povara încleştată cu braţe terestre; am 
smuls-o şi, cu ochii închişi cum era, am oferit-o ciocanului. 

Ciocanul lovi. N-alegea. Ciocanul lovi sacadat. Pe urmă 
trecu mai departe şi mai lovi încă. De ce-am crezut 


nebuneşte că oferind una o cruţ pe cealaltă? Ciocanul lovi 
orb, sacadat, în fruntea Angelei cu ochi de azur şi ochii 
împroşcară ploaie de aşchii. 

Un gol s-a căscat. O noapte. 

Cu mâinile spânzurate de-a lungul trupului, aşteptam. Mi- 
am potrivit singur fruntea să primesc lovitura. Aci. 

Am închis ochii. 

Aci! De ce întârzie? Ce mai aşteaptă? 

Un braţ m-a împins la o parte. 

— Ce se întâmplă? Ce-i nebunia aceasta? 

Patronul, cu redingota verzuie, cu privirea îngrozită sub 
ochelarii de scafandru, mă repezi în lături, se plecă spre 
stârvul Ludmilei, căzut moale, movilă neagră de cârpe. 

— Păzeşte! Am strigat. Păzeşte, patroane! 

Ciocanul lovi în ţeasta rotundă cu trosnet, orb şi mecanic, 
icnind. 

Aşa era ciclul. 

Aşa era ciclul. Celălalt ciclu, complet. Automatul distrucţiei 
oarbe, n-avea de ce să se oprească. Nimic nu-l oprea. 
Nimeni. Acum erau ei singuri stăpâni - el şi Eliazar. 

Înainta un pas şi lovea. Orb, cu bulbii ochilor albi, 
rostogoliţi în orbite, înălța ciocanul şi izbea sacadat, înainte, 
în dreapta, în stânga, îndărăt, răsucindu-se: în lumini, în 
perete, în decoruri, în ceilalţi fraţi automaţi, în sârme, în 
cabluri, în acumulatoare, în maşini, în bobine; ritmic şi fără 
grabă, metodic, total. 

Patronul care-l crease, care-i crease, care crease tot 
miracolul de aci, zăcea jos în balta macabră de sânge, cu 
faţa ascunsă, cu creierul terciuit - şi părea acum atât de 
Mic! Un nimic. 

În picioare, singur rămas în picioare, stăpân cu braţele 
încrucişate, Eliazar rânjea printre sfărâmături, printre 
hoituri; stăpân în miracolul devastat, cum cerea ciclul lui. 

Ciocanul aruncă în ţăndări ultimul bec de lumină. 

Întunericul irupse dens, opac, aspru, material; tot 
întunericul lumii. Iar în beznă, paşii sacadaţi continuau; 


mereu, înainte, îndărăt, să spargă pereţii, să înainteze 
mecanic şi orb, dincolo de ziduri, în tot întunericul lumii. 

Am fugit, împleticindu-mă, împiedicându-mă, bâjbâind uşa. 

Afară, în noaptea şi ploaia şi vântul câinos de noiemvrie. 

O mână udă mi-a prins mâna. 

Mâna lui Ţibic, pungaşul de buzunare. Mi-a prins mâna să 
mă târâie prietenos, protector, îndărăt, în noapte, în ploaie 
şi-n vânt, spre culcuşul din gang, unde ne-aşteaptă 
spălătoreasă surdă de morţi şi tovarăşul meu cel nou de 
culcuş, Zolittis, nebunul cu spume la gură, care visează 
noaptea strigoaice şi strigă un nume. 

Un nume pentru amândoi. 

Angela cu ochi de azur. 


SFÂRŞIT 


1 În cronica sa literară din „Curentul”, Romulus Dianu 
scria că Angela „nu mai poate suporta viaţa. În ultimele 
pagini ale primului volum, ea sucombă () aruncându-se de 
pe o faleză.”. Lectura superficială îl făcea şi să confunde 
personajele, patima jocului de cărţi fiindu-i atribuită lui 
Eliazar. Şi mai ciudate sunt transferurile operate de Al. Piru 
în studiul introductiv la primul volum de Opere al lui Cezar 
Petrescu (Editura Minerva, 1985) „Bibia, fost dansator, 
nobil rus”, „Guguf, neamţul, om al civilizaţiei tehnice”. Or, 
Bibia şi Guguf sunt români, nobilul rus n-ar putea fi decât 
Egor Uvarovici Karataiev, iar neamţul - mecanicul Gustav, 
aceste din urmă personaje apărând doar în cartea a doua a 
romanului. 

2 Ideea îl preocupa pe Cezar Petrescu în acea perioadă, 
după cum dovedeşte şi finalul povestirii Zair, inclusă în 
ediţia din 1930 a Scrisorilor unui răzeş: „Îţi pare 
neverosimil? A întrebat într-un târziu. Nu te-a învăţat încă 


experienţa că viaţa e mai absurdă şi mai fantastica decât 
imaginaţia celui mai aprins născocitor de basme?” 

3 În monografia Cezar Petrescu (Editura pentru literatură, 
1963), Mihai Gafiţa sugera o altă explicaţie: „. Poate el 
însuşi a regizat în-tâmplările anterioare, extrăgând esenţa 
lor, pentru a o recrea în păpuşi.” Textul nu oferă temeiuri 
pentru o astfel de interpretare. 

4 Primul act al operei lui Jacques Offenbach, ca şi baletul 
lui Leo Delibes, se inspiră din povestirea lui E.T. A. 
Hoffmann, Omul cu nisipul. 

5 Vezi Ion Ilobana, Tribulaţiile unui visător zeflemist, în 
Literatura de anticipație. Autori, cărţi, idei, Editura 
Eminescu, 1986. 

6. Pe care-l defineşte drept „un inventator şi alt nimic! Un 
inventator norocos. Poate prea norocos! Un negustor de 
brevete.” 

7 Cum aţi scris ultima dV. Carte? Răspunde d. Cezar 
Petrescu, „Rampa“, 1 iunie 1935. 

8 „Gândirea”, III, 1923-1924, nr. 15 

9 Pasajul ar fi putut fi inspirat de o secvenţă dintr-un film 
din 1926, Jucătorul de şah, în care soldaţii mecanici îl 
înconjoară pe trădător şi-l ucid. Cunoscând interesul lui 
Cezar Petrescu faţă de cea de-a şaptea artă, nu putem să 
nu constatăm şi că titlul romanului este identic cu cel al 
unui alt film franțuzesc, realizat de pictorul Fernand Leger 
în 1923. E adevărat că această din urmă peliculă 
înfăţişează, potrivit lui Georges Sadoul, doar „un dans al 
obiectelor şi angrenaje-lor, legate prin ritm sau prin 
analogia formelor”. 

10 Semisoldăţesc, militar amestecat cu civil. 

1 Cuvântul poate fi des întâlnit în literatura şi publicistica 
noastră, până în anii 50, denumind cafeaua trecută prin 
filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă 
referire la culoarea băuturii. 

2 Moritz Saphir (1793-1858) s-a afirmat în literatura 
germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, 


Prostii etc. Şalom Alehem (1859-1916), autorul povestirilor 
despre 'Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş 
moderne. Israel Zangwill (1864-1926), scriitor de limbă 
engleză, s-a făcut cunoscut mai ales prin romanul Copiii 
ghetoului (1892). 

3 Cuvânt de alint care poate fi tradus prin drăguţule, 
iubiţelule etc. (fr.) 

4 Aluzie la faptul că o bună parte a bugetului principatului 
provine din impozitele asupra jocurilor de noroc. 

5 „La clubul Alpin Francez. Redeschiderea plajei Monte 
Carlo. Ramul înflorit la Palatul Mediteranei. Campionat 
internaţional de dans. Concursul de polo al Coastei de Azur, 
la Cannes. Mâine: bătaia cu flori a copiilor. Sosiri şi plecări. 
Au sosit.” (fr.). 

6 Diminutivul franțuzesc al lui Charlie Chaplin. 

7 „O adunătură de burghezi în haine de duminică. Şi lângă 
ei, prea mulţi tipi dubioşi” (fr.). 

8 Ultimul rege al Portugaliei, detronat în 1910, când a fost 
proclamată republica. 

9 Dicţionarele noastre preferă forma chiromante pentru a 
denumi femeile care ghicesc în palmă. 

10 „Cel mai strălucitor sezon: soare, flori, un cer mereu 
albastru! (Informaţii şi broşuri la cerere)” (fr.). 

11 „Cu încetinitorul” (fr.). 

12 Franţuzism, din „galuchat” = piele de calcan, de rechin 
etc. 

13 Umberto I (1844-1900), regele Italiei din 1878 până la 
asasinarea lui. 

14 Aici cu sensul pălărie din fetru. 

15 Anuar geneologic, diplomatic şi statistic al „înaltei 
societăţi” europene, tipărit în oraşul german Gotha, din 
1763 până în 1944, în limbile franceză şi germană. 

16 Bourget, Paul (1852-1935), membru al Academiei 
franceze, autor al unor romane de succes - Discipolul, 
Etapa, Un divorţ, Demonul de la amiază - astăzi aproape 
uitate 


17 Kessel, Joseph (1898-1978), membru al Academiei 
franceze, a obţinut sufragiile publicului cu un roman 
despire isprăvile aviatorilor în primul război mondial, 
Echipajul, urmat de Nopți princiare, Leul etc. 

18 Franţuzism, din „rixe” = ceartă violentă care 
degenerează în încăierare. 

19 Aici cu sensul femei în vârstă, marcate de trecerea 
anilor. 

20 Înființat în 1882 de desenatorul şi literatul parizian 
Alfred Grevin, muzeul figurilor de ceară - „Cabinet 
fantastic. Palat al mirajelor” - este situat pe Bulevardul 
Montmartre, la numărul 10. Acum câţiva ani a fost 
inaugurat Noul Muzeu Grevin, în Forum des Halles, având 
ca temă Actualitatea la Paris, 1885-1900. Comparaţia pare 
să pregă-tească apariţia simulacrului Angelei din partea a 
doua a romanului. 

21 Vânt rece şi uscat care bate de-a lungul văii Ronului 
spre Marea Mediterană. 

22 Brummel, George Bryan (1788-1840), promotorul 
englez al dandismului, supranumit Regele modei. 

23 Termenul denumeşte operaţia descrisă mai sus. 

24 Comică, amuzantă (fr.). 

25 Scriitorul era fascinat de misterul calculului mintal, 
după cum arată şi un pasaj din articolul George Meredith: 
„După cum faimosul calculator Jacques Inaudi nu se 
serveşte de cifre în procesul său mental care-i îngăduie să 
extragă rădăcina pătrată a unui număr de 12 cifre într-un 
minut, ci lucrează cu simboluri proprii, tot aşa Meredith nu 
gândea în englezeşte, nici într-o altă limbă din lume, ci 
gândea în Meredith” („Curentul”, II, 1929, nr. 555, 5 
august). 

26 Franţuzism, din „prodige” = minune, miracol. 

27 Franţuzism, din „resignes” = resemnaţi. 

28 Jurnalul unei cameriste (fr.). 

29 Chelner (fr.). 

30 Helie, băiat de hotel (fr.). 


31 Rasputin, Grigon Efimovici (1872-1916), fals profet şi 
tămăduitor, a ajuns favorit al familiei ţarului Nicolae al II- 
lea, jucând un rol important în rezolvarea problemelor 
statului A fost ucis de nobilii monarhişti, printre ei aflându- 
se şi prinţul lusupov, care-l socoteau vinovat de eşecurile 
ţarismului. 

32 Numele grec al faraonului Ramses al II-lea din a XIX-a 
dinastie (secolele XIV-XIII î.e.n.). Cei „cinci mii de ani” la 
care se referă autorul trebuie deci înţeleşi ca o metaforă a 
vechimii. 

33 Apă minerală din staţiunea balneară franceză cu 
acelaşi nume. 

34 Cârnat gros italian, fabricat mai ales la Bolonia. 

35 Fauconnier, Henri (1879-?), scriitor francez, autorul 
romanului Melaisie (1930). 

36 Ford, Ford Madox (1873-1939), scriitor şi publicist 
englez. 

37 Ostwald, Wilhelm (1853-1932), chimist şi filosof 
german, autor şi al cărţii Oameni mari care-l irita pe 
Eliazar. 

38 Prosperitatea. 

39 Aici cu sensul rupte, boţite. 

40 La 2 decembrie 1823, preşedintele ]. Monroe formula, 
într-un mesaj adresat Congresului, principiile politicii 
externe a Statelor Unite: neacceptarea colonizării şi a 
intervenţiei statelor europene pe continentul american şi 
neintervenţia S. U. A. În Europa. Ulterior, doctrina Monroe 
a fost invocată pentru a justifica politica imperialistă a 
Statelor Unite faţă de America Latină. 

41 De fapt, „hooteegger” = contrabandist de alcooluri 
(engl.). 

42 James Williman (1842-1910), filosof şi psiholog 
american, unul dintre fondatorii pragmatismului, curent 
care indentifică adevărul cu ceea ce este util şi corespunde 
intereselor individului. 


43 Ford, Henry (1863-1947), magnat al industriei de 
automobile americane, care a introdus în uzinele sale un 
sistem de organizare a producţiei întemeiat pe fluxul 
continuu de prelucrare a pieselor, diviziunea amănunţită a 
muncii, folosirea benzilor rulante etc. 

44 Conservă din carne de porc sărată (engl.). 

45 Aici cu sensul destrămată, dezagregată. 

46 Prăştiaşi. 

47 Ceea ce ştiu toţi. 

48 Noua Rivieră (fr.). 

49 Lorrain, Jean (1855-1906), poet, povestitor, ziarist, 
romancier francez, autor al unor naraţiuni care descriu 
tribulaţiile unor personaje cu o sensibilitate maladivă. 

50 Instrumente folosite la anumite jocuri de cărţi pentru a 
înlătura posibilitatea trişării. 

51 Cântec la modă în anii apariţiei romanului, reluat astăzi 
de formaţii şi solişti de muzică uşoară în maniera retro. 
Textul e departe de a fi original, cum arată o traducere 
funcţională: „Trebuia să fii tu. /Am rătăcit aiurea/Şi în 
sfârşit am găsit/Fiinţa care/Putea să mă facă să fiu sincer/Şi 
să mă bucur/Chiar atunci când sunt trist/Gândindu-mă la 
tine/Cea minunată/Trebuia să fii tu.” (engl.). 

52 Timp frumos statornic (fr.). 

53 Fabre, Jean-Henri (1823-1915), reputat entomologist 
francez, autorul unor pe drept cuvânt celebre Amintiri 
entomologice. Calificativele trebuie puse deci exclusiv pe 
seama execrabilei umori a lui Eliazar. 

54 Succesul romanului, apărut în 1848, l-a îndemnat pe 
Alexandre Dumas fiul să scrie şi o dramă în cinci acte cu 
acelaşi titlu, a cărei premieră a avut loc în 1852. 

55 Opera capitală a abatelui Prevost d'Exiles a apărut în 
1731. 

56 Băutură de calitate superioară (fr.). 

57 Vin ieftin (fr.). 

58 Zeița norocului la greci şi la romani. 


59 Franţuzism, din „cabriolet” = frânghie cu noduri şi cu 
bucăţi de lemn la capete, folosită pentru a lega mâinile 
răufăcătorilor. 

60 Numele artistic al Annei Boutet (1779-1847), celebră 
interpretă a comediilor lui Molicre ţi Marivaux. 

61 „Am juca teatru mult mai bine, dacă am ţine mai puţin 
să fim aplaudaţi.” (fr.). 

62 Watteau, Antoine (1684-1721), pictor şi gravor francez 
excelând în ilustrarea serbărilor câmpeneşti şi a scenelor 
galante. 

63 Străini, oameni care domiciliază într-o altă ţară decât 
cea de origine (fr.). 

64 Franţuzism, din „velocite” = iuţeală, repeziciune. 

65 E vorba de Manneken-Pis o statuetă de bronz 
reprezentând un copil în atitudinea lui Ţibic. 

66 E vorba de opera fantastică Povestirile lui Hoffmann de 
Jacques Offenbach, a cărei premieră a avut loc în 1881. 

67 Vechi cântec popular rusesc. 

68 Inspirat de povestirea lui E. 1. A. Hoffmann, Omul cu 
nisipul, baletul - pantomimă pe muzica lui Leo Delibes a fost 
prezentat prima oară în 1870. 

69 Kubelick, Jan (1880-1940), celebru violonist şi 
compozitor ceh. 

70 Ysa e, Eugene (1858-1931), celebru violonist belgian. 

71 În Omul cu nisipul, Coppelius este o fiinţă malefică, 
distrugătoare, spre deosebire de personajul lui Cezar 
Petrescu. 

72 Nijinski, Vaslav Fomici (1890-1950), dansator şi 
coregraf rus de origine poloneză, considerat drept cel mai 
mare dansator al epocii sale. 

73 Karsavina, lamara (1885-1978), dansatoare rusă, 
naturalizată engleză. 

74 Libret de Igor Stravinski şi Aleksandr Benois, 
coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Igor Stravinski 
(1911). 


75 Într-o notă de subsol la ediţia din 1975, pe carea 
îngrijit-o, Mihail Gafiţa credea că e vorba despre „nuvela (?) 
Von Kempelen şi descoperirea sa”, dar Poe a consacrat 
falsului automat articolul Jucătorul de şah al lui Maelzel. 

76 Vaucanson, Jacques de (1709-1782) este departe de a fi 
rămas un necunoscut. Automatele lui - Cântărețul din flaut 
şi mai ales Rața - i-au adus o meritată faimă în timpul vieţii, 
figurând astăzi în toate istoriile mecanicii aplicate. 

77 Numită aşa datorită prezenţei printre personajele de 
pe pânză a lui Sixt al II-lea, papă sanctificat de biserica 
catolică. 

78 Erorile sunt la fel de incontestabile ca şi geniul lui 
Rafael. 

79 Lodovico Sforza, zis Maurul (1451-1508), duce al 
Milanului, protector al savanților şi artiştilor. 

80 Fiul papei Alexandru al VI-lea. Politician abil dar lipsit 
de scrupule, i-a servit drept model lui Machiavel pentru 
celebrul său tratat, Principele. 

81 Rege al Franţei (1494-1547). L-a invitat în Franţa pe 
Leonardo, care a murit în castelul Cloux, lângă Amboise. 

82 Maeterlinck, Maurice (1862-1949), scriitor belgian, 
autor, printre altele, al cărţii Viaţa albinelor (1901). 

83 „Două inimi în ritmul de trei pe patru” (germ.). Arie din 
opereta cu acelaşi titlu a lui Robert Stolz (1931). 

84 Muzica de Reinhold Glier. 

85 E vorba despre tabloul coregrafic Dansurile polovţiene 
din opera Prinţul Igor. Coregrafia de Mihail Fokin, muzica 
de Aleksandr Borodin. 

86 Libret de Aleksandr Benois, coregrafia de Mihail Fokin, 
muzica de Nikolai Rimski-Korsakov (1910). 

87 Coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Robert 
Schumann (1910). 

88 Coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Carl-Maria von 
Weber. 

89 Probabil Invitaţia la vals pe muzică de Carl-Maria von 
Weber. 


90 Libretul şi coregrafia de Mihail Fokin, muzica de 
Maurice Ravel (1912) 

91 Tabloul coregrafic de Vaslav Nijinski, muzica de Claude 
Debussy (1912). 

92 Vogu6, Eugene-Melchior, viconte de (1848-1910), 
literat francez, autor printre altele al studiului Maxim Gorki 
(1905). 

93 Cezar Petrescu mai relatase întâmplarea cu zece ani 
înaintea Baletului mecanic, în articolul Spre literatura rusă 
(„Gândirea”, I, 1921, nr. 11). 

94 Pavlova, Anna (1882-1931), dansatoare rusă. 

95 Poincare, Henri (1854-1912), mare matematician 
francez. 

96 Cambronne, Pierre (1770-1842), general francez. 
Comandând, la Waterloo, unul dintre careurile „vechii 
gărzi” napoleoniene, ar fi răspuns somaţiei de a se preda cu 
o expresie scatologică alcătuită din cinci litere (în franceză 
ca şi în Română), numită, de atunci, „cuvântul lui 
Cambronne”. 

97 Nume dat călăului. 

98 Fantomă a unui mort. 

99 Fortăreaţă din Petersburg (azi Leningrad), 
transformată la sfârşitul secolului XVIII în închisoare pentru 
prizonierii politici. Azi muzeu. 

100 Chamfort, Nicolas - Sebastien Roch, zis de (1741- 
1794), moralist francez. 

101 „Publicul? De câţi proşti e nevoie pentru a alcătui un 
public?” (fr.). 

102 Potrivit unei vechi credinţe populare, salamandrele ar 
fi avut proprietatea de a trece prin foc fără a se arde. 

103. Apărută, la Paris, în 1886. Prima traducere 
românească, sub titlul Viitoarea Evă, datează din 1976. 

104 Cezar Petrescu a citit, evident, Gog, în care Giovanni 
Papini îl pune pe Edison să declare, într-un interviu apocrif: 
„Un francez decadent, Villiers de l'Isle-Adam, s-a amuzat să 
povestească, într-unul dintre romanele sale, că aş fi dat 


viaţă unei femei artificiale atât de perfecte, încât ar fi putut 
fi luată drept o femeie în carne şi oase. Din păcate, nu-i 
adevărat: francezul era un adulator sau un mistificator.” 

105 În 1931, Jules Verne mai era privit doar ca un fel de 
Edison al invențiilor imaginare. 

106 Belin, Edouard (1876-1963), fizician francez, 
inventator al procedeului transmiterii la distanţă a scrisului, 
desenului şi fotografiilor. 

107 Zeița greacă a răzbunării.