Camil-Petrescu — Patul Procust (1970)

Camil 
` Petrescu 


9 


Patul 
lui 
Procust 


roman 


Editura Eminescu 


Camil Petrescu 


CAMIL PETRESCU 


Patul lui Procust 


+ 


EDITURA EMINESCU 
1970 


Patul lui Procus 


Camil Petrescu 


Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mînia cuiva care bate la uşa 
vecină închișă, în loc. de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea 
trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinţa de a face efortul unei 
explicaţii gîndul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice!. 


1 Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi 
erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au 
împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul 
neaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenţe” pe care-l înfățişăm 
cititorilor. 

De altfel, pentru înţelegerea unor referinţe din aceste scrisori, sunt negreşit necesare 
cîteva lămuriri, fie şi cu preţul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus 
doamnei T. Mai întîi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna convingerea - şi azi mai 
înrădăcinată ca oricînd - că „„meseria”, „„„meşteşugului” sunt potrivnice. artei. În 
cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gîndind că numai astfel se va 
regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze 
interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cît mai ales 
atrăgînd în lumina rampei: dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au dovedit 
capacitatea de creație. Să aducă pe scenă complexe de experienţă din viața reală, aşa 
cum au procedat cîțva mari regizori streini. Cum se gîndeşte, cum iubeşte, cum se 
suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificate de absolvire. 
Elementele modeste, educate cu îngrijire şi discernămînt, îşi pot valorifica prin lecții 
însuşirile de rînd, obţinînd-acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor 
intraţi într-o şcoală, fie ea militară, liceu, de bele-arte. sau sivicultură, să termine 
aproape toți, promovînd an cu an, automat şi cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decit, 
intens, al personalităților puternice şi al dislocărilor de conştiinţă (restul e distracţie şi 
„instituţie culturală”). Nu are deci nici o valabilitate obiecţia care mi s-a dus: că în artă 
e de la sine înțeles că firile excepţionale n-au nevoie de Conservator, însă această 
şcoală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, 
cred, o contradicţie în esență. Căci nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care 
sunt bune cel mult pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice copii 
după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepțională. 


4 


Patul lui Procust 


Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu flori... Nu mă aşteptase... Nu 
dorisem decît să retrăiesc o clipă... ceva din trecut şi mă supuneam 
acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe 
nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. 

Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gînd otrăvit 
mi s-a împrăştiat în sînge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, 
nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. 
Altă-dată mă adînceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei 


Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul 
Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii? 
Mai întîi „după fizic”. Există aberaţia „fizicului în teatru”, înţeles ca fizic frumos. Cînd 
arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform 
pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele, tînăr şi frumos pentru 
Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul „modern”, burtos pentru comic, cînd, în 
sfirşit, arta cere în fizicul actorului tot atîta variaţie cîtă a creat viaţa, comisia 
profesorilor admite cu preferință un fel de tip care „are fizicul”, adică nu e nici mare, 
nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urît, nici alb, nici negru, în sfîrşit, ceva 
desăvirşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care 
nu sugerează nimic şi pe care oricînd l-ai lua mai curînd drept funcționar comercial 
decît slujitor al artei. 

Altă aberaţie este aceea a „vocii”. Atîți tineri fără ocupaţie devin actori pentru că 
au voce, cînd ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminaţi de la clasele de dramă 
şi comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conţinutul frazei, e 
totdeauna,  patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligență, de absenţă a 
iar pînă la începutul veacului trecut, cîntăreții aleşi pentru anumite mari cariere 
muzicale erau castrați, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica 
frumuseţe a glasului e însă-cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenţă (şi de 
aci neregularitatea ei) cu înseși străfundurile emotivităţii. O femeie - observați în jurul 
dumneavoastră - are voce frumoasă cînd vorbeşte cu cel care-l iubeşte şi voce urîtă, 
cînd poruncește servitoarei să aducă apă sau să spele vesele. 

Adăugaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se 
descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate. la o masă 
lungă, un băietan sau o fetiță sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Duşmancele, şi 
după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere 
aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului. 

În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai 
avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioarea, să poată crea în artă dacă n- 
ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”. 


fost bucuros să apară în Act venețian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre 


ZE, 


scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă 


Camil Petrescu 


neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de 
bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă 
brusc că am dat drumul trăsăturii - din superstiție - căci eram atît de 
obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să 
sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede 
anastezicul. Mă strîngeau pantofii, mi se lipeau năduşite, de-a lungul 
picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă 
servitoarea că aduce flori neprimite acasă şi asta era fără temei, pentru că 


omeneşte e de înțeles sinceritatea acestei severe cenzuri - căci e de presupus că maestra 
nu concepe nimic superior mijloacelor ei - riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la 
o anulare a intenţiilor dintîi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam 
nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar 
mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi 
aici soluţia unui teatru particular, condus de un strălucit tînăr comic foarte înțelegător, 
care admitea spectacolul ca „lever de rideau” al unei comedii jucate de el, fără nici un 
alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc. 

Nu înaltă şi înşelătoare slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoare castanie (cînd 
cădea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternînd o sprinteală 
nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (avînd, pe deasupra, un comerţ, la propriu şi la 
figurat, intens cu arta şi cetitul), doamna T. Ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de 
femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul 
obicinuit al cuvîntului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu 
ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de viaţă, care cînd se fixau asupra unui 
obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă 
sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca 
o floare, plină. Gîtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E 
ştiut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumuseţe incertă, am 
spune „pe muchie de cuţit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai 
reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De 
o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu 
mîngñieri de violoncel, care veneau nu - sonor - din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca 
la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adîncurile fiziologice, o 
voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat ameteli calde şi reci. 

Firul care mă dusese la gîndul spectacolului era că realiza două dintre indicaţiile pe 
care, în paranteză, le impunem eroinei din Act venețian şi pe care eu le socot, în afară 
de inteligență şi cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de 
admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică „repede, cu pauze inteligente între 
propozițiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se 
cheamă în lumea teatrală „dicţiunea” şi care au aerul unor pronunțări răspicate pentru 
cretinii- din sală. Doamna T. vorbea foarte repede, păstrînd rostirea rărită, ca o 
subliniere numai pentru esenţial, cînd vocea scădea brusc, lungind, adînc tulburător, 
vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniştit, spunea mai întîi singură 


6 


Patul lui Procust 


de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele 
smălțuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată şi mă puteam folosi de 
o logică jignită tot atît de puţin cît te poți sprijini pe un picior bandajat. 
Încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe 
un singur ton, cum, îți aduci aminte cînd ai fost la noi la vie, cînta 
neîntrerupt din fluier, aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. 
De ce a făcut asta? Singur m-a chemat şi eu am venit să fac un lucru 


fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau parcă decît să repete ce au spus ochii”, chiar 
cum ceream eu în cealaltă indicație care păruse, mi-am dat seama mai tîrziu, în timpul 
repetiţiilor, cu altă interpretă, de neînțeles. 

Pînă la capăt, însă doamna T. n-a primit. Poate nu atît dintr-un sentiment de 
neîncredere în ea, cît dintr-un fel de oroare de exhibiţia pe care o complică scena cu 
rampa ei şi care o făcea, după amînări, să-mi spuie cu o răsfrîngere cald interioară: 

- Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile... N-am nimic în mine de arătat, de 
pe scenă, lumii. Mai tîrziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei şi cinci, în 
refugiul acela cu mobilier . 

geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin 
refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai 
să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de 
experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, şi 
cum, întîmplător, avem posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei 
încercări pe care ar fi făcut-o. 

Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald. 

- Dar e cu putinţă ceea ce-mi spui ... glumeşti. 

- De ce? 

Şi izbucnind într-un surîs, căci nu rîdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, 
oricît de vesel, surisul ei avea în el un reziduu de tristeţe. : 

- Dar eu nu ştiu să scriu ... Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie? 

- Arta n-are de-a face cu ortografia ... Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba 
română. Nu è obligaţia decît pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai 
abundenţi în greşeli de ortografie decît bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic 
decît oricare dintre poeţi care l-au urmat şi l-au imitat ....E îndreptat, cînd e. tipărit, de 
editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de 
liceu. 

Se gîndi o clipă şi, ca şi cînd nu putea asimila ideea, a respins-o: 

- Nu pot... Cum o să scriu? ... N-am talent. 

- Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea... Dar îţi spun 
serios: nici unul dintre marii scriitori n-au avut talent. 


- E purul adevăr ... Să zicem că a fost o excepţie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să 


adăogăm fără îndoială pe Anatole France, Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari. 
7, 


Camil Petrescu 


drăguţ, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii 
neclasate încă. 

Acasă l-am găsit pe D. stînd pe divan şi citind. Socot însă că a luat 
cartea în mînă numai cînd mi-a auzit paşii în vestibul. M-a scos din 
sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un cîine la poarta ogrăzii, toată 
indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el... Era palid, 
mai urît ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o 
smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi 


Parcă i-am tulburat puţin limpezimea convingerii... Acum şovăie îngîndurată. 

- Un scriitor fără stil frumos... fără nimic? 

- Stilul frumos, doamnă, e opus artei... E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic 
în ştiinţă. Acum e revoltată. 7 

Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixîndu-mă. 

- Atunci ce e un scriitor? 

- Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit, 
ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viața, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau 
chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil şi chiar fără 
caligrafie. 

Surîde, aşezîndu-şi puloverul bleumarin, cu porțiuni geometrice albăstrii. 

- Atunci, dacă înţeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor? 

- Da, la vreo cîteva ... 

Foarte grav: 3 

- Nu, dar dumneavoastră da. 

Îi străluceau ochii ironic şi puţin cochet. 

- Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei? 

- Da, la vreo cîteva . 

- Al căror nas sau pantof ti-au plăcut? 

- Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întîlnisem... Nasul şi pantofii lor, 
de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gîndeam că aceste femei 
să scrie numai acei care au ceva de spus. 

I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu 
acea voce adîncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. 
Răspicat şi trist: 

- Eu n-am nimic de spus. 

- Nici chiar brutalitatea cu care mai tîrziu am publicat - cu mici modificări - fără 
ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puţin răspîndită, scrisorile acestea, care altfel aveau o 
destinaţie strict personală şi le primisem cu cîteva luni înainte, nici buna înţelegere pe 
care le-au arătat-o cîţiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiţionism, fie şi 
psihologic, fusese mai tare. 


Patul lui Procust 


să rămînă la mine cînd nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mînia mea i-ar 
sfărîma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am 
zîmbit oportun şi i-am dat mîna... Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să- 
mi definească parfumul. Întiia oară mă parfumasem din nou - tot din 
superstiție - cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca 
mirosul dintr-o grădină. 

Pe urmă a întrebat stîngaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat?” 
Întrebarea lui, care nu avea decît un răspuns, m-a crispat din nou, m-a 
enervat mai mult decît aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că 
oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit şi cu 
sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am 
căutat acum, după ce. mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi 
stabilisem o înţelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată 
- să repar puţin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roşi de 
suferință ca un lemn de cari - şi am chemat servitoarea, spunînd să 
prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca 
untdelemnul care se înalță din fundul apei. Şi-am fost mulţumită de 
mine. 

Mă iubea de cincisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din 
adolescență, cum rămîne puţin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor 
după meningită. Acum-cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea 
mai frumoasă fată din orăşelul nostru. E foarte important acest „cea mai” 
în orăşelele mici. Mi-e greu să-ţi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut 
iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi voie să fac o comparaţie care 
are să-ţi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni 
niciodată scriitoare şi te va face, sper, să renunțţi la insistenţele dumitale. 
Simt însă că numai aşa aş putea spune exact ceea ce gîndesc. Ştii că sunt, 
în general, luate, două categorii de cai. Cei pretendenți la marile premii 
clasice şi cei care se mulțumesc să-şi încerce norocul numai în 
handicapuri modeste. -Se întîmplă însă în unii ani că se găseşte pe 
hipodrom cîte un cal cu sînge foarte aristocratic şi cu toți muşchii 
necontenit gata de întrecere, care cîştigă toate premiile mari, nelăsînd 
celor care sunt abia cu puţin inferiori lui nici unul. Fiecare dintre aceşti 
cai nenorocoşi ar putea cîştiga orice handicap, rareori însă, sau din 
pricina regulamentelor, sau a mîndriei proprietarilor, aleargă în aceste 
curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un 
orăşel de provincie, toate fetele frumoase sunt faţă de cea mai frumoasă - 


9 


Camil Petrescu 


chiar cînd deosebirea e tot aşa de mică - în situația acestor nenorocoşi 
candidaţi. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambițiile 
adolescenților din oraş. Aş vrea să-ţi spun că şi mai tîrziu, şi, într-altă 
parte, am văzut că lucrurile se întîmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de 
oarecare precizări şi simt că nu mi-ar mai ajunge respirația, că aş ocoli 
prea mult. Eram deci, în strîmtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, 
cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii 
magistrați şi obiectul cavalerismului ofiţerilor din garnizoană. 

Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era în apropierea 
noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în. pădure la 
stînga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, şi un pîrleaz scurta 
drumul noaptea vecinilor noştri, cînd se întorceau de la noi, de la cărti, 
acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. era destul de 
durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două 
străzi. 

E de prisos să-ți mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Ştiam de la 
o soră a lui - erau două - cît mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru 
mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă a fratelui 
pentru mine. Ceea ce am ştiut mai tîrziu - după ce m-am măritat am aflat 
de la un coleg al lui - e că D. era invidiat de tot liceul, că avea un fel de 
nevăzută şi emoţională aureolă, pentru că toţi colegii lui îl vedeau pe 
stradă, la tenis, la conferințele Cercului militaro-civil, în apropierea şi 
tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urîte. E adevărat că plătea destul de 
scump această distincţie. Îl puneam să-mi scrie lecţiile, să-mi rețină 
bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură şi să ia răspunderea 
tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă. 

Mai tîrziu, a venit în orăşelul nostru, întors din Germania, un tînăr 
inginer, cu-care după cîteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi 
D. nouăsprezece. Cînd a auzit că s-a hotărît logodna mea, a venit şi mi-a 
spus întîia oară ceea ce ştiam de la sora lui, că mă iubeşte şi că are să se 
omoare. Am fost mirată cînd am aflat cîtă poezie făcuse pînă atunci fără 
să ştiu, m-a mişcat durerea lui, am plîns amîndoi, dar m-am măritat cu 
celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. 
Însă nu s-a omorît şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie 
tradusă din nemţeşte de Iosif - ah nu mai stau acum să-mi amintesc 
autorul, Heine, nu? - n-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un 
smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi 


10 


Patul lui Procust 


pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, 
o, deloc, dar m-am gîndit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru 
sinuciderea lui din cauza mea. 

Eu am plecat cu soțul meu în Germania. D. s-a dus să-şi facă Dreptul 
la Bucureşti. Din cînd în cînd mama îmi transmitea în post-scriptumuri 
de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi 
vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele 
la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o 
gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrînul D. Îşi părăsise nevasta şi avea o 
amantă mai tînără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase la Bucureşti 
tot ce cîştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe care o agonisise pînă 
atunci, din care însă apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere 
nelămurită, bătrînul a murit, dar să trecem peste asta. 


Multe s-au întîmplat de la divorț şi de la întoarcerea mea din 
Germania. Într-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vîntul nou şi 
inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de lume bucuroasă că a 
părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopîrle cu pielea nouă. Se purtau 
buchete de violete şi toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre 
Cişmigiu, uşoară cercetînd interesată rochiile deschise ale femeilor, în 
tonuri îndrăznețe, aşa cum nu eram obicinuită să-văd în Germania. Moda 
cerea mult un galben de culoarea lămiii, care la început mă jignea, dar, 
cînd îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa 
care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi 
paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atît de brusc, că m-am 
oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tînăr într-un 
palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărțate, cu gulerul soios şi 
decolorat. Aveam maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe 
zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum 
dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar cînd i-am întîlnit ochii, i-am 
recunoscut nu pe ei, ci privirea. 

Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrînit. Îşi frămînta figura, îşi 
trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o 
vorbă. M-am apropiat şi i-am luat mîna, atunci l-am auzit pronunțînd, 
mai mult gîfiit: „Tu!” Dar mîna nu mi-a strîns-o, şi a lui rămăsese inertă 
într-a mea, ca şi cînd toate puterea din ea se consuma în respirația 


11 


Camil Petrescu 


sacadată şi în privire. Îşi trecea mereu limba peste buzele uscate ca să 
poată spune „Iu!” 

La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea 
prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strînsă. O 
doamnă, care aştepta lîngă trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. Nu ştiu 
dacă ai să mă înţelegi, şi poate că ai să mă cerți şi pentru asta, 
explicîndu-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia 
unor bărbaţi mizeri ca înfăţişare, cu ghetele: scîlciate şi cu mîinile 
neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc 
puţin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat 
braţul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dîmboviţei, şi el 
cu pavajul uscat de vînt, cu iarba malurilor convalescentă. 

Am aflat atunci, şi mai tîrziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci 
i-am zădărnicit viaţa. 

Într-o zi am fost pînă la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte 
lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuțe mici şi dărăpănate, ca o 
stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate 
de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar 
copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. mă aştepta în 
faţa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces. 

Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruță mirosind a 
umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată 
de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat la mijloc şi înspre margine, din 
pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atîrnat mai jos decît un soi de 
cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am 
putut să mănînc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă 
cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane 
ştiu că nu trebuie să mai tîrguieşti.. Mi-a arătat însă lucruri-care m-au 
făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele 
din şcoală cu marginea albă de două degete, cu scrisul ascuţit şi 
neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de 
primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un grup care ne 
întorceam de la tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat”, făcînd 
năzbitii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din 
casă, o mulțime de alte lucruri de ale mele: batiste, biletele trimise prin 
care îi ordonam să-mi reție locuri la conferințe, un volum de Lamartine 


12 


Patul lui Procust 


cu versuri subliniate şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe 
care eu scrisesem, Dumnezeu ştie ce acolo, din Suily Prudhomme: 


Ici bas tous les hommes pleurent 
Leurs amities ou leurs amours. 

Je reve aux couples qui demeurent 
Toujours. 


Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară 
descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimîntată mai 
mult decît măgulită, ca-de o rană ce ţi se descopere treptat de sub bandaj. 

Nu m-am mai dus niciodată în cămăruţa din Calea Moşilor, dar a fost 
nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricînd de 
folos. Am fost într-un rînd rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea 
pentru că niciodată nu înțelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. 
Îmi făcea din cînd în 'cînd cadouri care depăşeau evident resursele lui 
obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre 
nevoile mele față de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de 
obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluţa şi pînă seara disperat mi-a adus alta 
şi cu un mîner mai scump decît cel vechi. Îi interziceam cu înverșunare 
aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure 
de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine. Aş fi 
preferat nesfirşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine 
schimbîndu-şi înfăţişarea şi hainele, dar, nu ştiu de ce, niciodată nu m-a 
ascultat şi continua să mă facă să privesc în jurul meu de cîte ori mă 
oprea pe stradă. 

Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna cînd venea. Eu îl 
primeam bucuroasă cînd eram singură, dar cînd se întîmpla să am lume 
la ceai, era atît de deplasat între cei cîţiva bărbaţi eleganţi, femeile îl 
evitau atît, că mi-era milă de el. De multe ori mă gîndeam să nu-l 
primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiță pe care o am sus la etaj. 
Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gînd. 

Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform aşa cum 
spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil 
ratat şi, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din 
cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit cîteva poezii dedicate 


13 


Camil Petrescu 


inițialelor mele, într-o revistă de mîna a şaptea, curente şi patetice ca 
nişte sorcove. 

Ți-aduci aminte că m-ai privit surprins cînd te-am întrebat despre el 
chiar din ziua cînd te-am cunoscut şi cînd, de altfel, te-am întrebat atît de 
multe”. Dar cîndva am să-ți povestesc mai multe întîmplări din vremea 
asta. În timpul pasiunii mele pentru *** a trebuit, şi ce greu mi-a venit, 
să-i interzic să mai vină la mine. *** îmi spunea „că-l plictiseşte”. Mi-a 
trimis scrisori disperate şi fără înţeles, flori puţine în fiecare zi, căci era 
singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la 
colțul străzii şi mă pîndea noaptea cînd veneam acasă. De la.o vreme i- 
am permis din nou să vină, dar atrăgîndu-i luarea-aminte să evite să 
întîlnească pe ***. 

N-am văzut însă niciodată pe cineva mai IPA ame decît el. E 
adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, 
tocmai cînd veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aşteptîndu-mă. 
Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi 
facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bilbiia 
lucruri neînţelese, se ascundea cînd era inutil, compromițător şi ridicol. 
Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulțumirile, căci gîndul că e 
incomod, mai tîrziu am ştiut, îl durea. 

Ca şi acum, cînd mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş. 

Cînd am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrînită s-a iluminat de 
bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învirtea în jurul meu 
împiedicîndu-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe 
treptele divanului, care face colţ, dinainte cu ceştile tăiate-n felii alb şi 
albastru - nu scosesem pentru el ceşti japoneze - pe tava mare de aramă 
veche bătută, care e transformată în măsuţă. 

Îi rideau ochii. 

- Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceaşca în 
mînă. 

- De unde ştii că am fost la el? 

- Deşi n-aţi vorbit de aproape o jumătate de an, ştiu că azi ai fost la 
el... ÎI întrebam cu ochii mari şi buzele oprite. 

S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ţi-a plăcut 
atît de mult, şi dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. 
Toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la ***. În mine 
lupta dorinţa de a-mi da, numai, întîrziind o oră în garsoniera care m-a 


14 


Patul lui Procust 


văzut de atîtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa 
cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar 
căutînd ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit şi teama că 
are să fie o greşeală, că el, lipsind cum de atîtea ori a făcut-o, ar putea 
transforma acest proiect într-o întîmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: 
„Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc 
neapărat...” Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată 
justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau 
impresia că acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puțină 
importanţă. decît o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu 
poate fi refuzată”, sau altceva în felul acesta? 

Nehotărîtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit- 
o toată ziua, iar pe la patru, cînd m-am hotărît s-o completez, mi-am spus 
că acum e prea tîrziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici 
o altă hotărîre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întârziere, ca să-l 
fac să mă aştepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptînd invitaţia. 

În mine totul se accelera însă, mai întîi domol, dar o dată coborîtă în 
stradă, atît de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai 
la gîndul că voi fi acolo. 

D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, aşteptînd pentru 
întîia dată de la mine vorba tăioasă de mînie. 

- Ai umblat în hîrtiile mele? 

Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă... că omul 
acesta abuza de delicatețea mea. E adevărat că era atît de alarmat, că nu 
mai îndrăznea nici să respire, că îşi trecea limba numai peste buzele 
uscate ca să şi le umezească. 

M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am 
recunoscut, cu un capăt de dovadă în mîini, că umblase la toate 
scrisorile. 

- Să plec? 

Atât a putut articula, scos din tiparele lui. 

Nu m-am mai putut stăpîni, căci gîndul că libertatea mea, la care am 
ținut atât, e în joc, mă scotea din sărite. 

- Da, şi imediat! 

Din ochii care nu puteau fixa nici un gînd s-a lăsat pe pleoapele 
înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două şiroaie s-au scurs de-a lungul 


15 


Camil Petrescu 


nasului osos, pe gura fără sînge şi fără contur, ca o floare veche de cîrpă 
decolorată. 

Am simțit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira 
nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă. am simțit că gura mi 
se strimbă într-un surîs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am 
luat mîna, spunîndu-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrînit înainte de 
vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plîns zguduitor, 
de parcă toată viaţa din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii 
inundați nu i se mai vedeau, doar sprîncenele, îmbinate acum într-un 
unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul. 

L-am luat în braţe şi, plîngînd mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de 
cel care vrea să-l salveze. Pe braţul gol simțeam acum şi gura lui, şi 
lacrimile fierbinți. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mîngiiere, 
mă înlănţuia tot mai strîns şi, cum eram acum amîndoi pe divan, el mi-a 
răspuns lipindu-şi gura de gîtul meu, de obrajii mei. 

Atîta suferință, prin simpatie, ca acele forțe recent descoperite, a 
înmuiat în mine tot scheletul mîndriei. Şi mai ales era un gînd care acum 
mi se întindea în sînge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. 
Cînd eu am suferit atît, cînd eu am fost îndurerată că *** n-a putut face 
un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lîngă mine atita 
deznădăjduită durere din cauza mea? - 

M-am dezmeticit tîrziu. Eram pe jumătate goală, dar puțin îmi păsa de 
asta. El aştepta alături de mine şi am simţit, deschizînd ochii, că nu m-a 
acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident 
împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. In 
orice caz îi era teamă să nu regret, considerînd totul ca o uitare de o 
clipă, care niciodată nu va reveni. l-am zîmbit însă fără să fac un gest 
măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec 
din stradă, l-am simțit mai mult decît l-am văzut cutremurat de bucurie. 
Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de 
zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt 
din povestire, adică din această descărcare de gînduri, ca să-şi muşte 
pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi?...” Şi numai gîndul ăsta l- 
a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă. 

Simţeam o mulțumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost 
milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămînem împreună toată 
noaptea”. S-a lipit de mine, înlănţuitor, recunoscător. 


16 


Patul lui Procust 


Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei. deprinderi 
igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai 
ascuns colţ al trupului. meu: „Dacă aş rămîne mamă?” Eu, mama unui 
copil al acestui om? Şi am simţit că mă doare capul, că mi-e rău ca după 
dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întîrziat mult, 
căutînd să înlătur orice posibilitate. 

Cînd am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul 
acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m- 
a luat lîngă el, sărutîndu-mi braţele, în timp ce eu, regretînd cumplit 
uşurinţa cu care-i promisesem noaptea, mă gîndeam cum să-mi reiau 
făgăduinţa. 

„Ştiam cât eşti de bună. Întotdeauna am gîndit că eşti bună şi cred că 
este ceea ce am iubit în tine... nesfîrşita ta bunătate.” 

N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simţeam că n-aş fi avut 
curajul să i-o spun. 

Dar toată noaptea n-am avut decît un singur gînd. Să-mi feresc gura 
de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare 
abilitate. Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simţeam buzele 
şi calde, şi. cleioase, ca un corp de melc tîrîndu-se de-a lungul corpului 
meu... pe gît în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o 
inconştientă cochetărie - cei doi bărbaţi îmi spuseseră că am.un corp 
„neasemănat”, de „fausse maigre”, ca şi prietenele mele care mă vedeau 
uneori goală-sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele 
mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani 
închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! 
Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că 
era şi nădejdea că se va mulțumi cu atit. Într-un tîrziu, săruturile lui au 
devenit mai stăruitoare şi gura lui lpicioasă şi moale îmi căuta buzele. 
Am avut o crispare a întregului corp. l-am peru toată fața, punîndu-i 
mîinile parapet în dreptul gîtului. 

Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a 
oprit uimit: „De ce? De ce asta?” 

Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am mințit: „Am o respiraţie 
îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist.” Și încă o dată, la o 
încercare, mi-a simţit braţul oprindu-i gîtul. Atunci s-a mulțumit cu 
corpul. Dar eu simţeam că tot ce eram „eu” mi se refugiase în ochi, în 
obraji; în hnia strînsă a gurii, cum`se refugiază cineva dintr-o cameră 


17 


Camil Petrescu 


inundată, într-un colț oarecare, pe.o mobilă mai ridicată. Îl priveam, 
simțeam zgîriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi 
atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stîrni prin deviere un 
interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea 
toată pielea palidă şi neagră de-am îngheţat. 

Tot corpul mi-a înțepenit, refuzîndu-se. Dificultăţile pe care le 
spoream cu atît dezgust îl făceau penibil de stîngaci şi, fără să vrea, 
brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respirația, un genunchi îmi zgâria pielea. 
Extenuat, s-a ridicat tîrziu şi şi-a apropiat figura de a mea. 

- Nu mă iubeşti? 

Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început 
de viaţă, i-am răspuns: - Nu. 

Abia cînd l-am văzut devenit livid şi cu gura 10 Ioa la am înţeles 
că el mă întrebase cu nădejdea unei protestări de negaţie din partea mea. 
Dar simţeam că n-aş putea reveni, şi el s-a ridicat ameţit. S-a aranjat în 
grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşă, un vag da. l-am 
răspuns cu un surîs dezolat, rigid, ca de lemn. 

A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineaţă, eram 
în pat încă şi a îngenuncheat lîngă căpătiiul meu. M-aşteptam să se 
plîngă, să amenințe, deşi mă rugase să-l primesc, spunînd că va fi 
cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină egală, cu o privire 
frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-l iubesc, că 
niciodată n-are să uite cît am fost de bună cu el. Simţeam în mine un 
suflet de soră. I-am luat mîinile şi i le-am mîngîiat. Riîdea mai pe urmă 
frumos, dar am simțit cum mîna lui mă căuta, sub cuvertura de lînă 
moale şi fină, ca un şârpe care-şi joacă limbile. Simţeam că sunt limite 
peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decît capul, căci am 
înțeles că -toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment 
neobicinuit, moartea sau nebunia. 

Şi el a frămîntat, “exasperat, în brațe un “trup a cărui inerție îi 
înnebunea simţurile, voluptate cumplită pe care şi eu de atitea ori am 
cunoscut-o. 

Peste cîteva zile, înfrînt, umilit, mi-a ieşit înainte jos, în stradă, căci 
spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă. 

- Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în 
cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat 
niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că 


18 


Patul lui Procust 


trebuie odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte 
sus?... numai să stau acolo să te privesc. 

M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi cînd mi-ar fi trecut de-a 
lungul şirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a 
revoltat. 

- Pentru că sus n-ai să te mulțumeşti cu atît... M-a privit cu ochii albi. 

- Te dezgust atît de mult? 

Am simțit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi 
răspunde tăgăduind. Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul 
răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care 
întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toţi primiseră cuvînt de la 
doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorit-o. 

Dar am obosit azi, altă dată am să-ţi scriu mai mult. 


TE, 


? Acest T. nu este o iniţială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu 
ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surizînd, cînd am întrebat-o, că în 
aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Măria Mănescu, de altfel 
verişoare amîndouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după inițialele părintești. Dar 
Ve şi Te au rămas domnişoarele Măria Mănescu şi după ce au sfîrşit liceul, ba pentru 
intimi chiar după ce s-au măritat. 


19 


Camil Petrescu 


II 


Să-ţi mai scriu despre D. mi-ar fi greu, căci îți mărturisesc că el nu 
formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul 
la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să 
se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la 
mine decît de puţine ori. Ne-am întîlnit multă vreme numai pe stradă şi 
am făcut totdeauna aşa ca, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să 
nu mă poată opri să stăm de vorbă. Cînd mi s-a părut că sentimentele şi 
mai ales dorințele lui şi-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou 
posibilă venirea în salonaşul cu divan care face colț, cu birou în 
miniatură şi mese din tipsii de aramă bătută. 

E adevărat că de cînd intra, chiar de la uşă, căuta să-mi surprindă 
privirea, ca să vadă ce intenții am. Şi pe urmă, punîndu-mi întrebări 
obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucţie care, 
fumînd amabil cu cel bănuit, îl examinează atent. Vream să plec îndată, 
dar gestul mi se părea brutal şi atunci exageram în întrebări binevoitoare, 
al căror răspuns nu-l aşteptam niciodată. Pînă cînd, în cele din urmă, el 
mă întreba, vrînd să pară degajat: „Vrei să pleci?” Şi aşteptînd răspunsul 
meu pe care îl ştia inevitabil şi penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să 
încerc o rochie, însă n-are decît să mai aştepte croitoreasa”. Dar abia 
acum plecarea era hotărîtă, căci peste cîteva momente, după ce îl mai 
întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci pînă la o 
trăsură?” Conştiinţa mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul - şi 
asta era important - că am făcut un sacrificiu pentru el, întîrziind. 

Într-o zi, într-o dimineață luminoasă, cum citeam leneşă încă în pat, a 
venit şi a intrat, profitînd că era deschis. Am încremenit şi, ca într-un 
film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează 
brusc din prima clipă ca să-şi cunoască intenţiile, iar pe urmă îşi dau 


20 


Patul lui Procust 


familiar mîna, ochii noştri s-au întîlnit. M-am liniştit însă imediat. D. era 
trist şi transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veştedă, un 
surîs care cobora colțul stîng al buzelor. Nu era liniştea imobilă despre 
care ţi-am scris. A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar cînd a văzut că sunt 
dispusă să stau de vorbă cu el, şi-a adus un taburet lîngă căpătiiul meu şi 
mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe 
stradă şi că sunt o leneşă dacă sunt în pat la o asemenea oră, chiar dacă e 
sărbătoare. 

Era simpatic şi-i vorbeam cu plăcere. Învârtea în mînă gînditor o foaie 
de hîrtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e şi mi-a arătat-o 
bucuros. Era o romanţă din cele pe care le vînd colportorii prin cafenele, 
prost tipărită, cu notele greşite şi versurile anapoda. Dar era vorba acolo 
de un bărbat, care spunea unei femei - chipurile în versuri - „o, te-am 
iubit întotdeauna şi tu n-ai prețuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei 
îmbătrîni, toate farmecele se vor duce şi atunci vei regăsi, părăsită de 
toți, pe cel care te-a iubit de cînd era copil şi te va iubi pînă la moarte”. 

- Am auzit-o aseară cîntată într-o familie (cred că într-o familie de 
funcționari de la poştă, cu fete, unde el se ducea de obicei) şi azi am 
cumpărat-o. 

Era plin de cîntecul acesta şi simţeam bine că venise să mi-l aducă, nu 
ca o pledoarie pentru cauza lui, cît ca să încheie firesc. o stare 
sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. 
Venise la mine mai mult pentru el însuşi, ca să bea tot paharul de vin al 
coincidenţei plăcute. 

Din cauză că am înţeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie 
iubită de toată lumea”, ci aşa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea?” 

El s-a uitat, surîzînd mirat, în ochii mei: „Tu”. 

Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conştiinţa tulbure cu 
care desfaci un plic care nu ţi-e adresat decît din greşeală. M-am întrebat 
dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare 
tuturor că obiectul pe care-l dorim, şi ne e refuzat, e dorit de toată lumea. 
l-am spus îngîndurată: „Ti se pare”. M-a privit surprins, cu colțul gurii 
fixat într-un surîs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuţii care n-a 
avut loc: „E îngrozitor câți bărbaţi sunt îndrăgostiți de tine”... 

N-am răspuns nimic, pentru că argumentele lui nu m-ar fi convins. De 
unde să ştie d că acei bărbaţi, şi încă aţiţi, mă iubesc cu adevărat, cînd eu 
nu pot să ştiu măcar despre unul singur, despre *** dacă mă iubeşte sau 


21 


Camil Petrescu 


nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un 
nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunîndu-mi-se că sunt iubită în 
taină de bărbaţi şi am fost invidiată de asta, ca şi cînd ar fi fost o realitate 
pentru mine această iubire de a cărei existenţă nu ştiu, cum nu ştiu să 
desluşesc realitatea unui singur personaj în toată populația Guatemalei, 
unde n-am fost niciodată, însă ştiu că există. Dar ştiu un lucru, că *** nu 
mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într- 
adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera-pe alta? E numai joc al 
întîmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe 
singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce 
acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întîmplă ceea ce mi se 
întîmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucînd acolo o viață 
definitivă, cînd avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi 
acelaşi pîntec? El are metresă, trăieşte o viaţă completă fără mine, apare 
cu femei care joacă rolul de soţie, de la masa luată în restaurant pînă la 
camera de dormit; asta poate pînă la moarte, în orice caz acum cînd 
tinereţea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristeţe, dinţii au prins 
buza de jos şi pe urmă am unit sprîncenele în unghi ridicat ca să nu-mi 
dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, 
descurajare de „femeie iubită de toți bărbaţii”. 

Aş fi vrut.ca D. să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată 
prin casă... Dar dacă toţi se înşală? Oare nu i se spune oricărei femei 
acelaşi lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un 
malenlendu general? S-ar putea să nu fie vorba decît despre o simpatie 
anume, nu neapărat erotică, şi în privinţa asta mi-am adus aminte cît de 
mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar cînd toți bărbații musafiri, în 
aceeaşi casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferință, 
pînă la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe 
urmă, mi se atribuie anumite „succese” pe care eu ştiu că nu le-am avut. 
Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă 
iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinţele, de toți bărbaţii, 
numai ca să fiu şi mai prețuită de *** şi ca să fiu sigură că nu e nimic 
din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi şi eu. 

Timp îndelungat am rămas pe gînduri, abătută, uitînd de el, cu 
sufletul ciugulit din cînd în cînd de cîte o întrebare, ca de ciocul unei 
păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniți, pe care îi întorsesem cum 
întorci o scrisoare ca să nu-ți citească vecinul în ea, au rămas ca fixați de 


22 


Patul lui Procust 


roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ţi-am spus că l- 
am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să ţi-l arăt ca să fac un act 
de voință. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din fața 
patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte 
privirea somnoroasă dimineața cînd mă scol, de pot ceti ora la 
ceasornicul de alături de el. Ți-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, 
văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decît divanul alb, scăzut şi 
vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătii, o măsuţă albă pentru 
becul cu abajur de faianţă ca să pot ceti seara. Încolo nimic. Nici covoare 
pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul 
pereţilor goi, de se vede şipca de stejar care măsoară lungimea podelei 
Jos, nici draperii la fereastră - nu e nici un pericol de vecini - de poate 
năvăli lumina prin amîndouă ferestrele, aşa că, dimineaţa înainte de a 
trece în camera de baie, iau mai întîi, respirînd puternic, o adevărată baie 
de lumină. 

Cînd mi-a întîlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. mi-a surîs 
scuzîndu-mă cu indulgență. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să- 
mi dea dreptate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşă. 

- Trec în salonaş pe divan şi te aştept pînă te îmbraci. Aştepta cu 
privirea întrebătoare. 

- Dar îmi iau întîi baia!? - 

Į s-au strîns trăsăturile feţei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe 
care o aveau. 

- Te aştept oricît vrei, citesc ceva - şi brusc, ca şi cînd ar fi călcat 
strîmb - sau poate trebuie să vie cineva... 

Întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. iar s-a tulburat, că e un 
aparat care funcționează anormal. 

- Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaţa îmi place să fiu: singură în 
toată casa, să trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia 
că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aş fi vrut să-i spun că vreau 
să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalți... oricui. 

- Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămîn să te văd goală, şi, 
spunînd asta, era din nou vulgar şi în intenție şi în glas. 

Dar în cadrul uşii albe s-a oprit, şi-a frămîntat buzele ca şi cînd ar fi 
luat o hotărîre definitivă şi pe urmă a revenit lîngă căpătiiul meu. Mi-a 
pronunţat numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi: 


23 


Camil Petrescu 


- Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin? E cu 
adevărat imposibil? 

Întrebarea. lui mi s-a părut frumoasă ca un.zbor de pasăre şi i-am 
zîmbit. A zîmbit şi el ca un pacient care zîmbeşte unui doctor. Am întors 
faţa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Cînd mi-a luat mîna să mi-o 
sărute, a lui era leşinată şi călduţă, ca a unui bolnav de anemie. 


24 


Patul lui Procust 


RR 


III 


Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s- 
a făcut - mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el - cred că 
pe jumătate bucuroasă că nu mă mai sîcħe cu stăruințele sale, pe 
jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru 
care ani de zile am fost sensul vieţii lui, devenită acum indiferentă ca un 
astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi o dovadă 
că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni 
o zi cînd pentru *** aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă 
să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoti întîlnirea cu ea un mic 
eveniment. Într-o seară, la Teatrul Naţional, venisem înadins s-o văd pe 
Lucile jucînd şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculți, 
pretextînd că te indispun actrițele care debutează în piesele în versuri. 
Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că a considerat 
ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d- 
tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, cîteva fotolii mai la 
dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguță, dacă vrei, dar amîndoi 
deplasaţi parcă la fotoliul de orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie 
să ia din sală parte la acţiune. Nu părea deloc surprins cînd m-a văzut, şi 
asta m-a enervat puţin, pe urmă am observat că vorbea cu insistență şi cu 
o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi cînd s-ar fi topit în 
mine o pojghiță sufletească, m-am simţit uşor înduioşată şi m-am hotărît 
să fac un foarte ciudat soi de serviciu amicului meu. L-am chemat- şi a 
încremenit cînd a văzut semnul mic pe care i l-am făcut- iar pentru că a 
trebuit să aştept puţin pînă să mă poată asculta, căci după privire 
simţeam că îi vijiie urechile, l-am certat, cu intenţie, tare, ca să audă fata 
care îl întovărăşea că m-a uitat cu desăvîrşire şi că nu a venit să mă vadă. 
Cu coada ochiului am căutat să ştiu dacă ea ascultă şi am văzut-o 
urmărindu-ne uimită. Aş fi vrut cu stăruință ca această atenție a mea să-i 
ridice lui acţiunile de cuceritor asupra ei, căci cu sinceritate aş fi fost 


25 


Camil Petrescu 


mulțumită ca o femeie să-l iubească, să-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar 
asupra iubirii lor, acomodată în lumea posibilităţilor, să planeze, 
superioară ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine. D. era atît de 
fericit că toate zbirciturile feţei îi dispăruseră, întinse de un val de sînge, 
gura i se umezise şi ochii îi rîdeau mai învioraţi. In antractul următor am 
primit însă prin omul de serviciu un bileţel al Lucilei prin care remarca 
mirată lipsa d-tale, îmi închipuisem eu că ai ei erau ochii care cercetau 
neliniştiți prin gaura practicată în cortină şi, declarîndu-se mulțumită că 
D. e în sală, mă ruga stăruitor să-i cer lui să scrie cîteva rînduri despre 
debutul ei,.la gazetă, căci se vede că ea îl crede gazetar influent. Mi s-a 
oprit o clipă sîngele sub piele; am avut pentru mine însămi un gest de 
dezolare. Mi-am spus, vorbind în gînd ca un desen pe aceeaşi culoare, că 
pentru nimic în lume nu aş putea să cer lui D. un serviciu, acum după ce 
fusesem prietenoasă cu el. Un surîs dăruit e un lucru prea frumos ca să 
fie măsurat cu vreun echivalent şi eu îngheț uneori, chiar cînd 
constatarea e ulterioară, la gîndul că ar fi bănuit cineva că un zîmbet al 
meu e interesat, deşi, e timpul să-ți spun, mi se pare că din diferite 
motive lumea mă crede altfel. Cu mîndria sufocată ca într-o agonie l-am 
chemat din nou, la sfîrşit, pe D., cerîndu-i, cu glasul dezarticulat, să scrie 
cîteva rînduri. Într-o gazetă fără tiraj a apărut un articol ditirambic, dar 
Lucilei nu i-am vorbit luni de zile. 

Indispoziţia acestei întîmplări, insensibilitatea mea față de D., chiar 
acum, cînd era întovărăşit de o femeie, au fost apoi, după ce şi-a pierdut 
din acuitate, pentru gîndurile care m-au frământat pe drum spre casă, ca o 
injecție care prepară un corp pentru 

operaţie. Era în mine o durere amorțită la constatarea pe care o 
făceam acum că nici gelozia, că nimic nu poate stimula o dragoste 
inexistentă, că nici mijlocul acesta recomandat de atîția: autori de 
maxime şi de piese de teatru nu mi-ar putea fi de nici un folos dacă aş 
încerca vreodată să-mi recîştig prețul în ochii lui***. Într-o zi, D. s-a 
achitat însă de serviciul pe care am încercat să i-l fac, şi încă în mod 
princiar, deşi fără să ştie. Înainte de Paşte plecam cu acceleratul la 
mătuşa mea. Ştiu că ţine mult să mă aibă de sărbători, pentru că venirea 
mea e un adevărat eveniment în orăşelul lor. Casa mătuşi-mi capătă o 
deosebită importanţă, devine centrul vizitelor pascale şi mai toate 
familiile îşi dau întîlnire în casa în care mergem noi. Cum mătuşa mea 
este o nevinovată cochetă a primirilor gospodăreşti, e fericită cînd mă 


26 


Patul lui Procust 


duc la ei. Mă aşezasem deci confortabil pe locul meu, lîngă fereastră, cu 
pardesiul încheiat şi o tocă uşoară de drum trasă aproape pe ochi. 
Examinam curioasă pe. tovarăşii de compartiment, cînd a apărut în uşă, 
chemînd că a găsit loc, recenta metresă a lui ***. Am încremenit cu 
buzele întredeschise şi inima îmi palpita ca o pasăre ce se zbate ca să 
zboare, în mîna cuiva, şi nu izbuteşte. Crisparea gîtului îmi împiedica 
respirația. M-am ghemuit mai mult, ca să nu fiu recunoscută, şi mi-am 
întors cu totul privirea-pe fereastră. El a apărut primăvăratec- l-am simțit 
fără să-l văd pe cînd aşeza geamantanul în plasă, pe urmă s-au aşezat 
alături şi atunci am întors şi eu capul. M-a salutat surprins şi amabil, dar 
era o amabilitate evident voită. Am înţeles mai tîrziu că mergeau să facă 
Pastele la Sinaia, am înţeles din întrebările ei nerăbdătoare, dar şi din 
geamantanul care dusese cîndva şi sărmanele mele cămăşuţe la 
Sighişoara, tot de Paşte. Era o durere pe care nu o mai puteam stăpîni, 
care îmi măcina corpul ca un voltaj prea mare, un aparat. La fel mergea 
acum cu o altă femeie, reedita funcțional ca un conductor un drum care 
în amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam 
cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu 
aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea. După o 
examinare amănunțită în care desprinsesem acest episod de tot ceea ce în 
Bucureşti fostul meu prieten putea reedita cu alte femei, alesesem din 
trecut această călătorie, cum ai alege o mobilă care a mai rămas bună 
printre ruinele lăsate de un incendiu. Am simţit zădărnicia oricărei iluzii, 
dar abia tîrziu am putut să surîd pentru mine însămi, şi surisul acesta m-a 
liniştit cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil 
şirul, o întorsătură de frază fericită, bună de final. Liniştea mi-a fost însă 
de scurtă durată, căci peste cîteva clipe s-a mai urcat în compartimentul 
nostru un domn care ţi-e prieten şi d-tale, şi lui ***, şi mie, dar care are 
un oribil aer de mizantrop, cu ochelarii care îi cad atît de des pe nas în 
Jos, că a ajuns să aibă un adevărat tic al gurii. Ei bine, cînd l-am văzut, 
cînd am înţeles că studiază penibila întîlnire ca o vulgară dramă şi că 
face în gînd ipoteze asupra sentimentelor mele, m-am simțit într-adevăr 
părăsită şi mizerabilă. Cu puţin înainte de plecarea trenului a intrat însă 
în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaţa tunsă pe gura 
cocoloşită, pe care-l cunoşteam de cînd îmi aducea flori de la D. Avea 
acum în braţe un vas, un fel de strachină înţesată de viorele, ca o floarea- 
soarelui albastră, închisă în smalţ verde. Pe un carton alb D. Îmi scria că 


27 


Camil Petrescu 


socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada 
de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a 
compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru 
care îți împrospăta respirația, ca şi privirea, ca şi gîndurile. Pe urmă 
darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităților şi făcea impresie. 
Cel puţin ştiam acum că nu mai sunt compătimită. 


ÎNTR-O DUPĂ- AMIAZĂ DE AUGUST 


Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în-grădină, cu doi 
scriitorii. Am mîncat tot timpul, enervat, feluri de mîncare sălcie, am 


* Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul 
preocupărilor” corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic *** nu îmi 
ațița curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes 
scriitoricesc, nu m-am lăsat pînă cînd, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut 
chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curînd am devenit şi prieteni. Era fiul 
acelui mare industriaş pe care l-am numit convențional în romanul meu Ultima noapte 
de dragoste, întîia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea 
vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevărați în activitatea 
lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobație, dans modern, destin de Don Juan 
sau box. 

De multe ori am stăruit pe lîngă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire 
acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaţa lui, despre 
legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăţii romîneşti de 
azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puţin obicinuit... I s- 
a părut atît de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi 

- Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. 
Aci e greu... mîine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna. 

argumente ca şi cea adresată doamnei T.,:că nici n-a vrut să stea măcar: de vorbă. 
„Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?” 

Într-o zi însă, pe cînd eram amîndoi prin faţa Cercului Militar, a trecut pe lîngă noi 
o fostă artistă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci 
exaspera pe directori prin tot soiul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic 
eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar 
nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără 
talent. A devenit livid. 

- O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcîndu-mă şi pe 
mine să mă întorc. 


28 


Patul lui Procust 


băut apă călduță şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea, 
pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt 
prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decît la aceea la care sunt 
obişnuit, că nu mă pot înţelege cu alt chelner decît cu cel care mă 
slujeşte de obicei. Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se 
spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să 
schimb masa la restaurant, căci ar fi zîmbit indulgent şi zîmbetul acesta 
indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mîncare. Ei sunt doi scriitori 
cunoscuţi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba 


Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, 
care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită. 

- Nu, dar ce e cu ea? 

A rămas îngîndurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici cînd am repetat întrebarea, 
mereu frămîntat de amintirea lui... 

A reluat abia cînd trecusem de Teatrul Naţional, ca să ocolească orice lămurire. 

- E prea lung şi prea complicat. 

Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme. 

- E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr? 

- Poate că nu, poate că da, nu ştiu... Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un 
adevărat subiect de roman... S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să 
mai aştepte răspunsul, frîngînd ceva din el: Patru generații dintr-ai mei n-au gîndit cît 
mă frămînt eu de o lună. i 

Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea 
profană. 

- Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu - romanul acesta - dacă-l socoti atît de interesant. 

- Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-ți povestesc toată 
întîmplarea. Am refuzat molatec. 

- Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. 
Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ți 
povestesc cazul meu!... Să vezi!... Ai putea să scoţi un roman!...”” Dacă vrei să-mi fii cu 
adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decît întîmplarea însăşi, care 
nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decît un război, m-ar interesa amănunte, 
mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întîmplării... Fireşte că nu-ţi cer decît o redare, 
însă e nevoie să fie cît mai amănunţită... Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi 
spunînd asta mințeam, căci nu mă gîndeam chiar să scriu un roman.) 

Era mereu frămîntat de vederea lui dinăuntru. 

- Ai să fii foarte surprins... 

- Nu ştiu; să vedem... Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la 
întîmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante 
decît întîmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.) 

A surîs pe gînduri, descurajat, dar era atît de prins de împrejurare, că pe urmă m-a 
luat de braţ. 


29 


Camil Petrescu 


romînă, au un fel de certitudine în calmul şi în politeţea lor indiferentă şi 
comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu 
în fiecare gest cînd vorbesc cu ei. Îmi spun cu un ton îndepărtat şi 
deferent: „Diplomatule”, „Aviatorule”. Ştiu că şi ei sunt măguliți să stea 
la masă cu mine, din cauza numelui şi a situației mele în Ministerul de 
Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de 
închiriat îl dispreţuiesc şi îl afişează totuşi. La rîndul meu, am pentru ei 
stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poţi face. Admiram 
pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional 
de tenis, am ţinut să se vorbească,.să se amestece în convorbire fraze 
despre modul în care dansez, iar fetele mă anunţă la telefon să viu 
negreşit la bal „şi să dansez numai cu ele”. Fac box, am trei cai de curse, 
dintre care unul a luat premiul „Solon”, premiu fără însemnătate 
bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiţionează toți proprietarii, 
din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atît mai mare e 
meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut 
două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi 
Le Progres (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de 
A.Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu 


- Ascultă, am să fac şi.asta... Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la 
gunoi. 

- Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît mai mult, chiar cînd ti-ar 
părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte cînd vrei să te explici 
comparaţia. încolo nimic. 

- Bine, într-o săptămînă am să-ți aduc un caiet întreg. 

Nu mi l-a adus peste o`săptămînă, nici peste două, ci abia peste o lună... Ceea ce 
nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat” şi întîmplarea a luat proporții. 
Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simţit 
obligaţia unor desluşiri, a cîtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe 
altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat cîteva nume şi date, complicînd puţin 
lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit 
indiscrețiile. 

Abia cînd l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. l-a iubit atît, 
de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, 
sportive, cît mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a 
Vieţii, care nu seducea numai femeile, ci cîştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau 
să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel 
căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpînă pe 
sine şi ades ironică. 


30 


Patul lui Procust 


avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am 
decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, cînd am 
fost cerut la un centru de aviaţie, dar era tocmai în timpul unor lupte 
grele de cavalerie la Sticlărie, şi cînd colonelul mi-a arătat, zîmbind cu 
dispreț perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşă 
pe mine, aşa mă simţeam de prost. 

Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanţei care se vedea 
restabilit la oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe 
un frate. Toate le-am făcut în viață, şi tot ce mi-a stîrnit amorul-propriu e 
trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor 
ştiu că oricît aş vrea, orice aş face şi oricît m-aş stoarce, n-aş putea 
deveni niciodată, şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci 
zîmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult, aşa cît s-ar apleca o trestie sub 
apăsarea vîntului. 

Au bunăvoința să se întrerupă din cînd în cînd, într-o convorbire ale 
cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare 
nesfîrşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, 
cînd se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot 
aşa de frumoase ca Trebizonda, sau. Valdemar, sau Casablanca, numele 
misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunţau cînd cu 
indignare, cînd cu „nu e rău” sau „îmi pare că are culoare”, nume de 
scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la ţară, 
care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu 
îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zîmbind cu indulgență, şi 
mă mulțumeam cu sonorități muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi 
recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate. 

Eram strîmtorat, eu atît de sigur de mine de obicei, eram nelalocul 
meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta 
dacă ţi-a intrat o pietricică în pantof. Am mîncat în silă o farfurie de 
salată de vinete cu gust de dovleci tocaţi şi cu untdelemn unsuros, pentru 
că tovarăşii mei de masă mîncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut 
inconvenabil ca eu să declar că un fel atît de apreciat de ei nu e 
comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o 
aducă întîi lor, ca să văd despre ce e vorba. N- am regretat această 
prudență, cînd am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate 
din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu- 
le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră 


31 


Camil Petrescu 


în sosul celei dedesubt, cînd nu şi degetele celui grăbit). De altfel, am 
făcut rău că am acceptat să mănînc în grădină. Întîi că umbra era călduță 
şi iradia, dar, mai ales, fiindcă la amiază e totdeauna mai cald afară, 
chelnerul străbate astfel o porțiune de grădină prin soarele dogoritor- iar 
din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tîmple şi la rădăcina 
nasului. Îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii 
şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un 
refugiu de proaspăt şi'răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu 
carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu 
carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în 
cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de 
acum, apos şi revărsat,- de mai curînd o ciorbă leşioasă de varză, în care 
au căzut la întîmplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori 
roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, 
pe cealaltă parte. Prietenii mei mîncau însă cu poftă, îmi adresau 
întrebări binevoitoare, cu surîsuri protectoare şi mă îndemnau să beau 
din vinul cald, pe care chelnerul, neobişnuit cu preferinţele mele, nu-l 
adusese în baterie cu gheaţă, iar eu acum nu mai aveam curajul să 
poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, 
cînd eram îndemnat cu atîta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul 
dintre comeseni nu numai o admiraţie extraordinară, dar şi. amintiri 
frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul 
retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în 
foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de 
vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un 
tîrg moldovenesc. Ofiţer intendent al spitalului era tocmai cel care acum 
era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă, după cîte 
se spunea, luptînd voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să 
obţie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încît spitalul nostru nu 
ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încîntată de el, şi mai ales noi, 
ofiţerii răniţi, care puteam părăsi patul. Într-un pavilion din fund, unde 
ocupa două încăperi ofiţerul intendent, se încingeau nişte grandioase 
partide de pocher, care țineau uneori de la trei după-amiază pînă a doua 
zi dimineaţa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care 
de atunci mă umplea de admiraţie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l- 
am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o 
adevărată dramă pentru mine. În sosul, sau mai bine zis zeama din 


32 


Patul lui Procust 


farfuria celuilalt scriitor, puţin ascunsă de tăițeii de varză, doarme cu 
aripile strînse, înecată în grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în 
război, cînd am comandat patrule tari de cavalerie, nici cînd am fost 
însărcinat, ca de atîtea ori, cu misiunea de a conduce prin ţară diferiți 
oaspeţi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atît de alarmant imediată şi 
atit de insolubilă parcă. Să atrag luarea-aminte a domnului, tot atît de 
reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puţin timp, şi care 
tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea tirziu, căci şi 
mîncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă, din acelaşi fel de mîncare 
îmbuca (acesta e cuvîntul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să 
renunţe amîndoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în 
stomac cum „vor putea: mîncarea consumată cu structura şi imaginea 
muştei. De altfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mulțumi, ar fi totuşi 
enervaţi şi, aşa ca în nu ştiu care filozofie unde realitatea se creează prin 
însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe mine- care prea văd toate- 
răspunzător de existența micii vietăți decedate în grăsimea din farfurie. 
Mă simţeam intimidat ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă 
luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra 
pantofului, la călcîi. M-am hotărît să aştept cu nădejdea că ei vor mînca 
totul din farfurii şi că o întîmplare fericită va face să rămiie în restul din 
zeamă picolului tocmai porțiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se 
apropie ziua de examen cînd eram mic, sau inspecția însărcinatului de 
afaceri cînd eram detaşat. Nervos, nehotărît, obsedat de imagine. Iar cînd 
am înţeles că voi asista la clipa inevitabilă, cînd tovarăşul meu va înghiți 
musca, am devenit palid- cred că mi s-au albit buzele. Între-rupîndu-se 
atunci din pasionata lor discuție despre programul grupării lor, scriitorul 
bălai, voinic şi plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. 
Abia am putut să şoptesc, arătînd extenuat cu un vîrf de cuţit spre muscă. 
A surîs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculiţa musca, a 
aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în-treacăt, cu binevoitoare 
ironie: „E gingaş domnul”, pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit 
pe hîrtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai tîrziu a trebuit să ne 
retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins 
deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu 
destul de inelegant, dar am toate scuzele. Cînd am propus, prevăzător, 
schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros 
propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe la sfîrşit, cînd se goliseră cea mai 


33 


Camil Petrescu 


mare parte. din mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerei cu fata 
lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar 
cînd m-au văzut salutînd, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu 
o mimică extrem de indiscretă, ca şi cînd ar fi fost vorba de o pensionară 
a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să 
răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi 
ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat 
plecarea. 

Ne-am despărțit foarte cordial în fața restaurantului, rugîndu-i să-mi 
trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am. făcut şi o 
supremă impoliteţă întrebînd cum pot plăti abonamentul, ba încă ducînd 
şi mîna la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat 
în cercurile noastre drept model de atitudine degajată şi linişte de spirit 
(pentru că totdeauna mă consider cel puţin egalul celor cu care vorbesc, 
dar nu în orice caz din aceeaşi lume cu ei), sunt timid şi îmbrăcat în 
haine prea strîmte în faţa celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aş 
fi început aşa: „Vă rog să mă consideraţi şi pe mine abonat la revistă”, 
nu m-aş mai fi simțit obligat să schiţez un gest precis, ducînd vag mîna 
la portvizit. Dar pentru că începusem numai aşa: „Vă rog să-mi trimiteţi 
şi mie revista”, mi-era teamă ca ei să nu înţeleagă cumva că doresc să mi 
se trimită revista gratuit, mai ales că, deşi mai puţin prieten. cu unul 
dintre ei, îmi permisesem totuşi să achit eu toată socoteala. A trebuit să 
fac un gest care să arate cum vreau şi am ținut să mă explic, repede. Dar 
e ceva atît de încurcat, că toate virtualitătile astea mă enervau tot mai 
mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără coadă şi cap, 
înghesuite în cîteva clipe, cum ai vîrî cu sila şi ai înghemui pe cineva, 
care s-ar zbate, într-un sac. Nu ştii dacă nu-i apeşi genunchiul pe gît, nu 
ştii unde-i e capul, nu ştii să dai formă unitară sacului, în sfîrşit. ŞI eu, 
cînd sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vîrît în sac. 
Nu găsesc nici explicaţia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după 
care mă chinuiesc cu îndirjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului 
voinic şi bălan, care m-a bătut pe umăr şi mi-a explicat că voi plăti mai 
tîrziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet. 

Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărîmă 
casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci 
nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi 
ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereți tapetaţi între care 


34 


Patul lui Procust 


fusese viaţa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei 
Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de 
operaţie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese 
scene de viață: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura 
căreia stătuse desigur vreo femeie gînditoare, alăturea era soneria mică 
în perete. Şi acum era un gol de nămiză pînă în adîncurile luminoase, 
arzătoare ale cerului. 

O casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să 
vie alți chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă 
o casă căreia i se ridică acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă 
slugile să facă patul în care au fost îmbrățişările ei, ci îl strînge şi-l 
aranjează singură, în clipa plecării. Făcuseră un scoc şi coborau pe el 
cărămizile roase şi uruitoare, ca buştenii pe jgheabul de munte. Din 
cauza prafului şi a molozului, toți trecătorii se alipeau cît mai mult de 
gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de 
şapte metri lăţime) şi îşi țineau cît puteau respirația. Dărimăturile acestea 
de case au fost calamitatea bucureştenilor după război, ca şi construcțiile 
neîngrădite de scînduri protectoare măcar. În dreptul unei clădiri, 
descompusă în zidărie veche, bîrne şi fier, trotuarul era desfăcut, 
trăsurile şi automobilele intrau unele într-altele, de nu mai conteneau 
claxoanele şi. înjurăturile şoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc 
oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu 
pasiunea cu care jucătorul filează cartea. Întîi nu se vede nimic şi de 
aceea în fiecare zi nu întîrzii prea mult. E mai mult o enervare că 
lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de 
sărbătoare, mi se pare că un proces de naştere s-a suspendat. Mă opresc 
şi fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă 
după reconstituirea pavajului. Ştiu bine că un moment nou se va crea. 
Dar va dispărea unul vechi, iar această tranziție n-am putut s-o prind 
niciodată, cum, cînd eram mic, nu pricepeam cum din hîrtie şi boabe 
negre pe ea ieşea cînd un cîntec sprinten, cînd un oftat lung, cînd o 
grindină de sunete. 

Mă ascundeam după uşă şi ascultam cum cînta mama la pian. Toată 
casa era plină de sunete ca un clopot şi eu ştiam că ea cîntă privind, dar 
cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput 
niciodată. În viaţa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, 
a trecerilor. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă 


35 


Camil Petrescu 


stradă nouă, dar atunci nu va mai fi.şi cea veche, ca să le poţi compara, 
pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca 
obiectele, sunt impenetrabile. Şi noutatea, momentul inedit ar fi tocmai 
în examinarea comparativă a celor două imagini simultane. Mai bate un 
vag vînt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni 
„porumbelului fierbinte” pe care o ţigancă îl oferă oamenilor care dărîmă 
casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaţi copiii (după ce a fost 
fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful cînd mă îndrept 
spre strada Batiste. Încet, trebuie să ocolesc, căci într-o curte e un 
depozit improvizat de benzină. „For-duri” vechi de tinichea, jerpelite ca 
nişte haine de salahori, modele aproape comice, revîndute şoferilor, vin 
să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai 
lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care 
asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală şi a cerului arzător 
albastru. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeţ, o foaie de 
hîrtie, care, luată de vînt, se tîrăşte cu paşi mărunți de şoarece, încercînd 
întîi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchia trotuarului, cu care 
aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte 
puţin, saltă ca o gîscă, încercînd să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă 
întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice 
alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai 
vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanţa, unde e 
prospețime şi răcoare. 

Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hîrtie albastră, pe uşă 
este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul 
care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la 
bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare”. Nu țineam prea mult să-i văd, 
deşi femeia e agreabilă cînd e familiară, după-masă veneam numai aşa, 
ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade 
sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporționată. Prezenţa lor de- 
abia îmi devine necesară. La întoarcere, puţin amărît, descopăr şi rețin 
toate casele care au geamurile astupate cu hîrtie albastră. Casa din colţ 
are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la 
birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa”, 
ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în 
după-amiaza asta de vară, ca gazele care se tîrăsc în fundul unei mine. 
Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărți. Vitrina e prea sus, ca pe 


36 


Patul lui Procust 


un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze.. Un portret 
al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea 
cînd se încerca la ilustrate desenul imitînd fotografia, trei caricaturi 
colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăţi enorme pe un trup 
cît un deget, alta cu un cap cît un măr pe un trup. tot cît arătătorul: Eugen 
Stătescu şi nu mai ştiu cine. Cărți poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca 
mînătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. 
Cîteva femei goale. Una - din ce vreme? - cu fusta ridicată în faţă, 
dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, 
azvirlite din maldărul de dantelărie albă a dessous-urilor.. E blondă, 
grăsuță, cu sînii prezentați pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu 
vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue” sau .vreuna din şcoala ei. E 
cald, şi după-amiaza asta de august e calmă şi îmbicsită, ca în orele de 
siestă un harem adormit. Încep să-mi simt corpul, aş mînca piersici şi aş 
vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliţa albă, ca să ţi se 
lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşirați şi osoşi. 

Pe lîngă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cît o stradelă şi 
acoperită, cu etaje adăogate, cîrpit fiecare cu scărițe de lemn strîmbe. 
Sunt locuinţe studenţeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e 
noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu 
gunoaie, enormă, e în față, şi alături de ea cîteva căruţe de lemne, aşa că 
toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte. 

Mă gîndeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a 
Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele 
mele bătăi, întărite, uşa aceasta să rămiie definitiv calmă, egală, ca o 
barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat. 

Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum şi se accentua intens 
pentru ce avea să vie. Mîna desfăcută ca să-şi mărească suprafața de 
pipăit se încolăcise de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ al fetei, ochiul 
juca încă de pe drum comedia enervată a sînilor, care, pe jumătate 
văzuţi, nu rămîn aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la 
mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe 
altul pe jumătate, sîni a căror vagă moliciune e parcă provocată de 
greutatea, senzualității dizolvante, leneşe şi lenevitoare ca aerul cald. 
Cutele pe care le face cămăşuţa, ocolindu-le rotunjimile de fructe, sunt 
tot atît de molatice şi încolăcite ca şi linia lor sinuoasă. Genunchiul încă 
de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în 


37 


Camil Petrescu 


primitoarea adîncitură cu care începe coapsa. Miinile-mi coboară apoi, 
îmbrățişînd femeia cu coatele îndoite şi sprijinite în şoldurile ei, cu fața 
de dinăuntru a braţelor şi avanbrațelor cuprinzîndu-i şi simțîndu-i talia, 
ca nişte sepale vii. 

Am bătut în uşă, şi sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de 
parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de 
mine va fi singurul semn de viaţă. Se aud paşi înăbuşiţi, însă cineva, 
topindu-se cu restul lumii, a mişcat nevăzut clanţa, în faţa mea la un pas. 
Sora Emiliei, fără să aştepte să-i dau bună ziua, s-a întors cîţiva paşi şi, 
din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, de unde o.scară duce 
sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunţă fetele la bordel: 
„Emilia”. 

Jucau se pare cărți, căci văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar 
putea să fie şi pentru ghicit însă, şi acum totul e întrerupt, iar tînărul care 
e cu ele e nedumerit. E ca o catastrofă liniştit convenită, care în loc să 
mă măgulească, mă stînjeneşte, căci deschide ca un hiatus între ceea ce 
se întîmpla pînă acum în această sufragerie cu mobile vechi şi între cele 
ce se vor întîmpla în şi în prezența mea... Trebuie să găsesc o 
introducere, oricum. Dar tînărul, după ce a ezitat cîteva clipe, neștiind ce 
să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre 
femei, se decide şi, după ce bălăbăneşte puţin mîinile, se strecoară prin 
uşa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate domestică. Era ca de 
douăzeci şi cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheş de tot, ras, îmbrăcat 
în haine negre. 

Toată mişcarea asta produsă de venirea mea mă stinghereşte şi mă 
întristează, căci ştiu bine că prestigiul meu de om n-a cîştigat nimic, dar 
mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că există straturi de viaţă normală 
mult mai jos decît mine. De ce a plecat tînărul acesta? 

Ce inferioritate îşi simte şi acceptă față de mine chiar, care sunt aşa 
cum sunt, care de atîtea ori mă simt mărunt, inferior, îmbrăcat ca în 
haine străine, de căpătat, cu toată aparența mea de monden? El e poate 
cel care o conduce pe Emilia în oraş, îi sărută respectuos mîna în stradă, 
aşteaptă îngrijorat să fie invitat, consideră că a fi primit de ea e un semn 
de importanță în viaţă, ori ca o duminică. Fac desigur revelionul 
împreună, iar cînd îşi lasă genunchiul prea descoperit, ea se acoperă, sau 
îl pofteşte afară cînd îşi îmbracă rochia. Emilia aceasta, pe care am avut- 


38 


Patul lui Procust 


o din noaptea cînd m-a dus un prieten cu ea la „Luzana”, pe care am 
chemat-o la mine cînd am vrut şi pe care totuşi, în trei ani, 

am venit cel mult de trei ori s-o am, care de cîte ori a fost singură cu 
mine n-a întîrziat, ca să rămilie în cămaşă cu coapsele goale, un sfert de 
oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuță şi vulgară, pe care 
au avut-o toţi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu, în tren, fără 
ca ea să-şi scoată chiloţii). 

Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu ştiu cum să spun, 
are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul şi sigur de el. 
Priveşte serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseşte, are veleități să 
conducă discuţia, crede în sfîrşit că discută. De aci e poate toată drama 
ei, căci de la înălțimea-asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care 
o aşezi pe pat, dar, fără resurse sufleteşti, ea nu poate găsi tranziția 
necesară... Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta 
(dar nici nu e obligată față de ei), cînd însă e nevoită de interes, sau din 
dorință pur şi simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată şi cea 
goală e o succesiune 'de momente neangrenate, precipitate, indiscrete 
pentru deficienţa raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în 
pat. Totul.apare ca un şir de concesii şi abandonări al căror mobil 
adevărat se iveşte indiscret, jignitor şi urît. De aci şi disprețul cu care 
vorbesc cele ca ea de act. 

- N-aţi mai fost de mult pe la noi? întrebă sora Emiliei, o femeie ca de 
patruzeci de ani, căci poate nici nu ştie numele celui pentru care s-a 
revoluționat toată casa. 

- Valeria, fă nişte cafele, domnului îi place cafeaua dulce şi bine 
fiartă. 

Ține minte din seara restaurantului în grădină. Dacă o femeie care m- 
ar iubi ar ţine minte un amănunt ca acesta, aş fi cald măgulit, dar la 
Emilia n-are „nici o semnificație, ca un accident de memorie, sau ca o 
bună organizaţie practică. Îi explic că am impresia că „am deranjat-o”, 
că am provocat prin venirea mea neaşteptată o reală perturbare. 

- O, nu, deloc. Îmi face plăcere. 

Spune asta rece şi plat din lipsă de vocabular analitic. Eu ştiu bine că 
e încîntată (aş spune, dar Emilia nu poate fi chiar „încîntată”, căci asta 
presupune o anumită fluiditate interioară). E satisfăcută întîi pentru că 
ştie că mîine mă va conduce abil, atît cît poate ea să fie abilă, să-i achit o 
pereche de pantofi sau, cine ştie, se'va găsi o formulă să-i las, ca rîndul 


39 


Camil Petrescu 


trecut, două mii de lei pe mescioară. De altfel, şi în afară de asta, Emilia 
caută contactul - e un cuvînt din vocabularul ei - cu băieți din lumea 
bună. Căci ei „lansează” femeile, adică le duc la petreceri unde au şansa 
să dea peste bancherul bătrîn şi decrepit care le va subvenționa apoi 
lunar. Am un coleg care face, oarecum cu metodă, astfel de aranjamente 
şi e plătit în natură de fetele recunoscătoare. 

- Nu ştiu, mi s-a părut că tînărul fusese cam stingherit puțin. 

Emilia mă lămuri cu oarecare grabă, atît cît poate ea să se grăbească, 
dar mai ales cu importanţă, ca să înlăture un moment mai degrabă 
posibilitatea de a fi bănuită că ar putea fi a celui plecat... 

- A, nu, e un coleg... 

... ŞI spunea aşa, ca şi cum coleg. ar fi însemnat un eunuc sau un 
servitor, la care o femeie ca ea nu se poate cobori. 

- Mi-a adus o piesă de cetit. L-am rugat pe el să-mi caute ceva, că 
anul acesta nu mai merge. Dacă nu mi-o da un rol, îi las şi plec. Cu şase 
mii de lei ai lor pe lună de-abia îmi plătesc pantofii pe care-i stric 
ducîndu-mă la repetiție. Băiatul ăsta citeşte cărți, că e şi pe la o gazetă, 
nu ştiu care... 

Nu cunosc, nu pricep prea mult teatrul, deşi e una din pasiunile mele, 
prin culisele lui, dar Emilia spunea firesc şi detaşat de obiect „l-am rugat 
pe el să-mi caute ceva” cum ne spunea odată-un suplinitor rătăcit la 
liceu: „Napoleon este foarte important fiindcă a avut mai multe 
războaie”, sau plutonierul-major, cînd era escadronul în marş: „Cîntaţi 
cîntecul ăla, cum îi spune, cu soldatul, sau ăla, cum îi zice, cu doamna 
învățătoare. Hai cîntați!” Teatrul e pentru ea ceva necunoscut 
întîmplător, de unde îţi vine aplauze, flori şi automobil, în care, „dacă ai 
noroc”, ai şi succes, că piesele ți le aduc, aşa, prietenii, cum ţi-aduc 
ciorapi de la Paris. „N-ai auzit de-o piesă... aşa, pentru mine?” Ea spunea 
că „aşa nu mai merge”, pentru că se socotea mereu nedreptățită, că 
directorii teatrului şi regizorii o persecutau, nerecunoscîndu-i meritele. 
Aştepta să i se dea un rol, în realitate prin rol ea înţelegea un succes, căci 
roluri i se dăduseră cîteva, dar fusese dezastruoasă, ca o bucătăreasă 
patetică. Nimic în lume n-ar fi făcut-o să convie că ea n-a priceput 
cumva rolul, că era vulgară în el, ci dimpotrivă că „ce, ăla era rol?” 
Acum aşteaptă întîmplarea de la „băiatul” de adineaori. Cred că în 
realitate Emilia nu citea nici gazeta cu anunţuri. 

- Toate rolurile mele le dă Mărioarei S... 


40 


Patul lui Procust 


Marioara S... era o actriță destul de tînără, care trecea drept foarte 
frumoasă cînd privea languros, căci îşi „făcea” bine capul. N-avea nici 
un fel de feminitate, oricum însă era şi mai vioaie şi mai subțire decît 
Emilia. Nu era lipsită iarăşi (cînd nu vorbea) de o graţie reală. Numai 
faptul că femeia din fața mea nu-şi dădea seama ce deosebire e între ea şi 
Marioara S... şi tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simt, 
pentru incapacitatea ei de a avea impresii cît de puțin întemeiate, de a 
descoperi nuanţe. 

- Crezi că ţi-ar fi convenit rolurile Marioarei S...? am întrebat-o 
înmuiat şi din cauza căldurii, deşi ferestrele erau în umbră, căci soarele 
trecuse înspre dreapta, dar moleşit mai ales din cauza descurajării de a 
găsi vreodată vreun punct de înțelegere cu femeia asta. 

Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două 
ceşti de cafea, una verde şi alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele 
două dulceţuri, pe farfurioare în formă de frunză de vie. 

- Cum, n-aţi auzit-o pe Emilia niciodată?... Aaa! Te face să plîngi. N- 
aţi fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul”. 

Era totuşi cald, iar sufrageria asta săracă, veche, cu faţa de masă cu 
pătrate alb-roşii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, 
cu uşile fixate, ca să nu se deschidă singure, prin bucăţi de hirtie vîrîte 
sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să 
asculți scene declamate. În colţ, un patefon de lemn, model vechi, lîngă 
un divan deşelat, acoperit cu velinţe romîneşti, mă îndemna să mă 
trîntesc pe el, deşi perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar 
alta deformată şi cu conţinutul grămădit într-un colț, arătau nu numai că 
gazdele sunt relativ neatente cu nimicurile materiale ale existenţei, dar şi 
că destulă lume se mai trîntise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, 
şi-am îngînat vag în contrast cu preciziunea invitației... 

- A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. Era să adaog „deşi mă 
duc des la teatru”, numai aşa dintr-o nevoie -de reacțiune ironică la 
întrebarea Valeriei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o 
pe soră-sa în Modelul. 

- A ieşit acum cinci ani, la producţie cu ea... Emilia, haide, fă scena 
cu prințesa. După ezitări şi surplus de invitații, de altfel destul de reci, 


4 La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872- 
1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse 
scene romîneşti, în perioada interbelică. 


41 


Camil Petrescu 


Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit. coatele de 
corp, strîngînd pumnii, a făcut o grimasă de durere şi dispreţ şi, aruncînd 
energic capul în profil, pe cînd corpul era cu faţa la noi, a început: 

- „Nu, doamnă, este amantul meu... amantul meu - o, cît am suferit 
pentru el... Aa! Ce ştii dumneata? în timp ce dumneavoastră, femeile de 
lume, trăiați în vîrtej (Emilia ezită), vîrtejul luxului amețitor, eu 
petreceam nopţi întregi deasupra maşinii de cusut, ca să poată cumpăra a 
doua zi pînză şi vopsele pentru tablouri... (Şi din gît, sec:) Ce ştii 
dumneata, doamnă, ce e amorul?” 

S-a oprit subit şi s-a aşezat scurt şi liniştit la masă. 

- Nu sunt în nervi azi. 

Am început să mint gratuit şi neconvins. 

- Dar nu, dar nu, era foarte bine... 

Valeria, corpolentă şi cu sînii aproape turtiți unul de altul în 
strînsoarea brasierei, s-a grăbit, luînd notă de aprobarea mea oarecum. 

- A, păcat că n-ai auzit-o... a fost aplaudată mai mult decît celelalte şi 
i-au aruncat flori pe scenă. 

Acest „i-au” care ar corespunde anonimului „on” etc. nu era totuşi 
chiar atît de anonim, căci am fost şi eu o dată la o producţie cu prietenul 
R., şef de cabinet al teatrului, şi ştiu că fetele şi prietenele lor îşi aruncau 
flori din sală.una alteia, dar nu e mai puţin adevărat că şi aci era un soi 
de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum şi cu meritul celei omagiate, 
căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematografiştii, de pildă, 
ştiu că nu pot face reclamă mare oricărui film. De altfel, cred că multă 
lume socoate că Emilia are talent. Ba mulţi o cred şi frumoasă. Are capul 
rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat 
lipit şi despărțit în două printr-o cărare din creştet pînă în mijlocul 
frunţii. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că 
e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e aşa de 
limpede, de parcă nici unul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încrețit-o 
vreodată din cauza vreunui gînd. 

Jos e mărginită de arcade inginereşti de geometrie, mai ales că 
sprîncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele 
nete, desăvîrşite şi ele, ca nişte scheme de peştişori cărora li s-au retezat 
capetele şi sunt puse frumos faţă-n față, nu s-au adîncit niciodată de 
suferință. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu 
genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea 


42 


Patul lui Procust 


de sus e foarte apropiată de sprîncene, ceea ce dă impresia că Emilia e 
mereu încruntată (fără nici o dungă totuşi). Nasul e oarecare, dar buza de 
sus subțire, cu tot şănţulețul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din 
pricina asta, se vede, Emilia nu poate suride. De altfel, toată faţa îi e 
parcă îmbrăcată într-o piele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă şi numai 
de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă 
„demimondenă” că şi-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. 
Aşa parcă a făcut şi Emilia. În orice caz, seamănă mult în privinţa 
aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roşu în obraji, din cărțile 
poştale ilustrate pe care scrie într-un.colţ „Souvenir”. 

- Dar cum se face că n-aţi plecat nicăieri? mă întrebă, „ca să întreţie 
conversaţia”, Valeria. 

Îi explic că n-am avut concediu (deşi de i minister, de cînd cu 
zborurile, sunt într-un soi de disponibilitate) încă şi nu-l voi avea decît 
aşa cum l-am cerut, între 1 şi 30 septembrie. 

- N-aţi fost nici la moşie? Cu căldurile astea... 

Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preț față de concepția 
ei de eleganţă şi „lume bună” că n-am plecat. În sufletul ei e, probabil, o 
luptă între noţiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o 
ofer eu. Toată „lumea bună”, aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de 
demnitate din a părăsi Bucureştii vara; dar, pe de altă parte, ştie, oricît de 
vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii”. Ştie că „am şi parale”. 
E aci una din acele tranziții care mă pasionează. Pe viitor, Valeria, care 
are acum 40 de ani, sau va renunţa să mai judece eleganța lumii după 
criteriul de pînă acum - unul dintre atîtea multele cîte o fi avut - sau nu 
mă va socoti pe mine elegant. Pentru moment e într-un soi de 
expectativă îndelungată. 

Dar Emilia, care se aşezase la masă şi părea că ia parte la convorbirea 
începută, se ridică precis, dînd din nou scaunul la o parte, şi, tot cu capul 
în profil, cu coatele lipite de corp şi cu pumnii strînşi, începe dintr-o dată 
ca şi cînd i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor: 

-... Doamnă, sunteți o mizerabilă... O... cît l-am iubit. E viața... viața 
mea, doamnă. Din ochii mari, verzui, prinşi molatec cu pleoapele lor 
grăsuţe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de 
lacrimi, nu atît de puternice ca să ajungă la rădăcina nasului, dar destul 
de adevărate ca să trezească acelaşi fenomen şi în ochii Valeriei. 


43 


Camil Petrescu 


Prietenii mei cred sincer că n-am inimă... Şi citează cazuri de 
autentică insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzînd de a 
crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plînsul provoacă în 
minte o reacțiune de mînie şi dezgust... De atîtea ori am fost în pragul 
morţii (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), 
am fost îngrozitor nedreptăţit, totuşi ştiu bine că nimic nu justifică 
plînsul demonstrativ. Nu corespunde - şi m-am gîndit mult la asta - nici 
unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi 
sinceritatea emoției, sau, mai bine, între el şi valoarea simțirii. Emoţiile 
mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere 
sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de 
o clipă - şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai 
mult, deci e de presupus că tocmai cei mîndri, care îşi ascund simțţirea, 
sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat. 

Plînsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar 
schimba bandajul igienic în public. 

Şi, în genere, plînsul după „fericire”, orice s-ar spune, nu mă 
impresionează, pentru că cei care-şi clamează aprig şi humos „dreptul lor 
la fericire”.şi-l doresc mai totdeauna lovind necruţător în alții. 

Emilia pretinde însă de la mine un cuvînt, un semn de admirație. S-a 
aşezat din nou la masă, se sprijină în coate şi priveşte aiurea, aşteptînd. 
Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar cînd 
observă că gîndesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat. Eu simt una dintre 
acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil şi absurd, ca, de 
pildă, de a mîngîia barba mare şi mătăsoasă a unui domn grav; sau de a 
turti cu o palmă scurtă şi apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj 
mărginit şi important, în sfîrşit ceva analog acelui procedeu de 
cinematograf de a trînti un castron de cremă în obrazul unei profesoare 
urîte şi solemne. Acum, cînd am văzut sentimentul Emiliei, cînd, potolită 
şi pătrunsă de importanţa talentului ei, aşteaptă un cuvînt de la mine, eu 
să-i spun, de pildă, calm şi firesc, că ar fi bine să se lase de teatru şi să se 
apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, şi mai bine, să se facă 
vînzătoare de cămăşi gata şi gulere de cauciuc. Dar e prea cald şi, la 
urma urmelor, nici nu merită sforțarea unei articulări. Fără voia mea, cu 
aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţişnire, mă trezesc zîmbind 
admirativ: „Foarte emoționant!” Valeria are ochii cei mai dulci din lume. 

- N-ai cumva pe cineva la Teatrul: Naţional? 


44 


Patul lui Procust 


Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele 
încercări înfructuoase. 

- Valeria, domnul... nu se ocupă cu teatru. 

Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită şi corpolenţei şi vîrstei, 
s-a confirmat în funcțiunea de manager artistic al surorii ei. 

- Taci din gură, că ştiu ce spun... şi, întorcîndu-se spre mine, mai 
direct: Poţi să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecţie e tot 
degeaba. Cînd te uiţi la alea de la Naţional... că toate au ajuns. Vezi, una 
trăieşte cu directorul, alta cu regizorul... Valeria se întrerupe, căci 
surprinde strecurarea unui gînd pe figura mea... Rechemat, îmi opresc 
privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele 
subțiri, ca nişte şireturi, ale brasierei.. Cum stă puţin aplecată deasupra 
mea, îi văd sînii. În loc să fie între ei o vilceluşă de carne albă şi fragedă, 
nu e decît o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor 
molatece, lăptoşi cum sunt şi lipiti unul de altul ca două emisfere 
cerebrale. Totuşi îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se 
culf ă şi ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? îmi 
dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbicsită de august, întrebarea e 
oarecum nepotrivită într-o casă care îți oferă cafea şi dulceaţă şi spun 
deci, senin şi degajat, privind umărul Valeriei: 

- Frumoasă rochie...- 

Mint serios şi indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact 
logic cu aceste două femei... Într-o convorbire, replicile se angrenează, 
au corespondențe îndepărtate şi, desigur, un convenţionalism care 
presupune că anumite adevăruri şi preciziuni sunt cîştigate pentru 
discuţie din însuşi faptul că trăim în aceleaşi oraşe, în aceleaşi zile, că ne 
îmbrăcăm nemţeşte. Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, 
frumos e însă atît de departe de ceea-ce corespunde la ele acestor noțiuni, 
încît niciodată nu vom izbuti să ne înţelegem. O convorbire e aşa, ca 
jocul acela al figurii:de pe dosul oglinjoarer: cînd nu izbuteşti să 
potriveşti cele cinci mărgeluşe albe în gura turcului, dacă eşti înțelept 
începi să-i admiri mustățile... sau faci din oglinjoară sfirlează. Deci, ca 
să accentuez admirația, pipăi puțin rochia Valeriei. 

- Este eponj, nu? 

Femeia o clipă nu ştie ce să creadă, pe urmă are aerul să gîndească: 
„cu totdeauna am ştiut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat 
subțire, îşi: dă seama de asta”. Desigur, o gîndeşte. Toate femeile cred 


45 


Camil Petrescu 


totdeauna chiar cel mai absurd şi mai gratuit dintre gesturile de 
admirație, dacă vine serios, de la cineva care nu e din cercul lor 
obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci cînd nu văd intenția de glumă, sunt 
înclinat să cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o 
recunoaştere necunoscutului. Nimic nu garantează valorile curente, deci 
noi toţi, chiar atunci cînd gustul şi educaţia noastră ne spun altfel, ne 
putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce 
desigur nu exclude minciuna totuşi) ca hotărîrea unei improvizate 
Casaţii, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă. 

Cu toate că e măgulită că-i admir. rochia, Valeria nu uită însă că n-am 
fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu 
directorul... În aerul închis al sufrageriei se mai adaogă şi golul unei 
tăceri. Aş vrea să spun ceva, dar gîndurile s-au depărtat de mine că 
trebuie să le trag înapoi ca pe nişte balonaşe captive, cărora, dîndu-le 
liberă sfoară, s-au ridicat şi s-au lipit de tavan. Sunt aici, lipite de tavan, 
politeța şi gîndurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez 
sfoara şi să le mînuiesc cu interes. Şi n-am nici un mobil să fac asta. E 
acum o tăcere nemişcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga 
atmosferă la punctul inițial, la ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la 
dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie... Prin urmare se scoală 
ridicînd tot trunchiul în- brasieră şi centură, lat, întărit ca un sac plin: 

- Mă duc la bucătărie să-mi văd de dulceaţă... că am luat nişte caise, o 
frumuseţe... Tot ce am găsit mai bun în piaţă... 

Nu mă costă nimic să întreb: 

- Dar vă pricepeţi să faceți dulceaţă? Naivitatea întrebării mele amuză 
sincer pe Valeria. 

- Vai de mine... dulceaţă? Păi asta, pe care aţi luat-o, nu-i făcută de 
mine€?... Şi, ducîndu-se la bufet, scoase foaia de hîrtie îndoită de sub 
micile uşi care, amîndouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsînd 
să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o-serie de borcane, roşii, 
galbene, roze, toate etichetate. Să-ţi fac eu dulceaţă... Ia uite ici... şi 
Valeria le prezintă ca un căpitan al dulceţurilor, pe fiecare muşchetar în 
parte, după ce mai întîi le citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi 
pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva 
sistematic şi destul de prețios. Uite aici dulceaţă de cireşi amare... şi iar 
citeşte, asta-i de vişini... borcanele astea sunt de caise crude. 

- Dar astea care le faceţi acum? 


46 


Patul lui Procust 


Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine 
doctoral: 

- Or fi de caise coapte... Astea-s de caise crude... E foarte pricepută 
Valeria la gospodărie... şi fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, 
să fi văzut la Birlad ce cămară, ce casă aveam. 

Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu 
că e camera de dormit: 

- Sunteţi din Birlad? 

Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază: 

- De la Birlad chiar nu... De pe lîngă Tecuci... dar bărbatul. meu era la 
prefectură la Birlad. 

Sunt bucuros, căci de la Birlad e prietenul meu, scriitorul. 

- Atunci îl cunoaşteţi pe G...? 

- Cum să nu?... Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini... Şi cu 
conu Nicolăiţă, şi cu coana Verona... A, parcă-l aud pe conu Nicolăiţă: 
„Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiţi şi nouă din cozonacii 
matali... că madam G..., aşa-i zicea el nevesti-si, madam G... niciodată 
nu mi-i rumeneşte aşa.” Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, 
cum presarăm stafidele grase şi aurii... nu orice stafide... Pe urmă, 
cozonacii, trebuie să ştii... 

Şi uitînd că se întorsese la punctul inițial al vizitei, răpită, de timp şi 
de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă. 

- A, o dată la Sfîntul Grigore... ziua lui bărbatu-meu... Ce-a fost la 
noi... Dascăli, ofiţeri... judecătorul... că toată lumea venea bucuroasă... că 
ni se dusese vestea. Mă rog matale... să mănînci ghiveci făcut de mine... 
că îl făceam scăzut în oală de pămînt. Numai aşa merge ghiveciul. Şi 
trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar 
nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi şi o jumătate de 

carne de berbec, vreun kilogram de momite, daa!... altfel iese fără 
grăsime... Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă şi 
zarzavat!... fireşte... Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş... Trebuie să ştii 
să-l potriveşti din foc... Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese 
fiertură... Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci 
ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci. 

Competența cu care Valeria vorbeşte de arta culinară nu e de 
disprețuit, şi dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei (mai e 
şi divanul acesta deşelat), bănuiesc aci în ecuaţie o necunoscută pe care 


47 


Camil Petrescu 


nu o găsesc şi las totul nerezolvat,. cum facem desigur de atîtea ori în 
viață. 

Cînd Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu 
uitase să plece, nu iese totuşi pînă nu mă invită din prag să vin la ea la 
masă odată. 

Am rămas singur cu Emilia şi simt că, în trei capete, în casa asta, e, 
neprecisă, cam aceeaşi preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, 
căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar 
zidurile fierte încă în aer toropitor... Ar trebui să deschidă puţin 
ferestrele, căci mobila şi aerul au ceva de apă încropită... Dar Emilia se 
gîndeşte la altceva... 

E un fel de impresie evidentă că toată conversaţia de pînă acum a fost 
doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actrița mai încercă 
un capăt de convorbire. Acum înţeleg, cît de lipsită de resurse e... Nimic 
n-ar fi mai uşor decît o introducere... O glumă, o ameninţare şăgalnică, 
un surîs ar fi ca un fir, după care luîndu-ne, am ajunge pînă la pat. Nimic 
nu mi-ar fi mai uşor decît să fac eu această tranziţie, dar nu vreau... ca un 
examinator rău, care nu vrea să ajute pe candidatul încurcat... Emilia nu 
ştie să glumească sau, ceea ce e şi mai deplorabil, trebuie să aibă gluma 
atît de vulgară, încît, intimidată de aşa-zisa mea situație mondenă, nici 
nu îndrăzneşte să fie ea însăşi... De surîs Emilia nu surîde, căci e prea 
gravă. Frumuseţea ei caligrafică e, hotărît, injectată să rămînă tare. Într- 
un anumit sens, e dezarmată, căci nu are nici una din acele arme ale 
feminității menite să mascheze intenții materiale şi să coloreze situații 
delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi 
îngreuiez situaţia, cruzimea cu care m-am agăţat în gînd de masca èi 
gravă şi de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămîn amorf, silind-o 
pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare 
sufletească... din mobile cu totul străine iubirii. Mai încearcă vreo două 
întrebări care nu duc la-nimic. 

- L-ai mai văzut pe Vasiliu? 

Mă joc cu cărțile de joc (şi ea ar putea porni de aci), răspunzînd calm: 

- Nu. 

- Nici eu... şi acum mă fixează. 

Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, 
plină şi bălană, dar fără gratia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt şi 
ei frumos arcuiţi în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gît în formă 


48 


Patul lui Procust 


de elipsă, mare, croială chimono. Însă pe spinarea umerilor şi a braţelor 
lipseşte din mîneci o fişie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai 
prin cîteva şuviţe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi 
braţ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s- 
o ajut. 

- Cînd începeţi repetițiile? 

Ar putea răspunde cu o frază răsturnată şi provocatoare, cum răstorni 
o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală-ca un scris de dictando: 

- La 15... 

Mai tace puţin... eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul” de pe 
divan... S-a sculat de pe scaun, a rînjit puţin, căci, vrînd să zîmbească, 
pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi 
mi s-a trîntit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în 
cupa coapselor... Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simţindu-mă excitat, 
după ce se convinge, cuprinzînd cu mîna, se întoarce, atin-gîndu-mi cu 
bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor care glumeşte cu elevul lui, 
prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surîs. Asta e Emilia. 

E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. Îmi 
arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi 
gamă, arătînd cam înspre bucătărie... (oricum e acolo soră-sa, probabil 
atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întîi cu un picior 
Şi, întîrziat, apoi cu celălalt. 

Situaţia e atît de brutală, atît de dezbrăcată de orice convenţie, că mă 
jigneşte. Sunt mai întîi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se ştie 
momentul exact cînd sunt cu o femeie, cînd sunt în exercițiul virilității 
mele. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu 
bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea. E penibil să fu închipuit 
în exerciţiul funcţiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuşi -trecem în 
dormitor. Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu 
braţele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul şi a rămas goală, cu 
mijlocul plin, cu o carne molatecă şi puţin mai fumurie, care nu aşteaptă 
decît o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase. Sînii îi sunt 
prinşi, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei 
(plase care amintesc de acelea pe care bărbaţii le pun ca să-şi fixeze 
părul). O centură albastră îi presează puţin pîntecele, şi de ea spînzură 
lateral jartierele care întind ciorapii. Încadrată între centură şi cele două 
jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o 


49 


Camil Petrescu 


perniță de carne, echilateral triunghiulară din cauza lățimii. pîntecului 
tînăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare 
neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci ştiu cît 
de lung e uneori drumul pînă aici, cît de incert. N-am fost însurat, n-am 
fost nici măcar „colat” şi orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru 
mine, mi-a fixat, uimit, tot ui în mine, cum ți se fixează respirația în 
pragul unei aşteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simțit că-mi 
place să văd o femeie goală, îşi desface de la spate centura, care se 
desprinde cu tot aparatul de panglici late şi elastice, lăsînd trupul gol, ca 
spatele unui cal tînăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi 
scufele de plasă de pe sîni. Vede că mă uit la ea şi mă întreabă mirată, 
aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără 
strălucire, ca nişte ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?” Aşteaptă trîntită 
pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colţ al cuverturii verzi la o 
parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În 
îmbrăţişare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puţin obsedat 
de gîndul ca sora êi din bucătărie să nu descopere evoluţia acestei vizite 
(deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înţelegere între ele), dar 
şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care.în această 
împrejurare îşi merită termenul de dicționar, act. 

Rămîn uscat şi simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze 
face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvîrcolit, îşi dilată nările, îşi 
îngreunează respirația pînă la gîfială. E inutil dramatică, de-mi 
aminteşte de întiia dată cînd am văzut-o. Dădea concurs la o 
reprezentație în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un 
sfîrşit călduros de primăvară... I se dăduse rolul principal dintr-o dramă 
şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi 
acum, era pasionată, excesivă, inutil:zbuciurnată. Ea m-a făcut să înțeleg 
mai bine expresia „lyrisme ă froid”, pe care mi-o reamintesc şi acum, 
cînd simt ca o pernă grea, amorfă, pîntecele acestei femei agitate lipit de 
al meu. E o voluptate „ă froid”, cum sunt acele fripturi de cauciuc pe 
care le cumperi ca să faci farse musafirilor. Îmbrăţişarea cu Emilia nu 
mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca 
nişte replici ale corpurilor, răspunzîndu-şi într-o piesă bine scrisă şi în 
care zbuciumarea c uneori o îndoială, o apropiere, un surîs al voluptăţii, 
un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojana 
surizătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui 'schimb de 


50 


Patul lui Procust 


lovituri de floretă, o senzaţie de înfrîngere căreia imediat îi răspunde un 
va! de duioşie. O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o 
convorbire între două inteligente, în care nici un moment una nu pierde 
înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare 
amănunt e priceput şi justificat. Îmbrăţişarea Emiliei e însă 
aproximativă, în contratimp, pierzînd contactul, ca în gestul cînd, punînd 
agitat mănuşile, le-ar pune greşit, pe cea din dreapta în stînga, şi invers, 
apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou 
tocmai cînd era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc 
de control; în sfîrşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întîi şi ar pierde 
totul, şi mai agitată încă. În acest „teatru”, Emilia e tot atît de bine 
intenționată, tot atît de excesivă şi de falsă ca.şi pe scenă, cînd joacă 
furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul” ei e apreciat. 
Aceeaşi lipsă de gradaţie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de 
platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate 
clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia 
sufletească, dar şi intenţia ei de a fi altfel decît ceea ce este în realitate 
(iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaţia ei atunci cînd vorbeşte 
cu importanță şi cu „radicale”). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o 
deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că 
e şi un semn. de bătrîneţe), mă copleşeşte un fel de seacă tristețe pentru 
virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă 
după ce şi-a sfîrşit rolul, Emilia caută să introducă acum un soi de 
familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un suris 
scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?” şi 
asta mă dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborit e socotită, după cît îmi 
pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă 
sărută acum neconvins, puţin profesoral... Dar a ales rău momentul, căci 
dacă înainte de îmbrățişare evit să o sărut-cum aş evita să beau dintr-un 
pahar strein- acum mi-e şi mai simțită impresia lipi-coasă că sunt într-un 
local josnic, din vițiu. Nu e acea tristeță „post coitum”, e mai mult un 
moment, e o constatare de coborîre, ca o piatră kilometrică pe un drum. 

Emilia, după cîteva încercări inutile de a obține comunicaţie cu 
gîndurile mele, se scoală de lîngă mine, ca să revie peste cîteva clipe, 
după ce a întîrziat după un paravan. 

- La ce te gîndeşti?... 


51 


Camil Petrescu 


Şi parcă dîndu-mi cu mîina în dreptul ochilor, ca după o albină, ar 
vrea să-mi sfişie material pînza gînduriloe. Îi zîmbes gratuit şi glacial. Se 
apropie de mine înşelață de surîs şi o simt caldă ca o mîncare, respirația 
îi e prea încărcată, fața din pricina transpiraţiei îi e prea lucioasă, iar cînd 
se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încît mişcarea devine 
parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta. 

Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, 
pasionată cum e în vanitate ( căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că 
numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preţuieşte prea mult 
lumea bună, ba, mai ales, dovedeşte. asta chiar faptul anume că s-a făcut 
actriță ). Caută deci să mă intereseze cu orice preț. Mă apostrofează, ca 
un picior dat mingii, la-fotbal, greoi, şăgalnic: 

- Te-am văzut la „Chateaubriand” cu Miţi Mărculeanu. Îţi place? 

Întore puţin capul spre ea, mirat, căci Miţi Mărculeanu nu-mi place 
deloc, iar dacă eram cu ea la restaurant 2 pentru că, din motive pe care 
am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut 
totdeauna cu cîte o femeie. 

Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune rece: 

- Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei?! 

Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat... Nu e deloc adevărat 
că „făceam pe cocoşul în jurul ei”. acelei femei. Abia dacă aveam 
atenţiile impuse de o elementară politețe față de ea. lar interpelarea 
„escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie 
oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaţiei. Sună 
însă în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, şi mai ales adresată mie 
acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă. 

Emilia a pronunţat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am 
văzut eu făcînd pe cocoşul în jurul ei”, cu o nesiguranţă care nu numai 
că-i da materialitate ( şi-i agrava astfel înțelesul; aceeaşi nesiguranță care 
face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe 
scenă ), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta” în lipsă de 
altceva. Era o asociație nouă de idei la ea, vrea să imite pe Miţi 
Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. Miţi Mărculeanu, o 
mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen florăreasă, care se specializase în 
roluri de cocotă şi nu izbutea decît în ele, afecta trivialitatea, convinsă că 
asta îi dă un frmec irezistibil în ochii bărbaţilor. Înjura ca soldaţii, 
spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaţii, la cel 


52 


Patul lui Procust 


mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes 
vieții politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce 
efect are asupra altor bărbați vulgaritatea voită. (dar voită şi din cauza 
uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiţindu-i să fie ea 
însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranţă), pe care, 
de altfel, o sublinia şi printr-o eleganță a rochiilor exagerată, dar mie îmi 
înfăţişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriţe. De altfel nu făcea 
decît să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă 
comediană, după cum aceasta însăşi adoptase o modă-dîndu-i strălucire 
ŞI savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta-modă recentă, adusă în 
teatru, după cîte ştiu, de un celebru actor român, de la Comedia 
Franceză. În. aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, 
înverşunîndu-mă să pătrund în viaţa actrițelor şi deci să cunosc şi teatrul, 
am înţeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporțională 
oarecum cu importanţa fiecăruia. În plină scenă, de pildă, aveau dreptul 
acesta - ştiu de la repetiţie - numai regizorii şi vedetele. Aşa cum elevii 
din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-l imită în 
oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală 
superioritate, toate actrițele şi mai toţi actorii necunoscuţi căutau să-şi 
dovedească în cercul cunoscuţilor lor „cachet-ul profesional” printr-un 
limbaj degajat. E adevărat, trebuie să spun, că libertatea cuvîntului şi a 
gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta 
are nevoie de o explicaţie. Un cuvînt sau un gest pot să jignească sau nu, 
după felul sufletesc al celui care-l face. 

Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O 
întîmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere... Pe la sfîrşitul lui 
april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-ara dus cu prietenul R. (şeful 
de cabinet'al Naţionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să 
mergem cu maşina la o grădină afară, la Şosea, pe Miţi Mărculeanu şi pe 
o camaradă a ei. Jucau amîndouă în ultimele -zile ale stagiunii la un 
teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în 
timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actrițe, care aveau 
aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de birfeală”, după cum declarau ele 
însele. În timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care 
întîlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna 
succes) pe socoteala unei colege, Miţi Mărculeanu a scos de sub masă un 
soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la rațe) şi ne-a 


53 


Camil Petrescu 


invitat net: „leşiţi afară, că vreau să mă...” Şi spune cuvîntul pe nume, 
aşa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că 
şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba cînd 
afară de noi mai era în cabina ei directorială şi Miţi Mărculeanu-venită 
aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelor- ne invitase afară pe 
toți, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra 
unui alt fel decît aceluia al unei actrițe imitatoare... Pe ea o ştiam, e 
drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cît de 
mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, 
carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea. în situații 
disperate pe directorul teatrului, anunțînd că nu joacă din motive ridicole 
(ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rînd invocase o indispoziție 
strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea 
camaradele, le obținea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de 
garderoba ei, de la ciorapii de mătase pînă la mantoul de blană, că într- 
un rînd, ca acei comandanţi de vas care se salvează în urmă, deşi nu era 
obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi 
primească salariul actorii din-trupă- deşi circula pe seama ei anecdota că 
în ziua cînd un extrem de înalt personaj nu 1-a trimis cadoul, bizuindu-se 
pe extrem de înalta lui situație, care ar fi trebuit s-o măgulească pe 
strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei-fotografii dedicate să se 
execute numaidecit. Ceea ce n-a împiedicat-o. odată să-şi vîndă casa 
aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe cînd felul 
Miţii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, 
acru, pînă la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare îşi 
alegea amanții după capacitatea lor de a-i da indicaţii la Bursă. (Drept e 
că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, 
soluționate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emilia- am 
aflat mai tîrziu-în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobînzi mari le 
tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi şi lămuriri 
de amănunte fizice, care îl despărțiseră de iubita lui.) Cît despre 
condiţiile de plată, atît de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea 
despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor 
chiar, că e singura pe care „n-o păcăleşte nimeni” din cauza îndîrjirii 
plate cu care obţine tot ce i se cuvine. 

Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi 
idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială 


54 


Patul lui Procust 


însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un 
altul mai înalt- sărind în modul acesta cîteva trepte; dar inteligenţa ei era 
prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decît vecinătatea şi pe Miti. 

Dar lunga mea absență, deşi sub pretextul fumatului, o nelinişteşte. 
Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie 
ceva şi simt, aşa cum stau cu fața în sus, cu mîinile sub cap, că mă 
spionează... Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil 
al mimicii, să ghicească la ce gîndesc. Întore privirea şi-i surîd 
binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al 
disprețului. meu, cum medicul zîmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. 
Apoi revin la marea comediană şi prin asociaţie de idei la alte întîmplări 
în apa gîndurilor mele... 

Emilia încearcă din nou seducţia fizică. Se fief de mine, dar, fără 
să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după 
paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului... 
Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărită, dar tot fără simţul 
realității, fără ocol, ca în teatru cînd joacă. 

- Nu mai vrei? 

Nu pot:spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar 
pentru felul meu de a fi obicinuit... A început să se dea unui calcul 
vulgar de excitare metodică, îmi gîdilă sfircul-cît o boabă de linte al 
pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar veni- şi mai ales de la ea-mi-e 
dezagreabilă această mîngîiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu 
simte, nu pricepe, şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată 
pielea corpului, din picioare pînă la rădăcina părului, străină de această 
femeie greoaie de lîngă mine. Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curînd 
ca să devieze într-o justificare cel puţin tăcerea mea, Emilia ia de pe 
mescioara de lîngă căpătii două ţigări, din care una mi-o potriveşte mie 
între buze, deşi abia aruncai tigarea, iar alta o aprinde pentru ea... Acum 
cel puţin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emilei e relativ împăcată. 
Țigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol şi 
lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenţia deosebită a 
stăpînei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă 
enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitație de palisandru. 
Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lîngă mine... Examinez puţin 
odaia... În dreptul patului e un şifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a 
lungul marginii din stînga, între cadru şi oglindă, cîteva fotografii: o 


55 


Camil Petrescu 


actriță prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu 
mustăţi gen sergent-major, scrie pe ea cîteva rînduri, de dedicație, greu 
de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte 
din cauză că nu-i văd decît jumătatea de sus a capului, restul e acoperit 
ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului... Îmi ridic ochii spre 
abajurul din colț, suspendat pe un picior mare aproape cît o umbrelă de 
soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, cînd e aprinsă, lumina 
trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, 
dînd musafirilor culcaţi ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint 
dintr-o inexplicabilă perversitate . (nu- cumva e acea ieşire din 
personalitate pusă în contul viţiului meu care zăpăceşte totul, şi nu 
cumva sunt şi eu tot atît de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi 
unitatea de simţire salvatoare?). 

- Foarte elegant abajur... Trebuie să fie o frumuseţe, seara, cînd se 
aprinde becul şi se văd picturile de pe el. 

Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte 
mulțumită că am găsit ceva care să-mi placă în casa ei. 

O privesc cu indiferența degajată cu care priveşti de sus o omidă 
mişcîndu-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situației, 
mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid: 

- Ia uite cîte cărți ai... Le-ai citit pe toate? 

Şi mă întind peste largul patului pînă la noptiera gălbuie de la căpătii, 
care formează garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediția 
„Biblioteca pentru toţi”. Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează 
lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanţă neglijentă: 
„Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o...” Cobor pînă la etajera cu cărți şi, 
uitînd că sunt gol, din pricină că femeia de lîngă mine mi se pare atît de 
puţin femeie, caut să descifrez broşurile care stau strîmb, într-o rînă, din 
cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile. 

Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii” şi. înşir-te 
mărgărite'2, două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul 
Brateș... Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva”, Farmecul 
iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? de dr. 
Leon, Producția petroliferă în anii 1922- 1923, Rominii la Mărăseşti de 
Gh. Ştefănescu... şi încă altele la fel. 


5 Poemul dramatic a lui Zaharia Bîesan (1878 - 1948). 
° Feeria lui Victor Eftimiu (1889 - 1972 ). 


56 


Patul lui Procust 


Anna Karenina ajunsă pînă în dormitorul Emiliei... Privesc din nou 
din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără 
copertă, numai cu pagina de faţă, îndoită la colţuri, de parcă ar fi uscată 
de singurătate. 

- Ti-a plăcut? 

Emilia stă rezemată într-un cot, cu sînii întinzîndu-i cămaşa, ca nişte 
punguţe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă: 

- Are sfîrşitul trist, nu-mi plac cărțile care se sfirşesc rău... 

Cînd luasem cărțile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăţi 
războinice .din marginea oglinzii, ca să citesc dedicația... Cu cerneală 
violetă, pe partea mai albă, dedicaţia are patru rînduri cursive, aproape 
caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare: „Drăgălaşei domnişoare 
Emilia  Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V. 
Constantinescu”. Toate majusculele sînt bogate în curbe şi ochiuri ca la 
dictando, iar parafa e atît de abil întortocheată, încît îți face impresia că 
autorului i-a fost frică să nu 1 se imite iscălitura pe o fotografie dedicată. 

Privesc fotografia, O fixez şi pe ea. 

Stă alături într-o rînă, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, 
încît nu-l mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam 
pînă în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre 
mine, genunchiul apare gol, formînd cu piciorul de deasupra lui, lungit, 
descoperit şi el de sub cămaşă, dar mai puţin, un culcuş triunghiular de 
carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă 
lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu”. 

Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, 
ca o erupție pe întreaga piele... Îmi amintesc de cînd cu confrații mei 
liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai într-o 
capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie. 

Căsuţe mici cu porți de lemn întredeschise, prin faţa cărora treceam 
de cîte cinci şase ori, pînă cînd mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, 
nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuți şi 
indiferenți... În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi 
dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, cînd mi se spunea 
despre carnea de cal că e spurcată... Îmbrăcat, şi femeia de asemenea 
îmbrăcată în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi 
vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întîlneam în aceste odăi cărți 
poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă vreme le-am crezut aşa, 


57 


Camil Petrescu 


adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească 
odaia femeii, dîndu-i iluzia vieţii de familie. Dar într-o zi am descoperit 
că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, 
cuprinzînd date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-ți dea Dumnezeu 
sănătate şi ţie, şi lui Costică”, sau agramat şi insistent: „Salutări de la 
Galaţi, ceai făcut cu ceam vorbit...; despre haine nu spune nimic... eu 
cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteţi vorbă Marii”. Era o lume care 
nu numai că nu intra 'stînjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de 
viață normală cu aceste femei şi aceste camere; atîţia, nu numai că nu 
căutau să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoşteau 
prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că descopăr un tărîm nou al 
simţirii. Fotografia cu. dedicație a logodnicului îmi amintea de toată 
această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri şi 
le cunoşteai, nu numai că nu le salutai, fireşte, dar le priveai străin, de 
parcă ar fi fost deținute plimbate sub escortă la tribunal. 

- Şi unde e acum logodnicul tău? Aţi rupt cumva?... 

Emilia e extrem de sigură de ea, încît uitînd că e în cămaşă udă, are o 
privire orgolioasă. 

- E acum detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară... dar ne 
scriem foarte des. Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, 
însă numai mi s-a părut. O privesc pe femeia de lîngă mine şi mă întreb 
ce fel de cap şi simţire ar putea avea un om care o iubeşte... cum ar putea 
fi construit... dacă atunci cînd scrie pe o carte poştală, stă la masă, palid, 
dacă zîmbeşte, ce sens are la el „bună ziua”, sau „la revedere”? Gîndirea 
îmi relaxează trăsăturile, şi femeia mă crede mai abordabil. Începe să-mi 
sărute adîncitura molatecă dintre umăr şi muşchii pieptului. 

Întreb cu o nuanţă de uimire, căci îmi e peste putință să cred că 
Emilia poate fi iubită, convins, de altfel, că are să-mi dea, chiar ea, un 
răspuns abil, ocolit. 

- Logodnicul tău te iubeşte? 

- Te cred... Îmi scrie mereu de acolo... Şi e de o gelozie teribilă. Cînd 
ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea... e mereu pornit pe 
ceartă. 

Ascult cu interes de poveste americană, şi Emilia e foarte sigură că 
mă interesează în ipoteza de femeie iubită... Se încălzeşte puţin, 
descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alții 
decît săruturile de bumbac pe umeri. 


58 


Patul lui Procust 


- Şi te iubeşte cu adevărat? 

- Parcă e singurul... Pe mine m-a iubit foarte mulți. 

Spune asta fără nici.o emfază. Şi cred că e sinceră, din cauza greşelii 
de gramatică... Observă cineva că evreii au accent numai cînd se 
înfurie... Emilia, "care de obicei vorbeşte corect, greşeşte, se vede, cînd e 
mai cu plenitudine ea însăşi. 

- ŞI cum te-au iubit? 

Nu înţelege şi mă priveşte mirată, fără să încrunte sprîncenele 
desenate, cu ochii mari, verzi... Dar e bucuroasă că mă interesează ceva. 

- Aşa cum se iubeşte, cum să mă iubească?... 

încearcă acum, cînd vede că a găsit ceva care să mă intereseze, să mă 
sărute din nou... Sunt mai răbdător, căci vreau să ştiu cu adevărat cum 
poate fi iubită Emilia... Îi mîngii culcuşul frămîntat ca o gutuie, de carne, 
pe care-l face genunchiul mare al piciorului ei stîng îndoit sub ea. 

Are ca o lucire bucuroasă de explorator... A găsit ce poate trezi în 
mine dorința. Căci e ceva care depăşeşte bunăvoința mea. Oricît de mult 
aş fi ațîtat şi tulburat cînd viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, 
dezmeticit, simt că n-aş putea-o avea. Fără îndoială că ea speră însă că 
un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou... Cu 
destul dispreţ, de altfel, căci socot că Emilia nu preţuieşte pe nimeni, 
însă, cînd are: nevoie, se pretează la ce e necesar,-îmi spune că logodnicul 
ei „nici n-a atins-o”, fără să-şi dea seama că expresia asta circulă 
înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înţelesul nefigurat: că o adoră ca 
pe o icoană. Asta mă uimeşte şi mai mult... 

- I-am spus într-o seară cînd mă conducea acasă... de la cinematograf, 
lămurit: „Mai întîi pe la biserică... O sărutare, două, acolo, treacă 
meargă...” 

Parcă aş descoperi o lume nouă... Această delimitare... această 
măsurare în pasiune... mă uimeşte... Cum o acceptă el? Ce crede? O 
socoate pe Emilia fată?... Mi-e cu neputinţă să cred... Toată sensibilitatea 
mea se cabrează. 

Pînă la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut... 
Trebuie s-o întreb... 

- Ascultă, Emilia, el crede, şi aici şovăi în glas puţin, că eşti fată? 

- Treaba lui... Puțin îmi pasă... I-a lăsat Valeria să înțeleagă că 
directorul teatrului m-a necinstit... Dacă-i place... Dacă nu... 


59 


Camil Petrescu 


Ea păstrează gravă, academică, un desăvirşit echilibru şi nu-l ţine, 
inutil, la curent cu întîmplările ei sentimentale. 

- Nu e bine să spui tot bărbaților... Treaba lor dacă află... Eu 
tăgăduiesc totdeauna... Nu mă costă nimic... Dacă se supără, pleacă... şi 
cu o metodică filozofie: Ce vrei să le fac?... 

Încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri... Femeia 
aceasta care minte pe toți bărbaţii... e sinceră cu mine, vreau să zic 
indiscretă, palavrageşte numai din cauză că nepăsarea mea a scos-o din 
făgaşul ei... Altfel, disprețul ei pentru ceilalți oameni trebuie să fie 
nemărginit, căci e aşa de convenabil voinică şi grea, că pare nutrită cu 
dispreţ pentru lume... Pe mescioara-toaletă din fața oglinzii mari (tot 
gălbuie, garnitură cu patul), alături de periuţa de rimei, de pensă, de 
maşina de ras, de cutioara cu roş de obraz, o sticlă de „Origan Coty”, şi 
apa de colonia, toate aliniate, e şi purgativul „Grain de Vals” ţinut acolo, 
căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de disprețuit la ea... De altfel, e 
convinsă că numai „intrigile” o împiedică să fie cea mai mare artistă a 
Romîniei. 

E adevărat că instinctul ei nu se înşală... E în mine un început de 
dorință, o vagă sensibilizare. 

Din cauza căldurii suntem năduşiți amîndoi... Cînd a vrut să mă 
îmbrăţişeze, grea şi udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi 
juleşte pielea... Asta m-a potolit iară... căci senzațiile nu erau de acelaşi 
fel. Dar acum ştie care e coarda sensibilă. 

- E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul... 

Am zîmbit mirat şi ea a crezut că zîmbesc numai neîncrezător... Pe 
urmă s-a ridicat în genunchii plini şi cărnoşi cînd erau îndoiți şi care, 
împreună cu pîntecele plat, elastic, cu încă un pîntec turtit de grăsime 
tînără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de 
sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stînd pe brînci, fără să se dea jos 
din pat, s-a întins cît: mai mult şi a tras sertarul de sus al. toaletei, 
arătîndu-şi şoldurile pline şi sănătoase, pe care nu le mai ajungea cămă- 
şuta moale, care spînzura de ele, la întîmplare. Cutia pe care a scos-o era 
plină de scrisori şi amintiri de tot soiul... tăieturi din ziare şi alte 
mărunțişuri. 

- Valeria are grijă să le strîngă toate... Spune că trebuie păstrate... 

Emilia are insensibilitatea leneşă, puţin lălîie, pe cînd Valeria e foarte 
pedantă şi atentă la anumite, dar numai la anumite detalii. 


60 


Patul lui Procust 


Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele 
cu litere şi hîrtia cunoscută a marilor cotidiane... altele cu hîrtie mai 
scorţoasă şi litere mai mari... foile mici, probabil necunoscute... În cele 
mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roşu, într-o listă de alte 
nume, din interpretarea pomenită în treacăt... În celelalte, care păreau în 
întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea 
iertărei” a zguduit sala şi a emoţionat-o, impresionînd-o profund. 

„E una din nădejdile teatrului romînesc prin vocea ei clară şi 
puternică, prin gesturile ei elegante...” 

Îmi amintesc că am fost şi eu la teatru o dată, cînd Emilia dubla un rol 
într-o piesă originală, căci interpreta se îmbolnăvise... Ea voia să dea 
„celor de la Naţional” pesemne „0 lecţie de ce înseamnă teatru 
adevărat”... Articula fiecare silabă, făcînd-o să vibreze ca un bob de fier 
într-o nucă de tablă... Tinea umerii drept... şi nu ridica braţul decît pînă 
la înălțimea lor... Se mişca foarte încet şi majestos... Rolul era însă al 
unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta 
sfioasă de lucru... Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un 
cuvînt, şi aproape nimic din tot actul acela... căci nimeni nu înţelegea de 
ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atît de 
bățoasă şi arțăgoasă... şi cu o durere atît de cruntă. 

Mai era un program. de la spectacolele Emma Gramatica şi, în regulă, 
diploma de absolvire a Conservatorului, împreună cu certificatul claselor 
primare... o pipă... Într-un loc erau cărți de vizită, trimise probabil cu 
flori... 

După ce m-a lăsat cîtva timp să admir cutia... Emilia a scos ea singură 
un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză... 
Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conţinut, 
cum se pune la pachetele de pesmeţi-pe deasupra imprimatul reclamă... 

- Sunt tot de la logodnicul tău? (Şi de-abia mă reţineam să nu pun 
logodnicul între ghilimele.) 

- Dar nu e logodnicul meu... 

Am privit mai cu luare-aminte şi am îngheţat, căci deşi semăna în 
mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum 
cunoscut... Dar cum nu- mi venea a crede, întrebai cu jumătate de glas: 

- Cine e? 


7 Melodramă de M.Landray, 
61 


Camil Petrescu 


Şi-a aşezat puţin o perină sub ea... Întoarsă spre mine, cu mijlocul 
sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul 
coatelor, căci şiretul cămăşuţei îi lunecase de pe umăr pînă Jos, pe braţ. 

- Un tip pe care nu-l cunoşti... Era puţin cam haloimăs, dar era 
simpatic. Surîde strîmt. 

- Ce e haloimăs? 

- Nu ştii... serios? 

- Spune-mi! 

- Nu ştiu cum să-ți spun... Dar se zice de cineva care e aşa... Şi 
eîndindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ți spun? Şi hotărît: Haloimăs!... aşa, 
cu figuri. 

- Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat,-cu nădejdea contractată 
că totuşi mă înşel. Ridicînd sprîncenele subțiate, prea puţin arcuite, pe 
orbita desăvîrşit geometrică: 

- E unul Ladima... a murit. 

Priveam fotografia cu uimirea şi groaza cu care se examinează foaia 
venită de la un examen — pozitiv - al sîngelui. 

- Semăna cu logodnicul meu, dar era blond şi foarte înalt... Pe urmă 
nu avea mustăţile aşa în sus decît rareori... Săracul, era mereu necăjit, şi 
atunci mustaţa îi cădea pe gură... Nu cred că l-ai văzut vreodată... 

Cînd s-a întors, şiretul cămăşii, întins de braţ, s-a rupt, şi cămaşa i-a 
căzut toată într-o parte pe coapse, de a rămas goală. 

Are pîntecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a 
lui Rubens, şi care numai cînd e culcată se lărgeşte puţin. 

Ladima să o fi iubit pe femeia cu respiraţia groasă de lîngă mine, de 
care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, 
aşa cum îl întîlnisem la Movilă... Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbite 
mari, adîncite... cu o mustață de sergent-major şi cărare de frizer, cu 
haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă, şi cu gulerul totdeauna prea 
larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu 
butoni roz de cămaşă, pe cînd ceilalți butoni erau mici beţigaşe, desigur 
de aur - cine ştie ce amintire... Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost 
atît de demodat... Nu cred ca avea mai mult de 35 - 40 de ani... dar la 
vîrsta asta cîțiva negustori mari ştiu să fie aproape la modă, cu faţa 
complet rasă, cu cămaşă de mătase, cu manşetele moi strînse pe 
încheietură, cu cravate tinereşti, strict înnodate, sus sub guşă, iar părul 


62 


Patul lui Procust 


pieptănat lipit pe spate şi totdeauna tuns cu grijă, ca să le dea un aer 
sprinten. 

Acum îl vedeam în fotografia veche, deşi murise numai acum trei 
luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sîrmă galbenă. Dar 
tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat 
misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lîngă mine e a fi îngropat 
sufleteşte. Poate că Emilia exagerează, cine ştie. Ea desface funda roză 
cu oarecare grijă. 

- Valeriei nu-i place neregula... Le-a aranjat cu grijă, în ordine, după 
date... Spune că o femeie trebuie să păstreze totul... 

E cu adevărat scrisul ştiut... Mare, aplecat spre dreapta, cu literele 
subţiate puţin ca să încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii 
trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de 
parcă fiecare rînd ar sfîrşi într-o parafă. Îmi dă o impresie de halucinant 
acest scris subţire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare şi în 
acelaşi timp cu literele foarte înghesuite... E, cel mai adesea, un scris cu 
cerneală violetă. 

Mă uit peste tot teancul mare, gînditor. Emilia vrea acum să le dea la 
o parte. 

- Pierdem timpul... Lasă-le... 

A întins mîna şi, cînd s-a aplecat, sînul mic atîrnă sub braţ ca o gutuie 
molatecă. 

Îmi aprind, pe gînduri, căutînd să nu răsară deasupra cît sunt de 
abătut, o țigară, şi zîmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare 
interes. Întreb nemişcat, ironic, punînd între ghilimele: 

- Sunt „pasionante”? 

- Te cred, numai citeşte una dintre ele. Da spuneai că eşti grăbit? Sunt 
gol, lungit pe spate. Ea e lîngă mine, aproape de tot, întreagă, 

mai sus, ca să-şi poată petrece mîna în jurul gîtului meu... Sînii i se 
apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult... Banul cel mare, 
cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfîrcului drept, e pe din două tăiat de 
marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. 
E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai cînd priveşti 
atent, irizată mai în alb încă decît restul pielii. Scot teancul de scrisori 
surîzînd. 

Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărți de joc, jucînd 
teatru. 


63 


Camil Petrescu 


- Multe sunt, dragă... n-ai pierdut din ele? Emilia e flatată. 

- Era cam aiurea, scria mereu... 

Am desfăcut panglica, gînditor, cu teama că voi face o greşeală, dar 
cu dorința abia stăpînită de a citi. 

- Dă-mi să-ți dau eu dacă vrei să citeşti una... de pe la mijloc. Tresar 
în mine şi îi fac semn gînditor: 

- Lasă, că citesc vreo două... de la început. 

Una... două?... Le voi citi absolut pe toate, cu pasiunea cu care 
surprinzi prin fereastra de vizavi o discuţie mută, fireşte, între vecina 
aproape goală şi amantul ei. Nu vrei să pierzi nimic. Dar acum, cînd o 
lume nebănuită mi se va dezvălui?... 


Domnişoară, 


Ştiam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii... M-aţi căutat- 
ieri si alaltăieri la redacţie... Înşelat acum o săptămînă de soarele prea 
timpuriu al acestui început de martie, ieşisem din casă fără palton (nu 
pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpada moale 
de alaltăieri şi am răcit, a trebuit să stau în casă... Am fost destul de 
pedepsit, pentru că nu v-am putut admira la noi în redacție... şi nu m-am 
putut ameți de parfumul... 


Fumează, dintr-un portţigaret lung de două palme de baga, roşiatic, şi 
mă lămureşte grav: 
- Era un „Coty”... Il primisem cadou de la Zăgănescu. 


„„„atit de rar al miinilor d-voastră... Tot zimbetul de azi nu mă poate 
consola de surisul dumneavoastră pierdut... 

Îmi scrieți că v-arfi-de folos, la clasă, piesa între amor şi prietenie... 
Că ați vrea să dați producția cu ea... Nu-mi spuneți însă autorul... Si, 
cum probabil e tradusă... titlul exact în franţuzeşte... 

Dacă s-apublicat... eposibil s-o găsim sau la Fundaţie, deşi acum, cu 
greva studenţilor, mi-e teamă că Fundaţia e închisă, sau la Academie... 
Miine voi fi pe la 10 la redacţie... Nu îndrăznesc să vă deranjez acasă. 
Dacă veţi trece pe la ora 1] să mă luaţi... am putea lua aperitivul 
împreună la vreuna din bodegi. 


64 


Patul lui Procust 


Să sper? Cu respectuoase sărutări de miini, 
G. D. Ladima 


- Cînd era asta? 

A întors spre mine ochii mari, verzoşi, care nu spun, din pricina gurii 
de manechin, nimic. 

- Acum doi ani, cînd am dat producţia. 

Aşez scrisoarea pe noptieră şi parcă-mi rămîne pe degete o pulbere ca 
de la un cadavru de fluture. Sunt nerăbdător să iau alta, căci vreau să ştiu 
ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai 
fac gesturi gratuite. Apoi: 


Domnişoară, 


A plouat întreaga săptămină şi n-am ieşit din casă... Cînd plouă zile 
întregi, e ceva întunecat şi humos în mine, de parcă îmi umblă rime pe 
tot corpul... Fireşte că v-am tradus actul pe care mi l-aţi cerut... Emile 
Fabre nu e un autor care să-mi placă, dar gindul că textul acesta va fi 
interpretat.de d-voastră a mai luminat pentru mine pustiul ceasurilor de 
ploaie. (Din păcate stau cu camera şi prea Sus, sub streaşină, de văd 
cum se scurge apa.) La redacţie n-am fost decit-o jumătate de oră pe zi 
să-mi scriu articolul, deşi mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele 
pline de noroi, ca în bandage ude. 

V-am văzut ieri trecînd cu o maşină mare, albastră, pe Calea 
Victoriei. Aţi ocolit-o pe strada Regală... Era o maşină de casă, 
albastră, şi v-am făcut semne disperate ca să vă atrag luarea-aminte, 
dar nu m-afi văzut. 


Cu oarecare dispreţ domestic: 
- [l văzusem, dar am întors capul, că eram grăbită... Era maşina lui 
Berdiceanu, trimisese să mă ia, şi el mă aştepta. 


„..Mi-a părut grozav de rău că nu m-aţi văzut. Era o bucurie care a 
trecut pe lingă mine, cît să întind mîna, dar fără s-o pot opri în loc. 

Miine viu să vă aduc piesa... În Calea Plevnei, nu? Sunt atit de curios 
să vă văd locuința... Am emoție... Vreau să mergem pe urmă la 


65 


Camil Petrescu 


cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriță tînără în Gosta 
Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. Am oprit biletele. 
G. D. Ladima 


Întore capul spre ea, care e rezemată în cot, într-o rînă, aproape cu 
faţa-n jos. Acum burta cea mică i se lasă uşor spre cearşeaf. Nu trage din 
țigare. Pun şi foaia asta pe noptieră... frunzăresc scrisorile din cutia pitită 
între trupurile noastre, aşa, de formă, căci le iau tot la rînd. 

E un bilet scurt, cu creionul. 


Mi-a părut rău că nu v-am găsit acasă. Mi-a spus doamna Valeria, 
sora d-voastră, că aţi fost chemată. de profesor acasă, în vederea 
producţiei... Am făcut însă o cunoştinţă prețioasă, în persoana doamnei 
Valeria, care e o admirabilă gazdă şi o încîntătoare moldoveancă. Am 
gustat cel mai bun şerbet din viaţa mea... Am ris... am glumit... Ce bine 
ar fi fost să fiți şi d-voastră... 


„Şerbet făcut de Valeria...” gîndesc eu. 
Scrisoarea care vine pe hîrtie gălbuie are rîndurile mai neregulate, pe 
patru pagini. 


Scumpă domnişoară şi prietenă, 


Cit de greşită eşti... Dar n-am fost deloc supărat... Sau în Sfirşit... 
dacă vrei... am fost puţin îndurerat... A fost atit de minunată masa 
noastră în doi la grădina aceea de pe Ştefan cel Mare, pe care numai 
gustul dumitale ales a putut-o descoperi... Toată seara am avut impresia 
că sunt amețit de atita frumos. După filmul cu Jannings, care mie mi-a 
plăcut foarte mult, şi el şi Lya de Putti... boschetele acelea de trandafiri 
mici sunt o invenţie de-poet. Să trăiască. Ura... Năşicu... De vreme ce aşa 
îl cheamă... 


- Mergeam cîteodată acolo, cu un avocat... E foarte frumoasă... E aşa 
cu boschete şi cu lăutari... Nu e lume multă niciodată. 


66 


Patul lui Procust 


...Nu mai văd de aseară, în toată. viaţa mea, decit seara asta de mai, 
cu boschet-de trandafiri de primăvară, cu pui n cu brînză nouă, cu 
vin şi lăutari. 

Poate că ar fi “for mai bine să răminem acolo... Cu toate că 
plimbarea la Sosea, singuri, pe sub teii înfloriți, a fost încă una din 
puținele bucurii ale vieţii mele îngrozitoare... De altfel, totul a pornit de 
la mine... 

Eu am avut ideea nefericită să propun să luăm înghețată la „Flora”. 
Acesta mi-a fost totdeauna norocul. Excesul de fericire mă face nerod... 


Ridică de umerii arcuiţi în jos, care după ceafă sunt legaţi ocolit, în, 
grumazul lucios. 
- Recunoştea singur că spunea prostii ne ară es 


D-ta ai refuzat, recunosc... şi politețea d-tale m-a impresionat si m-a 
îndirjit... Dar, de ce naş spune? Mi s-a părut penibil caprin lumea aceea 
de snobi ai cunoştinţe de care te fereşti... Un copil ca d-ta... In localul 
acela! 


Ciudat era că totuşi el stăruise să meargă acolo... crezînd probabil că 
o înfiază... Bietul Ladima. 


Am văzut că asta te-a indispus... Dar n-am fost supărat... Sau, 
Doamne, poate că mai bine a fost aşa... Preţul împăcării a fost un dar 
dumnezeiesc care răscumpără totul, chiar şi necazurile unui biet scrib 
urgisit. 

Devotatul 
G.D.L. 


- L-am sărutat, ce era să fac, nu-i aşa? Cînd veneam pe jos, pe alee, la 
întoarcere... Mi s-a părut că e supărat din cauza tipilor de la masă... Căci 
nici nu-i cunoşteam măcar... Dar mi s-a părut unul foarte bine şi mă 
uitam la el... Ladima era cam ametit, însă a simțit ceva... A cerut să 
plătească şi am plecat repede. 

Totuşi parcă Emilia exagerează... Chiar aşa de pasionat, nu... 
Scrisorile sunt, aşa, cu întorsături de scriitor... Are un aer degajat de om 
care nu prea pune la inimă. M-aş fi mirat. Sunt probabil scrisori 


67 


Camil Petrescu 


obicinuite pe care ea şi Valeria, din politică, le-au transformat în amor 
mare... Pe o hîrtie de un mov aproape alb, tot cu cerneală violetă: 


Prietenă scumpă, 


Te-am aşteptat să vii pînă la 1 1/2. Înţeleg cît de preocupată eşti şi 
cit de agitată din cauza producției... Doamna Valeria spunea că de două 
zile nu mai măninci de îngrijorare... Ne-am închipuit că din cauza ploii 
ăşteia, care n-a încetat o clipă de azi-dimineaţă, n-ai mai venit... Noi 
numai despre producție am vorbit. Dacă ţi-aş spune că numai cînd am 
dat bacalaureatul am mai fost atit de emoționat, n-ai crede... Sîmbătă la 
ora 6 V se joacă nu numai cariera d-tale, ci şi norocul meu... Am dat 
ieri în gazetă o notă despre d-ta... M-a tulburat dragostea cu care a 
tăiat-o d-na Valeria ca s-o păstreze. Sunt atit de fericit să-ți văd numele 
tipărit... Tot atit, crede-mă, ca atunci cînd mi-a apărut întiia poezie 
semnată... Aş vrea să fac totul pentru d-ta. Am o încredere nemărginită 
în talentul d-tale şi o teamă vagă că nu vei fi înţeleasă... E aşa de greu 
să faci artă adevărată la noi în ţară... Stai miine liniştită în casă pină 
după-amiază... Voi veni şi eu, dar te vom lăsa să te odihneşti singură în 
dormitor... Voi juca tabinet cu d-na Valeria... Si vom străjui lingă d-ta... 
Aş vrea să fii aclamată; să fii acoperită de flori..: 

G.D.L. 


P.S. Domnul acela mărunt şi bătriior cu care ţi-am făcut cunoştinţă 
ieri la Salonul Oficial... 


- Începuse să mă poarte pe la expoziţii... Spunea că „e neapărată 
nevoie pentru un artist”. 

Şi Emilia are pentru pictură, ea care seamănă cu modelele voinice ale 
moderniştilor fără să ştie, disprețul unui bucătar pentru prăjituri. Cred 
chiar că am venit la ea şi mai viu, nu ştiu cum, şi dintr-un soi de 
curiozitate provocată de faptul excitant că seamănă cu nudurile pline, 
făloase, ale unor pictori pe care un coleg de la Quai d'Orsay mi le arăta 
la expoziţiile de scandal ale pictorilor noi. Mă gîndesc la Picasso, mai 
ales la Favorv. 


68 


Patul lui Procust 


..m-a întilnit ieri la cafenea şi mi-a spus surizind cu prietenie 
afectuoasă: Foarte drăguță prietena d-tale... Mi-au dat lacrimile de 
bucurie, Emy. (Uite, e stupid să spun, dar sunt fericit, Emy). Prietena 
mea... Prietena mea... L-am rugat să dea o notă şi la ei în gazetă... Mi-a 
spus s-o scriu singur că o dă el... Închipuie-ţi cu ce grabă am scris-o. 

Diseară (ah, dacă ai şti cum aştept să se facă 9 seara, ca să viu la d- 
tal). 

G.D.L. 


Emilia mă lămureşte cu oarecare pedanterie, căci a observat că o 
ascult cu interes. 

- Începusem pe vremea aceea cu „unchiul”. Nu venea decît între 5 şi 
7, aşa că aveam serile libere şi stăteam cu Ladima, care venea în fiecare 
seară după masă... Lua de multe ori bilete de cinematograf de la gazetă. 
Sau ieşeam să ne plimbăm în trei cu Valeria pe bulevard prin dreptul 
Pompierilor. Asta îi făcea mare plăcere... 


Vineri, ora 6 


Azi... (mai sunt din „azi şase ore grele, ăsta seară...) Pe urmă, de la 

2 la 8, alte şase mai uşoare (căci vor fi de somn, dacă voi putea dormi) 
şi pe urmă toată ziua de miine, paralizată de emoție... 

Pe diseară... G.D.L 


P.S.- Cu I.N. am vorbit ieri la „Capşa... A suris cu mutra lui de 
tătar cumsecade şi mia promis că va fi foarte atent... Ce admirabil 
prieten este acest N. Pe Ştefănescu nu-l cunosc... dar va vorbi cu el un 
coleg de redacţie... Îmi spui că ești. îngrijorată de cronica Scenei? Voi 
căuta chiar miine să reiau cunoştinţa cu criticul ei. De altfel, voi vorbi 
şi cu directorul ei, care mi-a cerut colaborarea... Am făcut toate acestea 
pentru că mi le-ai cerut tu... Dar crede mai bine în steaua şi talentul 


tău... 
G. 


Întind mîna obosit, îmi trag piciorul de sub genunchiul greu al Emilici 
aşezat pe coapsa mea şi spun aşa, în glumă: 


69 


Camil Petrescu 


- Dar ăsta a luat-o în tragic ! căci într-adevăr Ladima se 
autosugestionează într-un mod întristător. 

Ea are aerul să-mi spună: - Nu-ţi spuneam?! 

- Stai să-ţi arăt eu una... şi încearcă să caute în cutie. Tot indiferent, 
întinzîndu-mă. 

- Lasă că o citesc... că am timp... tot e cald afară... E plăcut aci la 
tine... Îmi place şifonierul mult, de unde ai luat mobile? E mulțumită de 
asta şi mă lămureşte cu importanță. 

Din scrisori lipseşte ceva... Nu a clar... I-a fost sau nu amantă? Îmi 
vine s-o întreb, dar ştiu că întrebările acestea n-au sens,. pentru că 
adevărul nu se spune, iar dacă provoci o minciună, se falsifică una dintr- 
alta, tot ce urmează, ca un calcul în care s-a greşit la început o cifră. 
Poate să aflu mai jos, poate să surprind lenea Emiliei cu vreo mărturisire. 


Dragă, scumpă Emilia, 


Bine că s-a terminat... Eram intoxicat... 'eram paralizat ieri în 
întunericul sălii... Cind a bătut gongul pentru Casa de lut, cînd s-a făcut 
întuneric în sală de a rămas numai cortina tivită pe jos cu lumină... să 
nu ia foc teatrul... Nu ştiu de ce ai întirziat intrarea în scenă... În clipa 
aceea mi s-a dilatat tot-sufletul de emoție... 

Toţi recunosc că ai fost admirabilă... Pe mine m-ai emoţionat pînă la 
lacrimi... Păcat că n-ai avut parteneri demni de tine... Tinărul acela... 
Demetriu... cum D-zeu îl cheamă ?... parcă are bragă în vine... Ai fost tot 
atit de aplaudată ca şi băiețaşul acela Rosen, care a jucat pe 
Smerdiacoff din Fraţii Karamazov. 

E aşa de frumos azi, s-a înseninat după atitea zile de ploaie, că te 
implor să mergem diseară la o grădină să mîncăm... Am impresia că 
toată lumea te va privi, biruitoare. Şi dacă vrei şi eu... Să săruţi seara, 
pe aleea întunecată a unui parc, o:gură care a înfiorat o.sală de 
spectatori... 

Abia aştept cronicile, care însă nu vor apărea decit miine, luni, 
fiindcă se publică numai a treia zi... Azi a apărut numai a noastră, căci 
m-am dus în cursul nopții la tipografie şi am scos un articol economic, 
ca să-i dau drumul... 


Trec azi pe la voi. 
G.D.L. 


70 


Patul lui Procust 


Trecerea asta de la dumneavoastră, dumneata, la tu, înseamnă că au 
devenit amanți? Emilia se dă atît de uşor, că mi se pare ciudat atîta 
literatură, ca să stea cineva cu ea în pat. 

E aproape insuportabil ca un om atît de serios, un profesor ca 
înfăţişare, care făcea oricui, chiar aşa demodat, o impresie de reală 
distincţie, cu care nu se putea glumi niciodată, să se ducă la tipografie, 
ca un funcționar mărunt amorezat, numai ca să facă un serviciu unei 
eleve de Conservator. ` 

De-abia mă rețin să întreb pe Emilia dacă i s-a dat... 

Ştiu că e de prisos. 


Scumpă, neasemănată prietenă, 


E o copilărie... să plingi pentru asta... Căci aproape era să plingi... 
Dacă iți spun că aici o cronică n-are cea mai mică importanţă... 
Ascultă-mă, e o copilărie... De altfel, nici eu nu pricep nimic... Toţi mi- 
au promis... În sfirşit, n-are nici o importanță. Totul e însă 
angajamentul. Am aproape certitudinea că vei fi angajată... Directorul 
s-a uitat în program, cînd ai terminat tirada... Sunt sigur că a vrut să-ţi 
reție numele... Dacă te-aş fi găsit acasă. Mi-e dor... trebuie neapărat să 
te văd... Azi... pînă miine e o imensitate. 

Dezolat, 
G.D.L. 


Omul acesta aşa de grav, pedant de binecrescut şi atît de lipsit de 
orice familiaritate, că se ridica în picioare la masă, de teamă ca 
musafirul, venit să-i vorbească, să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie 
atît de copilăros? Parcă nu mai e el. 

Iau din teancul dintre noi doi. 


Scumpa mea, 


Cum s-au schimbat toate... Trebuie să te văd... Îmi lipseşti ca lumina 
unui neurastenic... De o săptămînă nu putem sta ca lumea de vorbă... În 
fiecare zi te-am aşteptat... Noroc că sora ta e atit de bună... Îi sunt 
nesfirşit recunoscător... Lămureşte-mă ce e cu plecarea asta la Birlad... 
Simt că înnebunesc... Nu, nu... Vom face tot posibilul să mergem la 


71 


Camil Petrescu 


Tekirghiol... Eu am nevoie de băi. calde pentru reumatismele mele... 
Sper că voi aranja ceva. Si în sat e bine... Am auzit că la Movila sunt 
curenți... Pe urmă poţi merge cu bacul de la sat la mare oricind vrei... 
Giîndul despărțirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gîndi 
un cerc pătrat... Vom avea atitea de lămurit... Nu ca femeie, nu de 
corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară... 
Trebuie să fim împreună... E foarte frumos acolo... Un prieten care a 
fost la sat mi-a spus că vine acolo foarte multă lume bună... Trebuie să 
vii, Emy. De la 1 la 30 iulie... e cel mai frumos sezon. 

Ieri m-am întilnit cu amicul, ştii care, cel cu cronica din Dimineaţa si 
aştepta să-l salut... M-am făcut că nu-l văd... La gazetă am o mulțime de 
plictiseli... Aş vrea să plec... Totul mă dezgustă... Aş vrea să fim amindoi 
într-un oraş străin, mare, curat... leri, cînd am fost la voi, te căuta şi 
Cina... Nu ştiu ce vrea să-ţi spună. E foarte drăguță şi cred că te iubeşte 
mult. Ea ţi-a aruncat flori pe scenă... E drept că şi tu i-ai zvirlit un braţ 
de garoafe... Prietenia asta mă înduioşează... E aşa de rar lucru... 

Scrie-mi două rînduri, 
G.D.L. 


Trebuie s-o iau prin surprindere pe Emilia, mai ales că mi se pare că 
afirmaţia din scrisoare mă ajută. Spun deci o enormitate: 

- În definitiv, tot i te-ai dat, de ce nu te-ai fi măritat cu el? 

îmi răspunde cu mimică, apăsînd în jos buza de sus, depărtînd-o de 
nas, ca un cioc de rată, a mirare şi dispreţ. 

- Aşa o dată... treacă-meargă... S-a înfruptat el... Pe urmă mă 
plictisea... Nu era om de înţeles, cum era să mi-l iau pe cap? 

Îngheţ de nedumerire. Parcă pipăi stofe proaste. „S-a înfruptat el o 
dată”. Mă uit lung la ea. Emilia are conştiinţa, deci, că reprezintă un 
ospăț de carne? Are conştiinţa valorii animalităţii ei... exploatează totul 
rece, cu rînduială şi socoteală; gîndeşte vulgar şi grijuliu despre:sexul ei, 
ca un ţăran despre marfă şi hambar. 

Chiar dacă n-a iubit-o, ceea ce e penibil e că un om ca Ladima poate 
să scrie unei astfel de femei, fără să gîndească nici o clipă că faptul 
acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite... Aci vii, dar după ce termini pui 
o monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu laşi nimic 
compromițător la faţa locului. 

- Nu mai citeşti? 


42 


Patul lui Procust 


- M-am plictisit, mint şi mă întind... Mai sunt ţigări? 

Fumez mult, îngîndurat. Se deşteaptă în mine, chemată de asta, cum 
se cheamă stafiile, viața mea proprie, pe care o comprim greu, îndurerat. 
Cînd Emilia încearcă să mă sărute pe gură, deşi nu i-am îngăduit asta 
niciodată, reiau lectura. 


Scumpo, 


Sunt mulțumit că te simţi atit de bine acolo, la Birlad... Trebuie să 
luăm bucuriile aşa cum sunt... Mi-e totuşi atit de greu să-mi închipui că 
te poți simţi bine într-un oraş în care nu sunt eu. Pentru că mi-e toți fără 
nici un Dumnezeu, cînd ştiu că nu eşti în acelaşi oraş cu mine... Nu 
ştiu... ai să zímbeşti poate... dar mi separe îngrozitoare fraza ta... „Aici 
petrecem admirabil... Ziua, într-o familie unde e mult tineret... Dansăm, 
jucăm tot felul de gajuri. Seara ne plimbăm prin grădina publică şi 
mergem des la cinematograf... ' Dar eu... eu, Emy... unde sunt în toate 
astea? 

Sunt obosit, sunt disperat... N-am putut să plec la întîi... am avut 
neplăceri la ziar... Nu s-aii plătit chenzinele, dar pînă acum eu nu eram 
lăsat printre întirziaţii care pot să aştepte pentru că eventuala lor 
plecare nu ar însemna o pagubă... Directorul, sau mai bine zis 
proprietarul politic al gazetei, s-a supărat zilele trecute de un articol al 
meu prin care ceream să se mute capitala în Ardeal... Însă articolul a 
avut ecou, şi un inginer mi- -a trimis o broşură a lui, prin care arată 
l trimit, articolul pe care l-au odus vreo două gazete, să-l afis 
Tin foarte mult la părerea ta... Arată-l şi Valeriei... Am fost încă de joi 
la adresa dată de tine, dar n-am găsit pe nimeni... Am fost hain nou 
după ce am primit cartea poştală... Pachetul era pe numele meu (?), mi 
l-a dat un fecior... L-am dus şi-am avut plictiseli la poştă... Mi-a spus că 
nu 2 bine împachetat, că trebuie desfăcut... 

În carton nu e admis împachetatul decit dacă e flexibil şi bine legat 
în sfori, ca într-o plasă... Că e preferabil în pînză... mi l-a făcut însă, 
pentru un bacşiş, fără să-l mai desfacă, un om de serviciu de acolo. Am 


rămas surprins de acest exces de precauţii. 
G.D.L. 


173 


Camil Petrescu 


- Zău, a fost o adevărată nebunie din partea mea... În pachet erau 
jartierele şi combinezonul. Îi venise la Zăgănescu dama de la cinema. N- 
am avut timp decît să pun ciorapii, pantofii şi rochia; combinezonul şi 
jartierele le-am lăsat acolo, în grabă, că nu le găseam... Dacă desfăcea ! 
Mai ales că era şi o scrisoare, şi ce scrisoare, a lui Zăgănescuf. Acum 
urmează patru pagini fără titlu. 


3° Pentru, cititori care au mai mult timp liber urmează aci în nota şi articolul lui 


Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcția. Are ceva de om înăcrit şi priveşte 
capitala de atunci, evident. Poate fi citit după lectura întregii cărți. 

„La suflet noi ne trebuie casă nouă... E neapărat nevoie să mutăm capitala... Trebuie 
să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă. Argumentele 
faptice sunt şi ele nenumărate. 

Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care 
descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi 
sucite. Vecinic reparaţii vor împiedica prin tranşee circulaţia. Împrejurimile sunt 
mocirle şi praf. Nu e loc de recreaţie şi înviorare. În afară de frumuseţea cerului, înalt, 
totul terfeleşte imaginația... Dîmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături... Din iunie pînă 
în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, 
iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munți şi 
dealuri. În treizeci de ani, circulaţia va deveni atît de complicată, încît străzile actuale 
vor mai putea sluji numai pietonilor.. Cincizeci de ani de aci încolo, cetîțenii vor fi robi 
exproprierilor comercializate şi scandaloase... Panamele acestor acestor îndelitniciri vor 
dezonora oraşul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei 
case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase şi pline de 
şobolani cît căţeii (i-am văzut de atîtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat 
întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii lei. 

Visez o capitală ca o inimă nouă... Pe undeva pe Olt în Ardeal, să zicem la o poştă 
de Braşov, la Feldioara... Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o staţie 
climaterică... Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile 
în grajduri cu rîndaşi bolnavi de riîie, ci laboratorii de faianţă şi nichel... Iar sălile de 
mîncare de mîncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestre spre canal... Se vor lăsa locuri 
pentru grădini, parcuri şi pieţe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre 
Braşov, cîmpii cu arene şi stadioane, un hipodrom al frumuseţii... Toată zona apropiată 
la 30-40 de kilometri, brîul verde şi cărunt sus, al Bucegilor... Se va lucra tot anul în 
cîntec şi bucurie în această cetate a sănătății... 

Şi poate că... nu poate... sigur... arhitecţii şi edilii de acolo vor găsi posibilitatea să 
facă bulevardele, străzile şi pieţile aşa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă şi ei 
momente cînd să uite de uriţenia vieții. (Aici, în Bucureşti, este prea mare deosebirea 
între plăcerea pe care ţi-o pot procura cei bogați şi înăbuşitoarea atmosferă în care 


trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.) 


74 


Patul lui Procust 


Aici e cald şi urit, Emy... Singura bucurie sunt scrisorile. tale. Sunt 
destrămat sufleteşte... Dement din caza lor... De cite ori vin spre casă 
am obsesia lor... Mă întreb: „Mi-o fi pus-o coana Marița pe masă? Sau 
poate o găsesc pe noptieră?” Săptămîna trecută a fost ceva 
nemaipomenit... Deschisesem uşa gifiind... Nu m-am uitat direct la 
masă, de frică să n-o văd goală... Am întors capul încet şi totuşi pe 
jurnalul care acoperea faţa de masă nimic... Mai aveam o şansă pe 
mescioara de la căpătii... Mi se stringea pieptul de parcă nu mai făcea 
parte din mine... Era un animal viu deosebit... Nimic... A fost pe urmă o 
stare de prostație. Totul era pustiu şi cu miros de leşie... Am încercat să 
o citesc şi tocmai cînd îmi trecuse durerea şi-mi erau gindurile într-o 
amorțeală împăcată, am văzut jos pe duşumea... la două palme de uşă, 
aşezat pieziş acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular, alb, atit de 
aşteptat... Am sărit nebun de bucurie... Întimplarea m-a amuzat enorm... 
Parcă era o glumă... Un joc de-a surpriza... Era aşa de plăcută această 
farsă de nesfirşită grație. Întimplarea n-o poate realiza singură... E o 
mină mai înaltă care angrenează toate... Știu, poştaşul negăsind pe 
nimeni, a virit scrisoarea pe sub uşă... Totuşi scrie-mi mai des... Scrie- 
mi mult, Emy... Scrie-mi ce-ţi trece prin cap... 


E trist fără tine, 
G.D.L. 


În zece ani, pînă în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcții moderne şi 
mari, numărul şi volumul caselor din Bucureşti... Să le construim aceste vile şi palate, 
de-a dreptul acolo, şi în zece ani vom avea un oraş de trei sute de mii de locuitori, 
asemănători oricărui oraş din Elveţia şi Germania, care ar îmbogăţi frumuseţea acestui 
mare regat... Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou ci şi alt fizic italienilor lui... 
Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreţia Romei vechi... Vrea o Italie şi italieni 
noi... Ce avem noi de păstrat din acest Bucureşti, cerut de turci la îndemîna lor? 
Mormintele noastre sunt la Argeş, la Tîrgovişte, la: Suceava... De ce să ne învinuiască 
mereu cei dezrobiţi că sunt robii balcanicilor de la Bucureşti? 

Şi din punct de vedere ostăşesc această mutare se impune... Acolo, la Feldioara, ar 
sta între capitală şi oricare eventual duşman, zidul înalt al munţilor... Administrativ? 
Nu mai încape îndoială că da... capitala s-ar găsi chiar în mijlocul țării... Tunelul 
început la vama Buzăului ar pune Brăila şi Galaţii mai aproape. decît sunt azi de 
capitală cu cîteva poşte. 

Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor.” 


75 


Camil Petrescu 


P.S. Am citit scrisoarea pe care i-ai trimis-o Ginei... Mi se pare atit 
de straniu că o întreb dacă se mai află în Bucureşti şi ce fac, dacă-i 
vede, atiția domni pe care nu i-am cunoscut... Cum să-ți explic? Am avut 
Impresia dureroasă pe care o ai cind cineva vorbeşte prin semne din 
spatele tău... 


Iar trebuie să mă întrerup. Mă trag gîndurile ca o apă. E ceva care 
răspunde din mine. Propria mea viaţă, şi toate întîmplările pe care le ştiu 
trecute se desfac din nou ca un strigoi care ar ridica o lespede pusă 
deasupra lui. O lacrimă adevărată provoacă totdeauna alta, în alţi ochi, 
pe deasupra rațiunii instinctele se cheamă şi înțeleg acum că şi amintirile 
altora şi ale tale îți răspund din inconştient, cum. îşi răspund paznicii sau 
cîinii din noapte. În camera asta ca o insulă în căldura zilei, gol, aş vrea 
să fumez mereu şi să gîndesc, cu o voluptate de neîntrerupt. În 1926... În 
1926... Dar, trebuie să citesc mai departe. 


Îți scriu, dragă, scumpă Emy, de la Tekirghiol... N-am putut pleca 
decit la 5 iulie... Aveam neapărat nevoie... Mi-au dat chenzinele 
amîndouă şi pe cea trecută... dar am plecat... Timp de trei zile mi-au 
amiînat un articol... am crezut că e o întîmplare... Am cerut lămuriri 
secretarului de redacție... care mi-a spus că are-ordinul direcţiei să nu-l 
puie deloc... Mi-am dat în aceeaşi clipă demisia de la gazetă... am pus o 
singură condiţie... Să mi se dea şi pe trecut tot ce am de luat... Am 
încasat deci trei chenzine... Una am dat-o la chirie... Cu alte două fac 
băi de putină la Tekirghiol... N-aş spune că spectacolul bolnavilor în 
putini sau pe lacul abia adînc la mal ca o mocirlă e încîntător. Tine de 
scalda bivolilor şi de baia morților. 

Este ciudat că m-am obişnuit şi cu mirosul de ou clocit, care creşte în 
timpul căldurii, scăzind spre seară, puţin... E un miros nefăţarnic, ca un 
miros de grajd... Perfect acceptabil în felul lui..: Infame sunt mirosurile 
de trezit, de canal acru, de closet, pe care le degajă străzile capitalei. 

Mi-am găsit aci prieteni: un profesor, invalid din război, care face 
băi calde, ca să-şi întindă piciorul, şi un inginer bătrin, care a căpătat 
reumatism pe şantier. Şi el, şi nevastă-sa fac băi calde... După ce facem 
cite două ore sudaţie, ne întîlnim la plimbare pe cheiul lacului, ca să zic 
aşa, care e promenada locală. Are galantare instalate în dughene, cu 
toate mărfurile sezonului, fotograf, frizer etc. Mincăm într-o bucătărie 


76 


Patul lui Procust 


baracă mare verde, asortată ca orice restaurant mare din Bucureşti. Un 
lăutar şi un țambalagiu ne cîntă şi la prînz, şi seara. 

Pe la 6, cei care n-au plecat la mare cu bacul, jucăm table în fața 
cafenelei puţin, sau şah... 

De ce nu eşti aicea, Emilia? Singura mingiiere a absenței tale e că 
lucrez puţin... Am scris o poezie la care aş vrea să mai cizelez încă. Ti-o 
trimit totuşi. Aş fi bucuros să ştiu părerea ta... Dacă ar fi aci, îţi jur că 
aş lucra de două ori mai mult”. Cu oboseala mistuitoare de a nu te ave 
aci, 


? O trecem jos, în notă pentru cititorii care vor s-o cunoască. 


PATUL LUI PROCUST 
Felie de noroi e ciclul meu, 

Spre capătul carent arătat cu greu, 
Fuiorul tors al cretei mi-e povară 

Şi de mă apăra, mă şi măsoară. 
Triunghiul Tău înscrie albatroşii, 
Şi doare mlaştina cu viermii roşii, 

Mirajul frumuseţii nevalente, 

Cînd ochiul meu spre cruguri, sus, atent e. 


Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, 
Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni. 
Eu, plin de bale şi vîscos, greu lupt. 
Alăturea, din soare să mă-nfrupt. 


Cu burtă flaşcă, la urechi rubin, 
Cu clopoței de slavă şi venin, 
Vecin cu mine se tîrăşte. Totuşi, 
Împărăţesc pe baltă albii lotuşi. 


Dar ochii mei în mine se întorc, 
Să mă cuprind, alt fir încep să torc. 
Mai mare sunt decît cei mari, şi mai 
Frumos decît un crin în miez de mai. 


Spre tine, Doamne, gîndul îmi înalt... 
Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ. 
Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele 


Doar cunoștința mişeliei mele... 
77 


Camil Petrescu 


Am rămas iar pe gînduri, cu ochii ficşi, cu braţul încordat, uitînd în 
mînă scrisoarea... Emilia îmi flutură mîna grăsuţă în faţa frunţii, ca să-mi 
readucă privirea acasă... În după-amiaza asta caldă se adună în mine 
durerea ca un cheag străin în inimă... Zîmbesc Emiliei ca să-mi dea voie 
să gîndesc... Am intrat acum în propria mea viaţă. 

- La ce te gîndeşti? 

Aprind o ţigară ca să pot spune cînd mă întreabă iarăşi: 

- La nimic; fumez. E plăcut la tine aici. 

Nu mint cînd spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masajele şi 
sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui şarpe mare, te 
apasă tristeţi la care n-ai renunţa. Nu mă mai oboseşte nici Emilia, care e 
încîntată cînd îi spun că-mi place la ea... 

- Vrei să mai luăm cîte o cafea cu apă rece? 

Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea părăsi în voia 
gîndurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua.. 

- Ai tu aici... maşină şi spirt? îmi spune firesc şi masiv: 

- Nu... o face Valeria... 

- Atunci trebuie să ne îmbrăcăm? 

- De ce? Nu e prea cald? E mai bine aşa... Mă duc eu să-i spun. 

Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată... dar cel 
puţin se convenea că- ignorează că suntem goi în dormitor... E un 
minimum pe care-l puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. 
Deci... Spun aşa, fără rost, nu ştiu de unde, rărit, ca un actor abătut: 
„Bietul Ladima”. 

Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste şoldurile doldora, care se prelungesc 
cu coapsele, voiniceşte, într-un spate rotund ca o piine dublă, care 
tremură în întregime, cînd calcă apăsat, pătrunzător, un chimono de satin 
lucios roşu, imprimat cu flori galbene; şi chiar înainte de a-şi petrece în 
față o pulpană peste alta, ca să-l înnoade în şold, a ieşit în sufragerie. 

În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic aşa, pe 
Ladima, într-o seară, către miezul nopţii, la hotelul „Popovici” de la 
Movilă... Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja 
îngustă şi sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, cînd dormitau 
lungite lînced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la 
fel, ca nişte oi într-un obor sau, dacă vreţi, unele ca nişte flăcăi la 
recrutare, altele ca nişte „girls” de operetă, deveneau seara „doamne”, 
îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie şi un nume de obicei foarte 


78 


Patul lui Procust 


cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toţi cei care 
alcătuiau bunăstarea şi mondenitatea bucureşteană... Ograda selectă, 
mărginită spre maidanul şoselei de un gard viu, cam sălbatecii, avea, la 
marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de-han de munte, alt 
gard de soci rari şi şezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stînga 
grădina oarecum țărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului. 

Un fel de umbrar-pavilion, şi, mai spre stînga încă, adăpostind într-un 
colţ jazul, slujea seara-pentru dans. Situat ceva mai sus decît mesele din 
grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rîndul său, 
transformat în restaurant... Ierarhia socială, după anarhia şi devălmăşia 
senzuală de pe nisip, se restabilea aci... 

Numele cu patină aristocratică, şi uneori princiară, se adunau la o 
parte. Domnii şi doamnele care după siestă jucaseră întreaga după- 
amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau 
masa începută devreme, se retrăgeau, unii în şezlonguri, alții plecau să 
facă plimbări cu maşina, iar cîteva cucoane apăreau la ferestrele deschise 
ale hanului-vilă, căci toţi erau pensionarii lui, cu camerele reţinute cu un 
an înainte, şi priveau ca la teatru. Consideram toţi cu aceeaşi curiozitate 
în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; 
să danseze sau să privească, şi ei, pe dansatori... Între nouă şi jumătate şi 
zece şi jumătate, toate celelalte restaurante se goleau, dar. grădina 
„Popovici” era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar cînd nu se 
mai putea nici aşa, cunoscuţii îşi cereau îngăduinţa să se aşeze de nevoie 
la mesele celor sosiți mai din vreme. Ba unii priveau şi de afară, peste 
gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la Constanţa, 
să ia masa aci şi uneori dansa principele Nicolae. 

Sîmbăta, ca şi duminica de altfel, se mai făcea o nouă schimbare... 
Toţi cei care aveau maşini plecau în: diverse excursii pentru o-zi, două şi 
apăreau democratic cei de la sat, încît o actriță - căci erau aci vreo cinci- 
şase - vorbea cu dispreţ de „publicul de -sîmbătă şi duminică”, 
asemănător, pare-se, celui de la teatru... Noi plecasem în sîmbăta asta, un 
grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu... rabla, cum era poreclită 
de băieţi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai 
lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la 
fotolii. Aveam în față, alături de mine, o fetiţă a unui petrolist american, 
foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai mult cointreau şi whisky 
într-o seară decît toți membrii unui echipaj la un loc. (Noi: am crezut 


79 


Camil Petrescu 


multă vreme că e o femeiuşcă neastîmpărată de 21- 22 de ani, înotătoare 
şi „nudistă” pasionată, căci atît ne spunea ea că are, dar tîrziu am aflat de 
la un servitor că nu a împlinit decît 15 ani). Tot în față, lîngă Mouthy, 
era actrița şatenă - grecoaica - pe care nu putea s-o sufere Emilia în 
ruptul capului... În spate erau înghesuiți trei inşi din cei cinci, care 
alcătuiau „banda noastră”, „băieţii teribili” ai Movilei... Un fel de 
gasconi, dansatorii cei mai buni, cu corpuri elastice de atleți uşori, 
băutori strajnici şi destul de scandalagii. (Dar văd că iau lucrurile în 
serios... Ştii că a început să-mi placă să scriu?... Voi fi păcătuind cumva 
împotriva gramaticii, probabil că folosesc mereu unele cuvinte, cum mi 
se spune că fac şi cana vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum să ştii 
totul. Povestind în scris, retrăieşti din nou aceleaşi întîmplări. bucurii, 
întocmai, dar parcă le simți altfel, apar acum luminate de alt înţeles, care 
le face şi mai vii, pentru că ştii şi ce sa întîmplat în urmă.) Plecaserăm pe 
la şase după-amiază, după ce făcusem de dimineaţă plajă, iar după-masă 
flirt, toți şase grămadă. Mouthy vrea să vadă cămile, pentru că auzise că 
într-un sat, în Jos, ţăranii ară în loc de cai şi vite cu cămile... Luasem şi 
două sticle de whisky, căci sifoane găseam pe drum la cîrciumi, cîteva 
pachete de. țigări „Caporal”, fiindcă. nu fumam toţi decît din astea, şi o 
pornisem razna, nebuneşte, dînd drumul eşapamentului de înfioram văile 
moi şi largi, şi mai ales, asta vrea Mouthy, stricam siesta burghezilor... 
N-am găsit satul cu cămile, de altminteri de la o vreme nici nu mai ştiam 
pe unde mergeam. Luam pînă la 100 pe oră, treceam vîjiind, urlînd, 
înjuraţi de cei cu căruţe care abia aveau timp să tragă în şanţ... Opream 
numai la umbrare de cîrciumi de ceream sifoane... Înghesuiala ne 
încălzea plăcut, căci eram toți în haine uşoare. As fi preferat să am lîngă 
mine pe actrița şatenă, care era foarte frumoasă, deşi nici Mouthy nu era 
mai urîtă, dar prea o cunoşteam bine, chiar dormisem de: cîteva ori 
împreună... Gîndesc că aş fi iubit-o poate dacă nu era atît de nebună, 
dacă n-ar fi plictisit-o, cred, să fie iubită, şi dacă nu ar fi fost în viața mea 
întîmplarea care a fost. Poate din politeţă faţă de Mouthy, poate din 
timiditate, poate fiindcă vrea să evite familiaritatea înghesuielii, căci ne 
cunoşteam abia de cîteva zile, Lena Coremati întîrziase să se suie în 
maşină, iar americana, pentru că ţinea să fie lîngă volan, se grăbise să se 
urce lîngă mine, făcînd loc, lîngă ea, pentru actriţă. 

Pe drum, mai ales după ce mai băuserăm puţin, Mouthy se deda unui 
fel de ațițare nebunesc. Avea un trup durduliu de mică bacantă, cu 


80 


Patul lui Procust 


picioarele puţin cam groscioare sus, căci glezna jos era foarte fină, dar 
tocmai din cauza asta parcă mai pline de poftă, cu talia lungă şi sînul 
mic... Şedea, sprijinită. de cotul meu. şi potrivită aşa, ca, de cîte ori 
întorceam volanul, să-i izbesc de sus în jos sînul, care elastic scăpa totuşi 
zvîcnind deasupra şi păstra un fel de mişcare vibratorie... Cînd întoarcem 
la loc volanul, izbeam iar sînul viu şi gol sub cămăşuţa şi rochiţa de 
pînză liliachie, acum de jos în sus, şi iar vibra... Corpul şi-l ţinea puţin 
arcuit şi îndepărtat cu socoteală pentru ca toată senzaţia să aibă un punct 
de centrare... Mergeam nebuneşte şi aşteptam cu un fel de panică 
prilejurile să întorc volanul... Cînd a simţit că mă tulbură nebuneasca ei 
ispravă, mi-a aruncat după gît braţul gol şi ars de soare, pînă devenise 
din înnegreală, auriu, de părea de bronz, ca o cariatidă de lampă aurie, 
aşa cum era toată din cap pînă în picioare. Încercam diferenţe de căldură, 
căci braţul ei îmi acoperea ceafa şi simţeam de unde, sfîrşind rochia, 
începe pielita fierbinte. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepidaţiile 
ritmice, nervoase, ale maşinii şi mai ales de fluidul acela care se strîngea 
în sînul stîng al femeii după ce parcurgea ca într-un circuit amîndouă 
corpurile... Deşi amețiți, băieții, alarmaţi, au început să protesteze... Didi 
Ghenovicescu, foarte îndrăzneţ la vorbă, dar uluitor de prudent la fapt, a 
început să strige în ton mîrîit şi să întindă de jacheţica de jerse pe care o 
luase cu ea şi o purta pe umăr, ţinînd-o cu un deget de agățătoare: 

- A nu se vorbi cu conducătorul... Strict interzis pipăitul în timpul 
mersului, în persoana şoferului... 

Pe urmă era un adevărat hai: 

- Mouthy, ai înnebunit?... Lasă băiatul în pace... 

Şi o trăgea de moțul băştii albe, care la trupul ei de bacantă mică îi 
dădea un cap de gheişă de 6 ani. L.C. era palidă şi suridea nervos, ca să 
arate că nu-i e teamă, dar buzele îi deveniseră subțiri... Părea un cățeluş 
sprinten, într-o rochie de olandă albă, tunsă absolut băieţeşte, cu ochii 
castanii, obrajii albi, tari. Avea jumătatea feţei îngustă, ieşită puţin în 
afară, o dată cu nasul acvilin, ca un botişor aristocratic. Era o frumuseţe 
proaspătă şi sfioasă, care contrasta cu tunsul ei de licean, mai ales cînd 
surîdea dulce şi făcea gropiţe în obrajii frumos arcuiţi, căci avea gura 
mare. Acum nu privea decît înainte. Aprinsă, învăpăiată, Mouthy se 
agăța mai puternic de gîtul meu... deşi Ghenovicescu căuta să-i 
desprindă braţul. 


81 


Camil Petrescu 


Din cînd în cînd şoseaua şerpuia ca să urce vreo coastă, dulce de 
altfel, dar - oricît, mai ales din cauza grămezilor de pietriş, menite 
reparatului, era cu adevărat pericol să ne răsturnăm sau să derapăm... La 
întoarcere, pe dreapta şi pe stînga mea, nu mai vedeam de la o vreme 
decît linii de întuneric. Deschisesem iar eşapamentul, pentru ca 
bubuiturile lui de mitralieră să ne facă drumul liber. Farurile foarte 
puternice, de maşină cu pretenţii, luminau trei sute de metri înaintea 
noastră... Dar dacă în'stînga şi în dreapta, dacă înaintea mea chiar, la 
zece metri, nu mai vedeam nimic, îndelungata obicinuinţă cu maşina 
ținea treze .reflexele şi deprinderile strict necesare... Putea Mouthy să se 
atîrne greuşoară de gîtul meu, să-şi apese sînii de mine, privirea îmi era 
fixată la două sute de.metri înainte... piciorul pe frînă, chiar dacă era 
strîns între genunchii rotunzi, plinuţi ai ei... Mîna urmărea strîns volanul, 
chiar dacă ea îl izbea din cînd în cînd. 

Eram parcă o rachetă lansată trepidînd în noapte. 

Ghenovicescu se trezise de groază... se ridicase spre spătarul 
fotoliului nostru şi căuta să ție pe Mouthy care întărîtată şi îndrăcită se 
întindea ca un şarpe încolăcitor să-mi ajungă la gură... 

Pietrele.de pe şosea trosneau în jerbe de sub roţi, de parcă ar fi fost 
simplu noroi. Mărginoiu, care era mult mai curajos decît Ghenovicescu, 
îl consola: 

- Lasă, dragă, că-ţi plăteşte petroliferul picioarele, dacă ţi le rupi, în 
dolari. Malatu, care moțăia în fundul maşinii, cu pardesiul pus şi gulerul 
ridicat pînă la 

urechi, Dumnezeu ştie de ce, a întărit părerea: 

- Dacă-ţi rupi picioarele, dai lovitura... te ia Mouthy de bărbat. 
Unsprezece milioane şi un fotoliu, cu motor, ca să te plimbi singur prin 
grădină. 

Dar Mouthy, cu capul rotund şi obrajii bucălaţi sub ochii oblici puţin, 
cu breton pînă la sprîncene, ceea ce o făcea să semene uimitor a păpuşă, 
a întors capul, placidă şi cu accent: 

- Dragă, din partea mea nu căuta să faci pe interesantul... că nu te iau, 
nici cu picioare, nici fără picioare... 

Ghenovicescu, exasperat şi înfuriat, căutînd să-şi păstreze rolul de 
conducător şi umorist, cu tot caraghioslicul fricii lui, schiță gestul s-o 
strîngă de gît: 


82 


Patul lui Procust 


- Lighioană erotică, şi întorcîndu-se revoltat: Jur că în viaţa mea nu 
mai merg cu proştii la drum... fi luase basca şi o trăgea de păr: De gâtul 
unuia inteligent nu te-ai agăța aşa. 

Ştiu că lumea şi prietenii chiar mă cred prost... Bineînţeles că nimeni 
nu mi-o spune în față... Singur Gnenovicescu, «are, pentru că e spiritual, 
îşi permite orice, mă apostrofează aşa, uneori, dar fireşte că nimeni nu-l 
ia în serios şi nu am de ce să mă supăr. 

Acum e furios: 

- Dacă n-ai fi atît de prost, aş suferi grozav cînd văd femeile murind 
după tine... Dar aşa nu contează... E ca şi cînd m-ar înşela nevastă-mea 
cu lacheul dansator. 

Iar Mouthy îmi şuiera cald, atingîndu-mi lobul urechii: 

- Săraca dama ta... Să poată sta aşa, ce fericită ar fi... 

M-am supărat şi i-am spus că e o glumă de prost gust să mi se 
vorbească de femeia aceea care mă plictiseşte îngrozitor. 

Ghenovicescu făcea de obicei pe socoteala acelei doamne, dimineaţa 
pe plajă, glume răutăcioase: 

- Mă, Fred, ca să scapi de asta, trebuia să-ți aduci aeroplanul. Nu-i 
chip să te slăbească aşa cu una, cu două... Uite-o că vine iar. 

Crispat însă, încearcă acum s-o reţie din cînd în cînd pe Mouthy, dar, 
prudent, îşi dă seama că orice mişcare a lui ar putea tulbura reflexele 
mele. 

Descreierata mi se atîrnase, de la un timp, de gît insinuantă, cu ceafa 
uşor sprijinită pe dosul miinii cu care țineam volanul şi, cu faţa în sus, 
îmi sorbea buzele... Trebuia să țiu gâtul înţepenit, ca să-i susțin greutatea 
şi ca să-mi păstrez privirea în conul de lumină la două sute de metri, pe 
şosea. 

- Ascultă, Fred, sar jos... să ştii, m-arunc Jos... 

În sfîrşit, Mouthy s-a potolit puţin... Ghenovicescu o supraveghea 
însă, iar cînd a văzut că are de gînd să reia; a apucat-o de gît, şi, 
paralizîndu-i astfel mişcările, a tras-o, cu genunchii ei goi şi rotunzi, cu 
şoldurile plinute, peste grămada din dos... Nu i-au mai dat drumul, deşi 
se zbătea, dar cred că ea exagera mişcările tocmai pentru că-i plăcea 
lupta asta. Eu am fost şi mai mulțumit, deoarece L.C. a venit aproape de 
mine... Vorbea foarte aşezat, fără gesturi, privea mereu înainte şi-mi 
arăta astfel profilul ei cu botişor aristocratic. Am domolit mersul şi am 
discutat tot timpul despre teatru. 


83 


Camil Petrescu 


Din cînd în cînd, întorcîndu-se, suridea pe gînduri: obrajii înalți se 
arcuiau frumos, schiţind doi vagi S de o parte şi de alta a gurii, făceau 
gropiţe şi 1 se vedeau dinţii albi din față. Mi-a spus că m-a văzut uneori 
chiar la repetiții şi i-am explicat că sunt prieten cu şeful de cabinet al 
Teatrului Naţional. Rochiţa de olandă albă, cu țesutul ei de minuscule 
pătrăţele, îi închidea, cum era moda, într-o elipsă mică, tăiată de roşul 
şiragului de coral, gîtul lung şi vînjos de fată. Aş fi vrut s-o sărut acolo 
unde ceafa se topeşte în umăr, aşa era de cuminte şi de serioasă... 

Cu toate astea, cînd am început să intrăm în jocul prăfuit al luminilor, 
din faţa prăvăliilor de fructe şi mărunțişuri balneare, în hărmălaia de 
lîngă „Hotelul Băilor”, mia spus: 

- Ştiu că toată lumea o găseşte ridicolă pe doamna aceea care caută 
mereu să fie lîngă dumneata, mie mi se pare însă foarte interesantă şi aş 
vrea s-0 cunosc. 

- Dacă aş vorbi cu ea, aş fi bucuros, domnişoară, să vă fac această 
plăcere... Şi întunecat: Dar mă agasează... 

- E aşa de singură şi tăcută... E numai între cucoane bătrîne. 
Ghenovicescu, suit deasupra ca să facă loc pentru Mouthy acum potolită, 
a devenit rău: 

- E logodnica lui fără speranţă... A visat la cinci ani, de Bobotează, un 
cap de vițel distins, iar acum are impresia că şi-a-descoperii: destinul. 

Era atît praf şi larmă pe şosea, mai ales că maşini treceau necontenit, 
încît nu auzeam şi nu vedeam nimic, ca într-o ceaţă deasă străbătută de 
fîşii de lumină opace... Aproape să dau din pricina asta într-o căruță cu 
pepeni, pe care n-o văzusem... Am virat brusc şi am intrat în şanţ... 
Noroc că mergeam la pas... Maşina nu s-a răsturnat, dar oprindu-se prea 
brusc înclinată, dintre cei care erau îngrămădiţi la spate, Ghenovicescu şi 
Mouthy s-au rostogolit în şanţ, aproape unul în braţele altuia: Mouthy a 
început să-l pălmuiască orbeşte pe amicul nostru care, revenit din 
spaimă, a spus rar, ca un doctor care ştie ce spune: 

- Te-am supraevaluat, Mouthy. Tu răsturnată pe volan n-ai putut să-l 
zăpăceşti atît cît a făcut-o domnişoara Coremati, stînd ca o fetiţă cu 
mîinile pe genunchi. Şi cu un dispreţ nemărginit: N-am să-mi iert 
niciodată că te-am crezut periculoasă... 

Am intrat în staţiune pe la primărie, ocolind după „Hotel Movilă”, la 
stînga, făcînd nebunii. Luminam brusc, cu farurile, aleile în sus şi în ; 


84 


Patul lui Procust 


Jos, ca să denunțăm pe îndrăgostiţi care profitau de economia de lumină 
a, primăriei, sau perechile ascunse în automobile. 

La „Popovici” plecase lumea străină şi rămăseseră, umplînd pentru a 
treia oară grădina, mai mult obicinuiţii... Încît veneam acum ca în familie 
şi toți ne priveau ca pe întîrziați. Era la o masă o frumoasă doamnă, soția 
unui avocat bătrîn Şi tare cumsecade din Bucureşti... La început fusese 
mereu singură, dar cum aci singurătatea era socotită ca un semn de lipsă 
de aptitudini de seducţie (încît o femeie singură era totdeauna socotită ca 
bolnavă sau ca ocolită de ceilalți), sfîrşise prin a-şi face un menaj de băi, 
cu trei engleji de la o societate petroliferă de pe la Moreni, bărbaţi tineri, 
colţuroşi şi plini de manii, dintre care cea mai surprinzătoare pentru cei 
care umblau toată ziua în halate, iar, seara dansau în cămăși albe, cu 
mînecile îndoite la jumătatea braţului, era că, oricît ar fi fost căldura de 
mare, cei trei apăreau seara în smochinguri negre cu rever lucios, ceea ce 
făcea ca doamna R. să apară şi ea în toaletă de seară... 

La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete frumoase, 
îmbrăcate înadins fără pretenţii, numai în jerseuri sau fulare colorate, 
una din ele aproape băieţeşte, şi care totuşi din cauza tinereţii lor nu erau 
anonime nici pe plajă, nici aci... Chiar printre celelalte erau cîteva care 
găseau mijlocul să fie deopotrivă de cochete şi pe plajă şi la restaurant... 
Aceste cîteva erau probabil singurele care ştiau că un costum de baie nu 
se ia la întîmplare din întîiul magazin, ci se studiază din vreme, ca o 
rochie, după revistele de modă... Halatul de asemeni nu-l luau „de-a 
gata” aproape bărbătesc, ci îşi alegeau cu o lună-două înainte şi culoarea, 
şi croiala... De altfel, le cunoşteai pe cele cîteva femei care făceau un fel 
de francmasonerie a eleganţei, pentru că în anul acela erau singurele care 
aveau în loc de halat un fel de pelerine de culori vii (de pildă, Mouthy, 
L.C., chiar doamna cînd mă urmărea), cu gulere mari ca în picturile 
flamande şi care le ţineau capetele ca în vaze smălţuite, pelerine pe care 
le lăsau să filfiie libere-de tot în jurul corpului, pentru ca astfel să iasă în 
mai mult relief plinul subţire şi robust al trupurilor tinere. Şi acum chiar, 
de îndată ce am sosit, fetele noastre s-au dus sus în camerele lor să-şi 
schimbe rochiile... Eu, de asemeni, cu toate protestările băieţilor, m-am 
dus şi am pus un sacou de flanelă cenuşie, la care purtam cravata roşie 
sau neagră, pieptănîndu-mă cu grijă, pentru că mai ales aveam oroare să- 
mi fie părul în dezordine... 


85 


Camil Petrescu 


Cînd am coborit, băieții aleseseră o masă de nuiele spre colțul de la 
intrare, instalaseră pe ea o sticlă mare de whisky şi cîteva sifoane... Pe 
urmă porniseră la dans, căci intrarea lor fusese salutată cu priviri 
strălucitoare de toate fetele şi urmată de invitații prin semne... Intr-o 
gheretă-fotoliu de nuiele, cam cît o cabină telefonică, căci erau vreo 
cinci-şase pe de margine, Mouthy, care se scoborise cea dintii, fuma 
ascunsă de nu i se vedeau decît picioarele grăsuţe, foarte tulburătoare, 
fără ciorapi, şi mai ales genunchii goi şi molateci ca o îndoitură de trup 
de şarpe gros, auriu, şi, ca şi şarpele, erau mai negri pe spinare, deasupra, 
şi mai aurii, mai moi dedesubt. 

Mă făcuse să-i promit că nu voi dansa decît cu ea toată seara şi acum 
mă aştepta.... E adevărat că ne şi potriveam foarte bine... Se spunea de 
altfel şi aci că dansez deosebit de frumos... Dansam foarte liniştit, puţin 
absent, dar aplecat uşor deasupra femeii, fără nici o mişcare inutilă şi 
fără nici o strimbătură de gigolo. Ea privea atentă de tot, înălțată în vîrful 
picioarelor, spre fața mea; îi împingeam puţin braţul drept, ca să-i vie 
cotul mult înapoi şi în felul acesta umărul gol venea, căutîndu-mă, spre 
mine, plin de o viaţă nemişcată... Femeilor le stă bine să aibă un aer 
puţin afectat în timpul dansului, căci asta face parcă să circule în ele un 
fluid de sensibilitate dirijat. Alunecam aşa amindoi, fără mişcări, dar 
ritmic, pentru că Mouthy, deşi delicios izmenită, cu capul ei de gheişă, 
era de o pasiune concentrată şi plină de linişte. 

Nu vorbeam niciodată, bineînţeles, în timpul dansului, şi nici chiar 
Mouthy, oricît de vorbăreaţă, uneori numai, căci alteori sta tăcută ca un 
şarpe ore întregi pe plajă, fără să privească pe nimeni, dospindu-se în 
soarele fierbinte de amiază, nu vorbea. De data asta însă mi-a şoptit, 
glumind cu un ton fals, teatral diabolic: 

- Platonica „dumitale” te înşală... -Uite-o, dansează cu un tip. 

Doamna aceasta T., despre care toţi spuneau că a venit după mine la 
Tekirghiol, fusese pînă acum foarte retrasă. Pînă la amiază sta de obicei 
jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape, dindos de 
„Popovici”, unde plaja e mai mare, dar mai puțin căutată, căci e cam 
pustie. Seara, cu o eşarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în 
rochie de casa verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb (sau 
dimpotrivă de culoarea fragilor degradată), lua masa împreună cu o 
doamnă bătrînă, vecină de cameră, prietenă de aci de la „Popovici”, şi pe 
urmă stau amîndouă în şezlonguri ca să privească dansul şi lumea care 


86 


Patul lui Procust 


venea. Astă-seară dansa însă, iar americanca mi-a strîns mîna cu unghiile 
tari. 

- Ce e? Ţi-a venit rău...? Te vaiţi că se (ine după tine şi acum cazi din 
aeroplan pentru că o vezi dansînd cu altul? şi Mouthy făcea un cap de 
copil cu breton, mirat. 

N-am spus nimic... Cînd a încetat muzica, iar perechile s-au desfăcut 
brusc, aşa ca nişte jucării demontate, Mouthy, întorcîndu-se de la 
jumătatea drumului spre gheretele noastre de plajă şi văzînd că nu sunt 
în spatele ei, a început să mă strige... Credea că am greşit drumul... 
Simţeam însă nevoia să ştiu la ce masă se duce doamna T. O.pierdusem 
din privire în înghesuiala în care coborau perechile şi acum o căutam cu 
ochii la toate, mesele, mereu recunoscînd cunoscuţi, pe care fără să vreau 
trebuia să-i salut... Nu ştiu de ce, parcă mi se înfipsese o gheară în inimă 
şi îmi simţeam gura strîmbată de un suris. 

N-am putut-o descoperi, iar pentru că Mouthy mă striga prea tare, m- 
am întors. E iritant de indiscret şi inelegant să-fi auzi numele strigat într- 
un restaurant. Triumfînd în mod comic, izmenită, s-a instalat în ghereta 
ca un tron de nuia, şi-a vestit pe ceilalți: 

- A văzut-o pe damă dansînd... şi şi-a pierdut globulele roşii din 
obraz. 

Au început să facă toţi glume de prost gust, care îmi erau penibile, dar 
nu erau nici atît de precise sau triviale ca să justifice o izbucnire de 
sportiv, prea violentă. Simţeam însă acum că dacă nu mă stăpînesc cu 
totul, provoc un scandal, care mă îngrozea înainte, căci nu sunt în stare 
de un simplu duel de spirite şi înțepături ca Ghenovicescu, de pildă. 

Puseseră mese în toate părțile grădinii, adică pînă în fundul ei, spre 
căsuţele cu pridvor, printre duzi şi lilieci... Unele din ele nu le puteam 
vedea şi m-am sculat, dînd o raită să văd dacă nu cumva doamna T. este 
la vreo masă după colţ, în spatele orchestrei. 

Totul era răsturnat şi voia bună din maşină era acum ca o intoxicare a 
sufletului. Abia cînd m-am întors am văzut-o. Era la o masă aproape 
vecină cu noi, tot în marginea dinspre faţada de chălet a hotelului. 

Era, în afară de doamna bătrînă, cu care lua masa de obicei, împreună 
cu trei domni pe care îi cunoşteam, de altfel. Unul, un deputat oltean, cu 
o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică 
tunsă şi cu ochi puţin cam copilăroşi, altul, un economist şi dansator 
monden, cam în vîrstă, cu cioc mic şi mustață arcuită, mătăsoasă, de 


87 


Camil Petrescu 


dandy demodat, iar cel de al treilea, un avocat voluminos şi amabil din 
Bucureşti, care poate era soțul doamnei bătrîne. 

Stătea cu spatele la noi şi nu avea scaunul cel mai bun, împotriva 
obiceiului deci, căci politețea bărbaților la masă nu se arată faţă de 
doamna în vîrstă, ci față de cea frumoasă, care, dacă ar pleca, reuniunea 
n-ar mai avea rost pentru ei... E de mirat că femeile în vîrstă acceptă 
această capitulare... sau, cine ştie, le e teamă că, altfel, nu ar mai fi 
scoase în lume. Dacă doamna T. era cu spatele la noi, aşa încît era cu 
profilul spre grădină şi nu putea să privească în toate părțile şi, mai ales, 
ceea ce voiau frumoasele, să fie privite din toate părțile, însemna că ori 
refuzase cu delicateţe locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi... 

M-am întors la masă şi mi-am turnat din sticla de whisky cît să fac 
două pahare... Lipsea sifonul şi asta m-a înfuriat arzător. Simţeam că 
dacă nu fac gestul de a turna sifon, orice alt gest aş face, m-aş trăda...- 
Dragă, e ridicol să fii atît de enervat din pricina unei femei pe care nu o 
cunoşti măcar... şi despre care recunoşti că te plictiseşte cu insistențele 
ei. ; ; 

Tînăra actriță, care se gătise cu multă grijă - şi asta mi-a făcut o mare 
plăcere - îmbrăcase o rochie de mătase albă înflorată verde-pal, cu 
mînecuţe, care-i măsurau rotunjimea fragedă a brațului ceva mai jos de 
umăr. S-a interesat atentă, dar pudrîndu-se, despre ce e vorba. 

Mouthy a lămurit-o, lăsînd palul din gură, încovoiată însă asupra 
mesei... 

- „Suferă” din pricină că l-a trădat Platonica. L.C. m-a întrebat uimită: 

- Poţi fi atît de vanitos încît să suferi fiindcă o femeie care te adoră şi 
se ţine după dumneata ca o umbră îşi permite să danseze şi să stea la 
masă cu altul?... Şi sincer, profund uimită: Sunt îngrozitori bărbaţii. 

Mouthy- era dezgustată, însă şi din alte motive. 

- Miine îţi fac cunoştinţă cu ea... Să se termine o dată comedia asta. 
Am protestat aproape speriat: 

- Nu... nu... Nici nu mă gîndesc... Mă plictiseşte cu insistenţele ei... 
Înţelegi? 

L.C., frămîntîndu-şi buzele puţin, mă priveşte ironic şi drăguţ ca un 
băiețaş, dar făcînd numai pentru atîta gropiţe în obrajii înalți: 

- Înţeleg deocamdată că te plictiseşte că... nu mai insistă... 

Mărginoiu, lungan cu faţa rasă, brăzdată de cute ca un actor, venise 
de la o altă masă, aducînd paharul, ca să-şi toarne din sticla de whisky. 


88 


Patul lui Procust 


De obicei, băieții îşi stabileau un. soi de domiciliu teoretic la masa 
noastră şi pe urmă colindau mesele burgheze, familiale, venind numai 
să-şi umple paharul, dar unii veneau pentru asta. chiar cînd erau ei înşişi 
cu familia, ştiind că pe masa noastră e totdeauna o sticlă de whisky, sau 
cruşoane. Asculta, şi în timp ce-şi turna, lung, negricios, îngîmfat: 

- Mă duc s-o invit la dans. 

După război, pînă anul acesta, „moda” permitea să inviţi la dans o 
femeie fără s-o cunoşti, chiar atunci cînd era cu'bărbatul ei, pe care, nici 
pe el, nu-l cunoşteai. Mouthy, mirată şi sincer binevoitoare, cu gura cît 
un bănuţ: 

- Ştii că a mai refuzat pe alții în alte seri? Să nu te întorci cu steagul, 
plecat... 

- Se păstrează pentru vițelul de aur... a întrerupt acru Ghenovicescu, 
care nu uita spaima şi enervarea de pe drum. 

Am devenit mai palid, dar nu pentru că insulta lui m-ar fi atins... Asta 
era genul lui şi nimeni nu-l lua în serios. Uneori era în insultele lui chiar 
un ton de admiraţie, ca în împrejurările dintre prieteni. „Viţelul de aur” 
era fireşte aluzie la bogăția mea şi, dacă vrei, şi la pretinsa mea 
frumusețe; în realitate mi-a fulgerat prin minte o bănuială, răspîndită 
apoi în sînge ca un lichid de injecție. Am închis ochii, căci mi s-au 
crispat mîinile. - 

Mărginoiu se aplecase ceremonios în fața doamnei T., încît Mouthy a 
încremenit, sorbind din pahar, aşa cu coatele pe masă, acum, şi cu 
pumnii grăsuți, sprijinind căpşorul cu fața încadrată de breton pînă la 
sprîncene, şi buclele negre care-i cădeau în jos, arcuite peste urechi, 
acoperindu-le. 

- Tîmpit mai e... Vrea să-l turtească mai în plin refuzul. Putea să 
încerce mai discret... 

Dar doamna T. a răspuns surizînd cu toată figura, puţin grăbită şi 
absentă, încît toți am rămas miraţi... E o femeie frumoasă, deşi poate fără 
stilul modei, dar cînd e serioasă are trăsăturile cam tari puţin, încît uneori 
pare urîtă... Cînd surîde însă- vag îndurerat totdeauna- trece parcă la o 
altă extremitate şi devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaştri, 
aproape violeţi, cînd e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, şi 
apropiaţi puţin, strălucesc dintr-o dată, împreună cu albul dinţilor de sus, 
căci gura îi e mult mai mare. Toată faţa i se colorează brusc, încît pînă şi 
părul puţin cam uscat şi des, ca de negresă, devine dintr-o ‘dată parcă 


89 


Camil Petrescu 


mătăsos şi viu. Are un suris care se vede departe în mulțime şi 
individualizează. 

Cînd dansa cu deputatul blond şi cu mustăcioară, făceau o pereche 
puţin cam provincială... Mărginoiu e însă un dansator desăvîrşit, înalt, se 
apleacă uşor deasupra femeii, parcă s-o protejeze în timpul dansului. 
Doamna T. nu avea aerul acela afectat, şi nu era îmbrăcată şi nici 
pieptănată ca femeile mondene - părul lins, cîrlionți mici răsuciți ascuţit 
pe obraz în dreptul urechii, ca dansatoarele spaniole, aşa cum cerea 
moda, sau „bubikopf” ca Mouthy, sau băieţeşte ca L.C. Nu avea aerul 
acela nervos că e strînsă prea de aproape şi vrea să se depărteze dînd 
umerii înapoi, creînd o linie oblică de la umăr la strîmtura taliei, atunci 
cînd dansa cu deputatul. Mărginoiu, ţinînd însă braţul stîng îndoit de la 
cot, şi de acolo perfect paralel cu pământul, împins şi puţin în față ca 
tulpanul alb cu care îşi făcuse un fel de turban în loc de pălărie. Îi 
îndulcea mult faţa, i-o împlinea, feminizîndu-i-o. Toată lumea îi căuta cu 
privirea. 

Orchestra cînta un tango argentinian, la modă, de o pasiune molatecă, 
de tenorino vag sentimental, al cărui farmec era tocmai în această 
destindere voită, care dădea legănării muzicale ceva din gratia aeriană a 
mişcărilor de pisică şi un mister, cam ieftin, de lampă scăzută. 

Gilgojanu, altul din: bandă, care urmărea perechea împreună cu toți 
cei de la masa noastră, şi-a aprins ţigara şi a privit-o lung ca un 
cunoscător. 

- Eşti un dobitoc dacă eviţi să cunoşti o femeie ca asta... şi observînd 
că-mi caut o ţigară nervos, s-a grăbit să-mi dea tabachera din dreptul lui. 

Mouthy şi-a țuguiat buzele, privind spre ea, şi pe urmă s-a întors 
concludent şi dispreţuitor: 

- Are un suris absent şi binevoitor, de regină care vrea:să se facă 
populară... Şi-a turnat whisky şi mi-a turnat şi mie din nou... 

Am dansat pe urmă cu ea, numai pentru ca la întoarcere să-mi 
schimb locul şi să iau un scaun de unde să văd mai bine pe doamna T.... 
Americanca a înţeles şi m-a privit mirat şi compătimitor cu mimică, 
făcînd ochii frumoşi şi oblici, mici, lipind buzele intenționat şi ermetic... 
aducînd umerii arcuiţi în faţă. Întorsesem scaunul şi încălecasem pe el, 
cu coatele pe spătar şi obrazul culcat pe braţe. Doamna T. era mereu cu 
spatele la mine. 


90 


Patul lui Procust 


De multă vreme curioşii de pe la gard plecaseră să se culce, unele 
mese erau acum goale. Mouthy m-a întrebat, izmenindu-şi căpşorul, 
sprijinit în mîna de madonă grăsuţă, peste buclele căzătoare în pătrat: 

- De ce nu te duci, dragă, s-o inviţi la dans? 

L.C, care se instalase mai demult în ghereta-jilţ, însă, m-a sfătuit să 
nu fac asta, dacă n-o cunosc, căci pentru mine ar fi mai grav să fiu 
refuzat. Mouthy, uimită: 

- Să-l refuze, scumpo? Dar ea moare după el... De asta a venit să-l 
caute la Movilă... Ar fi o fericire pentru ea s-o danseze. 

Peste cîteva timp, bănuiesc că deputatul a propus o plimbare pe malul 
mării, căci au plecat escortaţi şi de economistul brun... 

Gălgojanu, grav, a făcut propunerea să mergem şi noi pe malul mării. 

- Pe cuvîntul meu, ai neapărat nevoie de o baie rece... 

Mouthy a sărit în sus, bătînd din palme: 

- Hai cu barca! Hai la turc. 

Spre indignarea lui Ghenovicescu: 

- Aţi înnebunit? În halul ăsta? Nu vedeţi că sunteţi toți beţi ca nişte 
cizmari sîmbătă seara? Nu merg nici dacă ştiu că stai goală la proră, sub 
lumică. 

Mouthy, tot mai excitată, s-a arătat încîntată s-o facă şi pe asta... 
Cîteva clipe. Ghenovicescu m-a examinat cu intenţie şi milă şi m-a 
amenințat apoi că, dacă mă mai frămîntă atît, mă domoleşte stropindu- 
mă cu sifon. 

Lumea de la mesele vecine ne privea amuzată şi indulgentă, 
bucuroasă probabil că mâine poate povesti pe plajă „alta” cu banda beată 
a lui Fred Vasilescu (sau dacă vreţi „Lumînăraru”), convinsă desigur că 
asemenea petreceri nu sunt lipsite de eleganță. Dar eu sufeream. 

Peste cîtva timp eu reintrat pe poarta de lemn cu zăbrele vechi a 
grădinii cei trei. Cînd s-au aşezat din nou la masă, foarte mulțumiți şi 
bine dispuşi, doamna T. s-a aşezat cu faţa la mine... Am privit-o furios în 
ochi şi atunci a băut ostentativ, ciocnind paharul cu toţi... Nu-mi scăpa 
nici o mişcare. Ei, în orice caz, erau mai beţi decît noi... Cum muzica era 
în pauză, deputatul, după obiceiul cîrciumilor, a cerut să vie un lăutar să 
cînte la masa lor... A fost refuzat politicos de către maître d'hotel. 

Toată lumea observase acum modul sfidător în care, călare pe scaun, 
cu coatele pe spătar, priveam pe cei de la masă. Aş fi vrut să fie cît de 
puţin obraznic vreunul dintre bărbați ca să-l pălmuiesc... De la un timp, 


91 


Camil Petrescu 


deputatul aproape se lipise de doamna T. şi cînd luau obiecte de pe masă 
braţele lor se împleteau parcă în treacăt. Suridea mereu, cu buzele 
umede, cu ochii vioi, mari, strălucitori, cu toată faţa înmuiată viu, 
minunat încadrată de acel turban alb. 

M-am uitat furios la el, m-a privit disprețuitoarare, în timp ce el îi 
aşeza eşarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă uşor în podul 
palmelor. Am băut iar, pînă cînd n-a mai fost nimic în sticle, şi am cerut 
altele. Urmăream aşa de hotărît ce se petrecea la masa aceea, că toți de la 
noi văzuseră că nu mai e glumă şi mă priveau tăcuţi, cu destulă 
nedumerire şi aşteptare. 

Doamna T. era viu amețită; cînd însă deputatul a voit să-i dea să bea 
din paharul lui, nu m-am mai putut stăpîni, şi cam împleticindu-mă, m- 
am dus acolo, am bătut cu pumnul în masă, strigînd indignat: 

- Doamnă, eşti o neruşinată. 

S-a ridicat în picioare cu faţa puţin lungită de uimire, cu ochii mari... 
de-abia mai respira... Îşi frămînta degetele lungi, parcă puţin uscate, vii. 

- Cine eşti dumneata? Ce vrei? Parcă m-ar fi pălmuit. 

- Cine sunt? Ce vreau?... A1 uitat cînd frămîntam cu dumneata 
droturile divanului meu? (Şi stăm gata să lovesc în oricine.) 

Toată grădina încremenise... Multă lume se sculase în picioare... Cei 
trei însă nu mişcau nici unul, reputaţia mea de boxeur şi bun scrimeur îi 
îngheţase pe scaune... Doamna T. a închis ochii şi toate trăsăturile feței i 
s-au frînt, doar dunga uşoară dintre sprîncene s-a înălțat... Avea gura 
îndurerată, întredeschisă... de i se vedeau puţin dinţii frumoşi de 
deasupra. Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlăcrimaţi. 
Atunci s-a sculat de la o masă un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu 
mustaţa de plotonier, cu manşete scrobite ca două burlane, pe, care nu-l 
mai văzusem niciodată, sa oprit în fața mea, m-a privit în ochi, aprig, şi 
mi-a spus şuierat, tare, ameninţindu-mă cu arătătorul: 

- Domnule, eşti un gujat... Şi, dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui. 

Am vrut să ridic mîna... Mi-era moale... am vrut să înjur, dar i-am 
întîlnit ochii, am început să-mi plimb limba uscată peste buzele arse, nu 
puteam articula o vorbă... Se aşezase iar jos, cînd m-am dezmeticit puțin 
şi am făcut doi paşi pînă la masa lui, bilbîindu-mă: 

- Te rog... să-mi dai adresa dumitale. M-a privit cu acelaşi aer de 
matador: 

- Vila Victoria... Tekirghiol-sat. 


92 


Patul lui Procust 


Doamna T. s-a sculat de la masă şi fără să privească pe nimeni, cu 
ochii duşi, a dat bună seara şi, împreună cu doamna bătrînă, s-a urcat în 
hotel. 

A doua zi, duminică, Mărginoiu şi Costescu s-au dus cu maşina mea 
şi i-au cerut să constituie cartelul... Au luat apoi contact cu un căpitan de 
infanterie şi un profesor de liceu. Au căzut de acord asupra pistolului şi 
toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanţa ca să găsească arme. 
S-au întîlnit din nou şi au convenit să se amîne:o zi ieşirea pe teren, iar 
Mărginoiu s-a dus seara la Bucureşti de unde a adus pistoale. Miercuri, 
după ce am încercat vreo două terenuri, fiindcă întîlneam mereu oameni, 
la muncă, pe ogoare, urmîndu-ne în două maşini, am luat-o pe după 
„Hotelul Băilor”, în sus, ocolind în faţa bisericii la dreapta, apoi pe un 
drum de care, în marginea unei tarlale de porumb... am ieşit într-o 
cîmpie de la capătul lacului. Am schimbat trei focuri, eu trăgînd în sus şi 
cred că la fel a făcut şi Ladima. 

Mărginoiu mi-a mărturisit mai tîrziu că a doua zi doamna T. i-a cerut 
stăruitor o întrevedere şi i-a spus că acest duel nu trebuie să aibă loc... Pe 
urmă, cînd el i-a explicat că e inevitabil, l-a implorat să facă aşa ca să nu 
existe victime... A stăruit atît, a plîns aproape - mi-a spus el uimit - încît 
şi-a dat cuvîntul de onoare că armele vor avea încărcătură insuficientă... 
N-a fost greu, mi-a spus, să-i convingă şi pe ceilalți trei, nici unul dintre 
ei nedorind să-şi provoace complicaţii în caz cînd unul dintre noi ar fi 
fost ucis. 

Aşa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima, despre care am aflat 
tot atunci că e ziarist în Bucureşti, şi acum, sub fotografia asta legată cu 
panglică deasupra unui teanc de scrisori, îl descopăr parcă într-un 
mormâînt. Să gîndesc că a iubit-o pe Emilia, să-i gîndesc alături mi-e aş;a 
de greu, cît îmi venea în şcoală să adun caii cu gîştele. 

Cînd am venit în Bucureşti, îl vedeam adesea pe stradă... Într-o zi, 
îmi aduc aminte că, în fata cafenelei „Capsa”, ne-am salutat, am vrut să-l 
opresc. 

Emilia s-a întors, îşi scoate chimonoul, căci e cald. O aşteptam, căci 
îmi dam seama că scrisorile îşi capătă înţelesul, numai cînd ea le 
comentează şi opune şi punctul ei de vedere... 

- Vine Valeria cu cafelele numaideciît... Ai dormit?... De ce nu te 
odihneşti puţin? 

- Nu... mă simt bine şi aşa... Mai bine mai citim scrisori. 


93 


Camil Petrescu 


Se suie lîngă mine, de trosneşte patul cînd pune pe el întîi genunchiul 
voinic... Pe urmă se ridică mult spre căpătii. 

lau o nouă scrisoare, cu cerneală violetă (probabil o luase cu el la 
Tekirghiol, scriitor cu tot felul de manii). 


Nu mai înţeleg nimic, pentru D-zeu... Aştept de două săptămîni o 
scrisoare de la tine... Eu plec de aci la sfirşitul lunii... Trebuie să vii si 
tu neapărat la 15 august. Căci atunci încep repetițiile la National... A 
fost pe aci un poet cunoscut al meu şi bun prieten cu directorul... Am 
vorbit în treacăt cu el... Are o piesă în versuri frumoasă, şi l-am rugat, 
în cazul cînd vei fi angajată, ceea ce crede şi el că vom obţine de la V. 
care e foarte. simpatic,-să-ți dea un rol în piesa.lui. Eu poate să plec şi 
mai devreme, căci am cheltuit mai repede decit credeam banii... Tot H. 
crede că va obține pentru mine o traducere în versuri de la teatru. 
Aştept toamna asta... Îți spun drept, cape o primăvară a vieţii mele... 
Vino, Emy dragă, în str. Plevnei mai curînd, să învingem amindoi. Îți 
trimit şi vreo două poezii pe care le-am scris aci... M-ar bucura mult să 
le găseşti pe gustul tău... 

G.D.L. 


Foarte tîrziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet... Pot spune că 
abia cînd s-a sinucis, citind vreo două necroloage pe care le-am 
înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre 
un geniu neînțeles). 

E puţin probabil însă că poeziile au fost pe gustul Emiliei, căci văd că 
nu le-a păstrat. ; 

Acum fumează privind fix, dar nu-mi vine să cred că gîndeşte, nici că 
se plictiseşte, pentru că ştiu că planurile ei sunt satisfăcute de vreme ce 
găsesc măcar aceste scrisori interesante în casa ei. Stă aşa, cum ar sta un 
peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de-gîndire sau mişcare, cu 
fata în sus... Sînii 1 s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii, moi, 
lățiți. 


Dragă Emy, 


Speram să te mai găsesc acasă... Vin direct de la teatru. Am stat pînă 
la 2 V, Valeria îmi spune că eşti invitată la masă la , Enescu” de către 


94 


Patul lui Procust 


un unchi al tău şi că ea n-a vrut să meargă. N-am putut face nimic, căci 
aştepta o lume imensă, iar directorul a venit de la minister abia pe la 12 
Vi Şi biroul şefului de cabinet şi biroul de aşteptare erau înțesate... Cei 
mai mulți erau nervoşi, parcă erau la un doctor de boli nervoase... Am 
întilnit vreo doi scriitori, multe actrițe tinere, care povesteau fel de fel 
de lucruri, cum au petrecut la băi... Era şi directorul unui teatru 
particular, căruia vream chiar să-i vorbesc despre tine, dar m-am 
răzgindit, căci cred că e mai bine pentru tine la Naţional... Emy, am 
cunoscut un bătrin admirabil, cu care am petrecut o oră aproape, plină 
de farmec... După ce ne-am cunoscut, în mod foarte simplu de 
altminteri, căci m-a văzut că privesc atent, în biroul şefului de cabinet, 
un tablou alcătuit de el din fotografii. de ale actrițelor celor mai mari, 
care au ilustrat Teatrul Naţional, Eufrosina Popescu, Aristizza 
Romanescu, Măria Ciucurescu, Tina Barbu, Lucia Sturza şi altele. Un 
tablou foarte interesant, pentru că e neaşteptat de variat şi bogat, dar 
puțin cam comic pentru că unele din actualele stele sunt acolo 
îmbrăcate după moda de la 1906, cu mineci cu bufanţi, cu părul claie, 
peste care e pusă, cam spre creştet, pieziş, o pălărie de fetru 
bărbătească prinsă cu un ac, încît cred că - vorbesc de cele care trăiesc 
- bucuroase ar renunţa la cinstea unui astfel de tablou istoric. M-a 
invitat, cînd a văzut că-mă interesează, sus la bibliotecă să-mi arate alte 
lucruri  colecționate de dinsul... Afişul de. la premiera Fintina 
Blanduziei, fotografii de-ale lui Pascaly, Grigore Manolescu în Hamlet, 
Matei Millo în Lipitorile satului... Un adevărat muzeu adunat de acest 
domn mărunt, cocoşat puţin si cu faţa zbircită ca a lui Voltaire... La 
plecare, după ce mi-a povestit o mulțime “de întîmplări, domnul 
Basarabeanii - aşa se numeşte - mi-a cerut si fotografia ta, căci, încîntat 
de cordialitatea lui, i-am mărturisit ce caut la teatru, ca s-o puie în 
tabloul istoric. Emy... Emy, sunt sigur că va fi bine... 

; G.D.L. 


Emilia ridică din umeri cu o nedumerire disprețuitoare. 

- Acum înţelegi? Se dusese la National, şi în loc să caute să vorbească 
cu directorul si-a găsit tocmai pe Basarabeanu ca să discute... Seara i-am 
spus-o... şi mi-a promis că a doua zi vorbeşte neapărat cu directorul. 
Eram necăjită, căci tocmai atunci venise în Bucureşti un fost: deputat de 


95 


Camil Petrescu 


la Bîrlad, care nu-mi lăsa un minut liber. Vreo trei zile a trebuit să iau 
masa şi la prînz şi seara cu el. 
Haide, încă una, pe hîrtie luată de la tutungerie. 


Scumpa mea, 


Scumpa mea... scumpa mea... Veste bună... vei fi angajată sigur... 
Cînd (i-am spus că mă duc... Am fost... Azi era lume tot atit de multă ca 
ieri. Directorul a venit tocmai pe la 1 şi un sfert... A primit întîi pe 
directorul teatrului particular, în urmă a intrat regizorul la el şi a stat 
pînă pe la 2. După asta a primit pe doamna -M.R., pe care şeful de 
cabinet a chemat-o la telefon de acasă... Începusem să devin nervos... 
Toată lumea se înăcrise de aşteptare... Unele doamne rugau stăruitor pe 
şeful de cabinet, un tînăr blond şi foarte amabil. Cu toate că se făcuse 
ora două şi ceva... a renunţat şi la masă şi la tot, a dat ordin să fie 
introdusă toată lumeă... Ne-am aliniat în cabinetul lui, ca soldaţii la 
raport. Chiar ca la raport a început cu cel din dreapta. Mărturisesc că 
aş fi vrut să-i vorbesc între patru ochi. Aşteptam destul de stinjenit să-mi 
vie rîndul... Era cît pe aci să-i vorbesc despre altceva, mai ales că vreo 
două fete înaintea mea, absolvente, ceruseră să fie şi ele angajate şi 
abia după multă răzgîndire le spuse să vie mîine”. 

„.. M-a recunoscut, mi-a Zimbit foarte amabil, cu figura lui de 
mandarin chinez, dar cînd i-am spus ce vreau, s-a cam întunecat. l-am 
explicat că e vorba desigur de unul dintre cele mai mari talente ale 
teatrului nostru. S-a întors zimbind către Horia Dumbravă, care era şi 
el de fată, dar se vede intrase pe altă uşă, că eu nu l-am văzut cînd a 
venit... A trecut pe urmă la cei din stinga mea. Horia mi-a făcut semn să 
aştept... 

Tot timpul directorul era ginditor şi parcă mă uitase cu totul... Si-a 
luat pălăria, şi-a pus-o pe virful capului, iar fără să scoată nici o 
vorba... Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el... Cind m-au văzut 
plecînd cu directorul, servitorii m-au salutat respectuos şi parcă mirați. 
In Strada aştepta automobilul şi înainte de a se urca, V., care stătuse 


19 -V. ca director al Teatrului: Naţional practica anume sistemul audientelor 
colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alţii şi să poată el scăpa astfel mai 
uşor. 


96 


Patul lui Procust 


mereu pe ginduri, de era să plec fără să dau bună ziua, ca să nu-l mai 
trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată: „Domnule Ladima, nu 
vrei sa faci o traducere pentru Teatrul Naţional?” Am rămas uimit... I- 
am explicat ca aş face-o bucuros, că aş avea chiar nevoie... Atunci mi-a 
întins mina şi mi-a spus să trec miine pe la teatru... L-am întrebat însă 
ce face cu tine... M-a privit mirat, pe urmă a clătinat din cap şi mi-a 
spus: „Spune-i domnişoarei să vie la teatru la mine”. 


O întreb surizînd: 

- Te-a angajat? 

- Pînă la angajament a mai trecut o lună... Mergeam în fiecare zi 
amîndoi ca la şcoală, la director acasă - unde aştepta şi mai multă lume, 
că era şi avocat. Era însă un tip foarte bine şi pînă la capăt tot m-a 
angajat. 

Cît de neaşteptată e toată străduința omului acesta, cu manşete 
rotunde ca nişte burlane şi mustaţa de notar - dacă n-aş şti că s-a sinucis, 
toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice. 

- Tot mai citeşti? mă întreabă Emilia. 

- Cît e ceasul? 

Întinde mîna să ia brăţara. Cum s-a întors cu faţa în jos talia i s-a 
sucit pe şolduri. Sînul-mic c ca un fruct mare, molatec între subsuoara 
braţului întins şi pîntec... 

- E patru şi jumătate. 

Iau un aer plictisit, ca şi cînd m-aş întreba pe mine însumi, pe urma 
aşa, fără interes: 

- Mai am timp, mai staiu... Pînă la opt n-am ce face. 

- De ce nu dormi puţin? 

Insistă atît să dorm şi nu ştiu de ce... Ar Fi o acceptare din partea mea, 
o găzduire care ar crea o situație de egalitate, sau are ceva de făcut? Pe 
un petec de hîrtie cu creionul: 


Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru... Am vorbit cu 
regizorul sa-ţi dea să dublezi pe Porţia din Shylock. E, pe la şase, la 
teatru. 


- M-am dus în fugă şi am căutat pretutindeni pînă l-am găsit pe Soare. 
Mi-a spus că habar n-are... că şi-a bătut cineva joc de mine. Ce-am păţit 


97 


Camil Petrescu 


pînă să mi se dea un debut. Îmi venea să-mi dau demisia... M-am dus la 
director şi am vrut să-i arăt gazetele de producţie... Nu le-a citit şi mi-a 
spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine... 
Haloimăsuri! Venise Sfîntul Dumitru, şi eu nici nu apărusem pe scenă, la 
repetiție măcar. 

„Sfîntul Dumitru”... Din nou se adună ca o figură de nori în mintea 
mea. Dacă aş gîndi m-aş simţi poate bine, ca cuvă o lăsare de sînge. Dar 
nu... alt bilet. 


Dragă Emy, ieri am întilnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care 
mi-a spus că nu te cunoaşte, dar că în principiu nu are nimic de obiectat 
dacă vrei să. dublezi pe doamna Filotti... l-am .cerut să-mi scrie două 
rînduri către regizor, să spună că el crede că eşti indicată pentru rol. 
Știu că autorii au dreptul să-şi aleagă interpreții... Prin urmare, de Sf. 
Dumitru vei juca sigur”. 


- A trecut şi Sfintul Dumitru şi tot nu mi's-a dat rol, îmi explică 
Emilia, care, sprijinită într-o rînă, citeşte cu mine. 

Se aud bătăi în uşă şi rămîn încremenit, cînd aud glas îndreptat spre 
noi: 

- Emilia! 

Mă lămureşte în mod firesc... făcîndu-mi semn să stau liniştit. 

- E Valeria care ne aduce cafeaua. 

Aş vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit... Ce gîndeşte, exact, 
femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situaţie? Ce 
crede ea despre gîndurile mele? S-o fi întrebînd asta? 

Emilia şi-a pus baboşii, a strîns în jurul şoldurilor doldora chimonoul 
roşu şi a întredeschis uşa. Mă acoperisem pînă la gît. A primit tava cu 
ceştile frunză şi pahare cu apă, pe urmă a ieşit din nou. Am aprins ţigara 
şi m-am gîndit aşa, în mod stupid, întrebîndu-mă dacă Ladima o fi bănuit 
vreodată scenele acestea. 


1 În realitate nici nu ne întîlnisem la teatru, ci la „Capsa”, şi mă rugase foarte 


stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura... De altfel, nu mă interesează decît 
creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei... Restul interesează numai teatrul... 
Ştiu că direcţia n-a aprobat însă această dublură. 


98 


Patul lui Procust 


„Sfîntul Dumitru”... L-am întîlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea 
ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viața mea trecută o 
altă viaţă, la întretăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la 
data cutare, pentru că viaţa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să 
descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaţă trece cu firul ei ţi se pare ceva 
din altă lume... Ai impresia asta, cînd citeşti în ziar despre o dramă 
recentă... „Se cunoscuseră anul trecut la curse... la Derby”... Şi 
numaidecît... „Dar la curse la Derby anul trecut eram şi eu... Stai, ce 
făceam în ziua aceea?”... „Au venit şi au luat masa la un restaurant de pe 
11 Iunie”... Nu, eu am fost la masă într-o familie... lată ce.făcea deci 
Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, cînd firele 
noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului Naţional. 

Eram cu „rabla” într-un şanţ, în dreptul unui loc viran dinspre capătul 
parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, tîrziu de tot, după miezul 
nopții... Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară... Pe la unele 
cafenele mai erau mese afară... Mîncasem la un restaurant de la Şosea, 
unde stătusem pînă pe la patru, cu prietenii. Plîngeam - cu cotul pe volan 
- cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi 
atunci m-am oprit din plîns, fără să ridic însă capul. 

- Domnule, ce naiba ţi s-a întîmplat?... Eşti rănit?... Sergent, ei 
sergent!... Vino încoace. 

Sergentul i-a strigat de departe: 

- Lasă-l, domnule, că e beat... 

Străinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam 
identifica, a stăruit: 

- Beat, beat... dar s-o fi rănit. Sergentul a răspuns din nou: 

- Lasă-l, domnule... Asta e obiceiul lui... Nu e întîia oară... Lasă-l în 
pace... 

Abia cînd mi-am dat seama cine e, în lumina lunei tîrzii, la ora aceea, 
m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel... 
Parcă era un strigoi, desprins de cele pămînteşti. Am ridicat încet 
privirea. 

- Bună seara, domnule... şi deschizînd portiţa maşinii... nu vrei să stai 
puţin lîngă mine? 

S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era 
destul de înclinată... N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o 
înseninare 'stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la 


99 


Camil Petrescu 


Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură... ÎI simţeam ca pe 
un frate bun. 

L-am întrebat însă abia după un timp: 

- De unde vii?... 

- Umblu aşa năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, 
cînd toţi dorm... Stau tocmai pe Rahovei... Dumneata? 

- Am umblat si eu cu maşina înspre Ploieşti... Veneam spre casă... 
Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plîngeam... dar mi se păru straniu, 
din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi... Calea Dorobanţilor 
la ora aceea era de obicei neumblată... Însă de cînd se stricase şoseaua 
Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonînd din pricina 
căruțelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminînd cu farurile. Noi 
eram însă cam la cincizeci de paşi din drum. M-a întrebat tăcut: 

- Ai țigări? 

I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una... Bricheta însă nu lua 
foc... 

- Ai chibrituri? 

- Nu. 

A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi 
el ţigara oferită: 

- Văd că sunteți cunoştinţe? 

- Da, ne cunoaştem. 

- Bună seara... şi s-a depărtat, călcînd cu tocuri grele... 

Ladima a fumat ţigara toată în tăcere, întors cu faţa cînd înainte, cînd 
răsturnat, spre cer... Cînd trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele 
adînci, cu mustața ridicată. Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă 
oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cromo... A 
zvîrlit mucul de ţigară. 

- Mai stai mult aici? 

- Nu ştiu... 

A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case 
mici de mahala, se auzeau din cînd în cînd lătrături de cîine. De altfel, e 
probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aci, în plin cîmp, după un 
plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de 
cîini. Prea erau departe de oraş. 

- Cum îţi convine... să plec? sau să mai stau? 


100 


Patul lui Procust 


- Dacă vrei, mai stai, pînă se stinge lumina de la fereastra aceea mare 
de colo. 

- Aştepţi vreo femeie?... 

- E acolo o femeie... dar n-o aştept... E doamna de la Movilă pentru 
care ne-am bătut în duel. 

N-am putut să-i văd fața, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a 
încleştat mîna în spătarul gros al fotolului. 

- Cum? o cunoşti? 

Am zîmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi 
doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de 
al mulțimii, înţelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi 
greu, cu ostentație. 

- O iubesc de patru ani. 

De cînd vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape 
doi ani... A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gînduri... Atunci încercam 
să ghicesc cam ce gîndeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentință, 
dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine. 

- De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă?... 

- Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alți bărbaţi ciocnind paharele 
cu ea, cu înţeles... 

Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult... Era 
singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici 
părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să 
fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cît sufăr m-ar fi 
uşurat poate ca filtrarea sîngelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi 
jumătate viaţa mea e o viață de spion şi condamnat... Aş fi vrut să-l rog 
eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atît de tăcut şi îndepărtat, îl 
ghiceam în stare de o mare prietenie... Mi-a spus rar, nedumerit: 

- Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi. 

- Ne cunoşteam, dar-nu ne vorbeam... Pentru ea venisem acolo... Ca s- 
o supraveghez... Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înţelegi, ar trebui să-ţi 
povestesc multe... Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru.” Azi îmi dau 
seama că putea oarecum să mă înţeleagă şi fără să-i spun nimic... 

Acum luna apusese şi era răcoare... Fereastra, foarte mare, mai mult 
decît dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, 
umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era 


101 


Camil Petrescu 


ca un far în noapte, spre cîmpul dinspre Floreasca înspăimîntător de plin 
de viaţă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decît două. 

- Crezi că e cineva înăuntru? 

- Nu ştiu, dar cîtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că 
e un bărbat, poate că, singură, citeşte... 

- Poate să fi uitat lampa aprinsă? 

- Poate şi asta... 

- De cînd eşti aici? ~ 

- De vreo două ceasuri. 

- Şi ai văzut mişcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre.mişcîndu-i 
se pe perdea. 

- Nu... n-am văzut nimic. 

- Atunci nu e nici un bărbat... Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi 
oarecare mişcare în cameră... 

- Aşa mi-am zis şi eu... De dormit, chiar în doi - şi mai ales - se 
doarme mai bine cu lumina stinsă... 

Mărturisesc că şi eu, singur, raționasem aşa... dar nu-i spusesem lui 
Ladima, îmi era teamă că, dacă totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un 
bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în faţa nimănui, a golului, dar aş fi 
fost. 

- Are obiceiul să citească seara în pat... Aşteptînd aci îmi pare că sunt 
cu ea... Nu vorbim „din cauză că ea citeşte”... Vrei să mai stai cu 
mine?...- Mai ai țigări? 

În clipa aceea, s-a mișcat o umbră la fereastră... S-au ridicat storurile 
şi a apărut ea... S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o ţigară... - 
Am tremurat de coincidenţa țigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim noi, 
parcă ar fi continuat, apărînd dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată 
într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul 
oblic. Apusese luna... era înspre zori un întuneric pufos acum, ceţos... 
Era cu neputinţă ca ea să ne vadă în şanţ... Îmi venea totuşi să urlu, 
exasperat, de acolo de jos: „te iubesc” şi să fug apoi în noapte... După ce 
a sfîrşit tigara a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins 
lampa. 


Emilia, care se întorsese, mă întrebă uimită de ce nu beau cafeaua, că 
s-a răcit. 


102 


Patul lui Procust 


- O beau rece, îmi place să fumez aci la tine. 

În realitate am aşteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat 
împreună cu, ea, ca s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-şi dea 
seama, deşi altfel e de o şiretenie frustă. 

Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem pînă la Sinaia. Ştiam că 
a doua zi e Sfîntul Dumitru şi că nu are, probabil, gazetă... 

Mi-a spus că îi e indiferent... merge oriunde... Nădăjduiam, gîndul 
meu intim era că pe drum vom avea mai mult de vorbit... că are să mă 
întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, 
îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără drept de vorbă... Dar nu m- 
a întrebat nimic. Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci 
despre ea devenise vorbăreț. 

- Ai avut o bună idee. E o melancolie mire regală, în aceste vile 
splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, 
bulevardele. O mai fi vreo pereche întîrziată pe aci, neîndurîndu-se să 
sfirşească o poveste frumoasă? La Bucureşti melancolia are ceva mizer. 
E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, 
cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite. 

Aş fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar mi-a fost cu 
neputinţă să plătesc pentru amîndoi nota la masă... A plătit singur, 
trebuind să se deducă după listă... Avea ceva de „monsieur”. De atunci 
am mai fost de cîteva ori în parcul Filipescu, şi pe urmă aiurea, cu 
maşina. 

Tresar, căci Emilia strînge pachetul de scrisori. 

- Ce faci, de ce iei scrisorile? 

- Mai vrei să citeşti?! întreabă mirată şi mulțumită. Îţi plac chestiile 
astea? Parcă te gîndeai la altceva. 

- Ce vrei să facem? afară e prea cald... 

Soarele, deşi a trecut spre apusul cardinal şi deci a ajuns pieziş spre 
ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus şi pătrunde prin 
storurile de pînză gălbuie. 

Aleg o nouă scrisoare şi întreb, ca să-mi creez o introducere: 

- Asta cînd ţi-a scris-o? 

- Nu ştiu, să vedem ce e. Se apleacă pe mine, cu vîrful sînului drept 
uni atinge umărul... Şi rămîne nedumerită, căutînd. 


Scumpa' mea, scumpa mea, 


103 


Camil Petrescu 


Am trecut pe la 11 1/2 pe la voi, şi Valeria îmi spune că dormi încă... 
Am rugat-o să nu te deştepte, căci e un somn binemeritat. În stalul meu 
am fost fericit, Emy, mai ales după emoţiile ultimelor zile. De două ori 
era să scoată piesa... Cind am mai văzut aseară că din senin, după o zi 
de toamnă aşa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit... Mă 
întrebam ce vei face... ce enervată trebuie să fii şi tu... La început am 
crezut că fulgii mari şi rari au sase oprească... Pe urmă a început 
lapovița, pe la 7 a înghețat şi lapoviţa, iar pe la 8 nu mai umblau nici 
tramvaiele, nici automobilele... N-avem noroc, Emy... Mă mir că au 
venit şi cele cincizeci-şaizeci de persoane care au fost în sală. Dacă însă 
cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că eşti o 
artistă excepțională... Toţi ochii erau înlăcrămaţi cînd ai strigat cu fața 
contorsionată de durere, cu pumnii strînşi... cu pieptul scos afară... 


Plină de importanţă, dar potolită (şi tocmai asta dă impresia de plin de 
sine), Emilia mă lămureşte: 
- Cînd am debutat la Naţional în Secretul mamei. 

Daa?. şi surid, prosteşte, cum cauţi să fii la nivelul copiilor, 
pronunţînd peltic cînd vorbeşti cu ei... Ei... nu zău... ai avut succes? Mă 
îndoiesc, aşa, admirativ. 

- N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă. 
Goală cu piciorul stîng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea 
coapsei, nu cred că minte. 


„..După teatru te-am aşteptat, în berărie la „Elveţia”, să te văd 
ieşind, aşa cum ne fusese vorba... Un ceas am stat - pină pe la 1 1/2 - 
aproape lipit de geam. 

Viscolul încetase şi: se vedea foarte bine... Ti-aş fi recunoscut imediat 
mantoul... z 


- Aveam un mantou de vizon... Îl ştia. 


Emilia numeşte aşa probabil vreo imitație de cîine, lucrat. 


„„„Pe A.L. am văzut-o cînd a plecat, şi pe Ciprian, şi pe ceilalți. Aş fi 
foarte fericit, Emy să bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim 


104 


Patul lui Procust 


seara asta atit de aşteptată... Atit de greu pregătită... Surideam singur, 
în gind, la nădejdea asta... Valeria îmi spune că erai obosită şi că te-ai 
culcat fără să măninci chiar, Emy dragă, îți las aci un mic dar... E o 
cruciuliță pe care o am de la mama. Aş vrea să însemn cu ceva seara 
asta de succes din viaţa ta... Niciodată nu m-aş fi despărțit de ea... dar 
de gitul tău îşi păstrează toată frumusețea gindului care mi-a dăruit-o. 
Mama ar fi bucuroasă s-o ştie la tine. 
Îţi sărut de zeci de ori mîinile, 
G.D. Ladima 


Mi s-au umezit ochii... Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din 
război, cînd, doi conaţionali din misiune se întîlnesc, neaşteptat, în 
teritoriu străin, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere şi 
anonimat, ignorîndu-se, caut să surîd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala 
Emiliei. Am atîea de aflat... Întreb căscînd: 

- Ce cruciuliţă?... O mai ai? 

- O cruciuliță de aur, aşaa... E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău 
atunci că nu ne-am văzut... Dar eram invitată de către un cunoscut la un 
supeu... la „lordache”, într-o cameră separată... Erau vreo trei fete, două 
de la alt teatru, cu prietenii lor... Cînd am ieşit de la „Royal” a doua zi, 
era 9 dimineaţa, şi mi-era o teamă grozavă să nu mă întîlnesc su el, căci 
pe acolo, pe Sărdinar, sunt numai gazete şi mereu întîlneşti gazetari. Dar 
era prea mare zăpada. 

O văzusem şi eu. După cîteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut 
rău... 

Avea un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o 
crede totul pe lume, cum boxeurului cu ceafa hipertrofiată de rezistență 
crede că muşchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizației întregi. 

Trage încet din portțigaretul de baga roşie. 

- Am avut şi atunci-o bătaie de cap şi o grijă... Nae Gheorghidiu mă 
anunţase că o să vie la mine între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră... 

Rămîn uimit, am o tresărire, cînd aud numele ăsta, dar mă opresc 
numaidecît, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai 
cînd e nevoită să pălăvrăgească pentru ca să poată reține, din interes, 
vreun om care altfel n-o apreciază... 

- De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor şi familiaritatea ei cu 
numele lor social părea şi mai penibilă) nu venea pe înserate... Aşa... 


105 


Camil Petrescu 


uneori dimineaţa, alteori imediat după masă... De cele mai multe ori 
venea seara şi apoi ieşeam la cinematograf sau stam acasă... Drept să-ți 
spun, mie nu-mi prea place cînd mi se vîră cineva aşa, în suflet. I-o tai 
scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase şi nu era chip să-l urnim din 
loc... Se făcuse 6 şi eram disperată. Pentru că ne aşteptam din clipă în 
clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte şi i-am spus că aşteptăm pe 
un domn din Birlad, care e arendaşul moşioarei noastre... şi, mai scăzut, 
ca într-o paranteză şmecheră: l-am spus că avem o moşioară lîngă 
Birlad... Că trebuie să discutăm contractul... Cînd veni Gheorghidiu, era 
foarte necăjit că îl găseşte aici... dar l-am trecut numaidecît în dormitor, 
iar el a rămas cu Valeria. Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin 
ea... Parcă aveam şi.ce vorbi. Că de obicei cînd venea la mine, 
Gheorghidiu era grăbit şi nu se dezbrăca, pentru că poartă brîul lui lov, 
şi-i venea greu să-l puie la loc... Rămînea aşa îmbrăcat, în vestă, şi punea 
un şervet pe genunchi, ca să nu-şi păteze pantalonii. 

La început îl necăjise că întîlneşte pe altcineva, dar i-am explicat eu 
că e o rudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă... ÎL auzea 
vorbind încet cu Valeria, nu se înţelegea ce spunea, dar vocile tot se 
auzeau... Gheorghidiu se oprea cîteodată să asculte, că era nebun şi 
scîrbos... La plecare mi-a dat două mii de lei: „Dă-i şi omului care e în 
sufragerie cinci sute de lei”... I-am luat... dar cum era să-i. dau lui 
Ladima? 

De cînd povesteşte s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile 
caligrafiate, e însă tot absent. Stă aşezată. Piciorul dinspre mine e îndoit 
de la genunchi, proptind pieptul şi sînul, iar celălalt, dreptul e lungit pe 
cearşaful alb. Belşugul coapsei îndoite a căzut puţin arcuit, spre aşezarea 
de carne care-i susține trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăşi 
feminitatea femeii, din care depăşeşte uşor vreo doi cîrlionţi aurii. Acolo, 
înspre această parte de „înfruptare” pielea pulpei struguroase, cu ochiuri 
alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, şi fiindcă 
explicația spontană, a spălaturilor, e absolut absurdă, mă gîndesc deci la 
motivele atavice. Naiba mai ştie! Sînul, de o greutate mică, rotundă, e 
turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stîng de care se sprijină. 
Genunchiul însuşi, neted şi lucios ca sideful deasupra, a căpătat într-o 
parte şi alta, deasupra subțioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca 
două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca şi cînd ar măsura aşternutul. 
Picioarele înseşi nu le-ar avea Emilia urîte, dar degetele mari la fiecare 


106 


Patul lui Procust 


sunt puţin întoarse în sus, ca şi cînd ar ridica plictisite capul. Nu ştiu cum 
să spun, aşa anapoda, uite, am impresia că Emilia n-a privit niciodată un 
răsărit de soare (şi poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii zilei) şi 
n-a privit cu ochii aceştia mari de tot, liniștiți, niciodată, singură fiind, 
aşa fără motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta 
înainte de a cunoaşte pe doamna T.). 

O privesc şi o ascult. 

- Tocmai cînd mi-era mai mare teamă să nu se întîlnească prea des cu 
Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat. 

- Pe Nae? Mă priveşte solid. 

- Nu... nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi... Venise să 
mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla 
care ne punea pe lista de figuraţie... Toate fetele sunt drăguțe cu el... 
Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el... 

Am rămas uimit. 

- Mimi Stoenescu? 

- Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese... şi se ținuse de 
cuvînt. Dar înţelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguță cu el... Cînd a 
trecut pe lîngă noi, l-am oprit: „Ce. mai face băiatul dulce?... Să-ţi dea 
maica o pupică...” şi l-am pupat. Ladima sa făcut vînăt. N-a scos o vorbă 
tot timpul pe. drum, iar. la plecare nu mi-a sărutat mîna... Mi-a strîns-o... 
aşa... plictisit... N-a mai dat pe la noi vreo două săptămîni... Vrea să mă 
pedepsească, să mă facă să sufăr... Cum îmi convenea grozav... de parcă 
eu comandasem asta, l-am lăsat bineînţeles în pace... Dar cînd 
Gheorghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un 
bilețel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înţelegi? Mi-e dor să te 
văd.” Mi-a răspuns cu biletul ăsta... Şi cînd a venit să mă ia la teatru, 
parcă fierbea de bucurie... atît suferise în două săptămîni. 

Avea în mînă, mîna ei grăsuţă, un bilet cu litere mai culcate ca de 
obicei, pe care-l luase din cutie pe cînd povestea: 


Numai d-tale crezi că-ți este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d- 
ta?... Şi ce dor... 
George 


- De ce i-ai scris?... De ce ai căutat să-l faci să se întoarcă? 


107 


Camil Petrescu 


- Ne era uneori de folos... Şi puţin plictisită, ca pentru un lucru pe 
care în definitiv nu-l prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup... 
Că e o greşeală... Că e mai bine să-l duc aşa, cu zăhărelul... La 
întoarcerea lui Gheorghidiu... a fost însă un carambolaj ceva teribil. Într- 
o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a 
dat şi un bilet de cinematograf pentru Valeria, aşa că ea, după ce a 
pregătit cîteva sticle de vin şi o gustare cu de toate, pe care le-a pus în 
dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat... Din greşeală, cînd a venit 
Gheorghidiu, am uitat să închid uşa de la intrare... Noroc că el nu scoate 
nimic de pe el pînă în dormitor. Că, să vezi... Tocmai aproape de zece 
aud sunînd... Vorba aia, m-am mirat... Gheorghidiu a tresărit, dar i-am 
făcut semn să tacă... Am tăcut şi eu. A sunat aşa... poate zece minute, că 
se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub uşă... 
Poate că a apăsat clanţa şi a găsit deschis... A intrat... mirat, se vede, că e 
deschisă... ce-o fi vrut nu ştiu... că o dată i-am auzit paşii în sufragerie. 
Am sărit ca arsă... goală cum eram şi am tras zăvorul... A simțit. A bătut 
furios în uşă... a zeîlținat-o... Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau 
balele... După cîtva timp s-a potolit, dar n-a plecat... Parcă s-a culcat 
dincolo pe divan şi asculta. Drept să-ţi spun, m-am speriat şi eu. ÎL ştiam 
nervos, în stare de orice nebunie. Bătrînul îmi spunea mereu bîlbîind de 
spaimă: „Poate că vrea parale...? Asta.mă plictiseşte. Ți-am spus... Cine 
e? Ce vrea?” Mereu se scula şi se îmbrăca, punea brîul lui lov - că acum, 
seara, îl dezbrăcase - şi iar îl scotea... Parcă nu ştia cum să se înfăţişeze 
cînd celălalt o sparge uşa... După vreun ceas Ladima a plecat... A spart 
nişte ceşti care erau aci... o fi înjurat şi a trîntit uşa... Tot mi-a fost frică 
şi am ieşit cu băgare de seamă să văd... Plecase... Slavă Domnului... M- 
am dus acum să închid uşa... Ce să vezi? Scosese cheia, încuiase uşa pe 
dinafară şi luase cheia la el... Uimită: o luase la el! Eram acum închişi în 
casă... Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se 
întîlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl: pîndeşte în stradă... Da 
pe urmă... zău... ce să-ți spun, chestia vedeam că-l excită... Mă întreba, 
cînd îi venea mai bine... gîfiind... aşa în şoaptă... aiurit... „Te iubeşte?... 
Spune... te iubeşte?...” 

Ascult automat... S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, 
dar Emilia continuă senină: 

-... Mai greu a fost cînd s-a întors Valeria... Un ceas ne-am căznit pînă 
să stricăm' broasca... Azi îmi vine să rîd ce caraghioşi eram făcînd 


108 


Patul lui Procust 


amîndoi pe lăcătuşii, cu securea de. tăiat lemne, dar atunci i-aş fi tocat 
capul nebunului ăla. Şi Valeria care înghețase la uşă... Tocmai la prînz 
mi-a trimis cheia şi cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am 
făcut-o bucățele... Mă făcea ca pe o femeie de stradă... Spunea că 
niciodată nu m-a socotit altceva... că nu m-a iubit... că-i e silă de mine... 
Că ar vrea să nu mă mai întîlnească niciodată. Vro două luni de zile, 
aşa... pînă la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întîlnit de cîteva 
ori, dar a întors furios capul... O dată la cinematograf, din întîmplare am 
fost alături... Cînd m-a recunoscut în pauză, s-a sculat şi a plecat... Nu 
pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine... dar oricum, 
vorba Valeriei, era bine cînd venea, că tot aveam nevoie de el... Tocmai 
peste vreo două luni, cînd ne-am împăcat, i-am explicat aşa, pe larg, că 
din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu 
am ştiut cine e... că am crezut că e vreun hoţ. M-a crezut. Şi tot el şi-a 
cerut iertare... Mi-a spus atunci cît a suferit... Pe divan a stat un ceas, 
hotărît că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat să mă strîngă de gît... 
Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic... l-ar fi strigat numai să iasă... ŞI 
dacă n-ar fi ieşit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un 
cîine sîngerat, că i-a fost teamă că o să înnebunească şi a pornit aşa, cu 
ochii în foc şi cu tîmplele pocnind... pe străzi, prin zăpadă... fără să ştie 
unde... Zicea. că nu putea să respire şi. mai mult alerga... Pe urmă, după 
ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat pînă aproape 
de prînz... cînd mi-a scris scrisoarea şi mi-a trimis cheia. 

„.„. Eu ştiam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne 
împăcăm şi de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deşi ştiu că ţi-e capul 
plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-ţi 
explic ce a fost în seara aceea...”. Şi a venit... Era, săracu, aşa de 
emoţionat... Îi străluceau ochii, ba a şi plîns... Era cît pe aci-să mă dau 
lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de 
nu mai vine... dar l-am lăsat să mă sărute toată seara... căci Valeria ne-a 
lăsat singuri în dormitor... Toată noaptea mi-a vorbit... A plecat tocmai 
cînd se lumina de ziuă... Mi-a spus — zău - că e una dintre cele mai 
frumoase nopți din viaţa lui... Din oraş mi-a trimis un buchet cu flori şi 
cîteva rînduri... Trebuie să fie acolo. 

Da. Cu scrisul mai aplecat şi mai halucinant ca oricînd: 


Emy, 


109 


Camil Petrescu 


.. Îți repet şi acum: iartă-mă! Cînd mă gîndesc ce drăguță eşti tu - 
cînd nimeni nu te obligă la asta, nu-i aşa? - şi ce grosolan, ce 
dezgustător am fost eu... mi-e silă de mine... Aş vrea ca florile acestea să 
aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile 
vieţii... şi ale oamenilor... De altfel, suferința mea atroce a fost un 
cancer în aste două luni, cînd te căutam de dimineaţă pină seara, dar 
dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine... 

Te pindeam seara: cind ieşeai de la teatru, numai ca să te văd 
ducindu-te cine ştie unde... tmy, în clipa cînd am aflat că totul nu fusese 
decit un rod bolnav al grabei şi imaginaţiei mele - căci trebuia să-mi 
treacă prin cap că te-ai speriat... mi s-a părut că am reînviat. Eu, cînd 
auzisem în seara aceea de demența pocnetul zăvorului, cînd am înţeles 
că în pustiul mut, în care nu era un semn de viaţă, era totuşi cineva, 
dincolo de uşă, cineva fără chip... şi mai erai încă şi tu, mi-am pierdut 
capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, 
Emilia... ăsta e cuvintul... m-a speriat... n-ar fi fost nimic. Am avut 
impresia unei catastrofe... Am încremenit citeva clipe înaintea uşii 
încuiate. M-am purtat atit de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din 
oraşul acesta care găseşte din cînd în cînd citeva clipe şi-pentru un 
nefericit ca mine - fără nici un interes... Cu ce nerozii iți răspund? Buna 
mea, draga mea Emilia, iartă-l pe 

George 


- O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. Îmi spunea - că 
faţă de noi n-avea secrete - cum era amînat mereu la gazete... de azi pe 
mîine. (Ce lipsă de experiență, ce naivitate, gîndesc eu, sa-i ièi 
confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc 
mai sigur să piardă totul decît solicitînd compătimirea ei. În afară de 
cazuri rare, e tristă imprudență să inspiri - chiar şi fără sa vrei femeii pe 
care o iubeşti. Cum a putut fi atît de puţin înarmat pentru asemenea 
luptă, un om atât de inteligent? E drept că şi credea prea mult în ele.) 

Prin februarie găsise de făcut nişte traduceri, la o librărie. Traducea 
un roman cu trei lei pagina... Uneori făcea pînă la patruzeci de pagini pe 
zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paşte s-a terminat insa şi cu 
romanul. Era foarte trist şi-i plăcea să stea de vorbă cu noi, să-şi spuie 
necazurile. Nouă ne părea rău. 


110 


Patul lui Procust 


Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crîncen 
defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasa. 


Emy dragă, 


N-am putut ieşi din casă azi... Sunt răcit şi ploaia asta rece care nu 
mai sSfirşeşte mă descompune... Scara casei e udă şi murdara... 
trotuarele sunt sparte... unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă... 
unde e puțin ioc, trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne, butoaie 
goale sau cărămizi... E cu neputinţă să mergi pe jos în voia ta... lăsindu- 
le gindurilor... Ghetele îți devin de două ori mai grele... Dezgustător 
început de primăvara... Cît îți sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost 
vieţii mele, deşi eu o merit atit de puţin... Cînd capitala asta a tuturor 
vinzărilor, a tuturor compromisurilor, a tuturor tranzacţiilor oferă atita 
femeilor frumoase, tu renunți la tot, ca să stai să asculți la bietele mele 
prostii. As vrea să fiu bogat, Emy... Mă încălzeşte ca un vin fierbinte 
gindul că aş putea verii să te iau de la teatru, în automobil, că aş putea 
să te chem la mine într-un interior uscat, uscat, Emy, înţelegi tu, cu 
covoare groase pe jos, cu baie... cu baie, Emy, cu fotolii adinci şi lămpi 
regale, aşa cum văd în interioarele luminate cind trec seara pe 
bulevard. Aş vrea să fiu bogat, Emy, azi cînd îndur mai multă mizerie ca 
oricind. 


- Valeria bănuia, dar mie nu-mi venea să cred că erau zile cînd nu 
mînca, mai ales acum cînd nu mai avea slujbă la gazetă. Totdeauna 
oprea cîte ceva dulce la masă pentru el. La început nu lua, mai făcea 
nazuri, dar ea stăruia, cîteodată îl ameninţa si îl făcea să mănînce. 


.... Să fiu nu chiar bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care 
l-am găsit la -un confrate la Rimnicul-Sărat, astă-iarnă, cînd m-a invitat 
pentru două zile la el. O casă mică, numai cu vreo patru odăi, 
luminoase toate, Emy, cu duşumele uscate, cu perdele albe la ferestre, 
cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cu o cameră de musafiri - ba nu, 
pe asta aş desființa-o, dacă eşti tu cu mine nu mai vreau pe nimeni - al 
cărei aşternut seara era olandă şi dantelă, cu o mescioară, şi pe ea o 
lampă portativă, să citeşti culcat... Biroul lui simplu de tot, dar aşa aş 
vrea unul pentru toată viața: o masă mare de stejar... Rafturi negre, 


111 


Camil Petrescu 


pînă la jumătatea peretelui alb, pentru cărți, un fotoliu adinc pentru 
fumat ţigara. Ah, şi-o nevastă, o nevastă plinuţă, albă ca tine, cu ochii 
mari, verzi, numai viaţă, strălucitoare de curăţenie şi sănătate... ca un 
model de Tiţian, aşa ca Lavinia, ca Emilia, ca să prepare ceaiul... Să ai 
papuci calzi... Asta...asta... visez. 

Si ştiu că e imposibil, Emy... Numai dacă nu cumva voi fi numit 
suplinitor într-un orăşel de provincie... vream să nu-ţi spun... dar gindul 
mă roade... Trebuie să-l spun cu un ceas mai devreme... Am vorbit cu 
Pillat, nepotul Brătienilor, şi mi-a promis că mă va recomanda dr.-ului 
Angelescu. 


Tristul tău, George 


P.S. Si o cameră de musafiri, Emy... Acolo va sta Valeria... scumpa 
Valeria pe care nici nu mă gîndesc s-o las aci... 


- Era atît de copilăros, încît îşi închipuia că o'să mă las de teatru ca să 
merg la... Rîmnicul-Sărat. S-a aplecat să examineze o cicatrice ca o 
aripioară albă pe care o am deasupra genunchiului: Cînd ai căzut cu 
aeroplanul? 

- Nu, automobilul; m-am răsturnat lîngă Paris: 


Emy dragă, 


E o copilărie... lată-te acum şi geloasă... Dragă, dar n-a fost nimic, 
absolut nimic... În antract stăteam de vorbă cu autorul şi, cînd a trecut 
Lena Corematipe lingă noi, el a oprit-o şi-a întrebat-o ce impresie are... 
Pe urmă m-a prezentat... Spre marea mea mirare mi-a spus că mă 
cunoaşte din cetit... Si chiar mi-a spus titlul unei bucăţi a mea, apărută 
acum vreo trei săptămîni... Își spun drept, asta-m-a impresionat foarte 
mult şi, om în toată firea, am început să mă bilbii... Pe urmă, foarte 
drăguță, ne-a invitat în lojă pentru actul următor, căci se ridicase 
cortina... O găseam, îți spun drept, încîntătoare dar, cum se zice, nu e 
genul meu... Genul meu e alcătuit dintr-un singur exemplar în lumea 
aceasta şi acela eşti tu, Emy... Dacă vrei tu, renunţ şi la ceaiul la care 
ne-a invitat pe mine şi pe Horia Dumbravă. 


112 


Patul lui Procust 


- Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai asta nu mi-o 
închipuiam.) 

Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată... A întors capul 
spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu 
funcționa decît în mare, scoborînd gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc 
de rață, dispreţuitor şi făcea oarecum cu ochiul... ceea ce însemna: 
„Crezi asta?” 

- Făceam aşa, pe nebuna... Nu, dar mă -plictisea pramatia... de 
cațaoancă, că-l invitase în lojă. Aşa face cu toți. Nu aveam eu chef ca el 
să stea în lojă cu ea... Şi pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, 
aşa, haloimăs... ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Şi sfîrşind iar 
cu mimică, batjocoritor: Săracu... Îi era frică să nu sufăr... 

- Ascultă, Emilia, tu ştiai că suferă din cauza ta? 

- Aşa sunt bărbaţii, îşi fac idei... Desigur că suferea... Dar era mîndru, 
nu arăta totdeauna... Şi pe urmă îi plăcea să vie la noi... De multe ori 
cînd nu eram acasă, venea şi mă aştepta. Sta de vorbă cu Valeria... 
ceasuri întregi... discutau... făceau planuri. Erå pentru el foarte bine... 
Dar ce puteam face? Aveam atîtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Şi cu 
o mîndrie groasă: Ştii... pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult... 

Acum o nouă scrisoare pe hîrtie de caiet. 

- Asta e scrisă la noi, cînd mă aştepta, e hîrtie-de la rol. 


Emy, 


Te-am aşteptat pînă la 12 1/2... Îmi tot ziceam că vii şi aşa a trecut de 
miezul nopții... Valeria spune că ai fost să repeţi la o camaradă acasă, 
şi bănuieşte că, întirziind şi prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo... 
Am jucat amindoi tabinet. l-am luat două partide, deşi am prins-o 
trişind... ne-am certat... Era să ne luăm la bătaie... Pe urmă ne-am 
împăcat... În jurul unor lingurițe de şerbet şi cafele... Ce bine era să fii 
şi tu acasă, Emy... Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt 
un ocnaş al vieții. Mă odihneşte un calm, o senzaţie de împăcare ca o 
morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Uşa e deschisă 
şi lasă să treacă din sufragerie o făşie lată de lumină, care cade 
transversal pe patul atit de alb, larg, curat, neatins; în fund luna bate 
prin fereastră, luminind pe dinafară abajurul galben. 


113 


Camil Petrescu 


Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, 
pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi mai 
luxos din casă, aşa cum vînătorii serioşi dau cea mai mare grijă şi fac 
mari sacrificii pentru obiectele de vînat... Ştiu de asemeni că actorii, cînd 
vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj 
profesional. 


.. În oraşul acesta putred, în care totul e de vînzare... interiorul 
acesta e un refugiu de frumuseţe şi curățenie... Mă ridic să plec, Emilia, 
nu fără să sărut cald mîinile Valeriei, duhul îngrijitor, . protector, 
organizator al acestui locaş de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, 
cu brațele goale, cetind la lampă. Cu imaginea aceasta în minte, cu 
sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceața ploioasă... 
ca să străbat Bucureştii în lat, cu norocul meu. 

George 


P.S. Mă duc să-ţi aduc miine biletele... cred că le-a oprit Găiceanui. 


- Nimeni nu putea să-l mai înțeleagă... Uneori se supăra din nimic, era 
bănuitor, îl vedeam nu ştiu cum, pripit, amărit, plecînd îmbufnat. Şi 
tocmai atunci n-avea dreptate. Alteori .era aşa de blînd şi de cumsecade. 
Uite, timp de o săptămînă n-am dormit acasă, eram cu unul... Valeriei îi 
era urît singură acasă, sta cu el de vorbă şi-i spunea că repet pentru un 
turneu... După aceea am plecat cu tipul la Braşov, iar Valeria i-a spus că 
am plecat în turneul Teatrului Naţional... 

- N-a bănuit nimic? 

- Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva. 


Emy, 


Îmi e peste putință să pricep ceva... Cum poţi să faci asemenea 
copilării?... Eram ieri seară la „Giordache ”, într-o cameră separată de 
sus, cînd, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezul nopții, te-am văzut 
prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii... Am crezut 
că-mi vine rău... Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru... Am Stat 
multă vreme în loc, ascultind... vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce 
enormităţi n-ai spus. Erai desigur beată... N-am stat pînă la ziuă la uşă, 


114 


Patul lui Procust 


de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă... Emy, tu eşti un copil, 
nu-ți dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră 
separată cu diva-nuri murdare şi oglinzi zgiriate cu pornografii... Dacă 
se află ceva, eşti compromisă pentru 

totdeauna... Dragă, nu te lua după colegele tale... pentru că ele sunt 
nişte dezmăţate... Dar tu, Emy, gindeşte-te la Valeria, gindeşte-te la toţi 
cei care văd în tine o artistă mare... Sunt sigur că n-ai ştiut despre ce e 


vorba... Mi-e gura coclită... Mă simt bolnav, Emy. 
G. 


Am rămas cu hîrtia înțepenită în mînă... Ea se sprijinise cu umărul de 
mine şi sînul. ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braţului meu, 
îl simţeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare. 

- La „Giordache”? 

- Ah! ce a mai fost şi atunci... Ce motiv de ceartă, două săptămîni. De 
obicei n-aveam nici o grijă seara cînd mergeam în vreun local, că eram 
aproape sigură că nu-l întîlnesc... Totdeauna el mînca în birturi şi prin 
bodegi. În seara aceea se înființa un club, nu ştiu ce spunea el, al 
scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de 
şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenta şi pe urmă şeful de 
cabinet cu doi prieteni ai lui... Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, 
da... Parcă aşa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi 
spuneam tot felul de prostii... Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe 
alţii. Şi el era la uşă, dragă... Închipuie-ţi!... 

În chipul acesta am înţeles oarecum cauza tragediei lui Ladima... Din 
pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care 
(oribil cuvînt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun 
control... Toate datele îi scăpau... Ea, care era totul pentru el, pleca gătită 
şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar 
fi întors spunînd ce vrea şi cît vrea să spuie... El era nevoit să creadă şi 
imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă 
o Emilie ideală, bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă 
nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poţi 
niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor... 
Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea 
cobora oarecum ca o prințesă, ci patul ei plin de atîtea mistere, după- 
amiezele şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact 


115 


Camil Petrescu 


decît are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul 
restaurant, sclipitor de lumină şi tacîmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al 
căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut 
inaccesibilă, mai distanțată decît toate distanţele de parcurs în clasa treia, 
în cuprinsul întregii ţări. 

- A venit să se plîngă Valeriei... I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce 
„Imprudență” am făcut: „Dacă e posibil copilaria asta, Valeria?... În 
cameră separată la «Giordachey»?...” 

l-am spus cu jurăminte, bineînţeles, că n-am ştiut de ce e vorba... că 
am crezut că mergem în restaurant... că era ziua de naştere a Ginei... mai 
ştiu eu ce?... Două săptămîni a suferit îngrozitor... Nu mă mai săruta... ca 
să mă pedepsească, „să mă facă să sufăr”... era mereu gînditor, devenise 
mai bănuitor ca oricînd. Mă plictisea, nu-i vorbă, puţin, căci fireşte ştia 
tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că trăiesc cu el, 
căci toţi ştiau că sunt cu Traian... 

- Care Traian?... E vreun actor?... 

- Eşti nebun?... Şi å făcut o strîmbătură de silă, dar la ea nu cred că 
era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferențiată. Nu m- 
am culcat niciodată cu vreunul din teatru... E o prostie... Întâi că se află şi 
pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci: „Aşa?... te-ai culcat cu ăla 
şi cu mine nu?...” Sunt foarte drăguță cu ei şi atita tot... Ce rost ar avea 
să mă culc cu Băltăţeanu, să zic aşa?... Colegi... 

- Dar Traian cine era? 

- Un inginer de la Căile Ferate... Venea cu maşina să mă ia... Tot 
teatrul ştia că suntem împreună... 

- Şi Ladima n-a ştiut nimic? 

- La început n-a ştiut... pe urmă a aflat ceva... Dar am tăgăduit... 
spunînd că aşa vorbeşte lumea... că Traian nu vine pentru mine... ci 
pentru Gina... A mers cam greu, dar pînă la urmă tot a crezut. Stai că-ți 
arăt acum, că sunt cîteva scrisori din vremea aia... 

Intervin grăbit, speriat: 

- Lasă-le la rînd... şi surîd... Dar văd că ţii minte? Bună, indulgentă: 

- Cum o să uit cîte încurcături îmi făcea? 

Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit şi alţii, aşa cum 
am făcut eu acum... dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei 
profesional. 


116 


Patul lui Procust 


- Ce te uiţi aşa la mine? mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe 
toate feţele, cu litere mai lungi parcă... 


Scumpă Emy, 


Trebuie să-ți scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai 
pot comunica, de o săptămînă încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M- 
am întilnit ieri prin faţa teatrului cu Gina şi n-a fost chip să scot o vorbă 
de la ea... Ce sunt ascunzişurile astea?... Pină şi Valeria a început să 
aibă, de cite ori o văd, un aer încurcat... Repetiții şi iar repetiţii, deşi am 
impresia că totuşi nu joci decit prea rar pentru atitea repetiţii. Emilia, 
mai fii puțin şi a mea... E aşa de puțin ce-ţi cer. Imaginea ta n-o mai pot 
dezlipi de viitorul meu... De altfel, e posibil să intervie o mare 
schimbare în viața noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment... S-ar 
putea, Emy, ca în scurtă vreme să avem bani... bani... să ai ce-ţi trebuie, 
oferit de mine... Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea, azi... Nu pot 
spune pentru moment... Ai să vezi... Ba da... trebuie să-ţi spun... Îţi 
reproşez că tu îmi ascunzi lucruri, şi chiar în aceeaşi scrisoare, eu 
însumi mă fac vinovat de asta... Emy, un prieten mai tînăr, foarte, foarte 
bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nu ştia 
că am demisionat... Noroc că Negrea, secretarul, îmi ştia adresa şi mi-a 
trimis vorbă... A doua zi de dimineaţă m-am întilnit cu el... În biroul lui 
am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă acasă, are locuinţă în oraş, pe 
Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcut 
foarte mult. Uite despre ce e vorba... Un frate mai mic al lor a murit... şi 
vor să facă o fundaţie culturală... Bătrinul vrea să dea toată partea 
eventuală de moştenire a celui mort-sau o bună parte, pentru această 
fundaţie... -E vorba de vreo 7- 8 milioane. N-au vorbit pînă acum cu 
nimeni şi prietenul meu a ținut să mă consulte întii pe mine. Din venitul 
cam de un milion pe- an se vor face 100 de burse pentru şcoalele 
primare, căci bătrinul n-ar vrea să mai rămînă nici un neştiutor de 
carte, 10 burse pentru şcoalele secundare, 4 burse pentru Universitate... 
Din restul venitului, cam 5- 6000 de lei se vor da anual premii pentru 
literatură, muzică, pictură şi teatru. Astea le-am fixat eu... A vorbit şi cu 
bătrînul şi cred că au căzut de acord cu mine. Va fi şi un fond de 
ajutorare... Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfirşită 


117 


Camil Petrescu 


bucurie... E posibil să fiu numit secretarul acestei fundaţii. Ar părea 
lumea altfel construită, Emy. 

Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la 
„Modern ”... a plătit el. Miine ne întîlnim de-a dreptul la masă, ca să 
continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să găsesc parale undeva, 
că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească. 


G.D.L. 


Emilia vede că nu mai dau nici.un semn de viaţă, ca un bolnav în 
Criză. 

- Ce ai rămas aşa?.... la uite cum a rămas!... Îşi încruntă puţin privirea, 
ca să înțeleagă mai bine, cu ochii aceia mari, care nu văd decît simplu... 
Ți s-au umezit ochii? Ce e? Noroc că pot minţi aşa, reflex aproape. 

- Mi-am adus aminte de fratele meu care a murit şi el. 

Din cauza fratelui mi s-au umezit ochii, dar trebuie să mărturisesc, 
oricît ar fi de monstruos, că nu din cauza lui Sorin, ci din pricina acestui 
biet frate, frate adevărat, din acelaşi altoi de suferință, care era grav ca 
un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surizînd 
puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari... al cărui destin eu 
aş fi putut să-l schimb în această lună aprilie, cînd i-am vorbit despre 
această „fundaţie” şi n-am ştiut. 

- Ai avut un frate mai mic? 

- Da... 

E înduioşată... 

Aproape că a turtit cutia cu scrisori, trebuie să se ridice în cot, ca să 
luăm alta. 


Emy, 


Ce-a mai fost ieri? Ştiam că nu ai decit în actul trei şi am venit să te 
iau... M-am jenat să intru în cabina voastră... Îmi închipuiam că se 
îmbracă fetele şi ţi-am trimis vorbă... Mi-ai spus să te aştept şi pe urmă 
n-ai venit... Fetele mi-au spus că te-a chemat directorul... M-am 
interesat însă şi am aflat că nici n-a fost directorul în seara aceea la 
teatru şi nici nu vine de obicei la spectacol. Te-am căutat apoi 
pretutindeni... Nimeni nu mi-a spus... Nu te văd aproape două săptămîni 


118 


Patul lui Procust 


şi atunci ne pierdem unul de altul?... M-am întîlnit cu Gina, care vrea 
să-ți vorbească... Spune că nici ea nu te vede... 


Întoarce spre mine capul rotund de pisică de lemn, cu orbitele 
geometrice. 

- Ce-a fost şi atunci... Traian mă aştepta la „Elysee” şi nici prin cap 
nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia... A trebuit să rog fetele să-l ţie de 
vorbă pînă plec, căci dacă s-ar fi luat după mine; îl ştiam, nu mai scăpăm 
de el. Pe ele le amuza foarte mult aşa... Vivi l-a luat în cabina cealaltă, şi 
el a marşat... Ele rîdeau să se prăpădească... Nu pricepea nimic şi era 
mirat de atîta prietenie şi dragoste din partea lor. 

Acum ține ea, în mîna grăsuţă, scrisorile, şi eu citesc peste umărul ei 
rotund. Am făcut-o înadins pentru ca să mi le comenteze, fără să-i cer 
anume asta, căci, desigur că, numai aşa din reacțiune animală, ar 
refuza... Sub pretext că stau mai bine, m-am rezemat de ea cu un soi de 
familiaritate complice şi tandră... Creşte în mine o durere mărăcinoasă şi 
sunt actor într-un teatru care, ca teatrul în teatru din Hamlet, corespunde 
unei drame adevărate. 


Scumpa mea, 


Miine vreau să te văd neapărat, Emy, am veşti bune de tot... Nici nu 
ştii ce iînfrigurat sunt... Ieri am luat din nou masa cu prietenul meu, 
afară din oraş... Nici nu mi-am închipuit că s-au deschis grădinile şi mai 
ales că se poate minca şi ziua acolo... La „Flora ”, la prînz, parcă eşti 
într-o Stație climaterică în străinătate... Grădină mare cit un parc cu 
parmalic verde, cu mese afară, aşa în plin soare... Galantarul bogat cu 
mincăruri,-chelnerii îngrijiţi îți dau impresia de odihnă, de curat, ca de 
sanatoriu. M-am simţit aşa de bine... Pe urmă, după ce am luat cafele şi 
coniac, un coniac tare-şi uşor ca o flacără galbenă, am făcut un tur cu 
maşina pînă la Otopeni... Cu toate că şoseaua era stricată, mi se părea 
că nici în leagăn, cînd eram mic, nu m-am simțit aşa de bine, la ora 2, 
după o masă bună, ca în fotoliul adînc şi elastic al maşinii (puţin amețit 
de vin, e drept). Ei bine, Emy, fundaţia e pe cale să se realizeze... S-ar 
putea să mergem încă din vara aceasta la Rimnicul-Sărat... Căci acolo 
vreau să mergem, Emy. Obligaţiile mele de secretar nu mi-ar impune să 


119 


Camil Petrescu 


stau în Bucureşti... Aşa încit în loc să trăim prost aci, am putea trăi 
curat şi frumos acolo. 
Cînd îţi spuneam: „Emilia, dă-mi un an de aşteptare şi încredere, şi 
totul se va schimba...” Fii miine acasă... Trebuie să stăm de vorbă. 
G.D.L. 


- Mi-era imposibil... Traian nu mă lăsa nici un minut liberă... 
Dormeam şi mîneam la el, dar Valeria nu-i spunea lui Ladima... Veneam 
numai să mă schimb acasă... El venea însă în fiecare seară şi juca tabinet, 
aşteptîndu-mă, cu Valeria. 

- Şi cum s-a terminat cu Traian? 

Trăsăturile caligrafice, adică fruntea senină cilindrică, sprîncenele 
aduse din condei, ochii mari neadînciţi în pleoapele grăsuțe, catifelate, se 
strîimbă într-o denunţare: 

- Intrigile, dragă... Că în teatru e ca un viespar... l-au scris scrisori... 
Aş vrea s-o mai întreb, dar e în mine o droj die de oboseală şi 
nemulțumire, cînd îmi amintesc de... 


Fundaţia s-a făcut. Nu are venituri de un milion, dar are, e adevărat, 
un secretar. Nici o clipă, nici ca o bănuială măcar, nu mi-ar fi trecut prin 
cap că am putea oferi unui domn atît de bine postul acesta... In 
îmbrăcămintea lui serioasă, de profesor, în tonul academic, cum să-ți 
spun? cu care vorbea, superioritatea intelectuală şi de om de lume pe 
care o manifesta nu ti-ar fi permis nici o clipă să crezi că unui asemenea 
om îi poţi face ofensa să-i oferi un post de secretar al unei fundații 
particulare pe care noi l-am încredinţat unui tînăr student recomandat de 
un profesor. S-au dat premii, e drept, între altele şi unul de poezie. Tata a 
cerut Academiei şi unor scriitori cunoscuţi să decearnă „Premiul Sorin 
Vasilescu” de 30 000 de lei. Trebuie să spun cu sinceritate că auzisem că 
e un excelent gazetar, dar n-am ştiut, pînă la sinuciderea lui, că Ladima e 
şi poet, şi mai puţin, cum au scris unii atunci, că e un foarte mare poet. 
Premiul a fost dat deci altcuiva. 

- Vrei să trimit să mai aducă țigări? La ce te gîndeşti? 

- Da... mai pe urmă... 

- Chestia cu ce credea el nu s-a făcut, dar pe urmă a găsit ceva la o 
revistă, nu ştiu unde... Lucra... era aşa... secretar... dar nu cîştiga mai 
nimic. 


120 


Patul lui Procust 


Emy Scumpă, 


Tin foarte mult să te rog un lucru... Am invitat la masă... mergem 
într-un loc unde se mănîncă admirabil, e o circiumă pe Buzeşti, „La 
Nepotu ” - trei buni prieteni ai mei... Le-am spus - numai lor, Emy - 
pentru că suntem foarte buni prieteni, căci ne vedem în fiecare zi la 
cafenea, că va veni şi logodnica mea... Emy, nu-ti închipui ce cald mi 
separe cuvintul acesta şi înflorit, numai cînd îl pronunț: logodnica 
mea... Aş fi fericit să fiu într-o seară în mijlocul prietenilor mei buni, cu 
logodnica mea... (N-am mai spus la altcineva la nimeni că suntem 
logodiți, nu te supăra...) Dar cuviinţa cere să ţi-i prezint dinainte. 

„.. Iată-i de pe acum, în scris. Unul, Bulgăran, este un mare savant, 
Emilia... Fireşte, nu e profesor universitar... pentru că numai diplomele 
contează în fara asta... Are o teorie extraordinară asupra atomilor... pe 
care o va scrie şi o va traduce în franţuzeşte. A făcut descoperiri literare 
care au revoluţionat istoria literaturii noastre... Cibinoiu a fost cancelar 
la Externe... n-a înaintat pentru că ştii ce înseamnă să înaintezi la 
Externe; să fii din lumea lor şi să perii toată viaţa... Acum vreo 
cincisprezece ani, Cibănoiu a pus semnul mirării într-un ordin al 
secretarului general, care credea că St. Louis e un oraş din Franţa şi 
numise un consul acolo... E un mare teozof Emy, ai să-l cunoşti... 
Colaborează la o mulțime de reviste teozofice franceze şi germane... Are 
o bibliotecă imensă... Penciulescu, cel care întregeşte trinitatea, e, fără 
îndoială, cel mai deştept om din ţara rominească... Ripostele lui sunt 
celebre... Ras, negricios, cu o față de consul roman blazat, e de o 
cultură care sperie şi pe profesorii universitari. N-a primit niciodată o 
catedră, a socotit nedemn de el asta... A preferat să fie suplinitor la un 
liceu particular, decit să se preteze la compromisuri. 

Un profesor universitar care îşi pusese ochii pe el, de cînd era 
student, şi-a dat catedra şi fata după altul, cînd a văzut că Penciulescu 
face... mofturi. Ai să-i cunoşti, Emy, şi ai să vezi ce ţipi interesanți sunt. 
Prin urmare, dragă, trec miine să te iau pe la 8 1/2 nu? 


G.D.L. 


121 


Camil Petrescu 


Se întoarce, şi acum încă deziluzionată, schimbă picioarele... se 
întinde, voinică, a plictiseală. 

- Am fost... Vai ce seară... Erau nişte rable, de parcă eram în spital... 
Unu n-avea dinţi şi făcea spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni 
şi-a găsit el!... Am stat numai pînă la 11, că mi s-a părut o prostie să 
pierd noaptea cu o adunătură ca asta. Biletul ăsta (de la mine din mînă) l- 
am găsit de dimineaţa, vîrît pe sub uşă, e iscălit de ei trei. 


Păcat, Emy, că n-ai stat... Prietenii mei te găsesc foarte bine... Le-ai 
plăcut enorm... Noi acum am încheiat... dimineaţa... Ei mi-au spus Să 
trec să-ți las pe sub uşă biletul acesta pe care iscălesc cu toții. Cu cele 
mai dulci sărutări de miini, G. 


Gedem nu ştie ce comoară are. Bulgăran... Nici ducele de Sagan n-a 
prezentat o aşa frumuseţe la un supeu prietenilor lui... Cibănoiu. 

Dacă aveai de gind să pleci aşa de repede, de ce ai mai venit? 
Penciulescu. 


Cam în. vremea asta, plecam pe -cîte două-trei zile din Bucureşti cu 
Traian... că încă nu rupsesem cu el. Avea inspecții şi mergeam şi eu... 
Stăteam la hotel, pînă- venea el, pe urmă ieşeam împreună la. masă la 
restaurant. La Giurgiu... La Buzău... O dată am fost şi la Roman... 


122 


Patul lui Procust 


Ladima era foarte enervat şi devenise bănuitor'”?. 1 Caută ţigări pe 
noptieră şi nu găseşte. 

- Nu mai sunt țigări? 

Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat şi 
mare, ci aproape drept şi mai mic. 


Aseară treceam, pe lingă un grup, în fața teatrului. Unul dintre 
actorii tineri povestea'ceva şi toți rideau... Cînd m-am apropiat, toți au 
tăcut şi păreau jenaţi... L-am luat pe Ton Sirbul deoparte şi, după citva 
timp, necăjit, enervat, siciit, mi-a .spus, îndurerat: ,„Gedem, eşti un 
dobitoc fără pereche... Niţescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, 
pentru că a prins-o în. cabină la un teatru particular cu un coasociat 
director... A văzut-o mergind cu el la teatru, la o oră cind nu puteau fi 
nici măcar repetiții... A urmărit-o, a intrat în teatru şi de la uşa cabinei 
a ascultat şi a înţeles totul. Pe urmă?... Gedem, eşti un dobitoc fără 
pereche... cu tot geniul tău... La revedere... Nu te mai apropia de 


12 Cam în vremea aceea Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinţă a 
comitetului S.S.R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am -despărțit de 
Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace" - era în 
anul când se adăogau trei etaje hotelului.„„Splendid” şi circulam numai pe partea 
cealaltă - Ladima, care mă conducea pe nesimţite spre oraş, m-a întrebat, întâi cu un aer 
indiferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai” dat de una dintre tinerele angajate ale 
Teatrului Naţional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, târziu apoi şi cu 
ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, până la ce oră din noapte am stat (căci 
am înţeles că, după câte ştie el, s-a stat până la 9 seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, 
şi-a ajuns foarte târziu, cu un surâs galben şi exagerat de vioi. 

- E adevărat că a fost acolo şi un tânăr inginer... Traian Justiniu? Un bun prieten al 
meu... 

Îmi dădeam seama cât de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în aceeaşi clipă, că nu pot 
să nu fac parte din acea cumplită coaliție care se formează de la sine împotriva unui 
bărbat înşelat... Laşitate, simplă dorință de a-ți simplifica existenta, teama să nu pari 
poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a 
împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gândul că l-aş face să sufere - şi 
toţi dispreţuim la alţii suferința din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere 
prea mult ca să ne „amestecăm in asta”- m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat 
tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea fi consideră 
împreună, că acest ceai s-a sfîrşit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii”, 
prelungită şi ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toţi acasă cu maşina, rămînînd 
cu Emilia, care probabil a dormit la el. 


123 


Camil Petrescu 


grupurile care rid cu hohote... Nu uita să depui cărți de vizită la Anul 
nou şi la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere...” şi aplecat 
bătind mătănii. Nu sunt, Emy, nici fiirios, nici nu sufăr. Mi-e numai O 
imensă, o nesfirşită milă de mine... Fiecare suntem ursiţi de la facerea 
lumii Să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit simburele să dea bostan, şi 
bobul de grîu spic... S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg 
acum, neaşteptat, toate întimplările şi toate faptele omeneşti ale acestui 
an de delir, de cînd te cunosc... Cu bine, Emy, fii fericită, căci există 


soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creat Dumnezeu. 
G.D. Ladima 


- Am crezut că acum s-a sfîrşit... A fost în mai asta, într-o ghină 
mizerabilă... Ştiam că pe întîi iunie sunt concediată de la Naţional. 
Speram să intru la alt teatru, particular... L-am pierdut şi pe Traian... Şi 
acum se mai supăra şi Ladima. O lună n-am mai ştiut de el nimic... Pe 
urmă am aflat că e bolnav. 

În anul acela, în iunie, am avut şi eu un conflict cu el... Era în 
comitetul unei expoziţii de cîini... Pentru că se ştia că e unul dintre cei 
mai buni cunoscători ai raselor de -cîini din țara noastră. Pe maidanul 
fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuşti şi 
coteţe, cu tot soiul de cîini şi căţei. L-am rugat să dea, în loc de premiul 
doi, premiul întîi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi 
mai da pace. 

- Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întîi a fost dat de vreo 
zece ori pînă acum. Asta mă plictiseşte... Scuză-mă. Plec acasă. M-am 
săturat. 

Emilia a luat un bilet, care, de altfel, venea la rînd. 

- Ce bilet este ăsta? şi îl cercetez mirat. 

- De la un prieten al lui... de la Cibănoiu. 


Domnişoară, 


Iertați-mă dacă intervenția mea este inoportună şi deplasată. Dar 
ştiu ce inimă bună aveţi şi sunt sigur că dacă sunteţi cauza unei atit de 
mari suferințe, e că nici nu bănuiţi răul pe care-l faceţi... De vreo 
săptămină, domnişoară, prietenul nostru merge spre moarte... Pe 
căldurile acestea grozave, e singur, fără nimeni lîngă el, şi sunt sigur că 


124 


Patul lui Procust 


prezența d-voastră citeva minute lîngă patul lui... ar fi ca un balsam... 
Doctorul i-a interzis să coboare şi noi facem, cu rindul, pe paznicii lui, 
dar avem foarte puţin timp liber. 

Cibănoiu 


- Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal... Dar 
s-a dus Valeria numaidecit... Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El 
sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei... Nu era măturat de zile întregi, 
o gîndăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mîncare. Pe 
cărți sta praful de un deget. El avea nevoie de pungi cu gheaţă pe frunte 
şi seara comprese calde la ficat... Era slăbit, neras, rufăria patului 
murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai 
să măture şi să aducă apă dimineaţa. Valeria a venit înapoi acasă... A luat 
un ciocan, cuie, cearşafuri de pat şi o pernă cu feţele ei, a luat un reşou, 
că eu am vreo două-trei, că mereu se strică şi nu vreau să rămîn fără nici 
unul. 

Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate şi priză pentru 
reşou, aşa că tocmai bine putea să încălzească apa. 

Împreună cu Cibănoiu l-au coborit jos din pat... L-au aşezat pe saltele 
în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curăţat puţin de păianjeni, a 
măturat bine, a pus praf pentru ploşnițe şi piine muiată în acid boric 
pentru gîndaci. A dres ea singură patul, că Cibănoiu nu se pricepea la 
nimic... A potrivit rafturile de cărți. Pe urmă a primenit aşternutul, a 
spălat vasele şi paharele... Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoştea 
odaia... In fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de cîteva ori, 
cînd avea dureri, a stat şi noaptea lîngă patul lui. Că era bolnav de ficat, 
nu ştiu ce avea, că nu avea voie să bea decît lapte. Spune Valeria că avea 
nişte dureri îngrozitoare, uneori îşi muşca mîinile ca să nu strige... Cînd 
îi treceau crizele stăteau de vorbă... Şi ei şi lui le plăcea să stea la 
discuţie... Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul... 
Ea adusese un borcan de dulceaţă de acasă şi pregătea la reşou cafele, de 
trata prietenii cînd veneau... Seara se adunau toate rablele acolo şi zice 
Valeria că petreceau foarte bine. 

De văzut nu ne-am văzut toată vara... Eu fusesem la Birlad tot 
timpul... El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin 
Transilvania... S-a angajat pe urmă la o gazetă de la Chişinău, dar nu ştiu 
de ce n-a' stat decît două luni. Pe la sfîrşitul verii mi-a venit un 


125 


Camil Petrescu 


angajament de la Teatrul Naţional de acolo. Am bănuit eu că trebuie să 
fie ceva cu el acolo... Dar n-am primit... Trebuia să transportăm casa şi 
ne era greu. 


Valeria dragă, 


Nu înţeleg de ce te-ai grăbit atit să-mi trimiți cărțile împrumutate... 
Îmi făcea plăcere să le ştiu la d-ta... Dacă vrei altele, oricînd, toată 
mica mea bibliotecă îți stă la dispoziţie... Ştiu că niciodată cărţile pe 
care le iubesc atit nu vor fi în miini mai bune, mai îngrijitoare si atit de 
iubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul, 


George Demetru Ladima 


- În septembrie, cînd ne-am întors, Valeria, care împrumutase nişte 
cărți de la el-nu le-a citit, că nu i-a plăcut nici una - i le-a trimis înapoi... 
Despre mine nu spuneå nici un rînd, nici n-o întreba niciodată... Aflase şi 
el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca şi 
logodită... 

- Arghiropol era un societar al teatrului? Nu l-au scos la pensie? Aşa 
auzisem parcă... 

- Da, şi a stat la noi în casă vreo două săptămîni... Decît să fiu metresă 
pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanți 
găsesc eu cîți vreau... (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat 
„complezent”.) Arghiropol a şi stat aci, vreo trei săptămîni... Ladima 
ştia... cînd ne întîlneam pe stradă, mă saluta foarte rece şi aşa... foarte 
demn... Că nu mai venea nici la noi... Ii spusese Valeria că m-am logodit 
şi că de Sfîntul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare... La 
National, însă, tot n-am mai putut să intru... Nici Nae Gheorghidiu nu 
putea face nimic, că acum fusese scos de la minister şi îl atacau mai toate 
gazetele. 


Domnişoară, 
Am publicat astă-vară în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, 


în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadența 
teatrului rominesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în 


126 


Patul lui Procust 


generaţia tînără, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotărit să facem o 
grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium. Un tînăr regizor, 
Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin, va pune în 
scenă. Înainte de spectacol vom ține conferințe arătind ce vrem. Sunt 
nădejdi mari că vom revoluţiona în întregime teatrul rominesc învechit, 
rămas la formule vulgare, bulevardiere. Cea dintii piesă pe care o vom 
juca va fi învierea lui Tolstoi, într-un Singur decor, cu proiectoare şi 
recuzită modernistă... Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei şi, 
după oarecare discuţii, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, 
s-a căzut .de acord. Pe bărbat íl va juca un tinăr absolvent al 
Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoşti, pentru că se 
spun despre el lucruri extraordinare.. VI. Stefanovici, unul dintre cei 
mai reputați esteți de la noi, va vorbi despre Tolstoi şi regia lui Gordon 
Craig. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată 
în perdele cenușii, iar scena transformată. 

G. D. Ladima 


- Deşi nu plăteau nimic şi ştiam eu cît timp se pierde cu repetițiile, am 
primit... Venea şi el, în fiecare zi, la repetiții, sta într-un stal în 
întunericul sălii, şi-mi vorbea foarte politicos. Îmi plăcea mult mai mult 
aşa cum se întorseseră- lucrurile. Miroseam eu cîteodată că trece anume 
pentru mine pe la uşa regizorului. 

- Şi s-a jucat spectacolul? 

- De vreo trei ori... Am aci şi critica... 

A coborit si a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse 
ziare... Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea 
încercări si spunea că singura care a înţeles rolul a fost domnişoara 
Răchitaru, şi de Dimineaţa, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu şi 
remarca în treacăt pe domnişoara Răchitaru, „care a fost în rol”, toate 
celelalte critici mai mărunte vorbeau, aşa, călduros despre spectacol şi 
rînd pe rînd arătau că mai ales în scenele de beţie, Maslova a 
domnişoarei Răchitaru a cutremurat sala... „Are un temperament 
copleşitor, scria unul dintre critici, şi Teatrul National a făcut o greşeală 
de neiertat concediind-o.” Mai erau cîteva reviste, mici probabil, pe 
hîrtie velină, care cereau ca neapărat să se încredințeze un teatru 
permanent lui Doriadi. 


127 


Camil Petrescu 


- Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la 
Naţional, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol... care, după ce 
stătuse trei săptămîni în casă 

la noi, rupsese logodna... Şi încruntînd, prea puţin, centrul de întîlnire 
deasupra nasului, a atîtor linii caligrafice: Iar intrigi şi anonime... că ştii 
cum e acolo!... A aflat şi de falimentul băncii... 

- Ce faliment? întreb uimit. Emilia se învineţeşte, se agită toată. 

- Să nu mai vorbim. Pungaşii de la „Banca Gompos”... Mi-au mîncat 
un milion... Că tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Măria... 
Că mereu ziceam să ne mutăm... Acum!... Şi îşi freacă vertical palmele 
desfăcute, cum ar toca banii cu două APE de fanfară, în semn de 
„adio”. 3 
Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit şi mult mai 
oblic, fără titlu. 


E peste puterile mele... Trebuie să-ți scriu... Trebuie să-ți vorbesc... 
Pînă miine seară trebuie să se întimple cevă, pentru că mi se rup 
zăvoarele minţii... De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de 
rezistență a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare si 
răbdare... Orice, Emy... dar vreau să fiu iar lingă tine... Să te aştept 
jucînd tabinet cu Valeria... Mă cuprinde nebunia, mi separe dintr-altă 
lume posibilitatea pe care o aveam de a-ți auzi paşii pe scară - oricit de 
tîrziu - de a te vedea intrind pe uşă, scoțind pălăria cu mina stingă şi 
aşezind-o peste mănuşi. 

Să privesc, sprijinit în coate pe fața de masă cu pătrate albe şi roşii, 
obrazul tău rotund şi rumen, cu ochii mari verzi. Să ne certăm... să spui 
ce vrei... Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, Emy, cînd sunt departe 
de tine. Prezenţa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte a mesei, 
în sufragerie, în aceeaşi încăpere, fie şi într-o sală de spectacol, mi-e 
mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică. 

Cel puţin înainte te puteam aştepta... Sufeream atita... Azi pînă şi 
aşteptarea aceea, acum cînd de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se 
pare un paradis pierdut. Re-dă-mi.-l... Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a 
dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă. 

George Ladima 


128 


Patul lui Procust 


Nu pot. să întreb, decît după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi 
de deznădej de, cu toate că surd. 

- Ce i-ai răspuns? 

- M-am sfătuit cu Valeria şi ea a fost de părere să-l chemăm... Mai 
ales că acum mă certasem cu Arghiropol şi eram liberă de tot. Am 
întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rîndul trecut, să 
mă dezvinovăţesc... Ea a spus să tac din gură... Că e mai bine pentru 
mine ca el să ştie adevărul. 

I-am scris o scrisoare că îl aştept a doua zi seara, cu mare plăcere... Şi 
uite ce nebuneşte mi-a răspuns. 

Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris 
decît cuvîntul „miîine”, în coloană, pe fiecare pagină şi de cîte 10 - 15 
ori. 


Miine 
Miine 
Miine 
Miine 
Miine 
Miine 


Şi aşa toate fețele. La urmă doar atît: „Va mai fi mîine?” 

- După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară... Avea bilete la 
cinematograf şi teatru luate de la ziare şi am ieşit împreună. De cîteva ori 
am stat amîndoi acasă de vorbă şi se ducea Valeria la teatru. 

- Ascultă, ai fost din nou a lui? 

- Nu... că nici n-a fost vorba de asta... Stăteam numai aşa de vorbă, că 
altminteri era idealist. 

Mă uit la ea, e tot senină, mare şi goală. 


Draga mea, 


Toamna tirzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri 
de aur... Săptămîna asta e aurul vieții mele... Sunt un nerod... Un nebun, 
că trei luni am suferit atit... Trimit două locuri din vreme pentru Valeria 
s-o invite pe prietena ei. Cibănoiu îmi spunea azi-dimineaţă că ar merge 


129 


Camil Petrescu 


şi el bucuros cu Valeria la cinematograf. Noi, care am văzut şi Carnea 
diabolică si Lord Satan, vom rămîne acasă... 
George 


Să rămîi cu Emilia, fără s-o ai! 

Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales cînd nu e 
dezbrăcată? 

- Ce vorbeaţi, seara? 

- Pînă noaptea tîrziu... Despre teatru... despre actori, ştia o mulțime de 
lucruri. Uneori jucam şi noi tabinet... Îi plăcea, aşa, să stea aci. 


Emy scumpă, 


Ceea ce-ţi spuneam aseară e pe cale să se împlinească. Azi m-a 
chemat prietenul de care-ţi vorbeam şi m-a prezentat unui deputat, n-ai 
de unde să-l cunoşti, Nae Gheorghidiu... A rămas să ne întilnim diseară 
din nou acasă la el... Prin urmare, nu pot veni... N-am vorbit încă 
despre condiții... Ştiu că va fi un buget foarte scăzut şi lefuri foarte mici. 
Sper să iau cronica dramatică... Gîndeşte-te puţin la mine diseară. 

George Ladima 


- Cînd am primit scrisoarea am rămas trăsnită... Nici azi, jur, nu mai 
înțeleg cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii? arendaşul pe care 
l-a văzut la noi. Urmează apoi o seamă de bileţele scurte... fie că Ladima 
nu mai avea timp să scrie, căci acum scria aproape singur jumătate din 
gazetă, şi încă articolele cele mai de seamă, fie că nu mai avea nevoie să 
scrie, căci pe Emilia o vedea în vremea aceasta, probabil, cînd vrea. Era 
o activitate înfrigurată, politică, războinică... Poate o fi: fost şi o 
diversiune sufletească - Nu sunt decît mici bilete: 


Treci cu Valeria diseară pe la mine pe la redacție... Mă luaţi şi 
mergem să mincăm la „Mircea ”. 


Sau altul, pe hîrtie cu antetul Veacului: 


Nu te pot aştepta... Vino direct la teatru... Eu iau un ceai la 
redacție... Vezi se, nu pierzi actul I; căci e o scenă foarte importantă... 


130 


Patul lui Procust 


Observă că locul gazetei s-a schimbat, căci, din cauză că am apărut 
tirziu, ni-l dăduse la fund si l-am trimis înapoi. 
G. 


Rămîn din nou îndelung pe gînduri... Toată vremea aceasta de vreo 
cîțiva ani încoace e a vieții mele, şi trebuie să precizez că orice dată, 
chiar străină, trece prin existența mea ca un amestec de vis şi realitate... 
Ceasul care a bătut orele regulate pînă am împlinit 28 de ani e de atunci 
puţin strîmb. Trăiesc o viață în care nimic din ceea ce se întîmplă nu mai 
e cu semnificație simplă... Totul trebuie să corespundă, ca în vis, la altă 
situație, faptele capătă înțelesuri noi, unele printr-altele. Cuvintele nu 
mai sunt semne pentru ce e dincolo de ele. Mai înainte viața mea avea 
zilele săptămînii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele 
cifrate în calendar... cînd era ora 12, era ora 12... Dacă era cald, mi-era 
cald. Dacă aveam guturai, strănutam... Aveam un program, sau o lipsă de 
program, care se suprapuneau exact faptelor... Cînd cunoşteam un domn, 
era un domn, cînd cunoşteam „alt domn”, era „alt domn”, cînd mă 
culcam cu o femeie însemna că am avut-o, cînd un cunoscut spunea că-i 
plac țigările Lucky Strike însemna. că-i plăceau Lucky Strike. Dar de 
cîțiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or 
fi avînd vreun tîlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, 
faptele au alte cauze de cum le ştiu eu, dacă o femeie, care e zodia mea, 
ride, nu mai înseamnă că e veselă; cînd un domn e grav, corect şi 
important, nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvînt al 
meu, cînd fug de un surîs, poate însemna că îl doresc, iar un domn cu 
mustăţi războinice, pe care-l prelungeam într-un raion universitar, aflu 
azi că ducea pantofii Emiliei la cizmar... Ştiu că asemenea devenire e 
normală pentru nenumărați alți oameni, dar ceea ce nu e normal e 
transformarea mea, automobilistul şi ataşatul de legaţie Fred Vasilescu. 
Jar acum cînd eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd 
lumea, sunt, mai mult ca oricînd, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, 
şi înapoia lor sunt eu, numai eu... Nu pot să fiu înapoia altor ochi... 
Noţiunea de normal eu nu o am decît comparînd existența mea de 
dinainte de a întîlni pe doamna T. cu existența mea de acum. Vedeam 
mai puţine colori, doar cîteva nuanțe, mult mai puţine fapte, alte 
bucurii... nici nu bănuiam atîtea înţelesuri cîte îmi sar în ochi de atunci 
încoace. Erau chiar mult mai puţine întîmplări pe lume şi semănau, 


131 


Camil Petrescu 


groase, oarecum toate. Mi s-au ascuţit simţurile? Nu vedeam mai înainte 
nimic, ca atunci cînd treci pe lîngă un copac, plimbîndu-te fără să-l vezi 
măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ți închipui ce ai putea 
vedea la un copac. Şi nici nu-ţi pui problema asta. Dar cînd tovarăşul s-a 
oprit privind, şi te opreşti şi tu, descoperi nenumărate forme şi fapte. 
Coaja copacului e crăpată într-un anumit fel, care te sperie cu 
diversitatea lui, sunt flori la rădăcina lui, de soiuri foarte diferite, e şi un 
muşuroi de furnici, pe'care dacă-l priveşti atent descoperi alte întîmplări 
mici, dar neasemeni una alteia. 

Femeia aceasta e tovarăşul care m-a oprit din drum, numai ca să 
privească el ceva, şi de atunci am început să văd şi eu o mulțime de 
lucruri. Mă gîndesc că fără doamna T. n-ar fi existat în nici un fel 
Ladima în viața mea; iar întîmplarea de acum, care mă îngheaţă şi mi se 
pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferinţe 
şi semnificații, nu m-ar fi oprit în loc nici cît să fumez o ţigară. Fără să- 
mi descopere ea anumite răsfrîngeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără 
să-mi fi arătat savoarea umilinţei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un 
om care m-a făcut „gujat” în plină lume; fără ea n-aş fi ştiut că a te 
întîlni noaptea cu un astfel de om şi a porni cu el apoi la Sinaia poate 
însemna o bucurie scăzută, grea, mai adîncă decît o călătorie la Londra, 
pe care o aşteptam atît cînd eram student. 

Şi dacă toate aceste există, şi mai ales există aşa, e pentru că în toate, 
în orice lucru, în orice întîmplare şi neîntîmplare, de cînd am cunoscut-o, 
dăinuie ceva din existenţa ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cît 
de neînsemnat, energia întregului. Şi nimic 

nu mai poate să fie altfel, cum rîul nu mai poate curge în sus. Mai ales 
de cînd a venit şi lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atît şi să caut 
explicații), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o luptă şi 
impregnată de gîndul existenţei acestei femei, cum e orice obiect înmuiat 
vag verzui, cînd priveşti lumea prin ochelari verzui. A bătut cineva la 
uşă. 

- Emilia!... şi, mai sec: Emilia!... Vino puţin afară... 

Îşi aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roşu, lucitor ca 
atlazul, şi după ce a vorbit ceva dincolo, închizînd uşa cu grijă, se 
întoarce înnodînd fişiile pe şoldul plin, cu o mutră mieroasă: 

- Ascultă, nu te superi... dacă te las singur puţin... A venit croitoreasa. 
Se scuză şi nu ştie că asta mă împacă, mă domoleşte de parcă a sunat de 


132 


Patul lui Procust 


recreaţie... fi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut 
niciodată în casa asta: 

- Dar, Emilio, crede-mă... mă simt foarte bine... singur... Sunt 
obişnuit... Îmi place. Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae 
Gheorghidiu să-l ia director la Veacul pe Ladima... El se gîndea mai 
mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase cîteva partide şi trecuse 
cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanțele... I-am spus 
însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se: miră şi tata, mai ales de 
cînd, la Londra, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme şi 
muniții cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea. gazetei un 
om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăța învinuirile, ca 
să dăm autoritate campaniilor noastre... Nae Gheorghidiu socotea că 
fusese „lucrat” de către colegii de partid şi că numai din pricina aceasta 
fusese remaniat... Se duseseră împotriva lui cîteva campanii foarte 
susținute, pe chestia fabricii de muniții din Ardeal şi mai ales pe chestia 
recepției avioanelor... O gazetă scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea 
în fiecare număr despre „cosciugele zburătoare” şi de „fleoarța de la 
Comunicaţii”. Gheorghidiu, deşi în oraş răspundea foarte cinic şi uneori 
spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut... De multe ori de la Cameră, 
după şedinţele de noapte, venea la noi împreună cu tata şi îmi spunea 
mama - discutau în biroul cu hoteluri negre, cu abajur verde, pînă tîrziu, 
spre ziuă... Aci tata era cel mai curajos şi mai cu poftă de luptă: „Coane 
Nae, ascultă-mă pe mine... n-au nici o importanţă toate atacurile lor. 
Cine citeşte prostiile de la gazetă?... Ascultă-mă pe mine...” 

Totuşi Nae, neştiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte 
enervat. De două ori a încercat să răspundă prin Viitorul, dar a fost cu 
neputinţă, deşi, personal, era unul dintre favoriţii lui Vintilă Brătianu... A 
bănuit aci un ordin al lui Ionel. Cînd s-a dus să întrebe cum de i-a putut 
refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, lonel Brătianu l-a primit 
prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă l-a 
întrebat cum merge fabrica de muniții, dacă speră să înceapă curînd 
producţia... Cînd Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu 
citeşte nici o gazetă, că toate sunt proaste şi „fără îndoială Viitorul mai 
proastă decît toate”. 

După vreo cîtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea 
îngrozitor, a hotărît să scoată şi el o gazetă... Ca de obicei, mai toți banii 
i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce 


133 


Camil Petrescu 


destul inteligenţa şi influența lui, urmînd ca tata - asociatul fidel de zece 
ani - să aducă materialul. George Ladima, om în toată firea, cu reală 
prestanţă, ca să zic aşa, a făcut o foarte bună impresie... Mustaţa blondă, 
întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au 
impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă şi un proiect de buget lunar, 
pe care să mi-l arate mie mai întîi... Am luat masa împreună în 
garsoniera mea... Bietul om era foarte mirat cînd a văzut la masă pahare 
de Murano şi, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma 
ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre şi cristalul pereților albăstrui, 
în locul paharelor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela 
începuse moda şi primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece 
persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu 
vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea rizînd că: „Veghează asupra 
ei”. Bilanţul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 
100 de mii de lei cheltuieli de administrație, 300 de mii de lei lefuri 
redacţia şi administraţia. În total 700 de mii de lei pe lună, în afară de 
200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalație, reclamă)... Ladima 
îl scrisese pe o coală de hîrtie cu foarte multă grijă, caligrafic aproape. 
Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă cîte exemplare vom 
trage. I-am spus că Ladima socoate că vom putea scoate 10 mii de foi 
zilnic. Gînditor, şi-a aprins ţigara şi pe urmă m-a întrebat, cu privirea 
puţin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Cite se vor 
vinde din ele?” I-am spus că toate, el a fost însă de părere că nu vor 
merge mai multe de şapte mii... „Cît face şapte mii înmulțit cu 
doi?”-”!?”- „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?”- „Cît fac paisprezece mii 
înmulțit cu douăzeci şi şase?”-”!?”- „Păi nu ai douăzeci şi şase de 
numere pe lună?” Am înmulțit, am adunat... „364 de mii”- „Atita e 
bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună.” 
Tresar... dincolo a căzut ceva, un obiect... nu-mi dau seama ce, dar e 
profund neplăcut să te simți, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă 
necunoscută. Nu ştiu cine e acolo... Nu ştiu ce se vorbeşte, ce fac cei din 
camera vecină... Aş vrea să trec dincolo să văd ce e, dar ar trebui să mă 
îmbrac, iar îmbrăcat nu ştiu cum aş mai citi scrisorile. Aş deştepta 
atenţia Emiliei asupra interesului pătimaş cu care le descifrez. Aş pierde 
şi comentariile şi amănuntele ei. Rămîn aşa... Aprind o nouă ţigară şi 
simt că a gîndi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulație în mine 
ca o descongestionare. A desluşi, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie şi 


134 


Patul lui Procust 


dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creşterea nici unei voluptăți 
nu poate fi întreruptă prin propria voință. 

A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine 
pregătit, arătîndu-i ce reducere avea de gînd să facă tata) şi a fost o 
discuţie de trei ceasuri. 

- Domnule Vasilescu, spunea Ladima, gesticulînd aşezat, cu 
amîndouă coatele pe masă, cu un zîmbet binevoitor, e cu neputinţă să 
scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un 
număr în patru pagini, pe săptămînă, socotit un sfert de pagină reclamă, 
10 mii de foi tiraj. ŞI, ca în paranteză: 5 mii e zaţul şi tipul, 5 mii hîrtia. 
Aci nu încape nici o reducere. (Totuşi tata a obținut cu 50 de mii de lei 
pe săptămînă, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în 
centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi... Nu-i 
aşa?... Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, 
servitorul 3.000... adică 22 de mii pe lună... 

Şi a rămas, ca la un sfîrşit de demonstraţie, cu umerii aduşi în faţă, cu 
palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrîntă. Convins. 

- De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu 
superioritate, a ridicat braţele: 

- Un birou pentru dumneavoastră... 

- Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar... Nici nu seva şti că 
am vreun amestec în această chestiune... una directorul, una redactorii, 
alta administrația... Mai departe... şi, înfundat în fotoliu, fără să 
privească, sprijinind cu mîna, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, 
oarecum agresiv. 

Ladima şi-a răsucit mustaţa, a consultat notele. 

- 3 mii cheltuieli de administraţie şi expediţie, de număr. Bătrînul a 
ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire. 

- Asta? 

Ladima a înşirat profesoral: 

- Timbre, sfoară, transport, telefon, hîrtie de împachetat... 

- Pune 1.500... de număr... 26 de numere... Şi se îngîna după obiceiul 
lui, ca să aibă timp de gîndit: ă-ă-ă-... da, 15.000... ă-ă-ă... zi 40.000. 

Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustaţa blondă bătăioasă... Şi 
pe urmă sec: 

- 6.000 Rador... Telegramele din străinătate... 


135 


Camil Petrescu 


- N-avem nevoie... apărem la două după masă, le tăiem din gazetele 
de dimineaţă. Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei. 

- 300 de mii lefurile în administraţie şi redacție. 

- Adică? Şi tata şi-a ridicat ochelarii care-i căzuseră pe nas, cu o 
mînă, ca să privească mai drept, mai pătrunzător”? 

- Un administrator, 20 de mii. 

Tata a sărit din fotoliu, a trîntit braţul în camasa, cu manşeta burlan pe 
masă (că era cald de tot). 

- 20 de mii pe lună? 

Ladima. a scăzut tonul şi a luat o manieră domoală de tratative 
diplomatice. 

- Domnule Vasilescu, administratorul e tot. atît de important la o 
gazetă cît şi directorul. El răspîndeşte gazeta. 

- Îți dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună... 

Cred că tata vrea să „dea omul” ca să aibă şi pe cineva de încredere la 
administrație. 

- O dactilografă, 6.000. 

- Ca să scrie articolele? 

- Nu, adresele abonaților, corespondenţa administraţiei, întors aşa, 
cum sta, a întrebat mirat: 

- Adresele abonaților nu se tipăresc? 

- La început, pînă se fixează, se scriu numai la maşină. Tata a mîrîit, 
şi-a ciupit mustaţa tunsă... 

- Hîm! Hîm! 

- Cinci mii de lei un expeditor. 

- Asta ce e? 

- Expediază prin poştă gazeta, o dă în Bucureşti vînzătorilor. 

- Asta nu poate s-o facă administratorul?... sau servitorul?..: 

- Nu, aceia au altceva de făcut... În redacţie: trei redactori a cîte 20 de 
mii pe lună....60 de mii... doi a cîte... 


15 Când îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă 
ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o 
mască, în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neştiinţei lui de carte, 
împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intențiile în privire, în schimb el putea 
examina în voie pe cel din față. fi punea de aceea, când trata afaceri, chiar seara, în 
ceea ce priveşte socoteala, e de reținut că de atunci până acum cifrele au scăzut într-o 
proporție de 20-25%. 


136 


Patul lui Procust 


- Mă rog, întîi pune un director cu 20 de mii pe lună... Doi redactori, 
unul cu 10 mii şi altul cu 8 mii pe lună. 

Lui Ladima nu-i venea să creadă: 

- Domnule Vasilescu, dar e peste putință să găseşti redactori cu 8 mii 
de lei pe lună. 

- Cum nu? Lasă... Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună 
îți scriu o gazetă întreagă... că mor, săracii, de foame... 

Ladima s-a sculat din fotelul negru de la -birou, unde semăna cu 
Marcel Prevost, luminat de lampa cu abajur verde... 

- Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazeta. Şi tata a simţit că a 
mers prea departe. 

- Domnule, de ce-ţi trebuie atîţia redactori? 

- Îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un 
articol coloana 6- 7 în margine, un foileton... Unul dintre acestea îl voi 
scrie eu, celelalte trei, alţi trei redactori... Vom face rotaţie la fiecare 
dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive şi pagina 
literară, că trebuie s-o punem, cîţiva cronicari, trei reporteri, un secretar 
de redacție, un ajutor, doi corectori... E un minimum de personal la 
gazetă... Cum vezi, în total 166 de mii pe lună... 

Tata a zîmbit aproape cu duioşie, ca unui bolnav. 

- Ţă... tă... tă... Asta nu se poate, domnule Ladima... nu se poate... 
Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete. 

Ladima a sărit în sus, cu mustaţa indignată, şi ceea ce mă uluieşte azi, 
cînd ştiu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndîrjirea şi hotărîrea 
cu care dicta sutele de mii. 

- Dar atunci vom âpărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de 
dimineață. 

- ÎL mai'-aranjaţi dumneavoastră... În afară de dumneata, doi redactori 
şi un secretar de redacție ajunge... Patru inşi pot scrie foarte bine o 
gazetă. : 

Amicul meu a făcut ochii verzi mari cît prunele, obrajii poroşi i s-au 
contractat: 

- Dar secretarul de redacție... nu scrie la nici o gazetă din lume. El 
numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează... 

- De ce să nu scrie? Va scrie.. 

Rezultatul a fost că Ladima a Bare acasă... declarînd că în condițiile 
acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”. 


137 


Camil Petrescu 


L-am căutat cu maşina... am trimis şoferul sus să-l cheme, căci îl 
luasem dinadins (şi pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Şosea 
şi i-am explicat ce greşeală ar face să refuze. Ştiu că tata e în stare să 
discute, cu şanse de succes, orice 1 se prezintă, chiar chestiuni pe care nu 
le cunoaşte, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La 
fel a cîştigat şi acum, căci Ladima a cedat, şi bugetul a fost fixat la 336 
de mii (adică mai puţin chiar decît fixase tata însuşi, în cea dintii hotărîre 
a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare”. Localul a fost găsit pe 
strada Matei Millo, la etajul al doilea... Nu ştiu cum era, că n-am fost 
niciodată... 

Uşa se deschide fără nici un avertisment, şi apare din nou Emilia, care 
se îndreaptă spre şifonier. Tresar enervat: 

- Dragă, închide, te rog, uşa bine... 

- Dar nu e nimeni... Dacă-ţi spun... e o verişoară a noastră, 
croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc nişte 
garnitură. 

- Şi-adineauri, ce a fost zgomotul acela? 

- Care zgomot... N-a fost nici un zgomot. 

- O bubuitură, nu ştiu ce-a fost. Cu faţa mirat caligrafiată: 

- A! a căzut un ghiveci cu flori, cînd s-a întors Cleo în jurul meu, să 
prindă cu ace. De ce n-ai dormit?... - 

- Dragă n-am nevoie să dorm, mă simt bine şi aşa... Mai fumez... Dar 
închide repede uşa. 

Caută, întoarsă, în sertarul de jos şi cum stă aşa, cu bucile pline 
aşezate pe călcîie, şoldurile şi coapsele imperiale, care întind chimonoul 
lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, 
e propria ei statuie. 

- Vin numaideciît, nu te supăra... Mai avem puţin. 

E o situație imposibilă. Deşi m-am acoperit cu cuvertura pînă la git, 
mă simt gol, penibil de stînjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea 
care e afară şi nu se poate să nu gîndească, să nu-şi închipuie ce e 
înăuntru... Dar... 


Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile 
dintîi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, 
o scria - căci el o scria mai toată - cu atita înfrigurare şi cu un soi de 
curaj aspru, neaşteptat, încît izbutise să surprindă atenția şi interesul 


138 


Patul lui Procust 


publicului. O botezase Veacul, şi cînd propusese numele acesta, Ladima 
avea o voce gravă şi groasă, cu o drojdie de dispreţ, căci îl transformase 
în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la 
gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în 
biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea 
mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decît 
mescioarele pe care erau aşezate... Tata era cel care discuta cu 
administratorul şi cu: Ladima. Dar nici tata: nu apărea nicăieri ca 
proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. 
Nae Gheorghidiu adusese însă în redacţie un fel de prim-redactor, pe 
care-l impusese anume, cu indicaţia că nu trebuie să ştie nimic Ladima... 
Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atit devotament, ca. la acest 
gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. Discreție, spirit de apărare, umilitate... 
El trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacție, cu articolele 
uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat 
cu Ladima, căruia nu i se putea spune clar care va fi direcția gazetei. I s- 
a afirmat numai că va fi o reacțiune împotriva conducerii” liberale. El, 
mi se pare, după cele ce au urmat, a înțeles că e vorba de o reacțiune 
împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greşit, căci şi Nae 
Gheorghidiu şi tată-meu înțelegeau să facă cel mult un soi de dezidență 
în partid. - 

Încă din primele numere, Mateevici (aşa se numea devotatul lui Nae 
Gheorghidiu) a pornit un atac împotriva foii pamfletare, în care patronul 
lui era tratat de „fleoarță” şi „negustor de cosciuge”. Din greşeală, fără 
să ştie cine a scris articolul, cel atacat a răspuns cu o notă veninoasă 
împotriva lui Ladima, personal. Seara, la noi acasă, acesta tremura de 
enervare. Era uluit că a putut fi atacat personal şi se vedea hotărît pe o 
polemică violentă, ceea ce convenea fireşte lui Gheorghidiu. 

Timp de două săptămîni Veacul a dezlănţuit o campanie aproape 
sălbatică împotriva celui în care toată lumea vedea un fel de dictator al 
polemicii romîneşti. Acesta nu numai că atacase pe Gheorghidiu, pentru 
„afaceri veroase”, dar izbutise să-l facă să treacă drept un imbecil ridicol, 
deşi înainte de campaniile acestea, deputatul avea reputaţia unui om de 
spirit (nu-şi mai amintea nimeni de asta). Ziaristul acesta, în aparenţă 
violent şi dezordonat, nu era lipsit de o judecată rece, reţinută, ca să zic 
aşa... Cred că el şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de 
discernămînt, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca: orice altă 


139 


Camil Petrescu 


opinie publică.. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris 
produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută 
dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei 
publice romîneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un 
proces. I s-au înfăţişat deci părțile şi a început să vorbească cel cu 
plîngerea... Uluit, sultanul s-a întors către cadiul, care făcea un soi de 
oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta 
are dreptate... Să ştii că are dreptate.” Dar a'vorbit şi pîrîtul, vreme 
îndelungată, după cît se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din 
nou: „Şi ăsta are dreptate!”... Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu 
temenele, luarea-aminte că nu e cu putință ca amîndoi să aibă dreptate... 
Şi sultanul, uimit de. această descoperire, i-a spus mîngiindu-şi cu 
înțelepciune barba: „Şi tu ai dreptate!...” Oricine „înjură” pe cineva la 
noi, în gazetă, „are dreptate” şi tulbură. Se înţelege de la sine că această 
excesivă sensibilitate a opiniei publice romîneşti față de orice afirmaţie 
însemnează anularea însăşi a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă 
şi rezistență. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înţeles acest lucru 
şi atunci a adoptat ca principiu deliberat: beştelirea crîncenă a celui pe 
care vrea să-l combată... Ca urmare a faptului că nu sunt în. stare de o 
opinie reală şi de discernămînt, romînii sunt poate şi neamul din lume cel 
mai sensibil la ridicolul exterior. Am înţeles asta în timpul cît am fost la 
legația din Londra. Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puţini maniaci, adică în 
realitate mai puţini oameni cu viaţa interioară ca la noi. Aş vrea să fiu 
limpede, dar cînd nu ştii să scrii poți s-o faci boacănă; nu vreau să spun 
că toți maniacii au viaţa interioară, dar ţin să afirm că, după părerea mea, 
după cîte am înţeles de pe unde am fost, orice om cu viaţa interioară 
trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele, să şi-l simplifice pe baza 
cîtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalți, care-l 
scutesc de atenţie exterioară, de explicaţii şi de pierdere de timp... dacă 
nu e încă limpede, poate că am să mai revin, căci faptul că 'englejii, 
francezii, germanii şi nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mia 
dat mult de gîndit cînd eram în străinătate. Şi cred că e şi uşor de 
constatat din istorie că mai toți oamenii mari au avut manii, adică au 
avut curajul să treacă puţin drept ridicoli. Un om ridicol e însă un om 
pierdut într-o ţară incapabilă de discernămînt şi aprofundare. Asta a 
priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic aşa, 
la rangul de principiu, beşteleala.:. Găsea fel de fel de calificative 


140 


Patul lui Procust 


oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de 
„bezofonul” cu care l-a pricopsit pe un şef de organizaţie liberală 
provincial, gros, cu gît îndesat şi vocea pîrîiată. Pe Nae Gheorghidiu, pe 
care-l botezase „floarța” (ras de mustăți, cu obrajii căzuți de primadonă 
de 60 de ani, se cam potrivea ca înfăţişare), „tirfa”, „negustorul de 
coşciuge”, timp de un an în fiecare zi, îl distrusese. Cred că dacă, după 
demisia cabinetului Știrbey, în care Gheorghidiu, aşături de alți trei 
liberali, reprezentase partidul, Ionel Brătianu nu l-a mai luat în noul 
minister din august, e poate şi rezultatul acestei beşteleli care uluise 
publicul şi.făcuse din cel atacat în fiecare zi, în articole şi note, o figură 
populară ridicolă. Bietul Gheorghidiu aştepta la noi acasă, în frac, căci 
trecuse să iscălească nişte hirtii, sigur că o să fie chemat să depuie 
„Jurământul” şi nu-i venea să creadă cînd a aflat din ziare lista noului 
cabinet liberal fără el. A fost bolnav o săptămînă... Cum am spus, 
campania dusă împotriva lui nu numai că infiltrase tineretului liberal 
convingerea că Gheorghidiu a compromis, prin afaceri veroase prin 
contracte scandaloase, partidul, denunţîndu-l în fiecare zi, ca miliardar 
din furturi şi prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încît toți îi cereau 
capul în partid, ca pe al lui Moţoc; dar îl înfățişase pe omul acesta, care 
înainte de război trecea drept un om „şarmant” şi spiritual, drept idiot, 
pur şi simplu, chiar puhav, respingător... Am încercat să arăt, şi uneori 
am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda 
afacerilor fabuloase a acestui om... Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a 
fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent şi spiritual. 

Şi totuşi, dovadă că e inteligent e faptul că şi-a dat seama de cauza 
răului şi a găsit leacul. Trei săptămîni după campania cu accent feroce a 
Veacului, şi numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în 
gazeta care-l terfelise atîta“. 

Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate, în expresie, Ladima ataca 
acum întreaga clasă conducătoare... În gazetă singur Mateevici publica 


14 Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, 
această impresie că - împotriva aşteptărilor - nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde 
capul mai uşor, cînd e la rîndul lui atacat personal, în viaţa lui proprie, decît un „temut 
pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situația acelor chirurgi care opresc hemoragiile 
organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc 
cînd întîmplător se înțeapă la deget şi văd sîngele propriu apărînd în picături roşii. 


141 


Camil Petrescu 


articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi 
aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără 
semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toți conducătorii tineretului. 
Erau loviți cu cîinoşie, urmăriți personal, unii cu adevărat desfiinţaţi... 
Veacul semăna teroare, mai ales - ceea ce m-a surprins mult - în partidul 
liberal... La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut şi 
ascultat... Mai ales că tot obținuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu 
va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din 
vremea războiului) şi nici partidul însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci 
aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată 
Brătienii”?. 

Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material... 
Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepţional de 14 mii de 
exemplare. Presupunînd că aveau să se încaseze toți banii, era limpede 
că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare cîştig, mic, 
ce-i drept. De altfel, era făcut şi cu o cruntă economie. Faptul că Ladima 
era absolut invulnerabil - şi se făcuse investigaţii la tribunalul din oraşul 
lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră 
viaţa - făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăța nimeni... 
Nu i se putea riposta cu violență personală, penibilă aproape, cu care 
ataca el. 

Nae Gheorghidiu, miercurea seara, cînd mînca la noi acasă, suridea 
cu fălcile rase şi căzute, de copoi bătrîn; „Să ştii că-l fac om pe ăsta... 
Îmi place... Unde naiba l-ai găsit, Lumînărarule? Uite, îţi dau cuvîntul 
meu că-l fac om.” Cînd Nae Gheorghidiu spunea: „ÎL fac om”, punea în 
asta un fel de religiozitate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un 
trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare 
Ladima nu'e într-adevăr om?”!€. 


15 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul aceste este ficţiune pură. 
Chiar unele întîmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii din altele care s-au 
întîmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale 
autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest 
„dosar de existență”, se înțelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesități 
de convențional pe care le impune tiparul ne 


au făcut să i dăm o formă care poate să înşele. 


16 Tînărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu 


ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără- echivoc al acestui cuvînt în româneşte, el 
142 


Patul lui Procust 


Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a 
lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat... Veacul ducea o campanie 
de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntașii, liberali, 
Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali 
ai tineretului şi care obținuse remanierea lui Gheorghidiu... Erau mai 
mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare 
morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun 
duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfîrşit cineva care nu avea 


care la 22 de ani era ataşat le legația din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza 
meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atîţi dintre camarazii săi, 
cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui 
Sturza. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte:'oameni şi 
ceilalți. Un om e cel care are existență civilă, adică îşi poate valorifica şi 
supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezență, pe cînd ceilalți 
nici nu sunt încercaţi. El participă din privilegiul unei foarte restrînse categorii. (Sunt 
vreo cîteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se 
recrutează miniştri de profesie, deputaţi din oficiu, personalul legaţiilor din străinătate, 
membrii tuturor celor cîteva mii de consilii de administraţie, plătiţi cu tantieme care 
exchivalează titlurile de nobleţă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborînd să 
zicem, între alţii, directorul Teatrului Naţional, directorul Institutului de radio (cum 
credeţi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenți de muzee 
şi instituții publice, care acordă locuinţă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care 
fusese pe front, numai pentru că întîmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc 
după ce criterii sau recrutat atît de numeroşi ofițeri tineri, ai tuturor cartierelor 
generale? S-a ţinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte 
servicii au fost luați din tren la întîmplare? înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul 
era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: 
avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu 
(adică provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia 
întiia de tranşee şi de foc, pe cînd soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e 
drept, în Coristituţie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere 
un automobil şi să rămînă „ataşat”, pe lîngă el, la cartier, la Iaşi, Birlad, Bacău, Roman, 
Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în-ziare, în mod cinstit, nu fixa 
nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai 
„oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin 
fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie 
unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, 
de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei care au soluții pentru 
remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut 
presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe 
sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era 


un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa 
143 


Camil Petrescu 


curajul să atace pe faţă, dar îl ura atît de mult, încît ar fi vrut să-l vadă 
prăbuşit, chiar fără ca măcar să ţie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la 
redacţie un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaş nu numai din 
viaţa politică, ci şi din cea publică... Pînă în cele din urmă, am ajuns la 
convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a ținut să păstreze, 
pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape 
culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzație. 
Ladima, care se înverşuna uşor cînd nu-şi vedea victimele în față, 
aşezase totul cît mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat 
întîmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, 
dînd un telefon acasă la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntirziat la 
redacție şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde 
avea să vie şi el. A cerut, frămîntat de gînduri, cu un zor nervos, şi 
dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung... Pe urmă a 
împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe 
cel ameninţat. Eram şi eu acasă... „Alo... domnul Anibal Dimescu?... 
foarte bine... Aci, Nae Gheorghidiu...” Nu pot 'să ştiu ce mutră a făcut 
celălalt, dar cel de lîngă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii 
verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele... M-a 
uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puţine, dar clare ca o stropeală 
roşie, păienjenişurile vaselor sîngerii. din obrajii căzuţi, din spinarea 
nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, 


cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai 
complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi 
numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la' vreun muzeu, nici ataşat de 
presă, ca atîtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost 
om. N-a putut fi făcut mai mult decît revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, 
n-a putut rămîne nici acolo). Cu toate că a gîndit, a formulat şi a impus doctrina 
partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată 
lumea îl compătimeşte înțelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate 
„să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în 
luna iulie, căci toți ceilalți oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru 
început, acceptîndu-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui 
Ladima două-trei sinecure, mai tîrziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de 
administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri și suficientă domesticitate, poate chiar 
deputat. 

P.S. Atragem doar ca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e 
din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor 
mai urma, pot fi eventual sărite la lectură. 


144 


Patul lui Procust 


împărțit în. romburi molii de uzură, Avea emoția unui debutant... dar, 
făcînd o sforțare de bolnav cu voință, a vorbit cu un aer de familiaritate, 
de indiferenţă şi bunăvoință de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din 
gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinţe la 
adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife...” Şi se 
strîimba ţuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit 
puțin, hm... hm!... „Întîmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt 
bucuros că am avut atîta trecere ca să împiedic apariţia... Îţi trimit foaia, 
în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri... 
Pretinsele documente eu nu le-am văzut.” Cred că omul nevăzut de la 
capătul firului a leşinat, după ce a bîlbîit cîteva vorbe amărite, la care 
Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „[i-am telefonat ca să fii acasă şi să 
primeşti personal corectura, să nu cadă, cine ştie, în mîinile cuiva. La 
revedere, la revedere.” Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, 
emoţionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumînd țigară după 
țigară, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua. Abia tîrziu a văzut-o, i-a 
spus cald, mulţumit, cu o voie bună obosită după atîta emoție: „Ce mai 
faci, spălăcito?” şi a primit invitația la masă, căci la el acasă erau 
obişnuiţi să nu-l aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu 
corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La 
masă a fost drăguţ cu toată lumea, parcă mereu înduioşat, liniştit, radios. 
Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni... Nae 
Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecțiune pentru celălalt... I se părea 
acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul 
lui, şi-l iubea. A început să-i laude calităţile politice cu o ostentație 
exagerată. Au fost mai tîrziu mereu alături, mai pe toate chestiunile. 


Uşa se deschide larg... şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, 
şi pe ea o linguriţă de dulceaţă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă. 

- Valeria spune că ţi-o fi sete... cu căldura asta... Întreb cu jumătate 
voce: 

- Croitoreasa, vară-ta, a plecat? 

- Nu, mai avem puţin. 

Sunt stînjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa 
asta străină, e o viață de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, 
ridicol. 


145 


Camil Petrescu 


- Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că 
sunt aci? îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar 
mînca: 

- Şi dacă ştie? 

- Cum: şi dacă ştie? 

- l-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet... şi că tu acum 
citeşti pînă mă întorc. Ce vrei să fie? 

E stupid, dar în defimitiv poate să fie şi aşa. 

- Da... dar atunci închide uşa repede. 

Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară,. căci luni, 
miercuri şi vineri luam seara masa la părinţi; cînd am văzut din birou, pe 
fereastră, în lumina felinarului, oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, 
ca un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae 
Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele cîteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuţi 
sub fălcile strînse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-l făceau pitic. 
Cînd era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrîn. Era afară zloată şi 
fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas 
pe gînduri, cu paltonul pe el, îndelung. Tîrziu, ca din senin: „Tu nu ştii 
ce scriu gazetele?...” Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era 
nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o 
găseşti la colecţie, căutînd numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele 
trei, dar data da, căci era aproape de Sfintul Dumitru, cred 19 sau 20 
octombrie. Ţin minte data, pentru că alte întîmplări, mult mai personale, 
din lunile acestea mi-au rămas limpede în minte şi îmi servesc ca puncte 
de reper”. 


1 Tată după colecţia ziarului nota: 

„D. Perieţeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenţia că adevăratul dezastru 
de la C.F.R. îşi are obîrşia în combustibilul cu care sunt aprovizionate C.F.R. 

Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la Direcţia Generală a C.F.R. s-a instalat la 
această direcţie: o concepţie cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de 
întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual. 

Deocamdată, şi din primul moment ţinem să se ştie, nu avem nici o obiecţie de 
făcut în privinţa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De 
existența acestei industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de 
viitor naţional. : 

Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia 
discuţiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei 
miniere se pot reduce cheltuielile la C.F.R. cu mai multe sute de milioane, ba, prin 
oarecare sforțări, cu miliarde. 


146 


Patul lui Procust 


Îşi sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului. 

- Nu-ţi miroase? 

- Pe cine bănuieşti?... Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani. 

- Nota e dinafară... E probabil să fie dată de cineva din partid... 
Ascultă, Lumînărarule, dacă apar articolele astea o să transpirăm mult, 
cu tot frigul de afară... 

- Să întrebăm la gazetă? 

- De prisos... Nu e-pornită din redacţie, iar ei nu dau amănunte. Au 
discutat îndelung, şi eu i-am lăsat foarte necăjiţi, căci aveam treabă în 
camera mea, ca să caut nişte cărți de mecanică vechi. El a mîncat la noi, 
iar a doua zi tata era tare mulţumit... Nu ştiu ce au făcut, dar era încîntat, 
căci gazeta de seară într-adevăr n-a mai publicat nici unul din articolele 
promise „pe mîine”. Nu ştiu însă ce cap au făcut amîndoi, unde se vor fi 
găsit, cînd au citit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie. 

Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să aduc mamei nişte 
cumpărături, şi i-am găsit pe amîndoi plimbîndu-se prin birou de parcă 
aveau nevralgie. În pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere 
negre şi dese denunța „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni 
pentru Calea Ferată”. Un subtitlu pe trei coloane sporea în tărie: „Statul 
jefuit cu un miliard anual”. 

Gheorghidiu avea din cînd în cînd cîte un surîs strepezit, de parcă ar fi 
mîncat aguridă... 

- Ce-i de făcut?... Şi a ridicat receptorul, căci sunase, cu gîndul aiurea. 
A răspuns ca în treacăt, în locul lui, tata: „Da... Tănase Vasilescu... da 
eu...” Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? iar eu îl priveam 
surprins... „Alo... Alo... Cine-i acolo?...” iar după un minut de ascultare, 
cu fălcile căzute ca la un copoi, de culoarea tîrîtelor, sec: „Du-te-n (şi aşa 
mai departe...), înţelegi? Du-te-n...” Şi întorcîndu-se către noi: Unul care 
ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia 
combustibilului de la Calea Ferată.” z 

Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a doua oară, dacă a 
venit la redacție Ladima... De data asta l-a nimerit şi l-a chemat la noi... 
A venit într-un palton maron, scorțos, cu fular de casa cu pătrate 
galbene-roşii. Cînd a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră 


Despre asta pe miine.” 


147 


Camil Petrescu 


mai mică, vecină cu biroul, şi a urmărit, fără îndoială, de acolo discuţia. 
Tata l-a poftit jos, a insistat, cînd Ladima voia să stea în picioare: 

- Nu, ia te rog loc. Şi apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna 
dumitale credință a fost surprinsă, şi azi a apărut în gazetă un articol, 
despre care, ce să-ți spun?... sunt uimit. Ladima, parcă suflecat, cu 
buzele strînse şi mustaţa ridicată: 

- Da... care articol? 

- Cel cu Căile Ferate... cu furnitura de cărbuni. A precizat de-a 
dreptul, oarecum bătăios: 

- Eu l-am scris. 

Tata a început să se biîlbiie... Şi-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... 
Nu găsea cuvinte... Cred că dincolo Gheorghidiu fierbea... 

- Să ştii că n-ai dreptate... Loveşti prin asta în 15.000 de muncitori şi 
într-o industrie națională necesară apărării statului. 

Ladima fierbea. 

- Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această industrie necesară 
statului... Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar 
statul ei decît ea statului... Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar 
cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de-un miliard 
anual... Am socotelile în sertar la birou... Acest miliard e băgat în 
buzunar de cîţiva escroci, care constituie un consiliu de administraţie şi 
clientela lor (preşedinte al consiliului de administraţie al uneia dintre 
aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu există stat în lume mai jefuit decît 
acest stat romînesc. 

- Domnule Ladima... Te-nşeli... te-nşeli grozav. Acolo sunt oameni 
încercaţi... cu dragoste de ţară... 

- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni care şi-ar iubi țara şi 
pentru mai-puţin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu vă înţeleg... 
Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărțirea de liberali, căci vă 
bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului... 
Veacul trebuia să fie - aşa am crezut că doriți - un tranşeu de protestare 
împotriva unor metode vechi... O tribună pentru promovat tot ce e 
dorință de reînnoire în moravurile noastre politice... Aşa a înţeles şi 
publicul şi de aceea ne caută şi ne sprijină. 

- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate că ne-am înţeles 
greşit. Dar noi nu luăm atitudine nici împotriva lui Ionel Brătianu, nici a 
lui Vintilă, nici chiar a partidului. 


148 


Patul lui Procust 


- Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoieşte cineva de cinstea 
lui Ionel Brătianu sau a lui Vintilă? La urma urmelor nici cu partidul 
liberii n-am nimic, ca. flamură, dar statul lui major e o adunătură de 
jecmănitori ai statului. De altfel, dacă nu ne înţelegem... e o soluţie 
foarte simplă... Vă rog să primiți demisia mea. Şi s-a sculat nervos în 
picioare, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua. Şi a 
plecat pur şi simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu mîinile moi împreunate 
pe pîntec... Şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă apoi, nedumerit. 

Despre asta pe mîine.” 

Nae Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat şi aşa de îngîndurat, încît 
capul îi părea si mai mare. 

- E nebun... şi după un răstimp... pentru el însuşi: E nebun!... 

- Ai văzut?... pleacă de la gazetă... 

- Cum o să plece? Moare, fără el... 

- Păi atunci?... după cum văd nu e nici un mijloc... Nae Gheorghidiu a 
fumat pe gînduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părerea de 
rău: 

- Păcat de el... Ce o să facă? Rămîne pe drumuri iar. Şi tot mai 
întristat: Nu se renunţă aşa uşor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe 
lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el, tu 
ni l-ai adus. Na două mii de lei şi dă-i diseară să mănînce într-o cameră 
separată la „Chateubriand”, dacă mai e deschis. Am respins fireşte banii. 

- Coane Nae... lasă banii acum... 

- Nu, ia-i de la mine... E adevărat că trebuia să fie o întîmplare absolut 
excepțională, ca să dea de la el... Surîd, căci mă simt ca legănat, de 
nedumerire. 

- Încerc... Numai că o să fie de prisos... E foarte încăpăţinat... 

- Fred, ascultă ce-ţi spun eu... Fă-i binele acesta, dacă ţii la el. Că are 
talent. Gazeta e bine făcută. ŞI, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşă, după 
ce a umplut şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi... Începe cu 
icre negre... Dă-i şi homar, fripturi în sînge şi nu uita şampania. E nedus 
la dame de multă vreme se pare... Şi scurt: Acolo dă tu de latine, hai. 

N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, întrebîndu-l dacă vrea 
să luăm masa împreună... A primit bucuros... 

Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe 
gînduri, rezemat de spătar, fuma țigară după ţigară. Mi-a spus apoi cu o 
tristețe care m-a uimit şi m-a acoperit ca un doliu: 


149 


Camil Petrescu 


- Dragă domnule Vasilescu... Nu te supăra... Eu sunt un om care 
scrie... Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot 
altfel. 

Totuşi, în zorii zilei, am obținut făgăduiala că în chestia aceasta a 
cărbunilor va amîna campania pentru mai tîrziu. 

În legătură cu gazda mi s-a întîmplat în zilele acelea o neînțelegere 
destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea... Era la vernisajul 
unei expoziţii colective a unui grup de pictori şi sculptori de avangardă... 
O expoziţie foarte frecventată, cel puțin la vernisaj, din pricină că era 
moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva... 
Ciudat era însă că această expoziţie era îndreptată chiar „împotriva artei” 
(Jos arta!), mai curînd. însă împotriva. tuturor camarazilor care. n-aveau 
talent, nici unul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la 
vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi 
revoluționar permanent... Cum luasem obiceiul de a vizita expoziţiile de 
pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T. acolo, 
înconjurată cu grabă şi oarecare emoție de grupul de expozanţi care 
făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai 
faptul că era ea acolo şi pentru mine sala cartonată devenise nucleul 
Bucureştilor în ziua aceea. Împiedecat să vorbesc cu ea de atîta timp, 
simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de 
febră interioară. Pentru că era toamnă tîrzie, deşi vremea era mereu 
frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu 
mînecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, 
aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt, croit ca de tunică, 
desfăcut la gît, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la 
poale, din aceeaşi, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, 
înrudirea de culoare dintre opalinul stofei şi căldura garnituri de lutru 
era un farmec în plus... O înconjurau toţi, poate şi pentru că ştia să se 
facă ea singură înconjurată, avea un aer de- doamnă ca o stăpînă 
neoficială, şi erau bucuroşi de un musafir care sporea interesul sălii... 
Surîdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu ţinea prea mult să 
se amestece cu ceilalți... Cu un aer binevoitor şi absent, ca întotdeauna 
cînd era în lume... De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni 
buni, sta pe scaun strîmb, dar aci parcă ţinea cu orice preţ să evite 
familiaritatea... 


150 


Patul lui Procust 


Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereţi erau îmbrăcaţi într-o pînză de sac 
de culoarea cartonului şi iluminaţi de sus de nişte jgheaburi mici de j 
zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau nişte fotolii 
joase de forma celor americane, dar din lemn gros, în întregime şi tăiate 
parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer uşor 
improvizat, de decor de teatru... 

Nu scosese mănuşile mici de piele care îi răsăreau din mînecile- 
manşoane şi parcă sta dinadins cu coatele sprijinite aşa ca să-i sublinieze 
frumusețea mobilă a mîinilor înmănuşate. Picioarele de la genunchii goi 
şi rotunzi în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii de culoarea 
nisipului, desăvîrşit întinşi, erau lipite unul de altul, iar din pricină că 
fotoliul în care sta era.cam jos, lungite oblic. În toată figura îi apăreau 
ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaştri intens ca altădată, şi 
dinții albi, descoperiţi, de cîte ori rîdea cu faţa în sus, cu gîtul sprinten 
către cei care o înconjurau în picioare... Cînd începuse să fie lume tot 
mai multă, a apărut şi Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular 
de lînă în pătrăţele galbene şi roşii... Cum l-a văzut, doamna T. i-a ieşit 
înainte bucuroasă şi aproape fără să se scuze față de ceilalți i-a luat 
braţul tîrîndu-l într-un colț, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare 
rigiditate orgolioasă... 

Am îngheţat... şi, cu inima stoarsă parcă-de un pumn nevăzut, 
urmăream nedumerit şi cu o teamă ca de diagnostic figura ei foarte 
animată... Ochii îi deveniseră de un albastru mat, oțeliu, îşi ţinea cu mîna 
înmănuşată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi şi îi 
vorbea viu, cu o intensitate nervoasă... Mă întrebam uluit dacă nu e ceva 
între ei, dacă el n-a jucat un soi de teatru tăcut şi intens, ascunzîndu-mi 
abil şi fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte, că e firească 
înflorirea aceasta de veselie cînd îşi vede un prieten care a intervenit 
pentru ea cu atîta bravură şi loialitate, dar mă întrebam şi dacă nu cumva 
gestul lui n-o fi impresionat-o atît de mult, încît să înceapă să-l iubească. 
Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest şi cinste o 
stupefiază, o tulbură, eşti totdeauna neliniștit. Totdeauna „acuza” 
primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos şi eram 
frămâîntat, căci simțeam că nu se poate ca ea să nu fi fixat bravura lui. 
Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca 
subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care 
făcea parte şi ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. 


151 


Camil Petrescu 


Mai ales de cei care erau bine, deși nu-i făceau deloc curte, mi-era 
teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum 
mimica ei, fără să înțeleg nimic, cu impresia nedefinită şi totuşi sîcîitoare 
că acolo se decide ceva care mă priveşte, ca o linie care se interferează 
cu linia destinului meu... Nu era întiia oară cînd o priveam şi-i 
interpretam mimica, atunci cînd vorbea departe de mine. Ca şi acum, de 
multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decît mie. 

Aş fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbătesc în mine se 
cabra... Pe de altă parte, ştiam că orice banalitate capătă din pricina vocii 
ei timbrate inflexiuni nuanțate, ca. un tremur de înserare,.un înțeles 
sexual care mă dezola. Cîteodată, cînd el răspundea ceva care o 
contrazicea vădit, trăsăturile fetei ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, 
obrajii i se destindeau dezamăgiţi. Se vedea că e nemulțumită, enervată. 
Îşi privea mîna liberă strîngîndu-i gînditoare degetele înmănuşate în 
podul palmei, pe rînd, ca o mînă arătătoare într-un afiş. Eram exclus din 
convorbirea asta, ca dintr-un imperiu pierdut, care se crea din nou fără 
mine. 

Atunci am simţit în mod stupid, ca şi cînd gîndurile mele bărbăteşti n- 
ar fi fost luate în serios, de un spirit. zeflemist străin, nevăzut, că trebuie 
să aflu cu orice preţ, chiar al unei umilințe, ce vorbesc cei doi... M-am 
hotărît să mă apropii -cu sentimentul de risc incalificabil cu. care un 
trădător se duce la o legaţie străină. Nu faptul de a o spiona mă 
demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact ruşinos cu conştiinţa 
mea, hotărisem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau 
informații despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem şi pe stradă chiar. 
Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat şi ridicol, 
de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raționa. Mă strecuram 
prin asistentă, care acum era foarte numeroasă, calculînd să ajung în 
spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir 
absorbit, cînd am fost reținut de o mînă solidă. 

- Ce faci, diplomatule? 

Era scriitorul cunoscut, voinic şi binevoitor, care mă privea cordial şi 
protector... 

- Ei, cochetezi cu arta? Şi întorcîndu-se către un domn care îl 
întovărăşea: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc., în 
flagrant delict de frecventă artistică... Ce femeie te aduce pe aci, spune 
drept? 


152 


Patul lui Procust 


Mă întreba, convins că e cu neputinţă ca un tip ca mine șă priceapă 
ceva din artă, sau, în sfîrşit, să aibă alte legături cu arta decît acelea de 
braconier al amorului. E adevărat că deşi venisem dintr-un oarecare 
snobism, eram totuşi acolo pentru o manifestaţie de artă şi numai 
incidental acum arta şi tot restul lumii erau trecute într-o zonă de interese 
limitate, cum era expresia la modă, şi într-adevăr numai o femeie 
polariza toate gîndurile mele. Chiar de femeia aceasta el mă depărta, 
tîrîndu-mă cu seninătate spre un panou maritim, cu jumătăţi de corăbii, 
cu faruri întrerupte, de parcă totul ar fi fost pictat pe sticlă, şi spart fiind, 
n-a mai ştiut nimeni să potrivească bucăţile la loc, punîndu-le apoi la 
întîmplare. 

- Ei, pricepi ceva? 

M-a întrebat provocator, cu un zîmbet voinic şi batjocoritor, de parcă 
ar fi asistat la cine ştie ce experiență caraghioasă. Eu eram acum însă 
toropit şi indiferent la batjocuri ca un anesteziat cu stovaină, dar cu 
mintea mai limpede, mai intensă, cu mult mai activă decît de obicei... 
Doamna T. ruga cu o stăruință nervoasă şi excesivă pe Ladima, pîndind 
în privirea lui, cu zîmbete luminoase întrerupte, să vadă dacă ajunge pînă 
la el, dacă atinge în rezistenţa lui pedala care să răspundă afirmativ. El 
părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul 
lui. Mi-era cu neputinţă să surprind măcar vreun fragment din conturul 
inteligibil al unei fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îl 
ştiam pe el foarte inteligent şi pe ea atît de emotivă, simţeam că acolo e o 
devenire în care eu eram de prisos. Scriitorul insista mereu, fără să 
observe cît sunt de nervos, pînă cînd, surprinzîndu- -mi direcția privirii, 
m-a înterpelat mirat. 

- N-oi fi pus gînd rău urîtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima? 
Şefule, te ştiam om de gust. 

Parcă m-ar fi stropit cineva cu o cană de i a ca să mă deştepte dintr-o 
reverie stupefiantă. 

Am ridicat din umeri ca insultat de această presupunere, dar în mine 
s-a instalat un semn de întrebare, ca gravat cu un stilet acid. 

Să fie într-adevăr urîtă?... E posibil deci ca un scriitor, om presupus 
de gust, s-o găsească urîtă? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, 
nici mie nu mi se părea frumoasă. Faţa ei, care de obicei era absentă şi 
gînditoare, înregistrînd interior şi lin cele mai mici nuanţe ale clipei, de îi 
puteai urmări succesiunea gîndurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, 


153 


Camil Petrescu 


pe obraji, pe ochii albăstriţi ca trecerea umbrei unui nor pe apă, era acum 
foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanţată, ochii înşişi nu 
mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gîndire, ci erau. pozitivi 
strălucitori, dar ca de oţel, buzele se răsfrîngeau, de o mobilitate 
excesivă, pîndind răspunsul lui Ladima. Nu era întîia oară cînd faţă de 
mine se spunea că e urîtă... Mai ales cînd era necăţită, legată de 
nemulțumiri practice, pierdea foarte mult... Ochii îşi schimbau culoarea 
şi se adînceau în orbite. Corneea i se injecta cu fire roşii şi parcă devenea 
de sticlă, toată se vestejea subit. Atunci îşi neglija şi ținuta. Frumusețea 
ei era foarte sensibilă la viaţa interioară, şi cred că niciodată n-a fost mai 
frumoasă ca la vreo cîteva luni după începutul iubirii noastre, cînd părea 
exasperată de iubire. Şi atunci avea ochii intenşi, dar de o limpezime 
care făcea cu albul corneei (nu era chiar alb, avea ceva din catifeaua 
nedefinit verzuie a unei petale de trandafir alb, căruia 1 s-a injectat 
artificial culoarea verde...) să dea o impresie de vis. Ardea toată aşa cum 
nu mi s-a mai întîmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate 
mlădioasă şi sprintenă de animal tînăr, buzele îi erau într-o tensiune mică 
de fiecare clipă, totuşi fără răsfrîngeri tari ca acum... E adevărat, însă, 
pentru că depăşisem parcă limitele,. într-o vreme toate aceste amănunte 
se exageraseră ca într-o exasperare... Ochii deveniți prea ficşi îi ieşiseră 
puţin în afară, albul lor-se mărise straniu, buzele-îi erau aproape crispate. 
Căpătase şi un tic foarte nervos, de a duce mîna la rădăcina gîtului, în 
adîncimea unde se întîlnesc tendoanele. Era în vremea celei mai mari 
exasperări senzuale dintre noi, cînd ne închideam ca nişte demenţi în 
vreo cameră de hotel ardelean, de sîmbătă seara pînă luni dimineața. Nu- 
i plăcea nici o perversiune, nici o „rafinerie” aşa-zisă de femeie 
modernă, dar punea atîta iscusință, ştia să abuzeze de toate posibilitățile 
posesiunii,: să ceară simțurilor prelungiri iscusite, totul pînă în pragul 
nebuniei, cînd dezlănțuirile brusce, după atitea reţineri, nu mai ştiam de 
ne vor lăsa în toate mințile. De sîmbătă seara pînă luni dimineaţa, arzînd 
mereu, nu era niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul 
ciocîrliei în zbor. Din pricina acestor ore îndelungi, petrecute împreună, 
întîlnirile cotidiene grăbite, totdeauna automatizate şi deziluzionate, nu 
ne mai interesau. Aşteptam tăcut şi concentrat mica noastră vacanţă 
săptămînală, căci buna negustorită nu lipsea niciodată de la magazin (sau 
aproape niciodată). Cînd starea ei vizibil anormală s-a agravat, cînd 
fixitatea privirii a început să devie oarecum îngrijorătoare, dublată de o 


154 


Patul lui Procust 


stare de nelinişte şi teamă permanentă, cu ticul nervos al ducerii miinii la 
gît, cum alții şi-o duc pe inimă ca să-i simtă bătăile (ea spunea că îşi 
simte acolo pulsul intens), a trebuit să consulte cîţiva specialişti. Eu 
însumi aveam dureri mari în ceafă şi-mi simţeam parcă ochii de carton. 
Ruptura, provocată apoi subit şi brutal de mine, chiar în vremea acestei 
exasperări, i-a agravat net patologicul tulburării, pînă cînd, nemaiputînd 
umbla pe stradă, din nelinişte nedefinită, a intrat într-un sanatoriu la 
Viena. 

Cu toate acestea era frumoasă, cînd se consuma ca o faclă numai 
flacăre. Astăzi, cu tot dramatismul mişcărilor ei, sau desigur chiar din 
cauza asta, era urîtă. Drept să spun, vag mă mulțumea faptul acesta, căci 
mă măgulea gîndul de a şti că e frumoasă numai cu mine şi mai ales 
numai prin mine. 

Cînd am scăpat de scriitori şi cînd lumea s-a mai rărit, Ladima, 
despărțindu-se de doamna T., a pornit să cerceteze cu luare-aminte 
tablourile. Cînd a venit în dreptul meu a început să-mi vorbească brusc, 
nervos, simulînd totuşi, de parcă am mai fi stat de 

vorbă în aceeaşi zi, convorbirea noastră fiind doar întreruptă... In 
dreptul nostru erau trei pînze ale unui pictor rus care înfățişau cîteva 
scene apocaliptic geometrice, însă cu o geometrie de raze lungi şi de 
cercuri de culoare de aceeaşi nuanţă, suprapuse, care-i plăceau. mult lui 
Ladima, căci le examina nervos şi stăruitor. 

- Mare pictor... Asta da... e un progres în artă. 

Mă întrebam dacă nu căuta să afecteze o preocupare periferică, 
tocmai fiindcă simțea că între noi a intervenit ceva care nu permitea 
lămurire, o situație falsă. Privea, puţin teatral, apropiindu-se şi 
depărtîndu-se, ca să refere parcă pentru el însuşi. 

Pe urmă, brusc, fără să mă privească, în clipa cînd traiectul lui îl 
apropia de mine. 

- Doamna Mănescu stăruie de două zile ca să primesc la gazetă pe un 
oarecare D. Ştii ce buget de sărăcie avem şi m-a enervat că a trebuit s-o 
refuz. 

Ştiam cine e D. şi a fost în mine ca o schimbare de cadril în neliniște, 
căci limpezit brusc din partea lui Ladima, devenisem nervos din cauza 
acestui D. 


155 


Camil Petrescu 


- Spune. că e într-o mizerie care-ţi face milă, că nu are nici un rost... 
Acum în iarnă l-a dat afară proprietăreasa. Să-i fac măcar un loc de 
corector. A trebuit să refuz şi asta. Pe urmă tipul e absolut insignifiant. 

D. acesta era un fel de tînăr îmbătrînit, care-ţi dădea impresie de 
murdar. Ne întîlneam foarte des la doamna T. Mărturisesc că mă irita 
prezenţa lui, pentru că era de o insistenţă de țînţar gonit. 

Îmi apărea destul de nelămurit, ca situaţie în legătură cu ea, mă 
întrebam dacă nu cumva e vreun frate de al ei, bănuiam cine ştie ce 
dramă de familie. Foarte tîrziu am aflat că nu poate fi vorba despre asta, 
dar tipul nu era mai puţin ridicol cu ochii lui tulburi de slugă jignită, 
aducîndu-i flori şi venind noaptea la ea. 

Evident că era destul să mă gîndesc serios, ca să mă liniştesc (deşi 
chiar simplă apropierea lui şi tot jignea). Era peste putinţă ca să fie ceva 
între ei, oricît de mare ar fi fost aşa de invocata perversitate femeiască... 
Întîi era un motiv de incompatibilitate. Femeia aceasta nu putea suporta 
fizic nici o urîţenie. Asta mă făcea să nu mi-o pot închipui niciodată 
vînzîndu-se, de pildă, chiar în clipele ei de greutăţi materiale, vreunui 
bătrîn flasc, cu carnea învineţită, roasă de eczeme. Nu putea măcar să 
privească asemenea lucruri, fără să ise irite cu adevărat pielea. Pe corpul 
ei însuşi nu putea suporta nimic. Avea cea mai curată piele pe care am 
văzut-o vreodată. Nu răbda nici o atingere murdară, nici o rosătură, fără 
să nu se furnice toată... Cred că aceste continue plimbări nervoase ale 
miinilor ei în jurul gîtului, spre urechi, erau un fel de reflexe nervoase 
provocate de piele. Nu fusese bolnavă niciodată, parcă nici microbii nu-i 
putea suporta... Îmi spunea că o dată, la ei acasă, toţi copiii se 
îmbolnăviseră de scarlatină fără să se prindă de veste. Ea n-a avut nimic 
şi au şi renunțat s-o mai izoleze. De o rezistenţă vie, total imună, ea 
exagera însă în sensibilitate, organic, toate... Un simplu: guturai o 
deprima ca o catastrofă, un coş o împiedica să lucreze. Orice atingere din 
pricina sensibilităţii avea rezonanțe în tot organismul ei, încît cei care, 
voinici, suportau furuncule, fără să se întrerupă de la activitatea lor, ți se 
păreau, prin contrast de o nepăsare de rinoceri care suportă familiar 
cuiburi de păsărele în piele. O dată a fost intoxicată nu ştiu din ce cauză 
şi ea a suportat săptămâna de boală ca o agonie, desființată de dezgustul 
vomitărilor, neadmiţind cu exasperare să fie văzută nici măcar de rudele 
alarmate de suferinţa ei şi de acest mister, toată săptămâna. Cum era să- 
mi închipui că femeia aceasta curată ca un căţel de rasă, care nu bea de 


156 


Patul lui Procust 


două ori din aceeaşi apă din farfurie, care într-adevăr, dacă se servea din 
nou dintr-o mîncare de pui, cu sos, schimba iar farfuria, căci oasele şi 
sleiala o făceau să leşine parcă (în case străine, ştiu că tocmai din pricină 
că nu putea cere să i schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din acelaşi 
fel), ar fi putut îndura aproape parcă mirositoare, murdară, a organelor şi 
secrețiunilor lui D.? Asta depășea tot ce-mi puteam închipui. 

Astăzi încă, unul dintre, sentimentele mele de orgoliu e că femeia 
acesta, care arunca apoi pieptenul pe care i-l cerea vreo prietenă, a 
folosit de cîteva ori cu mine aceeaşi perie de dinți... Am uneori amețeală, 
ca şi cînd aş fi trecut pe lîngă un pericol, la gîndul că am avut curajul să 
fiu inconştient de natural lîngă o asemenea femeie ) căci e probabil că 
mai ale la început, pînă i-am descoperit cu uimire sensibilitatea - eu o 
credeam vînzătoare de magazin banală - am fost cu ea aproape 
inconştient). Nu numai despre D., nu numai despre Ladima, dar despre 
Mărginoiu însuşi, care avea un fel de iritaţie, furunculoză a pielii pe 
coapse - ştiam de la baia de aer cald — eram liniştit cînd gîndeam, căci îl 
compătimeam dinainte pentru imprudența de a apărea gol, lîngă o privire 
atît de neliniştită şi iscoditoare, cu senzații repulsive ca ale femeii 
acesteia. lar „amor” îmbrăcată, în maşină, ca atîtea femei, sau dusă de 
întîmplarea unui flirt nu făcea cred niciodată, căci ştiu dezgustul cu care 
asculta povestindu-i-se astfel de cazuri. Sincer compătimeam şi 
dispreţuiam pe bărbații care s-ar fi aventurat inconştienţi în intimitatea 
acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu şi-ar fi dat 
seama unde sunt şi ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăți comode sub 
privirile imperceptibil consternate ale celorlalți musafiri. 

Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gîndesc serios, 
ca să-mi dau seama că e peste putinţă ca între doamna T. şi D. să fie mai 
mult decît o strîngere de mînă (şi aceea încă, desigur, greu suportată). 

Dacă intervenea pentru el atît de insistent, acum, era desigur din 
bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din 
reacție imediată, parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a 
suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforţări sistematice, de care nu 
era în stare. 

Acasă am găsit pe tata şi pe Gheorghidiu - era o zi cînd ne întîlneam 
la masă - şi cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred 
brîul lui lov), n-am putut vorbi nimic. Se trîntise în fotoliu şi transpira 
rece, cu ochii tulburi, şterşi, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutînd, 


157 


Camil Petrescu 


strîimb, o poziție mai comodă. Ştiam toţi că suferă şi mi se părea, nu ştiu, 
un soi de lipsă de respect să fac abstracție de durerea lui şi să-i propun 
angajarea lui D. Mai tîrziu n-am mai avut însă nici un prilej să intervin. 

De altfel şi tata şi Nae Gheorghidiu erau din ce în ce mai neliniştiți şi 
mai preocupaţi de soarta colaborării cu Ladima... El scria gazeta ca şi 
cînd ar fi fost a lui şi nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel... 
Negreşit, aceasta aducea cititori, dar contrazicea prea mult intenţiile 
proprietarilor... Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ 
duşmănos industriei şi comerțului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea 
gîndurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Într-o zi acesta ne-a arătat 
enervat un anunţ ironic în pagina întiia a Veacului, pe două coloane, în 
chenar, cu litere groase: „Fabricile de gheaţă cer sprijinul statului. Gerul 
excesiv face inutilă gheaţa artificială, năruind astfel o industrie atît de 
necesară apărării naţionale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puţin în 
timpul iernii, cumpărarea întregii producții de gheată, altfel fabricile vor 
fi nevoite să închidă, lăsînd pe drumuri pe lucrători.” 

Pe urmă, ieşirile împotriva industriei „parazitare” au devenit tot mai 
numeroase... La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă ca această 
campanie . împotriva industriei naționale să nu supere. pe şeful 
partidului... Ionel Brătianu era însă atît de preocupat de problema 
regentei şi a. menţinerii „actului de la 4 ianuarie”'5, încît tolera orice 
divergență, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, 
subvenţiona chiar gazeta care atacau pe liberali, cerînd numai atitudine 
convenabilă pe această „chestie închisă”... Mai cu seamă în zilele 
acestea, ale procesului  Manoilescu'”, îngăduia orice, devenise 


!8 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prinţului Carol de 
Hohenzollern de la succesiune şi recunoaşterea fiului său, Mihai,: ca principe 
moştenitor. 


1 Mihai Manoilescu (1891:1950), economist,: om politic; subsecretar de stat (Finanţe) 
în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926 

3 iunie 1927) şi ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La 
întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, 
autorităţile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prințului Carol către I. I. C. Brătianu 
(atunci prim 
ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îi exprima dorinţa de a 
reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curţii 
Marţiale, în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu 
şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliţti, la 14 noiembrie 


158 


Patul lui Procust 


împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul 
admiterii „actului”. L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, 
obrajii i se micşoraseră. şi se adînciseră mult, părul dat peste cap era ca o 
chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aş mai fi 
recunoscut pe stradă. Şi asta numai în cîteva luni de zile. 

La început îi fusese teamă ca, supărat din pricina remanierii, 
Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni 
încercaţi şi abili, ştiau ce înseamnă „o chestie”, şi refuzau să recunoască 
„de drept” „actul de la 4 ianuarie”, căci de fapt îl recunoşteau mai toţi. Îi 
era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă... Cum, 
dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e 
drept, ecoul ştirilor defavorabile prinţului exilat, cu două sau, trei zile 
înainte de serbarea donaţiei Muzeului Simu, cu o săptămînă deci înainte 
de moarte, lonel Brătianu i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui 
Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire şi de fericire, că vrea 
să-l viziteze, dacă e acasă... Cînd a sosit, a fost primit de la portita de fier 
de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu uşile-oglinzi, împărțite 
în careuri, şi cu muchii de aur, liniştit ca un stăpîn acasă la el, a spus că 
ține să-i aducă personal cordonul -Coroanei Romîniei (pe care, după 
tradiția liberală a remanierilor, i-l dăduse drept consolare) şi se scuza că 
nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui, aranjarea 
practică a regenței etc.), să i-l înmîneze... E de prisos să spun ce speranţe 
- împotriva evidenţei - a legat Gheorghidiu de acest „gest” al lui Ionel 
Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste 
o săptămînă abia la şefie a lui Vintilă Brătianu, marele pontif al 
industriei naţionale, 1-a făcut să îngheţe de teama vreunei imprudente. E 
uşor de înțeles că a avut aproape o sincopă cînd a citit chiar în ziua 
aceea, în Veacul, un articol îndîrjit împotriva industriei şi-a băncilor 
„parazitare”. Prăbuşirea Băncii Elino-Romîne de la Galaţi, urmată de 
sinuciderea directorului general, ca şi prăbuşirea în aceeaşi săptămînă a 
altor bănci, ieşene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. 
La rîndul lor, băncile bucureştene începură să avizeze la măsuri de 
salvare. 

Fiecare din ele avea imobilizate, în polite dubioase, sume mari de 
foarte multe milioane, împrumutate de altfel prietenilor politici, pe poliţe 
de complezenţă, bani daţi cu intenţia să nu mai fie achitaţi vreodată şi 


1927, a decis achitarea lui Manoilescu. 


159 


Camil Petrescu 


care nu erau în realitate decît plata unor servicii pe care aceştia le făceau, 


cînd erau la putere, băncilor şi industriilor lor. Acum acestea încercau să 


treacă statului, rînd pe rînd, aceste „portofolii dubioase”. 


Nae Gheorghidiu a telefonat îndată după apariţia ziarului tatălui meu, 
să vie neîntîrziat la el. 

I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu 
poate lua atitudine împotriva comerțului şi industriei romîneşti, dar că 
înțelege să le sprijine călduros în orice împrejurare... Să-i spuie că orice 


% Articolul din Veacul e într-adevar de o violență surprinzătoare de la titlu: Portofolii 
putrede şi suflete descompuse, pînă la afirmaţia că; „ne aflăm nu numai în faţa unui 
procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, 
păgubaşul, comisioanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar şi-a unui act 
de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi 
prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernămînt". 

În felul ei redacţia Veacului era foarte interesantă. Cu discuţii vecinice... cu vizite 
de actriţe, căci Emilia venea des cu prietene de 

ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori... într-o zi însă, ieşind 
împreună de la o şedinţă a comitetului S.S.R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi 
i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenţie (deşi m-aş fi simţit bine la o astfel de 
gazetă, căci am aflat abia mai tîrziu că e a lui Gheorghidiu) cît de mult preţuiam 
atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia... M-a invitat să colaborez, însă numai după 
un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeţe... N-am putut să 
mi dau seama dacă succesul o zăpăcise într-atit, încît credea că nu mai are nevoie de 
nimeni, sau dacă nu-era poate cumva faptul că, deşi eram de atîtea ori de acord, mă 
prețuia totuşi prea puţin. A adăugat mai tîrziu, e drept puţin cam stînjenit: „Avem un 
buget penibil... Dă 
mi din cînd în cînd cîte un foileton... 500 de lei e tot ce putem plăti...” 

Am primit şi mă duceam adesea pe la redacţie, unde după un timp începuseră să vie 
cîteva figuri de „suprafaţă politică", dacă e permis cuvîntul... Excesiv sentimental, Gh. 
Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita poate era şi destul de măgulit de 
actul lor, de vasalitate oarecum iar ei erau bucuroşi ca, pentru două ţigări fumate acolo, 
să-şi asigure prietenia unei gazete atît de temute, unde se puteau face dări de seamă 
interesate, sau publica note; care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel 
un fel de redacţie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaţi, secretari generali, ba şi 
vreo doi foşti miniştri, care treceau între 12 - 1 şi 6 - 7, ca „să mai dea bună ziua 
campionului.” 

Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată... Pe strada 
Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunţ: 
„Administraţia"... O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hirtii în dezordine şi 
registre încălecate... Expediția o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colţuri, 
colecţii, pe culoar alte teancuri, în stînga era o măsuţă cu maşina de scris... Altă cameră 
era a secretarului de redacție şi a redactorilor... O masă de bucătărie, lungă aproape de 


160 


Patul lui Procust 


atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de 
colaborare, îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe 
Ladima să accepte punctul acesta de direcţie, căci n-ar fi vrut deloc ca el 
să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de 
demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o şi l-a invitat seara după 
masă la noi. N-a venit. 


la un perete la celălalt şi în jurul ei cîteva scaune... Nu era vopsită în nici un mod... 
bradul purta încă urma rindelei... Era doar acoperită cu hîrtie albă de ziar prinsă cu 
pioneze. 

E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo... Altfel n-ar fi fost 
de ajuns nici scaunele, nici cuierul. 

Şi mai era biroul directorial... Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a 
restului... Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari 
probabil... O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, 
de stejar căptuşit cu foiţe de nuc, scorojite şi căzute ici colo, ca la o casă pereţii leproşi. 
Pe jos nici un covor... pe pereţi originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, 
înrămate englezeşte, cu chenar subțire negru... Se aşeza fiecare cum putea... Uneori 
cînd musafirul era, de pildă, o fostă excelenţă care urca scara numai ca să spuie „una 
bună”, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, pînă se instala de a 
binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, 
iar cînd venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colţul biroului. 
Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toți 
găseau că are atîta libertate ca să poată fi de folos oricui. 

Căci oricine era binevenit la redacţie, în afară de o singură categorie de oameni: 
economiştii. Orice articol de finanțe îl scotea din sărite... Veacul publica din cînd în 
cînd note de batjocură sîngeroasă... Corbii matematici ai mizeriei sau Aventurierii şi 
şarlatanii improvizați medici financiari. O „casetă" grasă cerea pentru economişti o 
uniformă deosebită: 

„Oameni 'buni, faceţi-le o uniformă ca'la cioclii... Un soi de frac alb cu şireturi 
negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei." 

E drept că atitudinea lui era privită cu indulgență, căci chiar în redacția onorifică 
toată lumea era mai mult sau mai puţin economistă, ca de altfel nouă zecimi din romînii 
în haine negre, între anii 1918 - 1928. Deşi erau însă de părere contrară, răspundeau 
directorului cu un suris de acceptare, care părea să spuie că, dacă nu admit ideile, 
oricum admiră vehemenţa lor literară... Ceea ce e sigur e că în această epocă 
economiştii erau foarte prețuiţi şi, în orice caz, singurii oameni care aveau, în vremuri 
aşa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau 
chemați în mai multe locuri o dată şi nu era unul să nu fie în cinci, şase consilii de 
administraţie, sau comisii deodată. Condiţia ca să fii economist era să nu ai nici o 


profesie şi nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant"”. Făceau bineînţeles 


161 


Camil Petrescu 


Nici după moartea lui Ionel Brătianu, Gheorghidiu n-a intrat în 
minister... După ce s-a crezut cîteva momente într-o remaniere, guvernul 
s-a reconstituit sub prezidenţia lui Vintilă Brătianu cu aceleaşi elemente. 
Cum se simţea însă, datorită gazetei şi mai ales prieteniei cu liderul 
tineretului, în bună situație, Gheorghidiu a cerut altă satisfacție, anume 
şefia unei organizaţii din Banat, căci n-avea nici o situaţie politică 
definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în opoziţie, n-are să aibă 
unde candida cap de listă (căci numai şefii de: organizații deveneau în 
genere capi de listă). I s-a mai oferit de asemeni prezidenţia unui „Credit 


excepţie de la aceasta inginerii şi avocaţii, care erau dimpotrivă bineveniţi. Medicii 
erau admişi numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuţi, 
în nici un fel, şi îndeosebi tinerii se puteau instala, publicînd articole cu cifre, drept 
specialişti. 

- Domnule Ladima, cum poţi să susții asta? 

Ladima se-nfuria şi suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin 
odaie şi vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deşi 
gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-l tot lărgi, cu două degete, ca şi cînd tot l- 
ar fi jenat. 

- Domnule, toți avocaţii fără clientelă, toţi studenţii care nu şi-au încheiat studiile 
acum au devenit, peste noapte, doctori în ştiinţele economice. S-au impus ca nişte 
intendenţi escroci în familii burgheze şi timorate. Nu e minister fără un oficiu de 
studii... Ba unele au cîte două, trei, şi pentru direcţiile generale... Ei bine, asta nu va 
împiedica statul ca în curînd — ascultă-mă, în curînd - să facă disperat apel la experți 
străini. 

Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, suridea plin de el. 

- Ha, ha, ha. Experţi străini... şi-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule 
Ladima? Dumneata ştii că economiştii noştri sunt consultați de către străini? Ştii ce 
impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva? 

Ladima arunca tocul enervat: 

- Asta-i...! Lasă-mă... lasă-mă, domnule!... Ascultă ce-ţi spun... Vor fi chemaţi 
experți străini... Nu e bancă fără zece economişti improvizați directori, cu birouri 
americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea şi cinci călătorii pe an la Berlin 
Londra Paris... Nu e bancă fără „oficiul ei de studii”. Ei bine, asta nu va: împiedica 
jumătate din ele, cel puţin, să se prăbuşească... E un domn director general al uneia, 
care vrea să ne înveţe săptămîna trecută finanţe, la Fundaţie... Ei bine, prăbuşirea ăstuia 
va fi ceva mai tragicomică... 

Şi, descoperind ceva în gazetă, ridicînd mîinile cu manşete burlane, a trîntit foaia pe 
birou ca jignit personal. . 

- Uite, domnule, un tartor al economiştilor, raportorul general al bugetului, 
imbecilul de Oromolu. Uită-te şi dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea 
revalorizării „leului... Ai înțeles?... Revalorizarea leului! Miliarde se vor cheltui cu 
asta... Cu aberația revalorizării monetei. Uite ziarul... citeşte. 


162 


Patul lui Procust 


național petrolifer” cu un capital de peste 500 de milioane lei... Dar 
adevărata satisfacție a fost triumful lui în Cameră... De multă vreme 
pîndea o răfuială... Îl întrebasem adesea pe tata, şi eu, de ce Gheorghidiu 
nu schiţează nici un gest de apărare - el pe vremuri atît de spiritual şi 
abil”! - atunci cînd îl ataca o ţară întreagă? Şi mi-a răspuns aşa, gînditor, 
fără convingere, dar şi parcă ar fi ştiut ceva: „N-au nici o importanță 
atacurile şi... pe urmă nu e momentul”. 


În timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-şi 
ciupească mustaţa, şi a potrivit gulerul şi a redactat o nouă casetă, cu rînduri groase de 
tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de aşteptare” crede în revalorizarea leului 
fi bazează bugetul pe ea..: E naiv, nebun sau de rea/credinţă. (A doua zi a apărut 
„Raportorul" în loc de „Ministrul” şi asta m-a mirat mult, îndemnîndu-mă spre tot soiul 
de presupuneri.) 

Altă formulă care-l scotea din sărite era „criza”, într-o seară de ninsoare abundentă 
şi domoală, eram în redacţie vreo cinci sau şase inşi. Fostul ministru care spunea 
anecdote picante Emiliei şi.unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un 
deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, şi a aruncat ochii 
pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise... înfățişa pe Vintilă Brătianu stînd 
de vorbă cu doi cetăţeni jigăriți. Avea jos următoarea legendă: „- Lăsaţi, că dacă facem 
stabilizarea, o să treacă şi criza... 

- Domnule ministru de Finanţe, să nu cumva să se stabilizeze... criza.” 

Ladima a început să trîntească tamponul sugătoarei şi tot ce a găsit la îndemînă, ca 
un copil înfuriat, căci era, cînd se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o 
zvîrlise cu furie pe birou. 

- Ce cruntă prostie... auzi criză! 

Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors şi el spre noi, dar cu mîna 
tot pe umărul actriţei. 

- Cum, domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?... Poeţii ăştia sunt 
teribili, domnule... Căci am auzit că eşti poet... Spunea ieri cineva la „Capşa”... 

Ladima publica versuri de mai bine de 20 de ani. 

S-a oprit din plimbatul în cameră, parcă avea febră, cu ochii albaştri ca un smalţ 
şters, în orbitele prea mari, cu gulerul scrobit prea larg pentru gît, mustaţa vie. 

- Ce-i aia criză? 

Şi deputatul avocat, îndesat şi mînios: 

- Sărăcie generală, domnule... Sărăcie... Ei, drăcia dracului. E ţara săracă... 

- Asta e criza dumitale! Ei, atunci e fals... Nu e criză, e o idioţenie economică... 
Ascultă ce-ţi spun. Lumea e bogată... e mai bogată ca oricînd, orice ar spune 
economiştii dumitale imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Şi asta e cu 
totul altceva... Nu e o criză economică... e o criză statului romînesc, domnule deputat şi 
domnule „fost şi viitor ministru...” înţelegeţi! 


Fosta excelenţă a surîs indulgent, ca de o enormitate, şi a spus fără emfază: 
163 


Camil Petrescu 


Acum parcă era momentul... Partidul avea pe cap grija apărării actului 
de la 4 ianuarie, prietenia cu ministrul Dimescu îl împăcase cu tineretul. 
Veacul îi adusese şi concursul celor care aveau nevoie de gazeta lui, deci 
majoritatea în Cameră îi era asigurată. Ambele partide mici din stînga nu 
țineau deloc să aibă o gazetă atît de „turbată” împotriva lor. A socotit - şi 
nu s-a înşelat - că e momentul să pornească bătălia cu maximum de sorți 
de izbîndă... Timp de trei ore a vorbit explicînd, producînd cifre, 


- Statul e sărac, pentru că e lumea săracă. 

Ladima striga, gesticulînd, de erau să-i sară manşetele... 

- Nu e adevărat... E sărac pentru că nimeni nu-şi plăteşte impozitele. Nimeni, 
înţelegi dumneata?... Pentru că toţi îl duşmănesc. 7 

- Aci e un cerc vițios... Dacă n-au oamenii, de unde vrei dumneata să plătească? 

- Nu-i adevărat... Dovadă că unii plătesc totuşi... Culmea e că plătesc cei mai săraci, 
singurii... funcționarii. 

Sigur de el, tacticos, ca şi cînd ar fi făcut o întrerupere în Parlament, fostul ministru 
se oferi să aducă un argument decisiv cu blîndeţe retorică. 

- Domnule Ladima... Nu e chiar aşa. Impozitul industrial şi comercial în 1926 a dat 
1.461 de milioane. Anul acesta să zicem că va da 1 miliard. Pe urmă ai avea dreptate... 
aşa ar fi dacă veniturile statului ar fi scăzut numai la impozitele directe...: Partea gravă 
şi care dovedeşte criza este că au scăzut veniturile indirecte. Dumneata eşti poet, cum 
spune dumnealui, dă-mi voie să-ţi explic pe îndelete asta... 

- Nu-mi explica nimic. 

- Atunci nu putem vorbi nimic... Eu cum te las pe dumneata? A scăzut adică venitul 
vămilor, al taxelor pe consumaţie. Au scăzut din cauza sărăciei consumaţiile... şi deci şi 
veniturile statului... Numai la alcool de la 1 miliard şi jumătate, au scăzut aproape la 
cîteva milioane anual. 

Ladima nu se mai putea stăpîni, şi nu conținutul discuţiei, cît această lipsă de 
disciplină în discuţie era pentru cei doi o indicație despre superioritatea lor. 

- Ei, bine, asta e nemaipomenit... Crezi dumneata sincer că se consumă azi mai 
puţin alcool decît înainte?... Cu adevărat, crezi dumneata că azi se consumă numai 
cîteva vagoane de alcool în toată ţara romînească?... Ştii dumneata cîte fabrici avem? 
Poate că mii şi:mil... Ştii dumneata cîte plătesc impozit astăzi? Mă întreb dacă vor fi 
două trei care să nu fraudeze. Ştii că mai toate băncile şi industriile lucrează cu două 
rînduri de registre? (Era în 1927, deci cu cîţiva ani înainte de criza mondială.) Aci e 
jaful cel mai sfruntat... înțeleşi toţi cu agenţii statului, nimeni nu mai plăteşte. Fraudele 
directe... evaziunile fiscale vor nărui statul romînesc... Să-ţi spun eu dumitale, un 
adevăr, ca fierul înroşit de viu: Nu există duşmani mai mari și mai aprigi ai statului 
romînesc de azi decît ungurii şi burghezia romînească. Statul e sărac, falimentar... 
Marea industrie îi fură anual, sub pretext de furnituri naţionale, cîteva miliarde. Prin 
jocul taxelor. vamale protecţioniste, mai jefuieşte pe consumatori am cetit un articol 
foarte interesant în privința asta încă de vreo 8-9 miliarde anual. în schimb, nu ştiu dacă 


164 


Patul lui Procust 


invocînd mărturii... Din nou spiritual ca în vremurile bune, a. fost foarte 
adesea întrerupt de aplauze prelungite... 

E drept că ele fuseseră aranjate încă din timp.. 

- Tănase, eşti sigur de Covaci?... Să nu lipsească nici unul!... 

- Ceilalţi nu lipsesc nici unul... Dar Covaci nu poate fi în Bucureşti, 
are un proces mare la Cluj... pleacă diseară... 

Gura mică 1 se strîngea şi mai mult, între fălcile mari cu obrajii căzuți, 
de babă. 


două trei industrii plătesc impozite. Îţi spun eu că niciodată nu au existat un număr mai 
mare de bogaţi decît acum... Dacă s-ar desface safeurile băncilor ar ieşi la iveală 
miliarde. r 7 

Devenise furios şi avea în colțul gurii şi puțin pe buza de jos cîteva fire de spumă. 
Mustaţa i se zbîrlise. 

- De unde ştii asta... ai darul Mafaldei? 

- Nu e nevoie să fii prea inteligent ca să ştii asta... Toată lumea se vaită că lipsesc 
banii din circulaţie... Da sau nu? E adevărat că nu sunt destui... Dar şi aşa... sunt vreo 
douăzeci de miliarde. Ghici ghicitoarea boului: unde se găsesc cel puţin 14 miliarde 
absente din circulaţie, azi?... Domnule, dacă s-ar publica listele deponenților, ai rămîne 
uimit de ce ai afla... Dacă s-ar deschide safeurile... Bagă de seamă că nu vorbesc măcar 
de depunerile în străinătate, nici de valuta străină pusă la adăpost. Acesta e semnul 
timpului... Burghezia îşi distruge propriul ei stat. Nici de armată, care e pavăza şi 
formula ei psihologică, nu mai îngrijeşte. E în plină criză de inconştiență şi 
iresponsabilitate. Suntem la o răspîntie istorică. 

Era aplaudat, ca să zic aşa, cu surîsuri şi glume admirative, în aparență mai mult, 
căci în fond îl găseau extravagant şi-l disprețuiau cu indulgență. Fostul ministru, rotofei 
şi revărsat, l-a bătut pe umăr. 

- Simpatic eşti, domnule... Zi-i poet, şi pace. Dar cum îţi explici asta... că toată 
lumea se vaită?... Băncile depun bilanţurile... concordatele sporesc în fiecare zi. 

- Ei şi? Ce înseamnă asta?... Unul dintre aspectele crizei e şi această văicăreală 
generală, care are cîntecul ei. Domnule, să-ţi spun ceva semnificativ şi uimitor: a apărut 
la noi în Veacul, acum două săptămîni, un articol optimist şi aşezat, intitulat Sfirşit de 
Criză?, în care se arată că-un soi de afaceri, cunosc o revenire în Ardeal... Ei bine, 
redactorul nostru a fost apostrofat tocmai de cel pe care credea că-l obligă: ce vrei, 
domnule, să deştepţi atenţia fiscului? 

- Sinuciderile se înmulțesc şi dumneata găseşti că nu e sărăcie? Ai scris ieri un 
articol care mi-a dat lacrimi, vorba aia, despre muncitorul de la Petroşani care din 
cauza mizeriei şi-a legat un cartuş de dinamită de pîntece şi i-a dat foc... (Fusese o 
sinucidere care a înfiorat toată opinia publică.) Ai scris singur alt articol despre 
avocatul acela care s 

a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioşat de băiatul care a fost prins furînd o 


pîine şi arestat... Cum poţi să sustii că nu-i mizerie? 
165 


Camil Petrescu 


- Ce proces? Ce proces, Tănase?... Dacă pezevenghiul ăsta nu e mîine 
în Bucureşti, la Cameră... ÎI dau afară pe cumnatu-său de la Credit!... 
Vreau să se ştie cine umblă în două luntri... Înţelegi... unul să nu 
lipsească... Am nevoie să fiu aprobat zgomotos... 

- Coane Nae, te mai îndoieșşti... Toată Camera are să fie cu 
dumneata... 


- Dar cine a susținut asta?... E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din 
populație, pentru că suntem imbecili... Nu e sărăcie generală... criză... E. altceva: e o 
proastă distribuţie... şi ca şi cînd a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru 
mîine... Trecu lå birou unde însemnă vreo două rînduri ca să ţie minte. 

A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă mică, dar neagră, următorul 
articol: 


PROASTA CIRCULAȚIE 

Sergentul din mijlocul -străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în fața Operei pe 
dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adînci ca mormintele, gătite şi 
iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerîndu-şi 
nerăbdător, cu țipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă seară mare manifestare de 
artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit 
cu 1.000 de lei, exact prețul.a două sute de piini. 

Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturi 
marmoreane mâîngiiate de coliere, mîinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. 
Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băiețaşul 
care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată 
galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a 
decis să fure o pîine de la o'gheretă din marginea orașului: 

Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată 
de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. 
El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pîine, decît 
pentru alții să trimită acasă un coş cu icre negre, priză scump putrezită şi pateuri 
cultivate încă înainte de gîtuirea păsării. 

Băiatul acesta n-avea decît 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid că e 
mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscați şi lipiţi de foame, o pîine, decît să aştepte 
şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat 
de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post. Coliba puturoasă, cu 
trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe 
mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întîmplare, reprezintă o valoare care ar 
schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră. E o proastă distribuţie în 
țara asta, ca într-un corp bolnav, distribuţia sîngelui. Unele organe.plesnesc de 
congestionate ce sunt, pe cînd altele, care Iîncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru 


166 


Patul lui Procust 


- Pentru asta e nevoie de cheag, Tănase... Nu se poate face o găleată 
de iaurt fără o lingură de cheag... Douăzeci de inşi care să dea 
semnalul... să mă susție... sigur... sigur, înţelegi ce înseamnă: sigur? 

De altfel Camera întreagă se simţea supravegheată, şi nu numai 
interpelatorul, căruia 1 s-a publicat în Veacul un cazier penal, lui şi unui 
fiu al lui, inginer, dar şi cei ce l-au aplaudat sau au întrerupt în sensul 
interpelării au fost ameninţaţi la gazetă: „Un fost erou al navetelor a 


că pînă la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv. 

E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul 
ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de 
aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mîncat “de tuberculoză îţi: alăptează 
copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade. frămîntat de voluptate, după 
ce a fost ațîțat de bunătăţi, plătite din jaful banului public. 

Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 
ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pîine, iar la 20 de ani studenții îşi string 
tîmplele în mîini deasupra cărții, nu numai pentru că amețiți nu mai pricep nimic, dar 
ca să şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei. 

Ce “viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce 
cu pensiile de 500 lei lunar? 

Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală? 

Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, cînd noi 
avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt. 

Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferință aci şi prea multă juisare neruşinată. 
Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime... şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite. 

Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite 
procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai cîteva lipitori, dar care într-o 
vreme foloseau şi operaţii curajoase. 

G. D. LADIMA 


P.S. Pentru o mai bună înţelegere a momentului, pentru a facerea o justificare a 
violenţelor lui Ladima şi pentru a realiza mai verosimil atmosfera acestor întîmplări, 
adăugăm, acum, cînd se tipăreşte cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, şi 
reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curînd într-unui din marile cotidiane, 
sub titlul gros pe două coloane: 


ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII „ASTRA" DIN ARAD 


Din partea d-lui general M. Ionescu, directorul general al Căilor Ferate, primim 
următoarea scrisoare: 


167 


Camil Petrescu 


găsit ieri de cuviinţă să se ilustreze printr-o întrerupere care a stîrnit 
ilaritatea Camerei”?. 

Seara, după şedinţa Camerei, acasă la noi a fost un soi de sărbătorire. 
S-a băut şampanie, s-a comentat în toate modurile şedinţa, acuma 
faimoasă, şi s-au făcut planuri de viitor. Veniseră, invitaţi de tata, vreo 
cîțiva deputaţi şi senatori care, acum după succes, îşi dădeau un fel de 
aer de grup, „grupul Nae Gheorghidiu”. În realitate, el exista mai demult, 
dar componenţii lui erau atît de demoralizați de atacuri, încît, solidari 


Domnule Director, 


În ziarul Universul, nr. 282, cu data de joi, 13 octombrie 1932, a apărut o notă în 
care se exprimă surprinderea că în timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra” 
din Arad pentru suma de 360 mii. lei. 

Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: 
Calea Ferată, printre alte contracte de reparaţiuni de material rulant, încheiate cu 
diverse fabrici particulare, are şi contracte legi încheiate cu consorțiul „Astra” şi 
„Romloc”, în valoare totală de 445 milioane lei. anual, cotă obligatorie şi cu o 
valabilitate a contractului pînă la 1 mai 1936. 

Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit şi necesităţile de 
reparaţiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunînd Căilor Ferate să 
plătească ca beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru 
materialul rulant destinat reparațiunii, deşi nu a lucrat nimic, şi cum contractul cu 
fabricile „Astra” şi „Romloc” se cifrează la suma de 445 milioane lei anual, numai prin 
faptul nepredării de reparaţiuni, Calea Ferată ar trebui să plătească anual suma de lei 89 
milioane (0,2 x 445 milioane lei), iar pe întreaga durată a contractului ar urma să 
plătească 383 milioane lei (89.000.000 x 4,3 ani) fără a avea nimic în schimb, aceasta 
fiind o penalitate gioligetoie a contractului lege, care nu se poate modifica sau anula 
sub nici o formă. 

În asemenea condițiuni, consiliul de administrație a hotărît a se începe tratative 
pentru cumpărarea fabricilor „Astra? din Arad şi „Romloc” din Braşov, pentru 
lichidarea acestor contracte, în baza ofertei prezentate în acest sens. 

Printr-o comisiune compusă din trei membri ai consiliului de administrație, un 
subdirector general şi un delegat al contenciosului, s-a ajuns la înţelegerea ca aceste 
fabrici să fie cumpărate pentru suma de 360 milioane lei, iar ca rezultat al tratativelor 
uşor se poate vedea că e mai avantajos să plătim 360 milioane lei şi să dobîndim în 
proprietate cele două fabrici cu toate instalaţiunile lor decît să plătim 382 milioane lei 
fără a repara nimic, fiind obligaţi să respectăm clauzele contractului. 

Menţionăm că şi suma de 360 milioane lei se va plăti tot din cotele anuale ce se 
înscriu în buget pentru reparaţiunile materialului rulant în fabricile particulare, 
modalitatea de plată a acestei sume globale fiind următoarea: 120 -milioane lei se va 
plăti fabricilor „Astra” şi „Romloc” din cota bugetară a anului 1932; 120 milioane lei 


168 


Patul lui Procust 


prin interese, nu îndrăzneau să se afişeze prin convingeri. Ba unii îşi 
pregăteau aşa, pe dibuite, alte orientări în partid. 

În biroul cel mare, de o solemnitate veche şi neagră-verzuie, cu toate 
luminile aprinse, Nae Gheorghidiu era plin de voie bună, deşi cu un aer 
de primadonă obosită şi amabilă. Asculta bucuros şi cu o falsă absenţă 
amănunte şi întregiri de felul acesta: „Coane Nae, cînd ai spus că fabrica 
de armament şi muniții a fost o iniţiativă şi o dorinţă a lui Ionel Brătianu, 
m-am uitat la Duca. S-a întrerupt din citirea unui dosar şi a făcut o mutră 


celor două fabrici către Banca Naţională, sume pe care Calea Ferată le va lichida 
ulterior cu aceasta bancă. 

Consiliul de administrație, prezidat de d-l ministru al Comunicaţiilor, a aprobat 
tranzacţia în forma propusă de acea comisie specială 18 august 1932 (procesul-verbal 
nr. 35), iar tot dosarul s-a înaintat Ministerului de Comunicaţii, care urmează a supune 
chestiunea aprobării Consiliului de Miniştri. În felul acesta, se face o serioasă 
degrevare a bugetului Căilor Ferate, iar administrația intră în stăpînirea a două 
importante fabrici, care vor completa nevoile de reparaţii ale Căilor Ferate în cele mai 
bune condițiuni. 

Primiţi, vă rog, domnule director, încredințarea distinsei mele stime. 

Director general C.F.R. 
General de divizie 
M. IONESCU 


N. B. Publicăm această întîmpinare primită prea tîrziu, rezervîndu-ne dreptul să 
revenim în numărul de mîine cu comentarii, din care se va vedea că autorul acestei 
nemernicii este tot faimosul M., pe care regimul de azi l-a mai cocoţat şi delegat la 
Societatea Naţiunilor. 

” Da, spiritual şi abil, cîtă vreme nu intrase în marile afaceri, care nu numai că îl 
amuţiseră, dar îl şi demascaseră. Evoluţia aceasta de la -spiritual (aparent) la veros e 
normală la politicienii romîni. 

?? Succesul lui Gheorghidiu a fost într-adevăr remarcabil... Dacă într-unele gazete, 
atît interpelarea, cît şi răspunsul n-au luat decît abia cîteva rînduri mai mult decît o 
comunicare despre un pod rupt („d-l Gheorghidiu în chestie personală”), Viitorul şi 
gazetele cu tendinţe liberale au publicat coloane întregi. Veacul avea fireşte titlul pe o 
întreagă pagină. Spulberarea unui sistem de calomnii... Şi în cuprinsul paginii, 
numeroase subtitluri, pe cîte două sau trei coloane. Evident că nu e locul să-l redăm aci 
în întregime, deşi ni se pare caracteristic şi pentru personaje, şi pentru viața politică, şi 
pentru modul în care statul romînesc e servit. Iată totuşi cîteva fraze şi momente de la 
început şi altele de la sfîrşit: 

„Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, 

Onoratul meu coleg de Galaţi a pus domnului ministru al Industriei şi Comerţului 
cîteva întrebări care denotă la domnia-sa o curiozitate de invidiat aproape, căci 


psihologia ne învaţă, domnilor, că această însușire e caracteristică _inteligenţelor 
169 


Camil Petrescu 


acră către Tătărăscu.” Sau: „A, ştii? Chiar Dinu Brătianu a dat semnalul 
aplauzelor cînd ai adus vorba de procesul tramvaielor.” Sau, după o altă 
cupă de şampanie: 

- Ascultă, Sassu a fost în incintă tot timpul? 

- L-am urmărit, a stat o bucată de vreme în picioare, lîngă banca 
ministerială, şi pe urmă cînd a văzut că Vintilă Brătianu te ascultă atent, 
s-a dus spre băncile opoziţiei. Era otrăvit rău. 


dezvoltate... „Peştii, de pildă, s-a dovedit ştiințificeşte, nu manifestă în nici o 
împrejurare nici un soi de curiozitate. (Mare ilaritate.)” 

Ilaritatea era provocată nu atît de calitatea spiritului cît de agresivitatea aluziei... 
Căci, chiar în âjun, Veacul publicase nişte scrisori din care reieşea că interpelatonil 
fusese în tinereţe întreținut de o femeie, pe care azi nici măcar nu mai vrea s-o 
recunoască, deşi era, biata, în mizerie. 

„Nemulțumit cu răspunsul care i s-a dat, a dezvoltat în faţa d-voastră o lungă 
interpelare, dovedind, cum s-ar zice, grai excesiv (ilaritate), dar, după cum vă vom 
dovedi, în detrimentul şi al.său propriu... şi al intereselor ţării, şi - îngăduiţi-mi s-o spun 
- şi al bunului-simţ. 

Mi-a făcut onoarea unui capitol întreg din romanul d-sale, atît de specializat în 
romane... (Ilaritate.) Domnilor, nu mă supără că am devenit erou de roman, dimpotrivă, 
aceasta mă flatează - socot însă că şi prin caracterul meu, prin gesturile mele, prin 
coloritul şi prin pitorescul meu natural, înfăţişez destule note pentru un roman, şi că nu 
e necesar ca fantezia fără scrupule a unui autor prost să-mi atribuie altele care dovedesc 
cel mult un spirit sărac de invenţie, bineînţeles atunci cînd nu e în beneficiu propriu. 
(laritate.) 

Trec, domnilor, peste nota naivă, de soi mahalagesc, că aş fi miliardar. Averea mea 
e mult mai modestă, din păcate, şi nu eu, de pildă, aş fi popoa unui proiect de lege 
care ar pretinde justificarea: averilor. (Aplauze.) 

Domnilor, am fost acuzat că am lovit în interesele ţării, eu, care totuşi am putut 
pune la dispoziţia apărării naţionale o fabrică de muniții şi pentru reparat materialul de 
război, în campaniile pentru eliberarea Ardealului, pentru care actualul prim-ministru 
mi-a adus mulțumirile sale... Sunt acuzat eu, care în vremea neutralității, cu două luni 
înainte de începerea ostilităților, am izbutit să smulg Germaniei douăzeci şi cinci de 
vagoane de aramă, care s-au transformat în obuze întoarse împotriva năvălitorului. 
(Aplauze puternice.) 

O voce ironică: Dînd în schimb o sută de vagoane de grîu... 

- Nu ştiu de unde a venit întreruperea, dar bănuiesc că e a unui om de onoare şi de 
conştiinţă, fi întreb deci loial: „Crede domnia-sa sincer că a fost o faptă rea acest 
schimb: care sporea cît de puţin mijloacele de luptă, aşa de puţine, ale unei armate 
viteze, impunînd în schimb oarecare lipsă -. uşor de suportat într-o țară agricolă - celor 


rămaşi acasă? (Aplauze puternice.) 


170 


Patul lui Procust 


- Dar doctorul Lupu? Ştii cum asculta? N-a lucrat nici ọ clipă, tot 
timpul a fost atent, şi cînd erai întrerupt de opoziție dădea semne de 
nervozitate. 

Cu fălcile împăcate şi gura de babă, Nae Gheorghidiu confirma: 

- Cînd am coborit de la tribună mi-a întins cel dintîi mîna, sculîndu-se 
în picioare şi aplecîndu-se peste banca ministerială: „Foarte bine!” 

Cineva a întrebat: 

- Tancred unde era? Nu l-am văzut deloc. 


După război aceeaşi grijă pentru stat şi neam, înscrisă în tradiția partidului nostru, 
m-a făcut să iau o serie de iniţiative, toate menite să sporească mijloacele de apărare ale 
țării... Că mă lovesc de critici cu atît mai îndîrjite cu cît sunt mai nedrepte?... Nu trebuie 
să ne sperie aceasta... Nimeni nu aruncă cu pietre decît în pomii cu rod...: De altfel, 
domnilor, partidul liberal e obicinuit cu astfel de atacuri... Îngăduiţi-mi să amintesc, 
domnilor, un mic episod din trecutul nostru... (E supărătoare această repetare a unor 
cuvinte, dar e cu totul obicinuită în oratoria parlamentară, ca un tic, care probabil 
înlesneşte ritmul gîndirii, sau respiraţia. De obicei, la corectură, oratorul o suprimă, dar 
Gheorghidiu n-a făcut-o - N. R.) Domnilor, s-a dus împotriva partidului nostru şi 
îndeosebi împotriva actualului preşedinte al Consiliului una dintre cele mai sălbatice 
campanii, s-au ridicat cele mai deşănțate acuzaţii de necinste împotriva unui om despre 
a cărui onestitate azi nu e nimeni în cuprinsul Romîniei Mari, oricît de adversar, să se 
mai îndoiască. 

De ce era denunţat, de ce trebuia înfierat cu «fierul roşu» primarul Vintilă 
Brătianu? (Aplauze puternice. ) Pentru că dăruise acestei capitale tramvaiele electrice... 
(Aplauze puternice.) Mai e cineva azi să nu-şi dea seama ce binefacere a fost pentru 
această capitală minată de război, ca să se găsească, după încheierea păcii, măcar cu o 
reţea de tramvaie, în locul ruşinoaselor cotigi cu un cal care îi străbăteau străzile. Asta a 
fost una din crimele partidului liberal. (Aplauze prelungite.)” 

Abilitatea lui Gheorghidiu de a trage în rîndul atacaţilor cu el pe Vintilă Brătianu, 
pe o chestie care a produs la timpul ei dezbateri atît de pătimaşe, a fost incontestabil 
dintre cele mai reale şi mai pline de efect, mai ales că reportajul indica în fruntea 
miniştrilor prezenţi... pe şeful guvernului. Interpelatorul produsese liste întregi de cifre 
şi rapoarte, care dovedeau că fabrica de muniții al cărei preşedinte de consiliu de 
administraţie era Nae Gheorghidiu, şi acea de avioane, al cărei administrator delegat 
era, nu produc decît foarte puţin, de calitate inferioară şi mult mai scump decît am 
putea obține din străinătate. 

Timp de 3 ore Gheorghidiu a citit alte cifre şi rapoarte din care rezulta că fabricile 
produc, că produsele sunt de o calitate excepţională şi că nu sunt deloc mai scumpe 
decît cele străine, dimpotrivă. Şi ca o concluzie... 

„Dar eu vă întreb altceva... domnilor... Poate fi prea scumpă o industrie națională, 
care ne-ar permite în caz de război să fabricăm avioanele şi armamentul de campanie în 
ţară, în loc să mai aşteptăm, aşa ca în 1917, ca ele să ne sosească prin Dardanelele 


închise sau prin Arhanghelskul_ îngheţat adică să nu ne sosească, aşa cum nu ne-au 
171 


Camil Petrescu 


La care. tata a jucat cu înţeles de nedumerire, nemulțumit, degetele 

miîinii stingi, iar Nae Gheorghidiu a -clătinat din cap, a privit pe gînduri, 
în gol. 
- Tipul e cam suspect. Trebuie urmărit... Am uitat să spun. Ştiţi cine 
m-a felicitat cînd am ieşit pe culoar? Mirto... Mirto, care mă întrerupsese 
tot timpul. Spun serios... Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strîns mîna, aşa, 
grav: „Mi-ai plăcut... Atât îţi spun: Mi-ai pienti Mare pezevenghi! 

Altul a observat, mirat şi bucuros: 


sosit? (Aplauze îndelungate pe băncile majorității.) 

Domnilor, dacă m-au îndurerat atacurile primite în ceea ce priveşte persoana mea, 
m-au revoltat cele aduse împotriva intereselor ţării. 

Domnilor, ştiu care-c gîndul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot 
întîmpla oricărei familii... Sublocotenentul în rezervă Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit 
pedeapsa în fundul ocnei... şi nimeni dintre noi, dintre cei de acelaşi sînge cu el, n-a 
făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată pînă la ultima ei 
literă... Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie şi numai prin 
aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armatei romîne, pentru vina 
nepotului care a trădat această armată... (Vii aplauze.) 

Domnilor, am fost atacat cum puţini oameni din ţara romînească au fost. Puțin îmi 
pasă cînd ştiu că acţiunea mea e spre folosul obştesc. Nici n-am căutat să răspund 
vreodată insultelor, care, recunosc, au devenit, nestînjenite, avalanşe... în ziua însă în 
care calomnii de cafenea şi de club cu cagnotă (aplauze vii) au ajuns pînă la tribuna 
Parlamentului, aduse de un om fără răspundere, atunci din respect pentru această 
adunare m-am simţit obligat să lămuresc acest caz, chiar cu riscul de a-i răpi din 
preţiosu-i timp (aplauze prelungite), nu fără speranţa că asemenea uşuratice acuzaţii nu 
vor mai fi formulate aci împotriva nimănui. (Aplauze puternice, repetate.)” 

Din pricină că nici o gazetă nu mai îndrăznea, nu să-l atace, dar nici măcar să 
comenteze atacurile altora, succesul lui Gheorghidiu s-a prelungit şi în săptămînile 
următoare în cercurile politice. A dat cîteva zile impresia că e un neînțeles, un 
nedreptăţit, un element de sprijin al statului, calomniat. „Orice-ai zice, îmi spunea un 
fost ministru, într-o seară, la teatru, dar statele nu se creează şi nu durează prin oameni 
ca Ştefan Gheorghidiu, ca George Ladima (cred că ar fi adăugat şi pe Fred Vasilescu, 
dacă l-ar fi cunoscut), ci prin contribuţii pozitive ca Nae Gheorghidiu. Pentru un stat e 
mult preferabil un constructor, chiar veros, unui individualist oricît de strălucit, dar 
dizolvant... Nae Gheorghidiu a apărut-asta e impresia mea - într-o altă lumină Camerei, 
a izbutit să schimbe punctul de vedere, a convins... şi asta a fost cauza succesului lui, 
care a fost realmente foarte mare, şi impresia unanimă e că va fi rechemat pe viitor în 
orice guvern liberal.” 

Adevărul e că s-a vorbit din nou, după ce înainte se ceruse atît de stăruitor, 
„epuraţia partidului”, de oamenii de afaceri şi de reintroducerea în minister a unor 


elemente „constructive” ca „deputatul de Oraviţa”. 
172 


Patul lui Procust 


- Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu... 
Să ştii, coane Nae, că a făcut o foarte bună impresie că el de pe banca 
ministerială te-a sprijinit aşa de frumos. 

Gheorghidiu zîmbea, împăcat cu tot universul. 

- Dar bietul Dumăroiu?... Ce cumsecade... N-am schimbat în viața 
mea zece vorbe cu el, şi ce frumos m-a susţinut ieri... S-a repezit cînd 
vociferau naţional-țărăniştii să se ia de piept cu ei, şi cerea furios lui 
popa Imbroane” să cheme la ordine pe Madgearu... Pe urmă, timp de 
vreo săptămînă, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame şi 
scrisori de felicitare. 

Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simţea străin la el acasă, de 
cînd îi murise băiatul cel mare, a fost mult mai bogată ca de obicei... 
Tata l-a invitat şi pe Ladima, care, deşi se considera demisionat, 
conducea încă, girînd gazeta... Se conta pe o destindere şi socoteala n-a 
fost greşită... Ladima a fost cucerit pur şi simplu de verva şi cordialitatea 
lui Nae Gheorghidiu... Deşi unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să 
se înroşească... La sfîrşitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va 
rămîne moartă. 

Gheorghidiu l-a tachinat afectuos şi l-a obligat să fumeze o țigară de 
foi. 

Ce mai e şi asta? Alături e un scandal absolut de neînțeles... Emilia 
vociferează, ameninţă... bate cu pumnul în masă... Nu înţeleg tot ce 
spune, căci nici nu spune nimic în definitiv... Sunt numai apostrofe, care 
corespund altora mai scăzute, dar tot aşa de mînios îngrămădite unele 
într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum... Încep să regret 
totul... Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă... Nu trebuie să 
te scufunzi în anumite promiscuități, ispititoare o clipă, dar care te pot 
tîrî fără să-ştii unde. Din cînd în cînd, tonul invectivelor scade ca să se 
ridice iarăşi- discuţia trebuie să aibă loc acum în antreu- cum se ridică şi 
scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiş. 


3 Avram Imbroane (1880-1938), cunoscut de Camil Petrescu în perioada cînd 
politicianul era redactor şef al ziarului Banatul (1919), transformat în Banatul romînesc 
şi scos la Timişoara. Stabilit la Bucureşti, a colaborat cu articole politice la Epoca, 
Universul, Adevărul Un timp a fost membru al partidului averescan, după care s 

a înscris în partidul naţional liberal şi a fost ales deputat în 1927 şi vicepreşedinte al 


Camerei Deputaţilor (1931) (n. ed.). 
173 


Camil Petrescu 


E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare luminată dinafară, a 
devenit aproape fumurie. Încep să mă îmbrac şi las totul baltă. 

Emilia intră cu chimonoul strîns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu 
mîna în şold, încruntată. Cînd face paşii mari şi energici, piciorul dus 
înainte iese pînă la jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o 
plinătate de modelări de gutuie molatecă, şi te miri că baboşii de mătase 
cu toc subțire pot suporta atîta autoritate. Nici nu ia notă măcar că m-am 
sculat să mă îmbrac... E în exercițiul demnității ei şi nu mai există 
nimeni pentru ea. 

Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu. un ton de 
autoritate... Nu mai are nimic din Emilia veche... S-a încălzit. 

- Ascultă, dragă, să-ți dau un sfat... Ascultă-mă pe mine... Uite, să-l 
vezi pe om că moare în drum şi să nu-i faci un bine... Să ştii de la mine: 
azi e o prostie să ai inimă bună. 

Filozofia Emiliei are ceva peremptoriu şi primar, de fasole prost 
fiartă. 

- Dar ce e, dragă, ce s-a întîmplat?... 

Nu poate să-mi răspundă, clocoteşte încă, plină, ca o căldare 
acoperită. 

- Aaa... Aaa... Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite... C-oi fi eu 
bună... Că dau şi bucăţica de la gură dacă văd că omu” e cumsecade. Da 
ştii, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc... Auzi 
colo? Mie mi-e milă de ea, şi ea?... 

- Dar ce e, dragă, lămureşte-mă şi pe mine. S-a oprit din plimbare. 

- Pramatia de vară-mea... Auzi colo... Eu îmi lucrez rochiile la ea 
numai de milă, că o ştiu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii 
pe cap... de n-are nenorocita ce să mănînce, că stă tocmai la dracu-n 
praznic... Pe Raion... Dacă am nevoie de ea, trebuie săi scriu cu o 
săptămînă înainte ca să primească poştala. 

- Ei şi? ; 

- Că să-i plătesc!... Bine, să-ți plătesc, cît face socoteala? Că „atît şi 
atît”... Cum „atît şi atît”? Păi, să vezi, „două rochii din nou şi două 
transformări”. Care transformări? Că, rochia de casa, una, şi ailaltă frez. 
Să-ţi plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură acolo? Ei, ştii că- 
mi place?... A început să biziie, ba pe urmă a devenit şi obraznică... Că 
ne batem joc de munca ei, că se trudeşte de dimineață pînă seara... 

- Dar cît îi plăteşti tu pentru o rochie? întreb cu oarecare bănuială. 


174 


Patul lui Procust 


- Cât, neciît... vorba e c-o plătesc cît n-ar merita ea... Că sunt proastă 
de bună... Uite, recunosc singură că sunt proastă de bună... Că vezi că 
unele se laudă... Eu nu mă laud, da aşa e... Cînd am auzit-o, mi-a sărit 
muştaru... „Madam... Madam...! Ţine-ţi morişca, madam, că ţi-o aduni 
de pe jos... Ee... Cînd mi-oi înfige mîinile în claia dumitale ţi-o fac 
ondulaţie permanentă...” Am dat-o pe uşă afară. Sunt îndepărtat ca un 
astru. 

M-am uitat în curte, dînd colţul perdelei puţin la o parte... Radiația 
luminii se domolise, spre apus cerul era roşu-gălbui... Dintr-un soi de 
culoar au ieşit doi tineri, studenţi pare-se, care probabil aşteptaseră să 
treacă dogoreala soarelui. O bătrînă încovoiată lua apă de la cişmea, 
împroşcînd caldarîmul strîmb al curții... Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu 
se ştiau priviți în clipa aceea de sus, de după perdea, şi n-aveau în nici un 
mod reprezentarea interiorului răvăşit şi goliciunea de aci. 

- Ce, vrei să pleci? 

Îşi sprijină corpul de mine şi îl simt în toate accidentele lui. Braţul pus 
pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sînului elåstic şi robust, patul cald 
al pîntecului apăsat pe şoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a 
micului pîntec de grăsime şi pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei 
caldă. Simt în mine o voință încropită şi străină, o inițiativă de ciudată 
independență a şalelor, care contrastează cu liniştea gîndurilor şi 
intențiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei 
mi-a dispărut cu totul. O clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult 
în cealaltă cameră, trupul femeii şi-a dobîndit iar personalitatea, pielea i 
s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie de început. Nu, poate să 
fie şi asta, dar trebuie să fie şi altceva. E o constatare pe care o fac întiia 
oară, dar o simt verificată printr-o serie nesfirşită de experienţe 
anterioare, deşi niciodată nu le-am gîndit ca atare, e mai -mult ca o 
concluzie a unor amintiri, de împrejurări diferite, dar în acelaşi ordin de 
senzaţii. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsii. E de neexplicat ce 
acuitate dă simţurilor mele pipăitul unui trup tînăr de femeie printr-o 
suprafață mobilă de mătase. Dubla alunecare a mîinii care vrea să prindă, 
întîi pe luciul artificial şi, în acelaşi timp, pe deasupra trupului însuşi, 
ridică parcă senzaţia în mod material la pătrat. Însuşi felul țesutului 
mătăsii parcă prinde capetele nervilor din palmă şi totodată întăreşte 
conturul şi plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci 
un fel intermediar între crepe de chine-ul prea moale şi atlazul prea 


175 


Camil Petrescu 


păios, aşa cum era chimonoul de acum al Emiliei (şi cu adaosul că 
pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfirşit mai tulburătoare decît 
celelalte). De altminteri cred că e mai uşor. de controlat afirmația 
observînd ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca 
diafana şi mîngiietoare, ideal adaptată, ca o pielită de lux şi lucioasă a 
unui ciorap de mătase, cînd înainte treceam podul palmei peste sfîrcul 
sînului pielea era lipicioasă şi senzaţia avea ceva năclăit, cînd acum 
prinzîndu-i talia cu stînga, îi trec podul palmei peste învelișul lui întins 
de mătase, îi simt lunecînd din ce în ce mai viu, parcă frecarea şi 
lunecuşul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric. Şi totuşi, 
după cîteva ocoluri mîna se insinuează, cu o fatalitate ancestrală, pe sub 
învelişul mătăsos, căutînd oricum pielea adevărată ca şarpele culcuşul. 
Braţul îmi alunecă, simțind totul, pe şanţul suav al şirei spinării în sus 
spre grumazul voinic... 

- Mai rămîn... leşim mai tîrziu la masă, împreună... 

Dar din nou nu ghiceşte nimic, trupul îi e fără antene capabile să 
capteze realitatea clipei... Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară cafenie 
de tot, apare o femeie păios de blondă, cu fața puţin cadaverică ne care 
nici măcar fardul nu poate prinde, şi devine de aceea strigător. 

- Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu ştiu doctorii ce 
să-i mai facă... Nimeni-nu poate să spună ce are. - 

Parcă mă deştept dintr-un somn haotic... Parcă se întrerupe circuitul 
care trecea prin mine şi prin femeia aceasta, şi recad amorf. S-a sfirşit. 
Gîndului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în acelaşi 
timp cu anumite estompări, căderi în subconştient, pentru ca totul să mă 
poarte către răsturnarea femeii pe pat... Acum totul se asociază în mine 
cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veştede negre vinete. 
Aşa cum adineaori Emilia devenea: femeia unică din lume, acum toate 
femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate 
organele lor, şi scursori. 

- Cînd mi-aduc aminte, reia gînditoare Emilia, ce-am pățit şi eu cu 
rinichii... M-am dus şi m-am trîntit pe patul larg, cu cearşaful împărțit de 
tăvăleala in mici arhipelaguri de cute. 

- Vino să mai citim scrisori... Dacă s-o mai răcori, mergem să mîncăm 
undeva afara... lau o altă scrisoare. Asta cînd ţi-a scris-0?... 


Emy, 


176 


Patul lui Procust 


Treci mîine pe la Teatrul Naţional... Vezi că directorul vine pe la 10 
dimineaţa - înţelegi? - la zece si te primeşte imediat. De altfel am vorbit 
şi cu Bulfinsky, directorul Teatrului Mic. Mi-a spus că ei vor juca 
deocamdată numai comedie şi că viitoarea premieră e sau Antonia sau 
O lună în paradis, o comedie nemţească... Ar fi admirabil să intri însă la 
Național... Săptămina asta se pune în LERENG învierea... ar fi s-o 
dublezi pe Marioara Voiculescu. 

Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferința lui Dekobra 
diseară nu. ne-au venit la ziar. Dacă vreți, aveți locuri la cinematograf 
la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine. Concursul de fotogenie al 
gazetei nu e. serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la 
Paris. Spune dacă vă duceţi diseară. Mie mi-e cu neputinţă să viu... E o 
masă colegială, cu toți redactorii... Nare nici un sens să vii si tu, nu vine 
nevasta nici unuia. 


G. 


- Era aşa pe toamnă. Începuse el să serie critică de teatru. Dar ştii, ce 
critică!... Îi speriase pe toţi. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza 
lui. 

Încă o scrisoare fără titlu. 


Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor... Dacă 
are actele în regulă, să se ducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că 
vrei tu să te ocupi puțin de camera mea? Dar nu e nimic de aranjat, 
Valeria... Cum n-am bagaj decit un geamantan, iar cărțile le-am si 
expediat astăzi... Camera e mobilată: divan roşu, scaune cu spate de 
catifea roşie, un birou (scaunul înalt cu catifea roşie parcă e jilțul lui 
Ștefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are si 
baie... Îmi place că nu mai am scări de urcat si, cum îţi spun, am si baie. 
E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum 
un acoperiş de sticlă... si au instalat baie... Cam scurtă pentru mine, nu 
e vorba, dar merge... 


G.D.L. 


177 


Camil Petrescu 


Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului Naţional: 


Eşti angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie... Vino azi să 


mă iei la masă si să-ți dau amănunte. 
G. 


- Te-a angajat? 
- A, păi acum îl ştiau de frică. Ce-a fost cu cronica de la Faust. Toată 
lumea a citit-o şi în foaier şi la direcţie. 


Nu te supăra, dar nu pot veni... Vreo citeva zile sunt ocupat şi Ziua şi 
seara... Voi trimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prînz, 
credea că vii pe aci, Gina... 


Emilia rîde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, şi încearcă, fără succes 
un surîs cu gura, mare de țărancă de pe Volga: 

- Îmi aduc aminte... În serile acelea vream să mă întîlnesc cu 
Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc... Nu se ştie cum 
aveau să iasă lucrurile... Îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo cîteva 
seri... că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era 
chip să dispar fără să-i spun unde mă duc... Mi-am adus aminte că el, 
cînd se supără, nu mai dă pe la noi cîteva zile... Nu ştiam să mai 
inventez. Şi am început să-i spun încet la urechi Ginii, care era la noi, o 
mulțime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă 
lăsam, a spus aşa în glumă mai mult, într-o doară: 

„ Ce şoşotiţi, fetelor, acolo?” 

Eu i-am răspuns acru: „Nu te interesează...” 

A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucînd teatru. El s-a sculat în 
picioare, şi a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos...” Fără să 
mă uit la el, i-am spus că n-are decît :să plece, dacă nu-i place, că nu-l 
ține nimeni... S-a ridicat în picioare, alb ca varul, şi n-a mai spus o 
vorbă... Trei zile n-a mai dat pe la noi... Pe urmă, cînd am văzut că nu e 
nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el şi m-am dus la 
redacție... Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la 
teatru... S-a apropiat de mine şi mi-a spus glumind: „Bună ziua, 
domnişoară... Aţi terminat secretele?”Stăteam bosumflată, pe urmă am 
început să 'rîd cu hohote... Mi-a luat o mîină şi mi-a sărutat-o. „Astăzi 


178 


Patul lui Procust 


pot să întreb ce-i spuneai?” „Du-te şi întreab-o. Îi spuneam că eu cunosc 
un tip bine, care scrie la jurnal... „ I se făcuse ochii cît pumnul şi 1 se 
ridicase mustaţa, în sus toată... „di spuneai asta Ginei?” „Te cred... dacă 
ridea ea cu hohote, cînd întrebai ce-i şoptesc, şi eu vream să-ţi spun.” 
Rîdea fericit, şi-mi mîngîia părul: „Ce copil eşti! Ce copil năzdrăvan, 
care complică totul... „Mă gîndeam, zău pe vremea aceea să mă culc iar 
cu el... Dar Valeria mi-a spus iar că e bine să-l duc aşa cu zăhărelu, mai 
ales că el nu cerea nimic. 

În vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era şi Gina la noi, care 
îmi dădea .replica, a venit vorba despre viitor... aşa... că e bine să se 
asigure omul... A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci... 
era chiar pe vremea asta. 


Emy dragă, 


Deşi n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gindit ce ai 
spus tu aseară... Emy, îți spun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. 
Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fii nevasta mea. Dacă nu 
am făcut nimic care să-ți arate cit de adincă şi nestrămutată e dragostea 
mea, dacă nu ţi-am cerut decit cite un sărut, a fost pentru că te iubesc 
atit de mult, că nu doresc să fii a mea decit ca nevastă... Si dacă gazeta 
prinde, dacă voi dobindi posibilitatea materială, îţi voi cere să fii 
nevasta mea. Pînă atunci, cu surisul tău din fiecare zi, cu sărutările 
furişate, sunt cel mai fericit logodnic din lume... Îţi sărut cu recunoştinţă 
ochii a căror lumină îmi limpezeşte turburările şi amărăciunile. 


George 


Emilia e amuzată, cu dispreţ, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi 
nevastă. 

- Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el? A 
răspuns, îngînînd ca o precupeaţă chibzuită: 

- Ei, pentru ce vrea el!... şi fără să termine revenind cu ocol: Nu se 
putea... Era şi caraghios îmbrăcat... Parcă era un tată... Nu-mi venea să 
ies cu el, şi ca şi cînd ar goni un gînd... nu, nu se putea... 

Nu mi-e prea greu de întregit schema gîndurilor ei aşa: El vrea o 
nevastă numai a lui... Vrea să merg cu el la Rîmnicul-Sărat, sau mai ştiu 


179 


Camil Petrescu 


eu unde... Pentru asta, avea prea puţine mijloace... Poate că ar fi fost bun 
ca un bărbat „înţelegător”, care să ştie să închidă ochii cînd e nevoie. Dar 
nici pentru așta nu era bun, căci era prea puţin prezentabil... Se îmbrăca 
prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea 
actriţe. 

Poate că acesta a fost şi norocul lui Ladima, fără ca hii să-i treacă 
măcar prin cap. Îi era ruşine să iasă cu el... E drept că era ceva ridicol în 
silueta demodată ca ʻo figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui 
Ladima... Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de 
provincie. .Simţeam asta şi eu, cînd ieşeam cu el seara la masă la 
„Chateaubriand” sau la „Cina”. L-am lăsat să înțeleagă o dată ce 
gîndesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine. la un croitor. 

Într-o seară, însă, eram la „Elysee”, mi-a spus aşa în bătaie de joc: 

- Dumneavoastră, snobii, care urmaţi moda... 

Deşi tonul era glumeţ, nu era lipsit de puţină acreală. l-am spus 
atunci, foarte serios, mai serios decît se aştepta el: 

- Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în 
îmbrăcămintea mea? A surîs şiret pe sub mustață, poznaş ca un copil, 
care însă vedeam că nu vrea să mă supere, ci numai să mă tachineze. 

- Hm... hm... Cămaşa de mătase... 

- Nu e de mătase... E o simplă dejalenă... 

- Aaa... deja... cum ai spus, dejalenă?... 

- Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, fireşte. Dar aş 
pune orice, cu condiţia să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin 
chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colţuri 
exagerate. Mînecile cămăşii, e adevărat, sunt strînse pe încheietura 
miîinii... Dar, sau largi, sau strînse, ce sens ar avea din punctul dumitale 
de vedere? 

Rîdea, gîdilat, convins că m-a lovit unde. mă doare. 

- Dar costumele pe care le schimbi mereu?....parcă eşti cucoană... La 
cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb. 

- Vorbeşti serios? Mi s-a părut ciudat că l-a impresionat asta! 
Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din 
următoarele rînduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu 
pantaloni cu dungi, cenuşii. Un costum maron pe care-l pun de 
dimineaţă... ÎL schimb în fugă spre seară, cu unul bleumarin, pentru că nu 


180 


Patul lui Procust 


voi să atrag luarea-aminte în localurile în care intru printr-o culoare 
bătătoare la ochi. Şi nu-i drept că maron-ul se vede de la distanță? 

„ Zi-i „castaniul”, sună mai romîneşte. 

- Dacă aş fi scriitor, poate că aş zice şi eu „castaniu” în loc de maron, 
dar cînd vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din jurul meu. 

Pe urmă, crezînd că m-a prins, sorbea din paharul auriu, măsurîndu- 
mă şiret, de jos în sus. 

- De ce nn pui costumul bleumarin şi ziua? 

- Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleumarinul capătă 
luciu şi se învecheşte numaidecît. .Decît să le port 6 luni fiecare, le 
alternez mai bine pe amîndouă în decurs de un an. Îşi tăia friptura în 
farfurie cu o pedanterie de copil bine crescut. 

- Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, şi parcă denunța 
un flagrant delict, în costumul acela de flanelă cenuşie... la modă? 

Fireşte, ironia era neînţelegătoare. 

- Recunoşti că trebuie să pun din cauza căldurii un costum uşor?... 
Flanela aceea specială nu ţine cald deloc... Dacă aş pune unul de dril, ar 
trebui să-l spăl în fiecare zi!... Şi ipocrit: Nu-mi dă mîna. 

- La Tekirghiol purtai pantaloni. albi totuşi, cămaşă albă. cu mîneci 
scurte, abia de-ţi treceau de umeri. 

- E mai greu să-ți explic... dar dumneata eşti un artist şi trebuie să 
înţelegi asta... Mi-am aşezat tacticos cuțitul şi furculiţa în farfurie. Am 
văzut la Movilă oameni tineri care, chiar pe căldura aceea, purtau haine 
negre, cămaşă cu guler legat, care se înmuia ca o cîrpă, de parcă aveau, 
în iulie, bandaje fierte în jurul gîtului. Nu găseşti că era urît lucrul 
acesta? Nu mai spun că, acolo în praf, hainele se stricau foarte repede... 
Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtînd 
doliu, perechi de pantaloni, foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe cînd 
altfel, în trei luni, aşa tăvălit, se poate strica un costum bun de stofă 
scumpă, mai ales la volan. 

- Dar albul acela care se spăla în fiecare zi?... şi ridea aşa ca şi cînd 
mi-ar fi spus: şmecherule! 

- Vara, totuşi trebuie să porţi alb... Încă o dată, dumneata eşti un 
artist, înţelegi, aşa ca dispoziţie: într-o staţie de vară, albul dă o impresie 
de proaspăt, de curat, de înviorare şi vacanţă... 


181 


Camil Petrescu 


- Ştii ce mi s-a părut însă caraghios? Am văzut că prietenii dumitale, 
snobi şi la modă, purtau în jurul gâtului o batistă roşie, sau, dacă vrei, o 
basma cu nodul într-o parte... de parcă ar fi suferit de gâlci... 

- Da... asta da... Dar, nu-i aşa? Eu n-am purtat-o. Nu aşa înţeleg moda, 
care are lucruri bune. 

Surîde ca un profesor indulgent, care, la cafea, vrea să facă mici 
pozne protejatului lui. 

- Da... scrobeală englezească, tăietură englezească, stofă 
englezească... Hm!... M-a întrerupt comic, pipăindu-mi haina, de am 
devenit livid, căci ne-am fi trădat obiectul convorbirii pentru cei din 
boxele cu canapele, din față. 

- Englezească... hm!... hm!... I-am prins mîna şi i-am dat-o jos. 

- Acum, te rog, crede-mă... Pot să-ţi spun că noi- adică tata-suntem 
acționarii principali la cea mai mare fabrică de postav romînească... Ei 
bine, stofa noastră iese la soare, îţi transformă mînecile în covrigi de 
stofă, îţi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. 
Costă 600 de lei metrul... Cu stofa de pe mine nu se întîmplă nimic din 
toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu țesătura în dungi împletite 
fin, ca brodată.) 

- E drept că e foarte frumoasă! 

- Costă 2000 de lei metrul... Te miri, nu? Ţi se pare enorm... De cînd 
crezi că o am? A spus aşa, într-o doară, jucîndu-se cu şervetul, glumind: 

- N-o fi de anul trecut? 

- E de acum patru ani, căci îți dau cuvîntul meu că de acum trei ani 
mi-am mai făcut doar un costum, deşi dumneata mă faci snob şi mă 
ironizezi că mă schimb ca o cucoană. 

S-a mirat cu un accent sincer. 

- Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din 
Bucureşti? Ei, n-am să cred asta acum. 

- Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întîi că 
n-am bani. Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru 
ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri... pe care le 
schimb între ele... Trebuie să ştii însă un lucru... Că e bine să laşi stofa să 
se odihnească. 

- Ei, asta-i acum? Și ironic... pipăindu-şi mustaţa ca să vadă dacă e 
bine răsucită. Dar dacă vrei dumneata, o s-o facem şi pe asta. 


182 


Patul lui Procust 


- Vorbesc foarte serios... Purtate prea mult, stofele. îşi pierd 
elasticitatea... Ce să mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt 
se arde, şi arde şi piciorul. Pantofii trebuie schimbaţi de cîte două-trei ori 
pe zi. 

- Nu zău, îți spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în 
şifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi. 

- Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi 
de ani de zile... Durează indefinit cînd nu-i porți în fiecare zi 
neîntrerupt... De ce surizi? Uite, am citit într-o gazetă că la New York se 
face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grijă, căci se ştie 
azi că şi fierul oboseşte. Nu ride... pe mine mă amuză foarte mult 
almanahurile, şi le citesc cu plăcere... Dumneata ştii că şi bateriile 
electrice, care fireşte folosite se descarcă, atunci cînd îşi întrerup 
serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se 
odihnească, îşi revin binişor? 

- Ascultă, toate le înţeleg, că văd că eşti doctors în materie, mă rog, 
dacă eşti doctor, eşti doctor. 

- De ce eşti ironic?... 

- Dar explică-mi un lucru... De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de 
lei... Îţi spun drept că am înghețat cînd am văzut asta, săptămîna trecută, 
cînd am intrat amîndoi la magazinul de lîngă teatru. 

- Am să-ţi răspund la asta, spunîndu-ţi ce-am păţit odată... Într-o zi, 
întîrziind la Roman, într-o chestie de aviație, mi-am cumpărat de la un 
magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de 
altfel... Era vară, alergam mult, că era vorba să fixăm acolo un aerodrom 
intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era 
aproape rău... Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav... Am venit în 
Bucureşti... Aci nu mai aveam nimic... din cînd în cînd însă mi se umflau 
picioarele... Pînă cînd, aşa printr-o asociaţie de idei, am descoperit că de 
cîte ori puneam ciorapii cumpăraţi la Roman, de atitea ori mi se umflau 
picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai tîrziu un chimist mi- 
a explicat că erau vopsiți, economicos, cu vopsea toxică, proastă, 
neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflîndu-l şi provocînd o 
transpiraţie toxică. 

Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are 
lipsă la magazie. 


183 


Camil Petrescu 


- Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare... Mi se umflă... Am început 
să rîd, eu acum. 

- La dumneata trebuie să fie altceva... Aşa sunt scriitorii... N-ai văzut 
că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate? 

M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată: 

- Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu? 

Am ridicat din umeri afirmînd nedumerit, am înţeles însă că şi el, ca 
şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decît sunt. 

Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atît de neaşteptată, sau 
să mă întristez că dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit 
că e mai bine să nu stărui.” 

E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. 
să le citesc. Căci ea citea memorii şi colecţii de scrisori cu pasiune. Abia 
după un timp a reluat, încît m-am mirat. 

- Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se 
demodează? După cîte Ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de 
modă. 

- Da, însă diferenţele sunt foarte mici... vorbesc de moda 
bărbătească... Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui cînd 
în unghi ascuțit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea 
vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după 
război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca 
la ofiţeri... Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, 
cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus pînă 
Jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîţiva ani s-ar putea să se poarte iar 


%” Această reputaţie de prost şi incult, de care se bucura Fred Vasilescu „Lumînăraru”, 
era una dintre cele mai false din cîte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea şi 
m-a surprins prin spiritul lui 

domol oarecum, e drept dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în 
motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, fi ascultam adesea 
îndelung, explicîndu-mi calități, particularităţi... Dar şi aşa, cum fusese cîţiva ani ataşat 
de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tînăr diplomat francez şi de 
amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum 
anecdotică a istoriei, cerută de carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, 
la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii, foarte interesantă... Dar cum 
lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden 
pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite, glume, jocuri de cuvinte, căci 
altfel nu era lipsit în convorbire de un umor.abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca 


un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost. 
184 


Patul lui Procust 


cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta 
dă o impresie de îngrijit - l-am privit cu intenţie - să aibă ghetele 
frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o 
pauză cu înțeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i 
îmbătrîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăț mai 
întîi, făcîndu-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi 
mai uşor de spălat. 

- Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara 
cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii... Are vesta încheiată cu un şir 
de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc 
cămaşa... Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strînşi pe 
gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii... 
E sau nu la modă? Să-ţi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă 
decît aceea de „a fi la modă”. Ce lecţie de modestie ar trebui să li se dea 
acestor domni! 

- Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numeşti modă? Dar aşa se 
îmbracă pe stradă cîţiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac 
vărgat, de „fantezie”, ca să-şi debiteze numărul şi cîţiva băieţi de liceu, 
care, dezorientați, îi imită. Un mare croitor la Paris mai. curînd se 
spînzură decît să facă asemenea costum. Nici măcar la Bucureşti nu are 
să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea 
costum. Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băiețandrii de 
douăzeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust 
le fac de obicei croitorii de mîna doua de pe strada Regală, Academiei, 
Brezoianu, sau mai ştiu eu care... 

- Ei, cum, tăgăduieşti că e o modă? L-am privit lung. 

- O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a adoptat fracul negru şi 
de cînd s-a fixat costumul acesta „nemţesc”, cred că marxistă... Mici 
deosebiri de amănunte, fără nici o importanță... E drept că, în genere, 
bărbații care. au trecut drept faimoşi 'eleganți, -care au prețuit în mod 
deosebit accesoriile, le rămîn credincioşi... Sunt aşa de mici, încît nu 
sunt remarcate în genere decît de cei care sunt de obicei atenți la 
îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toţi bărbații rămîn la idealul de 
eleganţă pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu 
fără un dezgust de aristocrați conservatori faţă de inovaţii. Uite acest 
superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de 


185 


Camil Petrescu 


dinainte de război”, care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la 
monoclul cu şnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuşi albe, 
purtînd mereu tocurile. înalte. Acesta era maximum de eleganţă cînd a 
început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Naţional, Soare 
Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunța decît 
simțindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu tiv de 
pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu a terminat liceul, se purta, provincial, 
la Iaşi, haină neagră, pantaloni gri şi gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, 
poartă cămaşă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunţat la nimic 
din felul primului lui costum. 

Aş fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deşi ştiam ce vream, nu 
aveam gîndurile limpezi, nu izbuteam să mă exprim. Cînd scriu însă 
acum e cu totul altceva. E foarte ciudat cît mă ajută scrisul să gîndesc. 
Spun lămurit: să gîndesc. Pînă aştern o frază pe hîrtie, alta se formează, 
de la sine, în minte, adîncind-o pe cea dintîi. Cînd sunt în faţa cuiva, nici 
nu pot să gîndesc ca lumea, întocmai ca în liceu, cînd ştiam lecţia foarte 
bine, dar dacă mă scotea la tablă, din cauză că eram în faţa tuturor, din 
pricina profesorului, nu mă puteam concentra şi deci nu puteam să 
gîndesc. 

Căci e îngrozitor să gîndeşti în faţa tuturor... cum nici încă altceva nu 
poate face cu martori, ca la examen. Am fost unul dintre cei mai proşti 
elevi ai liceului Lazăr, şi au trebuit multe intervenții ca să trec. Prin 
urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte 
lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma 
„moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate 
puerilă... Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac 
vinovaţi de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfăţişare, ca să 
nu te deosebeşti niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine 
însumi cu barbă şi mă simt, aşa din senin, umflat în pene. E impresionant 
ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre-capul lui cu barbă... Eu, 
de cîte ori văd unul, aşa, impozant, îl şi rad în gînd, iar rezultatul, 
imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a 
vorbit de vanitatea puerilă a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi 
se părea puerilă vanitatea asta a mustăţii lui imperiale, care atrăgea 
luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. De altfel, tocmai 
poeţii care dispreţuiesc moda sunt cei care caută să se deosebească prea 


25 În 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit. 
186 


Patul lui Procust 


ades printr-o înfăţişare prea personală, pe care unii o afişează ca pe o 
firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, 
închisă la gît, cravata lată, tot neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care 
le poartă profesorii nemți, sunt o dovadă de modestie şi dispreț pentru 
cele lumeşti, de ignoranță simpatică şi naivă a „modei” actuale. Cînd am 
fost însă în Germania, am înţeles, cu o uimire pe care nu poţi să ţi-o 
închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această adevărată 
ținută, pe care o cultivă de altfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de 
intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulţimii de rînd... 

Dacă mă gîndesc şi mă gîndesc, îmi vine să cred că şi o îmbrăcăminte 
urîtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o 
dovadă de suficienţă... Întîi, dovedeşte că nu te sinchiseşti de părerea 
celor în mijlocul cărora trăieşti, iar pe de altă parte, că nu te stinghereşte 
să atragi luarea-aminte şi să fii comentat. 

Dar atunci nu i-am putut spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar 
el a continuat convorbirea, după ce şi-a ars romul din ceaşca de şvarţ. 

- Atunci, dacă nu făc haine la modă, de ce mai sunt mari croitori? De 
ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ţi cumperi haine gata. 

- Nu... nu... Vezi, aici te înşeli... E o deosebire hotărîtoare.; N-ai decît 
să priveşti atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea 
înguşti, încît. cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la 
subsuoară, ci căzut scurt şi nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie... 
pentru orice întîmplare... De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul 
cămăşii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de ştiucă. Haina, jos, e 
totdeauna prea lungă - pentru că fabricanţii presupun că media 
cumpărătorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura 
prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? În față, 
chiar acolo unde, orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strîmţi, scoțind 
în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au 
încheietura trasă într-o parte şi alta, ca şireturile la ghete. De altfel, însăşi 
marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo 
doi milimetri mai înăuntru, acoperită... O haină gata e ca şi o haină de 
împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît 
tine. Pe cînd un croitor mare e un adevărat artist... El face o singură 
haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, aşa 
cum îi e destinația. De cele mai multe ori, fireşte, el aranjează natura... 
Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are 


187 


Camil Petrescu 


cusăturile, de la umeri la subsuoară, aşa, cum să spun, ca nişte jumătăți 
oblice de paranteză (nu i-am spus aşa, dar aşa trebuia să-i spun), la ceafă 
gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul... Haina 
cade pe corp, fără să se agate nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, 
rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu 
rămiie loc gol sub ea ca sub o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul 
cîtorva cute, foarte largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, 
partea din faţă, şi să nu acopere dosul, strîns, ca nişte cioareci. 

- Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu 
mine ca specialist. 

Aproape că jubilam că am cîştigat partida. Mă şi vedeam la croitor cu 
el. 

- Dă-mi voie să-ți spun că mai toţi prietenii mei mă roagă, şi nu refuz, 
să viu cu ei la probe. De ce n-aş face-o şi pentru dumneata?... oricînd, 
mîine! 

Eram convins că mi-am atins scopul şi mi-am împăcat mica mea 
manie. Dar parcă necunoscutul i-a apărut plin de pericole. A devenit 
gînditor. 

- Lasă, că mă intimidezi... şi-l speria ideea. 

Nu ştiu, mi-ar fi făcut plăcere să-l transform pe acest demodat prieten, 
într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să 
puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu 
gulere care să-i mîngiie gâtul, cravate frumos înnodate, pantofi 
englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor. 

Şi fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i- 
ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru 
îmbrăcăminte. 

- Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi- 
a răsucit O țigară, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl 
înțelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun 
tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grijă într-un țigaret special, cu 
vată înăuntru. 

- Nu, nici aşa... E modă... Însă priveşte mai curînd stofele. Asta e 
drept... Țesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai 
din progresul natural al chimiei şi ţesăturii, dar şi ca să depărteze 
frauda... În general, stofele bune au preţ de producţie foarte ridicat, din 
cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alți fabricanți fără 


188 


Patul lui Procust 


scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităţi considerabile, imită stofele 
şi țesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani, 
ba şi mai mult, pînă îşi lichidează imensele lor stocuri... Observă 
vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele 
bazar. Alte cravate, alți ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, 
imediat după război, un poplin gălbui destul de fin. Imediat, după ce au 
terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanți au produs depozite 
întregi de poplin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu multă economie, 
din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grijă, 
a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum 
magazinele de lux fac cămăşile de dejalenă... Peste cîţiva ani vom avea 
şi dejalenă pentru strada Carol. Dacă eşti atent la cravate, observi că - la 
un interval de trei-patru ani - ţi se oferă la colțul străzii o cravată „la fel” 
cu aceea pe care ai cumpărat-o de la magazinul de lux, însă de zece ori 
mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la 
calitate... De aceea producătorii „scumpi” schimbă imediat. De aci, 
moda ţesăturilor. 

Era trecut de miezul nopții. Grigoraş Dinicu trecuse de la bucăți 
moderne la cîntece sentimentale, languroase... Unele mese -se goleau, 
imediat curăţite de chelnerii „eleganți” ca nişte diplomaţi. Femeile, toate 
interesante, din pricina îmbrăcăminţii. şi a coafurii care le îngăduia să 
arate şi să sublinieze ce au mai frumos, camuflînd restul, mai formau, în 
boxe ori pe laviţa roşie care era de-a lungul peretelui, sub căderea bogată 
a luminii, centrul de atenţii calde pentru cei de la masă, sau fermecau 
strict iluzoriu, în parabole largi, pe cei din restul restaurantului, îl 
vedeam limpede pe Ladima ametit de frumuseţea lor, dar fără să izbutesc 
să-l fac să simtă, deşi era în realitate o problemă de stil, adică aşa cum 
înțeleg eu, de unitate: cît de grotescă, iar în fapt imposibilă (spre sincera 
mea părere de rău) ar fi fost alăturarea lui, aşa cum era, de un trup 
femeiesc, cu grijă şi gust îmbrăcat, ca o floare studiată. În realitate, el, 
care era împotriva atragerii atenției, izbutea să izbească toate privirile, să 
se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, 
prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu oarecare brutalitate. La 
masa din fund, spre galantarul casieriței, era un grup mare de oameni 
tineri şi alţii mai în vîrstă... Între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu 
barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un 
chimir lat, care atrăgea toate privirile... 


189 


Camil Petrescu 


Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima. 

- Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat 
aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... ẹ o lecție 
pentru amorul propriu. 

Į s-a coborit mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii 
înfundaţi în orbite. 

- Taci... taci... E marele poet german Dâubler, sărbătorit de redactorii 
unei reviste literare. 

Am înghețat, cu sentimentul disperat că am comis una dintre cele mai 
crunte gafe din viața mea, şi întîmplarea m-a vindecat definitiv de a mai 
da asemenea lecţii. 

Şi totuşi Emilia asta nu are dreptate, căci dacă l-ar fi privit cu cît de 
puţină sinceră simpatie, ar fi trebuit şi sigur că ar fi izbutit ca ea să-l facă 
să-şi schimbe îmbrăcămintea. 

Arunc mucul de țigară surizînd şi examinez, întîi eu, biletul pe hîrtie 
cu antetul Veacului. 


Emy, 


La regizor nu se găseşte rolul. Trebuie scos din nou. Am rugat pe 
domnişoarele dactilografe. Treci după-masă să-l iei. 

Am reținut pentru revelion o masă de patru ham la ,„ Enescu” Se mai 
pot pune la nevoie două scaune... Vreau ca 1928 sa fie început cu 
frenezie. Acest 1928 vreau să fie anul vieţii mele. 


George 


Anul morţii lui... Nici o bănuială... 

Aş vrea să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur 
stîrneşte în mine o goană de forme şi lumini. Încerc sa rezist şi n-am 
punct de sprijin. Revelionul din 1928... Viaţa omului acesta mă tîrăşte în 
vremea care s-a scurs, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele 
rîului afluent. Nu vorbisem cu doamna T. de un an şi jumătate... 
Amintirea îmi îngreuiază tristeţea... Las totul şi fumez. Gîndul ca venea 
al doilea revelion pe care nu era să-l facem împreună, mă umplea de o 
disperare care pătrundea ca un frig... Trotuarele înguste erau pline de o 
lume grăbită, numeroasă de obicei, dar devenită manifestaţie de stradă în 


190 


Patul lui Procust 


zilele acestea de tîrguieli... Toţi oamenii aceia aveau un rost, aveau un 
ideal măcar de douăzeci şi patru de ceasuri, căutau o beție... Pe Calea 
Victoriei zăpada se pulverizase, încît se făcuse ca un soi de tărițe deşi 
rămîneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de 
gheaţă stratificate. Parcă din cauza atîtor respiraţii gerul se înmuiase. 
Primisem de dimineață telefoane de la prieteni pentru invitații şi desigur 
ca peste tot oraşul gînduri se căutau într-o circulație ameţitoare, ca 
mişcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintii dintre acest 
invitaţii, la L.C., pentru că înţelegeam că e de prisos sa mă rezerv, ştiam 
că oricîte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele. 

Fiindcă la băcănii tîrguia atîta lume, pentru că în blănuri şi în şoşoni 
scurți de tot, ca retezați, lăsînd să se vadă ciorapul de mătase între ei şi 
strînsoarea mantoului, treceau atîtea femei... era în mine un neastîmpăr 
altoit cu tristeţe. Mi-a venit şi mie o poftă nebună să tîrguiesc şi să fac 
bucurii la întîmplare... Aş fi vrut să ştiu ce va face ea seara... cu va ciocni 
un pahar de şampanie. Bună cum e, cui va ura cu obrajii rumeniţi, cu 
rombul înflorat al surîsului, cu ochii strălucitori şi lichizi: "Noroc şi an 
bun...”? Va avea în toată seara un gînd bun şi pentru mine? Cine-i va 
lămuri, în minte, ameţitor, umerii mobili ca merele în desişul mătăsii şi 
rădăcina nervoasă a cefei? 

Am început să colind magazinele, ca să văd cum tîrguieşte lumea. 

Pentru nepoţei cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby”, un 
aparat de radio şi tot soiul de jucării de pom... Am luat pentru cumnatu- 
meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la 
un magazin o lampă minunată, făcută din cuburi, ca s-o determin să 
adopte mobila modernă. Micii actriţe i-am trimis un aparat fotografic, 
promis cîndva în glumă. 

Aş fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De 
şapte-opt ori am trecut, alunecînd peste muşuroaiele de gheaţă, prin fața 
magazinului... Am zărit-o de vreo două ori înăuntru, ocupîndu-se de 
clienți, foarte numeroşi pentru lămpi, mescioare şi obiecte de artă, care 
îşi alegeau singuri şi probabil cereau lămuriri, întrebau de cost... Trei 
sute de mii de oameni, din acest Bucureşti, de la trecătorul în maşină, la 
comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe 
femeia asta în pulover roşiatic şi rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i 
vorbească, să vadă figura puţin băieţească, oricînd gata să se transforme 
într-un surîs de soră sau „regină care vrea să se facă populară”, numai eu 


191 


Camil Petrescu 


nu... Aş fi putut sărbători revelionul la „Cina”, între femei pe care alții le 
găsesc „splendide”, aş fi putut colinda cu maşina pe la jumătate din 
locuinţele luxoase din Bucureşti, în noaptea asta, cînd toate femeile erau 
decoltate şi împodobite... Oriunde aş fi fost primit... Dar totul era anulat 
de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, 
ca să mă trîntesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru 
mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, 
dintr-un război de patru ani în tranşee. 

Aş fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aş fi avut 
măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara şi să-i spun, fie şi cu 
un surîs îndurerat: „Mult noroc... multă sănătate”, după ce i-aş fi trimis 
un dar. 

Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam ie) Ar fi ştiut de unde 
vine şi asta însemna pentru mine prăbuşirea. 

Experiența unui revelion precedent îmi arătase riscurile unei astfel de 
încercări. 

Acum doi ani, cel 'dintîi revelion pe care nu-l făceam împreună ne 
găsea certaţi, despărțiți de mai mult de patru luni... Îmi spuneam totuşi 
că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aş fi 
vrut să fie şi o recunoştinţă, şi un cheag de emoție risipită într-altă vreme 
departe de ea, şi o durere nouă, arzătoare. Aş fi-vrut de asemeni să aibă 
şi o valoare comercială... Mi-era teamă să nu aibă dificultăți materiale... 
Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, şi cum niciodată nu 
primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi 
rău s-o scutesc, într- -o măsură oarecare, de cine ştie ce întîmplări 
viitoare... 

Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de bijuterii şi am 
comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din București, o brățară de 
platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui 
mic ceasornic, cu cîte-un briliant mai mare la-fiecare capăt... Costase 
800.000 de lei... Mă gîndeam să i-o ofer de ziua ei, dar şi mai bine de 
revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puţin direct şi personal... 
Sau dacă nu, eram hotărît să-mi creez, de la o a la alta, o împrejurare 
oarecare, anume; să aibă aerul unei stricte şi fireşti întîmplări fără 
urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicații. 

În cele din urmă m-am hotărît s-o aştept la ieşirea din magazin 
Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la 


192 


Patul lui Procust 


masă . Aşteptarea asta a fost una din cele mai grele din viaţa mea... Mi se 
Darea că toată lumea ştie ce aştept, rezemat de bara galbena din vitrina 
unei drogherii vecine, dar nu chiar din faţa magazinului, şi credeam că 
toți mă compătimesc şi mă găsesc ridicol.. Zeci de prieteni, care au 
trecut pe acolo, văzîndu-mă, m-au tachinat, întrebîndu-mă dacă aştept 
vreo midinetă... Mereu trebuia să găsesc motive şi explicaţii... Abia pe la 
două şi jumătate a ieşit... Cînd a trecut pe lîngă mine, în mantoul de 
taupe rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simțeam o pornire nebună să-l 
mîngii, să-mi lipesc obraji, de el am îngheţat. Surprinsa însă după ieşirea 
din magazinul cu lumina artificiala, de albul ameţitor al nămiezii, era 
probabil puţin zăpăcită şi de mişcarea curgătoare de pe 

M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi am pornit după ea, 
încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură care să mă oprească n 
loc Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou... Cînd am ajuns, am 
cerut zgomotos loc... A întors capul tresărind, căci uni cunoştea 
claxonul. Am privit numai cu coada ochiului Ea a rămas aproape 
încremenită pe loc şi toată figura i s-a strîmbat uşor ca de durere... Albul 
ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede şi platina cu reflexe lliachii a 
pupilelor mai intensă, mai alarmată Buza de sus, d,n cauza aurii 
desfăcute într-un surîs de tristețe, lasă sa se vadă dinții albi din faţă îi 
înflorise toată faţa, mărginită de bordura ca de şapca a pălăriei cloş de 
gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul şi-l depăşea, de fularul 
de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, înfoiat, pe piept. O 
vedeam în oglinda de la volan şi am întors capul încet... Deşi se uita la 
mine, n-a prins de veste, de parcă plutea în nereal - şi m-am mirat de asta 
- căci pe urmă privirile noastre s-au întîlnit... Am ridicat pălăria şi mi-a 
răspuns liniştit şi cald, parcă ne certasem aseară de parcă s-ar fi trecut 
patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului 
Romiînă, deşi îmi veneau maşini în fată... Am coborit şi i-am ieşit 
înainte. 

- Sărut mîinile... Şi tremurînd aproape: La mulţi ani. 

Avea ochii mirat deschişi, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, 
înlăcrămaţi... N-a spus o vorbă şi mi-a luat apoi braţul. Mi l-a strîns, 
pornind alături, lipită de mine ca o strîngere la piept, transformată din 
cauza locului. Simţeam parcă prin stofa paltonului mîngîierea mantoului 
ei castaniu-verzul. 

- Unde mergeai? 


193 


Camil Petrescu 


Nu mi-a răspuns nimic... Tăcea, aşa, nervos, la braţul meu... fără să 
mă privească... 

Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu 
lucrurile. Pe orice aş fi pus mîna n-aş fi putut prinde bine, vorbele nu 
veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau 
forme... De nervos ce eram, simțeam nevoia să vorbească neapărat 
căutînd penibil. 

- Pot să te întovărăşesc puţin?... 

Era puţin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase braţul şi mi-l ţinea 
strîns. Abia acum m-a privit liniştit şi voit. 

- Mă duceam să mănînc ceva la un mic restaurant aci... 

- În pasaj? 

- Da... dar acum nu mai pot mînca... Hai, pe stradă... 

- Magazinul e închis? 

- Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la 
masă. 

La Riegler în față erau ţigănci care se instalâseră ocazional cu coşuri 
mari de vîsc şi mimoze; alergau uşor după trecători. 

A surîs limpede, cu fața mereu uşor crispată, ca o strimbătură de 
voluptate şi durere în acelaşi timp, iluminată de ochii vii, care parcă 
descopereau acum lumea. A luat o ramură de mimoză ca un mugur de 
salcie, mi-a desfăcut paltonul şi mi-a pus-o la butoniera vestonului... A 
desfăcut apoi poşeta neagră, mare. Am vrut să duc mîna în buzunarul 
hainei, dar m-a împiedicat, aducîndu-mi aminte: 

- Diseară e Anul Nou. 

- A, da! E Anul Nou... Atunci primesc... Primesc cu o condiţie... Să- 
mi dai voie să-ţi fac şi eu un dar... Şi am scos mimoza ca o ameninţare. 

I-a îngheţat faţa şi a capitulat frumos. 

- Primesc. 

Eram chiar în dreptul marelui bijutier... Nici n-a mai avut timp să 
protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi şi şerpi albi 
în muzeu, şi-a aşezat coatele nervos şi a început să caute... A descoperit 
cel mai cuminte inel... ca un fir de sîrmă, de aur, cu un safir... de altfel 
foarte frumos... 

S-a întors surîzătoare, arătînd încîntată, jumătate din dinţii albi de sus, 
mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeş. 

- Am găsit. 


194 


Patul lui Procust 


Am privit glumet, scoţindu-mi mînuşile groase de piele şi dictînd cu o 
prefăcută energie. 

- A nu... Cine oferă aci? Eu sau dumneata? 

A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roşie în toată fața şi s-a 
sprijinit de galantar... În clipa aceea, eu am avut, înțelegînd, ca o 
declanşare fluidă... Fără să mă gîndesc, automat, parafrazasem una din 
glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine 
iubeşte!” spunea uneori, cînd o tineam îmbrățişată, exasperată de dorință 
şi cînd, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mişcare, de rămînea cu tot 
corpul întins, încordat, crispat, în aşteptare. Am transpirat întreg, ca de 
un scurtcircuit în artere şi abia după cîtva timp am putut vorbi, dar nu 
către ea, căci între noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către 
bijutier, întrebîndu-l, aşa, stupid, ce rezultat ştie de la Consiliul de 
coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră chemaţi toți şefii de 
partide şi vreo doi jurisconsulți. Pe urmă am căutat cîteva brățări, am 
rugat-o să le încerce, ca să maschez premeditarea, şi privindu-i vinele 
încheieturii, sub pielea subțire, împletite ca dorinţele, i-am prins în jurul 
miîinii întoarse, care era ea însăşi o bijuterie, brățara comandată. 

De plătit, fireşte că m-am făcut că plătesc imediat, dar mă întrebasem 
mereu dacă să-i spun preţul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză... Mi- 
am spus însă. că e o copilărie... că ar fi putut să cadă mai tîrziu. pe mîna 
vreunui şarlatan, şi că era mai bine să ştie preţul adevărat... Am iscălit 
deci în faţa ei un cec, anulat în prealabil, de 800.000 de lei, cît costase 
brăţara. Era cel dintîi dar pe care i-l făceam de cînd ne cunoşteam... 
Aveam superstiția stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea 
noastră se termină... Şi, de aceea, luptînd cu mine însumi, în doi ani nu-i 
oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu care, 
de altfel,: eram de acum familiarizat, resemnat după nădejdi 
contradictorii şi înfrîngeri definitive, îi pregătisem acest întîi dar. Cînd 
am ieşit, apăruse, de după norii lînoşi, iar soarele. 

- Mai ai o jumătate de oră... Nu ţi-e frig? Mantoul castaniu-verzui, 
deşi îşi îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt şi nu ciorapii 
de culoarea nisipului aveau să-i țină cald, mai ales că şoşonii erau atît de 
scăzuți şi mici. Vrei să mergem să mîncăm împreună la o grădină 
oarecare? 

Am oprit o maşină de piață... Niciodată nu primise să meargă în 
maşina mea... În cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă... 


195 


Camil Petrescu 


Din cînd în cînd ne refugiam în cîte un orăşel de munte, de cele mai 
multe ori plecînd cu trenul: Deva, Sighişoara, Bran, Nehoiaş sau, cînd nu 
era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întîlnit 
acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în 
garsonieră, unde ne închideam uneori de sîmbătă pînă luni dimineaţa, ca 
nişte condamnaţi ai voluptăţii. 

Am mîncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în 
acest ajun de An Nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o 
privesc, cercetînd-o ca pe un tablou... Femeia asta, care la început nici nu 
mi s-a părut frumoasă, m-a făcut .să descopăr frumusețea.. Cădea pe 
gînduri uneori şi, ferindu-şi parcă privirea de a mea, rămînea în profil. 
Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streaşină, de fetru 
castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprîncenei stîngi, 
peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de trecerea de la frig la cald, 
pînă la lobul urechii, pe urmă, 

arcuit spre ceafă, lăsînd cîteva bucle de un arămiu des, întunecat, 
afară. Zîmbea lumii gîndurilor ei, arătînd trist dinţii albi de sus. Sprijinită 
în cot, îşi rezemase bărbia de dosul miinii sucite, cu degetele mîngiietor 
lipite de gît. Era într-o vestă de Jerse, cu linii-dungi paralele, roşcate, 
negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, şi în magazin. 

În asemenea clipe, ca şi atunci cînd era îmbrăcată pentru serată sau 
bal, frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepămîntesc, transfigurat, şi 
asta explica de ce aţiți bărbaţi vorbeau despre ea cu un soi de emoție pe 
care ceilalți, care aveau prilejul s-o vadă doar întîmplător, în momentele 
ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziţie, nu o înțelegeau. 

Am vorbit despre multe, fără să cerem nici unul, nici altul, explicaţii 
pentru ce a fost. 

- Ce faci diseară? am întrebat, neliniştit că îmi va pleca într-o lume 
necunoscută. 

- Nimic... Vino la -mine... şi fără să se gîndească: Vreau să bem, 
diseară, şampanie... 

Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiți de o sudoare rece... Să fiu cu ea 
diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi 
te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru 
haine - căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi 
masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea 
şampanie..: Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic... da. 


196 


Patul lui Procust 


- Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întîlni şi m-am angajat pentru 
toată seara... M-am gîndit la cei care se duc la operaţie, fără anestezie... 
Dar poimiîine, nu la... haide la... Acum e partea cea mai grea... Fireşte 
oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă... Cînd iubirea noastră a fost 
timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o 
schimbare ca o răsturnare în existență. 

- E la Cartea romînească expoziţia lui Teodorescu-Sion... Vrei să vii 
s-o vedem? 

A rămas contrariată, cu surisul trist care îi ridica puţin colţul gurii, 
arcuindu-i buza de jos, făcînd-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; 
căci atunci cînd zîmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără 
cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o 
gropiță în bărbie, iar două schițate, aproape imperceptibil, în obrajii 
arcuiți uşor. 

Şi, ridicînd din umeri, jucîndu-se cu mănuşile de piele neagră: 

- La 11 dimineaţa?... 

Ca şi cînd ne-aim fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două 
săptămîni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti... Eu 
eram într-o aiureală de fericire continuă... 

Ştiam însă că totul va avea un sfîrşit, deci după două săptămîni am 
început să lipsesc de la-rendez-vous-uri... M-a găsit o dată, chemîndu-mă 
la telefon, şi am rugat-o să mă ierte, pentru că sunt puţin bolnav... Sunt 
nevoit să stau în casă. Speriată: 

- Ce-i asta?... Ce ai? 

- Nu ştiu... puţină febră... 

- Dă-mi voie să viu să te văd. 

- Eşti prea bună, dacă... nu te reţine nimic... 

M-am dezbrăcat numaideciît, am întredeschis buzele ca să-mi le ardă 
puţin respirația, am făcut un adevărat exercițiu de paloare... 

A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu şi s-a aşezat doar 
jumătate lîngă mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu 
divanul, cu genunchii lipiţi goi şi strînşi în mătasea ciorapului, căci 
rochia de serj bleumarin era prea scurtă. 

Mi-a luat mîna, dînd o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe 
faţă din cauză că aproape îşi smulsese, preocupată de mine, pălăria. 

- Dar, pentru Dumnezeu, ce a1? 

- Nu ştiu, nimic, puțină febră... 


197 


Camil Petrescu 


Mi-a mîngîiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zîmbetul acela care- 
i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea 
strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe... Şi 
pe urmă, hotărît, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă. 

- Nu... nu... Cine ştie ce am... A început să mă strîngă în brațe... 

- Mi-e totuna, orice ai avea... M-am desprins, moale de deznădejde: 

- Te rog, astimpără-te... nu... nu... 

Şi ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc, după ce m-am 
desprins, i-am sărutat mîinile ca pe unele frumos aşezate dintr-o icoană. 

N-avea totuşi mînă mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă 
şi subțire. Articulațiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mîinii, altfel 
delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vîlceluşele dintre ele, 
bune de umezit cu vîrful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau 
în unghii ascuţite, ci mai curînd late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, 
miîini fără grăsime, nervoase, de prințesă, pe care, resfirate, le ducea 
necontenit, cînd ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, 
cînd ca să strîngă mica eşarfă în jurul gîtului, ca un domn care şi-ar 
potrivi cravata. 

- De ce-mi priveşti mîinile? Surideam, fără să ştiu ce să spun. 

Am prelungit o săptămînă boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia 
pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis... Mîneam seara 
împreună, la mine, lîngă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam 
fericit cum îşi plimba mîinile pe olanda feţei de masă, printre cupele 
joase de cristal albastru de murano, pe tacîmurile de argint, căci totul 
căpăta viață cînd era ea acolo. 

Eram din nou ca în liceu, cînd visam să fiu bolnav, numai ca să vie 
îngrijorată, să mă vadă, o doamnă frumoasă, soţia unui prieten al tatei... 
N-am mai lăsat-o să mă sărute, spunîndu-i că doctorului îi e teamă de un 
tifos... Îşi apăsa gura pe a mea cu o dorință de împărtăşanie a răului care 
mă cutremura. 

Peste o săptămînă, ridicolul situației nu mai putea fi prelungit şi am 
anunţat că plec în Franţa să-mi recepționez un avion comandat. 

Într-adevăr, am lipsit o lună de zile... Eliberat de groaza apropierii, i- 
am scris de acolo, în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu 
voluptatea de a urla în fiecare rînd că o iubesc, de a mă umili în 
declaraţii de robire absolută. 


198 


Patul lui Procust 


M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie şi am început probele 
de antrenament şi încărcare de benzină... Vream să bat recordul în linie 
dreaptă fără să mă decid în ce direcție... Bănuiam că pînă în cele din 
urmă voi porni spre Capetown. 

Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mîneam, fumam o ţigară, şi 
pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era 
întotdeauna de la 9-1 acolo şi de la 3-7... Se ocupa foarte serios, îşi 
sfătuia clienții în alegere, lăsînd fetele să se ocupe numai de 
mărunțişuri... Studia modelele noi în revistele străine de artă, discuta cu 
maestrul pe care-l aduseseră de la Berlin despre modificări şi materiale... 
Ajunsese foarte pricepută... De altfel, citea toată ziua, şi nu numai 
romane, ci tot soiul de cărți: tratate de drept şi medicină, colecţii de acte, 
sociologie, dar mai ales istorie... Pînă şi din cărțile mele, şi nu numai din 
cele adunate în carieră, ci şi de aviaţie, a citit. Reviste de artă şi literatură 
(de la ea am luat obiceiul să citesc şi eu Nouvelles litteraires şi 
Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă, nici o 
zi, ziarele... O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească. 

- lartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăţi” de la cucoanele, 
care ştiu atîtea; şi nici nu mă interesează cam ce spun ele. 

Cînd se mira cineva că o femeie atît de frumoasă ca ea se ocupă atît 
de mult de magazin, rămînea totdeauna pe gînduri. 

- Munca aceasta înseamnă pentru mine independenţa, banii cîştigaţi 
îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărți şi lucruri frumoase, să 
nu fiu jignită de proprietar şi să fiu scutită de oferte necuviincioase. 

Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze cîştiguri foarte 
frumoase, încît, după doi ani, mai împrumutînd bani, izbutise să 
clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanţilor, o casă mică, 
dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară: de cel mic 
oprit pentru ea. 

Nu a lipsit, în decurs de cîţiva ani, decît de cîteva ori de la magazin, şi 
numai din cauza mea... dar şi atunci ruga pe asociată să fie prezentă... 
Nici sîmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de 
retragere ca o strană, mare cît o cameră... acolo era o masă groasă 
modernă, cu cîteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărţi şi reviste. Citea, 
desena şi aştepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că şi dumitale ţi-a 
răspuns o dată: „Dar asta e viaţa mea... Ce vrei să fac?” 

- Te împaci cu gîndul că ai să trăieşti 30 de ani aşa?... 


199 


Camil Petrescu 


- Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc... Dar dacă mă gîndesc bine... nu e 
chiar aşa de rău... Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gîndite, 
mîngiiate de mine... Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua şi tot e 
un cîştig. În fiecare seară merg la cinematograf... O lună pe an 
călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să 
văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier. 

- Dar iubeşti?... Nu eşti geloasă?... Nu eşti ae pata 

- Nu cred în iubire. : 

- Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?... 

- Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieți. mărginite, 
comune, cum e viata noastră. Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că 
nu corespunde unei realităţi... Îmi place mult -să privesc o noapte cu 
lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu 
bine că luna e altceva decît ceea ce pare... Nu întind mîna s-o prind... E 
mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare. 

Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în 
magazin. Era o bucurie liniştită, între mobile noi, frumoase... Retras în 
firida aceea (încăperea fiind prea mare, de cînd cu criza de magazine, se 
construise în interior, ca să zic aşa, sau mai bine se împărţise încăperea 
în două, dar unul dintre magazine, o tutungerie, nu mergea pînă în fund, 
lăsînd astfel o bună porţiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis. 

Am învăţat o mulțime de lucruri în aceste trei săptămîni. Ce nu-mi 
explica femeia aceasta! Aş fi ascultat orice... Ne consumam într-o iubire 
rarefiată, prelungită după-amieze întregi. Şi totuşi simţeam, nefericit, că 
nu e cu putință ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de 
ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea. În ajunul Sf. Gheorghe... 
catastrofa atît de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită... 

După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac şi o mică valiză cu 
pijamaua ei, peria de dinţi, un alt obiect de toaletă mai intimă şi papucii, 
izmeniţi ca doi porumbei... „Astăzi este aniversarea iubirii noastre... Voi 
dormi la tine... E cu neputinţă altfel.” 

Mi-am dat seama cît de mult mă lăsasem tîrît de această paralizantă 
cedare din fiecare zi... Numai un gest disperat putea restabili situația... I- 
am înapoiat totul cu două cuvinte: „Cu neputinţă”. 

Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a 
fost la mine, forțînd aproape uşa. 

- Fred, ce înseamnă asta? 


200 


Patul lui Procust 


Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo din Taifun. 

- Nimic... Răspunsul meu. M-a certat cald... gutural. 

- Dar Fred... Fred, eşti nebun... Tu mă iubeşti.. 

Am luat, cu o voinţă de ghilotinat, o atitudine aproape necuviincioasă: 

- Doamnă, cred că faceţi o confuzie... Vă preţuiesc nesfirşit ca 
inteligenţă... şi-mi place prezența dumneavoastră... dar nu mă interesaţi 
ca femeie. 

A rămas ca paralizată... i-au dat lacrimile... Nu putea să spuie nimic, 
scîncea. 

- Dar Fred... Fred... mă iubeşti, nu e gest al tău să nu-mi spună că mă 
iubeşti. Am luat o atitudine de diplomat insultat: 

- Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic şi această presupunere, şi 
această insistență... De altminteri, ţin să vă previn că aştept din moment 
în moment o femeie... S-a frînt toată, părea mult mai mică... Îşi muşca 
buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu 
cotul de o etajeră de cărți, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt şi 
fluturat, din cauză că îşi scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsînd 
descoperită fruntea şi urechea. Ochii priveau pe jumătate închişi, 
îndurerați; -distanța dintre pleoape şi sprîncenele chinuitor înălțate se 
mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puţin de tot, nu se vedeau 
dinţii. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. În gulerul de 
batist al bluzei, gîtul îi palpita în gropiţa de la claviculă. 

S-a întors ca sub o povară, şi-a luat rar, ca un somnambul, mănuşile, 
şi-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gâtului şi a plecat. Aşa au 
luat sfîrşit trei luni de trăită nerealitate. 

În mai, a avut o legătură de două săptămîni, pe care a rupt-o brusc, 
pare-se, după ce acumulase destul dezgust... Am fost fericit cînd s-a 
împrietenit cu Eleonora Demetriade... Sufăr mai puţin cînd: văd că se 
interesează de o femeie... Cînd a plecat la Movilă în august, căci la 
Berlin nu avea să plece decît în septembrie, m-am dus, bineînţeles, după 
ea... ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici”. Cînd nu 
pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viața pe care o duce... mi se 
aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine... 

Ar putea fi altfel? De doi ani viaţa mea e un şir de contraziceri 
stupide, de hotărîri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acțiuni gratuite 
şi greşeli mici, infame, de o inconştientă care mă îngheaţă pe mine 


201 


Camil Petrescu 


însumi şi anulează totul. Emilia îmi flutură mîna în dreptul ochilor, ca şi 
cînd ar vrea să mă trezească. 

- La ce te gîndeşti atîta? 

- Nu ştiu, e atît de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, pînă s-o 
mai răcori puţin. 

- A fost azi o zăpuşeală! Mă mir că nu plouă. 

Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a sculat şi s-a aşezat pe 
marginea patului, cu trunchiul puţin cam strîmb. Picioarele cu coapsele 
mari, lățite de marginea drotului, îi atîrnă de la genunchi în jos... Perniţa 
mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu totul, cînd stă aşa, floarea de 
mătase. Pîntecul, deşi ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă 
cu perniţa... Sînii par şi mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din 
stînga îi e mai turtită decît cea din dreapta, aşa cum stă cam aplecată într- 
o parte... sprijinită într-o mînă. S-a gîndit parcă la ceva. S-a dat jos şi a 
căutat o fotografie a lui Stoianovici. 

- Numai să vezi... 

O cercetez lung, deşi nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez 
interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă: 

- Hai să-mai citim: 


Valeria dragă, 


Îmi pare rău, dar nu pot să te ascult... Nu mai rămîn nici un ceas la 
gazetă... Am primit două scrisori, de la cine ştii, dare de prisos. N-am 
alt răspuns. E pentru a treia oară cînd sunt pus în situația asta. 

Crede-mă, şi mie mi-e greu să renunţ la o leafă, care, aşa cum e, îmi 
e atit de necesară. Mi-e greu să renunţ la celelalte avantaje - pe care le 
enumeri - ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aş continua. 

Nu, Valeria, este peste putinţă... Îmi pare rău de camarazii mei... şi 
mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viața mi-e plină de uriciune. 
Cînd alții au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunţat la mîndria de 
a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decit dreptul de a scrie şi mai ales de a 
scrie ce gindesc. Dacă nu scrii ceea ce gindeşti, de ce să mai scrii? Sunt 
alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decit acela de 
mercenar al condeiului... La urma urmelor, pentru ceea ce mi se 
propune e prea puţin leafa de gazetar... Domnii aceştia nu mă cunosc. 
Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu 


202 


Patul lui Procust 


ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Intr-o cameră 
mobilată nu se poate locui bine decit cu o biată conştiinţă limpede. 


G.D.L. 


Emilia îşi turteşte cu regret buzele una de alta, clatină din cap şi se 
lungeşte iar, plictisită, lîngă mine. 

- Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi- 
a dat demisia. Ce-am stăruit pe lîngă el... Valeria s-a ținut de capul lui o 
după-amiază întreagă. „Nu şi nu, că el pleacă.” Abia trecusem 
revelionul. 

Din pricina unui articol în care Ladima denunța vehement un cartel 
industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca 
ministerială, şi de altfel în înţelegere cu tata, au hotărît să se creeze la 
gazetă o „direcţie politică” pe care au încredinţat-o redactorului-şef, 
devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de 
Mateevici. În realitate nu era prea limpede rostul acestei direcții, şi mai 
ales nu era limpede ce rol mai avea în redacție Ladima. După o zi de 
încercare, cînd a văzut ce încurcate sunt atribuţiile respective, el şi-a dat 
demisia... Cele două scrisori i le-a scris tata, rugîndu-l să nu se 
grăbească, să fie înțelegător şi să ia situaţia aşa cum e. L-am rugat şi eu 
să rămînă... Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îţi spun 
cinstit, chiar dacă aş vrea să rămîn, n-aş putea... Nu sunt în stare să scriu 
două rînduri care să nu vie dintr-o convingere adîncă. Stau înaintea 
paginii albe cîte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei 
să scriu, dacă nu scriu ce gîndesc?... 

Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alții.” 

Emilia clatină din cap cu părere de rău. 

- Necazul cel mare a fost altul... Peste două săptămîni era premiera 
mea... Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie... Toţi 
duşmanii lui au tăbărît pe mine... 

Nu mai spun de alea din teatru, care atîta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu 
cine mi-a făcut-o. 

Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sînul de 
jos e sprijinit de braţul de sub el, cel de sus întinde puţin pielea la baza 
lui, ca un fruct greu şi se sprijină pe tovarăşul lui de jos. Şoldul 


203 


Camil Petrescu 


îmbelşugat stă arcuit mult şi genunchiul plin dedesubt e adus în față. Din 
pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul. 

Nu ştiu dacă „i-a făcut-o cineva”, nu ştiu dacă „dușmanii lui au tăbărît 
pe ea”. Ceea ce ştiu e că într-o piesă modernă, omenească şi simplă, într- 
o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar 
fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. 
Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi 
nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiuse ce să-i arate, a 
încercat să plaseze eternul şi teribilul ei cuplet din Modelul, deşi pe alte 
cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că şi aci era vorba de o femeie 
părăsită. Cum aşa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, 
care rugau pe şeful de orchestră să intercaleze undeva un cuplet cu care, 
cine ştie cînd şi unde, avuseseră ei succes. 

Nenorocirea a fost că s-a rîs în sală, tocmai cînd Emilia se credea mai 
dramatică. Şi n-a fost o colegă de vină... Am asistat la premieră şi pot să 
spun că rîsul „era în atmosferă”. A fost destul un mic accident... De la 
galerie, cînd ea a terminat, patetică, înclinînd capul pe umăr, o frază pe 
care o credea zguduitoare: „Să te gîndeşti din cînd în cînd la mine”, un 
student, probabil, a confirmat apăsat şi grav: „Bine!” şi sala a-izbucnit în 
hohote. De altfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat” de presă. 


Emy dragă, 


Ce vrei? Ce sunt eu de vină... De ce îmi trimiţi teancul de cronici?... 
Pe mine nu mă înjură toţi cei pe care i-a muştruluit pagina literară? 
Uite Avîntul vorbeşte de un poet ridicol şi agramat: îmi citează o 
strofă... Am refuzat revuiştilor o cronică făcută de ei înşişi, acum 
Gîndacul, uite, scrie despre mine, citeşte tăietura asta, ca să-vezi cit de 
spirituali sunt., Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul 
Ladima, îl ştiţi) a intrat ieri să se tundă, într-o frizerie din centru. A fost 
o adevărată panică în personal şi mai ales printre muşterii. Atunci 
patronul, care-l ştia după caricatură, din revista noastră, a avut o 
inspiraţie genială... «Domnule, eu cumpăr Spanacul d-tale? Nu. Atunci 
d-ta de ce vrei să fii clientul meu?...» Mindru, Ladima a scos de sub 
paltonul ros ca o capră riioasă, trei volume de versuri: Spanac. «Le ofer 
gratis... dacă şi d-ta mă tunzi gratis...» Ştefan, patronul, a căzut lat, în 


204 


Patul lui Procust 


mijlocul prăvăliei, şi a fost stropit cu toate flacoa-nele de fricțiuni din 
galantare, dar pînă la ora la care închidem gazeta nu şi-a revenit. ” 
G. 


- E adevărat că şi pe el l-au tăbăcit rău. Ce şi-au bătut joc de el! 
Mereu găseam în cabină ziare însemnate cu creionul. Mi le puneau acolo 
„inimile bune” din teatru. Că nu s-au lăsat pînă nu m-au dat afară. 

Şi, dezgustată, întoarce capul în partea cealaltă. Se încruntă şi nu se 
mai interesează de mine. Citesc singur cîteva bilete. 


Emy dragă, 


E absurd să-mi reproşezi mie plecarea ta din teatru... Ce înseamnă 
asta: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă nu 
aş fi ajuns unde sunt”. De ce să crezi că eu 

am atras toate duşmăniile prin „polemicile” mele? Si de ce să nu 
admiți că a fost o greşită distribuire a ta şi că piesa e proastă? Crede- 
mă, Emy, sufăr şi eu cînd văd că eşti batjocorită prin gazete şi reviste. 
Ai dreptate, în chestia cu scaunul, bănuiesc şi eu că e mina vreunei 
colege invidioase... Mă duc miine la teatru să vorbesc cu directorul. 


G. 

Emy... era foarte multă lume şi n-am putut intra... voi trece miine. 
Diseară eşti acasă? 

G. 


Am vorbit cu directorul... Spune că el n-are nici o vină... Hotărirea a 
fost luată de comitet, -130 de angajaţi sunt prea mult pentru. Teatrul 
Naţional... În fiecare zi sunt articole în gazetă pe chestia asta... Și din 
130 de angajați 92 sunt femei... E o proporție exagerată... Spune că a 
concediat pe cele mai noi dintre angajate. Mi-a adăugat, ridicînd din 
umeri: „Am concediat şase fete, angajate acum doi ani, cărora nici nu li 
s-au dat măcar roluri de încercare, ca să se vadă dacă au bietele fete 
talent... D-ra Răchitaru cel puţin a jucat şi, în unanimitate, critica cere 


205 


Camil Petrescu 


s-o dăm afară... Ce vrei să fac? Să îndur campanii pe chestia asta? Să 
dăunăm teatrului, ca s-o ținem?... ” 

Emilia, nu-ți închipui cît sufăr... nu e decit o singură soluţie... trebuie 
să montăm cit mai curind un spectacol de avangardă... Am să aleg o 
piesă care să-ţi convie. Gend ăsta mă exasperează şi el. Pe Sărindar au 
desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai ştiu ce... Mi-e silă... 
Scîrbos oraş. N-am primit nici o ştire de la Gina... Dacă aş putea să 
plec. Dacă aş putea să mă odihnesc. 


George 


Emy dragă, 


Nu ştiu de ce ţii atit să mergi la balul acesta... Am auzit că nici nu 
mai este ce a fost odatăl... Înainte de război „Balul sindicatului 
ziariştilor” era un bal la care venea toată lumea bună... Dar acum... E 
foarte greu de obținut invitații... Am cutreierat ieri toate redacţiile, deşi 
îmi venea foarte greu, că am alunecat pe zăpada înghețată şi mi-am 
scrintit piciorul. Nu am întilnit din comitet decit pe Necşulescu... Îmi 
spune că s-au desfiinţat biletele de favoare... Ca să viu la intrare, că e 
unul dintre colegi, şi mă lasă înăuntru... l-am explicat că e vorba de 
altcineva... Mi-a spus că am dreptul să viu cu o doamnă. E tot ce am 
obținut... Îmi pare foarte rău că nu pot să-ți fac serviciul ăsta... Sunt şi 
altfel nespus de trist, Emy... În viața mea n-am fost atit de trist... Rămii 
acasă... Să răminem simbătă seara acasă... Vreau să stăm mult de 
vorbă... Ah... dezgustătoare iarnă... Mi-e silă de tot... şi sunt obosit... E 
ceva sfirşit în mine, Emy... Vreau: să stau puțin lingă tine... Citeva 
cuvinte... ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ține o seară întreagă 
mina în mîna mea, poate s-ar mai împrăştia gindurile acestea care 
rotesc deasupra mea ca nişte corbi... S-a sfirşit, Emy. 

Cu sărutări de miini, 


George 


- Dar ce bal era ăsta? 


206 


Patul lui Procust 


- Balul. ziariştilor, țineam neapărat să merg. Alea din teatru se 
pregăteau toate. Nici măcar un bilet nu mai era în stare să găsească. 

Îmi aprind obosit o ţigară. Mă învăluie o tristeţe ca o presimțire. Îmi 
scapă scrisoarea din mînă, ca o frunză uscată. 


Emy, este imposibil... Deşi spui că ai văzut invitația la Gina, mie mi 
s-a spus că s-au desfiinţat... e posibil să fie altceva, dragă... Comitetul 
sindicatului colindă ministerele şi băncile, plasind bilete... Fiecare 
dintre. ministere ia cite-o lojă-două, şi douăzeci, treizeci de intrări, pe 
care ministrul şi secretarul general le împart apoi la prieteni... Probabil 
că Gina are un astfel de bilet... Dacă aş avea smoching aş merge eu cu 
fine, şi ai intra cu mine... Însă l-am vîndut de acum 5 ani... Dar mai bine 
ascultă-mă, încă o dată, Emy... nu face să mergi... Vine acum acolo o 
lume imposibilă: cocotele şi servitoarele, se spune, fac majoritatea 
femeilor. Dă-mi mie mai bine seara aceea, Emy. 

Niciodată n-am fost atit de trist şi părăsit ca acum. Am încercat să 
răspund infamiilor din Semnul, dar mi-au refuzat în toate părțile 
articolul... Necşulescu, pe care îl credeam cel mai bun prieten, uite ce 
scrie: 


E alăturat un petec de gazetă, cu un articol pe două coloane. Un pasaj 
însemnat cu roşu, sub titlul: Nu e nevoie de o lege a presei. 


„O lege de cenzură a presei e o aberaţie... Chiar cînd între gazetari 
se strecoară aventurieri şi şantagişti, ei sunt repede eliminați şi 
exemplul nenorocitului acela de Ladima, care a dispărut din presă în 
mai puţin de trei luni, e destul de elocvent. ” Prietenii, Emy... 


George 


Cam la o săptămînă după plecare, el a venit la Veacul, cu un articol 
foarte violent, un fel de răspuns uneia dintre gazete, care-l ataca în 
fiecare zi. Mateevici 1 l-a adus seara lui Gheorghidiu, care a ridicat din 
umeri şi i-a spus să nu-l publice: „Ce să ne mai băgăm în chestiile 
astea?” 


207 


Camil Petrescu 


Emy, e ọ copilărie... Frac şi nici smoching închiriat nu pun pe mine... 
În nici un caz... orice s-ar întîmpla... 


LA 


- Mă mir, atîția inşi împrumută frac şi smoching. Dar n-ai idee ce 
încăpăținat era. O privesc lung, ca pe o haină, şi iau altă scrisoare. 


Dragă Emy, nu înţeleg de ce atita insistenţă... Dar, în sfirşit, pentru 
Că ţii tu atit... Vin aşa în haină neagră şi cu un domino... pe care zici că 
l-ai găsit... Dar trebuie să trec mai întii pe la Vasiliu... Pe urmă am 
treabă la S.S.R. Cred că de acolo scap pe la 8 V2. Mi-e foarte greu să 
merg prin ger, mă ustură respiraţia. Voi veni la tine imediat după 
masă... 


- Țineam să merg cu orice preţ pentru că ştiam de la Gina că o să vie 
acolo Cobilcea, un basarabean, prieten cu Gheorghidiu... Eu mergeam în 
rochie de seară 

nemascată... Găsisem şi pentru el. un domino... In bal, vorba aia, 
aveam să ne pierdem unul de altul... de la uşă chiar. 


Emy dragă, 


Îmi pare bine că te-ai convins şi tu că a fost o greşeală să mergem la 
acel bal... Mai întîi faptul că n-am avut nici măcar domino şi a trebuit 
să îmbrac: o jerpelitură de costum de conspirator de la operă mi-a 
stricat de la început cheful... Pe urmă, înghesuiala aceea stupidă de la 
intrare. Să aştepţi o oră pînă se mişcă gloata dinaintea ta... Nu mai spun 
că eu n-am înțeles nimic din tot balul, pentru că toată seara te-am 
căutat pe tine... Degeaba spuneai că să nu ne pierdem unul de altul, căci 
era zadarnic... N-am făcut decit să urc şi să cobor scările Eforiei, 
înghesuindu-mă într-un bilci de costume de tot soiul, căutindu-te de la 
balcon pină pe scenă. Era într-adevăr o striveală şi o căldură 
înăbuşitoare... Abia se găsea cite un colț retras... Aş vrea să-ți spun un 
lucru... De ce te-ai supărat aseară 'cînd ţi-am spus că nu e'frumos să 


208 


Patul lui Procust 


vorbeşti cu tinerii aceia, de la altă masă? Tu erai nemascată, Emy, eu 
de asemeni din cauza căldurii mi-o scosesem... În asemenea cazuri nu 
mai eşti în necunoscut. O femeie bine, nemascată, chiar la un bal 
mascat, nu trebuie să îngăduie familiarităţi... Bărbaţii aceştia sunt de o 
necuviință neruşinată... aseară am avut tot timpul impresia că ne-a 
urmărit un automobil cu farurile stinse... Cînd am coborit, ne-a luminat 
însă de două ori cu farurile brusc aprinse... Cred că au vrut să-ţi fixeze 
casa... 


G. 


- Vai, ce am mai păţit la balul acela. Dacă l-ai fi văzut în costum. Ce 
mutră nenorocită avea... Să rîzi să te prăpădeşti... Nu puteam să mă mişc 
din cauza lui... Aproape că mă ţinea de mînă... Şi vorba aia, nu pentru el 
venisem la bal... Cum ajungeam la înghesuială, şi dispăream... Multă 
vreme nu i-a trăsnit prin cap să mă caute pe culoare, sus la balcon... 
Acolo am stat de vorbă cu un tip foarte bine, căruia i-am spus să ne 
despărțim şi să ne urmărească pînă acasă la plecare... că vom pleca la 3 
fix... Să aştepte să plece cumnatul meu... (i-am spus că Ladima mi-e 
cumnat) şi. pe urmă am să apar la fereastră... Am vrut să nu creadă că 
sunt singură, că unor bărbaţi le face proastă impresie asta... Pe urmă am 
mai căutat să mai fac- alte cunoştinţe... Dar nu puteam scăpa de el... 
Nemascat, că spunea că-l înăbuşă masca, era şi mai oribil... Cînd i-am 
spus lui Miţi să-l ţie puţin de vorbă... nici n-a vrut să audă... Fugi, dragă, 
de aici... Ce vrei, să rămîn de pomină!... Nu vezi, parcă-i Donchişote. 
Naiba să-i ia pe bărbaţii de la Operă... Au adus mai multe costume 
pentru noi, fetele, şi pentru bărbaţi... Dar eu m-am dus prea tîrziu şi n-am 
găsit decît costumul ăla de cavaler, pentru el. 

O privesc atît de mirat şi de străin, că o clipă am impresia că a înțeles 
totul. Lumina lămpii de pe noptieră vine însă din spatele meu, încît fata 
îmi e într-o umbră uşoară, pe cînd ea e luminată în plină fată, iar umerii 
i-au căpătat luciri de sidef. 


Emy dragă, am venit prea tirziu, am fost după-masă cu un prieten 
aviator, la aerodrom la Pipera. Imi pare rău că nu te găsesc. Diseară 
eşti acasă? Vreau să-ți vorbesc. 


G. 


209 


Camil Petrescu 


Treceam cu maşina de la restaurant spre aerodrom şi l-am întîlnit pe 
Academiei. L-am întrebat dacă vrea, să meargă cu mine şi am fost 
bucuros că a primit. Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cît 
timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eşuaseră 
şi a trebuit să aduc noi transformări Breguet-ului, schimbînd rezervorul, 
care nu putea lua decît 4.000 de kilograme de benzină - cînd eu aveam 
nevoie, ca să încerc şi un record mondial de distantă, de peste 8.000 de 
kilograme - şi aducînd unele modificări terenului de aterizare, zborurile 
de antrenament erau foarte obositoare mai ales din cauza discuţiilor şi a 
intrigilor de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul... 
Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoşi şi foarte dornici să se 
distingă cu orice risc- prin biruințe răsunătoare... Din păcate, nu sunt 
încercaţi decît arareori, căci, şi pentru ca să concurezi la moarte, trebuie, 
pare-se, protecţie. În concursuri internaţionale, în raiduri de mare 
importantă, sunt folosite mai totdeauna cam aceleaşi elemente, aşa cum 
rolurile se dau la teatru oficial aceloraşi actori favoriţi ai direcției. Din 
pricina asta mocnesc mari nemulțumiri, iar printre cei mai urîţi, în lumea 
aviatorilor, simt că sunt şi eu. Faptul că dispun de un avion al meu, 
faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea 
oricărei iniţiative îndurerează, ca un memento social, pe cei oropsiţi, care 
nu-şi pot oferi, la preţ bun de glorie, nici măcar viaţa. 

Plecarea mea spre Capetown a fost anunţată în toate ziarele, fără 
dezvoltare prea mare gazetărească, dar repetată cu destulă stăruință... 
Fixasem întîia dată această plecare la 20 februarie, la 1 noaptea, 
nădăjduind să ajung în zorii zilei deasupra Mediteranei, să petrec a doua 
noapte peste Africa şi să pot zbura cea de a treia noapte, peste ţinuturile 
necunoscute ale Transvaalului... Cum se obişnuieşte, din snobism mai 
ales, foarte multă lume mondenă şi sportivă a ţinut să asiste la plecare... 
O telegramă de la Constantinopol, anunțînd vremea rea, m-a făcut să 
amîn raidul cu două zile. Deşi anunţată la aceeaşi oră, lumea n-a mai 
venit în număr mare, avînd aerul că „s-a păcălit o dată”. Exasperat însă, 
a trebuit să amîn din nou, din cauza unui incident stupid. Indicatorul de 
turaj, deşi din vreme controlat, acum era gripat. Am crezut că am să 
leşin, aşa, de exasperare. Prea era mare ghinionul, prea se amesteca 
parcă un geniu al răului. 


210 


Patul lui Procust 


Fireşte că am început să fiu ironizat de către toţi cei care, deşi nu 
plătiseră intrarea, pretindeau spectacolul după program. Furios, am decis 
că a doua zi voi pleca fără să anunţ pe nimeni, la 4 dimineaţa, ca să nu 
mă mai plictisească nepoftiții pretenţioşi. Am dormit toată ziua în ajun 
(provocîndu-mi o insomnie cu o noapte înainte) şi am venit cu două ore 
mai devreme să văd dacă mecanicul şi inginerul fabricii mi-au pus 
aparatul la punct. Era un sfîrşit de noapte ceţos, cu un orizont alburiu, cu 
vagi dungi negre-fumurii... Stele puţine, dar reci şi strălucitoare. Deşi 
eram încă în iarnă, bătea un vînt călduţ, dinspre miazăzi. Terenul verde 
era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, şi gîndul că-l voi străbate cu 
8.000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere cîinoasă. Prin 
jurul hangarului, pe lîngă gheretele . sentinelelor, erau muşuroaie de 
gheață înzăpezită. 

N-aş putea spune că nu eram emoţionat, dar putea să fie şi din cauza 
acestor preparative de sfîrşit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care 
aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era şi 
neobişnuința de a fi sculat la o oră atît de mică, aşa ca un condamnat 
deşteptat pentru execuţie. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aş fi 
prelungit o.noapte pînă în zori.) 

În afară de inginer şi vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan 
care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea şi 
vreo trei ofițeri piloţi. Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus pînă în 
lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din 
cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de 
parcă iluminau cavouri aliniate. Îmbrăcasem salopeta ca pe nişte nădragi 
pînă la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra şi, învăţat de 
incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic şi în inginerul 
fabricii noastre, am început, dînd -tîrcoale păsării mele cu formă de 
torpilă înaripată net, o verificare personală şi amănunțită: jocul elicei, 
cablurile comenzilor, - conductele de benzină: şi ulei. La ampenaj, 
profundorul îmi pare înţepenit şi tresar, dar respir numaidecît: mecanicul 
îl încearcă în acelaşi timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, 
după indicația mea, în trei rezervoare. Unul între mine şi motor, iar două 
laterale. Printr-o apăsare de pîrghie, în caz de pericol puteau fi desprinse 
de aparat, ca să evit incendiul sau prăbuşirea. 

De la o vreme, am băgat de seamă o maşină de piaţă închisă, izolată 
de celelalte maşini cu care veniseră cei prezenţi, şi m-a pătruns deodată 


211 


Camil Petrescu 


fiorul unei. bănuieli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de 
mine, nu ştiu, dar am desluşit pe perna din fund ca o arătare, un chip de 
femeie. Mi-am simţit tot corpul, mişcarea sîngelui în capilare şi mi s-a 
tulburat respirația... Era linia ştiută a hainei de blană şi mai ales gestul 
mîinii întinse, adus pe rever, în mănuşa muşchetar, ca să acopere pieptul. 
Aşa cum numai unii au văzut pe apostol în noaptea fugii, eu singur 
vedeam şi înțelegeam. Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la 
preparativele plecării, ca să aibă ultimele clipe:.. N-am îndrăznit să mă 
apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, 
deşi era mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii. 

Nu mă îmbrăţişez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare şi prea 
teatral. Cînd „urc în carlingă, cu salopeta la gît, piciorul îmi lunecă pe 
treapta de aluminiu. Tresar superstițios şi mă îndîrjesc în mine însumi. 
Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii 
doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: 
comenzile răspund. În oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puţin întoarsă 
ca la automobile, pot privi cu atenţie limuzina de culoare pare-se, 
neagră. E nucleul viu al cîmpului acesta în sfîrşit de noapte. 

- Contact |... 

- Contact. 

Motorul porneşte, pocneşte, ies scîntei. Tresar... Turajul e. ciudat... 
Întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. Înţeleg. Am 
tras prea repede maneta. Reiau progresiv. Motorul prinde şi vrambajul 
lui înfioară zările, ca şi vijelia stîrnită de helice. Delegatul Aero-Clubului 
îmi înmînează carnetul de rută, cu viza plecării. 

Mi-arunc din nou o privire în oglindă şi fac gestul de înotător, dînd 
braţele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mîna către sora mea, care e cu 
faţa crispată de emoție. Aparatul a- pornit şi iau direcția în -plin vuiet. 
Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg 
interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă cuprinde 
deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la 
capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, 
hangarele cad jos, orizontul se desface... Noroc... Am şi pornit spre sud. 

Peste cîmp aleargă după mine, ca un căţel după automobil, o maşină 
deschisă. O recunosc şi am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. 
Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul maşinii puţin şi 


212 


Patul lui Procust 


descriu un.cerc larg. Reiau apoi direcția... trag uşor şi sigur. de manşă, 
aparatul cabrează întins spre ultima stea. 

De acum voi fi singur între cer, pămînt şi ape, ca porumbelul care a 
zburat peste pămînt după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu 
mine e ca zborul a două suflete în nesfîrşitul lumii. Sunt mulţumit şi de o 
coincidenţă... Nu-mi închipuisem că are să vie, dar dacă a venit e de o 
sută de ori mai frumos. Unui tînăr avocat, fost coleg de şcoală, îi lăsasem 
sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta 
de la bancă). 

„Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog 
pe părinții mei s-o socotească drept-fiică a lor”... 

Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o 
sentinelă în post, fără sforțări mari de atenţie la început, ca să-mi cruț 
puterile, cu ceafa pe spătarul de piele. 

Cînd, m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şase 
etape fără glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atitea 
articolaşe, scrisori şi depeşe, din inimă unele, atîtea ipocrite, erà o 
telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surîs neîntrerupt, 
cîteva zile întregi: 

„Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.” 

Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă 
înduioşa ca întîia dată. 

Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o 
prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganţă firească, vie, 
animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înțeles, sau un surplus 
de înţeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cît de 
riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganță, 
căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneţe deveneau la ea 
noi motive de frumuseţe. Putea să ridice şi să fluture mîna într-un 
cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mîna atît de 
frumoasă, încît acesta era un gest adevărat de ducesă familiară. 

Mînca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă 
desăvîrşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvînt nu e 
poate cel mai îndreptățit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un 
gest, cînd îl face intenţionat şi dacă „îl prinde” implică şi judecata că „a 
reuşit”. Dar doamna T. numai la examen şi la reuşită nu se gîndea. Era 
atît de proporţională, atît de subțire şi plină femeieşte în acelaşi timp, 


213 


Camil Petrescu 


timp, încît îşi putea îngădui orice atitudine şezînd pe scaun şi nu avea 
nevoie să stea distinsă ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni - 
căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini - şedea la masă sau 
în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braţ al lui, 
cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braţe. Aşa 
cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza 
caracteristică din abecedar care e singura urîtă). Cred că o femeie, dacă 
are ochi inteligenţi, dinți albi, mîini subțiri şi picioare nervoase, îşi poate 
îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul 
eleganţei intenţionate şi care decurge din principiul superiorității 
sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc cînd vorbeam de Miţi 
Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenţie lăuntrică, acea 
permanentă tensiune intelectuală a doamnei T. nu numai că o scuteau de 
poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dîndu-i semnificație, 
cum un luminat interior pune în valoare frumuseţea unui vas Galle. 

Căci pe cînd Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost 
conducătoare de electricitate, sau îți dă totdeauna impresia unei baterii 
descărcate, din pricina proastei fabricații, doamna T. pare străbătută 
necontenit «de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de 
obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o 
mescioară, să scrie atent o scrisoare,.să privească mirată un tramvai). 
Cred că acest curent continuu era de fapt gîndire. O gîndire adevărată o 
simți cum simţi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constați, 
atingînd, că un corp e viu, numai din senzația de circulație. Mai că îmi 
vine să spun lămurit că inteligența se poate descoperi şi prin pipăit. Şi 
cum calităţile la nevoie se cunosc, cred că inteligența doamnei T. se vede 
mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e 
mai dezgustător decît o femeie proastă, bolnavă... Îţi aminteşte, fără 
înduplecare, că omul e făcut din maţe. Sunt unele din acestea care 
vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidențe măcar... 
În tren, în tramvai, în vizită... „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi.” 
„Nu mai spune? Şi cum vine? că eu am piatră la ficat”... „Nu, la mine e 
numai băşica... şi la ovare, de la o sarcină...” Şi dau lămuriri despre 
aceste beteşuguri, cu o mulţumire de sine, ca de nişte performanţe. Mi s- 
a întîmplat să vorbesc uneori cu doamna T. chiar despre purgativ, fireşte. 
Ei bine, nu era nici senzația de „ruşine”, stupidă şi mahalagească, dar 
nici vreun fel de publicitate sau aplicaţie, ca şi cînd ar fi fost vorba de 


214 


Patul lui Procust 


cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut de atitea ori. Era ca un fel de 
intenție-paranteză - ca să zic aşa - cu un surîs puțin dezolat. 

- Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ... 

- (Plictisită, cu o strimbătură comic jalnică); Vai! (Tocmai cînd era 
bolnavă, inteligenţa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prințesă 
devenită sclavă.) 

Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, 
la această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care 
puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, 
în tot oraşul. Sting ţigara şi iau un scurt bilet. 


Emy, nu pot accepta invitaţia... E o copilărie propunerea ta. 
George 


- Valeria spunea că de vreme ce Cobilcea îl invitase şi pe el la masă, 
dîndu-l drept cumnat... putea să vie... avea să mănînce şi el o masă bună 
la „Giordache”. Îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de 
cînd plecase de la gazetă era într-o mizerie... 


Emy, nu .te supărarea ieri am plecat şi-v-am lăsat pe voi la 
expoziție... Mi-am adus aminte că trebuia să întreb ceva la fotograf. 
Încă o dată, nu te supăra. 

George 


Ride gros, plin, sănătos. 

- Era altceva... El nu ştiuse că se plăteşte intrarea... Şi, cînd s-a cerut 
taxa, s-a făcut ca varul de alb... Cred că deşi ne invitase, crezînd că e 
gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să 
bilbiie, de-ți era milă de el... 


Emy, Scumpa mea, 
Intotdeauna nevoia de a-ţi scrie creste în mine ca o voluptate, dar 


poate că niciodată ca acum. Dăinuie în mine încă frumuseţea orelor de 
aseară, aşa cum dăinuie în ghiocul proaspăt vuietul haotic al mării. 


215 


Camil Petrescu 


Asemenea seri justifică şi scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcare 
profundă îmi dă surisul tău aşa de cald, cînd mă priveşti! 

Și trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi 
dau seama cit de puţin te cunosc, ca să-ți descopăr noi însuşiri. 

Niciodată nu ţi-am admirat frumuseţea mai mult ca aseară, Emy... 
Nu vorbesc de capul tău, care, ţi-am mai spus-o, îmi aminteşte 
desăvirşit de Lavinia, fiica lui Tiţian, purtind, în tabloul pe care l-am 
văzut în Singura mea călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O 
impresie de sănătate trupească şi sufletească, de bucurie - luminoasă, 
bună şi sinceră. E totul numai armonie în tine, Emy. Te ascultam aseară 
şi te-aş fi ascultat încă ore întregi. Regăseam în tine, ca la începutul de 
neuitat al iubirii noastre, inteligența aceea egală, subtilă şi liniştit 
pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întîlnit un mai firesc bun- 
simţ, o judecată mai adincă şi aşa de frumos domoală. Liniştea ta, cînd 
povesteşti, iluminată de surisul plin, cinstit, cu care sublimezi unele 
momente, mă face să înțeleg cit de fără pereche eşti în această lume 
cotidiană şi meschină în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporeşte 
orgoliul de bărbat. Cu cel mai cald şi mai recunoscător sărut, 

G.D.L. 


O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba. Suride larg amuzată. 

- Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că ştii... uneori... 
cînd nu era nimeni de fată (ca să nu se compromită?) eram drăguță cu el. 
M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Birlad. Din teatru. M- 
asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să plece. 

Mi-e cu neputinţă să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate 
acele însuşiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre 
ele şi ceea: ce arată Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el şi 
Ladima, să le şi creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare 
luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrînul care stă de vreo 
cîțiva ani la noi la ţară. E fiul unui fost ministru de prin preajma 
războiului pentru Independentă. A moştenit o avere frumoasă pe care a 
pierdut-o la cărți, toată. Chinuit pînă la demenţă de acest vițiu, după ce a 
stors de unde a putut şi cît a putut, făcînd datorii ruşinoase, a rămas 
muritor de foame, prin cafenele, la bătrîneţe. Acum vreo zece ani, tata, 
făcîndu-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moşiile noastre şi să 
rămiie acolo. Are cel puţin casă şi: masă, fără grijă. Ca întotdeauna şi 


216 


Patul lui Procust 


acum simte nevoia să joace, dar vechilul şi alți cîțiva mai rășăriţi de pe 
acolo nu vor să joace cărți cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost 
de bani, de la mine sau de la prieteni, întîmplător, aleargă să-şi caute 
parteneri. Aceştia, ştiindu-i patima, se lasă greu, spunîndu-i acum că ei 
nu au parale. Pînă în cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, 
numai şi numai să poată juca. Dar la sfîrşit rămîne fără nimic, căci ei 
dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă cîştigă, nu-i 
dau înapoi decît datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă 
vreme am crezut că experiența asta, măcar în zilele cînd o încearcă, 
trebuie să-l dezguste definitiv de asemenea tovarăşi de joc. Totuşi nu... 
Mi-a spus-o singur. E mulțumit că a jucat chiar şi aşa. 

Ceva din această mulțumire e şi în scrisoarea. asta a lui Ladima, care, 
pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi 
şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el. 


Emy, Sunt neliniștit... Lenuţa îmi spune că ea treia zi cînd n-ai 
coborit din pat... Trebuie să faci să te vadă neapărat un doctor. E 
îngrozitor... Trei zile am lipsit şi eu, şi trebuia la întoarcere să mi se 
întîmple ceva... 

Vin miine cu un doctor prieten să te văd. 


George 

Întorc întrebător capul spre ea, căci tristeţea din mine e tot o apă cu 
durerea omului acesta. 

- Era un raclaj şi, din cauza lui, o infecție care m-a ținut în pat 
aproape o lună... de două ori am crezut că mor... M-am opus, cred şi eu, 
să vie doctorul lui, să afle ce am... Cobilcea, care la început îmi dăduse 
bani pentru operație, cînd a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai 
dat nici un semn de viață... Gheorghidiu nici el, deşi i-am trimis o 
scrisoare. În fiecare zi-se ducea Valeria cu cîte-o scrisoare, ca să aducă 
bani, dar mai totdeauna era degeaba... Bărbaţii sunt scîrboşi... Cînd eşti 
bolnavă, nu exişti pentru ei. 

Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseşi, de 
aceea îmi dă toate explicaţiile firesc şi ca o confidență simplă. 


Emy, 


247 


Camil Petrescu 


Am înțeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceți puţin cam 
greu, că boala asta cade prost. Sunt sărac, Emy, şi sufăr îngrozitor că la 
virsta mea nu sunt în Stare să fiu de nici un folos femeii iubite, care 
suferă atit cit suferi... Ieri, după ce aplecat doctorul, a cărui privire am 
pîndit-o, ca un ciine ochii stăpinului, încercînd să ghicesc în ei, am 
rămas multă vreme  sfirşit de oboseală şi pustiu sufleteşte, în 
sufragerie... Mi-e silă de mine, Emy... Să văd cit de greu izbuteşte 
Valeria să facă față pentru medicamente, pentru hrana zilnică şi să nu 
pot nimic! Mai ales că am şi eu necazuri... Am fost recunoscător ieri 
proprietarului care n-a mai insistat... Ce să fac? 

George 


P.S. Îți trimit, ca să-ți mai treacă timpul, cum stai aşa în pat, vreo 
două cărți de citit. ti trimit şi Cugetul unde am o poezie.” 


% E în numărul de pe martie al Cugetului. 
SAMARCANDA 
Muntele sticlos din fund e la trei nopți 
Depărtare cu privirea. Şahi răscopți 
Plîng ce-a fost cu ochii scoşi. Oigurii mei 
Cresc în vaduri, văile vuiesc de ei. 


Merg spre turnul nalt, cît norii albi de grindeni, 
Margini nu se ştiu, priveliştea n-are, 
Țările vecine-l văd de pretutindeni, 
Caravanseraiuri fumegă-n hotare. 


Sus pe munţi spînzurători cît cerul gol 
Cheamă trecătorii şuierînd domol. 
Musşte cît găinile rotesc. Leproşii 
Vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii. 


- Curcubeul peste Asia întreagă 
Cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă. 
Iată flăcări, stele, luminează albastre, 
Naşterea pe scurt a seminţiei noastre. 


Bajazet fnchis cu amintirea-n cușcă 
Gratiile ca zăbalele îşi muşcă. 
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot. 
Prapur cu minciună, cepeleag despot. 


218 


Patul lui Procust 


- Cum îţi spun, am suferit foarte mult, că din toţi bărbații care-i 
vedeam mereu, cît am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine... 
Ladima sta toată ziua pe lîngă casă, mereu speriat de orice paloare a 
mea... Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prosteşti... Emy, cum 
te mai simți?... Emy, ia cutare... e foarte bun pentru apendicită... Că-i 
spusesem că am apendicită... şi fetele care ştiau ce am - ele veneau, 
săracele - rîdeau să se prăpădească atunci cînd el da zor cu apendicita. 
Eşti de vină, Emy, cînd ai fost la masă la unchiul tău, cu siguranță că ai 


P.S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la redacție, la 
S.S.R. sau la cafenea despre poezie. Dispreţului meu, de altfel numai verbal, pentru 
această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă 
literară decît poezia, în acest sens, după cîte: am înţeles; folosea el expresia „poezia 
pură”, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi care n-au scris şi nu vor 
scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El 
concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speță, nu ca o simplă 
polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decît ceilalți 
oameni, are simţuri în plus. şi darul de a transforma orice. atinge. Pentru el frumuseţea, 
tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care 
le găsea „lipsite de înțelegere”, le opunea esența imaterialităţii lui. 

ÎI indignau poeziile cu înţeles curent, cu „morală” sau chiar cele cu un tîlc oarecare. 

- Atunci eşti partizanul „poeziei pure”, aşa cum o înțelege abatele Bremond, ca o 
pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind 
numai unicitatea lor formală, fncercam eu să-l determin să- şi formuleze sentimentul 
interior al ordinii lui poetice. 

Spre surprinderea mea, protesta cu îndirjire: 

- Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur 
formală. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprime ceva. 

- Dar atunci nu e poezie normală, „impură”, ca să zic-aşa? Ridica braţele nervos şi 
indignat de cursa pe care i-o întindeam: 

- Nu, nu, nu...înţelege!... Ceea ce e normal nu poate fi poezie. 

- Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că 
poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherența paraliticilor 
generali, frenetici, a căror. modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare 
pietate. 

Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil 
neînțelegător. Mă prefăceam uimit. 

- N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul? 

- Da... Nu însă orice anormal... Nu mai sunt şi alte stări, supranormale? 

- În sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranormal... îi înglobezi activitatea 
în poezia pură? Hotărît, indignat, mişca braţele ca nişte vîsle. 

- Nu... 

- Atunci? 


219 


Camil Petrescu 


mîncat ceva cu sîmburi. Nebunele alea rîdeau cu lacrimi, ţinîndu-se de 
burtă. 


M-am dus ieri la cine ţi-am spus, să vind cinci foiletoane, pe care le- 
am scris... N-a vrut Să-mi plătească înainte decit pe unul. A spus că 
după apariție... Mai încerc şi la Adevărul... Am vorbit cu dr. 
Nicolaevici-El crede că se poate. 


- Zău, săracu', avea inimă bună şi noi rîdeam ca proastele. Tot 
Valeria a avut dreptate. Într-o seară, mai de mult, cînd avea. şi el bani, 
Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm şi aştepta ca el să ne invite, 
că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat şi atunci 
Gina ne-a spus nouă că zgîrcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat 
rău: „la mai tăceţi din gură cu asta. Fiecare îşi ştie mai bine socotelile lui 
decît i le ştiu ceilalți... Nu e bine să judeci pe nimeni”. 


După o lungă pauză, cu.emoţie, aproape: . 

- Dar visul? Conveneam numaidecît, nu fără ipocrizie: 

- Acum te înțeleg. Eşti un adept al onirismului... E un punct de vedere care se poate 
susține. Oniricul şi orficui au fost delimitate de multă vreme ca perimetreʻale poeziei... 
Dar atunci revii la lipsa de conţinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenţa 

Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol: 

- Nu... Nu... Nici chiar aşa... şi căutînd mereu: Există indivizi care au anumite vise, 
un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi... Nu ştiu dacă e construită 
numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existență. E 
un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mîncat 
mult, ci după un potenţial superior, care este de esența poetului. 

- Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata. 

- De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui. 

- Da... pare-se că ne apropiem... 

- Am să-ţi citez o strofă din Gerard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă 
destinul versurilor mele: 


Je suis le ténébreux, le veuf, l'inconsole, 
Le prince d'Aquitaine â la tour abolie. 
Ma seule étoile est morte. Et mon luth constelle 
Porte le soleil noir de la melancolie. 


- Da... În sfirşit, ne apropiem... E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm 
volumul promis de vreo zece ani... Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste. 
- Nu ştiu dacă-l voi publica nici zece ani. de aci încolo. 


220 


Patul lui Procust 


Şi ai să vezi că, săracu”, tot a găsit bani. 


Emy, uite aci alăturat 5.000 de lei... ţi-i trimit mai devreme, căci eu 
mă duc să fac corectura la foileton şi nu mai e timp - Ţin să ştii de ei cu 
un sfert de ora mai devreme - Nici nu-ţi trece prin cap de unde-i am. 
Încercasem în zece locuri să obţin un gir pe o poliţă - A fost imposibil... 
Sub pretexte caraghioase: că „din principiu nu girez ” - sau că „am avut 
odată un conflict” şi altele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să 
nu mă refuze. Cînd, ieri, l-am întilnit mergind pe jos, pe Calea Victoriei, 
pe Nae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el si de zece ori am 
renunţat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întîlnit cu o 
doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de 
oră... Dacă nu aş fi venit pînă acolo, aş fi renunţat. Parcă aveam 
tetanos, aşa eram de încordat şi nehotărit totuşi... În fața porții lui, după 
ce am traversat, ca să am aerul că vin din faţă şi că ne întilnim 
întîmplător, l-am salutat. Am spus că vreau să-l rog să-mi facă un 
serviciu şi i-am arătat ce vreau... N-a spus nici da, nici ba, la început... 
Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzut pe I. Pillat... 
Mi-a arătat că el se teme de o nouă prăbuşire a leului. Dezolat aproape, 
i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă mi-aţi da girul d- 
voastră... mi-aţi face un enorm serviciu...” A răspuns distrat, cu două 
degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire 
dacă tulburările antisemite continuă. Nu mai ştiam ce să cred. Peste 
vreo zece minute, i-am amintit iar... Si am rămas uimit cînd în modul cel 
mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, cada... Se poate... 
Ai poliţă? Bun. Ai completat-o? Ei, bun.” Eram tot dezorientat. „Să 
merg înăuntru s-o semnaţi? ” „De ce? E de prisos. Du-te colo, reazem-o 
de fereastră şi trage-i o semnătură pe dos cu numele meu... La ce bancă 
o scontezi? 5000? Ce te miri aşa - N-ai de gind s-o scoţi? Atunci ce-ţi 
pasă?... Semnează acolo cum o fi... Gheorghidiu şi pace... La revedere - 
Du-te, cred, mai bine la Banca Industrială cu care lucrez eu...” 

L-am semnat... M-am dus, am dat polița şi în zece minute am luat 
banii. Emy... În zece minute... mi-a venit rău... Duceam un petec de 
hirtie si, pentru că era semnată N. Gheorghidiu - luam în buzunar cinci 
hirtii mari de cite o mie... Aşteptind, am văzut cum cărau acolo, în 
cuştile sălii mari, coşulețe şi coşuri chiar, cu teancuri de mii de lei. 


221 


Camil Petrescu 


Ceea ce arată, pînă la uimire şi dezolare, cît de complicat este 
sistemul acesta al relativităților în iubire e că în acest timp eu îl invidiam 
cu emoție şi admiraţie pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte 
des după-amiază să ia o cafea şi să citească reviste la „Arta decorativă”. 
Cînd îl întîlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil 
ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi 
de polen sufletesc. De citit, citeam şi eu, acum mai mult ca oricînd şi cu 
un neîntilnit soi de înverşunare, căutînd mereu asemănări, cum caută unii 
bolnavi care nu ştiu gînguri ce au în cărțile de medicină, simptome 
asemănătoare cu ale lor. Şi ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau 
analogiile de situație şi potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea 
reliefate care nu-mi spuneau mare lucru, cît un anumit soi de 
corespondențe în sensibilitate, care mă înfiorau cînd le descopeream. 
Este uimitor cît de mult seamănă, în reacțiile simțirii lor, doi oameni care 
se iubesc, oricît ar părea că au caracter diferite. (Dar poate că au acelaşi 
caracter şi de aceea iubesc adevărat?) Determinismul psihologic e atît de 
mare, încît cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de 
asemănare, amănunte care te îngheaţă. Ca pe drumuri diferite să ajungi 
în acelaşi punct, îţi dă emoția pe care o încearcă cel care, în pădure, vede 
că ori în ce direcţie ar merge drept înainte ajunge mereu de unde a 
plecat. Şi cu cît e mai mare fineţea şi caracterul-de nuanţă al întîlnirilor, 
cu atît nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrînd fără să ştie 
unul de altul. Boyle şi Mariotte descoperă în acelaşi timp aceeaşi lege, a 
gazelor, sau că Newton şi Leibniz, mereu fără să ştie unul de altul, au 
descoperit fiecare calculul diferențial, e mai puțin impresionant decît să 
afli faptul că doi oameni încearcă aceleaşi simptome psihologice din 
pricina aceleaşi boli fizice, în senzaţii pe care le cred de neexperimentat, 
indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care ştie să 
întrebe pe un bolnav nu despre simptomele puternice, ci despre impresii 
crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta”, despre crampe 
sau despre junghiul din piept şi tuse, ci despre cele care trebuie, traduc 
senzaţii, crezute cu neputinţă de întîlnit la altcineva. Nu-i aşa că uneori 
ai impresia unui miros de cîrpă arsă?... Nu ai adesea senzaţii că 
pleoapele sunt de carton? Simţi nevoia să te întînzi? Îţi face rău carnea 
cu fibre mari şi dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese? 

Adică dintre cele care-ţi par, implică la medic sagacitate şi deci 
cunoaştere profundă. 


222 


Patul lui Procust 


La fel te cîştigă prin pătrunderea. lui nu autorul care prezintă în carte 
cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe 
considerate aproape secrete, care sunt însă cu atît mai revelatoare, căci 
garantează ele singure şi pentru adevărurile generale de suprafață. 

Uimirea cea mare, înspăimîntătoare uneori, e să descoperi cît de total 
seamănă între ei oamenii prin ce au mai subtil şi mai secret, cînd se cred 
aşa de diferiţi ca aspect. 

Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întîlnit venind 
într-o după-amiază de la „Arta decorativă”, de oarecare dificultăți cu 
care lupta. doamna T. şi care se. putea sfirşi într-un mod aproape 
dezastruos pentru ea. Dar mai întîi ar trebui poate să 

spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în 
legătură cu cîteva întîmplări. 

După divorţ, din pricina prăbuşirilor valutare, care reduceau toată 
averea părintească la casa din Cîmpulung şi la cîteva petece de livadă, 
doamna T. a trecut prin clipe foarte grele. Cînd mai tîrziu i se spunea, în 
glumă fireşte, că este o excelentă negustoriţă, răspundea ades pe gînduri: 
„De cîte josnicii mă scuteşte asta”. 

Mie mi-a povestit cît de silă i-a. fost de ea însăşi, cînd la vreun an 
după divorţ, locuia la o prietenă şi nu se hrănea decît cu cîte două ouă la 
pahar pe zi::,„Mi se scîlciseră pantofii şi-mi ardeau ciorapii. de atîta 
purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez 
prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust 
trezit, de umilinţe înghițite şi neajunsuri”. Pe vremea aceea a încercat că 
intre dactilografă la birourile din capitală ale fabricii noastre (am aflat 
mai tîrziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară... probabil 
înşelat în aşteptări. Mi-a spus cineva că era urîtă pe vremea aceea şi 
prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două bănci, ca dactilografă, i-a 
venit ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrînă, dar de 
familie bună, ținea un magazin de mobilier şi obiecte naţionale... Fireşte, 
pirogravura şi ţesăturile săteşti erau principalele mărfuri ale prăvăliei 
care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la 
Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, şi care păstra 
legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer 
al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să 
folosească această împrejurare. 


223 


Camil Petrescu 


S-a adresat bătrînei doamne, . propunîndu-i să facă  amîndouă 
tovărăşie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de 
marfă modernă şi serviciul de „directoare”. Cu puţinii bani pe care i-a 
obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o 
seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de birou, de 
nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar 
sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, 
asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar 
placat şi lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... pe urmă lămpi ca zarurile mari, 
mate, şi nu. mai ştiu ce statuete, subţiate, stilizate. 

Succesul a fost neîntîrziat şi-au primit comenzi mai ales pentru bănci. 
Cum doamna T. cunoştea o mulțime de reviste de artă, peste puţin timp 
au renunţat complet la pirogravură şi țesături naţionale, introducînd noul 
stil cubist. Au botezat magazinul: „La Arta decorativă”. (E drept că au 
început cam în acelaşi timp cu un pictor modernist). 

Mai tîrziu, din pricină că transportul costa foarte scump şi mai ales se 
sporise vama, doamnă T. a adus un specialist din Germania, pentru 
preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîţiva lucrători de la 
Tîrgu-Mureş şi au instalat pe Şoseaua Iancului un atelier de mobilă şi 
obiecte moderne. 

Ore întregi ea studia retrasă în nişa care semăna cu un birou al 
magazinului, şi pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schiţe 
proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o 
oră sau două, indicaţii şefului de atelier. De altfel, nimic nu se întîmpla 
în magazin şi atelier fără ştirea ei... Cînd era invitată se scuza, şi la 
mirarea celorlalți adăuga, surizînd cu amărăciune: „E mai bine totuşi 
decît dactilografă...” 

Acum avea cele mai diverse modele şi realizări, pe principalul 
dispariției oricărui ornament înflorat, şi al geometriei chiar în asimetrie, 
căci luxul sta numai în prepararea şi calitatea lemnului. 

Paturi-divane joase, cu o singură tablie la căpătii, plecată, fără nici un 
fel de zorzoane, alte paturi-divane, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, 
pe care se putea pune vase moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru 
aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca 
acelea ţărăneşti, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un 
paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. 
Lămpi-sfeşnice de birou, făcute din arcuri negre simplu, sau lămpi de 


224 


Patul lui Procust 


tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă mari, mate. Covoare 
colorate împărțite geometric şi asimetric, împreună cu draperii de 
culoare întregeau totul.. 

Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărisem să-mi montez o 
garsonieră şi, cum nu ştiam ce îmi trebuie, am intrat aşa, la întîmplare, la 
„Arat decorativă”, atras de vitrină. Am fost întîmpinat de o vînzătoare 
simpatică. Purta uşor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, 
de asemeni, la piept, în stînga. Figura era prea pronunţată în trăsături, ca 
de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiaţi... Mai tîrziu numai 
am văzut că sunt viu colorați. I-am explicat ce vreau şi mi-a. dat sfaturi 
cu un aer atît de detaşat, atît de indiferent față de vînzare sau cumpărare, 
că m-a convins... Se înțelege că şi asta e o tehnică negustorească mult 
mai fină şi mai abilă decît lauda deşănţată şi puerilă a mărfii, 
principiu. M-a întrebat cîte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce 
culoare au tapetele, cîte ferestre etc. Şi cred că am spus o mulțime de 
prostii, căci nu prea ştiam ce vreau. Şi nu înțelegea nimic. Nedumerit şi 
simțind nevoia să fac o glumă... 

- Nu rămîne decît să veniţi s-o vedeţi. 

Se aşezase cu coatele pe o vitrină, aducînd umerii cam prea rotunzi, 
ca merele, legați în arc la spate, încovoiaţi în faţă, căci rochia deschisă 
sus, în elipsă, descoperea cînd pe unul, cînd pe celălalt. 

- Nu văd de ce n-aş trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăşi, 
dacă ţineţi să vin, de ce n-aş veni... Şi zîmbea cu o amabilitate de vecină, 
parcă, atît de îndepărtat şi indiferent, că nu ştiam ce să cred. 

Îi priveam mîinile subţiri, nervoase, care nici un moment nu stau în 
loc, şi contrastau astfel cu mobilitatea limpede şi cu absenţa ochilor. 

- Domnişoară, îmi este imposibil să ştiu ce vreau. Spun sincer... Dar 
uite, dacă eşti bună, spune-mi, suma: de 200 de mii de lei, cît vreau eu să 
cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e 
cheia apartamentului...-care e într-o casă nouă şi-e gol. ÎI poţi vizita, poţi 
hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine... După vitrină, văd că 
în orice caz te pricepi mai bine ca mine... La 22 aprilie vreau cheia şi 
apartamentul... Te previn, domnişoară, că la nota dumitale voi face o 
reducere de 20 la sută. 

M-a privit foarte mirată, măsurîndu-mă cu capul întors, lung, spre 
mine. 

- Da, desigur că da... 


225 


Camil Petrescu 


- Atunci... Şi nedumerită... 

- În sfîrşit... dacă dumneata vrei aşa... 

- De ce nu? Tot acolo ajung... A mai şovăit puţin. 

- Da... vreau să spun... ştii... se obicinuieşte un aşa-numit acont?... 
Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios. 

- A, da... N-am însă bani la mine... 

- Nu face nimic. Veţi trimite suma de 50.000 de lei, în cazul acesta, 
după-masă sau mîine. ,,Bună negustorită”, mi-am spus. 

- Aveţi vreo preferință? 

-!? 

- Spuneți-mi cel puțin ocupația? îmi îngăduiți să întreb, nu? 

- Sunt secretar delegație în Ministerul de. Externe. În prag i-am 
repetat: 

- În seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu? 

Cum aş putea să-ți descriu bucuria pe care am simtit-o intrînd în noua 
mea locuință... Era şi ceva din plăcerea cu care pui întîia oară un rînd de 
haine, dar era de vină şi frumusetea locuintei. 

După-amiaza era cu soare proaspăt de april, cald, cu razele foarte 
lungi, parcă umede şi, nu ştiu cum să-ți spun, mai grele decît de obicei, 
cînd am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea 
furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că aşa a spus domnişoara”. Este 
caraghios, însă de-abia aşteptam să văd cum e, aşa cum îți dai seama că e 
caraghios să aştepţi să vezi dacă ți-au reuşit nişte fotografii, dar tot 
aştepţi cu nerăbdare. 

Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge şi nu m-am dus. Azi 
mă gîndesc de ce puțin depind întîmplările esențiale din viața noastră. 
Am pornit-o cu „rabla” spre Şosea... Aş fi vrut să fac o plimbare de o oră 
pînă la Ploieşti, lunecînd uşor, numai ca să simt pe ochi, în jurul gâtului, 
pe mîini, prospețimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile 
îţi tăiau orice poftă de viteză şi de îngîndurare la-volan. 

M-am întors pe la 8 jumătate... Se înserase... Vestiarul nu era gata, n- 
avea nici măcar cuier şi am trîntit pălăria pe parchet, aşa copilăreşte, ca 
să fac tot ritualul... Din vestiar o uşă, în față, da în birou, iar alta, 
mascată, în stînga, da într-un hol mic... Mi-a deschis ea însăşi cînd am 
sunat şi, emoţionat, am intrat în birou... Dădea o impresie de întunecare 
geometrică intimă. ÎL tapetase cu un fel de sac fumuriu. În loc de birou 
propriu-zis, o masă foarte lungă, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar 


226 


Patul lui Procust 


lăcuit afumat... În spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu 
o uşă groasă, nu cu sertare... Peretele opus era ocupat de un divan-colţar, 
lung şi îngust, deasupra cu raft de cărţi, în lături cu etajere subțiri, tot 
pentru cărți sau vase de flori. Un alt cufăraş lăcuit pentru licheururi, o 
masă din trei blăni, două întretăiate şi acoperite cu alta pătrată în mijloc. 
Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafenie- 
verzuie, ca şi stofa divanului, ca şi draperiile. 

- Aci ai să-ți primeşti prietenii. Aci, nu în dormitor, şi surîdea... Un 
birou mare, fără sertare, că nu eşti profesor. Dosarele diplomatice, te 
întorci şi le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să 
stea comod... de aceea divanul lung... N-am pus jilțuri adînci, ci jumătăţi 
numai, în jurul acestei mese de licheururi, şi -arătîndu-mi dulăpiorul: 
acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puţin pentru 
cărți, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou... Lîngă 
divan sunt alte două mai mici cu abajur de hîrtie pergamentată. 

Ceea ce mă încînta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit 
pe care luneca privirea... impresia de confort şi strict necesar, în cel mai 
real lux. Trecînd uşa subțire: 

- Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uşi... Noroc că trei 
din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de 
forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pînză ripsată, căci 
am impresia că nu vei primi vizite solemne şi oficiale, ci vor fi prieteni 
care vor să stea tolăniți. Cînd îţi vine în birou cineva cu care ai de vorbit 
mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, 
ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărți şi bibelouri. 
Dar ştii că îţi trebuiesc tablouri? O mescioara pătrată, uite, dacă ei 
fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. 
Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire, sau o intrare, căci 
prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de 
serviciu. A întregit surîzînd: Dar e păcat că şi ieşirea din fund e tot prin 
gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala. 

Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era 
cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte 
Jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare 
cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cît o roată, de rips 
albastru. Un dulap care abia îmi venea pînă la piept, dar gros, cu uşi 
laterale, era între căpătiiul patului şi peretele din fund. 


2271 


Camil Petrescu 


- Să-ţi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e 
mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăța 
uşor. Deasupra e suprafața lăcuită, cît o masă de mare, poţi pune lampa, 
cărți, bibelouri, orice vrei. 

Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă 
de metal negru în stînga, aşezată deasupra unei lăzi de arțar lăcuit, lungă 
şi joasă. 

- Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atîrnat seara 
hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus 
obiectele pe el. 

Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare 
laterale de nuc lăcuit, arcuite pînă în podea, comode, cu duble perne de 
mătase înflorată, albastre de tot. 

În colțul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă 
competință, aparate de gimnastică de cameră, vîsle şi minge de box. 

Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a 
fost, adăugase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faţa unei oglinzi 
mari de cristal. Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi 
lung cît peretele, iar în fața lui o masă lungă... 

- Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu 
gustări... Cînd mănînci-singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. Ți- 
am pus scaune înalte ţărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă 
dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci cînd le deschizi pe 
amîndouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la 
dispoziție, lăsîndu-ți odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus şi o 
perdea groasă de stofă... Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stînga 
ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri... 
Tablouri...: bibelouri... Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, 
pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata. 

Treceam amețit dintr-o cameră într-alta... Azi, mobila cubistă s-a 
generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în 
Bucureşti decît extrem de puţine locuințe mobilate astfel. Abia dacă 
începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e 
îndreptăţită această preferință a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la 
legația de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca 
noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, 
căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forțele manifestate în el. 


228 


Patul lui Procust 


Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe 
francez, susținea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitație şi crasă 
vulgaritate. 

„O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de 
invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? 
Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate 
scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, 
sunt degenerate din - modelele vechi, casele imită tot arhitectura 
Renaşterii, a barocului, a rococoului.” „în schimb - a întregit cineva 
ironic - avem revoluţia în artă: cubismul”, şi toţi au început să rîdă. Mi 
se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această 
privință, că dacă acest.cubism e poate caraghios cînd desenează capete 
din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbitii, nu se poate însă tăgădui 
că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă la 
epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămîn permanent valabili), adică 
în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocii”, cum se va zice 
probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebitor de alte timpuri, şi deci 
chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă din 1919. 

Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie. 

- Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru 
inaugurarea locuinţei mele. Şi pe urmă, zăpăcit: Dar mai întîi s-o plătesc. 

A zîmbit. 

- Da, dacă vrei si asta,... nota... este pe birou... Păstreaz-o astă-seară, 
verific-o... Miine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin. 

- Da, vineri... Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar 
de vin. 

A aprobat, cu un surîs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braţelor. 
Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu şi 
cîteva sticle de şampanie. Citea peste umăr şi m-a întrerupt. 

- Dar bine, ăsta e un banchet întreg... 

- Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surizînd, răsfăţat. 

- Ştii ce? E obişnuită şampania pentru inaugurări... Eu însă prefer un 
vin franțuzesc, cu condiţia să nu fie „Bordeaux”... Eventual un 
„Hermitage” roşu, sau un „Château-neuf-du-Pape”, Nu? 

Am privit-o, mirat de preferinţele atît de precise şi oarecum savante. 
Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui 
rece, brînză albă sau şvaiţer cel mult... 


229 


Camil Petrescu 


- Un Rocquefort?... 

- E dezgustător... 

O priveam mirat, căci femeile preferă mîncărurile şi mirosurile 
complicate. A scris singură abia descifrabil. 

- O cutie de compot de caise... „Ştirbey”, căci prăjiturile nu merg cu 
„Bourgogne”, şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la 
băcănia de sub „Athenee Palace”, inclusiv vinul. 

Acum venea, fireşte, bucuria de a mînca în garsoniera mea, despre 
care în oraş se vorbea cu anticipație, căci anunţasem că mă mut de acasă. 
Nu avusesem pînă atunci decît o cameră mobilată, bună cînd întîrziam 
prea mult în oraş. 

Parcă eram un copil-care se juca de-a menajul... 

Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o 
rețin la masă, a fost, nu ca femeie, cît ca parte integrantă a acestui 
moment nou pentru mine... Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de 
ea, încît mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă 
eîndeam, mai tîrziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilînd atîtea case, ea 
nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alţi beneficiari... Ştim 
vreodată? 

Culmea era însă altceva... De. obicei nu era nici o femeie care să nu- 
mi dea senzația că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam 
să fiu, cînd eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la 
Şosea, acasă la ea, sau aiurea... Mă plictiseam în mod stupid, rîvnind 
mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard... Mai ales după 
posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaideciît 
de acasă... Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă 
parte mai interesant decît ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci 
trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine... dar mi-am explicat 
atunci că e din pricina locuinţei. 

Gustarea a fost delicioasă, de-ţi venea să aduni şi firimiturile de pe 
masă... Are dreptate... Mîncărurile acestea simple sunt mult mai bune. 

- Nu-i aşa? mi-a spus ea... Dau o impresie de curat şi sănătos... Nu de 
putred şi amestecat. 

- Nu vă plac... preferințele complicate?... 

Şedea cu amîndouă coatele pe masă, cu braţele tinere şi rotunde, 
îmbrăcate în albul atît de delicat al bluzei, cu mîinile subțiri şi lungi, 
crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul 


230 


Patul lui Procust 


obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel 
cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaţa. 

- Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi? 

- Îmi place lumina... apoi pămîntul... cartea... rochia... fructele... 
zăpada... tot ce e neprefăcut... net. 

Şi-şi ducea mereu mîna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze cînd 
buclele, care nu-i cădeau de altfel, cînd rochia care nu i se părea 
niciodată decentă. Mai tîrziu m-am mirat mai puțin, cînd am văzut ce 
îngrozitor de complicate sunt însă aceste gusturi simple, deşi, de altfel, 
tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o .botezasem 
ciobăniță, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul 
oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea pînă la 
demenţă). 

Vinul îi încălzise obrajii. 

- Luăm cafeaua în birou? 

- Nu, în micul hol... 

Am rugat-o mai tîrziu să rămile la mine. 

A zîmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puţin galvanizaţi, cum sta aşa 
trîntită pe perine în colț, cu mijlocul puţin frînt, cu un picior întins şi cel 
deasupra îndoit de la genunchi, apărînd mulat prin rochie, parcă era la ea 
acasă - şi gîndul acesta mă amuza. Suridea; mereu, cu ochii vioi 
strălucitori, în albul uneori verzui şi mat al corneei. 

- Vrei să inaugurezi casa?... 

- Nu... dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci... Parcă e un cadru pentru 
dumneata. A zîmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de catifea albastră 
de tot, pătrată, care 

înfățişa astfel braţul nervos ca pe o decorație rară. Din cînd în cînd îşi 
trăgea rochia taiorului dedesubt, căci 1 se descoperea genunchiul îndoit. 

- Motivul e serios... şi lungită acum de-a latul divanului fuma, cu 
amîndouă coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru 
şi molatec, făcut parcă numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la 
mine acasă am cu totul alt cadru? 

Pe urmă a stat mult pe gînduri; încurajat am revenit. 

- Ai putea să pleci de aci? 

- Vrei să spui de lîngă dumneata? şi-i sclipeau ochii viorii de ironie. 

- Nu, de pe divanul acesta... 


231 


Camil Petrescu 


Am venit lîngă ea şi am rugat-o — jur - frumos cum n-am rugat nici o 
altă femeie în viața mea. 

- Rămii aci. 

Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua ironia. 

- Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanţă conjugală? 

- Dacă pleci de aci... plec şi eu... mă duc la club... oriunde... nu ştiu. A 
tras din țigară, s-a gîndit îndelung, mi-a întîlnit privirea, care ruga cu 
emoție, a examinat parcă abajurul de hîrtie -pergamentată, albăstrie, 
sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre 
mine, s-a ridicat în picioare. 

- Bine, rămîn... dar cît e ceasul? 11? Mă duc pentru o jumătate de. oră 
şi mă întorc. 

- Ce mai e şi asta? 

- Nu ştiu; dacă vrei. 

- Pe cuvîntul dumitale că te reîntorci? 

Îşi pusese peste bluza-cămășuţă taiorul care-i strîngea talia, iar la gît 
vulpea. 

- Mă reîntorc. 

- Dă-ţi cuvîntul. 

S-a oprit din încheiatul mănuşilor negre care-i veneau peste mîneci, 
şi-a ridicat privirea viorie, umedă, spre mine. 

- Nu mi-l dau, pentru că e posibil ca jos în stradă să am chef să nu mă 
mai întorc, dar... cred că... totuşi voi reveni. 

îngrozitoare aşteptare... nesiguranța asta... emoția că o voi vedea 
dezbrăcată, deşi părea să aibă corpul mult prea slab... curiozitatea să ştiu 
cum e în felul ei... cînd va fi goală prin casă... cum are sînii... Am fumat 
țigară după țigară. S-a întors peste vreo patruzeci de minute. Cînd am 
auzit-o jos, m-am speriat ca de o halucinație. Aducea un pachet, ca de 
carton, în hîrtie albă. Am crezut că e ceva de la vreo cofetărie. 

- Ce mai e şi asta?...- 

Şi-a aruncat vulpea de la gît, a pus pe un taburet pălăria şi mănuşile 
negre deasupra. 

- Lasă-mă să-l duc în baie... şi l-a desfăcut pe jumătate surîzînd 
COMIC, ca să-mi arate... 

Erau o perie de dinți, săpun şi încă un anume obiect de toaletă. 

- Dă-mi încă un pahar de vin, că prospeţimea de afară m-a trezit... Am 
cutreierat pe stradă cu maşina, să găsesc o farmacie deschisă, servită de 


232 


Patul lui Procust 


vreo femeie... E stupid, dar mă jenez să cer unui bărbat, fie el şi 
farmacist, asemenea cumpărături, 

- Ți-e frică să nu ai copii?... 

- Nu asta în primul rînd, pentru că un copil n mi-ar plăcea să am... Dar 
dacă ameteala dintîi mă face să accept un bărbat... o clipă după aceea mi- 
e silă de el... Aş muri, de nu ar fi o cameră de baie alături. Nici chiar 
bărbatul meu... 

- Care bărbat? 

- Nu are nici o importanță că dumneata îmi spui mereu domnişoară, 
ca încasatoarelor de la tramvai, dar am fost măritată... Sunt divorțată 
acum. 

Am rămas mult pe gînduri... Era ceva foarte jignitor în indiferența 
asta cu care vorbea. 

- Dar ştii că e cam dezagreabil pentru un bărbat ceea ce spui? 

- Te simţi jignit dumneata? 

- Da... 

- Nu ştiu, poate că aş putea fi altfel, cînd aş iubi un bărbat, dar nu l- 
am iubit nici măcar pe fostul meu soţ, care m-a dezgustat cel dintîi... De 
ce eşti posomoriît? Pot să-ți spun că-mi placi. Dar nu atît de mult - şi a 
scăzut vocea - ca să te iubesc. 

Şi-a aprins o țigară şi am imitat-o... Mă liniştisem cu totul şi o 
simţeam acum puţin cam străină. Aşa a început această întîmplare atît de 
plină de durere, care a urmat. Nu mă iubea şi n-o iubeam, nici măcar n- 
aş putea spune că o doream, căci fusese mai mult enervarea că pleacă, şi 
despre ea cred că, de asemenea, nu mă dorea. Ostentaţia cu care se 
ameţea cu vin mă lămurea cu totul în privinţa asta. Hotărisem amîndoi, 
simplu, un fel de posesiune lucidă, rece. Eram aşa de stins, că o clipă am 
avut fiorul-că nu voi putea fi bărbat, mai ales că acum toată curiozitatea 
de a o vedea goală dispăruse, căci îmi întărisem aşa, fără motiv, din 
simplul fapt: că se întorsese, bănuiala, provocată de faptul :că avea 
clavicula mlădioasă, dar, oricum, vizibilă, că e prea slabă. 

- Mai e vin? 

I-am turnat din nou. Era pe colţul divanului, cu mîna sprijinită pe 
mescioară, cu genunchii mai sus decît mijlocul corpului şi, unul peste 
altul, picioarele întindeau desăvîrşit ciorapii, ca şi cînd ar fi fost cu 
intenția de a-i prezenta. 

Fuma foarte îngîndurată, şi eu mă întrebam cum să fac s-o sărut. 


233 


Camil Petrescu 


S-a ridicat hotărît. 

- Nu rămîn. 

Am tresărit încremenind, căci vedeam că se gîndise prea mult la ceva 
şi bănuiam că regretă că a rămas. 

- De ce? 

Gîndul că pleacă îmi dădea din nou senzaţia că pierd ceva de preţ. Şi 
enumerînd comic: 

- N-am nici pijama; nici cămaşă... Şi probabil, n-ai nici dumneata Eu 
ţi-am cumpărat numai puțină rufărie de pat şi de baie... Mă gîndeam că 
ai să trimiţi servitoarea să-ți aducă lucrurile personale de acasă. 

Mi s-a părut aşa de copilăroasă şi comică, încît era să izbucnesc în ris. 

- Atunci, te duci înainte, te dezbraci şi te culci... Ce nevoie ai sub 
cuvertură de cămaşă? 

S-a gîndit, a tras din țigară, iar mîna, ieşind din manşeta de batist 
albă, mi-a dat repetat impresia unui pistil palid, de crin alb, uriaş. 

- Bine, mă duc, dar să nu vii decît cînd te voi chema eu. 

Am fumat încă o țigară cu liniştea unui bărbat care ştie că alături o 
femeie se pregăteşte pentru el. Faptul că era o femeie pe care nici nu o 
sărutasem încă făcea totuşi stînjenitor de neobişnuită împrejurarea şi 
aproape că mă întrebam nedumerit ce are să mai urmeze şi mai ales prin 
ce treceri. - 

Am fost chemat pe nume şi am intrat în odaia de dormit... Cu capul 
pe perină strîngea, cu pumnii vîrîți dedesubt, cearşaful, pînă sub bărbie, 
sus. Am rămas încremenit... În locul femeii atît de sigură de ea, de pînă 
adineaori, atît de conştientă de tot, era acum în pat un cap de fetiță puţin 
speriată, cu ochii mari umezi, în care tremura neliniştea, gura îi era 
crispată într-un surîs, care putea fi şi îndurerat şi pedepsit de emoție... 

M-a înduioşat adînc. Mi s-au împurpurat obrajii de uimire. Am 
îngenuncheat pe puful mare cît o roată, de lîngă patul scund. Mi-am 
apropiat capul, privind-tulbure ochii limpeziţi şi totuşi plini de nelinişte, 
care cereau o inutilă şi copilăroasă îndurare. Gura sfioasă ar fi vrut 
mereu să zîmbească, dar nu izbutea să arate decît puţin de tot din albul 
dinților de sus. Am apăsat-o şi am simţit-o puţin umedă şi caldă sub 
buzele mele. I-am petrecut mîna stîngă sub ceafă, cu mîna dreaptă i-am 
prins bărbia - şi după ce i-am desfăcut şi zdrobit uşor buzele ca să le 
potrivesc în toată suprafaţa lor gurii mele, am sorbit toată neliniştea şi 
toată duioşia lor, ca un destin început. 


234 


Patul lui Procust 


Dar cotul mîinii mele drepte, ale cărei degete îmi apropiau de buze 
bărbia şi gura ei, a zdrobit, prin pînza cearşafului, un fruct mic şi elastic 
al pieptului, care m-a înfiorat. Am smuls cearşaful, cu toată opunerea 
speriată, şi l-am aruncat în mijlocul camerei, ca să nu se mai poată 
acoperi. Am descoperit atunci un corp de femeie despre care pot spune 
că la fel n-am mai întîlnit niciodată. Cum stătea aşa, culcată pe spate, 
sînii mici, priviți de deasupra, abia se desluşeau, se închega totuşi o zonă 
molatică, deasupra căreia, sîmburele mic, înconjurat de un bănuţ de 
culoarea vinului, odihnea ca pe o perniță discretă. Cînd corpul era privit 
lateral, însă, forma nedefinită a sînului se unduia cald spre. subsuoară 
într-o suavă întorsătură, pentru ca să revie într-o nouă rotunjime, 
dedesubt, a omoplatului, care invita sub el palma... Toate aceste lunecări 
calde de linii anulau impresia pe care o făcea cînd era îmbrăcată că ar fi 
slabă. Coşul pieptului, lămurit, lăsa să apară ocolul ultimelor coaste, 
atunci cînd porneau lateral, iar pîntecele se strîngea ca un trup de şarpe. 
Muşchii subțiri, înfăşînd strîns talia, creau unduiri sub piele şi dau o 
impresie de susținut şi robust. O linie pornea de la gît, se adîncea uşor 
între sîni, se menținea mai largă între îndoiturile spre afară ale ultimelor 
coaste, cuprindea în ea ochiul micuţ şi gingaş din mijloc, aşezat ca pe o 
perniţă, uşor contractată, şi pe urmă se pierdea în liniştea triunghiului ca 
mătasea porumbului. Încheieturile coapselor se ghiceau şi ele, răzbătînd 
puţin în marginea molatecă a pîntecului, lăudînd feminitatea caldă a 
bazinului, dar la spate şoldurile aveau o rotunzime desăvîrşită, tare ca de 
măr, în aşa fel, încît îţi puteai petrece mîna pe sub şalele înguste de 
copilandră fără să salți prea mult mijlocul care-ţi mîngiia el palma cu 
degetele resfirate de sub el. Ce m-a uimit îndeosebi erau însă picioarele, 
care începeau nu din dreptul şezutului ca la atîtea femei, ci de sus, din 
şold, lungi, rotunde, robuste, abia: îngustate spre genunchi. Înăuntru, 
liniile gingaşe, cu împletiri de vine uşor transparente, care arătau drumul 
încheieturilor dintre coapsele rotunjite, tari, şi -pîntecul, mic şi moale, 
erau limpezi, tocmai prin această deosebire de densitate, şi lung oblice. 

Şi sub apăsarea buzelor simţeai unduirile de floare tare ale acestui 
corp, sprinten chiar cînd era nemișcat. Era ceva cu totul de necrezut în 
toate acestea, o nedumerire sporită probabil prin întorsătura nesperată, 
faţă de ceea ce bănuiam şi aşteptam, fiindcă o credeam prea subţire şi 
slabă. 


235 


Camil Petrescu 


Ca şi cînd aş fi vrut să văd din nou ce ochi sunt înzestrați cu un 
asemenea trup, mi-am apropiat fața de faţa ei. A întors capul cu un 
zîmbet rănit, cu ochii. de un albastru umed, intens, pe care pupilele, 
mărite mult, îi făceau aproape negri acum, căutînd parcă un sprijin în 
gol. Ardea toată, cum nu mi se îmtîmplase să întîlnesc un trup arzînd... 
Cu silnicie am vrut să-i stăpînesc ochii, dar i-a întors tot mai mult. I s-a 
răsucit puțin şi trupul, iar în clipa aceea piciorul dinspre mine cu coapsa 
lungă s-a îndoit, lăsînd să se vadă, pe sub' ea, rotunzimea moale, 
dinăuntru, cu ocoluri de culcuş, a celeilalte coapse. Şi a fost o întunecare 
a gîndului. şi a vederii... Ca o răsturnare de oglindă... O arsură a 
gîndurilor. Am adus dintr-un gest cearşaful de olandă, cu suprafața ca de 
zăpadă întărită, şi l-am aruncat peste ea, peste cap, ca un giulgiu, ca să 
nu mă vadă dezbrăcîndu-mă. Apoi, torturat de imaginea acelei unduiri, 
lăuntrice, de coapsă, i-am răstignit în pumni umerii şi, scos din minți, m- 
am încăpăţinat să-i privesc silnic ochii şi frîngerea buzelor, pîndind în 
întredeschiderea şi frămîntarea lor vestea urmării de uimiri în frîngerea 
trupului, chinuit. 

A stat în camera de baie atît de mult, că am avut timp să fumez trei şi 
patru ţigări, cu o senzaţie de împăcare, de plinătate, cum n-am avut 
niciodată în viața mea pînă atunci... Era ca o bucurie egală, liniştită, 
peste tot ce a fost şi peste tot ce am ştiut, în faţa a tot ce avea să vie, în 
toată existenţa lumii... Dacă mişcam un braţ, dacă îndoiam puţin un 
picior, dacă trăgeam din țigară numai, această senzaţie de bunăvoie 
adîncă se făcea şi mai simțită, cum se face mai simțită o voluptate 
continuă cînd intervin atingeri mini noi. 

Cînd a deschis, revenind, uşa mascată, trupul ei arăta o nouă 
frumuseţe. Talia şi era lungă, încît sînii săltaţi de tot acum, ca nişte 
nuferi culcați, păreau susținuți sus de coşul pieptului, dacă nu ai fi avut 
impresia că îi trag spre umeri muşchii lungi ascunşi sub piele. Linia 
plină a coapsei pornea din mijloc, continuînd, din şalele înguste şi 
spatele prelungit arcuit, întinsă pînă la genunchi, iar de acolo ocolită 
nervos pe pulpă, spre călcîiul mic, cu tendoane clare. 

Părea puţin zăpăcită de lumină, dar, după ce s-a întors să caute 
comutatorul ca să stingă, dîndu-şi seama că e mai aproape patul, a fugit 
fricoasă spre mine. Cînd şi-a sucit încă puţin talia ca să caute butonul, 
am văzut într-o clipă că, privită din profil, linia întreagă a corpului ei, de 


236 


Patul lui Procust 


la creştet la călcîi, vie, puţin oblică, făcea în dreptul şalelor un zigzag 
dulce şi rotund. 

N-am vorbit încă multă vreme, iar începutul, după o îndelungată 
frămîntare interioară, a fost o întrebare a mea, cu un zîmbet nedumerit de 
tot, emoţionat. 

- Ascultă, şi iar am privit-o uimit în ochii albaştri, sfioşi, de ce mi te- 
ai dat? 

M-a fixat şi ea lung şi nu mi-a răspuns, avea o linişte înduioşată în 
privire, care mă tulbura. 

Am venit peste cuta de cearşaf care se formase între. noi şi ne 
despărţea corpurile. O simţeam şi prin olandă, caldă ca un trup de pasăre. 
Am zîmbit nedumerit. - 

- Mi se pare atît de ciudat că mi te-ai dat. Spune-mi, mă iubeşti? 

- Nu... 

- Atunci? 

Din nou m-a învăluit cu privirea, ridicînd pupila spre mine, spre 
pleoapa ei de sus. Gura i se mărise într-un zîmbet întristat şi trebuie să 
spun, deşi am vorbit despre el adesea, că atunci întîia dată mi-am dat 
seama de acel romb vag care-i încadrează neasemănat de frumos gura 
îndurerată cînd suride. 

- Nu ştiu... n-aş putea să-ți explic. M-a impresionat gestul de a-mi da 
cheia... A dizolvat totul în mine... 

- 1 

- Trăiesc într-o lume atît de rea... neînțelegătoare. Vocea îi părea 
înlăcrămată. Şi-a muşcat uşor buza de jos. 

- 1 

- O lume cupidă, frămîntată de bănuieli meschine... Gestul cam 
trăznit... aşa cu voie bună... m-a cutremurat... Simţeam că trebuie să-ți 
răspund cu ce e mai bun în mine... 

I-am luat mîna caldă, i-am mîngiiat părul. Mi-a zîmbit copilăros. 

- Ceea ce făcuseşi era drăguţ, iar lucrurile frumoase sunt puţine... 
dacă le laşi fără răspuns e păcat... Şi arcuind uşor umerii, întorcînd iar 
capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Şi-a culcat apoi 
încet obrazul cu o bucurie tristă pe braţul dus sub căpătii. 


237 


Camil Petrescu 


De la o. vreme, simt că Emilia mă priveşte cu o linişte penibilă. Mă 
examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre 
destinul gîndurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care 
scapă oricărui itinerar al rațiunii, cum viaţa vegetativă scapă controlului 
voinţei. De altfel, această trăire în trecut, aprig şi voluptuos dureroasă, 
tine, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aş putea să o provoc oricînd 
vreau şi nu mă pot sustrage ei orice sforțare aş face. 

întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere dintr-o îmbrățişare 
prelungită. 

- Ai dormit? 

- Nu. 

- Erai cu ochii închişi... 

- Mă gîndeam... Mă gîndeam la bietul Aia acesta... Ceea ce 
calculasem cu grijă să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum 
cînd mint. Pentru întħa dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă 
pentru el. 

- Era băiat bun, săracu:... Mă mai necăjea el cîteodată... Dar îi părea 
grozav de rău... Venea pe urmă să-şi ceară iertare... Ce puteam să fac?... 
Mi-era milă de el... Dar... Înţelegea şi el că nu se poate altfel. 

O privesc uimit... 

- Crezi că înţelegea? 

- Daa... mai ales la urmă... sigur că înţelegea... Uite... aşa, cam o 
săptămînă după ce m-am făcut bine... a fost, aci la noi, o scenă grozavă... 
lar îl apucaseră aiurelile. Ascultă, nu ştiu dacă tu îţi aduci aminte... Ai 
venit tu odată la mine. Aşa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii... Nu... 
nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac şi să 
viu jos la maşină ca să mergem la masă... 

- E adevărat... dar nu pricep absolut deloc... În ce mod sunt amestecat 
eu în această întîmplare... 

- Să vezi... El era lanoi... Abia mă făcusem bine, şi săracul, era foarte 
bucuros... Adusese prăjitură şi hotărîsem să stăm împreună cu Valeria, 
toată seara, toți trei. Vorbea vesel, rîdea, povestea... 

Cînd a venit, Gina a văzut situația încurcată şi nu ştia ce să facă. Mi-a 
făcut semn şi mi se pare că el a văzut că are să-mi spună ceva... Am 
trecut amîndouă în dormitor şi mi-a spus că tu eşti cu maşina jos, că 
mergeţi la masă şi că ea a venit să mă ia şi pe mine, că tot n-am mai ieşit 
de atita vreme... Drept să-ți spun, mi-a făcut mare plăcere asta... De o 


238 


Patul lui Procust 


lună şi mai bine nu mai mîncasem în oraş... şi am început să mă îmbrac 
numaidecît... Ea a coborit jos, zicea că ai zis că ţi-e urît să aştepţi singur 
în maşină. l-am spus că vin numaidecît, dar să aştepţi după colţ, căci mi- 
era frică să nu vie Ladima... Cînd m-a văzut îmbrăcată... el, care amuţise, 
m-a privit galben. 

- Unde te duci? 

- Vorba aia, deşi mă plictisea... i-am spus: 

- Fac doi paşi cu Gina pe jos şi mă întorc. 

- Ce mai e şi asta?... Ziceai că rămiîi acasă?... Spune-i Ginei să rămîie 
şi ea. 

- Dacă-ți spun că facem doi paşi şi ne întoarcem... 

Era foarte, abătut şi-şi frîngea mîinile... Nu ştia ce să spună. Parcă nu 
mai putea respira. 

- Ascultă, Emilia, te rog nu pleca... Rămii aci, rămii cu noi astă-seară. 
Avea şi el hazul lui, ce să-i faci? Îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi 
căutam mănuşile... Atunci a venit el spre mine fierbînd: 

- Te rog să-mi spui cine te aşteaptă jos în maşină? Cînd am văzut 
obrăznicia asta, m-am enervat... Ţi-am spus eu: sunt bună, bună cît vrei, 
dar cînd văd că cineva se obrăzniceşte... 

- Asta nu te priveşte pe dumneata... 

- A rămas aşa ca năucit. 

- Cum nu mă priveşte? 

- Da de unde pînă unde, asta? 

S-a apropiat de mine, că zău, drept să-ţi spun, am crezut că o să mă 
lovească. Îi ardeau ochii. 

- Ascultă, Emilia nu ţi-e ruşine să-mi spui asta? Îmi venea să-i trîntesc 
poşeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt. 

- Te rog să mă slăbeşti şi să nu te amesteci unde nu-ți fierbe oala. 

Am crezut că face spumă la gură... a început să urle la mine, trîntind 
lucrurile pe masă. 

- Eşti o mizerabilă... Acum înţeleg mai bine ca oricînd. Eşti cu 
adevărat... Dar ce nu m-a făcut: tîrîtură, târfă... Eeee! Eeee! Cînd am 
văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua... Cînd m-am uitat o dată la el 
şi cînd l-am repezit. 

- Ia ascultă, domnule Ladima... domnule Ladima... şi Emilia pune pe 
silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu 
o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule? Dar ce, ai contract cu 


239 


Camil Petrescu 


mine să mă pisezi atîta?... Auzi, asta-i bună... Da ce, dumneata ai plătit 
chiria aci? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?... Şi pe urmă 
i-am arăta tuşa, scurt,.. Te rog ieşi afară... A început să urle iar... 
bălăbănind mîinile. 

- De plecat am să plec... Atâta neruşinare m-a săturat. Înţelegi, m-am 
săturat... M-am saturat... Mi-2 silă... Mă sufocă dezgustul... Şi încă din 
prag, urla furios... „Mi-a silă!...” Am coborit repede, fără să mă 
sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte... dar nu s-a luat după 
mine... A luat-o mergînd furios spre dreapta... 

A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid,. domolit şi 
pocăit, ca un cîine cu coada între picioare? Pe Ladima !... Ea bună, l-a 
primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumînd pînă pe la cinci, cînd 
am venit eu. Ei, ce era să fac?... Am stat îmbufnată în dormitor vreo 
jumătate de oră... pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat. 

Povestea asta pune între mine şi existenţă ca un soi de catifea care 
împiedică orice contact şi control. Îmi aminteşte organic de toate 
indigestiile pe care le-am avut. Atît de multe fapte care sunt totuşi în 
clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi... Din cauza 
mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici-o fibră n-a tresărit singură în mine. 


Emy dragă, 


Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tînărul 
gazetar... Lasă atunci pe miine, Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. 
Simt că se macină ceva în mine. Steaua vinătorilor asta nu ar fi o 
greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le 
primesc de afară trebuie să le refac în întregime... tot eu o corectez, eu o 
paginez... Trebuie să răspund şi la corespondența pe care o trimit 
cititorii... Şi pe ce drumuri de viață şi de moarte e gindul meu cînd tai 
un di ca să pun un de... Sunt obosit... Am şi acasă plictiseli.... Nu ştiu 
dacă am să rămîn, pentru că atit cit îmi dau ei nu scot nici chiria şi o 
cafea cu lapte pe zi... Aş vrea să introduc o cronică dramatică, deşi e o 
revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete. 
În orice caz, la nevoie, cumpăr şi tot mă duc... Vreau să continui 
neapărat ceea ce am început la Veacul... Îmi spui că ai primit cu poşta 
tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat... nu e nimic... nimic, 


240 


Patul lui Procust 


Emy... Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese 
din cap de vreo două luni încoace: 


Des serpentes geants devorais par de punaises. 
Cu astfel de „oameni ” lupta e zadarnică... 


Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate... Nu 
cred că sunt aşa cum mă văd ei... Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o 
imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cu care nimeni nu are ce 
face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se 
resoarbe, descompusă,-ca o otravă. 

Cu bine, Emy, draga mea. 

G. 


P.S. Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata... Trec 
miine să ţi-i aduc. 


Înţeleg, intens, ca un şurub răsucit în gîndul meu, că va trebui, cu 
orice preţ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie -să mai slujească, pentru 
nimeni în viitor, drept afrodiziac. 

Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să cîştig încrederea 
Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinţez 
barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gîndul 
acesta şi mă, descurajează... Niciodată n-am avut-o de două ori pe 
Emilia... O dată da, căci vin ameţit de pe drum de imaginea care mă 
obsedează şi, oricît de mediocră, întîia ei îmbrăţişare nu mă dezmeticeşte 
decît aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare 
toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de 
dezgust care urmează. 

Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă 
împiedică s-o am încă o dată, ci capul. În anume sens, corpul ei nu e 
lipsit de frumuseţe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mîinile sub cap, cu un 
picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urîtă. 
Nici un moment carnea nu atîrnă pe ea, căci e tînără. Sînii s-au înmuiat, 
dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au: lărgit numai puţin baza... Pîntecele 


241 


Camil Petrescu 


nu coboară brusc, cînd se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci 
rămîne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale 
coapselor, ca un vas plin cu cîteva ocoluri de gutuie, însă şi care se suge 
puţin în dreapta şi în stînga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de 
o cută uşoară, dintr-o parte întra-alta, ca un arc de paranteză culcată ce se 
topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e pernița de carne 
triunghiulară, care precede cei cîţiva cîrlionți de mătase blondă ai 
feminităţii ei. Acolo, încă, are o frumuseţe proaspătă de blondă grasă... E 
sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decît doamna T., care este 
acoperită cu un puf arămiu excesiv. 

Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu 
frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu 
arcadele geometrice arcuite spre tîmple. Orbitele ei sunt fără adincime. 
Ochii mari, sus, sunt despărțiți, cu o îndoire, de sprîncenele trase, iar jos 
obrajii pornesc imediat de sub gene, reducînd la minimum pleoapa. O 
frumuseţe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un 
mister, care ține în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă 
gîndesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate. 

Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din-corpul lor, 
căci atunci dispare „misterul atracției”... Ca şi cînd misterul unei femei 
iar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se 
întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? să 
dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare şi 
feminitatea. 

Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decît zeci de 
femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei 
în viața lui poate judeca astfel, şi mai ales numai ce care au avut femei 
care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Astfel ar şti că sunt 
femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan în jurul gâtului 
bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sătură mîna cu 
emoție. 

Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din 
personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai 
puţin considerate decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e 
aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei 
frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă 
decît îmbrăcată cum i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, pe plajă se 


242 


Patul lui Procust 


flirtează întocmai ca într-un salon. Într-o convorbire cu. o femeie 
interesantă, deci deopotrivă de interesantă şi în costum de baie, ca şi în 
costum de stradă, după întiiele clipe de examen, ceea ce trece în 
paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După cîteva zile mai 
ales, cînd căldura animală, a pielii virgine ca să zic aşa a dispărut în plin 
aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă proaspătă şi Iîncedă 
(căreia protecția rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrînd în ea acea 
căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii) se îngroaşă şi se 
înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă 
raporturile .sunt cu o abstracție mai mult sau mai puţin totală. de el; căci 
rămîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, 
Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă experienţă, pe care am făcut-o cu 
destulă uimire. 

Aşa-zisele băi reci în lac au despărțăminte pentru dezbrăcat, deosebite 
pentru bărbați şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în 
apă, deosebeşte cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai 
ales datorită soţilor care caută să-şi regăsească soțiile, despărțirea 
încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îţi 
oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ti scapă, şi identificările nu 
sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără 
mister”, cu aceleaşi sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, 
viata dintr-o staţie de mare e absolut la fel cu viața corespunzătoare de la 
oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admiraţie, 
emoție, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa. 

Nudismul nemţesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere 
raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi şi țigănie pentru țigani, cum e şi 
cînd sunt îmbrăcaţi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din 
obsesia sexuală). 

Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităţi de alegere şi 
exclusivitate, drept o- prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au 
încercat s-o desființeze printr-o educaţie contrară, tratînd amorul ca pe 
un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit pînă acum cu o aureolă 
pasională. A fost redus la stricta lui importanță prin educaţia neipocrită a 
sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea 
împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în 
acestea rezidă... Dar doi inşi pe o plajă, în care e o învălmăşeală de 
picioare şi miini, se gîndesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiți de 


243 


Camil Petrescu 


ceilalți, care rămîn tot atît de numeroşi şi de asemănători între ei ca 
pinguinii pe mal. Numai că s-au gîndit şi au şi creat o nouă realitate. 

Iubirea este preferinţă şi, posedată - după regulament - de opt ateliere 
întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gînd şi 
să surîdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti 
preferat şi recunoştinţa înduioşată pentru asta. Căci dacă preferința însăşi 
poate fi interzisă, gîndul preferinţei scapă oricărei oprelişti. Mai mult 
decît atît nu e necesar-pentru iubire. În timpul retragerii, am sosit într-o 
seară, uniformizaţi de noroi, neraşi de o săptămînă, sleiţi, la un conac de 
pe Ialomița. O doamnă a improvizat o masă... Nemîncaţi, o parte din 
camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra farfuriilor... Asistam, 
privind, să termine ei, ca să mă servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. 
Atunci am simţit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. 
Mi-a surîs înțelegător şi i-am răspuns zîmbind. Mi-am aprins o țigară şi 
am renunțat aproape. După masă, cum se mai schimbau cîteva vorbe, m- 
a întrebat: „N-ai mîncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-ți 
prepare ceva...” Şi am mîncat în cameră ei, unde am rămas pînă 
dimineaţa. E un raționalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării 
tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştini chiar 
se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru 
animalitatea noastră e actul gîndirii. 

De altfel, femeile „cu mister” adevărat nu sunt cele care fac „lampa 
mică”, sau pun abajur de hîrtie roză (ca acei negustori de stofă care 
înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate 
scăzut, să-ţi vîndă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi 
după ce s-au dat, desfăcînd picioarele ca nişte bacante, şi după ce au 
înşelat, şi după ce au revenit. 

Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele: adevărate, 
care sunt foarte puţine (căci restul sunt Tonale} îşi încep misterul după 
ce s-au răsturnat în patul bărbatului. 

„Mister” e acel inefabil care face ca o Dan de ciorapi descălțaţi, 
aruncaţi pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, 
dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva cînd ţi se spune că aparțin unei 
femei adevărate... să fie ciorapi tulburători ai doamnei N. sau T. 

Mai mult decît o văzusem eu pe această doamnă T. nu poate fi văzută 
goală o femeie. Doi ani. Şi totuşi astăzi e ca şi cînd n-aş fi văzut-o 
niciodată astfel. Răsfrîntă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de 


244 


Patul lui Procust 


goliciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu neruşinare, 
şi nu mi-e-un colt al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu 
amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, 
am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăzneţe investigații. Atît 
de chinuit sunt, încît uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am 
fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, şi aş vrea-o 
exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mînă, cu fereală de 
poliție. Dar simt că şi atunci, cu acel document dinainte, nu aş găsi ceea 
ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricît 
ar bea. 

O privesc din nou pe femeia de lîngă mine, aşa culcată pe spate, 
oferită neantului, goală şi plictisită. Încolţeşte în. mine bănuiala derizorie 
că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei 
lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginația lui 
ca pe o pînză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, 
voi afla taina morții lui. 

O privesc lung, dezârmat. 

- Ascultă, Emilia, cînd s-a sinucis Ladima? 

Pare-se.că se gîndeşte, duce un deget la comisura din. dreapta a 
buzelor, cum alţii îl duc la frunte. 

- Păi să vezi... Era aşa cam după Sfîntul -Gheorghe... Aşa... În... 
aprilie... Ba nu... În mai... acum ştiu... la 2 sau 3 mai. 

Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el 
ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Cît 
de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar 
după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acordat 
morților, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului. 

Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte... N-a fost bătaie... e încă 
o măgărie gratuită... Nu mai aduna Stupidităţile lor... Dacă ţi le trimit, 
aruncă-le... Spune-i si fetei că am fost ieri la „Banca Industrială” să cer 
aminarea politei si mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu... M-am dus la 
el să-i mulțumesc... nici nu ştiam ce trebuie să fac... mi-a spus că nu-i 
nimic că o să-i plătesc cînd oi avea... că să nu mă mai gindesc la ea. 
Eram aşa de emoționat, că nici nu ştiam cum să-i mulțumesc. În mizeria 
aceasta... În uriciunea acestor zile, cînd dezgustul de tot şi de toate mă 
pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un suris şi o lumină. În 
ceasul cel mai greu al vieţii lui, Dumnezeu să-i țină socoteală de acest 


245 


Camil Petrescu 


ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de toată lumea... S-a sfirşit... simt că s- 
a Sfirşit... Sunt încolțit din toate părţile şi în curînd nici o mişcare nu va 
mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia... 
voi mai Sta aşa... fumind în sufragerie... 


- Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă şi se ducea în 
fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai angaj jat. Cum n-avea ce face, scria poezii. 
Uite, într-o revistă erau două odată.” 


*7 Sunt două poezii apărute în Logos, numărul pe martie. 


CER FINAL 
Dar iezerele unul lîngă altul sute, 
Cînd rîd arhipelagurile lumii mute ? 
Geyserii lungi lumina descompun, 
Cu munții de cristal şi alun. 


Iradiază sorii albi, cînd doi, cînd patru, 
Terasele de ape vii în amfiteatru... 
Grădinile Semiramidei, lateral, 
Din răsărit pîn” la apus, în sus de val. 


Azvirle orgile planetei jerbe grele 
De imnuri spre spiralele de stele... 
Cînd evantalii latescente trec domol, 
Ca reci comete dincolo de gol. 
Făşii de lumină caută gîndind 
Sfirşitul lumii. Rar se sting şi se aprind... 
` Aşa era... aşa era întîiul ceas: 
De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas. 


PARAFĂ... 

Marea crîncenă de plumb visează salbe 
Şi resoarbe înveninată spume albe. 
Pe deasupra-i sîrma-ntinsă între munți, 
Pentru paşii mei alături, şi mărunți. 


Doamne, din ce gropi, din ce canal, 
Mă azvîrli ca pe un cadavru, sideral, 
Ce descrie cu picioarele lipite 
Traiectorii în ocol, de monolite? 


246 


Patul lui Procust 


Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape 
irespirabilă, încît într-adevăr era evitat de toată lumea. Începuse în jurul 
lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, ţesut de 
acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită 
indulgentă, dar tocmai prin această absenţă de interes vădit era de mare 
putere de sugestie şi se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae 
Gheorghidiu, întrebat o dată față de mai multă lume, de către un deputat 
care vrea să scoată o gazetă şi căuta să-şi facă redacţia, din ce motive a 
plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură 
şi cu o falsă ironie în acelaşi timp. 

- A... e bun, e foarte bun... Şi întorcîndu-se spre tata... Nu-i aşa, 
Tănase? Numai vezi să ai mărunţişuri în buzunar mereu, că-i cam place 
să tapeze... Şi în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitanţele de 
publicitate. Altfel e băiat bun... 

Tata a dezmințit cu un aer îndelungat şi familiar, care a convins mai 
rău. 

- Glumeşte dumnealui aşa... Da, e băiat bun. Nae Gheorghidiu a surîs 
grav, larg, neconvins. 

- Ei, dacă Tănase zice că glumesc, aşa o fi. Că el ştie. Că el era cu 
fondurile. 

Eu, care ştiam că de nimic nu are mai multă -oroare lumea asta ca de 
„tapeuri” şi care ştiam că Ladima nu numai că nu cerea niciodată nimic, 
căci era normal să-mi ceară mie înaintea tuturor, dar nu mă lăsa să-i 
plătesc nici măcar cînd mîncam împreună, fierbeam şi am intervenit 
hotărît, arătînd că nici vorbă nu poate fi despre asta. 

Dar Nae, extrem de amuzat, m-a aprobat cu o perfidie groasă. 

- Şi ăsta are dreptate... Fred trebuie să ştie mai bine ca oricine că erau 
asociaţi la... masă. 

Toţi au rîs zgomotos, găsind, de altfel, că obiectul nu merită prea 
multă bătaie. de cap şi că nu va comite nimeni nici un păcat dacă îl 


Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii 
Către mine, flămâînzite constelații... 
Sorii noi au nimburi tari de sfinți. Eu trec 
Ca o pasăre salvată de înec. 


Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi... 
Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi? 


247 


Camil Petrescu 


socoteşte pe Ladima şantajist şi tapeur. De la o anumită înălțime poți să 
calci rîzînd pe omizi şi gîndaci. De angajarea unui tip atît de ridicol 
evident că nu mai putea fi vorba. 

- Ce a fost asta, ce s-a întîmplat ... ? O ceartă ? 

Se gîndeşte fără o singură încrețitură a frunţii. 

- Era, nu ştiu, cam a treia zi de Paşti... Ba nu... nu... că în toate trei 
zile de Paşte fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, 
un tip de la «Banca Generală». Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, 
şi stătuse de vorbă cu Valeria... Mai jucau tabinet, mai mîncau cozonaci 
aşa ... ca de Paşte... El ştia că sunt la ţară la Birlad şi că viu miercuri 
dimineaţa. Şi cum m-am întors, s-a şi înfiinţat la noi... de nu mai puteam 
scăpa de el. La 1 trebuia să vie grecul să mă ia la masă... Şi Ladima 
nici nu se gîndea să plece... Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu 
bănuiască... Ştii, nu mai vream să mai facă iar scandal... I-am spus că 
mi-a fost tare dor de el... l-am sărutat ... l-am spus că tare aş vrea să 
mergem împreună la cinematograf ... Că acum să mă lase, că sunt 
obosită! Uite ... adorm de-a-n picioarele... Vino la 4 şi jumătate la 
«Lux»... aşteaptă-mă în hol. EI a primit fericit... Mi-a sărutat mîinile... 
Era foarte . vesel! Dar ca naiba eu am uitat de el şi nu m-am dus la 
«Lux»... Ba a fost şi mai boacănă... Pe la 5 m-am dus să-l iau pe 
Micropolu de la bancă, pe Smîrdan, că lucra şi după-masă... Am ieşit de- 
acolo amîndoi abia pe la 6... şi tocmai căutam o trăsură prin dreptul 
«Luxy-ului, n-aveam nici o grijă de Ladima, că îl credeam plecat de 
mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aştepte un ceas şi 
jumătate. Ei bine, era acolo. se plimba prin faţa cinematografului. Cînd 
m-a văzut la braţ cu grecul i-a venit rău. a venit de-a dreptul acasă. Nici 
nu putea vorbi de atîta suferință. A stat vreo două ceasuri, la masă în 
sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă. Valeria a încercat să-i 
vorbească, dar n-a răspuns nimic. Ei 1 s-a părut la început că plînge, dar 
zice că nu plîngea... Sta aşa, cu fruntea în palmă, trist şi gîndea... Pe la 8 
a plecat şi abia atunci ia spus Valeriei: «Am văzut-o pe Emy cu un domn 
la braț». Zice că a plecat, surizînd singur, ca un nebun. Atunci eu i-am 
scris a doua zi un bilet, rugîndu-l să mă scuze că l-am făcut să aştepte şi 
să sufere... Ăsta e răspunsul lui. 


Dar nu face nimic, Emy... găsesc că aşa trebuie să se întimple... Eşti 
prea bună'că te interesezi dacă sufăr... Fii liniştită... De altfel, ca să 


248 


Patul lui Procust 


sufăr, ar trebui să mai am orgoliu... să mai fiu în stare de iluzii. Să te 
mai iubesc. Dar asta nu mai e cu putință, deşi îți pindesc poarta şi 
gesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaţa aşa cum îmi e, după tine... 
Emy, ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură. E ceea ce 
simte somnambulul pentru lună. 
Încolo nimic... 
G. 


Dar peste o săptămînă iar a fost scandal... Era la noi cînd a venit 
Micropolu, care, tîmpit, se jena de el... Atunci, Valeria i-a făcut semn să 
plece, că nu vrem să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a aşteptat un ceas 
la poartă... 

A doua zi, mi-a trimis scrisoarea asta, ultima. 


Dacă după cele întimplate ieri te aştepţi de la mine, la o scrisoare 
furioasă, însingerată, ai să rămii, fără îndoială, din cale-afară de 
surprinsă... Loviturile' din urmă găsesc locul amorţit. Chiar dacă sunt 
mai tari sunt simţite ca prin pislă... ca întimplate altora... Fireşte, îmi 
era greu să-mi închipui odinioară că aş putea aştepta la poarta unei 
femei pînă i se încheie amantul - probabil întimplător - la pantaloni, dar 
acum văd că nu moare-nimeni din asta... 

Te rog mult, un singur lucru... Înapoiază-mi astăzi chiar, toate 
scrisorile şi, dacă le mai păstrezi, versurile pe care ţi le-am trimis. Te 
rog foarte mult asta. Trimite-mi-o înapoi chiar pe aceasta care o 
primeşti acum. 


George Demetru Ladima 


O privesc uimit... 

- Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat? 

- Valeria a spus ca să-i răspund că le-am pierdut... A spus că ce e asta 
să ceară înapoi scrisorile?... Cum poate să ceară asta un om 
binecrescut?... Dar pînă la urmă nu i-am răspuns nimic... El a venit 
singur să le ceară şi i-a spus Valeria că nu mai păstrez nici una. 

- Şi pe urmă n-aţi mai vorbit? Nu v-aţi mai văzut? Îşi striveşte a 
nedumerire buzele caligrafice. 


249 


Camil Petrescu 


- Nu... că... aşa... cam la două săptămîni s-a omorît. Deci între 1 şi 3 
mai. 

Se închide în mine un iris uriaş, ca peste o vedere pe ecran. Tac 
îngîndurat şi pe urmă întreb, privind lung, după ce am tras din țigară: 

- De ce s-o fi sinucis? 

Nu şovăie nici o clipă, ridicînd spre mine ochii ei mari, inutil 
deschişi. 

- Mai întrebi? Din mizerie... Vai de capul lui... Într-o vreme nu mai 
mînca poate nici o dată pe zi. 

Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămilie în mîna Emiliei, pentru 
mine e o poruncă inexorabilă... Dacă m-aş găsi într-o expediţie 
periculoasă şi un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, 
aş căuta cel puţin să-l îngrop ca să nu-l sfişie şacalii... Mi se pare de 
prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atît mai calculată, cu 
atît mai prudentă, cu cît aş oferi mai mult. Aş vrea să-i cer scrisorile sub 
pretext că doresc să le copiez şi eu. Şi pe urmă să nu i le mai înapoiez. 
Dar chiar faptul că aş manifesta intenţia de a le avea în copie i-ar sugera 
ei bănuiala că e cine ştie ce valoare la mijloc... Mai mult, aş face-o foarte 
circumspectă şi n-aş mai izbuti să le fur. Căci astă-seară le voi fura. 

Încep prin a mă arăta plictisit... şi arunc scrisorile, pe care nu le voi 
mai pierde din privire, în lături. 

- Cît e ceasul? 10 şi jumătatea... Vai, dar mult timp am pierdut... Şi 
mi-e o foame... 

- Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privinţa asta, pînă acum. 

- Ti-e foame? 

- Şi ce foame... Ştii ce, Emilia?... Hai să luăm şi pe sora ta... şi să 
mergem să luăm masa undeva la o cîrciumă afară din oraş. Am poftă de 
mititei şi momiţe... Mergem la „Zahana” (acolo, gîndesc eu, nu vom 
întîlni pe nimeni). 

- Păi ce? Ai maşină jos?... Şi e bucuroasă. 

- Nu, luăm un taxi. Împrăştii puţin scrisorile, ca s-o fac să le puie la 
loc imediat... hai, strînge astea, că vreau să mă îmbrac. 

A îngenunchiat şi, stînd pe călcîie, adună scrisorile din pat. Coapsele, 
lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în faţă şi fiecare din ele 
a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cîrlionţii din mijloc, 
aurii, au dispărut, căci pernița de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puţin 
în jos. La fel şi sînii care devin gutui atîrnate, iar spatele i s-a lămurit în 


250 


Patul lui Procust 


desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tînăr. Strînge foile dintre cutele 
cearşafului: Sub zodia acestor dungi, adîncituri şi plenitudini a stat 
întîmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veni o 
vreme cînd amorul va dispărea, cînd cei care suferă din cauza iubirii vor 
părea ridicoli? Cine ştie? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi 
cîndva, pentru cei de acum... pentru cei care şi-au încheiat ciclul 
revoluţiei pe planetă, sub această zodie de azi? 

După ce a strîns scrisorile, fără grabă, Emiha le-a legat din nou cu 
panglica roză în cruce, le-a aşezat deasupra fotografia, ca eticheta 
pachetelor de pesmeţi, le-a aşezat în.cutie, iar cutia a dus-o în şifonier, în 
sertarul de jos. De acolo iau pachetul, cînd se duce, rugată de mine, să-i 
spuie Valeriei să se îmbrace. Îl vîr apoi în buzunarul de la spate al 
pantalonilor, singurul care poate fi mascat. 


251 


Camil Petrescu 


EPILOG I 


Am căutat a doua zi toate ziarele şi revistele din săptămîna mortii lui 
Ladima.: Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecțiile din anul 
acesta Gîndul acesta singur şi îmi da o tristete grea ca un doliu. Peste 
sinucidere însăşi se trecea cu oarecare discreție. Ziarele de tiraj păstrau 
un adevărat echivoc în privinţa aceasta, căci nu aminteau decît „moartea 
unui poet. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întîmplare 
nenorocita in familie, care nu trebuie comentată. Altfel, aceste articolaşe 
- necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastînd cu ostentația cu 
care era trecut sub tăcere în viață. Dar era un fel de laudă gratuita ca şi 
cînd cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: „G.D. Ladima, 
un strălucit talent”, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de 
azi”. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura 
romînească”. Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea 
ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba 
despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent. Una din 
ele m-a oprit îndelung şi mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari 
poeţi ai tipului... hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus 
tăcut țeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domolit-o sfărimînd-o. 
Noapte bună, poet smintit şi cumsecade.” 

Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescă absurditate, anume, un 
om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atît de vulgare ca 
Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aş putea spune cum.. 
Din capete de experiență proprie, din cercetarea cu oarecare atenţie a 
reportajelor de gazetă, din ceea ce ştiu -din jurul meu, am ajuns la 
convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor”, 
sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se 
suferă mult mai mult, mult mai adînc şi sub forme care ţin de un 
desființător sadism psihologic. Dar cînd auzi despre vreo sinucidere sau 
crimă, aproape totdeauna constaţi uimirea celor ce au cunoscut pe 
eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o 


23 


Patul lui Procust 


inteligență. de vînzătoare de mărunțişuri, aprigă la cîştig. Tocmai de 
aceea, din cîte femei despre care se spune că sunt bine în Bucureşti - cel 
puţin aşa ştiu - nici una nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate 
dramele din toţi anii, de cînd sunt atent la lume, sunt din mahalaua 
sufletească... Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere 
de birjă cu un cal. Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de 
inteligentă superioară, delicată, sensibilă, oricît de capricioasă, e ca o 
boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferință, cu 
o adîncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite pînă 
atunci. Acele boale despre care un. scriitor (pe care l-am citit undeva) 
spunea că dezvoltă inteligența. Dar dacă suferinţa din pricina unei femei 
„bine” seamănă cu tuberculoza, suferința din pricina unei femei vulgare 
are ceva din usturimea şi exasperarea unei furunculoze, a unei boale 
ruşinoase. E insuportabilă... Unii bărbaţi aflați în condiţii neprielnice, 
„pierzînd începutul” şi nevoiţi să „marşeze” apoi, din lipsă de puncte de 
control, alții, lipsiţi de atenţie critică (nu sunt prea mulţi şi nici dramele 
prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman 
mahalagesc. 

(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor 
femeieşti din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de 
complicaţii, ca sarcina; „nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără nici 
un adăpost material, care deşi sunt consecinţe ale iubirii, nu înseamnă 
totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigaşa nu putea trai fără 
o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaţilor, sau al tinerilor 
care se sinucid împreună.) 

O femeie superioară „înţelege” suferința pe care o provoacă, e 
inflexibilă în cruzimea ei de refuz cînd crede că aşa trebuie, dar nu o 
vulgarizează, nu o trivializează prin scene de teatru bărbieresc... 
Bineînţeles că de multe ori, vrînd să aline fără să se angajeze, ea 
complică totul, adînceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleţe 
pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri 
noi... Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O 
asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surîs, o clipă: „opt 
şi cu-a brînzei nouă”. Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi 
nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperîndu-i suferinţa, nu 
împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparație, pe un om năucit, la 
gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e 


253 


Camil Petrescu 


decît, în genere, un moment din „seria ocărurilor dintre doi amanți 
vulgari, a lăturilor zvîrlite-n față, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta şi 
ta-tu, pricopsitule”. . 

Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în fața 
musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpîne... Cine are mulți servitori 
în casă nu are nevoie să facă asta... Cine e mult iubită nu trivializează 
iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preţ. 

Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de 
serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După 
cîteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e şi el tot un poet, 
care însă, mai prudent decît Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să- 
mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei 
sinucideri. 

- Îţi spun drept... Am rămas trăsnit cînd mi s-a telefonat ştirea... Eu îl 
socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la 
Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public. Asta a 
fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prînz, servitoarea - locuia într-o 
curte lungă de pe 13 Septembrie - văzînd că e uşa închisă, împotriva 
obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a 
strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă... În sfîrşit, 
cînd m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe 
perină pe umăr. Îşi trăsese un glonte în inimă, lipind ţeava . Piept şi 
înăbuşind cu pătura zgomotul... Nu s-a putut afla de unde şi-a procurat 
revolverul... 

De-abia mai puteam respira... Pe pereţii biroului (îl căutasem pe 
procuror acasă) erau tot felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre 
fotografiate, în coşuri sau pe podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasin 
pociţi rebegiți parcă unii, fălcoşi,: alții priveau cu pasivitate, dintre 
jandarmi şi poliţişti. În cadrul acesta, comentariul morţii lui Ladima 
devenea insuportabil de adevărat şi real. 

- Credeţi că s-a sinucis din cauza mizeriei? 

- Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a 
morții poeţilor români, domnule Vasilescu. Cam toţi evoluează între 
spital şi ospiciu. 

Mă apăsa ca o mînă grea ceva pe inimă. 

- Domnule procuror, credeți că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru 
că nu mîncase de cîteva zile? 


254 


Patul lui Procust 


Cu capul aplecat într-o parte, casă gîndească parcă, probabil un tic, 
şi-a lărgit gura, puțin amară, cu un accent circonflex de mustață tunsă, 
într-un zîmbet greu. 

- De foame? Asta nu... În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o 
mie de lei, în două hirtii de cîte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de 
patruzeci şi ceva de ani să îndure chiar foamea pentru ca să se spună că 
totuşi a murit din pricina mizeriei. Domnule Vasilescu, poetul Ladima s- 
a sinucis însă din cauza unei femei. 

Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, 
a mai aranjat puţin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede: 

- A lăsat pe masa lui cu cărţi o scrisoare adresată unei doamne. 

= 

- O femeie tînără şi pa, dacă vrei RE deşi mie nu mi se 
pare. Aştept mereu. 

- Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbuşită. 

- Se poate spune cine e această doamnă? 

- Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă 
impresia că, din motive pe care nu le înțeleg, doamna aceasta n-a vrut să 
se dea publicității această întîmplare. Cel puţina şa am înţeles din 
exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie... că nu 
pricepe absolut nimic. - 

- Nu e o actriță? 

- Nu... nu... E cu totul altcineva... E proprietara unui magazin de 
mobile. Dacă îmi daţi cuvîntul dumneavoastră că veţi păstra oarecare 
discreție, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. 
Într-un aviator secret şi secretar de legaţie cred că se poate avea 
încredere. 

- Aveţi cuvîntul meu.. 

- Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e o propriei unui magazin 
de mobile din Calea Victoriei... 

În craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vînt. 

- Aveţi motive să credeți că era o scrisoare de dragoste? Caută într-un 
sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar. 

Cînd vă spun ce admirație am pentru geniul lui Ladima, vă 
închipuiţi că am avut şi dorinţa de a păstra măcar o copie fotografiată 
după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărîrii de a se sinucide. 

Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenţă de histeric. 


255 


Camil Petrescu 


Mă gindeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea 
fi aminată. Socoteam chiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în 
apropierea dv. ani de zile, neştiută, ca o felină domestică, va continua 
să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, 
pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, 
reținut, neînțeles, era pentru mine strict necesar, ca o gravă dietă 
sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş spune azi? această 
prezenţă a fost rațiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-a 
îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind 
şi eu bucuria de a mingiia o mină subțire, iubită, că aş avea dreptul să 
cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zîmbet înduioşat 
numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atitea încercări 
de a rupe lanţurile nevăzute care mă ţin în mizeria mea sufletească mai 
rău decit cele de fier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de 
mine, o dorință mai de neînvins decit orice tărie. Nu m-aţi înţeles cu 
adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr 
auzite, înțelese de d-voastră, care aveţi mai multe simțuri decit celelalte 
femei, decit ceilalți oameni din lume? 

Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc 
niciodată de. dragoste; dar substanța lor era,- toată, iubirea. aceasta 
eterată si otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava 
ucigaşă pe piept. 

Căci în ultimul timp cînd am văzut cu ce indiferență dulce, din alt 
material, răspundeţi nebuniei mele, am înţeles că în această ţară, în 
această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă 
la abluţiuni, că am datoria să vă evit. 

Doamnă, în clipa morţii, gindesc halucinat ce-ar fi fost iubirea 
aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun „a noastră”, şi strig în mine 
însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în 
privirea d-voastră alt gind decit afecțioasa indiferență de prințesă 
îndepărtată, pe care ați avut-o pentru mine pînă acum. 

George Demetru Ladima 


Am căutat să schimb imediat subiectul convorbiri. Tot conţinutul 
sufletesc mi se clătina în simţuri 'ca apa într-un vas purtat. Nu-mi 


256 


Patul lui Procust 


rămînea decît o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se 
despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în deridere o întreagă 
existenţă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capsa”, unde 
mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarțul la ora 1 şi un sfert. Acum 
cîştigase cîteva minute. 

Dacă la început am şovăit mult, gîndindu-mă că trebuie să-i vorbesc 
doamnei T. - pe urmă m-am răzgîndit cu disperare. Unde aş fi putut 
ajunge?... Unde am fi ajuns? Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-l 
cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistența 
comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să cunosc „pe cei trei 
prieteni ai lui Ladima. Cîteva zile de-a rîndul am luat cîte un şvarț, la 
„Capşa” în cafenea, unde nu intrasem pînă atunci, cred, niciodată, deşi 
luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieţii şi fetele, la ora 1, 
dincolo în cofetărie. 

Întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, 
pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă 
zi, un altul. Pe urmă, cînd am întrebat anume, cu oarecare hotărîre, 
chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decît între 8 şi 10 seara. 

- Aşa sunt clienţii noştri, ai localului... cei adevăraţi... Fiecare are ora 
lui. Unii vin dimineaţa, să ia cafeaua cu lapte, alţii la 10 pentru rendez- 
vous-urile de afaceri, alții, cei mai mulți, între-12 şi 1 la aperitive. Pe 
urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe... Aproape că 
unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la 
aceeaşi masă... Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub 
calorifer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul 
Bulgăran şi cu domnul Ladima... ăl de s-a sinucis. 

- Și acum? 

- Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. lar domnul 
Penciulescu s-a certat cu Bulgăran. 

- Şi nu mai vine nici unul aci? 

- Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu. 

L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinţe, chiar a doua zi. Avea 
un cap negricios de actor bătrîn, care a jucat numai roluri de senatori 
romani... El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a 
aşezat la aceeaşi masă. 

- Ai țigări? 

Am scos tabachera şi i-am oferit. 


257 


Camil Petrescu 


- „Bucureşti” cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea. Trimite 
să-mi ia dela debit „Tomis” fără carton. 

Puțin cam, surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis. Nu ştiam de 
unde să încep, cum să aduc vorba... M-a întrebat pe urmă el, cu o 
severitate de judecător de instrucție, cu gura lățită. 

- Dumneata cine eşti? Cum te cheamă? 

I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strînse, cu 
privirea autoritară: 

- Vasilescu, Vasilescu... Dar cu ce te ocupi? Ce faci?... Din ce 
trăieşti?... Din joc de cărți?... 

În sfîrșit, după ce am lămurit şi asta, am căutat mai tîrziu să aflu ceea 
ce doream. 

- Domnule Penciulescu... L-aţi cunoscut mi se pare pe poetul 
Ladima?... 

- N-am cunoscut nici un poet Ladima. 

- Cum? Nu l-aţi cunoscut pe Ladima? 

- Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei... şi vag, 
neglijent, arătînd parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic - 
întorcînd capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capşa”. 

- S-a sinucis, nu?... 

- Ce vreai să facă altceva? 

Rămîn uimit, cu ceaşca de şvarţ la buze, pe urmă nedumerit. 

- Se zice că era un poet foarte mare. 

E indignat, ridică braţele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de 
un blasfem. 

- Poet mare!... auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca şi cînd aş 
călca în călcîie, de nesigur ce sunt: 

- În sfârşit... unul dintre cei mai de seamă poeţi de azi. Acru, cu gura 
arcuită ca o scoică: 

- Ce-i aia „poeţii de azi”? Sunt nişte cretini toţi... n-au nici unul 
talent... Nu pot decît să îngîn: 

- Poate că... exageraţi... În sfîrşit... despre unii... Aprig, sec, s-a întors 
trîntit spre mine. 

- Dumneata ştii ce e poezia? 

-!? ; 

- Atunci ce tot spui prostii cu poeţii de azi? 


258 


Patul lui Procust 


Sunt atît de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tava-n cap. Pe 
urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie 
mereu cu capul într-o parte... „Auzi, poeţii de azi?... au ajuns toţi proştii 
să aibă păreri despre poezie...” Se întoarce apoi brusc spre mine: 

- Să-ţi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc 
sincer: 


Tăcere este totul şi nemişcare'plină, 
Un cîntec, sau descintec pe lume s-a lăsat. 
Nici frunza nu se mişcă, nici vintul nu suspină. 
Şi apele dorm duse şi morile au stat. 


Ai auzit? „nemişcare plină” şi explică, ridicînd lămuritor un deget, 
„Un cîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat”... Ei, îţi plac? Convin sincer: 

- Sunt într-adevăr foarte frumoase... 

- Ei, ştii de cine sunt? 

Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu 
admiraţie voit nesigură: 

- De dumneavoastră? Ridică mîinile uluit în tavan... 

- De mine? şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de 
şcoală, că trec prin ea toţi proştii... Sunt de Jon Heliade Rădulescu, 
domnule, de Ion Heliade Rădulescu... Și decît astea nu s-a scris nimic 
mai bun în romîneșşte. 

A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleşit de această 
izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa 
lungă din fund, căci cafeneaua dreptunghiulară, cu canapele roşii laviţele 
lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e 
destul de mică, încît să se poată vorbi de la orice masă. S-a întors către 
mine, arătîndu-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din 
fund şi a vorbit ca să audă toată cafeneaua: 

- Auzi! dumnealui, fost deputat şi economist! şi, răstit, către Englejii, 
domnule, au născocit numai cuvîntul warrant. Dar procedeul e vechi şi 
străvechi, poate de la fenicieni... În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul 
al XIII-lea, cînd au cucerit lumea, cînd au înfiinţat tehnica poştei şi au 
făcut şi depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi 
îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi 
pînă cînd nu te faci profesor de economie politică... Aşa-i trebuie țării... 


259 


Camil Petrescu 


mama lui, lui Apolodor din Damasc, că făcut podul peste Dunăre să ne 
vie toți guşații din Balcani... 

A venit picolul cu țigările şi mi-a adus şi restul la 500. Penciulescu şi- 
a aşezat dinainte cutia cu țigări, ca proprietate. 

- Eh, cum asta? Bagi hirtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi 
o sută de lei, că nu mai găsesc curînd un imbecil ca dumneata... Nici 
măcar n-am zîmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspuseseră 
nimic şi pe urmă aveam atîta nevoie de el. l-am împins mînios spre 
pachetul verzui de ţigări. 

- Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva... Aveai un. prieten, în 
domnul Cibănoiu. 

S-a încruntat uşor şi.grav, ca un pretorian pe gînduri: 

- Cibănoiu!? 

- Cibănoiu, fost la Externe... pensionar. Şi net, convins: 

- Nu cunosc... Nici n-am auzit de Cibănoiu. 

- Cibănoiu, am rectificat. 

- Cibănoiu, Cibănoiu... nu cunosc. 

- Dar Bulgăran? 

- Ăsta da... l-am cunoscut. 

- Mai vine pe aci, pe la „Capşa”? Mi-a răspuns convins: 

- Nu l-am mai văzut de mult... Trebuie să fie închis pentru 
escrocherie. 

A fost întîia şi ultima mea convorbire cu Penciulescu. Adresa lui 
Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfăţişare de director de 
minister, al cafenelei. Cîteva nopţi nici n-am putut dormi de enervare, 
dorind să ştiu ce-a fost între Ladima şi doamna T. Fostul cancelar de 
legaţie nu e un om cu înfăţişarea de bătrîn, deşi are mustaţa cărunțită. Stă 
pe strada General Angelescu, într-o curte mare cu nişte case vechi, care 
sunt proprietatea lui. Convinsul teozof trăieşte, după cum am aflat, din 
pensie şi din ceea ce-i-vine de la cei cîţiva chiriaşi nevoiaşi. Cele două 
camere-vagon şi antreul în care locuieşte el personal au pereții 
literalmente căptuşiți cu cărți, pe mai multe rînduri chiar, cum se aşază 
lemnele în pivniță. Pe jos, prin colţuri, sunt alte cărți... Are de asemeni 
velinţe şi scoarţe rupte, o mulțime de obiecte vechi, unele de artă... Mi-a 
servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată. 

- L-aţi cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, dacă-mi daţi voie 
să vă spun aşa? îl vedeai ades? 


260 


Patul lui Procust 


- Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni... Ce groaznică 
nenorocire, sinuciderea lui. 

Adaog cu tristeţe: 

- Sigur, un poet atît de mare... 

- Poet, poate că nu era el... desigur... n-avea talent... Scria şi el aşa... 
Dar ce om!... Ce inteligență!... Parcă mi-a murit un frate... Numai că 
moartea lui mi s-a părut o nelegiuire... 

- 12 

- Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasilescu... Nu ne e 
îngăduit nouă să corijăm hotărîrile Domnului... Un foarte mare păcat... 
Din cauza asta eu nici n-am luat parte la înmormîntarea lui. Sunt uimit. 
Îmi aşez încet ceaşca filigeană pe tavă şi-l privesc serios. 

- Dar eu nu ştiam că sunteţi creştin, domnule Cibănoiu, mi se spunea 
că sunteţi unul dintre şefii mişcării teozofice. 

Suride blînd, îşi mîngîie mustaţa ca a lui Briand. 

- Nu, nu, nu... E drept că mai demult m-am interesat de teozofie... Am 
studiat de asemeni toate religiile. Uite, am aci cărţi şi dicționare de tot 
soiul, dar am ajuns la convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema 
împăcare a. sufletului. 

Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admiraţie, ca să zic aşa. 
Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă-atit de completă. Cărţi 
groase cît ceasloavele, sau colecţii mari, legate, ca enciclopediile 
franțuzeşti şi nemţeşti despre catolicism, despre sfinții filozofi, istorici 
de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am descifrat pe o serie de tomuri la fel, 
în limba germană). 

- Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are neegalat de frumos 
ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate 
pe credinţa adevărată... Catolicismul e raționalism curat... Dogmele 
creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenționat 1logic, menţinut 
aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturînd orice 
înțelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuție logică, ci de 
credinţă totală în creatorul lumii... 

- Dar acest creator cum îl înţelegeţi, cum vi-l închipuiți? A zîmbit 
blînd. 

- Dacă l-am înţelege, dacă l-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? 
Cînd eşti pe o movilă, o vezi toată, o închipui... dar cînd eşti pe un munte 
uriaş, care-trece de nori, nu vezi nimic. Răspica noastră va fi în viața 


261 


Camil Petrescu 


viitoare, cînd vom vedea şi vom înţelege nesfirşit mai mult decît cei care 
au avut vanitatea ştiinţei pe lumea aceasta... 

- Domnule Cibănoiu, dar după cîte ştiu Ladima credea în Dumnezeu... 

- Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar 
fi trăit şi azi. Dar a avut nenorocirea să întîlnească în cale pe diavolul 
însuşi, sub înfăţişarea unui prieten. 

Arunc chibritul, fără să mai aprind ţigara. 

- Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei. 

- Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a 
sinucis din.pricina unui mizerabil, Bulgăran. 

N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut. 

- Îngăduiţi-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a 
unei doamne, Măria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun? 

Îşi răsuceşte, din cutia de „Macedonia” de dinainte, în care sunt puse 
cîteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o ţigară groasă, pe care 
o pune într-un țigaret de vişin. 

- Ladima a iubit de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe aceasta 
doamnă Măria Mănescu. 

- 1? Totuşi i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătînd fără 
echivoc că din pricina ei se omoară... 

Face un semn blajin, de negaţie, ca derivat dintr-o binecuvîntare. 

- Nu, nu, nu... Şi s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos 
o sticluță, burtoasă ca o eprubetă, de licheur cafeniu, şi s-a scuzat, 
turnîndu-mi: Îngăduie să te rog sa guşti acest preparat. Eu ies foarte 
rareori în oraş şi asemenea plăcută născocire sporeşte mea farmecul 
cărților. 

Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gust de drojdie şi 
arome deodată. 

- Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu... Am văzut 
fotografia scrisorii lui Ladima. 

Nu răspunde nimic, rămîne mult pe gînduri, ca şi cînd, deşi ştie multe, 
nu ar vrea să spuie... După ce termină ţigara, scoțind mucul din ţigaret, 
se decide: 

- Domnul Vasilescu, acea doamnă, despre care, de alt tel, ara auzit 
mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima... Pricina acestei sinucideri 
e numai acel neruşinat de Bulgăran. 

- De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare? 


262 


Patul lui Procust 


S-a sculat, s-a plimbat puţin prin fata cărților lui, şi pe urmă s-a aşezat 
într-altul din jumătăţile de fotoliu cu catifea roşie, cu ciucuri şi broderii 
joase. S 3 
- Domnule Vasilescu, începu iarăşi cu invocarea numelui meu, ca şi 
celelalte fraze, mă bucură că vă interesaţi atît de mult de un om ale cărui 
merite, a cărui inteligenţă şi mai ales cuviință creştinească îl îndrituiau 
spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă spun ce ştiu şi - datorită 
prieteniei noastre pînă în ceasul sinuciderii - veţi vedea că ştiu oarecare 
amănunte. A dus mîna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla 
burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să ştiţi că nefericitul de Ladima a iubit, 
cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o 
actriță, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului. 

Am răsuflat şi totul s-a aşezat din nou în mine. 

- Am acasă, domnule Cibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am 
furat, ca să nu mai rămînă în mîinile ei. 

Erau să-i dea lacrimile, îşi agita degetele de la miini, amuţit de 
uimire. 

- Ah! domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori... 

- Vi le voi aduce data viitoare... 

- Le-a cerut în scris, a fost să le ia... Am fost şi eu de două ori, dar 
cum să poți sta de vorbă cu două femei în care nimic nu aminteşte de 
Dumnezeu? 

- Dacă ai şti de cînd alerg după lămuriri... Te rog, nu te supăra de 
întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare? 

Nu răspunde numaidecît, pe urmă reia, cu o nesfirşită tristeță: 

- Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri 
înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în 
ultimele săptămîni din viaţă, ți-era mila să-l priveşti. Parcă se rupseseră 
în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcționau. Era cu mult mai rău 
decît bolnav. Se jurase că după o ultimă întîmplare umilitoare, pentru 
nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să 
iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar 
afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. Îşi dădea seama şi de aceea i-a şi 
cerut scrisorile înapoi... „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de 
parcă am păduchi în suflet.” I-am arătat că numai credinţa în Dumnezeu 
îl poate îndrepta din aşa cădere... Şi aşa era să fie, căci era un bun 
creştin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaînalt şi cred 


263 


Camil Petrescu 


că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că 
uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un cîine greu bolnav. 
Gîndul morții mă ţine ca 

într-un cleşte zi şi noapte.” Îl mîngîiam cum puteam: „George, dacă 
moartea e trimisă de Domnul în înţelepciunea lui nemărginită, e o 
împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gîndească să-şi ia 
singur viaţa”. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că ştie ce mult am suferit 
şi cît l-a lăudat gîndul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o 
bubă scîrboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că 
m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am 
sinucis din pricina acelei femei... sau poate că din cauza foamei... O 
asemenea moarte singură ar întrece. în ruşine urîciunea suferințelor 
mele... Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei 
neruşinate... sau că, om în toată firea, am suferit de foame...” Mi-a strîns 
braţul, că era de felul lui zbuciumat, şi mi-a arătat, spre uimirea mea, o 
hîrtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceştia? Sunt 
prețul morţii mele. Cînd am rupt cu femeia aceea, am suferit atît de mult, 
că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să se 
ştie că am iubit asemenea femeie şi. că în viață am suferit de foame, nu 
trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lîngă el, ca să creadă cineva că 
m-am sinucis din pricina foamei. Aşa nu mă puteam sinucide. Şi atunci 
am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună o 
zestre. Mi-au furat viaţa, m-au înjosit, dar mila lor numi trebuie. Îţi pot 
spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gîndul morţii m-a 
părăsit.” Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, 
domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morţii l-a părăsit şi aşa 
era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci... Regăsise calea către Domnul 
şi- de ce n-aş spune-o?- îl ajutase să se însenineze şi convingerea lui că e 
un mare poet: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită, 
Niculae... Sufletul meu va trăi o nouă viață, iar poezia mea, pe care ei n- 
au înţeles-o, o vor înţelege copiii lor, care se vor ruşina de neînţelegerea 
părinților lor.” Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce 
poate însăşi această credință era inspirată de Domnul. Din nenorocire, 
prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba şi cu gestul lor i-au fost 
duşmani... Tocmai cînd, din cauza suferinței lui neînchipuite, avea 
nevoie de credință, ei i-au zdruncinat orice convingere. În săptămîna 
morții ne găseam toți patru la cafea la Bulgăran, cînd au început să-şi 


264 


Patul lui Procust 


bată joc de el. Penciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăți: 
„De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o 
ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această. viaţă scurtă, iubind o 
femeie de stradă... Dacă vei trăi încă o sută de vieţi, nu e nici un motiv 
ca, fiind tot atît de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă... Atunci, la 
ce-ţi trebuie nemurirea?” Nu poţi să-ţi închipui cît punea bietul Ladima 
la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu 
e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i 
dovedească inexistența lui Dumnezeu. Sunt nedumerit şi-l întrerup cu o 
întrebare: 

- lartă-mă, domnule Cibănoiu, îl tru într-adevăr pe domnul 
Penciulescu, pentru că... 

- Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-şase ani e chiriaşul 
meu gratuit, într-o cameră din fundul curții, aci. 

- 1 

- Cu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, 
arătîndu-i zădărnicia oricărei credinţe într-o ființă supremă. 

Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns 
atacurilor şi argumentelor opuse? Nimic... Existenta lui Dumnezeu nu se 
poate dovedi şi e un păcat să cauţi s-o explici cuiva. Crezi numai... şi 
afirmi. Credo in quia -absurdum. Ladima însă -a prins să discute şi să 
apere, asta i-a fost pierderea. 

Peste vreo două zile l-am întîlnit foarte schimbat... Nesfîrşit mai trist, 
ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are 
dreptate?” Era palid şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt 
țărînă din țărînă, dacă am ieşit din haos întîmplător şi niciodată nu vom 
cunoaşte o nouă viată, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura 
posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilități, şi eu mi-am 
sacrificat-o îndurînd lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde 
pielea pe mine ca o cămaşă de foc cînd mă gîndesc că asta ar fi posibil.” 

I-am spus nedumerit: 

- Dar Emilia nu există decît de doi ani în viata ta? 

- Dar în aceşti doi ani a istovit toate posibilitățile mele sufleteşti. 
Totul e stors sau sfărîmat în mine. Dacă n-ar fi credinţa în artă... 

În seara următoare au fost noi discuţii. Ladima a spus că, dacă nu 
există Dumnezeu, el crede în supraviețuirea prin artă, a strigat - deşi 
Penciulescu rîdea de el-că totuşi a folosit cît putea mai bine această 


265 


Camil Petrescu 


viaţă, în orice caz mai bine decît oricare dintre ei, creînd o operă care va 
supraviețui- la nesfîrşit. „La nesfirşit? Ce înseamnă la nesfirşit? urla 
Bulgăran... Într-un număr oarecare de ani pămîntul tot va pieri... Ce 
înseamnă că opera ta va supraviețui o sută de ani, un milion, cînd tot se 
va împrăştia în haos, împreună cu praful pămîntului şi al tuturor 
operelor, distruse într-un cataclism cosmic... Ascultă-mă pe mine, asta-i 
singura posibilitate de trăire. Asta... Să te plimbi pe bulevard, să vezi 
soarele, să iubeşti, să citeşti... Asta-i tot, între două nopţi infinite de 
neant - zece, douăzeci, treizeci de ani de viaţă ireversibilă. Arta e o 
vanitate ca. toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt. zădărnicii. 
Nu facem decît să amînăm o scadenţă.” Ladima era alb ca varul: „Crezi 
asta, Bulgăran, cu adevărat?... Am trăit patruzeci de ani.” Şi şi-a cuprins 
fruntea în mîini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili”. 
Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de revistă, de un ateism 
blestemat. Singur, de altfel, i le-a cerut... Pe drum îmi spunea: „Niculae, 
cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică...” Eram 
îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă... A doua zi l-am întîlnit din 
nou... Acum era însă tăcut... N-am putut scoate o singură vorbă de la el. 
Mergeam amîndoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a 
redeştepta în el credinţa, mi-a şoptit îngîndurat: „Totul e zădărnicie... Nu 
mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate.” l-am 
cerut să-mi dea şi mie cărțile care, picătura de apă ultimă, au clătinat şi 
răsturnat un spirit atît de slab, şi l-am întovărăşit pînă acasă să le iau. A 
doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la 
Şosea. Cînd ne-am întors, prin dreptul Teatrului Naţional a trecut Emilia 
la braţul unui bărbat... El mi-a pus mîna pe umăr... I s-au înălbit buzele şi 
s-a răsucit ca o frunză... N-a mai fost chip să vorbesc cu el... A fugit de 
lîngă mine-ca un nebun... pe scările dinspre strada Matei Mille, şi a doua 
zi am aflat că s-a sinucis... Am rupt şi cu Bulgăran şi cu Penciulescu... 
Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistență... 
Nu e mai puţin adevărat că trăieşte în ei un mîrşav spirit de distrugere. 
Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul 
înțelepciunii lui mi-a plăcut foarte mult. l-am spus că eu socot pe 
Ladima un poet foarte mare şi că voi aduna tot ceea ce-l priveşte. Mi-a 
dat fotografia, vreo două cărți. Ti le alătur la aceste caiete. Aş vrea să mă 
ajuţi să-i publicăm volumul. Am luat şi nişte reviste cu articolele care 
pare că l-au tulburat atât. În zilele următoare le-am citit şi eu. Mărturisesc 


266 


Patul lui Procust 


că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate 
întîmplările cumplite şi zbuciumate în lumina acestui Memento”. După 
cum am vorbit aseară la telefon, îţi trimit totul. Eventual voi mai întregi 
cele povestite, prin amănunte verbale. 

P.S. George Demetru Ladima intră cumva şi èl în vreuna dintre aceste 
categorii de ființe, aparent desăvirşite, notate însă prin vreun minus, sau 
prin vreun adaos, care face viaţa grea, imposibilă? 


25 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre 
cele împrumutate de la Bulgăran şi însemnate cu sublinieri de către Ladima, şi care, de 
altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintîi e o conferinţă a savantului sir 
James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare. 

„Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pămîntul, cele mai multe sunt atît 
de mari, că sute de pămînturi ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămîne loc 
destul; ba ici-colo întîlnim cîte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane de 
pămînturi. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al 
firelor de nisip de pe toate. țărmurile tuturor mărilor din lume. Atît e de mică locuinţa 
noastră în spaţiu în comparaţie cu substanţa totală a universului. 

Mulțimea aceasta imensă de stele 'rătăceşte prin spațiu; unele se grupează pentru a 
călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin 
universul atît de spațios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate 
aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor 
pe un ocean pustiu, într-un model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s- 
ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel 
că se înţelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întîlnească 
cu altă corabie. 

Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a 
împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaţiu, s-a nimerit să se întilnească cu 
soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare pe pămînt, lot aşa steaua aceasta 
trebuie să fi stîrnit maree pe suprafața solară. Dar cît de deosebite, fireşte, de mareele 
plăpînde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic 
trebuie să fi străbătut suprafaţa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o 
înălțime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură -ce se apropia cauza acestei 
tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, 
atracțiunea ei devenise atît de puternică, încît muntele acesta a fost sfărimat şi s-a 
împrăştiat în fragmente mici pînă la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi 
aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat 
împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari şi cele mici, dintre care una 
e pămîntul nostru. 

Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de-o căldură imensă- 
mult prea mare ca viaţa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente 


expulzate din soare în clipa sfărîmării lor, Încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atît de 
267 


Camil Petrescu 


Vreau să spun, talentul sau intransigența morală au. ceva din 
surplusurile ridicole şi periculoase -ale unui Rhynchophores, ale unui 
Macrophtalmes sau ale unui Sophonyophore? Să fie într-adevăr poetul 
un exemplar sortit să fie fatal şi „greu cenzurat de moarte”? 

F.V. 


mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în 
întregime radiației pe care le-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici cînd, 
nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieții. A început cu 
organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decît să se reproducă şi să 
moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorit un curent vital care, progresînd prin 
complexități tot mai mari, a sfîrşit prin a produce fiinţe ce îşi fac un temei al vieții din 
emoțiile şi ambițiile lor, din judecăţile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate 
cu evlavie speranţele lor cele mai înalte şi aspiraţiile lor cele mai nobile. 

Nu putem afirma. nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi-a 
dobîndit existenţa. Instalaţi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a 
ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinţa noastră în 
spaţiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne 
îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanțelor sale, prin lungimea de neconceput a 
perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din 
ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei 
noastre în spaţiu — a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de 
pe toate țărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă 
pare a fi indiferent față de orice fel de viaţă asemănătoare cu a noastră; emoția, ambiția 
şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate 
Chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieți. asemănătoare cu a noastră. 
Spaţiul gol, în cea mai mare parte, e atît de rece, că distruge prin îngheţ orice vietate; 
partea cea mai mare a materiei răspîndită în spaţiu e, tocmai dimpotrivă, atît de 
arzătoare, că face imposibilă orice viaţă; spaţiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt 
bombardate neîncetat de felurite radiaţii dintre care prie sunt probabil defavorabile 
vieții, ba chiar sunt capabile s-o nimicească. 

Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu 
cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate 
un accident. Întrebuinţarea acestui cuvînt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pămîntul 
nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă universul va mai dura destul timp, 
e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, 
mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuțe să bată, fără nici o noimă, la nişte 
maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu 
timpul, să scrie toate cărțile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinînd ultima 


pagină compusă de o astfel de maimuţă, am constata că, întîmplător, țăcăneala ei 


268 


Patul lui Procust 


EPILOG II Povestit de 
autor 


orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident 
remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr 
imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de 
Shakespeare, produs al jocului orb al întîmplării. La fel e'şi cu milioanele de milioane 
de stele ce rătăcesc orbește- timp de milioane de milioane de ani prin spaţiu; prin firea 
lucrurilor ele trebuie să întîmpine tot felul de accidente posibile; aşa încît vor trebui în 
mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. 
Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaţie cu numărul total al stelelor de pe 
cer. 

Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după cîte 
vedem, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua ființă decît pe planete ca pămîntul 
nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiţii fizice convenabile, între .care cea mai 
importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă. 

Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o 
imensă multitudine de focuri împrăştiate prin spaţiu, răspîndind căldură într-un climat 
care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam 269°C, şi care e chiar mai 
rece în vastele spaţii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare 
stăpîneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de 
mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate 
lichidele. 

Viaţa nu poate exista decît înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare 
dintre focurile acestea cereşti la o distanță anume. În afară de zonele acestea, viaţa ar fi 
ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arâtă că zonele 
înlăuntrul cărora viaţa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puţin de o 
miliardime de milionime a spațiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viața 
trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost 
soarele nostru, e un accident atît de puţin frecvent pentru un soare, încît probabil de 
abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învîrteşte în jurul ei în zona 
aceasta redusă unde viaţa e posibilă. 

Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu 
scopul de a produce viața; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o 
proporție mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obţinut. La prima 
vedere cel puţin, viaţa pare a fi numai un subprodus fără nici o importanţă; noi, ființele 


vii, suntem într-un fel alături de linia principală. 
269 


Camil Petrescu 


De la întîlnirea din dreptul Cercului Militar, cînd, arătîndu-mi o 
trecătoare banală şi gîndind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simţise un 
gol în propria lui existență, nu ne mai întîlnisem. Ades îi telefonam ca să 
văd dacă îşi ține făgăduiala dată. 


Nu ştim „dacă nişte condiţii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a 
produce viaţa. O anume şcoală pretinde că pe măsură ce pămîntul s-a răcit, a fost 
natural şi aproape inevitabil să se nască viața. Alta susţine că un prim accident dînd 
fiinţă pămîntului, un al doilea a fost necesăr pentru a produce viața. Constituanţii 
elementari ai unei ființe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl 
găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa 
cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei, şi aşa mai departe. Toate felurile de 
atomi necesari vieţii au trebuit să existe pe pămîntul nou-născut. Din cînd în cînd 
întîmplarea a putut face ca.un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt 
grupaţi în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să 
se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuțe trebuiau într-un 
răstimp suficient să sfîrşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar 
atunci atomii aceştia astfel grupaţi alcătui-vor oare ei o celulă vie? 

Cu alte cuvinte, o celulă. vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviţi într- 
un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, 
sau ansamblu de atomi plus viaţa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de 
abil ar putea oare crea viață plecînd de la atomii necesari, cum un copil creează o 
maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să funcţioneze? Ignorăm 
răspunsul. Cînd va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră şi, 
prin urmare, va influența considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieţii; s-ar 
putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluţie în gîndirea umană decît 
sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin. 

Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul 
ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se 
coagula în grupări, în „molecule” deosebit de voluminoase. 

Cei mai mulți atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de 
oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), 
de oxigen sau de ozon (02 sau 03), de apă (H20), sau de apă oxigenată (H20?), dar 
nici unul din aceşti compoziţi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului 
nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului și azotului cuprind toți 
relativ puţini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; 
atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte 
molecule cuprinzînd sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite 
în esență din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că 


270 


Patul lui Procust 


Pînă la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întîmplarea 
aceasta, din august, care-l tulburase atît. 

- Poimiine e 1 octombrie... Încep la 1 octombrie. 

l-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş... Numai şcolarii 
lăsători, leneşi, se decid să înveţe bine „începînd în ziua întiia a 
trimestrului”, sau îşi fac frumos temele numai cînd inaugurează caiete 


Bei 


„hnoi”. 


ar fi necesară un fel de forță „vitală” pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum 
şi celelalte substanţe care intră în compoziţia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în 
laboratorul său şi prin procedeurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) 
(NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente 
ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forței vitale” se 
interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale 
chimiei. Deşi problema e încă departe de soluția ei, devine din ce în ce mai probabil că 
ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenţa, nu a unei „forțe vitale”, 
dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaţie cu alţi atomi, cu 
care împreună formează molecule excepțional de voluminoase. 

Dacă este aşa, atunci viața nu există în univers decît pentru că atomul carbonului 
posedă anume proprietăți excepţionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct 
de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de 
tranziție între metale şi metaloide, dar pînă acum nu se cunoaşte în constituţia fizică a 
atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega 
împreună alți atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învîrtesc 
în jurul unui sîmbure central ca şase planete gravitînd în jurul unui soare; el pare a nu 
se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaţi în tabloul de elemente chimice, atomii 
de bor şi de azot, decît că posedă cu un electron mai mult decît primul şi cu un electron 
mai puțin decît al doilea. Totuşi această uşoară diferență trebuie să explice în ultimă 
instanță toată diferența dintre viață şi absenţa de viaţă. Fără îndoială, rațiunea pentru 
care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăţi remarcabile îşi are originea în 
vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă. 

Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent 
apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul 
şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă cîte 26, 27 şi 28 de electroni. Proprietăţile 
magnetice ale celorlalți atomi sunt, în comparaţie, aproape neglijabile. S-ar părea deci 
că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde 
de proprietăţile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de 
ale celui dintii. Un al treilea exemplu ni-l oferă radioactivitatea care se limitează, în 
afară de excepții aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedînd de la 83 la 92 
electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-l poate spune chimia 
este că viața trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. 


Universul e construit în aşa fel, încît să funcționeze după anumite legi. După aceste 
271 


Camil Petrescu 


- Poate că e adevărat... Dar mai. e şi altceva... E un reprezentant al 
unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. 
La sfîrşitul lunii pleacă... Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot 
la telefon, că „merge greu”. Că frazele se fac mai mari decît ar vrea el, 
şi-şi încurcă pro-poziţiunile. l-am recomandat procedeul excelent al 
parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfîrşit. A rîs şi mi-a promis că 
aşa o să facă. 


legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de 
la 83 la 92, au anume proprietăţi speciale care se manifestă în fenomenele vieţii, ale 
magnetismului şi ale radioactivităţii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi 
împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; 
el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita 
multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alți 
atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăţi speciale legate de constituţia lor. Nu 
putem spune care anume, dar că viața şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie 
decît o consecință accidentală a grupului particular. de legi care cîrmuieşte universul 
actual. 

Este adevărat că cuvîntul „accidental” se pretează la discuţii. Căci pentru ce 
creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi 
aveau să tragă jupă ele apariția vieţii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaţa? 
Atâta timp cît considerăm pe creator o ființă antropomorfică, animată de sentimente şi 
de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecţia aceasta decît 
cel mult prin observaţia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuţie 
nu poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm 
din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să 
presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaţa. Ar fi fost 
tot atît de rațional, de pildă, să gîndim că ele au fost alese pentru a produce 
magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai rațional, fiindcă, după toate 
aparențele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decît biologia. Dacă o 
considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnătate a vieții ar 
putea contribui mult la distrugerea opiniei că viața aceasta ar fi putut interesa cîndva 
deosebit pe marele arhitect al universului. 

O comparaţie familiară va limpezi poate mai bine esa Un marinar fără 
imaginaţie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului 
dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decît 
într-un spaţiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un 
spaţiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără 
imaginaţie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub 
protecţia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaţiul să aibă trei dimensiuni, anume 
pentru ca în universul creat de dînsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul - cu 


un cuvînt, că spaţiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest 
272 


Patul lui Procust 


Pe la jumătatea lunii ne-am întîlnit la curse. Cîştigase un premiu 
însemnat cu un cal în care pusese mari speranţe şi era aproape fericit... 
Venind de la cîntar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braţ şi mi- 
a spus că „trebuie” să ne întîlnim, că vrea să-mi vorbească... Era 
oarecare incoherenţă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup 
de tinere doamne, şi eu îl tineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi 
că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit. 

- Cum merge subiectul? 


raționament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaţa, 
considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanță; şi 
una şi cealaltă nu alcătuiesc decît o fracțiune cu totul fără ii pole a activităţii totale 
a universului material. 

Deci, după actualele date ale ştiinţei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. 
lar mirarea noastră nu poate decît să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la 
problema originilor la aceea a scopului existenţei noastre, adică dacă încercăm să 
prevedem ce rezervă rasei noastre destinul. 

Viaţa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decît în condiţii convenabile de lumină 
şi căldură; noi înşine nu existăm decît pentru că pămîntul primeşte de la soare exact 
cantitatea necesară de radiaţie; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau 
lipsă, viaţa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru. Şi trăsătura esențială a situaţiei 
este că echilibrul se poate rupe foarte lesne. 

Omul primitiv trăind în zona temperată a pămîntului a trebuit să vază cu un fel de 
groază epoca de gheaţă coborînd peste aşezările lui; în fiece an ghețarii ajungeau mai 
jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puţin capabil de-a furniza căldura pe care o 
reclama viaţa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieții. 

Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să 
străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninţaţi de o epocă de gheaţă cu 
totul diferită. Întocmai precum Tantal, stînd în picioare într-o apă destul de adîncă încât 
aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al 
rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a 
substanţei universului va rămîne atît de arzătoare că în ea viaţa nu se va putea adăposti. 
Soarele, neavînd nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai 
puţine radiaţii generatoare de viaţă şi prin aceasta chiar zona temperată a spațiului în 
care viața poate exista va trebui să se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi 
spre întunecimile exterioare. 

Pe cît putem prevedea ele vor continua să activeze pînă cînd frigul va fi ucis viața 
pe pămînt afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor 
distruge viața mai curînd printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă 
nu e rezervat numai pămîntului nostru; alți sori vor muri ca şi al nostru şi viaţa care ar 
putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfîrşit fără glorie. 

Fizica ne ţine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice 


consideraţie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua 


Camil Petrescu 


Fluid, plutind deasupra momentului... 

- Nu ştiu... dacă e bine sau rău... Nu-mi dau seama dacă-ţi va fi de 
folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru,la 
masa de scris... E o adevărată voluptate... Dimineaţa nu scriu, numai 
zbor... Cum sfîrşesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă... 
Între 3 şi 9 seara, căci numai atita scriu pe zi... nu sunt acasă pentru 
nimeni... De multă vreme n-am mai fost atît de mulțumit... Ascultă, 
„trebuie” să-ți vorbesc... Dă-mi mîine un telefon... Şi făcînd un gest 
puţin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?... Hai să te prezint... 


lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decît un singur sfîrşit, o 
„moarte termică”, atunci cînd energia totală a universului va fi distribuită uniform şi 
cînd toată substanța sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atât 
de joasă, că va face imposibilă orice viaţă. N-are importanţă pe ce cale se va ajunge la 
această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfîrşitul călătoriei nu poate fi altul 
decît moartea universală. 

Dar atunci la atîta se reduce viaţa? A cădea aproape din greşeală într-un univers 
care n-a fost făcut pentru viaţă şi care, după toate aparențele, îi e complet indiferent sau 
chiar hotărît ostil. A rămîne cramponaţi pe un fragment de fir de nisip pînă ce frigul 
morții ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, 
ştiind foarte bine că aspiraţiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot 
ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsînd universul ca şi cînd 
noi n-am fi existat? : 

Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicii. Căci 
astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi 
imensitatea spațiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate 
chiar să ne spuie cîte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. 
Dar trebuie să pătrundem adînc în natura fundamentală a 

lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. lar aceasta nu 
mai ține de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în 
inima fizicii moderne.” 

Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat 
într-o mare revistă franceză, şi intitulat Evoluţia e oare revolută? 

„Fiinţele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste 
d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa 
«simfonie a adaptărilory, care ar fi lumea animată. 

Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia 
să se mişte, abia să mănînce, sau abia să se reproducă; în sfîrşit, animale atît de 
defectuoase și de greşit făcute, cît pot să fie, aşa cum sunt ele. Nedinţatele şi cetaceele 
sunt, spune Guye'not, «colecţii de monstruozităț»»; furnicarul merge greu pe cioatele lui 
cu gheare. Mezoplodonul are dinți mediani şi îndoiți înăuntru, care îi închid aproape cu 
totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămiie 
agăţat de ramurile arborilor. 


274 


Patul lui Procust 


Am înțeles că bănuia că îl țiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac 
unii vizite -riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulțumindu-i. M-a 
bătut cineva pe umăr şi ra-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le 
Progris, de cîteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat: 

- Eşti prieten cu Fred Vasilescu?... 

Destul de surprins am fost eu de această mirare. 

- Da... e un prieten foarte agreabil... 

- Ei, ce spunea?... Era radios că a luat două sute de mii de lei? 

M-a luat de braţ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi 
spînzurată a potoului... Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul 
înalt, era lume puțină... Mai mult obişnuiții, ca să zic aşa... 

M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a 
întrebat despre prietenul meu. 

- Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să cîştige., bani... În primul 
rînd n-ar ține grajd de cai de curse, nu? 

Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic: 

- Crezi? 

- Cum să nu cred... Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic. Mi-a 
repetat automat şi poros: 

- Crezi? 

- Fără îndoială că da... 

A început să-şi însemneze cu creionul în program. 

- De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte ceva... cu grajdul lui? 

- Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari? 


Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă 
inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu 
ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subţire. lată tritonii Molge, Waltilii şi 
Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuţite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile 
crematoşilide şi clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască 
fără ajutorul furnicilor. lată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. lată larve de 
monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste ființe, care abia trăiesc, iată încă 
fiinţe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhynchophores, cu 
gîtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, 
Sophonyophore, cu uimitoare excrescenţe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite. 

În prezenţa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu 
ipoteza mutaţionistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de îmtîmplări greu 
cenzurate de moarte?” 


2:15 


Camil Petrescu 


E adevărat că oarecare diferență de vîrstă putea îngădui 
convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui 
condescendent cordială. 

= Dragă prietene, Fred Vasilescu ține cu orice preţ ca la patruzeci- 
cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului. 

Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din cîte puteam auzi. 

- Cum? începe cu cai de curse, la douăzeci şi cinci de ani ca să 
pregătească o alegere peste un sfert de veac? 

- Da, şi nici atunci nu va reuşi. 

Mi se părea cu adevărat poznaşă afirmația, iar nedumerirea mea era 
atît de evidentă, atît de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat. 

- Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii-membru al Academiei? 
Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey- 
Club. Îmi venea să rîd. 

- Trebuie să-ţi spun mai întîi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la 
Academie. Dar în sfîrşit, Academia e Academie... fie ea şi românească... 
Dar Jockey-Clubul... romînesc? iartă-mi expresia! Şi încă să-ți faci un 
ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic. Mai vîrstnicul meu prieten 
era foarte iritat acum. 

- Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la 
Jackey-Club? 

- N-am ştiut... şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum Mi-a 
citat atunci nume care m-au nedumerit şi a trebuit să convin... 

- Bine, înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sunteți oarecum consecvent cu 
dumneavoastră. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca să zic aşa în sfîrşit, 
unul din ai dumneavoastră?... 

Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a 
spus cu o profundă convingere, cu un accent neaşteptat şi inexplicabil de 
grav şi de hotărît: 

- Dragul meu, băiatul Lumînărarului, orice ar face, nu va fi niciodată 
membru al Jockey-Clubului.. - De altminteri, ce mai vrea? E imens de 
bogat, adică tată-său... E tînăr, frumos, are femeile cele mai bine din 
Bucureşti... Ce e prea mult strică... Mărturisesc că aşa înţeleg lucrurile, şi 
oricît de comică mi se părea ambiția de a fi membru al Jockey-Clubului, 
conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate. 

Îşi nota acum călăreţii, deşi nu juca, fiindcă era ruinat. 


276 


Patul lui Procust 


- Şi pe urmă, noi nu înţelegem stăruința lui, acum cînd la Aero-Club a 
devenit un factor important... 

De altfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gîndit mai puțin la 
Jockey-Club decît în aceasta lună. Din cîteva convorbiri la telefon am 
înţeles ce uimitoare 

descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. 
Refulînd ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adîncul 
organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi cînd ar fi fost încarcerat cu 
un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei 
evadări. 

- Scriu, mă plimb prin casă, gîndesc, mă trîntesc pe divan, fumez iar 
scriu... E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti... Mă lămuresc pentru 
mine însumi... şi, aşa văzute, chiar suferinţele trecutului capătă un soi de 
îndulcire care le face suportabile... O durere povestită e o durere nu 
diminuată, dar armonioasă, aşa ca un soi de operaţie pentru care eşti 
pregătit cu cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. Şi 
chiar la telefon, i-am simtit prin voce frîngerea de înjunghiat: Ah, dacă s- 
ar putea povesti totul... 

Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două 
după cincisprezece noiembrie... Mi-a dat un telefon la gazetă... 

- Diseară. la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate 
prostiile pe care le-am scris. 

l-am răspuns cu promptitudine: 

- Astă-seară, pînă mîine dimineaţă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis. 

- Da? vrei să ne vedem miîine?... să-mi spui dacă notele îți pot fi de 
folos? Hai să luăm masa împreună mîine seară... 

- Negreşit. 

- Unde? ai vreo preferinţă?... Şi am fixat un restaurant în oraş. - Vii la 
timp? 

- Miine de dimineață zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm 
de vorbă pînă dimineață, dacă vrei... Voi fi absolut punctual. 

La 9 seara n-a venit şi nu va veni niciodată. La Cameră se anunţase 
un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui 
provincială, amenințînd să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celălalt a 
trebuit să fie amînat deci pentru a doua zi. 

Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereților, 
erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat țigări 


DEIT, 


Camil Petrescu 


şi am coborit de pe dealul Mitropoliei prin șanțul în fundul. căruia era 
aleea. Toamna tîrzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină 
gălbuie, cețoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul 
de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig... Abia puţină umezeală. 
Ici-colo; prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini... 

În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot 
soiul, vînzătorii de ziare strigau ediţie specială... Oricît au abuzat cîteva 
ziare mici de aceste ediții, cînd unul dintre cele două cotidiane mari de 
informaţii scoate o ediție specială, nu poți să-ți stăpîneşti un fior, ca 
pentru o întîmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea. sau voința 
sunt atinse ca de aripi mari nevăzute. 

Erau patru rînduri, cu litere cît nucile negre, cu o cerneală groasă care 
se lua pe degete. 


GROAZNIC ACCIDENT DE AVION 


Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive 
necunoscute încă, lingă Ciulnița. Autorităţile au plecat la fața locului. 
Cadavrul zvirlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis 
o anchetă pentru cercetarea cauzelor. 


Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără 
importanţă. Se întîmplase în devenirea lumii ceva care nicicînd nu se va 
mai întîmpla. Gîndul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe 
Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frînge tot fierul din lume, de s-ar 
prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimînta ca infinitul sensibilizat. 
Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, 
era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”. 

Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi 
numeroase fotografii care, de altfel, erau ele însele un fel de moarte, 
căci, aşa cenuşii, poroase şi cu liniile simplificate, nu mai înfățişau nimic 
din tînărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca 
un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra 
ochilor verzi adînci. Cu atît mai puţin aminteau de acel corp vînjos din 
sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc 
tînăr, afemeiat şi gînditor. Încercase, profitînd de toamna prelungită, să 
bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion romînesc din 


278 


Patul lui Procust 


propria lor. producţie. Deşi vremea era puţin schimbată, nu renunţase la 
zbor. Avea de făcut trei raiduri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze 
kilometrii necesari. După întîiul, s-a răsturnat încercînd să aterizeze din 
motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia 
produsă de moartea lui a fost adîncită şi de faptul că, abia cu două 
săptămîni înainte, se prăbuşise un tînăr locotenent, alt as strălucit al 
aviaţiei romîneşti. 

Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că aviația romînească 
intrase într-o adevărată serie îndoliată. 

Cortegiul mortuar, într-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici 
umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormîntare de tenor. A luat parte şi 
unul dintre membrii regenței, prieten al familiei... 

Eu nu citisem, aşa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în 
noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într- 
o fierbere sufletească de bătălie. Nu ştiu dacă vreodată aş fi putut să aflu 
ceea ce constituia dubla lui existență, denunţată aci din capete de 
mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine 
ştie, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalități. 

Abia în. primăvară, după lungi dezbateri sufleteşti, m-am hotărît să 
aduc la cunoştinţa doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul- 
acesta care închidea în el, calde încă. de zbucium, două existenţe, îmi 
dădea un vag fior şi prin această coincidență, care făcea ca a doua zi 
după ce l-a încheiat, Fred să se prăbuşească... A fost, parcă, o moarte 
amînată pînă la realizarea unui mod de perpetuare... Frenezia cu care el 
transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenţa lui mă 
înfiora... De ce n-aş spune că gîndul unei sinucideri amînate îndelung nu 
mi se pare incompatibil cu întîmplările din urmă. (Şi mai e şi faptul că e 
foarte greu să ştii dacă un aviator, dintre aceştia, care încearcă totul, 
definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva şi de isonul unui gînd de 
sinucidere. Căci Fred - Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) Dar în 
sfîrşit, nu e decît - şi e mult mai logic să fie aşa - o simplă ipoteză dintre 
atitea cîte se pot face în asemenea împrejurări... Şi ar trebui să-i atribui 
un soi de duplicitate - fie şi dezinteresată - dar duplicitate, prea brutală... 
presupunînd că, deşi hotărîse sinuciderea, tot mi-a dat întîlnirea, cu atîta 
voie bună, la masa de seară. 

Totuşi pe doamna T. n-am pulut-o întîlni decît peste o jumătate de an, 
la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (aşa 


279 


Camil Petrescu 


ceruse încă de pe cînd era în viaţă), plecase la Viena. Cînd i se 
comunicase că e legatara lui - şi numaideciît a fost pe şoptite sfătuită să 
se intereseze de averea. şi mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat 
- fără să spună o vorbă, cu ochii duşi, s-a mulțumit să dea procură unui 
avocat. 

În cîteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsînd pe asociata ci, şi 
mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului şi atelierelor. 

Trecusem pe la ea pe acasă de cîteva ori şi nu primisem decît 
lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrînă, cu un aer de 
guvernantă. Îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înștiințat îndată ce 
se întoarce. Într-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. 
Chiar, care-mi da şi ora.la care pot veni. 

De două săptămîni ploua întruna şi avai oraşului era necontenit 
spălat de răpăieli relativ liniştite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul 
tîrziu avea inutile luminişuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace 
măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunța umedă, căci şi 
vegetaţia, îmbelşugată după atîtea zile de ploaie, rămînea apoasă. 

Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbiri... În 
maşină aveam un trac de actor. Ti-e necontenit teamă că n-ai să găseşti 
tonul just, gestul potrivit. Întîia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi 
dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă-e locul să ici.o mutră 
îndurerată, sau eşti obsedat de ideea de a nu juca, dimpotrivă, teatru. 

Am urcat şovăind treptele înguste de beton pînă la etajul al doilea al 
casei din Parcul Filipescu... Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o 
vorbă, dar zîmbindu-mi cu prietenie, cu o mişcare nervoasă de 
identificare. După ce mi-am lăsat trencicotul în vestiarul îngust ca o 
celulă, am trecut în camera mare cît un hol, aranjată nepotrivit gusturilor 
comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă... Un 
divan larg, în colţ, aşternut cu un covor caramanliu, o masă joasă, făcută 
dintr-o tipsie cît o roată de car - de aramă bătută. Deasupra, etajere 
negre, nelăcuite, ocolind pereţii, înțesate de cărți... Alte etajere tot negru- 
mat umpleau şi ceilalți pereţi. Pe ele, fel de fel de obiecte, amintind 
probabil cîte ceva. Camera ar fi avut înfăţişarea unui birou dacă în mijloc 
n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu un şal mare de toi, 
din cele cu care se acoperă pianele. In schimb, biroul era un soi de 
miniatură, abia mai înaltă de o jumătate de metru... La care se sta pe un 
taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu- 


280 


Patul lui Procust 


zis. Un „ucenic fierar” de Ressu, un portret de Marius Bunescu şi un 
„pod în munte” de Sion erau printre alte tablouri. După ce ra-am instalat 
într-un mic fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a. întrebat 
nedumerită de ce îmi rotesc privirea atît de mirat. 

- Mi se pare atît de ciudat şi atît de conform unui proverb, ca 
dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la 
noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi... Îmi închipuiam că voi 
găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră 
modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în 
sfîrşit de toate, în afară de odaie de dormit. 

Zîmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag îndurerată, ca de 
obicei. ; S 

- Dacă vrei, e un studio, în intenție, căci corespunde definiției 
dumitale prin arhitectură... Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată. 

Am privit-o mirat, luînd din cutia cu țigări oferită. 

- Niciodată? Şi de ce? 

- Nu ştiu, mi-ar părea că am murit. 

- Dar nu înţeleg deloc. 

- Nu pot să mă explic... Dar din interiorul acesta, care c viaţa mea, nu 
aş putea schimba niciodată nimic. 

- N-ai fost ispitită să-l înlocuieşti cu acea minunată decorativă 
modernă? 

- Şi mie îmi pace nesfîrşit mobila modernă - şi s-a completat ca în 
paranteză-bineînţeles cînd nu e de prisos strimbată şi împovărată, în loc 
de ornamentaţia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii greoaie, 
care nu înseamnă nici un cîştig pentru frumuseţe. Dar poţi să-ți schimbi 
familia, chiar dacă o găseşti puţin demodată? Poate că e şi o slăbiciune a 
mea... Nu ştiu dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult 
o înrădăcinare în ceea ce a fost... Sufăr cînd se strică un obicei vechi, 
şovăi nesfîrşit cînd trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, 
numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în 
rău. 

Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele-şi 
era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a 
fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit. 

- V-a fost dor de Bucureşti? Părea foarte încurcată şi putin iritată. 


281 


Camil Petrescu 


- Uite, trebuie să mă contrazic numaidecît... Nu-mi place tot ce e al 
meu... chiar şi oraşul acesta, de pildă... Nu... In străinătate e lotul larg... 
poţi respira în voie... Nu-li împiedică prea mult privirea, să zicem, case 
ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic... Totul e curat... Înalt... 
spaţios... Şi pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau 
cîrpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gîndit la Bucureşti... Dar 
de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid. 

O privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a 
curmezişul divanului... Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu 
strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puţin prea dreaptă, 
perpendiculară pe tîmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la 
bărbia rotundă la ureche, este de o desăvîrşire uşoară de arc, destins. 
Orbitele puțin neregulate, cam adînci şi întunecate, sunt înviorate de 
albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de 
genele lungi. Gura puțin severă, regulată, dar fără puritatea 
convenţională a desenului, e uşor contractată şi mobilă. 

Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi 'mari într-o parte, care-i 
lasă gâtul gol, bine înrădăcinat în bust, vînjos ca un trup de şarpe cînd îl 
priveşti din faţă. Din profil, gîtul acesta e şi mai Inimos, căci pare scurt 
la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate 
limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tînăr. Umerii rotunzi îi 
sunt aduşi în față, acum cînd a încrucişat mîinile peste genunchii fără 
nodozități, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lîngă altul drept 
în jos, cu pulpele suav înălțate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie 
să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept 
în jos, lăsînd puţin descoperit din coapse, cît ajung ciorapii, fără însă ca 
de la mine să le pot vedea pielea. Şi această libertate ghicită a coapselor 
dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminităţii ei în materie: şi în viața 
care curge cu legile şi instinctele ci. 

- Ai de gînd să pleci din nou?... Mi se pare-mai bună formula asta. 
Simt că un plural ar părea scrobit în faţa acestei femei adevărate. 

- Cred că da... Nu mai e atît nevoie de mine, aci... Magazinul şi 
atelierele au început să se resimtă de concurență, căci toate fabricile de 
mobile şi-au modernizat producţia - şi pe urmă totul se resimte de 
stagnarea aceasta. 

Trebuie să ajung, chiar Iară tranziție, de vreme ce testamentul e de 
domeniul public acum. 


282 


Patul lui Procust 


- Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăți? 

Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a 
întunecat, mistuită. 

- Nu... nici urmă de dificultate... Chiar în seara înmormîntării... O 
întrerup nervos: 

- Ai fost la înmormîntare? 

Genele au căpătat un soi de mişcare de deschidere... sprîncenele s-au 
înălțat în accent circonflex... Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinţa 
oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie 
de dragostea lor. În schimb vocea îi.e acum ceva mai tăiată de respiraţia 
reținută parcă. 

- Am fost. 

Şi, după ce rămîne un timp îndelung răsfrîntă în ea însăşi, reia cu un 
ton de mărturisire: 

- Am suferit mult că n-am putut fi lîngă sicriu tot timpul, nici urmări 
de aproape convoiul... Eram într-o maşină închisă cu ferestre mici, 
alergînd şi aşteptînd dricul la fiecare răspîntie... Gîndul că el e întins 
acolo, acoperit, mă frîngea... mă exaspera... Cred că dacă ar fi fost 
înmormîntat şi nu incinerat, n-aş fi. putut pleca acasă, lăsîndu-l singur, 
parcă fără apărare, paralizai, în cavou... 

Vorbeşte rar de tot, prin fereastra. larg deschisă pătrunde înserarea 
umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faţa apare palidă 
in penumbre. Se ghicesc de asemeni mîinile şi micile reflexe mătăsoase 
ale ciorapilor. 

- E mai bine aşa... S-a ridicat în fum... Tot i-a plăcut atît de mult să 
zboare. 

- Cînd au aflat ai lui de testament? 

Nu răspunde numaidecît, simt material că gîndeşte însă. 

- Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în 
doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe 
nimeni înăuntru... Spunea că sunt bolnavă... Stăteam cu faţa în jos pe 
divan, plîngînd tot ce nu putusem plînge pe stradă. Ele au stăruit să intre 
şi cînd m-au văzut năucită de durere, au începui şi ele să plîngă din nou. 
Şi cu o nesfirşită părere de rău: Dacă m-ar iubit puţin |... 

- Crezi că nu te-a iubit? 

- Nu m-a iubit... Mă părăsise de doi ani... Mă evita... Mă umilea... 


283 


Camil Petrescu 


- Totuşi testamentul?... Desigur că nu avea o avere personală prea 
mare. Oricum... să desprinzi din lumea întreagă pe cineva... să alegi din 
tot, o ființă anume. 

- Averea pe care a lăsat-o e destul de marc: un avion, automobilul, 
caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-l cumpărase 
nu ştiu de ce... Dar asta nu dovedeşte nimic... Era prea bun... avea 
remuşcări, ştia cît îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea 
el pentru mine e şi altceva decît bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit 
fără limită... Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier... 
insultată, uneori bruscată de el... Mai tîrziu renunțasem. 

Tac îndelung, înțelegînd cît de puţin bănuie cuprinsul caietelor pe 
care le-am adus înfăşurate sul... şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o 
anticipare, frămîntarea şi uimirea ei cînd le va citi. Îi voi lăsa, desigur, 
originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce 
la suprafaţă din noapte acest studio demodat şi pe femeia de pe potecile 
neexistenţei. 

S-a întors de la uşă şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu 
picioarele unul peste altul, cu talia puţin sucită, căci se reazemă în cotul 
drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de-la şold la 
genunchi 1 se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă 
decît cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum 
cînd stă jos. 

Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu 
totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subțiri şi nici gradat rotunjite ca 
nişte popice. Sunt vînjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile 
topite şi nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică şi 
nesigură, conturul ar putea fi vag şi delicat trapezat, pe care să-l prinzi 
între arătător şi degetul mare, cît ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat 
rotunjindu-şi formele. Parcă în forma lui dintii, de la jumătate în jos, 
sculptorul a tăiat cu lopăţica un plan mai lat în afară, unul mai scurt 
înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faţă o 
linie aleargă lung de la genunchi la vîrful pantofului, ca un picior de T 
dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un 
cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit 
sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de 
sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, 


284 


Patul lui Procust 


două vine mari şi incerte, pe care. le vezi cum au pornit din gleznă, 
trădează prin ciorap un animal de rasă. 

Îmi oferă o nouă ţigară, pe care o iau îngîndurat. Îmi amintesc 
apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menţiune că e 
mereu fierbinte. Îmi zîmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, 
încadrîndu-i gura îndurerată. 

Nu numai indiferența şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi 
atenţia ei, modul în care întinde țigările, pînă şi melancolia şi bunătatea 
acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toţi bărbaţii.” 

Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeţe ca să-i 
încerc sufletul, cum ai încerca apa adîncă aruncînd în ea o pietricică. 

- Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. 
Din cîte am înţeles - cred că vă iubea mult... foarte mult. 

A ridicat neîncrezător din umeri. 

- Ştii... vreodată? Ai dumneata impresia asta? 

- E pentru mine o certitudine... 

- Nu poate să fie adevărat... Uneori şi mie mi'se părea că mă iubeşte... 
Erau gesturi care trădau parcă - acesta e cuvîntul adevărat - o iubire 
pătimaş ascunsă. 

- Şi cum vă explicați atunci faptul că vă ocolea? 

- Dar ce ipoteze n-am făcut? Cît nu mi-am ars mintea în îndoieli de 
tot soiul. Nu ştiu ce ar» fi putut să fie... 

- 12 

- M-a chinuit uneori pînă şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un 
accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna 
să mai poată fi bărbat. ` 

Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut 
atunci”, dar îmi dau scama, că, lipsită şi de solemnitate şi de 
familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă psihologiceşte ca o 
panteră gînditoare. 

- L-ai mai fi iubit atunci? - şi surîd, îmi spui fără pic de şovăială: 

- Da, îți mărturisesc că m-am gîndit de multe ori... Ei bine, l-aş fi iubit 
şi atunci... Oricum... Dacă ar fi privii cu admirație altă femeie, aş fi 
suferit şi atunci. Iubirea mea era asta şi mai era şi altceva, cu neputinţă 
de înţeles. 


285 


Camil Petrescu 


Sufletul. omenesc este alcătuit în. afară de instincte şi dintr-o funcție 
creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii cînd devin autosugestii, şi 
orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură. 

Îmi aduc aminte şi îmi filfiie în gînd, ca un refren amintitor, pasaje 
din conferinţa citată a lui sir Jeans: 

„Universul ne înspăimîntă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor 
lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc 
țoală istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră 
singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu - 
a milioana părticică dintr-un bob de. nisip, printre toate boabele de nisip 
ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare 
universul îngrozitor, pentru că pare indiferent față de orice fel de viată, 
la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par 
deopotrivă de străine planului lui. 

„„„Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi 
conceput la origine cu intenţia de a produce viaţa... 

Femeia aceasta tînără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, 
de parcă c învăluită într-o aură a sexualității, va mai fi răsturnată pe pal, 
picioarele acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frînge de voluptate, iar 
miîini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori 
fluizi, poate tocmai pentru că simți că firul viu -al gîndirii acestei femei 
trece şi prin rădăcina lor gingaşă. Negreşit, toale acestea sunt posibile 
numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult 
decît cel de bor, şi unul mai puţin decît cel de azot”. Ceea ce e poate mai 
greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gîndi pe el 
însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conştiinţa voluptăţii 
înseși. 

Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor. 

Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică. 

Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau:să umblu la el: 

- Nu merge... l-am sfărîmat. 

-!? 

- Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea mortii lui. 
O frază spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci 
niciodată nu l-aş mai putea asculta. 

Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită. 


286 


Patul lui Procust 


- Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasileseu mi-a scris cîteva 
amintiri din viaţa lui... Cred că vă vor interesa. 

A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira. 

- Toate caietele astea... Întregi? 

- Da. 

Le-am pus pe colțul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu 
mîinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau. 

- Pînă cînd mai rămîneţi în Bucureşti? 

- Nu ştiu, foarte puţin... 

- Dintre. prieteni ați mai întîlnit pe cineva? 

- Nu... 

- Acum vreo două săptămîni m-a întîlnit doamna Demetriade şi m-a 
întrebat dacă v-am văzut... Spunea că vrea... 

S-a ridicat fremătînd în interior, cu mîinile chinuite, cu privirea 
mistuită de nerăbdare. 

- Te rog, fii bun... lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mîna pe 
ele. De trei ani n-am vorbit cu el... 

M-am ridicat, şi în prag mi-a strîns recunoscătoare mîna în mîna ei 
fierbinte. Cred că nici n-a închis bine uşa şi s-a năpustit asupra textului. 
Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi 
reazem şi o mai adîncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare 
decît acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, cînd e un acord 
aproape unanim asupra relativității spaţiale, de ce n-am crede că sistemul 
de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina 
lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de 
sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează 
legea fluviului. 


—— Sfirşit —— 


287