Rodica Ojog-Brasoveanu — Cosmar

Rodica Ojog-Braşoveanu 


COSMAR 


-roman politist- 


1992 


CAPITOLUL 1 


—A 
(red CE aveati treisprezece SAU palsplezze all, in arice caz nu 


mai mult de cincisprezece, când am început să gimnt că legăturile 
mele cu trecutul sunt de esenţă specială. Fire putermce, a căror 
explicație cu aromă „lama“ sau „drudă“ nu mă satisface nici azi, ră 
aricorează într-a anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de 
siecie şi începutul celui de-al II-lea război mondial. Tat ce ține de 
acei ani — peisaje imortalzate în albume zau cărți pogtale, fotogratu, 
literatură, oamenu acelei jurnătăți de veac şi armuntirile lor, totul m-a 
fascinat de atunci, din pragul adolescenței mele, „iconografia epocu 
îmi trezeşte şi azi emoții pe care mi-e imposibil să le descriu. Îrni 
hpzezte cuvântul definitoriu, îrm scapă printre degete, ştiu că 
există, dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în 
ceață. DLinaintea unor asemenea imagini inima începe să-ru bată, 
mă scufund în atmostera călătoriei vremu şi, în tuncție de priveliste, 
zirt concret aroma salcârnulor de mult scuturați, praful unei zile de 
iule defunct topite pe Calea Grimiţei, urmăresc trarnvaiele care trec 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


COSMAR 


-roman poliţist- 


1992 


CAPITOLUL 1 


Cred că aveam treisprezece sau paisprezece ani, în 


orice caz nu mai mult de cincisprezece, când am început să 
simt că legăturile mele cu trecutul sunt de esenţă specială. 
Fire puternice, a căror explicaţie cu aromă „lama“ sau 
„druidă“ nu mă satisface nici azi, mă ancorează într-o 
anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de siecle şi 
începutul celui de-al II-lea război mondial. Tot ce ţine de 
acei ani - peisaje imortalizate în albume sau cărţi poştale, 
fotografii, literatură, oamenii acelei jumătăţi de veac şi 
amintirile lor, totul m-a fascinat de atunci, din pragul 
adolescenţei mele; „iconografia” epocii îmi trezeşte şi azi 
emoţii pe care mi-e imposibil să le descriu. Îmi lipseşte 
cuvântul definitoriu, îmi scapă printre degete, ştiu că există, 
dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în 
ceaţă. Dinaintea unor asemenea imagini inima începe să-mi 
bată, mă scufund în atmosfera călătoriei vremii şi, în funcţie 
de privelişte, simt concret aroma salcâmilor de mult 
scuturaţi, praful unei zile de iulie defunct topite pe Calea 


Griviței, urmăresc tramvaiele care trec prin faţa Fundaţiei 
Carol; ocolesc restaurantul Cina, dispar în tumultul 
Bulevardului Brătianu. 

Începând din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, 
am frecventat asiduu l'cole buissoniere. N-a fost o 
profesiune de credinţă, n-o făceam din golănie simpatică 
sau teribilism, ci pur şi simplu chiuleam. De frică. Pentru 
mine, un copil cu memorie slabă, care pe deasupra mai 
eram şi nulă la disciplinele pozitive, şcoala a constituit un 
calvar. O poezie învățată pe dinafară sau o lecţie de istorie 
însemnau două-trei ore de cazne. Bagajul meu de versuri 
ştiute pe dinafară este inexistent, detest şi azi luna 
septembrie. Aroma caietelor şi a manualelor noi, revulsivă, 
îmi stăruie în memorie, primele frunze ruginii îmi trezesc 
colici vechi. Au rămas presate nu în jurnalul celei dintâi 
idile, ci în caietele de teză şi între file de extemporal. 
Începutul anului şcolar... 

larna mă aranjam să fac rost de trei-patru lei ca să pot 
viziona două filme. Primăvara mă plimbam. În anii, în zilele 
acelea, am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul şi am început să- 
| iubesc. Cotroceni, Şoseaua, Cartierul Dacia, străduţele 
romantice din preajma Mitropoliei, Cişmigiul nu mai aveau 
pentru mine nici un secret. 

Când am descoperit „casele mele“, eram în clasa a IX-a. 
Ele există şi azi. Cea dintâi se confundă în peisajul amintirii 
cu o dimineaţă de toamnă rece. Bura, eram într-un loden 
maron - existau şi gris, dar nu se puteau obţine decât cu 
relaţii - cu o taşcă spânzurată de umăr şi, evident, capul 
descoperit. Spun evident, pentru că asta a fost generaţia 
mea. Generaţia capetelor descoperite, a gulerelor ridicate 
şi a pantofilor cu talpă triplă din cauciucuri de maşină. 
Căciulă ori pălărie, galoşi, umbrelă sau ciorapi groşi erau 
de-a dreptul umilitori, descalificau total şi definitiv. Umblam 
în şosete pe cele mai cumplite geruri şi pot să spun că mi-au 
trebuit după aceea ani de zile de frecţii susţinute cu pierre- 


ponce, până am izbutit să scap de boabele de orez de sub 
pielea zgrunţuroasă şi aspră a picioarelor. 

Mă aflam pentru prima oară pe strada Llimişana şi 
priveam imobilele relativ modeste. Ronţăiam unul din 
biscuiţii aceia cu cremă, un soi de sandwich astringent, 
alintat Eugeniţă şi, dintr-o dată, am văzut-o. O casă cu totul 
lipsită de extraordinar. Un bloculeţ cenuşiu, cum s-au 
construit cu zecile în Bucureştii interbelici, destinat unor 
oameni cu venituri mijlocii. Un cub cu două niveluri, o uşă 
cu vizor şi trei grile de fier forjat la care duceau câteva 
trepte. Deasupra intrării, un bec protejat de un glob alb, 
mat, ca în camerele de baie, suspenda o lumină gălbuie, 
uitată aprinsă. 

Rămăsesem ţintuită dinaintea zidurilor cenuşii pe care le 
priveam cu emoție şi... da, ăsta e termenul, cu duioşie. Mă 
simţeam cuprinsă de o anume melancolie. Dacă aş fi fost 
mai versată pe atunci, aş fi ştiut că pentru prima oară în 
viaţă auzeam arpegiile nostalgiei. 

Am revenit adeseori şi încă mi se mai întâmplă ca, 
aflându-mă în zonă, să fac un ocol pentru a retrăi, palidă 
reverberaţie, emoţiile cele vechi. Ciudat lucru, casa a părut 
totdeauna pustie. Obloane trase, ferestre închise, becul de 
la intrare stins. N-am văzut niciodată, pe nimeni, intrând 
sau ieşind. 

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. N-am avut nici o clipă 
nici atunci, nici mai târziu, senzaţia de a fi trăit cândva în 
căsuţa cenuşie şi nici n-am încercat vreodată acest 
sentiment, indiferent de meleagurile pe unde am hălăduit. 
Nici o palmă de pământ, oricât aş fi îndrăgit-o, nu mi-a dat 
senzaţia unor regăsiri: privelişti şi domicilii, dintr-o 
existenţă anterioară. 

Un an mai târziu, am descoperit pe una dintre cele mai 
splendide stradele din Bucureşti, Aleea Alexandru, a doua 
casă. Acelaşi şoc, aceeaşi fascinaţie, de astă dată dinaintea 
unei vile, aşezată cumva pe colţ, la întretăierea cu aleea 
surată - Zoe. Clădirea, stil francez adaptat la autohton, e 


sprijinită pe coloane, are două scări laterale şi balcoane 
debordând de flori. Ghirlande dezinvolte de mixandre şi 
glicine curgând cu graţia pletelor de salcă, o opulenţă 
vegetală a loggiei, aşa cum n-am mai întâlnit ca frecvenţă şi 
splendoare decât la Veneţia. Deşi în mod evident locuită, 
sau poate doar îngrijită, nici aici n-am zărit vreodată 
proprietarii... 

Nu mai insist asupra esenței unor trăiri inexplicabile - 
excesul de precizare duce la confuzie -, dar ceva 
asemănător simt ori de câte ori o carte, un film, un gând, 
umbra unei amintiri mă întorc între dantelele şi pălăriile 
înflorate ale romanţioasei la belle epogue sau mă poartă, 
ceva mai târziu, pe pitoreasca, prospera Calea Victoriei, 
unde automobile Dodge, Plymouth, Buick şi Chevrolet îşi 
făceau anevoie loc printre muscalii înţepeniţi - copii ale 
obezului Buda, în caftane de catifea verde - pe capra 
trăsurilor cu coviltire din pile. 

Epoca mi se pare de un romantic feeric, întâlnirea dintre 
Orient şi Occident, de un farmec fără egal, civilizaţia n-a 
lustruit patina, iar timpul, în preocupările, în mentalitatea, 
în optica oamenilor, părea să fi stat, să fi rămas în 
continuare pe loc. 

Iubesc străzile unde, făcând abstracţie de antenele de 
televizor şi Daciile parcate la rigolă, te mai poţi crede în anii 
'20 sau '30, locuinţele - cât de puţine au rămas! - unde 
ceasul a încremenit într-o zi de ianuarie ori august, când 
Radio Berlin mai transmitea şi altceva în afară de Wagner 
(pasiunea lui Adolf) şi marşuri, pe fesul Ducelui nu 
crescuseră încă floroane, iar vitrinele magazinelor din 
Roma, Firenze ori Napoli nu erau obsesiv îndoliate de 
cămăşi negre. 

Locuinţa mea constituie o astfel de oază şi mi se pare 
interesant că oamenii, achizitori înverşunaţi de tehnică 
domestică de ultimă oră - televizor color nipon, casetofon 
cu mii de butoane, video, telefon robot („am lipsit un ceas 
de acasă, să nu scap cumva bussiness-ul secolului!“) şi alte 


performanţe electrocasnice -, se simt bine la mine. „E o 
atmosferă de linişte... Ai impresia că nu se poate întâmpla 
nimic rău, uiţi că există probleme în Golf sau de 
privatizare.“ 

În „Calea Mogoşoaiei“ a lui Crutzescu este reprodusă o 
fotografie care mă impresionează în mod deosebit. În ciuda 
iconografiei mizerabile, recunoşti o frântură de Calea 
Victoriei. Instantaneul surprinde felia dintre Biserica 
Zlătari, CEC şi latura de vis-ă-vis. În faţa fostului Grand 
Hotel, un bărbat între două vârste - evident un monsieur cu 
melon şi lavalieră - priveşte strada înţesată de trecători şi 
trăsuri.  Instantaneul datează din 1908, realizez că 
personajul a decedat de cel puţin cincizeci de ani - iar 
jumătate de secol! - dar pentru mine trăieşte; mi-l imaginez 
rentier între două marghilomanuri - următorul la Capşa -, 
cu o amantă opulentă, eventual văduvă de general, nici ea 
prea tânără, amatoare de cafeluţe dulci şi un pocheraş 
intim. Nu-l văd încurcat cu une mome, figura e de plaisirist 
serios, cu bun-simţ, rente de stat şi probleme de gută... 

Mă fascinează grozav - termenul devine obsesiv, dar 
aceasta este starea de spirit a momentelor pe care le 
trăiesc - albumele de familie, moda, în vestimentaţie şi 
expresie, evidentă mai ales în portrete, atmosfera străzii în 
instantanee. Cele mai multe, în epoca la care mă refer, sunt 
surprinse în faţa Poştei Centrale sau a Cercului Militar, 
peste drum de fosta Carte Românească, sau, mai sus, prin 
dreptul Hotelului Continental. De câţiva ani, în anticariate, 
după modelul bouguiniștilor de pe malul Senei, poţi 
cumpăra fotografii vechi, cărţi poştale ilustrate şi chiar 
dagherotipuri. Preţurile oscilează de la douăzeci şi cinci de 
lei până la trei sute si mai mult. De pildă, un Princess- 
Portret Sepia semnat Mandy - celebrul fotograf de dinainte 
de primul război - costă trei sute de lei... O colecţie a 
starurilor de cinema din perioada filmului mut ca Maria 
Corda, să zicem, Pola Negri, Rudolf Valentino, Lya de Putti, 
Ivan Mosjoukine sau autohtonii Leonard şi Zilly Raşianu 


(celebri în „Contele de Luxemburg“), cinci mii de lei. O 
ilustrată expediată din Karlsbad în 1912, cu miozotişti, 
porumbel şi cununiţe de trandafiri - o sută douăzeci şi cinci 
de lei... Scrisul e cuminte, rotund, cerneală violet şi aflu de 
la o oarecare Lili că băile recomandate de dr. Gunther „ii 
priesc extraordinar lui tante Adeline, au pus-o pe picioare, 
c'est un vrais miracle...“ 

„.„.„O vedere a Cazinoului din Sinaia (1920) o informează 
pe o oarecare Natalia că Olga şi-a luat bacalaureatul, s-a 
logodit, iar la toamnă va deveni doamna maior loan 
Rizescu. În PS. - o ştire mai tristă: „Papa e destul de 
ambetat, recolta de orz şi ovăz e mizerabilă...“ 

Nu bat câmpii! Încerc doar să înţeleg prin trimiteri la 
trecut, la evocarea propriului Eu, la simţirile mele, o 
întâmplare ciudată, tulburătoare. Mă simt speriată. 
Necunoscutul şi inexplicabilul înfricoşează... 


Anticarul de pe strada luliu Maniu mă luase la ochi. 
Zăboveam prea mult răsfoind teancurile de ilustrate vechi 
şi fotografii şi, fireşte, devenise circumspect: poate 
încercam să subtilizez o mostră sau, eventual, să mă 
documentez pe gratis. După două-trei vizite m-a întrebat cu 
zeflemea necamuflată: „Ce anume vă interesează, doamnă? 
Ce perioadă? Can 1 help you?“ 

În realitate, nu te interesează o singură poză, ci toată 
epoca.. Deci zece - douăzeci - o mie de fotografii. În acest 
sens, preţul care en detail nu înseamnă mare lucru, când 
cumperi cu vagonul devine incomod. 

Nu sunt o tupeistă (termen auzit la coafor, raportat la 
unele personalităţi politice de mare vogă) şi, în consecinţă, 
am schimbat fieful. 

Ieri, deci, am intrat în anticariatul de pe Edgar Quinet. 
Cu ani în urmă, pe când eram preocupată să-mi 
„construiesc“ un interior rafinat care să mă reprezinte, 
ziceam eu, îl frecventam adesea. Citisem într-un autor pe 
care-l consider mai presus de toate un gentleman autentic 


că, dacă n-ai bani pentru un Rafael ori altă semnătură 
ilustră, o colecţie elegantă de stampe îţi alungă suspinul, 
izbutind o ambianţă care ar putea da de bănuit că eşti o 
persoană de gust. (Exagerările însă nu sunt bune. La un 
moment dat, ploua cu stampe în casă, umplusem până şi 
antreul dinspre bucătărie, şi multe dintre cunoştinţe 
începuseră să se informeze discret dacă nu cumva sunt de 
vânzare.) 

Am aruncat o privire superficială peste mesele ticsite de 
cărţi şi prin rafturi: sărăcie, romane franţuzeşti, kitschuri 
de prin anii 1920-1930, penurie de albume de artă şi 
dicţionare. M-am îndreptat spre masa anticarului, un 
bărbos tânăr, famelic, cu figură de decembrist. Vezi 
Dobroliubov, Cernişevski şi încă un tip, cu H..., pe care l-am 
uitat. Parcă Hertzen. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

l-am zâmbit evaziv, luând o mână de fotografii, la 
întâmplare. 

— Ce ani vă interesează? 

Acelaşi surâs convenţional: „Mă descurc singură 

Fotografiile mi se păreau neinteresante, din genul celor 
cu care sunt deja familiarizată sau al celor lipsite oricum de 
individualitate. Am înregistrat distrată un glas plăcut care 
se interesa în spatele meu: 

—  Scuzaţi-mă, aveţi cumva un dicţionar de dialecte 
polineziene? 

Am întors capul surprinsă. Întrebarea nu se asorta deloc 
cu aspectul persoanei. Era o femeie cam de patruzeci de 
ani, tip de mămică, bună gospodină, cu două verigi ieftine 
de aur în urechi şi una dintre acele căciuli odioase aduse de 
la sovietici. Un castron cu calota din imitație de astrahan, 
încolăcită de oleacă de vulpe. Mă aşteptam la alt aer. 
Bărbosul însă nu părea deloc surprins şi i-a răspuns cu 
naturaleţe să mai încerce săptămâna viitoare. 

Eram gata să abandonez fotografiile - „nimic interesant 


« 


azi“ - când am simţit cum, dintr-o dată, la modul cel mai 


« 


concret, inima mi s-a oprit. Aveam în faţa ochilor portretul 
sepia al unei femei de circa treizeci de ani: părul scurt, lipit 
ca o cască; trei accroche-coeururi ţin obrazul prizonier; 
ochii, cu o expresie inconfundabilă, se uită sau gândesc la 
bărbatul iubit, rochia de seară, asimetrică, e prinsă pe 
umărul drept cu o pafta care ar putea fi din diamante; capul 
uşor aplecat peste umărul stâng, complet gol, îi dă o 
expresie de abandon grațios. 

Am întors fotografia: un scris mare, nervos, nota în 1928 
lapidar, cu cerneală neagră: „Laura. Sunt fericită.“ Mi se 
tăiase răsuflarea şi simţeam nevoia să mă reazem de primul 
obiect aflat la îndemână, un godin din fericire abia călduţ. 

— Vă simţiţi rău, doamnă? 

Bărbosul mă aţinea cu o privire îngrijorată. I-am întors-o 
pe a mea, rătăcită. 

— Ce se întâmplă? 

N-am putut să răspund. Eram amuţită, înspăimântată. Nu 
înţelegeam nimic. Ştiam doar că portretul îmi aparţine. 
Sunt eu. Eu! Fără nici o îndoială, eu. Cu o toaletă şi o 
pieptănătură pe care nu mi le cunosc. Până şi caligrafia de 
pe verso îmi aparţine. Şi mă cheamă Laura. Eu, Laura, care 
trăiesc în anul 1992, mă uit la portretul meu de acum şase 
decenii, deşi ştiu că e imposibil să-mi aparţină. M-am născut 
cu douăzeci de ani mai târziu... 

Am simţit că-mi pierd minţile. 


Adresa pe care mi-a dat-o anticarul are pentru mine o 
rezonanţă specială. Strada  Austrului, în apropierea 
Foişorului de foc. Vila cenuşie cu ferestre înalte şi interfon a 
rămas. Doar Claudia nu mai e... La geamul deschis, o figură 
necunoscută strânge aşternutul aerisit. Mi se pare o 
impietate ca între zidurile Claudiei să respire, să se mişte, 
să viseze altcineva. Toţi prietenii simţim la fel, pentru că toţi 


identificam casa Claudiei cu persoana ei. E de neconceput 
ca în încăperile acelea, însufleţite de prezenţa ei unică, 
unde veselia, deşi uneori cam zgomotoasă, avea autentic şi 
inepuizabil - o veselie non-stop -, în casa aceea, unde totul, 
de la stăpână şi oaspeţi până la menajeră şi Veta - căţeluşa 
cocker cam beţivă -, totul, absolut totul era de un pitoresc 
festiv şi însorit, e de neconceput ca între aceleaşi ziduri să 
se consume azi existenţa unor oameni oarecare... O 
existenţă fără relief, cu rântaşuri atente, ceapă tocată 
mărunt, scuturătura mare de Paşte şi Crăciun, partide 
prelungite de televizor... Şi atât. 

Încă un fenomen care mă impresionează: faptul că 
obiectele personale ne supraviețuiesc. O gelozie năprasnică 
şi, fatal, neputincioasă mă năpădeşte. Un amic, raisonneur 
de profesie, sugerează practic: „Chestiunea se rezolvă 
foarte simplu: dă-le foc!“ 

Bărbatul pe care-l caut locuieşte într-un imobil anonim şi 
indiferent, ridicat pe colţul străzii. El a depus la anticariat 
acum două săptămâni cincizeci şi şase de fotografii şi 
câteva duzini de ilustrate şi cărţi poştale vechi, mai exact 
patruzeci şi cinci. Sunt datele din registrul de evidenţă al 
anticarului. Îl cheamă Emil Panait şi se crede crai. Emil, de 
altfel, ar fi fost de-ajuns, ca să-mi fie antipatic. Detest 
numele, alături de altele câteva: Eugen, Marcel, Cornel şi 
corespondentele lor feminine... Nemotivat, desigur. Nu-mi 
place nici casa lui de becher înrăit şi avar. Totul respiră 
meschinărie, pedanterie obsedantă, lipsă de imaginaţie. 
Simetria - adevărată infirmitate - mă îmbolnăveşte. Pot 
paria că nu există firicel de praf în spatele caloriferului sau 
al WC-ului. 

Tipul e recent pensionat, dar arată şi se socoate încă 
verde. Intră de la început într-o defensivă agresivă, de 
parcă încercarea de a comercializa „vechiturile alea“ l-ar 
declasa, amănuntul în sine acuzând ipso facto sărăcia, dacă 
nu chiar mizeria. 

— Cui au aparţinut de fapt? 


— Stimată doamnă, nu ştiu. Le-am găsit în pod, iar în pod 
nu s-a umblat de peste douăzeci de ani. 

— Cum a fost posibil aşa ceva? 

Panait ridică din umeri. Încerc să-i descifrez privirea 
dincolo de ochelarii lupă. Nu desluşesc nimic, dar asta nu 
mi-l face mai simpatic. 

— Eu m-am mutat aici abia acum trei luni. Vă spun ce-am 
găsit: păianjeni, gunoaie şi o ladă cu nimicuri. M-am 
interesat prin vecini, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo 
informaţie. Lada zăcea acolo, curios, zic şi eu, de treizeci- 
patruzeci de ani. Pesemne că locatarii n-au avut nevoie de 
spaţiu. În ultima vreme, nu şi-au mai bătut capul chiar 
deloc. Se punea problema demolării. Cine să mai stea să 
facă ordine? Ne-am sfătuit între vecini şi au fost de acord. 

— Cu ce au fost de acord? 

— Să le duc la anticariat. Au luat totul, cu toptanul, şi 
fotografii, şi ilustrate. Doar scrisorile nu le-au primit. 

Îl întreb cu inima strânsă: 

— Ce-aţi făcut cu ele? 

— Ce era să fac? La crematoriu. 

— Erau multe? 

— Destule... Vă trebuiau? 

Răspund în doi peri: 

— Nişte prieteni din străinăate... l-ar fi interesat... 

Mă priveşte concentrat, nu ştiu dacă atent la povestea în 
sine sau la picioarele mele. Face parte dintre sexagenarii 
libidinoşi, care scot limba pe stradă când le place o femeie. 
E îmbrăcat foarte atent, în stilul şicului de provincie al 
anilor '50. Mult bej, verzui, culori incerte, jachetă, vestă cu 
nasturi, pantaloni prea scurţi. Pot să jur că pe dedesubt 
poartă flaneluţe grosuţe şi izmene băgate în ciorapi. La 
gândul că m-ar putea atinge îmi simt stomacul. Mai ales că 
devine de o amabilitate cleioasă. Vrea să-mi servească o 
cafea, îşi manifestă încântarea faţă de surprizele plăcute ale 
vieţii - uite cum nişte vechituri, acolo, i-au prilejuit 
cunoştinţa cu o doamnă atât de drăgălaşă şi simpatică -, 


precizează din nou că nu s-a îndurat să arunce „fosilele“, nu 
ştie nici el de ce. O clipă nu i-a trecut prin minte că ar putea 
fi comercializate. „Dar, să vezi drăcie!, se iau parale 
bunişoare.“ 

— Nu mă deranjam eu pentru câteva sute de lei, acolo. 
Am pensie bunişoară, mai lucrez la Prono, mulţumesc lui 
Dumnezeu şi lui Iliescu - râde singur -, mă ajung binişor. 
Da' nu m-a lăsat inima să le prăpădesc. Asta e... Clipeşte 
dulce: Să fi fost o presimţire... Ce ziceţi? 

Îşi trece limba peste buze, de parcă i-ar fi rămas zahăr 
pudră. Nu zic nimic şi mă ridic de pe scaun cam brusc. Simt 
nevoie de aer. Panait nu face economie la cosmetice. În 
tinereţe, folosea desigur tone de brillantină, iar umerii îi 
erau ninşi de mătreaţă. Acum, lavandă ieftină şi trucuri şi 
mai ieftine. Se aranjează, când iese, să stea rezemat de 
prag. Atingerea, le fr6lement, e inevitabilă. În tramvai, 
înghesuie probabil toate „domniţele“ nostime. 


După-amiază mă duc din nou la anticariat. Bărbosul mă 
întâmpină cu un surâs de veche cunoştinţă. Acum, când se 
îndreaptă spre mine, bag de seamă că are o siluetă fragilă, 
dizolvată, de ftizie. Poate, înşelătoare aparenţă. Braţele, 
dezgolite până la cot de mânecile suflecate, sunt viguroase, 
numai fibră. Şi mâinile sunt puternice, cu falange distincte, 
palmele, precis uscate. Mă întreabă cu amabilitate dacă mă 
simt mai bine şi o face cu interes sincer, neconvențional. 
Sunt destul de surprinsă. Bărbaţii tineri - ăsta cred că are 
în jur de douăzeci şi cinci de ani - ignoră cu desăvârşire 
„puriile“, dacă nu le sunt mame, eventual naşă, mătuşă cu 
niscai lovele. Pur şi simplu nu le văd. Ochii alunecă 
indiferenți, neîmpiedicaţi de vreun obstacol. Iar, după 
treizeci şi cinci de ani, toate suntem purii. 

Îi explic în principiu ce mă interesează: orice fotografie 
sau ilustrată legate de persoana unei anume Laura. Anul de 
reper 1928. Se oferă să mă ajute cu o spontaneitate 
încântătoare. Întreb distrată: 


— Sunteţi cu toată lumea la fel de amabil? 

Începe să râdă. Deşi sunt nervoasă, de douăzeci şi patru 
de ore trăiesc febril „transcendental“, mai pot încă băga de 
seamă că are farmec. 

— Mă pregătesc pentru privatizare. 

— Nu vreau să faceţi eforturi pentru mine. 

De fapt, mă enervează. Simt nevoia să fiu singură. 

— Nu-i nici un efort. Marfa e sortată pe epoci. Altfel, n-aş 
vinde mai nimic. 

Mă uit la el, fără să înţeleg. 

— În principiu, amatorii sunt interesaţi de o perioadă 
anume, indiferent că sunt colecționari, scriitori, autori de 
monografii sau muzeografi. Ăştia ar fi de fapt şi singurii 
noştri muşterii. Clienţii obişnuiţi care intră aici pentru un 
dicţionar sau o carte oarecare îi consideră nebuni. 

Mă aşază la o măsuţă, lângă intrarea în depozit. După 
câteva minute îmi aduce un teanc de fotografii şi un pachet 
de cărţi poştale. 

Eu iau la rând portretele - sunt cea mai în măsură să mă 
recunosc - bărbosul „studiază“ ilustratele. De astă dată, 
cercetez chipurile cu o emoție specială, crispată, neplăcută, 
din cauza nodului pe care-l simt în capul pieptului. Nu mai 
departe de alaltăieri, dinaintea aceloraşi chipuri, trăiam 
dulceaţa tristă a imaginilor voalate de vreme, nostalgia ce 
pastelează privelişti vechi, o anumită strângere de inimă, 
tot dulce, la gândul acelor răsărituri de soare cărora nimeni 
nu le va mai zâmbi vreodată. 

— Salut! 

Un blond confecţionat din cârlionţi şi capse, cu o gură 
lungă, de paiaţă, dând impresia că râde tot timpul, s-a oprit 
lângă noi şi se reazemă cu un gest familiar de rafturile cu 
cărţi. Fularul lung - se poartă iar! - îi atârnă până la 
genunchi. 

— A! Salut, Gigi! 

Bărbosul se scuză şi se ridică. Îi aud pe amândoi râzând, 
vorbind, apostrofându-se în genul acela miştocar, gălăgios - 


« 


„viaţa-i un banc, iar noi nişte supermani!“ -, specific 
studenţiei, ultimilor ani de liceu. De altfel, în vreme ce 
„Migălesc“ la fotografii - unele sunt instantanee mai 
anevoie de descifrat -, înregistrez maşinal cuvinte, frânturi 
de frază: „Seminar... Ăla de la Orientale, îl ştii... Când am 
ginit că-i pus pe nasoale, am băgat în marşarier...“ Deduc 
că bărbosu-i student. 

Mai am trei fotografii şi epuizez teancul. Mă apuc de 
ilustrate. Datează din anii '25-'30. Cazinoul - cavou 
somptuos - din Constanţa şi Cazinoul din Sinaia... Gara 
Râmnicu Vâlcea... Pavilionul de la Călimăneşti... Piaţa 
Teatrului Naţional, Primăria lecuci..., multe Champs- 
Elys6es şi Tour Eiffel, Piazza San Marco, Fântâna din 
Michaelerplatz - Viena, Sfinxul, Cariatidele, Moscheea 
Albastră... Un singur New York - Empire State Building. 
Normal, apetitul turistic nu sărise încă gârla. Bărbosul mi 
se alătură din nou. 

— Aţi găsit ceva? 

Dau din cap „nu“ şi continui să cercetez cu atenţie 
grafismul, fiecare dată şi mai ales semnătura. Din cauza 
respirației precipitate - emoția mă sufocă - ochelarii mi se 
aburesc şi trebuie să-i şterg mereu. 

Întâlnesc privirea bărbosului - caldă compasiune - şi 
încep să mă enervez. „Ce dracu' nu mă lasă puştiul ăsta în 
pace?“ Mi-a pus un coşuleţ la îndemână, unde arunc 
ilustratele epuizate. 

— Le aranjez eu mai târziu... Din păcate, nu le studiem 
pe cele mai frumoase... 

Ştiu la ce se referă. Splendide, adevărate opere de artă, 
sunt post-card-urile de dinaintea primului război. Cartonul, 
suflul de aur de pe margini, acurateţea execuţiei sunt de 
excepţie, temele - cu semnalizări de sentiment; predomină 
coşuleţele cu flori, mai ales myosotis şi o risipă de panglici 
legate artistic cu funde, păsărele, copii - îngeraşi prosperi, 
precursori ai lui Shirley Temple cu invazie de bucle şi obraji 
rumeni - demoazele încorsetate zburdând sub umbreluţe 


cât o ciupercă, de dantelă, lacuri, poduleţe, căsuțe şi mori 
de vânt... Totul de un estetic sărbătoresc şi de o naivitate 
înduioşătoare. 

— Asta ar putea fi ceva... Ce spuneţi? 

Îmi întinde peste masă o ilustrată. Îmi e de ajuns o 
singură privire, ca să-mi recunosc scrisul. Bărbosul surâde: 

— Aud de aici cum vă bate inima. 

Tinerii n-au tact, dar asta îl priveşte pe el şi, eventual, pe 
maică-sa. Nici nu-l ascult. 

Ilustrata, datată 20 iulie 1929, e din Balcic. Citesc - ştiu 
că sunt absurdă - fără să-mi stăpânesc lacrimile. Simt că 
„suvenirul“ îmi aparţine realmente, ţine de un trecut al 
meu, necunoscut, totuşi al meu. 


Scumpă Pia, câteva impresii în treacăt: o mare 
magnifică, un soare generos, tătăruşi cu popoul gol şi 
nebunul de Coco Dimake cu toată banda lui. 

Par consegquant, „bains de soleil“ dimineaţa - dancing du 
soir au matin. E şi biata Ligi aici cu ciuful de bărbatu- său, 
le grand jaloux! Nu trebuie să-ţi mai descriu son maillot de 
bain: închis la gât şi lung până la genunchi. Te regretăm cu 
toții. lendresses, Laura. 


Privirea mi-e tulbure, fac eforturi să descifrez adresa. 
Destinatară e doamna Eulampia Paulian - strada Popa 
Deciu 48, Bucureşti. 

Bag cartea poştală în poşetă şi mă ridic: 

— Cât vă datorez? 

Bărbosul dă din mână: „Fleacuri“ şi declară mai mult 
decât serviabil, angajat: 

— Eu am să mai caut... Ştiţi, nu sunt prea ocupat aici... 
Dac' găsesc ceva, v-aş putea da un telefon... 

— V-aş fi recunoscătoare. 

Îi las cartea mea de vizită. 

— Domnul...? 

— Nu vă încărcaţi memoria. Călin, de la anticariat... 


— Vă rămân îndatorată. Am să mă revanşez. 
— No problems, doamnă... 

Adaugă evaziv, după o pauză: 

— Am căutat şi eu cândva... Pe cineva... 


Fac apel la toate resursele mele de luciditate, îmi 
mobilizez întreaga capacitate de abstractizare, apoi încerc 
să mă agăţ de tot ce e concret, cotidian, familiar, pentru a 
mă desprinde de starea de confuzie - ceaţă şi mai ales 
spaimă - pe care o trăiesc. Dar nu am argumente. Ideea de 
coincidenţă, chiar dintre cele mai bizare, nu mă convinge; 
simplă întâmplare ieşită din comun, nici atât. Nu sunt în 
genere slabă de înger, dar cred că mi-ar trebui un 
pozitivism de bronz şi o lipsă de imaginaţie frizând 
tembelismul pentru a depăşi cu nepăsare ceea ce s-ar putea 
numi, pe drept cuvânt, o adevărată histoire de fous. 

Măcar de-aş putea dormi. Seara, iau un oxazepam şi 
răsfoiesc ziarele. Nu mă pot concentra şi trec peste 
articolele „serioase“. Parcurg pe sărite câteva dintre 
rubricile Micii Publicităţi şi, la „Diverse“, dau peste un 
anunţ care îmi răscoleşte amintiri vechi. Atât de vechi, încât 
uneori am impresia că nu-mi aparţin, simple secvenţe de 
film vizionat cândva. 

„Dr. Dănuţ Crişan o caută pe Delia Dumşa, fostă elevă a 
Liceului Dimitrie Cantemir promoţia 1957. Informaţiile pot 
fi comunicate la tel. 13.89... sau PO. Box 25 - Los Angeles - 
California.“ 

Dănuţ... Era cel mai pricăjit, mai modest, mai timid din 
toată clasa. O figură de îngeraş cu ochi albaştri, înfioraţi de 
timiditate şi un ghem de cârlionţi blonzi. Un îngeraş clasic, 
pe care îţi venea să-l agăţi în pomul de Crăciun. Toţi 
profesorii, până şi nebuna de matematică, îl tratau cu 
îngăduinţă specială, instinctivă. Îmi vine greu să-mi închipui 


că acel amoraş, un putto slăbuţ şi fragil, a îmbătrânit. Din 
cauza picioarelor foarte scurte îi spuneam Ioulouse- 
Lautrec, sau Fifty-fifty. 

E primul dintre noi care a fugit din ţară, cam prin '60 şi 
ceva. Pare incredibil, dar, din peste patruzeci de copii care 
băteam mingea în cartier, să construim socialismul am 
rămas doar şase. 

Las ziarul să-mi cadă din mână: „Încă unul care a iubit-o 
pe Delia.“ 

N-am ştiut, n-a ştiut nimeni, dar nu mă surprinde. Cine 
nu era îndrăgostit de Delia? Cred că a fost cea mai adorată 
fată din generaţia noastră. Pe atunci nu înţelegeam, nu 
dibuiam esenţa frumuseţii ei şi, comiţând o eroare 
frecventă printre tineri, încercam s-o analizez cu compasul 
şi centimetrul, detailând-o pe felii şi bucățele, ca într-un joc 
unde din fragmente disparate trebuie să reconstitui 
subiectul... 

Delia, am înţeles-o mult mai târziu, fascina prin unicat. Se 
desprindea degajat şi categoric din peisajul frumuseţilor ce 
le-ai fi putut întâlni pe ulițele Bucureştilor. Desigur, Delia ar 
fi fost superbă oriunde, mă întreb totuşi dacă ar fi avut 
aceeaşi cotă pe meridiane unde splendorile lunare 
autentice platin, sugerând ceva din strălucirea lacurilor 
glaciale, sunt mai frecvente. Făcea parte din familia Gretei 
Garbo. Era de o distincţie crăiască, produs migălit de-a 
lungul multor generaţii. Mi-o amintesc la o premieră la 
Teatrul Bulandra. Într-o rochie de catifea neagră, cu jabou 
bogat de horbotă scumpă - noi, mai plebee, ne dădeam pe 
atunci în vânt după dantela de nylon - părea un portret 
vechi. 

Am cunoscut-o pe bunică-sa, prinţesa Anette R. Avea pe 
atunci şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi trei de ani şi, în 
ciuda dramei pe care o trăia, drama, uneori tragedia 
aristocrației din cumplitul ev stalinist, îşi păstrase intacte 
morga, dispoziţia egală, optimismul, inimitabila eleganţă a 
stilului. 


Dur „naţionalizată“ - fusese silită să-şi abandoneze 
palatul din laşi doar cu o simplă trusă de voiaj -, locuia la 
comun în jumătatea de hol a unuia din fostele sale 
apartamente din Blocul Adriatica. Holul era despărţit pe 
diagonală de un ispahan spânzurat ca o cortină pe o 
frânghie solidă. Într-unul din triunghiuri locuia bătrâna. 
Celălalt era folosit ca trecere de celelalte familii. Dar şi 
spaţiul acela mizer era impregnat de personalitatea 
prinţesei. Mi-amintesc un divan desfundat, acoperit cu un 
brocart vechi, un scrin franțuzesc, desigur un radio Philips 
ascultat îndeobşte în surdină şi la ore fixe, câteva farfurii de 
perete olandeze, din vechea sufragerie probabil, două 
fotolii, o măsuţă. Cele câteva obiecte vestimentare dintr-o 
garderobă mai mult decât săracă atârnau în cuie, pe pereţi. 
Ca mai toţi urgisiţii din clasa ei, dădea lecţii de limbi străine 
(doisprezece lei ora!) şi dedusesem din mici scăpări ale 
Deliei că, uneori, se întâmpla să mănânce o singură dată pe 
zi. Şi totuşi, nu mi-o amintesc pe prinţesă altfel decât 
impecabilă, totdeauna coafată, în singura ei rochie, neagră, 
şi cu un şirag de perle. În orice moment al zilei părea gata 
pregătită să ia parte la o recepţie. La 10 dimineaţa îşi lua 
cafeaua cu frişcă, „autoservite“ într-un minunat serviciu de 
porțelan Worchester. 

Mulţi o credeau într-o dungă sau teatralistă, etichetând 
drept sminteală ceea ce nu reprezenta din partea Anettei R. 
decât o reacţie de apărare, o modalitate de a nu se lăsa 
doborâtă şi înfrântă, de a nu-şi pierde - practicând o strictă 
disciplină interioară - respectul faţă de ea însăşi. 

Era cea mai apropiată rudă a Deliei şi, ţinând seama de 
mizeria în care se zbăteau toţi ceilalţi membri ai clanului, 
singurul sprijin financiar. 

Poate că acesta a fost şi unul din motivele pentru care s-a 
căsătorit atât de tânără - la şaisprezece ani, cu un cunoscut 
scriitor, celebritate sexagenară. Prinţesa era consternată. 

— E absolut degradant! Un vieux monsieur, et par-dessus 
le marche un quelconque! 


— Şi dacă era un De Guise? se interesa Delia sarcastică. 

Bătrâna decretasse: 

— Orice îi este pardonabil unui De Guise. Saufla mort! 

Delia era o fată ciudată. Şi destinul ei a fost ciudat. 
Pentru toţi cei care au cunoscut-o, constituie o legendă. 

Sunt foarte mulţi ani de când nu mai ştiu nimic despre 
ea... 


CAPITOLUL II 


O criză de spondiloză mă împiedică să ajung în Popa 
Deciu. Am răcit la coafor. Nu-mi închipuiam că fantomele 
pot răci, pot avea probleme cu ceafa. Căci dacă eu, Laura, 
am mai existat cu un an sau o mie, ce mai contează!, înainte 
de a mă naşte a doua oară, în conformitate cu actele pe 
care le posed acum, înseamnă că sunt propria mea fantomă. 
Reîncarnată, materializată sau reinventată, puţin îmi pasă, 
tot acolo ajung. Bărbosul m-a sunat azi-dimineaţă: 

— Am găsit ceva care cred că vă interesează. 

— Ce?! 

— Încă o carte poştală. E vorba de aceeaşi persoană, pot 
să pun pariu. Ştiţi, mă pricep puţin la grafologie. 

„Te pricepi la multe matale...“, comentez în gând. 

Fără să vreau, mişc capul. Durerea mă săgetează ascuţit, 
îmi străpunge inima. Îmi dau lacrimile de durere, ca la 
dentist. Când încep să vorbesc, gâfâi: 

— Nu mă simt bine. Mi-e imposibil să ies din casă. Cum 
procedăm? 

Răspunsul vine spontan, chiar grăbit: 

— Vin eu la dumneavoastră. No problems! 

Se pare că băiatul ăsta n-are niciodată probleme. Detest 
să fiu surprinsă în ipostaze care mă dezavantajează: 
necoafată, nemachiată sau în ţinută neglijentă, chiar atunci 
când persoana mi-e absolut indiferentă. Nepusă la punct 
nu-i deschid nici măcar poştaşului; până la pâine dacă mă 
duc şi tot îmi zmângălesc oleacă ochii şi-mi agăţ câteva 
lanţuri de gât. Dar se pare că am depăşit fazele de 


pământeană, personaj obişnuit cu fişă la Personal şi cadre, 
cu un început concret, legitimat de un timbru sec pe un 
certificat datând de acum aproape cincizeci de ani. Cu un 
sfârşit imprevizibil, dar sigur. 

Îi dau adresa şi îmi promite că vine după şase, când 
închide prăvălia. Este neobişnuit de amabil şi de prevenitor. 
Dacă aş fi fost cu cel puţin zece ani mai tânără, mi-aş fi 
închipuit că are beguin pentru mine. Aşa, îmi zic doar că am 
dat peste un original. 

— 'Ţăcănit, ma chere, mă corectează Dorin. 

Este singurul cu care am discutat serios despre 
„Misterul“ - în lipsă de alt termen - fotografiei. N-am mulţi 
prieteni, n-am talentul relaţiilor sociale, mă plictisesc 
repede şi nu-mi place să mă întâlnesc mereu cu aceiaşi 
oameni. Pe Dorin însă l-am păstrat. De fapt, el m-a păstrat. 
Sunt o dificilă, ocolesc persoanele care nu-mi seamănă, 
care, sintetizând, nu văd viaţa la fel ca mine. Gravă eroare, 
desigur, dar asta e situaţia. Nici nu încerc să mă schimb. Nu 
cred în modificări de personalitate radicală. Sunt 
temporare - eventual şi în cel mai bun caz -, ţin de 
suprafaţă, simplă poleială, niciodată de esenţă. Dar nu de 
asta perseverez chiar în greşeli. Pur şi simplu n-am chef să 
fiu alta, e prea târziu, prea obositor. Şi niciodată, mai ales 
după moartea lui G., n-am încercat să par alta. Mai devreme 
sau mai târziu, tot te trădezi. E ca şi cum ai purta tot timpul 
pantofi incomozi. Până la urmă - sub o masă de restaurant, 
sau în altă parte - te descalţi. Vorba pedichiuristei mele: 
„M-am dezbrăcat, doamnă, de caracter şi l-am băgat în aşa 
şi pe dincolo...“ 

Da, Dorin mă suportă. Ne cunoaştem de la cinci ani, am 
făcut împreună primara şi liceul, bănuiesc că am fost 
cândva, pe la paisprezece ani, prima lui dragoste, dar, mai 
ales, nu s-a însurat. Mai precis, n-a fost căsătorit niciodată. 
Soții, soțiile nu agrează camaraderiile, chiar cele mai 
inocente, care i-au precedat. Dorin e un grăsun jovial, 
uneori mă enervează placiditatea lui generată de o filosofie 


proprie, „nimic nu e important, ma chere“, dar pentru mine 
contează faptul că n-avem secrete unul faţă de celălalt; 
între noi există o încredere reciprocă desăvârşită şi, cel mai 
important, ne simţim bine împreună. 

Despre Călin, bărbosul de la anticariat, decretează: 

— Ori ţăcănit, ori un mic peştişor care-şi închipuie că ai 
bani. 

— Chiar aşa de rău am ajuns? 

Se înclină, cât îi îngăduie burta, în ceva ce s-ar dori o 
reverență din secolul al XVIII-lea. 

— Nu tu, my dear. Lineretul nostru care le „exodează“. 
Până la primirea vizei către ortomana Mrs. Crocodil din 
Texas, se poate lua un aperitiv şi la Bucureşti. 

Orgoliul meu mai reacţionează: 

— Eşti odios. 

— Nu, ma chere. Doar gras. 

Despre fotografie nu e dispus să discute „metafizic“. Nu 
contestă asemănarea, coincidenţa de nume îl amuză, dar de 
aici până la chestii „brahmane“, vishnu, reîncarnări şi alte 
minunăţii din zonă trebuie sărită prăpastia aberantului. Am 
impresia că de fapt e impresionat, dar bravează, pentru a 
mă readuce într-un perimetru mai terestru. 

— Liviu ce spune? 

Se uită la mine scrutător. 

Liviu e amantul meu. Da, nu mă tem de termeni, detest 
mic-burghezul, ipocritul „prieten“. Prin prieten înţeleg 
camarad, coleg, le copain; Popescu, coleg de serviciu sau 
amic din copilărie, partener cândva de minge, ştrand, 
ceaiuri. Dacă aş fi mai tânără, i-aş spune iubit. Dar, la 
aproape cincizeci de ani, expresia mi se pare nepotrivită. 
De parcă m-aş echipa în spielhosen şi mi-aş împleti codițe 
cu găze şi floricele de plastic. 

Suntem împreună de cinci ani. Un soi de semi-concubinaj 
amabil. Ne suportăm, mai mult ne agreăm, nu ne facem 
iluzii, nu pretindem şi, de cele mai multe ori, ne înţelegem 
fără să deshidem gura. Uneori, îmi declară cu amabilitate: 


„Ştiu că nu sunt marea ta dragoste, dar îţi sunt 
recunoscător că mă accepţi.“ 

Toate acestea, spuse pe un ton uşurel, de badinerie şi cu 
un zâmbet care-i aparţine, amestec de blândeţe şi sarcasm. 
În felul lui e un înţelept: tolerant, înţelege tot şi, în 
consecinţă, nu dispreţuieşte pe nimeni. Mie îmi reproşează 
că nu pot lua oamenii aşa cum sunt, pretind mai mult decât 
sunt ei în stare sau dispuşi să ofere. 

— Nu pretind nimănui nimic, nu fac decât să evit 
persoanele dezagrebaile, să le elimin din raza interesului 
meu şi atât. 

— E acelaşi lucru. 

Ne certăm rar şi, mai ales, pe chestiune de principii. De 
pildă, face distincţie între rezoanele care ne împiedică să ne 
căsătorim: demnitate virilă (el), neseriozitate, lipsă de 
sentiment (eu). Nu se ambalează însă prea tare. Dacă l-aş fi 
iubit ca pe G., detaşarea lui politicoasă m-ar fi scos din 
minţi. 

— Ce spune Liviu? repetă Dorin. 

Discuţia cu Liviu n-a fost plăcută şi replic enervată: 

— Ţi se pare chiar atât de interesant? 

— E un tip pe care mă bizui. Are simţul proporţiilor. 

— Are pe dracu! Nici măcar nu m-a ascultat până la 
capăt. 

Dorin insistă: 

— Ce-a zis de fotografie? 

— Că-i iluzie optică. Cretin ca de obicei. Când nu înţelege 
sau nu-i convine ceva, neagă însăşi evidenţa. 

— Poate că are dreptate, declară evaziv. Crezi că te pot 
ajuta cu ceva? 

Îşi isprăveşte paharul de votcă şi se ridică: 

— Vrei să aştept până vine tipul de la anticariat? 

— De ce? 

— Ca să-i deschid. Să nu mai cobori tu din pat. 

— Lasă. Ajută-mă doar să mă ridic. 


Mă ia de mână, iar eu încerc, ţinându-mă cât mai 
ţeapănă, să ajung în unghi drept. 

Mă sărută pe obraz şi pleacă, fără să-l conduc. Se duce, 
ca în fiecare joi şi duminică, la părinţi. Bătrânii trăiesc 
amândoi, la celălalt capăt al Bucureştiului. Au în jur de 
optzeci de ani, dar sunt sănătoşi şi se descurcă perfect. 
Dorin, ca în general toţi cei care n-au familie proprie, e un 
fiu foare devotat. Dar aşa a fost el totdeauna, chiar şi la 
vârsta extremei tinereţi, când părinţii contează cel mai 
puţin. Eram toţi foarte săraci pe-atunci (taică-său, fost 
magistrat, făcuse patru ani de canal), cu o copilărie şi o 
adolescenţă lipsite de bucuriile cele mai simple: o portocală, 
o ciocolată, o pereche de patine... O bicicletă era vis de 
nabab. Ca intensitate de dorinţă irealizabilă, nu găsesc 
echivalent azi. 

Din primul salariu, Dorin, care, în lipsa paltonului, umbla 
iarna într-un pullover gros, pretinzând că-i sportiv, şi nu 
văzuse încă marea - alt vis al adolescenţei noastre! -, i-a 
cumpărat maică-sii şoşoni şi un bilet pentru Băile 
Herculane. 

Mă mişc anevoie prin living, încercând o ordine 
superficială: strâng ziarele lăsate vraişte de Liviu, duc 
serviciul de cafea la bucătărie. A băut trei cafele, dar n-a 
spălat nici o ceaşcă. Nevastă-sa făcea parte dintre idioatele 
care „nu suportă bărbaţi cu şorţuleţ“. În conformitate cu 
acest principiu sănătos, Liviu, la cincizeci şi trei de ani, nu e 
în stare să-şi fiarbă un ou, să deschidă o cutie de conserve. 

Chestiunea ar fi lipsită de importanţă, dacă l-ar chema 
Rockefeller. În condiţiile de la noi însă, neîndemânarea 
domestică devine o infirmitate. Liviu şi-o acceptă zâmbind 
amuzat. De altfel, îşi recunoaşte toate defectele cu egală 
bună dispoziţie. În faza iniţială a legăturii noastre, credeam 
că e vorba de modestie şi extremă sinceritate. Mai târziu, 
mi-am zis că-i aroganță şi începusem să mă apropii de 
adevăr. În realitate, Liviu are o părere atât de bună despre 
el, se simte atât de bine cu el însuşi, încât îşi permite să-şi 


recunoască în gura mare cusururile, chiar şi viciile, iar 
opiniile mele, oricât de dezagreabile, nu-l deranjează 
niciodată: 

— Scumpa mea, sunt încântat că mă iubeşti atât de mult. 

— Poţi să-mi comunici cum ai ajuns la această concluzie 
subtilă? 

— E foarte simplu. Întâi că-ţi pierzi timpul cu analize 
minuţioase vizând persoana mea. Deci, te preocup. Al 
doilea, e lucru verificat că marea dragoste vede extrem de 
limpede şi totuşi... iubeşte. 

— Marii cretini sunt cei mai mari infatuaţi. lot lucru 
verificat. 

Nu mă lasă să mă ambalez. Scoate din buzunarul hainei 
un coşuleţ cu ghiocei sau o brichetă nostimă - ştie că 
apreciez cadourile pentru sensul lor de „gest afectuos“ şi 
nu în primul rând, valoric - şi-mi declară că mă adoră. 

Incontestabil, e un gentlemen - specimen din ce în ce mai 
rar - şi asta mă determină să-i iert multe. Şi azi, după cinci 
ani, se ridică din fotoliu când îmi aprinde ţigara, îşi cere 
scuze pentru orice fleac, nu se încheie la pantaloni în faţa 
mea... Alături de Liviu am descoperit un fenomen pe care 
nu-l credeam posibil: e îngrozitor să n-ai cu cine te certa. 
Disputa e unilaterală, n-ai partener, te cerţi singur. Evident, 
ai totdeauna dreptate, eşti necontrazis, dar nu şi victorios... 

În casă e linişte, se aude doar tic-tac-ul pendulei, n-aş 
suporta muzică, orice zgomot îmi amplifică durerea. Am 
noroc că băieţelul vecinilor de la etaj e plecat în vacanţă, la 
bunici. Am impresia că-i un copil ţicnit. După bubuielile pe 
care le comite, pot să jur că se urcă pe dulap, bibliotecă sau 
ce naiba or avea în casă şi plonjează în cap. 

Sună telefonul. Totdeauna la aceeaşi oră, când nu ne 
vedem. Şase. 

— 'Te ador, scumpa mea. Le simţi mai bine? 

Ştiu că nu mă adoră. E doar afectuos si tandru. Şi mai 
ştiu că nu s-ar despărţi de mine niciodată. Îmi face plăcere 


de fiecare dată să-i aud glasul, un bariton cald; vocea şi 
mâinile bărbaţilor au pentru mine o importanţă specială. 

— Nu grozav. Chiar rău, dar asta-i situaţia. 

— Vrei să vin? 

De la bun început, ne-am păstrat domiciliile, deşi se 
întâmpla, uneori, să nu ne despărţim câte o săptămână sau 
chiar mai mult. Fiecare din noi a făcut-o însă din raţiuni 
distincte. 

— Nu. Arăt şi pe din afară şi pe dinăuntru oribil. 

— Cum vrei tu, iubito. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. 
Sunt acasă. 

— Nu mă poţi ajuta cu nimic. 

Îmi amintesc că sunt fată bine crescută şi îi mulţumesc. 
Încheie tandru, ca de obicei: 

— Am să te chem mai târziu, să te sărut de noapte bună. 

O va face la zece. Până atunci va citi ziarele. Consumă 
toată presa, de toate culorile („ca să am argumente, 
înţelegi...“), pe fundal de muzică rock. Nu ştiu cum suportă 
hărmălaia de răgete - mie îmi dă senzaţia unei zavistii într- 
o grădină zoologică -, absenţa melodiei, glasurile isterice. 
Eu am rămas la 'lom Jones, Elvis şi Julio Iglesias... Adică la 
vedetă şi cantabilitate. „Corurile“ nu mă conving decât la 
operă sau în situaţii... patriotice. Care-i bun se detaşează de 
turmă. Dar, sufleteşte, Liviu e mult mai tânăr ca mine. 

Călin, bărbatul de la anticariat, soseşte la şase şi 
jumătate. Am reuşit să-mi pun o rochie de casă şi, cu cazne 
cumplite, să-mi trec pieptenele prin părul năclăit. De câte 
ori mă fulgeră durerea, transpir rece din cap până în 
picioare. 

E agitat, obrajii de obicei palizi sunt vopsiți de ger într-un 
roşu care bate în ciclamen. Îşi scoate dezinvolt scurta şi 
declară senin, cu lipsa de tact proprie tinereţii. 

— Nu arătaţi deloc bine... Afară-i un ger cumplit... 

Puțin îmi pasă, ca şi de regretul lui că n-a găsit pe 
itinerar nici o florărie deschisă. Ard de nerăbdare şi emoția 


mă face să-mi uit ceafa bolnavă. O rămăşiţă de 
convenţionalism mă sileşte la un minimum de ospitalitate. 


— Dacă vrei să te încălzeşti puţin, te serveşti singur. Nu 
mă pot mişca. 

Îi arăt barul mascat într-o comodă franţuzească. Fusese 
trăsnaia lui G. şi nu ieşise rău. 

Călin refuză dând din cap: 

— Săru' mâna... La noapte am de învăţat... 

Se uită la mine într-un chip ciudat. Mă simt agitată la 
culme, mă ustură pielea capului şi încerc senzaţia 
dezagrebailă că am un păr... electric. Călin declară brusc. 

— Şi pe dumneavoastră vă cheamă Laura. Am văzut pe 
tăbliţa de la usă. Pe cartea de vizită n-aţi trecut decât 
inițiala: L.. 

— Şi? 

Încearcă să zâmbească şi ridică din umeri: 

— Chestiunea mă captivează. Încerc să înţeleg... 

— Şi eu încerc. 

N-am chef ca băiatul ăsta să se insinueze în viaţa mea, să- 
mi cunoască obsesiile. E un coşmar care mă priveşte. 

— Ce-ai găsit? 

Deschide mapa şi zăresc maşinal un teanc de notițe, o 
cravată cu nodul gata făcut, câteva bomboane în staniol. 
Scotoceşte printre hârtii şi, în sfârşit, îmi întinde o carte 
poştală. Înfăţişează Gara de Nord - faţada principală cu 
statuia lui Duca: un tramvai urcă pe Calea Griviței. 

Gândul care mă fulgeră totdeauna în asemenea ocazii 
revine: „Câţi dintre pasagerii de atunci or mai fi în viaţă?“ 
Citesc textul de pe verso: 


Lui Anton, suflet cald de prieten, aceeaşi afecţiune 
curată şi un ultim gând, înainte de plecarea trenului. M- am 
răzgândit şi las Parisul pentru la iarnă. l-am preferat 
Zurichul. Laura, 19 octombrie 1929 - Gara de Nord. 


Rămân o vreme cercetând caligrafia bine cunoscută. 
Buclele mele ample, punctele care se depărtează de tija + 
ilor, parcă suflate, semnătura largă, cu a-urile foarte 
accentuate. 

— Ati observat? E acelaşi scris. Şi mai vizibil la adresă. 
Simte nevoia să-mi explice: „Adresa se scrie totdeauna mai 
atent şi mai citeţ.“ 

Are dreptate: „Monsieur Anton Hageţanu, strada Nalbei 
21 - Bucureşti.“ Literele, sunt aproape caligrafice. 

Ideea pe care o ocoleam devine acum certitudine. Am 
mai trăit într-o perioadă, care începe în jur de 1900, mai 
existam în anii '30, apoi m-am scufundat fie în necunoscut, 
fie în eternitate. 

Mâinile şi picioarele îmi sunt îngheţate şi simt că, dacă nu 
vreau să înnebunesc, trebuie să aflu adevărul, să-mi 
descopăr alter-ego-ul, cine şi cum m-a precedat. 

— Din păcate, oftează Călin, nu cunoaştem numele. 

Sunt neatentă: 

— Poftim?! 

— Spuneam că, dacă i-am şti numele de familie, ne-ar fi 
mult mai simplu... 

— Simplu, ce? 

Bărbosul zâmbete timid şi poznaş în acelaşi timp. 

— Mi-am dat seama că încercaţi să daţi de urma acestei 
persoane. Şi că-i semănaţi. La mijloc e o chestiune ciudată 
care, vă spun drept, mă... vrăjeşte. 

Mă crispez. Cu toată tulburarea care mă stăpâneşte, îmi 
repugnă gras ideea că, pentru băiatul ăsta, am devenit un 
subiect de senzaţie. Simte că m-a nemulţumit - are antene, 
mă voi convinge în timp, de o sensibilitate specială - şi 
completează repede: 

— Să nu mă înţelegeţi greşit. Eu am trăit cândva ceva 
asemănător. Vreau să vă ajut. De aceea ziceam că dacă 
doamna în cauză ar fi semnat cu numele întreg, am fi avut 
mai multe posibilităţi s-o găsim. 

Spun obosită: 


— Când te adresezi intimilor, nu iscăleşti cu numele de 
familie. 

— Ce păcat! exclamă naiv. Am fi putut studia arhivele, 
eventual un anunţ la Mica Publicitate. „Căutăm pe..., care a 
cunoscut-o pe... ş.a.m.d.“ E un procedeu frecvent. 

— Da, spun, gândindu-mă la anunţul lui Dănuţ Crişan, e 
frecvent, dar neeficace pentru noi. Contemporanii... - fac 
un efort - ...persoanei pe care o căutăm nu mai există. Cred 
că ar fi avut azi peste o sută de ani. 

Îmi şterg fruntea asudată cu mâneca rochiei de casă, fără 
a mai ţine seama de ineleganţa gestului. Mă simt frântă şi 
abia aştept să mă întind pe patul meu nenorocit, o scândură 
acoperită cu o saltea subţire. Călin se joacă nehotărât cu 
fermoarul jachetei. 

— Permiteţi-mi să vă ajut... Am să mai caut. Am prieteni şi 
la alte anticariate. 

Sunt ingrată, dar abia aştept să-l văd ieşit pe uşă: 

— Mai ai şi slujbă, cursuri, părinţi... 

Schiţează un surâs: 

— N-am părinţi. 

— lartă-mă, rostesc convenţional, apoi burghez: Oricum, 
te-ai deranjat prea mult. 

— Nu! Nu! Îmi face plăcere să vă servesc. 

Dacă aş avea jumătate din anii pe care-i împlinesc sau 
măcar cu zece-cincisprezece mai puţin, mi-aş închipui că 
bărbosul e pe cale de a face o mică pasiune. Dar la aproape 
cincizeci de ani şi, mai ales, cum arăt acum (galbenă, 
oribilă, crispată), ipoteza e aberantă. 

Călin continuă să-şi ofere serviciile precipitat: 

— Am o anumită experienţă... O să vedeţi... Pot să vă ajut 
şi altfel... nu vă simţiţi bine... Pâine... lapte... Nu-i o 
problemă... Ştiu să şi gătesc... Am luat o dată un campionat 
în tabăra de la Costineşti. Am confecţionat o sută de 
sarmale în douăzeci de minute. l-am tăiat pe profesionişti... 
Un bucătar din Baia Mare nu mă înghite nici azi pe chestia 
asta... 


Se uită la mine cu ochi lucioşi şi, mă repet, dacă aş fi 
oleacă mai frumoasă, aş zice ca la o icoană. Nu mă pot 
împiedica să zâmbesc: 

— Ce copil eşti, Dumnezeule! 

Simte că m-a câştigat şi râde fericit: 

— Promis? Mă primiţi în echipă? 

Dau din umeri a neputinţă, continuând să surâd cu ceea 
ce îmi închipui eu că ar fi o expresie matern-îngăduitoare. 

— "Ţi-a rezistat vreodată cineva? 

— Gazda când întârzii cu chiria, nu mă iartă deloc... 
Doamnă, fug, ca să nu vă răzgândiţi! Mâine dimineaţă vă 
aduc lapte. 

— Dar nu beau lapte! 

— Ce importanţă are? Mie-mi face plăcere. 

La zece mă sună Liviu. Punctual ca întotdeauna. A vorbit 
cu Dorin, care l-a informat că aştept vizita „tipului de la 
anticariat“. 

— Mie nu mi-ai spus nimic. 

Aserţiune simplă, nu interogaţie. Eu - pauză. Liviu 
continuă pe un ton vesel: 

— Cel puţin a venit? 

— Da. 

— Şi? Ce noutăţi? 

— N-are importanţă. 

În realitate, mă enervează că nu-mi acordă credibilitate, 
că nu pot discuta cu omul care azi mi-e cel mai apropiat de 
pe toată planeta. Afirmația poate să pară gravă, excesivă, 
dar, din nefericire, aşa stau lucrurile. Iar el tratează totul 
drept o fantezie sau o „ţăcăneală“. Insist, neagă evidenţa. 

— Facem pe misterioasa? 

— Da. Sunt misterioasă, panicoasă, isterică şi tot ce vrei 
tu. Dar mai ales obosită. Important este că te iubesc. 

Îl simt impresionat. Spre deosebire de el, care mă adoră 
la fiecare zece minute, eu folosesc verbul cu parcimonie. 
Glasul e uşor tulburat. 

— Eşti sigură? 


Mă străfulgeră o replică tâmpită: 

— Uită-te dimineaţa în oglindă, înainte de a te rade şi de 
a te spăla pe dinţi. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— „Marea dragoste vede... şi totuşi iubeşte.“ Te-am citat. 

Închid telefonul. Ştiu că e perplex. Pe mine mă apucă un 
râs nervos. Dar, din cauza convulsiilor, mă apucă şi durerea 
de ceafă, aşa că mă simt obligată să mă stăpânesc. Hotărât, 
încep să pierd Nordul. 

Mă uit insticntiv spre consola de sub oglindă, unde am 
pus fotografia Laurei 1928. Zâmbeşte, şi buzele, o văd 
limpede, articulează mut: 

„Cândva, şi eu...“ 

Restul cuvintelor nu-l pot distinge. 


XXX 


„Încearcă să te desprinzi, să scapi de obsesie, mă pisează 
Liviu. 'Tu trăieşti acum retro, în tunelul timpului, care ştii 
bine că nu există, dar v-a zăpăcit pe toţi televizorul. Ce 
Dumnezeu! Eşti femeie matură! 

Science-fiction se consumă la cinşpe ani!“ 

Asta, când mă ia cât de cât în serios. În rest, continuă să 
bagatelizeze. 

Fac eforturi, dar nimic nu mă scurtcircuitează. Nici 
măcar presa cu bârfe despre Ceauşeşti - averea lor, contul 
din Elveţia, amorurile Zoei ori articolele-haznale scrise de 
vidanjori şi depanatori de pisoare. Hotărât, politica nu mă 
mai pasionează, mi-e indiferentă boicotarea opoziţiei în 
parlament, în ce măsură a scăzut cota de popularitate a 
guvernului, care sunt şansele lui Mihai... Acum patru zile 
eram în stare încă să rup orice relaţie cu contraopinenţii 
mei. De altfel, nu-s nici două săptămâni de când am refuzat 
să-i predau colecţia de iarnă Delphinei - boutique-ul deschis 
pe Academiei -, pentru că patroana e o cretină obtuză, 


abonată la ziare imposibile. Am pierdut ceva parale, dar în 
viaţă esenţial este să ştii să-ţi menajezi nervii şi ficatul. 

— Ghinionul tău, îmi spune Liviu, este că ai prea mulţi 
bani pe care-i câştigi pocnind din degete. 

— Pocneşte şi tu! 

Se uită trist la mine. 

— lar faci pe nebuna? 

Îmi cer scuze. În realitate, problema banilor s-a pus de la 
început între noi, ca un spin. 

Liviu, inginer, limitat la un salariu fix, se simte umilit de 
inferioritatea lui financiară. În această privinţă, a rămas la 
mentalitatea care mai dăinuia încă în generaţia părinţilor 
noştri că, într-o familie, într-un cuplu, bărbatul trebuie să 
fie principalul furnizor de venituri. A profita de confortul 
pecuniar al femeii însemna a fi peşte. „Eu unul n-am vocaţie 
de maquereau.“ Este cred şi motivul cap de listă pentru 
care nu insistă „insistent“ să ne căsătorim. 

Îi apreciez demnitatea, dar mă simt iritată. Atâta vreme 
cât eu n-am suspiciuni, nu văd de ce-ar face el caz. Nu 
acceptă cadouri mari din partea mea, împărţim obligatoriu 
absolut toate cheltuielile şi, din cauza asta, concediile 
noastre sunt ratate. 

— Mă enervezi cu mentalitate asta masculo-primitivă. 

— N-ai decât, spune-i primitivă, dacă vrei. 

— Dar e absurd! şi încep să ţip. Ştiu că absolut toţii banii 
îi cheltuieşti cu mine. 

— Firesc! 

— Atunci e la fel de firesc să-i cheltuiesc şi eu pe ai mei. 
Nu înţeleg de ce, dacă am chef să merg la Aro, sau la Rex, 
sau la mama dracului şi să beau whisky, şi am posibilitatea 
s-o fac, să mă duc la bomba de după colţ, ori pe plajă, şi să 
consum o bere infectă ă la Mitică Sindicat, pentru că nu 
dispui şi tu de acelaşi portofel! lar eu pot s-o fac pentru 
amândoi. Pentru omul care mă iubeşte şi pentru mine. Dacă 
n-aş avea această convingere, fii sigur că n-aş scăpa nici o 


centimă. Ei, fir-ar să fie! O singură dată pe an plec în 
vacanţă şi vreau să mă simt bine! 

— Şi eu doresc acelaşi lucru, draga mea. 

— Atunci să ne simţim dracului! 

— Perfect. Îţi promit că o să fac un CAR pentru concediu 
şi vom cheltui ca nababii. Eşti mulţumită? 

— Ăsta-i şantaj! 

— În parametrii existenţi, ador să fiu şantajist. 

Îl privesc lung. 

— Cred că altceva se petrece cu tine, Liviule. Te admiri 
neîncetat. 

Dai impresia că încă nu te-ai obişnuit cu propriul tău 
„formidabil“, nu te mai saturi să te miri de propria-i 
făptură... 

De dimineaţă mă simt ceva mai bine. Gâtul însă tot nu-l 
pot mişca, nu pot ridica braţul mai sus de douăzeci de 
centimetri peste centură. 

E o duminică mohorâtă, închisă, cu lumina aprinsă toată 
ziua. Străzile sunt pustii ca în week-end-urile „capitaliste“. 
Sub Ceauşescu, ciudat, era mai multă animaţie. Mă tot 
întreb unde dispar bucureştenii sâmbăta şi duminica. La 
preţurile care se umflă galopant, escapadele afară din oraş 
nu mai sunt comode, restaurantele au încetat de a fi un 
fenomen românesc. Sunt frecventate de străini, studenţi 
arabi, greci, israelieni, oameni de afaceri, turişti. Ici-colo, 
câte o paraşută de-a noastră scoasă „la grăunţe“ şi un Nelu 
Vagabondu', contra niscai partide de picioare în aer... 

Şi, tot ici-colo, mese cu câte două-trei animatoare, foarte 
tinere, foarte  frumuşele, dar evident lipsite de 
profesionalism, trăgând câte un ceas de o cafea, în 
aşteptarea muşteriilor. 

Surprind privirea Laurei. Am impresia că mă urmăreşte 
indiferent că mă îndrept spre baie, dormitor sau balcon. 
Doar că nu întoarce capul şi în spate. Fireşte, Liviu pretinde 
că bat câmpii şi diagnostichează scurt: „Ioate fotografiile 
portret fac la fel. În locul tău, aş arunca-o naibii sau cel 


puţin aş culca-o cu faţa în jos. Încep să cred că eşti 
masochistă.“ 

Am încercat o singură dată, dar n-am rezistat mai mult 
de un sfert de oră. Aveam senzaţia că aud scâncete în odaie. 
Clar, mi se răsucesc minţile... 

Trebuie să fac ceva! Să mă deconectez măcar o oră, o 
jumătate... Zece minute... 

Mi-am notat numărul în agendă, aşa că îl găsesc imediat. 
Îmi răspunde o voce masculină de fumător îndrăcit. Spun 
bună ziua, consum toate convențiile legate de deranj... 

— Vă sun în legătură cu anunţul din ziar al doctorului 
Dan Crişan... Sunt o fostă colegă... Scuzaţi-mă (râd 
prosteşte, dar asta-i uzanţa), nu ştiu cu cine vorbesc. 

— Cu soţul unei alte colege... Tica Brebenaru, mă rog, 
acum Preda. 

— A! Exclam instinctiv: Tica şi Ica. 

Erau surori gemene şi ne plăcea să le socotim mascota 
clasei. Două răţişoare nostime, grăsulii, bine dispuse fără 
pauză şi care semănau, dar nu până la confuzie. Nimic din 
legendele gemenilor care  „driblează“ profesorii, 
răspunzând unul în locul celuilalt. 

— Exact! pare încântat Preda. Tica şi Ica. Tica nu-i acasă, 
dar se întoarce până la prânz. Cine să-i spun că a căutat-o? 

— Laura... Laura Florescu. Dacă-mi permiteţi, am să 
revin. 

Îmi aprind o ţigară şi mă surprind în oglindă zâmbind. De 
fapt, zâmbesc cu toată fiinţa, zâmbesc frânturilor de 
imagini care se rostogolesc ca un şirag de mărgele scăpate 
din fir; simt brusc în nări izul acela iute de adolescentă 
efervescentă, nu prea îngrijită, specific claselor de fete, 
care le determina pe profesoare să deschidă geamurile în 
februarie. O aud pe leodoreasca de Desen, diriginta 
noastră până la sfârşitul liceului: 

— Mai spălaţi-vă, fetelor, pentru Dumnezeu! Sunteţi 
domnişoare mari! Miroase aici ca într-un dormitor de 
infanterişti. 


Bărbatu-său, mort pe frontul de răsărit, fusese colonel de 
cavalerie. 

Nu auzisem pe atunci de spray-uri deodorante, în lipsa 
cronică a păcurii, a lemnelor şi a buteliilor de aragaz - după 
patruzeci de ani, acelaşi „mango“, cât am progresat!, dar 
nu mă mai interesează politica! - apa era îngheţată şi îţi 
trebuia oleacă de curaj să te speli până la brâu. 

Prin corelaţie, îmi amintesc de Felicia Coman. Avea 
întâlnire cu „marea ei dragoste“, un vlăjgan de la liceul de 
băieţi, „Doru Staicu dintr-a X-a“... Ce curios că-mi amintesc 
asemenea fleacuri... 

— „..Când să ajung la uşă, babaca îmi strecoară un far: 
„Felix, eşti murdară pe gât. Nu poţi ieşi în halul ăsta.“ M-am 
gândit să-mi despletesc părul, dar bătea vântul. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Mi-am pus eşarfa verde cu buline... 

După foarte mulţi ani, am întâlnit-o la o recepţie oferită 
de ambasadorul Italiei la Athenee Palace. Era cu soţul ei, 
celebrul chirurg S. Felicia, în mare toaletă - furou de 
paillete negre şi un boa superb care-i ajungea până la 
călcâie -, era o apariţie care-ţi tăia respiraţia. Când ne-am 
sărutat, am şoptit zbârlindu-i părul de la tâmplă: 

— Tot nu te-ai spălat pe gât? 

Spre deosebire de celelalte colege, Delia Dumşa era 
totdeauna impecabilă. Avea doar două costumase la care 
schimba diferite bluze, ieftine în fond, dar capodoperere de 
artă spălat-călcat. Cum izbutea, nu înţeleg nici azi. Noi o 
porecliserăm „fetiţa cu periuţa“, pentru că în ghiozdan avea 
totdeauna o pijama şi peria de dinţi. Nimeni nu ştia unde 
locuieşte şi, aveam s-o aflu mai târziu, când am devenit 
prietene intime, că nici măcar ea n-ar fi putut să dea o 
adresă. De la zece ani, de când ambii părinţi fuseseră 
închişi - sânge albastru şi moşii -, dormea aproape în 
fiecare noapte în alt pat. Puţinii prieteni ai familiei - toţi 
nume simandicoase scoase din manualul de istorie - încă 
„necofraţi“, dând dovadă de o inflexibilă solidaritate de 


clan, îi ofereau ospitalitate cu rândul. Bunică-sa, prinţesa 
Anette R., se interesa în fiecare dimineaţă telefonic, unde 
poate fi cazată la petite. 

Aveam paisprezece ani pe-atunci şi mi se părea 
extraordinară această existenţă nomadă, pe care o 
consideram de altfel o aventură excitantă, de un exotism 
încântător. Mai uimitor mi se părea însă faptul că, de la 
zece ani, Delia ducea o viaţă independentă, scăpată practic 
de sub orice control. 

— E grozav! îi spuneam, prăpădită de admiraţie. 

Se uita la mine cu ochii aceia imenşi şi zâmbetul princiar, 
pe care-l avea încă de pe atunci. Zâmbetul şi mersul... 

— Destul de incomod. Ioate lucrurile mele sunt 
împrăştiate. Doar cărţile şi caietele le ţin la bunica. 

Se ducea la ea în fiecare zi, după şcoală. Prinţesa îi 
comunica unde avea să înnopteze şi luau „dejunul“ 
împreună. Prânzurile lor! Cele mai amuzante mese, pe care 
le invidiam din tot sufletul. Mi se păreau graţioase şi 
exotice, cu ceva din veselia şi improvizaţia meselor la iarbă 
verde, juvenile şi pline de surpriză. Indiferent de menu, 
mâncau în porțelan de S&vres şi cu tacâmuri de argint. În 
mod categoric, bătrâna trebuie să fi avut un stomac de fier, 
iar inconştienţa ei ţinea, într-un fel, de fantastic. 

„Niciodată nu mi-aş fi închipuit că aş putea învăţa să 
gătesc! afirma cu suficienţă. Omletele mele sunt de-a 
dreptul extraordinare!“ 

Delia era absolut de acord, iar, ulterior, partenerii ei 
aveau să-i reproşeze mereu acest gust bizar pentru ceea 
ce, de pildă scriitorul numea „merinde de golan“. 

Bunica şi nepoata, în fiecare zi şi ani de zile, au mâncat 
cu reală plăcere mezeluri, ouă - felul de bază, supe în plic, 
iar când prinţesa se simţea în dispoziţie culinară de 
excepţie - macaroane cu brânză. 

— N-ai putea locui totuşi la cineva anume? Adică să te 
stabileşti? 


Delia îşi clătina pletele blonde, cu adevărat mătăsoase, 
mult apreciate de băieţi, în general. 

— N-am la cine. Şi aşa deranjez... Ninon Vernescu stă 
într-o mansardă. Când îmi pune patul de campanie, nu mai 
poate ajunge la toaletă. Băicoienii - sunt patru - locuiesc 
într-un demisol. E atât de îngust, că ne îmbrăcăm cu 
rândul... Tante Mathilde, ca şi bunica, ocupă o jumătate de 
hol comun, numai că ea şi-a ridicat un perete de scânduri. 
Mai bine s-a aranjat Alexandra Filipescu. Are o garsonieră, 
dar şi un amant. E încă tânără, înţelegi? Împlineşte 
douăzeci şi cinci de ani... Dar am noroc că toţi stau în 
centru. 

Nimeni la şcoală nu intuia itinerarul de existenţă al 
Deliei. Azi ar părea ciudat, căci copilul acela blond, care se 
distingea la o primă şi singură privire dintre alţi o mie, era 
ermetic, rezervat, lipsit de reacţii şi veselie. Nu râdea 
aproape niciodată, fără să fie tristă. De fapt, n-o amuzau 
fleacurile care ne amuzau pe noi, era mirată sincer şi nu 
atitudine impusă, când noi, topite de comicul nespus al unei 
situaţii, izbucneam în hohote de râs. 

Profesoarele nu erau însă surprinse, nimeni n-o lua la 
rost pentru absenţele nepermis de multe, nimeni nu se 
sesizase că părinţii Deliei, vreun tutore sau orice neam nu 
puseseră o singură dată piciorul în şcoală. 

Era atmosfera care caracteriza anii de după reforma 
învăţământului. Dascălii erau  plictisiţi, consternaţi de 
aberaţiile conţinute de noile manuale; ei înşişi trebuiau să 
„înveţe“ materia înainte de a o preda, interpretată în 
lumina materialismului dialectic şi folosind experienţa 
dascălilor sovietici.  Plictisiţi, perplecşi, resemnaţi, se 
simțeau amploaiaţi jalnici, mistificatori fără voie, hăituiţi de 
şedinţe, cursuri de Istoria Partidului şi limba rusă. Tot 
atunci, înspăimântați, făceau cunoştinţă cu un monstru de 
care nu mai auziseră: Dosarul. 

În consecinţă, lecţiile erau predate mecanic, nu se învăţa 
nimic, se copia în voie, chiulul prospera fără ca cineva să se 


sesizeze. De altfel, majoritatea profesoarelor noastre erau 
cadre vechi, „cocoane“ între patruzeci şi cincizeci de ani, 
soţii sau văduve de foşti ofiţeri superiori, magistrați, 
avocaţi, înalţi funcţionari. Doar una, culmea, de Limba 
Română!, tovarăşa H., singura căreia îi spuneam la indicație 
expresă tovarăşa, restul erau Doamne, o scârbă frumuşică 
de altfel, ne făcea să simţim biciul regimului şi ce va să zică 
lupta de clasă. Ne asmuţea una împotriva celeilalte, folosind 
metode oribile. Prin clasa a V-a, de pildă, la orele de 
dirigenţie, obişnuia - aveam cursuri după-amiaza din cauza 
lipsei acute de spaţiu şcolar - să ne întrebe prin sondaj ce 
am mâncat la prânz. Evident, mai erau copii ai căror 
părinţi, necompromişi în politică şi avantajaţi de profesiune 
- medici, dentişti, avocaţi, ingineri - le puteau asigura încă 
o existenţă confortabilă. Mare parte însă dintre fetiţe 
proveneau din mica mahala sau de la ţară. 

Doamna H. folosea diabolic metoda intuitivă. Dacă, de 
exemplu, Alice C, copil de medic, povestea că a mâncat la 
prânz friptură de pasăre şi o portocală, următoarea 
„intervievată“ era P Dumitra, a cărei mamă, abandonată de 
bărbat, spăla rufe în mahala. Dumitra se sătura de regulă 
cu fasole, ciorbă de ştevie, praz. Realizat contrastul, 
tovarăşa H. exclama, „quod erat demonstrandum!“, 
triumfător şi invariabil: 

„Vedeţi, copii! Partidul şi tovarăşul Dej vor avea grijă ca 
într-o zi să aveţi toţi pe masă friptură şi portocale... Acum 
veţi înţelege mai bine versurile marelui nostru poet A. 
Toma. Ele reprezintă mânia cinstită a unui poet al clasei 
muncitoare, îndreptată împotriva  huzurului claselor 


exploatatoare...“ 
Bineînţeles, se referea la subtilele stihuri „...icrele şi 
şampania, paştele şi grijania!...“, merindea cu care se 


ghiftuise dihania burghezo-moşierească. 

Pe Delia n-a suferit-o de la început. (Ne-a fost profesoară 
de Română până la sfârşitul liceului.) Cred că era o ură 
organică; Delia polariza toate însuşirile inimitabile şi 


inconfundabile ale clasei sale, stimulând implicit 
resentimentele otrăvite, de galbenă invidie, împotriva 
aceleiaşi caste, ale tov. H. 

Tot din clasa a V-a, o altă amintire: 

— Unde ai făcut şcoala primară, Dumşa? 

Delia a reflectat câteva clipe. 

Avea de mică o voce gravă, neaşteptat de matură, nu atât 
din pricina timbrului, cât a cumpănirii, a calmului care 
trăda o siguranţă de sine ieşită din comun la un copil de 
zece ani. 

— Am terminat-o la Iulia Haşdeu. 

— Ai terminat-o... 

Tovarăşa H. sesizase o nuanţă. Vigilentă, mereu trează, 
atentă la fenomenul luptei de clasă, s-a interesat: 

— Dar unde ai început-o? 

— La Maison des francais. 

— Aha!! 

Acel „aha!“ prefigura toate persecuțiile, şicanele, 
răutăţile care aveau s-o asedieze pe Delia vreme de cinci 
ani... Nu mi-am putut niciodată explica resentimentul care, 
raportat la subiect - un copil -, căpăta dimensiuni 
înfricoşătoare cu tentă patologică. Şi mai greu de înţeles, 
pentru că tovarăşa era o brună aproape frumoasă, cu ochi 
albaştri, minionă. Se îmbrăca bine, cu gust şi nu era lipsită 
de distincţie. Oare ura împotriva unei întregi clase şi-o 
concentrase în făptura Deliei Dumşa pentru că aceasta 
simboliza seducţiile acelei lumi privilegiate către care 
tovarăşa aspirase cândva? M-am gândit mai târziu, dacă nu 
cumva nefericita - după intensitatea ranchiunei trebuie să fi 
fost o fire pătimaşă, înfocată - fusese nebuneşte 
îndrăgostită de vreun june aristocrat şi plantată pe vreo 
uliţă a uitării. Amintire-compensaţie, câteva carate într-o 
cutiuţă de catifea, uitată discret pe marginea toaletei. Nu 
ştiu, dar de un lucru sunt convinsă. În această înfruntare 
mută, Delia ieşea totdeauna victorioasă. Primea cu linişte 
princiară micile mizerii (mari, raportate la viaţa de elev). Le 


ignora cu atâta suverană indiferenţă, sugerând cât se poate 
de limpede că e invulnerabilă - o atitudine instinctivă, 
ţinând de structura ei, căci la vârsta aceea nu şi-ar fi putut- 
o inventa şi impune -, încât tovarăşa H. se simţea uluită, 
dezarmată, turbată. Cred că lipsa de reacţie a Deliei o făcea 
să ia după ore caşete pentru ficat... 

Delia era o elevă capricioasă; învăţa când avea chef şi 
numai ce-i plăcea. Un stil de viaţă şcolară de neînchipuit 
înainte sau după anii '60, când s-a revenit la liceul de 
unsprezece şi apoi douăsprezece clase. 

Dar, în degringolada primului deceniu de după anii '50, 
când profesorii erau notaţi pozitiv în funcţie de numărul 
promovaţilor şi aveau obligaţia să-şi mediteze vara propriii 
corigenţi, totul era posibil. 

Delia a profitat mai mult decât oricare dintre noi de 
conjunctură. Nu învăţa mai nimic, habar n-avea de orar, 
venea cu caietul de matematică la ora de fizică, dar română 
ştia. Îi plăcea să citească şi avea simţul limbii. La vremea 
aceea cred că era cea mai instruită fată din clasă. 
Necenzurată acasă, dând cu tifla materiilor care n-o 
interesau, devora tot ce găsea în resturile de bibliotecă ale 
gazdelor ei. Aceştia nu-i controlau nici volumul, nici 
calitatea lecturii şi a fost prima din clasă, la doisprezece ani, 
care citise Le mariage parifait. Ştia pe dinafară tot 
Eminescu, pe Shakespeare îl simţea prieten apropiat, „se 
culcase“ - pentru că ţinea cărţile în pat; expresia ei din 
ultimul an de liceu - cu Blaga, Arghezi, Ion Pillat, înainte ca 
noi să fi auzit desluşit despre ei... Când, pe la treisprezece 
ani, i-am declarat cu toată seriozitatea că cele mai bune 
romane care s-au scris vreodată sunt Scrisoare de dragoste 
a lui Mihail Drumeş şi Cișmigiu et comp., a zâmbit şi m-a 
sărutat matern pe frunte: „O, micuța mea!“ 

M-am simţit ofuscată. Era doar cu un an mai mare ca 
mine. 

Delia stătea mai prost cu ştiinţele pozitive, dar în clasă se 
practica intens trocul. De pildă, Iosefina (loji), artizană 


îndemânatică încă de pe atunci (azi are două boutique-uri 
pe Madison Avenue), oferea o broşă de lemn contra 
cincisprezece lei sau două teme scrise la „limba română“. 
(Acum câţiva ani, scotocind prin suvenirurile mele de liceu, 
am dat peste o astfel de mostră. Este rotundă, de mărimea 
unui capac de borcan de iaurt. Pe fondul alb se răsfaţă un 
gândac roşu, furia gărgăriţelor din adolescenţa acelor ani, 
cu buline negre. Pe spate, agrafa e improvizată dintr-un ac 
de siguranţă.) Se purtau la bluzele cu guleraş „bebe“, sus, 
peste primul nasture. 

Delia îşi oferea temele de gramatică şi analizele literare 
(Lazăr de la Rusca, La masa verde, Surâsul Hiroşimei, 
Djambul  Djabaev - marele rapsod sovietic) contra 
problemelor de fizică şi matematică. 

Temele Deliei, notate cu 5 - nota maximă în liceul de zece 
clase - în caietele colegelor, nu obțineau mai mult de 3 pe 
propriile lucrări. Îşi ridica extemporalul sau teza de la 
catedră liniştită, egală, cu chip imobil. Cred că atitudinea o 
scotea din sărite pe tovarăşa H., ar fi intrat cu unghiile în 
obrajii de un palid rozalb, ca ai trandafirilor de pe 
porţelanurile rococo. Eu mă simţeam sufocată de revoltă şi 
admiraţie. 

— De ce nu faci scandal? Trimite-o pe bunică-ta, măcar o 
dată, să stea de vorbă cu poarca asta! Te persecută! 

Delia zâmbea: 

— De ce s-o deranjez pe prinţesă pentru asemenea 
fleacuri? Una ca H. n-ar fi rămas la noi nici ca subretă. 

Şi-a muşcat buzele şi a aruncat în jur o privire neliniştită. 
Nu era genul de afirmaţii recomandabile în anii aceia, în 
plină şi viguroasă dictatură a proletariatului, şi nici mai 
târziu; în afară de asta, Delia era prea bine crescută, ca să 
nu-şi camufleze disprețul pentru cineva socotit inferior. „Cu 
slugile, o dădăcea bunică-sa, să fii totdeauna de o 
desăvârşită politeţe. Doar cumetrele parvenite îşi înjură 
servitoarea. După ce o fac hoaţă şi o ameninţă cu poliţia, 
trec la confidenţe...“ 


— Puțin îmi pasă, a completat Delia. Ce importanţă are 
nota tovarăşei? În general, ce faci cu notele în viaţă? Cine-şi 
va mai aminti, nu mai departe de săptămâna viitoare - nici 
măcar eu! - de nota de la extemporal...? 

Eram de-a dreptul uluită. Elevă mediocră, nu prea aveam 
parte de note mari; când primeam un 5, mă simţeam 
literalmente scăldată de fericire şi abia aşteptam să le-o 
comunic alor mei. Făceam cunoştinţă atunci, dar fără să-l 
înţeleg, cu sentimentul în formă precoce al zădărnicie. Un 
sentiment care pe Delia a însoţit-o mereu şi cu fidelitate. 
Pretutindeni şi în toate, chiar în cele mai expansive 
momente ale vieţii ei. Până azi, sunt convinsă, dacă Delia 
mai trăieşte. 


La opt fără zece o sun din nou pe Tica. Fără zece, ca să n- 
o deranjez de la „Actualităţi“. De la Revoluţie încoace, am 
început să ţinem seama de programul TV. Tot e ceva! Sub 
Ceauşescu puteai telefona la orice oră, fără teamă că 
deranjezi. 

După treizeci de ani, constat că Tica nu şi-a schimbat 
stilul. Glasul e triumfal: „Vine Crăciunul! Am câştigat 
Premiul Nobel sau fii-mea e Miss România!“ Cam ăsta e 
tonul. De altfel, una din cele mai seducătoare însuşiri ale 
„cuplului“ Tica şi Ica sau „Duo Brebenaru“ era acest 
entuziasm, această explozie de prietenie fierbinte cu care 
te întâmpinau. Simţeai că, prin simpla prezenţă, le umpli de 
fericire. Şi mai simţeai că sentimentul nu era factice, nici 
complezent, chiar dacă era trecător şi dăruit cu 
generozitate tuturor cunoştinţelor. 

— Mi-a zis Preda - genul care-i spune soţului, în apel 
direct sau vorbind despre, pe numele de familie - că m-ai 
căutat. Mi s-au tăiat picioarele, tu! E extraordinar! Câţi ani 
sunt de când nu ne-am văzut...? Fan-tasctic!!! Ai citit 
anunţul... Mi-am închipuit.. Dănuţ e boss mare la el, acolo, 
în California... O caută pe Delia... Nu se uită la bani... Tu 
mai ştii ceva? 


— Ultima oară când am văzut-o era tot superbă. 

— Da, dragă, superbă! M-am gândit de multe ori la ea. 
Era atât de frumoasă, că până şi defectele o avantajau. 

Tica are dreptate. Delia avea unele defecte. De pildă, 
gâtul prea scurt, parcă fără ceafă. Cusurul în sine îi dădea 
însă un aer de neajutorare, care trezea instincte virile în 
pieptul bărbaţilor. Simţeau nevoia spontan s-o ia sub 
ocrotirea lor, iar de aici, până la a-şi pune singuri lesa, 
rămâneau circa doi milimetri. 

Mă surprinde însă fineţea observaţiei. Tica n-a fost în 
viaţa ei o subtilă. N-avea, n-are timp. E veşnic preocupată 
de ceva, agitată, pune întrebări fluviu la care nu aşteaptă 
niciodată răspunsul. O întrerup: 

— Ce face Ica? 

— Splendid! Are cinci fete, ca regele Mihai... Ce zici, are 
vreo şansă? 

Mă simt complet zăpăcită: 

— Cine?! 

— Mihăiţă. Eu, îţi spun sincer, sunt promonarhistă. 
Bărbatu-meu râde de mine... Trebuie neapărat să-l cunoşti. 
E o dulceaţă, dar nu simte pulsul, înţelegi..., inginer-văcar 
eminent... 

— Cum adică? 

— Zootehnician... Cu rezultate extraordinare! A scos boul 
cu două capete şi vaca N. Preda, cu patru ugere... Un soi de 
Miciurin, ţii minte? În materie însă de politică e nul... E 
Zero! 

Sunt din ce în ce mai aiurită, dar nu mă pot împiedica să 
râd: 

— Mă, ăla te aude?! 

— Bineînţeles. Bafta noastră e că nu mă crede. Zice că 
fac spirite. 

Izbucneşte un vacarm îngrozitor. Răgete, urlete, 
bufnituri; îmi închipui că tipul opinteşte să-i spargă capul. 
Ca să mă fac auzită, răcnesc în aparat: 

— Cred că am să te sun altă dată. 


— Fii serioasă, Ica are cinci plozi, eu am treisprezece. 
Acum îi auzi pe toţi! 

De astă dată, realmente îmi vine ameţeala. 

— Ai mers cu indigoul? 

— 'Treisprezece vieţuitoare, scumpa! Doi Preduţi junior şi 
unsprezece dobitoace: câini, pisici, peşti, păsări. 

— Mda... Din câte îmi dau seama, peştişorii japonezi sunt 
cei mai zurbagii. Cu restul bănuiesc că te descurci mai bine. 

Râdem, fixăm o întâlnire de principiu şi închid. Răsuflu 
uşurată. Tica e o persoană obositoare, în general. În actuala 
mea stare de spirit, aproape imposibil de suportat. Dar 
constat că vreme de jumătate de ceas am uitat de Laura. 
Laura 1928. Şi că am reuşit să râd. Acum, de-aş putea să 
dorm... 


E abia ora 9:21 la Radio. Cândva, abia acum începea 
ziua: rochie sau fustă îngustă, de preferinţă negre, cu şliţuri 
ample, zurgălăi - urechi, gât, poignet, degete, cât încape! - 
toc înalt, fond de ten. Eau de Roche ori Coty, aromele mele 
preferate şi... direcţia Cina sau Bar... 

E abia 9 şi vreau să dorm. lau două algocalmine şi un 
oxazepam. Sper să mă anestezieze. Răpusă de somn, adorm 
neaşteptat de repede. Apuc chiar să sting veilleusa. 

Spre două dimineaţa, coşmar. Cineva încearcă să intre în 
casă. Aud, prin vis, cheia mişcată în broască. Tot ca prin vis 
- sunt totuşi trează, dar numai amorţită - strig din pat: 

— Cine-i?! Cine-i??! 

Paşi perfect sesizabili se precipită pe scări. Spre etajul 
superior sau inferior, nu-mi dau seama. Incredibil, dar 
adorm iar. 

Mă dezmeticesc de-a binelea, abia la 8 dimineaţa îmi 
aduc aminte - nesigur, ceţos - de coşmar. Mă duc în 
vestibul. Sunt stupefiată! Cheia, pe care o învârtesc 
totdeauna de două ori, se află în broască, dar uşa e 
descuiată. 


Derutată - am spaima hoţilor, aşa că este exclus să nu mă 
asigur în fiece noapte - mă întorc în living. Simt că îngheţ: 
Laura 1928, fotografia ei, mă priveşte de jos, de pe blana de 
urs sintetic din faţa căminului. 

„Cum a ajuns acolo?“ Ştiu sigur că am lăsat-o pe 
marmura căminului, lângă sfeşnicul de porțelan. Oricum, n- 
avea nici un sens s-o pun jos. 

Sprâncenele Laurei se înalţă uşor. E mirată. Mirată de 
mirarea mea: „i-am spus că am să mai vin.“ 


CAPITOLUL III 


An dormit până târziu. Somn greu, fără vise, 
anesteziată de somniferul nou cu care nu sunt obişnuită. 
Când mă ridic din pat, constat că sunt la fel de înţepenită. 
Izbutesc anevoie să mă târăsc până la cutia de scrisori, ca 
să scot ziarul. În faţa uşii găsesc două sticle de lapte, iar 
sub vizor, prinse cu scotch, trei fire de fresia. Călin a trecut 
deci pe la mine, înainte de serviciu, şi n-a vrut să mă 
trezească. 

Zâmbesc impresionată. Gestul e de o delicateţe 
adolescentină, care aparţine altei epoci. Are aroma 
atmosferei din Cişmigiu et comp. Poate mă înşel, dar nu văd 
un tânăr de azi lipind flori pe uşa unei demoazele. 

Mi-aduc aminte că, în perioada când îmi făcea curte, 
înainte de fiecare întâlnire, G. se interesa telefonic ce 
culoare are toaleta mea. Florile pe care mi le aducea erau 
în nuanţă... Dar şi asta se întâmpla acum treizeci de ani... Şi 
mai cred că nimeni nu ştia să facă sau să spună, mai bine ca 
el, lucrurile frumoase. 

În timp ce beau cafeaua, îmi fac planul ca mâine 
dimineaţă să mă duc la investigaţie pe strada Popa Deciu, 
prima adresă de care dispun. Poate dau peste vreun 
moştenitor al destinatarei - Eulampia Paulian. Ea, sigur, nu 
mai există. Orice calcul aş face, în funcţie de datele pe care 
le deţin, numele e prea „bătrân“, ca să mai existe în carne şi 
oase. Da..., da, şi numele îmbătrânesc. E de-ajuns să dai o 
raită prin cimitirul Bellu. 


N-ai să întâlneşti, printre morţii recenți, Eufrosine, 
Aspasii, Safte, Masinci şi Aretii sau de-alde conu' Iorgu, 
Manolache, Constandin... 

Eventual am, să-l rog pe Călin să mă însoţească. Sunt 
încă prea înţepenită, ca să mă descurc singură. Nici nu mă 
gândesc să apelez la Liviu. Nu i-aş putea suporta 
sarcasmele. Şi, în general, de-aici înainte nu-i voi mai 
pomeni un cuvânt despre Laura. Mă simt neputincioasă 
când îşi începe gargara de spirite şi mă enervez până la 
migrenă. 

Totuşi, când soseşte la prânz - e vineri, zi scurtă -, mă 
răzgândesc spontan. E atent ca totdeauna: crizanteme pe 
care ştie că le iubesc şi un carton de la Capşa cu aperitive 
pentru două persoane (despre care iar ştie că le prefer 
celor mai elaborate merinde gătite): salam de Sibiu, ouă 
umplute, foie gras în aspic, buşeuri cu ciuperci, schweitzer. 
La preţurile practicate azi, distracţia l-a costat şi o grămadă 
de bani. 

— Nu trebuie să te ruinezi pentru mine. 

— Atunci, recomandă-mi pe altcineva 

Conform obiceiului, bem o votcă - am o şustă la 
magazinul diplomatic, unde, fie vorba între noi, întâlneşti 
mai mulţi români decât „imperialişti veniţi să ne cumpere 
ţara“ - şi fumăm cam un pachet de ţigări înainte de masă. 

Acum, în ambianța agreabilă din living-ul meu, sunt 
dispusă să privesc mai calm incidentul de azi-noapte. Sunt 
extrem de susceptibilă la decor şi îmi face realmente 
plăcere să privesc, multiplicate de oglinda de deasupra 
căminului, paharele de cristal şi scrumiera de argint 
scânteind la flacăra lumânării aprinse. Lumânarea e violetă 
şi se asortează delicat cu lilas-ul sfeşnicului de porțelan. 
Afară ninge, în casă e cald, iar Liviu arată deosebit de bine. 
Atât de bine, încât mă întreb de ce nu-l iubesc mai mult. 

Mă ascultă, cu un zâmbet incert şi fără să mă întrerupă. 
La urmă, întreabă ca un idiot: 


— Eşti sigură, sigură că ai încuiat uşa înainte de a te 
culca? 

Sunt foarte decisă să nu mă enervez: 

— Ştii că mi-e groază de hoţi. 

De fapt, nu ideea pagubei mă sperie, ci şocul pe care l-aş 
încerca trezindu-mă din somn şi dând ochi cu nişte 
necunoscuţi fioroşi. 

— Sigur, iubita mea, mă gândeam însă că erai drogată. 
Tu singură ai afirmat-o. 

— Îmi amintesc precis, ştiu precis că am încuiat şi am 
lăsat yala în uşă. Şi tot atât de sigur ştiu că fotografia se afla 
pe cămin. 

Mă priveşte neîncrezător, dar cel puţin are bunul simţ de 
a-mi lăsa impresia că mă ia în serios. 

— OK, Laura! Considerând că asta-i situaţia de fapt, care- 
i teoria ta? 

Intru între umeri şi-mi înfig degetele în carnea braţelor. 

— Nu ştiu... Se întâmplă tot felul de chestii... Morți care 
vorbesc, obiecte zburătoare, prezenţe invizibile care-ţi 
întorc un apartament pe dos... 

Liviu îşi reaprinde iritat ţigara stinsă la jumătate: 

— Aia de la Zig-Zag ar trebui să-şi facă Wassermanul. Au 
înnebunit toate muierile. Cel puţin la birou nu mai poţi 
discuta cu nimeni serios şi responsabil. Inginere în toată 
firea s-au apucat de spiritism, discută la telefon cu Mao-Ise- 
Dun, Benito Mussolini, diadia Stalin, toţi marii campioni în 
materie de dileală monstruoasă! Coana Jeni, contabila şefă, 
se întreţine cu Ceauşescu. Normal, a fost secretară de 
partid. 

— 'Ţie nu-ţi spune nimic fenomenul ăsta? 

— Ba da! Ticăloşia, sminteala şi neghiobia nu au margini. 

— Bănuiesc că pe mine mă socoteşti şi smintită, şi 
neghioabă. Se aşază pe marginea fotoliului şi mă cuprinde 
pe după umeri. 

Îmi vorbeşte cu blândeţe catifelată: 

— Nu te cred decât adorabilă. 


— Nu vorbi cu mine de parcă aş fi copil mic. Sunt 
înspăimântată, pentru că nu înţeleg. 

— Există atâtea lucruri pe care nu le înţelegem... 

Fără să vreau, ridic glasul: 

— Puțin îmi pasă că nu înţeleg nimic din cibernetică. Aici 
însă e vorba de un mister care mă interesează personal... 
Vital! Altfel, îmi pierd minţile! 

— Iubito, încearcă, pentru o singură dată, să gândeşti ca 
mine. 

— Adică? 

— Tratează chestiunea ca pe un simplu fenomen bizar şi 
întoarce-i spatele. 

— Ştii, Liviule... Ar trebui să ai mai puţină încredere în 
propria ta judecată şi să ai mai multă consideraţie pentru 
cea a altora. Tu crezi că toţi sunt nebuni? 

— Nu, dar mult mai mulţi decât cei înregistraţi oficial. 

Încerc să mă scutur de îmbrăţişarea lui, dar mişcarea, 
prea acrobatică pentru gâtul meu, îmi înfige o durere care- 
mi taie respiraţia. Scrâşnesc. 

— Mă enervezi. 

— E ultimul lucru pe care-l intenţionez, iubito! Hai s-o 
luăm metodic! Care-i varianta ta? Ce crezi? Pentru că ceva 
tot trebuie să crezi. 

Îmi şterg cu mâneca halatului fruntea transpirată: 

— Eu am mai trăit cândva... 

— O existenţă anterioară, deci. Ei şi? 

— Faptul în sine mă tulbură extraordinar. Trebuie să aflu 
neapărat cine a fost această Laura 1928. Cine era, care a 
fost viaţa ei, ce destin a avut?! Îmi ridic ochii: Liviule, simt 
că, dacă nu voi descoperi toate acestea..., am să mor. Pur şi 
simplu am să mor! Tu înţelegi? 

— Încerc. 

— De când am descoperit fotografia EI, mă simt de parcă 
aş purta haine străine, furate... Că însăşi viaţa mea e furată 
şi că nu-mi aparţine. O posesiune neloială, frauduloasă. 
Trăiesc obsesia unei clandestinătăţi, a unei personalităţi de 


împrumut. Nu... Nu, împrumut încă ar fi bine! De-a dreptul 
furată. O obsesie cumplită! 

Liviu oftează. Se ridică şi umple din nou paharele. 

— Mde... De fapt, nu-i ceva nou în familia voastră. Mi-ai 
povestit despre unchiu-tău, poetul. 

Adevărat. La începutul dragostei noastre, în faza pe care 
eu o consider cea mai frumoasă, adică cea imediat 
următoare sărutărilor încleştate, când buzele nu găsesc 
timp şi pentru cuvinte, deci în acel intermezzo fericit, când 
îmbrăţişările alternează cu nevoia de confesiune, de 
încredințare a tainei, pe care o reprezentăm fiecare din noi 
(bucurii - amintiri - amărăciuni), partenerului, intermezzo 
ce precede obişnuinţa, îi povestisem despre oncle Tom. 

Era o figură! Scund, crăcănat, gros, avea un cap superb, 
leonin, care s-ar fi aranjat mult mai bine pe un trup 
impozant, de statuie cu mantie fluturândă, aşezată în 
mijlocul unei pieţe. De altfel, trăsăturile extrem de 
caracterizate ispitiseră pensula şi cărbunele multor pictori, 
astfel că apartamentul lui din Pictor Verona era plin de 
semnăturile ilustre ale artelor plastice din anii interbelici: 
Iser, Steriadi, Dem, Lucia Bălăcescu, Onofrei... 

Asamblarea nefericită însă, lipsa totală de rimă dintre 
capul magnific şi trupul de broască umflată îi dădeau o notă 
de lubric. De altfel, toată înfăţişarea lui - când îl regândesc 
retro - era vicioasă. În special ochiul. Vocea avea însă 
nobleţe, conversaţia era scăpărătoare, totdeauna plină de 
farmec. Când vorbea, uitai, îi iertai totul. Cred că a fost unul 
dintre cei mai spirituali, dar şi mai grosolani oameni ai 
generaţiei. 

Spre patruzeci de ani, începuse să fie obsedat de filosofia 
budhistă (era epoca, start Mircea Eliade) şi se avântase în 
studii aprofundate. La moartea lui am găsit în bibliotecă 
zeci de volume tratând problema transcendentului şi mi- 
amintesc că, pe când eram copii, ne-a recomandat să citim, 
ca o introducere mai uşoară în temă, un fel de ştiinţă 
popularizată, faimoasa poveste a pelerinului Kamanito. 


(Asta în anii '50 şi ceva, când Moş Crăciun, naționalizat, 
devenise Gerilă, din colinde rămăsese Pluguşorul ajustat pe 
coordonate marxist-festiviste, iar preoţii erau decimaţi 
sistematic în închisori de iad.) 

În ultima parte a vieţii, oncle Tom ajunsese să creadă la 
modul absolut în reîncarnare. 'leoria pe care o susţinea - 
concentrată simplist, ca pentru nişte copii abia păşiţi în 
adolescenţă - ar fi putut suna destul de logic, dacă noi am fi 
găsit timp să-l ascultăm. Principalul său argument viza, din 
câte îmi aduc aminte, stridenta, dar numai aparenta 
nedreptate care stăpâneşte lumea, inechitabilul din destinul 
oamenilor. Hain şi ticălos ar fi acel Dumnezeu, de pildă, 
care concepe pe aceeaşi felie de viaţă nababul hiritisit cu 
toate noroacele lumii şi, concomitent, cocoşatul ori ologul 
milog cerşind la poalele palatului de cleştar. Sau, unde e 
dreptatea, comparând destinul fascinantului Clark Gable 
(de ăsta era sigur că am auzit şi noi) cu cel al nefericitului 
felah care trudeşte la țarină? Doar multitudinea de 
existenţe consumate sub semnul răsplăţii ori al pedepsei, în 
funcţie de itinerarul vieţii anterioare, puteau explica 
deciziile aparent bizare, capricioase ale Creatorului. 

Din păcate, adolescenților cărora li se adresa (şi mă 
întreb şi azi de ce se ostenea, pentru că oncle Tom nu era 
un imbecil care să nu observe opacul celor trei perechi de 
urechi, pe cât de lungi pe atât de surde) „li se fâlfâia“ la 
modul superb de Budha şi de alţi gentlemani din zonă. 

Nepoţii ar fi dăruit toată biblioteca din Alexandria în 
schimbul Stadionului Giuleşti, iar între statutul lui Copernic 
şi cel al lui Bazil Marian, vestita vedetă a Rapidului, care 
găurise plasa nu mai puţin celebrului Pavlovici cu un gol 
absolut formidabil în istoricul turneu Pascal, l-ar fi ales fără 
umbră de şovâire pe cel de-al doilea. 

În ceea ce mă priveşte, dovedeam certe aptitudini 
artistice. Mâncam cinema cu lingura - cam, vreo douăş'pe 
filme de săptămână, bisându-le generos pe cele pe care le 
consideram capodopere. Îndrăgostită de Vania Lanovoi în 


Examen de maturitate, am vizionat filmul de zece ori, 
chiulind de la şcoală trei zile într-o singură săptămână. Nici 
pe mine nu mă preocupa transcendentul, punându-mi cu 
toată convignerea întrebări mult mai concrete: „Cine-i mai 
frumoasă? (reminiscenţe din Albă ca Zâpada). Eu sau Gina 
Lollobrigida în Fanfan la Tulipe?“ obiectivă şi modestă, îi 
recunoşteam oareşce superioritate, pansându-mi însă ciuda 
cu scuze de vârstă. „Când o să fiu mare, să vedem...!“ 

După sute, poate mii de ceasuri de contemplaţie, oncle 
Tom ajunsese la concluzia că îşi trăia cea de-a patra 
existenţă. 

(Azi, bănuiesc că îşi pierdea timpul cu noi pentru că, 
efectiv, simţea nevoia de auditoriu, iar adulţii din familie, 
fraţii, surorile, inclusiv nevastă-sa, preocupaţi de cartele, de 
găsirea cu orice preţ a unei slujbe cât de umile, numai să se 
afle „în câmpul muncii“, de toate bucuriile dictaturii 
proletariatului, n-aveau timp şi nervi să-l asculte. De la 
primele silabe care le sunau mistico-asiatic, căpătau 
expresia individului care-i cât pe-aci să piardă trenul şi o 
luau la goană spre afaceri inexistente, dar urgente. „Ăsta 
nu mai bate câmpii, dom'le, bate norii şi caru' mare! Ferice 
de el că-i arde de fleacuri pe timpurile astea!“) 

Liviu îşi umple din nou paharul, mare, de vin, nu 
cocotieră de vitrină, găoace de cristal, „bun pentru Tanti 
Lizica et comp. venite la un rummy, 1 leu - suta“. Liviu bea 
ţeapăn, dar, în cinci ani, nu l-am văzut niciodată câtuşi de 
puţin ameţit. Îi ţin tovărăşie onorabilă. 

— Parcă aşa spuneai... Că a avut vreo unş'pe existenţe 
anterioare. 

Respir adânc, sau poate oftez, şi mă întorc în 1992. 

— Doar patru. Iniţial, fusese consul sub nu mai ţin minte 
ce împărat... 

— Tudor Vladimirescu, sugerează Liviu. 

Zâmbeşte însă cu tandreţe şi nu mă supăr. 

— Parcă Adrian... Pe urmă, doamnă de onoare la curtea 
Isabelei de Castilia. În a treia existenţă a fost unul din 


locotenenţii lui Garibaldi. A patra existenţă o consuma 
acum. În sfârşit... Oncle Tom, aşa cum îl cunoşteam. 

— Nu se poate spune că s-a plictisit, observă alb Liviu. 
Da' cum a descoperit chestiile astea? 

— Prin Contemplaţie. Privind ceasuri întregi un punct fix. 
La una din şedinţe şi-a zărit, ca într-un abur, ca într-o pâclă, 
propria, actuala să zicem, imagine. Apoi, din ce în ce mai 
clar, imediat în spatele lui, se vedea oşteanul lui Garibaldi 
şi, mai în spate, nobila castiliană. În sfârşit, pe fundal, 
silueta consulului roman... Mereu acelaşi chip, dar cu altă 
recuzită. 

— De câte ori a vizionat filmul ăsta? 

— Nu ştiu. Eram prea copii, eu nu cred că aveam pe- 
atunci mai mult de unsprezece-doisprezece ani. Am reţinut 
însă imaginile prin plastic şi insolit. Ca pe un abţibild. 

— Hm... Nevastă-sa, neamurile ce părere aveau? 

Întorc o privire obosită: 

— Crezi că-mi prieşte „mişto“-ul ăsta ieftin? Dacă nu poţi 
să mă înţelegi, prefer să renunţ. 

— Nici tu nu înţelegi totul şi întotdeauna, Laura. 

— Cu deosebirea că eu sunt mai conciliantă. Ignor 
persoana şi-atât, pe când tu nutreşti un dispreţ nimicitor 
pentru cei care nu-s în stare să te înţeleagă. 

Zâmbeşte, pentru că ştie că am dreptate. 

— Pe tine nu te-am disprețuit niciodată. Dimpotrivă, de 
când te cunosc, nu încetez să te admir. Noţiunile se exclud 
de la sine. 

Nu minte. Mă apreciază din multe puncte de vedere, iar 
relativa mea superioritate financiară (cine dracu” e bogat în 
comunism?), deşi în anume sens îl deranjează, îmi pictează 
un nimb în jurul capului. Ca foarte mulţi oameni, de altfel, 
Liviu se simte zdrobit de succesul social sau material al 
semenilor. Stimează instinctiv victorioşii, indiferent de 
substanţa lor. Succesul în sine îi înnobilează. 

Ne întrerupe telefonul. Ne uităm unul la altul surprinşi. 
Nu stă în obiceiurile casei să fiu sunată la ora trei după- 


amiază. 

Glasul lui Călin: 

— Săru' mâna! 

— Mulţumesc pentru... 

— Lăsaţi... am vrut să vă spun că am dat de o pistă. 
Cam... plăpândă, găseşte cuvântul, dar e ceva. 

Inima îmi bate şi simt că mă doare obrazul de încordare. 
Liviu mă întreabă din ochi, eu dau din mână: „Lasă-mă 
acum.“ 

— Am fost pe strada Nalbei, ştiţi, a doua adresă pe care 
am găsit-o... A lu' Hageţeanu. 

— Trebuia să mă aştepţi. [i-am atras atenţia! 

— Nu vă supăraţi. Am fost doar în prospecţie. Nu fac 
nimic fără OK-ul dumneavoastră. 

— Şi? Ce-ai găsit? 

— Clădirea a fost demolată acum zece ani, însă am dat 
peste un individ, inginer, care pretinde... Alo, mă auziţi? 
Da..., zice că-şi aminteşte de un tip, Hageţeanu, care ar fi 
stat alături, adică unde s-a dărâmat. Taică-său... 

— Al cui?! Nu înţeleg nimic. 

— Aveţi răbdare. Inginerul îmi spune că taică-său ştie 
unde s-a mutat, dar acum e la Herculane. Se întoarce luni... 

Oftez. Da... E ceva, dar aş fi vrut amănunte mai sigure, 
mai concrete. Călin pare contrariat. Mă întreabă neliniştit 

— Nu sunteţi mulţumită? 

— Ba da... Sigur, mulţumesc. 

— Atunci, mergem luni? 

Copilul ăsta e adorabil. Se consideră deja echipă cu mine. 
Nici măcar nu mă mai întreabă dacă sunt de acord să mă 
însoţească, faptul e de la sine înţeles. 

Liviu mă priveşte curios: 

— Cine a fost? Puştiul? 

— Da, răspund distrată. Călin... 

Bricheta lui Liviu ţăcăne de două ori înainte de a se 
aprinde: 

— Ce ţi-a zis? 


Răspund evaziv: 

— A găsit ceva. Rămâne să vedem cât e de valabil. 

— Spune-mi, Laura, tu pe maimuţoiul ăsta îl plăteşti? 

— Nu... 

Sunt sincer deconcertată. De fapt, nici nu m-am gândit la 
chestiunea onorariului. 

— Atunci de ce-şi pierde timpul? 

— Cred... Cred că e puţin fanatic. 

— Ce înseamnă fanatic? 

Tonul trădează o umbră de iritare. 

— Ce naiba, doar nu eşti o nătângă! Tipul cheltuieşte 
timp şi pingele. Arată spre fresii. Ai idee cât costă un firicel 
din ăla? 

— Ce vrei să spui? 

— Ceea ce ştii şi tu, şi se vede cu ochiul liber. 

— Adică?! 

— Nu mă trata de imbecil. E îndrăgostit lulea! 

Realmente îmi vine să râd, dar, la primul hohot, durerea 
mă înşfacă de ceafă. 

— Nu fi ridicol! 

— Ai grijă să nu devii tu ridicolă. 

— Îţi mulţumesc pentru aluzie. Ştiu câţi ani am. Nu te 
ştiam însă pe tine gelos. 

Între noi n-au existat crize de gelozie. Ce-i drept, nu-i 
place să mă îmbrac prea voyant. Când, la vreo serată, i se 
pare că polarizez cam mult atenţia, are gesturi discrete 
care certifică legătura şi faptul că-i aparţin. Cârteşte la en- 
coeur-urile şi şliţurile prea adânci, dar inutil: nu suport 
rochiile pe gât şi îmi place să-mi „decoltez“ picioarele. 
Gelozia. Gelozia, superba şi magnifica gelozie, am cunoscut- 
o cu G. La restaurante mă aşeza cu faţa la perete. Să nu 
privesc, să nu fiu privită... 

Liviu îşi umple iritat paharul: 

— Gelos! Nu sunt atât de cretin! Dar nu-mi place să fiu 
caraghios. Dacă ai de gând să-mi faci vânt, spune-mi-o! 


Discuţia deviază şi, ca totdeauna, ajungem la aceeaşi 
problemă spinoasă. Lipsa mea de entuziasm faţă de 
instituţia căsătoriei. Sunt sătulă de aceleaşi argumente şi 
contraargumente, repetate de atâtea ori, încât nu mai 
schimbăm nici măcar ordinea cuvintelor în frază, şi-s 
dispusă să fac pace. Când îl văd comiţând gesturile (atât de 
bine cunoscute de amanți!) care-i preced plecarea - îşi ia 
ceasul lăsat pe consola căminului la venire, culege bricheta 
şi ţigările de pe masă, se asigură că portvizitul se află în 
buzunarul de la piept -, mă lipesc de el şi-i şoptesc, fetiţă 
dulce, neajutorată şi parşivă: 

— Mi-e foame. 

Îl simt că şovăie o clipă între orgoliul care-i dă brânci pe 
uşă şi plăcerea de a rămâne. Se hotărăşte şi îşi scoate din 
nou, ostentativ, ceasul. 

— În sfârşit! Primul lucru de bun-simţ pe care l-ai enunțat 
azi... 

Îl îmbrăţişez în jurul centurii pentru că nu pot ridica 
braţele spre umeri şi-mi lipesc capul de pieptul lui: 

— I love you. 

Se desprinde şi se repede la bibliotecă. Scoate 
dicţionarul român-englez. Eu îl privesc năucă: 

— Ce naiba faci? 

— Nu ştiu cum îi zice în ingliş la escroacă. 


Week-end-urile le petrecem împreună. Excepţiile le 
constituie deplasările mele în provincie sau străinătate, cu 
ocazia expozițiilor la care sunt direct interesată şi 
„serbările“ din familia lui, unde refuz să mă duc. De fapt, 
are o singură soră, iar întâlnirile de familie bianuale - 
Crăciun şi Paşte - au loc la ea. Pe muierea asta, care 
priveşte şi te priveşte dintr-o parte, ca o găină, n-am putut 
s-o sufăr din prima clipă. Pe mine instinctul nu mă înşală. 
Mai devreme sau mai târziu - verificat - impresia iniţială se 
confirmă. Cu vârsta, am ajuns să mă  încredinţez 
îngrijorător de mult, chiar total, flerului. Domnica are cam 


vârsta mea, e înaltă, ciolănoasă şi chipul, măsliniu-murdar, 
pare gelatinos. Se îmbracă - „onorabil şi decent“ - ca o ţaţă, 
gândeşte ca o mahalagioacă şi vorbeşte ca un filistin. Glasul 
leşinat are gustul zahărului pe băţ de la gogoşerii, susur de 
şarpe permanent, monoton, fără semne de exclamaţie. E 
pudică şi virtuoasă. În genere, virtutea excesivă fie ascunde 
oribile defecte, fie dezumanizează. A ei îţi face greață. Lui 
fiu-său, de pildă, golan mare în clasa a XIl-a, îi 
administrează la fiecare prânz lecţioare pline de morală, îi 
interzice convorbirile telefonice cu colege sau prietene, îl 
aşteaptă seara cu ochii pe ceas şi-i controlează lenjeria. În 
consecinţă, Andrei n-o suportă, abia aşteaptă să termine 
liceul şi să fugă în lume. La mine se simte bine, iar eu am 
grijă să-i rotunjesc bugetul alocat de maică-sa: douăzeci şi 
cinci de lei pe săptămână plus (generoasă Domnica asta!) 
cheltuielile de transport. 

— Auzi, Laura! Douăş'cinci pe săptămână, adică trei lei şi 
un pic pe zi. Când mi-ai cumpărat blugii, i s-a făcut rău! 
Trebuia să-mi fi luat o ţoală peizană, din ştofă, solidă, 
serioasă. Babacu' a fost mai şmecher. A dat în primire, şi- 
acu” nici că-i pasă! 

Taică-său - din povestiri -, un om cumsecade şi atât, a 
murit acum zece ani. 

— Ascultă, fetiţo! 

(Îl amuză să mă trateze ca pe o „contemporană“, iar pe 
mine mă amuză suflul de puştism pe care mi-l aduce în 
casă.) 

— Ascultă la tataia! Cum iau Bacul, am şi sărit în 
tramvaiul ăla fără staţii către patria yankee! Scorpia nu ştie 
că mi-am scos paşaport. 

Încerc să fiu didactică, pentru că aşa se cade: 

— Nu-i frumos să-ti bârfeşti mama. 

— Stifturi! De ce nu eşti tu maică-mea? 

Zâmbesc: 

Poate că aş fi fost şi mai rea. E foarte uşor să fii 
înţelept şi tolerant cu copiii, când îţi vin doar în vizită. 


Liviu (nu asistă la colocviile noastre, dar eu îi relatez în 
mare ofurile lui Andrei) dă din umeri: 

— Cu Domnica nu se poate discuta. Aprioric, ştie, 
gândeşte, procedează desăvârşit. De mică era la fel, nu se 
sătura, nu se putea obişnui cu propria-i perfecţiune. E într- 
o perpetuă autoadmiraţie. 

Am văzut-o de cinci ori în cinci ani şi mi-a fost de-ajuns. 
Nu-i place nimic la mine: sunt excentrică, beau ca un birjar 
- Vischi, nu whisky - cheltuiesc mult cu toaletele, meseria 
mea nu-i serioasă. loate adjectivele sunt precedate de 
adverbul „prea“. 

„Aia (adică, eu) are imaginaţie de prostituată. Aşa cum le 
îmbrăcă (pe manechine), par mai deşucheate decât dacă ar 
umbla în pielea goală.“ 

Şi, evident, Liviu ar trebui să-şi găsească o femeie 
cumsecade (cu permanent de două ori pe an, bănuiesc, şi 
rochii de mare şic acum treizeci de ani, la Caracal) şi iar, 
evident, îmi face o favoare pierzându-şi vremea cu mine, 
amănunt pentru care nu-i voi putea fi niciodată 
recunoscătoare îndeajuns. 

Primele ore ale după-amiezii le petrecem „paisiblement“ 
agreabil, ca doi soţi cu oareşce vechime, dar care continuă 
să ţină unul la celălalt. Citim. Eu, un volum recent, foarte 
conform cu înclinațiile mele retro, Vremuri vechi, 
bucureştene. Liviu - presa. 

Laura 1928 contemplă de pe consola căminului scena 
idilică. Sunt decisă să nu mai abordez azi subiectul. Trebuie 
să recunosc că prezenţa lui Liviu mă linişteşte. E lângă 
mine, real, arată bine în pijamaua de mătase grenat (un 
cadou de-al meu adus din Italia). În buzunarul de la piept 
are o batistă, aşa cum a văzut în filmele cu miliardari, cu 
dormitoare albe cât un hipodrom, cu săli de baie de cristal 
negru şi câte un Canova modest în WC-ul de lapis-lazuli. Ca 
totdeauna când citeşte concentrat, îşi propteşte arătătorul 
în nara stângă. De fapt, e un bărbat foarte bine. Are un 
profil regulat, expresia e inteligentă şi a fost scutit de cele 


două năpaste ale maturității masculine: chelia şi pântecele. 
E plin de atenţii: mi-a făcut masaj, a spălat vasele, îmi oferă 
ţigara aprinsă ori de câte ori mă simte bâjbâind pe noptieră 
după pachet şi, din sfert în sfert de ceas, îmi pipăie fruntea, 
de parcă aş avea pojar, şi nu spondiloză. 

Îmi simte privirea şi se uită la mine peste ochelari: 

— Ce e? Ai nevoie de ceva? 

— Te admiram. În fond, eşti un frumos. A handsome. 

— Îmi place acest „în fond“. 

— Pe cuvântul meu. Mă întreb chiar dacă te merit. Poate 
că soră-ta are dreptate. Ţi se cuvine cu mult mai mult. 

Liviu lasă ziarul şi mă priveşte atent: 

— Iubito, nu face greşeala de a-i crede pe alţii mai proşti 
decât pe tine. 

— Habar n-am ce vrei să spui. 

— Atunci, am să-ţi povestesc ceva din experienţa mea 
revoluţionară. De câte ori am vrut să plantez o femeie, îi 
pictam un portret fastuos: Mona Lisa - Madame Curie - 
Maica Tereza, într-o singură Coca, Nuţi sau Cici. Concluzia 
se impunea de la sine: eu, un oarecare între oarecari, n-o 
merit, ei i se cuvine ceva cu mult mai presus. Cam două mii 
de metri peste ţeasta tipului care stă de vreo şaij' de ani cu 
braţele întinse în mijlocul Şoselei, fără să obosească. 

— Concluzia? 

— Prima! Plângeam amândoi. Ea, copleşită de noblețea 
mea, eu de fericire că am scăpat „en gentilhomme“. A doua, 
aplicată la cazul în speţă: cu tine se întâmplă ceva. Bănuiesc 
că vrei să-mi dai adidaşii. Nu te jena, dar scuteşte-mă de 
generozităţi. Probabil că vrei să-mi prezenţi şi succesoarea. 

Îi mângâi uşor braţul: 

— Nu te-am văzut niciodată atât de susceptibil. 

Se aşază pe marginea patului şi îşi aprinde o ţigară: 

— Dă-o-n mă-sa de treabă! Trăim de cinci ani împreună şi 
pretind că te cunosc atât cât poate cunoaşte un om pe altul. 
Nu mi-ai făcut atâtea complimente nici când arătam ca un 
zeu! 


Râd încetişor: 

— Când a fost asta? 

— Îţi explic altă dată! Acum, brusc şi fără legătură, începi 
să-mi faci declaraţii de cinema. Şi asta de când l-ai cunoscut 
pe junele Barbă, le flic du siecle. 

Dacă mai shimbăm trei replici pe tonul ăsta, se îmbracă şi 
pleacă. În alte împrejurări mi-ar fi fost indiferent, dar simt 
că, azi, singurătatea, pe care o iubesc atât de mult, n-aş 
suporta-o. Simt că nu pot înnopta singură. 

— Te rog, nu te supăra. Ti-am spus doar ce-am simţit fără 
nici un fel de arriere-pensee, fără nici o intenţie. Azi, mai 
puţin decât oricând, m-aş despărţit de tine. 

Mârâie şi se duce la bar. 

— Bei ceva...? Fac şi o cafea? 

M-a ajutat să mă ridic şi stăm din nou în fotolii, ca în 
atâtea sâmbete şi duminici după-amiază. Nu deschidem 
televizorul înainte de „Actualităţile“ de seară: „Nici aşa ca 
moşnegii! Mai avem încă ce discuta şi singuri.“ 

Îi surprind - de fapt se lasă surprins - privirea. Are o 
duioşie tristă, sau o tristeţe duioasă, care mă emoţionează. 

— Laura... 

— Da! 

— S-au tulburat apele între noi. 

— Iar începi? 

— Nu! Tocmai că vreau să încheiem o discuţie. 

— Tu nu poţi să înţelegi că eu trăiesc o situaţie specială. 

Surâde amar: 

— Când într-un cuplu unul dintre parteneri devine 
neînțeles, ceva nu-i în regulă. 

— Iar aforisme! 

Oftez ostentativ şi tot ostentativ îmi aţintesc privirea 
asupra fotografiei de pe cămin. Liviu scutură din cap: 

— Nu-i vorbă despre asta. 

— Atunci? 

— Fă-mi un hatâr. 


Îl cercetez contrariată. Liviu nu cere şi nu îndreaptă 
rugăminţi niciodată. Îmi sesizează surpriza şi surâde cu 
blândeţe: 

— Aşa-i! Nu te-am prea deranjat solicitându-ţi favoruri în 
toţi aceşti ani. Se apleacă peste masă şi îmi prinde 
amândouă mâinile. Pentru liniştea mea, pentru liniştea 
noastră, renunţă la... Întrevederile cu băiatul ăsta. 

— Cu Călin?! Liviule, nu te înţeleg! E un copil! Cum îţi 
poţi imagina...?! E aberant! Stupid! Cretin! 

— Şi încă o mie de adjective. Mi le poţi atribui mie pe 
toate, fără să mă supăr. Dar, te rog, renunţă la el. 

Îmi frâng mâinile aiurită: 

— Eu nu ştiu ce-ţi închipui tu, dar băiatul nu face decât să 
mă ajute, aşa cum ţi-am spus, dintr-o... curiozitate, din 
spirit de aventură, din... teribilismul vârstei! 

— Copilul ăsta te iubeşte, Laura. 

— Încerc să admit o ipoteză caraghioasă. Mă iubeşte! Dar 
contează ce simt eu! Mă vezi pe mine făcând pasiune 
pentru un puştan? Eu, maman Colibri? Sapho a lui Daudet? 

Liviu se lasă pe spate şi enumera sec: 

— Într-o singură săptămână v-aţi văzut de trei ori şi ţi-a 
dat, numai din câte ştiu eu, vreo nouă telefoane. 

— Toate, legate de chestiunea fotografiei. 

— Şi tot în toate există o introducere. Cel puţin la 
telefonul de azi-dimineaţă v-aţi fixat întâlnire pentru luni cu 
un natural care începe să semene a sistem. 

— Sistem! exclam năucă. Ce sistem?! Am impresia că 
delirezi. 

— Nicidecum! Aşa încep toate amoraşele: Telefoane... 
Câţiva paşi împreună... ne aşezăm pe aceeaşi bancă... „Pe 
mâine“... Pe urmă, „pe diseară“... 

Simt brusc oboseala: 

— All right, Liviu. Ce doreşti? 

— Ţi-am spus. Promite-mi că întrerupi orice relaţii cu 
bărbosul. 


Îl privesc lung. Nici el nu mă scapă din ochi şi îl simt mai 
hotărât ca niciodată. Întreb încet: 

— Spune-mi... ţi-e frică de... tinereţea lui? 

Se crispează şi coboară privirea. Îmi dau seama cât îl 
costă răspunsul: 

— Da. 

— Fie. Aşa cum vrei tu. 

Şopteşte cu glas nesigur: 

— Ştii, Laura... Eu ţin la tine mai mult decât eşti dispusă 
tu să-ţi închipui. 

Încerc să râd, deşi mă simt impresionată: 

— Înseamnă că nu mi-ai declarat-o destul de răspicat. 

— Mi-a fost frică... 

— Fricăa?! 

— Da. Mi-ai spus mereu că toată viaţa ţi-ai dorit luna de 
pe cer. Face o pauză: Eu zic că dacă ai avea-o... 

— Dacă aş avea-o... 

— Ai juca football cu ea 


Ne culcăm târziu, după ce pleacă Dorin. De obicei, 
sâmbetele seara le petrecem toţi împreună, la mine sau la 
vreun restaurant. Duminica, Dorin ia masa cu bătrânii. 
Prânzuri prelungite - se primenesc din când în când doar 
tacâmurile şi paharele, platourile nu rămân o clipă goale - 
până se întunecă. Toţi sunt mari gămani, iar maică-sa 
practică o bucătărie moldovenească tradiţională, cum nu 
întâlneşti în multe case. 

Liviu, într-o dispoziţie de zile mari, a fost adorabil. Atât de 
nou, atât de spontan în risipă de drăgălăşenii, atât de 
tandru încât, deşi am consumat destui ani împreună, sunt 
obligată să constat că eu nu-l cunosc îndeajuns de bine. 
Obsedată de amintirea lui G., i-am dat prea puţină 
importanţă şi, cu oarecare strângere de inimă, îmi dau 
seama că pe bărbatul acesta eu l-am inhibat în mod 
sistematic. l-am ofensat nu o dată sentimentele, i-am 
retezat, inconştient, dar dur, avântul, l-am obligat - din 


înţelepciune şi salvându-şi orgoliul - să accepte, să simuleze 
că acceptă legătura dintre noi într-o formulă impusă de 
mine. 

„La vârsta noastră, filonul marilor pasiuni s-a fost epuizat 
de mult... Suntem oameni maturi... Important e să ne 
simţim bine împreună... Afecţiune, camaraderie şi 
amabilitate, fără pretenţii şi obligaţii etc...“ 

Sunt atât de uluită de... hai să nu-mi fie frică de cuvânt, 
de revelaţia pe care am încercat-o azi după-amiază, că 
aproape am uitat-o pe Laura. Laura - Ea. Liviu, scânteietor, 
plin de farmec şi drăgălăşenii, nou şi neaşteptat, un joc de 
artificii non-stop, nu mi-a dat răgaz să mă gândesc la 
altceva. 

Şi Dorin era uluit. Uluit şi fericit. Face parte din specia 
prietenilor unici, cu o inepuizabilă capacitate de a se 
bucura din tot sufletul de bucuria celorlalţi. 

În general, Liviu ţine la Dorin şi-acum, privind retro, 
înţeleg de ce a fost singurul dintre amicii mei pe care l-a 
acceptat fără rezerve. E cel mai puţin dotat fizic şi, în 
probleme orizontale, îl suspectează (eufemistic vorbind) de 
anume anemie. În compensație, Dorin e un băiat inteligent, 
cu dispoziţie egală, conciliant şi excelent auditor. Pentru 
Liviu, sarcastic, cu dispoziţii contradictorii, plăcându-i mai 
mult să vorbeasă decât să asculte şi, cu toate că râde de 
soră-sa, Domnica, să aibă întotdeauna dreptul la concluzii 
incontestabile, Dorin reprezintă interlocutorul ideal. 

Îl aşteptam la ora 7. Cu o oră înainte, Liviu a intrat în 
priză: 

— Aş vrea să-i facem o surpriză! Ce să-i pregătim? 

Am zâmbit, zâmbet matern dinaintea năzdrăvăniilor 
„ăluia micu'“. 

— Ce să-i pregăteşti? Baru-i plin, în frigider se mai 
găseşte câte ceva. Îşi ia singur ce-i place. 

S-a lăsat la picioarele mele şi mi-a sărutat mâna: 

— T[i! Aş vrea ceva special. 

— Spune tu. 


— Mă gândeam să deschidem Ballantine's-ul! 

Îl privesc mirată. Liviu nu-i zgârcit, dar, de obicei, 
„bucăţica cea bună“ ne-o rezervă. 

— Ce-ţi veni? 

— Merită ocazia. Simt, iubito, că-i o ocazie specială. Aş fi 
avut chef să ne facem de cap. Dacă te simţeai bine, 
mergeam la bar. Sunt fericit. Înţelegi? Fericit! 

Urlă. Mă uit la bărbatul acesta de cincizeci şi trei de ani, 
bine, desigur, dar departe de a-i da coşurile, şi-mi dau sema 
că, în momentul de faţă, îi uiţi vârsta. Se poartă şi exultă ca 
un băieţandru. 

— Mai am o idee! Avem ciuperci, trântesc repede o salată 
berlineză colosală şi festivă. Habar n-ai ce salate 
senzaţionale fac eu! 

— Nu mi-ai dat niciodată ocazia s-o constat. Eram 
convinsă că, în afară de cafea, nu ştii să faci nimic. 

Îşi lipeşte obrazul de palma mea şi mă priveşte în adâncul 
ochilor. Ar vrea să-mi spună ceva, dar renunţă. Se ridică 
sprinten. „Gata! Pe cai!“, şi dă buzna la debara. 

După zgomotele care-mi parvin din bucătărie, îmi dau 
seama cât este de expeditiv. În cinci minute a tăiat 
ciupercile din cutie, în exact două minute, pe ceas, a făcut 
maioneza, fără mixer. 

Nu încetez să mă simt uluită. Mă uit instinctiv la Laura - 
Ea. 

Priveşte absentă, imperturbabilă. Acum, e cuminte. O 
simplă fotografie frumoasă. Atât. 


La şapte fără un sfert, totul e gata şi arată straşnic de 
bine. Liviu a aprins sfeşnicele, a agăţat de lustră trei 
balcoane care ne-au rămas de la Reveillon, a pus caseta 
preferată a lui Dorin cu Englebert Humperdinck. Măsuţa cu 
blat de cristal - un capriciu, ca şi telefonul auriu model 
1900, care m-au costat toţi banii primiţi la Veneţia - 
scânteiază ca în catalogul „Madame-Special Maison“. 


— Ca la Versailles! Ce mai! exclam antrenată de 
dispoziţia lui Liviu. 

Totul dă prosper şi rafinat: sondele, paharul şi cleştişorul 
de argint pentru cuburile de gheaţă, cel mai bun serviciu de 
cafea, un unicat chinezesc pe care l-a primit mama la nuntă. 
Porţelanul are transparenţa voalului, e pictat de mână, 
fiecare piesă având altă temă, cu rapel la celelalte, evident. 
Par atât de fragile, că ţi-e teamă să le ţii în mână. 

Dorin e de-a dreptul uluit. Râde ca prostul, fericit că ne 
vede fericiţi. Îmi întinde garoafa (totdeauna numai una, 
„aşa-i distins!“; pe dracu', dar avariţia e singurul lui păcat 
şi-l ierţi) şi mă sărută pe obraz: 

— Felicitări! Care dintre voi a luat premiul Nobel? 

Seara s-a dovedit un mare succes. La jumătatea sticlei de 
whisky suntem mulţumiţi de noi înşine, unul de celălalt, 
avem impresia că de mult nu ne-am distrat atât de bine. 
Râdem, evocăm - mulţi oameni dragi care nu mai există, 
alţii, şi mai mulţi, contactabili doar prin 071 şi o telefonistă 
nazală - şi e prima oară când Liviu nu se plictiseşte. 

Participă, colaborează cu însufleţire, se amuză, cere 
amănunte, îţi vine să crezi că a jucat ţurca şi a bătut mingea 
cu noi, că am furat împreună bujori de pe Dealul 
Mitropoliei, că a învăţat să danseze Comparsita în aceeaşi 
iarnă, când omenirea dansa ultimul tango al lui Stalin, 
ascultând la acelaşi patefon căptuşit cu pluş verde, aceleaşi 
plăci, cu acelaşi pointer care nu cunoaşte vertijul. 

Cel mai sigur indiciu că ne-am distrat grozav: n-am 
discutat politică, n-am deschis televizorul. Eu n-am pomenit 
un singur cuvânt despre Ea. 

Spre miezul nopţii, Dorin se hotărăşte să plece. Încercăm 
să-l reținem: 

— De ce te găbeşti? Mâine-i duminică. 

— Non € possibile, mon cher! lau dejunul cu ai mei şi, 
înainte, voi ca să le fac oleacă de piaţă. 

E cam ciupit, nu prea sigur pe picioare, dar figura 
radiază. 


— Sper să prind un taxi... Nu, boierule, inutil prin telefon 
sâmbătă noaptea. Găsesc eu la Rosetti... 

— Şi dacă nu găseşti? 

În memorie, o brichetă scapără o frază argotică out of 
fashion. 

— Poate faci o talpă pe Şase a Treia. Pe viscolul ăsta te 
văd în bi€ şi bleumarine. 

Râdem cu hohote nemotivate. Nimic grozav în chestia 
asta, dar, ca totdeauna, ambianța şi degetele de alcool - pe 
vertical! - contează. 

Dorin dă peste cap restul din pahar: 

— Ţii minte?! „Făcui o talpă pe Şase a Treia, pân' la 
Pietroiul Crăcănat. Nexam lovele de grăunţe.“ Îi traduce lui 
Liviu: Adică, m-am plimbat cu japiţa pe Bulevardul 6 Martie, 
până la Arcul de Triumf. N-aveam bani de haleală, în fine, 
de crâşmă. 

Liviu insistă să-l însoţească până la staţia de taximetre, 
dar Dorin refuză încăpățânat. Se desparte de noi fericit şi 
sentimental: 

— Vă iubesc... Nu v-am văzut aşa nici în luna de miere! 
La bună vedere, drăgălaşilor! 

Se avântă în viscolul de afară, cu pulpanele paltonului 
fluturând şi pălăria pe ceafă. Liviu strigă râzând: 

— Închide-ţi paltonul, băi ţăcănel! 

Dorin se opreşte şi reflectează o clipă cu degetul în aer: 

—  Închideţi... A închide, închidere, închis! Ţţ! M-am 
săturat de predicatul ăsta! 


Ca să nu mă deranjeze, când sunt în criză, Liviu se culcă 
pe canapeaua din living. Acum, insistă să-şi aştearnă patul 
de campanie în dormitor. 

— Azi, mai mult ca oricând, vreau să dormim împreună. 

Îmi pregăteşte pastilele şi paharul cu apă pe noptieră, mă 
ajută să mă culc, deşi îl asigur că mă simt în stare s-o fac 
singură, repetă de paişpe ori să-l trezesc, dacă am nevoie 


de ceva, îmi ţine capul ca unui copil mic, atunci când înghit 
somniferul; mă răsfaţă, mă dorlotează, începe să mă sufoce. 

— Dacă îmi mai spui şi noapte bună, broscuţă dulce, 
tacâmul e complet. 

— Încerc să fiu original: bon dodo, brotăcel. 

— Hm... Ştii ce spunea un tip isteţ, nu-i mai ţin minte 
numele: „Nu da mai mult decât poţi da şi data viitoare...“ Îţi 
va fi greu s-o ţii tot aşa, Liviule. 

— Pune-mă la încercare. 

Adorm destul de repede. A fost o zi plină, whisky-ul şi 
oxazepamul conlucrează fericit. Liviu îmi scoate ochelarii şi 
cartea din mână, îi mai simt sărutarea uşoară, chiar aripă 
de fluture pe frunte, şi stinge veilleusa. Din living, străbate 
bleu de nuit (îmi place să dorm cu uşa de la dormitor 
deschisă) lumina unei aplice care rămâne aprinsă peste 
noapte. 

Ca totdeauna visez mult, aş zice potpuriu de vise, şi color. 
Laura - Ea - se iveşte la urmă. Poartă aceeaşi rochie de bal 
din fotografie, doar că e roşie. Un roşu aprins. Poate că aşa 
era şi în realitate. Are o expresie impenetrabilă, ochii mă 
privesc cu răceală. O întreb stupid, ca pe o străină, folosind 
formula de reverență: „Ce mai faceţi?“ Privirea ei lungă, 
direcţionată, mă paralizează. Inima îmi bate isteric şi simt 
că nu mai pot îndura. Brusc, fără un cuvânt, se răsuceşte 
uşoară şi pleacă. Uşa, trântită cu putere, mă trezeşte. 

Sunt un lac de sudoare şi gâfâi. Liviu s-a sculat în capul 
oaselor şi aprinde veilleusa buimac: 

— Ce-i? Ce-a fost zgomotul ăsta? 

— Uşa, suflu mecanic. 

— Care uşă?! Am încuiat peste tot. 

Instinctiv, privirile ni se îndreaptă în aceeaşi direcţie. 
Carpeta din faţa căminului e dată la o parte. Pe parchet văd 
fotografia Ei înrămată şi-alături, lumânarea. Lumânarea a 
căzut singură. Sfeşnicul de argint e la locul lui, nici măcar 
clintit 


Simt că-mi pierd cunoştinţa Un ultim gând care îmi 
înnoadă laţul de gât locul de lumânare are trei centimetri 
adâncime. Ca să scoţi lumânarea trebuie să tragi de ea.. 

Oricum, în jurul meu e întuneric. 


CAPITOLUL IV 


Călin a aranjat totul: întâlnirea cu bătrânul Tudor, întors 


de la Băile Herculane, a fixat ora care îmi convine mie - 11, 
a agăţat un aviz pe uşa magazinului, „Sunt la casierie“. 

— Puteam să mă duc singură. Nu vreau să ai necazuri la 
serviciu din cauza mea. 

— Fiţi liniştită. În haosul de-acum, pot lipsi şi o 
săptămână. Nu merg trenurile în toată ţara. Cârnăţarii au 
declarat şi ei grevă, guvernul se ţine de turism, cui ce-i pasă 
de un anticariat prăpădit! 

Am fixat ora 1l pentru că Liviu, după obişnuitul telefon 
de bună-dimineaţa, nu mai sună decât spre sfârşitul 
programului. Deci, până la trei, sunt liniştită. 

Mă simt vinovată, în general nu-mi place să nu-mi respect 
cuvântul, însă tulburarea care mă stăpâneşte, după 
incidentul de sâmbătă noaptea, e mai puternică decât orice 
sentiment de culpabilitate. 

Pe cât de agreabilă şi liniştită a fost ziua de sâmbătă, pe 
atât de crispat, isteric, intolerant s-a consumat sfârşitul 
week-end-ului. O duminică oribilă; prezenţa lui Liviu m-a 
călcat pe nervi, dar, în acelaşi timp, mi-era groază să rămân 
singură. A început să-mi fie teamă de prezenţe invizibile, 
care pândesc în toate ungherele, îmi bate inima când intru 
într-o încăpere întunecată şi, până aprind lumina, am 
impresia că simt pe mâini şi pe obraji pale adieri străine, 
reci răsuflări din altă lume. 

Când eram copil, citeam cu sufletul la gură poveşti cu 
stafii, văluri albe, fâlfâinde, rătăcind pe coridoarele 


interminabile şi reci din tenebroasele castele ale High- 
Land-ului; zgomot de lanţuri, lumini răzlețe, horcăieli şi 
râsete sinistre, turnuri străvechi. De pe crestele donjonului 
se înalţă bocetul lady-ei Abigail, care şi-a găsit sfârşitul pe 
fundul lacului de la poalele macabrului Castel. 

Dar de atunci au trecut nişte ani, şi poveştile cu fantome 
le-am abandonat într-un ghiozdan vechi, alături de Fraţii 
Grimm, fermecătorul Jurnal al lui Ionică Vijelie şi Fetiţa 
schimbată a lui Moş Nae... Tot acolo zac cuplul coana Frosa 
şi Haplea, glasul de duminică dimineaţa „al lu' Tanti Radio“, 
năbădăioşii fraţi Coca şi Rică, azi şi ei bătrâni... Poate în 
exil... 

— Mă enervezi, i-o spun a suta oară, când negi evidenţa. 

Într-un fel, ne-am certat toată ziua. 

— Dar e absurd, draga mea! E absolut aberant. Trăim în 
secolul... ce mai! XXI. Un om cu mintea întreagă nu poate 
să creadă într-un supranatural ridicol, cu fiţe de circ! 

— Astea sunt principii, nu argumente! Eu vorbesc despre 
ce am văzut amândoi. Cu ochii noştri. Ba am şi auzit. Ne-a 
trezit acelaşi zogmot. 

Liviu a respirat de câteva ori adânc, semn că lupta din 
răsputeri să se stăpânească. 

— Hai să încercăm să fim calmi şi lucizi. Ieri am băut mult 
şi toată ziua. Numai cu Dorin am ras cam un litru de whisky. 

— Şi ce-i cu asta? Pretinzi că ni s-a năzărit? Sau că beţi 
morţi am început să ne aruncăm în cap cu ce ne-a venit la 
mână, fără să ne dăm seama? 

— Nu, Laura... Sigur că nu. Dar nu eram perfect treji. De 
exemplu, când am strâns prin casă, e posibil să fi aşezat 
prost, poate prea la marginea consolei, sfeşnicul ori 
fotografia. Erau câteva pahare pe cămin, scrumiera, 
farfuria lui Dorin. Probabil n-am fost atent... 

— Şi? 

— La un moment dat s-au dezechilibrat. E o ipoteză, în 
orice caz. 


— Cine dracu' le-a dezechilibrat? Vezi că ajungi iar la 
stafie? 

— Regret, dar e imposibil de discutat cu tine. Singura 
soluţie, fără supărare... 

— Ştiu! Să mă duc la doctor şi la popă să-mi citească. Dar 
mergem împreună, de vreme ce amândoi am avut aceleaşi 
„vedenii“. 

— Mergem. 

De regulă, duminică seara, după ce se termină filmul, 
Liviu pleacă acasă la el, pentru a-şi putea schimba hainele 
cu o ţinută mai obişnuită, de serviciu. (E un „elegant“ şi, 
spre deosebire de cei mai mulţi bărbaţi, poartă cu 
dezinvoltură costumul clasic, nu ocoleşte cămaşa şi cravata. 
Şi lui îi sunt odioşi jeanşii şi completurile respective, 
arborate la orice oră, la orice vârstă şi în orice ocazie. De 
parcă toată viaţa ţi s-ar consuma între camping şi şantier.) 

Deşi n-am înţeles nimic din film, am închis televizorul 
abia după ultimele „Actualităţi“. Parcă ne era teamă să 
începem „oficial“ noaptea. Liviu a rămas la mine în 
continuare. S-a sculat azi-dimineaţă, cu o jumătate de oră 
mai devreme, pentru a avea timp să treacă pe-acasă. 

Am petrecut o noapte agitată. Liviu s-a foit tot timpul şi a 
adormit târziu, spre ora două, deşi se „anesteziase“ înadins 
cu o doză ţeapănă de coniac. Eu n-am izbutit să închid ochii. 
Obsedată, incapabilă să-mi răsucesc gândurile, am colindat 
toate personajele stranii întâlnite vreodată, toate 
împrejurările, toate întâmplările auzite sau trăite cu 
conţinut ori doar tuşă de imponderabil. Acel inexplicabil 
care înfioară şi îi determină - puşi în faţa neîndoiosului - 
chiar şi pe materialiştii cei mai înverşunaţi să exclame: „Mai 
ştii? O fi totuşi ceva pe lumea ailaltă...“ 


Nu m-a obsedat niciodată până azi acel au-delă şi e 
ciudat - dar ce nu era ciudat în făptura ei? - că, la 
cincisprezece ani, Delia Dumşa consuma deja certitudini în 
această privinţă.  Bunică-sa, prinţesa R., se simţea 


îngrijorată - „copilul acesta e morbid“ -, dar Delia, în tot ce 
a făcut, a vrut sau a gândit vreodată, avea o fermitate de 
granit. Aparent obedientă, de o politeţe desăvârşită, ştiind 
să-şi domine reacţiile ca puţini adulţi, Delia îşi urma 
itinerarul trasat fără şovăială. Din câte cunosc din viaţa ei, a 
făcut totdeauna numai ce a vrut; cu graţie, adevărat, dar 
exclusiv. Nu-şi făcuse modele şi nici n-avea nevoie. Era ea 
însăşi. 

Morţii ocupau un loc important în viaţa Deliei. Am 
descoperit-o în clasa a IX-a, spre sfârşitul anului. Peste 
câteva săptămâni intram în vacanţa mare; trăiam un mai 
radios, care anunţa o vară precoce, teii şi trandafirii 
debordau de floare şi aromă. O aromă grea, insinuant 
dulce, aproape insuportabilă. Trebuia să-mi aducă o carte la 
şcoală. 

— Iartă-mă... Nu, n-am uitat, dar am dormit la biserică. 
După ore trec pe la mamina (bunică-sa) şi o iau. 

Eram stupefiată: 

— La biserică?! 

Şi-a muşcat buza de jos: 

— Să nu mai spui nimănui. O dată pe săptămână rămân 
peste noapte în biserică. 

— Cum?! Unde? 

— La Biserica Dintr-o zi, mi-a răspuns zâmbind. 
Bisericuța aia mică de pe Academiei. Vis-ă-vis de 
Anghelescu. Îl cunosc pe părintele Gavrilaş. El mi-a dat 
permisiunea. 

— Şi nu ţi-e frică? 

— Să-mi fie frică?! De ce?! 

Cerul, luna, Palatul Ielefoanelor, simţeam că toate mi-au 
căzut în cap. 

— Stai singură o noapte întreagă? Ce naiba cauţi acolo? 

— E linişte. O linişte aşa cum trebuie să fie dincolo... Mă 
odihneşte... 

— De ce dracu' eşti obosită? Cu şcoala, slavă Domnului! 
nu ne omorâm nici una, nimeni nu te pune la treabă, doar 


că te plimbi prin Capitală. Înţeleg că Florica Chelaru e 
obosită, dar tu? Tu ce faci?! 

Despre Florica Chelaru toată clasa era încredinţată, cu 
indignare, că-i victima maică-sii, care o exploata sângeros. 
Erau trei fete acasă şi Chelăreasa - abandonată de soţ - 
lucra, umilă funcţionară, la Tânăra Gardă. Florica, un 
fenomen, la treisprezece-paisprezece ani făcea curat, 
guvernantă şi preceptoare, avea grijă de soră-sa mai mică - 
şi, în orice clipă liberă, o vedeai cu andrelele în mână. 
Niciodată n-a ieşit cu noi în recreaţii. Rămânea în clasă şi 
croşeta. O făcea şi în timpul orelor, atentă la explicaţiile 
dascălilor şi cred că, până am terminat liceul, consumase 
kilometri de lână. Obiectele - pulovere, jachete, fulare, 
căciulite - erau destinate vânzării. Cumplit de nedrept şi 
trist - Florica era cel mai modest îmbrăcată din toată clasa, 
singura care purta uniformă, deşi nimeni nu ne obliga, dar, 
impresionant!, ţinea locul doi în topul premiantelor. 

— Totuşi ce naiba faci acolo o noapte întreagă? Mi se 
pare fenomenal. Eu aş muri de frică. Strigoi, stafii... 

— Strigoi în biserică? Ce proastă eşti! Toţi cei pe care îi 
iubesc sunt acolo. Azi-noapte am vorbit cu mama. „Să nu 
plângi, fetiţa mea. Am părăsit doar infernul. Sunt foarte 
fericită...“ Am înţeles... 

— Ce-ai înţeles? 

S-a uitat la mine, de parcă m-aş fi aflat la kilometri 
depărtare. 

— Că nu mai e. Nu-i spun nimic maminei, mama €...,a 
fost singurul ei copil rămas în viaţă... Băieţii, nenea Jacques 
şi oncle Paul au murit pe frontul de răsărit. Mama era 
foarte frumoasă. Ultima oară când am văzut-o fericită a fost 
de Constantin şi Elena, la noi, la Lintiţa. Conacul era plin de 
lume. 'Toţi o iubeau... ţăranii i-au adus codri de flori... Arăta 
ca o nimfă. La urechi şi pe florentină îşi agăţase cireşe... 
Cireşe adevărate... 

O priveam încremenită. Nu ştiam ce să-i spun, eram prea 
copil pentru a găsi cuvinte de mângâiere şi nici măcar azi 


nu sunt expertă. În situaţii similare, evit chiar şi telefonul, 
apelez la telegrame. 

Am început să plâng - cea mai idioată soluţie: 

— E îngrozitor... Ce-ai să faci? 

A ridicat din umeri: 

— Ce-am făcut şi până acum. Nu i-am văzut din 19486. [- 
au arestat în martie. Pe amândoi odată. Un singur lucru aş 
dori: să ştiu unde au azvârlit-o... Să aibă parte măcar de un 
mormânt... Tata mai trăieşte. Dar nu mult. Simt... 

Ne-am despărţit târziu, spre seară. Zăbovisem pe o 
bancă, în Cişmigiu. Vis-ă-vis, o femeie tânără citea, 
legănând maşinal un landou. Îmi amintesc - amănunt 
absurd - că, sub landou, se afla o bucată de covrig, scăpată 
de vreun copil. 

— Delia, tu ce-ai vrea să faci în viaţă? 

Privirea i s-a depărtat din nou spre acele orizonturi de 
nepătruns pentru mine. A şoptit: 

— Să plutesc. 

— Cum adică? 

— Uite aşa? Fulg de păpădie cu drum neprecis. 

— Astea-s metafore. Concret, ce ai de gând să faci? 

— Ţi-am spus. Nu uita, a adăugat râzând, că eu sunt 
născută în zodia Gemenilor. Deci, semnul - aer. Ca toţi 
„aerienii“ detest concretul brutal. 

— Nu pot să te înţeleg. 

— Eşti prea Pământ - august - ca să mă înţelegi. Tu ai să 
realizezi mult în viaţă. Eu, în schimb, voi fi scutită, vorba 
maminei, „de a suferi pentru ruina propriilor mele ambiţii“. 

Tot ce-mi spunea se afla cu mult peste puterea mea de 
înţelegere şi, chiar dacă exprimarea ei era poate mai simplă 
- nu pot reproduce mot â mot un dialog purtat acum peste 
treizeci de ani - în orice caz, ideile, esenţa lor mi s-au 
întipărit cu exactitate. Expresia „ruina propriilor mele 
ambiţii“ mi s-a întipărit, prin corelaţie cu aspiraţiile eşuate 
ale dezabuzatului oncle Tom, mult şi acid comentate în 
familie. Mi-amintesc mai ales de observaţiile suculente ale 


uneia dintre mătuşi, tanti Agespina, pentru care cel mai 
mare poet român din veac şi peste veacuri avea să rămână 
George Coşbuc: „Frate-meu Iom e nebun! Se visează cu 
statuie în piaţă, ca Eminescu! Toţi porumbeii ţi se uşurează 
în creştet şi câinii pe picioare.“ Folosea însă un verb mult 
mai folcloristic... 

Cam în aceeaşi perioadă, adică spre terminarea liceului, 
Delia căpătase încă un obicei ciudat. Frecventa de mult 
cimitirele. Bellu îi era familiar, cunoştea toate construcţiile 
mai importante, legendele statuilor (ciudat!, n-aveam în 
toată ţara atâtea statui!), ea mi-a făcut cunoştinţă cu 
faimoasa „Doamnă cu umbrelă“ din Valea Plângerii. M-au 
impresionat acurateţea, detaliile imortalizate în marmură 
de Carara, graţia faldurilor fustei lungi, mânerul umbrelei, 
din păcate azi spart, gămăliile spiţelor, dar mai ales nasturii 
jachetei. Şi-acum, când mă rătăcesc pe aleea vestitei 
Doamne, mă simt la fel de impresionată. Amănunt 
înduioşător, totdeauna, în mâna care ţine umbrela are 
câteva fire de flori proaspete. 

Mă tot întreb cine s-o mai fi gândit la sărmana pariziancă 
dispărută de peste o sută de ani? Povestea ei e romantică şi 
în cel mai clasic stil belle &pogue. Îndrăgostită de un june 
aristocrat român, la terminarea studiilor acestuia l-a însoţit 
la Bucureşti, în vederea căsătoriei. La fel de clasic, familia s- 
a opus mezalianţei, silindu-l pe tânăr să se însoare cu 
descendenta unei mari familii, cu incontestabil pedigree. În 
ziua nunţii, micuța midinetă s-a sinucis. Statuia i-a fost 
ridicată de iubitul care, afirma Delia, nu s-a consolat 
niciodată. 

Da, cam pe atunci, Delia deprinsese obiceiul să aprindă 
săptămânal lumânări la douăzeci şi patru de morminte 
părăsite. 

— De ce faci chestia asta?! Eu cred că eşti cam nebună. 

S-a uitat la mine cu ochii aceia imenşi, în adâncul cărora, 
dacă priveai, aveai impresia că te îneci. 

— Sunt atât de singuri, Laura... 


— Singuri?! Dacă tot crezi în lumea ailaltă, înseamnă că 
s-au întâlnit cu o grămadă de cunoştinţe. Zău că nu eşti în 
toate minţile. 

Aceeaşi concluzie o trăsese şi M., primul ei soţ. Era cu 
patruzeci de ani mai bătrân ca Delia, dar rămăsese un bon 
viveur, de mare robusteţe sufletească, jouisseur şi humorist; 
se gândea la moarte cât la primul lui om de zăpadă. 

Tocmai se întorseseră din Turcia. (Salvări, moschee şi 
iatagane în '58, când cetăţeanul de rând nu visa nici măcar 
la Bulgaria!!) Evenimentul ni se părea uluitor, toţi eram 
copleşiţi de senzaţional. Delia rămăsese la fel de liniştită. 
Era doar şi mai frumoasă, venise cu un antebraţ plin de 
brățări, „sclave“ de toate dimensiunile, iar stilul, inimitabilul 
ei stil - „superbă enigmă” - se precizase prin desăvârşirea 
adusă de tuşa finală. 

Spre iritarea lui M., primul drum după întoarcerea la 
Bucureşti îl făcuse la cimitir. O aşteptam împreună, în 
splendidul lor hol. Era o după-amiază de toamnă blândă - 
toamnele noastre bucureştene, cu mult aur şi purpură. 
Timidă, stăteam incomod pe un sfert de fotoliu, aveam 
crampe şi nu îndrăzneam să-mi ridic privirea de pe covorul 
săgetat de soare prin feliile jaluzelelor. 

Simţeam privirea aţintită a lui M. şi puteam să jur că nu 
dă două parale pe mine. Eram prost îmbrăcată, într-un 
sarafan maro cusut dintr-un costum de-al tatei, ciufulită şi 
cu şosete tricotate. La mână purtam singura mea bijuterie, 
un ceas Windsor bărbătesc, cu cadran uriaş şi o curea roşie 
de nylon. Eram sărăcuţă, jalnică şi, pe lângă Delia, îmi 
ziceam, păream ca o slujnică în căutare de stăpân. 

Îmi oferise o ţigară pe care o acceptasem - de la 
paisprezece ani fumam toată clasa -, de băutură nu mă 
atinsesem. 

— ...Dumneata o cunoşti de mult, domnişoară, îi eşti cea 
mai bună prietenă, ajută-mă şi pe mine să înţeleg... 
Totdeauna a fost aşa? Totdeauna a avut preocupările astea 
morbide? 


În general, nu eram un copil cu limba legată, dar în 
prezenţa maestrului mă simţeam leşinată de emoție. Nu 
puteam să mă obişnuiesc cu ideea că mă aflu în casa lui M., 
că stau de vorbă cu M., numele din manuale, pe care-l 
toceam la şcoală. 

— Delia, am îngânat, e mai... deosebită. Nu seamănă cu 
nici o fată din clasă. 

A început să râdă: 

— De asta sunt convins... Nu-mi pot totuşi explica. 
Bunică-sa e un moment de echilibru... Credeam că 
dumneata mă poţi ajuta... E un paradox...! lubeşte totuşi 
viaţa.. În Turcia a fost exact ce trebuie să fie, un om tânăr, 
plin de însufleţire... 

Pe atunci nu învăţasem încă să tac, dacă n-am nimic de 
spus; am îngăimat cu nasul în covor: 

— Da.. Înţeleg... 

— M-a privit o secundă cu o expresie fără dubii: 

— „Nu înţelegi nimic! Eşti cam cretinică, micuţo...!“ 

După aceea a apărut Delia, apariţie uluitoare, uluitor de 
blondă în rochie de voal violet în braţe - un buchet de 
trandafiri albi. M. a ţâşnit din fotoliu să-i sărute mâna S-a 
uitat la mine, care, fâstâcită, la intrarea ei mă ridicasem ca 
o proastă. 

— Sper că n-ai speriat-o pe Laura. 

— În orice caz cu mult mai puţin decât mă sperii tu pe 
mine în fiecare zi. 

Când Delia m-a luat de mână şi m-a tras în camera ei — 
budoarul renovat al primei doamne M. -, pe chipul meu se 
citea o expresie de fericire şi eliberare, deloc măgulitoare 
pentru M. 

Ne-am înţeles mult mai bine peste ani, când de gara 
terminus îl mai despărţeau puţini paşi, iar Delia îl părăsise. 


La unsprezece fără câteva minute, suntem în strada 
Nalbei. Călin nu mă lasă să plătesc taxiul, „totul s-a aranjat, 
domnul e un amic de-al meu“, şi mă enervez: 


— Exagerezi. Sunt chestiuni care mă privesc şi nici n-ai 
aerul unui nabab. 

— Vă spun că e un prieten. Am fost colegi de liceu. Mă 
serveşte când am nevoie. Completează - argument suprem: 
S-a privatizat. 

Cred că, în ciuda aerului de sfânt, ftizie şi sfios, e un băiat 
care se descurcă. Şi nu prin şiretenie, ci datorită unei 
anume  spontaneităţi în modul de manifestare, unei 
onestităţi generoase şi autentice, care-l fac simpatic 
imediat. Într-un cuvânt, are charme, acest passe-partout 
care deschide toate uşile, fără să le forţeze, şi cunosc puţini 
oameni insensibili la farmec. 

Domnul Tudor are optzeci de ani şi o figură de om 
cumsecade. Totul pe chipul lui - privirea blândă, nasul 
lătăreţ, obrajii bine hrăniţi şi smocurile rebele de deasupra 
urechilor - inspiră încredere. 

Ne priveşte plin de căldură şi bănuiesc că vizitele, prilejul 
de a cunoaşte oameni noi, de a conversa îi fac plăcere 
nespusă. Un om sociabil care suferă (cu moderație, nu face 
parte din regnul dramaticilor) că, datorită scurgerii 
timpului, cercul cunoştinţelor se reduce în mod fatal. E 
fericit să repopuleze vidul creat de vârstă. 

— Hageţeanu ăsta era o figură, domnule! Cum să nu-l ţin 
minte? Când mi-a vorbit fi-miu despre dumneavoastră, mi-a 
venit chiar să râd. „Uite, zic, nu credeam să mai existe 
cineva care să-şi amintească de bătrânul Hagi“, cum îi 
ziceam noi în cartier. Era de o zgârcenie, ce să vă spun, 
exemplu de şcoală! Material didactic! 

Aflăm cu ocazia asta că a fost profesor de geografie la 
liceul Mihai Eminescu, „pe Rahova, ştiţi“, că de douazeci de 
ani a ieşit la pensie... l-a plăcut în învăţământ, a avut 
vocaţie, dar e fericit că fiu-său a făcut Politehnica. 

— Profesorii, s-o recunoaştem, au fost totdeauna - că eu 
am apucat toate timpurile -, şi în vremurile normale, şi sub 
comunişti, şi oriunde ţi-ai întoarce ochii... Ce ziceam?! Da..., 
au fost mizerabili plătiţi. 


Zâmbesc. „În vremuri normale“ - adică înainte de război 
-este expresia generaţiei lui. Am auzit-o de nenumărate ori 
în familie. De câte sori o înregistram, aveam în faţa ochilor 
cutiile de bomboane absolut extraordinare de la Capsa, 
îmbrăcate în catifea, moar sau faille, eu panglici la fel de 
magnifice în nuanţe pastelate. Mama îmi dădea cutiile 
goale, unde păstram garderoba păpuşilor. Cu panglicele 
splendide îmi aduna buclele. Azi, mai există una singură în 
pod. O cutie mare, rotundă, îmbrăcată în romburi de 
catifea, alternând verdele aprins cu fisticul. Erau bomboane 
„Arlechin“. Ani de zile am păstrat acolo scrisorile de 
dragoste. Pe urmă a devenit neîncăpătoare. „Primul meu 
amor“ îmi scria în fiecare zi. 

— Da, stimată doamnă, scuzaţi-mi limbuţia senectuţii, dar 
în casa asta n-ai timp să deschizi gura. Fiu-meu stă toată 
ziua cu nasul în gazetă sau televizor, dacă-i telefonez 
ăluilalt, medicului - stă pe Dinicu Golescu - pleacă 
totdeauna la o urgenţă, iar noră-mii chiar în clipa aia îi dă 
laptele în foc. 

— Ce vârstă are domnul Hageţeanu? 

Deschide registrul cu coperţi de carton - dungi verticale 
verzi şi negre - la pagina unde a introdus un semn. 

— Am păstrat cartea de imobil... Uitaţi aci! Dacă trăieşte, 
bate la nouăzeci şi trei de ani. Născut în 1899. 

Călin intervine: 

— Fiul dumneavoastră mi-a spus că l-au demolat acum 
circa zece ani. 

— Exact zece ani, domnule dragă. Pe afară nu arăta 
grozav, dar cu un patruzeci-cincizeci de mii, băgaţi atunci în 
reparaţii, ar fi ieşit o bijuterie. Să fi văzut ziduri! Groase de 
jumătate de metru. Au opintit ăia trei zile să le pună la 
pământ. Şi interioarele! Cu stucatură, uşi de cristal 
bizotat... tavanele erau pictate de Mirea, ca la Casa 
Vernescu! Crimă, domnilor, crimă! E cumplit când 
analfabeţii decid destinele unui neam. N-aţi văzut toţi marii 
imbecili ai istoriei? Hitler - zugrav, Hruşciov - ajutor de 


cioban, Ceauşescu - juma” de cizmar, Stalin - popă ratat... 
Cum zicea croitorul meu: „Don' profesor, zice, cum poate 
adică Ceauşescu să fie şef de stat, dacă n-are facultăţi? Păi 
ăsta când scrie moaie creionul în gură...“ 

Încep să mă simt agasată. 

— Vorbeam de Anton Hageţeanu. 

— N-am uitat. Ce să vă spun? Pe vremuri, lucrase în 
diplomaţie... Pe urmă l-a întreţinut statul vreo opt ani la 
canal. Prin '64-'65 i-au dat o pensie de mizerie, câteva sute 
de lei. S-a mai procopsit când au dat ăştia drumul la 
pachete. Primea lunar, de la un nepot din RFG, şi vindea... 

— L-aţi mai văzut de când a părăsit cartierul? 

— O dată ori de două ori, în piaţa Iancului. L-am 
recunoscut după pălărie. Una vânător, cum poartă 
austriecii, cu pană de bâtlan prinsă într-o insignă. Zic: „Ura, 
coane Hageţene! Ce mai faci? Îi mai aşteptăm ori ba?“ Ne 
explică: Adică pe americani... 

Îl întrerup nerăbdător: 

— Nu v-a spus unde s-a mutat? 

— Uite că asta am uitat să-l întreb. De fel era cam ciufut 
şi, când nu-i convenea ceva, ori se făcea că n-aude, ori te 
concedia cu o strângere de mână. Ce mai, te expedia fără 
multă vorbă. 

Respir cu năduf şi scap fără să vreau: 

— Deci... degeaba... 

Mă scrutează cu o curiozitate nedisimulată: 

— Aveţi vreo afacere importantă, pesemne... Eu ce să vă 
spun? Atâta ştiu... Dar o mai fi trăind?! 

— Asta mă întreb şi eu. 

Dau să mă ridic, cu mulţumirile de rigoare. 

— Staţi! Ar mai fi ceva... Se avea bine cu o cucoană, un 
Mathusalem cu fustă şi broşa la gât. O chema Pia... Poate ea 
să ştie mai multe. 

— Aţi cunoscut-o? 

— Nu eu, fi-miu. L-a dus de câteva ori cu maşina acasă la 
ea. Băiatul lucrează la aeroportul Băneasa şi-i era în drum. 


Nu-l deranja cu nimic. 

— Cum?! 

— Pia asta stă la Şosea. Pe aproape de Jianu. 

Parcă mă trezesc. Lucrurile încep să se lege: 

— Nu cumva pe Popa Deciu? 

Rămâne o clipă cu gura căscată, reflectând: 

— Da, cred că da. Dar îl întreb pe fi-miu când vine de la 
serviciu şi vă telefonez. 

Ne conduce până afară, în stradă, meliţând în 
continuare: 

— Dacă-l vedeţi, transmiteţi-i din partea mea sănătate. 
Poate-mi dă un semn de viaţă... De una sunt curios: Îi mai 
aşteptăm ori ba pe americani? Pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, de când cu Golful, afacerea s-a cam 
îmbârligat. Eu unul nu ştiu ce să spun! Dumneavoastră 
aveţi încredere în Bush...? Mi-e c-a mers iar la pace cu 
Gorbaciov pe spinarea noastră. Ehe... Avea dreptate 
Bălcescu... Ruşii ne înghit! Şi parcă Titulescu în '37, la 
Geneva, n-a avertizat... 


În ciuda logoreei profesorului, e abia douăsprezece. Călin 
propune să aruncăm o privire de orizont şi în Popa Deciu. 

— Cel puţin ne orientăm, şi rândul viitor venim la fix. 

Are dreptate, iar eu revăd cu plăcere străzile atât de 
familiare. Lui G. i-am arătat încă de la începutul dragostei 
noastre casa (a doua mea casă) de pe Aleea Alexandru. lar 
plimbările noastre de noapte se consumau în acelaşi 
perimetru, făcând un înconjur pe la fosta statuie a lui Stalin. 
Cu Liviu n-am simţit niciodată nevoia să reiau itinerarul. 
Aşa cum nu i-am arătat niciodată unde am stat 
cincisprezece ani cu G. Sunt amintiri pe care nu suport să 
mai pună cineva mâna... 

Din Popa Savu facem la stânga şi intrăm în Popa Deciu. 
Reperăm imediat imobilul şi mă grăbesc să achit şoferului, 
înainte ca bărbosul să se dezmeticească. 


— Mă umiliţi, bombăne. Un amărât de taxi, îmi mai 
permit şi eu. 

— Dacă circulai cu mama dumitale cine plătea? 

— Cunosc! „Sunt îndejauns de bătrână ca să-ţi fiu 
mamă.“ Chestia nu-i deloc originală. 

— Dacă vrei să rămânem camarazi... 

— Dacă!... dacă!... dacă!... 

— Aşa! Pumnu' în gură! Săru' mâna, am înţeles. 

Casa e frumoasă, destul de bine întreţinută, în ceea ce s- 
ar numi la noi stil Tudor. Cărămidă aparentă, faţadă 
accidentată cu abundență de arcuri frânte, ferestre înguste, 
vitraliate. Călin face pe detectivul: 

— Nu s-a umblat pe aici de cel puţin o săptămână. Adică 
de când a început să ningă. 

Are dreptate. Zăpada e neatinsă (pe mânerul portiţei de 
fier forjat, pe aleea scurtă care duce spre casă, pe cele 
câteva trepte din faţa uşii), iar unde n-a fost spulberată de 
vânt atinge cincizeci de centimetri. 

Prin perdelele de dantelă groasă, ca o gupură, se vede o 
luminiţă rotundă, roşie, despre care bănuiesc că e candela. 

— Bine că mi-am pus apreschiurile, spune Călin, 
măsurând stratul de zăpadă. 

— Ce vrei să faci? 

— Păi dacă tot am ajuns până aici, eu zic să vedem 
despre ce-i vorba. 

Zăpada îi ajunge până la genunchi. Inima şi degetele - 
toate douăzeci - îmi sunt amorţite. 

— Vezi ce scrie pe cutia de scrisori. 

— Nu scrie nimic, şi apasă lung, dar nu nepoliticos, pe 
butonul soneriei. 

Aşteaptă câteva clipe uitându-se la mine. „Ce să fac?“ 
Repetă mişcarea câteva ori, din ce în ce mai insistent. 

— O fi stricată! 

— Nu. O aud... Să încercăm la geam. 

Din doi paşi a ajuns sub fereastra unde arde candela. 
Canadiana i se agăţă într-un tufiş, pe care, nud, îl bănuiesc 


de trandafiri. Zăpada a făcut din el un boule de neige. 

Ciocăne atât de tare încât, jenată, mă refugiez instinctiv 
în spatele primului copac. Mă răsuceşte un glas venit din 
spate: 

— Pe cine căutaţi? 

În vila de peste drum o femeie curăţă zăpada din balcon. 
Poartă un cojocel şi o căciulă rusească de iepure, căciula 
veche a soţului probabil. 

— Pe doamna Paulian... Eulampia Paulian. 

— Ehe! Puteţi să bateţi mult şi bine. 

— Nu stă aici? 

— Ba stă, da” nu deschide. 

— Cum aşa?! 

— Aşa bine. Deschide doar o dată pe lună, când vine 
poştaşul cu pensia. Sau Mercurul, de trei-patru ori în an. În 
rest, poa' să vină Dumnezeu, ba chiar şi televiziunea, că tot 
nu se clinteşte. Şi-a tăiat şi telefonul. 

— De ce?! 

— Întreab-o matale. Bună ziua! 

Dă să intre în casă: 

— Staţi o clipă, vă rog. Când are zi de pensie? 

— A...? Cam pe la mijlocul lunii, parcă... Da' eu zic că vă 
pierdeţi vremea de pomană. Stau aici de optişpe ani şi n- 
am văzut-o niciodată. Cu bine. 

Dispare cumsecade şi grăbită, mirată cumva că există 
lume care are timp de pierdut. Călin e încântat. Obstacolele 
fac aventura şi mai captivantă. Arată spre balconul 
gospodinei: 

— O tanti cu şorţuleţ, cu bigudiuri şi mâncăruri cu 
rântaş! Le ştiu pe astea! Citesc numai Magazinul şi Femeia. 
Punem un pariu că nu ne pierdem vremea de pomană? 

Mă conduce şi, ca să nu-mi dea posibilitatea să plătesc 
maşina, pretextează că vrea să continue cursa. Sunt 
convinsă că dă drumul şoferului la primul colţ. 


Planul lui Călin prezintă fisuri, dar vine cu un argument 
fără replică: „Avem altă soluţie? Suntem obligaţi să epuizăm 
pista. Deocamdată, e singura.“ În consecinţă, intenţionează 
să facă pe santinela în strada Popa Dediu, începând de 
mâine dimineaţa. 

— E simplu ca ziua bună! Pândesc poştaşul şi mă 
interesez când aduce pensia P-eştilor: Popescu, Popândău, 
Paulian etc. 

— Şi mai departe? 

— În ziua cu pricina, aştept să-i deschidă şi mă strecor 
înăuntru împreună cu amploaiatul statului. 

— N-ai auzit că nu primeşte pe nimeni? 

Călin dă din mână şi râde ştrengăreşte: 

— O să facă excepţie cu mine... 

— Mă îndoiesc. Pe bătrâni nu-i zdruncini dintr-ale lor. 
Paulianca e un caz cu totul particular. Oamenii în vârstă 
suferă cumplit de singurătate, iar ea şi-o apără între ziduri 
de fortăreață. Faptul că şi-a tăiat până şi telefonul mi se 
pare extraordinar. 

— De ce?! Poate nu-i place să fie deranjată. 

Dau din umeri agasată. Ce ştie puştiul ăsta depre bătrâni, 
despre spaimele lor?! „E scump abonamentul, nici nu prea 
am cu cine vorbi, dar, la o adocă, să pot suna doctorul. O 
salvare!“ Sau: „Nu de alta, dar mi-e că m-or găsi moartă, 
ţeapănă, după nu ştiu câte zile.“ 

— Mai este o chestiune! Pe mine mă interesează să discut 
personal cu ea. 

— Perfect! Veniţi cu mine. Eu filez uliţa şi dumneavoastră 
aşteptaţi la Bolta Rece. E la doi paşi. 

— Nu-i chiar atât de simplu. În sfârşit, pentru moment, 
află ziua de pensie. Şi, apropo... Devin uscată şi iau fără să 
vreau un ton profesoral: Dumneata pierzi un timp cu mine 
pe care l-ai putea... ăăă.... epuiza într-un mod mult mai 
folositor. 


În privire i se aprind luminiţe răutăcioase: 

— Scuzaţi-mă, doamnă Laura, dar felul în care îmi petrec 
timpul este o chestiune pe care eu o hotărăsc, adică, mă 
priveşte. 

— Înţeleg să mă revanşez... 

— Nu sunt servitorul dumneavoastră. Ceea ce fac este 
pentru plăcerea mea, povestea mă captivează. 

— În cazul acesta, îi spun iritată, mă văd obligată să 
renunţ la colaborare. Nu-mi plac serviciile gratuite. 

Îşi muşcă buzele, bărbia îi tremură uşor, ca a copiilor 
care sunt gata să plângă. 

— Cum doriţi. 

Se îndreaptă spre vestibul, cu paşi înceţi, aşteptând să-l 
chem înapoi. Tot cu încetinitorul îşi îmbracă scurta de blugi 
îmblănită, căreia junii fani îi spun, în mod greşit, sarafan. A 
tras de timp cât a putut, a deschis până şi uşa, trebuie în 
sfârşit să plece. Îmi sărută mâna şi - mişcarea neaşteptată 
mă şi sperie - îşi ridică brusc capul ca un cal nărăvaş. Ochii 
îi strălucesc: 

— Nu m-aţi dat afară de tot. Aşa-i? 

Fără să vreau, izbucnesc în râs. Râd cum n-am mai râs de 
mult. De fericire, Călin îşi flutură braţele deasupra capului 
„ura!“ şi iese alergând din curte: 

— Am să vă telefonez. 


Fac eforturi, şi Liviu mă încurajează, să reintru în normal. 
De sâmbătă noaptea, Laura - Ea nu s-a mai manifestat 
Pentru liniştea mea, am împins la perete fotografia şi 
sfeşnicul. Lumânarea am înfipt-o atât de bine, încât tabla de 
argint s-a fisurat vreo doi centimetri la bază. 

E miercuri dimineaţă. Beau cafeaua „stropită“ cu câteva 
degete de coniac. Mă simt bine, nu mai am dureri şi trăiesc 
o atmosferă de „afară ninge liniştit şi-n casă arde focul“... 
Hotărăsc să reiau lucrul. Expoziţia are loc în toamnă, la 
Zurich, iar firmele care concurează sunt de natură - în 
funcţie de temperament - fie să te supermobilizeze, fie să-ţi 


taie complet aripile. Se vor prezenta toţi crocodilii modei, 
iar eu particip - pe cont propriu - prima oară la o expoziţie 
de asemenea anvergură. 

Emoţiile sunt mari - Chanel, Nina Ricci, Yves Saint 
Laurent, Jean-Paul Gaultier, foarte tânărul şi la fel de 
primejdiosul, vedeta de ultimă oră, Christian Lacroix şi 
atâţia alţii, toţi acristocraţi ai breslei. Bulgarov, dar mai ales 
Lacroix, mă inhibă în mod special. De fiecare dată, 
neaşteptat - secretul modelelor e păzit mai abitir decât 
Banca Mondială -, reuşeşte să surprindă cu o fantezie 
absolut fantastică. Un singur pas în plus - doar că 
totdeauna ştie să se oprească la timp, are o busolă 
extraordinară, cred că până şi inima îi indică Nordul - şi ar 
friza demenţa. 

Cel mai mare handicap rămâne însă sărăcia de material. 
De unde fialle-urile şi taftalele supuse tuturor capriciilor 
stilistului şi acului - cum le aşezi, aşa rămân - voile-urile 
diafane, brocarturile rişisime, pan-catifeaua unduioasă, 
tulurile şi muselinurile, dantelele fastuoase, somptuoasa 
pasmanterie, pailletele, accesoriile, bijuteriile şi... şi... şi... 
Bineînţeles că singură nu mă voi descurca. Delphine, 
patroana, se făleşte că a găsit un sponsor în Iugoslavia. Eu 
sunt sceptică. Nici pălmaşii lui Tito nu sunt maharajahi. 

Intru în atelier, aprind o ţigară şi apelez la arhivă. În 
principiu, ştiu încotro mă îndrept, cam ce vreau: o trăsnaie, 
o combinaţie subtilă între moda directoire şi cea a nilor 
'28-'30, adaptate la trupul şi estetica zânei sfârşitului de 
veac XX. 

Pentru deceniul '20-'30 am vreo patru reviste Pour vous 
(nu-i ceea ce mă interesează; publicaţia se adresa 
gospodinei, franţuzoaicei mijlocii, practică şi ştiind perfect 
ce poate scoate dintr-o centimă, deci un Neckerman al 
vremii, mai puţin prosper) şi câteva Vogue-uri. 

Răsfoiesc paginile cu lăcomie şi rețin câteva elemente pe 
care sunt decisă să le exploatez inteligent. 


În primul rând, cameea. Asta e o idee! Sunt cel puţin 
cincizeci-şaizeci de ani de când a căzut în desuetutdine, o 
mai întâlneai arareori pe Calea Victoriei la cucoane 
bătrâne, pandant aproape obligatoriu unor figuri distinse, 
cu baston şi domiciliul în podurile ori debaralele 
impozantelor palate care le aparținuseră cândva. 

Când am văzut-o ultima oară pe celebra Miţa Biciclista, 
prin 1960, avea la gulerul pelerinei negre o camee - piesă 
splendidă, în chenar de smaragde. Am urmărit-o până la nu 
mai puţin celebra ei locuinţă, acea fantezie populată de 
putti de ambe sexe, din strada Biserica Albă, cu impresia că 
reconstitui un moment istoric. Bătrâna aceasta cu faţa prea 
pudrată şi picioare îndoite de vârstă (evit din sinceră 
pietate cuvântul crăcănat) era poate ultima contemporană 
în viaţă a strălucitoarei belle sepoque. În cei cinci ani sau 
şase sute de metri în care mi-am potrivit paşii după mersul 
legănat, stâlpit în baston, îmi imaginam priveliştile 
aventuroasei ei tinereţi: Herăstrăul Vechi, Sans-Souci, 
Moara Floreasca, Grădina lui Zdrefcu; Coros, Jokey-Clubul, 
Imperialul şi bătăile cu flori de la Şosea. Mica norocoasă, 
copilul din flori al unei ţărănci, pe a cărei bucată de pământ 
ţâşnise în cascade petrolul, avusese şansa să cunoască 
marile personalităţi ale epocii sale: Bleriot, Cneazul Moruzi, 
Cantacuzino - Nababul, Marghiloman, pe Manuel al 
Portugaliei, cap încoronat care o ceruse în căsătorie. 
Ranetti, condei acid, nemilos şi adeseori nedrept al vremii, 
anunţase în presă evenimentul, oferind publicului formula 
urării de rigoare: „Irăiască Majestatea sa Regală Mitza I- 
a...“ 

„lar mă luaşi cu morţii, soro?“ 

Parcă aud glasul lui Liviu şi mă întorc la camee. Casa 
Detina propunea în 1925 ca rochie de seară un soi de 
Chemise de nuit cu falduri bogate - vreo cincisprezece 
metri de voile pe puţin, socotesc - pornite dintr-o bandă de 
pasmanterie, care subiniază un decolteu pe diagonală. 
Umărul drept e complet gol. Trei camee ovoidale punctează 


banda ca nişte sigilii. Rapel - cameele fixate pe coroana 
lată, cu trafor geometric din perle. Central, o semilună 
provocatoare din briliante, prinsă cu coarnele în sus. 
Cerceii sunt lungi - perle şi din nou briliante. Probabil 
pietre veritabile, căci „manechinul“ e o fostă glorie a 
cinematografului mut - Maria Corda. Mai rețin un coif - 
ceva între o cască de cruciat şi un calpac episcopal, din 
perle, şi cinci topaze uriaşe -, asortat la o splendidă haină 
de vulpi albe. O notă atrage atenţia că e toaleta Niţei Naldi 
în filmul La femme nue. Cu rezervă, deşi mă tentează imens 
un retour în moda de seară a costumului de epocă, rețin o 
splendidă toaletă a nu mai puţin faimoasei Lil Daover: o 
crinolină moderată cu volane şi mâneci ample din tafta 
moarată albă, cu reflexe bleu. Canotiera (picantă asociaţie!) 
e înnobilată de o luxuriantă pană de struţ bleu aprins, care 
coboară şi se încovoaie parşiv, sub ureche. 

Fac câteva schiţe la repezeală, lucrez cu chef, am deja o 
găselniţă, dar mă întrerupe telefonul. E Tica. Voioasă, 
zgomotoasă, mă anunţă că se află în zonă, e încă devreme şi 
cu maşina, ar trece să mă vadă preţ de o cafea, aşa, între 
două uşi, cât să facem din nou cunoştinţă, în lume precis că 
nu ne-am recunoaşte... Şi asta-i situaţia. În zece minute e la 
mine, ştie strada, a uitat numarul. 

Am timp să mă spăl pe mâini şi să-mi trec un pieptene 
prin păr. O primesc în living. Intră ca o vijelie, e toată numai 
blănuri şi lanţuri. Zornăie ca un sac de monede, vorbeşte în 
triluri, râde în hohote. Tonică, fără îndoială, dar obositoare. 
Pentru o singură şedinţă însă, şi după o pauză de peste 
treizeci de ani, e suportabilă. O privesc şi o ascult cu reală 
plăcere. 

Scoate din poşeta uriaşă - de moaşă zic eu - câţiva pumni 
de bomboane de chocolată japoneze. 

— Le-am luat de la privatizaţii ăştia de lângă tine, 
cincizeci de lei bucata. Au înnebunit, dar bine că se mai 
găseşte câte ceva. 


Poşeta e scumpă, are siglă de duble fin Dior şi, în general, 
toată vestimentația e costisitoare; deformaţie profesională, 
când mă uit la cineva, instinctiv evaluez suma întregii 
ţinute. Cu produse metalizate, cu tot, Tica plimbă azi prin 
târg circa un milion. Doar mantoul de vulpi, cu poale 
parchetate, costă în consignaţii şase sute de mii. 

— Arăţi bine, îmi spune generoasă, deşi pe chip nu-i 
citesc nici urmă de entuziasm. După gustul meu cam 
uscată, dar de!, aşa-i moda. 

Ea, în schimb, a rămas mărul rotofei din copilăria noastră 
şi, rarisim, a păstrat expresia şi obrazul de atunci. Ai 
impresia că nu s-a maturizat şi, din câte am putut eu să-mi 
dau seama, aceasta e o însuşire care aparţine în 
exclusivitate marilor optimişti, cu excelentă digestie şi care 
consideră că viaţa e frumoasă. 

Regăsesc fără dificultate chipul Ticăi de la zece ani. Când 
am citit Dumbrava Minunată, nu mi-o puteam închipui pe 
Lizuca altfel decât sub trăsăturile Ticăi. Scundă, simpatic 
bondoacă, avea o faţă rotundă, cu un pastel extrem de 
generos. Obraji şi buze foarte roşii, ochi şi păr foarte negru, 
dinţi foarte albi. O revăd într-un pardesiu gri deschis, cu o 
beretă roşie cu paratrăsnet. Nu lipsea nici măcar Patrocle - 
în speţă Muky - un seidenpinsch grăsun, cu zgărdiţă verde. 

— Nici Ica nu s-a schimbat? 

— E doar ceva mai grasă ca mine. Acuma-i la Roma, nu 
ştiu ce afaceri învârte,trăsnită ca totdeauna,are impresia 
că-i poate păcăli pe macaronari. 

Zâmbesc. Sunt convinsă că amândouă au bossă 
comercială. Tatăl lor, nea Titi Brebenaru, ţinea cârciumă cu 
dever şi „bere la robinet“ la parterul unui imobil de pe 
Pictor Tonitza, azi demolat. Familia locuia în aceeaşi clădire, 
la etajul I. Uneori, când nea Titi era prea ocupat, fetele 
aveau obligaţia să „deservească“ muşterii, umplând ţapii şi 
halbele de bere. Nasul Ticăi abia ajungea peste marginea 
tejghelei. Se urca pe un scăunel şi manevra robinetul cu 
siguranţă de profesionistă. Cam escroacă, bărdacele erau 


mai mult spumă, dar clienţii se amuzau. Stăteam într-un 
colţ şi o priveam beată de admiraţie, verde de invidie. Cred 
că n-am fost pe nimeni mai invidioasă ca pe Tica şi Ica, şi aş 
fi cedat, fără să clipesc, vreo zece note de zece, plus 
colecţia mea de abţibilduri şi bile de sticlă, pentru a avea 
dreptul să mânuiesc o singură dată robinetul. 

Povesteşte o grămadă şi pe nerăsuflate. Înţeleg că 
amândouă au nimerit-o bine şi se vede pe figura Ticăi că e 
fericită sau cel puţin mulţumită în căsnicie. Băieţii, doi 
golani cât uşa, îi cam dau probleme, dar, la o adică, treaba 
lor! 

— Sub Ceauşescu, m-aş fi zbătut să isprăvească o 
facultate. Acum, n-au decât să se apuce de afaceri. Parcă eu 
ce mare spanac fac cu ISEP-ul, mă rog, ASE-ul... 

— Bravo, Tica! Ai rămas fată deşteaptă. 

— Dragă, îmi spune cu o suficienţă care nu deranjează, 
atâta cât sunt, mie îmi ajunge. Voi, adică tu şi Delia, aţi fost 
mai sofisticate, pe Delia barem n-am înţeles-o niciodată, 
mult prea complicată pentru mine, chestia însă e să te simţi 
bine cu tine însăţi... Mă uit şi la casa asta a ta... Nu pricep 
mare lucru, dar îmi dau seama că trebuie să fie ceva foarte 
rafinat şi de high-life... 

— "Ţi se pare, nu-i cine ştie ce... Mai mult, efect de lumină. 

— Când o să vii la mine, şi râde cu gropiţe, ai să ai 
impresia că te afli în casa unor paysani ajunşi. Şi aşa şi e! 
Părinţii lui Preda au fost nişte văcari cuprinşi. Când vrea să- 
i înnobileze, le zice cow-boys, iar gospodăria din Salcia 
devine ranch... Dar, vezi tu, asta e bine. Niciunul dintre noi 
nu-l face pe ălălalt neam prost, eu nu-mi plimb nasul peste 
chelia lui şi nici el nu mă tratează de fata lu' Nea iti 
Robinet... Asta era păcatul Deliei. 

— Delia? N-am întâlnit niciodată o persoană mai 
modestă, care să facă atât de puţin caz de numărul 
coroanelor din inventarul familiei. 

Tica mai ia o bomboană şi o gură de coniac şi începe să 
râdă: 


— Cine naiba o făcea pe-atunci, când era suficient să fi 
avut două-trei hectare de pământ ca să fii duşman al 
poporului?! Da' nu-i vorba de asta. Era însă de-ajuns să se 
uite la tine ca să te simţi tot o balegă şi o mămăligă. 
Aproape că-ţi venea să-ţi ceri iertare că respiri acelaşi aer 
cu ea. 

Râd sincer amuzată: 

— Nu te ştiam aşa subtilă, soro. 

— Vezi, continuă pe un ton ceva mai domol, eu cred că 
am fost singura dintre colege care n-am invidiat-o, deşi 
ştiam că e cu zece clase peste mine, peste noi. Intuiam că 
va fi totdeauna o nefericită. 

O contrazic hotărât: 

— Te înşeli, Delia n-a fost nici fericită, dar nici nenorocită. 
Apropo, ce mai ştii de ea? 

Îşi aprinde un Came! şi trage fumul cu voluptate. 

— Eu, reiau, n-am văzut-o de mult. Foarte de mult... 

— Cum aşa?! Eraţi prietene bune. 

Dau din umeri, n-am chef să intru în amănunte. Răspund 
evaziv: 

— Viaţa te desparte la un moment dat. Alte preocpări, 
alte interese... 

Se uită lung la mine: 

— Tu ai priceput vreodată de ce l-a lăsat pe M.? Cred că a 
fost cea mai gogonată greşeală pe care a făcut-o vreodată. 

— De ce? 

— Ei, asta-i! Avea tot ce poftea: bani, călătorii în 
străinătate, poziţie socială. A fost una din puţinele, dacă nu 
unica din generaţia noastră, care n-a avut serviciu, nici 
măcar o oră în toată viaţa ei. 

— Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. N-ai enumerat 
nimic din ce nu i-ar fi putut oferi şi un alt bărbat. Cât 
despre poziţie socială, poate un Windsor ori vreun 
descendent al Cruciaţilor s-o fi impresionat. M. era prea 
bătrân. 


— Iar Delia i-a dat brânci în mormânt. S-a prăpădit, 
imediat după ce l-a părăsit. Cred că nici un an. L-am văzut 
la o premieră la Bulandra, o piesă după un roman de-al lui, 
şi m-am speriat. 

Eu îl văzusem chiar în săptămâna în care Delia plecase 
de la el. Se năruise în câteva zile. Din bărbatul masiv şi 
jovial rămăsese un moşneag singur şi înfrigurat. Era cald, 
august, şi totuşi aveam impresia şi cred că-i era frig. 

Fuma şi bea întruna, iar menajera lor, buna şi devotata 
madame Clemansa, mi-a şoptit la sosire că se învârte toată 
noaptea prin casă şi vorbeşte cu voce tare. 

— Nici nu pot să vă spun, domnişoară Laura (eram de 
câţiva ani căsătorită, dar pentru ea rămăsesem tot şcolăriţa 
care intra în casa lor în vârful picioarelor şi împrumuta de 
la doamna rochii pentru „ceaiuri“), nu pot să vă spun cum îi 
vorbeşte, cum o alintă, cum o cheamă. [i se rupe sufletul... 
De ce-o fi plecat? 

Când m-a văzut, abia şi-a stăpânit lacrimile. Era tot 
elegant în haina de casă chihlimbarie, bărbierit, iar florile 
din glastra preferată a Deliei, un lalique grațios şi fragil, 
proaspete. 

— Ştii, Laura, îmi închipuiam că sunt un bun cunoscător 
al naturii umane. Că n-au rămas prea multe secrete pe care 
să nu le fi desluşit. Cu Delia am trăit opt ani şi mi-e teamă 
că n-o cunosc mai bine decât în prima zi... Poate de aceea 
am şi pierdut-o... 

Nu-s prea îndemânatică, nu-mi găsesc cuvintele în situaţii 
delicate, când trebuie să consolezi necazuri majore, aşa că 
am continuat să-l privesc în tăcere. Nu mai era vorba de 
timiditatea mea iniţială - devenisem de mult camarazi -, dar 
nu ştiam ce să-i spun. 

Atunci a rostit o frază pe care n-aveam s-o uit niciodată. 

— Ştii, draga şi vechea mea prietenă ce mă doare cel mai 
mult? A plecat fără să-mi lase măcar o scrisoare. Înseamnă 
că nu mă mai iubeşte deloc. 


Cuvintele lui aveam să le „simt“ mai târziu, când, la 
rându-mi, am părăsit sau am fost părăsită. 

Mi-amintesc însă că atunci, în după-amiaza aceea de vară 
lipicioasă, imposibilă, l-am întrebat la un moment dat: 

— O socoţi pe Delia o femeie neînţeleasă? Sau crezi că ea 
se socoteşte ca atare? 

— Nu... nu, Laura. Şi ea nici atât. Când vrea, ştie foarte 
bine să se facă înţeleasă. E, în primul rând, o paradoxală. 
Astfel de indivizi îţi anulează perspectiva din orice parte i-ai 
privi... 

Tica mă întoarce la realitate: 

— Nu-s de acord cu tine. Delia nu l-a părăsit pe M. nici 
pentru împărații Bizanțului, nici pentru Nabucodonosor, ci 
pentru un maimuţoi cu bicepşi superdezvoltaţi şi zâmbet de 
cinema. Delia n-avea decât să mănânce câte prăjituri 
pofteşte, dar nu trebuia să cumpere şi cofetăria... 

Se uită la ceas şi se sperie exagerat: „Foc! Ajutor 

— Vai de mine! Am zis că stau doar jumătate de ceas şi 
uite că s-a făcut două... nici nu vreau să epuizăm toate 
subiectele. Când vii la mine? Preda abia aşteaptă să te 
cunoască. Ce zici de sâmbătă?... Atunci sâmbătă, precis, 
rămâne stabilit, nu primesc obiecţii. 

Pleacă după cum a venit, ca un vifor. Urcă într-o Alfa- 
Romeo nouă, roşie-mac, îmi trimite o bezea şi demarează în 
trombă. În următoarele zece secunde, sunt convinsă, m-a 
uitat. 


« 


CAPITOLUL V 


După plecarea Deliei, m-am văzut frecvent cu M. Mă lua 


cu maşina de acasă, ne plimbam o oră-două pe marginea 
lacului Herăstrău şi pe urmă luam masa ori doar beam ceva 
la Raţa sau Pescăruş. Iarna, eram aproape singuri în tot 
localul şi, până a se fi obişnuit cu prezenţa noastră, 
personalul ne privea cu complicitatea specifică breslei 
pentru situaţii clandestine. Pe M. îl cunoşteau toţi - din 
manuale, din presă, de la TV - şi presupuneau desigur că eu 
sunt ultima achiziţie - trufanda a maestrului. Mi-amintesc 
de o dimineaţă de octombrie, mohorâtă, cu toată bogăţia de 
arome şi culori ale sezonului. Purtam un pardesiu alb de 
antilopă, cu accesorii bleumarine. Pantofii şi mănuşile erau 
stropite cu picouri mărunte, albe ca papillonul lui Raţiu. M. 
m-a privit cu plăcere: 

— Îmi place vestimentația deschisă în sezon rece. 
Cucoanele de la noi nu mai ştiu să se îmbrace. N-a căzut 
bine frunza şi nu mai ies din odiosul maron, gris închis, 
negru. 

— Culori practice, pentru oameni săraci. 

Şi-a îndreptat fularul înnodat ă la Maurice Chevalier, 
singura concesie făcută modei din tinereţea lui. 

— Cunosc, tocmai de aceea îmi sunt odioase... Arăţi 
foarte bine, Laura. A zâmbit cu căldură: Abia îmi vine să 
cred că această distinsă şi tânără doamnă pe care o am în 
faţă este, de fapt, fetiţa stângace de acum câţiva ani, cu 
genunchi negri şi degetele pline de inele desenate cu 


cerneală colorată. Îţi ţin minte săndăluţele galbene, caca 
d'oie... Eşti foarte frumoasă... 

S-a oprit şi, fără să fi pronunţat nici o silabă, i-am simţit 
cuvântul centurat în intonaţie şi i l-am cules de pe buze. 

— Dar...! Am început să râd: Sunt frumoasă, dar Delia 
era unică. 

Şi-a întors privirea spre fereastră. Se vedea lacul 
cenuşiu, peste care ameninţa o pâclă alburie, sălciile 
păreau cu adevărat triste. 

Ştiam de ce M. Îmi caută societatea. Mama, iritată de 
asiduitatea „moşneagului“, îl suspecta de lubricitate; „un 
satir cu apetituri patologice, obsedat de juneţea proaspătă“. 
Toată viaţa ei a fost împotriva diferenţelor mari de vârstă 
între partenerii de aşternut, considerând asemenea 
împreunări drept „acte împotriva naturii“. Degeaba îi 
dădeam exemple celebre - Chaplin, Hugo, Goethe, 
D'Anunzzio -, amănuntul n-o zdruncina câtuşi de puţin. „Or 
fi fost geniali, dar dormitorul lor tot greață îmi face. Golani 
bătrâni şi libidinoşi!“ Nu putea sau nu voia să înţeleagă că 
M. mă caută pentru ceea ce poate înţelege, descoperi, 
cunoaşte despre Delia; pentru că simţea nevoia 
permanentă să vorbească despre ea, iar eu eram 
interlocutorul cel mai potrivit. Mai cred că s-ar fi jenat să-şi 
încredinţeze son chagrin d'amour urechii maliţioase a 
vreunui contemporan. Iar eu îl familiarizam cu tot ce fusese 
Delia înainte de a o cunoaşte. 

Îl interesa absolut tot şi mă îndoiesc să fi avut în toată 
viaţa mea un auditor mai atent. Mobilizată, povesteam cu 
inerente divagaţii, lung, uneori prolix; M. mă întrerupea 
arareori şi atunci doar cu întrebări care stimulau. În câteva 
săptămâni era perfect familiarizat cu toate colegele, cu 
monştrii din cancelarie, ştia cine era cea mai „comică“ 
dintre fete, care era „grasa“ - nelipsita grasă (gras) din 
orice clasă - cine era Moş Gheorghe, portarul cu albeaţă la 
un ochi, cum copiam la matematică (altfel decât la alte 
materii), unde chiuleam de obicei. 


Ştiam că Delia în genere era puţin expansivă, ermetică şi 
tăcută ca toţi interiorizaţii. Dar mă simţeam uluită cât de 
puţine lucruri ştia M. Mi-am arătat nedumerirea: 

— Totuşi despre ce discutaţi? Ce făceaţi împreună? 

M. şi-a dus mâna la bărbia pătrată, care dădea un aer de 
virilitate figurii. Fusese un bărbat foarte bine şi încă acum 
opt ani, când se căsătoriseră, putea să mai stârnească 
pasiuni. Chipul avea distincţie, iar trupul „lucrat“ (era 
pasionat de înot, canotaj, yachting şi tenis), mai puţin ferm 
în contururi, fireşte, păstrase totuşi liniile tinereţii. 

Prin '58 eram la mare, la Eforie Nord. Locuiam la o gazdă 
ieftină, în afara localităţii, împreună cu două prietene. 
Plăteam imensa sumă de douăzeci şi cinci de lei pe noapte, 
mâncam, evident, la briceag, iar WC-ul, cu faianţă de brad, 
se afla în fundul grădinii. Aveam probleme în special 
noaptea (ne era teamă de câinele dezlegat şi de întuneric) 
şi pot afirma doar că, dimineaţa, primul lucru pe care-l 
făceam, ajunse pe plajă, era să ne spălăm bine căştile în 
mare, şi că florile gazdei din faţa ferestrei noastre au avut 
oleacă de suferit în vara aceea. 

Delia şi M. trăseseră princiar la Bellona, dar făceau plajă, 
ca şi noi, departe de „plebe“, pe nişte dune izolate, în 
apropiere de sanatoriul TBC. 

O imagine din acele zile avea să-mi rămână întipărită în 
arhiva mea vizuală pentru totdeauna: M. ieşind din mare cu 
Delia în braţe. O ţinea ca la Hollywood, aşa cum îşi poartă 
bărbaţii miresele peste pragul casei. Erau magnifici. M. - 
un Hercule matur, emanând forţă şi stridentă bărbăţie, 
Delia - sirenă, zână a apelor în costum roşu aprins, 
bronzată aur şi miere, cum le e dat numai blondelor 
autentice, cu părul lung, şiroind de apă, atât de decolorat 
de soare, încât părea argint. 

Nici azi nu pot spune exact ce-am simţit, doar că eram 
săgetată - o senzaţie fizică dureroasă -, străfulgerată de 
frumos şi de tot ce intuiam în spatele clişeului: dragoste, 
opulenţă, viaţă intens fericită. Şi mai simţeam, tulbure, că e 


un moment unic, o clipă după care n-ar mai trebui să 
urmeze nimic, că ar fi fost minunat să se eternizeze 
atunci... 

— Ce discutam...? 

Am zâmbit amândoi, pentru că amândoi încercam acelaşi 
sentiment: că după ce ne rătăciserăm, undeva, pe uliţi 
vechi, ne întorseserăm unul la celălalt. 

— De fapt, nu discutam prea multe. Probabil a fost una 
dintre greşelile mele. De teamă să nu devin didactic, 
preţios, assommant, să nu-i par excesiv de matur, am 
încercat să redevin eu un tânăr de douăzeci de ani. Îmi 
spuneam că nu trebuie să-i asasinez tinereţea. În loc s-o 
aduc pe ea la mine, m-am dus eu la ea, şi manevra mi se 
părea pe-atunci extrem de înţeleaptă. 

— Delia a avut de mică o maturitate precoce. Mă 
surprinde că n-ai observat 

A râs: 

— Draga mea, tu o comparai cu tine, cu celelalte 
prietene, şi, mărturisesc, că mi-a trebuit mult timp până să 
mă obişnuiesc cu gândul că voi două sunteţi de aceeaşi 
vârstă! Îmi păreai tot timpul surioara mai mică. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Delia era desigur mai matură decât tine, dar pentru 
mine tot o fetiţă rămânea. 

A cerut chelnerului al doilea coniac şi a continuat: 

— Am făcut eforturi să-i ofer ceea ce i-ar fi oferit un 
bărbat de vârsta ei, ceea ce îmi închipuiam că i-ar face 
plăcere. O viaţă mondenă cu multe ieşiri, recepții, localuri 
de noapte, primiri unde avea prilejul să fie admirată, 
călătorii în străinătate. În mod deliberat, ne aflam tot timpul 
înconjurați de lume. Strădaniile mele se îndreptau spre 
aceeaşi ţintă, motto al comportării faţă de Delia: să nu se 
simtă constrânsă nici o secundă, să nu-i fie lehamite de 
mine. Să n-o plictisesc. Îmi ziceam că aceasta ar fi strategia 
sine qua non a unei cuceriri ştiinţifice... 


— Ea s-a complăcut? N-o văd deloc pe Delia ducându-şi 
viaţa într-o casă de păpuşi... 

— Dar de care? Spune-mi tu alta. Şi nici ea n-a reclamat 
alta. Chiar şi azi nu mă simt în culpă. M-am comportat faţă 
de Delia ca pe vremea când se îngenunchea în faţa 
evantaiului. Este expresia prinţesei R., care ştii bine că nu 
digera deloc „acest mariaj imposibil“. 

Am dat din cap. Ştiam. Prinţesa se opusese categoric 
căsătoriei lor. Respingea cu dispreţ argumentele de ordin 
material, încredinţată fiind până în ultima clipă a vieţii că 
totuşi va veni ziua în care Delia va recăpăta statul legal de 
moştenitoare bogată a unei familii istorice, ziua în care 
cartea ei de vizită va putea fi din nou înnobilată de coroana 
străbunilor, când palatele şi imensa avuţie, întoarse la 
stăpânii legitimi, vor face din ea una dintre cele mai bogate 
femei ale ţării. Prinţesa nu era mai sensibilă nici la 
argumentele care ţineau de celebritate şi triumf pe plan 
social. 

„Mare scriitor! Celebritate! La belle affaire! Du-te la 
Paris, chiar la Academie, şi întreabă de Sadoveanu! Nici 
măcar Grigorescu nu-i trecut în Larousse. Desigur, sunt unii 
care au reuşit destul de bine... Martha Bibesco, contesa de 
Noailles, Văcăreasca, dar, după cum vezi, ma petite, şi ele 
sunt tot persoane bine...“ 

Întrebarea lui M. m-a luat pe neaşteptate. Asta de fapt 
cred că îi era şi intenţia: 

— Spune-mi, Laura, tu îl cunoşti pe acest Ioan? 

L-am privit repede. Deci auzise şi el de loan. Era de 
aşteptat. 

— Da, am răspuns moale. Am completat în gând: „Cine n- 
a auzit de Ioan în Bucureşti?“ 

— Ce ştii despre el? Te rog, descrie-mi-l. Sincer... Ştii, 
fără menajamente. 

— Nu trebuie să te iei după zvonuri. 

— În regulă, nu mă iau, dar vorbeşte-mi despre personaj. 


Mă foiam nelaîndemână. Despre loan, atât cât lăsa să se 
vadă, nu se putea vorbi decât în superlative. Am debutat cu 
fraza cea mai puţin potrivită: 

— Este genul de persoană care stârneşte vâlvă. 

Atenţia încordată la maximum se simţea în întreaga lui 
făptură, îi înghiţise pupila. 

— Oriunde s-ar duce, atrage inevitabil atenţia, ca un far, 
ca o lanternă chinezească. Individul despre care se 
vorbeşte. În felul lui, e o celebritate. 

— În ce sens? Cu ce se ocupă? 

— Nu-i vorba de ocupaţie, am zâmbit. 

— Dar despre ce? Când spui celebru, emiţi un termen 
pretenţios, înseamnă că eu, toată lumea a auzit cel puţin de 
persoana în cauză, chiar dacă iese din sfera preocupărilor 
sau preferințelor mele. Nu mă dau în vânt după muzica 
populară, dar de Fărâmiţă Lambru am auzit şi eu. 

— Şi de Doru loan s-a auzit. Poţi să întrebi orice tânăr 
între cincisprezece şi treizeci de ani... N-are operă, nu-i 
actor, nu-i vedetă de muzică uşoară... 

— Atunci ce naiba e?! Am ridicat din umeri: 

— Dacă vrei, un play-boy la scară românească. Cred că 
fiecare generaţie are câte un specimen din ăsta. De pildă, 
bunicul îmi povestea de Sacha Bellu, un original faimos în 
Bucureşti pe timpul lui Cuza. Un tip care oferea flori 
fiecărei dame mai ţunţurlii întâlnite pe Calea Victoriei. De la 
tata am auzit de alţi doi excentrici, Picu Romano şi Zuzu 
Şutzu... Povestea atâtea despre isprăvile lor, încât am 
impresia că-i cunosc. 

— Da... Erau nişte figuri. 

— Pe oamenii ăştia n-ai să-i întâlneşti în nici un dicţionar, 
pe nici un afiş, dar pentru contemporanii lor sunt celebri. 

— Te-am înţeles, draga mea. În ce constă „originalul“ lui 
loan? 

— Stârneşte patimi şi invidie. E croit pe gustul femeilor 
tinere de azi şi cred... 


M-am întrerupt brusc, continuând în gând „...ar face 
carieră şi la Paris sau la Hollywood“. 

— Ce crezi? Te rog încă o dată să nu mă menajezi. Încerc 
doar să înţeleg. 

— N-am ce să-ţi mai spun! Are vocaţia succesului. Pe 
unde se duce, femeile cad răpuse, cosite parcă. 

M. s-a uitat la mine cu un aer neaşteptat de blând. 
Pleoapele îi tremurau uşor: 

— E chiar atât de chipeş? 

— Nu-i vorba de asta. Mai sunt şi alţi bărbaţi bine în 
Bucureşti, însă Doru loan are ceva special: un aer de mare 
forţă, dar, în primul rând, miroase a Occident. Când îl vezi, 
ai impresia că acum a coborât dintr-un Boeing, în care s-a 
îmbarcat la Londra sau New York. 

— Asta presupune degajare şi accesorii. 

— Le are. E îmbrăcat superb şi, ţi-o spun ca profesionistă, 
nu-s cârpe de bazar sau de Taţi, stă într-o vilă splendidă pe 
lângă Piaţa Amzei... 

— Ai fost la el? 

Am început să râd: 

— Nu. Sunt prea insignifiantă pentru el. Nu acordă 
atenţie decât exemplarelor de nota 10, iar eu, dacă mă 
străduiesc vreo două ceasuri la oglindă şi mai trec şi pe la 
cosmeticiană, nu sar de 8. Are însă singurul Buick alb din 
Bucureşti, şi-l parchează în faţa casei. Aşa l-am reperat. 

M. a dat din cap surprins. 

— Un Buick alb! În peisajul nostru de mizerie, e cu totul 
remarcabil. În definitiv, cu ce se ocupă? 

— Habar n-am. Oficial, profesor de sport. Dar, după 
întregul ambalaj, pare că-şi primeşte chenzina în lire 
sterline. 

M. începe să râdă: 

— Ai haz. Totuşi e ciudat. Suntem săraci, într-o ţară 
epuizată de război şi un sistem criminal. Mai mult sau mai 
puţin, se trăieşte dintr-un salariu. lar venitul unui profesor 
de un-doi...! 


« 


Îşi deschide palmele: „Ce să mai discutăm? 

— Mai poţi reţine că ia zilnic dejunul la Athenee Palace - 
braserie, iar vara stă două luni pe litoral. Şi ţi-aş mai putea 
adăuga vreo zece chestii de genul ăsta, nu dintre cele mai 
economice. 

— Un magnat! 

— Spune-i cum îţi place, dar banii, şi încă mulţi, nu-i 
lipsesc. 

— Care-i ipoteza ta? 

— N-am niciuna. On dit că l-ar întreţine nevasta unui ştab 
din CC, alţii că ar fi securist, dar româncele îl preferă spion 
american. '[i-am zis că e omul despre care se discută. 

— Şi, în mod inevitabil, stârneşte cele mai fanteziste 
ipoteze. Când nu ştiu, oamenii inventează. E inteligent? 

— Ţi-am spus că nu-s destul de făţoasă, ca să-mi fi 
acordat audienţe. Ultima lui amantă a fost Mara Şerban, de 
la Naţional. 

— Superb exemplar! 

— Eu îl ştiu de la ştrand, unde face tot felul de tumbe în 
apă sau cu mingea, şi din restaurante. Mi-a spus însă un tip 
care l-a vizitat că în superbu-i apartament n-a văzut nici o 
slovă. 

— Cum, adică? 

— Adică nici o singură carte, nici măcar ziarul Sportul. 

A rămas pe gânduri şi eu îmi făceam reproşuri că am 
vorbit prea mult. Dacă stăteam să mă gândesc, în ciuda 
faimei şi a succesului de librărie, competiţia dintre cei doi 
era absolut neloială. Doru Ioan era un animal magnific, M. 
un monsieur distins, încântător în toamna sa târzie, dar 
bătrân. Trist de bătrân. 

Am răsucit între degete bolul de coniac. Zahărul se topise 
şi era lipicios. 

— Există o lege a contrastelor... 

Mi-am ridicat ochii. Semăna cu o pasăre obosită. Poate şi 
din cauza gâtului. Slăbise, gulerul cămăşii devenise prea 
larg, iar pielea făcea falduri. 


— Ce vrei să spui? 

— E posibil ca pe Delia s-o fi cucerit acest leopard 
splendid prin contrast cu biblioteca pe care o avea acasă. 
Aşa cum, într-o zi de arşiţă, visezi la omătul lui Gerar. O 
locuinţă unde nu se află nici o singură carte e cumplit de 
tristă. Prin grozăviile pe care le sugerează. Te întoarce în 
epoca primitivă, în peşteri cu frigider şi televizor... Nu pot 
să cred că Delia se complace într-un asemenea climat. Că 
va rezista... 

Evitam să-l privesc. Ştiam ce simte. Spera că, odată 
depăşită faza fierbinte, Delia se va întoarce la el, iar el nu 
dorea nimic altceva. Am încercat să fiu generoasă: 

— În definitiv, discuţia noastră e absolut ipotetică. Nu 
ştim nimic precis, comentăm simple zvonuri. 

Minţeam. Chiar eu îi văzusem cu două zile în urmă, 
coborând din Buick, în faţă la Cina. Năuciseră toţi 
trecătorii, unii se opriseră, ca să se zgâiască mai bine. 
Credeau că „se filmează“. Şi, pe drept cuvânt, ţi se tăiau 
picioarele. Doru, puternic, bronzat, în apogeul unei 
frumuseți virile, dădea impresia că o poate ridica pe Delia 
cu o singură mână. Delia - diafană, cu un fişiu de voile violet 
pe pletele lunare - mă observase. Şi-a fluturat uşor 
degetele înmănuşate, în semn de salut. Atât. De obicei, când 
ne vedeam pe stradă fără a avea posibilitatea de a ne 
apropia, îşi rotea arătătorul în dreptul urechii: „Vorbim la 
telefon!“ 

M. a zâmbit cu amărăciune: 

— Nu, Laura, n-are nici un sens să ne minţim. Ştiu... Ştiu 
chiar mai multe decât aş fi vrut să ştiu şi decât sunt în stare 
să suport. Ziceai că locuieşte pe lângă Piaţa Amzei... 

Am tresărit şi l-am apucat violent de mână. 

— Doar n-ai de gând să te duci la el - nu te las s-o faci! 
Nu te poţi umili în faţa unui derbedeu! Un golan ordinar! 
Crai de periferie care se făleşte cu sutele de femei pe care 
le-a avut Sunt notate într-un registru alfabetic. E un farceur 
jegos! Promite-mi că n-ai s-o faci! 


A surâs cu o suferinţă care mi-a sfâşiat inima. Avea ochii 
umezi: 

— Abia acum ai spus adevărul. Cel mai trist este că Delia 
nu s-a împiedicat de noianul acesta de adjective... Am să-ţi 
mai spun ceva, Laura! Mai târziu, ai să gândeşti altfel. 
Axiomele tinereţii se  reconsideră în funcţie de 
circumstanţe, noţiuni ca demnitate, umilinţă se golesc de 
conţinut, rămân simple speculaţii când se confruntă cu 
alternativa câtorva, doar a câtorva şi ultime momente de 
fericire. 

L-am întrerupt cu grosolănie: 

— Tu faci speculaţii acum! Nu vreau să te mai ascult. 
Promite-mi că n-ai să te duci. De ce taci? Ai să te duci? 

— M-aş duce, Laura, dacă aş şti că nu e zadarnic. 


Mă uit buimacă la ceas. Am adormit fără să-mi dau 
seama. Probabil sunt foarte obosită pentru că, de obicei, nu 
pot nici măcar să aţipesc, dacă nu sunt întinsă. E ora cinci, 
dar, după bezna de afară, te poţi crede la miezul nopţii. Mă 
simt odihnită, însă n-am chef de treabă. În general, nu-mi 
place să lucrez decât la lumină de zi. Coco Chanel (asociaţie 
modestă!) îşi „asorta“ orele de lucru cu tipul de creaţii: 
după-amiaza imagina rochii cocktail, seara - marile toalete, 
dimineaţa - ţinuta de plajă, sport sau ce-i mai trecea prin 
minte. 

La cinci şi jumătate mă sună Liviu. Pleacă într-o delegaţie 
neaşteptată la Iaşi cu avionul. Crede că se întoarce joi, cel 
mai târziu vineri. E tandru, patern şi mă întreabă de patru 
ori dacă am ţigări, pâine, în fine, tot ce-mi trebuie. 

— Nu mă mai dorlota atâta. Ai să oboseşti. 

— Niciodată! Important este să nu uiţi... ce-i mai 
important. 

— Că mă iubeşti. 

— Greşit. Te ador. 

Seara se aşterne lungă dinainte-mi şi mă întreb cu ce s-o 
OCcup. 


N-am chef nici să citesc, iar la televizor se anunţă un 
program plicticos. L-aş chema pe Dorin, dar la ora asta abia 
a venit de la serviciu. Mănâncă, îi trage un bon dodo şi, pe 
urmă, se instalează la televizor, unde adoarme la mijlocul 
filmului. Când se trezeşte, umblă la frigider şi se culcă din 
nou. Doar că de astă dată adoarme cu ziarul căzut pe nas. 
De mondenităţi nu se ţine decât în week-end. 

Mă hotărăsc să fac o mică plimbare prin cartier. 

Trag pe mine o fustă groasă şi îmbrac o canadiană de-a 
lui Liviu. Garderoba mea nu cunoaşte vestimentaţie sport. 
Nu-mi place şi nici nu se potriveşte cu personalitatea mea 
Ador ţinuta de teatru (vizită-cocktail) şi de seară. Detest 
pantalonii (Sunt geolog? Fac şantier?), cât despre camping, 
numai la ideea de cort, termos şi tot felul de bastonaşe 
metalice - vreo două sute - la care trudeşti dimineaţă ca să 
născoceşti un bordei, mă zbârlesc ca un arici. 

Nu tânjesc după confortul lui Soliman Magnificul şi nici 
nu am nostalgia vieţişoarei pionierilor americani. Unora le 
place însă să se joace de-a omul cavernelor. E interesant de 
audiat argumente în sensul acestei existenţe, dar, personal, 
un apartament la Crillon mă satisface deplin. E estetic, 
aseptic şi nu presupune pierdere de timp. Celor cărora, 
după un somn bun între pereţi de pânză, blocaţi într-un 
prezervativ - cică-i sac de dormit -, îşi rezolvă necesităţile 
în spatele tufişurilor de jepi, asistați de ciocârlii şi insecte 
de munte, şi se spală (măcar la subsuori) în apa rece şi 
cristalină - teribil de înviorătoare când o contempli într-o 
toridă seară de iulie la un televizor color -, după care, 
ajungând în sfârşit acasă, răpuşi de oboseală şi jeg, exclamă 
„straşnic ne-am distrat!“, le dăruiesc admiraţia mea intactă, 
dar eu una parolez. 

Liviu nu e de acord. Pretinde că de dragul meu a 
renunţat la divertismentul naturist (fosta lui soţie îl căra pe 
toate piscurile, a scăpat doar Mont Blancul şi Everestul), 
dar convingerea mea este că l-am făcut fericit oferindu-i un 
pretext pentru a nu se mai zbânţui pe coclauri. Ăsta e Liviu! 


Sclavul convenienţelor, infirm al prejudecăţilor, rob a ceea 
ce se poartă. Are aerul că a făcut, face un sacrificiu, dar, în 
fond, e fericit că-şi petrece vacanţa ori sfârşitul de 
săptămână în ambianța absolut urbană. Niciodată nu-l simt 
mai mulţumit de el, de viaţă, de întreg universul ca sâmbăta 
seara când, cu un Marlboro în mâna dreaptă, whisky-ul în 
stânga, trântit comod pe canapea în haină de casă, aşteaptă 
un policier promiţător la televizor. 

Declar sadică şi cu un simulat ton visător: 

— Cu cât mai încântătoare ar fi fost seara într-o cabană 
pe Retezat! Miroase a schi şi a pipi de urs, suntem frânţi, 
osteniţi, ţuica fiartă ne turteşte, cabanierul ne zâmbeşte, 
luna sus le străluceşte. Numai viersuri, bădie, sunt răpus de 
nostalgie! 

Gata! Mi-am pus şi cizmele. Mă asigur că am ţigări, 
brichetă şi batistă. Telefonul sună, dar nu mă mai întorc. 

A început să ningă şi mă felicit că am ieşit. Sunt o fericită 
care-şi iubeşte cartierul. Nu pentru că m-am obişnuit sau 
pentru că face parte din micro-climatul personal, dar 
pentru mine înseamnă Bucureşti doar cele câteva oaze ale 
vechiului oraş scăpate de delirul distructiv al Ceauşeştilor. 

Consum cu plăcere peisajul familiar: veilleusa cu pagodă 
de mătase de la fereastra lanculeştilor, vulturul cu aripi 
desfăşurate de pe frontispiciu, arbuştii pitici; cei doi brazi 
brumaţi - mi-am visat totdeauna un asemenea exemplar 
pentru pomul de Crăciun - din curtea doctorului Matei, 
foişorul cu vitralii luminate al impozantei vile în stil 
brâncovenesc de la colţul străzii... Câinele familiei Chiriac, 
un lup siberian, mârâie când trec prin faţa curţii, dar mă 
recunoaşte repede şi îşi vede de treabă. Îmi place că-l 
cheamă Gheorghe. Nume ca Rex, Prinţ, King etc. mă irită, 
aşa cum mă irită orice manifestare de snobism, indiferent 
de uliţa pe care o întâmpin. 

Când dau colţul pe Obedenaru, aproape că mă ciocnesc 
cu doamna Roşca. A scos-o la plimbare pe Linda, o cockeriţă 
pitică, neagră. 


Persoana nu-mi este antipatică, dar aveam chef să mă 
plimb singură. De fapt, este una dintre figurile cartierului. 
O femeie fără vârstă, ridicolă până la jalnic, care nu 
deranjează pe nimeni. Trebuie să fi fost frumugşică foc şi, 
când te uiţi la ea, nu-i greu să intuieşti că trece prin toate 
chinurile iadului pentru a retuşa ravagiile vârstei. 
Strădaniile de Sisif izbutesc un chip de păpuşă bătrână. 
Impresia o desăvârşeşte peruca roşcată excesiv de tapată, 
aşa cum se purta acum douăzeci de ani, machiajul strident, 
clămpănitul exagerat al genelor. Exagerate sunt şi rochiile 
mult prea scurte. Structurile mai simpliste râd, dar, în fond, 
stârneşte lacrimă. E cumplit blestemul să nu te poţi 
despărţi de tinereţe în mod decent şi mă gândesc înfiorată 
la caznele pe care le ia în piept zi de zi, când începe să-şi 
„construiască“ obrazul, după caznele îndurate în timpul 
nopţii, pentru a-şi asigura iluzoria frăgezime de a doua zi. 

Inevitabil, discutăm despre ultimele preţuri, de 
liberalizare, e înspăimântată de debandada generală. 

— Nu pot să înţeleg, dragă doamnă... Un nebun ţinea în 
frâu o ţară întreagă şi o mie de deştepţi n-o pot stăpâni. 

— Îl regretaţi pe Ceauşescu? 

— Cel puţin era ordine. Acum mi-e frică să mai ies din 
casă. Şi nici în casă nu mă mai simt liniştită. Doctorul 
Chiriac şi-a montat patru zăvoare la uşă. E normal? 

— Când ai valori, e normal. 

Îşi pungeşte nemulțumită buzele pictate din gros: 

— La urma urmei, toţi avem câte ceva. Cât de puţin ar fi, 
pentru fiecare din noi înseamnă foarte mult. 

Trebuie să recunosc că raţionamentul e corect. 

— Aţi auzit ce-a păţit madame Stambuliu? 

Stambuleasa e o cucoană în vârstă foarte posee, îmbătată 
de propria-i importanţă. Într-un fel, din aceeaşi familie cu 
Liviu, nu se mai satură să fie ea însăşi, adică fiică de general 
şi nevastă de academician. Se spune că are o casă plină de 
comori. Eu nu-i cunosc decât bijuteriile, remarcabile, pe 
care le admir cu coada ochiului ori de câte ori ne întâlnim la 


coafor. Sunt bijuterii opulente, în montură barocă sau 
florentine, care-ţi iau ochii, altele cubiste, de un rigid 
geometric, pietrele preţioase abundă. 

— I-au spart casa săptămâna trecută. Închipuiţi-vă, doar 
trei ore a lipsit de-acasă, cât a stat la dentist. Bandiţii ăştia 
sunt extraordinari! Au toate informaţiile! 

— Ce i-au luat? 

— Trei tablouri din colecţie şi timbrul cu cap de bour. 

— A! exclam dezamăgită, pentru că încep să aud 
țambalul. Am intrat în folclor. 

În privinţa faimosului cap de bour sunt mai mult decât 
sceptică. Sunt trei, din orice parte le-ai număra, din care 
unul îi aparţinea lui Carol al I[l-lea. În legătură cu 
paternitatea celorlalte două se emit legendele cele mai 
extravagante. Mă îndoiesc însă că s-ar mai afla între 
hotarele Valahiei. 

— Filmele astea cu gangsteri, continuă sufocată doamna 
Roşca, sunt o calamitate. Dau idei şi metode. 

— Adevărat... Cele despre producţie şi omul nou ne 
înălţau sufletele şi conştiinţa. 

Se opreşte şi îşi clămpăne, de astă dată sincer, nu de 
fason, genele. Glasul îi tremură: 

— Nu v-am dat nici un motiv să vă bateţi joc de mine. 

— Vă rog să mă scuzaţi... N-am avut nici cea mai mică 
intenţie să vă jignesc. Cred că aveţi dreptate... 

— Bineînţeles! Cum nu sunt de acord nici cu 
obscenitatea. Nu poţi deschide o revistă sau televizorul fără 
să dai de nuduri şi de scene dezgustătoare. Pe timpul 
nostru, pentru asemenea momente exista un dormitor.. 

„Da, old Lady, îi răspund în gând, doar că vremea matale 
a trecut de mult, Lily Marlen a matale e bunica lui Michael 
Jackson, iar, pe lângă Joe Peny, frumosul Charles Boyer pare 
un hermafrodit anemic.“ 

— Am trăit vremuri grele, scumpă doamnă, dar trebuie 
să recunoşti că au fost mai frumoase. 


Zâmbesc amuzată: iată-ne şi colege de generaţie. Din 
fugă şi cu largheţe, îmi face cadou vreo zece-cincisprezece 
ani peste buletinul şi aşa destul de impozant. Ca să-i fac 
plăcere, manifest un acord entuziast: 

— Aşa e! Noi am trăit o epocă infinit mai frumoasă. 

Imagini ţăndărite, întunecate, sinistru caleidoscop, mă 
asaltează: lodene, Bumbeşti-Livezeni, hei-rup! Lupta de 
clasă... La masa verde faţă-n faţă...! Tito - coadă de topor! 
Brigada lui Ionuţ... Zdrobite cătuşe... Capitalismul pe 
marginea prăpastiei. Rochiţa cu puncte pe puncte... 
Arghezi vinde la Mărţişor zarzavat, Muşatescu a dat 
lovitura, face plicuri - zece lei mia! Ce-ai mai auzit? 
Preşedintele Truman a afirmat.. Precisamente! Aia de la 
BBC sunt cei mai serioşi... Unde-i tata? L-au arestat! Pe 
stradă... Măcar de nu l-ar bate...! Plânsul „secret“ al mamei 
noaptea... 

Brusc, simt o imensă plictiseală. Prea e cretină nefericita! 
Poate aş considera-o cu mai multă indulgență, eventual m- 
aş amuza chiar, dar ideea că are o mulţime de semeni mă 
scoate din fire. 

„Nu eşti deloc înţeleaptă, mi-ar reproşa Liviu. O mică 
microabă care trăieşte în mica ei lume: o mică locuinţă, 
bătrânul şifonier din lemn de măr, scrinul, amintirile, 
dresurile - esenţială apa de castraveți! - ţinute pe pervazul 
ferestrei, în lipsa frigiderului. Dacă eşti cu adevărat un om 
superior, trebuie să te înalţi peste toate fleacurile!“ 

La naiba! Nu mă consider superioară, nu-mi plac 
ascensiunile şi nici n-am chef să fiu înţeleaptă, dacă treaba 
nu-mi prieşte. 

Când ajungem în dreptul gardului - am lăsat lumina 
aprinsă în living, deşi nu se găsesc becuri, dar mă deprimă 
o casă care mă primeşte în beznă -, îi trag un smile festivist 
şi-mi iau rămas bun cu un entuziasm care i-ar păcăli şi pe 
alţii mai şmecheri. 

Doamna Roşca primeşte greu o despărţire bruscă, pare 
să cerşească o invitaţie. 


— E ceva interesant la televizor? Devine gentil comică: 
Linda! Unde eşti?! Vino să-ţi iei rămas bun de la doamna. Pe 
urmă mergem acasă şi bem o cafeluţă. 

După cât e de costelivă, cred că Linda ar prefera un arşin 
de cârnaţi; în orice caz, nu vine să-şi ia rămas bun. Eu 
dispar în casă cu o viteză lipsită de politeţe şi un suspin de 
uşurare. 

E cald şi miroase bine a ţigară, a fresii uscate, a parfumul 
meu, a mine, a acasă. Sună telefonul şi dau fuga încălţată 
cu o singură cizmă. Vreau să ridic receptorul, dar mă 
opresc cu mâna în aer. Geamul de la fotografia Laurei 
(Laura - Ea) a plesnit. Un păianjen urât şi-a încrustat harta 
pe suprafaţa sticlei. Câteva ciobuleţe par lacrimi căzute 
lângă rama de argint. 

Telefonul continuă să sune. Îl aud din ce în ce mai 
depărtat, ca un semnal, care încet, încet osteneşte. 


Nu am absolut nici o teorie. Aseară, simțind că 
înnebunesc, m-am pilit în mod deliberat cu o doză triplă de 
alcool faţă de cea obişnuită, vârfuită de un somnifer 
puternic. Am dormit ţeapăn şi m-am trezit abia acum. E ora 
nouă, lumină, totul pare în regulă, peisajul străzii, cel 
dintotdeauna. Peste drum, femeia de serviciu a doctorului 
Chiriac mătură curtea. Bobiţă, un puşti nărăvaş din vecini, a 
chiulit iar de la şcoală, dar probabil regretă. N-are cu cine 
să se joace. 

Totul e normal, diurn, familiar, dar ochii mi se întorc 
mereu spre fotografia Laurei. Nu-mi pot explica fenomenul, 
dacă exclud varianta unei intervenţii concrete. lar aceasta e 
exclusă. Am citit acum vreo câteva săptămâni despre 
vizitele primite de o mică bulgăroaică din partea unei fiinţe 
invizibile, cam zănatece. Personajul îi răstoarnă toată casa, 
îi smulge pijamaua, îi scoate ciorapii etc. Autenticitatea 


ciudatelor vizite - în lipsă de alt termen - e certificată de 
ceilalţi membri ai familiei, de un medic şi de preotul 
parohiei. În cele din urmă, fetiţa şi spiritul devin excelenți 
camarazi. 

Ei bine, eu una aş fi înnebunit. M-am fălit totdeauna - cu 
sinceritate - că, în general, doar trei lucruri mă 
înspăimântă: spitalul, puşcăria şi cimitirul. Laura - Ea nu 
mă contactase încă. Încerc spaima cea mai hâdă: de 
impalpabilul necunoscut, de ceea ce mintea mea - homo 
sapiens 1992 - nu poate cuprinde, de manifestările 
supranaturalului la care asişti cu toate simţurile treze. 

Am ajuns să-mi fie teamă de propria mea locuinţă, să 
intru în odaia de alături, să sting lumina. Ileamă fără leac, 
fără paleative măcar. Tot ceea ce-ţi oferă un sentiment de 
siguranţă în general - gratii, zăvoare, yale complicate - e 
ineficient. Dimpotrivă, aş dormi cu uşile şi ferestrele vraişte, 
la cel mai mic zgomot - mobila şi parchetul, vechi toate, 
scrâşnesc adesea, doar că acum le interpretez altfel - simt 
nevoia să evadez, caut instinctiv refugiul străzii. 

Liviu mă tot invită la medic, dar e absurd. Ce naiba să-mi 
facă psihiatrul? Ce să trateze? Pentru că mie nu mi se 
năzare, nu am halucinaţii, închipuirea nu-mi joacă feste. O 
soluţie ar fi să recurg la un medium. Poate că, în cadrul 
adecvat, mă gândesc, la o şedinţă de spiritism, Laura - Ea 
ar fi dispusă să-mi comunice ce vrea, ce o apasă, de ce m-a 
căutat, de ce a trebuit s-o găsesc. Nu cunosc nici un 
medium; totdeauna mi-am închipuit că respectivele 
întreprinderi nu sunt nimic altceva decât mizerabile 
şarlatanii, destinate să exploateze cumplite nefericiri. 
Elucubraţiile lui Hasdeu le-am tratat tot ca atare: 
fantasmele foarte tehnice ale unui geniu nebun, un geniu 
înnebunit de o mare tragedie. 

Spre prânz, mă sună Liviu de la laşi. Simte că s-a 
întâmplat ceva şi insistă să-i spun despre ce este vorba. 
Deşi eram ferm hotărâtă să tac, îi relatez totuşi 
întâmplarea. 


— 'Ţi-am spus de o sută de ori să arunci dracului 
fotografia aia! 

— Şi ce rezolv? 

— Scapi de o obsesie. 

Bag de seamă că a schimbat tactica. Până acum era 
blând, condescendent. Acum e iritat şi aspru, adică: „Hai să 
terminăm în sfârşit cu tâmpeniile, ne-am jucat destul! Gata, 
răbdarea mea are şi ea limite!“ 

Recurge la o explicaţie cel puţin cretină. 

— La tine e prea cald! 

(Mănâncă rahat, în lipsă de argumente. Dimpotrivă, eu 
nu suport căldura, dorm şi iarna cu fereastra deschisă.) 

— Da, asta-i, precis! Ţii poza pe cămin şi ăla frige ca un 
grătar încins. 

— Ca inginer puteai să găseşti ceva mai deştept! De ce 
nu s-a mai spart şi altceva? 

— Chestie de fragilitate... Există tot felul de fenomene pe 
care tu nu le înţelegi. Ţii minte povestea cu ceasurile? 

Acum patru ani, în cea mai cumplită dintre ultimele ierni 
trăite sub Ceauşescu  („odiosul“' a devenit reper 
calendaristic: folosim frecvent „înainte de... sau după 
Ceauşescu“), cred că în ianuarie 1987, din cauza unor 
construcţii din vecinătate, mi se tăiaseră complet gazele. 
Înfiorătoare săptămâni! În casă temperatura era de -3*C şi, 
din pricina ţevilor sparte, inundație în toate odăile. După 
câteva zile de ger, mi s-au oprit brusc toate ceasurile: două 
pendule, un mic orologiu şi deşteptătorul din bucătărie. 
Amicii râdeau: „E un frig la Laura de i-au îngheţat 
ceasurile!“ Ulterior, după ce situaţia a intrat în normal, 
ceasurile şi-au reluat tic-tac-ul, fără nici un fel de 
intervenţie specială. Mi s-a explicat ceva în legătură cu 
contractarea pieselor, care m-a convins doar pe jumătate: 
De ce nu îngheaţă ceasurile publice? 

Liviu mai bate câmpii câteva minute, dar îl aud foarte 
prost E bruiaj, înregistrez în paralel frânturi dintr-o altă 
convorbire despre „Cocuţa care n-are manual de engleză, 


poate se găseşte la Bucureşti“ şi, în cele din urmă, suntem 
nevoiţi să întrerupem. Înţeleg doar că va face tot posibilul 
să se întoarcă mai repede. Joi, în loc de vineri. Are o 
rugăminte: să pregătesc o salată boeuf, reţeta mea 
personală. (Am învăţat-o în Spania şi e într-adevăr 
deosebită.) 

Ştiu de ce o face. Ca să mă ocupe, să mă pună la treabă, 
să mă ancoreze în cotidian. Salatele sunt migăloase şi 
prepararea lor durează. Eu nu gătesc, iar Liviu nu-i un 
gurmand. Mănâncă cu plăcere, dar nu de plăcere. E 
secretul siluetei aproape băieţeşti pe care a păstrat-o. 

De salată n-am chef. De altfel, după ce am închis 
telefonul, am şi uitat de ea. Mă îndrept decisă spre 
fotografia Laurei. Vreau să arunc geamul spart. Păianjenul 
de pe sticlă e de-a dreptul hidos. Când o iau în mână, nu mă 
pot împiedica să nu mă gândesc că poate ating urmele unor 
degete aparţinând altei lumi. 


Spre seară, mă vizitează Călin. E agitat, ochii îi strălucesc 
ca unui copil adus în faţa pomului de Crăciun, vibrează, 
clănţăne, arde de nerăbdare. Deşi sunt tulburată, practic 
întoarsă pe dos, încep să râd: 

— Hai, dă-i drumul! Faci impresia că, în următoarea 
secundă, s-ar putea să plesneşti la toate cusăturile. 

— Chiar aşa şi e. Am o idee fantastică! Staţi liniştită ca să 
pot să vă povestesc. 

— Eu stau, dragul meu. Tu zbârnăi ca un metronom. 

Aruncă fularul şi îşi descheie gulerul cămăşii cu degete 
nervoase. 

Mă surprinde că nasturii rămân la locul lor. 

— Azi, izbucneşte în sfârşit, l-am agăţat pe poştaşul lui 
Madame Paulian. Nu intru în amănunte, nu contează... 
Chestiunea a fost mai complicată până lam vârât în 
cârciumă... La Bolta Rece. Nu că omul ar fi sărit un şnaps 
oferit de firmă, dar nu voiam să intre la idei. M-am prefăcut 
că mă interesează niscai gazete. Cum mă aranjasem să fiu 


la doi paşi de birt, l-am poftit la „una mică“. Tipul îngheţase 
bocnă, viscolul - e un alizeu în tonă import Groenlanda! - i-a 
dat brânci. Ce mai, peste trei minute jumătate, eram amici 
de-o viaţă, în zece, ştiam tot ce-i apasă cugetul. 

— Adică? 

— Poimâine îi duce pensia lui madame Paulian. Numerar 
exact una mie şase sute cincizeci şi patru de lei. 

— Ce ţi-a spus despre ea? 

Călin ridică din umeri: 

— Bărbatul nu-i vreun psiholog. Peste doi ani iese la 
pensie şi altceva nu-l mai interesează. În felul lui e unicat. 
Printre altele mi-a povestit că-i singurul din cartier care n- 
are televizor. Nu vrea şi basta! 

Îl întrerup iritată: 

— Lasă-l pe ăsta! Ce zice de bătrână? 

— Că-i cumsecade, dă douăzeci şi cinci de lei bacşiş şi, 
încolo, idem cu toţi moşnegii din cartier. Seamănă între ei, 
muieri sau bărbaţi, „iar eu numa” d-ăştia am în căprărie. Nu 
deosebeşti la un caracter, parcă tot într-una şi în aceeaşi 
casă intri, zici că-i acelaşi ins...“ 

— Imbecil. 

Călin râde: 

— Nu vă enervaţi! Acum vine ideea oață! 

Sunt sceptică şi n-o ascund: 

— Care ar fi aia? 

— Îi duceţi dumneavoastră pensia. 

— Nu înţeleg. 

Călin râde întruna, fericit: 

— Nu-i aşa că-i formidabil? Faceţi pe poştăriţa Cristinel. 
Şi asta chiar mâine, ca să i-o luaţi înainte ăstuia, lui nea Ilie. 
Altfel nu intraţi la ea un secol. 

— Eşti nebun?! 

— Nu. Am idei. 

— Dar asta-i escrocherie! Infracţiune! Violare de 
domiciliu! 


— De ce? Că o să primească de două ori pensia? Vreau să 
văd şi eu cine vă dă în judecată şi care tribunal vă 
condamnă. 

— Nu-s de acord! În ruptul capului. 

— Mai gândiţi-vă. 

Ochii îi strălucesc vesel. Sunt departe de a-i împărtăşi 
starea de spirit. 


Am un trac aproape dureros. Călin mă încurajează: 

— Nu facem nimic altceva decât să ne încercăm şansa. Ce 
pierdeţi? Aventura nu vă place chiar deloc? 

Zâmbesc crispată: 

— Nu-l mai citesc de mult pe Jules Verne, dragul meu... 

— Mi-ar fi plăcut să merg cu dumneavoastră, dar pe 
amândoi nu ne primeşte. O sperie. Mi-ar fi plăcut însă al 
naibii. 

— De asta nu mă îndoiesc nici o clipă. 

Tremur, dar n-am ce să fac, mi-este imposibil să mă 
stăpânesc. Sunt o mare emotivă; în şcoală, momentele care 
precedau teza sau examenul erau un coşmar. Până şi în 
somn sunt emotivă. Îl visez uneori pe Alain Delon - marea 
slăbiciune a generaţiei mele. Când mi se adresează - tonul 
e totdeauna condescendent amabil -, iar eu trebuie să-i 
răspund, inima îmi bate isteric şi palpitaţiile, bubuielile 
concrete, mă trezesc. Senzaţia fizică este atât de neplăcută, 
că înghit o pastilă de propranolol. 

Când am întâlniri de afaceri importante, după metoda lui 
G., îngurgitez înainte o doză de coniac, ce n-ar ruşina nici 
un marinar sovietic. 

Călin mi-a făcut rost de o tolbă dotată cu o recuzită 
convingătoare pentru un ochi superficial. Ziare, un teanc de 
aşa-zisă corespondenţă (scrisori vechi găsite în casă, bani 
bancnote şi mărunţiş). Sacrific în povestea asta circa o mie 


şapte sute de lei, dar e ultimul lucru la care mă gândesc. 
Tot el mi-a procurat şi o pufoaică bleumarine, pe cap port o 
aşa-zisă căzăcească, foarte gustată în ultimii ani la noi; o 
monstruozitate ambisexă cu clape legate în creştet cu şiret 
de ghete. Nefardată şi cu privirea de strigoi, arăt 
falimentar, dar credibil. 

Mă despart de Călin în faţă la Bolta Rece, unde urmează 
să mă aştepte. După cinci minute sun la uşa doamnei 
Paulian. Nu-mi simt mâinile şi picioarele, în schimb, din plin 
stomacul şi carotida. 

Nu mi-am făcut nici un plan. Când nu deţii nici o dată 
despre adversar, recurgi la inspiraţia de moment. 


CAPITOLUL VI 


O mână nesigură ticăieşte îndelung la vreo patru sau 


cinci sisteme de încuiere. În sfârşit, e dat şi lanţul la o parte. 
Sunt sensibilă la arome. Mă aşteptam la atmosfera, aerul 
specific locuinţelor bătrânilor singuri: o combinaţie 
inconfundabilă de medicamente, urină, mâncare stătută, 
mucegai. Nimic din aceste izuri. Miroase doar a vetust. A 
cărţi vechi, hârţoage emise în timpuri imemorabile, a 
dantele şi broderii, tăiate de cel mai necruţător foarfece - al 
vremii, a flori uscate. Mă aşteptam la un decor ă la Marile 
Speranţe, dar nu dau decât peste o pagină de epocă rămasă 
ca prin minune intactă. Mă aflu nu în februarie 1992, ci 
într-o zi de iarnă dinaintea primului război mondial. Ori 
încotro mi-aş îndrepta privirea, dau peste unul dintre acele 
amănunte de interior emoţionante şi cărora strănepoţii nici 
măcar nu le mai bănuiesc destinaţia iniţială: un coşuleţ de 
lucru din mărgele, o mână miniaturizată de fildeş cu mâner 
lung pentru mâncărimile de pe spate, un gheridon înalt 
pentru oala de noapte, un tâte-ă-tâte pentru graţioasele 
ceaiuri luate în doi, un termometru unde cu o exactitate 
Zeiss un monsieur cu umbrelă sau, după caz, o demoazelă 
în costum de baie indică timpul de afară, o icoană a 
Madonei cu pruncul chindisită în mătase; pe un piedestal, 
pe care l-aş califica Empire, urechea de elefant a 
gramofonului a rămas înţepenită de mai bine de şaptezeci- 
optzeci poate o sută de ani. Pe canapeluţe şi jilţuri broderii 
minuţioase în igliţă protejează braţele şi spătarul, iar în 
colţul odăii desluşesc un clavir acoperit cu un şal oriental. 


Ochii îmi aleargă hulpav în jurul zidurilor. Casa e îngrijită 
- nu gospodăreşte curată, dar fără mostre de mizerie sau 
ruină. Totul e întreg, până şi ramele ovale ale câtorva zeci 
de fotografii mai totdeauna ştirbite, nu vezi zdreneţe, arcuri 
desfundate, mobile şchioape. Totul e intact, simţi doar 
inexorabila povară a timpului. 

Personajul e pe măsură. Fascinant prin inedit. Inedit azi, 
inedit datorită faptului de a fi putut transfera intact un 
personaj clasic probabil acum un secol. Aş încerca desigur 
aceeaşi senzaţie întâlnind pe Calea Victoriei un capşist al 
epocii Caragiale, un Mitică în carne şi oase cu mustață în 
suliță, canotieră de pai, pantaloni pepita şi lavalieră bogată. 

Abia când îmi pune buletinul pe masă, i se pare că 
observă ceva neobişnuit: 

— Parcă venea altul... mai voinic. 

Clipeşte des din ochişorii mici, de pasăre foarte bătrână. 
Te şi priveşte de altfel ca o găină, din profil, aşa cum face şi 
Domnica, sora lui Liviu. Probabil amândouă au câte o 
ureche surdă. În casă e destul de întuneric ca în toate 
locuinţele cu vitralii la ferestre, dar o disting destul de bine. 
Cred că a împlinit de multişor nouăzeci de ani şi este fragilă 
ca florile pe care presupun că le păstrează presate în 
albumul cu medalion de miozotis de lângă gramofon. Ai 
impresia că, la cea mai inofensivă mişcare, s-ar putea 
fărâma. Părul e strâns într-un coc. În jurul capului şi-a legat 
o fâşie de mătase şoricie care bănuiesc că-i ascunde 
plevuşia frunţii. Rochia, de croială incertă, e tot gri. Nasturi 
de cristal negru tăiat în fațete o înnobilează. Are două 
bijuterii de doliu. O broşă din onix la gât şi un inel cu 
aceeaşi piatră. Cu anii a devenit prea larg şi îl poartă pe 
degetul mijlociu. 

— Nea Ilie, explic, a ieşit la pensie. Acum, eu vă servesc... 
E nedumerită. 

— Serveşti? Ce serveşti dumneata? 

— Eu sunt noua poştăriţă. V-am adus pensia 

— Văz bine asta... Şi Ilie? Qui est cet Ilie? 


— Poştaşul. 

Bătrâna clipeşte din ce în ce mai des: 

— Ilie? Ce caraghioz! N-am ştiut că-l cheamă Ilie. 

Habar n-am avut ce-o fi găsind caraghioz - toţi 
contemporanii lui Marghiloman şi Petre Carp pronunţă la 
fel cuvântul - dar ea începe să râdă. Economic, cu buze 
strânse, de parcă şi-ar reţine proteza. Chiar lăcrimează şi 
continuă în ritmul sacadat care îi e propriu. Vorbeşte în 
staccato, desfăcând şi accentuând fiecare silabă. 

— Pauvre diable... Când a murit? 

— N-a murit! A ieşit la pensie. 

— Da... da... pricep. Şi dumneata? 

Încep să fiu exasperată. Nu mi-am pierdut răbdarea, ci 
speranţa că pot scoate ceva de la ruina asta. 

— Păi eu sunt poştaşul cel nou. 

— Poştaş? Văz că eşti femeie. Bon Dieu! Quel drâle de 
metier pour une femme! Şi ce mai face cet individu? 

— Cine?! 

Se uită la mine parcă speriată. Probabil mă crede cretină. 

— Acest Ilie. 

— V-am spus! A ieşit la pensie. 

— A! Deci n-a murit. Pe..., pe dumneata cum te cheamă? 
Tot Ilie? 

O privesc cu atenţie. Nu-s sigură că nu-şi bate joc de 
mine. 

— Nu. Pe mine mă cheamă Laura 

— Păcat..., mă obişnuisem cu Ilie. 

Se referă la nume? La persoană? Habar n-am. Declar 
optimistă: 

— Sper că vă veţi înţelege şi cu mine. 

— Desigur... Desigur... deci, îţi zice Ilie... 

Repet tare: 

— La-u-ra. Cedez unui instinct brusc şi adaug: 
Hageţeanu. Efectul e surprinzător. Ridică brusc capul, cu o 
mişcare i-aş zice sălbatică, privirea e ascuţită: 


— Hageţeanu, ai zis? Cu ce drept porţi dumneata acest 
nume? 

Tonul e ultragiat, de la aristocrat la plebeu. Glasul 
tremură din pricina bătrâneţii şi a mâniei. O mânie firavă, 
nesusţinută fizic, dar nu mai puţin autentică. Simţi că 
femeia aceasta a ştiut cândva să poruncească. Risc totul pe 
o singură carte, cu impresia că mă arunc în gol: 

— Sunt nepoata lui Anton Hageţeanu. 

Respirația i s-a tăiat şi câteva clipe mi-e teamă să nu i se 
facă rău. Mâinile îi tremură, încearcă zadarnic să se agaţe 
de faţa de masă, alunecă pe suprafaţa glazurată a unui 
platou cu chenar de trandafiri: 

— Nepoata lui Antoine...? FEst-ce possible? 

— Da, doamnă Pia. Nu sunt poştăriţă. lertaţi-mă că v-am 
minţit, dar nu aveam altă posibilitate să ajung la 
dumneavoastră. 

Nu ştiu ce-a înţeles, dar e prea tulburată ca să mai 
reacționeze. Se sprijină cu mâinile de masă, dar coatele 
şubrede cedează în echer şi o ajut să se ridice. Se lasă 
condusă până la canapea. Se întinde şi închide ochii fără un 
cuvânt. În curând îi aud răsuflarea uşoară. A adormit. Eu o 
privesc zăpăcită. Nu ştiu ce să fac. 

Mă  învârtesc un timp prin încăpere, pândindu-i 
respiraţia. Trebuie să mă sfătuiesc cu Călin. Îl zăresc de 
cum deschid uşa de la intrare, patrulând neliniştit pe 
trotuarul din faţa casei. Se repede spre mine: 

— Începusem să fiu îngrijorat. De ce aţi întârziat atâta? 

Îl chem înăuntru şi-i povestesc gâfâind, precipitat şi 
incoerent ce s-a întâmplat. Se uită la doamna Paulian cu 
ochi căscaţi de curiozitate. 

— Trăieşte. 

Ca să se asigure, îi prinde delicat poignet-ul. Înregistrez 
maşinal că o face dezinvolt, fără urmă din repulsia 
instinctivă pe care o încearcă tinerii faţă de fizicul concret 
al bătrânilor. Când eram copil, trebuia să fiu plătită în 
valută forte - o liră de marţipane şi un matineu duminică - 


pentru a mă lăsa îmbrăţişată de o mătuşă mare din partea 
tatei. Locuia într-o căsuţă idilică pe lângă Rond, cu o 
grădină care mie mi se părea fantastică; îmi închipuiam că 
este pădurea în care se rătăciseră Hânssel şi Grethel. 
Aveam patru sau cinci ani când am văzut-o prima oară pe 
tanti Didina. Felul în care m-am „introdus“ a rămas celebru 
în familia noastră: „Bună ziua, doamnă Babă Cloanţa. Îmi 
daţi şi mie voie să culeg nişte floricele?“ 

— Ce facem?! 

Călin zâmbeşte larg: 

— Avem 0 şansă unică. 

— Ce vrei să spui? 

— Până se trezeşte, îi tragem o percheziţie. Trebuie să 
găsim ceva. 

— Mi-e frică. Parcă am fi doi hoţi. 

— Ăsta-i cinema. În fond, prezenţa noastră e legitimă. 
Ne-a fost teamă că i s-a făcut rău şi am rămas. 

— Ai o mentalitate specială despre legitim. 

Cad însă de acord, fără altă pledoarie. Curiozitatea mea 
ţine deja de morbid şi e mai puternică decât orice alt 
considerent sau scrupul. 

Casa are în total şase încăperi, din care nu sunt folosite 
decât două. Celelalte patru ar putea fi socotite depozite de 
praf - deşi nu excesiv, ceva mobilă veche, ruinată, arhivă 
(am dat peste dosare aflate pe rol între 1912-1932, din care 
deduc că soţul bătrânei, Eustațiu Paulian, era un avocat cu 
mare cotă, extrem de pedant) şi cămară. Alimentele sunt 
depozitate în stivă şi, ţinând seama de sortimente, provin de 
la Mercur. Îmi explic astfel cum a fost posibilă totala izolare 
a doamnei Paulian. Mai deduc că se hrăneşte doar cu lapte 
praf, conserve, supe tip Vegeta, biscuiţi, macaroane şi 
compoturi şi că, bineînţeles, n-a vizitat în viaţa ei un cabinet 
de boli interne. Perisabilul - legume proaspete, ouă, lactate 
etc. - lipseşte cu desăvârşire. Până şi pâinea. 

Mister rămâne cum contactează, în lipsa telefonului, Casa 
de comenzi. |ăţica de peste drum a fost categorică 


afirmând că nu deschide decât personalului de la Mercur şi 
poştaşului. Femeia prezintă toată încrederea. E din genul 
care află absolut tot ce vrea să ştie, şi vrea tot 

Dormitorul îl terminăm repede. Două paturi care au 
reintrat în modă - bile şi ornamente de bronz cu noptierele 
aferente, un şifonier, o comodă, o oglindă foarte frumoasă 
cu ramă opulentă, florentină. Prin sertare, nimic interesant, 
din punctul nostru de vedere. Pentru un „restaurator“ de 
epocă însă, comori. Lenjerie fină şi decentă lucrată la 
mânăstire, nefolosită de decenii, jartiere din elastic cu o 
floare centrală cum n-am mai întâlnit decât la 
demimondenele din filme vechi sau cu referire la vechi, 
aşternuturi brodate cu o măiestrie minuțioasă care îţi 
stoarce lacrimi: „Cât timp aveau oamenii pe atunci!“ La 
rubrica accesorii predomină argintul, emailul, bagaua, 
penele de struţ, sideful şi fildeşul. Ating cu emoție un flacon 
vechi de cristal Cuir de Russie. Am auzit de atâtea ori 
vorbindu-se de parfumul străbunicilor, dar n-am văzut până 
acum nici o mostră. Cred că era din familia aromelor 
Pachuli. 

Călin mă priveşte descumpănit: 

— Unde naiba şi-o fi ţinând actele şi banii? De obicei se 
păstrează în dormitor. 

Are dreptate. Celebrele cutii de argint, lemn sau cel mai 
adesea foste de bomboane şi cu poze frumoase, conţinând 
valori de stare civilă şi materială, sunt camuflate în odaia de 
dormit. 

Şi mai are o nedumerire: 

— Nu mă taie capul ce-o fi făcând toată ziua?! N-are o 
singură carte în toată casa, nici măcar radio. Persoana mi 
se pare fabuloasă! 

Ne întoarcem în salonul-cameră de zi. Bătrâna, în aceeaşi 
poziţie, continuă să doarmă. Luăm pe rând tot ce are o uşă 
şi un sertar. La gheridon, în locul oalei de noapte, dăm 
totuşi peste câteva cărţi; două Baedekere - Michelinurile 
epocii: Italie Septentrionale şi Nouveau Plan et Guide de 


Vienne et de ses environs. Au aparţinut domnului Paulian 
care se semnează pe prima pagină cu peniță muiată în 
cerneală neagră la 29/11 octombrie/novembre 1901. 
Legate în piele roşie şi mult citite sunt suvenirurile despe 
Maupassant ale vestitului său valet Francois Gambetta şi 
Alsacia-Lorena (1913), un Eseu de psihologie 
contemporană a lui Paul Bourget (1912). În total, vreo două 
duzini de cărţi care spun multe despre mentalitatea anilor, 
gustul, clasa socială a foştilor posesori. 

Călin cotrobăie acum prin vitrina îngustă şi înaltă, 
splendidă piesă de muzeu, eu răsfoiesc albumul cu miozotişi 
de lângă gramofon. Fotografii datând de pe vremea 
războiului franco-prusac, sepia desigur şi chiar patru 
degherotipuri. Poze convenţionale, în funcţie de convenţia 
epocii: domnul important, în picioare, îşi reazemă mâna fie 
pe spătar, fie pe umărul dumneaei. Poziţia se repetă în 
aproximativ acelaşi aranjament, când cei doi sunt 
înconjurați de copii. Şi fundalul este totdeauna cam acelaşi: 
piedestale Empire, o draperie fastuoasă al cărei fald prins 
cu un şnur bogat descoperă un peisaj de grădină cu statui 
şi fântâni ă la Tivoli. Descopăr şi o fotografie istorică datată 
1917 - laşi. Regina Maria, în costum de soră de caritate, în 
mijlocul unui salon de răniţi. În spate, o altă soră deasupra 
căreia cineva a făcut o cruciuliţă. Posibil să fie chiar doamna 
Paulian sau vreo rudă apropiată. 

Exclamaţia lui Călin mă smulge din istorie: 

— Cred că am găsit. 

Este un fel de boite â bijoux pe care a descoperit-o într- 
una din casetele inferioare ale vitrinei. Se deschide simplu, 
ridicând o balama mobilă. O piesă remarcabilă, 
reprezentând cu maximă precizie de detaliu un incunabul, 
ferfeniţit de vreme. Doi şoricei în mărime naturală îi ronţăie 
scoarţele. 

Sunt convinsă că am găsit ce ne trebuie. Se vede chiar la 
o privire superficială. Acte, scrisori, bani vechi de argint, 
vreo zece mii de hârtie. Bălceşti albaştri, dolari a căror dată 


de emisie aş fi curioasă s-o descifrez, franci francezi - emişi 
înainte de război. Devalorizaţi, desigur, dar mă întreb - 
simplă curiozitate -, dacă mai au valabilitate. Ce ochi ar 
face un funcţionar de bancă al celei de-a V-a Republici 
Franceze prezentându-i-se asemenea mostre?! Şi nu mă 
îndoiesc, astfel de depozite încă există la noi şi aiurea, în 
Estul Europei. 

— Doamnă Laura! 

Alarma din glasul lui Călin mă trezeşte. 

— Ce e?! 

— Bătrâna a murit. 


Când a murit M., tocmai mă întorsesem de la o expoziţie 
de la Moscova. Avusesem ceva succes, dar ungurii şi 
polonezii ne  depăşiseră degajat. Chiar şi ruşii se 
prezentaseră mai bine, iar de bulgari nu ne departajeserăm 
mai mult de un întins de braţ. Eram foarte tânără şi 
chestiunea mă afectase mult. Ca totdeauna, mă dezola 
sărăcia (de fapt, mai rău, mă umileşte) şi aveam 
convingerea că eşecul i se datorează în exclusivitate. 
Modelele noastre erau mai originale, liniile mai îndrăzneţe, 
fără a friza absurdul sau extravagantul inabordabil, 
imaginasem şi realizasem ţinute de noutate, surprindeam 
prin neaşteptat şi plăcut ochiului. Un neaşteptat şi frumos 
accesibil clasei mijlocii, fără a cădea însă în convenţionalul 
mic-burghez al Burdei ori Neckermann-ului. Un excentric 
pentru bugete mai mult şi mai puţin modeste, dar pe o 
concepţie care dădea senzaţie de casă haute couture. 

Precaritatea mijloacelor ne handicapase însă, nelăsându- 
ne nici o şansă. Materiale ieftine, accesorii jalnice. Un noroc 
extraordinar, ni se părea nouă, fusese faptul că izbutisem să 
procurăm nasturi, pasmanterie, strassuri, podoabe de la 
Paris. Dar pe atunci nu ne era foarte clar ce înseamnă un 


Tati, Dreyfus ori Samaritaine - firmele furnizoare - în 
peisajul comercial francez. Acolo - aveam s-o constat 
ulterior - se îmbrăcau portughezele şi portoricanele, femei 
de serviciu îndeobşte, şi bieţii turişti români... Am întâlnit şi 
ruşi destui. 

Sentimentul de umilinţă încercat m-a urmărit multă 
vreme. Şi, din păcate, am avut ocazia să-l mai trăiesc nu o 
dată, cu ocazia călătoriilor şi expozițiilor din vest. Când ele 
au fost interzise cu desăvârşire, departe de a mă întrista, 
am simţit o reală uşurare. 

Mă întorsesem deci de la Moscova într-o stare de spirit 
destul de ambiguă, deposedată de mănuşile de piele, un 
capot ieftin franțuzesc din nylon şi o rochie de milanez 
plastic, provenienţă - şukul israelian, efectiv cerşite (contra 
ruble care nu ne interesau) cu o tenacitate irezistibilă de 
recepţionera de etaj, de la Rosiia; în schimb, capul îmi vuia 
de scoliko? şi poslednii? Cred că erau cele mai frecvente 
cuvinte ce se puteau auzi pe ulițele sovietice. Mă 
impresionase mai ales acel posledhnii. („Cine-i ultimul?“ - 
întrebare ce puncta capătul de imediat moment al 
nesfârşitelor cozi), după care nefericitul, fără ca măcar să 
se intereseze „ce se dă“, intra apatic în rând, topindu-se 
între miile de exemplare de figuri păstoase, impenetrabil 
gri, şi sacoşe goale. 

O firavă compensație - îmi place mult să fac bucurii celor 
din jur -, cele câteva cutii de icre de Manciuria, un tort 
imens de chocolată doboş, excelent în ciuda ambalajului 
(practic, o cutie de pantofi din carton ordinar) şi un ineluţ 
de aur pentru o nepoată. Acasă, poveşti, comentarii, 
comparații, ţi! ţi! ţi-uri, însoţind sandwichurile cu icre şi 
stropite, zic udate bine, cu Stalicinaia. O întrebare m-a 
pocnit din senin: 

— Te duci mâine la înmormântarea lui M.? Ştiu că vă 
aveaţi bine! 

— Cum?! A murit M.? Scriitorul? Când? De ce? 


Aurica, o fată cu păr mult roşu şi o gură harnică, din 
toate punctele de vedere, a zâmbit, îşi închipuia ea, cu 
miez: 

— Chagrin d'amour... 

A fost înmormântat a doua zi, spre prânz. O zi de 
primăvară radioasă. De felul meu nu sunt o campestră, dar 
atunci, acolo, natura m-a impresionat. Cred că cimitirele 
sunt azi singurele oaze unde natura, nemutilată de 
simbolurile ei urbane, mai cu seamă acustice, se mai 
manifestă în toată magnificienţa ei. Mă tulburau îndeosebi 
cireşii japonezi, paletă explozivă în arpegii de roz, obsesiv- 
prezenţi în toate romanele lui M. Râdea adesea, parcă 
vinovat, ca de o slăbiciune, ca de un viciu ascuns: 
„leodoreanu exultă cu zarzării înfloriţi, eu plâng cu cireşii 
japonezi.“ 

Moartea lui M., într-o zi când totul îmbia spre bucurie şi 
dragoste, într-un peisaj de dragoste - ştiu că mă exprim 
stângaci, dar  acesta-i sentimentul care mi-l inspira 
ambianța strălucitoare - moartea lui M., neobositul 
îndrăgostit de viaţă, romanele lui o mărturisesc singure, mi 
se părea nedreaptă. 

Cel mai mult m-a impresionat însă convenţionalul 
înmormântării: o datină care trebuia respectată şi atât. 
Totul era formalitate şi datorie creştinească împlinită: 
câteva femei în negru, între două vârste (par aceleaşi la 
toate ceremoniile, indiferent de cimitir), o colivă decentă, 
multe flori de mină, o coroană somptuoasă din partea 
Uniunii Scriitorilor şi, din partea aceleiaşi, un discurs de 
convenienţă, mitraliat de un critic în vârstă care părea 
preocupat de faptul că pierde trenul. Cred că individul şi 
discursul erau aceleaşi la toate ceremoniile de gen, 
schimbate fiind doar datele de stare civilă ale celui călătorit 
întru veşnic şi necunoscut. 

Cred că acest tipic searbăd, sărăcit de orice sentiment 
autentic, m-a făcut să plâng. 


M., un uriaş al prozei româneşti, pus totdeauna alături de 
Sadoveanu, omul cu sute de prieteni şi mii de admiratori, 
îndrăgostit de fastuos şi de viaţa „spectacol“, înmormântat 
ca un notar de provincie căruia familia, cu prilejul 
„serbării“, i-a cumpărat o pereche de ghete ieftine şi o 
pălărie de pus pe piept. 

În casa lui, timp de decenii, se perindaseră oaspeţii în 
legiuni; generos şi tolerant, fusese un adorat al boemei de 
dinainte şi de după război, bucurase câteva generaţii de 
cititori, rămăsese un number one, fără concesii gen Mitrea 
Cocor; statura de mare intelectual fusese dublată de cea a 
omului. 

„„Am plâns de-a binelea şi eram singura. Mă dezola 
deşertăciunea în sensul cel mai concret al cuvântului, 
fragilitatea memoriei şi a afectivului, tristeţea lui M. dacă ar 
fi putut număra cei douăzeci de oameni, o colivă şi doi 
preoţi; dacă ar fi putut constata indiferența batistelor 
pleoştite care salutau plecarea ultimului său tren... Cu 
puţine luni în urmă, se prăpădise un vestit lăutar. 
Impresionantul cortegiu împiedicase circulaţia în centrul 
Bucureştiului, o dimineaţă întreagă... 

Am rătăcit o vreme prin cimitir, lăsând familia (cucuvelele 
în negru, moştenitoare ale unei averi importante) să-şi 
isprăvească show-ul - pomeni, plata groparilor etc., şi m-am 
întors. Simţeam nevoia să-mi iau singură rămas bun de la 
M. Am rămas ţintuită locului. Tot mormântul fusese nins cu 
crengi de cireş japonez. Un adevărat codru cu florile pe 
care le iubise, părea că doarme pe mormânt, cuprinzându-i 
în braţe somnul. 

Am întors capul în toate părţile, am fugit spre ieşirea din 
cimitir. N-am reuşit s-o văd pe Delia. 


Ştiu că am făcut o prostie, am simţit-o instinctiv din prima 
clipă când am primit soluţia lui Călin, dar îmi pierdusem 
capul. 

— Dumnezeule! Ce ne facem?! 

De groază, îmi clănţăneau dinţii, aşa cum mi se întâmplă 
când fac temperatură mare. 

Călin - băiatul ăsta ori e inconştient ori are odgoane, nu 
nervi - mi-a răspuns cu simplitate, ca şi cum nimic altceva 
n-ar fi fost mai firesc pe lume: 

— Luăm caseta şi plecăm. Cine ne împiedică? 

— Eşti groaznic! Cum putem s-o lăsăm aşa? 

— Peste un ceas telefonăm la poliţie şi anunţăm decesul. 
Anonim. 

— De ce să n-o facem acum?! Pe loc! 

— Cred că sunteţi foarte tulburată. A zâmbit arătându-mi 
caseta: Cum o să mai ştiţi vreodată ce se află înăuntru? Ăia 
vin şi sigilează tot. 

— Bine, dar e o hoţie! 

— Pe cine furaţi? Cine e păgubaşul? Statul? Credeţi 
cumva că „tezaurul Paulian“ va îndulci viaţa vreunui azil de 
bătrâni sau orfelinat? Şi-l împart ştabii din poliţie şi de la 
primărie. 

— Poate că există vreun moştenitor. Longevivii lasă 
totdeauna testament. 

Călin a ridicat din umeri: 

— Cu atât mai bine. După studiu, i-l vom restitui intact. 

Începusem să tremur din nou, de teamă să nu mă las 
convinsă: 

— La urma urmei puţin îmi pasă cine o să-i ia banii. 
Chestiunea e tot aia, tot furt se numeşte. 

Călin mi-a sugerat parşiv: 

— Atunci să rămânem aici până „studiem“ caseta şi pe 
urmă anunţăm Poliţia. De acord? 

M-am cutremurat de groază. Ideea de a sta lângă 
moartă, de a-i răscoli viaţa, cu ea rece, la doi metri de mine, 
mă înfiora. Cum sunt cu nervii zdruncinaţi, am şi simţit o 


pală de aer rece - răsuflarea-i care rătăcea prin încăpere - 
pe ceafă şi pe obraji. 

— Sau, a mai adăuga moale, renunţăm la pista asta. Cum 
credeţi... 

—  Şi..., şi dacă nu găsim nici un testament? Ce facem 
CU... 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că, într-un fel sau 
altul, banii vor veni în ajutorul unor nefericiţi. Sunt pline 
ziarele de oameni ajunşi în pragul sărăciei disperate... Aţi 
citit în Anunţul Telefonic despre ăla dispus să-şi vândă 
contra valută un rinichi? 

Inventarul casetei este următorul: 

— Certificatul de naştere al Eulampiei (n. 1895 la Bârlad, 
fiica domnului Alexandru Lipan - rentier). 

— Certificatul de căsătorie cu Eustațiu Paulian, 15 august 
1913. 

— O foaie de zestre întocmită pe la 1865 - aparţinând 
probabil uneia dintre bunici. (O poemă acest document 
dotal! Printre altele, cinci mii napoleoni austrieci, trei 
caţaveici de hulpi, douăzeci şi patru de prostiri, patruzeci şi 
opt tacâmuri argint rusăsc, douăsprezece polcuţe etc.). 

— Diploma de licenţă în Drept a domnului Eustațiu 
Paulian conferită în numele Majestății sale Carol I, de către 
Universitatea din laşi în anul 1905. 

— Diploma de avocat a aceluiaşi. 

— Mai multe acte de proprietate imobiliară. 

— O corespondenţă bogată situându-se mai ales între anii 
1920-1950. 

— Fotografia unui bărbat, tânăr prin 1925, şi care 
semăna leit cu marea vedetă a filmului mut Ronald Colman. 

— O invitaţie la o premieră a Naţionalului cu Aristizza 
Romanescu. 

— O invitaţie tip cartolină, adevărată bijuterie de poză 
barocă, la un supeu servit de Casa Capşa la 15 mai 1902, la 
Calafat, cu ocazia jubileului Întâiului Tun (25 de ani de la 
tragerea primului obuz în Războiul de Independenţă). 


— Bani: 11 000 lei, 1 800 de dolari (emişi în anul 1939, 
15 000 franci - 1937; zece cocoşei, 20 de mahmudele). 

— Bijuterii: un cercel solitar, un bleu-blanc impresionant 
pe care-l apreciez la cel puţin 3-4 carate. Un colier de 
diamante, cu pietre de diferite mărimi, vreo patruzeci sau 
cincizeci; un ac de pălărie cu perlă; o brățară în torsadă 
modernă prin 1930; o broşă - un trandafir de vreo 
cincisprezece centimetri. Pe una dintre frunzele de email a 
înţepenit, de vreo sută de ani, o gâză din briliante. Piesa e o 
capodoperă de orfevrerie. Câteva inele fără importanţă. 

Am împrăştiat toate lucrurile pe masă şi le privesc 
zăpăcită. Raportat la sărăcia românească, am în faţa mea o 
avere. Numai dolarii, la cursul actual, fac în jur de şapte 
sute de mii de lei. De bijuterii nu mai discut. Gramul de aur 
a ajuns la multe mii şi astea nu-s piese de duzină, fleacuri 
de paisprezece carate. Faptul în sine îmi amplifâcă 
sentimentul că sunt o hoaţă, tresar la orice telefon, mă 
aştept din clipă în clipă să năvălească poliţia. Când a sunat 
instalatorul, am simţit că mi se taie picioarele. 

Ieri, aşa cum stabiliserăm, Călin a anunţat decesul. Acum 
regret că a făcut-o anonim. Ofiţerul de serviciu a insistat să- 
şi decline identitatea, dar Călin a închis. Ce greşeală 
idioată! În caz că suntem totuşi reperaţi, amănuntul va da 
de gândit. 

Strâng toate lucrurile într-o servietă veche, pe care o 
încui într-una dintre casetele bibliotecii. Au rămas afară 
doar scrisorile pe care am de gând să le cercetez pe 
îndelete. 

Spre seară vine Liviu. Mă îmbrăţişează cu emoția unui 
îndrăgostit de şaisprezece ani şi, realmente, îi simt concret 
bătăile inimii. Cum sunt şi aşa răvăşită, emoția mă 
copleşeşte şi încep să plâng. 

— Ce s-a întâmplat! De ce plângi? 

Mă priveşte alarmat pentru că, în general, eu nu plâng 
lesne. Mai mult, n-am făcut-o niciodată în faţa lui Liviu. De 
câteva ori doar, m-a surprins lăcrimând. 


Eram decisă să nu-i spun nimic, dar sunt prea tulburată, 
înfricoşată ca o fetiţă rătăcită în pădure şi simt o 
copleşitoare nevoie de a fi luată în braţe, ocrotită, alintată. 
Până ud o batistă - îmi plânge şi nasul - între trei sughiţuri, 
îi relatez „escapada“. E termenul pe care-l folosesc pentru 
a-i prezenta mai eufemistic situaţia. 

Liviu păleşte, chipul îi devine rigid. Mă aşteptam desigur 
la o reacţie de consternare, dar nu de asemenea 
dimensiuni. Fără grai nu l-am văzut niciodată şi trec minute 
lungi în care-mi aud doar vâjâiala din urechi. Inima e un 
purice mic şi dureros. Rostesc, fără să ştiu ce spun: 

— lartă-mă. 

Tresare şi se uită la mine, de parcă m-ar vedea prima 
oară în viaţă. Dă din cap cu tristeţe: 

— Ce copil ai rămas, Laura... 

Asta sună deja mai bine şi răsuflu. O jumătate de 
răsuflare. 

— Îţi închipui că-i de-ajuns să-i tragi un / am sorry şi totul 
s-a rezolvat. 

— Ajută-mă. Spune-mi tu ce să fac. 

Îşi trece degetele uşor peste obrazul meu. Dar o face 
rece, impersonal, parcă distrat. 

— Nuci în firea mea să stârnesc panică, dar pot să-ţi spun 
că te-ai... Ezită şi reia cu silă: V-aţi băgat într-o afacere al 
naibii de neplăcută. Evit termenul grav, deşi el este cel 
exact Cel mai mult mă afectează însă constatarea că eu nu 
pot avea încredere în tine. În cuvântul tău. 

— Ilartă-mă, repet ca o tâmpită. Mă priveşte cu blândeţe: 

— Vezi tu, fetiţa mea, există greşeli ireparabile în viaţa 
unui cuplu. Uneori e suficient un singur cuvânt neinspirat, 
care să compromită pour toujours şansele de fericire. Cel 
puţin aşa se întâmplă cu unii oameni, iar eu fac parte dintre 
aceia. 

— Exagerezi. 

— Nu. Laura pe care o ştiam eu nu mai există, şi nimeni 
nu se naşte a doua oară pentru nimeni. le văd ca într-o 


oglindă fărâmiţată, ca pe un tablou superb, peste care un 
cârpaci dement a tras o bidinea de dohot 

Izbucnesc: 

— Încetează cu teatralismele astea ieftine. Îmi înşiri de 
un ceas fraze de melodramă împuţită! N-am asistat în viaţa 
mea la un discurs mai jalnic. 

Liviu zâmbeşte, neobişnuit de calm. 

— Eu nu sunt un cuvântăreţ dibaci, iar tu probabil te 
simţi foarte vinovată. 

— Eşti un idiot! Un patetic vulgar! Vulgar şi ieftin ca într- 
o romanţă de mahala! Asta eşti! 

Nu l-am insultat niciodată în cinci ani, dar acum nu mai 
ţin seama de nimic. Ba, i-aş arunca ceva în cap. Şopteşte, 
continuând să mă fixeze: 

— Ti-e tare teamă, mititico. le compătimesc. 

Cred că din mine ţâşnesc flăcări: 

— Dacă asta e tot ce poţi face pentru mine, mulţumesc. 
Eşti liber. 

Îmi salt bărbia şi îmi pregătesc o ieşire spectaculoasă. 
Sare din fotoliu şi mă prinde de mână cu violenţă: 

— Liber îmi iau când vreau eu! Nu primesc dispoziţii, şi 
aere dintr-astea de cucoană care-şi concediază şoferul după 
ce l-a epuizat în pat să le ai cu junele coechipier. Apropo, 
corespunde? 

— Eşti obscen! Dă-mi drumul! 

— Nu înainte de a-mi răspunde. Ştie să facă dragoste? 

— Asta era! Gelozia ta dezgustătoare. Dă-mi drumul! 
Urlu: Mi-e scârbă de tine! Pleacă! 

Mă strânge ca într-un cleşte. Nu-i bănuiam asemenea 
forţă. Cred că vrea să-mi rupă osul. 

— Ştie?! Răspunde! Ştie? 

De furie şi durere imaginile, odaia, aerul devin roşu 
însângerat. Răcnesc: 

— Da! Ştie! E cel mai formidabil amant pe care l-am 
întâlnit! Cel mai formdiabil din vreo două sute!!! 

— Două sute! 


— Da! După aia, m-am plictisit să mai ţin socoteală. E un 
atlet al sexului! E viguros, e... 

Primesc palma în plin. Şi a doua, la fel, pentru că nu-mi 
dă timp să mă redresez. Mă turteşte şi alunec cârpă, cu 
genunchi păstoşi pe covor. Rămân acolo, într-o stare de 
semiinconştienţă. 


Sunt pe covor. Nu simt nimic în afară de o cumplită 
oboseală şi dorinţa imperioasă de a dormi. Am plumb în 
toate mădularele şi ocazia de a constata încă o dată 
autenticul unor expresii demonetizate. 

— Eşti în stare să mă asculţi? 

Vocea îi sună abstract, străin. Încerc să mă enervez, dar 
nu mai am energie. Totuşi, trebuie să reacţionez. 

— Mai ai curajul să-mi vorbeşti? Bestie! Uite unde era 
Othello de Teleorman. 

— Eşti proastă! Nu din gelozie am făcut-o. Te-am cârpit 
terapeutic. Regret, dar e singura soluţie în crize de isterie. 

Mă urnesc anevoie şi ajung de-a buşilea la fotoliu. Liviu 
nu mă ajută, dar îmi arată cu bărbia un pahar plin de 
coniac. Are şi el unul în mână. Beau cu năduf, ca un beţiv 
evadat de la dezalcoolizare. Îmi aprind greu ţigara. E prima 
oară când Liviu nu se ridică să-mi ofere foc. 

— Iată-te şi mârlan. Animal! Mitocan! Ce mai oferi? 

Ştie la ce mă refer. Ridică din umeri cu sensul „rahat 

— O mostră de milostenie. 

— Ce vrei? 

— Înainte de toate o precizare. Este ultima oară când noi 
doi mai stăm faţă în faţă. Aici sau oriunde în altă parte. Mă 
simt obligat... 

— N-ai nici un fel de obligaţii. 

— Faţă de mine, da. Mi-e indiferent ce vei face de azi 
înainte, dar eu nu pot anula cinci ani din viaţă. Cinci ani 
agreabili, în care n-am fost singur. 

— Baţi câmpii. Treci la subiect. 

— OK! Îţi dau un sfat. 


LL 


— Ştiu să fiu cretină şi singură. 

— Înregistrează-l întâi şi după aia poţi să-l duci la WC şi 
să tragi apa. la-ţi şi coechipierul de mână, duceţi-vă la 
Poliţie şi declaraţi totul! Înţelegi? Totul, aşa cum s-a 
întâmplat, fără tromboane. 

Vorbeşte clar, răspicat, cu o linişte care mă îngheaţă. 
Încep să cred că eu nu l-am cunoscut pe omul acesta cu 
adevărat. 

— Eşti deştept, nu? Adică să-mi înnod singură laţul de 
gât. 

— N-ar fi prima oară. Trebuie să vă fie limpede că, mai 
devreme ori mai târziu, tot vă dibuie. 

— Nu-i obligatoriu şi nici măcar probabil. Nu ne-a văzut 
nimeni. 

— Totdeauna ne vede cineva. Întâmplarea a dat peste cap 
combinaţii dintre cele mai abile. Combinații puse la cale de 
profesionişti nu de doi ageamii. 

— Ăsta-i serial de sâmbătă seara. N-au cum să ajungă la 
noi. E o infracţiune fără mobil. 

— Nu fi proastă. Ce înseamnă fără mobil? 

— Întâmplarea face că bătrâna a murit... 

— În vreme ce voi îi scotoceaţi prin casă. Demonstrează 
sticleţilor că i-aţi umflat toată avuţia numai pentru că ai 
vrut să-i lecturezi amintirile. Îţi fac acum o percheziţie, îţi 
găsesc banii şi toate rahaturile nenorocitei... 

— Nici nu le-ai văzut. 

— Nici nu vreau să le văd. Nu mă interesează... Ce le 
spui? Auzi, fată? Nu trebuie să fii jurist, ca să-ţi imaginezi 
ce proces penal vi se poate intenta. 

— Inventa. 

— Nu, scumpo. Totul e împotriva voastră şi, pe cuvânt de 
onoare, nu vă crede nimeni. Escapada asta vă poate costa 
ca la un fleac de cinş'pe coţi. Furt calificat - aţi pătruns la 
victimă prin atribuirea unei false identități, asta mi se pare 
că se cheamă doi, în fine, e din familie - şi pe urmă aţi 


asasinat-o. Un avocat dibaci ar putea eventual schimba 
calificarea în omor fără voie. 

Îl ascult cu o singură ureche, gândurile îmi sunt vraişte. 
Vraişte mi-e întreaga făptură. Şi sunt obosită... Atât de 
obosită, că nici măcar nu-mi mai e frică. Întreb cu o voce 
absolut albă: 

— Asta-i tot ce voiai să-mi spui? 

— În principiu. Dacă aş fi în locul vostru, n-aş întârzia o 
secundă. Chiar dacă povestea sună incredibil, nu ştiu cât au 
auzit ăia de parapsihoiogie, cel puţin aveţi circumstanţa 
atenuantă de a vă fi prezentat singuri la Poliţie, cu marfă şi 
mărturisiri complete. Mai e ceva... 

Îl întreb din ochi: „Ce?“ 

— Mie unul mi s-ar fi părut foarte bizară absenţa oricărui 
testament. 

— Era senilă. 

— Nu şi acum douăzeci sau treizeci de ani. 

— În fond, ce-ţi pasă de testament? 

— Dacă există vreun moştenitor, o încurcaţi rău de tot. 
Nu-l văd pe ăla să vă zică mersi că din avuţia lui aţi 
înzestrat un şeptel de văduve şi orfani. Doar dac-o fi vreun 
milos! 

Striveşte cu un gest hotărât ţigara şi declară ostentativ, 
ca la încheierea transmisiilor radio: 

— Terminat. 

Declar visătoare: 

— Spuneai mai zilele trecute că din partea mea ai fi în 
stare să suporţi orice. Oricât de rău. 

Şi-a îmbrăcat canadiana. Se opreşte cu fermoarul la 
mijloc şi mă priveşte lung, cu o undă de compasiune. 

— Iartă-mă. Nu-mi cunoşteam limitele. 

Se îndreaptă spre uşă repede, grăbit. Încerc să-l opresc: 

— Am putea totuşi să ne luăm rămas bun... 

Râde amar... 

— Parcă nu-i plăceau scenele patetice. Ce să ne mai 
spunem? 


Îmi muşc buzele: 

— Ai dreptate. Nu mai avem să ne spunem nimic. 

E afară. A coborât scările. Ninge din nou şi o pasăre 
speriată de zgomot îşi ia zborul, stârnind zăpada de pe 
ramurile teiului din curte. Liviu mai întoarce o dată capul, 
ca la scenele finale din filme. 

— Vă urez noroc, Laura. Şi ţie, si lui. 


Admir oamenii care, în momentele grele, nu încearcă să 
se „anestezieze“. Bănuiesc că sunt deosebit de puternici, cu 
o capacitate specială de a înfrunta treji suferinţa. Şi, 
probabil, le lipseşte orice vocaţie pentru viciu. Privind 
lucrurile din acest unghi, îi înţeleg pe nefericiţii care se 
droghează. Cu atât mai mult pe cei care recurg la 
narcoticele imediate: doze solide de somnifer şi, bineînţeles, 
alcoolul. 

Ziua de ieri a fost un coşmar - mă simt nu numai hoaţă, ci 
şi criminală - iar acum, după scandalul cu Liviu, sunt de-a 
dreptul sleită. Nu-s obişnuită cu certurile, am oroare de 
recitalurile debordând de venin şi trivial; de oamenii care 
au însemnat ceva în viaţa mea, m-am despărţit totdeauna 
decent. Licuricii simplelor aventuri se sting de la sine. Sunt 
jucăuşi, niciodată trişti, nu presupun „despărţiri“. În 
general, am practicat rămasul bun, acel „adio“ de care ne 
ferim din cauza rezonanţei venturianiste, prin scrisori. 

Acolo găsesc alte acorduri şi, în special, în fraza finală, de 
cel mai mare efect. 

Nu plâng după Liviu, dar îmi lipseşte. Îmi va lipsi, sunt 
încredinţată. De la o vârstă, dacă nu cobori ştacheta 
pretențiilor spre compromis jalnic, te cazezi mai greu. 
Prieteniile solide şi dragostea adevărată, pătimaşă, nu 
surogat cu probleme de colesterol şi lucrări dentare mobile, 
au ceva comun cu alpinismul, presupun inimă puternică şi 


picioare solide (la o adică, s-o poţi lua la fugă, să depăşeşti 
accidentele terenului). Toate se practică la tinereţe. 

lau două somnifere. Le înghit cu votcă. Peste zece minute 
adorm. Aud telefonul. Câteva triluri doar. Persoana nu 
insistă. Oricum nu răspundeam. 

Simt concret, cu o mulţumire fizică nebânuită, cum 
somnul mă cuprinde în braţe. Îmi culc capul pe umărul lui 
ca pe al unui amant. 

Am dormit zece ore. Mintea mi-e puţin tulbure, în 
schimb, mă simt odihnită. Instinctiv, ca toţi oamenii când se 
scoală, mă uit pe geam. O dimineaţă obişnuită de iarnă a 
Bucureştiului post-revoluţionar. Chiar peste drum, nişte 
capitalişti în fază de eprubetă, plini de energie, şi-au 
deschis stabilimentul. O consignaţie, normal, cu preţuri de- 
a dreptul isterice. Cucoana, o îmbogăţită mai subţire, 
poartă un vizon autentic şi superb. Tot ce are, de altfel, e de 
calitate, chiar şi în Vest. Te serveşte cu aere senioriale, 
vorbeşte din vârful buzelor, îţi vine să-ţi ceri scuze că i-ai 
călcat dugheana. Dacă te simte mai sărăcuţ - o privire 
expertă de miniscundă îi e de-ajuns - întoarce capul de 
parcă cineva ar striga-o din încăperea alăturată. Nu se 
învaţă uşor să fii patron. Fraierii nu ştiu un adevăr 
elementar. Banii, în condiţiile unui dezastru economic, nu se 
fac cu preţuri fabuloase, ci cu fleacuri accesibile, de efect, 
peste care dau buzna copiii şi cetăţeanul care n-a intrat în 
viaţa lui într-un bar de noapte. Trec în bucătărie şi îmi fac o 
cafea dum-dum. O beau pe stomacul gol, fumând vreo trei 
țigări, obicei care-l scoate din minţi pe Liviu. Dar asta face 
parte din ritualul de dimineaţă, împreună cu lectura 
gazetei. Mă duc la cutia poştală s-o scot. N-a venit încă, 
găsesc în schimb un plic. Ştiu despre ce este vorba înainte 
de a-l deschide. 

Am ghicit. E cheia casei, pe care i-am dat-o lui Liviu la 
vreo două luni după ce a început dragostea noastră. N-a 
păstrat - fireşte - nici brelocul, un peşte mic de aur - zodia 
lui. În rest, nici un cuvânt. 


« 


„Face pe nebunul!“, îmi zic, dar în inimă simt o zvârcolire 
dureroasă. 

Îl sun pe Călin la Anticariat. Indiferent ce hotărâm, 
decizia trebuie să fie comună. Şi, pe urmă, mi-e complice. 
Cu el alături nu rămân singură în faţa infamiei. Culpa se 
divizează - încerc să-mi pansez conştiinţa -, deşi greşeala 
mea e de neiertat. N-am nici măcar scuza tinereţii 
zburdalnice şi inconştiente. 

Nu poate veni înainte de patru sau cinci după-amiază. E 
în plin inventar. Primăria a cedat localul unui viitor snack- 
bar, anticariatul trage obloanele. Îmi simte neliniştea şi mă 
conjură să nu întreprind nimic fără el. 

— Vă implor, doamnă Laura. Aveţi răbdare. E o chestiune 
de câteva ore. Nu mai contează... Vă rog frumos. 

Teancul de scrisori al bătrânei Paulian a rămas pe masă. 
Liviu nu i-a aruncat nici măcar o singură privire. 

Scot elasticul şi le împrăştii pe masă. Nefericita trebuie 
să fi fost o fire pedantă. Totul e sortat pe ani. Scrisorile lui 
Anton Hageţeanu există, legate cu o panglică, separat. 
Citesc la întâmplare câteva paragrafe şi intuiesc o 
interesantă poveste de dragoste. Parfumul epocii e intact. 
Mă întreb ce impresie i-ar face rândurile acestea unui tânăr 
punk, cu blugi şi adidaşi. Chiar şi pe mine mă nedumeresc. 
Se afirmă mereu, mai ales în dragoste. Şi totuşi parcă nu-i 
chiar aşa. În orice caz, când citeşti paginile aşternute de 
Anton Hageţeanu cu peste şase decenii în urmă. 

Totul e de o reverență pe care mi-o închipuiam defunctă, 
răpusă de secure, pe ghilotină, o dată cu capul Ioinettei; 
eternul te iubesc nu abandonează la Hageţeanu mănuşile şi 
ţinuta de salon, nu coboară în subsolurile familiarităţii. El 
rămâne je vous aime, dar intimitatea pe care o degajă e 
discretă, subtilă şi emoţionantă. Simţi că evantaiul încă şi-a 
păstrat prerogativele, se mai iubeşte pe muzică de 
Schumann şi nu de „Cine-a pus cârciuma-n drum“, prima 
noapte de dragoste a fost un privilegiu căruia îndelunga 


aşteptare i-a dăruit feeric şi nu o împreunare consumată la 
iuţeală, într-un ascensor blocat între două etaje. 

Sentimentul lui Hageţeanu e diafan şi, chiar transferat în 
condiţiile de azi, n-ar fi fost în stare să-i dăruiască iubitei, 
de mărţişor, un sul de hârtie igienică. 

Împăturesc paginile şi le pun în plicul lor, cu un 
sentiment de impietate. Sunt lucruri care, o dată posesorii 
lor dispăruţi, n-ar mai trebui atinse. Am avut o cunoştinţă, 
militar de carieră. Era o capacitate unanim recunoscută. 
Înhăţase toate premiile ce puteau fi obţinute la Saint-Cyr, 
Frontul de răsărit îi umpluse pieptul de medalii. Deblocat în 
1947, naufragiase într-un post de contabil. Ducea o viaţă 
modestă, şi, printr-o şansă unică pentru un ofiţer superior, 
se strecurase printre mizeriile regimului, fără ani de 
închisoare. 

A fost un om interesant, agreabil, minunat causeur. 
Gestul lui tulburător nu l-a înţeles nimeni, niciodată. În ziua 
când a împlinit şaizeci de ani, a distrus tot ceea ce poate fi 
numită o viaţă concentrată în hârtii şi obiecte: acte, 
documente, diplome, până şi cea eliberată de Saint-Cyr, 
ordine de decorare, avansări, fotografii, scrisori. "lot 
trecutul fusese adunat într-un lighean aşezat în mijlocul 
bucătăriei şi ars în mai puţin de jumătate de zi. Păstrase 
doar certificatul de naştere, talonul de pensie şi, într-un 
pahar de argint cu capac, cenuşa unei existenţe... 

M-am întrebat atunci, mă întreb şi azi: atât de mult să se 
fi urât omul acesta? Sau dacă nu pe el, pe cine? Să fi fost 
biruit, mai mult decât semenii săi, de sentimentul 
zădărniciei? Ce putere fantastică de abstractizare să-l fi 
însufleţit, de desprindere de propria-i fiinţă, de propriul 
statut, de propria-i existenţă? Un fapt e cert. Omul acesta a 
vrut să piară definitiv şi total. Să se topească în neantul 
uitării, fără a lăsa nici o urmă, nici măcar amintirea unei 
umbre. De ce? 

A murit mult mai târziu; un bătârnel liniştit, mereu 
încântător şi care n-a suferit... 


Deşi am avut tot timpul presimţirea că voi găsi ceva, 
totuşi când îi recunosc scrisul - scrisul Ei, Laura 1928, 
încep să tremur. 

Scrisoarea e datată 14 februarie 1932 - Paris, iar hârtia 
poartă en tâte-ul Hotelului Continenal. E pe Rue de la Paix 
şi îl am perfect în faţa ochilor. De câte ori merg în 
străinătate, îmi place să recunosc străzi, clădiri, 
monumente, pe care le ştiu din lecturi. lar cu Parisul m-au 
familiarizat încă din copilărie Hugo, Balzac, Maugham, 
Simenon şi atâţia alţii. Mi-amintesc cât de emoţionată m-am 
oprit prima oară dinaintea fântânii Mariei de Medicis din 
Jardin du Luxembourg (avem ceva asemănător în Parcul 
Carol -edificiul Şutzu), retrăind întâlnirile Cosettei cu 
Marius! Sau trecând pe Quai des Orfevres cu gândul la 
jovialul, superbul Maigret (imaginat numai şi numai sub 
chipul lui Gabin). Pentru mine Place Blanche înseamnă 
Papillon, boatele din St. Germain - Philip Carey sau 
Strickland, Cimitirul Pere Lachaise - Dama cu camelii. O 
dimineaţă întreagă i-am căutat mormântul. Nu l-am găsit, 
am dat în schimb peste impozantul monument funerar al 
unui belgian, mare maestru, un soi de as al spiritismului - 
rezulta din cele scrise pe placă. Deşi decedat în 1928, 
mormântul gemea de gladiole şi trandafiri. N-am zărit urmă 
de floare la monumentele lui Moliere, La Fontaine, Liszt, 
generalii lui Napoleon. 

În timpul ocupaţiei naziste, la Continental fusese sediul 
Marelui Stat Major german. E un hotel de mare tradiţie, 
extrem de costisitor. Impresia mea despre Laura - Ea se 
confirmă. A fost o femeie bogată. 


Scumpă Pia, 

Iți scriu în stilul meu telegrafic. Corespondenţa mă 
plictiseşte, mai ales când mă aflu în depresie. Dacă pentru 
unii înseamnă 0 descărcare, pentru mine constituie un 
calvar. Rătăcesc prin Paris şi îmi dau seama că n-am fost 
inspirată. Fiecare ungher imi aminteşte de Georges. Am 


luat ieri masa la Tour D'Argent cu Mişu Scarlat şi nevastă- 
sa (aflaţi în drum spre Roma, unde l-a uns Titulescu prim- 
secretar de ambasadă) şi tot timpul mi-a venit să plâng. La 
Tour am cinat cu Georges în prima noastră seară la Paris. 
Fram fericiți... 

Se afirmă că schimbarea peisajului alină. Eu susţin 
contrariul. In fiecare dimineaţă, când mă trezesc şi văd 
rochia de doliu, atârnând pe armoire, încep să plâng. De ce 
nu sunt bătrână? Am doar 35 de ani! Cine ştie cât drum mi 
se mai aşterne în față. Fără Georges! Singurătate, lacrimi, 
pustiu. Și frig pretutindeni. Asta este viața mea. Sărută-i pe 
Mimi şi Colette. Tristă, L. 

PS. Am comandat rochia de mireasă a Luminiţei la 
Lanvin. Un preţ enorm, dar va fi o feerie în moire vechi şi 
perle. Tu nu le pomeni de bani - e cadoul meu de nuntă. Pa. 


Cred că am început să mă obişnuiesc cu şocurile, altfel aş 
fi leşinat. Laura - Ea a rămas văduvă în 1932, la treizeci şi 
cinci de ani. Laura - eu, în 1978. 'Iot la treizeci şi cinci de 
ani. Şi pe G. tot George îl chema. Doar că fără s la urmă. Ar 
fi snobat dictatura proletariatului. Încep să râd isteric. 


CAPITOLUL VII 


M-am întâlnit cu Delia, la câteva luni după moartea lui 
M. Ne-am trezit faţă în faţă pe Edgar Quinet, şi, efectiv, nu 
m-a putut evita. Arăta impecabil, ca de obicei, într-un 
tailleur gri cu accesorii lilas. Mi-a zâmbit, tot ca de obicei, 
calmă şi senină. 

— Ce mai faci tu, Laura? 

I-am răspuns înţepată. Nu-i iertam, ceea ce numeam eu 
ingratitudinea faţă de M. 

— Mă tot întrebam ce faci tu! Nu porţi doliu? 

Sprâncenele fine i-au pictat mirarea sinceră: 

— Doliu?! De ce? 

— Pentru că, practic, eşti văduva lui M. N-aţi divorţat. 

— Cât poţi fi de convenţională! 

— Eu convenţională, tu cinică. 

— Tribunalul contează? Suntem despărțiți de doi ani. 

— Aşa crezi tu. El nu s-a despărţit de tine nici o clipă. 

A început să râdă şi m-a luat de braţ. 

— Nu vrei să ne certăm în altă parte? Hai să luăm masa 
undeva. 

Aş fi vrut să am puterea s-o refuz, dar curiozitatea era 
prea mare. Ce-i în capul ei? Ce simte? Ce face? Din ce 
trăieşte? Delia continua să rămână o enigmă pentru mine şi 
misterul ei mă fascina la fel ca în copilărie. Rămăsese 
aceeaşi şi indescifrabilul ei mă scotea din minţi. 

Am intrat la Berlin care pe atunci încă îşi mai păstra 
ţinuta. Ca totdeauna, Delia a răsucit o mare de capete. 
(Efectul era aproape ilar - toate capetele s-au întors în 


aceeaşi clipă în aceeaşi direcţie, parcă îmbrâncite de 
uragan; a polarizat întreaga atenţie.) La mine, deşi n- 
arătam rău, nu s-a uitat nici măcar chelnerul când a luat 
comanda, dar eram obişnuită să devin invizibilă în prezenţa 
Deliei. 

Când am rămas, în sfârşit, singure (fără priviri şi fără 
ospătar), m-a fixat, de parcă ar fi încercat să mă descifreze 
ea pe mine; pe mine, îndeobşte transparentă chiar şi pentru 
ochiul cel mai imbecil. 

— În fond, ce-mi reproşezi? 

— Nu face pe cretina cu mine, Delia. 

— Poate că sunt inconştientă. Lămureşte-mă tu! 

Am dat farfuria la o parte cu un gest brusc, semnificând 
„ei bine, dacă vrei să ne servim adevăruri neplăcute, îţi dau 
la dispoziţie, tu las voulu, madame Dandin'“, şi mi-am 
proptit paharul în faţă: 

— Ai impresia că te-ai purtat corect cu M.? 

— De ce nu? 

Argumentele mi se înghesuiau - o avalanşă de cuvinte 
care nu putea fi emisă dintr-o singură suflare. Din inventar, 
evident, au luat start cele mai banale şi mai simpliste. 

— Omul ăsta te-a divinizat, ţi-a ridicat altar şi piramide, a 
făcut tot ce poate face un bărbat pentru o femeie! l-am 
arătat broşa şi inelul splendid pe care-l avea pe degetul 
mic: Şi acum porţi bijuteriile lui! 

Delia s-a strâmbat. Ai fi zis că în jurul ei aerul s-a infectat 
subit: 

— Ce meschin! Priveşti lucrurile ca o prostituată care se 
lasă cumpărată. Concepe să fie cumpărată. Ce idee ridicolă! 
Adică dacă un bărbat îi dăruieşte nevesti-sii un briliant 
înseamnă că-şi plăteşte nopţile de dragoste? 

— Da, am exclamat furioasă, când diferenţa dintre 
guguştiuci e de patruzeci de ani! Vrei să spui că nu te-ai 
lăsat plătită de M.? 

— E oribil ce spui! 

— Te-a plătit ori nu? 


M-a privit ca prin ceaţă: 

— M-a omagiat. 

Am început să râd cu hohote, ostentativ: 

— Omagiat! Mă dau în vânt după eufemisme subtile. 

— Vorbeşti ca o patroană de bordel, Laura. Cu M. eu nu 
m-am căsătorit din raţiuni materiale. Când ne-am despărţit, 
i-am lăsat toate cadourile scumpe. Mi le-a trimis, 
implorându-mă să le rețin. 

— Era un patrician. Un nobil autentic. 

— Nu contest. I-am fost recunoscătoare. 

— Ai folosit o tehnică specială, probabil. 

— l-am dăruit opt ani din viaţa mea. 

— Câtă generozitate! 

— Opt ani în care am încercat să fiu o soţie îndatoritoare 
şi onestă. [i se părea mai cinstit să nu-l părăsesc şi să-l 
înşel? 

— Da! Aproape că am ţipat: Ar fi suportat orice, ca să te 
păstreze. Şi ar mai fi trăit şi azi, şi încă o sută de ani! 

A aruncat o privire alarmată în jur: 

— Vorbeşte mai încet. Nu-i nici un motiv să ne dăm în 
spectacol. M. s-ar fi prăpădit oricum. Se exclusese de mult, 
singur, din contemporaneitate. Viaţa se debarasează 
singură de neviabil. M. devenise, în sensul ăsta, un 
apendice parazitar. 

— Cu  „fineţuri“ din astea materialist-dialectice îţi 
narcotizezi conştiinţa? 

— Este ultima oară când accept să discutăm problema. 
Încearcă să înţelegi, dacă nu - a pocnit din degete - tant 
pis! Când s-a căsătorit cu mine, M. era deja un om terminat. 
Eu am fost un paliativ, o ultimă încercare de a se redresa. 

— Minciuni! M. a fost cel mai jovial om pe care l-am 
cunoscut. Un îndrăgostit de viaţă. Un tonic! Un... 

A râs trist şi ochii învăluiţi în ceaţă m-au privit cu 
compătimire: 

— Aparent! Show-ul destinat marelui public şi editurilor. 
În intimitate era înfrânt. O ruină. 


— De ce? Avea succes, bani, nu a încetat să fie un scriitor 
la ordinea zilei. 

— Dar care se născuse numai pentru epoca lui. Şi asta, 
din păcate, n-a durat. Transferat în oricare alta, era un 
neadaptat! Am întâlnit oameni cu calităţi indiscutabile şi 
concrete. Smulşi din mediul lor, din cercul familiar, 
deveneau anonimi, neajutoraţi, nefericiţi. Am constatat 
fenomenul mai ales în străinătate, printre imigraţi. M. a fost 
un emigrant nu de spaţiu, ci de timp. Nu geografie, ci 
istorie! 

— Fleacuri! Speculaţii. Cine o duce bine, se adaptează 
oriunde. Şi în Marte! 

— Şi tot le e dor de ceva. De castraveţii care acolo au alt 
gust sau de înjurăturile baroce ale şoferilor bucureşteni. M. 
tânjea după tot ce trăise în România de dinainte de război. 
Îi lipseau parfumul oraşului, birjele din Piaţa Teatrului, 
florăresele din faţa Cercului Militar, 

Jockey-Clubul, Splendidul, Viticola şi Iordache, aperitivul 
de la Dragomir Niculescu, atmosfera de la Capşa şi 
cucoanele cu rochii de mătase naturală cu câte două vulpi 
pe umăr! Tânjea după Calea Victoriei tinereţii lui, după 
figurile Bucureştiului de atunci, după Tănase şi Lisette 
Verea, după ţigănuşii care urlau pe stradă Ediţii speciale, 
după şuetele lui Ionel Teodoreanu şi „ultima“ a lui Păstorel. 
După pâinea lui Gagel şi bomboanele Stollwerk, fără ca 
măcar să-i placă dulciurile. 

Se înfierbântase. Mi le-a înşirat pe toate dintr-o răsuflare, 
lucruri ştiute, gândite de mult, spuse pe dinafară. 

— Ăsta era peisajul pentru care fusese făcut, în care 
fusese încântat să trăiască şi care pierise, pentru 
totdeauna. lremediabil. Definitiv. 

— Ciudat... N-aş fi spus niciodată. Mi-a prins mâna peste 
masă: 

— Nu încerc să mă dezvinovăţesc, Laura. Crede-mă, îţi 
dau diagnosticul exact: M. a murit de nostalgie. Am 
cunoscut oameni din generaţia lui care nu izbutiseră nici pe 


departe la fel de bine, după război. Ba cei mai mulţi au 
suferit dur. Au trăit însă, trăiesc normal, racordaţi la diurn. 
M., cum ţi-am mai spus, a fost un emigrant de epocă, a fost 
un caz. 

— N-ai nici un fel de remuşcări? 

Şi-a aprins încă o ţigară. 

— Nu mă mint pe mine însămi. Pot să-ţi spun, cu toată 
convingerea, că în ultimii doi-trei ani de căsătorie nici 
măcar eu nu-l mai puteam ajuta. Era condamnat. 

— Şi totuşi de ce l-ai părăsit? Concret! 

A zâmbit alb, enigmatic: 

— Simţeam că sufăr de aceeaşi boală. Tot nostalgie. Tot 
neadaptare. Dar în alt sens. Poate şi mai complicat. 

Privea în gol. O fărâmă de zâmbet îi rămăsese în colţul 
stâng al buzelor. Era ora prânzului şi localul se umpluse. 

— Spune-mi, Delia. Pe Doru loan îl iubeşti? 

S-a uitat la mine parcă smulsă brusc din somn. A strivit 
ţigara în farfurioara ceştii de cafea 

— Despre asta altă dată! Prea mult pentru o singură zi. 
Hai să facem nota. Dacă sunteţi amabil... 


Spre prânz, soseşte la mine Dorin. S-a învoit special de la 
serviciu. E cumplit de alarmat, trebuie neapărat „să 
discutăm, serios“. 

Capul rotund (delicios în copilărie, de îngeraş, dar care 
nu s-a maturizat, ci a îmbătrânit; efectu-i neplăcut, impresia 
de ange vieillot, stranie) e roşu, ca un măr. Gerul, desigur, 
dar, bănuiesc, şi oleacă de tensiune. Începe brusc, deşi nu 
directul, brutalitatea, îl caracterizează. 

— Tu ai înnebunit, Laura? Te mai crezi de cinş'pe ani? 

— Hm! Presupun că ai discutat cu Liviu. 

— Şi sunt consternat. 

Încerc să par nepăsătoare: 


— a-ţi ceva de băut şi pe urmă îmi povesteşti de ce naiba 
eşti consternat. 

Se fâţâie mai mult decât e necesar între bar şi masă, şi, în 
sfârşit, duce paharul la buze cu mâini nu tocmai sigure. 

— Am rămas literalmente căpiat. Când v-am văzut ultima 
oară, eraţi în cei mai buni termeni. 

— Ce e val, ca valul trece... 

— Încearcă să fii puţin serioasă. Nu se concediază un 
bărbat ca Liviu. 

— Şi de ce nu, mă rog? 

Dorin mai ia o înghiţitură, pentru elan: 

— Nu la vârsta ta. lartă-mă... 

— Mână! Sunt obişnuită cu mitocăniile. 

De jenă începe să transpire. Nu-i o persoană grosolană, 
dar de data asta - de dragul meu - e hotărât să mă 
„prelucreze“, fără menajamente. 

— Nu şi cu singurătatea. Ai fost totdeauna adulată, 
înconjurată de oameni gata să sară în foc pentru tine, ai fost 
privilegiată: nu ţi-ai căutat prietenii, ci i-ai ales. Din câte 
femei cunosc, necăsătorite, eşti singura care îşi permite să 
nu răspundă la telefon. Asta nu-ţi spune nimic? 

— Că baţi câmpii. 

— Laura, vine un timp când telefonul nu mai sună! Liviu 
era poliţa ta de asigurare pentru acea vreme de pustiu. Să- 
ţi povestesc câte milioane de femei singure există în ţară? 
În lume? Legiuni! Divizii! Oştiri! Numai la mine, la serviciu, 
din douăzeci şi unu de muieri doar două sunt cazate, iar 
una dintre ele trăieşte cu un bărbat însurat. Pentru plus de 
documentar, aruncă-ţi ochii pe Matrimonialele din gazete. 
Din o sută de anunţuri, optzeci la sută aparţin femeilor. 

— Ce-i asta? Un curs de sociologie? 

Se uită la mine trist: 

— Bravezi, Laura, dar ştii că am dreptate. În locul tău, m- 
aş gândi bine înainte de a-l expedia pe Liviu, care, în fond, 
n-are decât o singură vină: că te iubeşte lucid. 


— Aha! exclam victorioasă. Lucid. Până aici uvertura, 
acum intră elefanții! 

Îşi umple din nou paharul şi, instinctiv, se uită cât a rămas 
în sticlă. Aşa procedează la el acasă. De fapt, nu-şi dozează 
alcoolul, ci ceea ce reprezintă el la rubrica cheltuieli. Declar 
ironic: 

— Poţi s-o termini. Am provizii în cămară. 

Se uită surprins: 

— Eşti supărată şi pe mine? 

— Mă enervezi. Spune ce-ai de spus şi lasă-mă în pace! 

Trage adânc din ţigară, o stinge, îşi trece mâna peste 
ceafă, scoate batista, o despătureşte, se şterge pe faţă, o 
împătureşte la loc, trage de timp. 

— Nu-ţi mai dărăci cuvintele. 

— OK! oftează. Ce caută puştiul ăla în viaţa ta? 

Fredonez, am o stare de spirit de parcă aş fi beată, dar 
ştiu de ce: în sfârşit să-mi fure liniştea... 

Dorin mă priveşte perplex: 

— Mă, tu ai înnebunit! 

— Aşa şi aşa! 

— Cred că eşti îndrăgostită. Vai de capul tău...! Deci, e 
adevărat. Nu-mi venea să cred. 

— Ce? 

— Că ai făcut pasiune pentru un căţelandru. 

Dau din umeri: 

— Eşti cretin! Ca şi Liviu. Aveţi orizontul blocat de 
imagini lubrice. Mâine-poimâine începeţi să colecţionaţi 
funduri goale în poziţii fistichii şi casete video-porno! Şi-mi 
mai vorbeai mie de vârstă... 

— Atunci ce-i cu el? 

— Călin e colaboratorul meu. Atât. Liviu a refuzat până să 
mă şi asculte. Simţeam nevoia unui sprijin. Între noi nu e şi 
nu va fi nimic... orizontal. 

Mă priveşte cu îndoială. Subiectul mă irită şi-i pun capăt: 

— Cuvântul meu de onoare îţi ajunge? 

Mă cercetează îndelung şi dă din cap: 


— Da, Laura. Mie, da. 

— Slavă Domnului! 

— Rămâne chestiunea cealaltă... Şi aici sunt întru totul 
de acord cu Liviu. V-aţi antrenat într-o poveste urâtă şi 
periculoasă. 

— Poate... Probabil... Chiar sigur. 

— Şi-atunci? Unde-i raţiunea ta? 

— l-am dat liber... Până mă lămuresc. Până am să aflu. 
Simt că trebuie să merg până la capăt. Altfel, înnebunesc! 
De-a binelea! 

— Ce înseamnă până la capăt? 

— Adică până voi afla tot ce e omeneşte posibil despre 
cealaltă Laură şi care e legătura dintre noi. Deocamdată, 
am fost bombardată cu coincidenţe bizare, dar poate că ele 
se numesc altfel... 

Mă priveşte aiurit. Şi ochii, şi gura îi sunt căscate: 

— Ce vrei să faci? 

Oftez, dar nu epuizată. O inspiraţie profundă, ca la 
început de drum anevoios: 

— Să continui investigaţiile. Să nu las să se interpună 
nimic pe itinerar, care să mă depărteze de scop. 

— Adică? 

— Poliţie, declaraţii, anchete, complicaţii. Trebuie, mai 
întâi de toate, să scap într-un fel de obsesie. Poate că, după 
aceea, voi putea reintra în normal. Voi încerca. 

Dorin dă din cap, edificat ca la căpătâiul unuia care-şi 
consumă în mod evident ultimii centimetri de viaţă. 

— Bineînţeles, ai să procedezi cum te taie capul. Actul 
rămâne însă iresponsabil. le expui - vă expuneţi - 
nebuneşte. 

— Puşcărie, ani grei de detenţie şi la-la-la-la!, aşa şi pe 
dincolo! Cunosc solfegiul. 

Dă pe gât ce-a mai rămas pe fundul paharului. Îşi freacă 
bărbia şi rosteşte rar, desfăcând cuvintele: 

— Cred că asta-i tot. Ce să-i spun lui Liviu? 


— Aşteaptă vreun răspuns? Când a plecat nu mi-a dat 
deloc senzaţia asta. 

— Nu fi ingrată. Îţi dai seama că e îngrijorat. 

— Să-i treacă! M-am săturat să fiu tratată mereu ca un 
copil pe care îl mângâi pe creştet şi-i recomanzi să se ducă 
să se joace în altă parte. Am crescut mare! Gata! 

Se uită la mine uimit: 

— Laura, ţi-ai pierdut orice urmă de luciditate. Nici o 
clipă Liviu nu te-a tratat ca pe o păpuşă debilă mintal. 

— Dacă tu nu vezi ceva, nu înseamnă că acel ceva nu 
există. Faptul că nu m-a dominat financiar estompa aerul lui 
protector. Superior, suficient şi condescendent până la 
aroganță. 

Dorin se uită trist în fundul ceştii de cafea, pe care a 
răsturnat-o ceva mai înainte. Gest maşinal, pentru că nici 
unul dintre noi nu ştie să desluşească în arabescurile 
pictate pe pereţii de porțelan. 

— Îmi pare foarte rău, Laura. Voi doi vă înţelegeaţi totuşi 
bine... 

Rămân pe gânduri. După câteva secunde îmi rezum 
impresia mea sinceră, acum, după lăsarea cortinei. 

— Într-un fel, da. Cât timp ne-am comportat ca nişte soţi 
înţelepţi... 

— Ce vrei să spui? 

— În fond, noi n-am avut o părere prea grozavă unul 
despre celălalt, dar opiniile le-am ţinut pentru noi, fără să 
spargem vesela. Am împărţit patul din motive igienice, am 
mâncat în doi, ca să ne ţinem companie... Doar că n-am 
locuit în acelaşi apartament, pentru că eu n-am avut nevoie 
să fac economie la întreţinere. 

Dorin se uită la mine din ce în ce mai consternat: 

— Ăsta-i cinism. Ştii ce cred eu, Laura? Pe tine te-au 
stricat banii. Prea mulţi bani. 

Zâmbesc: 

— Dintre toate motivele care m-ar fi putut duce la 
putreziciune, ăsta mi se pare cel mai uşor de suportat. 


Câteva minute se aşterne tăcerea. Din nou, în încăpere, 
doar tic-tac-ul care foarfecă timpul, ron-ron-ul streşinilor, 
paşii umbrelor. 

— Dorin, spun încet, şi ochii mi se umplu de lacrimi. Nu 
pot altfel. Aş vrea, dar e peste puterile mele. Trebuie să 
ştiu. 

Dorin dă din cap. Pe buze îi urcă singure cuvinte rămase 
din primară. Cuvintele blândei mademoiselle Riviere, când 
ne ştergea lacrimile: Pauvre petit garcon sau... 

— Pauvre petite fille... 


La început nu-mi dau seama, sunt prea preocupată şi 
răvăşită, dar, după mai puţin de jumătate de oră, observ că 
se întâmplă ceva. E şi mai atent ca de obicei, îmi previne 
orice gest, nu mă scapă din ochi - obositor, ca în faţa unui 
martor permanent treaz -, parcă ar vrea să-mi citească în 
adâncul sufletului şi îi e frică de ceva. 

Când încerc să mă ridic din fotoliu, sare să mă ajute. Mă 
enervez: 

— Ce te-a apucat? Îmi dai impresia că aş fi paralitică. 

Călin surâde încurcat: 

— Păreţi atât de slabă... Nu vă simţiţi prea bine. 

— Mă simt excelent. 

Nu pare convins, dar zice că se bucură. Umplu două 
pahare cu votcă şi-i întind unul: 

— Pentru... aventura noastră! 

Se uită o clipă la mine, apoi înţelege. Cred că numai 
chipurile oamenilor foarte tineri pot înregistra 
metamorfoze atât de brusce. Ochii încep să-i ardă, bucuria 
i-a răsturnat pe obraji un coş cu cireşe. 

— Înseamnă... 

— Da. Înseamnă că m-am hotărât. Mergem până la capăt. 
Ciocnim. El ia o înghiţitură zdravănă, ca toţi ageamiii. Nu 


ştie să bea. Pe unul ca el, într-o jumătate de ceas, îl vâri sub 
masă. 

Se lasă în genunchi şi-mi sărută amândouă mâinile: 

— Vă mulţumesc, doamnă Laura. Sunt atât de fericit! 

Surâd amuzată: 

— Sincer îţi spun, nu înţeleg ce te face fericit. E o 
chestiune care mă priveşte doar pe mine. 

Scutură violent capul: 

— Nu... Nu puteţi înţelege. M-am implicat extraordinar în 
povestea dumneavoastră... 

Îmi desprind greu mâinile şi mă aşez în fotoliu: 

— Sunt conştientă că fac o mare greşeală, dar mi-e 
imposibil să procedez altfel. În locul dumitale însă, eu aş 
abandona. 

Parcă l-am ars cu fierul: 

— Nici gând! Suntem complici. Ce-a fost mai grav, am 
comis împreună. Sare repede la altceva, de teamă să nu mă 
răzgândesc: Cum procedăm în continuare? 

Îi arăt scrisorile de pe consolă: 

— Am găsit o singură misivă semnată Laura, expediată de 
la Paris în 1932. 

— Are plic? 

— Nu. 

Ştiu la ce se gândeşte. Afurisitul de nume de familie peste 
care nu reuşim să dăm. 

— Aţi găsit vreun indiciu, ceva? 

— Despre viaţa ei, nu şi despre identitate. Pocneşte din 
degete şi trage un gât ţeapăn. 

— Ghinion! De ce n-o fi păstrat baba şi plicurile? 

— Fii atent! În ritmul ăsta o să te îmbeţi urgent. Iar 
„baba“ n-avea de unde să ştie că, peste o sută de ani, 
coresponenţa ei ar mai putea interesa pe cineva. Doar când 
eşti zdrobit de propria-ţi importanţă păstrezi toate 
hârtioarele. 

— V-aţi gândit la ceva? 


— Da. Vom parcurge scrisorile rând pe rând. E posibil ca, 
adresându-i-se, unii terţi să scape amănunte despre Laura. 
Oamenii trăiesc în cercuri bine definite, unde toată lumea 
vorbeşte despre toată lumea, în cunoştinţă de cauză. S-ar 
putea ca de-aici să iasă ceva. 

— Minunat! O idee straşnică. 

Îl privesc sceptică. Nu-i nimic straşnic aici, dar e pur şi 
simplu fericit că rămâne în echipă. 

— Singura chestiune care mă apasă este faptul că am 
confiscat caseta. Abia când iei lucrurile la mână îi dai seama 
că poseda o avere... Am citit chiar ieri în ziar despre un tip 
care caută dolari SUA ante 1940. Oferă o mie de 
contemporani contra o sută de dinainte de război. E 
fantastic! 

Călin îmi atinge uşor mâna: 

— Cu atât mai bine. Vom putea acorda un ajutor real... 

— Cui?! 

În ochi îi tremură o undă de duioşie. 

— V-aţi gândit vreodată la viaţa copiilor din orfelinate? 

Îl privesc curioasă. Tinereţea extremă are îndeobşte alte 
preocupări. Mă străfulgeră o idee. Şovăi: 

— Dumneata... ai crescut la casa de copii? 

Dă din cap: 

— Înâ... 

Mă simt dintr-o dată cuprinsă de milă şi îmi explic acum 
experienţa lui în materie de dispăruţi. 

— Îmi pare rău, Călin. Ai stat mult acolo? 

— De la doi ani până când am terminat liceul. 

— Îmi închipui că a fost o viaţă tristă. 

Râde cu dezinvoltură jucată: 

— Nu chiar ca în Dickens sau Emily Bronte. O să vă 
povestesc altă dată... 

— Bineînţeles, răspund maşinal şi simt nevoia să mai 
spun ceva. Înşirui banalităţi: Cred că ai fost un copil 
curajos. Dacă e să mă iau după cum ai evoluat... 

— Lăsaţi, vă rog... Nu asta-i important acum. 


E din nou la picioarele mele. Îmi ia mâna şi îmi îndreaptă 
o privire de implorare. 

— Doamnă Laura! Îmi... îmi pare rău că aţi avut necazuri 
din cauza mea Vă rog să mă iertaţi... Aş face orice... dacă 
pot îndrepta ceva.. 

Mă crispez. Îmi retrag mâna iritată: 

— Ce ştii? De unde? 

— lertaţi-mă... Am trecut aseară pe-aici. N-am apucat să 
telefonez, înţelegeţi... 

— Nu înţeleg nimic. 

— Ba da, înţelegeţi. Am avut treabă prin apropiere şi n- 
am rezistat. Voiam să vă spun doar bună seara... Am auzit, 
fără să vreau. 

Detest să fiu surprinsă în situaţii care mă pun într-o 
lumină proastă mai ales de un copil. Spun tăios: 

— Cine nu vrea să audă, nu aude. 

Mă priveşte cu inocenţă: 

— Dar strigaţi atât de tare! Amândoi! 

Trebuie să ai candoarea vârstei lui, pentru a fi atât de 
lipsit de tact. Când mă gândesc la replicile schimbate între 
mine şi Liviu, apropo de prezumtivele mele exerciţii erotice 
cu Călin, roşesc pălălaie, cum nu cred să mi se mai fi 
întâmplat de la cincisprezece ani. 

— Toată noaptea m-am frământat... Spuneţi-mi... 

Sunt leoarcă de jenă, de penibil. Nu îndrăznesc să înfrunt 
privirea intensă a lui Călin. Ruşinea pe care o încerc e mai 
puternică, mai profundă chiar decât indignarea faţă de o 
crasă indiscreţie. 

— Spuneţi-mi, vă rog... ăăă... Persoana înseamnă mult 
pentru dumneavoastră? 

Abia mişc buzele şi rostesc cu ochii fixaţi în gol: 

— Ce importanţă mai are? Călin dă de câteva ori din cap: 

— Are. Pentru că..., pentru că, iertaţi-mă, doamnă Laura, 
dar eu vă iubesc. 


XXX 


— Trebuie să înţeleg că nu l-ai iubit? 

— De ce să-l fi iubit?! 

— Ei, asta-i! L-ai părăsit totuşi pe M. pentru el. De ce 
pentru el, şi nu pentru altul?! 

Deja a început să râdă în felul ei liniştit, lipsit de veselie: 

— Ce caraghioasă eşti! Dacă era un Popescu în locul lui 
loan... (vechiul ei obicei de a folosi numele de familie al 
bărbaţilor, indiferent de gradul de intimitate al relaţiilor, 
dar în alt sens decât Lica; o deformaţie de „clasă“ 
presupun: la naissance contează în primul rând), m-ai fi 
întrebat de ce tocmai Popescu şi nu Vasilescu sau Ionescu. 
Şi aşa mai departe... 

— Atunci ce a însemnat Doru loan pentru tine? 

— O experienţă. 

..„În ultima vreme, mă surprind gândindu-mă tot mai des 
la Delia, imaginea mă urmăreşte. Poate pentru că ea a 
constituit primul meu contact cu „transcendentul“, prima 
persoană care avea certitudinea acelui „dincolo“, îl trăia şi-l 
cultiva cu  naturaleţe, crezând  nezdruncinat într-o 
eternitate vie, dincolo de mormânt. 

Simţea prezenţa eterică a celor călătoriţi atât de concret, 
încât uneori friza ilarul. A păstrat totdeauna la vedere 
fotografia lui M. O văd şi acum, pe micul birou, într-una din 
ipostazele lui cele mai convenţionale, „de manual“. Când îşi 
primea amanţii Delia nu uita niciodată să întoarcă 
fotografia cu faţa spre perete... 

Ne aflam în micul ei studio dintr-un imobil, aşa-zis 
florentin, de pe fostul Bulevard al Republicii. Un interior 
original şi de bun gust. Natural, când fiecare piesă, puţine 
de altfel, reprezenta un vestigiu autentic al unei avuţii 
princiare: un mic birouaş Boulle, o vitrină de colţ Louis XV, 
un minisalon Regence, câteva scaune Chippendale... 
Obiectele aparținuseră rudelor Deliei, care o ajutaseră să-şi 
mobileze casa după despărţirea de M. Recunoşteam, 


printre altele, vitrina bunică-sii - prinţesa R., şi micul 
tablou, şcoală olandeză, un „peisaj“ cu figuri încinse şi 
multă bere. 

Stilul eteroclit nu deranja, „nu făcea“ Consignaţie, nu era 
înghesuială, iar prezenţa unor draperii mov stins cu motive 
de aur dădea somptuos; două glastre cu flori - intimitate. 

Ne întâlniserăm tot întâmplător - Deliei îi repugnau 
angajamentele, rendez-vous-urile aranjate, „programul de 
CFR“, lăsându-se mereu „să plutească“, abandonându-se 
cumva hazardului -, dar eram prea aproape de locuinţa ei 
pentru a nu mă pofti la burgheza cafea cu fursecuri şi 
„papotaje“. 

A făcut-o cu acelaşi aer al ei, „n-am nevoie de nimeni, dar 
n-o spun“, cu aceeaşi indiferenţă, care i-au adus atâtea 
antipatii şi inimiciţii. 

— O experienţă! am exclamat cu amărăciune. Merită 
pentru un simplu experiment să-l sacrifici pe M.? 

A început să se joace cu ciucurii de la fotoliu. 

— 'Ţi-am explicat că M. era un condamnat, fără drept de 
apel, pe care nu-l mai putea ajuta nimeni. Eu am încercat să 
mă salvez. Orice soluţie e bună când te afli în fundul 
prăpastiei şi încerci să ieşi la liman. lar eu mai încercam pe 
atunci. 

— Acum nu mai încerci? 

A ridicat din umeri. Gâtul prea scurt continua să-i dea 
aerul acela de neajutorare graţioasă şi plăpândă, unul din 
rarele defecte, în funcţie de individ şi de ansamblu, care pot 
deveni încântătoare. 

Împlinise 28 de ani - apogeul unei femei frumoase afirmă 
francezii, când la datele iniţiale se adaugă stilul precizat, 
siguranţa, stăpânirea tuturor mijloacelor de seducţie, într- 
un cuvânt, tuşa finală a desăvârşirii. Delia nu dezminţea 
afirmaţia. Arăta splendid si, privind-o, îmi spuneam că nu 
există un singur bărbat pe lume care i-ar fi putut rezista 

Privea visătoare în gol, cu un surâs uitat pe buze, ca o 
invitaţie neonorată abandonată într-un sertar. 


— 'Trezeşte-te! Acum nu mai încerci? 

A întors capul cu o tresărire: 

— Ba da! Mai am un singur cartuş. Ultimul. 

— Lasă naibii textele de foileton. Ce-ai de gând? 

— Să ajung dincolo... 

— Ce înseamnă la tine dincolo? Infernul lui Dante sau un 
plonjon în lagărul capitalist? 

A început să râdă: 

— S-ar putea ca amândouă să însemne acelaşi lucru. 
Deocamdată, încerc plonjonul. Aştia-mi refuză paşaportul, 
dar sunt hotărâtă să forţez şi imposibilul. 

Mi-am aprins iritată a patra ţigară fumată în mai puţin de 
o oră. 

— De ce dracu' n-ai rămas la Paris? 

M-a privit mirată. 

— Dar n-am fost singură! Eram cu M,., ştii bine. 

— Ei, şi? De vreme ce tot intenţionai să-l părăseşti... 

— De unde ai scos-o? La vremea aceea n-aveam nici o 
intenţie să-l părăsesc. 

— Aţi fi putut rămâne împreună. 

— El n-ar fi acceptat niciodată. Se simţea bătrân, se ştia 
necunoscut în Vest. Ce voiai să facă la şaizeci şi doi sau 
şaizeci şi trei de ani? Să vândă sifoane? Să trăiască de pe 
urma mea, întreţinută de alţii? 

Şi-a apropiat chipul de al meu. Îi vedeam fibrilaţiile din 
privirea cenuşie, intensă. 

— Tu nu poţi să înţelegi un lucru, Laura. M. nu regreta 
sistemul capitalist în general, ca să mă exprim ca Vasilescu 
de Istorie, ci capitalismul din România. Viaţa de-aici, dar de 
altădată. În sensul ăsta, dădea mâna cu mamina, chit că s- 
au detestat politicos din ziua când s-au cunoscut. 

— Vrei să spui că bunică-ta n-ar fi virat-o în Occident, 
dacă ar fi dispus de un paşaport şi o rentă? 

— Evident, da, şi chiar fără rentă. Dar ar fi fost o 
depeizată şi ar fi făcut-o numai ca să scape de persecuții, de 
mizerie, de existenţa într-o jumătate de hol, de spectrul 


închisorii. De câte ori o căuta cineva, trăia spaima că au 
venit să o „cofreze“. Toate acestea însă M. nu le trăia. Avea 
în ţară tot ce poftea. În principiu, cel puţin... Într-un cuvânt, 
mamina a visat până în ultima clipă la aliaţi, dar să vină ei 
aici, nu să se ducă ea acolo. 

Mi-aminteam bine. În 1962 căzuse la pat. Nu fusese 
niciodată bolnavă, habar n-avea ce-i ăla medic - la şaptezeci 
şi nouă de ani dantura îi rămăsese intactă - şi îndura greu 
suferinţa. Refuzase categoric internarea pe care M. i-o 
obținuse la Elias, într-o rezervă de o singură persoană. 

„N-am călcat niciodată într-un lazaret, decât în vizită cu 
Regina (Maria). Nu văd de ce aş face-o acum. Dailleurs, je 
deteste l'odeur...“ 

M-am dus s-o văd acasă şi nu trebuia să fii medic, ca să-ţi 
dai seama că se stinge. Moartea îi însemnase deja chipul în 
jurul nărilor şi pe buzele vinete. A încercat să zâmbească şi 
a izbutit. 

— Drăguţ din partea dumitale că ai venit să-ţi iei rămas 
bun... 

La plecare, mi-a făcut semn să mă apropii. M-a întrebat 
în şoaptă: 

— Ai mai ascultat...? Ai auzit ceva? Ce spune Kennedy? 

Încă aştepta aliaţii. Peste două zile îşi dădea sufletul. Mi- 
am aprins din nou o ţigară: 

— E ultima, am spus uitându-mă la ceas. La două am un 
rendez-vous de afaceri. 

— Ştiu că ai ţinut la M.a rostit Delia cu voce depărtată. 
Voi doi aţi fost foarte buni prieteni. 

— Aşa e, Delia, şi nu pot scăpa de sentimentul că ai fost 
nedreaptă cu el. Crudă. 

Mi-a zâmbit fermecător, cu toţi dinţii, cum rar i se 
întâmpla. 

— Ca să te consolezi, să ştii că nu-i supărat pe mine. 

— Ia te uită! Ai telefon direct cu... 

Am arătat vag spre tavan. Sensul privirii îl străpungea, 
viza norii, ciocârlie în zbor, cerul. Delia a dat din cap evaziv: 


— Dacă vrei, poţi să-i spui telefon. Comunic cu el... Cu 
mamina. Şi cu Dorina... O ţii minte? 

Eram perplexă... O ţineam minte pe Dorina, o colegă de-a 
noastră de la Maison des Francais. Murise când eram mici, 
strivită de un camion. 

— Cred că tu ţi-ai pierdut minţile. Cu ce escroci te-ai mai 
înhăitat? 

M-a bătut cu degete fine şi reci pe obraz. (Urăsc gestul 
ăsta. Îl cunosc din pruncie, nu sunt scutită de el nici azi, la 
păr cărunt, şi totdeauna are aceeaşi semnificaţie: „Eşti 
copil... Eşti candidă... mai ai de învăţat...) 

— De ce neapărat escroci? 

— Nu pot numi altfel intermediarii unor telexuri - 
recepționate de alde Dinozaurus I, Take Ionescu sau Stan şi 
Bran. 

Delia m-a împins delicat sre uşă: 

— Ai să întârzii la rendez-vous. Caută-mă într-o marţi, â 
ton choix... Înainte de a închide uşa, a adăugat: Ştiu că l-ai 
iubit mult pe George. 


Când mă trezesc, primul lucru pe care-l văd - dorm pe 
burtă, cu perna în braţe - este o gheată neagră, peste care 
atârnă, la circa patruzeci de centimetri distanţă şi cumva 
oblic, surata ei, deschid un ochi şi-l ridic aşa cum fac 
cokerii. Abia atunci mă trezesc de-a binelea. O gazetă 
deschisă îi ascunde chipul. 

„Liviu! S-a întors, totuşi!“ 

Ziarul se închide şi, cu un chip de conopidă înflorită, îmi 
zâmbeşte până la ceafă - dacă n-ar avea urechi - Călin. 

Nu ştiu dacă sunt dezamăgită; sigur, stupefiată: 

— Ce cauţi aici? Cum ai intrat?! 

Retrăiesc clișeul din seara trecută, veritabilă situaţie de 
vodevil: Călin la picioarele mele, făcându-mi declaraţii de 


dragoste. Şi prima reacţie, care ţine de anecdotă, penibilă: 
sentimentul de uşurare încercat la gândul că, deşi fără apă 
caldă de câteva zile, îmi spălasem picioarele în aceeaşi 
dimineaţă. 

— Ridică-te şi nu fi ridicol! 

S-a depărtat puţin, dar a rămas pe covor, ţintuindu-mă cu 
o privire umilă. 

— Nu trebuie să fiţi supărată pe mine. E un sentiment... 
Înţelegeţi... E peste puterile mele să mi-l înfrâng. Şi am 
încercat... Zău. 

N-am simţit, jur!, nici o clipă senzaţia aceea de satisfacţie 
vanitoasă a femeii mature, pusă în faţa unui sentiment 
juvenil, despre care am citit sau la care am asistat de atâtea 
ori. Doar un acut sentiment de penibil şi de - imaginaţia e 
mai rapidă decât faptul concret, anticipează cu viteza 
luminii - de incest. 

— Dacă mama ta ar fi trăit, ar fi fost mai tânără ca mine. 

Un zâmbet nesigur i-a tremurat pe buze. 

— Din partea dumneavoastră mă aşteptam la ceva mai 
original. Doamnă Laura, a fost ceva instantaneu. Din clipa 
în care aţi intrat în anticariat, am simţit că sunteţi o 
persoană... importantă. 

— Importantă? 

Acceptasem o discuţie pe temă. Un punct câştigat pentru 
el. Ar fi trebuit să-l dau imediat afară, dar oare în ultima 
vreme am făcut numai şi tot ce trebuie? M-am lăsat în 
continuare în voia valurilor. 

— Importantă pentru mine. Nu m-am înşelat. N-am 
întâlnit în viaţa mea un om care să vă semene. 

Am râs fără chef: 

— Viaţa ta nu-i încă îndeajuns de încăpătoare. 

— Nu spuneţi asta! La casa de copii te maturizezi 
devreme. Cunosc oamenii. Ştiu să fac distincţii. 

— Când eşti foarte tânăr, le ştii pe toate. Mă lansez în 
truisme: Trebuie să îmbătrâneşti, ca să realizezi că nu ştii 


nimic. Şi că nimeni nu ştie mai mult. Ne închipuim doar că 
ştim. 

Şi-a luat capul în mâini, privindu-mă cu dezastru: 

— Nu puteţi vorbi şi despre altceva? Nu vă cer nimic, 
doamnă Laura, decât să mă acceptaţi în prezenţa 
dumneavoastră. Un nimic, un microb inofensiv, dar care vă 
e devotat. Aş face orice ca să fiţi mulţumită. 

— Atunci, trebuie să pleci. 

— Dacă îmi daţi cuvântul de onoare că plecarea mea vă 
aduce fericirea, mă dizolv. 

Nu sunt psiholog, n-am nici un fel de cultură filosofică, 
dar mă gândeam - diagnostice de almanah - la complexul 
lui Oedip. Asta n-a avut mamă şi aşa mai departe. E însetat, 
îi e foame de dragoste, de tandreţea unei femei mature. Îi 
trebuie nu femeie propriu-zis, ci afecţiune maternă. 

Şi-a reluat tirul: 

— Nu vă voi deranja. Trebuie să fiţi ajutată. Suportaţi-mă 
ca paj, ca slugă, ca preş de picioare. Vă rog, nu mă alungaţi. 

Aproape că striga. 

— Eşti foarte elocvent. 

Şi-a scuturat capul, de parcă ar fi vrut să scape de el. 

— Încerc doar să vă conving. Nu trebuie decât să mă 
suportaţi. Şi din nou umil: Nu mă alungaţi. 

Mi-am zis că, dacă e un farceur, aşa cum pretind Liviu şi 
Dorin, joacă impecabil. Că nu-i vorba de dragoste, ci de un 
capriciu, de un puseu juvenil - cel mai probabil. O motivaţie 
meschină însă se exclude. Financiar, o duc confortabil, dar 
nu sunt o nababă. În ceea ce mă priveşte, nu încerc temeri 
vizând viitoare şi sigure suferinţe. Sunt prea îmbâcsită de 
mentalitatea care compătimeşte, condamnă, spune un veto 
hotărât dragostei cu imposibilă, indecentă diferenţă de 
vârstă, ca să cad în capcana atâtor fanţi şi fantese, a căror 
tinereţe defila sub tribunele lui Gheorghiu-Dej et comp., 
consumând îngheţată pe băţ (excelentă, de altfel, şi ieftină: 
1,50 lei). 


— Acum, am spus într-un târziu, trebuie să pleci. Cu 
adevărat trebuie să pleci. 

Eram liniştită. Ştia, ştiu că între mine si Călin nu va fi 
nimic altceva decât camaraderie de substanţa cea mai pură. 
Nimic inavuabil chiar faţă de mine însămi. 

A ţâşnit în picioare, ca o păpuşă de cauciuc. Eu ar fi 
trebuit să mă ţin de masă, să mă sprijin pe braţul fotoliului. 

— Pleacă, repet. 

Mi-a sărutat mâna precipitat şi a fugit spre antreu. 

— Mă întorc, să ştiţi! 

— Cum ai intrat? repet pe un ton inchizitorial. 

Bleumarinul - un pullover elaborat cu motive montane, 
stil Tirol, înregistrez profesional - îl avantajează şi-mi 
îngustez privirea, încercând să-mi imaginez cum va arăta 
peste douăzeci de ani. Cred că ceva ă la Engels. Evoluţia va 
depinde şi de femeia cu care se va căsători. Pare absurd ce 
spun, dar am constatat că evoluţia individului - chiar cea 
fizică - depinde în cele mai multe cazuri de calitatea 
partenerului. 

Arborează un aer poznaş - vinovat şi flutură cheile 
abandonate de Liviu. Brelocul de aur a fost desprins, îl pune 
ostentativ pe masă. Un tupeu care mă sufocă, dar totodată 
mă dezarmează şi nu mă pot împiedica să fiu amuzată. În 
ciuda vijeliei de trăiri din ultima vreme, continui să fiu 
neserioasă. 

— Cum ai îndrăznit? 

Acelaşi zâmbet de copil teribil. 

— Le-am văzut pe consolă. Mi-am imaginat... Mi-era 
teamă... M-am gândit că poate aveţi nevoie de cineva. 
Adică... de mine. 

— Nu eşti modest. 

— M-am gândit doar la dumneavoastră. Sunt aici de la 
şase dimineaţa. N-am făcut nimic rău... Îşi pleacă pentru o 
secundă privirea. Nici nu v-am atins. Doar v-am învelit. 

Auzi!! Nici măcar nu m-a atins! Asta-i nebun?! Îşi 
închipuie că pot fi violată în somn, şi eu să continui să 


visez?! 

Încep să râd. Râd cu lacrimi, din nou isteric. O 
descărcare la fel de bună ca un bocet straşnic. Se uită la 
mine deconcertat, eu mi-i închipui pe Liviu şi pe Dorin, 
expresiile lor înregistrând scena 

Călin prinde curaj: 

— Spuneţi-mi că nu sunteţi supărată pe mine. 

Îmi şterg lacrimile, oftez adânc, am impresia că până în 
călcâie: 

— N-am timp să mă gândesc la asta acum. 

Mă ridic şi aduc teancul de scrisori. Călin îşi freacă 
mâinile, de parcă ar fi încheiat o afacere bucuroasă. 

Eu intru în dormitor, să mă dreg puţin. Îmi apropii faţa de 
oglinda toaletei. Răsuflarea se opreşte câteva clipe pe 
suprafaţa de cristal. 

— Dumnezeule! Ce-o fi găsit la mine? Sunt absolut 
sinceră. 

Am adus masa pliantă din debara. Cred că în 
cincisprezece ani am folosit-o de două ori; mai mult de o 
băutură, o cafea, ceva sărat de ciugulit nu-mi place să ofer 
acasă. Obligaţiile mari mi le rezolv la restaurant. Îmi 
închipui că sunt occidental-civilizată, dar de fapt nu sunt 
decât comodă şi, în plus, soluţia prezintă două avantaje. 
Dintâi că eu iubesc restaurantul în orice formulă - bombă, 
boată, ospătărie (vezi pikantica la greci), bodegă, terasă de 
vară, stabiliment de lux, bar etc. Al doilea - verificat -, deşi 
se mănâncă incontestabil mai sardanapalic şi în orice caz 
mai ieftin acasă, oamenii se simt mult mai obligaţi dacă i-ai 
invitat la restaurant. Cu excepţia unei minorităţi, 
persoanele „cumsecade“ ies puţin sau chiar deloc şi, în 
consecinţă, le  ocazionezi un divertisment rar. 
Importantisim: toată lumea rămâne cu impresia că ai 
cheltuit. 

Am întins deci masa în dreptul căminului şi ne-am aşezat 
fiecare la câte un capăt. Scrisorile - sunt patruzeci şi trei cu 
totul - le-am împărţit în două. Avem la îndemână hârtie şi 


pix, Călin se îngrijeşte de cafea proaspătă. Mă surprinde 
îndemânarea lui; în mai puţin de jumătate de oră e 
familiarizat cu bucătăria intimă a casei, nu întreabă nimic, 
intuieşte singur unde să caute şi găseşte. Curios, pentru că 
eu nu sunt o femeie ordonată, iar multora dintre obiecte le- 
am schimbat destinaţia. Într-unul din colţurile living-ului am 
un samovar de Tula, singurul care a rămas nevândut de 
părinţii mei în anii grei de după stabilizare. Călin îi dă 
târcoale: 

— Aţi băut vreodată din ăsta? 

Râd pentru că, dacă stau şi mă gândesc, e prima 
persoană care-mi pune întrebarea. lar samovarul există de 
când mă ţin minte. 

— Niciodată. 

— De ce? 

— Nu-mi place ceaiul, nici când sunt bolnavă. Şi pe urmă 
e o chestie complicată. Îţi trebuie jăratic, cărbuni şi, în 
general, nu cunosc tehnologia. 

Îşi freacă nasul şi mormăie în barbă: 

— O să învăţ eu să fac. 

— Sunt convinsă. 

Timpul trece repede, teancul de scrisori scade şi nu-mi 
dezvăluie decât informaţii „istorice“. Fără să-mi fi propus, 
trag câteva concluzii de ordin socio-general: indiferent de 
autori (ai epistolelor), oamenii nu erau preocupaţi de 
politică, nu există nici cea mai vagă trimitere la guvern, 
partide, lideri etc., ceea ce denotă stabilitate şi un 
sentiment de eternizare al unui statu- quo satisfăcător 
pentru toată lumea. Grafismul era mult mai lizibil şi o 
oarecare eleganţă a scriiturii, constantă în ciuda 
particularităţilor individuale, vorbesc îndeajuns despre 
seriozitatea  şcolarizării primare de altădată, atenţia 
acordată  caligrafiei. Aspectul cel mai fermecător - 
înduioşătoarea lipsă de preocupări majore care din nou 
trădează, în principiu, o bună stare generală. 


Pagini întregi povestesc despre Balul Rozelor, „comis“ la 
Piteşti, în curtea familiei Papilian în 1921, de balul Crucii 
Roşii, unde Lizica a avut o rochie şarmantă vert-grenouille 
şi o cunună din viță-de-vie; deasupra urechii stângi îi atârna 
un ciorchine din boabe de ambră. „Era irezistibilă!“ Despre 
cavalcada de la Sosea (1921), unde, ca de obicei, a strălucit 
Mişu Filipescu.... Sau Balul Vânătorilor (19286) de la 
Focşani. Premiul Il l-a obţinut junele Iorgu Valerian şi a 
constat dintr-o magnifică cupă de argint precum şi o tipsie 
de majolică roz cu precizarea, întru amintire, cuvenită: 
„Souvenir de la Balul Societatea Vânătorilor «Vulturul» - 25 
februarie 1928“. Despre o dragoste fulgerătoare trăită la 
Mamaia în august 1932: „Închipuieşte-ţi, colega noastră de 
la maici, o ştii, Nathalie Cezianu, are un băiat de douăzeci şi 
şapte de ani. (E din prima căsătorie, cu armatorul Agopian.) 
De cum a văzut-o pe Yvonne, a făcut un coup de foudre. 
Bref, copiii se adoră, stau toată ziua mână în mână. Aseară, 
pe terasă, la Rex, erau cei mai frumoşi dansatori. Yvonne 
arăta ca o zână într-o rochiţă de voile orange. EL, în frac alb, 
semăna cu contele de Paris. Am sondat-o pe Natalie... N-ar 
spune nu unui eventual mariaj. Eu văd logodna, în toamnă, 
ca sigură...“ 

De scrisoare e prinsă cu un ac de pălărie invitaţia la 
nunta celor doi. S-a celebrat în februarie 1933, la Biserica 
Boteanu. 

Mă trece un fior. Azi, mirii, dacă mai există, îşi ţin dinţii în 
batistă, şi precis au uitat de seara aceea din august 1932 
când, sub privirea de opal a lunii, pe terasa de la Rex, erau 
magnificii momentului: o F6e în braţele contelui de Paris... 

Doar bunăstarea creează inconştienţă. Dar prefer să fiu 
iresponsabilă şi să trăiesc bine. M-am ciocnit de fenomen, l- 
am sesizat prima oară în 1975. Eram în Alabama, împreună 
cu G., invitaţi la cină de o familie de americani. Atât de 
oarecare, atât de clasici, atât de perfect încadraţi în 
superba lor banalitate, încât ar fi putut constitui material 
didactic pentru un studiu privind clasa de mijloc yankee. La 


televizor se prezentau imagini în direct despre retragerea 
trupelor americane din Vietnam. Privelişti cutremurătoare. 
Bieţii băştinaşi se agăţau cu disperare de elicopterele şi 
avioanele care urmau să decoleze spre Statele Unite. 
Implorau să nu fie abandonaţi dezastrului comunist. 
Bătrâni, copii, femei, tineri şi maturi, chipuri disperate, 
lacrimi,  vaiete.  Priveliştea era apocaliptică. Ceva 
asemănător, îmi spuneam, trebuie să se fi întâmplat când 
Noe şi-a triat pasagerii pentru arcă. Eu şi G. ne simţeam 
zdrobiţi. În acelaşi timp, gazda şi musafirele „papotau“ 
despre colicile unui căţel (stupid, îmi amintesc numele - 
Pongo) şi despre croiala rufăriei ideale la sugaci. 

G. şi cu mine ne priveam sideraţi. Mai târziu am înţeles. 
Nu era vorba de nesimţire, nici de lipsă de suflet sau de 
absenţa simţămintelor de compasiune ale unui bun creştin. 
Nimic din toate acestea. Era doar inconştientă, sentimentul 
de invulnerabilitate şi de fantastic. Nimeni nu punea la 
îndoială autenticitatea transmisiei, dar, în subconştient, toţi 
aveau impresia că asemenea orori nu se pot întâmpla cu 
adevărat şi, în nici un caz, la ei acasă. 

— La ce vă gândiţi? 

Mă întorc la realitate şi câteva clipe îl privesc fără să-l 
văd. 

— Ce-ai spus? 

— De un sfert de oră n-aţi mai citit un rând. 

Se uită la mine cu ochii încinşi. Pupilele îi sunt dilatate, 
pare drogat. Aşa cum arată acum, palid mat de alabastru, 
cu pomeţi puternici şi obraji scăzuţi, totul numai ochi de 
antracit fierbinte, plete şi barbă smolită, are frumuseţea 
puternică a unei teme de Ceaikovski. 

Ar trebui să mă gândesc că puştiul, cu graţie, dar 
hotărât, se infiltrează în existenţa mea, îmi forţează 
intimitatea, mi se insinuează în suflet. Dar nu mai stau 
călare pe convenţii, îmi trăiesc până la ultima fibră obsesia, 
nu mă mai interesează nimic. Întind mâna după pachetul de 
țigări: 


— Fumaţi prea mult. 

Se duce la bucătărie să deşerte scrumiera, aduce cafea. 
Toarnă în ceşti, face cumva ordine pe masă, dar nu mă 
slăbeşte din ochi. Am ajuns să-l cunosc. Când se zgâieşte 
non-stop la mine, pregăteşte câte o bombă. I-o iau înainte: 

— Ai să-mi spui ceva? 

Dă din cap şi îşi înghite buzele. În obrajii abrupți îi apar 
două gropiţe. După patruzeci de ani vor deveni şanţuri, dar 
acum îi stau bine. 

— N-aş vrea să vă tulbur... 

În ceața în care mă aflu nimic nu mă mai tulbură şi i-o 
spun limpede. Îşi coboară pleoapele şi declară cu glas 
şovăitor: 

— Persoana... e afară. 

— Nu înţeleg. 

— Persoana, accentuează. Domnul acela... nervos. 

— Cine?! Liviu? 

— Nu ştiu cum îl cheamă. Ne pândeşte de o jumătate de 
oră. Mă uit instinctiv la fereastră. Am uitat să trag 
draperiile. De afară, prin perdeaua subţire şi cu lumina 
aprinsă suntem vizionaţi ca la cinema. 

— Dacă vreţi..., dacă vreţi, eu pot să plec. Cum spuneţi 
dumneavoastră. 

Pare un şcolar pedepsit pe nedrept. Un căţel bătut care 
se întoarce umil, gudurându-se, la picioarele stăpânului. Îmi 
vine să-l mângâi ca o mamă „lasă, puişor, trece...“ Înţelept 
ar fi să-l expediez şi pe urmă să mă reconciliez cu Liviu. Dar 
n-am chef. 

Sunt prea epuizată, ca să-mi schimb starea de spirit. Să 
intru în alt climat. Să trăiesc emoţiile unei temporare 
împăcări. 

— Mai avem treabă. Rămâi. 

Ochii i se umezesc. Mă fac că nu observ şi reiau lectura 
scrisorilor. 


Mare lucru n-am mai făcut ieri seara. Nu mă puteam 
concentra, iar gândul că Liviu „stă în noaptea albastră, ca 
să pândească la o fereastră, până târziu...“ mă scotea din 
minţi. Călin a băgat de seamă şi, delicat, s-a retras la zece şi 
jumătate. 

— Dacă... mă rog, credeţi că v-aş fi de folos, pot rămâne 
şi peste noapte. Dorm aici, pe canapea, şi nu vă deranjez. 
Râde silit: Pe mine nu mă aşteaptă nimeni... 

— Nu, sar ca arsă, du-te acasă! 

Îşi pleacă din nou privirea. Genele lungi i le-ar invidia 
orice femeie. Desigur, cu excepţia celor la care nu confunzi 
clămpănitul pleoapelor cu rockul aripilor de fluture. 

— Ştiţi... Persoana nu mai e aici. Nu trebuie să vă fie 
frică. 

Din nou cumplita inerție care mă împiedică să reacţionez 
cum se cuvine. Mă răstesc totuşi în virtutea unor convenţii 
intrate în sânge, dar nu pentru că m-ar sufoca indignarea. 

— Eşti obraznic. Am stabilit să cooperăm, de acord! 
Există însă nişte limite şi, te rog, să ţii seama de ele. 

Îmi închipui că am fost rece şi distinsă - autentică Lady, 
made in England. N-am fost decât nazală şi didactică. 

Călin roşeşte, îşi adună precipitat lucrurile. 

— Vă rog să mă iertaţi. 

— De când te cunosc, numai asta fac. 

Îşi suge buzele. Aşa procedează ori de câte ori e gata să 
sloboadă vreun porumbel, dar, vezi, Doamne, se cenzurează 
şi se stăpâneşte în ultimul moment. Ultimele lui cuvinte: 

— N-am meritat să mă certaţi. 

Îl las să plece şi mă culc. Fără să-mi pun cămaşa de 
noapte. Am zis că mă trântesc doar pentru un sfert de oră şi 
am adormit buştean. 

Un vis straniu: Laura - Ea, în crinolină, umeri căzuţi şi 
decoltaţi, coafură - ceea ce numesc eu cu coarne (vezi 
epoca Napoleon al III-lea) ă la Eugenia de Montijo sau 


Elena Doamna, contemporana ei valahă - presară în jurul 
meu trandafiri, pe care îi scoate dintr-un paneraş cu moţ de 
panglică neagră. (lotdeauna visez color, am auzit că ar fi o 
caracteristică a bolnavilor mintali.) 

Discuţia noastră: 

Laura - Eu: Ai venit? În sfârşit, ai venit! Te-am tot căutat! 

Laura - Ea: Nu mă mai căuta. Când mă vei găsi... 

Un gest evaziv, se înalţă pe vârful picioarelor şi efectiv se 
volatilizează. 

Mă trezesc brusc, prost dispusă, cu bătăi de inimă şi 
sentimentul că voi muri curând. 


CAPITOLUL VIII 


Dacă aş fi ştiut că-i ea, n-aş fi deschis uşa. Eram însă 
convinsă că a venit, în sfârşit, instalatorul şi nu m-am mai 
uitat pe vizor. 

Tica mă priveşte radioasă ca o sorcovă. Îmi întinde un 
buchet de garoafe şi, mereu îmblănărită, de astă dată cu 
nutria (le urăsc! Simt şi miros şobolanii!), mă îmbrăţişează 
focos. 

— Dacă era să mă iau după tine, mai treceau încă fo 
douăşcinci de ani până să ne vedem! 

Mă crispez, dar încerc să fac figură bună. Nu-mi plac 
vizitele intempestive. Mie una - convenţie ajunsă infirmitate 
sau cochetărie maladivă - îmi place să fiu pregătită: 
vestimentar, culinar, stare de spirit. O anume ipostază 
arborez la o întâlnire de afaceri (eleganţă cordială, dar 
rezervată, în costume tailleur şi bijuterii de calitate, puţine 
şi sobre - stil Jackie Kennedy), o alta acasă, între prietene 
bune: „Ah, tu! Eram năzdrăvane rău! Ce de şotii mai 
făceam!“ (o rochiţă veselă de casă sau pantaloni cu bluză de 
pictor, multă vodcă şi pizza cumpărată de la privatizaţi), şi 
iarăşi alta seara, la mari restaurante sau recepții. Aici sunt 
excentrică însă cu decenţă, îmi place în continuare să 
polarizez, cel puţin la intrare, atenţia. Par, zic eu, o 
profesionistă serioasă, care nu uită că e femeie, în primul 
rând. Care n-a uitat că a fost tânără. Care ştie să se 
distreze. Of! Micile-marile mele vanităţi! Liviu mi le reproşa 
mereu. (Ce ciudat! Ne-am despărţit doar de două zile, dar 
deja îl evoc, vorbesc despre el la trecut.) 


— Joci în permanenţă teatru! 

— Eşti idiot! Mă adaptez doar stărilor de spirit pe care mi 
le impun circumstanţele. 

— Când eşti cea autentică? 

— Când te bag în mă-ta. 

Era de dragul replicii. 

Tica îşi aruncă blana şi desfăşoară o toaletă fantastică, 
turquoise, care i-ar fi stat admirabil, dacă ar fi avut vreo 
douăzeci de ani şi tot atâtea kilograme mai puţin, şi dacă ar 
fi fost blondă suav. În rest, nimic de reproşat. 

Se uită la mine apăsat, lung, cu ochi de medic. Ştiu că am 
un aer jalnic: sunt pleoştită şi lipsa machiajului nu m-a 
avantajat nici la tinereţe fragedă. 

— Arăţi bine, dar pari bolnavă. 

— N-am nimic, răspund iritată. 

— Pe dracu”! Îţi ard ochii de mi-aş putea aprinde ţigara 
de la ei. Ridică arătătorul, pocnită brusc de o idee: Ascultă, 
nu cumva... 

— Nu cumva ce? 

— Asta-i! De satisfacţie, am impresia că e gata să 
explodeze. 

Obrajii ei sunt două mere pietroase. Când plânge, 
lacrimile îi plonjează direct în poale, maxilarele, bărbia îi 
rămân uscate. 

— Asta-i! Te-ai îndrăgostit. De-aia şi pari atât de tânără. 
Cine-i gagiul? 

Argoul n-o prinde. Dar constituie o metodă. Am remarcat- 
o la multe cuconiţe coapte care vor să pară nostime şi 
nedepăşite, în ritm cu contemporaneitatea juvenilă. Efectul 
e penibil pentru că folosesc „mişto-ul“ din vremea când ele 
erau adolescente şi care s-a demodat, gen - sanchi pontul, 
avaramu! (adică ei, ce să-ţi povestesc!) faci garagaţă, o 
piele, o tipesă etc. Când se inspiră din inventarul propriilor 
copii - puriu, ştifturi, bac, proful -, se simte lipitura, 
împrumutul fără acoperire şi ciripitul sună şi mai jalnic. 


— Nu-ţi cer mărturisiri complete, ha! ha! ha! (ea zice, ea 
râde! Hotărât, azi îi văd doar defectele), dar ai grijă să nu-ţi 
arzi aripioarele. 

Îmi privesc ostentativ un umăr, apoi celălalt (simt că 
ceafa îmi macină nisip) şi declar fără să zâmbesc: 

— Nu cred că e cazul. 

— PFaites attention cherie! S-au mai văzut cazuri... 

„la te uită ce dete din ea fata lu' nea Titi Robinet!“ Ce-i 
drept, la „privatizare“ se asortează niscai cocorico-uri 
galice. Accentul e dezastruos, îmi face impresia absurdă a 
unui meringue dat prin maşina de tocat came. Încerc să 
schimb discuţia: 

— Ai mai primit veşti de la Dănuţ...? 

Pun în silă nişte pahare pe masă, aduc sticla de whisky 
începută de Liviu. 

Bea ţeapăn, ca ta-su, ca ruşii: primul pahar, chiar şi al 
doilea se dau peste gât. Degustarea începe de la al treilea. 

— Mă sună regulat din California. Cam la zece zile. Din 
păcate n-am nici o veste să-i dau. Fata asta parcă a intrat în 
pământ. Misterioasă a fost ea întotdeauna, dar tot mai lăsa 
câte o urmă. 

Îmi moi buzele în pahar. Licoarea are gust de leşie. De 
parcă, cineva ar fi gustat vreodată leşia. Dar asta e! Suntem 
robi a tot felul de superstiții, iar cele „orale“ nu fac 
excepţie. Prima înghiţitură. După a doua, începe să meargă. 

— Tu când ai văzut-o ultima oară pe Delia? 

Trage din ţigară şi se gândeşte: 

— Prin '72 sau '73. Nu! Exact '73, pentru că Ciprian - fiu- 
meu ăl mic - mai era în căruţ. Îl scosesem la plimbare, în 
Cişmigiu. Stăteam încă pe Popa atu... Fusese eliberată de 
vreo lună... Ştii povestea. 

Dau din cap. Delia încercase împreună cu încă două 
persoane să treacă clandestin graniţa. lIzbutiseră, dar 
sârbii, măgari, îi returnaseră. Încasase o condamnare de un 
an şi jumătate. 


— Nu arăta rău, continuă Tica, decoltată până la ovare, 
şicoasă şi elegantă. Avea însă ceva de damă clasa întâi cam 
debusolată. La un moment dat, am avut impresia că nu ştia 
cu cine vorbeşte. 

Surâd. Recunosc detaşarea aceea a Deliei, desprinderea 
de realitatea concretă când avea de întâmpinat situaţii sau 
persoane dezagreabile. Un reflex de autoapărare care 
funcţiona încă de pe vremea când, la şcoală, trebuia să dea 
zilnic ochi cu doamna H. Bănuiesc că întâlnirea cu Tica o 
plictisea enorm şi nu ştia cum să scape mai repede, mai ales 
că grăsuna, congenital lipsită de tact, s-a interesat dacă o 
poate ajuta cu ceva. Can [1 help you? Văd scena şi zâmbetul 
seniorial al Deliei, amuzată: „Am aerul că aş avea nevoie?“ 

Tica, maternă şi bine intenţionată - bieţii milostivi care 
încearcă cu tot dinadinsul să-ţi fie de folos, când tu nu ceri 
nimic altceva decât să fii lăsat în pace! -, s-a turtit. 

— Nebună, conchide. M-a făcut să mă simt de parcă eu aş 
fi ieşit de la zdup, iar ea ar fi debarcat direct de pe Coasta 
de Azur. 

— Îmi dau seama, şi încep să râd. 

Tica mă priveşte contrariată: 

— De ce râzi? Şi tu eşti cam nebună, de aia v-aţi avut voi 
două bine. 

— Ai dreptate. 

Tica ridică din umeri, îşi pipăie maşinal colierul de 
chihlimbar, de sorginte URSS. 

— În fond, am compătimit-o, ştii, sincer! Fata asta a avut 
multe calităţi... 

Îmi amintesc de o constatare plină de amărăciune a 
prinţesei R., bunica Deliei: „Noi (adică familia) am înzestrat- 
o cu toate calităţile importante, în afară de una singură: să 
ştie să se folosească de ele...“ 

— Cred şi azi, urmează Tica scuturându-şi un fir de 
scrum căzut pe rochie, că despărţirea de M. a fost cea mai 
mare greşeală a ei. Libertatea a schimbat-o enorm. În rău. 

— Ce te-a deranjat? 


— Ti-am zis, aerul de damă. 

— Hai să fim serioşi! Ce?! Făcea trotuarul? 

Tica respinge cu vehemenţă ipoteza. 

— Doamne fereşte! N-am zis asta. Atâta că semăna cu o 
damă de lux, dar tot damă! 

— Baţi câmpii! Era prea distinsă pentru aşa ceva! 

— Adică eu văd în opțai, nu? Vorbesc prin comparaţie. Am 
fost o dată la ei acasă. 

Fără să vreau - gafă - surpriza îmi scapă. N-o văd deloc 
pe Tica în peisajul rafinat din Domenii. M. nu era propriu- 
zis un snob, dar îşi construia cu multă chibzuinţă cercul în 
care evolua. Încerca stângaci să se justifice: 

„Chestie de timp, mon cher! Aşa cum nu-mi permit să 
citesc orice carte îmi cade în mână... Apropo, ştiai că 
statistic un individ cu o viaţă susţinută de lector, să zicem 
între zece şi şaptezeci de ani, consumă doar opt mii de 
cărţi? Ei, bine, aşa nu-mi permit să-mi pierd timpul cu 
persoane neinteresanie...“ 

— Serios? Ai fost la M.? Când mai erau împreună? 

Se strâmbă ironic. Pe dinţi i-a rămas o urmă din rujul 
prea gras. 

— Închipuieşte-ţi că mi-au făcut onoarea să mă poftească. 
Aveau nevoie de Preda. O aprobare pentru un Mercedes 
care le sosise în vamă. Lucra atunci la Comerţul Exterior. 
Vreau să zic Preda. 

— Erau gazde ospitaliere, observ fără nuanţe. 

— Da concede Tica. Multă lume, destul de amestecată... 

„Aha! Înţeleg. Una dintre recepţiile lor deschise, deci de 
categoria a doua; obligaţiile plictisitoare şi inevitabile.“ 

— „iar meniul mi s-a părut complet aiurit. Amestecătură 
de cald-rece, dulce-sărat, de ziceai că bucătăreasa a fost 
beată. Eu m-am ales cu o amigdalită. 

Încep să râd: 

— Deliei îi era indiferent ce are în farfurie, iar M. se 
dădea în vânt după mesele în stil scandinav. 

— Aşa-i zice la sârba aia de bucate? Mă rog, aşa o fi! 


De câte ori nu cinasem la fel împreună!? La început, mă 
şocase şi pe mine alternanţa aceea de gusturi şi 
temperaturi, adevărat duş suedez. Masa debuta invariabil 
cu o supă foarte picantă gen gaspacho ă la Andaluz, în care 
pluteau mici cubuleţe de gheaţă şi castravete murat. 
Urmau un antreu fierbinte, apoi o multitudine de răâcituri, 
sărături, mezeluri, peşte din conservă, pregătind finalul: 
compot rece şi brânzeturi topite în faţa oaspeţilor, pe un soi 
de primus, cochet alimentat cu alcool solid. Îţi opăreau 
gura. 

— Dar vorbeam despre Delia reia Tica. Restul sunt 
fleacuri. Niciodată nu mi s-a părut mai fantastică! 

— A fost totdeauna extraordinară. 

— Ştiu, dar atunci... Atunci era ceva de neînchipuit. Până 
şi alde Preda şi ăsta nu vede nimic, dacă îl întrebi azi, după 
doujd' ani de căsătorie ce ochi am, habar n-are, căzuse pe 
spate. Era o apariţie parcă nepământeană. Atât de 
frumoasă..., ştii că nu stăteam grozav la română, n-am 
cuvinte, însă pot să-ţi spun ce-am simţit. 

Încep să râd: 

— Dacă eşti cât de cât femeie, invidie probabil. 

— Aşi! Eu am fost totdeauna mulţumită de mine. Dacă nu 
mă nimereşte în cap vreo atomică, o să trăiesc o sută de 
ani. 

O cred. Tica râde: 

— Tu îţi închipui că nu ştiu ce gândeşti despre mine? 
Sunt prea grasă, iar în rochia asta par o conopidă care a 
luat premiul extraordinar al juriului la nu ştiu ce rahat de 
expoziţie agricolă. 

— Bravo ţie, Tica! N-ai treabă! 

— Mie-mi spui?! 

— Ziceai de Delia... 

— Da!... Mă uitam la ea şi încercam aşa, ca o strângere 
de inimă. Avea o desăvârşire care chema parcă 
nenorocirea. Ştii poveştile alea cu zeii invidioşi. Mă 


gândeam că o să moară curând şi mă simţeam 
înspăimântată. 

— Nu asta ar fi fost cea mai mare nenorocire... Şi nici n-a 
murit. Se uită lung la mine, de parcă ar vrea să afle din ce 
parte să mă apuce: 

— Cred că nici tu nu eşti zdravănă. Şi de unde ştii că n-a 
murit? 

— Sper, şoptesc. Bineînţeles, dacă ea a vrut..., vrea să 
trăiască. 

Tica se enervează ostentativ: 

— Gărgăuni! 'Toate aveţi gărgăuni. 

N-am idee cu cine mă asimilează, dar nu sunt curioasă. 

— Vă închipuiţi sofisticate, de parcă suceala v-ar înnobila! 
Totul vi se trage de la cura de slăbire! Trăiţi înfometate şi 
încorsetate. În loc să iei un pumn de tranchilizante şi s-o tot 
ţii între a fi sau a nu fi, mai bine ai trage o friptură zdravănă 
cu o tigaie de molan şi să vezi că-i dulce primăvară în 
ianuarie...! Conchide cu un aforism genial: Ascultă la mine! 
Cel mai bun medic psihiatru e bucătarul. 

Restul vizitei se consumă în banalităţi. 


Să fi murit Delia? Este prima oară când îmi pun 
întrebarea. Pentru că, fără a mai fi tineri, totuşi n-am ajuns 
încă la vârsta când fenomenul să fie firesc. „Mesaje“ care 
ţin de poşta eterică n-am primit şi nu ştiu să fi primit de la 
cineva vreodată. Nu contest fenomenul telepatic, însă el mă 
convinge doar când nu se consumă între intimi. În cercul de 
familie sau între persoane foarte apropiate, nu mi-l închipui 
generat de cine ştie ce unde misterioase, magnetice, 
amperi sau herţi încă nebrevetaţi, şi e perfect explicabil. 
Acel „Extraordinar! Mi-ai luat vorba din gură, mă gândeam 
la acelaşi lucru“ sau, din nou „Extraordinar! Chiar acum 
voiam să te sun şi eu“ se datorează - presupun - unei 
îndelungate vieţi comune, unor circumstanţe care 
generează aceleaşi gânduri, unei bune cunoaşterii 
reciproce, unui summum de oameni, sentimente şi interese, 


prin care viaţa celor ce comunică fără vorbe se tangentează 
sau chiar se confundă. 

Să fi murit Delia? Mi se strânge inima la gândul unui 
mormânt necunoscut undeva, într-o margine de cimitir 
anonim din depărtat meleag... Ea, care depunea flori şi 
însufleţea candele la morminte abandonate, poate că zace 
uitată sub o movilă de pământ, cu cruce doborâtă de 
vânturi şi ploi, fără o lumânare, fără un ghiocel... 

„O morbidă! Caz patologic!“, spune despre ea Liviu. N-a 
cunoscut-o personal, dar cine n-o ştia dintre obişnuiţii 
pietoni ai Căii Victoriei din anii '50-'70 pe Delia? Când 
venea vorba despre ea, se crispa, şi m-am întrebat care ar fi 
putut fi mobilul acestui resentiment? Gelozie faţă de 
admiraţia mea excesivă, „necenzurată“, pentru tot ceea ce 
însemna Delia sau, m-am gândit nu o dată, ciuda, nepansată 
de trecerea anilor, umilinţa unui mare orgolios de a fi fost 
respins? 

G., soţul meu, care o cunoscuse bine şi o agrea pentru tot 
ceea ce simboliza ea din punct de vedere estetic şi social, o 
caracteriza râzând, în termeni marxişti: 

„Fascinantul produs putred al unor generaţii întregi de 
exploatatori, exponent al unei aristocrații degenerate, în 
mod infailibil condamnat la pieire de infailibilul curs al 
istoriei...“ 

„Care istorie, deşteptule? 

„Aia cu victoria iminentă a dictaturii proletariatului. N-ai 
învăţat la marxism?!“ 

„Asta nu-i istorie. E o latrină criminală, un imperiu al 
şobolanilor, un gang al ticăloşeniei, fenomen accidental la 
întretăiere de evuri. Şi n-o să dureze cât lumea!“ 

„Da, mica mea retoră, dar tot o felie de istorie se cheamă 
că e. lar pentru noi, consumatorii de decenii ai acestui 
execrabil capitol şi asistând la demonstrațiile de vigoare ale 
hidrei roşii, episodul se eternizezaă. Nu va mai conta peste 
cinci sute de ani, cum puţin îmi pasă azi de bizantinismul 


“ 


fanarioţilor, dar pentru noi, ăştia de construim o societate 
nouă, tot istorie rămâne...“ 

Şi altă dată: „Vezi tu, draga mea... lrăim o premieră 
absolută, cel puţin în istoria noastră. Distrugerea diabolic- 
sistematică a tot ceea ce a însemnat elită: aristocrația de 
sânge şi cea intelectuală. Crima e fără egal. Au încercat-o şi 
iacobinii dar, din fericire pentru nobilimea franceză, sans- 
nădragii n-aveau la dispoziţie telefoane, sisteme radar, 
microfoane şi vedete rapide, walkie-talkie şi un mare dascăl 
în ale crimei, la răsărit. Cu un cal bun şi niscai ludovici erai 
emigrant. Necazul mare e altul. Cei seceraţi rămân 
iremediabil seceraţi. Nu mai dau alţii la primăvara 
viitoare...“ 


Hotărât, azi e ziua contactelor neplăcute. M-a sunat 
Domnica. Sora lui Liviu. Nu telefonează niciodată din 
elementară politeţe, ci doar dacă are un interes special. 
Ultima oară cred că am vorbit acum vreun an. Trebuia să-i 
reamintesc lui Liviu să-i scoată un tranzistor de la reparat. 
Asta-i situaţia, dar cel puţin cu ea ştii cum stai. 

— Am auzit că nu te simţi bine. 

E ultimul om cu care aş fi avut chef să stau de vorbă şi 
sunt deliberat grosolană: 

— Altceva ce-ai mai auzit? 

— Ce aude şi a auzit toată lumea, şi chicoteşte convinsă 
că a făcut un banc de zile mari. 

— Nu fac politică la telefon. 

Scurtă pauză. E derutată. 

— Nu-i vorba de politică. 

— Atunci? Spune-mi, te rog, ce vrei. Îmi dă dulceaţa în 
foc. 

N-o văd, dar ochii i se aprind de curiozitate: 

— Dulceaţă! Acum?! Din ce? 

— Din portocale. 

De data asta simt că se îngălbeneşte. De invidie. 


— Serios?! Îţi dă mâna la o sută douăzeci de lei kilu'?! 
Bravo ţie! Eşti mare de tot! 

— De câte ori trec prin faţa oglinzii, spun la fel. Ba mai 
urlu si marşul triumfal din Aida. La cerere, fac bis! 

Acum e consternată. 

— Ai înnebunit? Înseamnă că frate-meu a avut dreptate. 

Altădată m-ar fi oripilat gândul că Liviu „mă discută” cu 
soră-sa. 

Acum, puţin îmi pasă. 

— A avut. Altceva! 

Arborează ultima ipostază: de doamnă. Deci, principii 
ultragiate, demnitate ţeapănă. Accesorii: nas săltat, vorbit 
din vârful buzelor. 

— Dragă Laura, tu ştii că mie nu mi-a plăcut niciodată să 
mă amestec în treburile altora... 

„Ba tocmai că-ţi place al naibii de mult“, îi răspund în 
gând, dar o las să continue. 

— Cu atât mai mult în ale lui frate-meu. Eu sunt o fire 
discretă şi, din principiu, nu mă amestec... 

„Eu... Mie... Îmi...“ Femeia asta e incapabilă să nu se 
pună subiect absolut în toate frazele pe care le emite. 

— „şi tot aşa, precum bine ştii, nu sunt ipocrită, îmi 
place să vorbesc dăşchis... (Asta face parte din recuzita 
verbală populistă a Domnicăi. Ca şi paisprăzăce, duminecă, 
spusăi, dă ce? etc.) 

Nu mai am răbdare: 

— Atunci, pronunţă-te odată! 

— Mie una nu mi-ai plăcut niciodată prea mult şi consider 
că alt gen... O! (se minunează teatral), cu totul alt gen de 
femeie i s-ar fi potrivit lui Liviu... 

— Şi ce mă priveşte pe mine? Spune-i-o lui! 

— ...dar nu contest că el s-a simţit bine, cel puţin aşa 
pretinde şi, în definitiv, ce face cu viaţa lui îl interesează. 

— Domnica, pentru ultima oară, spune-mi ce vrei! 

— Nu e bine ceea ce faci. (Simt că s-a enervat şi ea.) Nu-i 
moral! 'Te joci cu viaţa unui om. 


— Te-a pus el să-mi dai telefon? întreb, deşi sunt sigură 
că n-a făcut-o. 

Liviu e un vanitos, iar despre soră-sa n-are păreri destul 
de măgulitoare, ca să i se fi confesat. 

— Nu. O fac din obligaţie de soră şi, dacă vrei, de bună 
creştină care nu poate rămâne indiferentă dinaintea unei 
suferinţe nemeritate. 

Asta-i prea de tot! Auzi, bună creştină! 

— Fii fericită! Totul se consemnează în condica de aur de 
la cea judecată! Îţi sporeşti inventarul de fapte bune. 

— N-ai nici un motiv să fii obraznică! Ţipă: Eşti femeie 
bătrână, ar putea să-ţi fie ruşine! Să nu-ţi închipui că banii 
înlocuiesc totul şi în nici un caz tinereţea. Aşa să ştii! 

— Ai dreptate, râd, n-o înlocuiesc, dar pot... Apăs: Să şi-o 
cumpere. Chestiunea e să ai dare de mână. 

Se sufocă. Relativul meu confort material a scos-o 
totdeauna din sărite. E singura palmă de loc pe care nu 
poate să mi se simtă superioară. 

— Stricato! 

„Hai sictir!“ conchid, dar după ce i-am trântit telefonul. 
Nu-s multe din preceptele inoculate în copilărie pe care să 
le mai respect, dar de câte unele tot mai ţin seama. Nu cad 
în mahalagism. 

Cineva sună la uşă. Timid, scurt, şovăielnic. Nu-i de-ai 
casei. Afurisită zi! Parcă şi-au pus toţi în gând să mă 
deranjeze. Lăsaţi-mă în pace! N-am chef de nimeni! De ce 
nu înţelegeţi?! 

E unul din vecinii de la etajul I, Tlomaziu. Un omuleţ 
inofensiv, cafeniu, fără chip, însurat cu o „omuleaţă“ la fel 
de anodină şi fără pastă. Din doi rozători au izbutit o 
pereche de şoricei. Nu-i simt şi nu-i aud. Îţi face impresia că 
la ei în casă umblă în vârful picioarelor, nu mănâncă 
niciodată şniţel, grătar sau nuci, nu trag apa la WC. Cred că 
nici televizor n-au. 

Îmi întinde un buchet policrom de garoafe. 


— Scuzaţi-mă. L-am găsit în faţa uşii, pe preş. Mă 
gândeam să nu-l ia cineva. Ar fi fost păcat... 

Fuge chiar ca un şoarece, înainte de a fi articulat 
jumătate de mulţumesc. 

Dintre flori se desprinde un bilet: 

Sărut dreapta care m-a alungat. lertăciune, Călin. 

Preţios! Copilăresc! Penibil! De ce nu mă lăsaţi în pace, 
oameni buni?! Ce v-am făcut? 

Nu ştiu! Dar ştiu că sunt gata să fac o criză de nervi. 

N-am timp, pentru că sună telefonul. Ziua încă nu s-a 
terminat, nu-i aşa? 

De astă dată este Liviu. Jenat, stângaci, îşi caută 
cuvintele. Îmi cere scuze pentru ieşirea Domnicăi, care, 
crezându-se vitează şi aşteptând felicitări, i-a relatat 
întocmai convorbirea noastră. 

— Te rog să mă crezi. N-am nici un amestec... Habar n- 
aveam ce are de gând... N-aş fi fost de acord în ruptul 
capului. 

— Eu te cred. Dar cine i-a vorbit despre despărţirea 
noastră? Ie ştiam discret. 

— Nu i-am spus o vorbă, îţi jur. Am trecut de dimineaţă 
pe la ea... Nu arăt formidabil, am făcut o gripă uşoară... 
Asta-i tot. Cum a ghicit, mister!... Subtilitatea e ultima ei 
însuşire. Te rog să mă scuzi. 

— De ce? Nu-i vina ta că soră-ta e o proastă. Şi mitocancă 
pe deasupra. 

Cuvintele mele îl contrariază. O intuiesc. Fentează însă 
elegant: 

— Îţi sunt recunoscător că vezi lucrurile aşa. Sărut 
mâinile. 

Declic. Convorbirea se întrerupe. Garoafele lui Călin 
dorm pe masă, în celofanul lor. Până mâine dimineaţă vor 
muri. Începe noaptea. 


De câte ori am coşmaruri... 

Cele mai frecvente: o pisică (le urăsc!) uriaşă mă atacă 
pe neaşteptate. Îmi sare în grumaz şi mă sufocă în dreptul 
glandei tiroide. În timpul acesta îmi vorbeşte. Omeneşte. 
Altul: Trebuie să trec puntea îngustă dintre două obiecte. 
Dedesubt, abisul. 

N-am curajul să mă avânt (în genere, stau prost cu 
echilibrul), dar este imperios necesar, VIIAL s-o fac. Mă 
trezesc înainte de a decide primul pas. Şi în sfârşit: Dorm 
(chiar şi în vis). La fereastră se agită nişte umbre. Până să 
mă dezmeticesc, în ciuda yalelor şi zăvoarelor care mă 
asigură împotriva unor vizite nedorite, un cap lepros 
întinde mâinile spre mine cu intenţia de a mă strangula... 

Deci de câte ori am coşmaruri, prima mea reacţie e să ma 
întorc imediat în realitate: lumină, acustică secolul XX, 
unelte tehnice pe potrivă. În consecinţă, aprind lumina în 
toată casa, deschid geamurile (tot mai trece câte o maşină 
chiar şi la două noaptea), dau drumul la radio şi, până 
alaltăieri, îi telefonam lui Liviu. Un minut sau două de 
conversaţie erau de-ajuns ca eu să mă liniştesc, iar lui să-i 
stric somnul. 

Azi-noapte am adormit spre ora unu. Poate două. Nici 
măcar nu eram drogată - n-am luat pastile, pentru că nu 
simţeam nevoie, mi-era oricum somn, am băut puţin. Un 
singur păhărel de whisky. Am adormit buştean. Am visat-o 
pe Laura. Într-o rochie gen togă romană. Umerii goi, goală 
pe dedesubt. Ningea, îi era frig, scâncea. Picioarele, în 
espadrile, se chirceau, se învineţeau văzând cu ochii sub 
asaltul zăpezii. Nu spunea nimic - îndrepta doar spre mine 
rugăminţi mute - iar eu, nu ştiu de ce, nu puteam s-o ajut 
Simţeam doar acelaşi frig ca şi ea. 

M-am trezit îngheţată. Geamul era deschis în dormitor, 
ninsoarea gonită de viscol intra în casă. Pe toaletă, aşezată 
chiar lângă fereastră (ca să am lumină de zi când mă 


fardez), se aşternuse o glazură argintie. Sub pernă am 
simţit ceva străin. Am căutat maşinal. Am dat de un obiect 
plat şi tare. Nu erau ochelarii peste care mi se întâmplă să 
adorm. Era fotografia Laurei. I-a fost frig... 


— Chiar credeţi, doamnă Laura, în... Îmi lipseşte 
terminologia, dar dumneavoastră mă înţelegeţi... Ştiţi ce 
vreau să spun. 

Nici eu nu sunt mai cultă, doar că trăiesc ceea ce îmi 
închipui că n-au trăit alţii. 

— Credeţi în materializarea  spiritului..., în vizite 
postmortem?! În... În ştafeta asta? Adică cineva moare şi 
predă inventar fizic şi spiritual unui alt individ? Credeţi? 

Mă priveşte cu ochi larg deschişi, aţâţat de o curiozitate 
pur „ştiinţifică“. Până acum, îmi dau seama, îl stimula 
aspectul detectivist, de senzaţie al situaţiei. Acum, a luat 
liftul spre transcendent. Urcă sau coboară. 

Am trecut peste orice fel de convenienţe. L-am primit 
fără explicaţii, fără admonestări, fără făgăduieli de 
cuminţenie şi înţelepciune. Pe toate astea le-am lăsat într- 
un sertar, bine încuiat. Dar scrinul a rămas în odaia mea. 
Când voi reintra în normal, când toate astea îşi vor recăpăta 
însemnătatea şi dimensiunea lor diurnă, voi redeschide 
sertarul. 

I-am povestit totul, de la început, şi acum ştie exact 
despre ce e vorba îmi prinde mâna şi mi-o zgâlţăie: 

— Credeţi?! Credeţi că e posibil să existe două Laure în 
dumneavoastră? 

Îmi trec degetele peste frunte cu un gest care la 
Hollywood decretează plictiseala obosită. Sau oboseala 
ajunsă la epuizare. Încerc să mă explic pe îndelete, pentru 
că mă vreau cât de cât înţeleasă. E o necesitate imperioasă, 
ca să nu înnebunesc de tot. În sensul ăsta nu m-au ajutat şi 
n-au vrut să mă ajute deloc Liviu şi Dorin. Persiflând, îşi 
închipuiau că-mi fac un serviciu. Mi-au servit, în 
permanenţă, o zeflemea curativă. 


— Sunt..., am fost o femeie normală... Desigur, cu unele 
ciudăţenii, eu le-aş zice mai degrabă originalităţi; fireşti 
unui mod mai special de viaţă. Eu nu mi-am luat niciodată 
modele, n-am făcut aproape nimic pentru că „aşa face toată 
lumea“ sau „aşa am văzut şi eu la alţii...“ În limbajul uzual e 
folosit foarte frecvent „ăla-i nebun!“, de cele mai multe ori 
rostit chiar cu tandreţe şi în sensul de „e o figură“... 

Călin aprinde o ţigară şi mi-o întinde. Gest de mare 
intimitate, de amanți. Mă fac că nu-l observ şi, de fapt, nu 
mă deranjează. Altă reacţie închisă în sertar. 

— N-am trăit niciodată obsesia morţii şi, ca toţi oamenii 
foarte sănătoşi, mi-am închipuit-o ca pe ceva depărtat, sine 
die, şi la care nici măcar nu merită să te gândeşti. 

— Şi eu simt la fel! se bucură (de ce?) Călin. 

— Pe morţi..., morţii mei dragi, i-am respectat în 
conformitate cu toate datinile creştineşti. Uneori, în 
momente dificile, le-am adresat chiar rugăminţi. Substanţa 
acestor invocări era însă tot laică... Pragmatică... 

Nu se ştie niciodată şi, la clipă de restrişte, te agăţi şi de 
un fir de iarbă, cât de plăpând. Dar cam aici se termina tot 
contactul meu cu cele trei mari întrebări ale lumii, de când 
se ţine ea minte: „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne 
ducem?“. Sunt superstiţioasă, dar nu cred în vrăji, 
credincioasă, dar nu  bigotă, accept fenomenele 
parapsihologice ca pe un obiect de studiu sau de almanah 
dar, în ignoranţa mea, sunt circumspectă... Chiar sceptică. 

Întind mâna după paharul cu suc de roşii. E rece şi-ţi 
hidratează gura uscată. 

— Ştii de ce ţi-am spus toate astea? 

Călin dă bucuros din cap: 

— Da. Simţeaţi nevoia să vă explicaţi. Şi ştiţi că eu vă 
iubesc. Puteţi vorbi orice cu mine. 

— Aşa-i, zic şi-l privesc ca prin sticlă. Adaug ca pentru 
mine: Nu eram deloc pregătită pentru ceea ce mi se 
întâmplă. 


După-amiază mă întind. Niciodată n-am fost atâta şi 
mereu obosită. Dorm bine, profund, fără vise. Faptul că îl 
ştiu alături pe Călin îmi dă un sentiment de securitate. Când 
coşmarul va trece, îmi voi lua un câine. 

Nu mi-e teamă de singurătate decât când visez urât. Am 
avut odinioară un cocker roşu Tizian, grozav de deştept. Mă 
căsătorisem cu G. de un an şi eram săraci în cel mai strict 
sens al cuvântului. Eu încă studentă, G. arhitect stagiar. 
Părinţii lui mai aveau trei copii de „înălţat“, ai mei nu mă 
puteau ajuta. Tata încă nu ieşise din închisoare, iar mama 
vindea ultimele vestigii ale unui trecut care, cel puţin 
pentru ea, nu avea să se mai întoarcă niciodată. Vindea 
catastrofal, dar se automistifica superb: 

„Ştii, Laura! Am făcut o afacere extraordinară! l-am dat 
Vetei (o lăptăreasă din Popeşti-Leordeni) oglinda din birou 
(o piesă Biedermayer cu trei voluri, frumoasă, dar nu 
indispensabilă). O să ne aducă doi litri de lapte zilnic şi 
două kilograme de brânză de vaci pe săptămână. Timp de o 
lună! M-am târguit cu ea, dar nu m-am lăsat!“ 

G., ca stagiar, avea o mie trei sute de lei pe lună. Mâncam 
în disperare cârnaţi de vacă - nouă lei kilogramul - şi 
cumpăram de la Expressul din Piaţa Palatului iahnie de 
fasole; spre sfârşitul programului, când carnea, 
terminându-se, porţia se vindea cu un leu. Cu trei lei ne 
umpleam o cratiţă de sufertaş. Noaptea ne apuca o sete 
cumplită. 

N-aveam frigider şi vara ne duceam, uneori chiar după 
miezul nopţii, în Cişmigiu. La izvorul Eminescu apa era 
rece, pârâu de munte. Umpleam două termosuri. Ce puţin 
ne trebuia ca să fim fericiţi...! Căţelul, Ilie, avea acelaşi 
meniu. Îi dădeam şi câte un şpriţ. Între o străchinioară cu 
lapte şi una cu bere nu ezita o clipă. Când se pilea, adormea 
cu un ochi deschis. 

Lui Ilie îi plăcea să doarmă cu noi. De fapt, între noi. 
Căpătasem de la o verişoară măritată „bine“ o plapumă de 
atlas verde fistic. Îi interzisesem lui Ilie să mai vină în pat. 


N-am fost strângători nici eu, nici G., cheltuiam inconştient, 
raportat la venituri, dar în faza strict iniţială, menajam cât 
de cât un obiect nou. După câteva zile de interdicţie, Ilie 
ocolea plapuma, făcea echilibristică pe marginea patului şi, 
călcându-ne nasurile, reuşea să se strecoare între noi doi. 
De-aia spuneam ca era foarte deştept... 

Când mă trezesc, Călin (între timp a „lucrat“ la scrisori), 
înainte de a-mi da raportul, îmi pune în faţă o tavă cu 
sandwichuri. Sunt dichisite, împopoţonate cu maioneză şi 
bănuiesc, după îndemânare, că la casa de copii a făcut şi 
bucătărie. 

— Trebuie să mâncaţi ceva. N-aţi înghiţit nimic toată 
ziua. 

Ca să nu-l dezamăgesc, muşc în silă dintr-o tartină. Nu 
mi-e foame. Doar sete, ca la diabetici, şi somn. Călin mă 
priveşte mulţumit şi, dacă n-am fi invers proporţionali, aş 
zice, ca o mamă. 

— Sunt bune? 

— Excelente. Dă-i drumul. 

Ia o notiţă. Citeşte rar, de parcă ar descifra greu: 

— Întâi: Telefonul a sunat de două ori, la interval de zece 
minute. Dar de fiecare dată persoana a închis. 

Se uită la mine şi mie îmi vine să-l cârpesc. Mă enervează 
privirile cu „miez“, care mă scotocesc; care îmi dau senzaţia 
de indiscreţie insolentă. Ne gândim amândoi la acelaşi 
lucru. A fost desigur Liviu. Ca să se asigure că nu-i vorba de 
vreo greşeală ori atingere, a repetat apelul. Acum ăla-şi 
închipuie că am adus puştiul în casă. Că mă înfrupt din 
dulceaţa unui concubinaj incestuos. 

— Mai departe. 

— V-a mai căutat domnul Dorin... l-am spus că vă odihniţi. 
Va reveni. 

— Perfect. Altceva! 

Mă uit semnificativ la scrisorile împrăştiate pe masă. 
Întreb într-o doară: 

— Ai găsit ceva? 


— Da Locul unde este îngropată. 


Călin a însemnat pasajul care mă interesează. Este o 
scrisoare expediată în timpul războiului, din Bucureşti. 
Înţelegem că de teama bombardamentelor aliate, ca atâţia 
alţii, Eulampia Paulian se refugiase la Câmpina. 


„„Ieri, am fost la înmormântarea Laurei F. Nu ştiu dacă ai 
auzit în ce condiții stupide s-a sfârşit. Dejuna la Athenee 
Palace cu Calomfireştii şi Sanda Voinea când a început 
alarma. Laura a făcut un atac de cord; mi-a relatat Sanda 
că s-a prăpădit în câteva secunde. 

Din cauza situaţiei, n-a putut fi transportată la Craiova, 
unde au ei cavoul şi unde e îngropat şi Georges. Poate după 
război, deşi, cum era ea singură pe lume, nu văd cine şi-ar 
lua pe cap o obligaţie atât de dezagreabilă. _ 

Au înmormântat-o la Bellu, în cavoul Voineştilor. Il ştii, e 
foarte aproape de aleea centrală, din marmură roz. Am fost 
împreună, dacă ţii minte, când l-au înmormântat pe 
senatorul Voinea. Sanda, ştii că erau prietene bune, i-a 
cedat un loc. 

Trebuie să-ți spun că a fost o lume nebună, flori - grădini 
întregi. Un adevărat eveniment monden, cum nu te-ai fi 
aşteptat acum, în plin război. Laurei, cum era ea fastuoasă 
şi posee, i- ar fi plăcut... 

(Să nu uit, m-am văzut şi cu ton humble admirateur 
Antoine H. Arăta straşnic cu trese proaspete de maior şi 
decorat cu Mihai Viteazu. Piciorul îi e aproape vindecat, 
deşi mai şchioapătă vizibil. Asta-i dă insă un charme 
special. S-a interesat în treacăt de tine, dar pariez că era 
singurul lucru care-l interesa acolo...) 

Nu-mi iese un gând din minte, Pia! Ce destin nenorocit a 
avut fata asta şi ce nu ar fi meritat ea de la viaţă!... 1ot 
felul de amănunte îmi revin în memorie. Ţii minte că în 


1920 a fost prima cucoană din Craiova care şi-a tuns părul? 
Doamne! Ce scandal! Soacră-sa, Coana Sultana, era foc şi 
pară, n-o mai primea la soarele ei. I-a zis- o lui Georges 
răspicat: „Am crezut că-mi aduci noră şi mă pricopsişi în 
bătătură cu o dameză şantajistă! Allez- vous-en! Mary, 
amândoi! “ 

Biata Laura! Am aflat acum, ştii că evita să-şi spună 
vârsta, că abia împlinise patruzeci şi opt de ani... 


Obrajii îmi ard, tremur toată. În sfârşit, câteva date certe 
despre 

Laura - Ea. 

— Liniştiţi-vă, îmi repetă Călin mecanic. 

E şi el emoţionat. Râde nervos şi îşi şterge mereu de 
pantaloni palmele umede. 

— Nu-mi arde de linişte. Acum sunt sigură că vom afla 
tot... Chiar dacă ea n-avea rude, cineva din familia ăsteia..., 
cucoana cu cavoul. 

— Sanda Voinea. 

— Aşa... Trebuie să fi rămas cineva... Împlinise patruzeci 
şi opt de ani... Ştii, vârsta mea... Dacă avem destine 
simetrice, înseamnă... 

Mâna lui Călin ţâşneşte peste masă. Îmi astupă gura. E 
prima oară când mă atinge propriu-zis. Se scuză imediat: 

— Iertaţi-mă. Nu suport să vă aud vorbind aşa. Dacă... 
Dacă aveţi de gând să continuaţi, eu mă retrag. Chiar în 
clipa asta şi jur că nu mă mai întorc! 

— Ce-ar fi să te potoleşti? Crezi că nu sunt plictisită 
destul şi fără fiţele tale? 

Se aşază din nou şi mormăie înfundat: 

— Dumneavoastră sunteţi plictisită, şi eu victimă. Mă 
chinuiţi ca pe Hristos! Îşi încleştează pumnii până-i aud 
oasele pârâind. Chiar dacă mă daţi afară, eu tot vă spun 
ceea ce am de spus! 

— Dacă ai de gând să-mi trânteşti o măgărie, poţi să pleci 
de acum. 


Albeşte ca o foaie de hârtie: 

— Vă avertizez, că nu mă mai întorc şi nici n-am să vă 
pândesc ferestrele ca... persoana. 

— leşi afară! leşi!! 

Sună telefonul şi am impresia că-mi ţăândăreşte 
timpanele. Ridic receptorul furioasă şi urlu ca o dementă: 

— Alo!! Care dracu' mă deranjezi?! 

Îmi răspunde glasul consternat al lui Dorin: 

— Sunt eu... le-am mai căutat. 

— Ce naiba vrei?! 

Dorin se ofensează: 

— E inutil să discutăm în condiţiile astea. Acum m-am 
convins, te-ai smintit total. 

— Ce vrei?! urlu. 

— E clar! pricepe dibaci şi subtil Dorin. A început puştiul 
să-ţi facă figuri. 

— Du-te... 

— Nu mă duc, azi sunt prea ocupat, dar o să te caut într- 
o zi mai bună. Omagii, milady. 

Îmi trânteşte receptorul. Eu rămân cu al meu la ureche, 
zăpăcită. Parcă aş fi primit un duş cu apă rece. Călin mi-l ia 
din mână şi-l pune în furcă. Mă apasă de umeri şi mă aşază 
în fotoliu. 

— 'Tot n-ai plecat? 

— Chiar vreţi să plec? 

A redevenit docil şi tandru. Spun cu jumătate de gură: 

— Da. 

— Nu vă cred. Acum aveţi nevoie de mine... Şi, vă implor, 
nu mă mai priviţi aşa. Mi se rupe sufletul. 

Probabil arăt apelpisită rău. N-am în cap decât cavoul roz 
al Sandei Voinea. Spun sleită, cu afectată blândeţe: 

— Măi, băiatule, de ce nu-ţi vezi tu de treburile tale? Eşti 
tânăr, vine primăvara, ulițele sunt pline de fete frumoase... 

— „..şi de mitinguri, pizza e şaptezeci şi cinci de lei în 
Piaţa Unirii, ne zbatem pentru clauza naţiunii celei mai 
favorizate, avem un prim-ministru artist de cinema şi 


poliglot, la mormintele Ceauşeştilor sunt în fiecare zi flori. 
Face o pauză: Şi aşa mai departe... 

— Ce vrei? 

— Să vă mai spun o chestiune. Am primit o invitaţie la 
Poliţie. 

— Când trebuie să te prezinţi? 

Chiar eu abia mă aud. Nu m-aş simţi mai strivită nici dacă 
ar căzut cerul pe mine. 

— Peste trei zile. Vineri. 

— Crezi că... 

Se ridică şi începe să măsoare încăperea. E îngrijorat, 
dar bravează. 

— Nu ştiu, dar nu cred. Dacă ne-au reperat, cel puţin 
până se limpezesc lucrurile, suntem suspectaţi de fapte 
grave. În situaţii din astea, dai buzna peste individ, nu-i laşi 
timp să acţioneze, eventual să dispară. 

— Logic, aşa ar fi. Dar de ce n-am primit eu nimic? 

— Să zicem că doar pe mine m-au recunoscut. 
Dumneavoastră eraţi în travesti. 

Inima mea a luat-o razna iar. Dacă supraviețuiesc 
evenimentelor, îmi fac obligatoriu o electrocardiogramă. 
Cred că acum inima îmi concurează cu „căile ferate“ 
japoneze: 500 kilometri pe oră. 

— Există vreun alt motiv pentru care să te fi invitat? 

Călin ridică din umeri: 

— N-am maşină, n-am făcut cerere de paşaport, n-am 
participat la nici un incident pentru care să fiu solicitat în 
calitate de martor. 

— Ce să-ţi spun?! 

Sunt înnebunită! Toate mi se învălmăşesc în cap, sunt 
incapabilă să mai gândesc. 

Călin se apropie încet de mine, parcă îşi măsoară paşii. 
Îngenunchează şi îşi propteşte bărbia în braţul fotoliului: 

— Doamnă Laura, hai să vorbim serios, fără să ne 
enervăm. l-aţi povestit desigur persoanei despre... 

— Fireşte. Omul acesta a fost... aproape soţul meu. 


— Aproape...! Vă sunt recunoscător... 

— Nu ştiu de ce naiba îmi eşti recunoscător, dar pot să-ţi 
garantez că nu s-a dus să ne toarne la Poliţie. 

— Sunteţi sigură, sigură? 

— Ca-te-go-ric! 

Aşa şi e. Nu pun o clipă la îndoială onestitatea, fair-play- 
ul lui Liviu. 

Călin răsuflă ostenativ uşurat 

— Atunci e OK. Mi-era teamă să nu-l chinuie spiritul 
Civic... Acum, sunt liniştit. N-aveau cum să ne depisteze. 
Cine ştie pentru ce fleac m-au chemat! 

Dă să se ridice. De astă dată îl rețin eu. Îi strâng mâna cu 
putere. 

— Călin! Habar n-am ce-o să se întâmple vineri. E 
departe... Prea departe ca să mă preocupe acum. Ştiu un 
singur lucru: până vineri trebuie să descoperim tot ce se 
poate descoperi la cimitir. Şi n-avem timp de pierdut. 

Călin îmi sărută mâna şi se desprinde: 

— Aveţi dreptate. Mergem chiar mâine dimineaţă. 


Suntem liniştiţi ca în faţa inevitabilului. Eu mă simt 
uşoară. Material uşoară şi uşurată, parcă, şi la cuget. Am 
impresia că, dacă mi-aş pune sutienul, dresurile, orice 
obiect vestimentar, n-ar avea de ce să se agaţe. Doar 
kimonoul, fulg, în care am senzaţia că plutesc, face faţă 
imaterialităţii mele. 

Călin e fericit, aşa cum poate fi fericit un copil în faţa unui 
pom de Crăciun, pe care l-a visat şi-l vede cu ochii. Ca un 
om care trăieşte o zi unică, de irepetabilă fericire. De parcă 
ar intui că orele acestea nu se vor mai întoarce. Nu le va 
mai putea atinge, nu le va mai simţi aroma. l-am îngăduit să 
rămână peste noapte la mine. Nu cu mine, ci la mine. 


Telefonul sună de câteva ori lung, dar nu răspund. Dorin 
ca Dorin, însă bănuiesc ce gândeşte Liviu. Cunoaşte 
mecanismul casei. Când sunt cu o persoană care mă 
interesează, nu-mi place să fiu deranjată. Pot trâmbiţa 
arhanghelii, apocalipsul, nu mă clintesc. Călin mă 
interesează altfel decât îşi închipuie Liviu, dar asta nu 
schimbă situaţia. 

Trăiesc o stare de euforie, abia aştept să se facă 
dimineaţă. Călin aduce cafele, gheaţă şi o farfurie cu alune. 
E în dispoziţie de confesiune. 

— Vreţi să vă povestesc viaţa mea? 

Zâmbesc înduioşată: „Viaţa lui! Viaţa unui copil de 
douăzeci şi cinci de ani...“ Şi mă simt bătrână, bătrână... Ca 
lov, ca Avraam, ca Mathusalem... loată Biblia e pe umerii 
mei. 

S-a aşezat în faţa căminului, pe jos, cu mâinile atârnând 
peste genunchi. Nu se uită la mine. Priveşte înainte, spre 
vasul japonez pe care primăvara îl umplu de obicei cu 
gălbenele sau crengi de merişor. Îi văd profilul. Limbile de 
foc îi dau târcoale, asediază, muşcă, se îndepărtează 
neputincioase, revin. Jocul mă oboseşte şi închid ochii. 


CAPITOLUL IX 


Pi Nu vreau să vă plictisesc, începe convenţional. 


Simt nevoia să vă vorbesc. Am impresia, ca o presimţire, că 
niciodată n-o voi mai putea face... 

„Niciodată!“ Ce naiv sună cuvântul în gura lui! 

— „.„.„atmosfera, starea de spirit, buletinul meteorologic, 
toate mă  îmbie... Sunt clipe unice... Eu şi cu 
dumneavoastră... Numai noi doi... Afară, puţin viscol, se aud 
obloanele. Aici e cald, cafeaua miroase a cafea... Telefonul 
nu sună... mai miroase vag a Femme - parfumul 
dumneavoastră, şi a linişte. Liniştea dintr-o încăpere are o 
aromă specială. Aţi băgat de seamă? Dar nu peste tot 
miroase la fel. Aş putea să vă ţin o teorie întreagă... M-am 
mirat totdeauna că nu există nici un parfum Silence... 

— Poate că există, şoptesc. Sunt atâtea lucruri pe lume 
care există şi de care noi nu ştim. 

Călin pare că nu m-a auzit. Continuă cu glas scăzut, 
amândoi simţim nevoia instinctivă de a vorbi încet. 

— Cât de departe aş privi înapoi, nu mă ţin minte altfel 
decât la Casa de Copii. Am fost adus acolo, în strada 
Sergent T. Marin, când aveam doi ani. Asta se întâmpla în 
1966. Vara. Multă vreme am crezut că n-am nici un fel de 
rude. Când eram foarte mic, până la vreo doisprezece ani, 
am suferit. Mă simţeam abandonat, cel mai sărac dintre 
toţi, pentru că mi se părea că n-am nici măcar un început. 
Ceilalţi, în cea mai mare parte, aveau pe câte cineva... O 
mamă singură, doborâtă de greutăţi sau împovărată de 
prea mulţi alţi copii, o bunică neputincioasă, părinţi 


divorţaţi cu existenţe refăcute, unde noii parteneri nu 
tolerau prezenţa „minorului“ provenit dintr-o căsnicie 
anterioară... „Dacă tot e să cresc copii, înţeleg să-i cresc pe- 
ai mei, nu toţi bastarzii tăi!“ Mai exista şi categoria celor cu 
părinţi decăzuţi din drepturile fireşti şi pe care autoritatea 
tutelară îi încredinţase spre „educaţie, îngrijire şi 
afecţiune“ unei case de copii. 

Râde scurt, din gât, întinde mâna după ţigări şi îşi 
aprinde una, privind mereu fix spre vasul japonez. 

— Nu, nu intenţionez să vă pictez un Dickens... De altfel, 
după Revoluţie, aţi avut ocazia să vedeţi la televizor 
crochiuri, neretuşate ce-i drept, dar nu mai mult decât 
simple schiţe despre ce va să zică viaţa orfanilor. Spuneam 
că m-am simţit frustrat şi grozav de nefericit până la vreo 
doisprezece ani. „Singur pe lume...“ După aceea, când am 
început să înţeleg câte ceva şi trebuie să vă spun că lipsa de 
afecţiune, de securitate, sentimentul acut de dependenţă 
faţă de nişte oameni cărora ştii că le eşti complet indiferent, 
generează, pe lângă reprobabil, ipocrizie, viclenie, 
duplicitate, tendinţă de linguşire, stimulează şi anume 
calităţi care în viaţă îţi vor fi de folos. Înveţi să te descurci 
singur, să te bizui numai pe tine, efortul e o constantă a 
vieţii şi nu un accident, plăcerea, bucuria - evenimente de 
excepţie. Ce generos, ce risipitor ni se părea Moş Gerilă 
împărţindu-ne de Anul Nou câte un pacheţel cu bomboane 
de cinci lei, un covrig şi un creion!... 

Îşi ia capul între palme, se uită la mine: 

— Ce voiam să vă spun? Devin incoerent... Încercam să 
vă explic că viaţa de acolo te învaţă, te obligă să gândeşti 
mai mult şi mai adânc de timpuriu. Discernământul, 
judecata sunt considerabil mai precoce decât la copiii cu 
existenţă normală... Aşa s-a întâmplat şi cu mine. La 
doisprezece ani eram fericit, dar fericit că sunt absolut 
singur. 

— De ce? 

Ridică din umeri şi zâmbeşte: 


— Simplu! Pentru că eu unul n-aveam motive să sufăr. 
Mizeria inerentă aşezământului n-o simţeam, n-aveam 
termen de comparaţie, eram obişnuit şi deci rămâneam în 
limitele normalului. 

În rest, trăiam fără griji. N-aşteptam pe nimeni şi nimic, 
n-aveam amintiri, n-aveam decepţii... Nu există spectacol 
mai sfâşietor decât un băieţel de opt sau nouă ani, gătit în 
hăinuţe ponosite, dar curate... Adeseori, educatoarele ne 
combinau „toaleta“, împrumutând o căciuliţă de ici, ghete 
mai puţin deteriorate de dincolo. Asta se numea în limbajul 
de circuit intern „a fi fătuiţi“... Să vezi deci un asemenea 
băieţel într-o duminică dimineaţă, aşteptând în holul 
orfelinatului, cuminte şi neclintit, ca „să nu se strice“, 
ţeapăn, drept şi cu mâinile pe genunchi, vizita lui mami sau 
tati, pentru care se pregăteşte de o săptămână. Ceasurile 
trec, trece şi prânzul. Cel mult dorit, cel mult aşteptat nu 
apare. Copilul nu se clinteşte, rămâne pe banca de lemn, nu 
îndrăzneşte să se ducă la pipi. Spre seară, adoarme. Îl 
trezeşte  educatoarea. Băieţelul îşi târăşte paşii spre 
dormitor, unde trebuie să se schimbe. Apoi spre sala de 
mese. Pe obraji, lacrimile furişe au lăsat urme lucioase, uşor 
argintii. Sau... 

Întoarce capul spre mine: 

— Nu vă plictisesc? 

— Te alinţi. Spune... 

— Poate mai vreţi cafea... Coniac...? 

— Am tot ce-mi trebuie, şi-i arăt paharul aproape plin. 

Îşi ia şi el paharul, dar rămâne cu el în mână, fără să bea. 

— Printr-a V-a, aveam un coleg. Remus. Nu ştiu ce se 
întâmplase cu taică-său. Pe ea - mama - în schimb, o am 
foarte bine în minte. O coniţă nostimă, elegantă, cam la 
vreo treizeci de ani, contabilă. Se debarasase de băiat, 
motivând că n-are condiţii să-l crească. O singură 
garsonieră, multe deplasări, un serviciu care o solicita peste 
poate. La Remus venea în vizită cam de trei, poate patru ori 
pe an. Era un spectacol s-o vezi aterizând! Pe cuvântul 


meu! Lui Remus îi aducea invariabil o ciocolată de zece lei, 
îi dăruia circa douăzeci de minute dintr-un timp preţios şi le 
bombarda pe directoare şi educatoare cu pretenţii: copilul 
să fie bine îngrijit, răceşte uşor, are o colită rebelă... leşea 
din scenă ca o vedetă, îşi flutura degetele peste umăr în 
semn de „la revedere“, fără să întoarcă măcar capul, şi 
dispărea pentru câteva luni. Remus rămânea cu ochii pe 
drum, cu nasul turtit de sticla uşii. 

N-am mai văzut de-atunci atâta tristeţe demnă pe chipul 
unui copil şi, deşi eram camarazi, n-am vorbit niciodată 
despre maică-sa. Şi totuşi, ciudat, la fiecare vizită o 
întâmpina cu o bucurie delirantă, de care nu cred să aibă 
parte părinţi devotați şi afectuoşi... 

— De necrezut, spun cu ochii umezi. Acum, parcă s-au 
mai schimbat lucrurile. 

Călin oftează şi îşi aprinde o ţigară. 

— Nu zic nu... Chiar considerabil. Ne-au luat străinii în 
faruri si ne ajută substanţial. Eu, râde, ca fost locatar, mai 
trec pe-acolo. Copiii sunt mai bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, au 
apărut jucării, norocoşii au petrecut vacanțe în străinătate. 
Din păcate, oamenii nu s-au schimbat. 

— Ce vrei să spui? 

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi! Când vin ajutoarele, 
bomboanele de pe colivă şi tortul le iau pedagogii, 
profesorii, directorii. Un grup de douăzeci de băieţi s-au 
întors din Belgia. Îi bucuraseră bieţii flamanzi - poate 
valonii - cu tot ce-şi poate visa un copil. Cufere întregi de 
dulciuri, conserve, haine, video-casetofoane, televizor în 
culori, aparat foto... Ce să vă spun, super-market! Un vagon 
plin de daruri. 

— Serios?! Mi se pare extraordinar. 

— Sunt generoşi, nu-i vorbă, dar, fără a fi meschin, 
bănuiesc că se pun şi un pic bine cu Dumnezeu. Altceva 
voiam să vă spun, apropo de umanismul nostru „original“. 
Copiii au fost vămuiţi de două ori! O dată la Otopeni - 
măgarii puteau să-i scutească de vamă pe nefericiţii ăştia 


despre care ştiau că sunt de la Casa de copii - şi a doua 
oară când au ajuns acasă. Pe scurt, directorul a confiscat 
toate valizele şi le-a încuiat în cancelarie. 

Cât sunt de inertă şi incapabilă să mă gândesc la altceva 
decât la propriile mele probleme, sar în sus. 

— Nu se poate! E inuman! Şi copiii?! Copiii tac?! 

Călin dă din cap, zâmbeşte, dar am impresia că-i vine să 
plângă: 

— Cât sunteţi dumneavoastră de copil, doamnă Laura! Ce 
cuvânt pot avea nişte băieţi între zece şi paisprezece ani în 
faţa directorului? Pentru ei asta înseamnă în faţa lui 
Dumnezeu! Trăiesc tot timpul sub aceeaşi ameninţare: nu 
te conformezi regulilor, eşti obraznic sau recalcitrant, te 
dăm afară din Casa de copii! Ce îi aşteaptă? Trotuarul? 
Gara de Nord? O uşă închisă de părinţi sau rude care au 
fost fericite să scape de tine şi care nu te doresc?! 

Mă agăţ de braţul lui şi-l zgâlţâi: 

— Spune-mi, Călin! Oamenii ăştia sunt monştri? Sunt 
anormali?! Există o milă, un sentiment de compasiune! Pur 
şi simplu, nu înţeleg! 

— Nu înţelegeţi pentru că nu v-aţi confruntat niciodată 
cu problemele astea. În primul rând, sărăcia este, după 
mine, cea mai gravă boală nu a unui individ, ci a unui popor. 
Pentru că, dacă mai există soluţii pentru un grup restrâns, 
la scară generală răul nu e tratabil decât cu antonimul său - 
bunăstarea. lar noi suntem toţi săraci. În consecinţă - 
lacomi, avari, venali, coruptibili, fără milă. Reflexul de 
supravieţuire. 

— Degeaba! Nu mă poţi convinge. Nu mai există oameni, 
OAMENI adevăraţi pe lume? 

— Ba da, dar bogaţi, şi nici ăia toţi. Printre calici, rareori 
dai de ceea ce se numeşte suflete mari. N-au cum, chiar 
dacă ar vrea. Marii filantropi, părinţii marilor fundaţii şi 
instituţii milostive au fost aristocrați ai banului. lar despre 
excepţii nu e cazul să discutăm. 


— Bine, înţeleg fenomenul mizeriei. Dar a lua de la nişte 
orfani, a jefui nişte nefericiţi, oricum persecutați din start 
de soartă... Ce să-ţi spun, este peste capacitatea mea de 
înţelegere. 

Apelează din nou la ţigările lui. Fumează Top. l-am pus la 
dispoziţie pachetul de Camel, dar refuză în mod constant. 
„Să ştii că nu mă ruinezi!“ 

„lar eu nu tapez!“ 

— Există încă un aspect de care faceţi abstracţie, doamnă 
Laura. Amploaiaţii de la Casa de copii nu sunt mai 
dezumanizaţi decât personalul sanitar al unui spital. Dacă 
medicii şi caporalii lor din breaslă ar plânge şi ar compătimi 
cu fiecare incurabil sau decedat, n-ar mai încăpea ţara de 
ospicii. Că la noi s-au depăşit toate limitele decenţei 
profesionale - se practică cuvântul deontologie - şi că în 
calitate de bolnav eşti tratat ca o mobilă ieftină şi 
nefolositoare, dacă nu împingi „cecul“, vinovată e iarăşi 
sărăcia. 

Dar, mai presus de toate, intervine obişnuinţa. Obişnuinţa 
care atenuează, estompează, uneori şterge total relieful de 
sentiment. Te obişnuieşti cu suferinţa, capacitatea de şoc 
(dar ce zic eu şoc!), de minimă emoție s-a tocit, s-a epuizat. 

Tace. Pendula bate de două ori. Nu mi-e somn şi nici lui. 
Mă simt pe o insulă pustie. Toate sunt departe. 

— Eşti un filosof, Căline... Poate nu m-ai convins, dar ceea 
ce susţii e credibil. În primul rând, impresionant. Nu mi-ai 
vorbit însă nimic despre tine. Mi-ai descris peisajul, nu şi 
individul. 

— Asta înseamnă cam şaptezeci şi cinci la sută din ce 
aveam de spus. 

Râde şi întinde mâna după un sandwich. Mie tot nu mi-e 
foame, ci doar sete, sete, sete... Cred că am şi puţină febră. 
Îmi simt dureros partea superioară a globului ocular. În 
principiu deci, peste 37,5. Emoţiile mari îmi joacă uneori 
astfel de feste. Sunt febrilă, perfect trează şi însetată. 


Încerc să-mi umezesc buzele cu o limbă uscată, de vată. 
Călin mă intuieşte. În plus, e familiarizat cu frigiderul: 

— Ce să vă aduc? Suc de portocale? Apă minerală? Suc 
de roşii? Lapte bătut? 

— Roşii cu sare şi piper. 

— O să vă fie şi mai sete. 

— Când secăm toate rezervele, rămâne robinetul. 

Din nou telefonul mă face să tresar. „Aţi înnebunit, băi 
fârtaţilor?! E totuşi ora două!“ Nu schiţez nici o intenţie de 
a răspunde. Călin îşi coboară pleoapele. Doar două sau trei 
secunde, după care mă cercetează cu ochi strălucitori şi 
zâmbet ambiguu: 

— Chiar nu vă pasă? Nu încercaţi nici un sentiment de... 
înţelegere pentru o inimă în suferinţă? Nici un zvâcnet de 
compasiune? V-aţi dezumanizat? 

Trilul continuă. Simt că ţâţânile îmi cedează: 

— Vrei să răspund? 

Călin zâmbeşte. Un zâmbet de patruzeci de ani. 

— Eu nu. Dar nu vă pot impune dumneavoastră ce să 
faceţi. 

Mă îndrept furioasă şi nesigură pe picioare spre aparat. 
Când ridic receptorul, celălalt - bănuiesc, Liviu - a 
abandonat. Nu răspunde decât tonul. 

— Quod erat demonstrandum! conchide filosofic Călin. 
Dumnezeu ţine cu hainii! 

Hotărât, băiatul ăsta e prea bătrân pentru vârsta lui. 
Absurd, dar prea bătrân, chiar şi pentru mine. 


Călin e tipul de bărbat imposibil în dragoste. Se chinuie şi 
chinuie. Cunosc genul, l-am întâlnit în viaţa uneia dintre 
prietenele mele, am avut un specimen şi în familie. Cei din 
jur etichetează simplist sadism sau masochism. Procesul 
cred că-i mai complex. Nefericiţii oferă imens, pretind pe 
potrivă, iartă greu sau niciodată, vor absolutul. Vai de capul 
lor! 

— N-o invidiez pe femeia care te va iubi. 


Declaraţia mi-a scăpat. În mod normal aş fi păstrat 
observaţia pentru mine, n-aş fi dat start unei discuţii pe o 
temă amoroasă. E preludiul clasic al unei legături 
sentimentale care rămâne încă între graniţele flirtului, dar 
itinerarul evoluţiei e precis previzibil. Cel puţin aşa 
pretinde faimosul Le mariage parfait. Acum însă nimic nu 
mai contează, am ridicat piciorul de pe frână, nu mă mai 
cenzurez. Râde: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Eşti un om foarte încrezut, Călin. Ca toţi self-made- 
menii. Te crezi desăvârşit şi, în sensul ăsta, devii mai dificil 
decât virtuoşii de profesie. Când ceri foarte mult de la tine, 
e firesc să nu fii tolerant cu ceilalţi. Vouă, ăstora însă, 
perfecţilor, nu vă trece prin cap că nu toată lumea poate fi 
şi nu poate da la fel. 

— Vă pot asigura de contrariul. Nu vreţi să încercaţi? 

— Nu am curiozităţi de ordin ştiinţific. În rest... 

— Am înţeles. Nu vă interesez. 

Dau hotărâtă din cap: 

— Aşa e, Călin. Nu mă interesezi. Nici în general, nici în 
special. Pentru că tot suntem în noaptea confidenţelor, am 
să-ţi fac şi eu o mărturisire. După ce a murit soţul meu - 
eram încă foarte tânără pe-atunci -, mi-am făgăduit, mi-am 
jurat că, în ruptul capului, nu voi comite două greşeli: să mă 
încurc cu un bărbat însurat sau cu unul mai tânăr decât 
mine. 

— ...Şi n-aţi comis niciuna? 

Se uită la mine de parcă ar şti. Dacă nu-i interpretez 
greşit şi amplificat zâmbetul şi expresia, aş zice că are o 
intuiţie diabolică. 

— Doar una. Mi-a fost de-ajuns. 

— Înseamnă că sunteţi laşă. Că vă e frică de viaţă. 

Zâmbesc: 

— Probleme de genul ăsta îţi faci în adolescenţă. Când 
mai citeşti Medelenii. Mai târziu, te obişnuieşti cu tine 


însuţi. Eşti mulţumit, prin comparaţie cu semenii, că n-ai 
fost mai ticălos, mai laş, mai râmă... 

— Eu n-am să mă mulţumesc niciodată doar cu atâta... Şi 
nu vă cer nimic. Decât să-mi acceptaţi prezenţa. 

Îi întind mâna. 

— Înseamnă că ne-am înţeles. Continuă-ţi romanul. 

Mă priveşte de parcă l-aş fi trezit din somn. [ine gura 
întredeschisă ca posesorii cronici de polipi, copii foarte mici 
sau oamenii foarte în vârstă. 

— Da... Ridică din umeri în felul lui caracteristic. Pe 
stângul îl repede mai sus. În principiu, v-am spus cam totul. 
Ce-ar mai fi? Am avut şansa să fiu bun la învăţătură: 
memorie fără rateuri, putere de concentrare, ambiția. M-au 
ajutat mult. Când ne vizitau străini, în rare inspecții - 
autorităţile evită negativul ridicat la cub pe care mai 
trebuie să-l şi iscălească - eram prezentat ca o mândrie a 
stabilimentului, element strălucit datorită condiţiilor create. 
Mă simţeam ca o vacă - mă rog, bou - premiantă de 
expoziţie. Asta însă nu mă scutea de „corvoadă“. Directorul, 
profesorii nu aveau nevoie de femeie de serviciu. Eram 
chemaţi noi, elevii, la curăţeniile mari, ba chiar şi la cele 
săptămânale, ajutam la campania de toamnă a conservelor 
- fără exagerare, am la activ vagoane de vinete, gogoşari, 
ardei copţi sau muraţi -, eram scutiţi de prezenţă şi plecam 
în mijlocul orelor pentru că la alimentara din Amzei, sau 
Hristo Botev, sau Big se dădea telemea, pui, hârtie igienică. 
Noi eram fericiţi şi cu timp necontrolat - o coadă durează -, 
puteam bate oraşul sau căsca gura prin librării. Vara, ca să 
scoatem un ban, munceam pe la diferite ferme şi CAP-uri. 
Eu, de pildă, am „făcut“ cinci vacanțe la „30 Decembrie“ si 
Ştefăneşti. La şaisprezece-şaptesprezece ani începi să fii 
mai atent la ţinuta vestimentară, iar eu cheltuiam mult pe 
cărţi. Când am terminat liceul, aveam în dulapul meu trei 
sute de volume. Mă simţeam foarte mândru... 

Îl întreb fără nici o legătură: 

— Când te-ai îndrăgostit prima oară? 


E surprins, are impresia că n-a auzit bine. 

— Ce înseamnă prima oară? Există de mai multe ori? 
Decretează cu acea inegalabilă siguranţă a tinereţii: 
„lubeşti o singură dată.“ 

Îmi trec palmele peste creştet, adică „mă doare capul“. 
Clar! Flăcăul e cretin, obtuz, puritan, candidat sigur la 
nefericire. 

— Cam de prin clasa a X-a a început să mă obsedeze în 
mod concret chestiunea obârşiei, a izvoarelor mele, în grai 
de letopiseţ. Tot atunci mi-am făcut planuri minuţioase de 
perspectivă. Deci, două probleme de rezolvat: trecutul şi 
viitorul. Am intrat la Institutul de Teatru, secţia Regie. 

Îi îndrept o privire interogativă. Ştiam că-i student la 
Filologie... Călin începe să râdă aşa cum fac maturii, când 
îşi amintesc de năzdrăvănii juvenile. 

— Am abandonat după patru semestre, pentru a nu 
deveni un ratat înainte de a fi împlinit douăzeci şi cinci de 
ani. N-aveam vână, n-aveam sclipire. Faţă de alţi colegi, 
realmente dotați, mă simţeam ca un tractor harnic şi atât. 
Am înţeles ceea ce alţii ştiau de mult, că munca nu poate 
înlocui totul şi, în nici un caz, harul. M-am transferat la 
Filologie, limbi orientale, am dat câteva diferenţe şi de 
aceea iată-mă încă student. 

E ora trei. Sunt stoarsă, dar nu mi-e somn. Călin se 
ridică, face câteva mişcări reflexe de dezmorţire, puţină 
toaletă pe masă şi se aşează din nou. Tot pe jos, dar de data 
asta cu faţa spre mine. 

— Trecutul cum l-ai rezolvat? 

— Luând-o îndărăt, pe urma unor paşi pe care, la un 
moment dat, îi credeam definitiv „fără urmă“. Când mă 
gândesc câte milioane de paşi, miliarde, s-au rătăcit, au fost 
uitaţi şi unde, nici măcar nu ştim! În ceaţă? În neant? 
Undeva înapoi, sigur, dar unde? 

Prin ce bizară corelaţie îmi vine în minte o frază de-a lui 
M.! Mi se păruse atunci de o tristeţe cam afectată, 
exprimarea prea prețioasă. Avea să mă impresioneze abia o 


lună sau două după ce fusese enunțată. Atunci când M. nu 
mai exista: „Irăiesc într-o ceaţă pastelată, parfumată cu 
amintiri policrome...“ 

— După ce-am terminat liceul, l-am căutat pe fostul meu 
director de la Casa de copii. Un bătrân la pensie, care 
locuia împreună cu fiu-său şi inevitabila noră, într-o căsuţă 
pe Calea Rahovei. Nu ne fusese un părinte rău, dar nici 
bun. Indiferent aş zice, desensibilizat şi, motivat ori 
congenital, un dezabuzat. Ultimul individ căruia ar fi trebuit 
să i se încredinţeze educaţia, în fond, soarta unor copii. Dar, 
la salariile pe care le primeau bieţii dascăli, autorităţile 
erau încântate să poată găsi amatori dispuşi să păstorească 
în stabilimentele tristeţii şi ale mizeriei. Dacă ar fi făcut-o cu 
devotament şi participare afectivă, ar fi înnebunit sau ar fi 
fost primit în ordinul mucenicilor. Când i-am explicat 
obiectul vizitei, m-a privit fără expresie. Nu era fericit în 
sânul familiei şi îşi preconiza sfârşitul între zidurile unui 
azil... Cred că zadarnic, inutil, cui prodest erau cuvintele 
care reveneau cel mai frecvent în conversaţia lui. 

„le ştiu de când erai mic... Eşti inteligent şi tenace. Am 
fost convins că, în accepțiunea vulgară a noţiunii, vei 
răzbi... Eu în locul tău, m-aş lăsa păgubaş. Adică, nici măcar 
n-aş încerca...“ 

„Inutil, domnule director. Vreau să ştiu cine sunt. lot ce 
am făcut până azi a fost făcut în nădejdea că odată o voi 
descoperi. Că voi avea motiv să fiu mândru... Că şi alţii vor 
fi mândri sau, dimpotrivă, se vor simţi ruşinaţi! “ 

„Merită atât de mult pentru atât de puţin?“ 

„Merită, de vreme ce trăiesc obsesia originii.“ 

„Nu sunt un sentimental...“ 

A rânjit, lăsând să i se vadă proteza ieftină, nesigură. 

„Ştiu, domnule director...“ 

„Îmi pare rău totuşi pentru tine. Fii pregătit pentru o 
mare deziluzie. Şi încă una din aia, care lasă urme...“ 

„Cine creşte la Casa de copii e pregătit pentru altele si 
mai rele.“ 


A dat din cap „ai dreptate“. S-a uitat apoi în jur, furiş, 
trăind spaima, anxietatea permanentă a celui ce se simte 
permanent spionat: 

„Ai cumva o ţigară?“ 

I-am oferit pachetul de Snagov. 

„Ăştia - şi mi-a arătat spre odaia alăturată - nu mă lasă să 
fumez. Cică nu-mi face bine... Aşi! Li se pare că cheltuiesc 
prea mult. Îmi confiscă pensia...“ 

„Îmi pare rău...“, am declarat convenţional. 

„Să nu-ţi pară! Ştiam că sunteţi flămânzi, munciţi, 
exploataţi, dar mă obişnuisem să nu văd... Să nu-mi pară 
râu...“ 

De „dincolo“ s-a auzit un glas de cap, isteric, pus aprioric 
pe scandal: 

„Ilatăăă! Noi plecăm! Ionuţ doarme. Grişul cu lapte e pe 
aragaz, în benmari. Îi dai doar jumătate şi vezi să nu spargă 
iar prin casă...“ A tras cu voluptate de ocnaş din ţigară. 

„O să le miroasă, dar am să zic că tu ai fumat... Când te- 
au adus la noi, aveai doi ani şi un certificat de naştere: Călin 
Nichifor. Declaraţia la Sfatul Popular, făcută de mamă. 
Nichifor Carmen, optsprezece ani. De ce ţin minte datele 
astea? Pe unul din bunicii mei îl chema Nichifor. Carmen e 
uşor..., optsprezece ani - o vârstă care impresionează...“ 

Nerăbdarea îmi vibra în vârful degetelor: „Şi tata?! 
Tatăl...?“ 

„Linie, dragul meu. Bară. Deci, necunoscut. Mai precis, 
un şmecher care refuzase să te recunoască.“ 

Călin se răsuceşte spre mine: 

— 'Tot n-aţi obosit? 

— Chiar dacă aş fi obosit, nu suport suspensul nici la 
cinema. Spune! 

Mă priveşte câteva clipe. Mi se pare tot mai mult că 
seamănă cu un Hrist. Dar toţi bărboşii bruni, palizi, cu 
înfăţişare famelică seamănă cu Christos... 

— Mi-ar plăcea să cred... Se întrerupe. N-are 
importanţă... De la bătrân am aflat că, până spre patru ani, 


rar, foarte rar, mă vizita o femeie care pretindea că ar fi fost 
sora mamei. Ea mă adusese la orfelinat. A încetat brusc s-o 
facă şi nimeni nu s-a mai interesat vreodată de mine. 
Bănuia că venea din provincie. O singură dată, legată de 
vizita la o oră nepotrivită, persoana, scuzându-se, scăpase 
ceva în legătură cu trenul de Craiova. Un lucru era 
limpede: femeia părea timorată, dădea impresia că 
acţionează pe ascuns, nu dorea să fie căutată, găsită. 

Practic, când am părăsit căsuţa din Calea Rahovei, 
deţineam foarte puţine amănunte concrete, dar prinsesem 
totuşi un fir. Două surori care se numeau Nichifor ca 
domnişoare şi un prezumtiv oraş de baştină - Craiova. 

Îl întrerup: 

— Nu înţeleg... Când un copil este primit la orfelinat nu 
se solicită nici un fel de date? 

— Da şi nu. În general, date se oferă când intenţia 
„deponentului“ este de a recupera copilul sau, în orice caz, 
de a nu pierde legătura. Dacă vrei să scapi însă definitiv de 
el, îl abandonezi în Gara de Nord, îl uiţi în vreun vagon de 
tren, îl laşi lângă zidul unui post de poliţie... 

— Şi pe tine? 

— Pe mine mă adusese sora mamei. Mi-a declarat doar 
numele şi data naşterii. Atât. Nici cel mai mic amănunt care 
te-ar fi ajutat să-i descoperi gaura. Când ne-am despărţit, 
bătrânul, adică fostul director, nu-şi ascundea scepticismul. 

„N-ai să izbuteşti nimic. Pierdere de vreme, pierdere de 
energie... Când cineva nu vrea să fie găsit, ştie cum să 
procedeze. Doar să dispui de antenele Interpolului... Şi 
măcar de-ar merita...“ 

— Practic, ce-ai făcut? 

— Am plecat la Craiova. Asta era în septembrie 1985, 
după ce fusesem admis la Institut. Nu intru în detalii. 
Amintesc doar că n-a fost nevoie să fac pe marele detectiv. 
M-am împrietenit cu un băiat, cam cu vreo doi ani mai 
mare. Era student seralist şi lucra la primărie. Un soi de om 
bun la toate. Vorba lui, „dacă mă întrebi ce fac toată ziua, 


am să-ţi spun: deşert scrumiere, plimb hârtii dintr-un birou 
într-altul şi căruţul cu copilul contabilei şefe, fac 
comisioanele lu' tovarăşu' Sterică, primarul, care are o 
gagică clandestină la capătul târgului...“ Pe scurt, el mi-a 
pus o vorbă bună la arhivă şi aşa am descoperit-o pe mama, 
respectiv certificatul ei de naştere. Se numea Carmen, fiica 
lui Tudose şi Maria Nichifor, născută la Craiova, în 21 
aprilie 1948. În registru figura, imediat după ea, numele 
soră-sii, Nichifor Doina. Erau surori gemene. 

— Extraordinar! 

— Aceasta a fost şi reacţia mea pe moment, deşi nu-i 
nimic extraordinar în faptul că unii copii se nasc gemeni. 

— În fond, ai dreptate, doar că nu-i un fenomen de toată 
ziua. 

— După aia, a fost simplu. Doina, respectiv mătuşă-mea, 
rămăsese în Craiova, chiar în casa părintească. Am 
cunoscut-o într-o după-amiază... 

— Cum? Cum ai contactat-o? 

Călin ridică din umeri şi râde: 

— l-am bătut la uşă. Adică, am sunat. 

— Şi? 

— Şi! O femeie slabă, ştearsă, galbenă, speriată, într-un 
interior de o sărăcie dezolantă. După frica, starea cronică 
din privire şi gestul reflex al mâinii drepte, de apărare, cred 
că bărbatu-său o bate sistematic, de ajuns doar să se 
împiedice cu ochii de ea. Când i-am spus cine sunt, a fost pe 
punctul de a leşina... A început să tremure, fălcile parcă i se 
dislocaseră, mâinile se mişcau necontrolate, două păsări 
care încercau să scape din laţ... Cel puţin asta a fost 
impresia mea. Mai era limpede, chiar şi pentru un imbecil, 
că emoția excesivă nu se datora unor zguduitoare 
sentimente de familie, ci exclusiv spaimei. O spaimă de 
moarte. Nu ştia cum să-mi facă mai repede vânt, bolborosea 
mereu, fără explicaţii, de parcă eu aş fi fost în temă. „Du- 
te... Să nu ştie el... Nu trebuie să ştie nimic...“ Ne-am dat 
întâlnire în oraş, la o oră când îşi făcea de obicei 


cumpărăturile. A refuzat să intre în cofetărie sau în orice alt 
loc unde am fi putut discuta având o masă între noi. Ne-am 
refugiat în parc... 

Gura mi-e uscată. Sucul de roşii s-a încălzit şi nu-mi plac 
paharele năclăite. Dar mi-e lene până să şi cer ceva: un suc 
rece, pahare proaspete. 

— Tu ce simţeai, Călin? 

— Un cumplit sentiment de „străin“, dacă mă înţelegeţi. 
Străini amândoi unul faţă de celălalt, un „ce dracu' caut eu 
aici, cu coțofana asta sleită de viaţă?!“ Şi un regret: că 
mama nu fusese o femeie frumoasă. Aveam în faţă copia ei 
şi, oricâte retuşuri, n-ar fi izbutit să facă din ea o drăgălaşă. 
Parcă intuindu-mă, a emis o aberaţie care-mi tangenta 
gândul: 

„Nu semeni deloc cu biata mamă-ta.“ 

— A scos câteva fotografii dintr-o pungă de plastic. Una 
dintre ele fusese făcută la absolvirea liceului. O poză şase 
pe patru, eminamente provincială: şi subiectul, şi artistul 
fotograf. Faţa ştearsă, trăsături nesigure, aer neajutorat. O 
bluziţă ieftină şi complicată, bluza „bună“, desigur, la care 
trudise pe puţin un ceas până s-o calce. Nu trebuia s-o 
priveşti de două ori ca să-ţi dai seama că nu făcea parte din 
familia învingătorilor. 

— Eşti aspru, Călin. 

— Nu. Pentru că amănuntele astea nu le constatăm cu 
indiferenţă, ci cu duioasă compasiune. 

„Eu cu cine semăn?” am întrebat-o. „Cu el..., cu grecul. 
Eşti cap tăiat.“ 

— M-a pus la curent cu scurta biografie a mamei. Scurtă, 
banală, nemiloasă. După ce isprăvise liceul, intrase la o 
şcoală de stenodactilografie. Pe Kostakis l-a cunoscut la o 
reuniune studenţească. El era în ultimul an la Politehnică. 
Au fost amanți. După ce şi-a luat diploma de stat, Kir 
Kostakis s-a întors la Atena. Mama era însărcinată în două 
luni... 

— S-ar fi putut interveni... 


Călin se uită la mine ca la o idioată. Declară ironic: 

— Probabil nu i-a venit ideea asta... Cum, doamnă Laura, 
cum să fi intervenit?! De doi ani Ceauşescu emisese 
decretul criminal privind interzicerea întreruperilor de 
sarcină. Se comiteau avorturi fără îndoială, dar cu bani, 
relaţii şi riscuri mari. Aşa cum s-a întâmplat până la 
Revoluţie. Mama era săracă, singură, speriată. Cine s-o fi 
ajutat? Cine să-i fi dat trei mii de lei? Toate astea mi le-a 
explicat soră-sa, Doina... 

— Bine, dar părinţii? 

— Părinţii! Întâi că nu-i o glumă să anunţi la 
şaptesprezece ani că eşti însărcinată şi mai ales unor 
oameni care şi-aşa erau sătui până la gât de propria lor 
mizerie. Peste toate, două fete urâte aşteptând în bătătură 
un providenţial fraier. 

— Cum s-a descurcat? 

— Când n-a mai putut ascunde sarcina, s-a mutat cu 
chirie, într-o casă care urma să fie demolată. Era muritoare 
de foame! Îmi povestea Doina că mânca doi covrigi pe zi şi 
un kilogram de lapte. 

— Doamne!! Cumplit! 

— Aşa mi se pare şi mie... De ce-o mai fi venit femeia asta 
pe lume...? Când m-am născut eu, lucra la o fabrică de 
medicamente, la bandă rulantă. Muncitoare necalificată. 

Îşi duce mâna la gât. Pe urmă, cu o mişcare bruscă, îşi 
toarnă coniac în pahar. 

— Nu vreau s-o mai lungesc. Acolo, la fabrică, s-a 
încurcat cu şeful de atelier, un bărbat însurat.. N-o judec, n- 
o condamn. Era un copil debusolat, fără cel mai elementar 
instinct de apărare. Aşa mi-o închipui eu cel puţin. 

— Probabil că aşa şi era... 

— O fiinţă firavă, urmărită de un destin ticălos. A rămas 
din nou gravidă. Tot fără bani, a apelat la serviciile unei 
moaşe. A murit de septicemie, înainte de a fi împlinit 
douăzeci de ani. La Casa de copii m-a adus soră-sa, Doina... 


Ridică ochii spre mine: Nu trebuie să plângeţi. Toate s-au 
petrecut demult. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Călin... 

— Nimic... Când m-am despărţit de mătuşă-mea, n-a uitat 
să insiste că trebuie să mă ascund de bărbatu-său. Încerca 
să-l apere cu un rest de mizerabilă demnitate: 

„N-ar fi dumnealui atât de rău... L-au asprit viaţa, 
suferinţele... Şi e om de familie, nu-i place să se 
vorbească... Ştii si tu cum e lumea... Nu bea, e cumpătat, a 
muncit să-i facă fetei un rost...“ 

Aşa am aflat că am o verişoară, Steluţa. Când mi-a vorbit 
despre ea, obrajii galbeni plesneau de mândrie. 

„Şi fata a fost harnică, a meritat. E asistentă medicală, s-a 
luat cu un inginer agronom, acum sunt bine de tot. Au casă 
la bloc, maşină, de Paşti şi-au luat video...“ 

„Fii liniştită, n-am să vă tulbur... Am vrut doar să ştiu...“ 

„Mi-ar fi plăcut s-o cunoşti pe Steluţa, să vezi cum s-au 
aranjat.. Dar cum să le zic de soru-mea...? Nimeni nu ştie... 
Cuscrii sunt oameni mari, cu relaţii - dumnealui e la 
Gospodăria de partid, cuscra activistă, dar nu-i cunoşti pe 
ei, sunt populari...“ 

Când am ieşit din parc, am trecut prin faţa unui aprozar. 
Aveau struguri, Doina - nu-mi vine deloc să-i spun mătuşă- 
mea - i-a privit cu ochi lucioşi. 

„Frumoşi, dar scumpi..., douăzeci şi cinci de lei 
kilogramul. Îşi fac de cap!“ 

I-am cumpărat patru kile! S-a opus de circumstanţă. „Nu 
se face..., încă n-ai ieşit pe pâine...“ 

Am insistat: 

„Ba se face... Îmi pare bine că te-am găsit... Îţi 
mulţumesc pentru tot ce mi-ai povestit.“ 

Mă asculta cu o singură ureche, atentă la manevrele 
vânzătorului. „Dă-mi din lada aialantă. Pentru cine-i ţii? Aia 
frumoşi, pe sub mână, ştim noi... D-aia nu e marfă în 
comerţ... Aşa, tovărăşele... Vezi că se poate dacă vrei?...“ 

N-am mai căutat-o niciodată. 


— Doamnă Laura... E patru. 

Pendula confirmă. Sunt zdrobită. Într-un răstimp prea 
scurt am trăit, am simţit, am auzit prea multe. 

— Odihniţi-vă câteva ore. 

— Şi tu? 

Zâmbeşte. Pare fericit şi habar n-am de ce. 

— Şi eu. 

Trec în dormitor şi mă trântesc direct peste cuvertură. Îl 
aud trebăluind dincolo. Strânge paharele, scrumiera, îşi 
găseşte de lucru şi în bucătărie. Când mai eram „normală“, 
procedam la fel. Oricât de târziu ar fi plecat oaspeţii, 
spălam vasele. Mă deprimă chiuvetele pline, ceasurile 
dimineţilor de după petreceri, când intri în bucătărie şi nu- 
ți poţi face o cafea, pentru că nu există un singur 
centimetru liber pe masă sau aragaz. Acum, Chiar sub 
ameninţarea unui pistol, n-aş mişca un deget. 

Sunt aproape adormită. Simt că s-a oprit în pragul 
dormitorului. Nu fac nici o mişcare, nici măcar nu deschid 
ochii. Mi-e somn şi atât. Călin şopteşte, încredinţat că nu-l 
aud: 

— 'Te iubesc. 

„Nu pe mine, îi răspund în gând. Pe fetiţa aceea de 
optsprezece ani cu un copil în braţe o iubeşti. Pe mama lui 
Călin...“ Mă scufund în beznă. 


Călin recapitulează: 

— lângă aleea centrală, marmură roz. Îl găsim 
repede... 

E ora nouă, cimitirul e aproape pustiu. O căndelăreasă în 
vârstă, cu un bidon de gaz, îşi face rondul cotidian. Are 
mănuşi fără degete şi îmbrăcămintea tipică de iarnă a 
bătrânelor cerşetoare. 'Trenţe peste boarfe ţinute cu o 
sfoară la mijloc, bocanci bărbăteşti scofâlciţi - mă gândesc 
la faimoasa pereche de ghete a lui Van Gogh -, broboadă 
cafenie ulcerată de molii şi ani, ciorapi groşi, căzuţi pe 
glezne. O siluetă informă, jalnică, de peisaj gorkian. 


Ne interesăm de cavoul familiei Voinea. Răspunde fără 
dinţi că „nu-i pe partea ei...“ 

Călin mă ţine de braţ; zăpada e îngheţată pe alee, 
alunecoasă, iar eu n-am cizme potrivite. Nu-mi place 
vestimentația practică şi nici n-am nevoie de ea. Prin natura 
profesiei, nu sunt obligată să ies din casă în fiecare zi sau 
dacă n-am chef, drumurile mi le rezolvă, în sfârşit, mi le 
rezolva Liviu, sau taxiul. 

Tremur, bănuiesc că am febră. O febră nervoasă. 

— N-ar fi trebuit să ieşiţi din casă. Sunteţi bolnavă. 

— Aş fi fost şi mai bolnavă dacă n-aş fi ieşit. Nu mai am 
răbdare, Călin. Trebuie să isprăvesc cu povestea asta. 

Cavoul se află pe o alee laterală, la circa douăzeci de 
metri de cea centrală şi destul de aproape de Capelă. E un 
edificiu de oameni avuţi, dar nu dintre cele mai fastuoase. 
Solid, construit în stilul templelor greceşti. Două 
geamlâcuri cu vitralii străjuiesc stânga şi dreapta uşii de 
fier forjat. Pe frontiscipiciu sunt trecuţi „ctitorii“, Spiridon şi 
Elencu Voinea. 

Autosugestie, creieri înfierbântaţi sau ce naiba o fi, dar 
mă simt cuprinsă de un sentiment de linişte, de familiar, de 
acasă. 

— Vasăzică, aici stă Ea. 

Călin îmi strecoară o privire iute, dar nu comentează. 

Încercăm să scrutăm interiorul prin arabescurile de fier 
forjat. Nu se poate vedea nimic. Sticla uşii e murdară, 
presupun că n-a fost spălată de ani şi ani, poate decenii. Nu 
se zăreşte nici licăr de candelă. 

— Cred că-i părăsit, spune Călin. 

— Nu. Zidăria e intactă, n-are nici o dărăpănătură. Da' 
nu-l vizitează nimeni. 

— Cum vine asta? 

— Simplu. Cineva plăteşte administraţiei o sumă 
oarecare pentru întreţinere. Ca să nu se degradeze. De flori 
şi candele aprinse au grijă rudele, nu funcţionarii. 


Călin încearcă clanţa complicată cu motive florale. 
Bineînţeles, nu cedează. Se întoarce spre mine, cu mâinile 
în buzunare: 

— Şi-acum ce facem? 

— Mergem la administraţie. 


Avem ghinion. Directorul cimitirului, un tip cu care se mai 
poate sta de vorbă, înţelegem din unele relatări, e plecat în 
Italia pentru o lună. Dăm peste cel mai infect, detestabil tip 
de funcţionară: la menopauză, hepatică, importantă şi cu 
necazuri acasă. Nervii îi zbârnâie de la ultimul fir de păr 
încărcat cu electricitate până în vârful celei mai dureroase 
bătături de la picioare: aia din degete. Ne-o retează scurt: 

— N-avem voie să dăm nici un fel de relaţii. 

Călin şopteşte: 

— L-or fi ascuns acolo pe Ceauşeşti, mai ştii! 

Funcţionara n-aude. Ne-a întors spatele ostentativ şi, tot 
ostentativ, trânteşte pe masă dosare care n-au nici o vină. 
Se răsuceşte brusc şi pare surprinsă că încă n-am plecat. 

— Nu-i de vânzare. Scurt! 

leşim din birou buimăciţi. Suntem dezorientaţi, instinctiv 
ne îndreptăm din nou spre cavou. Cineva ne ajunge din 
urmă. E dactilografa pe care am observat-o în treacăt într- 
un birou de trecere, o fătucă de vreo douăzeci de ani, cârnă 
şi cu obraji rotunzi, de minge. Pare însă o minge isteaţă. Are 
un pulover gros, de munte, cu guler răsucit şi o căciuliţă 
love-story roşie. 

— Mă scuzaţi... V-am auzit... Eram dincolo... 

Se uită spre birourile administraţiei şi ne trage spre 
prima alee: 

— Să nu ne vadă... 

Călin se interesează: 

— Totdeauna e aşa capsată? 

— Nu totdeauna, râde fata, dar în fiecare zi. 

Îl mănâncă din ochi pe Călin însă o face frumos, fără fiţe, 
cu sinceritate. „Îmi placi“, spus pe faţă. 


— Ce se întâmplă cu cavoul Voinea? o întreb. De ce n-are 
voie să dea relaţii? 

Fata îşi scutură cerceii, două candelabre tinicheluite de 
provenienţă sigură bazar - Istanbul şi pe care a dat o 
grămadă de bani. 

— În general, n-avem voie să dăm relaţii particularilor. 

— De ce? 

— Cum să vă spun?! Asta-i o chestie veche, de dinainte de 
Revoluţie... Eu lucrez doar de un an aici, dar mi-au povestit. 
Au avut necazuri mari cu mormintele astea scumpe. Au fost 
sparte şi jefuite... Moştenitorii i-au dat în judecată la Haga. 
Adică... pe statul român. 

Îi explic lui Călin care nu înţelege nimic. 

— Monumentele somptuoase aparţin în general vechilor 
familii. Aristocraţia, ăia care au scăpat cu viaţă, s-au exilat. 
Dar ei şi moştenitorii lor au rămas proprietarii de drept ai 
mormintelor... Au fost jefuite ca în codru. Mi-amintesc 
scandalul. 

— Ce naiba să jefuieşti dintr-un cavou?! 

— Cândva, oamenii se înmormântau fastuos, într-un 
cadru baroc. 

S-au furat bijuterii, candele, cădelniţe, sfeşnice, icoane 
vechi, tot felul de vase şi obiecte de cult din metale 
preţioase. Lasă că-ţi povestesc eu, domnişoara tremură de 
frig. 

— Şi dumneavoastră tremuraţi, râde fata. 

Călin îi zâmbeşte cum ştie el mai frumos: 

— De ce-ai venit după noi? 

Fata îşi coboară pleoapele frănjurite: 

— Sunteţi simaptic..., adică... Şi doamna. Şi pe madam 
Venera nu pot s-o sufăr! Îi zicem Vipera... Eu, cum să vă 
spun, ştiu câte ceva, adică am auzit... Cineva trimite bani 
din Olanda, ca să întreţinem cavoul. Când am venit eu anul 
trecut, tocmai îl zugrăveanu, că face igrasie... Cam la o 
lună-două, tanti Nuţi, care stropeşte florile, dă cu mătura 
prin'năuntru. 


— Înseamnă că are chei. 

— Nu ea. Vipera. Vine cu ea şi n-o scapă din ochi, până îşi 
termină treaba. 

O întreb cu glas sugrumat: 

— Ai intrat vreodată în cavou? 

Fata dă din cap energic: 

— Nu. Vă spun sincer, mi-e frică. Nici picată cu ceară... 
Abia aştept să se privatizeze naşu' şi plec de-aici. Mi-a 
promis că mă ia la el... Nu-mi place la cimitir. 

Călin o întrerupe: 

— Pe noi ne-ai putea ajuta să intrăm? 

Sub căciuliţa love-story ochii cresc de spaimă: 

— Cum să vă ajut eu?! 

În general, se afirmă despre mine că, dacă vreau, am 
tact. Acum însă dau cu băţul în baltă: 

— O să fim şi noi drăguţi... Înţelegem să fim 
recunoscători... 

Fata roşeşte, îşi muşcă buzele. 

— Nu trebuie... Nici nu m-am gândit... Eu... 

Rămâne cu un nod în gât. 

— Dar de ce? E normal să compensezi o amabilitate... 

Degetele lui Călin îmi strâng dureros braţul. Sensul e 
limpede: „Nu taci odată?“ Intervine cu glas vesel: 

— Doamna a glumit. Vă mulţumim pentru tot şi... Îi ia 
mâna şi i-o sărută: Rămânem prieteni, da? 

— Da, îngână fata şi rămâne cu ochii după noi, în mijlocul 
aleii. Călin mă conduce cu pas hotărât spre ieşirea din 
cimitir: 

— Faceţi gafe, doamnă Laura. lertaţi-mă că v-o spun. Nu 
chiar totul e de vânzare. 

— Sunt prea bătrână ca să mai primesc lecţii. Ţip (noroc 
că nu e nimeni pe aproape): Ce-am făcut? l-am întinat 
blazonul? Explică-mi ce-am făcut! 

— Nimic, aveţi dreptate, scrâşneşte Călin. 

Se opreşte câteva secunde în faţa programului de lucru 
afişat la birouri. Chiar şi după ce intrăm în taxi, încă îi mai 


aud pârâitul măselelor. Sunt iritată la maximum, nu mă 
aşteptam la un eşec total şi, peste toate, mai face şi ăsta pe 
nebunul. 

— N-am chef să-ţi suport nervii, îmi ajung ai mei. Pot să 
mă duc singură acasă. 

În oglindă întâlnesc privirea şoferului. Cine ştie ce şi-o fi 
închipuind şi ăsta, dar je m'en fiche. 

— Vă conduc, declară sec Călin. 

Restul drumului se consumă în tăcere. Când ajungem 
acasă, nu dă drumul taxiului şi coboară, gentleman!, să-mi 
deschidă uşa. 

— Nu era cazul să te deranjezi. 

Mă priveşte cu compasiune. Îmi vine să-l pocnesc, dar, 
până să mă hotărăsc într-un fel, îmi ia mâna înmănuşată şi o 
duce la buze: 

— Ştiţi, doamnă Laura, când rămâi singur, e bine să nu-ţi 
alungi prietenii. 

— Mai ai şi alte poveţe? 

— Da. Să beţi un ceai fiebrinte. Vi l-am pregătit în termos. 

Din senin - clar, am devenit isterică - îmi dau lacrimile, 
dar mă stăpânesc. 

— Diseară, continuă, am să vin ceva mai târziu. O aştept 
pe fată după program. 


Ceaiul pregătit de Călin e fierbinte, aromat, dar deloc 
indicat: Lipton şi încă preparat dur. E aproape tot atât de 
negru ca şi ibricul. Renunţ la el. N-am nevoie să zbârnăi; şi 
aşa îmi simt inima fredonând un galop sincopat. lau un 
propranolol şi o gură de whisky. Asta mă încălzeşte. În 
ambianța familiară şi în papuci încep să mă simt bine, 
mâinile nu-mi mai zvâcnesc. Săreau necontrolate ca ale 
unei paţachine manevrate pe fond de rock-and-roll isteric. 
(Ca şi cum ar exista şi rockuri melancolice!) 


Mă las în fotoliu şi încep să mă gândesc la cele 
întâmplate. Dintr-o dată, mă sufoc, n-am aer, o gheară de 
gheaţă mi s-a încleştat deasupra pieptului, mă sfâşie. 
Fotografia Laurei a dispărut de pe cămin. 


O regăsesc în dormitor, în ceea ce numea G. „ungherul 
meu de nedeşarte reculegeri“. Acolo, deasupra unui 
piedestal, am o icoană de argint rusească - o copie după 
Fecioara din Vladimir -, un crucifix de fildeş şi argint, 
cumpărat neaşteptat de ieftin dintr-un magazin de 
antichităţi din Florenţa, o candelă din sticlă de Bohemia, 
totdeauna aprinsă, şi încă o iconiţă mică, de lemn, mai mică 
decât o pudrieră, cu pictura aproape ştearsă. Odinioară o 
luam cu mine la teze şi examene, azi, când plec în voiajuri 
lungi. 

Fotografia Laurei e pe piedestal, cu spatele la odaie şi 
faţa spre „iconostas“. La picioarele piedestalului, parcă 
luată de un curent (o ţineam pe noptieră) - scrisoarea 
expediată bătrânei Paulian, la Câmpina. 

Nu mă ating de nimic - mă opreşte un sentiment de 
pietate. Am impresia, şi nu-i prima oară, că aş pângări urme 
nepământene, atingeri de dincolo. Mă înspăimântă ideea că 
aş putea întâlni chiar degetele reci, pogorâte din cine ştie 
ce tărâmuri galactice - totdeauna mi-am închipuit 
eternitatea ca un hău îngheţat - să facă ordine... Ce fel de 
ordine? Ce semnificaţie are? Ce trebuie să înţeleg din 
această „mişcare“ de decor? Ce vrea Laura? Ce vrea să-mi 
transmită? 

Închid uşa dormitorului - ştiu, da!, ştiu că o stingheresc -, 
şi mă refugiez în living. Nu ştiu dacă mi-e frică, nu ştiu ce 
simt sau, mai bine-zis, nu pot califica. Certă e o singură 
senzaţie: că am devenit obiect. 


Nu cred că am dormit, pentru că tot timpul am fost 
conştientă de ceea ce se petrece în jurul meu, însă nici 
complet trează n-am fost. Poate că aşa hibernează urşii... 


Sună. E Andrei, nepotul lui Liviu. N-aş fi deschis, însă 
Călin a uitat cheile pe masa din bucătărie. Credeam că-i el. 

— Dacă tot ai venit, intră. 

Mă priveşte curios. Nu-i obişnuit să mă găsească în 
neglije de ţăţică smulsă din somn (îmi lipsesc doar 
bigudiurile) şi, mai ales, îl surprinde lipsa de entuziasm a 
primirii. L-am întâmpinat totdeauna cu căldură sinceră. În 
realitate, ţin la băiatul ăsta. E o mică persoană agreabilă, 
dar presupun că i-am dăruit afecțiunea mea, uneori 
ostentativă, în primul rând ca s-o irit pe maică-sa, Domnica. 

— De ce n-ai telefonat? Ştii că nu primesc pe nimeni 
neanunţat. 

— Nu mă lua la zor şi tu. Sun de două ceasuri şie tot 
timpul ocupat 

Mă îndrept spre aparat. Are dreptate. Receptorul nu-i 
bine pus în furcă. Se uită la mine cu mustrare, încearcă să 
pară jignit. 

— Vezi? 

În mână ţine un mic sac de voiaj care-i aparţine lui Liviu. 
Îl foloseşte în deplasările scurte. 

— Unde să pun chestia asta? 

Nu aşteaptă răspuns şi-l aşază singur pe canapea. 

— Voiam să te văd... Am auzit că nu eşti tocmai OK şi, 
dacă mă uit la tine, îmi dau seama că e prima oară când 
madame, ma mere, nu exagerează. 

— Ce ţi-a zis? 

— Că eşti bolnavă. La cap! Dar nu tot ce spune eae 
valabil. Bolnavă însă pari. 

— Cu geamantanul ăla ce-i? 

— Un serviciu pe care m-a rugat Boss-ul să i-l fac. 

Boss-ul e Liviu. Se aşază şi începe să se uite la mine ca la 
cinema: ţintă, indiscret. Scoate o ţigară Bucegi. 

Îi fac semn spre pachetul de Camei şi nu mă refuză. 

— Bineînţeles că nu e treaba mea, dar presupun că v-aţi 
despărţit 

— Da. Şi? 


— Nimic. Mie îmi pare rău, dar voi ştiţi mai bine ce aveţi 
de făcut. 

Zâmbesc: 

— De ce-ţi pare rău? 

— Îmi plăcea să-mi închipui că faci parte din familie. 
Acum... că ai plecat, mă simt grozav de singur. 

— Nu eşti singur, Andrei! 

— Ştii foarte bine că sunt. Cu mama n-am să mă înţeleg 
niciodată, iar Boss-ul nu te lasă să te apropii de el. E prea 
măreț... Îl depăşesc cu un cap şi tot păduche mă simt în faţa 
lui. Are talentul să te facă să te simţi prost. Asta e! 

— Exagerezi. 

— Nu cred. Ştii, Laura, n-aş vrea să-ţi închipui că-l 
bârfesc, dar m-am tot gândit cum naiba suporţi lângă tine 
chintalul ăsta, tona asta, bilionul ăsta de infatuare?! E atât 
de plin de el! Se crede neasemuit! 

— Curios! Nu l-am văzut niciodată sub acest aspect. 

— Oricum, nu mai are importanţă acum... Trebuie să 
recunosc însă că în felul lui e un gentleman. Mi-a lăsat 
hogeacul şi cinci miare de cheltuială. Puria nu ştie nimic, ai 
grijă să nu te scapi. 

— Că mult stau eu de vorbă cu Domnica! Dar nu înţeleg 
ce-i cu apartamentul. Unde s-a dus? 

Andrei mă priveşte cu gura căscată: 

— Cum, nu ţi-a spus?! O cară la Roma. Un bussiness în 
colaborare cu un fost coleg de facultate, care s-a pricopsit 
însurându-se cu nu ştiu ce Traviată milionară. Firma - 
Giordano Bruno... Ăsta parcă-i pictor, nu? 

Încep să râd: 

— Nu toţi italienii au pictat, Andrei... Da, mi-amintesc de 
proiect, dar Liviu era hotărât să nu accepte. 

— Ei, bine, acum s-a răzgândit. 

— Sper să-i meargă bine, şoptesc şi trag maşinal 
fermoarul sacului. Sunt lucrurile mele, pe care le foloseam 
în nopţile când rămâneam la el. Două cămăşi de noapte, un 
peignoir uşor, o pereche de papuci, peria de dinţi, o trusă 


redusă de machiaj. Există şi o scrisoare pe care am s-o 
deschid mai târziu. 

Andrei mă priveşte ca un copil curios: 

— Nu m-am despărţit niciodată de nimeni. Cred că e trist, 
nu? 

— Orice despărţire e tristă. Cel mai mult ne 
impresionează sentimentul de ireversibil. Apasă mai mult 
decât lipsa în sine a persoanei. 

Fără să-mi ceară voie, Andrei toarnă whisky (a rămas pe 
masă) în două pahare: 

— Să bem de rămas bun... 

Încerc să râd: 

— Te-a delegat Liviu? 

Ochii îi strălucesc, scontează la sigur pe efect, şi-a 
pregătit probabil şi replica: 

— Nu, scumpo, vreau să bem pentru alt bun-rămas. Al 
nostru. Rămân cu paharul în mână, încremenită: 

— Asta ce mai e? 

— Plec şi eu săptămâna viitoare. Miercuri. 

— Unde dracu” pleci?! 

— M-am angajat în Africa de Sud. 

— E o glumă, nu? 

— Plec, Laura, plec cu adevărat. 

— Ce spune Domnica? 

Începe să râdă. Cu hohote şi capul dat pe spate. 

— Îţi închipui că ştie ceva? Pe barba Profetului, nu te 
credeam atât de naivă! 

Îl prind de mână: 

— Andrei, nu poţi să-i joci festa asta! E oribil şi cu mult 
mai mult decât merită. 

Ridică ironic o sprânceană: 

— Crezi? Lăsă paharul pe masă şi se apleacă peste masă, 
spre mine. Rosteşte cu patimă: Vrei să-ţi spun ceva? Acolo, 
departe, nu mă voi gândi cu plăcere decât la tine. Ai fost 
singura mea prietenă aici. 

— E mama ta, Andrei... 


— Şi cetăţeancă onorabilă a României noastre urnite pe 
drumul democraţiei originale care gândeşte să prindă 
personalul pentru Europa. M-am săturat de sloganuri şi 
precepte! 

Cât de lipsită sunt de reacţii, mă simt totuşi consternată. 

— Ce faci cu liceul? Aşteaptă barem să termini. 

— Nu ţine! Sunt prea mulţi şmecheri care gândesc ca 
mine. Doar că aşteaptă bacul. La vară o să fie şi mai multă 
mână de lucru disponibilă. Trebuie să prind trenul din 
mers. 

Îmi frâng mâinile neputincioasă: 

— Vai de capul maică-tii! De patru ani plăteşte meditații 
ca să te vadă inginer. 

Andrei mi-o retează scurt: 

— Pentru că-i fraieră şi niciodată n-a stat să asculte ce 
vreau cu adevărat. Eu aş fi dat la Sociologie, dar acum nu 
mai am chef de nici o facultate. Salut! 

Trage fermoarul în sus şi în jos. E prea nervos ca să nu-ţi 
dai seama cât se simte de înspăimântat. Nu de necunoscut, 
ci că ar putea fi zdrunciant din hotărârea lui. 

— În sfârşit, Andrei, vei face aşa cum crezi de cuviinţă, 
totuşi avertizeaz-o pe Domnica. 

— Hm! exclamă ironic. Tu ai avut vreodată ocazia s-o auzi 
făcând scandal? Ce viitură! Ce ciclon! Ce uragan! Nimic! 
Vax! Fâs de oaie bleagă!!! 

— Înfrunt-o! Închide uşa şi pleacă de acasă, dar spune-i 
ce intenţionezi. O să-ţi taie capul? O să te ia la bătaie? 

— Insişti inutil. 

— Văd, dar ţin să-ţi mai spun un lucru. Uneori, avem 
ghinionul să comitem greşeli pe care nu le putem uita toată 
viaţa. Povara nu-i uşoară, iar remuşcările nu servesc la 
nimic, decât să ne otrăvească existenţa. Maică-ta nu mai e 
tânără, un şoc poate să-i fie fatal. 

Dă din mână neglijent. 

— Fii serioasă. E tare ca un cal! 


— Am mai văzut eu cinici din ăştia şi pe urmă se izbeau 
cu fruntea de duşumeaua bisericii. 

Andrei se ridică. la sacul gol şi-i trage fermoarul. Mă 
prinde de umeri şi mă priveşte în ochi: 

— Am să-ţi spun şi eu ceva, Laura. Simt că acolo mă voi 
realiza. Chiar dacă eşuez, o să am cel puţin satisfacția că-i 
din vina mea. Dar ştiu că voi izbuti. Şi oricine încearcă să 
mă împiedice mi-e duşman. La revedere, Laura. Mi-ai fost 
un bun camarad. Îţi mulţumesc. 

E patetic, dar sincer. Când ne îmbrăţişăm, plângem 
amândoi. 


Scrisoarea lui Liviu: 

Scumpa mea, 

E foarte probabil ca noi să nu ne mai întâlnim niciodată. 
Avem itinerare distincte de viaţă, interese legate de grupuri 
sociale diferite, până şi harta oraşului nu este aceeaşi 
pentru fiecare din noi. Peste toate, plec pentru o bună 
bucată de vreme din ţară. Am cincizeci şi trei de ani. 
Patruzeci şi cinci au fost aşa cum îi ştii. Suntem generația 
peste care, cu unele excepții, istoria ar fi fost mai bine să 
sară. Acum, sunt prea bătrân, mi-a rămas prea puţin ca să 
mai aştept. Când ajungi la baston, nu te mai bucură chiar 
nimic. Mi- amintesc mereu de afirmația lui Ludovic al XIV. 
lea, asediat de senectute: „Suntem prea bătrâni, pentru a 
mai fi fericiţi... “ 

Am acceptat propunerea lui Giordano. Aici nu mai sunt 
de folos nimănui. „Hei rup!“, „Borzesti-Livezeni!“ sunt 
pentru oameni tineri, entuziaşti, cu energii proaspete. Şi 
care mai speră. 

Am simţit nevoia să-ţi scriu toate acestea pentru că nu 
consider normal ca intre doi oameni care s-au ţinut în 
braţe, care la un moment dat au însemnat totul unul pentru 
celălalt să intervină despărțiri abisale. Fii liniştită, n-am să 
te caut, dar voi dori totdeauna să ştiu ce se întâmplă cu 
tine. De la distanţă. Fără să fiu inoportun. Fără s-o simți. 


Îţi trimit lucrurile prin Andrei. Fiecare obiect reprezintă 
un Clişeu, un episod, o ipostază de a ta. Periuţa de dinţi! [ii 
minte? Am râs atunci cum nu mi s-a întâmplat decât în 
adolescenţă, la filmele cu Stan şi Bran... Și râsul 
îmbătrâneşte... 

Nu mă credeam sentimental. Aseară am trecut prin faţa 
ferestrelor tale, cândva ale noastre. Era lumină în dormitor 
draperiile bine trase. Speram să-ţi mai zăresc o dată 
silueta, N-am văzut nimic. Dar trebuia să-mi iau rămas 
bun... 

Good luck, Laura. Rămâi cu bine... 


CAPITOLUL X 


DD etia şi-a luat rămas-bun tot într-o după-amiază de 


iarnă. Atunci ne-am văzut ultima oară. Mă căutase de 
câteva ori şi eram curioasă. Delia nu căuta niciodată pe 
nimeni, nu avea nevoie de nimeni şi, în orice caz, nu insista. 

După primele cuvinte, am început să plâng. G. murise de 
câteva luni, eram supersensibilizată şi sinuciderea începuse 
să mi se pară o soluţie. 

Delia mi-a zâmbit cu duioşie: 

— Nu fi copil, Laura... 

— Numai de despărţiri am parte. G., acum tu... Decenu 
crăp şi eu odată! 

M-a mângâiat absent pe mână: 

— Mi-a părut rău de G. Am ţinut mult la el. 

— Ştiu. Şi el te-a iubit. 

Adevărat. Nu veniseră prea des în contact, dar se 
plăcuseră reciproc, din prima clipă. Aparţineau aceleiaşi 
specii, aceleiaşi rase. În ciuda degajării, Delia era în fond o 
rigidă, iar G. ascundea în spatele unui fel de a fi fermecător 
o verticală interioară de tip Eton-Oxford. Oameni de felul 
lor se apropie anevoie de semeni. Ei doi însă se 
recunoscuseră instinctiv. Prietenie de la prima vedere. 

— Eu n-am de gând să mor. A râs: Schimb doar cetăţenia 

— Pe dracu'! Cu porcii ăştia, o plecare definitivă 
echivalează cu o despărţire definitivă. Mai definitivă ca 
moartea... În fine, am suspinat, n-ai venit ca să te bocesc. 
Mă bucur pentru tine, Delia. Ţi-ai văzut visul cu ochii. 

— Cumplit de târziu. 


— Prostii! Arăţi minunat. 

Minţeam. Desigur era tot frumoasă, tot distinsă, tot 
rasată, dar nu mai era orbitoare. Strălucirea aceea de o 
clipă a primei tinereţi, lumina tinereţii triumfătoare se 
stinsese. Multe femei superbe mi-au făcut aceeaşi 
mărturisire: la triezeci şi şase de ani, matematic, începi să 
apui. 

Rămâi frumoasă, dar ai pierdut splendoarea... Vârsta 
Deliei. 

A început să râdă: 

— Nu la asta m-am gândit. Un lucru intens dorit şi avut la 
timp e un privilegiu fără egal. Cred că asta se cheamă 
fericire. Când osteneşti însă tânjind după el şi totuşi îl obţii, 
într-un târziu, nu mai are nici un haz. E ca şi cum te-ai 
aşeza la o masă copioasă, fără un dinte în gură. 

— Exagerezi. Vorbeşte-mi despre tine... Ce perspective 
ai? Unde te stabileşti? Nu ştiu nimic. 

— Plec la Paris. leri am ridicat viza franceză... A simţit 
nevoia să precizeze: Paris, deocamdată. Mai încolo... 

A ridicat din umeri cu scepticism. 

— Te văd foarte bine la Paris, Delia. le văd perfect la Ritz, 
luând masa la Maxim's, flanând pe Champs-Elysees, în 
toalete Chanel. 

— .„..şi plimbând un crocodil cu briliante în urechi. Cu ce 
bani, Laura? 

— Voi n-aţi avut nimic dincolo? 

— Nimic pe care să nu-l fi devalorizat sau anulat războiul. 
Un cufăr de maculatură cu valoare zero. 

Mi-am amintit de acţiunile noastre, pe care tata nu se 
îndurase să le arunce. „Nu fac nici doi bani, ştiu, dar cândva 
au însemnat o avere. Mi-ajunge să mă uit la ele, ca să mă 
simt bine. Ai să mă înţelegi mai târziu...“ A păstrat, ca 
mostre, şi câteva bancnote de dinaintea primei stabilizări, 
hârtiile acelea albastre, foşnitoare, cu margine ondulată şi 
ţărănci ă la Grigorescu, necooperativizate. 


Restul ni l-a dat nouă, copiilor. Jucam cu ele Capitally şi, 
tot cu ele, am învăţat la doisprezece ani să joc pocher... 

— Ce ai de gând să faci? 

În ochii cenuşii s-a aprins un licăr de amuzament: 

— Ca totdeauna, habar n-am. tii teoria mea. 
Circumstanţele urgente oferă, ipso facto, soluţii. 

— Totuşi! 

— Mă voi orienta la faţa locului. Am ceva bani... Cât să 
pot aştepta un timp... 

Vânduse probabil totul. Mai avusese câteva piese, dar în 
special două pânze mici de Monet. Desigur, nu obținuse 
preţurile de la Christie, dar nişte zeci de mii de dolari, 
oricât era Delia de aeriană, tot obținuse. 

— De ce dracu' trebuie să-ţi smulg vorba cu cleştele? 
Cum ai să procedezi? Ai ceva aranjat? Debarci pur şi simplu 
din Orient-Express în Gare du Nord? 

— La Orly, a zâmbit. lau avionul. 

— Orly, în regulă. Spui bonjour, Paris şi pe urmă ce faci? 
Încotro o iei? Te aşteaptă cineva? 

— A, la asta te refereai! Mă aştepta vară-mea, Zoe 
Calomfirescu. E măritată foarte bine... Un industriaş, Covo. 
Dar probabil, nu voi zăbovi la ei mai mult de o săptămână... 

— Înţeleg, nici mie nu-mi place să incomodez, dar, în 
situaţii din astea, mai îngroşi obrazul. 

A început să râdă, ca pentru ea. 

— 'Ţi-o închipuiai pe Zoe la comun, într-o odaie cu acces? 
E instalată foarte bine... Are un apartament splendid în 
Place Alma, foarte aproape de Hotel Georges V Vreo opt 
piese, două băi, două servante... 

— Atunci? 

— Ea mă incomodează pe mine... Cu tine pot vorbi, Zoe e 
o persoană infrecventabilă. Spune cu voce tare ceea ce alţii 
şoptesc în secret, e de o avariţie oribilă... Când am fost cu 
M. la Paris, a dat un dineu în onoarea noastră. Cină cu 
fasoane, erau mai multe floroane în jurul mesei decât 
pahare pe masă, personal stilat... 


A început din nou să râdă, şi-a lăsat bărbia în piept, 
retrăind scena. 

— Ce a comis atât de extraordinar? 

— Un fleac, dacă vrei, dar care o pictează din cap până în 
picioare. Împodobise masa cu garoafe roşii, artificiale... Din 
economie... După dineu le-a recuperat. Şi-a făcut o 
garnitură la o pălărie de curse. A subliniat ironic: O pălărie 
din pai florentin. 

— Da.., original. 

— M. era consternat! Nutrea convingerea naivă că, într-o 
anumită lume, gafele flagrante sunt excluse. „Este avantajul 
claselor privilegiate: instrucţiunea şi buna educaţie 
înlocuiesc deficitul de inteligenţă. Între un proletar şi un 
senior, la fel de nătângi, proletarul va fi totdeauna cel mai 
neghiob...“ 

Înainte de plecare s-a oprit în mijlocul livingului. Şi-a rotit 
ochii. Aveam impresia că inventariază în dorinţa 
înmagazinării, fixării în memorie, spre amintire. A surâs 
crispat. 

— Ştii, Laura, n-aş vrea să mor acolo. M-aş simţi grozav 
de singură. 

— Curios. Nu te-ai dat niciodată în vânt după societate. 

— Depinde ce înţelegi tu prin societate... 

— Ce înţelege orice om normal. Deci accepțiunea uzuală, 
diurnă sau cotidiană, cum vrei să-i spui. 

— Singură. Singură de tot. Fără... A râs idiot: Fără 
înaintaşi şi fără aprioric. 

— Isprăveşte cu tâmpeniile morbide. 

Privirea îi devenise opacă. Aveam impresia că nu mă 
vede. 

— Ştiu că aşa se va întâmpla. 

Eram atât de iritată, că nici măcar nu mai simţeam 
tristeţea despărțirii. 

— Auzi, Delia, dacă le ştii aşa de bine pe toate, de ce 
dracu' mai tragi la calica aia de vară-ta? Deschide-ţi o 
dugheană, pune-ţi o cioară pe umeri şi cercei până la coate 


şi fă pe diseusa de bonne aventure. Pentru variaţie, învaţă 
să dai şi-n bobi! 

Mi-a pus o mână îngheţată pe obraz. Privirea fără adresă 
şi răceala dregetelor m-a înfiorat: 

— Tu ai fost cea mai bună prietenă a mea. Poate nu-i 
bine, dar simt nevoia să ţi-o spun: destinele noastre sunt 
decalate cu un an. Un singur an. 

— Ce dracu” vrei să zici?! Că eşti cu un an mai mare ca 
mine, o ştiu din primară. 

— Un singur an, a repetat pe acelaşi ton îndepărtat, dar 
la fel. 

Aveam impresia că-i drogată. lar după şarade nu m-am 
dat în vânt niciodată. Am renunţat să înţeleg şi ne-am 
sărutat: 

— Scrie-mi, am rugat-o. Măcar din când în când o carte 
poştală. 

— Dacă o să merite, am să-ţi scriu... A comentat ca 
pentru ea: Vaiete de la depărtare, închise într-un plic 
francat cu nasul lui De Gaulle... Ce lipsă de gust! 

Nu mi-a scris niciodată. 


Călin s-a întors la şapte şi jumătate. E îngheţat, s-a pornit 
iar un viscol subţire, şfichiuitor şi ardeiat ca o limbă de 
şarpe, dar ochii îi strălucesc de satisfacţie. A adus două 
pizze de la privatizaţi care, îmi explică expert, trebuie 
înfierbântate într-o tigaie cu unt topit. Doar la gândul că aş 
înghiţi ceva, îmi simt stomacul cum sare coarda. 

— Ce-aţi făcut toată ziua? 

Dacă aş fi mai energică, aş ridica din umeri. Mă 
mulţumesc să îngân: 

— Nimic. Am visat. 

— Să vă spun ce-am făcut eu. 


Relatează cu vervă, inflaţie de amănunte şi sos bogat. Pe 
fata de la cimitir o cheamă Nicoleta. Din cauza timpului, nu 
s-au putut plimba. Au luat metroul şi au coborât la Podul 
Izvor. Nicoleta locuieşte la o gazdă, o văduvă foarte 
cumsecade, pe strada Gutenberg, lângă Biserica Gorgani. 

— Doamne! suflu epuizată. Ai de gând să-mi treci în 
revistă toată zona? O cunosc... Fostul Institut de Teatru, 
Bulandra, Liceul Lazăr, Cişmigiu, cofetăria Lămâiţa... 

Călin mă priveşte cu gura căscată: 

— Ce v-a apucat? 

Îmi înfig mâinile în părul gras. Normal, n-am fost la 
coafor de zece zile. 

— Rezumă-te la esenţial. Ce-mi pasă unde stă puştoaica şi 
cine mai figurează în cartea de imobil! 'Toarnă-mi un coniac. 

Călin se execută bosumflat: 

— Dacă aş fi ştiut că vă supără că mă întâlnesc cu ea... 

O singură clipă rămân stupefiată, apoi izbucnesc într-un 
râs sălbatic. Trebuie să fie ceva oribil, Călin e înspăimântat, 
dar nu mă pot opri. Mi-ar trebui două palme zdravene, nu 
sunt eu însă aia care să dea indicaţii masochiste. Alerg în 
baie şi, cu riscul unei răceli cumplite, îmi vâr capul sub 
robinet. Apa rece mă trezeşte imediat. Îmi storc părul, îmi 
torn în cap jumătate de sticlă de spirt şi îmi construiesc un 
turban. 

Călin mă aşteaptă neliniştit la uşa băii. Are impresia că 
visează: m-am calmat brusc, trăsăturile mi s-au destins. 

— Scuză-mă, băiete... mi-au luat-o nervii razna. Acum e 
OK. Hai, spune-mi ce-ai făcut. 

— Pe scurt, Nicoleta e dispusă să ne ajute... 

— Cum?! 

— Ştie unde sunt cheile cavoului. Mai clar, cheile 
cavourilor cu probleme, ca ăsta al nostru, sunt înşirate pe 
un anou. Fiecare rând are ataşat un cartonaş care indică..., 
hai să zicem, adresa. 

— Am înţeles. Cum le poate sustrage? 


— În cursul dimineţii de mâine va desprinde cheia. Sunt 
foarte multe, cam la treizeci-patruzeci, apreciază Nicoleta, 
şi lipsa uneia singure va trece neobservată. 

Mâinile au început să-mi tremure: 

— E dispusă ea să facă treaba asta? 

— V-am spus că da. 

L-aş întreba cum a convins-o, sunt sigură că i-a făcut 
curte - fata stătea cu guriţa deschisă aşteptând să-i pice 
cireaşa - dar prostul e în stare să-şi închipuie că, într- 
adevăr, sunt geloasă. Călin însă mi-o spune singur: 

— l-am explicat că acolo e înhumată o rudă apropiată - 
tatăl dumneavoastră. Vreţi să-i aprindeţi o lumânare, să 
puneţi câteva flori şi-atât. Din cauza unor neînţelegeri de 
familie, n-aveţi acces la cavou. 

Oftez. O fac din ce în ce mai des; am început să am 
dificultăţi cu respiraţia. Firesc: patru pachete de ţigări pe 
zi, alcool în doze masive, tranchilizante şi coşmaruri. 
Distribuţie de vedere pe un afiş de ultim spectacol. În 
beneficiul cui? 

— Cum procedăm? 

— După ce pune mâna pe cheie, îmi dă un telefon. l-am 
lăsat numărul dumneavoastră... Vă supără? În regulă! 
Fixăm o întâlnire, după care ea nu mai vrea să ştie nimic 
până poimâine la prima oră, când îi voi restitui cheia 

— Şi noi?! 

Începe să râdă ca un tâmpit: 

— „le-am zărit printre morminte...“ 

— Ce vrei să spui? 

— Nu putem lucra decât după ce se goleşte cimitirul. 
Adică după ora închiderii. 

Îngheţ. În viaţa mea nu m-a prins noaptea într-un cimitir, 
şi încă pustiu. Nu i-am înţeles niciodată pe locatarii din 
blocurile care străjuiesc Sfânta Vineri, Izvorul Nou, Bellu..., 
tot parcuri vesele. Cred că n-au nervi, ci corzi de pian. 

Călin bagă de seamă, probabil sunt lividă, şi încearcă să 
se scuze: 


— N-avem altă soluţie. În timpul zilei sunt vizitatori, 
căndelărese, funcţionari, cerşetori, popi, mă rog, toată 
fauna din căprărie. Dacă ne vede cineva, şi asta e aproape 
sigur, noi nu realizăm nimic şi o mai vârâm şi pe fată în 
belea. Asta-i situaţia! 

— Dumnezeule! Cum o să ieşim? Ăia închid porţile de la 
şase seara. Călin dă din mână, adică „nu asta-i problema“. 

— M-am orientat la faţa locului. În partea dreaptă a 
cimitirului se află Bellu Militar. Zidul care dă în stradă are 
circa doi metri înălţime. E uşor de escaladat, mai ales că 
există puncte de sprijin. Găurile alea de model... 

— 'Te referi la chenarul traforat. 

— Exact! Vă spun că e simplu! 

Deşi am încetat să gândesc, să simt, să reacţionez 
normal, mai am totuşi resturi, străfulgerări de bun simţ, de 
luciditate impusă de convenţie: întreprinderea mi se pare 
de un grotesc absurd. Prin faţa ochilor mi se perindă clişee 
de film de categoria a treia, pozele din Misterele Parisului 
pe care le-am citit în copilărie, într-o ediţie ilustrată. Mă văd 
pe mine, Laura Florescu, femeie în toată firea, pregătită de 
bătrâneţe, fără un singur act de aventură într-o viaţă, 
protagonista unui scenariu smintit, consumat într-un peisaj 
macabru: noapte, cimitir, fantome deranjate din somn, 
întuneric găurit de candele, un cavou spart... 

— Ei! Călin nu mă slăbeşte din priviri. Ce părere aveţi? O 
facem? 

— Vorba ta! Avem altă soluţie? 

Îmi sărută mâna fericit. Arată exact ca un copil care a 
luat o barcă în Cişmigiu şi se crede Robinson Crusoe. 


larna, în ciuda paradoxului, se face târziu foarte 
devreme. La patru şi jumătate se întunecă, la cinci e beznă, 
la şapte treizeci ai intrat în noapte. Cel puţin în târgul 
nostru, lipsit de atâţia amar de ani de veselie. Ceauşescu a 
asasinat Bucureştiul by night, astăzi, preţurile excesive duc 


la acelaşi rezultat. Dacă nu te interesează televizorul, la opt 
te bagi în pat cu o carte şi adormi. 

Aşa intenţionez să fac şi acum, deşi îl simt pe Călin 
dezamăgit. Ar sta la taclale până mâine dimineaţă. Eu n-am 
chef de nimic. Febrilitatea şi emoţiile din ultima vreme s-au 
transformat acum într-o stare de sfârşeală şi constantă 
somnolenţă. Într-un fel sunt liniştită. Am o certitudine: 
Mâine, peste un număr de ore, voi afla în sfârşit. Ce? Nu 
ştiu exact, dar simt că voi afla. Ceva esenţial, ceva după 
care am tânjit toată viaţa fără să-mi dau seama. Refuz să 
mă gândesc la ce se va întâmpla după aceea, nu mă mai 
impresionează nici citaţia primită de Călin. Abia poimâine e 
vineri. Pentru mine nu mai contează decât mâine. 

— Vreţi să plec acasă? 

— Nu, Călin. Chiar te rog să rămâi. 

Se uită la mine plăcut surprins. Are o mişcare reflexă, de 
apropiere, dar îl opresc: 

— Vreau să rămâi pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu se 
întâmple ceva, să nu intervină vreun obstacol, un accident 
stupid, orice, care să ne împiedice, să ne oprească din 
drum. Până terminăm, trebuie să rămânem împreună. 
Altfel, n-aş avea linişte. 

— Am rămas fără ţigări... Voiam să mă reped până la 
bomba din staţie. E deschis până la unşpe. 

Ridic glasul: 

— Nu te mişti de aici, ai înţeles? Trag nervoasă de 
sertarul comodei şi arunc pe masă la întâmplare două 
pachete de Camel şi un Chesterfield: Poftim ţigări! Cu filtru, 
fără filtru sau cu zulufi! Şi nu-mi face pe nebunul... 

Se mai foieşte prin casă fără rost şi, în sfârşit, 
îndrăzneşte: 

— Pot să încălzesc pizza? 

— De ce nu mi-ai spus că ţi-e foame? 

— Dacă dumneavaostră nu mâncaţi... 

— Mănânc şi eu... 


Ştiu că n-am să pot, dar numai aşa îl determin pe el să 
înghită ceva. Nu suport să văd bătrâni plângând şi oameni 
flămânzi... 

Călin se evaporează rapid în bucătărie. 

— Prepar şi un sos, surpriză! 

Se pricepe. Şi-a făcut ucenicia în bucătăria casei de copii, 
s-a specializat lucrând verile pe litoral ca ospătar, ajutor de 
bucătar şi de barman, ca atâţia alţi studenţi. 

Aprind o ţigară şi deschid fără chef România liberă. N-am 
citit-o de câteva zile. Nu mă pot concentra şi nici nu încerc. 
Răsfoiesc paginile, ajung la Mica Publicitate. Mă uit la 
„matrimoniale“ care mă amuzau copios, mai ales la debut, 
ochii îmi alunecă mai jos, la Decese, mă împiedic de un 
nume. Citesc cu răsuflarea tăiată. 


Familiile Dumşa, Calomfirescu, Ghica şi Covo anunţă că 
s-a împlinit un an de la dispariția regretatei Delia Dumşa. 

Comemorarea va avea loc duminică, ora 11 dimineaţa, la 
Biserica Boteanu... 


De unde vine glasul? 
„...Destinele noastre sunt decalate cu un an... Un singur 
an. Dar la fel...“ 


Pizza s-a răcit de mult, sosul s-a sleit. Călin plânge. Ca la 
Hollywood. Fără convulsii, fără să i se urâţească faţa, fără 
trăsături crispate; chipul îi e imobil, doar lacrimile îi 
alunecă pe obrajii abrupți. l-am spus tot, fără să mă 
cenzurez. Convenții, menajamente, discreţie şi decenţă, 
astea ţin de alt peisaj, de alt climat: bune dimineţile sau 
bune serile mele de până mai deunăzi, cu preocupări 
senine: am chef de un tailleur bleu-marin cu nasturi 
marinar... Îmi trebuie alt rouge pentru rochia grenat... Au 


renovat Barul spaniol. Mi-a spus Dorin că se mănâncă 
admirabil. Ce-ar fi să trecem diseară, într-o vâjâială... 

— Eu nu cred, spune Călin. Nu cred deloc. Dar nu suport 
să vă văd atât de tristă. Pe cuvânt că nu vă mint... O să 
vedeţi... Ce-o să mai râdem! 

Nu e prea îndemânatic în materie de „condoleanţe“, dar 
nici un text, cât de meşteşugit, nu mi-ar putea îmbujora 
starea de spirit. Abia acum înţeleg rămasul bun al Deliei. 
„Destinele noastre sunt decalate cu un an... Dar la fel.“ Cât 
e de limpede! Adică vom muri la distanţă de un an, dar la 
aceeaşi vârstă. 

— Coincidenţă! susţine cât poate de înflăcărat Călin. 
Simplă coincidenţă şi interpretările dumneavoastră. Nu vă 
lăsaţi copleşită. Lucruri din astea... pur şi simplu nu se 
întâmplă. 

Telefonul 'Ticăi mai pune o floare pe mormânt: 

— Ai citit? 

Ştim amândouă despre ce e vorba. Mă mulţumesc cu un 
„da“ sleit. 

— Mi se pare extraordinar! O simt agitată şi sufocată de 
senzaţional... Pur şi simplu nu mi-a venit să cred. 

— De ce? 

— Uite aşa! Ştii că-mi placi?! [i se părea normal să 
moară? Am sunat-o pe Coleta Vălimărescu. Ştii că ele 
veneau cam rude. O cunosc bine pe Coleta, am lucrat 
împreună la MICB... Da, dragă, a murit acum un an, la 
Lausanne... Stop cardiac în timp ce conducea maşina. 

— Accident? 

— Nu, dragă! A avut timp să frâneze. Probabil când a 
simţit că i se face rău. Ce-i ex-tra-or-di-nar e că şi-a făcut 
testamentul cu trei zile înainte! Originală cum o ştii, şi-a 
regizat înmormântarea. Unde, cine să participe, ce flori etc. 
Ştia că moare! Nu-mi revin. 

Şi eu sunt convinsă că „ştia“, dar protestez instinctiv: 

— E o ipoteză... În fond, şi-a exprimat poate nişte 
doleanţe de principiu... Mulţi o fac înainte. 


Tica râde sau sughite, nu-mi dau seama. 

— Zău?! De ce a indicat exact florile de sezon? Îşi 
comandase până şi rochia, nu ştiu ce aiureală în negru şi 
violet. Au rămas ăia căpiaţi când le-a sosit comanda de la nu 
ştiu ce casă simandicoasă. Exact cu o zi înainte de 
înmormântare. Era rochia din testament. 

— Cine, „ăia“? 

— Neamuri, prieteni, naiba-i ştie... 

— Ce făcea acolo? N-a scris niciodată. 

— Asta era Delia, Dumnezeu s-o ierte! Parcă puteai să ştii 
vreodată ce-i în capul ei? Mi-am dat întâlnire cu Coleta 
săptămâna viitoare... Tu ce faci? Vii duminică la parastas? 

— Da, spun maşinal, sigur... 

„Dacă mai trăiesc“, completez în gând. 

— Atunci ne vedem la biserică. Mai stăm de vorbă... Da' 
tu ce eşti aşa sumbră?! Parcă vorbeşti din groapă, Doamne, 
iartă-mă!... 

Nu se înşală prea mult. Mă simt de parcă aş fi chiar acolo. 

Îmi ia cel puţin trei secunde ca să pun receptorul în 
furcă. Îi caut privirea lui Călin, care mă opreşte înainte de a 
pronunţa prima silabă. 

— Am înţeles tot, nu vreau să-mi spuneţi nimic. 

— Trebuie să recunoşti că e cel puţin bizar. 

— Bizar e una şi fatal, prehotărât, e alta. 

Mă apucă de umeri, mă strânge, mă zgâlţâie, mă doare. 

— Vă implor, doamnă Laura. Scoateţi-vă din cap prostiile 
astea. Vă alimentaţi ideile fixe, faceţi asociaţii aberante, 
acrobatice... tâmpite! Da, tâmpite! Mâine o să vă convingeţi 
că am dreptate... 

— Cum? 

— Nu ştiu cum. Nu pot să vă fac un desen, dar o să 
vedeţi. 

Mă aşez în fotoliu. Din nou cu încetinitorul... Poţi număra 
timpii în care trec de la verticală, la poziţia echer. Ce 
prudente mi-au devenit mişcările! 


— Respingi evidenţa, Călin... Desigur, nu sunt întâmplări 
de fiecare zi, dar ăsta nu-i un motiv să le contestăm. 

— Degeaba! Degeaba!! Degeaba!!! N-aveţi decât să 
credeţi ce vreţi! Că-s cretin, că n-am experienţă, că-s prea 
tânăr şi lipsit de imaginaţie, dar pe mine nu mă convinge! 

— Ce, dragul meu? 

— Toată bulibăşeala asta! Toată aglomerarea asta de 
coincidenţe macabre! E ceva fals aici! leatral! Idiot şi 
sifilitic. lar dumneavoastră nu mai judecaţi lucid. Trăiţi ca în 
vis. Ce vis?! Coşmar! V-aţi pierdut minţile! Da! Şi puteţi să 
mă daţi afară, că eu tot nu plec. Hai să facem ceva! 

„Să jucăm popa prostu'!“, îmi vine o replică absolut 
idioată în minte. Mă ridic şi mă îndrept spre scrin. Scot 
caseta de argint. [in aici, într-un plic, actele cele mai 
importante şi - slăbiciune filială - acţiunile fantomă ale 
tatei; bijuteriile - „marile mele piese“: câteva brățări, inele, 
trei broşe cumpărate în Italia când gramul de aur de 
optsprezece karate îl mai cumpărai sub un dolar. Iar dolarul 
pe atunci era douăzeci şi cinci de lei... Scot ceasul lui tata, 
un Longines de buzunar din aur cu trei capace şi lanţ cu 
brelocuri. La oră rotundă, are un clinchet argintiu, de 
micropendulă. 

— E altău şi să n-avem discuţii! Te rog, taci! 

Călin se răsuceşte ostentativ. Vorbeşte cu fundul şi capul 
întors: 

— Al dracului să fiu dacă iau ceva! 

— Vreau să ai o amintire de la mine. Orice s-ar 
întâmpla... Eşti singurul... Îmi face plăcere să ştiu că e la 
tine... Că-l vei purta. 

Îl mai oferisem cândva lui G. N-a vrut să-l primească. 

„Laura, detest obiectele defuncte. Simt că nu-mi aparţin. 
Nu vreau nimic din ceea ce au avut alţii înaintea mea.“ 

„Şi dacă moşteneai Versailles-ul? Ce făceai?“ 

„Mulţumesc lui Dumnezeu, n-am fost pus în situaţii atât 
de categorice...“ 


— Călin! M-auzi? Îmi face plăcere să ştiu că e la tine. Mor 
sau nu mor, n-are importanţă. Doresc să fie al tău. 

— Eu, nu! Scurt! 

Ceasul rămâne pe masă, undeva, pe la mijloc, incert. 
Lângă o ceaşcă de cafea murdară. 

Când ne culcăm, e miezul nopţii. Adorm aproape imediat. 
Mai înregistrez o ultimă imagine. Călin întins pe jos, lângă 
patul meu, ca un câine de pază. Stă pe spate, cu mâinile sub 
ceafă. Candela aţâţă două flăcărui aurii în ochii larg 
deschişi care reazemă tavanul. 


Avem, în sfârşit, cheia. Nicoleta o va recupera mâine 
dimineaţă. O ţin în palmă şi o privesc vag dezamăgită. E o 
yală argintie, cu zimţi mulţi, accidenţi, de sorginte USA. Pe 
ea, doar trei cifre: 333. 

Mă aşteptam la ceva vechi şi baroc, o cheie de cel puţin 
cincisprezece centimetri, grea, neagră, cu ureche sofisticat 
uvrajată; o cheie Victor Hugo, i-aş zice, gândindu-mă la Ruy 
Blas sau Mizerabilii, deşi nu-mi amintesc nimic expres pe 
temă. Rămânem până în ultima clipă a vieţii noastre nişte 
imaginativi romantici... 

— Îmbrăcaţi-vă mai gros, mă instructează Călin. Nu ştim 
cât zăbovim pe acolo. 

Prudent, îşi dotează buzunarele canadianei cu un 
minitermos cu ceai fiebrinte, o sticluţă de whisky ajustată 
pe fesă şi, bineînţeles, o  lanternă. Pentru orice 
eventualitate, are şi o cutie de chibrituri. Brichetele nu se 
aprind la frig. 

Mă duc în dormitor şi îi spun „la revedere“ Laurei. Laura 
-Ea. Când plecăm, Călin râde: 

— Suntem cam nebuni, nu? 

— La mine e scuzabil. 


Sunt lividă şi stoarsă. Am un ochi rotund (feţele care nu 
prea fac riduri), dar acum mă întreb, unde dracu' s-au dus 
obrajii?! Am frisoane şi jumătate de corp amorţită. Cea 
dreaptă... 

— Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? Îl dau la o parte din 
uşă: 

— Nimic nu mă mai poate opri acum... 

Frigul, cerul căzut şi ninsoarea mă iau în braţe. 


E ora şapte seara. Oficial, porţile se închid la şase. De la 
cinci şi jumătate nu mai e nimeni în cimitir. Ghinionul 
nostru, chiar în apropiere de cavoul Voinea, într-o altă 
„garsonieră“, cum spune Călin, o cândelăreasă sărbătoreşte 
un eveniment de familie cu colegii de serviciu: gropari, 
„stropitoare“ (femei care udă mormintele), câţiva - 
pomanagii de profesie, cu vechi state de serviciu în Bellu. 

Călin, care dă târcoale, comentează amuzat: 

— E chef năprasnic! Păcat că nu vedeţi masa, adică 
menu-ul. Nu-s două felii de cozonac de acelaşi fel. 

— Normal... Au pus pachetele de pomană la un loc. 


Problema este că noi nu ne putem apropia de cavou. 
Patrulăm îngheţaţi pe aleile adiacente, tragem mereu cu 
urechea dacă „ăia“ nu s-au hotărât, în sfârşit, să plece. 
Inima îmi bate absurd, isteric, nehotărâtă. Mă agăţ de 
braţul lui Călin. Mi-e frig, mi-e frică. Ştiu că e abia şapte şi 
jumătate, poate opt fără ceva, dar eu mă simt ca la miezul 
nopţii. În jur, totul foşneşte, scârţâie, se vaită. Normal, 
vântul răscoleşte meleagul, tot ce se clatină nu poate fi mut, 
dar cum aceleaşi zgomote comit - în reprezentarea 
convenţională - şi „umbrele“ celor de dincolo. Mă trăsneşte 
din senin ideea că n-avem ce căuta aici, că nu suntem doriţi, 
că totul se revoltă împotriva prezenţei noastre. Chiar şi 
flăcăruile neliniştite ale candelelor par să protesteze. 

Călin îmi cuprinde pe neaşteptate umerii: 

— Au plecat! 


Mai aşteptăm zece minute. S-au îndepărtat de mult, dar 
Călin e prevăzător: „Să nu riscăm. Poate au uitat ceva... Nu 
cumva să se întoarcă... Nu se ştie niciodată...“ 

Cheia se potriveşte, broasca-i unsă, doar mâna lui Călin e 
îngheţată şi neîndemânatică. 

Inima mi s-a urcat în gât, mă sufocă. Uşa s-a deschis. Se 
crede probabil într-un apartament din Drumul Taberei sau 
Titan. E cretin în virtutea inerţiei. S-a dezmeticit, ochiul 
lanternei începe să scotocească interiorul. 

Miroase a pustiu, a ud, a putred, a moarte. Aşa mi se 
pare; existenţa mea de până acum nu-mi oferă nici un 
termen de comparaţie. Aromele, însă, îmi sunt familiare. Un 
suflu rece (atingere?, răsuflare?) îmi lasă pe obrazul stâng 
o mâzgă. Ceva lipicios. Am aceeaşi senzaţie pe care o încerc 
când mă plimb în serile târzii de toamnă. Toată ceața se 
agaţă de chipul meu... 

Lanterna lui Călin perforează interiorul. Înregistrez 
criptele din stânga şi dreapta, o consolă cu fotografii tip 
carte poştală, înrămate, o măsuţă de aramă bătută, două 
sfeşnice, o icoană, o candelă; într-un vas de ceramică 
neagră, un buchet cu imortele de vârstă incertă. Pot avea o 
lună sau zece ani. 

Sub consolă, o placă de marmură, cu o singură fotografie 
în medalion oval: Eu, adică Ea - Laura 1928. Aceeaşi 
fotografie pe care o am acasă, pe cămin. Ochiul lanternei a 
rămas pe inscripţia în bronz: Laura Florescu: Născută 15 
iunie 1896 - Decedată 9 aprilie 1944. 

Chipul meu. Şi numele - Florescu. M-am născut în 9 
aprilie 1944... La ora prânzului, când bombardau 
americanii. Mi-a spus mama... Când Laura lua masa la 
Athenee Palace... Când... Când a murit 

„...Cât e de simplu... Laura, tu... Eu... Dacă... Dacă aş fi... 
Delia... Tu... Acum...“ 

— Doamnă Laura! Laura! ! 

Îl aud, dar nu-i mai pot răspunde. „Ce...“ 


XXX 


Fragmente din raportul maiorului M.P de la Poliţia 
Judiciară, privind decesul în ziua de 15.02.1992 al numitei 
Laura Florescu. 

„..„.Moartea s-a produs în maşina salvării, în timp ce era 
transportată de la Cimitirul Bellu, spre Spitalul de Urgenţă. 
Diagnostic: Stop cardiac. La autopsie, s-a constatat că sus- 
numita mai suferise un infarct... 

„„„Am fost alertaţi de cetăţeanul Călin N. cu care decedata 
L..F. se afla la cimitir în momentul accidentului cardiac. 

„„„Ceea ce relatează Călin N. În legătură cu moartea 
Laurei Florescu pare de domeniul fantasticului, dar ancheta 
întreprinsă îi dă credibilitate, confirmă amănuntele. 
Decesul victimei (în realitate, este vorba despre o crimă 
premeditată) se dovedeşte a fi rezultatul unei acţiuni de 
„intoxicare“ extrem de abile. 

Autorul crimei - ing. Liviu T., concubinul victimei. 

Mobilul: însuşirea unor acţiuni ale Societăţii Y.A.R., bine 
cunoscută înainte de război. 

Victima păstra aceste acţiuni, moştenite de la părinţi, 
pentru valoarea lor afectivă, ignorând revizuirea de ultimă 
oră a regimului lor legal. În luna octombrie 1990, Chemical 
Bank din New York, din raţiuni financiare care nu 
interesează cazul în speţă, le readuce în actualitate invitând 
respectivii posesori să le depună la sediile sale din Europa - 
Zurich şi Londra. La un calcul aproximativ, valoarea 
acţiunilor deţinute de Laura F. s-ar ridica la suma de 1 
milion dolari S.U.A. 

.„„„Despre această nouă situaţie inginerul Liviu TI. află cu 
ocazia unei călătorii efectuate în Occident în luna noiembrie 
1990. Evident, Laura F. nu ştie nimic... 

„Cunoscând starea sănătăţii şi totodată construcţia 
psihică a victimei, cu înclinații spre fantastic şi morbid, Liviu 


T. îşi construieşte un plan ingenios: învăluirea sistematică a 
Laurei F. Într-un păienjeniş diabolic de întâmplări stranii, 
coincidenţe tulburătoare, un summum de episoade de 
stridentă culoare «parapsihologică», menite să conducă 
victima la neurastenizare. Deţinând cheile de la locuinţa 
victimei, cunoscând «mecanismul» de viaţă al acesteia, i-a 
fost lesne să-şi strecoare elementele de intoxicare. 

„„Aspectele tehnice ale acţiunii (fotografii şi scrisori 
trucate, realizările de decor ale  cavoului Voinea, 
performanţe de recuzită demne de un film de groază) au 
convins prin abilitate, dar mai ales datorită structurii 
speciale a persoanei căreia îi erau destinate. 

„„„Din relatările lui Călin N., reiese că Laura FE. a trăit 
momente de teroare - abil dozate, care, în cele din urmă, 
au dus-o la o totală epuizare fizică şi nervoasă. 

Adusă în faţa propriei cripte, aflată în cavoul Voinea din 
Cimitirul Bellu, a suferit ultimul şoc, căruia inima slăbită nu 
i-a mai rezistat. 

„Ing. Liviu T. a fost surprins de către Călin N. În 
momentul în care sustrăgea acţiunile Societăţii Y.A.R. din 
locuinţa victimei, decedată în drum spre Spitalul de 
Urgenţă. 

Din declaraţia lui Călin N. rezultă că s-a întors la 
domiciliul Laurei Florescu pentru a recupera caseta cu 
valori a bătrânei Eulampia Paulian. Intenţiona să o predea a 
doua zi autorităţilor de Poliţie, unde fusese convocat pentru 
rezolvarea unei contravenţii. 

Dar toate acestea fac obiectul unui alt dosar.“ 


Notă: Singura coincidenţă cu adevărat bizară, fără 
explicaţie „materialistă“, rămâne moartea Laurei Florescu 
la exact un an după decesul prietenei sale Delia M., soţia 
bine cunoscutului scriitor. Delia M. prevăzuse şi anunţase 
evenimentul cu zece ani înainte. 

Dosarul complet urmează a vă fi înaintat. 


Cuprins 


Capitolul 1 5 
Capitolul II 21 
Capitolul III 45 
Capitolul IV 66 
Capitolul V 89 
Capitolul VI 109 
Capitolul VII 132 
Capitolul VIII 158 
Capitolul IX 179 
Capitolul X 207