Mihail Drumes — Scrisoare de dragoste

MIHAI 


DRUMES 


Autor M 


dr Todo) E 


MIHAIL DRUMEŞ 


SCRISOARE DE 
DRAGOSTE 


Editura: Jurnalul Naţional 
2009 


PARTEA ÎNTÂI 

iubesc şi se iau 
CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 


Cuprins 


Un băiat şi o fată se întâlnesc, se 


a ca oda tu cata n ad aa E uta 3 
Elev de liceu şi student....................... 4 
Amintirile unei şcolărițe................... 25 
NecUunOscUL a asc stea aa a da ia ata ati aia 46 
O convorbire în tren... coco coace 49 
Cinema FantaS10........mcnee eee eee eeeee eee 55 
Lanţul eşecurilor.......... nenea eo oo eeeesase 78 
Tribulaţiile iubirii... coco eoeeeeeeeee 132 


PARTEA A DOUA Puteau fi fericiţi toată viaţa, dar 
el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de cea pe 


care o iubeşte 


ei Au ua ud zu a ulei titi a aaa tate 158 
CAPITOLUL. 1 O soție „aciivă sii senat tc a ca tu 159 
CAPITOLUL 2 „Profesia de soție ”.............cmcmcoceceeee 168 
CAPITOLUL 3 Fiica lui Apelevianu..............c cc cccke 179 
CAPITOLUL 4 - SCIISDaATEa. pitesti eee aa obez 00 204 
CAPITOLUL S5- Alarmaâ satele ponce zasa păcii 00009 odete dea du 209 
CAPITOLUL 6 „ LIVOLala pă900000t030 00029 aa al 215 
CAPITOLUL 7 O căsnicie sfărâmată............cccccccie. 222 
CAPITOLUL 8 Codaşă la măritiş.........cmc eee eee eeeeee 243 
CAPITOLUL 9 Ciudatele căi ale vieții.................... 246 
CAPITOLUL 10 Nuntă particulară... eee oeeeee 253 
CAPITOLUL 11 Recăsătorită la Paris.............cccocccke. 268 


PARTEA A TREIA 


Dragostea călcată în picioare se 


răzbună, iar cel ce a călcat greşit pierde totul...277 


CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 


o... ............... 


CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 


Pisc şi prăpastie...........<ccoe eee eee 278 
Montefiore 

PEPEE T 308 
O întâlnire neaşteptată.................. 312 
Albă DAPO ai cistita le la it sa 323 
SINUCIJA SI eaire kin rae at a d 346 
Pentru Cë? oors itae dl ie d ad 349 


sira 


PARTEA ÎNTÂI 


Un băiat şi o fată se întâlnesc, se 
iubesc şi se iau 


CAPITOLUL 1 


Elev de liceu şi student 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


| 


Tata şi mama erau învăţători în comuna Apelevii din 
judeţul Romanați. Părinţii lor au fost tot învăţători. Şi chiar 
bunicul dinspre partea mamei. Cobor, aşadar, din trei 
generaţii de dascăli. Dacă trăia tata, poate ajungeam şi 
eu învăţător. A murit în războiul din 1916. 

Mama şi cu mine, rămaşi sub ocupaţia nemţească, am 
dus-o tare greu. Eu abia terminasem patru clase la Şcoala 
Normală din Craiova. Ea, deşi n-are nici patruzeci de ani, 
s-a gârbovit, arată ca o femeie bătrână. Suferă de inimă, 
de stomac, de plămâni. Vai de zilele ei! Parcă toate bolile 
şi-au dat întâlnire în trupul ei firav! Vestea că tata s-a 
stins în Moldova a fost o lovitură de măciucă drept în 
moalele capului. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai trebuie 
să răbdăm şi de foame. 

Leafa nu primeşte de nicăieri, şcoala au transformat-o 
în cazarmă pentru ocupanţii nemți. Noroc că oamenii din 
sat ne mai întind o mână de ajutor, fiecare după putere. 
Dar nici ei n-au de unde. Odată, ţin minte, o săptămână 
întreagă ne-am hrănit cu pâine făcută din tărâţe. Până 
atunci, habar n-aveam că se poate face pâine din tărâţe. 

Nu numai noi, ci toată lumea din sat o ducea greu. 
Doar o singură făptură a dat grijile la spate: boieroaica 
Elencu. O cheamă, de fapt, Elena. Nu ştiu nici până acum 
de ce sătenii îi spun Elencu. Nu locuieşte chiar la Apelevii, 
are conacul ceva mai departe, la vreo trei kilometri de 


-4- 


sat. Bărbatul ei, Barbu Apelevianu, s-a refugiat în 
Moldova, la laşi, cu fetiţa, singura odraslă a familiei. 
Boieroaica nu şi nu, că ea nu pleacă prin străini cu cortul, 
că nu-şi lasă averea vraişte pe mâna slugilor, să se 
aleagă praful şi pulberea de bunuri. A rămas pe loc, 
neclintită, să ţină piept urgiei. Ştie germana de când era 
mică, de la dădaca ei, şi o să se-nţeleagă cu nemţii, că 
doar sunt popor civilizat. E aprigă şi nu-mi dau seama de 
ce în mintea mea o asemuiesc mereu cu vestita Doamnă 
Chiajna. 

În tot timpul restriştei, are cartiruiţi la conac ofiţeri fie 
germani, fie austrieci, aşa că jocurile de cărţi, seratele şi 
petrecerile se ţin lanţ. 

Trimis de mama, mă duceam uneori la „curte” după 
alimente. Boieroaica, ce-i drept, porunceşte câteodată 
argaţilor să-mi umple traista cu faină ori mălai, ca să nu 
murim de foame, dar mă izgoneşte, în cele din urmă. O fi 
fost supărată, probabil i se întâmplase ceva. Strigă la 
mine, ca scoasă din minţi: 

— Isprăveşte odată cu cerşetoria! Dacă te mai prind 
pe-aici, îţi rup picioarele, pui de năpârcă!... 

Şi le porunceşte slugilor să nu mă mai lase să intru la 
curte. 

— Lăsaţi, că nu mai vin, îi spun, săgetând-o crunt din 
ochi. 

Ruşinat până în măduva oaselor că fusesem izgonit şi, 
mai ales, că mă făcuse pui de năpârcă mă rog, de ce pui 
de năpârcă? -, fac calea-ntoarsă. Când dau să ies pe 
poartă, întorc duşmănos capul şi scuip spre castel. Nu ştiu 
dacă a observat gestul. Mă bucuram dacă îl observa. 
Uriaşa clădire cu zeci de odăi şi saloane, să tot zbori cu 
avionul prin ele, parcă tresare zgâlţâită sub puterea 
dispreţului meu. 

Cui i-ar fi trăsnit prin minte că acest conac va deveni, 
cândva, al meu? O, cât de ciudate sunt căile vieţii! 

Ceea ce mi-a rămas adânc întipărit în minte de pe 
urma calamităţii războiului a fost o stare de nelinişte în 


s5 


privinţa zilei de mâine. Grija aceasta nu m-a slăbit nici 
când nu aveam asigurată existenţa, nici când am ajuns 
putred de bogat. Devenise o stare permanentă, aş zice un 
organ special al făpturii mele, căruia îi simţeam oricând 
prezenţa şi care, în orice ocazie, trebuia să-şi spună 
cuvântul său autorizat. 

Războiul şi-a dat sufletul, pacea mult aşteptată se 
încheie. Viaţa începe să curgă iar pe vechea-i albie. 
Şcolile îşi redeschid porţile zăvorâte doi ani de zile. Dar 
eu nu mai vreau să mă fac învăţător. Lucrul nu-i prea 
anevoios: un examen de diferenţă la câteva materii şi 
iată-mă trecut într-a cincea la Liceul „Carol I” din Craiova. 
Mama nu se împotriveşte fiindcă râvnesc mai sus decât 
părinţii. E, pesemne, şi ea sătulă de atâta apostolat şi 
mizerie, întreţinerea şi taxele şcolare se rezolvă şi ele, 
căci pun mâna pe o bursă de stat, ca orfan de război. La 
drept vorbind, o obţin destul de scump, cu preţul vieţii 
tatălui meu. 

In cursul superior, am un coleg de clasă care poartă un 
nume sonor şi destul de cunoscut pentru mine. îl strigă la 
catalog Apelevianu Il. Relu. Ştiu că boierul nostru, 
Apelevianu, are un frate, undeva, prin părţile 
Mehedinţiului. Aşadar, acest Relu trebuie să fie odrasla 
acelui moşier. îi ascund că sunt de fel din Apelevii. Nu-mi 
vine deloc la îndemână să mă privească de sus, dându-şi 
aere de superioritate, fiindcă se trage din nobilimea 
rurală. Ce, naşterea presupune vreun merit? îi spun că 
tata a fost maior în armată, că în urma actelor de eroism 
pe care le-a săvârşit l-au avansat colonel, iar în lupta de 
la Muncel, unde nemţii au fost zdrobiţi, tata şi-a pierdut 
viaţa, răpus de un şrapnel. L-au decorat post-mortem cu 
„Mihai Viteazul”. 

Adevărul e că bietul tata n-avea decât gradul de 
sublocotenent în rezervă şi murise nu luptând, ci 
contaminat de tifos exantematic, un duşman mai puternic 
decât armata germană din Moldova. 


“eE 


Născocirile mele nu-mi place deloc să le spun minciuni 
se înmulţesc ca ciupercile, însă nu impresionează pe 
nimeni. Mulţi îşi pierduseră viaţa în război! Cât priveşte 
actele de vitejie care nu se văd cu ochii, cine să le mai 
ţină minte? 

Dau sfoară printre colegi că mama are o moşioară 
arendată undeva într-o comună din sudul Olteniei, nu 
departe de Dunăre, şi trăieşte din venitul ei. Asta nu-i 
încă nimic. Din pricina acestui nesuferit de coleg, se 
petrece în mine un fenomen care îmi dă mult de furcă. 
Chiar din prima zi, când „Moş Goriot” de franceză îl 
scoate la lecţie, Relu turuie la perfecţie conjugările. Cât îl 
suceşte şi-l învârteşte profesorul, nu-i chip să-l încurce. 
Până la urmă, îl felicită în auzul clasei întregi: 

— Bravo, Apelevianu, îţi dau nota 10! 

Urmăresc din bancă, numai ochi şi urechi, examinarea 
lui Relu. Nu ştiu cum de nu mă îmbolnăvesc. Sunt fiert, 
roşu de invidie, în stare să-l sugrum pe colegul care a dat 
răspunsuri atât de perfecte. Uneori îmi vin în fire, 
raţionez, parcă, mai sănătos. Ştiu, îmi dau seama, că 
franceza e pentru el o joacă de fiecare zi, fiindcă o 
cunoaşte din familie. Dar asta n-aş zice că e o consolare 
pentru mine. 

Ce-i de făcut ? Nimic alta decât să m-aşez cu burta pe 
carte. De aceea, m-apuc şi învăţ zi şi noapte, noapte şi zi, 
ca un disperat care va fi osândit la moarte dacă nu i-o ia 
rivalului înainte la învăţătură, dacă eu, Gherghel - 
pricăjitul, nu voi fi deasupra odraslei Apelevienilor. 
Crâncena invidie care mă copleşeşte şi-mi ia minţile e, 
fară doar şi poate, prima treaptă a scării pe care încerc s- 
o urc. Acest suiş al ambiţiei, sprijinit de o forţă organică 
uriaşă, nu pare lipsit de sens la o analiză mai atentă. 
Admit ca alţi colegi să mă depăşească la învăţătură, nu- 
mi pasă de ei... Insă Relu n-are voie să mi-o ia înainte. 
Nu! Pentru nimic în lume!... Nu pot să-i iert meritele, în 
ruptul capului. 


Îmi dau destul de bine seama că nu numai invidia şi 
ambiția mă înverşunează împotriva acestui coleg, ci şi 
ura. E, în orice caz, un sentiment complex, febril, care nu 
mă va slăbi de-a lungul anilor. Şi continui a învăţa pe 
deşelate, amestecând ziua cu noaptea, până la istovire. E 
curată nebunie, recunosc, dar nu pot face altfel. 

În nopţile mele albe, mult îmi dau de gândit cele două 
procese sufleteşti care mă hărţuiesc: chinuitoarea teamă 
a zilei de mâine şi organica nevoie de a-l domina pe Relu. 
Se leagă aceste acte unul de celălalt ? Sigur că da, altfel, 
ura mea mocnită împotriva lui Relu ar părea de neînțeles. 
Sămânţa acestui sentiment căzuse pe teren fertil în 
timpul războiului, când — după cum spuneam — trimis la 
boieroaica Elencu să-i cer un ciur de faină, ea mă 
izgonise. Am uitat să adaug că un dulău scăpat nu ştiu 
cum din lanţ era cât p-aci să mă sfâşie, dacă nu-l 
pocneam în cap cu o scurtătură de lemn găsită pe 
neaşteptate. Dulăul a fugit schelălăind jalnic, şi eu, tot 
aşa, am zbughit-o pe poartă. 

De-atunci n-am mai călcat pe la castel. Ura mi-a 
încolţit, cuprinzând tot ceea ce avea vreo legătură cu 
Apelevienii de pretutindeni. Aşa se explică aversiunea 
mea faţă de Relu, care niciodată n-a ştiut ce sentimente 
nutresc împotrivă-i. Încolo, mă port destul de corect cu el, 
schimbăm între noi fraze uzuale, însă evit sistematic o 
apropiere care n-ar duce nicăieri. Suntem numai colegi de 
clasă, atâta tot. De altfel, nici Relu nu-mi întinde vreo 
punte, ci stă faţă de mine într-o rezervă care se poate 
schimba în orice. 

După vacanţa de Crăciun, ceva neprevăzut îmi vine în 
ajutor. Aflu că în oraş e o franţuzoaică get-beget, care 
primeşte băieţi în gazdă. Mă mut fară întârziere la ea. Are 
o nepoată, Jeannine, sosită de curând din Franţa. Nu ştie 
o boabă româneşte. E exact ceea ce îmi trebuie. 
Bineînţeles, pun numaidecât mâna pe pretioasa comoară. 
De la Jeannine învăţ de drag limba lui Moliere, precum şi 
alte lucruri pe care încă nu le ştiam... 


-8- 


În sfârşit, marea răsplată care mă unge cu miere pe 
suflet nu zăboveşte să vină pe firul timpului. În ziua aceea 
— 14 mai 1919, mi-o amintesc perfect — „Moş Goriot” mă 
scoate la tablă. Culmea ciudăţeniei: îl pofteşte şi pe 
Apelevianu odată cu mine. Spun „culmea ciudăţeniei”, 
pentru că profesorul nostru n-are obicei să examineze 
decât un singur elev. Ce l-o fi găsit de astă dată să ne 
scoată pe amândoi la lecţie? 

Examinarea ţine mai bine de o jumătate de oră. Nu 
rămân de căruţă, mă ţin dârz tot timpul. Vasăzică, 
egalitate până acum. Şi, deodată, când mă aştept mai 
puţin, adversarul confundă o poezie de Verlaine, 
atribuind-o lui Baudelaire. lii, mămulică Doamne, l-am 
băgat în cofă! 

— Greşeală! ripostez, fără a-i da răgaz să-şi îndrepte 
eroarea. Chanson d'automne nu e de Baudelaire, ci de 
Verlaine. E drept că şi Baudelaire are o poezie Chant 
d'automne. Dar asta e altceva! 

Confuzia nu e chiar atât de gravă, însă foarte bine- 
venită, căci iau un mic avans faţă de potrivnic. Pentru 
toată clasa e o dovadă peremptorie că am răspuns mai 
bine decât el. „Moş Goriot” judecă tot aşa: îmi pune nota 
10, iar colegului meu 9. Are totuşi o reţinere: 

— Ar trebui, băieţi, să vă consider pe amândoi de 
aceeaşi forţă! Dar apreciez că Gherghel a depus eforturi 
mai mari decât tine, Apelevianu, care vorbeşti franceza în 
familie. 

Am sărit în sus ca fript: 

— Vă înşelaţi, domnule profesor, şi eu vorbesc franceza 
în familie... 

E o gravă imprudenţă din parte-mi! Singur îmi tai craca 
de sub picioare! Dar nevoia organică de a modifica 
realitatea pe măsura dorințelor mele actuale nu cunoaşte 
margini, merge până la mistificare. 

In recreaţie, culmea-culmilor. Relu mă felicită. Şi pare 
voios, sincer, deschis! Nu descopăr pe faţa lui nici urmă 
de invidie. Faptul mă uluieşte, de-a dreptul! Cine se 


-9- 


aştepta la o astfel de comportare leală din partea lui ? Mă 
jur pe toţi sfinţii din calendar că eu n-aş fi făcut aşa ceva! 
Dar trebuie să recunosc, n-am încotro, că el, având o 
educaţie aristocratică, ştie să se poarte în toate ocaziile 
ca un adevărat gentleman. 

De altfel, Relu mai are şi alte superiorităţi asupra mea. 
De pildă, ştie pe de rost nenumărate poezii din clasicii 
francezi, pe care le debitează fară efort în orice 
împrejurare. Mă mir cum a memorat atâtea mii de 
versuri! Şi pentru ce? Dar râvna mea de a-l întrece pe 
toate planurile nu se împiedică nici de stupidităţi. Mă 
apuc şi eu să învăţ pe dinafară poezii franţuzeşti, mai ales 
că găsisem la Jeannine o antologie a clasicilor francezi. 

La unele materii, în special, la matematici şi fizico- 
chimie, Relu se dovedeşte surprinzător de slab. Aici îl 
călăresc zdravăân. Şi mai am o „superioritate”: scriu mai 
frumos decât el. Incomparabil mai frumos! Chiar 
profesorul de desen şi caligrafie se miră de această 
îndemânare a mea. Pot să aştern litere ca de tipar, fără 
multă osteneală. Dobândisem de mic această dexteritate. 
Mi se părea foarte firesc, ca şi când mi s-ar fi cuvenit de 
drept. De altfel, nici nu ştiu dacă îmi va folosi vreodată, 
pentru că nu-mi trece deloc prin minte să mă fac caligraf. 
La desenul propriu-zis sunt mediocru. 

Numai în ceea ce priveşte frumuseţea fizică nu pot să-l 
depăşesc pe Relu, n-am cum! E chipeş, afurisitul, ca o 
vedetă de cinema! N-am văzut la altcineva păr mai negru 
şi mai strălucitor, ochi mai mari şi luminoşi şi un trup tras 
prin inel aşa cum are el. Cu sănătatea însă o duce prost, 
lipseşte uneori de la şcoală, ba gastrită, ba criză de ficat. 
In schimb, eu — sănătos tun, nicio boală nu se lipeşte de 
mine. 

Odată mă întreabă dacă am fost în străinătate! Cum 
să-i spun că nici nu călcasem cu piciorul peste hotare? 
Doamne păzeşte! li răspund: 

— Am stat un an la Paris, când eram mic, împreună cu 
unchiu-meu. 


-10- 


— Pe ce stradă? mă descoase. 

— Pe rue Danton 21, în Montmartre. 

Am reţinut asta de la Jeannine. Ea locuise la această 
adresă. 

— Ce-i unchiul tău? 

— Cum, nu ştii? Acum a ajuns ditamai ministrul! N-ai 
auzit de Dimitrie Gherghel? 

Desigur, auzise, cum nu? întâmplarea făcuse ca un 
membru marcant al guvernului de pe atunci să poarte 
acelaşi nume de familie ca şi mine. Nu eram niciun fel de 
rudă cu el. Dar Relu, naivul, crede şi asta! Le crede pe 
toate. 

Orgoliul meu nesăţios pluteşte într-o călduţă baie de 
satisfacţie, datorită acestor mistificări necontenite. 


II 


Abia după terminarea liceului, Relu dispare din 
actualitatea mea. Desigur, plecase la Paris, să-şi urmeze 
studiile universitare. Toţi feciorii de bani gata ca el 
nimereau, de regulă, în capitala Franţei, ca să se întoarcă 
de acolo cu o patalama. 

Ciudat, foarte ciudat: îmi pare rău că nu mai suntem 
colegi. 

Chiar destul de rău! El nu era numai calul meu de 
bătaie, ci o sursă vie care îmi trezea ambițiile şi chiar le 
întreținea până la epuizare. 

Eu nu pot pleca în străinătate. Mă înscriu la Facultatea 
de Drept din Bucureşti, fară să mă gândesc la avocatură 
sau la vreo funcţie administrativă. Urma alege, îmi spun, 
de ce aş opta de pe acum pentru o profesie anume? Imi 
place să audiez prelegeri şi la Facultatea de Filozofie şi 
Litere, unde sunt câţiva profesori a căror faimă a trecut 
de mult graniţele. Acolo ascult o prelegere despre 
naşterea lui zero, care, pur şi simplu, mă uluieşte. Timp 
de o oră şi jumătate, un tânăr conferenţiar, stând pe 
scaun, nemişcat, vorbeşte de evoluţia în gândirea 


it 


matematică a omenirii a acelui miraculos fenomen care 
se cheamă zero. Frazele îi curg izvor din gură, aşa de 
perfecte, de parcă le-ar citi de undeva dintr-o carte 
nevăzută care-i stă dinaintea ochilor. „Ce creier 
organizat! gândesc răpit de elocinţă. Sunt sigur că nu voi 
putea vorbi niciodată aşa de fluent, jonglând cu noţiuni 
abstracte, aproape imposibil de îmbrăcat în haina 
cuvântului." 

Cu toate astea, nu exclud profesoratul de pe lista 
profesiunilor probabile, pentru că şi eu am — cât de cât— 
darul vorbirii. 

În primul an de facultate, locuiesc la căminul 
studenţesc din strada Sfinţii Voievozi. La prânz mănânc la 
cantina Gutenberg, iar seara, pe unde apuc. Nu-mi place 
nici la cămin, nici la cantină. Pretutindeni gălăgie, chefuri 
şi, mai ales, risipă de timp. Singurul „student” 
conştiincios e chiar portarul căminului, Ilie Brotac, un om 
trecut de 40 de ani, care are cinci diplome şi acum se 
pregăteşte pentru al şaselea doctorat. Făcuse dreptul, 
filologia clasică, cea modernă, electrotehnica şi filozofia. 
După astea, se apucase de matematici. Ca portar avea 
leafa şi, mai ales, timp berechet să tot studieze. Dacă 
vreunul dintre studenţi nu ştie ceva, fuge la el. 

— Nene Brotac, ajută-mă să descurc problema asta... 

Şi llie Brotac, tobă de carte, îl luminează pe tot 
studentul cu ştiinţa sa. Mi-e tare simpatic, însă nu pot 
înţelege meteahna lui de a acumula diplome universitare. 
Odată îi pun întrebarea: 

— De ce, nene Brotacule, nu-ţi iei o slujbă onorabilă, la 
nivelul dumitale, ci te complaci să rămâi într-un serviciu 
minor? 

— N-am încotro, mânzule! Sufăr incomensurabil de 
sete! 

— Cum adică... sete ? 

— Da, sete de... cunoaştere. Adevărată boală, greu de 
vindecat, pentru că îţi produce o bucurie imensă... 


= 192 


Înţeleg. Datorită exemplului său magnific, mă hotărăsc 
şi eu să fac două doctorate: în drept şi litere. Povestea 
doctoratului în litere e ceva mai complicată. Intr-o seară, 
pe când îl citeam pe Emile Faguet, îmi vine în minte o 
idee năstruşnică: ce-ar fi să fac o istorie a literaturii 
universale? Noi nu avem încă o asemenea lucrare şi de ce 
n-aş scrie-o eu? îmi dau seama, fireşte, de imensitatea ei, 
mi-ar trebui vreo 10-15 ani de muncă, poate mai mult. Şi, 
ce-i cu asta? Îi consacru, la urma urmei, toată existenţa. 
Atunci ştiu că las drept moştenire o operă de care 
viitorimea va ţine seama, în loc să mă strecor neştiut prin 
viaţă ca prin pustiul Saharei... 

Ideea prinde aripi, mă pasionează, nopţi întregi ţes 
febril planuri: ce va cuprinde primul volum, apoi al doilea 
şi aşa ajung la şaptesprezece volume compacte. Măcar 
de-aş fi sigur că vor fi numai atâtea! 

Mă gândesc la Relu! Uite, ăsta, prin situaţia lui 
privilegiată, se poate apuca de o asemenea muncă 
gigantică, fară să-l doară capul. Numai că prin creierii lui 
nu se plimbă idei ca asta. Pe când eu trebuie, în primul 
rând, să-mi asigur existenţa şi abia după aceea să 
consacru operei mele timpul rămas liber. 

Dar, nu! Nu se poate! Voi da o lovitură cu însurătoarea, 
altfel nu ajung stăpânul timpului meu, şi, în acest caz, 
şansele unui asemenea proiect se micşorează, dacă nu 
dispar chiar cu totul. 

După planul meu provizoriu, primul volum va fi 
consacrat indienilor, al doilea — grecilor antici. îi propun 
profesorului meu să tratez în teza de doctorat materia 
acestui al doilea tom (Homer, Hesiod, Herodot, Esop, 
Pindar, apoi tragicii greci şi, în fine, filozofii şi istoricii). 
Acceptă, spre bucuria mea, aşa că lucrarea îmi slujeşte să 
obţin examenul de doctorat şi, totodată, s-o folosesc ca o 
carte separată din ciclul istoriei literaturii universale. Cu 
un singur glonţ, s-ar zice, împuşc doi iepuri. 

Pus pe treabă, părăsesc căminul studenţesc, unde nu 
aveam condiţii de lucru, şi mă mut pe strada Rozelor, la o 


z413- 


nemţoaică, Grete Erdmann, care primeşte studenţi în 
pensiune. Prefer o gazdă străină, ca să mă perfecţionez şi 
în limba germană, aşa cum făcusem cu Jeannine în ceea 
ce priveşte franceza. De altfel, un coleg de la cămin, 
întors din Franţa, îmi spusese cândva: 

— Măi, doi ani am stat la Paris, fară să rup o boabă 
franţuzeşte, fiindcă mă tot învârteam în Cartierul Latin 
printre români de-ai noştri. Am pus însă mâna pe-o 
midinetă şi asta m-a învăţat în trei luni să ciripesc cea 
mai neaoşă franţuzească. Dacă nu era ea, mă întorceam 
tufă de Veneţia. 

Nemţoaica, văduvă la 30 de ani, închiria trei camere 
mobilate, ca să-şi asigure existenţa. în prima şedea un 
sârb sexagenar, Milan Nenovici, grafician de meserie, 
într-a doua — un fost coleg de la litere, Bob Geamănu, 
rămas de căruţă, care, de fapt, mă adusese acolo, iar pe- 
a treia, o odaie destul de spațioasă şi de curăţică, o ocup 
eu. 

Nici gazda nu e de lepădat. Blondă ca toate 
nemţoaicele, cu trăsături regulate, pare chiar frumuşică. 
Nu-i lipseşte o anume ingenuitate şi cochetărie. Păcat că-i 
prea durdulie, predispusă la obezitate. Deşi femeie simplă 
- n-are decât patru clase primare urmate la Sibiu, unde s- 
a născut - e, într-un fel, autodidactă, citeşte romane, 
chiar poezii nemţeşti şi, în orice caz, face faţă unei 
conversații de nivel mediu. Chiar în prima zi prind de 
veste că trăieşte cu prietenul meu, Bob. 

Sărăcuţa, îmi spun în sinea mea, o să aibă multe de 
tras din pricina acestui terchea-berchea, dacă îl iubeşte 
cu adevărat! 

Căci Bob ăsta, un băiat chipeş, prea chipeş pentru un 
bărbat, nu poate să fie numai al unei singure femei. 
Trebuie să se împartă darnic aventurilor amoroase, mai 
ales că la Facultatea de Litere, unde îşi face veacul, e 
înconjurat de un regiment de studente. 

Nu credeam c-o să mă împrietenesc vreodată cu 
bătrânul Nenovici. Fiziceşte e o făptură jalnică: scund, 


Aa 


cocoşat, cu faţa scofâlcită şi gura cât o şură. Un adevărat 
Quasimodo în viziunea lui Hugo, care îţi face greață la cel 
dintâi contact. Dar după ce stai de vorbă cu el şi începe 
să-şi deşire ghemul amintirilor, şi când îţi spune că odată, 
la Moscova, a cântat aria calomniei din Bărbierul chiar în 
faţa lui Şaliapin, iar celebrul cântăreţ rus a exclamat uluit: 
„Nu eu sunt cel mai mare bas din lume, ci dumneata, 
prietene!” — deodată nu ţi se mai pare atât de 
respingător, îl rogi să cânte ceva şi, după ce termină, 
devii sclavul său. Are încă o voce formidabilă, cu care ar fi 
cucerit universul, dacă fizicul nu-l împiedica s-o valorifice 
pe scenă. Dar şi aşa cântă în corul Patriarhiei. Tot 
Bucureştiul îl cunoaşte, credincioşii şi ateii aleargă buluc 
în Dealul Mitropoliei, ca să-l audă. Nu trăieşte numai din 
leafa de corist, nici n-ar putea. Mai are un dar, e şi 
grafician. Face desene pentru reviste, coperte de cărţi şi, 
mai cu seamă, scrie caligrafic diplomele tuturor 
facultăţilor. E ocupat toată ziua, abia pridideşte cu lucrul. 

Odată, îmbolnăvindu-se şi speriat că n-o să mai poată 
isprăvi unele lucrări cu termen fix, mă roagă să-i găsesc 
un ajutor. 

— L-am găsit, îi spun, chiar eu sunt. 

— Cum aşa? se miră. 

— Mă pricep şi eu la caligrafie, dar nu ca dumneata. 

Fac pe loc o probă, două, trei. Meşterul se uită şi nu-i 
vine a crede ochilor. 

— Nu-i rău! Ai mână! Poţi câştiga bani frumoşi. 

Chiar aşa se întâmplă. Nu mă gândisem până acum că 
îndemânarea mea la scris mi-ar putea aduce foloase. 
Bunul vecin de cameră îmi încredinţează în exclusivitate 
scrierea diplomelor universitare. Nu vrea să reţină niciun 
câştig pentru sine, abia îl conving să primească măcar 
zece la sută. În şase zile dau gata toate patalamalele 
Facultăţii de Drept, care la fiecare sesiune scoate cei mai 
mulţi absolvenţi, şi pun mâna pe 30.000 de lei. Bună 
treabă! Suma o depun la Banca Marmorosch Bank, cu 
dobândă. Sunt primii bani pe care îi câştig. 


215:4 


Toate bune, dacă în pensiunea noastră ar sălăşlui 
pacea. Dar la două-trei zile se iscă certuri violente între 
Grete şi Bob, care degenerează în bătăi soldate cu 
geamuri, farfurii sparte şi alte pagube materiale. Meşterul 
Milan intervine pe loc să împace beligeranţii, eu fac la fel. 
Inutile strădanii! Ziua următoare ostilitățile încep din nou 
şi mai vârtos. 

— Măi Bob, de ce naibilor nu vă astâmpăraţi, omule! îl 
ocărăsc pe fostul coleg. Vreţi să ajungeţi de râsul lumii? 
Au aflat şi vecinii. Isprăviţi bre, odată! 

— Ce să fac, Dinule, a înnebunit săsoaica asta! E de o 
gelozie feroce. Şi-apoi, ce, crede că-s obligat s-o iau de 
nevastă? Doar n-am băut mătrăgună! 

Într-o noapte, femeia încearcă să se sinucidă, înghițind 
o doză de sublimat. [ipete, zarvă, tapaj. Noroc că 
Salvarea soseşte la timp. O ridică şi o duce la Spitalul de 
Urgenţă. A 

Două săptămâni avem linişte deplină. In timpul ăsta, 
Bob îşi găseşte altă cameră, într-un cartier boieresc. Mă 
pune să-i jur că nu voi da nimănui în vileag noua sa 
adresă, mai ales săsoaicei, sau „nebuna din amor”, cum a 
poreclit-o. 

Când Grete se întoarce acasă şi află de plecarea 
ibovnicului, altă zarvă! De rândul ăsta, ponosul cade pe 
capul meu: să-i spun unde s-a mutat. 

— Nu ştiu, Grete, îţi jur că habar n-am. A şters-o 
noaptea, pe furiş, şi... dus a fost. 

Mă imploră într-un chip lamentabil, plângând cu lacrimi 
cât mărgeaua, agăţându-se de gâtul meu ca de un colac 
de salvare. Chiar mă sărută, nefericita, crezând că aşa 
mă va îndupleca. E cât p-aci să-l trădez pe Bob, şinuo 
dată, ci de mai multe ori, însă mă stăpânesc, până la 
urmă. Nu ştiu cum de am avut o asemenea tărie. 

Mai vine şi meşterul Milan, care, fară să ţină seama de 
starea bolnavei, o admonestează aspru: 

— Nu înţeleg ce fel de femeie eşti dumneata, Frau 
Grete. Cum e cu putinţă să n-ai un pic de demnitate, să 


- 16 - 


cazi atât de jos din pricina unui sentiment? Dar dă-o 
dracului de iubire, stăpâneşte-te, nu mai eşti 
adolescentă! Şi pentru cine te topeşti atât? Pentru o 
secătură, pentru un fluşturatic şi neisprăvit? Nu mai 
găseşti alt bărbat, ce naiba, s-au isprăvit bărbaţii de pe 
lumea asta? Haide, fii serioasă, Frau Grete, dacă vrei să 
te mai consider în rândul oamenilor... 

Cade parcă un duş rece pe vâlvătaia unei flăcări, aşa 
amuţeşte femeia. Tace în seara aceea, ca să reînceapă 
mai abitir a doua zi şi în zilele următoare. Isprăvise cu 
adresa, de astă dată îmi povesteşte frânturi de scene 
petrecute între ei, ce i-a spus Bob într-o împrejurare sau 
alta, cum au fost amândoi într-o excursie la Rusciuc. E un 
potop de fraze, care nu mai isprăveşte... 

Imi găsisem beleaua. Uite, gândesc, am devenit acum, 
în faţa acestei femei, „simulacrul” lui Bob, datorită 
faptului că acela mi-este prieten. Şi nu m-aş mira dacă 
subconştientul ei ar vrea să-l înlocuiască pe fostul amant 
cu propria mea persoană. Nu, nici prin gând nu-mi trece 
să mă pretez acestui joc. E o femeie-crampon, de care 
trebuie să mă feresc. Avusesem destule exemple ca să- 
mi fac convingerea ce consecinţe voi avea de îndurat 
dacă mă leg de ea. Aşa că, încetul cu încetul, răresc 
convorbirile prelungite din dormitorul ei. Mă bucur că nu 
mă atrage fizic, cu toate că slăbise mult după ieşirea din 
spital. 


INI 


Într-o seară, după propunerea gazdei, ne ducem toţi 
trei să cinăm la grădina Blanduzia. Mai fusesem înainte şi 
cu Bob, aşa că ieşirea noastră nocturnă n-are nimic 
neobişnuit. Foame nu ne este, mai mult bem decât 
mâncăm. Are o excelentă bere Pilsen. Cum, într-un timp, 
conversaţia lâncezeşte, Grete mă întreabă: 

— Nu vrei să dansăm? 

— Da, de ce nu? 


N iget 


În timpul dansului, se lipeşte de mine, obraz pe obraz, 
şi mă strânge cu zeci de braţe, ca o meduză, gata să-mi 
taie respiraţia. 

Şi deodată, fară a se sinchisi de puzderia perechilor 
care ne înconjurau, rosteşte pe limba ei cu un uşor oftat: 

— Ich liebe dich, mein schatziche! 

Surâd crispat, auzind neaşteptata declarație. Când ea 
porneşte din partea unei femei, parcă s-ar prăbuşi cerul 
pe capul bărbatului. Nu ştiu ce să fac. Deocamdată, nu-i 
răspund nimic, ca şi când n-aş fi auzit-o. Cred că e cea 
mai potrivită comportare. S-o fi ameţit, probabil, de bere, 
mai ştii ? Dar nu băuse decât două halbe. 

Această penibilă scenă m-a scos din fire. Aşadar, 
săsoaica mi-a pus gând rău, crede că are de-a face cu 
Bob numărul doi. Bine, vom vedea! La întoarcere, intru în 
odaia ei şi o iau în primire fară niciun menajament: 

— Ascultă, frau Grete, mi-ai spus la restaurant că mă 
iubeşti. Oricare alt tânăr ar profita de acest lucru, dar eu 
sunt cinstit şi nu vreau să te angajez într-o aventură care 
ti-ar aduce numai necazuri. Mai întâi, pentru că nu pot să 
te iau de nevastă. În privinţa căsătoriei, am gânduri 
preconcepute, din care înţeleg să nu ies. Dacă simţi 
nevoia unui bărbat, poftim, îţi stau la dispoziţie. Insă fară 
nici o altă pretenţie din partea dumitale. Altfel, sunt 
nevoit să mă mut. E mai bine să lucrăm deschis, cu 
cărţile pe faţă. Doar nu vei fi având poftă să păţeşti ceea 
ce ai păţit cu păcătosul de Bob... 

— Nu, nu vreau să pleci. Am nevoie de un bărbat. Mi-e 
indiferent cum îl cheamă. 

Acum e limpede! Nu-mi dau seama dacă ceea ce fac 
aduce cu o prostie, dacă nu cad într-o capcană deschisă 
fară abilitate. Cred că nu. 

Într-o după-amiază, trecând prin Cişmigiu, o văd pe 
Grete stând pe o bancă, într-o atitudine de intimitate fară 
echivoc cu un tânăr care seamănă cu Bob Geamănu, 
încât crezusem, la un moment dat, că-i chiar el. Mă prefac 
că n-am observat nimic, ca să n-o pun pe gazda mea într- 


-18 - 


o situaţie critică. Ea, probabil, îşi dă seama că am văzut-o 
şi adoptă de aci înainte o atitudine mai rezervată faţă de 
mine, ceea ce îmi convine, fiindcă, de un timp încoace, 
lucrez intens la teză şi simt nevoia unui climat de 
antrenare. Mi-a sosit din Franţa un vraf de cărţi 
comandate la Hachette, împreună cu o suculentă 
bibliografie cu lucrările de care aş mai avea nevoie. 
Straşnică librărie! Concomitent, scriu şi diplome pe 
capete. Din pricina asta sunt mereu în criză de timp. 

De când mă ştiu pe lume, niciodată n-am lucrat mai cu 
spor ca în aceste câteva luni. Depunerile cresc, la bancă, 
văzând cu ochii, se ridică acum la 150.000 de lei. Bani, nu 
glumă! Posed, şi eu, în sfârşit, o bază materială solidă şi 
pot călca pe pământ sănătos. Cred că de-acum înainte nu 
se mai pune pentru mine problema existenţei. N-am 
decât să fac caligrafie toată viaţa, dacă nu voi izbuti să 
creez opera mea capitală, care mă va rândui pe treptele 
cele mai de sus ale ierarhiei sociale. Ce-ar fi s-o scriu în 
franţuzeşte (uite idee!) şi, odată ce apare la Paris, iată- 
mă devenind o personalitate europeană! 

Da, da, trebuie să-mi înteţesc eforturile în această 
direcţie, care conduce cu paşi mari la cucerirea gloriei. 
Nenea Brotacu poate să şadă până la adânci bătrâneţi în 
postul de portar al căminului studenţesc, având şase 
diplome universitare în buzunar şi mulţumindu-se cu 
bucuria cunoaşterii multiple. Treaba lui! In fond, e un 
egoist, ca o fântână care acumulează apă din belşug, însă 
o păstrează pentru sine, nu dă nimănui de băut. 

Pentru mine, problema de căpetenie e asigurarea 
independenţei materiale, care să-mi aducă pe tavă timpul 
necesar pentru căsătoria-lovitură! A doua cale nu există! 
Ei bine, voi rezolva problema punând la bătaie toate 
resursele de care dispun, ferindu-mă, în primul rând, de 
imixtiunea primejdioasă a dragostei. Oh, în privinţa asta 
mă pot considera imun, iubirea nu mă preocupă, ca şi 
când nici n-ar exista pe lumea asta! 


-19 - 


Până în prezent, când împlinesc 24 de ani, încă n-am 
făcut o pasiune. Jeannine, prima legătură, nu-mi încălzise 
inima. Când era lângă mine, o doream, când se afla 
departe, o uitam cu desăvârşire. Cât o priveşte pe Grete, 
bălaia gazdă, mă lasă rece, ca o stâncă. Aşa încât pot 
susţine că incendiul iubirii nu va atinge stânca mea şi, 
chiar dacă ar atinge-o, tot degeaba: piatra nu ia foc. 
Uneori, citind romane cu iubiri mari, totale, zâmbesc 
sceptic pe sub mustață, neconvins. Unde or fi văzut 
autorii ăştia asemenea iubiri? Le-au scos din închipuirea 
lor, creând oameni şi fapte ireale, neverosimile. Simple 
pretexte pentru fetele bătrâne ca să-şi trăiască imaginar 
dragostea de care au fost lipsite. 

Admit, fireşte, iubiri de scurtă respiraţie, asta da. Insă 
ele nu angajează decât parţial, fară a reteza aripile, 
târând omul într-o mocirlă degradantă pentru demnitatea 
sa. Intr-un cuvânt: iubire-voluptate, nicidecum iubire- 
maladie, aşa cum a avut un unchi al meu, care, 
însurându-se cu o prostituată, a dus o viaţă infernală şi a 
terminat curmându-şi zilele. În privinţa asta, băteam în 
strunele mamei. Ori de câte ori venea în discuţie 
problema însurătorii, ea era gata cu sfaturile: 

— Caută o fată bogată, cu scaun la cap. Nu lua una 
doar cu cămaşa pe ea, c-o să plângeţi unul de mila altuia. 
Viaţa e aspră, o trăieşti o singură dată. Nu te lega de 
prima fantezie, ca toţi neisprăviţii... 

Dumnezeule, de câte ori n-am auzit aceste îndemnuri 
perseverente, formulate mereu cu alte fraze, dar având 
acelaşi conţinut. Uneori, le ilustra cu exemple: 

— Uite, Costel, băiatul unei colege de-a ei, învăţătoare 
într-o comună vecină, a luat-o pe fata Roşculeştilor. 
Zestre: o moşie de o mie două sute de pogoane, nici mai 
mult, nici mai puţin. Acum trăieşte pe picior mare, ca un 
paşă. Şi dacă ar fi vreo scofală de capul lui! Un avocăţel, 
acolo, de mâna a treia. Vezi, asta lovitură. Toată viaţa nu 
mai are nevoie să mişte un deget... 


-20 - 


Îmi înşiră şi alţi tineri care izbutiseră performanţe în 
căsătorie. Mă miram de unde şi cum ajunsese în posesia 
unei asemenea liste, dar se vede că veştile nu întârzie să 
vină, atunci când le cauţi cu lumânarea. 

— Dacă ştii să vrei, e imposibil să nu găseşti ceea ce 
cauţi. Un flăcău chipeş şi învăţat ca tine musai trebuie să 
pretindă miresei atâta aur cât cântăreşte ea. 

— Bine, mamă, toate bune, dar nu pot să mă însorcuo 
ciumă sau cu o prostănacă. Dacă nu ne înţelegem, cum o 
să trăim? Unul hăis şi altul cea, nu se poate. 

— Vezi, aici stă deşteptăciunea omului: să fie şi cu 
slănina în pod, şi cu sufletul în rai. E bine? 

Asta era! Nu abdica de la convingerile ei, s-o pici cu 
ceară. Trăsese zdravăn mâţa de coadă, avea experienţă 
şi voia să-mi îndrume paşii pe pământ tare. De-aia mă tot 
dăscălea, încât îmi făcuse capul calendar. 


IV 


Într-una din zile, o nenorocire ne arată colții: bătrânul 
Milan are o hematemeză!. Grete îl găseşte întins pe jos, în 
camera lui. Chem numaidecât Salvarea şi îl ducem la 
Spitalul Colentina. E galben ca o lumânare, pesemne a 
pierdut mult sânge. Cred că e vorba de un ulcer, adeseori 
se plângea că-i umblă cuțite prin stomac. Din păcate, în 
timpul nopţii, se produce o altă hematemeză, de astă 
dată fatală. 

Sunt zguduit de moartea lui neaşteptată. Sărmanul 
meu prieten ar fi putut să mai trăiască încă un deceniu 
sau două dacă îşi supraveghea sănătatea. Dar sănătatea 
asta e un bun de care nimeni nu-şi dă seama, decât după 
ce o pierde. Grete e şi ea afectată de tragicul eveniment. 
La cimitir a plâns încontinuu. 

Şi totuşi, după o săptămână-două, totul reintră în 
normal, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Milan 
Nenovici a plecat în eternitate cu nume cu tot. Numai 


1 Hemoragie pe traiectul tubului digestiv, eliminată pe gură (n. red.). 
LFT 


numele oamenilor de seamă rămân mai departe, pe 
pământ. În camera lui se mută o femeie bătrâioară, slabă 
şi urâtă foc. O cheamă Sorana Lambru. Aflu că e 
funcţionară la Ministerul Instrucțiunii. 

Dau o fugă la rectoratul universităţii, ca să rezolv 
problema scrierii diplomelor pe contul meu. E o sursă 
bună de venituri şi ar fi o prostie s-o scap din mână. 
Stupefacţie: în locul decedatului Milan a şi fost numit un 
nou caligraf. Cum s-a aflat aşa de iute de moartea 
prietenului meu? Se vede că cineva pândise să-i ia locul, 
căci aşa se întâmplă, fiecare dintre noi împiedicăm pe 
câte cineva, care abia aşteaptă moartea noastră. 
Vasăzică, diplomele s-au dus pe copcă! Credeam că darul 
caligrafiei înseamnă oricând un izvor de câştig, însă nu e 
aşa. În complexul social, cu adevărat eficiente nu sunt 
decât platforma politică, relaţia, cointeresarea, interesul 
reciproc. Fără concursul acestor factori, orice însuşiri 
rămân în umbră, amorfe, nevalorificate. 

Acum trebuie să fac altceva, să-mi iau, deocamdată, o 
slujbă. Nu-i chip să stau în aer, fară niciun venit. Ce-i 
drept, am strâns o sumă bunicică, peste 150.000 de lei, 
cu care aş putea rezista doi sau trei ani buni. Dar nueo 
socoteală să topesc aceşti bani pentru existenţă, ca să 
rămân, după aceea, din nou, la voia întâmplării. Mă decid 
să iau în mod provizoriu o slujbă, oricare, numai ca să nu 
atac depozitul. 

Noua locatară, doamna Lambru, mă informează că la 
ministerul unde lucrează e vacant un post de subşef de 
birou. Bun şi ăsta. Crede că am şanse mari, auzind de 
studiile mele. Chiar a doua zi, îi cer o audienţă 
directorului personalului, care se lasă greu, probabil are 
pe altcineva în vedere. Merg mai sus, la secretarul 
general, îi arăt actele şi, în fine, după două săptămâni de 
tergiversări, obţin decizia de numire. 

Atâta alergătură şi atâta timp pierdut pentru un biet 
post de subşef, plătit cu 6.700 de lei lunar! Fireşte, slujba 
e un provizorat, n-o să m-apuc a urca treptele ierarhiei 


2 Joa 


timp de douăzeci de ani, cât ar trebui, după statut, ca să 
ajung până la postul de director. Voi pune mâna pe un 
post mai mare numai într-o singură zi. 


V 


Înainte de Paşti, răsfoind ziarul Universul, citesc la 
rubrica deceselor că moşieriţa Elencu Apelevianu s-a stins 
din viaţă, în urma unei grele suferinţe, şi a fost 
înmormântată la Apelevii, în cavoul familiei. Vestea mă 
zguduie, ca tot ceea ce vine din împărăţia morţii şi este 
ireversibil. După aceea, îşi face loc indiferența. Poate nu 
chiar indiferența, deoarece simt cât de cât o undă uşoară 
de satisfacţie. îmi amintesc de păţania din timpul 
războiului, când îi cerusem faină şi ea m-a izgonit ca pe 
un cerşetor. Ce mare şi tare era pe-atunci cucoana 
Elencu, trăind în devălmăşie cu bogăţia! Şi, uite, îi venise 
şi ei rândul să dea ortul popii, moartea o făcuse egală cu 
toţi dezbrăcaţii şi flămânzii care o împrejmuiau! Ce egală? 
Mai prejos decât ei, pentru că mulţi din aceştia trăiesc 
încă, pe câtă vreme boieroaica a devenit un lucru 
netrebnic, cu care se putea face orice, chiar îngropa în 
pământ. 

Mi-aduc aminte de bunul meu vecin, bătrânul Milan, şi 
mă scutur de aceste gânduri negre. Revenind la cucoana 
Elencu Apelevianu, convin că a supravieţui unei vrăjmaşe 
nu constituie, desigur, o superioritate, ar fi pueril să 
susţin aşa ceva. Insă, orice s-ar spune, tot înseamnă 
ceva. E măcar o piedică mai puţin... 


VI 


Alt bucluc: primesc o telegramă de acasă, numai de 
două cuvinte: Sunt bolnavă. Semnat: Mama. Nu-mi spune 
vino, dar pot să stau cu braţele încrucişate? Pentru ce îmi 
trimite depeşa, dacă n-are nevoie de ajutorul meu? E cu 
ochi şi cu sprâncene! 


-23 - 


Mă hotărăsc să plec chiar a doua zi. Şi Grete e de 
părerea asta. Îmi sugerează s-o aduc la Bucureşti, ca s-o 
vadă un medic specialist. Chiar aşa am să fac. Dacă e 
nevoie, o internez într-un spital, de ce nu? 

Mi-e inima strânsă de nelinişte, mă gândesc numai la 
lucruri grave. Săraca mama! Ce boală o fi pocnit-o peste 
cele pe care le are ? Trecuse de 60 de ani. Or, la vârsta 
asta, poţi să te aştepţi la orice. Şi acolo, la ţară, singură- 
singurică! Mai bine aş lua-o la mine... 

Îi cer directorului meu o învoire de două zile şi plec. Am 
un tren potrivit la 10:20, care ajunge după-amiază la 
Apelevii. Mă duc la un birou de voiaj, să cumpăr bilet. 

— Clasa întâi ? mă întreabă impiegata de la ghişeu. 

Aveam de gând să iau unul de clasa a doua, dar văzând 
că ochiul expert al funcţionarei mă evaluează mai sus, 
probabil, după îmbrăcăminte — eram, cum ar spune 
franţuzul, tiri â quatre epingles — confirm: 

— Da, clasa întâi. 

Voi călători, aşadar, pentru prima dată la clasa întâi, ca 
boierii de rang şi nu e rău să mă obişnuiesc aşa pentru 
viaţa care mă aşteaptă. 

Cumpăr câteva lucruşoare pentru bătrână şi haidem la 
gară. Tramvaiul 15 tocmai se apropie lunecând pe liniile 
lucii. 

— Ce faci, băieţaş ? Dai înapoi ? 

Reţinerea o formulasem în gând. Şi tocmai la timp, căci 
trece pe lângă mine o maşină de piaţă. 

— Taxi! Taxi! 

Şoferul mă duce în câteva minute la Gara de Nord. 

— 10:20? Cum se poate? 

Ei drăcovenie! Ceasul meu rămăsese în urmă. Un 
hamal îmi ia geamantanul, pe care pot să-l duc şi singur, 
n-atârnă nici zece kilograme, dar e mai bine să-l ducă 
altcineva, dacă, bineînţeles, te ţine cureaua. 

— Nu vă grăbiţi aşa, spune hamalul, o stârpitură de om 
la care dacă te uiţi nu-i vezi decât ochii bulbucaţi ca de 


-24 - 


broscoi, 1001 pleacă la 10:30, pe linia 5. Are o întârziere 
de 10 minute. 

Întârziere? încă n-am auzit de aşa ceva! Ştiam că toate 
trenurile pleacă din staţia de pornire la ora anunţată. 
Pesemne că ăsta m-a aşteptat pe mine. Mulţumesc 
pentru amabilitate. 

In starea mea sufletească, desigur că nici în turnul 
gândurilor nu era loc pentru glume de astea nevinovate, 
dar, în sfârşit, se poate trece cu vederea peste lucrurile 
care nu angajează. 


SIS i 


CAPITOLUL 2 


Amintirile unei şcolăriţe 


Din corespondența Andei Brâdeanu 
Scrisori către o fostă colegă 


I 

Fulguşor scumpă, 

De când ai dat bir cu fugiţii din internatul oropsiților 
sorții (mătuşă-ta să trăiască), a fost pe-aici o mare 
sărăcie de evenimente, timpul s-a scurs gol, fără fapte, 
plictisitor, insipid. În fine, din mila proniei cereşti, mi s-a 
întâmplat şi mie una bună, să-ți stea mintea-n loc. Află, 
sublimo, că nu mă mai strigă la catalog Opriş Anda, ci 
Brădeanu Anda. 

S-a luat notă de comunicarea mea? Stai, nu te mira 
aşa, am să-ți explic, de-a fir-a-păr. Ca să înţelegi mai bine 
despre ce e vorba, fă bine şi citeşte capodopera 
alăturată. Bineințeles, eu am scris-o, mă jur pe moaştele 
Sfântului Dimitrie Basarabov că nu te mint. O revistă din 
Craiova, văzând că e genială, a binevoit s-o publice şi, 
astfel, am făcut primul pas în nemurire. La statuie încă nu 
mă gândesc. 

Până una-alta, las gluma la o parte, ca să nu-ţi tulbur 
lectura. Hai, dă-i drumul! Atenţie deosebită! 


DIRECTOAREA 

Schiţă de Anda Brădeanu 

Când pedagoga intră în cancelarie, directoarea şcolii 
noastre corecta de zor lucrările scrise la limba română. 


-26 - 


Cam enervată că o întrerupsese tocmai în toiul muncii, 
ridică brusc capul, îşi scoase ochelarii şi întrebă cu voce 
aspră, puţin răstită: 

— Ce este, Cojocaru? 

— Am venit să v-o reclam pe eleva lonaşcu A. 
Margareta, dintr-a opta. Făcând adineauri fetelor 
inspecţie la pupitre, i-am găsit o scrisoare. 

— O scrisoare?! Ce fel de scrisoare? 

Pedagoga şovăi puţin: 

— E de la un... băiat. O scrisoare de... dragoste. 

Termină fraza cu o sforţare, roşind toată, ca şi când ea 
ar fi fost vinovată. În acelaşi timp, înmână superioarei 
sale o bucată de hârtie roz. 

Directoarea încercă să se ridice pe picioare, fară a 
izbuti. În mişcarea ei, cârjele sprijinite de scaun alunecară 
pe podea cu zgomot. Mâniată şi din pricina cârjelor, se 
răsti la pedagogă: 

— Cum se poate aşa ceva? La mine în şcoală se petrec 
astfel de lucruri? Şi voi, pedagogelor, ce-mi păziţi aici? 
Tăiaţi frunze la câini, ce faceţi? Spune-mi, cum a ajuns 
scrisoarea în mâinile elevei?! E ceva nemaipomenit ce se 
întâmplă! Trimite-mi-o numaidecât pe vinovată. Cum ai 
spus că o cheamă? 

— lonaşcu A. Margareta. 

— Hm! Asta e o elevă silitoare. Mi-a făcut cea mai bună 
teză la română. 

— Ce-i drept, are însuşiri, dar... bâigui pedagoga cu 
jumătate de glas, fară a isprăvi fraza. 

— Nu! ţipă directoarea bătând cu pumnul în masă, nu- 
mi trebuie asemenea elemente! Astea le strică şi pe 
celelalte. Trebuie s-o pedepsesc. Să se înveţe minte! Auzi, 
neruşinata, îi arde, la vârsta ei, de... de... 

Voise să pronunţe „dragoste", dar se opri îngrozită în 
pragul magicului cuvânt, parcă ar fi fost ceva de spaimă. 
Se mulţumi doar să repete pe ton imperativ: 

— Trimite-o numaidecât! 


S2 A 


Pedagoga ieşi călcând uşor, în vârful picioarelor, ca să 
nu facă zgomot, şi închise uşa cu grijă. Străşnicia 
domnişoarei directoare, căreia i se spunea impropriu 
doamnă, băgase spaima în tot personalul liceului- 
internat. Chiar şi profesoarele tremurau în faţa ei. 
Împlinise de câteva luni vârsta pensionării, dar ministerul, 
preţuind deosebitele-i însuşiri didactice şi administrative, 
îi îngăduise să-şi continue activitatea. Sexagenara era 
spirt şi, dacă n-ar fi fost beteşugul care o stânjenea 
amarnic, s-ar fi luat la întrecere în vioiciune cu propriile ei 
eleve. Dar şi aşa, în cârje, o vedeai mişcându-se 
pretutindeni, veşnic neobosită, inspectând, observând, 
dându-le porunci sau mustrându-le pe subalterne. Cu 
mâna ei de fier, întronase o disciplină severă în şcoală. 
Personalul şi cadrele didactice îi îndurau asprimea. De 
altfel, era dreaptă, nu părtinea pe nimeni şi nu vâna 
greşeli. Singurul ei cusur era... severitatea. 


x 


În aşteptarea „vinovatei” privirile directoarei căzură pe 
hârtia care zăcea pe un colţ al biroului. O luă şi-i netezi cu 
mâna încreţiturile, după care, potrivindu-şi ochelarii pe 
vârful nasului, o cercetă cu luare-aminte, ca pe un lucru 
straniu. 

Citi începutul: /ubită mică şi tresări speriată. Şopti cele 
două cuvinte şi i se păru că le-a spus altcineva. Apoi, 
prinse de veste că mâna care ţinea „corpul delict" îi 
tremura uşor. Când isprăvi de citit, păru răscolită de o 
tulburare fară seamăn. Ruşinată de fapta ei, se 
admonestă pe sine şi cercetă grijulie în juru-i, să n-o fi 
surprins cineva. îşi lăsă capul greu în podul palmelor. Un 
val de amintiri prinse viaţă şi bătu la poarta conştiinţei. 


x 


-28 - 


Acum 45 de ani... Umblând prin amintiri, se revăzu 
elevă în rochiţa de uniformă cu guleraş alb şi pălăriuţă de 
catifea trasă ştrengăreşte pe-o ureche, tot aici, la şcoala 
unde ajunsese azi directoare. Era înaltă, mlădie ca o 
nuieluşă de salcie, cu ochii luminoşi de soare şi năsuc în 
vânt. Colegele o pizmuiau pe faţă. Aveau şi de ce. 

Şi din noaptea trecutului, peste care cursese atâta 
pustiu de ani, se desprinse vie, ca o rază de lumină, 
dragostea ei dintâi. El era elev şi învăţa la şcoala militară. 
Ziua îi răsărea din rândurile geografiei sau din desenele 
geometriei, iar noaptea îi umplea visele. Odată, când 
profesoara de istorie le vorbi despre bătălia de la 
Războieni, voievodul Ştefan cel Mare luă deodată chipul 
iubitului ei. 

Inima i se strânse dureros, când îşi aduse aminte de 
ziua aceea. Pedagoga clasei a opta, o făptură rea şi 
uscată, facându-i o inspecţie corporală, dădu peste o 
scrisoare primită cu o oră înainte. 

Se stârni zarvă mare, parcă ar fi luat şcoala foc. Urmă 
ancheta directoarei — o cercetare cumplită prin sufletul 
elevei - după aceea conferinţa profesoarelor — un 
areopag inchizitorial, care tăia în carne vie. Ascultând 
îndemnul firii, fata încălcase disciplina şcolară şi fu 
pedepsită cu eliminarea din şcoală pe timp de două 
săptămâni. Când află vestea, o negură mare cobori în 
mintea ei fragedă. Nu-şi mai aducea aminte cum, strivită 
de deznădejde, se furişase pe coridor şi, deschizând o 
fereastră, sărise în gol de la primul etaj. 

Căzuse în grădină, peste câţiva crini plăpânzi. De-acolo, 
ridicaseră o grămadă de carne mutilată. Crinii se 
preschimbaseră în maci. 

Scăpase totuşi cu zile. Işi schilodise numai trupul şi, 
după ce zăcu un an şi jumătate prin spitale, reveni în 
lume infirmă, cu un picior amputat. în lupta pentru 
existenţă, răzbătu aproape singură. Sufletul ei în atingere 
cu vitregia sorții se înăsprise, se închisese, parcă, într-o 


-29 - 


crustă protectoare de piatră, din pricina căreia nu mai 
putea tresări, nu se mai înduioşa de suferinţa altuia. 


x 


Era atât de adâncită în gândurile ei, care-i stârneau 
dureri nemistuite încă, încât directoarea nici nu simţi 
când intră vinovata, care, cu capul plecat, tremurând de 
spaimă, aştepta din clipă în clipă să izbucnească mânia 
tiranei. Ridicând întâmplător privirile, o zări pe elevă 
lângă uşa cancelariei, ca şi cum ar fi vrut s-o zbughească 
de teamă. Ciudat, şi ea, când fusese chemată în 
cancelarie de directoarea de atunci, se oprise, parcă, tot 
în locul acela Şi aşteptase împietrită de groază cele ce 
aveau să se întâmple. 

Vru s-o întrebe: Aştepţi de mult? dar îşi înghiţi 
întrebarea şi o pornire stranie o îndemnă să repete scena 
care se petrecuse cu patru decenii în urmă. Îi făcu semn 
elevei să vină mai aproape, tot aşa cum îi făcuse şi ei 
directoarea. Şi simţi o plăcere ciudată în repetarea 
aceasta a faptelor. 

Fata înaintă clătinându-se, ca o halucinată, cu paşi 
mărunți şi şovăitori, privind-o adânc, cu ochii măriţi de 
groază, şi se opri aproape de birou. Directoarea o cercetă 
pe sub ochelari într-ascuns, cu priviri lacome şi curioase, 
ca şi cum acuma o zărea pentru întâia dată. 

„Ce fată frumoasă! îşi şopti sieşi, cu ciudă, parcă. Abia 
acum bag de seamă cât e de frumoasă! Şi cât are să se 
bucure de viaţă, de frumuseţea ei! Pe când eu, cât am 
avut de suferit! De ce a trebuit să sufăr atâta din pricina 
dragostei?” 

Un alt gând potrivnic i se încrucişă în minte: 

„Nu, n-am suferit din pricina dragostei, ci a răutăţii 
oamenilor, din pricina directoarei, care m-a pedepsit cu o 
asprime prea mare faţă de greşeala mea, dacă greşeală 
este să iubeşti. Ah! doamnă directoare!” 


-30- 


Atunci, se petrecu în ea ceva neobişnuit. | se păru că 
gândul o trezeşte dintr-un coşmar înfricoşat care-i pocise 
sufletul şi cuibărise în ea o fiinţă străină de simţirea ei. 
Acum, în trezire, se regăsea pe sine, aşa cum fusese. Era 
cu sufletul copilă, ca odinioară. Doar trupul îi îmbătrânise 
de apăsarea vremii în coşmarul acela, care durase 
aproape o viaţă întreagă. Se cutremură de târziul regăsirii 
şi o cuprinse o remuşcare grea. Lacrimile îi podidiră ochii, 
dar nu izbuteau decât în parte să potolească pârjolul 
dinăuntru. 

— Margareto, drăguţa mea! strigă copleşită directoarea 
şi, apucând fata cu braţele-i uscate, o îmbrăţişă. 

Acum, bătrâna avu simţământul limpede că repară o 
mare nedreptate. In închipuire, o înlocuia pe directoarea 
de altădată şi ea se închipuia în locul elevei de acuma. 
Simţea o revoltă care o făcea să tremure. „lată cum 
trebuia să mă judece nelegiuita aceea!” îşi spuse în sinea 
ei. 

Fata, uluită de neaşteptata schimbare a lucrurilor, primi 
îmbrăţişarea directoarei fară să simtă, fară să priceapă 
ceva. 

— Stai aici, lângă mine, şi spune-mi: e frumos? 

Şi, întrebând cu o sfială copilărească, în mintea 
directoarei apăruse chipul iubitului ei de odinioară. Dar, 
ciudat: de astă dată găsea în suferinţă o plăcere, o 
alinare nemaiîntâlnită. 

Copila rămase mai departe de marmură. 

— Haide, drăguţo, spune-mi totul. Nu te teme de mine. 
Nu-ţi fac niciun rău. 

Fata şopti un da abia auzit şi se făcu roşie ca macul. 

Şi bătrâna, punându-i astfel de întrebări, simţea o 
voluptate rară. 

— Doamnă directoare, de ce mă chinuiţi aşa? izbucni 
eleva, podidind-o plânsul. 

— Dragă fetiţă, îmi dau seama! o dezmierdă ea cu 
blândeţe şi dreptate. 


3j- 


După o tăcere lungă, îngândurată, luând mâinile elevei 
şi mângâindu-le, adăugă încet, cu sfială: 

— Margareto, ascultă, fata mea. Şi eu am fost ca tine, 
şi eu am... şi se opri brusc, simțind cum i se urcă un nod 
în gât, care o îneca. 

Două lacrimi mari, sclipitoare, îi lunecară pripit la vale 
pe obraji. 

Margareta lonaşcu făcu ochii mari, mai mari decât îi 
avea, pricepând tot ceea ce până acuma fusese pentru ea 
taină, neîncrederea îi pieri şi se însenină ca un cer fară 
ploaie. Curajul îi crescu, şi-ntr-un avânt nestăvilit, izbucni 
cu nevinovăție: 

— Cât sunteţi de bună, nu mi-aş fi închipuit! şi cu un 
gest brusc îi apucă mâna uscăţivă şi i-o sărută. 

— Da, da, de aceea te înţeleg şi te iert! continuă 
directoarea, cu gândurile împrăştiate. 

Apoi, zărind scrisoarea, o luă de pe birou şi i-o dădu. 

— Păstreaz-o bine. Să nu ţi-o mai găsească afurisitele 
astea de pedagoge. 

— O, doamnă directoare, ciripi copila şi în ochii ei se ivi 
o lumină mare, lăsaţi, acum ştiu eu cum să mă feresc. Am 
s-o port mereu în sân. 

Directoarea surâse cu bunătate. 

— Când ai să pleci în vacanţa mare, e mai bine s-o laşi 
acasă. 

— Dar eu nu plec nicăieri, doamnă directoare. 

— Eşti orfană? 

Eleva plecă în piept capul. 

— Da. 

Se lăsă o tăcere de plumb... Fata nu ştia ce să facă. Ar 
fi vrut să plece, dar nu îndrăznea. întrebă cu vocea 
scăzută, aproape în şoaptă: 

— Doamnă directoare, îmi daţi voie să...? 

— Nu, mai rămâi... rosti pripit bătrâna, muncită de un 
gând proaspăt... Uite ce este, Margareto... N-ai vrea să 
stai cu mine, să fim împreună... până la măritişul tău?... 
Eu tot sunt singură pe lume, tu la fel... Ce ar fi, dacă... 


532- 


— Doriţi să mă adoptați? se miră fata, care nu-şi credea 
încă urechilor o veste atât de neaşteptată. 
— Da, Margareto... Dacă tu vrei. 


x 


Când pedagoga intră să afle rezultatul anchetei, o găsi 
pe directoare scriind de zor o petiție. 

— Ascultă, Cojocaru, zise directoarea, am pedepsit-o pe 
eleva lonaşcu Margareta cu eliminarea din internatul 
şcolii. 

— Cum, o daţi afară din internat ? se miră pedagoga. 
Dar ce-o să facă fata? Unde o să locuiască? 

— De-acum înainte, va locui la mine... 

— La dumneavoastră? în localul şcolii ? întrebă 
pedagoga uluită. 

— Nu... în oraş... îmi cer scoaterea la pensie. 


* 


Timp de o săptămână, domni în toată şcoala o fierbere 
nemaipomenită pe tema adopţiunii elevei lonaşcu 
Margareta şi a retragerii directoarei. Nimeni nu află ce se 
petrecuse cu bătrâna directoare atât de severă şi 
neînduplecată faţă de tot ce era greşeală şi încălcare de 
disciplină şi nici n-avea să afle vreodată. 


Ce zici, ti-a plăcut schița? Nu-i aşa că o citeşti pe 
nerăsuflate, fară s-o laşi din mână? Şi eu am compus-o 
tot aşa, fară să răsuflu. Parcă mi-o dicta cineva nevăzut, 
care şedea în spatele meu, atât de aproape, încât îi 
simțeam respirația fierbinte. Exact aşa cum i se întâmpla 
lui Maupassant înainte de a muri. Şi am fost nebună de 
bucurie, când a apărut. Dar asta-i altceva! 

Ceea ce vreau să-ți spun e că povestea asta se 
bazează pe o întâmplare adevărată. Eu sunt lonaşcu 
Margareta, iar scârba de Sticlete e pedagoga Cojocaru, 


Be cas 


turnătoarea, căreia, de necaz, i-am lăsat numele 
neschimbat, deşi ar fi trebuit să-i folosesc porecla. 

Acum, ascultă cum s-a întâmplat tărăşenia: într-o 
dimineață, în recreația de la 11, vine Sticlete, pedagoga- 
şefa, c-o falcă-n cer şi una în pământ şi ne face fetelor 
inspecţie la pupitre. Mie mi-a găsit o scrisorică prăpădită, 
Zice-se, de dragoste. Tu ştii povestea cu nătăntocul de 
frate al Auricăi Geambaşu, care venea duminica la 
vorbitor, s-o vadă pe soră-sa, dar mai mult venea fiindcă i 
se  aprinseseră  călcâiele după mine. Şi se apucă 
dumnealui, tâlharul, să mă bombardeze cu răvaşe, pe 
care mi le dădea Aurica în mare taină. Adică, ce taină! Tot 
ea a bătut toba în clasă, iar fetele mă tachinau, parcă 
eram calul lor de bătaie. Cel puțin Popescu Grăsana şi 
Cap Pătrat, tâmpită aia, mă strigau de la distanță: 

— Madame Geambaşu! Madame Geambaşu! 

Altele făceau glume idioate: 

— Tu, genialo, dacă te măriți cu geambaşu' de cai, vei 
fi călare pe situație. 

— Uite, sunt acum călare pe situație, fără să-l fi luat pe 
răpitorul Geambaşu, care nu-mi place nici de frică. 

Și cum îti spuneam, Sticlete aia dă peste scrisoarea cu 
pricina şi fuga la doamna directoare, să mă pârască. Şi 
doamna mă pofteşte numaidecât în cancelarie. Tu, 
Fulguleţ, ce spaimă am tras, măi fato! Gata, ziceam, mă 
elimină o săptămână-două şi mă nenoroceşte băbătia. Cu 
doamna directoare nu se joacă nimeni, severitatea ei ştii 
ce ravagii făcea în toată şcoala! Și tocmai acum să păţesc 
ruşinea, la spartul târgului, In clasa a opta, în ajun de 
bacalaureat? Măcar dacă aş fi avut ceva cu seducătorul 
meu, dar eram bună-nevinovată, nu-i cunoşteam nici 
culoarea ochilor! Zău, să mor dacă te mint! 

Pe când mă gândeam la toate astea, iaca, se produce o 
teribilă lovitură de teatru, care mă năuceşte pe termen 
nelimitat. Doamna directoare uită de severitate, de 
disciplină, uită de ea şi mă ia în brațe, mă strânge la piept 
şi mă sărută toc! toc! foc! 


-34 - 


Doamne, ce s-o fi întâmplat cu ea? Ce miracol? N-o fi 
înnebunit! Ca o femeie atât de echilibrată să deraieze, 
apucând-o brusc pe altă linie, trebuie să fie la mijloc un 
motiv puternic, nu? Şi chiar era! Auzind că sunt orfană, 
mi-a propus, hodoronc-tronc, să mă înfieze. Mă uitam la 
ea ca picată din cer. Mi-era şi frică, tu, s-o refuz. Cine ar fi 
îndrăznit? După asta, a cerut să fie scoasă la pensie. Era 
trecută de 60 de ani. A închiriat un apartament în 
cartierul Cotroceni, într-o vilă cochetă. După asta, un 
avocat pe care îl cunoştea a făcut la tribunal actele de 
adopțiune, şi aşa am devenit domnişoara Anda Brădeanu, 
fiica doamnei directoare. Acum, poți să-mi zici săru-mâna. 

Asta nu-i încă totul, Fulguşorule mic şi dulce. Spuneam 
un pic mai sus că mă frământam al naibilor, mă tot 
gândeam şi zbuciumam ce s-o fi întâmplat cu mămica, de 
m-a iertat, înfiat şi mutat. Misterele Curţii din Versailles! 
Văzând că nu dezleg enigma, am lăsat-o baltă, ca să zic 
aşa, şi ce mi-a venit? Hai, domnişoară Brădeanu, să 
scriem ceva despre măreața cotitură din existența 
Domniei Voastre. Ce părere aveți? Sunt pentru, mi-am 
răspuns mie Îînsămi, şi pune-te, fato, pe treabă. În timp ce 
scriam, Îmi veniră câteva idei psihologice gigea, fară să le 
chem, aşa... din inițiativa lor proprie. Le-am cântărit, le- 
am judecat pe-o parte şi pe alta. 

— Bune! zic, rezistă la logică, hai să le folosim. 

Era vorba tocmai de motivarea de care aveam nevoie 
pentru eroină şi pe care imaginația mea mi-a servit-o ca 
pe tavă. Am pus-o deci pe directoare, aşa după cum ai 
citit, într-o situație asemănătoare, ca să legitimez gestul 
final, marea surpriză. 

Și ce să vezi, fato? Domnişoara mama, nu ştiu cum a 
făcut şi ce a dres, că a dat peste revista cu corpul delict. 
A citit schița. Ait! zic, acum să vezi muştruluială! Sfinte 
Shakespeare, fereşte-mă de o nouă tragedie! Când colo, 
nimic. Singura imputare: De ce nu i-am spus? De ce am 
lucrat pe ascuns? laca, na, poftim de vezi! 


5354 


Dar stai, acum vine partea interesantă. Ciuleşte, tu, 
urechile şi ascultă următorul dialog: 

— De unde ai aflat tu de pățania mea? Cine ţi-a spus? 

— Nimeni. Nu ştiu nimic. Ce ați pățit? 

— Într-adevăr, nu ti s-a spus nimic? 

— Repet că n-am habar. Tot ce am pus în povestire pe 
seama dumneavoastră a fost din imaginație. Trebuia o 
motivare — nu? 

— N-aş fi crezut una ca asta! Ai o imaginație bogată şi 
un simt logic surprinzător pentru etatea ta. Ei bine, află 
că ceea ce ai scris acolo mi s-a întâmplat în realitate. 

Asta-i bună! Să cad pe jos de amețeală! Nu-mi venea 
să cred. Nici că era de crezut! 

— Chiar aşa, doamnă? Nu mă amăgiți? 

M-a certat că-i spun doamnă şi dumneavoastră, ca unei 
străine. Dar ce să fac, dacă m-am obişnuit de ani de zile 
să-i spun doamnă şi să folosesc pronumele de reverență? 

Am luat-o în brațe şi am pupat-o de zece ori. S-a 
îmbunat şi mi-a zâmbit. 

— Acum, vă rog să-mi  povestiți povestea 
dumneavoastră. 

Am ajutat-o să se aşeze pe un fotoliu, eu stăteam pe un 
scăunel în fata ei. 

— Da, zise. Eram şi eu ca tine, elevă la Liceul de fete 
„Domnița Ruxandra". Aveam, tot aşa, o pedagogă ca a 
voastră... 

— Ca Sticlete? Aşa o poreclisem pe Cojocaru. 

— Şi o directoare, biciul lui Attila. Se dezumanizase, era 
lipsită de simtire ca o piatră: din cauza unei scrisori, de 
altfel, inocentă, m-a eliminat până la sfârşitul anului. 
Pedeapsa nedreaptă mi-a zdruncinat ființa până la 
rădăcini. O negură mi s-a pus pe ochişi, fară să mă 
gândesc la urmări, m-am aruncat în gol. În clipa când mă 
aflam la fereastră, mi-a trecut fulgerător prin minte că, 
poate, nu mor căzând de la primul etaj, mai bine m-aş 
urca la al treilea sau al patrulea. Am pregetat, nu ştiu de 
ce, uite, chiar aşa s-a întâmplat. N-am murit, drăguța 


- 36 - 


mea, mi-am mutilat doar trupul şi trăiesc şi astăzi simțind 
apăsarea celor două greşeli: a mea, dar, mai ales, a fostei 
mele directoare. 

Ce spui, Fulgulițo, de spovedania asta şterpelită dintr-o 
tragedie? M-a emoționat aşa de mult, încât m-a podidit 
plânsul! 

Of, sărăcuța de tine, nu-mi ceri îndurare?Nu de alta, 
dar ţi-am împuiat capul numai cu ale mele, ca o egoistă 
înspăimântătoare. Cu dragostea chioară şi amorul 
ghebos, gen Creangă, cum o mai duci? în ultima epistolie, 
n-ai mai pomenit nimic de Făt-Frumosul tău din tei, gen 
Eminescu. Rugăm respectuos a nu neglija în viitor. 

Pa! Pa! Pa! Te pup pe botişor. 

A ta, 
Anda Andaluza 


II 


Mă întrebi, Fulguşor dragă, cum mă simt în noua mea 
căsnicie cu doamna-mama, având sediul la Cotroceni? 
Hei, mai e vorbă! O duc împărăteşte, budoar gigea, 
mobilă de granda, garderobă personală, în fine, mai mult 
decât în visul meu, cum i-ar spune stăpânului El-Zorab. 
Stau câteodată şi mă mir, ca proasta-n bâlci, ce e cu 
mine, ce m-a găsit? Căci eram o biată orfană, singură pe 
lume, ca băieţelul lui Hector Malot, habar n-am cine sunt 
părinții mei, de ce m-au abandonat, nu ştiu nici dacă ei 
mai trăiesc, şi, uite, acum, de bine, de rău, am o mămică, 
un sprijin, în sfârşit, un rost pe lumea asta. Şi, în plus, 
bani de buzunar, să-mi cumpăr tot ce-mi pofteşte 
inimioara. îmi dau silința s-o iubesc pe mămica-dulcica, să 
se simtă bine lângă mine, dar nu pot, cât aş vrea. Mi se 
pare că-mi este mai mult profesoară decât mamă. Atunci 
fug de ea, o evit, mă retrag în singurătatea odăiţei mele 
şi citesc, citesc, citesc! Noroc că avem o bibliotecă, 
maică, măiculiță! 


-37- 


Mai e şi ceva care mă respinge: Tu, fato, prea e slută şi 
dizgrațioasă. Infirmitatea ei mă... mă... mă îngrozeşte. 
Chiar când râde, i se strâmbă fața, parcă ar plânge. Auliu! 
Doamne, iartă-mă! 

Știi, a luat şi pe portar cu nevastă-sa la noi, pentru a 
avea, mă rog, personal de serviciu. Să vezi şi să te 
cruceşti cum o cară Ursa Mare pe măicuța în braţe, ca pe 
un țânc neputincios şi inocent. 

Ah, cum mai tânjesc acum după internatul copilăriei, 
unde se afla lumea noastră! Unde-i Năsoasa cea mucalită, 
care ne făcea seara, în dormitor, să ne stricăm de râs, 
când imita o scenă de amor dintre un cotoi şi o pisică? 
Unde-i Nitouche, mironosița, s-o aud cum spune bancuri 
piperate, încât ar roşi chiar un bărbat! De unde naiba le 
auzise, zăpăcita? Sau Gheaţă, care se tinea numai de 
farse, ori Ţicnită zurbagie, o fiinţă a chiuitului, a joacă-i şi 
a setei de viață, în fine, tu, Fulguşor, pe care eram gata 
să te omit la numărătoare, dar cine poate să uite scena 
teribilă de la ora de română, când doamna Procopiu, 
stiind că te îndeletniceşti cu lectura proverbelor populare, 
te-a pus să dai câteva exemple dintre cele care ti-au 
plăcut mai mult, şi tu i-ai trântit-o hodoronc-tronc: 

— Nu umbla cu fundu-n două luntre. 

Vai, cât am râs!'Mă mir că n-a crăpat fierea în mine. Ce 
mutră a făcut profesoara! 

— Neruşinato, obraznico! Unde te trezeşti? 

— Stati, doamnă, nu vă supăraţi, aşa scrie aici, negru 
pe alb. Şi sunt altele şi mai şi... Să vi le citesc? 

— Nu! Nu! Te rog! 

Dacă ar fi ştiut că noi, fetele, cunoşteam toate 
proverbele astea pentru că cele nouă volume din 
culegerea lui Zanne se aflau chiar în biblioteca şcolii! 

Da, Fulgule, de ce să nu recunoaştem, viața de 
internat, deşi goală de căldura şi grija părintească, se 
umplea fără să ne dăm seama de farmecul copilăriei şi 
adolescenţei. De aceea tânjeam după colege, prezența lor 
îmi devenise necesară ca aerul pe care îl respiram. N-am 


- 38 - 


oftat prea mult, pentru că dragele de ele veneau la mine 
în vizită în fiecare duminică. Le vedeam de departe, 
ivindu-se în grup, după colțul străzii, două câte două, ca 
la paradă. Odată au venit paisprezece la număr, n-aveam 
nici scaune să le dau să şadă. Nu mai spun ce tămbălău a 
fost, mi-au răsturnat casa pe dos. Doamna-maman se 
ducea la o vecină, tot profesoară, şi ne scutea, astfel, de 
prezenţa ei paralizantă. Avea, ce-i drept, foarte mult tact. 
Ursa Mare făcea o tavă cu prăjituri, un chec cu stafide, 
am să-ți dau rețeta, dacă te interesează, şi ne aşterneam 
la taifas, vorbind câte-n lună şi-n stele, râzând ca 
nebunele de orice. Năsoasa era, ca de obicei, în vervă; 
întâi spunea: 

— A, Ştii, Albuțo, că am făcut şi eu o victimă? 

— Da? Felicitările mele. Cine e prea fericitul? 

— Mai uşurel cu  felicitările. Preafericitul e llie, 
covrigarul de la poarta şcolii. îmi dă produsele pe gratis. 
Aşa că sunt asigurată la capitolul covrigi cu susan. 

— Ba nu zău! Cu ce l-ai cucerit? 

— Cu ăsta! a spus Năsoasa, arătându-şi cu un deget 
nasul cât o pătlăgea. 

Am leşinat toate de râs. 

— Dacă mă duc la Cărăbuş, îl fac praf chiar pe... 
Tănase?. 

Alte râsete. Una dintre fete, Contesa de Pompadour, se 
tăvălea pe jos de râs. 

— Mai isprăveşte, Năsoaso, că leşină contesa! 

— Contesa leşinată! Uite un titlu de roman pentru tine! 

Glume naive, la îndemâna oricui. Dar ne distram copios 
cu ele. După aceea, fetele plecau şi tăcerea se lăsa grea 
în urma lor. 

Fiindcă Năsoasa a adus vorba de roman, află că lucrez 
la unul, dar, bineînțeles, cu alt titlu. Scriu pe apucate, nu 
prea am timp din cauza cursurilor de la facultate. Până 


? Aluzie la nasul exagerat de mare al lui Constantin Tănase, actor 
comic şi director al Teatrului Cărăbuş (n. red.). 


-39 A 


acum, nici nu m-am decis asupra titlului. Dragostea 
doctorului Rank sau Două iubiri. În fine, unul din astea 
două, văd eu mai târziu. Cred că ai ghicit, e vorba de un 
personaj din piesa Nora de Ibsen. Piesa am văzut-o 
împreună când ne-am dus cu clasa la Naţional. Dacă vrei 
să fiu sinceră, tu mi-ai atras atenţia asupra doctorului. Ti- 
aduci aminte că mi-ai şoptit la ureche: 

— Tu, ăsta să ştii c-o iubeşte pe Nora, pun pariu! 

Chiar aşa a fost. M-a impresionat foarte mult drama din 
sufletul doctorului, care iubise o singură femeie pe lume, 
şi asta, din nefericire, era soția celui mai bun prieten al 
său. Domnul dramaturg a trecut uşor peste dramă, pe el 
îl preocupa mai mult aspectul social, adică ridicarea 
condiției femeii în societate. Dar mie mi-a plăcut mai mult 
dragostea doctorului Rank şi, dacă autorul n-a făcut-o, 
lasă, stimabile Ibsen, c-o fac eu. 

Oho, prea mare curaj la fetița asta! gândeşti tu, 
probabil, citind rândurile de față. La urma urmei, de ce n- 
aş încerca? Ce, comit o crimă? Şi am început să cuget la 
mare adâncime. Par eu superficială, râd de toate prostiile 
fetelor, dar să ştii că undeva, în ființa mea, există un 
locşor foarte serios. Acolo mă retrag, în altarul meu tainic, 
şi mă tot frământ şi mă tot gândesc, până iese ceva 
cumsecade. Nu-ţi mai spun că am văzut încă o dată 
piesa, am citit-o apoi în Biblioteca pentru toți cu multă 
luare-aminte şi, în timpul acestei citiri, mi-au venit cele 
mai bune idei. Şi aşa, încet-încet, am schiţat în linii largi 
subiectul. Vreau să pun în sufletul doctorului Rank ceea 
ce mi se pare esența iubirii, adică ceva eteric, fară obiect, 
care îţi aduce stări paradisiace, chiar extazul, dar care are 
şi reversul durerii, în fine, un sentiment prelungit prin el 
însuşi. 

Nu ştiu dacă mă înţelegi. Nu cred, pentru că nici eu nu 
înțeleg prea bine, simt ceva care este inexprimabil prin 
cuvinte. Știu toate astea pentru că acum doi ani l-am iubit 
aşa pe un băiat, fiul doamnei Mărgineanu, de franceză. 
Era student la nu ştiu ce facultate şi venea deseori cu 


-40 - 


maşina s-o ia pe maică-sa de la şcoală. Ah, cum îl 
iubeam, tu, nu-ți dai seama! Aşteptam ore întregi la 
fereastră, să-l văd apărând la volan. La franceză eram 
slabă, aveam note proaste, numai cinciuri pe toată linia. 
Și deodată se iviră, poate, din cer, trei opturi, un nouă şi 
chiar un domn zece, cu baston şi burtică. Se tot mira 
profesoara, bravo, Anda, te-ai dat pe brazdă. De unde să 
ştie că pricina motivului era chiar fiul său, Făt-Frumosul 
Rudolf Valentino. 

Singură Filosoafta mi-a ghicit taina. 

— Ce faci aci, Adormito din pădure? 

— Nimic. Mă uit în curtea noastră şcolară. 

— Degeaba te uiţi, că azi nu vine. 

Am tresărit mirată: 

— Cine nu vine? 

— Haide, nu face pe proasta, că te spui Mărginencei! 

Am  roşit până în străfunaul fiinţei. Trebuia să 
tăgăduiesc, dar n-am mai putut. Uluirea îmi luase piuitul 
şi, mai mult decât atât, faptul că altcineva îmi cunoştea 
marele secret era ca şi cum pe rochia mea albă de 
mireasă o mână rea ar fi turnat un clondir cu cerneală. 
Filosoafa din păpuşoi nu putea să conceapă un simțământ 
atât de pur, care îmi aducea o fericire fară seamăn, 
scurtă şi nesatisfăcătoare. De altfel, sunt sigură că o 
fericire care te satisface pe deplin nici nu e fericire, 
trebuie să-i dai alt nume. 

Ei bine, Fulguşor scumpă, o dragoste ca a mea i-am 
rezervat dragului meu doctor Rank pentru draga lui, Nora. 
Am aşternut vreo zece pagini, dar a doua zi, recitindu-le, 
nu mi-au mai plăcut. La gunoi cu ele! Am scris altele, o 
folie! Ah, de-aş putea merge numai pe piscuri! Nu, nu mă 
las, trebuie să izbutesc: cerul, luna, stelele, toată 
gastronomia îmi şopteşte că voi reuşi. 

la stai, să te întreb ceva: Ce crezi, n-ar fi cazul ca Nora 
să afle că doctorul ei o iubeşte? Adică nu, nu-i bine. Mai 
degrabă, o pun în situaţia de a fi bolnavă. Să zicem că i 
se întâmplă un accident — maşină, tramvai, ce-o fi! e 


-41 - 


transportată la spital, iar doctorul o îngrijeşte tremurând, 
cu sufletul la gură, stând zi şi noapte la căpătâiul ei... 
Nora vede, aude totul. I se pare cât se poate de normală 
comportarea doctorului, nu-şi dă seama că el face mult 
mai mult decât trebuie. Fireşte, ei i se cuvine orice, e 
frumoasă, în fata ei se pleacă oricine şi primeşte tot,fară 
să dea nimic în schimb. Mai târziu, când doctorul, el însuşi 
lovit de boală, îşi ia rămas-bun de la femeia vieții sale, 
lăsându-i cartea de vizită îndoliată, pentru că se duce să 
moară, abia atunci Nora işi dă seama ceea ce a pierdut, 
işi dă seama că îl iubeşte şi plânge... plânge... plânge... 
Nu-i pasă de nimeni şi de nimic. De-acum, pentru ea e 
totul degeaba, dar în dragoste nu-i nimic degeaba, 
dragostea ține loc de orice prin ea însăşi. Şi iată, în fine, a 
doua iubire mare, născută din cea dintâi, care va rămâne 
tot fără obiect... 

Nu-i sublim ? Spune, tu. Ce, adică iubirea trebuie să fie 
numaidecât drumul către sexualitate, căsnicie şi 
progenituri? 

O fi, poate, o prostie ceea ce sustin, dar aşa simt şi aşa 
gândesc. E bine? 

Am pus puncte, puncte. Nu mai pot. Sunt obosită. 
închei scrisoarea, lungă cât o zi de post, rugându-te să-mi 
răspunzi f.f. urgent. Apropo, cum mai stai cu dragostea? 
Evoluezi tot în azur, printre luceferi, sau ai coborât jos, pe 
pământ? Dă-mi o veste, mor de curiozitate. 

În aşteptare, te pupă a ta prietenă pe veci, 

Anduţa 


INI 
O, tu, victimă a disperării! 
Am citit îngrozită ceea ce-mi scrii, că adică s-a 
întâmplat evitabilul între voi. 
Vai! Vai! Vai! Cum ai făcut prostia să pleci cu el în 
excursie, şi cu plecatul încă nu-i prea grav, dar să dormiti 


-42 - 


împreună?! Nu te-ai temut de inevitabil? Ce te faci acum? 
Eşti nefericită rău, sărăcuța de tine? Dacă nu te mării cu 
Jupiter al tău, cine te mai ia? Asta era suprema ta zestre, 
şi tu, ca o proastă! Of, victimă ce eşti, te plâng din toată 
inima sufletului! Te rog, scrie-mi, în ce constă acest act 
nefast? Şi mai spune-mi dacă, după asta, nu-ți vine să 
mori de ruşine?! Mă interesează foarte mult! 

Cât despre mine, trebuie să-ți mărturisesc că mă ocup 
cu trei lucruri deodată: romanul, lecturile şi facultatea. 

Vorbesc cu câteva colege de an, dar nu ştiu ce-o fi, 
parcă fetele mă ocolesc. N-or fi, tu, invidioase, pentru că 
studenții mă asaltează şi îmi fac curte pe capete? Ce să-ţi 
spun, roiesc în juru-mi, ca musculiţele pe-o prăjitură. Mulţi 
sunt nesuferiți, chiar obraznici. Ori de câte ori mă văd, 
strigă la mine: 

— Venus din Milo! 

Unul mi-a spus odată: 

— Săru-mâna, tato! 

Îi las în plata Domnului, altfel mi-aş aprinde paie în cap. 
Un coleg veteran îmi cam face ochi dulci. Trebuia să 
termine facultatea demult, dar e abia în anul doi. Pare 
simpatic, afurisitul, fetele sunt moarte după el, dar eu îl 
țin la distanță, fiindcă e neserios. Il cheamă Bob Geamănu 
şi aud că scrie poezii. N-am citit încă nici o poezie, ca să- 
mi dau seama dacă e ceva de capul lui. Aud că era 
încurcat cu una din anul doi, Liliana Albu, o blondă 
frumoasă, dar cam prostuță, care vine la facultate 
arborând în fiecare zi toalete noi. La început, mai 
schimbam cu ea câte o frază, dar când a văzut că Bob 
învârte macazul, mi-a întors spatele. Dă-o-ncolo de 
netoată! 

Acum, n-am încotro, trebuie să-ți mărturisesc ceva 
important: mi-a intrat în cap că sunt frumoasă! laca, na, 
poftim de vezi! E un simțământ ciudat, care-mi dă pret în 
propriii mei ochi, şi din pricina asta calc, parcă, numai pe 
pământ tare. Şi când eram la orfeline mă încerca acest 
sentiment, dar îndoiala îmi tot punea bete în roate: O fi 


-43 - 


adevărat? N-o fi adevărat? Acum însă, având o largă 
confirmare din partea masculinilor de la facultate, m-am 
dumirit, în fine. 

Stii că la şcoală aveam multe porecle. Fetele imi 
spuneau mai de mult Frumoasa din pădurea adormită şi, 
fiindcă porecla era prea lungă, o rezumau, strigându-mă 
Adormita. 

Bineînțeles, se potrivea ca nuca în perete, numai 
adormită nu eram, ci dimpotrivă, vioaie, spirt. După asta, 
m-au botezat Alba-ca-Zăpada şi am rămas Alba, pentru 
toate, până în zilele noastre. Colegele mă îndrăgiseră, în 
frunte cu Domnia Ta, Fulguşor,  deşteptăciunea 
pământului. Aveam simpatii la fiecare etaj şi făceam chiar 
victime externe în amor, cum a fost cu idiotul de 
Geambaşu şi alte specimene, e jusdem farinae. 

Sâmbăta, la ora de baie cu clasa, altă nebunie. Toate 
suratele tăbărau pe mine, zgâind ochii la nudul meu, 
mirându-se că am pielea albă ca hârtia velină. Nu eram 
Alba? De ce, tâmpitele, mă porecliseră astfel! Mămăliguța 
de Ştefanache m-a întrebat odată: 

— Cum faci tu, că ai sâni pietroşi? 

Auzi, ce idioțenie! 

— li descânt cu apă neincepută, i-am răspuns. 

Alta, nebuna de Crăznaru, cu burta cât toba — parcă 
era însărcinată, Doamne fereşte! — zor-nevoie să-mi 
măsoare mijlocul cu centimetrul. lar nefericita de Găman 
a izbucnit odată în plâns, pentru că... eram neverosimil de 
subțirică, iar ea nu era. 

Să-ţi spun drept, n-aveam deloc conştiinţa că sunt 
răpitoare. Parcă mă vedea la şcoală vreun băiat care să 
mi-o spună? Unde mai pui că mă imbrăcam ca o 
şleampătă, încât adio, voi, formelor sculpturale şi 
celorlalte momeli specific feminine. 

Dar de când am devenit studentă, s-a schimbat 
povestea! Văzând că sunt anturată de băieți la modul 
superlativ, în timp ce altele rămân în umbră, nebăgate în 
seamă, ehe! mi-am zis, e ceva de capul meu, mama 


-44 - 


Natura mi-a dat o bună scrisoare de recomandație! Cu 
toate astea, să ştii, nu-s cochetă, zău aşa! Până azi, nici 
n-am pus pudră pe față, nici roşu pe buze. Nu mai 
vorbesc de smuls sprâncenele şi făcut genele cu rimei. 
Chiar tu, deşteptăciunea pământului, spuneai că tocmai 
lipsa fardului sporeşte farmecul Evelor noastre! 

lartă-mă, ţi-am înşirat până acum numai sminteli. Hai 
să-ți aduc la cunoştinţă şi ceva foarte grav. Ştii că am 
isprăvit de scris romanul? Da, Fulguşor! Şi-mi place, îmi 
place nevoie mare! Insă mi-e frică să nu fi ieşit vreo 
bâzdâganie! Are aproape 150 de pagini mari şi late, n-a 
fost chip să-l fac mai voluminos. Doamna-maman m-a 
convins să i-l citesc. Lectura a durat, cu mici întreruperi, 
trei zile de-a rândul, până noaptea târziu. Tot credeam că 
are să se plictisească şi să renunțe la audiție. N-a fost 
aşa. Dimpotrivă, asculta cu atenție şi răbdare de înger. 
Câteodată, mă întrerupea, legându-se de câte o frază rău 
construită, formaţia ei didactică nu suferă greşeli 
gramaticale. Când am terminat cu cititul, nu mi-a făcut 
nicio critică, după cum mă aşteptam. A întins mâna, ca 
să-i dau manuscrisul, apoi mi-a spus: 

— Am auzit lucrarea cu auzul, acum vreau s-o citesc cu 
văzul. Mă tem că muzicalitatea frazelor mă fură. După 
asta, stăm pe indelete de vorbă. Mi-a mai spus: Drăguța 
mea, din capul locului, am impresia că te-ai lăsat 
antrenată într-o întreprindere prea grea pentru tine. 
Oricum, eşti mai inteligentă decât îmi închipuiam. De ce 
nu scrii lucruri pe care le-ai văzut şi trăit tu însăţi? E cu 
neputinţă să întâlneşti un om de la care să nu înveţi ceva. 

— Dar ce experiență am eu? Dumneavoastră ştiţi prea 
bine că n-am ieşit din internat cu anii. Numai când ne 
duceam cu clasa la Teatrul Naţional şi, uneori, pe la 
muzee, atât... 

— Cu toate astea, cunoşti viața de şcoală, ai trăit-o, nu- 
i aşa? De ce nu iei de acolo subiectele? Pe urmă, a rostit 
verdictul: în orice caz, ai stofă de scriitoare! 

— Credeţi, cu adevărat? 


A 


— Ştii bine că nu te mint... 

I-am sărutat mâna de bucurie. N-am putut să fac altfel. 
Ea m-a sărutat pe frunte. După două zile, mi-a restituit 
manuscrisul. Era plin de îndreptări, cu cerneală roşie, ca o 
teză la limba română. Numai nota lipsea. După asta, mi-a 
făcut o amplă analiză literară, ca la Slavici sau la Duiliu 
Zamfirescu. Oho, eram cineva, numai prin simplul fapt că 
se ocupa de mine. Avea şi obiecții serioase: 

— Uite, aici ai pus câteva lucruri neverosimile. 

Nici eu nu ştiam de ce le-am pus. Aşa mi-a dictat capul 
ăsta sec. E drept că nu gândesc destul, uneori sunt 
superficială, superficială... 

După indicațiile ei, am refăcut câteva capitole. Mi-a 
părut bine, pentru că, între timp, mi-au venit câteva idei 
noi şi, datorită bucuriei acesteia, refacerea a mers strună. 

— Imi pare rău de un singur lucru, i-am spus eu, 
afişând o modestie cam... ipocrită. 

— Ce anume? 

— Că Ibsen e mort de mult şi n-are cum citi scrierea pe 
care el mi-a inspirat-o. 

Ah, eram atât de curioasă să aflu ce părere are! A râs şi 
ea de năzbâtia pe care i-am spus-o, ce era să facă? 

Acum, o noutate senzațională: mâine întreprind prima 
călătorie cu trenul din viața mea. Nu te mira, n-am avut 
prilejul până la măreața mea vârstă de 20 de ani să mă 
deplasez nicăieri. Plec la Piteşti, trimisă de doamna- 
maman, într-o misiune importantă, la o rubedenie, o 
chestie de moştenire, se pare. Ea, cu infirmitatea ei, era 
greu să se deplaseze, sărăcuța! Când mă întorc la 
Bucureşti, am să-ți scriu impresiile. 

ȘI, pour la bonne bouche, încă o noutate, dar mai puțin 
senzațională decât prima: am inceput să fumez. 
Deocamdată, destul de timid, câte trei-patru țigări Intim- 
Club pe zi. Să nu te miri, tu, însă tâmpitele astea de 
colege te consideră „arierată” dacă nu fumezi. Dar şi 
„deşteptăciunea ” asta a mea, care se ia după o prostie, e 


-46 - 


vrednică de admirat. Doamna-maman încă n-a prins de 
veste. M-aştept să-mi facă un tărăboi di granda! 
Acestea fiind zise, închei prezenta epistolă, depunând o 
foarte simțită sărutare pe dulcea ta guriță. 
A ta, 
Anduţa 


- 47 - 


CAPITOLUL 3 


Necunoscuta 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


După cum spuneam, ajung în Gara de Nord. Vagonul de 
clasa întâi e aproape gol. Hamalul se opreşte în dreptul 
celui de al doilea compartiment. Un semn familiar cu 
coada ochiului. Vrea, pesemne, să-mi atragă atenţia că 
mi-a găsit un loc bun. Probabil că la el un loc bun e în 
prezenţa unei domnişoare. Şi de astă dată îi remarc ochii 
mari cât cepele. 

Intru în compartiment, o salut cu o uşoară înclinare a 
capului pe necunoscuta tovarăşă de drum cu care aveam 
să călătoresc şi mă aşez comod pe canapeaua opusă. Imi 
răspunde tot aşa, din cap, puţin contrariată de prezenţa 
mea, probabil, neconvenabilă. Apoi, îşi reia lectura 
întreruptă o clipă. 

Aştern asupră-i priviri iscoditoare, vrând parcă să-i fac 
preţul. E o brunetă înaltă, subţire, aproape diafană. 
Poartă o fustă simplă, neagră, şi bluză albă, modestă, ca 
de  şcolăriţă. Hm, frumoasă, chiar prea frumoasă? 
glăsuieşte examenul sumar al ochilor mei. O frumuseţe 
atât de perfectă, încât te stinghereşte oarecum, îţi 
retează iniţiativa. Dar ceea ce îmi atrage atenţia e 
surprinzătoarea lipsă a fardului. Obrajii acestei fiinţe 
angelice nu cunosc pudra, buzele ei ignoră rujul. 

Încă nu mi se întâmplase să văd o asemenea făptură. 
Arată proaspătă şi fragedă aşa cum a zămislit-o natura, 
fără nici o adăugare. Un zâmbet sfielnic, fecioresc, pare 
încremenit pe faţa ei. 


-48 - 


Mă simt tot mai angajat de necunoscuta răsărită în 
calea mea, parcă înot fară vrere în apele ei teritoriale. 
Dominanta care se desprinde imediat din trăsăturile ei e 
puritatea. 

Dumnezeule, prea multe calităţi la un loc! Dărnicia asta 
mă sperie într-un fel pentru că mi se pare neverosimilă! 

Încerc s-o dezbrac de veşminte, să mi-o imaginez 
goală, aşa cum obişnuiesc să fac cu femeile care mă 
interesează. Nu reuşesc. E imposibil să-i realizez 
goliciunea cu ochii minţii. Pentru prima oară mi se 
întâmplă acest lucru. Aş zice că e o impietate chiar să 
gândeşti obscen în apropierea ei. A cutezat vreodată un 
pictor, de când e lumea şi pământul, să zugrăvească pe 
pânză nudul unei sfinte ? 

Aşadar, nu-i de mirare că fata asta neprihănită îmi 
trezeşte cele mai caste sentimente. O privesc lacom şi 
simt că mă farmecă, îmi face bine, din ce în ce mai bine! 
Şi, uitând de mine, de boala mamei mele, datorită căreia 
mă aflu în tren, o sorb cu privirile sau, mai precis, o 
mănânc din ochi. Şi fata se uită la mine. Dar aştept să-şi 
retragă privirile, pentru că îmi place să fac numai eu 
acest lucru, ea ce ar avea de văzut la mine? Ciudat, n-o 
face, stăruie, vrând parcă să mă înfrunte. Ba am impresia 
că uitătura ei e cam ciudată, parcă aş fi — ştiu eu? — o 
curiozitate a naturii. O clipă las privirea în jos, dar nu trec 
câteva clipe şi o ridic din nou. 

Straniul joc se repetă de mai multe ori. Ochii noştri 
încep a se război între ei fară pricină, şi această luptă 
frământată durează peste două, trei şi chiar mai multe 
minute. Deodată, fata întoarce brusc capul, cu un aer de 
îmbufnare. De ce s-o fi supărat? Crede că a fost biruită? 
Se vede treaba că nu-şi dă seama ce putere sălăşluieşte 
în ea. Cu un gest nervos, deschide poşeta şi scoate o 
ţigaretă fină. Vrea s-o aprindă, dar nu găseşte chibrituri. 

Fumează?! Cum se poate?! Dar această patimă e 
prietena viciului, ce caută într-o zonă a purității ? 

— Dacă permiteţi... îi spun. 


-49 - 


Aprind bricheta şi-i ofer foc. 

— Mulţumesc, domnule. 

Tonul ei e aproape agresiv. Se apucă să citească mai 
departe cartea pe care o ţine pe genunchi. Cât aş vrea 
să-i aflu titlul! 

„E supărată, zâna! gândesc în sinea mea. Nici nu mă 
cunoaşte şi, uite, s-a supărat pe mine. E un început bun." 

Trenul lunecă spintecând peisajul, care nu mă mai 
interesează, când am în faţa ochilor ceea ce am. O 
pădure trece prin noi, fară s-o vedem, un râu ne taie 
calea, dar îl sărim fară a şti cum. 

Şi aşa, ignorând tot ceea ce face monstrul de fier, chiar 
zgâlţâiturile sale, care ne par fireşti, încropim amândoi, 
eu cu ea, în cuşca tremurândă, un dialog aproape 
neverosimil. 

Cum ar fi putut să-mi treacă prin minte că el va fi 
începutul tragediei mele de mai târziu? 


- 50 - 


CAPITOLUL 4 


O convorbire în tren 


DINU (încercând să înnoade o convorbire): Mergeţi 
departe?... 

ANDA (fară să ridice capul): Da... 

(Pauză) 

DINU: Nu vă e prea cald? Să deschid fereastra? 

ANDA (În gând): Vrea conversaţie... domnul! (Vorbit): 
Nu. 

(Pauză) 

DINU: Vă captivează lectura? 

ANDA (În gând): Ah, ce tip insuportabil! (Vorbit): Da... 

DINU: Citiţi un roman? 

ANDA: După cum se vede. 

DINU: De aventuri? 

ANDA: Să zicem... psihologic... 

DINU: Şi nu vă plictiseşte? 

ANDA: M-ar plictisi, mai degrabă, o conversaţie banală 
cu un... necunoscut. 

DINU: Pe mine, dimpotrivă, m-ar plictisi... cunoscutul, 
pentru că n-aduce nimic nou, n-are nici un farmec... 

ANDA: Scuzaţi, însă eu nu cred deloc în farmecul... 
necunoscutului. (În gând): Na! l-am zis-o... Cred că am 
fost prea urâcioasă. 

DINU: În schimb, eu cred în farmecul... necunoscutei. 

ANDA (În gând): Pare să fie inteligent, tipul. Găseşte 
replici bune. (Vorbit, cu o uşoară ironie): Daa? Credeţi în 
farmecul necunoscutei? Nu cumva suferiţi de imaginaţie 
excesivă? 

DINU (În gând): E mai inteligentă decât credeam. E 
cazul să-mi ascut armele. (Vorbit): N-am imaginaţie. Sunt 


spia 


un om practic, raţional. Mă bucur însă de oarecare 
sensibilitate. De aceea am ţinut să aflaţi cum s-a oglindit 
în mine fiinţa dumneavoastră... (In gând): Nu ştiu pentru 
ce i-am spus aşa ceva... A fost o gratuitate... 

ANDA: Mă rog, la ce bun? De ce trebuie să cunosc 
numaidecât acest lucru? 

DINU: E greu să-mi dau seama. Poate va fi mai târziu 
un punct de plecare sau de regăsire. Rămâne de văzut. 
Deocamdată, trebuie să mulţumesc întâmplării care v-a 
scos în calea mea. 

(Scurtă pauză; în acest timp:) 

DINU (În gând): Cred că am pus bine problema, la un 
nivel ceva mai ridicat. 

ANDA (În gând): Uite că nu spune numai banalităţi de 
toată ziua. Pare să fie un intelectual ceva mai... rafinat. 
Ce meserie o avea? 

DINU (iarăşi în gând): Mi se pare că am început s-o 
interesez. 

ANDA (vorbit): Nu vă grăbiţi cu mulţumirile. Faptul că ni 
s-au încrucişat drumurile nu-i decât o coincidenţă fară nici 
o semnificaţie. 

DINU: Semnificaţia n-a apărut încă. De fapt, ni s-a unit 
drumul, nicidecum încrucişat... Cel puţin, pentru o bucată 
de timp. Unde mergeţi? 

ANDA (spontan): Drept înainte! (Surâde.) 

DINU (În gând): Fermecător răspuns, fermecător surâs! 
N-a vrut să-mi spună unde merge... 

ANDA: Întotdeauna îmi place să merg înainte! 

DINU: Şi mie la fel. De aceea, vom fi măcar o oră 
împreună... 

ANDA: Şi după asta? 

DINU: Cine poate să ştie? Vă daţi seama ce rol joacă 
întâmplarea în viaţa unui om? 

ANDA: Nu înţeleg. Ce întâmplare? 

DINU: Chiar asta pe care o trăim! De ce v-am întâlnit pe 
dumneavoastră şi nu pe alta? De ce dumneavoastră a 
trebuit să mă întâlniți pe mine şi nu pe altcineva? 


sD ei 


ANDA: Ca să fiu sinceră, mi-e indiferent pe oricine aş fi 
întâlnit. În afară, bineînţeles, de... să zicem — şahul 
Persiei... 

DINU: De ce? (Râde.) 

ANDA: Ştiu eu? Poate că mi-ar fi amintit de Harun-al- 
Raşid şi de poveştile din O mie şi una de nopţi... 

DINU: Realitatea pe care o trăim n-are nicio legătură cu 
poveştile acelea. Un imponderabil care s-ar putea numi 
destin a hotărât ca noi doi să ne aflăm acum în acest 
compartiment şi să luăm cunoştinţă de existenţele 
noastre. 

ANDA: Aveţi un dar de a complica lucrurile!... Ei, şi 
dacă am luat act de existenţele noastre, ce-i cu asta? 
Credeţi că va fi preludiul unei fericiri viitoare? (Alt ton): 
Sunteţi filosof? 

DINU: O, nu! 

ANDA: De mirare. Numai filosofii privesc cu telescopul 
orice fapt mărunt, ca să ajungă la cine ştie ce concluzii 
abracadabrante. Viaţa e mult mai simplă. 

DINU: Nu ştiu de ce am uneori tendinţa să desfac firul 
în patru. 

ANDA: Asta înseamnă că vă complicaţi existenţa. 
Spuneţi-mi sincer, câte întrebări v-aţi pus zărindu-mă 
singură în compartiment? 

DINU: Multe. Nenumărate. O sumedenie! 

ANDA: Ooo! Chiar aşa?! 

DINU: Dacă întâlneam o fată urâtă, obişnuită, nu-mi 
puneam nici o întrebare. Aş fi rămas indiferent şi mut ca 
un bust. 

ANDA (cochetă): Sunt, aşadar, „frumoasă”? Rogu-vă, 
nu mă priviţi cu telescopul! 

DINU: Nici nu e nevoie. Mi-ajung ochii liberi. Ce m-aş fi 
făcut dacă scăpăm trenul? Ştiţi, ceasul meu rămăsese în 
urmă. 

ANDA: Nu înţeleg. 

DINU: Acceleratul nostru a plecat cu o întârziere de 10 
minute. Nu vi se pare ciudat? 


a Ba 


ANDA: De ce ciudat? 

DINU: Pentru că, de obicei, trenurile nu pleacă din Gara 
de Nord cu întârziere. 

ANDA: În afară de acesta, care v-a aşteptat să-l 
prindeţi. 

DINU: Da. Ca să-mi ofere prilejul de a vă întâlni. 

ANDA: lar începeţi? (Râde.) Nu credeţi că, mai degrabă, 
pe mine a vrut să mă servească... întâmplarea? 

DINU: În ce fel? 

ANDA: Dacă nu eraţi dumneavoastră, cu cine aş fi stat 
de vorbă? Cine îmi oferea foc, să aprind ţigara? Prin 
urmare, vedeţi, tot e o rațiune, nu? (Izbucneşte în râs.) 

DINU: Nu  râdeţi, domnişoară! E foarte serios. 
întotdeauna e foarte serios când în viaţa unui bărbat 
apare o femeie. 

ANDA: În viaţa dumneavoastră n-a apărut până acum 
nici o femeie? 

DINU: Ba da, au apărut câteva, dar tot aşa au dispărut. 
Au fost simple efemeride, care n-au lăsat nicio urmă. Dar 
în viaţa dumneavoastră? 

ANDA: Vreţi să fiu sinceră? Ei bine, nu s-a ivit niciun 
bărbat. 

DINU: E de necrezut! Pur şi simplu, de necrezut! 

ANDA: De ce vă miraţi aşa? Nici n-am avut timp până 
acum. Sau, dacă vreţi adevărul, trebuie să vă mărturisesc 
că abia astăzi s-a ivit un bărbat în viaţa mea. (Râde cu 
poftă.) 

DINU: Bună! Mă bucură ceea ce aud. Dacă va trebui să 
jucaţi un rol în existenţa mea, ne vom întâlni şi altă dată, 
ne vom întâlni mereu. 

ANDA: Tot aşa, din întâmplare? 

DINU: Desigur. în aparenţă, din întâmplare. Dacă 
aprofundaţi lucrurile, atunci, din necesitate. 

ANDA: Sunt tare curioasă — dacă ne vom mai întâlni! 

DINU: Eu nu sunt deloc. Şi aştept senin să se producă 
întâmplările. Nu fac nimic să le grăbesc, nici să le amân. 


4-a 


De aceea, nu m-am prezentat şi n-am ţinut să vă fac 
cunoştinţă. 

ANDA: Adevărat, la ce bun? Dacă ne vom revedea, va fi 
destul timp şi pentru asta. Dar, cât de cât, nu încercaţi 
vreo presimţire ? 

DINU: Vă mărturisesc sincer — nu. Dar dumneavoastră? 

ANDA: Eu, da. Mi se bate ochiul stâng. 

DINU: Sunteţi superstiţioasă? (Râde.) 

ANDA: Puțin. Când mi se bate ochiul stâng, e de bine. 

DINU: La mine e tocmai contrariul. 

ANDA: Atunci, vă previn: feriţi-vă de mine! Vă 
pândeşte, din umbră, o primejdie. 

DINU: Îmi place s-o înfrunt. Şi apoi, ce aş putea să fac, 
dacă... 

ANDA: A, da, uitasem povestea cu destinul. Vă spun 
drept că niciodată n-am avut cu cineva o discuţie atât de 
stranie. Şi când mă gândesc că, la început, îmi păreaţi un 
pic nesuferit. lertaţi-mă ca v-o spun! 

DINU: De ce nesuferit? 

ANDA: Prea vă uitaţi la mine cu ochi lacomi. 

DINU: Mi-am umplut ochii cu chipul dumneavoastră, ca 
să mi-l pot reaminti oricând, după voinţă. 

ANDA: Şi cât timp o să vă ajungă provizia asta? 

DINU: Să zicem, un an, doi, trei... N-are importanţă. De 
acum încolo, am să vă port mereu în minte. Şi am să vă 
dau numele care-mi place şi pe care, poate, nu-l aveţi. 

ANDA: Hm! Interesant! Şi, mă rog, ce nume îmi daţi? 
Sunt tare curioasă! 

DINU: Ştiu eu? Să mă gândesc. Poate, Ghiocela; sau 
Crenguţa; sau Alba. 

ANDA: „Alba" mi s-a mai spus. Nu-i mai bine să mă 
consideraţi o clipă din viaţa dumneavoastră şi să mă daţi 
uitării? 

DINU: Ştiu eu? De ce să anticipăm? Rămâne de văzut. 
(Vrea să aprindă o ţigară. Nu găseşte bricheta.) Ei, drace! 
Unde-am pus-o? Doar am umblat adineauri cu ea. Parcă a 
intrat în pământ. 


- 55 - 


ANDA: Nu face nimic! (Scoate o cutie de chibrituri din 
poşetă şi-i dă să aprindă.) 

DINU (mirat, văzând că are chibrituri): Dar... 

(Ea izbucneşte în râs; râd amândoi.) 

(Macazurile încep a pocni. Trenul îşi domoleşte goana.) 

ANDA: Unde suntem? 

DINU: Am ajuns la Piteşti. 

ANDA: Aşa repede? Nici n-am simţit când a trecut 
timpul. (Se ridică, îşi ia valiza din plasă.) 

DINU (stupefiat): Ce-i asta? Coborâţi? Cu adevărat, 
coborâţi aici? 

ANDA: De ce vă miraţi? 

DINU: Nu m-aşteptam. Ce păcat! 

(Trenul încremeneşte pe loc. De-afară se aude vocea 
conductorului: Piteşti, 10 minute!) 

ANDA: De ce păcat? Dacă trebuie să ne revedem, 
destinul va avea grijă să ne pună din nou faţă-n faţă. 

DINU: Ah, să lăsăm destinul în plata Domnului! 

ANDA: Nu mai credeţi în el ? 

DINU: Nu ştiu. Mi-am pierdut capul! 

ANDA: Cum să vă spun: adio sau la revedere? 

DINU: Mai bine, mi-aţi spune cum vă cheamă. 

ANDA: Nu pot. Mi se pare prea devreme. 

DINU: Sunteţi piteşteancă? 

ANDA: Nici asta nu-mi amintesc. Am o amnezie teribilă. 

DINU: Pe mine mă cheamă... 

ANDA: Nu, nu-mi spuneţi, vă rog. Nu stricaţi farmecul 
care a ţesut între noi. Stimate necunoscut, adio... 

DINU: Nu... La revedere, pe curând, cât de curând. 

ANDA (coborând): Fie! însă, cu autorizaţia... destinului. 


- 56 - 


CAPITOLUL 5 


Cinema Fantasio 


Din corespondența Andei Brâdeanu 


Fulguşor, mică şi dragă, 

Am tolba plină cu noutăți şi sunt nerăbdătoare s-o 
deşert în paginile ce urmează, pentru a fi pusă la 
dispoziţia Măriei Tale. îți scriam în epistola precedentă că, 
având de îndeplinit o misiune de ordin familial din partea 
doamnei-maman, plecat-am de una singură în urbea 
Piteştilor, în primă călătorie pe CFR. iți închipui, tu, ce 
emoții pe mine! Tren am mai văzut cu ochii, dar ca să 
călătoresc, încă nu mi s-a ivit prilejul. Aşadar, iată-mă cu 
sensibilitatea mobilizată — o mie de ochişi două mii de 
urechi — păşind în noutate, în Gara de Nord m-am oprit în 
dreptul locomotivei, ca s-o observ. Aoleu, ce matahală 
apocaliptică! A fost construită la dimensiunile 
dinozaurului. Când a pufăit monstrul aburi pe nări, m-am 
speriat aşa de tare, încât era s-o rup la fugă. Mecanicul, 
un omuleț negru de funingine, a prins de veste şi a 
început să râdă. Chiar mi-a strigat ironic: 

— Nu muşcă, domnişoară! 

Mi-a fost ruşine de frica mea, am început să râd şi eu. 
După asta, cu fundându-mă în cugetare, l-am acoperit cu 
un strat cald de admiraţie. Uite, un prichindel de care 
balaurul ascultă fară crâcnire! Şi micul mecanic a crescut 
în ochii mei, făcându-se cât un Gulliver în ţara piticilor. 

Dar ce-ţi tot sporovăiesc gratuităţi? Să trecem la 
capitolul cel mai palpitant din acest voiaj. Ascultă: în 
compartimentul meu intră un pasager, având — să zicem 

-57- 


— aşa, vreo 28-30 de ani. Nici frumos, nici urât, nici înalt, 
nici scund, în fine, un tinerel cam pe la mijloc care n- 
atrage atenția prin nimic deosebit. Adică, nu, avea 
sprâncene groase, bine arcuite, aşa cum îti plac tie la 
masculini. Numaidecât l-am comparat mintal cu Bob. 
Comparatia n-a ținut. Bob nu-i egal decât cu el însuşi, 
încrezutul! Judecându-l după aerul său suficient, zic, 
trebuie să fie un avocățel sau profesoraş. Dar, ce-mi 
pasă, dă-l încolo de sprâncenat, parcă o să cotcodăcească 
vreodată găina mea pe gardul său? M-apucasem să citesc 
ceva, însă nu era chip să-mi concentrez atenția. El, de 
colo, tot încerca să încropească un dialog cu subsemnata. 
M-a întrebat: Mergeţi departe? Ori: Nu vă e prea cald? Ori: 
Vă place lectura ? Eu — ce să discut cu un străin, de ce 
m-aş lega la cap fară să mă doară? Şi, în definitiv, nu mă 
atrăgea deloc persoana dumisale. Dar observam, 
bineînţeles, cu oarecare satisfacţie, că sprâncenatul mă 
înfuleca din ochi. Să-i fie de bine şi la mulți ani! Am 
schimbat doar câteva fraze uzuale, trântindu-i o săgeată 
care l-a usturat nițeluş. Nu ştiu cum; din vorbă-n vorbă, 
sprâncenatul susținea că pe el l-ar plictisi... cunoscutul, 
întrucât n-aduce nimic nou, n-are niciun farmec. l-am 
replicat că nu cred în farmecul... necunoscutului. Din 
păcate, a avut un răspuns spontan, a spus că el crede în 
farmecul...  necunoscutei, adică, în farmecul meu, 
înţelegi? 

Pe măsură ce dialogul nostru se înfiripa, îmi plăcea tot 
mai mult să lungim vorba. Era foarte civilizat, nu mi-a 
spus nimic jignitor, absolut nimic... Aş zice că mi-a făcut 
curte, eu aflându-mă cocoțată sus, pe Everest, la 8850 de 
metri înălțime, iar el, jos, la poalele muntelui. De altfel, 
nici nu s-a prezentat. Cică, dacă va însemna ceva pentru 
mine, soarta o să aibă grijă să ne revedem, şi dacă nu 
vom fi convinşi nici de astă dată, ne vom întâlni a treia şi 
a patra oară, cu alte cuvinte, ne vom întâlni mereu. 
Aparent, din întâmplare, dar, judecând mai profund 
lucrurile, din necesitate. 


- 58 - 


Nici nu ştiu când am ajuns la destinaţie, câna trecuseră 
două ore de drum. Parcă am plutit într-un vis care m-a 
desprins de realitate. Tu, n-am văzut nimic din peisajul 
care fugea îndărăt, nu-l vedeam decât pe Domnia Sa, 
sprâncenatul, umplându-mi toată ființa. Dar, să ştii, m-am 
ținut tare ca piatra. Păcat că el, în cele din urmă, s-a 
muiat ca o cârpă. Nu-l mai tineau curelele sufleteşti să 
joace până la sfârşit ispititorul joc al destinului. Când a 
văzut că plec, gata să se dea în vileag, să-mi spună 
numele şi prenumele, la rigoare, să scoată buletinul de 
identitate. A alergat după mine, parcă, m-a strigat 
„Ghiocela" sau mi s-a părut, nu ştiu bine. Însă partea 
bună e că am dispărut din lumea lui, rămânând mai 
departe anonimă. Am făcut bine? Cred că da, Fulguliță 
mică şi drăgălaşă! Dacă domnul destin are vreun gând cu 
noi, mă rog, îi stau la dispoziție, deşi eu credeam că 
fieştecare om este tatăl faptelor sale, nu? 

La drept vorbind, povestea asta m-a tulburat serios. De 
aceea, nici nu-mi amintesc ce naiba am făcut la Piteşti. 
Rubedenia doamnei-maman a avut de-a face, probabil, cu 
o făptură picată din lună. Tot timpul cât am stat de vorbă 
cu ea eram cu gândul la enigmaticul meu sprâncenat. 
Ajunsesem, la urma urmei, să cred că am fost trimisă în 
provincie nu pentru treburile doamnei-maman, ci pentru 
a mă întâlni cu efigia greacă. 

Uite, îmi pun gâtul pe butuc, dacă n-o fi aşa. Altfel, nu- 
mi explic de ce mă simt atât de răvăşită. Parcă s-a stârnit 
o furtună în interiorul meu. Adică, nu furtună, o 
schimbare plăcută, aşa, ca o mireasmă, ca o stare 
nostalgică, imposibil de spus în vorbe. Aş vrea ceva, şi nu 
ştiu ce. Uneori, îmi vine să plâng, dar nu plâng, pentru că 
n-am motiv. După aceea, mă liniştesc şi lăsându-mă pe 
aripa visului, mă văd ajunsă scriitoare celebră, dând 
autografe într-o mare librărie miilor de cititori care mă 
adoră, mă aclamă! Şi, printre ei, iată, îl văd pe el. Asta-i 
Himalaya fericirilor! 

Spune tu, nu e stupid? Zău aşa! 


- 59 - 


Nu, nu-i stupid. Tărăşenia începe să-mi dea serios de 
gândit. Chiar să mă îngrijorez, din pricina obsesiei care nu 
mă Slăbeşte deloc. Ca să fiu sinceră, cred că m-am 
scrântit puțin la cap. Ştii de ce? Pentru că am început să 
trăiesc cu el. Da, da, ca soț şi soție. Stai, nu te speria, 
totul nu se petrece decât în închipuirea mea. Prin urmare, 
trăiască imaginația! 

Când m-am întors la Bucureşti, compartimentul era plin 
de călători, dar eu nu l-am văzut, l-am instalat pe 
Maiestatea Sa Sprâncenatul în fata mea şi am pălăvrăgit 
împreună de toate, câte în lună şi în stele. Neştiind cum îl 
cheamă, n-am avut încotro Şi i-am pus un nume: Ivar. De 
ce Ivar şi nu Radu, lon, Barbu sau Matei? Habar n-am. Nu 
ştiam nici ce profesie are: atunci, făcut ataşat de legatie; 
puteam să-l fac şi consilier, dar ziceam: Hai să nu 
exagerăm, e prea juvenil, n-are mutră de consilier. După 
asta, aranjat cu domiciliul, plasându-l, generos, în strada 
Romană numărul 200 bis, într-o vilă somptuoasă, cu o 
grădină ca în O mie şi una de nopti, gemând de platani, 
baobabi, sicomori, arbori de pâine, nuci de cocos, 
portocali, lămăi, în fine, un adevărat magazin de 
coloniale. 

Am să-ți povestesc acum ce s-a întâmplat la balul 
Operei: 

Doamna-maman a fost de părere să mă îmbrac în 
Colombină. Costumul imi venea de minune, parcă fusese 
croit pentru Domnia Mea! Sala gemea de măşti şi 
măscuțe. Uite, colo, văd un Pierrot suplu, care mă fixează 
lung, de parcă ar vrea să vadă prin mască dacă sunt 
frumoasă ori urâtă. Pufnim amândoi în râs. El îmi 
propune, îndoindu-se de mijloc: 

— Un vals, frumoasă Colombină... 

— Cu plăcere, Pierrot! 

Gata, s-a făcut instantaneu legătura. Pierrot 
întotdeauna şi-o reclamă pe Colombină sa. Ne avântăm în 
vârtejul dansului, strecurându-ne uşor printre zeci de 


- 60 - 


perechi. El mă strânge prea tare la piept, parcă ar vrea 
să-mi strivească sânii. 

— De ce te-ai costumat în Colombină? 

Nu-mi dădeam seama de ce. l-am replicat îndrăzneţ: 

— Ca să dansez cu tine. 

Nu ne cunoaştem, şi ne tutuim. Sub mască, toţi ne 
socotim deopotrivă şi ne comportăm ca şi cum am fi 
prieteni vechi. 

— Eşti cu soțul, Colombină? 

Am pufnit în râs. Auzi, tu, cu soțul?! Of, ce prostut era! 
Valsul se termină, începe o polcă, un foxtrot, un tango. şi 
noi dansăm mereu împreună, parcă am fi numai noi doi 
pe lume. Zice: 

— Nu vrei să ieşim pe terasă? 

— Ba da, îi spun. Simt nevoia de a respira puțin aer 
curat. 

Pe terasă, ne retragem într-un colț singuratic. Afară 
noaptea e liniştită, calmă, parcă doarme şi ea laolaltă cu 
cei care dorm. Toată spuza de ochi de pe bolta cerului îşi 
îndreaptă spre noi priviri lipitoare, luna ne scaldă într-o 
baie de argint. Larma balului s-a potolit, astupată de uşi şi 
ferestre. E linişte şi, parcă, altă lume. 

— Colombină, scoate masca! 

— Nu se poate, Pierrot, mai avem o oră până la 
căderea măştilor. 

— O oră? strigă el tragic. Nu cred că voi trăi atâta timp. 

— Ii garantez că apuci căderea măştilor, în afară de 
una singură: a mea! 

— Cum mă chinuieşti! Vreau să te cunosc! Arată-ți fața! 

— Nu pot. 

— Eşti măritată? 

— Nu! 

— De ce, atunci, ţii să-ţi păstrezi anonimatul? 

— Simt că aşa trebuie! 

— Am impresia că glasul tău l-am mai auzit cândva. 
Sau mă înşel? 


-61- 


— Şi mie mi separe cunoscută vocea ta, dar nu-mi pot 
reaminti unde am auzit-o. De ce mă tot descoşi? Nu-i mai 
bine să nu ştim nimic unul de altul? Întâlnirea noastră va 
rămâne întotdeauna un vis frumos. 

— Nu, Colombină. Nu pot. E aşa de poetică propunerea 
ta, dar nu mă rabaă inima să nu te văd măcar o clipă. 

— De ce tii să destrami farmecul care s-a țesut în jurul 
nostru ? 

— Îmi închipui că, fără mască, eşti mai frumoasă. 

— Te înşeli, Pierrot, sunt urâtă. Şi-apoi, cu mască, mă 
simt alta, uit cu desăvârşire cine sunt. Pot să vorbesc 
orice prostii, pentru că nu le debitez eu, ci Colombină. Pot 
să fac orice nebunii, pentru că, înţelegi, le arunci în 
spinarea celeilalte, a Colombinei. Şi acum, Pierrot nătâng, 
mă sileşti să-mi lepăd masca, să devin serioasă, să-ți 
spun „dumneata“?! 

L-am convins. Pierrot începe să-şi dea seama că face o 
prostie dacă mai stăruie. 

— Păstrează-ți masca! Aşa voi face şi eu. 

De departe, răzbate până la noi o melodie împletită 
numai din suspine, care e, parcă, înadins făcută pentru 
inimi rănite de Cupidon. 

— Ascultă ce răscolitoare e serenada asta, i-am şoptit 
copleșită. 

Îmi rezemă capul de pieptul lui şi sunt toată o ureche 
nemărginită. 

— Schubert a compus-o pentru noi, spune el şi mă 
prinde uşor de mijloc. 

— Să ştii că da. O cred cu toată convingerea. 

— Ca să ni se pară şi mai minunată povestea pe care o 
trăim: Pierrot şi Colombina s-au întâlnit odată la un bal 
mascat. 

— Au devenit prieteni buni, înainte de a se cunoaşte. 

— Sau tocmai pentru că nu s-au cunoscut. Au dansat 
împreună tot timpul. 

— S-au îmbătat de muzică. 

— Şi-au spus glume, prinşi de o voioşie fără seamăn. 


- 62 - 


— S-au furişat pe terasă, aici. 

— S-au sărutat. 

— Nu ştii că Pierrot şi Colombina sunt predestinați să 
se iubească? 

ElI m-a sărutat lung, sălbatic, strivindu-mi gura. După 
primele clipe de amețeală, mi-am revenit în fire şi, 
trăgându-mă brusc din brațele lui, i-am şoptit aspru: 

— Lasă-mă! Ce nebunie! 

— Te-ai regăsit! Acum nu mai eşti Colombină, ci aceea 
care ai fost înainte. 

— Nu ştiu, niciodată nu mi-am pierdut capul cu cineva 
pe care îl cunosc abia de trei ceasuri. Sunt amețită. 
Trebuie să sfârşim, mă întorc în salon. 

— De ce vrei să fugi? 

— Te rog, nu mă mai întreba! Fug de mine. 

— lubeşti pe cineva şi te-au încolţit mustrările de 
cuget? Spune-mi! 

— Da! Adică, nu ştiu. Nu pot să-mi dau încă seama. 

— N-am pizmuit pe nimeni în viața mea, dar pe el îl 
pizmuiesc. Cât trebuie să te iubească! 

— Ha! ha! ha! am izbucnit spontan în hohote de râs. 

— De ce râzi? 

— Închipuieşte-ţi, el nici nu ştie cum mă cheamă! Şi 
clatin îndurerată din cap. E o poveste ciudată. Călătoream 
cu trenul. Un tânăr înalt, bine legat, aşa, ca tine, se aşeză 
pe bancă, în fata mea şi mă priveşte câteva minute lungi, 
nesfârşite, atât de stăruitor şi de cala, de parcă ar fi vrut 
să mă mistuie toată în flăcările ochilor lui. 

— Stai! Când zici că s-a întâmplat asta? 

— Pe 25 aprilie. Vezi, țin minte şi ziua. 

— Pe 25 aprilie? Şi unde te duceai? 

— Mă trimisese mama în provincie. Nu trebuie să fii 
gelos. Era un om neobişnuit. Am avut o discuţie care m-a 
înfiorat toată. N-a vrut să se prezinte. Imi spunea că, dacă 
va trebui să ne cunoaştem, destinul va avea grijă să ne 
întâlnim din nou. Dar nu ne-a fost scris să ne revedem. 


- 63 - 


Pierrot păleşte. E transfigurat. Presimt asta chiar prin 
mască. 

— Trebuia să-ți spun adevărul. M-am străduit să-l 
înlocuiesc cu tine. De aceea tineam aşa de mult să 
păstrăm măştile. 

— Ai făcut foarte bine, dacă tu eşti, într-adevăr, 
Ghiocela sau Crenguta! strigă el însuflețit şi-şi scoate 
masca. 

Slobod un țipăt de surpriză. Mă uit la el şi parcă nu-mi 
vine să cred în realitate. Ar fi preafrumos, prea minunat, 
prea de necrezut, şi-l întreb mereu nesătulă: 

— E adevărat? E adevărat? 

E adevărat, dar, cu toate astea, pare o poveste! 

Tăcem amândoi înfioraţi şi nu ştim ce să ne mai 
spunem. Parcă ne-au îngheţat cuvintele pe buze. într-un 
târziu îl întreb: 

— Dacă suntem sortiti să fim împreună, nu crezi că ar 
trebui să ne cunoaştem? 

— Da, sigur că da! 

El se prezintă, spune cum îl cheamă, îmi sărută 
ceremonios mâna şi, în clipa aceea, mă trezesc. Da, 
Fulguşor scumpă, trebuia să mă trezesc, pentru că totul 
n-a fost decât un vis frumos şi scurt. Măcar dacă i-aş fi 
reținut numele, când s-a prezentat. N-a fost chip. L-am 
uitat pe loc. 

Povestea asta m-a obsedat câteva luni. Parcă eram 
bolnavă din pricina acestui virus sprâncenat care mi-a 
otrăvit ființa prin prezența sa. Ba nu, greşesc spunând 
prezența sa, pentru că el, ca persoană fizică, nu era 
interesant, mai degrabă m-a cucerit spiritualitatea lui, 
ideea pe care a emis-o şi care a alimentat convorbirea 
noastră, aceea de a rămâne, în continuare, anonimi, la 
voia întâmplării. Asta m-a umplut de fiori. Era o undiță 
aruncată la întâmplare în apele incerte ale viitorului sau o 
prevestire care începea să mă angajeze? Destinul meu şi 
al sprâncenatului tovarăş de drum se întâlniseră, se 


- 64 - 


tatonau în neştire, umblau pe la porțile ființelor noastre 
sau totul nu era decât un joc inocent al imaginației mele? 

Cine ar putea s-o spună? 

A venit însă timpul să întorc foaia. Ziceam: de ce-mi 
împuiez capul cu tot felul de gânduri abracadabrante? Mai 
sănătos ar fi să merg pe drumul realității. Chiar dacă 
întâmplarea mi-l scoate din nou în cale, ce, sunt obligată 
să-l iau numaidecât de bărbat? Stai, nu te pripi, Anduţă 
mică şi prostuță. Văzut de aproape, cu ochi neîmbroboaiţi 
de aura misterului, tânărul sprâncenat poate să fie 
nepotrivit pentru mine. Dacă-i un vicios sau un om rău? 
Dacă-i egoist ori vulgar? 

la mai dă-l încolo, ce-mi tot bat capul degeaba? 
Adevărul e că toate gândurile şi visurile de fericire pe 
care mi le-am făcut în legătură cu el au fost pentru mine 
însăşi fericirea în carne şi oase. 

Cartea mea a făcut oarecare vâlvă. Nu în publicul larg, 
rămas nepăsător şi rece, ci în cercul viu şi cald al 
colegelor mele. Mai toate m-au felicitat, copleşindu-mă cu 
laude deşănțate. Ah, ce nebune sunt, Dumnezeule. In 
unele privințe, chiar le iau înainte băieților. Năsoasa mi-a 
trimis o telegramă: Genialissimo, l-ai făcut mart pe 
Maupassant cu Roşu şi negru. Era să-i atrag atenția 
asupra erorii pe care o făcuse, dar am lăsat-o în pace, n- 
am vrut să-i dau peste... nas. Simpatia mea, Anişoara, a 
cumpărat vreo treizeci de exemplare — n-a avut bani mai 
mulți — şi le-a împărțit prietenelor ei, impunându-le să 
citească romanul până îl învaţă ca pe Tatăl nostru. 
Nitouche mi-a spus că are să scrie şi ea un op, dar că nu 
se va ocupa nici de Nora, nici de doctori, ci va descrie în 
profunzime viaţa şcolară, ca să mă facă pilaf. Mi-am adus 
aminte de ceea ce-mi spusese cândva doamna-maman: 

— Numai că Nitouche trăieşte din plin viaţa, nu-şi bate 
ea căpşorul s-o pună pe hârtie, pentru că îi trebuie prea 
multă cerneală. 

Preocupările mele extraşcolare m-au făcut să neglijez 
un timp cursurile universitare. Cu toate astea, profesorul 


- 65 - 


mi-a dat bilă roşie. Am rămas mirată, nu meritam notă de 
trecere. M-am uitat lung la el şi i-am surâs cu toată fiinţa. 
S-a fâstăcit ca un adevărat adolescent, el, care ţine pe 
umeri o jumătate de veac. Pare-se că dețin o tainică 
putere asupra bărbaților, mai ştii? Intr-o după-amiază, i- 
am oferit cartea cu o dedicație măgulitoare. Ce s-a mirat! 
Nu-i venea a crede. 

— Dumneata ai scris asta ? 

„Sigur că eu, tăicuțule!” îi spuneam în sinea mea, 
surâzându-i mereu. 

— E aproape incredibilă coexistența a dovă însuşiri 
excepționale într-o singură fiinţă. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

Bineînțeles, făceam pe proasta în păpuşoi şi l-am 
contrazis cu destulă lipsă de convingere. In schimb, eram 
foarte fericită, auzind că-mi relevă frumusețea de care — 
ciudat! — mă simțeam mai mândră decât de talentul 
literar, atât de fericită, că aş fi trecut cu vederea chiar 
dacă m-ar fi sărutat. 

Din ziua aceea am devenit rude atât de apropiate, încât 
a renunțat să mă mai examineze la oral. Când mă 
duceam după notă, mă întreba: 

— Ce bilă vrei, Albă-ca-Zăpada? 

Inchipuieşte-ţi,  tăticu-meu, profesorul, îmi pusese 
aceeaşi poreclă ca la şcoală. 

— Dacă îmi spuneti Albă-ca-Zăpada, prefer bilă... albă. 

Și îmi punea în caietul de cursuri bila cerută. Bună 
treabă, nu? Băieţii însă îmi dau multă bătaie de cap: se 
țin scai după mine şi numai un semn dacă fac, toți sar, 
încurcându-se unul pe altul, să-mi îndeplinească dorința. 
Ah, nebunaticii, parcă sunt loviți cu leuca în cap! Adeseori 
mă pomenesc cu câte unul căzând în genunchi dinaintea 
mea şi debitând teatral, cu tremolo în glas: 

— O, Venus, depun inima-mi zdrobită la picioarele tale! 

Odată, pe când mă duceam în sala „Odobescu“, un 
vlăjgan cu barbă şi mustăți se apropie de mine 
străpungându-mă cu privirile, ca un fachir: 


- 66 - 


— Eşti o întruchipare sau exişti cu adevărat? 

A vrut să mă pipăie, ca să se incredințeze dacă sunt 
reală sau nu. M-am ferit, scoțând un țipăt. 

— Las-o, măi, că există. N-auzi cum ţipă? 

Atunci, zăpăcitul a conchis: 

— E fascinantă, pe legea mea. După care m-a întrebat: 
Sunteţi născută din părinți-oameni sau în laborator, pe 
cale sintetică? 

— Sunt făcută în eprubetă! i-am replicat şi am fugit. 

Dar asta încă nu-i nimic. Când intru în sala de cursuri, 
la estetică, băieții zvăcnesc în picioare cu zgomot 
infernal, aleargă făcând roată în jurul meu şi cântă o 
secvență din Gaudeamus introdusă înadins pentru mine: 
Vivat Anda nostra! 

Vai, ce greu a fost până m-am obişnuit cu aceste 
trăsnăi ale colegilor! Închipuie-ţi acum în ce situaţie 
umilitoare erau puse celelalte colege. Devorate pe 
dinăuntru de invidie, mă ocoleau, fiindcă nimic nu-i mai 
anevoie de suportat decât meritele altcuiva. In aceste 
condiții, n-am reuşit să-mi fac nici o prietenă. Numai una 
singură, Lupaşcu, pe care o ajutasem la o teză, îmi 
acorda nițică atenţie. Atâta tot. Noroc că rivala mea, 
blondina Liliana Albu, nu mai calcă pe la facultate. Am 
auzit că s-a măritat cu un rege al cafelei, care a dus-o 
peste ocean, tocmai în Brazilia. Să-i fie de bine! 

Datorită cursurilor universitare, m-am eliberat oarecum 
de obsesia sprâncenatului din tren. Am făcut şi o prostie: 
m-am lăsat fotografiată de un individ, nu ştiam că e 
reporter de gazetă, şi rezultatul a fost că mutra mea 
inocentă de îngeraş prostuț a apărut pe pagina întâi a 
revistei Realitatea ilustrată. Doamna-maman, dând cu 
ochii de ea, m-a certat destul de aspru. Intre altele, mi-a 
spus că ar fi preferat să vadă în publicaţia aceea chipul 
scriitoarei Anda Brădeanu, în locul domnişoarei de 
profesie manechin. 

— Ştiţi prea bine, doamnă, că n-am experiență, de 
aceea întâmplările mă depăşesc. 


REA 


— Scumpa mea, eu sunt de vină. N-am avut destulă 
grijă de tine, mi-a spus ea şi m-a sărutat. 

Am sărutat-o şi eu şi, văzând-o în toane bune, i-am 
cerut să-mi fac o rochie. Mi-a întins o mie de lei, dar 
văzându-mă nedumerită, a mai scos una din poşetă. 

A doua zi, fuga la croitoreasă. Mi-a făcut o rochie 
princesse din jerseu alb cu frunzulițe gri, mulată pe corp, 
care îmi scotea formele în evidență, să crape de ciudă 
toate grăsanele, cu un guleraş rotund în jurul gâtului. 
Asta Îmi dădea un aer de fetişcană care ştie să muşte cu 
sete din viață. Şi mi-a mai făcut una bleumarin, cu 
mâneci roşii, dintr-un voal de lână. 

Nici vorbă, cea dintâi mă prindea de minune, făceam 
furori cu ea printre masculini. Simţeam eu însămi o 
ciudată stare când o imbrăcam: mi se părea că n-am 
nimic pe mine, că umblu goală în văzul lumii, deşi, repet, 
Fulgule drag, că rochia e perfect decentă. Numai faptul 
că, mulându-se pe trup, îmi descoperă formele, asta îmi 
dă mereu senzația goliciunii. _ 

Rochii! Rochii! Rochii! Abia acum le simt farmecul! In 
internat, acoperite excesiv de uniformă, cui i-ar fi grăit 
Zvâcnetul trupurilor noastre abia înmugurite? Era chip să- 
mi dau seama pe-atunci ce preț are o rochie bine croită, 
cu o culoare potrivită tenului? Cine spunea: culoarea este 
fardul femeii? Pe mine mă prind toate culorile, dar, mai 
ales, albul. îmbrăcată în alb, arăt ca o adevărată camelie. 
Și fascinez! 

Zbenguiala prin grădina cochetăriei mă ducea la unele 
exagerări. Zăboveam uneori ore întregi în fața oglinzii, ca 
să mă cercetez în neştire, privindu-mi trăsăturile feţei, 
buzele, dinții sau sânii, uneori făcând grimase 
caraghioase şi mai totdeauna isprăvind cu o izbucnire 
nebunească de râs. 

Haide, Anduto, Îmi spuneam, fii serioasă, fată! Ce s-ar 
topi de râs fostele tale colege dacă te-ar surprinde cum te 
schimonoseşti în oglindă, îndrăgostită ca Narcis de 
propria ta făptură. Dar pe ele nu le-a sărutat, încă, o gură 


- 68 - 


de bărbat. Mie Bob tot mi-a furat o sărutare, nesuferitul! 
Nu mi-a plăcut nici de frică, deşi tânărul nu-i de lepădat. 
Nu se făcea să continuăm — de fapt, mă cam trăgea aţa, 
dar şedea urât să-i dau atâta nas chiar de la început. A 
doua oară şi-ar fi luat lumea în cap. 

Dacă vrei să fiu sinceră, din cauza lui m-a apucat 
patima gătelii. Nu numai a gătelii, dar am început chiar să 
fumez serios. Adică nu-i el adevăratul vinovat, l-am 
acuzat degeaba, ci mai degrabă Liliana-Braziliana, care 
trăgea din țigară ca o şerpoaică, dându-şi, mă rog aere de 
femeie fatală, gen îngerul albastru (Marlene Dietrich). şi 
eu de ce să mă las mai prejos decât ea? Călcam în 
străchini, bineînțeles.  Doamna-maman, prinzând de 
veste, mi-a tras o săpuneală numărul unu. Tuna şi 
fulgera, că de unde am deprins obiceiul ăsta urât? 

I-am trântit-o cu neruşinare: 

— De la dumneavoastră, doamnă! 

Fuma şi ea. N-a avut ce-mi face! 

Bob mi-a propus să mergem într-o după-amiază la 
cinema Fantasio. Rula Îngerul albastru şi muream de 
curiozitate s-o văd pe Marlene Dietrich, care înnebunise 
Bucureştiul cu acest film. Când am ajuns la cinematograf, 
mai erau opt minute până la începerea spectacolului. M- 
am uitat în dreapta şi-n stânga, căutând cu ochii: Bob 
nicăieri. Nu venise încă. Ce-o fi păţit! Zănaticul! Trebuia 
să mă aştepte el, nicidecum eu. Mă plimbam nervoasă, 
de colo până dincolo, trăgând cu coada ochiului la ceas. 
Mai erau patru minute, trei minute, spectacolul stătea să 
înceapă. Am vrut să renunt la Bob, puteam să văd filmul 
şi fără el. Dar nu mai erau bilete. Încă două minute, şi 
Bob tot nu venea. Să-l ia toți dracii de zăpăcit! O fi uitat 
sau... 

În clipa aceea, i-aş spune crucială, un tânăr, care n-am 
prins de veste cum şi de unde răsărise, s-a apropiat de 
mine şi mi-a propus: 

— Am eu un bilet, domnişoară. 


- 69 - 


M-am uitat la el. Când privirile noastre s-au întâlnit, am 
scos un țipăt de surpriză. Dar acesta, Dumnezeule mare, 
acesta-i Sprâncenatul din tren! Leit el, în carne şi oase! 
Cu înfăţişarea lui, ochii lui, glasul lui, el - el - el!! Nu ştiam 
ce să cred, ce să fac, ce să spun! Încremenisem locului ca 
o statuie. Biletul rămăsese pe undeva un punct de 
plecare ori un pretext fără însemnătate. 

Tânărul a tresărit, la rându-i, luat prin surprindere de 
eveniment. 

— Cum? Dumneavoastră? 

Mă recunoscuse, la rându-i, fireşte. Se putea altfel? 
Confirmarea era zdrobitoare. Am bâiguit învinsă, cu un 
surâs uşor, culpabil, parcă: 

— Aşadar... tot s-a întâmplat să ne revedem. 

— Eram sigur de asta, Ghiocela. Trebuia să se 
întâmple. 

Avea pe fată pecetea unui triumf, ca şi când lui însuşi i 
se datora împlinirea acestui fapt uluitor. A spus chiar: 

— Ce fericit sunt că... 

S-a întrerupt, era emoţionat, nu mai avea cuvinte. 
După o pauză grea a adăugat: 

— Mergem la film sau... 

Ce-aş fi putut să-i spun ? 

— Da, da, mergem. 

Am intrat în sală. Începuse jurnalul. Ne-am aşezat la 
întâmplare pe două scaune din ultimul rând. Mi-a şoptit: 

— Acum, de fapt, nici nu mă mai interesează filmul. 

— De ce? 

— Pentru că începe filmul... nostru. 

Nu m-am putut stăpâni să nu râd. 

— Până atunci, e bine să-l vizionăm pe acesta. 

Incă nu mă dumirisem de neprevăzutul acestei întâlniri. 
Vasăzică, grijuliul destin tot ne pusese pe unul în fața 
altuia: îl împiedicase pe Bob să vină la cinema, dar, în 
schimb, îl trimisese pe celălalt. Realizase, cu alte cuvinte, 
întâlnirea noastră. Eram cu adevărat sortită acestui om? 
Există oare ceva predestinat în viata noastră, care trebuie 


-70 - 


să se împlinească? Cine să dea răspuns unei asemenea 
întrebări? Eu cred că noi înşine suntem autorii binelui sau 
răului, că destinul nu e în stele, ci mult mai aproape, chiar 
în mâinile noastre. 

Tocmai atunci am prins de veste că el mi-a luat mâna 
într-a lui. Se cheamă, aşadar, că tineam destinul chiar în 
mâinile noastre. 

— Tremurați? s-a mirat el. De ce? 

— Nu ştiu. 

Nu-mi amintesc ce s-a ales de film. Uneori, acțiunea mă 
prindea uşor în mreje, dar actualitatea pe care o trăiam 
era mult mai puternică şi se suprapunea, impunându-mi- 
se atenției. 

Aşa că rupeam felii întregi din spectacol, ca să 
discutăm lucruri personale, renunțând, de astă dată, la 
folosirea agasantului pronume de reverență. In fine, se 
cheamă că realizaserăm o apropiere, ca şi când timpul 
scurs de la prima întâlnire n-ar fi stat cu brațele 
încrucişate. 

— De când nu ne-am văzut, te-ai gândit uneori la mine? 
mă descusu el cu precauție. 

— Aşa, putintel.. 

— Tot e ceva. Eu m-am gândit ceva mai... mult. Trebuie 
să recunosc că între noi nu s-a putut aşeza uitarea. 

— A, nu! Asta nu! Dacă vrei să ştii, ţi-am pus chiar un 
nume. 

— Serios? Ce nume? 

— Oh, n-are importanţă! Nici nu trebuia să-ți spun... 

— Sunt tare curios să aflu. Zău, spune-mi: cum m-ai 
botezat? 

— Ei bine, Ivar. Am nimerit-o? Aşa te cheamă? 

A râs cu poftă. í 

— Cum o să mă cheme lvar? Asta e un nume străin, 
desigur, scandinav. 

Ah, ce caraghios! Parcă eu ştiu de ce? Avea nevoie de 
un nume şi eu i l-am pus. Asta-i tot! li mai spusesem, 


- 7] - 


uneori, Sprâncenatul, dar ăsta reprezenta o însuşire 
fizică. 

Probabil, vorbeam cam tare. Un spectator din fața 
noastră a protestat nervos: 

— Ssst! 

Am întrerupt pe loc discutia. însă, după o scurtă pauză, 
am reluat-o, vorbind, de astă dată, în şoaptă: 

— Ştii că ţi-am ales şi un domiciliu? 

— Unde? Pe care stradă? 

— Pe Romană, la 200 bis. 

El a râs din nou. 

— Ce să-ți spun, ai o imaginaţie bogată! 

În sfârșit, bine că a băgat de seamă că posed 
imaginaţie. Nu de alta, dar e însuşirea mea princeps, nu? 
După asta, o întrebare cu tâlc: 

— Ştii cât a trecut de la întâlnirea noastră din tren ? 

I-am răspuns cât se poate de prompt: 

— Un an, trei luni şi unsprezece zile. Las la o parte 
minutele şi secundele, care, oricum, contează şi ele. 

— Extraordinar, parcă ai avea un calculator electronic 
în poşetă. 

lar am râs. Pe urmă, am vorbit de alte lucruri. 

— Să întrerupem. Vreau să mai urmăresc puțin filmul. 

Am privit zguduită tribulațiile descompunerii morale a 
profesorului îndrăgostit, în care Jannings a găsit accente 
zguduitoare. 

— Uite ce aduce dragostea, Ivar, cum face din om — 
neom. la seama, te rog! Ar fi cazul să te fereşti. 

Sprâncenatul meu ar fi trebuit să protesteze, eu doar 
nu eram Lola, exista o prăpastie între noi şi chiar între ei, 
bărbații. Totuşi, el n-a spus nimic. Se gândea, probabil, în 
altă parte? Nu ştiu. 

Spectacolul s-a terminat. Lumea a început să iasă din 
sală. El mă ţinea strâns de brat, ca să nu ne rătăcim unul 
de altul. Înainte de a ajunge în stradă, s-a produs o 
rumoare neaşteptată, cineva a strigat: „Accident!” şi mai 
mulţi tineri au dat buzna spre ieşire, croindu-şi pârtie 


- 72 - 


silnică prin mulțime. Câteva femei au tipat, câtiva bărbaţi 
i-au admonestat pe zurbagiii care, între timp, se făcuseră 
nevăzuţi. Bine că nu s-a produs panică. În urma acelei 
busculade, luată pe sus de un val, m-am desprins fară să 
vreau de partenerul meu. M-am uitat în jur, l-am căutat 
cu privirile, chiar l-am strigat inutil şi caraghios pe numele 
pus de mine. EI, nicăieri. Poate o fi rămas în urmă, 
pierzându-se de mine. L-am aşteptat la ieşire, lipită de 
zid, să se ivească. În zadar. Eram niţel alarmată, nu ştiam 
ce să fac. Aşadar, abia îl regăsisem, după atâta vreme, 
printr-o miraculoasă întâmplare, şi uite, acum trebuia să-l 
pierd din nou, pentru cine ştie cât timp, poate, pentru 
totdeauna. Refuzam să concep aşa ceva, totuşi asta era 
situația... 

leşise ultimul om din sală, el — nicăieri. Cu siguranță, a 
luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc 
în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? 
Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... 
Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în 
fața celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără 
finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai 
rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... Îmi venea să 
plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, 
plângeam în lege. 

Haide, fetițo, nu-ti mai face sânge rău! la lucrurile aşa 
cum sunt şi du-te acasă! N-ai ceva mai bun de făcut. 

Da, trebuie să mă resemnez... N-aveam decât să 
consider că nu ne-am întâlnit şi gata. Exista altă soluţie? 
Nu, hotărât că nu! 

Am pornit în jos, mergând agale, uitându-mă la fiecare 
pieton, pentru că mi se părea că tot omul de pe stradă e 
el. Şi, deodată, m-am înfuriat brusc pe mine însămi. De 
ce, adică, să-l caut eu şi să nu mă caute el? El trebuie să 
alerge după mine până la capătul pământului şi să mă 
găsească, pentru că e bărbat. şi tot el trebuia să nu mă 
scape din mâini... Dacă nu-i bărbat, să-i fie de bine... In 
fond, toată povestea de azi n-a fost decât o prostie: n-am 


je Aa 


reținut mai nimic din film şi mă tem că va trebui să-l mai 
văd o dată, în conditii mai puțin precare. 

Preocupată de aceste gânduri, pe când traversam 
strada Brezoianu, am simţit că cineva din spate m-a 
apucat de braț. înainte de a slobozi un țipăt, mi-am dat 
seama că el era — Ivar, Sprâncenatul. Gâfâia, sudoarea i 
se scurgea şiroaie-şiroaie pe față. In plus, tremura de 
enervare. într-un cuvânt, părea de nerecunoscut. Şi, 
bineînțeles, de plâns! 

— Dumnezeule, am înnebunit căutându-te... Ce te-ai 
făcut? Încotro ai apucat? 

I-am servit o replică usturătoare: 

— Vezi ce repede poți pierde o femeie? Bărbatul 
trebuie să ştie, în primul rând, cum să-şi păstreze 
femeia... 

— Bună! strigă el. A doua oară nu se va mai întâmpla 
aşa ceva. 

Am pornit, agățându-mă prietenos de brațul lui. 

— De fapt, am comis nu una, ci două greşeli. Cea dintâi 
a fost că te-am lăsat să cobori din tren fară identitate, 
deşi presimțeam că incepuseşi din prima clipă să însemni 
ceva pentru mine. Pentru că s-ar fi putut întâmpla să nu 
ne mai întâlnim niciodată, să ne trăim viaţa separat, pe 
cont propriu. 

— Ei şi? Făceam şi aşa, dacă destinele noastre n-ar fi 
avut grijă de noi... Nu eşti convins de lucrarea lor?... 

— Ba da, ba da... Cu atât mai mult, cu cât, şi de rândul 
acesta, puteai să te pierzi în necunoscut. Nici nu ştiu cum 
am reuşit să te regăsesc. Poate, uriaşa mea dorință m-a 
adus pe urmele paşilor dumitale. Altfel, nu-mi explic... O 
simplă vrere n-ar fi avut această forță. Nu înțeleg, însă, 
de ce în biografia noastră a fost necesară şi această 
încercare? 

De fapt, incercarea de care vorbea el, stârnită de 
moartea unui bărbat necunoscut, în accidentul de stradă, 
avea vreo legătură directă cu noi? Nu cumva era o 
prevestire de rău augur? 


- 74 - 


Nu i-am dat în vileag gândul care-mi poposise în cap. 
Preferam să tac, decât să spun vreo năzbâtie. Omul 
acesta necunoscut incă mie, care se afla lângă mine, 
începea să-mi impună. Nu era oricine Şi, cu toate că n- 
avusesem până atunci de-a face cu bărbații, simțeam că 
are o forță sufletească mult mai puternică decât a mea. 

EI continua să vorbească rar, încet, cu inflexiuni grave. 
Spunea: 

— N-ai vrut, desigur, să te întâlneşti astăzi cu mine, 
pentru bunul motiv că nici prin minte nu ţi-a trecut aşa 
ceva. Se prea poate să-ți fi dat altcineva întâlnire la 
cinema, dar acela n-a venit, pentru că trebuia să apar eu, 
supunându-mă unei voințe superioare. 

Asta m-a dat gata!... Ah, dacă ar şti că a fost chiar aşa, 
că aveam întâlnire cu Bob, şi Bob, dobitocul ăsta 
simpatic, n-a venit! Cine l-a împiedicat să vină? Cine?... 

Eram emoţionată... foarte emoţționată! Nu cutezam să 
mă uit în ochii lui. Dacă, uneori, îi aruncam pe furiş o 
privire, nu-l vedeam. Habar n-am ce fel de haine purta în 
Ziua aceea. Singurul lucru de care îmi amintesc e că avea 
un ceas de nichel la mână. 

Ajunşi la porțile Cişmigiului, paşii noştri, parcă mânați 
de cineva din spate, au pătruns în vasta grădină cu flori, 
apucând pe o alee singuratică, devenită subit numai a 
noastră. 

Am legat dialogul întrerupt de simţiri noi, care mă 
mirau prin însăşi prezența lor. 

— Poate şi dumneata aveai întâlnire la cinema cu o fată 
care n-a venit... 

— Da, chiar aşa e, mărturisi el fără greutate. Nu ştiu ce 
a împiedicat-o, dar îmi pare foarte bine că s-a întâmplat 
aşa. 

— Ca să fiu sinceră, am pățit şi eu acelaşi lucru... 

— Asta-i cât se poate de semnificativ... 

Am pufnit amânaoi într-un râs înghețat. Mi-a părut rău 
oarecum, pentru că râsul ăsta a sfâşiat brutal atmosfera 
de taină tesută între noi şi deasupra noastră, în care 


-75- 


mijeau mai multe întrebări ale viitorului. Or, râsul ne 
cobora din nou pe pământ, în obişnuit, alături de oameni 
şi lucruri de toată ziua. 

— Dacă ai o iubită, i-am spus, zău că nu ştiu pentru ce 
mă aflu aici! Nu sunt de prisos? 

— Nu-i vorba de nicio iubită, replică el, surâzând. Sau, 
dacă vrei, o iubită într-un sens mai înalt. 

— Nu cumva soția?! 

— Nu sunt însurat. Ti-am spus acest lucru şi atunci, în 
tren. 

— Te rog, vorbeşte-mi deschis! Altfel, mă simt 
stingheră, ca la o solemnitate oficială. Zici că nu e nici 
iubită, nici soție aceea pe care o aşteptai. Atunci, mă rog, 
cine e? 

— Închipuie-ţi, chiar mama. 

Am izbucnit din nou în râs. La asta nu mă aşteptam. El 
mi-a explicat că maică-sa, suferind de diabet zaharat, 
venise la Bucureşti să se caute. A stat două săptămâni 
internată la Spitalul Dr. Cantacuzino. leşind de câteva, 
zile, îşi exprimase dorința de a vedea un spectacol, iar fiul 
îi dăduse întâlnire la cinema Fantasio, fară să se mai 
abată pe-acasă, deoarece pierdea prea multă vreme. 
Văzând că întârzie, i-a dat un telefon. Răspunsul: maică- 
sa renunțase la spectacol, deoarece nu se simţea prea 
bine. 

— Eu ţi-am spus totul. Dar dumneata pe cine aşteptai? 
Apoi, cu o notă de ironie, adăugă: pe tăticu' sau pe 
mămica? 

— Pe nici unul. Oricât i-aş aştepta, ei n-au cum să mai 
vină. De fapt, trebuia să mă întâlnesc cu un coleg, Bob 
Geamănu. Poftim, ţi-am spus şi cum îl cheamă. 

El a tresărit auzind acest nume sau mi s-a părut? Nu-mi 
dau bine seama. O fi auzit de el, te pomeneşti, pentru că 
Bob, zănaticul, e cunoscut pretutindeni ca un cal breaz! 

— II cunoşti? l-am întrebat curioasă. 

Nu mi-a răspuns la întrebare decât cu altă întrebare: 

— Iti face curte? 


Gia 


— Oh, Bob ăsta face curte tuturor studentelor! Dar nu-l 
ia niciuna în serios, pentru că e... neserios. 

Chiar aşa era. l-am mărturisit deschis adevărul. Adică 
ce noimă avea să recurg la minciună? De ce să mă 
ascund faţă de el? Ce câştigam cu asta? La urma urmei, 
Sprâncenatul meu dobândise vreun drept asupra mea? 
Niciunul. Atunci? 

Ne-am aşezat pe o bancă în rotonda busturilor. El a 
rămas o vreme tăcut, frământat. Mă simțeam oarecum 
stingherită alături de el şi, dacă n-ar fi fost la mijloc 
farmecul atât de straniu al revederii noastre, poate, o 
zbugheam, fugind de noi amândoi. L-am întrebat, ca să 
rup tăcerea în care se complăcea: 

— La ce te gândeşti? 

— Crezi că e o situație simplă, oarecare? Probabil că 
nu-ți dai încă seama. De rândul trecut, crăpăm de ciudă 
că te-am lăsat să te topeşti în necunoscut şi n-am coborât 
după dumneata, să te rețin. Această stare a durat câteva 
săptămâni lungi, nesfârşite, după care intensitatea ei a 
scăzut, fără să dispară cu totul. După asta, imploram 
cerul să te scoată din nou în calea mea. Dar rațiunea îmi 
şoptea: Rugile tale sunt în vânt, ceea ce ceri aduce a 
miracol. Or, tu nu crezi în miracole. Cu toate astea, uite 
că miracolul tot s-a întâmplat... 

— Şi acum crezi ? 

— Cred numai în minunile pe care dorința mea le 
înfăptuieşte cu forţa ei. în celelalte minuni nu cred deloc. 

— Cu alte cuvinte, faptul că ne-am revăzut e opera 
dorinței dumitale şi numai a dumitale? 

— Ba nu, de ce să nu recunosc; e rezultatul dorinței 
amândurora. 

— Dar eu n-am dorit deloc să ne reintâlnim, l-am 
mințit. 

— Nu-i adevărat. Atunci, pentru ce trăiai imaginar cu 
mine, botezându-mă Ivar, oferindu-mi princiar locuință 
sau  întreținând dialoguri nesfârşite? la coboară mai 
profund în dumneata şi ai să-nțelegi multe lucruri. 


Beri 


Nu i-am răspuns. Mi se părea că manevrează un 
telescop din umbră, ca să mărească lucrurile la 
dimensiuni uriaşe, creând pentru noi o lume gigantică. 
Voia să mă convingă că mă ridicase atât de sus, în 
miraculos, de unde nu puteam cobori fără primejdie. 

Mă uitam lung la făptura lui, căutând s-o cuprind cu 
mijloacele simple ale percepției. Hm, n-avea nimic 
atrăgător: o față aproape aspră, colțuroasă, pomeții 
proeminenţi, urechile clăpăuge. Totuşi, o înfăţişare de 
veritabil bărbat. Părul îmi plăcea, era negru-negru ca 
păcura şi strălucitor, tot ca ea. Insă puterea lui, după câte 
înțelegeam, nu stătea în tinerețea trupului său viguros, ci 
în vioiciunea minţii. 

— Până acum, n-am întâlnit dragostea, a adăugat el, 
într-un târziu. 

— Probabil, ai ocolit-o... 

— Wu... Eram prea acaparat, prea absorbit de 
învățătură. 

— Şi pentru iubire nu ţi-a rămas deloc timp? 

— Dragostea pe care n-o cauţi nu vine... 

Mi s-a părut că a spus o gratuitate. 

— Cred că vine, mai degrabă, când n-o cauti. 

— Da, e o nuanță... 

— Sau vine şi într-un caz, şi într-altul, dacă ai peste 20 
de ani. 

Am râs amândoi cu poftă. 

— Să recapitulăm: sustii, aşadar, că n-ai avut o 
dragoste până acum. Eu tot aşa... Doamne, ce-o să ne 
facem? Prea suntem novici, ce spui? 

— Ştiu eu? Sper să ne descurcăm, cu timpul. 

— Cu timpul?... Nu înțeleg. Crezi că trebuie să ne mai 
întâlnim încă o dată? l-am întrebat, făcând pe proasta. 

— Cum? Nu eşti de părere să ne revedem de-acum 
înainte cu acordul voinței noastre? 

— Nu ştiu dacă fac bine... 

EI s-a mâniat, auzind asemenea răspuns în doi peri. 


-78 - 


— Nu faci bine? Dar eu fac bine dacă... şi, imobilizându- 
mi capul, m-a sărutat lung pe gură. 

Doamne, ce sărutare sălbatică! Am simţit mai mult 
durere decât voluptate. 

— Mda, i-am spus, foloseşti argumente supreme. Cred 
că m-ai convins. 

— Spune, când ne întâlnim şi unde? 

— In săptămâna asta, nu pot. Poate, miercurea 
viitoare, la 5, lângă statuia lui Mihai Viteazul. 

— Vii sigur?... N-ai să uiţi? 

L-am încredințat că sunt parolistă. înainte de a ne 
despărți, se făcuse destul de târziu; m-a oprit locului: 

— Bine, dar până acum nici nu ne cunoaştem. Nu crezi 
că ar fi cazul să ne prezentăm unul altuia? 

— Aşa e, am râs, uitasem. Ce bine că te-ai gândit la 
acest amănunt fară importanță. 

— Pe mine mă cheamă Dinu Gherghel. 

— Eu am să-ți spun Ivar, aşa cum te-am botezat între 
timp. îmi place mai mult decât Dinu. Eşti avocat sau 
profesor? 

— Aş putea să fiu şi una, şi alta. Deocamaată, sunt 
doctor în Drept şi doctorand în Litere. 

— 00001... S-ar zice că eşti tobă de carte. 

— Nu prea. Setea de învăţătură nu se poate astâmpăra 
niciodată. Acum e rândul tău. 

— Eu sunt studentă în anul doi la Litere. Mă rog, nu ne 
putem asemui cu Domnia Voastră! Numele meu e Anda 
Brădeanu. 

— Sonor nume! Eu am să-ţi spun Ghiocela, cum te-am 
botezat în tren... 

— Atunci, se cheamă că suntem chit. 

A stărult să-i dau şi adresa, aşa, pentru orice 
eventualitate. l-am dat-o. M-a întrebat şi de telefon. L-am 
mințit că n-am. La despărțire, mi-a sărutat respectuos 
măna şi, după ce am făcut câţiva paşi, l-am auzit din 
spate: 


x70- 


— Anda Brădeanu ai spus ? Unde am auzit numele 
ăsta? 

— E foarte obişnuit... 

— Nu-i adevărat... Mi se pare destul de cunoscut... 

— Caută-l în Almanahul Gotha şi ai să te dumireşti. 

A rămas mofluz, iar eu am luat-o iute la picior, spre 
casă. Aş fi putut să iau tramvaiul, dar am preferat să fac 
drumul pe jos. Mai tot timpul îmi umezeam buzele, cu un 
gest care devenise aproape reflex. Nu ştiu de ce făceam 
asta. M-am oprit în fața unei vitrine luminate şi, acolo, 
scoțând oglinjoara din poşetă, mi-am cercetat cu atenţie 
gura. Nimic deosebit. Era gura mea de totdeauna. De ce 
mi s-a părut că suferise o schimbare? Pentru că m-a 
sărutat Ilvar?Dar ce, o sărutare lasă urme vizibile? Ah, ce 
prostuță sunt! 

Și cu toate astea, obsesia nu m-a slăbit nici când am 
ajuns acasă. Mi se părea că doamna-maman, dacă se uită 
la mine, ghiceşte numaidecât că m-a sărutat un bărbat. 
Aş fi intrat în pământ de ruşine. l-am trimis vorbă că nu 
mă simt bine şi, lungindu-mă în pat, am reconstituit tot ce 
se petrecuse între mine şi Ivar, minut cu minut, fidel ca 
un aparat de cinema. 

Fulguşoară scumpă, închei aici epistolia mea, pupându- 
te pe botişor cu multă evlavie. 

A ta, 
Anda Andaluza. 


- 80- 


CAPITOLUL 6 


Lanţul eşecurilor 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


| 


Aş minţi susţinând că faptul reîntâlnirii cu Ghiocela este 
lucrarea unei dorinţe vii, obsedante, care-mi mistuia 
fiinţa. Nicidecum! Nu-i decât o simplă întâmplare, atâta 
tot. De asemenea, nu pot spune că o uitasem în intervalul 
de timp care s-a scurs alb de la prima noastră întâlnire 
din tren. Îmi aminteam de ea ca de un vis frumos, 
întrerupt înainte de a se sfârşi. Adesea, încercam să-i 
reconstitui mental trăsăturile, fară a izbuti decât vag, 
nesatisfăcător. Ciudat, îţi reaminteşti mai lesne de figura 
bărbierului decât de a unei iubite. Atunci, mă cuprindea o 
ciudă pe mine: de ce scăpasem prosteşte din mână 
giuvaerul acela de fată, când aş fi putut să mă bucur în 
lege de darul hazardului? Ce mi-o fi venit să-i torn 
baliverne metafizice, invocând autoritatea Maiestăţii Sale 
Destinul, ca într-o speculație filosofică fară miez, care nu 
rezistă decât prin fascinația cuvintelor mari, şi nici atunci 
mai mult de o oră, timp suficient pentru dezmeticirea 
oricui. 

Îmi dădusem seama de prostia mea chiar în momentul 
când, trenul ajungând în gara Piteşti, frumoasa 
necunoscută se pregătea să coboare. Era prea târziu ca 
să mai îndrept ceva. Am văzut-o strecurându-se sprintenă 
printre oameni şi fiecare pas o îndepărta tot mai mult de 
mine, pentru a fi înghițită de anonimat. Marele ceas din 
staţie arăta 11 fix. Mai erau cinci minute până la plecarea 


RE 81- 


trenului. Înşfăcat ca de un torent impetuos, m-am repezit 
după ea. Striveam sub picioare tot ce clădisem cu vorbe 
frumoase, contrazicându-mă total, numai şi numai ca să-i 
aflu numele şi adresa. In câteva clipe, eram în spatele 
gării, unde se înşiruiau trăsurile. Am zărit-o îndată, adică 
i-am văzut spatele, dar o recunoscusem şi aşa, pentru că 
această făptură era lesne de recunoscut, dintr-o mie. Se 
urcase într-o birjă care îşi lua zborul spre oraş. 

— Ghiocela! Crenguţa! am strigat-o facându-i semn să 
oprească. 

A întors capul, mi-a zâmbit, a schiţat un gest cu mâna. 
Însă trăsura n-a mai oprit pentru mine. Dacă era mai 
aproape, mă urcam lângă ea, amânând sine die călătoria 
mea. Poate că n-aş fi făcut întocmai, dar aşa am gândit 
atunci şi gândul e premisa faptei. 

Când m-am întors, trenul se pusese în mişcare. 
Compartimentul părea pustiu fară ea. L-am părăsit, 
trecând într-altul, unde se afla o femeie foarte corpolentă; 
îmi făcea rău privind-o, pentru că o comparam insistent şi 
fară rost cu fata dispărută în necunoscut. 

Ce s-a mai bucurat mama, văzându-mă! Slăbise ca o 
scândură, nu mai semăna cu ea. Ce boală o fi având? De 
fapt, n-o durea nimic, suferea cumplit de sete şi se 
împuţina văzând cu ochii. 

— Mă duc, Dinule, ăsta-i sfârşitul... zicea resemnată. 
Bine că ai venit, să mă duci la cimitir... 

Nu venisem pentru treaba asta. Am luat-o la Bucureşti 
ca s-o arăt unui medic bun, fie c-o ţin la mine acasă, fie c- 
o internez într-un spital. în orice caz, în starea în care se 
afla, nu puteam s-o las să moară cu zile. Abia am convins- 
o să meargă. Doctorii i-au găsit numaidecât boala: avea 
diabet. 

Imediat, internare, tratament, regim alimentar riguros. 
Dar afurisita asta de boală e incurabilă. Şi săraca mama, 
ori de câte ori i se ridica glicemia, fuga la mine, unicul ei 
colac de salvare. 


- 82 - 


II 


Dar să revin: surprinzătoarea regăsire a Ghiocelei, 
după un an şi ceva! Un peştişor cu solzi de aur din 
imensitatea oceanului, care, scăpat prima dată, îţi pică 
totuşi din nou în undiţă. Nu-i uluitor acest joc al 
hazardului? De azi înainte, nu-i mai dau drumul din mână. 
S-a isprăvit, rămâne a mea, orice s-ar întâmpla. 

A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De 
rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul 
librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem 
colţul şi, după câţiva paşi. Intrăm în cofetăria Riegler. 

O cântăresc din ochi, mereu, ca hipnotizat. Arată 
subţire ca o nuieluşă, în rochia-i albă strânsă pe trup. Are 
părul răvăşit pe umeri şi e frumoasă „cum doar în vis un 
înger se arată”. Prezenţa ei iradiază o atracţie irezistibilă, 
se face pe loc remarcată de pietoni, care o privesc 
fascinaţi şi întorc capul după ea. Această plutire în 
admiraţia mulțimii fiind, probabil, prea frecventă, 
Ghiocela n-o mai înregistrează, nu se mai sinchiseşte de 
ea, socotind-o un omagiu care i se cuvine de drept. 

Trebuie să adaug că particip oarecum stingherit în 
această plimbare triumfală, nu mă simt deloc în largul 
meu, cu toate că ar fi cazul să exult de mândrie, având 
alături un asemenea exemplar feminin. Dar mă 
zgândăreşte o teamă inhibitivă că va fi greu s-o păstrez 
numai pentru mine, căci e devorată de prea mulţi ochi, 
incită pe unde trece numai pofte şi dorinţe... 

Discuţia noastră bate pasul pe loc, mărginindu-se la o 
unică temă, iubirea. O întreb dacă a avut vreo dragoste, 
sunt curios să aflu în ce ape se scaldă. 

— O, iubesc aşa de mult... iubirea! exclamă ea, 
instalându-se într-o atitudine extatică. Simt cum se 
degajă din mine, cum pluteşte în aer, cum mă farmecă şi- 
mi dă bucuria de a trăi. 

E o adevărată poetă, fraza de mai sus se desprinde 
spontan din gândirea ei, fară s-o fi zămislit în prealabil. 
Imi dau seama că dragostea ei, fiind într-o fază incipientă, 


- 83 - 


nu s-a diferențiat încă. Totuşi, neîncrezător, îi atrag 
atenţia că mă interesează povestirea unui caz concret. 

Ea izbucneşte într-un râs şăgalnic, care îi inundă faţa 
cu lumină. 

— Un caz concret? Da, am şi asta... Starea mea de 
dragoste s-a fixat într-o vreme asupra unui băiat... 

— Cine-i norocosul? o întreb mirat. 

— De ce-i spui norocosul? Sărăcuţul, habar n-avea ce 
sentimente nutresc, pentru că niciodată n-am scos o 
vorbă cu el. Mai mult decât atât: nici nu ştia că exist. E 
vorba de fiul profesoarei de franceză, pe când eram elevă 
de liceu. Venea la şcoală cu maşina, s-o ia pe maică-sa. 
Doamne, ce fericire mă podidea când îl zăream de la 
fereastra clasei! Parcă îmi pierdeam greutatea şi, 
imaterială ca un fulg, mă risipeam în spaţiu... 

Evocarea ei e atât de pasionată, încât observ că îi vin 
lacrimi în ochi. 

— Ce înseamnă asta? Plângi? 

— De ce nu? A fost cea mai frumoasă iubire a mea... 

Draga de ea! Dacă aş fi sculptor, i-aş face o statuie 
care să-i imortalizeze inocenţa. Am mai stat de vorbă, 
aveam atâtea de spus, dar subit îşi aduce aminte de ceva 
şi pleacă repede, cu toţi ochii după ea. 

Ciudăţenie, peste două zile, o întâlnesc întâmplător, pe 
calea Victoriei, tot în dreptul cofetăriei. Bucuroşi amândoi 
de surpriză, pătrundem în local şi ne aşezăm la aceeaşi 
masă, care e liberă. 

— Vai, nu pot să sufăr râul acesta de oameni care 
curge pe stradă... se plânge ea. Mi se pare că mă înec... 

— Trebuie să-ţi procuri o barcă, îi spun în glumă. 

De astă dată, conversaţia noastră se alimentează mai 
mult din tatonări de o parte şi de alta, rămase în suferinţă 
de la întâlnirile anterioare. Căci, în definitiv, e timpul să 
ne cunoaştem reciproc. li povestesc că sunt ţăran get- 
beget, mă trag dintr-o familie de învăţători din tată în fiu, 
însă eu am încălcat tradiţia, renunțând la apostolat. Şi 
mai înşir şi alte date din biografia mea albă, pe care nu le 


-84 - 


repet, căci au mai fost spuse o dată în cursul acestor 
confesiuni. 

— Nu mi-ar displăcea să fiu învăţătoare, undeva, într- 
un sat pitoresc, cu o spuză de copii pe care să-i învăţa 
scrie şi citi... 

— Da, cu ochii minţii, tot ce vezi devine roz. Dar acolo, 
la ţară, vine toamna cu ploile şi nu poţi să treci uliţa fară 
să te umpli de noroi pân' la genunchi, mai vine şi iarna şi 
dârdâi de frig, fiindcă ai uitat să-ţi aduci caloriferul de la 
Bucureşti. lar când te apucă plictiseala, iei o piesă de 
teatru şi, citind-o, se cheamă c-o joci cu interpreţi ideali şi 
decoruri tot aşa. Mai prost e când te îmbolnăveşti şi nu 
crezi în descântece ori leacuri băbeşti... 

Dar trec repede peste idilicul vieţii săteşti şi mă întorc 
degrabă în Capitală. 

— Şi ce faci aici? mă întreabă ea. 

— Până una-alta, mă pregătesc pentru al doilea 
doctorat, cel în Litere, mai am puţin şi termin teza la care 
lucrez de câteva luni. 

— Vrei să ajungi profesor universitar? 

— Mda, ăsta mi-e gândul, însă nu există catedră în 
specialitatea mea; aşa că, deocamdată, voi face un curs 
liber de istoria literaturii universale. Dacă prinde (şi va 
prinde — sunt sigur de asta), conferinţa e asigurată. O 
abilitare ca docent în această disciplină, apoi ridicarea 
conferinţei la rangul de catedră şi... Fireşte, drum lung, 
anevoios, dar n-am de ales... 

li vorbesc şi de marea mea operă, care va alcătui 
pivotul viitoarei catedre. 

Ghiocela e numai urechi, mă ascultă cu evlavie, 
admirativ, ca şi când aş fi realizat totul şi acum mă aflu 
pe soclul gloriei. La rându-i, îmi destăinuieşte că viaţa ei e 
încă o enigmă, nu-şi cunoaşte părinţii, a fost o copilă din 
flori care a crescut la leagănul „Sf. Ecaterina”, unde a 
terminat şcoala primară. 

— Ai avut o copilărie tristă, lipsită de căldura 
părintească. 


- 85 - 


— Nu, nicidecum, toţi mă iubeau acolo... 

— Erai frumoasă, ăsta ţi-a fost norocul. 

Tăgăduieşte, nu era frumoasă pe atunci, poate, vioaie 
şi inteligentă, atât. Dovedind bune aptitudini la 
învăţătură, au trimis-o la internatul „Sf. Elena”, unde a 
făcut liceul. Cu puţin înainte, directoarea şcolii a înfiat-o şi 
acum... acum îşi continuă studiile la facultate. 

— De ce nu te-ai înscris la Conservator? 

Se miră: 

— Eu, actriţă?! Ooo! 

— În primul rând, ai două însuşiri deosebite: 
frumuseţea şi ingenuitatea. 

— Crezi, cu adevărat, că sunt... frumoasă? 

Dumnezeule mare, ce fermecător o spune! Pe legea 
mea, fata asta încă nu-şi dă seama de calitatea ei 
princeps. O fi chiar atât de naivă sau... joacă teatru? Dar 
şi naivitatea o prinde tot atât de bine! 

— Nu mi-ar displăcea să mă fac artistă, dar cred că n- 
am talent. Mai degrabă, mă pricep la scris. 

Zice că a compus o schiţă cu subiect din viaţa şcolară. 

— Mi-o dai s-o citesc ? 

— Da. Ţi-o aduc poimâine, când ne revedem. Dar, 
brusc, se răzgândeşte: Nu, nu! Mi-e frică! 

— De ce? 

— Mi-ai spus că eşti critic literar şi de... domnii critici 
mă tem. 

Râd cu poftă. 

— Nu trebuie să te temi decât de operele tale. Eu am 
să te ajut şi s-ar putea chiar să te trec în istoria literaturii. 
Altceva n-ai mai scris? 

— Ba am scris şi o carte: un roman mic-mititel. 

— Ce spui? Roman? N-ai încercat să-l publici? 

— Ohoo, să fii sănătos! A şi apărut. 

— Daaa?! Serios?! fac mirat. Sub ce nume? 

— Anda Brădeanu, chiar numele meu. 

Jy suis, abia acum mă dumiresc de ce-mi păruse 
cunoscut numele ei, când mi-a spus cum o cheamă 


- 86 - 


deunăzi, în Cişmigiu, înainte de a pleca acasă. O felicit, îi 
sărut amândouă mâinile şi simt cum bucuria mea trece 
multiplicată în fiinţa ei. 

— Romancieră la vârsta asta! Nu m-aşteptam la o 
astfel de performanţă. 

Intr-adevăr, în fata asta coexistă însuşiri spectaculare: 
frumuseţe şi talent literar. O privesc surprins, cu ochi 
măriţi de admiraţie, şi am parcă intuiţia că dimensiunile 
ei vor luau proporţii, alcătuind o personalitate care să se 
plimbe cu paşi mari pe bulevardul gloriei. 

— Există cartea în librării? 

— Sigur că da. Deocamdată nu sunt decât o simplă 
debutantă. Lumea încă n-a dat buzna să ia librăriile cu 
asalt. Când voi scrie romanul nostru, atunci da! 

O fixez lung, mirat: 

— Mai ştii? S-ar putea! Orice e posibil pe lumea asta! 

Teribilă fată! încă n-am întâlnit una la fel. Dac-o vezi de 
departe, ţi se pare o păpuşă mică, prea frumoasă ca să 
fie vie, iar de aproape arată ca o făptură ireală. In 
amândouă cazurile iese din realitate. 

După ce ne despărţim, dau fuga la prima librărie şi-i 
cumpăr cartea. E tot aşa de subţire ca autoarea, n-are 
nici 150 de pagini O răsfoiesc în pripă, ard de nerăbdare 
s-o citesc şi am impresia ca ţin în mână ceva preţios care 
face parte integrantă din fiinţa ei. 

Incă nu citisem o carte chiar aşa, cu sufletul la gură. 
Somnul are grijă şi nu-mi tulbură lectura, nu ştiu pe unde 
mi-a umblat toată noaptea. Bravo, Ghiocelule, e mai mult 
decât mă aşteptam şi, fireşte, mai puţin decât trebuie! 
Dar ce importanţă are ? Timpul tău e înainte. Un lucru e 
cert: ai talent! Lucrarea ta nu-şi trage seva epică din 
realitate, în ea palpită o viaţă aparte, care poartă 
amprenta psihicului tău încă incert, mişună câţiva oameni 
care nu seamănă cu noi, dar sunt totuşi vii, se mişcă, 
suferă, într-un cuvânt, trăiesc. Asta-i esenţialul! Când ai 
să dobândeşti experienţă ori, după cum spuneai, vei trăi 
romanul cu mine, creaţia ta va atinge culmi mai înalte. 


- 87- 


A treia zi ne întâlnim într-un parc, la şoseaua Kiseleff, şi 
câteva ore conversaţia noastră se învârteşte numai în 
jurul micului ei roman. 

Ghiocela, exultând de fericire, nu se poate stăpâni şi 
mă sărută. O sărutare pe care, prin spontaneitatea şi 
curăţenia ei, atribute ale permanenţei, n-am s-o uit 
niciodată... 


INI 


Ne întâlnim, de obicei, miercurea şi sâmbăta, uneori, 
chiar de trei ori pe săptămână. Vine cu regularitate, e 
chiar punctuală. Sunt prudent, mă obsedează mereu grija 
de a nu forţa lucrurile. Grăbeşte-te încet! îmi sună în 
urechi dictonul latin. Apropierea noastră trebuie să 
evolueze în limitele cele mai fireşti, cu sprijinul timpului. 
Până acum, un prim pas important spre inima ei: o 
sărutasem şi mă sărutase. în plus, ne tutuiam şi ne-am 
pus porecle: eu îi spun Ghiocela, cum, de altfel, o 
botezasem iniţial, ea mă strigă Ivar, nume exotic, cu 
rezonanţă scandinavă, luat din Ibsen. Ceilalţi paşi Vor 
veni de la sine sau, în orice caz, sub influenţa primului 
pas. 

La întâlniri pălăvrăgim multe şi de toate, uneori, 
gratuităţi exasperante, dar astea nu mă împiedică să 
descopăr noi şi surprinzătoare aspecte ale Ghiocelei, 
care-i definesc lumea interioară cu infinite nuanţe şi 
sensibilitatea de seismograf. 

Intr-o zi, stăm la şosea, pe o bancă, sub umbra unui 
mesteacăn. De o oră întreagă, discuţia noastră se 
învârteşte numai în jurul călătoriilor celebre. Columb, 
Magellan, Cook, Vasco da Gama ne poartă pe toate 
meridianele, ca să vedem cu ochii minţii ceea ce n-am 
putut vedea altfel. Ghiocela a citit câteva cărţi de-astea, 
chiar noaptea trecută spune că a terminat Mirage d'Asie, 
care i-a plăcut mult, şi ar vrea să colinde pe tot globul, 
dacă s-ar putea. 


- 88 - 


În timp ce vorbim, o frunză desprinsă din coroana 
mesteacănului cade în poala ei. E un fapt mărunt, care i 
se poate întâmpla oricui, fară nici o urmare. Dar Ghiocela 
nu seamănă cu alte fete, ci numai cu ea însăşi. Tresare 
văzând frunza pe genunchi, o ia în mână, o mângâie 
drăgăstos, apoi, oftând. 

— De ce ai oftat? o întreb. 

— Nu vezi ce răvaş îmi trimite pomul? 

Nu înţeleg ce vrea să spună, despre ce răvaş e vorba? 

Ghiocela mă lămureşte, citind cu întreruperi pe micuța 
frunză aievea: 

— Uite ce-mi scrie mesteacănul: Fată drăguță, am tras 
cu urechea la tot ceea ce aţi vorbit şi m-a cuprins o 
tristeţe soră cu moartea. Vă pizmuiesc, preafericiţilor, 
pentru că voi puteţi umbla şi străbate pământul în lung şi- 
n lat, ca să vă bucuraţi de frumuseţile sale, pe când eu, 
săracul de mine, sunt sortit să stau până la sfârşitul 
zilelor mele fară să mă mişc din loc... 

Parcă ar fi adevărat, aşa suferă ea citind închipuitele 
cuvinte. Pretându-mă jocului, admonestez pomul: 

— Ascultă, mesteacăn revoltat pe condiţia ta, să nu te 
mai prind umblând cu răvaşe, că-ţi rup... crengile, m- 
auzi? Nu-ţi ajunge că ai zărit pe cea mai frumoasă fată? 
Ce vrei mai mult? 

Altă dată, îi ţin o adevărată prelegere despre tragedia 
greacă, făcând o seamă de consideraţii asupra sorții 
omului, care, în concepţia anticilor, ne relevă dureros 
nimicnicia noastră. 

— Crezi tu, Ghiocela, că hazardul orb a uneltit să ne 
întâlnim? Te amăgeşti. Nu-i la mijloc decât un imperativ al 
destinului. El urmăreşte ceva cu noi doi, are în vedere o 
acţiune pe care încă n-o cunoaştem, dar trebuie s-o 
acceptăm... 

— Ivar, dacă ne-o fi pus gând rău? mă întreabă ea, 
căutând lung la mine. După care spune: Nu, nu mă pot 
împăca în ruptul capului cu teoria asta. Spiritul modern 
cere o legătură de cauzalitate între faptă şi consecinţele 


- 89 - 


ei. Ce vină are Oedip, dacă el a vrut să fugă de crima pe 
care i se impusese s-o comită? 

Îi atrag atenţia că oamenii nu pot fugi de ceea ce 
trebuie să li se întâmple. Dovadă eu: puteam să evit 
întâlnirea din tren sau de la cinema Fantasio? Dacă ştiam 
aprioric, da... însă cine era să mă anunţe, ca s-o ocolesc ? 

— Mi-e frică, Ivar... Să nu ni se întâmple o nenorocire... 

— Cu mine nu trebuie să te temi, draga mea. Sunt în 
stare să nimicesc piaza rea. Şi pe urmă, trebuie să ştii că 
există şi destine favorabile omului, care îi aduc fericirea. 
Dramaturgii greci, clasici şi moderni, au optat invariabil 
pentru tragedie, pentru că fericirea, te rog să mă crezi, nu 
impresionează pe nimeni şi nici nu se pot scrie despre ea 
mai mult de trei pagini. 

De fiecare dată, după ce ne despărţim, mă cuprinde o 
mirare fară margini, care nu se mai epuizează. Privesc ca 
vrăjit pe urma paşilor ei mărunți care o îndepărtează şi 
mă tot întreb: Ce-o fi găsit fata asta la mine? Ce anume o 
interesează, posed cumva o însuşire care îi place sau e 
numai o simplă atracţie biologică? Sunt destul de lucid ca 
să-mi dau seama că nu posed nimic deosebit în persoana 
mea fizică. Dacă m-aş cântări cu ochi străini, aş zice: lată 
un tânăr colţuros, a cărui dominantă e absenţa oricărei 
armonii în alcătuirea lui. 

Cu toate astea, Zâna-Zânelor îmi acordă atenţie... chiar 
favoare,  desemnându-mă unic ales. Nu cumva 
sensibilitatea ei vibrează pe coardele cele mai înalte 
datorită darurilor mele spirituale care sunt capabile să 
acapareze mediocritatea fizică? S-ar putea, de altfel, ca o 
scriitoare să nu pună preţ pe intelect? Opţiunea o ridică 
pe femeie la o treaptă superioară. Astfel, supunându-i-se 
bărbatului, ea se înalţă odată cu el. 

Şi această supunere se realiza acum în etape scurte, 
succesive. 

Într-o dimineaţă — surpriza surprizelor: pe unul dintre 
culoarele ministerului dau cu ochii de... Relu Apelevianu, 
vechiul meu coleg de clasă. Nu-l văzusem de vreo şase 


- 90 - 


ani, adică de la absolvirea liceului. lau seama la el: e 
chipeş, suplu, elegant, parcă ar fi actorul Rudolf 
Valentino, după care se prăpădesc femeile de pe două 
continente.  Manierele aristocratice, surâsul amabil, 
gestica şi modul savant de a întreţine o conversaţie îi 
sporesc însuşirile. Sacoul gris-fer, din stofa englezească, îi 
vine ca turnat pe trup. Trebuie să recunosc că-i un 
exemplar rar, aş zice chiar un model masculin de vitrină. 
Şi, ciudat: mă bucur că-l întâlnesc după atâta timp. 
Aversiunea pe care i-am purtat-o în anii adolescenţei s-a 
stins, roasă de timp, parcă nici n-ar fi existat. 

Ca de obicei, în asemenea împrejurări este inevitabilă o 
trecere în revistă a întâmplărilor mai importante care s-au 
petrecut în perioada de timp scursă. Sigur că da, Relu a 
fost la Paris. Acolo şi-a luat doctoratul în Drept, şi iată-l 
numit ataşat de legaţie la Madrid. 

— Tu ce-ai făcut, Dinule ? 

Întrebare gravă. Ce să-i răspund? Că sunt un jalnic 
subşef de birou, aici, la Ministerul Şcolilor, unde el venise 
să-şi echivaleze diploma? N-aş fi putut în ruptul capului să 
dau în vileag situaţia mea precară. 

— Nu, dragul meu, încă n-am găsit ceva convenabil 
pentru mine. Aşa că stau şi... aştept. 

El se miră. E cu putinţă? Elemente destoinice ca mine 
să aştepte pe dinafară? Cu studiile cum stau? Aici mă 
simt mai în larg. 

— A, îi spun, am luat doctoratul în Drept şi sunt pe cale 
să pun mâna şi pe cel în Litere. Teza e gata scrisă şi 
acceptată, nu-mi rămâne decât să o susţin în comisie... 

Relu face ochii mari cât cepele, apoi îmi strânge 
afectuos mâna: 

— Două doctorate? Bravo, te felicit! E o performanţă 
straşnică! 

Şi iar se miră. Cum, înarmat cu asemenea diplome, să 
nu găsesc un plasament corespunzător? Dar Gherghel ce 
face? E vorba de fostul ministru liberal, cu a cărui rudenie 
mă împăunasem cândva. li spun că a murit şi, chiar dacă 


-91 - 


trăia, n-aş fi alergat la el după rosturi. Din pricina unei 
moşteniri, familiile noastre întreţineau raporturi reci, 
aproape duşmănoase. 

— Dragă Dinule, după cum văd, nu prea te bucuri de 
relaţii În lumea mare. Şi fară astea, zău, iartă-mă că ţi-o 
spun, va fi foarte greu să-ţi valorifici potenţele aşa cum 
trebuie. 

— Da, e drept, n-am relaţii. Dar ce pot face? 

— Ştii ce? Unchiul meu, Barbu Apelevianu, are nevoie 
de un secretar particular. Nu vrei, până una-alta, să 
accepţi postul ăsta? Un provizorat care nu strică. 
Dimpotrivă... 

— Mulţumesc, Relule, dar, să-ţi spun drept, nu intră în 
vederile mele. E ceva minor, ca să nu zic degradant. Aşa, 
ca un chirurg care e pus să facă injecții pacienţilor, în loc 
de operaţii. 

Relu îşi cere scuze, i se pare că m-a jignit. Cu toate 
astea, propunerea lui e bună, nici vorbă. Ca să primesc, 
însă, chiar în mod provizoriu, o situaţie ca aceea pe care 
mi-o oferă, nu-mi vine deloc la îndemână. Imi atinge, pur 
şi simplu, orgoliul. Cu atât mai mult cu cât porneşte din 
partea unui ins pe care îl consider inferior mie, măcar 
intelectualiceşte. O, dacă ar şti fostul meu coleg că sunt, 
deocamdată, într-un serviciu mai mizerabil decât acela de 
secretar al magnificului său unchi! 

— Să ne înţelegem, dragă Dinule, caută el să se 
dezvinovăţească. Postul de care îţi vorbesc are marele 
avantaj că îţi creează relaţii multiple în cercurile politice şi 
chiar în lumea mondenă a Capitalei. Eu, în locul tău, aş fi 
în stare să plătesc, nicidecum să primesc salariu pentru 
asemenea post trambulină. 

— Da, se poate. Ai pomenit însă şi de lumea mondenă? 
Ce legătură are cu... 

— Nu-ţi dai seama? Una foarte mare! Dacă îţi faci 
relaţii în protipendadă, poţi să dai o lovitură cu... 
însurătoarea. Or, asta e esenţial în viaţă. 


- 92 - 


Hm, are dreptate cu ghiotura! În clipa când îmi spune 
„să dai o lovitură cu însurătoarea”, îmi apare dinaintea 
ochilor verişoara lui, Cora, unica fată a Apelevienilor, pe 
care n-am mai văzut-o de când avea 7 sau 8 ani. Auzisem 
că acum era studentă. 

Relu mai rămâne în Bucureşti câteva săptămâni. li 
promit să-l revăd, cât de curând, poate cinăm undeva, la 
Continental sau la Capşa, ca să ne mai înviem amintirile. 
îmi dă adresa şi numărul de telefon unde îl pot găsi. 

Parcă e un făcut. Chiar în după-amiaza aceea se 
întâmplă ceva neaşteptat: îl zăresc pe Barbu Apelevianu 
cu fiică-sa, pe calea Victoriei, în dreptul cofetăriei Riegler. 
Eu pe trotuar, ei într-un superb automobil deschis. In ceea 
ce-l priveşte pe Apelevianu, pun rămăşag că el era, dar 
de fiică-sa nu sunt sigur. Deducţia e numai de natură 
logică. Ce mare a crescut! E o fetişcană sportivă, cu părul 
fluturând în vânt şi, nu ştiu de ce, mi se pare că seamănă 
cu dansatoarea Isadora Duncan. 


IV 


Mergând în jos, pe calea Victoriei, mă abat pe la Cofe 
de la Paix, ca să beau un şvarţ. Localul e, ca de obicei, 
înţesat de lume până la refuz. Rotind privirile pentru a 
găsi un loc liber, îl descopăr pe Bob Geamănu la o masă. 
II acostez agresiv: 

— Ce faci, mă, poet nenorocit? 

— Am divorţat de poezie, zice el, mă ocup numai de 
proză. 

— Ei, taci, scrii vreun roman sau ce? 

— Nu scriu nimic. E vorba de proza vieţii de toate zilele, 
la asta m-am referit. Sunt pe cale de a da o lovitură 
formidabilă. Mă însor cu o pădure de o mie de pogoane în 
Vlaşca şi un palat pe calea Victoriei. 

— Taci, nu mai spune! Cine-i posesoarea: vreo mumă a 
pădurii? 

— Nici mumă, nici ciumă, dimpotrivă: o fetiţă! 

- 93 - 


— Gen Grete ? 

— Hai, du-te dracului! Nu ţine comparaţia. Apropo, ce 
face amărâta aia? 

— Oftează în continuare după... grațiile tale pierdute. 
Mă mir că încă nu ti-a dat de urmă. 

Pare niţel contrariat că fosta lui amantă n-a găsit un 
înlocuitor care s-o consoleze şi mă roagă să-i păstrez 
secretul adresei. Îi reînnoiesc făgăduiala. După care îl 
felicit pentru noua achiziţie sentimentală care îi va 
asigura viitorul, atât lui, cât şi descendenților pentru 
câteva secole. 

— În cazul ăsta, s-ar zice că ai isprăvit şi cu o proaspătă 
cucerire. 

— Care e aia? 

— Anda Brădeanu. 

Auzind acest nume, Bob tresare. 

— Studenta? De unde ştii? 

— Chiar ea mi-a spus. 

— Vasăzică, o cunoşti? Păi dragă, ce era să fac? Doar 
nu eram nebun s-o iau de nevastă, ca să tragem amândoi 
mâţa de coadă. 

— E săracă lipită? 

— În orice caz, nu-i o „lovitură”. Maică-sa era, pare-se, 
directoare de şcoală, prin urmare, salariată. Ce rost avea 
să mă-ncurc de florile mărului? Aşa, o mică aventură, mai 
merge. E necesară pentru palmares. Când are fata sex- 
appeal, cum să nu-ți dea inima brânci? Tu cel puţin ai 
intenţii serioase cu ea? 

Poftim întrebare! Tocmai pe un zănatic ca Bob era să-l 
pun la curent cu intenţiile mele? 

— Am cunoscut-o într-un cerc de prieteni, atâta tot... 
nu-i nimic între noi. Cel puţin deocamdată. 

— Merită să te ocupi de ea... E straşnică la pat, pe 
cinstea mea... 

— Ce vorbeşti? Chiar ai avut-o? 

— Nu ştiu, zău, ce părere ţi-oi fi făcut despre mine. Păi 
bine, măi omule, crezi că n-am altă treabă decât să fac 


- 94 - 


amor platonic cu fetele? Haida-de!... Qui'autres, mon 
cher! 

Destăinuirea brutală a lui Bob mă dărâmă. Nici nu mai 
văd limpede înaintea ochilor. Câteva cuvinte devastaseră 
ca un taifun tot ceea ce clădisem cu Ghiocela în cele 
câteva întâlniri ale noastre. Ar trebui s-o fac praf şi 
pulbere pe javra din faţa mea care îmi mânjise cu noroi 
visul, poate chiar primul meu vis de iubire. Dar nu, nu-l 
lovesc, nu schiţez nici cel mai mărunt gest de agresiune. 
Şi, mai mult decât atât, îl provoc la noi destăinuiri. 

— Cel puţin, fie vorba între noi, era... fată mare? 

— AŞ, de unde?! E diletantă, ai fi un prost, dacă... 

— Mersi pentru sfat, n-am timp de asta. Cred că rotesc 
în jurul e' destui adoratori. 

— Măi, nu fi găgăuţă. E loc şi pentru tine. Anda asta e 
în stare să dea zece întâlniri pe zi, fară ca unul să ştie 
ceva despre celălalt. 0 cunosc ce poamă e această 
mam'selle Nitouche! 

— Te contrazici, spui că e diletantă, şi acum susţii că se 
descurcă abil cu adoratorii ei, chiar poartă o mască. Ce să 
cred de toate astea? 

— Că nu e deloc potrivită pentru măritiş. 

— Nici n-a fost vorba de aşa ceva. In orice caz, e mai 
mult decât ai văzut tu. Ştii că a scris o carte ? 

— Apă de ploaie! Să-i trăiască babaca! Căpşorul ei 
drăgălaş nu-i capabil de frazeologie. 

— Hai, termină! O judeci prea superficial. 

Bob sare în sus, ca fript. 

— Îi iei apărarea? Am înţeles: te-a pus în cofă! Să-ţi fie 
de bine şi la mulţi ani! Eu am lucrat ca şi cu Grete, fară 
angajare sentimentală. Aşa trebuie să faci şi tu. 

Mă ridic adânc scârbit şi-i zvârl în faţă, ca o palmă: 

— Mă, fluşturaticule, ce-o compari tu cu săsoaica? 

Aş fi vrut să-i spun secătura, dar am îndulcit termenul 
fără să-mi dau seama de ce. Probabil, să nu ne certăm pe 
o asemenea pricină. După aceea, am ieşit repede din 
local, la aer curat. Dacă eram cu el într-un loc singuratic, 


- 95 - 


poate i-aş fi tras o bătaie bună, nu pentru că îi contestam 
destăinuirea, ci numai pentru faptul că o posedase pe 
Ghiocela. Dar într-un local din centrul Capitalei, înţesat de 
clienţi, o târnuială publică mi-ar fi adus prea puţine 
foloase şi prea multe ponoase. 

Afară, în stradă, simt cum o durere fizică mi se plimbă 
difuz prin coşul pieptului. Apelez la luciditate, ca să-mi 
dau seama ce-i cu mine. Nu cumva am început s-o iubesc 
pe Ghiocela? Nu, nu-i de crezut. N-am avut încă timp. Un 
sentiment ca ăsta nu se naşte fulgerător, are nevoie de 
durată ca să se instaleze în fiinţa mea. Amorul coup de 
foudre e o invenţie livrescă, se potriveşte cu mine ca 
nuca-n perete. 

Mai degrabă, cred că flecuşteţul acela de Bob 
Geamănu a lovit în mândria mea de bărbat, afişându-se 
posesorul anticipat al femeii cu care înfiripasem o 
legătură. Desigur, n-avea nicio vină în privinţa asta, 
întâmplarea îi înlesnise această favoare. Partea proastă e 
că faţă de mine nu ascunsese faptul aşa cum ar fi trebuit, 
ci dimpotrivă, îl dădea în vileag, lăudându-şi cu infatuare 
calităţile de... cuceritor, pentru a-l pune, fară să-şi dea 
seama, pe un prieten într-o postură jenantă, chiar 
umilitoare. Dacă aflam că Ghiocela a fost amanta unui 
bărbat pe care nu l-am văzut niciodată, aş fi acceptat, 
evident, mult mai lesne această situaţie neplăcută pentru 
un orgoliu ca al meu. 

În definitiv, pentru ce complic într-atât lucrurile? mă 
întreb într-o pornire de revoltă. Să analizăm puţin situaţia: 
Mă rog — ce gânduri mă bat în privinţa frumoasei 
Ghiocela? Intenţionez s-o iau de nevastă? Nu, nicidecum! 
Cum adică, secătura de Bob şi alţii de teapa lui se însoară 
princiar cu femei care le asigură magnific existenţa, iar 
eu, care am mult mai multă nevoie de o bază materială 
decât ei, să devin unealtă de muncă pentru întreţinerea 
unei soţii, renunțând la opera pe care mi-am propus s-o 
înfăptuiesc? Nu, asta — niciodată! Dacă nu, atunci ce mă 
preocupă? Nimic altceva decât un simplu şi efemer 


- 96 - 


divertisment. De când e lumea şi pământul, flăcăii şi 
fetele joacă acest joc amoros. Câţi dintre ei eşuează în 
căsătorie ? Poate, unul sau doi la sută. De ce, adică, nu 
m-aş bucura şi eu de farmecele unei fete frumoase şi 
inteligente? Ce-mi pasă de trecutul ei?... De ce-mi fac 
sânge rău că a fost a lui Bob? De ce altuia, urmaşului 
meu, să-i pară rău că Ghiocela a fost — să zicem — a 
mea? Fiecare avem din boaba timpului, de unde descinde 
viaţa, o parte de plăcere pe care priceperea noastră ştie 
s-o valorifice cât mai bine. 

Aceste gânduri (dimpreună cu altele asemănătoare) îmi 
diminuează sensibil suferinţa. Mă simt parcă mai 
sprinten, mai uşor şi, odată mutat în această stare 
sufletească, nu mai plec din ea. 

A doua zi, Ghiocela vine la întâlnirea pe care i-o 
dădusem în dreptul Fundaţiei. Cum dă cu ochii de mine, 
mă avertizează: 

— Să ştii, Ivar, că nu pot rămâne decât o jumătate de 
oră. Nu te supăra! Altă dată stau mai mult... 

„Mai are, probabil, o întâlnire cu cineva şi nu vrea s-o 
piardă”, gândesc în sinea mea. 

Intrăm la Imperial. Aş fi preferat să vedem un film, dar 
neavând la îndemână decât 30 de minute, sunt nevoit să 
renunţ. La ora aceea, localul e aproape gol. Ne retragem 
într-o boxă unde suntem noi singuri. Ghiocela, veselă, 
neastâmpărată, într-o dispoziţie excelentă, râde tot 
timpul, cu şi fără motiv, şi revarsă un torent de vorbe. Mă 
uit la ea, înregistrez mereu, stereotip, cât e de frumoasă 
şi ce bine o prinde tot ce face şi tot ce spune. Îmi zice din 
nou — mi-a spus-o de atâtea ori — că-i place să 
călătorească, să vadă ţări străine. Ce n-ar da să fie 
bogată, să aibă o maşină pe care s-o conducă singură şi 
chiar un iaht propriu, de ce nu? 

— Ai merita să ai toate astea! 

— Dragule, spui prostii, strigă ea. Dacă aş avea tot ce 
râvnesc, nu mi-ar mai plăcea nimic. 


- 97- 


Mă surprinde răspunsul, are unele replici, cu adevărat, 
bijuterii. Nu-i deloc frivolă, cum ar arăta la prima vedere, 
dimpotrivă, dispune de un fond intelectual destul de 
serios. Şi cu toate astea... 

După câteva zile, ne revedem în Parcul Carol şi rătăcim 
pe alei umbroase. Profit că suntem singuri-singurei şi o 
sărut de câteva ori. Ea nu schiţează nici cea mai mică 
împotrivire, ca şi când asta ar fi aşteptat. Cu fiecare sărut 
parcă e mai ispititoare, chipul ei capătă o expresie mai 
vie, iar mişcările devin mai zvelte şi îndrăzneţe. O întreb 
cu premeditare: 

— Ascultă, Ghi, n-ai putea întârzia mai mult într-o 
seară? 

— De ce? 

— AŞ vrea să cinăm undeva, la un restaurant... 

— Pentru atâta lucru? Nu, zău, nu pot. Mama se supără 
foc, dacă nu sunt cel mai târziu la 8 acasă. 

— Nu poţi inventa ceva? 

— Ba da, însă nu vreau s-o mint. 

— N-ai întârziat niciodată? 

— Absolut niciodată. Dar unde vrei tu să cinăm? 

— Să zicem, la Băneasa ori în Pantelimon... 

— Dacă ţii mult, n-avem decât să luăm masa ceva mai 
devreme. Nu s-ar putea? 

— Ba da, cred că da. 

Era o idee. Primeşte, aşadar, să vină, fară mofturi sau 
reticenţe. E sinceră, limpede, spontană, citeşti în ea ca 
într-o carte. Parcă are dreptate secătura de Bob: dacă 
îndrăznesc, Ghiocela va fi a mea, fară doar şi poate. Sunt 
aşa de sigur de izbândă, încât mă mir de unde mi-o fi 
venind certitudinea asta. 

Ziua următoare un taxi ne duce în Pantelimon. 
Colindăm ţinându-ne de mână prin păduricea de pini, ne 
ascundem prin tufişuri, ne întindem pe iarba proaspătă, 
ne sărutăm cu frenezie. Mai sunt pe-acolo câteva perechi 
de îndrăgostiţi, dar nu ne stânjenesc. îndrăgostiţii se 
înţeleg, chiar se ajută între ei. In spatele pădurii se află o 


- 98 - 


grădină de zarzavaturi. Ghiocelei i-a venit poftă să 
mănânce roşii. 

— Hai să cumpărăm, vrei ? 

— N-are nici un rost, găsim la restaurant destule, la 
gheaţă. 

Ghiocela insistă. N-am încotro, trebuie să-i fac pe plac. 
Ne ducem să cumpărăm. Ea cere un kilogram. 

— Ce faci cu un kilogram? 

— Ce-ţi pasă? 

Zarzavagiul n-are pungi, abia găseşte un jurnal vechi. 

Când ne întoarcem, se opreşte în dreptul unui pom 
înalt şi drept, care se află cam la vreo zece paşi de noi. 

— la să vedem, pot să-l nimeresc? 

Ocheşte, calculând prelung, dar n-atinge pomul. 
încearcă din nou, tot fară succes. Necăjită de eşec, 
încearcă de mai multe ori, fară să nimerească. E atât de 
ingenuă, mişcările ei sunt atât de gingaşe, că-mi vine s-o 
iau în braţe şi să fug cu ea pe alt continent. Dar nu pot s- 
o fac şi râd de mă topesc văzând sforţările ei în care pune 
atâta suflet. Până la urmă, se bosumflă că a consumat 
provizia de pătlăgele fără nici un rezultat. Mă reped şi mai 
cumpăr un kilogram. De astă dată, încerc şi eu şi, chiar 
de la prima lovitură, nimeresc ţinta. Ghiocela face un 
tărăboi nemaipomenit. A reuşit, în fine, şi ea să lovească 
pomul. 

— Mai adu ceva provizii! 

Jocul nostru pueril atrage încă două perechi de 
îndrăgostiţi. Un tânăr mucalit oferă pălăria lui drept ţintă, 
ceea ce stârneşte un val de râs. Şi acum ţin-te 
bombardament... Ghiocela izbuteşte din nou să lovească 
pălăria. Râsete, ţipete, delir. Uite ce amuzament a ieşit 
dintr-un simplu capriciu. Nu-mi dau seama ce proporţii ar 
fi luat molipsitoarea trăsnaie a Ghiocelei, dacă grădinarul 
nu şi-ar fi epuizat toată muniţia legumicolă. 

— Uf, ce foame mi-e! exclamă ea. 

— Şi mie. Am muncit, nu glumă... 

— Cred şi eu. 


- 99 - 


Ne îndreptăm spre restaurant. Deşi e încă devreme, 
toate mesele sunt ocupate. Şi doar e zi de lucru. Maşinile 
staţionează alături, aliniate ca la defilare. 

— Nu m-aşteptam să vină atâta lume până aici... 

— Bucureştenii se pricep să petreacă. Dacă vrei, pot 
cere să ne dea un colţ mai retras. 

— De ce? 

— Ca să fim numai noi doi. 

— A, un separeu, exclamă ea râzând. 

Uite că se pricepe la aşa ceva. Şi eu care umblam cu 
mănuşi vorbind de un colţ mai retras. 

Încăperea în care intrăm e mică, intimă, plină cu 
garoafe. Pe perete, două tablouri care înfăţişează nuduri. 
Ghiocela nu le ia în seamă. Privirile ei se opresc la divanul 
din fund, acoperit de un covor oltenesc. 

— Ce rost are divanul ăsta? De ce l-or fi pus aici ? mă 
întreabă ea. 

Surâd cu înţeles. Hm, face pe proasta, dar nu se prinde. 
îi răspund: 

— Ca să ne odihnim, draga mea... Mai precis, să ne 
facem siesta... 

— Daaa?! exclamă lung. Nu ştiam că trebuie şi asta. ŞI 
se miră candid. 

„Lasă că o să afli tu rostul misteriosului divan" — îi 
răspund în gând. 

Acum consultă lista şi comandă un fileu de nisetru cu 
lămâie. 

— Doriţi şi puţină muzică? 

— A, e cu... muzică? râde ironic. Bine, să vină! 

După ce pleacă chelnerul, o întreb: 

— De ce te miri, Ghi, de toate astea? N-ai mai călcat cu 
piciorul pe aici? 

— Nu... Habar n-am avut că există localuri de-astea 
tocmai la dracu-n praznic... 

In sinea mea îi dau dreptate: da, e foarte posibil ca ea 
să nu fi frecventat separeurile, dar faptul n-are nicio 
importanţă. 


- 100 - 


Se aude o uşoară bătaie în uşă. 


— Intră! 
Un chitarist tânăr, palid, cu o claie de păr pe cap. Are 
ochii trişti. Totuşi zâmbeşte galeş, profesional. Il invit să 


şadă pe scaun, dar el refuză politicos. 

— Ce ştii să cânţi ? 

— Orice doriţi. 

— Serenada de Schubert o cunoşti? 

— Da... 

Lăutarul face câteva acorduri, apoi începe a cânta, 
duios, nostalgic, cu cuvinte nemţeşti. Are o voce de tenor 
nu prea întinsă, dar catifelată, cu un timbru foarte plăcut. 
Ochii lui sclipesc ciudat, se uită parcă departe, dincolo de 
noi, pieptul îi saltă, răsuflarea i se îngreuiază. Nu ştiu, nu- 
mi dau seama dacă simte cu adevărat sau se preface. 
Dar ce importanţă are? Nu mă aşteptam să fie chiar un 
virtuoz. Cel puţin pe Ghiocela o dă gata numaidecât, 
închide ochii şi ne părăseşte sub vraja melodiei. 

— Mulţumesc, dumneata eşti un adevărat artist, îi 
spune ea răscolită de muzică. 

— Sunteţi prea amabilă, răspunde solistul respectuos şi 
surâde cu faţa luminată de satisfacţie. 

Apoi cântă câteva şlagăre la modă, Par/es-moi d'amour, 
Pour quoi mens-tu? şi alte câteva mici capodopere 
franţuzeşti de muzică uşoară. Ghiocela e de-a dreptul 
fermecată. Cere încă o cupă şi îi toarnă şi lui şampanie, 
după care urmează un dialog din care aflăm că lăutarul 
nostru a fost la Paris, a cântat la Moulin Rouge, dar 
îmbolnăvindu-se de piept, n-a avut încotro şi s-a întors în 
tară. 

— De ce nu te îngrijeşti? Trebuie să eviţi excesele, nu 
cânta prea mult, că-ți face rău. 

— Când cânt, uit de boală şi chiar de mine. 

Ghiocela îl pune să repete Serenada şi el o cântă cu 
măiestrie rară, în timp ce ea fredonează uşor. Ah, trebuie 
să isprăvim cu muzica asta, lăutarul ăsta mi-a zăpăcit 
fata! îi întind o sută de lei. Ea intervine autoritar: 


- 101 - 


— Mai mult, Ivar, te rog! 

li mai întind o hârtie. 

— Merită cinci, o mie chiar... Dă-i o mie de lei. 

Ce puteam să fac? Scot o bancnotă de o mie, pe care 
lăutarul o ia, plecându-se până la pământ şi mulţumindu- 
mi de câteva ori. După ce pleacă, răsuflu uşurat, parcă m- 
aş fi temut de el. 

— A fost o nebunie cu Serenada asta! lţi place chiar aşa 
de mult ? 

— A, nu ştii, nu ţi-am spus încă povestea ei, deşi erai 
prezent... 

— Nu înţeleg... Unde eram prezent? 

— La balul Operei. 

Ce tot pălăvrăgeşte Ghiocela? Despre ce bal e vorba? 
Până la urmă, aflu că totul n-a fost decât un vis. Ea a 
visat că mă întâlnise, chipurile, cu mult înainte de 
revederea noastră de la cinema Fantasio, la balul Operei, 
unde venisem, cică, înveşmântat în Pierrot, iar ea în 
Colombină şi, retrăgându-ne amândoi pe terasă, ne-am 
sărutat în timp ce orchestra executa chiar această 
nostalgică Serenadă. 

Bună treabă! Frumos vis! Încântătoare serenadă! Nimic 
de zis! Numai că, dacă o lăsam cu lăutarul, nu ştiu, zău, 
unde ajungeau lucrurile. Dar şi aşa m-a costat destul de 
scump. Ah, banii, banii ăştia! Ghiocela se ridică de la 
masă şi face câţiva paşi, legănându-se. 

— Sunt ameţită! Nu mă mai ţin picioarele. 

— Odihneşte-te puţin. 

N-aşteaptă să-i spun a doua oară. Se întinde pe divan şi 
îşi potriveşte un pui de pernă sub cap. 

— Mi-e frică să n-adorm. Tu nu vii? 

— Ba da... dar mai întâi să închid uşa. Mă duc să trag 
zăvorul. 

— De ce-i nevoie? Cine are să dea peste noi? 

— E mai bine aşa. Chelnerul poate să greşească uşa 
sau să ne pomenim cu un beţiv. Câte nu se pot întâmpla? 

— Atunci, stinge şi lumina. 


- 102 - 


— Dar cum am să te văd pe întuneric? 

— Mă vezi în închipuire. Acolo am cel puţin avantajul că 
sunt aşa cum mă vrei tu. 

— E o idee! exclam şi întorc întrerupătorul. De fapt, şi 
în realitate arăţi la fel. 

— Linguşitorule! Haide, şezi cuminte aici, lângă mine. 

Îmi face loc lângă ea. Trupul ei e fierbinte, încins şi 
răspândeşte o aromă de floare proaspătă. 

— Povesteşte-mi şi alte întâmplări din viaţa ta, pe care 
nu le ştiu încă, mă îmbie ea. 

— Crezi că te-ar interesa? De cum m-am născut, am 
început să plâng. Nu-i tocmai agreabil să intri în viaţă 
bocind. 

— Parcă eu am cântat Dunărea albastră?! Când erai 
mic, spune-mi, cum arătai? 

— Nu ştiu. Aveam oroare de oglinzi. Dar tu? Erai tot aşa 
de frumoasă? 

— Frumoasă? Aduceam mai degrabă cu Sfânta Vineri. 
Serios, nu râde. Aveam faţa pârlită de soare, părul 
ciufulit, încât îngrijitoarea de la Leagăn se întreba adesea: 
cine o fi prostul care va lua de nevastă o pocitanie ca 
asta? 

— Ei, lasă, prea le încondeiezi... 

— Fii sigur că nu se gândea la tine, spune ea, râzând cu 
înţeles. 

— De părinţii tăi nu ştii nimic?... 

— Ba ştiu că erau tineri şi se iubeau mult. 

— Ce era tatăl tău? 

— Actor la Teatrul Naţional. Juca roluri de prim amorez. 

— Şi mama ta? 

— Mama era fiica unui boier putred de bogat. 

— Şi când s-au căsătorit? 

— Nu s-au căsătorit deloc. Tatăl ei nu voia cu niciun 
chip să-şi dea fata unui pârlit de actor. 

— Şi atunci? Tu cum ai venit pe lume? 


- 103 - 


— Sunt copil din flori, nu ţi-am mai spus? Insă nu ştiu 
sigur dacă tata a fost actor şi mama fiică de boier. Imi 
închipui numai... 

— Haide, ce te-a găsit? Mergi pe închipuiri? Asta-i bună. 

— Merg şi eu pe ceea ce am. Bogăția mea e imaginaţia. 
S-ar putea spune că sunt milionară în privinţa asta. Tu 
eşti bogat? 

— La drept vorbind, singura mea avere e învăţătura... 
Ai fi vrut să fiu bogat? Spune drept! 

— Desigur. Tu n-ai vrea? 

— Sigur că vreau, mai întrebi? 

Râdem amândoi zgomotos. 

— Deocamdată, mă gândesc să pun mâna pe un post 
bun. 

— Ai ceva în vedere? 

— Da. Mi s-a propus postul de secretar al lui 
Apelevianu. 

— Cine e acest Apelevianu? 

— N-ai auzit de el? E un politician cu mare suprafaţă şi 
foarte bogat. 

— Şi a fi secretarul său înseamnă mare lucru? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar în această calitate pot să- 
mi fac relaţii cât mai vaste şi, când mi-o veni bine, să dau 
lovitura cea mare. 

— Are copii viitorul tău patron? 

— N-are decât o fată. 

— E frumoasă? 

— Frumoasă, hm! n-aş zice, însă drăguță... 

— Şi-aşa e bine. Zestrea îi suplineşte lipsurile fizice. 

— După câte am auzit, are o dotă de douăzeci de 
milioane. 

— Dumnezeule, ce de bănet! Cu banii aceştia ar putea 
să cumpere un prinţ „pursânge". 

— Ba bine că nu. Ar fi o proastă dacă n-ar face-o. 

— Eu, dacă aş fi în locul tău, aş pune ochii pe ea. 
Probabil, asta-i lovitura cea mare de care-ai pomenit, nu? 


- 104 - 


— Eşti nebună, Anda! Ea visează numai aristocrați. 
Cum o să se uite la mine, un pârlit de slujbaş? Şi, în afară 
de asta, nu te-aş da pe zece Apelevience. 

— Lăudărosule, cred că m-ai convins. 

— Vorbesc foarte serios. 

— Adevărat, Ivar, iubirea nu se poate cumpăra cu toate 
comorile pământului. 

— Ei, vezi? De aceea, în dragoste, şi săracii pot să fie 
miliardari, prinți, regi, împărați. Unde te duci, 
împărăteaso? 

— Vreau să aprind o ţigară, împărate. 

— Nu te deranja, îţi aduc eu foc. 

Îi dau s-aprindă. Aprinde şi iau şi eu o ţigară. Tot ce se 
găseşte în odaie s-a mistuit în stomacul întunericului. 
Numai vârfurile ţigărilor trăiesc vii, plimbându-se în linii 
frânte, capricioase. 

— Hai să corespondăm puţin. 

— Cum? Cu ce? 

— Cu ţigările. 

— Bună. Apucă-te şi scrie-mi! 

Desenez cu ţigara litere mari, de foc, pe fondul 
întunericului: Cine o iubeşte pe Ghiocela ? 

— Ai citit? o întreb. 

— Da... îţi răspund, fii atent... Ea desenează cu vârful 
ţigării: Un mare prost... Ce-am scris? 

Izbucnesc în râs. Numai că prost nu sunt deloc, să mă 
ierte. Şi am să fac dovada. O trag spre mine şi încerc s-o 
îmbrăţişez. 

— Lasă-mă! se apără ea. 

— Cât te iubesc, Ghi... Ne cunoaştem de câteva luni şi 
mi se pare că te iubesc de când e lumea şi pământul. 

— N-ai mai iubit niciodată? 

— Nu, niciodată! Ţi-am mai spus asta. Fiindcă nici o 
femeie nu-ţi seamănă. 

— Cât aş vrea să te cred, dar nu pot, nu pot! 

— Sunt sigur că mă crezi. Există câteodată în viaţa unui 
om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime... 


- 105 - 


— Încearcă să mă convingi. 

— În ce fel? Vrei să-ţi jur? 

— Te cred şi aşa, mincinosule. 

Surâde parcă unui gând şi se părăseşte moale, felină, 
în braţele mele. 

— Ghi, vrei să fii a mea? îi şoptesc încet la ureche, cu 
un tremur în glas. Ea tace. N-a auzit? Se gândeşte ce să 
răspundă? Sau nu vrea să-şi tulbure starea de plutire în 
extaz? 

— Da? repet întrebarea nerăbdător. 

— Da, răspunde ea înfiorată, cu ochii închişi şi înclinând 
uşor capul. 

Vasăzică, da! A rostit mult aşteptatul cuvânt, vrea să- 
mi aparţină şi o face simplu, fară mofturi, fară împotrivire 
ipocrită. 

Copleşit de bucurie, o îmbrăţişez şi-i strivesc gura cu 
sărutări. 

Apoi îmi strecor abil o mână sub rochie şi simt o pulpă 
fierbinte ca jarul. 

— Eşti nebun, ce faci? ripostează ea tresărind ca friptă. 

Sunt nedumerit, reacţia mi se pare fară sens, odată ce 
a acceptat. 

— Dar, Ghi, nu mi-ai spus chiar tu că... 

— Da, sunt a ta din tot sufletul. 

— Foarte bine, dacă eşti sufleteşte, ce te împiedică să 
fii şi... 

— Nu, nu acuma... Nu-i cinstit! 

— Dar când? Spune-mi, când? 

Mă priveşte lung, parcă ar vrea să-mi ghicească 
gândurile care îmi umblă în cap. 

— După ce ne cununăm. Sau nu vrei să mă iei de soţie? 

— Ba da, ba da. Pe cine altcineva iubesc decât pe tine? 
Şi am să te iubesc şi mai mult dacă... 

— Şi eu te voi iubi, dacă eşti cuminte. 

— Cuminte cu o femeie ca tine? Cuminte cu ispita în 
braţe? Nu, niciodată. Acum te vreau, înţelege-mă, Ghi, fii 
rezonabilă. 


- 106 - 


— Ti-am spus, Ivar, că nu se poate... 

— De ce, mă rog, de ce nu se poate? 

— Nu înţelegi? Sunt... fată, prostănacule! 

— A, asta-i? (Hm, mare mirare!) Şi ce dacă? Ne vom 
cununa cât de curând, peste o săptămână, chiar mâine 
dacă vrei, dar acum trebuie să fii a mea, te implor... 

Înnebunit de dorinţă, o potopesc iar cu sărutări, năuc, 
îngăimând fară şir: 

— Uite cât te iubesc... Nu mă respinge... ne vom 
căsători imediat... N-are să-ţi pară rău... îţi jur pe ce am 
mai sfânt. 

— Ivar, ai căpiat sau ce-i cu tine? Dacă mai stărui, să 
ştii că plec... Numaidecât plec... 

— Nu te supăra, Ghi, încerc s-o împac. Cine nu şi-ar 
pierde mintea după o fată ca tine? Haide, fii a mea, de ce 
eziţi atât? 

Drept răspuns, Ghiocela se degajează brusc din 
îmbrăţişare şi, coborând de pe divan, aleargă la uşă 
(unde se află întrerupătorul), ca să aprindă lumina. Apoi 
îşi netezeşte rochia mototolită, îşi aranjează părul în pripă 
şi-mi aruncă în obraz: 

— N-aş fi crezut c-o să te porţi aşa. Te urăsc!... 

E foarte surescitată, tremură de indignare, parcă a 
intrat în altă piele. 

Sunt încă năuc din cauza neaşteptatei întorsături. 
încerc s-o împiedic, mă împotrivesc din răsputeri, nu 
trebuie să plece în asemenea condiţii. 

— lartă-mă, Ghi, nu fi supărată pe mine. Rămânem 
prieteni mai departe, nu-i aşa? 

— Crezi că mai este nevoie? pufneşte ea ironic. Ştiu 
acum cine-mi eşti, cine-mi sunteţi voi, bărbaţii. Prea 
curând vă daţi arama pe faţă. 

— Dar... îngăim eu şi înghit în sec, uitând ce voiam să-i 
spun. 

— Dar ce-ai crezut despre mine? Drept cine m-ai luat? 
O treabă lată din acelea în mijlocul cărora vă faceţi 


- 107 - 


veacul? V-aţi înşelat, domnule... stimate domnule 
Gherghel. 

Persiflarea ei, deşi parţial generalizată, devine 
insuportabilă. 

— Mă judeci rău, zău aşa, mă apăr precar, fară 
convingere. 

— Dumneata mă judeci rău pe mine şi mă jigneşti. Află 
că sunt fată cinstită, care nu-şi pierde capul, oricât s-ar 
prăpădi după ceva. Te-ai luat după femeile cu care ai 
avut de-a face, dar cărora nu le semăn deloc, aşa să ştii. 
Spunând acestea, izbucneşte în plâns de ciudă. 

— Nu, nu m-am luat după nimeni. Te rog, iartă-mă, am 
făcut prostie şi o regret. 

In zadar caut s-o împac cu vorbe. Faptele sunt mai 
puternice. Dezlănţuită ca un torent, mă ocărăşte cum îi 
vine la gură şi sunt nevoit să îndur o morală aspră, din 
care nu lipsesc lacrimile şi suspinele. La întoarcere, în 
maşină, ne simţim stingheriţi ca doi străini care 
călătoresc întâmplător laolaltă. Ea nu scoate o vorbă, iar 
eu nu îndrăznesc s-o întreb nimic, de teamă să nu-i 
aprind din nou furia. Ne despărţim în termeni mai buni, 
deşi răceala dintre noi stăruie necuprinsă, copleşitoare. 


V 


Ajung acasă năruit, ca şi când s-ar fi întâmplat o mare 
nenorocire. Praful şi pulberea s-a ales de planul meu în 
care îmi pusesem atâtea nădejdi. Simt o apăsare grea, 
interioară, care nu cedează deloc. Aş vrea să mă culc, 
sunt obosit, cu mădularele frânte. Cât aş dormi! În 
pântecele somnului parcă se mistuie orice necaz. Dar nu 
mă culc şi nu ştiu pentru ce. Ba ştiu. Fiindcă, trecând pe 
lângă telefon, tresar, ca şi când asta căutam şi, ridicând 
receptorul ca la poruncă, încep un dialog cu Bob 
Geamănu. Repet, mi-e lehamite să mai vorbesc cu el, dar 
sunt silit s-o fac. N-am limpede în minte ce vreau să-i 


- 108 - 


spun, aşa că debitez frazele fără o succesiune logică, mai 
mult sub avalanşa spontaneităţii. 

Ah, dacă aş fi avut un prieten — căci, în fond, asta 
doream — căruia să mă destăinuiesc, să-mi uşurez 
cugetul. În această clipă grea, îmi dau seama că sunt 
singur-singurel, între milioanele de oameni din juru-mi. 
Singur în ţara în care trăiesc, singur în Europa, singur pe 
globul pământesc. Lăsând în plata Domnului teoria 
omului singur, ridic receptorul. Bob e acasă. Ce să-i spun? 
Reiau discuţia în legătură cu Ghiocela. 

— Nu înţeleg pentru ce susţineai că fata asta ţi-a 
aparţinut! Nu e adevărat. M-ai indus în eroare. 

— Cum? Ai dat în vileag ceea ce ţi-am destăinuit într-un 
moment de sinceritate? 

— Nu, însă m-am convins că minţi. 

La capătul celălalt al firului, izbucnesc râsete în 
cascadă. 

— Încă n-am văzut un guguştiuc ca tine. Lasă-te de 
aventuri amoroase, nu-i genul tău! Fă teze de doctorat, la 
astea te pricepi, nici vorbă. Sunt sigur că i-ai cerut să fie a 
ta, nu-i aşa? Şi, bineînţeles, ea ţi-a spus: „Nu se poate, 
nu-i cinstit, aşteaptă până la cununie.” Te rog, fii sincer, 
aşa-i sau nu? 

Sunt constrâns să recunosc: 

— Să zicem că e aşa... 

— Păi bine, bobocel, crezi tu că la modul ăsta poţi să 
seduci o femeie? Îi şopteşti câteva vorbe dulci, cu tremolo 
în glas, şi gata — ai convins-o să cadă la pat? Nu, 
drăguţule, trebuie alergătură până îţi toceşti picioarele 
pân’ la genunchi, luptă până înfrângi rezistenţele, altă 
luptă până înlături obstacolele şi dărâmi virtutea. Oricât 
ar fi dispusă femeia să se dea, are nevoie de un pretext, 
şi cel mai puternic pretext, înţelegi, e violenţa bărbatului 
care a silit-o să cedeze, ea nefiind decât o biată victimă. E 
ceea ce spun grecoaicele: „Am vrut să cad, bine că mi-a 
dat brânci.” Totuşi, nu uita că unele femei, în special cele 


- 109 - 


virtuoase, se apără fară răgaz, chiar când au încetat să 
mai reziste... Bagă la cap toate astea. 

Frumosul dobitoc, acest homme a femmes, m-a năucit 
cu avalanşa lui de cuvinte. Are, se vede, experienţă în 
materie, a studiat serios această disciplină a sexelor, e 
doctor în sexologie. 

— Bine, Bob, am să procedez după manualul tău 
şcolăresc. Dar dacă descopăr că m-ai minţit, să ştii că o 
păţeşti rău, băiete. Nu glumesc deloc... 

— Cu lipsa de seriozitate e inutil să-mi tocesc 
maxilarele. 

Îmi trânteşte telefonul în nas. Ducă-se dracului, 
secătura! Nu ştiu ce mi-a venit să-i telefonez! Rău am 
făcut, nu trebuia. 

Mda, e adevărat, Ghiocela mă jucase pe degete. Vina 
însă nu era a ei, ci a mea. Mă comportasem ca un licean 
de 17 ani, bazându-mă pe uşurătatea unei categorii de 
femei care cedează fară să-şi dea seama cum şi de ce, 
numai pentru faptul că sunt solicitate şi nu concep să 
reziste, considerând că rezistenţa e o simplă complicaţie 
şi pierdere de timp. 

Bineînţeles că Ghiocela nu făcea parte din această 
categorie producătoare de plăceri ieftine în serie. 

Încep să mi se plimbe gânduri mai bune prin cap. 
Acum, parcă nu mai sunt atât de înverşunat împotriva 
mea. Îmi pare bine că-i aflu Ghiocelei virtuţi pe care încă 
nu i le atribuiam. E o femeie care m-a pus cu botul pe 
labe. La urma urmei, de ce mă veştejesc atât? Chiar 
cuceritorilor de profesie li se întâmplă câte una boacănă, 
dar mie? Pentru că, într-o posibilitate erotică, există 
modalităţi multiple de a ajunge la scop, şi atunci, pe care 
din ele o alegi dumneata, naivule îndrăgostit? 

Ce, am avut eu vreme să mă ocup de fuste? E întâia 
dată când în viaţa mea apare o femeie care mă atrage. 
Jeannine şi Grete nu m-au răscolit sufleteşte, şi una, şi 
alta îmi erau indiferente ca un pom. Cu Ghiocela însă, 
lucrurile se schimbă radical. Absența ei îmi naşte 


- 110 - 


neastâmpăr, frământări, dorul de a fi lângă mine. O 
vreau, simt trebuinţa fiinţei ei. E altceva... oricum, 
altceva... N-aş zice că o iubesc (s-ar putea şi asta — mai 
ştii?) — dar ceea ce ştiu sigur e că-mi lipseşte. Până 
acum, nu mă plâng, am parcurs drumul cel mai greu până 
la inima ei. (Nu-i vorbă, m-a ajutat mult şi norocul.) 

Greşeala mea e a tuturor începătorilor: am vrut prea 
mult şi prea repede. 

De-acum, las' că ştiu ce trebuie să fac! 


VI 


Pe albia timpului se scurg zile lungi, nesfârşite, care se 
adună în câteva săptămâni. Mă zbat în nehotărâre, 
aşteptând, parcă, să se întâmple ceva, neprovocat de 
mine. 

Explicaţia: mi-e teamă să nu greşesc cumva. l-aş scrie 
câteva rânduri, să-i cer o întâlnire. Dacă mă refuză? E 
prea supărată ca să facă astfel. Atunci? Să las pe seama 
întâmplării revederea noastră?! Ar fi o prostie cât mine de 
mare... Cine ştie cât va trebui să aştept până să mi-o 
scoată din nou în cale, poate, o viaţă întreagă. Dacă 
Ghiocela nu mai e supărată pe mine? O fi fost supărată 
numai atunci, pentru că aşa trebuia să fie într-o 
împrejurare ca aceea. Se prea poate şi asta. 

Mă decid, în fine, s-o acostez; altă soluţie nu există. 
Ştiu unde locuieşte, adresa ei mi s-a întipărit în memorie 
chiar din ziua când mi-a dat-o şi nimeni şi nimic n-o va 
putea şterge. Dar nu cunosc casa, nici împrejurimile. 

Mă deplasez în cartierul Cotrocenilor şi o identific fară 
greutate. E o vilă cochetă, cu grădiniţă de flori în faţă şi, 
dacă Ghiocela ar dormi în mijlocul cameliilor, nu m-aş 
mira, pentru că n-ar deosebi nimeni că e o fiinţă 
omenească între ele. Postat ceva mai departe, într-un loc 
convenabil, am s-o pândesc până când iese pe poartă. 
Trebuie să iasă, are cursuri la facultate, n-o să şadă toată 
ziua în casă. Pentru a-mi economisi timpul, trec pe la 


- 111- 


facultatea ei şi notez în carnet orele de curs ale anului 
doi. 

Mai e o soluţie: telefonul. La aşa ceva nu m-am gândit. 
E drept, nici ea nu mi-a spus nimic, dar s-ar putea să aibă 
telefon şi, aşa, mântui treaba mai repede. Caut o carte de 
telefon, o răsfoiesc în pripă... Strada dr. Latropol 15 bis. 
La 15 este un abonat, lanculescu, 15 bis nu există în 
carte. N-am încotro, rămâne s-o aştept pe stradă... 

În dimineaţa următoare, o pândesc de la ora 7. Are 
seminar de estetică la 9, trebuie să apară, nu se poate. 
Fac scurtă la mână tot consultând ceasul. Trece ora 9, pe 
poarta de la 15 bis coboară câteva persoane străine, 
printre care o bătrână infirmă. Când trece pe lângă mine, 
privirile noastre se întâlnesc. Şi în clipa aceea era cât pe- 
aci s-o întreb dacă domnişoara Anda Brădeanu e acasă, 
parcă o mână nevăzută îmi astupă gura. Nu ştiu nici până 
acum dacă am făcut bine sau rău. A doua zi păţesc tot 
aşa. Aştept patru ore în zadar şi plec obidit, gol, pustiu. A 
treia zi, povestea se repetă. 

Înnebunesc, nu alta. Îmi vine să dau buzna în vila 
aceea blestemată, ca să iau urma aceleia pe care o caut 
atât. Renunţ şi de astă dată s-o mai aştept inutil şi mă 
îndrept spre staţia de tramvai. Când colo — surpriză — 
cine coboară dintr-un vagon? Ghiocela! Ea e, o recunosc 
dintr-o sută: sprintenă, suplă, în rochia ei albă, cu 
servieta în mână, abia calcă pe trotuar, parcă pluteşte. 
Mă recunoaşte de departe, strigă întâmpinându-mă 
exploziv: 

— Monstrule, ce-i cu tine pe-aici, prin domeniile mele ? 

Monstrule?! Bună! Epitetul cu care mă gratulează îşi 
pierde subit gravitatea conţinutului prin tonul prietenos şi 
zâmbetul ei, devenind cuvânt de alint. Invoc la repezeală 
un motiv de circumstanţă. Nu suflu nicio vorbă că-i port 
sâmbetele de trei zile. M-aş pune, oricum, într-o lumină 
defavorabilă şi nu vreau. 

— Mai eşti supărată pe mine? 

Ea izbucneşte în râs. 


- 112 - 


— De ce râzi ? 

— Ce întrebare! De ce aş fi supărată? 

Mă nedumireşte răspunsul. Nu prea înţeleg unde 
ţinteşte. 

— Ei, asta-i... Doar ştii bine, pentru că... 

— Află că pe mine nu mă poţi cuceri decât într-un 
singur fel. 

— Care ? 

— Dacă te aliezi cu un ofiţer. 

— Ofițer? bâigui mirat. Ce fel de ofiţer? De artilerie? 

— Nu. De... stare civilă. 

A! Pricep unde ţintesc săgețile ei atât de directe. Arunc 
şi eu una: 

— Şi pe oricine te duce la primărie îl iei de bărbat? 

— Nu. Deocamdată, numai pe Domnia Ta. 

— De ce numai pe mine? 

— Pentru că mi-ai fost indicat de domnul destin. Şi asta 
atâta timp cât mai cred într-o poveste care a început să 
mă plictisească. 

Ce pot să mai adaug? Mi-a spus-o verde în faţă. într-un 
fel, îi admir francheţea. Dar până la ofiţerul stării civile 
mai avem de furcă, frumoasa mea, de ce atâta grabă? E 
bine să ne cunoaştem mai îndeaproape şi dacă aceste 
universuri ale noastre pot să coexiste fară a se stingheri, 
n-am nimic de obiectat. Sunt însă cam sceptic în privinţa 
asta, am păreri preconcepute, înţelegi? Dacă reuşeşti să 
mi le scoţi din cap cu cleştele, te felicit cu amândouă 
mâinile. 

Acest scurt monolog nu i-l debitez, rămâne mai departe 
un secret propriu. îi cer o întâlnire pe care mi-o fixează 
peste două zile, adică joi. 

Bine şi-aşa! Vom vedea ce are să se mai întâmple. 
Răbdare! 


- 113 - 


VII 


Joi, la ora fixată şi locul convenit, mă plimb fară 
astâmpăr încoace şi încolo, fumând ţigară după ţigară. Mi 
se pare c-o văd în toate femeile care se apropie, darnu e 
niciuna. Trec o jumătate de oră, trei sferturi de oră şi 
Ghiocela încă nu se arată. 

— S-a isprăvit, nu vine! 

Dau să plec. Revin. Nu mă îndur. Mai aştept. Poate că 
totuşi. Se mai scurg câteva minute, încă 5, încă 10. Gata, 
pot să-mi iau nădejdea. Şi, tocmai când dau să plec, un 
taxi se opreşte în dreptul meu, o uşă se deschide brusc. O 
văd pe Ghiocela, care îmi face semn. Urc în pripă lângă 
ea. Maşina îşi continuă drumul. 

— lartă-mă, se scuză, am întârziat. Era cât pe-aci să nu 
vin, din pricina unor musafiri nepoftiţi. Abia am reuşit să 
scap. 

Sunt bucuros, bine, nu-i nimic. Oricui i se poate 
întâmpla ceva neprevăzut. Principalul e că a venit. încolo, 
ce-mi pasă? 

— Unde vrei să mergem? 

— Haidem tot... acolo. Dar cu condiţia să fii cuminte. 
îmi juri ? 

— Da? tresar. Bine, Ghi. îţi jur că voi fi cuminte ca 
statuia de colo, a lui Heliade Rădulescu. 

Strig şoferului: 

— În Pantelimon! 

Maşina zboară vertiginos pe străzi, dar eu habar n-am 
pe unde e poartă. Peisajul care rulează dinaintea noastră 
îmi rămâne străin, necunoscut. Lumea mea e în preajma 
Ghiocelei, pentru că această fată are puterea să 
acapareze atenţia şi interesul numai pentru ea. În afară 
de persoana ei nu mai îngăduie să existe nimic, urât de 
mereu şi chiar dacă nu scoate un cuvânt, îi vorbesc ochii, 
părul, obrazul, sânii, mâinile. Recenta răceală dintre noi s- 
a mistuit fară urmă. Aşa cum stă, întinsă pe spate, 
cufundată în perna moale a maşinii, cu picioarele strânse, 
rochiţa i s-a tras în sus şi-i descoperă impudic genunchii 


-114- 


strălucitori în mătasea ciorapilor de culoarea pielii. E o 
ispită vie, şi o sorb lacom din ochi. Ghiocela, deşi nu se 
uită la mine, simte că e privită şi-şi surâde sieşi, cu un aer 
protector de cochetărie. De ce acceptă să meargă tot în 
Pantelimon, când ştie bine că acolo o aşteaptă inevitabilul 
separeu şi inevitabila agresiune la pudoare? E chiar atât 
de sigură pe sine şi nu se teme că va cădea? Dacă rândul 
trecut n-am folosit violenţa, fireşte n-are motive de 
nelinişte. Mă crede construit dintr-o gelatină, care se 
înmoaie după poftă? Naiva! Uită că forţa mea poate 
obţine orice vrea şi că această forţă o păstrez neatinsă 
numai pentru ea. 

— Ascultă, Ghi, sunt tare curios să ştiu de ce ţii să 
mergem tot acolo. 

— Ghiceşte. 

— Cred că lăutarul acela e motivul. 

Ghiocela tresare. Din tresărirea ei îmi dau imediat 
seama că-i descoperisem gândul. 

— Da, îmi place cum cântă şi ceea ce cântă, confirmă 
ea. Vezi un rău în asta? 

Hm, n-are decât să-i placă, ei şi? N-o împiedică nimeni 
să-l îndrăgească pe chipeşul ţigan cu privighetoare în 
gâtlej, ce-mi pasă? Dacă Ghiocela îmi aparţine şi mă 
bucur de farmecele ei, după mine, potopul! Poate să 
iubească pe oricine ani mulţi şi fericiţi! 

— Să te întreb şi eu ceva! zice. 

— Da, de ce nu? 

— Spune-mi sincer, alaltăieri m-ai întâlnit din 
întâmplare sau intenționat? 

— Tu ce părere ai ? 

— Cred că ai venit după mine... 

Da, o căutasem, e adevărat, însă omit să adaug că am 
pierdut trei zile tot aşteptând să răsară dinaintea ochilor 
mei. Trebuia să-i ascund o bună parte de adevăr, adică 
exact cea care nu-mi convenea. De ce să afle că alerg 
într-atât după ea, că mă domină?... Certitudinea asupra 
sentimentelor bărbatului constituie pentru femeie o sursă 


- 115- 


de acţiuni dictatoriale, menite să frângă echilibrul sănătos 
dintre sexe, pe care numai îndoiala îl dă. 

— Am văzut-o ieşind de-acolo pe Sfânta Vineri. 

— Ah, era mama, nebunule! 

— Cum? Băbuşca infirmă e mama ta? 

— Da, mama mea adoptivă. Ti-am mai spus doar... 

—  Închipuie-ţi, eram cât pe-aci s-o întreb dacă eşti 
acasă... 

— Asta mai lipsea! Te-ar fi bruftuluit clasa una. Bine că 
te-ai răzgândit la timp. 

— E atât de severă? Ţi-e teamă de ea? 

— Nu, dar o respect. Mi-ar fi restrâns libertatea într-aşa 
fel, încât escapada de astăzi n-ar mai fi fost posibilă. 

Vorbind aşa, lăsăm şoseaua naţională şi cotim la 
dreapta, pe un drumeag care ne duce în pădurea de pini. 
În faţa restaurantului  staţionează câteva maşini 
particulare. 

— Te rog, Ivar, de data aceasta să renunţi la separeu... 
propune Ghiocela. 

— Cum aşa? mă împotrivesc. Dar acolo avem 
intimitate, nu suntem constrânşi să vorbim în şoaptă. Şi, 
pe urmă, Caruso al tău unde vrei să-ţi cânte? A /a belle 
etoile? N-are atâta volum, sărăcuţul! 

Motivul invocat de mine o convinge. Cer un separeu şi 
chelnerul ne duce tot în acelaşi în care am fost rândul 
trecut. 

— Gând la gând cu bucurie, îi spun, chiar aici voiam să 
venim. Il întreb pe chelner: 

— Poţi să ni-l trimiţi pe chitarist? 

— N-aţi aflat încă?! se miră el. 

— Nu, ce să aflăm? S-a întâmplat ceva? 

— A murit. leri a fost înmormântarea. 

Ghiocela sloboade un țipăt. 

— Vai, săracul! Cum se poate? Ce-a avut? 

— Era tuberculos, doamnă. A fost internat în spital, 
chiar aici, în apropiere, şi... 


- 116 - 


— Doamne, ce rău îmi pare! Să moară aşa de tânăr! De 
ce? De ce? 

Vestea ne alungă buna dispoziţie... Ghiocela parcă e 
bolnavă, nu pune nimic în gură. O îndemn zadarnic să ia 
un păhărel de vin. Abia gustă, ca dintr-o doctorie amară. 
Nu ştiu ce să fac, cum să ies din impas. Îmi piere şi mie 
orice chef. 

— Sărmanul! Ce  soartă!... Era pe marginea 
mormântului şi el cânta ca să-i amuze pe alţii şi să-şi 
distrugă plămânii... se tânguie ea. 

— Ce vrei, Ghi, viaţa e aspră. Cine poate s-o schimbe? 

Incepe să plângă încet, tăcut. Lacrimile o năpădesc, 
umbrindu-i faţa ca un nor de ploaie. Chiar într-atât a 
impresionat-o moartea unui om aproape necunoscut? Ah, 
prea multă sensibilitate! Dar asta-i Ghiocela, fară 
sensibilitate n-ar mai fi ea. 

— Să mergem! spune. Nu pot să mai rămân. Simt că 
mă sufoc. 

Incerc s-o rețin. Zadarnică osteneală. Cine ar izbuti s-o 
readucă pe linia de plutire? Numai un vraci infailibil, unul 
singur, care e Timpul. Şi nu aşa, cât ai bate din palme, 
nu... li trebuie o săptămână, două, chiar mai mult. Planul 
cu care venisem se duce pe copcă. Simt că, în această 
împrejurare, când _linţoliul morţii pluteşte deasupra 
noastră, e de-a dreptul un sacrilegiu să forţez lucrurile. N- 
am încotro: amân posesia pe altă dată. Ce ghinion! Cum 
să prevezi un asemenea obstacol care devastează un 
suflet de femeie ? 

Chem chelnerul să ne facă socoteala. Se miră şi el, de 
obicei, clienţii rămân până târziu, după miezul nopţii. Plec 
cu Ghiocela de parcă aş ţine la braţ tristeţea în carne şi 
oase. Şi când mă gândesc ce diferită e tristeţea noastră: 
a ei, duioasă, covârşită de durerea amintirilor pentru 
chitaristul plecat prea devreme în eternitate; a mea — 
ciudă stârnită de eşuarea planului erotic sau, mai bine zis, 
un necaz resemnat, provocat de amânarea sine die. 


- 117 - 


VIII 


Îi dau un telefon lui Relu Apelevianu: 

— Ştii că m-ai convins? Şi ca să folosesc vechea ta 
expresie, adaug: m-am gândit, m-am socotit — tot la 
vorba-ţi m-am oprit... Hm, ai dreptate, propunerea pe 
care mi-ai făcut-o la minister e bună. Vorbeşte cu unchiul 
tău să mă angajeze secretar particular. Bineînţeles, nu-i 
spune că e ceva provizoriu. Asta indispune, dă naştere la 
prezumţii. Apoi, comunică-mi rezultatul. Sau nu, mai bine 
să ne întâlnim aşa cum ne-am înţeles. Unde ? Aş prefera 
la Capşa. Zici că... Bine, fie şi la Continental. N-am nimic 
împotrivă. Atunci, sâmbătă, la 8 seara. S-a făcut! La 
revedere! 

Şi sâmbătă, exact la ora 8 fară două minute, mă 
înfiinţez la Continental. Il găsesc pe Relu acolo, venise cu 
zece secunde înaintea mea. Bravo, îmi place tânărul, e 
punctual ca un cronometru. Vrea să-mi comunice 
rezultatul intervenţiei, dar chelnerul vine şi-l întrerupe. 
Abia după ce facem comanda, îmi spune: 

— Dinule, dacă primeai propunerea mea din capul 
locului, treaba era până acum făcută. Dar ai tergiversat 
pentru considerente care te privesc personal şi 
tergiversarea asta a zădărnicit, deocamdată, lucrurile. 
Când i-am spus unchiului că un fost coleg de clasă, 
element excepţional, posesor a două doctorate, solicită 
postul de secretar, a sărit în sus de ciudă. Cu o 
săptămână înainte, angajase pe altcineva. Am insistat, i- 
am sugerat să renunţe la tânărul acela. Imposibil. Zice: 
„Am obraz, nu pot să fac turpitudini.” Totuşi, nu-i exclus 
să te angajeze ulterior, mai ales dacă nou-numitul nu va 
corespunde. Mi-a cerut numele şi adresa ta. Să ştii că-i 
părea rău, ţi-o spun cu toată sinceritatea. 

Ascult ce-mi debitează, sunt numai urechi. Da, aşa;i, 
am tergiversat. Bate fierul până-i cald şi atunci fierul se 
supune, uită de tăria de care dispune. 

Dialogul nostru evoluează capricios, pe diverse 
altitudini. Dacă cineva ar avea trăsnaia să-l înregistreze 


- 118 - 


grafic, ar ieşi, cred, cea mai sinuoasă şi abracadabrantă 
figură geometrică. După ce vorbim de avioane, forul 
roman, gheişe, pictură, muzică şi alte o sută de felurite 
lucruri, aterizăm câteva momente; la Paris, unde Relu şi-a 
făcut ample relaţii în aristocrație. El măsoară, cu pălăria 
Borsalino cu tot, 1,70 metri. Însă rădăcinile sale numără 
mai multe sute de kilometri. Cel puţin aşa susţine. In cele 
din urmă, îmi destăinuieşte iminenţa logodnei lui cu 
tânăra vicontesă Lucille de Sabray, descendenta unei 
familii vechi, care posedă un castel pe valea Loarei şi o 
avere de peste o sută de milioane de franci. Vâră discret 
mâna în buzunarul de la piept şi scoate de acolo o 
fotografie. 

— Asta e Lucille... 

Mă uit la portret: o fată blondă, cu părul revărsat pe 
umeri, ochi inexpresivi, gură care nu spune nimic. 

— Nu e destul de urâtă pentru averea ei, îi spun, 
gândindu-mă la Ghiocela, care o face praf, măcar sub 
raportul fizic. 

— N-aş vrea să fie frumoasă. Şi aşa, pretendenţii roiesc 
în jurul ei, chiar fiul preşedintelui republicii îi dă târcoale. 
Cred şi eu, în prezent, se pare că-i cea mai bună partidă 
din Franţa. 

He-he! ia te uită pe unde-mi zboară acest fluturaş, 
datorită hazardului că mă-sa l-a născut în puf, cu mutră 
simpatică şi dădacă ciripind franţuzeşte. Cine-l împinge 
să se însoare cu o viţeluşă pe care n-o iubeşte şi n-o va 
iubi niciodată? Interesul, lăcomia nesăţioasă de bunuri ? 
Asta o să-i amărască viaţa nefericitului. De ce nu ia o 
prea frumoasă fată, chiar săracă, pentru că el are destulă 
avere în ţară ca să trăiască până la adânci bătrâneţi într- 
un dolce far niente. 

Nu! Nici aşa. Nu pot concepe un om bogat decât cu 
condiţia ca el — sprijinindu-se pe avere — să facă ceva 
deosebit pentru ţară sau omenire. Dacă-i lipsit de cultură, 
să clădească măcar un spital, o şcoală sau o biserică. 
Dacă-i intelectual, să creeze o operă care să-i lege 


- 119 - 


numele de ea. Dar a trăi fară muncă, doar ca să ajute 
circulaţia materiei în natură — nu! asta nu! E sub 
demnitatea omului... Scuzele mele, dragă Relule! 

Mă invadează un complex de inferioritate atât de 
apăsător, încât îmi produce chiar durere fizică. Iniţial, 
credeam că mă muşcă invidia, dar mă înşelam, nu-i 
invidia! E ceva mai grav, o suferinţă incurabilă, aş zice 
proprie persoanei mele, pricinuită de dezmăţul social, un 
dinozaur cu care n-am cum să lupt pentru a-l răpune. De 
aceea, simt un val de revoltă împotriva orânduielilor 
noastre burgheze, încât îmi vine să dărâm Bucureştiul 
începând chiar cu acest local de desfătare a 
protipendadei. 


IX 


lrosesc fară rost o săptămână încheiată cu obsesia 
vicontelui Relu şi a castelului de pe valea Loarei, pe care 
râvneşte să-l stăpânească. Să-i fie de bine! în sfârşit, e 
timpul să mă întorc la candida mea Ghiocela. Ea nu 
posedă latifundii şi castele, e o sărmană copilă din flori, 
însă mângâie ambiţii tot atât de mari ca şi ale mele. 

Suntem, aş zice, doi inamici care se înfruntă, căderea 
unuia înseamnă victoria celuilalt. N-avem cum să 
devenim aliaţi, ţelurile noastre sunt opuse: ea vrea să se 
mărite cu mine, eu vreau să iau o fată a cărei avere să 
mă scutească să-mi irosesc energia cu măruntele griji ale 
vieţii de toate zilele. Altfel, cum voi izbuti să-mi 
înfăptuiesc opera pe care mi-am propus-o şi care e unicul 
tel al existenţei mele? Cinstit ar fi să ne despărţim. N-aş 
putea susţine c-o iubesc, şi atunci, de ce să nu ne vedem 
fiecare de drum? Aşa ar trebui, dar nu-i chip. Sunt, din 
păcate, angajat în această aventură pornită, aş zice, 
dintr-o iniţiativă străină sau, mai degrabă, exterioară, şi 
vreau s-o duc până la capăt pentru bunul motiv că îmi 
place fata asta. Repet, nu-i vorba de iubire, iubirea e cu 
totul a/tceva. Lângă Ghiocela mă simt ca un înfometat 


- 120 - 


care, după ce rabdă câteva zile, dă peste o pâine rumenă 
şi caldă. Şi pe urmă, de ce să nu fie a mea? A fost şi a 
altuia, poate chiar a altora. E cazul s-o respect ca pe o 
sfântă? Pentru ce acest scrupul de conştiinţă fară sens? 
Doar nu comit o crimă dacă mă supun ancestralei legi a 
trupului, alegându-mi o parteneră? Şi dacă mă trag lao 
parte, nu vine altcineva în loc? 

De ce acel altcineva şi nu eu, care am drepturi mai 
multe asupra ei? 

De rândul acesta sunt nevoit să aleg alt câmp de 
bătaie. Abandonarea Pantelimonului e justificată prin 
aceea că i-ar putea trezi fetei reminiscenţe în legătură cu 
nefericitul ei chitarist. Mergem, de astă dată, la Băneasa. 
Şi aici se află un restaurant asemănător celui din 
Pantelimon. Un semn discret chelnerului, care înţelege 
numaidecât despre ce este vorba şi iată-ne conduşi în 
separeul solitar. 

— lar asta? obiectează scurt Ghiocela, rotindu-şi 
privirile prin interior, ca să le fixeze apoi asupra 
suspectului divan. 

E nervoasă, pare nemulțumită de ceva. Nu cumva se 
gândeşte tot la chitaristul ei? Se prea poate. în timpul 
cinei, face câteva consideraţii banale despre iubire. N-o 
contrazic, s-ar enerva mai tare. Apoi, îmi spune: 

— Aseară am citit o nuvelă de Cehov, care m-a 
emoţionat profund 

Chiar aşa de profund? Ce-o fi citit drăguţa de ea? Ce 
nuvelă e aia? O rog să mi-o povestească. Trebuie să fie 
ceva melodramatic. 

— N-ai să înţelegi, tu nu poţi înţelege asemenea seisme 
sufleteşti. Autorul, cu mijloace cât se poate de simple, 
investighează cele mai profunde zone interioare ale 
eroilor săi... 

Măi, măi, ce fraze! Probabil, reminiscenţe de la 
seminarul de estetică literară pe care îl frecventează. 

— Te rog, Ghi, o să-mi dau toată osteneala să înţeleg. 


- 121 - 


— În zadar, Ivar. Tu eşti construit din beton, nu vibrezi, 
n-ai sensibilitate. 

Cu tot betonul meu refractar, îmi povesteşte pe scurt 
subiectul nuvelei. E o poveste de iubire. Un tânăr 
judecător, Pavel Konstantinovici Aliohin, a fost invitat 
acasă la superiorul său, preşedintele tribunalului. Acolo 
face cunoştinţă cu Anna, soţia acestuia, o femeie tânără, 
frumoasă şi inteligentă. 

Ghiocela ţine să-mi atragă atenţia: 

— Un amănunt important: Aliohin, e adevărat, o 
întâlneşte pe Anna pentru prima dată în casa bărbatului 
ei, însă o cunoştea de mult, îi era o fiinţă apropiată, 
familiară. Mai precis: o văzuse intr-un album al mamei lui 
şi îndrăgise poza. Desigur, poza aceea înfăţişa altă 
femeie, dar cu însuşiri aproape identice, aşa că, în clipa 
când dă cu ochii de Anna, se îndrăgosteşte subit de ea. 
Adevărul e că tânărul nostru fusese în permanenţă 
îndrăgostit de o Persoană imaginară, care acum ia fiinţă, 
devine reală, înţelegi ? 

— Inţeleg, înţeleg. Aliohin al tău avea, desigur, 
preferinţe pentru un anumit gen de femeie. 

Acestea sunt preliminariile. Ce se întâmplă? Judecătorul 
ajunge inevitabil un intim al familiei preşedintelui. îşi dă 
lucid seama că şi Anna îl iubeşte, dar şi unul, şi altul îşi 
ascund dragostea. Aliohin se frământă, întrebându-se ce 
i-ar putea oferi iubitei despărţind-o de bărbat şi copii, de 
mediul ei obişnuit şi mediocru în care trăieşte? Ar duce-o 
într-un mediu tot aşa de obişnuit şi mediocru. De ce s-o 
facă nefericită, de ce să-şi blesteme zilele de dorul 
copiilor, de ce să lupte cu amintirile? Dacă el ar fi un om 
excepţional, cu o situaţie proeminentă, atunci da, 
sacrificiul Annei ar avea o justificare. 

Şi aşa trec ani şi ani. lubirea nemărturisită a celor doi 
creşte odată cu timpul. Şi iată, într-o zi, preşedintele 
tribunalului este mutat cu serviciul în altă localitate. A 
sosit pentru cei doi clipa despărțirii. Când, în tren, Aliohin 
îşi ia rămas-bun de la ea, se dărâmă zidul dintre ei şi 


- 122 - 


dragostea înăbuşită atâta vreme izbucneşte ca o 
explozie. El o îmbrăţişează pe Anna pierdut, cu mii de 
braţe, îi sărută nebuneşte umerii, ochii, gura, îi spune cât 
a iubit-o de mult şi cât de mult o va iubi toată viaţa. Şi 
astfel, îndrăgostiţii, înecaţi în propriile lor lacrimi, se 
despart pentru totdeauna. 

— lartă-mă, îi spun Ghiocelei cu oarecare stinghereală. 
Povestea asta nu mă convinge... E prea romantică, prea 
desuetă. 

Ea sare în sus: 

— Fără romantism, ne întoarcem la oamenii cavernelor. 

— O fi necesar şi romantismul, convin, dar fară 
exagerare. Aliohin al tău nu-i un bărbat real, ci numai o 
plăsmuire, ca şi Anna, de altfel. Cred că raţionamentele 
acestor îndrăgostiţi erau pe cât de inutile, pe atât de 
lipsite de sens. 

— Mulţumesc... Mă aşteptam la asemenea răspuns. în 
ceea ce mă priveşte, află, domnule monstru, că-i ador pe 
aceşti oameni, nu simt cum trăiesc, cum se zbuciumă, 
cum se iubesc. Ei sunt nemuritori, fiindcă au realizat o 
capodoperă a dragostei. 

— Ce strigi aşa? De ce, mă rog, numaidecât o 
capodoperă? Să nu ne jucăm de-a cuvintele mari! 

— De ce ? Pentru că în sărutul lor, nesuferitule, 
participă la o serie de stări sufleteşti contradictorii, 
precum iubirea care explodează ca aburul ţinut prea mult 
sub presiune, bucuria că au izbutit să-şi dea pe faţă 
sentimentele,  deznădejdea că se despart pentru 
totdeauna (taci, să termin), nevoia de a smulge clipei o 
doză cât mai mare de voluptate, frica de a nu fi surprinşi 
de bărbatul legitim, neputinţa de a-şi spune dintr-odată 
ce şi-au ascuns ani de zile... 

— Destul, ajunge... ajunge. 

— In sfârşit, conştiinţa că sărutarea aceasta e cea 
dintâi şi cea de pe urmă. Şi poate mai sunt şi altele, care 
nu-mi vin acum în minte, pentru că tu, dinozaur ce eşti, 
mă faci să-mi pierd şirul cu întreruperile tale. 


- 123 - 


— Bine, bine, m-ai convins! 

— Nu te-am convins încă, dar trebuie să remarc 
deosebirea ca de la cer la pământ între sărutarea acestor 
eroi şi prima sărutare pe care ai binevoit să mi-o dăruieşti 
Domnia Ta, în fapt de seară, pe banca din rotonda 
Cişmigiului. Dacă vrei să ştii, n-am simţit nici o voluptate, 
ba chiar m-a durut un pic, căci m-ai sărutat cu brutalitate. 

— Asta îţi place? 

Îi pecetluiesc gura cu o sărutare fierbinte, lung, 
înăbuşitor... Ea murmură ca-n extaz: 

— Aliohin... asta, da — iubitule! 

Uite, mă înlocuieşte mintal cu personajul lui Cehov. 
Fiinţa ei trebuie să fie plină în străfundul sobru şi 
neexplorat al inconştientului de această poveste de 
dragoste, încât simte nevoia să modifice realitatea. Bine, 
foarte bine, hai să jucăm acest joc subtil al imaginaţiei. 

— Anna, zeiţa mea, nu te las să pleci! Tu nu mai aparţii 
bărbatului tău de cinci ani, eşti a mea. 

— Da, a ta, Aliohin, dar pentru ce mi-o spui atât de 
târziu? 

— Târziu nu e niciodată. Anii noştri sunt mereu înainte. 
Fugim la Paris, avem din ce trăi, vând moşia, casa, vând 
tot... Şi începem o viaţă nouă, care se va numi viaţa 
noastră. 

— Ah, e prea frumos ca să poată fi adevărat! 

— Anna, iubirea are atâta putere, încât învinge 
moartea. Cum crezi, atunci, că nu va izbuti ceea ce vrem 
noi? 

— Cred, cred, dragul meu Aliohin! 

— Să facem deci primul pas, care ne va uni pentru 
totdeauna! 

Ghiocela, ca buimacă, înclină din cap, privind mereu în 
lumea ei. O ridic pe sus, ca un fulg, lăsând-o uşor pe 
divan. Trupul ei scoate la iveală desenul său ispititor, 
pieptul i se umflă şi scade ritmic, iar sânii cu sfârcuri tari 
devin sfruntători. Toată făptura Ghiocelei pare că-mi 
întinde o sumedenie de braţe care cheamă la dragoste. 


- 124 - 


— Anna, dacă eşti a mea, trebuie să-mi aparţii. 

— Ce faci? Nu, Ivar, asta nul... 

Vraja s-a rupt. Ghiocela, trezită la realitate, zvâcneşte 
de sub mine cu o putere uriaşă, de necrezut, şi, 
îmbrâncindu-mă cât colo, se ridică în picioare. E palidă, 
cu ochii măriţi de spaimă şi tremură de indignare. 

Cu o săritură ajung în faţa ei. Privirile noastre grele de 
ură se fulgeră, tăioase. O înşfac, fară a-i adresa un cuvânt 
(cuvintele nu mai au rost!) şi vreau s-o trântesc pe divan. 
Nu izbutesc, mereu îmi scapă, fluidă, din mâini. Suntem 
acum doi vrăjmaşi, care luptă pe viaţă şi pe moarte. 

În cele din urmă, reuşesc s-o dobor, cu o piedică pusă 
pe la spate. Ne prăbuşim amândoi pe sofaua răvăşită. Cu 
un efort suprem, Ghiocela se ridică abil deasupra. Gâfâie 
şi şuieră printre dinţi: 

— Canalie! 

Ignor invectiva, nu-mi pasă, orice ar spune, orice s-ar 
întâmpla. Trebuie s-o am. Cu orice preţ, chiar dacă aş 
ucide-o. Încerc s-o răstorn cu brutalitate. Ţipă de durere, 
se apără felin cu unghiile. 

— Aşa? Mă  zgârii? Mâţă blândă,  scrâşnesc, 
imobilizându-i mâinile, asta nu-ţi foloseşte la nimic! 

— Ticălos! Brută ce eşti! scrâşneşte ea înăbuşit. 

Simţind instinctiv că rezistenţa ei a început să 
slăbească, îmi îndoiesc puterile. Sunt gata să ajung la 
ţintă, dar ea, în faţa primejdiei, se degajează de sub mine 
ca smulsă de o mână misterioasă. Un pumn mă trăsneşte 
fulgerător. Câteva clipe văd negru înaintea ochilor, apoi 
simt ceva cald în gură. Îmi curge sânge din nas. Ce-i asta? 
M-a pocnit cineva? Ce-o fi avut în mână? O durere crunta 
îmi străpunge faţa. 

Straşnică lovitură, n-am ce zice. Scot repede batista şi 
încerc să împiedic hemoragia. Operația asta o fac 
întorcându-i spatele, ca s-o scutesc de o privelişte 
dezagreabilă. 

Când mă uit în cameră — nimeni! Ghiocela dispăruse 
ca o fantomă. Uşa era întredeschisă. Ce să fac ? Să alerg 


- 125 - 


după ea, s-o aduc înapoi? Cu neputinţă!... S-ar stârni un 
scandal care m-ar acoperi de ridicol. 

Chelnerul vine şi mă anunţă că doamna a plecat cu o 
maşină la piaţă. Când mă vede plin de sânge, face o 
mutră mirată. 

— Nu e nimic, bagatelizez eu surâzând verde. Se 
întâmplă uneori, nu-i aşa? 

Chelnerul râde pe sub mustăţi de păţania mea. Crede, 
probabil, că sunt un novice. Îndur situaţia, n-am încotro, 
afişând nepăsarea. 

Ba chiar îmi vine poftă să izbucnesc în râs. Da, am 
făcut-o de oaie! Apoi, întorcând spatele jalnicului câmp de 
luptă, mă instalez repede într-un automobil şi mână, 
şofer! Lungit comod pe pernele moi, îmi pipăi stereotip 
nasul stâlcit. Un epigramist ar spune: „Aşa-ţi trebuie, 
dacă l-ai luat la purtare!”. Nu mă gândesc la nimic. De 
altfel, nici nu mai pot gândi. Simt că mă furnică prin trup 
urmele  senzaţiilor mistuite. Uneori, tresar şi parcă 
această tresărire e preludiul unei suferinţe. Imi face bine 
să stau aşa, într-o somnolenţă prelungită. De n-aş mai 
ajunge acasă!... 

Ghiocela mă urmăreşte în lipsă. O revăd întinsă pe 
divan, acoperită de revărsarea părului bogat, îmi vine în 
minte privirea ei înspăimântată când adulmecă primejdia, 
îmi ţiuie în urechi strigătul de revoltă: „Canalie!”. 

Nu mai ştiu unde mi-i capul, nici ce să mai cred. lată, 
am uzat de violenţă, dar ce-am folosit? Unde-i licheaua de 
Bob, să-l sfărâm cu teoriile lui idioate? Cu o femeie care 
din capul locului vrea sa-ţi cedeze, însă ezită din pricina 
unor reticenţe, aş zice că e nevoie de puţină violenţă. Dar 
cu o fată care... 

Hotărât lucru, Ghiocela e inocentă, a rezistat cu 
înverşunare, s-a apărat admirabil. Nu eu, ci Bob e canalie, 
fiindcă el a denigrat-o din prostească lăudăroşenie de 
mascul. Şi această denigrare a declanşat mârşavul asalt 
pornit împotriva virtuţii ei. 


- 126 - 


Dacă ar fi lângă mine, l-aş sfârteca în bucăţi pentru 
nesăbuita lui calomnie. Trebuie să-i plătesc cu vârf şi 
îndesat pentru tot răul care mi l-a făcut. Fiindcă, după 
cele întâmplate, s-ar putea s-o pierd pe Ghiocela. Dacă aş 
fi în locul ei, zău dacă n-aş întoarce definitiv spatele unui 
om ca mine şi tare mi-e teamă c-o va face. 

Revolta împotriva lui Bob creşte, mă scoate din ţâţâni, 
trebuie să-i aplic o corecție, nu-i chip să-l las nepedepsit. 
Când ajung acasă, alerg la telefon, pun mâna pe receptor, 
dar în clipa aceea bate cineva la uşă. E Grete, 
proprietăreasa. 

— Bine că ai venit, îi spun. 

Ea se uită lung la mine, mirată. 

— Ce este? 

— Am nevoie de o femeie. 

Ea, cum află despre ce e vorba, se întoarce şi închide 
numaidecât uşa, răsucind cheia. Mă nedumireşte, chiar 
mă miră această femeie atât de accesibilă, gata oricând 
să i se dea unui bărbat. 

În timpul posesiei, o substitui mintal cu Ghiocela şi 
încerc s-o sărut. N-am făcut niciodată aşa ceva cu ea. Dar 
Grete, surprinsă de gest, mă respinge, întorcând brusc 
faţa: 

— Nu, nu, asta nu! 

Nu vrea în ruptul capului! Fireşte, renunţ numaidecât, 
fară niciun regret. Probabil că numai buzele acestei femei 
rămâneau fidele iubitului ei, Bob. 


X 

Timpul îşi mână telegarii cu gesturi măsurate, aşa cum 
face de când e lumea şi pământul. Căruţa care mă poartă 
străbate anevoie zilele şi săptămânile. Parcă sunt de 
plumb, corpul meu se mişcă mai greu prin gol. Făptura 
Ghiocelei nu-i departe, o simt în mine ca o dublură 
stranie, o simt şi în juru-mi, mişcându-se grațios, vorbind, 
trăind. Se află oriunde o caut sau n-o caut. Obsesia e 


- 127 - 


covârşitoare. îmi poposesc în minte frânturi din faptele de 
viaţa pe care le-am trăit împreună, aud anumite cuvinte 
din frazele rostite de noi şi văd gesturi cărora acum le 
găsesc semnificaţii. 

Aşa, de pildă, mi se năzăreşte într-o fulgerare de-o 
clipă surâsul ei enigmatic de Giocondă, atunci când 
stătea întinsă pe divan la prima noastră escapadă în 
Pantelimon. Surâdea unui gând tainic aşteptând sigură pe 
sine iminenta mea agresiune erotică, pentru a mă pune în 
faţa unui nu îndărătnic, crispant, definitiv? O fi urmărit 
doar un joc savant, propriu femeilor rafinate, ca s-o 
stăpânesc mai lesne, transformând-o într-o jucărioară 
docilă? Mi-a şoptit relevant: „Voi fi a ta, după ce ne 
cununăm!” Da, asta-i! Scopul ei vorbise fară reticenţe. Işi 
pusese în gând să se mărite cu mine şi lupta cu toate 
armele farmecului ei, ca să obţină capitularea bărbatului. 

Nu, zână albă şi frumoasă, nu voi face acest pas 
suprem de dragul unui capriciu. Îmi pare rău că nu am 
dat în vileag din capul locului planurile mele în vederea 
căsătoriei, pentru a nu ne irosi vremea în zadar. Aceste 
planuri sunt aşa de bine statornicite, încât vrăjile tale 
femeieşti, oricât de mari ar fi, n-au putere să le clintească 
din loc. 

Bune, toate bune până aici. Acum, o nedumerire: de ce 
Ghiocela şi-a oprit alegerea tocmai asupra persoanei 
mele? Până în clipa de faţă, ce anume reprezint eu? Sunt 
un bărbat captivant, cu atribute excepţionale, bun de pus 
la rană? Haida-de! 

Mă bucur de vreo faimă ca personalitate artistică sau 
ştiinţifică? Nici nu poate fi vorba! Deţin o funcţie 
importantă de stat care să constituie un titlu de mândrie 
pentru o nevastă? Nicidecum! Mi-a lăsat tata niscai 
latifundii sau măcar un castel pe Loara? Atâta rău! Nu 
sunt decât o virtualitate, atât şi nimic mai mult. S-ar 
putea să mă cocoţ până în vârful piramidei sociale şi, tot 
aşa, s-ar putea să n-ajung nimic. Or, pentru această 


- 128 - 


himeră se dă în vânt o fată ca Ghiocela? Hm! greu de 
crezut, scumpul meu Ivar. 

Adevărul e că, însurându-mă cu Ghiocela, nu eu, ci ea 
face o afacere proastă. Orice băiat de bani gata ar alerga 
cu limba scoasă după dânsa şi, dacă ar vedea-o un 
miliardar american, n-ar sta pe gânduri nici cinci minute 
ca s-o ia de nevastă. Frumuseţea face cât o sută de moşii, 
iar o sută de moşii fac mai puţin decât urâţenia. 

Considerentele de mai sus duc la o concluzie unică: 
renunţarea la Ghiocela. E tot ceea ce am mai bun de 
făcut. A merge mai departe (In ipoteza că ne-am împăca 
— deşi e problematic) înseamnă să mă angajez prea 
adânc, riscând să alunec în abisul inevitabil al dragostei. 
Abandonat de rațiune, va fi vai şi amar de capul meu, 
nenorocirile se vor ţine lanţ şi deznodământul nu e greu 
de prevăzut. 

Pentru ce toate astea? De altfel, trebuie s-o spun, mă 
dezgustă repede femeia. Îndată ce-i pierde farmecul 
noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină 
detronată. Ca să rămână pe tron, trebuie să fie dorită, dar 
cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să- 
ţi ofere, pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul? 


XI 


Lucrez la teza pe care am neglijat-o destul timp şi 
vreau s-o termin odată. Îmi vin de la Paris câteva lucrări 
de specialitate, pe care le-am comandat la Hachette şi 
acest fapt parcă mă eliberează puţin de inactivitate. Mă 
pun cu burta pe cărţi şi reuşesc destul de anevoie să le 
devorez pentru a stoarce din ele ceea ce-mi trebuie. Sunt 
însă unele zile care mă înspăimântă prin urâtul lor. Cerul 
mi se pare de plumb, mobilele din cameră — vechi, 
decolorate, din alte secole, oamenii — palizi, scheletici, 
strada — pustie, goală. Aştept ceva, fară să ştiu ce, dar 
nu se întâmplă nimic, absolut nimic. lar lipsa asta de 
acţiune devine insuportabilă. 


- 129 - 


La minister se iveşte un post vacant care urmează să 
fie ocupat prin concurs. Concursul e un fleac, dar nu mă 
prezint, pentru că nu găsesc nici o fărâmă de îndemn în 
mine, şi nici postul nu mă ispiteşte. Sunt, cum s-ar zice, 
frate cu inerția. Directorul meu se miră, mă întreabă ce 
am, parcă vede o schimbare în firea mea. Îi răspund că n- 
am nimic şi plec ridicând din umeri. 

În fine, termin lucrarea de doctorat, mai ales datorită 
insistențelor profesorului Răducanu. Fără aceste 
insistențe, cred că aş fi lăsat-o baltă. Vine şi ziua când 
trebuie să-mi susţin teza. Comisia examinatoare e 
alcătuită din trei profesori şi prezidată de Răducanu. Sala 
se umple de studenţi şi studente care, intimidaţi parca de 
solemnitatea acestui examen, păstrează o linişte de 
cavou. Sunt puţin emoţionat, dar după ce încep să-mi 
dezvolt teza, Tragica la greci, uit de emoție şi de tot. 
Câteva observaţii pe parcurs din partea profesorilor, mai 
mult lămuriri, şi examenul se termină cu felicitările de 
rigoare, spre mirarea mea şi a altora. N-a ţinut decât o 
oră, în loc de trei, cât calculasem cu aproximaţie. 

Eh, bine şi-aşa! Dar evenimentul de seamă se întâmplă 
abia acum. În timp ce câţiva colegi de la minister îmi 
strâng mâna, o studentă se apropie de grupul nostru, 
face o scurtă reverență şi strigă: 

— Felicitări, domnule doctor! 

E Ghiocela în carne şi oase! Surprins de gestul ei, dau 
s-o întâmpin, să schimbăm câteva vorbe, dar ea fuge şi, 
amestecându-se cu celelalte studente, dispare. Renunţ s- 
o strig ori să alerg după ea prin mulţime, m-aş acoperi de 
ridicol. Mă mulţumesc cu bucuria pe care mi-a făcut-o 
participând la sărbătoarea mea, fară invitaţie specială. A 
citit, de bună seamă, anunţul de la decanat şi n-a răbdat- 
o inima să nu vină. 

Gestul ei răsună în fiinţa mea cu ecouri profunde. E 
mesajul fericirii sau însăşi fericirea? Oricum, e ceva mult 
prea mult ca să-l pot asimila fară tulburarea echilibrului. 
Ca de altfel tot ceea ce vine de la Ghiocela şi cucereşte 


- 130 - 


poziţii-cheie. De astă dată, îmi anulează biruinţa 
examenului, înlocuind-o cu ceva mai de preţ: bucuria 
reapariţiei ei. De aceea, nu mai am astâmpăr, mă 
zbucium nevolnic, dar îmi pare atât de bine, fiindcă ştiu 
sursa frământării. Nu e însă mai puţin adevărat că 
fericirea prea multă, uneori, ucide, şi trebuie să fug de 
mine ca s-o gonesc. De aceea, alerg în neştire pe străzi 
indiferente, ocolind voluntar prin parcuri şi pieţe numai şi 
numai ca să mă obosesc, să dorm şi să uit. Câţi kilometri 
parcurg, având numai preocuparea mersului fizic? Cine ar 
putea să-i numere! Poate 15, 20, poate chiar mai mulţi. 

În amurg, mă întorc acasă istovit. Nu mi-e foame, căci 
fericirea se hrăneşte din ea însăşi. Mă lungesc în pat şi 
simt o destindere care e mama celei mai perfecte 
voluptăţi. Ghiocela m-a urmărit tot timpul şi mi-a ţinut 
gândurile prizoniere. Nu admite în ruptul capului un gând 
străin de ea sau o preocupare pentru altcineva. Dictatura 
acestei fete e intransigentă, totală. Şi acum îi simt 
prezenţa. Uite cum zâmbeşte difuz, ca lumina. Ce 
aşteaptă întruchiparea fară grai? Fac un semn discret şi 
ea, docilă, mă ascultă, azvârlind pe jos îmbrăcămintea. 
Rămâne goală, ca în paradisul pierdut, şi aşa se strecoară 
în braţele mele... Noaptea trece uşor, fară să-i simt 
lungimea sau greutatea. 


XII 


Surpriza surprizelor! A doua zi, când mă întorc de la 
minister aflu că Bob Geamănu s-a întors cu tot 
calabalâcul la matcă, instalându-se în vechea lui odaie, 
care îl aştepta răbdătoare şi neînchiriată. Ce s-o fi 
întâmplat cu acest fluşturatic ca să reconsidere ceea ce a 
desconsiderat atât de profund? Straşnică muiere această 
Grete, ştie să persevereze până în pânzele albe şi, ceea 
ce e de mirare, izbuteşte! Nu ştiu cât va dura silnica ei 
legătură care acum renaşte din propria-i cenuşă! Cred că 
Sorana Lambru, avocată în contenciosul ministerului, a 


- 131- 


ajutat-o, altfel nu-mi explic prietenia strânsă dintre cele 
două femei, care discută până noaptea târziu şi mereu 
pleacă împreună după treburi în oraş. Se vede că tot 
Lambroaica a dat de urma lui Bob, dar pare-se că lucrurile 
sunt mai complicate. 

Treaba lor, nu mă amestec, ce-mi pasă mie de Grete şi 
de lungile urechi ale lui Bob? Cu el însă trebuie s-o 
limpezesc pentru ceea ce mi-a făcut. Acum s-a ivit 
prilejul, chiar sub nas, fară să fie nevoie de deplasare. 
Când îi aud paşii pe coridor, îl întâmpin, dar face pe 
grăbitul şi-mi aruncă în treacăt, clătinând capul cu 
amărăciune: 

— On revient toujours! 

Mda, se vede bine, nici nu e nevoie să mi-o spună. E 
palid, a slăbit de când nu l-am văzut, o fi bolnav, 
lighioana. 

— Când te întorci, vino pe la mine, avem ceva de 
discutat. Promite scurt, fară cuvinte, şi după cină mă 
pomenesc cu el. Arată ca un om bătut din care poţi să 
faci ce vrei, pentru că şi-a irosit ultima fărâmă de energie. 
Nu-l iau numaidecât în primire, îl las să-mi spună tot ce 
are pe suflet. Prea multe nu sunt. Zice că nu s-a putut 
altfel, trebuia să se întoarcă, în caz contrar, era de rău. 

Nu insist să aflu ce s-a întâmplat între ei, pe cât am 
înţeles, e vorba de un şantaj. Poate îl are la mână cu ceva 
şi el trebuie să joace după cum îi cântă. Ceea ce mă 
surprinde e că lucrurile au ajuns atât de departe, încât, la 
un moment dat, îmi propune: 

— Te-aş ruga să-mi fii martor. Vrei? 

Mă uit la el c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ. 

— Ce fel de martor? 

— La cununia civilă. 

— Vrei să te însori cu Grete? 

Ghicisem: într-adevăr, se însoară cu proprietăreasa mai 
vârstnică decât el cu zece ani. N-are încotro, nu se poate 
altfel. Aşadar, tot şantaj! Îl ţine în mână ca pe o jucărie, 
aşa-i trebuie! 


- 132 - 


— Înainte de a-ţi răspunde, te rog şi eu să-mi răspunzi 
la o întrebare. Dar deschis, răspicat, cu toată sinceritatea 
de care eşti capabil! 

— Da, despre ce-i vorba? 

— Ai avut-o sau nu pe Anda Brădeanu? 

— Nu, Dinule. Te rog să mă ierţi, m-am lăudat. Nici nu 
ştiu ce mi-a venit. A fost, pur şi simplu, o stupizenie. 

O, zei, auzit-aţi ce-a fost? Pur şi simplu, o stupizenie. Și 
din pricina acestei stupizenii, eu am avut atâta de tras, 
încât... 

— De ce, mă, păcătosule, mi-ai făcut atâta rău pe 
degeaba? Ţineam la fata asta şi tu ai azvârlit cu noroi în 
ea. Acum suntem despărțiți, certaţi la cuțite, într-un 
cuvânt, am pierdut-o. Şi asta numai din cauza ta! De ce 
te-ai amestecat unde nu-ţi fierbe oala? De ce, mă, canalie 
ce eşti? 

Şi, apucat de toate furiile, jart! jart! îi reped doi pumni 
îndesaţi, care îl doboară la pământ. Se ridică anevoie, 
buimac de surpriza loviturii, fară să scoată un cuvânt de 
protest sau să se apere — dovada certă a vinovâăţiei. 
Lipsa lui de reacţie sau, mai bine zis, acordul cu pedeapsa 
pe care i-am aplicat-o mă dezarmează. E o biată făptură, 
prin ea însăşi pedepsită, ce să-l mai scarmăn, nu merită 
nici atât. 

— Ar trebui să te omor, jigodie! îi şuier în urechi. Şi 
chiar am s-o fac, dacă nu-mi mărturiseşti pe şleau tot ce 
a fost între voi, înţelegi? 

Bob tremură, îi clănţăne dinţii, e alb ca varul. 

— Ce să-ţi mărturisesc ? zice el cu vocea pierită. N-a 
fost nimic. O dată am încercat s-o sărut, dar şi-a tras 
capul şi a fugit. Altă dată, i-am propus să mergem la 
cinema, făcusem rost de bilete la /ngerul albastru, însă i- 
am tras chiulul, nu m-am dus, mă încurcasem la un chef, 
la Mercur, cu un elefant, şi numai de film nu-mi ardea mie 
atunci. Asta-i tot, absolut tot. 

— Mă, nu minţi? Altceva n-a mai fost? 

— Să mor dacă te mint! Să mă trăsnească Dumnezeu! 


- 133 - 


Dialogul se sfârşeşte aici. După câteva zile, tensiunea 
dintre noi se înmoaie, apoi dispare. Bob Geamănu se 
comportă degajat ca mai înainte, de parcă nu se 
întâmplase nimic, şi îmi propune din nou să-i fiu martor la 
cununia civilă. Bine, accept, în silă, în definitiv chestiunea 
nu mă angajează în niciun fel. Licheluţa îmi mulţumeşte şi 
dă să plece. Il rețin: 

— Stai niţel. Parcă era vorba să te însori cu o fată 
bogată, cu moşie nu ştiu unde şi palat pe calea Victoriei... 

— Chestia asta rămâne mai departe în picioare. 

— Cum în picioare? Nu înţeleg! 

— O iau după aceea. Nu-i niciun zor. 

— Cum, măi, după aceea? Spune-mi şi mie, cum? 

Bob se întărâtă şi începe să strige ca apucat: 

— Dar ce-ţi închipui, că mă însor cu săsoaica pe vecie? 
Nu, stimate domn, divorţez. După câteva luni, tranc! îi 
intentez acţiune. Obţin divorţul, cum ai zice peşte. Am un 
avocat bun, pe Ştefanache. 

Bob trăncăneşte mai departe ce are să facă şi să 
dreagă, dar eu nu-l mai ascult. Mi-a dat o idee formidabilă 
cu divorţul. Nu în legătură cu el (ce mă interesează 
persoana lui?) — ci cu mine şi Ghiocela. Dumnezeule, 
cum de nu mi-a trecut prin cap aşa ceva? Se ştie că 
există rezolvări simple, la mintea cocoşului, chiar pentru 
cele mai complexe probleme ale existenţei noastre. Totul 
e să le găseşti la timpul potrivit... Eu am găsit-o, parcă 
mi-a picat din cer. 

Vasăzică, scumpă Ghiocela, nu vrei să fii a mea decât 
după cununie, hai? Bine, fetiţo, foarte bine! Sunt de 
acord: ne vom cununa. Dacă tu nu înţelegi să-ţi vinzi 
fecioria decât cu preţul măritişului, fie, te vom transporta 
la ofiţerul stării civile. N-o să ne coste o avere. Şi chiar 
dacă ar costa, merită, pe legea mea. Cu atât mai mult, cu 
cât acum ştiu sigur că eşti virgină, aşa cum te-a făcut 
maică-ta. Imbecilul de Bob mi-a confirmat-o, şi chiar fără 
el începusem să-mi dau seama cum stau lucrurile. Într-un 
fel, judecând după morala curentă, ai dreptate să alergi 


- 134 - 


după fantoma legalităţii. Dar am şi eu dreptatea mea. Nu 
pot să-mi distrug viitorul numai din pricina ta. M-am 
înhămat la o operă uriaşă şi trebuie s-o realizez cu orice 
preţ. Tu eşti o barieră în drumul meu, asta-i sigur. E drept 
că n-ai nici o vină, recunosc, dar ce pot face ? Aşadar, te 
iau şi trăiesc cu tine până când îmi vor cădea lanţurile cu 
care m-ai legat. Căci nu te iubesc, să ştii. Dragostea e 
altceva: uitare de sine, jertfa, respect, duioşie, tot ce vrei. 
La mine nu-i decât o dorinţă neîmplinită şi exacerbată de 
eşecuri, o ciudă mare cu aripi şi mai mari, o obsesie care 
mă sapă şi-mi înghite liniştea. Asta-i, înţelegi? Nu pot să- 
mi aştern viaţa ca un soclu pentru monumentul fericirii 
tale. 

Aşa să ştii, fetiţă dragă! Uite, chiar acum m-apuc să-ţi 
scriu câteva rânduri. Căci mai întâi trebuie să ne 
împăcăm, nu-i aşa? Şi apoi, te voi anunţa că într-o 
săptămână-două, gata, ne căsătorim. E prima pe care ți- 
o trimit şi, probabil, ultima. 

Zilele astea am să caut un cuib care să ne 
adăpostească marea dragoste. Bani am, deocamdată, 
destui, iar aici, în vizuina asta, nu mai pot rămâne alături 
de Bob şi Grete. Mai ales de Grete! 


- 135 - 


CAPITOLUL 7 


Tribulaţiile iubirii 


Din corespondența Andei Brădeanu 


Fulguşoară dragă, 

După o mică vacanță epistolară, încep din nou şi îti 
aştern pe hârtie gândurile şi păţaniile. îmi pare rău că n- 
am venit la nunta ta. Doamna-maman a fost bariera 
peste care n-am putut trece. Zicea: 

— Cum o să faci singură un drum atât de lung şi 
primejdios? 

În schimb, am participat cu închipuirea, aşa că ştiu tot 
ce a fost şi ce n-a fost, chiar mai bine decât o martoră 
oculară. Vai, ce frică mi-era ca adonisul tău nu cumva să 
se răzgândească şi să întoarcă macazul! Dar cu tine, 
Fulguliță, şi-a găsit naşul. Aha, l-ai ferecat straşnic, cu 
lanțuri grele, şi nu ştiu pentru ce naiba predai ştiinţele 
naturii, când tu eşti o profesoară de dragoste cu zece 
gradații. 

În ceea ce mă priveşte, am rămas tot o elevă 
guguştiucă la această materie imposibil de învățat şi mi-e 
tare frică să nu rămân repetentă. De ce-ţi spun asta? Te 
voi lămuri numaidecăt. 

Ascultă: 

Am Început să mă întâlnesc cu Ivar cel hărăzit mie. Azi 
la Riegler, mâine la Imperial, poimâine pe o bancă la 
şosea, în fine, pe unde se nimerea. în timpul acestor 
întâlniri, îl cântăream discret cu ochii pe Făt-Frumosul 

- 136 - 


meu, să-i fac prețul. Jale, nu alta! La fizic, nota 3 — Nici 
un punct mai mult, s-a isprăvit! Dar când incepea să-i 
turuie gurita, când îmi vorbea de planurile lui, când 
începea să-mi țină câte o prelegere despre antici, 
medievali ori moderni, îi simțeam forța încât nu era chip 
să scot o vorbuliță. La intelectualitate, n-aveam încotro, 
trebuia să-i pun 10. 10 şi cu 3,13. Pe din două, 6,50, 
vasăzică, notă de trecere. Dar, după un timp, nu-mi mai 
părea chiar aşa de colțuros şi urât, fiindcă, văzându-i 
mereu imperfectiunile, am ajuns să nu i le mai văd. Aşa 
că, în ceea ce priveşte mutra, i-am mărit nota: de la 3 la 
5. Fapt îmbucurător este că îl acceptam integral, fară 
efort, sau spus cu alte cuvinte, mă obişnuisem cu Domnia 
Sa. 

N-am să uit ce analiză subtilă a făcut cărții mele, pe 
care zicea că a citit-o cu sufletul la gură (vorbă să fie!). 
Atunci nu m-am mai putut stăpâni şi, într-un elan de 
bucurie, l-am sărutat. Nu regret defel. Dacă în locul lui era 
Quasimodo, tot aşa aş fi făcut, numai că închideam ochii. 

Până aici, toate bune. Antenele mele îi cercetau ființa 
fară întrerupere şi rezultatul nu părea să-mi modifice 
acceptarea. într-una din zile însă, îmi propune să cinăm 
undeva, afară din oraş. Fără să mă gândesc la ceva rău, i- 
am spus că nu pot întârzia seara peste ora 8 şi dacă tine 
atât să mă hrănească, s-o facă ceva mai devreme. 

Ivar a fost de acord şi m-a dus în pădurea Pantelimon, 
unde se află un restaurant de lux. N-am intrat în sala cea 
mare a localului, ci într-o odăiță singuratică, având drept 
mobilă o masă, două scaune, o oglindă şi... un divan. 

Trăgeam cu coada ochiului spre divan, tot întrebându- 
mă ce rost o fi având — aici e doar restaurant, nicidecum 
hotel. Nu cumva Ivar mi-a pus gând rău? Nu, nu se poate, 
sunt stupidă, şi alungam temerile mele ca pe ceva 
nedemn de Ivar, care e — mă rog... aşa şi pe dincolo... 

Și, cu toate astea, chiar aşa a fost. A încercat să mă 
aibă — închipuie-ţi! Întâi, m-a ametit cu şampanie, apoi 
cu Îmbrățişări şi sărutări, după care, calculând că 


- 137 - 


preparativele au atins limita maximă gata a dezlănțuit 
atacul. 

Să se prăvălească cerul pe mine!... Cum? Asta a crezut 
el despre mine? Că sunt o fetişcană uşuratică şi prostuță, 
cu care poti să-ți satisfaci poftele? De unde o fi ajuns la o 
astfel de concluzie? l-am dat oare să înțeleagă din 
comportarea mea că sunt o stricățică şi atunci s-a gândit: 
„De ce s-o respect, n-are sens, hai să profităm, băiatule!” 

Tu, Fulgulițo, mii de gânduri îmi alergau prin cap, nu 
ştiam ce să fac, ce să cred. Mi-ai scris că şi tu i-ai cedat 
iubitului, dar la voi era altă poveste, iubirea voastră 
împlinea trei ani, prin urmare, se trecuse bine, avea un 
stagiu serios. La noi însă, nu trecuseră nici două luni, aşa 
încât lucrul mi se părea forțat, şi mai mult decât atât: 
degradant! 

Vezi cât de ciudat era Ivar! Când mi-a citit cartea mă 
ridica în slavă, ca după aceea să mă coboare la nivelul 
unei femeiuşti de stradă. 

Nu, iubitule, nu voi fi a ta decât atunci când iubirea îmi 
va porunci. Chiar dacă m-aş mărita cu tine, fără 
împlinirea dragostei, nu-ți voi ceda în ruptul capului! 
Prefer divorțul unei pângăriri, aşa să ştii dumneata... 

El n-a mai stăruit, probabil, şi-a dat seama că-şi pierde 
timpul, şi am plecat amândoi îmbufnați, c-o falcă-n cer şi 
una în pământ. Dar a doua oară, ba nu, a treia oară — a 
doua oară nu s-a întâmplat nimic, m-a dus în Băneasa şi 
tot aşa, a cerut un separeu. De astă dată, a fost extrem 
de violent, parcă turbase. Dar tu ştii că un bărbat nu 
poate avea o femeie, oricât ar fi el de puternic. M-am 
apărat dârz, ba i-am trântit un pumn în nas de l-a podidit 
sângele. Să se sature, păcătosul! Şi am luat-o la 
sănătoasa, lăsându-l ca pe un caraghios. Noroc că aveam 
ceva bani la mine, m-am urcat într-un taxi şi — mână, 
şofer! Şoferul, văzându-mă ciufulită, se uita cam chiorâş 
la mine, dar ce-mi păsa de el? Bine că scăpasem cu fața 
curată! 


- 138 - 


Asta a fost! Şi cu asta, e finita la commedia! Am pus 
cruce acestei aventuri începute sub auspicii atât de 
favorabile, dar isprăvite atât de grotesc, cu un pumn în 
nas! Nu mai vreau nici să-l văd, nici să aud de numele lui! 
lar ceea ce am pățit, să-mi fie învățătură de minte! Uite 
aşa! 

Ah, am uitat să-ți spun — acum nu-ţi mai pomenesc de 
el — că prima dată când am fost în Pantelimon am 
cunoscut un tânăr chitarist. La început, nu i-am dat nicio 
importanță. Zic: un biet lăutar, care se produce prin 
localuri, ca să câştige şi el un gologan. După ce a cântat 
câteva şansonete franțuzeşti — închipuie-ți, venise de 
curând de la Paris! — parcă a intrat în altă piele. Tu, 
Fulguşoaro, mă seca la inimă omul ăsta cu ciocârlia lui 
din gură, mă purta prin ceruri, navigam ca o nălucă peste 
lume, într-atât mă fascina, parole! In plus, era simpatic, 
avea ochii mari, luminoşi şi trişti — trişti... Când să plece, 
Ivar i-a întins o sută de lei. Am sărit în sus. 

— Merită mai mult, dă-i cinci sute, chiar o mie! 

Și o mie era puțin, el îmi dăruise o lume întreagă! 

Când Ivar m-a dus a doua oară la cină, cel dintâi lucru 
pe care l-am făcut a fost să-l chem pe chitarist la masa 
noastră. Ce să vezi: chelnerul ne-a spus că a murit, 
suferea de tuberculoză, sărăcuțul, şi cu o zi înainte fusese 
înmormântat la cimitirul spitalului! vestea m-a zguduit ca 
un seism de gradul 9. Cine ar fi crezut că omul acela 
cucerise atâta teritoriu în țărişoara ființei mele? 

Şi asta, numai în răstimpul a două ore de muzică! 
Doamne, ce receptivă eram, disponibilitățile mele 
sufleteşti atinseseră o culme rar întâlnită. A doua zi, corul 
glasurilor din mine striga: Du-te la cimitir, fato, du-i flori, 
nu-l lăsa singur! Am ezitat, mă împotriveam, ce rost avea 
să-mi pierd atâtea ore pentru un necunoscut? N-a fost 
chip să rezist îndemnurilor şi am plecat spre orăşelul 
morților, purtând cu mine un mănunchi de crizanteme. Nu 
ştiam cum îl cheamă, cineva de la administraţie şi-a dat 
seama pe cine căutam şi mi-a spus unde se află 


- 139 - 


mormântul. Ce-i drept, l-am găsit fară trudă, era acoperit 
cu flori încă proaspete. Am pus crizantemele şi privind 
crucea parcă il vedeam pe el cu brațele desfăcute, ieşit 
pe jumătate din groapă. 

Aş mai fi stat dacă nu venea o femeie, şi ea tot cu flori. 
Era soția, iubita, chiar soția? Am făcut calea întoarsă, 
înainte de a-i citi numele scris pe cruce. La ce bun ? 
Pentru mine el a fost doar chitaristul. 

Lui Ivar nu i-am spus că am fost la cimitir. Sunt sigură 
că ar fi râs de mine. Bărbații sunt incapabili să înțeleagă 
asemenea gesturi care în sensibilitatea femeilor provoacă 
rezonanţe atât de adânci... 


Viața mea curge mai departe, uşor, lin, ca o apă de şes 
şi fară alesul aşa-zisului destin. Absența Domniei Sale m-a 
obsedat puțin, ce-i drept, însă n-am umplut o doniță cu 
lacrimi oftând după el, nu m-au bătut gânduri de 
sinucidere. Am rămas teafără, cu mintea întreagă, aşa 
cum am fost şi înainte. Nu-i vorbă, disprețul în care îl 
cufundam ori de câte ori mi-l aduceau amintirile mi-a 
folosit mult! Spuneam: Omul ăsta egoist, cu mari lacune 
sufleteşti, nu-i potrivit pentru mine. Eu am o nevoie 
organică de romantism, fără romantism mă sufoc, mor, 
fiindcă e al doilea aer pe care îl respir. Or, Ivar era realist 
din cap până în picioare, calculat, precis ca o maşină. Nu- 
mi trebuie. Să fie la el — acolo!... Ce m-o fi blestemat în 
sinea lui, când l-am silit să-i ofere sărmanului chitarist o 
mie de lei, în loc de o sută, cât voia să-i dea! Bine, logica 
atât îi poruncise: o sută; restul aparținea excesivului, care 
e de natură romantică. Ei şi? Datorită acestui fapt, ar fi 
putut chitaristul să mă uite vreodată, dacă trăia? Sunt 
sigură că nu m-a uitat nici după ce a murit... 

Desigur, Ivar e intelectual, ştie carte multă, dar asta nu 
face două cepe degerate în ochii mei. Numai calitățile 
sufleteşti au preț. Or, la el, asemenea giuvaieruri — ca 


- 140 - 


iepurii la biserică. Repet, ceea ce mă legase de acest om 
n-a fost decât atmosfera de mister creată între noi, încă 
de când ne-am cunoscut în tren. Mă obseda teribil 
întrebarea pe care o puneam viitorului: Sunt, într-adevăr, 
hărăzită lui sau ba? Aşadar, nu omul, ci însuşirile lui mă 
impresionau. Acum însă, după ruptură, eram foarte 
curioasă să văd ce va face, la ce tertipuri va recurge. 
Dacă renunţă, atunci, adio visului meu de iubire, atât de 
jalnic eşuat pe stâncile turpitudinii. 

Or, ce s-a întâmplat, tu? Ascultă aici: miercurea 
trecută, când să ieşim de la seminarul de estetică, şeful 
de lucrări ne-a spus că în sala Filimon are loc un examen 
de doctorat sub preşedinţia profesorului nostru şi ne 
roagă să facem bine şi să asistăm. Eu n-am avut de lucru 
şi l-am întrebat cine e candidatul care-şi susține teza. 

— Doctorandul Gherghel Dinu. 

Mă mir cum de n-am tipat, auzind numele ex-iubitului 
meu. laca, na, surpriza surprizelor! Pentru ce a trebuit să 
se întâmple şi asta? lar vrea să mă incurce onor destinul? 
Uite aşa, Îmi puneam o mie de întrebări, ca să nu aflu 
răspunsul la niciuna. Hai, Anda Brădeanu, să întoarcem 
spatele capcanei! E cel mai sănătos lucru pe care ai 
putea să-l faci. Să se ducă cine-o vrea! Hm, aşa ar fi 
trebuit, dar nu s-a întâmplat aşa. Când am dat să ies pe 
uşă, un coleg s-a mirat: 

— Nu mergi, Anduța? 

— Nu. Mă duc acasă... 

Băieții, auzind una ca asta, s-au coalizat împotriva 
mea: 

— Nu se poate! Fără tine nu ne ducem nici unul. 

Discuţii, zarvă. Rezultatul: fără personalitatea mea nu 
călca nimeni în sala Filimon, nici băieţi, nici fete. N-am 
avut încotro, a trebuit să cedez... Ziceam: Stau pitită pe 
undeva prin fundul sălii şi dumnealui n-are să mă vadă... 
Chiar aşa am făcut. A vorbit aproape o oră despre 
legendarul Homer, căruia multă vreme i s-a contestat 
existența, cică abia. In secolul al XIX-lea savanții au 


- 141 - 


lansat ipoteza că ar fi doi Homer: unul — creatorul Iliadei, 
iar celălalt — al Odiseei. laca, na, poftim de vezi! Ceea ce 
mi-a plăcut mai mult a fost că... domnul doctorand a 
relevat două episoade din Iliada, primul când Hector işi ia 
rămas-bun de la soţia sa, Andromaca, înainte de a pleca 
la luptă, şi al doilea când bătrânul rege, Priam, l-a rugat 
pe Achile să-i încredințeze leşul fiului său, ca să-l 
îngroape după datină... 

Tot timpul cât i-a turuit gurita, pomeninad atâtea nume 
vestite încât mă ameţise, am uitat tot răul pe care mi-l 
făcuse, parcă nu mai exista nicio neînțelegere între noi. 
Când a terminat, examinatorii i-au strâns mâna. Dintre 
asistenții din sală s-au îngrămădit mai multi să-l felicite, a 
fost chiar o mică înghesuială. Atunci m-am strecurat şi eu 
printre ei şi i-am strigat de departe: 

— Felicitări, domnule doctor! 

Apoi, am luat-o la fugă repede, amestecându-mă 
printre celelalte studente, ca să-mi piardă urma. Nu ştiu 
dacă m-a observat. Mai bine. Nu de alta, dar să nu creadă 
că sunt moartă după el, că, uite, m-a dat gata cu Sofocle 
şi Euripide ai lui şi mai ştiu eu care... Apropo de Euripide. 
Odată, Ivar mi-a sporovăit că el visează o soție ca 
Alcesta, dar eu nu ştiam ce e cu Alcesta asta şi, când am 
aflat că şi-a jertfit viața pentru soț ca să-l scape de 
moarte, l-am apostrofat pe Ahmeaul meu în gând: „Să ai, 
să iei, egoist sinistru ce eşti! Prefer ca tu să fii Menelau, 
iar eu, frumoasa Elena, bineînţeles, în braţele lui... 
Paris!!!” 

UVite-aşa! Să facă bine şi să mă lase-n pace! 

Acestea fiind zise, scumpa mea Fulguleț, te pup pe 
botuleț cu foc (100°C) rugându-te să-mi răspunzi cât mai 
amplu şi f.f. urgent. 

A ta, 
Anda Andaluza, 

a cărei inimioară a scăpat nevătămată din greaua 
încercare la care a supus-o acel neîndurător fatum antic, 
fir-ar să fie! 


- 142 - 


II 


Află că am primit de la fostul proprietar al dragostei 
mele, prințul serenisim Ivar, un răvaş de dragoste. In 
sfârşit, Alteța Sa a binevoit să-şi aducă aminte de umila-i 
sclavă, fapt care l-a determinat să-şi aştearnă pe hârtie 
gândurile. Păcat că  princiara căpățână este cu 
desăvârşire lipsită de imaginaţie. Ce crezi că mi-a scris pe 
două pagini mari şi late? Două cuvinte: „Te iubesc, te 
iubesc, te iubesc...” şi tot aşa, dă-i înainte usque ad 
finem. Am stat, m-am gândit şi socotit — e nebun ăsta? 
Face pe originalul în păpuşoi sau ce? Alte cuvinte de 
dragoste nu mai ştie, i-a secat memoria, ce-i cu el? Insă, 
după o reflecţie indelungată (48 de ore), mi-au sosit 
gânduri mai bune. În definitiv, ce putea să-mi scrie? Că îşi 
cere iertare pentru nesăbuita-i purtare şi că mă roagă să 
nu mai fiu supărată şi să reluăm relațiile... diplomatice? 
Multumesc! l-aş fi răspuns pe loc: „Vezi de alta, prinț 
dezmoştenit, sunt încă destule prostănace în tagma 
noastră feminină”. Scriindu-mi însă Te iubesc de 194 de 
ori — le-am numărat, bob cu bob m-a cam pus cu botul 
pe labe. Dac-o fi aşa, nu de atâtea ori, ci numai o dată şi 
tot înseamnă ceva. Repetiţia asta infernală are, tu, darul 
convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, 
dar după 70, nu mai poți rezista. Gata, zici, parcă m-ar 
iubi. De la 100 în sus, constati: Da, da, mă iubeşte, şi o tii 
mereu aşa până se termină numărătoarea, când dai 
verdictul: Ah, e mort-copt după mine! 

Am ascuns bine plicul în scrinul cu secrete şi, de ce aş 
minţi, o bucurie tainică m-a dominat câteva zile. Ştii de 
unde venea? Din plic. S-a topit însă după aceea. Intr-o 
după-amiază, când mă întorceam de la facultate, 
doamna-maman m-a întrebat: 

— Anduța, cine-i acest medic Gherghel? 


- 143 - 


— Nu, doamnă, i-am spus tresărind la auzul acelui 
nume complice, nu-i medic, fiţi liniştită, e doctor în Drept 
şi Litere. Dar ce-i cu el? 

— Tu trebuie să ştii mai bine. Mă roagă să-l primesc. 
Cică are să-mi comunice un lucru foarte important. Nu 
bănuieşti despre ce ar putea fi vorba? 

laca, misterul cavoului bleu. Zăpăcitul s-a adresat onor 
familiei! Te pomeneşti că vine să mă ceară de nevastă! 
Sărăcuțul, vezi, nu poate! lubirea l-a imbrobodit aşa de 
tare, încât trebuie să recurgă antidotul suprem: 
însurătoarea. 

Ce să-i spun doamnei-maman? Am îndrugat la 
repezeală câteva generalităţi, căutând să bagatelizez 
lucrurile: 

— Hm, l-am cunoscut la facultate. imi face curte, se 
ține scai după mine, probabil, i-oi fi plăcut, ştiu şi eu ?! 

— Până acum, nu mi-ai pomenit nimic... Ai de gând să-l 
iei de bărbat? 

— Oh, nu mă grăbesc cu măritişul! Aş prefera să termin 
facultatea... După aceea, vom vedea... 

— Are o situație bună? E bogat? 

— Nu ştiu, doamnă. Nu mă întrebaţi. Astea sunt 
amănunte secundare... 

Într-un fel, m-a iritat demersul. De unde atâta 
cutezanță? Cum adică — trece la tratative peste capul 
meu? Mă rog, cine l-a autorizat? Nu trebuia, mai întâi, să 
mă întrebe pe mine: „Uite aşa şi aşa, ce zici, să vorbesc 
cu maică-ta?” Mă dă la o parte, ca şi când de mine n-ar 
depinde nimic? Doar n-am ajuns un simplu obiect? Lasă 
că te frig eu pe jăratic, trogloditule, să zici: Doamne, ce e 
asta? 

A doua zi, maman i-a făcut o bună primire, la aşa ceva 
n-o întrece nimeni. Am fost şi eu prezentă la discuţie, însă 
nevăzută. Lăsasem înadins puțin întredeschisă uşa din 
dosul salonului şi, postându-mă în spatele ei, am tras în 
lege cu urechea. Auzeam tot ce vorbeau, parcă aş fi fost 
de față. N-o să-ți înşir frază cu frază, dar, pe cât mi-am 


- 144 - 


dat seama, l-a cam năucit maman cu aplombul ei de 
grande-dame. Nu mai vorbesc de logică şi frază 
impecabilă. El părea un elev pricăjit în fața profesoarei. 
Un elev care vrea să se însoare, mănca-l-ar toți puricii! 

Ascultă ce a cuvântat pretendentul meu, cu fraza gata 
pregătită, parcă spunea lecţia: 

— Stimată doamnă Brădeanu, îngăduiți-mi să trec la 
scopul vizitei, direct, fară ocol.. îmi place fiica 
dumneavoastră, o iubesc... l-am spus-o şi ei. Acum, a 
venit timpul să v-o spun şi dumneavoastră. 

„Ar fi cazul să publici la gazetă, am adăugat eu în gând, 
luând totul în zeflemea. Te pun eu cu botul pe labe!” 

Însă jalnicul candidat la însurătoare nu lua seama la 
replicile mele, pentru că habar n-avea de ele şi perora 
mai departe, pornit serios pe treabă: 

— Vă atrag respectuos atenția, doamnă Brădeanu, că 
sunt informat asupra stării dumneavoastră materiale 
(mintea, nu-l informase nimeni, vrea să facă pe generosul 
în păpuşoi) ca să nu ne oprim în fața unei chestiuni 
dinainte lămurite. Aşadar, n-am nici o pretenție în ceea ce 
priveşte dota. (Vai, ce înduioşător era! Să mă podidească 
plânsul, nu alta!) 

— Dumneata eşti bogat?... 

— NU, doamnă, singura mea avere e învățătura, 
singurul venit — salariul. 

— Mă rog, ce salariu ai, dacă mi-e îngăduit să te întreb? 

— Primesc, deocamdată, 10.700 de lei lunar (la te uită 
cum minte, şi-a mărit la iuțeală leafa cu cinci mii — să-i 
fie de bine!), dar am perspective sigure să ajung profesor 
universitar... (Paşte, murygule, iarbă verde!) Deocamdată, 
salariul meu actual ne va asigura, de bine, de rău, 
existența. Obligatii familiale n-am, mama mea trăieşte la 
țară din pensia ei, n-are nevoie de ajutorul meu. V-am 
destăinuit totul în câteva cuvinte. Sunt sigur că 
domnişoara Anda are să-mi fie o soție bună (O-ho! Să ai 
să iei!), cu care mă voi înțelege de minune. Mi-o dati, ca 


- 145 - 


s-o fac fericită? (Fericită? Aoleo, minte de îngheață apele, 
l-a întrecut pe baronul Munchausen!) 

— Dragă domnule Gherghel, cererea dumitale te 
aşează într-o lumină simpatică şi pentru acest lucru te 
preţuiesc. Tinerii de astăzi umblă cu limba scoasă după 
zestre. Or avea şi ei dreptate în felul lor, căci e atât de 
greu să-ţi câştigi existența muncind. Nu e însă mai puțin 
adevărat că se complac în trândăvie, vor să trăiască de-a 
gata din zestrea nevestei. Fiica mea nu dispune de o dotă 
propriu-zisă. Dota ei va fi catedra menită să-i asigure 
existența, aşa cum mi-a asigurat-o şi mie. Când va avea 
un venit fix, aşa cum ai şi dumneata, veți putea trăi 
deasupra nevoilor. Dar, cu un singur salariu, mă tem că 
nu o veți scoate la capăt! 

— Nu ştiu unde vreți să ajungeţi! 

— E cât se poate de simplu! Sunt de părere ca fiica 
mea să-şi termine mai întâi studiile, să capete un post în. 
învățământ şi, după asta, nimeni n-o împiedică să se 
mărite. Nu mai e mult până atunci. Opt - zece luni, poftim 
— un an. Nu-i prea mult. Acum, cred că e cazul s-o 
întrebăm şi pe ea, ca să-mi dau seama în ce ape se 
scaldă. 

Am bătut la uşă, înainte de a trimite după mine. 

— Ah, aveti musafiri? Scuzaţi! am bâiguit, făcând pe 
fâstâcita, şi am vrut să ies. 

O actriță n-ar fi jucat mai bine. 

— Stai, Anda, nu pleca! Tocmai aveam nevoie de tine, 
a intervenit doamna-maman. 

— Da?! 

Și m-am întors spre ea. Pe el nu l-am învrednicit nici c-o 
privire. Uite-aşa, să crape de ciudă. Parcă nici nu era de 
față. 

— Uite, domnul Gherghel mi-a făcut cinstea de a-mi 
cere mâna ta. Dinspre partea mea, cu dragă inimă i-aş 
da-o, dar tu eşti domnişoară mare acum, trebuie să 
hotărăşti singură. 


- 146 - 


— N-am nici un zor să mă mărit înainte de a-mi lua 
licența. Şi chiar după aceea, rămâne de văzut. 

Lovitură de teatru! Doamna-maman, deşi mai stăpână 
pe situație, s-a cam bâlbâit: 

— Credeam că... că ați... că v-aţi înțeles... că sunteţi de 
acord... 

— Nu, nu sunt de nici un acord. 

Și, spunând asta, am fugit din salon, lăsându-i pe cei 
doi bouche bee"! 

— Stai, nu pleca! Ce înseamnă purtarea asta? 

M-am întors în pripă şi am tipat prin crăpătura uşii: 

— Nu mă mărit cu acest domn! 

După asta, nu ştiu ce-a mai fost, n-am mai putut să 
trag cu urechea, eram prea enervată. Totuşi, curios lucru, 
el a mai rămas o jumătate de oră, chiar mai mult. Ce 
naiba o fi vorbit cu doamna-maman? In sfârşit, a dat 
Dumnezeu şi şi-a luat tălpăşița. L-am văzut ieşind în 
stradă. Poarta noastră are clanța defectă, nu prea se 
închide bine, şi pretendentul s-a canonit trei minute până 
a închis-o bine. Atâta corectitudine m-a emoționat, numai 
că el o folosea doar pentru lucruri, şi nu pentru oameni. 

Doamna-maman m-a admonestat, ce-i drept, nu prea 
aspru. Cică, într-un salon, nu-i deloc potrivit să te porti ca 
la uşa cortului (şfichiul părea destul de usturător). Dacă 
am avut un resentiment oarecare, trebuia să-l dau în 
vileag fără ostentaţie, adoptând un mod elegant. Si a 
încheiat: 

— De astă dată, ai fost sub tine, Ando! 

„Oho, te înşeli, am fost deasupra, scumpă doamnă- 
maman, chiar la mare altitudine!” — îi replicam în sinea 
mea. Dacă ai şti ce odios s-a comportat cu mine această 
ipocrită bestie umană, cum a încercat să mă siluiască! 
Chiar ţiganii din şatră, la care te referi, cu toate 
instinctele lor primare, le înconjoară pe ibovnice cu mai 
multă consideraţie decât mi-a arătat el mie! Şi ţiganii 
ăştia n-au două doctorate la activul lor! 


3 Cu gura căscată (fr.) 
- 147 - 


Dar cum puteam să-i spun toate astea ? Analizând pe 
îndelete situaţia, mi-am dat seama că şi eu am o parte de 
culpă. Nu trebuia să-l felicit pentru obținerea examenului. 
Cine dracu m-a pus s-o fac? A fost un gest spontan, 
aproape necugetat. Asta i-a dat apă la moară. Ce şi-o fi 
Zis: „Aha, Ghiocela nu-i supărată, foarte bine, purcedem 
mai departe...” 

Ba nu, am făcut bine că l-am aprins din nou. Să ardă în 
propria sa flacără, până s-o face scrum. Poate numai aşa 
i-o veni mintea la cap! 

În zilele şi săptămânile următoare, n-am mai avut 
linişte din pricina lui. Jupiter se dezlănţuise! Mă urmărea 
ca propria-mi umbră, mereu mă întâlneam cu el, fie în 
tramvai, fie la facultate, şi oriunde m-aş fi aşteptat mai 
puțin să-l văd. Mă scotea din fire atâta perseverență. Ce-i 
cu el, a căpiat, nu mai are altă treabă decât să calce pe 
urmele mele? Nu se mai duce la minister, şi-a luat 
concediu ca să-mi devină umbră fidelă? Unde vrea să 
ajungă? Crede că va putea să-şi recapete locul pe care l-a 
avut în inima mea? Atâta rău! Dacă-ţi pierzi cinstea, o 
pierzi pentru totdeauna. Asta n-o ştie incă, sărăcuțul! Să-l 
întrebe pe domnul Goethe, care mi-a spus-o. 

Acum, să vezi ce s-a întâmplat. într-o sâmbătă după- 
amiaza, m-am dus să-i fac o vizită unei colege, Amelia 
Rubinstein, care sta la şosea, în dreptul bufetului. Plecând 
de la ea, hai — zic — să iau tramvaiul spre casă. Văzând 
că se află în stație, am traversat în fuga strada, să-l prind. 
Cum din partea opusă venea un camion, m-am tras brusc 
din fata cailor şi, făcând o mişcare greşită, am alunecat. 
Cred că am alunecat din pricina umezelii, caldarâmul era 
încă ud, plouase ceva mai devreme. Căderea a fost destul 
de gravă, m-am lovit cu genunchiul de bordura 
trotuarului. Nu mai puteam să mă ridic, rochia, ciorapii se 
rupseseră. În jurul meu s-au îÎngrămădit, într-o clipită, 
câteva persoane gata să-mi dea ajutor. Dar nu mai era 
chip să fac un pas, o durere cumplită mă sulița în gleznă. 
Ah! ce ceas rău, îmi scrântisem piciorul, cum voi ajunge 


- 148 - 


acasă? Îmi venea să plâng şi, în clipa aceea, m-am 
pomenit înşfăcată de două brațe puternice şi dusă pe sus. 
Întorc capul, să văd cine e. Dumnezeule, el, Ivar, 
adoratorul meu, făcuse isprava. De unde răsărise? Cum 
îmi luase urma? 

Mister, de o sută de ori mister! 

— Nu te speria! mi-a şoptit. Nu-i nimic. Te duc la 
Urgență. 

— Nu e nevoie. N-am nimic. 

— Ba da, e bine să te vadă un medic. 

— la un taxi. 

— Pentru două sau trei sute de metri? Şi unde să-l 
găsesc? 

Aproape că fugea cu mine, ca să ajungem mai repede. 

— Nu alerga aşa, că-ți iese sufletul. 

Mă ducea ca pe un fulg; eu mă tineam de gâtul lui cu o 
mână şi tot drumul n-am încetat să mă mir de forța lui 
fizică. 

— N-ai obosit încă? 

Nici un răspuns. Era cât pe-aci să-l întreb de unde şi 
cum a răsărit, dar la ce să-l mai necăjesc cu descusutul? 
Gâfâia nitel şi nu era deloc indicat un dialog. Până la 
spital nu erau numai două sute de metri, cum spunea el, 
ci mai mult, dublu sau triplu. Dar nu s-a dat învins, m-a 
dus ca pe un trofeu. Dacă i se întâmpla lui ceea ce mi s-a 
întâmplat mie, aş fi, putut să-l car în braţe atâta drum? 
Hm! Hm! Vezi, Fulguşor, au şi bărbații ceva bun: puterea 
fizică, pe care n-o avem noi, femeile. E drept, uneori ne 
apără, alteori ne vatămă. Deocamdată, in ceea ce mă 
priveşte, simţeam binefacerea forței şi, mai mult decât 
atât, îl acoperisem pe deținătorul ei cu un val de 
admirație. Acest sentiment nou, proaspăt, parcă a şters 
cu buretele toate gândurile rele împotriva lui, ferind 
relațiile noastre de unele asperități şi resentimente. 

La spital am stat câteva zile, cu piciorul în gips, dar 
partea mai proastă e că mi-au făcut o injecție antitetanos 
pe care am îndurat-o foarte greu. A fost, orice s-ar spune, 


- 149 - 


ceva serios. Ivar venea zilnic să mă vadă, a venit odată 
cu doamna-maman, adică... soacră-sa... 

Când am ieşit, tot el m-a adus acasă. Nu m-a răbaat 
inima şi i-am spus: 

— Uneori te porți ca un heruvim, alteori ca dracul gol. 
Fă-mă să înţeleg, ce-i cu tine? Pentru ce te-ai comportat 
atunci ca o bestie? 

— lartă-mă! De-atâtea ori ţi-am cerut iertare. A fost o 
greşeală la mijloc, una foarte gravă... înţelegi? 

— Spune-mi şi mie de ce şi cum a fost cu putință? Eu 
nu trebuie să ştiu? 

— Ei bine, află că s-a lăudat cineva că i-ai aparținut. De 
aici a pornit totul. 

— Cui i-am aparținut? Cine ţi-a băgat în cap nerozia 
asta? 

— Un coleg de-al tău, Bob Geamănu. 

— ÎI cunoşti pe Bob? De unde şi până unde? 

— Din păcate, am stat împreună pe Rozelor, în aceeaşi 
locuință. 

— N-am avut absolut nimic cu el. întelegi, absolut 
nimic. Cum a îndrăznit să mă denigreze astfel? Ce a 
câştigat cu asta? 

— O pereche de palme. Nu puteam să nu-l bat. Căci, 
orice-ai zice, m-a durut enorm, parcă a căzut cerul pe 
mine. Vezi ce urmări poate să aibă o neghioabă 
minciună? imi spuneam aşa: Dacă Ghiocela a fost a lui 
Bob, de ce n-ar fi şi a mea? Era logic, nu? În cele din 
urmă, l-am silit pe Bob să-mi mărturisească. lti jur pe tot 
ce am mai scump că acesta-i adevărul, jur pe viața 
mamei mele... 

— Bine, te cred... Oh, n-oi da ochi cu trogloaitul ăsta? 
Să vezi ce-l mai tărnuiesc! 

— Lasă-l în plata Domnului! L-am tărnuit eu destul. E 
un individ al cărui contact murdăreşte. 

Nu ştiam ce să cred. Nu cumva e o scorneală de-a lui 
Ivar, ca sa iasă basma curată? Cum să fi fost capabil 
nerodul de Bob să mintă cu atâta neruşinare? Prea-i 


- 150 - 


cusută cu aţă albă! Şi de ce să mă denigreze în halul 
ăsta, doar nu-i făcusem niciun rău. Stai, că descurc eu 
lucrurile, nu le las aşa. Întâmplător, o colegă mi-a dat 
numărul lui de telefon. Am ridicat receptorul şi, spre 
norocul meu, mi-a răspuns chiar el. 

— Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o 
chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te rețin mai 
mult de 5 minute. Spune, te pot găsi? 

S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a 
acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promițându- 
mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o 
jumătate de oră. 

— Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi 
deschis, cavalereşte: te-ai lăudat față de Gherghel că ti- 
am aparținut? 

EI s-a îngălbenit ca un cadavru. 

— Bob, e o problemă de viață şi de moarte. Mie să-mi 
spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, 
ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, 
Bob! 

— N-are sens să te mint. Da... i-am spus, recunosc... 

— Bine, atât voiam să ştiu! Adio! 

— O clipă, nu pleca! N-a fost decât o glumă. Era la Cafe 
de la Paix, acolo ne-am întâlnit. Nu ştiu ce mi-a venit! 
Adică, voiam să-i fac o figură, să-mi bat niţel joc de el, 
ştiindu-l prea încrezut, şi zic — hai să-i mai tăiem un pic 
din nas. De unde să-mi treacă prin minte că între voi era 
ceva serios? Altfel, cine se băga pe fir? Zău, te rog, scuză- 
mă, regret din suflet ceea ce s-a întâmplat. 

Nu-l mai ascultam. Mă mir cum m-am stăpânit să nu-i 
cârpesc două scatoalce. l-am întors spatele. S-a ținut scai 
după mine, tot cerându-şi scuze de circumstanţă, într-un 
limbaj vulgar propriu. Noroc că tocmai trecea pe acolo un 
taxi. L-am oprit şi am scăpat de el. 

Atât voiam să ştiu. Gata, i-am acordat lui Ivar 
circumstanțe atenuante. Adică i le acordasem mai 
demult, de când mă purtase în braţe ca pe un pachet, ca 


-151- 


să mă depună la Spitalul de Urgență. Fără căderea mea, 
s-ar fi ridicat el în ochii mei ? Nu ştiu. Judecând la rece, 
avea, într-un fel, dreptate. Fiind degradată de Bob, cum 
aveam să apar în ochii iubitului meu altfel decât o femeie 
uşurică, după care nu trebuie să alergi tocindu-ți 
picioarele până la genunchi ca s-o cucereşti, ci numai s-o 
inviti la cină, într-un separeu undeva, la margine de 
Bucureşti. Ceea ce, de fapt, a şi făcut. 

Când m-am întâlnit cu Ivar, i-am spus răspicat: 

— Băieţel, am revenit la sentimente mai bune, consimt 
să devin soția ta, deşi ceva nelămurit în mine se 
împotriveşte încă.. Trec peste asta, sperând că 
nelămurirea se va lămuri cu timpul. Să ştii însă că nu-mi 
fac iluzii prea mari în această privinţă. 

— De ce? s-a mirat el, ca şi când eram obligată să 
păstrez un vagon de iluzii despre distinsa lui persoană. 

— Pentru că nu mai cred în povestea cu „destinul”. 

— Nu se poate. Nu vezi că totuşi e pe cale de a se 
realiza punct cu punct? 

— O fi, dar şi-a pierdut ineditul şi, odată cu el, 
farmecul. Mai trebuie să adaug că n-am încredere nici în 
trăinicia acestei căsnicii. 

— Te înşeli, ne iubim şi vom cuceri fericirea. 

— Lasă fericirea în pace! Nu e decât un termen de 
dicționar. M-aş bucura să nu fiu nenorocită... 

Simţeam că sunt cea mai tare, că domin situația, şi aşa 
era: o femeie dorită e regină. Cea de pe urmă femeie 
poate ajunge regină, dacă o râvneşte cineva. lată de ce, 
din capul locului, i-am pus conditii, întâi: nu vreau să 
locuim în apartamentul doamnei-maman, nu-mi place să 
am profesoară pe cap, ca să-mi dea lecții şi să-mi pună 
note. A zis că nici nu s-a gândit la aşa ceva, chiar a 
închiriat un apartament cochet pe strada General Doru, 
numărul nu ştiu care. Bine, se cheamă că ne-am înţeles 
pe chestiunea apartamentului, fie el chiar cochet. Al 
doilea: după terminarea facultăţii, să n-avem discuții, îmi 
iau o catedră, țin să avem locuri egale în căsnicie, nu-mi 


- 152 - 


place ca bărbatul să joace rolul titular, iar nevasta, un rol 
de figuratie, adică să spună numai două vorbe sau să 
ducă tava pe scenă. Detest supremația soțului. EI: 

— Da, da, de acord, sigur că da. 

— Ce ne facem însă dacă iţi dă o catedră, să zicem, 
la... Arad? 

— Ce să facem? Trăim prin... corespondență. 

văzându-l cam contrariat de gluma mea, l-am liniştit: 
Lasă, nu-ți face griji de pe acum, doamna-maman are 
destulă trecere la minister ca să nu fiu azvârlită tocmai la 
dracu-n praznic! Al treilea: Cu copiii, cum rezolvăm? Se 
admit cel mult trei, orice ar fi, băieţi, fete, n-are 
importanță, nu atârnă de noi. Dar nu chiar aşa, imediat, ci 
după trei, maximum patru ani, adică până prindem un pic 
de coajă. Bine, fie şi coajă. Al patrulea: Vom avea 
dormitoare separate. La punctul ăsta tin morțiş. 

— Bagă de seamă, nu glumesc deloc. Fără cameră 
separată, nu mă mărit în ruptul capului. Judecă-mă cum 
vrei: nu-mi place să fiu văzută în intimitate şi nici să văd 
pe altcineva. 

A acceptat şi asta. Păi sigur, se putea? Şi acum, al 
cincilea punct şi cel mai important: Când unul se satură 
de celălalt, ce face, mă rog? Fireşte, i-o spune verde: asta 
şi asta, dragoste cu sila nu se poate, fără nici o supărare. 
Aşadar: divorț prin consimțământ mutual. La ce bun 
judecăți pe la tribunale, ce ne foloseşte să ne dăm 
poalele peste cap în fata lumii? Nu mai merge căruța? 
Coborâm şi fiecare apucă pe drumul său propriu... 

Ivar s-a declarat de acord şi asupra acestui ultim punct. 

— Dacă-i aşa, am conchis, aşterne pe hârtie toate câte 
le-am pus la cale. 

Nu s-a împotrivit. Părea numai că se miră puţin. Când a 
terminat, am citit ce a scris. Nu omisese nimic. Ba nu, 
uitase să pună ziua, luna şi anul: 12 august 1934. 

Un pupic pe botic de la a ta Anda Andaluza, care joacă 
un loz mare la loteria măritişului. 


- 153 - 


NI 

Fulguşoară bălăioară, 

lată-mă, în sfârşit, trecută doamna Gherghel în registrul 
stării civile de la Primăria Municipiului Bucureşti. Credeam 
că o să vii la nuntă, aşa, ca un membru al familiei, 
precum te consider, datorită prieteniei ce ne leagă. în 
locul tău, ai trimis o telegramă doldora de felicitări. Am 
fost supărată foc, nu admit nici o scuză! Zici că trogloditul 
tău e internat în spital, medicii l-au operat cu o zi înainte. 
Nu puteai să-l laşi o singură zi, cu ulcerul lui duodenal? 
Ce, era să facă infecție în lipsa ta? Atât, o zi trebuia, după 
care făceai cale întoarsă... Dar acum, degeaba vorbim... 

N-a fost o nuntă ca-n poveste — aşa cum, de obicei, ne 
închipuim propria noastră nuntă, dar atât cât a fost mi-a 
plăcut. Adică m-a impresionat, că mă exprim mai corect. 
Rochia de mireasă mi-am făcut-o la Chic de Paris, am dat 
acolo peste o croitoreasă care mi-a sesizat gusturile. Tu 
ştii că nu-mi plac ţesăturile prea străvezii, aşa că am 
respins din capul locului tulul pe un furou de crep satin. 
Preferam o rochie simplă, care să mă îmbrace total, 
pân'la gât. Aşa că m-am hotărât pentru crepe marocain, 
cu un corsaj strâns pe corp, ca să pornească de la talie în 
valuri uşoare, fine, până la pământ. Răscroiala pe lângă 
gât, mânecile strânse pe cot, lungi până la încheieturi. 
Croitoreasa îmi sugera un şirag de perle. Nu. Nu vreau, i- 
am spus. O mireasă cu perle la gât o să aibă parte de 
lacrimi în căsnicie, perlele sunt nefaste, aşa ştiu. Dar ceea 
ce mă prindea de minune era voalul lung din dantelă fină, 
susținut de coronița de lămâiţă, care se lăsa uşor până la 
talie, nu lung, cum se obişnuieşte, pentru că voalurile 
lungi trebuie să le ţină un băiat şi o fetiță, şi de unde să-i 
găsesc? Coafura mi-am făcut-o tot simplă, părul lins, uşor 
ondulat la vârfuri, atingând umerii. Şi, bineînțeles, 
mănuşile din peau de Suede, atât de fine. Eram superbă, 
tu, Zău că nu mă laud! 

Cununia religioasă s-a oficiat la biserica „Sf. 
Constantin”. Am ales biserica asta, fiindcă ştiam că are 


- 154 - 


un cor bun. Când a intonat de sus, de la balcon, Vino din 
Liban, mireasă, m-au năpădit toți fiorii, nu mai ştiam de 
mine, mi se părea că venisem chiar din Liban, zburând 
imaterială peste Mediterana şi, când m-am trezit din 
reverie, ziceam: Doamne, ce-o fi asta, vis sau realitate? 
Solemnitatea momentelor, adăugată la firea mea excesiv 
de sensibilă, m-a cam făcut harcea-parcea. Aveam, 
bineînţeles, şi clipe de luciditate. Când preotul a intonat: 
să vă înmulţiţi ca losif şi Asineta, mi-a venit să pufnesc de 
râs, dar m-am stăpânit. L-am întrebat încet pe Ivar: 

— Cine au fost ăştia şi câți copii au avut? 

— Nu ştiu. Fii serioasă, Ghi, mi-a făcut el semn. 

A venit multă lume, în primul rând, suratele de la 
Orfeline, cu Năsoasa în frunte. Pe urmă, colegele de la 
facultate, care şi-au făcut apariția anturate de un grup de 
băieți, unii necunoscuți, cărora abia acum le vedeam 
mutrele. M-am pomenit cu nebunii într-un autocamion 
încărcat cu flori până la refuz. Trebuie să fi devastat o 
grădina sau o florărie, în orice caz, au cheltuit o groază de 
bani. Asta încă nu-i nimic, dar când să mergem la local, 
m-au cocoţat şi pe mine în camion între flori. Ivar nu voia 
să se urce. Zicea: Asta-i caraghioslâc! Ne facem de râs! 
Dar cine putea să-şi pună mintea cu zăpăciții? l-au luat 
câțiva pe sus, depunânau-l ca pe un obiect pe platformă, 
lângă mine. N-a avut încotro, a început să râdă şi totul a 
ieşit bine. 

Până la salon, trebuia să străbatem o bună porțiune din 
bulevardul Elisabeta, trecând peste podul Elefterie. Pe 
parcurs, lumea căsca ochii la noi, mirându-se de acel 
original cortegiu. Doi colegi au făcut câteva instantanee, 
unele foarte reuşite. Îţi trimit două, să le păstrezi ca 
suvenire şi ca amintire. Nu mă supăr dacă le pui în ramă. 

La masă am numărat peste 60 de persoane, mai toți, 
tineri de ambele sexe. Cineva a avut o idee năstruşnică. 
S-a apucat să adune vârsta fiecăruia dintre noi şi 
rezultatul a fost o surpriză: a obținut 1934, adică anul 
calendaristic în vigoare. După cină, au început toasturile. 


- 155 - 


Ah, ce poveste şi cu toasturile astea! Primul a fost vechiul 
cântec pe care mi-l închinaseră colegii: Vivat Anda 
nostra! Pe urmă, s-a ridicat un coleg veteran, acela care a 
vrut odată să mă pipăie, pentru a se încredința dacă sunt 
reală, ti-am scris eu despre această năzbâtie! Şi, după 
cum îţi spun, Urangutanul, vorbind în numele celorlalți 
studenți, i s-a adresat lui Ivar aşa: 

— Vă rugăm, onorate ginere, a vă lua angajamentul 
public că o veți face fericită pe frumoasa dumneavoastră 
nevestică, colega noastră atât de dragă. 

— E de la sine înțeles că-mi iau acest angajament, a 
răspuns Ivar surâzând. 

— Foarte bine, dar dacă se întâmplă altfel, ce-i facem? 

Peste douăzeci de glasuri răspunseră sacadat, într-un 
tunet formidabil: 

— Îl u-ci-dem fa-ră mi-lă! 

Să-ţi spun sincer, replica asta m-a înfiorat. Nebunii sunt 
în stare de orice, ar putea chiar să-l omoare pe Ivar, dacă 
nu mă face fericită. 

Mirele, fireşte, a râs, de astă dată, cam verzui, alţii au 
Zâmbit: Vai, cum o să se întâmple aşa ceva? Tinerii se 
iubesc atât de mult! 

Noroc că orchestra a început hora miresei, destrămând 
atmosfera care se lăsase. Mesenii s-au prins în 
tradiționala horă, afară de doamna-maman, sărăcuța, 
care stătea în fruntea mesei şi privea fremătând de 
bucurie. Apoi, a început dansul. 

In afară de povestea cu angajamentul fericirii, s-a mai 
întâmplat ceva care m-a pus pe gânduri. Nu ştiu, nu-mi 
dau seama cine şi cum mi-a trecut un bileţel. Profitând de 
câteva clipe libere, i-am citit cuprinsul pe furiş, împinsă 
de curiozitate. Necunoscutul sau necunoscuta îmi scria: 
„Pentru ce ti-a dăruit Dumnezeu atâta frumuseţe? Ca să 
fericeşti pe cine?” Am împăturit hârtia, tremurând. Voiam 
s-o fac bucățele şi s-o arunc, dar n-am putut. Parcă mă 
împiedica ceva lăuntric. Până la urmă, am ascuns-o în 
sân. 


- 156 - 


Ah, de câte ori m-am gândit la problema asta! De câte 
ori nu-mi spuneam: Ce să fac cu frumusețea mea?... 
Pentru ce mi-a fost dată? N-ar trebui să fie sursa de 
inspirație a unui poet pentru a crea o operă nemuritoare? 
Da, aşa ar trebui, dar unde-i poetul? Să alerg eu după el? 
Problema părea insolubilă, de nedezlegat... 

ȘI, uite, până la ivirea poetului, apăruse Ivar. Ce sunt 
de vină? Dar oare timpul meu se isprăvise odată cu 
măritişul? N-avea răgaz pentru surprize? Oho! încă cum! 

Am lăsat la o parte gândurile astea... Un coleg de 
facultate, care urma şi canto la Conservatorul de Muzică, 
se urcase pe estrada orchestrei şi cerea prin semne să se 
facă linişte. Apoi, începu o romanţță foarte cunoscută şi 
sentimentală: 

De ziua nunții tale-ți scriu 

Acum câteva rânduri... 

De neînchipuit! Cânta cu atâta patos, că pâraie de 
lacrimi i se scurgeau pe obraji. Din pricina asta, nici nu a 
izbutit să ducă romanța până la capăt. A lăsat-o 
neterminată şi a fugit, reluându-şi locul la masă. Se iscă 
un ropot delirant de aplauze. Invitaţii, răscoliți, parcă le 
umblase cineva prin măruntaie, strigau din răsputeri: 

— Bravo! Bravo! 

„EI trebuie să fie autorul bilețelului!” mi-a şoptit un 
gând. Ai fi pus mâna în foc că nu greşeam. Dar ce folos? 
Mai bine n-aş fi ştiut... 

Ivar s-a apropiat de mine şi mi-a spus că e timpul să ne 
retragem. Se făcuse târziu. Trenul pleca peste o oră şi 
jumătate, şi până să-mi schimb rochia... până să ajungem 
la gară... 

Ai înțeles, cred, despre ce-i vorba: voiajul nostru des 
noces. Ivar aranjase din vreme itinerarul, procurase 
biletele circulare, obținuse locuri în vagonul de dormit 
până la Triest, unde aveam prima coborâre. 

De acum încolo începe să curgă o Niagară ameţitoare 
de lucruri noi, peisaje noi, viată nouă. Mai întâi, ne-am 
dus să vizităm grotele de la Postumia, cele mai fantastice 


- 157 - 


curiozităţi ale Terrei. iți pomenesc numai de Grande 
Duomo, Sala dei Diamanti şi, mai cu seamă, de Grotta del 
Paradiso, care mi-a plăcut la nebunie. Am ieşit de-acolo 
uluită şi totodată moartă de oboseală, deşi ne 
plimbaserăm comod, cu un trenuleţ subteran. In schimb, 
Ivar a făcut scurtă la mână plătind ici 5 lire, dincoace 10, 
dincolo tot 5, când 5, când 10, mereu trebuia să umble la 
portofel. La Veneţia n-am stat decât o zi, seara am 
petrecut-o la serenate, apoi, haidem la Ravenna. Aici, 
fuga la mormântul lui Dante, reculegere pioasă, apoi 
câteva rânduri tremurate de emoție în registrul pus la 
dispoziție turiştilor. A doua zi, ne-am dus cu autobuzul să 
vizităm vestita pădure de pini cântată de Leopardi şi 
Petrarca. 

La Florența, palatelor vechi, rămase în picioare ca 
singurele mărturii ale istoriei, soții Gherghel au avut pe 
lângă plăceri şi două mici neplăceri. întâi, a lui Ivar. La 
modestul hotel Parlamento, unde trăseserăm (bărbatu- 
meu alegea după Guide bleu tot ce era mai ieftin), fusese 
anunțată sosirea unui numeros grup de excursionişti 
germani şi patronul ne-a rugat foarte respectuos dacă 
suntem de acord să ne mutăm la hotelul de lux Cavour, 
bineînțeles cu acelaşi preț. Am admis, fireşte, şi iată-ne 
instalaţi într-un apartament cu baie, telefon, în fine, un 
lux exorbitant. Ivar, de bucurie, s-a trântit pe unul din 
cele două paturi şi iată-l dat pe spate, cu picioarele în 
sus, lovindu-se cu capul de tăblie. Ce s-a întâmplat? 
Salteaua era de Puf, moale, moale, şi el, aşezându-se 
brusc, a căzut... în gol. 

Lovitura era destul de serioasă, îl durea capul, l-a durut 
chiar câteva zile, dar asta nu m-a împiedicat să râd ca 
nebuna... Doamne, nu mă puteam potoli în niciun fel, 
parcă era un râs isteric. 

Acum, a doua neplăcere. După un film al lui Chaplin (La 
Rue Versaile), la care am râs până mi-a venit rău (o 
persoană în fața noastră chiar a leşinat), ne-am dus la 
Gambrinus, prea elegantul local de noapte din piața 


- 158 - 


Savoia. Acolo cânta faimosul (vorbă să fie!) Domenico 
Lamberti. După părerea mea, chitaristul din Pantelimon îl 
făcea praf, însă lumea dădea buzna. Când a cântat 
J'attendrai pe care, de fapt, îl lansase Tino Rossi, publicul 
aplauda nebuneşte fară a conteni cu aclamațiile. Ce-i 
drept, solistul părea destul de prezentabil, avea ochii 
mari, umbroşi, părul uşor buclat pe ceafă, iar trupul 
subțire, cu picioare lungi-lungi, ca o zi de post. De 
îmbrăcăminte nu mai pomenesc. Trăsnitul purta un 
costum din catifea reiată, culoarea bronzului, şi o cămaşă 
albă, cu gulerul înalt şi răsfrânt, şi culmea culmilor: avea 
cercei la urechi şi o brățară de aur masiv la mâna stângă. 

După terminarea programului, a descins în sală, poftit 
pe la mese de către prieteni şi cunoscuți, în fine, plutind 
în admirația generală. 

Până aici, toate bune. Când, deodată, îl văd apropiindu- 
se de masa noastră şi, după un prealabil Permesso? 
adresat lui Ivar, m-a invitat la dans. Surprins de această 
neaşteptată solicitare, soțul meu a schițat un vag gest de 
încuviințare. Am făcut impreună câteva tururi decente, în 
care timp cântăreţul îmi şoptea fraze galante, destul de 
uzuale şi, bineînțeles, de circumstanță. Deşi dansa 
dumnezeieşte, tipul nu mă atrăgea, ba chiar îmi devenise 
insuportabil. Prea era gomos şi, lasă asta, dar duhnea 
oribil a parfum. Inchipuie-ţi un bărbat mirosind a Coty! 
Numai netotul de Bob Geamănu obişnuia aşa ceva. Pe 
urmă, după câteva zâmbete  galeşe (probabil, 
preliminare), a început să mă strângă excesiv la piept, 
parcă mă îmbrățişa, sub pretext că dansează. Asta încă 
nu-i nimic, dar pe când ne aflam în partea opusă a sălii, 
deodată: toc! a încercat să mă sărute. M-am ferit 
instinctiv, întorcând capul, aşa că tentativa a eşuat, şi, 
desprinzându-mă brusc din braţele lui, i-am cârpit o 
palmă. A rămas perplex, cu gura căscată, ca un nătăfleț. 
S-a produs rumoare, câteva perechi din preajmă s-au 
oprit în loc. Credeam ca Ivar n-a prins de veste ceea ce se 
întâmplase, fiindcă se afla tocmai în partea cealaltă a 


- 159 - 


sălii. Se vede însă că ne urmărise cu privirile tot timpul, 
aşa că numaidecât m-am pomenit cu el la fața locuia 
având o falcă-n cer şi una în pământ. Faimosul Lamberti, 
cărui nimeni nu-i cerea curaj, a şters-o... englezeşte, 
lipsindu-l pe Ivar de o victimă celebră. S-a ales cu o portie 
bunişoară de invective nu tocmai grațioase. Patronul, un 
butoi de osânză, ne-a cerut scuze, după care noi am 
părăsit ostentativ localul, acompaniați de toate privirile. 
Afară, În stradă, Ivar mi-a spus cătrănit: 
— Îmi place Italia, dar fără... italieni. 


x 


Acum îți mai povestesc ce-am păţit la Roma şi cu asta 
basta. E ştiut de toată lumea că iţi trebuie cel puțin două 
luni de zile ca să vezi tot ceea ce merită în Cetatea Eternă 
şi, după aceea (cum ar spune Hans Christian Andersen), 
poți să te distrezi. Noi am îndrăznit să ne distrăm chiar în 
prima seară, după ce am colindat 12 ore neintrerupt de la 
Forul roman la catacombele Sf. Calisto şi de la Colisseum 
la San Pietro în Vincoli, unde se află celebrul Moise al lui 
Michelangelo. In ce fel? Ne-am procurat bilete la Operă, 
sus, la galerie, alte locuri n-am găsit, dar şi astea ne-au 
costat 50 de lire, plus programul, două lire. Pe banii 
noştri, exact 558 de lei. Destul de piperat, nu? Ce-i drept, 
acolo, la galerie, stăteam împărăteşte, cufundati în fotolii 
moi de pluş, extrem de confortabile. Era o premieră, se 
juca Giulliano de Zandonai, cu Benjamino Gigli şi 
(închipuie-ți ce surpriză plăcută!) cu  compatrioata 
noastră, Florica Cristoforeanu în rolurile principale. Opera 
n-a prea plăcut, publicul sâsâia din când în când ca un 
cârd de gâscani, urmărind partiturile, ceea ce m-a 
surprins, fiindcă era un fel civilizat de a-ți manifesta 
dezaprobarea, în loc să arunci pe scenă coji de portocale 
sau alte rămăşiţe alimentare, aşa cum auzisem la noi în 
țară că procedează italienii. Am urmărit spectacolul un 
act, două, trei... După aceea, imi amintesc ca prin vis cum 


- 160 - 


evolua pe scenă un balet superb, apoi n-am mai ştiut 
nimic. Când am făcut ochi, era o beznă densă, cumplită... 
Am pus voluntar mâna pe brațul lui Ivar. Se afla lângă 
mine, dar nu în pat, nu, nu eram în pat, ci tot în fotolii. 
Ce-i asta, s-a terminat spectacolul? Noi suntem încă aici? 
îngrozită, l-am trezit pe Ivar. Dacă aş fi fost singură, 
crăpăm de frică. El, buimăcit, zice: 

— De ce m-ai trezit? Dar când şi-a dat seama că e tot la 
Operă, a făcut un aaa! atât de caraghios, că nu voi uita 
nicicând exclamația lui! 

— la vezi, cât e ceasul?... 

Am scos cutia şi am aprins un chibrit. Vai, dacă n-am fi 
fost fumători, ce ne făceam? Era ora 3 fără 10. 

— Doamne sfinte, cum ne descurcăm? 

Situația, prin neprevăzutul ei, devenise de-a dreptul 
caraghioasă. Am pufnit de râs. Ba nu, zău, nu era de râs? 
Bine, frate, am adormit, asta se poate întâmpla oricui, dar 
nu s-a îndurat nimeni să ne trezească la sfârşitul 
spectacolului? Şi n-a fost nici un om din serviciul teatrului 
care să controleze dacă n-a rămas cineva în sală? Uite că 
nu... Fir-ar să fie! 

Ce să facem? Ne-am culcat din nou pe fotoliile-pat, de 
astă dată, într-o dispoziție sufletească excelentă, invitând 
vise muzicale să ne populeze somnul. Când ne-am trezit, 
întunericul dispăruse pe trei sferturi, cortina era ridicată, 
vedeam o mişcare nedesluşită pe scenă, auzeam 
muzicanţii încercându-şi instrumentele. Am coborât de la 
cucurigu, Ivar a istorisit păţania noastră cuiva întâlnit pe 
scări, chiar i-a făcut mustrări, omul s-a mirat, a râs, a 
cerut scuze, apoi ne-a condus până la ieşire. 

N-a fost rău, ce zici? O pățanie aiurită ca asta mai rar! 
Peste două zile ne întoarcem în tară! Suntem foarte 
bogați în provizii sufleteşti, cel puțin eu nu mai am unde 
aşeza măcar o imagine nouă, până nu le rumeg pe 
celelalte vechi. S-ar zice că m-am ales cu o întreagă 
bibliotecă citită pe nerăsuflate în aceste două săptămâni 


- 161 - 


de colind prin patria lui Dante, Michelangelo şi Leonardo 
da Vinci. 
Cu îmbrăţişări corporale şi pupături faciale de la 
proaspăta căsătorită, 
Anda Gherghel 


P.S. iţi trimit alăturat un album cu reproduceri după 
tablouri celebre: I capolavori della pittura. Mi-a cerut pe el 
20 de lire, librarul credea că sunt guguştiucă, dar, cum 
aşa ceva n-am fost niciodată, m-am tocmit la sânge şi l- 
am cumpărat numai cu 5 lire. 


- 162 - 


PARTEA A DOUA 


Puteau fi fericiţi toată viaţa, dar el, întâlnind o 
fată cu avere, se desparte de cea pe care o iubeşte 


- 163 - 


CAPITOLUL 1 


O soţie „activă” 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


În fine, iată-mă însurat, altfel decât visam, de cum 
visează de obicei tinerii, a/tfe/ de cum aş fi vrut. Şi, pentru 
transpunerea în viaţă a acestui altfel am fost nevoit să 
întreprind eforturi serioase, supraomeneşti. Mi se părea 
că-i destul să arunc o vorbă şi gata, mi se deschid 
numaidecât porţile căsătoriei. He-he! N-a fost deloc aşa! 

În primul rând, trebuie să îndur o teribilă agresiune 
împotriva  orgoliului meu. Când o cer maică-sii de 
nevastă, Ghiocela îmi întoarce spatele, aruncându-mi 
necruţător în obraz: Nu, nu mă mărit cu acest domn! 
Parcă mă pocneşte cu o măciucă drept în moalele 
capului. Nici nu-mi dau seama cum şi în ce fel am plecat 
din casa lor. Eram mutilat, distrus mai rău decât un om 
care trăieşte după ce a murit. O noapte albă trece prin 
mine şi eu îi ţin piept cu ochii deschişi. Ce să fac, cum să 
ies la liman? Prin mintea mea se plimbă vijelios zeci de 
planuri absurde, se măcelăresc între ele şi dispar fară 
urmă. 

Ah, Ghiocela, proteică fată, ambiguităţile tale ostile 
oricărui contur sunt exasperante! Dar voi stărui până în 
pânzele albe, te voi urmări ca propria ta umbră şi această 
perseverenţă, dincolo de graniţele firescului, te va defini, 
îţi va suprima contradicţiile şi dobori rezistenţa faţă de 
mine. 

Pentru asta, Ivar, îţi trebuie timp cu carul, băiete! Ştiu! 
Dar nu mă uit la timp! Dacă e pe-aşa, desfiinţez 

- 164 - 


calendarul, plasând câmpul meu de operaţii între 
frontierele eternității. 

Cine-mi spusese, nu de mult, o poveste adevărată, pe 
măsura marii mele nevoi actuale? Ah, da, doamna Sorana 
Lambru, colega din minister, astăzi chiriaşa săsoaicei 
Grete. Pe când era domnişoară, un tânăr funcţionar de 
bancă, vecin cu casa, îi făcea o curte asiduă. Ea nu se 
uita la el, nu-i dădea nici o atenţie. De ce? Parcă o aud 
spunând: 

— Mi-era, înţelegi, nesuferit, antipatic! 

Vorbe clare, tranşante. Aşa că stăruinţele nenorocitului 
îndrăgostit o scoteau din fire. E lesne de înţeles că, în 
asemenea condiţii, Sorana s-a măritat cu altul. Pentru 
oricine situaţia era limpede, definitivă. Dar nu şi pentru 
el. El continua să-i facă imperturbabil curte, să-i 
expedieze răvaşe de dragoste eternă. Căsătoria colegei 
mele, Sorana, se dovedeşte o eroare preschimbată 
repede în oroare. Soţul ei o înşeală pe toate drumurile, o 
brutalizează, făcându-i viaţa un iad şi, în cele din urmă, o 
abandonează. Şi tocmai când femeia se afla pe culmile 
deznădejdii, iată-l pe vajnicul suspinător la grațiile ei, 
rămas credincios timp de patru ani sentimentelor sale, că 
vine s-o consoleze şi să-i ofere numele. În zadar îşi 
încearcă norocul, femeia părăsită tot nu se poate lipi de 
el. Şi, din nou, se mărită cu altcineva. De rândul acesta, 
căsnicia merge bine, soţii se înţeleg, se respectă, dar, 
după trei ani, un accident mortal curmă viaţa celui de-al 
doilea soţ. Cine o ajută pe femeia lovită de nenorocire? 
Cine îi şterge lacrimile? Cine îi mângâie durerea? Tot acel 
tânăr, îmbătrânit cu şapte ani, însă mereu îndrăgostit, 
veşnic pe urmele ei. Acum Sorana, la capătul încercărilor 
sorții, nu mai poate rezista. Capitulează în faţa marii 
dovezi de iubire şi devine soţia lui. A fost un bărbat fară 
cusur şi, dacă adjectivul ideal n-ar părea prea livresc, i s- 
ar potrivi de minune. După 21 de ani de convieţuire 
fericită, el moare într-un spital, operat de cancer. 


- 165 - 


Eu n-aş crede că pot dovedi atâta perseverenţă şi, mai 
ales, constanţă ca acel faimos Lambru. Din fericire, nici 
nu-i nevoie. Relaţiile dintre mine şi Ghiocela sunt altceva, 
au altceva la bază. o afecţiune reciprocă, nu unilaterală. 
lar în urma accidentului de la şosea, ea se întoarce, în 
fine, la vechile sentimente, restabilind armonia. 

La nuntă, mă simt copleşit de unele stări sufleteşti 
destul de ciudate. Nu-mi dau seama de ce Ghiocela mi se 
pare mai prejos decât este, ca şi când înainte ar fi fost pe 
un soclu, iar acum stă direct pe pământ. Trag cu coada 
ochiului spre ea, şi-i zăresc faţa îmbujorată, surâzând 
fericirii. Mă năpădeşte o ciudă amestecată cu ură grea pe 
creatura asta superbă şi atât de semeaţă, pentru care 
trebuie să joc o carte atât de primejdioasă. Imi vine să-i 
sfâşii rochia albă, strălucitoare, care-i dă o nemeritată 
curăţenie de heruvim. 

De ce credeam până acum că nu pot trăi fară ea? Uite, 
acum îi aparţine şi, parcă, mă copleşesc toate regretele 
că m-am însurat? Oare golul visului împlinit? 

Un şarpe de negură urcă în spirală, se opreşte în cap şi 
acolo începe să se învârtească, vâjâind surd. îmi 
stăpânesc cu greu ameţeala. Simt instinctiv că ceea ce 
fac e o greşeală, dar cine mai poate să dea înapoi ? 
Mintal, faptul mi se păruse simplu, lesnicios, fară urmări, 
dar acum, când îl trăiesc, îmi apare cu alte dimensiuni, 
complicat, sursă de grave consecinţe. Degeaba încerc să- 
mi fac curaj, reamintindu-mi de planul meu intrat în 
vigoare cu toată precizia. O deznădejde absurdă mă 
sufocă. 

A fost, bineînţeles, ceva trecător, fară repercusiuni. 
Voiajul în Italia aduce reconfortante mutații în starea mea 
sufletească. Obsesiile care mă frământaseră sucombă la 
graniţă. Fiinţa mi-a devenit acum numai ochi care 
înregistrează tot ce văd, fară să prelucreze materialul, 
căci timpul n-ajunge, îmi trebuie ani de zile pentru asta. 
Văd lucruri de necrezut, care mă strivesc prin grandoarea 
lor, pentru ca îndată după aceea să mă ridic până la 


- 166 - 


înălţimi unde nicicând nu zburasem. Trăiesc, întors în 
trecut, sculpturile şi picturile marilor defuncţi. Aş zice că 
morţii trăiesc în această ţară, iar cei vii zac în sicriele 
tragicei neputinţe, pentru că niciodată nu-i vor ajunge, 
dar... 

Să-i  ajungă?... Dumnezeule! Să-l ajungi pe 
Michelangelo? Dar Capela Sixtină a lui trebuie s-o 
contempli în genunchi, aşa cum a făcut Papa Sixt al IV- 
lea; să ajungi Madona lui Carlo Doici sau Sacra familie a 
lui Andrea del Sarto sau Ecce Homo a lui Guido Reni sau 
Punerea în mormânt a lui Rafael? Înşir la nimereală 
câteva nume din câteva sute. Această excursie prin 
minuni, la braţ cu Ghiocela — altă minune şi ea — îmi 
umple viaţa de conţinut, până dincolo de vârf. Din pricina 
acestui plin excesiv mi se pare curios că ni s-au întâmplat 
şi unele lucruri strict omeneşti, ca, de pildă, ascensiunea 
acelui insolent cântăreţ de muzică lejeră de la Florenţa 
împotriva Ghiocelei şi caraghioasa păţanie de la Operă... 
Trec însă peste aceste fapte nesemnificative. 

Când ne întoarcem în ţară, căsnicia noastră îşi continuă 
drumul. Am văzut multe căsnicii, însă niciuna nu-i 
seamănă. Ghiocela i-a imprimat o traiectorie sinuoasă, 
neprevăzută, cu surprize care o hrănesc copios. Ea însăşi 
constituie o surpriză pentru mine, fiindcă în fiecare zi 
apare ca fiind alta, cu însuşiri noi. Sunt sigur că nu există 
pe pământ o soţie cu care bărbatul trebuie să se 
războiască cel puţin o oră pentru a-i smulge o sărutare. 
La început, împotrivirile ei, chiar fiind suple şi graţioase, 
mă scoteau din minţi, dar după inevitabila capitulare, îmi 
părea bine, cuplul nostru înregistra temperaturi înalte, 
aşa că randamentul voluptăţii era de zece ori mai ridicat 
datorită acestor preliminarii. 

Deşi proaspăt căsătorită, deci fară experienţă în 
materie, Ghiocela dovedeşte un instinct sigur de femeie 
care îi conduce viaţa sexuală. Nu mai vorbesc de 
imaginaţie!... Toate capriciile ei sunt rodul acestei 


- 167 - 


imaginaţii fară frâu, care, de fapt, îi susţin şi-i îmbogăţesc 
ingenuitatea. 

Nu uit cât oi trăi ce mi-a făcut zilele trecute, adică după 
o sută de ani de căsnicie, şi nu greşesc când spun aşa, 
fiindcă mi se pare că sunt însurat cu ea de când lumea. 
Ajung acasă vesel, bine dispus, fredonând o şansonetă la 
modă. Intru în sufragerie şi o strig pe Ghiocela, ca să-i 
dau de ştire că am sosit. Ea trebuie să răspundă Cu-cu! 
Oriunde s-ar afla (aşa e convenţia), însă, de data asta, 
tace chitic. Deschid uşa dormitorului ei (avem dormitoare 
separate). Nu e nici acolo. Mă duc la bucătărie. Lina îmi 
spune că doamna a ieşit în oraş. În oraş? Unde a spus că 
se duce? Bucătăreasa nu ştie. Nici n-a lăsat vorbă când se 
întoarce? Nu lăsase. Mă întorc în sufragerie, cam 
nedumerit. De obicei, când pleacă pe neaşteptate, îmi 
lasă vorbă unde se duce şi când se întoarce. Acum — fiind 
vremea prânzului, renunţă la masă ori, poate, mănâncă la 
maică-sa. Nu ştiu ce să fac: s-o mai aştept — poate dă un 
telefon... În timp ce mă plimb încordat prin sufragerie şi 
fumez, trecând prin dreptul comodei, văd un plic alb 
rezemat de o vază cu flori. Pe el stă scris: Pentru Ivar. Na! 
O scrisorică pentru mine? Ce-o mai fi şi asta? De ce s-a 
apucat să-mi scrie? Simt că e la mijloc ceva deosebit, 
dacă ea s-a văzut nevoită să recurgă la corespondenţă. 
Neliniştit desfac plicul şi citesc... Dumnezeule! A plecat 
pentru totdeauna! lubeşte pe altcineva şi n-avea cum să 
facă altfel. Mă roagă s-o iert, să nu fiu supărat pe ea. S-ar 
putea să sufăr puţin, dar, cu timpul, o voi uita. ŞI 
sfârşeşte rugându-mă să-i păstrez o amintire frumoasă. 

Sunt năuc de-a binelea... Nu reuşesc să înţeleg ce s-a 
petrecut. Când a avut timp Ghiocela să facă o pasiune 
atât de puternică, încât să calce în picioare legătura 
noastră? Dar, în sfârşit, orice îmi vine fulgerător în minte: 
„Ah, trebuie să fie vorba de individul care-i trimitea flori... 
Şi, uite, a izbutit să mi-o fure, ticălosul... profitând de 
lipsa mea, de condamnabila mea lipsă de vigilenţă. Aşa- 
mi trebuie! Prea m-am încrezut în mine, teribilul cuceritor 


- 168 - 


de inimi! N-oi da ochii cu rivalul care mi-a făcut festa? Nu- 
i crăp capul? Bine, bine, vom vedea!” 

Spumeg de revoltă. Aş dărâma biserica „Sf. Petru”, 
dacă mi-ar cere-o Ghiocela ca preţ al întoarcerii. Da' nu, 
nu-i vrednică de atâta jertfa. E la fel cu celelalte, toate 
femeile sunt o apă şi un pământ. Dau buzna în bucătărie, 
turbat de ciudă. Lina trebuie să îndure torentul de mânie 
cu care o acopăr: 

— Unde erai când a ieşit coniţa? 

— Aici, unde să fiu? 

— N-ai văzut-o plecând cu bagaj? Cine i-a dus 
geamantanul? 

— Care geamantan? N-am văzut nimic. 

— la vino cu mine! 

O iau de mână şi o duc în dormitor. Cotrobăi prin 
garderoburi, în scrin, pretutindeni. 

— Nu vezi ? Şi-a luat rochiile, tot ce avea. N-a mai 
rămas nimic. 

— Asta nu-i de-a bună, se văicăreşte slujnica. 

— Nu cumva Gheorghe i-a dus lucrurile? 

— Doamne, iartă-mă! Bărbatu-meu e la serviciu... 

— leşi afară, netoato! 

— Da' ce-ţi făcui, conaşule, de-ţi căşună pe mine? 

Slujnica fuge îngrozită, mormăind vorbe neînţelese, şi 
se închide în bucătărie. Rămas singur, gândurile negre 
mă invadează mai aprig. Sunt prea multe şi prea diverse, 
ca să pot încropi o hotărâre întreagă. Simt că o 
nenorocire de proporţii incalculabile s-a abătut asupra 
capului meu, pocnindu-mă din umbră, pe nepusă masă. 
Într-un timp, profitând de un răgaz al tensiunii, parcă îmi 
vin gânduri mai bune. 

În definitiv, tot aveam intenţia s-o las. De ce, atunci, 
îmi fac atâta sânge rău că a plecat? Ar fi cazul să-i 
mulţumesc pentru că mă scutise de multele şi grelele 
neplăceri ale despărțirii, lucrase, cu alte cuvine, în 
favoarea mea. 


- 169 - 


Cu toate acestea, raţionamentul nu mă satisface, 
conţine lacune peste care nu pot trece uşor. De ce? 
Pentru că actul Ghiocelei s-a produs pe neaşteptate, 
găsindu-mă  nepregătit sufleteşte. Ceasul despărțirii, 
gândit de mine, nu bătuse, ea îmi era încă necesară, şi 
cum să nu fie, când căsnicia noastră mai avea de 
străbătut o bună distanţă până să apuce pe linie moartă? 
În plus, iniţiativa o luase ea, nicidecum eu — şi asta mi se 
pare esenţial. 

Prin asociere de idei, îmi vine în minte cazul 
arhitectului Romaşcanu, un bărbat valoros, la apogeul 
carierei sale, cunoscut în toată ţara. El suferă o tragedie 
familială, soţia îl părăseşte şi se mărită cu altul. Lovitura e 
prea mare, n-o poate îndura. Şi acest om, nemaigăsind 
resurse de a-şi reface viaţa, se hotărăşte să se omoare. 
După ce scrie inevitabila scrisoare de rămas-bun, ia arma 
ucigaşă şi o îndreaptă spre tâmplă. Câteva clipe de 
ezitare înainte de a apăsa pe trăgaci. Timp suficient ca să 
audă un zgomot suspect în semiobscuritatea vastei 
încăperi unde se afla. Şi deodată se ivesc doi hoţi care 
pătrunseseră în locuinţa sa, ca să-l jefuiască. Arhitectul 
trage în ei, tâlharii trag în el. Şi trei oameni se prăbuşesc 
pe podele înotând în sânge. Alarmă la miezul nopţii. 
Arhitectul e transportat la Spitalul de Urgenţă şi, în urma 
îngrijirilor medicale, scapă cu viaţă. Hoţii, răniţi mortal, 
sucombă amândoi. 

Întrebare: Arhitectul, dacă avea de gând să se sinucidă, 
de ce nu s-a lăsat răpus de gloanţele bandiţilor, ci, 
dimpotrivă, a reacţionat? Il mai interesa oare ideea 
jafului? 

Răspuns: El nu admitea să-şi curme zilele decât din 
voinţa lui, implicit cu mâna-i proprie. Dacă întâmplarea a 
orânduit un atac banditesc n-avea încotro: trebuia să se 
apere. Şi-a apărat viaţa şi averea... Norocul său a fost 
imens: lupta pe care a dus-o ca să-şi recapete sănătatea 
i-a dezvăluit valoarea incomensurabilă a vieţii — şi, aflând 


- 170 - 


acest preţ, gândul de a o suprima l-a părăsit, ca să nu-i 
mai revină niciodată. 

Aşijderi arhitectului, vreau să mă despart eu de 
Ghiocela, nu să se despartă ea de mine. Suport divorţul 
de această femeie, dar trebuie să pornească de la mine. 

Mă precipit spre telefon. Vreau să vorbesc cu doamna- 
maman Brădeanu, deşi sunt aproape sigur că nu e acolo. 
N-ar avea ce să caute acolo. Telefonul sună mereu în gol. 
Nu răspunde nimeni. Mai bine că n-am găsit-o pe soacră- 
mea, devenită fostă. Încerc să le telefonez naşilor, 
profesorului Gheorghiu. Poate, el să ştie ceva despre 
planurile finei sale, deşi nu prea e de crezut aşa ceva. 

— Alo, alo... Casa Gheorghiu? Cine-i, naşu'? 

Am nimerit aiurea. Făcusem greşit numărul. Deodată, 
tresar ca fript. Parcă a ţâşnit o voce. De unde se aude 
râsul acesta de cristal care mi-e atât de familiar? Las 
receptorul în plata Domnului şi alerg năuc prin odăi, 
numai ochi şi urechi. 

În sfârşit, Ghiocela iese din ascunzătoare şi-mi sparge 
timpanul cu o explozie de râsete. Râde nefiresc, vulcanic, 
cum încă n-am auzit pe cineva râzând. 

Mă uit la ea prostit, neştiind ce să cred. 

— Vasăzică, erai acasă? De ce m-ai făcut să fierb în 
halul ăsta? 

Altă cascadă de râs. Nu ştie altceva decât să râdă, să 
râdă homeric. 

— Eşti un monstru apocaliptic! îi strig scos din ţâţâni de 
comportarea ei. Orice lucru are o limită peste care nu se 
poate trece. Glume de-astea nu se fac. Dacă ai şti ce clipe 
de panică am trăit, ce avalanşă de gânduri m-a 
frământat... 

Sunt gata s-o târnuiesc, să-i trag o sfântă de bătaie, pe 
care s-o ţină minte câte zile o trăi. Doar n-am ajuns calul 
ei de bătaie. Nu ştiu ce mă împiedică s-o fac. Mă 
stăpânesc anevoie, cu un efort vizibil. 


- 171 - 


Ghiocela, cu inteligența ei ascuțită, sesizează 
numaidecât lupta mea cu mine şi, cu un voit accent 
matern, amestecat cu drăgălăşenia-i de totdeauna, zice: 

— Oooo! S-a burzuluit micuțul! Ce vină am eu dacă 
băieţelul e cam prostuţ din născare şi nu înţelege? 

— Ce să înţeleg? O tâmpenie ca asta pe care ai regizat- 
o cu popoul? îţi dai seama ce sperietură am tras, cât 
sânge rău mi-am făcut? Mă rog, pentru ce toate astea? 

— Sărăcuţul de tine, ai suferit mult? 

— Haide, isprăveşte! Eşti cruzimea în carne şi oase! 

— Dar şi tu, dacă nu erai uituc sută-n sută sau, să 
zicem, niţeluş perspicace, ţi-ai fi dat seama că... 

— Ce să-mi dau seama? Spune, ce? 

— Că astăzi e 1 aprilie, guguştiucule! 

Sar în sus de un metru. la te uită, drăcie! Adevărat, 
este 1 aprilie, ziua păcălelilor. Şi o fiinţă-enigmă ca 
Ghiocela, în stare de toate trăsnăile, nu putea să-i 
întoarcă spatele, lăsându-i trecerea albă, la noi în casă. 
De aceea mi-a jucat festa asta de pomină care m-a întors 
pe dos. Câtă frământare, ce gânduri negre, ce 
deznădejde! Şi toate astea clădite pe-o temelie în vânt! 
Cum naiba scăpasem din vedere tradiționala aniversare a 
glumelor? Ptiu, cap sec! Ghiocela îmi spune: 

— Să zicem că nu ţi-ai adus aminte ce zi e azi. Dar 
citind rândurile mele, trebuia să-ţi dai seama de 
păcăleală: numai că pentru asta se cere un pic de 
deşteptăciune. 

— Stai! Nu înţeleg! Ce vrei să spui? 

— la ridică scrisoarea, şi-mi arată cu degetul, negru pe 
alb, un acrostih de care habar n-avusesem. 

— Vezi ce semnificaţie au inițialele fiecărui rând? 
Zgâieşte ochii bine. 

Mă uit cu atenţie şi reconstitui: Prostule, asta e farsă. 
Brusc înveselit, strig: 

— Bună! Straşnică! Recunosc că sunt prost... cu 
diplomă. 

— Cu două! completează ea cu belşug ironic. 


- 172 - 


Asta e teribilă, pe legea mea! Dracul gol! Nimeni n-o 
întrece în născociri, în ingenuitate, în nimic! 

Invadat de o bucurie năvalnică, izbucnesc şi eu în râs. 
Râdem amândoi, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm. Supărarea 
s-a dus pe apa sâmbetei. 

— N-am să uit niciodată ziua asta! 

Ea, cu aplomb: 

— Crezi că am urmărit altceva? 

Ştiu... Ştiam... 


- 173 - 


CAPITOLUL 2 


„Profesia de soţie” 


Din corespondenţa Andei Gherghel 


I 


Scumpita mea, 

După întoarcerea din Italia, mă simt mult sporită, cu un 
bagaj sufletesc şi intelectual considerabil mărit. Mi-am 
mobilat capul ăsta cât o tărtăcuță cu atâtea lucruri de 
preț, încât stau şi mă mir unde naiba or fi încăput. Acum 
mă bat gândurile să colind şi pe alte meridiane, în special, 
mă atrage mirajul Asiei. Dragul meu Andersen, autorul 
Micii sirene, n-a avut parte să înveţe la şcoală, era sărac 
lipit, însă, după aceea, voiajând toată viața, s-ar zice că a 
absolvit cel puțin cinci facultăți laolaltă. 

Dar mai bine să las călătoriile în spinarea viitorului. 
Până atunci, află că ne-am instalat în strada General 
Doru, într-un apartament modest, la etajul doi. Mobila am 
ales-o după gustul meu şi mi-am aranjat un interior 
cochet, cu două dormitoare, unul pentru Măria Sa, celălalt 
pentru Măria Mea, apoi un hol care ne serveşte ca 
sufragerie şi unde primim (vorbă să fie, că deocamdată 
nu ne vine nimeni în casă). Partea proastă e că n-avem 
tablouri, nici covoare de preț. Trebuie să ne mulțumim şi 
cu atât, mai târziu, vom vedea. 

Am angajat-o pe Lina, care a fost la noi, la Orfeline, 
găteşte clasa întâi, e vrednică şi cinstită şi, în plus, ține la 
mine. Eu n-aş fi avut timp să văd de grijile casei, trebuie 
să învăţ pe rupte, acum am început să lucrez la teza de 
licență: „Teatrul lui I.L. Caragiale”. În plus, sunt nevoită să 


- 174 - 


mă ocup, bineînțeles, şi de Ivar. Poate, ai să ridici din 
umeri, nedumerită: ce-o mai fi şi asta, să te ocupi de 
bărbat?! Oho, e lucru mare, scumpo, într-o căsnicie asta 
înseamnă totul, rol neînțeles, după concepția mea. Sotul 
nu-i bine să fie lăsat în voia întâmplării, să ducă o viață 
obişnuită, aceeaşi în fiecare zi, pentru că se plictiseşte, 
sărăcuțul, caută ceva nou şi atât îi trebuie, s-o ia razna. 
Nu, nu, fug de stereotipie, nu-mi plac clişeele. Şi atunci, 
cum procedez? Foarte simplu: mă amuz cu Ivar născocind 
situații fel şi chip, chiar dacă, uneori, joc teatru în toată 
puterea cuvântului. Un exemplu. Cu complicitatea Linei, 
îmi trimiteam mie însămi flori regulat, la două-trei zile. 
Ivar întreba mereu: 

— De unde sunt florile astea? 

Ridic din umeri. 

— Nu ştiu cine mi le-a trimis. 

EI se duce glonț la slujnică. 

— Lino, cine a adus buchetul? 

— Un comisionar, conaşule! 

— Pentru cine? 

— A spus că pentru doamna. 

De fapt, Lina le cumpărase cu banii mei. Ivar, podidit 
de bănuieli, mă descosea insistent: 

— Cine îți trimite flori? 

— Habar n-am, nu-l cunosc! 

— Nici nu bănuieşti? 

— Nu, nimeni nu mi-a dat să înțeleg că mă place! 

A fiert un timp mocnit în sine. L-am lăsat să fiarbă, aşa 
e bine, să şadă mereu în tensiune, preocupat numai de 
persoana mea, alte gânduri n-are voie să aibă! 

Altă dată, când s-a întors de la serviciu, a dat cu nasul 
de un superb buchet de garoafe. 

— lar ai primit flori? 

— lar! i-am spus ridicând nepăsătoare din umeri. 

S-a făcut roşu, chiar mai roşu decât garoafele. 


- 175 - 


— Nu se mai isprăveşte odată povestea asta? Alaltăieri 
narcise, ieri crizanteme, azi garoafe. Cuprins de mânie, 
le-a azvărlit cât acolo. 

— Ce ti-a venit? l-am admonestat. E o răzbunare 
stupidă. De ce sunt de vină bietele flori? 

— Ah, uite un plic! Era ascuns printre garoafe. N-ai 
observat. 

— Nu, n-am observat. 

__ Vasăzică, a început corespondența. Trebuie că-i un 
răvaş de dragoste. 

— Eşti nebun ? Ce răvaş? Dă-mi-l, te rog, să văd ce 
scrie. 

— Pardon! întâi cenzura masculină. 

A citit stupefiat: 

En vain le jour succede au jour 

Ils glissent laissant de trace 

Dans mon âme ne t'efface 

O, dernier songe de l'amour. 

— Mi se pare că-i o strofă din Verlaine, am făcut eu pe 
proasta. 

— Ba e din La Martine toată ziua. Vrea să te cucerească 
cu creierul altuia. Sistem Cyrano de Bergerac. Ascultă, 
cine e individul acesta care nu se astâmpără? 

— Habar n-am. O fi tânăr sau bătrân, frumos sau urât, 
bogat sau sărac? Chiar aşa? 

— N-oi pune mâna pe el? li sucesc gâtul ca la un pui de 
găină! 

— Brr! Mă înspăimânți, Othello! 

— Vorbesc foarte serios, să ştii. 

— De acum înainte, am să tin foarte strict socoteala 
batistelor. 

— Vom vedea, Desdemona, dacă, până la urmă, ai să 
ieşi basma curată. În orice caz, lucrurile nu mai pot 
continua aşa, înţelegi? Aşa se suceşte capul unei femei 
măritate. 

— Nu-ţi fie frică, Ivar. Nu mă impresionează deloc 
faptul că un nabab risipeşte banii pe flori. 


- 176 - 


Faţa i s-a luminat de bucurie. 

— Pentru răspunsul ăsta meriţi o sărutare... 

M-a cuprins cu brațele şi-mi căuta gura. Dar eu, fluidă, 
am lunecat din înlănțuire... 

— A, nulAsta nu! 

— Nu mă laşi să te sărut? De ce? a bâlbâit el. 

— Pentru că... te urăsc! 

— Dar ce ti-am făcut? 

— Un rău mare, aici, şi i-am arătat cu mâna în dreptul 
inimii, Unde, chipurile, se află rana de care e vorba. 

Probabil că am rostit fraza destul de drăgălaş, încât lui 
Ivar i-au pierit gândurile negre. A devenit vesel, 
exuberant şi, ca de obicei pătimaş. 

— Vreau să te sărut. 

— Uite acolo un cui! i-am răspuns arătându-i cu degetul 
un cui veritabil bătut în perete. 

Ivar n-a înţeles aluzia. Am completat: 

— ...Ca să-ți pui pofta. 

— Aşa ? Poftim, şi s-a repezit să scoată cuiul. 

— Degeaba, a rămas cuierul... 

— Afară cu el! şi scoate şi cuierul în antreu. Acum, să 
vedem ce-ai să mai scorneşti. 

— Priveşte colo sus, cârligul... 

— Aşa ti-e povestea? Am să-ți smulg barbar sărutarea. 

— Învechitule, a trecut vremea năvălirilor barbare! 

M-a prins din nou, dar şi de astă dată i-am lunecat din 
mâini. S-a oprit, mânios, ca să mă admonesteze: 

— Pentru o sărutare faci atâta caz? 

— De ce nu? O sărutare, domnul meu, costă, uneori, 
viața. N-aţi ştiut încă? 

— Atârnă de aceea pe care vrei s-o săruți? 

— Eu cred tocmai contrariul. 

Încolțit, Ivar n-a mai găsit ce să spună: 

— Ghi, mă supăr dacă nu isprăveşti... 

— Prostule, cu toate astea, e amuzant. Mai bine ai 
încerca să mă prinzi. N-am nici o stimă pentru bărbatul 
care nu ştie să pună mâna pe o femeie... 


- 177 - 


Argumentul a fost convingător. Ivar, înfierbântat, a 
încercat din nou să mă prindă. N-a fost uşor. Fugeam din 
calea lui, mă ascundeam după mobile, îi puneam dinainte 
tot felul de obstacole, scoțând țipete când era gata să fiu 
încolţită. Era timpul să curm joaca împinsă dincolo de 
limite. M-am lăsat prinsă, dându-i iluzia că lui i se 
datorează. Învingătorul, exultând de satisfacţie, mi-a 
răsturnat capul. Două ventuze mi-au pecetluit gura. 

— Parcă era vorba de o singură sărutare! 

— Aşa se dublează prețul unui lucru după care alergi 
atât. 

— Prostuțule, nu-mi place să-ţi rămân datoare. 

Spunându-i asta, l-am sărutat să-i ajungă pe termen de 
o săptămână. Cred că l-am dat gata, respira greu, gata să 
se înăbuşe. 

Da, da, chiar asta voiam. Mă obsedează mereu gândul 
de a-l încătuşa prin vraja dragostei, fiindcă mă tem să nu 
se sature prea repede de mine. Dacă m-aş oferi 
bărbatului meu la cerere, fară preliminariile mele 
ocrotitoare, aş culege curând roadele saţietăţii. Ce vrei, 
am început să devin femeie. 

Dar preocupările mele nu se mărginesc numai la 
sexualitate. Căsnicia are o suprafață vastă, care trebuie 
acoperită de inedit, pentru a fugi de monotonia 
exasperantă în stare să ne pietrifice pe amândoi. 

Or, hazardul nu ne umple viața cu fapte mereu 
proaspete şi noi. Şi atunci, trebuie să-mi pun mintea la 
contribuţie, să le născocesc mai întâi, şi apoi să le provoc. 

Ce-am făcut o dată? l-am propus lui lvar să ne 
îmbrăcăm în haine de servitori şi să petrecem o după- 
amiază în Cişmigiu, unde se întâlneşte, de obicei, 
duminica, servitorimea din oraş. Nici n-a vrut să audă. 
Zice: „Asta-i o aiureală!”. Nu m-am dat bătută, până nu l- 
am convins. M-am îmbrăcat într-o fustă de stambă a 
Linei, pe cap mi-am pus un tulpan, iar în picioare nişte 
ghete, ce-i drept, cam lărguțe, când mergeam făceau 
şleap, şleap, dar asta îmi provoca un râs nebun. Pe ell- 


- 178 - 


am Înveşmântat în nişte haine ardeleneşti ale bărbatului 
Linei, cu o pălăriuţă care-i venea pe vârful capului. 

Doamne, ce-am râs. În viața mea n-am râs cu atâta 
poftă ca în duminica aceea. Parcă eram doi nebuni 
scăpați de la balamuc, lumea se uita după noi, mirată, nu 
din pricina îmbrăcăminții, ci pentru că nu mai conteneam 
cu râsul. 

Singura grijă a lui Ivar, căruia-i înnora uneori faţa, era 
să nu se întâlnească cu cineva cunoscut. Şi tot s-a 
întâlnit, pentru că aşa-i, de ce ţi-e fiică nu scapi. Ne-a 
văzut tocmai nefericitul de Bob, pe când urcam în Ştirbei 
Vodă. Ne-am făcut că nu-l cunoaştem, el a rămas pe loc 
fâstăâcit, nu-i venea a crede că suntem noi şi, până să se 
dezmeticească, am dispărut după colțul străzii. 

Altădată, ce-am făcut? Citeşte — să te cruceşiti. 
Plecasem la cinema, pe Calea Grivitei să vedem o 
comedie cu Stan şi Bran. 

Tramvaiul era supraaglomerat şi n-am reuşit să 
coborâm decât la staţia următoare, adică la Gara de 
Nord. 

— var, i-am spus, renunțăm la film, hai mai bine la... 
Ploieşti. 

— Ce să căutăm acolo? 

— Aş vrea să mâncăm o friptură la Berbec! 

— Eşti nebună? 

— Sunt, da, nebună. Şi vreau să fii şi tu nebun ca mine, 
să fim doi nebuni, care se iubesc la nebunie... 

Fraza asta, debitată la modul pasional, l-a convins. Ne- 
am dus în gară. Culmea culmilor: un accelerat pleca peste 
o jumătate de oră în direcţia Ploieşti. Ne-am ospătat 
împărăteşte la restaurantul Berbec, am băut şi unul, şi 
altul cam multişor, încât ne grizaserăm, am dansat, foarte 
veseli şi bine dispuşi. A doua zi era duminică. După- 
amiază ne-am întors în Bucureşti şi am văzut filmul 
dragilor mei comici, cărora, dacă aş fi sculptoriță, le-aş 
face câte o statuie în toate metropolele lumii. 


- 179 - 


Et tout est bien qui finit bien?, cum ar zice Shakespeare 
în limba confratelui său, Moliere. 


II 

Să-ţi spun drept, mă scoate pur şi simplu din fire 
uniformitatea cu cenuşiul ei exasperant. Am impresia că 
din cauza ei viața curge pe lângă mine, fără s-o trăiesc. 
De aceea mă străduiesc din răsputeri să deosebesc zilele, 
ca să nu mai semene una cu alta. Fiindcă orice zi este o 
existență în mic şi, dacă ar fi după mine, n-aş măsura 
viața noastră în ani, ci în zile. Prefer, din când în când, 
câte un necaz sau chiar o micuță nenorocire, decât o 
fericire continuă, care devine, până la urmă, plicticoasă. 
Cred că e destul de greu să realizezi un asemenea stil de 
viață, dar simt că sunt obligată față de mine, ființa mi-o 
cere imperios, pentru că se vrea apărată, ține să calce pe 
pământ cât mai sănătos... Moartea, când vine, nu te 
întreabă dacă ţi-ai trait bine viața. Indiferent dacă ai trăit- 
o bine sau rău, puțin sau nu cu rost sau fară rost, trebuie 
s-o părăseşti. Şi acest act ireversibil e cea mai formidabilă 
grozăvie a existenței noastre. 

Înțelegi acum — tu, Fulguşor mic — pentru ce mă lupt 
cu toate urmele imaginaţiei să născocesc ameliorările de 
care am nevoie? Nu fac asta numai ca să-mi păstrez 
bărbatul, legându-l de mine cu lanțuri nevăzute, ci şi 
pentru propria mea persoană sau, mai bine zis, şi pentru 
unul, şi pentru celălalt, realizând astfel „perechea”, ca în 
concepția vechilor indieni. 

Fiindcă am adus vorba de acest subiect gingaş, câteva 
nedumeriri. Nu ştiu ce se întâmplă cu alte femei proaspăt 
măritate, cum se comportă ele cu bărbații lor, nu le-am 
descusut, habar n-am care e regula generală. Ivar al meu 
însă mă pune pe gânduri. E în permanenţă înfometat de 
mine, fapt care ar trebui să mă bucure. Dacă mi-aş pune 
mintea cu el, n-am mai găsi timp pentru altceva. Numai 


1 „Şi totul e bine când se termină cu bine” (fr.). 


- 180 - 


că judecata îmi şopteşte binişor la ureche: Nu-l lăsa, 
prostuțo, să se sature, ţine-l mereu flămând, fiindcă 
numai aşa te va dori mereu. De aceea, după cum ai 
văzut, până să obțină o sărutare, trebuie să se lupte cu 
mine măcar o jumătate de oră. Niciodată nu i-am cerut 
favoruri, pe această linie am rămas pasivă, trecând 
asupră-i inițiativa, pentru a-i măguli orgoliul masculin. De 
asemenea, foarte rar, numai în anumite împrejurări, cum 
a fost, de pildă, voiajul în Italia, am apărut dinaintea lui în 
neglijeu sau nepieptănată, cu ochii cârpiţi de somn. Acasă 
însă, mi-am rezervat un dormitor propriu, conform 
convenției dintre noi, ca să mă vadă oricând proaspătă, 
cochetă, pusă la punct — ca o veritabilă amantă. Nu 
vreau să-l aduc la saturație, aşa cum am citit, pare-mi-se 
în Maurois, o scenă care m-a pus pe gânduri. Soţul şi 
soția, plecați în voiaj, sunt într-o cameră de hotel. Ea, o 
femeie superbă din toate punctele de vedere, se îmbracă, 
trebuie să plece undeva. Bărbatul, lâncezind în pat, o 
priveşte impasibil, cu o nepăsare exasperantă. Goliciunea 
ei nu-i mai spune nimic, parcă i s-au tocit simţurile. După 
ce pleacă, iată că se iveşte o femeie de serviciu (urâtă, 
diformă, cu o biată rochie stambă) să deretice prin 
cameră. Şi cum se apleacă să curețe pe jos, bărbatul îi 
Zzăreşte o porțiune din pulpă şi gata: ochii lacomi o sorb, 
sângele porneşte a-i circula prin măaulare, tremură în 
pragul fiinţei... şi... şi ăsta-i bărbatul, care seamănă leit cu 
toți bărbaţii de pe pământ. Dar Ivar nu vreau să fie, nu-l 
las să fie aşa, în ruptul capului. Câteodată, mă 
pomeneam la trezire că a dormit în patul meu. Se 
strecura noaptea, fără să-l simt. De atunci, am început să 
încui uşa dormitorului. 

Să vezi acum ce ispravă am mai făcut, de l-am năucit 
pe Ivar pe termen de câteva luni. In povestea asta, 
imaginația mea n-a prea fost solicitată, mai mult a 
contribuit un personaj ciudat, care se cheamă Hazardul. 
Consortul meu tocmai plecase într-o delegație la laşi, n- 
am înțeles prea bine pentru ce fusese trimis acolo de 


- 181 - 


minister, nici nu mă interesa, de altfel. Mă împrietenisem 
cu o colegă evreică, Amelia Rubinstein, care locuia pe 
lângă Statuia Aviatorilor (la ea am fost, dacă îţi aminteşti, 
când am avut accidentul dinaintea căsătoriei). De data 
asta, m-am dus nechemată. Parcă cerul m-a trimis! 
Părinții ei împachetau de zor, ajutaţi de câteva rubedenii. 

— Ce-i asta, vă mutaţi? am întrebat-o pe Amelia. 

Nu era vorba numai de mutat, plecau definitiv la Paris, 
unde tatălui ei, inginer chimist, i se oferise un post 
strălucit în conducerea unei uzine, plus locuinţă şi, în fine, 
o mulțime de alte avantaje. Erau însă necăjiţi că n-aveau 
pe cine să lase în loc, întrucât plătiseră chiria 
apartamentului pe un an întreg. O rubedenie îi încurcase 
fără rost şi, până la urmă, ieşise cu ceartă. Acum căutau 
la repezeală pe altcineva. 

— De ce nu-l iei tu, Anda? Îmi propuse Amelia într-o 
doară. 

— Cât costă chiria? Ştii că noi... suntem cam... (Voiam 
să spun sărăcuţi, dar m-am oprit, fiindcă ea a înţeles şi 
aşa.) 

Colega s-a repezit în camera părinţilor, a stat de vorbă 
cu tatăl ei. 

— Timp de zece luni nu te costă nimic, e plătit... în 
regulă. Şi tot ţie îti rămâne şi mobila, n-o să ne cărăm cu 
ea atâta distanță. Costa mai mult decât face. 

Să-mi vină leşin. A doua zi, am făcut contract cu 
proprietarul am iscălit pentru Ivar şi iată-mă chiriaşa unui 
apartament ca-n filme! 

După patru zile, părinții Ameliei au plecat şi, în a 
cincea, eu cu Lina şi bărbatul ei ne-am mutat în noua 
locuință. Lui Ivar nu i-am scris nimic, nu-i ştiam adresa. 
Chiar dacă aş fi ştiut-o, tot nu-i scriam. Mai bine, zic, 
păstrez secretul, ca să-l năucească surpriza când s-o 
întoarce. A venit cu două zile mai devreme şi, bineînţeles 
s-a dus la vechea adresă, în General Doru. Acolo a dat 
peste altcineva, care tocmai se muta în apartamentul 
nostru. Întrebări, explicaţii, mirare. În fine, pe înserate, 


- 182 - 


țârrr — soneria. M-am dus să deschid: în ușă, Ivar, c-o 
falcă-n cer. M-am amuzat să fac pe nebuna: 

— Ce doriţi ? Pe cine căutați? 

EI s-a pretat jocului. 

— Pe nevastă-mea, cea ţăcănită la cap. 

— E în fața dumneavoastră. Dacă faceți un mic efort, o 
veți recunoaşte! 

Am început amândoi să râdem cu hohote. Dar 
numaidecât l-am luat în primire: 

— De ce ţăcănită, mă, prostănac cu două diplome? 
Pentru că a pus mâna pe un apartament of! of! cu mobilă 
pe gratis, în care să locuieşti cum n-a locuit neam de 
neamul tău şi, în plus, cu chiria plătită pe zece luni ? 

Nu-i venea să creadă. 

— Uite ici, găgăuță, contract semnat în regulă şi lasă 
contractul, vino să vezi ce-i înăuntru. L-am plimbat în 
toate odăile, ca pe un ţânc. Se uita admirativ la tapete 
(ce frumoase!), vâra nasul în baie (straşnică, roz-alb), 
Zgâia ochii la sufragerie (ca la cinema), după care a 
exclamat: 

— Tu mă omori, Ghi... Zău, mă omori, iubito! 

A fost cea mai frumoasă declaraţie, făcută, ştii, la 
marea sinceritate. li fac pilaf cu noutățile, surprizele, 
ineditul, cu toate astea... După asta, ne-am aşezat la 
masă. îi era foame: 

— Să vedem, acum, ce surpriză îmi oferi? 

— Să nu ceri decât pâine şi apă potabilă! 

— Cum aşa, n-ai nimic gătit? Lina ce păzeşte? 

— A avut treburi mai acătării! Ce are să fie dacă o dată 
vom înfuleca numai pâine goală? Tu nu-ți dai seama că 
realizăm un contrast perfect? 

— Ce tot îndrugi? Despre ce contrast e vorba? 

— De contrastul dintre bogăția apartamentului şi 
sărăcia lucie a cinei, care ne dă un echilibru sănătos... 

— Of țăcănita mea scumpă, mai bine am mânca la 
restaurant. 

— Nu, Ivar, te rog, lasă restaurantul. 


- 163 - 


L-am rugat aşa de frumos, că a acceptat. Pâinea a fost 
foarte gustoasă... Eu am mâncat coaja, el — miezul. Apă 
am băut la discreție. După cina asta de ultimă expresie, 
ne-am iubit în casă nouă şi am notat ziua şi ora, în 
vederea eternității. 

Într-o vreme, iar îşi luase băiatul avânt. Amor că te 
omor! Stai că-ţi vin eu de hac, pupăcilă, îti temperez eu 
efuziunile! M-am prefăcut bolnavă, cu complicitatea unei 
doctorițe, bună prietenă cu doamna-maman, am fost 
internată la Sanatoriul Modern. Am rămas acolo, 
sănătoasă-teafără şi pe gratis, aproape două săptămâni. 
În timpul ăsta, am lucrat pe capete la teza de licenţă. 
Consortul n-a bănuit absolut nimic, n-a avut cum să vadă 
presupusa mea colită, şi după ieşire, i-am spus că doctorii 
mi-au recomandat să duc un regim aşa şi aşa, să mă 
feresc de excese sexuale ca dracul de tămâie. Dacă nu se 
astâmpără, mă internez din nou, măcar că asta îl 
înnebuneşte. 

Aşa că, dragă Fulguliță, scumpul meu bărbățel n-o să 
ajungă niciodată să se sature cum ar vrea de mine, 
despuindu-mă de farmece, îmi voi păstra aceste farmece 
până la nunta de argint. Lampedusa zice despre 
căsătorie: „Eh, acolo, un an de intensă ardere pasională, 
apoi 10 ani de cenuşă!” Aşa o fi pentru alţii, dar 
nicidecum pentru soții Gherghel. Ca să se ştie! 

Acestea fiind scrise şi subscrise, cu mâna mea proprie 
închei polologhia de faţă, pun degetul şi semnez propriu: 

Anda Andaluza, 
de profesiune Sotie (cu S mare) 


- 184 - 


CAPITOLUL 3 


Fiica lui Apelevianu 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


| 


Convieţuirea mea cu Ghiocela curgea pe albia timpului 
sub cele mai favorabile auspicii, fară nici o poticnire, într- 
un susţinut acord. Deosebirile temperamentale dintre noi, 
în loc să genereze conflicte, ne colorează traiul comun, 
sub conducerea iubirii reci. Incă de pe acum am început 
să avem amintirile noastre, care erau întipărite în 
memorie, veritabile staţii ale călătoriei pe care le 
parcurgem amândoi prin viaţă. E greu, aproape imposibil, 
să le uit vreodată. Aşa, de pildă, la 9 septembrie (era într- 
o duminică) am ieşit în oraş costumaţi ca servitori (ce-am 
mai râs, Dumnezeule, să ne crape fierea!); la 14 
octombrie, vrând să ne ducem la cinema, am ajuns la... 
Ploieşti. Dar când m-am întors de la laşi şi am găsit-o pe 
Ghiocela mutată fară veste în altă locuinţă, tocmai pe 
strada Popa Savu? Şi-atunci prin ce-am trecut! Nu mai 
pomenesc de păcăleala pe care mi-a tras-o de 1 aprilie. 
Ce plăcută mi se pare când mă uit înapoi la această 
păţanie şi o reconstitui mintal, în amănunt, deşi atunci 
când am trăit-o, am parcurs toate etapele deznădejdii. 
Dar pomelnicul e lung, imposibil de epuizat, fiindcă 
Ghiocela e atât de multiplă, încât s-ar părea că 
sălăşluiesc în ea o sută de fiinţe deosebite. Cred că 
imaginaţia-i miliardară îi oferă această diversitate. Dacă, 
mergând pe stradă, vede o casă mai răsărită, se întreabă: 
Cine o fi stând aici? Şi numaidecât imaginaţia ei intră în 


- 185 - 


funcţiune: Aici locuieşte inginerul Cutaride, cu nevastă-sa, 
Lucia, au un băiat chimist, şi-a făcut studiile în Germania; 
inginerul s-a încurcat cu actriţa cutare, vrea să divorţeze, 
lucrurile au ajuns departe, dar fiul său, îndemnat de 
maică-sa, a pus piciorul în prag a otrăvit-o pe actriţă, 
salvând, astfel, familia de nenorocire. 

— De unde ştii toate astea? o întreb. 

Nu ştie absolut nimic, toate astea şi le închipuie numai. 
Şi nu aşa, în linii generale, ci cu detalii, cu frânturi de 
fraze rostite cândva, cu o succesiune logică de fapte, care 
e greu să crezi că nu s-au întâmplat în realitate. 

Asta-i Ghiocela! Parcele au înzestrat-o cu atâtea daruri, 
încât, neştiind ce să mai facă cu ele, le risipeşte în fiecare 
zi, însă noaptea bogăţia ei se reface şi aşa nu rămâne 
niciodată săracă. 

Uneori, reflectând la provizoratul căsătoriei mele, îmi 
vin gânduri mai bune. Poate, îmi zic, n-ar fi cazul să mă 
despart de ea, are însuşiri cu carul, nu e deloc prudent să 
dau cu piciorul unei astfel de femei pe care, în fond, o 
iubesc, nu-i aşa? Dar stau şi întreb viitorul: Acest 
sentiment va fi de durată? Dacă după un an, doi, intervin 
mutații? Dacă dragostea sucombă în acest timp? Rămâne 
de văzut! Oricum, e excesiv să pui accentul de greutate 
pe un sentiment nestatornic, când prioritar se dovedeşte 
un alt instinct fundamental. 

Până una-alta, situaţia mea materială se înrăutăţeşte, 
lipsa banilor îşi arată colții. Salariul de la minister nu ne 
acoperă nevoile. Viaţa e aspră. Sunt silit în fiecare lună să 
ridic câte o mie, două, din economiile puse în păstrare la 
bancă. Până acum, o treime din ele s-a dus pe copcă.E 
drept că Ghiocela şi-a trecut examenul de licenţă, dar 
încă n-a obţinut o catedră în învăţământul secundar, aşa 
cum era vorba, pentru a ne echilibra bugetul. Şi nu face 
nimic ca s-o obţină, fiindcă profesorul ei i-a făgăduit o 
bursă în străinătate. Ce belea şi asta! Cum o să plece la 
Paris o femeie singură, pentru studii la Sorbona? Şi eu ce 
fac în postură de cuc, aici, pe malurile Dâmboviţei? Dacă 


- 186 - 


ar fi o lună-două, treacă-meargă, dar e vorba de doi, chiar 
trei ani. Or, în acest timp, câte nu se pot întâmpla? Cine 
mă asigură că Ghiocela nu contactează vreo legătură pe 
acolo? Teoretic, orice este posibil. Să n-o las să plece? 
Nici asta! Aş dovedi prea mult egoism lipsind-o cu 
argumente precare de marele beneficiu al unei şederi mai 
îndelungate în oraşul-lumina— Nu ştiu încă ce să fac. 
Povestea începe să devină plicticoasă. 


II 


Pare-se că-mi surâde o şansă. La Externe se ţine un 
concurs pentru ocuparea unui post de consilier pe lângă 
legația română din Franţa. Un fost coleg de facultate, 
Butnaru, îmi aduce vestea şi-mi dă relaţiile de care am 
nevoie. Mă înscriu a doua zi, depun actele şi aştept. 
Socoteala e cât se poate de bună: dacă-i vorba de Paris, 
apoi mergem amândoi: eu cu leafa de consilier, Ghiocela 
cu bursa de studii. Să tot trăim... în pace şi onor. Nu mă 
gândesc să fac carieră în diplomaţie, slujba va fi un scurt 
provizorat. Dar un provizorat pe care îl voi exploata la 
sânge, pentru că în capitala Franţei am Biblioteca 
Naţională şi acolo dispun de condiţii optime pentru a lucra 
la /storia literaturii universale, care îmi va aduce pe tavă 
mult visata catedră universitară. Nu văd nici o piedică în 
cale: concursul de la Externe e un fleac pentru mine. 
Singurul lucru de care mă tem e nepotismul sau 
favoritismul, racile atotputernice ale burgheziei noastre. 

Suntem şase inşi înscrişi la concurs. In afară de mine, 
nici unul nu posedă vreun doctorat. Toţi sunt absolvenţi ai 
Facultăţii de Drept. După investigaţii făcute în pripă, doi 
candidaţi cunosc o franţuzească aproximativă, unul 
singur, evreu, vorbeşte şi germana. 

Reuşesc întâiul. Nici nu se putea altfel. Biruinţa mă 
bucură, îmi sporeşte încrederea în mine, dar, totodată, 
îmi strecoară şi un sâmburaş de amărăciune în suflet: e o 
dovadă peremptorie că sunt croit pentru o soartă mai 


- 187 - 


bună. Cu toate astea, numirea întârzie dincolo de limitele 
birocraţiei. Trebuia să se facă până acum, şi s-a făcut. Mă 
interesez telefonic. Răspunsuri evazive: sunt unele 
formalităţi de îndeplinit, mai aşteptaţi. Cât să aştept? Mi- 
am pierdut răbdarea! E oare cineva care zădărniceşte 
lucrurile? La concurs s-a prezentat şi nepotul ministrului 
Creţeanu şi mulţi crezuseră că el va reuşi întâiul. S-a 
procedat însă pe bună drepte. Secretarului-general 
Acsente, care a prezidat examenul, îi merge numele că-i 
om dintr-o bucată, refractar oricăror manevre 
dezinteresate ori favoruri. Uite că se mai găsesc şi de 
aceşti rara avis. 

Dacă... 

Într-o zi, Ghiocela îmi spune: 

— Mi-e frică să nu-l numească pe nepotul ministrului... 

— Cum o să-l numească pe el, dacă am reuşit eu? Ai 
auzit ceva? 

Neagă. N-a auzit nimic. De ce se îndoieşte că voi fi 
numit, când lucrul e limpede ca lumina zilei? E drept că 
pentru numirile în diplomaţie se dau bătălii înverşunate, 
însă aici nu-i cazul. Tocmai pentru evitarea acestor lupte 
s-a ajuns la concurs. Dar ce ştie Ghiocela? 

Fostul coleg, Butnaru, din administraţia centrală a 
Externelor, mă ţine de astă dată la curent cu mersul 
lucrurilor. Intr-o zi, vine la mine abia trăgându-şi sufletul, 
ca să mă anunţe: 

— Dragă Dinule, închipuie-ţi... s-a anulat concursul. 

Parcă m-ar fi pocnit cineva cu o măciucă în moalele 
capului. 

— Cum se poate? Pentru care motiv? 

— Cică pentru vicii de formă. 

— Nemaipomenit! Şi se ţine un nou concurs? 

— Nu. L-au numit pe nepotul ministrului. 

— Ce spui? Şi incoruptibilul Acsente ce face? Stă cu 
mâinile în sân? 

— A demisionat. 


- 188 - 


Credeam că afacerea stârneşte vâlvă, degenerând în 
scandal public, că presa opoziţionistă va lua o atitudine 
ostilă. Nu se întâmplă nimic din toate astea. Actul ilegal 
rămâne în picioare. Nepotismul calcă legalitatea în 
picioare. Mă gândeam să intentez un proces ministerului. 
Avocatul îmi spune deschis, prieteneşte, că e mai bine să 
mă las păgubaş. 

— Pentru mine e uşor să-ţi iau banii, dar sunt sigur că 
pierzi. E greu de luptat cu Creţeanu. Ca să-l învingi pe 
balaurul ăsta, trebuie mai întâi să schimbi din rădăcini 
întregul sistem politic. Or, aşa ceva e imposibil... 

Mda! are dreptate avocatul. Ar fi Don Quichotesc să 
pornim la luptă cu morile de vânt. Hm, Ghiocela a intuit 
mai just situaţia decât mine. 


INI 


În mecanica destinului meu s-a învârtit zilele astea o 
mică fiţă, declanşând un eveniment, la început fară 
importanţă, dar cu timpul îmi va angaja hotărâtor viaţa. 

Nu ştiu cine i-a înmânat Linei o scrisoare sosită la 
vechea mea adresă din strada Rozelor. Probabil, s-o fi 
adus-o Bob. Despre ce-i vorba? Barbu Apelevianu îmi 
scrie că, dacă reflectez încă la postul de secretar 
particular, îmi oferă posibilitatea de a-l ocupa şi, în acest 
scop, mă pofteşte la o mică discuţie preliminară. Probabil 
că fostul secretar nu mai era în funcţie şi Apelevianu, 
aducându-şi aminte de recomandarea făcută anul trecut 
de nepotu-său, Relu, în favoarea mea, s-a decis să mă 
angajeze. 

Mă duc să iau un prim contact cu el. Locuieşte pe 
şoseaua Kiseleff, într-o vilă mai degrabă palat, cu o 
arhitectură greoaie, masivă, având misiunea să 
impresioneze pe orice privitor. Gardul de fier şi poarta 
monumentală făceau acelaşi lucru. în această reşedinţă, 
construită parcă anume ca să pătrunzi cu un somptuos 
automobil, eu, umil postulant, am intrat pe jos, urmând 


- 189 - 


aceeaşi traiectorie, până la peronul pietruit cu dale, ca să 
mă opresc dinaintea intrării înalte cât trei oameni puşi 
cap la cap. 

După ce sun îndelung, uşa se deschide automat. Urc 
câteva trepte, în vestibul depun pălăria — mai era una în 
cuier după care pătrund într-un hol imens, slab luminat, 
cu numeroase fotolii îmbrăcate în piele maro. Mă uit în 
dreapta şi în stânga. Nimeni, nici o mişcare. Un pustiu şi o 
linişte care mă copleşesc. Nici nu ştiu ce să fac, încotro să 
mă îndrept. Mă aşez într-un fotoliu şi aştept. Nu prea 
mult. Un majordom, în uniformă, cu galoane şi lampas, îşi 
face apariţia. 

— Sunteţi domnul Gherghel? 

— Da. 

— Poftiţi, vă rog. 

Mă introduce într-o încăpere tot aşa de mare, încât s-ar 
putea zbura cu avionul pe-acolo, într-atât e de înaltă şi de 
spațioasă. Mă întâmpină un bărbat suplu, firav, cu favoriţi 
şi mustăţi răsucite. Din toată fiinţa lui se degajă o 
distincţie înnăscută, pe care o accepţi drept ceva natural, 
care nu ostentează. Imi strânge rece mâna şi mă pofteşte 
să stau într-unui din cele două fotolii din fata biroului său. 
Pe faţa lui încremeneşte un surâs care trebuie să fie al 
amabilităţii. Mă simt obligat să zâmbesc şi eu tot aşa. 
Eticheta fiind satisfăcută, putem începe discuţia. 

Cea dintâi întrebare este dacă fac vreo politică. Nu, 
niciuna, până acum mi-am văzut doar de studii. Dar 
încotro merg simpatiile mele? Întrebare cu tâlc, numai că 
Dinu Gherghel nu e chiar atât de nătâng ca să-şi taie 
singur creanga de sub picioare. Desigur, simpatizez cu 
liberalii, îi spun, pentru că Apelevianu însuşi e liberal şi 
încă unul marcant, din conducerea partidului. Cred că 
acest răspuns e hotărâtor. Ceea ce urmează devine 
accesoriu: da, am două doctorate, unul în Drept şi altul în 
Litere, fireşte, mă pricep să aştern pe hârtie un articol de 
ziar, un discurs politic, asta-i floare la ureche pentru 
mine. Aş putea să-i scriu până mâine dimineaţă un articol 


- 190 - 


festiv despre Liga Naţiunilor? De ce nu?! Îmi pune la 
îndemână o broşură în franţuzeşte despre istoricul acestui 
organism internaţional, de unde să ciugulesc datele de 
care am nevoie. Şi, cu asta, dialogul nostru ia sfârşit. 

Îmi închipuiam că articolul e un moft, că îl voi scrie într- 
o oră, cel mult o oră şi jumătate. Nu-i deloc uşor. Mă 
chinuiesc toată noaptea şi, abia când se crapă de ziuă, îl 
dau gata. După-amiază mă înfiinţez la ora cuvenită şi sun. 
Pe loc uşa automată se deschide şi majordomul mă 
introduce în camera de lucru a maestrului, fară nici o 
întârziere. De cum intru, Apelevianu consultă ceasul. Mă 
controlează oare dacă am venit exact? Involuntar mă uit 
la ornicul meu. Da, e-n regulă, n-am întârziat. li predau 
articolul cerut şi aştept în tăcere până ce îl citeşte. 

— N-am nici o obiecţiune, e excelent! 

Spune excelent, dar nu mă felicită, după cum 
aşteptam. Bine! 

— Aş vrea să ştiu ce salariu primeşti la minister. 

— Destul de mic. Brut, zece mii... 

— Eu îţi ofer, deocamdată, dublu. Eşti mulţumit? 

Mai e vorbă? Foarte mulţumit! Mi-aduc aminte de 
nepotu-sau. Relu, că-mi spunea: „Merită să-i plăteşti tu 
unchiului salariu pentru relaţiile în societatea înaltă pe 
care ai să le faci în calitate de secretar particular.” Aşa că 
totul e în regulă. 

— Îți atrag atenţia, domnule Gherghel, că ţin foarte 
mult să respecţi orele cu minuţiozitate, numai aşa putem 
lucra împreună. 

— Aşa voi face, maestre. 

— Măcar de aci înainte. Mi-am permis să-ţi fac această 
mică observaţie, pentru că azi ai venit cu două minute 
întârziere. 

Tresar. la te uită peste ce om meticulos am dat! 
Vasăzică, din pricina asta a zgâit ochii la ceas în clipa 
când intram în biroul său! Totuşi, o replică salvatoare îmi 
vine fulgerător în minte: 


- 191 - 


— Vă rog să mă iertaţi, însă eu n-am un cronometru ca 
al dumneavoastră. 

— Just! confirmă el, luându-mi apărarea. Mâine vei 
avea unul la fel. 

lată-mă, în fine, angajat secretar particular. Maestrul 
îmi întinde, înainte de plecare, un plic cu bani. E vorba de 
o gratificaţie de 25.000 de lei pentru echipare, mi se 
spune. După câte am înţeles, trebuie să fiu îmbrăcat 
ireproşabil, voi avea de primit lume, voi fi obligat să-l 
însoțesc pe Apelevianu în saloane, la serate, în călătorii. 
Croitorul casei îmi lucrează dintr-odată două costume de 
haine, o redingotă şi un smoching. Cizmarul are şi el de 
lucru. Ghiocela îmi dă o adresă, unde comand şase 
cămăşi de mătase şi alte şase de poplin. Să fie acolo! Mai 
rămân bani şi pentru două rochii pe gustul ei. Noroc că 
maestrul nu m-a întrebat dacă sunt căsătorit sau nu. 
Totuşi, pentru orice eventualitate, am avut grijă să scot 
verigheta de pe deget. 

Nici nu mai ştiu pe ce lume sunt! Demisionez de la 
minister fără a stârni prea multe regrete. Un loc vacant e 
întotdeauna o bucurie pentru cineva. Directorul, când 
aude unde am fost angajat, mă felicită. 

— Da, Apelevianu e o personalitate politică de prim- 
rang. Am citit aseară în Viitorul un articol foarte bun al lui 
despre Liga Naţiunilor. 

— Da, e foarte bun, îi răspund, surâzând, l-am citit şi 
eu... 


IV 


Şi viaţa uniformă de slujbaş începe. Maestrul îmi dă de 
lucru, mă pune să-i ticluiesc discursuri, să studiez 
probleme de politică externă şi să-i ţin la zi vasta 
corespondenţă. Adevărul e că nu ştiu ce să fac mai 
repede, sunt mereu în criză de timp. Ziua şi noaptea 
laolaltă n-au decât 24 de ore şi mie îmi trebuie mult mai 
multe. 


- 192 - 


Când să mai lucrez pentru mine? Când să-mi întocmesc 
fişele pentru lucrarea mea de căpetenie? Imi vine să cred 
că am greşit fundamental intrând în această robie 
voluntară, cu nădejdea că, astfel, îmi voi cuceri 
independenţa. De aceea, fac totul în silă, mobilizând 
eforturi dincolo de puterile mele. Uneori încremenesc o 
oră întreagă cu o hârtie în mână, uitându-mă la ea fară s- 
o văd, cu gândurile zburate cine ştie unde. Hârtia se 
măreşte, capătă proporţii nebănuite, literele cresc şi se 
umflă ca să se topească apoi într-o ceaţă deasă. O 
ameţeală îmi vârtejeşte creierul, gonindu-mi sângele din 
obraz. Galben ca ceara, plec în grabă acasă şi bolesc fară 
boală, lungit în pat. Rațiunea îmi dă aceste stări de 
panică, suferă de grijă, de incertitudine, de consecinţele 
drumului străin pe care merg şi care nu vor întârzia să se 
arate la braţ cu deznădejdea. Numai că sfânta obişnuinţă 
înmoaie asperităţile, netezeşte pe nesimţite calea, pune 
frâu dulce gândurilor şi transformă totul în ceva posibil, la 
ordinea zilei. 

În noua mea slujbă se întâmplă, din fericire, şi unele 
schimbări de decor, care-i torpilează monotonia. 
Apelevianu mă trimite la Istanbul cu o misiune oficială. 
Ministrul nostru de acolo n-a izbutit s-o rezolve, nu ştiu 
din ce motive, şi acum se încearcă o nouă tentativă pe 
altă bază. Eu am mai mult noroc: isprăvesc lucrul chiar 
din prima zi, obţinând rezultatul scontat fară dificultăţi. 
De bucurie, zăbovesc încă două zile, ca să colind 
metropola în lung şi lat, însoţit de un băştinaş, funcţionar 
la Externe, care îmi dă explicaţii ample, chiar savante, 
plimbându-mă prin istorie, întrucât — susţine el — 
Constantinopolul aparţine mai mult trecutului decât 
prezentului. 

A doua zi facem amândoi o plimbare cu luntrea în susul 
Cornului de Aur, unde umbrele platanilor şi sicomorilor se 
îmbrăţişează pe oglinda apei. In acest peisaj al visului mă 
încearcă o vagă părere de rău: 

— De ce n-am luat-o şi pe Ghiocela cu mine? 


- 193 - 


Uite ce idee! Anulez pe loc regretul. Mă simt destul de 
bine singur. Aşadar, pot să trăiesc şi în absenţa ei, nu-i 
mai simt necesitatea imperioasă de altădată. S-ar zice că 
mi-am redobândit autonomia sufletească. Influența 
acestei femei asupră-mi începe să pălească, roasă de 
timp. E un simptom îmbucurător pe care îl consemnez. 

Înainte de a mă întoarce în patrie, primesc o telegramă 
de la maestru. Mă anunţă că vine şi el la Istanbul cu 
vaporul „Împăratul Traian”. Trebuie să semneze el însuşi 
protocolul. Îl aştept în port. Surpriză! Coboară de pe 
vapor însoţit de o femeie vârstnică şi de una tânără. Cea 
tânără este chiar fiică-sa, Cora, cealaltă e nemţoaica 
sexagenară, doamna ei de companie. Ştiam de 
amândouă, dar de o lună şi jumătate, de când sunt în 
serviciul lui Apelevianu, nu le zărisem, deşi locuiesc în 
aceeaşi casă. Maestrul mă prezintă, ele înclină absente 
capul, fără un surâs de circumstanţă, fără un cuvânt. 
Dominanta lor e mândria rece care le ţine departe de 
orice atingere. Trag pe furiş cu coada ochiului la odrasla 
patronului şi-i fac preţul. Hm, nu e o frumuseţe vie, 
exuberantă, ca  Ghiocela mea, ci una statuară, 
marmoreană, care îţi îngheaţă admiraţia. Are, ce-i drept, 
trăsături armonioase, ochi mari, umbroşi, nas acvilin, 
gură bine proporţionată, păr negru, bogat, e înaltă şi 
subţire, dar toate bunurile ei fizice sunt de vitrină, menite 
să le admiri şi să treci mai departe, fară a încerca să ţi le 
procuri. 

Îi conduc la marele hotel Tokatlian, unde le-am reţinut 
un apartament. A doua zi de dimineaţă, maestrul are o 
întrevedere cu premierul turc, iar eu trebuie să fac pe 
ghidul, însoţindu-le pe cele două femei într-o preumblare 
de agrement prin străvechiul oraş. Din fericire, cunosc 
bine lecţia, am învăţat-o, parcă ştiind că trebuie s-o 
predau, la rându-mi. Duc statuile mele să viziteze Sfânta 
Sofia, acum moschee, cu o mare tribună de pe care 
Ratibul citeşte norodului versete din Coran, apoi 
moscheea zugrăvită în albastru, obeliscul lui Teodosiu şi 


- 194 - 


coloana serpentină cu creasta retezată. Le zic ceea ce am 
reţinut de la ataşatul turc, ba adaug şi unele lucruri 
fanteziste, aşa, ca să fie. Ele înghit avalanşa mea de 
cuvinte, fară să spună nimic. Numai când ajungem la 
lldiz-Kiosk, măreţul palat al sultanilor de odinioară, 
străjuit de chiparoşi, care se înaltă pe o colină şi îşi scaldă 
faţa în cerul Bosforului, fiica Apelevianului exclamă cu 
extaz: 

— Ce frumos! 

Marmura vorbise. După-amiază suntem martorii unei 
fapte neobişnuite. lată ce s-a întâmplat: pe când 
străbăteam agale bulevardul Pera, prin dreptul 
cinematografului Horia, auzim nişte ţipete stridente. 
Lumea dă năvală, se înghesuie, circulația se întrerupe. In 
secundele următoare un pieton cu capul gol aleargă pe 
partea carosabilă a străzii, agitând într-o mână un iatagan 
însângerat. „lată un hoţ — gândesc — a prădat pe cineva 
şi acum a luat-o la sănătoasa.” Prezenţa iataganului de 
care pomenesc mai sus nu intră în calcul. Nici un bărbat 
nu îndrăzneşte să pună mâna pe el, de frică. Dar când 
trece prin dreptul nostru, mă reped să-l priponesc. 
Prinzând de veste, fugarul încearcă să se apere cu 
iataganul, eu parez abil lovitura şi-i imobilizez mâna, iar 
cu cealaltă îi trăsnesc un pumn formidabil în cap, care îl 
năuceşte. Cu al doilea îl dobor la pământ, dar de astă 
dată nu mai e nevoie de luptă, fiindcă îmi sar în ajutor alţi 
doi bărbaţi. Îl predăm sergentului de stradă, ivit cam 
târzior, pentru a-l aresta. 

Mă întorc puţin cam şifonat la partenerele mele rămase 
mofluze de intervenţia mea temerară. 

— Qu'est ce qu'il a fait?” mă întreabă curioasă 
domnişoara Apelevianu. 

Eu încă nu ştiu, n-aveam de unde, dar un bărbat din 
forfota care se scurge în sus şi-n jos îi răspunde în locul 
meu că a ucis o tânăra femeie. Cum? Cu iataganul? Da, a 
decapitat-o cu o singură lovitura dată pe la spate. Se 


5 “Ce-a făcut?” (fr.) 


- 195 - 


vede c-o urmărise pentru a-i face de petrecanie. Glaciala 
Cora îşi iese din fire şi sloboade un țipăt de spaimă. E atât 
de tulburată, încât tremură parcă atinsă de friguri. Şi, să- 
şi dea seama, se agaţă de braţul meu, ca şi când ar vrea 
s-o apar să nu i se întâmple şi ei ceva asemănător. 

Nu mai putem înainta din cauza aglomerației, trecem 
pe trotuarul celălalt, ca să ne vedem de drum. Tocmai la 
timp, căci a sosit o dubă cu poliţişti, care dau la o parte 
gloata de curioşi şi ridică de pe trotuar un trup scăldat în 
sânge. După aceste clipe crunte, totul reintră în normal. 

Abia a doua zi aflăm din Journal d'Orient mobilul acelei 
crime pasionale. Un tânăr turc, contabil la o bancă 
engleză, îndrăgostit de o colegă creştină, o cere de mai 
multe ori în căsătorie. Fata, fie din considerente religioase 
— era grecoaică, fie pentru că iubea pe altul, îi respinge 
propunerile şi, ca să scape de el — era foarte insistent -, 
se mută cu serviciul în altă parte. Dar furibundul amorez, 
ca să-şi răzbune iubirea respinsă, o caută pretutindeni şi 
ieri — ceasul rău -, descoperindu-i urma, o decapitează cu 
o năprasnică lovitură de iatagan dată pe la spate, prin 
surprindere, în plină stradă, în plină lume... 

Când mă întorc în ţară, îi povestesc Ghiocelei această 
dramă la epilogul căreia avusesem şi eu o parte de 
contribuţie. Se miră, nu-i vine a crede că s-a putut 
întâmpla o crimă atât de îngrozitoare. 

— ŞI, în definitiv, pentru ce ţi-ai riscat viaţa? mă 
întreabă ea. Dacă turcul acela îţi reteza şi ţie capul, ce 
mă făceam eu? Sau voiai să-i dovedeşti domnişoarei 
Apelevianu că ai stofa de erou? 

Ghiocela, cu teribilele ei intuiţii, pusese degetul pe 
rană. Sunt sigur că asta am urmărit, fară să mi-o spun nici 
mie însumi. Da, am vrut să-i smulg admiraţia cu cleştele. 
Din păcate, n-am izbutit nimic. Odrasla Apelevienilor a 
continuat să nu-mi acorde nici o atenţie, considerându- 
mă ceea ce sunt, de fapt: o slugă a tatălui ei. Ah, 
disprețul şi aroganţa, armele de totdeauna ale boierilor 
ăstora găunoşi la minte şi goi pe dinăuntru, nu le pot 


- 196 - 


suferi! Lor trebuia să le reteze capetele turcul acela 
nefericit. 

Mă afund într-un intens zbucium interior. Din nou am 
impresia că am comis o prostie primind să-l slugăresc pe 
Apelevianu. La un examen mai profund al situaţiei, ce ar 
trebui să rețin? După cinci luni de serviciu, nu-mi făcusem 
nici o relaţie în lumea mare. Şi nici nu văd cum aş putea 
să-mi fac. Oamenii din vârful piramidei sociale nu acordă 
atenţie decât celor egali cu ei, de care îi leagă terasele. E 
drept că starea mea materială s-a ameliorat, e deci mult 
mai bine ca înainte, nici vorbă, dar cu preţul atâtor 
abdicări ale mândriei! Nu, nu merită. Costă prea scump. 
Numai faptul că sunt silit să renunţ sine die la opera mea 
capitală mă răscoleşte din creştet până-n călcâie... 

Ce să fac? Cum să mă realizez fară compromisuri şi 
renunţări dureroase? În ce fel să rezolv o dată şi definitiv 
cruciala problemă a locului ce mi se cuvine pe scara 
socială? Sunt sătul de amânările şi tergiversările 
slăbiciunii sau neputinței. Cine-i în stare să-mi dea un sfat 
sau măcar o sugestie? Dar cui i-aş putea destăinui 
gândurile? Nimănui, în afară de mine. Altcineva nu mă 
poate sprijini, mi-ar arăta indiferenţă, pentru că 
năzuinţele şi râvnele mele sunt atât de personale şi 
intime, încât mărturisirea însăşi devine impertinenţă. 
Refuz să mă resemnez la vârsta mea, renunțând la luptă 
ca să accept simulacrele ce se oferă de la sine, cu 
gratuitate. Nu vreau ca stânca personalităţii mele, chiar 
colţuroasă cum este, să fie rotunjită de valul social 
împotriva voinţei mele, pentru a deveni la fel cu celelalte 
pietre, adică fară identitate şi fară nume. 

Nu! Nu! Nu! 

Rezolvarea, adevărata rezolvare a situaţiei nu e decât 
una singură: să pun mâna pe Cora, odrasla Apelevianului. 
Ea trebuie să fie soclul pe care mă voi înălța, mai precis, 
baza materială. Restul mă priveşte: am însuşiri, studii, tot 
ceea ce trebuie. Dar cum să ajung până la inima ei 
zăvorâtă? Mai întâi, nu sunt sigur dacă are o inimă cu alte 


- 197 - 


funcţii decât cele strict organice. În afară de asta, nasul ei 
prea sus e o barieră care zădărniceşte orice apropiere. 
(Mă mir şi azi de ce la Istanbul mi-a luat braţul — 
probabil, frica a îmboldit-o!) Aşa fiind, cum să aprind un 
foc acolo unde nu-i decât gheaţă? Or, fară acest foc, nu 
izbutesc absolut nimic. Nu descind din aristocrație, nu 
sunt în vârful piramidei sociale, n-am un nume răsunător, 
reprezint doar o virtualitate. Atunci, pentru care motiv m- 
ar lua de bărbat? Tot iubirea, săraca, e leacul cel mai 
potrivit. Chiar dacă ar trebui să-mi irosesc câţiva ani de 
zile, aşa cum a făcut cel de-al treilea soţ al Soranei 
Lambru, şi încă merita să încerc. Perseverenţa care dă 
greş poartă alt nume. 

Mă hotărăsc să rămân ancorat de acest plan, urmând 
să-mi desfăşor activitatea viitoare numai în funcţie, de el. 
Şansele ar fi scut, poate, dacă nu eram în slujba tatălui ei, 
dar resping ipoteza fiindcă, altminteri, mi-ar lipsi foarte 
multe ocazii de a o aborda. Şi ele sunt hotărâtoare odată 
cu timpul. Dacă reuşesc s-o incendiez pe Cora, 
încuviințarea lui Apelevianu este pe trei sferturi 
dobândită. Al patrulea sfert nu mai contează. 

Un gând răzleţ mă înţeapă: dar cu Ghiocela cum 
rămâne? Cum să rămână? Are să-şi croiască alt drum, se 
va găsi un bărbat care s-o placă şi s-o ia. Nici o grijă în 
privinţa asta! Ce? Trebuie să duc departe o existenţa 
mizeră şi banală, ca să-i fac ei fericirea? Doar n-am 
îngenuncheat în faţa acestei femei ca un bronz sortit să 
nu se mai ridice niciodată pe picioare! A, nu! E frumoasă, 
deşteaptă, are o diplomă, se descurcă fata... Cum stau 
lungit pe canapea, cu braţele încrucişate sub cap pe 
pernă, încep să vorbească aievea câteva glasuri pe care 
le tot aud mereu. 

— Ai văzut? îl avansară prim-preşedinte. Mâine- 
poimâine desigur ministru! Ehe, a ştiut ce face, când a 
pus mâna pe fata Oteteleşenilor, ce crezi? 

Apoi vocea prea cunoscută a mamei: 


- 198 - 


— Dinuţ dragă, dacă ocheşti o fată bogată şi de neam, 
ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap! O fi ea bună şi 
dragostea, dar se trece repede, o strânge sărăcia de gât. 

Odată, la o conferinţă: 

— Doamnelor şi domnilor, dacă Julien Sorel, eroul lui 
Stendhal, urma perseverent un proces de parvenire 
organizat, datorită farmecului personal de care dispunea, 
ar fi ajuns, după sex-apelul său napoleonean, tocmai sus, 
în vârful piramidei sociale, îndemnul bunicului, fost 
învăţător, acum pensionar: 

— Măi nepoate, bagă-ţi minţile-n cap: fară o brumă de 
avere, nu reuşeşti să te mişti, n-ajungi nimic şi treci prin 
viaţă precum câinele prin apă. Aşa-i croită societatea 
noastră, n-ai s-o schimbi peste noapte! 

Mă ridic istovit. La naiba cu obsesiile astea, nu le mai 
pot îndura, mă scot din fire! Deodată, sună telefonul: un 
fost coleg de liceu, simpatic şi mediocru ca intelect, mă 
anunţă cu infatuare: 

— De două zile sunt numit consilier de legaţie. 

Îl felicit galben, iar prostănacul recunoaşte: 

— Nu-i decât unu la sută meritul meu, socru-meu să 
trăiască! 

Ah, preaînţeleptule Shakespeare, câtă dreptate ai când 
spui că meritul e cerşetor, iar nimicul pluteşte în măreție! 
Uite, pentru asta am rămas de căruţă şi, până una-alta, 
trag targa pe uscat, într-o situaţie minoră, umilitoare. 

Când oare acest imponderabil, care se cheamă noroc, 
îmi va surâde şi mie? Prea îl aştept, prea îl râvnesc ca să 
nu vină. De unii oameni se ţine scai, iar eu sunt sortit să 
nu-l întâlnesc niciodată? Nu se poate! Nu! 


V 


Vorbeam de noroc şi norocul la uşă. Să fi venit aşa de 
repede, mai repede decât mă aşteptam? Ciudat! Foarte 
ciudat! Un concurs favorabil de împrejurări se precipită, 


- 199 - 


parcă l-aş fi pregătit şi chemat cu mâna. Despre ce-i 
vorba? 

În palatul Apelevienilor, aşijderi ca la curtea regilor 
spanioli de odinioară, se află un majordom, creatură 
hibridă pentru nevoia de gomă a stăpânilor săi. E un 
ţăran deştept şi şiret, acum sexagenar, care a învăţat să 
rupă câteva fraze franţuzeşti şi să aibă maniere alese. Şi- 
a ras mustăţile şi poartă favoriţi şi perucă. L-au 
împopoţonat cu uniformă de general, pe care abundă 
pompos fireturi şi galoane. După câte am auzit, duce pe 
umeri, de mai bine de trei decenii, grijile curți; 
îndeplinind la ţanc poruncile Mărie; Sale şi ţinând 
socoteala cheltuielilor. Nevastă-sa, la rândul ei, îngrijeşte 
de treburile casei, de bucătărie şi de rânduiala feluritelor 
slujnice. Nu ştiam de unde e de fel majordomul nostru, aş 
fi putut să aflu, dar personajul nu m-a interesat. Pe el însă 
l-a interesat persoana mea. Aflând că mă cheamă 
Gherghel, vine într-o zi la biroul meu şi mă întreabă: 

— Pe la noi, la Apelevii, erau nişte învăţători cu numele 
ăsta. Sunteţi dup-acolo, cumva? 

— Dar de unde-i cunoşti dumneata? 

— Cum să nu-i cunosc, păcatele mele, că suntem 
rubedenii, fiindcă învățătorul a murit în război. 

— Daaa? mă mir, auzind că-i cunoaşte pe ai mei. Ce fel 
de rudă? 

— Păi văr bun, taţii noştri — fraţi. 

— Nu mai spune! Eu sunt fiul lor. 

— Băiatul vară-mi, Sanda? 

— Chiar el. 

— Bată-te să te bată, parcă Dinuleţ îţi spunea când erai 
mic! De-atunci nu mai ştiu nimic, c-am plecat de mult 
printre străini. 

Mă îmbrăţişează cu bucurie. Majordomul e un om 
simplu, fară carte, care a câştigat încrederea stăpânului 
prin credinţă şi muncă. 

Sunt destul de stingherit, poate că am făcut o 
imprudenţă dându-mi prosteşte obârşia în vileag. Are să 


- 200 - 


bată toba şi nu-mi vine deloc la îndemână să afle 
maestrul de rudenia mea cu el. Nu de alta, dar îmi 
creează dificultăţi, lasă bariere între mine şi domnişoara 
Cora. Omul parcă îmi pipăie gândurile cu mâna: 

— Să nu spui boierului că ne găsirăm rude, Doamne 
păzeşte! Mai bine să nu ştie. Zice că ne favorizăm unul pe 
altul, spre paguba lui. Nu de alta, da-i bănuitor foc. 

Mă bucur. Nesocotinţa mea se rezolvă dintr-un condei. 
Cu toate astea, nu-mi place deloc „unchiul”. Are ochii 
mari, bulbucaţi, pe care mereu mi se pare că i-am mai 
văzut cândva. Poate, când eram mic, ştiu eu? Ba nu, de- 
atunci nu mi-a rămas nicio amintire despre el. 

Peste o săptămână, majordomul vine întins la mine şi 
iar s-apucă să mă descoasă: 

— Ascultă, nepoate (iaca, acum îmi spune după 
rubedenie), uitai să te întreb zilele trecute: eşti însurat, 
taică? 

— Nu, îi răspund fară deliberare, arătându-i mâna 
stângă, fară verighetă (poftim, acum ţine să-mi cunoască 
şi starea civilă). De ce mă întrebi, unchiule? 

— Aşa, vezi ? Îmi place să-mi spui „unchiule”, mă unge 
cu miere pe inimă. Ştii de ce te-ntrebai? Fiindcă-ţi pusei 
gând rău, de asta! Ha-ha-ha! şi începe să râdă cu poftă. 

— Cum! fac pe miratul. Ce gând? 

El devine brusc serios, chiar grav. Îmi şopteşte, deşi nu 
e nevoie, fiindcă nu ne-ar auzi nimeni, chiar dacă ar 
striga: 

— Ascultă, dumneata nu vezi, n-auzi nimic? Nu te uiţi în 
dreapta şi-n stânga? Nu miroşi ceva? Nu-ţi trece nici o 
socoteală prin cap? 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui! (Şi chiar că nu 
înţelegeam.) 

— Bre, face el cu deznădejde comică, eşti deştept, tobă 
de carte, acum o fetişcană ca aia de sus îţi trebuie şi pe 
urmă poţi să dai cu barda în Dumnezeu. 

O fetişcană ca aia de sus? La cine se referă unchiul? Un 
fulger îmi luminează mintea. 


- 201 - 


— De domnişoara Apelevianu vorbeşti? (Ea stă la 
primul etaj.) 

— Păi, care alta ? Pune mâna pe ea, nepoate, nu 
pregeta, că ţi-o înşfacă altul mai şmecher şi te lasă cu 
buzele umflate! E vânat de soi, ascultă ce-ţi spun ici. Un 
boşorog îi tot bate clopotele, unul Dolfineanu, boier de-al 
lor. 

— Ştiu, am auzit de el. 

— la-i înainte. Un cap de fată se suceşte repejor. Ş- 
apoi, dac-o laşi grea, se cheamă că e musai s-o iei cu 
cununie, oricât ar tuna şi fulgera boier Barbu. Că trebuie 
să-ţi spui una şi bună: fieştecare om are un tren. Asta e 
vasăzică norocul. Dacă nu te sui la timp, îţi scapă şi te uiţi 
după el fluierând a pagubă. 

Sunt năucit de cele ce-aud. Omul ăsta parcă citeşte în 
mine ca într-o carte. Altfel, cum să-mi explic îndemnurile 
lui? Îl întreb într-o doară: 

— Şi crezi dumneata că domnişoara Cora... 

— Adică de ce n-aş crede? Orice se poate, neică, pe 
lumea asta, numai că trebuie să încerci. Eu te-oi ajuta cât 
mă ţin curelele, mai mult să nu-mi ceri. Şi după ce 
reuşeşti, poate îmi dai şi mie acolo, câteva pogoane de 
pământ, ca să mă trag cu muierea la Apelevii, că pe-aici, 
prin străini, mi s-a făcut lehamite. 

A, asta era? Vasăzică, nu de florile mărului îmi 
sugerează toate astea, olteanul meu are un scop precis! 

— Bine, îţi dau. Parcă mă costă ceva? 

— Scrii asta pe hârtie? 

— Cum, te îndoieşti de mine, unchiule? 

— Doamne, păzeşte, dar e mai sănătos! Vorba zboară, 
ce e scris rămâne. 

Uite, o ştie şi pe-asta. Ezit să-i dau înscrisul. Cum să 
aştern pe hârtie un astfel de angajament? S-ar cruci 
oricine, dacă i-ar cădea sub ochi. Şi totuşi, n-am încotro. 
Namila de unchi e bătut cu leuca în cap, stăruie mereu, 
ca şi când lucrurile ar fi căpătat brusc consistenţă sau 
sunt pe cale de înfăptuire. În fine, mă hotărăsc: vând 


- 202 - 


pielea ursului din pădure şi-i dau hârtia cerută, cu 
iscălitură în regulă. În definitiv, de ce îmi fac atâtea 
scrupule fară rost? Dacă izbutesc, cu atât mai bine. Dacă 
dau greş, ce-mi pasă? Nu pierd nimic. 

Abia trece o săptămână şi iaca majordomul îmi aduce 
în mare taină un caiet care n-avea decât vreo trei-patru 
foi scrise. 

— la şi citeşte ceaslovul ăsta. Dar să nu dea cumva 
boierul peste el, că-i moarte de om. 

Îi cer să-mi explice ce-i cu caietul. 

— E al domnişoarei. L-a găsit nevasta în dormitorul ei. 

— Şi dacă îl caută? 

— Nu-l caută, fiindcă e plecată în străinătate, la Nisa. 
Citeşte-l repede şi dă-mi-l îndărăt. 

Bine, după o oră ţi-l înapoiez. 


VI 


E vorba de un jurnal al Corei Apelevianu, abia început. 
Transcriu câteva pagini care conturează întru câtva 
portretul acestei fete. E scris în franțuzeşte, fiind, 
pesemne, limba în care ea se exprimă cu mai multă 
uşurinţă: 


18 aprilie 

Cora! Of, ce nume idiot, nu-l pot suferi! îmi place să mi 
se spună Jebs. Aşa mă striga în vis un iubit imaginar şi eu 
mă miram de ce m-o fi strigând aşa, fiindcă pe mine mă 
cheamă altfel. Probabil, mă asemuia cu alta. Il lăsam să 
creadă că sunt Jebs, fiindcă îmi plăcea Sa mă sărute. Şi, 
lucru tare curios, l-am visat de mai multe ori, la intervale 
mici, mici. N-am cunoscut nici un sublocotenent în viaţa 
mea! De unde răsărise el ca să mă iubească pe mine? Nu 
avea nume, ii spuneam Omul din vis. 


2 mai 


- 203 - 


Aș vrea să însemn câte ceva din copilăria şi 
adolescența mea. Nu pot. N-am răbdare să scriu. De 
altfel, n-am avut copilărie, nici adolescență, aşa că n-am 
ce să-mi aduc aminte. Ştiu numai că m-am născut în puf 
şi aveam de toate. Având de toate, nu mai aveam ce dori. 
Mă îmbolnăvisem de nostalgia dorințelor, boala celor 
bogați. 


21 mai 

Singura ființă la care am ţinut a fost Asta... Tata o 
angajase damă de companie pentru mine. (De 
guvernante  scăpasem.) Era o femeie inteligentă, 
instruită, vorbea curent trei limbi străine. Aristocrată 
scăpătată, avea aproape 40 de ani, dar se ţinea bine. Nu-i 
dădea nimeni mai mult de 30. Câteodată, dispărea 
noaptea, găseam în odaia ei patul gol, neatins. l-am ghicit 
secretul: avea un iubit. Tot descosând-o, mi-a mărturisit 
că da, aşa e, are pe cineva care-i bariton la Operă, chiar 
mi-a arătat fotografia. Am Îîmbrățişat-o, acoperind-o de 
sărutări. Ce frumos! Să ai un iubit al tău, numai al tău! 
Nu-mi plăcea însă că juca în Traviata rolul tatălui lui 
Alfredo. De ce tatăl şi nu fiul? E bătrân? Nu, zicea, e 
tânăr, ce-are a face rolul? Era mai mic cu 8 ani decât ea. 
Aşa da! Şi o rugam să-mi spună ce anume simte atunci 
când îl iubeşte, cum şi în ce fel e dragostea? Se codea, nu 
vrea să-mi destăinuiască. Mă miram de ce nu vrea, de ce 
se ascunde? Şi tot insistam, nu de alta, dar acest lucru 
mă interesa foarte mult. Mi-a mărturisit că simte cum 
vine fericirea şi o inundă. Nu înțelegeam deloc. Mă rog, în 
ce constă fericirea asta? Cică o aduce bărbatul iubit. Cum 
se iveşte el, iaca şi fericirea. Când e departe, şi atunci 
simți fericire, dar mai puțină. Uneori însă, în locul fericirii, 
se strecoară reversul ei: nenorocirea. Atunci sufletul se 
strânge de durere şi inima plânge. Până la urmă, tot n-am 
priceput nimic, n-a fost chip să mă lămuresc ce-i cu 
dragostea. Odată am întrebat-o şi pe mama. Nici ea n-a 
fost în stare să mă desluşească. Dac-am văzut aşa, hai s- 


- 204 - 


o caut prin cărți. Atâta rău! Autorii nu se pricep să scrie 
despre amor. Tocmai când bietul cititor aşteaptă cu 
sufletul la gură să afle ce se întâmplă cu el şi ea, vezi 
înşirate... puncte...puncte... După ce subreta mea, 
Tudora, s-a măritat cu lon, argatul, am luat-o la întrebări: 

— Ce-a fost, cum a fost în noaptea nunții? 

S-a fâstăcit, netoata. A spus: 

— Lasă, domnişoară, o să afli când te-oi mărita, acum e 
prea devreme. 

I-am întins o hârtie de-o sută, ca să-mi spună. Nici nu s- 
a uitat la bani. 

Foarte curios! E o taină care trebuie păstrată atât de 
straşnic? Şi pentru ce, mă rog, pentru ce? 


29 mai 

După moartea mamei, locuința noastră din Capitală a 
devenit pustie. Nu mai veneau musafiri toată ziua bună 
Ziua, rudele nu le vedeam decât din joi în Paşti. Parcă 
eram ciumaţi în carantină. Chiar papa lipsea: ba prin 
străinătate, ba prin țară, cu politica lui. In toată casa, 
numai eu cu Asta şi, bineînțeles, servitorii. Mie mi-era 
frică şi de aceea n-o lăsam pe Asta să mai plece noaptea 
de-acasă, cum avea obiceiul. l-am spus: 

— Pentru ce e nevoie să dormi cu el, nu-i de ajuns să-i 
vorbeşti numai? 

Mi-a răspuns că sunt tare naivă şi a tăcut. 

Într-o seară, am auzit unele zgomote suspecte în odaia 
ei, frânturi de dialog, ba chiar un hohot de râs gros, 
străin. Repede mi-am dat seama că Asta l-a adus în 
ascuns pe bariton, să doarmă cu ea. l-am urmărit cu 
atenția încordată, lipind urechea de uşă. Parcă auzeam 
gemete şi, crezând că o omoară, am strigat. Băteam cu 
pumnii în uşa încuiată şi strigam. Asta a venit speriată la 
mine. 

— Să plece criminalul, i-am spus. 

— Care criminal? Cine e criminalul? 


- 205 - 


— Acela care a vrut să te omoare. Să plece imediat! Şi 
băteam nervos cu piciorul în podea. 

Asta îşi frângea mâinile: 

— Jebs, ti s-a năzărit... Nu-i vorba de nici o crimă. 

— Dacă nu pleacă, te spun tatei! 

O ameninţțam şi plângeam înfricoşată, dârdâind din 
toate încheieturile. Bărbatul s-a îmbrăcat şi dus a fost. 
După plecarea lui explicațiile au continuat. Asta ținea 
morțiş să mă convingă că n-a fost nicidecum vorba de o 
tentativă de omor, aşa cum îmi închipuisem. Dacă n-a 
voit s-o omoare, de ce striga aşa după ajutor? Mi-a spus 
că nu striga după ajutor, s-a jurat chiar, şi mi-a spus că 
odată am să înțeleg ce-a fost. 

Dar n-a vrut în ruptul capului să-mi explice. De-atunci, 
n-am mai putut s-o sufăr şi a plecat. Tata a angajat în 
locul ei pe frau Gerda, o doamnă distinsă, cu certificate 
bune, având aproape 60 de ani. 


8 iunie 

Atenţie!  Alaltăieri, l-am cunoscut pe domnul Raul 
Dolfineanu, mă rog — doctor în Drept, de la Paris, se 
putea altfel? Corect, ireproşabil, atât de corect şi 
ireproşabil ca un manechin, încât ţi se face greață. Unui 
bărbat îi stă bine să fie câteodată puțin prost crescut. 
Dacă e mereu serios, devine chiar neserios. Raul nu 
poate, săracul! Nu-mi dădeam seama pentru ce tata a 
invitat familia Dolfinenilor să cineze cu noi, dar acum ştiu: 
şi-a pus în gând să mă dea lui Raul, cică fac o partidă 
strălucită. Ce merit are fiul, dacă taică-său a fost prim- 
ministru? 


11 iunie 

Papa m-a întrebat ce părere am despre odrasla 
Dolfineanului? l-am răspuns: 

— E un cimpanzeu foarte corect şi foarte, foarte 
nesuferit. 


- 206 - 


Sfinte Antoane, ce m-a admonestat! Dacă-i place 
babacului, n-are decât să-l ia el, pe mine să mă lase în 
pace. Dolfinenii ne-au poftit la ei, la un ospăț. M-am 
prefăcut bolnavă, am încălzit pe furiş termometrul până 
la 40 de grade şi nu m-am dus. Stând în pat, citeam şi 
visam la ofițerul meu care nu ştia decât să mă sărute. 


20 iunie 

Papa a angajat un nou asistent particular în locul lui 
Dumitru, bâlbăitul. Aud că-l cheamă Gherghel, că are 
studii, dar asta n-are nici o importanță. Important e faptul 
că-i voinic, bine legat, maiestuos, ca un ofițer de gardă, 
numai că-i îmbrăcat în haine civile. Am observat că n-are 
verighetă. 


26 iulie 
Asta-i bună! Ghergheluş parcă-parcă aduce cu ofițerul 
meu din vis! Prostii! Aşa mi se pare, sunt cam zăpăcită! 


27 iunie 

Nu-s zăpăcită!... Seamănă, Jebs, e leit ofițeraşul! Aş! 
Aiureli! Dacă ar fi îmbrăcat în uniformă, aş mai zice. De 
ce nu eşti în slujba Maiestăţii Sale, Ghergheluşule? Păcat! 


30 iunie 

Papa pleacă la Istanbul, unde se află G. de câteva zile. 
Nu l-am lăsat în pace, până nu m-a luat şi pe mine 
împreună cu frau Gerda... 


6 iulie 

Doamne, câte s-au petrecut de-atunci!... Parcă am trăit 
într-un vârtej! Şi mai ales în după-amiaza aceea teribilă, 
când G. s-a repezit ca să pună mâna pe odiosul ucigaş. 
Ce curaj nebun! Dacă-i tăia şi lui capul cu iataganul? Mi- 
era o frică nebună. Tremuram şi numai când m-am agăţat 
de brațul lui, mi-am venit în fire. Ce bine era lângă el, mă 


- 207 - 


simțeam ocrotită, călcam pe pământ tare şi nu-mi era 
frică de nimeni. Era ca un ofițer care mă apără! 

Ciudat, mă văd numai lângă el; altfel, mă tem să 
înfrunt viaţa, sunt atâţia ucigaşi pe lume care vor să te 
răpună. 


7 iulie 

Ghergheluş a început să mă preocupe. L-am visat azi- 
noapte, că era la picioarele mele şi-mi săruta genunchii. 
— Pentru ce genunchii? îl întrebam. 

Nu mi-a răspuns. O fi din cauza conditiei sale umile? 
Ah, e o ştie, el, omul puternic, se pleacă în fața bogăției? 
Deodată a sărit în picioare şi m-a îmbrăţişat. Aşa da! 

Proastă mai sunt! Credeam că iubirea nu se mai atinge 
de mine. Dacă ar fi aşa, de ce mă gândesc mereu la 
Ghergheluş? De ce mă sărut cu el în închipuire? De ce mă 
simt atât de bine în preajma lui ? 


Citesc o dată, de două ori, a treia oară. Cum să-mi cred 
ochilor? Dar aici scrie negru pe alb, e exclusă orice 
îndoială. Aşadar iat-o pe fiica maestrului subjugată, 
trecând în puterea mea, fară să mişc măcar un deget. Să 
fie la mijloc doar lucrarea gândurilor mele ? Greu de 
crezut! E totuşi un eveniment neaşteptat, care îmi aduce 
apă la moară. Aşadar, marmura şi-a pierdut gheaţa, 
flacăra o cuprinde şi o mistuie. Straşnică treabă! 

Dacă nu era majordomul, puteam să aflu vreodată 
acest secret formidabil? Ah, ce ţi-i cu slugile astea şirete, 
care îşi bagă nasul peste tot! Pesemne că, în lipsa lui Jebs 
(aşa am să-i spun, îmi place porecla), soţia majordomului 
i-a cotrobăit prin lucruri, iar el, şmecherul, citind 
însemnările din jurnal, gata a-ntocmit planul cu cele 20 
de pogoane. Fie, că merită! 

Mie, nici vorbă, îmi prinde cât se poate de bine 
tărăşenia. De-acum încolo, ştiu ce am de făcut, pe care 
drum trebuie să păşim ferm. Barierele s-au tras la o 
parte, Jebs a devenit o pradă uşoară. Numai să întind 


- 208 - 


mâna şi s-o culeg. Adevărul e că am avut şi am în mine 
puterea de a vrea numai un singur lucru şi-l vreau atât de 
mult, încât acum, când mă hotărăsc să trec la acţiune, 
mă întreb neliniştit dacă e cu adevărat ceea ce am de 
făcut. 

Haide, copăcel, Ghergheluş dragă! Norocul îţi surâde, 
alianţa cu Jebs îţi rezolvă dintr-un condei uriaşa problemă 
a bazei materiale. N-aş fi căutat-o, dacă n-o găseam mai 
dinainte, în vremea copilăriei. Sentimentul a desfiinţat 
distanţa dintre noi. Să poftească acum maestrul să-şi 
mărite odrasla cu cimpanzeul acela nesuferit, pe nume 
Raul Dolfineanu. Jebs va fi a mea, orice s-ar întâmpla. 
Aştept să se întoarcă din Franţa, ca să încep atacul 
pentru cucerirea micuţei cetăţui. Nici nu e nevoie de 
asediu, consider că s-a şi predat, numai că trebuie s-o iau 
în stăpânire, împlântându-mi steagul pe turn. 

După câteva zile, în corespondenţa maestrului dau 
peste un plic cu numele meu sosit din străinătate. Cine 
îmi scrie şi de unde cunoaşte adresa mea? E o ilustrată 
înfăţişând Promenade des Anglin din Nisa. Pe verso, 
câteva cuvinte: Avec mes pensées les plus affectueuses. 
Semnat: Jebs. 

Ah, fata asta e prinsă bine de tot: n-aşteaptă s-o 
cuceresc eu, s-o ia înainte, mă asaltează, vrea să mă 
cucerească ea pe mine! Şi cea dintâi ghiulea explodează 
din plin, spre bucuria mea. 

Trebuie să-mi modific tactica: voi adopta pasivitatea, 
făcând pe prostul. N-are decât să înceapă ea atacul, îi 
cedez iniţiativa. în acest chip, pasiunea ei se va încălzi 
până la fierbere. Şi după aceea... las' pe mine! 


- 209 - 


CAPITOLUL 4 


Scrisoarea 


Interior în apartamentul soţilor Gherghel. 

Dinu o fugăreşte pe Anda, vrând s-o sărute; ea aleargă 
prin odaie, slobozind ţipete ascuţite când e gata să fie 
prinsă, însă îi scapă fluidă din mâini. Până la urmă, e 
încolţită şi, răsturnându-i capul, o sărută cu sete. 

ANDA: Nu-mi place să-ţi rămân datoare (îi întoarce 
prelung sărutarea). 

DINU (se clatină): Nebunatică ce eşti, mi-ai strivit 
buzele! 

ANDA: Aşa-ţi trebuie! (Văzând că şovăie): Ce ai? 

DINU: Aş, nimic... O ameţeală. Mi s-a oprit respiraţia. 

ANDA: Knock-out! Jos cu tine! 

DINU (pretându-se glumei): Mda, e cazul! (Se lungeşte 
pe jos.) 

ANDA (numără reglementar): Unu, doi, trei, patru, 
cinci... (Dând cu ochii de un plic, care i-a căzut lui Dinu 
din buzunar, se apleacă şi-l ridică.) Ce-i asta? 

DINU (prinzând de veste, vrea să i-l smulgă): Ce să fie? 
O scrisoare. Dă-mi-o! 

ANDA: Să vedem, mai întâi. Se pare că-i din 
străinătate. 

DINU: Nu te interesează. E de la un prieten. 

ANDA: Cu atât mai bine. Scapi cu faţa curată. (Vrea s-o 
desfacă.) 

DINU: Nu, nu se poate... (i-o smulge din mână; luptă 
scurtă.) Uite cum ai mototolit-o... 

ANDA: Minţi, nu-i de la un prieten. 


- 210 - 


DINU (încurcat, râde silit): Ei, poftim! De la cine crezi că 
ar putea să fie? 

ANDA: De la o femeie! 

DINU: Na! Aici chiar ai nimerit-o. 

ANDA: Ivar, insist, e de la o femeie. Prietenii nu-ţi scriu 
pe hârtie bleu. 

DINU: Ghi, ce înseamnă asta? E o prostie să mă 
bănuieşti. 

ANDA: Insist, e de la o femeie! 

DINU: Ei, dragă, îngroşi gluma. Ţi-a intrat în cap că-i de 
la o femeie şi pace! 

ANDA: N-ai decât să-mi spulberi bănuiala, dându-mi 
scrisoarea. Nimic mai simplu! 

DINU: Dacă vrei să ştii adevărul, e o scrisoare de 
afaceri. Şi o soţie nu trebuie să se amestece în afaceri. 

ANDA: Mă amestec când e vorba de mine. Am tot 
dreptul, nu? 

DINU: Nu înţelegi că nu-i vorba de tine? 

ANDA: Şi totuşi, e ceva care mă priveşte. Adineauri 
spuneai că-i de la un prieten, acum ai întors-o, că-i o 
scrisoare de afaceri. 

DINU: Ei, da, mă roagă să-i înlesnesc o afacere. Ce-i 
asta? O crimă? 

ANDA: Se cunoaşte de la o poştă că minţi! Cel puţin 
dacă te-ai pricepe să ticluieşti o minciună. 

DINU: E nemaipomenit! Dintr-o nimica toată, uite ce 
tărăboi a ieşit! Draga mea, să ne înţelegem... 

ANDA: Tocmai asta vreau şi eu! Dă-mi scrisoarea. De 
ce mi-ai smuls-o? 

DINU: Te rog, nu mă contraria. Ştii că n-o scoţi cu mine 
la capăt în felul acesta. 

ANDA: Am priceput. Dacă n-ar fi de la o femeie, nu te-ai 
potrivi atât. Mi-ai da-o şi am isprăvi. 

DINU: Nu-i de la o femeie şi nu ţi-o dau. 

ANDA: Aşadar, mă înşeli, Ivar! 

DINU: Desigur, dacă spui tu... 

ANDA: Nu fiindcă o spun, ci pentru că ăsta e adevărul! 


- 211 - 


DINU: Dacă ţi-ai da seama cât de nedreaptă eşti! 

ANDA: Mai degrabă, ar trebui să-ţi dai tu seama pe ce 
drum ai apucat. De altfel, bănuiam eu ceva necurat. De 
câtva timp, parcă nu mai eşti tu, ai devenit nervos, nu-ți 
mai intră nimeni în voie, mereu te preocupă ceva. Sunt 
simptome limpezi. Odată am prins de veste că nu purtai 
verigheta. 

DINU : Ai terminat? Asta-i tot? 

ANDA: Ascultă, Ivar, am consimţit să-mi leg viaţa de a 
ta pentru că eram sigură că şi tu mă iubeşti. 

DINU: Şi-acum nu mai eşti? 

ANDA: Nu. [ie nu-ţi mai place jocul, ai obosit şi vrei să 
ieşi din el. 

DINU: Oho, ai luat-o razna. Nu e vorba de aşa ceva. 

ANDA: Ba tocmai de asta-i vorba. Nu înţeleg o 
convieţuire fară dragoste de o parte şi de alta. Deci 
cântăreşte bine ce faci, scrutează-ţi adânc conştiinţa. 

DINU: Ghi, ce tot spui? 

ANDA: Eu n-am putut să-ţi aduc aur, palate şi moşii. M- 
am adus doar pe mine. 

DINU: Ştiu, şi-mi ajunge atât. 

ANDA: O spui fară convingere, cu jumătate de gură. ŞI 
când mi-aduc aminte că mă simţeam aşa de bogată, după 
ce-ţi dăruisem totul! Chiar tu spuneai cândva că sunt 
miliardară. Acum, fireşte, am sărăcit. O sărutare a mea 
nu mai face un milion. 

DINU: Ghi, pentru numele lui Dumnezeu, unde vrei să 
mergi? Îţi dai seama cât de legaţi suntem unul de altul, 
eşti conştientă de valoarea ta, ca să nu mai vorbesc de 
mine. 

ANDA: Ţi se pare numai. Preţul unei femei nu-l afli 
decât după ce o pierzi. De asta sunt sigură, atât de 
sigură! 

DINU: Vorbeşti prostii. Nici prin gând nu-mi trece să te 
pierd. 

ANDA: Dar faci totul ca să ne despărţim. 

DINU: Ce fac? Ce fac? Spune-mi! 


- 212 - 


ANDA: Tu crezi că n-am şi eu mândria mea de femeie? 
Dacă iubeşti pe alta, spune-mi deschis, în faţă. Ştii bine 
ce convenţie am făcut. Nu mă supăr şi nu-ţi fac dificultăţi. 
Mâine, dacă vrei, merg la divorţ. 

DINU: Acum te-ai apucat să baţi câmpii? 

ANDA: Nu-i niciun motiv de îngrijorare pentru tine. Văd 
că arăţi destul de liniştit. 

DINU: Cred că fac mai bine decât să iau în serios ceea 
ce spui. Acum, de pildă, nici nu te mai recunosc. Eşti alta, 
e una din calităţile tale, să fii mereu alta, să nu mai 
semeni cu cea de ieri. lar când devii tragică, eşti şi mai 
fermecătoare...; 

ANDA: Nu glumi, Ivar, în împrejurări de-astea. Nu fi 
prea sigur de mine, ia seama! 

DINU: Aş avea motive să mă îndoiesc de fidelitatea ta? 

ANDA: Nu ştiu. Însă niciodată nu trebuie să fii prea 
sigur de o femeie. 

DINU: Bine, bine, voi căuta să mă... conformez. 

ANDA: Să nu-ţi închipui că, dacă mă despart de tine, 
rămân nemăritată. Ehe, se găsesc ei destui bărbaţi... 

DINU (zâmbind): Nu mă îndoiesc. Poate că de pe acum 
ai pe cineva în vedere ? 

ANDA: Mde, nu se ştie niciodată. 

DINU: Faci, probabil, aluzie la adoratorul care îţi 
trimitea flori? 

ANDA: Ei, vezi? 

DINU: De ce, de un timp, se complace să stea în 
umbră? Probabil că nu ne cunoaşte noua adresă. Tare aş 
fi curios să-l întâlnesc faţă în faţă pe acela care râvneşte 
să-mi ia locul. 

ANDA: Nu atârnă decât de tine. 

DINU: Dacă atârnă de mine, uite, aş vrea să răsară 
acum, chiar în clipa asta. 

ANDA (amuzată): Aşa, din senin? Ca la comandă? Pe 
unde ai poftă să pice? Pe geamul hornului? Sau să-l aducă 
barza în cioc? 


- 213 - 


DINU: Nu. Mai simplu: eu să-l chem, iar el să răspundă 
numaidecât chemării mele. Să sune, să-i deschid 
ceremonios uşa, să vă fac prezentările şi... 

ANDA: N-ai decât să-l chemi, dacă ţii neapărat să-l 
cunoşti. Fii sigur că apare numaidecât pe uşă... 

DINU: Ah, cu atât mai bine. (Cu  volubilitate, 
declamator): tu cel de-al doilea soţ al preafrumoasei 
doamne Gherghel, răsari din necunoscut şi vino în braţele 
care te aşteaptă deschise. 

ANDA: Ce înseamnă asta? Ai înnebunit de-a binelea? 
(Se aude soneria.) 

DINU (tresare, îşi revine brusc): Ei, na! Asta-i bună! 
Cine-o fi sunat? 

(Se duce şi deschide uşa.) 

RELU (apare în prag, se înclină): Bună seara! 

DINU (surprins): A, tu eşti, Relule? (Izbucneşte într-un 
râs zgomotos.) Să vezi, dragul meu, ce nostimadă, să râzi 
de mama focului! Îţi explic numaidecât. Dar mai întâi să 
fac prezentările (Andei): Draga mea, îţi prezint pe bunul 
meu prieten, Relu Apelevianu. (Lui Relu): Soţia mea... 

RELU (privind-o adânc): Sunt încântat să vă cunosc, 
preafrumoasă doamnă. (Cu o politeţe onctuoasă, îi sărută 
mâna.) 


- 214 - 


CAPITOLUL 5 


Alarma 


Din corespondenţa Andei Gherghel 


N-am încotro, trebuie să-ți dau o veste uluitoare: 
scumpul meu soț mă înşeală... L-am prins cu ocaua mică, 
am dat întâmplător peste o epistolă de la o feminină, cum 
le spui tu paţachinelor. Mi-a smuls-o din mână, n-a vrut în 
ruptul capului să-mi arate de la cine este, susținea morțiş 
că-i de la... un prieten. Găsise proasta în drum care să-l 
creadă... Ne-am certat rău. Ca să salveze aparențele, 
făcea glume galbene, cu glasul pierit, jucând lamentabil 
operetă ieftină. 

Ascultă acum ce întâmplare grotescă, să râzi să te 
cruceşti. Pe când Pantalone al meu striga cu tremolo în 
glas: „O, tu, cel de-al doilea bărbat al Andei, răsări din 
necunoscut!" (sau cam aşa ceva, în orice caz, o 
tâmpenie!) deodată țârrr! — soneria. El — fuga să 
deschidă, şi cine se iveşte în prag? Un tânăr elegant pe 
nume Relu Apelevianu, fost coleg de şcoală cu Ivar. Tu, a 
fost ceva la comandă, parcă aranjat cu mâna, în fine, să-ți 
stea mintea-n loc. După prezentări, tipul mi-a pupat mâna 
foarte curtenitor, spunând: 

— Mă bucur să vă cunosc, prea frumoasă doamnă! 

Are stil, ce crezi? 

Nu mi-a displăcut, de ce aş minți? Era frumos ca Robert 
Taylor la Podul Waterloo. Se uita la mine fascinat, ca un 
vițel la poarta nouă, cred că l-am pus în cofă din primul 
minut. Mă miram, ce să fie asta? Un nou avertisment al 
destinului? Mai ştii? Prea a picat ca musca-n lapte, nu? 


- 215 - 


Totuşi, strania coincidență nu m-a răvăşit Prea mult, eram 
destul de surescitată din cauza infidelității nepricopsitului 
meu de bărbat şi de aceea numai de musafiri nepoftiți nu- 
mi ardea. Aşa că i-am lăsat pe amândoi să sporovăiască 
în pace şi am plecat, pretextând ceva de mântuială. 
Adevărul e că aveam nevoie de mişcare, ca să mă 
sustrag cât mai mult gândurilor negre. După ce am trecut 
de Externe, am luat-o în jos pe calea Victoriei, tot zgâind 
ochii pe la vitrine, fară să văd nimic, apoi am cotit la 
dreapta pe bulevardul Elisabeta, drumul meu obişnuit pe 
vremea când eram domnişoară. Neavând nici un ţel 
precis, colindam în neştire, dar în mine stăruia tot mai 
amarnic o greutate. Era vorba de trădarea lui şi, în 
legătură cu asta, de atitudinea mea. Ce faci, cum 
reacționezi, Andă-Andaluză? Tragi cu buretele peste 
infidelitate, îl ierti? Dacă nu se astâmpără, hipopotamul? 
Divorţezi? Incă nu ştiam cum voi rezolva situația. Ştiam 
numai că revolta adunată în mine părea imposibil de 
suportat. Il uram îngrozitor, îl disprețuiam ca pe un om de 
nimic, ca pe o gânganie scârboasă. Doamne, cât aş fi vrut 
să mă răzbun! Dar în ce fel? Şi tot croiam planuri peste 
planuri, care mai de care mai caraghioase. Deocamdată, 
mă oprisem la Relu Apelevianu. Cu ăsta am să-i fac 
figura, e prietenul lui bun, o să-l doară mai tare. Prostii! În 
definitiv, ce rezolv? Îl aduc pe făgaş? Dimpotrivă, 
înveninăm raporturile şi mai rău. Şi, pe urmă, dacă Ivar a 
făcut o pasiune şi merge la despărțire? Hm, situația se 
complică, nu-i de glumă! Rătăceam într-un labirint de 
planuri. Mai bine să nu mă gândesc la nimic, uite aşa. şi 
lucrurile or să se descurce şi singure. 

In drumul meu, m-am abătut pe la cofetăria Delicia din 
coasta Cişmigiului şi am cerut o şarlotă cu frişcă, prăjitura 
mea preferată. La masa vecină se afla un tânăr cu o 
mutrişoară de copilandru, care mă fixa stăruitor. Când, 
fară să vreau, m-am uitat la el, a întors brusc capul şi a 
roşit — parcă făcuse ceva nepermis. De ce aş minţi? 
Gestul lui timid de adolescent m-a impresionat plăcut. Ce 


- 216 - 


băiat cuminte şi sfios, îmi spuneam, dar uite cum îi dă 
inima brânci când vede o fată frumuşică! 

Când am ieşit din cofetărie, nu m-am putut stăpâni să 
nu-i arunc o privire de adio! Zic de adio, căci în clipa 
aceea mă gândeam că n-o să-l mai văd niciodată pe acel 
tip drăgălaş, cu păr cârlionțat şi ochi mari, fosforescenți. 
Figura lui m-a urmărit în timp ce mergeam pe trotuar de- 
a lungul Cişmigiului. Cine-o fi? mă întrebam, tare aş vrea 
să ştiu dacă a avut vreo aventură. N-aş crede, e prea 
sfios prostuțul! Numai dacă o Evă neruşinată i-o fi râvnit 
gura senzuala atunci, da. Fiindcă are, trebuie să 
recunosc, o gură tare senzuală. 

Astfel de prostii imi treceau prin cap, când din spate se 
ivi chiar el, tânărul care-mi acaparase gândurile. N-am 
înțeles ce vorbe mi-a spus, într-atât eram de surprinsă. 
Cum? Sfiosul cuteza să acosteze o femeie? Il năucisem în 
aşa hal, încât îşi ieşise din propria-i fire înarmânadu-se cu 
un curaj nebun? Ce-o fi vrând să-mi spună? Şi cum o sã- 
mi spună? Doamne, ce-o să mai râd! Intâmplarea începea 
să mă amuze şi, mai mult decât atât, mă covârşise. 

— Nu vreți să facem o plimbare prin Cişmigiu? îmi 
propuse el. N-am spus nici da, nici nu. M-a luat de braţ şi 
am cotit la dreapta, intrând pe poarta principală. 
Cişmigiul la ora amurgului era pustiu, plouase la amiază 
şi vremea se cam răcorise. L-am întrebat într-o doară cum 
ÎI cheamă şi ce profesie are. Mi-a răspuns râzând că e 
prinț de sânge şi-l cheamă... numele l-am uitat... îl luase 
dintr-o piesă de teatru. 

— Dacă-i aşa, eu sunt împărăteasă, i-am spus râzând. 

— Mai degrabă, o zeiță, m-a contrazis el. 

Ne-am aşezat pe o bancă. M-am prefăcut că tremur de 
frig. De altfel, începuse să sufle un vânt aspru, răcoros. 

— Uite ce mâini reci am! şi i le-am dat să le 
încălzească. De fapt, mâinile mele erau calde, într-ale lui; 
începu să le sărute. 

Apoi a vrut să-şi scoată pardesiul, să mi-l dea, ca să mă 
încălzesc. Nu l-am lăsat, în schimb, m-am strâns toată în 


- 217 - 


el. Tânărul m-a cuprins atunci zdravăn şi m-a sărutat. A 
fost destul o dată, că după aceea nu mai puteam să ne 
oprim. Nu ne opream decât atunci când trecea câte 
cineva pe alee în dreptul nostru, uneori, nici atunci. 

„Eh, dacă m-ar vedea Ivar! Aş muri de plăcere!” Dar 
Ivar nici gând să treacă pe acolo! 

Niciodată n-am simţit atât de intens mierea sărutărilor. 
Nu ştiu unde citisem că sărutarea e tipul voluptății 
desăvârşite, fiindcă renaşte din ea însăşi şi, astfel, o 
sărutare cere pe alta, necontenit, fară sat. 

Ne-am ridicat. Prințişorul voia să mă ducă la el acasă, 
Zicea că locuieşte undeva pe aproape, că nu facem nici 
Zece minute. Nu, nu merg, i-am spus, mă aşteaptă mama 
acasă. El insista mereu, dar degeaba. Ziceam că azi nu 
pot, e imposibil, poate mâine sau poimâine. văzând că nu 
mă convinge să-l urmez, mi-a pus ceva în mână, nu 
înțelegeam ce-i cu asta, e vreo scrisoare sau... of! eram 
sătulă de obsesia scrisorii lui Ivar, şi atunci m-am speriat 
de necunoscutul acela şi am fugit, apucâna-o în neştire 
pe alei. Dar nu fugeam atât de el, cât fugeam de mine. 
Nu ştiu, nu-mi dau seama ce-a fost. Un simplu capriciu? 
Nu cred. O răzbunare impotriva lui Ivar? Nici asta! Până 
acum, încă nu dovedisem atâta uşurinţă. Ce s-a petrecut 
cu mine? Cum de m-am pretat unei asemenea aventuri? 
Totul s-a petrecut ciudat, nebulos, în plin domeniu al 
inconştientului. Am luat un taxi, ca să ajung mai repede 
acasă. Pe drum, umblând în buzunarul pardesiului, am 
dat peste o hârtie. Ce-o fi asta? Mă uit la ea: o bancnotă 
de o sută de lei. Nu era a mea, sunt sigură; de unde au 
răsărit banii ăştia? Un gând groaznic mi-a fulgerat prin 
cap: ei, da, micul meu adolescent mi-a strecurat banii 
fără să-mi dau seama, pentru a mă ademeni să merg la 
locuința lui, plătindu-mă ca pe-o femeie de stradă. Şi eu 
am fugit cu banii lui, lăsânau-l cu buzele umflate. 

Trebuia să plâng de ruşine, dar — nu! M-a apucat un 
râs nervos, irezistibil. Închipuie-ţi, tu, nu era chip să mă 
mai pot opri, râdeam ca o smintită! Ivar se mira: 


- 218 - 


— Ce-i cu tine, Ghi? Ce te-a apucat? 

— Ți-am plătit-o cu vârf, i-am răspuns, te-am înşelat cu 
iuțeala fulgerului. 

EI zgâia ochii la mine, neîncrezător. 

— Ba nu, Zău, cu cine? 

— Cu un prinţ, bineînțeles! 

— Chiar prinț?! Ha-ha-ha! izbucni el în râs. Bună! Atunci 
suntem chit! 

— Nu râde, e purul adevăr! 

— Nici nu mă îndoiesc! Când I-ai cunoscut? 

— Adineauri. 

— Aşa repede? Unde? 

— In Cişmigiu, pe bancă... 

— Credeam că la castelul Schonbrunn... 

Alt val de râs. Râdeam amândoi ca nebunii. 

— Când să plec, mi-a dat o sută de lei... 

Ivar se strica de râs. Râdea cu atâta poftă, atât de 
zgomotos, că mă zgâria pe nervi. 

— O sută? Asta le pune vârf la toate! Era prinț de 
operetă? Doamne, ce-am mai râs în seara asta! 

Nu ştiu ce mi-a venit să dau în vileag aventura şi, mai 
ales, cu atâta cinism. A fost o trăsnaie a mea, ca multe 
altele. Poate, n-am făcut tocmai rău. Ivar n-a crezut o 
iotă, trecea totul pe seama imaginației mele. Să-i fie de 
bine! Unele fapte par atât de neverosimile, încât ajungi să 
te indoieşti de realitatea lor. Atâta numai că tărăşenia mi- 
a scăzut apăsarea sufletească şi m-am pomenit că... nu 
mai aveam ce-i reproşa soțului, că, adică, după cum 
spunea şi el, suntem chit. 

Mi se păruse doar. N-a fost chiar aşa. După ce m-am 
zăvorât în dormitor, încuind uşa cu cheia, m-a podidit 
plânsul. Şi acum plâng, când iţi scriu. Plâng şi te 
îmbrățişez. 

Anaa ta 

P.S. Azi-dimineață, după ce aplecat Ivar, i-am răscolit 
minuţios prin birou. Deja când învelitoarea unei cărţi, am 
dat peste plicul cu pricina. Inăuntru, o vedere din Nisa. 


- 219 - 


Cuprinsul telegrafic: „Cu gânduri afectuoase - apoi 
semnătura: Jebs.” 

Cine o fi caraghioasa asta ? De unde a racolat-o ? Şi 
cum? 

Prin urmare, tot e ceva la mijloc. Altfel, mi-o arăta, nu? 


E simplu ca bună ziua. 
Tot eu. 


- 220 - 


CAPITOLUL 6 


Învoiala 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


Când îl văd pe Relu ivindu-se în dreptunghiul uşii, 
tresar cuprins de toate mirările. M-aş fi aşteptat să-mi 
facă o vizită oricine pe lumea asta, în afară de el. De ce 
venise la mine străduindu-se să-mi afle adresa, ce anume 
îl aducea? 

Numai după plecarea Ghiocelei, mă dumiresc. Fostul 
coleg de liceu, acum în diplomaţie, fusese rechemat, 
venea din Franţa, şi mâine sau poimâine trebuia să plece 
la Atena. Mă căutase la unchiu-său, Apelevianu, într-o 
chestiune personală, şi, negăsindu-mă acolo, majordomul 
îi dăduse noua mea adresă. 

— Uite, îţi aduc asta, spuse el şi, vârând mâna în 
buzunar, scoase o scrisoare. 

O iau şi îl întreb curios: 

— De la cine e? 

— De la vară-mea, Jebs. 

Mă uit la el mirat. îmi explică: 

— M-am abătut pe la Nisa, ştiam că e acolo cu unchiul. 
înainte de a pleca, mi-a spus între patru ochi: „Te rog să- 
mi faci un serviciu: predă scrisoarea asta prietenului tău, 
Gherghel, dar numai în mâna lui. Ceea ce şi fac, după 
cum vezi. 

Deşi nu-i prea politicos, îi cer încuviințarea lui Relu să 
citesc această scrisoare, trimisă cu precauţii atât de mari, 
încât a fost nevoie să-mi fie predată personal, pentru ca 
nu cumva, Doamne fereşte, să cadă în mâini străine. E 


- 221 - 


redactată în franţuzeşte, ca şi jurnalul ei intim, pe care îl 
ştiu pe dinafară, ca şi ilustrata prevestitoare şi parţial 
anonimă primită mai înainte şi semnată. Şi acum 
semnează tot /ebs. E o avalanşă de fraze incendiare 
desprinse din vocabularul de totdeauna al dragostei, care 
mi-ar părea fireşti venind de la orice fată de pe pământ, 
dar pur şi simplu mă lasă buimac, când pornesc din inima 
glacială a fiicei Apelevianului. Îmi scrie, printre altele: ...a 
qui la faute si vous avez surgi sur ma route et bouleverse 
ma vie de telle façon que je ne peux plus my retrouver? 
Une force occulte qui n'est pas que l'amour veut que tu 
sois mienne et que je sois a toi... 

Ai ghicit, Jebs, chiar asta vreau: să fii a mea, să trecem 
împreună prin viaţă, braţ la braţ. Şi probabil că toate 
puterile firii vor acelaşi lucru, altfel nu înţeleg cum şi de 
unde te-au cotropit asemenea simţiri. Relu răsfoieşte în 
acest timp un album cu reproduceri după tablouri celebre 
adus din Italia. ÎI întreb: 

— Cred că ştii despre ce-i vorba, nu? 

Pe faţa lui se iveşte un zâmbet imperceptibil. 

— Precis — nu ştiu nimic. Bănuiesc numai. 

— Dragă Relule, îţi mărturisesc pe cuvânt de onoare că 
iniţiativa aparţine în întregime verişoarei tale. Eu n-am 
deschis gura, n-am spus un singur cuvânt. De altfel, nici 
n-aş fi avut curaj. Mă crezi? 

— De ce nu? Ştie că eşti însurat? 

Întrebare trăsnet! Ce să-i răspund alta decât adevărul? 

— Nu. Nu cred! Nu cumva i-ai spus tu? 

— Eu? Habar n-aveam. Abia acum aflu şi ţin să te felicit 
că ai pus mâna pe o femeie atât de frumoasă. 

— Mulţumesc, Relule, numai că nu e cazul să mă 
feliciţi, pentru că vreau să divorţez. 

— Serios? Din pricina verişoarei mele? 

— Dacă vrei să fiu sincer, şi din pricina asta. Adevărul e 
că m-am grăbit cu însurătoarea. Trebuia să mai aştept, 
dar a fost un concurs de împrejurări care m-a depăşit. Ei 
bine, nu ne înţelegem. 


- 222 - 


— Şi crezi că va consimţi să divorţeze ? N-o să 
întâmpini dificultăţi? 

— La drept vorbind, mă aştept, şi încă cum! Dar n-o să 
dau înapoi din cauza asta. Zarurile au fost aruncate. 

— Dacă află vară-mea că eşti însurat şi bate în 
retragere? 

— Tocmai asta e principalul. Cred că ai să-ţi ţii gura, 
nu? 

— Nu-i vorba de mine. Despre partea asta, poţi să 
dormi liniştit. 

— Îmi dai cuvântul că păstrezi discreţia? 

— Da, pe cuvânt de onoare. 

— Îţi mulţumesc, Relule. De tine mă temeam mai mult, 
că ai să te împotriveşti s-o iau pe Cora. Şi, în al doilea 
rând, de mine. Îmi spuneam: „Cum voi îndrăzni să ridic 
ochii până la fiica maestrului, de care mă desparte o 
distanţă ca de la cer la pământ?” 

— Prostii, Dinule! În dragoste, distanţele pier, iar 
obstacolele se năruie. Eşti gata să dai marea lovitură! 
Socoţi că eu ajungeam ceva dacă n-aş fi nepotul lui 
Apelevianu? Vezi însă, fii atent, după câte ştiu, unchiul e 
hotărât s-o mărite cu Raul Dolfineanu. 

— Da?! fac pe miratul, deşi aflasem de acest lucru din 
jurnalul intim al fetei. Atunci, se încurcă treaba. 

— Grăbeşte-te să isprăveşti cu soţia. Altfel, intervin 
complicaţii care ar putea să răstoarne totul. 

— Da, îmi dau seama. De la un timp încoace, tot 
frământ un plan, vreau să-i întind o cursă. Numai că 
trebuie să găsesc pe cineva care... care să-i facă niscai 
curte... 

— Aha! Vrei să înscenezi un adulter? 

— Nu merg până acolo. Mi-ajunge să-mi dea numai un 
simplu motiv. 

În clipa aceea, îmi vine în minte Bob Geamănu. Cu el 
Ghiocela mai avusese de-a face, tipul — după spusa lui — 
încercase s-o sărute, aşa că, de astă dată, reluând 
ofensiva, ar putea să ajungă ceva mai departe, fară să fie 


- 223 - 


nevoie de timp prea mult. Şi chiar dacă n-ar ajunge 
nicăieri, n-ar avea nici o importanţă. Simpla lui prezenţă 
în casa mea ar fi suficientă pentru declanşarea rupturii. 
Cel care caută noduri în papură nu are nevoie decât de 
pretexte. Numai că trebuie să-mi înfrâng repulsia faţă de 
el, dar... în fine, am s-o fac şi pe-asta... 

— L-am găsit. E un tip după care se cam prăpădesc 
femeile, gen homme â femmes. Cred că mă înţeleg cu el, 
duce veşnic lipsa de bani. Plătit bine, se pretează la orice. 
Dacă, între timp, dau peste ceva mai... seducător, renunţ 
bucuros la el. 

Relu stă oarecum în rezervă. După o tăcere cam lungă, 
zice: 

— La drept vorbind, nu-i mai corect să-i destăinuieşti 
soţie tale că vrei să divorţezi? 

— La fel spune şi ea. Chiar am făcut un angajament în 
privinţa asta, numai că toată povestea e formală, fară nici 
o valoare. În mod practic, e foarte greu să ajungi în acest 
fel la un rezultat, mai ales cu o femeie care te iubeşte. 

— Ar fi păcat s-o dai pe mâna unui seducător de 
profesie. Ar putea să te şantajeze când ţi-e lumea mai 
dragă. 

— Mi se pare că ai dreptate. Nu ştii niciodată cu cine ai 
de-a face. Da, bine zici, am nevoie de un om de 
încredere, chiar de un prieten bun, devotat. Altfel, se 
duce pe copcă tot planul... 

Hm, să mă mai gândesc. Lucrurile sunt destul de 
serioase, trebuie bine chibzuite. Păcat că Relu pleacă 
mâine în Grecia. Dacă ar zăbovi câteva zile, poate, am 
găsi împreună o soluţie acceptabilă. Îi făgăduiesc că-l voi 
ţine la curent cu tot ce întreprind. 

După plecarea lui Relu, recitesc scrisoarea lui Jebs o 
dată, de două ori, de trei ori... Mi se pare mereu că sunt 
pradă unei halucinaţii provocate parcă de marea mea 
dorinţă care vrea să purceadă bine. Cu toate astea, nu-i 
halucinație! Ci o realitate înflorită pe placul inimii. Cum de 
s-a aprins o marmură, încât să ia foc şi acum arde 


- 224 - 


vâlvătaie?  Teribil sentiment această dragoste care 
pârjoleşte pe unde trece, reuşind ca o făptură insensibilă 
să se schimbe în aşa fel, încât, călcând peste orice 
convenţie şi chiar peste propria-i mândrie, să-mi declare 
ea cea dintâi dragoste, şi încă la modul superlativ, fară să 
aştepte ca, eventual, să fac eu primii paşi. Şi, mai mult 
decât atât, să-l delege pe vărul său, Relu, cu transmiterea 
acestui mesaj atât de intim, făcându-l să joace un rol 
jenant de tăinuitor. De fapt, asta îmi prinde bine, nici 
vorbă, pentru că, în afară de Jebs, mai am un aliat în Relu, 
ca să frângem cu puteri sporite voinţa maestrului meu în 
ceea ce priveşte căsătoria fiicei sale. Oricum, unchiul 
meu, majordomul, pare din ce în ce mai asigurat că va 
căpăta cele douăzeci de pogoane de care şi-a agăţat 
nădejdile bătrâneţii. Să le stăpânească sănătos! 

Partea proastă e că, deocamdată, nu sunt în regulă cu 
starea civilă şi asta mă stânjeneşte. Îi telefonez unui 
cunoscut avocat specialist în divorţuri, dar omul lipseşte 
din capitală, e dus undeva în provincie. Deşi ştiu pe de 
rost procedura, sunt totuşi chichiţe pe care specialiştii le 
cunosc, încât, uneori, întorc legea pe dos. Aşa ceva îmi 
trebuie. Bine, îl aştept să se întoarcă. 

In schimb, cine mă caută la telefon? Chiar Relu, care 
mă anunţă că, din motive independente de voinţa lui, s-a 
amânat plecarea în Grecia sine die. Aşadar, e foarte 
probabil ca două-trei săptămâni, poate chiar mai mult, să 
taie frunză câinilor în Bucureşti, bucurându-se de un 
concediu nevisat. După o jumătate de oră, mă pomenesc 
cu el în palatul unchiului său. 

— Ei, zice de la uşă, cum stăm cu divorţul? 

— Până acum, n-am rezolvat nimic. Nu cunoşti pe 
cineva în care putem avea încredere deplină? 

— Nu ştiu. Nu văd pe nimeni. Să ne mai gândim... 

— Ai relaţii întinse, prieteni cu duiumul. Poate dai peste 
unul care... 

După o mică pauză frământată, Relu zice: 


- 225 - 


— Ascultă, Dinule, la urma urmei, m-aş încumeta chiar 
eu să... 

— Tu?! îngăim mirat. 

— De ce nu? Îţi sunt prieten, vreau să te ajut. 

— Serios?! De fapt, mă gândisem la tine din capul 
locului, dar cine avea curajul să ţi-o propună? 

— Stai, nu te înfierbânta aşa. N-am primit încă. Dacă 
vrei să fiu sincer, îmi pare rău s-o dai pe nevastă-ta pe 
mâna altuia. 

— Atunci, ce te împiedică să primeşti ? 

— Ştiu eu? Poate, un scrupul de conştiinţă. 

— Acest „scrupul" eu ar trebui să-l am, nu tu. 

— Dar e vorba de soţia unui prieten. 

— O fi, însă eşti acoperit de asentimentul soţului. Hai, 
nu mai ezita! Cu tine ştiu că ar merge treaba ca pe roate. 

— De unde ai certitudinea asta? 

— N-ai băgat de seamă cât de impresionată a fost când 
i te-am prezentat? A tresărit şi a făcut nişte ochi... 

— Nu exagerezi? 

— Deloc. O cunosc aşa de bine! Ai şanse, dragul meu, 
sută la sută. Pentru că, vezi tu, mai întâi, trebuie să avem 
în vedere sorții de izbândă. Degeaba i-ar face curte 
cineva care n-o interesează... 

— Mda... Ai dreptate... Până acum, nu m-am pretat să 
joc rolul unui seducător. De fapt, e o cruzime să te joci 
astfel cu inima unei femei. 

— Vasăzică, tot scrupule de conştiinţă, nu? 

— Da, dar şi un exces de prudenţă. Ştii doar că-s 
logodit cu vicontesa. Dacă mi se aprind călcâiele după 
nevastă-ta, ce mă fac? Nu cad singur în capcana pe care 
i-am pregătit-o ei? 

Într-un fel, omul are dreptate, intră într-un joc 
primejdios, se gândeşte la toate consecinţele. Prudenţa 
lui mă pune serios pe gânduri. Tot el mă linişteşte, în cele 
din urmă: 


- 226 - 


—  Glumesc, Dinule. Nu se lipeşte aşa de uşor 
dragostea de mine. Până acum, n-am iubit niciodată. 
Uneori, mi s-a părut numai că iubesc şi atâta tot. Aşa că... 

— Primeşti deci? 

— Cu o condiţie: să-mi creezi condiţii favorabile. După 
care adaugă: Stai puţin! Dacă-ţi vine poftă să-mi faci vreo 
scenă de gelozie? 

— Haide, fii serios! De vreme ce sunt hotărât să 
divorţez, mai poate fi vorba de gelozie? Şi pe urmă, nici n- 
o iubesc. Am luat-o datorită unei... unei... E de prisos să-ţi 
explic cu de-amănuntul ce a fost şi cum a fost. 

Târgul se încheie, nu ne mai rămâne decât să bem 
aldămaşul. Ceea ce şi facem. Bufetul lui e bine asortat. 
Aduc o sticlă de coniac franțuzesc, cinci stele, torn în 
păhărele de cleştar şi ciocnim: 

— Să fie într-un ceas bun! 

Relu se apucă serios de treabă. Vine acasă în lipsa mea 
şi, o oră-două, până mă întorc, stă de vorbă cu Ghiocela. 
Nu ştiu ce-i bine, nu mă interesează, desigur, îşi croieşte 
un drum spre inima ei. Ghiocela îmi spune într-o seară: 

— Prietenul tău e foarte interesant. Ştie atâtea lucruri! 

— Cred şi eu! A colindat pământul în lung şi-n lat. 
Altădată, îmi atrage atenţia: 

— Ştii că Relu al tău îmi face curte? 

— Fii serioasă, îi răspund. Băiatul e logodit cu vicontesa 
de Sabray, care, după câte ştiu, e una din partidele cele 
mai strălucite. Aşa că vezi cum stai... 

N-a mai zis nimic. 

Intr-o seară, la restaurantul Flora, Ghiocela, după un 
dans cu Relu, revenind la masă, mă previne cu 
ingenuitate: 

— la seama, Ivar, domnul Apelevianu şi-a pus în gând 
să mă seducă... 

Mă uit la Relu preţ de o clipă, el se uită la mine tot aşa, 
apoi amândoi pufnim în râs. 


- 227 - 


CAPITOLUL 7 


O căsnicie sfărâmată 


| 


Anda Gherghel, tolănită într-un fotoliu, reciteşte 
(pentru a câta oară?) Mica sirenă de Andersen. E un basm 
pentru copii? Da, pentru copii, dar mai ales pentru 
oameni mari. E cea mai frumoasă poveste de dragoste 
din câte s-au scris pe lumea asta, şi s-au scris multe. 

ANDA (în sine): De ce mă emoţionează într-atât 
povestea acestei micuţe sirene? Ori de câte ori o citesc, 
mă simt răvăşită şi plâng cuprinsă de o nostalgie 
sfâşietoare. E cea mai sublimă stare sufletească pe care 
izbutesc s-o ating, mult mai pură şi plină de conţinut 
decât dragostea. Ce-o fi asta? Mă regăsesc în fiinţa ei? 

(Uşa se deschide încet, pe nesimţite. A intrat, parcă, 
cineva cu precauţii de hoţ. Să fie Lina, slujnica? Sau Ivar? 
El face, uneori, glume de-astea, vine tiptil pe la spate şi-i 
pune mâna oblon la ochi. Dar ce să caute la ora asta?) 

ANDA (întoarce capul şi tresare surprinsă. Nu-i soţul ei, 
ci Relu): Dumneata! Cum ai intrat? Cine ţi-a deschis? 

RELU (cu impertinenţa şi calmul bărbatului sigur pe 
victima sa): Ştiam că eşti singură... 

ANDA: Ce vorbă-i asta? Sunt, ca de obicei, cu conştiinţa 
mea. 

RELU: Cu atât mai bine, am cui mă plânge... 

ANDA: Cel mai cuminte lucru e să renunţi. Dinu ar 
putea să se întoarcă şi n-aş vrea să ne găsească 
împreună, oricât îi eşti de prieten. 

RELU: Prieten, spui? Ce înseamnă o prietenie ca a 
noastră, când o femeie ca dumneata se află între noi? 


- 228 - 


ANDA (în gând): Ce îndrăzneală! Tinerii de soiul 
acestuia n-au nimic sfânt, pângăresc cele mai curate 
simţăminte. Ar trebui să-l dau pe uşă afară. Dar nu, mai 
bine mă prefac că nu pricep. Înlătur un scandal, ale cărui 
urmări se vor răsfrânge tot asupra mea. (Vorbit): Ceea ce 
este între dumneata şi Dinu, după câte îmi dau seama, 
nu-i prietenie. Trebuie să-i dai alt nume! 

RELU: Nu vrei să mă înţelegi?... 

ANDA: Ce să înţeleg, domnule Apelevianu? Pentru mine 
e de neînțeles cum un bărbat logodit cu o vicontesă din 
Franţa uită de îndatoririle sale şi-i dă târcoale femeii unui 
prieten, pe care abia a cunoscut-o. 

RELU: Asta-i adevărat. Dar tot atât de adevărat e că ei 
îi place să se joace cu mine ca pisica cu şoarecele... 

ANDA: Nici asta n-o înţeleg! De ce se tot vâră domnul 
şoarece în ghearele pisicii? (Râde.) 

RELU (faţa i se aprinde, glasul îi tremură, o dogoare 
nesuferită îi încinge trupul: izbucneşte într-o dezlănţuire 
fară stavilă): De ce se vâră şoarecele în ghearele pisicii? 
Ei bine, pentru că... pentru că... 

ANDA (calmă, îi pune mâna la gură): Taci! Ştiu ce vrei 
să spui. 

RELU (cu sufletul la gură): Atunci? 

ANDA: Ce să-ţi răspund? Mi se pare curios cum de n-ai 
aflat până acum că nu sunt liberă. De ce nu te informezi 
cum trebuie? 

RELU (dărâmat): Asta-i răspunsul? Dar bine, crezi că 
iubirea ţine seama de stare civilă, conveniente şi piedici? 

ANDA: Fireşte că nu, dacă e reciprocă. Or, între noi nu 
este cazul. Eu sunt femeia altuia, şi dumneata — 
logodnicul alteia. E limpede, nu? 

RELU (nu se dă bătut, ştie că o femeie, chiar accesibilă, 
şi tot opune rezistenţă, dar una ca Anda): Bine, voi 
aştepta ca această iubire să devină reciprocă. 

ANDA: O să aştepţi, atunci, mult şi bine. îmi repugnă 
aventurile extraconjugale. (În sinea ei): Din păcate, am 


- 229 - 


avut una mică-mititică şi-mi ajunge. Bine că s-a consumat 
fară consecinţe. 

RELU: Insist că nu-i vorba de o simplă aventură... 

ANDA: Dar ce e? Nu crezi că cel mai cuminte lucru 
pentru dumneata ar fi să respecţi omul care ţi-a deschis 
uşa casei cu atâta încredere? 

RELU: Sunt sincer întâi cu mine şi apoi cu alţii. N-am de 
gând să stric nimic. Cel mult, să repar. 

ANDA: Să repari? Ce fel de reparaţii urmăreşti cu 
stăruinţele dumitale? Vorbeşte! Pentru ce nu mă laşi în 
pace? De două săptămâni, zi de zi, îmi faci curte asiduă, 
îmi împuiezi capul cu vorbe de dragoste, deşi ţi-am spus 
limpede că nu-s femeia pe care o crezi. Aş fi putut să-ţi 
închid uşa, dar am vrut să evit o ceartă... 

RELU: Sunt foarte mâhnit. Asta-i tot ce-ai înţeles din 
zbuciumul meu? 

ANDA: În orice caz, am înţeles mai mult decât crezi. 
Chiar dacă simt ceva pentru dumneata, la ce bun? Chiar 
dacă aş face o minune pentru cineva, încă nu mi-aş înşela 
bărbatul... 

RELU: Şi cum ai rezolva situaţia, mă rog? 

ANDA: Pur şi simplu, m-aş despărţi de el, pentru că în 
asemenea condiții convieţuirea devine de-a dreptul 
insuportabilă, nu-i aşa? 

RELU: Şi te-ai recăsători cu... 

ANDA: Sigur că da. Nu-i firesc? De altfel, chiar aşa m- 
am înţeles cu Dinu, înainte de a ne lua. Avem o convenţie 
în privinţa asta, pe care înţelegem s-o respectăm. ŞI, ca 
să-ţi dai seama cât de departe merg pe drumul 
sincerităţii, uite, într-o seară i-am mărturisit soţului ceva 
despre dumneata. 

RELU (curios): Ce anume? 

ANDA: Nu ştiu dacă-i oportun să-ţi spun. 

RELU: Te rog! Te rog! 

ANDA: Ei bine, i-am spus că ai ceva tulburător în fiinţa 
dumitale, care place femeilor în general, şi mie — în 


- 230 - 


special. Dar pentru atâta lucru nu-mi pierd capul. Vezi ce 
sinceră sunt? 

RELU: Dacă am apucat-o pe calea destăinuirilor, 
îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare, o singură întrebare: îl 
iubeşti cu adevărat pe Dinu? 

ANDA (cu un gest nervos): întrebarea mi se pare lipsită 
de tact. 

RELU: lartă-mă, te rog. Pentru mine e foarte 
importantă. Te rog, răspunde-mi. 

ANDA: Dacă ţii cu tot dinadinsul, ei bine, află că-mi 
iubesc soţul. Mai mult decât îţi închipui dumneata, mai 
mult decât crede el însuşi. Eşti mulţumit? 

RELU: Deloc. Şi mă îndoiesc că e vrednic de această 
iubire... 

ANDA: lartă-mă, dar nu ţin seama decât de îndoielile 
mele. 

RELU: Prea eşti sigură de el şi rău faci. Dacă te-ai 
pomeni că, într-o zi, îţi propune să vă despărțiți, potrivit 
angajamentelor luate unul faţă de celălalt, ce i-ai 
răspunde? 

ANDA: Nimic. Crezi că l-aş învrednici cu un răspuns? 
Crezi că aş plânge sau i-aş face imputări? Crezi că m-aş 
sinucide, cum a făcut chiriaşul de sus, care a fost părăsit 
de nevastă? Nu, stimate domn. Voi adopta resemnarea, 
care e forma cea mai evoluată a înţelepciunii. Dragoste 
cu sila nu se poate. 

RELU: Abia aştept ziua cea mare a resemnării. 

ANDA: Înarmează-te cu multă răbdare! Pentru că ai să 
aştepţi mult şi bine... 

RELU (cu insinuare): Nu se ştie. Niciodată nu trebuie să 
fii atât de sigur nici de tine însuţi, dar mai ales de altul! 

ANDA (se uită la el de sus, cu îngăduinţă, aşa cum ar 
cântări o femeie experimentată bâiguielile de dragoste 
ale unui adolescent. Nu se poate stăpâni să-i arunce în 
faţă, surâzând cu superioritate): Domnule Apelevianu, 
iartă-mă că ţi-o spun, dar eşti naiv ca un copil. Despre 
dumneata se vorbeşte ca de un cuceritor irezistibil, căruia 


- 231 - 


nici o femeie nu-i poate rezista. Dinu mi-a spus despre 
logodnica dumitale că e descendenta unei familii ilustre 
din Franţa. 

RELU (clatină capul surâzând cu tristeţe): Mada, e 
adevărat. Legenda persistă, însă lucrurile trebuie privite 
exact în sens invers. 

ANDA: Nu înţeleg. Căror merite se datoresc succesele 
dumitale? Cum reuşeşti să cucereşti femeile? Spune-mi şi 
mie. 

RELU: Adevărul e că nu eu, ci ele mă cuceresc pe mine. 
De aceea îţi vorbeam de sensul invers. Eşti nedumerită, 
nu-i aşa? Dacă aş sărăci brusc şi nu m-ar chema 
Apelevianu, n-aş mai însemna nimic. 

ANDA: Eşti dezolant de sincer! 

RELU (care până acum credea că a pierdut lupta, simte 
că începe să câştige teren folosind invincibila armă a 
sincerităţii nude, brutale. Se hotărăşte să meargă până la 
capăt pe acest drum al victoriei): La ce m-aş ascunde 
după deget? Până la cei 27 de ani ai mei, am impresia că 
am trăit viaţa altcuiva, pe care nu-l cunosc, o viaţă 
searbădă, monotonă, aproape străină. Azi, când îi găsesc 
adevăratul sens, trebuie să dau înapoi, pentru că aceea 
pe care o iubesc... 

ANDA: Poate că aceea de care vorbeşti are şi ea 
dreptatea sa. De ce şi-ar dărâma casa în care se simte 
bine? 

RELU (strigând): Dacă totuşi această casă se 
prăbuşeşte la pământ? 

ANDA: De ce adică s-ar prăbuşi? 

RELU (pornit): Pentru că are temelia şubredă... 
şubredă! Inţelegi? 

ANDA (îl imită maşinal): Şubredă... şubredă... şubredă! 
(Alt ton:) Haide, fii serios, copilule mic, îmi placi mai mult 
aşa. Acum du-te. Dacă ai raţiona un pic, ţi-ai da seama 
cât greşeşti faţă de mine. Eu însă te iert... ştergem tot cu 
buretele şi rămânem prieteni mai departe... De acord? 


- 232 - 


RELU (în gând): Ce-i asta? Mă ia drept un adolescent 
căruia trebuie să-i pui frâu dacă o ia razna? A, nu, nu 
merge aşa. Cu Anda trebuie să joc tare. (Îi ia mâinile într- 
ale lui. Ea le lasă, încă nu ştie ce vrea să facă el.) Bine, 
plec. Dar nu înainte de a-mi da o încurajare. 

ANDA (nu înţelege): Ce fel de încurajare? (Ironic): Ai 
încetat să cerşeşti? Poftim! (Îi trage o palmă în glumă.) 

RELU: Ai dreptate, o sărutare se smulge, nu se cerşeşte 
(o cuprinde în braţe şi vrea s-o sărute). 

ANDA: A, nu! (Se trage înapoi, indignată; îl 
admonestează autoritar, cu fulgere de mânie): Pleacă! De 
azi înainte nu mai sunt acasă pentru dumneata! (Relu 
lasă capul în jos, copleşit, şi de-a binelea năuc. Dacă ar fi 
căzut într-o prăpastie, nu s-ar simţi altfel, femeia asta 
dovedeşte o virtute dârză, greu de învins.) 

RELU (în gând): Ce să fac? Să plec? Ar însemna o 
capitulare mică, fară şanse de a înnoda mai târziu firul pe 
care l-am rupt intr-o nechibzuinţă. Pentru că am comis o 
nechibzuinţă, folosind violenţa. Chiar o prostie! Nu, 
hotărât lucru, Anda nu este femeia aventurii, m-am 
înşelat crezând că pot s-o antrenez într-o legătură 
extraconjugală. Ciudat: îmi impune! Mai bine aş merge pe 
linia sincerităţii. Nu-mi dau seama de ce am părăsit-o, 
dialogul nostru a parcurs urcuşuri şi coborâşuri ciudate, 
încât îmi pare că am fost jucăria lui. Hai să încerc o 
împăcare, am s-o rog să mă ierte. (Vorbit, cu pocăință în 
glas:) Te rog, iartă-mă! 

ANDA (dezlănţuită): Drept cine mă iei, domnule Relu? 
Faptul că ţi-am îndurat până acum insistenţele fară să-ţi 
arăt uşa îţi dă dreptul să te porţi astfel? Crezi că n-ai 
altceva mai bun de făcut decât să suceşti capul femeilor, 
chiar dacă ele sunt ale prietenilor? Pentru oameni de soiul 
ăsta n-am nici o stimă. _ 

RELU (păleşte, săgețile Andei au lovit în plin. II doare, 
desigur, că ea şi-a făcut o părere atât de proastă despre 
el. Se lasă, obidit, pe un scaun, cu o piatră grea de moară 
pe suflet şi îngăimă): Sunt mai ticălos decât mă crezi! 


- 233 - 


ANDA: Aşadar, recunoşti? 

RELU: Da, merit tot disprețul. Totuşi, să ştii că am un 
simţământ curat pentru dumneata. Din cauza asta nu 
plec înainte de a-mi uşura conştiinţa. Nu te pot lăsa să 
trăieşti mai departe în minciună. Socotesc că eşti destul 
de tare ca să înduri adevărul, oricât ar fi de crud. 

ANDA: Ce tot îndrugi? De ce adică trăiesc în minciună? 
Ce vrei să spui cu asta? 

RELU (frontal): Află că sunt aici cu asentimentul lui 
Dinu... 

ANDA (îşi pierde brusc culoarea feţei, zguduită de 
trăsnetul destăinuirii. Îl cântăreşte din ochi pe Relu, preţ 
de o clipă; îşi spune în gând: Nu se poate! Apoi, 
recăpătându-şi stăpânirea de sine, îi strigă): Minţi! 

RELU: Pe onoarea mea că nu mint. 

ANDA (zbătându-se în toate incertitudinile): Adevărat? 
Dinu te-a pus să-mi faci curte, ca să scape de mine? 

RELU: Da, şi eu am acceptat. Asta e vina mea. Dar 
cine, în locul meu, n-ar fi primit? 

ANDA: (Simte că el spune adevărul. Schimbarea lui Ivar 
din ultimul timp e concludentă... Şi apoi ilustrata aceea 
revelatoare primită din străinătate. Dar faptul că 
repudiază verigheta? Toate se grămădesc acum să-i 
întărească  bănuielile,  prefaţându-le în certitudini 
cumplite. Îşi aminteşte de plecările de acasă fară motiv, 
ca s-o lase în tovărăşia lui Relu, apoi de petrecerile lor în 
trei. Da, da, Ivar nu mai avea poftă să danseze, i-o trecea 
prietenului, ca să poată lucra în voie. Nu le călcase 
niciodată casa. Şi acum, deodată, amiciţie cu toptanul!) 

RELU: Mă întrebai adineauri cum de-am intrat, cine mi- 
a deschis, cheia pe care mi-a încredinţat-o bărbatul 
dumitale, pentru a pătrunde în casa voastră oricând şi 
oricum... (l-o înmânează.) 

ANDA (i-o restituie): Nu mai e nevoie. Sunt convinsă. 
Cum de n-am prins de veste ce capcană îmi întinde 
scumpul meu bărbățel ca să mă pot feri ? Oarbă să fi fost 
şi tot... (O întrebare gravă îi sfredeleşte creierul ca un 


- 234 - 


burghiu; către el): De ce, domnule Relu, de ce vrea să se 
despartă de mine? 

RELU: Ca să se însoare cu vară-mea, fata lui 
Apelevianu! 

ANDA (îşi acoperă faţa cu mâinile): A! Doamne, ce 
mârşăvie! (| se pune un nod în gât, un val de lacrimi îi 
inundă faţa, simte cum se dezlănţuie în ea o furtună 
crâncenă, care trebuie să izbucnească odată, pentru că 
nici o putere n-ar mai izbuti s-o împiedice.) 

RELU: Plângi ? Mă faci să regret destăinuirea făcută! Nu 
poţi suporta adevărul? 

ANDA (prin perdeaua lacrimilor îl zăreşte pe Relu ca un 
nor cu formă ciudată de om şi-i aude cuvintele strecurate 
parcă printr-un perete de vată. | se pare că a întrebat-o 
de ce plânge sau a spus ceva?... Ea mai degrabă judecă 
ceea ce trebuie să fi rostit el într-o împrejurare ca asta 
decât vorbele debitate cu adevărat. Cu un efort care-i 
încordează puterile, parcurge vertiginos tot drumul întors 
până la voioşie şi, cu lacrimile şiroind pe obraji, 
izbucneşte într-un hot de râs): Ha-ha-ha! Credeai că 
plâng? A, nu! Nu pe mine, ci pe el îl plângeam. Mereu îi 
voi plânge de milă. L-am socotit a/tfe/ decât ceilalţi, atât 
de altfel, că aş fi putut să-l deosebesc dintre sute şi mii 
de oameni. Dar asta nu era decât rodul închipuirii mele. 
În realitate, toţi bărbaţii sunteţi o apă şi-un pământ. 
(Brusc, ca la ivirea unei cotituri): De ce mi-ai dat pe faţă 
acest crunt secret? De ce ţi-ai trădat prietenul, bunul 
prieten care îţi încredinţase o june atât de nobilă? Ce te-a 
împins s-o faci? 

RELU (micşorat, învins, fară să-i poată îndura privirile): 
Nu! N-am putut altfel. Am încercat să te cuceresc, fară a- 
ţi cunoaşte tensiunile. Şi, uite, acum m-ai cucerit 
dumneata pe mine, fară să încerci măcar. Din agresor am 
devenit o victimă strivită de propria-i faptă. 

ANDA (cu gândurile duse): Îmi îngheaţă mintea, nu pot 
concepe atâta mârşăvie din partea lui Ivar. Dacă voia să- 
şi strice casa, de ce nu mi-a spus-o deschis, bărbăteşte? 


- 235 - 


Doar ne înţeleseserăm în privinţa asta. Pentru care motiv 
mi-a întins o capcană ruşinoasă? Nu înţeleg, mi-e 
imposibil să înţeleg! (După o pauză): Îţi mulţumesc, 
domnule Apelevianu, şi te iert. 

RELU (cu o lumină în ochi): Adevărat? Parcă mi-ai luat o 
stâncă de pe piept... (Vrea să-i apuce mâinile, să i le 
sărute.) 

ANDA: Nu... Nu trebuie! (Le trage înapoi, cu un gest 
domol, blând. Se simte stăpână pe ea, începe să domine 
situaţia.) Se pare că sub înfăţişarea dumitale de dandy 
stă pitit un suflet de adolescent. îţi lipseşte numai 
ocrotirea. 

RELU: Nimeni nu mi-a spus până astăzi aşa ceva şi atât 
de... (Voia să spună „frumos", dar se întrerupse. Auzi un 
zgomot. Parcă a scârţâit o uşă care s-a deschis în camera 
de alături.) 

ANDA (cu un deget la gură): Sst! Mi se pare că a venit... 

RELU (În şoaptă): Cine? Dinu? 

ANDA (încuviinţare din cap — acelaşi joc): Vrea să ne 
surprindă, nu-i aşa? 

RELU: Nu, asta încă n-am aranjat-o. 

ANDA: Mai bine a rânduit întâmplarea. (Umbra lui Dinu 
se profilează pe după peretele uşii cu glasvand, se aud 
paşii lui mari şi măsuraţi, călcând pe podele. Relu e 
neliniştit. Ce o să se întâmple? Ar vrea să evite o 
explicaţie. Poate, Anda, imprudentă, cum sunt femeile în 
astfel de împrejurări, va da cărţile pe faţă.) 

RELU: Ce ai de gând să faci? 

ANDA (delirând): Ceea ce trebuie! Ceea ce vrea el! Şi, 
mai ales, ceea ce vreau eu acum. Aşa! Să ne găsească 
înlănţuiţi ca-n paradisul pierdut. (îl trage de mână în 
dreptul perdelelor transparente, cuprinzându-l în braţe.) 
De astă dată, scumpul meu soţ are ce auzi şi ce vedea! 

RELU (contrariat): Nu! Acum, nu! În condiţiile astea, mi- 
e penibil. Cred că înţelegi. 

ANDA (furibundă, ca apucată subit de nebunie): Dacă 
mă iubeşti, sărută-mă, iubitule... Sărută-mă, dragul meu! 


- 236 - 


(Relu nu mai ştie pe ce lume se află. Anda tremură în 
braţele lui, gura ei se întinde senzuală spre gura lui, sânii 
ei se strivesc de pieptul lui. Ce-i pasă dacă Dinu e 
dincolo? Întâmple-se orice! La urma urmei, se poate 
întâmpla după cele statornicite între ei ? Şi o sărută 
nebuneşte, lacom, ca şi când ar vrea să se sature dintr- 
odată de ea, şoptindu-i numele.) Anda!... Anda! (Uşa se 
deschide brusc şi Dinu se iveşte în prag, mirat şi 
întrebător. Anda şi Relu, desprinşi din îmbrăţişare, arată 
stânjeniţi, parcă s-ar mira că un nepoftit a venit să le 
tulbure visul de iubire. Câteva clipe lungi se privesc 
rătăciţi între ei, căutând să înţeleagă noua stare de 
lucruri creată de trăsnetul surprizei.) 

DINU: Ce se întâmplă aici ? (Se aruncă asupra lui Relu 
şi-i puse mâna în beregată. Scrâşneşte printre dinţi): 
Mizerabile! 

RELU (se zbate cu ochii ieşiţi din orbite, vrea să scape 
din strânsoarea de fier care îl sufocă, dar nu poate. Abia 
izbuteşte să îngaime): Eşti neb...? Nu mă sugru... 
(Cuvintele i se sting în gâtlej. Dinu, într-o sclipire a 
raţiunii, îşi revine. Strigătul înecat al victimei trezit 
luciditatea. Îi dă drumul şi, îngheţat de spaimă, îl scutură, 
să-şi dea seama dacă nu l-a sugrumat. Răsuflă adânc. Nu 
se întâmplase nimic. Trăia! Slavă Domnului că s-a oprit la 
un pas de crimă. Dar şi aşa nu se poate stăpâni şi-l 
îmbrânceşte cât colo, arătându-i cu dispreţ: Secătură!) 

RELU (palid ca un mort, se apropie de el şi-l înfruntă 
ridicol): Domnule, purtarea ta grobiană... 

DINU (pufneşte în râs, afişând superioritatea stăpânului 
pe plantație, în mâna căruia adversarii nu sunt decât 
simple jucării. Apucându-l pe sub bărbie, îi răspunde 
sarcastic): Purtarea mea, grobiană? Dar a voastră, 
porumbeilor? 

RELU (în postură penibilă): lau asupră-mi răspunderea 
celor întâmplate... 


- 237 - 


DINU: Ce eroism de operetă! Nu, nu, amice, voi rezolva 
cât poate de simplu. (Adresându-se Andei:) Te rog, lasă- 
ne singuri. 

ANDA (a privit nemişcată dintr-un colţ cele petrecute. 
Când soţul ei vârâse mâna în gâtul lui Relu, n-a sărit în 
apărarea victimei. Ştia că nu-i decât o  josnică 
prefăcătorie. Acum i se cerea să-i lase singuri. Desigur, să 
se explice între ei, asta vrea. Rămâne necilintită, privind 
sfruntător spre soţul ei): Eu sunt vinovată, pe mine 
trebuie să mă sugrumi. El n-are nici o vină. 

DINU (nu înţelege ironia, nu e încă timpul. | se 
adresează lui Relu): Vezi cum îţi ia apărarea? Emoţionant 
gest! (Către Anda, poruncitor): Te rog încă o dată, treci 
dincolo... 

ANDA (trebuie să se supună, n-are încotro. înainte de a 
ieşi, îi zvârle o săgeată): Te implor să nu-l ucizi... cumva! 
(lese demnă, stăpână pe sine, dispreţuitoare.) 

DINU: Nicio grijă. Există vânaturi care nu preţuiesc cât 
un glonţ. (Rămaşi singuri, bărbaţii se privesc stânjeniţi, ca 
şi cum ar fi fost surprinşi asupra unui fapt neîngăduit. O 
tăcere grea, de plumb, le încleştează gurile. Dinu se 
prăbuşeşte pe un scaun, îşi prinde capul în mâini. li e 
ruşine de cele întâmplate? Hm, ar fi putut să se 
mărginească numai la invective. De ce trebuia să-l 
strângă de gât? În timpul acesta, Relu trece la oglindă, îşi 
reface cravata mototolită, îşi netezeşte hainele răvăşite.) 

RELU: Acum, nu-ţi mai rămâne decât să mă sugrumi în 
tihnă. Ai economisi glonţul de care vorbeai. 

DINU (încet, cu vocea joasă, fară să ridice privirea): îţi 
baţi joc de mine! 

RELU: Din felul în care ai început, trebuia să mă aştept 
la orice din partea ta. Parcă fusese vorba — fară accese 
de gelozie... 

DINU: Ai dreptate! Aş fi putut să te omor! Asta-mi mai 
trebuia! (Amândoi îşi vorbesc tăios, ca doi rivali, nici unul 
nu-l învredniceşte pe celălalt măcar cu o privire.) 

RELU: Oricum, n-a lipsit mult. 


- 238 - 


DINU: lartă-mă, nu-mi dau seama ce s-a petrecut cu 
mine. Am avut impresia că totul se scufundase în jurul 
meu... Bine că n-a fost decât o clipă. Altfel... (Se 
cutremură scuturat de un fior.) _ 

RELU (calm): Poate că-mi meritam soarta. Insă ar fi fost 
de-a dreptul monstruos ca pedeapsa să-mi vină tocmai de 
la tine, şi drept recunoştinţă că ţi-am servit ca unealtă 
pentru a scăpa de nevastă. 

DINU: Lasă, nu mă judeca şi tu. Dacă mă anunţai din 
timp, cred că mă stăpâneam. Dar am fost luat pe 
neaşteptate. Ce vrei, sunt iute la mânie. Uite, şi acum 
tremur, nu vezi? 

RELU: Greşeala e a mea, nu fiindcă nu te-am anunţat, 
ci pentru că m-am învoit să joc rolul acesta mârşav. (Se 
îndreaptă spre ieşire.) Oricum, găsesc că-i odios ceea ce 
am făcut noi, înţelegi? Odios... laş... murdar... Cel mai 
cuminte lucru, ţi-am mai spus, era să-i spui răspicat că 
vrei să te desparţi. Trebuia să ai curajul acesta. 

DINU: Ştiu eu, poate, ai dreptate. Dacă aş fi văzut 
limpede de la început. Totuşi... (Tresare): Ce faci? Pleci? 
Mai rămâi o clipă! (Se precipită spre el.) 

RELU: Pentru ce? 

DINU (are o ezitare, e întunecat la faţă ca norul furtunii, 
se uită în podea, nu îndrăzneşte să-l privească în ochi, 
vocea îi vine parcă din fundul pământului. Il întreabă pe 
Relu, greu, cu o mare opintire): Ţi-a cedat? 

RELU (se uită la el, speriat de faţa şi glasul lui): Ce? Ce- 
ai spus? 

DINU (cu o înverşunare reţinută): Spune-mi, ţi-a cedat? 

RELU (acelaşi joc): Nu, domnule, nu. Cum îţi trece prin 
cap ceva? 

DINU: Pe cuvânt de cinste? 

RELU: Da, pe cuvânt de cinste. Dar nu-nţeleg: ce- 
nseamnă asta? Eşti gelos? Ţii încă la ea? 

DINU (Se înseninează brusc, apoi izbucneşte într-un 
forţat hohot de râs): Ce prostie ai spus! Dacă aş fi ţinut, 


- 239 - 


n-ajungeam aici. (Văzând că e gata de plecare!) Îți 
mulţumesc, Relule, pentru tot... 

RELU (surâzând acru): Pentru puţin... domnule! 

DINU (tresărind): Domnule? Eşti supărat? 

RELU: E inutil să-ţi răspund... Adio! 

DINU: Ascultă, amice, ţi-ai dat cuvântul de onoare că n- 
ai să sufli o vorbă. Dacă îl calci, o să suferi grave 
consecinţe. Să nu te joci cu viaţa mea, fiindcă şi eu am să 
mă joc cu ata! 

RELU (iese fară să mai spună un cuvânt.) 

DINU (strigând în urmă-i): Să-ţi intre bine în cap ceea 
ce-ţi spun. Secătură! Cu mine nu te joci! 


II 


De astă dată vine rândul Andei. Cu ea, Dinu are mai 
mult de furcă. Nu e vorba numai de despărţire, vrea să-i 
plătească tot ceea ce numeşte el poliţă restantă. Gândul 
divorţului, deşi scop final, trece, până una-alta, pe al 
doilea plan, ca să facă loc unei îndelung aşteptate 
răfuieli. Toate aşa-zisele umilinţe pe care el le îndurase 
din partea Andei, la restaurantele din Pantelimon şi 
Băneasa, şi după aceea, când îi ceruse mâna şi ea Îi 
întorsese spatele, şi, mai ales, adineauri, când a surprins- 
o sărutându-se cu Relu, toate acestea cer plată, orice 
greşeală se plăteşte. 

DINU (cu vocea gândului): Cât am aşteptat clipa asta! 
Şi acum, când a venit pe neaşteptate, încerc o teamă 
neînţeleasă de a n-o scăpa printre degete. 

(Trece în dormitorul ei, sigur de sine, călcând cu paşi 
rari, măsuraţi. Anda s-a îmbrăcat. Simte că Dinu a deschis 
uşa, dar nu se întoarce cu faţa la el, ignorându-i 
prezenţa.) 

DINU: Vrei să ieşi ? 

ANDA (nu-i răspunde. Îşi potriveşte părul în oglindă.) 

DINU (sarcastic, negăsind ceva mai tare): Ai de gând să 
te duci după dumnealui. 


- 240 - 


ANDA: Se prea poate! 

DINU: Presimţeam că are să se întâmple una ca asta. 
Florile acelea pe care le primeai nu miroseau a bine. Şi 
versurile franţuzeşti, străvezii! Trebuia să iasă ceva din 
toate astea. Şi uite ce-a ieşit! Uite pe cine am luat de 
soţie, nărodul de mine! 

ANDA (se apropie de el cu aerul că are să-i spună un 
mare secret): Presimţeai? Numai atât? N-aveai chiar 
certitudinea c-o sa se întâmple ceea ce s-a întâmplat? 

DINU: Nu-i de ajuns şi atât? Şi mai presimt c-o să luneci 
tot mai jos. 

ANDA: Daa? Şi ce-ţi pasă? Principalul e că nu mai 
împiedic, de acum înainte, ascensiunea domnului 
presimţitor. 

DINU: Nu e vorba de mine, ci de tine. Pe drumul pe 
care ai apucat, nu-i greu de ghicit unde ai să ajungi. 

ANDA (înălţând fruntea): Te asigur că o să ajung destul 
de parte! 

DINU (râde cu hohote): Mda... înţeleg. Spilcuitul acela 
căruia i-ai căzut în braţe îţi va împrumuta un titlu de 
nobleţe. Aşteaptă! Ha-ha-ha! 

ANDA: Râzi tu, acum. Dar să vedem cine va râde la 
urmă. 

DINU: Ar trebui, mai degrabă, să-ţi plâng de milă. De ce 
m-ai înşelat? De ce ai călcat în picioare dragostea 
noastră? Ce demon te-a zvârlit în braţele acestei secături 
mondene, în loc să... Te-a orbit numele lui, averea lui? Ce 
ai găsit la el, de ţi-ai pierdut minţile? 

ANDA (îl priveşte cu încordare câteva clipe): Ascultă, 
monstrule, de ce joci cu mine farsa asta sinistră? 

DINU: Nu schimba vorba! Răspunde la întrebare! 

ANDA: La urma urmei, ce mai vrei? Ce mai aştepţi? N-ai 
scăpat de mine? Nu ţi-ai ajuns scopul? Atunci, de ce mă 
plictiseşti? Ori poate crezi că n-am bănuit nimic? 

DINU: Ce scop? Ce tot îndrugi? Ce ai bănuit, mă rog? 

ANDA (necruţător, ca o sentinţă): Tot planul tău 
mişelesc de a te descotorosi de mine, asta! 


- 241 - 


DINU (simte că-i fuge pământul de sub picioare; ca să- 
şi acopere slăbiciunea, strigă din răsputeri): Naufragiato! 
Nu te agăța în disperare de un pai! Nu-ţi foloseşte la 
nimic. E o îndrăzneală fără pereche să mă învinuieşti că... 

ANDA (câştigând teren): Eu te învinuiesc? Singur te 
învinuieşti. Faptele tale te învinuiesc. 

DINU (ca prostit): Fa-faptele mele? 

ANDA: Te bâlbâi, actorule, căci ţi-am sfâşiat de pe faţă 
masca de ipocrizie. M-ai luat ca să te saturi de trupul meu 
şi să mă azvârii, după aceea, ca pe o zdreanţă 
netrebnică. 

DINU: Ha-ha! Aici chiar ai nimerit-o. Straşnic ai nimerit- 
o! 

ANDA: Tu n-ai căutat o nevastă aşezată, cu rost, ci o 
femeie care să-ţi potolească simţurile. 

DINU (gratuit): Evident. Şi te-am găsit tocmai pe tine, 
dragă Doamne, alta nu mai exista pe lume. 

ANDA: Pesemne că nu. Ai încercat să mă faci amantă, 
adu-ţi aminte, dar te-ai convins că aşa ceva nu merge la 
mine. 

DINU (cu ironie forţată): Oho, ştim, ştim prea bine. Ai 
prins subtil firul. 

ANDA: N-ai avut noroc, a trebuit să mă iei, nu puteai 
face altfel! 

DINU (acelaşi joc): Nici asta nu ţi-a scăpat! 

ANDA: Vezi bine! Nimic nu-mi scapă. De pildă: n-ai 
socotit căsătoria cu mine un provizorat? 

DINU (stins): Haide, te întreci cu firea. 

ANDA: Lasă, îmi dau seama ce vorbesc. Acum ţi se pare 
că eşti sătul de mine şi-mi cauţi cu lumânarea motiv de 
divorţ. 

DINU (devastat, cu ton imperativ): Te întreci cu firea, îţi 
spun (dar vocea lui n-are tărie, nu se poate impune). 

ANDA: Ridici tonul? Începe să te apese ticăloşia faptei? 
Nu, bărbăţele, mergi înainte pe drumul pe care ai apucat! 
Nu te lăsa! În fond, ce te mai leagă de mine? Ti-am 
devenit o povară, îţi încurc planurile de viitor. Ce 


- 242 - 


importanţă are că ţi-am dăruit aproape doi ani din viaţa 
mea, că eram Ghi a ta dragă, pe care n-o dădeai pe zece 
„Apelevience”... îţi aduci aminte? (Săgeata loveşte în plin. 
Dinu păleşte, se clatină ameţit şi duce instinctiv mâna 
spre speteaza unui scaun, ca să găsească un sprijin.) 

DINU: Ce-ai zis? 

ANDA: De ce tremuri aşa? Eşti palid ca un cadavru. Nu 
cumva ţi-am pipăit în neştire vreun gând ascuns? 

DINU (pierdut): Vorbeşti aiurea. 

ANDA: Ştiu eu ce spun. Aşa că, scumpul meu, 
împlineşte-ţi planul, du-l la bun sfârşit. Tu eşti croit pentru 
lucruri mari. Nu te împiedica de o biată femeie. Adu-ți 
aminte de câte ori te-am prevenit, am făcut chiar un 
angajament scris între noi, ca, atunci când nu mă mai 
iubeşti ori faci o pasiune pentru altă femeie, să mi-o spui, 
ca să isprăvim frumos, fiindcă e păcat să coborâm în 
mocirlă cerul dragostei noastre. Mi-ai făgăduit-o şi ţi-aş fi 
admirat curajul şi francheţea. Ar fi fost un gest elegant, 
nobil. Dar tu nu eşti croit pentru astfel de gesturi. 

DINU (calm): De când te-ai dat în dragoste cu noblețea, 
e firesc să nu-ţi mai placă gesturile mele vulgare. 

ANDA: Nici când te-neci nu-ţi pierzi duhul. Nimeni nu se 
naşte nobil, noblețea se dobândeşte. Imi dau seama că în 
lumea asta aveai nevoie de o nevastă bogată, din lumea 
mare, ca să ajungi şi tu ceva, căci prin tine însuţi ai fi 
mucezit toată viaţa secretar particular. Ţi-am spus-o de 
atâtea ori, poate chiar eu ţi-am deschis capul. Haide, 
mărturiseşte, nu este aşa? Ai măcar acum acest curaj, în 
ceasul al doisprezecelea... 

DINU: Se vede că bunul meu prieten ţi-a împuiat capul 
cu asemenea năzbăâtii. 

ANDA: Nici nu era nevoie, „iubitule”! Prea ai cusut 
planul cu aţă roşie ca să nu te dea de gol. Îmi făcusem 
mai de mult anumite convingeri în privinţa ta. Aveam, în 
plus, un motiv puternic: scrisoarea aceea suspectă. Dar 
nădăjduiam încă sau, mai degrabă, îmi plăcea să mă 
amăgesc singură. Acum, s-a isprăvit! Eşti liber, poţi să iei 


- 243 - 


pe cine-ţi place şi când îţi place. Te dezleg de mine, îţi 
dau scrisoarea de despărţire la mână, ca să-ţi servească 
la proces. Fac tot ce-mi ceri. 

DINU: Îţi mulţumesc! Mă copleşeşte atâta solicitudine 
din parte-ţi. 

ANDA: Da, da, trebuie să-mi mulţumeşti. Dacă vrei să 
ştii una şi bună, apoi află că eu singură am vrut să-ți 
întind o mână de ajutor. 

DINU: N-am ştiut. În ce fel? 

ANDA: Nu ghiceşti? Ei bine, căzând în braţele 
prietenului pe care mi l-ai trimis pe cap. 

DINU  (urlând): Minţi! Degeaba încerci o salvare, 
căutând să insinuezi că nutreai mai de mult gândul 
despărțirii, ca să nu pleci umilită din casa mea, ci să mă 
faci a crede că tu însăţi ai vrut să mă părăseşti. 

ANDA: Puțin îmi pasă de scornelile tale. Ceea ce vreau 
să-ţi intre în cap e că te-am înşelat raţional, ca să pun 
ireparabilul între noi. 

DINU: Vorbe de clacă! M-ai înşelat ordinar, fară nici un 
gând preconceput, asta-i sigur... 

ANDA: Naivule, dacă aveai isteţimea să-l întrebi pe 
amicul tău cine a avut iniţiativa primei sărutări, pe când 
umbra ta se profila, colo, îndărătul perdelelor, răspunsul 
lui te-ar fi îngheţat, sunt sigură. 

DINU: Crezi că asta îţi micşorează vina? Dacă ai fi fost 
cuminte până la urmă, fii încredinţată că te păstram, ai fi 
rămas mai departe nevasta mea. 

ANDA (râs crispat): Nevastă cu sila! Mulţumesc! N-am 
ajuns până acolo. Câtă vreme sunt frumoasă! 

DINU: Aşa? Nu-ţi pasă? Nici mie. Crezi că frumuseţea ta 
avea să mă robească o viaţă întreagă? [i-ai greşit 
socotelile, fată dragă! Nu sunt omul care să îngenuncheze 
în faţa unei femei. Singură ai picat în capcană, în capcana 
pe care mi-o pregătise-şi mie. 

ANDA: Uiţi un lucru de căpetenie: capcana e încă 
deschisă. Prin urmare, fereşte-te! 

DINU: Nu mai are nicio noimă: şi-a împlinit menirea. 


- 244 - 


ANDA: Nu e vorba de mine. 

DINU: Cânţi mereu refrenul ăsta. Altceva nu mai ştii? 

ANDA: la seama, de tine vorbesc. Ai să ajungi rău, 
sărac de tine, oricât te-ai lăfăi în bănet, oricât te-ai înălța 
de sus, oricât te-ar aştepta limuzina la scară. Prea alergi 
după o nălucă pentru a se întâmpla altfel. Ai să mă cauţi 
mult şi bine, dar să ştii că n-am obiceiul să mă uit îndărăt. 

DINU: Uite ce preziceri interesante îmi face cinstita 
doamnă. Regret că n-am nici o înclinare pentru 
previziune. 

ANDA: De-ai avea măcar simţul realităţii ceva mai 
dezvoltat. Adică atât cât să te ferească de a da în gropi. 
Deocamdată, ţine minte ce-ţi spun: eu, asta care mă vezi, 
eram femeia ce-ţi trebuia, alter ego al tău. N-ai ştiut să 
mă preţuieşti şi acum vrei să divorţăm? De ce nu? E 
foarte simplu. Crezi că am fost soţia ta? Cu un bărbat- 
fantomă nu te poţi căsători, aşa că nu eram măritată cu 
nimeni. Altfel, lăsai o urmă în mine, n-aş fi rămas 
întreagă, teafără, aşa cum am intrat în acest joc. De fapt, 
nu mi-ai aparţinut niciodată, fiindcă nu te-am iubit; 
nădăjduiam că te voi iubi, dar asta a fost o himeră 
rămasă mereu himeră. Uite pentru ce şi acum mă 
consider sufleteşte fecioara pe care ai întâlnit-o în tren, 
cândva. 

DINU: Frumoase lucruri aud. Ce-o să mă fac? S-ar putea 
să-mi zbor creierii, ca locatarul de sus pe care l-a părăsit 
nevasta. 

ANDA: Nu-i nici o pagubă. Pentru cei cărora viaţa nu le 
mai oferă nimic s-a născocit raiul. 

DINU: Crezi că numai eu voi plăti pentru faptele mele? 

ANDA: Toţi plătim, mai curând sau mai târziu. 

DINU: Vezi, suntem de acord... 

LINA (intră fară veste şi anunţă): Masa e gata! 

DINU: Lasă asta, nu ne arde acum de mâncare! 

ANDA: Lina, adu-mi, te rog, cufărul şi geamantanul cu 
iniţiale. 


- 245 - 


LINA (rămâne cu gura căscată. Nu se poate stăpâni să 
nu întrebe): Da' ce faceţi, coniţă? Plecaţi? 

DINU (cu asprime): Nu mai întreba, dobitoaco! Şi fă ce- 
ţi porunceşte doamna! 

ANDA: Da, Lino, plec... 

(Slujnica iese împleticindu-se buimacă. După câteva 
minute se întoarce cu un cufăr mare şi-l aşeză în mijlocul 
odăii. Anda cotrobăie prin toată casa şi înghesuie totul 
acolo, fară nici o rânduială: rochii, rufărie, încălţăminte şi 
alte lucruri personale. Lina o ajută neîndemânatică, de 
parcă s-ar fi prostit brusc. Dinu, în picioare, rezemat de 
un scrin, priveşte absent fierberea din jur.) 

DINU: Vrei să pleci chiar acum? 

(Anda nu răspunde. Ca şi când s-ar înăbuşi în casa asta 
dacă ar mai rămâne o singură oră, încuie zorită cufărul şi 
geamantanul, apăsând cu genunchiul, strivind obiectele 
îngrămădite acolo alandala şi scrâşneşte de ciudă că o 
încuietoare s-a stricat.) 

DINU: De ce nu înţelegi? Rămâi până mâine. Nu te 
zoreşte nimeni! 

ANDA: Nici o clipă mai mult! Îmi trebuie alt aer. Mă 
sufoc aici. 

DINU: Bine, nu insist, fa cum crezi... (După o pauză): Te 
duci acasă sau tragi la... 

ANDA: Ce-ţi pasă? Mai însemnăm ceva unul pentru 
altul? 

DINU: Oricum! E atâta timp de când... ! 

ANDA: Da, doi ani pierduţi. Dar îi voi câştiga la loc. 
Nenorocirea e o bună învăţătoare şi are să mă înveţe cum 
să fac. 

(Înainte de a isprăvi împachetatul, Lina fuge să aducă o 
maşină.) 

DINU (cu vădită stânjeneală, pare că s-ar afla în faţa 
unei străine): Poate ai nevoie de ceva... pentru transport. 

ANDA (gest de oroare): Banii tăi? Mi-ar frige degetele. 
Păstrează-i şi înmulţeşte-i! Ei or să-ţi aducă fericirea. 

LINA (se întoarce gâfâind): A sosit maşina, coniţă... 


- 246 - 


ANDA: Bine. Ajută-mă, Lino, să ducem cufărul. Ăsta e 
mai greu şi nu poţi să-l cari singură. Apucă de colo... 

DINU: Dar ce, tu ai să-l duci? (O dă la o parte, 
încercând el să ridice cufărul.) 

LINA: Conaşule, nu-i mai bine să-l chem pe şofer? (Fuge 
şi se întoarce cu şoferul.) 

ANDA (rotind privirile prin cameră): Cred că n-am uitat 
nimic. De altfel, nici n-aveam prea multe lucruri 
(răsuflând  uşurată). Atunci? Adio, cuib care mi-ai 
adăpostit atâtea visuri deşarte. Oricum, n-a fost tocmai 
rău aici, adineauri poate am exagerat puţin. Rămâi cu 
bine! (Dă să plece singură, stăpânindu-se.) 

DINU (În plin zbucium: îl doare plecarea ei, după cum |- 
ar fi durut şi rămânerea; o strigă cu patos): Ghi! 

ANDA: Ce este? 

(Dinu frământă un răspuns. Nu ştie ce să-i spună.) 

ANDA: Hai, spune odată! 

DINU: Cel puţin, nu mă uri! 

ANDA (îl priveşte mirată, clătinând din cap): Ce copil 
eşti! A trecut vremea înduioşărilor fară sens. Adio! 
(Pleacă dreaptă, cu pasul sigur.) 

(Dinu o urmăreşte de la fereastră, până ce maşina 
încărcată cu bagaje coteşte după colţul străzii. 
Nădăjduise că ea va arunca o privire înapoi, cum faci 
când părăseşti un loc unde ţi-ai lăsat o parte din viaţă. 
Dar nu, Anda merge înainte, ca un călător care, năzuind 
către o ţintă greu de ajuns, nu caută îndărăt, de frică să 
nu şovăie.) 

DINU: Hm! S-a sfârşit! (Dar, în loc de uşurare, simte o 
greutate. Parcă ar avea o povară de plumb în spinare, 
care îl striveşte; îşi face singur curaj.) Aşa-i la început, 
până mă obişnuiesc... (Apoi plimbă fară voie priviri în 
juru-i. Ce pustiu e, parcă n-ar mai locui nimeni aici.) Eh, 
fleacuri... (Simte o nevoie acută de a se odihni. Se 
trânteşte pe pat, îmbrăcat aşa cum e, căci nu află în sine 
energia de a-şi scoate măcar haina.) 

(Pauză lungă.) 


- 247 - 


LINA (intră păşind în vârful picioarelor. Întreabă încet, 
şoptind): Conaşule, ce faceţi? Mai veniţi la masă? (Dinu se 
preface că doarme.) 

(Lina mai aşteaptă un timp, fară să îndrăznească a 
repeta chemarea. Apoi iese uşor, închizând grijulie uşa 
după ea, ca să nu-l trezească din somn.) 

DINU (In sine): Ce proastă e!... Cum poate să creadă că 
aş putea dormi după cele întâmplate ? (Are însă impresia 
că e bolnav sau, mai degrabă, istovit de oboseală.) De ce 
atâta oboseală? Că doar n-am tras la plug? (Clipele se 
scurg anevoie.) Parcă a bătut cineva la uşă. Sau a sunat? 
Cine o fi? Şi pentru ce a venit la o oră atât de nepotrivită? 
(Sare din pat şi se precipită să deschidă. în spatele uşii 
răsare un găligan spătos, îmbrăcat într-o stranie uniformă 
neagră. Are ochii mari, pe care i-a mai văzut, parcă, şi 
altă dată şi care sclipesc neobişnuit de tare.) 

DINU: Ce vrei dumneata? 

CIOCLUL: Să trăiţi, sunt de la crematoriu şi am venit să 
ridic cadavrul... 

DINU (ascultă fară să înţeleagă): Ce tot îndrugi ? Care 
cadavru? 

CIOCLUL: Nu e aici strada Popa Savu 13 A? 

DINU: Ba da, este, dar... 

CIOCLUL: Nu s-a omorât cineva din cauza neveste-sii? 

(Omul greşise etajul, trebuia să urce la trei, în loc de 
doi. Dinu îşi dă seama de eroare, însă, mai degrabă, 
crede că întâmplarea asta e o sumbră prevestire, din 
pricina stării sale sufleteşti pretabile la o astfel de 
interpretare.) 

DINU (îl îmbrânceşte pe cioclul inoportun şi strigă ca 
scos din minţi): Afară! Afară! Afară! 


- 248 - 


CAPITOLUL 8 


Codaşă la măritiş 


Din corespondența Andei Brâdeanu 


Scumpă prietenă, 

Sunt încă buimăcită de ceea ce mi s-a întâmplat ieri. 
Află că m-am despărțit de el. Nu-i mai spun Ivar, acest 
nume de alint pe care eu i l-am pus mi se pare îngrozitor, 
monstruos. Dacă aş putea, l-aş şterge cu buretele şi din 
memorie, ca să nu mai rămână nici o literă din el. 
Vasăzică, tot ce a fost între noi a murit, amintirile noastre 
— frumoasele noastre amintiri — s-au stins aţa cum stingi 
un  mănunchi de lumânări suflând în ele brutal, 
duşmăneşte, ori şi mai rău, călcându-le în picioare. Am fi 
putut să isprăvim frumos, orice are un sfârşit în lumea 
noastră, dar nici asta nu s-a întâmplat. El a rupt-o cu mine 
brutal, ruşinos, lamentabil, chiar criminal... De ce, tu, cum 
a fost cu putință aşa ceva? Uite că a fost! În loc să-mi 
spună deschis, cavalereşte: 

— Draga mea, trebuie să ne despărțim, nu te supăra, 
dar am alte socoteli acum, tu îmi încurci aceste socoteli, 
n-am ce face, iartă-mă, sunt nevoit să recurg la divorț. 

Limpede ca lumina zilei, nu? L-aş fi înțeles şi, fară a-i da 
dreptate, aş fi spus: Uite, măcar e sincer, tot are o 
calitate. Dragoste cu sila nu se poate şi ne despărțeam 
fară lacrimi şi zarvă. Doar nu eram singurii, mii şi mii de 
perechi se unesc şi se desfac pe lumea asta. N-a făcut 
aşa. Ce a făcut în schimb? Ascultă, tu, să te cruceşti! Are 
un prieten, un boier de neam mare. Relu Apelevianu. ÎI 
cunoaşte de pe băncile şcolii. N-a venit la noi în casă 


- 249 - 


decât în ultimul timp. Sta mai mult prin străinătăți. Un 
tânăr, ce-i drept, foarte prezentabil (mult mai prezentabil 
decât fostul meu soţ). Şi il pune să se lege de mine, i-o fi 
spus, probabil, că are şanse, şi Relu ăsta, cu toată 
aristocrația lui sau tocmai din pricina asta, se pretează la 
acest joc murdar. A început să-mi facă o curte asiduă, 
venea la ore nepotrivite, dându-mi să înțeleg că nutreşte 
unele sentimente pentru mine, mi-a propus să mergem la 
cinema împreună, ba, uneori, să dansăm, în fine, şi-a tocit 
toate armele fără a reuşi ceva. Iti mărturisesc sincer, tipul 
îmi plăcea, este foarte fin, are o conversație aleasă. Chiar 
îi spusesem lui I. că-mi place tipul, lucru destul de 
imprudent din parte-mi, pentru că, probabil, această 
scăpare a mea i-a sugerat să apeleze la ajutorul lui, 
având siguranţa reuşitei. 

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă Relu Apelevianu se alia 
cu timpul şi dovedea mai multă răbdare. Mai ştii, poate că 
începeam să simt ceva pentru el. Chiar stânca se moaie 
la stăruințele picăturilor de apă, dar o femeie sensibilă? 
Păcat că s-a grăbit, bizuindu-se excesiv pe însuşirile lui de 
cuceritor irezistibil, crezând că m-a dat gata! Chiar 
certitudinea pe care i-o citeam din comportarea față de 
mine îl degrada şi atunci gândeam: Uf! uf!, încrezut mai e 
nesuferitul ăsta! 

În ziua fatală, preagrăbitul suspinător la farmecele 
mele a mers direct la declarație deschisă. L-am pus 
numaidecât cu botul pe labe. Dar el, sărind dincolo de cal, 
a continuat şarja, ceea ce m-a determinat să-l dau pe uşă 
afară. Văzând prăpastia în care îl imbrâncise imprudența, 
a avut o zgâlțâire de conştiinţă şi aşa mi-a dat în vileag 
că-mi făcea curte cu asentimentul lui |. 

Negru pe alb! 

Închipuie-ţi ce consternare pe mine! Cum să cred una 
ca asta ? Dar avea cheia, da, îi dăduse cheia, ca să poată 
intra oricând şi oricum în casă. Doamne, ce mârşăvie! De 
câtă turpitudine e în stare un bărbat! Şi de ce se 
despărțea de mine? Ca s-o ia pe verişoara lui Relu, adică 


- 250 - 


să se însoare cu cele 20 de milioane ale ei. Asta a vrut. EI, 
care se bătea cu pumnii în piept că nu m-ar da pe zece 
Apelevience, m-a dat numai pe una singură. Observasem, 
de altfel, de la un timp încoace, o uşoară schimbare în 
felul lui de a fi. Odată i-a picat din buzunar un plic bleu, 
desigur, de la ea, şi n-a vrut să mi-l arate în ruptul 
capului. Deşi acest semnal de alarmă părea concludent 
pentru orice femeie, eu nu i-am dat decât o minimă 
importanță. Eram prea sigură de el, şi prea sigure de un 
bărbat nu trebuie să fim niciodată, noi, femeile. Cred că 
lucrurile dintre ei sunt destul de avansate, după câte îmi 
dau seama. Aş fi putut să-mi apăr căminul, fie intervenind 
pe lângă tatăl rivalei mele, fie punând piedici divorțului. 
Nu, n-o fac, Doamne păzeşte! M-aş înjosi în ochii mei! l- 
am spus-o şi lui, cât timp sunt frumoasă, nu mă mai plec 
înaintea bărbaților, bărbații trebuie să se plece înaintea 
mea. Şi se vor pleca, fir-ar al dracului cu stirpea lor. (Uite 
ce vulgară am devenit, dar nu puteam altfel!) 

Cu facultatea am isprăvit, diploma am luat-o cu magna 
cum laude. La învățat — fruntaşă, la măritiş — codaşă. Ce 
ironie! Aş fi obținut o catedră, dar profesorul mi-a 
făgăduit o bursă pentru străinătate, zice să fac un 
doctorat la Sorbona. Mă ispiteşte propunerea, voi sta la 
Paris un an-doi şi, pe lângă teză, mă bate gândul să scriu 
romanul propriei mele căsnicii, renunțând, de astă dată, 
la ficțiune. Voi descrie faptele noastre, chiar aşa cum s-au 
întâmplat, fară zorzoane stilistice. Cred că autenticul are 
o putere de emoţționare asupra cititorului incomparabil 
mai mare decât ficțiunea, ce zici? Şi cel mai emoționat 
dintre aceşti cititori va fi, desigur, dumnealui, personajul 
principal. Dar nu emoţionat, ci năucit, făcut praf şi 
pulbere. Această stigmatizare va fi răzbunarea mea. II voi 
ucide în roman, îl fac să se omoare din dragoste pentru 
mine, asta va fi singura adăugare descinsă din ficțiune, 
nu pot altfel, prea îl disprețuiesc mult şi aş zice că ele o 
comoară pentru acapararea disprețului meu. 


- 251 - 


Închei scrisoarea. Nu mai pot. Parcă stau pe cărbuni 
aprinşi. Of să nu fie nimeni în pielea mea! 
A ta nefericită prietenă, 
Anda 


- 252 - 


CAPITOLUL 9 


Ciudatele căi ale vieţii 


Din corespondența Andei Brâdeanu 


| 


Draga mea Fulguşor, 

În ultimul timp, evenimentele s-au precipitat într-un 
ritm viu. Motivul e Relu, care îmi poartă o grijă excesivă, 
punându-mă în centrul preocupărilor sale. Mi-a trimis un 
avocat priceput şi energic, zice-se un as al baroului. In 
primul rând, l-a evacuat pe I. din casă. Apartamentul din 
Popa Savu, de fapt, îmi aparține cu mobilă cu tot, doar eu 
semnasem contractul, nu el. Ex-bărbățelul meu şi-a luat 
catrafusele personale şi a şters-o cu coada între picioare, 
ca un cățeluş izgonit. De asemenea, avocatul, care se 
bucură de trecere, a obținut într-un timp record 
desfacerea căsătoriei, scutindu-mă de a călca pe la 
tribunal. Ţineam foarte mult la acest lucru, fiindcă nu-mi 
ardea să-l revăd pe balaurul cu şapte capete. lată-mă, 
aşadar, din nou Anda Brădeanu, dar de astă dată 
avansată la rangul de doamnă. 

Relu, drăgălaş şi manierat cum e, cu guriță de aur ca 
Sf. loan, a câştigat încrederea şi chiar afecțiunea 
doamnei-maman. Aşa că, devenind liberă ca pasărea 
cerului, adoratorul meu şi-a găsit de lucru şi-mi bate 
capul să mă recăsătoresc cu domnia-sa, iar doamna- 
maman, în postură de aliată, îi ține hangul. Numai că 
biata-mi inimă e făcută ferfeniță, trebuie să mai treacă 
timp până ce se vor cicatriza rănile, ca să-mi dau seama 


- 253 - 


în ce ape se scaldă. Deocamdată, fără un preliminar 
sentimental bine ancorat de ființa mea, nu-mi arde de 
măritiş, sunt incapabilă să convieţuiesc cu un nou bărbat, 
oricât ar fi de Apelevianu, fiindcă simţirea mea e albă. 
Just, nu? Dacă Relu tine morțiş să se însoare cu inerția în 
persoană, nu accept sunt sătulă de experiența cu 
monstrul numărul 1 şi n-aş vrea s-o mai repet cu 
altcineva. În afară de asta, ştiam chiar de la 1. că 
proaspătul meu pretendent e gata logodit cu o prea 
faimoasă  franțuzoaică, vicontesă de Sabray. Dacă-i 
adevărat, şi cred că e adevărat, ce tot umblă fantele ăsta 
pe două cărări? Odată, n-am mai putut răbda şi l-am luat 
la trei păzeşte: 

— Ascultă, domnule Relu, să vorbim deschis, cu cărțile 
pe față: de ce insişti să mă iei de nevastă, când 
însurătoarea dumitale e pregătită la Paris, o jună 
vicontesă te aşteaptă să faceți nuntă mare şi să vieţuiți 
ani mulți şi fericiți? 

Nu I-a surprins deloc replica mea. 

— Am renunţat la acest proiect... 

— Cum? Nu mai eşti logodit cu Lucille? 

— Acum trei săptămâni, logodna a fost desfăcută. 

— Dacă nu sunt indiscretă, din ce pricină? 

— Între noi a apărut o altă femeie. 

— Aşaaa ? Poţi să-mi spui cine e? 

— Desigur, mai ales c-o cunoşti. 

— Cum o cheamă? 

— Numele ei e Anda Brădeanu. 

Afurisit specimen, cu câtă eleganță a condus dialogul 
ca să aflu, până la urmă, că tot de mine e vorba. 
Vasăzică, a rupt-o cu vicontesă şi, dacă nu-l întrebam, nu- 
mi spunea nimic. Ce fac, tu, ăsta e căzut rău, nu mă pot 
juca prea mult cu el. Ca să scap de stăruințele lui (uneori 
nu-l pot suferi deloc), m-am internat din nou la Sanatoriul 
Modern, fără să mă doară nici capul, tot cu complicitatea 
medicului-şef. Aici, m-am apucat de scris şi, antrenându- 
mă din ce în ce, am ajuns să dau gata în câteva ore peste 


- 254 - 


10-12 pagini, câteodată şi mai mult. L-am lăsat în urmă 
pe confratele Maupassant, care scria abia 4 pagini pe zi. 
Mi-am pus în gând să nu plec din sanatoriu până nu 
termin romanul despre care ti-am vorbit în epistola 
precedentă. Titlul nu e fixat Încă. 

Din când în câna, Relu vine să mă vadă. Ştiind ora 
sosirii (pentru că eu i-o fixez) şi nevrâna să-mi pierd cu el 
prea mult timp (e în stare să şadă 10 ore în şir), îl primesc 
în rezerva mea, culcata în pat, suferind rău, neavând 
voie, chipurile, să vorbesc decât foarte puţin. Se tot miră 
ce naiba am, ce mă doare, am auzit că se întreține mereu 
cu medicul-şef. Mi-a propus să mă ducă la Paris, pentru 
un consult cu niscaiva somităţi medicale de pe malurile 
Senei. Lasă, că mă fac bine şi pe malurile Dâmboviţei 
noastre. În afară de asta, nu suport... deplasarea. (Aici am 
făcut o butadă, iam spus că nu-mi place să fiu... 
deplasată.) Atunci, el, de acolo: 

— Să-l aduc pe Lambert să te vadă. 

Nu ştiam cine e, zice că o celebritate europeană, cel 
mai vestit internist la ora asta. M-am speriat, când l-am 
auzit. Nu, nu vreau nici să mă vadă, nici să-l văd. După 
ieşirea mea de la sanatoriu, i s-a dat legația noastră din 
Bulgaria şi sărăcuţul n-a avut încotro, a plecat la Sofia 
trist şi pricăjit. De acolo îmi trimite la două-trei zile 
scrisori kilometrice, parcă n-are nimic altceva de făcut 
decât să-mi scrie. E prins rău de tot de subscrisa 
Andaluza-Meduza. Cred că-i imposibil ca un bărbat să se 
prefacă astfel. În ce mă priveşte, îți mărturisesc sincer, nu 
simt nimic deosebit pentru el, îl preţuiesc nițeluş la rece 
şi atâta tot. Nici vorbă, e serios, cinstit, capabil, cu 
maniere alese, tot ce vrei, dar, dacă nu-l iubesc, ce pot 
face? Nu reuşesc să mi-l închipui culcat lângă mine, în 
ruptul capului. Şi dacă ai şti ce frumuşel e, poate că 
aduce nițeluş cu efebul Antinous, ale cărui busturi 
inundaseră lumea greco-romană pe timpul estetului 
împărat Hadrian. Cu toate astea, nu frumusețea 
bărbatului declanşează fiorul iubirii, ci altceva, sesizabil, 


- 255 - 


de care nu pot să-mi dau seama. (E drept că frumuseţea 
este o premisă favorabilă, ajută la naşterea dragostei. ) 


II 


Vai, tu, ce nenorocire s-a întâmplat. leri-noapte, pe 
când îţi scriam rândurile de mai sus, m-am simţit obosită, 
mi se închideau ochii de somn şi atunci am amânat 
continuarea pe a doua zi şi m-am culcat. În faptul 
dimineții, tocmai făcusem ochi, când aud nişte ţipete şi 
mă pomenesc cu Ursa năvălind în odaia mea. 

— Doamna... directoare... a... a... 

Bietei slujnice i se impleticise limba în gură, nu mai 
putea să articuleze un cuvânt. Ea îi spunea măicuţei 
„doamna directoare”, aşa cum se obişnuise la şcoală de 
ani de zile. Am priceput despre ce era vorba. O găsise 
țeapănă în pat, murise, probabil, în timpul nopții, fără să 
deranjeze pe cineva, sau, poate, o luase moartea chiar în 
somn. 

Eram aşa de înspăimântată, că nu ştiam ce să fac. Mă 
învârteam de colo până colo, stingheră, fără rost, 
covârşită de acest act îngrozitor, întâmplat când nimeni 
nu se aştepta. Ursa plângea tare, aproape răcnea, 
ghemuită pe un scaun, cu capul în mâini. Atunci mi-au 
venit şi mie lacrimile şi amândouă boceam privind moarta 
care parcă dormea, s-ar fi putut trezi din cauza bocetelor 
noastre. 

I-am telefonat naşului meu, ca să-i vestesc decesul, dar 
nu erau acasă nici el, nici soția. Sigur, plecaseră la slujbă. 
Dumnezeule, cum mă descurc? 

Se simțea mare nevoie de un bărbat în asemenea 
împrejurare. Să-i dau de ştire lui I.? Nu, ce mai înseamnă 
el pentru mine? E un străin, un necunoscut, ca omul acela 
care trece colo, pe stradă. In fine, mi-a dat în gând să 
chem medicul legist. 

Abia l-am găsit, după nu ştiu câte telefoane. Mi-a spus 
că vine peste două ore. l-am trimis şi lui Relu o telegramă 


- 256 - 


la Sofia. Nu prea ştiu de ce am făcut asta, doar n-o să-şi 
lase el treburile şi să vină în ţară, la înmormântare. Şi 
apoi, ce reprezintă doamna-maman pentru el? (Totuşi, ea 
ÎI prețuia, şi el ştia acest lucru, discutau deseori 
împreună, aş zice că deveniseră prieteni.) 

Pe când gândeam la toate astea, zbârnâie soneria. Am 
sărit în sus speriată. Doamne, de ce m-oi fi speriat aşa? 
Că doar am auzit soneria de mii de ori țiuindu-mi în 
urechi. 

— Du-te, Ursa, şi deschide! A venit medicul legist. 

Ce l-o fi apucat să vină aşa devreme? Spusese că va 
veni pe la 11, or, până atunci, mai era o oră. Când, 
surpriza surprizelor — cine era? Relu în carne şi oase, 
căruia îi trimisesem adineauri o depeşă, uite-l, el e, a 
venit cum nu se putea mai repede, mânat din spate de 
nevoia mea. M-am precipitat spre el, l-am îmbrățişat şi 
am început să plâng. 

— A murit mama! 

Abia acum i-am spus mama pentru întâia oară, în loc 
de doamna. L-am luat pe Relu de mână şi l-am dus în 
dormitorul moartei. El a făcut o cruce pe piept, a 
îngenuncheat lângă ea şi i-a sărutat pios mâna. Gestul lui 
m-a zguduit profund. 

I-am spus că nu e nici o jumătate de oră de când i-am 
trimis o telegramă la Sofia şi cum de a venit tocmai când 
îl aşteptam mai mult? El a invocat ceva de circumstanță, 
adevărul mi l-a destăinuit mult mai târziu, socotind că era 
cel puțin inoportun să-mi vorbească de dragoste, în timp 
ce mă lovise doliul. 

Apoi, a luat toată grija în mâinile lui, ca un veritabil 
stăpân al familiei. A stat de vorbă cu medicul legist, apoi 
s-a dus la primărie, la cimitir, în fine, pretutindeni, pentru 
a îndeplini formele atât de multe şi grele pe care le cere 
legea. Ba mi-a trimis o croitoreasă, care mi-a făcut la 
repezeală o toaletă de doliu din crep. 

A doua zi a apărut în Universul un anunț mortuar. Ce 
să-ți spun, a depus o energie titanică, s-a comportat 


- 257 - 


admirabil, parcă ar fi fost soțul meu. Ba nu, dacă era soțul 
meu, poate că nu făcea atâtea... Cum aş fi scos-o la capăt 
fără el? Mă apucă ameteala când mă gândesc. 

La capelă, în timpul slujbei religioase, stătea lângă 
mine, apoi, în drum spre mormânt, mi-a luat brațul şi am 
mers împreună urmând sicriul. Acum să vezi, tu, surpriză: 
ne-am oprit în dreptul unui cavou care purta o proaspătă 
inscripție: Familia Brădeanu. Închipuie-ți, cumpărase un 
cavou pentru doamna-maman. Cine ştie câţi bani l-or fi 
costat... 

Ei bine, draga mea, toate astea l-au apropiat de mine. 
Mi se părea acum un om al casei, o rubedenie, în care 
aveam încredere, de care aveam nevoie şi care, în sfârşit, 
trebuia să-mi fie soț. Cine s-ar fi gândit vreodată că 
moartea doamnei-maman mi-l va aduce în brațe! Sunt 
atât de ciudate căile vietii! 

Mai adaug că, în timpul înmormântării şi chiar după, 
purtarea lui a fost perfect corectă. Nu numai că nu mi-a 
pomenit o vorbă de dragoste, dar nu şi-a permis să facă o 
aluzie măcar, parcă era cu desăvârşire străin de aceste 
sentimente. Tot eu am adus vorba şi i-am spus: 

— Relule, după ce trece anul de doliu, ne căsătorim, 
băiețaş! 

Mi-a sărutat ceremonios mâna, în loc de răspuns. Apoi, 
m-a întrebat: 

— Cum înţelegi, până atunci, să-ţi organizezi timpul? 

— Vreau să folosesc bursa obținută şi să plec în Franţa 
pentru doctorat. 

— Şi aici cum rămâne?... 

Vorbea de apartamentul nostru. 

— Ştiu eu? Încă nu m-am gândit... Îl ţin mai departe. 
Îmi pare rău să mă despart de Ursa Mare... 

N-a înțeles cine-i Ursa Mare... 

— E bucătăreasa noastră de la şcoală. Răposata a 
adus-o la ea, împreună cu bărbatul ei, portar, tot acolo. 

— Dă-mi un răgaz, să mă gândesc cum să facem mai 
bine... 


- 258 - 


l-am dat, fireşte. După ce s-a gândit îndelung, mi-a 
spus că e de părere să renunțăm la Paris. Dacă tin morțiş 
la doctorat, Îmi inlesneşte el acest lucru, având posibilități 
nelimitate... 

— Trebuie să ştii, Anda, că sunt foarte bogat şi tot ce 
am îti aparține. Aşa că un fleac de bursă nu contează. 

Mi-am dat numaidecât seama că-i era frică să mă lase 
singură în vălmăşagul Parisului, unde primejdii şi ispite te 
pândesc la tot pasul. Fireşte, cântărea just lucrurile, 
numai că pân' la nuntă, nu înțelegeam să mă ating de 
banii lui. Or, până atunci, aveam de străbătut un an de 
zile, şi de ce n-aş profita de ce-i în mână? 

A rămas destul de contrariat, când i-am spus că nu 
renunt la proiectul meu, însă nu şi-a impus punctul de 
vedere. 

— Ascultă, Relule, nu-ți fie teamă. Ştiu să rezist 
ispitelor, ţi-am dat dovezi destule, şi mai ştiu să-mi 
respect cuvântul. 

Cu aceste vorbe, ne-am despărțit. Când a plecat înapoi, 
la Sofia, l-am petrecut la gară, iar mâine-seară îmi iau 
Zborul spre Parisul mult visat. 

Uite, astea am avut de scris, următoarea epistolă o vei 
primi din Turnul Eiffel. 

A ta, 
Anda Andaluza 


- 259 - 


CAPITOLUL 10 


Nuntă particulară 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


I 


Sunt foarte îngrijorat din pricina lui Relu. Mi-a întors 
ostentativ spatele şi a plecat. Recunosc, vina e a mea. Ce 
mi-o fi venit să joc teatrul acela absurd pentru a salva 
aparențele? Ba chiar m-am repezit să-l strâng de gât, ca 
un veritabil soţ înşelat. judecând la rece, poate că nu era 
chiar teatru şi, dacă nu-mi revenea la timp raţiunea, 
ajungeam la crimă. Nu ştiu: se pare că ceva nu-i în 
regulă, anumite porturi intime ale mele s-au dereglat 
serios şi funcţionează anapoda. Până una-alta, amicul 
meu e supărat foc — şi pe bună dreptate — şi s-ar putea, 
la o adică, să-mi dea tot planul peste cap. Numai o vorbă 
scăpată la urechea unchiului său, atât, şi-mi retează 
picioarele. 

Îi telefonez de nenumărate ori, până dau de el. Vreau 
să încerc o împăcare şi, bineînţeles, primul pas trebuie 
să-l fac eu. Zadarnică osteneală! Nu vrea să audă de 
nimic. Afirmă impertinent că... nu mă cunoaşte, că acest 
nume, Dinu Gherghel, l-a şters iremediabil din memorie. 
Până la urmă, îmi trânteşte receptorul în nas. 

Ridic din umeri stupefiat. Ce pot să fac? Nimic altceva 
decât să aştept cuminte şi îndelung răbdător evoluţia 
evenimentelor. Totuşi, nu cred că va vorbi. Dacă deschide 
gura, ştie ce-l aşteaptă! Atât ar trebui, să afle 
protipendada în care se lăfăieşte că s-a pretat să-mi 
slujească drept seducător, pentru a mă debarasa de 


- 260 - 


nevastă, ca s-o iau, în schimb, pe vară-sa! Faptul că a 
jucat acest rol îl stigmatizează cu fierul roşu al infamiei. 
Sigur! Sută la sută! 

Las la o parte acest produs aristocratic împotriva căruia 
de mic nutrisem acea nestinsă aversiune. Când l-am pus 
să-mi curteze soţia, toată fiinţa îmi spunea: Nu faci bine, 
nu faci bine! Alege pe altul! Din păcate, n-aveam la 
îndemână pe cineva mai potrivit ca el. 

Trec acum la marmura mea în flăcări, pe care o 
cheamă Jebs. O noapte întreagă îmi bat capul să găsesc 
un motiv plauzibil de a mă repezi până la Paris, unde ea 
îşi plimbă vâlvătaia. Trebuie neapărat să stabilim un 
contact, ca să ştiu ce-i de făcut. N-ar fi mai bine să-i 
scriu? Nu, nu-i bine nici una, nici alta. Nu pot, în ruptul 
capului, să stabilesc un plan raţional de acţiune. Plutesc 
pe un ocean de incertitudini, nimic nu se poate clarifica, 
cerul meu e plin de nori răi, ameninţători. 

Ce-o fi făcând Ghiocela? A ieşit din depresie? S-a 
împăcat cu situaţia? E de mirare că doamna-maman n-a 
dat niciun semn de viaţă, măcar să întrebe aşa, de florile 
mărului: „Ce-i, copii, ce s-a întâmplat? Ce-i cu voi de v-aţi 
despărţit?” 

O chem pe Lina şi o întreb dacă în lipsa mea n-a 
telefonat cineva. Nu, nimeni. Curios lucru. Nici ea, nici 
maică-sa! În definitiv, ce-mi pasă! Acum mergem pe 
drumuri diferite, ce-am avea să ne mai spunem? Slujnica 
stă locului, frământându-şi picioarele. În sfârşit, zice că 
vrea să plece şi cere să-i fac socoteala. Renunţ s-o întreb 
pentru ce, ducă-se! 

Primesc o notificare din partea Ghiocelei. Revendică 
apartamentul, inclusiv mobila care-i aparţine, şi-mi 
fixează termen scurt de mutare. Nu-i fac dificultăţi, ar fi 
prea de tot! De altfel, nici n-aveam de gând să rămân 
aici, îmi voi găsi altă casă, până când... Dar de ce alta, 
când pot foarte bine să mă mut la Apelevianu? Chiar el 
îmi oferise o garsonieră în palatul său. Pe atunci, fireşte, 
n-aveam cum să primesc, acum însă e altceva. 


- 261 - 


Ce bucurie pe majordom când mă vede venind cu 
bagajele! Mobilă nu-mi trebuie, apartamentul are destulă, 
aduc numai lenjeria, îmbrăcămintea şi cărţile. 

Într-adevăr, am avut un gând bun cu mutatul. Aici mă 
simt destul de bine, servitorimea îmi stă la dispoziţie zi şi 
noapte. Dacă aş avea nevoie de cineva care să-mi 
aprindă ţigara ori de câte ori fumez, majordomul mi-ar 
desemna un om şi pentru acest serviciu. Dar nu din 
pricina asta mă simt bine, ci pentru faptul că am 
schimbat apartamentul şi decorul. Nu mai văd masa unde 
mâncam cu Ghiocela, divanul unde citea ea, patul unde 
ne hârjoneam, în sfârşit, atâtea lucruri impregnate de 
fiinţa ei, care mi-o înviau mereu. Pe aici, piciorul Ghiocelei 
n-a călcat şi nu va călca vreodată. Or, tocmai aşa ceva 
îmi trebuie! 

O telegramă primită în cursul dimineţii mă anunţă că 
maestrul a plecat în Suedia, unde va rămâne o 
săptămână, iar fiică-sa, împreună cu doamna Gerda, se 
înapoiază mâine-seară în patrie, cu simplonul care 
soseşte în Gara de Nord la 20:45. 

A doua zi timpul trece cu plumb în picioare, pentru că 
ard de nerăbdare să dau cu ochii de Jebs. De altfel, ea a 
rămas singura preocupare, având dimensiunile unui 
eveniment crucial, întrucât de ea atârnă propriul meu 
destin. Totuşi, mi-ar fi plăcut să nu se întoarcă aşa de 
repede. Nu de alta, dar mă tem că Relu o să-i împuieze 
capul cu cine ştie ce mârşăvii. Dacă Jebs începe să dea 
înapoi? Am s-o previn să se ferească de el. Asta trebuie s- 
o fac, în primul rând. Şi pe urmă, las' pe mine! 

De mirare! Simplonul soseşte în gară la tanc, dar Jebs 
cu doamna Gerda — nicăieri. Ultimii călători se scurg pe 
largile peroane, dar cei aşteptaţi nu se arată. N-au venit. 
Ce s-o fi întâmplat? Şi-au prelungit şederea în străinătate? 
M-ar fi anunţat la vreme, scutindu-mă să-i aştept 
zadarnic. Oricum, ceva nu-i în regulă! 

Mă-ntorc acasă prins de gânduri şi, cum dau cu ochii de 
majoram, îl întreb dacă n-a sosit vreo telegramă. Cum să 


- 262 - 


nu, a venit una urgentă. Dă-o-ncoace, să văd ce e! Mi-o 
aduce. Asta-i bună! Doamnele mele şi-au întrerupt 
călătoria la Timişoara. Gerda s-a îmbolnăvit brusc, a fost 
internată urgent într-un sanatoriu de alo. Nu se arată în 
telegramă ce are, probabil nici Jebs nu ştie, dar e cert că 
n-a putut continua voiajul până la Bucureşti... 

Ce-i de făcut? Bine, să le venim în ajutor! Jebs nu 
poate, sărăcuţa, să se descurce singură. Şi, în afară de 
asta, faptul că se află acolo nesupravegheată, fară nici un 
control pe cap, e o adevărată mană cerească pentru 
mine. Cel puţin o săptămână, cât va întârzia tatăl ei la 
Stockholm, noi vom fi împreună într-un oraş unde nu ne 
cunoaşte nimeni şi, mai ales, vom fi scutiţi de prezenţa lui 
Relu. 

Cer la telefon Gara de Nord. Da, expresul nr. 15 pleacă 
la ora 23:05 în direcţia Timişoara. Are vagon cu paturi. Nu 
sunt locuri libere, totuşi obţin unul cu preţ întreit. Fie, că 
face! 

Majordomul îmi urează călătorie bună. Îi surprind un 
semn discret cu ochii lui mari şi bulbucaţi. Ca şi când mi- 
ar spune: „Vezi, profită de împrejurare, eşti băiat deştept, 
n-o să-ţi dau eu mură-n gură!” 

Mi-e tare nesuferit omul acesta, pentru că îmi cunoaşte 
planurile. Îi întorc ostentativ spatele, reprimându-mi pofta 
de a-i trânti un pumn în nas. Complicitatea cu el mă 
zgârie pe nervi, dar ce să fac, dacă aşa a orânduit 
năbădăiosul hazard? 

A doua zi de dimineaţă ajung, în fine, la Timişoara. 
Cobor din vagon preocupat cum să dau de urma lui Jebs. 
Operaţiunea nu prezintă dificultăţi prea mari. Mai întâi, 
mă voi informa care este cel mai bun hotel din oraş. Dacă 
n-o găsesc acolo, cu siguranţă, trebuie să fie la un 
sanatoriu, în aceeaşi rezervă cu doamna Gerda. În afară 
de cele două eventualităţi, a treia nu există. Degeaba fac 
acest calcul al probabilităților, pentru că privirea mi-o 
descoperă fară a-l pune în aplicare. De necrezut, chiar ea 
e: suplă, elegantă, păşind maiestuos, potopită de razele 


- 263 - 


soarelui matinal. A venit la gară, să mă aştepte. lată un 
omagiu copleşitor. 

— Din, ce fericită sunt că te văd! 

Mi-a spus Din, a început deja să mă tutuiască, călcând 
peste convenţie, avansând totul fară măsura timpului. 

Aş fi vrut să-i sărut mâinile, dar ne pomenim îmbrăţişaţi 
ca după o absenţă îndelungată şi ne... sărutăm. Asta-i 
nemaipomenit! Şi totuşi, ceea ce s-a întâmplat este atât 
de firesc, încât e de prisos orice comentariu! 

— Jebs, iubito, ştiai că vin? 

— O, eram sigură, atât de sigură! 

lată-ne, aşadar, escaladând ciudat tatonările gingaşe 
ale începutului, când două fiinţe se apropie atât de încet 
una de alta, ca să ne instalăm direct în miezul iubirii. Fata 
asta ştie ce vrea, are, desigur, o maturitate precoce. 

O iau de mână şi o întreb: 

— la spune-mi, ce s-a întâmplat? Ce-i cu doamna 
Gerda? 

— Oh, sărmana! _ 

Îmi povesteşte pe scurt tărăşenia. În tren, după 
Jimbolia, i-a venit rău, a făcut o hematemeză, după care a 
leşinat. Ajunşi la Timişoara, cu ajutorul unui medic, a fost 
internată la sanatoriul Dr. Balotă, într-o rezervă cu două 
paturi. 

— Nu s-a stabilit diagnosticul? Ce are? 

— Ba da, a fost pusă la raze. Are ulcer. Trebuie 
operată. 

— Dacă am duce-o la Bucureşti? 

— Nu-i transportabilă, a pierdut mult sânge. Sunt şi aici 
medici buni. Mi-a fost recomandat unul, Drăgotescu. Ai 
auzit de el? 

— Nu. 

Dialogul nostru se consumă în timp ce parcurgem 
distanţa până la restaurantul gării. Ne aşezăm la o masă, 
pentru a lua gustarea de dimineaţă. Trag mereu cu coada 
ochiului la ea, din nevoia de a-i face preţul. Parcă e alta, 
s-a făcut mult mai frumoasă şi are o graţie pe care încă 


- 264 - 


nu i-o cunoşteam. E, cu adevărat, proaspăt renăscută sau 
o văd eu cu alţi ochi? Nu ştiu, nu-mi dau seama. Oricum, 
aspectul ei marmorean, privirea distantă, aplombul i-au 
pierit fără urmă. Fără vrere, o compar mintal cu Ghiocela. 
E drept că ex-nevastă-mea degajă o feminitate 
irezistibilă, dar asta-i o adevărată pacoste pentru soţ. Jebs 
nu posedă însuşiri care să fie remarcabile la prima vedere 
şi trece, oarecum, neobservată. Frumuseţea ei se 
descoperă cu zgârcenie, în timp îndelungat. E exact ea ce 
vreau. În plus, are maniere alese, conversaţie fluentă şi, 
mai cu seamă, o cutezanţă de a realiza lucruri aproape 
imposibile. E mult şi-atât, pentru că la toate astea se 
adaugă  copleşitoarea-i avere, care îi  estompează 
defectele sau măcar i le face acceptabile. 

Vine un chelner şi ne ia comanda. Nici ea nu luase 
micul dejun, alergase la gară cu stomacul gol, de teamă 
să nu întârzie. Într-un răstimp, destul de târziu, după un 
ciudat hiatus în dialogul nostru, mă întreabă cu un uşor 
reproş, ocolindu-mi înadins privirile: 

— Din, tot aştept să-mi confirmi primirea scrisorii mele. 

Oh, trebuia s-o fac din capul locului! Din pricina atâtor 
lucruri inerente şi disparate, am vorbit mai întâi despre 
situaţia Gerdei, lăsând mai la urmă ceea ce era principal. 
Salvez răspunsul cu o minciună necesară gen Ibsen: 

— Draga mea, sunt într-o situaţie penibilă. 

Ea face ochii mari: 

— Penibilă? De ce? 

— Pentru că eu trebuia să-ţi trimit mai întâi scrisoarea. 

— Ce scrisoare? 

— De dragoste, fireşte. Ţi-am scris-o acum o lună şi 
mai bine, dar cine avea curajul s-o expedieze? 

Ea bate din palme, ca un copil podidit de bucurie. 

— Mi-ai scris? Într-adevăr? Ce bine îmi pare! Te rog să 
mi-o dai. 

— E primul lucru pe care am să-l fac, când ne vom 
întoarce la Bucureşti... 


- 265 - 


Am potrivit-o de minune: o să-i aştern câteva pagini cu 
fraze fierbinţi şi-i creez, astfel, iluzia că sentimentele 
noastre reciproce au coincis. Ce păcat că ideea asta nu 
mi-a trecut mai de mult prin cap. Dar e bine şi-acum. De 
ce să creadă Jebs că iubirea ei e unilaterală şi, ca atare, 
ceea ce mă apropie de ea nu-i decât un interesant 
obiectiv material? Ceea ce, de fapt, şi este, dar de ce să 
nu-i menajez susceptibilitatea? Ce mă costă, la urma 
urmei? 

Deocamdată, schiţăm micul program de lucru. Eu mă 
instalez la hotelul Regal, ea va continua să rămână la 
sanatoriu, cu rol inversat de însoţitoare a Gerdei. Dejunul 
şi cina le vom lua împreună, la restaurant. Totodată, voi 
anunţa majordomul nostru să-mi trimită corespondenţa la 
hotel. 

Zis şi făcut. După ce rețin o cameră şi-mi las 
geamantanul acolo, o maşină ne duce la sanatoriul Dr. 
Balotă. Stau de vorbă cu medicul-şef, care îmi spune că 
intervenţia chirurgicală nu poate fi făcută mai înainte de o 
săptămână, pacienta e slăbită din cauza pierderii de 
sânge. Vasăzică, o săptămână până la operaţie, plus alte 
două sau trei săptămâni pentru convalescenţă! Oare tot 
timpul acesta Jebs trebuie să rămână imobilizată la spital? 
O întreb pe bolnavă dacă n-are vreo rubedenie care s-o 
vegheze îndeaproape. Cum să nu? Imi pomeneşte de o 
nepoată la Braşov. Foarte bine! Îi telegrafiez fetei, să vină 
cât mai repede. Până atunci, obţin o rezervă cu trei 
paturi, şi pacienta e mutată acolo. Angajez, de asemenea, 
o soră de caritate care să stea în permanenţă cu bolnava, 
în aşa fel ca lipsa lui Jebs să nu fie resimţită. 

Prânzim în doi la restaurantul Timiş. Mereu am impresia 
că suntem bărbat şi nevastă, şi acest sentiment e atât de 
copleşitor, încât îmi dă o euforie indescriptibilă. Jebs îmi 
povesteşte volubil felurite întâmplări din viaţa ei, unele 
chiar în legătură cu mine, dar pe astea le cunosc mai 
demult, din jurnalul ei intim. Ah, dacă ar şti că l-am citit! 
Ce minunat lucru e că omul nu cunoaşte gândurile 


- 266 - 


semenului său! Dacă savanții ar născoci un mijloc de a le 
da în vileag, viaţa ar deveni ternă, insuportabilă, pentru 
că ar fi nimicit unicul ei farmec: taina. ` 

După copiosul dejun, o invit pe Jebs în camera mea. li 
explic: 

— Nu-i vorba de odihnă. Avem multe de pus la cale. 

Acceptă fără mofturi. Nu se teme de nimic. E atât de 
stăpână pe sine? În tot cazul, pare curajoasă şi lipsită de 
prejudecăţi curente. 

— Chiar eu voiam să-ţi propun acest lucru. 

Poftim! Pe legea mea, fata mă uluieşte, are o fire 
deschisă, francă, fară ascunzişuri şi ocolişuri. La ea, cum 
ar spune ţăranul nostru, ce-i în guşă, şi-n căpuşă. 

Urcăm la primul etaj. Ne simţim bine în ambianța 
camerei, căci din primele minute i-am împrumutat ceva 
din fiinţele noastre, mă aşez pe un fotoliu lângă ea. 

— Jebs, scumpa mea, te-am chemat aici ca să vorbim 
răspicat, între patru ochi, tot ceea ce ne doare. Tu îmi 
spui că mă iubeşti, eu îţi spun că te iubesc. 

— Acord perfect până acum, nu-i aşa? 

— Sigur că da. De aceea te întreb: Ce facem cu 
dragostea noastră? Înţelegi s-o consideri ca pe o simplă 
aventură trecătoare. Tu te gândeşti la ceva durabil? 

Jebs dă din cap afirmativ. 

— Ce înţelegi prin aurabiP? 

— Exact ceea ce înţelegi şi tu. 

Mă apropii de ea, îi iau mâinile într-ale mele şi mă uit 
adânc ochii ei: 

— Vrei să mergi cu mine la braţ toată viaţa? Evit 
sistematic să rostesc cuvântul „căsătorie”. 

— Da! răspunde ea hotărâtă. 

Parcă îmi pare rău că răspunsul ei definitiv l-a spus cu 
atâta slăbire. N-ar fi stricat niţică frământare, condiment 
necesar în asemenea împrejurări. 

— la seama, Jebs, e o călătorie primejdioasă, ca toate 
călătoriile lungi. Ni se pot întâmpla multe pe drum. Vei fi 


- 267 - 


atât de oţelită ca să înfrunţi pe oricine ar încerca să te 
smulgă din braţele mele, chiar dacă acela ar fi tatăl tău? 

— Da, Din. Şi, apoi, n-o să mă aperi tu? 

— Desigur, din toate puterile, dar n-ajunge asta. Soarta 
ta atârnă, în primul rând, de tine. Simţi că mă iubeşti într- 
atât, încât orice sacrificiu pe care l-ai face pentru mine să 
nu şi se pară prea mare? 


— Da. 

— Ai să spui totdeauna da? 

— Da. 

— Orice s-ar întâmpla, orice ţi-aş cere? 
— Da-da-da! 


Cuvintele sunt preludiul faptelor. O înşfac în braţe ca 
pe o pradă şi o aşez pe patul nedesfăcut, apoi, 
precipitându-mă la fereastră, las storurile. În odaie se 
instalează întunericul. Probabil că Jebs sesizează intenţiile 
mele. 

— Nu, nu, nu! strigă ea contrariată. 

— De ce nu? Trebuie să facem un pas hotărâtor, care 
ne va lega toată viaţa. Vreau să fii a mea, dacă mă 
iubeşti. 

— Te iubesc, dar nu pot încă. Mi-e frică! Ai răbdare, 
până mă obişnuiesc cu gândul! 

— Atunci, când, când? 

— Ştiu eu? Poate mâine, poimâine, dacă ţii atât. 

Mâine? Poimâine? S-o cred? Şi eu, care m-aşteptam că- 
mi va răspunde stereotip: După ce ne vom cununa, aşa 
cum a făcut Ghiocela. 

— Într-una din nopţile astea dorm aici. Vom avea toată 
noaptea a noastră. 

Şi-aşa e bine. Nu vreau să precipit lucrurile, ar fi o 
prostie sa folosesc violenţa, mai ales că ştiu din 
însemnările ei cât se teme de acest act. 

Beat de fericirea care mă aşteaptă, o potopesc cu 
sărutări. Ea se ghemuieşte la pieptu-mi şi mi le întoarce 
cu dobândă. Are toate gingăşiile inocenţei. 


- 268 - 


Şi în timpul îmbrăţişărilor noastre, care nu se văd din 
cauza întunericului chemat, ea aude, în schimb, potopul 
meu de cuvinte de dragoste. 

— Jebs, mi-ai făgăduit că într-una din nopţile viitoare 
vei fi a mea. Nu mă îndoiesc c-o să-ţi respecţi cuvântul 
dat. Vreau însă, până atunci, să-ţi destăinuiesc unele 
lucruri pe care nu le cunoşti. Tu crezi, şi-i logic să crezi 
astfel, că dragostea care mă leagă de tine s-a născut 
după ce am intrat în slujba tatălui tău, nu-i aşa? Ei bine, 
draga mea, aici te înşeli. Adevărul e că s-a născut de vreo 
20 de ani, când încă eram copil. Pe-atunci te jucai cu 
mingea în curtea castelului vostru de la Apelevii, cu o 
prietenă de vârsta ta, iar eu mă uitam la voi, printre uluci, 
şi-mi spuneam cu naivitate: „Ah, pe fata asta am s-o iau 
de nevastă când m-oi face mare!” Odată am intrat în 
curte şi ţi-am dat o garoafa albă ca nevinovăția. Ai dus-o 
la nas şi mi-ai spus: „Nu miroase.” Am fost foarte nefericit 
din cauza asta. Apoi, a venit războiul. Tu ai plecat cu tatăl 
tău la laşi. Te-am urmărit de departe, şi când ai plecat, şi 
când te-ai întors, fară să mă vezi. Şi mai târziu, după ani 
şi ani, te-am revăzut la Bucureşti de-atâta ori. Te făcuseşi 
mare şi frumoasă! Odată, te-am zărit într-o maşină 
deschisă, cu tatăl tău, aveai o eşarfa care flutura în vânt. 
O prinţesă nu arăta altfel. Eram mereu asaltat de toate 
grijile: Ce fac? De ce stau cu mâinile în sân? Cum ajung 
până la ea? îmi spuneam. Atunci, l-am întâlnit pe Relu, cu 
care, desigur, ştii că am fost coleg de liceu. L-am rugat să 
pună o vorbă bună pe lângă tatăl tău, ca să mă angajeze 
secretar particular. Crezi tu că aş fi acceptat această 
slujbă dacă nu era la mijloc gândul meu de-o viaţă, acela 
de a fi a mea? Pentru nimic în lume! Aveam existenţa 
asigurată, eram funcţionar într-un minister, dar am plecat 
de-acolo numai pentru a fi lângă tine, în preajma ta. ŞI, 
uite, strădania mea n-a fost în zadar! Orice ai zice, există 
o lege a compensaţiei, mai ales în legăturile sufleteşti. 
Nici nu se putea altcumva. Prea am dorit mult să-mi fii 
soţie, încât acest sentiment, luând proporţii fantastice 


- 269 - 


prin alimentare, a influenţat destinul tău. Să ştii că nu 
glumesc. De aceea nu m-am mirat deloc când Relu mi-a 
adus scrisoarea ta. O dorisem atât de mult, aveam atâta 
drept la ea, încât trebuia s-o primesc, orice s-ar fi 
întâmplat. Şi încă ceva: faptul că doamna Gerda s-a 
îmbolnăvit, că aţi descins aici, în oraşul ăsta, tot mie mi 
se datorează. Pentru că voiam să te întâlnesc singură, 
nesupravegheată, pentru nunta noastră particulară. 
Cealaltă, cea oficială, o vom face după aceea, n-are 
importanţă data, totul atârnă de factori externi. Şi ştiam 
că ai să mă aştepţi la gară, că vom veni aici, în camera 
asta, pe care mi-o imaginam exact aşa cum e, minus 
etajul. 

Trece o oră, trec două, două şi jumătate de când îi 
vorbesc frenetic, torențial, fară virgule şi, mai ales, fară 
puncte. Jebs mă ascultă cu sufletul la gură, cu respiraţia 
întretăiată, cu ochii în ochii mei: 

— Adevărat? Te cred! Mai spune-mi, spune! Mi-e frică 
de atâta fericire! 

— Şi mie, iubita mea, mi-e frică. Însă frica mea e mult 
mai mare decât a ta, aş zice că-i paralizantă, mortală. 
Vezi, din pricina asta ţi-am cerut adineauri să fii a mea, ca 
să-mi pot aşeza visul de totdeauna pe o temelie solidă, 
ştiind că, de vreme ce mi-ai aparţinut, va fi greu să mai 
devii a altuia, nu-i aşa? Spune, nu-i aşa? 

— Da, aşa-i! şopteşte ea plutind. Haide, fa-mă femeia 
ta, aşa mă simt hărăzită ţie. 

„Forţa cuvintelor mele îi îngenunchează vointa. 
Noaptea nunţii noastre particulare s-a prelungit până a 
doua zi de dimineaţă. 


II 
De-acum încolo, s-a isprăvit! Domnişoara Apelevianu e 
legată de mine cu lanţuri grele. Sunt conştient de 
primejdia în care m-am aruncat cu bună-ştiinţă. Mă 
întreb: aş fi putut face altfel? Nu, hotărât, nu! Câteodată, 


- 270 - 


omul e silit să mizeze totul pe o singura carte. Eu voi 
câştiga! A/ea iacta est! In torentul de vorbe cu care o 
incendiasem pe Jebs, ar fi trebuit să strecor în treacăt şi 
faptul că am fost însurat cu Ghiocela, dar n-am izbutit. Ori 
de câte ori această destăinuire descindea la poarta gurii 
mele, o respingeam ca să fac loc cât mai mult amăgirilor 
abile menite a-i zăpăci capul. 

Ne întoarcem la Bucureşti. Ulcerul doamnei Gerda, 
ameliorat între timp, scapă de bisturiu. La rându-mi, scap 
de  Ghiocela.  Avocaţii noştri obţin divorţul prin 
consimţământ mutual, ocolind termene plicticoase şi 
pierdere inutilă de timp. Cu atât mai bine. Mi-ar fi fost 
penibil s-o revăd în asemenea circumstanţe. 

In sfârşit, sunt liber şi, lucru curios, simt libertatea ca 
pe ceva material. Uneori, noaptea, mă strecor în 
dormitorul lui Jebs, care e la etajul întâi, fară să fiu 
observat. Şi, chiar dacă cineva din personalul de serviciu 
ar prinde de veste, încă nu-mi pasă. Majordomul şi 
nevasta lui sunt de partea mea şi n-ar sufla o vorbă. Fata 
Apelevianului începe să-mi fie din ce în ce mai dragă, mă 
străduiesc s-o iubesc şi pentru ea, nu numai pentru ceea 
ce pot să ajung prin ea. Are multă drăgălăşenie, naivitate 
şi sfiiciuni de odraslă crescută prea singură şi simte 
organic nevoia unei afecţiuni ocrotitoare. Uneori, pare 
exuberantă, superficială, prea încrezută, ca fetele de 
boieri învăţate cu plecăciuni şi atenţii de tot felul. 
Lucrurile ar merge şi mai bine, dacă n-ar fi la mijloc 
blestemata obsesie a comparaţiei, care mă frânează în 
permanenţă. Orice face, orice drege Jebs, gata — o 
compar cu Ghiocela, şi nu pentru că vreau, nu vreau 
deloc, e un fenomen care se produce pur şi simplu reflex. 
Jebs sărută aşa, Ghiocela săruta altfel, Jebs doarme aşa, 
Ghiocela altfel, Jebs se piaptănă aşa, are trupul aşa, sânii 
aşa, Ghiocela altfel, altfel şi de cele mai multe ori 
asemuirea iese în favoarea... celeilalte. Nu-mi fac totuşi 
griji. Fleacul ăsta obsesiv va dispărea, probabil, cu timpul. 


- 271 - 


Trebuie să mă dezintoxic de-a binelea de vrăjile 
Ghiocelei, care încă persistă latent în fiinţa mea. 

În fine, se întoarce şi maestrul din Suedia, după o 
întârziere prelungită la Berlin şi Viena. N-am de ce mă 
plânge: în lipsa lui s-au rezolvat toate după inima mea. Să 
vedem acum ce se va întâmpla. 

Fostul prim-ministru  Dolfineanu îşi făcuse bine 
socotelile: cea mai bună partidă pentru fiul său, Raul, nu 
era alta decât fiica lui Apelevianu. Din câte aflasem, 
moşiile sale se înjumătăţiseră după expropriere. Ca să-şi 
refacă pierderea suferită, bătrânul se apucă de 
neguţătorie în stil mare, dar, lipsit de spirit comercial, 
iroseşte în operaţiuni hazardate tot ce mai avea. Probabil 
că singura salvare rămăsese însurătoarea băiatului. Cele 
douăzeci de milioane ale lui Jebs nu erau deloc de 
disprețuit. În plus, fata descindea din aristocrație, ce ar fi 
râvnit mai mult bicisnicul său fiu? 

Pe la miezul nopţii mă pomenesc cu Jebs. Vine sumar 
îmbrăcată, într-un capot străveziu de mătase. Până acum 
nu călcase cu piciorul în camera mea; o aducea, desigur, 
ceva important. E puţin agitată şi din capul locului îmi dau 
seama că nori negri s-au ivit pe cerul nostru. Aseară a 
fost bătrânul Dolfineanu şi a stat două ore de vorbă cu 
maestrul. Ghicesc pentru ce, povestea nu-i nouă. 

—  Închipuie-ţi, Dolfineanu m-a cerut pentru fiul său, 
Raul. 

— Şi tu ce i-ai răspuns tatălui tău? 

— Că nu vreau să mă mărit. M-a întrebat atunci: „Nu-ţi 
place Raul?” Ce poţi răspunde la o astfel de întrebare? 
Cine îşi dă seama pentru ce nu-ţi place un om şi-ţi place 
alt om? l-am spus un nu categoric. Papa nu s-a dat bătut. 
Nu-i nimic, zice, are să-ţi placă mai târziu, cu timpul. S-au 
mai văzut cazuri. Află, papa, că eu nu mă mărit cu sila. Să 
facă bine Raul să-şi mute gândul. S-a uitat lung la mine, 
deconcertat de îndrăzneala mea. Niciodată nu fusesem 
atât de dârză. l-am spus: Dacă e vorba să cumpăr un 
bărbat cu zestrea mea, aleg pe cineva care-mi place, nu-i 


- 272 - 


aşa? N-am ajuns fată bătrână şi, dacă e să mă căsătoresc, 
înţeleg să fac acest pas numai pentru mine. Să ştii că nu 
mi-e frică de nimeni când sunt nevoită să-mi apăr 
fericirea. 

Bravo, Jebs! S-a împotrivit crâncen, cu toate armele pe 
care le are la îndemână. În zilele următoare, presiunea 
tatălui creşte din ce în ce. Ea îmi raportează cu fidelitate 
tot ce se întâmplă. Evident, Apelevianu îşi iubeşte fiica, 
dar în felul său, rece şi depărtat. El încearcă s-o convingă: 

— Dacă nu-ţi vreau eu fericirea, cine altul ţi-o doreşte? 

— Papa, trebuie să înţelegi că nu e aceea pe care o 
socoteşti tu. Probabil că bătrânul a înţeles unde bate fata. 

— lubeşti pe cineva? 

— Da! strigă Jebs covârşită de atâta încordare şi 
izbucneşte în plâns. 

— Cine e? o întreabă Apelevianu tresărind în faţa unei 
taine la care nu se aşteptase şi care-i strica toate 
socotelile. 

— Nu pot să spun, încă nu. Vei afla la timp. 

— Ce vorbă e asta? Numele unui bărbat demn nu se 
ascunde. Dacă ţi-e ruşine cu el, poţi să-l tăinuieşti mai 
departe. 

Lovise crunt, frontal! Jebs nu mai poate să tacă, e peste 
puterile ei. 

— Dinu Gherghel! strigă ea, înfruntând un munte de 
împotrivire. 

— Cine? Secretarul meu? Cum a îndrăznit să ridice ochii 
până la tine? Asta-i de-a dreptul obrăznicie! Eu nu-mi dau 
fata după slujbaşii mei! Omul ăsta n-are decât să-şi 
găsească o nevastă pe potriva lui. 

— ÎI respingi pentru că nu descinde din nobilime şi e 
sărac? Dar ce merit are cineva care se naşte cu blazon? 
Eu nu-l dau pe zece Raul al tău, nici pe o sută. 

— Destul. Am terminat. 

— Papa, ia seama, nu trebuie să te joci cu viaţa mea... 

Situaţia e foarte încordată. Încă nu pot aprecia dacă 
Jebs a făcut bine dând în vileag taina noastră. In tot cazul, 


- 273 - 


n-avea cum să tacă. Până la urmă, Apelevianu tot trebuia 
să afle, altă soluţie nu era cu putinţă. Da, da, mai bine că 
i-a spus. 

Împreună cu Jebs iau o seamă de măsuri preventive 
pentru a face faţă oricăror eventualităţi. Vom ţine 
legătura prin majordom, în care trebuie să aibă încredere, 
fiind omul cel mai potrivit, fiindcă nu e suspectat de 
nimeni până acum. 

A doua zi, maestrul mă pofteşte în cabinetul său de 
lucru. Nu-mi răspunde la salut. Scrie ceva cu stiloul, 
probabil o scrisoare. Fără să întrerupă scrisul, mi se 
adresează: 

— Te-am chemat, domnule Gherghel, ca să te anunţ că 
începând astăzi nu mai am nevoie de serviciile dumitale. 

Nu-i răspund nimic. De altfel, nu-mi spusese o noutate, 
mă aşteptam la concediere. Calm, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit, îi întind o hârtie împăturită. 
Maestrul se opreşte din scris, o ia în mână şi o desface cu 
un gest brusc: 

— Ce-i asta? 

— Demisia mea. 

— Ah, voiai şi dumneata să pleci ? tresare el, neplăcut 
surprins. Interesant! Bine, cu atât mai bine. Ne înţelegem 
repede. Când vrei să pleci ? 

— Chiar acum. Voi trimite după lucruri peste două-trei 
zile când îmi găsesc o locuinţă. 

— De acord. l-am dat dispoziţie lui Filip să-ţi achite 
drepturile băneşti. 

— Prea bine. Vă mulţumesc. 

— Încă ceva: Îţi interzic s-o mai vezi pe fiică-mea de aci 
înainte. 

Nu pot să-mi stăpânesc un surâs ironic: 

— Îmi interziceţi! Dar nu mai aveţi dreptul de a-mi 
porunci. Uitaţi că nu mai sunt în serviciul dumneavoastră. 

Cred că n-am făcut tocmai bine trimiţându-i o săgeată 
drept în inimă. El o primeşte stoic şi ripostează: 


- 274 - 


— Biiine, domnule Gherghel. Mă ajuţi să te cunosc în 
profunzime. 

— Vă mărturisesc că n-am făcut nimic împotriva 
conştiinţei mele. 

—  Conştiinţa dumitale nu constituie o normă de 
conduită pentru mine... 

— Dar, oricum, e singurul meu judecător. De aceea, 
trebuie să adaug că n-am încercat în niciun fel să mi-o 
apropii sufleteşte pe fiica dumneavoastră. Iniţiativa îi 
aparţine şi nu puteam să nu răspund aşa cum se cuvenea 
unei fiinţe cu atâtea însuşiri ca ea. Rămâneţi cu bine, 
maestre, vă salut cu respect! 

Spunând acestea, părăsesc încăperea cu fruntea sus şi, 
mai ales, cu certitudinea că mă voi întoarce victorios. 


- 275 - 


CAPITOLUL 11 


Recăsătorită la Paris 


Din corespondenţa Andei Apelevianu 


I 


Draga mea româncuță, 

Sunt de o săptămână pe malurile Senei. Peisajul inedit 
în care respir, oamenii noi în mijlocul cărora mă mişc m- 
au detaşat într-atât de trecut, încât mi se pare că 
doamna-maman e moartă de când lumea, iar eu trăiesc o 
a doua viaţă, plină de noutate şi farmec. Încă nu m-am 
acordat cu stilul şi ritmul francez, dar sunt pe cale s-o fac. 
Ce să-ți spun, când am descins în Gara de Est şi am 
apucat-o pe bulevard, toată numai ochi şi urechi, am 
suferit o deceptie. Vai de mine, ăsta-i Parisul mult visat? 
Cu ochii minţii il vedeam altfel, n-aş zice mai frumos, dar, 
oricum mai curat, mai atrăgător. Apropo de curățenie: 
unde-i Goethe să ticluiască o ordonanță în locul 
primarului municipal? La asta a mai contribuit şi 
păcătosul de şofer, care m-a ocolit lungind cursa cât o zi 
de post, ca să-mi ia o groază de bani. În fine, am ajuns la 
adresa pe care mi-a dat-o Reluşor, În Rue des Ecoles 14 
bis. Dispun de un dormitor elegant mobilat şi de un 
salonaş pentru musafiri. (Pe cine primesc eu aici? Relu e 
cam ţăcănit la cap!) Dar să vezi, tot în pensiunea asta, 
am făcut cunoştinţă cu o compatrioată de-a noastră. O 
cheamă Ada Bonciu şi stă la mansardă. Încă n-am 
întrebat-o ce face, ştiu numai că e aici de patru ani. Arată 
ca o franțuzoaică sadea, subțire ca o nuieluță, urâtă foc şi 
deşteaptă tot foc. Când vorbeşte pe limba domnului 


- 276 - 


Voltaire, nu pricep o iotă, aşa de vertiginos îi turuie 
gurița. E dulce ca o fondantă şi cred că mă simpatizează. 
Și-a pierdut o grămadă de timp plimbându-mă 
pretutindeni, pe unde nu gândeşti. Am fost de câteva ori 
la Turnul Eiffel, ne-am urcat până sus, ca să cinăm la 
restaurant şi să ne rotim privirile asupra vastei panorame 
a metropolei, ne-am dus la teatru. (Topaze a lui Pagnol 
are un succes nemaipomenit.) La Luvru am stat singură, 
m-am uitat o oră la Gioconda lui Leonardo da Vinci, însă 
aici iți trebuie o lună de zile să te tot zgâieşti la 
celebrități. (Ţi-am trimis şi tie câteva ilustrate cu 
reproduceri.) 

Și acum, să vezi ce dandana mi s-a întâmplat! La 
Luvru, ca de altfel şi la Uffizi ori Galeria Borghese din 
Roma, găseşti o droaie de pictori care copiază tablouri 
celebre, mereu te împiedici de ei şi de şevaletele lor. Unul 
dintre ei, bărbos ca un popă ortodox, cum mă vede, îmi şi 
propune să-i pozez pentru a-mi face nudul. Imi venea să-l 
pocnesc în chelie, dar în loc să mă înfurii, m-a pufnit 
râsul. L-am întrebat cu impertinența de care dispun cât 
oferă, el a spus o mie de franci. Nu ştiu ce mi-a venit să-i 
răspund că fară 50.000 de franci nu putem sta de vorbă. 
EI a strigat cuprins, parcă, de revoltă că nu ştiu ce cer. Un 
alt pictor (ăsta mai tânăr), auzind cearta, a spus că oferă 
el suma. S-avem iertare, monsieur, nu era decât o glumă. 
Nu pozez goală nici pentru o sută cincizeci de mii... Nici n- 
am vrut să aud, el a insistat şi, văzând că plec, a scos o 
carte de vizită şi mi-a dat-o cu de-a sila. Zice: Mai gândliţi- 
vă şi telefonați-mi. Vă stau la dispoziție. Nu ştiu ce nație 
era, probabil, american, vorbea nu prea corect 
franțuzeşte. Seara i-am telefonat că m-am gândit adânc, 
dar nu pot accepta. Văzând aşa, a mărit suma şi a rămas 
să repet telefonul a doua zi. A venit Ada şi i-am povestit 
cele întâmplate, i-am arătat apoi cartea de vizită. S-a 
crucit, nu-i venea să creadă. Zice: 

— Anado, nu fi proastă, americanii ăştia înoată în bani! 
Și ce dacă-i pozezi goală? Când te duci la plajă, nu-ți 


- 277 - 


etalezi trupul pe gratis? Şi pe urmă, gândeşte-te că 
frumusețea ta va rămâne imortalizată într-un tablou, nu 
se va irosi degeaba... 

Ah, isteata, mi-a zgândărit vechea mea rană, dându-mi 
o replică la întrebarea pe care mi-am pus-o de atâtea ori: 
Ce fac eu cu frumusețea? Mă uit la ea cum se trece? 
Peste 10-15 ani va fi o amintire tristă şi refugiată în 
fotografii. Şi dacă-i pozez americanului, ce rezolv? Mă 
imortalizează el? Da, desigur, dacă ar fi un pictor celebru, 
dar nu e. Nici n-am auzit de numele lui. 

În clipa aceea mi-am adus aminte de Frederika 
Honecke, a cărei figurină de porțelan am văzut-o când am 
trecut prin Germania, la muzeul din Dresda. Am rămas 
uluită: semăna într-atât cu mine, de parcă eram surori 
gemene. O jumătate de oră nu m-am putut dezlipi de ea, 
tot învârtindu-mă şi sorbind-o din ochi. li spuneam: 

— Surioară Frederika, eşti una din puținele femei 
fericite de pe pământ, căci vei trăi de-a pururi zămislită 
din porțelan de Saxa, de iubitul tău, Conrad Botger, pe 
când noi, celelalte femei, ne vom întoarce în lut fără să 
mai rămână o urmă din ceea ce am fost! 

Dar Ada, urâţenia şi deşteptăciunea pământului, a găsit 
numaidecât soluţia: 

— Ştii ce faci? îi pozezi americanului şi cu suma 
obținută îl plăteşti regeşte pe Delmas, ca să-ţi facă un 
tablou. E cel mai renumit pictor. II cunosc şi pot trata cu 
el... 

Ne-am dus impreună şi am vorbit cu Delmas. Mi-a cerut 
60.000 de franci pentru un portret şi 80.000 pentru un 
nud. Văzând aşa, i-am telefonat americanului: 

— Accept, monsieur, însă cu condiția să lucrezi la mine 
acasă, in prezența unei cumnate (cu care, chipurile, 
locuiesc), iar suma să mi-o dai anticipat. 

A fost de acord. În ciuda lipsei mele de încredere, era 
totuşi un om serios. Asta însă nu mă împiedica să mor de 
ruşine când stăteam goală-puşcă dinaintea lui, întinsă pe 
divan. Chiar şi Ada se mira de sânii mei, spunea că numai 


- 278 - 


negresele mai au sâni aşa de pietroşi, că sunt un 
exemplar unic, că trebuie să apelez şi la un sculptor, 
poate chiar la Mestrovici, care stă la Liubliana sau 
Zagreb, nu prea ştia bine unde. Când i-am destăinuit că 
bărbatul m-a lăsat ca s-o ia pe una bogată, au apucat-o 
toate furiile: 

— Of, tâmpenia guvernează tagma asta infectă a 
bărbaților! 

— Ce păcat că nu putem fără ei! am exclamat eu. 

— Ba da. Se poate. Eu pot. Când am nevoie de unul, îl 
cumpăr. Ada era o comoară. Scăpărătoarea ei inteligență 
îi diminua urâţenia fizică, o făcea acceptabilă, chiar 
simpatică. Urma un doctorat în Litere şi acum îşi pregătea 
teza. Când a auzit ce scriu, iar s-a mirat. N-aveam la mine 
nici un exemplar din cartea apărută înaintea căsătoriei, 
adusesem însă un text bătut la maşină din noul roman, 
Arivistul, celălalt fiind predat la editură. l-am citit Adei 
primele două capitole, după care mi-a cerut manuscrisul, 
ca să-l citească în continuare. A doua zi de dimineață mi- 
a spus: 

— Scumpă mică, nu ştiu ce să admir mai întâi la tine: 
frumusețea, inteligența sau talentul? De obicei, femeile 
frumoase sunt cam prostuțe, tu faci excepție de la regula 
generală. Ti-am citit romanul: nu e o capodoperă, astea 
se scriu o dată la o mie de ani, dar e o carte incomparabil 
mai bună decât cele curente, care umplu vitrinele 
librăriilor. Mă laşi s-o traduc în franțuzeşte şi s-o dau la 
Gallimard? Sunt sigură că va avea succes, fiindcă e ruptă 
din viaţă. Am mai tradus şi alte romane, stăpânesc bine 
limba, aşa că... 

Prietenia cu Ada s-a dovedit fructuoasă, imi umple tot 
timpul, mă învață multe lucruri pe care nu le ştiu. Am 
ajuns nedespărțite, numai noaptea ne separă. La Sorbona 
mergem amândouă, la masă, la teatru şi cinema, tot 
împreună. Şi acasă la fel, impreună. Chiar şi la Delmas tot 
amândouă ne-am dus. Mi-a făcut un portret şi un nud 
superbe. Maestrul mi-a spus: 


- 279 - 


— De mult n-am mai lucrat cu atâta plăcere. Încerc 
impresia că tablourile astea s-au făcut parcă singure, de 
la sine, fără efortul meu. Dacă n-aş avea greutăți şi, mai 
ales, datorii, te rog, crede-mă, nu ți-aş lua nici o centimă. 

A vrut totuşi să-mi reducă prețul la jumătate. N-am 
acceptat. l-am destăinuit atunci că banii sunt ai unui 
miliardar american, pictor amator. A zâmbit îngăduitor, 
iar la plecare m-a sărutat pe frunte ca un tată. Eu, la 
rându-mi, i-am sărutat mâna. A fost foarte emoţionat. Mi- 
a destăinuit că simte nevoia să-mi facă încă un portret, 
fără nici un ban, pour l'amour de l'art, zicea, dar nu s-a 
putut tine de făgăduială, căci după două sau trei 
săptămâni am aflat stupefiată din Figaro că a murit 
doborât de un infarct. L-am condus la Pere Lachaise cu o 
armată de slujitori ai artelor. Numai că omul e mic şi arta 
e mare, iar Delmas se ridicase prea mult deasupră-i, 
cucerind o bucată din nemurire... Asta l-a salvat! 


II 


Ah, draga mea Fulguță, cum alternează tristețea cu 
bucuria, parcă ar fi ziua cu noaptea. După ce ne-am întors 
de la cimitir, am si un pachet cu zece exemplare din 
cartea mea trimise de editor. Nu ştiam de ce îmi pusese 
şi un număr din revista Cuget Moldovenesc, dar după ce 
am răsfoit-o în pripă, mi-am dat seama: apăruse recenzie 
semnată de Olga Comănescu. Am citit-o cu sufletul la 
gură. Să vezi, tu, ce scrie, o reproduc întocmai: 

Vechiul dicton Fabrum esse suae quemque fortunae 
trebuie interpretat de cele mai multe ori în sensul că vina 
atâtor nenorociri în viată o purtăm noi înşine, iar 
fatalitatea oarbă,  neințeleasă în capricioasele ei 
combinații, cu stranii coincidențe, apare totuşi ca o 
supremă lege a dreptății, când inevitabilul e drumul unic 
ținut de împrejurările generate dintr-o greşeală şi tragicul 
e o ispăşire. Asemenea reflexii ni le-a sugerat povestea 
lui Ivar, protagonistul romanului Andei Brădeanu. Tânăr 


- 280 - 


capabil, sărac, cu aspirații mari, ambițios, râvnind înalte 
poziții sociale şi bogăție, el nesocoteşte puterea iubirii. 
Chemarea ei o ia drept o măruntă pornire trupească, de 
care încearcă să scape printr-o căsătorie de scurtă 
durată, ca să divorțeze apoi şi să se însoare, din calcul, cu 
fiica lui Barbu Vianu, fost şi viitor ministru, cu vaste relații 
şi putred de bogat. Egoismul acesta masculin ni-l 
evidențiază faptul de a fi considerat-o pe Ghiocela — 
care, castă fiind, rezistase dârz tentativelor sale de 
seducţie — drept un obiect ce merită sacrificiul unei 
căsătorii provizorii. Sufletul femeii, sentimentele ei nu-l 
preocupă decât superficial. Căsătoria cu Ghiocela e prima 
minciună. Intrebuinţează apoi un josnic procedeu de a-şi 
arunca soția în braţele unui prieten, ca să aibă motiv de 
divorț. Demascarea ce urmează înaintea tovarăşei sale de 
viată nu-l ruşinează îndeajuns. O altă mârşăvie, fată de 
fata lui Vianu, îi aduce consimțământul silit al fostului său 
maestru pentru căsătorie. Drumul unei vieți aşa cum a 
visat-o Ivar e deschis. Ascensiunea vine în ritm grăbit, dar 
unde e satisfacția? lubirea pângărită se răzbună. Dorul de 
fosta soție e chinuitor, gelozia îl roade, cugetul e pustiit 
de zbucium. Trei suflete înşelate: al celor două femei şi 
propriul său suflet. Prietenul Radu, complice în 
aranjamentul cu Ghiocela şi devenit apoi soțul acesteia, 
nu este nici el fericit, în urma turpitudinii la care se 
pretase. Istovit şi convins de marea greşeală pe care o 
comisese, Ivar nu va mai găsi o rezolvare decât în 
moarte. O pagină desprinsă din vastul roman al vieții de 
toate zilele. Câţi bărbaţi nu se vor fi recunoscut în 
trăsăturile şi faptele lui Ivar? (De ce Ivar şi nu un nume 
românesc!) Autoarea, Anda Brădeanu, povesteşte viu şi 
dinamic.  Peripețiile vieții intime a personajelor se 
precipită pe un fond realist, figurile centrale sunt bine 
conturate, momentele psihologice puternic adâncite, 
succedându-se intr-o gradatie ascendentă. Toate aceste 
însuşiri constituie peremptoriu dovada afirmării unui real 
talent literar.” 


- 281 - 


Ce zici, tu, de asemenea aprecieri critice la modul 
superlativ? Cum să nu mă umflu în pene, că azi-mâine 
sau poimâine devin celebră? Până atunci, e de văzut ce-o 
să zică monstrul, barbarul şi vandalul I. de oglinda în care 
I-am pus să se privească retrospectiv. 

Uite, acum îmi pare rău: trebuia să renunţ la mănuși şi 
să folosesc nume reale, scriind un roman-document. Ce- 
aş fi pățit? Chiar dacă m-ar fi băgat la puşcărie, merita, 
Zău, să-i fac figura! Dar şi aşa îl va ustura vârtos. 

Tot tu, Fulguşor, ai fost mai iute de mână ca mine. Am 
primit scrisoarea ta, înainte de a ţi-o fi trimis pe asta. Dar 
scriind pe apucate, de câteva săptămâni, mereu găsesc 
să mai adaug câte ceva, aşa că n-am ajuns s-o termin. 
Nici lui Relu nu i-am scris mai substanțial Să se 
mulțumească şi el cu ilustratele şi telegramele pe care i 
le-am expediat. Apropo de Relu: nu înțeleg de ce insişti tu 
atât să grăbesc măritişul cu el. Ti-am spus doar că nu-l 
iubesc — nici pe pitecantrop, de altfel, nu l-am iubit 
grozav -, însă pe acest nepot apelevian îl simt acum mai 
aproape decât orice alt bărbat şi, în plus, cred că are 
suflet bun. Ce, căsătoria presupune numai iubire? Curios 
lucru, şi Ada îmi spune acelaşi lucru, să-l iau, o prelungire 
de timp de un an, cât tine doliul, s-ar putea solda cu 
surprize, şi de ce să-mi complic existența? Ştii ce mi-a 
propus Ada? Cică să-i pretind viitorului meu soț să-mi 
constituie o zestre de trei milioane, un fel de asigurare pe 
viața. Dacă mă lasă, ca primul, va trebui să-mi numere 
bănuții. Daca e cumsecade şi nu umblă după fuste, 
rămâne cu milioanele în buzunar. Bună socoteală! l-am 
spus Adei: 

— Fugi de-aici, dragă, nu mă pretez la şantaje 
sentimentale. Nu-i în firea mea. 

Ea: 

— Fii practică, cherie, lasă naibii scrupulele de 
conştiinţă; viața e aspră. Dacă faci aşa cum îti spun, sunt 
sigură că mai târziu ai să-mi mulțumeşti. 


- 282 - 


— NU, nu pot, e imposibil să mă împac cu ideea. Nu mă 
îndoiesc că Relu ar accepta, el e animat de cele mai bune 
intenții pentru mine, însă ar trebui să calc singură cu 
picioarele pe mine. Nu, în ruptul capului, nu! 

Văzând intransigența mea, Ada n-a mai insistat. Dacă 
propunerea ar veni din partea lui Relu, da, aş accepta, 
nici vorbă, altfel tărăşenia ia un aspect interesat, 
dezgustător şi nu tin deloc să mă micşorez în ochii lui. 
Chiar dacă m-ar lăsa şi ăsta, ce? O să crăp de ruşine? 
Muncesc şi-mi câştig şi singură existența. Uite, Ada nici 
nu se gândeşte la măritiş. Susţine că, dacă însuşi 
preşedintele republicii i-ar cere-o, l-ar refuza, chiar fiind 
Făt-Frumos din lacrimă. Mada, o cred pe jumătate, 
jumătatea cealaltă o amân până când înaltul demnitar se 
va hotări să-i ceară mâna. 

Acum, altă noutate. Alaltăieri, când m-am întors de la 
Fontely-aux-Roses — am fost cu Ada să vizitez Școala 
română a profesorului lorga -, pe cine crezi că găsesc în 
salon, aşteptându-mă cu sufletul la gură? Pe drăgălaşul 
suspinător la farmecele mele, Relu Apelevianu. Venise de 
la Bruxelles. 

Făcuse pe dracu-n patru să-l transfere acolo, ca să fie 
mai aproape de aleasa inimii lui. Îți închipui că n-a fost 
deloc uşor, dar îndrăgostiţii ăştia sunt dotați cu puteri 
miraculoase şi obțin tot ce le... trece prin devlă, numai 
legația de la Paris, pe asta n-a putut să pună mâna, cu 
toate intervențiile şi paraintervențiile. 

În sfârşit, bucurie de zile mari. Ne-am plimbat cu 
Cadillacul prin piața de Boulogne, iar seara ne-am ospătat 
regeşte la Ritz, unde a tras el. Nu ştiu ce mă apucase, am 
fost foarte veselă şi am băut cam multişor. Râdeam 
întruna, într-o dispoziție îndrăcită. Adevărul e că mă 
ameţțisem serios. Când să plecăm, Ada m-a luat de un 
braț, Relu de altul. Altfel, nici nu mai puteam merge pe 
picioare. Se topiseră ca nişte lumânărele de ceară. Când 
am ajuns acasă, repede un duş şi vâră-te, fato, în pat, ca 
să adormi pe loc, uitând de Relu şi de tot. Dacă era altul, 


- 283 - 


putea să mă atace, dar el, corect ca un cavaler medieval, 
n-a profitat de situație, s-a dus tiptil în salonaş, ca să 
doarmă  cuminte-cumințel pe divan. A doua zi de 
dimineaţă, m-am mirat văzându-l încă la mine. 

— Habar n-aveam că ţi-ai petrecut aici noaptea. 

— Mă temeam să te las singură. Am făcut rău? 

Ce mi-a venit să-l iau la trei păzeşte? 

— Foarte rău! Ați făcut totul ca să compromiteți o 
doamnă. Cine are să mai creadă în virtutea mea, aflând 
că ați dormit la mine? Vă invit să-mi daţi numaidecât 
cuvenita reparație de onoare. 

EI se uita ca prostit la mine. A îngăimat: 

— Mă rog, în ce constă această reparaţie? 

— Trebuie să mă luați urgent de nevastă. Nu văd altă 
soluție. 

— Dar aceasta e şi intenția mea. 

— Tant mieux sau, pe româneşte, gând la gând cu 
bucurie.!... 

Astăzi ne-am căsătorit civil. Nunta o facem ceva mai 
târzior, iti voi comunica data, ca să vii şi tu cu bărbățelul. 
Bine? 

Acestea fiind spuse, închei prezenta epistolă, lungindu- 
mi incomensurabil mâinile ca să te îmbrăţişez peste 
atâtea ţări şi semnând mai jos, 

Anda Apelevianu 


- 284 - 


PARTEA A TREIA 


Dragostea călcată în picioare se 
răzbună, iar cel ce a călcat greşit 
pierde totul 


- 285 - 


CAPITOLUL 1 


Pisc şi prăpastie 


Din confesiunile lui Dinu Gherghel 


I 

Aşadar, iată-mă fără slujbă, cum s-ar zice, scos din 
pâine. Cred că până azi nici un şomer n-a fost în pielea 
mea, pentru bunul motiv că eu mă bucur de cea mai 
privilegiată situaţie. De fapt, restriştea nu e altceva decât 
preludiul suişului pe marile piscuri sociale. Deşi am încă 
multe de făcut, nu-mi umplu timpul gol decât învățând 
sârguincios să conduc automobilul, îndeletnicire 
indispensabilă viitorului apropiat. 

La rândul ei, Jebs se află exilată la Apelevii, de 
autoritatea paternă, împreună cu nelipsita frau Gerda, 
având-o drept paznică pe femeia majordomului, care, 
temporar, şi-a mutat reşedinţa pe meleagurile copilăriei. 
Vasăzică, ostilitățile au început! Bietul Apelevianu! Habar 
n-are că luptă total descoperit, forţele noastre sunt de-a 
dreptul inegale. Un inamic ca mine nu poate fi înfrânt. Nu 
numai pentru că e tovarăş cu timpul, dar deţine poziții- 
cheie şi reduta cea mai inexpugnabilă e însăşi fiica lui. 
Prelungesc înadins lupta cu inamicul, nu de alta, dar ca 
să-i menajez susceptibilitatea. Nu-mi pare deloc prudent 
să-l umilesc prea greu. Chiar şi când m-a dat afară din 
slujbă, nu l-am ofensat, deşi tare mă îmboldea ambiția s-o 
fac. Nu era omul care să încerce o convingere, când 
putea să poruncească. Jebs îmi scrie regulat, mă ţine la 
curent cu tot ce se întâmplă în sihăstria ei de la castel. 
Partea proastă e că se plictiseşte de moarte, i-e dor de 


- 286 - 


mine şi mă cheamă acolo, asigurându-mă că a luat 
măsuri să nu păţesc nimic. Nu mi-e teamă de represalii, 
principala iscoadă — nevasta majordomului — e aliata 
mea, în privinţa asta nu mă doare capul, dar mi se pare 
că nu-i prudent să complic lucrurile. Însă insistă prea 
mult, ca să nu-i fac pe plac. E singura pe care mă feresc 
s-o supăr cumva. N-am încotro, închiriez un Nasch şi dă-i 
drumul! Ajung la Apelevii pe înserat, trec chiar pe lângă 
casa noastră de lângă primăria comunei şi, zău, cât aş 
vrea să opresc măcar câteva minute, ca s-o văd pe 
mama! Renunţ, nu se poate, va trebui să-i dau explicaţii 
ce-i cu mine, vor afla, desigur, şi vecinii de neaşteptatul 
meu popas, e mult mai cuminte să-mi văd de drum. Lasă, 
măicuţă, te chem la nuntă, atunci va fi altfel. Numai un 
bob zăbavă! Şi trec mai departe, ca să ajung la porţile 
castelului, pe care le cunosc atât de bine. Claxonez din 
timp şi ele se deschid larg, ca unui stăpân. Cuprind 
castelul cu priviri lacome, nu l-am mai văzut de un 
deceniu şi jumătate. Ciudat! Nu mai are grandoarea de 
odinioară, parcă s-a micşorat întru câtva! Sunt ochii 
maturității care văd aşa sau e la mijloc o iluzie optică? 
Opresc la peron, unde Jebs mă aşteaptă cu braţele 
deschise. 

Două zile şi o noapte, cât rămân acolo, consfătuiri 
nesfârşite cum să facem şi ce să dregem pentru a-l 
îndupleca pe Apelevianu să ne dea mult aşteptatul 
consimţământ. Nu se poate înfăptui un ideal fară luptă, 
căci n-ai parte de bucurie. Jebs propune o încercare de 
sinucidere, e capabilă de orice suferinţă. În urma acestui 
act, simulat bineînţeles, n-o să mai aibă ce obiecta 
bătrânul. 

Mă opun, nu-i bine, nu ştii niciodată unde ajungi cu 
astfel de metode. 

— li forţăm mâna cu aceeaşi tărie, dacă, să zicem, 
declari greva foamei, dar fară s-o faci. E o soluţie simplă 
şi, presupun, tot atât de eficace. 


- 287 - 


Rămânem la ea. Doamna Gerda şi nevasta 
majordomului îl vor anunţa pe Apelevianu că Jebs vrea să 
moară, de două zile n-a mai pus nimic în gură. Apoi, de 
trei, de patru şi de cinci zile. Tatăl ei se va alarma şi, 
lăsând treburile baltă, va lua drumul la Apelevii, ca să 
potolească lucrurile. Jebs, prefăcându-se bolnavă, îl va 
primi în patul ei de suferinţă, fară să scoată o vorbă. Este 
cu neputinţa ca Apelevianu să reziste acestui şantaj. 
Dacă totuşi se încăpăţânează, Jebs îi va mărturisi până la 
urmă că a... rămas grea. 

Dar pronia cerească ajută pe cei care se iubesc. Ce se 
întâmplă? Ziarele anunţă moartea fostului prim-ministru, 
Dolfineanu, căruia i se fac funeralii naţionale. Acest jalnic 
eveniment ne aduce apă la moară, căci, de când e lumea, 
durerea unora face bucuria altora. Acum, tatăl lui Jebs nu 
mai e legat de cuvântul dat şi fiul lui Dolfineanu, rămas 
fară tată, nu mai înseamnă nimic pe scara socială. Aşa că 
Apelevianu, chiar de la prima vestire că fiică-sa n-a 
mâncat de trei zile absolut nimic, aleargă alarmat la 
castel. Chiar cineva lipsit de imaginaţie bănuieşte ce s-a 
întâmplat, dacă a doua zi surghiunita mă cheamă 
telegrafic la castel. Nu, nu mă duc încă, aştept să fiu 
invitat chiar de... tatăl ei în persoană. O altă telegramă- 
fulger, de astă dată cu semnătura viitorului socru, mă 
pofteşte de urgenţă. Da, acum pot să mă prezint cu 
fruntea sus. 

În fine, Apelevianu a capitulat, ne dă consimţământul. 
Ostilitățile, dacă pot fi numite astfel, iau sfârşit, iar pacea 
se încheie cu o nuntă grandioasă, chiar la Apelevii, în 
castelul împodobit cu ghirlande ca de zile mari, unde vin 
puţini bucureşteni şi mulţi, arte mulţi băştinaşi, în frunte 
— bineînţeles — cu mama. Săraca, plânge de bucurie că 
şi-a văzut visul cu ochii: o noră bogată. Eu şi Jebs, 
învingători,  plutim  într-al nouălea cer. Chiar şi 
majordomul se bucură de nunta noastră: i-am dăruit cele 
douăzeci de pogoane făgăduite. 


- 288 - 


...După cum se vede, de astă dată, fericirea dă mâna 
cu mulţi prieteni. 


II 


După acest salt uriaş, viaţa curge mai departe, dar cu 
perspective lărgite enorm, pe dimensiuni gigantice. Nici 
nu se poate altfel, că o contemplu de pe Everestul meu 
social. Căsnicia cu Jebs evoluează în timp stând, parcă, pe 
loc. În câteva zile, noua mea soţie a epuizat anemica ei 
biografie, nu mai are ce să-mi povestească despre ea. 
Adesea, suntem siliţi a ne rezuma la lucrurile strict 
necesare existenței, abandonând poezia aducerilor- 
aminte, a cărei fântână a secat cu desăvârşire. Incerc s-o 
înlocuiesc alunecând în discuţii ample din viaţa cărţilor, 
dar parcă aş vorbi numai cu mine. Ea se complace în 
prelungi tăceri, iar câteodată nici nu mă ascultă, s-ar 
părea c-o plictisesc. Asta n-ar fi încă nimic, dar între noi 
intervine persistentul şi blestematul reflex al comparaţiei 
cu cealaltă, care face ravagii în mine. N-am încotro, sunt 
mereu silit să recunosc că Ghiocela în cutare situaţie a 
făcut altfel, cutare frază a spus-o altfel, cutare problemă 
a gândit-o altfel. Aceste comparații erau solicitate de mii 
şi mii de gesturi şi lucruri. În ciuda mea, aproape toate 
ieşeau în favoarea celeilalte. Parcă Ghiocela ar urmări să- 
şi creeze în absenţă o netă superioritate faţă de Jebs. La 
drept vorbind, nici nu se putea altfel. Ghiocela era o 
fiinţă, aş zice, fară contur stabil, ci mereu în devenire. 
Niciodată n-o cuprindeam integral, fiindcă se schimba 
mereu, mereu intra într-altă piele, urmând un proces de 
metamorfoză de-a dreptul uluitor. Mi se refuza cu o 
încăpățânare pe cât de gingaşă, pe atât de intransigentă. 
Şi când o făcea, n-o aveam toată, niciodată n-am avut-o 
toată. Nu mai vorbesc de preliminariile împreunărilor 
noastre, care atingeau culmi de voluptate. Parcă ar fi fost 
cea mai rafinată femeie, a cărei experienţă tindea să 
subjuge iremediabil bărbatul. Totuşi, rafinată nu era, lucra 


- 289 - 


numai cu intuiţii. În schimb, Jebs se oferă mereu, şi când 
nu se oferă, e oricând disponibilă, ignorând ştiinţa iubirii. 

Mediocritatea ei nu mă deranjează prea tare, o accept, 
merg pe concesii cât mai largi. De altfel, e bună la suflet, 
plină de atenţii faţă de mine, mă iubeşte, prostuţa, ce 
dracu' mai vreau? 

Nu, nu sunt fericit şi probabil că n-am să fiu niciodată. 
Asta-i adevărul! Există şi oameni inapţi de a gusta 
fericirea. Pentru ei, această fericire nu-i decât un cuvânt 
rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită. Incontestabil că 
eu fac parte din această categorie. 

Despre Relu nu mai ştiu nimic. E adevărat că, după 
cearta noastră, s-a opus s-o iau pe verişoară-sa, însă a 
fost un gentleman: n-a suflat nici o vorbă despre 
căsătoria mea anterioară cu Ghiocela, care, desigur, mi-ar 
fi creat dificultăţi anevoie de învins, cu atât mai mult cu 
cât am ascuns faptul şi nu trebuia s-o fac. Tot au ceva 
bun oamenii ăştia din aristocrație: îşi respectă cuvântul 
dat. Recunosc deschis (de ce nu?) — pentru că într-o 
împrejurare identică eu unul n-aş fi procedat la fel, sunt 
sigur de asta. Se prea poate totuşi să fi fost la mijloc o 
pricină de care n-am cunoştinţă. In orice caz, conduita lui 
Relu rămâne pentru mine sub semnul enigmei. Cu atât 
mai mult cu cât, voind să mă evite, s-a răcit de familia 
Apelevienilor, unde nu mai dădea cu săptămânile. In 
sfârşit, aud că a plecat la Bruxelles, ca ministru 
plenipotenţiar. Ducă-se! Bine că am scăpat de el şi pot 
răsufla în voie. 

Ascensiunea mea îşi urmează precipitat cursul. Partidul 
nostru vine la putere, socru-meu ia portofoliul Externelor, 
iar eu sunt ales deputat. Nu mi-a fost greu să mă remarc 
în Parlament. Am darul vorbirii, dispun de replici prompte, 
corosive, mi-e prieten meşteşugul condeiului şi, peste 
toate astea, sunt dârz, incisiv, hotărât să înving. 

Şi înving adversari puternici, cu faimă! Toate îmi merg 
din plin, orbeşte. Eu singur mă mir cum de se poate aşa 
ceva: posed, într-adevăr, stofa de politician, fară s-o ştiu? 


- 290 - 


Şi, uite, când mă aştept mai puţin, sunt ales 
vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Ar trebui să mă 
bucur de acest succes, dar de ce să mă mint pe mine 
însumi ? Eu visam cu totul a/tceva, mă pregătisem să 
scriu nefericita istorie a literaturii universale, care trebuia 
să-mi aducă pe tavă o catedră universitară, şi iată-mă 
acum, prin jocul întâmplării, parlamentar cu aspirații 
ministeriale, dominând mocirla politică în care, de fapt, 
mă bălăcesc. 

De ce sunt silit de acest organism social să fac ceea ce 
nu-mi place, ocolind linia firească a aptitudinilor mele? E 
drept, Apelevianu pare foarte încântat de mine şi chiar 
îmi mărturiseşte n-ar fi găsit un bărbat mai bun pentru 
fiică-sa. Mulţumesc pentru apreciere, numai că eu sunt 
ceva mai puţin încântat de însuşirile lor. lar în ceea ce 
priveşte situaţia de ginere al Apelevianului, să nu mai 
vorbim! 

Jebs ciripeşte toată ziulica. Această fiinţă transparentă 
ca o pâclă e în elementul ei: duce o viaţă mondenă, 
vizite, baluri, concerte, premiere teatrale. Se poate 
considera fericită şi în puritatea ei nici nu râvneşte mai 
mult. În schimb, eu nu mai pot prididi. Avalanşa 
preocupărilor şi obligaţiilor de tot soiul, pur şi simplu, mă 
striveşte. De un timp încoace sunt mereu obosit, nervos, 
nu-mi mai intră nimeni în voie. În rarele clipe când stau 
de vorbă cu mine, mă întreb ce tot mă roade, ce mă 
doare, dar nu găsesc răspuns. Mai degrabă cred că nu 
vreau să găsesc răspuns, pentru bunul motiv că mi-e frică 
de el. 

Pe uşa din fund se iveşte secretarul meu, un tânăr 
inteligent şi descurcăreţ, abia ieşit din facultate, dar sărac 
lipit, umblă cu haine vechi şi ponosite. 

— Ce este, Gheorghiule ? 

— Maestre, a telefonat de la redacţie, mi-aţi spus că la 
ora 4 va fi gata articolul de fond. 

— Să-l ia dracu', n-am avut timp, n-am putut. Spune-le 
să nu mai conteze pe mine. 


- 291 - 


— Prea bine, maestre! 

De ce n-aş mărturisi? Mă simt inundat de o tainică 
satisfacţie, când mi se spune maestre. În sfârşit, am ajuns 
să mi se spună şi mie maestre. Tot aşa cum îi spuneam şi 
eu odinioară lui Apelevianu. 

Ori de câte ori vine acest Gheorghiu în birou, timid şi 
respectuos, mi se pare că mă văd pe mine, care nu cu 
mult înainte îndeplineam aceeaşi funcţie. Decât că eu îi 
făceam lui Apelevianu toate articolele de care avea 
nevoie, iar acesta nu poate, n-are stofă. Şi totuşi, mă 
împinge o negrăită plăcere să mă substitui mintal cu 
Apelevianu cel de altădată şi să întrebuinţez faţă de 
secretar expresiile obişnuite ale acestuia. 

După câteva minute, Gheorghiu se întoarce. 

— Domnul ministru al Domeniilor a trimis după 
proiectul de lege a reformei agrare. 

— Nu l-am făcut, nici nu m-am apucat de el. Nu ştiu ce 
să fac mai întâi. Toţi trag de mine în toate părţile, ca lupii! 
mă răstesc la secretar, cam scos din fire. Dar numaidecât 
îmi dau seama că el nu e cu nimic vinovat de toate astea: 
lartă-mă, Gheorghiu, sunt cam nervos azi. 

— Munciţi prea mult, bâiguie el, sunteţi extenuat, aveţi 
nevoie de odihnă. 

— Mda, aşa-i, confirm privind în gol, cred că am să iau 
un concediu. S-ar putea totuşi să nu fie asta! Ce ştii 
dumneata? Dacă te încumeţi, fa-mi o expunere de motive 
la proiectul acela. 

— Prea bine, maestre, am să încerc. 

Mai târziu, vine şi socrul meu, Apelevianu. E vesel, 
jovial, ca un om căruia toate îi merg din plin. 

— Dinule, ai primit invitaţia pentru banchetul de astă- 
seară? 

— Da, pere, însă nu cred c-o să vin. 

Îi spun pere, fiindcă mi-e greu să-l strig „tată". Pe 
franţuzeşte, îmi vine mai uşor. 

— Cum? De ce să nu vii? se miră el. 


- 292 - 


— Nu mă simt tocmai bine. Şi apoi, m-am cam săturat 
de banchete. 

— Dar e vorba de sărbătorirea primului-ministru. Lipsa 
ta va fi remarcată numaidecât şi va da naştere la 
comentarii. Şi tocmai acum, când, în urma succeselor tale 
parlamentare, şansele de a pune mâna pe un portofoliu 
au crescut atât de mult. 

— Nu-mi pasă de intrigi şi clevetiri! îi spun cu o grimasă 
de dezgust. Nu vreau să ajung nici ministru, nici prim- 
ministru, nimic. Nu mai vreau nimic. 

— Nu-i lucru curat. De câteva săptămâni, observ la tine 
o schimbare care-mi dă de bănuit. Ce ai? Eşti bolnav? Te 
doare ceva? 

— Sunt surmenat, extenuat, nu ştiu nici eu ce am. Da, 
asta-i, simt nevoia de odihnă. Cred că n-ar strica să 
schimb aerul. 

— E drept, munceşti cam mult. De ce nu-ţi iei un 
concediu? Un voiaj de agrement în străinătate te-ar 
reconforta. Ascultă-mă, Dinule, nu e greu să cucereşti 
cele mai înalte poziţii, e mai greu să le păstrezi! 

Câteva clipe tăcem amândoi, fiecare plimbându-ne prin 
propriile lui gânduri. 

Apelevianu reia: 

— Şi Relu mă îngrijorează cu viaţa pe care o duce. Cât 
l-am dăscălit să se căpătuiască odată, să-şi facă un rost, 
un cămin. Mi-am bătut zadarnic gura. Am auzit că a 
stricat logodna cu vicontesa. 

— De ce? Era o partidă strălucită. Ce l-a apucat? 

— Ştiu eu? Poţi să ştii ce gânduri îi umblă prin cap ? Ah, 
tineretul ăsta ne dă multă bătaie de cap! 

— Probabil, e o fire independentă, care nu se împacă 
lesne cu jugul căsniciei. 

— Cred, mai degrabă, că încă n-a întâlnit femeia care 
să-l ducă pe calea cea bună. O femeie superioară exercită 
asupra bărbatului o înrâurire bună. Numai o astfel de 
femeie l-ar putea hotărî să se însoare. Ţi-a mai scris? 


- 293 - 


— De când e... ministru plenipotenţiar la Bruxelles, 
niciun rând! De altfel, nici nu mă aşteptam la o altă 
comportare din partea lui. 

— Curios! Într-o vreme, eraţi prieteni buni, ştiu că aţi 
fost colegi de liceu. Chiar el a stăruit, odinioară, să te 
angajez. Şi, deodată, v-aţi răcit. Ce s-a întâmplat? Vreo 
femeie? 

— Glumeşti, pere. Adevărul e că am ţinut foarte mult la 
el. Dar când s-a împotrivit aşa de înverşunat la căsătoria 
mea cu Jebs... 

— Ei, lasă, nu le mai pune toate la inimă. Probabil a fost 
supărat de procedura ta cam... forte. 


INI 


Cine a văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de 
fân? La început, arată sfioasă, precaută, domoală. Dacă o 
calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare; dacă o 
laşi însă în voie, răbufneşte deodată într-un uragan de 
flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă. 

Aşa a pornit la început flăcăruia. Cine s-ar fi aşteptat că 
după aceea mă va cotropi şi voi arde ca o torţă vie, fară 
s-o mai pot stinge vreodată? 

Cum de nu mi-am dat seama că o iubeam pe Ghiocela? 
De ce m-am lăsat amăgit de găunoasa măreție a 
protipendadei? Ce căutam într-o lume stearpă, în care 
mişună mii şi mii de exemplare ca mine, care se 
îmbrâncesc şi se sfâşie, goi de suflet şi judecată? Mă 
pierdeam în tot felul de reflecţii asupra dragostei, dintr-o 
pornire nesăbuită de a strivi adevărul, pe care, de fapt, ar 
fi trebuit să mă sprijin. Spuneam că dragostea e respect, 
duioşie, jertfa! Prostii! O fi şi asta, nu zic ba, dar eram 
făcut pentru o astfel de dragoste? Înainte de a o lua pe 
Ghiocela, credeam că ceea ce mă lega de ea era doar 
dorinţa neîmplinită. Atunci, de ce am simţit strângerea 
aceea dureroasă de inimă când am găsit-o în braţele lui 
Relu? Să fi fost primul semnal de alarmă al dragostei 


- 294 - 


primejduite? Se poate. N-am ţinut seamă sau, mai 
degrabă, l-am pus pe seama altor pricini. Nenorocirea mi 
se trage din cauză că nu-mi făcusem din capul locului 
lumină în creier. Abia acum, după atâtea luni de la 
despărţire, după ce, între timp, Jebs a devenit soţia mea, 
am început să-mi dau seama, încetul cu încetul, că tot pe 
Ghiocela o iubesc. Se vede că i-a fost teamă minţii să-mi 
dezvăluie brusc adevărul. M-a pregătit pe îndelete, cu 
răbdare, cum pregăteşti pe cineva căruia trebuie să-i 
vesteşti o catastrofă, de frică să nu-şi iasă din minţi. 

Când mă culc noaptea, trudit după ostenelile zilei, o 
simt alături pe Ghiocela fierbinte, cu suflarea ei caldă, 
întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale, 
fară pradă. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă 
pomenesc căutând-o mereu, cu o nevoie ascunsă, 
reflexă, sau chemând-o Ghi, pe numele ei de alint. 

Când dorm, Jebs mă surprinde uneori strigând un nume 
prin somn şi mă descoase despre cine e vorba. Ca să nu-i 
trezesc vreo bănuială, iau somnifere şi dorm adânc, fară 
vise. Alteori, mă surprind mirat că întreţin adevărate 
conversații cu Ghiocela, vorbind tare, ca şi cum am fi unul 
lângă altul. Se pare că simţurile înăbușite încearcă în felul 
acesta să răbufnească la suprafaţă. Îi poruncesc 
cameristei să-mi aducă pernele şi cearşafurile din 
căsătoria trecută şi sorb adânc, cu nesaţ, aerul lor vechi, 
crezând că voi descoperi măcar o urmă din mirosul cărnii 
fragede rămas în ele. Fiinţa Ghiocelei mă urmează ca 
propria-mi umbră şi-mi şopteşte obsedant în urechi, cu 
batjocură crudă: „Vezi, eu eram femeia care-ţi trebuia, şi 
tu mi-ai dat cu piciorul.” Să fi avut dreptate? Ah, nu! Nu! 
Nu! 


IV 


Şi cu toate acestea!... Ce mi-o fi venit să tocmesc un 
detectiv articular, ca să-mi aducă veşti pe tavă despre 
ea? Actul parcă nici nu-mi aparţine, a fost făcut de cineva 


- 295 - 


pe care nu-l cunosc. Ce rost au veştile astea? Nădăjduiesc 
o legătură extraconjugală cu Ghiocela? Incă nu ştiu 
lămurit ce am de gând să fac. Ştiu numai că fac mereu 
prostii, una mai gogonată decât alta. 

Detectivul îmi aduce ştiri bune. Timp de două 
săptămâni, de când tot umblă pe urmele ei, nu descoperă 
nimic, nici o legătură. Locuieşte la maică-sa şi duce o 
viaţă retrasă, ca o pustnică. Slavă Domnului! Apoi, aflu că 
e internată la Sanatoriul Modern! A mai fost internată 
acolo. Ce-o fi având? În fine, după ce iese, altă veste: se 
stinge din viaţă doamna-maman. Ah, numai necazuri pe 
capul ei! Poate, m-aş fi dus la înmormântare, dar tocmai 
în ziua aceea aveam o interpelare în chestiunea fraudelor 
cu armament. Imposibil s-o amân, ar fi moarte de om să 
mă sustrag... Apoi, pe neaşteptate, plecarea peste 
graniţă!... Unde? Mda, la Paris. Ce o fi căutând dumneaei 
acolo? Să fie chestiunea bursei? Da, da, nu-i exclus. 
Umblă după un doctorat? Păi sigur, nu poate fără el, 
deşteapta! Ţin să cunosc precis scopul călătoriei, însă o 
presimţire neagră îmi strânge inima. Şi, odată cu ea, zi de 
zi, îmi creşte dorul de Ghiocela. Ce zic — creşte? Mă 
inundă ca un val de foc, îmi arde gândurile, îmi clocoteşte 
sângele. Dar asta încă e prea puţin. O luptă surdă, 
înăbuşită, se dezlănţuie, devastându-mi fiinţa. Fără voie, 
îmi revin pe ecranul închipuirii scenele de voluptate 
nemai-încercate pe care le  trăisem împreună, 
îmbrăţişările ei, luptele noastre nebune, cărora le găsesc 
acum un farmec atât de unic, atât de a/ nostru. Apoi, 
contopirile cu răsuflarea tăiată, când ne risipeam unul 
într-altul, până la un pas de inexistenţă! Mă zbucium 
nevolnic, îmi frâng mâinile, mă topesc în singurătatea 
aspră a odăii de lucru, ca şi în tumultul Parlamentului. 
Toate lucrurile, înţelese între ele, îmi vorbesc necontenit 
de ea. Uite statueta cu amoraşi, cumpărată de la un 
anticar din Roma, care îi plăcea atât de mult; uite şi 
romanul lui Zweig, citit şi răscitit (se regăsise amplu în 


- 296 - 


el). De ce reţinusem aceste lucruri care nu-mi 
aparţineau? 

Mă sufoc. Deschid larg ferestrele. Aerul de afară dă 
buzna în odaie şi-mi mângâie fruntea cu braţe reci, dar nu 
izbuteşte să-mi răcorească sufletul incendiat. 

Scot afară lucrurile care îmi vorbesc de ea. Dar râd de 
aceste copilării naive: 

— Ghiocela nu e în mobile, nu e în lucruri, nu e în 
atmosferă, nici măcar în străinătate. Ea e în mine, în 
sângele meu. Cum să scap de ea? In ce fel s-o alung? 

Mă arunc atunci într-o muncă grea, istovitoare, care-mi 
înghite zilele laolaltă cu nopţile. Uneori cad zdrobit de 
oboseală. Numai în felul acesta pot să dorm fară Ghiocela 
în suflet. A doua zi îmi reîncep activitatea cu încordare, 
furios, îndârjit. Discursuri, proiecte de legi, articole de 
gazetă, întruniri. Mă risipesc nebuneşte pretutindeni, 
uluind pe toată lumea şi stârnind admiraţie pentru 
formidabila mea energie, căreia nimeni nu-i ghiceşte 
izvorul. 

Jebs pare şi ea îngrijorată de mine. Mă mustră, uneori, 
cu blândeţe: De ce te-ai dez/ănțuit aşa? Găsise un termen 
just. 

Odată, enervat, mă răstesc la ea: 

— Te rog, lasă-mă în pace! 

Se uită uluită la mine, nu poate să înţeleagă. Dar în 
clipa următoare îi îmbrăţişez genunchii şi o rog să mă 
ierte. 

Ea, tot mai mirată, mă întreabă: 

— Ce ai? Ce-i cu tine? Tu suferi! 

A ghicit. Suferinţa mea devenise transparentă: se 
vedea, dacă te uitai la mine. Drept răspuns, izbucnesc 
într-un râs zgomotos, neverosimil, încât Jebs se sperie şi 
fuge. 

Cufundat într-un fotoliu, rămân o bucată de vreme cu 
gândurile rătăcite, absente. Apoi, deodată, ca un 
răzvrătit, sar drept în picioare, plec repede, întărâtat de o 
hotărâre aprigă. 


- 297 - 


— Ce Dumnezeu! gândesc. N-am nici o fărâmă de 
voinţă? Doar n-o să mă prăpădesc aşa, prosteşte, din 
cauza unei fuste. 

Indârjirea împotriva slăbiciunii acesteia care mă ţine 
într-o continuă încordare dăinuieşte câteva săptămâni, 
până când, într-o zi... 


V 


Ce se întâmplă astăzi? Pe când discutam cu socru-meu, 
Barbu, o problemă politică destul de controversată, 
plutind în nori grei de fum, Jebs intră veselă şi 
zgomotoasă, agitând o hârtie în mână: 

— Surpriza surprizelor! 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce surpriză? face mirat 
Barbu, tatăl ei. 

— Relu s-a însurat. Uite telegrama! 

— Cu cine? o întreb fulgerat de o presimţire stranie. 

— Cu o oarecare Anda Brădeanu. 

— Cu Anda Bră... îngăim eu, înghițind restul numelui. Şi 
sângele îmi fuge din obraji. Smulg telegrama din mâna 
soţiei şi o citesc fară să văd nimic. Apoi, izbucnesc într-un 
hohot nestăvilit de râs. 

— Ce te-a apucat? mă întreabă nedumerit Apelevianu. 

— Nu cumva o cunoşti? are o tresărire nevastă-mea. 

— De unde s-o cunosc? îi răspund. Habar n-am cine 
este! 

— Atunci de ce râzi aşa? 

— Ei, o prostie! Am avut imaginea lui Relu cu pirostriile 
pe cap. El, care avea oroare, care mereu făcea haz de 
însurătoarea altora, iată, i s-a înfundat şi lui. 

— Bine, bine, spune socrul meu, nu-i chiar un motiv de 
ilaritate. Dar cine-i această femeie? N-ai aflat nimic, Jebs? 
Nu ţi-a vorbit niciodată Relu de ea? 

— Nu, papa, nu ştiu nimic! Nesuferitul s-a ascuns şi de 
mine, şi de tine, de toată lumea. 


- 298 - 


—  Hotărât, zice îngândurat Apelevianu, legătura 
trebuie să fie mai veche. Numai aşa se explică de ce a 
renunţat la vicontesă. O greşeală de neiertat, pe care, 
cândva, are s-o regrete amarnic. 

— Nu fi rău, papa, vicontesă era o pupăză de porțelan. 
l-am văzut fotografia. Nu-mi plăcea nici de frică. Nici eu, 
dacă eram în locul lui, n-o luam. 

— Exagerezi, ca de obicei, zice Apelevianu foarte 
serios. Dar nu e vorba de vicontesă, ci de Relu. Acest puli 
de năpârcă s-a purtat ca un ingrat. Nu se cădea să mă 
întrebe şi pe mine, măcar aşa, de formă? De ce a ţinut 
morţiş să mă pună în faţa faptului împlinit? Se temea că-i 
voi strica planurile? Eu unul nu-i răspund. Voi n-aveţi 
decât să-l felicitaţi. 

— Haide, papa, se roagă Jebs, iartă-i pe aceia care te 
iubesc. 

— Îmi vine mai uşor, fata mea, să-i iert pe aceia care 
nu mă iubesc. Lor, cel puţin, ştiu că nu trebuie să le 
pretind nimic. 

Neaşteptata veste stârneşte un adevărat uragan în 
mine. Mă retrag ca suflat de vânt în odaia mea de lucru. 
Simt nevoia să fiu singur, cu gândurile mele. E, în fond, o 
prostie, pentru că în asemenea circumstanţe, omul 
trebuie să fie în mijlocul altora, într-un cerc vesel, 
zgomotos, care să-l sustragă din multele braţe ale 
meduzei sufocante. 


VI 


Am credinţa că totul începe să se prăbușească în jurul 
meu. Când urc pe scară, mi se pare că treptele se 
scufundă, că zidurile se hâţână ametite, de parcă acel 
cutremur pe care-l suferisem se dezlănțuia acum şi-n 
afara mea. 

„Prăbuşească-se totul!” strig fară glas şi încleştez 
pumnii cu atâta încordare, încât abia-i mai pot desface. 


- 299 - 


Mă trântesc pe divan, ca să rămân acolo într-o 
încremenire fară sfârşit. Creierul mi-e inert, inform, 
secătuit. Nu pot să desluşesc un gând limpede în 
vălmăşagul acesta tulbure, fară şir şi rânduială. Cum? 
Relu, cuceritorul, irezistibilul Relu, după care părinţii 
fetelor de măritat alergau cu limba scoasă, care trebuia 
să facă o partidă strălucită, însurându-se cu vicontesă sau 
cu oricare altă fată frumoasă şi bogată, o lua pe Ghiocela 
mea? Renunţase, aşadar, la toate bunurile libertăţii, 
trecea chiar peste voinţa lui Apelevianu, pentru a lua o 
femeie de jos, care, pe deasupra, mai fusese măritată? 
Grea taină! Ah, ce vârtos şi repede îl încătuşase Ghiocela 
pe acest zănatic cuceritor de inimi! Îmi vin brusc în minte 
vorbele ei: 

„De-abia acum ies din mocirlă. Aştept să se întâmple 
ceva.” 

Pricep, acum pricep ce-a fost! În creier mi se face o 
lumină, mare şi neaşteptată. Aşadar, încă de pe atunci 
erau înţeleşi să se ia. Incă de pe atunci puseseră la cale 
căsătoria lor. De aceea trădarea mi se pare acum şi mai 
odioasă. Dar cine e de vină? Cine e, Dumnezeule, capul 
răutăţilor? Imi dau seama, în sfârşit, de unde ghicise ea 
planul meu. Relu a dat taina în vileag, folosind această 
mârşăvie în favoarea lui, când a prins, probabil, de veste 
c-o iubeşte. De aceea mă înfrunta ea cu atâta semeţie, 
lovind mereu în plin. Atacul mă găsise descoperit, 
dezarmat şi, din pricina asta, jalnica mea „biruinţă” 
fusese, în fond, o înfrângere netă. 

— Ce trădare! gem spintecat de o mie de pumnale 
năpustite din neguri asupra mea. 

Şi cu cât mă perpelesc de suferinţă, cu atât mai mult 
mă înverşunez împotrivă-mi. Pe bună dreptate! Recunosc, 
lucid, că nimeni altul, ci eu, eu, eu sunt făptaşul acestei 
blestemăţii! 

„Aşa-mi trebuie! Cine o face ca mine ca mine să 
păţească!” Noaptea, ori de câte ori mă vâr în aşternut şi 


- 300 - 


încerc să dorm, trecutul începe să se mişte, întors la 
viaţă. 

Încet-încet, prind să învieze oameni, întâmplări, locuri 
care au fost odată. Toate astea nu muriseră, cum 
credeam, zăceau numai ascunse prin pivnițele fiinţei 
mele. Şi, iată, mă văd acum cu ochii minţii alergând după 
Ghiocela, ca odinioară în căsuţa noastră de pe strada 
General Doru! De unde îmi venea nevoia de a retrăi 
tocmai acele întâmplări pe care aş fi vrut cu tot 
dinadinsul să le îngrop în uitare? Da, o urmăresc pe 
Ghiocela, care nu se lasă prinsă cu una, cu două. Şi când, 
în sfârşit, pun mâna pe ea, îi răstorn capul şi o sărut de 
două ori. 

„Ce fel? Parcă numai o dată a fost vorba!” râde ea 
batjocoritor. 

„Aşa se dublează preţul unui lucru după care eşti 
nevoit să alergi atât...” 

„Prostule, măcar de-ai fi ştiut să-ţi iei toată plata! Nu- 
mi place să rămân datoare!” Şi, spunând aceasta, mă 
sărută lung, întreit, împătrit... 

„Nebuno, mi s-a oprit răsuflarea.” 

„Knok-out!” râde ea prelung şi în locul ei răsare Relu, 
aşa cum arăta când a venit acasă la mine cu scrisoarea 
lui Jebs. 

— Mi-ar părea rău să dai fata asta pe mâna altuia. Nu 
de alta, e tare interesantă. 

— Desigur, n-am s-o dau pe mâna altuia, am să ţi-o 
trec ţie, canalie! Tocmai pentru că e atât de interesantă! 
Ca să ţi se aprindă călcâiele după ea. 

Eu nu spusesem atunci vorbele acestea, abia acum le- 
am adăugat. 

„la seama, Ivar, aud din văzduh glasul Ghiocelei, 
domnul Apelevianu şi-a pus în gând să mă seducă.” Un 
râset prelung răsună biciuitor, ca un vifor: e râsul ei şi al 
lui Relu. 

Atunci am râs eu. Dar acum ascult îngheţat cum îmi 
vâjâie în urechi râsul lor batjocoritor. 


- 301 - 


Mă văd repezindu-mă asupra lui Relu. De ce nu-l 
sugrumasem de-a binelea în ziua aceea? De ce n-am 
isprăvit cu el? 

— Te rog, nu-l ucide, mă rugase ea privindu-mă 
batjocoritor. 

Mi se îmbulzesc în urechi frânturi de fraze, râsete, 
exclamaţii, lăţindu-se ca într-un vârtej năprasnic. 

— Să vedem cine va râde până la urmă! Are să ţi-o 
plătească Dumnezeu cu vârf şi îndesat, dacă mai e 
dreptate pe lumea asta! 

Apoi o aud spunând cu o cochetărie reţinută: 

— Nevastă cu de-a sila? Mulţumesc! N-am ajuns până 
acolo. Câtă vreme sunt frumoasă! Ai să ajungi rău de tot, 
sărmanul de tine, oricât te-ai lăfăi în bănet, oricât te-ai 
căţăra de sus, oricât te-ar aştepta limuzina la scară... 

Abia acum au sens toate săgețile din tolba Ghiocelei. 
Odinioară mi se păruseră fară sens. Uite acum şi umbra 
cioclului, îmbrăcat în haine negre... 

— Am venit să ridic cadavrul bărbatului care s-a sinucis 
din cauza neveste-sii. 

Nu-l mai ocărăsc, nu-l mai azvârl pe uşă afară, turbat 
de mânie, aşa cum făcusem atunci. De data aceasta, în 
locul meu îi răspunde chiar Ghiocela, modificând 
realitatea cu tâlc: 

— Da, poftim! E în odaia de alături. 

Amândoi pătrund în dormitor, unde zace sinucigaşul 
însângerat. E acoperit cu un linţoliu alb. Când cioclul îi 
trage pânza, tresar îngrozitor. Mă recunosc: sunt eu! Eu 
sunt acela care şi-a curmat zilele. Îmi contemplu stârvul, 
zguduit de surpriza descoperirii. Aşadar, nu mai trăiesc, 
mă aflu în regatul lui Pluton şi al Proserpinei. 

Brr, ce prostie! Gonesc vedenia macabră. Nici prin 
gând nu trebuie să-mi treacă astfel de lucruri. 

laca, acum mi se năzăreşte detectivul. Stă înaintea 
mea în poziţie de drepţi şi-mi dă raportul: 

—  Singură, domnule deputat. A plecat singură. 
Neînsoţită de nimeni. 


- 302 - 


— Singurică, domnule deputat, persiflează Ghiocela, 
pururi prezentă. 

— Neînsoţită de nimeni, domnule deputat, strigă Relu şi 
amândoi râd, râd, râd... 

Când se curmă râsul, aud îndemnul glasului lăuntric: 

— Nu scăpa trenul, unicul tren care te va duce acolo. 
Urcă-te şi nu mai privi înapoi. 

— Unde acolo? întreb. Ce înseamnă acest acolo? 

Zbor. lată-mă la Gara de Nord. Trenul mă aşteaptă. Mă 
strecor prin mulţime, îmi fac loc cu coatele şi mă urc pe 
scara vagonului. Tocmai la timp, căci conductorul, cu 
şapcă roşie, strigă agitând clopoţelul: 

—  Suiţi în vagoane... Trenul de pe linia 1 pleacă 
pentru... 

Mi se pare atât de cunoscută vocea ceferistului. 

— Unde merge trenul ăsta? îl întreb. 

— Pe lumea cealaltă, răspunde clipind şiret din ochi. 

Acum îl recunosc. E cioclul... cioclul care mă urmăreşte 
pretutindeni, ca o vedenie. 

Mă scutur de imaginea lui şi iarăşi mi se năzare 
Ghiocela cu Relu. El vrea s-o sărute, dar ea nu se lasă şi 
atunci Relu o fugăreşte prin cameră, aşa cum făceam şi 
eu odinioară, ca s-o prind. Da, şi cu Relu procedează la 
fel. Mereu acelaşi clişeu învechit! Aş vrea să n-o prindă, 
să-i scape din mâini ca argintul viu. Dar nu pot să lungesc 
la nesfârşit imaginea aceasta. Relu o ajunge din urmă, o 
lipeşte de el. E caldă, cu buzele însetate. Şi o sărută, o 
sărută, o sărută... 

Oh, cât mă doare sărutarea lor. Simt ceva greu pe 
piept, mi se-neacă respiraţia. Dar tot nu pot izgoni din 
minte scena asta care, hrănită parcă de o putere 
vrăjmaşă, creşte şi se multiplică, în ciuda voinţei mele, pe 
drumul bătătorit de mine însumi. 

Şi-l văd pe Relu înşfacând-o pe Ghiocela, purtând-o 
victorios ca pe o pradă, ca s-o ducă la altarul iubirii. Aud 
şoaptele lor de dragoste, suspinele lor de voluptate, toată 
această încleştare cosmică a sexelor. 


- 303 - 


Sar de pe divan dârdâind, scuturat de friguri reci. Nu 
mai pot îndura, sunt la capătul răbdării. Mă plimb ca o 
fiară  încolţită, spumegând de mânie şi revoltă 
neputincioasă. Fericirea lor îmi sfâşie carnea, bucată cu 
bucată, inchizitorial, îmi picură otravă în sânge, înnebunit 
de suferinţă, înşfac tăblia de marmură de pe măsuţa de 
noapte şi, ridicând-o în sus, la înălţimea capului, o azvâri 
pe podea cu atâta putere, că se preface în zeci de bucăţi. 

O slujnică, speriată de zgomot, aleargă să vadă ce s-a 
întâmplat. Pe urmă, se ivesc Jebs şi Apelevianu. 

— Nu-i nimic, le spun nepăsător. Mi-a scăpat din mâini 
tăblia. V-aţi speriat degeaba. 


VII 

Ei pleacă liniştiţi. Numai eu rămân neliniştit şi-mi este 
frică. 

— Ce facem? mă întreabă Jebs, nu-i trimiţi lui Relu o 
telegramă de felicitare? 

— Ai dreptate, îi răspund... Şi sun. Secretarul se iveşte 
numaidecât. 

— O telegramă, Gheorghiule. Scrie aşa: Cele mai 
cordiale urări celor pe care dragostea îi aduce în faţa 
altarului. Semnat: Jebs şi Dinu. Ai stenografiat? 

— Da, maestre, confirmă secretarul. 

Jebs intervine. 

— Nu-mi place. E prea umflată, artificială. Şi apoi, de 
unde ştii că se iau din dragoste? 

— Presupun. Doar nu vei fi crezând că-i o căsătorie din 
calcul. 

— Apropo de căsătorii din calcul, zice Jebs şi, 
întorcându-se spre secretar, îl ţinteşte cu o privire aspră, 
incisivă. Adaugă: Dumneata ce zici, domnule Gheorghiu, 
preferi să te căsătoreşti din dragoste sau din calcul? 

— Evident, doamnă, din dragoste, răspunde el fară a 
înţelege rostul unei asemenea întrebări atât de directe. 

— Mulţumesc, îi spune Jebs tăios şi-i întoarce spatele. 


- 304 - 


Surprins de gestul soţiei, o întreb, după plecarea 
secretarului: 

— Ce-a fost asta? l-ai răspuns mulţumesc, având aerul 
că-i reproşezi ceva. 

— Omul acesta îmi displace, e lipsit de suflet. Tocmai 
voiam să-ţi vorbesc despre el. 

— Ce anume? Ce s-a întâmplat? 

—  Închipuie-ţi, trăieşte de trei ani cu o fată pe care 
vrea s-o lase pe drumuri, ca să se însoare cu una bogată. 
Sărăcuţa, a venit azi-dimineaţă la mine. E într-un hal fară 
de hal! A plâns tot timpul! Dac-ai şti ce frumoasă e! Şi 
frumoasă, şi inteligentă. M-a mişcat mult povestea ei. 
încearcă, dacă poţi, să-i schimbi gândurile secretarului 
tău. 

A, vasăzică asta-i?... O poveste care se repetă şi se va 
repeta mereu pe toate meridianele pământului. Rămân 
un timp îngândurat, căutând în gol. Trag aer mult în 
piept, apoi izbucnesc ca un vulcan: 

— Am să-l dau afară, canalia! 

— Nu, nu aşa, încearcă să-l convingi. Dacă-l dai afară, 
nu îndrepţi nimic, dimpotrivă! 

— Las' pe mine! ştiu eu cum trebuie să procedez cu 
arivişti de asemenea speţă! Dacă într-o lună nu-mi aduce 
actul de căsătorie... 

— De ce te înverşunezi aşa? N-ai nici un drept să te 
amesteci în viaţa lui particulară. Ca să-l îndupleci, trebuie 
să-l iei cu binişorul, să-i vorbeşti ca unui frate mai mic. 

— Dacă e vorba de o faptă bună, înţeleg s-o fac cu de-a 
sila. E un rătăcit, un inconştient, un om pierdut. Pricepi, 
Jebs? 

— Şi pentru asta te aprinzi atât? 

— Dar pentru ce? Vreau să-l salvez, fiindcă nenorocitul 
se află, fără să-şi dea seama, pe marginea unei prăpăstii, 
şi, precipitându-mă spre masa de lucru, sun nervos de 
câteva ori. 


- 305 - 


— Eşti nebun, Din? Pornit cum eşti, mai mult ai să strici 
decât să repari. De ce atâta zor? Mâine nu poţi să-i 
vorbeşti? 

— Acum! Mâine e întotdeauna prea târziu. 

— Te rog din suflet, fii calm! Nu-l jigni! Nu dărâma totul 
printr-o nechibzuinţă. Vai, ce rău îmi pare că ţi-am spus! 
Şi plecă repede, ca să nu fie martoră la cele ce urmează. 

Gheorghiu se arată în colţul din stânga biroului, acolo 
unde veneam, de obicei, şi eu, ori de câte ori mă chema 
Apelevianu. E înalt, mlădios, chipeş, de-o îndrăzneală 
măsurată, aproape plăcută. 

Îi fac semn să se apropie, ca să schimbe locul. Nu-mi 
vine parcă la îndemână să-mi amintească de situaţia pe 
care o aveam odinioară. îi spun: 

— Am o plângere împotriva dumitale. 

— Împotriva mea? se miră el. Dacă-mi permiteţi să vă 
întreb... 

— Uite despre ce e vorba: trăieşti de câţiva ani cu o 
fată buna şi cuminte. 

— Da... dar nu înţeleg. 

— Nu mă întrerupe. Vei înţelege numaidecât. l-ai 
făgăduit, nu-i aşa, c-o iei de nevastă? 

Întrebarea cade asupră-i ca un trăsnet. Secretarul, 
încurcat, bâiguie: 

— Să vă spun... 

— Mie să-mi răspunzi limpede şi răspicat: da sau nu? 

— Da, răspunde el. 

— Atunci, de ce nu-ţi respecţi cuvântul dat? De ce 
umbli să iei pe alta? 

— Să vedeţi cum stau lucrurile... eu... 

— Ascultă, Gheorghiule, dacă eşti sincer cu mine, 
câştigi însutit, înmiit, înţelegi? Îmi place curajul, insist să 
joci cu cărţile pe faţă. 

Secretarul meu pare tot mai frământat, în sinea lui se 
dă vizibil o luptă surdă. 


- 306 - 


— Ei, bine, da, izbucneşte el mocnit, cu toate frânele 
puse, vreau s-o las. Nu se poate altfel. M-am gândit mult. 
Trebuie să-mi fac o situaţie, să ies la suprafaţă. 

— Să ieşi la suprafaţă? Dar ce, soţia este o piatră de 
moară? O piatră de moară care te trage la fund? 

Mă apropii de el, îl apuc de umeri cu amândouă mâinile 
şi-l zgudui: 

— Nenorocitule, cum de nu-ţi dai seama că eşti pe 
marginea unei prăpăstii ? 

Îl ocărăsc şi-l bruftuluiesc pe simbriaşul meu, dar, în 
realitate, pe mine mă judec, căci rechizitoriul are în 
vedere mai mult fapta mea decât a lui. Pentru că în acest 
tinerel care stă smirnă în faţa mea mă văd pe mine, pe 
acela de odinioară, în aceeaşi slujbă, bântuit de aceleaşi 
gânduri, iar cel care sunt astăzi mă consider, evident, 
intrat în pielea lui Apelevianu. Şi, realizând mintal 
substituirea, simt o tainică alinare  subconştientă 
ponegrind fapta celui care am fost şi salvând un suflet de 
la pierire, acum, când îmi stă în mână puterea s-o fac. 
Simulacrul e perfect. 

Secretarul nu înţelege, nu poate să înţeleagă purtarea 
neobişnuită a /ui. lar eu, odată pornit, e greu să mă 
opresc din drum. 

Vijelios ca un uragan dezlănţuit, îl acopăr cu un potop 
de mustrări şi îndemnuri: 

— Eşti orbit! Nu te uita la alţii, nu te lua după alţii! Nu 
râvni fericirea înşelătoare a altora. Habar n-ai câtă 
amărăciune şi deznădejde se ascund în strălucirea 
aurului, câtă moarte seamănă aurul! 

— Unde vreţi să ajungeţi? îndrăzneşte să mă întrebe 
secretarul meu. 

— Să te scap, norocosule! Pentru că ai avut şansa dea 
vedea prăpastia cu ochii mei. Ai înţeles? Acolo vreau să 
ajung. Eşti un băiat cumsecade, pe care îl preţuiesc. 

Tânărul pare mişcat. 


- 307 - 


— Vă mărturisesc, uneori mi se strânge inima când mă 
gândesc să mă despart de ea. Dar ce pot face? O ducem 
atât de greu! 

— De asta te plângi? Numai de atât? 

— Credeţi că-i puţin lucru? Se vede că n-aţi cunoscut 
mizeria. 

La auzul acestor cuvinte tresar brusc. Cred că ochii mi 
se umplu de fulgere. 

— Eu n-am cunoscut mizeria? Eu? Îţi închipui că m-am 
născut în puf şi am avut parte de guvernante? Te înşeli 
crunt, prietene! Am îndurat mizeria mai vârtos decât tine, 
dacă vrei să ştii. Uite, pentru asta te înţeleg şi te ajut. 
Cere-mi orice... îţi dublez leafa, fac tot ce vrei, dar cu o 
condiţie, una singură: s-o iei. S-o iei, s-o iei! 

Faţa secretarului meu se luminează ca cerul după 
furtună. 

— E de necrezut! Sunteţi atât de bun! Vă mulţumesc şi 
vă făgăduiesc că mă voi căsători cu ea. 

— Aşa... Luaţi-vă! Eu am să vă cunun! Şi vă dăruiesc un 
apartament şi bani... Să zicem, două-trei sute de mii de 
lei. Poate, chiar mai mult! Să nu duceţi niciodată lipsă de 
nimic. E bine aşa? 

Sugrumat de emotie, Gheorghiu îmi apucă mâna şi o 
strânge cu putere. 

— Maestre, cum să vă mulţumesc ? Mă copleşiţi cu 
atâta generozitate. Nu-s vrednic, atât de... 

— Lasă, nu-mi mulţumi. Mi-ajunge numai c-o iei. Şi cât 
mai curând, totul trebuie făcut în pripă, ca să nu-ți vină 
alte gânduri. Asta-i. Să nu-ţi vinzi sufletul! Nu-l mai poţi 
răscumpăra. Ascultă-mă pe mine! 

— Mă uluiţi de-a binelea! Niciodată nu mi-aţi vorbit 
astfel. Niciodată nu v-am văzut într-o lumină atât de 
neaşteptată. Bănuiesc că vă roade o suferinţă adâncă. 

Îi astup gura cu mâna. 

— Taci! Taci! Să nu mai scormonim... lasă asta! 

— Cum să-mi explic atunci larga dumneavoastră 
compasiune? 


- 308 - 


— La ce bun să-ţi explici ? Te simt ca pe un frate mai 
mic, asta-i! Înţelegi de ce te ajut sau nu — fiindcă mi se 
pare că mă ajut pe mine, adică pe acela care eram 
înainte de a ajunge ce sunt. Am fost şi eu ca dumneata, în 
acelaşi loc, şi bătut de aceleaşi gânduri. Acum s-au 
schimbat rolurile. Am ajuns Apelevianu şi dumneata mi-ai 
luat locul. De aceea fac cu dumneata ceea ce trebuia să 
facă maestrul meu cu mine, dar n-a facut-o. Pentru că n-a 
ştiut nimic sau n-a înţeles. Din cauza asta am rătăcit fără 
sprijin, bâjbâind în întuneric, până ce... până ce... 

Mă înec. Ochii mi se umezesc, gata-gata să mă 
podidească plânsul. Îmi birui însă cu un efort slăbiciunea 
şi-mi reiau gravitatea obişnuită. Acum sunt din nou 
maestrul ca voinţă dârză, cu energia şi curajul care mi-au 
făcut faima. Îl întreb scurt, poruncitor, cu tonul obişnuit: 

— Ai trimis telegrama? 

— Da, maestre. 

— Mai expediază una din partea mea: Toate urările de 
fericire de la acela care v-a făcut fericirea. 


VIII 


Lupt din ce în ce mai dârz cu mine. Nădejdea mă ţine 
încă pe poziţiile cucerite. Sunt convins că marele aliat, 
timpul, va mistui în pântecele său necuprins frământarea 
care îmi surpă fiinţa şi, astfel, îmi voi recăpăta echilibrul 
pierdut. 

Zguduitoarea revelaţie a preţului Ghiocelei mă găsise 
într-un impas sufletesc extrem de critic. Până acum, 
rezistasem mistuitoarei nevoi de ea, fiindcă toată forţa 
mea sufletească era mobilizată pentru realizarea bazei 
mele materiale. Acestui ţel, odată atins, îi urmase 
destinderea, starea de repaus, golul visului împlinit. Atât 
aştepta haita dorințelor nesăţioase (mai bine zis, 
nesatisfăcute), ca făptură fostei mele soţii să revină pe 
primul plan, reclamând imperios dreptul la viaţă. 


- 309 - 


lată, aşadar, de ce fierb acum şi mă mistui zi de zi. 
Apoi, ca şi când nu mi-ar ajunge suferinţa pe care mi-o 
provoacă aceste porniri afective, alerg după noi torturi, 
mai cumplite. Cred că în străfundul durerii există totuşi 
un sâmbure de voluptate, aşa cum în bucurie se află şi o 
fărâmă de tristeţe. Şi merg înainte, orbeşte, până dau de 
acea năucitoare voluptate a suferinţei. 

Intr-una din zile, mânat ca o frunză de rafala vântului, 
mă duc pe strada Popa Savu. Apartamentul unde 
locuisem împreună cu neştiuta prezenţă a fericirii are la 
fereastră un bilet de închiriat. Urc repede scările la etaj, 
apăs pe butonul soneriei. Dar Ghiocela nu se arată în 
dreptunghiul uşii, cu soarele răsărind din ochii ei. În 
schimb, se iveşte o namilă grasă şi hâdă, care sloboade o 
exclamaţie de uimire, când mă vede pe mine, fostul 
chiriaş. 

— Ce vă aduce pe-aici, domnule Gherghel? 

— Vreau să văd apartamentul! 

Proprietăreasa îmi deschide cu o anume rezervă, 
neştiind ce gânduri am. 

— Te-aş ruga să mă laşi singur câteva minute. 

— Dar ce vrei să faci? întreabă ea tot mai mirată. 

— Să-l închiriez, i-o retez oarecum enervat. 

Pătrund în sufragerie, în dormitoarele noastre separate, 
în baie şi bucătărie. Pustiu peste tot! Nici după un pârjol 
n-ar fi rămas locul o sahară fară grai. Uite, colo, lângă 
fereastră, faceam semn cu mâna — Bonjour, beaute! 
Dincoace era paravanul după care se ascunsese când mi- 
a tras teribila păcăleală de 1 aprilie. 

Fiecare bucată de loc, fiecare colţişor îmi vorbeşte de 
ea, răscolind trecutul, trezeşte amintiri din stinsa noastră 
viaţă. 

Ce mult e de-atunci! Nu sunt decât unsprezece luni de 
când ne-am despărţit şi parcă s-au scurs ani lungi şi grei, 
ani nenumărați! Parcă totul s-a petrecut într-un vis absurd 
şi neverosimil, într-atât de ireală mi se pare acum 
convieţuirea cu Ghiocela. 


- 310 - 


Îmi dau seama că fac o prostie, dar nu pot renunţa: 
închiriez apartamentul. Ce voi face cu el? Cine o să 
locuiască aici? Nu ştiu. Ce importanţă are? Vreau să învii 
trecutul care sălăşluieşte în el? La ce bun? N-am încercat 
şi mai înainte aceeaşi experienţă stranie cu pernele şi 
cearşafurile? 

Ghiocela a vândut mobila proprietăresei, eu o cumpăr 
la loc şi mobilez apartamentul cum a fost. Am totuşi 
impresia că s-a produs o schimbare, e ceva care nu mai 
seamănă cu ceea ce a fost. Au şi lucrurile o viaţă a lor! 
Mor şi ele! Nu, nu sunt nimic prin ele însele, valoarea lor 
le-o dă numai starea noastră sufletească. 

Mă abat deseori în acest apartament al trecutului, care 
colcăie de amintiri. Când plec de acolo, sunt zdrobit şi mă 
jur că n-o să mai calc cu piciorul. Dar el mă cheamă 
îndărăt cu toate glasurile unui timp ireversibil şi eu revin 
ca la o datorie de care trebuie s-ascult. 

Uneori, în clipe de luciditate, asaltat de o legitimă furie 
împotriva mea, mă întreb: 

„Până când va dăinui acest joc absurd cu umbrele? Ce 
fac? Mă afund în nebunie?” 

Ştiu, îmi dau seama (destul de târziu, ce-i drept!) că 
Relu, numai el, mi-a dat lovitura de graţie. Aş fi acceptat 
ca Ghiocela să se mărite cu orice bărbat de pe suprafaţa 
pământului, în afară de el. Îl uram încă din liceu, încă de- 
atunci fiinţele noastre se excludeau, toate punctele lor de 
contact fiind acceptări forţate, suferinţe. De aceea sferele 
noastre de existenţă n-ar fi trebuit în niciun fel se apropie 
sau să se întrepătrundă, ele având loc în lume numai 
departe una de alta. Unde mi-a fost mintea, pentru ce i- 
am propus tocmai lui să-i facă Ghiocelei curte, ca să scap 
de ea onorabil şi stupid? Şi, uite, el s-a îndrăgostit de ea, 
a renunţat la fosta-i logodnică şi a luat-o de soţie, 
împotriva alor săi. Faptul că a fost nevasta mea nu l-a 
împiedicat deloc, probabil că Ghiocela, cu farmecele ei 
pure şi neprefăcute, îl fascinase şi altă cale nu mai avea 
de ales. Victoria lui în dragoste însemna o cumplită 


- 311 - 


înfrângere pentru mine: femeia pierdută din propria-mi 
voinţă s-a ridicat deasupră-mi la o înălţime copleşitoare, 
ca să mă sfideze de-acolo, de pe soclu. Dacă mi-ar fi 
indiferentă, puţin mi-ar păsa, nu m-aş sinchisi măcar. Dar 
o iubesc încă, am mai spus-o, şi această iubire prelungită 
dincolo de orice prevedere mă frige ca în cazanul cu 
smoală şi socotesc că împotriva ei nu s-a descoperit, încă, 
un leac şi nu se va descoperi niciodată. Eu însă am să duc 
boala pe picioare, orice s-ar întâmpla, tăind în carne vie, 
până mă voi obişnui cu ea ca făcând parte integrantă din 
mine. Nu există atâţia oameni cu infirmităţi care trăiesc 
până la adânci bătrâneţi uitând cum e fără beteşug? 

Ca să-mi uşurez întru câtva povara gândurilor, mă 
arunc din nou într-o activitate frenetică, în asalt, 
istovitoare. Nu-mi îngădui nici o odihnă, evit răgazurile şi, 
mai ales, singurătatea. Cine cutează să mă oprească din 
fugă sau măcar să-mi dea o povaţă? 

Într-o seară, văzând-o pe Jebs timorată, o întreb brusc, 
cu asprime (tonul aspru, tăios, mi-a devenit o obişnuinţă): 

— Am impresia că ţi-e frică de mine. E adevărat? 

— Da, răspunde ea. Te porţi aşa de straniu, de parcă 
nu mai eşti tu. 

Destăinuirea ei francă mă înlemneşte şi, mai mult 
decât atât, mă îngrijorează. Mi se pare că întotdeauna m- 
am purtat astfel, în orice caz, nimic nu mi-a dat de bănuit 
că aş avea ceva care lezează. Voi căuta, de aici înainte, 
să mă supraveghez. 

— Trebuie să te odihneşti puţin! Unde vrei să ajungi 
aşa cum ai apucat-o? 

Are dreptate. Prea am luat-o razna. Ce razna? Anapoda, 
chiar în răspăr. Un mic concediu nu strică. 

— Bine, vom pleca în străinătate. 

Încep pregătirile, febril, excesiv, potrivit stilului meu. 
Alerg după paşaport, vize, formalităţi vamale. Pe toate 
vreau să le fac la repezeală, într-o singură zi, bineînţeles, 
fară necesitate. Socru-meu mă roagă să mai amân 
plecarea, până ce se face remanierea guvernului, de care 


- 312 - 


cercurile oficiale vorbesc stăruitor, în ultimul timp. Nu 
vreau să aud. Am hotărât să plec, s-a isprăvit, plec! 

— Dinu îşi face de cap, nu mă mai înţeleg cu el, se 
plânge Apelevianu. Şi pe bună dreptate. 

Jebs îl roagă cu mâinile împreunate: 

— Lasă-l, papa să plece! Nu vezi în ce hal a ajuns ? 

A doua zi, un grup numeros de prieteni politici ne 
petrec la gară. Nimeni nu vrea să creadă că faco 
plimbare de agrement, tocmai în ajunul remanierii 
guvernului. Fiecare îşi închipuie că am o misiune 
importantă, pe care o trec sub tăcere. 

Înainte de plecarea trenului, altă poveste! Vrând să 
cumpăr câteva reviste şi ziare, provizie de drum, 
descopăr în vitrină o carte, Arivistul. Ciudat lucru: titlul 
îmi sare în ochi de parcă mi-aş fi citit numele pe copertă. 
Eram cu musca pe căciulă, se trezise în mine conştiinţa 
arivismului? Mă uit să văd cine este autorul. Surpriza 
surprizelor: Anda Brădeanu! Hei, lume nouă, Ghiocela s-a 
întors la uneltele ei şi eu habar n-aveam! Cumpăr imediat 
cartea şi o înfăşor cu celelalte reviste, ca să n-o vadă 
nevastă-mea. Precauţiune inutilă, fiindcă Jebs n-a reţinut 
numele ei din telegrama lui Relu. 

După ce simplonul porneşte, mă aştern pe citit. Jebs şi- 
a găsit o prietenă cu care se întreţine, iar eu îmi văd 
nestingherit de lectură. Ce înseamnă asta? Ghiocela şi-a 
pierdut minţile? Dă în vileag publicului larg povestea 
căsniciei noastre? Mă rog, cu ce scop? Niciodată n-am 
parcurs o carte cu sufletul la gură, aşa cum fac acum. 
Dinaintea ochilor rulează viu şi antrenant filmul dragostei 
noastre, a cărei acţiune se repetă fidel, aidoma, chiar în 
timpul citirii. Retrăiesc episodul când am întâlnit-o întâia 
oară în compartimentul de clasa întâi. Unele replici din 
dialogul nostru sunt reproduse cu exactitate. Ba nu, nu 
chiar exact, sunt niţel prelucrate, şlefuite, în orice caz, 
mai arătoase decât cele originale. Mda, arta e o 
exagerare, artistul transfigurează realitatea, ridicând-o 
ceva mai sus, la nivelul personalităţii sale. 


- 313 - 


Reîntâlnirea la cinema Fantasio e foarte bine prinsă. 
Bravo, Ghiocela, ai condei, fato, progresele tale sunt 
evidente! Un singur lucru nu-mi place: povestea cu 
chitaristul. Bine, chitaristul a murit, ştiu asta, dar ce 
nevoie era să adauge că a fost la mormântul lui ca să-i 
ducă flori? E o invenţie de prost-gust. Ar fi putut s-o 
scoată. Prea miroase a romantism desuet. In schimb, 
tentativele mele de a-mi seduce iubita sunt prinse sur le 
vif, cu o cultivare excesivă a amănuntului, chiar insidios 
erotice. Astea, da! 

Ajungem, în fine, la căsnicie. Ghiocela spune despre ea 
însăşi: 

„Sunt o duşmancă neîmpăcată a neîntâmplării sau, cu 
alte cuvinte, a secetei de fapte. Viaţa din mine cere ca 
zilele care pleacă în trecut să nu moară. Dacă ele sunt 
doldora de fapte, trăiesc şi după ce au murit, pentru că 
mi le amintesc mereu.” Cât de pregnant o definesc 
rândurile de mai sus! Dar acest pasaj al preocupării ei 
obsesive că-i frumoasă? Citez: „Uneori, mă văd proiectată 
pe cerul vast. Vântul nebun îmi umflă impudic rochia, iar 
cei de pe pământ se uită la mine şi îmi văd goliciunea. Mi- 
e ruşine de nu mai pot! Rog vântul să se astâmpere, să 
nu mai sufle, dar el zice: «Dacă nu suflu, nu mai sunt 
vânt.» Atunci, chem întunericul să vină, dar lumina se 
împotriveşte, de ce să mă vadă numai întunericul cel 
lacom, nu-i mai bine să mă vadă toţi şi să se bucure? Ţip 
speriată: «Nu, nu toţi, îl vreau numai pe unul singur! Şi 
cine e acela? lvar!»” 

Popasul prin poezie e scurt. De aici, n-are încotro: 
necunoscând faptele decât de departe, apelează la 
imaginaţie, pentru a le suplini. Astfel, mă angajează la 
Apelevianu, punându-mă să fac o curte asiduă fetei lui, 
căreia... îi predau, chipurile, lecţii de engleză. Na-cţi-o 
frântă, chiar aşa o fi fost? Dar, în fine, merge, pentru 
cititori verosimilitatea e asigurată. Intervenţia autoarei 
continuă  nestânjenită: domnişoara Apelevianu va fi 
sedusă, iar tatăl ei pus în faţa faptului împlinit: sarcina 


- 314 - 


fetei. Visul meu de mărire s-a realizat, am ajuns în vârful 
scării sociale. Dar unde-i satisfacția ta, arivistule? Ce ai 
cucerit despărţindu-te de femeia pe care o iubeai şi te 
iubea? Sufletul ţi-e pustiit şi gol, sfâşiat de crize, distrus. 
Pentru că, în sfârşit, îţi dai seama că tot pe ea o iubeşti, 
însă iubirea ta e lovită de suferinţă, deznădejde, iad. S-a 
dus bucuria de a trăi, viaţa devine un chin insuportabil, 
tone de aur o apasă, o sugrumă, o ucid. 

De ce m-aş amăgi ? Aşa-i! Ghiocela a sesizat toate 
aceste calamităţi, parcă ea le-ar fi trăit, nu eu. Şi, în final, 
recurge la sinuciderea mea. Da, mă omoară calculat, cu 
sânge rece. Numai aşa îmi răscumpăr greşeala! Morala 
socială e satisfăcută, monstrul arivist nu trebuie să mai 
facă umbră pământului. 

iți mulţumesc, Ghiocela, pentru deznodământul pe care 
mi l-ai oferit pe tavă. 

Şi, dacă mă gândesc bine, are dreptate. Cu carul! Ea se 
află acum departe de mine, dar şi aşa îmi aude bătăile 
inimii, ştie în ce ape mă scald, îmi citeşte gândurile. Da, 
Ghi scumpă, ai pus degetul pe rană. S-ar putea prea bine 
să-ţi confirm previziunile, pentru ca triumful tău să fie 
total. Insă nu mă voi sinucide, înainte de a afla chiar din 
gura ta că mă iubeşti încă. 

Dumnezeule, sunt de o tâmpenie exasperantă! Să-mi 
mărturisească încă o dată că mă iubeşte? Dar toată 
cartea asta pe care a scris-o ce-i altceva decât o imensă 
declaraţie de dragoste, întinsă pe 200 de pagini?! Ce 
vreau mai mult decât atât? 

— Din, nu mai isprăveşti odată cu cititul? mă mustră 
Jebs. 

Nu-i răspund. O cuprind încet în priviri: mi se pare atât 
de ştearsă, de anostă, insuportabilă. Dar ce vină are ? 

A doua zi, ajungeam la Trieste, unde ne oprim peste 
noapte. Mă gândesc să mergem la Milano, de acolo, la 
Geneva. De Italia sunt sătul şi, în afară de asta, n-aş vrea 
să umblu pe vechile drumuri care îmi amintesc de 
Ghiocela. 


- 315 - 


— Din, am o idee, zice Jebs. Hai să ne abatem câteva 
zile pe la Montefiore. E o bijuterie de orăşel, între Veneţia 
şi Florenţa. 

— Ai mai fost acolo? 

— Da, acum trei ani, cu papa şi Relu. N-am rămas 
decât o săptămână, dar aş fi stat acolo toată viaţa. 

Accept, bucuros, însă, auzind că Relu călcase pe acolo 
cu piciorul, mi-a cam pierit pofta. 

— De ce să ne abatem din drum? 

— Te rog, Din, te rog din suflet, fa-mi plăcerea. N-ai să 
regreţi, te încredinţez! 

Dacă Jebs insistă atât, n-am încotro, îi fac pe plac: 

— Bine, mâine plecăm la Montefiore! 


- 316 - 


CAPITOLUL 2 


Montefiore 


Din corespondenţa Andei Apelevianu 


Fulguşoară dragă, 

Nu ti-am mai scris de mult. Poate să fie mai bine de 
două luni. Vai, iartă-mă, tu... Cred că ai primit telegrama 
şi ilustratele, cu prilejul cununiei noastre religioase. Să-ţi 
spun drept, nu mi-au rămas amintiri prea-prea. Poate din 
cauza faptului că s-a făcut într-un cadru grandios, cu 
gomă, oficialitate, etichetă etc. etc... Închipuie-ţi, nu 
cunoşteam pe nimeni, în afară de... soțul meu. Adică nu, 
mint: încă o persoană, pe Ada Bonciu, care a venit de la 
Paris cu avionul, încolo, numai oameni  scrobiţi, 
ambasadori, miniştri  plenipotențiari, însărcinați cu 
afaceri, consilieri. în fine, o nuntă... diplomatică, 
executată la milimetru, după un strict protocol, în localul 
legației noastre din Bruxelles. Chiar şi dansul a fost rece, 
glacial, mi se părea că invitații evoluează pe gheață. 
Unde-i corul de la bisericuța din strada Sf. Constantin, 
unde-s colegii şi colegele de la facultate, care veniseră cu 
o grădină de flori, unde-i tânărul care a recitat De ziua 
nunții tale-ti scriu de l-a podidit plânsul... (Mă iubea, 
sărăcutul, am aflat-o mai târziu, dar ce puteam să fac?) 
Unde sunt spontaneitatea, antrenul şi veselia primei 
nunti? Absente pe tot frontul! 

Dragul meu bărbătel mi-a oferit un cadou princiar de 
nuntă: două milioane de franci depuse pe numele meu în 
bancă. Bună treabă! Pesemne că Ada i-o fi suflat ceva la 
ureche, ea ținea să fiu asigurată pentru restul zilelor mele 

- 317 - 


pământeşti. Dar s-a jurat pe toți sfinţii că n-a deschis 
gurita: aşadar, gestul îi aparține în întregime lui Relu. 

După nuntă, am plecat în Elveţia şi timp de câteva 
săptămâni am colindat ţărişoara lui Wilhelm Tell cu 
munţii, lacurile şi vilele ei fermecătoare. Cu Relu, nu ştiu 
de ce am impresia asta, parca trăiesc singură-singurică. E 
un om îndatoritor, de o delicateţe extremă, aproape 
insuportabilă. Şi mai are un echilibru care dă încredere, 
siguranță. 

După cum vezi, e doldora de calități. Aşa că mi-am 
construit alături de el un nou stil de viaţă, altul decât cel 
propriu. Simt însă că nu trăiesc plenar ca mai înainte, cu 
monstrul de I. Cu toate că Relu îmi satisface toate 
capriciile, căsnicia cu el e altceva. Nu-mi dau seama ce-i 
lipseşte. Chiar posesia nu mi se pare pasionată, ci numai 
fiziologică. De aceea nu mă refuz niciodată, aşa cum 
făceam cu l. Toate străduințele mele de a da o 
consistență sporită existenței noastre le-am abandonat. 
Nu, orice s-ar spune, prima dragoste nu învie, să nu mai 
vorbim de ea. 

Și totuşi, am rămas grea din a doua lună de 
convietuire. Când i-am spus, explozie de bucurie! 
Exagerez când zic explozie. Explozia lui Relu a fost că mi- 
a sărutat de câteva ori mâna. La drept vorbind, eu mă 
bucur mai mult: copilul îmi va umple viata de sensuri noi. 
Ah, de-ar fi un băiețel istet şi drăgălaş! 

Până atunci, obsedată încă de trecutul care nu vrea să 
moară, i-am propus soțului să dăm o raită prin Italia 
primului meu voyage de noces. Cum am ajuns la Florența, 
ne-am dus la cabaretul din piaţa Savoia, unde cântărețul 
acela plin de el încercase să mă sărute. Nu l-am mai găsit 
acolo, în locul său cânta altcineva! La Opera din Roma nu 
se mai juca Giulliano, ci Tosca de Puccini. Dar Relu n-a 
luat locuri la galerie, a reținut telefonic o lojă de primul 
rang. Şi, după spectacol, n-am rămas să dormim acolo 
până dimineaţa, un Fiat somptuos ne-a transportat la 


- 318 - 


marele hotel Frascatti. Amintirile păleau mereu, acoperite 
de faptele noi ale prezentului. 

Amândoi obosiserăm de atâta colindat şi, cu toate că 
Relu mai avea câteva zile de concediu, voiam să ne 
întoarcem acasă, la Bruxelles, în cele din urmă, s-a 
răzgândit. Zice: Mai bine ne-am repezi la Montefiore, să 
vezi ce frumos e acolo, n-ai să regreți! 

Și ne-am dus la Montefiore, un orăşel de-o şchioapă, 
tupilat la poalele munților Apenini, cu vile albe ca nişte 
mirese şi străzi curate. Ciudată şi odihnitoare această 
localitate, în care predomină albul. Aici am închiriat un 
apartament intim şi cochet în vila Beatrice, la un pret 
foarte scăzut. Apartamentul ca apartamentul, dar vasta 
grădină cu pomi exotici şi terenul de tenis din spatele 
casei făceau toti banii. Când ne-a zărit, proprietăreasa ne- 
a luat drept vedete de cinema şi era tare bucuroasă, mai 
ales c-o găzduise anul trecut pe Greta Garbo. A rămas 
cam dezamăgită aflând că Relu e... în diplomație. Ne 
petrecem mai tot timpul jucând tenis, iar când prințul 
consort are treburi, eu citesc pe terasă ori traduc un 
roman de Gide. Seara ne ducem la restaurantul Bertoni, 
cinăm într-un separeu anume rezervat şi ascultăm muzică 
până noaptea târziu. Când intru acolo, atrag ca un 
magnet privirile bărbaților şi până la masa noastră păşesc 
mândră prin admiraţia mulțimii, ca pe un covor de aur. E 
singura mea plăcere şi, dacă aş fi silită să aleg între 
inteligență, darul scrisului şi frumusețe, aş alege, fară 
ezitare, frumusețea. Superficialitate? Nicidecum! 
Feminitate în lege! Mi s-a întâmplat nu prea des să fiu 
acostată de bărbați. Zic nu prea des, fiindcă îi evit 
sistematic, mă feresc de ei ca de boală, chiar şi de cei 
care nu-mi displac. De altfel, Relu mă apără de asemenea 
agresiuni. Odată, pe unul obraznic şi intransigent l-a 
amenințat chiar cu revolverul şi, dacă nu se retrăgea la 
timp, îl culca la pământ. Până atunci (asta s-a întâmplat 
la Milano), nici nu ştiam că al meu soţ e înarmat. Curioasă 
din fire, l-am descusut de ce poartă revolver. Mi-a spus că 


- 319 - 


de când a avut memorabila scenă cu I. (Ştii că i-a înfipt 
mâna în beregată, era cât pe-aci să-l sugrume, săracul.) 
Ei bine, de-atunci şi-a procurat arma, ca să se apere de 
agresiuni. |. n-avea nevoie de aşa ceva, era puternic ca 
un bivol, Relu însă e firav, delicat ca un prințişor crescut 
în puf. Închipuie-ţi că-l bate gândul să deprindă boxul. Ce- 
am râs când mi-a spus!... L-am şi văzut provocându-l pe 
Dempsey, ca să devină campion mondial. 

Chiar în prima seară când ne-am dus la Bertoni, 
orchestra a cântat Serenada de Schubert. Ah, dacă ai şti 
cât mi-a răscolit sufletul bucata asta! Mă cuprinsese o 
nostalgie atât de sfâşietoare, încât mi s-au umezit ochii, 
chiar îmi picurau lacrimi. Mi-am adus aminte de chitaristul 
cu ochi trişti, de melancolia visurilor neîmplinite. 

În a doua seară, chelnerul a transmis dirijorului 
orchestrei dorința mea de a executa aceeaşi piesă 
muzicală. 

— Mi se pare că serenada asta te obsedează, a 
observat Relu. 

— Îmi face mai mult rău decât bine. Cu toate astea, 
unele suferințe sunt atât de plăcute! 

— Îţi trezeşte vreo amintire dureroasă? 

— Îmi aduce aminte de un bal mascat. Acolo am auzit-o 
pentru întâia oară. 

EI face ochii mari: 

— E vorba de o aventură? 

— Da, dragul meu, eu eram — închipule-ţi — 
Colombină, şi el— Pierrot... 

— Când s-a întâmplat? 

— Oh! nu te speria, nu-i decât un vis... Cel mai frumos 
vis pe care l-am visat... 

Dar ce noimă avea să continui povestea destăinuindu-i 
bărbatului ce se întâmplase pe urmă cu l. şi chitaristul? 

Și, în fiecare seară când apăream la Rertorti, orchestra 
începea să cânte draga mea serenadă, fară s-o mai solicit 
prin chelner. Bineinţeles, răsplata era grasă. Relu, ca de 
obicei, nu se uita la bani. 


- 320 - 


Închei aici. Data viitoare îţi scriu mai mult. Acum 
trebuie să plecăm. 
Pa! Pa! Pa! 
Anda 


- 321 - 


CAPITOLUL 3 


O întâlnire neaşteptată 


Grădina restaurantului Bertoni. 
Dinu şi Jebs intră conduşi de un picolo. 


DINU: Aş fi preferat să cinăm la un birt modest. Sunt 
sătul de restaurantele astea de prim rang. Zău, Jebs, 
crede-mă... 

JEBS: Putem s-o facem oricând. Chiar mâine. Dar de ce 
te uiţi aşa la chelnerul ăsta? 

DINU: Are nişte ochi care mă scot din fire. 

JEBS (zărindu-l pe Relu, sloboade un strigăt): Relu! Uite- 
| pe Relu! Cine şi-ar fi închipuit să dăm de urma lui tocmai 
în văgăuna asta! 

DINU (plecând capul, sieşi): Mda! Trebuia să se 
întâmple şi asta. (E buimăcit, nu-i vine să-şi creadă 
ochilor. Şi cu toate astea, e adevărat. Ei sunt aici, la 
câţiva paşi, unul lângă altul. Dacă tocmea o armată de 
detectivi, n-ar fi izbutit să-i descopere în acest orăşel 
cochet, tupilat la poalele munţilor. Şi uite, întâmplarea îi 
scoate în calea lui. Se împotrivise, nu voia să meargă în 
ltalia, ca să fugă de amintirile călătoriei de nuntă, dar 
Jebs lucra inconştient cu imponderabile, era, parcă, 
unealta nemilosului său destin şi îl adusese nu numai la 
Montefiore, ci chiar exact acolo unde se aflau cei doi. A 
îngălbenit. Fiori de spaimă îi scutură trupul. Ce joc sinistru 
i se pregăteşte? Să fie numai o simplă întâmplare că 
nimerise aici? O simplă întâmplare faptul că Apelevianu, 
Jebs şi Relu fuseseră, doi ani înainte, la Montefiore? Dar 
prima întâlnire în tren cu Ghiocela — tot o simplă 
întâmplare a fost? Dar, mai apoi, revederea la cinema? 


- 322 - 


Dar cunoştinţa lui Relu cu Ghiocela? Nu se legau toate 
aceste întâmplări una de alta, ca verigile unui lanţ 
nevăzut? Nu ţineau ele acelaşi drum drept trasat 
dinainte? Nu, nu-i chip să lupte împotriva imprevizibilului, 
îşi spune el cu o grimasă de tristeţe şi se îndreaptă spre 
boxa încărcată de verdeață, unde se află Ghiocela cu noul 
ei soţ.) 

RELU (tresare, neplăcut surprins, şi el): Jebs, tu?! Ce 
surpriză! Nu mă aşteptam să te văd aici. 

JEBS: Dar eu? Habar n-aveam că sunteţi în Italia. (Se 
întoarce spre Dinu.) Vino, Din, ce faci ? 

DINU (palid ca un cadavru): Bună seara! 

JEBS (sorbind-o din ochi pe Anda, i se adresează lui 
Relu): Ce soţie frumoasă ţi-ai luat, norocosule! Parcă-i un 
tablou de Saso-feratto! 

ANDA (măgulită, roşind uşor): Eşti foarte indulgentă, 
doamnă! 

RELU: Să facem, mai întâi, prezentările şi pe urmă vă 
complimentaţi. (Andei):  Verişoara mea, doamna 
Gherghel. (Femeile îşi strâng mâna.) 

JEBS (către Anda): Soţul meu, Dinu Gherghel! 

DINU (În gând): Ce ironie! lată-mă prezentat Ghiocelei. 
Dacă mi-aş fi închipuit vreodată o scenă ca asta, trebuia 
să râd cu hohote sau să mă consider nebun. (îşi aduce 
aminte de ziua când Relu o cunoscuse pe Ghiocela şi 
încearcă un joc cu săgeți, rostind chiar replica fostului său 
prieten): Sunt încântat să vă cunosc, preafrumoasă 
doamnă. 

ANDA  (sesizând ironia): Mă încântă complimentul, 
domnule. De ce nu luaţi loc? 

JEBS: Cum să ne aşezăm? Hai să trecem noi, femeile, în 
fund. E mai comod, nu? Tu, Din, stai aici (îi arată un 
scaun). Cred că o să ne simţim bine. Şi-apoi, am un chef 
teribil de harţă. 

DINU: Draga mea, te rog să amâni harţa pe altă dată. 

JEBS: Ah, nu, ce-i în mână nu-i minciună! 


- 323 - 


ANDA (vorbind despre Jebs): E atât de veselă şi zglobie! 
Trebuie să aibă o fire deschisă. 

JEBS (lui Relu): la ascultă, Strâmbă-Lemne, ce 
înseamnă asta? De ce nu ne-ai trimis şi nouă o fotografie? 
Credeam că te-ai însurat cu Muma Pădurii şi te fereşti s-o 
arăţi în lume. Dar uite ce soţie frumoasă ai luat! Nu-i aşa, 
Din? 

DINU (zâmbind acru): Nici vorbă! Dacă le place şi 
femeilor? 

ANDA: Mă copleşiţi, dragă doamnă. 

DINU: Jebs are pasiune pentru frumos. De aceea îţi face 
atâtea complimente. 

JEBS: Parcă tu n-ai? [ie nu-ţi place? 

RELU (ca să schimbe vorba): Nu ne-aţi spus: sunteţi de 
mult în Italia? 

DINU: Mâine se fac cinci zile. 

JEBS: Abia vinerea trecută am plecat din ţară. Ne-am 
oprit câte o zi la Trieste şi Veneţia. Din a fost foarte 
extenuat în ultimul timp şi avea nevoie de odihnă. De 
aceea, ne-am gândit la un voiaj de agrement. Voi ce 
faceţi? 

RELU: Deocamdată, am colindat prin mai multe ţări. 

JEBS: Şi aici unde aţi tras? 

ANDA: La vila Beatrice. 

JEBS: Daa? Noi suntem la câţiva paşi, la Santa Madona. 
Ei, şi acum, ce gânduri aveţi? Florenţa sau Neapole? 
Haideţi cu noi la Florenţa! Aţi văzut Fiesole? 

ANDA: Nu, doamnă, deşi am fost la Florenţa. 

JEBS: Ah, e o adevărată minune! Priveşti de-acolo, de 
sus, toată panorama oraşului. S-a făcut! Mergem 
împreună la Fiesole. Ne vom distra mai bine în patru 
decât în doi. 

DINU (atins): Mulţumesc, Jebs. 

JEBS: Motanul meu nu se prea pricepe să-i ţină 
tovărăşie unei femei. Toată ziulica toarce gânduri... 
gânduri. 

RELU: Şi asta te indispune? 


- 324 - 


DINU (prompt): Ar indispune-o, mai degrabă, un soţ 
care nu gândeşte deloc. 

JEBS (Andei): Uită-te la ei cum se înţeapă. Mă întreb ce- 
or fi având de împărţit aceşti domni simandicoşi... 

RELU: Jebs, cred că nu-i deloc prudent... 

JEBS: Prudent — nu, dar oportun, în orice caz, ştiu că 
eraţi prieteni nedespărţiţi, colegi de şcoală, vă iubeaţi ca 
fraţii. 

DINU: Desigur că nu te-ai gândit la Cain şi Abel! 

JEBS: Asta mai lipsea! Când a fost să mă mărit, Relu şi- 
a schimbat dintr-odată atitudinea, s-a împotrivit să-l iau 
pe Din. (Lui Relu): Mă rog, ce-ţi venise? Nu cumva ţi se 
înecaseră corăbiile? Sau mă iubeai în ascuns şi voiai să 
mă iei chiar tu de nevastă? 

RELU: Eşti nebună, Jebs? Ce-ţi trece prin cap? 

ANDA: Nu puteaţi să vă luaţi. Din cât ştiu, sunteţi veri 
buni. 

JEBS: Chiar dacă se putea, nu-l luam eu! Câteodată e 
urâcios să dai să fugi. 

DINU (pentru a schimba cursul dialogului): Jebs, vrei să- 
mi faci o plăcere? Povesteşte-ne subiectul filmului pe care 
l-ai văzut la Trieste. 

JEBS: Ţii mult? Ascultaţi! Doi prieteni buni se ceartă din 
cauza... din cauza unei femei... 

RELU: Care femeie? 

JEBS: Ce-aţi sărit aşa? Doar nu din cauza mea! 

RELU: Dacă vrei să-mi faci o plăcere, renunţă la 
poveste. 

JEBS: Şi dacă voi vreţi să-mi faceţi o plăcere, strângeţi- 
vă mâinile! Să uităm ce a fost, aşa cum am uitat eu, deşi 
eram singura îndrituită să ţin supărare. Nu-i aşa, dragă 
doamnă? Dă-mi o mână de ajutor, să-i împăcăm. 

ANDA: Desigur, ar fi bine să se împace. Dar nu-mi place 
să mă amestec în treburi care nu mă privesc. (Orchestra 
cânta Serenada de Schubert.) 


- 325 - 


JEBS: Le-ar trebui o muştruluială bună la amândoi. 
Asta-i! Aşa cum i-a administrat Dinu secretarului său, 
care voia să-şi lase nevasta ca să ia pe una bogată. 

DINU (cu reproş): Jebs! 

RELU: A  meritat-o. Secretarii n-ar trebui să se 
depărteze de linia de conduită a stăpânilor la care slujesc. 

ANDA: Foarte interesant. (Lui Dinu): Şi cum aţi rezolvat 
chestiunea? L-aţi convins să renunţe la planul lui mârşav? 

JEBS: Oh, i-a tras o săpuneală pe care cred c-o s-o 
pomenească toată viaţa. 

ANDA (cu tâlc): Aţi făcut-o din convingere, domnule 
Gherghel? 

DINU: Nu întreprind nimic decât din convingere. 

ANDA: Vă face multă cinste un asemenea gest. Vă 
pune chiar într-o lumină simpatică. 

DINU: Vă mulţumesc, doamnă, sunteţi foarte amabilă. 
La drept vorbind, trebuie să acordăm circumstanţe 
atenuante acestor aşa-zişi arivişti, cum le spuneţi 
dumneavoastră. Când locurile de seamă sunt ocupate de 
oameni sclivisiţi şi puţintei la minte, al căror merit e doar 
că s-au născut în puf, de ce tineri de valoare, ca 
secretarul meu, să muncească în umbră, fără să aibă 
posibilitatea de a-şi valorifica potenţele? Nu eşti de 
aceeaşi părere, domnule ministru plenipotenţiar? 

RELU: Mda, da... 

JEBS: la mai terminaţi odată! N-o să stârpiţi voi relele 
care bântuie societatea. Dar ce s-a apucat orchestra să 
cânte serenade nostalgice? De Schubert ne arde nouă 
acum? Mai bine ar zice un tangou. Nu de alta, dar aş vrea 
să dansez. 

RELU: Jebs, serenada asta este o preferinţă a soţiei 
mele. 

JEBS: Vai, scuză-mă, dragă doamnă, am făcut o gafa! 

DINU: Aş putea să adaug că preferința este şi a mea! 

ANDA (lui Dinu): Vă leagă de ea o amintire plăcută, 
domnule Gherghel? 


- 326 - 


DINU: Da, desigur. Când o aud, mă apucă toate 
nostalgiile din lume. Dar dumneavoastră? 

ANDA: Mie îmi aminteşte ceva nespus de trist... Un 
Pierrot care plânge din cauză că Arlechino i-a răpit-o pe 
Colombină. (Orchestra cântă un tangou.) 

JEBS: Uite, aşa mai înţeleg şi eu. Un tangou... Hai să 
dansăm, ce ziceţi? Ne mai dezmorţim puţin. Tu, Din, ia-o 
pe doamna, eu mă mulţumesc cu scumpul meu verişor. 

DINU: De acord. (Andei): Dacă doamna e dispusă... 

ANDA: lartă-mă, te rog! Nu mă simt tocmai bine. 

JEBS: Na! Te-a refuzat! Nu vă spuneam eu că motanul 
meu nu ştie cum să se poarte cu femeile? (Lui Relu): 
Cavalere, un tangou languros, je vous prie! 

RELU: Te rog, Jebs, lasă mai târziu! Avem destul timp. 

DINU: După cum văd, refuz pe toată linia. 

JEBS (lui Dinu): S-o crezi tu! (Lui Relu): Nu, excelenţă, la 
mine nu merge cu mofturi. (II apucă de mână şi-l trage.) 
Nu admit mojicii! Trebuie să dansezi! 

ANDA: Cum poţi refuza o invitaţie aşa de amabilă? 

RELU (ridicându-se): Dar să ştii, Jebs, numai un tur. Atât 
şi nimic mai mult. 

JEBS: De când ai devenit grobian? Sau eşti gelos? Ţi-e 
teamă să-ţi laşi nevasta în compania soţului meu? Uite că 
face feţe-feţe! L-am prins! 

RELU (râzând silit): Te înşeli, draga mea. Bărbatul tău 
se pricepe să cucerească mai degrabă o situaţie decât o 
femeie... 

JEBS: Te referi la mine? Nimic mai neadevărat. Dacă 
vrei să ştii, eu l-am cucerit pe Din, nu el pe mine... 

ANDA: Asta pare mult mai de crezut. 

JEBS: Ne-am întins la vorbă. Haide, Relule, că se 
isprăveşte tangoul! 

(Jebs şi Relu pleacă şi se pierd în mulţimea perechilor 
care dansează. Anda şi Dinu rămân singuri, faţă în faţă, 
după atâta timp. Tac şi unul, şi altul. Amândoi se simt 
stingheriţi,  striviţi de propria lor prezenţă, chiar 
emoţionaţi. Andei îi tremură bărbia sau i se pare lui? Dinu 


- 327 - 


nu îndrăzneşte s-o privească în faţă, lasă privirea în jos, 
ca un culpabil. După cele petrecute, ce-ar avea să-i 
spună? Tot Anda, într-un târziu, rupe tăcerea şi-l întrebă 
fără să se uite la el.) 

ANDA: E adevărat ce-a spus? Ea te-a cucerit? 

DINU: Pe trei sferturi — da. Ultimul sfert îl revendic 
pentru mine. 

ANDA: Tot e ceva, deşi ar fi trebuit să fie invers... 

DINU: De ce? 

ANDA: Fiindcă e atât de fermecătoare, mititica! Atât de 
veselă şi de prietenoasă! 

DINU: Adevărat! Ca şi cum ar preţui mai mult decât 
averea ei. 

ANDA: Să ştii că da! Eşti dator s-o faci fericită. 

DINU: Am să mă străduiesc din toate puterile. 

ANDA (în gând): Aşadar, monstrul n-o iubeşte!? (Lui 
Dinu): Crezi că pentru asta trebuie să te... străduieşti? 

DINU: Poate, am exagerat puţin. În orice caz, nu sunt în 
situaţia dumitale: dumneata poţi să-l fericeşti pe domnul 
Apelevianu fără eforturi. 

ANDA (în gând): Aha! Îl râcâie pe inimă replica mea! 
(Lui Dinu): Ai dreptate. lubirea suplineşte sforţarea, o face 
chiar plăcută. 

DINU (în gând): E parcă mai frumoasă decât înainte. 
(Andei): Da, aşa e... (Pauză mică.) Vrei să-ţi prepar un 
vermut? 

ANDA (în gând): Ce palid e la faţă! Cred că suferă, 
ticălosul! (Cu glas): Mulţumesc. Nu beau. (Pauză.) 

DINU: Te aşteptai să ne revedem? Şi, mai cu seamă, 
într-o împrejurare ca asta? 

ANDA (în gând): Mă aşteptam. (Lui Dinu): Nu mă 
aşteptam. De altfel, la ce bun? Mai însemnăm noi ceva 
unul pentru celălalt ? 

DINU: Tot mai eşti supărată pe mine? 

ANDA (în gând): Monstrule, te voi urî până la adânci 
bătrâneţi pentru ceea ce mi-ai făcut! (Cu glas): Supărată? 
Nu. N-am fost niciodată. De ce era să fiu? 


- 328 - 


DINU (mirat): Niciodată? 

ANDA: Ba da, de ce să mint? O singură dată, atunci 
când ne-am despărţit. Dar nu prea mult timp, ah, nu! 
Repede, repede mi-a trecut. Am uitat totul. Ştii, ca şi când 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

DINU (în gând): S-o creadă ea. Îmi aruncă praf în ochi. 
(Andei): îmi pare bine că nu mai eşti supărată! 

ANDA: Nu mi-ai spus că vrei să rămânem prieteni? 

DINU (în gând): Cine se aştepta că ai să devii nevasta 
lui Relu? (Cu glas): De altfel, e mai bine că s-a întâmplat 
aşa. Ai ajuns soţia unui ministru plenipotenţiar. 

ANDA: E, oricum, de preferat decât soţia unui simplu 
secretar particular. 

DINU: Vezi? N-am dreptate? 

ANDA: De altfel, nici tu nu ai motiv să te plângi. 

DINU (în gând): Dac-ar şti ce-i cu mine! (Andei): 
Bineînţeles! De ce să mă plâng? 

ANDA: Ce ajungeai dacă rămâneam împreună? Am fi 
dus o viaţă mizeră, searbădă, anonimă. Pe câtă vreme 
acum eşti vicepreşedintele Camerei Deputaţilor şi mâine- 
poimâine cine ştie pe unde te mai cocoţi, poate chiar în 
fruntea guvernului. Nu? 

DINU: De astă dată, priveşti lucrurile mai realist. 
Oricum, ceea ce a fost între noi nu poate fi înmormântat. 
Oricât ne-am strădui, oricât am vrea! 

ANDA: Ba da. Inima e, câteodată, un cimitir cu gropi 
multe! 

DINU: Degeaba lupţi să pari nepăsătoare. Minţi! Nu m- 
ai uitat de tot! De ce ai cerut orchestrei să cânte 
Serenada? 

ANDA (în gând): Monstrul socoteşte că mă topeam de 
dorul lui. (Cu glas): Crezi că-mi era dor de tine ? Ce naiv 
eşti! La chitarist m-am gândit! 

DINU (cald): Nu, nu sunt naiv. Trăiesc şi eu în trecut, 
aşa cum trăieşti şi tu. 

ANDA: Te înşeli. Trăiesc numai în prezent. 


- 329 - 


DINU: Degeaba ne amăgim unul pe altul! Nimeni nu va 
izbuti să şteargă din suflet visul pe care l-am trăit 
împreună. (Tăcere îndurerată.) Ne-a păscut un destin 
nemilos! 

ANDA: Nu înţeleg, de ce dezgropi o poveste moartă? 

DINU: Nu-i moartă, nu poate să moară! Nu! Nu! 

ANDA (trăgând mult aer în piept): N-au mai terminat cu 
dansul acela? 

DINU (urmându-şi ideea): Povestea noastră nu va muri 
decât odată cu noi, s-o ştii, Ghiocela... 

ANDA: Nu-ţi permit să-mi mai spui aşa... Ghiocela nu 
mai există. 

DINU: Ba da. Ghiocela există, numai Ivar a murit. Ţi-am 
citit până acum cartea de zece ori, încât o ştiu pe 
dinafară. 

ANDA (în gând): Ah, a citit-o, ticălosul! Ştiam că aşa are 
să se întâmple. De altfel, pentru el am scris-o... 

DINU: Uite-o aici, în buzunar, o port mereu cu mine. Să 
nu crezi că am adus-o înadins. Cine şi-ar fi închipuit că ne 
vom revedea? O citesc mereu şi retrăiesc viaţa noastră, 
căreia i-am întors spatele. Şi acum, iată-ne din nou faţă în 
faţă... (Privind-o adânc în ochi): lţi spun drept, mi-era dor 
să te revăd. Te faci din ce în ce mai frumoasă! 

ANDA (cu o mânie crescândă): Taci! Te urăsc! Te 
dispreţuiesc! 

DINU (tresărind de bucurie): Mă urăşti? Ce bine îmi 
pare! 

ANDA: Nu cumva crezi că mai ţin la tine? Ha-ha-ha! Nu- 
mi plac deputaţii, prefer secretarii particulari şi diplomaţii. 

DINU: După cele întâmplate, nu mă mai gândesc la aşa 
ceva. Ar fi absurd, revoltător chiar. În orice caz... 

ANDA: În orice caz, sunt femei care nu se mai uită 
îndărăt. 

DINU: Ştiu. Şi foştii lor bărbaţi fac la fel. 

ANDA: Atunci, ne putem socoti în siguranţă. 

DINU: Bineînţeles. (Deodată, violent): Şi pe tine te-a 
amăgit o nălucă! 


- 330 - 


ANDA (tresărind): De ce şi pe mine? 

DINU: Fiindcă iubirii noastre nu-i pasă de sentinţa 
tribunalului, îşi bate joc de judecătorii care ne-au 
despărţit şi chiar de noi înşine. 

ANDA (răvăşită): Unde vrei să ajungi? Ce gânduri te 
bat? Pentru ce mă chinuieşti ? 

DINU (privind-o adânc, cu revelaţia unei descoperiri): 
Pari tulburată, îţi tremură glasul. Ghi, ce înseamnă asta? 

ANDA (izbucnind aprig): lubire, iubitul meu! (O 
podideşte plânsul.) 

DINU: Ce faci? Ce ţi-a venit? 

(Anda, răvăşită toată, plânge tot mai tare, acoperindu- 
şi faţa cu mâinile.) 

DINU (alarmat de starea ei): Uite ce întâmplare! Te rog, 
stăpâneşte-te, pentru Dumnezeu! Ei trebuie să se 
întoarcă... Iti dai seama ce scandal are să iasă? 

(Anda plânge, nu-l mai aude.) 

DINU: lartă-mă, n-am vrut să-ţi fac nici un rău. N-o să-ţi 
mai spun o vorbă. Şi nici n-ai să mă mai vezi vreodată. Să 
ştii că mă omor, ca-n romanul tău. Chiar aşa am să fac. 
Vei vedea şi vei auzi. (Relu şi Jebs revin; sunt uluiţi, 
văzând că Anda plânge.) 

RELU: Ce-i asta? Ce s-a întâmplat, Anda? 

JEBS (către Dinu): l-a venit rău doamnei? 

RELU (apropiindu-se de ea): Ţi-e rău? (Lui Jebs): Dar nu 
e vorba de asta. (Andei): Plângi, Anda? Spune-mi, de ce? 

JEBS: Ce i-ai făcut, Din? Ai jignit-o cumva? De ce 
plânge? 

DINU (ridicând din umeri): Nu pot să-mi dau seama ce- 
a apucat-o. în fond, n-a fost nimic, absolut nimic... 

RELU: Scumpa mea, vino-ţi în fire! Suntem în lume... 

ANDA: lartă-mă, n-am vrut. A fost peste puterile mele. 
Nu mai puteam să îndur... 

RELU: Ce să înduri? Te-a insultat? Ce ţi-a făcut? 
Vorbeşte! 

ANDA: Îţi explic mai târziu. Hai să mergem. Nu mai 
putem rămâne aici. 


- 331 - 


RELU: Bine, mergem, dacă vrei. 

ANDA: Da, trebuie... numaidecât... (Se ridică, tremură 
toată, parcă e cuprinsă de friguri.) 

RELU: Vezi, Jebs, ce consecinţe a avut capriciul tău? 
(Lui Dinu, scrâşnind din dinţi): Eşti o canalie! 

DINU (îl apucă violent de guler): Ce? Ce-ai spus? 

JEBS: Din, ce faci?! Ai înnebunit? Ce sunt apucăturile 
astea? 

DINU (îşi revine, îi dă drumul): Ai să-mi dai socoteală! 

RELU: lţi stau oricând la dispoziţie. 

DINU: Nu ştiu ce mă împiedică să te fac una cu 
pământul. 

RELU: Vezi să nu ţi-o iau eu înainte! (Bagă mâna în 
buzunar şi scoate revolverul.) 

ANDA (ţipând): Nu! Fugi, Ivar, că te omoară! 

DINU: N-are decât! Să îndrăznească numai! 

JEBS: V-aţi pierdut amândoi minţile? Vorbeşte, doamnă, 
ce s-a întâmplat, nu pleca aşa! 

ANDA: Un incident fără importanţă. Eu sunt vinovată. 

DINU: Nu-i adevărat. Eu am provocat incidentul. l-am 
răscolit unele amintiri dureroase. 

JEBS: O cunoşteai? Vă cunoaşteţi ? De când? 

DINU: Ei bine, a fost soţia mea. 

JEBS: Ea... soţia ta?! Şi eu n-am ştiut nimic? 

DINU (plecând capul): Acum ştii, ai vrut să afli 
adevărul! 

JEBS: Ah!... înţeleg... Am înţeles... 

RELU: Să mergem, draga mea. 

DINU:  Mâine-dimineaţă, domnule, aştept martorii 
dumitale. 

ANDA: Nu! Nu vă las să vă bateti. 

RELU: Te rog, Anda, nu te amesteca. 

DINU: Unul dintre noi trebuie să piară. Şi, la urma 
urmei, chiar amândoi. Pentru asta mă aflu aici. Nu-mi 
pasă că duelul e interzis, pistoale există câte vrei. Tu văd 
că ai unul! 

RELU: Aha, dai cărţile pe faţă... 


- 332 - 


ANDA: Nu, nu se poate. E o nebunie să ajungeţi la 
crimă. 

RELU: Aici are dreptate, rezolvările astea cer mijloace 
tari. (Către Jebs): Acum înţelegi de ce n-am mai dat de 
atâta vreme semne de viaţă? 

JEBS (înclină capul): Da, da... Am înţeles atâtea lucruri 
de neînțeles. 

RELU (Andei): Să mergem, draga mea... 

JEBS (se uită lung în urma lor; într-un târziu, cu vocea 
gâtuită de emoție): O iubeşti atât de mult? 

DINU (după un mare efort): Da... 


- 333 - 


CAPITOLUL 4 
Alba noapte 


Ultimele confesiuni ale lui Dinu Gherghel 


I 


Plec de la restaurantul Bertoni cu străina Jebs, nevastă- 
mea. Mergem agale, păşim tăcuţi pe asfalt, goi de 
gânduri. Suntem alături, uneori, simt cotul tovarăşei de 
drum, dar o distanță incomensurabilă ne desparte, parcă 
s-ar fi instalat Atlanticul între noi. Strada, pustie şi ea ca 
sufletul, e străjuită din loc în loc de felinare care împrăştie 
o lumină bolnavă. Munţii apocaliptici din stânga şi 
dreapta abia aşteaptă să se prăbuşească peste noi şi nu 
ştiu de ce tot întârzie! Poate, ar face o faptă bună. (Cel 
puţin cu mine!) 

Vila Santa Madona, la care am tras, e aproape, lao 
azvârlitură de piatră. Deschid portita grea de fier şi mă 
precipit să intru în curte înaintea lui Jebs. Însă îmi dau 
numaidecât seama de impoliteţe şi mă opresc, facându-i 
loc să treacă. Soţia mea surâde trist, imperceptibil, 
mirându-se, probabil, că, în ciuda copleşitoarei depresii în 
care  navighez,  reflexele  bunei-cuviinţe încă mai 
funcţionează. În apartamentul nostru luminile se aprind 
rând pe rând. Ea descoperă pe masa din sufragerie un 
teanc de gazete. Mi le dă. 

— Au sosit ziarele din ţară... 

Mi-a vorbit, dar vocea nu mai e a ei, are un timbru 
straniu. Răsfoiesc gazetele absent, ciugulind pe ici-colo 
câte un titlu ori subtitlu. Nu mă interesează ştirile, nu mă 
mai interesează nimic. După un minut prea lung, renunţ 


- 334 - 


la ele. Sunt extenuat, la capătul puterilor fizice. Aş dormi 
mult, simt nevoia să nu mai ştiu de nimeni şi, mai ales, de 
mine. 

Jebs parcă ar sesiza devastarea pricinuită de 
neaşteptatul taifun: 

— Eşti obosit ? 

Îi răspund monosilabic că nu, fară să-mi dau seama de 
ce o mint fară motiv. Tăcem amândoi, cufundându-ne 
într-o linişte grea, de plumb. 

— Cât o fi ceasul? mă întreabă ea din nou şi tot atât de 
inutil, ocolind adevăratele întrebări pe care aştept să mi 
le pună. 

Îi arăt cu mâna pendula din perete, care arată 10 şi 
jumătate. De afară răbufneşte până la noi zgomotul pe 
care îl stârneşte trecerea unui tren. 

— E rapidul de Florenţa. 

Îmi dau seama, la rându-mi, de gravitatea remarcei. 
Ştiu, desigur, că-i vorba de rapid, doar ea mi-a atras 
prima dată atenţia asupra lui. 

— E aşa devreme?! se miră. Mi se pare că s-au scurs 
ani întregi de când am fost la... omite să spună 
restaurantul Bertoni, ar fi o precizare nefastă. 

Se ridică şi trece la fereastră, ca să privească defilarea 
trenului minuscul în raport cu gigantismul munţilor. 

— A trecut ca gândul! 

— Cine ? fac eu neînţelegând. 

— Rapidul. 

— Mda, da... 

— Avea ferestrele luminate. 

— Ce-ai spus? N-am auzit. 

— Nimic, spune ea şi se lasă în braţele unui fotoliu. 

Tăcem din nou. Vorbesc numai gândurile, dar cine le 
aude? 

Până la urmă, amuţesc şi ele. Şi între noi se instalează 
iarăşi o linişte de cavou. 


- 335 - 


— De ce taci? strig la ea ca apucat de o furie subită. De 
ce nu te revolţi, de ce amâni mereu explicaţia care-ţi stă 
pe buze? 

jebs rămâne câteva clipe deconcertată. Probabil că nu 
se aştepta la ieşirea mea intempestivă. Mă priveşte lung, 
intens, apoi, cu vocea scăzută — care de astă dată aduce 
cu a ei — zice: 

— Ce ai mai putea să-mi explici? 

— Ceea ce s-a întâmplat, cum am ajuns în situaţia asta, 
în sfârşit, tot, tot! 

— Din, la ce bun? Am înţeles şi aşa destul. De ce 
trebuie să ştiu mai mult? 

Imi plec fruntea. Glasul ei scăzut, tonul resemnat sunt 
ale înţelepciunii. Atitudinea aceasta mă anulează, îmi 
închide gura, sunt învins înainte de bătălie. Îngăim la 
întâmplare: 

— Ai dreptate, la ce bun? Şi totuşi, liniştea ta de 
aisberg mă îngheaţă. 

— Crezi că mi-aş fi închipuit vreodată că într-o 
împrejurare ca asta am să dau dovadă de atâta linişte? 
Nu, Din. Fericirea mea s-a sprijinit pe o sărmană iluzie. 

— Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face 
altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce 
nu vor să vadă realitatea. Dacă prin absurd cineva ar 
inventa ghicirea gândurilor după voinţă, oamenii, deveniți 
goi pe dinăuntru, n-ar mai putea să trăiască, s-ar măcelări 
unul pe altul, bărbat pe femeie, copil pe tată, fiică pe 
mamă. S-ar declanşa un carnagiu universal. 

— Poate că ai dreptate. Nici eu nu voiam să aflu 
adevărul, m-aş fi complăcut să trăiesc într-o continuă 
amăgire. Dar, uite, nu s-a putut nici asta. 

Spunând acestea, îşi ia capul în mâini. Gestul ei e aşa 
de firesc! De ce mă impresionează într-atât, că nu mă pot 
stăpâni s-o chem duios: 

— Jebs! 


- 336 - 


— Mi se pare aşa de ciudat că mă strigi pe nume, parcă 
ar fi pentru întâia dată... Doamne, ce zid s-a înălţat între 
noi! 

— Într-un fel, poate că e mai bine... 

— Aşa.-i... Mai târziu, cine ştie cât s-ar fi complicat 
lucrurile, mai ales dacă venea un copil sau... 

Se scutură înfiorată: 

— Mi-e frig! 

Mă reped după o haină cu care să-i acopăr umerii. Ea 
îmi paralizează gestul. 

— Nu-i nevoie, mulţumesc! E un altfel de frig. Surâde 
trist, iar surâsul ei luminează toată suferinţa pe care 
chipul ei nu mai poate s-o ascundă. 

— lartă-mă, îi şoptesc, referindu-mă, desigur, la greşita 
înţelegere a frigului de care mi-a pomenit. Dar rostirea 
cuvântului iartă-mă trezeşte în mine remuşcarea, căinţa, 
o nevoie de absolvire. Şi, fară a mai aştepta, repet verbul 
căruia i-am deschis drumul, dându-i o nouă semnificaţie: 
Jebs, poţi să mă ierţi? Ai tu puterea asta? 

— N-am ce să-ţi iert. Ce eşti tu vinovat? Ce sunt eu 
vinovată? Ştiu cât ai luptat împotriva acestei iubiri. Acum 
îmi explic tot ceea ce altădată mi se părea ciudat, tot 
ceea ce mă nedumerea. Mi-aduc aminte cum zile întregi 
stăteai prins de gânduri, cum nu-ţi intra nimeni în voie, 
cum nu mai aveai astâmpăr. Şi, apoi, întâmplarea aceea 
cu secretarul. Doamne, cum mi s-a deschis mintea! Te 
fereai de mine, căutai singurătatea. Dacă mi-ai fi 
destăinuit ce te doare, te-aş fi ajutat, am fi luptat 
împreună... 

Sunt copleşit, desfiinţat! Voiam ca femeia asta să 
izbească în mine cu târnăcopul, să mă acuze pe drept şi 
pe nedrept, căci vinovăția simte nevoia unei pedepse. 
Dar Jebs mi se alătură, devine aliata mea, îmi acceptă 
greşelile. Or, cine acceptă greşelile semenului ajunge 
stăpânul său. E o situaţie ciudată, căreia încă nu-i pot 
înţelege sensul. Îi mărturisesc totuşi ca o consolare târzie, 
care nu va sluji la nimic: 


- 337 - 


— Să ştii că ea mi-e indiferentă. M-am înşelat când ți- 
am spus c-o iubesc. 

— Nu tăgădui. La ce bun? Se cunoaşte numai după felul 
cum o spui. 

Tac. Ce să-i răspund? Nenorocirea pe care ţi-o faci 
singur doare mai mult. Jebs adaugă după o tăcere 
frământată: 

— Şi ea te iubeşte. 

Mă prefac că n-o aud. Privesc absent în jurul meu şi văd 
lucrurile nebuloase, fară contur. În mine totul îmbracă 
forme absurde. 

— O femeie — reia ea — simte adesea dincolo de 
simţuri. Numai eu am plutit în văzduh, orbită de fericire, 
pierzându-mi şi greutatea, dar, mai cu seamă, busola. 
Ştiam că umblă nori negri pe cer, dar în mintea mea ei 
erau destinaţi altora, nu mie... 

Apoi, schimbând tonul, mai spune: 

— Vreau să te rog ceva. 

— Ce? tresar, ca desprins dintr-un arc. „Ce-o fi vrând să 
mă roage?” 

— Renunţă la duelul acela stupid! Făgăduieşte-mi! 
Moartea nu rezolvă nimic... dimpotrivă, complică. Nu ştiu 
cum ai să ieşi dintr-o situaţie pe care o stârneşti fară 
necesitate. Şi pe urmă, Relu — el însuşi — o să-şi dea 
seama că... 

— O să-şi dea seama ce? 

— Că va trebui să se despartă de ea, să-i redea 
libertatea... înţelegi? 

— Cum? Tu crezi că e posibil ca... 

Îmi sesizează gândul: 

— Da, Din. De ce nu?! De altfel, voi face şi eu la fel. 
Poate o să fie mai greu să pornească de la tine. 

Ridic ochii, o privesc uluit, fară s-o cuprind în întregime. 
Din ce aluat e plămădită? Cum poate ţâşni dintr-un suflet 
mutilat atâta mărinimie?! O credeam o fiinţă mediocră, 
transparentă, cu vagi exuberante, cu palide zburdălnicii, 
care trăieşte numai la suprafaţă. Şi acum îmi pare în 


- 338 - 


întregime alta, cu adâncimi nebănuite, cu altă fire şi chiar 
alt chip, de parcă s-ar fi născut recent încă o dată. 

— Nu te mira aşa, Din! Nici n-ai avut vreme să mă 
cunoşti. În fond, sunt o timidă, o senzitivă, care luptă să-şi 
acopere aceste deficienţe prin ingenuitate şi, câteodată, 
prin cutezanţă, ca atunci când ţi-am trimis scrisoarea 
aceea de dragoste. Faţă de lumea necunoscută arborez 
însă o mască, aceea a gravităţii sau — dacă vrei — a 
inaccesibilităţii. Dar de ce îţi spun toate astea, când 
pentru tine voi rămâne mereu o necunoscută?! 

— De ce mereu? 

— Voiam să spun toată viaţa. Mâine mă întorc în ţară. 
N-are nici o rațiune să mai rătăcesc pe aceste meleaguri 
străine. Sunt atât de singură! 

E atât de singură! Ce delicat a spus-o, cu infinite 
menajamente, fară cea mai uşoară jignire. Simt cum îmi 
fuge pământul de sub picioare în faţa ei! Aş zice că e 
magnifică! 

— Jebs, draga mea, dacă nu pedepseşti răul înseamnă 
că tu porunceşti să se facă... 

— Nu ne înţelegem. Ti-am spus că vreau să te ajut! Nu 
pot uita visul pe care l-am trăit împreună. Numai trezirea 
din vis aş vrea s-o uit. 

— Nu pleca! Nu mă pot despărţi de tine! Vom găsi o 
formulă care să împace lucrurile! Nu te pripi să iei o 
hotărâre, te implor! 

— Din, trebuie să ştii că am şi eu mândria mea de 
femeie. 

— Dacă-i aşa, de ce te oferi să mă ajuţi? 

— Fiindcă mă consider vinovată că te-am târât în acest 
impas. Din iniţiativa mea ai devenit bărbatul meu. Inţelegi 
acum de ce? 

Cum să nu înţeleg, Dumnezeule 7?! Jebs şi-a dat, 
desigur, seama că nu scrisoarea de dragoste trimisă prin 
Relu a fost motivul principal pentru care am luat-o de 
nevastă, ci averea şi condiţia ei socială, deşi atunci, la 
Timişoara începutului nostru, o năucisem cu o avalanşă 


- 339 - 


de cuvinte: că o iubesc, că mereu am purtat-o în suflet şi 
alte minciuni tot atât de gogonate ce se debitează în 
astfel de împrejurări oricui poate să le creadă, dar pe 
care, acum, le-a trecut sub tăcere. Şi bine a făcut! 

Oare s-ar fi schimbat ceva, invocându-le? 

Ce demnitate în comportarea ei fără cusur! Dacă i-aş 
descoperi o urmă de afectare sau poză, nu m-aş simţi 
atât de strivit şi îngenuncheat! Jebs e firească, limpede, 
cu sufletul pe faţă, deschisă ca o carte. Nu minte, nu 
poate organic să mintă, nici să adopte atitudini de 
circumstanţă. 

Într-un târziu, îmi spune cu glas sfârşit: 

— Mă duc să mă culc. Sunt foarte obosită. Noapte 
bună! 

În timp ce se îndreaptă spre dormitor o strig pe nume, 
nu ştiu pentru ce... când deznodământul a fost trasat şi 
nimic nu se mai poate modifica! 

Ea se întoarce brusc: 

— Ce este? 

Abia acum mi se limpezeşte în minte motivul 
inoportunei  chemări. E, în fond, ceva pueril, de 
sentimentalism desuet. Îi propun cu o inflexiune a vocii 
destul de inabil mascată: 

— Îmi dai voie să te îmbrăţişez? 

Fals! Ce fals sună! Sunt eu croit pentru astfel de gesturi 
tandre? Haida-de! 

Jebs, după o ezitare scurtă şi mirată, şopteşte un da 
insesizabil, dar se mărgineşte să-mi întindă cu reţinere 
mâna. Ce pot face altceva, decât să i-o sărut?! Aşadar, 
mi-a refuzat îmbrăţişarea, înlocuind-o corect cu un act 
mult mai simplu, care nu cere afecţiune. La rându-mi, 
trebuie să recunosc deschis: 

— Da, ai dreptate... 

În clipa aceea se aude soneria. A venit un poştaş. La 
ora asta? E vorba de o telegramă urgentă. Trebuie să fie 
din ţară. Da, aşa-i: e semnată chiar de socrul meu. Să 
vedem ce se mai întâmplă şi pe acolo, că pe-aici ştim 


- 340 - 


prea bine ce este! O desfac şi citesc cu stupefacţie: în 
urma  remanierii guvernului, ţi-a fost încredințat 
Departamentul Afacerilor Externe. Vino imediat pentru 
depunerea jurământului. Semnat: Barbu. 

Ar trebui să plâng de emotie, cu lacrimi mai mari decât 
ochii, dar, în loc de plâns, izbucnesc într-un râs homeric, 
în care nu bucuria are primul loc, ci durerea. Ce ironie 
cruntă, primirea acestei veşti în clipele cele mai critice pe 
care le-am trăit vreodată! Da, da... există fără doar şi 
poate o justiţie imanentă, care ştie să pedepsească 
necruţător, având aerul că-ţi face un dar de preţ. Căci 
prăbuşirea mea trebuie s-o măsor de la înălţimea la care 
m-am ridicat. 


II 


Rămas singur, mă plimb prin odaie încoace şi-ncolo, cu 
paşi grei, invadat de nelinişte şi presimţiri rele. Uneori, 
tresar speriat: parcă mi se clatină podeaua de sub 
picioare. În mine sunt două făpturi în conflict: prima e a 
trecutului, a doua a prezentului. De partea celei din urmă 
a trecut şi raţiunea. 

Fac un popas în faţa oglinzii şi mă uit în apele ei tot mai 
mirat: chipul pe care mi-l înapoiază nu mai e al meu, dar 
nici al altcuiva. M-am schimbat atât de mult, încât nu mai 
semăn cu mine? Între cel de ieri şi cel de azi a intervenit 
ceva care ne deosebeşte? Poate, sub aspect fizic, 
trăsăturile să fi rămas aceleaşi. Dar în ceea ce priveşte 
aspectul psihologic, non sum qualis eram, în mine s-a 
produs o mutație importantă, zbuciumul interior imprimă 
pe chipul meu amprente nete, modificatoare. 

lată-te, Dinu Gherghel, ajuns la o cotitură a vieţii, într- 
un punct crucial, unde te opreşti şi te întrebi 
înspăimântat: încotro? 

Înainte nu se poate! înapoi — nici atât! Atunci, ce faci? 
Pe unde o apuci ? Pe loc nu-i chip să stai, pe loce 
încremenirea, moartea!!! 


- 341 - 


Nu ştii, nu vrei să ştii sau ţi-e teamă să ştii? Dacă-i aşa, 
uită-te îndărăt, la anii ireversibil duşi, şi întocmeşte un 
scurt bilanţ al activităţii tale. 

Spune-mi, rogu-te, ce ai făcut în acest timp? Ce ideal ți- 
a încălzit simţirea şi ţi-a luminat drumul? În ce ai crezut 
adânc, halucinant, definitiv? 

E drept că te-a zgândărit un „ideal”: era — vai! — acela 
al chivernisirii personale! Te obseda necontenit angoasa 
bogăției! Necontenit îţi crea complexe prosperitatea 
altora: de ce cutare moşier burtă-verde să se scalde în 
bănet? De ce cutare debil mintal să te stropească de 
noroi cu limuzina? De ce cutare mocofan să-şi plimbe 
plictisul prin ţări străine, unde nu vede nimic, fiindcă-i 
lipsesc ochii minţii ? 

Dispui, nici vorbă, de circumstanţe atenuante: 
învăţăturile auzite acasă, exemplele, mediul ambiant s-au 
înscris cu timpul în carnea şi sângele tău. Dar un om ca 
dumneata se lipseşte de busola raţiunii şi alunecă orbeşte 
pe panta poftelor, hipnotizat de mirajul viţelului de aur? 
De ce n-ai întors spatele miasmelor unei societăţi 
decadente, ci le-ai îmbrăţişat, preschimbându-le în 
îndreptar? Nu ţi-ai dat seama că valorile sufleteşti sunt 
mai scumpe decât orice? Dragostea n-o poţi cumpăra cu 
toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu 
surâs. 

Modelul tău de viaţă nu era o personalitate, un erou 
sau un cărturar, idealul tău nu-ţi cerea să împingi 
progresul măcar cu un pas înainte, ci prea puţin: să ajungi 
tu! Adică partea  egoismului, profitul, bunăstarea 
personală! 

Pentru a trage spuza pe propria-ţi turtă, ai folosit 
armele cele mai mizerabile. Ai înşelat-o pe Ghiocela, ai 
înşelat-o pe fiica lui Apelevianu şi, până la urmă, le-ai 
pierdut pe amândouă. lar dacă gândeşti bine, înşelând 
atât, tu însuţi ai fost cel mai înșelat. Prima soţie s-a 
redresat, întemeindu-şi o nouă căsnicie pe baze mai 
trainice. Cea de-a doua se va descurca, la rându-i, sub 


- 342 - 


protecţia averii pe care se reazemă. Dar tu? Ce te faci 
fară femeia repudiată şi izgonită, fiindcă e, indiscutabil, o 
certitudine că nu mai poţi trăi fară Ghiocela? Tragi 
nădejde că se întoarce la cel care a îmbrâncit-o în braţele 
altuia? Nu, Dinu Gherghel, nu te amăgi degeaba! Posedă 
un admirabil simţ al echilibrului, care o împiedică să facă 
prostii, iar Jebs, adânc jignită, ştiind că ai luat-o pentru 
averea ei, îţi va întoarce, la rându-i, spatele! 

Aşa stând lucrurile, cum rezolvi ceea ce este imposibil 
de rezolvat? Haide, vorbeşte, domnule ministru de 
Externe, ajuns aici (fie vorba între noi) numai pe sfert 
datorită meritelor proprii, restul — graţie catapultării lui... 
tata-socru. 

Adevărul e că, pierzând măsura morală, te-ai pierdut! 
Nu mai poţi trăi izolat, rupt în două. Jumătatea dumitale o 
să alerge necontenit după cealaltă jumătate, organică, pe 
nume Ghiocela. Cu ea alcătuiai un tot omogen, perfect, şi 
ai fi cucerit viaţa cu minime eforturi, scriind de-a lungul 
timpului opera dumitale de căpetenie, acum încredinţată 
uitării, cu toate că, de astă dată, condiţiile materiale erau 
mai mult decât prielnice. Ai pierdut, Dinu Gherghel, 
greşind lucid, cu premeditare, fară a lua în consideraţie 
semnalele care îţi prevesteau catastrofa! 

Acum eşti încă bogat, dispui de avere — plăteşte! să 
vedem, îţi ajung banii sau va trebui să-ţi achiţi datoriile cu 
alte valori, incomparabil mai mari? 


INI 


Nu închid ochii toată noaptea. Stau cufundat într-un 
fotoliu, în bătaia gândurilor care nu mai contenesc 
rechizitoriu. Jebs doarme dincolo — însă mă îndoiesc că a 
apucat-o somnul. În odaia mea de tortură, domneşte o 
linişte materială, care îmi înteţeşte inchiziţia. Pendula din 
perete bate prelung patru lovituri sonore. De afară, prin 
fereastra rămasă întredeschisă, aud un ciripit neverosimil 
de păsărele. E ceasul lor simfonic, când îşi cântă 


- 343 - 


rugăciunea către firea care se trezeşte la lumină. Natură- 
mamă, dă-le măcar lor — nevinovatelor — o zi bună! N- 
auzi ce patetic te roagă? 

Mă desprind din amândouă inerţiile, fizică şi psihică, şi 
trec pe terasa vilei. Aici e răcoare şi răcoarea parcă îmi 
face bine. După ce am fumat două pachete, ţigară de la 
ţigară, trag aer proaspăt în piept, nu mă mai satur de aer. 
Câte binefaceri sunt pe lume, care nu costă nimic, şi 
fiindcă sunt atât de ieftine, nu le preţuieşte nimeni. lau 
seama la munţii difuzi, în ceaţă, pe care lumina nu i-a 
îmbrăţişat decât uşor, cu un zâmbet sfielnic. 

„Ce răscolitoare sunt zorile”, constat rece. De altfel, tot 
ceea ce fac e mental, fară corespondenţă cu simţirea. 

O umbră trece uşor, ca un foşnet de frunze, pe lângă 
gardul vilei. Dar nu merge mai departe. S-a oprit în 
dreptul porţii pe care o deschide cu precauţie şi o închide 
la loc. Cine o fi? Vreo locatară întârziată a vilei? Şi se 
întoarce aşa, singură, în revărsatul zorilor? N-am zăgaz să 
mă mir prea mult. O recunosc dintr-o mie. Tocmai pe ea 
să n-o recunosc? 

— Tu, Ghiocela? 

La ce bun aş întreba-o ce caută şi ce vrea la ora asta? 
Şi, ca şi când ar fi cel mai firesc lucru ca ea să vină acum 
la mine, îi ies în întâmpinare şi o conduc sus, pe terasă. E 
înveşmântată într-o mantie lungă, care îi vine până la 
călcâie. 

— Putem vorbi aici în linişte? mă întreabă în şoaptă. 

— Sigur că da! Nicio grijă! Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Nu ne-aude nimeni? 

Nimeni, înţeleg prea bine, înseamnă Jebs, nevastă-mea. 

— E dincolo, în camera ei, îi spun. Cred că doarme. 
Chiar dacă-i trează, nu ne stinghereşte. Dacă vrei, am 
putea să trecem în pavilion. Aici e cam răcoare. 

— Nu, rămânem pe loc. Nu mi-e frig. Şi-apoi, vom 
isprăvi repede. 

— Cum crezi. Soţul tău n-a prins de veste că ai plecat? 


- 344 - 


— Nu. M-am furişat pe nesimţite. Trebuia neapărat să-ţi 
vorbesc. Ştiam că nu dormi, că nu poţi să dormi în 
noaptea asta. Eram atât de sigură! 

— l-adevărat! Nu s-a lipit somnul de mine! Dacă n-ar fi 
gândurile! Dar... nu-i nimic! Am început să mă obişnuiesc 
şi cu nopţile albe. Când s-a crăpat de ziuă, am ieşit pe 
terasă. Cred că m-a chemat dorinţa ta. Ce ai să-mi spui? 

— Ascultă, Ivar, noaptea asta nu ţi-a adus gânduri mai 
bune? 

— La ce te referi? 

— Ştii bine că nu de florile mărului mi-am luat inima-n 
dinţi. Haide, fii rezonabil şi renunţă la duel. 

— El te-a trimis să mă îndupleci ? 

— Îți dau cuvântul că nu! Am făcut-o din proprie 
iniţiativă. Mi-e frică să nu se întâmple o nenorocire. Nu 
vreau să piară cineva din pricina mea. 

— Şi dacă se întâmplă să pier eu? 

— Chiar şi tu, indiferent cine... 

— Trebuie să înţelegi că unul dintre noi doi, bărbaţii, e 
de prisos! 

— De ce? De ce e de prisos? 

— Pentru că n-avem loc pe pământ! Unul trebuie să fie 
sub pământ! 

— Ascultă, Ivar, crezi că, după toate cele ce s-au 
întâmplat, mai e cu putinţă o convieţuire între noi? 

— Nu mă-ntreba! Nu ştiu! Nici nu m-am gândit la aşa 
ceva. Ştiu doar că trebuie să mă războiesc cu el, pe viaţă 
şi pe moarte. 

— Ba da, nu tăgădui. La asta te-ai gândit. Altfel, n-ar 
avea sens duelul. Te previn însă: nu vei izbuti! Cadavrul 
lui va fi o stavilă de netrecut, care ne va despărţi mai 
mult decât suntem acum. 

— Dacă voi cădea eu, n-are să fie între voi un cadavru? 

— De ce uiţi lucrul cel mai important: că provocarea 
porneşte de la tine ? 

Clatin din cap, iscoditor, străpungând-o cu privirea: 

— Îl iubeşti chiar atât de mult? 


- 345 - 


— E o întrebare deplasată! 

— Dar prezenţa ta aici nu-i deplasată? Ei bine, nu! Nu 
renunţ. Acum sunt mai hotărât ca oricând să duc până la 
capăt provocarea, orice-ar fi, orice s-ar întâmpla! Nu-mi 
pasă de nimeni şi de nimic. 

Ghiocela ascultă înlemnită avalanşa mea de fraze. E 
numai ochi, şi ochii ei scapără scântei de mânie. Deodată, 
izbucneşte în clocote, ca o autentică eroină de tragedie: 

— Monstrule! la seama! Nu te mai juca aşa cu viaţa 
mea! M-ai izgonit mişeleşte din casă! Ai luat o soţie cu 
douăzeci de milioane! Te-ai folosit de influenţa tatălui ei, 
ca să ajungi şi tu ceva în ţara asta! Ţi-ai făcut toate 
poftele pe spinarea altora! Acum ce mai vrei? De ce nu 
mă laşi în pace? 

— Eu nu te las în pace sau tu? Ce cauţi aici? 

— Ţi-am spus că am venit să împiedic duelul. 

— Aud mereu asta. Nu văd însă cum ai s-o faci? 

— Cum? Uite-cum... 

Şi Ghiocela, cu un gest precipitat, scoate de sub mantie 
un revolver mic cât pumnul. 

— Ghi, e adevărat? Ai fi tu în stare să tragi? _ 

— Nici nu-ţi trece prin minte cât sunt de hotărâtă! In 
noaptea asta am trăit zece vieţi şi aş fi fost mulţumită 
numai cu una singură! 

— Te-ai gândit ce se va alege de tine dacă...? 

— Nu-mi pasă! Orice s-ar alege. Haide, hotărăşte-te! N- 
am vreme de pierdut! 

— Ascultă, Ghi (îi spun foarte calm, fară să mă 
sinchisesc de ţeava îndreptată spre mine), şi eu am avut 
în noaptea asta tot timpul să-mi recapitulez viaţa. Ca şi 
tine, am ajuns la convingerea că nu mai e cu putinţă o 
reconciliere între noi. 

— Hotărât, nu, cu atât mai mult cu cât există încă ceva 
pe care tu nu-l ştii. 

Tace, ezită, se frământă, parcă s-a răzgândit. Totuşi, 
până la urmă, îmi spune: 

— Ei bine, aştept un copil. 


- 346 - 


Asta? Asta era? Destăinuirea mă spintecă în două ca o 
sabie. Ghiocela — mamă?! De ce mă podideşte o 
suferinţă năprasnică? 

De ce mi se pare de nesuportat un fapt atât de firesc? 
Şi când era cu mine a rămas însărcinată, dar eu n-am vrut 
copilul. Dacă l-aş fi lăsat, n-ajungeam aici. Pe-atunci, 
bineînţeles, mă băteau alte gânduri, fugeam de o 
convieţuire trainică, admițând numai  blestematul 
provizorat, şi acum, uite cum mă dau peste cap toate 
acele meschine socoteli. 

— Ghi, gem zguduit din țâțâni, trebuia din capul locului 
să-mi spui asta. Ei bine, renunţ la răzbunare. Îmi dau 
seama că te-am pierdut pentru totdeauna. Ah, dacă ai şti 
tot ceea ce n-ai de unde să ştii! Şi sunt atâtea... atâtea... 
Cine m-a adus aici, la Montefiore? Fugeam mereu de tine, 
apucând tocmai pe drumul unde trebuia să te întâlnesc. 
Până şi soţia m-a îmbrâncit încoace, ca să ne revedem! 
Împotriva cui să lupt mai întâi, dacă totul luptă împotriva 
mea? De aceea, trage, descarcă aici, în piept toate 
gloanţele! E mult mai bine. Mi-e aşa de sete de moarte! 

— E ultima ta declaraţie de dragoste? 

— Da, Ghi! Şi ultimul cuvânt. De ce ai îngălbenit aşa? 
Haide, ocheşte aici! Şi, spunând acestea, îmi dezgolesc 
larg pieptul. Aici, în inimă, unde e rana care doare mai 
mult decât toate gloanţele. 

— Nu... pot! se tânguie ea, tremurând, cu sângele fugit 
din obraji. 

— Dă-mi revolverul, să-ţi arăt eu cum se face isprava! 

Ghiocela se trage înapoi speriată şi ascunde arma. 

— Nu, asta nu! 

— Ba da. Mă voi pedepsi singur. De ce să mă împuşti, 
ca să înduri atâtea consecinţe? Eu am greşit, eu voi plăti! 
Să isprăvim odată! E mai bine pentru amândoi! 

— Nu te apropia! ţipă ea. 

Încingem o luptă scurtă. Vreau cu tot dinadinsul să-i 
smulg arma şi eram gata să izbutesc, dacă ea nu s-ar fi 


- 347 - 


debarasat de pistol, azvârlindu-l peste balustrada terasei, 
unde se deschide o prăpastie adâncă. 

— Aşa faci? strig mustrând-o. Crezi că mă poţi 
împiedica să alerg după o lume mai bună? 

— Mă sperii! Mi-e frică! Doamne, de ce am venit? 

— Trebuia să ne luăm rămas-bun! Pentru asta ai venit. 
Ştii bine că nu mă înduram să plec altfel. 

— Nu. Nu. Eşti nebun! 

— Îmi dau seama ce fac. Linişteşte-te... Ţi-am spus că-ţi 
las teafăr bărbatul, renunţ la luptă, la tot... E foarte greu, 
fireşte, fiindcă trebuie să escaladez munţi de împotrivire, 
înţelegi? Ti-am sfărâmat cea dintâi căsnicie. Ar fi prea 
crud s-o sfărâm şi pe-a doua! 

— Fericită fară tine, cu alt soţ? Admiţi tu aşa ceva? De 
unde ţi-a venit acest al doilea suflet? 

— Ştiu eu? Poate conştiinţa vinovăţiei mi l-a trimis. Am 
păcătuit greu faţă de dragostea noastră şi acum... 
ispăşesc cu vârf şi îndesat. Şi dacă împotriva ta am comis 
o nelegiuire, faţă de mine comit o crimă. Tu poţi să 
trăieşti, ţi-ai durat un nou cămin, mergi firesc, ascendent, 
pe linia vieţii, pe când eu... Să nu mai vorbim! 

Ea înţelege. E emoţionată şi parcă emoția ei tronează 
pe cea mai deplină satisfacţie. Dar nu ezită să-mi arunce 
în obraz cu o asprime nepotrivită: 

— Ticălosule! Aşa-ţi trebuie! Suntem chit! 

— Te înşeli. N-am ispăşit încă. Dar voi ispăşi, pentru că 
tot ce facem pe lumea asta se plăteşte. Mintea asta, în 
care credeam atât de mult, m-a dus numai pe drumuri 
greşite, dându-mi viaţa peste cap. 

— Ţi-aminteşti când îţi spuneam că ai să ajungi rău, 
sărmanul de tine, oricât te-ai lăfăi în bănet, oricât te-ar 
aştepta limuzina la scară? 

— Hei, dacă mi-aş fi dat seama! Mereu mă obseda 
bogăţia! Şi după foamea de bani, a venit, fireşte, setea 
măririi. Râvneam să mă urc sus de tot, în vârful piramidei 
sociale, şi m-am urcat. De ieri, închipuie-ţi, sunt ministru 


- 348 - 


de Externe. Auzi, tu, Ghi, ministru! Nu crezi? Uite, citeşte 
peticul ăsta de hârtie care se numeşte depeşă. 

Ea îşi apleacă privirea pe telegramă şi-mi urează cu 
ironia cea mai muşcătoare: 

— La mai mare, Excelenţă! Apoi, adaugă cu glasul 
scăzut: Dacă rămâneam împreună, n-ajungeai nici ataşat 
de legaţie. 

Răcnesc ca scos din fire: 

— N-ajungeam, fireşte, căci fară să ştiu eram împărat. 
lar acum, pentru un mizerabil de minister, mi-am pierdut 
împărăţia. Nu-i o sinistră neghiobie? 

Spunând acestea, sfâşii telegrama, o prefac în bucățele 
şi o azvârl în văzduh. 

— Îţi mulţumesc pentru împărăție. Simt că acum nu 
minţi. 

— Să ştii că da. Există anume împrejurări când nu mai 
poţi minţi. Mă simţeam împins parcă de cineva de la 
spate, care-mi ducea paşii. M-am zbătut, am încercat să 
mă împotrivesc. Degeaba. Te-am iubit, Ghi, tu ai fost 
unica mea iubire, şi aşa vei rămâne până închid ochii. De 
ce nu mi-am dat seama de asta decât după ce te-am 
pierdut? Umblam zănatic după o nălucă pe care n-o prinzi 
niciodată. Nu, nu m-am cunoscut, mi-am fost străin, chiar 
vrăjmaş, propriul meu vrăjmaş. Acum nu te mai pot iubi, 
pentru că am suferit prea mult din pricina ta. Sunt plin de 
răni, zdrobit, mutilat. 

Dacă, prin absurd, mi-ai deveni iarăşi soţie, ne-am 
sfâşia între noi, măcinându-ne zi de zi. De aceea, fericirea 
ta e departe de mine şi, mai ales, fară mine. Povestea 
noastră s-a sfârşit... 

Ghiocela mă priveşte printr-o perdea de lacrimi. Pieptul 
îi saltă neregulat, răsuflarea i se precipită, sufletul parcă 
i-a venit la gură. 

— Ştiam, Ivar, că nu se poate altfel. Te rog, însă înainte 
de a ne despărţi, să-mi făgăduieşti că n-ai să mai ieşi 
niciodată în calea mea! 

— Îți făgăduiesc, Ghi, asta — da! 


- 349 - 


— Atunci... şi-mi întinde mâna ca pentru bun-rămas. Ce 
frică mi-e să spun adio. Cuvântul ăsta mă-nspăimântă! 

— Da, are ceva din rezonanţa veşniciei. Haide să-l 
pronunţ eu: Adio, Ghi scumpă! 

Şi, în clipa când dă să plece, o cuprind în braţe şi o 
sărut nesăţios, de zece ori, strivindu-i buzele, gemând de 
durere şi spaimă. 

Nu mai ştiu cum s-a desprins de mine şi a fugit. Nu ştiu 
nici cum mi-a strecurat în mână o hârtie veche, 
împăturită. Ce-o fi asta? O desfac să văd ce cuprinde. Ah, 
e scrisoarea de dragoste pe care i-am trimis-o odinioară! 
Singura, unica scrisoare din partea mea. Uite, mi-a dat-o 
acum înapoi, după atâţia ani! La ce bun? Ce rost avea s-o 
păstrez, când între noi nu mai era — să zicem — nimic? 
Nimic, în afară de Marea Iubire... 


IV 


Pe la amiază primesc câteva rânduri din partea lui 
Relu. Îmi cere scuze pentru nesăbuita lui purtare de 
aseară. Mofturi! Incidentul mi se pare anacronic, dispărut 
de mult din actualitatea mea sufletească, aşa că numai 
de scuze nu-mi arde. Arunc plicul cât colo, fiindcă nu 
merită nici osteneala unui răspuns. 

Când cobor de pe terasă, dau cu ochii de revolverul cu 
care Ghiocela avea de gând să mă trimită pe lumea 
cealaltă. Nu căzuse în prăpastie, ci alături, într-o scobitură 
de piatră. îl ridic cu oarecare dificultate şi mă uit la el cu 
luare-aminte. E încărcat. De unde o fi făcut ea rost de 
această armă ucigaşă şi ce gânduri îi umblau prin cap 
venind la mine în revărsatul zorilor? Voia, cu adevărat, să 
mă ucidă? Mă îndoiesc. În ceea ce mă priveşte, era mai 
bine dacă o făcea, însă pentru ea ar fi fost mult mai rău. 

Pe Jebs n-am văzut-o de aseară. Stă zăvorâtă în camera 
ei şi în ea. Nu primeşte pe nimeni, nici pe mine. S-a 
înarmat iarăşi cu pavăza de suveran dispreţ faţă de tot ce 
o înconjoară, aşa cum proceda înainte de măritiş. Numai 


- 350 - 


camerista are acces în dormitor. Îmi trimite vorbă că vrea 
să se întoarcă în ţară chiar în cursul după-amiezei. Bizară 
dispoziţie! Cum poate să plece singură, paşaportul e 
pentru amândoi, şi oricât m-ar repudia, n-are încotro, 
trebuie s-o însoțesc, formalităţile pentru obţinerea unui 
nou paşaport durează prea mult. Şi, în definitiv, de ce n- 
am merge împreună? 

Îi transmit toate astea din spatele uşii, aproape 
strigând, ca să mă audă. În sfârşit, acceptă, cu condiţia să 
călătorească separat. Bine. Voi lua două cuşete, în loc de 
una. O înţeleg prea bine. Zace şi ea în neştire, mutilată, 
într-un pat străin, la câteva mii de kilometri departe de 
casă. Nici nu ştiu dacă a dormit azi-noapte. Mă întreb: 
cum îndură de atâtea ore apăsarea necruțătoare a 
timpului? 

Aşadar, vom pleca mâine, pe înserat. Voiajul nostru de 
agrement s-a isprăvit înainte de a începe cu adevărat. 
Administratorul vilei rămâne surprins când îi anunţ 
plecarea şi mă întreabă dacă nu cumva am avut o 
nemulţumire care... Nu, niciuna, vai de mine, serviciul a 
fost ireproşabil, dar sunt rechemat urgent în România. 
Cum îi plătesc şi pe timpul cât trebuia să rămânem (ducă- 
se dracului banii ăştia odioşi!) — omul devine subit 
maleabil şi îndatoritor, asigurându-mă că-mi va face rost 
de două cuşete la vagonul de dormit şi va avea grijă de 
transportarea bagajelor la gară. 

Deci e hotărât, mă întorc în ţară. Şi acolo reiau viaţa de 
la capăt ?Dumnezeule, ce grozăvie! Bine, Jebs divorţează 
sau nu, mi-e indiferent. Socrul meu o să afle ce s-a 
întâmplat între noi. Şi asta mi-e indiferent. Dar eu, ce fac 
eu? Nu e o întrebare gratuită, dimpotrivă, una 
fundamentală. Vreau să scap de mine şi mă văd 
pretutindeni multiplicat în juru-mi, ca într-o galerie 
doldora de oglinzi. Fug zadarnic de acela care sunt, iar el 
aleargă ca umbra după mine. Nu-l mai pot îndura pe Dinu 
Gherghel din clipa când l-am cunoscut cine este, şi mi-e 
teamă să mai gândesc cu capul său ori să umblu cu 


- 351 - 


picioarele sale. Vreau să devin al meu, să văd şi să aud cu 
ochii şi cu urechile mele proprii. 

Dar se poate aşa ceva în realitate? E cu putinţă să te 
desfaci în bucățele, alegând ce-i bun din tine şi aruncând 
la gunoi restul? Binele şi răul coexistă, se împlinesc. 
Numai că, în ceea ce mă priveşte, echilibrul dintre ele s-a 
frânt în favoarea celui din urmă şi nu-l mai pot restabili. 
De altfel, nici nu vreau şi nici nu doresc nimic! Lumea 
mea a dispărut înghițită de neant. Aşadar, la ce bun să 
plec într-o călătorie care nu duce nicăieri? Sunt 
împrejurări când omului i-e frică mai mult de viaţă, decât 
de moarte... 

Prăpastia pe care stau n-o pot ocoli. Simt că mă cere. 
Să fug de fatalitate, să mă revolt împotriva ei? Dar cum? 
Pe ea n-o cunoşti decât după ce trece! 

Nu-i nimic de făcut. M-am gândit în fel şi chip, chemând 
toate posibilităţile de a mă salva. Am mers până la ideea 
unei noi convieţuiri cu Ghiocela, în ciuda oricărei 
rezistenţe exterioare. Voința mi-ar fi adus-o înapoi, dar ce 
folos? Ghiocela nu mai e ea, cea de odinioară, cu 
puritatea care-i făcea farmecul de căpetenie. A aparţinut 
altuia, sângele ei s-a amestecat, fiinţa ei a dobândit 
însuşiri străine şi însuşi pântecele ei se pregăteşte să 
sloboadă o viaţă străină. Chiar dacă, prin absurd, aş 
convinge-o să întrerupă sarcina, femeia asta este şi va 
rămâne maculată prin al doilea măritiş, ceea ce înseamnă 
că pentru mine e definitiv pierdută. Şi atunci, de ce aş 
înnoda firul rupt? Să-i aduc iadul? Să-i provoc o nouă 
dramă? 

Cu Jebs situaţia nu-i disperată. A suferit o decepţie în 
dragoste. Nu-i nimic, i se întâmplă oricui. Va suferi şi alte 
decepţii. Sunt răni pe care timpul le cicatrizează, iar 
averea le unge cu alifie tămăduitoare. 

Marele mutilat sunt eu, care nu mai pot trăi, şi dacă-i 
aşa, de ce să nu termin aici, pe loc? Ce rost are s-o 
însoțesc pe Jebs ca un paznic? Poate să nimerească şi 
singură la Bucureşti, în sânul familiei. N-are nevoie de 


- 352 - 


prezenţa mea, ci numai de paşaport. Poftim: i-l las... Şi 
paşaport... şi bani... tot... 

Eu rămân să mor în văgăuna asta, la câţiva paşi de 
Ghiocela. E cel mai cuminte lucru. Şi cu cât isprăvesc mai 
repede, cu atât mai bine! E de crezut că fosta mea soţie 
mi-a adus revolverul chiar aşa, de florile mărului? Nu! La 
mijloc n-a fost decât imperativul propriei mele sorţi, 
căreia Ghiocela i-a slujit drept unealtă docilă. într-adevăr, 
pentru moarte e nevoie, în afară de decizie, şi de o armă. 
Cehov spune undeva că dacă în primul act al unei piese 
vezi agăţată o puşcă în perete, trebuie să te aştepţi că în 
ultimul act eroul îşi va zbura creierii. 

Haide, Dinu Gherghel, isprăveşte frumos! Trage cortina 
peste drama vieţii tale! Marile iubiri care ies din matca 
obişnuitului se rezolvă numai în moarte! Nu-ţi trebuie 
curaj, deznădejdea ta are aripi mai vânjoase decât 
curajul! lar spectatorii vor lua drumul spre casă mai grei 
de gânduri ca de obicei, înfioraţi de cele văzute, 
monologând în sinea lor: Să nu batjocorim dragostea, cu 
ea nu se joacă nimeni! Să n-o sacrificăm ademeniţi de 
strălucirea aurului! Tragica păţanie a lui Ivar să ne fie 
învăţătură de minte! 

Mă încui în odaia mea şi scot revolverul din buzunar. ÎI 
mângâi cu degetele, îl sorb din ochi, îi pipăi încheieturile 
şlefuite, mânerul încrustat în sidef. Jucăria asta mică şi 
drăguță are parcă ceva din farmecul stăpânei sale. Ce 
minune poate să facă! Incetul cu încetul, ţeava ei micuță 
se prelungeşte pierzându-se în infinit. Aş zice că s-a 
prefăcut într-o subţire punte de trecere în altă lume, unde 
va trebui să alunec fară întârziere... Nu-i o voluptate şi 
asta? 

Tresar. Mă smulg din braţele închipuirii. N-am vreme de 
pierdut. Ar trebui să aştern câteva scrisori: una Ghiocelei, 
a doua lui Jebs, a treia — cui? Ah, mamei! Uitasem de 
biata mama. Mă răzgândesc repede. Primelor două n-am 
ce să le mai spun în plus faţă de ceea ce ştiu ele. li scriu 


- 353 - 


mamei. Pe ea nu mă rabdă inima s-o părăsesc fară un 
cuvânt. Şi-i scriu apucat de febră: 

„Dragă măicuță, am ajuns la capătul zilelor mele. 
Nimeni altul, ci singur mi-am tăiat creanga de sub 
picioare. In ascensiunea mea nebunească, am mutilat trei 
suflete: al Ghiocelei, al lui Jebs şi propriul meu suflet. 
Turpitudinile la care am recurs m-au dezumanizat! Abia 
acum, în preajma sfârşitului, m-am întâlnit cu omenia, 
cruțând viețile lui Relu Apelevianu şi a soției sale. E 
singura floare pe care am sădit-o în grădina mea pustie. 
Ba nu, mai e încă una: mâna pe care i-am întins-o 
secretarului meu particular, Gheorghiu. Marea putere 
anonimă a societății noastre burgheze poartă o bună 
parte de vină în ceea ce mi s-a întâmplat. De câte ori nu-l 
auzeam pe tata: Mă, băiete, fără o bază materială, n- 
ajungi nicăieri. Chiar tu, mamă, îmi împuiai mereu 
urechile: Dinuţule, dacă ocheşti o fată bogată şi de neam, 
pune mâna pe ea, nu lăsa pe altul s-o înşface! Astea erau 
îndemnurile, după care veneau exemplele de 
pretutindeni: iată pe un nimeni ajungând consilier de 
legatie la Paris; iată anulat un concurs la care reuşisem 
primul — ca să fie numit prin protecţie cineva care nu 
reuşise. In ambianța noastră socială, meritul atârna ca 
plumbul, şi se târa nevolnic pe pământ, iar nimicurile 
uşoare ca fulgul se ridicau sus, pluteau în măreție, 
sfidând. Să nu te apuce nebunia? 

E drept, dragă mamă, că nu trebuia să mă las 
influențat. Aveam o minte lucidă, detestam aceste 
carente sociale, n-aveam decât să lupt ca să mă realizez 
prin mine însumi. Uşor de spus, dar greu de făcut! Chiar 
şi acum, când sunt bogat şi mă joc cu banii, simt că încă 
mi-e foame, că nu mă satur niciodată, pentru că ştii şi tu 
cât am răbdat noi, pe vremea războiului, câte lipsuri am 
îndurat. Toate astea au lăsat urme adânci în ființa mea. 
De aceea, n-am găsit răbdarea de a mă înălța singur, prin 
mijloace proprii. Și iată-mă acum ajuns la marginea 
prăpastiei.” 


- 354 - 


Întrerup. Îmi scapără prin minte un gând neaşteptat: de 
ce, adică, să-mi curm zilele pe faţă, prosteşte? N-aş oferi 
gratuit lui Relu, care mă urăşte de moarte, o satisfacţie 
imensă pe tavă? Şi, concomitent, nu-i pricinuiesc mamei 
o durere dincolo de capacitatea ei de suferinţă? 

Nu, nu trebuie să ştie nimeni, nici să bănuiască măcar 
că m-am sinucis. Dacă sunt silit să întorc spatele vieţii, de 
ce n-aş simula o nenorocire? In felul ăsta provoc o 
compătimire generală, în loc să le dau de lucru celor 
rămaşi, punându-i să dezlege misterul dramei mele şi să 
exclame: „Aşa-i trebuia! Ce-a căutat a găsit!” 

De asemenea, Relu n-are să exulte de beţia triumfului 
că m-a răpus. Bucuria lui m-ar durea chiar dincolo, unde 
durerea nu mai are acces. Şi, chiar faţă de Ghiocela, n-aş 
vrea să apar un învins. E o mândrie a mea, rezonabilă, 
firească. x 

Ce să născocesc, Dumnezeule mare? Imi trebuie ceva 
perfect verosimil, un plan ingenios, lucrat cu grijă mare. O 
simplă scăpare din vedere, o neglijență cât de mică m-ar 
da de gol. 

Tot plec mâine după-amiază cu Jebs! Voi recurge la un 
accident de cale ferată. Dar cum, cum? Ei, asta-i! Când 
călătoreşti cu trenul, poţi să-ţi găseşti moartea într-o sută 
de feluri, nu-i o problemă! 

Să zicem că într-o staţie, alergând să prind trenul, am 
căzut sub roţi. Sau în timpul mersului, trecând dintr-un 
vagon într-altul, am alunecat între linii. Cui îi va trece prin 
minte că singur mi-am căutat moartea? Voiajul meu are o 
motivare perfectă: mă întorceam în ţară ca să depun 
jurământul înainte de a lua în primire Departamentul 
Afacerilor Externe. Datorită acestei justificări, 
compătimirea primită va lua amploare: sărmanul! Să-l 
găsească moartea tocmai când ajunsese ministru!... Ce 
crud destin l-a păscut! 

Chiar şi Ghiocela va gândi la fel! Dar cum ea ştie totuşi 
mai mult decât alţii, se prea poate să întrezărească 
adevărul. Numai o clipă doar. Şi pe urmă îşi va schimba 


- 355 - 


repede părerea! Este imposibil ca raţionamentul să n-o 
conducă acolo. 

„Dacă s-a sinucis, îşi va spune, a făcut-o din cauza mea 
şi a lui Relu. De ce ne-a cruțat, când lesne ar fi putut să 
se răzbune pe noi, mai ales cu o fire vindicativă ca a lui? 
De cine se temea? Ce avea de pierdut, odată ce era 
hotărât să sfârşească? Nu, n-a fost la mijloc decât o 
nenorocire. Şi, în afară de asta, era cu putinţă ca el să-şi 
aleagă o moarte atât de îngrozitoare ca aceea sub roţile 
trenului? Exclus! Cu desăvârşire exclus!” 

Aşadar, nici o pricină de nelinişte! Am cântărit toate 
ipotezele, cu chibzuinţă, pe îndelete. Voi căuta să mă 
împac cu Ghiocela şi Relu, mai ales că el mi-a cerut scuze 
în scris. Am să-i rog să ne petreacă la gară şi acolo, într-o 
simulată dispoziție sufletească, voi arăta prietenie, 
tandreţe, afecţiune, ca şi când nimic n-ar mai umbri 
relaţiile noastre. Nu strică să agrementez întâlnirea cu 
câteva glume la care mă voi strădui să râd cât mai 
copios. Da, aşa trebuie, aşa am să fac! 

Mă culc! Sunt frânt de oboseală... Doamne sfinte, ce-o 
mai fi cu Jebs? De azi-noapte şi azi toată ziua n-a ieşit din 
dormitor. Stă încuiată şi nu-mi dă voie să intru... Mă 
îngrijorează foarte mult situaţia asta... Ce-i de făcut 
dacă... 

(Aici se sfârşeşte manuscrisul.) 


- 356 - 


CAPITOLUL 5 


Sinucigaşii 


Din corespondenţa Andei Apelevianu 


Draga mea, draga mea, 

Află că Ivar nu mai e printre cei vii. Îngrozitor! De 
necrezut! S-a sinucis azi-dimineață, cu soția lui! l-am zărit 
pe amândoi: ea întinsă pe pat, el alături, într-un fotoliu, 
cu capul plecat pe umărul stâng. Mă uitam ca halucinată 
la ei, parcă dormeau. Cum să accept o realitate atât de 
cruntă? Vedeam cu ochii şi refuzam să cred, că nu era de 
crezut! 

Dumnezeule, ce grozăvie! leri trăiau, erau sănătoşi, se 
bucurau de viaţă, şi azi?! Azi iată-i trecuți în împărăția 
nefiinţei. Cum se poate o răsturnare atât de năprasnică? 
Și amândoi deodată! Ce-a fost, ce s-a întâmplat? S-au 
înțeles să moară împreună? Dar de ce? Sau el şi-a curmat 
primul zilele, după care, neavând încotro, a făcut şi ea la 
fel? Chiar îmi spusese Ivar că se va sinucide, ca în cartea 
mea, şi, uite, aşa a făcut. Vasăzică, a murit din pricina 
mea. Doamne sfinte, de ce din pricina mea? Mă iubea? 
Dacă-i aşa, pentru ce m-a părăsit şi a luat-o pe alta? El 
singur e de vină, singur şi-a tăiat creanga de sub picioare. 
Totuşi, nu m-aşteptam să meargă până la jertfa supremă! 
Vezi, asta n-o mai înțeleg. Mă frământ, îmi pun tot felul 
de ipoteze, una mai năstruşnică decât cealaltă, dar 
degeaba: nu-mi dau seama ce s-a petrecut. Sunt frântă 
de trudă, cu oasele zdrobite, parcă m-ar fi schingiuit 
cineva. Nu, nu-i durere, nici oboseală fizică, sufletul mi-l 
simt bolnav. Mereu mi se pare că plutesc pe tărâmuri 


- 397 - 


nepământeşti, într-un feroce neverosimil. Şi, când mă 
trezesc, mă sperii de lume şi iar fug departe, unde nu 
sunt oameni. 

Mă mir că reuşesc să aştern pe hârtie rândurile astea, 
probabil că o fac mecanic. Habar n-am ceea ce scriu, 
dacă frazele sunt coerente şi nu alandala, rod al unui 
creier istovit. 

Să vezi cum am aflat: în cursul dimineții, pe la ora 10, 
slujnica vine şi ne spune că la vila Santa Madona cei doi 
locatari de la parter au fost găsiți morti; chiar sora ei, 
care face serviciul acolo, i-a dat de ştire. 

— Cine sunt? a întrebat-o Relu. 

Ea însă nu ştia cum îi cheamă. 

— Soții Gherghel! am tipat sărind în picioare, fulgerată 
de un groaznic presentiment. 

Zadarnic a încercat să mă liniştească. Strigam mereu: 
Ei sunt! Ei sunt! Şi, pradă haitelor de gânduri, mi-am 
aruncat pe umeri mantia şi, aşa cum eram, nepieptănată, 
în pijama şi papuci, am zbughit-o ca o nebună să văd ce 
s-a întâmplat. Relu a venit după mine, m-a ajuns tocmai 
când urcam scara terasei. Erau şi câteva persoane acolo, 
nu ştiu cine anume, nici n-au avut timp să mă întrebe ce 
caut şi ce vreau, că am pătruns în dormitor şi i-am văzut 
pe amândoi. Am început să plâng şi să-mi smulg părul. 

Persoanele aflate acolo şi-au dat seama că pesemne 
suntem rude şi s-au retras, spunându-ne că au anunţat 
autoritățile. Nu ştiu ce a vorbit Relu cu procurorul, eu 
stăteam doborâtă într-un fotoliu din camera lui Ivar şi, 
într-o clipă de luciditate, văzând pe masă un caiet gros, l- 
am luat şi l-am răsfoit în pripă. N-am putut citi mare 
lucru, însă mi-a sărit în ochi cuvântul „Ghiocela ", numele 
de alint pe care mi-l dăduse el. Am ascuns caietul sub 
mantie. Ah, ăsta nu trebuie să cadă în mâini străine, aici 
sunt lucruri intime care mă privesc, în primul rând, pe 
mine! 

E ora 2 după miezul nopții. Toată lumea doarme, numai 
eu nu pot închide ochii. li tin deschişi de două nopți, atât 


- 358 - 


de lungi şi nesfârşite. Nici să citesc memoriile lui Ivar nu 
pot! Nu înțeleg nimic, mintea mi-e grea, incapabilă de 
atenție. 

După ce s-or mai aşeza faptele acestei zile crunte, îţi 
voi scrie pe-ndelete drama care s-a consumat aici şi al 
cărei personaj principal, din nefericire, sunt chiar eu... 

A ta prietenă, atât de nenorocită, 

Anda 


P.S. Relu a vorbit după-amiază la telefon cu 
Bucureştiul, trebuia să-l anunțe, nu-i aşa, pe Barbu 
Apelevianu de cele întâmplate. Convorbirea a rămas 
neterminată, unchiul său n-a mai răspuns la un moment 
dat, cu toate insistențele soțului meu, care s-a întors 
acasă galben ca ceara, tremurând tot, încovoiat ca un 
moşneag de povara răspunderii, regretând că l-a chemat. 
Dar putea să-i ascundă nenorocirea? E convins că tatăl lui 
Jebs a făcut un infarct, auzind de moartea fiicei sale. S-ar 
putea, era suferind de inimă. Doamne, Dumnezeule, 
tragedia asta ia proporții, nu se mai sfârşeşte, o simt 
plutind materială în jurul nostru, îi respir aerul greu, 
sufocant. Dacă aş întinde mâna, aş apuca-o de mantia ei 
neagră. 

Nu ştiu ce vom face. În orice caz, trebuie să ne 
întoarcem în ţară, nu se poate altfel. Câtă nevoie am de o 
prietenă! Dacă ai fi tu lângă mine sau măcar Ada Bonciu, 
multe s-ar schimba, parcă aş îndura mai lesne toate 
astea! 


- 359 - 


CAPITOLUL 6 


Pentru ce? 


Din corespondenţa Andei Apelevianu 


Draga mea, scumpa mea, 

Când au trecut pe firul vremii zece zile? Le tot număr, 
dacă sunt cu adevărat atâtea, mereu mi se par mai 
multe. Ce zic mai multe ? Luni, ani, chiar decenii! N-am 
reuşit să fac mental socoteala, am luat creion şi hârtie: 
tot zece ies... Dar ce-au putut să facă! Dacă, prin 
imposibil, Cronos le sărea din calendar, viața mea ar fi 
fost alta. Insă aşa ceva nu se poate, mecanica cerească 
nu se sinchiseşte de durerile noastre, îşi vede impasibilă 
de rosturile ei, asta de când lumea şi pământul. 

Te pun acum la curent cu datele pregătitoare ale 
tragediei. Am adunat faptele, supunându-le unei logici 
strânse, încât cred că nu mai există în relatarea mea nici 
o fisură, nimic în minus sau în plus, şi, mai ales, niciun 
semn de întrebare nerezolvat. 

Ţi-am scris că prima parte a voiajului nostru de nuntă 
am petrecut-o în Elveţia, iar cea de-a doua — în Italia. 
Relu ţinea să mergem în Spania (Sevilla, Granada, 
Barcelona). Nu era rău să fi văzut lucruri noi, oameni noi. 
Ce m-a impins să-i spun că prefer Italia? De fapt, tara lui 
Leonardo da Vinci o mai colindasem, ştii bine că în prima 
căsătorie tot pe meleagurile astea mi-am petrecut luna 
de miere, cu Ivar. Să mă fi atras farmecul acelui timp care 
încă nu se ştersese definitiv din memoria mea afectivă? 
Se poate şi asta... Fapt e că Relu a acceptat numaidecât. 
De altfel, nu e de mirare, fiindcă face tot ce vreau. Două 


- 360 - 


luni de zile l-am purtat pretutindeni pe unde fusesem cu 
celălalt. De ce aş minţi? Mult mai mult, incomparabil mai 
mult îmi plăcuse Italia la braț cu Ivar decât cu Relu. Ce să 
fac, dacă acesta-i adevărul? 

După ce i-am destăinuit soțului că am rămas 
însărcinată, şi-a prelungit concediul cu încă o lună, făcea 
orice ca să-mi fie pe plac. In cele din urmă, cu puțin 
înainte de a ne întoarce la Bruxelles, mi-a propus să 
mergem la Montefiore, cică localitatea asta e un mic rai, 
unul dintre cele trei sau patru edenuri de pe pământ. Mai 
fusese pe-acolo, acum câtiva ani, cu unchiu-său, Barbu 
Apelevianu, şi fiica acestuia, Jebs. Am fost de acord, ce 
aveam de pierdut? M-apucasem să traduc La pofte etroite 
a lui Andre Gide, mai mult aşa, ca să-mi omor timpul. 
Până la urmă, i-am spus lui Relu că sunt sătulă de atâta 
rai şi, în plus, că mi-e frică să nu-mi cadă munții în cap! EI 
a râs, nu m-a luat în serios. Se simţea bine acolo şi pentru 
prima dată a rezistat voinței mele. Insista să mai 
rămânem trei zile. La urma urmei, ce însemnau încă trei 
zile? E drept, plătise chiria şi întreţinerea, dar pentru el nu 
era o problemă, putea trece peste asta. Fiind vorba de o 
amânare atât de neînsemnată, n-am mai stăruit. După 
aceea, trebuia să ne întoarcem la Bruxelles. Plecarea 
fusese fixată într-o miercuri, pe la amiază. Aşadar, în 
ajun, adică marți, ne-am dus să cinăm, ca de obicei, la 
Bertoni. Şi chiar atunci, în seara aceea fatală, ne-am 
întâlnit cu... ei. 

Dacă nu amânam plecarea cu cele trei zile nefaste, nu 
se întâmpla nimic, absolut nimic. Ivar şi sotia lui ar fi trăit 
mai departe în minciuna lor şi, poate, cu timpul, această 
minciună se diminua,  topindu-se într-o realitate 
acceptabilă de o parte şi de alta. Insă pesemne că aşa 
trebuia să se întâmple. Când i-am zărit pe amândoi 
răsărind ca din pământ la câtiva paşi dinaintea noastră, 
mi se părea că visez. Nu, nu e adevărat! tipa ființa mea în 
panică, privirile mă amăgesc, nu se poate, ei n-au ce să 
caute aici şi, mai ales, nu trebuie să ne întâlnească. Relu 


- 361 - 


i-a văzut şi el, a pălit brusc şi a întors capul, crezând că 
va scăpa neobservat. Zadarnică manevră! Verişoara lui, 
cu ochii ei iscoditori, l-a recunoscut pe loc. 

Nu ştiu dacă poti să-ți imaginezi ceea ce a urmat. Eu, 
Relu şi Ivar ne prefăceam, jucam teatru, singurul personaj 
natural rămăsese doar fiica lui Apelevianu. Exulta de 
bucurie că-l întâlnise pe verişorul ei şi, bineînțeles... pe 
mine, într-o împrejurare atât de neprevăzută. L-a strigat 
cu o ingenuitate rară: 

— Norocosule: ce soție frumoasă ţi-ai luat! 

Am roşit, măygulirea directă mă  stinghereşte 
întotdeauna. Nu ştiu ce i-am răspuns, probabil că... 
exagerează. Pe urmă, a urmat, între bărbați, o avalanşă 
de replici pline cu înțepături cărora eu le cunoşteam 
tâlcul, dar sotia lui Ivar naviga mai departe în nedumerire. 
Într-un târziu, m-a întrebat mirată: 

— Ce-or fi având de împărțit aceşti domni simandicoşi? 

Atunci, orchestra a inceput Serenada lui Schubert. Ea, 
cam superficială, a ripostat: 

— De Schubert ne arde nouă? Mai bine ar cânta un 
tango. 

Înțelegi, voia să danseze. Relu a fost gata cu replica: 

— E o preferinţă a soției mele. 

După asta, orchestra a început un tango, şi Jebs, 
insistentă, ținea mortis să se distreze, l-a luat pe vărul ei 
la dans, cu toate că lui numai de aşa ceva nu-i ardea. 
Amândoi s-au pierdut în vălmăşagul perechilor, iar noi, 
adică Ivar şi cu mine, am rămas singuri, între patru ochi. 

Mi-e imposibil, peste puteri, să transcriu dialogul care a 
urmat. În primul rând, mă scosese din fire. Fostul meu sot 
susținea pe un ton insidios, convingător şi încrezut că tot 
ceea ce fusese între noi nu se poate înmormânta, de 
unde concluzia că nu l-am uitat, chipurile, de tot, că-l 
mai... iubesc. Chiar aşa să fi fost, ce-i ținea lui de cald? l- 
am retezat-o brusc, din capul locului, să nu viseze cai 
verzi pe pereți, că m-am împăcat cu soarta mult mai 


- 362 - 


repede decât mă aşteptam, aşa încât astăzi mă pot 
considera realmente fericită. M-a contrazis: 

— Dacă-i aşa, de ce ai cerut orchestrei să-ți cânte 
Serenada, care-i a noastră, a amândurora? 

— Pardon, i-am spus, e numai a mea, nu şi a ta. Am 
vrut să-mi aduc aminte de chitaristul acela, căruia îi 
duceam flori la mormânt. 

Nu m-a crezut, spunea că povestea e născocită. A 
continuat să peroreze că iubirea noastră nu va sucomba 
decât odată cu noi (să aştepte mult şi bine vremea aia), 
că a citit noua mea carte, nu o dată, ci de zece ori 
(exagerări de-ale lui!), că o poartă cu sine ca pe un 
talisman şi multe altele, care, până la urmă, m-au 
tulburat într-atât, că m-a podidit un plâns pustiitor ca o 
furtună. Doamne, asta mai trebuia! Când Relu cu 
verişoara lui s-au întors, ne-au întrebat, uluiţi, ce s-a 
întâmplat. De ce plâng? Nu m-a jignit cumva? 

Ce-aş fi putut să le răspund? M-am ridicat ostentativ să 
plec. Dar ce rezolvam cu asta? Pentru Relu nu era tocmai 
greu să-și inchipuie ce se petrecuse. Şi atunci, omul calm, 
ponderat, amabil, cu maniere alese, pe care îl ştiam, şi-a 
ieşit brusc din fire şi l-a apostrofat vehement: 

— Eşti o canalie! 

Atât i-a trebuit lui Ivar. Parcă a luat foc! Violent cum e, 
l-a apucat de guler pe rival şi gata-gata să se-ncaiere. Din 
fericire, Jebs a intervenit la timp, intercalându-se între 
adversari, ca să-i despartă. Totuşi, acțiunea ei energică n- 
a dat roade. Relu s-a retras puțin înapoi şi a dus mâna la 
spate. Sesizând gestul, am tipat la el îngrozită. 

Voia să scoată revolverul din buzunarul de la spate. Nu- 
mi dau seama dacă Jebs şi Ivar au înțeles ce avea de 
gând. Ostilitatea se stinsese la suprafaţă, mocnea însă 
dedesubt, ca jarul sub cenuşă. Prea târziu: amândouă 
perechile noastre intraserăm în atenţia clienților din local, 
în speciala celor din separeurile învecinate. Câţiva chiar 
se apropiaseră la o distanță cuviincioasă şi urmăreau 
curioşi desfăşurarea conflictului. Noroc că din 


- 363 - 


româneasca noastră nu pricepeau o boabă, dar ce piedică 
era cuvântul rostit, când înțelegeau cu văzul tot ce se 
petrecea? Exact ca într-un film mut. Nu mai puteam de 
ruşine, parcă nimerisem undeva, pe o scenă, fără să fi 
învăţat rolul. Insistam ca bărbaţii să isprăvească spălatul 
rufelor în public. Ivar nu s-a lăsat, ce să se lase el mai 
prejos, l-a provocat la... duel, spunându-i că a doua zi de 
dimineaţă îi trimite martori. Relu, semet şi el, l-a 
înfruntat: 

— Ce martori? Ce mâine? Acum ne batem cu pistoalele 
de la cinci paşi, în păduricea de lângă Corso Vittoria. 

Nu l-am văzut niciodată atât de îndărjit, îi scăpărau 
scântei din ochi şi tremura tot. Sunt sigură că n-ar fi 
ezitat deloc să facă ceea ce propusese. Ivar i-a replicat că 
n-are armă, dar îşi va procura una, aşa că rămâne stabilit 
pentru a doua zi, la ora 9. Noi, femeile, am protestat, fără 
a fi luate în seamă, ca şi când nici nu existam. In cele din 
urmă, am izbutit să plecăm separat, fără a se ivi alte 
incidente care să agraveze conflictul. 

În drum spre casă, i-am mărturisit lui Relu tot ce-mi 
îndrugase balaurul cu şapte capete. Stăruiam mai mult 
asupra aerului său de bărbat-idol, cum se credea, care, 
datorită invincibilelor însuşiri de cuceritor, nu poate fi 
înmormântat de victimă, că oricând vrea e în stare să 
reinnoiască vechea legătură, în virtutea trecutului rămas 
mereu viu pe undeva, că eu - în pofida recăsătoririi - n-aş 
fi rămas decât permanenta lui iubită. 

Nu ştiu dacă am procedat bine înşirând toate astea. 
Probabil că nu. Insă n-am putut face altfel, prea eram 
răscolită şi, mai cu seamă, revoltată împotriva acelui 
monstruos zeu al dragostei. Relu mă asculta încordat, 
fără a scoate o vorbă. Intr-un târziu, a spus cu voce 
hotărâtă: 

— Anda, una din două: ori îl omor, ori mă omoară. Altă 
ieşire din impas nu văd. 

Ne-am certat ore întregi retraşi pe poziții adverse. Eu o 
tineam  întruna că nu admit duelul, ce înseamnă 


- 364 - 


bazaconia asta în secolul rațiunii? Moartea lui Puşkin e un 
sacrilegiu pentru omenire, nu mai trăim pe vremea 
romanticilor muşchetari ai lui Dumas-Pere, astăzi e de 
neconceput aşa ceva, să fim serioşi, ce naiba! 

Numai că argumentele mele, în loc să-l convingă, 
treceau pe lângă el sau dincolo de el, nimerind în gol. 
Perora mereu: 

— Nu pot să fiu laş. Mi-ar fi ruşine... de mine, de tine şi 
de toţi cei care ne cunosc. Îmi dau seama ce risc, s-ar 
putea să-mi pierd viața, dar e mai greu să trăiesc astfel, 
în propriul meu dispreț. 

Atunci, i-am spus: 

— Bine, bateţți-vă. Dar să ştii că, dacă te ucide, voi fi 
din nou a lui. Dacă-l ucizi însă, voi fi nevoită să mă 
despart de tine. Nu pot îndura un cadavru între noi. 

— Ciudată contradicţie. Cadavrul lui te-ar împiedica să 
trăieşti mai departe cu mine, al meu însă nu-ți creează 
nici o dificultate? 

— Nu uita că, întorcându-mă la el, n-o fac de bunăvoie, 
dimpotrivă. El însuşi nu ştie ce putere are asupră-mi. 
Trecutul ăsta nefericit nu moare aşa uşor. 

Nici această argumentare nu l-a convins. Teribilul 
orgoliu masculin pusese asupră-i stăpânire, încât nimic pe 
lume nu-i clintea hotărârea. 

Am depus armele. În marile crize ale existenței, Relu 
rămâne numai al său. Bine, facă ce-o vrea! Eram frântă 
de oboseală, abia aşteptam să mă culc. Dar voi putea 
dormi? Hai să iau un somnifer, el mă cufundă într-un 
somn adânc şi tocmai asta vreau, să nu mai ştiu de mine 
şi, mai ales, de ceilalţi până mâine-dimineață. 

Una vrea omul, alta iese! Înainte de a înghiţi pastila, 
mi-a trecut fulgerător prin cap o idee: de ce, adică, n-aş 
rezolva eu însămi conflictul care s-a ivit între cei doi 
bărbaţi? Mă duc la Ivar şi-i cer să renunțe la duel. La 
început, n-o să vrea. Voi stărui până în pânzele albe şi, 
dacă nici aşa nu-l înduplec, ei bine — îl împuşc! Fără 
ezitare, fără milă, rece ca rațiunea. Până când acest 


- 365 - 


monstru cu chip de om mă va teroriza? M-a izgonit, s-a 
însurat cu alta, ce mai vrea de la mine? De ce nu mă lasă 
în pace? Socoteşte că mai... tin la el, că mă topesc după 
farmecele lui şi că sunt gata să mă întorc acolo de unde 
am fost alungată? S-o creadă mult şi bine! De ce vrea să-l 
suprime pe Relu şi-i caută ceartă cu lumânarea? Ce? 
Chiar toate i se cuvin acestui mascul? Ce, am ajuns 
sclava lui, trebuie să-i satisfac toate poftele, să-i pun 
viața plocon la picioare? Nu, monstrule, să-ți iasă 
gărgăunii din cap! Te ucid ca pe un câine, fără să mă 
sinchisesc de consecințe. Adică, ce consecințe? Doar mi- 
am apărat căsnicia de distrugere! Am fost în legitimă 
apărare, ex-iubitule! Şi chiar dacă nu eram... Să zicem că 
l-am ucis aşa... de florile mărului! Ei bine, şi aşa tot scap 
de osândă: Relu o să mă scape! Cu influenţa şi vastele lui 
relații, izbuteşte orice! Şi, pe urmă, crimele pasionale se 
judecă, de obicei, cu mai puțină severitate, jurații nu sunt 
ținuți să păzească litera legii! 

Numai în felul ăsta rezolv situația. Altfel, nu-i chip. Şi 
fără risc, nu se poate. Arma o procur, fireşte, de la Relu... 
Dar cum? l-o iau în timp ce doarme şi, după aceea, las'pe 
mine! 

Dar dacă nu-l prinde somnul? (Şi e mai mult ca sigur că 
nu-l va prinde.) Pun rămăşag că se va perpeli toată 
noaptea, sărăcuțul! Atunci, ce-i de făcut? Stai, un 
somnifer rezolvă lucrurile. Dacă adoarme buştean, habar 
n-are când îi iau revolverul şi nici cât timp voi lipsi de 
acasă. 

Odată planul schițat în liniile lui mari, am trecut la 
acțiune. l-am propus lui Relu: 

— Dragul meu, ne aşteaptă o noapte grea. Cred că ar fi 
cazul să luăm câte o pastilă, nu? 

— Da, Anda, m-am gândit şi eu la asta... 

Dumnezeule, parcă ar fi vrut să cadă şi eu i-am dat 
brânci. L-am sărutat pentru că nu mi-a făcut greutăți. S-a 
mirat şi el, ce mă apucase? Dar cine poate citi gândurile 
semenului său, fie el cât de apropiat? l-am dat o pastilă 


- 366 - 


de somnalin, am luat şi eu una, simulând c-o înghit, însă 
el a înghițit-o cu adevărat... 

Chiar asta voiam. Dar, Dumnezeule, până să adoarmă 
el cu somnalinul, era să adorm eu fără somnalin. 
Trecuseră două ore, chiar mai mult. În sfârşit, Morfeu s-a 
milostivit şi l-a luat în brațe. Mi-am pus o mantie pe umeri 
şi am coborât într-un peisaj neverosimil. Era aidoma ca în 
decorul ultimului act din Tosca. Zorile se lăsau pe 
nesimţite peste ciripitul păsărelelor, o geană de lapte se 
arăta la orizont, iar răcoarea la braț cu liniştea completau 
priveliştea. Altă suflare omenească în afară de a mea nu 
exista la ceasul acela. Ba nu, mai era una, a lui Ivar. 
Parcă mă aştepta. El nu-şi dădea seama că mă aşteaptă, 
dar asta făcea. Când i-am zărit silueta pe terasa vilei, am 
ştiut că el era. Ce s-a mai mirat văzându-mă! Desigur, nu 
părea un lucru obişnuit ceea ce întreprindeam. Era singur 
acolo, soția lui dormea în odaia ei, totul mi se supunea ca 
să-mi realizez planul. l-am spus tot ce aveam pe suflet, l- 
am chemat la rațiune, conjurându-l să renunte la duelul 
acela fără sens. Cu cine să te înţelegi? Parcă vorbeam 
fiecare într-o limbă străină. văzând că n-ajung la capăt cu 
el, am scos revolverul şi l-am amenințat. N-o să uit 
niciodată cum a tresărit. Nu de spaimă, nu s-a speriat, a 
avut doar un gest de surprindere, de mirare, chiar de 
uluire. 

— Ghiocela, ai venit să mă omori cu mâna ta? Doamne! 
Nici nu visam atâta fericire! Haide, ucide-mă, trage colea, 
drept în inimă! 

ȘI, spunând acestea, şi-a dezgolit pieptul, ca să ochesc 
mai bine. Nu-i era deloc frică. Eu, deşi cu arma în mână, 
mă temeam mai mult decât el. Cum să trag, dacă îmi 
uşura fapta, îndemnându-mă el însuşi la crimă? Ah, prea 
voia să moară ca să-i fac voia, încât această facilitate a 
actului a avut drept urmare scăderea puterii mele de a 
ucide. Atunci i-am spus, ca o justificare, că n-am urmărit 
decât să-mi apăr copilul pe care il aştept. A fost replica 
supremă, care a rezolvat situaţia. Când a auzit că sunt 


- 367 - 


însărcinată, parcă toti munţii din Montefiore s-au prăvălit 
peste el. Striga sfâşiat de toate durerile lumii acesteia: 

— Tu — Ghiocela — mamă?! De ce nu mi-ai spus până 
acum? 

Dacă ai şti cum a pronunțat numele meu de alint, câtă 
suferință a pus în aceste patru silabe! Toate coardele 
mele sufleteşti răsunau adânc stârnite de vorbele lui. Mi-a 
cerut revolverul. De astă dată, voia moartea din mâna lui, 
nu dintr-a mea, ca să mă cruțe de urmări. M-am 
împotrivit — cum era să-i dau satisfacţie? S-a iscat o 
scurtă luptă între noi. De frică să nu mi-o smulgă şi să-şi 
facă seama (era în stare de orice nebunie), am azvârlit 
arma ucigaşă dincolo de terasă, într-o prăpastie. 

Dacă a văzut aşa, mi-a spus: 

— Ghi, îmi dau seama că te-am pierdut pentru 
totdeauna, numai şi numai din vina mea. Du-te! Renunț la 
răzbunare Împotriva bărbatului tău. De azi înainte, orice 
s-ar întâmpla, nu ne mai vedem niciodată! M-auzi ? Nici- 
o-da-tă! 

Nu credeam. Şi-a dat cuvântul de cinste, s-a jurat pe ce 
are mai bun şi sfânt. Când să plec, n-am putut rosti acel 
cuvânt de spaimă, acel adio care e sinonim cu niciodată. 
L-a pronunţat el, în schimb, m-a cuprins în brate şi m-a 
sărutat ca un nebun, încât nu ştiam cum să fug mai 
repede. 

Am ajuns la vila unde locuiam cu picioarele altcuiva, 
buimacă, nemaiştiind pe ce lume sunt. Izbutisem ceea ce 
voiam, înlăturasem duelul, e adevărat, dar pe un drum 
sinuos, altul decât cel prevăzut, pentru că orice faptă 
omenească are în ea zeci de variante pe care nici cea mai 
destoinică minte nu le poate cuprinde. Sotul meu dormea. 
l-am lăsat somnul nestingherit şi m-am întins în pat, 
zdrobită de toate câte se petrecuseră, zdrobită şi tristă 
chiar de biruința mea. N-am mai avut timp să recapitulez, 
cum fac de obicei, faptele şi vorbele imediatei realități, 
căci m-a prins somnul. 


- 368 - 


Pe la amiază, în timp ce dormeam încă după alba 
noapte, Relu i-a trimis lui Ivar, prin cameristă, o scrisoare 
de scuze. Când m-am trezit, mi-a spus. Să-ţi spun drept, 
nu-mi venea a crede. Cum se hotărâse să revină la 
gânduri mai bune? Vezi, dacă laşi să treacă o noapte 
peste un fapt, judeci altfel a doua zi, din alt unghi de 
vedere, oricum, se înmoaie sau chiar dispare tensiunea 
imediată sub al cărei impuls trebuia să actionezi. Dându- 
mi seama că devenise mai accesibil, n-am ezitat prea 
mult (totuşi, am ezitat) să-l pun la curent cu vizita mea în 
revărsatul zorilor, de care nu ştia încă. Imi stătea pe 
suflet, trebuia, în fine, să afle, nu puteam să-i ascund 
mereu că fusesem la Ivar, cu gând să-l împuşc, dacă nu 
renunţă la duel. 

Relu mă asculta, ochi şi urechi, fără a scoate o vorbă, 
răscolit de toate îndoielile. Să fie Anda capabilă de o 
asemenea acțiune în extremis? se întreba pe sine şi eu fi 
auzeam gândul. Arborând un surâs abia perceptibil 
(surâsul neîncrederii), m-a întrebat: 

— Şi, mă rog, cu ce voiai să-l omori? 

În aceeaşi clipă, şi-a pipăit cu un gest reflex buzunarul 
de la spate, unde ținea, de obicei, revolverul. Era gol. 
Abia atunci s-a convins că tot ce-i spusesem era 
adevărat. 

— Anda, mă sperii. N-aş fi crezut în ruptul capului că... 

— Trebuia să îndrăznesc, nu puteam altfel, era în joc 
viața ta, viața noastră... 

Bineinţeles, destăinuirea mea a avut câteva lacune 
destul de necesare. M-am ferit să-l pun pe lvar într-o 
lumină prea strălucitoare. Şi, într-adevăr, a fost, de ce să 
nu recunosc, făcând acel gest mărinimos, când a aflat că 
aştept un copil. De aceea am trecut peste acest lucru, 
tocmai ca să nu-l doară atitudinea adversarului şi am mai 
omis să-i povestesc emoţționanta despărțire, când fostul 
meu sot, plângând pe propriile-i ruine, m-a sărutat 
nebuneşte de zeci de ori, încât abia am reuşit să mă 
eliberez din braţele lui. Care femeie în locul meu ar fi avut 


- 369 - 


curajul să-i povestească bărbatului o asemenea scenă? La 
urma urmei, nici nu era ceva esențial, ci de-a dreptul 
secundar. După care l-am descusut pe Relu: 

— Ce crezi, am făcut bine sau nu? 

— Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama. Trebuie să 
aşteptăm rezultatul. Am aşteptat toată ziua. Martorii pe 
care trebuia să-i trimită la ora 9 n-au venit. Deci era 
limpede că renunțase la duel, aşa cum, de altfel, îmi şi 
făgăduise. N-a venit nici răspunsul la scrisoarea soțului 
meu. Pe Relu asta l-a intrigat mult, pe mine — nu prea. 
Ca să-l aduc pe linia de plutire, am încercat să-i explic: 

— Nu înțeleg pentru ce aştepţi acest răspuns! El a 
renunțat, după cum ţi-am spus, la duel, iar tu, aflând de 
acest lucru, i-ai trimis scuze. Şi, cu asta, finita la 
commedia! Nu văd pentru ce ti-ar mai scrie! 

Relu avea în carnea şi sângele lui anumite norme de 
conduita din care nu putea să iasă: îți trimit un mesaj — 
respectă eticheta, omule, şi răspunde. Aspecte 
protocolare menite să complice inutil viata multora, de 
care, însă, Ivar nu se sinchisea. Lăsând toate astea în 
plata Domnului, ne-am folosit ziua pregătindu-ne de 
plecare. Relu ofta din rărunchi. 

— Ah, de ne-am vedea mai repede la Bruxelles! Să 
isprăvim odată cu tărăşenia asta! 

Îl săpa însă grija, vedeam că se frământă întruna şi 
câteodată rămâne pe loc cotropit de gânduri. Pricini erau 
mai multe, cea principală — una singură: Ivar ajunsese 
ministru de Externe (mai bine nu-i spuneam), iar soarta 
soțului meu se afla oricum în mâinile lui. Dintr-un condei, 
putea să-l transfere la dracu-n praznic, într-o legatie 
pricăjită, tocmai la capătul celălalt al globului. Dar era la 
mijloc şi unchiul Apelevianu, care avea un cuvânt de 
spus, oricum, nu l-ar fi lăsat să-şi facă de cap, aşa că, 
până una-alta, Relu n-avea motiv să tipe, înainte de a fi 
lovit. Dacă, până la urmă, nu se întâmpla nimic? 

Și totuşi, s-a întâmplat. Nu ceea ce se aştepta Relu, ci 
cu totul altceva, de altă natură, ceva ingrozitor şi 


- 370 - 


imposibil de prevăzut chiar şi de cea mai iscoditoare 
minte: tragedia soților Gherghel. (Ti-am vorbit pe scurt 
despre ea în scrisoarea precedentă.) Un lucru straniu: 
dacă menajera de la Santa Madona nu era soră cu 
subreta noastră, am fi putut foarte bine pleca la Bruxelles 
fără să avem habar de cele petrecute la câțiva paşi de 
vila noastră. Dar există, pesemne, un fir nevăzut care-i 
leagă pe oameni unii de alții pe deasupra conştiinţei de 
alarmă, care se declanşează din senin, fie sub forma 
ştirilor telepatice, fie a presimţirilor neliniştitoare, şi 
aceste subtile şi tainice mecanisme ne vestesc ceea ce 
trebuie să aflăm. Sunt ferm convinsă că sora subretei 
noastre nu întâmplător i-a comunicat acesteia vestea 
dramei (ca să ne-o transmită nouă, la rându-i), ci în mod 
obligatoriu, ascultând de o poruncă din afara ei. Altfel, e 
de neinchipuit ce-ar fi fost. Nu, hotărât, altfel nu se 
puteau desfăşura lucrurile... 

Acum sunt, bineînţeles, în posesia tuturor datelor. Pot 
afirma cu certitudine că jebs a fost aceea care a 
dezlănțuit drama. Menajera ne-a spus că o zi şi două 
nopți n-a ieşit deloc din dormitorul-ei. A stat acolo 
zăvorâtă, fară a vorbi cu cineva, nici cu soțul ei (mai ales, 
cu el), lăsându-se pradă gândurilor şi deznădejdii. E sigur 
că în a doua noapte (miercuri spre joi) s-a decis să-ți 
curme zilele, a înghiţit o doză mare de somnalin şi a 
adormit pe vecie. Se zice că Ivar totuşi ar fi comunicat 
miercuri cu ea, prin uşa închisă, amintindu-i că vor pleca 
a doua zi cu rapidul de seară. Drept confirmare, a primit 
pe sub uşă o hârtiuţă pe care scria atât: Am înțeles. Ziua 
următoare, adică joi, el a strigat-o din nou, dar ea n-a 
răspuns. 

l-a strecurat şi un bilet, rugând-o insistent să răspundă. 
Niciun semn, nimic. Văzând aşa, a bătut puternic în uşă, 
fară nici un rezultat. S-a uitat prin gaura cheii, cheia era 
acolo, întoarsă. Atunci, Ivar s-a speriat, ceva părea în 
neregulă, a spart uşa şi, intrând în cameră, a găsit-o 
moartă în pat. Se crede că murise de vreo 4-5 ore. 


- 371 - 


Doamne, ori de câte ori îmi închipui starea lui Ivar în 
fața cadavrului soţiei sale plecată în eternitate fară un 
cuvânt de rămas-bun, nu numai lui, ci şi tatălui ei, tresar 
zguduită de toți fiorii. Ce deznădejde cruntă a stăpânit-o, 
ce dispreț total de viață, ce sete de moarte! Dar despre el 
ce aş mai putea să adaug? Cum se poate zugrăvi un biet 
om într-o situaţie ca asta? Totuşi, sunt sigură că Ivar a 
vorbit cu moarta. A stat lângă ea, i-a luat o mână şi i-a 
mângâiat-o, poate chiar a sărutat-o, apoi i-a spus: 

— Jebs, draga mea, de ce ai făcut asta? Cum de ti-a 
trecut prin minte o asemenea grozăvie? Pentru cine te-ai 
lipsit de ziua însorită de azi, de mâine, de miile şi zecile 
de mii de zile care aşteptau să le trăieşti? Şi de tot atâtea 
nopți care te îmbiau să visezi? Ce-ai făcut cu ele? Pentru 
ce ai întors spatele acestor bunuri de necumpărat, fiindcă 
nimeni nu şi le poate vinde, oricât ai plăti. Pentru ce, Jebs, 
dragă, scumpă, nebună, pentru ce? Admit că nu te 
iubeam cu măsura ta, admit că încă eram legat de altă 
femeie, admit că am fost un ticălos care te-a amăgit, dar 
tu, tu, tu, încă nu ştiai că nu sunt singurul bărbat de pe 
lume şi ceea ce n-ai găsit la mine puteai să afli la atâţia 
alții? Chiar aşa de mult m-ai iubit pe mine şi atât de puţin 
pe tine, încât pierderea mea trebuia să te piardă? Jebs, 
Jebs, Jebs, jertfa ta atât de copleşitoare, incomensurabilă, 
n-o pot cuprinde cu mintea! Şi totuşi, într-un fel, te admir 
pentru marele şi nebunescul act al renunțării la tot şi 
toate. Ai ştiut să vrei, de aceea, nu pot să te plâng, 
fiindcă e un nonsens să-i plângi pe cei care vor atât de 
mult, chiar cu prețul propriei lor nimiciri, fiindcă ei ating, 
fără să-ți dea seama, un pisc al măreției. Dimpotrivă, 
trebuie să-i urmezi, dacă poți. Şi eu chiar asta fac, Jebs, te 
urmez cu toată luciditatea şi putinţa. Acum a sosit 
momentul să-ţi dau în vileag ceea ce n-aveai de unde să 
ştii: eu însumi fiind într-o situație identică, plănuisem să 
mă sinucid. Greşesc: nu-i deloc identică: la tine, răul vine 
din afară, de la altcineva, chit că acel altcineva sunt chiar 
eu, pe câtă vreme, în ceea ce mă priveşte, răul vine chiar 


- 372 - 


de la mine, ceea ce e cu totul altceva. Aşadar, eram şi eu 
candidat la sinucidere şi nu aşteptam decât locul şi ora de 
a executa sentința dată de tribunalul conştiinţei mele. 
Locul îl fixasem în tren, adică în expresul cu care trebuia 
să ne întoarcem în țară. Voiam să simulez un accident de 
cale ferată care masca destul de abil sinuciderea, pentru 
unele prejudecăți prea puțin valabile. Or, dacă tu ai plecat 
în eternitate cu o stare civilă precisă, doamna Gherghel, 
ei bine, renunt la planul anterior şi te voi urma ca soț 
legitim. Numai aşa, îti vei realiza dragostea ta supremă, 
fiindcă de-acum încolo nimeni şi nimic nu va reuşi să ne 
despartă. Suntem sortiti să fim împreună pe toată 
întinderea veşniciei. Aşteaptă-mă! Vin îndată! 

Aşa a vorbit Ivar! Crezi că toate astea sunt scorneli, că 
am bătut câmpii? Nu, nu! Ceea ce ţi-am aşternut mai sus 
corespunde adevărului şi asta este esențial. Poate n-am 
redat întocmai cuvintele lui, poate oi fi omis ori alterat 
câteva fraze, insă ideile în succesiunea lor sunt 
respectate cu grijă. Îți aminteşti, mi se pare, ţi-am scris 
de rândul trecut că am găsit un caiet gros în care Ivar iti 
nota gândurile şi faptele. Acolo el scria negru pe alb că se 
hotărâse să-şi curme zilele, simulând un accident de cale 
ferată. Oh! era mânaru, vanitos; cine cuteza să măsoare 
nesăbuitul său orgoliu? Cum să apară în ochii lumii drept 
un sinucigaş, adică învins — el, pururi învingătorul? Aşa 
ceva nu concepea. lată de ce ţinuse să arunce praf în fata 
tuturor, transformând într-un accident exterior până şi 
înfrângerea de pe urmă. 

Dar asta n-a mai reuşit s-o facă. Cutremurătorul act al 
morții lui Jebs i-a modificat hotărârea. Şi-a tras un glont în 
tâmplă şi acel plumb minuscul a stricat miraculoasa şi 
atât de fragila cutie a gândurilor, iar trupul său masiv, în 
stare să țină piept lumii întregi, s-a prăvălit inert pe 
fotoliu, preschimbându-se într-un lucru inutil şi groaznic la 
vedere. 

Un amănunt emotionant: Ivar păşise în veşnicie tinând- 
o pe Jebs de mână. Era, desigur, o strângere crispată, 


- 373 - 


neverosimilă, dar zguduitor de omenească. Cele două 
corpuri se uniseră parcă să se apere de necunoscut! In 
timpul vieţii, nu erau aproape unul de altul, îi despărțea 
golul unei prăpăstii... Abia acum izbutiseră, în sfârşit, să 
realizeze acest acord final şi definitiv. 

Alt amănunt: pe jos, lângă fotoliu, zăcea arma ucigaşă 
de care se slujise Ivar. Relu, zărind-o, a luat-o, s-a uitat la 
ea îngrozit şi a pus-o repede la loc, parcă îi fripsese 
degetele. Părea contrariat, ar fi vrut să-mi spună ceva, 
însă n-avea cum, erau de fată persoane străine. Mai 
târziu, găsind un moment prielnic, mi-a şoptit precipitat: 

— Anda, cum se face că revolverul acela e chiar al 
meu? Spuneai că l-ai aruncat undeva! 

Vezi ce bine am făcut mărturisindu-i la timp că fusesem 
la Ivar? Dacă, din motive lesne de înțeles, îi ascundeam 
temerara vizită din revărsatul zorilor, cum s-ar fi justificat 
prezența nefastă a revolverului? Evident, am susținut 
ceea ce, de fapt, se întâmplase: eu azvârlisem arma în 
prăpastia de lângă terasă; după plecarea mea, probabil, a 
căutat-o sau a pus pe cineva s-o caute, se vede căii 
trebuia. (După aceea, am citit în confesiunile sale în ce fel 
o găsise.) 

Îți mai scriam ce spaimă am tras atunci când Relu a 
avut convorbirea telefonică cu Bucureştiul. Eram aproape 
sigură că unchiul său, Apelevianu, a făcut un infarct, 
auzind îngrozitoarea veste. Bietul meu sot, copleşit de 
remuşcări, o ţinea una şi bună, că nu trebuia să-l anunțe, 
dar nu se putea altfel. După aceea, au venit una după 
alta trei depeşe semnate Barbu Apelevianu, aşa că ne-am 
liniştit. Adică, de fapt, eu m-am liniştit, pentru că Relu... 
Ei, bine, află că, într-un fel, lui i-a părut rău. Da, tu, aşa-i, 
am simţit asta, sensibilitatea mea înregistrează orice, ca 
un seismograf. l-a părut rău că unchiu-său, Barbu, a 
scăpat teafăr. Dacă murea, trebuia să-i lase toată averea, 
fiindcă el devenise unicul moştenitor. 

Numai judecându-i pe alții îmi dau seama că nu-s de 
lepădat, deşi chiar părinții mei au fost de altă părere... Lui 


- 374 - 


Relu nu i-am pomenit nimic (asta mai lipsea!) — însă una 
din coardele afecțiunii pentru el a plesnit, şi cum s-o mai 
înlocuiesc? La urma urmei, ce înseamnă încă o deceptie, 
pe lângă toate celelalte? 

îți închipui că l-am urât şi disprețuit pe Ivar pentru 
odioasa lui comportare față de mine. Și, uite, acum am 
uitat, trăgând cu buretele peste tot ce a fost negru între 
noi. Şi nu numai atât, dar am revelația valorii lui, vreau să 
spun că îmi dau seama ce teritoriu important ocupă în 
ființa mea. Dragul şi nefericitul de el! Nimeni nu cred că 
mă va iubi pe măsura lui, nici eu pe altcineva la fel. De 
altfel, aşa ceva n-ar fi cu putință, decât dacă m-aş mai 
naşte încă o dată. 

Și acum, nu-ți mai spun câtă bătaie de cap a fost cu 
plecarea în ţară. Trebuia vagon mortuar, coşciug de 
metal, îmbălsămare şi o puzderie de formalități. Toate 
astea cereau o maximă urgenţă, căci timpul ne zorea din 
spate. Un sac de bani s-a golit până la fund, dar ce 
importanță aveau banii? 

În sfârşit, a dat Dumnezeu şi am plecat. Biletele pentru 
Bruxelles n-am mai avut cum să le recuperăm, aşa că le- 
am pierdut. Cui i-ar fi trecut prin minte că ne aştepta alt 
drum decât acela spre Belgia? E cazul să exclam: Ciudate 
sunt căile Tale, Doamne! Tatăl lui Jebs n-a putut veni la 
Montefiore, era bolnav, prăpădit, a renunţat în ultimul 
ceas. Relu s-a descurcat, bineînțeles, şi fără el. 

Tot timpul n-am coborât din cuşetă decât pentru dejun 
şi cină. Rămâneam  înadins singură, ca să citesc, 
tremurând de emotie, confesiunile lui Ivar. Uneori, aveam 
impresia că el e lângă mine şi mi se spovedeşte ca unui 
duhovnic. li auzeam glasul pe care l-aş fi recunoscut 
dintr-o mie, în aşa fel mi-era de familiar timbrul, numai 
că, de rândul acesta, îmi vorbea încet, pe şoptite. Odată, 
Relu m-a surprins şi a vrut să ştie ce e cu caietul acela. L- 
am minţit că sunt notițe ale mele despre o carte în 
gestație. S-a multumit cu acest răspuns şi n-a mai 
insistat. Dacă ar citi cum e încondeiat acolo, şi-ar face 


- 375 - 


mult sânge rău şi de ce să nu-l crut? Fostul său coleg de 
şcoală îi purta pică - ce spun pică? -, îl ura îngrozitor. Sunt 
sigură că una din pricinile sinuciderii lui Ivar a fost 
măritişul meu cu Relu. Dar cine e de vină? Cine l-a 
introdus în viața mea? Cine l-a pus să-mi facă curte? 

Telegrama de felicitare pe care ne-a trimis-o personal, 
cu prilejul cununiei mele, nu-i o dovadă? Chiar de la prima 
lectură mi-am dat semna că printre cuvinte se putea 
înțelege mai mult decât din cuvinte. 

Și, în afară de asta, Însuşi memorialul acesta constituie 
o mărturie supremă. 

Am avut (de ce n-aş mărturisi?) şi probleme de 
conştiinţă. Ştii că în romanul meu autobiografic am făcut 
multe completări descinse din ficțiune. Aşa, de pildă, 
destinul personajului meu principal l-am rezolvat prin 
sinucidere. Nu puteam altfel, logica acțiunii mă conducea 
la acest deznodământ. Şi atunci, îmi spuneam: nu cumva 
eu i-am sugerat lui Ivar să-ți pună capăt zilelor? 

După asta, altă întrebare: Dacă nu mă duceam cu 
revolverul la el în dimineața aceea de pomină, ar fi avut 
cu ce să-ți zboare creierii? Lipsa unei arme ucigaşe nu-i 
modifica oarecum sfârşitul? Hm, se prea poate! Numai că 
eu nu i-am servit pistolul pe tavă, ci l-am aruncat în 
prăpastie. Pentru ce s-a dus să-l caute? Faptul că nu 
căzuse în adânc, ci undeva la vedere, oprindu-se 
simptomatic într-o scobitură, nu mi se poate imputa, 
mâna propriului său destin i-a înlesnit găsirea. Era sortit 
pieirii prin marile sale calități şi defecte, poate şi mai 
mari, aflate în permanent conflict, care îl urcau când pe 
vârfuri, când îl prăvăleau în genuni. 

Și totuşi, niciodată nu m-a stăpânit el aşa de mult ca 
acum, când nu mai este. Nu mai este e un fel de a spune, 
fiindcă Ivar există, îl simt în mine, în sensibilitatea şi 
gândurile mele, mai viu şi actual ca oricând. Mă uit pe 
geam şi, în loc să văd peisajul, îmi apare el, multiplicat în 
mii de înfățişări şi culori. Chipul lui izvorăşte mereu şi din 
ființa mea, unde se află culcuşul amintirilor noastre bune 


- 376 - 


şi rele, şi retrăiesc fragmentar tot ce a fost şi tot ce a fost 
are un farmec inedit, pentru că ştiu că de-acum n-o să 
mai fie nimic, de-acum încolo începe neantul. Trăiesc stări 
sufleteşti atât de stranii, încât, cu toată deprinderea mea 
de a mă introspecta, mă sperii de ceea ce mi se întâmplă; 
mai mult decât asta, mă mir intruna. Mă mir că Ivar nu 
mai e, şi totuşi eu sunt şi am devenit nevasta altcuiva, 
împotriva iubirii, pentru că firesc era să fiu numai a lui, 
aşa cum m-am ştiut întotdeauna. A fost o glumă sinistră 
că m-a lăsat, a vrut să-mi încerce dragostea cu măsuri 
tari, ce gânduri smintite au trecut prin creierul lui care 
fierbea fără astâmpăr, zi şi noapte — noapte şi zi — 
necontenit? O glumă a fost căsătoria lui de-a doua, o 
glumă — sinuciderea? Prea multă glumă, Ivar, atâta 
glumă trebuia să devină ceva înspăimântător de serios. Şi 
chiar aşa s-a întâmplat. Credeai că eşti stăpânul lumii, 
ținând globul în palmă, cu muşchii abia tresărind? Te-ai 
înşelat şi te-ai năruit în ţărână cu toată voinicia ta. Şi, 
uite, lumea merge mai departe fără tine, aşa cum mergea 
şi înainte şi cum va merge întotdeauna, fără a se sinchisi 
de nimeni şi de nimic, soarele răsare la fel cum face de 
milioane şi milioane de ani, pământul se roteşte după 
cum a învăţat de milioane şi milioane de ani, şi toată 
această mecanică se repetă regulat şi tăcut, până în vecii 
vecilor. Asta n-ai ştiut-o, Ivar? Pentru ce? Pentru ce? 

Mereu întreb pentru ce. Şi bătrânul Apelevianu va 
întreba: Pentru ce? Pentru ce, Jebs? 

Nici eu, nici el nu vom afla vreodată răspunsul. 

Ivar şi Jebs au coborât amândoi în criptă, la Apelevii, în 
cavoul familiei. Cortina a căzut pe ultimul act al tragediei. 

Dar noi, care am rămas după el, ce vom face? Ce ne 
mai pregăteşte viața? 

Anda 


---- Sfârşit ---- 


- 377 -