Feodor Mihailovici Dostoievski — Umiliti Si Obiditi

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


UMILIŢI ŞI OBIDIŢI 


Roman în patru părţi cu epilog 


PARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL 1. 

Anul trecut, la douăzeci şi două martie, seara, mi s-a în- 
tâmplat ceva foarte ciudat. Cutreierasem toată ziua prin 
oraş în căutarea unei locuinţe. Cea veche era prea 
igrasioasă şi de câtva timp mă chinuia o tuse urâtă. 
Intenţionasem să mă mut încă din toamnă, dar am tot 
tărăgănat-o aşa până în primăvară. Cu toată alergătura din 
ziua aceea, nu mi-am găsit nimic potrivit. Aş fi vrut, în 
primul rând, să fie o locuinţă separată şi nu subînchiriată; 
m-aş fi mulţumit, până la urmă, chiar şi cu o singură 
cameră, dar negreşit spațioasă şi, bineînţeles, cât mai 
ieftină. Am observat că într-o încăpere prea strâmtă până şi 
gândurile ţi le simţi înghesuite. lar mie, când meditam la 
viitoarele mele romane, îmi plăcea întotdeauna să mă plimb 
prin odaie de la un capăt la celălalt. Şi pentru că veni vorba 
de scrierile mele, nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai drag 
să le gândesc, închipuindu-mi cum le voi scrie, decât să le 
aştem pe hârtie; şi nu din lene, vă asigur. Atunci, de ce 
oare? 

Încă de dimineaţă nu mă simţeam în apele mele, iar spre 
seară mi s-a făcut foarte rău şi mă scuturau frigurile. Unde 
mai pui că după atâta alergătură eram frânt de oboseală. 
Ultimele raze ale soarelui m-au găsit străbătând Bulevardul 
Voz-nesenski. Îmi place nespus soarele de martie la 
Petersburg, mai cu seamă în asfinţit, bineînţeles la sfârşitul 
unei zile senine şi geroase. Vezi cum strada întreagă se 
învăpăiază deodată, scăldată într-o lumină sclipitoare. 
Casele toate parcă răsfrâng scântei. Atunci, culorile lor 


mohorâte, cenuşii, galbene sau de un verde-murdar se 
înviorează pentru o clipă; ai senzaţia că sufletul ţi se 
înseninează şi te pomeneşti tresărind ca de un ghiont cu 
cotul venit de alături fără veste. Privirea ţi se schimbă, 
gânduri noi te copleşesc... E uimitor ce poate face o rază de 
soare cu sufletul omului! 

Dar raza de soare se stinse curând; gerul se înteţea şi da 
să te pişte de nas; umbra înserării se lăsa tot mai deasă; din 
magazine şi localuri ţâşniră fâşii de lumină albă de gaz 
aerian. Ajungând în dreptul cafenelei Miller, mă oprisem 
deodată, încremenit locului, cu privirea aţintită spre partea 
opusă a străzii, ca şi cum o vagă presimţire mi-ar fi şoptit că 
în momentul acela avea să mi se întâmple ceva neobişnuit; 
şi exact în aceeaşi clipă, pe celălalt trotuar, l-am zărit pe bă- 
trân împreună cu nelipsitul său câine. Îmi amintesc foarte 
bine că inima mi s-a strâns sub impulsul unei senzaţii dintre 
cele mai neplăcute, fără să-mi pot da seama însă de ce 
natură era acea senzaţie. 

Nu sunt mistic şi nu cred aproape de loc în presimţiri sau 
preziceri; mi s-a întâmplat, totuşi, cum li se întâmplă şi 
altora, probabil, să trec prin nişte peripeții aproape 
inexplicabile. Dând cu ochii de acest bătrân, de pildă, de ce 
oare am avut presentimentul că în seara aceea mi se va 
întâmplă ceva neobişnuit? E drept că eram bolnav, iar 
senzațiile omului cuprins de febră sunt aproape 
întotdeauna înşelătoare. 

Gârbovit, abia târându-şi picioarele ţepene ca nişte 
catalige şi lovind uşor cu bastonul în lespezile trotuarului, 
bătri-nul înainta încet, cu paşi nesiguri, spre uşa cafenelei. 
N-am văzut de când sunt un om cu o înfăţişare mai bizară, 
cu totul de neînchipuit. Şi înainte de această întâlnire, ori 
de câte ori îl zăream în cafeneaua lui Miller, înfăţişarea lui 
îmi producea o impresie penibilă. Statura-i înaltă, spatele 
încovoiat, chipul lui de octogenar de o paloare cadaverică, 
paltonul ros de vreme şi deşirat pe la cusături, pălăria 
turtită, veche de cel puţin două decenii, de pe capu-i 


despuiat de orice urmă de păr, având doar la ceafă un biet 
smoc de fire albe-gălbii; apoi, mişcările lui aproape 
automate se iscau aşa, fără nici o noimă, parcă sub impulsul 
unui resort nevăzut - toate acestea izbeau privirile, 
stârnind uimirea oricui îl vedea pentru întâia oară. Era, 
într-adevăr, surprinzător să dai cu ochii de un bătrân care- 
şi trăise de mult veleatul, rătăcind singuratic] a voia 
întâmplării, cu atât mai mult cu cât după înfăţişare părea a 
fi un nebun scăpat dintr-un ospiciu. Era înspăi-măntător de 
slab; trupul lui deşirat fusese de mult secătuit de orice 
vlagă, iar pielea-i părea încleiată pe oase. Ochii mari, stinşi, 
înţepeniţi în fundul găvanelor încercănate, te priveau 
totdeauna ţintă în faţă, niciodată în lături, fără a vedea însă 
nimic, lucru de care sunt absolut încredinţat: chiar dacă 
privirea îi era aţintită asupra ta, continua să înainteze de-a 
dreptul spre tine, ca şi cum ar fi avut în faţă un loc gol. Am 
observat acest lucru în mai multe rânduri. Pe la cafeneaua 
lui Miller bătrânul se înnădise de curând, ivin-du-se aşa, din 
senin, nu se ştie de unde şi apărea întotdeauna însoţit de 
câinele lui. Nimeni dintre muşteriii cafenelei nu cuteza să 
intre în vorbă cu el; dar nici dânsul nu s-a arătat vreodată 
doritor să schimbe măcar un cuvânt cu vreunul din ei. 

„De ce-o fi venind la Miller, oare ce caută acolo? Mă 
întrebam eu, stând nemişcat pe partea cealaltă a străzii, 
mâ-nat irezistibil de dorinţa să-l observ. Un fel de ciudă - 
care nu putea fi decât o consecinţă a bolii şi a stării de 
oboseală - începu să clocotească în mine. La ce s-o fi 
gândind oare? Continuam eu să-mi deşir întrebările. Ce-o fi 
acum în capul lui? Dar o mai fi capabil oare să se gândească 
la ceva? Faţa îi e atât de lipsită de viaţă, încât nu mai 
exprimă nimic. Şi de unde şi-o fi pripăşit el câinele ăsta 
dezgustător, care-l urmează pas cu pas, ca şi cum ar face cu 
stăpânul său un tot inseparabil şi care îi şi seamănă atât de 
mult?” 

Câinele acela nenorocit părea să numere şi el vreo opt 
decenii; nici nu-mi închipui să fi fost altfel. Mai întâi, arăta 


atât de bătrân, cum nu s-a mai pomenit să fie vreodată un 
câine şi, în al doilea rând, de cum îl văzui, aşa, din senin, mă 
fulgeră gândul că nu era ca toţi câinii, că avea, desigur, 
ceva neobişnuit, ceva fantastic, de domeniul vrăjitoriei; cine 
ştie, era poate un soi de Mefisto în chip de câine, al cărui 
destin misterios e legat prin cine ştie ce fire necunoscute de 
soarta stăpânului său. Oricine, privindu-l, ar fi convenit că 
trebuie să se fi scurs pe puţin douăzeci de ani de când 
mâncase pentru ultima oară. Era îngrozitor de slab, numai 
pielea şi osul, arăta ca un schelet sau (nici că se putea un 
exemplu mai potrivit) ca şi stăpânu-său. Ogârijit la culme, 
năpârlise aproape tot, până în vârful cozii, care-i spânzura 
ca un vrej uscat şi pe care o ţinea mereu strânsă între 
picioare. Capul, cu urechile lungi, pleoştite, îi atârna jalnic. 
Pe scurt, n-am mai în-tâlnit de când sunt un câine atât de 
respingător. Când treceau pe stradă, stăpânul înainte, iar 
câinele urmându-l, botul co-tarlei atingea pulpana 
paltonului său, de parcă ar fi fost lipit de ea. Şi umbletul şi 
înfăţişarea lor păreau a spune la fiece pas: 

Of-of-oj, că tare bătrâni mai suntem, Doamne! Tare 
bătrâni. 

Ţin minte că într-o zi m-a ispitit chiar gândul că bătrânul şi 
câinele lui s-au desprins cumva dintr-o pagină a cărţilor lui 
Hoffmann S ilustrată de Gavarni? şi continuă acum să 
rătăcească prin lume ca nişte afişe ambulante ale ediţiei. 
Traversai strada şi intrai, pe urmele bătrânului, în cafenea. 
Aici, comportarea lui era atât de ciudată, încât Miller, 
nelipsit de la tejghea, începuse de la o vreme să-şi arate 
vădit nemulţumirea, ori de câte ori apărea în local acest 
musafir nedorit. Mai întâi că muşteriul acesta ciudat nu 
comanda niciodată nimic. Mergea întins spre colţul din fund 
şi se aşeza lângă sobă. Iar de se întâmpla să-şi găsească 
locul ocupat, rămânea un timp într-o nedumerire tâmpă în 
faţa aceluia ce-i ocupase scaunul, după care se întorcea, 
contrariat parcă, îndreptându-şi paşii spre colţul opus, de 
lângă fereastră. Acolo-şi alegea un scaun, se aşeza încetişor, 


îşi scotea pălăria, o punea pe duşumea, cu bastonul alături, 
apoi se rezema de speteaza scaunului şi rămânea aşa, 
nemişcat, timp de trei-patru ore. Nu s-a întâmplat niciodată 
să ia în mână un ziar, să spună o vorbă, să scoată un oftat 
sau măcar un geamăt; stătea cu ochii aţintiţi în gol, cu o 
privire atât de inexpresivă şi de absentă, încât ai fi putut 
jura că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se petrece în 
jur. Iar câinele, după ce se rotea de două-trei ori pe loc, se 
trântea la picioarele stăpânului său, îşi vâra botul între 
cizmele acestuia, suspina din adânc şi rămânea aşa lungit 
pe duşumea, la rându-i nemişcat toată seara, de parcă ar fi 
fost mort. Ai fi zis că aceste două fiinţe, după ce au zăcut 
toată ziua amorţite undeva într-un ungher ascuns, înviau 
deodată după asfinţitul soarelui numai şi numai pentru a se 
prezenta la cafeneaua Miller, întru împlinirea cine ştie cărei 
tainice îndatoriri, de nimeni cunoscută. După ce stătea aşa 
trei-patru ore în şir, bătrânul se ridica de pe scaun, îşi lua 
pălăria şi bastonul şi pleca undeva acasă. Câl-nele se scula 
şi el de jos şi, cu coada între picioare, cu botul în pământ, îl 
urma automat pe bătrân, târându-şi picioarele. Muşteriii 
obişnuiţi ai cafenelei începură în cele din urmă să-l 
ocolească pe bătrân, ba chiar evitau să se aşeze alături de 
el, ca şi cum le-ar fi inspirat repulsie. Dar omul nu observa 
ni-niic din toate astea. 

Mugşteriii de toate zilele ai cafenelei erau în majoritate 
nemți, jupâni ai unor întreprinderi şi ateliere de pe 
Bulevardul Voznesenski: lăcătuşi, franzelari, vopsitori, 
pălărieri, curelari - adică tot oameni cu deprinderi 
patriarhale în accepțiunea germană a cuvântului. De altfel, 
însăşi cafeneaua lui Miller se distingea printr-o atmosferă 
patriarhală. Îl vedeai adesea pe patron aşezându-se la câte 
o masă cu muşterii mai cunoscuţi şi, bineînţeles, cu acest 
prilej se mai consuma o anumită cantitate de punci. Câinii şi 
copiii cei mici ai patronului veneau uneori şi ei pe la mesele 
consumatorilor care-i mângâiau şi pe unii şi pe alţii. Aici toţi 
se cunoşteau între ei şi-şi purtau respect reciproc. lar în 


timp ce muşteriii se cufundau în lectura ziarelor nemţeşti, 
din odaia de alături a locuinţei patronului răsuna melodia 
„Mein lieber Augustin” cântată la un pian hodorogit de fata 
lui cea mare - o nemţoaică bălăioară cu părul buclat care 
semăna mult cu un şoricel alb. Şi toată lumea asculta valsul 
cu plăcere. Mă duceam pe la Miller regulat în primele zile 
ale fiecărei luni, când îi soseau revistele ruseşti. 

Intrând acum în cafenea, l-am găsit pe bătrân instalat 
lângă fereastră, iar câinele, ca de obicei, zăcea tolănit la 
picioarele lui. M-am aşezat tăcut într-un colţ, gândindu-mă: 
„De ce-oi mai fi intrat, când n-am de loc ce căuta aici, când 
sunt bolnav şi când, de fapt, ar trebui să mă duc cât mai 
repede acasă, să beau un ceai şi să mă aşez în pat? 
Intrasem oare numai ca să-l pot observa pe acest bătrân?” 
Simţeam cum mă cuprinde un fel de ciudă. „Dar cemă 
interesează omul acesta, îmi ziceam, gândindu-mă la 
senzaţia aceea stranie, bolnăvicioasă, pe care o încercasem 
zărindu-l adineauri în stradă. Şi ce-mi pasă mie, în definitiv, 
de toţi nemţii ăştia plicticoşi? De unde şi până unde 
predispoziția aceasta de a bănui peste tot ceva fantastic? 
Ce rost are această frământare minoră pentru nişte lucruri 
mărunte care mă obsedează în ultimul timp, îmi tulbură 
viaţa şi mă împiedică să văd clar realitatea, it cum foarte 
prezumţios semnala într-o zi un critic, analizând plin de 
indignare ultimul meu roman?” Dar cugetând şi necăjindu- 
mă mereu, am rămas mai departe pe scaun, fără a mă urni 
din loc; simţeam cum boala mi se încuiba tot mai mult în 
mădulare, până când, în cele din urmă, n-am mai avut nici 
un chef să ies în frigul de afară. Am luat un ziar proaspăt 
sosit din Frankfurt şi, parcurgând câteva rânduri, am aţipit. 
Nemţii nu mă stinghereau câtuşi de puţin. Ei citeau, fumau 
şi doar din când în când, la câte o jumătate de oră, îşi 
comunicau unul altuia, în fraze abrupte şi cu glas scăzut, 
vreo ştire din Frankfurt, vreun Witz sau Scharfsinn * de ale 
vestitului mucalit german Saphir8; după care, cu o şi mai 
sporită mândrie naţională, se cufundau din nou în lectură. 


M-am trezit cam după o jumătate de ceas, scuturat de 
frisoane puternice. Hotărât lucru, trebuia să mă ridic şi să 
plec cât mai repede acasă. Dar o scenă mută care se 
petrecu în clipa aceea înaintea ochilor mei mă ţintui iarăşi 
locului. Am spus că bătrânul, după ce se aşeza pe scaun, 
avea obiceiul să-şi aţintească numaidecât ochii asupra unui 
punct oarecare şi să rămână toată seara aşa, cu privirea 
fixă, fără să şi-o mai treacă asupra vreunui alt obiect din 
sală. Mi se întâmplase şi mie să fiu ţinta acelei priviri 
stăruitoare, dar lipsite de orice expresie, o privire cu totul 
absentă şi de fiecare dată mă încerca o senzaţie atât de 
neplăcută, penibilă chiar, încât mă grăbeam să-mi schimb 
locul. De data aceasta, victima bătrânului se nimeri să fie un 
neamţ mic de stat, grăsun, spilcuit, cu ştaif ţeapăn la gât şi 
cu faţa stacojie, un negustor - după cum am aflat mai pe 
urmă - de fel din Riga, aflat în trecere prin Petersburg, pe 
nume Adam Ivanâci Schultz, bun prieten cu Miller, dar care 
n-avea încă de unde să-l cunoască pe bătrân şi nici pe mulţi 
dintre vizitatorii obişnuiţi ai cafenelei. Absorbit de ştirile din 
„Dorfbarbier” * şi savurându-şi punciul, el îşi înălţă la un 
moment dat capul şi ochii i se izbiră de neclintita uitătură a 
bătrânului. Rămase foarte contrariat. Ca orice neamţ 
„onorabil”, Adam Ivanâci era foarte susceptibil. I se păru 
ciudat şi jignitor faptul că bătrânul îl fixează cu o stăruinţă 
atât de insolentă. Stăpânin-du-şi mânia, neamţul nostru îşi 
feri mai întâi ochii de privirea indiscretă a clientului 
necuviincios şi, mormăind ceva 

* Glumă sau vorbă de duh (germ.). 

Pe sub nas, se ascunse în dosul gazetei. Dar nu-l mai rabdă 
mult inima şi după vreo două minute, scoţându-şi bănuitor 
capul de după gazetă, se izbi iar de aceeaşi uitătură 
îndărătnică şi fără noimă. Adam Ivanâci se stăpâni şi de 
data aceasta. Când însă jocul se repetă şi pentru a treia 
oară, neamţul, indignat la culme, se simţi obligat să-şi apere 
în faţa publicului select din local onoarea lezată, precum şi 
prestigiul falnicului său oraş de baştină - Riga, al cărui 


reprezentant se considera, de bună seamă. Aruncă, deci, cu 
un gest nervos, ziarul, izbind zdravăn cu rama de lemn în 
masă, apoi, pătruns de sentimentul propriei demnități, roşu 
de ambiţie şi de punciul băut, îşi aţinti la rându-i ochii mici 
şi injectaţi asupra acestui bătrân enervant. Părea că 
amândoi şi neamţul şi adversarul său, încercau să se 
înfrunte cu forţa magnetică a privirilor, aşteptând fiecare 
deopotrivă ca să se tulbure celălalt şi să-şi întoarcă privirea 
altundeva. Zgomotul produs de izbitura în masă a ramei 
ziarului ca şi atitudinea extravagantă a lui Adam Ivanăci 
atraseră atenţia tuturor vizitatorilor. Toţi îşi părăsiră pentru 
câteva clipe îndeletnicirile pentru a urmări cu o curiozitate 
gravă, mută, pe cei doi adversari. Scena lua o întorsătură 
de-a dreptul comică. Căci magnetismul ochişorilor sfidători 
ai stacojiului Adam Ivanăci nu-şi produse efectul aşteptat. 
Bătrânul continua să-l fixeze pe domnul Schultz, fără să-i 
pese de furia acestuia şi nici de faptul că devenise obiect de 
curiozitate pentru cei din sală, ca şi cum ar fi plutit cu capul 
undeva printre nori şi nu pe pământ. În cele din urmă, 
Adam Ivanâci îşi pierdu răbdarea şi explodă: 

— Ce mă tot priviţi cu atâta insistenţă? Strigă el în 
nemţeşte, cu glas ascuţit, strident şi ameninţător. 

Dar adversarul său continua să tacă mâlc, ca şi cum nici n- 
ar fi înţeles şi nici n-ar fi auzit întrebarea. Atunci Adam 
Ivanâci se hotări să-i vorbească pe ruseşte. 

— Eu întrebat la tumneata, te ce privit la mine cu atât 
stăruinţ? Ţipă el, ieşindu-şi din fire. Eu cunoscut la curte, 
tumneata nu cunoscut la curte! Mai adăugă apoi, sărind de 
pe scaun. 

Bătrânul nu schiţă însă nici de data aceasta vreo mişcare. 
Peste mesele nemților se rostogoli un murmur de indignare. 
Tras de zgomot, Miller intră şi el în sală să vadă ce se înlipi 
faţa palidă de botul fostului său paznic şi prieten. O tărfârsit 
înţelese cum stau lucrurile, îşi zise Ure adâncă se aşternuse 
în sală Bietul moşneag se ridică S3bu Sd7 «aplecă la 
ureche, lui: t cele din urmă. Alb ca varul, tremura, ca 


scuturat de Tnirmul Schultz rugat la tumneavoastră, cu 
mult stăfriguri. 

Tomnui bcnuuz iuy răspica el vorbele cât] Se poate făcut 
paiat, sări compătimitor Miller să-l cone ciudatul său 
musafir. Seze într-un fel pe bătrân. („Paiat” ar fi vrut să 
însemne. 

Rătrânul cată absent la Miuer, apoi deodată faţa lui, până 
împăiat.) Se poate foarte bine paiat, Feodor Karlovici 
Kriedesăvârsire încremenită, trăda semnele unui gând ar 
mare maister la paiat, repeta într-una Miller, ridicând de 
atunci cu desăvârşire ne me, se aplecă * bastonul şi 
îniinzândii-l bătrânului. 

«Sd îşapucTânfrfgurat Pălăria şi bastonul, se ridică de Da, 
eu ştii bun paiat, confirmă modest Herr Krieger, le scaun şi 
cu un zâmbet jalnic, zâmbet umil de om sărac, ieşind în 
primul plan. 

Ponit de pe un loc pe care se aşezase din greşeala, dădu sa 
Herr Krieger era un neamţ virtuos, înalt şi deşirat, cu o aşa 
Graba aceasta umilă şi supusă a bietului bătrân era chică 
bogată de păr roşcovan şi cu ochelarii încălecaţi pe atâtde 
mişcătoare, inspira atâta milă şi compătimire, incit năsui 
coroiat. 

Toţi cei de faţă începând chiar cu Adam Ivanâci, îşi scrumţ 
Feodor ivanovici Krieger talent colosal paiat splentit bară 
numaidecât atitudinea. Era limpede că bătrânul n-ar fi orice 
animal adăugă Miller, îneîntat de ideea lui. Fost în stare nu 
numai să jignească în vreun fel oarecare pe am talent 
colosai pentru paiat splentit orice am-cineva ci dimpotrivă, 
el îşi dădea bine seama că poate ti m întări din nou însuşi 
Herr Krieger şi eu paiat gratis la orice clipă alungat de 
pretutindeni, ca un cerşetor. Tumneavostr chine, se oferi ci 
sub imboldul unei dărnicii. 

Miller era om bun la suflet şi milos de felul lui. Pline de 
abnegaţie. 

— Ba nu grăi el bătându-l încurajator pe umăr, este Nu eu 
plătit la tumneavostr pentru paiat! Strigă exaî-voie stat aici! 


Aber * Herr Schultz rugat la tumneavostr Adam Ivanăci 
schultz şi mai roşu la faţă, năpădit la cu mult stăruinţ, nu 
mai privit la tumnealui. El tomn binerândui de un acces 
subit de mărinimie, poate pentru că se cunoscut la curte. 

Credea pe nedrept singurul vinovat de toată nenorocirea 
în-”Darbâetul om nu se dumeri nici de data aceasta. 
Agitintâmplată du-se şi mai mult, se aplecă să-şi ridice 
batista, o batistă alIMQe du-se şi mai mun, se av-a» * v- —- 
„Moşneagul părea a nu înţelege nimic din ce i se spunea 
bastră ponosită, care-i căzuse din pălărie, apoi îŞi striga 
cuş. Continua să tremure din tot corpul. 

Nele, care sta întins fără mişcare pe duşumea, cu botul 
ura Aşteptat puţin! Trebuie băut un păhărel coniac bun! 

Cele două labe dinainte şi părea să doarmă dus. G „Mm 
vaZmd că ciudatul lui oaspe dă să plece. 

Azorka, Azorka! Fonfăi stăpânul moşnegeşte cu voc,j. 
Bătdnui păh,„tremurătoare. Azorka! Relul, cum însă mâinile 
îi tremurau, vărsă pe jos jumătate. 

Azorka rămânea nemişcat. Ncr, pacml i 1 atins din 
conţinut înainte de a-l duce la gură; de altfel, îl depuse 

— Azorka, Azorka! Repeia jalnic moşneagul şi-i aL - g f. gq 
înghiţitură Schiţând uşor cu bastonul, dar câinele nu se 
clintea. 

— Schwerenot! Was jur eine Geschichte! * făceau nemţii 
bându-se unul la altul holbându-se unul la altul. 

Şi bietul picioarele stăpânului său, poate de foame. 
Bătrânul îl privi o vreme uluit, ca, a crede că Azorka al lui 
era mort, apoi se aplecă încet şi-s 

* Dar (germ.). 

M-am repezit în stradă după bătrân. La câţiva paşi de 
cafenea, cotea la dreapta o ulicioară îngustă şi întunecoasă, 
străjuită de două rânduri de case enorme. Un fel de intuiţie 
mă aviză că bătrânul a luat-o într-acolo. A doua casă pe 
partea dreaptă se afla în construcţie şi era înconjurată de 
schele. Gardul ce împrejmuia schelăria se întindea aproape 
până-n mijlocul ulicioarei; un podeţ de scânduri fusese 


ridicat pentru trecători. L-am găsit pe bătrân într-un colţ 
întunecos între capătul gardului şi zidul clădirii. Şedea pe 
marginea podeţului cu capul proptit în mâini şi coatele 
sprijinite pe genunchi. M-am aşezat lângă el. 

— Ascultă, i-am zis, neştiind cum să încep, nu-ţi face inimă 
rea din pricina lui Azorka. Să mergem, te duc eu până 
acasă. Linişteşte-te! Chem îndată un birjar. Unde stai? 

Bătrânul tăcea. Nu ştiam ce să întreprind. Pe stradă nu se 
vedea ţipenie de om. Deodată el se crispa, căutând să-mi 
prindă mâna. 

— Mă sufoc, hârâi cu vocea sugrumată, mă sufoc! 

— Să mergem acasă la dumneata! Strigai eu, ridicân-du- 
mă în picioare şi încercând să-l trag şi pe el - bei un ceai şi 
te culci în pat... Uite, aduc numaidecât o trăsură. Chem şi 
un medic... Am eu un medic cunoscut... 

Nu-mi aduc bine aminte ce i-oi mai fi spus. El făcu 
sforţarea să se ridice, dar se prăbuşi iar greoi pe jos, 
bolborosind ceva, cu acelaşi hăârâit sugrumat. M-am aplecat 
spre el cât mai aproape, ca să pot desluşi ce vrea să spună. 

— Vasilievski Ostrov, horeai bătrânul abia răsuflând. 
Strada a şasea... Strada a şă-sea... 

Apoi amuţi. 

— Locuieşti pe Vasilievski? Păi, n-ai luat-o bine, trebuia să 
apuci la stânga, nu la dreapta. Te duc eu într-acolc 
numaidecât. 

Dar bătrânul rămase nemişcat. Îl apucai de braţ: braţul i-a 
căzut moale, fără viaţă. l-am privit încordat faţa, i-air atins- 
o cu mâna - era mort. Aveam senzaţia că trăiesc ur vis urât. 

Toată întâmplarea aceasta mi-a dat multă bătaie de cap şi 
nici n-am simţit cum, în toiul grijilor ce mă năpădiseră, îmi 
dispăru ca prin farmec şi febra. Până la urmă s-a aflat şi 
unde avea locuinţa bătrânul. Nu stătea însă pe Vasilievsk 
Ostrov, ci la doi paşi de locul unde murise, în casa lui 
Klugen, la etajul al patrulea, chiar sub acoperiş, unde ocupa 
o locuinţă separată compusă dintr-un antreiaş şi o camera 
mare, scundă, cu trei crăpături înguste în chip de ferestre. 


Trăia într-o mizerie cumplită. Ca mobilier, n-avea decât o 
masă, două scaune şi un divan vechi, dărăpănat, tare ca 
piatra, care lăsa din toate părţile să-i atârne şomoioage de 
paie; de altfel şi aceste obiecte aparţineau, după cum s-a 
dovedit ulterior, proprietarului. Se vedea bine că în sobă nu 
se mai făcuse de mult focul; de asemenea, nu s-a găsit nici 
urmă de lumânare. Îmi vine să cred acum că bătrânul luase 
obiceiul să treacă seara pe la Miller numai şi numai ca să 
mai stea la lumină şi să-şi dezmorţească puţin trupul la 
căldură. Pe masă nu se vedea decât o cană veche de lut şi o 
coajă de pâine uscată. De bani, nici pomeneală, nu s-a găsit 
nimic. N-avea nici măcar un singur schimb de rufe, ca să 
poată fi primenit de înmormântare; a trebuit să vină cineva 
cu o cămaşă de dar ca să-i îmbrace. De la sine înţeles că nu 
se putea să fi trăit el chiar aşa, singur-cuc; trebuie să fi 
existat totuşi cineva care-l vizita din când în când. În 
sertarul mesei s-a dat peste actul lui de identitate. Se 
numea lere-mia Smith, străin de origină, dar de cetăţenie 
rusă, mecanic, în vârstă de şaptezeci şi opt de ani. Se mai 
aflau pe masă două cărţi: un manual de geografie 
elementară şi Noul Testament, în traducere rusească, plin 
de însemnări marginale în creion şi nenumărate semne 
făcute cu unghia. Le-am reţinut pentru mine pe amândouă. 
Încolo, nici locatarii ceilalţi, nici proprietarul n-au ştiut să 
spună nimic despre bătrân. În casă erau foarte mulţi 
chiriaşi, în majoritate mici meşteşugari şi nemţoaice care 
închiriau camere mobilate cu pensiune şi serviciu. 
Administratorul, un nobil scăpătat, nu prea avu nici el să 
adauge mare lucru la cele ştiute de noi despre chiriaşul lui, 
atâta doar că încăperea pe care o deținuse era închiriată cu 
şase ruble pe lună, că răposatul locuia acolo de patru luni şi 
că pe ultimele două întârziase cu plata chiriei, încât urma 
să fie dat afară din casă. Şi nimeni nu s-a priceput să ne 
desluşească dacă venea măcar cineva să-l vadă din când în 
când. Casa unde stătuse era o clădire imensă cu locuinţe de 
închiriat, în care mişuna multă lume, încât era cu neputinţă 


ca administratorul să-i ştie pe toţi cei care intrau şi ieşeau 
din acea arcă a lui Noe. Portarul, care îngrijea de imobil de 
vreo cinci ani încoace şi care poate că ar fi fost în măsură să 
dea lămuriri mai ca lumea plecase în urmă cu vreo două 
săptămâni să-şi viziteze rudele la ţară, iar nepotu-său, 
rămas în locul lui, nu apucase a cunoaşte nici jumătate din 
locatarii casei. Nu ştiu până unde anume s-a ajuns cu aceste 
informaţii, dar în cele din urmă bătrânul a fost 
înmormântat. În zilele acelea, m-am rupt o dată de la 
treburi şi m-am repezit până la Vasilievski Ostrov, dar după 
ce am ajuns la strada a şasea, mi-am dat seama cât de naivă 
şi ridicolă era încercarea mea: ce altceva speram să găsesc 
acolo, decât un şir de case obişnuite? Şi totuşi, de ce 
bătrânul, mă întrebam eu, înainte de a-şi da sufletul, 
pomenise de strada a şasea şi de Vasilievski Ostrov? Să nu fi 
fost decât rodul delirului din ultimele clipe? 

Am cercetat fosta încăpere a lui Smith, rămasă liberă. Mi-a 
plăcut şi am reţinut-o pentru mine. Era într-adevăr o 
cameră spațioasă, ceea ce m-a atras în primul rând, deşi 
părea atât de scundă, încât la început aveam senzaţia că 
risc tot timpul să mă lovesc cu capul de tavan; curând însă 
m-am obişnuit şi cu asta. Altceva mai bun, cu şase ruble pe 
lună, nici nu se putea găsi. Mi-a convenit mai ales faptul că 
locuinţa era cu totul separată; trebuia să-mi angajez însă pe 
cineva care să-mi ducă grija serviciilor zilnice, întrucât nu 
m-aş fi putut descurca acolo fără servitor. Pentru început, 
am obţinut făgăduiala portarului să treacă măcar o dată pe 
zi pentru treburi mai urgente. „Cine ştie, mă gândeam eu, 
poate că se abate totuşi pe aici cineva care i-a fost mai 
apropiat, ca să se intereseze de bătrân”, deşi în cele cinci 
zile scurse de la moartea lui nu-i călcase nimeni pragul. 

CAPITOLUL II. 

În perioada aceea, mai exact acum un an, colaboram încă 
pe la diferite reviste, publicând articole scurte şi aveam 
convingerea fermă că voi ajunge să scriu şi o operă 
interesantă, valoroasă. Lucram pe atunci la un roman mare; 


realitatea a vrut însă ca totul să decurgă altfel, căci iată-mă 
ajuns acum pe un pat de spital şi, după cât se pare, aproape 
vecin cu ceasul morţii. lar dacă e vorba că tot va trebui să 
mor în ţ curând, ce rost mai au însemnările acestea? J-e 

Nu mă părăseşte o clipă amintirea acestui an greu, 
zbuciumat, anul cel din urmă al vieţii mele. Aş vrea să 
aştem acum pe hârtie totul şi am credinţa că, dacă nu m-aş 
supune acestui imbold, aş muri de amărăciune. Uneori, 
întreg noianul întâmplărilor trecute îmi trezeşte în suflet o 
tulburare sfâ-şietor de dureroasă. Poate că, din vârful 
condeiului, ele se vor rândui mai închegat, vor apărea în 
tonuri mai atenuate şi poate că vor semăna mai puţin cu un 
delir, cu un coşmar. Cel puţin aşa îmi vine să cred. Dacă ar fi 
să nu mă gân-desc decât la efectele mecanismului propriu- 
zis al scrierii şi tot m-aş socoti îndreptăţit s-o fac; scrisul m- 
ar calma, mi-ar răcori capul înfierbântat, mi-ar trezi vechile 
deprinderi literare, mi-ar reînvia amintirile şi 
bolnăvicioasele visări în întruchipare vie, într-o îndeletnicire 
plăsmuitoare... Excelentă idee! Unde mai pui că va avea şi 
felcerul ce moşteni după mine, ca să-şi lipească cel puţin la 
iarnă ferestrele cu filele însemnărilor mele. 

Dar văd că mi-am început povestirea, nu ştiu de ce, tocmai 
de pe la mijloc şi de fapt, dacă-i vorba să notez totul, s-ar 
cădea s-o iau de la capăt. Aşadar, s-o luăm de la capăt. De 
altfel, autobiografia nu-mi va fi prea lungă. 

Nu sunt originar din Petersburg, ci dintr-o gubernie foarte 
depărtată de capitală. Părinţii mei au fost, mi se pare, nişte 
oameni foarte de treabă, dar m-au lăsat orfan de mic copil 
şi am fost crescut în casa lui Nikolai Sergheici Ilhmenev, un 
mic proprietar de moşie, care mă luă în casa lui de milă. N- 
avea decât un singur copil, o fetiţă, Nataşa, cu trei ani mai 
mică decât mine. Şi am crescut împreună, ca frate şi soră. 
O, dulcea mea copilărie! E absurd să te regret şi să-ţi duc 
dorul de pe acum, neavând încă nici douăzeci şi cinci de ani 
împliniţi şi să nu am a-mi aduce aminte cu încântare şi 
recunoştinţă, în ceasul morfii, decât de tine! Cerul era pe 


atunci atât de senin şi soarele atât de deosebit de cel de 
aici, din Petersburg, iar inimioarele noastre zglobii băteau 
atât de tare! În jurul nostru nu vedeam decât lanuri şi 
păduri, nu ca azi, doar îngrămădiri de piatră neînsufleţită. 
Ce minunate erau livada şi parcul moşiei de la Vasilievskoe, 
pe care o administra Nikolai Sergheici! Ne plimbam 
adesea, Nataşa şi cu mine, prin livada aceea la capătul 
căreia începea pădurea mare şi umbroasă, care se întindea 
până hăt-departe şi prin care ne-am şi rătăcit o dată. 
Neuitate zile de aur! Pentru întâia oară se dezvăluia în faţa 
noastră viaţa, cu chipul ei atrăgător şi tainic şi era atât de 
dulce şi îmbietoare pătrunderea misterelor ei! Ni se părea 
că după fiecare tufiş, după fiecare copac se ascund fiinţe 
misterioase, necunoscute nouă; lumea basmelor se îngâna 
cu lumea reală şi adeseori, când prin adâncurile văilor se 
învolbura păcla înserării, agă-ţându-şi câlţii plutitori de 
tufărişul prizărit de pe coastele pleşuve, pietroase, ale râpei 
noastre, eu şi cu Nataşa, stând în picioare pe margini de 
prăpăstii şi ţinându-ne strâns de mână scrutam genunea cu 
o curiozitate plină de teamă, aşteptân-du-ne să apară dintr- 
o dată din neguri ori să ahuie din adâncuri o fiinţă 
misterioasă, ca o adeverire năprasnică a minunatelor 
basme auzite din gura dădacei noastre. O dată, mult mai 
târziu, îi adusei aminte Nataşei de ziua când cineva ne 
dăruise cartea de „Lecturi pentru copii” şi cum ne re- 
fugiarăm degrabă cu ea în livadă, pe malul eleşteului, unde, 
sub un arțar bătrân cu frunza deasă ne găsisem ascunzişul 
preferat - o bancă verde - pe care ne aşezarăm prinzând a 
citi fermecătoarea poveste a lui Alfons şi a Dalindei5. Şi 
astăzi, de câte ori îmi aduc aminte de acea povestire, încerc 
o emoție adâncă, iar anul trecut, când i-am reamintit 
Nataşei cele dintâi două rânduri cu care începea cartea: 
„Alfons, eroul povestirii mele, se născuse în Portugalia; tatăl 
său, don Ramiro...” lacrimile îmi înceţoşară privirea. Eram, 
probabil, tare caraghios în clipa aceea, de vreme ce Nataşa 
nu-şi putu stăpâni un zâmbet straniu care-mi reteză tot 


avântul. Ea însă băgă de seamă acest lucru (mi-aduc foarte 
bine aminte) şi, ca să mă împace, încercă, la rândul ei, să 
evoce trecutul, pentru ca, în cele din urmă, s-o văd şi pe ea 
tulburată. Ce seară frumoasă am petrecut atunci, depănând 
amintiri! Am retrăit şi momentul plecării mele la liceul 
internat din capitala guberniei. Dumnezeule mare, pe ce 
hohot de plâns s-a pornit ea atunci! Mai târziu am 
reînchegat din frânturi ziua despărțirii noastre din urmă, 
când am plecat pentru totdeauna din Vasilievskoe. 
Absolvisem liceul şi mă pregăteam să mă înscriu la 
Universitatea din Petersburg! Împlinisem şaptesprezece 
ani, iar ea păşise într-al cincisprezecelea. Nataşa zicea că 
eram pe vremea aceea înalt, deşirat şi atât de colţuros şi 
neîndemânatic, încât oricine mă vedea nu-şi putea stăpâni 
râsul. Când să ne luăm rămas bun, am tras-o deoparte ca 
să-i spun ceva foarte important; dar limba îmi rămase mută, 
parcă se lipise de cerul gurii. Îşi mai amintea Nataşa că 
eram tare emoţionat. N-am reuşit, bineînţeles, să ne 
spunem nimic. Eu nu ştiam cu ce să-ncep, iar ea poate că 
nici nu m-ar fi înţeles. Ştiu doar atât: că m-au podidit 
lacrimi amare şi am plecat fără să fi rostit un singur cuvânt. 
Nu ne-am revăzut decât mult mai târziu, de-abia acum doi 
ani, la Petersburg. Bătrânul Ihmenev venise să facă unele 
demersuri în legătură cu un proces, iar eu tocmai făceam 
primii paşi în literatură. 

CAPITOLUL III. 

Nikolai Sergheici Ihmenev cobora dintr-o familie bună, 
însă demult scăpătată. De pe urma părinţilor săi se alesese 
totuşi cu o moşioară frumuşică, cu vreo sută cincizeci de 
suflete. Lia vârsta de douăzeci de ani, se hotări să 
îmbrăţişeze cariera de husar. Totul părea că merge strună. 
Dar într-al şaselea an de serviciu, avu ghinionul să piardă 
într-o seară la cărţi întreaga-i avere. Nu dormi toată 
noaptea. În seara următoare, se înfiinţa din nou la masa de 
joc şi miză singurul avut ce-i mai rămăsese - calul. Câştigă. 
Miză iar şi iar câştigă şi tot aşa, după o jumătate de ceas 


norocul făcu să-şi redobândească Ihmenevka, un sătuc ce 
număra, după ultimul recensământ, cincizeci de suflete - a 
treia parte din ocina lui. Refuză să mai continue jocul şi 
chiar a doua zi demisiona din armată. Restul de o sută de 
suflete rămaseră pentru totdeauna pierdute. Peste două 
luni de la înaintarea demisiei, fu pus în retragere cu gradul 
de porucic şi se grăbi să plece în sătucul său. Nimeni nu-l 
mai auzi după aceea pomenind vreodată despre partida 
aceea teribilă de cărţi şi, cu toată bunătatea lui sufletească, 
ajunsă proverbială, s-ar fi certat negreşit cu omul care şi-ar 
fi îngăduit să aducă vorba despre întâmplarea cu pricina. 
Retras la ţară, se înhamă cu toată nvna la carul gospodăriei, 
iar mai târziu, la vârsta de treizeci Şi cinci de ani, se 
căsători cu Anna Andreevna Şumilova, o fată de familie 
nobilă, dar fără zestre, care îşi făcuse studiile ei la Institutul 
gubernial pentru domnişoarele nobile, condus de emigranta 
Mont-Reveche, lucru cu care Anna Andreevna s-a mândrit 
toată viaţa, deşi nimeni n-ar fi ştiut să spună vreodată în ce 
anume constau acele studii. In puţină vreme, Nikolai 
Sergheici se dovedi cu adevărat un gospodar de frunte, de 
la care mogşierii vecini începură să ia pildă. Se scurseră 
astfel câţiva ani, când, într-o bună zi, descinse în satul 
Vasilievskoe, fiind în trecere de la Petersburg, prinţul Piotr 
Alexandrovici Valkovski, proprietarul moşiei învecinate care 
număra nouă sute de suflete. Sosirea lui produse prin 
partea locului o impresie puternică. Prinţul era un om încă 
în putere, deşi lăsase demult în urmă anii primei tinereţi, 
avea un rang destul de important şi relaţii de vază; era un 
bărbat frumos, bogat, ba şi văduv, ceea ce avu darul să 
stârnească un şi mai sporit interes din partea doamnelor şi 
domnişoarelor de prin întreg judeţul. Umblau zvonuri 
despre strălucita primire pe care i-o făcuse în capitala 
guberniei însuşi guvernatorul, cu care se afla, de altfel şi 
într-un grad oarecare de rudenie depărtată şi se mai 
povestea că la acea recepţie prinţul fusese atât de 
curtenitor, încât „zăpăcise toate doamnele” etc, etc... Într- 


un cuvânt, era unul dintre acei reprezentanţi străluciți ai 
înaltei societăţi din Petersburg, care catadicsise să onoreze 
foarte rar provincia şi a căror apariţie stârneşte de obicei o 
mare fierbere şi vâlvă. Totuşi, prinţul nu era de loc 
curtenitor, mai ales faţă de cei de care socotea elcă n-o să 
aibă niciodată nevoie şi pe care, în sinea lui, îi rânduia pe 
trepte cât de cât inferioare rangului său. Pe vecinii săi de 
moşie nici nu catadicsi a-i cunoaşte, atrăgându-şi astfel pe 
loc destulă ostilitate. lată de ce toată lumea se arătă extrem 
de surprinsă, când deodată prinţului îi căşună să-l viziteze 
pe Nikolai Sergheici. Ce-i drept, Nikolai Sergheici era unul 
dintre vecinii săi cei mai apropiaţi. Pe soţii Ilhmenev vizita 
prinţului i-a impresionat profund. Amândoi rămaseră pur şi 
simplu încântați: Anna Andreevna mai ales era 
entuziasmată la culme. Curând, Piotr Alexandrovici 
Valkovski deveni unul din obişnuiţii casei; venea zilnic, îi 
invita la rândul său la el la moşie, făcea spirite, spunea 
anecdote, cânta acompaniindu-se la pianul lor hodorogit. 
Ihmenevii păreau nedumeriţi: cum de s-au putut scorni 
atâtea vorbe pe seama acestui om încântător şi amabil cum 
că ar fi mândru, trufaş şi egoist (cel puţin, aşa pretindeau în 
cor absolut toţi vecinii săi). Se vede treaba că-i plăcuse mult 
Nikolai Sergheici - fire simplă, sinceră, nobilă şi 
dezinteresată. De altfel, totul se lămuri în curând. Prinţul 
venise la Vasilievskoe ca să se descotorosească de 
administratorul moşiei, un neamţ venetic, cu ochelari, cu 
părul cărunt care îţi impunea respect şi cu nasul coroiat, 
agronom de meserie, dar ambițios, un om care, în pofida 
tuturor acestor însuşiri avantajoase, jefuia ca în codru, fără 
nici un pic de ruşine, ba trimisese chiar pe lumea cealaltă 
câţiva ţărani, stâlcindu-i în bătăi. In cele din urmă, prins 
asupra faptului, Ivan Karlovici se indignă la culme şi ţinu un 
discurs întreg despre cinstea nemţească; cu toate acestea, 
fu alungat de pe moşie, chiar destul de compromis. Prinţul 
avea, aşadar, nevoie de un administrator nou şi alegerea sa 
căzuse asupra lui Nikolai Sergheici, un gospodar excelent, 


un om de o cinste ireproşabilă, în privinţa onestităţii căruia 
nu încăpea nici o îndoială. Prinţul ar fi preferat probabil ca 
Nikolai Sergheici să-şi ofere singur serviciile, venind cu 
propunerea de a prelua administrarea treburilor moşiei; 
cum însă acesta nu manifestă în nici un fel o asemenea 
intenţie, într-o dimineaţă prinţul îi propuse chiar el acest 
lucru, în termeni de o prietenească şi cât se poate de 
îndatoritoare rugăminte. În primul moment, IÎhmenev 
încercă să refuze, dar remuneraţia apreciabilă o ispiti pe 
Anna Andreevna, iar amabilităţile sporite ale prinţului 
risipiră şi ultimele ezitări, încât, până la urmă, acesta îşi 
văzu țelul atins. E de presupus că se pricepea foarte bine la 
oameni. In timpul scurt de când îl cunoştea pe Ihmenev îşi 
dăduse perfect de bine seama cu ce fel de om are de-a face, 
înțelegând că omul acesta nu poate fi câştigat decât numai 
dacă ţi-l apropii prieteneşte, prin relaţii cordiale şi că, în 
asemenea cazuri, aspectul bănesc al chestiunii joacă un rol 
mai puţin important. Avea nevoie de un administrator în 
care să aibă deplină încredere, o încredere nelimitată; un 
administrator pe care să se poată bizui întru totul, încât să 
nu mai fie niciodată nevoie să se mai deplaseze la 
Vasilievskoe, cum ar fi dorit să-şi rânduiască treburile pe 
viitor. Cucerit de farmecul prinţului, lhmenev crezu 
realmente în prietenia acestuia. Nikolai Sergheici părea a fi 
un om nespus de bun şi romantic până la naivitate, unul dm 
acei oameni admirabili cum întâlneşti la noi în Rusia, *nce s- 
ar spune despre ei şi care, o dată ce au îndrăgit pe cineva 
(uneori te şi miri pentru ce), i se dăruie din tot sufletul, 
împingându-şi câteodată devotamentul până la comic. Au 
trecut mulţi ani. Moşia prinţului ajunsese într-o stare 
înfloritoare. Nici o neînțelegere nu tulburase raporturile 
dintre proprietar şi administrator, iar legăturile lor se 
limitau numai la corespondenţa de rigoare privind 
gospodărirea moşiei. Totuşi prinţul, care nu se amesteca de 
fel în dispoziţiile pe care găsea cu cale să le dea Nikolai 
Sergheici, îi trimitea adeseori scrisori cu sfaturi ce-l uimeau 


pe Ilhmenev prin justeţea lor şi prin extraordinara utilitate 
practică a soluţiilor. Se vădea nu numai că nu-i erau pe plac 
orice fel de cheltuieli inutile, dar şi că se pricepea să-şi 
asigure chiar şi noi venituri. Astfel, după vreo cinci ani de la 
vizita lui la Vasilievskoe, îi trimise o procură prin care îl 
împuternicea să cumpere încă o moşie în aceeaşi gubernie, 
o proprietate mare, cu patru sute de suflete. Nikolai 
Sergheici era încântat. Succesele prinţului, orice veste 
despre izbânzile lui îl bucurau nespus, de parcă ar fi fost 
vorba de propriul său frate. Dar entuziasmul lui lhmenev 
ajunse la culme, când, într-o anumită împrejurare, prinţul 
dovedi faţă de administratorul moşiei sale o încredere cu 
adevărat nemaipomenită. Lucrurile se petrecură în felul 
următor... Aci însă găsesc cu cale să dau mai întâi câteva 
amănunte deosebit de importante din viaţa acestui prinţ 
Valkovski, deoarece el este întrucâtva unul din principalele 
personaje ale povestirii mele. 

CAPITOLUL, IV. 

Am spus mai înainte că prinţul era văduv. Se însurase de 
tânăr şi o făcuse pentru bani. Părinţii lui, care se ruinaseră 
cu desăvârşire la Moscova, nu-i lăsaseră decât moşia de la 
Vasilievskoe şi aceea grevată de mai multe rânduri de 
ipoteci care nu veneau să adauge decât un alt şir de grele 
datorii. Aşa că, la douăzeci şi doi de ani, lipsit de orice alte 
resurse băneşti şi nevoit să intre în viaţă ca un „pârlit 
descendent al unei familii de viţă veche”, tânărul prinţ se 
văzu silit să-şi ia o slujbuliţă într-o cancelarie oarecare din 
Moscova. leşirea din impas şi-a aflat-o însă în căsătoria cu 
fata mult prea trecută a unui negustor otcupciu. Acesta avu, 
bine-i teles, grija să-l păcălească la zestre; prinţului i se 
deschise totuşi posibilitatea de a-şi răscumpăra cu banii 
neveste-şi moşia părintească şi de a se redresa întrucâtva 
materialiceşte. Fiica de negustor care-i picase în mână 
aproape că nici nu ştia să scrie, era urâtă, incapabilă să 
lege două vorbe; în schimb avea o mare calitate: era blândă 
şi supusă. Prinţul se folosi din plin de aceste însuşiri 


importante: după un an de căsătorie, îşi lăsă nevasta, care 
între timp născuse un fiu, în grija lui socru-său otcupciul, la 
Moscova şi plecă să preia în gubernia X un post important 
obţinut după multe stăruinţe, prin intermediul unei 
rubedenii ilustre din Peters-burg. Ardea de dorinţa să 
avanseze, era setos de măriri, râv-nea la o carieră 
strălucită, şi, socotind că din pricina soţiei sale nu era chip 
să trăiască nici la Petersburg, nici la Moscova, se hotări, 
până una, alta, în aşteptarea unor vremi mai bune, să-şi 
înceapă cariera undeva în provincie. Umbla vorba că se 
purtase atât de brutal cu nevastă-sa, încât din primul an de 
căsnicie era cât pe ce s-o bage în mormânt. Zvonurile 
acestea îl revoltau întotdeauna pe Nikolai Sergheici, care-l 
apăra cu foc, susţinând că prinţul nu este capabil de fapte 
josnice. În sfârşit, după vreo şapte ani, prinţesa răposa şi, 
rămas văduv, prinţul se mută pe dată la Petersburg. 
Apariţia sa în capitală fusese remarcată. Tânăr încă, bărbat 
chipeş, dispunând de o avere frumoasă, înzestrat cu o 
mulţime de însuşiri strălucite, vesel, spiritual, rafinat în 
gusturi şi plin de energie clocotitoare, se introduse în 
societate nu ca un solicitant de sprijin şi protecţie în goană 
după noroc, ci cu siguranţa omului ce se bucură deo 
situaţie destul de independentă. Se spune că împrăştia într- 
adevăr în juru-i un farmec irezistibil, un aer”cTe” foTţS şi 
dominare. Plăcea mai cu osebire femeilor şi legătura ctr”d” 
frumoasă din lumea selectă îi aduse faima unui scandal 
monden. Risipea banul fără părere de rău, deşi spiritul său 
înnăscut de economie îl împingea până la zgârcenie; ştia să 
piardă la joc, dar numai când simţea că e în folosul lui să 
piardă şi o făcea cu atâta calm şi naturaleţe, încât faţa lui 
nu trăda nici cea mai mică tulburare, oricât de mare ar fi 
fost suma sacrificată. Dar nu Pentru a vâna distracţii venise 
el la Petersburg, ci ca să-şi consolideze cariera şi să-şi 
deschidă drum spre posturi mai malte. Şi; în cele din urmă, 
izbuti. Contele Nainski, rubedenia sa ilustră, care n-ar fi 
catadicsit să-i acorde nici cea mai mică atenţie dacă l-ar fi 


văzut prezentându-se în postura unui simplu solicitator, fu 
plăcut surprins văzând succesele lui în societate. Socotind 
compatibil cu poziţia sa de a-i acorda o atenţie deosebită, îi 
făcu excepţionala favoare de a se ocupa personal de 
creşterea şi educaţia copilului său, pe atunci în vârstă de 
şapte ani, luându-l în casa lui. Era tocmai perioada în care 
prinţul întreprinsese călătoria sa la Vasilievskoe şi-i 
cunoscuse pe Ihmenevi. În cele din urmă, prinţul obţinu 
prin intermediul contelui un post de vază pe lângă una din 
cele mai importante ambasade ale noastre şi plecă în 
străinătate. De aci încolo, zvonurile ce nu încetaseră să 
circule pe seama lui căpătară tonuri oarecum mai sumbre; 
se vorbea, astfel, de nişte lucruri neplăcute ce i s-ar fi 
întâmplat în străinătate, dar nimeni n-ar fi ştiut să spună 
despre ce anume era vorba. Cert era însă că, între timp, îşi 
sporise averea cu încă patru sute de suflete, achiziţie 
despre care am şi amintit mai înainte. După o şedere de mai 
mulţi ani în străinătate, prinţul se reîntoarse în ţară cu un 
grad înalt în diplomaţie şi ocupă imediat un post foarte 
important la Petersburg. La Ilhmenevka se şoptea că are de 
gând să se recăsătorească, înrudindu-se astfel cu familia 
bogată, de viţă veche, a unor nobili influenţi. „[inteşte sus! 
Ca mâine o să-l vedem mare demnitar!” spunea Nikolai 
Sergheici, frecându-şi mâinile de mulţumire. Pe vremea 
aceea îmi urmam studiile la Universitatea din Petersburg şi 
îmi aduc aminte că Ihmenev mi-a scris anume să mă 
interesez dacă zvonurile cu privire la căsătorie erau sau nu 
întemeiate. De altfel, i se adresase şi prinţului să mă ia sub 
protecţia lui; dar scrisoarea aceea rămăsese fără răspuns. 
Am putut afla doar atât: că fiul prinţului, crescut mai întâi în 
casa contelui Nainski şi mai târziu la un institut nobiliar 
superior, tocmai îşi isprăvise studiile la nouăsprezece ani. Îl 
vestii despre toate acestea pe Ihmenev şi adăugai în 
scrisoarea mea că - desigur - prinţul îşi iubea mult fiul, că-l 
răsfăţa şi-şi făcea de pe acum în privinţa lui strălucite 
planuri de viitor. Toate acestea le aflasem de la colegii mei, 


studenţi la universitate, care-l cunoşteau pe tânărul prinţ. 
Nu mult după aceea, într-o buna dimineaţă, lhmenev primi 
de la prinţ o epistolă care-l uimi peste măsură... 

Prinţul care până atunci, după cum am mai spus, se 
mărginise în raporturile cu Nikolai Sergheici numai la o co- 
respondenţă rece, de afaceri, îi scria acum sincer şi 
amănunţit, ca unui bun prieten, despre treburile sale de 
familie: geplângea de fiul său, a cărui purtare îi pricinuia 
multă amărăciune; că deşi nu trebuiau luate în seamă 
ştrengăriile unui băieţandru (vădit lucru, încerca să-l 
scuze), se hotărâse totuşi să-l pedepsească, să-l mai sperie, 
trimiţându-l să stea câtva timp la ţară, sub supravegherea 
lui Ilhmenev. Mai scria că se bizuie pe deplin „pe bunul şi 
nobilul Nikolai Ser-gheevici şi, mai cu seamă, pe Anna 
Andreevna” şi-i ruga pe amândoi să-l primească pe 
zănaticul său fiu în familia lor, să-l îndemne şi să-l 
povăţuiască a asculta, meditând în singurătate, glasul 
cuminţeniei; iar dacă le era cu putinţă - să-l iubească, dar 
mai ales să-i îndrepte firea uşuratică şi „să-i insufle reguli 
de comportare severe şi salutare, fără de care omul nu 
poate răzbi în viaţă ”...Fireşte, bătrânul Ihmenev conveni 
încântat să îndeplinească rugămintea prinţului. Tânărul 
prinţ fu primit în casa lui ca un fiu şi în scurt timp Nikolai 
Sergheici îl îndrăgi aproape la fel ca şi pe Nataşa. De 
altminteri, chiar şi mai târziu, după ce rupsese orice 
legătură cu prinţul Piotr Alexandrovici, continua să-şi aducă 
aminte cu drag de al său Alioşa, cum se obişnuise el să-i 
spună tânărului Alexei Petrovici. Şi într-adevăr, Alioşa era 
un băiat încântător: frumos, delicat şi sensibil ca o femeie, 
plin de exuberanţă şi de candoare, sincer şi însufleţit de 
cele mai nobile simţăminte, cu o inimă iubitoare, dreaptă şi 
recunoscătoare, el deveni idolul familiei Ilhmenev. Cu toate 
că păşise în al douăzecilea an al vieţii, era încă tot copil. 
Anevoie şi-ar fi lămurit cineva motivele ce-l determinaseră 
pe tatăl său, care - aşa se spunea cel puţin - îl iubea nespus 
de mult, să-l surghiunească atât de nemilos. Se zvonea că 


tânărul ar fi dus la Petersburg o viaţă trândavă şi uşuratică, 
că ar fi refuzat cu încăpățânare să ocupe o slujbă, ceea ce îl 
amăra mult pe părintele său. În discuţiile cu Alioşa, Nikolai 
Sergheici se feri să aducă vorba despre asta, deoarece era 
evident că „în scrisoarea sa prinţul Piotr Alexandrovici 
preferase să treacă sub tăcere adevărata cauză pentru 
care-şi surghiuneşte fiul. De altfel, circulau tot felul de 
zvonuri despre o nesocotinţă „p neiertat a lui Alioşa şi 
despre legătura lui cu o doamnă, nu ştiu ce provocare la 
duel, despre o pierdere fantastică la un joc de cărţi, ba unii 
mergeau şi mai departe, pomenind despre însuşirea unei 
sume de bani ce nu-i aparţinea şi pe care tânărul o 
cheltuise în scopuri frivole. lar după părerea altora, 
hotărârea prinţului de a-şi îndepărta fiul nu se datora 
vreunei vini a acestuia, ci era determinată de consideraţii 
cu substrat pur egoist, în vederea unor combinaţii 
personale. Nikolai Sergheici respingea cu indignare 
această alegaţiune, mai ales că-şi dădea seama cât îl adoră 
Alioşa pe tatăl său. Cu toate că nu-l cunoscuse nici în 
copilărie, nici în adolescenţă, vorbea despre tânărul prinţ 
cu o admiraţie entuziastă, de unde se vedea limpede că se 
afla cu desăvârşire sub influenţa acestuia. În flecărerile 
sale, Alioşa pomenea uneori de o contesă, căreia îi făcuseră 
curte şi tatăl şi fiul şi la care el, Alioşa, s-ar fi bucurat de 
mai mult succes, fiind cel preferat, pentru care motiv tatăl 
se supărase cumplit pe el. Întâmplarea aceasta o povestea 
totdeauna în-cântat la culme şi făcând mare haz, cu o 
candoare aproape copilărească; dar Nikolai Sergheici căuta 
întotdeauna să-l împiedice a mai continua istorisirea acestei 
întâmplări. Alioşa confirmă de asemenea zvonul că tatăl său 
ar avea de gând să se recăsătorească. 

Împlinise astfel aproape un an de surghiun; la anumite 
intervale, trimitea cu regularitate tatălui său scrisori 
cuminţi şi respectuoase; în cele din urmă, se obişnuise atât 
de bine şi-i plăcuse atât de mult la Vasilievskoe, încât îl 
imploră pe tatăl său, când acesta veni la moşie în timpul 


verii (anunţân-du-şi sosirea din timp) să-l lase la 
Vasilievskoe cât mai mult cu putinţă, susţinând că este 
născut pentru viaţa la ţară. Toate hotărârile lui Alioşa, toate 
pornirile lui se datorau receptivităţii sale excesive, firii 
nervoase, inimii învăpăiate, nechibzuinţei sale care mergea 
uneori până la absurd ca şi neîngrăditei sale înclinări de a 
se supune oricărei înrâuriri dinafară din pricina lipsei totale 
de voinţă. Prinţul însă primi rugămintea fiului său cu 
oarecare suspiciune... În general, Nikolai Sergheici îşi 
recunoştea cu greu „prietenul” de odinioară; prinţul Piotr 
Alexandrovici părea acum cu totul schimbat. Găsea numai 
cusururi în tot ce făcea Nikolai Sergheici, iar la verificarea 
scriptelor privind administrarea moşiei se arătă de o 
lăcomie şi de o zgârcenie dezgustătoare, manifestând o 
neîncredere de neînțeles. 'Toate acestea îl mâhniră profund 
pe bunul Ilhmenev, care mult timp nu ştiu 29 ce să mai 
creadă. Acum, toate mergeau de-a-ndoaselea, absolut 
contrar felului cum decurseseră lucrurile la prima vizită a 
prinţului, cu paisprezece ani în urmă; prinţul căută să-şi 
cunoască vecinii, pe cei mai de seamă, bineînţeles, iar pe 
Nikolai Sergheici nici nu-l vizita şi-l trata ca pe un 
subaltern. Apoi deodată, ca din senin, surveni ceva cu totul 
neexplicabil; fără nici un motiv aparent, între prinţ şi 
Ihmenev se produse o ruptură violentă. Cei din spatele uşii 
biroului înregistraseră un schimb de cuvinte grele şi 
jignitoare rostite de ambele părţi. Ilhmenev părăsi indignat 
Vasilievskoe, dar lucrurile nu se opriră aci. Prin tot judeţul 
se răspândi fulgerător un val de bârfeli infame. Se spunea 
cum că Nikolai Sergheici, ghicind firea tânărului prinţ, îşi 
pusese în gând să-i speculeze slăbiciunile; că fiica lui, 
Nataşa (care împlinise şaptesprezece ani), ştiuse să-l prindă 
în mreje pe tânăr şi că părinţii ei, prefăcându-se a nu băga 
de seamă, încurajaseră această iubire; că Nataşa, vicleană 
şi „imorală”, îl vrăjise, pur şi simplu, pe acest tânăr de 
douăzeci de ani, care, din pricina manevrelor ei perfide, nu 
mai putuse vedea, vreme de un an, nici o tânără cu 


adevărat nobilă, deşi prin casele onorabile ale moşierilor 
din împrejurimi se pârguiau atâtea fete. Se mai da ca precis 
faptul că tinerii îndrăgostiţi hotărâseră să se cunune în 
satul vecin, Grigorievo, la cincisprezece verste depărtare de 
Vasilievskoe, chipurile, fără ştirea părinţilor fetei, care însă 
erau la curent cu toată istoria, până la cele mai mici 
amănunte, călăuzindu-şi fiica, pas cu pas, cu sfaturile lor 
interesate. În sfârşit, un volum întreg n-ar fi de ajuns să 
cuprindă tot ce au putut să născocească în această privinţă 
cumetrele de ambe sexe din judeţ. Mai surprinzător era 
însă faptul că însuşi prinţul dădu crezare tuturor acestor 
scorneli ajunse la cunoştinţa lui prin-tr-o scrisoare anonimă 
trimisă din provincie şi că se grăbise să vină tocmai din 
această pricină de la Petersburg direct la Vasilievskoe. Fără 
îndoială că toţi cei care-l cunoşteau cât de cât pe Nikolai 
Sergheici ar fi avut toate temeiurile să nu creadă nici un 
cuvânt din învinuirile ce i se aduceau; dar cum se întâmplă 
de obicei în astfel de împrejurări, fiecare îşi dădea frâu liber 
curiozităţii, comenta pe larg şi cu subînţelesuri cele auzite, 
clătina din cap şi rostea cuvinte grele de reprobare. 
Ihmenev era prea mândru ca să încerce reabilitarea 
reputației fiicei sale în ochii cumetrelor şi-i interzise frefea 
n-a ştiut nimic despre toate aceste birfeh şi calomnii; i şi 
ascunsese cu grijă toată istoria aceasta şi fata continua să 
fie veselă şi inocentă ca un copil de doisprezece ani. 

Între timp cearta îşi adâncea rădăcinile. Binevoitorii zeloşi 
nu-şi pierdeau timpul de pomană. Se găsiră denunţători şi 
martori care izbutiră să-l facă pe prinţ a crede că felul cum 
Nikolai Sergheici îi administrase moşia ani de-a rândul era 
departe de a putea fi socotit drept un model de onestitate. 
Mai mult. se străduiră a-l convinge că la vânzarea unei 
pădurici, cu vreo trei ani în urmă, Ilhmenev ar fi tăinuit 
douăsprezece mii de ruble, lucru care putea fi dovedit prin 
probe incontestabile în faţa judecății, dat fiind că Ihmenev 
procedase la această vânzare fără vreo procură legală din 
partea prinţului; o vânduse din proprie iniţiativă, aşa cum îl 


tăiase capul, reuşind să-l convingă abia mai târziu pe prinţ 
de utilitatea vânzării şi făcând venit în casă o sumă mult mai 
mică decât aceea pe care o primise în realitate. Bineînţeles, 
toate acestea nu erau decât pure calomnii, după cum se şi 
dovedi mai târziu, dar prinţul le dădu crezare şi în faţa unor 
martori îl învinui pe Nikolai Sergheici de hoţie. 
Nemaiputând suporta o asemenea insultă, Ilhmenev îi 
răspunse pe acelaşi ton; se petrecu atunci o scenă 
groaznică, după care urmă procesul. Nikolai Sergheici, 
care nu ştiuse să-şi asigure din timp o serie de probe scrise, 
absolut indispensabile, dar mai ales lipsit cu desăvârşire de 
protecţie şi de orice experienţă în astfel de treburi, se văzu 
curând în situaţia de a pierde procesul, pomenindu-se într-o 
bună zi cu moşia pusă sub sechestru. Exasperat de 
întorsătura pe care o luau lucrurile, bătrânul părăsi totul şi 
se hotări să se mute Ia Petersburg, spre a întreprinde 
personal demersurile necesare pentru a i se face dreptate. 
Încredinţa apărarea intereselor sale în proces unui avocat 
cu experienţă şi se stabili în capitală. Se pare că prinţul îşi 
dădu în curând seama că-l învinuise pe nedrept. Dar 
jignirile de ambele părţi fuseseră atât de grave, încât nu 
mai putea da înapoi; îndârjit la culme, el depuse toate 
eforturile ca să obţină cu orice preţ câştig de cauză în acest 
proces, adică, de fapt, să ia ultima bucată de pâine de la 
gura fostului său administrator. 

CAPITOLUL V. 

Aşadar, Ihmenevii se mutară la Petersburg. N-am să 
descriu revederea mea cu Nataşa după o despărţire atât de 
lungă. Trebuie să mărturisesc însă că în cei patru ani n-o 
uitasem o clipă. Desigur, nici eu însumi nu-mi dau prea bine 
seama de sentimentul cu care îmi aminteam de dânsa; dar 
când ne-am revăzut, am înţeles imediat că îmi era hărăzită 
de soartă. La început, vreau să spun, în primele zile după 
sosirea lor, am avut mereu impresia că în toţi anii aceştia 
cât am stat departe de ei, Nataşa nu se dezvoltase cine ştie 
ce mult, nu se schimbase aproape de loc şi rămăsese 


aceeaşi fetiţă de odinioară, aşa cum o cunoscusem altădată. 
Treptat însă, pe măsură ce se scurgeau zilele, descopeream 
la ea mereu ceva nou, ce nu cunoscusem încă, lucruri care- 
mi rămăseseră parcă înadins ascunse, ca şi cum fata ar fi 
căutat să-şi ferească sufletul de mine; o, dar cu câtă 
desfătare gustam încercarea aceea de a-i ghici sufletul! La 
începutul şederii sale la Petersburg, bătrânul Ilhmenev era 
nervos şi înveninat. Treburile mergeau prost; se indigna, îşi 
ieşea din fire, îl vedeam tot timpul preocupat de actele şi 
hârtiile lui şi nu-i ardea de loc de noi. Anna Andreevna, pe 
de altă parte, părea cu totul descumpănită şi la început nu 
era în stare să înţeleagă nimic. Petersburgul o înfricoşa. 
Ofta într-una, tremura, tânjea necontenit după viaţa de la 
ţară, fugind mereu cu gândul la Ihmenevka; se perpelea 
cumplit pentru că Nataşa ajunsese la vârsta măritişului şi 
că n-avea pe nimeni care să se gân-dească la soarta ei; în 
atare clipe, negăsind pe altcineva mai demn de încrederea 
ei, se apuca să-mi facă mie felurite destăinuiri ciudate. 

Era chiar perioada când, cu puţin înainte de sosirea lor, 
isprăvisem primul meu roman, acela cu care începe cariera 
mea literară; ca debutant ce eram, la început nu prea ştiam 
ce-aş putea face cu el. Ilhmenevilor nu le spusesem nimic, 
deşi mă dojeneau într-una şi erau gata să se certe cu mine 
pentru că mă complac a sta fără nici o ocupaţie şi nu mă 
învrednicesc să-mi caut o slujbă. Bătrânul îmi reproşa acest 
lucru cu destulă asprime şi amărăciune în glas; o făcuse cu 
gând bun, bineînţeles, în grija părintească ce-mi purta. Mie 
însă îmi era ruşine să mărturisesc natura ocupaţiilor mele. 

Cum era să le spun aşa, de-a dreptul, că nu mă ispiteşte 
cariera de funcţionar şi că vreau să scriu romane? De 
aceea, căutam deocamdată să tărăgănez lucrurile, 
asigurându-l că nimeni n-a vrut până acum să mă angajeze, 
dar că mă zbat totuşi să-mi găsesc o slujbă. lhmenev n-avea 
timp să-mi controleze spusele. Într-o zi însă Nataşa, după 
ce ascultase toată discuţia noastră pe această temă, m-a 
tras misterios deoparte, şi, implorându-mă cu lacrimi în 


ochi să mă gândesc la viitorul meu, a încercat să mă 
iscodească, doar-doar o afla cu ce anume mă ocup; văzând 
totuşi că nu izbuteşte, m-a pus să jur că n-am să mă 
nenorocesc pentru toată viaţa trândăvind şi umblând ca un 
pierde-vară. E drept că m-am ferit a-i destăinui ceva despre 
preocupările mele, dar tot atât de adevărat este că un 
singur cuvânt de aprobare din partea ei cu privire la 
lucrarea mea (e vorba de primul meu roman) aş fi preferat- 
o tuturor laudelor pe care mi-a fost dat să le aud mai târziu 
din partea criticilor şi a cunoscătorilor. Dar iată că-mi 
apăru, în sfârşit şi romanul. Cu mult înainte de publicarea 
lui, se stârnise în lumea literară zarvă mare. B. s-a bucurat 
ca un copil6, citindu-mi manuscrisul. Şi totuşi, dacă e vorba 
să afirm că am fost vreodată fericit, nu m-aş gândi la 
primele clipe ale acelui succes îmbătător, ci mai cu-rând la 
perioada când încă nu citisem şi nu arătasem nimănui 
manuscrisul meu; la nopţile acelea lungi, petrecute între 
nădejdi şi visări exaltate; la nopţile de pasionată dragoste 
pentru lucrarea mea; la nopţile acelea când mă înfrăţisem 
cu plăsmuirea mea, cu personajele mele dragi, ca şi cum ele 
ar fi existat aievea; când îmi împărţeam cu ele bucuriile şi 
necazurile; ba uneori vărsăm lacrimi sincere de compasiune 
pentru sărmanul meuexen. Jtfici n-aş putea descrie cât de 
mult s-au bucurat bătrmii de succesul pe care l-am obţinut, 
deşi la început se arătară foarte miraţi - atât de ciudate li 
se păreau toate acestea! Anna Andreevna, de pildă, nu voia 
să creadă nici în ruptul capului că proaspătul, mult lăudatul 
scriitor este acel Vanea, care etc, etc şi tot da mereu din 
cap neîncrezătoare. Bătrânul păstră îndelung o rezervă 
circumspectă; rezistă mult timp pe poziţii; ba la început, 
când prinseră a se răspândi prin oraş zvonurile, se arătă 
chiar foarte alarmat. 'Ţinu să-mi vorbească despre cariera 
de funcţionar pierdută, şi, în general, despre viaţa 
dezordonată a maz tuturor scriitorilor. Dar veştile soseau 
neîntrerupt la urechile lui, o dată cu anunţurile de prin 
reviste, şi, în cele din urmă, cuvintele de laudă, pe care le 


auzise despre mine din gura unor persoane în care avea 
încredere nelimitată, îl făcură să-şi schimbe părerea despre 
cele scriitoriceşti. lar când a văzut că mi s-au plătit şi bani şi 
a aflat ce onorarii se pot încasa pentru o lucrare literară, 
ultimele lui îndoieli se risipiră cu totul. Trecând repede de 
la îndoieli la încredere deplină, entuziastă, bucurându-se ca 
un copil de norocul ce dăduse peste mine, se lăsă deodată 
captivat de cele mai nestăvilite speranţe, de cele mai 
ispititoare visuri privind viitorul meu. Nu era zi să nu 
făurească pentru mine noi şi noi proiecte şi planuri de viitor 
şi câte şi mai câte nu găseai închipuite în ele! Începuse 
chiar a-mi arăta şi o consideraţie cu totul neobişnuită 
pentru relaţiile noastre de până atunci. Şi totuşi, mi-aduc 
aminte, se întâmpla ca îndoielile să-l asalteze din nou; de 
multe ori, în plin elan al fanteziei, îl vedeam alunecând iar 
în păienjenişul incertitudinii. 

„Scriitor, poet! Mi se pare cam ciudat, nu ştiu cum... Nu 
prea am auzit ca poeţii să se aleagă cu vreun cin, să ajungă 
j şi ei în rândul oamenilor. Ia, nişte scribi nenorociţi, oameni 
pe care nu te poţi bizui niciodată!” 

Am observat că stările acestea de îndoială şi reflecţii 
sceptice îl cuprindeau de cele mai multe ori pe înserat (ţin 
foarte bine minte orice amănunt din acea perioadă 
minunată!). Către seară, bătrânul nostru devenea 
întotdeauna extrem de nervos, sensibil şi neîncrezător. 
Nataşa şi cu mine ştiam acest lucru şi ne distram anticipând 
ceea ce va urma. În asemenea clipe, ca să-i mai ridic 
moralul, îi povesteam fie anecdote despre accesele de 
grandomanie ale lui Sumarokov?, după ce i se acordase 
gradul de general, fie despre înalta preţuire de care s-a 
bucurat Derjavin, căruia i s-a trimis în dar o tabacheră plină 
cu monezi de aur, fie despre memorabila vizită pe care 
împărăteasa însăşi o făcuse lui Lomonosov; i-am povestit şi 
despre Puşkin şi despre Gogol. 

— Am auzit, frăţioare, am auzit despre toate astea, încerca 
să obiecteze bătrânul, care auzea poate pentru prima oară 


în viaţa lui istoriile acestea. Hm! Ştii, Vanea, aş vrea, totuşi, 
să-ţi fac o mărturisire: mă bucură mai ales faptul că toate 
compunerile astea ale tale nu sunt scrise în versuri. A scrie 
versuri, dragul meu, nu-i o treabă serioasă; nici nu încerca 
să mă contrazici, crede-mă pe mine, că-s bătrân şi nu-ţi 
doresc decât binele; versurile-s neghiobie curată, pierdere 
de vreme şi atâta tot! N-au decât să le scrie şcolarii, poate 
că lor le sade bine. Versurile astea îi duc pe alde voi, tinerii, 
de-a dreptul la balamuc... Mă rog, Puşkin e mare, nu zic ba! 
Şi totuşi, nişte stihuleţe şi nimic mai mult; ceva nebulos. De 
altfel, nici nu prea l-am citit pe Puşkin... Pe când proza e cu 
totul altceva! Aici, autorul are cum să şi povă-ţuiască, 
vorbind, bunăoară, despre dragostea de patrie, ori, în 
general, despre virtuţi... Hm! Eu, frăţioare, nu mă ştiu 
exprima, dar sper că mă înţelegi: ţi-o spun, fiindcă te 
iubesc. Ia să-ţi auzim compunerea! Încheie el cu un aer 
oarecum protector, când în sfârşit am adus cu mine cartea 
şi ne-am instalat cu toţii după ceai în jurul mesei. Citeşte- 
ne, să aflăm şi noi ce-ai zmângălit acolo; ai stârnit o vâlvă, 
de-ţi merge fala în tot oraşul! Să vedem! Să vedem! 

Am deschis cartea ca să încep lectura. În seara aceea 
tocmai ieşise de sub tipar romanul meu şi, reuşind să pun 
mâna pe un exemplar, am alergat într-un suflet să-l citesc 
Ihme-nevilor. 

Ce necăjit şi amărât am fost că n-am avut cum s-o fac mai 
înainte! Unicul exemplar de manuscris îl predasem 
editorului! Nataşa a şi plâns de ciudă, m-a certat, mi-a 
reproşat că alţii vor citi romanul înaintea ei... Dar iată-ne, în 
sfârşit, adunaţi în jurul mesei. Bătrânul luă o înfăţişare 
rezervată şi solemnă. Era hotărât să privească lucrurile cu 
toată seriozitatea, deci pornit pe o critică aspră. „Vreau să 
mă conving personal”, spusese el. Anna Andreevna arboră 
şi ea o mină festivă; doar că nu-şi pusese o scufiţă nouă 
anume pentru asta. Observase ea de mult că mă uit la 
nepreţuita ei Nataşa cu infinită dragoste; că mi se taie 
respiraţia şi mi se tulbură privirea când stau de vorbă cu 


dânsa şi că, la rândul ei, Nataşa mă săgetează cu priviri mai 
scânteietoare decât altădată. Da! Sosise, în sfârşit, 
momentul acesta; sosise într-o clipă de izbândă, de 
speranţe ameţitoare, de fericire deplină - toate sosiseră 
dintr-o dată. Mai observase bătrânica şi că soţul ei începuse 
de la o vreme să mă laude cam peste măsură şi să ne 
privească, pe mine şi pe fiică-sa, într-un chip deosebit... Şi, 
deodată, o cuprinse teama: nu eram totuşi nici prinţ, nici 
conte, nici nobil latifundiar, nici măcar consilier de colegiu 
cu studii juridice, un tânăr cu pieptul plin de decoraţii şi 
frumos ca în poveşti! Visurile Annei Andreevna nu 
cunoşteau jumătăţi de măsură. 

„il laudă lumea, gândea ea despre mine, dar pentru ce - 
nu se ştie. Cică-i scriitor, poet... Ce-i aia... Scriitor?” 

CAPITOLUL VI. 

Cartea le-am citit-o într-o singură seară. Am început nu- 
maidecât după ceai şi am stat până pe la două după miezul 
nopţii. Lia început, bătrânul îşi cam încruntase sprâncenele. 
Se aşteptase, probabil, la ceva neînchipuit de măreț, la ceva 
care, poate, să nu-i fie nici lui tocmai pe înţeles, dar 
negreşit foarte elevat şi măreț, bineînţeles; când colo, nimic 
din toate astea; nu auzea decât lucruri prea obişnuite şi 
atât de cunoscute, mă rog, exact ceea ce vezi întâmplându- 
se zilnic în jurul nostru. Şi barem de-ar fi fost eroul cine ştie 
ce om mare sau interesant, sau măcar subiectul să-l fi luat 
din istoria ţării, ca în „Roslavlev”, să zicem, sau în „luri 
Miloslavski” 8; aici însă era vorba de un biet slujbaş mărunt, 
umil şi prăpădit, ba şi cam sărac cu duhul, se pare, care nici 
măcar nasturii de la uniformă nu-i avea la locul lor - şi toate 
acestea erau scrise într-o limbă atât de simplă, cu nimic 
deosebită de felul obişnuit al nostru de a vorbi între noi... 
Ca să vezi! Bătrânica se uita întrebătoare la Nikolai 
Sergheici, cu o mină puţin bosumflată, ca şi cum s-ar fi 
simţit jignită., Nu, zău, ce rost avea să se tipărească 
asemenea fleacuri, ba să le şi asculţi citindu-ţi-se şi unde 
mai pui că pentru toate astea, auzi, s-au plătit şi bani!” 


părea că-i citeai gândurile pe faţă. Nataşa era foarte 
atentă; asculta cu înfrigurare, nu-şi lua privirea o clipă de 
pe chipul meu, îmi urmărea încordată mişcarea buzelor, 
felul cum pronunţ fiecare cuvânt, mişcându-şi, la rândul ei, 
fără să-şi dea seama, după mine, buzele încântă-toare. Şi 
poate n-o să mă credeţi, dar înainte să ajung cu lectura la 
jumătatea cărţii, ochii ascultătorilor mei erau plini de 
lacrimi. Anna Andreevna plângea sincer, compătimindu-mi 
eroul şi cu o mişcătoare naivitate ar fi voit să-i fie de folos 
*năcar cu ceva în nenorocirile ce-l loviseră; cel puţin aşa am 
înţeles eu, din scurtele ei exclamaţii. Bătrânul renunţase, se 
vede treaba, la pretenţia de a i se oferi o plăsmuire cu un 
conţinut măreț, înălţător: „Chiar de la primul pas sare în 
ochi că nu-i cine ştie ce operă grozavă, ia, o istorioară 
oarecare; în schimb, te înduioşează mult, zise el, începi să-ţi 
dai prea bine seama ce se petrece în jurul tău şi lucrurile 
astea nu le mai poţi uita; vezi că sijamujcel mai umil, cel mai 
bătut de soartă este şi el totuşi un suil5tjd «-Oaa4i. Îlţi: 
fijrate!” Nataşa asculta, plângea şi pe ascuns, sub masă îmi 
strângea mâna cu putere. Lectura luă sfârşit. Nataşa se 
ridică; obrajii îi ardeau şi avea ochii înlăcrimaţi; deodată, 
îmi luă mâna, mi-o sărută şi fugi din odaie. Părinţii ei se 
priviră îndelung. 

— Hm! Ca să vezi cât e de exaltată! Făcu bătrânul, uimit 
de gestul fiicei sale. De altfel, nu-i nimic rău în asta, adăugă 
el; dimpotrivă, e o pornire frumoasă! Are o inimă minunată, 
copila asta... Continuă el să metecăie prin vorbe, privindu-şi 
pieziş nevasta, vrând parcă s-o scuze pe Nataşa şi totodată 
să mă scuze şi pe mine. 

Dar Anna Andreevna, cu toate că în timpul lecturii se 
arătase destul de tulburată, mă privea acum ca şi când ar fi 
vrut să spună: „Mă rog, că Alexandru Machedon e un erou, 
nu mai încape vorbă dar de ce să se fărâme din pricina asta 
scaunele?” 9 etc. 

Nataşa se întoarse curând, veselă şi fericită, şi, trecând pe 
Iîngă mine, mă ciupi pe furiş. Bătrânul se apucă iarăşi să-mi 


judece „serios” povestirea, dar nemaiputându-şi stăpâni 
bucuria, îşi dădu drumul: 

— Ei bine, frăţioare, să ştii că mi-a plăcut, e foarte-foarte 
frumos! Ce să mai vorbim, mi-ai făcut o mare bucurie! O 
bucurie la care nici nu m-aş fi aşteptat. Bineînţeles nu e 
ceva înălţător, grandios, e limpede ca lumina zilei... Uite, 
am pe măsuţa mea Eliberarea Moscoveil0. La Moscova a şi 
fost scrisă cartea. Acolo se vede dintr-o dată, de la cele 
dintâi pagini, că omul se avântă spre culmi în zbor de şoim, 
ca să zic aşa... La tine însă, Vanea, totul apare mai simplu şi 
mai pe înţeles, fii tocmai de aceea îmi place mai mult, că e 
mai pe înţeles! Ce ai scris tu acolo îmi pare atât de 
cunoscut, ca şi cum totul mi s-ar fi întâmplat chiar mie. La 
urma urmei, cui folosesc acele cărţi înălţătoare? Nici chiar 
eu nu le-aş fi înţeles. Ce-i drept, s-ar cuveni să-ţi mai 
netezeşti ici, colo, stilul: te laud eu, da orice s-ar spune, 
prea puţin înălţătoare sunt toate astea. Ei, dar acum n-ai ce 
să-i faci: cartea e gata tipărită. Poate că la ediţia a doua mai 
schimbi câte ceva. Cred că apare şi într-o a doua ediţie, nu-i 
aşa? Ce zici, apare? Şi mai capeţi nişte bani. Hm! 

— Ţi-au dat şi bani pentru asta, Ivan Petrovici? Întrebă 
Anna Andreevna. Mă uit la dumneata şi nu-mi vine să cred. 
Dumnezeule, ca să vezi pe ce dă lumea astăzi bani! 

— Ştii, Vanea, continuă bătrânul înflăcărându-se tot mai 
mult, treaba asta, chiar dacă nu e la fel cu o slujbă, eo 
carieră, totuşi. Cartea aceasta o vor citi, probabil şi 
persoane sus-puse. Uite, spuneai că Gogol primeşte în 
fiecare an ajutoare, e trimis şi prin străinătăţi. Poate c-o să 
ai şi tu parte de aşa ceva. Sau e prea devreme încă? 
Trebuie să mai compui şi altceva? Atunci, dă-i zor, băiatule! 
Aşterne pe hârtie cât mai repede! Nu te culca pe lauri! Nu-i 
vreme de pierdut. 

Bătrânul le spunea toate astea cu atâta convingere şi 
bunătate, încât nu mă înduram să-l opresc, să-i curm zborul 
fanteziei. 


— Sau le vine, să zicem, să-ţi dea o tabacheră... lot ce se 
poate. Favorurile nu au un calapod anume. Aşa, un semn de 
încurajare... Sau, de... Poate că ai să nimereşti chiar la 
Curte, adăugă el cu înţeles, aproape în şoaptă, arborând un 
aer solemn, mijind ochiul stâng. Sau nu-ţi vine a crede că ai 
putea ajunge şi la Curte? Ar fi şi cam prea devreme... Nu-i 
aşa? 

— Ei şi tu, la Curte! Îl domoli Anna Andreevna cu un aer 
oarecum ofensat. 

— N-a rămas mult să mă faceţi şi general, am răspuns eu 
râzând din inimă. 

Bătrânul râse şi el. Părea tare mulţumit. 

— Excelenţă, poftim la masă! Strigă zglobie Nataşa, care 
între timp pregătise de cină. 

Râzând în hohote, ea alergă către tatăl ei şi-l cuprinse 
duios cu braţele ei fierbinţi. 

— Bunul meu tătic! Bătrânul era emoţionat. 

— Bine, bine, să lăsăm asta! Am spus-o aşa, într-o doară. 
Până una, alta, să trecem mai bine la masă. Tu, 
sentimentalo! Adăugă el, mângâind-o pe Nataşa pe 
obrăjorul parfumat, cum li plăcea lui să facă la orice prilej. 
Să ştii, Vanea, că ţi le-am spus toate astea fiindcă mi-eşti 
drag. Cu toate că nu eşti general (mai ai mult până acolo!), 
ei, da oricum, s-ar putea spune că acum eşti un om 
cunoscut, un alcătuitor de cărţi! 

Azi, tăticule, nu se mai spune alcătuitor, ci scriitor. 

Cum? Nu se mai spune alcătuitor? Ei, uite că n-am ştiut. 
Bine, să-i zicem atunci scriitor. Altceva am vrut să spun: 
şambelan, fireşte, n-au cum să te facă numai pentru că ai 
scris un roman; la aşa ceva nici nu trebuie să ne gândim, 
dar poţi să-ţi croieşti un drum; să ajungi, de pildă, ataşat la 
o ambasadă. S-ar putea să te trimită în străinătate, Italia, să 
zicem, ca să-ţi cauţi sănătatea sau să te perfecţionezi într- 
ale ştiinţelor; te vor ajuta cu bani. Şi din partea ta, 
bineînţeles, totul trebuie să fie cât se poate de onorabil; 
orice sumă de bani sau orice distincţii vei primi să fie pe 


merit, pentru muncă cinstită, ca o răsplată binemeritată şi 
nu aşa, pentru te miri ce, prin protecții... 

— Vezi să nu ţi se urce la cap atunci, Ivan Petrovici şi să nu 
vrei să mai ştii de noi, adăugă în glumă Anna An-dreevna. 

— Fericeşte-l încalţe pe loc cu o decorație, tăticule, că 
numai ataşat nu-i cine ştie ce mare rang. 

Şi Nataşa mă ciupi iar de mână. 

— Uită-te la ea cum râde de mine! Se burzului bătrânul, 
privindu-i fericit faţa îmbujorată, cu ochişorii strălucind ca 
două steluțe. Poate că aveţi dreptate, dragii mei, mi se pare 
că am mers cam prea departe, de parcă aş fi Alnaskaru: de 
altfel, cam aşa am fost eu întotdeauna... Şi totuşi, mă uit la 
tine, măi Vanea şi mi se pare că eşti atât de simplu... 

— O, Doamne, Dumnezeule! Şi cum ai fi vrut să fie, 
tăticule? 

— Nu, nu, nu m-ara exprimat tocmai bine. Voiam să spun, 
Vanea, că înfăţişarea ta nu are nimic de poet... Se zicecă 
poeţii sunt palizi la faţă, poartă părul nu ştiu cum, aparte şi 
au o expresie a ochilor, ca la Goethe, de pildă, sau la alt- 
careva... Am citit eu despre de-alde astea în Abbaddonna. 
T2 Ce, nu-i aşa? Sau vi se pare că iar am luat-o razna? 
Uitaţi-vă la ştrengăriţă asta, cum râde de mine! Eh, dragii 
mei, nu prea am eu învăţătură multă, dar ştiu să pricep cu 
inima. Hai să zicem că faţa n-are nici o importanţă şi n-ar fi 
cine ştie ce mare nenorocire; mie şi faţa ta mi-e dragă şi-mi 
place mult aşa cum este,. Dar nu la asta m-am gândit,. 
Liucrul cel roai de seamă, Vanea, e să rămâi uri om cinstit, 
să duci o viaţă onestă, să nu ţi se urce fumurile la cap! Ai 
înaintea ta un drum deschis. Urmează-l cu inima neîntinată; 
acesta mi-a fost î gândul, da. Da. Şi chiar asta am vrut să 
spun! 

Ce zile minunate! Toate ceasurile de răgaz, toate serile mi 
le petreceam la ei. Îi aduceam bătrânului, când veneam din 
oraş, ştiri din lumea literelor, despre literați, pentru care, 
nu ştiu de ce, prinsese dintr-o dată interes; ba începuse 
Chiar să citească şi articolele de critică ale lui B., despre 


care îi vorbisem atâta şi pe care abia îl înţelegea; totuşi, îl 
lăuda cu entuziasm, tunând şi fulgerând împotriva 
adversarilor acestuia care scriau la Severnâi Trulen Is. Dar 
şi bătrânica veghea cu străşnicie la ceea ce se petrecea 
între mine şi Nataşa; nu reuşi ea, fireşte, să vadă chiar 
totul! Noi ne şi spusesem cuvântul hotărâtor şi mi-a fost 
dat, în sfârşit, să văd cum Nataşa, ple-cându-şi sfioasă 
căpşorul, rostise aproape şoptit, cu buzele-i întredeschise, 
cuvântul da. În curând, aflară şi bătrânii hotărârea noastră: 
căzură pe gânduri, mai chibzuiră, iar Anna Andreevna 
clătină mult timp din cap. Totul îi părea ciudat şi 
înfricoşător. Nu-i prea inspiram multă încredere. 

— "Ţi-a surâs norocul, Ivan Petrovici, îmi spuse ea, dar dacă 
n-o să-ţi mai meargă la fel şi în viitor, sau dacă se mai 
întâmplă cine ştie ce, cum va fi atunci? De-ai avea cel puţin 
o slujbă! 

— Uite ce vreau să-ţi spun, Vanea, hotărî bătrânul după un 
timp, am băgat şi eu de seamă că e ceva între voi, am 
priceput şi, mărturisesc, m-am bucurat că tu şi cu Nataşa... 
Ei, dar ce mai atâta vorbă! Amândoi sunteţi încă tineri şi 
Anna Andreevna cam are dreptate. Să mai aşteptăm puţin! 
Să zicem că tu ai talent, ba încă mult talent... Ce-i drept, nu 
eşti chiar un geniu, cum s-a scris atâta despre tine la 
început, ci pur şi simplu ai talent. (Uite, chiar astăzi am citit 
o critică, aceea din Truten, în care te cam ia în răspăr. Ei, 
dar ce să mai vorbim, că doar ştim noi ce fel de gazetă-i 
asta!) Aşadar, îţi dai şi tu seama: talent încă nu înseamnă 
bani depuşi la Muntele de Pietate14. Amândoi sunteţi 
săraci. Să mai aşteptăm un an şi jumătate, hai să zicem 
numai un an: de ţi-o merge tot aşa, ai să calci şi tu mai cu 
temei pe drumul tău şi atunci a ta să fie Nataşa; de nu 
izbuteşti însă, judecă şi tu!... Că doar eşti un om cinstit, 
gândeşte-te...! 

S-a hotărât, prin urmare, să mai aşteptăm. Iar peste un 
an, iată ce s-a întâmplat. 


Da, aproape exact la un an după aceea! Într-o zi senină de 
septembrie, către seară, vin la bătrânii mei, bolnav, cu 
inima strânsă şi, de cum intru, mă prăbuşesc pe un scaun, 
aproape leşinat; oamenii se îngroziră văzându-mă în ce hal 
eram. Dar nu din pricina asta mi se învârtea capul şi mi se 
strângea inima de durere, încât înainte de asta poate că de 
zece ori încercasem să mă apropii de uşa lor şi tot de atâtea 
ori mă întorsesem înapoi, fără a mă hotări să bat; şi nici 
pentru că nu mi-a reuşit cariera pe care o îmbrăţişasem şi 
nu aveam nici glorie, nici bani; nici pentru că nu izbutisem 
să ajung „ataşat” şi nu-mi surâsese nici pe departe norocul 
de a fi trimis în Italia, ca să-mi caut sănătatea; ci pentru că 
omul poate să trăiască într-un singur an cât în zece şi tot 
aşa se întâmplase şi cu Nataşa: în anul acela trăise cât în 
zece. Se săpase între noi o prăpastie de netrecut... Mi-aduc 
aminte că şedeam tăcut în faţa bătrânului şi-mi frământam 
distrat pălăria, care şi aşa era destul de mototolită; şedeam 
pe scaun şi aşteptam, nu ştiu nici eu pentru ce, să iasă 
Nataşa. Hainele mele erau într-o stare de plâns, aveam faţa 
suptă, gălbejită şi cu toate astea nu semănăm nici pe 
departe cu un poet şi nici privirea mea nu trăda nimic din 
acea măreție pe care ar fi vrut s-o vadă reflec-tându-se în 
ea bunul meu Nikolai Sergheici. Bătrânica mă privea cu 
sinceră compasiune, dar prea grăbită ca să-i poată ascunde 
gândul nemărturisit: „Şi când te gândeşti că ăsta era cât 
pe-aci să-i fie Nataşei logodnic, ajută-ne Doamne şi ne mi- 
luieşte!” 

— N-ai vrea o ceaşcă de ceai, Ivan Petrovici? (Samovarul 
clocotea pe masă.) Ei, cum o mai duci, maică? Pari tare 
bolnav, îmi spuse dânsa pe un ton compătimitor. Parcă o aud 
şi acum. 

Şi parcă o văd aievea: cum îmi spune toate astea şi cum îi 
tremură în ochi o altă grijă, care-l făcuse şi pe bătrân să se 
întunece la faţă şi sub povara căreia stătea acum tăcut 
lângă ceaşca lui de ceai, pradă gândurilor. Ştiam prea bine 
că în clipele acelea îi neliniştea mult procesul cu 


prinţulQaikovski, proces care luase o întorsătură nu tocmai 
favorabilă pentru ei şi că, pe deasupra, mai surveniseră în 
viaţa lor şi alte necazuri care l-au zdruncinat pe Nikolai 
Sergheici atât de tare, încât aproape să-l trântească la pat. 
În urmă cu vreo cinci luni, fiul prinţului, din pricina căruia 
se iscase toată zarva cu procesul, găsise prilejul să-i viziteze 
pe Ihmenevi. Bătrânul, care-l îndrăgise aproape ca pe 
propriul său copil, încât mai că nu era zi să nu-şi 
amintească de el, îl primi cu multă bucurie. Anna 
Andreevna îşi aduse iar aminte de Vasilievskoe şi, 
bineînţeles, o podidiră lacrimile. Alioşa începu să vina pe la 
ei tot mai des, fără ştirea tatălui său. Fire deschisă, dreaptă 
şi cinstită, Nikolai Sergheici respinse cu indignare orice 
măsuri de precauţie. Dintr-o nobilă mândrie, el nici nu voi 
să se gândească la ceea ce va spune prinţul când va afla că 
fiul său este primit iarăşi în casa Ihmenevilor şi în sinea lui 
dispreţuia toate suspiciunile absurde ale potrivnicului său. 
Nu se gândi însă bătrânul dacă va avea destulă putere să 
îndure şi alte jigniri. Tânărul prinţ venea aproape zilnic. 
Petrecea în casa lor seri întregi, până târziu după miezul 
nopţii. Prezenţa lui îi înviora şi-i înveselea pe bătrâni. 
Natural, părintele său află curând totul. Noi clevetiri, dintre 
cele mai dezgustătoare, făcură ocolul oraşului. Prinţul 
trimise lui Nikolai Sergheici o scrisoare groaznică, 
reeditând jignirile de altădată, iar fiului său îi interzise 
categoric să mai calce pragul Ihmenevilor. Toate astea s-au 
întâmplat cu vreo două săptămâni înainte de vizita mea la 
ei. Bătrânul Ihmenev era nespus de îndurerat. Cum? 
Nataşa lui, suflet neprihănit şi nobil, să fie târâtă din nou în 
această cloacă! Numele ei curat să fie rostit în chipul cel 
mai infam de acelaşi om care îl mai jignise o dată!... Şielsă 
treacă toate astea cu vederea fără a cere satisfacţie? La 
început, bătrânul căzu pur şi simplu la pat, bolnav de 
disperare. Toate astea le ştiam şi eu. Îmi parveniseră până 
în cele mai mici amănunte, deşi timp de trei săptămâni nu 
trecusem de loc pe la ei, ci zăcusem zdrobit şi bolnav la 


mine acasă. Dar mai ştiam şi altceva... Ba nu! Pe atunci 
presimţeam numai, adică... Ştiam, de fapt, dar nu-mi venea 
încă să cred că, afară de această supărare, ei mai aveau şi 
un alt necaz, mult mai mare, care-i frământa mai rău decât 
orice şi aceasta mă făcea să-i observ cu o privire chinuită. 
Ce chin mistuitor! Mă tortura dorinţa de a afla adevărul şi 
teama de a crede şi căutam din răsputeri să îndepărtez cât 
mai mult clipa fatală. Şi totuşi, venisem anume pentru a 
înfrunta această clipă. Nu ştiu nici eu ce mipuls inexplicabil 
mă îndemnase să vin la ei în seara aceea. 

— Ce-i cu tine, Vanea? Întrebă deodată bătrânui, reve- 
nindu-şi puţin. Ai fost bolnav? N-ai mai dat pe la noi de 
atâta vreme! Mă simt vinovat faţă de tine: de mult voiam să 
trec să te văd, dar nu ştiu cum s-a făcut că... Şiiarăşi tăcu 
în-gândurat. 

— Am fost cam bolnav, am răspuns. 

— Hm, bolnav! Repetă el după vreo cinci minute. Nici nu 
mă miră. '[i-am spus doar, te-am prevenit şi n-ai vrut să mă 
asculţi! Hm... Ei da, frăţioare, se vede treaba că soarta 
muzei, de când lumea, e să stea tot prin mansarde, 
flămândă şi aşa va fi de-a pururi. Asta-i! 

Da, tare indispus mai era bătrânul. De nu era durerea lui 
care-i sfâşia inima, nu deschidea el vorba acum despre 
muza cea flămândă. Îi scrutai faţa: era suptă-gălbejită, ochii 
exprimau o profundă nedumerire, încărcată de un gând 
întrebător pe care înţelegeai că nu e în stare să-l dezlege. 
Contrar felului său de a fi obişnuit, se arăta impulsiv şi 
caustic. Anna An-dreevna clătina din cap îngrijorată. 
Prinzând un moment când bătrânul era întors cu spatele la 
noi, ea îmi făcu semn cu capul, arătând către dânsul. 

— Cum se simte Natalia Nikolaevna? E acasă? O întrebai 
văzând-o atât de neliniştită. 

— E acasă, maică, e acasă, răspunse cam încurcată. Vine 
îndată, vrea şi ea să te vadă. Doar nu e glumă, de trei săptă- 
măni n-ai mai dat de loc pe aici! Nici nu ştiu cum să-ţi spun: 


se petrece ceva cu dânsa, dar ce anume - nu pricep; nu mai 
ştiu dacă e bolnavă sau sănătoasă; numai Dumnezeu ştie! 

Şi aruncă o privire sfioasă spre soţul ei. 

— Ce să aibă? N-are nimic! Răspunse Nikolai Sergheici 
tăios, aproape în silă. E bine sănătoasă. A crescut, acum e 
domnişoară, ce vreţi, nu mai e copil, asta-i tot. Cine să le 
mai înţeleagă, aceste tristeţi şi capricii de fată? 

— Ei, asta-i acum, capricii! Făcu Anna Andreevna cu un 
glas ofensat. 

Bătrânul nu mai spuse nimic, ci începu să bată mărunt 
darabana cu degetele pe masă. „Doamne, e cu putinţă să fi 
intervenit ceva între ei cu adevărat?” mă gândii eu îngrozit. 

— Ei, dar pe la voi cum mai merg treburile? Începu iar 
bătrânul. Ce face B., tot mai scrie critică? 

— Scrie, răspunsei eu. 

— Ce să mai vorbim, Vanea! Încheie dânsul, dând din 
mână. De critică ne arde nouă acum?! 

Uşa se deschise şi intră Nataşa. 

CAPITOLUL VII. 

Îşi scosese pălăriuţa din cap şi, după ce o lăsă pe pian, se 
apropie de mine şi-mi întinse în tăcere mâna. Buzele i se 
mişcară uşor, ca şi cum ar fi vrut să-mi adreseze un salut; 
nu rosti însă nici un cuvânt. 

Nu ne mai văzuserăm de trei săptămâni. O priveam cu 
nedumerire şi cu teamă. Ce mult se schimbase în aceste trei 
săptămâni! Mi se strânse inima de durere, văzându-i obrajii 
supţi şi palizi, buzele arse ca de friguri şi, sub genele-i 
negre, ochii mistuiţi parcă de o hotărâre nestrămutată. 

Şi totuşi, o, Doamne, cât era de frumoasă! Niciodată mai 
înainte sau după asta nu mi-a fost dat s-o văd atât de 
fermecătoare ca în ziua aceea fatală. Să fie oare ea, aceeaşi 
Nataşa, aceeaşi fetiţă care de-abia acum un an nu-şi mai lua 
ochii de la mine şi frământându-şi buzele în tăcere, mă 
asculta citin-du-mi romanul; care făcuse haz şi glumise cu 
atâta voioşie cu tatăl ei şi cu mine, în seara aceea, când 
stăteam în jurul mesei? Să fie oare aceeaşi Nataşa, care, 


acolo, în odaia aceea, plecându-şi căpşorul, îmi spusese 
îmbujorată da? 

Se auzi dangătul grav al unui clopot, de vecernie. Ea 
tresări. Bătrâna îşi făcu semnul crucii. 

— Vroiai să te duci la biserică, Nataşa? Se aud clopotele 
de vecernie, o întrebă bătrâna. Du-te, Nataşenka, du-te de 
te roagă lui Dumnezeu, doar biserica nu-i departe! Faci şi o 
plimbare. De ce să stai mereu în casă? la te uită ce palidă 
eşti, parcă te-ar fi deocheat cineva! 

— Poate... Să nu mă mai duc azi, rosti Nataşa rar şi încet, 
aproape în şoaptă. Eu... Nu prea mă simt bine... Adăugă ea 
pe urmă şi se făcu albă ca varul. 

— Du-te mai bine, Nataşa, că doar ai vrut să te duci mai 
adineauri. Îţi luaseşi şi pălăriuţa. Şi roagă-te, Nataşenka, 
roa-gă-te să-ţi dea Dumnezeu sănătate, o îndemna Anna 
Andreevna, privind-o sfioasă, aproape cu teamă. 

— Chiar aşa, du-te; ai să faci o plimbare, adăugă bătrânul, 
privind-o şi el îngrijorat. Are dreptate maică-ta, du-te. Îl 
vom ruga, uite, pe Vanea să te însoţească. 

Avui impresia că un zâmbet amar flutură pe buzele Nata- 
Şei. Ea se apropie de pian, îşi luă pălăriuţa ţi o puse pe cap; 
mâinile-i tremurau. Părea că se mişcă în neştire, ca şi cum 
nu şi-ar fi dat seama de tot ce face. Tatăl şi mama îi 
urmăreau fiece mişcare cu o nelinişte încordată. 

— Rămâneţi cu bine! Rosti dânsa abia auzit. 

— Vai, îngeraşul meu, ce să-ţi mai iei atâta rămas bun, 
doar nu-i cine ştie ce cale lungă! Mai iei şi tu puţin aer... Nu 
vezi ce palidă eşti? A! Uitasem cu totul (uitucă mai sunt!)... 
Ţi-am pregătit o amuletă; am pus în ea o rugăciune, 
îngeraşul meu; o călugăriţă din Kiev m-a povăţuit s-o fac 
încă de anul trecut; rugăciunea-i binefăcătoare, am cusut-o 
acum câteva zile. S-o porţi cu tine, Nataşa! Poate că o să-ţi 
dea Dumnezeu sănătate... Că noi doar numai pe tine te 
avem. 

Şi bătrânica a scos din sertarul măsuţei sale de lucru 
cruciuliţa de aur a Nataşei, de a cărei panglicuţă era prinsă 


şi amuleta. 

— S-o porţi sănătoasă! Adăugă ea, punându-i cruciuliţa la 
gât şi binecuvântând-o; a fost o vreme când în fiecare seară 
te binecuvântam aşa, la culcare; rosteam o rugăciune, iar tu 
o repetai după mine. Acuma însă te-ai schimbat şi nu-ţi mai 
dă Domnul Dumnezeu linişte sufletească. Ah, Nataşa, 
Nataşa, ai ajuns să nu-ţi mai fie de ajutor nici rugăciunile 
mele de mamă! Şi bătrâna începu să plângă. 

Nataşa îi sărută mâna şi, fără să scoată un cuvânt, se 
îndreptă spre uşă; apoi, deodată, se întoarse şi se apropie 
de tatăl ei. Pieptul îi tresaltă ca de o frământare lăuntrică. 

— Tăticule! Binecuvântează-ţi şi dumneata fata, se rugă ea 
cu un glas sugrumat şi îngenunche în faţa tatălui său. 

Ramaserăm cu toţii înmărmuriţi în faţa acestei comportări, 
atât de solemne, a Nataşei. Câteva clipe bătrânul o privi 
pierdut. 

— Nataşenka, fetiţa mea, odorul meu, viaţa mea, dar ce-i 
cu tine? Strigă el în cele din urmă, podidit de lacrimi. De ce 
te frămânţi atâta? De ce plângi zi şi noapte? Că doar eu 
văd, văd totul; nu dorm nopţile, mă scol şi ascult la uşa 
odăiţei tale! Spune-mi tot, Nataşenka, deschide-ţi sufletul în 
faţa bătrânului tău tată şi noi... 

Înainte de a putea sfârşi, o cuprinse în braţe şi o strânse 
cu putere la piept. Ea se lipi înfrigurată de pieptul tatălui 
său şi-şi sprijini capul pe umărul lui. 

— Nu-i nimic, o să-mi treacă, nu prea mă simt bine... 
Îngână ea cu glasul înecat în lacrimi cu greu stăpânite. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, aşa cum te 
binecuvântez eu, copila mea dragă şi scumpă! O mângâie 
Ihmenev. Harul Domnului să pogoare pacea în sufletul tău şi 
să te păzească de orice durere. Roagă-te lui Dumnezeu, 
copila mea, ca ruga mea nevrednică să ajungă la dânsul. 

— Şi eu şi eu te binecuvântez! Întări bătrânica, izbucnind 
în hohote de plâns. 

— Adio! Şopti Nataşa. 


Ajugând la uşă, ea se opri iarăşi, să-i mai privească o dată; 
ar fi vrut, poate, să le mai spună ceva, dar neizbutind, ieşi 
repede din odaie. Am urmat-o, cuprins de presimţiri rele. 

CAPITOLUL. VIII. 

Mergea grăbită, fără un cuvânt, cu capul în piept, ferin-du- 
şi ochii. După ce străbăturăm însă strada şi ajunserăm pe 
chei, se opri brusc şi mă apucă de mână. 

— Mă înăbuş! Îngână ea, mi-e inima pierită... Mă înăbuş! 

— Întoarce-te acasă, Nataşa! Strigai îngrozit. 

— Oare nu pricepi tu, Vanea, că am plecat de tot, că i-am 
părăsit şi că n-am să mă mai întorc la ei niciodată? Îmi 
răspunse privindu-mă cu o durere nesfârşită în ochi. 

Inima mi se strânse. Toate acestea le presimţisem, încă de 
pe drum, mergând spre casa lor; toate acestea mi le 
închipuisem ca prin ceaţă, cine ştie dacă nu chiar cu mult 
înainte de a fi venit ziua aceea; şi totuşi, cuvintele ei mă 
loviră ca trăsnetul. 

Pornirăm trişti de-a lungul cheiului. Nu eram în stare să 
scot o vorbă; chibzuiam la ceea ce aveam de făcut, dar îmi 
lipsea cu desăvârşire puterea să-mi limpezesc gândurile. 
Capul mi se învârtea. Totul îmi părea monstruos şi de 
neînchipuit. 

— Mă condamni, Vanea? Mă întrebă ea într-un târziu. 

— Nu, dar... Dar mintea mea refuză să creadă că ar fi cu 
putinţă, am răspuns fără să ştiu ce spun. 

— Nu, Vanea, nu mai e nimic de făcut! l-am părăsit pe ai 
mei şi nu ştiu ce-o să se întâmple cu dânşii... De altfel, nici 
cu mine nu ştiu ce-o să se întâmple! 

— 'Te duci la el, Nataşa? 

— Da, răspunse ea. 

— Dar e cu neputinţă! Strigai în culmea deznădejdii, nu-ţi 
dai seama că aşa ceva nu trebuie să se-ntâmple, sărmana 
mea Nataşa? E o nebunie ceea ce vrei să faci! Asta o să-i 
omoare. Şi pe tine te nenoroceşti! Nu-ţi dai seama, 
Nataşa?! 


— Ba da, însă nu pot altfel, nu mai e în voia mea, o auzii 
răspunzându-mi şi cuvintele ei trădară atâta disperare, de 
parcă era dusă la moarte. 

— Întoarce-te, întoarce-te cât mai e timp, o implorai eu şi 
cu cât stăruiam mai mult, cu atât îmi dădeam mai bine 
seama că toate străduinţele mele sunt zadarnice şi absolut 
de prisos în clipa aceea. Te-ai gândit oare la ceea ce se va 
în-tâmpla cu tatăl tău? Te-ai gândit la asta? Tatăl lui e doar 
duşmanul tatălui tău; prinţul ţi-a jignit grav părintele, l-a 
învinuit de necinste, l-a făcut hoţ. Sunt în proces... Se 
judecă... Ce să mai vorbim! Asta n-ar fi încă nimic, dar ştii 
tu oare, Nataşa... (o, Doamne, că doar le ştii toate astea, 
cum să nu le ştii!) ştii tu oare că bătrânul prinţ îl bănuieşte 
pe tatăl tău şi pe maică-ta tocmai de faptul că ei ar fi pus la 
cale anume o apropiere între tine şi Alioşa încă de pe când 
stătea la voi, la ţară? Gândeşte-te, închipuie-ţi numai cât a 
suferit tatăl tău de pe urma acestei calomnii! Doar îl vezi 
bine că a încărunţit în aceşti doi ani! Adevărul este însă că 
tu, Nataşa, le ştii foarte bine toate astea, o, Doamne! Ce să 
mai vorbim de ceea ce va însemna pentru ei amândoi să te 
piardă pentru totdeauna pe tine, comoara lor, tot ce le-a 
mai rămas la bătrâneţe. Nici n-ar mai trebui să vorbesc 
despre asta. S-ar cădea s-o înţelegi singură; adu-ţi aminte 
că tatăl tău te crede şi azi ponegrită şi calomniată pe 
nedrept de către oamenii aceştia trufaşi; că meriţi să fii 
răzbunată! Acum, toate astea au răbufnit din nou, cu mai 
multă furie; duşmănia, adunată de atâta vreme în sufletul 
amândorura, din cauză că l-aţi primit pe Alioşa, s-a întețit şi 
mai tare. De curând, prinţul l-a jignit iarăşi pe tatăl tău. 
Bătrânul mai clocoteşte încă de această nouă obidă. Şi iată 
că, dintr-o dată, toate aceste învinovăţiri se vor găsi 
întemeiate! 'Toţi acei la urechile cărora a ajuns cunoscut 
acest caz îi vor da acum dreptate prinţului ţfi îl vor învinui 
pe tatăl tău şi te vor învinui şi pe tine. Ce-o să se întâmple 
acum cu el? Asta o să-l doboare, o să-l distrugă definitiv! 
Ruşine, dezonoare şi... Din pricina cui toate astea? Din 


pricina ta. Tu, fiica lui, singurul şi nepreţuitul lui copil, îi vei 
da această lovitură mortală! Dar la maică-ta, la ea, nu te-ai 
gândit? Crezi că ea va mai supravieţui bătrânului. Nataşa, 
Nataşa! Ce faci, Nataşa? Întoarce-te acasă! Trezeşte-te! 

Nataşa tăcea; apoi mă privi cu nişte ochi, care, prin dojana 
mută ce se cerea înţeleasă, trădau atâta durere, atâta 
suferinţă mistuitoare, încât nu mi-a fost greu să înţeleg cât 
de chinuită îi era inima, chiar şi fără aceste vorbe ale mele. 
Am înţeles cât de scump o costase hotărârea luată şi ce chin 
însemna pentru dânsa să mă audă vorbindu-i astfel, vorbe, 
de altminteri, cu totul tardive şi inutile; îmi dădeam seama 
de toate astea, dar nu mă puteam opri: 

— Chiar adineauri îi spuneai Annei Andreevna că poate n- 
ai să ieşi din casă, că n-ai să te duci la vecernie. Înseamnă 
că voiai să rămâi acasă! Înseamnă că nu eşti cu totul 
hotărâtă? 

Drept răspuns, Nataşa surâse amar. Oare mai era nevoie 
să-i pun şi această întrebare? Nu era greu de înţeles că 
hotărârea ei era nestrămutată. Dar ajunsesem să-mi pierd 
cu desă-vârşire cumpătul. 

— Îl iubeşti atât de mult? Strigai eu cu sufletul la gură, 
privind-o ţintă în ochi, aproape fără să-mi dau seama de 
ceea ce întreb. 

— Ce-aş putea să-ţi răspund, Vanea? Vezi bine doar! Mi-a 
poruncit să vin şi iată-mă, sunt aici, şi-l aştept, îmi răspunse 
ea cu acelaşi surâs amar. 

— Dar ascultă-mă, ascultă-mă, te rog, începui eu din nou s- 
o implor, încercând să mă agăţ de un pai, toate astea, 
situaţia asta nu sunt încă total iremediabile. Lucrurile se 
pot aranja şi într-alt fel, în cu totul alt fel! Ai putea să nu 
pleci de acasă. Iţi spun eu cum trebuie să faci, Nataşenka. 
Uite, mă leg să am grijă să vă aranjez totul şi întâlnirile 
voastre, într-un cuvânt, totul... Numai să nu pleci de acasă! 
Am să vă duc scrisorile; de ce n-aş face-o? Oricum, e mai 
bine aşa decât ceea ce vrei să faci tu acum. Voi şti eu să 
aranjez totul; veţi fi amândoi mulţumiţi... Şi nu vei merge la 


pierzanie, Nataşenka, ca acum... Căci te pierzi, te pierzi... 
Fă aşa cum îţi spun, Nataşa şi ai să vezi că totul va fi bine şi 
veţi fi fericiţi amândoi şi o să vă iubiţi după vrerea inimii 
voastre... lar când părinţii voştri vor înceta să se mai 
duşmănească (negreşit vor trebui să sfârşească odată!) 
atunci... 

— Ajunge, Vanea, nu te mai frământa atâta, mă întrerupse 
ea, strângându-mi cu putere mâna şi zâmbind printre 
lacrimi. 

Tu eşti bun, tare bun! Eşti atât de bun şi de cinstit! Şi nu 
pomeneşti un cuvânt despre tine! Că doar mai întâi şi-ntâi 
pe tine te-am părăsit, iar tu - iată! Mi-ai iertat totul, nu te 
gândeşti decât la fericirea mea. Ba... Vrei să ne porţi şi 
scrisorile... 

O podidiră lacrimile. 

— Eu ştiu, Vanea, cât de mult m-ai iubit, ştiu că mă iubeşti 
şi acum şi nu mi-ai spus niciodată, nu-mi spui nici în clipa 
asta un singur cuvânt amar de dojana! Iar eu, eu...0O, 
Doamne, cât sunt de vinovată faţă de tine! Ţi-aduci aminte 
de vremea când eram împreună? Ah, mai bine să nu-l fi 
cunoscut de loc, să nu-l fi întâlnit pe el niciodată! Aş fi 
rămas lângă tine, Vanea, bunul şi dragul meu Vanea!... Nu, 
hotărât, eu nu sunt demnă de tine! Vezi cum am ajuns? În 
astfel de clipe, îţi mai amintesc despre trecuta noastră 
fericire, deşi tu şi fără de asta suferi îndeajuns! Uite, de trei 
săptămâni n-ai mai dat de loc pe la noi: îţi jur, Vanea, că 
totuşi în aceste trei săptămâni nici nu mi-a trecut vreodată 
prin cap că tu ai putea să mă blestemi şi să mă urăşti. Ştiam 
de ce ai plecat: n-ai vrut să ne stai în cale, ca o mustrare 
vie. Ştiam că ţi-era greu să ne vezi împreună. Şi totuşi, cum 
te-am aşteptat, Vanea, cum te-am aşteptat! Mă auzi, Vanea, 
chiar dacă îl iubesc nebuneşte pe Alioşa, pe tine, să ştii, te 
iubesc poate şi mai mult: ca pe un prieten scump. Presimt, 
ştiu bine că fără tine îmi va fi cu neputinţă să trăiesc; am 
nevoie de tine, am nevoie de inima ta, de sufletul tău 


minunat... Ah, Vanea! Ce vremuri de restrişte, ce vremuri 
grele ne aşteaptă! 

Şi iarăşi o năpădiră lacrimile. Da, într-adevăr, era la grea 
cumpănă! 

— Ah, cât de mult doream să te văd! Continuă ea stăpânin- 
du-şi plânsul. Ai slăbit, eşti palid, ai fost bolnav, Vanea; ai 
fost, nu-i aşa? Vezi, am şi uitat să te întreb! Vorbesc numai 
de mine. Ce mai zic publiciştii tăi? Cum merge noul tău 
roman? Ai mai lucrat la el? 

— Nu-i timpul acum să vorbim despre romane şi nici 
despre mine, Nataşa! Treburile mele, nimic de zis, merg 
bine. Dar să lăsăm asta! Spune-mi, Nataşa: ţi-a cerut chiar 
el să te duci la dânsul? 

— Nu, nu numai el, mai mult eu am ţinut. E dreptcăa 
pomenit şi el despre asta, dar mai mult eu... Vezi, dragul 
meu, trebuie să-ţi spun totul: vor să-l însoare cu o fată 
bogată, de familie mare, cu rude influente. Tatăl lui ţine 
neapărat să-l căsătorească cu dânsa; îl cunoşti pe tatăl lui 
cât e de meşter în tras sforile; a pus în mişcare toate 
relaţiile sale; nu prea se-ntâmplă a doua oară să aibă omul 
o asemenea ocazie. Relaţii, bani... se spune că şi fata e tare 
drăguță; e cu studii şi are şi un suflet bun, în sfârşit, e bine 
de tot; se pare că lui Alioşa îi place mult. Mai ales că tatăl 
său ar vrea să scape de el cât mai repede, ca să se însoare 
şi dânsul; de aceea, caută cu orice preţ să rupă legătura 
noastră. Se teme de mine şi de înrâurirea mea asupra lui 
Alioşa... 

— Vrei să spui, am întrerupt-o eu surprins, că tatăl lui a şi 
aflat despre dragostea voastră? Până acum, mi se pare, n- 
avea decât vagi bănuieli, fără să ştie ceva precis. 

— Acuma însă ştie totul. 

— Şi cine i-a spus? 

— Chiar Alioşa, nu demult. Mi-a mărturisit el însuşi că i-a 
povestit tatălui său totul. 

— Doamne, Dumnezeule! Ce se petrece la voi! S-a apucat 
să-i spună totul tatălui său şi încă ce moment potrivit şi-a 


găsit s-o facă! 

— Să nu-l învinuieşti, Vanea, mă întrerupse Nataşa şi să nu 
râzi de el! Ar fi nedrept să-l. Judecicape oricare altul. Că 
doar el nu-i ca alţii, ca mine, ori ca tme, *3e pildă. E încă un 
copil, a fost crescut altfel decât noi. Parcă el îşi dă seama de 
ce face? Cea dintâi impresie, cea dintâi înrâurire străină 
poate să-l facă să uite toate jurămintele făcute cu câteva 
clipe înainte şi să-l îndepărteze de tot ce-i păruse nepreţuit 
până atunci. N-are caracter. Uite acum se jură în faţa ta şi 
în aceeaşi zi, cu tot atâta sinceritate, se dăruie altei inimi şi 
altor pasiuni; ba chiar vine singur să ţi-o spună. E în stare şi 
de o faptă urâtă; dar n-ai cum să-l învinuieşti şi nu ştii dacă 
trebuie să-l plângi ori să-l dojeneşti. E capabil chiar şi de 
sacrificii,. Şi încă ce sacrificii! Toate astea însă până când 
vreo nouă şi puternică impresie îi copleşeşte sufletul, atunci 
iar e în stare să uite de orice, de tot. Aşa mă va uita şi pe 
mine, dacă nu voi căuta să fiu mereu Ungă dânsul. Aşa e 
firea lui! 

— Ah, Nataşa, gândeşte-te, poate că toate astea nu sunt 
adevărate, ci numai simple zvonuri fără nici un temei. Cum 
vor, adică, să-l căsătorească? E încă un băieţandru. 

— Are taică-său socotelile lui, îţi spun. 

— Dar de unde ştii că logodnica lui e frumoasă şi-i place? 

— Păi, mi-a spus-o chiar el. 

— Cum? Vine chiar el să-ţi spună că ar putea să iubească 
pe alta şi în acelaşi timp îţi cere un asemenea sacrificiu? 

— Nu, Vanea, nu! Tu nu-l cunoşti bine; l-ai văzut numai în 
treacăt; trebuie să-l cunoşti mai îndeaproape ca să-l judeci. 
Nu există pe lume o inimă mai sinceră şi mai curată ca a lui! 
Oare ar fi mai bine să mă mintă? lar dacă a început să-i 
placă alta, e de ajuns să nu mă vadă o săptămână ca să mă 
uite cu totul şi să se îndrăgostească de cealaltă; dar aşa, 
văzându-mă din nou, va cădea iarăşi la picioarele mele. Nu! 
E foarte bine că ştiu totul, că el nu-mi va ascunde nimic: 
altminteri, aş muri din pricina bănuielilor. Da, Vanea! Sunt 
hotărâtă: dacă nu voi fi totdeauna Ungă el, mereu, în fiece 


clipă, va înceta să mă iubească, mă va da uitării şi mă va 
părăsi. Aşa-i el: oricare alta îl poate vrăji. Ce m-aş face 
atunci? Nu mi-ar rămâne altceva decât să mor... Dar ce să 
vorbim de moarte! Aş fi chiar bucuroasă acum să mor! Ji) ar 
viaţa fără el ar fi mai groaznică decât moartea, decât 
oricare „sttterintă! JAh, Vanea, Vanea! Gândeşte-te că 
trebuie”săfâe”Teva7că se în-tâmplă ceva cu mine, dacă mi- 
am părăsit chiar şi părinţii pentru el! Să nu mă întrebi 
nimic, sunt hotărâtă! El trebuie să fie lângă mine mereu, în 
orice clipă; nu m-aş mai putea întoarce din drum. Ştiu că 
sunt pierdută şi că i-am nenorocit şi pe ceilalţi. Dar... Vanea, 
ah, ah! Strigă ea deodată cutremu-rându-se, dar dacă într- 
adevăr el nu mă mai iubeşte? Dacă ceea ce ai spus tu 
adineauri despre el este adevărat, că mă înşală (nu-i 
vorbisem nimic despre aşa ceva) şi că se preface numai 
sincer şi cinstit, pe când în realitate e rău şi vanitos? Poate 
că în clipa asta, când eu îl apăr în faţa ta, el e alături de alta 
şi-şi râde în sinea lui de mine... În timp ce eu, nemernica, 
am părăsit totul şi umblu pe străzi căutându-l... Ah, Vanea! 

Geamătul acesta ţâşnise atât de dureros din pieptul ei, că- 
mi simţii tot sufletul sfârtecat. Înţelesei atunci că Nataşa îşi 
pierduse cu desăvârşire cumpătul şi nu mai era stăpână pe 
ea. Numai gelozia oarbă, nesăbuită putea s-o împingă spre 
cea mai nebunească hotărâre. Şi-nţelesei că şi-n mine 
începu să fiarbă gelozia. Nemaifiind în stare să mă 
stăpânesc, m-am lăsat târât de acest sentiment dezgustător 
care mă împiedica să raţionez lucid. 

Nataşa, îi spusei eu, nu pot pricepe un singur lucru: cum 
de-l mai poţi iubi, după atâtea câte mi-ai spus tu însăţi 
despre el? Nu-l respecţi, te îndoieşti de dragostea lui şi 
totuşi te duci la el, fără nici o putinţă de întoarcere, iar o 
dată cu tine îi duci pe toţi la pierzanie pentru un astfel de 
om. Ce-nseamnă asta, Nataşa? Ai să te chinui cu eltoată 
viaţa, ai să-l chinui şi pe el. Îl iubeşti, Nataşa, desigur, prea 
tare îl iubeşti! Dar eu unul nu sunt în stare să pricep o 
asemenea dragoste! 


— Aşa e, aşa e, îl iubesc nebuneşte, răspunse pălind ca 
săgetată de o durere. Pe tine niciodată nu te-am iubit aşa, 
Vanea. Văd bine că mi-am pierdut minţile şi că nu-l iubesc 
aşa cum ar trebui să fie dragostea. Ştiu că n-ar fi trebuit să- 
l iubesc atât... Ascultă-mă, Vanea, doar am ştiut-o de mult; 
chiar în clipele noastre cele mai fericite am avut 
presimţirea că nu mă pot aştepta de la el decât la suferinţe 
fără sfârşit. Dar ce-aş putea face când până şi durerea pe 
care mi-o prici-nuieşte e o adevărată fericire pentru mine? 
La ce bucurii m-aş putea aştepta ducându-mă la el? Ştiu 
dinainte ce mă pândeşte şi câte voi avea de îndurat de pe 
urma lui. Mi-a jurat că mă iubeşte, mi-a făgăduit câte în 
lună şi-n stele, dar nu cred în niciuna din făgăduielile lui, nu 
pun pe ele nici un preţ şi n-am pus nici până acum, deşi 
ştiam că nu mă minte, fiindcă nici nu e în stare să mintă. I- 
am spus că nu vreau să-l încurc în nici un fel. Faţă de el, aşa 
e mai bine: nimănui nu-i place să se simtă legat; nici mie nu 
mi-ar plăcea. Şi totuşi, aş fi fericită să-i fiu roabă, să fiu 
sclava lui de bunăvoie: să îndur din partea lui totul, numai 
să-l ştiu cu mine, numai să-l pot privi mereu! Nu m-aş 
împotrivi chiar dacă ar iubi o altă femeie, dar să-l am lângă 
mine... Ce josnicie, nu-i aşa, Vanea? Mă-ntreba ea deodată 
căutându-mi privirea cu ochii înfriguraţi, încât avui la un 
moment dat impresia că aiurează. Sunt nişte porniri 
dezgustătoare, aşa-i? Simt eu însămi cât de adânc m-am 
prăbuşit şi totuşi dacă mă părăseşte, sau chiar dacă mă va 
respinge şi mă va alunga, sunt gata să alerg după el până la 
capătul lumii. Uite, tu mă îndemni acum să mă întorc acasă, 
dar la ce bun? Chiar dacă m-aş întoarce, mâine aş pleca iar. 
E de ajuns să-mi spună un singur cuvânt, să-mi facă doar un 
semn şi plec din nou; să mă cheme, să mă fluiere ca pe un 
căţeluş, m-aş învârteji să-l urmez... Suferințele! Hm! Dacă 
vin de la el, nu mi-e teamă de nici un fel de suferinţe. 
Fiindcă ştiu că le îndur de la el. Ah, Vanea, cum să fac, cum 
să fac să înţelegi. 


„Dar tatăl tău, dar mama?” mă gândii eu. Nataşa parcă 
uitase cu desăvârşire de ei. 

— Va să zică, nici nu se căsătoreşte cu tine, Nataşa? 

— Mi-a făgăduit, mi-a făgăduit totul, doar pentru asta mă 
cheamă acum, să ne căsătorim mâine, pe ascuns, undeva 
afară din oraş: numai că nici el singur nu ştie ce face. Poate 
că nici nu ştie ce înseamnă cununia? Şi cum i-ar sta lui ca 
soţ? E ridicol, zău! Şi dacă se-nsoară, se va simţi, desigur, 
nefericit şi atunci vor începe reproşurile... Ah, tare aş vrea 
să nu aibă ce să-mi reproşeze vreodată. I-aş da totul, fără să 
aştept nimic de la el. Căci dacă înr-adevăr căsătoria l-ar 
face nefericit, de ce să fiu tocmai eu cauza nefericirii lui? 

— Iartă-mă, Nataşa, dar acum îmi vine să cred că treci 
printr-un fel de rătăcire a minţii, i-am zis eu. Şi acum ce ai 
de gând să faci, te duci direct la el? 

— Nu, m-a încredinţat că vine el aici să mă ia; aşa ne-am 
înţeles... 

Cu o privire nerăbdătoare, Nataşa scrută depărtarea, dar 
pe chei nu se zărea nimeni. 

— El nici gând să vină încă, iar tu ai venit cea dinţii! 
Izbucnii eu revoltat. La vorbele mele, Nataşa se clătină ca 
sub greutatea unei lovituri. Durerea îi răvăşi chipul. 

— Nu ştiu, poate că nici n-o să mai vină, zise apoi cu un 
zâmbet amar. Alaltăieri mi-a scris că dacă nu-i dau cuvântul 
că vin, va fi nevoit să-şi amâne hotărârea de a mai merge să 
ne cununăm şi atunci taică-său îl va duce la logodnica pe 
care i-a ales-o. Şi atât de simplu, atât de firesc îmi scrie 
toate astea, ca şi cum nici n-ar fi fost cine ştie ce mare 
lucru. Vanea, dar dacă între timp a plecat la ea cu 
adevărat? 

Nu i-am răspuns. Nataşa îmi prinse mâna cu putere, ochii 
îi scăpărau ca nişte cărbuni aprinşi. 

— Să ştii că e la ea, îmi şopti abia auzit. A sperat că n-am 
să vin, pentru ca să poată pleca la dânsa, iar pe urmă să 
poată spune că tot el are dreptate şi că m-a prevenit din 
timp; că numai eu sunt de vină, pentru că n-am venit. S-a 


plictisit de mine şi acum uite că dă îndărăt... O, Doamne! 
Na-tânga de mine! Păi, nu mi-a spus-o chiar el, ultima dată 
când ne-am întâlnit, că-l plictisesc?... De ce-l mai aştept 
oare?! 

— Iată-l! Strigai eu în aceeaşi clipă, căci îl zărisem de 
departe venind de-a lungul cheiului. 

Nataşa tresări, scoase un țipăt, privi îndelung 
neîncrezătoare şi deodată, recunoscându-l pe Alioşa, îmi 
lepădă mâna din mâinile ei şi alergă spre dânsul. La rândul 
său, Alioşa grăbi pasul şi în clipa următoare Nataşa i se lipi 
de piept. Pe stradă, afară de noi, nu mai era nimeni. Ei se 
sărutau, râdeau; Nataşa amesteca râsul cu plânsul, ca şi 
cum l-ar fi reîntâlnit după o lungă despărţire. Obrajii ei, 
palizi până atunci, dogoreau ca focul; părea că nici nu ştie 
pe ce lume se află! Văzân-du-mă, Alioşa se îndreptă îndată 
către mine. 

CAPITOLUL IX. 

Îl cercetam cu priviri lacome, deşi-l mai văzusem de atâtea 
ori până atunci; îi scrutam adâncul ochilor, ca şi cum 
privirea lor mi-ar fi putut da vreun răspuns la toate 
nedumeririle mele, ori dezvălui ceea ce singur nu reuşeam 
să înţeleg: cum anume, prin ce putere, izbutise acest 
copilandru s-o farmece pe Nataşa ca să-l iubească 
nebuneşte, cu o dragoste mergând până la totala uitare a 
celei dintâi îndatoriri, până la sacrificarea nesăbuită a tot 
ceea ce fusese până atunci pentrj ea lucrul cel mai sfânt? 
Tânărul prinţ îmi strânse mâinile cu” multă căldură; 
privirea lui blândă şi senină îmi merse drept la inimă. F”. *- 
e Xe să Z, 

Am simţit atunci că mă puteam înşela judecându-l altfel de 
cum era, fie chiar şi prin faptul că vedeam în el un rival. E 
adevărat că nu-l aveam la inimă şi, mărturisesc, mi-a fost 
peste puteri să-l îndrăgesc vreodată, poate singurul dintre 
toţi cei care l-au cunoscut. Multe nu-mi plăceau la prinţ, nici 
chiar înfăţişarea lui elegantă, ba poate tocmai pentru că era 
prea elegantă. Am înţeles mai târziu că şi în această 


privinţă judecasem cu totul subiectiv. Era înalt, slab, zvelt; 
avea faţa uşor alungită, totdeauna palidă; părul blond, ochii 
albaştri, blânzi, mari şi visători, săgetaţi uneori brusc de 
cea mai naivă Şi copilărească voioşie. Buzele mici, roşii, 
cărnoase, frumos conturate, păstrau aproape întotdeauna o 
cută de seriozitate; cu atât mai surprinzător şi mai plin de 
farmec era zâmbetul naiv şi pur ce se ivea deodată pe la 
colţurile gurii, încât orijeine îl privea, în orice dispoziţie 
sufletească s-ar fi aflat, I; simţea de îndată nevoia să-i 
răspundă printr-un zâmbet. Se îmbrăca elegant, dar fără 
pretenţii excesive; se vedea că 1 această eleganţă pe care o 
păstra în toate nu-l costa nici un efort, că-i era înnăscută. 
Avea, ce-i drept, unele apucături ne-l suferite, deprinderi 
proaste de bonton: superficialitatea, mulţumirea de sine şi o 
impertinenţă mascată de politeţe. În schimb, era atât de 
senin şi atât de sincer, încât el însuşi, cel dintâi, îşi 
mărturisea cu părere de rău defectele, bătându-şi joc de 
ele. Cred că niciodată, nici chiar în glumă, acest copil n-ar fi 
fost în stare să spună o minciună, iar dacă ar fi făcut-o, apoi 
- negreşit - fără să-şi dea seama că săvârşeşte ceva * rău. 
Până şi egoismul lui părea adorabil, poate tocmai prin faptul 
că era sincer, nedisimulat. Într-adevăr, tânărul prinţ n-avea 
în el nimic ascuns. Avea o inimă slabă, încrezătoare, sfioasă 
şi era cu totul lipsit de voinţă, încât ar fi fost cu adevărat 
păcat să-l jignească, să-l înşele cineva, aşa cum e păcat să 
jigneşti sau să înşeli un copil. Cu toţi anii lui, era neînchipuit 
de naiv şi nu se pricepea aproape de loc să se descurce în 
viaţa de toate zilele; de altfel, cred că nici la patruzeci de 
ani n-ar fi ajuns să înveţe din viaţă ceva. (Oameni, ca el sunt 
osândiţi parcă să rămână de-a pururi nişte nsvârstnâs$. 
Cred că nu există om care, întâlnindu-l, cuceritele mea lui 
de copil, să nu-l îndrăgească. Nataşa avusese dreptate: sub 
înrâurirea altora, împins de o mână străină, era în stare şi 
de o faptă urâtă, dar cred că ar fi murit de remuşcare în 
clipa în care şi-ar fi dat seama de urmările ei. Nataşa 
simţise instinctiv că-i va fi stăpână, regină, că el va fi doar o 


victimă a ei. Adulmeca voluptatea de a iubi fără preget şi de 
a-l chinui până la durere pe acela care-i era drag, numai 
pentru că îl iubea şi poate că tocmai de aceea Nataşa se şi 
grăbise a se jertfi, dăruindu-i-se cea dintâi. Dar şi ochii lui 
scânteiau de dragoste; Ajjf» ş» -t» -s» riaea din ochi într-un 
nesfârşit extaz. Transfigurată, Nataşa îmi aruncă o privire 
triumfătoare. În clipa aceea îşi uitase totul: părinţii, 
plecarea de acasă, bânuielile ei... Era fericită. 

— Vanea! Strigă ea, l-am nedreptăţit şi nu-s vrednică de 
el! Am crezut că n-o să mai vii, Alioşa. Uită-mi gândurile 
rele, Vanea! Am să caut să-mi îndrept greşeala! Adăugă ea 
apoi, privindu-l pe Alioşa cu nemărginită dragoste. El 
zâmbi, îi sărută mâna şi, reţinându-i-o îndelung, îmi spuse: 

— Nu mă judeca nici pe mine prea aspru. De mult voiam 
să te îmbrăţişez ca pe un frate bun; Nataşa mi-a vorbit 
atâta de dumneata! Ne cunoşteam doar de mai multă 
vreme, dar nu ştiu cum se face că nu ne-am apropiat. Să fim 
prieteni şi... lartă-ne, adăugă el cu jumătate glas, înroşindu- 
se, dar cu un zâmbet atât de fermecător, încât inima mea n- 
a putut rămâne indiferentă la chemarea aceea. 

— Da, da, Alioşa, reluă Nataşa, el e ca un frate pentru noi, 
ne-a şi iertat; fără el, nici n-am putea fi fericiţi. Ţi-am mai 
vorbit eu despre toate astea... Ah, ce copii cruzi suntem, 
Alioşa! Dar de acum încolo vom fi împreună tustrei... Vanea! 
Urmă ea cu un tremur în glas, ai să te întorci acum la ei, 
acasă. Ai o inimă de aur şi chiar dacă nu mă vor ierta, 
văzând că tu m-ai iertat, poate că se vor îndupleca şi se vor 
îmbuna şi dânşii. Spune-le tot, cu vorbele tale, pornite din 
inimă; încearcă să găseşti asemenea vorbe... Apără-mă, sal- 
vează-mă! Fă-i să înţeleagă ce m-a făcut să plec, aşa cum tu 
însuţi ai înţeles. Poate că nici nu m-aş fi hotărât să fac asta, 
dacă nu se întâmpla să fii tu azi cu mine! Tu eşti salvarea 
mea; mi-am pus numaidecât toată speranţa în tine, simțind 
că tu ai să ştii să le explici în aşa fel, ca să le alini cel puţin 
primele clipe de groază şi durere. O, Doamne, Dumnezeule! 
Spune-le, Vanea, din partea mea că, pentru mine, îmi dau 


seama, nu poate fi iertare: căci dacă ei m-ar ierta, 
Dumnezeu nu mă iartă; şi de mă vor blestema, eu tot am să- 
i binecu-vântez şi am să mă rog pentru ei cât voi trăi. Sunt 
cu toată inima alături de ei! Ah! De ce nu-i cu putinţă să fim 
fericiţi cu toţii? De ce, de ce? Dar ce-am făcut! O, Doamne! 
Strigă ea deodată, venindu-şi parcă în fire şi, tremurând 
toată de groază, îşi acoperi faţa cu mâinile. Alioşa o 
îmbrăţişa şi o strânse la pieptul lui fără a scoate o vorbă. 
Trecură astfel în tăcere câteva clipe. 

— Cum ai putut să-i pretinzi acest sacrificiu? Spusei eu 
privindu-l cu dojana. 

— Să nu mă judeci prea aspru! Repetă el. Te asigur că 
acum toate aceste nenorociri, deşi îmi dau seama că sunt 
grave, nu vor mai ţine decât un moment. Sunt încredinţat 
că-i uşor. Nu e nevoie decât de puţină tărie ca să putem 
trece prin acest moment; Nataşa gândeşte la fel. Ştii, eu 
cred că totul se trage de la mândria aceea de familie, de la 
certurile şi pârile acelea cu totul inutile!... Dar... (m-am 
gândit mult la asta, crede-mă), toate astea trebuie să 
înceteze. Ne vom uni şi vom fi iarăşi cu toţii împreună şi 
atunci bătrânii noştri, văzân-du-ne atât de fericiţi, se vor 
împăca şi ei între dânşii. Cine ştie, poate că tocmai 
căsătoria noastră va prilejui începutul împăcării lor! Cred 
că nici nu poate fi într-alt fel. Dumneata ce zici? 

— Te aud vorbind de căsătorie, dar când aveţi de gând să 
vă cununaţi? Îl întrebai întorcându-mi ochii spre Nataşa. 

— Mâine sau poimâine; în orice caz, poimâine - sigur. Să 
vezi, de fapt nici eu nu ştiu prea bine încă şi, drept să-ţi 
spun, n-am întreprins nimic în această privinţă. M-am 
gândit că, poate, Nataşa nu va veni astăzi. Şi-apoi, tatăl 
meu voia neapărat să mă ducă astăzi la logodnică (cred că 
Nataşa ţi-a spus: vor să mă însoare, eu însă nu vreau). Şi 
uite aşa se face că n-am apucat încă să meditez asupra 
chestiunilor de amănunt. Totuşi, cred că ne vom cununa 
negreşit poimâine. Cel puţin aşa mi se pare, pentru că altfel 
nici nu s-ar putea. Chiar mâine pornim pe şoseaua 


Pskovului. Am eu un prieten într-un sat, nu departe de aici, 
mi-a fost coleg de liceu, un om foarte de treabă; poate că 
am să-ţi fac vreodată cunoştinţă cu el. În satul acela trebuie 
să fie şi preot, deşi nu prea sunt sigur dacă există ori ba. Ar 
fi trebuit, fireşte, să aflu dinainte, dar n-am avut timp... De 
altfel, toate astea nu sunt decât nişte nimicuri. Important 
este să nu pierdem din vedere esenţialul. S-ar putea, 
presupun, să chemăm un preot din-tr-un sat vecin, nu-i aşa? 
Or mai fi şi alte sate pe acolo! Îmi pare rău că nu i-am scris 
încă nimic prietenului meu; ar fi trebuit să-l anunţ. Te 
pomeneşti că acum nici n-o fi acasă... Ei, dar nu-i nimic! 
Principalul e să fim hotărâți, încolo toate se vor aranja de la 
sine, nu-i aşa? Pentru moment, până mâine sau poimâine, 
Nataşa o să rămână la mine. Am închiriat un apartament, în 
care vom locui după ce ne întoarcem. Nu mă mai întorc în 
casa tatălui meu; nu-i aşa? Ai să vii să ne vezi, am aranjat o 
locuinţă foarte drăguță. O să primim vizitele foştilor mei 
colegi; o să organizăm serate... 

Îl priveam nedumerit, cu o strângere de inimă. Nataşa mă 
implora cu privirea să nu-l învinuiesc, să fiu mai îngăduitor, 
îl asculta cu un zâmbet trist şi în acelaşi timp părea să-l 
admire, aşa cum admiri un copil drăgălaş şi zburdalnic, 
ascultându-i sporovăială naivă şi fermecătoare. Am privit-o 
cu dojana. Simţeam în suflet o grea apăsare. 

— Dar tatăl dumitale? Îl întrebai eu. Eşti convins că te va 
ierta? 

— Fireşte. Ce-ar mai avea de făcut? La început, 
bineînţeles, mă va blestema, de asta sunt încredinţat. Aşa e 
el cu mine: foarte aspru. Ba s-ar putea chiar să încerce vreo 
intervenţie pe la autorităţi. Într-un cuvânt, va recurge la 
prerogativele lui de părinte... Dar toate astea nu vor dura 
mult. Mă iubeşte nespus; va fi supărat o vreme, apoi mă va 
ierta. Şi atunci, toată lumea se va împăca şi vom fi cu toţii 
fericiţi; şi tatăl ei de asemenea. 

— Dar dacă nu te va ierta? La asta te-ai gândit? 


— Nu se poate, trebuie să ne ierte. Poate că nu chiar aşa 
de repede. Ei, şi? Am să-i dovedesc că am şi eu caracter. 
Prea mă ceartă într-una că sunt lipsit de caracter şi fluştu- 
ratic. Să vadă acum, să se convingă, dacă sunt sau nu 
fluştu-ratic. Că doar nu e lucru de glumă să devii familist; n- 
am să mai fiu băieţandrul de azi... Vreau să spun că atunci 
am să fiu şi eu ca toţi ceilalţi... ca orice om căsătorit. Voi trăi 
din munca mea. Nataşa zice că aşa e mai bine, decât să 
trăieşti pe spinarea altuia, cum facem noi toţi. Dacă ai şti 
câte lucruri frumoase îmi spune ea! Eu, unul, nu m-aş fi 
gândit niciodată la toate astea, pentru că am fost crescut 
altfel. E drept, şi-mi dau seama de acest lucru, că sunt cam 
uşuratic şi că nu mă pricep aproape la nimic; dar să ştii că 
zilele trecute mi-a venit o idee grozavă. Deşi poate nu-i 
acum momentul să vorbim despre asta, aş vrea totuşi să ţi-o 
spun ca să audă şi Nataşa, iar dumneata să ne ajuţi cu un 
sfat. lată la ce m-am gândit: vreau să scriu, ca şi dumneata, 
romane pe care să le dau la reviste. Ai să mă ajuţi să intru 
în legătură cu cei de pe la redacţii, nu-i aşa? Mi-am pus 
toată nădejdea în dumneata şi ieri, toată noaptea, m-am 
gândit la un roman, aşa, ca o încercare şi, să vezi, cred că 
ar putea să iasă un lucru tare drăguţ. Subiectul l-am luat 
dintr-o comedie a lui Scribe... Lasă c-am să-ţi povestesc 
totul mai târziu. Principalul e că în felul ăsta am să câştig 
bani... Şi dumneata capeţi bani pentru ceea ce scrii, nu-i 
aşa? 

Nu mi-am putut ascunde un zâmbet. 

— Dumneata râzi, îmi spuse el, zâmbind de asemenea. Şi 
totuşi, adăugă el cu o candoare dezarmantă, să nu te iei 
după aparenţe; să ştii că am mult spirit de observaţie; ai sa 
te convingi mai târziu. De ce n-aş încerca, adică? Cine ştie, 
poate că izbutesc... Şi totuşi mi se pare că ai dreptate; căci 
nu cunosc nimic din viaţă; asta mi-o spune şi Nataşa; dar nu 
numai ea, mi-au spus-o şi alţii; ce fel de scriitor ar putea să 
iasă din mine? Râzi, râzi de mine, dar ajută-mă să mă 
îndrept; că doar o faci pentru dânsa, iar dumneata... Ştiu că 


dumneata o iubeşti. Am să-ţi spun drept: nu sunt vrednic de 
ea; simt asta; îmi vine greu să recunosc şi nici nu ştiu să-mi 
explic pentru ce m-o fi îndrăgit atâta? În ceea ce mă 
priveşte, parcă mi-aş da şi viaţa pentru ea! Şi ca să vezi, 
până acum nu mi-era teamă de nimic, acum însă încep să 
mă înspăimânt: ce-am făcut, pe ce drum ne avântăm?! 
Doamne, Dumnezeule, e cu putinţă oare ca un om dornic 
să-şi împlinească cinstit îndatoririle să nu aibă destulă tărie 
şi pricepere pentru a şi le împlini? Ajută-ne dumneata, căci 
eşti singurul nostru prieten. Ce-aş putea face singur? lartă- 
mă că mi-am pus toată nădejdea în dumneata, dar te 
consider un suflet ales, un om infinit mai bun decât mine. 
Mă voi strădui totuşi să mă schimb, fiţi siguri că voi ajunge 
să fiu demn de voi «amândoi. 

A Spunând acestea, Alioşa îmi strânse iarăşi mâna şi ochii 
«săi minunaţi se luminară de un sentiment cald, generos. 
Îmi j întindea mâna cu atâta încredere şi era atât de sigur 
de prietenia mea! 

— Nataşa îmi va ajuta să mă îndrept, urmă el. În definitiv, 
să nu-ţi închipui cine ştie ce grozăvii despre mine şi nici să 
nu te necăjeşti prea tare din pricina noastră. Sunt plin de 
speranţe, iar cât priveşte partea materială, vom fi asiguraţi. 
Bunăoară, dacă nu-mi va reuşi romanul (chiar adineauri m- 
am gândit c-ar fi poate o prostie să mă apuc a scrie un 
roman şi dacă ţi-am vorbit despre asta, am făcut-o doar aşa, 
ca să-ţi aud părerea), zic, dacă nu-mi va reuşi romanul, aş 
putea, în cel mai rău caz, să dau lecţii de muzică. Poate că 
nici n-ai ştiut până azi că mă pricep la muzică? Nu mi-ar fi 
de loc ruşine să mă întreţin şi dintr-o astfel de muncă. În 
privinţa asta, am idei foarte înaintate. Mai am apoi acasă o 
mulţime de bibelouri scumpe şi de obiecte de toaletă: la ce- 
mi folosesc? Am să le vând şi nici nu-ţi închipui câtă vreme 
am putea să trăim din ele! În sfârşit, în cel mai rău caz, 
poate că, într-adevăr, aş putea să-mţ iau şi o slujbă. Tatăl 
meu ar fi chiar bucuros să mă vadă ocupând un serviciu; 
mereu mă îndeamnă s-o fac, eu însă îl amân într-una 


spunându-i că nu prea stau bine cu sănătatea. (De altfel, mi 
se pare că am şi figurat pe statul unei instituţii oarecare.) Şi 
când va vedea că însurătoarea mi-a fost de folos, că m-a 
făcut om de treabă şi am acceptat să iau un post, se va 
bucura şi mă va ierta... 

— Te-aş întreba însă, Alexei Petrovici, dacă te-ai gândit ce 
se poate întâmpla între tatăl dumitale şi tatăl ei? Cum îţi 
închipui dumneata că se vor petrece lucrurile diseară la ei 
acasă? 

Spunând asta, i-am arătat-o cu privirile pe Nataşa, căreia 
în clipa aceea, la auzul cuvintelor mele, îi pieri tot sângele 
din obraz. Eram neîndurător. 

— Da, da, ai dreptate, e groaznic! Răspunse el, m-am 
gândit la asta şi sunt tare mâhnit... Dar ce-i de făcut? 
Dumneata ai perfectă dreptate: măcar părinţii ei de ne-ar 
ierta! Şi dacă ai şti cât îi iubesc pe amândoi! Mi-au fost ca 
nişte părinţi adevăraţi şi iată cum îi răsplătesc!... Ah, 
certurile şi procesele astea! Nici nu-ţi închipui cât de 
penibile sunt acum pentru noi toate astea! Şi de ce se 
ceartă ei, mă rog? Ne iubim cu toţii atâta şi totuşi ne 
certăm! De s-ar împăca şi ei odată! Zău, în locul lor, aşa aş 
face... Cuvintele dumitale mă înspăi-măntă. Nataşa, dar e 
groaznic ceea ce facem noi amândoi! Ţi-am spus-o şi 
înainte... Tu ai stăruit însă... Şi totuşi, Ivan Petrovici, eu 
cred că toate s-ar putea schimba în bine, dumneata ce 
părere ai? Că doar trebuie să se împace şi părinţii noştri 
odată şi odată! Îi vom împăca noi. Aşa va fi, negreşit; nu se 
vor putea împotrivi dragostei noastre... Lasă-i să ne 
blesteme, noi totuşi o să-i iubim şi atunci nici ei n-au să 
poată rezista şi au să cedeze. Nici nu-ţi închipui ce inimă 
bună are uneori bătrânul meu! S-a obişnuit el să se uite 
aşa, pe sub sprâncene, dar de multe ori e un om foarte 
cumpănit. Dacă ai şti cu câtă blândeţe mi-a vorbit azi, 
încercând să mă convingă! Şi uite chiar azi, tot azi, fac un 
pas împotriva voinţei lui; asta mă întristează. Şi când te 
gândeşti că toate acestea se datorează numai şi numai unor 


mizerabile prejudecăţi! E curată nebunie! Ar fi fost de ajuns 
numai să se uite la Nataşa mai atent, să stea cu ea de vorbă 
vreo jumătate de ceas şi după aceea totul ar fi fost altfel. Şi- 
ar fi dat negregşit consimţământul! Spunând aceste cuvinte, 

Alioşa o învălui pe Nataşa cu o privire mângâietoare şi plină 
de pasiune. 

— Mi-am închipuit de nenumărate ori, cu negrăită bucurie, 
îşi continuă el trăncăneala, cum are s-o îndrăgească tatăl 
meu, când o va cunoaşte şi ce plăcut surprinşi vor fi cu toţii 
atunci! Nimeni n-a văzut vreodată o fată ca dânsa! Tata e 
convins că e o intrigantă. Datoria mea este să-i reabilitez 
onoarea şi asta am s-o fac! Ah, Nataşa! Te vor îndrăgi ei 
toţi, toţi; nu există om pe lume, care să nu te îndrăgească! 
Urmă el exusââţtI]Cu toate că eu nici nu te merit, tu, însă, 
Nataşa, tu să mă iubeşti; cât despre mine... Mă ştii doar! 
Mă ştii. (J£ş, trebuie atât de puţin ca să fim fejieiţij Şi totuşi, 
eu cred, cred că seara asta e menită să ne adflcamturor şi 
fericire şi pace şi bună înţelegere! Binecuvântată fie 
această seară! Nu-i aşa, Nataşa? Dar ce-i cu tine? O, 
Doamne, ce-i cu tine? 

Peste chipul Nataşei se aşternuse paloarea morţii. În tot 
timpul cât a perorat Alioşa, ea nu l-a slăbit din ochi; însă 
privirea ei devenea tot mai tulbure, mai fixă, iar faţa din ce 
în ce mai palidă. La un moment dat am avut impresia că 
încetase să-l mai asculte, căzând într-un fel de uitare. Apoi 
strigătele lui Alioşa o dezmeticiră. Îşi reveni numaidecât, 
privi în jur şi deodată se repezi spre mine. Înfrigurată, 
grăbindu-se parcă, dar şi ferindu-se de Alioşa, scoase din 
buzunar o scrisoare şi mi-o întinse. Scrisoarea, pregătită 
din ajun, era adresată părinţilor ei. Mi-o vâri în mână, 
privindu-mă ţintă, neputând parcă să-şi dezlipească ochii de 
la mine. Desluşeam în ochii ei o deznădejde fără margini; 
nu voi uita niciodată privirea aceea înfricoşătoare. Mă 
cuprinse şi pe mine spaima: înţelesei că de-abia acum ea 
începe să-şi dea pe deplin seama de toată grozăvia faptei 
sale. Se sili să-mi spună ceva, dar puterile o părăsiră, nu 


mai putu rosti nici un cuvânt şi-şi pierdu cunoştinţa. Avui 
doar timpul s-o prind în braţe înainte să se fi prăbuşit la 
pământ. Alioşa păli, îngrozit. Încerca să-i frece tâmplele, îi 
săruta mâinile, buzele, pierdut; după vreo două minute, ea 
îşi reveni. În apropiere, aştepta cupeul de piaţă cu care 
venise Alioşa; la semnul lui, trăsura se apropie. Urcând, 
Nataşa se agăţă ca înnebunită de mâna mea şi o lacrimă 
fierbinte îmi arse degetele. Cupeul porni. Am rămas multă 
vreme țintuit locului, urmărindu-l cu privirea până nu se 
mai văzu. În clipa aceea toată fericirea mea se năruise şi- 
ntreaga mea viaţă se frânse în două. Simţeam asta, o simţea 
inima mea însângerată... Am pornit îndărăt, pe acelaşi 
drum pe care venisem, spre casa bătrânilor ei părinţi. Nu 
ştiam nici cum am să intru, nici ce-am să le spun. Gândurile 
îmi amorţiseră, abia îmi târam picioarele. 

lată, dar, toată povestea fericirii mele; aşa s-a încheiat 
dragostea mea. Acum să reluăm firul întrerupt al povestirii 
noastre. 

CAPITOLUL X. 

La vreo cinci zile după moartea lui Smith, m-am mutat în 
locuinţa lui. O tristeţe nemărginită a pus stăpânire pe mine 
în ziua aceea. Vremea se urâţise şi se făcuse frig; cădea 
lapo-viţă. Târziu, spre seară şi doar pentru o clipă, o rază de 
soare, pasămite din pură curiozitate, se strecură discret în 
odaia mea. Începea să-mi pară rău că-mi căşunase să mă 
mut în hruba asta. Camera era încăpătoare, dar atât de 
joasă, afumată şi pătrunsă de un miros stătut, părea atât de 
goală, încât bruma de lucruşoare pe care le adusesem n-o 
putuseră înveseli cu nimic. Mă gândii atunci că într-o astfel 
de vizuină îmi voi pierde şi puţina sănătate ce-mi rămăsese. 
Şi chiar aşa s-a întâmplat. 

Dimineaţa mi-am tot făcut de lucru, punându-mi în ordine 
hârtiile, pe care, din lipsă de servietă, le cărasem într-o faţă 
de pernă; se mototoliseră şi se învălmăşiseră groaznic. Apoi 
m-am apucat de scris. Continuam să lucrez la marele meu 


roman, însă treaba nu mergea: altele-mi umblau vârtej prin 
cap... 

Am aruncat condeiul şi m-am aşezat la fereastră. Se lăsa 
amurgul şi mă simţeam din ce în ce mai deprimat. Mă 
asaltau tot felul de gânduri apăsătoare. Mereu îmi părea că 
la Petersburg, în cele din urmă, îmi este dat să mă 
prăpădesc. Se apropia primăvara şi îmi ziceam că aş deveni 
un alt om, aş renaşte, dacă aş scăpa din găoacea asta la aer, 
la soare, dacă aş sorbi mireasma proaspătă a câmpiilor şi a 
pădurilor, care mi-au lipsit atâta, căci de mult nu mai 
fusesem în mijlocul naturii!... Mi-aduc aminte că mă ispiti 
un alt gând: ce frumos ar fi dacă aş putea, printr-o minune, 
să uit de tot ce s-a petrecut, de toate cele prin care am 
trecut în ultimii ani; să uit de toate, să-mi limpezesc mintea 
şi s-o pornesc din nou, cu alte forţe. Pe atunci mai visam 
încă şi mai speram într-o astfel de renaştere. „Să mă 
internez poate într-o casă de nebuni, notării în cele din 
urmă, ca să mi se răstoarne cumva tot creierul pentru ca, 
reaşezându-se, să mi se rânduiască într-alt fel; apoi să mă 
vindec.” Eram încă setos de viaţă, plin de încredere!... Dar 
în acelaşi timp mi-aduc aminte că am şi râs. „Ce-af'îf urmat, 
va să zică, să fac după ce ieşeam din casa de nebuni? Să mă 
apuc iar de scris romane...?” 

Şi tot aşa visam şi mă frământam într-una, iar timpul îşi 
urma mersul implacabil. Se înnopta. Pentru seara aceea 
fusese hotărât să mă duc la Nataşa; îmi scrisese în ajun un 
bileţel în care mă ruga să trec neapărat pe la dânsa. Am 
sărit deci şi am început să mă îmbrac în grabă. Oricum, 
simţeam nevoia să ies, cu orice preţ, chiar şi pentru a o lua 
razna pe străzi, prin ploaie şi lapoviţă. 

Pe măsură ce se lăsa întunericul, interiorul camerei mele 
devenea parcă mai larg şi mai încăpător. Mă bătu gândul 
că, noapte de noapte, din fiecare colţ al ei, o să-mi apară 
Smith: o să-l văd stând pe scaun, cu privirea fixă aţintită 
asupră-mi aşa cum o avea aţintită la cafenea asupra lui 
Adam Ivanovici, cu Azorka tolănit jos, la picioare. Şi chiar în 


clipa aceea a intervenit acel fapt neobişnuit care m-a 
zguduit atâta. 

De altfel, trebuie să vă mărturisesc sincer că, fie din cauza 
nervilor mei zdruncinaţi, fie datorită noilor impresii din 
locuinţa cea nouă, sau poate numai din pricina stării de 
ipohondrie ce mă năpădise în ultima vreme, cădeam încet- 
încet, pe nesimţite, de cum începea a se însera, în acea 
stare sufletească răvăşitoare, care-mi ajunsese atât de 
familiară în nopţile de când sunt bolnav, stare pe care eu 
am numit-o ttoaeă mistică. Era o senzaţie de teamă, cea mai 
cumplită şi chinui-”toare” teamă de ceva ce n-aş putea să 
definesc, ceva de neînțeles şi care nu se află în rânduiala 
lucrurilor, dar care, negreşit, ar putea să se adeverească în 
orice clipă, devenind realitate şi ca o sfidare aruncată 
tuturor argumentelor raţiunii, îmi va apărea în faţa ochilor 
ca un fapt incontestabil, înspăimântător, monstruos şi 
implacabil. De obicei, teama aceasta creşte şi devine din ce 
în ce mai puternică, în pofida oricărei logici, încât, în cele 
din urmă, mintea, deşi în asemenea momente capătă poate 
şi mai multă luciditate, este totuşi neputincioasă de a se 
împotrivi senzaţiilor care te năpădesc. Rațiunea se simte 
inutilă, iar dedublarea aceasta face sa sporească şi mai mult 
apăsarea înfricoşatei aşteptări. Mi se pare că, întrucâtva, 
aceasta e senzaţia pe care o încearcă cei ce se tem de 
morţi. Dar în ceea ce simţeam eu incertitudinea şi neputinţa 
de a sesiza natura primejdiei ce părea să mă împresoare 
îmi făcea chinul şi mai de nesuportat. 

Ţin minte că stăteam în picioare cu spatele la uşă şi cu 
mâna întinsă ca să-mi iau pălăria de pe masă, când îmi 
fulgeră prin minte gândul că dacă m-aş întoarce, l-aş vedea 
negreşit în spatele meu pe Smih, care va deschide mai întâi 
uşa, încet, apoi se va opri în prag şi-şi va roti privirea prin 
cameră; apoi, aplecând uşor capul, va intra fără zgomot, se 
va opri în faţa mea, aţintindu-şi privirea tulbure asupra 
ochilor mei şi va izbucni într-un râs prelung, fără glas, 
dezgolindu-şi gingiile ştirbe, în timp ce tot corpul îi va 


tresaltă îndelung de cutremurarea acestui râs neauzit. Îmi 
apăru în închipuire absolut limpede imaginea nălucirii mele 
şi în acelaşi timp senzaţia tot atât de clară că toate acestea 
au să se întâmple neapărat, că se şi întâmplă, poate, în 
momentul acela, atâta doar că încă nu le văd eu şi numai 
pentru că stau cu spatele către uşă; că, în aceeaşi clipă uşa 
poate că s-a şi deschis. Întorsei brusc capul... Şi, într- 
adevăr, uşa începuse să se crape încet, neauzit, întocmai 
cum îmi închipuisem cu o clipă mai înainte. Am scos un 
țipăt. Un timp, care mi s-a părut că durează cât o veşnicie, 
nu s-a văzut nimeni, de parcă uşa s-ar fi deschis singură; 
apoi, deodată, răsări în prag o făptură ciudată; doi ochi, pe 
cât am putut distinge în întuneric, mă cercetau atent. Un 
fior de gheaţă îmi trecu prin mădulare. Spre marea mea 
spaimă, am văzut că e un copil, o fetiţă şi dacă ar fi fost 
chiar Smith în persoană, fantoma lui nu m-ar fi îngrozit atât 
cât această apariţie neaşteptată a unui copil necunoscut, în 
odaia mea, la ora aceea şi pe o vreme atât de cumplită. 

V-am spus că uşa s-a deschis fără zgomot şi foarte încet, ca 
şi cum copila s-ar fi temut să intre. Oprindu-se în prag, mă 
privi lung, nespus de mirată şi rămase aşa, aproape 
încremenită; în sfârşit, făcu doi paşi înainte şi se opri în faţa 
mea, nehotărâtă, fără să spună un cuvânt. O vedeam acum 
mai de aproape. Era o fetiţă de vreo doisprezece- 
treisprezece ani, puţintică la trup, slabă şi palidă, de parcă 
atunci s-ar fi ridicat după boală. Cu,„atât mai scânteietori 
păreau ochii ei mari, întunecaţi. Cu mâna stingă îşi 
strângea la piept colţurile unui şal vechi, găurit, ca să-şi 
apere trupşorul de frigul serii. Îmbrăcămintea ei era 
aproape numai zdrenţe; părul ei, des şi negru, era 
nepieptănat, zbărlit. Ne privirăm astfel, nemişcaţi, câtva 
timp, fără să ne slăbim din ochi. 

— Unde-i bunicul? Întrebă ea în cele din urmă cu glas 
răguşit şi slab, de parcă ar fi durut-o pieptul sau gâtul. 

Groaza mea mistică se risipi la auzul întrebării aceleia. Se 
interesa de Smith: cu totul neaşteptat, se reînnoda firul 


întrerupt al urmelor lui. 

— Bunicul tău? Păi... A murit! Scăpai eu deodată, 
nepregătit a răspunde la asemenea întrebare şi numaidecât 
îmi păru rău de brutalitatea răspunsului meu. Ea rămase 
mai departe nemişcata şi deodată fu zguduită de un tremur 
puternic, ca înaintea unei crize grave de nervi ce ameninţă 
să izbucnească din clipă în clipă. Mă repezii s-o sprijin, ca 
să nu cadă. Peste câteva minute îşi reveni şi o văzui 
căznindu-se din răsputeri ca să-şi ascundă emoția. 

— lartă-mă, iartă-mă, fetiţo! lartă-mă, copila mea! Mă 
neliniştii eu. 'Ţi-am spus şi eu aşa, într-o doară, poate că nici 
nu-i vorba de el... Sărmana mea!... Pe cine cauţi? Pe 
bătrânul care locuia aici? 

— Da, şopti ea cu vădit efort, privindu-mă cu nelinişte şi cu 
teamă. 

— Îl chema Smith? Da? 

— Da-a! 

— Păi... El... Ei da, ela murit... Dar nu fi tristă, copila 
mea... De ce n-ai mai venit pe aici de atâta timp? De unde 
vii acum? L-au înmormântat ieri; a murit, ştii, aşa, deodată, 
într-o clipă... Îi eşti nepoată? 

Fetiţa nu răspunse nimic la întrebările mele precipitate şi 
fără şir. Se întoarse în tăcere şi părăsi încet camera. Uluit, 
n-am mai făcut nici o mişcare ca s-o rețin sau s-o mai întreb 
ceva. 'Totuşi, în prag, ea se opri o dată şi, cu faţa întoarsă 
numai jumătate, mă întrebă: 

— A murit şi Azorka? 

— Da, „ă-lnurit*"şPAzorka, răspunsei eu, deşi întrebarea 
mi se păru din capul locului ciudată: era sigură, s-ar fi zis, 
că Azorka trebuia să moară negreşit a dată cu bătrânul. 

Auzindu-mi răspunsul, fetiţa ieşi din cameră şi închise 
binişor uşa după ea. 

La un minut după asta, alergam s-o ajung, necăjit că o 
lăsasem să plece. leşise atât de încet, încât nici n-am auzit-o 
deschizând uşa antreiaşului ce da pe scară. Mă gândii că nu 
avusese încă timp să coboare şi mă oprii în antreu, atent la 


orice zgomot. Se aşternuse însă o linişte adâncă şi nu auzii 
nimic. Undeva, la unul din caturile de jos, se închise o uşă, 
după care se făcu iarăşi linişte. 

O luai repede pe scară în jos. De la locuinţa mea, de la 
etajul patru, până la etajul trei scara era în spirală. De la 
etajul trei, treptele coborau drept. Scara era neagră, 
murdară şi întotdeauna întunecoasă, cum sunt de obicei 
scările în casele de raport cu mai multe apartamente mici. 
La ora aceea pe scară domnea un întuneric de nepătruns. 
Ajungând pe dibuite la etajul trei, mă oprii, reţinut parcă de 
un imbold neînțeles care îmi spunea că aici, pe palier, 
trebuie să fie cineva care se ascunde de mine. Căutai 
bâjbâind de jur împrejur şi, într-adevăr, fetiţa era acolo; 
ghemuită într-un colţ, cu faţa la perete, plângea fără glas. 

— Ascultă-mă, de ce ţi-e frică? Începui eu. Te-am speriat, 
recunosc şi mă simt vinovat. Bunicul tău, înainte de a muri, 
mi-a vorbit de tine. Au fost ultimele sale cuvinte... Cărţile lui 
sunt la mine, probabil îţi aparţin. Cum te cheamă? Şi unde 
stai? Bunicul tău mi-a spus că undeva pe strada a şasea... 

Nu apucai să-mi termin vorba. Copila scoase un țipăt de 
spaimă, poate pentru că aflasem unde locuieşte, mă împinse 
la o parte cu mânuţa ei slabă şi osoasă şi cobori în goană 
scara. Mă luai după dânsa; îi auzeam paşii depărtându-se 
undeva, dedesubt, departe. Şi deodată nu mai auzii nimic... 
Ajunsei în stradă. Nu i-am mai dat de urmă. Alergai până la 
Bulevardul Voznesenski, dar căutările mele au fost 
zadarnice; dispăruse... „S-a ascuns pe undeva, ca să nu dau 
de ea, îmi zisei, s-o fi pitit pe când cobora scara.” 

CAPITOLUL. XI. 

Neaşteptat, în clipa când păşii pe trotuarul ud şi murdar al 
bulevardului, mă lovii de un trecător, care mergea cu totul 
absorbit de gânduri, cu capul plecat şi probabil tare grăbit. 
Mare mi-a fost surprinderea, constatând că era bătrânul 
Ihmenev! Era, se vede, pentru mine o seară hărăzită întâl- 

Nirilor neprevăzute. Îl ştiam pe bătrân bolnav de vreo trei 
zile, aşa că m-a mirat mult să-l văd pe stradă pe o vreme 


atât de urâtă. Şi-apoi nici mai înainte nu prea avusese el 
obiceiul să iasă la ore târzii, iar de când plecase Nataşa, 
adică de vreo jumătate de an încoace, aproape că nu ieşea 
de loc din casă* S-a arătat nespus de bucuros să mă vadă, 
ca omul care dă pe neaşteptate de un prieten cu care ar 
putea sta de vorbă de la suflet la suflet; mi-a prins mâna, 
mi-a strâns-o cu putere şi, fără să mă întrebe încotro am 
drum, mă luă cu el. Părea preocupat, zorit, agitat. „Pe unde 
o fi umblat?” mă întrebam nedumerit. N-ar fi avut nici un 
rost să-l mai descos: devenise în ultima vreme foarte 
bănuitor şi atât de susceptibil, încât până şi cea mai simplă 
întrebare ori remarcă ar fi fost în stare s-o ia drept aluzie 
ofensatoare sau chiar jignire. Mergând alături, îl privii pe 
furiş; avea faţa suptă, bolnăvicioasă; slăbise şi era 
nebărbierit cel puţin de o săptă-mănă. De sub pălăria 
turtită, i se vedea părul cu desăvârşire încărunţit, atârnând 
neîngrijit, în smocuri lungi, peste gulerul paltonului vechi şi 
ros. Observasem şi mai înainte că uneori rămmea cu totul 
absent; uita, de pildă, că nu se află singur în odaie şi vorbea 
cu el însuşi, gesticulând; îţi venea greu să-l vezi într-un 
asemenea hal. 

— Ei, ce mai faci, Vanea? Deschise el vorba, în cele din 
urmă, încotro te duceai? Eu, uite, am ieşit de-acasă după 
nişte treburi. Eşti bine, sănătos? 

— Dar dumneata cum te simţi? I-am întors eu întrebarea; 
în ultima vreme te ştiam cam suferind. Dar văd că ai ieşit... 
Bătrânul îmi ocoli vorbele, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit. 

— Cum se simte Anna Andreevna? Continuai. 

— Ale bine sănătoasă... Dar parcă nici ea nu e în toate 
apele ei. O văd cam mâhnită... M-a întrebat de tine: de ce 
nu mai vii pe la noi? Unde te duceai acum? Nu cumva la 
noi? Ori mergeai altundeva? Te pomeneşti că te-am 
împiedicat eu să-ţi vezi de treburi! Făcu el deodată, 
cercetându-mă cu privirea neîncrezătoare, pornit pe 
bănuială. Devenise atât de susceptibil, sensibilitatea i se 
ascuţise până într-atât, încât, de i-aş fi spus că nu mă duc la 


ei, ci în altă parte, l-aş fi jignit, desigur şi s-ar fi îndepărtat 
îndată de mine. De aceea m-affi grăbit să-i răspund că într- 
adevăr mă duceam s-o văd pe Anna Andreevna, deşi îmi 
dădeam seama că am să întârzii sau poate chiar nici n-o să 
mai am timp să ajung la Nataşa. 

— Bine, dacă-i aşa, spuse bătrânul, pe care răspunsul meu 
îl linişti, e foarte bine... Şi tăcu numaidecât, copleşit iarăşi 
de gânduri. 

— Da, e foarte bine! Repetă el automat, după câteva 
minute, revenindu-şi parcă din îngândurarea-i adâncă. 
Hm... Să vezi, Vanea, tu ai fost totdeauna pentru noi ca un 
fiu; Dumnezeu n-a vrut să ne binecuvânteze, pe mine şi pe 
Anna Andreevna, cu un fiu... Dar ni te-a trimis pe tine; sunt 
încredinţat de asta. Şi bătrâna mea gândeşte la fel... Da! Şi 
ai fost întotdeauna respectuos faţă de noi, ca un adevărat 
fiu recunoscător. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru 
asta, Vanea, aşa cum te binecuvântăm şi cum te iubim şi 
noi... Da! 

Vocea îi tremură; tăcu o clipă. 

— Da... Aşa! Ia spune... Nu cumva ai fost bolnav? Că n-ai 
mai dat pe la noi de un car de vreme. 

I-am povestit întâmplarea cu Smith, scuzându-mă că din 
pricina asta n-am venit pe la ei, că, în afară de aceasta, era 
cât pe ce să mă îmbolnăvesc şi că grijile din ultimul timp mă 
împiedicaseră să merg tocmai până la Vasilievski Ostrov 
(unde locuiau ei pe atunci). Cât pe-aci să-mi scape 
mărturisirea că găsisem totuşi răgazul trebuitor ca să mă 
abat pe la Nataşa, dar m-am oprit la timp. 

Întâmplarea cu Smith avu darul să-i stârnească interesul şi 
bătrânul deveni mai atent. lar după ce află că noua mea 
locuinţă e igrasioasă, ba poate chiar şi mai proastă decât 
cea veche şi că totuşi plăteam şase ruble pe lună, se aprinse 
de-a binelea. În general, devenise nerăbdător şi irascibil. În 
asemenea clipe, singură Anna Andreevna dacă mai reuşea 
să-l potolească şi încă nu întotdeauna. 


— Hm... Asta-i tot din pricina literaturii tale, Vanea! Strigă 
el aproape supărat; ea te-a cocoţat la mansardă, tot ea te va 
vâri şi în mormânt! Ţi-am spus-o de mult, ţi-am prezis-o!... 
Şi B. tot mai scrie critică? 

— Nu mai scrie, a murit de oftică. Credeam că v-am spus. 

— A murit! Hm... A murit! Se putea altfel? Ei, da le-a lăsat 
ceva copiilor, soţiei? Spuneai, mi se pare, că e căsătorit... 
De ce s-or mai fi căsătorind oamenii ăştia?! 

— Nu, n-a lăsat nimic, am răspuns eu. 

— Ei, vezi! Strigă Ihmenev cu atâta înfocare, de parcă 
toată afacerea l-ar fi privit pe el însuşi, iar răposatul B. i-ar 
fi fost cel puţin frate. Auzi tu: nimic! Ce ţi-am spus eu? Am 
prevăzut eu că ăsta are să-i fie sfârşitul, ţi-aduci aminte încă 
de când mi-l tot lăudai. E uşor să spui: n-a lăsat nimic. Hm... 
Şi-a câştigat glorie. Hai să zicem, poate chiar o glorie 
nemuritoare, dar gloria nu astâmpără foamea. Şi pe tine, 
Va-nea, ţi-am spus tot atunci cam ce te aşteaptă. Nu m-am 
înşelat! De lăudat, te-am lăudat, e adevărat, dar ştiam unde 
ai să ajungi. Şi zici că B. a murit? Păi, cum să nu moară! O 
viaţă ca asta... Într-un loc ca ăsta, priveşte! 

Şi cu un gest nestăpânit, aproape involuntar, îmi arătă cu 
mina priveliştea ceţoasă a străzii, luminată slab de 
felinarele pierdute în păâcla umedă şi deasă, casele murdare 
şi lespezile ude, lucioase ale trotuarelor, trecătorii mohorâţi 
şi plouaţi, tabloul acesta adăpostit sub bolta neagră, ca de 
cerneală a cerului petersburghez. leşisem în piaţă; în faţa 
noastră se înălța, prin negura nopţii, monumentul luminat 
de jos cu felinare de gaz aerian, iar mai departe se profilau 
contururile întunecate şi masive ale catedralei Isaakievski. 

— Spuneai că era un om bun, mărinimos, simpatic, un om 
de inimă şi de adâncă simţire. Uite, să ştii de la mine că toţi 
oamenii aceştia simpatici şi de inimă, toţi oamenii tăi nu ştiu 
să facă altceva decât să sporească numărul orfanilor! Hm... 
Îmi cam închipui eu, cum se simţea el înainte de a muri... 
Of, of, of,! Tare aş pleca de aici undeva, departe, poate chiar 


în Siberia!... Ce-i cu tine, fetiţo? Întrebă bă-trânul deodată, 
văzând pe trotuar un copilaş care cerşea. 

Era o fetiţă pricăjită, slăbuţă, de vreo şapte-opt anişori, 
acoperită cu câteva zdrenţe murdare; picioruşele ei mici, 
goale, erau vârâte în nişte pantofi rupţi. Se silea să-şi 
acopere trupşorul îngheţat de frig în nişte rămăşiţe de 
capot vechi, din care crescuse de mult. Îşi întoarse spre noi 
feţişoara palidă, trasă, bolnăvicioasă, sfielnică şi tăcută, ne 
privi cu o teamă supusă, aşteptându-se parcă dinainte la un 
refuz, şi-şi întinse spre noi mânuţa tremurătoare. Bătrânul 
fu zguduit la vederea ei şi se răsuci atât de brusc spre ea, 
încât era aproape s-o sperie. Ea tresări şi se dădu 
înfricoşată înapoi. 

— Ce-i fetiţo? Strigă el. Cerşeşti 1 Da? Ei uite... Ţine! 

Înfrigurat şi tremurând de emoție, se scotoci prin 
buzunare şi scoase doi sau trei bănuţi de argint. Apoi, 
părându-i că era prea puţin, îşi scoase portofelul şi găsind o 
hârtie de o rublă, tot ce avea la el, de altminteri, o puse în 
mânuţa micuţei cerşetoare. 

— Cristos să te aibă în paza lui, micuţo... Copilaş drag! 
Îngerul DornxuilujL.Je călăuzească! 

Ş: fcu mâna tremurătoare o binecuvântă de câteva ori cu 
semnul crucii; deodată, însă, aducându-şi aminte că sunt şi 
eu de faţă şi că-l privesc, se încruntă şi porni înainte cu paşi 
grăbiţi. 

— Nu pot să văd, Vanea, vorbi el după o lungă şi grea 
tăcere, nu pot să văd aceste făpturi nevinovate dârdâind de 
frig pe străzi... Din vina blestemaţilor de părinţi. De altfel, 
ce mamă crezi că ar putea să-şi trimită copilul la o 
asemenea grozăvie, dacă nu o disperată, ajunsă în cea mai 
neagră mizerie!... Probabil că undeva, într-un ungher, mai 
are şi alţi orfani, iar firimitura asta de copilă e cea mai 
mare. Poate că mama ei e bolnavă, hm!... Nu sunt copii de 
prinţ! Sunt mulţi copilaşi pe lume, Vanea... Care... Deh, nu 
sunt copii de prinţ! Hm! 

Tăcu un minut, ezitând. 


— Să vezi, Vanea, i-am făgăduit Annei Andreevna, începu 
el încurcat şi nehotărât, i-am făgăduit... Adică ne-am înţeles 
noi amândoi, dânsa şi cu mine, să luăm o fetiţă orfană, una 
săracă şi mititică, s-o luăm, adică, de suflet, s-o înfiem, 
înţelegi? Că tare ne e urât, aşa bătrâni şi singuri cum 
suntem, hm... Numai că, să vezi: în ultima vreme, Anna 
Andreevna se arată cam potrivnică. Încearcă tu să vorbeşti 
cu ea, ştii... Aşa, ca să pară că nu vine de la mine, ci ca din 
partea ta. Caută s-o convingi... Pricepi? De mult vreau să te 
rog... Adică s-o îndemni să-i fie şi ei cu voie; mie îmi vine 
prea greu să-i cer una ca asta... Ei, dar ce să ne pierdem 
vremea cu fleacuri! Cât despre mine, ce nevoie aş avea eu 
de o asemenea fetiţă? Doar aşa... ca să se audă prin casă 
glas de copil... Că, de fapt n-aş face-o decât pentru bătrâna, 
să-i fie ei mai uşor, s-o mai înveselească, pentru că numai cu 
mine s-o fi plictisind. La urma urmei, toate astea sunt nişte 
prostii! 

Nu crezi, Vanea, că aşa, pe jos, n-o să mai ajungem 
niciodată? Eu zic să luăm mai bine o birjă; îmi închipui că 
Anna An-dreevna şi-a pierdut răbdarea tot aşteptându-ne... 

Bătuse şapte şi jumătate când ajunserăm acasă la 
Ihmenevi. 

CAPITOLUL XII. 

Bătrânii ţineau mult unul la altul; îi lega o dragoste 
trainică şi obişnuinţa statornicită de curgerea vremii. E 
drept că Nikolai Sergheici şi nu numai de la o vreme 
încoace, dar şi înainte, chiar şi în anii cei mai fericiţi ai 
căsniciei lor, era prea puţin comunicativ cu Anna Andreevna 
lui, ba câte-odată se arăta chiar aspru, mai cu seamă de 
faţă cu străinii. Există firi sensibile şi de o netăgăduită 
delicateţe, care preferă totuşi cu îndărătnicie, cu o pudică 
râvnă, să nu-şi deschidă sufletul nici chiar celei mai scumpe 
fiinţe, să nu-şi dezvăluie dragostea şi gingăşia nu numai în 
faţa altora, dar nici măcar atunci când se află singure, între 
patru ochi: dimpotrivă, adeseori într-o asemenea intimitate 
ele devin mai stăpânite, lăsând doar arareori să apară la 


suprafaţă toată gingăşia sentimentelor lor, şi-atunei 
sentimentele acelea răbufnesc, se revarsă cu atât mai 
puternice cu cât mai îndelung au fost reţinute. Aşa era 
întrucâtva şi firea bătrânului Ihme-nev, care se purta astfel 
cu Anna Andreevna încă din întâia lor tinereţe. O respecta 
şi o iubea nespus, cu toate că dânsa nu era decât o femeie 
tare blândă şi iubitoare, lucru pe care, în naivitatea sa, 
Anna Andreevna, sinceră şi cu sufletul deschis, nu-l ştia 
ascunde câtuşi de puţin faţă de el, ceea ce de multe ori îl 
cam supăra. După plecarea Nataşei însă deveniseră mai 
grijulii unul faţă de altul şi se apropiaseră mai mult; erau 
îndureraţi că rămăseseră singuri pe lume. Şi cu toate că nu 
arareori se întâmp]| a ca Nikolai Sergheici să fie din cale 
afară de ursuz, orice despărţire, fie chiar şi numai de o oră- 
două, o resimţeau amândoi dureros. Printr-o înţelegere 
tacită, se fereau de mult de a mai vorbi despre Nataşa, ca şi 
cum ea nici n-ar fi existat pe lume. Anna Andreevna nu şi-ar 
fi îngăduit să amintească nici măcar printr-o vagă aluzie de 
dânsa, în faţa soţului ei, deşi, ca mamă, îi venea tare greu. 
Inima ei iertase demult. Şi se stabilise între noi deprinderea 
ca de fiecare dată să-i aduc veşti despre copila ei scumpă şi 
dragă. 

De se întâmpla să nu aibă veşti mai multe zile la rând, 
bătrânica era pur şi simplu bolnavă, de aceea, ori de câte 
ori îmi făceam drum pe la ei, căuta să mă descoasă, să afle 
cele mai mici amănunte şi întrebându-mă cu înfrigurare tot 
felul de nimicuri, îşi mai astâmpăra aleanul cu cele ce-i 
puteam spune. Iar într-o zi, când i-am şoptit că Nataşa e 
bolnavă, cât pe ce să moară de spaimă; de-abia am convins- 
o să nu se ducă s-o vadă. Aceasta nu s-a întâmplat însă 
decât o singură dată. La început, nu îndrăznea să-şi 
destăinuie nici chiar faţă de mine dorul care o mistuia. De 
obicei, după ce stăteam de vorbă şi-i spuneam tot ce ştiam, 
găsea de cuviinţă să-şi închidă îndată inima şi să se prefacă 
nepăsătoare, lăsând a se înţelege că, deşi se interesează de 
soarta fiicei sale, Nataşa este totuşi o criminală de neiertat. 


Toate astea însă numai de ochii lumii. Pentru că adesea, 
nemaiputându-se stă-pâni, Anna Andreevna izbucnea în 
lacrimi amare şi-mi vorbea cu nesfârşită dragoste despre 
Nataşa ei, alintând-o cu numele cele mai duioase şi mi se 
plângea de Nikolai Sergheici; iar de faţă cu el se limita doar 
la unele aluzii prudente privind mândria şi asprimea 
oamenilor acelora care nu ştiu ierta greşelile altora şi 
spunând că Dumnezeu nu-i izbăveşte pe cei neiertători, dar 
numai atât, neîndrăznind să spună nimic răspicat şi precis. 
In astfel de clipe, bătrânul se posomora şi se închidea pe 
dată în carapacea lui; părea nesimţitor la tot ce se vorbea: 
asculta cât asculta, încruntat, apoi brusc şi vădit forţat, 
poate chiar cu glas prea tare, aducea vorba despre cu totul 
altceva, sau, în sfârşit, se retrăgea la el, lăsân-du-ne singuri 
şi dând astfel posibilitatea Annei Andreevna să-şi verse tot 
amarul în lacrimi şi tânguieli. Mai târziu, de câte ori 
veneam eu, nu mai zăbovea aproape de loc cu noi; de obicei 
schimba cu mine un salut şi se retrăgea numai-decât, 
îngăduindu-mi astfel să-i spun Annei Andreevna tot ce mai 
aflasem nou despre Nataşa. Tot aşa procedă şi de data 
aceasta. 

— Sunt ud leoarcă, pretextă el de-abia intrând, mă duc 
dincolo la mine; tu, Vanea, rămâi aici. Să vezi ce i s-a întâm- 
Plat cu locuinţa; povesteşte-i, Vanea. Mă întorc şi eu 
îndată... 

Şi bătrânul înmenev ne părăsi în grabă, ferindu-şi privirea 
şi oarecum stingherit de faptul că încerca astfel să ne lase 
singuri. În asemenea cazuri şi mai ales când revenea mai 
târziu între noi, era de obicei oţărât şi morocănos; tuna şi 
fulgera pentru orice, furios parcă din pricina propriei lui 
slăbiciuni. 

— Uite-aşa face totdeauna, îmi zise bătrânica, după ce 
ramaserăm singuri, căci în ultimul timp renunţase la orice 
fel de rezervă faţă de mine; şi doar ştie bine că-i înţelegem 
toate şiretlicurile. Atunci ce rost mai are să se ferească de 
mine?! Îi sunt oare străină? Aşa şi cu fie-sa. Ar fi putut s-o 


ierte, ba poate chiar şi vrea s-o ierte; Dumnezeu să-l mai 
înţeleagă! Noaptea, pe ascuns, plânge; l-am auzit doar. 
Numai că nu vrea să aflu. Asta e! Mândrie, de... Hai, spune, 
Ivan Petrovici, spune-mi repede: unde a fost? 

— Cine? Nikolai Sergheici? Păi, nu ştiu, tocmai asta vroiam 
să vă întreb şi eu. 

— Era cât pe-aci să leşin când l-am văzut că iese. Bolnav, 
pe vremea asta urâtă şi încă în prag de noapte; mi-am 
închipuit că trebuie să fie ceva foarte important. Dar ce 
poate fi mai important decât ceea ce ştii şi dumneata? Mă 
tot gândeam la asta, dar nu îndrăzneam să-l întreb. De la o 
vreme încoace nu mai cutez să-l întreb nimic. O, Doamne! 
Mi-a fost teamă şi pentru el şi pentru ea. Dar dacă se duce 
la dânsa, acolo? Să se fi hotărât s-o ierte? Căci acum a aflat 
totul despre Nataşa; cel puţin aşa cred, că ştie negreşit; şi 
nu mă pot dumiri de unde le-o fi aflând. Ieri şi azi a fost tare 
trist şi necăjit. Dar de ce taci, Ivan Petrovici? Spune, 
băiatule, spune-mi ce s-a mai întâmplat acolo? Te-am 
aşteptat ca pe Dumnezeu, să vii să-mi spui. Mi se pare că 
becisnicul acela vrea s-o părăsească pe Nataşa. Aşa e? 

I-am povestit într-un suflet Annei Andreevna tot ce ştiam. 
Nu-i ascundeam niciodată nimic. l-am spus că în ultimul 
timp Nataşa şi Alioşa nu se prea înţeleg şi că pare 
inevitabilă ruptura între ei, că de data asta situaţia e mai 
serioasă decât altă dată; că primisem cu o seară în urmă de 
la Nataşa un bileţel în care mă ruga să trec pe la ei astă- 
seară, la ora nouă; că nici n-aş fi venit pe la ei, dacă nu-l 
întâl-neam pe Nikolai Sergheici, care m-a adus aici. I-am 
explicat Annei Andreevna amănunţit cât de gravă este 
situaţia: că tatăl lui Alioşa, întors acum două săptămâni 
dintr-o călătorie, nici nu vrea să audă de Nataşa şi că l-a 
luat de scurt pe fecioru-său; dar ceea ce este mai grav, nici 
Alioşa, după cât se pare, nu e împotriva căsătoriei puse la 
cale de taică-său, ba pare chiar îndrăgostit de acea 
logodnică. Am mai adăugat că, judecind după bileţelul 
primit, Nataşa trece printr-o mare frământare, deoarece 


îmi scrie că totul se va hotări în seara asta, dar ce anume 
nu-mi spune: şi mi se pare ciudat că-mi scrie de ieri, 
rugându-mă să fiu la ea astăzi exact la ora nouă; de aceea 
trebuie să mă duc acolo neapărat, iar pentru asta va trebui 
să plec de la dânşii cât mai repede. 

— Păi, du-te, maică, du-te, du-te negreşit! Mă zori 
bătrânica. Cum iese dânsul, bei un ceai şi te duci... Da ce-i 
cu Matriona, de ce o fi întârziind cu samovarul? Matriona! 
Hai, adu mai repede samovarul! Neruşinato... Aşa, maică, 
bei un ceai, spune-i lui ceva, scorneşte un motiv mai potrivit 
şi pleacă. lar mâine să vii, să-mi povesteşti totul; dar vezi să 
vii cât mai devreme. Doamne! Să nu i se fi întâmplat vreo 
nenorocire! Şi când te gândeşti, ce poate fi mai rău decât 
acuma! Sunt sigură că Nikolai Sergheici a aflat totul, a 
aflat, inima nu mă înşală. Mai aflu şi eu câte ceva prin 
Matriona, care se duce din când în când pe la Agasa; Maria 
Vasilievna, naşa Agaşei, stă în casa prinţului. Asta o ştii şi tu. 
Of, tare ursuz a mai fost astăzi Nikolai al meu... Începusem 
să-i spun ba de una, ba de alta, ştii... Adică de nevoile casei 
şi ce s-a mai burzuluit la mine! Pe urmă, se vede treaba că i- 
o fi părut rău şi a întors-o, zicând că nu prea avem noi bani, 
chipurile. Ca şi cum din pricina banilor ar fi zbierat. După- 
masă s-a dus să se culce. Dar când m-am uitat prin 
crăpătura uşii (că e o crăpătură în uşă, de care dânsul nici 
nu ştie), l-am văzutstând în genunchi în faţa icoanelor şi 
rugându-se. Când l-am văzut aşa, mi s-au muiat picioarele. 
Nici ceai n-a băut, nici de dormit n-a dormit; şi-a luat 
pălăria şi a ieşit. Asta a fost pe la cinci. N-am mai cutezat 
să-l întreb încotro, că s-ar fi răstit la mine. De la o vreme 
încoace a cam început să ţipe tot mai des la noi - şi la mine, 
dar mai mult la Matriona; şi când începe să ţipe, mă şi 
zăpăcesc, de nici nu mai ştiu pe ce lume mă aflu. Îmi dau 
seama că o face numai aşa, ca să-şi uşureze inima, dar mie 
tot mi-e frică. M-am rugat lui Dumnezeu un ceas încheiat, 
de cum a plecat el, să-i hărăzească gânduri bune... 


Da ia să văd şi eu bileţelul pe care zici că ţi l-a trimis Na- 
taşa, arată-mi-l! 

I-am arătat bileţelul. Ştiam că Anna Andreevna nutrea un 
gând al ei, tăinuit adânc, sperând că Alioşa, pe care-l numea 
când nemernic, când băieţandru prost şi lipsit de suflet, în 
cele din urmă se va căsători totuşi cu Nataşa şi că tatăl său, 
prinţul Piotr Alexandrovici, îşi va da şi el con-simţământul. 
Gândul acesta tainic mi-l împărtăşise şi mie în câteva 
rânduri, deşi după aceea căuta într-una să mă facă a crede 
că nici nu-mi vorbise despre aşa ceva. Faţă de Ni-kolai 
Sergheici însă pentru nimic în lume n-ar fi îndrăznit să-şi 
mărturisească speranţele ascunse, cu toate că îşi dădea 
seama că bătrânul le bănuieşte, ba, de multe ori prin vorbe 
spuse pe ocolite, îi şi reproşase acest lucru. Cred că el ar fi 
blestemat-o pentru totdeauna pe Nataşa, că şi-ar fi smuls-o 
cu totul din inimă, dacă ar mai fi aflat şi despre 
eventualitatea realizării acestei căsătorii. 

Aşa credeam cu toţii în zilele acelea. Îşi aştepta fata cu 
toată nerăbdarea, dorea s-o revadă din adâncul inimii lui de 
tată; dar o aştepta să se întoarcă singură, pocăită, după ce- 
şi va fi smuls din suflet până şi amintirea lui Alioşa. Era 
unica condiţie a iertării lui, care, deşi nemărturisită, privin- 
du-l mai atent, părea neîndoielnică, lesne de ghicit. 

— E un băieţandru fără pic de caracter şi lipsit de suflet, 
am spus-o întotdeauna, reluă Anna Andreevna. Nici n-au 
ştiut să-l crească cum trebuie, de aceea a ieşit un zăpăcit; 
când te gândeşti cât îl iubeşte şi el vrea s-o părăsească, 
Doamne, Dumnezeule! Ce-o să se întâmple de aci încolo cu 
ea, sărmana! Şi ce-o fi găsit la cealaltă, nu pricep! 

— Am auzit, Anna Andreevna, că logodnica lui e totuşi o 
fată fermecătoare; de altfel, însăşi Natalia Nikolaevna 
spune acelaşi lucru... 

— Să nu crezi, mă întrerupse bătrânica. Cum, adică, 
fermecătoare? Pentru voi, mâzgălitorii de hârtie, oricare e 
minunată, numai fustă să fie. lar Nataşa, dacă o laudă, o 
face pentru că are un suflet nobil. Asta-i! Nu ştie ea să-l 


reţină lângă dânsa; îi iartă totul şi suferă în tăcere. De câte 
ori n-a înşelat-o! Oameni cruzi şi fără inimă! Ştii, Ivan 
Petrovici, mă apucă groaza când mă gândesc la mândria 
care a pus stă-pânire pe ei toţi. Măcar omul ăsta al meu de 
s-ar îmblânzi, s-o ierte pe porumbiţa mea dragă şi s-o 
cheme înapoi acasă. 

ICum aş îmbrăţişa-o, cum aş primi-o! A slăbit, zici? A slăbit 
- aşa e? 

— Da, Anna Andreevna, a cam slăbit... 

— Draga mamei, dragă! Şi să vezi, Ivan Petrovici, ce necaz 
pe capul meu! Toată noaptea şi toată ziulica de azi am plâns 
într-una... Ce să mai vorbim! '[i-oi povesti pe urmă! De câte 
ori n-am dat să aduc vorba de departe, ca s-o ierte cumva; 
pentru că nici nu îndrăznesc să-i spun de-a dreptul, încerc 
şi eu, aşa... pe ocolite... Şi o fac cu atâta frică, de mi se 
strânge inima: mă tem să nu se supere mai rău şi să n-o 
afurisească! Nu l-am auzit încă blestemând-o, slavă 
Domnului... Dar uite, mă tot frământ, ca nu cumva s-o 
afurisească. Căci blestemul părintesc, x-pedeapsa 
Domnului. Da, uite aşa o duc zi de zi şi noapte de noapte, cu 
frica în sân. [ie însă, Ivan Petrovici, să-ţi fie ruşine: că ai 
crescut doar în casa noastră şi am fost pentru tine ca nişte 
părinţi şi, poftim, ce-ţi dete prin cap: că aia e fermecătoare! 
la, numai s-o auzi pe Maria Vasilievna a lor ce spune! (M-a 
împins păcatul de am chemat-o o dată, într-o dimineaţă, la 
cafea, când al meu era plecat după treburi.) Mi-a povestit 
ea toate dedesubturile. Prinţul avea, cică, legături 
nepermise cu contesa ceea şi contesa îi scotea ochii că nu 
vrea să se însoare cu dânsa, iar prinţul găsea mereu altă 
pricină s-o amâne. De altminteri, încă de pe când trăia soţul 
ei, contesa asta avusese purtări cam deşucheate. lar după 
ce l-a îngropat, a pornit-o haihui prin străinătăţi: italieni, 
franţuji, baroni, câţi bărbaţi n-au trecut prin mâinile ei! Ei, 
uite, cam tot pe acolo l-a prins în gheare şi pe prinţul Piotr 
Alexandrovici. Primul ei bărbat, otcupciul, avusese o fată 
dintr-o altă căsătorie; între timp fata a crescut. Contesa şi-a 


risipit curând toată averea; dar Katerina Feodorovna, cu 
anii, se făcu mare şi crescură şi cele două milioane de la 
Muntele de Pietate, puse acolo pe numele fetei de câtre 
tatăl ei, otcupciul. Se zice că ar avea acum vreo trei 
milioane. Şi ce şi-a spus prinţul atunci: hai să-l însoare pe 
Alioşa cu dânsa! (Că-i şiret! Nu-i scapă nimic.) Contele, 
nobilul acela de la curte, ţi-aduci aminte, ruda aia a lor, e şi 
el de acord: că doar trei milioane nu-i o sumă de lepădat. 
Bine, zice, vorbiţi cu contesa. Prinţul îi spune contesei 
dorinţa lui. Ea sare la el: cică e o femeie dată naibii, o 
scandalagioaică - mamă-mamă! Cică, pe aici au cam 
început să n-o mai primească, nu mai merge ca în 
străinătate... Nu aşa, prinţe, zice ea, mai bine te căsătoreşti 
tu cu mine, cât despre fiică-mea vitregă nici să nu te 
gândeşti c-am s-o dau după Alioşa! Iar fata doar că nu se 
roagă la ea ca la icoana Maicii Domnului, atât de mult o 
iubeşte şi nu-i iese din cuvânt, supusă ca o mieluşică. Aşa e, 
se spune că-i tare blândă, înger, nu alta! Când a văzut că n- 
o scoate la capăt cu maică-sa, prinţul îi spuse: vezi-ţi de 
treabă, contesă. Averea ţi-ai păpat-o şi ai intrat în datorii 
până în gât. Dacă o dai pe fiică-ta vitregă Supă Alioşa, va fi 
o pereche potrivită: fata e blajină, Alioşa al meu - 
prostănac: îi ţinem pe lângă noi, sub tutela noastră: şi să 
vezi atunci că ai să ai şi tu bani; altminteri, ce mare folos că 
o să te măriţi cu mine? Mare vulpoi! Ce mai încolo, încoace 
- mason! Asta s-a întâmplat acum vreo jumătate de an şi pe 
atunci contesa, zice-se, că nu se putea hotărî, dar acuma, 
cică, au plecat amândoi la Varşovia şi acolo ea s-a învoit. 
Asta am aflat. Mi le-a povestit toate, de-a fir-a-păr, Maria 
Vasilievna, care le-a auzit de la un om vrednic de toată 
încrederea. Ca să vezi unde-i buba: banii, Vanea, milioanele 
- asta-i! Nu că ar avea sau n-ar avea farmec! 

Cele auzite de la Anna Andreevna mă uluiră. Se potriveau 
întru totul cu ceea ce aflasem şi eu în ultimele zile chiar din 
gura lui Alioşa. Povestindu-mi, el se străduia să-mi arate că 
e ferm hotărât să nu se însoare pentru bani: totuşi, 


Katerina Feodorovna îl tulburase şi-l fermecase. Tot de la 
Alioşa am mai auzit că şi tatăl său umblă să se însoare, deşi 
deocamdată respinge categoric aceste zvonuri, ca să n-o 
înfurie înainte de vreme pe contesă. V-am mai amintit şi cu 
alt prilej că Alioşa ţinea tare mult la tatăl său, că-l admira şi 
credea în tot ce spune el ca într-un oracol. 

— Precum vezi, nu-i nici ea din cine ştie ce neam mare de 
conți, mult lăudata ta frumuseţe! Urmă Anna Andreevna, 
întărâtată la culme că-mi găsisem s-o laud pe viitoarea 
logodnică a tânărului prinţ. Nataşa e o partidă mult mai 
bună pentru el. Aia-i fată de negustor, pe când Nataşa 
noastră coboară dintr-un vechi neam de nobili, e o fată de 
familie bună. Aseară, bătrânul meu (uitai să-ţi spun) şi-a 
deschis sipetul acela bătut în fier - îl cunoşti? 

— Şi toată seara a scotocit prin actele de familie, 
preocupat şi grav. Împleteam la ciorap şi nu îndrăzneam să- 
l privesc. Când a văzut că tac mâlc, numai ce-l simt că 
începe să se supere, că mă strigă şi Case porneşte să-mi 
explice străvechea obârşie a neamului nostru. Familia 
Ihmenev se trage încă de pe vremea lui Ivan Vasllievici cel 
Groaznic, din boieri de viţă veche, iar spiţa mea, a 
Şumilovilor, urcă până-n zilele lui Alexei Mihailo-vici *;: 
despre asta avem şi hrisoave, şi-n istoria lui Ka-ramzin10 se 
pomeneşte despre neamul nostru. Şi uite aşa, maică, nici 
stirpea noastră nu-i mai prejos decât a altora în această 
privinţă. Şi de cum a început bătrânul să-mi spună toate 
astea, am priceput pe dată ce gânduri îl frământă. Îl doare 
şi pe el, se vede treaba, că ei o dispreţuiesc pe Nataşa şi cu 
ce-s mai grozavi decât noi, mă rog? Numai pentru că sunt 
mai bogaţi? N-au decât! Tâlharul acela de Piotr Ale- 
xandrovici nu se gândeşte decât la avere: cine nu-l 
cunoaşte? Suflet hain şi lacom. Cică s-a dat în taină cu 
iezuiţii, când a fost la Varşovia. Să fie oare adevărat? 

— Zvonuri deşarte! Am zis eu, surprins totuşi de 
persistenţa acestor zvonuri. Faptul însă că Nikolai Sergheici 


s-a apucat să-şi cerceteze actele de familie dădea de gândit. 
Altădată nu i-ar fi trecut prin cap să-şi etaleze genealogia. 

— Sunt fiare, nu oameni! Spuse în continuare Anna 
Andreevna. Şi ce s-o mai fi frământând acum biata mea 
porumbiţă! Dar e timpul să pleci, să te duci la ea! Matriona, 
Ma-triona! Ce neruşinată! Spune-mi, Vanea, n-au jignit-o 
cumva pe Nataşa? De ce taci? 

Ce era să-i spun? Bătrâna începu să plângă. O întrebai de 
ce necazuri vroise să-mi vorbească adineauri. 

— Of, păcatele mele, of! Nu ne-au fost de ajuns 
nenorocirile de până acum, a trebuit să mai vină una ca să 
umple ochi paharul amărăciunilor noastre. 'Ţi-aduci aminte, 
dragul meu, dar poate că tu nu-ţi aduci aminte, aveam un 
mic medalion, montat în aur, suvenir: ţineam în el portretul 
Na-taşei, de când era ea copilă: pe atunci îngeraşul meu n- 
avea decât opt anişori. Îl comandasem împreună cu Nikolai 
Sergheici unui pictor aflat în trecere pe la noi, cred că nici 
de el nu-ţi mai aduci aminte. Era un pictor tare bun. A 
zugrăvit-o pe Nataşa ca pe un cupidon: părul blond, numai 
cârlionţi, îmbrăcată cu o cămăşuţă străvezie de voal, prin 
care i se ghicea trupşorul roz, era aşa de drăguță, că nu te 
mai saturai privind-o. L-am rugat eu pe pictor să-i pună şi 
două aripioare, dar n-a vrut. Mai deunăzi, după toate 
grozăviile care mi s-au întâmplat, an scos medalionaşul din 
sipet şi mmi l-am agăţat de un şnur la gât, lingă cruciuliţa, 
ferlă du-mă ca nu cumva să-l vadă bătrânul. Că doar 
poruncise atunci să aruncăm afară sau să ardem tot ce ne- 
ar fi amintit de dânsa. Eu însă vroiam să am portretul 
Nataşenkăi la în-demână, ca să mă pot uita la el din când în 
când: şi cum îl priveam, mai vărsăm câteva lacrimi şi mă 
simţeam parcă mai uşurată; alteori, când rămâneam 
singură, îl sărutam, ca şi cum aş fi sărutat-o pe dânsa şi-i 
spuneam tot felul de vorbe frumoase, ba uneori, noaptea, o 
şi binecuvântam, îi vorbeam cu glas tare, o mai întrebam 
câte ceva, mi-o închipuiam că răspunde şi iar o întrebam. 
Ah, dragul meu Vanea, mi se strânge inima de durere şi 


acum, când îţi povestesc! Închi-puie-ţi, eram fericită că el 
nu ştie nimic de medalion. Când colo, ieri dimineaţă iau 
seama că şnurul se rupsese şi medalionul ia-l de unde nu-i! 
Să mor, nu altceva. Dau să-l caut, cotrobăiesc peste tot - 
nimic! Caut eu mai cu grijă încă o dată, medalionul nicăieri. 
Unde să fie? S-o fi desprins noaptea în aşternut, îmi zic; 
răscolesc prin tot aşternutul, nu-i nici acolo. Şi totuşi, 
desprinzându-se de şnur, medalionul nu putea să cadă 
decât undeva prin casă şi l-o fi găsit tot careva de-al casei: 
şi cine altul putea să-l găsească în afară de el sau de 
Matriona? Dinspre partea Matrionei n-am nici o bănuială, 
mi-e devotată trup şi suflet... (Hai, Matriona, vino odată cu 
samovarul acela!) Dar ce mă fac dacă l-a găsit el? Stau 
singură, mă frământ şi plâng într-una, nu-mi mai pot 
stăpâni lacrimile. Iar pe Nikolai Sergheici îl văd că e din ce 
în ce mai bun cu mine: mă tot priveşte cu o tristeţe duioasă 
în ochi, ca şi cum ar şti de ce plâng, şi-i pare rău. Îmi vine 
atunci un gând: de unde ar putea şti? Nu cumva l-a găsit 
chiar el şi l-a aruncat pe fereastră? lute cum este la mânie, 
putea s-o facă şi pe asta: l-a aruncat şi gata! Acum îi pare şi 
lui rău, dar degeaba. M-am dus cu Matriona să-l caut pe 
afară, sub fereastră, dar nu l-am găsit nici acolo. Parcă a 
intrat în pământ; toată noaptea m-am perpelit aşa. A fost 
cea dintâi noapte în care n-am, mai binecuvântat-o pe 
Nataşenka înainte de a mă culca. Of, nu-i a bine asta, nu-i a 
bine, Ivan Petrovici! Tare mi-e teamă că trebuie să ne 
aşteptăm la ceva foarte rău; de ieri dimineaţă bocesc într- 
una. Te-am tot aşteptat, dragul meu, ca pe un înger 
salvator... Să-mi descarc sufletul. 

Şi bătrânica se porni iarăşi pe plâns cu lacrimi amare. 

— Vai de mine, cât pe-aci să uit! Reîncepu ea ceva mai 
peurmă, înviorându-se deodată la bucuria aducerii-aminte, 
nu ţj. 

— A pomenit nimic despre o fetiţă orfană? 

Ba da, Anna Andreevna, mi-a spus că v-aţi gândit să 
luaţide suflet o fetiţă săracă, orfană. E adevărat? 


— Da de unde, dragul meu, nici prin gând nu-mi trece! Eu 
nuvreau nici un fel de orfană! Ce rost ar avea? Să-mi aducă 
(aminte mereu, văzând-o, de nenorocirea noastră?! Afară 
«Je Nataşa, eu nu vreau pe nimeni. O fiică am avut, una 
singură vreau să-mi rămână. Păi, ce treabă-i asta, dragul 
meu! Să iei un copil străin în casă? Tu ce zici, Ivan 
Petrovici? Vrea să-mi dea o mângâiere, văzându-mă cum 
plâng într-una, ori vrea ca să-şi scoată de tot de la inimă 
propriul copil, îndrăgind un altul? Ce crezi? Ce ţi-a vorbit 
pe drum despre mine? Cum ţi s-a părut? Aspru, necăjit? 
Sst! Că vine! Ai să-mi spui pe urmă, pe urmă ai să-mi spui! 
Nu uita să vii mâine la noi... 

CAPITOLUL XIII. 

Intră bătrânul. Cu o curiozitate pe care n-avusese tăria să 
nu şi-o dea în vileag, oarecum jenat, el ne privi, apoi se 
încruntă şi se aşeză la masă. 

— Ei, ce-i cu samovarul acela? Întrebă dânsul. Nici până 
acum nu v-aţi învrednicit să serviţi ceaiul? 

— Îl aduce îndată, tăicuţule, îl aduce; uite că l-a şi adus, se 
agită Anna Andreevna. 

Şi într-adevăr, Matriona, de cum îl văzu ivindu-se pe 
Nikolai Sergheici, sosi cu samovarul, ca şi cum atâta 
aşteptase. Era o slugă veche, cinstită şi devotată, 
cunoscătoare într-ale stăpânilor, ceea ce nu o împiedica 
însă a fi totodată şi cea mai bodogănitoare slugă de pe 
pământ. Avea o fire îndărătnică şi era de neclintit în 
încăpăţânările ei. De Nikolai Sergheici îi era teamă şi, de 
obicei, în prezenţa lui, se cam ferea să-şi dea drumul la 
gură. În schimb, când rămânea numai cu Anna Andreevna, 
îşi scotea paguba din plin, spunându-i obrăznicii la fiece 
pas, cu o făţişă pornire de a-şi domina stă-pâna, deşi, în 
sinea ei, o iubea cu străşnicie, după cum o iubea din toată 
inima şi pe Nataşa. Am avut prilejul s-o cunosc ie această 
Matriona încă de pe când eram la Ilhmenevka. 

— Hm... Nu-i prea plăcut când te pătrunde ploaia, iar 
dumnealor nu se gândesc să-ţi ofere măcar o ceaşcă de 


ceai... Mormăia bătrânul. 

Anna Andreevna îmi făcu semn cu ochiul arătândcătre 
dânsul. Ilhmenev nu putea suferi aceste semne misterioase 
şi, cu toate că în clipa aceea părea a-şi feri ochii de no!?, 
după expresia feţei lui se putea totuşi ghici că Anna 
Andreevna tocmai în momentul acela îmi făcuse cu ochiul 
pe seama lui şi că el ştia acest lucru. 

— Am fost după nişte treburi, Vanea, mi se adresă el apoi. 
E o mârşăvie ceea ce se petrece. Nu ţi-am spus? Dumnealor 
mă găsesc vinovat şi vor să mă condamne cu orice preţ. 
Pretind că n-aş avea dovezi: că-mi lipsesc hârtiile 
trebuitoare: adeverinţele, cică, nu întrunesc condiţiile 
legale... 

Hm... 

Se referea la procesul său cu prinţul: procesul se 
prelungise şi lua acum o întorsătură cu totul defavorabilă 
lui Ni-kolai Sergheici. Tăceam, neştiind ce să-i răspund. Mă 
privi bănuitor. 

— Ei, şi? Reluă el deodată, enervat parcă de tăcerea 
noastră: eu cât mai repede, cu atât mai bine. Ticălos, escroc 
tot n-au să reuşească ei să mă scoată vreodată, chiar dacă 
vor decide că trebuie să plătesc. Am, de partea mea, o 
conştiinţă nepătată, n-au decât să hotărască ce vor. Cel 
puţin se va sfârşi odată: scap de toată sâcâiala asta. Or să 
mă aducă la sapă de lemn... Ei, şi? Las totul baltă şi plec în 
Siberia. 

— Doamne, ce-ţi mai trăsneşte prin cap! Da ce să mergem 
atât de departe? N-p rabdă inima pe Anna Andreevna să nu 
intervină. 

— Dar aici cine şi ce anume ne este aproape? Se oţări 
brutal bătrânul, bucuros parcă să întâmpine obiecţiuni. 

— Oricum, suntem printre oameni, încercă Anna 
Andreevna, privindu-mă îndurerată. 

— Care oameni? Izbucni el, plimbându-şi privirea 
înfrigurată de la mine la dânsa şi invers. Care oameni, te 
întreb? De tâlhari, clevetitori şi trădători? De nemernici e 


plin pă-măntul, îi găseşti peste tot, să n-ai nici o grijă: îi vom 
găsi şi în Siberia. Iar dacă nu vrei să mergi cu mine, poţi să 
rămâi, n-ai decât, eu nu te silesc. 

— Nikolai Sergheici, scumpul meu! Cum aş putea să ră- 
rijân fără tine?! Striga biata Anna Andreevna. Afară de tine, 
ştii bine că nu am pe ni... 

Aci vorba i se curmă. Anna Andreevna îşi întoarse speriată 
privirea spre mine, implorând parcă ajutor şi ocrotire. 
Bătrânul era întărâtat, gata să se lege de orice: şi n-ar fi 
fost nimerit să-l contrazic. 

— Lăsaţi, Anna Andreevna, intervenii eu. Nici în Siberia 
nu-i chiar atât de rău cum s-ar părea. De-o să se întâmple... 
Nenorocirea să vindeţi Ilhmenevka, apoi ideea lui Nikolai 
Sergheici e chiar foarte bună. În Siberia se poate găsi un 
serviciu particular foarte bun şi onorabil şi atunci... 

— Bine, în sfârşit, că barem tu, Ivane, judeci sănătos. Chiar 
aşa m-ara şi gândit. Lepăd totul şi plec. 

— Ei, la una ca asta nu m-aş fi aşteptat! Exclamă uluită 
Anna Andreevna, plesnind din palme. Tocmai tu, Vanea, să-i 
ţii isonul! Uite, de la tine, spun drept, chiar că nu m-ara 
aşteptat, Ivan Petrovici. Pe cât ştiu, afară de vorbă bună, din 
partea noastră nu ţi s-a tras niciodată vreun rău şi când 
colo... 

— Hahaha! Dar tu ce-ai fi poftit? Din ce mijloace crezi că 
am mai putea trăi noi aici, te-ai gândit la asta? Bani nu mai 
avem. Ultimele părăluţe le cheltuim acum! Ai vrea, poate, 
să mă târăsc până la uşa prinţului Piotr Alexandrovici, să-i 
cer iertare? 

Auzind pomenindu-se numele prinţului, bătrâna 
înmărmuri de frică. Linguriţa de ceai pe care o ţinea în 
mână clincăni tremurat, lovindu-se de farfurioară. 

— Ba nu, zău, continuă Ihmenev, aprinzându-se de o 
bucurie îndărătnică şi răutăcioasă: Tu ce zici Vanea, să mă 
duc, ai? Să mă duc? La ce bun să mai plec în Siberia? Mai 
degrabă îmi pun mâine dimineaţă haina neagră, mă ferche- 
zuiesc, Anna Andreevna îmi pregăteşte un plastron nou, 


bine scrobit (că de, nici nu se cade să te prezinţi într-alt fel 
înaintea unei feţe atât de simandicoase!); ca să fie în 
bonton, îmi mai cumpăr şi nişte mănuşi şi mă prezint 
frumuşel la excelenţa-sa: „Excelenţă, părintele şi 
binefăcătorul meu! Lartă-mă! lartă-mă şi miluieşte-mă cu o 
bucată de pâine, că am nevastă şi copii mici!” Ce zici, aşa să 
fac, Anna Andreevna? Asta ai vrea tu? 

Şi 

— Dragul meu... Dar eu nu vreau nimic! Am spus-o doar 
aşa, în prostia mea: iartă-mă dacă te-am necăjit cumva, 
numai rogu-te, nu striga aşa, îngăimă bătrâna, tremurând 
toată. 

Sunt convins că în clipa aceea sufletul bătrânului era 
adânc răscolit şi îndurerat văzând lacrimile şi spaima 
sărmanei sale tovarăşe de viaţă; sunt convins că suferea 
mai mult chiar decât dânsa, dar nu se putea stăpâni. Aşa se 
întâmplă uneori cu oamenii cu inimă bună s-o pui la rană: 
ieşindu-şi din fire, cu toată bunătatea lor, încearcă momente 
de adevărată voluptate scormonind propria lor nenorocire 
şi amărăciune, în speranţa să-şi descarce astfel necazul, 
chit că-şi fac rău lor înşile, ba câteodată chiar cu preţul 
jignirii ce-ar putea-o aduce vreunui nevinovat, la care de 
obicei se întâmplă să ţină mai mult decât la orice pe lume. 
Femeile, de pildă, trebuie când şi când să se simtă 
nenorocite, nedreptăţite, chiar dacă n-au îndurat vreo 
nedreptate şi nu li s-a întâmplat nici o nenorocire. Şi există 
destui bărbaţi care seamănă în această privinţă cu femeile, 
deşi nimeni n-ar putea susţine că fac parte din categoria 
bărbaţilor cu firi slabe ori cu o structură psihică feminină. 
Bătrânul simţea nevoia să se certe, cu toate că se vedea cât 
colo că el, cel dinţii, suferea cel mai cumplit, în clipa aceea, 
mi-aduc aminte, mă străfulgera un gând: nu cumva o fi 
întreprins, într-adevăr, în ziua aceea, vreun pas în sensul 
celor presupuse de Anna Andreevna?! Oare nu l-o fi 
povăţuit cumva un gând fericit să se ducă la Nataşa, pentru 
ca, răzgândindu-se pe drum, ori ivindu-i-se în cale vreo 


piedică, să nu-şi mai poată realiza intenţia, cum era de 
altminteri şi firesc să se întâmple? Şi iată-l acum întors 
acasă, furios pe el însuşi, zdrobit, ruşinându-se de propria 
lui pornire şi de sentimentele care-l împinseseră la acest 
pas, cău-tând să-şi verse amarul pe altcineva pentru 
slăbiciunea sa şi alegându-şi victima, se înţelege, chiar 
dintre apropiații lui, la care bănuia aceleaşi simţăminte şi 
dorinţi? Poate că, în sinea lui, vrând să-şi ierte fiica, îşi 
închipuise ce încântată şi fericită va fi sărmana lui Anna 
Andreevna şi, bineînţeles, de vreme ce el nu izbutise, tot 
bătrânica se cuvenea să sufere cea dintâi de pe urma 
necazurilor lui. 

Văzând-o însă atât de nenorocită, tremurând de frică în- 
faţa lui, i se făcu milă de dânsa. Ruşinat parcă de mânia ce-l 
cuprinsese doar o clipă, Ilhmenev căută să se stăpânească. 
Tăcerea se aşternu între noi. Căutam să nu mă uit la el. Dar 
această clipă bună, din păcate, nu dură mult. Omul simţea 
nevoia să se descarce cu orice preţ, fie chiar şi printr-o 
izbucnire sau printr-o imprecaţie. 

— Înţelegi, Vanea, mi se adresă el deodată, îmi pare rău, n- 
aş fi vrut să deschid vorba despre asta, dar lucrurile s-au 
întors în aşa fel, încât trebuie să vorbesc pe faţă, fără 
ocolişuri, aşa cum i se cere oricărui om cinstit şi drept. 
Înţelegi cum vine asta, Vanea? Mă bucur că te afli la noi şi 
vreau s-o spun aici, cu glas tare, să mă auzi şi tu şi să mă 
audă şi alţii, că m-am săturat de toate mofturile astea, de 
toate lacrimile, suspinele şi nenorocirile astea, fceea ce am 
smuls odată din inima mea, cu preţul sângelui „ţiualti ţl «, 
«u durere] cruntă, nu vreau să se mai întoarcă vrefflfată. 
Asta-i! C spun şi am s-o fac. Pricepi? Vorbesc despreTUe 
întâmplat cu o jumătate de an în urmă. Şi o spun categoric 
şi pe faţă, pentru ca nu cumva să mă înţelegi greşit, adăugă 
el aţintin-du-şi asupra mea privirea aprinsă, dar ferindu-se 
de ochii îngroziţi ai soţiei. Repet: toate astea sunt mofturi şi 
eu nu le accept! Mă înfurie mai ales faptul că toţi mă 
consideră un prost şi un om de nimic, crezând că aş fi 


capabil de asemenea şovăieli şi slăbiciuni... Ei îşi închipuie 
că sunt nebun de durere. Prostii! Mi-am smuls din inimă şi 
am uitat toate simţămintele de până acum! Nu mai am nici 
un fel de amintiri. Da! Aşa să ştiţi! 

Ihmenev sări de pe scaun şi izbi cu pumnul în masă atât de 
tae, încât ceştile săltară cu un clinchet jalnic. 

— Nikolai Sergheici! Dar nu vă e milă de Anna Andreevna? 
Uitaţi-vă în ce hal aţi adus-o, strigai eu indignat, neputându- 
mă stăpâni. N-am făcut însă altceva decât să torn gaz pe 
foc. 

— Nu mi-e milă! Răcni el pălind şi tremurând din tot 
trupul. Nu! Pentru că nici altora nu le e milă de mine! Nu 
mi-e milă, pentru că până şi aici, în casa mea, se pun la cale 
uneltiri împotriva mea, sunt ponegrit pentru destrăbălată 
de fie-mea, pentru una care nu merită decât blestemul şi 
pedeapsa cea mai cumplită! 

— Tăicuţule, Nikolai Sergheici, nu blestema!... Tot ce vrei, 
dar numai să nu-ţi blestemi fiica! Imploră Anna Andreevna. 
— Ba am s-o blestem! Zbiera bătrânul şi mai tare, pentru 

că văd cum toată lumea arde de nerăbdare să mă vadă 
ducându-mă la netrebnica asta ca să-i cer iertare, eu, cel 
obidit şi cel ponegrit! Da, da, asta vor de la mine. Pentru 
asta sunt chinuit zi de zi, din revărsat de zori şi până 
noaptea şi de seara până dimineaţa, aici, chiar aici, în casa 
mea, prin lacrimi, smiorcăieli, suspine, aluzii neroade! Vor, 
adică, să mă înduioşeze... Poftim, citeşte, Vanea, adăugă el, 
scoțând grăbit cu o mână tremurătoare din buzunarul 
interior al hainei nişte hârtii, am aici extrase din dosarul 
meu! Din ele reiese că sunt hoţ, şarlatan, că mi-am jefuit 
binefăcătorul!... Sunt calomniat, defăimat, supus 
oprobriului obştesc din pricina ei, a ei! Poftim, uită-te, 
priveşte!... Agitat, începu să scoată din buzunar, rând pe 
rând, o mulţime de hârtii şi, pu-nându-le pe masă, căuta 
nerăbdător actul pe care voia să mi-l arate. Ca un făcut 
însă, documentul trebuincios nu apărea. Enervat la culme, 
deşertă din buzunar tot ce reuşi să cuprindă o dată cu 


mâna şi atunci un obiect greu căzu cu zgomot pe masă. 
Anna Andreevna scoase un țipăt. Era medalionul pe care-l 
pierduse. 

Nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. Bătrânul tresări şi tot 
sângele îi năvăli în obraz. Anna Andreevna rămase ca 
încremenită, cu mâinile încrucişate pe piept şi într-o nesfâr- 
şită rugă îl privea drept în ochi. Chipul i se luminase de 
speranţă. Roşeaţa bătrânului ca şi stinghereala pe care o 
trăda întreaga lui înfăţişare erau mai grăitoare decât orice 
cuvânt; bătrâna nu se înşelase: înţelegea acum în ce fel 
pierduse medalionul! 

Pricepea că Nikolai Sergheici dăduse peste el şi, bucuros 
de această întâmplare, ba poate chiar tremurând de 
fericire, îl ascunsese în buzunar, ferindu-l cu grijă de 
privirile celorlalţi; că, probabil, pe ascuns, se uita cu 
dragoste nemărginită la chipul fetiţei sale dragi, îl privea cu 
nesaţ şi poate, aidoma sărmanei mame, se încuia în odaie, 
ca să poată sta de vorbă cu nepreţuita lui Nataşa, să-i 
răspundă la întrebări, iar noaptea, cu inima sfâşiată de 
durere, cu lacrimi înăbuşite în piept, mângăia şi săruta acea 
imagine scumpă şi în loc de blesteme găsea cuvinte de 
iertare, binecuvântând-o pe aceea despre tare, de faţă cu 
alţii, zicea că nu vrea nici sa mai audă de dânsa şi o trimitea 
în focul gheenei. 

— Dragul meu şi tu o iubeşti încă şi tu! Strigă Anna 
Andreevna, pierindu-i orice teamă de tatăl acesta 
neîndurător, care doar o clipă mai înainte îşi blestemase 
fata. 

I-a fost însă de ajuns bătrânului să audă acele vorbe, 
pentru ca o furie nebunească să i se aprindă în ochi. Apucă 
medalionul, dădu cu el de pământ şi se năpusti furios să-l 
calce în picioare... 

— De-a pururi, de-a pururi afurisită să fie! Hârâia el, 
sufocându-se. De-a pururi, de-a pururi! 

— Doamne! Gemu bătrânica. Pe dânsa! Dumnezeule, pe 
dânsa! Pe Nataşa mea, chipul ei îl calcă în picioare! In 


picioarele lui!... Tiran ce eşti! Om trufaş şi fără inimă... 

Dezmeticit de strigătul deznădăjduit al soţiei sale, 
bătrânul se opri îngrozit de ceea ce făcuse. Apoi deodată se 
repezi, ridică de jos medalionul şi dădu să iasă repede din 
cameră, dar făcând numai vreo doi paşi, se poticni, căzu în 
genunchi, duse braţele înainte, se sprijini şi astfel proptit de 
divanul din faţa lui, îşi înclină capul istovit. 

Plângea ca un copil, ca o femeie. Suspinele îl înecau, îi 
apăsau pieptul, sălbatice, de parcă ar fi vrut să-l sfarme. 
Cumplitul bătrân devenise într-o clipită mai slab decât un 
copil. Nu mai era în stare să blesteme, nu mai putea; acum, 
nu-i mai era ruşine de noi şi, într-o înfrigurată dezlănţuire 
de dragoste, acoperi cu sărutări chipul fetiţei lui, pe care 
abia cu un minut înainte îl călcase în picioare. Părea că 
toată gingăşia, toată dragostea pentru fiica cea adorată, 
înfrânate şi tăinuite de atâta amar de vreme, răzbăteau 
acum la lumină cu o putere nestăvilită şi puterea aceasta 
năprasnică îi copleşise întreaga făptură. 

— Iart-o, iart-o pe Nataşa! Îl implora, plângând, Anna 
Andreevna, aplecată deasupra lui şi îmbrăţişându-l cu 
negrăită duioşie. Cheam-o înapoi în casa ei părintească, 
dragul meu şi atunci Dumnezeu însuşi, la judecata lui cea 
mare, o să ţină seamă de milostivirea ta smerită...! 

— Nu, asta nu! Niciodată! Se încăpăţâna bătrânul cu glas 
sugrumat. Asta niciodată! Niciodată! 

CAPITOLUL XIV. 

Am ajuns la Nataşa destul de târziu, abia pe la zece seara. 
Locuia acum pe Fontanka, lingă podul Semionovski, în casa 
prost îngrijită a negustorului Kolotuşkin, la etajul al treilea. 
La început, în primele zile după plecarea ei de-acasă, ea şi 
cu Alioşa au stat într-o locuinţă mică, dar frumoasă şi 
confortabilă, la etajul doi, pe Liteinaia. Curând însă, băierile 
pungii tânărului prinţ strângându-se din cale afară, viaţa lor 
luă o altă întorsătură. Profesor de muzică, fireşte, nu se 
făcuse, dar în schimb se apucase să se împrumute de la 
oricine se nimerea şi era plin de datorii. Banii şi-i cheltuia 


pentru înfrumusețarea locuinţei sau copleşind-o pe Nataşa 
cu cadourile. Zadarnic se împotrivea ea acestei risipe, îl 
certa, ba şi plângea din pricina aceasta. Gingaş şi sensibil, 
chibzuind uneori săptămâni în şir ce anume cadou să-i facă 
Nataşei, savurând anticipat plăcerea surprizei şi găsind în 
asta, de fiecare dată, un nou prilej de adevărată sărbătoare, 
Alioşa, care îmi destăinuia dinainte bucuriile la care se 
aştepta, întâmpinând reproşurile şi lacrimile ei, părea atât 
de abătut, încât ţi se făcea milă de dânsul; mai târziu, din 
cauza acestor daruri, se iscau adesea între ei chiar şi 
certuri grave. Pe de altă parte, Alioşa cheltuia mulţi bani 
chiar şi fără ştirea Natagşei, influenţat de prieteni, 
înhăitându-se cu ei şi înşelând-o cu vreo Josefina sau Mina 
oarecare. Totuşi, o iubea mult... Era însă o dragoste 
chinuitoare: venea adeseori la mine, abătut şi trist, să-mi 
spună că e nevrednic de iubirea Nataşei, că el nu face nici 
cât vârful degetului ei cel mic, că e brutal şi rău şi incapabil 
s-o înţeleagă. Într-un anumit fel, avea dreptate: ei nu se 
potriveau nici pe departe; se simţea ca un copil faţă de 
dânsa şi adevărul e că şi Nataşa îl socotea la fel. Când 
trecea pe la mine, îmi mărturisea cu lacrimi în ochi despre 
aventurile lui cu vreo Josefina, dar mă implora totodată să 
nu-i spun nimic Nataşei; iar când, după toate aceste 
spovedanii, sfios şi vinovat, mergea împreună cu mine la 
dânsa (neapărat cu mine, spunând că altminteri se 
ruşinează s-o mai privească în ochi după nesăbuinţele 
săvârşite şi că numai eu îi pot fi de ajutor în asemenea 
momente), Nataşa ghicea pe dată, dintr-o singură privire, 
tot ce se întâmplase. Era foarte geloasă şi nu-mi explic cum 
ajungea totuşi să-i treacă cu vederea toate isprăvile de 
acest fel. De obicei, lucrurile se petreceau cam aşa: intram 
amândoi, Alioşa deschidea sfios vorba şi o privea drăgăstos 
drept în ochi. Ea ghicea numaidecât că-i vinovat, dar nu 
lăsa să se bage de seamă; nu-l întreba niciodată nimic şi nu 
căuta să-l des-coasă, ci, dimpotrivă, se străduia parcă 
anume să fie şi mai tandră, mai afectuoasă şi mai veselă; şi 


n-o făcea ca în joacă, sau ca vreun şiretlic femeiesc. 
Nicidecum! Pentru fiinţa aceasta minunată, putinţa de a 
ierta şi de a mângâia însemna o bucurie fără margini, ca şi 
cum iertarea însăşi ar fi avut pentru dânsa un farmec 
aparte, rafinat. E drept că pe atunci toate escapadele lui 
Alioşa se rezumau la câte o Josefina. Văzând-o pe Nataşa 
atât de blândă şi de iertătoare, nu se mai putea ascunde şi- 
şi mărturisea pe loc greşeala fără a mai fi întrebat, numai 
ca să-şi uşureze sufletul, „ca să fie totul la fel ca mai 
înainte”, cum obişnuia să spună. După ce îi obținea iertarea, 
se entuziasma la culme, ba uneori, plân-gând de bucurie şi 
de înduioşare, o îmbrăţişa şi o săruta. Apoi, cuprins de o 
veselie nebună, se apuca să descrie de-a fir-a-păr, cu o 
sinceritate copilărească, escapadele cu Josefina; râdea în 
hohote, se întrecea în cuvinte de laudă şi de admiraţie 
pentru Nataşa şi astfel seara se încheia în dragoste şi 
fericire. Când isprăvi însă toţi banii, Alioşa începu să-şi 
vândă lucrurile. La insistenţele Nataşei, descoperi o 
locuinţă mică şi ieftină pe Fontanka. Se întreţineau din ceea 
ce obțineau pe lucrurile vândute; în cele din. Urmă, Nataşa 
îşi vându până şi rochiile, apoi începu să-şi caute de lucru; 
aflând despre asta, Alioşa păru în culmea disperării: îşi 
blestema zilele, striga că se dispreţuieşte, dar nu 
întreprindea nimic pentru îndreptarea situaţiei. In perioada 
despre care este vorba acum, se pare că epuizaseră până şi 
aceste ultime resurse; o singură posibilitate le mai 
rămânea, să lucreze dar câştigul acesta ar fi fost aproape 
infim. 

Încă de când venise Nataşa la el, se iscase o ceartă 
serioasă între Alioşa şi tatăl său. Intenţiile prinţului de a-şi 
însura băiatul cu Katerina Feodorovna Filimonova, fiica 
vitregă a contesei, erau pe atunci doar un proiect, dar 
prinţul acţiona stăruitor pentru realizarea lui; îl prezentase 
pe Alioşa viitoarei logodnice, îndemnându-l prin sfaturi şi 
apeluri la înţelepciune să se comporte în aşa fel, încât să-i 


placă fetei; dar planurile lui au fost zădărnicite chiar de 
contesă. 

După aceea, prinţul nu se mai interesă prea mult de 
legătura fiului său cu Nataşa, lăsând totul în seama timpului 
şi sperând - cunoştea firea nestatornică a lui Alioşa - că 
pasiunea ţâ-nărului se va sfârşi în curând. Începuse să nu 
mai creadă în eventualitatea unei căsătorii între Alioşa şi 
Nataşa şi nu-şi mai bătea capul cu asta până aproape în 
ultimul moment, întrucât îi priveşte pe cei doi îndrăgostiţi, 
ei amânară chestiunea căsătoriei până la împăcarea 
formală dintre tată şi fiu şi, în general, până la o schimbare 
în mai bine a împrejurărilor. De altfel, Nataşa, pe cât se 
pare, n-avea de gând să deschidă vorba despre aşa ceva. 
Alioşa îmi spuse o dată, îri taină, că tatăl său ar fi chiar 
întrucâtva bucuros de întreaga întâm-plare: îi plăcea mai 
ales faptul că Ihmenev apărea astfel într-o situaţie 
umilitoare. Aparent, prinţul continuă să-şi manifeste 
nemulţumirea, micşoră suma şi aşa destul de redusă cu 
care îşi subvenţiona fiul (era tare zgârcit faţă de Alioşa), ba 
îl mai şi ameninţă că îl va lipsi de orice ajutor bănesc. 
Curând însă, plecă în Polonia împreună cu contesa, care 
avea nişte treburi pe acolo şi în călătoria aceea nu încetă o 
clipă să stăruie asupra proiectului său de încuscrire. Ce-i 
drept, Alioşa era încă prea tânăr pentru însurătoare, dar 
logodnica pe care i-o găsise prinţul avea prea multă avere, 
aşa că nu voia să-i scape un asemenea prilej. În cele din 
urmă, prinţul îşi atinse scopul. Curând ne-a ajuns la ureche 
vestea că planul său avea sorţi de izbândă. Ceea ce relatez 
acum se petrecea tocmai după întoarcerea lui la Pe- 
tersburg. Îşi întâmpinase fiul cu afecţiune, dar trăinicia 
legăturii acestuia cu Nataşa îl surprinsese extrem de 
neplăcut, începu să se îndoiască de reuşita planului său, ba 
chiar îl cuprinse şi oarecare teamă. De aceea îi ceru lui 
Alioşa cu toată hotărârea s-o rupă cu Nataşa; curând însă 
găsi cu cale să folosească un mijloc mai sigur de a obţine 
acest lucru: îl duse pe Alioşa la contesă. Fiica vitregă a 


acesteia putea fi socotită o adevărată frumuseţe: foarte 
tânără, aproape un copil încă, de o bunătate rară, cu 
sufletul senin, neîntinat, era veselă, deşteaptă şi plinăMe 
gingăşie. Prinţuă socotise că în cele şase luni care se 
scurseseră, Nataşa va pierde pentru fiul său farmecul 
noutăţii şi că Alioşa va privi acum cu alţi ochi pe viitoarea lui 
logodnică. Socotelile sale se adeveriră numai în parte. Într- 
adevăr, Alioşa se îndrăgosti de tânăra fată. Aş vrea să mai 
adaug că prinţul devenise pe neaşteptate deosebit de atent 
şi de bun faţă de el (deşi tot nu-i dădea încă bani). Dar 
Alioşa simţea că bunătatea aceasta a tatălui său ascunde o 
hotărâre nestrămutată şi de aceea era cam trist, dar nu 
chiar atât cât ar fi fost dacă n-ar mai fi văzut-o zilnic pe 
Katerina Feodorovna. Ştiam că nu mai fusese de cinci zile 
pe la Nataşa. De aceea, în drum spre casa ei, după ce am 
plecat de la Ihmenevi, mă gândeam cu nelinişte la ceea ce 
avea să-mi spună. Am zărit de departe lumină la fereastra 
ei. Ne înţelesesem încă mai demult că, dacă va avea nevoie 
neapărat să mă vadă, să lase o luminare aprinsă la 
fereastră, pentru ca, dacă s-ar întâmpla să trec pe acolo (şi 
lucrul acesta mi se întâmpla să-l fac în fiecare seară), să pot 
ghici după acea lumină neobişnuită din fereastră că sunt 
aşteptat şi că ea are nevoie de mine. În ultimul timp, Nataşa 
lăsa deseori luminarea aprinsă la fereastră... 

CAPITOLUL XV. 

Nataşa era singură. Măsura odaia de la un capăt la altul, 
cu paşi neauziţi, cu braţele încrucişate la piept, adânc 
îngân-durată. Samovarul de pe masă, aproape stins, mă 
aştepta de mult. Nataşa zâmbi şi îmi întinse mâna în tăcere. 
Avea faţa palidă. Zâmbetul ei trăda suferinţă, duioşie şi o 
îndelungă răbdare. Ochii ei albaştri, senini îmi părură şi mai 
mari ca de obicei, părul parcă şi mai des şi aceasta, fără 
îndoială, din pricină că slăbise şi era bolnavă. 

— Credeam că n-ai să mai vii, zise ea dându-mi mâna; mă 
gândisem chiar s-o trimit pe Mavra să afle ce-i cu tine; mă 
temeam să nu te fi îmbolnăvit iarăşi. 


— Nu, nu sunt bolnav, dar am fost reţinut în altă parte, o 
să-ţi povestesc îndată. Dar ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, îmi răspunse ea având aerul că 
este surprinsă. De ce mă întrebi? 

— Păi, mi-ai scris... Nu mi-ai scris ieri să vin? Mi-ai fixat şi 
ora: să nu vin nici mai devreme, nici mai târziu. Asta mi s-a 
părut cu totul neobişnuit. 

— Aşa e! Îl aşteptam ieri pe el... 

— Cum! N-a mai fost de atunci pe la tine! 

— De-atunci! Şi mi-am zis că dacă nu vine, să stăm puţin 
de vorbă noi doi; vreau să mă sfătuiesc cu tine, adăugă ea 
după o scurtă tăcere. 

— Dar în seara asta nu-l mai aştepţi? 

— Nu, nu-l aştept: în seara asta e acolo... 

— “Tu ce crezi, Nataşa? N-o să mai vie chiar de loc? 

— Ba o să vie, fireşte, răspunse ea pe un ton deosebit de 
grav, privindu-mă drept în ochii mei. 

Îi displăcea graba cu care îi puneam aceste întrebări. 
Tăcurăm o bucată de vreme continuând să ne plimbăm prin 
cameră. 

— Ştii cum îmi treceam timpul aşteptându-te, Vanea? JVIă 
plimbam prin odaie, recitind nişte versuri; îţi mai aduci 
aminte? Clopoţelul, drumul de iarnă: „Cântă vesel pe masă 
vechiul meu samovar...”, le-am citit noi odată, demult, 
împreună: 

Vijelia a stat; drumu-i iar luminat „ Cu puzderii de ochi 
noaptea cată în sus... 

Şi pe urmă: 

Pătimaşă se-aude o voce cântând, Clopoţelul o-ngână uşor: 
„Dragul meu va veni, va veni în curând şi-l voi strânge la 
pieptu-mi cu dor! 

Şi mi-e cuibul un rai - abia zorii apar că pe geamuri 
argintul şi-l lasă zălog; 

Cântă vesel pe masă vechiul meu samovar, Focu-n soba 
încinsă trosneşte arar luminând patul-nalt cu polog...” 


— Ce frumos! Ce versuri răscolitoare, Vanea şi ce tablou 
feeric, cu câte rezonanţe... Totul e doar o canava, pe care 
desenul e abia schiţat, poţi broda ce-ţi place. Două 
simţăminte se întâlnesc: unul de demult şi altul de acum. 
Samovarul, pologul, totul îţi pare atât de familiar, atât de 
apropiat... Parcă te-ai afla într-o căsuţă din capitala noastră 
de judeţ; întrevăd aievea căsuţa aceea mică, nouă, ridicată 
din bârne şi neîmbrăcată încă în căptuşeala de scânduri. lar 
pe urmă tabloul următor: 

lar se aude o voce duioasă cântând, Clopoţelul suspină 
uşor: „Dragul meu de demult de-o veni într-un rând 
dezmierda-mă-vă trist, ciinditor. 

Şi mi-e viaţa un chin, frig în casă-i şi strimt, Suflă vântul 
prin geam; glas de vifor ascult... 

Doar un vişin stingher stă în ninsu-i veşmânt insă poate 
nici el nu mai e pe pământ şi-a murit sub fereastră demult. 

Prăfuit, în ungher stă pologul uitat, Prin odaie, bolnavă, 
mă plimb nencetat şi-aş pleca la ai mei, în zadar îl aştept... 

O ocară cerşesc, ori un sfat înţelept... 

N-are cine să-mi dea... Doar un glas sugrumat — 

O bătrână mai bombăne...” 

— Prin odaie, bolnavă, mă plimb nencetat”... Cât e de 
adevărat! „O ocară cerşesc, ori un sfat înţelept” - câtă 
gingăşie, cât alean se ascunde în aceste versuri şi câtă 
suferinţă de pe urma amintirilor, suferinţă pe care tu singur 
ţi-ai pricinuit-o, pentru ca să te desfeţi acum cu ea... 
Doamne, cât e de adevărat! Aşa se întâmplă uneori...! 

Stăpânindu-şi parcă un spasm în gât, Nataşa tăcu... 

— Vanea, dragul meu!... Îşi reveni ea într-un târziu, dar se 
opri deodată, parcă uitând ce voia să-mi spună, sau poate 
fiindcă n-avea ce-mi spune şi nu vorbise decât într-o doară, 
fără un gând anume, la îndemnul cine ştie cărui simţământ 
neaşteptat. 

Plimbarea noastră prin cameră continuă fără întrerupere. 
Băgai de seamă că avea candela aprinsă în faţa icoanei. În 
ultima vreme, un tot mai puternic sentiment de evlavie 


pusese stăpânire pe Nataşa, deşi nu-i plăcea să i se 
vorbească despre asta. 

— Ce-i mâine, sărbătoare? Văd că ai candela aprinsă. 

— Nu, nu e sărbătoare... Dar, stai jos, Vanea, trebuie să fii 
tare obosit... Vrei un ceai? În seara asta n-ai băut încă ceai, 
nu-i aşa. 

— Să ne aşezăm Nataşa. Ceai am băut. « 

— De unde vii tu acum? 

— De la ei. 

Când vorbeam cu Nataşa, aşa obişnuiam totdeauna să-i 
numim pe ai ei de acasă. 

— De la ei? Păi, când ai avut vreme să treci şi pe acolo? 'Te- 
ai dus singur, sau te-au chemat ei...? 

Întrebările ei curgeau precipitate, una după alta. Pălise şi 
mai tare la faţă de emoție. l-am istorisit de-a fir-a-păr 
întâlnirea cu bătrânul, convorbirea cu mama ei, scena cu 
medalionul, totul, întocmai cum se petrecuse, fără să-mi 
scape cel mai mic amănunt, căci nu-i ascundeam niciodată 
nimic. Mă asculta, prinzând cu nesaţ fiecare vorbă. Ochii i 
se înceţoşară. Scena cu medalionul o tulburase peste 
măsură. 

— Ia stai, Vanea, stai puţin, mă pomeneam că mă întrerupe 
adesea, vreau să-mi povesteşti cu de-amănuntul tot, să nu-ţi 
scape nimic, fiindcă nu prea le spui tu pe toate! 

I-am repetat încă şi încă o dată cele întâmplate, răspun- 
zând mereu la nenumăratele întrebări, care se stârneau din 
dorinţa de a afla noi şi noi amănunte. 

— Crezi într-adevăr că a vrut să vină la mine? 

— Nu ştiu, Nataşa, nu mi-am făcut încă nici o părere 
despre asta. Că-i e dor şi că te iubeşte mult e limpede. Dar 
că avea de gând să vină să te vadă, sau nu - asta... Asta... 

— Şi zici că a sărutat medalionul? Repetă ea întrebarea. Şi 
ce spunea când îl săruta? 

— Vorbe fără şir, exclamaţii: te striga pe numele cele mai 
duioase, te chema... 

— Mă chema? 


— Da! 

Nataşa începu să plângă încet. 

— Sărmanii! O auzii. Nu mă mir că ştie totul, întregi ea 
după o scurtă tăcere. A aflat o mulţime de lucruri şi despre 
tatăl lui Alioşa. 

— Nataşa, îndrăznii după o clipă de ezitare, să mergem la 
ei... 

— Când? Întrebă ea, pălind şi săltându-se puţin de pe 
fotoliu. Îşi închipuise că ţin să mergem numaidecât. Nu, 
Vanea, adăugă apoi, lăsându-şi mâinile pe umerii mei cu un 
zâmbet plin de tristeţe, nu, dragul meu; e dorinţa ta de 
totdeauna, însă... Mai bine să nu-mi mai vorbeşti de asta. 

— Şi nu va avea niciodată, niciodată sfârşit această 
îngrozitoare neînțelegere? Strigai întristat. Eşti oare atât 
de orbită de mândrie, încât nu vrei să faci tu primul pas? 
Căci ar trebui să-l faci tu cea dintâi... Poate că tatăl tău atât 
aşteaptă, ca să te poată ierta. ] Eljj. Tată.: lai făcut să 
sufere! Respectă-i cei puţin mândriay e firească, legitimă! 
Ai datoria s-o faci; încearcăi şi el te va ierta, fără nici un fel 
de condiţii... 

— Fără nici un fel de condiţii! E cu neputinţă; şi să nu-mi 
reproşezi, Vanea, ar fi zadarnic. M-am gândit la asta şi mă 
gândesc mereu zi şi noapte. După ce am plecat de la ei, 
aproape că n-a fost zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc. 
Dar a câta oară vorbim noi iar şi iar despre asta?! Doar ştii 
şi tu că aşa ceva este cu neputinţă! 

— Încearcă totuşi! 

— Nu, dragă prietene, nu se poate. Dacă încerc, n-am să-l 
fac decât să se înverşuneze şi mai mult împotriva mea. Ceea 
ce este iremediabil n-ai cum să mai îndrepţi; şi vrei să ştii ce 
anume este aci iremediabil? Nu se mai pot întoarce 
fericitele zile ale copilăriei, pe care le-am trăit alături de ei. 
Chiar şi iertându-mă, aşa cum sunt astăzi, tata tot nu m-ar 
mai recunoaşte. Mă ştia o fetiţă, un copil mai mărişor. Mă 
iubea şi se bucura de naivitatea mea copilărească, mă dez- 
mierda. Până în ultima clipă, înainte să fi plecat eu de la ei, 


tot mă mai mângâia pe cap, de parcă aş fi fost tot ca la 
şapte ani, când, aşezată pe genunchii lui, îi cântam 
cântecele mele de copil. Din fragedă copilărie până în ziua 
plecării mele, n-a fost seară în care să nu fi venit lângă 
patul meu, să mă bine-cuvânteze la culcare. Cu o lună 
înainte de nenorocirea noastră, îmi cumpărase, în taină, 
nişte cercei (de care eu aflasem însă) şi se bucura ca un 
copil, închipuindu-şi ce bucuroasă voi fi de acest dar; şi cât 
de necăjit a fost şi cât de supărat pe noi toţi, mai întâi şi-ntâi 
pe mine, fireşte, când i-am spus că ştiam de mult ce dar îmi 
pregătise. Cu trei zile înainte de plecarea mea, băgase de 
seamă că sunt tristă; îl năpădise şi pe el mâhnirea, de era 
cât pe-aci să se îmbolnăvească; şi ce crezi? Ca să mă 
distreze, cumpără nişte bilete de teatru. Sărmanul, cu asta 
vroia el să mă lecuiască! Repet, Vanea, tata mă ştia şi mă 
iubea ca pe o copilită, nici n-ar fi vrut să se gândească 
vreodată că voi deveni femeie... Pentru nimic în lume nu-i 
trecea aşa ceva prin cap. Dacă m-aş întoarce acum acasă, 
nu m-ar mai recunoaşte. Chiar iertându-mă, zic, pe cine o 
să în*-tâmpine? Nu mai sunt fetiţa de altădată, am trecut 
prin atâtea în răstimp! Şi de i-aş intra în voie, n-ar înceta să 
ofteze gândindu-se mereu le fericirea noastră de altădată, 
cu părerea de rău că nu mai sunt aceeaşi care am fost 
odinioară, când el mă iubea ca pe un copil; căci trecutul 
pare întotdeauna mai frumos. lar amintirile sunt dureroase! 
Ah, ce frumos e trecutul, Vanea! Exclamă ea, furată de 
gânduri, dar se întrerupse o dată cu rostirea acestor 
cuvinte, ţâşnite din străfundul inimii şi al durerii. 

— E adevărat ce-mi spui, Nataşa şi asta înseamnă că el va 
trebui să te cunoască din nou, aşa cum eşti acum şi să te 
îndrăgească iarăşi. Ar trebui mai ales să te cunoască şi te va 
îndrăgi negreşit aşa cum eşti. Nu-ţi închipui, cred, că nu se 
va strădui să te cunoască şi să te înţeleagă şi într-altfel, 
tocmai el, omul cel mai bun, cu o inimă atât de minunată! 

— Ah, Vanea, nu fi nedrept! Ce lucruri deosebit de 
complicate ar avea de înţeles la mine? Nu la asta mă gân- 


deam. Vezi tu, dragostea părintească îşi are şi ea geloziile 
ei. 11 doare mai ales faptul că tot ce-a fost între mine şi 
Alioşa s-a înfiripat şi s-a petrecut fără ca el să se fi gândit la 
o asemenea eventualitate. Că n-a ştiut să vadă la timp. Şi-o 
fi dând seama, în sinea lui, că nici nu bănuise această 
posibilitate, iar nefericitele urmări ale dragostei noastre, 
fuga mea - toate acestea le trece numai pe seama firii mele 
ascunse şi „nerecunoscătoare”...Nu m-am dus la el, chiar 
de la începutul începutului, să-i destăinui tot ce aveam pe 
suflet, întreg vălmăşagul frământărilor mele din clipa în 
care am simţit că iubesc; dimpotrivă, mi-am zăvorât 
simţămintele, mi le-am ascuns de dânsul şi crede-mă, 
Vanea, toate astea el le socoate mai jignitoare decât 
urmările propriu-zise ale dragostei mele, adică decât faptul 
că am plecat de la ei şi m-am dăruit cu totul celui pe care-l 
iubeam. Să zicem că m-ar primi ca un tată iubitor, cu 
bunătate şi căldură; şi totuşi, gândeşte-te, sămânţa 
duşmăniei nu va dispărea. A doua sau a treia zi după 
întoarcerea mea, au să înceapă amărăciunile, îndoielile, 
reproşurile. De altfel, nici nu m-ar ierta, cum îţi închipui tu, 
aşa, fără nici un fel de condiţii. Să presupunem că am să-i 
spun cu toată sinceritatea că-mi dau seama cât de mult l-am 
jignit, cât de vinovată sunt faţă de el, şi, cu toate că mă va 
durea mult dacă n-o să priceapă cât m-a costat întreaga 
fericirea asta cu Alioşa, nici prin ce suferinţe am trecut, eu 
fireşte că am să-mi stăpânesc durerea, că am să rabd orice; 
dar toate acestea pe el nu-l vor mulţumi. El îmi va cere o 
compensație pe care n-aş putea să i-o dau; îmi va pretinde 
să-mi reneg trecutul, să mi-l smulg din inimă, să-l blestem 
pe Alioşa şi să regret dragostea pe care am avut-o, pe care 
o am pentru el. Îmi va pretinde imposibilul: reîntoarcerea 
zilelor senine de odinioară şi uitarea desăvârşită a celor 
trăite în ultima jumătate de an. Iar eu, eu n-am să pot 
blestema pe nimeni şi nici să regret şi nici să am mustrări 
de cuget... Se vede că aşa a fost să fie, că aşa o fitrebuit să 


se întâmple... Nu, Vanea, e cu neputinţă să mă întorc acum 
la ei. Nu-i încă vremea. 

— Şi când o să vină acea vreme? 

— Nu ştiu... Trebuie să ne răscumpărăm dinainte fericirea 
viitoare; s-o plătim cumva, prin noi suferinţe... Da, da, 
suferinţa purifică totul! Ah, Vanea, câtă durere îi este dat 
omului să îndure în viaţă! 

O priveam mut, copleşit de gânduri. 

— De ce te uiţi aşa la mine, Alioşa, adică nu, iartă-mă, 
Vanea? La ce te uiţi? Mă întrebă surâzând de greşeala pe 
care o făcuse. 

— Mă uit la zâmbetul tău, Nataşa. De unde îl ai? Altădată 
surâdeai altfel. 

— Şi ce găseşti tu în zâmbetul meu? 

— E drept că i-a mai rămas ceva şi din naivitatea 
copilărească de odinioară... Totuşi, acum, când zâmbeşti, 
am impresia că văd câteodată răzbătând pe chipul tău 
durerea. Ai slăbit, Nataşa, iar părul ţi s-a făcut parcă mai 
des... Ce fel de rochie e asta pe tine? O aveai încă de-acasă? 

— Ce mult ţii tu la mine, Vanea! Şopti ea, privindu-mă cu 
duioşie. Şi tu, ce faci tu acum? Cum îţi mai merg treburile? 

— Cu mine, nici o schimbare; scriu mereu la roman, deşi 
nu prea merge, mi-a secat inspiraţia! Să scriu aşa, la 
nimereală, cine ştie, poate c-ar ieşi la fel de interesant, însă 
n-aş vrea să compromit o idee frumoasă. E una din ideile 
cele mai scumpe mie. Totuşi, romanul trebuie predat la ter-i 
men. Mă bate gândul să mă las de el şi să scriu mai bine o 
nuvelă, ceva uşor şi grațios, fără tendinţe sumbre... Dar 
absolut fără niciuna. Ioată lumea să fie veselă şi fericită...! 

— Sărmanul meu truditor! Şi cu Smith cum a rămas 

— Păi, Smith e mort. 

— Nu ţi s-a arătat? Iţi vorbesc serios, Vanea, eşti bolnav, ai 
nervii zdruncinaţi, trăieşti într-o lume de năluciri. Toate 
astea le-am observat când mi-ai povestit despre locuinţa ta 
cea nouă. Cum e locuinţa? E umedă, nesănătoasă, nu-i aşa? 


— Da! Şi mi s-a mai întâmplat o ciudăţenie în seara asta. 
Lasă că-ţi povestesc altă dată. 

Nataşa nu mai auzea ce-i spuneam, se adâncise într-ale ei. 

— Nu pricep, cum am putut să plec atunci de la ei. Eram 
ca în delir, adăugă ea într-un târziu, aţintind asupră-mi o 
privire care nu aştepta răspuns. 

În clipele acelea, chiar dacă i-aş fi spus ceva, Nataşa tot nu 
m-ar fi auzit. 

— Vanea, îmi zise apoi în şoaptă. Te-am chemat ca să-ţi 
spun ceva. 

— Ce anume? 

— Că... Mă despart de el. 

— Te-ai şi despărţit, ori ai de gând s-o faci de acum 
înainte? 

— Trebuie să sfârşesc odată cu această viaţă. Pentru asta 
te-am chemat, ca să-ţi spun tot ce am pe suflet şi tot ce ţi- 
am ascuns până azi. De obicei începea astfel când vroia să- 
mi încredinţeze gândurile şi dorinţele ei ascunse şi aproape 
întotdeauna ştiam dinainte - şi de cele mai multe ori tot de 
la dânsa - cam ce avea să-mi spună. 

— Ah, Nataşa, de o mie de ori am mai auzit toate astea de 
la tine! Fireşte, nu mai puteţi trăi aşa cum vă găsiţi; 
legătura voastră e ciudată, tare ciudată, de fapt, nu vă 
leagă nimic. O întrebare, însă: vei avea destulă tărie ca să 
te desparţi de el? 

— Ceea ce ai auzit, cum spui, de la mine până acum, n-a 
fost decât frământarea intenţiei, Vanea; acum însă m-am 
hotărât. Îl iubesc nespus şi totuşi, parcă i-aş fi în acelaşi 
timp şi cel mai mare duşman; îi distrug viitorul. Trebuie să-i 
redau libertatea. Cu mine nu se poate căsători; nu e în 
stare să-l înfrunte pe tatăl său. Şi nici eu n-aş vrea ca el să 
se simtă legat de mine. De aceea sunt aproape bucuroasă 
că s-a îndrăgostit de logodnica pe care i-au găsit-o. Aşa îi va 
fi în ai lesne să se despartă de mine. Trebuia sa mă hotar 
asii; odată la asta! E de datoria mea... De vreme ce-l iubesc, 


trel buie să sacrific totul pentru el, ca să-i dovedesc 
dragostea mea; e de datoria mea, nu-i aşa? 

— Şi totuşi, n-ai să-l poţi convinge, Nataşa... 

— Nici n-am să încerc. Voi continua să fiu faţă de el ca şi 
până acum, chiar de-ar fi să apară în clipa asta. Dar trebuie 
să aflu un mijloc care i-ar putea îngădui să mă părăsească 
fără remuşcări. Asta mă obsedează şi mă chinuie, Vanea: 
ajută-mă, sfătuieşte-mă, ce să fac? 

— Există doar o singură cale: să încetezi a-l mai iubi şi să 
îndrăgeşti pe altcineva. Nu ştiu însă, dacă ar mai ajuta la 
ceva. Altminteri, îi cunoşti firea... Uite, n-a mai venit pe la 
tine de cinci zile, aşa e? Închipuie-ţi că te-a părăsit de tot; e 
de ajuns însă să-i scrii că-l părăseşti chiar tu şi ai să vezi 
cum o să alerge într-un suflet la tine. 

— De ce nu-l poţi suferi, Vanea? 

— Eu?! 

— Da, tu, tu! Îl duşmăneşti şi în faţă şi pe ascuns! Nu; eşti 
în stare să rosteşti o vorbă despre el, fără s-o încarci de 
răzbunare. De nenumărate ori am băgat de seamă că-ţi 
face-o adevărată plăcere să-l umileşti, să-l ponegreşti! Da, 
chiar aşa: să-l ponegreşti, nu greşesc când o spun! 

— Am auzit-o de nenumărate ori de la tine. Ajunge, 
Nataşa, hai să vorbim despre altceva. 

— Aş vrea să mă mut într-o altă locuinţă, îmi spuse ea 
după o scurtă tăcere. Nu fi supărat, Vanea... 

— La ce ţi-ar folosi? Te va găsi şi acolo... Cât despre mine, 
nu mă supăr, credemă! 

— Dragostea e puternică: iar dragostea lui cea nouă poate 
că-l va reţine. Chiar dacă s-ar întoarce la mine, n-ar fi decât 
numai pentru câteva clipe, ce zici? 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Nataşa... Totul la el, tot ce face 
este lipsit de logică elementară. Vrea să se însoare cu 
cealaltă şi să te iubească în acelaşi timp şi pe tine. Nu mi-e 
lămurit cum reuşeşte el să le împace toate astea. 

— Dacă aş şti sigur că o iubeşte cu adevărat, m-aş hotărî 
de îndată... Vanea! Să nu-mi ascunzi nimic! Poate că ştii 


ceva ce nu vrei să-mi spui? 

Mă iscodea înfrigurată. 

— Dostoievskl - Opere, voi. III or 

— Nu, nu ştiu nimic, draga mea, îţi dau cuvântul meu de 
onoare că nu ştiu. Am fost întotdeauna sincer cu tine. De 
altfel, uite ce-aş mai crede: poate că nici nu-i îndrăgostit de 
fiica vitregă a contesei, cum ne închipuim noi. S-ar putea să 
fie doar o pasiune trecătoare... 

— Crezi, Vanea? Doamne, dacă aş şti cu certitudine! Ah, 
cât aş vrea să-l văd acum, o clipă doar. Aş afla, după faţa lui, 
totul! Dar nu vine! Nu vine...! 

— Îl aştepţi, Nataşa? 

— Nu; ştiu că e la ea... Am trimis pe cineva să afle. Tare aş 
vrea s-o văd şi eu... Ascultă, Vanea, poate să-ţi pară că 
vorbesc prostii, dar n-aş putea oare s-o văd? Nu s-ar putea 
să ne întâlnim undeva? Ce părere ai? 

Îmi aştepta, neliniştită, răspunsul. 

— S-ar putea s-o vezi. Dar va fi oare de ajuns s-o vezi 
numai? 

— Mie mi-ar fi suficient şi atâta, căci aş ghici îndată totul, 
dintr-o singură privire. Ascultă, nici nu ştii ce proastă m-am 
făcut în ultima vreme; mă învârtesc prin odaie, singură, 
mereu singură, cu gândurile mele; gândurile mi se 
învălmăşesc în cap şi mi-e atât de greu! Şi, uite, ce mi-a 
trecut prin minte, Vanea: n-ai putea să faci cunoştinţă cu 
ea? Te auzeam parcă o dată spunând că mama logodnicei 
lui, contesa, ţi-a lăudat romanul; mi se pare că te duci din 
când în când pe la seratele prinţului R...; vine şi ea pe acolo. 
Fă în aşa fel, ca să-i fii prezentat. Sau ar putea să te 
prezinte chiar Alioşa. Caută s-o cunoşti. Şi ai să-mi 
povesteşti totul despre dânsa. 

— Nataşa, scumpa mea, să lăsăm deocamdată, vom mai 
vorbi noi de asta. Dar uite ce te-aş ruga să-mi spui: oare 
crezi cu adevărat că ai să afli destulă tărie în tine ca să te 
desparţi de el? Gândeşte-te ce se petrece cu tine numai în 
clipa asta: ai putea să pretinzi că eşti acum liniştită? 


— Voi găsi în mine tăria necesară! Răspunse ea tărăgănat, 
aproape în şoaptă. Pentru el aş face orice. Viaţa mea i-am 
dăruit-o lui! Dar nu mă rabdă inima, Vanea, să-l ştiu acum la 
dânsa, uitând cu totul de mine, că stă lângă ea, îi spune fel 
de fel de lucruri, râde... Ţi-aduci aminte cum se întâmpla să 
stea aici, lângă mine... Îi caută privirea... Întotdeauna se 
uită aşa, în adâncul ochilor; şi nici nu se gândeşte că eu 
sunt aici... cu tine. 

Se întrerupse şi mă privi disperată. 

— Cum vine asta, Nataşa, nu mai înţeleg nimic! Chiar 
adineauri, cu câteva clipe mai înainte, mi-ai spus chiar tu 
că... 


— Uite aşa! Toţi deodată, ne despărţim cu toţii deodată! 
Mă întrerupse ea, cu ochii scăpărători. Chiar eu am să-l 
binecuvântez. E mai bine ca despărţirea să pornească de la 
amândoi. Mi-e atât de greu, Vanea, să mă gândesc, numai 
să mă gândesc că el, cel dintâi, mă va uita! Ah, Vanea, de-ai 
şti ce-nseamnă chinul ăsta! Nici eu nu mai înţeleg ce-i cu 
mine: raţiunea îmi spune că aşa trebuie să se întâmple, iar 
când e vorba ca lucrurile să se întâmple cu adevărat, atunci 
e cu totul altfel! Ce să mă fac?! 

— Lasă, Nataşa, lasă, nu te mai gândi la asta, linişteşte-te! 

— De cinci zile, în fiecare oră, în fiecare minut... În veghe 
şi prin somn, tot la el mă gândesc, mereu la el! Ascultă 
Vanea, mergem acolo. Te rog condu-mă! 

— Linişteşte-te, Nataşa... 

— Ba nu, ba nu, să mergem. Pentru asta te aşteptam. De 
trei zile mă frământă gândul acesta. Pentru ce crezi că te- 
am chemat? Trebuie să mă însoţeşti până acolo: nu-mi 
refuza rugămintea... Te-am aşteptat... De trei zile... Într- 
una... Acum e serată la ei... El e acolo... Să mergem! 

Părea în delir. În clipa aceea, auzii în antreu un zgomot: mi 
se păru că Mavra se ceartă cu cineva. 

— Ia stai, Nataşa, cine o fi? Întrebai, ascultă! 

Un zâmbet de neîncredere i se zugrăvi pe obraz, ascultă şi 
deodată păli. 

— Doamne! Cine-i acolo? Murmură ea aproape neauzit. Ar 
fi vrut să mă reţină, însă eu ieşisem repede în antreu, la 
Mavra. Da, presimţirea n-o înşelase! Era el, Alioşa. 'Tocmai o 
întreba ceva pe Mavra, care nu-l lăsa să intre. 

— De unde-mi vii în halul ăsta? Se răstea ea. Cum, ce-i? Pe 
unde tot umbli? Ei, hai, fie, intră! Pe mine să ştii că n-ai să 
mă împaci cu una, cu două! Intră; să te văd acu ce-o să-i 
mai îndrugi? 

— Nu mi-e teamă de nimeni! Şi uite că am să intru! Îşi 
făcea curaj Alioşa, oarecum încurcat. 

— Ei, hai, intră! Te văd eu, cât de grozav eşti! 


— Şi ce, crezi că n-am să intru?! Ah, eşti şi dumneata aici! 
Exclamă el, zărindu-mă. Ce bine-mi pare că te aflu aici! Ei, 
uite... Am venit şi eu; nici nu ştiu ce să fac... 

— Intră şi gata, îl îndemnai, de ce te temi? 

— Ba nu mă tem de loc, te-asigur, pentru că, zău, nu sunt 
vinovat cu nimic. Dumneata crezi că am vreo vină? Poftim, 
ai să vezi pe dată cum mă justific. Nataşa, îmi dai voie să 
intru? Strigă el cu un curaj forţat, oprindu-se şovăitor în 
faţa uşii închise. Nu se auzi însă nici un răspuns. 

— Ce-i asta? Mă întrebă el neliniştit. 

— Ce poate să fie, chiar acum era acolo; poate doar... 
Alioşa împinse uşa încetişor, aruncând o privire sfioasă prin 
odaie. Nu se vedea nimeni. 

Apoi o zări într-un colţ, între dulap şi fereastră. Stătea 
acolo, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă, mai mult moartă 
decât vie. Când mi-aduc aminte de momentul acela, nici 
acum nu pot să nu zâmbesc. Alioşa se apropie privind-o 
îngrijorat. 

— Nataşa, ce-i cu tine? Bună seara, Nataşa! Rosti el cu 
sfială, privind-o temător în ochi. 

— Nu-i... Nu-i nimic, ce vrei să fie? Răspunse ea peste 
măsură de tulburată, ca şi cum ea ar fi fost cea vinovată. 

Să-ţi fac un ceai? 

— Nataşa, ascultă-mă, bâigui Alioşa cu totul zăpăcit. Mă 
crezi poate vinovat, dar n-am nici o vină, ţi-o jur, nu sunt de 
loc vinovat! Să vezi, îţi povestesc îndată. 

— Dar pentru ce? Murmură Nataşa, nu-i nevoie... Dă-mi 
mai bine mâna şi... Gata... ca de obicei... Cu aceste vorbe, 
ieşi din colţul ei; obrajii începuseră să i se îmbujoreze. 

Avea privirea lăsată în jos, ca şi cum i-ar fi fost frică să se 
uite în ochii lui. 

— O, Doamne! Explodă el entuziasmat. Dacă aş fi vinovat, 
nici n-aş fi îndrăznit să mă uit în ochii ei. Priveşte-o, 
priveşte-o! Se întoarse el către mine. Mă consideră vinovat, 
totul vorbeşte împotrivă-mi, toate aparențele sunt în 
dezavantajul meu, de cinci zile n-am mai fost pe aici, circulă 


fel de fel de zvonuri că sunt la logodnică şi uite că ea m-a şi 
iertat! Îmi spune: „Dă-mi mâna şi gata!” Nataşa, dragostea 
raea, îngerul meu! Să ştii, să ştii că nu-s de loc vinovat! Nici 
un pic, nici atâtica! Dimpotrivă! Dimpotrivă, Nataşa! 

— Bine, dar... Dar tu la ora asta trebuia să fii acolo. Ai fost 
invitat, nu?... Cum se face că eşti aici? Câţ... E ceasul? 

— Zece şi jumătate! Păi, da... Am fost acolo, dar am 
pretextat că mă simt rău şi am plecat. E pentru întâia oară, 
în aceste cinci zile, că sunt liber şi pot să scap pentru un 
moment, ca să vin la tine, Nataşa. Adică, la drept vorbind, 
adică... Aş fi putut veni şi mai curând, dar n-am venit 
anume! Mă-ntrebi de ce: anume? O să afli îndată, o să-ţi 
explic; de aceea am şi venit, ca să-ţi spun numai, ca să ştii; 
zău, de data aceasta nu sunt cu nimic vinovat faţă de tine, 
cu nimic! Înţelegi? Cu nimic, Nataşa! 

Nataşa ridică ochii şi-l privi... Era atâta sinceritate în 
privirea lui, avea faţa atât de radioasă, de cinstită, de pură 
şi plină de bucurie, încât nu puteai să te îndoieşti de spusele 
lui. Mă aşteptam să-i văd izbucnind în strigăte de bucurie, 
repezindu-se unul în braţele celuilalt, ca de obicei. De data 
aceasta însă, Nataşa, copleşită parcă de fericire, îşi lăsă 
capul pe pieptul lui şi, pe neaşteptate... Izbucni încet în 
plâns. Alioşa nu se mai putu stăpâni. Căzu la picioarele ei: îi 
săruta mâi-nile, rochia, ca în delir. Nataşa se clătină, gata să 
cadă. Împinsei fotoliul mai aproape şi Nataşa se lăsă în el 
sleită de puteri. 

PARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL. 

După un minut râdeam cu toţii ca nebunii. 

— Dar lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să vă povestesc, ne acoperea 
râsul Alioşa cu vocea-i răsunătoare. Ia te uită la ei, îşi 
închipuie că... Şi acum ca-n alte daţi... Am venit să îndrug 
vorbe goale... Vreau să vă vorbesc serios. Ei, gata, tăceţi 
odată! 

Ardea de nerăbdare să se destăinuiască. După înfăţişarea 
lui, se vedea că are noutăţi importante. Dar aerul acela 


grav, pe care încerca să-l afişeze, alături de naiva lui 
mândrie de a se fi întors cu asemenea veşti, o făcu din nou 
pe Nataşa să pufnească în râs. Fără să vreau, râsei şi eu 
după ea, neputân-du-mă stăpâni. Şi cu cât se arăta Alioşa 
mai supărat pe noi, cu atât mai tare ne prăpădeam de râs. 
Necazul şi disperarea lui copilărească ajunseseră să ni se 
pară atât de caraghioase, încât era destul să ni se arate 
numai degetul, pentru ca - aidoma micimanului din piesa lui 
Gogol18 - să ne pufnească numaidecât râsul. Venind de la 
ea din bucătărie, Mavra se oprise în pragul uşii, cântărindu- 
ne cu o neînduplecată mânie, nemulțumită de faptul că 
Alioşa nu căpătase de la Nataşa c săpuneală zdravănă, pe 
care ea o aşteptase cu atâta plăcere în cele cinci zile, ci, 
dimpotrivă, ne vedea pe toţi veseli şi plini de voie bună. 

În cele din urmă, Nataşa, văzând că râsul nostru aproape 
că-l jigneşte pe Alioşa, se stăpâni şi-l întrebă: 

— Ce vrei să ne povesteşti? 

— Să pun samovarul? Sări atunci Mavra, oprindu-l fără 
nici un fel de respect pe Alioşa. 

— Mavra, pleacă! Pleacă! O goni Alioşa, dând din mâini şi 
zorind-o să iasă din cameră. Am să vă povestesc totul: tot ce 
a fost, tot ce este şi tot ce va fi de aci înainte, pentru că 
acum ştiu absolut totul. Văd, dragii mei, că aţi vrea să ştiţi 
pe unde am umblat în aceste cinci zile; ei, tocmai despre 
asta vreau să vă vorbesc şi voi nu mă lăsaţi să încep, în 
primul rând, să ştii, Nataşa, că în tot timpul acesta te-am 
cam minţit; te mint de mult şi ăsta este lucrul cel mai 
important. 

— M-ai minţit! 

— Da, de o lună de zile te tot mint! Am început prin a te 
minţi încă dinainte de a fi sosit tatăl meu; acum însă, acum 
e vremea să-ţi destăinuiesc totul. Cu o lună în urmă, am 
primit de la el o scrisoare foarte lungă, despre care nu v-am 
spus nici unuia nimic. Simplu şi clar şi, băgaţi de seamă, pe 
un ton atât de grav, că mă şi speriasem - mă anunţa că 
problema căsătoriei mele este ca şi hotărâtă, că logodnica 


este întruchiparea perfecțiunii şi că, deşi eu n-o merit, 
trebuie totuşi să mă însor neapărat cu ea; aşadar, să mă şi 
pregătesc şi să binevoiesc a-mi scoate din cap toate 
prostiile etc, etc... Bineînţeles, vă daţi seama cam unde 
vroia el să bată. Şi uite, tocmai scrisoarea asta eu v-am 
ascuns-0... 

— Dar n-ai ascuns nimic, îl întrerupse Nataşa, ţi-ai şi găsit 
cu ce să te lauzi! De fapt, ne spuseseşi totul. Mi-aduc 
aminte că pe-atunci te-ai făcut deodată atât de cuminte şi 
de drăgăstos, nu te mişcai de lângă mine, de parcă te-ai fi 
simţit vinovat faţă de mine şi ne-ai povestit, puţin câte 
puţin, întregul cuprins al scrisorii. 

— Cu neputinţă! Sunt sigur că nu v-am povestit ceea ce 
era mai important acolo. Se prea poate să fi ghicit şi voi 
câte ceva, asta-i treaba voastră, eu însă nu v-am povestit. V- 
am ascuns-o şi de aceea am şi suferit groaznic. 

— Ba, după câte mi-aduc eu aminte, Alioşa, dumneata te 
sfătuiai mereu cu mine şi... Azi puţin, mâine puţin, mi-ai 
povestit fragmentar până la urmă totul, bineînţeles în chip 
de supoziţii, adăugai, uitându-mă la Nataşa. 

— Ce mai vorbă, ne-ai povestit tot! Nu te mai împăuna 
atâta! Reluă ea. Ai fi în stare să ascunzi ceva? Ţi-ai găsit 
cine să mintă! Până şi Mavra a aflat totul, de atunci. Nu-i 
aşa, Mavra, că şi tu ai ştiut? 

— Asta-i bună, cum să nu ştiu! Răspunse Mavra, vârân-du- 
şi capul pe uşă. Chiar în primele trei zile mi-a povestit totul. 
Ce mai tura-vura, nu-i de dânsul să facă pe pişicherul! 

Tiii! N-are cum să mai stea omul de vorbă cu voi! 

Ştiu, toate astea numai în ciudă mi le faci, Nataşa! Iar tu, 
tu, Mavra, află că te înşeli amarnic. Mi-aduc aminte că eram 
atunci ca nebun; ţii minte, Mavra? 

— Cum să nu ţin minte? Păi şi acuma, tot ca un nebun eşti. 

— Stai, nu despre asta-i vorba. Ţi-aduci aminte? N-aveam 
nici o leţcaie şi te-am trimis să-mi pui amanet portţigaretul 
de argint; până una, alta, însă, dă-mi voie să-ţi atrag 
atenţia, Mavra, că de la un timp încoace ţi-ai cam luat nasul 


la purtare faţă de mine. E de vină şi Nataşa, că te-a învăţat 
aşa. Şi acum, hai să zicem că într-adevăr v-am povestit câte 
puţin totul, chiar de atunci (mi-am amintit şi eu acum). Dar 
ceea ce nu ştiţi voi e tonul, tonul scrisorii, că doar într-o 
scrisoare tonul e lucrul cel mai de seamă. Iocmai despre 
asta vreau să vă vorbesc. 

— Ei şi, cum era, mă rog, tonul scrisorii? Întrebă Nataşa. 

— Ascultă, Nataşa, tu mă întrebi aşa, de parcă într-adevăr 
ar fi vorba de o glumă. Nu glumi! le asigur că toate astea 
sunt de foarte mare însemnătate. Tonul, înţelegi? Era de 
aşa manieră, că m-a făcut să-mi pierd cu desăvârşire 
curajul. Niciodată, până atunci, tatăl meu nu-mi mai vorbise 
astfel. Adică, mai curând să se dărâme Lisabona19 decât să 
nu i se împlinească vrerea; ăsta era tonul lui, poftim! 

— Ei, hai, istoriseşte-ne; ce nevoie aveai să-mi ascunzi 
toate astea? 

— O, Doamne! Păi... ca să nu te sperii... Speram să aranjez 
totul singur şi uite aşa, după acea scrisoare, îndată ce s-a 
întors tatăl meu, a şi început calvarul cel mare. M-am 
pregătit să-i răspund răspicat, clar, cu toată seriozitatea, 
dar nu ştiu de ce, nu-mi prea reuşea. El însă, abil, nu mă 
întreba; nu mă întreba nimic. Avea, dimpotrivă, aerul că 
parcă totul fusese hotărât între noi de când lumea şi nici nu 
mai încape vorbă de vreo rezistenţă sau de vreo 
nelămurire, oricât de i mică. Auzi, nici nu moi încape vorbă! 
Câtă siguranţă la el... 

Şi era faţă de mine atât de drăguţ, atât de binevoitor! Pur 
şi simplu mă uluise. Dacă ai şti, Ivan Petrovici, ce om 
deştept e! Toate le ştie, a citit grozav de mult. O singură 
dată e de ajuns să-ţi ridici ochii spre el, că îţi şi află toate 
gândurile. De aceea, probabil, îi şi spune lumea iezuitul. 
Nataşei nu-i prea place când mă aude că-l laud. Nataşa, te 
rog, nu mi-o lua în nume de rău. Şi uite aşa... Ce vream să 
spun, va să zică? Apropo, ştiţi că în ultimul timp nu-mi 
dădea nici un ban? Acum însă văd că a început să-mi dea 
iar; chiar aseară mi-a dat. O, Nataşa! Îngerul meu! S-a 


isprăvit cu sărăcia noastră! lată, priveşte, priveşte! Tot ce- 
mi reţinuse drept pedeapsă în aceste şase luni, mi-a 
restituit ieri. Uitaţi-vă cât! Nici n-am apucat să-i număr 
până acum. Mavra, ia te uită, ce de bănet! De azi încolo nu 
mai e nevoie să amanetăm linguri şi butoni! 

Alioşa scoase din buzunar un teanc destul de voluminos de 
bancnote, vreo mie cinci sute de ruble, şi-l depuse pe masă. 
Mavra privi încântată banii şi-l lăudă pe Alioşa. Nataşa însă 
îl îndemna de zor să povestească mai departe. 

— Şi uite aşa, stăteam şi mă perpeleam, gândindu-mă cum 
şi ce să fac, urmă Alioşa. Să merg împotriva voinţei lui? Să 
nu merg?... Adică, v-o jur, amândorura, de-ar fi continuat să 
se poarte rău faţă de mine, de nu se arăta atât de bun cum 
îl vedeam acum, puţin mi-ar fi păsat. I-aş fi spus de-a 
dreptul că nici nu vreau să aud, că sunt acum coşcogea om 
de capul meu - şi gata! Şi, vă rog să mă credeţi, aş fi izbutit 
să rămân la punctul meu de vedere. Dar aşa - ce-i puteam 
spune? Să nu mă învinuiți. 'le văd că eşti cam nemulțumită, 
Nataşa. Ce tot schimbaţi priviri între voi? Aha, vă gândiţi, 
probabil: poftim, l-a şi dus de nas, n-are în el pic de tărie... 
Ba am tărie. Mai mult chiar decât vă închipuiţi voi! Dovadă 
că, în pofida situaţiei care se crease, mi-am zis de îndată: e 
de datoria mea să-i spun tatii totul; şi i-am spus, iar el mi-a 
dat ascultare. 

— Şi ce anume i-ai spus? Întrebă îngrijorată Nataşa. 

— l-am spus că nu vreau o altă logodnică, că am o 
logodnică şi aceea eşti tu. Adică, fireşte, chiar aşa de-a 
dreptul nu i-am vorbit încă, dar l-am pregătit ca să se 
aştepte la aşa ceva, iar mâine am să i-o spun; în privinţa 
asta, sunt hotărât. Mai întâi, i-am arătat că e ruşine să te 
însori pentru bani, o mare ruşine şi că e dezonorant şi o 
prostie ca noi să ne credem cine ştie ce mari aristocrați (îi 
vorbesc totdeauna deschis, ca unui frate). l-am explicat 
după aceea că eu sunt tiers etat şi că tiers etat cest 
lessentiel *; pe urmă, i-am mărturisit că e o mândrie pentru 
mine să fiu la fel cu toţi ceilalţi şi că nici nu vreau să mă 


deosebesc întru nimic de ei... l-am vorbit cu pasiune, cu 
înflăcărare, de mă miram eu însumi de mine. În sfârşit, i-am 
demonstrat că şi din punctul lui de vedere... Adică i-am 
spus-o pe faţă: ce fel de prinți suntem noi?! Aşa, din naştere 
doar, căci altfel ce nobleţe avem? În primul rând, nu suntem 
cine ştie ce avuţi; or, averea este lucrul cel mai de seamă. În 
zilele noastre, prinţul prinților este Rotschild... În al doilea 
rând, acolo, în adevărata lume mare de mult nu se prea 
aude vorbindu-se de noi. Ultimul mai de faimă din neamul 
nostru a fost unchiul meu, Semion Valkovski, dar şi acela nu 
era cunoscut decât la Moscova şi numai prin faptul că-şi 
tocase şi bruma de avere ce-i mai rămăsese - o moşioară cu 
trei sute de suflete. Dacă tata n-ar fi izbutit să câştige prin 
strădania lui ceva bani, apoi se prea poate că nepoţii lui, cu 
toate titlurile lor de prinți, ar fi trebuit, probabil, să treacă 
la coarnele plugului. Şi atunci, ce rost are să ne fudulim 
atâta? Într-un cuvânt, i-am spus tot ce aveam pe inimă, 
deschis, cu înflăcărare, nu i-am tăinuit nimic, ba am mai 
adăugat, mi se pare, încă ceva. Şi să vedeţi că nu m-a 
contrazis de loc; doar atât, mi-a reproşat că nu mă mai duc 
pe la contele Nainski, pe urmă mi-a sugerat că trebuie să- 
mi câştig bunăvoința prinţesei K., naşa mea şi mi-a dat de 
înţeles că, dacă reuşesc să fiu primit la ea, înseamnă că 
după aceea toate uşile îmi vor fi deschise şi voi avea cariera 
asigurată. Şi tot aşa, dă-i şi dă-i... Dar toate vorbele lui nu 
erau decât aluzii la faptul că, de când sunt cu tine, Nataşa, 
i-am cam neglijat pe toţi ceilalţi; cu alte cuvinte, că în toate 
acestea se simte înrâurirea ta. E drept, în ultima vreme nu 
se referă direct la tine, ba, dimpotrivă, se pare chiar că 
evită s-o facă. Şi uite aşa, umblăm cu şiretlicuri amândoi, 
dar fii sigură că în cele din urmă va fi sărbătoare şi pe uliţa 
noastră, a ta şi a mea. 

— Bine, bine, spune mai departe! Vreau să ştiu cum s-au 
terminat toate astea; el ce-a hotărât? Asta contează. Of! Că 
tare flecar mai eşti, Alioşa... 

* Starea a treia... Starea a treia este esenţialul (fr.). 


— Ce a hotărât el? Dumnezeu să-l înţeleagă... Nici n-ai 
avea cum şti ce a hotărât; dar eu nu vorbesc aiurea, vă 
spun lucruri foarte importante: n-a hotărât nimic. Doar 
zâmbea, aşa, de parcă, ascultându-mă, i-ar fi fost milă de 
mine. Îmi dau seama că asta-i cam umilitor pentru mine» 
dar nu mi-e ruşine să v-o spun. „Sunt absolut de acord cu 
tine, a zis el la un moment dat, dar acum să mergem la 
contele Nainski. Vezi însă, nu te apuca să-i turui despre 
toate astea. Eu te înţeleg, fireşte, însă ei nu sunt în stare să 
te înţeleagă.” Mi se pare mie că nici nu e prea bine primit 
acolo, sunt cam supăraţi pe dânsul. Şi în general în 
societate, cel puţin în ultimul timp, tata nu prea este agreat. 
La început, contele a fost cam rece cu mine şi m-a tratat 
foarte de sus, părând a uita de tot că am crescut în casa lui 
şi se făcu de-abia atunci că începe a-şi aduce aminte de 
mine, zău! Ce-i drept, îmi poartă pică pentru 
nerecunoştinţa mea. Dar vă jur că din partea mea n-a fost 
nerecunoştinţa, zău! E atâta plictiseală în casa aceea, încât 
nu mă trage de loc inima să mă duc pe acolo. lar faţă de 
tatăl meu contele este prea puţin prevenitor şi atât de 
indiferent, încât nici nu-l pot înţelege pe tata de ce-i mai 
calcă pragul. Toate astea m-au revoltat. Bietul meu tată 
ajunge aproape să se umilească înaintea lui... Înţeleg, 
oarecum, că o face pentru mine, dar nu e nevoie, n-am eu 
trebuinţă de aşa ceva! Am vrut să i le spun toate acestea 
tatălui meu, dar m-am stăpânit. Ce rost ar fi avut?! 
Convingerile lui n-am să i le schimb, ci numai am să-l supăr; 
are el destule pe cap şi fără asta. Ei bine, îmi zic, ia să fac 
eu pe şiretul şi să-i duc pe toţi de nas, silindu-l pe conte la o 
bunăvoință plină de stimă faţă de mine; şi ce credeţi? Am 
reuşit! Da, am reuşit îndată şi într-o singură zi am făcut ca 
lucrurile să se schimbe! Contele Nainski nici nu ştie cum să 
se mai poarte acum cu mine. Şi toate, toate astea trebuie să 
ştiţi că le-am aranjat de unul singur, numai prin iscusinţa 
mea, aşa încât taică-meu aproape că a rămas cu gura 
căscată! 


— Ascultă, Alioşa, vorbeşte mai bine despre ceea ce ne 
interesează pe noi! Se rugă nerăbdătoare Nataşa. Am 
crezut că despre asta ai să ne povesteşti, când colo, tu te 
apuci să ne înşiri succesele tale la contele Nainski... Ce mă 
priveşte pe mine contele tău? 

— Cum, ce te priveşte? Auzi, Ivan Petrovici, cică n-o 
priveşte! Păi tocmai ceea ce îţi spun eu interesează în 
primul rând pentru că aci e miezul chestiunii. Ai răbdare şi 
în cele din urmă ai să înţelegi totul. Lăsaţi-mă numai să vă 
povestesc. Ei, dar la urma urmei (de ce să nu v-o spun 
sincer!), uite ce-i, Nataşa şi dumneata, Ivan Petrovici: poate 
că, într-adevăr, uneori sunt şi eu cam nesăbuit, hai să zicem 
(s-a întâmplat să fie şi aşa) uneori sunt un prost. Dar de 
data aceasta, vă rog să mă credeţi, am dat dovadă de foarte 
multă şiretenie. Ba... Dacă vreţi... Şi de isteţime, încât eram 
sigur că o să vă bucuraţi totuşi că nu sunt totdeauna... 
Redus. 

— Vai, Alioşa, cum poţi să spui aşa ceva, dragul meu...?! 
Natala nu putea suferi ca Alioşa al ei să fie considerat un 
om redus. De câte ori nu s-a întâmplat să se supere foc pe 
mine, fără s-o spună, bineînţeles, atunci când îi arătam lui 
Alioşa, fără menajamente, că a mai făcut vreo prostie! Era 
acesta unul din punctele foarte sensibile şi dureroase ale 
inimii ei. N-ar fi îndurat să-l ştie pe Alioşa umilit, poate 
tocmai fiindcă în sinea ei îşi dădea bine seama că e cam 
mărginit. Se ferea însă a-i face în această privinţă vreo 
aluzie cât de neînsemnată de natură a-i răni amorul 
propriu. lar Alioşa, în asemenea cazuri, dădea dovadă de o 
deosebită perspicacitate şi reuşea întotdeauna să-i 
ghicească gândurile cele mai tăinuite. Nataşa vedea şi 
înţelegea toate acestea şi se întrista, dar căuta repede să-l 
împace cu mângâieri şi laude. lată de ce, de data aceasta, 
resimţise atât de dureros vorbele lui... 

— Lasă, Alioşa, că nu eşti de loc aşa cum vrei să ne spui, 
atâta doar că te porţi cam uşuratic, adăugă ea, dar n-ai de 
ce să te subestimezi? 


— Bine, lăsaţi-mă atunci să vă spun mai departe. După 
recepţia de la conte, tatăl meu se arătă cam supărat pe 
mine. Lasă, lasă, mă gândeam eu, să vezi până la urmă! 
Tocmai mergeam la prinţesă. Auzisem mai demult că la 
bătrâneţe prinţesa dăduse în mintea copiilor: unde mai pui 
că o pocnise şi surzenia!... Dar mai ştiam că-i plac grozav 
căţeluşii. Ţine o sumedenie de căţeluşe în casă şi nu mai 
poate după ele. Cu toate acestea, se bucură de o mare 
influenţă în societatea înaltă, încât până şi contele Nainski, 
le superbe *, face antichambre * la ea. Mi-am făcut deci pe 
drum un plan de acţiune şi pe ce credeţi că mi l-am 
întemeiat? Pe faptul că toţi câinii mă iubesc, zău aşa, am 
băgat -de seamă acest lucru. Şi numai pe asta am contat. 
Nu ştiu ce-oi fi având, de fapt, vreun magnetism special, sau 
din pricină că iubesc animalele, habar n-am pentru ce. Fapt 
e că absolut toţi câinii mă iubesc! Apropo de magnetism, nu 
ţi-am spus încă, Nataşa; zilele trecute am făcut o şedinţă de 
spiritism la unul care se ocupă cu asemenea experienţe. Ei, 
bine, ce să vă spun? M-a impresionat profund. Să vezi, V 
Ivan Petrovici, am chemat spiritul lui luliu Cezar. 

— O, Doamne! Ce nevoie aveai să-l chemi tocmai pe Iuliu 
Cezar? Strigă Nataşa, râzând în hohote. Asta-ţi mai lipsea! 

— Adică, de ce nu?... Ce sunt eu?... De ce n-aş avea, la 
urma urmelor, dreptul să chem spiritul lui luliu Cezar?! Ce, 
i se poate întâmpla ceva din pricina asta? Ia te uită la ea, 
cum râde! 

— Sigur că nu i se întâmpla nimic... Ah, dragul meu! Ei şi 
ce ţi-a spus luliu Cezar? 

— Păi, nu mi-a spus nimic. Doar am ţinut în mână creionul 
care se plimba singur pe hârtie şi scria. Mi s-a spus că scrie 
Iuliu Cezar. Eu însă nu cred... 

— Şi ce anume a scris? 

— Ce să scrie, ceva tare caraghios, ca la Gogol. Dar 
ajunge, gata, nu mai râde atâta! 

— Hai, spune mai departe cum a fost cu prinţesa! 


— Păi, dacă mă tot întrerupeţi... Ajungem la prinţesă şi mă 
apuc să cochetez cu Mimi. Mimi, ca să fiţi în subiect, e o 
căţeluşă bătrână şi urâcioasă, iar pe deasupra şi tare 
încăpăţânată. Se repede mereu să muşte. Prinţesa e 
nebună după ea, se pare că sunt de-o seamă amândouă. Am 
început, aşadar, prin a o îndopa pe Mimi cu bomboane, 
încât nu trecură nici zece minute şi o învăţasem să dea laba, 
lucru pe care nu reuşise să-l facă nimeni până atunci, deşi 
se căzniseră mult şi mulţi cu ea. Prinţesa era pur şi simplu 
entuziasmată, cât pe ce să plângă de bucurie; „Mimi! Mimi! 
Mimi, dă lăbuţa!” Cum apărea un nou musafir, o auzeai 

* Superbul, strălucitul (fr.). * Anticameră (fr.). 

Iălindu-se: „Mimi a mea ştie să dea lăbuţa! Uite, finul a 
învăţat-o!” La un moment dat, intră şi contele Nainski; 
„Mimi a mea ştie să dea lăbuţa!” şi mă învălui cu nişte 
priviri atât de duioase... Are un suflet bun bătrânica; ţi-e şi 
milă s-o priveşti. Cum nu sunt prost, m-am şi apucat pe loc 
s-o linguşesc. Avea pe capacul tabacherei un portret din 
tinereţe, de pe când era încă mireasă, acum vreo 60 de ani. 
S-a întâmplat să scape tabachera pe jos; eu o ridic repede 
şi spun aşa, ca şi cum n-aş fi ştiut nimic: quelle charmante 
peinture! * Ce frumuseţe ideală! Ei, cu asta am dat-o gata. 
Ea mă întreabă de una, de alta, că unde mi-am făcut studiile 
şi pe cine frecventez şi că ce păr frumos am şi aşa mai 
departe... Vorbesc şi eu ce vorbesc, o fac să râdă, îi spun 
apoi şi o istorioară cam deocheată; îi plac năzbâtiile astea... 
Mă ameninţă, e adevărat, cu degetul, dar se prăpădea de 
râs. La plecare, m-a sărutat, m-a binecuvântat cu semnul 
crucii pe frunte şi m-a pus să-i făgăduiesc, negreşit, că am 
să trec în fiecare zi pe la ea, s-o distrez. Contele, nici nu-l 
mai cunoşteai, îmi strânge şi el mâna şi mă priveşte cu nişte 
ochi mieroşi. Cât despre tatăl meu, ce să vă spun, cu toate 
că e un om tare bun, de treabă şi cinstit, un suflet ales; vreţi 
ori nu vreţi să mă credeţi, doar că nu plângea de bucurie; 
când am ajuns amândoi acasă, m-a îmbrăţişat, s-a apucat 
să-mi spună chiar şi nişte istorii intime din viaţa şi din 


cariera lui, despre tot felul de relaţii, bani, căsătorii - o 
mulţime de lucruri pe care nici nu le-am înţeles prea bine. 
Cu acest prilej, mi-a dat şi banii. Asta a fost ieri. Mâine mă 
duc iar la prinţesă. Tatăl meu e totuşi un om nobil - să nu vă 
închipuiţi cine ştie ce; şi cu toate că încearcă să mă 
depărteze de tine, Nataşa, n-o face decât pentru că e orbit 
şi ar vrea grozav să pună mâna pe milioanele Katiei. Tu n-ai 
aşa ceva, iar milioanele, dacă vrea să le aibă, tot pentru 
mine le vrea; faţă de tine e nedrept numai pentru că nu te 
cunoaşte. Care tată nu ţine ca fiul lui să fie fericit? Nu e 
vina lui că s-a obişnuit să vadă fericirea în bogăţie. Aşa-s ei 
toţi; nici nu se cade privite altfel lucrurile, când e vorba de 
el şi atunci iese că din punctul lui de vedere, în felul lui, el 
are dreptate. De aceea m-am şi grăbit să vin la tine, Nataşa, 
ca să ţi le spun toate astea, 

* Ce pictură încântătoare! (Fr.) no pentru că ştiu că tu ţi-ai 
format o părere greşită despre dânsul, fără să ai, 
bineînţeles, vreo vină. Şi nu ţi-o spun ca un reproş. 

— Va să zică... Numai atât s-a întâmplat cu tine; că ai 
reuşit să-ţi faci drum când îţi pofteşte inima la prinţesă? În 
asta constă tot şiretlicul tău? Îl întrebă Nataşa. 

— Da de vinde! Cum îţi închipui?! Asta-i doar preludiul... 
Ţi-am povestit despre prinţesă numai ca să-ţi dai seama că 
prin intermediul ei o să-l am la mână pe taică-meu; 
altminteri, ceea ce vreau să vă spun de fapt, adevărata 
poveste, nici n-a început încă. 

— Ei, ce mai stai atunci?! Spune mai departe! 

— Mi s-a întâmplat însă ceva foarte ciudat azi şi nici până 
acum n-am reuşit încă să-mi revin, urmă Alioşa. Trebuie să 
vă spun că, deşi tatăl meu şi contesa s-au şi înţeles asupra 
căsătoriei mele, în mod oficial ei n-au anunţat încă nimic, 
aşa că putem desface totul oricând, fără nici un fel de 
scandal; numai contele Nainski ştie despre asta, însă el ne e 
rudă şi ocrotitorul nostru. Mai mult, cu toate că în aceste 
două săptămâni m-am apropiat mult de Katia, până în seara 
asta totuşi noi n-am schimbat o singură vorbă despre viitor, 


adică despre căsătorie, ori... Despre dragoste. Pe deasupra, 
a rămas hotărât că trebuie mai întâi de toate să-şi dea con- 
simţământul şi prinţesa K. de la care ai noştri speră să le 
vină în viitor fel de fel de protecţii şi o mină de aur. Ce va 
spune ea - va fi lege pentru toată lumea; are, cică, nişte 
relaţii... Or, pe mine neapărat vor să mă introducă în 
societate şi să mă facă om, mai ales aşa insistă contesa, 
mama vitregă a Katiei. Chestiunea e că, pentru toate 
isprăvile pe care contesa le-a făcut în străinătate, prinţesa 
nici n-are să vrea poate s-o primească, iar dacă prinţesa n-o 
primeşte, apoi te pomenegşti că nici ceilalţi n-ar mai primi-o; 
şi atunci s-au gândit ei să găsească un prilej minunat pentru 
împăcarea lucrurilor, prin logodna mea cu Katia. Iată de ce 
contesa, care înainte vreme se opunea căsătoriei noastre, s- 
a bucurat grozav pentru succesul meu de azi de la prinţesă; 
dar să lăsăm, să lăsăm şi asta la o parte. Important este 
altceva; am cunoscut-o pe Katerina Feodorovna de anul 
trecut, dar pe atunci eram încă copil şi nu prea vedeam 
lucrurile limpede, încât nici n-am putut s-o cunosc mai 
bine... 

UI 

— Ba, pentru că pe atunci mă iubeai mai mult, îl 
întrerupse Nataşa, de aceea n-ai putut s-o cunoşti mai bine, 
iar acum... Acum... 

— Nici un cuvânt mai mult, Nataşa, strigă Alioşa, cu 
însufleţire, greşeşti profund şi mă jigneşti!... Nici nu vreau 
să-ţi răspund la asta; ascultă mai departe şi ai să vezi... Ah, 
dacă ai cunoaşte-o tu pe Katia! Dacă ai şti ce suflet delicat 
are, senin şi nevinovat ca de porumbiţă! Dar o să vină 
momentul şi ai s-o cunoşti; dar ascultă-mă până la capăt! 
Acum două săptămâni, imediat după întoarcerea lor de la 
Varşovia, tatăl meu m-a dus la Katia şi chiar de atunci am 
căutat s-o cunosc mai îndeaproape; am văzut că şi ea se 
uită la mine cu multă luare-aminte, ceea ce mi-a stârnit 
curiozitatea. Hotărârea de a o cunoaşte mai bine o luasem 
încă de la primirea scrisorii aceleia din partea tatălui meu, 


despre care v-am spus că mă consternase. N-am să vă dau 
nici un detaliu, nimic; nici n-am să v-o laud, să ştiţi doar 
atât: că este o fiinţă cu totul deosebită de cei din cercul ei. 
Areo fire aparte, un suflet curat şi drept, care-i dă puterea 
sa domine de aceea, deşi Katia nu are decât şaptesprezece 
ani” mă simt în faţa ei ca un băieţandru, ca un frate mai 
mic. Dar am observat în purtarea ei o tristeţe tăinuită: nu e 
de loc vorbăreaţă, acasă tace mereu, ai zice că veşnic s-ar 
teme de ceva... Pare-se că o frământă nu ştiu ce gânduri. 
Tatăl meu mi se pare că-i inspiră teamă, şi, după câte am 
înţeles, nu-şi iubeşte mama vitregă. Numai contesa, cine 
ştie în ce scop, răspândeşte zvonul cum că fiica ei vitregă o 
iubeşte nespus; adevărul e altul; atâta doar: Katia o ascultă 
supusă, de parcă s-ar fi înţeles amândouă în privinţa 
aceasta. Acum patru zile, după ce mi-am adunat toate 
aceste observaţii, m-am hotărât să pun în aplicare planul pe 
care mi-l făurisem, iar astă-seară am şi făcut-o, îmi 
propusesem să-i spun totul Katiei, să-i destăinuiesc 
adevărul despre noi şi să încerc s-o atrag de partea noastră, 
pentru ca, în felul acesta, să terminăm odată cu toată istoria 
asta... 

— Cum, adică?! Să-i spui - ce? Despre ce destăinuire 
vorbeşti? Întrebă Nataşa neliniştită. 

— Să-i spun totul, absolut totul, răspunse Alioşa şi 
mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat acest gând; dar 
ascultați, ascultați numai! Acum patru zile m-am decis să 
mă înde- 1J2 părtez de voi şi să termin eu totul, de unul 
singur. Dacă aş fi rămas împreună cu voi, aş fi ezitat, m-ar fi 
pus în cumpănă sfaturile voastre şi nu m-aş fi hotărât 
niciodată. Singur însă, aflându-mă în situaţia de a putea să- 
mi repet în fiecare clipă că trebuie s-o termin şi că sunt 
dator să termin, mi-am luat în sfârşit inima în dinţi şi am 
terminat! Hotărâsem să mă întorc la voi cu o situaţie clară 
şi uite că m-am întors cu rezultatul dorit. - 

— Dar ce-a fost? Cum s-a întâmplat? Spune mai repede! 


— Foarte simplu! M-am dus la ea cinstit, cu inima deschisă 
şi plin de curaj. Dar aş vrea să vă povestesc mai întâi o 
întâmplare petrecută ceva mai înainte şi care m-a 
impresionat mult. Chiar înainte să plecăm spre casa lor, 
tatăl meu a primit o scrisoare. 'locmai intram în cabinetul 
lui şi m-am oprit neobservat în uşă. Nu mă văzuse încă şi 
era atât de uluit de acea scrisoare, încât vorbea singur, 
plimbându-se agitat prin cameră şi, în cele din urmă, 
izbucni în hohote de râs, ţinând plicul în mână. M-am temut 
întâi să intru, am aşteptat puţin şi abia după aceea am 
îndrăznit. L-am găsit pe tata foarte fericit, primise o veste 
care-l bucurase nespus; îmi vorbi într-un chip oarecum 
ciudat, apoi curmă vorba şi îmi porunci să mă îmbrac 
îndată, ca să mergem la contesă, deşi era încă prea 
devreme. Altcineva nu mai era aşteptat în afară de noi, aşa 
încât, Nataşa, degeaba ai crezut tu că acolo are loc în seara 
aceasta o sindrofie. Te-au informat greşit... 

— Haide, Alioşa, n-o mai lungi atâta, spune-ne, te rog, ce-ai 
vorbit cu Katia! 

Norocul meu a fost că am rămas aproape două ceasuri 
singur cu ea. Şi i-am spus deschis că deşi ai noştri ţin să ne 
luăm, căsătoria asta nu e posibilă; că am pentru ea multă 
simpatie şi că numai ea m-ar putea salva. lar o dată ajuns 
aici, i-am mărturisit tot adevărul. Închipuie-ţi, nu ştiuse 
nimic de povestea noastră; despre mine şi tine, Nataşa! 
Dacă ai fi văzut cât de mişcată a fost; dintâi se cam 
speriase. O paloare bruscă îi învălui chipul. I-am depănat 
povestea noastră de la început până la sfârşit: cum ţi-ai 
părăsit casa părintească pentru mine, cum am stat 
amândoi, singuri, cum suferim acum şi ne temem de orice, 
aşa încât de aceea şi numai de aceea apelăm la ea (vorbeam 
şi în numele tău, Nataşa) ca s-o fac să treacă de partea 
noastră şi să-i spună mamei sale vitrege că nu vrea să se 
mărite cu mine. l-am subliniat că salvarea noastră, a 
amândorura, depinde de înţelegerea ei şi că din altă parte 
nu mai avem de aşteptat nici un ajutor, de nicăieri. M-a 


ascultat cu multă luafe-aminte şi simpatie. Ce ochi avea în 
clipa aceea, ce ochi! Părea că tot sufletul i se oglindeşte în 
priviri. Jgre nişte ochi albaştricabojto-XfirtffscăMi-a 
mulţumit că n-am avut îndoieli în ceea ce o priveşte şi mi-a 
făgăduit să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să ne ajute. Apoi 
m-a întrebat despre tine, spunându-mi că ar vrea să te 
cunoască; m-a rugat să-ţi spun că te iubeşte de pe acum ca 
pe o soră a ei şi că s-ar bucura să ţii şi tu la dânsa totca la o 
soră; iar când, după aceea, a aflat că de cinci zile nu te-am 
mai văzut, a stăruit ca să mă duc imediat la tine... Nataşa 
părea mişcată. 

— Şi ai putut să-mi îndrugi atâtea şi atâtea, despre 
isprăvile tale pe la o oarecare prinţesă surdă, când aveai să- 
mi spui un lucru atât de important! Vai, Alioşa! Făcu ea, 
privindu-l cu mustrare. Şi Katia? Era veselă, fericită, când 
te-a trimis la mine? 

— Da, era fericită pentru fapta ei nobilă, dar a şi plâns ţ 
totodată. Pentru că doar şi ea mă iubeşte, Nataşa! Mi-a t 
mărturisit că începuse a mă îndrăgi, că nu prea vede în 
jurul ei oameni şi că i-am plăcut de mult; mi-a spus cum] 
dintr-o dată m-a deosebit dintre ceilalţi, fiindcă în jurul ei 
nu vede decât minciună şi viclenie, pe câtă vreme în mine îa 
găsit un suflet cinstit şi sincer. Pe urmă s-a ridicat şi a spus: 
„Atunci, Dumnezeu să te ocrotească, Alexei Petrovici, iar eu 
îmi închipuisem...” Dar n-a mai sfârşit, ochii i s-au umplut 
de lacrimi şi s-a retras. A rămas hotărât ca ea să-i spună 
chiar mâine mamei sale vitrege că nu vrea să se mărite cu 
mine, iar eu, tot mâine, să-i aduc la cunoştinţă tatălui meu 
totul, cu hotărâre şi curaj. Katia mi-a şi reproşat de ce nu i- 
am spus asta mai demult: „Un om cinstit nu trebuie să se 
teamă de nimic!” Are un suflet atât de nobil... Nici dânsa 
nu-l poate suferi pe tatăl meu; zice că e viclean şi lacom de 
bani. Am căutat să-l apăr, dar nu m-a crezut. lar dacă eu nu 
voi izbuti mâine să-l conving (Katia este sigură că n-am să 
izbutesc), atunci a căzut şi ea de acord să recurgă la 
protecţia prinţesei K. Pentru că, în cazul acesta, niciunul 


dintre ei nu va îndrăzni să i se împotrivească. Ne-am 
făgăduit să rămânem între noi ca frate şi soră. O, dacă ai 
cunoaşte şi viaţa ei, cât e de nefericită, cu cât dezgust 
priveşte traiul pe care-l duce la mama sa vitregă şi la tot ce 
e în jurul său... Nu mi-a spus deschis, de parcă se temea şi 
de mine, dar am ghicit-o, după unele cuvinte ale ei. Nataşa, 
iubita mea! Ce mult te-ar admira Katia, dacă te-ar vedea! 
De ai şti ce inimă bună are! Alături de dânsa, te simţi atât 
de uşor! Voi două parcă aţi fost făcute una pentru alta, să 
fiţi surori şi să vă iubiţi. Tot timpul nu m-am gândit decât la 
asta. Şi, zău, tare aş vrea să vă fac cunoştinţă, să vă pot 
vedea împreună, iar eu să stau lângă voi, să mă uit şi să vă 
admir. Să nu-ţi închipui însă ceva rău, Nataşecika. Dă-mi 
voie să-ţi vorbesc despre ea, uite, simt nevoia să vorbesc 
despre ea tocmai cu tine, iar despre tine - cu ea. Iu ştii 
doar că pe tine te iubesc mai mult decât pe oricine, mai 
mult decât pe ea... Pentru mine, tu eşti totul, totul! 

Nataşa îl asculta tăcută şi îl privea blând, dar cu ochii plini 
de tristeţe. Cuvintele lui păreau s-o mângâie, dar s-o şi 
rănească totodată. 

— Mai de mult încă, de acum două săptămâni, am început 
s-o preţuiesc cu adevărat pe Katia, continuă el. Mă duceam 
doar pe acolo în fiecare seară... Şi când mă întorceam 
acasă, mă gândeam tot timpul la voi amândouă, la tine şi la 
ea, comparându-vă. 

— Şi... Care din noi îţi părea mai bine? Întrebă surâzând 
Nataşa. 

— Uneori tu, alteori ea. Însă până la sfârşit, tot tu erai 
aceea care-mi stăpâneai gândul din urmă! De câte ori stăm 
de vorbă cu Katia, mă simţeam parcă mai deştept, mai 
nobil. Dar mâine, mâine se va hotări totul! 

— Şi nu-ţi pare rău de dânsa? Că doar te iubeşte; tu însuţi 
ai spus că ai observat acest lucru! 

— Îmi pare rău, Nataşa. Dar o să ne iubim tustrei şi 
atunci... 


— Şi atunci, adio! Murmură aproape în şoaptă Nataşa, ca 
şi cum ar fi vorbit gândurilor ei. Alioşa o privi nedumerit. 

Dar conversaţia noastră fu curmată brusc, în chipul cel 
mai neaşteptat. La bucătărie - căci bucătăria servea în 
acelaşi timp şi de antreu - se auzi un zgomot uşor, de parcă 
ar fi intrat cineva. Peste o clipă, Mavra deschise încetinel 
uşa, făcându-i pe furiş semn din cap îui Alioşa, să iasă afară. 
Ne întoarserăm cu toţii spre ea. 

— Întreabă cineva de tine, hai vino, şopti Mavra cu un glas 
oarecum misterios. 

— Cine poate fi? Se miră Alioşa, privindu-ne. Să văd... La 
bucătărie îl aştepta valetul tatălui său, care îi spuse că la 
întoarcere prinţul şi-a oprit careta în dreptul locuinţei 
Nataşei şi l-a trimis să afle dacă nu cumva Alioşa este la 
dânsa. După aceste câteva cuvinte, valetul se înclină şi ieşi 
numaidecât. 

— Ciudat! E nemaipomenit, zise Alioşa, uitându-se 
neliniştit la noi, ce-o fi vrând să însemne şi asta? 

Nataşa îl privea îngrijorată. Deodată, Mavra deschise din 
nou uşa. 

— Vine dumnealui, prinţul! Şopti ea repede şi într-o clipă 
dispăru. 

Nataşa se ridică, palidă. Ochii ei se aprinseră dintr-o dată. 
Rămase astfel în picioare, proptindu-se uşor de masă şi 
privind tulburată către uşa prin care trebuia să intre 
oaspetele neaşteptat. 

— Să nu-ţi fie teamă, Nataşa, atâta timp cât eşti cu mine! 
N-am să îngădui să te jignească, murmură Alioşa cam 
tulburat, dar fără a-şi pierde cumpătul. 

Uşa se deschise larg şi-n prag apăru prinţul Valkovski. În 
persoană. 

CAPITOLUL II. 

Ne cuprinse într-o privire fugară, scrutătoare. Din acea 
privire nu se putea ghici dacă vine ca prieten ori ca 
duşman. Dar să-i descriu detailat înfăţişarea. În seara 


aceea, mai ales, prinţul mi-a produs o impresie cu totul 
deosebită. 

Îl mai văzusem şi înainte. Era un bărbat de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, cred, nu mai mult, cu trăsături regulate şi 
foarte frumoase, cu expresia feţei schimbătoare, după 
împrejurări. Schimbările acestea se produceau instantaneu, 
cu o iuţeală uluitoare, uneori trecând brusc de la expresia 
cea mai agreabilă până la cea mai urâcioasă ori 
nemulțumită, ca prin declanşarea scurtă a unui resort 
nevăzut. Ovalul clasic al feţei sale, întrucâtva smeadă, dinţii 
superbi, buzele-i destul de subţki, armonios conturate, 
nasul drept, poate puţin prea lung, fruntea înaltă, pe care 
nu se vedea urmă de zbârcitură, apoi ochii destul de mari, 
cenuşii - toate alcătuiau un chip de bărbat frumos; şi totuşi 
faţa lui nu producea o impresie plăcută. Dimpotrivă, te 
respingea parcă tocmai prin expresia aceea convenţională, 
calculată, care părea să nu fie a lui, ci una de împrumut, 
încât rămâneai cu o convingere nestrămutată că niciodată 
nu vei reuşi să afli expresia ei cea adevărată. Cercetând-o 
mai atent, începeai să tănui sub masca aceasta permanentă 
multă răutate, viclenie şi o fire extrem de egoistă. Atrăgeau 
îndeosebi luarea-aminte ochii săi, încântători la prima 
vedere, nişte ochi mari, cenuşii, singurii care păreau că nu 
reuşesc să i se supună cu desăvârşire. Poate că omul ar fi 
vrut să privească cu mai multă bunătate şi blândeţe, dar 
săgețile căutăturii sale se dedublau şi printre undele blânde 
ori mân-gâioase răzbăteau sclipiri reci, iscoditoare şi pline 
de răutate... Era destul de înalt, zvelt, poate puţin prea 
slab, părând însă mult mai tânăr decât în realitate. Păru-i 
moale, de un blond-închis, aproape că nici nu începuse să 
încărunţească. Contururile urechilor, mâinile şi conformaţia 
picioarelor sale erau superbe. Incontestabil, te aflai în faţa 
unei frumuseți de rasă. Ştia să se îmbrace cu o eleganţă 
distinsă, cu mult bun-gust şi în pas cu cerinţele modei, ceea 
ce vădea oarecari înclinații de întinerire şi asta-l prindea 
foarte bine. Părea un frate mai mare al lui Alioşa. În orice 


caz, nimeni n-ar fi spus că este tatăl unui fiu atât de 
vârstnic. 

Intrând, el merse direct la Nataşa şi-i spuse, privind-o cu 
fermitate: 

— Vizita mea la dumneata, la această oră, fără a mă fi 
anunţat, e cam ciudată şi, desigur, contrară oricăror reguli 
de bună-cuviinţă, totuşi am speranţa că-mi vei da crezare, 
dacă îţi voi spune că sunt în măsură să-mi dau seama de 
excentricitatea purtării mele. Cunosc, de asemenea, cu cine 
am de-a face; ştiu că eşti înzestrată cu multă perspicacitate 
şi mărinimie. Acordă-mi doar zece minute şi sper că voi 
reuşi să mă fac înţeles şi că mă vei scuza. 

Rosti toate acestea foarte politicos, dar cu fermitate şi 
hotărâre. 

— Luaţi loc, îl îndemnă Nataşa, care nu izbutise încă să se 
smulgă unui simţământ de stinghereală amestecat cu 
oarecare teamă, ce pusese din primele clipe stăpânire pe 
ea. Prinţul se înclină uşor şi se aşeză. 

— Înainte de toate, începu el, arătând către fiul său, cer 
îngăduinţă să-i adresez câteva cuvinte lui Alioşa. De-abia 
plecaseşi, fără să mă aştepţi pe mine şi fără a-ţi lua rămas 
bun de la noi toţi, care ne găseam acolo, când i s-a adus la 
cunoştinţă contesei că fiica ei, Katerina Feodorovna, se 
simte rău. Contesa tocmai se repezise spre odaia Katerinei 
Feodorovna, în clipa când aceasta apăru cu faţa 
descompusă, pradă unei adânci tulburări. Ea declară 
categoric că nu-ţi va putea fi soţie; că se va retrage la 
mănăstire şi că tu însuţi i-ai cerut ajutorul, mărturisindu-i 
dragostea pe care i-o porţi Nataliei Nikolaevna. 
Destăinuirea aceasta surprinzătoare a Katerinei 
Feodorovna, într-un moment când nimeni nu s-ar fi aşteptat 
la aşa ceva, era, fireşte, rezultatul explicaţiei extrem de 
ciudate pe care ai avut-o cu dânsa. Aproape că îşi ieşise din 
fire. Înţelegi, de asemenea, ce uluit şi speriat am fost eu 
însumi. Trecând prin faţa locuinţei dumitale, am văzut 
ferestrele luminate, continuă el, adresându-se de data 


aceasta Nataşei. Şi atunci, un gând care mă urmărise de 
mult a pus deplină stăpânire pe voinţa mea, încât, nemai- 
putându-mă opune forţei care mă îndemna, am hotărât să 
intru la dumneata. Pentru ce? Voi arăta îndată, dar până 
atunci te rog să nu te miri de brutalitatea explicaţiei mele. 
Toate acestea au survenit atât de neaşteptat... 

— Nădăjduiesc să pot înţelege şi să apreciez aşa cum se 
cuvine tot ceea ce veţi spune, ezită oarecum Nataşa. 

Prinţul o privea atent, ca şi cum s-ar fi grăbit, în răstimpul 
celor câteva clipe, s-o studieze amănunţit. 

— Şi eu îmi pun nădejdea tocmai în perspicacitatea 
dumitale, îşi urmă el firul, iar dacă mi-am permis a trece 
acum pe la dumneata, e numai pentru că am ştiut cu cine 
am de-a face. Te cunosc de mult, deşi într-o vreme am fost 
atât de nedrept şi de vinovat faţă de dumneata. Ascultă-mă, 
dar: dumneata ştii că între mine şi tatăl dumitale există 
nişte vechi neînţelegeri. Nu vreau să mă justific aici; poate 
că, într-adevăr, sunt mult mai culpabil în faţa lui decât 
crezusem până acum şi aceasta, numai pentru că eu însumi, 
la rândul meu, am fost indus în eroare. Sunt bănuitor din 
fire, ţi-o mărturisesc. Sunt înclinat să văd înainte de toate 
răul, trăsătură deplorabilă a inimilor aspre. Dar nu-mi stă în 
obicei să-mi ascund defectele. Am dat crezare tuturor 
şoaptelor neroade şi când dumneata ţi-ai părăsit părinţii, m- 
am îngrozit, gândindu-mă la soarta lui Alioşa. Pe atunci însă 
eu nu te cunoşteam. Informaţiile pe care le-am cules între 
timp mi-au dat curaj. Am urmărit atent, am studiat situaţia 
sub toate aspectele şi, în cele din urmă, m-am convins că 
bănuielile mele n-aveau temei. Mai apoi, am aflat că 
dumneata te-ai certat cu familia; ştiu de asemenea că tatăl 
dumitale este categoric împotriva căsătoriei dintre 
dumneata şi fiul meu. Şi chiar faptul că dumneata, care ai o 
influenţă atât de puternică asupra lui Alioşa, n-ai profitat 
până acum de netăgăduita dumitale putere şi nu l-ai silit să 
te ia în căsătorie, este de ajuns ca să te recomande în ochii 
mei într-o lumină extrem de favorabilă. Totuşi, pe atunci, o 


mărturisesc cu toată sinceritatea înaintea dumitale, vrerea 
mea a fost să mă opun cu hotărâre acestei căsătorii şi să fac 
tot ce-mi va sta în putinţă pentru a o împiedica. Ştiu, mă 
exprim cu o francheţă cam brutală, dar socot că în clipa de 
faţă sinceritatea din partea mea este absolut necesară 
discuţiei; vreau să cred că şi dumneata o să te declari de 
acord cu mine, în această privinţă, că vei avea răbdare să 
asculţi până la sfârşit ceea ce vreau să-ţi spun. Curând după 
ce ţi-ai părăsit casa părintească, a trebuit să plec din 
Petersburg; plecam însă liniştit, fără a-mi fi teamă de soarta 
lui Alioşa. Îmi puneam nădejdea în mândria sufletului 
dumitale nobil, mă bizuiam pe dumneata. Înţelesesem că 
nici dumneata nu doreai să te căsătoreşti mai înainte de a fi 
luat sfârşit neplăcerile noastre familiale; că te-ai ferit să 
tulburi armonia dintre mine şi Alioşa, pentru că eu nu i-aş fi 
iertat niciodată căsătoria cu dumneata; totodată, ai evitat 
să dai lumii prilejul de a spune că dumneata ai umblat să 
prinzi în mreje un prinţ, urmărind să pătrunzi astfel în 
familia mea. Dimpotrivă, mi-ai arătat chiar că mă 
desconsideri şi poate că ai aşteptat clipa când o să vin eu 
însumi să te rog să-i acorzi mâna fiului meu. Totuşi 
continuam să-ţi rămân ostil. N-am să caut a mă justifica, 
totuşi pricinile, motivele mele, pe acelea nu ţi le voi 
ascunde. lată-le: dumneata nu eşti nici nobilă, nici bogată. 
Eu, pe de altă parte, deşi am o avere considerabilă, simt 
totuşi nevoia de mai mult. Familia noastră este pe cale să 
decadă. Avem nevoie de relaţii şi de bani. Fiica vitregă a 
contesei Zinaida Feodorovna, deşi nici ea nu se bucură de 
cine ştie ce relaţii, este totuşi o fată bogată. Cea mai mică 
întârziere din partea mea - şi ar fi apărut alţi candidaţi, 
care ne-ar fi luat-o înainte; o asemenea ocazie nu era deci 
de pierdut şi, cu toate că Alioşa este încă prea tânăr, m-am 
hotărât să-l însor. Vezi, prin urmare, că nu-ţi ascund nimic. 
Poţi să-l tratezi cu dispreţ pe tatăl care recunoaşte singur 
că şi-a îndemnat fiul, din motive venale şi dintr-o serie de 
prejudecăţi, la o faptă rea; „pentru că a părăsi o fată 


mărini-moasă, care şi-a jertfit totul pentru el şi în faţa 
căreia el este vinovat, ar fi fost - doar n-o să mă contrazici - 
o faptă rea. Totuşi, nu voi căuta să mă justific. Un alt motiv, 
după aceea, care mă mai îndemna să doresc căsătoria lui 
Alioşa cu fiica vitregă a contesei Zinaida Feodorovna, era 
faptul că fata aceasta merită în cel mai înalt grad de a fi 
iubită şi stimată. Are o educaţie aleasă, un caracter 
admirabil care îi dă distincţie, este frumoasă şi sclipitor de 
inteligentă, deşi, în fond, nu este încă decât o copilă. Alioşa 
e un om slab din fire, lipsit de voinţă; uşuratic, nechibzuit, 
la vârsta de douăzeci şi doi de ani se poartă copilăros şi nu 
se remarcă, poate, decât printr-o singură calitate: are o 
inimă bună; e o însuşire demnă de relevat, dar care, în 
prezenţa atâtor defecte, poate deveni de-a dreptul 
primejdioasă. Am observat mai de mult că încep să pierd 
influenţa asupra lui; înflăcărarea şi elanul tineresc îşi spun 
cuvântul, ba capătă chiar întâietate faţă de adevăratele 
obligaţiuni şi îndatoriri. Îl iubesc... Poate că-l iubesc prea 
mult şi, pe zi ce trece, mă conving tot mai mult că 
îndrumarea mea nu-i este de ajuns. Or, el trebuie să se afle 
neapărat sub permanenta şi binefăcătoarea influenţă a 
cuiva. Are o fire înclinată să se supună voinţei altora, o fire 
slabă şi drăgăstoasă care preferă să iubească şi să asculte 
decât să fio ascultat. Şi aşa o să rămână toată viaţa. Poţi 
prin urmare să-ţi închipui cât de mult m-am bucurat văzând 
în Katerina Feodorovna idealul de fată pe care aş fi dorit s-o 
aibă de soţie fiul meu. Dar bucuria mea venise prea târziu: 
se răsfrânsese asupră-i de mai înainte, puternic şi 
dominant, influenţa unei alte persoane - a dumitale. L-am 
observat atent, îndelung şi cu multă grijă, acum o lună, 
după reîntoarcerea mea la Petersburg şi am remarcat ia ei 
cu surprindere o schimbare vădită în mai bine. 
Superficialitatea, naivităţile lui au rămas desigur aceleaşi, 
dar văd la el şi unele îndemnuri nobile: nu-l mai interesează 
doar nimicurile, râvneşte spre lucruri înalte, alese, demne. 
Ideile lui sunt ciudate, şovâielnice, absurde uneori, dar 


pornirile, dorinţele, inima sa au aevenit mai generoase şi 
constituie o temelie pentru dezvoltarea celorlalte însuşiri. 
Iar tot ce am găsit la el schimbat în mai bine vine, fără 
îndoială, de la dumneata. Dumneata eşti aceea care l-ai 
redat lui însuşi, încât m-am gândit că, poate, mai lesne 
decât oricine dumneata ai fi în stare să-l faci fericit. Dar am 
alungat repede acest gând, n-am vrut să mi-l ascult. 
Trebuia să-l îndepărtez cu orice preţ de dumneata, asta 
vroiam; de aceea am şi început să acţionez în acest sens şi 
aproape ajunsesem a crede că mi-am atins țelul. Chiar 
acum o oră eram convins că izbânda e de partea mea. Dar 
întâmplarea din casa contesei mi-a răsturnat dintr-o dată 
toate planurile şi, în primul rând, m-a uimit un fapt cu totul 
neaşteptat: seriozitatea lui Alioşa, constanţa şi îndărătnicia 
sa, puterea ataşamentului său faţă de dumneata. Repet, 
dumneata l-ai redat lui însuşi, l-ai înălţat. Mai mult, mi-am 
dat seama că schimbarea de care-ţi vorbesc este la el mult 
mai adâncă decât crezusem. Astăzi Alioşa a dat dovadă de 
multă iniţiativă şi de o inteligenţă pe care nu i-o bănuisem, 
dar în acelaşi timp şi de o cu totul neobişnuită putere, de 
comprehensiune şi extraordinară fineţe a intuiţiei. Astăzi el 
a izbutit să aleagă drumul cel mai sigur pentru a ieşi dintr-o 
situaţie ce părea fără ieşire. A ştiut să trezească şi să-şi 
alieze calităţile cele mai nobile ale sufletului omenesc: 
capacitatea de a ierta, sporită cu mărinimia răsplătirii prin 
bine a unui rău suferit. El s-a lăsat cu desăvârşire în voia 
fiinţei pe care o obidise, implorând-o să-l înţeleagă şi să-l 
ajute. A ştiut să folosească toată mândria unei femei care-l 
iubea, mărturisindu-i deschis că ea are o rivală, smul- 
gându-i în acelaşi timp simpatia tocmai pentru acea rivală, 
iar el obţinând pentru sine iertarea şi făgăduiala de a 
rămâne prieteni dezinteresaţi. A risca o asemenea 
explicaţie, fără jigniri şi fără obidă, n-ar fi în stare s-o facă 
mai cu succes nici cei mai înţelepţi dintre înţelepţii lumii; în 
schimb, sunt capabile de aşa ceva inimile curate, 
neprihănite şi bine îndrumate de sincerele lor porniri, aşa 


cum s-a întâmplat cu Alioşa. Sunt convins, Natalia 
Nikolaevna, ca n-ai fost părtaşa nici cu vorba, nici cu sfatul 
la întâmplarea de azi. Poate că n-ai aflat nici dumneata 
decât acum cele întâmplate. Aşa-i că nu mă înşel? 

— Nu vă înşelaţi, e adevărat, îl încredința Nataşa, aprinsă 
la faţă şi cu ochi strălucitori, stranii, aproape transfigurată. 
Era clar că dialectica prinţului începuse să-şi producă 
efectul. De cinci zile nu-l mai văzusem pe Alioşa, adăugă ea. 
Toate acestea le-a conceput şi le-a înfăptuit singur, din 
proprie iniţiativă. 

— Negreşit, e aşa cum spui, încuviinţă prinţul şi totuşi atât 
agerimea cât şi hotărârea lui, atât conştiinţa datoriei cât şi, 
în sfârşit, fermitatea lui demnă de toată lauda, toate acestea 
sunt, incontestabil, urmările înrâuririi pe care dumneata ai 
avut-o asupra lui. Mi-am dat seama de asta imediat şi 
chibzuind, pe când mă întorceam acasă, am găsit în mine 
puterea necesară de a lua o hotărâre definitivă. Proiectele 
de înrudire cu familia contesei s-au spulberat, în privinţa 
asta nu se mai poate face nimic; şi chiar de s-ar mai fi putut 
reveni, totuşi nu e cazul. Sunt pe deplin convins că numai 
dumneata îl poţi face fericit, că numai dumneata eşti în 
stare să-i îndrumi paşii pe calea cea bună şi că în această 
privinţă ai şi pus temelia viitoarei lui fericiri! Nu ţi-am 
ascuns nimic, după cum nu-ţi voi ascunde nici faptul că ţin 
mult la carieră, la bani, la titluri de nobleţe, chiar la 
ranguri; sunt conştient că, în bună parte, toate acestea sunt 
prejudecăţi, dar ţin la ele şi, fără îndoială, n-aş vrea să-mi 
lipsească. Sunt însă în viaţă împrejurări în care e mai bine 
să laşi loc altor consideraţiuni, împrejurări în care 
precumpănesc alte criterii... Afară de aceasta, eu îl iubesc 
mult pe Alioşa. Într-tm cuvânt, am ajuns la concluzia că nu e 
nicidecum potrivit ca el să se despartă de dumneata, pentru 
că fără dumneata Alioşa va fi un om pierdut. Să-ţi mai fac şi 
o altă mărturisire? 'Toate astea le hotărâsem poate cu vreo 
lună în urmă, dar abia în momentul de faţă mi-am dat 
perfect de bine seama că hotărârea mea a fost cu totul 


îndreptăţită. Fireşte, puteam să vin şi mâine ca să ţi le spun 
toate acestea, să nu te deranjez la o oră atât de târzie. Am 
convingerea însă că graba o să aibă poate darul să-ţi arate 
cu câtă căldură şi mai ales cu câtă sinceritate sunt hotărât 
să-mi duc până la capăt gândul. Nu-s un băieţandru; nu mi- 
ar fi îngăduit, la vârsta mea, să întreprind un singur pas 
necugetat. În momentul în care intram la dumneata, totul 
fusese dinainte hotărât şi îndelung chibzuit. Simt însă că va 
trebui să mai treacă mult până să te pot încredința de 
sinceritatea mea. Dar să lăsăm asta deocamdată! Ştiţi de ce 
am venit în seara aceasta? Ca să-mi împlinesc datoria faţă 
de dumneata, Natalia Nikolaevna. Şi să te rog solemn, cu 
un nemărginit respect, să-mi faci fiul fericit, acordându-i 
mâna dumitale. O, să nu te gândeşti că apar aici cu aerul 
unui tată aspru, care, călcându-şi pe inimă, s-a decis în 
sfârşit să-şi ierte copiii şi să-şi dea binevoitorul 
consimţământ la realizarea fericirii acestora. Nicidecum. M- 
aş simţi înjosit dacă m-ai bănui de asemenea gânduri. Şi nici 
să nu-ţi închipui cumva că am venit dinainte convins de 
consimţământul dumitale, plecând de la importanţa 
sacrificiului pe care dumneata l-ai făcut pentru fiul meu; o, 
nu! Voi recunoaşte cel dintâi, în auzul tuturor, că de fapt 
Alioşa e nevrednic de dumneata... (el e bun şi are inima 
curată), ţi-o va confirma şi singur. Dar nu numai atât, m-am 
grăbit mai ales să intru la ora aceasta destul de târzie şi 
dintr-un alt motiv. Am venit aici (şi cu multă cuviinţă, 
amestecată cu oarecare solemnitate, prinţul se ridică de pe 
scaun), am venit aici pentru că vreau să-ţi devin prieten! 
Ştiu, n-am nici un drept să-ţi solicit prietenia. Dimpotrivă! 
Dar îţi cer îngăduinţa de a nădăjdui că voi merita odată 
acest drept! 

Înclinându-se adânc în faţa Nataşei, el aştepta răspuns. 
Tot timpul cât vorbise, îl urmărisem cu atenţia încordată - 
lucru pe care-l băgase de seamă şi prinţul. 

Cuvântarea şi-a rostit-o rece, cu oarecari pretenţii de 
dialectică, iar pe alocuri chiar cu multă dezinvoltură. Atâta 


doar că tonul său nu corespundea uneori elanului care-l 
îndemnase să vină - era prima lui vizită - la o oră atât de 
nepotrivită şi mai ales raporturilor de până atunci dintre ei. 
Unele din expresiile sale erau vădit căutate, iar pe alocuri 
ciudat de lun-ga-i cuvântare trăda dorinţa de a părea un tip 
original care caută să-şi ascundă un simţământ puternic 
sub o mască de nepăsare, de umor şi predispoziţie pentru 
glumă. Despre toate acestea însă nici eu nu mi-am dat 
seama decât abia mai târ-ziu; câtă vreme îl ascultasem, m- 
am aflat sub puterea unei alte impresii. Mai ales că ultimele 
cuvinte le rostise cu atâta căldură şi emoţionantă simţire, 
cu un respect atât de sincer faţă de Nataşa, încât ne 
cucerise pe toţi. Până şi pe genele lui tremura un bob de 
lacrimă. Inima nobilă a Nataşei fusese cu desăvârşire 
câştigată. Ridicându-se de pe scaun o dată cu prinţul, îi 
întinse mâna în tăcere, adânc mişcată. El îi luă afectuos 
mâna şi-o sărută cu multă căldură. Alioşa era nebun de 
fericire. 

— Ce ţi-am spus, Nataşa? Ei, ce ţi-am spus eu?... Strigă el 
şi n-ai vrut să crezi! Nu mă credeai că tata este omul cel 
mai nobil din lume. Şi ai văzut, te-ai convins acum...? 

Alergă spre tatăl său şi-l îmbrăţişa cu efuziune! Îi răspunse 
şi prinţul cu o îmbrăţişare tot atât de caldă, grăbin-du-se 
totuşi să scurteze această scenă duioasă, ruşinat parcă de 
a-şi manifesta pe faţă sentimentele. 

— Ajunge, urmă dânsul luându-şi pălăria, trebuie să plec. 
Ţi-am cerut, Natalia Nikolaevna, să-mi acorzi numai zece 
minute şi văd că am stat o oră întreagă, adăugă surâzând. 
Mă retrag însă cu o arzătoare dorinţă de a te revedea pe 
cât se poate mai curând. Îmi îngădui să te vizitez mai des? 

— O, da, desigur! Răspunse Nataşa, cât vreţi, cât se poate 
de des! Eu aş vrea cât mai repede... Să ajung cât mai 
repede... Să vă îndrăgesc... Sfârşi ea încurcată. 

— Ce suflet sincer şi curat! Exclamă prinţul, zâmbind la 
auzul acestor vorbe. Dumneata nu vrei să admiţi nici măcar 
un pic de convenienţă politicoasă. Însă sinceritatea care te 


caracterizează e mai de preţ decât orice politeţe ipocrită, 
într-adevăr, îmi dau seama că va trebui să treacă mult timp 
încă, până ce voi ajunge să merit dragostea dumitale! 

— O, lăsaţi, nu mă mai lăudaţi atâta... Ajunge! Şopti 
stingherită Nataşa. Dar cât de fermecătoare era în clipa 
aceea! 

— Fie! Hotări prinţul. Dar aş vrea să nu uit încă două-trei 
cuvinte în chestiunea care ne interesează. Nici nu vă puteţi 
închipui cât de nefericit mă simt! Pentru că nici mâine şi 
nici poimâine n-am să mă pot abate pe la voi. Astă-seară am 
primit o scrisoare de o importanţă deosebită pentru mine (0 
scrisoare care cere neapărat prezenţa mea în legătură cu 
nişte afaceri), încât n-aş putea evita în nici un caz această 
plecare. Mâine dis-de-dimineaţă trebuie să o pornesc din 
Petersburg. Te rog însă să nu-ţi închipui cumva că am venit 
la dumneata tocmai pentru că, întâmplându-se să plec, 
mâine ori poimâine n-aş mai fi putut s-o fac. Fără îndoială, 
dumitale nici n-o să-ţi treacă prin cap aşa ceva; ca să vezi 
numai halul meu de susceptibilitate, despre care ţi-am mai 
vorbit! 'Totuşi, de ce mi s-o fi năzărit că dumneata, negreşit, 
* ar fitrebuit să-ţi închipui aşa ceva? Da, într-adevăr, mult 
mi-a mai stricat această nefericită meteahnă a firii mele. De 
fapt, poate că toate neînțelegerile mele cu familia dumitale 
nu sunt decât urmările păcătoasei mele firi. Azi e marţi. 
Miercuri, joi şi vineri voi lipsi din Petersburg. Sâmbătă, în 
schimb, sper să mă întorc neapărat şi tot sâmbătă voi căuta 
să fiu aici. Spune-mi, aş putea rămâne toată seara? 

— Negreşit, negreşit! Strigă Nataşa, sâmbătă seara vă 
aştept! Vă aştept cu nerăbdare! 

— Ei bine, în cazul acesta, nici nu ştii cât de fericit mă 
simt! Am să te cunosc astfel din ce în ce mai bine! Dar 
acum... Plec! Totuşi, n-aş vrea să vă părăsesc fără a avea 
plăcerea de a-ţi strânge mâna, continuă el, adresându-mi-se 
deodată mie. lartă-mă! Acum toţi vorbim cam incoherent. 
Am avut de vreo câteva ori plăcerea să te întâlnesc, ba o 
dată am şi fost prezentaţi unul altuia. Nu m-aş retrage însă, 


fără să-mi fac eu însumi imputări, dacă nu ţi-aş spune cât de 
plăcută mi-ar fi reînnoirea cunoştinţei cu dumneata. 

— Da, ne-am mai întâlnit, într-adevăr, răspunsei strân- 
gându-i mâna, îmi pare rău însă că nu-mi amintesc precis 
când şi unde ne-am cunoscut. 

— La prinţul R., anul trecut. 

— Ah, da! Iartă-mă, uitasem. Te încredinţez însă că de data 
aceasta memoria nu mă va mai înşela. Pentru mine, e o 
seară cu totul memorabilă. 

— Ai dreptate, nici eu n-am s-o uit vreodată. Ştiam de mult 
că eşti un bun şi sincer prieten al Nataliei Nikolaevna şi al 
fiului meu. Sper să fiu între voi cel de al patrulea. Nu-i aşa? 
Ceru el încuviințarea Nataşei. 

— Da. Vanea este prietenul nostru bun şi trebuie să fim cu 
toţii mereu împreună! Grăi ea tulburată. Sărmana! Era atât 
de fericită, văzând că prinţul nu uitase să-mi adreseze şi 
mie câteva vorbe... Ce mult ţinea la mine! 

— Mi-a fost dat să întâlnesc mulţi admiratori ai talentului 
dumitale, continuă prinţul şi cunosc chiar două dintre cele 
mai sincere admiratoare ale dumitale. Ele vor fi bucuroase 
să te cunoască personal. Mă refer la contesă, cea mai bună 
prietenă a mea şi la fiica ei vitregă, Katerina Feodo-rovna 
Filimonova. Îngăduie-mi să sper că nu-mi vei refuza 
plăcerea de a te prezenta acestor două doamne. 

— Mă simt măgulit de propunere, deşi momentan duc o 
viaţă foarte retrasă... 

— Sper totuşi că o să-mi dai adresa dumitale! Unde stai? 
Aş dori să am plăcerea... 

— Nu primesc pe nimeni acasă, cel puţin deocamdată. 

— Deşi n-am dreptul să pretind ca faţă de mine să faci 
această excepţie, totuşi... 

— Mă rog, dacă insişti dumneata şi mie îmi va face 
plăcere. Locuiesc în stradela N... casa Klugen. 

— In casa Klugen? Strigă el surprins parcă. Ei, cum aşa? 
De mult... Locuieşti acolo? 


— Nu. Chiar foarte de curând, răspunsei, observându-l 
însă mai atent. Ocup locuinţa numărul patruzeci şi patru. 

— Patruzeci şi patru? Şi stai... Singur? 

— Absolut singur! 

— Mda! Am întrebat... Ştii, pentru că... Pare-mi-se, cunosc 
această casă. În sfârşit, cu atât mai bine... Voitrece 
neapărat pe la dumneata! Am avea multe de vorbit şi mă 
aştept ca din conversaţia noastră să capăt lămuriri în multe 
privinţe, îţi voi rămâne, pentru aceasta, foarte îndatorat. 
Poftim! După cum vezi, chiar de la început vin a-ţi formula o 
cerere. Şi acum, la revedere! Încă o dată, mâna dumitale! 

Ne strânse manile, mie şi lui Alioşa, sărută încă o dată 
mânuţa Nataşei şi ieşi, fără a-l invita pe Alioşa să-l urmeze. 

Am rămas tustrei aproape perplecşi. Totul se petrecuse 
atât de brusc, atât de neaşteptat! Ne dădeam cu toţii seama 
că într-o clipită s-a schimbat totul şi că începe ceva absolut 
nou, încă necunoscut. Alioşa se aşeză tăcut lingă Nataşa şi-i 
sărută duios mâna. Din când în când, ridica spre ea capul, 
căutându-i privirea: aştepta parcă să audă ce spune. 

— Alioşa, dragul meu, chiar mâine să te duci pe la Ka- 
terina Feodorovna, rosti ea în cele din urmă. 

— Mă gândisem şi eu la asta, răspunse el, am să mă duc 
negreşit. 

— Dar poate că o să-i vină greu să te vadă... Ce-i de făcut? 

— Nu ştiu, scumpa mea, nu ştiu. Şi la asta m-am gândit. 
Am să văd eu... Mal chibzuiesc... Şi, până la urmă, voi şti ce 
am de făcut. Ei, ce zici, Nataşa? Pare-se că în ceea ce ne 
priveşte, toate s-au schimbat acum, nu-l rabdă inima pe 
Alioşa. 

Ea surise, învăluindu-i într-o privire nesfârşit de duioasa. 

— Şi ce delicat a fost... A văzut şi el ce locuinţă 
sărăcăcioasă ai, dar n-a spus un cuvânt... 

— Cum, adică? 

— Să fi spus, adică, să-ţi schimbi apartamentul... Sau... 
Sau ceva în acest sens, adăugă el roşindu-se. 

— Cum se poate, Alioşa? N-avea nici un rost! 


— De-aia zic, tocmai de-aia, că a fost foarte delicat. Şi ce 
te-a mai lăudat! Ţi-am spus eu doar... Să ştii că e în stare să 
înţeleagă şi să simtă totul! Cât despre mine, a vorbit ca 
despre un copil: toţi mă consideră aşa. Ei, dar ce să mai 
vorbim! Poate că şi sunt... 

— Eşti un copil, dar mai clarvăzător decât noi toţi. Ce bun 
eşti tu, Alioşa! 

— L-ai auzit însă, l-ai auzit ce-a spus că din pricina inimii 
mele bune mă aleg numai cu răul. Cum vine asta? Nu 
pricep! Ştii ceva, Nataşa, n-ar fi mai bine să mă duc la el 
chiar acuma? Mâine, dis-de-dimineaţă, mă întorc la tine. 

— Du-te, dragul meu, du-te! Bine te-ai gândit. Caută 
neapărat să vă vedeţi! lar mâine dimineaţă, întoarce-te cât 
mai devreme. Acum n-ai să mai dispari de lângă mine câte 
cinci zile în şir? Adăugă ea şăgalnic, mângâindu-l din ochi. 
Eram cu toţii cuprinşi de o bucurie molcomă, dar deplină. 

— Vii cu mine, Vanea? Îmi strigă Alioşa ieşind. 

— Ba nu, el rămâne! Noi mai stăm puţin de vorbă. Să nu 
uiţi, Alioşa, mâine dis-de-dimineaţă! 

— Dis-de-dimineaţă, sigur! Rămâi cu bine, Mavra. Mavra 
era tare emoţionată. Auzise tot ce spusese prinţul, 
ascultând la uşă, deşi nu înţelesese chiar tot. Ar fi vrut să 
afle şi să întrebe mai cu de-amănuntul. Dar deocamdată sta 
gravă şi privea cu un aer de mândrie. Îşi dăduse şi ea 
seama că multe schimbări se petrecuseră în seara aceasta. 

Ramaserăm singuri. Nataşa îmi luă mâna şi o bucată de 
vreme nu scoase nici un cuvânt, căutând parcă să vadă ce- 
ar putea să spună. 

— Mă simt obosită, îmi destăinui ea în cele din urmă, cu o 
voce slabă. Ascultă, Vanea, ai să te duci mâine pe la ai mei, 
nu-i aşa? 

— Neapărat! 

— Mamei să-i spui, lui însă nu. 

— Chiar şi fără să-mi atragi atenţia, cu ei nu vorbesc 
niciodată despre tine. 


— Te rog să nu-i spui. Va afla el şi aşa. Şi să fii atent la ce-ai 
să auzi că zice el şi cum primeşte vestea. Doamne, 
Dumnezeule! Crezi tu, Vanea, că într-adevăr tata are să mă 
blesteme pentru căsătoria asta? Mie nu-mi vine a crede! 

— Astea toate trebuie să le aranjeze prinţul, răspunsei 
grăbit. El are datoria să se împace cu orice chip şi după 
aceea toate au să se aranjeze. 

— O, Doamne! Dacă ar fi aşa... Dacă ar fi! Exclamă 
aproape rugătoare Nataşa. 

— N-ai nici o grijă, Nataşa, toate au să se aranjeze. E 
limpede că spre asta merg lucrurile. 

Ea mă privi ţintă. 

— Vanea! Spune-mi drept, ce părere ai tu despre prinţ? 

— Dacă a vorbit sincer, cred că e un om admirabil. 

— Dacă a vorbit sincer? Ce vrei să spui cu asta? Cum se 
poate să nu fi fost sincer...? 

— Şi mie mi se pare că nu se poate, răspunsei. „Va să zică 
o munceşte un gând, îmi zisei eu. Ciudat!” 

— Tu l-ai privit într-una... Foarte atent... 

— Da. Fiindcă mi s-a părut puţin cam ciudat. 

— Şi mie. Prea vorbeşte nu ştiu cum... Mă simt tare 
obosită, dragul meu. Ştii ceva? Du-te şi tu acasă. lar mâine 
vino cât mai devreme, după ce treci pe la ei. Dar, mai întăi, 
spune-mi: nu l-am jignit spunându-i că aş vrea să-ncep a-l 
îndrăgi cât mai repede? 

— Nu... Ce vezi tu jignitor în asta? 

— Şi... Nu arătam, vorbindu-i astfel, ca o proastă? Pentru 
că asta a însemnat că deocamdată nu mi-e drag, nu-i aşa? 

— Dimpotrivă, Nataşa. Ai spus-o atât de frumos, de 
spontan şi de naiv! Şi erai atât de fermecătoare în clipa 
aceea... Ar fi un neghiob, dacă n-ar înţelege asta aşa cum 
trebuie, orbit de convenţionalismul vieţii. 

— Mie îmi face impresia, nu ştiu de ce, că eşti cam pornit 
împotriva lui, Vanea; vai, ce rea, ce bănuitoare şi vanitoasă 
sunt! Nu râde, dar m-am obişnuit să nu ascund nimic faţă 
de tine. Ah, Vanea, prietenul meu drag şi bun! Ştiu că dacă 


ar fi să mă încerce din nou nefericirea, ori să mă năpăs- 
tuiască amărăciunile, tu ai fi iarăşi aici, alături de mine; 
poate că numai tu singur, dintre ei toţi! Cum să-ţi 
mulţumesc pentru toate acestea? Tu să nu mă blestemi 
niciodată, Vanea! 

Ajungând acasă, mă grăbii să mă dezbrac şi să mă culc. In 
cameră era frig şi întuneric beznă, ca într-o pivniţă. Multe 
gânduri ciudate şi simţăminte tulburi mă frământau, încât 
n-am putut să adorm decât într-un târziu. 

Cu câtă poftă râdea, probabil, în acele clipe un anumit 
domn, înainte de a-l fura somnul în patul lui confortabil şi 
asta numai dacă a găsit că merită osteneala să ne onoreze 
măcar cu un surâs batjocoritor! Cred însă că nici favoarea 
aceasta nu ne-a acordat-o... 

CAPITOLUL III. 

A doua zi, pe la zece dimineaţa, tocmai când ieşeam din 
casă, grăbit să ajung pe Vasilievski Ostrov la Ihmenevi, 
pentru ca de acolo s-o pornesc cât mai repede către casa 
Nataşei, m-am ciocnit chiar în uşă cu vizitatoarea mea de 
aseară, mica nepoată a lui Smith. Venise la mine. N-aş 
putea spune de ce, dar ţin minte că m-am bucurat mult, 
văzând-o. N-apucasem în ajun s-o văd prea bine, aşa încât 
acum, la lumina zilei, m-a mirat şi mai mult înfăţişarea ei. 
De altfel, ar fi fost şi greu să întâlneşti o fiinţă mai ciudată şi 
mai originală, mai ales în ce priveşte înfăţişarea. Micuţă, cu 
ochi negri, scân-teietori, de o tăietură care n-avea în ea 
nimic rusesc, dogorind sub fruntea încununată cu o claie de 
păr tot negru, des şi răvăşit, cu privirea ei enigmatică, mută 
şi stăruitoare, ar fi oprit locului pe oricare trecător. Mai cu 
osebire atrăgea luarea-aminte uitătura sa în care sclipirile 
de inteligenţă se amestecau cu scăpărări de neîncredere şi 
chiar de suspiciune pânditoare. Rochiţa ei veche şi 
murdară, acum, la lumina zilei, semăna şi mai mult cu o 
zdreanţă. Părea că suferă de o boală lentă, îndărătnică şi 
pentru totdeauna cuibărită în ea, nristuindu-i încet, dar 
neîndurător, făptura plăpândă. Faţa-i oacheşă şi suptă avea 


o paloare nefirească, gălbuie, ca turta de ceară. Şi totuşi, în 
pofida acestor semne hidoase ale mizeriei şi bolii arăta 
destul de drăguță. Avea sprâncenele subţiri, frumos arcuite, 
fruntea superbă, înaltă şi nu prea boltită, buzele admirabil 
conturate purtând pecetea mândriei şi îndrăznelii, dar 
palide cu o nuanţă de roz abia perceptibilă. 

— Aaa, tu eşti? Exclamai. Eram sigur că ai să vii. Hai, 
intră! 

Păşind încet peste prag, la fel ca în ajun şi rotindu-şi 
neîncrezătoare privirile în jur, copila intră. Odată aflată 
înăuntru, s-a uitat atentă prin camera în care locuise 
bunicul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama cât de mult 
se schimbase, ocupată acum de un alt chiriaş. „Cum a fost 
bunicul, aşa e şi nepoata, mi-am zis. N-o fi cumva nebună?” 
Copila continua să tacă; eu aşteptam. 

— Am venit să-mi iau cărţile! Şopti în cele din urmă, cu 
ochii în pământ. 

— A, da! Cărţile tale, aşa e; uite-le, poftim, ia-le! Le-am 
păstrat anume. 

Se uită cu oarecare curiozitate la mine, cu o strâmbă-tură 
bizară a gurii, de parcă ar fi încercat să schiţeze, 
neîncrezătoare, un zâmbet. Dar licărul surâsului se stinse 
tot atât de brusc şi pe faţa ei reveni expresia severă şi 
enigmatică de mai înainte. 

— Cum, bunicul v-a vorbit despre mine? Întrebă mă- 
surându-mă ironic de sus până jos. 

— Despre tine nu, nu mi-a vorbit nimic, dar... 

— Dar de unde aţi ştiut, atunci, că am să vin? Cine v-a 
spus? Se interesă, întrerupându-mă repede. 

— Mi-am închipuit că nu se putea ca bunicul tău să fi 
rămas singur pe lume, părăsit de toţi. Era atât de bătrân şi 
de neputincios; şi mi-am zis că tot trebuie să fie cineva care 
venea şi pe la dânsul. Poftim, aşadar, ia-ţi cărţile. Înveţi 
cumva după ele? 

— Nu. 

— Atunci, la ce-ţi fac trebuinţă? 


— Bunicul mă punea uneori să învăţ din ele când veneam 
pe la dânsul. 

— Şi pe urmă n-ai mai venit pe la bunicul? 

— Pe urmă n-am mai venit. Mă îmbolnăvisem, adăugă ea 
dezvinovăţindu-se parcă. 

— Dar tu, cu cine stai? Ai familie, mamă, tată? Copila îşi 
încruntă deodată sprâncenele şi mă privi aproape speriată. 
Apoi îşi lăsă capul în piept, se întoarse şi, fără nici o vorbă, 
dădu să iasă încetişor din cameră, întocmai cum o făcuse şi 
ieri. O urmăream mirat la culme... În prag însă se opri. 

— Dar de ce a murit? Întrebă ea scurt, întorcând puţin 
doar capul spre mine. Repeta aidoma gestul şi mişcarea din 
ajun, când, oprindu-se tot aşa, în uşă, mă întrebase despre 
Azorka. 

Mă apropiai de dânsa şi începui să-i povestesc pe scurt 
cele întâmplate. Mă asculta tăcută şi atentă, cu fruntea 
plecată, dar tot cu spatele la mine. N-am omis a-i aminti nici 
că bătrânul, înainte de moarte, pomenise despre strada a 
şasea. „Şi atunci mi-am dat seama, adăugai eu, că pe-acolo 
stă, probabil, cineva scump inimii lui, din care pricină am şi 
aşteptat să apară acel cineva, care să se intereseze de el. 
Se vede că ţinea mult la tine, de vreme ce nu te-a uitat nici 
în ultimele clipe.” 

— Nu, şopti parcă fără Să vrea, nu ţinea la mine. 

Era tare emoţionată. În timp ce-i povesteam, m-am aplecat 
de câteva ori să-i văd mai bine faţa. Se străduia din 
răsputeri să-şi biruie tulburarea, parcă din mândrie. Tot 
sângele îi fugise din obraz şi de încordare îşi înfipsese dinţii 
în buza de jos. Ceea ce m-a uluit însă erau bătăile inimii ei. 
Se succedau puternice, tot mai puternice, încât la un 
moment dat se puteau auzi de la doi-trei paşi, ca la cei cu 
anevrisme. Am crezut atunci că va izbucni în plâns, cum o 
făcuse şi cu o zi înainte... Dar nu, de data aceasta a reuşit 
să se stăpâ-nească. 

— Şi unde-i gardul? 

— Gardul? Care gard? 


— Gardul sub care a murit el. 

— A... am să ţi-l arăt... Când ieşim. Dar ia spune-mi, cum te 
cheamă? 

— Nu trebuie... 

— Ce nu trebuie? 

— Nu trebuie nimic... Nu mă cheamă nicicum, termină ea 
scurt şi cam răstit, dând să iasă. Am oprit-o. 

— Aşteaptă, copil ciudat ce-mi eşti! Eu nu-ţi doresc decât 
binele; m-a cuprins mila de tine încă de ieri, de când te 
opriseşi pe scară, în colţ şi plângeai. Pe mine mă doare când 
îmi aduc aminte cum îţi curgeau lacrimile. Bunicul tău a 
murit doar în braţele mele şi poate că de tine îşi adusese el 
aminte, când mi-a vorbit de strada a şasea; e ca şi când te- 
ar fi lăsat în grija mea. Îl văd uneori în vis... Uite, ţi-am 
păstrat şi cărţile; şi, când colo, tu fugi de mine ca o 
sălbatică, de parcă te-ai teme de mine. Trebuie să fii tare 
săracă, poate şi orfană, cine ştie unde vei fi stând, prin 
străini, nu-i aşa? 

Îmi dădeam silinţa să fiu cât mai convingător; nu ştiu prin 
ce anume, copila mă atrăgea; simţământul pe care-l 
încercam însă nu era numai milă. N-aş putea spune dacă 
împrejurările misterioase în care se petreceau toate 
acestea, sau impresia pe care mi-o produsese moartea lui 
Smith, sau, poate, propria mea stare de spirit neobişnuită 
erau de vină; e cert însă că o forţă inexplicabilă mă atrăgea 
către ea. Se pare că vorbele mele izbutiseră s-o mişte; mă 
privi oarecum nefiresc, dar nu tot aşa de aspru ca mai 
înainte, ci mai blând şi îndelung, pentru ca pe urmă să-şi 
plece uşor capul, gândi-toare. 

— Elena, şopti apoi pe neaşteptate şi aproape nedesluşit. 

— Elena te cheamă? 

— Da... 

— Şi-mi promiţi că ai să mai vii pe la mine? 

— Nu se poate... Nu ştiu... Am să vin, îngăimă frământată, 
într-un murmur amestecat de nehotărâre şi gânduri. În 
clipa aceea răsunară undeva bătăile unui orologiu. Fetiţa 


tresări şi privindu-mă cu durere mută, mă întrebă în 
şoaptă: Cât să fie ora? 

— Probabil zece şi jumătate. Un țipăt izbucni din pieptul 
ei. 

— Doamne! Rosti speriată şi-n aceeaşi clipă o rupse la 
fugă. Am oprit-o însă pentru a doua oară în antreu. 

— Stai, n-am să-ţi dau drumul chiar atât de uşor. De ce ţi-e 
frică? Ai întârziat? 

— Da, da, am plecat pe ascuns! Lăsaţi-mă, vă rog! Altfel, 
dânsa o să mă bată! Strigă ea, lăsând să-i scape aceste 
vorbe şi smucindu-se din mâinile mele. 

— Stai, ascultă-mă întâi, nu te mai smuci aşa: tu trebuie să 
mergi pe Vasilievski, tocmai acolo am şi eu treabă, pe strada 
a treisprezecea. Şi fiindcă sunt în întârziere, iau o birjă. Vii 
cu mine? Te duc până aproape de casă. Tot ajungem mai 
repede decât pe jos... 

— Până la mine nu se poate, nu se poate să veniţi, strigă ea 
şi mai speriată, iar faţa i se schimonosi la gândul că aş 
putea afla unde stă. 

— Îţi spun că vreau să ajung cât mai repede în strada a 
treisprezecea, căci acolo am treabă, nu la tine! N-am să mă 
iau pe urmele tale. Doar atât că ajungem mai repede cu 
birja. Şi acum, să mergem! 

Am coborât în fugă scara şi am luat primul birjar întâlnit, 
cu o droşcă hodorogită. Se vede că Elena era tare zorită, de 
vreme ce a primit să meargă în birjă cu mine. Mai ciudat 
era însă faptul că nici nu îndrăzneam s-o mai întreb ceva... 
Iar când am încercat totuşi să aflu de cine se teme atâta, 
fata dădu înspăimântată din mâini şi era cât pe-aci să sară 
din trăsură. „Ce mister o fi la mijloc?” mă gândeam. 

Trăsurica era foarte incomodă. La orice zdruncinătură, ca 
să nu cadă, copilita se agăța de pulpana paltonului meu cu 
mânuţa ei stângă, murdară, plină de bubuliţe. Cu dreapta 
strângea la piept cărţile; se vedea că-i sunt tare scumpe. Pe 
drum, căutând să se aşeze mai bine, lăsă la un moment dat 
să i se vadă piciorul şi spre mirarea mea am constatat că n- 


avea ciorapi şi era încălţată cu nişte ghete găurite. Cu toate 
că mă hotărâsem să n-o mai întreb nimic, nu m-am putut 
stăpâni: 

— Cum, n-ai nici măcar ciorapi? Se poate să umbli cu 
picioarele goale în ghete, pe o vreme ca asta, umedă şi 
rece? 

Răspunsul veni scurt: 

— N-am. 

— Ah, Dumnezeule, doar stai într-o casă de oameni! De ce 
n-ai cerut să-ţi dea careva din ei o pereche de ciorapi, când 
a fost să pleci. 

— Aşa vreau eu. 

— Păi... Te îmbolnăveşti şi mori... 

— Las-să mor. 

Era limpede că nu vrea să-mi răspundă şi că întrebările 
mele o sâcâiau. 

— Uite, colo a murit el, îi arătai casa lângă care murise 
bătrânul. 

Ea se uită cu multă luare-aminte în direcţia arătătorului 
meu şi deodată se întoarse rugătoare către mine: 

— Dar vă rog, pentru Dumnezeu, nu veniţi după mine. Am 
să trec eu pe la dumneavoastră, am să vin, vă făgăduiesc! 
Îndată ce pot, vin, sigur că am să vin! 

— Bine, ţi-am spus că n-am să merg să văd unde stai. De 
ce te temi aşa? Irebuie să fii tare nenorocită I Mă doare 
inima, când te văd aşa... 

— Nu, nu mă tem de nimeni, răspunse ea, cu o vădită 
iritare în glas. 

— Păi, n-ai spus chiar tu adineauri că... „dânsa are să mă 
bată!” 

— Da, las-să mă bată! Las-să mă bată! Repetă ea amarnic 
şi buza de jos i se ridică puţin dispreţuitoare, însă cuprinsă 
de tremur. 

În sfârşit, ajunserăm pe Vasilievski Ostrov. Ea opri birjarul 
la capătul străzii 6 şi sări iute, scrutând neliniştită 
împrejurimile. 


— Plecaţi! Am să vin eu, vă spun că am să vin... Mă 
încredința, rugându-se febrilă de mine să n-o urmăresc. 
Hai, plecaţi, plecaţi, vă rog, mai repede! 

Am îndemnat birjarul să mâie mai departe. După ce am 
mai mers puţin pe chei, i-am dat drumul şi am luat-o pe jos. 
La capătul străzii a şasea m-am oprit şi am trecut repede pe 
cealaltă parte a străzii. 

Cu toată sprinteneala ei, nu apucase să se depărteze prea 
mult; am văzut-o cum mergea grăbită, uitându-se mereu 
înapoi; o dată s-a oprit pentru o clipă, să vadă mai bine * nu 
cumva o urmăresc? Eu însă m-am ascuns într-un gang, aşa 
că nu m-a văzut. lar după ce a pornit mai departe, m-am 
luat pe urmele ei şi am traversat strada. 

Curiozitatea îmi crescuse la culme. Deşi eram hotărât să 
nu intru după ea, am vrut totuşi să aflu casa unde locuieşte, 
asta pentru orice eventualitate. Mă apăsa o impresie grea şi 
ciudată, asemănătoare aceleia pe care mi-o produsese la 
cafeneaua nemţească bunicul fetiţei când murise Azorka... 

CAPITOLUL IV. 

Am mers aşa, în urma ei, multă vreme până aproape de 
Bulevardul Mălai. Ea doar că n-alerga, aşa de grăbită era; 
apoi deodată intră într-o prăvălioară. Mă oprii, s-aştept. 
„Nu cred să locuiască într-o prăvălie”, mi-am zis. 

Şi într-adevăr, după câteva clipe ieşi, dar fără cărţi. În 
locul lor ţinea în mână un castronaş de lut. După ce merse 
încă puţin, dispăru după poarta unei case prea puţin 
arătoase. Era o clădire cu etaj, veche, dar de zid, zugrăvită 
într-un galben-murdar. La una din cele trei ferestre ale 
primului cat sta expus un mic sicriu, vopsit în roşu - firma 
unui meşter dricar. Ferestrele catului de sus erau mici şi 
pătrate. Prin geamurile verzui, năclăite şi crăpate, se 
zăreau anevoie nişte perdeluţe de stambă roz. Trecui 
strada şi apro-piindu-mă de casă, citii pe tăblia de la poartă: 
„Casa târ-goveţei Bubnova”. 

De-abia apucai să descifrez inscripţia, când deodată din 
curtea Bubnovei răsună un țipăt strident, un glas de femeie, 


urmat de-un potop de ocări. Mă uitai prin portiţa 
întredeschisă; pe treptele de lemn de la intrare ale uneia 
dintre locuinţe stătea o femeie grasă, îmbrăcată ca o 
târgoveaţă, cu o scufie pe cap şi cu un şal verde pe umeri. 
Avea faţa hidoasă, roşie-vânătă; ochii mici, înfundaţi în 
grăsime, acum injectaţi de mânie, îi sclipeau de răutate. Se 
vedea cât colo că băuse, deşi era încă înainte de amiază. 
Ţipa la biata Elena, care încremenise în faţa ei, cu 
castronaşul în mână. Pe scară, în spatele femeii grase, se 
zărea o altă făptură femeiască cu obrajii fardaţi ţipător şi cu 
părul vâlvoi. În clipa aceea se deschise şi uşa scării ce 
ducea la subsol, iar de acolo răsări, atrasă, probabil, de 
larma din curte, o a treia femeie, sărăcăcios îmbrăcată, cam 
între două vârste şi cu o înfăţişare modestă, dar îngrijită. 
Prin crăpătura uşii se zăreau capetele unor locatari ai 
subsolului - un bătrân şi o fată. Un vlăjgan mătăhălos, 
probabil rândaşul, se oprise în mijlocul curţii, cu o mătură 
în mână şi urmărea nepăsător toată scena. 

— Blestemato! Puturoaso! Păduche ce eşti! Zbiera 
muierea, dând drumul unui potop de ocări, fără virgule, 
fără puncte, pe nerăsuflate; asta ţi-i recunoştinţa pentru 
grija ce ţi-o port, dezmăţato?! Am trimis-o după castraveți 
şi, atâta i-a trebuit, că a şi luat-o din loc! Simţisem eu de 
când am vrut s-o trimit că are s-o apuce razna. Îmi spunea 
mie inima, mi-o spunea! Aseară i-am mai tras o păruială tot 
pentru aşa ceva şi, na, că astăzi iar mi-a fugit! Unde-mi tot 
umbli, stri-cato, unde umbli mereu? La cine te duci, idol 
afurisit, jivină bulbucată, otravă ce-mi eşti, la cine? 
Vorbeşte, putoare, că de nu, te sugrum aici! 

Împroşcând-o cu toate aceste vorbe, huiduma de muiere, 
înfuriată la culme, se repezi la biata fetiţă; dând însă cu 
ochii de femeia între două vârste de la catul de jos, se opri 
deodată şi întorcându-se spre ea, se apucă să zbiere şi mai 
tare, dând din mâini, ca şi cum ar fi luat-o martoră la 
monstruoasa crimă a bietei sale victime. 


— Maică-sa a crăpat! Că doar ştiţi şi voi, oameni buni, 
rămăsese singură pe lume ca un ciuhurez. Am văzut-o pe la 
voi, oameni săraci, povară tuturora, că nici voi singuri n- 
aveţi ce mânca şi ce mi-am zis atunci? Să mă ostenesc în 
cinstea sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, s-o iau sub 
aripa mea pe biata orfană. Ei şi am luat-o, da, am luat-o. Şi 
ce credeţi, oameni buni? Uite, de două luni, de când stă la 
mine, o hrănesc pe degeaba şi mi-a supt tot sângele, îmi 
topeşte trupul meu alb! Lipitoarea dracului! Balaur fioros! 
Diavol încăpățânat! 'Tace mâlc, o vedeţi? Poţi s-o zvânţi în 
bătaie, că ea tot tace, de parc-ar avea apă-n gură, o vorbă 
nu scoate! Mie mi se sfâşie inima şi ea tace! Dar cine crezi 
că eşti tu, şarpe veninos, maimuţă verde? Păi, dacă nu eram 
eu, fă, crăpai de foame în stradă. Şi picioarele ar trebui să 
mi le speli şi apa din lighean s-o bei, dihanie, sabie neagră 
franţuzească. De nu eram eu, crăpai în drum! 

— La ce te-i fi necăjind aşa, Anna Trifonovna? Ce ţi-a 
făcut? O întrebă cuviincios femeia căreia îi vorbise meghera 
zgâlţâită de furii. 

— Cum, ce mi-a făcut, soro dragă, cum, ce mi-a făcut? Nu 
pot râăbda să-mi iasă din voie! Nu-mi trebuie să-mi faci ceea 
ce ai bun de făcut, să faci ce-ţi cer eu, chiar dacă e rău, aşa 
să ştii... Păi, era cât pe-aci să mă bage azi în mormânt, cât 
pe-aci! Am trimis-o la prăvălie, după nişte castraveți şi 
poftim, de-abia după trei ceasuri îmi vine acasă! Mi-a spus 
mie biata mea inimă, când am mânat-o; că mă rodea, mă 
rodea, mă rodea, mă rodea! Unde ai fost? Pe unde mi-ai 
umblat? Ce oblăduitor ţi-ai găsit? Nu i-am fost eu 
binefăcătoarea? Nu i-am iertat eu, păcătoasei de maică-sa, 
o datorie de paisprezece ruble şi n-am îngropat-o pe 
cheltuiala mea?... Şi nu i-am luat plodul să-l cresc, pe 
stârpitura, pe jivina asta? Că doar ai văzut şi dumneata! Păi, 
după toate astea să n-am nici un drept asupra ei? În loc să 
se simtă şi să-mi fie recunoscătoare, se ridică împotriva 
mea! Eu îi doresc fericirea. Am vrut s-o îmbrac în rochiţe de 
muselină, lepădătura dracului şi i-am cumpărat ghetuţe la 


Gostinâi Dvor, am împodobit-o ca pe o păuniţa, de să-ţi fie 
mai mare dragul, privind-o. Şi ce credeţi, oameni buni? În 
două zile şi-a făcut rochia ferfeniţă, a rupt-o bucățele şi 
acum umblă aşa cum o vedeţi! Înadins a făcut-o, nu vă mint, 
am văzut-o eu, cu ochii mei, că adică: în zdrenţe vreau să 
umblu, nu în rochii de muselină! Ei şi mi ţi-am scărmănat-o 
atunci în voie, de-a trebuit să chem doftorul pe urmă, să-i 
dau şi lui bani. Ar trebui să te strivesc de-a binelea, 
păduche ce-mi eşti, că doar n-o să mi se cuvină pentru tine 
cine ştie ce pedeapsă - cel mult o săptămână de post şi 
gata! Am pus-o, drept pedeapsă, să frece duşumelele. Ei şi 
ce credeţi? Freacă, afurisita! Freacă, putoarea dracului, 
freacă! Îmi zgândăreşte inima, freacă! Să ştii, îmi zic: o s-o 
ia razna de la mine! Şi-ntocmai cum vă spun, mi-a fugit şi 
aseară! Aţi auzit şi dumneavoastră, oameni buni, ce bătaie i- 
am tras aseară, că mă dureau pe mine mâinile; i-am luat 
ciorapii şi ghetele, că n-o fi nebună să plece în picioarele 
goale; când colo, iar a spălat putina! Unde ai fost? Vorbeşte- 
mi! Unde te-ai dus să te plângi, sămânță de urzică ce-mi 
eşti, la cine m-ai pârât? Vorbeşte, ţiganco, mască 
franţuzească, dar vorbeşte odată! 

Turbată de furie, bolovănoasa se năpusti asupra fetiţei 
pierită de spaimă, o înhaţă năprasnic de păr şi o izbi cu 
toată puterea de pământ. Castronaşul cu castraveți zbură 
cât colo şi se făcu ţăndări, ceea ce mări şi mai mult furia 
megherei cherchelite... Îşi lovea victima şi peste obraji şi în 
cap; dar Elena tăcea cu îndărătnicie fără să scoată un 
sunet, un strigăt, un geamăt. M-am repezit atunci în curte 
şi nemaipu-tindu-mi înfrâna revolta, am strigat la muierea 
beată. 

— Ce faci? Cum îţi permiţi să te porţi aşa cu o biată 
orfană? Şi am apucat-o de mână. 

— Ce vrei?! Cine eşti tu?! Urlă ea, lăsând-o pe Elena şi 
proţăpindu-se în faţa mea, cu mâinile în şolduri. Ce te 
amesteci nepoftit? Ce cauţi în casa mea? 


— Ce caut? De ce mă amestec? Pentru că eşti o femeie 
fără suflet! Strigai la ea. Cum poţi să-ţi baţi joc în halul ăsta 
de un biet copil?! Nici măcar nu-i copilul dumitale; te-am 
auzit când spuneai că e orfană şi că ai luat-o la dumneata... 

— Doamne, Dumnezeule! Se dezlănţui din nou furia. Dar 
cine eşti tu de-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? Nu 
cumva îi fi venit cu dânsa? Acum mă reped până la pristav. 
Păi pe mine mă cunoaşte şi mă cinsteşte ca pe o nobilă 
Andron Timofeici în persoană. Nu cumva la tine aleargă ea 
mereu? Cine eşti, mă? Ai venit în casă străină să faci 
scandal? Săriţi, ajutor! 

Şi se repezi la mine cu pumnii ridicaţi. Dar în aceeaşi clipă 
un țipăt strident, neomenesc, străpunse aerul. Elena, care 
împietrise locului, scoase deodată un strigăt nefiresc, căzu 
la pământ şi începu să se zbată în convulsii groaznice. Faţa i 
se schimonosi. Era un acces de epilepsie. Fata cea cu părul 
dezmăţat şi boită peste măsură şi femeia între două vârste 
de la subsol alergară la dânsa, o ridicară şi o duseră repede 
în casă. 

— Poţi să crapi, blestemata! Zbieră în urma ei muierea cea 
grasă. E pentru a treia oară în luna asta că o apucă... Afară, 
samsarule! Se repezi ea din nou la mine. 

— Ce stai, rândaşule! 'Tu pentru ce primeşti simbrie? 

— Hai, cară-te! Cară-te! Aştepţi cumva să-ţi netezesc 
gulerul, mă îndemnă domol, cu o voce groasă, mai mult de 
mântuială, paznicul. Unde se ceartă doi; al treilea să nu se 
bage. Fă cale-ntoarsă şi pe-aci ţi-e drumul! 

N-am avut încotro: am ieşit pe poartă, dându-mi seama că 
intervenţia mea a fost absolut inutilă. [Clwofoejimiiejn- 
dignare, M-am oprit pe trotuar, în faţa porţii, continuând să 
privesc prin portiţa rămasă deschisă. Văzând că am ieşit în 
stradă, muierea se repezi sus, iar rândaşul, după ce-şi făcu 
astfel datoria, dispăru şi el. Peste câteva clipe, femeia care 
ajutase s-o ducă pe Elena înăuntru cobori din cerdac şi se 
îndreptă spre locuinţa ei. Zărindu-mă, se opri şi mă privi 


curioasă. Faţa ei blândă îmi dădu curaj. Am intrat din nou în 
curte şi, ducându-mă de-a dreptul la ea, am spus: 

— Dă-mi voie să te întreb. Ce-i cu fetiţa asta aici, de ce se 
poartă aşa cu ea muierea asta ticăloasă? Să nu-ţi închipui, 
cumva, că întreb aşa, numai ca să mă aflu în treabă. Am mai 
avut prilejul s-o întâlnesc pe copila asta, şi, din anumite 
motive, ea mă interesează în mod deosebit. 

— Păi, dacă te interesează, mai bine ai lua-o la dumneata, 
ori i-ai găsi vreun loc pe undeva, decât să se prăpădească 
aici, spuse femeia ezitând oarecum şi dădu să plece. 

— Bine, dar dacă n-ai să-mi spui ce trebuie să fac, cum s-o 
pot ajuta? Repet doar: nu ştiu nimic despre ea. Femeia 
aceasta o fi Bubnova, stăpâna casei? 

— Da, chiar dânsa e, proprietăreasa. 

— Şi cum de-a nimerit fetiţa asta nefericită la ea? Mama ei 
a murit aici? 

— Uite aşa, a nimerit... Şi gata! Asta nu-i treaba noastră să 
ştim... Şi dădu iar să plece. 

— Dar, te rog, fii bună şi spune-mi, că mă interesează 
foarte mult. Poate că aş putea să fac ceva pentru ea. Cine-i? 
De unde-i? Cine a fost mamă-sa, dumneata ştii, nu-i aşa? 

— O străină, mi se pare, mamă-sa, venită de prin alte 
părţi; locuia la noi, jos; era bolnavă rău; a murit de oftică... 

— Va să zică era tare săracă, de vreme ce stătea într-un 
ungher la subsol? 

— Săracă lipită pământului! Mi se rupea inima numai 
privind-o. Şi noi de-abia o scoatem la râpat, dar ne-a rămas 
datoare şi nouă şase ruble în cele cinci luni cât am găzduit- 
o. Tot noi am şi îngropat-o; bărbatul meu i-a făcut sicriul. 

— Păi... O auzeam adineauri pe Bubnova spunând că eaa 
îngropat-o? 

— Da de unde...! 

— Şi cum o chema? 

— Nici n-aş şti cum să spun, domnule; un nume cam 
încâlcit, nemţesc parcă. 

— Smith? 


— Nu, nu chiar aşa. Şi atunci Anna Trifonovna a luat-o pe 
orfană la dânsa, ca s-o crească, zice-se... Dar nu-i bine de 
loc să stea copila la dânsa. 

— Nu cumva a luat-o numai cu un anumit scop urât? 

— Se cam ţine de treburi murdare, răspunse femeia încet, 
nehotărâtă: să spună, ori să nu spună. Ei, dar nu-i treaba 
noastră să ne amestecăm. 

— Ia mai tacă-ţi fleanca! Se auzi în spatele nostru o voce 
de bărbat. Era un om în vârstă, în halat, îmbrăcat pe 
deasupra cu un caftan şi având o înfăţişare de târgoveţ sau 
de meseriaş; după câte am înţeles numaidecât, era bărbatul 
femeii cu care vorbeam. 

— N-are ea de ce să stea de vorbă cu dumneata; nu-i 
treaba noastră... Sublinie el, uitându-se chiorâş la mine. Tu 
du-te-n casă! Bună ziua, domnule; noi suntem meşteri 
dricari. Dacă aveţi nevoie de ceva, poftim, vă servim cu 
dragă inimă... Cât despre alte cele, n-avem ce vorbi... 

Am ieşit în stradă, adânc îngândurat şi nespus de tulburat. 
Nu putusem fi de folos cu nimic. Simţeam totuşi că nu 
trebuie să las lucrurile aşa. Mai ales unele cuvinte ale soţiei 
meşterului dricar îmi provocaseră o profundă revoltă. 
Presimţeam că aici se ascundea o afacere urâtă. 

Şi cum mergeam aşa, cu capul în piept, îngândurat, aud 
deodată pe cineva strigându-mă pe nume cu o voce 
pătrunzătoare. Ridic capul: în faţa mea stătea, clătinându- 
se uşor pe picioare, un om cam băut, îmbrăcat destul de 
curăţel, însă cu mantaua destul de ponosită, iar pe cap cuo 
şapcă slinoasă. Faţa lui mi se păru cunoscută. Încercai să-mi 
aduc aminte. Omul îmi fă? U cu ochiul şi zâmbi ironic: 

— Nu mă recunoşti? 

CAPITOLUL 

— Ia te uită! Masloboev, tu eşti, băiatule? Exclamai eu, 
recunoscându-mi deodată un vechi coleg de şcoală, de pe 
timpul când învăţam amândoi la liceul gubernial, phiii... Ce 
întâlnire! 


— Ei, ce întâlnire! De vreo şase ani nu ne-am mai văzut. 
Adică, la drept vorbind, ne-am mai izbit noi unul de altul, 
dar excelenţa-voastră n-a catadicsit niciodată să mă 
onoreze măcar cu o privire. Că de, voi generalii ăştia, adică 
generalii din literatură, vreau să zic, de... (şi toate acestea 
le spuse cu ochii plini de un surâs ironic). 

— Uite ce-i, Masloboev, în privinţa asta te înşeli amarnic, îl 
întrerupsei eu... În primul rând, pentru că generalii, cum 
spui tu, fie chiar şi cei din literatură, nu prea arată ca mine; 
iar în al doilea rând, dă-mi voie să-ţi spun că-mi aduc şi eu 
aminte cum te-am întâlnit pe stradă, însă te-ai cam ferit să 
dai ochii cu mine. Ce era să fac atunci? Ce rost avea să 
încerc a-ţi vorbi, de vreme ce tu căutai să mă ocoleşti. De 
altfel, ca să fiu sincer, cred că nici acum nu m-ai fi strigat, 
dacă nu se întâmpla să te nimeresc cu chef. Ce zici, am sau 
nu am dreptate? Ei, hai să trăieşti! Nici nu ştii ce bine îmi 
pare că te văd... 

— Să fie oare adevărat ce-aud? Nu cumva te compromit... 
cu înfăţişarea mea netrebnică? Şi, la urma urmei, de ce te- 
oi mai fi întrebând, că doar n-are nici o importanţă! Eu, măi 
Vanea, n-am să uit niciodată ce băiat de treabă ai fost. Ţi- 
aduci aminte cum te-au bătut cu nuiaua din pricina mea? Şi 
ai tăcut mâlc, nu m-ai trădat, iar eu, în loc de mulţumire, 
mi-am bătut joc de tine o săptămână încheiată. Suflet 
neprihănit ce eşti! Să trăieşti, frăţioare, să-mi trăieşti! (Ne 
îmbrăţişarăm.) Uite, de atâta amar de ani rătăcesc răzleţ 
pri lume, timpul zboară, dar anii pe care i-am petrecut noi 
împreună n-am să-i uit niciodată. Şi tu? Tu ce mai faci? 

— Păi... Ce să fac? Mă canonesc şi eu de unul singur... 
Masloboev mă privi lung, înduioşat, ca omul cu sufletul 
muiat de băutură. De altfel, a fost întotdeauna un om tare 
bun la inimă. 

— A! Nu, Vanea, tu nu eşti ca mine, zise el în cele din 
urmă, pe un ton tragic. Am citit doar; te-am citit, Vanea, te- 
am citit... Dar, ia ascultă, hai să stăm puţintel de vorbă mai 
pe îndelete! 'Te grăbeşti? 


— Da, sunt cam grăbit; ba trebuie să-ţi spun că am şi un 
mic necaz. Mai bine dă-mi adresa ta. 

— 'Ţi-o dau. Dar să ştii că, aşa cum spuitu, nu-i de loc mai 
bine; vrei să ştii cum e mai bine? 

— Ei, cum e mai bine? Spune. 

— Uite cum e mai bine: Vezi colo? Şi-mi arătă spre o firmă, 
la vreo zece paşi de locul unde ne opriserăm. Acolo unde 
scrie cafenea şi restaurant, de fapt e numai restaurant. Dar 
să ştii că e un local pe cinste. Te asigur eu că e pe cinste; 
cât priveşte votca, să n-ai nici o grijă! Sosită pe jos de-a 
dreptul de la Kiev! Am trecut de mai multe ori pe aici; de 
altfel, mie nici n-ar îndrăzni să-mi dea de băut ceva de 
proastă calitate. Mă cunoaşte toată lumea aici, toţi ştiu cine- 
i Filipp Filippâci. Că aşa mi se spune: Filipp Filippâci! Ce? Ai 
început să strâmbi din nas? Lasă-mă numai să-ţi spun: acum 
e unsprezece şi un sfert, ştiu eu, m-am uitat chiar adineauri 
3a ceas; ai cuvântul meu de onoare că exact la unsprezece 
şi treizeci şi cinci de minute îţi dau drumul. Intre timp, îi 
tragem câte o duşcă. Douăzeci de minute, numai douăzeci, 
cred că ai putea să sacrifici pentru un vechi prieten, ce zici? 

— Dacă-i vorba numai de douăzeci, mă-nvoiesc; crede-mă, 
dragul meu, am o chestiune urgentă. 

— Bine, bine, aşa să fie, n-am să te rețin. Dar aş vrea mai 
întâi să auzi două vorbuliţe de la mine: nu-mi place de fel 
cum arăţi, ai o faţă... Nici nu-ţi mai spun cum! Pun rămăşag 
că te-a necăjit cineva chiar adineauri şi te-a necăjit tare de 
tot. Este? 

— Exact. 

— Păi, vezi că te-am ghicit pe moment? Mă pasionează 
acum fizionomistica. Straşnică îndeletnicire! Să mergem, 
aşadar, să*mai stanTnâţeluş de vorbă. In douăzeci de 
minute, am tot timpul să iau mai întâi contact cu amiralul 
Ceainski20, apoi dau pe gât o beriozovka, apoi o zornăia, 
apoi o pomeranţe-vaia21, apoi un parfait-amour şi pe 
urmă... He, o să văd eu ce se mai poate lua... Asta-i frate, 
beau! Numai în zilele de sărbătoare, până-n liturghie ce 


mai stau treaz. Tu, dacă nu vrei, nu bea. Sunt mulţumit şi 
cu atâta: să pot sta de vorbă cu tine. lar dacă mai iei şi tu cu 
mine un păhărel, o să-mi facă mare cinste şi plăcere. 
Haidem! Schimbăm un cuvânt, două din toată inima şi ne 
despărţim iar pentru vreo zece anişori. Ce mai, Vanea, nu-s 
eu de tine. 

— la nu mai trâncăni, ci calcă mai repede! Cele douăzeci 
de minute sunt ale tale, după aia îmi dai drumul să plec. 

Ca să ajungem în localul care se găsea la al doilea cat, 
trebuia să luăm în piept o scară de lemn cu o platformă la 
mijloc. Pe trepte ne-am întâlnit cu doi domni băuţi în toată 
legea, care, văzându-ne, s-au dat la o parte, clătinându-se. 

Unul din ei era tânăr, cu o mutră de prostănac, căruia de- 
abia începuse a-i miji mustaţa; era îmbrăcat fercheş cu 
pretenţii de-o eleganţă ridicolă; aveai impresia că luase pe 
el haine străine; o mulţime de inele îi înzorzonau degetele, 
afişa un ac de cravată cu piatră scumpă şi o pieptănătură 
caraghioasă, terminată cu un coc tâmpit. Zâmbea ori se 
hlizea prosteşte tot timpul. Însoţitorul lui arăta de vreo 
cincizeci de ani; era gras, burtos, îmbrăcat destul de 
neglijent, dar şi el cu un ac mare la cravată. Altminteri, 
aproape complet chel, cu o faţă puhavă şi ciupită de vărsat 
şi cu nişte ochelari pe un nas cât nasturele... Judecând după 
faţă, era un om rău şi senzual. lar ochii, nişte ochi 
antipatici, răi şi bănuitori, i se cuibăriseră în grăsime şi 
priveau de acolo ca prin nişte crăpături. Se vedea cât de 
colo că amândoi îl cunoşteau pe Masloboev, dar burtosul, de 
cum ne zări, schiţă o grimasă de nemulţumire, în timp ce 
tânărul luă o înfăţişare prevenitoare, dulceagă, cu Un 
zâmbet silit. Se descoperi, luându-şi într-o mână şapca. 

— Să ne fie cu iertare, Filipp Filippâci, bolborosi el, pri- 
vindu-l înduioşat pe Masloboev. 

— Ce se întâmplă? 

— Scuzaţi... Noi am cam luat-o... (şi-şi dădu un bobârnac 
peste guler). E Mitroşka dincolo. Află că-i un ticălos... 

— Dar ce s-a întâmplat? 


— Nimic. Uite aşa... Să vezi, din cauza lui Mitroşka ăsta, 
dumnealui (şi arătă din cap spre însoţitorul său), 
dumnealui, săptămâna trecută, într-un local deocheat, i-a 
cam mânjit botul cu smântână. Îhi-hâ! 

Cel mai în vârstă, înciudat, îi făcu un semn cu cotul. 

— Nici nu ştii, Filipp Filippâci, ce chef aş mai avea să luăm 
cu toţii o baterie la Dussot, dar ştii... O baterie cu tot 
dichisul ei. Fă-mi, te rog, plăcerea... 

— Acum nu se poate, nenişorule, refuză Masloboev. Acum 
am treabă. 

— Hâ-hă! Şi eu aş avea să-ţi propun ceva... Dar din nou 
prietenul îl înghionti cu cotul. 

— Îmi spui pe urmă, acum nu pot! 

Masloboev părea să caute dinadins a nu-i băga în seamă, 
însă după ce intrarăm în prima încăpere, unde, pe toată 
lungimea unui perete, se întindea un bufet destul de îngrijit 
şi rânduit cu fel de fel de gustări, pateuri, plăcinte, piroşti 
etc, garafe cu lichioruri de toate culorile, Masloboev mă 
trase repede într-un colţ şi mă lămuri: 

— Tânărul e feciorul cunoscutului negustor de făină Sizo- 
briuhov. I-a rămas moştenire de la tătâne-său o jumătate de 
milion de ruble şi de atunci se ţine numai de chefuri şi 
dandanale. A fost şi pe la Paris. Ce de băânet a mai cheltuit şi 
pe-acolo! Ba poate că risipea totul, până la ultima leţcaie, 
dar i-a mai picat o moştenire şi de la unchiu-său. S-a întors 
de la Paris şi acum se căzneşte să toace şi ce i-a mai rămas 
din averea asta. Peste vreun an cred că ajunge cerşetor. E 
prost de dă în gropi: zi şi noapte umblă prin localuri de lux, 
prin cârciumi, prin taverne, pe la tot felul de actriţe; i-a 
căşunat să se facă husar, a şi înaintat o cerere. Celuilalt, 
mai bătrân, îi zice Arhipov, e un fel de negustor şi el, sau 
poate administrator pe undeva, care a fost şi otcupciu; e o 
bestie, o canalie nemaipomenită, actualmente tovarăşul de 
petreceri al lui Sizobriuhov; un luda altoit cu Falstaff - asta 
e! A dat până acum de două ori faliment şi e o dihanie 
libidinoasă, cu fel de fel de apucături scârnave. A fost 


încurcat şi într-o afacere penală tare murdară, dar mi se 
pare că a reuşit să scape, într-o privinţă, îmi pare bine că L- 
am întâlnit aici; mă aşteptam să-l văd prin locurile astea. 
Arhipov, bineînţeles, îl fură din gros pe Sizobriuhov. El 
cunoaşte toate locurile deocheate de prin oraş, din care 
pricină se bucură de mare trecere la toţi fecioraşii ăştia de 
bani gata. De mult îl pasc eu, doar-doar mi-o cădea în mână. 
Nu-l prea are la inimă nici Mitroşka, flăcăul ăla chipeş cu 
podiovcă, uite cel de colo, de lângă fereastră, cu faţa de 
țigan. E geambaş de meserie şi-i cunoaşte pe toţi husarii de 
pe aici. Un şmecher fără pereche; în faţa ta, îţi fabrică o 
bancnotă falsă pe care, cu toate că ai văzut cu ochii tăi, i-o 
schimbi, aşa de bine ştie să te ducă. Nu te uita că umblă în 
podiovcă; e drept că-i de catifea şi că-i dă puţin un aer de 
slavofil (de altfel, am impresia că-l prinde de minune), dar şi 
într-un frac elegant dacă l-ai îmbrăca şi l-ai prezenta la 
clubul englez drept conte, să zicem, drept contele 
Barabanov, nimeni nu s-ar îndoi o clipă de identitatea lui: 
poate face şi o partidă de wist, când vrea ştie să se poarte 
ca un conte - şi pe toţi îi păcăleşte. Nu-l prea văd să 
termine bine. Mitroşka are pică pe Arhipov, pentru căil-a 
suflat pe Sizobriuhov şi asta tocmai acum, când afacerile-i 
merg cam prost şi înainte de a fi apucat să-l jumulească 
bine pe fecioraş. Dacă-i vedem pe tustrei adunaţi aci, în 
locantă, înseamnă că s-a petrecut ceva neobişnuit din cale 
afară. Cam bănuiesc eu ce poate fi, ba chiar îmi vine a 
crede că Mitroşka este acela care m-a înştiinţat cum că 
Arhipov şi Sizobriuhov vor fi aici, fiindcă umblă amândoi 
după nişte treburi murdare. lar eu, măi frăţioare, vreau să 
profit de această ură a lui Mitroşka faţă de Arhipov, căci am 
şi eu socotelile mele; de altfel, pentru aceasta am şi venit 
încoace. Dar nu vreau ca el să ştie ce m-aduce, aşa că te rog 
şi pe tine să te faci că nu-l vezi. Iar la plecare, sunt sigur că 
Mitroşka mă va opri singur ca să-mi spună ceea ce mă 
interesează. Deocamdată, hai să trecem, Vanea, uite, în 


camera aceea. Stepane, continuă el, adresându-se 
ospătarului, ai înţeles cam ce vreau eu de la tine? 

— Înţeles. 

— Şi aisă mă serveşti după tabietul meu? 

— Vă servesc. 

— Ei, atunci dă-i drumul cât mai repede! Ia loc, Vanea, uite 
aici. De ce te uiţi aşa la mine? Văd că mă priveşti cam mirat. 
Să nu te mire nimic. Câte nu i se întâmplă omului în viaţă! 
Uneori chiar şi ceea ce nici prin gând nu i-a trecut 
vreodată, dar mai ales într-o vreme ca... Hai, să zicem, 
chiar ca în zilele acelea când toceam împreună din 
Cornelius Nepos! Un lucru însă te rog să mă crezi, Vanea 
dragă: în pieptul lui Masloboev, chiar dacă omul şi-a greşit 
drumul, continuă să bată aceeaşi inimă - doar împrejurările 
s-au schimbat. Chiar dacă m-oi fi mânjit niţeluş, nu-s cu 
nimic mai rău decât toţi ceilalţi. Am urmat şi medicina, am 
vrut să fiu şi profesor de literatură rusă, am scris şi un 
articol despre Gogol, am vrut să ajung şi proprietarul unei 
mine de aur şi să mă însor am vrut; că de, doar sunt şi eu 
om din carne şi oase, iar ea primise, cu toate că în casă la 
mine era atâta belşug, de n-aveai cu ce ademeni o pisică 
până afară. Mă pregătisem chiar şi de ceremonia nupţială, 
împrumutasem de la cineva o pereche de cizme mai tefere, 
deoarece ale mele de mai bine de un an şi jumătate erau 
numai cute şi găuri. Dar la căsătorie n-am mai ajuns. Fata s- 
a măritat cu un învăţător, iar eu m-am angajat funcţionar la 
un birou; nu era un birou comercial, ci pur şi simplu un 
birou. De aci încolo însă lucrurile au mers mai altfel. S-au 
scurs ani şi ani şi, cu toate că n-am nici un serviciu, câştig 
frumuşel, fără prea multă bătaie de cap; iau şperţ şi lupt 
pentru dreptate; viteaz faţă de nevolnici, nevolnic în faţa 
celor viteji. Am şi principii: ştiu, de pildă, că unde-i unul nu-i 
putere şi mă ţin serios de treabă. Meseria mea priveşte mai 
mult viaţa particulară, intimă a oamenilor, adică 
dedesubturile ei... Pricepi? 

— Nu cumva eşti detectiv? 


— Chiar detectiv nu sunt, dar de unele treburi de acest soi 
mă ocup şi oficial şi din proprie iniţiativă, adică din pasiune. 
Să-ţi spun drept, Vanea: îmi place băutura, asta-i. In-trucât 
n-ajung însă niciodată să-mi tulbur minţile, aş putea spune 
că-mi şi cunosc viitorul. S-a dus vremea mea, iubitule! 

Geaba ai mai încerca să faci din coadă de câine sită de 
mătase. Un lucru pot să-ţi spun, Vanea: dacă nu m-aş fi 
simţit încă om, nu te-aş mai fi strigat astăzi pe stradă. Este 
adevărat ceea ce spuneai adineauri, te-am mai întâlnit şi 
altădată, ba chiar de mai multe ori şi am vrut să te opresc, 
dar n-am îndrăznit şi am tot amânat. Nu merit eu să stai de 
vorbă cu mine. Dar tot pe atât de adevărat este că dacă nu 
eram cu chef, nu intram nici acum în vorbă cu tine. Toate 
astea însă nu-s decât prostii şi aş zice să isprăvim cu 
simandicoasa mea persoană. Mai bine, hai să vorbim despre 
tine. Ei, da, să ştii că pe scumpul meu prieten l-am citit! Ca 
să vezi, până şi eu ţi-am citit cartea! Vorbesc, amice, despre 
progenitura ta, despre întâiul tău născut. lar după ce am 
terminat de citit, măi frate, cât p-aci să mă fac om de 
treabă! Cât p-aci, spun, fiindcă după ce am mai chibzuit 
niţeluş, am preferat să ră-rriîn aşa cum sunt şi să nu mă mai 
fac om de treabă. Asta-i... 

Şi tot aşa, câte şi mai câte nu mi-a mai spus Masloboev... 
Băutura pornise să i se urce la cap şi-l înduioşase nemaipo-l 
menit, aproape până la lacrimi. Îl ştiam dintotdeauna că era 
j un băiat bun, care totodată ştia el ce vrea şi evoluat cam 
prea peste măsură; altminteri şiret, descurcăreţ şi şmecher 
încă de pe băncile şcolii; în fond însă, era un om de inimă, 
un ratat, de altfel. Întâlneşti mulţi oameni din aceştia 
printre ruşi. Oameni adesea foarte înzestrați, dar nu ştiu 
cum se face că toate la ei se încâlcesc, se amestecă într-o 
harababură nemaipomenită; unde mai pui că de multe ori 
sunt în stare să acţioneze în mod deliberat împotriva 
propriei lor conştiinţe dintr-o implacabilă slăbiciune în 
anumite privinţe şi nu numai că merg inevitabil la pieire, 
dar îşi dau seama şi ei înşişi, dinainte, că se duc la 


pierzanie. De altfel, Masloboev a sfârşât prin a se îneca în 
băutură. 

— Acum, prietene, încă o vorbă, se întoarse el. Am auzit la 
început de răsunetul gloriei tale, mi-au căzut apoi în mână 
fel de fel de critici despre tine (zău că le-am citit, să nu-ţi 
închipui că eu nu mai citesc de loc); te-am văzut însă, după 
aceea, umblând prin noroi, în nişte cizme scâlciate, fără 
galoşi, cu o pălărie uzată şi m-am dumirit eu îndată cum 
devine cazul. Acum faci publicistică, pare-mi-se? 

— Aşa este, Masloboev. 

— Înseamnă că eşti în situaţia de mârţoagă la căruţa 
poştei. 

— Cam aşa ceva... 

— Păi, dacă-i aşa, ascultă ce-ţi spun: e mai bine să bei! 
Uite, eu, de pildă, mă îmbăt turtă, mă întind pe divan (am 
un divan fain, pe arcuri) şi-mi închipui că sunt. Că sunt, să 
zicem, un Homer sau un Dante, sau chiar un Frederic 
Barbarosa, orice-şi poate închipui omul, nu-i aşa? Pe când 
tu n-ai cum să-ţi închipui că eşti Dante, nici Barbarosa, în 
primul rând pentru că vrei să fii tu însuţi, iar în al doilea 
rând, pentru că orice vrere personală îţi este interzisă, tu 
nefiind altceva decât un cal de poştă. La mine e vorba de 
închipuire, la tine - de realitate. Fii, aşadar, sincer şi spune- 
mi-o ca unui frate (altminteri pentru zece ani de aci încolo 
m-ai jigni şi m-ai umili): n-ai cumva nevoie de bani? Să ştii 
că eu am bani. Lasă, lasă fasoanele. Ia de la mine, 
lichidează cu antreprenorii tăi, scapă de căpăstru, asigură- 
ţi un an de viaţă independentă şi apucă-te de scrie cu 
adevărat, scrie-ţi opera ta cea mare. Ai? Ce zici? *” 

SIE, 

— Ascultă, Masloboev. Preţuiesc mult propunerea ta 
frăţească, căreia n-aş putea acum să-i răspund cu nimic; de 
ce? Asta mi-ar cere ceva timp de povestit. Aşa e situaţia 
însă. Dar îţi promit să-ţi istorisesc altă dată totul, ca unui 
frate. lar pentru generoasa ta ofertă îţi mulţumesc şi-ţi 
făgăduiesc, de altfel, să vin cât mai des pe la tine. Şi acum, 


în altă ordine de idei, ai fost sincer cu mine şi asta-mi dă 
curajul să-ţi cer un sfat, mai ales că tu, pe cât se pare, te 
pricepi în astfel de afaceri; eşti, cum s-ar zice, un specialist. 

I-am relatat de-a fir-a-păr toată întâmplarea cu Smith şi cu 
nepoata lui, începând din momentul când îl văzusem 
intrând la cafeneaua aceea nemţească. Lucru curios, pe 
când îi vorbeam, mi s-a părut deodată, după expresia 
ochilor lui, că nu i-ar fi necunoscută istoria asta. Ca să mă 
verific, l-am întrebat. 

— Nu, mi-a răspuns el, e altceva. Nu-ţi ascund, am mai 
auzit eu ceva despre un bătrân cu numele de Smith, care ar 
fi murit într-o cafenea. Cât despre madam Bubnova, de ea 
aş putea spune că ştiu precis unele lucruri. De la cucoana 
asta am ciupit acum două luni un şperţ. Je prends mon bien 
ou je le trouve 22, în această privinţă semăn cu Moliere, dar 
numai într-asta. De altfel, cu toate că i-am stors un sutar, 
chiar atunci, pe loc, mi-am dat cuvântul s-o mai oftic o dată 
şi nu numai cu o sută de ruble, ci cu cinci. Ticăloasă muiere! 
Se ţine de afaceri nepermise. Şi asta n-ar fi cine ştie ce 
grav, dacă uneori n-ar întrece măsura. Să nu-ţi închipui, te 
rog, de mine, că-l fac pe Don Quijote. De fapt, s-ar putea în- 
tâmpla să am şi neplăceri, iată tocmai de ce eram aşa de 
bucuros când m-am brodit adineauri nas în nas cu 
Sizobriuhov. Pe cât se pare, el a fost ademenit anume 
încoace şi l-a adus, fireşte, burduhănosul; ştiind însă ce 
treburi învârteşte acesta, îmi închipui că... Dar las-că-l 
prind eu cu ocaua mică! Îmi pare foarte bine că am aflat din 
gura ta despre fetiţa asta; pasămite, am mai dat de-o urmă. 
Trebuie să-ţi spun, frăţi-oare, că mă ocup cu fel de fel de 
comisioane şi cunosc nişte persoane destul de 
simandicoase! Mai zilele trecute, am tre-pădat să lămuresc 
o chestie a unui prinţ, dar să vezi, măi frate, ce chestie, ţi-i- 
i! Nici nu-ţi trece prin gând aşa ceva despre un prinţ... Sau 
poate preferi să-ţi spun o istorioară nostimă despre o 
femeie măritată? Vino, treci pe la mine, frăţioare, te servesc 


eu cu nişte subiecte pe care, dacă le descrii, nici nu te 
crede nimeni. 

— Cum ziceai că-l cheamă pe prinţul acela? L-am întrebat 
eu, îndemnat de o vagă presimţire. 

— De ce te interesează?! Poftim: Valkovski îl cheamă. 

— Piotr? 

— Da... Îl cunoşti? 

— Foarte puţin. Ei bine, Masloboev, să ştii că în privinţa 
acestui domn am să te mai deranjez şi eu şi poate nu o 
singură dată, îi spusei ridicându-mă de la masă. Ceea ce mi- 
ai pomenit mă interesează grozav. 

— Aşa, dragul meu. Vino oricând! Am să-ţi răstorn ca în 
palmă fel de fel de întâmplări; bineînţeles, până la o 
anumită limită - pricepi? Altminteri, e în joc propriul meu 
credit, ca om de afaceri, probitatea mea profesională şi... Şi 
aşa mai departe. 

— Bine, fireşte că numai atât cât îţi va îngădui cinstea ta 
profesională. 

M-am simţit tulburat şi lui nu i-a scăpat acest lucru. 

— Şi acum, te rog să-mi spui ce părere ai despre întâm- 
plarea pe care ţi-am relatat-o adineauri. Te-ai mai gândit? 

— Despre întâmplarea aceea? Aşteaptă-mă numai câteva 
clipe, să fac plata. 

Masloboev porni spre bufet şi, ca din întâmplare, se 
pomeni lângă flăcăul îmbrăcat în podiovcă, pe care-l chema 
simplu: Mitroşka. Îmi făcu impresia că-l cunoaşte chiar mult 
mai intim decât avusese aerul să-mi dea a înţelege. Se 
vedea, în orice caz, că nu pentru întâia oară se întâlneau 
acolo. Mitroşka avea o înfăţişare destul de originală. 
Îmbrăcat cu podiovcă şi cu o cămaşă de mătase roşie, faţa 
lui scotea în relief trăsături accentuate, dar plăcute şi era 
încă destul de tânăr, oacheş, cu privirea îndrăzneață şi 
scânteietoare, ca să producă o impresie plăcută şi să atragă 
atenţia. Gesturile lui trădau siguranţa unui om foarte activ 
şi în momentul acela se silea parcă să-şi dea aere de om 
preocupat de nişte afaceri foarte importante. 


— Uite ce este, Vanea, îmi spuse Masloboev întorcându-se, 
treci pe la mine diseară la şapte, se prea poate că voi fi în 
măsură să-ţi dau câteva informaţii. Personal, nu prea am 
cine ştie ce trecere, altădată aveam, dar acum nu-s decât 
un beţivan, care s-a lăsat pe tânjală. Totuşi mi-am păstrat 
vechile relaţii şi aş putea să aflu ceva, după ce mai stau de 
vorbă cu anumite persoane care sunt la curent cu de-alde 
astea; numai aşa mai reuşesc să fac faţă; e drept, că o fac în 
orele libere, adică atunci când nu-s beat, înţelegi, mai mişc 
şi eu câte ceva, dar tot prin alţii... Şi mai mult pentru a 
strânge informaţii... Ei, dar ce să mai vorbim... Uite, ţine 
adresa mea, mă cauţi în strada Şestilavoşnaia. Pentru că, 
asta e, acuma sunt fleşcăit. Mă duc să mai trag o duşcă şi pe 
urmă 0 şterg acasă, să m-aştem pe un pui de somn. Să vii la 
mine, îţi fac cunoştinţă cu Alexandra Semionovna, iar dacă 
vom mai avea timp, vorbim şi despre poezie. 

— Dar despre... 

— Poate şi despre asta. 

— Dacă-i aşa, vin. Vin sigur... 

CAPITOLUL VI. 

Anna Andreevna mă aştepta de mult. Ceea ce-i spusesem 
seara trecută despre bileţelul Nataşei îi aţâţase curiozitatea 
la culme şi nădăjduise să mă vadă în ziua aceea mult mai 
devreme, cel mai târziu pe la zece dimineaţa. Când am 
apărut abia la două după-amiază, chinurile aşteptării 
ajunseseră la limita puterilor sărmanei bătrâne. Iar pe 
deasupra, ardea de dorinţa să-mi împărtăşească noile ei 
speranţe, care o cuprin-seseră încă din ajun, precum şi câte 
ceva despre Nikolai Ser-gheici, care de aseară nu prea se 
simţise bine, era mai ursuz şi în acelaşi timp deosebit de 
duios faţă de dânsa. La început, bătrânica m-a primit 
încruntată, cu un aer de nemulţumire şi răceală, abia 
lăsând să-i scape printre dinţi câteva vorbe şi fără să 
manifeste nici un fel de interes, ca şi cum ar fi vrut să-mi 
spună: „Ei şi ce-ai mai venit acum? Te-ai înnădit să răsări la 
uşă aproape în fiecare zi.” Era supărată, pentru că venisem 


aşa de târziu. Eu însă eram grăbit şi de aceea, fără prea 
multă zăbavă, i-am povestit toată scena petrecută aseară la 
Nataşa. De cum auzi de vizita prinţului şi de cererea lui 
solemnă, bătrânica lepădă îndată masca de nemulţumire, 
pe care şi-o impusese. Greu s-ar putea găsi cuvintele care 
să descrie cât de bucuroasă era; aproape că nici nu mai ştia 
ce să facă: se închina, plângea, se lăsa în genunchi şi bătea 
mătănii în faţa icoanei; în cele din urmă, mă îmbrăţişa şi 
dădu să se repeadă la Nikolai Sergheici în odaie, ca să-i 
împărtăşească şi lui bucuria cea mare. 

— Crede-mă, Vanea, că numai de-atâta umilinţă şi obidă îşi 
face el gânduri negre; ia să afle acum că Nataşa a primit 
deplină satisfacţie şi ai să vezi cum îşi uită omul de toate 
necazurile. 

De-abia am reuşit s-o conving să nu-i sufle bătrânului nici 
o vorbă. Biata de ea, cu toate că trăiseră împreună aproape 
douăzeci şi cinci de ani, n-ajunsese încă să-l cunoască bine. 
Ar fi vrut, de asemenea, să meargă îndată, împreună cu 
mine, la Nataşa. Mă străduii s-o conving că Nikolai 
Sergheici n-are să încuviinţeze un asemenea pas şi nu este 
exclus că, în felul acesta, în loc să dregem, mai mult am 
strica lucrurile. În sfârşit, se răzgândi, dar mă mai ţinu aşa 
vreo jumătate de oră, ca să-şi descarce sufletul. „Cu cine 
rămân eu acum, se jelui ea; cu atâta bucurie în suflet, să mă 
învârtesc singurică între patru pereţi?” în cele din urmă, 
am convins-o totuşi să mă lase să plec, spunându-i că 
Nataşa mă aşteaptă cu sufletul la gură. Bătrânica mă 
binecuvântă cu semnul crucii de mai multe ori şi mă 
însărcina anume să-i transmit Nataşei binecuvântarea ei; 
era cât pe-aci să izbucnească în lacrimi, când am refuzat 
categoric să-i promit că o să mai trec în seara aceea pe la 
ei, bineînţeles, „în afară de cazul când Nataşei i s-ar 
întâmpla ceva neobişnuit. Pe Nikolai Sergheici nu l-am mai 
văzut de data aceasta; nu închisese ochii toată noaptea, se 
plângea de dureri de cap, de frisoane şi acum dormea în 
biroul lui. 


Nataşa mă aşteptase şi ea toată dimineaţa. Am găsit-o ca 
de obicei, plimbându-se prin cameră, cu mâinile încrucişate, 
cufundată în gânduri. Chiar şi astăzi, când îmi aduc aminte 
de ea, nici nu mi-o închipui altfel decât aşa: mereu singură, 
în cămăruţa aceea sărăcăcioasă, mereu îngândurată, 
părăsită, într-o veşnică aşteptare, cu mâinile cruce la piept, 
cu ochii în pământ, umblând de colo până colo prin cameră, 
fără încetare şi fără nici un rost. 

Mă întrebă încet, fără să-şi întrerupă mersul, de ce am 
întârziat. l-am însăilat pe scurt toate peripeţiile mele, dar 
mi-am dat seama că ea aproape nici nu mă ascultă. Era 
vizibil preocupată de gânduri neliniştitoare. „Ce mai e 
nou?” întrebai eu. „Nimic nou”, răspunse, dar după 
expresia feţei ei mi-am dat seama că, de fapt, are noutăţi şi 
doar atâta aşteptase, să vin eu cât mai repede, ca să mi le 
împărtăşească; însă, după cum îi era obiceiul, n-avea s-o 
facă decât înainte de plecarea mea. Întotdeauna cam aşa se 
petreceau lucrurile între noi. Mă obişnuisem şi de aceea 
aşteptam. 

Discuţia noastră se concentra, bineînţeles, în primul rând 
asupra celor petrecute în ajun. M-a surprins îndeosebi 
faptul că impresiile noastre despre prinţ coincideau întru 
totul; categoric, prinţul îi displăcuse şi impresia aceasta, 
după trecerea unei nopţi încheiate, i se întărise şi mai mult. 
lar după ce analizarăm amănunţit vizita lui, Nataşa îmi 
spuse: 

— Ascultă, Vanea, mi se pare că de obicei cam aşa se în- 
tâmplă: dacă un om nu-ţi place de la început, e aproape 
sigur că o să-ţi placă neapărat mai târziu. Cel puţin cu mine 
cam aşa a fost întotdeauna. 

— Deie Domnul, Nataşa. Acum însă aş vrea să-ţi spun şi 
părerea mea definitivă; am chibzuit bine şi am ajuns la 
concluzia că, admițând chiar că, în general, prinţul e cam 
făţarnic, totuşi nu încape îndoială că de data aceasta el 
acceptă cu devărat şi consimte cu toată seriozitatea la 
căsătoria voastră. Nataşa se opri în mijlocul camerei şi mă 


privi încruntată, schimbă brusc la faţă, până şi buzele îi 
tresăriră uşor. 

— Dar cum ar fi putut el, într-un caz ca acesta, să umble 
cu viclenii şi minciuni? Întrebă ea cu o nedumerire trufaşă. 

— Asta zic şi eu, mă grăbii să-i întăresc gândul. 

— Fireşte că n-a minţit. Cred că nici nu poate fi vorba de 
aşa ceva. N-ar avea motiv nici pentru cel mai mic vicleşug. 
Şi apoi, cum ar trebui să mă considere ca să-şi bată joc de 
mine în halul ăsta? E cu putinţă oare ca un om să fie capabil 
de asemenea jigniri? 

— Fireşte că nu! Mă grăbii s-o aprob iarăşi, zicându-mi în 
sinea mea: „Mi se pare că tocmai asta gândeşti tu acum, în 
timp ce te plimbi prin cameră, sărmana mea şi poate că mai 
mult chiar decât mine te frământă şi pe tine îndoiala”. 

— Ah, cât de mult aş vrea ca el să se întoarcă mai repede! 
Adăugă ea. Zicea că ar dori să stea la mine o seară întreagă 
şi atunci... O fi având chestiuni foarte importante, dacă a 
trebuit să plece într-un moment ca acesta. Ştii cumva 
despre ce este vorba? Ţi-a ajuns la ureche, în privinţa asta, 
ceva, Vanea? 

— Dumnezeu ştie... Aleargă mereu să câştige bani. Am 
auzit că acum se dă în vânt după o antrepriză, aici, la Pe- 
tersburg. Ce ştim noi, Nataşa, ce sunt afacerile? 

— Nu ne pricepem, aşa e. Alioşa amintea aseară despre nu 
ştiu ce scrisoare... 

— Se poate; vreo comunicare. Alioşa a trecut pe la tine? 

— Da... 

— De dimineaţă? 

— Pe la douăsprezece; ştii, îi place să doarmă mult 
dimineaţa. A stat puţin şi l-am trimis la Katerina 
Feodorovna; nu se poate aşa, Vanea, trebuie să se ducă. 

— Altfel, n-avea de gând să treacă pe acolo? 

— Ba da şi el era hotărât să meargă... 

Vru să mai adauge ceva, dar se opri. O priveam, aşteptând 
să aud ce mai spune. Părea abătută. Aş mai fi întrebat-o, 
poate, ceva, dar ştiam că uneori nu-i place să fie descusută. 


— Ce băiat ciudat, rosti ea în cele din urmă, încreţind uşor 
colţul gurii şi ferindu-şi privirile de mine. 

— Dar de ce? S-a întâmplat ceva între voi? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic; zic şi eu, aşa... De altfel, a 
fost foarte drăguţ... Numai că... 

— Ei, acum toate grijile şi necazurile lui au luat sfârşit, 
spusei eu. 

Nataşa mă privi atentă, iscoditoare. Ar fi vrut poate să-mi 
răspundă chiar ea: „Lasă, că nu prea a avut el cine ştie ce 
griji ori necazuri nici până acum”; dar întrucât i s-a părut 
probabil că desluşeşte în vorbele mele acelaşi gând, se bo- 
sumflă. 

Curând însă deveni iarăşi prietenoasă şi amabilă. De data 
aceasta ea mi s-a părut mult mai blândă şi potolită. Am 
zăbovit la ea mai bine de o oră. Era evident că o frământă 
un gând. Prinţul o speria. După unele din întrebările ei, am 
înţeles că ar fi vrut să ştie sigur ce impresie îi făcuse ea 
prinţului în ajun. Dacă avusese sau nu o ţinută potrivită? 
Dacă nu cumva îşi manifestase prea vizibil bucuria? Sau, 
poate, fusese prea rigidă? Sau, dimpotrivă, prea 
îngăduitoare? Ce şi-o fi închipuind el despre dânsa? N-o fi 
luat-o în râs cumva? N-o dispreţuia?... La gândul acesta, 
obrajii i se aprinseră ca focul. 

— Dar cum se poate să te frămânţi atâta, numai pentru că 
un om rău ar putea gândi despre tine într-un fel sau altul? 
Lasă-l să gândească ce vrea! Zisei eu. 

— Dar de ce spui că e rău? Mă întrebă. 

Nataşa era sinceră şi cinstită, dar avea o fire bănuitoare. 
Bănuielile ei proveneau dintr-o sursă curată. Era mândră şi 
noblețea acelei mândrii nu i-ar fi permis să treacă uşor 
peste batjocorirea a ceea ce pentru dânsa era mai presus 
de orice. Dispreţul unui om josnic nu s-ar fi izbit la ea, 
desigur, decât tot de dispreţ; r fi durut-o însă orice 
batjocură pentru cele socotite de ea lucruri sfinte, 
indiferent din partea cui ar fi venit batjocurai Şi nu din 
pricină că inima ei n-ar fi avut suficiente resurse de tărie, ci 


numai pentru că nu cunoştea îndeajuns lumea şi nu era 
deprinsă cu societatea, numai pentru că era prea izolată în 
colţişorul ei. Stătuse izolată aproape toată viaţa, nu-şi 
părăsise niciodată colţul. Şi, în sfârşit, însuşirea oamenilor 
buni la inimă, moştenită, poate, de la tată-său, de a socoti 
mereu pe fiecare mult mai cumsecade decât este în 
realitate, de a-i exagera calităţile, de a se înflăcăra în 
aprecierea lor - însuşirea aceasta se resimțea la dânsa în 
cel mai înalt gradjcât de greu le vine unor astfel de oameni 
să suporte mai târziu deziluziile! Dar şi mai greu le este 
când îşi dau seama că ei înşişi sunt vinovaţi. De ce, la urma 
urmelor, ai aşteptat de la oameni mai mult decât sunt ei în 
stare să-ţi dea? Nu-i de mirare, aşadar, că asemenea făpturi 
suferă decepţii la fiece pas. Mult mai bine le-ar prii să stea 
liniştite prin colţurile lor şi să nu apară niciodată în 
societate; am observat chiar că ţin realmente la ungherele 
prin care s-au cuibărit şi că nu le displace să se izoleze în 
ele până într-atâta, încât aproape că ajung să se 
sălbăticească. De altfel, Nataşa avusese de suferit multe 
nenorociri şi ofense. Aş fi putut spune că am în faţa mea o 
fiinţă aproape bolnavă, cu toate că nu i se putea face nici o 
vină din asta, dacă în cuvintele mele s-ar întrezări cumva o 
umbră de învinuire. 

Eram grăbit şi de aceea m-am ridicat, cu intenţia să plec. 
Nataşa s-a mirat mult şi era gata să izbucnească în plâns, 
deşi tot timpul cât stătusem cu dânsa nu-mi acordase nici 
un fel de atenţie deosebită; dimpotrivă, fusese poate chiar 
mai rece decât de obicei; totuşi, în clipa aceea mă sărută 
afectuos şi privindu-mă îndelung drept în ochi, îmi spuse: 

— Ştii, Alioşa a fost atât de caraghios astăzi, încât am 
rămas foarte mirată. Era drăguţ, părea foarte fericit, dar a 
trecut pe aici ca un fluturaş, ca un filfizon, se învârtea 
mereu prin faţa oglinzii. A început să se poarte, nu ştiu 
cum, parcă nu se mai sinchiseşte de nimic... Şi n-a stat 
aproape de loc la mine. Închipuie-ţi: mi-a adus bomboane. 


— Bomboane? Ei, şi! Chiar dacă e un gest oarecum naiv, 
totuşi e foarte drăguţ din partea lui. Vai, ce oameni mai 
sunteţi şi voi amândoi! V-aţi şi apucat să vă suspectaţi, să vă 
spionaţi, să vă studiaţi expresiile feţei pentru a descifra cine 
ştie ce gânduri tăinuite (când, de fapt, niciunul, nici celălalt 
nu sunteţi în stare să pricepeţi nimic din ele!). Hai să zicem 
că la el mai merge. Este copilăros şi fluşturatic, aşa cum a 
fost întotdeauna. Dar tu, tu! 

Ori de câte ori se întâmpla ca Nataşa să-şi schimbe tonul 
obişnuit şi să vină lângă mine, fie plângându-se de Alioşa, 
fie pentru ca să-i dezleg cine ştie ce nedumeriri complicate, 
fie numai să-mi spună vreun secret sau vreo dorinţă, pe 
care vroia să i-o ghicesc după câteva aluzii, mi-aduc aminte 
că întotdeauna mă privea răsfrângându-şi buzele şi 
dezvăluin-du-şi dinţişorii, cerându-mi parcă să-i dau o 
soluţie neîn-târziată, să-i iau odată greutatea de pe inimă. 
Mi-aduc de asemenea aminte că în astfel de cazuri adoptam 
şi eu de obicei un ton aspru şi tăios, ca şi cum aş fi 
admonestat pe cineva şi asta, nu ştiu cum, îmi reuşea 
întotdeauna. Gravitatea şi asprimea mea erau, pare-se, 
necesare şi impuneau mai mult, pentru că, nu ştiu de ce, 
omul simte adeseori nevoia imperioasă de a fi admonestat. 
Cel puţin, în privinţa Nataşei, aş putea spune că metoda 
aceasta reuşea de obicei s-o liniştească. 

— Să vezi, Vanea, continuă ea lăsându-şi mâna pe umărul 
meu, iar cu cealaltă strângându-mi-o pe a mea, în timp ce 
ochii mă priveau rugători, să vezi, mi s-a părut că Alioşa era 
prea puţin pătruns de... Adică arăta ca un adevărat mari *; 
ştii, semăna cu un om căsătorit de cel puţin zece ani, dar 
care continuă încă să fie amabil cu nevastă-sa. Nu crezi că 
îşi ia prea devreme aerul acesta?... A râs, s-a învârtit pe 
aici, dar am avut impresia că toate nu erau decât în parte 
pentru mine şi nu ca înainte... se grăbea parcă să plece la 
Katerina Feodorovna... Eu îi vorbeam, dar el nu prea mă 
asculta sau aducea vorba despre cu totul altceva, ştii, după 
obiceiul urât al celor din societatea aleasă, de care noi 


amândoi ne-am străduit atâta să-l dezvăţăm. Într-un cuvânt, 
mi s-a părut aşa... Aproape indiferent... Dar ce spun eu! 
Poftim, iar am luat-o razna! Ah, cât de pretenţioşi suntem 
noi, Vanea, ce despoţi năzuroşi! Abia acum îmi dau seama! 
Nu suntem în stare să iertăm omului fie şi cea mai mică 
schimbare în expresia feţei, indiferent din ce cauză s-ar 
produce schimbarea! Ai avut dreptate, Vanea, să mă cerţi 
adineauri! Numai eu sunt de vină de toate acestea! Noi 
înşine ne scornim amărăciuni şi apoi tot noi ne văicărim... 
Mulţumesc, Vanea, că m-ai consolat. Ah, dacă ar veni el azi! 
Da de unde! le pomeneşti că s-a şi supărat pentru cele 
întâmplate adineauri... 

— Nu cumva v-aţi şi certat? Strigai eu mirat. 

— Nici pomeneală! Atâta doar, că eu am fost puţin cam 
tristă şi asta l-a făcut şi pe el să rămână îngândurat şi mi s-a 
părut cam rece când şi-a luat rămas bun. Dar nu-i nimic, o 
trimit pe Mavra să-l cheme... Vino şi tu, Vanea, diseară. 

— Vin neapărat, dacă n-are să mă împiedice o anumită 
afacere. 

— Ei asta-i! Ce afacere mai ai şi tu? 

— Uite că mi-am găsit şi eu una! Totuşi, cred că am să vin 
negreşit. 

* Soţ (fr.). 

CAPITOLUL VII. 

La şapte fix eram la Masloboev. Locuia într-o aripă a unei 
case din strada Şestilavoşnaia, unde ocupa un apartament 
compus din trei camere, nu prea curat ţinute, dar destul de 
frumos mobilate. Se ghicea chiar o oarecare îndestulare, 
dar totodată şi lipsa unei mâini gospodăreşti. Uşa mi-a 
deschis-o o fată tare drăguță, ca de vreo nouăsprezece ani, 
îmbrăcată modest dar cu destul gust, cu o înfăţişare foarte 
îngrijită şi cu privirea, blândă, plină de voioşie. Mi-am dat 
imediat seama că nu putea fi altcineva decât acea 
Alexandra Semionovna, despre care-mi amintise în treacăt 
prietenul meu, poftindu-mă s-o cunosc. Fata mă întrebă cine 
sunt şi auzindu-mi numele, îmi spuse că Masloboev mă 


aşteaptă, dar că deocamdată s-a culcat în odaia lui, aşa că 
mă conduse acolo. Masloboev dormea pe un divan 
confortabil, acoperit cu mantaua lui murdară, cu capul 
rezemat pe o pernă de piele slinoasă. Avea, se vede, un 
somn uşor, fiindcă de îndată ce am intrat m-a şi strigat pe 
nume. 

— A! Tu eşti? 'Te-aşteptam. Tocmai te vedeam în vis că intri 
şi mă trezeşti. Înseamnă că e timpul. Să mergem! 

— Încotro? 

— La cucoana aceea. 

— Care cucoană, omule? Pentru ce? 

— La madam Bubnova, ca să-i venim de hac cum se cuvine. 
De-ai şti ce frumuseţe! Spuse adresându-i-se Alexandrei 
Semionovna şi sărutându-şi vârful degetelor, la imaginea 
Bubnovei. 

— Ei, gata, ţi-ai şi dat drumul să născoceşti! Bombăni 
Alexandra Semionovna, socotind că e de rigoare să se cam 
supere puţin. 

— Nu vă cunoaşteţi? Faceţi cunoştinţă, frăţioare: 
Alexandra Semionovna, poftim, ţi-l recomand pe acest 
general din literatură; gratis nu-l poţi vedea decât o singură 
dată pe an, restul timpului - pe bani. 

— Ei, asta-i, mă crezi chiar aşa de proastă? Să nu-l asculţi, 
te rog, domnule, aşa-i place lui să mă necăjească. Ce fel de 
general e dumnealui? 

— Păi, tocmai asta ţi-o spun şi eu; e un general mai aparte. 
lar ţie, excelenţă, să nu ţi se năzare cumva că suntem cam 
sărăcuţi cu duhul, căci zace-n noi mai multă deşteptăciune 
decât s-ar părea la prima vedere. 

— Nu-l asculta! Uite, aşa mă face mereu de râs în faţa 
oamenilor de treabă, neruşinatul... Şi barem de m-ar duce 
odată la teatru... 

— Ba să-ţi iubeşti, Alexandra Semionovna, pe ai casei... N- 
ai uitat ce anume trebuia să iubeşti? Mai ţii minte cuvântul? 
Ştii. Cuvântul acela care te învăţasem eu... 

— Îl ţiu, vezi bine. Dar cine ştie ce prostie o fi însemnând. 


— Ei, haide, spune, ce cuvânt? 

— Cum să nu, să mă fac şi de ruşine în faţa oaspetelui! 
Poate că-i ceva de ruşine. Nu-l spun, nici în ruptul capului! 

— Asta înseamnă că l-ai uitat, aşa-i? 

— Uite că nu l-am uitat de loc: penaţi! lubeşte-i pe ai casei 
penaţi... Ca să vezi ce i-a trăsnit prin cap! Poate că nici nu 
există aşa ceva: penaţi; şi pentru ce să-i iubeşti? Gărgăuni 
de-ai lui, da-da! 

— În schimb, la madam Bubnova... 

— la mai slăbeşte-mă cu Bubnova ta! Şi Alexandra 
Semionovna, indignată la culme, fugi din odaie. 

— E timpul! Să mergem şi noi! Adio, Alexandra 
Semionovna! 

Am ieşit. 

— Prin urmare, Vanea, vom lua în primul rând această 
trăsură. Aşa... În al doilea rând, află că dimineaţa, după ce 
mi-am luat rămas bun de la tine, am mai aflat câte ceva, dar 
nu aşa, pe dibuite, ci lucruri absolut precise. Am întârziat 
atunci pe Vasilievski Ostrov încă o oră în cap. Burtosul acela 
e un mare ticălos, o stârpitură, o canalie gata să se dedea la 
tot felul de scârnăvii şi cu gusturi dintre cele mai perverse. 
lar Bubnovei de mult i-a mers faima că se ţine de nişte 
treburi de acelaşi soi. Zilele trecute, era cât p-aci să cadă în 
manile poliţiei cu o fetiţă dintr-o casă onorabilă. Rochiţele 
de muselină cu care o îmbrăca pe nenorocita aceea de 
orfană (despre careo mi-ai povestit tu dimineaţa), nu mi-au 
ieşit din cap tot timpul, pentru că şi înainte mai auzisem eu 
câte ceva despre asta. Acum am mai aflat însă şi alte 
lucruri, e drept, cu totul întâmplător, dar mi se pare că-s 
absolut sigure. Câţi ani spui că are fetiţa aceea? 

— Arată cam de vreo treisprezece... 

— Dar e micşoară de statură. locmai ce-i trebuie Bubno- 
vei: poate s-o dea şi drept una de unsprezece şi drept una 
de cincisprezece. După caz... Şi deoarece bietul copil n-are 
nici familie, nici apărare, ce şi-o fi zis... 

— Cum? Crezi că ar fi în stare? 


— Ba bine că nu! Îţi închipui cumva că madam Bubnova 
numai din milă a oploşit-o pe biata orfană pe lângă dânsa? 
Dacă şi burtosul s-a înnădit să vină pe la ea, înseamnă că 
nici nu poate fi altfel. Ştiu precis că dimineaţa a fost la ea. 
Iar dobitocului de Sizobriuhov i s-a făgăduit pentru azi o 
femeie frumoasă, căsătorită, nevastă de ofiţer superior. 
Odraslele negustoreşti petrecăreţe sunt mari amatori de 
aşa ceva şi au slăbiciunea gradelor şi cinurilor. Ştii, exact ca 
la gramatica latină, îţi mai aminteşti, Vanea? Sensul 
primează, terminația vine în al doilea rând. De altfel, 
trebuie să ştii că eu încă nu mi-am revenit deplin şi mai am 
în mine băutura de dimineaţă. Dar n-am s-o las pe Bubnova 
să se ocupe cu astfel de treburi. Ea caută să înşele poliţia, 
însă n-o să-i meargă! Mai întâi şi întâi, am s-o fac să tragă 
un pui de spaimă, mai ales că ea mă cunoaşte încă de pe 
când... He-hei şi aşa mai departe, înţelegi? 

Am rămas uluit. Cele spuse de el m-au tulburat profund, 
începuse să-mi fie teamă că o să venim prea târziu şi 
îndemnam într-una birjarul să mâie cât mai repede. 

— N-ai nici o grijă; mi-am luat eu toate măsurile, mă linişti 
Masloboev. Mitroşka e acolo. Sizobriuhov o să-i plătească în 
bani, dar burtosul nemernic în natură. Aşa Sra luat hotă- 
rârea încă de dimineaţă. Pe Bubnova o iau eu în primire... 
Ca să se-nveţe minte şi să nu mai îndrăznească... 

Ne oprirăm în faţa restaurantului: dar tânărul care 
răspundea la numele de Mitroşka nu se vedea. Poruncirăm 
birjarului să ne aştepte în faţa localului şi o pornirăm spre 
casa Bubnovei. Mitroşka era acolo şi ne aştepta la poartă. 
Ferestrele erau scăldate în lumină şi din dosul lor răzbătea 
râsu!: gălăgios, de om beat, al lui Sizobriuhov. 

— De un sfert de oră sunt cu toţii înăuntru, ne spuse 
Mitroşka, cred că e tocmai timpul. 

— Dar cum intrăm? Îl întrebai. 

— Intrăm ca musafiri, spuse Masloboev. Meştereasa asta 
mă cunoaşte; îl cunoaşte şi pe Mitroşka. E drept că uşile 
sunt încuiate, dar nu şi pentru noi. 


Masloboev ciocăni încet la poartă şi poarta se deschise cât 
ai clipi. Rândaşul schimbă câteva priviri pline de înţeles cu 
Mitroşka. Am pătruns în casă fără să ne audă nimeni. 
Rândaşul ne conduse pe scară şi bătu la uşă. La întrebarea 
cuiva dinlăuntru răspunse că era singur şi că „musai să 
deschidă”...Uşa se deschise şi în aceeaşi clipă năvălirăm cu 
toţii înăuntru. Rândaşul o şterse pe scări în jos. 

— Aoleu, cine-i? Strigă Bubnova beată, cu părul în 
dezordine şi cu o luminare în mână, barându-ne intrarea 
într-un mic antreu. 

— Cum, cine? Sări Masloboev. Păi, se poate, stimată Anna 
Trifonovna, să nu-ţi recunoşti musafirii? Cine altul decât 
noi, Filipp Filippâci?! 

— Ah, Filipp Filippâci! Dumneata adică eşti... Ce oaspeţi 
dragi... Dar cum se face... Eu... Adică nu, nimic... Poftiţi 
încoace! 

Muierea se zăpăcise de-a binelea. 

— Unde? Păi aici e o despărţitură. Aaa, nu merge aşa, 
dacă ne primeşti, atunci primeşte-ne cum se cuvine. Vrem 
să bem şi noi la dumneata ceva rece, poate că ai şi niscai 
fetiţe drăguţe? 

Stăpâna casei prinse pe dată curaj: 

— Pentru nişte oaspeţi dragi ca dumneavoastră găsesc eu, 
chiar de-ar fi să le comand din împărăţia Chitailor. 

— Numai două vorbe, scumpă Anna Trifonovna: 
Sizobriuhov e aici? 

— A... aici. 

— Păi, tocmai de el am nevoie. Cum a îndrăznit, ticălosul, 
să se aştearnă la chef fără mine? 

— Eu aşa cred că nu te-a uitat nici pe dumneata. Vedeam 
eu că tot aşteaptă pe cineva, pesemne că pe dumneata! 

Masloboev împinse uşa şi ne trezirăm într-o cameră nu 
prea mare, privind în noapte prin două ferestre cu muşcate 
la geam şi având nişte scaune vieneze şi un pian hodorogit, 
pe scurt, cam tot ce trebuia în asemenea ocazii. Înainte de a 
intra noi acolo însă, pe când încă mai discutam în antreu, 


Mitroşka se şi făcuse nevăzut. Mai târziu, am aflat că el nici 
nu intrase cu noi, ci rămăsese de pază la uşă. Lui avea cine 
să-i deschidă mai pe urmă. Femeia sulemenită şi cu părul 
răvăşit, pe care în dimineaţa aceea o zărisem în spatele 
Bubnovei, îi era cumătră. 

Pe Sizobriuhov l-am găsit tolănit pe o canapeluţă, lucrată 
dintr-o imitație de mahon, în faţa unei mese rotunde, 
acoperite cu o faţă de masă, pe care tronau două sticle de 
şampanie aproape caldă, o sticlă de rom de calitate proastă, 
mai multe farfurii cu bomboane şi prăjituri de cofetărie, cu 
nuci şi cu alune. În faţa lui Sizobriuhov, şedea la masă o 
făptură dezgustătoare, ca de vreo patruzeci de ani, ciupită 
de vărsat, într-o rochie neagră de tafta, cu brățări şi broşe 
false; era aşa-zisa ofiţereasă, evident falsă şi ea. 
Sizobriuhov era beat şi plin de mulţumire. Însoţitorul lui, 
burtosul, lipsea. 

— Păi, treabă-i asta! Zbieră dintr-o dată Masloboev. Şi 
când te gândeşti că mă invitai la Dussot! 

— Filipp Filippâci, ce fericire! Bolborosi Sizobriuhov cu o 
mutră radioasă, ridicându-se de pe locul lui. 

— Şi... Chefuieşti, ai? 

— Scuzaţi... 

— Nu te mai scuza, ci ff-ţi datoria şi pofteşte-ţi oaspeţii la 
masă. Am venit să petrecem împreună. Uite, ţi-am mai adus 
un musafir; e un bun prieten de-al meu! Şi Masloboev arătă 
spre mine. 

— Bucuros, adică... Mă simt onorat... Fericit. Hâ-hâ! 

— Şi asta se cheamă şampanie la tine? Poşircă! E ca o 
zeamă de varză acră. 

— Ne ofensaţi. 

— Se vede că n-ai nas să te arăţi pe la Dussot! Ce totii 
dădeai zor cu invitaţia?! 

— Mi-a povestit chiar acum că a călătorit pe la Paris, se 
amestecă ofiţereasă, dar cred că-s gogoşi. 

— Pedosia Titâşna, mă ofensaţi... Am fost, aşa să ştiţi... Am 
călătorit. 


— Un ţărănoi ca dumneata, la Paris? 

— Dacă am fost! Uite, na, că s-a putut... Şi ce isprăvi n-an» 
făcut eu pe-acolo cu Karp Vasilici, o-ho! Pe Karp Vasilici îi 
cunoaşteţi? 

— Da ce nevoie am eu să-l cunosc pe Karp Vasilici al du- 
mitale? 

— Păi, uite aşa... Din politică. Cu el împreună, în târgul 
Parisului, la madame Joubert, am spart o oglindă 
englezească... 

— Ce-aţi spart? 

— O oglindă... Englezească... Acoperea tot peretele, până- 
n tavan; Karp Vasilici se îmbătase rău de tot şi începuse a 
vorbi cu madame Joubert pe ruseşte. Şi tot bodogănindu-i 
aşa, se sprijini de oglinda aceea. Joubertoaia strigă atunci la 
el pe limba ei, adică: „Şapte sute de franci costă, vezi să n-o 
spargi!” Karp Vasilici se holbă la mine, care stăteam în faţa 
lui, pe canapea, cu o damă alături, nu o pocitanie ca asta, ci 
o păpuşică. Într-un cuvânt, îmi strigă: „Stepan Terentici, 
auzi tu, Stepan 'lerentici! Ce zici, merge pe din două?” 
„Merge!” zic. Atunci el - poc! Odată cu pumnul în oglinda 
aia şi... Zang! Numai ţăndări s-a făcut... Măi şi când a ţipat 
odată Joubertoaia, să-nnebuneşti, nu alta şi când a sărit să- 
şi înfigă ghearele în obrajii lui: „Ce faci, tâlharule, zice, 
unde crezi că te afli?” (adică, pe limba ei). lar el, de colo: 
„Madame Joubert, zice, fă bine şi ia-ţi banii, uite-i, dar lasă- 
mă să-mi fac damblaua”...Şi pe loc îi şi numără şase sute 
cincizeci de franci. Căci după puţină tocmeală a mai lăsat ea 
cincizeci de franci. 

Ultimele cuvinte fură acoperite de un țipăt înspăimântător 
care veni deodată de. Undeva, de după uşi, din adâncul 
odăilor. Tresării şi la rândul meu scosei un țipăt. 
Recunoscusem glasul Elenei. Îndată după acel țipăt jalnic se 
auziră şi alte strigăte, un potop de înjurături, zgomotul unei 
încăierări şi, în sfârşit, ecoul clar al unor palme plesnite 
peste obraz. Intervenise, probabil, Mitroşka şi acţiona 
potrivit misiunii lui. Uşa se deschise şi palidă, cu priviri 


tulburi, îmbrăcată cu o rochie albă de muselină, acum toată 
mototolită şi sfâşiată, cu părul dichisit, dar vădind semnele 
hărţuielii, Elena pătrunse în cameră. Eram în dreptul uşii şi 
fata alergă drept la mine, cu-prinzându-mă cu braţele. Toţi 
săriră în picioare, agitaţi. La apariţia Elenei se auziră 
răcnete şi ţipete. În urma ei se ivi în uşă şi Mitroşka, 
târându-l de păr pe burduhănosul său duşman, care arăta 
într-un hal fără hal. Îl trase astfel până în prag, apoi, dintr- 
un brânci, îl aduse în mijlocul odăii. 

— lată-l! Luaţi-l, spuse Mitroşka cu un aer de supremă 
satisfacţie. 

— Ascultă! Mi se adresă Masloboev calm, lovindu-mă peste 
umăr, ia fetiţa de aici, urcă-te în birja noastră şi du-o la tine 
acasă; tu nu mai ai ce căuta aici. Mâine aranjăm noi şi toate 
celelalte. 

N-am mai aşteptat să mi se spună a doua oară. Am luat-o 
de mână pe Elena şi am scos-o din această speluncă. Ce s-a 
mai întâmplat acolo după aceea, nu ştiu. Pe noi nu ne-a 
oprit nimeni; gazda era speriată peste măsură. Totul se 
petrecuse atât de repede, încât nici n-a fost în stare să 
schiţeze o singură mişcare. Birjarul ne aştepta şi peste 
douăzeci de minute am ajuns la locuinţa mea. 

Pe Elena am adus-o acasă aproape în nesimţire. I-am 
desfăcut copcile de la rochiţă, am stropit-o cu apă şi am 
culcat-o pe divan. Avea febră şi aiura. Mă uitam la faţa ei 
palidă, la buzele decolorate, la părul negru strâns într-o 
pieptănătură complicată, pomădat, însă acum răvăşit, mă 
uitam la întreaga ei toaletă, la funduliţele roz care-i mai 
atârnau ici-colo agăţate de rochie şi mi-am dat seama 
atunci de toată mârşăvia acestei istorii îngrozitoare. 
Sărmana de ea! Se simţea din ce în ce mai rău. Am rămas 
tot timpul lângă dânsa, hotărât să nu mă mai duc în seara 
aceea la Nataşa. Uneori o vedeam ridicând genele lungi şi 
privindu-mă stăruitor, cu încordare, ca şi când m-ar fi 
recunoscut. Adormi târziu de tot, abia pe la unu noaptea. 
Am adormit şi eu lângă dânsa, jos, pe duşumea. 


CAPITOLUL VIII. 

M-am sculat dis-de-dimineaţă. Toată noaptea, aproape din 
jumătate în jumătate de oră, mă duceam la căpătâiul 
nefericitei mele musafire şi-i cercetam îngrijorat chipul. 
Avea febră şi accese de uşor delir. Spre ziuă se mai linişti 
parcă şi putu să adoarmă. Semn bun, mă gândii. Trezindu- 
mă însă dimineaţa, hotărâi să mă reped încă înainte de a se 
trezi ea şi să chem un doctor. Cunoşteam unul prin 
apropiere, un bătrânel bun şi săritor, care se stabilise mai 
demult în cartier şi ducea o viaţă singuratică de holtei în 
căsuţa lui gospodărită de o menajeră nemţoaică. Doctorul 
îmi făgădui să treacă pe la mine pe la ora zece. Când m-am 
dus la el, nu era încă opt. Tare aş fi vrut să mă abat în drum 
şi pe la Masloboev, dar mă răz-gândii îndată; după cele 
întâmplate, probabil că mai dormea încă; în afară de 
aceasta, nu era exclus ca Elena să se fi trezit şi văzându-se 
singură în locuinţa mea, putea să-şi închipuie cine ştie ce şi 
să se sperie. Bolnavă cum era, nu şi-ar fi dat seama cum şi 
în ce împrejurări ajunsese acolo. 

Ea se trezi chiar în clipa când intram în cameră. Mă apro- 
piai de pat şi o întrebai cu grijă cum se simte. Nu-mi 
răspunse, dar mă privi lung cu ochii ei negri şi expresivi. 
Din privirile sale ghicii că înţelege totul şi-şi dă seama de tot 
ce se în-tâmplă. Iar faptul că nu-mi răspunde se putea 
explica prin firea ei nu prea comunicativă. Şi ieri şi 
alaltăieri, când fusese la mine, îoT”aşa, nu-nââTtspunsese 
nici un cuvânt la unele din întrebările pe care i le pusesem, 
ci doar se uitase la mine fix, cu nişte ochi a căror privire - 
vădind întrucâtva nedumerire şi o curiozitate nestăpânită - 
lăsa totodată să răzbată afară scânteierile unei stranii 
mâmirii Acum însă, observai în uitătura ei oarecare 
asprime, ba şi neîncredere. Îi pusei mâna pe frunte, ca să 
văd dacă mai are febră; cu o mişcare blândă, dar hotărâtă, 
ea îmi îndepărtă palma cu mânuţa ei slabă şi se întoarse la 
perete. Mă retrasei încet, ca să nu-i mai tulbur liniştea. 


Aveam pe vremea aceea un ceainic mare de aramă. Mă 
obişnuisem să-l folosesc în loc de samovar şi-mi fierbeam în 
el apă. Aveam în odaie lemne; mi le căra o dată pentru cinci 
zile rândaşul. Aprinsei focul în sobă, adusei apă şi pusei 
ceainicul pe foc. lar pe masă pregătii cele trebuincioase 
pentru ceai. Elena se întoarse cu faţa la mine, urmărindu- 
mi intrigată mişcările. Am întrebat-o dacă nu vrea ceva, dar 
la auzul vorbelor mele, se întoarse iarăşi la perete şi iarăşi 
nu-mi răspunse nimic. 

„Dar pe mine de ce s-o fi supărând?” mă întrebam 
nedumerit. „Ce copil ciudat!” 

Bătrânul doctor sosi, după cum promisese, la zece. El 
examina bolnava cu o meticulozitate curat nemţească şi mă 
încredința că, deşi are puţină febră, nu vede nici o 
primejdie şi că starea pacientei nu este gravă. Mai adăugă 
apoi că nu este exclus ca fetiţa să sufere de o altă boală, 
congenitală, deoarece se pare că inima nu-i funcţionează 
normal, dar că „acest punct cere observaţii speciale, încolo 
ea este în afara oricărei primejdii”...Prescrise o mixtură şi 
nişte prafuri, mai mult pentru că aşa se obişnuieşte în 
asemenea împrejurări şi se interesă cum a ajuns fetiţa la 
mine. Totodată îmi examina cu mirare locuinţa. Bătrânelul 
era tare vorbăreţ. 

Elena îl uluise; când încercase să-i ia pulsul îşi smulsese 
mâna şi refuzase să-i arate limba. Se încăpăţână apoi să nu 
răspundă nici un cuvânt la întrebările lui şi tot timpul nu-şi 
luă ochii de pe ordinul Stanislav ce atârna enorm la gâtul 
doctorului. „Probabil că o doare tare capul, observă 
bătrâne-lul; dar ce privire ciudată are!” N-am socotit cu 
cale să-i povestesc toate cele întâmplate, motivând că ar fi 
prea mult de istorisit. 

— Să-mi dai totuşi de ştire, dacă va fi nevoie, mă sfătui el 
la plecare. Acum însă e în afară de orice pericol. 

Hotărâi să rămân în casă lângă patul ei toată ziua şi, pe 
cât se va putea, s-o las cât mai puţin timp singură, până se 
va restabili complet. Ştiind însă că Nataşa şi Anna 


Andreevna mă aşteaptă nerăbdătoare, mă gândii să-i 
comunic Nataşei prin poştă că azi nu mai vin la ea. Annei 
Andreevna n-aveam cum să-i scriu. Mă rugase o dată 
pentru totdeauna să nu-i trimit scrisori prin poştă, după ce 
se întâmplase cândva s-o înştiinţez astfel despre boala 
Nataşei. „De altfel şi bătrânul se cam încruntă, când vine 
vreo scrisoare de la tine, îmi atrăsese ea atenţia atunci, căci 
vrea să ştie şi el, sărmanul, ce scrie în scrisoare, dar nu-l 
lasă inima să se încumete a mă întreba, iar asta-l indispune 
pentru toată ziua. lar pe deasupra, măicuţă, scrisorile tale 
nu mă pot mulţumi. Ce pot afla eu, din cele câteva rânduri?! 
Vreau să te întreb cât mai multe şi n-am cum, fiindcă 
lipseşti.” De aceea îi scrisei numai Nataşei şi când m-am dus 
cu reţeta la farmacie, am pus şi scrisoarea la cutie. 

Între timp, Elena adormi iar. Gemea şi tresărea mereu 
prin somn. Doctorul ghicise întocmai: o durea tare capul. 
Uneori scotea câte un țipăt de groază şi se trezea. Mi se 
păru că mă priveşte cu necaz, ca şi cum i-ar fi venit greu să 
vadă că mă ocup de ea. Trebuie să mărturisesc că acest 
lucru m-a durut. 

Pe la ora unsprezece a picat Masloboev. Avea un aer 
preocupat şi părea cam distrat; venise numai pentru câteva 
minute şi se grăbea să plece cât mai repede. 

— Să-ţi spun drept, măi frate, mi-am cam închipuit eu că 
nu stai cine ştie ce grozav, remarcă el cercetându-mi 
încăperea; dar te rog să mă crezi că nu m-am aşteptat să te 
găsesc într-o ladă ca asta. Cred că eşti de acord, că 
seamănă mai mult a ladă decât a locuinţă omenească. Ei, 
dar să lăsăm asta, nenorocirea e că toate grijile care s-au 
abătut peste tine or să te sustragă de la lucru. Şi aseară m- 
am gândit la asta, în timp ce birja ne ducea la Bubnova. Aşa 
sunt eu: prin firea mea şi prin situaţia mea socială fac parte 
din categoria oamenilor care, deşi ei înşişi nu-s capabili să 
facă ceva ca lumea, se dovedesc totuşi mari meşteri de dat 
sfaturi altora, cum şi ce au de făcut. Şi acum, ascultă-mă: 
poate că am să mai trec mâine sau poimâine pe la tine, dar 


tu vino neapărat duminică dimineaţa la mine. Până atunci, 
cred că problema acestei fetiţe se va lămuri complet; tot 
atunci am de gând să stau de vorbă cu tine mai serios, 
deoarece văd că trebuie să mă ocup puţin şi de tine. Nu se 
mai poate să trăieşti în halul ăsta de acum încolo. Ieri am 
aruncat doar o aluzie, dar azi am să-ţi demonstrez cu 
argumente imbatabile că nu mai merge. La urma urmei, ia 
să-mi spui, te rog: socoti cu adevărat o mare dezonoare să 
te împrumuţi cu ceva bani de la mine? 

— Ei, lasă, nu mă mai certa! Îl întrerupsei. Spune-mi mai 
bine cum s-a terminat aseară acolo, la voi? 

— Păi, cum era să se termine? Cum nu se poate mai bine; 
scopul, în definitiv, ni l-am atins, înţelegi? Acum însă, nu mai 
am timp. Am trecut pentru o clipă, ca să-ţi spun că n-am 
timp să stau prea mult de vorbă cu tine şi să aflu totodată 
ce ai de gând să faci cu fata. O aranjezi undeva sau o ţii la 
tine? Pentru că şi la asta trebuie să ne gândim şi să facem 
totul cum e mai bine. 

— Drept să-ţi spun, încă n-am luat nici o hotărâre şi, 
mărturisesc, te aşteptam pe tine, ca să ne sfătuim 
împreună. Cu ce drept, de pildă, aş putea-o ţine la mine? 

— Ei, asta-i acum, poţi s-o ţii, să zicem, ca pe un fel de 
slujnică... 

— 'Te rog, ai grijă, vorbeşte mai încet. Cu toate că-i 
bolnavă, e pe deplin conştientă şi am observat că a şi 
tresărit parcă, adineauri, când te-a văzut intrând. Înseamnă 
că şi-a adus aminte de întâmplarea de aseară... 

I-am povestit în câteva cuvinte tot ce observasem cu 
privire la caracterul ei. Cuvintele mele stârniră interesul lui 
Masloboev. Am adăugat că poate reuşesc s-o aranjez la 
nişte buni cunoscuţi ai mei şi i-am povestit despre bătrânii 
Ih-menev. Spre surprinderea mea, el cunoştea întrucâtva şi 
cazul Nataşei şi când îl întrebai de unde ştie toate astea, îmi 
răspunse: 

— Uite aşa, mi s-a întâmplat mai demult, cu prilejul unei 
afaceri, să aud câte ceva despre toate astea. Ţi-am spus. 


Doar că-l cunosc pe prinţul Valkovski. Mi se pare că e foarte 
nimerit s-o trimiţi la bătrânii aceia. Altminteri, vei avea prea 
multă bătaie de cap cu dânsa. Şi încă ceva: copila are 
nevoie de un act de identitate, dar să n-ai nici o grijă, 
treaba asta o iau asupra mea. Ei, rămâi aşadar cu bine, să 
vii pe la noi cât mai des. Ce face fata acum, doarme? 

— Mi se pare că doarme. 

Dar îndată ce se închise uşa în urma lui, Elena mă şi 
strigă: 

— Cine-i ăsta? Întrebă ea. Vocea îi tremura, dar se uita la 
mine cu aceeaşi privire insistentă şi oarecum sfidătoare. Nu 
reuşesc s-o calific altfel. 

I-am spus cum îl cheamă pe Masloboev şi am adăugat că el 
mă ajutase s-o smulg din ghearele Bubnovei şi că Bubnova 
tare se teme de dânsul. Obrăjorii i se aprinseră deodată, 
probabil din cauza vreunor amintiri. 

— Şi de acum încolo ea n-are să vină niciodată aici? Mă 
mai întrebă Elena privindu-mă cercetător. 

Mă grăbii s-o asigur că nu, n-o să mai vină niciodată. Tăcu, 
îmi prinse pentru o clipă mâna cu degetele ei fierbinţi, dar 
mi-o respinse îndată, reluându-şi atitudinea de mai înainte. 
„Şi totuşi, nu se poate să simtă într-adevăr o repulsie faţă 
de mine, mi-am spus. E poate felul ei de a fi sau... de unde a 
avut de suferit sărmana de ea atâtea în viaţă, nu mai are 
încredere în nimeni.” 

La ora fixată m-am dus să iau doctoria şi am trecut 
totodată pe la un birt din apropiere, unde luam uneori masa 
şi unde mă bucuram de credit. De data aceasta, luasem cu 
mine şi sufertaşul şi am adus acasă o porţie de supă de 
găină. Dar Elena n-a vrut să mănânce şi supa a rămas 
neatinsă în cuptor. 

După ce i-am dat doctoria, m-am aşezat la masa de lucru. 
Crezusem că doarme, dar aruncându-mi întâmplător 
privirea spre ea, văzui că-şi ridicase capul şi mă urmărea 
atentă cum scriu. Mă prefăcui că n-o observasem. 


Într-un târziu adormi şi, spre marea mea mulţumire, 
dormi liniştită de data aceasta, fără delir şi fără gemete. Pe 
mine mă covârşiră gândurile. Neştiind ce mă reţinuse, 
Nataşa putea nu numai să se supere pe mine că nu 
trecusem toată ziua pe la ea, dar şi să-şi închipuie, 
sărmana, pe bună dreptate, că o neglijez tocmai în 
momentele când avea mai mult ca oricând nevoie de mine. 
N-ar fi fost exclus ca între timp să aibă nevoie de ajutorul 
meu şi, când colo, tocmai acuma întârziam de a mă duce s-o 
văd. 

Cât despre Anna Andreevna, nici nu ştiam cum voi reuşi să 
mă justific a doua zi faţă de ea. Chibzuind puţin, mă hotă-râi 
atunci să mă reped şi până la Nataşa şi până la bătrâni. 
Lipsa mea de acasă nu putea dura mai mult de două ore. 
Elena dormea şi n-avea să ştie că am plecat. Mă ridicai în 
grabă de pe scaun, îmi luai paltonul pe umeri, îndesai şapca 
pe cap, dar tocmai când eram gata să ies, o auzii că mă 
strigă. Am rămas surprins: se putea oare să se fi prefăcut 
numai că doarme? 

Aici aş vrea să adaug că Elena, deşi părea că nu vrea să-mi 
vorbească, totuşi prin repetatele chemări pe care mi le 
adresa, prin nevoia pe care o simţea de a-mi împărtăşi 
nedumeririle ei, îmi demonstra contrariul şi, mărturisesc, 
îmi făcea chiar o anumită plăcere. 

— Unde, cui vrei să mă dai? Întrebă ea, când mă apropiai. 
În general, întrebările şi le formula nu ştiu cum brusc şi de- 
o manieră cu totul surprinzătoare pentru mine. De data 
aceasta, aproape că nici n-o înţelesei din primul moment. 

— Adineauri ai vorbit cu prietenul dumitale că vrei să mă 
dai în casa unor cunoscuţi. Eu nu vreau să mă duc nicăieri. 

Mă aplecai asupra ei, avea iarăşi febră; era vizibil că se 
afla în preajma unei crize. Încercai s-o liniştesc, asigurând-o 
că dacă vrea să rămână la mine, n-am s-o dau nicăieri. Spu- 
nând toate astea, mi-am scos paltonul şi şapca, căci nu 
puteam s-o las singură în starea în care se afla. 


— Ba nu, du-te! Făcu numaidecât, observând că 
intenţionez să rămân. Tot vreau eu să dorm; om să adorm 
pe dată. 

— Dar poţi să rămâi singură? Exclamai nedumerit. De 
altfel nici n-aveam de gând să stau acolo mai mult de două 
ore. 

— Atunci, du-te. Ce, dacă eu am să zac un an întreg 
bolnavă, dumneata să nu ieşi un an întreg din casă din 
pricina mea? Şi schiţă un zâmbet, privindu-mă într-un fel 
ciudat, ca şi cum în sufletul ei s-ar fi dat o luptă cu nu ştiu 
ce sentiment bun ce i se trezise deodată. Sărmana de ea! 
Inimioara ei bună şi gingaşă se revela în ciuda înverşunatei 
sale străduinţe de a se zăvori cu străşnicie. 

Mă dusei întâi la Anna Andreevna. Mă aştepta cu o 
nerăbdare febrilă şi, bineînţeles, mă întâmpină cu o ploaie 
de reproşuri. Era tare neliniştită; Nikolai Sergheici plecase 
de acasă îndată după-masă, fără să-i spună unde. Am ghicit 
că pe bă-te-înă n-o răbdase inima şi-i povestise totul, ca de 
obicei, prin aluzii. De altfel, aproape că-mi mărturisi pe loc 
ea singură, recunoscând că nu putuse rezista dorinţei de a-i 
împărtăşi şi lui bucuria, dar că Nikolai Sergheici, după cum 
se exprima ea, se făcuse mai întunecat la faţă decât un nor 
aducător de furtună, fără să scoată însă o singură vorbă. 
„Tăcea şi nu-mi răspundea nimic la niciuna din întrebările 
mele.” Apoi, deodată, după-prânz, dispăru de acasă. 
Povestindu-mi toate astea, Anna Andreevna aproape 
tremura de frică şi mă implora să aştept cu ea 
reîntoarcerea lui Nikolai Sergheici. Am refuzat însă 
categoric, vestind-o că poate nici mâine n-am să pot veni şi 
că tocmai de aceea trecusem în grabă pe la ei, ca să-i 
previn. De data aceasta era cât pe-aci să ne certăm cu 
adevărat. Bă-trâna izbucni în plâns, îmi reproşa că-s crud şi 
numai în clipa când dădui să ies pe uşă, se repezi deodată 
să mă îmbrăţişeze şi mă rugă să nu mă supăr pe ea, 
„părăsita” şi să nu-i iau în nume de rău vorbele pe care mi 
le spusese. 


Pe Nataşa, contrar aşteptărilor mele, am găsit-o iarăşi 
singură şi, ceea ce era mai ciudat, am avut impresia că nu 
prea era bucuroasă să mă vadă, ca în ajun sau în alte 
rânduri. Ca şi cum venirea mea i-ar fi provocat încurcături 
sau vreun necaz, întrebând-o dacă în ziua aceea fusese 
Alioşa pe la dânsa, îmi răspunse că... Bineînţeles, dar că nu 
stătuse mult. „Mi-a promis să vină diseară”, adăugă ea cam 
îngândurată. 

— Dar ieri l-ai văzut? 

— Nnnu. A fost reţinut de ceva, adăugă ea repede. Ei, dar 
spune-mi, Vanea, ţie cum îţi merg treburile? 

Mi-am dat seama că vrea să schimbe subiectul şi să vorbim 
despre altceva. Atunci m-am uitat la ea mai atent: pricepui 
pe dată că e indispusă. De altfel, băgând de seamă că o 
privesc stăruitor, îmi aruncă o căutătură mânioasă, care mă 
săgeta. „Are iar necazuri, îmi spusei, dar nu vrea să mi le 
împărtăşească.” 

Ca să răspund la întrebarea ce mi-o pusese, i-am povestit 
toată întâmplarea cu Elena, cu de-amănuntul. Povestirea 
păru să o intereseze mult şi o pasiona. 

— Doamne! Şi cum ai putut s-o laşi singură, aşa bolnavă 
cum este? Strigă ea. 

Îi explicai că la început mă gândisem să nu trec de loc pe 
la dânsa, dar închipuindu-mi că are să se supere sau că 
putea să aibă nevoie de mine, venisem. 

— E adevărat, murmură ea pentru sine, dar tot 
îngândurată, aş avea multă nevoie de tine, Vanea, dar să 
lăsăm asta pentru altădată. Ai mai fost pe la ai mei? 

I-am povestit şi despre vizita la bătrâni. 

— Aşa e, cine ştie cum va primi tata veştile astea... De 
altfel, cred că nici nu prea are ce să primească... 

— Cum aşa? O întrebai eu, ce-i schimbarea asta? 

— De... Unde s-o fi dus iar? Data trecută, tu şi cu mama aţi 
crezut că a venit la mine. Am să te rog, Vanea, dacă poţi, să 
treci mâine pe aici. Poate că am să-ţi spun ceva... Mi-e 
ruşine să te tot deranjez; acum însă du-te repede la 


musafira ta. Îmi închipui că au şi trecut două ore, de când 
eşti plecat de acasă. 

— Aşa e, au trecut. Rămâi cu bine, Nataşa. Cum spui că s-a 
purtat azi Alioşa? 

— Bine, cum să se poarte... Mă surprinde curiozitatea ta. 

— La revedere, prietena mea dragă. 

— Mergi cu bine. Îmi întinse oarecum neglijent mâna, fe- 
rindu-şi ochii de privirea mea de bun rămas. Am plecat de 
la Nataşa cam nedumerit. „Şi ce m-oi fi mirând atâta, gândii 
eu, parcă n-ar avea şi ea de ce să se frământe? Doar nu-i 
glumă. Mâine o să-mi spună poate singură ce are pe suflet.” 

M-am întors acasă trist şi am fost tare surprins de starea 
în care am găsit-o pe Elena. Afară se întunecase. Elena 
şedea pe divan, cu capul în piept, într-o adâncă 
îngândurare. Nici nu mă privi când am intrat, parcă nici nu 
mă auzise. Mă apropiai de ea şi o auzii că-şi şopteşte ceva. 
„N-o fi deli-rând cumva?” mă gândii. 

— Elena, draga mea, ce-i cu tine? O întrebai, aşezându-mă 
lângă ea şi cuprinzându-i umerii cu braţul. 

— Vreau să plec de aici... Mă duc mai bine la ea, murmură 
fără să-şi ridice capul. 

— Unde? La cine? Întrebai uluit. 

— La ea, la Bubnova... Tot spune că-i datorez mulţi bani, 
că a înmormântat-o pe mămica cu banii ei. Nu vreau s-o 
vorbească de rău pe mămica mea... Vreau să lucrez la 
dânsa şi cu tot ce-am să câştig eu să-i plătesc datoria... 
După aceea plec singură. Acum însă, vreau să mă întorc la 
ea. 

— Linişteşte-te, Eleno, acum nu se poate să te duci, îi 
spusei eu. Are să te chinuiască îngrozitor, are să te 
nenorocească... 

— Ce dacă mă chinuieşte? Las-să mă nenorocească, strigă 
ea ca scoasă din fire, n-am să fiu eu cea dintâi; sunt alţii şi 
mai buni ca mine şi tot se chinuiesc. Asta mi-a spus-o pe 
stradă o cerşetoare. Eu sunt săracă şi vreau să rămân 
săracă. Toată viaţa mea am să rămân săracă; aşa mi-a spus 


mama, înainte de a muri. Şi-am să muncesc... Nu vreau să 
port rochia asta. 

— Mâine îţi cumpăr altă rochie... Iţi aduc şi cărţile tale. Ai 
să stai aici, la mine. N-am să te dau nimănui, dacă nu vrei )j 
linişteşte-te. 

— Am să mă angajez slujnică... 

— Bine, bine! Linişteşte-te numai, culcă-te şi dormi! Biata 
fetiţă izbucni în plâns. Şi treptat-treptat, lacrimile ei se 
transformară în hohote nestăpânite. Nu ştiam ce să fac. I- 
am dat apă, i-am udat tâmplele, capul. In cele din urmă, se 
prăbuşi pe divan complet istovită şi fu cuprinsă din nou de 
frisoane. Am învelit-o cu ce am avut la îndemână şi într-un 
târziu a cuprins-o un somn agitat, cu tresăriri şi zvâcnete 
care-o deşteptau într-una. Deşi în ziua aceea nu umblasem 
cine ştie ce mult, m-am simţit tare obosit şi am hotărât să 
mă culc mai devreme. Griji chinuitoare îmi roiau prin cap. 
Presimţeam că voi avea mult de furcă cu fetiţa asta. Mai 
abitir însă mă îngrijora Nataşa cu starea ei de acum. În 
general, mi-aduc aminte şi astăzi, rareori mi se întâmplase 
să mă aflu într-o dispoziţie atât de apăsătoare ca în seara 
aceea. 

CAPITOLUL IX. 

M-am trezit târziu, cam pe la zece dimineaţa. Mă durea 
capul îngrozitor şi simţeam cum îmi vin mereu amețeli. Mă 
uitai spre patul Elenei, era gol. În acelaşi timp, din odăiţa 
de alături auzii nişte zgomote, ca şi cum cineva ar fi hârşâit 
cu o mătură pe duşumele. Mă dusei să văd; Elena mătura 
pe jos, ferindu-şi cu o mână rochiţa de muselină, pe care 
încă n-o scosese de pe ea din seara aceea memorabilă. 
Lemnele pregătite pentru sobă erau aranjate frumos în 
colţ; pe masă - toate puse în ordine, ceainicul strălucea; 
într-un cuvânt, Elena făcea pe gospodina... 

— Ascultă, Eleno, strigai, cine te-a pus, copila mea, să 
mături pe jos? Eu nu-ţi dau voie, tu eşti bolnavă; ce crezi, ai 
venit la mine să-mi fii slujnică? 


— Dar cine are să măture duşumeaua? Răspunse ea, 
îndreptându-se de şale şi privindu-mă drept în ochi. Nu mai 
sunt bolnavă. 

— Păi, crezi că eu te-am luat ca să-mi lucrezi? Încep să 
presupun că te temi ca nu cumva să-ţi reproşez şi eu, ca 
Bubnova, că stai la mine de pomană. Şi de unde-i fi luat 
măâtura asta prăpădită? Ştiu că n-am avut nici o mătură, 
adăugai privind-o cu mirare. 

— Ea mea... Eu am adus-o aici... Că tot eu îi măturam şi 
bunicului podelele. O pusesem uite aici, în firida sobei. 

M-am întors în odaia mea îngândurat. Păcătuiesc poate, 
dar nu ştiu de ce aveam sentimentul că ospitalitatea mea o 
cam apasă şi că fata încearcă să-mi dovedească într-un 
anumit fel că nu stă la mine degeaba. „Dacă e aşa, mi-am 
zis, înseamnă că e o fire tare înrăită.” Peste câteva clipe, 
Elena intră şi se aşeză tăcută pe locul ei de pe divan, 
urmărindu-mi iscoditoare mişcările. Între timp, am pus 
ceainicul să fiarbă, am pregătit ceaiul, i-am turnat şi ei o 
ceaşcă şi i-am oferit-o împreuna cu o felie de pâine albă. 
Primi în tăcere, fără să se împotrivească. Nu mâncase nimic 
de 24 de ore. 

— Uite, ţi-ai murdărit şi rochiţa cea frumoasă cu mătura, îi 
arătai, observând o dungă murdară pe poala rochiei. 

Ea se examina şi deodată, spre nemărginita mea 
surprindere, puse încetişor ceaşca pe masă, apucă după 
aceea cu amândouă mânuţele rochiţa de sus, de la gât şi cu 
o mişcare violentă - hârşt! O sfâşie în două, de sus până jos. 
Făcând asta, îşi aţinti în ochii mei privirea scânteind de 
înverşunare. Era mai palidă ca oricând. 

— Ce faci. Elena? Strigai eu, convins că am în faţa mea o 
nebună. 

— E o rochie murdară, bolborosi ea aproape înecată de 
emoție, murdară... De ce spui că-i frumoasă? Nu vreau s-o 
port! Îmi strigă sărind de la locul ei. Am s-o fac ferfeniţă. N- 
am rugat-o să mă îmbrace cu ea. Ea singură s-a apucat, cu 


de-a sila, să mă gătească. Am mai sfâşiat eu o rochie ca 
asta. O sfâşii şi pe asta; da, da, o sfâşii, o sfâşii!... 

Şi se năpusti furioasă asupra sărmanei rochiţe. Într-o clipă 
o făcu bucățele, coarde şi aţe. După ce-şi vărsă năduful se 
făcu albă ca varul şi de-abia se mai ţinea pe picioare. Îi 
urmăream stupefiat clocotul acela de răzbunare. Ea mă 
înfrunta sfidătoare, ca şi cum aş fi fost şi eu vinovat cu ceva. 
Pentru mine însă era clar; ştiam de acum înainte ce aveam 
de făcut. 

Hotărâi să-i cumpăr chiar în dimineaţa aceea, fără nici o 
amânare, o rochiţă nouă. Această făptură sălbăticită, în 
care ţipa înverşunarea cu fiecare gest, trebuia îmblânzită 
prin bunătate. Ea privea la lumea toată, ca şi cum niciodată 
în viaţă nu i-ar fi fost dat să vadă şi oameni de inimă. Dacă 
nu-i lipsise curajul, cu toată aspra pedeapsă ce avea s-o 
aştepte, să-şi sfâşie în bucăţi şi mai înainte, o rochie la fel cu 
asta, apoi cu câtă ură trebuie să fi privit ea rochia asta 
nouă, care-i amintea îngrozitoarele clipe prin care trecuse. 

La târgul de vechituri se putea cumpăra destul de ieftin o 
rochiţă simplă şi drăguță. Nenorocirea era că tocmai atunci 
n-aveam de loc bani. Îmi spusesem însă din ajun, înainte de 
a aţipi, să mă reped de cu zori până într-un loc unde aveam 
speranţa să capăt ceva bani şi locul acela era tocmai în 
direcţia târgului de vechituri. Îmi luai deci pălăria. Elena 
mă urmărea cu o privire iscoditoare. 

— Iar ai să mă încui aici? Mi se adresă ea, când pusei 
mâna pe cheie să încui uşa după mine, aşa cum procedasem 
în ultimele două zile. 

— Drăguţa mea, rostii eu apropiindu-mă de dânsa, nu te 
supăra pentru asta. Eu te încui, ca să nu vină cineva în lipse 
mea. Cum eşti tu bolnavă, te poţi speria. Şi-apoi, mai ştii 
cine poate pica? Te pomeneşti că îi trăsneşte Bubnovei prin 
cap să te caute pe aici. 

Despre Bubnova îi spusesem înadins. De fapt, o încuiam 
pentru că n-aveam încredere într-insa. Mi se părea că i-ar 
putea veni în gând să plece de la mine. De aceea mă hotări- 


sem să procedez deocamdată mai prudent. Elena tăcu, iar 
eu încuiai uşa şi de data aceasta. 

Cunoşteam un editor care se apucase de vreo trei ani să 
publice un uvragiu în mai multe volume. Mi se întâmplase 
de mai multe ori să găsesc la el câte ceva de lucru, când 
aveam neapărată nevoie de bani. Plătea corect. M-am dus la 
dânsul şi, obligându-mă să mă întorc peste o săptămână cu 
un articol înjghebat din material de compilaţie, am primit 
drept avans douăzeci şi cinci de ruble. Speram în schimb să 
recuperez timpul, lucrând mai intens la romanul meu. Aşa 
procedam de câte ori ajungeam la ananghie. 

Cu banii primiţi m-am dus la târgul de vechituri. Acolo am 
dat de o băbuţă cunoscută, care vindea fel de fel de articole 
de îmbrăcăminte. I-am spus cam ce vârstă şi statură are 
Elena, iar bătrânica mi-a ales o rochiţă de stambă în culori 
deschise, aproape nouă, spălată o singură dată, la un preţ 
foarte convenabil. I-am cumpărat şi un fular. lar în timp ce 
achitam, m-am gândit că trebuia să-i fi luat şi un paltonaş 
sau o jacheţică ori altceva în genul ăsta. „Vremea era rece 
şi fetiţa n-avea de loc ce îmbrăca. Am amânat însă 
cumpărătura asta pentru altă dată. Prea era mândră şi 
susceptibilă. Numai Dumnezeu ştie cum avea să primească 
şi rochiţa ce i-o luasem, deşi am căutat anume să-i aleg ceva 
simplu de tot. Totuşi, nu m-am putut opri să nu-i cumpăr şi 
două perechi de ciorapi de bumbac, pe lângă o pereche de 
lână. Ciorapii, puteam s-o conving să-i primească pe motiv 
că e bolnavă şi că odaia mea e friguroasă. Îi trebuia şi ceva 
rufărie, dar toate astea le-am amânat pentru mai târziu, 
când aveam să ne împrietenim mai bine. În schimb, am 
târguit nişte perdeluţe vechi pentru pat, lucru care, 
credeam eu, are s-o bucure pe Elena. 

M-am întors cu toate lucrurile astea în braţe, cam pe la 
amiază. Uşa de la intrarea mea se deschidea aproape fără 
zgomot, de aceea Elena nici nu mă auzi intrând. Am 
surprins-o lângă masa mea de lucru, răsfoindu-mi cărţile şi 
hârtiile. Auzindu-mi însă paşii, ea închise repede cartea pe 


care tocmai o citea şi se depărta de masă, roşind până la 
urechi. Mi-am aruncat ochii să văd anume ce carte citea; 
era primul meu roman, publicat într-un volumaş separat şi 
purtând pe prima pagină numele meu. 

— În lipsa dumitale a bătut cineva la uşă, mi-aruncă ea pe 
un ton care voia parcă să mă zgândăre; cu alte cuvinte: ai 
văzut, adică, dacă te-ai apucat să încui uşa? 

— Să fi fost cumva doctorul? Nu l-ai strigat? 

— Nu... 

N-am mai spus nimic, am desfăcut legăturica şi am scos 
rochiţa cumpărată. 

— Uite, dragă Elena, începui eu apropiindu-mă de dânsa. 
În zdrenţele astea care-s pe tine acum nu mai poţi umbla. 
Aşa că m-am gândit să-ţi cumpăr o rochiţă simplă, ieftină de 
tot, de toate zilele; să nu-ţi faci din asta sânge rău sau vreo 
închipuire, că nu costă decât o rublă şi douăzeci de copeici. 
S-o porţi sănătoasă! 

Şi am pus rochia lângă dânsa. Ea se aprinse la faţă şi mă 
privi un timp cu ochii larg deschişi. 

Se vedea că e tare mirată şi avui totodată impresia că-i era 
nespus de ruşine. Ceva gingaş şi cald licări însă între genele 
ei. Văzând-o că tace, m-am întors la masă. Gestul meu se 
vede că o uimise. Dar cu un efort grozav se stăpâni şi 
rămase aşa, cu ochii plecaţi. 

Capul mă durea şi parcă tot mai mult se învârtea odaia cu 
mine. Aerul curat nu-mi folosise la nimic. Şi era şi timpul să 
mă duc la Nataşa. Neliniştea mea în privinţa ei crescuse. 
Deodată însă mi se păru că Elena mă strigă. Mă întorsei. 

— Când pleci, poţi să nu mai încui, îmi vorbi ea ferindu-şi 
privirile şi răsucind pe degete franjurile cuverturii de pe 
divan, de parcă ar fi fost cine ştie ce preocupată de această 
treabă. N-am să plec nicăieri de la dumneata. 

— Bine, Elena, sunt de acord. Dar dacă vine cineva străin, 
ce te faci? Poate veni cine ştie cine! 

— Atunci lasă-mi mie cheia şi mă încui eu pe dinăuntru. 
Dacă bate cineva la uşă, spun că nu eşti acasă. Şi mă privi 


şireată, ca şi cum ar fi vrut să adauge: „Poftim, ai văzut ce 
simplu e!” 

— Cine-ţi spală rufele? Mă întrebă apoi, deodată, mai 
înainte de a fi apucat să-i răspund ceva. 

— E o femeie aici în casă care-mi spală. 

174 

— Ştiu şi eu să spăl rufe. Dar mâncarea de ieri de unde ai 
luat-o? 

— De la birt. 

— Mă pricep şi eu la gătit. Am să-ţi fac eu mâncare. 

— Lasă, Elena! Ce mâncare ştii tu să faci? Lasă, drăguță, 
nu-i nevoie de asta... 

Ea tăcu şi-şi plecă fruntea. Se vede treaba că vorbele mele 
o întristaseră. Se scurseră aşa cam vreo zece minute în 
tăcere. 

— Supă, izbucni ea deodată, fără să ridice capul. 

— Cum supă? Care supă? Întrebai eu mirat. 

— Ştiu să gătesc supă. Când mama era bolnavă, i-am 
pregătit supă. Mă duceam şi la piaţă. 

— Ei vezi, Elena, vezi cât eşti de mândră? Spusei eu 
venind lângă ea şi aşezându-mă alături, pe divan. Eu mă 
port cu tine aşa cum mă îndeamnă inima. Acum eşti 
singură, fără rude şi căzută în nenorocire. Aş vrea să te 
ajut. Tot aşa m-ai ajuta şi tu, dacă mi s-ar întâmpla o 
nenorocire. Tu însă nu vrei să judeci la fel şi uite, de aceea 
îţi vine greu să primeşti de la mine chiar şi cel mai mic şi 
mai simplu dar. Ţii morţiş să-mi plăteşti pe loc sau să-mi 
lucrezi în vreun fel, pentru tot ce fac eu pentru tine, de 
parcă aş fi Bubnova, care-ţi scotea ochii că-i mănânci 
pâinea de pomană. Dacă-i aşa cum spun, e mai mare 
ruşinea, Elena. 

Tăcea. Buzele-i tremurau. Părea că vrea să-mi răspundă 
ceva, dar se stăpânea şi continua să tacă. Mă ridicai să plec 
la Nataşa. Îi lăsai de data aceasta cheia, rugând-o ca, dacă 
bate cineva la uşă, să întrebe cine e. Eram convins că 
Nataşei i se întâmplase ceva foarte neplăcut şi că 


deocamdată ea-mi ascundea adevărul, aşa cum a mai făcut 
şi în alte daţi. În orice caz, eram hotărât să trec pe la dânsa 
măcar pentru un minut, fără să risc a o indispune cu 
insistența mea. 

Exact aşa s-a şi întâmpla t. Nataşa mă întâmpină iarăşi cu 
o privire nemulțumită, aspră. Poate că ar fi trebuit să mă 
retrag imediat, dar simţeam că nu mă mai ţin picioarele. 

— Am trecut pe la tine doar pentru o clipă, Nataşa, începui 
nesigur, să mă sfătuieşti şi tu ce pot face cu mica mea 
protejată. Şi mă grăbii iarăşi să-i spun totul despre Elena. 
Nataşa mă asculta în tăcere. 

— Nu ştiu ce sfat aş putea să-ţi dau, Vanea, îmi răspunse în 
cele din urmă. Pe cât se pare, e o fiinţă cam ciudată. 

Poate că a fost grozav de obidită şi speriată până acum. 
Las-o deocamdată să-şi revină şi să se facă bine. Ai de gând 
s-o duci la ai noştri? 

— Ea îmi spune mereu că nu vrea să plece nicăieri, de la 
mine. Şi-apoi, ce să mai zic şi eu, mă întreb cum au s-o 
primească acolo; încât, vezi, nici nu mai ştiu ce să fac. Ei, 
dar cu tine, draga mea, ce mai e? Ieri, când te-am văzut, mi 
s-a părut că nu prea te simţi bine! O întrebai sfios. 

— Da... Şi azi mă mai doare capul, îmi răspunse ea cam 
distrată. Pe ai mei i-ai văzut? 

— Nu, mâine mă abat pe acolo. Că doar mâine-i sâmbătă... 

— Şi ce-i dacă e sâmbătă? 

— Păi nu era vorba ca mâine seară să vină prinţul? 

— Ei şi ce? N-am uitat. 

— Bineînţeles, ziceam numai aşa... 

Nataşa se opri în faţa mea şi mă fixă îndelung drept în 
ochi; privirea ei exprima o hotărâre îndârjită, ceva febril şi 
disperat. 

— Te-aş ruga ceva, Vanea, îmi spuse ea. Fii bun şi lasă-mă 
singură, simt nevoia să rămân singură... 

Mă ridicai de pe fotoliu, uitându-mă la ea cu o mirare 
nesfârşită. 


— Nataşa, draga mea! Spune-mi, ce-i cu tine? Ce s-a 
întâmplat? Am strigat, cuprins de teamă. 

— Nu s-a întâmplat nimic! Mâine, mâine ai să afli totul; 
acum însă vreau să fiu singură. Auzi, Vanea? Pleacă, uite, 
chiar acum. Altfel îmi vine greu, nespus de greu să te 
privesc! 

— Dar spune-mi cel puţin... 

— Nu. Mâine vei afla totul, mâine! O, Doamne! Dar de ce 
nu pleci odată? 

Am ieşit. Eram atât de uluit, încât nu-mi dădeam seama ce 
se întâmplă cu mine. Mavra veni repede din urmă, ca să mă 
ajungă înainte de a ieşi din antreu. 

— Ce, e supărată? Mă întrebă ea. Eu barem nici nu 
îndrăznesc să mă mai arăt prin cameră. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea? 

— Ce să se întâmple? Al nostru, iaca, de trei zile încheiate 
n-a mai dat pe la noi. 

— Cum, de trei zile? Întrebai uluit. Păi a fost doar ieri, mi-a 
spus chiar ea că de dimineaţă Alioşa a fost şi că voia să vină 
seara iar... 

— Care seară?! N-a fost nici de diiriineaţă! Dacă-ţi spun 
eu: de trei zile n-a mai călcat pe aici... Cum? Ţi-a spus ea 
ieri că a fost de dimineaţă pe aici? 

— Sigur că da, aşa mi-a spus. 

— Ei, asta-i bună! Făcu Mavra încurcată; tare a mai durut- 
o pesemne, de vreme ce se ascunde şi în faţa matale... Halal 
om, ce să zic! 

— Dar ce-o fi însemnând toate astea? Strigai eu. 

— Uite, asta înseamnă, că nici nu ştiu cum s-o mai scot la 
capăt cu ea, continuă Mavra, desfăcându-şi braţele a 
neputinţă: leri mă trimisese la dânsul, dar de două ori m-a 
întors din drum. lar azi nici nu vrea să mai stea de vorbă cu 
mine. Ce-ar fi să încerci dumneata să-l vezi şi să-i vorbeşti. 
Eu nici nu îndrăznesc s-o mai las singură. 

Tulburat la culme, mă repezii pe scară în jos. 

— Diseară mai vii pe la noi? Încercă, de sus, Mavra să afle. 


— O să văd, răspunsei, continuând să cobor. Poate c-o să 
trec numai pe la tine, să te întreb ce mai e nou? Asta, dacă 
oi mai trăi până diseară... 

Pentru că simţeam chiar în acea clipă un fel de lovitură 
drept în plinul inimii. 

CAPITOLUL. 

Am plecat de-a dreptul la Alioşa. Locuia la tatăl său, pe 
Mălăia Morskaia. Prinţul, deşi stătea singur, ocupa o 
locuinţă încăpătoare, în care îi rezervase lui Alioşa două 
camere minunate. Până atunci, nu mi se întâmplase să trec 
decât o singură dată pe la el. În schimb, el venea pe la mine 
mai des, mai ales la început, când de-abia se înfiripa 
legătura lui cu Nataşa. 

Alioşa nu era acasă. Intrai în camera lui şi-i lăsai aceste 
rânduri: 

Î77 „Alioşa, am impresia că ai înnebunit. După cum ştii, 
marţi seara tatăl dumitale a rugat-o pe Nataşa să vă facă 
onoarea de a accepta să-ţi fie soţie. lar dumneata, după 
câte mi-a fost dat mie să înţeleg, erai fericit. Faţă de toate 
acestea, cred că ai să fii de acord că purtarea dumitale 
ulterioară pare destul de ciudată. Iţi dai seama ce faci cu 
Nataşa? În orice caz, biletul meu îţi va aduce aminte că o 
astfel de purtare faţă de viitoarea dumitale soţie este 
extrem de nedemnă şi de nesocotită. Ştiu foarte bine că nu 
am nici un drept să-ţi fac morală, dar în cazul de faţă puţin 
îmi pasă de asta. 

P S. Nataşa nu ştie nimic despre această scrisoare şi nu de 
la ea am aflat despre purtarea dumitale.” 

Am vârât bileţelul într-un plic şi i l-am lăsat pe masă. 
Feciorul mi-a spus însă că Alexei Petrovici nu venea mai de 
loc pe acasă şi că se va întoarce, probabil, abia către ziuă. 

De-abia m-am putut târî până acasă. Capul îmi vâjâia, nu 
mă mai puteam ţine pe picioare. Am găsit uşa camerei mele 
deschisă. Venise Nikolai Sergheici Ilhmenev şi mă aştepta. 
În clipa când am intrat, l-am găsit stând tăcut lângă masă şi 
ui-tându-se nedumerit la Elena, care, nu mai puţin mirată, îl 


gerceta în tăcere pe acest oaspete neaşteptat. „îmi închipui, 
gândii eu, cât de ciudată i s-o fi părut ea.” 

— 'Te aştept de aproape un ceas, frăţioare, şi, crede-mă, nu 
mi-aş fi închipuit de loc... să te găsesc astfel, urmă el 
rotindu-şi privirea de jur împrejur prin cameră şi făcându- 
mi discret cu ochiul spre Elena. Ochii lui exprimau uimire. 
Ob-servându-l mai atent, băgai de seamă că e trist şi 
îngrijorat. Avea faţa mult mai trasă ca de obicei. 

— Stai jos, spuse el preocupat. Trebuie să-ţi vorbesc într-o 
chestiune care nu suferă amânare; dar ce-i cu tine? Arăţi 
foarte prost. 

— Nu prea mă simt bine. Încă de dimineaţă îmi vâjâie 
capul. 

— la, bagă de seamă, nu te neglija. Eşti răcit, poate? 

— Nu... Cred că e mai degrabă o criză nervoasă. Mi s-a 
mai întâmplat... Dar dumneata cum te simţi? 

— Nimic de zis, bine! M-am înfierbântat fiindcă mă fră- 
măântă o chestiune... la şezi. 

Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa lui, lângă masă. 
Bătrânul se aplecă spre mine şi începu aproape în şoaptă. 

— Vezi, nu te uita la ea, fă-te că vorbim cu totul despre 
altceva. Ce-i, măi Vanea, cu fetica asta la tine? 

— Am să-ţi explic pe urmă, Nikolai Sergheici. E o copilă 
nenorocită, orfană de părinţi, nepoata bătrânului aceluia, 
Smith, care a locuit aici şi despre care ţi-am spuseucăa 
murit plecând de la cafenea. 

— A, va să zică avea şi o nepoată! Ei, ce să zic, frăţioare, e 
tare ciudată! Uită-te numai ce căutătură are! Drept să-ţi 
spun, dacă mai întârziai vreo cinci minute, n-aş mai fi 
răbdat să zăbovesc aici. I-a trebuit mult până s-a lăsat 
convinsă să-mi deschidă şi uite, până acuma n-a scos o 
vorbă; te sperie, nu altceva, parcă nici n-ar semăna a fiinţă 
omenească. Dar cum de-a ajuns aici? A, înţeleg: a venit la 
bunicul său, fără să ştie că el între timp murise. 

— Da. A fost tare nefericită. Bătrânul, înainte de a închide 
ochii, mi-a vorbit despre dânsa. 


— Aşa L. Va să zică, nepoţica îi seamănă bunelului... Dar 
las-că-mi povesteşti totul mai pe urmă. Poate că am putea s- 
o ajutăm cu ceva, dacă e într-adevăr atât de nenorocită... 
Acum însă, nu-i cumva chip să-i spunem să plece în altă 
parte, că aş vrea să discut cu tine unele chestiuni între 
patru ochi. 

— Păi, unde să se ducă? N-are unde. Locuieşte aici, la 
mine. 

I-am explicat bătrânului Ihmenev cum şi ce-am putut în 
grabă, subliniind că putem vorbi şi faţă de dânsa, pentru că 
ea e încă un copil. 

— Ei, da... Sigur că-i un copil. Numai că să ştii, frăţioare, 
că m-ai uluit pur şi simplu. Stă aici, cu tine, Dumnezeule?! 

Şi bătrânul o mai privi mirat încă o dată. Elena, simțind că 
vorbim despre dânsa, şedea tăcută, cu capul plecat şi 
răsucea pe degete franjurile cuverturii. Îşi pusese rochiţa 
cea nouă, care îi venea bine. Părul şi-l pieptănase mai 
îngrijit decât de obicei, poate tocmai fiindcă avea o rochie 
nouă. În general, dacă n-ar fi fost privirea ei sălbatică, ar fi 
putut trece drept o fetiţă tare drăgălaşă. 

— Pe scurt, uite ce este, începu bătrânul, mă aduce la tine 
o chestiune încurcată şi de mare importanţă... 

Nikolai Sergheici sta cu privirile în pământ, grav şi gân- 
ditor şi cu toată graba ce-l rodea, cu toată dorinţa lui de a fi 
cât mai scurt şi mai clar, nu ştia cum să înceapă. „Oare ce-o 
să-mi fie dat să mai aflu acum?” mă întrebam. 

— Am venit, Vanea, la tine cu o mare rugăminte. Dar mai 
întâi... Îmi dau seama acum că trebuie să-ţi explic, ştii unele 
împrejurări... Nişte împrejurări foarte delicate... 

El tuşi, privindu-mă pe furiş; mă privi şi se roşi; se roşi şi 
se înfurie pe sine însuşi, pentru atâta lipsă de înde-mănare; 
se înfurie, şi, în sfârşit, se hotări: 

— Ei, da ce mai e nevoie de explicaţii! Cred că ai să mă 
înţelegi. Pur şi simplu, vreau să-l provoc pe prinţ la duel, 
asta e! lar pe tine te rog să aranjezi chestiunea în amănunt 
şi să-mi fii martor. 


M-am tras înapoi uluit, rezemându-mă de speteaza 
scaunului şi privindu-l aproape năuc. 

— Hm, ce te uiţi aşa la mine? N-ai grijă, n-am înnebunit 
încă! 

— Dar, dă-mi voie, Nikolai Sergheici! Pe ce motiv, cu ce 
scop? Şi, la urma urmei, cum se poate aşa ceva...? 

— Motiv! Scop! Strigă bătrânul, asta-i bună, poftim! 

— Bine, bine, ştiu ce-o să-mi spui; dar la ce-ar ajuta gestul 
dumitale? Ce rost ar avea un asemenea duel? Mărturisesc, 
nu înţeleg nimic. 

— Mi-am închipuit eu că n-ai să înţelegi nimic. Ascultă: 
procesul nostru s-a terminat (adică se va termina zilele 
astea; au mai rămas doar ceva formalităţi de îndeplinit); 
sunt condamnat. Trebuie să plătesc vreo zece mii de ruble; 
aşa s-a hotărât. Banii ăştia grevează asupra Ihmenevkăi. 
Prin urmare, omul acesta mârşav este asigurat de plata 
banilor, iar eu, pu-nându-i la dispoziţie Ihmenevka, 
înseamnă că m-am achitat, redevin un om liber. Ei, uite, o 
dată ajuns aici, am dreptul să înalţ capul. Cu alte cuvinte: 
aşa şi aşa, onorate prinţ, dumneata m-ai jignit timp de doi 
ani, mi-ai terfelit numele, ai călcat în picioare onoarea 
familiei mele, iar eu am fost silit să le rabd pe toate! Atunci 
n-am avut cum să te provoc la duel. Mi-ai fi spus-o drept în 
faţă: „A, om viclean ce eşti, vrei să mă omori, ca să nu-mi 
mai plăteşti banii pe care ştii dinainte că o să trebuiască 
mai devreme sau mai târziu să mi-i plăteşti! Ei, uite că nu 
merge chiar aşa; să vedem mai întâi ce hotărăşte judecata 
şi pe urmă, dacă vrei, provoacă-mă.” Acum însă, onorate 
prinţ, procesul s-a isprăvit, dumneata eşti asigurat, nu mai 
există, prin urmare, nici o piedică, aşa că binevoieşte să 
accepţi provocarea şi poftim... la în-tâlnire afară din oraş... 
Asta-i. Ori crezi că eu nu am dreptul să mă răzbun, în 
sfârşit, pentru toate câte le-am îndurat? 

Ochii îi scânteiau. L-am privit mult timp în tăcere. 
Încercam să-i pătrund ascunzişul gândurilor. 


— Nikolai Sergheici, îi răspunsei în cele din urmă, hotărât 
să rostesc cuvântul-cheie, fără de care n-ar fi fost chip să ne 
înţelegem. Poţi să fii cu desăvârşire sincer faţă de mine? 

— Pot! Răspunse el ferm. 

— Atunci, spune-mi drept: vrei să-l provoci la duel numai 
din răzbunare, sau mai urmăreşti şi alt scop? 

— Vanea, răspunse el, ştii foarte bine că n-aş îngădui 
nimănui să atingă în discuţiile cu mine unele chestiuni 
delicate; dar de data aceasta fac o excepţie, pentru că tu, 
cu mintea ta ageră, ai ghicit îndată ceea ce nu poate fi 
ocolit: Da, mai urmăresc şi alt scop. Şi anume: vreau să-mi 
salvez fiica pierdută şi s-o abat de pe drumul primejdios pe 
care este târâtă acum, după ultimele întâmplări. 

— Cum vei putea s-o salvezi prin acest duel? 

— Împiedicând tot ce se pune acum la cale. Ascultă-mă, să 
nu crezi că în mine vorbeşte acum ceea ce se cheamă 
duioşie părintească ori alte asemenea slăbiciuni. Toate 
astea sunt fleacuri! Nimeni n-are să afle vreodată ce se 
petrece în adân-cul inimii mele. N-ai s-o ştii nici tu. Fiică- 
mea m-a părăsit, a plecat din casa mea cu amantul ei şi eu 
mi-am smuls-o din inimă pentru totdeauna, de atunci, din 
seara aceea, ţii tu minte. Dacă m-ai văzut atunci plângând 
în hohote, deasupra portretului ei, apoi să nu-ţi închipui că 
sunt gata s-o iert. Nu, nici atunci n-aş fi iertat-o. Am plâns în 
clipa aceea fericirea pierdută, visul meu spulberat, dar nu 
pe ea, aşa cum o ştiu acum. Poate că mai plâng încă şi azi, 
da, plâng adeseori, nu mi-e ruşine s-o mărturisesc, după 
cum nu mi-e ruşine să spun că mi-am iubit înainte vreme 
copilul mai presus de orice pe lume. Ioate astea s-ar părea 
că sunt în contrazicere cu gestul meu de acum şi te vei simţi 
ispitit să mă întrebi: dacă e aşa, dacă nu-ţi pasă de soarta 
aceleia pe care n-o mai consideri fiica dumitale, atunci de 
ce te amesteci în tot ce se pune la cale acolo? Răspund: în 
primul rând, pentru că nu vreau să îngădui unui om perfid 
şi josnic să triumfe deplin; în al doilea rând, din cel mai 
simplu sentiment de omenie. Chiar dacă ea nu mai este fiica 


mea, este totuşi o fiinţă slabă, neajutorată şi înşelată, pe 
care oamenii răi o amăgesc din ce în ce mai mult, ca s-o 
ducă la pierzanie. N-am posibilitatea să intervin în această 
chestiune direct, dar indirect, pe calea duelului, o pot face. 
Dacă voi fi omorât sau rănit, va fi oare posibil ca ea să 
treacă peste această oprelişte sau poate chiar peste 
cadavrul meu şi să meargă la cununie cu fiul ucigaşului 
meu, aidoma fiicei împăratului (ţi-aduci aminte, am avut noi 
o cărticică, după care învăţai tu să citeşti, despre o fiică de 
împărat care a trecut în carul nupţial peste trupul 
neînsufleţit al tatălui ei)? Şi afară de toate acestea, dacă 
vom ajunge la duel, apoi prinților noştri cred că n-o să le 
mai ardă de cununie. Într-un cuvânt, sunt împotriva acestei 
căsătorii şi voi face tot ce-mi stă în puteri ca ea să nu aibă 
loc. M-ai înţeles acum? 

— Nu. Pentru că, dacă îi doreşti Nataşei binele, atunci cum 
de te împotriveşti căsătoriei ei, cum se poate adică să nu 
doreşti tocmai ceea ce ar putea să-i redea bunul renume? 
Căci viaţa ei abia începe, ea mai are mult de trăit şi are 
nevoie de această reabilitare. 

— Puțin îmi pasă, Vanea, de părerea lumii selecte; tot aşa 
nu trebuie să-i pese nici ei! Ea trebuie să-şi dea seama că 
ruşinea cea mare pentru dânsa va fi tocmai căsătoria asta, 
legătura cu aceşti nemernici, cu lumea lor ticăloasă. 
IMţândrie, da, dar plină dejableje- iată răspunsul ei cel 
maldemn7 pe care ar trebui să-l dea acestei lumi 
netrebnice. Atunci poate că şi eu m-aş învoi să-i întind mâna 
şi să vedem cine o să mai cuteze, pe urmă, să-mi calomnieze 
copilul! 

Acest idealism disperat m-a uimit. Dar mi-am dat îndată 
seama că bătrânul îşi ieşise cu totul din fire şi era pornit la 
culme. 

— Ceea ce pretinzi acum îmi pare prea ideal, răspunsei şi 
deci prea crud. Dumneata, Nikolai Sergheici, îi ceri Nataşei 
atâta forţă şi hotărâre, câtă nu i-ai dat poate din leagăn. 
Consimţind la această căsătorie, crezi că o face numai 


pentru că ar vrea să devină prinţesă? Vezi bine că nu, ci 
pentru că îl iubeşte pe Alioşa; e dragoste la mijloc, e 
pasiune; o fatalitate. Dumneata îi mai pretinzi să se 
pătrundă de dispreţ faţă de părerea lumii selecte, în timp 
ce dumneata însuţi te ploconeşti înaintea aceleiaşi păreri. 
Prinţul te-a jignit, exprimându-şi în mod public bănuiala 
care-ţi atribuia josnica intenţie de a te înrudi prin 
înşelăciune cu familia lui; şi atunci, care-i raţionamentul 
dumitale: dacă ea respinge acum cererea lor în căsătorie, 
acum, după ce această cerere a fost făcută formal de însuşi 
prinţul, refuzul ei va însemna, desigur, cea mai deplină şi 
categorică dezminţire a afirmației calomnioase anterioare. 
lată ce urmăreşti dumneata, fără să-ţi dai seama că prin 
aceasta te ploconeşti în faţa părerii aceluiaşi prinţ, 
urmărind a-l sili să-şi recunoască greşeala. Pentru 
satisfacția dumitale personală, pentru a-l face de râs şi a te 
vedea răzbunat, eşti gata să sacrifici fericirea propriului 
dumitale copil. Cum se poate numi o asemenea atitudine 
altfel decât egoism curat? 

Bătrânul rămase posomorât şi încruntat şi mult timp nu 
scoase o vorbă. 

— Eşti nedrept cu mine, Vanea, spuse într-un târziu şi o- 
lacrimă îi străluci pe gene; îţi jur că eşti nedrept, dar să 
lăsăm asta! Nu mă simt în stare să-ţi dezvălui inima mea, 
continuă el ridicându-se şi luându-şi pălăria; am să-ţi spun 
totuşi un lucru: mi-ai vorbit chiar acum despre fericirea 
fiicei mele. În mod categoric, eu nu cred în această fericire, 
fără să mai adaug că, chiar şi fără intervenţia mea, această 
căsătorie tot nu se va face. 

— Cum adică? De ce spui asta? Ştii poate ceva în această 
privinţă? Strigai surprins. 

— Nu, de ştiut, nu ştiu nimic deosebit. Dar sunt convins că 
vulpoiul acela blestemat nu s-ar fi putut hotărî în mod 
sincer la aşa ceva. Toate astea-s numai amăgiri, tertipuri şi 
uneltiri de-ale lui. Sunt convins de ceea ce ţi-am spus şi ai 
să-ţi aduci aminte de vorba mea, căci aşa se va întâmpla 


cum îţi spun. În al doilea rând, căsătoria aceasta, chiar dacă 
ar avea loc, adică în cazul că ticălosul acela ar urmări aici 
cine ştie ce interes ascuns, nebănuit de nimeni, care l-ar 
face s-o considere convenabilă, deşi eu unul nu-mi pot 
imagina ce fel de interes ar fi acesta; dar şi de-ar avea loc, 
ziceam, judecă şi tu, apleacă-ţi şi tu puţin urechea la 
propria ta inimă şi spune-mi: oare tot mai crezi că Nataşa 
ar putea fi fericită într-o astfel de căsătorie? Aluzii 
ofensatoare, umilinţe, soţia unui băieţandru care şi acuma 
se simte prea împovărat de această dragoste, darămite 
când s-o însura! Curând va începe să n-o mai respecte, s-o 
jignească, s-o umilească; în acelaşi timp, pasiunea ei va 
creşte pe măsură ce a lui va scădea; vor veni gelozia, 
suferinţele, iadul, divorţul, poate chiar şi crima... Nu, nu, 
Vanea dragă! Dacă voi toţi puneţi aşa ceva la cale, iar tu 
cauţi chiar să-i ajuţi, apoi ţine minte ce-ţi prezic eu: că vei 
avea de dat socoteală în faţa lui Dumnezeu, dar va fi prea 
târziu! Adio! L-am oprit. 

— Ascultă-mă, Nikolai Sergheici, aş zice să mai aşteptăm 
puţin. Fii convins că nu o singură pereche de ochi 
urmăreşte această chestiune, care poate că se va rezolva în 
chipul cel mai favorabil, de la sine, fără nici o intervenţie 
forţată şi artificială, ca de pildă acest duel. Timpul rezolvă 
cel mai bine încurcăturile omeneşti! Şi, la urma urmei, dă- 
mi voie să-ţi spun că tot proiectul dumitale ar fi irealizabil. 
Cum ţi-ai putut închipui măcar o singură clipă că Valkovski 
va accepta provocarea dumitale? 

— Să n-accepte? Dar ce-i cu tine, măi băiete, vino-ţi în fire! 

— Ţi-o jur că n-are să primească şi, crede-mă, va găsi 
pentru asta un motiv plauzibil; ba o va face cu un aer atât 
de grav şi impunător, încât de-abia atunci vei rămâne cu 
adevărat de râsul lumii... 

— la stai, frate, cum se poate! Cu asta chiar că m-ai 
omorât! Cum adică, să nu-mi primească provocarea? Nu, 
Vanea, tu faci din toate astea un fel de poezie; chiar aşa: tu 
faci poezie. Adică de ce-ar fi, după tine, inacceptabil pentru 


prinţ să se bată cu mine în duel? Nu-i sunt cu nimic mai 
prejos. Sunt un om bătrân, un tată ofensat; tu, la rândul 
tău, un scriitor rus, deci tot o persoană onorabilă, care poţi 
fi cu cinste martor şi... Şi... Eu nu te mai înţeleg, în definitiv, 
ce-ai mai vrea... 

— O să vedem. El o să găsească cine ştie ce pretexte, încât 
dumneata cel dintâi vei fi de acord că în nici un caz nu-ţi 
este permis a te bate cu el. 

— Hmm... Bine, dragul meu, bine, las-să fie cum spui tu! 
Am să mai aştept o vreme, să vedem ce are să hotărască şi 
timpul. Un lucru te rog însă, dragul meu, dă-mi cuvântul tău 
de onoare că nici acolo, nici Annei Andreevna, n-ai să-i spui 
nimic despre ceea ce am vorbit noi astăzi. 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare. 

— Şi încă ceva, Vanea, te rog să nu mai aduci niciodată 
vorba despre ceea ce am discutat. 

— Iţi făgăduiesc. 

— Şi, în sfârşit, încă o rugăminte; ştiu eu bine, dragul meu, 
că te plictiseşti poate când vii pe la noi, dar te rog totuşi, 
vino mai des, numai dacă poţi, bineînţeles. Biata mea Anna 
Andreevna ţine aşa de mult la tine şi-i e tare urât, când 
lipseşti cu zilele... Mă înţelegi, Vanea? 

Şi spunând asta, el îmi strânse cu putere mâna. l-am 
făgăduit din toată inima. 

— Ei şi acum, Vanea, o ultimă chestiune delicată. Iu ai 
bani? 

— Bani! Repetai mirat. 

— Da (şi bătrânul roşind îşi plecă ochii); că mă uit, măi 
frate, la locuinţa asta a ta... Cum stai, adică... Şi când mă 
gândesc că poate să ai şi cine ştie ce alte cheltuieli mai 
urgente (mai ales acum s-ar putea ivi mai multe), te rog, 
fră-ţioare, să iei, uite, deocamdată, de la mine o sută 
cincizeci de ruble... 

— O sută cincizeci de ruble! Şi încă deocamdată, când 
ştiut este că ai pierdut procesul? 


— Tu, Vanea, văd că nu vrei să mă pricepi de loc! Poate că 
va fi nevoie urgentă, omule, te rog să înţelegi. În unele 
cazuri, banii ajută omului să-şi păstreze o poziţie 
independentă a lui, să ia hotărâri libere. Poate că n-ai 
nevoie chiar acum de ei, dar dacă o să ai nevoie într-un 
viitor apropiat? În „orice caz, eu ţi-i las aici. E tot ce am 
putut aduce. Dacă nu-ţi vor face trebuinţă, mi-i dai înapoi. 
lar acum, rămâi cu bine! Dumnezeule, da ce palid eşti! Tu 
eşti bolnav, măi băiete... 

Nu m-am mai opus şi am primit banii. Era limpede de tot 
cu ce scop mi-i lăsa. 

— De-abia mă pot ţine pe picioare, îi răspunsei. 

— Vezi, nu te neglija, Vanea, flăcăule. Nu te neglija! Să nu 
te mai duci azi nicăieri. Am să-i spun eu Annei Andreevna în 
ce hal te-am găsit. N-ar fi nimerit, cumva, să chemi un 
doctor? Mâine trec să te văd; în orice caz, voi căuta 
neapărat să vin, dacă oi mai fi în stare să-mi târâi 
picioarele. Acum însă ar fi bine să te culci, dragul meu... 
Aşa, rămâi cu bine. Rămâi cu bine, fetiţo; uite, că a întors 
capul! Ascultă, dragă Vanea! Ţine, ia şi aceste cinci ruble 
pentru ea. De altfel, să nu-i spui că ţi le-am dat eu, chel- 
tuieşte-le pentru dânsa; vezi şi tu, poate că are nevoie de 
papucei sau de ceva lenjerie... În sfârşit, câte nu-i 
trebuiesc! Adio, dragul meu... 

L-am condus până jos. Voiam sări rog pe portar să-mi 
aducă ceva de mâncare de la vreun birt. Elena nu mâncase 
încă nimic în ziua aceea... 

CAPITOLUL. XI. 

De-abia ajunsei sus, la mine şi simţii deodată că începe să- 
mi vâjâie şi să mi se învârtă capul, apoi mă prăbuşii în 
mijlocul camerei. Mi-amintesc doar atât că am auzit 
strigătul Elenei, care plesni din palme şi se repezi să mă 
susţină cu braţele ei slăbuţe. A fost ultima frântură din 
imaginea pe care am mai putut s-o rețin... 

Când mi-am revenit, eram culcat. Elena mi-a povestit mai 
târziu că împreună cu portarul, care tocmai atunci îmi 


adusese prânzul, se căzniseră să mă culce pe divan. De 
două-trei ori am deschis ochii pentru câteva momente şi de 
fiecare dată am văzut aplecată asupră-mi faţa îngrijorată şi 
compătimitoare a Elenei. Dar toate acestea îmi jucau 
înaintea ochilor ca în vis, ca prin ceaţă, iar chipul drag al 
sărmanei fetiţe mijea printre genele mele ca o nălucire, ca 
desprinsă dintr-un tablou; ea îmi dădea de băut, îmi 
îndrepta perna sau şedea înaintea mea tristă, speriată, 
mângâindu-mi părul cu degetele-i firave. Mi-aduc aminte că 
o dată i-am simţit chiar sărutul sfios pe obraz. Când mi-am 
revenit pentru o clipă în simţiri, am putut întrezări la 
lumina luminării care ardea alături, pe măsuţa trasă lângă 
divan, că Elena îşi înfundase faţa în perna mea şi dormea un 
somn agitat, cu buzele palide întredeschise, sprijinindu-şi în 
palmă obrăjo-rul fierbinte. Mi-am revenit pe deplin abia 
spre ziuă. Luminarea arsese până la capăt; o rază purpurie 
a zorilor sclipea jucăuşă pe un perete. Elena stătea pe un 
scaun în faţa mesei, cu căpşorul obosit rezemat pe mâna 
stingă pe care şi-o întinsese pe masă, furată de un somn 
greu; ţin minte că atunci n-am mai putut să-mi iau mult 
timp ochii de pe chipul ei de copil adormit cu o expresie de 
tristeţe gravă, de om mare; avea o frumuseţe stranie, 
bolnăvicioasă; faţa ei palidă, cu gene lungi, ce-i adumbreau 
obrajii traşi, se desprindea din cadrul părului ei negru ca 
abanosul, legat într-o cosiţă ce-i alunecase acum neglijent 
într-o parte. Cealaltă mină sta întinsă pe perna mea. l-am 
sărutat încet, ca să n-o trezesc, mânuţa subţirică; continua 
să doarmă şi numai pe buzele-i palide înflori parcă un 
zâmbet. Am privit-o aşa îndelung, până când m-a furat un 
somn liniştit, adânc, regenerator. De data aceasta am 
dormit până la prânz. Când m-am trezit, eram aproape 
vindecat. Numai slăbiciunea şi greutatea pe care o simţeam 
în mădulare îmi mai aminteau de boala din care ieşisem. 
Asemenea scurte crize nervoase mi se mai întâmplaseră şi 
altădată; le cunoşteam bine. De obicei, procesul se consuma 
aproape cu desăvârşire în douăzeci şi patru de ore, ceea ce, 


de altfel, nu împiedica boala să se manifeste în acest 
interval cu o violenţă necruțătoare. 

Era pe la amiază. Primul lucru pe care l-am zărit au fost 
perdeluţele întinse pe o sforicică, în colţ; erau cele 
cumpărate de mine în ajun. Elena făcuse pe gospodina 
casei şi îşi despărţise un colţ al ei în cameră. Acum stătea în 
faţa sobei şi prepara ceaiul. Observând că m-am trezit, îmi 
zâmbi voioasă şi veni fuga la mine. 

— Copila mea dragă, spusei luând-o de mână, toată 
noaptea ai vegheat la căpătâiul meu. Nici nu-mi închipuiam 
că eşti atât de bună. 

— Dar de unde ştii că am vegheat? Poate că n-am făcut 
altceva toată noaptea decât să dorm? Întrebă ea privindu- 
mă blând şi sfios, dar totodată roşind de şiretlicul acesta. 

— Mă trezeam din când în când şi vedeam totul. N-ai aţipit 
decât spre ziuă... 

— Vrei să-ţi torn ceai? Mă întrerupse stingherită parcă de 
această conversaţie, cum se întâmplă de obicei, când li se 
adresează laude, cu toţi cei care au inima neprihănită şi 
profund cinstită. 

— Toarnă-mi, răspunsei eu. Dar ia spune-mi, tu ai prân-zit 
ieri? 

— N-am prânzit, dar am cinat. A adus portarul ceva. Să ştii 
că nu ai voie să vorbeşti, trebuie să stai liniştit în pat; încă 
nu te-ai făcut bine, adăugă ea aducându-mi o ceaşcă de ceai 
şi aşezându-se pe patul meu. 

— Liniştit în pat! De unde! Hai să zicem că până-n amurg 
rămân aşa, în pat, dar după aceea trebuie să plec. Trebuie, 
Lenocika, înţelegi, neapărat. 

— Ei, asta-i, trebuie! Unde vrei să te duci? Nu cumva la 
musafirul acela de aseară? 

— Nu, la altcineva. 

— Ei, uite, atunci e bine că nu te duci la el. Că din cauza lui 
ţi-a venit rău. Sau poate la fiica lui te-i fi ducând? 

— Dar de unde ştii şi ce ştii tu despre fiica lui? 


— Aseară am auzit tot ce-aţi vorbit, răspunse ea lăsân-du- 
şi ochii în pământ. 

Faţa i se posomori. Sprâncenele i se uniră. 

— E un bătrân rău, o auzii adăugind într-un târziu. 

— Ba nu, să ştii că nu-l cunoşti bine. Dimpotrivă, este un 
om tare bun la suflet. 

— Nu-i adevărat, este rău; l-am auzit eu, răspunse dânsa 
pătimaş. 

— Şi, mă rog, ce-ai auzit? 

— Nu vrea să-şi ierte fiica... 

— Dar o iubeşte. Deşi ea e vinovată, el îi poartă totuşi de 
grijă şi suferă. 

— Atunci, de ce n-o iartă? Şi chiar dacă ar vrea s-o ierte, 
fata nu trebuie să se mai ducă la el. 

— Cum aşa? De ce? 

— Pentru că el nu merită ca fata lui să-l iubească, răspunse 
ea cu foc. Mai bine să plece de la dânsul pentru totdeauna... 
Şi mai bine să cerşească pe stradă, ca să vadă şi el că fiică- 
sa a ajuns cerşetoare şi să se chinuiască din pricina asta. 

Ochii îi scânteiau, obrăjorii i se aprinseseră. „N-o fi 
vorbind ea degeaba aşa”, mă gândii. 

— La el ai vrut să mă trimiţi să stau? Mă iscodi după o 
scurtă tăcere. 

— Da, Elena. 

— Nu, mai bine mă tocmesc slujnică undeva. 

— Vai, cât e de urât tot ceea ce spui tu acum, Lenocika. Ce 
înseamnă toate prostiile astea? La cine vrei să te tocmeşti? 
— La oricare ţăran, răspunse ea repezit, îmbufnându-se 

din ce în ce mai mult. Se vedea că e iute la mânie. 

— Păi, ţăranii n-au nevoie, copila mea, de o lucrătoare ca 
tine, spusei zâmbind. 

— Ei, atunci, la vreun boier. 

— Şi, cu firea ta, vrei să serveşti la boieri? 

— Da. 

— Cu firea mea! Cu cât se enerva mai tare cu atât îmi 
răspundea mai răstit. 


— Păi, n-ai să rezişti. 

— Ba am să rezist. Ei au să mă certe, iar eu am să tac 
înadins. Au să mă bată, eu tot am să tac, tot am să tac, las- 
să mă bată. N-am să plâng, nici în ruptul capului. Tot eiosă 
crape de necaz că nu vreau să plâng. 

— Dar ce-i cu tine, Elena? De unde atâta înrăire şi atâta 1 
mândrie la tine? Se vede că ai suferit multN —. 

Mă ridicai din pat şi mă dusei la masa de scris. Elena 
rămase pe divan, uitându-se gânditoare în lungul duşumelei 
şi răsucind franjurile cuverturii. Continua să tacă. „le 
pomeneşti că s-o fi supărat pentru cele ce i-am spus!” 
reflectai. 

Stând în picioare lângă masă, începui să răsfoiesc mecanic 
volumele alese de cu seară pentru articolul promis şi, 
încetul cu încetul, mă lăsai prins de lectură. De multe ori mi 
se în-tâmplă să mă apropii de masă, să deschid o carte, în 
care caut ceva la repezeală, ca apoi să rămân cu ea în 
mână, uitând de tot ce se petrece în jur. 

— Ce tot scrii acolo? Mă întrebă Elena, zâmbindu-mi cu 
sfială şi apropiindu-se încet de masă. 

— Scriu şi eu, Lenocika, fel de fel de lucruri. Pentru asta 
capăt bani... 

— Jalbe? 

— Nu, nu jalbe. I-am explicat, pe cât am putut, că scriu 
felurite întâmplări despre tot felul de oameni, că din de- 
alde-astea se alcătuiesc volume, care se cheamă nuvele sau 
romane. Elena mă asculta cu atenţia încordată. 

— Şi este adevărat ceea ce scrii dumneata aici? 

— Ba nu, sunt născociri. 

— Atunci, de ce scrii lucruri neadevărate? 

— Uite, dacă vrei, citeşte cartea asta; te-ai mai uitat o dată 
prin ea. Cred că ştii să citeşti, aşa e? 

— Ştiu. 

— Foarte bine: ai să vezi ce scrie acolo. E o carte pe care 
am scris-o eu. 

— Dumneata? Am s-o citesc... 


Ar mai fi vrut să-mi spună ceva, dar se vedea că nu 
îndrăzneşte şi părea tare tulburată. Întrebările ei aveau 
însă rosturi ascunse, care-mi scăpau deocamdată. 

— Şi primeşti mulţi bani pentru astea? Se hotări să 
întrebe, în sfârşit. 

— Păi, după cum se întâmplă. Uneori mulţi, alteori de loc. 
Atunci când n-am dispoziţie de lucru... E o treabă grea, 
Lenocika. 

— Va să zică... Dumneata nu eşti un om bogat? 

— Nu, nu sunt. 

— Atunci, o să lucrez şi eu, ca să te ajut... 

Îmi aruncă o privire scurtă, se îmbujora toată, îşi lăsă ochii 
în pământ şi, făcând doi paşi spre mine, mă cuprinse 
deodată cu amândouă braţele, lipindu-şi strâns faţa de 
pieptul meu. O priveam uluit. 

— Eu te iubesc... Nu sunt mândră, cum crezi, îngăimă ea. 
Dumneata ai spus ieri că sunt mândră. Dar nu e adevărat... 
Nu sunt aşa cum zici... Eu te iubesc. Dumneata eşti singurul 
om pe lume care mă iubeşte... 

O înecară lacrimile. În clipa următoare plângea cu hohote, 
ca în ajun, în timpul crizei. Apoi, căzând în faţa mea în 
genunchi, începu să-mi sărute mâinile, picioarele... 

— Dumneata mă iubeşti!... Repeta ea, numai dumneata 
singur dumneata...! 

Îmi cuprinsese genunchii cu braţele şi-i strângea convulsiv. 
Tot ce simţise de atâta vreme răbufnise deodată, într-un 
elan de nestăpânit. Şi în clipa aceea am înţeles ciudata 
îndâr-jire a acestei inimi care până atunci se ascunsese 
sfioasă şi de aceea acum, cu atât mai puternic, cu atât mai 
de nestăvilit, se cerea manifestată, ajungând în cele din 
urmă la acea izbucnire tumultoasă, inevitabilă, când 
întreaga făptură simte nevoia de a se abandona unei 
imperioase cerinţe de dragoste, de recunoştinţă, de lacrimi 
şi de mângâieri... 

Elena a plâns până când, în cele din urmă, a trecut 3a o 
criză de isterie. Cu greu am izbutit să-i desfac mâinile, care 


mă înlănţuiseră. Am ridicat-o şi am culcat-o pe divan. A mai 
suspinat mult timp aşa, cu faţa ascunsă în pernă, ca şi cum 
i-ar fi fost ruşine să se uite în ochii mei, dar apăsându-mi cât 
putea de tare, cu mânuţa ei, palma lipită de inimă. 

Încetul cu încetul, se potoli, fără însă să-şi ridice capul din 
pernă. O dată sau de două ori, totuşi, privirea ei lunecă pe 
faţa mea, cu o blândeţe de negrăit şi cu un sentiment sfios, 
care însă părea că din nou caută să se retragă în 
ascunzişuri, în sfârşit, o văzui roşindu-se şi zâmbind. 

— 'Te simţi mai bine? O întrebai. Eşti prea sensibilă, draga 
mea Lenocika, fetiţa mea bolnavă. 

— Nu, să nu-mi spui Lenocika... Şopti ea, continuând să-şi 
ascundă faţa. 

— Să nu-ţi spun Lenocika? Şi cum vrei să-ţi spun? 

— Nelli. 

— Nelli? Dar de ce neapărat Nelli? Bine, dacă vrei tu aşa, 
e un nume de altfel foarte drăguţ. Da, de azi înainte am să- 
ţi spun aşa, dacă ţii neapărat. 

— Aşa îmi spunea mămica... Şi nimeni nu rai-a mai spus 
aşa... Nici” n-aş fi îngăduit altcuiva să-mi spună cum îmi 
spunea mămica mea... Dar pe dumneata te rog să-mi spui 
Nelli; aşa vreau eu... Şi am să te iubesc totdeauna, 
totdeauna... 

„O inimă mândră şi iubitoare, gândii eu, dar cât mi-a 
trebuit ca să merit, în sfârşit, ca tu să vrei să devii pentru 
mine Nelli.” Acum ştiam bine că inimioara ei îmi va rămâne 
veşnic devotată. 

— Ascultă, Nelli, o întrebai eu de îndată ce se linişti. Uite, 
mi-ai spus acum că nu te-a iubit nimeni, în afară de mămica 
ta. Dar bunicul tău nu te-a iubit şi el? 

— Nu, elnu... 

— Păi, doar ai plâns, totuşi, nu ţi-aduci aminte, atunci, pe 
scară, când ai aflat de moartea lui? 

Nelli rămase o clipă dusă pe gânduri. 

— Nu, el nu m-a iubit... Era rău. Şi pe faţa ei se desenă un 
sentiment dureros. 


— Dar ce mai puteai pretinde de la dânsul, Nelli? Se pare 
că în ultimul timp se scrântise de tot. Aşa a şi murit. Ţi-am 
povestit doar cum a sfârşit-o. 

— Da, însă numai în ultima lună ajunsese să fie aşa. Stătea 
nemişcat toată ziua şi dacă n-aş fi venit eu pe la dânsul, ar fi 
încremenit aşa, fără să bea şi fără să mănânce zile în şir. 
Altădată era însă mult mai bine. 

— Când altădată? 

— Când mai trăia mămica. 

— Va să zică, tu îi aduceai de mâncare? 

— Da, îi aduceam şi eu. 

— Şi de unde o luai? De la Bubnova? 

— Ba nu, n-am luat niciodată nimic de la Bubnova, 
răspunse ea dârz cu vocea vibrând de emoție. 

— Atunci, de unde o luai, că doar tu n-aveai nimic? Nelli 
păli şi tăcu un timp: pe urmă se uită lung la mine şi 
răspunse: 

— Mă duceam pe stradă să cerşesc. Când adunam vreo 
cinci copeici, îi cumpăram pâine şi tabac. 

— Şi el îţi dădea voie să faci asta? Nelli! Nelli! 

— La început, m-am dus singură, fără să ştie el. După ce a 
aflat însă, mă trimitea chiar el la cerşit. Mă opream la 
capătul podului şi cerşeam de la trecători, iar el se plimba 
prin apropiere şi aştepta; când băga de seamă că mi se 
dădea ceva, se repezea la mine şi-mi smulgea din mână 
banii, ca şi cum aş fi putut să-i ascund, ca şi cum nu i-aş fi 
adunat pentru el. O spuse cu un zâmbet cumplit de amar. 

— Toate astea au fost de-abia după ce a murit mama, când 
nu mai era în toate minţile, adăugă ea. 

— Înseamnă că o iubea mult pe mămica ta? De” ce n-au 
stat împreună? 

— Nu, nici pe ea n-o iubea... Era rău şi nu vroia s-o ierte... 
Ca şi bătrânul cel rău de ieri, îngăimă Nelli aproape în 
şoaptă, pălind din ce în ce mai tare la faţa. 

Tresării. Intriga unui roman îmi licări în închipuire. O biată 
femeie care moare în subsolul unui dricar; fetiţa ei orfană - 


care îşi vizitează din când în când bunicul, după ce el îşi 
blestemase fiica; un bătrân ciudat cu mintea zdruncinată, 
care moare într-o cafenea, curând după moartea câinelui 
său nedespărţit... 

— Ştii că Azorka fusese al mamei, spuse deodată Nelli, ca 
şi când ar fi surâs unei amintiri. Bunicul, mai înainte, o 
iubise mult pe mama, iar când mămica a plecat de la el, 
Azorka a rămas cu dânsul. De aceea ţinea el atât de mult la 
Azorka... Pe mămica n-a vrut s-o ierte; şi când Azorka a 
murit, a murit şi el, adăugă de data aceasta aspru, iar 
zâmbetul îi dispăru de pe buze. 

— Nelli, ce a fost bunicul tău mai înainte? Mă interesai 
după o pauză. 

— Mai înainte a fost un om bogat... Nu ştiu prea bine cea 
fost el. Se pare că a avut o fabrică... Am auzit de la mama. 
Ea credea, la început, că sunt prea mică şi nu-mi spunea 
totul. Mă lua în braţe, mă săruta şi doar cât repeta: „Lasă 
că ai să afli tu; vine vremea şi afli totul, sărmana, nefericita 
mea fetiţă”...Din sărmană şi nefericită nu mă scotea. lar 
noaptea, când credea că dorm (dar nu dormeam, ci mă 
prefăceam doar că dorm), tot plângând o vedeam la 
căpătâiul meu; mă săruta şi mă căina mereu: „Sărmana, 
nefericita mea fetiţă!” 

— Dar de ce a murit mămica ta? 

— De oftică; acum şase săptămâni a murit. 

— Şi tu mai ţii minte vremea când bunicul era bogat? 

— Păi, nici nu mă născusem eu pe atunci. Mămica plecase 
de la dânsul înainte de a mă naşte eu. 

— Cu cine plecase? 

— Asta nu ştiu, răspunse Nelli încet, îngândurându-se din 
nou. A plecat în străinătate, acolo m-am născut eu. 

— In străinătate? Unde? 

— In Elveţia. Am fost prin multe locuri şi prin Italia şi la 
Paris. 

O privii mirat. 

— Şi tu, Nelli, ţii minte toate astea? 


— "Ţin minte multe. 

— Dar cum se face că ştii atât de bine ruseşte? 

— Mămica m-a învăţat încă acolo să vorbesc ruseşte. Ea 
era rusoaică, pentru că şi mama ei fusese rusoaică, iar 
bunicul era englez, dar era ca şi rus. Când ne-am întors 
aici, mămica şi cu mine, acum un an şi jumătate, am învăţat 
ruseşte bine de tot. Mămica era însă bolnavă. Iar aici, după 
ce ne-am întors, am sărăcit rău. Ea plângea mereu. La 
început, a tot căutat să-l găsească pe bunicul la Pe-tersburg 
şi mereu spunea că e vinovată în faţa lui şi mereu plângea... 
Oh, cum plângea, Dumnezeule, cum mai plângea! lar când 
a aflat că bunicul sărăcise şi el, lacrimile nu i s-au mai oprit. 
I-a şi scris deseori, i-a scris foarte multe scrisori, dar el 
niciodată nu i-a răspuns. 

— Şi de ce s-a întors mama ta aici? Numai ca să-l găsească 
pe tatăl ei? 

— Nu ştiu. Acolo ne-a fost tare bine şi ochii fetifei 
Scânteiară. Trăiam singure, numai mămica şi cu mine. A 
avut acolo şi un prieten, un om bun ca dumneata... Elo 
cunoştea încă de aici. Dar el a murit pe acolo şi mămica s-a 
hotărât să se întoarcă... 

— Va să zică, din casa bunicului cu el a plecat mămica ta? 

— O! Nu, nu cu el. De la bunicul mămica a plecat cu 
altcineva, dar acela... Vezi, a părăsit-o... 

— Şi cu cine a plecat, Nelli? 

Fata mă privi lung, dar nu-mi răspunse. Ştia, probabil, cu 
cine anume plecase mămica şi cine era tatăl ei, dar până şi 
mie i-a venit greu să-mi spună numele lui... 

N-am vrut s-o chinuiesc cu întrebările. Avea o fire ciudată, 
inegală şi aprinsă, dar ştia să-şi înfrângă pornirile; o fire 
plăcută, dar obişnuită să se retragă în sine la adă-posţil 
unei mândrii inaccesibile. Tot timpul cât am cunoscut-o, *m- 
„iuTIll! „profund”, fii-a o dragoste senină, luminoasă, 
aproape pe măsura sentimentului pe care-l nutrise faţă de 
măâicuţa ei despre care nu putea să-şi aducă aminte fără 
durere; cu toate acestea, rareori s-a mai întâmplat să fie 


faţă de mine atât de sinceră ca în ziua aceea şi rareori a 
mai simţit nevoia de a sta cu mine de vorbă despre trecutul 
ei; dimpotrivă, căuta mereu să se retragă într-o singurătate 
a ei, asprăfde nepătruns. Dar în ziua aceea, timp de câteva 
ore, prmf? O”Suspinele convulsive din care răzbea 
suferinţa şi care-i sugrumau vorbele, în ziua aceea îmi 
mărturisi tot ce o chinuia şi o frământa mai tare din noianul 
amintirilor ei; şi n-am să uit niciodată această zguduitoare 
poveste. Partea principală a povestei urmează de aci 
înainte... 

Era o poveste înspăimântătoare; povestea unei femei 
părăsite, care ajşupravieţuit fericirii sale năruite; bolnavă, 
istovită de suferinţă şi părăsită de toţi; respinsă pâBă şi de 
singura fiinţă pe care s-ar mai fi putut sprijini, de tatăl ei, 
pe care-l jignise cândva şi care, la rându-i, pierduse harul 
înţelepciunii în urma suferințelor şi umilirilor insuportabile 
pe care le îndurase! Povestea unei femei ajunse la 
disperare; a unei mame „rătăcind cu fetiţa ei, pe care o 
socotea încă un copil, pe străzile reci şi murdare ale 
Petersbur-gului, cerşind; povestea unei femei care a zăcut 
apoi luni de zile într-un subsol umed, roasă de o boală 
necruțătoare şi pe care tatăl ei nu se înduplecase s-o ierte 
până în ultima clipă a vieţii, pentru ca de-abia în acea 
ultimă clipă, dezmeticit din sminteala lui, să alerge să-i 
aducă iertarea, dar să nu mai găsească decât trupul 
neînsufleţit al făpturii pe care o iubise mai mult decât orice 
pe lume. Povestea ciudată a unor raporturi pline de mister, 
aproape de neînțeles, dintre un bătrân cu mintea rătăcită şi 
micuța sa nepoată, care începuse să-l înţeleagă şi care 
înţelegea, în ciuda vârstei ei şi multe lucruri pe care mintea 
atâtor altor fiinţe nu izbuteşte să le pătrundă nici după ani 
îndelungaţi de viaţă tihnită, lipsită de griji. Era o poveste 
sumbră, una din acele poveşti sumbre şi chinuitoare care se 
petrec atât de frecvent şi neobservat, aproape în chip 
tainic, sub cerul apăsător al Petersburgului, în ungherele 
întunecoase şi ascunse ale acestui imens oraş, în tumultul 


haotic al vieţii, într-o atmosferă de egoism feroce, de 
interese ce se ciocnesc la fiece pas, de sinistru dezmâţ şi 
crime tăinuite, în iadul acesta înspăimân-tător al unei vieţi 
absurde şi nefireşti... 

Dar istorisirea acestei poveşti e încă mult înaintea 
noastră... 

PARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL. 

Amurgul coborâse demult, se aşternuse şi întunericul serii, 
când izbutii, în sfârşit, să mă dezmeticesc, smulgându-mă 
de sub apăsarea acestui coşmar sinistru ca să revin la 
realitate. 

— Neili, îi vorbii atunci, văd bine că eşti bolnavă şi 
îndurerată şi totuşi va trebui să te las singurică, aşa 
tulburată şi înlăcrimată cum te afli. Scumpa mea! Nu mă 
învinovăţi şi caută să pricepi că mai există o altă fiinţă dragă 
şi lipsită de iertarea celor ce-i sunt apropiaţi, o făptură fără 
de noroc, părăsită şi cu inima plină de obidă. Ea mă 
aşteaptă. De altfel, eu însumi, acum, după povestirea ta, 
simt un îndemn lăuntric atât de puternic, încât mi se pare 
că n-aş putea îndura să n-o văd chiar acum, în clipa asta... 

Nu ştiu cât a înţeles Nelli din tot ce i-am spus. Eram 
tulburat de povestirea ei şi de recenta-mi boală şi totuşi am 
alergat în starea aceea la Nataşa. Era târziu, aproape orele 
nouă, când am intrat la ea. 


Încă de departe am zărit la poarta casei o trăsură care mi 
s-a părut a fi a prinţului. La Nataşa se intra prin curte. De 
cum am început să urc scările, am auzit, cu un palier 
deasupra mea, paşii unui om ce urca treptele pe dibuite, 
precaut, pentru că, desigur, nu cunoştea topografia locului. 
Mi-am închipuit că este prinţul; curând însă, a trebuit să-mi 
schimb părerea. Necunoscutul de deasupra mea bodogănea 
şi blestema urcuşul şi, pe măsură ce înainta, lăsa să-i scape 
înjurături tot mai energice şi mai violente. Scara era, 
bineînţeles, îngustă, murdară, aproape pieptişă şi n-avea 
niciodată lumină, dar înjurături de felul celor ce răsunau de 
la etajul al doilea cu nici un chip n-aş fi putut să le atribui 
prinţului, căci individul de deasupra mea înjura ca un birjar. 
De la etajul al doilea treptele începură să fie luminate, căci 
la uşa Nataşei ardea un mic lampion. L-am ajuns din urmă 
pe necunoscut chiar în faţa uşii şi am rămas înmărmurit, 
recunoscându-l pe prinţ. Se pare că această întâlnire nas în 
nas.cu mine, neprevăzută şi dezagreabilă, l-a contrariat 
profund. În prima clipă nu mă recunoscu; deodată însă, se 
schimbă la faţă. Privirea, la început răutăcioasă şi ostilă, pe 
care mi-o aruncase, deveni ca prin farmec amabilă şi veselă, 
şi, cu un fel de bucurie ieşită din comun, prinţul îmi întinse 
amândouă mâinile. 

— A, dumneata eşti! Cât despre mine, era cât pe-aci să cad 
în genunchi implorând cerul să-mi salveze viaţa. Nu mi-ai 
auzit înjurăturile? 

Şi cu o candoare nemaipomenită se porni pe un hohot de 
râs voios, pentru ca apoi, dintr-o dată, să ia o mină serioasă 
şi grijulie. 

— Şi Alioşa, poftim! Şi-a găsit s-o instaleze pe Natalia 
Nikolaevna tocmai într-o asemenea locuinţă! Izbucni el, clă- 
tinând din cap. Să ştii că tocmai aceste aşa-numite nimicuri 
caracterizează omul. De aceea Alioşa îmi inspiră grijă. E 
bun, are o inimă de aur, dar iată pilda: să iubeşti la nebunie 
şi s-o duci pe aceea pentru care îţi freamătă inima într-o 
asemenea cocioabă! Ba am auzit că uneori nu aveau nici 


pâine, adăugă el în şoaptă, bâjbâind după coarda 
clopoţelului, îmi plesneşte capul de durere, când încep să 
mă gândesc la viitorul lui şi mai ales la viitorul Annei 
Nikolaevna, după ce-i va deveni soţie... 

Fără să-şi dea seama, prinţul îi greşi numele, vădit înciudat 
că nu poate găsi clopoţelul. Clopoţel însă nici nu exista. Am 
zgâlţâit uşor de clanţă şi Mavra ne deschise îndată, 
întâmpinându-ne agitată. Prin uşa întredeschisă se vedea că 
în bucătărie, despărțită de micul antreu printr-un perete 
subţire de scânduri, se făceau unele pregătiri; totul arăta 
într-alt fel decât de obicei - îngrijit, şters şi lustruit; în sobă 
duduia focul; pe masă strălucea o veselă nouă. Era uşor de 
înţeles că suntem aşteptaţi. Mavra se repezi să ne scoată 
paltoanele. 

— Alioşa-i aici? O întrebai. 

— Nu, n-a mai fost, îmi şopti ea oarecum misterios. 

Intrarăm la Nataşa. In camera ei însă n-am avut a remarca 
nici un fel de pregătiri deosebite; totul se afla, ca şi mai 
înainte, la locul său. De altfel, în mod obişnuit la ea 
întotdeauna găseam totul atât de curat şi de plăcut, încât 
nici de data aceasta, fireşte, nu fusese nevoie de alte dere- 
ticări. Nataşa ne întâmpină din uşă. Am fost uimit, văzând-o 
cât de slăbită pare şi ce culoare bolnăvicioasă, de o 
extraordinară paloare a luat chipul ei, deşi, pentru o clipă, 
dar numai pentru o singura clipă, pe obrajii săi stinşi se mai 
aprinseră parcă petalele unui bujor. Ochii îi străluceau 
febrili. Fără a scoate un cuvânt, ea-i întinse grăbită prinţului 
mâna, vădit tulburată, gata-gata să se zăpăcească. La mine 
însă nici nu se uită. Am rămas deoparte, tăcut şi atent. 

— Am venit, după cum ne-a fost înţelegerea! Deschise 
vorba, prietenos şi vesel, prinţul; m-am înapoiat doar de 
câteva ore. Cât am lipsit, te-am avut mereu vie în minte (el 
îi sărută mâna curtenitor) şi cât de mult m-am gândit la 
dumneata! Câte nu mi-am propus să-ţi spun, să-ţi vorbesc... 
Ei, dar în sfârşit, ne vom spune de toate! În primul rând, 
fluşturaticul meu, care, după cum văd, încă n-a venit... 


— Iertaţi-mă, prinţe, îl întrerupse Nataşa încurcată, roşind 
până la urechi, îngăduiţi-mi să-i spun numai două cuvinte 
lui Ivan Petrovici. Vino, Vanea, numai două vorbe... 

Şi, apucându-mă de mână, mă conduse după paravan. 

— Vanea, îmi şopti, târându-mă în cel mai întunecat 
ungher, mă vei ierta, sau nu? 

— Lasă asta, Nataşa! 

— Nu, nu, Vanea, tu mi-ai trecut-o prea de multe ori cu 
vederea... Mi-ai iertat prea multe; orice răbdare are şi 
margini. Ştiu că dragostea ta faţă de mine n-o să înceteze 
niciodată, însă ai să ajungi să mă crezi o ingrată, căci ieri şi 
alaltăieri m-am purtat faţă de tine într-adevăr ca o ingrată, 
am fost crudă şi egoistă... 

Lacrimile îi îmbroboniră ochii şi ea se lipi cu faţa de 
umărul meu. 

— Ei, lasă, Nataşa, mă grăbii s-o smulg din starea aceea, 
lasă, am fost şi eu foarte bolnav toată noaptea; chiar şi 
acum, de-abia mă mai ţin pe picioare, de aceea nici aseară 
şi nici astăzi n-am venit să te văd, iar tu crezi că m-aş fi 
supărat. Buna şi draga mea prietenă, îţi închipui cumva că 
eu nu ştiu ce se petrece acum în sufletul tău? 

— Ei, bine... Înseamnă că m-ai iertat, ca-ntotdeauna, spuse 
ea surâzând printre lacrimi şi strângându-mi mâna cu 
putere. Restul, mai pe urmă. Ah! Multe am să-ţi mai spun, 
Vanea. Acum însă, să mergem la el. 

— Mai repede, Nataşa, că l-am lăsat aşa, deodată, singur. 

— Lasă, ai să vezi tu, ai să vezi ce o să fie, îmi mai şopti ea 
din fugă. Acum ştiu totul, am ghicit totul. El e vinovat de 
toate. În seara asta multe se vor hotărî. Să mergem! 

Nu înţelesesem nimic, dar nu mai era timpul să cer 
lămuriri. Nataşa reapăru cu faţa senină înaintea prinţului, 
care încă mai sta cu pălăria în mână. Plină de voioşie, îi ceru 
scuze, îi luă pălăria, ba-i apropie şi scaunul şi luarăm loc 
tustrei în jurul mesuţei. 

— Vorbeam despre fluşturaticul meu fiu, reluă firul prinţul; 
l-am văzut un singur moment şi asta pe stradă, tocmai când 


se urca într-o birjă sa plece la contesa Ze-naida 
Feodorovna. Părea grozav de grăbit şi, închipuiţi-vă, nu voia 
nici măcar să se dea jos din trăsură ca să intre cu mine în 
casă, după ce de patru zile nu ne văzusem. Şi, pa-re-se, 
Natalia Nikolaevna, că numai eu sunt vinovat de faptul că 
până acum el încă n-a sosit la dumneata şi că noi ne aflăm 
aici înaintea lui; ce să spun, am profitat de ocazie şi dat 
fiind că singur nu putusem fi astăzi la contesă, i-am dat lui o 
însărcinare. Dar o să vină numaidecât. 

— V-a promis sigur că vine astăzi? Îl întrebă Nataşa, 
privindu-l cu aerul cel mai nevinovat. 

— Ah, Dumnezeule, dar cum ar putea să nu vină? Mai 
încape vorbă?! Exclamă el vădit surprins, privind-o atent. A, 
de altfel, înţeleg, eşti supărată pe el. Într-adevăr, nu-i prea 
frumos din partea lui să vină mai târziu decât noi ceilalţi. 
Repet însă că vinovat de asta sunt doar eu. Aşa că su-pără- 
te numai pe mine. El este un uşuratic, un zăpăcit; nu-l apăr, 
totuşi, acum anumite împrejurări îi cer nu numai să nu 
renunţe la vizitele în casa contesei şi la alte câteva legături 
cu societatea, ci, dimpotrivă, să apară cât mai des pe acolo. 
Ei şi dat fiind că Alioşa e probabil în permanenţă lângă 
dumneata şi a uitat totul pe lumea asta, eu te rog să nu fii 
necăjită, dacă ţi-l voi răpi din când în când câte un ceas- 
două, nu mai mult, pentru unele treburi ale mele. Sunt 
convins, bunăoară, că din seara aceea n-a mai dat de loc pe 
ia contesa K., şi-mi pare rău că n-am avut timp adineauri să- 
l întreb despre toate acestea...! 

Mă uitai la Nataşa. Îl asculta pe prinţ cu un surâs uşor 
ironic. Dar prinţul vorbea atât de deschis, atât de firesc, 
încât s-ar fi părut că buna lui credinţă e în afara oricăror 
îndoieli. 

— Cum, dumneavoastră n-aţi ştiut într-adevăr că Alioşa n-a 
mai trecut de loc pe aici în ultimele zile? Întrebă Nataşa cu 
o voce domoală şi calmă, de parcă ar fi vorbit despre cel 
mai obişnuit lucru din lume. 


— Cum aşa, să nu mai treacă de loc? Dă-mi voie, oare am 
auzit bine? Spuse prinţul vădit surprins. 

— Dumneavoastră aţi fost la mine marţi seara târziu, a 
doua zi dimineaţă a venit el pentru o jumătate de oră şi de 
atunci nu l-am mai văzut nici o singură dată. 

— Dar e de necrezut! Făcu prinţul din ce în ce mai uimit. 
Îmi închipuiam, dimpotrivă, că el e toată ziua la dumneata. 
Scuză-mă, e foarte ciudat ceea ce-mi spui, aproape 
neverosimil... 

— Şi cu toate acestea e adevărat. Îmi pare atât de rău: vă 
aşteptasem anume, crezând că măcar de la dumneavoastră 
am să aflu pe unde îşi poartă paşii... 

— Ah, Dumnezeule! Păi, trebuie să vină din moment în 
moment. Ceea ce am auzit însă de la dumneata mă uimeşte 
până într-...atât, încât. Mărturisesc. M-aş fi aşteptat la orice 
de la el... Dar la asta... la una ca asta! 

Păreţi atât de surprins! Şi eu îmi închipuisem nu numai că 
nu vă veţi mira, dar că dumneavoastră aţi ştiut dinainte 
cum aveau să se întâmple lucrurile. 

— Am ştiut? Eu?! Dar te asigur, Natalia Nikolaevna, că nu 
l-am văzut decât o clipă, astăzi şi n-am vorbit cu nimeni 
despre el; mi se pare ciudat să observ că ai aerul de a nu 
mă crede, făcu el privindu-ne pe amândoi. 

— Ferească Dumnezeu, afectă Nataşa, sunt pe deplin 
convinsă că mi-aţi spus adevărul. 

Şi din nou zâmbetul de mai înainte îi înflori pe obraz, dar 
acum părea ca şi cum i-ar fi râs prinţului în nas, ceea ce îl 
făcu să se simtă atins. 

— Te-aş ruga să te explici, ceru el încurcat. 

— Nu-i nimic de explicat aici. Vorbesc cât se poate de 
simplu. Dumneavoastră doar îl ştiţi cât e de uşuratic şi de 
uituc. Şiiată că, de îndată ce s-a simţit cu totul liber, s-a 
lăsat antrenat. 

— Dar nu-i este îngăduit să se antreneze asfel; trebuie să 
fie altceva la mijloc şi de îndată ce va sosi, am să-l oblig să 
explice totul. Mai mult decât orice mă miră însă că 


dumneata parcă m-ai învinui şi pe mine de acest lucru, cu 
toate că zilele acestea nici măcar n-am fost aici. De altfel, 
Natalia Nikolaevna, văd că eşti foarte supărată pe el şi asta- 
i lesne de înţeles! Dumneata ai tot dreptul şi... Şi... se 
înţelege de la sine, eu sunt cel dintâi vinovat, fie şi numai 
pentru că mi s-a întâmplat să cad cel dintâi pradă mâniei 
dumitale; oare nu-i ăsta adevărul? Mi se adresă elcu un 
surâs nervos. 

Nataşa roşi ca para focului. 

— Dă-mi voie, Natalia Nikolaevna, continuă el cu 
demnitate, sunt de acord că am o vină, dar numai pe aceea 
de a fi plecat a doua zi după ce ne-am cunoscut, iar 
dumneata, cu suspiciunile care te stăpânesc, după câte am 
observat, ai şi reuşit să-ţi schimbi părerea despre mine, cu 
atât mai mult cu cât la asta au contribuit şi împrejurările. 
Dacă n-aş fi plecat, m-ai fi putut cunoaşte mai bine, iar sub 
supravegherea mea nici Alioşa n-ar mai fi luat-o razna; dar 
ai să auzi chiar azi câte am să-i spun... 

— Cu alte cuvinte, veţi proceda în aşa fel, încât el se va 
simţi stingherit de prezenţa mea. Cu inteligenţa 
dumneavoastră, e de presupus că nu puteţi crede cu 
adevărat că un asemenea mijloc mi-ar ajuta la ceva. 

— Nu cumva vrei să insinuezi că aş urmări dinadins să 
aranjez lucrurile de aşa manieră, încât Alioşa să se simtă 
stingherit de dumneata? În cazul acesta mă jigneşti, Natalia 
Nikolaevna. 

— Mă străduiesc a folosi cât mai puţine aluzii, cu oricine aş 
vorbi, răspunse Nataşa şi de a căuta, dimpotrivă, 
întotdeauna într-o discuţie calea cea mai deschisă; iar 
dumneavoastră veţi avea prilejul să vă convingeţi, poate, 
chiar astăzi de acest lucru. Nu e dorinţa mea să vă jignesc 
şi ar fi, de altminteri, o încercare de-a dreptul inutilă, mai 
ales că dumneavoastră nu v-aţi putea simţi ofensat de 
cuvintele mele, orice v-aş spune. De aceasta sunt pe deplin 
încredinţată, pentru că îmi dau prea bine seama de 


caracterul relaţiilor noastre, pe care dumneavoastră, nu 
este aşa...? 

— Nu le puteţi privi cu toată seriozitatea. Dacă însă eu v- 
am jignit într-adevăr, apoi sunt gata să vă cer scuze, ca să- 
mi îndeplinesc astfel în faţa dumneavoastră toate obligaţiile. 
Ospitalităţii. 

Deşi rostise aceste cuvinte pe un ton lejer, chiar uşor 
glumeţ, cu zâmbetul pe buze, n-o mai văzusem niciodată 
până atunci pe Nataşa într-un asemenea hal de iritare. De- 
abia în clipa aceea am înţeles cât de mult îndurase inima ei 
în cele trei zile. Cuvintele sale enigmatice din care reieşea 
că ea ştie şi a înţeles totul, mă speriară, mai ales că loveau 
direct în prinţ. Era evident că Nataşa îşi schimbase părerea 
despre el şi-l privea ca pe un duşman personal. Se vede 
treaba că ea atribuia influenţei lui toate dezamăgirile sale 
în legătură cu Alioşa şi poate că avea în acest sens unele 
motive. Mi-era însă teamă să nu izbucnească din moment în 
moment vreo scenă între ei. Tonul ironic al Nata-şei era 
prea străveziu. Mai ales ultimele cuvinte adresate prinţului, 
care subliniau că el n-ar putea privi relaţiile lor cu toată 
seriozitatea, fraza referitoare la scuzele ce era gata să i le 
prezinte, ameninţarea voalată pe care o strecurase în 
promisiunea de a-i dovedi, în chiar acea seară, că ea ştie să 
vorbească şi fără ocolişuri - toate acestea fuseseră rostite 
atât de nedisimulat şi usturător, încât nu mai era de 
nădăjduit să-i fi scăpat cumva prinţului vreunul din 
înţelesuri. Am văzut cum se schimbă la faţă, dar ştiu să 
rămână stăpân pe sine. Luând numaidecât aerul că n-a 
remarcat înţepăturile şi că n-a înţeles sensul adevărat al 
cuvintelor, întoarse, cum era de aşteptat, totul în glumă. 

— Ferit-a sf întul! Cum o să mă gândesc a-ţi pretinde 
scuze? Ripostă el râzând. Nu urmăream de loc aşa ceva, 
fiindcă nici nu-mi stă în obicei să pretind scuze de la o 
femeie, încă de la prima noastră întâlnire, te-am prevenit 
în-trucâtva în privinţa caracterului meu şi de aceea probabil 
că nici nu te vei supăra pe mine pentru o singură observaţie 


pe care aş îndrăzni-o, cu atât mai mult cu cât ea se referă în 
general la toate femeile; şi cred că şi dumneata vei fi de 
acord cu observaţia mea, continuă el adresându-mi-se cu 
ama* bilitate. Am observat anume că în caracterul femeii 
pre4 domină înclinarea ca atunci, bunăoară, când e 
vinovată d4 ceva, să dorească mai degrabă a-şi îndrepta 
greşeala ulterior printr-o mie de drăgălăşenii decât să şi-o 
recunoască pe locl şi să-şi ceară iertare chiar în momentul 
în care cele mai zdrobitoare dovezi pledează împotriva ei. 
Aşadar, dacă am presupune” numai că am fost 
jTgnâT”HeHumneata, înadins nu vreau ca acum, în clipa 
asta, să mi se ceară scuze; le voi prefera mai târziu, când, 
recunoscându-ţi singură greşeala, vei dori s-o repari faţă de 
mine... Printr-o mie de drăgălăşenii. Şi ştiu că eşti atât de 
bună, atât de curată, atât de sinceră şi fără ascunzişuri, 
încât clipa când te va cuprinde căinţa (şi asta o presimt) va 
fi minunată. În loc de scuze însă spune-mi mai bine acum: 
oare nu pot să-ţi dovedesc prin ceva, chiar astăzi, că sunt 
mult mai sincer şi mai cinstit cu dumneata decât îţi 
închipui? 

Nataşei îi năvăli tot sângele în obraz. Şi mie mi se păru că 
răspunsul prinţului lăsa să se întrevadă destul de străveziu 
un ton de superficialitate neglijentă, mergând chiar până la 
o nuanţă de glumă cam deplasată. 

— Doriţi să-mi dovediţi că sunteţi sincer şi cinstit faţă de 
mine? Îl întrebă Nataşa, privindu-l provocator. 

— Da. 

— Dacă este aşa, îndepliniţi-mi o dorinţă. 

— Îţi dau cuvântul meu, anticipat. 

— Iată dorinţa mea: să nu-l sâcâiţi pe Alioşa cu un cu-vânt 
măcar şi să nu-i faceţi nici azi şi nici mâine, vreo aluzie 
privitoare la mine. Nici un singur reproş, pentru faptul că 
ni-a uitat; nici cea mai mică dojana. Vreau să ne reîntâlnim 
ca şi când nimic n-ar fi intervenit între noi, fără ca el să 
observe ceva. Am nevoie de acest lucru. Îmi daţi cuvântul? 


— Cu cea mai mare plăcere, răspunse prinţul şi îngă-duie- 
mi să adaug din tot sufletul că rareori mi-a fost dat să 
întâlnesc la cineva un mod mai înţelept de a trata în 
asemenea chestiuni... Dar... Mi se pare că şi vine Alioşa. 

În antreu se auzi într-adevăr zgomot de paşi. Nataşa 
tresări pregătindu-se parcă să înfrunte ceva. Prinţul arboră 
o mină gravă şi aştepta ce-o să urmeze. El n-o slăbea din 
ochi pe Nataşa. În clipa aceea, uşa se deschise şi Alioşa 
dădu buzna înăuntru. 

CAPITOLUL II. 

Întocmai: năvăli pe uşă cu faţa strălucind de bucurie, senin 
şi vesel. Se vedea că petrecuse cele patru zile în desfătări şi 
fericire. Îi citeai pe chip că vrea negreşit să ne comunice 
ceva. 

— Iată-mă, în sf îrşit! Exclamă el cu voce tare. Cel care ar 
fi trebuit să ajungă primul aici. Acum însă veţi afla totul, 
totul, totul! Mai deunăzi, tată, n-am reuşit să schimbăm nici 
două cuvinte, deşi aveam multe să-ţi spun. Numai în 
momentele lui bune îmi permite să-i spun tu, se întrerupse 
el, ca să-mi explice mie tonul pe care-l folosea. Zău! 
Altminteri, mi-e interzis! Şi ştii ce fel de tactică foloseşte 
tata? Începe prin a-mi spune el întâi dumneata. Începând 
însă de astăzi, vreau ca el să aibă întotdeauna momente 
bune şi mă voi strădui să i le ofer. În general, eu m-am 
schimbat cu desăvârşire în aceste patru zile, m-am 
schimbat definitiv, definitiv; vă voi povesti totul. Aceasta 
însă mai pe urmă. Acum însă principalul e altul: iat-o! Iat-o 
din nou! Nataşa, draga mea, bună seara, Nataşa, 
îngeraşule, îngerul meu, explodă el, aşezându-se lângă ea şi 
sărutându-i cu nesaţ mâna; ce dor mi-a fost de tine în toate 
aceste zile! Dar ce vrei, n-am putut! N-a fost chip s-o scot la 
capăt! Draga mea! Parcă ai şi slăbit puţin şi te-ai făcut aşa... 
Nu ştiu cum... Mai palidă. 

El îi acoperea exaltat mâinile cu sărutări, o privea în extaz 
cu ochii săi minunaţi ca şi când nu s-ar mai fi putut sătura. 
Mi-am întors o clipă ochii către Nataşa şi din expresia 


chipului ei am ghicit că aveam amândoi acelaşi gând: Alioşa 
era cu totul nevinovat. De altfel, când şi cum s-ar fi putut 
face vinovat acest nevinovat? Bujori vii colorară deodată 
obrajii palizi ai Nataşei, de parcă tot sângele adunat în 
inimă i s-ar fi revărsat acum în cap. Ochii îi scânteiau şi, 
privindu-l mândră pe prinţ, îl întrebă pe Alioşa cu voce 
stăpânită, întretăiată: 

— Dar unde... ai fost... Atâtea zile? Respira greu şi inegal. 
Doamne, cât îl mai iubea! 

— Vezi tu, în realitate par a fi vinovat faţă de tine; adică ce 
zic eu: par a fi vinovat! Fireşte că sunt vinovat, o ştiu bine, 
îmi dau prea bine seama! Katia îmi spunea şi ieri şi astăzi că 
o femeie nu poate ierta asemenea neglijenţe din partea 
unui bărbat (fiindcă ea ştie tot ce-a fost marţi, la noi, aici; i- 
am povestit chiar eu, a doua zi). Am discutat însă cu ea mai 
îndelung, i-am demonstrat că nu e vorba de o femeie 
oarecare, ci de aceea care se cheamă Nataşa, fiinţa cu care 
n-ar putea fi asemuită pe lume decât una singură: Katia! Şi 
pe urmă am venit aci, ştiind, bineînţeles, că în disputa cu 
Katia eu ieşisem învingător. Parcă un înger ca tine ar fi în 
stare să nu ierte? „Da, a fost negreşit ceva care l-a 
împiedicat, nu înseamnă nicidecum că nu mă iubeşte” - iată 
cum ştiam că va gândi Nataşa mea! Şi cum aş putea să nu 
te mai iubesc? Parcă aşa ceva e cu putinţă? Am strâns atâta 
dor în inimă! Şi cu toate acestea sunt vinovat. Atunci când 
vei afla însă totul, îmi vei da cea dintâi dreptate! S-o iau de 
la început, trebuie să-mi descarc sufletul în faţa voastră, a 
tuturor; pentru asta am şi venit. Am vrut astăzi (nu aveam 
decât o jumătate de minut la dispoziţie) să trec în goană pe 
la tine, ca să te sărut din zbor, însă am avut iar ghinion; m-a 
chemat Katia să mă duc imediat la ea, pentru unele 
chestiuni extrem de importante. Asta, tăticuţule, era până 
să mă urc în trăsura în care m-ai văzut tu; atunci, mă 
duceam la Katia în urma unui alt bileţel. La noi aleargă 
acum curierii toată ziua cu scrisori. Scrisoarea dumitale, de 
pildă, Ivan Petrovici, n-am reuşit s-o citesc decât ieri 


noaptea şi din ea mi-am dat seama că ai perfectă dreptate 
în tot ceea ce ai scris acolo. Dar ce era să fac în faţa unei 
imposibilităţi fizice! La asta m-am şi gândit: mâine seară o 
să mă justific de toate; pentru că în seara aceasta mi-ar fi 
fost imposibil să nu vin la tine, Nataşa. 

— Dar despre ce fel de scrisoare e vorba? Întrebă Nataşa. 

— Ivan Petrovici m-a căutat pe acasă şi se înţelege că nu 
m-a găsit. Mi-a lăsat o scrisoare în care mă mustra că nu 
mai apar pe la tine. Şi are perfectă dreptate. Aceasta a fost 
ieri. 

Nataşa îmi aruncă o privire. 

— În schimb, aveai destul timp s-o vizitezi de dimineaţă 
până seara pe Katerina Feodorovna... Începu prinţul. 

— Ştiu, ştiu ce vrei să spui, îl întrerupse Alioşa. Că... „dacă 
puteai să te duci la Katia, apoi de două ori pe-atâtea motive 
îţi reclamau prezenţa aici”...Sunt cu totul de acord cu tine, 
ba mai adaug: nu de două ori mai multe motive, ci un milion 
de motive în plus. Dar, uite că se întâmplă să se ivească în 
viaţă împrejurări ciudate şi de neprevăzut, care vin să 
răstoarne totul încâlcind lucrurile. Ei bine şi cu mine s-a 
petrecut ceva asemănător. Vă repet, doar, că în aceste zile 
m-am schimbat cu totul, până în măduva oaselor; înseamnă, 
deci, că au intervenit nişte împrejurări importante! 

— Ah, Dumnezeule, dar spune odată ce s-a întâmplat cu 
tine! Nu mă chinui, te rog, îi strigă Nataşa, surâzând totuşi 
de înflăcărarea lui Alioşa. 

Într-adevăr, el părea puţin ridicol; se zorea, cuvintele 
ţâşneau necurmat şi haotic, gonind şi încălecându-se în 
zbor agitat. Era plin de dorinţa arzătoare să vorbească, să 
ne istorisească tot, tot, tot. Dar, povestindu-ne, nu părăsea o 
clipă mâna Nataşei, ducând-o mereu la buze, ca şi când nu 
s-ar mai fi putut sătura sărutându-i-o. 

— Tocmai în ceea ce s-a întâmplat cu mine e miezul 
chestiunii, continuă Alioşa. Ah, dragii mei! Câte mi s-au 
perindat prin faţa ochilor, câte n-am avut de făcut, ce fel de 
oameni n-am întâlnit! Mai întâi pe Katia; ce fiinţă desă- 


vârşită este Katia! N-o cunoşteam de loc, de loc până acum. 
Atunci, marţi seara, Nataşa, când îţi vorbeam despre ea, ţi- 
aminteşti, încă de atunci vorbeam cu mult entuziasm, când 
încă aproape că nici n-o cunoşteam. Ea însăşi se ascunsese 
şi s-a ascuns de mine mereu, până mai de curând. Acum 
însă ne-am cunoscut bine amândoi. Ne tutuim. Dar s-o iau 
de la început: în primul rând, Nataşa, de-ai fi auzit numai ce 
frumos mi-a vorbit despre tine, când a doua zi, miercuri, i- 
am povestit ce se întâmplase aici... A, dar pentru că veni 
vorba, mi-amintesc ce stupid am fost faţă de tine, când am 
trecut atunci, miercuri dimineaţa, să te văd! lu mă 
întâmpini fre-mătând, întreaga ta fiinţă e pătrunsă de noua 
întorsătură a vieţii noastre, ţii să stai cu mine de vorbă 
despre toate astea, eşti tristă şi în acelaşi timp faci pe 
ştrengăriţă şi glumeşti cu mine, iar eu - nimic; mă 
încăpăţânez să par grav şi serios! O, imbecilul, imbecilul de 
mine! Vroiam să-mi dau importanţă, să mă laud, că de! În 
curând voi fi spţ, om cu greutate şi prestanţă, şi-rni 
găsisem, într-adevăr, înaintea cui să mă laud, înaintea ta! 
Ah, cât trebuie să fi râs tu atunci de mine şi cum mai 
meritam eu aceasta! 

Prinţul sta fără să scoată un cuvânt şi-l privea pe Alioşa cu 
un zâmbet ironic şi triumfător, ca şi cum ar fi fost bucuros 
că fiul său se manifestă cu atâta neseriozitate şi e atât de 
ridicol. Întreagă seara l-am urmărit atent pe prinţ şi m-am 
convins că nu-şi iubeşte de loc fiul, deşi se vorbea prin oraş 
despre duioasa lui dragoste părintească. 

— De la tine, am plecat la Katia, îşi reluă Alioşa istorisirea. 
V-am spus totuşi, parcă mai adineauri, că noi de-abia azi de 
dimineaţă ne-am putut cunoaşte perfect unul pe celălalt şi 
să vedeţi cât de ciudat a fost... Nici nu-mi amintesc 
desluşit... Câteva cuvinte înflăcărate; un schimb cald de 
impresii, câteva gânduri împărtăşite... Şi cu astea ne-am 
apropiat pe vecie. Tu, Nataşa, trebuie s-o cunoşti negreşit. 
Cum mi-a explicat ea esenţa firii tale, cum te-a descifrat! Şi 
cum mi-a arătat ce comoară eşti tu pentru mine! Încetul cu 


încetul, mi-a pus în lumină toate ideile ei şi întreaga ei 
concepţie asupra vieţii; este o fată atât de serioasă, atât de 
entuziastă! Mi-a vorbit despre datorie, despre misiunea 
noastră, despre necesitatea de a sluji cu toţii omenirea şi, 
pentru că ne înţeleseserăm deplin în numai cinci-şase ore 
de conversaţie, am terminat prin a ne jura unul altuia 
prietenie eternă, făgăduindu-ne că de-a lungul întregii 
noastre vieţi nu vom înfăptui nimic unul fără ştirea celuilalt. 

— Dar ce să înfăptuiţi? Întrebă mirat prinţul. 

— Tată, eu m-am schimbat într-atâta, încât toate acestea, 
desigur, ar putea să te mire; prevăd chiar de pe acum toate 
obiecțiile tale, răspunse Alioşa solemn. Voi toţi sunteţi nişte 
oameni practici, aveţi atâtea principii verificate, severe, 
riguroase; voi priviţi cu ironie, cu neîncredere, cu 
duşmănie, orice suflu proaspăt, tot ce este nou, tot ce este 
tânăr. Eu însă nu mai sunt acelaşi pe care-l ştiai tu cu 
câteva zile în urmă. Sunt un altul; pot privi curajos în ochii 
tuturor şi la orice pe lumea asta. JDacă ştiu că am dreptate 
în convingerea mea, o voi urma până la ultima ei 
consecinţă; şi dacă nu mă voi abate nicâo3ata”de pe drumul 
meu, mă voi socoti un om onest. ICe vreţi mai mult? Puteţi 
spune despre asta orice doriţi, eu am încredere în mine. 

— Oho! Făcu prinţul ironic. 

Nataşa ne privi cu nelinişte. Se temea pentru Alioşa. Ştia 
că i se întâmplă adeseori să se avânte în discuţii care îl 
dezavantajau şi n-ar fi vrut ca el să apară într-o postură 
caraghioasă faţă de noi, dar mai ales faţă de tatăl său. 

— Dar ce-i cu tine, Alioşa?! Am impresia că te-ai apucat să 
filosofezi, interveni ea. i-o fi băgat careva în cap asemenea 
idei... Mai bine ne-ai povesti aşa cum începuseşi. 

— Păi, eu ce fac, nu vă povestesc?! Strigă Alioşa. Să vedeţi, 
Katia are nişte rude îndepărtate. Doi verişori: Lio-vinka şi 
Borinka. Unul e student, celălalt - un tânăr fără ocupaţie. 
Ea se întâlneşte cu dânşii; sunt nişte oameni extraordinari! 
Aproape că nu calcă pe la contesă, din principiu, în cursul 
conversaţiei mele cu Katia despre misiunea omului, despre 


vocaţie şi despre câte şi mai câte, ea mi-a vorbit despre ei şi 
mi-a dat tot atunci o scrisoare către cei doi veri; iar eu am 
alergat cât ai clipi la dânşii ca să-i cunosc. Chiar din prima 
seară mi-am dat seama că ideile noastre se potrivesc de 
minune. Am întâlnit acolo vreo douăsprezece persoane - tot 
oameni diferiţi: studenţi, ofiţeri, pictori; a fost şi un 
scriitor... le cunosc cu toţii, Ivan Petrovici, adică vreau să 
spun că ţi-au citit scrierile şi aşteaptă încă multe de la 
dumneata pe viitor. Aşa i-am auzit vorbind. Le-am spus că te 
cunosc şi am promis să le fac şi lor cunoştinţă cu dumneata. 
M-au întâmpinat cu toţii frăţeşte, cu braţele deschise. Eu nu 
le-am ascuns, de la început, că în curând voi fiun om 
căsătorit. Şi m-au luat drept atare. Locuiesc undeva la 
etajul al patrulea, sub acoperiş; se adună cât se poate de 
des, mai ales miercurea, la Liovinka şi Borinka. Toţi sunt 
nişte tineri entuziaşti şi nutresc o dragoste înflăcărată 
pentru întreaga omenire; am discutat despre prezentul 
nostru, despre viitor, despre ştiinţe, despre literatură şi ne- 
am împărtăşit gân-durile atât de frumos, deschis, simplu... 
Mai vine pe acolo din când în când şi un licean. O, ce 
frumoase sunt relaţiile dintre ei, ce limbaj ales folosesc şi ce 
suflet nobil au! N-am mai întâlnit până acum asemenea 
oameni! De fapt, unde m-am dus eu până azi? Ce-am văzut? 
În ce idei am crescut? Numai tu singură, Nataşa, numai tu 
mi-ai vorbit uneori câte ceva în genul acesta. Ah, Nataşa, 
trebuie să faci negreşit cunoştinţă cu dânşii; Katia îi 
cunoaşte de mult. Să-i auzi vorbind despre ea... Vorbesc 
aproape cu venerație; Katia a promis lui Liovinka şi Borinka 
să doneze imediat ce intră în drepturile sale un milion din 
averea ei, spre a fi cheltuiţi în interes obştesc. 

— lar administratorii acelui milion vor fi Liovinka şi Bo- 
rânka, desigur, cu întreaga lor companie? Interveni prinţul. 
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat; e ruşine, tată, să vorbeşti 

astfel! Strigă Alioşa înfierbântat, bănuiesc eu la ce te 
gândeşti! Cu privire la acel milion, noi am stat într-adevăr 
mult de vorbă şi am chibzuit îndelung în ce fel să fie folosit! 


Şi, în cele din urmă, am convenit că, în primul rând, el 
trebuie cheltuit pentru instrucţiunea publică. 

— Ai dreptate, până în prezent n-am cunoscut-o destul pe 
Katerina Feodorovna, observă ca pentru sine prinţul, 
arborând acelaşi surâs ironic. De altfel, mă aşteptam la 
multe de la dânsa, dar chiar la una ca asta... 

— Cum, chiar la una ca asta! Sări Alioşa, ce ţi se pare atât 
de ciudat? Pentru că e vorba de ceva ce iese întrucâtva din 
cadrul rânduielilor cu care v-aţi obişnuit? Pentru că până 
acum nimeni n-a donat încă un milion, iar ea o să-l doneze? 
Asta ai în vedere? Şi ce-i dacă ea nu vrea să trăiască pe 
socoteala altora. Pentru că a trăi din aceste milioane nu 
înseamnă altceva decât a trăi pe socoteala altora (abia 
acum am aflat acest lucru). Katia vrea să fie de folos patriei 
şi tuturor oamenilor şi să-şi aducă obolul la binele obştesc. 
Despre obol învăţăm încă din abecedare, dar de cum începe 
să miroasă a milioane, apoi, adio, nu mai e obolva să zică? 
Şi pe ce se sprijină, mă rog, această mult trâmbiţată 
înţelepciune, în care am crezut atât până acum? De ce te 
uiţi aşa la mine, tată? Ca şi când ai vedea în faţa ta un 
măscărici ori un nătărău! Ei şi ce-i dacă sunt un nătărâu? 
De-ai fi auzit tu, Nataşa, ce spunea Katia despre asta: Il» Nu 
inteligenţajjste”principalul, ci caracterul, sufletul, însuşirile 
nobile, educaţia şi cultura care o dirijează”! Dar revelaţia 
cea mai extraordinară în această privinţa ă fost expresia 
genială a lui Bezmâghin. Bez-măghin este un cunoscut de-al 
celor doi veri ai Katiei şi, fie vorba între noi, un cap... într- 
adevăr, un cap genial! Nu mai departe decât ieri, în timpul 
unei conversații, a spus: „Un prost care şi-a dat seama că e 
prost, încetează de a mai fi prost!” Ce adevăr! Aruncă la tot 
pasul asemenea maxime. Bezmâghin e un torent de 
aforisme. 

— Hm... Într-adevăr genial, bombăni prinţul. 

— Iarăşi râzi, tată. Dar de la tine n-am auzit niciodată 
nimic în genul acesta; n-am auzit aşa ceva nici de la 
întreaga voastră societate. La voi, dimpotrivă, toate 


acestea-s lucruri oarecum ascunse, vă tupilaţi cu toţii cât 
mai aproape de pă-mănt, ca să vă potriviţi negreşit statura 
şi nasul unor măsurători şi norme prestabilite şi imuabile, 
ca şi când aşa ceva ar fi cu putinţă. Ca şi cum acest lucru n- 
ar fi de o mie de ori mai absurd decât ceea ce discutăm şi 
decât ceea ce gândim noi, cei pe care ne consideraţi 
utopici! Să-i fi auzit tu cum îmi vorbeau ieri. 

— Dar despre ce discutaţi şi ce vă preocupă? Povesteş-te- 
ne, Alioşa, că până acum aproape că n-am înţeles nimic, 
făcu Nataşa. 

— Despre ce? În general, despre tot ce duce la progres, la 
umanitate, la iubire; toate acestea sunt puse în legătură cu 
problemele contemporane. Vorbim despre publicitate, 
despre reformele în curs, despre dragostea faţă de 
omenire, despre militanţii zilelor noastre; analizăm, citim, 
disecăm. Ceea ce contează, însă, e că noi ne-am făgăduit 
reciproc să fim cu totul sinceri între noi şi să ne spunem 
unii altora deschis totul, fără sfială, despre noi înşine. 
Numai sinceritatea, numai francheţea ne vor ajuta să ne 
atingem țelul. Asupra acestui lucru insistă cu deosebire 
Bezmâghin. Eu i-am povestit Katiei despre asta şi ea este 
întru totul de acord cu Bezmâghin. lată de ce noi toţi, sub 
conducerea lui Bezmâghin, ne-am dat cu-vântul de onoare 
să acţionăm corect şi fără nici un fel de ascunzişuri toată 
viaţa şi indiferent de ceea ce s-ar vorbi despre noi, ori de 
modul în care am fi judecaţi, să nu ne descurajăm şi să nu 
ne abată nimic din drumul nostru, să nu ne ruşinăm-nici de 
elanurile, de pasiunile noastre, nici de erorile noastre şi să 
mergem drept înaintejDacă vrei să fii respectat, în primul 
rând - şi aceasta este „principalul - respectă-te pe tine 
însuţi; numai astfel, numai prin respectul faţă de tine însuţi 
îi obligi şi pe alţii să te respecte. FAsta o spune Bezmâghin 
şi Katia este întru totul de acord cu el. În general, 
convingerile noastre ale tuturora se află acum la unison şi 
ne-am propus să ne studiem fiecare pe sine însuşi, iar când 


ne reîntâlnim să ne explicăm între noi şi să ne spunem 
părerea unii despre alţii. 

— Ce aberaţii! Exclamă prinţul alarmat, cine-o mai fi şi 
acest Bezmâghin? Nu, asta nu poate să rămână aşa... 

— Ce nu poate să rămână? Înterveni grăbit Alioşa. Dar 
ascultă, tată, de ce spun toate acestea acum şi anume în 
prezenţa ta. Pentru că vreau să sper să te introduc şi pe 
tine în cercul nostru. Mi-am şi dat cuvântul, în numele tău. 
Tu râzi, da, ştiam eu că vei râde! Dar ascultă-mă! Eşti un 
om bun, nobil şi vei pricepe. Deocamdată doar nu-i cunoşti, 
nu i-ai văzut niciodată, nu i-ai auzit expuriîndu-şi ideile. 
Este adevărat că tu le ştii toate astea pentru că eşti grozav 
de învăţat: şi totuşi, întrucât încă nu i-ai văzut cum sunt şi 
n-ai stat de vorbă cu dânşii, cred că nici n-ai putea să-i 
judeci cum se cuvine! Tu doar îţi închipui că ştii ceva despre 
ei, de fapt, însă, nu ştii nimic; du-te la ei, ascultă-i şi pe 
urmă, pe urmă îţi garantez că vei fi alături de noi! 
Esenţialul este că vreau să folosesc toate mijloacele ca să te 
pot salva de la pieire smul-gându-te din societatea ta, de 
care tu te-ai lipit atâta, din men ghinea convingerilor tale. 

Prinţul ascultă tirada lui Alioşa fără să spună un singur 
«uvânt, dar cu un aer de batjocură veninoasă. Pe faţa lui se 
putea citi răutatea. Nataşa îl urmărea cu un dezgust făţiş. 
Nu se putea ca prinţul să nu vadă acest lucru, deşi se 
prefăcea a nu observa nimic. Dar de îndată ce Alioşa sfârşi, 
prinţul izbucni într-un hohot de râs nestăpânit. Ba se lăsă 
chiar pe speteaza scaunului, ca şi când n-ar mai fi avut 
putere să se reţină. Categoric însă, era un râs prefăcut: 
râdea numai şi numai cu intenţia de a-şi ofensa fiul, de a-l 
înjosi cât mai * mult. Într-adevăr, Alioşa se indispuse; o 
adâncă amărăciune i se întipări pe faţă. Aşteptă însă 
răbdător ca veselia tatălui. Său să ia sfârşit. 

— Tată, începu Alioşa mâhnit, de ce râzi de mine? Am venit 
înaintea ta cinstit şi sincer. Dacă socoti că spun prostii, 
îndreaptă-mă, dar nu râde de mine. Fiindcă, în felul acesta, 
îţi baţi joc de ceea ce a devenit pentru mine o cauză sfântă 


şi nobilă. Să presupunem că am apucat pe un drum greşit,: 
ă toate ideile mele calcă pe-alături de adevăr, că sunt 
eronate, ori că eu nu sunt decât un imbecil, aşa cum mi-ai 
spus-o de atâtea ori; şi chiar dacă am o rătăcire, de ce să nu 
cugeţi că rătăcirea mea este sinceră, cinstită? Eu nu mi-am 
pierdut onestitatea. Toate aceste idei înalte şi generoase mă 
entuziasmează. Să admitem că ar fi eronate, dar temelia lor 
-este sacră. 'Ţi-am spus, de altminteri, că tu şi toţi ai voştri 
nu mi-aţi vorbit niciodată nimic interesant, care să-mi arate 
un drum, să-mi stârnească interesul, să mă preocupe. 
Contestă părerile lor, spune-mi ceva mai de temei decât 
spun dânşii şi te voi urma; dar nu râde de mine, pentru că 
asta mă amărăşte profund. 

Alioşa rosti toate acestea cu multă distincţie şi cu o 
demnitate sobră, aproape severă. Nataşa îl învăluise tot 
timpul într-o privire încărcată de simpatie. lar prinţul îl 
ascultă cu uimire şi-şi schimbă numaidecât tonul. 

— N-am vrut câtuşi de puţin să te ofensez, dragul meu, 
dimpotrivă, te compătimesc. Tu te pregăteşti pentru un pas 
atât de important în viaţă, încât ar fi timpul să încetezi de a 
mai fi un copil uşuratic. Acesta mi-i gândul. Am râs fără să 
vreau şi n-am avut de loc intenţia să te jignesc. 

— Atunci, de ce mi s-a părut totuşi că ai vrut să-ţi baţi joc 
de mine? Continuă Alioşa cu amărăciune. Şi de ce încă de 
mult mi se pare că tu mă priveşti cu duşmănie, că ai mereu 
faţă de mine o atitudine de un rece sarcasm, adică altfel 
decât s-ar cădea să fie un tată cu fiul său? De ce am mereu 
impresia că, dacă eram în locul tău, nu-mi zeflemiseam atât 
de necruţător fiul, cum ai făcut-o tu acum cu mine? le rog 
să mă asculţi, să ne explicăm cu tot curajul, sincer, o dată 
pentru totdeauna, în aşa fel, ca pe viitor să nu mai existe 
nici un fel de neînțelegere între noi. Şi... Eu vreau să-ţi 
spun tot adevărul: când am intrat adineauri, mi s-a părut că 
şi aici a intervenit o oarecare neînțelegere; nu v-am găsit 
aşa cum m-aş fi aşteptat eu să vă întâlnesc laolaltă. Aşa 
este, ori ba? Dacă este aşa, atunci nu-i oare mai bine ca 


fiecare să-şi exprime sentimentele adevărate? Cât rău nu se 
poate îndrepta prin sinceritate! 

— Vorbeşte, vorbeşte, Alioşa! Îl îndemnă prinţul. Ceea ce 
ne recomanzi tu este foarte inteligent. Poate că, de fapt, cu 
asta ar fi trebuit să şi începem, adăugă el aruncând o 
privire spre Nataşa. 

— Să nu te superi, prin urmare, că am să fiu cât se poate 
de sincer, începu Alioşa. O ceri chiar tu şi singur ai 
provocat-o. Aşadar, ascultă-mă. Ţi-ai dat consimţământul la 
căsătoria mea cu Nataşa; ne-ai îngăduit această fericire şi 
ca s-o faci, te-ai biruit pe tine însuţi. Ai fost mărinimos şi ţi- 
am apreciat cu toţii noblețea gestului. Atunci, de ce 
insinuezi continuu şi nu fără o anumită bucurie, că eu încă 
nu sunt decât un copil ridicol şi necopt pentru căsătorie; ba 
mai mult, te porţi ca şi când ai dori să mă ridiculizezi, să mă 
înjoseşti, chiar să mă ponegreşti în faţa Nataşei. Tu eşti 
totdeauna foarte mulţumit când mă poţi prezenta sub un 
aspect caraghios; n-am observat-o numai acum, ci de mai 
multă vreme. Parcă ai căuta înadins să ne demonstrezi, nu 
ştiu de ce, că mult visata noastră căsătorie e ridicolă, 
absurdă şi că Nataşa şi cu mine nu ne potrivim. Zău, parcă 
n-ai crede nici tu în ceea ce ne hărăzeşti; parcă ai lua toate 
lucrurile acestea în glumă, parcă le-ai privi ca pe o 
născocire amuzantă, ca pe un vodevil vrednic de a stârni 
doar hazul... Şi asta n-o deduc numai din cuvintele tale de 
astăzi, nu. În aceeaşi seară în care ne-am mai întâlnit aici 
pentru întâia oară, adică marţi seara, îndată după ce ne-am 
întors de aici la tine, te-am auzit spunând câteva lucruri 
ciudate, care m-au uimit, ba chiar mi-au încărcat sufletul de 
mâhnire. lar miercuri, la plecare, ai făcut de asemenea 
câteva aluzii cu privire la situaţia noastră actuală, ai 
aruncat şi unele vorbe la adresa ei - nu ceva insultător, 
dimpotrivă, dar oarecum nu aşa cum aş fi dorit eu să aud de 
la tine; era, în termenii folosiţi, ceva prea uşor, prea lipsit 
de dragoste şi de respect faţă de ea... Aşa ceva ar fi greu de 
redat, dar sensul mi-e clar: inima simte, aude. Spune-mi că 


greşesc. Fă-mă să-mi schimb părerea; încurajează-mă şi... 
Încurajeaz-o şi pe ea, pentru că şi pe ea ai mâhnit-o... Am 
ghicit asta din prima privire, de cum am intrat aici... 

Alioşa îşi descarcă sufletul cu foc şi fermitate. Cu un aer 
solemn şi, tulburată toată, Nataşa îl asculta, aprinsă la faţă, 
iar în vreo două rânduri o auzii rostind ca pentru ea: „Da, 
da, aşa este?” Prinţul se fâstâci. 

— Dragul meu, răspunse el, desigur, nu-mi pot reaminti 
totul; e ciudat însă că tu ai atribuit spuselor mele sensul 
acesta bizar. Sunt gata să te fac să-ţi schimbi părerea prin 
tot ce-mi stă în putinţă. lar dacă adineauri am râs, apoi şi 
această atitudine este explicabilă. Îţi voi mărturisi, de altfel, 
că prin râsul meu am dorit să-mi acopăr un sentiment amar. 
Când mi te imaginez acum pregătindu-te să devii mâine-poi- 
mâine soţ, mi se pare ceva de-a dreptul absurd, irealizabil, 
scuză-mă, aproape comic. Îmi reproşezi că am râs, iar eu 
susţin că am făcut-o numai din cauza ta. Am şi eu o vină 
aici; se prea poate ca în ultimul timp să nu te fi 
supravegheat îndeajuns, de vreme ce abia acum, în seara 
asta, am aflat de ce poţi fi capabil. Mă cutremur gândindu- 
mă la viitorul tău cu Natalia Nikolaevna; îmi dau seama că 
m-am grăbit, că în realitate sunteţi foarte nepotriviţi unul 
pentru altul. Orice iubire trece, nepotrivirea însă rămâne 
pentru totdeauna. Nu mai vorbesc de soarta ta, dar 
gândeşte-te singur (fireşte - numai dacă ai intenţii cinstite) 
că o dată cu tine o distrugi şi pe Natalia Nikolaevna, o 
distrugi categoric! Ai vorbit până acum o oră încheiată 
despre dragoste faţă de omenire, despre noblețea unor 
convingeri, despre nu mai ştiu ce oameni capabili şi demni 
pe care i-ai fi cunoscut şi aşa mai departe; întreabă-l însă pe 
Ivan Petrovici ce i-am spus eu mai adineauri, când urcam la 
etajul al treilea, pe scara aceasta oribilă ce duce până aici şi 
când ne-am oprit amândoi la uşă mulţumind lui Dumnezeu 
că am scăpat teferi dimpreună cu picioarele noastre? Ştii tu 
ce gând mi-a venit atunci, pe dată, fără să vreau? M-a 
cuprins mirarea întrebându-mă cum de ai putut, cu toată 


marea ta dragoste pentru Natalia Nikolaevna, să accepţi ca 
ea să stea într-o locuinţă ca asta? Cum nu ţi-o fi trecut prin 
minte că, dacă n-ai mijloace, dacă n-ai posibilitatea de a-ţi 
îngădui nişte obligaţii elementare, nu ai nici dreptul de a fi 
soţ şi nici de-a-ţi asuma îndatoriri? Dragostea singură nu 
ajunge; ea se dovedeşte prin fapte; iar tu judeci aşa: IChiar 
dacă suferi lângă mine, vreau să rămâi cu mine” - ceea ce 
nu mai e uman şi nici nobil! A vorbi despfe dragostea 
universală, a te entuziasma de problemele întregii 
umanităţi, dar în acelaşi timp a comite o crimă împotriva 
iubirii şi a-ţi trece cu vederea propria ta crimă - este ceva 
de neînțeles! Nu mă întrerupe, Natalia Nikolaevna, lasă-mă 
să termin; mi-e sufletul prea îndurerat ca să nu mi-l 
deschid. Tu, Alioşa, spuneai că te-ai lăsat furat zilele 
acestea de tot ce este nobil, frumos, cinstit, mi-ai reproşat 
mie că în societatea noastră nu există preocupări pentru 
asemenea probleme, ci doar o cuminţenie rigidă. Dar 
judecă singur: pe de o parte, entuziasm pentru lucrurile 
înălţătoare şi frumoase, pe de altă parte, după cele ce s-au 
întâmplat aici marţi seara, cum ai putut s-o neglijezi patru 
zile la rând pe fiinţa care s-ar părea că trebuie să-ţi fie mai 
scumpă decât orice pe lume? Ai recunoscut chiar în discuţia 
avută cu Katerina Feodorovna că Natalia Nikolaevna te 
iubeşte atât de mult şi este atât de generoasă, încât te va 
ierta. Dar cu ce drept te bizui pe o asemenea iertare şi 
mergi până la a paria în legătură cu un asemenea lucru? Cu 
ce drept? Oare nu te-ai gândit nici o clipă câte gânduri 
negre, câte îndoieli, câte bănuieli i-ai pricinuit Nataliei 
Nikolaevna în cursul acestor din urmă zile? Oare era de 
ajuns faptul că pe tine te-au atras acolo nişte idei noi, ca să 
ai latitudinea de a-ţi neglija principala obligaţie? Iartă-mă, 
Natalia Nikolaevna, că mi-am călcat cuvântul. Dar 
chestiunea de acum este mai serioasă decât cuvântul dat; 
dumneata mă vei înţelege, desigur... Ştii tu oare, Alioşa, că 
pe Natalia Nikolaevna am găsit-o într-un asemenea hal de 
suferinţă, încât e lesne de înţeles ce infern au fost pentru ea 


aceste patru zile, care, dimpotrivă, ar fi trebuit să fie cele 
mai minunate din viaţa ei? Pe de o parte asemenea 
comportare, iar pe de alta - vorbe, vorbe şi iar vorbe... 
Oare n-am dreptate? Şi după toate acestea, vii să mă acuzi 
pe mine, când de fapt eşti unicul vinovat. Prinţul sfârşi. Se 
lăsase furat de propria-i elocinţă şi nu-şi putea ascunde de 
noi satisfacția triumfului. Auzind de suferinţele Nataşei, 
Alioşa o privi copleşit de durere, dar hotă-rârea ei fusese 
luată dinainte. 

— Lasă, Alioşa, nu te mai necăji. Sunt alţii mai vinovaţi 
decât tine. Ia loc şi ascultă ceea ce-i voi spune acum tatălui 
tău. E timpul să terminăm! 

— Explică-te, Natalia Nikolaevna, interveni prinţul, te rog 
stăruitor! Sunt aproape două ore de când tot ascult nu ştiu 
ce enigme. Astea-s de nesuportat, şi, mărturisesc, nu mă 
aşteptam la o asemenea primire. 

— Se prea poate; pentru că v-aţi gândit, probabil, că, 
fermecaţi de cuvintele dumneavoastră, nu vom observa 
intenţiile dumneavoastră ascunse. Ce să vă mai explic! Ştiţi 
şi singur şi înţelegeţi prea bine despre ce este vorba. Aiioşa 
are dreptate. Cea mai arzătoare dorinţă a dumneavoastră 
este de a ne despărţi. Ştiaţi dinainte aproape tot ce se va în- 
tâmpla aici în zilele ce aveau să urmeze acelei seri de marţi 
şi aţi calculat cu sânge rece şi cu de-amănuntul toate 
consecinţele. V-am mai spus chiar adineauri că 
dumneavoastră priviţi fără pic de seriozitate atât relaţiile 
dintre mine şi dumneavoastră cât şi proiectul de logodnă pe 
care l-aţi imaginat. Glumiţi cu noi; jucaţi teatru şi urmăriţi 
un scop premeditat. Jocul dumneavoastră merge la sigur. 
Alioşa avea dreptate, reproşându-vă că pentru 
dumneavoastră toate acestea sunt un fel de vodevil. În loc 
să-l mustraţi pe Alioşa, ar fi trebuit, dimpotrivă, să vă 
crească inima de bucurie, deoarece, fără a bănui nimic, v-a 
îndeplinit întru totul planul şi aşteptările; ba poate chiar 
mai mult. 


Încremenisem de uimire. Presimţisem că în seara aceea 
avea să se întâmple o catastrofă. Dar sinceritatea atât de 
tăioasă a Nataşei precum şi tonul dispreţuitor nedisimulat 
al cuvintelor ei m-au uimit peste măsură. Aşadar, ea ştia 
într-adevăr ceva, reflectai eu şi iat-o că s-a decis, fără 
şovăire, la ruptură. Probabil că îl aşteptase cu nerăbdare pe 
prinţ, ca să-i spună dintr-o dată totul pe faţă. Prinţul păli 
uşor. Chipul lui Alioşa exprima o teamă naivă şi o 
chinuitoare aşteptare. 

— Aminteşte-ţi de ce m-ai învinuit acum! Sublinie răspicat 
prinţul şi cântăreşte-ţi măcar puţin cuvintele... Nu mai 
înţeleg nimic. 

— A! Prin urmare, deocamdată nu vreţi să înţelegeţi din 
două cuvinte, făcu Nataşa. Până şi el, iată, până şi Alioşa v-a 
înţeles la fel ca şi mine, iar noi doi n-aveam cum să ne 
înţelegem, deoarece nici nu ne-am văzut. Totuşi, chiar şi lui 
is-a părut că dumneavoastră jucaţi cu noi o comedie, un joc 
nedemn şi jignitor, iar Alioşa vă iubeşte, crede în 
dumneavoastră, vă divinizează. Dumneavoastră n-aţi 
considerat necesar, cel puţin faţă de el, să încercaţi a fi ceva 
mai prudent, ceva mai dibaci, scontând faptul că Alioşa va fi 
lipsit de suficienta perspicacitate pentru a vă pricepe. Cum 
însă el are o inimă simţitoare, delicată şi e foarte 
impresionabil, cuvintele dumneavoastră, tonul lor, după 
cum spune el, i-au rămas la inimă... 

— Nu înţeleg nimic, absolut nimic! Repetă prinţul încer- 
când să pară profund consternat şi adresându-mi-se de 
data aceasta mie, ca şi cum m-ar fi luat de martor. Era însă 
surescitat şi clocotea tot. Dumneata eşti bănuitoare şi 
alarmată, continuă apoi adresându-se Nataşei, adică nu, 
eşti pur şi simplu geloasă pe Katerina Feodorovna, de aceea 
pari gata să acuzi întreaga lume (şi în primul rând pe ruine) 
şi... Şi permite-mi să-ţi spun totul; află că despre caracterul 
dumitale oricine ar putea să-şi facă o părere destul de 
ciudată... În ceea ce mă priveşte, nu sunt de loc obişnuit cu 
asemenea scene şi n-aş mai întârzia un singur moment aici, 


după toate aceste demonstraţii, dacă n-ar fi în joc interesele 
fiului meu... Totuşi mai aştept încă; vei avea oare 
bunăvoința să te explici? 

— Va să zică dumneavoastră, chiar şi în urma celor auzite 
vă încăpăţânaţi a nu înţelege din două cuvinte ceea ce, de 
fapt, ştiaţi prea bine? Doriţi neapărat să spun totul, fără 
înconjur? 

— Nu-ţi cer nimic altceva. 

— Fie... Ascultaţi atunci, strigă Nataşa cu ochii scăpărând 
de mânie, vă voi spune totul deschis, totul pe faţă! 

CAPITOLUL IU. 

Ea se ridică şi începu să vorbească stând în picioare, ne- 
dându-şi seama de asta din pricina tulburării ce-o 
cuprinsese. Prinţul ascultă cât ascultă, apoi se ridică şi el. 
Scena devenea mult prea solemnă. 

— Reîmprospătaţi-vă cuvintele dumneavoastră de marţi, 
începu Nataşa. Aţi spus cam aşa: am nevoie de bani, de căi 
netede, fără riscuri, de un nume de vază în societatea 
înaltă, vă amintiţi? 

— Da, îmi amintesc. 

— 'Tocmai pentru a putea obţine aceşti bani şi toate aceste 
succese, care altminteri v-ar fi scăpat din mână, tocmai 
pentru aceste motive aţi şi venit aici marţi seara, născocind 
logodna şi calculând totul în aşa fel, ca să puteţi prinde cu 
ajutorul acestei glume prada ce vi se strecura printre 
degete. 

— Nataşa, strigai eu, gândeşte-te ce spui! 

— Glumă! Calcul! Eu? Repeta prinţul cu un aer profund 
jignit. 

Zdrobit de durere, Alioşa privea aproape buimac. 

— Da, da, nu mă întrerupeţi, am jurat că voi spune tot ce 
am pe inimă, continuă Nataşa iritată. Dumneavoastră n-aţi 
uitat, desigur, că Alioşa refuzase să vă asculte. O jumătate 
de an v-aţi tot trudit în zadar cu el, încercând să-l 
îndepărtați de mine. Nu i-aţi obţinut însă supunerea. Apoi, 
dintr-o dată, intervine un moment critic, în care nimic nu 


mai e de amânat. A scăpa acest moment însemna a pierde 
printre degete şi logodnica şi banii, dar mai ales banii, trei 
milioane în cap... Mai rămânea un singur lucru: ca Alioşa să 
ajungă a o îndrăgi pe aceea asupra căreia dumneavoastră 
v-aţi oprit alegerea. 

V-aţi făcut bine socoteala: dacă s-ar îndrăgosti de ea, s-ar 
putea să mă părăsească pe mine... 

— Nataşa, Nataşa, exclamă Alioşa copleşit de durere. Ce 
spui, ce tot spui tu? 

— Iar după aceea dumneavoastră aţi procedat în 
consecinţă, continuă ea fără a se sinchisi de lamentarea lui 
Alioşa; dar s-a mai repetat o dată aceeaşi istorie! Totul ar fi 
mers ca pe roate, dar eu - iarăşi eu - vă stau în cale! O 
singură speranţă vă mai rămăsese: experimentat şi viclean 
cum sunteţi, aţi observat, pare-se, încă de pe atunci, că 
Alioşa lăsa uneori să se vadă că-l împovărează oarecum 
vechea lui legătură, îl cam stânjenesc sentimentele lui faţă 
de mine. Fireşte, dumneavoastră n-aţi fi putut să nu 
observați că a început să mă cam neglijeze, să se 
plictisească, să nu mai dea pe aici câte cinci zile în şir. Vă 
veţi fi spus, poate, că într-o bună zi se va plictisi definitiv şi. 
Mă va părăsi, când, dintr-o dată, marţi, maniera francă de a 
proceda a lui Alioşa v-a lovit ca un trăsnet din senin. Ce vă 
mai rămânea de făcut...?! 

— Dă-mi voie, strigă prinţul, dimpotrivă! Dimpotrivă, acest 
fapt... 

— Ziceam, îl întrerupse dârz Nataşa, că în acea seară 
dumneavoastră v-aţi pus imediat unica întrebare: „Ce e de 
făcut acum?” şi v-aţi hotărât să-i îngăduiţi căsătoria cu 
mine, dar nu faptic, ci doar aşa, de formă... Numai ca să-l 
potoliţi. Data oficierii căsătoriei - gândeaţi în sinea 
dumneavoastră - poate fi amânată la nesfârşit; între timp, 
înmugureşte o dragoste nouă; nu v-a scăpat lucrul acesta. 
Şi iată, tocmai pe acel mugure de dragoste nouă v-aţi şi 
propus să clădiţi totul. 


— Romane, romane, rosti prinţul cu jumătate de glas, ca 
pentru sine; consecinţe ale solitudinii, ale reveriilor, ale ro-l 
manelor citite! 

— Da, tocmai pe această nouă iubire v-aţi propus să clădiţi 
totul, repetă Nataşa, fără să audă ori să acorde vreo atenţie 
cuvintelor prinţului, în aceeaşi stare de emoție 
incandescentă. Şi încă ce şanse pentru noua dragoste 
înfiripată în sufletul lui Alioşa! Ea s-a zămislit chiar înainte 
ca el să fi cunoscut prea multe din virtuțile acelei fete! Încă 
din clipa în care Alioşa se hotărâse să-i destăinuie că n-o 
poate iubi, deoarece îl opresc simţul datoriei şi o altă iubire, 
fata, dintr-o dată, prin înţelegerea ei, ştiuse să reverse 
atâta nobleţe şi atâta simpatie faţă de el şi de rivala sa! Şi o 
făcuse cu o atât de caldă putere de iertare, încât Alioşa, 
chiar dacă şi până atunci crezuse în frumuseţea ei 
sufletească, nu-şi închipuise niciodată că ar putea fi chiar 
atât de frumoasă! Ela venit atunci şi pe la mine, e adevărat, 
dar nu mi-a vorbit decât numai şi numai de dânsa; findcă îl 
uimise, îl uluise. Negreşit, după o asemenea scenă, chiar de 
a doua zi trebuia să simtă dorinţa neînfrânată de a o vedea 
încă o dată pe fiinţa aceea sublimă ce-l impresionase în-tr- 
atâta, chiar dacă n-ar fi fost decât dintr-un îndemn de 
simplă recunoştinţă. De ce, prin urmare, nu s-ar fi dus la 
dânsa? De ce, când bine ştia că vechea lui iubită nu mai 
suferă, soarta ei fiind lămurită; doar acesteia, ca soţ, eli se 
dăruia pentru totdeauna, iar cu noua lui dragoste nu 
zăbovea decât o clipă oarecare din viaţă... Şi cât de ingrată 
ar fi fost Nataşa, dacă s-ar fi arătat geloasă pe o fărâmă 
dintr-o viaţă întreagă... Deşi, în realitate, astfel i se răpeşte 
pe neobservate acestei Nataşe în loc de o clipă - o zi, două, 
trei... Între timp, fiinţa aceea admirabilă îi oferă atâta 
inedit, îi apare într-o lumină nouă atât de neaşteptată, 
împrăştie din plin atâta nobil entuziasm şi totodată atâta 
naivitate copilărească - apropiindu-se aci de felul lui de a fi. 
Şi-şi jură unul altuia prietenie, frăţietate, jură să nu se mai 
despartă cât vor trăi. „în numai vreo cinci-şase ore de 


conversaţie” sufletul lui se deschide pe de-a-ntregul unor 
noi simţăminte, inima lui i se dăruie ei toată... Va sosi în cele 
din urmă timpul, v-aţi gândit şi dumneavoastră, când el 
însuşi va compara noile şi proaspetele sale emoţii şi 
simţăminte cu iubirea de mai înainte; acolo totul este 
cunoscut, obişnuit; acolo îl aşteaptă scene de gelozie, 
reproşuri, lacrimi... Acolo, chiar dacă iubita lui se joacă ori 
glumeşte cu el, parcă n-o face totuşi ca de la egal la egal, ci- 
l tratează ca pe un copil... Şi mai ales tot ce-i acolo e atât de 
cunoscut, totul este o cărare bătătoi. pe când dincoace! 

O sugrumau lacrimile şi un nod de amară durere, dar 
Nataşa făcu o sforţare şi se stăpâni câteva clipe. 

— Şi după aceea? Ei, mai departe, timpul îşi va face 
datoria; că doar nu pentru acum, imediat, e fixată căsătoria 
cu Nataşa. Între timp, ar putea interveni multe schimbări... 
Pe de altă parte - cuvintele dumneavoastră, aluziile, 
interpretările, elocinţa... Ba s-ar putea strecura pe 
nesimţite şi ceva clevetiri pe socoteala acestei nesuferite 
Nataşa; ar putea fi înfăţişată într-o lumină atât de 
nefavorabilă şi... Cum se vor mai rezolva toate acestea - nu 
se ştie, dar victoria va fi de partea dumneavoastră! Alioşa, 
dragul meu, nu mă învinui! Să nu-mi spui că nu ţi-am înţeles 
dragostea sau că n-o preţuiesc de ajuns. Ştiu că tu mă mai 
iubeşti şi acum şi că în clipa asta poate că nici nu pricepi 
rostul destăinuirilor mele. Mai ştiu că am făcut foarte, 
foarte rău, spunând toate acestea. Dar ce pot face, dacă le 
înţeleg prea bine şi dacă te iubesc din ce în ce mai mult... 
Nesfârşit. Până la nebunie! Ea îşi acoperi faţa cu mâinile, se 
prăbuşi în fotoliu şi izbucni într-un plâns disperat ca un 
copil. Cu un strigăt de durere, Alioşa alergă la ea. Nu era în 
stare să îndure fără lacrimi lacrimile ei. 

Dar hohotele de plâns ale Nataşei i-au fost, pare-se, de 
mare ajutor prinţului. Toată pornirea pătimaşă cu care 
vorbise ea în timpul acestei explicaţii lungi, toate ieşirile 
aspre împotriva lui, de care prinţul, fie şi numai în virtutea 
unei elementare bune-cuviinţe, ar fi trebuit să se simtă grav 


ofensat, toate acestea acum, evident, puteau fi atribuite 
unui ne-stăpânit acces de gelozie, unei iubiri rănite, ba 
chiar unei stări maladive. Ba se şi cuvenea să manifeste o 
înţelegătoare compasiune... 

— Linişteşte-te, calmează-te, Natalia Nikolaevna, o consolă 
prinţul, folosind prilejul, toate acestea sunt rezultatul 
exaltării dumitale, al viselor şi singurătăţii în care te-ai 
zbătut... Te-a tulburat atât de mult purtarea uşuratică a lui 
Alioşa... Asta nu-i însă decât o condamnabilă neprevedere 
din partea lui. Dar lucrul cel mai important, asupra căruia 
dumneata ai insistat în chip deosebit, rămâne întâmplarea 
de marţi seara, care se cădea să-ţi demonstreze mai curând 
întregul şi neţărmuritul lui ataşament faţă de dumneata, în 
timp ce - dumneata ai crezut, dimpotrivă, că... 

— O, nu-mi mai vorbiţi, nu mă mai chinuiţi, măcar în clipa 
asta, vă rog, vă rog! Îl întrerupse Nataşa plângând amarnic; 
mie inima mi-a spus de mult totul, de mult! Credeţi oare că 
eu nu înţeleg că iubirea de altădată a lui Alioşa s-a dus 
iremediabil?... Aici, în această cameră, singură... Ori de 
câte ori mă lăsa să-l aştept, ori de câte orimă uita... Le-am 
trăit toate acestea... Şi la toate am reflectat. Dar ce aveam 
de făcut?! Nu te învinuiesc, Alioşa... Dar de ce 
dumneavoastră căutaţi să mă înşelaţi? Vă închipuiţi cumva 
că n-am încercat să mă amăgesc singură?... O, de câte ori, 
de câte ori! Parcă nu m-am căznit să pătrund fiecare 
vibraţie a vocii lui? Parcă n-am învăţat să citesc pe chipul şi 
în ochii lui? Totul, totul s-a dus, totul e înmormântat... Oh, 
nefericita de mine... 

Alioşa, în genunchi în faţa ei, plângea. 

— Da, da, numai eu sunt vinovat. lotul porneşte de la 
mine! Repeta el printre lacrimi. 

— Nu, pe tine nu te învinui, Alioşa... Între noi sunt alţii... 
Sunt duşmanii noştri! Da, ei... Ei! 

— Te rog, la urma urmei, se agită prinţul impacientat, pe 
ce bază îmi atribui dumneata toate aceste... Crime? Căci tot 
ce spui nu sunt decât presupuneri, cu nimic dovedite... 


— A, dovezi! Strigă Nataşa, ridicându-se repede din 
fotoliu, doriţi dovezi, om perfid ce sunteţi! N-aţi fi putut, n- 
aţi fi avut cum să acţionaţi altfel decât venind aici cu 
propunerea dumneavoastră! Trebuia să-l împăcaţi cumva 
pe fiul dumneavoastră cu el însuşi, să-i adormiţi 
remuşcările, pentru ca să se dăruiască mai uşor, mai fără 
griji, pe de-a-ntregul Katiei. Altminteri, s-ar fi gândit mereu 
la mine şi nu s-ar fi lăsat înrâurit de dumneavoastră, pentru 
că v-aţi cam plictisit tot aşteptând. Sau poate vreţi să 
spuneţi că nu-i adevărat? 

— Mărturisesc, răspunse cu un zâmbet sarcastic prinţul, 
că dacă aş fi vrut să te înşel, într-adevăr, calculam aşa cum 
presupui dumneata. Eşti foarte... Ingenioasă, dar toate 
acestea se cuvin a fi dovedite mai întâi, înainte de a arunca 
în obrazul cuiva asemenea insulte. 

— Vreţi dovezi? Dar întreaga dumneavoastră comportare 
anterioară, încercările de a-l îndepărta de mine nu sunt 
oare tot atâtea dovezi? Părintele care îşi învaţă fiul să 
neglijeze şi să batjocorească astfel de obligaţii, scontând tot 
felul de avantagii mondene şi bani, îşi perverteşte copilul. 
Ce tot vorbeaţi mai adineauri de scară şi de mizera mea 
locuinţă? Cine altul dacă nu tot dumneavoastră aţi refuzat 
să-i mai daţi bani de cheltuială, pentru a ne sili astfel să ne 
despărţim, constrânşi de lipsuri şi de foame? Mulțumită 
dumneavoastră ne aflăm în această locuinţă, la care se 
ajunge pe scara pe care aţi urcat; aşadar, de ce-i atribuiţi 
acum tot lui o vină inexistentă, om făţarnic ce sunteţi? Şi de 
unde vor fi venit, cum de v-a năpădit dintr-o dată, atunci; în 
acea seară, o asemenea înflăcărare şi nişte convingeri atât 
de nepotrivite firii dumneavoastră? Ce v-a făcut să aveţi- 
atâta nevoie de mine? În răstimpul acestor patru zile am 
măsurat mereu, în lung şi în lat camera pe care o vedeţi; 
am chibzuit totul, am cântărit fiecare cuvânt al 
dumneavoastră, m-am gândit la expresia feţei cu care aţi 
venit în seara aceea şi m-am convins că toate acestea n-au 
fost decât prefăcătorie, farsă, o comedie jignitoare, josnică 


şi nedemnă... Căci vă cunosc doar mai de mult, cum să nu 
vă cunosc! De fiecare dată când Alioşa se întorcea de la 
dumneavoastră îi ghiceam pe chip tot ceea ce i-aţi vorbit, 
aţi căutat să-i strecuraţi în suflet; am studiat cu atenţie 
toate semnele înrâuririi pe care aţi avut-o asupra lui! Nu, 
nu mă mai puteţi înşela! Poate că mai aveţi şi alte calcule, 
pe care nu le-aţi pus încă în aplicare - nimic. Nu este 
exclus; poate că nici nu v-am spus încă lucrul principal, dar 
astea nu mai au acum nici o importanţă! Important este că 
tot timpul acesta dumneavoastră aţi urmărit să mă înşelaţi, 
iată adevărul! Şi acest adevăr trebuia să vi se spună în faţă! 

— Atâta tot? Astea sunt toate dovezile dumitale? Dar 
gândeşte-te, femeie apucată, că prin această prefăcătoriel 
(cum numeşti dumneata propunerea mea de marţi) eu mă 
angajam prea tare. Un asemenea demers, dacă ar fi fost 
vorba de un calcul oarecare, ar fi însemnat o prea mare 
imprudenţă din partea mea. 

— V-aţi fi angajat prea mult? Cum şi prin ce v-aţi legat 
dumneavoastră? Ce v-ar fi împiedicat, adică, să mă înşelaţi? 
Ce contează pentru dumneavoastră obijduirea unei fete! 
Mai ales când este o biată fugară, repudiată de părintele ei; 
lipsită de orice apărare, care şi-a pătat cinstea, adică o 
imorală | Merită oare să mai ţii cont de dânsa, când o 
asemenea farsă poate aduce un profit oarecare, fie el cât de 
Mic? 

— Dar în ce situaţie te pui, pe dumneata însăţi, Natalia 
Nikolaevna, gândeşte-te numai! Văd că susţii cu tot 
dinadinsul cum că ţi-aş fi adus o ofensă. Dar ofensa e atât 
de gravă, atât de umilitoare, încât nici nu concep cum de a 
fost posibil să ţi-o imaginezi măcar şi, cu atât mai mult, să 
stărui atât asupra ei. Trebuie să fii prea obişnuită cu fel de 
fel de situaţii echivoce, pentru a putea admite cu atâta 
uşurinţă acest lucru, iartă-mă că trebuie să ţi-o spun. Mă 
simt însă îndreptăţit să-ţi fac atare reproşuri, pentru că 
dumneata îl înverşunezi pe propriul meu fiu împotriva mea; 


şi chiar *dacă el nu s-a ridicat încă împotrivă-mi, în 
apărarea dumitale, inima lui mi-e ostilă... 

— Nu, tată, nu! Strigă Alioşa. Nu m-am ridicat împotriva 
ta, pentru că nu te cred în stare să ofensezi şi nici; nu-mi 
pot închipui că s-ar putea aduce cuiva asemenea ofense. 

— Ai auzit?! Strigă prinţul. 

— Nataşa, numai eu sunt vinovat de toate, nu-l învinui pe 
el. E păcat, e îngrozitor! 

— Auzi, Vanea? Acum şi el e împotriva mea! Strigă Nataşa. 

— Destul, zise prinţul, trebuie să punem capăt acestei. 
Scene penibile. Stupidul şi furibundul dumitale acces de 
gelozie, prelungit dincolo de orice limite, îţi dezvăluie 
caracterul într-o lumină cu totul nouă pentru mine. Sunt, în 
sfârşit, sprevenit. Ne-am pripit, într-adevăr, ne-am pripit. 
Dumneata tnici nu-ţi dai seama cum m-ai jignit; pentru 
dumneata, asta nu-i mare lucru. Ne-am pripit... Ne-am 
pripit... Fireşte, cuân-tul dat trebuie să fie sfânt, dar... Sunt 
tată şi trebuie să veghez la fericirea fiului meu... 

— Va să zică, vă retrageţi cuvântul? Strigă Nataşa 
indignată. N-aţi aşteptat decât un prilej! Bine, dar ţin să 
ştiţi că, încă înainte de asta, acum două zile, stând uitată 
aici, mă hotărâsem eu însămi să-l eliberez pe fiul 
dumneavoastră de orice obligaţie, iar acum v-o confirm 
tuturor celor de faţă. Eu sunt aceea care renunţ! 

— Cu alte cuvinte, dumneata încerci, poate, să reînvii în «1 
toată frământarea de mai înainte, sentimentul datoriei, 
toate „mustrările de conştiinţă pentru obligaţiile asumate” 
(după cum te-ai exprimat singură mai adineauri), pentru ca 
astfel să ţi-l apropii la fel ca mai înainte. E o concluzie care 
se impune chiar după propria dumitale teorie; de aceea îţi 
şi vorbesc astfel; dar, în sfârşit, ajunge; timpul va hotări 
totul. Am să aştept un moment mai calm ca să mă explic cu 
dumneata. Sper că nu ne vom întrerupe definitiv relaţiile. 
De asemenea, trag nădejde că vei învăţa să mă apreciezi 
mai bine. Astăzi voiam tocmai să-ţi destăinui proiectul meu 
în legătură cu părinţii dumitale, din care ai fi văzut... Dar 


ajunge! Ivan Petrovici! Adăugă el, apropiindu-se de mine, 
acum, mai mult decât oricând, mi-e de mare preţ a te 
cunoaşte îndeaproape, ca să nu-ţi mai spun şi cât de veche 
e dorinţa aceasta a mea. Sper că mă vei înţelege. Zilele 
acestea am să te vizitez; îmi permiţi? 

Eu m-am înclinat. Mi se părea şi mie că acum nu mai 
puteam evita intenţia lui de a ne cunoaşte. Prinţul îmi 
strânse mâna, o salută fără cuvinte pe Nataşa, apoi ieşi cu 
aerul demnităţii jignite. 

CAPITOLUL IV. 

Câteva momente nimeni n-a scos o vorbă. Pe Nataşa o 
frământau gândurile, apăsătoare şi triste şi sta frântă de 
durere, întreaga ei energie o părăsise dintr-o dată. Cu 
privirea pierdută, părea cu totul absentă. Ţinea încă între 
degetele ei mâna lui Alioşa; acesta îşi plângea încet 
durerea, uitându-se la ea din când în când cu teamă şi 
curiozitate. 

În sfârşit, începu s-o consoleze cu sfială, căutând s-o 
liniştească. O implora să nu se supere, se învinuia pe sine, 
dar ghiceai că ţine foarte mult să-l disculpe pe taică-său şi 
că asta îi preocupa cu deosebire. În câteva rânduri aduse 
vorba despre asta, dar nu se încumetă să se exprime clar, 
de teamă să nu redeştepte mânia Nataşei. Îi jura dragoste 
eternă, nestrămutată şi se străduia cu înflăcărare să-şi 
justifice ataşamentul faţă de Katia; repeta fără încetare că o 
iubeşte pe Katia numai ca pe o soră, ca pe o soră dragă şi 
bună, pe care însă n-ar putea-o părăsi de tot, că aşa ceva ar 
fi şi brutal şi crud din partea sa şi repeta mereu că din clipa 
în care Nataşa o va cunoaşte pe Katia, ele se vor împrieteni 
pentru totdeauna şi vor rămâne nedespărţite şi astfel vor 
dispărea cu desăvârşire toate neînțelegerile. Această idee îl 
încânta cu deosebire. Bietul băiat nu minţea de loc. 
Temerile Nataşei erau străine înţelegerii lui, după cum în 
general nu pricepuse bine cam ce-i spusese ea mai înainte 
lui taică-său. Înţelesese doar atât: că ei se certaseră şi 
aceasta îl apăsa ca o piatră pe inimă. 


— Tu mă învinuieşti pentru tatăl tău? Îl întrebă Nataşa. 

— Cum aş putea să te învinuiesc pe tine, răspunse cu 
mâhnire în glas Alioşa, când eu însumi sunt vinovat de 
toate? Eu sunt cel ce te-a împins la o asemenea mânie, iar 
tu în supărare l-ai învinuit şi pe el, pentru că voiai să mă 
dezvinovăţeşti pe mine: tu-mi dai totdeauna dreptate, deşi 
nu merit aceasta. Trebuia căutat vinovatul şi - poftim! Te-ai 
gândit la el. Cu toate că, într-adevăr, într-adevăr el nu e 
vinovat! Exclamă Alioşa, reînsufleţindu-se. Parcă pentru 
asta a venit el aici?! Asta oare aştepta el?! 

Văzând însă că Nataşa îl priveşte cu tristeţe şi mustrare în 
ochi, îşi pierdu dintr-o dată curajul. 

— Bine, bine, nu mai insist, la ce să mai insist? lartă-mă, 
rosti el. Numai eu sunt vinovat de toate! 

— Da, Alioşa, rosti Nataşa cu o sfârşeală în glas. Ela trecut 
acuma printre noi şi ne-a distrus întreaga linişte, pentru tot 
restul vieţii noastre. Tu ai crezut întotdeauna în mine mai 
mult decât în toţi; dar de azi înainte el ţi-a strecurat în 
inimă o anumită bănuială în ceea ce mă priveşte, o anumită 
neîncredere, ai ajuns să mă învinuieşti şi asta înseamnă că 
tatăl tău mi-a răpit jumătate din inima ta. O umbră a trecut 
printre noi. 

— Nu vorbi aşa, Nataşa. De ce spui: „o umbră”...Expresia 
aceasta îl indispuse pe Alioşa. 

— El te-a atras, simulând bunătatea, o falsă mărinimie, 
continuă Nataşa, şi, de acum încolo, te va monta din ce în ce 
mai mult împotriva mea. 

— Îţi jur că nu! O asigură Alioşa cu şi mai mare ardoare. 
Era supărat, desigur, tata, când a spus acel „ne-am pripit”, 
dar te vei convinge şi singură, chiar mâine sau zilele 
acestea, că-şi va reveni; iar dacă el s-a supărat până într- 
atâta încât să se opună căsătoriei noastre, îşi jur că n-am 
să-l ascult. Poate că voi avea puterea s-o fac. Şi ştii cine ne 
va ajuta? Exclamă Alioşa entuziasmat de propria sa idee, 
Katia ne va ajuta! Ai să vezi ce fiinţă minunată e ea! Ai să 
vezi tu că ea nu vrea să-ţi fie rivală şi să ne despartă! O, cât 


de nedreaptă ai fost mai adineauri, când spuneai că eu sunt 
dintre cei care pot să-şi piardă dragostea chiar a doua zi 
după nuntă! O, cât m-au durut aceste cuvinte! Nu, să ştii că 
nu sunt cum ai crezut, iar dacă o vizitam adeseori pe 
Katia... 

— Ajunge, Alioşa, te rog, poţi s-o vizitezi cât doreşti şi când 
doreşti. Nu despre asta a fost vorba adineauri, n-ai în- 

Ţeles bine. Fii fericit cu cine-ţi place. Doar nu pot pretinde 
inimii tale mai mult decât îmi poate da. 

Intră Mavra. 

— Ce fac, vă servesc ceaiul, ori ba? Auzi, de două ore 
clocoteşte samovarul! Ceasul e unsprezece. 

Vorbise pe un ton pornit şi grosolan, ceea ce lăsa să se 
priceapă cât de colo ce supărată-i, bineînţeles, mai întâi şi- 
n-tâi pe Nataşa. In ultimele zile, începând adică de marţi, 
Mavra plutise de bucurie într-al nouălea cer că domnişoara 
ei (pe care o iubea foarte mult) se mărită şi trâăncănise 
despre asta peste tot, printre locatarii imobilului, prin 
cartier şi la prăvălie, îi şoptiseşi portarului. Mavra se 
lăudase şi povestise triumfătoare în stânga şi-n dreapta că 
prinţul este un om cu vază, că e şi general şi grozav de 
bogat, că venise el însuşi. Să ceară consimţământul 
domnişoarei ei şi că dânsa, Mavra, auzise totul cu urechile 
ei... Pentru ca acum praful să se aleagă de toate. Prinţul 
plecase supărat, ceaiul nu fusese servit şi, se înţelege de la 
sine, că numai domnişoara era vinovată. Doar o auzise 
Mavra cum îi vorbise ea prinţului, fără pic de respect. 

— Bine... Serveşte-l! Răspunse Nataşa. 

— Dar cu gustarea, ce fac, s-o servesc ori nu? 

— Serveşte şi gustarea, răspunse Nataşa încurcată. 

— Bine că ne-arn pregătit şi ne-am tot pregătit! Bombăni 
Mavra, de ieri nici nu-mi mai simt picioarele. Am alergat 
după vin tocmai la Nevski, când colo... Şi ieşi furioasă 
trântind uşa. 

Nataşa roşi, jenată, şi-mi căută privirea. Între timp s-a 
servit ceaiul, iar o dată cu el gustarea: vânat, peşte şi două 


sticle cu vin excelent, de la Eliseev23 „Şi la ce toate aceste 
pregătiri?” mă gândeam. 

— Vezi, Vanea, aşa sunt eu, spusa Nataşa apropiindu-se de 
masă, jenată chiar şi faţă de mine. Presimţisem doar că 
toate se vor petrece aşa cum s-au petrecut, dar îmi ziceam 
că ar fi posibil şi altfel. Că Alioşa o să vină, că o să caute să 
ne împăcăm, că ne vom împăca şi că toate bănuielile mele 
se vor dovedi neîntemeiate, că-mi voi schimba părerea şi... 
Pentru orice eventualitate, vezi, de aceea am pregătit 
această gustare. Ce vrei, crezusem că o să stămnai mult de 
vorbă, că vom mai întârzia şi noi... 

Sărmana Nataşa! Cât de tare se îmbujorase spunându-mi 
toate acestea! Alioşa se entuziasma. 

— Ei vezi, Nataşa! Strigă el, n-ai crezut nici tu că se va 
întâmpla aşa; acum două ore nu dădeai crezare bănuielilor 
tale! Nu, acestea toate trebuie îndreptate; eu sunt singurul 
vinovat, cauza tuturor relelor, dar voi îndrepta totul, totul. 
Permite-mi numai, Nataşa, să merg chiar acum la tata! 
Trebuie să-l văd. El se consideră jignit; trebuie consolat. Îi 
voi spune eu totul, totul, ca de la mine, numai ca din partea 
mea; n-o să fii amestecată aici cu nimic. Şi am să aranjez 
aşa cum trebuie... Nu te supăra pe mine că stărui atât de 
mult să merg la el şi că vreau să te las. E cu totul altceva la 
mijloc: mi-e milă de dânsul; o să vină o clipă când se va 
disculpa în faţa ta; ai să vezi... Mâine dis-de-dimineaţă voi fi 
iar la tine şi voi rămâne toată ziua aici; la Katia n-am să mă 
duc. 

Nataşa nu-l opri, ba îl sfătui chiar să meargă. Îi era grozav 
de teamă ca nu cumva Alioşa să stea de acum încolo la 
dânsa în silă, zile întregi, plictisindu-se astfel de ea. Îl rugă 
doar ca să nu vorbească nimic în numele ei şi căută să-i 
zâmbească mai cu voioşie la despărţire. Alioşa se pregătise 
să plece, când deodată se apropie de ea, îi luă amândouă 
mâinile într-ale lui şi se aşeză lângă dânsa. O privea cu 
negrăită duioşie. 


— Nataşa, draga mea, îngerul meu, nu te supăra pe mine 
şi să nu ne certăm niciodată. Făgăduieşte-mi că întotdeauna 
vei crede tot ce-ţi spun, iar eu te voi crede pe tine. Uite, 
îngerul meu, ce-ţi voi istorisi acum: o dată am fost noi doi 
certaţi, nu-mi mai amintesc de ce; vinovat eram eu. N-am 
mai vorbit unul cu altul. N-am vrut să cer eu cel dintâi 
iertare, deşi mi-era sufletul cătrănit. Umblam prin oraş, 
hoinăream peste tot, mă duceam pe la prieteni, dar mi-era 
atât de greu, ah! Atât de greu... Şi atunci mi-a venit un 
gând îngrozitor: ce s-ar fi întâmplat, dacă tu, de pildă, te-ai 
fi îmbolnăvit din cine ştie ce motiv şi ai fi murit? O, când mi- 
am închipuit una ca asta, m-a cuprins deodată o disperare 
atât de adâncă, de parcă te-aş fi pierdut în realitate şi 
pentru vecie. Gândurile mi se învălmăşeau, tot mai 
apăsătoare şi mai întunecate. Şi atunci, încetul cu încetul, 
am început să-mi imaginez că venisem la mormântul tău, că 
m-am prăbuşit peste el în neştire, că l-am îmbrăţişat şi am 
încremenit acolo, doborât de durere. Îmi imaginam cum aş 
fi sărutat acel mormânt, cum te-aş fi strigat din adâncurile 
lui să apari măcar pentru o clipă, cum i-aş fi cerşit lui 
Dumnezeu o minune, ca să te învie cel puţin pentru o clipă 
în faţa ochilor mei. Mă vedeam aruncându-mă să te 
îmbrăţişez, strângându-te la piept, o! Cum te-aş fi sărutat şi 
aş fi vrut, mi se pare, să mor acolo de fericire; eram 
înnebunit că am putut încă o dată să te îmbrăţişez la fel ca 
mai înainte fie şi pentru o singură clipă. Iar în timp ce-mi 
năvăleau în minte toate aceste gânduri, m-am pomenit 
deodată zicându-mi: te-aş cere lui Dumnezeu pentru o 
clipă, când tu de fapt ai fost lângă mine şase luni în sir, şase 
luni în care de atâtea ori ne certaserăm şi atâtea zile nu 
vorbisem unul cu altul! Au fost zile întregi când stătuserăm 
îmbufnaţi şi în care dădusem cu piciorul fericirii, iar acum, 
în închipuirea mea, vream să te strig sa reapari din 
mormânt pentru o singură clipă, în schimbul căreia aş fi fost 
gata să-mi dau şi viaţa!... De îndată ce am cugetat la toate 
acestea, nemaiputând suporta, am alergat repede la tine, 


am venit aici; tu mă aşteptai şi când ne-am îmbrăţişat, după 
cearta aceea, îmi amintesc bine că te-am strâns atât de tare 
la pieptul meu, ca şi când într-adevăr eram pe cale să te 
pierd. Să nu ne mai certăm, Nataşa, niciodată! Sufăr atât 
de mult... Şi cum poţi, Doamne! Cum poţi tu să te gândeşti 
că eu aş fi în stare să te las! 

Nataşa plângea. S-au îmbrăţişat afectuos şi Alioşa i-a jurat 
iarăşi că nu o va părăsi niciodată. După aceea alergă la 
taică-său. Era ferm convins că va aranja şi va împăca 
lucrurile cum e mai bine. 

— S-a terminat! Totul e pierdut! Murmură Nataşa, 
strângându-mi spasmodic mâna. El mă iubeşte şi poate că 
nu mă va uita niciodată; dar o iubeşte şi pe Katia şi după un 
timp oarecare pe ea o va iubi mai mult decât pe mine. lar 
vipera asta, prinţul, nu doarme şi atunci... 

— Nataşa! Şi eu cred că prinţul nu procedează tocmai 
corect, dar... 

— Cum! Te mai îndoieşti de ceva din toate câte i le-am 
spus? Aşa mi s-a părut după chipul tău schimbat. Dar 
aşteaptă puţin şi o să-ţi dai singur seama dacă am avut sau 
nu dreptate! Şi încă am vorbit numai în general, dar 
Dumnezeu ştie câte nu mai are de gând! E un om groaznic! 
Cât m-am zbuciumat, în aceste patru zile, umblând prin 
cameră şi toate mi s-au limpezit în minte. Lui nu-i trebuie 
decât un mijloc prin care să-l elibereze pe Alioşa, să-i 
uşureze inima de o tristeţe ce l-ar împiedica să trăiască şi 
de obligaţiile dragostei lui faţă de mine. A născocit această 
căsătorie şi ca sa se insinueze între noi cu influenţa lui 
nefastă şi ca să-l farmece pe Alioşa cu mărinimia şi noblețea 
sufletească de care e în stare. Acesta-i, Vanea, adevărul 
adevărat! Alioşa oferă din acest punct de vedere un 
caracter potrivit. Alioşa s-ar fi liniştit în privinţa mea. 
Îngrijorarea pentru mine i-ar fi trecut. S-ar fi gândit, 
probabil: acum, Nataşa mi-e soţie, e a mea pe veci şi, fără 
să vrea, şi-ar fi îndreptat mai mult atenţia către Katia. 
Prinţul a studiat-o, desigur, foarte bine pe această Katia - a 


mirosit că ea-i poate fi o pereche nimerită şi că-l poate 
atrage mai mult decât mine. Ah, Vanea! Toată speranţa de 
acum încolo mi-o îndrept către tine; din anumite motive, 
prinţul vrea să-ţi devină prieten. Nu-l respinge şi caută, 
dragul meu, pentru Dumnezeu, să nimereşti cât mai curând 
la contesă. Fă cunoştinţa acestei Katia şi spune-mi ce este 
ea în fond? Am nevoie să pătrund acolo cu ochiul tău. 
Nimeni nu mă poate înţelege ca tine, iar tu ştii de ce am eu 
nevoie. Caută să afli, de asemenea, în ce măsură s-au 
împrietenit, ce este între ei, despre ce vorbesc, ce-şi spun! 
Dar mai ales, da, mai ales, caută s-o cunoşti mai bine pe 
Katia... Dovedeşte-mi iarăşi şi de astă dată, dragul meu, 
scumpul meu Vanea, întreaga ta prietenie! Căci de acum 
înainte tu eşti singura mea nădejde...! 

Când m-am înapoiat acasă era aproape unu noaptea. Nelli 
mi-a deschis uşa cu faţa somnoroasă. A zâmbit şi m-a privit 
cu ochi luminoşi. Era tare necăjită, sărmana, că o furase 
somnul. Ar fi vrut să mă aştepte. Mi-a spus că trecuse 
cineva care întrebase de mine, că stătuse cu ea de vorbă şi- 
mi lăsase un bileţel. Bileţelul era de la Masloboev. Mă ruga 
să trec pe la ela doua zi, între orele douăsprezece şi unu. 
Aş fi vrut s-o mai întreb despre multe, dar am amânat 
pentru a doua zi, stăruind ca ea să se ducă neapărat la 
culcare; sărmana şi aşa obosise destul aşteptându-mă, căci 
adormise numai cu o jumătate de oră înaintea sosirii mele. 

CAPITOLUL. 

Dimineaţa, Nelli mi-a povestit mai pe larg despre vizita din 
ajun şi astfel mi-a fost dat să aflu lucruri destul de ciudate. 
De altfel, ciudat era însuşi faptul că Masloboev s-a gândit să 
se abată în acea seară pe la mine; doar ştia sigur că nu voi 
fi acasă, deoarece îl preveniseră chiar eu, cu ocazia ultimei 
noastre întâlniri, după cum îmi aduceam foarte bine aminte. 
Nelli mi-a spus că la început, de frică, nu voise să deschidă; 
bătuse de opt seara. El însă a rugat-o de dincolo de uşă, 
asigurând-o că, dacă nu-mi va lăsa biletul chiar în acea 
seară, a doua zi, din nu ştiu ce motive, va fi foarte rău 


pentru mine. Când fata i-a dat drumul, el a şi aşternut pe 
dată acel bilet, apoi s-a apropiat de ea şi s-a aşezat alături 
pe divan. „Eu m-am ridicat şi n-am vrut să stau de vorbă cu 
dânsul, îmi spuse Nelli, mi-era tare teamă; dar el a început 
să-mi vorbească de Bubnova, cât e de mâ-nioasă, că nu mai 
îndrăzneşte acum să mă ia de aici şi apoi s-a pornit să te 
laude pe dumneata; zicea că sunteţi buni prieteni şi că te 
cunoaşte de când erai copil. Abia atunci i-am răspuns şi eu. 
Pe urmă a scos bomboane şi m-a rugat să iau şi eu; n-am 
vrut; atunci a început să-mi spună că dânsu-i om bun, că 
ştie cântece şi dansuri, a sărit şi s-a pus pe joc. Pe mine m-a 
pufnit râsul. Apoi a zis că nu va mai sta decât puţin - «să-l 
aştept pe Vanea, poate că se întoarce» şi m-a rugat mult să 
nu-mi fie teamă şi să stau lângă el. M-am aşezat; dar de 
vorbit, n-am vrut să-i vorbesc nimic. Atunci mi-a spus că o 
cunoştea pe mama şi pe bunicul meu şi... Aci am început din 
nou să-i răspund. lar el, pe urmă, a mai stat mult.” 

— Şi despre ce aţi vorbit? 

— Despre mama... Despre Bubnova... Despre bunicul... A 
stat cu mine cam vreo două ore. 

Nelli parcă n-avea chef să-mi destăinuie ce anume 
vorbiseră. Nici eu n-am întrebat-o, sperând să aflu totul de 
la Masloboev. Numai că în sinea mea mi se păru că 
Masloboev venise dinadins în lipsa mea ca s-o găsească pe 
Nelli singură. „Dar de ce i-o fi trebuind lui asta?” mă 
întrebai. 

Ea îmi arătă trei bomboane, pe care i le dăduse el. Erau 
caramele, în hârtiuţe verzi şi roşii, foarte proaste şi probabil 
cumpărate de la vreo dugheană cu zarzavaturi şi dulciuri. 
Arătându-mi-le, fata începu să râdă. 

— Şi de ce nu le-ai mâncat? O întrebai. 

— Nu vreau, îmi răspunse cu un aer grav, încruntându-şi 
sprâncenele. Nici nu le-am luat de la dânsul; le-a pus singur 
pe divan... 

Aveam de făcut multe drumuri în ziua aceea, aşa că-mi luai 
rămas bun de la Nelli. 


— Te plictiseşti singură? O întrebai când eram gata să 
plec. 

— Şi da şi nu. Mă plictisesc când lipseşti prea mult. Şi mă 
privi cu atâta dragoste, rostind aceste cuvinte. Mă privise 
toată dimineaţa cu aceeaşi duioşie şi păruse atât de vioaie, 
atât de gingaşă şi nu ştiu ce suavă pudoare şi sfiiciune îi 
învăluiau întreaga fiinţă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu 
mă supere cu ceva, lipsindu-se astfel de ataşamentul meu... 
Dar descifram totodată la ea şi grija de a nu-şi da prea mult 
în vileag simţămintele, ca şi când s-ar fi ruşinat de ele. 

— Şi... Prin ce anume nu te plictiseşti? O întrebai zâm- 
bindu-i fără să vreau, căci îmi devenise nepreţuită şi 
scumpă. Deoarece aşa am înţeles că... Şi te plictiseşti şi nu 
te plictiseşti. 

— Ştiu şi eu prin ce... Îmi răspunse cu un sur îs ghiduş şi 
n-am înţeles pentru care motiv se ruşina din nou. Vorbeam 
din pragul uşii deschise. Nelli stătea înaintea mea cu 
ochişorii în pământ, ţinându-se cu o mână de umărul meu, 
cu cealaltă ciupindu-mi mâneca hainei. 

— Cum aşa, ceea ce te întreb eu e o... taină? 

— Nu... Eu am... Am început să citesc din cartea dumitale 
când lipseai, rosti ea cu jumătate de glas şi mă învălui din 
nou într-o privire caldă, adâncă, îmbujorându-se toată. 

— Mi-ai citit cartea? Ei şi ţi-a plăcut? Simţeam tulburarea 
unui autor pe care l-a elogiat cineva în faţă, însă Dumnezeu 
ştie ce n-aş fi dat în clipa aceea ca s-o sărut. Totuşi, cum să 
spun, nu se cădea s-o sărut. Nelli tăcu. 

— De ce, de ce a murit el? Mă întrebă cu adâncă tristeţe, 
dar nu mai înainte de a-mi fi aruncat o privire fugară; apoi, 
torusc, îşi lăsă ochii în jos. 

— Cine să moară? 

— Cum! Păi, tânărul acela ofticos... Din carte? 

— Deh!... Ce să-i faci, a trebuit să moară, Nelli. 

— Ba nu trebuia de loc, răspunse ea aproape în şoaptă, 
oarecum brusc, aproape tăios, indignată, bosumflându-şi 


bu-zişoarele şi înţepenindu-şi privirea în podea, cu o şi mai 
încăpăţânată stăruinţă. 

Mai trecu un minut. 

— Dar ea... Adică nu, ei... Fetiţa şi bătrânelul, şopti din 
Nou, ciupindu-mi şi mai avan mâneca, se înţelege că vor trăi 
la un loc? N-au să fie săraci? 

— Nu, Nelli, fata va pleca departe; se va mărita cu un 
moşier, iar el va rămâne singur, răspunsei eu pradă unei 
compătimiri adânci, parcă regretând într-adevăr că nu-i pot 
spune altceva mai liniştitor. 

— Vai... Aşa! Uf, cum eşti!... Nu, de aici încolo nici nu mai 
vreau să citesc! 

Şi-mi împinse supărată mâna, se întoarse repede, se 
apropie de masă, iar acolo se opri cu faţa spre ungher şi 
încremeni cu ochii în pământ. Tot sângele îi năvălise în 
obraji, respira greu; părea să sufere groaznic. 

— Ei, lasă, Nelli, te-ai supărat degeaba! Mă apropiai de ea. 
Toate acestea doar nu sunt adevărate, ceea ce se scrie e 
născocire; de ce să te superi dintr-atâta! Ce fată 
sentimentală! 

— Nu mă supăr, rosti ea sfioasă, ridicând spre mine ochii 
luminoşi, plini de dragoste; apoi, dintr-o dată, îmi apucă 
mâna, îşi lipi faţa de pieptul meu şi, fără să-mi explic de ce, 
o podidi plânsul. 

În clipa următoare, începu să râdă: plângea şi râdea 
totodată, îmi venea şi mie să râd şi mi-era oarecum şi 
plăcut. Nelli însă nu voia pentru nimic în lume să-şi ridice 
capul, să se uite la mine şi când am încercat să-i desprind 
faţa de umărul meu, ea se lipi şi mai strâns şi mai tare şi se 
porni pe un râs din ce în ce mai puternic. 

În sfârşit, această scenă afectuoasă se termină. Ne-am luat 
rămas bun, căci mă grăbeam. Nelli, îmbujorată toată şi 
parcă ruşinată încă, dar cu ochişorii licărind ca două 
steluțe, ieşi în fugă după mine până la scară şi mă rugă să 
mă înapoiez cât mai curând. l-am promis să mă întorc 


neapărat acasă la ora prânzului, iar dacă seva putea, chiar 
şi mai devreme. 

Am pornit-o mai întâi spre bătrânii Ilhmenev. I-am găsit pe 
amândoi bolnavi. Anna Andreevna era cu totul sfârşită. Pe 
Nikolai Sergheici însă l-am găsit în biroul său. Mă auzise 
intrând, dar ştiam că, potrivit obiceiului, nu va veni să mă 
vadă mai devreme de un sfert de oră, lăsându-ne astfel să 
vorbim în voie. Mă feream s-o mâhnesc prea tare pe Anna 
Andreevna şi de aceea mai îndulceam pe ici pe colo, după 
cum se nimerea, relatarea întâmplărilor de aseară, însă de 
spus, i-am spus adevărul; spre surprinderea mea, chiar 
dacă a fost îndurerată, bătrânica primi oarecum fără mirare 
ştirea despre o eventuală ruptură. 

— Crede-mă, nici nu m-am încumetat să-mi închipui că va 
fi altfel, spuse ea. Când am rămas atunci singură, după 
plecarea dumitale, m-am tot gândit şi am chibzuit şi mi-am 
zis în sinea mea că asta nu e cu putinţă. N-om fi meritat noi 
aşa ceva de la Dumnezeu, dar şi omul ăsta e tare hain; 
parcă te poţi aştepta la ceva bun de la el? Auzi dumneata: 
să se lăcomească la zece mii de la noi, pe degeaba şi doar 
ştie bine că pe degeaba, dar uite-l că se lăcomeşte totuşi... 
Ne ia ultima bucăţică de pâine; IhmenevicavajEiscoasă la 
mezat. lar Nataşecika are dreptate şi este cuminte din 
partea ei că nu i-a crezut. Dar să vezi că nici nu ştii, 
continua dânsa, coborând vocea, omul ăsta al meu nici nu 
vrea să audă de căsătorie. A început să mai scape câte o 
vorbă; nu vreau, zice! La început, am crezut că-l face pe 
mofturosul... Da de unde, e de-adevăratelea. Ce-o să se 
întâmple atunci cu ea, cu scumpa noastră? Că are s-o 
blesteme atunci, fără doar şi poate. Dar dânsul, Alioşa, ce 
spune? 

Şi m-a tot descusut aşa oftând şi tânguindu-se potrivit 
obiceiului său, la fiecare răspuns al meu. Mi-am dat seama 
îndeobşte că în ultima vreme se pierduse aproape de tot cu 
firea. O zguduia orice noutate. Cât despre chinurile din 


pricina sorții hărăzite Nataşei, acestea îi sfâşiau inima şi îi 
ruinau sănătatea. 

La un moment dat, intră şi bătrânul, în halat şi papuci. Se 
plânse de febră; îşi privi însă drăgăstos soţia şi o dădăci tot 
timpul, căutându-i privirea cu o sfială stranie. În ochii lui 
strălucea o dulce şi nesfârşită duioşie. Boala ei îl speriase; 
simţea că dacă o pierde şi pe ea, va pierde totul în viaţă. 

Am stat la dânşii cam vreo oră. Când m-am ridicat să plec, 
Nikolai Sergheici mă urmă în antreu şi aduse vorba despre 
Nelli. Bătrânul se gândea în chip serios s-o ia la ei în casă, 
ca pe-o fiică a lor. Îmi ceru sfatul cum s-o înduplece şi pe 
Anna Andreevna să-şi dea consimţământul. Apoi, mânat de 
curiozitate, încercă să afle de la mine cât mai multe detalii 
despre Nelli şi dacă n-am mai aflat cumva ceva nou de la ea. 
I-am povestit totul în grabă şi relatarea mea l-a impresionat 
adânc. 

— Vom mai vorbi despre asta, spuse el hotărât, 
deocamdată să... de altfel, nu-i nevoie, trec eu pe la tine de 
îndată ce mă restabilesc puţin şi atunci vom vedea ce-i de 
făcut. La ora douăsprezece fix eram la Masloboev. Spre 
marea mea surprindere, primul om peste care am dat 
intrând la el a fost prinţul. Îşi punea tocmai paltonul în 
antreu, iar Masloboev îl ajuta foarte prevenitor, întinzându-i 
totodată şi bastonul. E adevărat că Masloboev îmi vorbise 
chiar din prima zi despre cunoştinţa sa cu prinţul şi totuşi 
întâlnirea aceasta mă surprinse extraordinar. 

Văzându-mă, prinţul păru oarecum jenat. 

— A, dumneata! Exclamă înflăcărat din cale afară. Ca să 
vezi, ce întâlnire! De altfel, am aflat chiar acum de la 
domnul Masloboev că vă cunoaşteţi. Sunt bucuros, foarte 
bucuros, tocmai doream să te văd şi sper, cât de curând, să- 
ţi fac o vizită; îmi permiţi? Am însă o rugăminte, ajută-mă, 
lămureşte-mă: care-i situaţia noastră în momentul de faţă? 
Îţi închipui, probabil, că mă refer la întâmplările de 
aseară... Dumneata eşti considerat acolo prieten, doar ai 
urmărit cum au decurs lucrurile; cuvântul dumitale 


contează... Ah, îmi pare grozav de rău că nu pot chiar 
acum, împreună cu dumneata... Dar mă aşteaptă 
treburile!... Peste câteva zile, poate chiar mai curând, voi 
avea plăcerea să trec să te văd. Şi acum. 

Îmi strânse mâna cam prea tare, schimbă priviri cu 
Masloboev şi ieşi. 

— Spune-mi, pentru Dumnezeu... Începui intrând în 
cameră. 

— Nu-ţi spun absolut nimic, mi-o luă înainte Masloboev, 
epucând grăbit chipiul şi îndreptându-se spre antreu. Am şi 
eu treburi! Şi eu, frăţioare, sunt nevoit să fug, am 
întârziat!... 

— Dar nu mi-ai scris chiar tu că la ora douăsprezece... 

— Şi ce-i dacă ţi-am scris? leri ţi-am scris eu ţie, iar astăzi 
mi-au scris alţii mie, ba încă în aşa fel, că mau găsit toţi 
dracii... Ce să-i faci? Treburile! Sunt aşteptat. Scuză-mă, 
Vanea. Tot ce pot să-ţi ofer drept satisfacţie, este să mă 
snopeşti în bătaie pentru că te-am deranjat degeaba. Dacă 
vrei satisfacţie, trage-mi o bătaie zdravănă, dar, pentru 
Dumnezeu, fă-o mai repede, nu mă reţine, că am treburi, 
sunt aşteptat... 

— Bine, dar de ce să te bat? Dacă ai treburi, gră-beşte-te! 
Oricui i se poate întâmpla ceva neprevăzut. Numai că... 

— Gata, nici vorbă, despre numai că am să-ţi spun eu 
altădată, mi-o reteză el, repezindu-se în antreu şi punându- 
şi grăbit mantaua. (în urma lui începui şi eu să mă îmbrac.) 
Am ceva şi cu tine; o chestiune foarte importantă, de aceea 
te-am şi chemat; e un lucru care te priveşte direct pe tine şi 
interesele tale. Întrucât însă acum, pe moment, n-aş putea 
să-ţi spun, făgăduieşte-mi, te rog, dă-mi cuvântul că ai să vii 
la mine diseară, la ora şapte precis, nici mai devreme, nici 
mai târziu. Am să fiu acasă. 

— Cum! Chiar astăzi? Făcui ezitând, păi bine, frate, 
diseară aş avea... 

— Du-te, drăguţule, acuşica, acolo unde aveai de gând să 
mergi diseară, iar seara să vii la mine. Pentru că, Vanea, nici 


nu-ţi trece prin minte ce lucruri am să-ţi spun. 

— Bine, bine! Am să vin; dar ce-ar putea să fie? 
Mărturisesc, m-ai făcut tare curios. 

Între timp, am ajuns jos, în faţa casei, pe trotuar. 

— Prin urmare, vii? Insistă el. 

— Ţi-am spus că da, ce mai vrei? 

— Nu aşa, dă-mi cuvântul tău de onoare! 

— Măi, ce om! Bine, uite, îţi dau şi cuvântul... 

— Frumos şi onorabil din partea ta. Acum, spune-mi 
încotro o iei. 

— Încoace, răspunsei arătând la dreapta. 

— Iar eu încolo, spuse Masloboev, arătându-mi la stânga. 
Adio, Vanea. Şi nu uita: ora şapte! 

„Ciudat”, reflectai, uitându-mă în urma lui. 

În seara aceea voiam să fiu la Nataşa. Făgăduindu-i însă 
acum lui Masloboev să-l văd, mă gândii să trec imediat pe la 
ea. Eram sigur că acolo o să dau de Alioşa. Şi într-adevăr, 
era la Nataşa. S-a bucurat mult când am intrat. 

Era curtenitor şi foarte delicat cu Nataşa, iar venirea mea 
îl înveseli. La rândul ei, Nataşa voia să pară şi ea veselă, dar 
înfăţişarea ei trăda îngrijorare. Era palidă, de o paloare 
bolnăvicioasă; dormise prost noaptea. Şi totuşi cu Alioşa era 
deosebit de duioasă. 

Alioşa, deşi vorbea mult, vrute şi nevrute, cu dorinţa 
evidentă s-o maiinveselească şi să smulgă măcar un zâmbet 
de pe buzele ei strânse într-o cută amară, avea totuşi grijă 
să evite a pomeni ceva de Katia ori de tatăl său. Încercarea 
lui de reconciliere se dovedise probabil zadarnică. 

— Ştii, Vanea, îl simt că-i tare nerăbdător să plece de la 
mine acum, îmi şopti grăbită Nataşa, când Alioşa ieşi la un 
moment dat din cameră pentru a-i spune ceva Mavrei; dar 
se teme. Nici eu nu îndrăznesc să-i spun să plece, pentru că 
te pomeneşti că tocmai de aceea o să se încăpăţâneze să nu 
mă lase singură; dar mai mult mă îngrozeşte gândul că 
dacă rămâne, o să se plictisească de moarte şi asta o să-l 
îndepărteze de mine! Sf ătuieşte-mă: ce să fac? 


— Doamne, în ce situaţie vă puneţi singuri! Ce bănuitori 
sunteţi şi cum vă mai. Observaţi unul pe altul! N-ar fi mai 
simplu dacă v-aţi spune fără ocol gândurile? Îmi vine a 
crede că tocmai din caviza acestei situaţii ar putea Alioşa să 
se plictisească. 

— Şi ce mă povăţuieşti să fac? Mă întrebă ea speriată. 

— Lasă că aranjez eu totul... Şi mă furişai în bucătărie, 
pretextând că vreau s-o rog pe Mavra să-mi spele un galoş 
plin de noroi. 

— Fii cu băgare de seamă, Vanea! Îmi strigă ea din urmă. 

De cum am intrat la Mavra, Alioşa s-a repezit spre mine, 
ca şi cum m-ar fi aşteptat. 

— Ivan Petrovici, dragul meu, spune-mi: ce-i de făcut? 
Sfătuieşte-mă; aseară mi-am dat cuvântul să fiu astăzi, 
chiar la ora asta, la Katia. Cum aş putea să nu mă ţin de 
cuvânt şi s-o negilijez?! O iubesc pe Nataşa, nici nu ştiu cum 
să-ţi spun, aş fi gata să mă arunc în foc pentru ea, dar 
gândeşte-te şi dumneata, nici pe cei de acolo nu pot să-i 
neglijez cu totul. 

— Nimic mai simplu, Alioşa! Ia-ţi rămas bun şi du-te... 

— Dar cum s-o las pe ea, pe Nataşa? O să fie mâhnită. le 
rog, Ivan Petrovici, ajută-mă cumva... 

— Socot că e mai bine să pleci. Doar ştii cât de mult te 
iubeşte; altminteri, o să ise pară că te plictiseşti cu ea şi că 
rămâi aici împotriva vrerii dumitale. Ar fi mult mai bine să 
procedaţi deschis. De altfel, aş putea să te ajut, să mergem 
dincolo. 

— Dragă Ivan Petrovici, ce bun eşti! Intrarăm; peste 
câteva clipe mă adresai lui: 

— Ştii că l-am văzut adineauri pe tatăl dumitale? 

— Unde? Tresări el speriat. 

— Întâmplător... pe stradă. S-a oprit şi a stat câteva 
minute de vorbă cu mine, a repetat stăruitor că ar vrea să 
ne cunoaştem mai bine. A întrebat şi de dumneata: dacă nu 
ştiu cumva unde te poate găsi. Voia să te vadă ca să-ţi spună 
ceva. 


— Ah, Alioşa, du-te la el, reluă firul Nataşa, care înţelesese 
unde vreau să ajung. 

— Dar... Dar unde aş putea să-l găsesc acum? O fi acasă? 

— Ba nu, mi-a spus, mi se pare, că se duce la contesă. 

— Atunci... Ce să fac? Se bâlbăi naiv Alioşa, privind 
întristat către Nataşa. 

— Cum, ce să faci, Alioşa? Răspunse ea. Nu cumva îi fi 
având într-adevăr de gând să renunţi la aceste cunoştinţe, 
numai pentru ca să nu mă nelinişteşti pe mine?... Ar fio 
copilărie. În primul rând, pentru că aşa ceva este 
inadmisibil; în al doilea rând, pentru că ar fi pur şi simplu o 
purtare nedemnă faţă de Katia. Sunteţi doar prieteni; cum 
să rupi atât de grosolan asemenea legături? Unde mai pui 
că mă şi jigneşti, dacă-ţi închipui că aş putea fi atât de 
geloasă. Du-te, pleacă numaidecât, te rog eu! Şi tatăl tău 
are să fie liniştit. 

— Nataşa, eşti un înger şi nu sunt vrednic de tine! Strigă 
Alioşa entuziasmat şi cuprins de căinţă. Vai, eşti atât de 
bună, iar eu... Eu... Ei bine, află, aşadar, că chiar adineauri 
l-am rugat acolo, la bucătărie, pe Ivan Petrovici să mă ajute 
să plec de la tine. Să ştii că toate acestea el le-a născocit. 
Dar să nu mi-o iei în nume de rău, Nataşa, îngerul meu! Nu- 
s chiar atât de vinovat şi te iubesc de o mie de ori mai mult, 
decât orice pe lume; de aceea, m-am şi gândit să-i 
mărturisesc Katiei totul şi să-i arăt cinstit situaţia noastră, 
să-i spun tot ce s-a întâmplat aseară. Sunt sigur că ea va 
găsi o cale de salvare pentru noi, că doar ţine la noi din tot 
sufletul. 

— Du-te, dar, îl îndemnă Nataşa zâmbind. Şi nu uita, 
dragul meu, tare aş vrea să fac şi eu cunoştinţă cu Katia. 
Cum s-ar putea oare? 

B37 

Alioşa se înflăcăra la culme. Se şi apucă să facă fel de fel 
de planuri ca să aranjeze această întâlnire. Îşi imagina că 
totul va decurge foarte uşor; Katia, spera dânsul, va găsi 
negreşit o soluţie. Îşi dezvoltă această idee cu multă 


convingere şi înflăcărare şi sfârşi prin a promite că peste 
două ore, chiar în aceeaşi zi, va aduce răspunsul şi va 
rămâne apoi toată seara la Nataşa. 

— Vii sigur? Îl întrebă Nataşa conducându-l. 

— Se poate să te mai îndoieşti? Adio, Nataşa, adio, iubita 
mea, dragostea mea de totdeauna! Adio, Vanea! Ah, 
Dumnezeule, din greşeală ţi-am spus Vanea; ascultă, Ivan 
Petrovici, te iubesc atât de mult, de ce oare nu suntem încă 
per tu? Hai să ne spunem de azi înainte tu. 

— Bine, să ne spunem tu. 

— În sfârşit! De o mie de ori mi-am dorit asta, dar nu ştiu 
cum... N-am îndrăznit să ţi-o spun dumitale. Poftim şi 
acuma tot dumneata ţi-am spus. Şi când te gândeşti, totuşi, 
că e aşa de greu să-i spui altuia tu... La Tolstoi mi se pare că 
există undeva un astfel de moment foarte bine zugrăvit: doi 
inşi au luat hotărârea şi şi-au dat cuvântul să-şi spună tu, 
dar nereuşind nici unu], nici altul, caută amândoi să evite 
frazele cu pronume personale. Ah, Nataşa! Trebuie să 
recitim o dată Copilăria şi adolescenţa2i; e atât de frumos! 

— Hai, du-te, du-te! Îl îndemnă Nataşa râzând, de bucurie 
nici nu mai ştii ce spui... 

— Adio, peste două ore sunt înapoi! Îi sărută mâna şi ieşi 
grăbit. 

— Ai văzut, ai văzut, Vanea? Îngână Nataşa izbucnind în 
plâns. 

Am stat cu ea vreo două ore, încercând s-o consolez, şi, în 
cele din urmă, am reuşit să-i readuc liniştea. Fireşte, 
Nataşa avea perfectă dreptate în toate temerile ei. Inima mi 
se strângea de durere când mă gândeam la situaţia în care 
se afla şi mi-era teamă pentru ea. Dar ce puteam face? 

Pe de altă parte şi Alioşa mi se părea ciudat; el o iubea ca 
şi înainte, poate chiar mai mult, mai chinuitor, cu remuşcări 
şi cu recunoştinţă. Dar în acelaşi timp dragostea cea nouă îi 
cuprindea tot mai mult inima. Era greu de prevăzut cum 
aveau să se termine toate astea. La rândul meu, eram tare 


curios s-o văd pe Katia. De aceea i-am promis încă o dată 
Nataşei că voi încerca s-o cunosc. 

În cele din urmă, parcă s-a mai înveselit puţin. Am 
antrenat-o, între altele, înşirându-i peripeţiile cu Nelli, cu 
Maslo-boev, cu Bubnova, i-am vorbit despre întâlnirea avută 
în dimineaţa aceea, la Masloboev, cu prinţul şi despre 
cealaltă întâlnire, care-mi fusese fixată pentru diseară la 
ora şapte. Le ascultă cu mult interes. Despre bătrâni însă 
nu i-am spus prea multe, iar vizita lui lhmenev am trecut-o 
deocamdată sub tăcere; duelul plănuit de Nikolai Sergheici 
ar fi putut s-o sperie. Dar am văzut că şi eii s-au părut 
ciudate, foarte ciudate relaţiile dintre prinţ şi Masloboev şi 
mai ales stărui-toarea dorinţă a celui dintâi de a mă 
cunoaşte mai îndeaproape, deşi toate acestea îşi puteau 
găsi o explicaţie în situaţia intervenită între ea şi Alioşa în 
momentul de faţă... 

Am ajuns acasă pe la trei. Nelli mă întâmpină senină. 

CAPITOLUL VI. 

Seara, la ora hotărâtă, eram la Masloboev, care mă primi 
cu efuziuni zgomotoase, cu braţele larg deschise. 
Bineînţeles, era cam afumat. Dar ceea ce m-a surprins au 
fost pregătirile care se făcuseră în aşteptarea vizitei mele. 
Pe o măsuţă rotundă, acoperită cu o țesătură scumpă, 
aburea un samovar elegant. Cristalurile, argintăria şi 
porţelanurile serviciului de ceai străluceau de-ţi luau ochii. 
Pe o altă masă, acoperită cu o faţă de masă tot atât de 
scumpă, erau o mulţime de farfurii şi platouri cu bomboane 
de cea mai bună calitate, cu dulceţuri de Kiev bine sau mai 
puţin legate, cu marmelăzi, pistil, jeleuri, dulceţuri 
franţuzeşti, portocale, mere, nuci şi alune de trei sau patru 
feluri - într-un cuvânt, o întreagă prăvălie de fructe. Pe oa 
treia roasă, acoperită cu o faţă albă ca zăpada, erau 
rânduite tot felul de gustări: icre, brânzeturi, pateu, 
salamuri, jambon afumat, pescărie şi o baterie întreagă de 
garafe dintr-un cristal excelent, cu rachiuri de toate felurile 
şi de cele mai încântătoare culori - verzi, rubinii, roşietice, 


cu sclipiri aurii. În sfârşit, mai la o parte, pe o mescioară 
acoperită şi ea cu o faţă de masă albă tronau două frapiere 
cu şampanie. În faţa divanului se mai afla o masă pe care 
străluceau trei sticle: Sauterne, Lafitte şi Cognac - tot licori 
de preţ, de la Eliseev. Îmbrăcată simplu, dar cu mult gust, la 
măsuţa de ceai şedea Alexandra Semionovna. Se cunoştea 
dintr-o dată că îşi dă seama cât de bine o prinde toaleta şi e 
mândră de asta; la intrarea mea, ea se ridică să mă 
întâmpine oarecum ceremonios. Chipul fraged îi radia de 
plăcere şi citeai pe el multă voie bună. Masloboev, cu 
picioarele vârâte în nişte papuci chinezeşti de toată 
frumuseţea, gătit cu un halat de zile mari şi cu o cămaşă 
ultraelegantă dedesubt, şedea într-un fotoliu. De cămaşă 
erau agăţate la întâmplare o puzderie de butoni şi de 
năsturei la modă. Părul îl avea pieptănat cu grijă, pomădat 
şi cu cărare într-o parte, după ultima modă. 

Am rămas țintuit locului în mijlocul camerei şi priveam cu 
gura căscată, când la Masloboev, când la Alexandra 
Semionovna, pe care o vedeam că nu mai putea de 
mulţumire. 

— Păi bine, Masloboev, ce-i asta? Ai cumva vreo recepţie, 
frate? Mă arătai eu îngrijorat. 

— Da de unde... Nu te aşteptăm decât pe tine, îmi 
răspunse el grav. 

— Dar ce înseamnă toate acestea (arătai spre masa cu 
gustări), ar putea să se sature un regiment întreg. 

— Să se şi îmbete, nu numai să se sature. Ai uitat 
esenţialul; să se şi îmbete! Întregi Masloboev. 

— Vrei să spui că toate pregătirile astea sunt, adică... 
Numai pentru mine? 

— Nu şi pentru Alexandra Semionovna. Dumneaei a pus 
totul la cale. 

— Ei, asta-i! Ştiam eu că are să spună aşa ceva... Strigă 
Alexandra Semionovna roşind până-n vârful urechilor, dar 
fără să i se şteargă mulţumirea întipărită pe faţă. Vrei şi tu 


să primeşti cum se cuvine un oaspete şi, poftim, te mai 
scoate şi vinovată! 

— Dis-de-dimineaţă, închipuie-ţi şi tu, mă lămuri el, dis-dc- 
dimineaţă, de cum i-a fost dat să afle că vii diseară, a şi 
început să se vânzolească; se zbătea ca-n chinurile facerii... 

— Iar minţi! Şi mai întâi că nu de dimineaţă, ci de aseară. 
De aseară, de când ai venit şi mi-ai spus că dumnealui va fi 
oaspetele nostru pentru toată seara asta... 

— 'Ţi s-a părut. 

— Ba nu mi s-a părut de loc, ci chiar aşa a fost. Eu nu mint 
niciodată. Adică de ce n-am primi şi noi un oaspete cum se 
cuvine? Stăm aici singuri-singurei, nimeni nu ne calcă 
pragul, cu toate că. Avem de toate. Cel puţin să vadă 
oamenii care ţin la noi că ştim şi noi să trăim ca lumea. 

— Şi mai ales să afle ce straşnică gospodină eşti 
dumneata, o-nţepă Masloboev. Dai* ia spune-mi, te rog, 
prietene, de ce a trebuit să sufăr eu în toată chestia asta? 
M-a îmbrăcat în olandă, mi-a agăţat la cămaşă butoni, a fost 
musai să-mi iau papucii, să-mi pun halatul ăsta chinezesc, 
apoi ea cu mânuţa ei mi-a ticluit cărarea şi mi-a dat pe păr 
cu briantină Bergamot; a vrut să mă şi parfumeze cu 
Creme-brulee; hei, la aia n-am mai rezistat şi m-am 
răzvrătit fă-când uz de autoritatea mea de soţ... 

— Ba nu-i de loc Bergamot, uite-aşa! Uite-aşa! Ci e cea mai 
bună briantină franţuzească, dintr-un borcânaş de faianţă 
cu floricele! Spuse, îmbujorându-se toată, Alexandra 
Semionovna. Judecă şi dumneata, Ivan Petrovici, nici tu 
teatru, nici tu dans, nicăieri nu mă lasă, atâta doar că-mi 
dăruieşte mereu alte rochii, la ce mi-or fi folosind atâtea 
rochii? Mă îmbrac şi umblu singurică prin casă. Mai 
deunăzi l-am convins şi eram aproape gata să plecăm la 
teatru; dar într-o clipă, cât am zăbovit să-mi prind o broşa, 
el s-a şi strecurat la bufet; a dat pe gât un păhărel, încă 
unul şi s-a afumat. Şi n-am mai plecat la teatru. Nimeni, 
nimeni, dar absolut nimeni nu ne intră în casă; numai 
dimineaţa se perindă pe la dânsul fel de fel de oameni, dar 


când apar şi eu, mă alungă, să nu fiu de faţă. Şi când te 
gândeşti că doar avem şi samovare şi servicii şi ceşti 
frumoase - ce vrei şi ce pofteşti, toate primite în dar. Ni se 
aduc şi de-ale mâncării, noi numai atâta trebuie să 
cumpărăm: ceva vin, niscai dulciuri, cât priveşte gustările 
astea - pateu, şuncă, bomboane le-am cumpărat pentru 
dumneata... Barem de-ar veni cineva să ne vadă cum trăim! 
Un an întreg am tot aşteptat; poate că se-ndură să vină şi 
pe la noi un musafir mai de seamă, ca să-i arătăm ce avem, 
să-l ospătăm; şi dacă el are să fie mulţumit, o să ne facă 
nouă plăcere; parcă merita el, prostul, să-i dau cu briantină 
pe păr? De-ar fi după el, zău că ar umbla murdar toată ziua. 
Vezi halatul ăsta? E cadou; crezi că merită aşa ceva? Nu 
aşteaptă decât să se îmbete. Uite, ai să vezi că-ţi oferă votcă 
înainte de ceai. 

— Că bine zici! Ia, să luăm, Vanea, câte un păhărel din 
acesta auriu, apoi din cel argintiu şi după aceea, cu sufletul 
înviorat, am putea trece lesne şi la alte întăritoare. 

— Aha, ştiam eu că aşa ai să faci! 

— Nu te necăji, Saşenka, pe noi; vom bea şi ceai cu coniac 
în sănătatea dumitale. 

— Da, ca să vezi! Strigă ea împreunându-şi mâinile. E un 
ceai grozav, costă şase ruble. Acum câteva zile ni l-a dat un 
negustor şi uită-te dumneata la el, că vrea să-l bea cu 
coniac. Nu-l asculta, Ivan Petrovici, îţi torn eu îndată... Ai să 
vezi, ai să vezi ce fel de ceai! 

Şi începu să se foiască în jurul samovarului. 

Era limpede că oamenii intenționau să mă reţină pentru 
toată seara. De un an întreg, Alexandra Semionovna 
aştepta musafiri şi acum se pregătise să-şi răcorească odată 
sufletul, ospătându-mă pe mine. Deşi toate astea îmi cam 
încurcau socotelile. 

— Ascultă, Masâoboev, spusei aşezându-mă, doar n-am 
venit la tine ca oaspete; ci după treburi, frate; tu însuţi mă 
invitaseşi să-mi comunici ceva... 


— Bineînţeles, vine şi rândul treburilor, dar putem să mai 
stăm puţin şi la taifas, aşa, prieteneşte. 

— Nu, dragă prietene, nu conta pe mine. La opt şi 
jumătate trebuie să plec. Am obligaţii; mi-am dat cuvântul... 
— A, nici nu vreau să ştiu nimic... Cum aşa, te-ai gândit în 
ce situaţie mă pui pe mine? Dar la Alexandra Semionovna 
te-ai gândit? Uită-te numai la ea: a rămas stană de piatră. 
Cum îţi închipui, degeaba mi-a dat cu briantină? Notează 

bine: cu briantină Bergamot! Aşa că... la seama. 

— Îţi arde de glumă, Masâoboev. Îi promit Alexandrei 
Semionovna solemn, mă jur dacă vrei, că săptămâna 
viitoare, hai să zicem pe vineri, vin să iau masa cu voi; acum 
însă, frăţioare, mi-am dat cuvântul, sau, mai bine zis, 
trebuie să mă duc neapărat într-un loc. Aşa că mai bine 
explică-mi, ce-ai vrut să-mi spui! 

— Vai, numai până la opt şi jumătate! Îngână Alexandra 
Semionovna cu voce sfioasă şi tânguită, de-abia stăpânindu- 
şi lacrimile şi întinzându-mi o ceaşcă de ceai minunat. 

— N-ai nici o grijă, Saşenka, toate astea-s prostii, interveni 
Masâoboev. Ai să vezi tu că rămâne; aiurează eî. Spune-mi 
mai bine, Vanea, ce tot alergi atâta? Unde-mi tot umbli? Aş 
putea să ştiu şi eu? Te văd că pleci, că dispari zilnic... Umbli 
nu se ştie pe unde; nu lucrezi... 

— Ce nevoie ai avea să ştii? lotuşi, poate că am să-ţi spun 
odată, mai târziu. Viei să mă lămureşti însă de ce ai venit 
ieri la mine, când doar îţi spusesem, ţii minte, că n-am să fiu 
acasă? 

— Pe urmă mi-am adus aminte şi eu, vezi... leri însă 
uitasem. Vream să discut cu tine o chestiune, dar mai ales s- 
o liniştesc pe Alexandra Semionovna. „Uite, mi-a zis, ai şi tu 
un cunoscut, un om de treabă, ţi-e prieten, pentru ce nu-l 
inviţi la noi?” Şi de patru zile mă sâcâie şi mă tot sâcâie. 
Bineînţeles, pentru Bergamotul ăsta, or să mi se ierte cel 
puţin patruzeci de păcate pe lumea cealaltă. M-am gândit 
totuşi: de ce n-am petrece o seară împreună, aşa, 
prieteneşte? Ei şi atunci, am recurs şi eu la o stratagemă; 


ţi-am scris că adicătelea am o treabă urgentă şi că, dacă nu 
vii, ni se vor îneca toate corăbiile. 

L-am rugat să renunţe pe viitor la asemenea procedee şi 
altă dată să mă anunţe dinainte cu exactitate despre ce este 
vorba. De altminteri, explicaţia lui nu mi-a căzut bine de loc. 

— Şi rândul trecut ce te-a făcut să fugi de mine? Îl 
întrebai. 

— Rândul trecut? Păi, într-adevăr, eram tare ocupat, nu te 
mint, zău că nu. 

— Poate ceva în legătură cu prinţul? 

— Îţi pl ace ceaiul nostru? Mă întrebă cu glas dulce 
Alexandra Semionovna. 

De cinci minute mă tot aştepta să-i laud ceaiul, iar eu nu 
mă dumiream. 

— O, e un ceai minunat, Alexandra Semionovna, ce să 
spun: excelent! N-am mai băut un ceai atât de bun. 

Alexandra Semionovna se împurpura de plăcere şi se 
grăbi să-mi toarne încă o ceaşcă. 

— Prinţul! Strigă atunci Masâoboev. Prinţul ăsta, măi frate, 
e un coţcar, un potlogar cum nici nu-ţi închipui tu... Ţi-aş 
mai spune eu, frăţioare, una şi bună: oi fi şi eu un potlogar, 
nu zic ba, dar mi-ar fi ruşine să umblu în pielea lui! Atâta 
deocamdată. Hai să nu mai vorbim! Nu-mi cere să-ţi spun 
altceva despre el. 

— Iar eu venisem la tine ca să te întreb şi în privinţa lui, 
printre altele. Dar să lăsăm asta pentru mai târziu. Acuma 
aş mai vrea să ştiu ce ţi-a venit aseară să-i aduci Elenei 
mele acadele şi să dansezi înaintea ei? Şi ce aţi avut de 
vorbit timp de aproape o oră şi jumătate”! 

— Elena-i copila ceea de vreo doisprezece sau unsprezece 
ani care stă deocamdată la Ivan Petrovici, îi lămuri el 
Alexandrei Semionovna. O vezi, Vanea, ai văzut-o, continuă 
după aceea, arătându-mi cu degetul spre dânsa, cum s-a 
aprins toată la faţă, numai ce a auzit că i-am dus unei 
fetişcane necunoscute câteva acadele? A roşit ca para 
focului şi s-a înfiorat din creştet până-n tălpi, de parcă am fi 


tras amândoi deodată câte un foc de armă... Priveşte cum îi 
scânteiază ochii, ca nişte tăciuni încinşi! Ei, haide, nu te mai 
ascunde, Alexandra Semionovna, la ce te mai ascunzi? Eşti 
geloasă, ce mai încoace-încolo. De n-aş asigura-o că e vorba 
de o fetiţă de unsprezece ani, ar fi vai de frizura mea, nici 
Berga-rnotul nu mi-ar ajuta la nimic! 

— Şi aşa crezi că o să-ţi ajute? 

Spunând acestea, Alexandra Semionovna ajunse dintr-o 
săritură de lângă măsuţa ei de ceai în faţa noastră şi, mai 
înainte ca Masloboev să-şi poată feri capul, ea-şi înfipse 
degetele în chica lui, zgâlţâindu-l destul de tărişor. 

— Na, poftim! Să nu-ţi mai permiţi să spui faţă de un 
musafir că sunt geloasă, să nu-ţi mai permiţi, să nu-ţi 
permiţi, să nu-ţi permiţi! 

Faţa îi dogorea şi, deşi râdea, cred că Masloboev a încasat- 
o binişor. 

— N-are pic de ruşine! Adăugă pe un ton serios Alexandra 
Semionovna adresându-mi-se mie. 

— Ei, Vanea, te-ai convins ce fel de viaţă duc? Acum am tot 
dreptul să ard un răchiuaş! Hotări Masloboev, nete-zindu-şi 
părul şi zorindu-se spre măsuţa cu garafe. Însă Alexandra 
Semionovna i-o luă înainte; într-o clipită fu lângă măsuţă, 
turnă un păhărel şi i-l oferi ca de la dânsa, mângâindu-l 
duios pe obraz. Masloboev, mândru, îmi făcu cu ochiul, 
plescăi şi, oarecum ceremonios, îl dădu de duşcă. 

— În ceea ce priveşte acadelele, ce-aş putea să spun, 
începu el aşezându-se lângă mine pe divan. Le-am 
cumpărat de alaltăieri, fiind beat, dintr-o dugheană de 
zarzavaturi. Nici nu ştiu pentru ce. Se prea poate că, 
pentru a contribui la dezvoltarea comerţului şi industriei 
naţionale, precis nu-mi amintesc; atâta ţin minte, că 
mergând pe stradă beat, am căzut în noroi; îmi smulgeam 
părul din cap şi plângeam că nu-s în stare de nimic. 
Acadelele, bineînţeles, le-am uitat în buzunar şi n-am dat 
peste ele decât ieri, când m-am aşezat la tine pe divan şi le- 
am simţit în haină. Cu dansul, dacă am dansat, de vâna-i tot 


starea aceea de aseară, eram cam pişcat, iar când sunt 
pişcat şi mă simt foarte mulţumit de ce mi-a hărăzit soarta, 
îmi vine uneori să joc. Asta-i, pe scurt; ţi-aş mai spune, 
poate, că tare mi s-a făcut milă de orfana asta; de altfel, ea 
nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine, parcă era supărată 
şi, ca s-o mai veselesc, am zis şi eu s-o tratez cu acadelele 
acelea şi să-i fac o demonstraţie de dans. 

— Nu cumva ai vrut s-o câştigi în felul acesta, ca să afli 
ceva de la ea? Te rog să-mi spui sincer; nu-i aşa că ai venit 
înadins la mine, ştiind că n-am să fiu acasă, să vorbeşti cu 
ea între patru ochi şi s-o descoşi? Am eu dreptate, 
Masloboev, sau nu? Ştiu că ai stat mai bine de ooră şi 
jumătate şi ai asigurat-o că o cunoşteai pe răposata ei 
mamă, încercând s-o iscodeşti. 

Masloboev îşi îngustă pleoapele şi zâmbi şiret. 

— De, ideea n-ar fi fost rea, spuse. Însă nu, Vanea, nu-i 
asta. Adică, de ce n-aş întreba-o, dacă ar fi cazul? Dar nu-i 
asta. Ascultă-mă, vechiul meu prieten, deşi acum, ca de 
obicei, sunt destul de criţă, un lucru află de la mine: cu 
gând rău Filipp niciodată n-o să te înşele, da, cu gând rău... 

— Şi fără gând rău? 

— Deh... Nici fără gând rău. Dar să lăsăm asta, să bem şi 
să trecem la ceea ce ne interesează! Chestiunea e simplă, 
continuă el, dând pe gât încă un păhărel. Bubnova nu are 
asupra fetiţei nici un drept ca s-o poată reţine; am aflat 
totul. Nici n-a înfiat-o şi nici alt fel de drepturi nu are. 
Mama fetiţei îi datora nişte bani şi pentru asta Bubnova a 
luat fetiţa la dânsa. Bubnova asta cu toate că-i o păcătoasă, 
o canalie, a rămas până la urmă tot o muiere proastă, cum 
sunt toate muierile. Răposata avea acte în regulă. Prin 
urmare, totul e limpede şi curat. Elena poate sta la tine, 
deşi era mult mai bine dacă reuşeai s-o dai într-o familie de 
oameni de treabă, care s-o crească. Deocamdată însă, ţine-o 
la tine. N-ai nici o grijă, aranjez eu totul; n-are să 
îndrăznească Bubnova să spună nici pâs. Cât despre 


răposata ei mamă, n-am reuşit să aflu aproape nimic precis. 
E văduva unuia pe care-l chema Salzmann. 

— Exact; şi Nelli mi-a spus la fel. 

— În cazul acesta, totul e limpede. Acu... Vanea, începu el 
oarecum solemn, am să-ţi fac o rugăminte. lar tu să mi-o 
împlineşti. Explică-mi, cât se poate mai cu de-amănuntul, ce 
fel de treburi te preocupă, unde-mi tot umbli, pe unde stai 
zile întregi? Am auzit şi eu câte ceva, dar aş vrea să ştiu 
precis de la tine. 

Aerul lui grav m-a surprins şi m-a neliniştit chiar. 

— De ce vrei să ştii? Ce-ţi trebuie să ştii? Mă întrebi cu un 
aer atât de solemn... 

— Ascultă, Vanea, fără multă vorbă, uite ce e; vreau să-ţi 
fac un serviciu. Gândeşte-te, prietene dragă, că dacă mi-era 
mie să umblu cu şiretlicuri te-aş fi descusut eu şi fără aerul 
ăsta solemn. Mă bănuieşti că umblu cu şiretlicuri; degeaba 
ai pomenit adineauri despre acadelele acelea; crezi că n-am 
priceput? Dacă te-am întrebat solemn, înseamnă că nu în 
interesul meu te-am întrebat, ci e vorba de interesul tău. 
Aşadar, să n-ai nici o bănuială şi mie să-mi spui fără 
ascunzişuri adevărul adevărat... 

— Dar despre ce serviciu vorbeşti? Ascultă, Masloboev, de 
ce nu vrei să scoţi o vorbă despre prinţ? Trebuie să aflu 
neapărat unele lucruri despre el. Îmi vei face un serviciu. 

— Despre prinţ! Hm... Bine, să-ţi spun atunci fără ocol: 
ceea ce te întreb acum e în legătură cu prinţul. 

— Cum aşa? 

— Uite cum: am observat, măi frate, că el s-a cam 
amestecat în treburile tale; de altfel, m-a şi întrebat despre 
tine. Cum a aflat el că noi doi ne cunoaştem asta e altă 
poveste. Reţin însă că tu trebuie să te fereşti de el. E un 
adevărat luda, un trădător, ba poate şi mai mult. De aceea, 
când am văzut că afacerile lui se încrucişează cu necazurile 
tale, m-a cuprins teama. Asta pentru tine. De fapt, nu ştiu 
nimic; şi tocmai de aceea te rog să-mi povesteşti ca să pot 
judeca mai bine... lată, ca să ştii de ce te-am chemat azi la 


mine. Asta-i problema cea importantă despre care am vrut 
să-ţi vorbesc. 

— Dar să-mi spui barem de ce anume trebuie să mă feresc 
de prinţ? 

— Fie... Eu, măi frate, după cum ştii, mă ocup cu unele 
chestiuni particulare şi intime ale oamenilor. Judecă şi tu: 
nu-i aşa că dacă vin să-mi încredinţeze secretele lor, o fac 
tocmai pentru că ştiu să-mi ţin gura? Păi atunci, cum vrei, 
omule, să-ţi spun ţie ce nu spun la nimeni? Nu, nu te 
supăra, dar n-am să-ţi pomenesc decât în linii generale câte 
ceva, pentru ca să vezi şi tu de ce este prinţul un nemernic. 
Prin. Urmare, întâi să-mi spui tu ce te preocupă. 

M-am socotit că n-aş avea nimic de ascuns faţă de 
Masloboev. Cazul Nataşei nu era de loc o taină; iar pe 
deasupra, mi-am zis, Masloboev ar fi putut să-i fie 
întrucâtva şi de folos. Bineînţeles, povestindu-i, m-am ferit 
să-i dezvălui unele lucruri. Masloboev m-a ascultat cu foarte 
multă atenţie, mai ales când mă refeream la prinţ; de 
câteva ori m-a oprit ca să-mi ceară amănunte, încât, până la 
urmă, mi-am dat seama că-i spusesem totul, destul de 
amănunţit. Destăinuirea mea a ţinut cam o jumătate de oră. 

— Bravo! Deşteaptă fată, hotări Masloboev. Chiar dacă nu 
i-a ghicit până în străfunduri toate intenţiile, e bine cel 
puţin că şi-a dat seama din capul locului cu cine are de-a 
face şi a rupt legăturile cu acest prinţ. Bravo, Natalia Ni- 
kolaevna! Beau în sănătatea ei! (Şi bău.) Aci nu-i de ajuns 
să scormoneşti numai cu mintea, trebuie să simţi şi cu 
inimar ca să nu te laşi dus. Şi uite că inima ei n-a înşelat-o. 
Fireşte, cauza sa e pierdută; prinţul va şti să-şi atingă țelul 
şi Alioşa o va părăsi. Îmi pare rău numai de bietul Ihmenev 
că va trebui să achite zece mii de ruble acestui nemernic! 
Dar pe cine-o fi avut apărător în proces? Probabil că s-a 
apărat singur! Eh! Aşa păţesc toţi cei ca el, oameni cinstiţi 
şi iuți din fire. Oamenii ăştia nu-s buni de nimic. Împotriva 
prinţului trebuia altfel procedat. I-aş fi recomandat lui Ih- 


menev un avocatei de mai mare dragul, eeeeh! Şi 
Masloboev izbi necăjit cu pumnul în masă. 

— Ei şi acum, spune-mi: ce ştii tu despre prinţ? 

— Tot la prinţ ţi-e gândul? Păi, ce să-ţi spun despre el? 
Aproape că-mi pare rău de promisiunea pe care ţi-am făcut- 
0. De fapt, Vanea, n-am vrut decât să te previn că trebuie să 
te păzeşti de escrocul acesta, ca să zic aşa... Să te feresc de 
influenţa lui. Oricine are de-a face cu el se află în mare 
primejdie. Aşa că te sfătuiesc să fii cu băgare de seamă, 
atâta tot. Iar tu ţi-ai închipuit, probabil, că am să te pun pe 
urma cine ştie căror mistere ale Parisului. Se vede cât de 
colo că eşti romancier. Ce poţi spune despre un ticălos? 
Ticălosul e ticălos - şi atât... Hai să-ţi povestesc, de pildă, 
despre o afacere de-a lui, bineînţeles n-am să pomenesc nici 
locuri, nici oraşe, nici nume, adică n-am să dau o precizie 
calendaristică. Ai auzit, poate, că în tinereţe, când era 
nevoit să se limiteze la leafa lui de slujbaş, prinţul s-a 
căsătorit cu o fată de negustor bogat. Nu s-a purtat prea 
frumos cu ea; de altfel, nu-i vorba de ea acum; vreau să-ţi 
spun însă, dragă Vanea, că toată viaţa lui nu s-a complăcut 
decât în asemenea afaceri. Sau, uite, un alt caz. A plecat în 
străinătate. Acolo... 

— Ia stai, Masloboev, despre ce călătorii vorbeşti? În ce 
an? 

— Exact acum nouăzeci şi nouă de ani şi trei luni. Ei şi 
acolo a sedus pe fiica unui tată şi a dus-o cu ella Paris. Dacă 
ai şti în ce fel a procedat! Tatăl fetei era proprietarul unei 
fabrici sau era numai părtaş la această întreprindere. Nu 
ştiu exact. Pentru că şi ceea ce-ţi îndrug eu acum e prin 
deducție din alte serii de date. Prinţul a reuşit, nu ştiu cum, 
să intre pe sub pielea tatălui fetei, hotărându-l să-l ia părtaş 
la întreprindere. Apoi s-a împrumutat de la el cu nişte bani. 
Pentru banii daţi cu împrumut bătrânul avea acte. Prinţul 
însă şi-a pus în gând să ia banii în aşa fel, încât să nu-i mai 
restituie, sau, cum se spune pe la noi - pur şi simplu să-l 
jefuiască. Bătrânul avea, auzi? O fată foarte frumoasă, iar 


fetei îi făcea curte un om de treabă, un poet, frate cu 
Schiller şi totodată şi negustor, un tânăr cu vise, pe scurt, 
ceea ce se cheamă un neamţ sadea; Pfefferkuchen mi se 
pare că-l chema. 

— Aşa-l chema, Pfefferkuchen? 

— Poate că nici nu era Pfefferkuchen, naiba să-l ia, n-are 
nici o importanţă. Fapt e că prinţul a reuşit să intre în 
grațiile fetei şi s-o facă să se îndrăgostească nebuneşte de 
el. După aceea, şi-a propus să obţină două lucruri: în primul 
rând, fata, iar în al doilea rând, actele pe care le avea 
bătrânul drept dovadă a banilor împrumutaţi. Cheile de la 
sertarele bătrânului erau în păstrarea fetei. Bătrânul îşi 
iubea grozav fata, nici nu voia s-o mărite. Serios îţi spun. 
Era gelos pe orice peţitor. Şi nu-i dădea pace gândul că 
într-o zi va trebui să se despartă de odrasla lui. De aceea i-a 
făcut vânt neamţului, lui Pfefferkuchen; un englez ciudat, 
bătrânul... 

— Englez zici? Da unde se petreceau toate acestea? 

— Ei, am spus aşa, într-o doară, că era englez, pentru a 
face o comparaţie; tu eşti gata să crezi că a fost într-adevăr 
englez. lar de petrecut se petrecură toate astea în oraşul 
Santa-Fe de Bogota, ba poate chiai la Cracovia, mai mult ca 
sigur însă că în Fiirstentum * -ui Nassau, uite tocmai cum 
scrie aici, pe sticla asta de apă minerală, exact la Nassau, 
eşti mulţumit acum? Aşadar, prinţul prinde fata în mreje şi o 
răpeşte din casa bătrânului, iar la insistenţele lui, fata ia cu 
dânsa şi o serie de acte. Ca să vezi ce dragoste se întâmplă 
să fie şi pe lumea asta, măi Vanea! Şi când te gândeşti, 
frate, că era o fată cinstită, virtuoasă, un suflet nobil. Admit 
că poate nu prea se pricepea la acte. Singura ei grijă era să 
n-o blesteme tată-său. Dar prinţul s-a priceput să-i adoarmă 
neliniştile, amăgind-o cu o promisiune formală, în scris, că 
se va căsători cu ea după lege. A reuşit astfel s-o convingă 
că mai întâi vor face o călătorie pentru un timp oarecare şi 
că, de îndată ce mânia tatălui său se va mai potoli, au să se 
întoarcă şi ei acasă, cununaţi şi vor trăi fericiţi tustrei 


laolaltă, în linişte şi pace până la sfârşitul vieţii. După fuga 
fetei, însă, bătrânul a dat faliment şi a afurisit-o. Pe urmele 
lor a plecat la Paris şi Frauenmilch, lăsând baltă şi negoţ şi 
bruma de afaceri ce-i mai rămăseseră; era îndrăgostit 
nebun. 

— Ia stai! Care Frauenmilch? 

— Păi, ăla, cum îi zice! Feuerbach ăla... Ptiu! Blestematul: 
Pfefferkuchen vreau să zic! Ei, dar prinţului, bineînţeles, 
nu-i prea convenea o asemenea căsătorie; ce-ar fi spus 
contesa Hlestova sau ce părere ar fi avut baronul Po- 
moikin? Şi atunci nu era decât o singură soluţie: s-o tragă 
pe sfoară. Şi a tras-o pe sfoară urât de tot! Mai întâi şi întâi, 
pare-se că o ţinea în bătăi; în al doilea rând, îl pofti la el pe 
Pfefferkuchen, care venea în casă ca prieten şi rămânea cu 
dânsa serile, ascultându-i văicărelile şi lamentările şi 
plângân-du-şi împreună nenorocirile; suflete neprihănite, 
ce să le faci! Prinţul însă ticlui totul de aşa fel, încât să-i 
găsească într-o seară târziu singuri pe amândoi şi să 
născocească o istorie întreagă; cum că adică a surprins cu 
propriii lui ochi semnele unei legături de dragoste între ei. 
Şi i-a dat binişor afară, iar el a şters-o la Londra. Femeia 
era în ultima lună, încât îndată ce a fost alungată născu o 
fată... Adică nu o fată, ci un băiat, exact un băiat. L-au 
botezat Volodka, iar Pfefferkuchen i-a fost naş. Şi uite aşa a 
rămas ea cu Pfefferkuchen. 

* Ducat (germ.). 

Acesta avea ceva bănişori, cu care călătoriră prin Elveţia, 
prin Italia... Umblară prin toate acele locuri poetice, aşa 
cum scrie la carte. Femeia plângea mereu, iar 
Pfefferkuchen se smiorcăia şi el alături de dânsa şi astfel 
trecură ani, până ce fetiţa se făcu măricică. Toate astea 
prinţului îi conveniră de minune, afară de un singur lucru: 
că angajamentul lui de căsătorie, făcut şi în scris, rămăsese 
la dânsa. „Om josnic ce eşti, îi spusese ea la despărţire, m-ai 
jefuit, m-ai necinstit şi acum mă părăseşti. Adio! Dar 
angajamentul scris nu ţi-l dau. Nu pentru că aş vrea sămă 


mărit cu tine, ci numai pentru că ştiu că ţi-e frică de acest 
document. De aceea am să-l păstrez la mine.” Cu alte 
cuvinte, şi-a cam ieşit femeia din fire, dar asta nu l-a 
împiedicat pe prinţ să doarmă liniştit, în general, toţi 
ticăloşii de teapa lui preferă să aibă de-a face cu asemenea 
fiinţe superioare, cu sufletul atât de cinstit, încât e foarte 
uşor să le înşeli... lar pe de altă parte răspunsul lor la orice 
ticăloşie ia întotdeauna forma unui nobil dispreţ, în care 
dânsele preferă să se complacă, în loc să recurgă la 
drepturile pe care] e au prin lege, chiar atunci când ar 
putea face uz de ea. Să luăm. Bunăoară, pilda acestei 
mame: ea s-a mulţumit să-l sfideze, cu toate că şi-a păstrat 
documentul. Prinţul ştia bine că ea mai curând s-ar omori 
decât să facă uz de hârtia pe care o avea la mână; aşa că, 
până una, alta, nu s-a prea sinchisit. lar femeia, deşi îl 
scuipase pe ticălos în obraz, a rămas cu Volodka în braţe şi 
nici n-a mai gândit ce-o să se întâmple cu copilul, dacă ea 
moare. Pe de altă parte, nici Bruderschaft n-a prea judecat 
chestiunea prin prisma aceasta şi s-a mulţumit numai s-o 
mângâie şi s-o consoleze; astfel au continuat amândoi să-l 
tot citească pe Schil-ler, până când, în cele din urmă, 
Bruderschaft, nu se ştie cum şi de ce, se amări şi dădu ortul 
popii... 

— Vrei să zici Pfefferkuchen? 

— Aşa să fie, dracul să-l ia! lar dumneaei... 

— Ia stai! Câţi ani zici că au călătorit? 

— Exact două sute în cap. Şi uite aşa se face că ea s-a 
întors la Cracovia. Tată-său n-a vrut s-o primească, ci a 
blestemat-o; apoi ea muri, iar prinţul îşi făcu cruce de 
bucurie. Ei şi încălecai pe-o şa şi-ţi spusei povestea aşa... 
Acum, să bem ceva, măi Vanea! 

— Bănuiesc, îi spusei, că tocmai în chestiunea asta umbli 
să afli câte ceva, Masloboev. 

— Vrei neapărat să fie aşa? 

— Nu înţeleg însă ce rost ai tu în toată afacerea asta? 


— Păi, să vezi, când ea s-a întors la Madrid, după o lipsă de 
zece ani, sub un alt nume, prinţul a căutat să afle şi despre 
Bruderschaft şi despre bătrân şi dacă e adevărat că ea s-a 
întors şi despre pui şi dacă ea mai trăieşte sau nu şi dacă nu 
cumva a rămas vreun document şi aşa mai departe, la 
nesfârşit. Ii mai poftea lui inima să afle şi altceva. E un om 
rău şi mârşav, măi Vanea, să te fereşti de el, îţi spun; iar 
despre Masloboev ţine minte un lucru: nu va merita 
niciodată să spui despre el că e un ticălos! Şi dacă e ticălos 
(după părerea mea, nu există om pe lume care să nu fie 
ticălos), în orice caz nu-ţi va fi niciodată vrăjmaş. M-am 
cher-chelit eu, e adevărat, dar ascultă-mă ce-ţi spun: dacă 
se va întâmpla vreodată, acum sau mai târziu, aici sau în 
altă parte, să crezi că Masloboev te-a dus pe tine (şi te rog 
să nu uiţi acest cuvânt: tf-a aus), apoi să ştii că a fost în 
stare să facă aşa ceva, dar fără nici un gând rău. Masloboev 
veghează asupra ta. De aceea, lasă dracului orice bănuieli 
şi vino mai bine la Masloboev, spune-i tot ce ai pe suflet, 
deschis, frăţeşte. Şi acum, ce părere ai, bem ceva? 

— Nu. 

— O gustărică iei? 

— Nu frate, iartă-mă, dar... 

— Atunci, cară-te, e opt şi patruzeci şi cinci de minute şi 
eşti cam fudul. E vremea să pleci. 

— Ce? Cum adică? Te-ai îmbătat şi-ţi alungi musafirul? 
Uite, totdeauna faci aşa! Vai, ce neruşinat eşti! Îi strigă 
aproape cu lacrimi în ochi Alexandra Semionovna. 

— Cel ce merge călare nu-i bun tovarăş de drum pentru 
cel care umblă pe jos. Aşa că, Alexandra Semionovna, vom 
rămâne iar singuri-singurei şi n-o să ne mai săturam pri- 
vindu-ne. Că ăsta, nu-l vezi? E un general! Nu, Vanea, mint, 
nu eşti general, eu sunt un nemernic! Uită-te la mine, în ce 
hal arăt! Ce sunt eu pe lângă tine? Ilartă-mă, Vanea şi nu mi- 
o lua în nume de rău, lasă-mă să-mi descarc sufletul... 

Masloboev mă îmbrăţişa şi izbucni în plâns. Mă pregătii să 
plec. 


— Ah, Doamne, Dumnezeule! Avem şi cina pregătită! 
Spuse Alexandra Semionovna disperată. Dar vineri cel 
puţin ai să vii la noi? 

— Am să vin, Alexandra Semionovna, îţi dau cuvântul meu 
de onoare! 

— Poate că nu-ţi face plăcere să-l vezi aşa... Beat. Dar nu-l 
judeca aspru, Ivan Petrovici, că e un om bun, tare bun la 
inimă şi ţine mult la dumneata! Zi şi noapte, mereu îmi 
vorbeşte numai de dumneata. Mi-a cumpărat şi cărţile pe 
care le-ai scris, ca să le am; n-am apucat încă să le citesc; 
dar de mâine, încep. Şi de-ai şti ce bine m-aş simţi dacă ai 
veni la noi! Eu nu văd pe nimeni cu anii, nimeni nu ne calcă 
pragul. Avem de toate, dar suntem mereu singuri. Uite 
acuma, stăteam aşa şi ascultam, vă ascultam cum vorbiţi şi 
mă simţeam atât de bine... Aşadar, pe vineri... 

CAPITOLUL VII. 

Zoream spre casă, să ajung cât mai repede; cele auzite de 
la Masloboev mă zguduiseră. Mi se învălmăşeau în cap fel 
de fel de gânduri... Şi, ca un făcut, acasă mă aştepta o altă 
întâmplare, care mă zgudui ca un şoc al unei maşini 
electrice. 

La poartă, în faţa casei unde locuiam, străjuia un felinar. 
Când dădui să intru pe poartă, se desprinse deodată de 
lângă stâlpul felinarului o siluetă ciudată şi se repezi atât de 
neaşteptat spre mine, încât nici nu-mi putui opri un strigăt 
de mirare; o fiinţă speriată la culme, aproape înnebunită de 
spaimă, ţipând şi tremurând se agăţă de mâinile mele. Mă 
îngrozii: era Nelli! 

— Nelli? Ce-i cu tine? Exclamai. Ce cauţi aici? 

— Acolo, sus... E el... la noi... 

— Cine el? Să mergem, draga mea; vino cu mine. 

— Nu vreau, nu vreau; o să aştept până pleacă... Aştept în 
antreu... Nu vreau. 

Am urcat scările cu o presimţire stranie şi, deschizând uşa, 
l-am văzut pe prinţ. Şedea pe un scaun lângă masă şi-mi 
citea romanul. În orice caz avea cartea deschisă în faţă. 


— Ivan Petrovici! Mă întâmpină el bucuros ridicându-se de 
pe scaun. Sunt atât de fericit că în sfârşit te-ai întors. Eram 
aproape gata să plec. Te aştept de o oră. Promisesem, la 
cererea insistentă a contesei, să trec pe la dânsa în seara 
asta împreună cu dumneata. M-a rugat mult să i te prezint. 
Or, bazându-mă pe promisiunea dumitale, m-am gândit să 
trec pe la dumneata mai devreme, până nu pleci de acasă şi 
să te invit să mergem împreună. Închipuie-ţi dezamăgirea 
mea: sosesc şi slujnica dumitale îmi spune ca nu eşti acasă. 
Ce să fac? Îmi dădusem cuvântul că vin cu dumneata; iată 
de ce m-am hotărât să te aştept un sfert de oră. Dar sfertul 
de oră a trecut demult, aproape neobservat, deoarece, 
deschizând cartea dumitale, am fost captivat. Ivan Petrovici, 
dar e o capodoperă! Dumnealor pur şi simplu nu sunt 
capabili să te înţeleagă! Cartea aceasta mi-a smuls lacrimi. 
Am plâns, de ce să-ţi ascund? Şi trebuie să ştii că plâng 
foarte rar... 

— Ai vrea, prin urmare, să te însoțesc? Crede-mă însă că 
acum... Deşi n-aş avea nimic împotrivă, dar... 

— Te rog să nu mă refuzi, vino cu mine! Cum oare aş putea 
să mă arăt acolo fără dumneata? Unde mai pui că te-am 
aşteptat aproape o oră şi jumătate! Afară de aceasta, ar 
trebui să mai stăm de vorbă şi despre alte lucruri, înţelegi 
despre ce? Dumneata cunoşti mai îndeaproape toată 
povestea... Poate că ajungem să luăm o hotărâre, să găsim 
împreună o soluţie, mai gândeşte-te! Şi te rog foarte mult 
să nu mă refuzi. 

Chibzuii că odată şi odată tot trebuia să merg. E dreptcăo 
ştiam pe Nataşa singură şi înţelegeam că are nevoie de 
prezenţa mea. Dar îmi adusei aminte că şi ea îmi ceruse să 
caut un prilej de a o cunoaşte cât mai curând pe Katia. Pe 
de altă parte, nu era exclus să-l găsesc şi pe Alioşa acolo... 
Şi pe lângă toate acestea, îmi dădeam seama că Nataşa n- 
avea să se liniştească până nu-i aduc ştiri despre Katia, 
ceea ce mă făcu să accept invitaţia prinţului. Nu ştiam însă 
cum să procedez cu Nelli. 


— Aşteaptă-mă o clipă, îi cerui prinţului, ieşind repede pe 
scară. Pe Nelli o găsii ghemuită într-un colţ întunecos. 

— De ce nu vrei să vii înăuntru, Nelli? Ce ţi-a făcut el? Ce 
ţi-a spus? 

— Nu, nimic... Nu vreau, nu vreau... Repetă copila, mi-e 
frică... 

Şi cu toate insistenţele mele, Nelli refuză cu încăpăţâ-nare 
să intre în casă. Ne-am înţeles, în cele din urmă, că, de 
îndată ce voi ieşi cu prinţul, ea va intra şi va încuia uşa. 

— Dar să nu mai dai drumul la nimeni înăuntru, Nelli, 
oricât ar stărui. 

— Şi... Dumneata pleci cu el? 

— Da, cu el. 

Ea tresări şi-mi încleşta mâinile, ca şi cum ar fi vrut să mă 
roage să nu plec, dar nu scoase o vorbă. Hotărâi s-o întreb 
mai amănunţit a doua zi ce-a vrut să spună. 

Cerându-i prinţului să mă scuze, începui să mă îmbrac. El 
încercă să mă convingă că nu era nevoie de o ţinută anume, 
„îţi pui o haină mai curăţică şi atâta tot! Adăugă, măsurân- 
du-mă de sus până jos cu o privire de inchizitor; apoi îşi 
sfârşi gândul - ştii, convenienţele astea mondene... Ce să-i 
faci, n-ai cum să te dispensezi cu totul de ele. Perfecţiunea 
aceasta în lumea noastră nu vei găsi-o încă mult timp”, 
încheie, constatând cu plăcere că am frac. 

Am ieşit. L-am lăsat pentru câteva clipe pe scară, am 
reintrat repede în cameră, unde se strecurase Nelli şi mi- 
am luat încă o dată rămas bun de la ea. Era tare tulburată. 
Se învineţise la faţă. Mă temeam pentru ea şi mi-era tare 
greu s-o las singură. 

— Ai o slujnicuţă cam ciudată, îmi spuse prinţul, pe când 
coboram scările. Fetiţa aceea e slujnica dumitale, nu-i aşa? 

— Nu... Stă aşa... E provizoriu la mine. 

— Curioasă fiinţă! Sunt convins că e nebună. Închipuie-ţi, 
la început mi-a răspuns ca lumea; pe urmă m-a cercetat un 
timp cu privirea, apoi, deodată, scoase un țipăt, se repezi la 
mine, tremurând toată, îşi înfipse degetele în haina mea... 


Voia parcă să spună ceva, dar nu reuşi să scoată o vorbă. i- 
o mărturisesc, mi se cam făcuse frică şi am vrut s-o şterg, 
dar, slavă Domnului! A luat-o ea la fugă înaintea mea. Am 
rămas uluit. Cum poţi s-o ţii în casă? 

— E epileptică, răspunsei. 

— Ahaaa! Atunci, nu-i de mirare... 

Mi-a trecut prin gând, nu ştiu de ce, că vizita de ieria lui 
Masloboev la mine, la o oră când ştia foarte bine că nu sunt 
acasă, vizita mea de astăzi la Masloboev, cele ce-mi 
povestise tot astăzi el (oarecum fără să vrea, fiind cam 
afumat), după aceea, invitaţia lui pentru ora şapte la 
dânsul, ca şi toate asigurările lui cum că nu mi-ar ascunde 
nimic, în sfârşit, această vizită a prinţului care mă aşteptase 
timp de o oră şi jumătate, ştiind poate că sunt la Masloboev, 
precum şi fuga lui Nelli din casă din pricina vizitei lui - 
toate acestea au oarecare legătură între ele. Erau lucruri 
care-mi dădeau de gândit. 

În faţa porţii ne aştepta caleaşca prinţului. Ne urcarăm şi 
pornirăm spre locuinţa contesei. 

CAPITOLUL. VIII. 

Până la Torgovâi most nu era departe. Un timp tăcurăm 
amândoi. Eram curios să văd cum va angaja conversaţia. 
Mă aşteptam să înceapă a mă iscodi tatonând şi căutând să 
mă tragă de limbă. Însă prinţul trecu de-a dreptul, fără 
ocolişuri, la obiect. 

— În clipa de faţă mă preocupă în mod deosebit un lucru, 
Ivan Petrovici, începu el; un lucru despre care aş vrea să-ţi 
vorbesc în primul rând şi să-ţi cer sfatul; am hotărât mai 
demult să renunţ la procesul în care avusesem câştig de 
cauză şi să cedez lui Ihmenev cele zece mii de ruble în 
litigiu. Ce mă sf ătuieşti, cum să procedez? 

„Nu se poate să nu ştii tu ce ai de făcut, mă gândii eu. Vrei 
să-ţi baţi joc de mine?” 

— Nu ştiu, prinţe, i-am răspuns cu un aer cât se poate de 
naiv; în orice altă chestiune, ce ar privi-o, de pildă, pe Na- 
talia Nikolaevna, îţi stau la dispoziţie în tot ce ţi-ar putea 


folosi şi dumitale şi nouă tuturora. Dar în cealaltă problemă 
dumneata cunoşti, desigur, mai bine situaţia. 

— O, nu, dimpotrivă, te asigur că nu. Dumneata îl cunoşti 
bine pe Ilhmenev; şi apoi, cred că Natalia Nikolaevna ţi-a 
împărtăşit părerea ei în această chestiune, ceea ce mi-ar 
putea servi drept criteriu de orientare. Dumneata m-ai 
putea ajuta foarte mult; e o chestiune foarte delicată. Sunt 
gata să fac concesii; m-am hotărât neapărat să cedez, 
indiferent de întorsătura pe care o vor lua toate celelalte - 
pricepi ce vreau să spun? Dar cum anume, sub ce formă aş 
putea s-o fac, nu ştiu. Bătrânul e mândru, e încăpățânat; n- 
ar fi exclus să mă expun astfel la jigniri, pentru că el ar fi în 
stare, nesocotind bunăvoința mea, să-mi arunce banii în 
obraz... 

— Permite-mi să te întreb, banii aceştia cum îi consideri: 
că sunt ai dumitale sau ai lui? 

— Procesul a fost câştigat de mine, deci sunt ai mei. 

— Dar lăsând procesul deoparte, conştiinţa dumitale ce-ţi 
spune? 

— Fireşte că-i consider ai mei, răspunse prinţul, întru- 
câtva şocat de francheţea mea, mi se pare însă că 
dumneata nu cunoşti fondul procesului. Nu-l acuz pe bătrân 
de înşelăciune intenţionată; şi-ţi mărturisesc că niciodată 
nu-mi trecuse prin gând aşa ceva. Ce vină am dacă ela 
găsit cu cale să se simtă jignit? A fost vinovat de neglijenţă 
şi de lipsă de prevedere în treburile pe care i le-am 
încredinţat, iar potrivit înţelegerii existente între noi, 
pentru unele din acele treburi urma să răspundă. La drept 
vorbind, n-a fost nici asta propriu-zis adevărata cauză a 
procesului; procesul este urmarea ofenselor reciproce pe 
care ni le-am adus; într-un cuvânt, consecinţa amorului 
propriu lezat al fiecăruia dintre noi. De fapt, poate că n-aş fi 
dat atunci nici o atenţie acestor nenorocite zece mii de 
ruble; dar dumneata ştii bine cum şi din ce cauză s-a iscat 
procesul. Sunt de acord că am fost prea bănuitor, poate 
chiar şi nedrept (vreau să spun: atunci), dar nu-mi dădeam 


seama de acest lucru şi, în toiul supărării, jignit de 
grosolăniile lui, n-am vrut să scap prilejul şi-am dat curs 
procesului. E foarte posibil să ţi se pară că o asemenea 
atitudine nu prea cadra cu demnitatea mea. N-am să caut 
justificări; aş vrea doar să-ţi spun că mânia şi mai ales 
amorul propriu nu înseamnă şi lipsă de nobleţe sufletească; 
nu, ele ţin de firea omului, şi-ţi fac din nou mărturisirea că 
de fapt eu nici nu l-am cunoscut cum trebuie pe Ilhmenev, 
fiind pe deplin încredinţat că zvonurile cu privire la Alioşa şi 
la fata lui sunt adevărate, putând ca atare să cred că tot pe 
atât de adevărată ar fi şi intenţionata însuşire a banilor... 
Dar să lăsăm asta. Important este să ştiu ce am de făcut de 
aci înainte. Să renunţ la bani? Dar, dacă voi continua să 
susţin că acţiunea mea e justă, va însemna că banii aceştia 
i-i dăruiesc. Mai ales ţinând totodată seama şi de situaţia 
delicată în legătură cu Natalia Nikolaevna... Nici vorbă că 
Ihmenev îmi va zvârli aceşti bani în faţă... 

— Observ că dumneata spui: îmi va zvârli; prin urmare, îl 
consideri un om cinstit şi deci poţi fi pe deplin convins că nu 
ţi-a furat bani. lar dacă este aşa, de ce nu te-ai duce să i-o 
spui fără înconjur: că ai ajuns la convingerea netemeiniciei 
acţiunii îndreptate împotriva lui? Ar fi şi un gest nobil din 
partea dumitale şi atunci poate că nici lhmenev n-ar ezita 
să-şi ia înapoi banii săi. 

— Hm. Banii săi...; păi, aici e buba. În ce situaţie mă pui? 
Ar însemna să mă duc să-i declar că recunosc netemeinicia 
acţiunii mele. Atunci de ce am mai pornit judecata, dacă 
ştiam că plângerea mea este nefondată? Oricine mi-ar 
putea-o spune în faţă. Eu însă nu socot că aş merita o 
asemenea situaţie, pentru că, de fapt, pretenţiile mele au 
fost drepte; nicicând şi nicăieri n-am scris negru pa alb că 
el m-a furat; că a fost însă neglijent şi nechibzuit în ceea ce 
priveşte interesele mele şi averea mea, de asta sunt convins 
şi acum. Banii aceştia, deci, sunt incontestabil ai mei; iată 
de ce mi-ar fi greu să iau o asemenea vină asupră-mi, când 
la urma urmei - repet - bătrânul şi-a născocit singur 


această obidă. Iar dumneata vii să mă obligi ca, în numele 
ofensei imaginare pe care i-aş fi adus-o, să merg să-i cer 
iertare; ei, află că-mi pretinzi prea mult. 

— Mi se pare că dacă doi oameni vor cu adevărat să se 
împace... 

— E uşor s-o facă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ba de loc; uneori e foarte greu, cu atât mai mult... 

— Cu atât mai mult, cu cât sunt la mijloc şi alte 
considerente. Aici, prinţe, sunt de acord cu dumneata. 
Chestiunea Nataliei Nikolaevna şi a lui Alioşa trebuie să fie 
rezolvată de dumneata în toate punctele care depind de 
dumneata, ba încă rezolvată cu totul satisfăcător pentru 
Ihmenevi. Numai atunci vei putea avea o explicaţie absolut 
sinceră cu bătrânul asupra procesului. Acum însă, când nu 
este încă nimic hotărât, nu-ţi rămâne decât o singură cale: 
să recunoşti netemeinicia plângerii dumitale şi să-i 
mărturiseşti lucrul acesta franc, şi, dacă va fi nevoie, chiar 
şi public, iată părerea mea; ţi-o spun fără ocol, pentru că 
aşa mi-ai cerut, ceea ce mă face să cred că doreai să fiu 
sincer. Aceasta îmi dă la rândul meu dreptul să te întreb: de 
ce te preocupă atâta problema restituirii banilor lui 
Ihmenev? Dacă dumneata consideri că fondul procesului a 
fost drept, de ce să-i dai lui Ilhmenev banii înapoi? Ilartă-mi 
curiozitatea, dar chestiunea aceasta are o strânsă legătură 
cu altele... 

— Dumneata ce părere ai? Mă întrebă deodată, ca şi cum 
nu mi-ar fi auzit întrebarea, crezi că bătrânul Ilhmenev mi- 
ar 

— Dostoievski - Opere, voi. lir 237 refuza cele zece mii de 
ruble chiar dacă i le-aş înmâna fără nici un fel de rezerve... 
Şi fără nici un fel de atenuări de acest fel? 

— Fireşte că i-ar refuza! 

Tot sângele îmi năvăli în obraz şi tremuram de indignare. 
Această întrebare, sceptică până la impertinenţă, a avut 
asupra mea efectul unui scuipat primit drept în ochi. La 


insulta pe care mi-a adus-o se mai adăuga maniera 
grosolană de om din lumea mare, de a nu-mi răspunde la 
întrebare, ca şi cum n-ar fi auzit-o şi de a mă întrerupe cu o 
altă întrebare, a lui, pentru a-mi da a înţelege că m-am cam 
întrecut cu măsura şi am devenit prea familiar cu dânsul 
îndrăznind să-i pun asemenea întrebări. Nu puteam să 
sufăr, ba chiar uram această manevră proprie oamenilor de 
lume şi depusesem destule eforturi mai înainte pentru a-l 
dezbăra pe Alioşa de asemenea deprinderi. 

— Hm... Eşti prea înflăcărat, dar pe lumea asta unele 
afaceri nu se pot rezolva chiar aşa cum îţi închipui, observă 
prinţul calm, drept răspuns la exclamaţia mea. De altfel, 
cred că în această privinţă ar putea decide într-o măsură 
Natalia Nikolaevna; transmite-i acest lucru. Ea mi-ar putea 
da un sfat. 

— Nici vorbă, răspunsei grosolan. Dumneata n-ai binevoit 
să asculţi ceea ce începusem adineauri şi m-ai întrerupt. 
Natalia Nikolaevna va interpreta că dacă dumneata vrei să 
restitui banii dintr-o pornire nesinceră şi fără nici un fel de 
atenuări, cum ai binevoit să spui, înseamnă că aceşti bani 
reprezintă plata făcută tatălui pentru fiică, iar fiicei pentru 
Alioşa, cu alte cuvinte, o despăgubire bănească... 

— Hm... Va să zică aşa mă înţelegi, bunul meu Ivan Pe- 
trovici şi prinţul râse. De ce o fi râs oare? Şi totuşi, continuă 
el, am avea încă atâtea de vorbit! Acum însă timpul nu ne 
mai îngăduie. Te-aş ruga numai să înţelegi un lucru: 
chestiunea aceasta se referă direct la Natalia Nikolaevna, 
iar viitorul ei şi în general totul depinde în bună parte de 
felul în care vom rezolva noi această chestiune şi de ceea ce 
vom hotărî. Intervenţia dumitale este absolut necesară, ai 
să-ţi dai seama şi dumneata de ce. lar dacă mai ţii la Natalia 
Nikolaevna, nu-mi vei putea refuza o explicaţie, oricât de 
puţin m-ai simpatiza. Dar iată că am ajuns... A-bientot.* 

+ Pe curând! (fr.) 

CAPITOLUL IX. 


Contesa avea o locuinţă admirabilă. Deşi câtuşi de puţin 
luxos, mobilierul sugera confortul şi gustul. 'Totul însă purta 
pecetea vizibilă a unui provizorat; era de fapt o locuinţă 
acceptabilă în care se stă numai vremelnic, nu una din acele 
case în care o familie bogată se instalează pentru 
totdeauna, etalându-şi într-însa toate semnele ei de boierie, 
cu toate dichisurile socotite drept necesităţi. Se spunea că 
pentru vara ce urma, contesa pleacă la moşia sa (ruinată şi 
ipotecată de mai multe ori), în gubernia Simbirsk, unde ar 
însoţi-o şi prinţul. Auzisem despre acest lucru şi mă 
gândeam cu inima strânsă ce va face oare Alioşa, când 
Katia va trebui să plece cu contesa? Nataşei m-am ferit 
deocamdată să-i aduc această ştire; după unele semne însă, 
aveam motive să cred că zvonurile ajunseseră şi la urechile 
ei. Dar Nataşa nu deschidea vorba asupra acestei chestiuni 
şi suferea în tăcere. 

Contesa m-a primit foarte amabil, mi-a întins zâmbitoare 
mâna şi mi-a confirmat că într-adevăr de mult dorea să mă 
vadă la dânsa. Fruma «. Ceai singură, dintr-un superb 
samovar de argint, în jffnjjjcăruia ne aşezaserăm eu, prinţul 
şi încă un domn din lumea mare, destul de în vârstă, cu o 
decorație pe piept, ţeapăn şi cu alură de diplomat. 
Oaspetele acela, pe cât se pare, se bucura în casă deo 
consideraţie deosebită. Abia întoarsă din străinătate, 
contesa nu avusese în iarna aceea când să-şi facă la 
Petersburg cine ştie ce legături şi să-şi creeze o poziţie aşa 
cum ar fi dorit şi s-ar fi aşteptat ea, de altfel. Aşa încât, 
afară de acel oaspete, n-au mai fost alţi musafiri şi toată 
seara n-a mai venit nimeni. O căutam cu privirea pe 
Ekaterina Feodorovna; era în camera de alături, cu Alioşa, 
dar, aflând de sosirea noastră, apăru şi ea de îndată. Prinţul 
îi sărută amabil mâna, iar contesa îi arătă cu capul către 
mine. Prinţul făcu îndată prezentările. Cu o nerăbdătoare 
atenţie căutai s-o cercetez cât mai amănunţit; era o blondă 
de constituţie delicată, fragilă, îmbrăcată într-o rochie albă, 
o fată potrivită de statură, cu un chip care împrăştia 


blândeţea şi calmul, cu ochii de un albastru pur, aşa cum ne 
spusese şi Alioşa, de o frumuseţe şi o prospeţime 
tinerească, dar atâta tot. Mă aşteptasem să întâlnesc o 
frumuseţe desăvârşită, însă nu putea fi vorba de aşa ceva. 
Un oval frumos conturat, gingaş, o faţă cu trăsături 
armonioase, părul bogat, într-adevăr un păr minunat, dar 
strâns într-o pieptănătură de toate zilele, o privire blajină, 
dar concentrată; dacă aş fi întâlnit-o altundeva, probabil că 
aş fi trecut pe lângă ea fără să-mi atragă în mod deosebit 
atenţia; dar nu era decât o impresie de moment, căci abia 
mai târziu reuşii s-o cunosc mai bine în seara aceea. Atâta 
doar că, la început, felul cum mi-a întins mâna, cu o atenţie 
naiv încordată, pri-vindu-mă drept în ochi, fără a-mi spune 
însă nici un cuvânt, felul acela puţin obişnuit mă surprinse 
şi, fără să vreau, i-am zâmbit. Poate că simţisem imediat 
înaintea mea o fiinţă cu sufletul curat. Contesa o 
supraveghea, n-o slăbea o clipă din ochi. După ce îmi 
strânse mâna, Katia se depărta oarecum grăbită de mine şi 
trecu tocmai în capătul opus al încăperii, lângă Alioşa. lar 
Alioşa, când dădui mâna cu el, îmi şopti: „Nu mai rămân aici 
decât câteva clipe, plec dincolo”. 

„Diplomatul” - nu-i cunosc numele, de aceea am să-l 
numesc astfel - pentru a spune totuşi ceva, vorbea rar şi 
grav, dezvoltând o idee oarecare. Contesa îl asculta cu 
interes. Prinţul îl aproba din cap cu un surâs linguşitor; 
vorbitorul i se adresa deseori lui, socotindu-l probabil un 
ascultător demn de atenţie. Mi s-a oferit ceai şi am fost lăsat 
în pace, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Intre timp, căutai 
s-o examinez mai bine pe contesă. Recunosc că, la început, 
fără să vreau, mi-a plăcut destul de mult. Poate că în 
realitate nu era chiar aşa de tânără, dar mie mi s-a părut că 
n-are mai mult de douăzeci şi opt de ani. Avea o faţă 
fragedă, care cândva, în prima tinereţe, trebuie să fi fost şi 
foarte frumoasă. Părul ei castaniu era încă destul de bogat; 
privirea extrem de blândă avea sclipiri de cochetărie 
uşuratică şi era în răstimpuri jucăuşă şi ironică. Se 


cunoştea însă că se lupta să pară mai reţinută. Căutătura ei 
exprima de asemenea şi agerimea minţii, dar mai ales multă 
bunătate şi veselie. Mi s-a părut că trăsătura dominantă a 
firii sale trebuie să fie o oarecare frivolitate, setea de 
plăceri şi un fel de egoism blajin, poate chiar destul de 
pronunţat. Se vedea că e subordonată personalităţii 
prinţului, care avea o mare influenţă asupra ei. Ştiam că 
există înfere ei vechi relaţii de ordin sentimental şi că 
prinţul nu fusese chiar un amant prea gelos în timpul 
şederii lor în străinătate; am avut însă impresia - de altfel, 
am păstrat aceeaşi impresie până astăzi - că dincolo de 
acea veche legătură dintre ei, îi mai apropie şi altceva, 
oarecum misterios, ceva de natura unor obligaţii reciproce, 
bazate pe anumite calcule... Într-un cuvânt, era la mijloc 
ceva de acest gen. Mai ştiam că, în momentul de faţă, 
prinţul se plictisise de ea, fără ca totuşi relaţiile dintre ei să 
se întrerupă. Nu este exclus ca pe atunci să-i fi legat mai 
ales planul pe care şi-l făceau cu privire la Katia, plan care 
se datora, fireşte, iniţiativei prinţului. A fost probabil şi 
motivul pentru care prinţul a căutat să evite căsătoria cu 
contesa care-şi făcuse unele socoteli în această privinţă, 
convingând-o în schimb, în cele din urmă, să ajute la 
realizarea căsătoriei dintre Alioşa şi fiica ei vitregă. Acestea 
le-am dedus pe baza celor ce mi le spusese mai înainte, în 
sinceritatea lui, Alioşa, care, oricum, era totuşi în stare să 
observe câte ceva în această privinţă. Am avut de asemenea 
impresia, în parte sub influenţa aceloraşi mărturisiri ale lui 
Alioşa, că, deşi contesa era cu desă-vârşire subordonată 
prinţului, acesta avea motive serioase să se teamă de ea. 
Până şi Alioşa observase acest lucru. Am aflat mai târziu că 
prinţul tare ar fi vrut s-o mărite pe contesă cu altcineva şi 
că în acest scop o şi trimitea în gubernia Simbirsk, în 
speranţa că va descoperi acolo, în provincie, un soţ potrivit. 
Stăteam şi ascultam, neştiind cum să fac ca să pot sta de 
vorbă între patru ochi cu Katerina Feodorovna. Diplomatul 
răspundea la o întrebare a contesei asupra situaţiei actuale, 


asupra reformelor în curs de înfăptuire25 şi dacă trebuie 
sau nu să le fie teamă de aceste reforme. Vorbea îndelung, 
degajat şi calm, cu siguranţa omului ce deţine puterea. Îşi 
dezvolta ideea inteligent şi cu pricepere, ideea lui însă era 
respingătoare. Căuta să demonstreze că spiritul acesta de 
reforme şi îndreptări va aduce în curând anumite roade; că 
văzându-se acele roade, oamenilor le vor veni minţile la cap 
şi nu numai că din societate (bineînţeles, dintr-o anumită 
pătură a societăţii) va dispărea acest spirit nou, dar că din 
experienţă se vor vedea greşelile şi atunci, cu o energie 
îndoită, toţi vor începe să pledeze pentru rânduielile de 
altădată. lar experienţa aceea, chiar şi aşa tristă cum va fi, 
va avea totuşi avantajul că va servi de învăţătură prin datele 
necesare pe care le va furniza cum trebuie menţinută 
această veche rânduială salvatoare; de aceea este cazul să 
dorim chiar să se ajungă mai repede până la ultimul grad al 
imprudenţei. „Fără noi nu se poate, conchise el, fără noi nici 
o societate n-a putut exista. Noi nu vom avea de pierdut, ci 
dimpotrivă vom avea numai de câştigat; vom ieşi la 
suprafaţă, în orice caz şi deviza noastră în clipa de faţă 
trebuie să fie: „Pire ca va, mieux ca est” *. Prinţul îi zâmbi 
cu o simpatie dezgustătoare. Vorbitorul se simţea pe deplin 
mulţumit de sine. Era cât pe-aci să fac prostia de a 
interveni. Clocoteam. Mă opri însă privirea veninoasă a 
prinţului; privirea aceea piezişă mă făcu să înţeleg 
instantaneu că prinţul atâta aştepta din partea mea: o ieşire 
năstruşnică, juvenilă, ba poate că ar fi vrut chiar să se 
producă o atare scenă, pentru a avea astfel plăcerea de a 
mă vedea compromiţându-mă. 'Totodată eram ferm convins 
că, fără îndoială, diplomatul s-ar fi făcut că nu observă 
obiecţiunea mea şi, poate, că nu mă observă nici pe mine. 
Mi se făcu scârbă să mai stau lângă ei, când în ajutorul meu 
veni Alioşa. 

El se apropie încet, îmi puse mâna pe umăr şi mă chemă 
mai la o parte ca să-mi spună două cuvinte. Am înţeles că 
era o solie din partea Katiei. Nu mă înşelasem. Peste câteva 


clipe, şedeam alături de ea. La început, mă cântări din ochi 
cu atenţie, de sus până jos, în acelaşi timp spunându-şi 
parcă: „Va să zică, aşa arăţi”...Însă nici eu, nici ea nu prea 
găseam cuvinte pentru a încropi o conversaţie. Eram totuşi 
convins că va fi de ajuns ca ea să-şi dezlege limba, ca să nu 
ne mai oprim până la ziuă. Cele „vreo cinci-şase ore de 
conversaţie r după cum se exprimase Alioşa, îmi reveniră în 
minte. El era lângă noi, aşteptând cu nerăbdare spargerea 
gheții. 

— De ce tăceţi? Făcu, uitându-se zâmbitor la noi. V-aţi 
întâlnit şi tăceţi. 

— Ah, Alioşa, vezi cum eşti!... Aşteaptă puţin, răspunse 
Katia. Doar avem să ne spunem atât de multe, Ivan Petro- 
vici, încât nici nu ştiu de unde să încep. Socot că ne-am 
cunoscut cu prea multă întârziere; era cazul s-o facem mai 
demult, deşi, la drept vorbind, aş putea spune că te cunosc 
de multă vreme. Şi doream grozav să te văd. M-am gândit. 
Chiar, la un moment dat, să-ţi scriu o scrisoare... 

— Despre ce? Întrebai eu, zâmbind fără să vreau. 

— Câte nu se pot cuprinde într-o scrisoare, îmi răspunse 
ea grav. Uite, de pildă, ţi-aş fi scris ca să te întreb dacă este 

* Cu cât merge mai rău cu atât e mai bine (fr.). 

Adevărat ceea ce spune el despre Natalia Nikolaevna, cum 
că ea nu se supără când el o lasă singură în astfel de clipe? 
Oare e admisibil ceea ce face el? Spune-mi, te rog, de ce te 
afli aici la ora asta? Se întoarse ea către Alioşa. 

— Of, Doamne, plec îndată! Ţi-am spus doar că nu rămân 
aici decât câteva clipe, să vă văd cum staţi de vorbă 
împreună şi pe urmă plec într-acolo. 

— Păi ce ai de văzut? Uite, acum suntem împreună, ai 
văzut? Poftim, aşa face totdeauna, adăugă ea, roşindu-se 
puţin şi arătând cu degeţelul către Alioşa. „Câteva clipe, 
zice, numai câteva clipe”, şi, când colo, îl vezi că stă până la 
miezul nopţii, când e prea târziu ca să se mai ducă. 
„Nataşa, zice el, nu se supără, că-i tare bună”, ca să-l vezi 


cum judecă! Spune şi dumneata, dacă e bine şi-frumos să se 
poarte astfel? 

— Am să plec, fireşte, răspunse pe un ton tânguitor Alioşa, 
numai că tare aş fi vrut să mai stau puţin cu voi... 

— Ce nevoie ai să stai cu noi? Dimpotrivă, noi am vrea să 
rămânem singuri, ca să putem vorbi. Te rog să nu te superi. 
Aşa trebuie, pricepi? 

— Dacă aşa trebuie, plec îndată... De ce să mă supăr? Trec 
numai pentru un minut pe la Liovinka şi de acolo alerg la 
dânsa. Uite ce este, Ivan Petrovici, continuă el, luându-şi 
pălăria, dumneata ai aflat că tata vrea să renunţe la banii 
pe care i-a câştigat în procesul cu Ihmenev? 

— Am aflat; mi-a spus şi mie. 

— Ce frumos din partea lui... Katia însă nu crede că ceea 
ce face el e frumos. Vorbeşte cu dânsa, te rog, despre asta. 
La revedere, Katia şi să nu te îndoieşti că o iubesc pe 
Nataşa. Parcă v-aţi înţeles cu toţii să-mi puneţi condiţii, să 
mă dojeniţi, să mă urmăriţi ce fac, ce spun, ca şi când aş fi 
sub supravegherea voastră! Ea ştie cât de mult o iubesc şi 
are încredere în mine, sunt convins că nu se îndoieşte de 
dragostea mea. O iubesc fără nici un fel de condiţii şi 
obligaţii. Nu ştiu pentru ce o iubesc. Pur şi simplu o iubesc. 
De aceea n-are nici un rost să fiu mereu descusut ca un 
vinovat. Uite, întreabă-l pe Ivan Petrovici, că e aici şi are să- 
ţi confirme că Nataşa este geloasă şi cu toate că mă iubeşte 
mult, în dragostea ei e şi destul egoism, pentru că nu vrea 
să facă nici un sacrificiu pentru mine. 

— Cum vine asta? Îl întrebai eu mirat; nu-mi venea să-mi 
cred urechilor. 

— Ce spui Alioşa? Strigă şi Katia, plesnind din palme. 

— Ei, da; ce vă miraţi? Ivan Petrovici ştie. Ea tot îmi cere 
să stau cu dânsa. Chiar dacă nu mi-o cere, se vede cât de 
colo că asta vrea. 

— Cum de nu ţi-e ruşine? Se revoltă Katia aprinsă de 
mânie. 


— De ce să-mi fie ruşine? Vezi cum eşti şi tu, zău, Katia! 
Păi, eu o iubesc mai mult chiar decât îşi închipuie ea, dar 
dacă m-ar iubi şi ea cu adevărat, aşa cum o iubesc eu, nici 
vorbă că ar renunţa la plăcerea de a mă avea mereu lângă 
dânsa. E drept că ea mă lasă să plec întotdeauna, uneori mă 
îndeamnă chiar, dar îi citesc pe faţă că-i vine greu, iar asta 
pentru mine e totuna ca şi când n-ar vrea să-mi dea drumul. 

— Să ştii că e ceva la mijloc! Strigă Katia, adresându-mi-se 
mie şi apoi, cu o privire plină de mânie, către el: Spune 
drept, Alioşa, mărturiseşte-ne îndată, toate astea ţi le-a 
vârât în cap tatăl tău? Când? Astăzi te-a dăscălit? Te rog, nu 
încerca să-mi ascunzi nimic, deoarece eu am să aflu totul, 
pe loc! Este aşa cum presupun, da, sau nu? 

— Da, el mi-a vorbit, răspunse încurcat Alioşa, dar ce 
importanţă are? Mi-a vorbit azi cu atâta bunătate şi 
prietenie, iar pe Nataşa mereu o lăuda, încât am rămas 
chiar surprins: după ce ea l-a jignit atât de grav, el s-o 
laude! 

— Iar dumneata, dumneata l-ai şi crezut, intervenii eu, 
dumneata, pentru care Nataşa a sacrificat totul, dumneata, 
căruia i-a dat tot ce i-ar fi putut da, ba chiar şi acum, chiar 
şi azi toată grija şi neliniştea ei a fost ca dumneata să nu te 
plictiseşti, să nu te împiedice ea cumva s-o vezi pe Katerina 
Feodorovna! Mi-a spus-o doar singură. lar dumneata dai 
crezare acestor vorbe perfide! Mă mir că nu ţi-e ruşine... 

— Ingratule! Dar ce să mai lungim vorba, lui de nimic nu-i 
e niciodată ruşine! Întări Katia, dând din mână a lehamite, 
ca şi când ar fi fost vorba de un om pierdut cu desăvârşire. 

— Dar nu-nţeleg ce v-a apucat! Bâigui Alioşa cu glas tăn 
guitor. Tu, Katia, aşa eşti întotdeauna! Nu vezi la mine 
decât tot ce-i rău... Ce să mai spun despre Ivan Petrovici! 
Credeţi voi că eu n-o iubesc pe Nataşa? N-am vrut să spun 
că ea este egoistă. Am vrut să spun numai că mă iubeşte 
prea mult, peste măsură de mult şi din cauza asta ne vine 
greu şi mie şi ei. Tata însă n-are să mă ducă de nas, oricât 
ar vrea el, că nu mă las eu aşa cu una, cu două. De fapt, el 


nici n-a spus că este egoistă în sensul rău al cuvântului; am 
înţeles eu foarte bine ce-a vrut. A spus-o exact aşa cum v- 
am relatat eu acum: că, adică, mă iubeşte atât de mult, 
peste măsură de mult, încât dragostea ei pare egoism; încât 
şi mie şi ei, din pricina aceasta, ne vine greu, iar mai târziu, 
desigur, îmi va fi şi mai greu. Nu-i nimic rău în asta, că doar 
n-a spus decât un adevăr şi mi l-a spus din dragoste; de aici 
nu trebuie dedus nicidecum că el ar obijdui-o pe Nataşa; 
dimpotrivă, el consideră că ea mă iubeşte mult, peste 
măsură de mult, până dincolo de limitele posibile... 

Aici însă Katia îl opri categoric şi nu-l mai lăsă să termine. 
Aproape clocotind, ea începu să-l dăscălească, să-i 
demonstreze că tatăl lui o laudă pe Nataşa şi îmbracă 
masca unei aparente bunătăţi ca să-l orbească, că 
adevăratul lui ţel este să-i despartă şi pe nesimţite să-l aţâţe 
pe Alioşa împotriva ei. Cu multă ardoare şi subtilitate Katia 
îi demonstra că Nataşa îl iubeşte nemărginit şi că nici un fel 
de dragoste din lume nu scuză modul de a se purta, 
adevăratul egoist fiind chiar el, Alioşa. Încetul cu încetul, 
Katia stârni într-însul re-muşcări amare; Alioşa stătea lângă 
noi, cu ochii în pământ, fără să răspundă; părea tare 
nenorocit. Dar Katia era de neînduplecat. O priveam 
cuprins de o curiozitate extremă. Aş fi vrut să descifrez cât 
mai repede firea acestei fete neobişnuite. Era aproape un 
copil, dar un astfel de copil, un copil convins, cu principii 
bine conturate şi cu o pasionată dragoste, înnăscută parcă, 
pentru înţelegerea binelui şi a dreptăţii. Dacă într-adevăr 
se putea spune că-i încă un copil, apoi aparţine categoriei 
aceleia de copii gânditori, atât de numeroşi în familiile 
noastre. Se vedea că are o viaţă interioară. Aş fi dat mult să 
pot pătrunde cu privirea în căpşorul ei frământat de 
gânduri, să văd cum se amestecau acolo idei şi noţiuni pur 
copilăreşti cu impresii şi observaţii serioase din viaţă 
(pentru că era clar: Katia intrase deja în contact cu viaţa) şi 
totodată cu alte idei, încă nelămurite de ea, dar care îşi 
făcuseră loc în mintea ei, venind din cărţi sau din 


cunoaşterea abstractă a oamenilor, idei ce păreau a fi 
foarte multe şi-i lăsau impresia că i-ar aparţine de drept, ca 
rezultate ale propriei sale experienţe de viaţă, în seara 
aceea, la care s-au mai adăugat ulterior şi alte prilejuri de 
a-i fi în preajmă, cred că am izbutit s-o cunosc destul de 
bine. Avea o inimă înflăcărată şi simţitoare. Uneori părea că 
nu-şi mai dă silinţa să se stăpânească, luptând în primul 
rând pentru adevăr şi orice înfrânare în raporturile de 
toate zilele cu societatea socotind-o convenţională, lucru cu 
care, pare-se, se mândrea chiar, ceea ce li se întâmplă 
multor oameni prea expansivi, chiar la o vârstă mai 
înaintată. Dar tocmai asta o făcea să fie şi deosebit de 
fermecătoare. Îi plăcea să gân-dească şi să caute adevărul, 
dar toate acestea le făcea fără nici o pedanterie şi atât de 
copilăros, încât o îndrăgeai pe dată, aşa cum era, cu toate 
curiozităţile ei. Mi-am adus aminte de Liovinka şi de 
Borinka şi mi s-a părut că tot ce aflasem despre ei şi despre 
Katia era în firea lucrurilor. Şi încă ceva: chipul ei, care la 
prima vedere nu-mi făcuse o impresie deosebită, chiar în 
seara aceea dobândi pentru mine un farmec şi-o frumuseţe 
care-mi scăpaseră la început. Dedublarea aceasta: naivă, 
copil şi femeie rezonabilă, setea ei inocentă, pe deplin 
sinceră, pentru adevăr şi dreptate, alături de o 
nezdruncinată credinţă în propriile-i năzuinţe, toate 
acestea îi învăluiau chipul într-o aureolă luminoasă - aceea 
a francheţei, dublată, de un spirit ales, încât abia atunci 
observai cât de greu era de înţeles şi de pătruns întreaga 
semnificaţie a acestei frumuseți care nu se lăsa surprinsă 
dintr-o dată de un ochi superficial, rece. Şi atunci mi-am 
spus că ar fi fost imposibil ca Alioşa să nu se ataşeze de ea 
cu toată pasiunea. Cum nu era în stare să cugete şi să 
judece singur, el îndrăgea pe acei care cugetau pentru el şi 
chiar doreau acest lucru; or, Katia îl şi luase sub tutela ei. 
Inima cinstită şi înflăcărată a lui Alioşa se simţea irezistibil 
subjugată de tot ce era nobil şi frumos, iar Katia îi 
dezvăluise îndeajuns sufletul său cu toată sinceritatea sa de 


copil şi cu toată simpatia pe care i-o purta. El n-avea nici un 
pic de voinţă; ea, în schimb, dovedea o voinţă puternică, 
dârză şi înflăcărată. În mod firesc, Alioşa nu putea să se 
ataşeze decât de cineva care-l putea domina, ba-i putea 
chiar porunci. Aşa se explică în parte faptul că Nataşa 
izbutise la începutul legăturii lor să-l apropie pe Alioşa de 
ea. Katia însă era avantajată în comparaţie cu Nataşa prin 
aceea că era ea însăşi un copil şi, pe cât se pare, avea să 
rămână încă mult timp aşa. Copilăroasă, înzestrată cu o 
minte limpede şi sclipitoare, observai la ea în acelaşi timp o 
anume insuficienţă de judecată matură - şi toate acestea 
erau mult mai aproape de Alioşa, mai pe potriva lui. Simţise 
asta şi de aceea Katia îl atrăgea din ce în ce mai mult. Sunt 
convins că atunci când vorbeau între patru ochi, în 
discursurile serioase, „propagandistice”, pe care i le ţinea 
Katia, se întreţesea şi hârjoana, căci ajungeau - cred - şi la 
joacă. Şi deşi Katia, probabil, îl dojenea de multe ori, 
neslăbindu-şi autoritatea asupra lui, totuşi, pe cât se pare, 
Alioşa se simţea mult mai bine cu dânsa decât alături de 
Nataşa. Într-un cuvânt, erau mult mai potriviţi unul cu altul 
- şi aceasta era esenţialul. 

— Ei bine, Katia, bine, ajunge; totdeauna se dovedeşte că 
până la urmă ai tu dreptate. Pentru că sufletul tău e mai 
curat decât al meu, conchise el, ridicându-se şi întinzându-i 
mâna, să-şi ia rămas bun. Plec la ea îndată, nu mă mai duc 
nici la Liovinka... 

— Nici n-ai ce căuta la Liovinka; şi e foarte drăguţ din 
partea ta că ne-ai ascultat şi pleci chiar acuma la Nataşa. 

— Iar tu eşti de o mie de ori mai drăguță decât toată 
lumea, o răsplăti Alioşa, continuând să fie trist; Ivan 
Petrovici, îmi zise apoi, aş vrea să-ţi spun două vorbe. 

Ne-am depărtat la câţiva paşi. 

— M-am purtat astăzi revoltător, îmi şopti el, m-am purtat 
ca un mizerabil, sunt vinovat faţă de toţi, dar mai ales faţă 
de Katia şi de Nataşa. În după-amiaza acestei zile tata mi-a 
făcut cunoştinţă cu Alexandrina (o franţuzoaică), o femeie 


încântătoare! M-a fermecat şi... Ei, ce să mai vorbim, nu 
sunt demn să stau lângă niciuna din ele... Adio, Ivan 
Petrovici! 

— Ele bun şi are un suflet nobil, începu repede Katia, 
după ce mă aşezai din nou lângă dânsa, dar despre Alioşa 
avem de vorbit multe, mai pe urmă; acum trebuie să cădem 
de acord: ce părere ai despre prinţ? 

— Îl consider un om foarte rău. 

— Şi eu la fel. Prin urmare, în această privinţă suntem de 
acord, de aceea o să ne fie mai uşor a aprecia situaţia. Şi 
acum, despre Natalia Nikolaevna... Ştii, Ivan Petrovici, 
deocamdată eu bâjbâi ca prin întuneric şi te-am aşteptat ca 
pe o rază de lumină. Explică-mi dumneata totul, pentru că, 
în ce priveşte fondul problemei, eu n-am posibilitatea să 
judec decât după cele ce-mi spune Alioşa. Alte surse îmi 
lipsesc. Spune-mi, aşadar, în primul rând (de altminteri, 
acesta-i esenţialul) ce crezi: vor fi Alioşa şi Nataşa fericiţi 
împreună, sau nu? Trebuie să aflu precis, ca să iau o 
hotărâre definitivă, să ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

— Cine s-ar putea pronunţa cu precizie într-o chestiune ca 
aceasta? 

— Fireşte, nu neapărat precizia o cer, mă întrerupse ea, 
dar care este impresia, părerea dumitale? Pentru că 
dumneata eşti un om foarte deştept. 

— Părerea mea este că nu pot fi fericiţi. 

— Da de ce?! 

— Fiindcă nu se potrivesc. 

— Şi eu am gândit la fel! Şi Katia îşi împreună minutele ca 
într-o durere profundă. Povesteşte-mi mai amănunţit. 
Ascultă, tare vreau s-o văd pe Nataşa, pentru că aş avea 
multe să-i spun şi sunt încredinţată că am putea hotări totul 
împreună. Acum însă mi-o închipui cam aşa: probabil foarte 
deşteaptă, serioasă, cu un suflet cinstit şi drept şi tare 
frumoasă. Aşa e? 

— Întocmai. 


— Eram convinsă. Dar dacă e aşa, cum de a putut să-l 
îndrăgească pe Alioşa, un copilandru cum e el? Explică-mi! 
M-am gândit de multe ori la asta. 

— Nu se pot explica toate, Katerina Feodorovna; e greu 
să-ţi închipui cum şi pentru ce poate fi iubit un om. Ai 
dreptate, el este încă un copil. Dar oare ştii dumneata cum 
poate fi iubit un copil? (Mă înduioşai privind-o pe ea şi 
privindu-i ochii aţintiţi cu o gravă, profundă şi nerăbdătoare 
atenţie asupra mea.) Şi cu cât Nataşa este mai puţin copil, 
continuai eu, cu cât e mai serioasă, cu atât mai mult s-a 
putut îndrăgosti de el. Alioşa e cinstit, sincer, foarte naiv, ba 
uneori adorabil de naiv. Nu este exclus să-l fi îndrăgit - cum 
să spun?... Din-tr-un fel de milă pentru dânsul. O inimă 
generoasă poate iubi şi din milă... De altfel, simt că n-am să 
fiu în stare să-ţi explic nimic, în schimb am să te întreb: 
dumneata îl iubeşti, sau nu? 

Li pusesem întrebarea hotărât, simțind că bruscheţea n-ar 
putea să tulbure puritatea nemărginită şi copilărească a 
acestui suflet neîntinat. 

— Încă nu ştiu, răspunse Katia încet, cu o căutătură senină 
şi totuşi mi se pare că-l iubesc mult... 

— Ei, vezi! Dar ai putea să-mi explici pentru ce-l iubeşti? 
— El nu ştie ce-i aia minciună, răspunse dânsa după ce se 
gândi puţin şi când mă priveşte drept în ochi şi-mi vorbeşte, 

îmi place mult... Ascultă, Ivan Petrovici, uite eu, o fată, îţi 
vorbesc despre asta dumitale, bărbat; oare e bine ceea Ce 
fac? 

— Dar ce poate fi rău în asta? 

— Fireşte, ce poate fi rău în asta? Ei însă (şi mă arătă din 
cap spre grupul din jurul samovarului), sunt convinsă, ei mi- 
ar fi spus că nu fac bine. Au dreptate, sau nu? 

— Nu! Fiindcă dumneata, în inima dumitale, nu simţi că 
faci ceva rău, deci... 

— Exact aşa procedez întotdeauna, mă întrerupse Katia 
grăbindu-se probabil să mi se destăinuie cât mai mult, când 
am vreo îndoială, îmi cercetez numaidecât inima, mi-o 


întreb şi dacă inima mi-e liniştită, rămân şi eu liniştită. Cred 
că aşa trebuie să faci întotdeauna. Discut acum cu 
dumneata atât de deschis, de parcă aş vorbi numai cu mine 
însămi, în primul rând pentru că pe dumneata te cred un 
om minunat şi cunosc sentimentele pe care le-ai avut 
pentru Nataşa, înainte de a fi apărut Alioşa; am plâns mult, 
când mi s-a vorbit despre asta. 

— Dar cine ţi-a vorbit? 

— Alioşa, cine altul? Plângea şi el, când îmi povestea; era 
frumos din partea sa şi mi-a plăcut mult. Am impresia că el 
ţine la dumneata mai mult decât ţii dumneata la el, Ivan 
Petrovici şi uite, lucrurile astea îmi plac la el. Ei şi în al 
doilea rând, ţi-am vorbit deschis, aşa cum mi-aş fi vorbit mie 
însămi, pentru că dumneata eşti un om foarte inteligent şi 
ai putea să-mi dai sfaturi şi să mă înveţi. 

— Şi de ce-ţi închipui că-s atât de inteligent, încât aş putea 
să te învăţ? 

— Ei, asta-i acum! Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Apoi 
adăugă gânditoare: Mi-a venit să ţi-o spun aşa, fără nici un 
gând anume; să discutăm mai bine despre ceea ce ne 
interesează, învaţă-mă ceva, Ivan Petrovici; uite, mă simt ca 
şi cum aş fi rivala Nataşei, îmi dau seama de asta, dar ce aş 
putea, ce-ar trebui să fac? De aceea te-am şi întrebat, dacă 
vor fi ei fericiţi împreună. Zi şi noapte mă gândesc numai la 
asta. Situaţia Nataşei este îngrozitoare! Alioşa a încetat s-o 
mai iubească, iar pe mine mă iubeşte tot mai mult şi mai 
mult. Nu ţi se pare şi dumitale? 

— Cred că da. 

— Şi totuşi n-o înşală. El încă nu-şi dă seama că n-o mai 
iubeşte; Nataşa însă probabil că o simte. Îmi închipui cât 
trebuie să sufere. 

— Şi ce ai de gând să faci, Katerina Feodorovna? 

— Mă frământă o mulţime de planuri, răspunse ea grav, 
dar nu ştiu la care din ele să mă opresc. De ace*ea te-am 
aşteptat cu atâta nerăbdare, ca să-mi rezolvi toate astea. 
Dumneata cunoşti mai bine situaţia. Ştii cum eşti acum 


pentru mine? Ca un Dumnezeu. Să vezi, întâi am judecat 
aşa: dacă ei se iubesc, trebuie neapărat să fie fericiţi şi 
atunci urmează ca eu să mă sacrific şi să-i ajut. Nu? 

— După câte ştiu, aşa ai şi procedat. 

— Da, m-am sacrificat; dar pe urmă, când ela început să 
vină din ce în ce mai des pe la noi şi să-mi arate din ce în ce 
mai multă dragoste, am început să mă îndoiesc de mine şi 
să mă întreb: e cazul să mă jertfesc, sau nu? Şi-i rău ceea ce 
fac, nu-i aşa, Ivan Petrovici? 

— Ba e foarte firesc, răspunsei eu; normal era să fie aşa... 

Dumneata nu ai nici o vină. 

— Nu cred asta; o spui numai pentru că eşti prea bun. Aş 
crede mai degrabă că inima mea nu-i chiar neprihănită. De- 
ar fi neprihănită, aş şti ce am de făcut. Dar să lăsăm asta! 
Pe urmă am aflat ceva mai mult despre raporturile lor, de la 
prinţ, de la viaman, de la Alioşa şi mi-am dat seama chiar şi 
eu că nu se potrivesc unul cu altul; iar dumneata vii acum 
să-mi confirmi asta. Şi atunci, iar am căzut pe gân-duri: ce 
să fac acum? Îmi spuneam: dacă e vorba să fie nefericiţi, 
poate-i mai bine să se despartă; şi, în sfârşit, m-am decis să 
te întreb pe dumneata cât mai amănunţit despre toate şi să 
mă duc la Nataşa, pentru ca, împreună cu dânsa, să 
hotărâm totul. 

— Hm... Aici e miezul problemei, cum să hotărâți? 

— Am să-i spun aşa: „Dumneata îl iubeşti mai mult decât 
orice pe lume, deci trebuie să ţii mai mult la fericirea lui 
decât la fericirea dumitale; prin urmare, trebuie să te 
desparţi de el”. 

— Da, dar cum se va simţi ea la auzul acestor cuvinte? Şi 
chiar de-ar fi de acord cu dumneata, o să aibă oare destulă 
putere s-o facă? 

— Uite, tocmai asta mă frământă zi şi noapte şi... Şi... 

Katia izbucni în plâns. 

— Nici n-ai să mă crezi, dacă ţi-aş spune ce rău îmi pare 
de Nataşa, şopti ea cu buzele tremurătoare, printre 
suspine. 


Ce mai puteam adăuga la aceasta? Tăceam, simțind cum 
mă încearcă şi pe mine lacrimile numai privind-o; poate şi 
de dragul ei. Ce copil încântător! N-am mai întrebat-o de ce 
credea că ar fi capabilă să-l facă pe Alioşa fericit. 

— Îmi închipui că-ţi place muzica? Mă întrebă într-un 
târziu, după ce se mai linişti puţin, dar tot pe gânduri sub 
păienjenişul lacrimilor de adineauri. 

— Îmi place, răspunsei oarecum mirat. 

— Dacă am mai avea timp, ţi-aş cânta concertul al treilea 
de Beethoven. Îl studiez acum. Numai acolo mai simţi toate 
astea... Exact aşa cum le simt eu acum. Cel puţin aşa mi se 
pare mie. Dar şi despre asta vom vorbi altă dată; 
deocamdată să vedem ce facem. 

Am discutat cum ar putea să se întâlnească cu Nataşa şi 
cum ar fi mai bine de aranjat totul. Mi-a spus că este 
supravegheată şi, deşi mama ei vitregă e foarte bună şi o 
iubeşte, totuşi crede că n-are să-i dea voie să facă 
cunoştinţă cu Nata-lia Nikolaevna; de aceea e hotărâtă să 
recurgă la un şiretlic. Dimineaţa iese uneori la plimbare, 
însă mai întotdeauna împreună cu contesa. Câteodată totuşi 
contesa n-o mai însoţeşte, ci o lasă să plece cu franţuzoaica; 
acum însă, franţuzoaica e bolnavă. Aceasta se întâmplă 
când contesa are nevralgie; de aceea, urmează să aştepte 
momentul când o apucă durerile de cap. între timp se va 
căzni s-o convingă pe franţuzoaică (o bătrânică rămasă în 
casa lor drept damă de companie) şi crede că are să 
reuşească, deoarece franţuzoaica are o inimă de aur. Din 
toate spusele Katiei reieşea că în nici un caz nu se putea 
stabili dinainte ziua vizitei sale la Nataşa. 

— N-are să-ţi pară de loc rău că ai să faci cunoştinţă cu 
Nataşa, îi spusei eu. Căci şi ea vrea să te cunoască. Şi apoi 
ar mai fi nevoie de asta fie chiar şi pentru ca Nataşa să ştie 
în mâinile cui îl lasă pe Alioşa. Iar în ceea ce priveşte fondul, 
chestiunii, nu trebuie să te frămânţi prea mult. Timpul şi 
fără voi, va hotări totul. Doar dumneata pleci la ţară... 


— Da, în curând, poate chiar peste o lună, îmi răspunse. 
Ştiu că prinţul insistă foarte mult asupra acestui proiect. 

— Crezi că va pleca şi Alioşa cu voi? 

— La asta m-am gândit şi eu! Îmi mărturisi dânsa, uitân- 
du-se ţintă în ochii mei. Să ştii că are să plece! 

— O să plece, desigur. 

— Doamne Dumnezeule, ce-o să iasă din toate acestea, nu 
ştiu. Ascultă, Ivan Petrovici, am de gând să-ţi scriu despre 
toate, am să-ţi scriu mult, mult şi cu regularitate. Precum 
vezi, am şi început să te chinui. Ai să vii mai des pe la noi? 

— Nu ştiu, Katerina Feodorovna, depinde de împrejurări. 
Poate că n-am să mai vin de loc. 

— Dar de ce? 

— Depinde de multe, dar mai ales de felul cum vor evolua 
raporturile dintre mine şi prinţ. 

— Prinţul este un om necinstit, afirmă categoric Katia. Ştii 
ceva, Ivan Petrovici, ce-ar fi dacă aş veni eu la dumneata? 
Ar fi bine, sau rău? 

— Dumneata ce crezi? 

— Eu cred că ar fi bine. Aş veni să-ţi fac o vizită... Adăugă 
ea zâmbind. Spun asta pentru că, în afară de faptul că te 
stimez mult, te şi iubesc... Şi aş putea să învăţ multe de la 
dumneata. le iubesc... Nu este ruşine, nu-i aşa, să-ţi spun 
toate astea? 

— De ce să fie ruşine? Şi dumneata îmi eşti tare dragă. 

— N-ai vrea să fim prieteni? 

— O, ba da, ba da! Răspunsei eu. 

— Fireşte, ei ar fi spus neapărat că ceea ce fac eu este 
ruşinos şi că o fată tânără nu trebuie să procedeze astfel, 
remarcă ea, arătându-mi-i din nou cu privirea pe cei din 
jurul mesei. E de notat aci că, pe cât se pare, prinţul ne 
lăsase în-tr-adins singuri, ca să stăm de vorbă în voie. 

— Înţeleg prea bine, adăugă ea, că prinţul vrea să pună 
mâna pe banii mei. Ei îşi închipuie despre mine că sunt un 
copil cu totul nepriceput, ba nu se sfiesc să mi-o şi spună în 
faţă. Eu sunt de altă părere. Am încetat de a mai fi copil. Ce 


oameni curioşi... Nici nu văd că, de fapt, ei sunt ca nişte 
copii. De ce s-or fi zbătând atâta? 

— Katerina Feodorovna, am uitat să te întreb: cine sunt 
Liovinka şi Borinka la care se duce atât de des Alioşa? 

— Nişte rude de departe ale mele. Sunt foarte inteligenţi 
şi de o cinste rară, dar le cam place să vorbească vrute şi 
nevrute... Îi cunosc. 

Şi zâmbi. 

— Este adevărat că dumneata intenţionezi să le donezi 
cândva un milion? 

— Uite, chiar şi cu milionul acesta, ce rost are să 
trăncănească atâta despre el, de ţi se face şi silă? Eu, 
fireşte, l-aş dărui bucuroasă pentru un scop folositor, la ce- 
mi trebuie atâţia bani, nu? Dar când o să se întâmple asta... 
Iar ei se şi apucă de pe acum să-l împartă şi discută şi strigă 
şi se ceartă, fiecare arătând cum să fie folosit cât mai 
raţional, ba uneori se înfierbântă până ajung să se supere, 
încât începe să-mi pară oarecum ciudat. Prea se grăbesc. Şi 
totuşi, totuşi sunt cinstiţi în cugetul lor şi-s... Băieți deştepţi. 
Toţi studiază, ceea ce e mai bine decât aşa cum trăiesc alţii. 
N-am dreptate? 

Şi despre multe altele am mai discutat noi. Ea mi-a 
povestit aproape toată viaţa ei şi a ascultat la rându-i, cu 
nesaţ, istorisirile mele. Mereu insista să-i spun cât mai 
multe despre Na-taşa şi Alioşa. Bătuse miezul nopţii, când 
prinţul veni lângă noi şi-mi dădu a înţelege că e timpul să 
plecăm. Mi-am luat rămas bun de la Katia. Ea îmi strânse 
mâna cu multă căldură şi mă privi cu înţeles. Contesa mă 
invită să mai vin; apoi ieşii împreună cu prinţul. 

Nu mă pot opri de a nota un lucru, deşi poate nu are vreo 
legătură cu povestirea mea. Din convorbirea de aproape 
trei ore cu Katia m-am ales, între altele, cu convingerea 
oarecum ciudată, dar absolut neîndoielnică în acelaşi timp, 
că ea este încă atât de copilăroasă, încât nu cunoaşte 
întreaga taină a rasj porturilor dintre bărbat şi fgmeiel 
Ceea ce făcea ca unele din judecăţile şi raţionamentele sale, 


precum şi tonul grav cu care vorbea despre atâtea lucruri 
foarte importante să pară nespus de comice... 

CAPITOLUL 

— Ce-ar fi, îmi propuse prinţul, aşezându-se alături de 
mine în caleaşca, dacă am merge acum să luăm undeva 
masa împreună? Ce zici, ai ceva împotrivă? 

— Ştiu şi eu, prinţe? Ezitai eu, nu prea obişnuiesc să iau 
masa seara... 

— Lasă, lasă, o dată merge! Vom putea sta şi de vorbă mai 
pe îndelete, adăugă el, uitându-se şiret drept în ochii mei. 

Era clar! „Vrea să-mi spună totul, mă gândii, iar eu nu 
aştept decât asta.” Aşadar, consimţii. 

— E în regulă. Du-ne pe Bolşaia Morskaia, la B., porunci 
surugiului. 

— Cum, la restaurant? Întrebai oarecum încurcat. 

ÎS 

— Şi de ce nu? De obicei, nu prea cinez acasă. Cred că-mi 
dai voie să te invit? 

— Am spus doar că seara nu obişnuiesc să mănânc. 

— Hai, ce importanţă are o singură dată! Şi apoi, eşti 
invitatul meu... 

Asta însemna că vrea să plătească pentru mine; sunt 
convins că adăugase ultimele cuvinte înadins. Îi îngăduii să 
mă ducă la restaurant, dar eram hotărât să-mi plătesc 
singur consumaţia. Sosirăm. Prinţul ceru un separeu şi 
comandă, alegând cu multă pricepere, două-trei feluri de 
mâncare. Aveau să fie scumpe, ca şi sticla de vin select de 
masă pe care a cerut-o. Nimic nu era pe potriva pungii 
mele. Cercetai deci, la rândul meu, lista de bucate şi cerui o 
jumătate de sitar şi un pahar de Lafitte. Prinţul protestă. 

— Văd că refuzi să fii invitatul meu! Dar e ridicol... Pardon, 
mon ami *, eşti de o susceptibilitate întrucâtva revoltătoare. 
E o ambiţie nelalocul ei. Am impresia că aici s-au amestecat 
anumite prejudecăţi de castă şi mă tem că nu greşesc. le 
rog să mă crezi că toate astea sunt de natură să mă 
jignească. 


Am rămas totuşi ferm în hotărârea mea. 

— In sfârşit, cum vrei, atunci, completă el. Eu nu te 
silesc... Spune-mi, Ivan Petrovici, îţi pot vorbi prieteneşte? 

— Te rog chiar. 

— Ei, uite, părerea mea este că o astfel de 
susceptibilitatel mai mult îţi strică. Tot aşa cum le strică 
tuturor celor de profesia dumitale. Eşti scriitor, ai nevoie să 
cunoşti lumea mare şi totuşi fugi de ea. Nu e vorba aici de 
sitari, dar am impresia că eşti gata să refuzi orice contact 
cu cercul nostru şi asta, ţi-o spun categoric, nu e bine. În 
afară de faptul că ai mult de pierdut, te asigur, căci faptul 
acesta îţi periclitează cariera, în afară de asta, zic, 
dumneata ai nevoie să cunoşti personal ceea ce descrii, căci 
în povestirile voastre aveţi şi conți şi prinți şi buduare... Dar 
ce spun eu? În operele voastre de acum nu găseşti decât 
mizerie, decât mantale pierdute, revizori, ofiţeri încrezuţi, 
funcţionari, vremuri apuse şi viaţă de rascolnici; vă cunosc, 
cunosc această literatură28. 

— Greşeşti, prinţe; nu frecventez „cercul înalt” cum îi spui 
dumneata, pentru că, în primul rând, e tare plictisitor; 

* » lartă-mă, amice (fr.). 

Iar în al doilea rând, pentru că n-aş avea ce vedea acolo! 
De altfel, mi se-ntâmplă din când în când să merg totuşi şi 
în mediul acesta... 

— Ştiu, la prinţul R., o dată pe an; acolo mi se pare că te- 
am şi cunoscut. În restul anului, voi vă complăceţi într-o 
atitudine de superioritate democratică şi preferaţi să vă 
ofiliţi într-o mândră izolare prin mansarde, deşi nu toţi 
confrații dumitale procedează astfel. Există printre voi şi 
nişte specimene de aventurieri care până şi mie îmi 
provoacă greață... 

— Aş prefera, prinţe, să schimbăm subiectul şi să lăsăm 
mansardele noastre în pace. 

— Ah! Doamne, uite că te-ai şi ofensat. De altfel, parcă 
dumneata însuţi îmi permiseseşi să-ţi vorbesc deschis, 


prieteneşte. Dar e adevărat, nu ţi-am meritat încă întru 
nimic prietenia. Vinul este destul de bun. Gustă-l. 

Mi-a turnat o jumătate de pahar din sticla lui. 

— Fireşte, dragul meu Ivan Petrovici, îmi dau foarte bine 
seama că e cam insolent din partea mea să te asaltez cu 
pretenţiile mele de prietenie. Dar nu suntem chiar toţi 
grosolani şi impertinenţi cu voi, cum vă place să vă 
închipuiţi; înţeleg de asemenea foarte bine că dumneata 
stai în momentul acesta la o masă cu mine nu pentru că 
asta te-ar încânta, ci numai pentru că ţi-am promis să stăm 
de vorbă. Nu-i aşa? 

Şi izbucni în râs. 

— Şi întrucât dumneata veghezi asupra intereselor unei 
anumite persoane, e firesc să vrei să auzi ceea ce am să 
spun. Aşa-i? Completă el, zâmbind maliţios. 

— N-ai greşit de loc, îl întrerupsei nerăbdător (mi-am dat 
seama că făcea parte din acea categorie de indivizi, care vă- 
zându-l pe om cât de cât în mrejele puterii lor, îl fac s-o 
simtă neîntârziat. Or, în clipa aceea eu eram la cheremul 
lui; nu puteam pleca fără să aud tot ceea ce intenţiona să- 
mi spună şi el ştia bine acest lucru; de aceea tonul i se 
schimbase brusc, căpătând o nuanţă din ce în ce mai 
impertinent familiară şi mai ironică). N-ai greşit de loc, 
prinţe, repetai; n-am venit aici decât pentru asta, căci 
altminteri, crede-mă, n-aş fi stat... 

Atât de târziu. 

Îmi venea să-i spun: altminteri n-aş fi stat în nici un caz cu 
dumneata; dar nu i-am spus-o şi am întors vorba nu din 
teamă, ci din blestemata mea sfiiciune şi delicateţe. Într- 
adevăr, cum să-i arunci omului o grosolănie drept în faţă, cu 
toate că o merita şi cu toate că dorinţa mea ar fi fost tocmai 
de a-i spune o astfel de grosolănie? Pare-mi-se că şi prinţul 
observase, după expresia ochilor mei, acest lucru, căci mă 
măsură ironic tot timpul cât rostii cuvintele de mai sus, 
satisfăcut parcă de stinghereala mea şi zădărându-mă cu 
privirile lui, care păreau a spune: „Vezi că n-ai îndrăznit şi 


LLA 


că ai înghiţit-o? Aşa, frăţioare!” Nu m-am înşelat, cred, 
deoarece de îndată ce terminai, el izbucni într-un râs cu 
hohote şi cu un gest protector mă bătu pe genunchi. 

„Mă faci să râd, frăţioare”, desluşii în ochii lui. „Stai că-ţi 
arăt eu!” mă îndârijii la rându-mi. 

— Astăzi sunt foarte bine dispus! Strigă prinţul şi nici nu 
înţeleg de ce. Da, da, dragul meu, da! 'Tocmai despre 
persoana la care ne gândim amândoi am vrut să-ţi vorbesc. 
Trebuie să ne pronunţăm o dată pentru totdeauna, să găsim 
o soluţie şi nădăjduiesc că de data aceasta dumneata ai să 
mă înţelegi pe deplin. Adineauri am adus vorba despre 
banii aceia şi despre acel tată nerod, despre copilul acela 
sexagenar... Ei, dar acum ce să mai pomenim de asta! Am 
spus-o aşa... Într-o doară! Ha, ha, ha... Dumneata, ca 
scriitor, trebuia să ghiceşti... Mă uitam la el uluit. Părea 
totuşi că nu era încă beat. 

— Cât despre fata asta, drept să-ţi spun, o respect, o 
iubesc chiar, te asigur; e puţin capricioasă, dar „nu există 
trandafir fără ghimpi”, după cum se spunea cu cincizeci de 
ani în urmă şi pe bună dreptate; ghimpii te înţeapă, este 
adevărat, dar tocmai aceasta mi se pare mai ispititor; şi cu 
toate că Alexei al meu e un prost, în bună parte l-am şi 
iertat, fiindcă totuşi are gust. Pe scurt, fetele de felul ei îmi 
plac şi aş avea în privinţa ei (el îşi strânse buzele 
semnificativ) chiar anumite intenţii speciale, dar despre 
asta ceva mai pe urmă, dragul meu... 

— Ascultă, prinţe, strigai eu, nu pot înţelege această 
schimbare atât de subită pe care o văd la dumneata, dar... 
Te poftesc să trecem la alt subiect. 

— Iar te enervezi! Ei bine, bine... Să schimbăm subiectul! 
Un lucru însă aş vrea să te întreb, bunul meu amic: o 
stimezi mult? 

— Fireşte, răspunsei cu o nerăbdare brutală. 

— Şi... Şi o iubeşti chiar? Rânji el dezgustător, îngustându- 
şi ochii. 

— Văd că te cam întreci cu gluma! Izbucnii furios. 


— Bine, bine, atunci încetez! Domoleşte-te! Sunt într-o 
dispoziţie extraordinară astăzi. Mai vesel ca niciodată. Ce- 
ar fi să bem câte un pahar de şampanie?! Ai ceva împotrivă, 
dragul meu poet? 

— N-am să beau nimic, nu vreau! 

— Ei, nu admit aşa ceva! Dumneata trebuie să-mi ţii astăzi 
neapărat tovărăşie. Mă simt admirabil şi deoarece sunt un 
om bun până la sentimentalism, nu pot fi fericit, de unul 
singur) Cirâefââe7poate că ajungem sa” Bem la” sfârşit şi 
Bru-”aerschaft, ha, ha, ha! Dumneata, tânărul meu amic, 
dumneata încă nu mă cunoşti! Sunt sigur însă că, cu timpul, 
vei începe să mă iubeşti. Vreau ca dumneata să-mi 
împărtăşeşti astăzi şi durerea şi bucuria şi veselia şi 
lacrimile, deşi sper cel puţin că nu eu voi fi acela care o să 
plângă. Hm, ce zici, Ivan Pe-trovici? Îţi închipui, desigur, că 
dacă nu mi se va împlini dorinţa, atunci toată inspiraţia mea 
din acest moment o să dispară, o să se evapore şi dumneata 
n-ai să mai auzi nimic de la mine; dar pe cât mi-e dat să 
pricep, dumneata numai pentru asta ai venit: să poţi afla 
măcar ceva de la mine. Nu-i aşa? Se asigură el, făcându-mi 
din nou, insolent, semn cu ochiul; aşadar, alege! 

Amenințarea era serioasă. Consimţii. „Nu cumva vrea să 
mă îmbete?” mă gândii. Aş vrea, fiindcă e locul potrivit, să 
amintesc aici despre nişte zvonuri care circulau pe seama 
prinţului şi care de mult îmi ajunseseră şi mie la ureche. Se 
spunea că lui, care în societate este atât de decent şi de 
distins, îi place uneori să chefuiască noaptea şi că se îmbată 
criţă şi se dedă la un desfrâu respingător... Auzisem despre 
el lucruri îngrozitoare... Alioşa ştia pare-se că tatăl său 
obişnuia să bea uneori, dar căuta să ascundă acest lucru, 
mai ales faţă de Nataşa. Mi-aduc aminte că într-o zi 
începuse să-mi spună ceva în această privinţă, dar a 
schimbat repede vorba şi a refuzat să răspundă la 
întrebările mele. De altfel, nu auzisem asta de la el şi, 
mărturisesc, la început nici nu-mi venise să cred; acum însă 
aşteptam să văd ce-o să se întâmple. 


Se servi şampania; prinţul umplu două cupe, pe-a lui şi pe- 
a mea. 

— O fetişcană foarte drăguță şi nostimă, cu toate că s-a 
cam oţărât la mine! Continuă, savurându-şi vinul, dar 
asemenea fiinţe drăgălaşe tocmai în clipele acelea şi tocmai 
prin îndârjirile şi mâniile lor sunt deosebit de atrăgătoare... 
Numai când mă gândesc, de pildă, că ea probabil îşi 
închipuie că m-a dat gata, ştii, în seara aceea, când m-a 
făcut cu ou şi cu oţet! Ha, ha, ha! Şi ce bine-i stă 
îmbujorată! Dumneata te pricepi la femei? Uneori o roşeaţă 
de-asta bruscă este încântă-toare pe nişte obraji palizi, ai 
observat? Ah, Dumnezeule! Am impresia că dumitale iar îţi 
sare muştarul... 

— Da, sunt foarte revoltat! Strigai fără să mă stăpânesc şi 
nu vreau să te aud vorbind acum despre Natalia Ni- 
kolaevna... Vreau să spun, să nu te aud vorbind pe tonul 
acesta. Căci... Eu nu admit aşa ceva! 

— Oho! Ei bine, poftim, îţi fac plăcerea asta, schimb 
subiectul. După cum vezi, sunt conciliant şi maleabil ca 
aluatul. Să vorbim despre dumneata. Îmi eşti simpatic, Ivan 
Petrovici şi dacă ai şti ce mult te apreciez, ca pe un 
adevărat prieten...! 

— Prinţe, n-ar fi mai bine să revenim la chestiune, îl invitai 
eu. 

— Adică la chestiunea noastră, vrei să spui. Te-nţeleg 
dintr-un singur cuvânt, mon ami, dar nici nu bănuieşti cât 
de aproape suntem de chestiunea noastră, discutând 
despre dumneata; dacă, bineînţeles, n-ai să mă întrerupi. 
Aşadar, să-mi continuu firul; am vrut să-ţi spun, scumpul 
meu Ivan Petrovici, că a duce o asemenea viaţă cum duci 
dumneata înseamnă pur şi simplu să te distrugi. Dă-mi voie, 
te rog, să ating această problemă delicată; n-o fac decât din 
prietenie. Eşti sărac, iei de la editorul dumitale avansuri din 
care plăteşti datoriile, iar cu restul te ţii o jumătate de an 
hrănin-du-te doar cu ceai şi tremurând în mansarda 


dumitale, în aşteptarea romanului care urmează să-ţi apară 
în revista aceluiaşi editor; aşa e? 

— Să zicem că ar fi aşa, totuşi... 

— Totuşi e mai onorabil decât să furi, decât să te 
ploconeşti, să iei mită, să faci intrigi etc, etc. Ştiu, ştiu ce 
vrei să spui; despre toate acestea s-a scris de mult. 

— Ceea ce înseamnă că n-are nici un rost să-mi vorbeşti 
despre treburile mele. Nu cumva ar fi cazul să-ţi dau lecţii 
de delicateţe, prinţe? 

— Fireşte că nu dumneata. Dar ce-i de făcut, dacă suntem 
nevoiţi să atingem tocmai această latură delicată? N-o mai 
putem evita. Dar bine, hai să lăsăm mansardele în pace. 
Nici mie nu-mi prea plac, decât poate în anumite cazuri (şi 
râse dezgustător). Ceea ce mă surprinde, însă, este faptul 
că te poţi împăca să joci rolul unui personaj secundar. 
Fireşte, careva dintre scriitorii voştri, după câte mi-aduc 
aminte, a şi spus-o undeva că poate isprava cea mai 
formidabilă a unui om este de a şti să se mulţumească în 
viaţă cu rolul de personaj secundar...27 Sau cam aşa ceva, 
mi se pare! În privinţa aceasta am mai auzit şi altundeva o 
discuţie asemănătoare. Gândeşte-te: Alioşa ţi-a suflat 
logodnica, doar o ştiu prea bine, iar dumneata ca un fel de 
Schiller te omori pentru ei, îi serveşti, eşti un fel de om de 
alergătură... le rog să mă ierţi, dragul meu, dar am 
impresia că aci e vorba de un joc dezgustător de-a 
mărinimia... Cum de nu te plictiseşte asta, zău aşa?! E de-a 
dreptul ruşinos. Eu, în locul dumitale, aş muri de necaz; dar 
mai ales e ruşinos, ruşinos! 

— Prinţe! Încep să cred că dumneata m-ai poftit aici 
anume ca să mă jigneşti! Strigai eu în culmea indignării. 

— O! Nu, dragul meu, nici gând de aşa ceva; în momentul 
de faţă, eu nu sunt decât un om de afaceri şi nu-ţi doresc 
decât binele. Într-un cuvânt, vreau să limpezesc toată 
chestiunea asta. Dar să lăsăm pentru o clipă chestiunea 
propriu-zisă; te rog să asculţi până la sfârşit, caută să nu te 
mai aprinzi măcar următoarele câteva minute. Ce-ai zice 


dacă ţi-aş propune să te însori? După cum vezi, acum 
vorbesc despre cu totul altceva; de ce te uiţi la mine atât de 
mirat? 

— Aştept să văd unde vrei să ajungi, răspunsei privin-du-l 
într-adevăr cu mirare. 

— Păi nici nu prea am cine ştie ce mult de spus. Am vrut să 
văd ce-ai zice, dacă dintre prietenii dumitale careva care-ţi 
doreşte o fericire adevărată, trainică şi nu o fericire 
efemeră, ţi-ar propune o fată tânără, drăguță, care... E 
drept... A trebuit să treacă prin oarecare experienţă în 
viaţă; încerc să vorbesc alegoric, dar dumneata ai să mă 
înţelegi. O fată, să zicem, ca Natalia Nikolaevna, bineînţeles 
cu o remuneraţie consistentă... (observi, am abordat o cu 
totul altă chestiune, nu mai e vorba de chestiunea noastră); 
ei, ce-ai zice de asta? 

— Ţi-aş spune că dumneata... ai înnebunit. 

— Ha, ha, ha! Domol, domol! Mi se pare că eşti gata să mă 
iei la bătaie? 

Într-adevăr, eram gata să sar la el. Mai mult nu mai 
puteam rezista. Îmi făcea impresia unei lighioane 
dezgustătoare, a unui păianjen imens, pe care aveam o 
poftă nebună să-l strivesc cu piciorul. Li făcea o plăcere 
nespusă să-şi bată joc de mine, îl vedeam; mă juca aşa cum 
se joacă pisica cu şoarecele, socotind că sunt cu totul la 
discreţia lui. Aveam impresia (asta o înţelegeam eu) că 
simte plăcere, o adevărată voluptate chiar de a se arăta 
atât de josnic şi de impertinent, atât de cinic, apărând în 
sfârşit în faţa mea despuiat de orice mască. Vroia să guste 
din plin imensa satisfacţie de a mă vedea uluit, îngrozit. Mă 
dispreţuia profund şi-şi bătea joc de mine. * 

De la început încă, am avut presentimentul că toate 
acestea le face precugetat şi cu un anumit scop; dar eram 
într-o situaţie care îmi impunea să-l ascult până la capăt, cu 
orice preţ. O cereau interesele Nataşei şi trebuia să fiu gata 
să îndur orice, pentru că în clipele acelea se rezolva poate 
întreaga chestiune. Dar cum puteam să-i îndur ieşirile atât 


de cinice şi de murdare pe seama ei, cum îi puteam suporta 
cu sânge rece toate necuviinţele?! Unde mai pui că şi el 
înţelegea prea bine că, neavând încotro, trebuia să rabd 
până la capăt, ceea ce făcea obida şi mai insuportabilă. 
„Totuşi, are şi el nevoie de mine”, mi-am zis şi am început 
să-i răspund brutal şi arţăgos. Prinţul pricepu asta. 

— Uite ce este, tânărul meu prieten, reluă el privindu-mă 
grav, n-are nici un rost să mai continuăm aşa, de aceea să 
ne înţelegem. De fapt, îmi propusesem să-ţi spun unele 
lucruri, iar dumneata trebuie să fii amabil şi să accepţi a le 
asculta, indiferent de ceea ce îţi va fi dat să auzi. 
Intenţionez să vorbesc aşa cum vreau, cum îmi place şi, de 
fapt, aşa şi trebuie. Ei, ce zici, tânărul meu amic, o să ai 
răbdare să mă asculţi? 

Hotărâi să mă stăpânesc şi nu-i răspunsei nimic, cu toate 
că el mă privea cu o ironie atât de usturătoare, de parcă ar 
fi vrut să trezească în mine cel mai violent protest. Totuşi a 
înţeles că am acceptat să rămân mai departe şi de aceea a 
continuat: 

— Nu te supăra pe mine, dragul meu. Pentru că, la drept 
vorbind, ce anume te-a iritat până acum? O simplă 
aparenţă, nu-i aşa? De fapt, în ce priveşte chestiunea 
noastră, nici dumneata nu te aşteptaseşi la altceva de la 
mine, oricum aş fi căutat să-ţi vorbesc, fie cu o politeţe 
parfumată, fie aşa cum ai văzut. Deci, oricum aş fi procedat, 
sensul rămânea acelaşi. Dumneata mă dispreţuieşti, nu-i 
aşa? Ca să vezi numai cu câtă simplitate drăgălaşă, cu câtă 
sinceritate, cu câtă bonomie îţi vorbesc. Îţi voi mărturisi 
totul despre mine, am să-ţi pomenesc chiar şi despre 
capriciile mele de copil. Da, mon cher, da, mai multă 
bonomie şi din partea dumitale şi cred că vom reuşi să 
aranjăm lucrurile, să fim întru totul de acord, şi, în cele din 
urmă, ne vom înţelege definitiv. De mine să nu te miri: m- 
am plictisit până într-atăta de toate aceste nevinovăţii, de 
toate pastoralele acestea ale lui Alioşa, de toată atmosfera 
schilleriană, de toate sentimentele acestea sublime pe care 


le văd în legătura lui afurisită cu această Nataşa (care, de 
altfel, e o fetiţă foarte nostimă), încât, fără voia mea, ca să 
zic aşa, sunt bucuros de orice ocazie ca să-mi bat joc de ele. 
Şi iată, ocazia s-a ivit. lar pe deasupra, am vrut pur şi 
simplu să-mi descarc sufletul în faţa dumitale. Ha, ha, ha! 

— Mă uimeşti, prinţe, aproape că nu te recunosc. Tonul 
dumitale mă face să mă gândesc la Polichinelle; ce 
confidenţe neaşteptate... 

— Ha, ha, ha! Să ştii că în bună parte n-ai greşit! E o 
comparaţie tare drăguță! Ha, ha, ha! Eu chefuiesc, dragul 
meu, chefuiesc, sunt fericit şi-s mulţumit, iar dumneata, 
dragă poete, trebuie să-mi arăţi toată îngăduinţa dumitale. 
Dar hai mai bine să bem, hotărî el într-adevăr pe deplin 
mulţumit de sine, umplându-şi cupa. Uite ce este, dragul 
meu, dacă luăm numai seara aceea idioată de la Nataşa, ţii 
minte, seara aceea a fost de ajuns ca să mă dea gata 
definitiv. E drept că fata a fost atunci extrem de drăgălaşă, 
eu însă am plecat de acolo înfuriat la culme şi asta n-aş vrea 
s-o uit. Nici să uit, nici să ţi-o ascund. Fireşte, va veni şi 
vremea noastră, ba poate că nici nu-i prea departe, dar 
deocamdată să lăsăm asta. De altminteri, n-am vrut decât 
să-ţi explic o trăsătură a firii mele, pe care dumneata n- 
aveai de unde s-o cunoşti; urăsc toate naivităţile şi 
pastoralele neroade, iar unul dintre deliciile mele a fost 
totdeauna să mă prefac, să adopt tonul respectiv, să-l 
încurajez şi să-i cânt în strună vreunui Schil-leraş d-ăsta 
veşnic june şi pe urmă, dintr-o dată, să-l las cu gura 
căscată; să-mi smulg deodată masca extatică în faţa lui şi 
să-l uluiesc cu o strâmbătură, să-i arăt limba exact în clipa 
în care s-ar fi putut aştepta mai puţin ca oricând la aşa 
ceva. Cum? Vrei să spui că dumneata nu înţelegi, că ţi se 
pare josnic, absurd, oribil? Asta vrei să spui? 

— Fireşte. 

— Eşti sincer. Ei, dar ce să fac, dacă şi pe mine mă 
chinuiesc alţii! E o tâmpenie, dar sunt şi eu sincer, aşa mi-i 
firea. De altfel, aş vrea să mă opresc puţin asupra unor 


momente din viaţa mea. Dumneata m-ai putea înţelege mai 
bine; de altfel, socot că vei găsi în ele lucruri interesante. 
Într-adevăr, astăzi poate că semăn întrucâtva cu un Polichi- 
nelle; dar acest personaj a fost sincer, nu-i aşa? 

— Ascultă, prinţe, e târziu şi, zău... 

— Cum? Dumnezeule, câtă intoleranţă! De ce te grăbeşti? 
Hai să stăm, să discutăm prieteneşte, deschis, ştii, ca la un 
pahar de vin, ca doi buni prieteni. Dumneata crezi * că sunt 
beat; nu-i nimic. E mai bine aşa. Ha, ha, ha! Nu, zău, aceste 
întâlniri amicale rămân pe urmă mult timp în memorie şi-ţi 
face o mare plăcere să ţi le aminteşti. Eşti un om râu, Ivan 
Petrovici! N-ai nici un pic de sensibilitate, de vibraţie 
sentimentală. Ce te costă să pierzi o oră pentru un prieten 
ca mine, ai? Unde mai pui că şi asta are o legătură cu 
chestiunea noastră... Cum de nu înţelegi? Şi încă mai spui 
că eşti scriitor; ar fi trebuit, dimpotrivă, să-mi fii 
recunoscător că-ţi ofer un asemenea prilej. Ai putea să 
creionezi, după mine, un tip în scrierile dumitale, ha, ha, 
ha! Doamne, ce înduioşător de sincer sunt astăzi! 

Desigur, prinţul era din ce în ce mai beat. Expresia feţei i 
se schimbă şi deveni răutăcioasă. Era limpede că avea poftă 
să muşte, să înţepe, să batjocorească. „Dântr-un punct de 
vedere e mai bine chiar că s-a îmbătat, îmi zisei în gând, 
omul beat e mai slobod la gură.” Mă înşelam însă; ştia ce 
face. 

— Amice dragă, începu el, vădit încântat de sine; ţi-am 
făcut acum o destăinuire nelalocul ei, poate, cum că am o 
dorinţă nestăpânită, în anumite cazuri, să scot limba la câte 
cineva. Pentru această sinceritate a mea, naivă şi 
nevinovată, ai binevoit să mă compari cu Polichinelle, ceea 
ce m-a amuzat grozav. Dar dacă ai de gând să-mi reproşezi 
sau să te miri că am devenit brutal, ba poate şi necuviincios, 
ca un ţărănoi, într-un cuvânt, că am întors dintr-o dată 
foaia, cred că eşti nedrept. În primul rând, fiindcă aşa îmi 
place, în al doilea 


— Fiindcă nu sunt la mine acasă, ci cu dumneata... Cu alte 
cuvinte, vreau să spun, că acum chefuim, ca doi buni 
prieteni, iar în al treilea rând - pentru că îmi plac grozav 
capriciile. Ştii dumneata, că odată, dintr-un capriciu numai, 
am fost chiar metafizician şi filantrop şi aproape ajunsesem 
să mă scald în aceleaşi sfere de idei ca şi dumneata? De 
altfel, asta a fost tare demult, în zilele de aur ale tinereţii 
mele. Mi-aduc aminte că pe atunci sosisem la moşia mea cu 
capul plin de aspirații umanitare şi, fireşte, m-am plictisit 
groaznic; nici n-ai să mă crezi când îţi voi spune ce mi s-a 
întâmplat. De plictiseală, am căutat să cunosc nişte 
fetişcane drăguţe... Nu cumva ai început să strâmbi iar din 
nas? O, tânărul meu prieten! Suntem doar la o reuniune 
prietenească, frate... Nici nu se poate un prilej mai bun să 
stăm amândoi la un pahar de vin şi să ne destăinuim ca doi 
prieteni! Oricum, eu am o fire de rus autentic, de patriot, 
îmi place să-mi deschid sufletul şi, afară de asta, trebuie să 
ştii să nu pierzi o clipă şi să guşti viaţa din plin. Mâine- 
poimâine o să murim şi cu ce ne alegem? Şi, uite, ziceam, 
m-am apucat atunci de berbantlâcuri. Mi-aduc aminte că o 
adorabilă păstoriţă avea un bărbat tânăr şi chipeş. L-am 
pedepsit crunt şi am vrut să-l trimit la armată (ale vieţii 
valuri, dragă poete!). Dar nu l-am mai trimis. A murit în 
spitalul meu... Trebuie să ştii că înfiinţasem în satul meu un 
spital cu vreo douăsprezece paturi; excelent utilat, parchet, 
curăţenie ideală. Da. De altfel, l-am desfiinţat demult. Pe 
atunci însă mă mândream cu el; eram filantrop; şi uite, pe 
ţăranul acela tânăr mai-mai să-l omor în bătaie, nu altceva, 
din pricina neveste-şi... lar începi să te strâmbi! 'Ţi-e silă s- 
asculţi? Sentimentele dumitale nobile se revoltă, da? Ei, 
bine, bine, linişteşte-te! Acum. Toate astea aparţin 
trecutului. Le-am făcut pe când eram încă romantic, pe 
când voiam să fiu un binefăcător al omenirii, să fondez o 
societate de binefacere... Aşa îmi căşunase mie pe atunci. Şi 
tot pe atunci îi snopeam pe ţărani în bătăi. Acum n-aş mai 
face aşa ceva; ţacumi3majyrebuie să joace teatru j, acum, 


noi toţi nici mf*faicemaltcev”a”» -decăt să jucăm teatru, 
aşa-s timpurile... Ei, dar cine mă face să mă prăpădesc de 
râs... E prostufacela de Ihmenev. Sunt convins că el 
cunoştea bine cazul cela cu ţăranul cel tânăr... Dar ce 
crezi? În bunătatea sufletului său mălăieţ şi, dat fiind că pe 
atunci Ihmenev mă admira grozav, fiindcă îşi vârâse în cap 
că aş fi un om de structură superioară, s-a hotărât să nu 
creadă nimic rău în privinţa mea şi nici n-a crezut; adică 
nici faptelor vii n-a vrut să le dea crezare, şi, timp de 
doisprezece ani, mi-a fost devotat cu trup şi suflet, până 
când mi l-am atins şi pe el unde-l doare. Ha, ha, ha! Ei, dar 
toate astea sunt fleacuri! Să bem, tânărul meu amic. 
Ascultă, îţi plac femeile? 

N-am răspuns. Mă mulţumeam să-l ascult. Începuse o a 
doua sticlă. 

— La masă, simt o plăcere grozavă să vorbesc despre 
femei. 'Ți-aş face cunoştinţă, după cină, cu una, 
mademoiselle Philiberte, ai? Ce zici? Dar ce-i cu dumneata? 
Nici nu vrei să te uiţi măcar la mine... Hm! 

Rămase câteva clipe pe gânduri. Deodată înălţă capul, mă 
privi cu înţeles şi continuă... 

— Uite ce este, dragul meu poet, aş vrea să-ţi dezvălui O 
taină a naturii, care, pe cât se pare, dumitale îţi este cu 
desăvârşire necunoscută. Sunt convins că în clipa asta 
dumneata mă socoti un păcătos, poate chiar un nemernic, 
un monstru al desfrâului şi al viciului. Dar ascultă! Dacă s- 
ar putea (ceea ce, din pricina firii omului, e cu neputinţă), 
dacă s-ar putea ca fiecare dintre noi să-şi descrie toate 
dedesubturile şi intimităţile, dar în aşa fel, încât să nu-i fie 
teamă a farăta nu numai ceea ce s-ar fi ferit să spună şi n-ar 
fi spus în ruptul capului faţă de oameni, nu numai ceea ce s- 
ar fi f ferit a mărturisi chiar şi celor mai buni prieteni, dar şi 
ceea ce de multe ori se sfieşte să-şi mărturisească lui însuşi, 
s-ar 1 stârni, cred, în lumea asta o duhoare, de ne-am 
sufoca cu Ijflţiilată de ce, vorbind în paranteză, sunt atât de 
bune con-k venienţele noastre sociale. Ele îşi au o rațiune a 


lor, o rațiune adâncă, n-aş spune morală, ci pur şi simplu 
profilactică, 

) preventivă, de comoditate, ceea ce fireşte e şi mai bine, 
pentru I că morala nu este altceva decât tot un fel de 
comoditate, adică a fost, vreau sa spun, inventată numai şi 
numai pentru comoditate. Dar să lăsăm convenienţele 
pentru mai târziu; am impresia că mă cam încurc, să-mi 
aduci aminte de ele mai pe urmă. lată, aşadar, concluzia 
mea: dumneata mă acuzi de vicii, de desfrâu, de 
imoralitate, iar eu în realitate nu sunt vinovat acum poate 
decât de faptul că sunt mai sincer decât alţii şi asta-i tot; că 
nu ascund ceea ce alţii se străduiesc să ascundă chiar de ei 
înşişi, cum spuneam adineauri... Rău fac, ştiu, dar aşa vreau 
eu în clipa asta. De altfel, n-ai nici o grijă, adăugă el cu un 
zâmbet batjocoritor, chiar dacă I m-am recunoscut vinovat 
nu înseamnă de loc că am de gând... Să-ţi cer iertare. Şi 
mai notează ceva: eu nu încerc să te pun în încurcătură şi 
nu te întreb dacă nu cumva ai şi dumneata vreo taină dintr- 
asta, încât, prin secretele dumitale, să caut Il a mă justifica 
pe mine. După cum vezi, procedez absolut Cuviincios şi 
onorabil. In general, procedez întotdeauna onorabil. 

— Dumneata nu ştii ce vorbeşti, îi spusei privindu-l cu 
dispreţ. 

— Nu ştiu ce vorbesc? Ha, ha, ha! Vrei să-ţi spun la ce te 
gândeşti dumneata acum? Dumneata te întrebi acum ce mi- 
o fi venit să te aduc aici şi, nitam-nisam, să mă apuc a-mi da 
drumul, dezvăluindu-mă în faţa dumitale cu atâta 
sinceritate. Aşa e? 

— Da. 

— Ei bine, asta ai s-o afli mai pe urmă. 

— Adevărul este că, până una-alta, ai băut aproape două 
sticle de vin şi... Te-ai cam afumat. 

— Zi-i mai bine că m-am îmbătat. Se prea poate să fie şi 
aşa. „le-ai cam afumat!” este ceva mai delicat, decât să 
spui: „le-ai îmbătat”...O, întruchipare a delicateţii! Dar... 
Am impresia că iar începem să ne dondănim şi totuşi ne 


apucaserăm a vorbi despre o chestiune atât de 
interesantă... Da, dragul meu poet, dacăjntr-adevăr mai 
există ceva cu adevărat agreabil pe lumea aceasta, apoi 
asta sunt femeile. 

— Ştii, prinţe, eu totuşi nu pot pricepe, ce ţi-a venit să mă 
alegi neapărat pe mine drept confident al secretelor şi 
predilecţiilor dumitale... Amoroase. 

— Hm... Păi, ţi-am mai spus că vei afla mai pe urmă. N- 
avea grijă; deşi, poate am făcut-o aşa, fără nici un motiv; 
dunineata ca poet, ai să mă înţelegi; de altfel, ţi-am şi vorbit 
„spreasTaTTExâsTanTvoluptate cu totul aparte în această 
smulgere neaşteptată a măştii, în acest cinism cu care omul 
începe deodată să se înfăţişeze înaintea altuia în posturi 
care îl dispensează de orice jenă sau ruşine faţă de omul 
acela. Să-ţi povestesc un caz: trăia la Paris un funcţionar 
nebun; mai târziu, l-au închis într-un ospiciu, după ce s-au 
convins că e într-adevăr nebun. Şi funcţionarul acela, când 
îl apucau pandaliile, ce crezi că născocise ca să-şi facă 
plăcere? Sa dezbrăca la el acasă în pielea goală, rămânea 
numai în costuJ; mul lui Adam, dar îşi păstra încălţămintea; 
apoi se învăluia! Într-o pelerină largă şi lungă, lungă până 
la pământ şi cu! 1111 aer maiestuos ieşea în stradă. Dacă te 
uitai aşa la el, dintr-o parte, era un om ca toţi oamenii 
cărora le face plăcere să se plimbe în pelerină. De cum însă 
i se întâmpla să întâlnească undeva, într-un loc mai 
singuratic, vreun trecător, se îndrepta către el cu o mină 
foarte gravă şi preocupată, apoi se oprea în faţa lui, îşi 
desfăcea pelerina şi se expunea în deplină... * sinceritate. 
Totul nu dura decât un minut, apoi se înfăşură din nou şi, 
fără să scoată o vorbă, fără să-i tresară măcar un muşchi al 
feţei, trecea pe lângă spectatorul său uluit, trecea grav, 
maiestuos ca umbra din „Hamlet”...Aşa proceda cu oricine 
se întâmpla - fie bărbat, fie femeie sau COpil şi într-asta 
consta toată plăcerea lui. Uite, o părticică dintr-o astfel de 
plăcere s-ar putea să guste omul, uluindu-l pe neaşteptate 
pe vreunul din Schiller-ii aceia despre care ţi-am vorbit şi 


scoţându-şi limba la el tocmai în momentul când acela se 
aşteaptă mai puţin ca oricând la aşa ceva. „Uluindu-l” - ce 
zici de vorba asta? Am citit-o undeva, într-o carte de 
literatură contemporană de-a voastră. 

— Bine, dar acela era nebun, pe când dumneata... 

— Un om care ştie ce vrea? 

RDa. 

Prinţul râse cu hohote. 

— Judeci sănătos, dragul meu, adăugă el cu mina cea mai 
impertinentă. 

— Prinţe, spusei întărâtat de atâta obrăznicie, dumneata 
mă urăşti şi pe mine alături de ceilalţi şi acum te răzbuni pe 
mine pentru toţi şi pentru toate. Şi o faci dintr-un orgoliu de 
cea mai josnică factură. Eşti rău, rău până la meschinărie, 
până la abjecţie. Noi te-am înfuriat şi poate că nu greşesc 
când afirm că eşti furios mai ales pentru seara aceea. Se- 
nţelege că n-ai fi putut să-mi răspunzi cu nimic mai bine 
decât cu acest dispreţ total cu care te-ai manifestat faţă de 
mine; de data aceasta, te-ai dispensat chiar de cea mai 
elementară şi obligatorie politeţe, pe care ne-o datorăm cu 
toţii unii altora. Vrei să-mi arăţi fără nici o jenă că nu-mi 
acorzi nici măcar onoarea de a te ruşina de mine, 
smulgându-ţi atât de făţiş şi pe neaşteptate de pe chip 
dezgustătoarea mască pe care o porţi, expunându-te cu 
atâta cinism moral... 

— Pentru ce mi le spui toate astea? Întrebă el, brutal. 
Privindu-mă cu răutate. Pentru a-mi demonstra 
perspicacitatea dumitale? 

— Ca să-ţi arăt că te înţeleg prea bine şi ţi-o declar că te 
înţeleg. 

— Quelle idee, mon cher! *, urmă el schimbând deodată 
tonul şi trecând din nou] a conversaţia amabilă, veselă şi 
flecară de mai înainte. N-ai reuşit decât să mă abaţi de la 
subiectul nostru. Buvons, mon ami! *, dă-mi voie să-ţi torn. 
Şi când te gândeşti că tocmai voisem să-ţi povestesc o 
aventură încântătoare şi deosebit de interesantă... Dar să 


ţi-o spun în linii generale. Am cunoscut odată o cuconiţă; nu 
mai era la prima tinereţe, să tot fi avut vreo douăzeci şi 
şapte-douăzeci şi opt de ani, o frumuseţe cum rar întâlneşti: 
ce bust, ce ţinută, ce mers! Cu o privire pătrunzătoare ca o 
acvilă, mereu severă şi gravă; avea o prestanţă maiestuoasă 
şi era inaccesibilă. Avea reputaţia de femeie rece, rece ca 
gerul Bobotezei. Ii speria pe toţi prin aerul ei distant, prin 
austeritatea şi virtuțile ei strivitoare. Exact aşa, ăsta-i cu- 
vântul: strivitoare. Nu exista în tot cercul ei alt judecător 
mai neîndurător ca dânsa. Condamna nu numai viciile, dar 
şi cel mai mic semn de slăbiciune la alte femei şi condamna 
irevocabil, fără drept de apel. Înlăuntrul grupului său, avea 
o influenţă enormă. Cele mai trufaşe, cele mai virtuoase 
bătrâne o respectau şi ţineau cont de părerea ei. Se uita la 
toţi cu o asprime impasibilă, ca stareţa unei mănăstiri 
medievale. Femeile tinere tremurau sub privirea ei, de 
teama judecății sale. O singură observaţie, o singură aluzie 
de-a ei ar fi fost de ajuns ca o reputaţie să fie iremediabil 
compromisă - aşa se impusese în societate; se temeau de ea 
până şi bărbaţii. În cele din urmă, coniţa se afundă într-un 
fel de misticism contemplativ, de altfel tot atât de calm şi 
distant... Şi, ce crezi? N-a existat o desfrânată mai 
desfrânată decât acea femeie, iar eu am fost cel care am 
avut fericirea să-i câştig încrederea. Într-un cuvânt, am fost 
amantul ei tainic şi misterios. Întâlnirile noastre erau 
aranjate cu atâta abilitate şi iscusinţă, încât nimeni din casa 
ei n-ar fi putut avea nici pic de bănuială; numai camerista, o 
franţuzoaică delicioasă, îi cunoştea toate tainele, dar pe 
această cameristă ne puteam bizui deplin, deoarece lua şi 
ea parte la combinaţie, în ce fel? Acum am să trec peste 
asta. Cuconiţa mea era 

* Ce Idee, dragul meu! (Fr.) * Să bem, dragă prietene! 
(Fr.) atât de senzuală, incit însuşi marchizul de Sade ar fi 
avut ce învăţa de la dânsa28. Dar voluptatea cea mai mare, 
cea mai puternică şi mai răscolitoare se datora caracterului 
misterios şi cinic al înşelăciunii. Această bătaie de joc la 


adresa a tot ce profesa contesa public în societate ca fiind 
sublim, inefabil, intangibil şi inviolabil, în sfârşit, acel 
diabolic râs lăuntric şi acea voită călcare în picioare a tot ce 
nu era îngăduit să fie terfelit - toate acestea, fără nici o 
reţinere, toate împinse până la ultima limită a excesului, 
până acolo unde nici cea mai aprinsă şi bolnăvicioasă 
imaginaţie n-ar fi putut ajunge, erau de fapt caracteristica 
esenţială şi cea mai surprinzătoare a acestei supreme 
voluptăţi. Da, da llintr-ade-văr, femeia era un diavol 
încarnat, dar un diavol aeo irezistibilă seducţie-îict*”a”sfazl 
nu-mi pot aduce aminte de ea fără să mă entuziasmez. În 
focul celor mai arzătoare voluptăţi, deodată izbucnea într- 
un hohot nebun şi eu o înţelegeam, înţelegeam foarte bine 
acel hohot al ei şi la rândul meu hohoteam nebun... Până şi 
acum mi se taie răsuflarea, numai când îmi aduc aminte de 
toate astea, deşi au trecut de atunci mulţi ani. Peste un an 
însă m-a schimbat cu altul. Şi chiar dacă aş fi vrut, nu i-aş fi 
putut face nici un rău. Într-adevăr, cine, dar cine m-ar fi 
crezut? Ei, ce zici despre un asemenea caracter, dragul 
meu prieten? 

— Ce josnicie! Răspunsei ascultându-i cu greață 
mărturisirea. 

— N-ai fi fost tânărul meu prieten, dacă îmi răspundeai 
într-alt fel! Nici nu mă îndoiam că ai să-mi răspunzi aşa, ha, 
ha, ha! Dar mai aşteaptă puţin, roon arai, vei mai trăi şi vei 
înţelege; deocamdată însă mai ai nevoie de ceva turtă 
dulce. La naiba, ce fel de poet mai eşti după asta! Femeia 
aceea, într-adevăr, înţelegea viaţa şi ştia s-o trăiască. 

— Dar ce nevoie era să ajungă la asemenea bestialitate? 

— Care bestialitate? 

— La care a ajuns femeia aceea cu dumneata împreună. 

— Aaa, dumneata numeşti asta bestialitate? E un semn ca 
n-ai ieşit încă de sub tutelă. Admit, fireşte, că independenţa 
se poate manifesta şi într-o direcţie absolut contrarie, dar... 
ca să vorbim mai simplu, mon ami... Recunoaşte că aşa ceva 
ar fi o absurditate. 


— Şi ce nu este absurditate după dumneata? 


— Nu este absurditate numai propria mea personalitate, 
eu însumi. Totul e făcut pentru mine şi lumea toată există 
numai pentru mine. Auzi, prietene, mai cred că pe lumea 
asta s-ar putea duce o viaţă frumoasă. Şi este cea mai 
frumoasă credinţă, pentru că fără ea nu s-ar putea trăi 
nicicum, nici chiar prost de tot; altminteri, nu i-ar rămâne 
omului decât să se otrăvească. Se zice că un imbecil a şi 
făcut-o. Tot filozofând, a ajuns să nege totul, totul, până şi 
legitimitatea tuturor îndatoririlor normale şi fireşti ale 
omului şi a mers până acolo, încât a desfiinţat totul; 
constatând însă că în ultimă instanţă nu s-a ales decât cu un 
zero, nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să 
proclame că în viaţă lucrul cel mai bun este acidul 
cianhidric. Ai să-mi spui poate că în cazul de faţă este vorba 
de un Hamlet, de o cumplită deznădejde, într-un cuvânt, 
ceva atât de magnific, încât nouă nici prin vis nu ne-ar 
trece; dumneata eşti însă poet, iar eu nu sunt decât un 
muritor de rând. lată de ce îţi voi spune că lucrurile trebuie 
privite dintr-un punct de vedere simplu şi practic. Eu, de 
pildă, de mult am reuşit să mă eliberez de orice lanţuri şi 
chiar îndatoriri. Nu mă socot obligat decât atunci când asta 
mi-aduce un folos. Voi, bineînţeles, nu puteţi privi lucrurile 
astfel; aveţi picioarele împiedicate şi gustul deformat. 
Tânjiţi după idealuri, după virtuţi. Dar, dragul meu prieten 
şi eu sunt gata să recunosc tot ce ai să-mi spui dumneata: 
ce să fac însă, dacă sunt dinainte convins că la baza tuturor- 
virtuţilor omeneşti zace egoismul cel mai feroce! Şi cu cât o 
faptă pare a implica mai multe virtuţi, cu atât mai mult 
egoism se ascunde într-însa. lubeşte-te pe tine însuţi, iată o 
maximă pe care o accept. Viaţa este o afacere 
negustorească; să nu arunci banii pe fereastră, dar poţi să 
plăteşti - asta o admit - pentru serviciile care ţi se aduc şi 
prin asta, omule, ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle faţă de 
aproapele tău, iată morala mea, dacă socoti că trebuie să 
existe neapărat una; deşi, ţi-o mărturisesc din experienţă, 
socot că este chiar mult mai bine să nu-i plăteşti nimic 


aproapelui tău, ci să ştii să-l sileşti ca el să te servească 
gratuit. Nu am nici un fel de idealuri şi nici nu vreau să le 
am; n-am simţit niciodată nevoia de a le avea. În lumea 
înaltă se poate trăi atât de vesel, atât de plăcut şi fără nici 
un fel de idealuri... Şi en somme *, sunt extrem de fericit că 
pot să mă descurc şi fără otravă. Mă gândesc că dacă eram 
ceva mai virtuos, poate că nici n-aş fi reuşit să mă dispensez 
de ea, ca gugumanul ăla de filosof (vreun neamţ, fără 
îndoială). Nu, nu! Viaţa poate să-i ofere omului încă atâtea 
lucruri frumoase! Îmi plac onorurile, rangurile, palatele, o 
miză mare la cărţi (grozave delicii îmi dă jocul de cărţi!). 
Dar mai ales, mai ales îmi plac femeile... Femeile în toate 
chipurile; îmi place chiar şi un pic de desfrânare mai 
discretă, mai pe ascuns, dar cât mai picantă, cât mai 
excentrică, chiar şi cu puţină perversiune, pentru variaţie... 
Ha, ha, ha! Mă uit la faţa dumitale: cu cât dispreţmă 
priveşti în clipa asta. 

— Ai dreptate, răspunsei. 

— Să zicem că ai şi dumneata dreptate; în orice caz, mai 
bine puţintică perversiune decât acid cianhidric - nu eşti de 
părere? 

— Oricum, acidul cianhidric e de preferat. 

— Te-am întrebat înadins: „Nu eşti de părere?” ca să mă 
desfăt cu răspunsul dumitale; îl cunoşteam dinainte. Ba nu, 
prietene, dacă doreşti cu adevărat binele semenilor, atunci 
urează-le tuturor oamenilor deştepţi un gust ca al meu, fie 
chiar şi ceva mai pervers; altminteri, omul deştept n-ar mai 
avea în curând ce căuta pe lumea asta şi n-ar mai rămâne, 
oriunde te-ai întoarce, decât proşti. Ce noroc pe ei! De 
altfel, există şi acum o zicală: prost să fii, noroc să ai; şi 
trebuie să ştii, că nu poate fi nimic mai comod decât să 
trăieşti cu proştii şi să zici ca ei - e mai convenabil! Nu te 
uita că ţin la prejudecăţi şi respect anumite convenienţe, 
caut să-mi creez şi eu o situaţie; doar îmi dau seama că 
trăiesc într-o societate de netrebnici; dar atâta timp cât mă 
simt bine în sânul ei, am tot interesul să spun cum spun 


ceilalţi, să mă arăt că o apăr, dar la o adică voi fi cel dintâi 
care o va părăsi. Cunosc eu toate ideile voastre cele noi, 
deşi niciodată n-am avut de suferit din pricina lor, de 
altminteri, nici din vreun alt motiv! N-am avut niciodată 
mustrări de conştiinţă. Sunt de acord cu orice, numai să-mi 
fie mie bine şi de-alde noi sunt puzderie. Şi într-adevăr ne 
simţim bine. Totul poate pieri pe lumea asta, numai noi n-o 
să pierim niciodată. Existăm de când lumea. Lumea 
întreagă ar putea să se prăbuşească, noi 

* în general (fir,), însă o să ieşim deasupra ca untdelemnul 
pe apă. De altfel, să te uiţi numai câtă vitalitate e în oamenii 
de soiul meu. Noi, într-adevăr, suntem de o vitalitate 
fenomenală; nu te-a mirat niciodată acest lucru? Va să zică, 
natura însăşi ne favorizează, he, he, he! Eu ţin neapărat să 
trăiesc până la nouăzeci de ani. Nu-mi place moartea şi mă 
tem de ea. Dracu mai ştie cum va trebui să mor! Dar ce să 
mai vorbim despre asta! M-a influenţat, poftim, gândul la 
filosoful acela care s-a otrăvit. La naiba cu filosofia! Buvons, 
mon cher! Începusem parcă să vorbim despre fete 
drăguţe... Stai, încotro? 

— Plec, de altfel şi dumneata trebuie să pleci... 

— Ei, asta e! Eu, ca să zic aşa, mi-am deschis sufletul în 
faţa dumitale, iar dumneata nu vrei să arăţi nici un pic de 
înţelegere pentru această grăitoare dovadă de prietenie; 
he, he, he! Nu prea observ porniri şi afecţiuni la dumneata, 
dragă poete. Mai stai, aş mai cere o sticlă... 

— A treia? 

— Da, a treia. În ce priveşte virtutea, tânărul meu discipol 
(îmi dai voie să-ţi spun acest termen dulce; de, cine ştie, 
poate că preceptele mele îţi vor fi cândva de folos)... 
Aşadar, în ce priveşte virtutea, dragul meu discipol, ţi-am 
mai spus: „cu cât virtutea este mai virtuoasă, cu atât mai 
mult egoism se ascunde într-însa”...Aş vrea să-ţi povestesc 
în acest sens. O anecdotă delicioasă: am iubit odată o fată şi 
am iubit-o aproape sincer. Ea a făcut multe sacrificii pentru 
mine... 


— E poate fata aceea pe care ai jefuit-o? Îl întrerupsei 
brutal, nevoind să mă mai stăpânesc. 

Prinţul tresări, se schimbă brusc la faţă şi-şi aţinti ochii 
injectaţi asupra mea; privirea lui trăda nedumerire şi furie. 

— Ia stai, îngăimă el ca pentru sine, stai, dă-mi voie să mă 
dumiresc. Într-adevăr, sunt beat şi-mi vine greu să înţeleg... 

Tăcu şi continuă să mă înfrunte cu o privire iscoditoare 
plină de răutate, ţinându-mă de mână, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu plec. Eram convins că în clipa aceea căuta să-şi 
dea seama de unde cunosc eu această istorie, nu prea 
cunoscută altora şi dacă n-o să rezulte din asta vreo 
primejdie pentru el? A stat aşa cam un minut; apoi, repede, 
se schimbă la faţă şi-i reapăru expresia ironică şi voioşia 
cheflie. Izbucni într-un hohot de râs. 

— Ha, ha, ha! Zi-i Talleyrand şi pace! Ei da, stăteam în faţa 
ei, de parcă m-ar fi scuipat, când mi-a trântit drept în ochi 
că am jefuit-o! Şi ce mai ţipa, ce mai ocăra. Era o femeie 
turbată rău şi... Fără nici un frâu. Judecă şi dumneata: în 
primul rând, că n-am jefuit-o, cum ai binevoit să te exprimi. 
Mi-a dat singură banii ei, aşa că banii au devenit ai mei. Să 
zicem, de pildă, că dumneata îmi faci cadou fracul dumi-tale 
cel mai bun (cu aceste vorbe el se uită la fracul meu, 
singurul pe care-l aveam şi care arăta destul de rău şi pe 
care îl cususem cu vreo trei ani în urmă la croitorul Ivan 
Skorneaghin); eu îţi sunt nespus de recunoscător şi-l iau la 
purtat; deodată, peste un an, te cerţi cu mine şi-mi ceri 
fracul înapoi, după ce l-am rupt purtându-l. Nu-i prea 
frumos; de ce a mai fost nevoie să mi-l dăruieşti? În al 
doilea rând, cu toate că banii erau ai mei, i-aş fi restituit 
negreşit, dar trebuie să fii de acord şi dumneata: de unde 
puteam să scot peste noapte o asemenea sumă? Şi, mai cu 
seamă, nu pot suferi pastoralele şi schillerismele, ţi-am mai 
spus-o; ei! Uite, toate astea au fost pricina celor ce s-au 
întâmplat. Nici n-ai să mă crezi dacă ţi-aş spune ce poză, ce 
aere îşi luase ea strigând că mi-i face cadou (de altfel, banii 
erau demult ai mei). Chiar mă apucase furia, dar mi-am 


revenit la timp şi am ştiut să judec cu destul calm, pentru că 
prezenţa de spirit niciodată nu mă părăseşte, raţionând 
astfel: dacă-i dau banii, poate că o fac iremediabil 
nefericită. Aşfiligsujpde plăcerea de a rămâne profund 
nefericită din cHWfimea şi de a mă blestema pentru asta tot 
restul vieţii. Crede-mă, dragă prietene, că nenorocirile de 
acest soi ascund în ele un fel de plăcere supremă de a fi pe 
deplin conştient că ai absolută dreptate, că eşti mărinimos 
şi că ai tot dreptul să arunci în obrazul celui ce te-a 
nedreptăţit cuvântul de ticălos. Această voluptate a urii o 
găsim, de bună seamă, la cei cu firi schilleriene; poate că 
ulterior femeia aceasta nu a avut ce mânca, în schimb, sunt 
convins, a fost fericită. N-am vrut s-o 

— Oi trimis banii. Aşadar, Mânca, în schimb, smt convins, a 
mat j. c* lipsesc de această fericire şi nu i-am mai trimis 
banii. Aşadar, principiul meu s-a justificat pe deplin: cu cât 
este mai mare şi mai izbitoare mărinimia omului, cu atât 
mai dezgustător este egoismul pe care îl ascunde... Nu se 
poate ca dumneata să nu înţelegi asta! Dar... Am impresia 
că ai vrut să mă înţepi, ha, ha, ha! Ei, recunoaşte c-ai vrut 
să mă înţepi, nu-i aşa? O, Talleyrand! 

— Adio! Spusei ridicându-mă. 

— O clipă! Două cuvinte în încheiere, strigă el, schirn- 
bându-şi tonul respingător şi luând o expresie gravă. 
Ascultă ce-am să-ţi spun la urmă; din toate câte ţi le-am 
spus aici, rezultă limpede şi neîndoios (cred că şi dumneata 
ai observat acest lucru), că eu nu las niciodată, pentru 
nimeni şi pentru nimic în lume, să-mi scape vreun prilej de 
a trage foloase... Îmi plac banii şi am nevoie de cât mai 
mulţi. Katerina Feodo-rovna are mulţi bani; timp de zece 
ani tatăl ei a ţinut concesia băuturilor. Dispune de trei 
milioane şi aceste trei milioane îmi vor fi de mare folos. 
Alioşa şi Katia sunt o pereche potrivită; amândoi sunt de o 
prostie crasă, ceea ce-mi convine de minune. lată de ce 
vreau neapărat să-i căsătoresc şi cât mai degrabă. Peste 
vreo două-trei săptămâni, contesa şi Katia pleacă la ţară. 


Alioşa trebuie să le însoţească. Pregăteşte-o pe Natalia 
Nikolaevna, ca să nu avem nici un fel de pastorale, nici un 
fel de schillerisme şi să nu încerce a mă înfrunta. Sunt 
răzbunător şi rău; ştiu să-mi apăr interesele. De ea nu mă 
tem; totul, bineînţeles, se va face după cum vreau eu şi de 
aceea, dacă-ţi încredinţez acest avertisment, o fac numai şi 
numai spre binele ei. Ai grijă, dar, să nu intervină nici un soi 
de nerozii, iar ea să se poarte rezonabil. Altminteri, va fi 
rău, foarte rău de Natalia Nikolaevna. Ar trebui, de fapt, să- 
mi fie chiar recunoscătoare că n-am procedat faţă de dânsa 
cum ar fi trebuit după lege. Să ştii, dragă poete, că legile 
apără liniştea familiei; ele îi asigură tatălui ascultarea fiului 
şi acei care îndeamnă copiii să se abată de la îndatoririle lor 
sfinte faţă de părinţi, aceia nu-s de loc menajaţi de lege. 
Trebuie să mai ştii, în sfârşit, că eu am relaţii, pe când ea nu 
le are şi... Cum de nu înţelegi ce i-aş putea face? Dar n-am 
făcut-o, pentru că până în momentul de faţă s-a purtat 
cuminte. N-aveţi nici o grijă, în ultima jumătate de an, clipă 
de clipă, orice mişcare a lor a fost supravegheată de ochi 
atenţi, iar eu ştiam totul, până la cel mai mic amănunt. lată 
de ce am aşteptat calm până când Alioşa o va părăsi singur, 
ceea ce aproape că s-a şi întâmplat; între timp, ela avutun 
divertisment plăcut. Pe de altă parte, el mă consideră un 
tată plin de omenie, adică tocmai ceea ce am şi urmărit - 
ha, ha, ha! Când mi-aduc aminte că mă apucasem să-i fac 
chiar şi complimente, atunci, în seara aceea, precum că ea 
a fost atât de mărinimoasă şi de dezinteresată, nevrând să 
se mărite cu el... Dar aş fi vrut să văd, cum putea să se 
mărite! În ce priveşte vizita mea de atunci, toate acestea le- 
am făcut pentru că era timpul să se pună capăt legăturii lor. 
Dar voiam să mă conving personal, la faţa locului... Ei, acum 
eşti mulţumit? Sau ai mai vrea să ştii şi altceva? Poate că ai 
mai vrea să ştii pentru ce te-am adus aici, de ce m-am 
izmenit atâta înaintea dumitale şi ţi-am dat reprezentaţia 
aceasta cu destăinuirile mele, când aş fi putut să-ţi spun 
totul pe şleau, fără destăinuiri, poate că vrei asta - da? 


— Da. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am ascultat cu nesaţ. 
N-aş mai fi avut ce să-i răspund. 

— Numai dintr-un singur motiv, dragă prietene; am 
observat la dumneata ceva mai multă înţelepciune şi o 
vedere mai clară asupra lucrurilor decât la cei doi neghiobi 
ai noştri. S-ar putea să-ţi fi format dinainte o părere despre 
mine, ghicind sau presupunând cine sunt; dar am vrut să te 
scutesc de această osteneală hotărându-mă să-ţi arăt 
concret cu cine ai de-a face. Mare lucru e să te poţi 
convinge personal! Înţelege-mă dar, mon ami. Acum ştii cu 
cine ai de-a face, dumneata o iubeşti şi, de aceea, sper că ai 
să faci uz de toată influenţa dumitale (căci ai asupra ei o 
mare influenţă), ca s-o scuteşti de unele neplăceri. 
Altminteri, te asigur, s-ar putea să aibă neplăceri şi te 
asigur, iarăşi, că e vorba de neplăceri destul de serioase. Şi, 
în sfârşit, un al treilea motiv al sincerităţilor mele faţă de 
dumneata a fost... (dumneata ai ghicit-o foarte bine, dragul 
meu), da, că într-adevăr am vrut să-mi bat joc niţeluş de 
toată afacerea asta şi chiar în faţa dumitale... 

— Şi ţi-ai atins scopul, rostii tremurând de indignare. Sunt 
de acord că nu ţi-ai fi putut exprima mai bine întreaga ură, 
tot disprețul faţă de mine şi faţă de noi toţi, decât făcând 
aceste confidenţe. Pe dumneata nu numai că nu te-a 
încercat nici o teamă la gândul că destăinuirile acestea te- 
ar putea compromite în ochii mei, dar nici măcar nu ţi-a fost 
ruşine de mine... Într-adevăr, semeni aidoma cu nebunul în 
pelerină. Nici măcar nu m-ai socotit om. 

— Ai ghicit, tânărul meu prieten, spuse el sculându-se, ai 
ghicit totul, nu degeaba eşti scriitor. Sper să ne despărţim 
prieteneşte. Bruderschajt, fireşte, n-o să mai bem? 

— Eşti beat şi acesta e singurul motiv pentru care nu-ţi 
răspund aşa cum ai merita... 

— Iarăşi o figură de stil eliptică, ai evitat să spui totul aşa 
cum ar fi trebuit - ha, ha, ha! După cum am înţeles, nu-mi 
permiţi să achit consumaţia şi pentru dumneata... 

— Nici o grijă, mi-o achit eu. 


— Nici nu mă îndoiesc. Şi pare-se că nici nu avem de mers 
în aceeaşi direcţie. 

— Nu merg cu dumneata. 

— Adio, dragul meu poet. Sper că m-ai înţeles... Prinţul 
ieşi, cu paşi oarecum nesiguri şi fără a-şi mai întoarce capul 
spre mine. Lacheul îl urcă în caleaşca, iar eu pornii pe 
drumul meu spre casă. Trecuse de ora două. Ploua şi era 
întuneric beznă... 

PARTEA A PATRA. 

CAPITOLUL 1 

Nu voi încerca să descriu aici exasperarea mea. Deşi mă 
puteam aştepta la orice, totuşi am fost uluit; ca şi cum 
prinţul mi s-ar fi înfăţişat cu totul pe neaşteptate în toată 
monstruozitatea sa. De altfel, ţin minte că simţămintele 
mele erau confuze, de parcă aş fi fost izbit, strivit şi o 
presimţire sumbră, tot mai apăsătoare, îmi rodea inima: mi- 
era teamă pentru Nataşa. Îmi dădeam seama că o aşteaptă 
multe suferinţe şi căutam un mijloc să le abat pe cât posibil 
din calea ei, uşurându-i cât de cât ultimele clipe dinaintea 
deznodămân-tului. Cu privire la deznodământ nu mai 
aveam nici o îndoială. Se apropia şi nu era greu de ghicit 
cum va fi el! 

Nici nu mi-am dat seama cum am ajuns acasă, deşi mă 
plouase tot drumul. Era pe la trei dimineaţa. De-abia am 
bătut la uşă, că se auzi îndată un geamăt şi uşa se deschise 
fulgerător, ca şi cum Nelli nu s-ar fi culcat nici o clipă, ci ar 
fi stat tot timpul lângă prag pândind venirea mea. 
Luminarea era aprinsă. M-am uitat la chipul fetei şi m-am 
îngrozit; era de nerecunoscut: ochii ei, cu văpăi 
bolnăvicioase, mă priveau aiuriţi, ca şi cum m-ar fi văzut 
pentru întâia oară. 

Avea febră mare. 

— Nelli, ce-i cu tine, eşti bolnavă? O întrebai aplecându-mă 
spre ea şi îmbrăţişând-o. 

Ea mi se cuibări înfrigurată la piept, ca şi cum i-ar fi fost 
frică şi începu să vorbească repede, dar cu vocea între- 


29G. 

Tăiată, de parcă numai atâta aşteptase - să-mi poată 
povesti. Dar vorbele ei îmi părură stranii şi fără şir; n-am 
înţeles nimic. Delira. 

M-am grăbit s-o culc în pat. Dar ea se smulgea mereu 
pentru a se arunca iar la pieptul meu, înfricoşată, ca şi cum 
m-ar fi implorat s-o apăr de cineva nevăzut; şi chiar după ce 
am culcat-o în aşternut, îmi ţinu mâna strâns, de-ai fi zis că 
se teme să nu plec cumva iarăşi. Eram atât de impresionat 
şi aveam nervii atât de zdruncinaţi, încât, văzând-o în halul 
acesta, am izbucnit în plâns. Eu însumi eram bolnav. Zărin- 
du-mi lacrimile, mă fixă lung cu o privire încordată, fără să 
se mişte, silindu-se, probabil, să priceapă, să-şi dea seama 
de ceva. Se vedea însă că-i trebuie un mare efort pentru 
asta. În cele din urmă, faţa i se lumină de un gând nou; de 
obicei, după o criză puternică de epilepsie, un timp 
oarecare nu reuşea să-şi adune gândurile şi să pronunţe 
cuvintele clar. La fel se întâmplă şi acum; căznindu-se să-mi 
spună ceva şi dându-şi seama că n-o înţeleg, îşi întinse 
mânuţa şi începu să-mi şteargă lacrimile, apoi mă cuprinse 
pe după gât, mă atrase spre ea şi mă sărută. 

Era limpede: în lipsa mea avusese un nou acces de 
epilepsie şi aceasta se întâmplase chiar în timp ce stătea 
lângă uşă. După criză, n-a putut probabil să-şi revină mult 
timp. În asemenea clipe, realitatea se confundă cu delirul şi 
i s-o fi năzărit ceva groaznic, înspăimântător. În acelaşi 
timp, ea simţea vag în subconştientul său că trebuie să mă 
întorc din clipă în clipă şi că voi bate în uşă; iată de ce, 
întinsă chiar lângă pragul uşii, îmi aşteptase reîntoarcerea 
inconştient, dar cu o sensibilitate crescută şi la prima bătaie 
se ridicase de jos. 

„Dar de ce s-o fi dus până la uşă?” m-am întrebat eu şi 
abia atunci am constatat surprins că era îmbrăcată în 
scurtei-cuţă (de curând îi cumpărasem o scurteicuţă de la 
vechea mea cunoştină, băbuţa aceea precupeaţă, care-mi 
dădea uneori marfă pe datorie şi care venise anume pentru 


asta la mine acasă); prin urmare, se pregătise să iasă şi 
probabil că tocmai în momentul când da să deschidă uşa o 
surprinsese accesul de epilepsie. Unde vroia să se ducă 
oare? Nu cumva se afla şi atunci în delir? 

Febra nu ceda, aşa că în curând îşi pierdu iar cunoştinţa şi 
începu să delireze. De când se afla la mine, i se întâmplase 
de două ori să aibă asemenea crize, dar de fiecare dată ele 
se terminaseră cu bine; acum însă părea să aibă congestie. 
Am stat la căpătâiul ei cam o jumătate de oră, apoi am tras 
lângă divanul ei câteva scaune şi m-am întins pe ele, aşa 
îmbrăcat cum eram, ca să mă pot trezi mai repede în cazul 
când m-ar chema. Luminarea am lăsat-o să ardă. Şi de 
multe ori am tot privit-o pe Nelli înainte de a reuşi în cele 
din urmă să adorm. Era palidă, buzele i se răsfrângeau arse 
de febră şi însângerate, se lovise probabil în cădere, iar 
expresia de spaimă şi de chin dăinuia pe feţişoara ei chiar şi 
în timpul somnului. Hotărâi ca a doua zi să chem cât mai 
devreme doctorul, dacă starea ei n-avea să se schimbe 
înspre bine. Mi-era teamă să nu fie congestie. 

„Să ştii că a speriat-o prinţul!” îmi fulgeră prin minte şi mă 
cutremurai, aducându-mi aminte de ceea ce-mi povestise el 
despre femeia care-i zvârlise în obraz propriii ei bani. 

CAPITOLUL 11 

Trecură două săptămâni. Nelli începu să se întremeze. Nu 
avusese congestie, totuşi starea ei era încă destul de 
îngrijorătoare. A putut părăsi patul abia pe la sfârşitul lui 
aprilie, într-o zi însorită şi caldă. Era în Săptămâna 
Patimilor. 

Sărmana făptură! Nu mă simt în stare să-mi continuu 
povestirea în ordinea în care mi-o propusesem. A trecut 
mult timp de atunci până în momentul când încep să notez 
întâm-plările acestea din trecut, dar simt o dureroasă 
strângere de inimă ori de câte ori îmi amintesc de faţa ei 
palidă, trasă, de căutătura stăruitoare şi adâncă a ochilor ei 
negri când se întâmpla să rămânem numai noi doi; Nelli mă 
privea lung din patul ei de suferinţă, ca şi cum m-ar fi 


îmbiat să ghicesc ce-i în cugetul ei; văzând însă că nu-i 
descifram gândurile şi rătăceam în aceeaşi nedumerire, 
schiţa încet, ca pentru sine, un zâmbet anume şi-şi întindea 
blând mânuţa fierbinte, cu degetele firave, către mine. 
Acum toate aparţin trecutului, îmi sunt prea binecunoscute 
şi totuşi nici până astăzi n-aş putea spune că am dezlegat 
întreaga taină a acelei micuţe inimi bolnave, chinuite şi 
istovite de umilinţe. 

Simt că am să mă abat de la firul povestirii mele, dar în 
clipa aceasta n-aş vrea să mă gândesc decât la micuța Nelli. 
Ciudat: acum, când zac singur pe patul acesta de spital, 
părăsit de toţi acei pe care i-am iubit cândva atât de mult, 
acum, când uneori câte o trăsătură aproape neînsemnată 
de pe acea vreme, trăsătură ce pe atunci trecea cu totul 
neobservată şi pe care o dădeam repede uitării, îmi revine 
în minte, ea capătă pe neaşteptate pentru cugetul meu o cu 
totul altă semnificaţie, o semnificaţie de ansamblu şi care 
îmi explică azi ceea ce până mai adineauri nu reuşisem să 
înţeleg. 

În următoarele patru zile eu şi cu doctorul am fost tare 
îngrijoraţi, dar în cea de-a cincea zi el m-a tras deoparte şi 
mi-a spus că n-avem de ce să ne temem, fiindcă negreşit 
Nelli se va face bine. Era acelaşi doctor, bătrânul holtei, 
vechea mea cunoştinţă, omul acela bun şi cam caraghios pe 
care îl chemasem şi cu prilejul primei îmbolnăviri a fetiţei şi 
care o impresionase atât de mult cu ordinul Stanislaw, 
uriaş, atâr-nat de gât. 

— Prin urmare, n-are de ce să ne mai fie teamă! Izbucnii 
eu fericit. 

— Da, acum se va însănătoşi, dar pe urmă, foarte curând, 
fata o să moară. 

— Cum? O să moară?! De ce?! Strigai, uluit de verdictul 
său categoric. 

— Da, va muri negreşit, ba încă foarte curând. Pacienta 
are endocardită şi orice condiţii nefavorabile o vor dobori 


din nou. Poate că şi atunci se va însănătoşi, dar după aceea 
iar se va îmbolnăvi şi în cele din urmă o s-o pierdem. 

— Şi nu există nici o posibilitate de salvare? Nu, nu se 
poate! 

— Totuşi, aşa se va întâmpla. Numai dacă ar fi să se evite 
aceste condiţii nefavorabile, numai dacă ar avea asigurată o 
viaţă tihnită şi fără supărări, asigurându-i-se cât mai multe 
bucurii, numai aşa pacienta ar putea fi ferită un timp 
oarecare de deznodământul fatal ce-o aşteaptă; ba s-au 
întâmplat chiar şi cazuri... cu totul excepţionale, desigur, 
neprevăzute... Anormale, ciudate... Ce mai! Într-un cuvânt, 
pacienta ar putea fi chiar salvată pentru o vreme mai 
îndelungată, să zicem, prin intervenţia unui concurs foarte 
favorabil de împrejurări binefăcătoare, însă ca să existe o 
salvare sigură, definitivă, o însănătoşire radicală - asta 
niciodată. 

— Dumnezeule mare, ce-i de făcut atunci? 

— Urmaţi-mi întocmai prescripţiile, asiguraţi-i o viaţă 
liniştită şi respectaţi cu stricteţe tratamentul cu prafurile pe 
care le-am prescris. Am observat că tânăra este 
capricioasă, are o fire schimbăcioasă, inegală, e chiar 
ironică; nu-i place de loc să înghită cu regularitate 
prafurile; uite, chiar adineauri, iar m-a refuzat categoric. 

— Ai dreptate, doctore. Este, într-adevăr, cam ciudată. Mie 
mi se pare însă că toate acestea se datorează nervozităţii 
pe care i-o provoacă boala. Ieri, de pildă, a fost foarte 
cuminte şi ascultătoare; în schimb, astăzi, când i-am dat 
doctoria, a împins ca din greşeală lingura şi doctoria s-a 
vărsat. lar când am vrut să dizolv un nou praf, mi-a smuls 
cutia din mână, a trântit-o jos şi a izbucnit în lacrimi... Mi se 
pare însă că a plâns nu din cauză că era silită să înghită 
doctoria, adăugai îngândurat. 

— Hm! Ce grad de surescitare! Nenorocirile şi suferinţele 
prin care a trecut (îi povestisem doctorului deschis multe 
din povestea Nelliei, care-l impresionaseră puternic) au 
lăsat urme adânci şi de aci i se trage boala. Deocamdată, 


singurul mijloc este să ia regulat prafurile şi ea trebuie să 
facă asta. Mă duc să încerc din nou, poate o conving că e 
datoare să se supună prescripţiilor medicale... Adică, 
îndeobşte... Să ia aceste prafuri. 

Am ieşit amândoi din bucătărie (unde avusese loc discuţia) 
şi doctorul s-a apropiat din nou de patul suferindei. Separe 
însă că Nelli auzise conversaţia noastră, căci băgai de 
seamă că sta cu capul ridicat, trăgând cu urechea la noi. 
Am observat acest lucru prin uşa întredeschisă, fiindcă de 
îndată ce ne-am apropiat de dânsa, ştrengăriţă s-a ascuns 
din nou sub plapumă, privindu-ne cu un zâmbet ironic. 
Biata fetiţă slăbise mult în cele patru zile; ochii i se 
înfundaseră în orbite, iar febra se menținea. Cu atât mai 
stranii păreau zâm-betul ei şăgalnic şi privirea jucăuşă a 
ochilor strălucitori care îl mirau într-atâta pe doctor, 
neamţul cel mai bun la inimă dintre toţi nemţii 
Petersburgului. 

Grav, dar încercând să-i vorbească blând, cât mai blând, 
pe un ton aproape dezmierdător şi cald, el îi explică 
necesitatea şi efectul binefăcător al prafurilor, deci şi 
obligaţia fiecărui bolnav de a le înghiţi. Nelli ridicase capul 
de pe pernă, dar brusc, pasămite printr-o mişcare aparent 
cu totul involuntară a mâinii, atinse lingura şi doctoria se 
vărsă iar pe duşumea. Eram însă convins că o făcuse 
dinadins. 

— Este o imprudenţă regretabilă, rosti calm bătrânelul, 
deşi bănui că ai făcut-o dinadins, ceea ce nu este de loc 
lăudabilDar. Greşeala se poate repara, vom dizolva un alt 
praf. 

Nelli îi râse drept în nas. Doctorul clătină dojenitor din 
cap. 

— Nu-i frumos, spuse el, dizolvând un nou praf, nu-i de loc 
frumos. 

— Să nu vă supăraţi pe mine, răspunse Nelli încercând 
zadarnic să-şi stăpânească râsul, am să le iau negreşit... 
Dumneavoastră mă iubiţi? 


— Dacă o să te porţi frumos, am să te iubesc mult. 

— Mult? 

— Mult. 

— Dar acum nu mă iubiţi? 

— Ba te iubesc şi acum. 

— Şi o să mă sărutaţi, dacă o să vreau şi eu să vă sărut? 

— Da, numai dacă ai să meriţi. 

Aci Nelli iarăşi nu se putu stăpâni şi din nou râse. 

— Pacienta are o fire veselă, acum însă toate astea nu-s 
decât nervi şi capricii, îmi şopti doctorul cu un aer grav. 

— Bine, dacă vreţi, am să înghit şi prafurile, făgădui 
deodată Nelli cu glăsciorul ei slab, dar când am să cresc 
mare... O să mă luaţi de nevastă? 

Se pare că noua ei ştrengărie o încânta nespus, căci avea 
ochi de jăratic, iar buzele-i tremurau de râs în aşteptarea 
răspunsului pe care i-l va da doctorul, rămas oarecum 
surprins. 

— Te iau... Răspunse el, zâmbind la rându-i fără să vrea, la 
auzul noului capriciu, te iau, dacă ai să fii o fată bună şi 
binecrescută, dacă ai să fii ascultătoare şi ai să... 

— Şi am să înghit prafuri? Îi sfârşi gândul Nelli. 

— Oho! Desigur, dacă ai să iei prafuri. Are o inimă bună, 
îmi şopti el iarăşi. E o fată de treabă şi deşteaptă, dar 
totuşi... Măritiş... hm, ciudat capriciu... 

El îi pregăti şi-i dădu iarăşi un praf. De data aceasta însă, 
fata nu mai încercă să recurgă la vreun şiretlic, ci pur şi 
simplu împinse de jos în sus lingura şi doctoria se vărsă 
drept pe faţa şi pe plastronul bietului bătrân. Nelli râse 
zgomotos, dar nu mai era râsul naiv şi zglobiu de mai 
înainte. 

Faţa ei avea acum o crispare crudă şi rea. În tot timpul 
acesta, se ferise parcă de privirea mea, uitându-se numai la 
doctor, cu o expresie ironică, prin care răzbătea totuşi 
oarecare nelinişte, aşteptând să vadă ce va face acum acest 
bătrânel „caraghios”. 


— Ei, iarăşi... Ce nenorocire! Bine... Putem dizolva alt praf, 
hotări domol bătrânul ştergându-şi cu batista faţa şi 
plastronul. 

Gestul acesta însă o uimi pe Nelli. Se aşteptase la mânia 
noastră, crezuse că va fi certată, dojenită şi poate, în mod 
inconştient, nici nu căutase în clipa aceea altceva decât un 
motiv de a izbucni în plâns, ca într-un acces de isterie şi de 
a arunca iarăşi prafurile pe jos, aşa cum o mai făcuse 
adineauri, ba chiar să spargă ceva de necaz şi astfel să-şi 
potolească inimioara capricioasă şi chinuită. Asemenea 
capricii se în-tâmplă să le aibă nu numai bolnavii şi nu 
numai cei în situaţia lui Nelli. De câte ori nu mă plimbasem 
eu însumi încolo şi încoace prin odaie, cu dorinţa 
inconştientă ca să răsară cineva cât mai repede şi să mă 
jignească, ori să-mi spună barem o vorbă care să poată fi 
socotită drept jignire, pentru ca să-mi descarc mai repede 
inimaFemeile însă, când îşi descarcă inima astfel, încep să 
plângă cu lacrimi sincere, iar cele mai sensibile dintre ele 
ajung până la crize”dTeâstârieJE-un lucru obişnuit şi foarte 
frecvent, mai ales când ifflma omului e încercată de o 
durere pe care nimeni n-o cunoaşte şi pe care el ar vrea - 
dar nu e cu putinţă - s-o poată împărtăşi cuiva. 

Dezarmată de bunătatea îngerească a bătrânelului pe ca- 
re-l jignise şi de răbdarea cu care el se apucase să dizolve 
un al treilea praf, fără să-i fi adresat măcar o vorbă de 
dojana, Nelli se cuminţi. Surâsul ei ironic dispăru, obrajii i 
se împurpurară, ochii i se umeziră; mă privi o clipă pe furiş, 
apoi îşi întoarse repede capul. Doctorul îi întinse 
medicamentul. Cuminte şi sfioasă, bău doctoria, apoi apucă 
mâna roşie şi durdulie a doctorului şi i se uită drept în ochi. 

— Sunteţi. Supărat. Că sunt aşa de rea... Începu ea, dar 
nu-şi sfârşi gândul, ci se vâri repede sub plapumă, se 
acoperi până peste cap şi izbucni într-un plâns isteric. 

— O! Copila mea, nu plânge... Lasă, nu-i nimic... Nervii 
sunt de vină; bea mai bine puţină apă. 

Dar Nelli nu-l asculta. 


— Linişteşte-te... Hai, nu te mai necâji, continuă el, gata să 
kbucnească la rândul lui în plâns, deoarece era o fire foarte 
sensibilă; te iert şi am să te iau şi de nevastă, dacă ai să fii 
cuminte, dacă o să te porţi ca o fată de treabă... Şiai să... 

— Înghiţi la prafuri! Se auzi de sub plapumă, o dată cu o 
cascadă de râs zglobiu, ca un clinchet de clopoțel, nervos, 
întrerupt de sughiţuri, un râs pe care-l cunoşteam atât de 
bine. 

— Ce copil bun şi recunoscător, rosti doctorul, solemn, 
aproape cu lacrimi în ochi. Sărmană fată! 

Din ziua aceea, între doctor şi Nelli se statornici o simpatie 
curioasă şi neobişnuită; în schimb, cu mine ea deveni mai 
rezervată, mai nervoasă şi mai irascibilă. Nu ştiam cum să- 
mi explic această schimbare, cu atât mai mult cu cât 
intervenise oarecum brusc. În primele zile ale bolii fusese 
foarte apropiată şi duioasă faţă de mine; părea că nu se mai 
satură să mă privească, nu mă lăsa o clipă să plec de lângă 
dânsa, îmi strângea mereu mâna cu mânuţa ei fierbinte şi 
mă silea să stau lângă dânsa, iar dacă băga de seamă că 
sunt posomorât şi neliniştit, încerca să mă distreze, glumea, 
se lua cu mine la joacă şi-mi zâmbea învingându-şi propriile 
ei suferinţe. Nu-mi îngăduia să lucrez noaptea sau să stau 
de veghe lângă ea şi se întrista ori de câte ori nu voiam s-o 
ascult. O găseam câteodată foarte îngrijorată; în asemenea 
clipe, se apuca să mă întrebe şi să mă descoasă căutând să 
afle pricina întristării mele şi să ştie la ce anume mă 
gândesc; lucru ciudat însă, de câte ori venea vorba despre 
Nataşa, amuţea îndată sau schimba vorba. Părea că evită să 
vorbească despre ea şi acest lucru mă uimea profund. Se 
bucura mult când mă întorceam acasă. Când însă îmi luam 
pălăria pregătindu-mă să plec, privirea ei redevenea tristă 
şi oarecum stranie şi mă petrecea cu un fel de mustrare în 
ochi. 

În a patra zi a bolii ei petrecusem toată seara, până după 
miezul nopţii, la Nataşa. Aveam multe să ne spunem. 
Plecând însă de acasă, îi promisesem Nelliei să mă întorc 


repede, după cum de altfel chiar avusesem de gând. 
Trebuind să rămân la Nataşa în chip aproape neprevăzut, 
atât de târziu, eram totuşi liniştit în ceea ce o privea pe 
Nelli, deoarece n-o lăsasem singură. Rămăsese cu ea 
Alexandra Semionovna, care aflase de la Masloboev - 
fiindcă Masloboev trecuse pentru o clipă pe la mine -că 
Nelli era bolnavă şi că mă descurc cu greu 2nAosingur. 
Doamne şi ce se mai agită buna Alexandra Semâă novna! 

— Va să zică n-o să mai vină la noi la masă!... Of, cerule! Şi 
e singur-singurel, sărmanul. Uite, acum e momentul să-i 
dovedim câtţinem la dânsul. Un prilej rar, pe care nu 
trebuie să-l pierdem. 

Nu trecu mult, că se şi înfiinţa la mine, aducând cu dânsa, 
într-o birjă, o boccea doldora de lucruri. De cum intră în 
casă, îmi declară că ea nu mai pleacă de la mine şi că a 
venit să mă ajute. Îşi dezlegă bocceaua, scoase din ea tot 
felul de siropuri şi dulceţuri pentru bolnavă, apoi pui fripţi 
şi o găină pentru eventualitatea în care avea să-i meargă 
mai bine, apoi mere pentru copt, portocale şi dulceţuri 
scăzute de Kiev (dacă doctorul o să-i permită), în sfârşit, 
rufărie, cearceafuri, şerveţele, cămăşi de damă, 
pansamente şi comprese ca pentru un spital întreg. 

— Avem de toate, îmi spuse ea pe fugă, repede-repede, de 
parcă ar fi fost grăbită să plece undeva; că dumneata... Eşti 
holtei. Nu prea ai cine ştie ce lucruri. Aşa că dă-mi voie 
mie... De altfel şi Filipp Filippăci mi-a poruncit să vin. Ei, ce 
facem acum?... Da, iute-iute! Va să zică, ce-avem de făcut? 
Fata cum se simte? Nu aiurează? Uite, nu e bine de loc aşa, 
trebuie să-i îndrept perna, ca să stea cu capul mai jos; ştii 
ceva... N-ar fi mai bine să-i dăm o pernă de piele? Perna de 
piele e mai răcoroasă. Vai, da ce proastă sunt! Nu mi-a 
trecut prin cap să aduc una de-acasă. Mă duc eu acum s-c 
aduc... N-ar trebui să fac focul? Lasă, ţi-o trimit pe 
bătrânica mea. O cunoscută de-a mea. Mi se pare că n-ai 
nici femeie care să te servească... Ei, ce-ar mai fi de făcut? 


Astea ce sunt? Buruieni... Doctorul le-a prescris? Probabil 
că pentru ceai pectoral. Fac, fac îndată şi focul. 

Am căutat s-o liniştesc şi a rămas foarte surprinsă, ba 
chiar întristată, că nu prea avea cine ştie ce multă treabă la 
mine. Cu toate astea, nu se prea descurajă. Pe dată se şi 
împrieteni cu Nelli şi mi-a fost de mare ajutor în tot timpul 
bolii fetiţei; venea pe la noi aproape zilnic şi apărea 
totdeauna cu o mină de parcă, nu ştiu cum, dispăruse ceva 
şi trebuia găsit cât mai repede. Şi nu uita niciodată să 
adauge că aşa i-a poruncit chiar Filipp Filippâci. Lui Nelli i- 
a plăcut mult Alexandra Semionovna. S-au îndrăgit ca două 
surori şi cred că nu greşesc când spun că în multe privinţe 
Alexandra Semionovna era şi ea un copil, ca şi Nelli. Îi 
povestea fel ie fel de istorioare, o făcea să râdă, încât, după 
plecarea ei, Nelli se plictisea. Când a apărut pentru întâia 
oară la noi, bolnava a rămas oarecum surprinsă: ghicind 
însă de îndată cu ce scop venise musafira aceasta nepoftită, 
ca de obicei, se încruntă, devenind tăcută şi rezervată. 

— De ce a venit la noi? Mă întrebă apoi cu o mutrişoară 
nemulțumită, după ce Alexandra Semionovna plecă acasă. 

— Ca să te ajute, Nelli şi să aibă grijă de tine. 

— Păi, cum aşa, pentru ce? Doar nu i-am făcut niciun 
bine... 

— Oamenii buni la inimă nu aşteaptă să li se facă mai întâi 
lor binele, Nelli. Le place să-l facă ei şi să ajute celor care 
au nevoie de ajutor. Crede-mă, Nelli, pe lume sunt foarte 
mulţi oameni buni la inimă. Nenorocirea ta e că nu ţi-a fost 
dat să întâlneşti asemenea făpturi, mai ales când ai fi avut 
cea mai mare nevoie de sprijinul lor. 

Nelli tăcu; mă depărtai puţin de ea. Cam după un sfert de 
oră însă, mă chemă cu vocea slăbuţă, îmi eeru să-i dau apă 
şi deodată mă îmbrăţişa tare, ghemuindu-se la pieptul meu, 
pentru ca mult timp să mă ţină aşa şi să mă strângă în 
braţe. A doua zi, când veni Alexandra Semionovna, ea o în- 
tâmpină cu un zâmbet voios şi cald, dar ruşinându-se parcă 
şi rămânând sfioasă în prezenţa ei. 


CAPITOLUL. IU. 

Zăbovisem la Nataşa toată seara. M-am întors acasă târ- 
ziu. Nelli dormea. Alexandra Semionovna ar fi vrut şi ea să 
se culce, dar nu se îndurase s-o lase pe bolnavă singură şi 
aşteptase venirea mea. Îndată ce mă ivii, începu să-mi 
povestească în şoapte grăbite, că la început Nelli a fost 
foarte veselă şi a râs mult, dar mai pe urmă s-a întristat şi, 
văzând că nu mă mai întorc, a stat tăcută şi îngândurată. 
„Apoi începu să se plângă de dureri de cap, după care 
izbucni în hohote de plâns, încât nici nu ştiam ce să mă fac 
cu ea, adăugă Alexandra Semionovna. A început la o vreme 
să mă iscodească despre Natalia Nikolaevna, dar n-am ştiut 
ce să-i spun; după aceea nu m-a mai întrebat nimic, ci a tot 
plâns, până când a adormit istovită. Ei, rămâi cu bine, Ivan 
Petro-vici; am observat totuşi că şi-a mai revenit, acum 
trebuie s mă întorc şi eu acasă, că aşa mi-a poruncit Filipp 
FilippâcL Trebuie să-ţi mărturisesc că de data asta mi-a dat 
drumul numai pentru două ore, dar eu, chibzuindu-mă, mi- 
am zis să rămân mai mult. Dar nu face nimic, nu-mi duce 
grija; n-are să îndrăznească el să se mânie... Afară dacă... 
Ah, Doamne, Dumnezeule, dragă Ivan Petrovici, ce să mă 
fac? Mereu vine acasă beat în ultimul timp. E tare ocupat cu 
nu ştiu ce treburi; nici nu vorbeşte cu mine, se frământă, îşi 
bate capul cu o treabă foarte importantă; îmi dau bine 
seama de asta; dar serile tot beat vine... Când mă gândesc, 
uite, că s-o fi întors acuma acasă şi că n-are cine să-l ajute 
să se culce în pat, nu ştiu cum îmi vine... Şi acum, plec, plec. 
Rămâi cu bine! Adio, Ivan Petrovici. M-am uitat aici prin 
cărţile du-mitale; o, câte cărţi ai şi-mi închipui că în toate 
sunt lucruri înțelepte; când mă gândesc că eu, proasta de 
mine, n-am citit niciodată o carte... Ei şi acum, pe mâine...” 

A doua zi însă Nelli se trezi tristă şi posomorâtă şi aproape 
că nici nu voi să-mi răspundă. Nu-mi adresă nici un cuvânt, 
nici o întrebare, ca şi cum ar fi fost supărată pe mine. l-am 
surprins numai câteva priviri, pe care mi le arunca pe furiş; 
privirile acelea ascundeau parcă o durere tăinuită şi totuşi 


lăsau să răzbată prin păienjenişul lor un fel de gingăşie pe 
care n-o observam atunci când mă privea drept în faţă. Era 
tocmai ziua când se petrecuse scena cu doctoria şi cu 
bătrânul doctor; nu mai ştiam ce să cred. 

Faţă de mine, Nelli se schimbase cu desăvârşire. 
Ciudăţeniile ei, capriciile, ba uneori aproape ura faţă de 
mine, toate acestea continuară până în ziua când copila 
plecă din casa mea, până la catastrofa care a fost 
deznodământul întregii noastre legături. Dar despre asta 
voi vorbi mai târziu. Se întâmpla totuşi uneori ca ea să fie 
iarăşi prietenoasă, dar aceasta nu dura decât cel mult o 
oră. În acele clipe ai fi zis că gingăşiile-i sporesc; de cele 
mai multe ori, însă, în asemenea clipe, plângea amarnic. 
Dar şi orele acelea treceau repede, o înlănţuiau iarăşi 
tristeţile, mă privea din nou cu duşmănie sau se apuca să 
facă nazuri şi să aibă năstruşnicii ca atunci, faţă de doctor; 
ori deodată, observând că nu-mi place vreo ştrengărie de-a 
ei, se pornea pe hohote de râs, pentru ca, până la urmă, s-o 
termine tot în lacrimi. 

O dată s-a certat chiar şi cu Alexandra Semionovna, 
spunând că nu mai vrea să primească nimic de la dânsa. lar 
când am început s-o dojenesc faţă de Alexandra 
Semionovna, ea se aprinse şi timp de două zile nu-mi vorbi 
de loc, refuză medicamentele, ba nu vroi nici măcar să bea 
ori să mănânce şi numai bătrânul doctor izbuti cu mare 
greutate s-o convingă şi s-o potolească. 

Am spus mai înainte că între ea şi doctor, din ziua aceea 
memorabilă cu doctoria, se statornicise o simpatie 
surprinzătoare. Nelli se ataşase foarte mult de dânsul şi 
totdeauna îl întâmpina cu un zâmbet vesel, oricât de tristă 
ar fi fost înainte de venirea lui. La rândul său, bătrânelul 
începu să ne viziteze zilnic, ba uneori şi de câte două ori pe 
zi, chiar şi după ce Nelli s-a dat jos din pat şi a început să-şi 
recapete puterile văzând cu ochii. Părea că-l vrăjise într- 
atât, încât moşneguţul nu mai era în stare să trăiască o 
singură zi fără s-o vadă şi fără să-i audă râsul, glumele, de 


multe ori extrem de amuzante, pe care şi le permitea faţă 
de dânsul. El îi aducea cărţi cu poze, bineînţeles, foarte 
instructive, într-o zi, i-a adus o carte anume cumpărată 
pentru ea. O copleşea cu dulciuri şi bomboane, în cutiuţe 
frumoase. În astfel de cazuri, el îşi făcea de obicei intrarea 
cu un aer solemn, încât Nelli ghicea îndată că iar vine cu 
daruri. Doctorul însă nu-i arăta cadoul, ci doar zâmbea 
şiret, aşezân-du-se lângă Nelli şi se pornea pe aluzii, 
spunând că dacă o anumită tânără a ştiut să se poarte bine 
şi să-şi merite în lipsa lui toată stima, acelei tinere 
domnişoare i se cuvine o răsplată frumoasă. Înşirând toate 
acestea, el o privea cu atâta sinceră şi naivă bunătate, încât 
Nelli, deşi făcea haz de vorbele bătrânelului, radia totuşi de 
o profundă şi caldă afecţiune. În cele din urmă, doctorul se 
ridica solemn de pe scaun, scotea cutia cu bomboane şi i-o 
înmâna, adăugind negreşit: „Scumpei mele viitoare soţii”... 
Cred că în acele clipe el se simţea chiar mai fericit decât 
Nelli. 

Apoi începeau conversațiile obişnuite; de fiecare dată, cu 
toată gravitatea şi puterea lui de convingere, o povăţuia să- 
şi păzească sănătatea, dându-i fel de fel de sfaturi medicale. 

— Grija cea mai mare trebuie s-o ai pentru sănătatea ta, o 
dădăcea el pe un ton dăscălitor, asta în primul rând şi mai 
ales pentru ca să trăieşti mult, iar, în al doilea rând, pentru 
ca să fii întotdeauna sănătoasă, ajungând astfel fericită în 
viaţă. Dacă ai cumva, draga mea copilă, supărări, uită-le sau 
mai bine caută să nu te gândeşti la ele. Iar dacă n-ai nici un 
fel de supărări, atunci... cu atât mai mult, lasă-le păcatelor 
şi caută de te gmdeşte numai la lucruri plăcute... la ceva 
mai vesel şi mai distractiv... 

— Dar la ce anume vesel şi distractiv să mă gândesc? Îl 
întreba atunci Nelli. 

Aci doctorul nu mai ştia ce să răspundă. 

— Să zicem... la vreo joacă nevinovată, potrivită vârstei 
dumitale sau la altceva... Bunăoară... Aşa ceva... Să zicem... 


— Dar eu nu vreau să mă joc; nu-mi place să mă joc, 
răspundea Nelli. Mai degrabă îmi place să port rochii noi. 

— Rochii noi! Hm... Ei, asta începe să nu mai fie prea bine. 
Omul trebuie să se mulţumească în toate cu o viaţă 
modestă. Totuşi... Poate că... Ţi-ar fi îngăduit să-ţi placă şi 
rochiile noi. 

— Ai să-mi faci multe rochii noi, când o să mă mărit cu 
dumneata? 

— Ce idee! Exclamă doctorul, încruntându-se fără să vrea. 
Nelli zâmbea şiret, ba o dată, uitând de rezerva ce şi-o 
impusese, mă privi chiar şi pe mine zâmbind. La urma 
urmei... Am să-ţi fac o rochie, dacă ai să te porţi cum 
trebuie şi ai s-o meriţi, adăugă doctorul. 

— Dar şi după ce mă mărit cu dumneata va trebui să iau în 
fiecare zi prafuri? 

— Ei bine, atunci s-ar putea să nu mai fie nevoie să iei 
prafuri chiar în fiecare zi, se îndură doctorul, începând 
iarăşi să zâmbească. 

Nelli râdea în hohote. Bătrânul râdea şi el şi mai încântat 
de atâta drăgălăşenie şi voie bună. 

— E foarte isteaţă! Spunea apoi către mine. Se observă 
totuşi la ea oarecari înclinări spre capricii şi apoi nervii 
aceştia aşa de nestatornici... 

Doctorul avea dreptate. Nu puteam să-mi dau seama ce se 
petrece cu ea. Aproape că nici nu mai vroia să-mi 
vorbească, de parcă aş fi fost vinovat cu ceva. Asta mă 
durea. Ba la un moment dat m-am şi supărat şi o zi întreagă 
n-am mai vorbit cu ea; a doua zi însă, mi s-a făcut ruşine. 
Nelli plângea des, iar eu nu ştiam cum s-o liniştesc. Totuşi 
într-o zi ea şi-a întrerupt tăcerea. 

Mă întorsesem acasă pe înserat şi, intrând pe uşă, 
observai că ascunde repede sub pernă o carte. Era romanul 
meu, pe care-l luase în lipsa mea de pe masă, ca să-l 
citească. „Dar de ce l-o fi ascunzând? Parcă s-ar ruşina”, 
gândii eu, prefă-cându-mă a nu fi observat nimic. După un 
sfert de oră, profi-tând de faptul că ieşisem pentru ceva în 


bucătărie, ea sări repede din pat şi puse cartea la locul ei; 

întorcându-mă, am găsit cartea pe masă. Câteva clipe mai 

târziu, Nelli mă strigă; vocea ei trăda emoție. De patru zile 
nu-mi vorbise nimic. 

— Azi ai să te duci... lar la Nataşa? Mă întrebă cu vocea 
sugrumată. 

— Da, Nelli; trebuie s-o văd neapărat azi. Ea tăcu un timp. 

— O iubeşti... Mult? Mă întrebă apoi iarăşi cu vocea stinsă. 

— Da, Nelli, mult. 

— Şi eu o iubesc, adăugă încet. Apoi se aşternu iar 
tăcerea. 

— Vreau să mă duc la ea, să stau la dânsa, reluă Nelli 
uitându-se sfioasă la mine. 

— Asta nu se poate, Nelli, răspunsei eu, oarecum mirat. 
Nu te simţi bine la mine? 

— Dar de ce să nu se poată? Şi se aprinse la faţă. Mă 
îndemni doar să mă duc să stau la tatăl ei, dar acolo nu 
vreau eu să mă duc. Nataşa... Are servitoare? 

— Fireşte. 

— Să-i dea drumul servitoarei, am s-o servesc eu. Fac 
toate treburile şi nu-i cer să-mi plătească. Am s-o iubesc 
mult şi am să-i gătesc mâncare, să-i spui aşa, când te duci 
diseară la dânsa. 

— De unde le mai scorneşti şi tu toate astea, Nelli? Păi 
cum îţi închipui tu că Nataşa ar accepta să te ia ca 
bucătăreasă? Ea te-ar putea lua la dânsa ca pe o egală, ca 
pe o soră mai mică. 

— Nu, aşa nu vreau, ca pe-o egală. Nu vreau... 

— Dar de ce? 

Tăcea. Buzele-i tremurau; era gata să izbucnească în 
plâns. 

— Acela pe care-l iubeşte ea are s-o părăsească şi are să 
plece, nu-i aşa? Mă descusu apoi. 

— Dar de unde ştii tu asta, Nelli? Întrebai mirat. 

— Chiar dumneata mi-ai spus-o; şi apoi, alaltăieri, când a 
venit pe la noi soţul Alexandrei Semionovna, l-am întrebat şi 


pe el şi mi-a spus tot. 

— Zici că Masloboev a fost alaltăieri dimineaţă pe aici? 

— A fost, răspunse ea, plecându-şi privirea. 

— Şi de ce nu mi-ai spus că a trecut pe la noi? 

— Aşa... 

Reflectai un minut. Dumnezeu ştie ce mai caută aici şi 
Masloboev ăsta, cu misterele lui. Ce-o fi însemnând toate 
astea? Ar fi trebuit să stau puţin de vorbă cu el. 

— Dar ce-ţi pasă ţie, Nelli, dacă are s-o părăsească? 

— Păi, dumneata o iubeşti mult, răspunse. Nelli cu ochii în 
pământ. Şi dacă o iubeşti, înseamnă că ai să te însori cu ea, 
când celălalt o să plece. 

— Nu, Nelli, ea nu mă iubeşte aşa cum o iubesc eu şi, de 
altfel, eu... Nu, Nelli, asta nu se va întâmpla niciodată. 

— V-aş fi servit pe amândoi ca o slujnică, iar voi aţi fi trăit 
fericiţi, şopti ea fără să se uite la mine. 

„Ce-i cu ea, Dumnezeule, ce-o fi cu ea?!” mă întrebai, 
profund zguduit. Nelli tăcu şi toată seara nu mai scoase o 
vorbă. lar după ce am plecat, izbucni în plâns şi a plâns, 
după cum mi-a povestit Alexandra Semionovna, până târziu, 
adormind în lacrimi. lar noaptea avu un somn agitat. 

Începând din ziua aceea, Nelli se posomori şi mai mult, 
devenind şi mai tăcută; nu-mi mai adresa nici un cuvânt. 
Este adevărat că o surprinsesem de două-trei ori aruncân- 
du-mi pe furiş priviri pline de duioşie. Dar asta ţinea tot atât 
de puţin ca şi clipele care provocau acele momente de 
duioşie; şi ca o reacţie la ele, pe zi ce trecea, Nelli era tot 
mai posacă, chiar şi faţă de doctor, mirat de schimbarea 
care intervenise în firea ei. Între timp, ea se întremase 
aproape complet şi doctorul îi permisese în sfârşit să facă 
scurte plimbări în aer liber. Afară era cald şi frumos. Eram 
în Săptă-măna Patimilor care anul acela se nimerise să cadă 
foarte târziu. Am plecat de acasă dis-de-dimineaţă. Trebuia 
să mă duc neapărat la Nataşa, dar îmi propusesem în 
schimb să mă întorc mai devreme, ca s-o iau pe Nelli la 
plimbare. Deocamdată însă o lăsasem singură. 


LIA 


Cum aş putea să redau lovitura grea care avea să mă 
aştepte la întoarcere? Mă grăbeam să fiu cât mai repede 
acasă. Ajung în faţa uşii şi văd cheia vârâtă în broască, dar 
pe dinafară. Intru: nimeni! Rămăsei înmărmurit. Pe masă, o 
hârtiuţă pe care erau scrise cu creionul, cu litere mari, 
neregulate, aceste rânduri „Am plecat de la dumneata şi nu 
mă mai întorc niciodată. Dar te iubesc mult. 

A dumitale credincioasă, Nelli.” 

Am scos un strigăt de groază şi m-am repezit afară în 
stradă. 

CAPITOLUL. IV. 

Nici n-am ajuns bine în stradă, nici n-am apucat să-mi 
adun gândurile ca să-mi dau seama de ceea ce aveam de 
făcut, când văd oprind deodată în faţa porţii noastre o 
trăsură din care coboară Alexandra Semionovna, ţinând-o 
strâns de mână pe Nelli, ca şi cum s-ar fi temut să n-o ia din 
nou la fugă. Am alergat într-acolo. 

— Nelli, ce-i cu tine? Strigai, unde ai fost şi pentru ce?! 

— Stai, stai, nu te grăbi, Ivan Petrovici; să mergem mai 
repede în casă şi acolo o să afli totul, ciripi Alexandra 
Semionovna. Ce-am să-ţi povestesc eu, Ivan Petrovici, îmi 
şopti ea pe drum, abia trăgându-şi sufletul, o să pici din 
pod, nu altceva... Dar să mergem mai repede sus şi o să afli 
tot. 

I se cunoştea pe faţă că avea noutăţi foarte importante. 

— Du-te, Nelli, tu du-te şi culcă-te puţin, o îndemnă ea 
după ce intrarăm în casă, că eşti tare obosită; nu e de 
glumă să alergi atâta, slăbită cum eşti după boală; hai, 
culcă-te, drăguţo, culcă-te! Iar noi o să trecem niţeluş 
dincolo, la bucătărie, s-o lăsăm să adoarmă liniştită. Şi 
Alexandra Semionovna îmi făcu un semn cu ochiul s-o 
urmez în bucătărie. 

Nelli însă nu se culcă. Se aşeză pe divan şi-şi acoperi faţa 
cu mâinile. 

Am trecut în bucătărie şi Alexandra Semionovna mi-a 
povestit pe scurt ce se întâmplase; mai târziu am aflat şi 


mai multe amănunte. lată cum se petrecuseră lucrurile: 

Plecând de la mine cu vreo două ore înainte dea mă 
reîntoarce şi lăsându-mi un bileţel, Nelli se dusese în fugă, 
mai întâi la bătrânul doctor, a cărui adresă o aflase de mai 
înainte. Doctorul mi-a povestit că rămăsese înlemnit când a 
văzut-o intrând la dânsul şi că nici nu-i venea să-şi creadă 
ochilor cât timp ea a stat acolo. 

„De fapt, nici acum nu-mi vine a crede, adăugă el în- 
cheindu-şi povestirea; şi n-am să cred niciodată.” Şi totuşi, 
Nelli fusese la dânsul. Omul stătea liniştit în cabinetul său, 
pe fotoliu, în halat şi-şi sorbea cafeaua de dimineaţă. 
Deodată, se pomeni cu ea în cameră, sărindu-i de gât, 
înainte ca el să-şi fi dat seama ce se întâmplă. Plângea, îl 
îmbrăţişa şi-l săruta, îi săruta mâinile şi-i spunea vorbe fără 
şir, aproape de neînțeles, prin care părea că-l roagă s-o ia la 
dânsul; îi spunea că nu vrea şi nu poate să mai stea la mine, 
că de aceea a şi plecat; că-i vine greu; că de azi înainte ea 
n-o să mai râdă niciodată de el şi n-o să-i mai vorbească 
despre rochii noi, că are să se poarte bine şi are să înveţe, 
are să înveţe „să-i spele şi să-i calce plastroanele” (probabil 
că tot discursul acesta şi-l pregătise pe drum, sau poate 
chiar mai înainte) şi că, în sfârşit, va fi ascultătoare şi va 
înghiţi în fiecare zi orice fel de prafuri. Iar dacă a spus 
atunci că vrea să se mărite cu el, de fapt ea a glumit fiindcă 
nici nu se gân-deşte la aşa ceva. Bătrânul neamţ fusese atât 
de uluit, încât rămăsese până la urmă cu gura căscată, iar 
ţigara de foi, uitată în mâna ridicată, se stinsese cu totul. 

— Mademoiselle, bolborosi el într-un târziu, recăpătân-du- 
şi anevoie graiul. Mademoiselle, după câte am înţeles, 
dumneata îmi ceri să-ţi acord azil la mine. Dar asta e cu 
neputinţă! Vezi doar că duc o viaţă modestă, că n-am cine 
ştie ce venituri... Şi apoi, aşa, deodată, fără să fi chibzuit... 
E îngrozitor! De altfel, după cum văd, ai fugit de-acasă. 
Ceea ce, poftim! Nu e deloc frumos şi nici permis. În afară 
de asta, după cum bine ştii, eu ţi-am dat voie să te plimbi 
numai câte puţin, în zile senine şi sub supravegherea 


binefăcătorului dumitale; când colo, dumneata îl părăseşti 
şi alergi la mine, în loc să ai grijă şi... Şi... Să iei doctorii. Ei 
şi la urma urmei... la urma urmei, nu mai înţeleg nimic... 

Nelli însă nu l-a lăsat să termine. A început din nou să 
plângă şi să se roage de el, totuşi asta nu-i ajută la nimic. 
Bătrânul se mira din ce în ce mai mult şi înţelegea din ce în 
ce mai puţin. În cele din urmă, Nelli l-a scutit de orice 
strădanie. „O, doamne!” strigă ea şi fugi din cameră. „Am 
fost bolnav toată ziua aceea, mai spuse doctorul, închein- 
du-şi povestirea şi pentru noapte -am luat un decoct...” 

De la doctor, Nelli alergase la Masloboievi. Se înarmase şi 
cu adresa lor; deşi cu multă greutate, totuşi nimeri şi la ei. 
Masloboev era acasă. Alexandra Semionovna îşi plesni 
uluită mâinile când auzi că Nelli îi roagă s-o primească la 
dânşii. La întrebările lor de ce vrea să plece şi de ce nu-i 
mai place la mine, Nelli nu răspunse nimic. Se prăbuşi 
plângând pe un scaun. „Of! Cum mai plângea, plângea şi se 
zbuciuma atât de amarnic, îmi povesti Alexandra 
Semionovna, încât mi-am închipuit că o să se prăpădească!” 
Nelli îi ruga s-o ia fată în casă sau măcar bucătăreasă, 
spunându-le că o să măture pe jos şi o să înveţe să spele 
rufe. (Punea foarte multe speranţe, pare-se, în ştiinţa 
aceasta a spălatului rufelor, consi-derând-o probabil 
argumentul cel mai atrăgător pentru a-i convinge s-o 
primească.) Alexandra Semionovna fusese de părere s-o 
primească până când se vor lămuri lucrurile şi îmi vor da şi 
mie de ştire. Dar Filipp Filipâci se împotrivise cu 
îndărătnicie şi-i poruncise să plece numaidecât cu fugara la 
mine. Pe drum, Alexandra Semionovna a îmbrăţişat-o, a 
sărutat-o şi a mângâiat-o, ceea ce-i stârnise şi mai avan 
lacrimile. Văzând-o în halul acela de frământare, o podidise 
şi pe Alexandra Semionovna plânsul. Şi uite aşa, plânseseră 
amândouă tot drumul. 

— Dar spune-mi, Nelli, de ce, de ce nu vrei să stai la el? Se 
poartă rău cu tine? O întreba Alexandra Semionovna 
printre lacrimi. 


— Nu, nu se poartă rău... 

— Atunci, de ce? 

— Aşa, nu vreau să stau la el... Nu pot... Sunt rea cu eltot 
timpul. lar ele bun... lar la voi n-am să fiu rea, am să 
lucrez, îngână ea printre suspine. 

— Dar de ce eşti atât de rea cu el...? 

— Aşa... 

— Şi atâta am putut scoate de la dânsa tot drumul. Un 
singur cuvânt: „aşa”, încheie Alexandra Semionovna, 
ştergându-şi lacrimile. Ce-o fi având, sărmana? Boala 
copiilor să fie? Dumneata ce crezi, Ivan Petrovici? 

Am intrat din nou în odaie. Am găsit-o pe Nelli culcată cu 
faţa îngropată în pernă şi plângând. M-am lăsat în genunchi 
lângă ea, i-ară luat mâinile şi am început să i le sărut. Ea şi 
le smulse şi se porni să plângă şi mai amar, cu sughiţuri. Nu 
ştiam ce să fac şi ce să-i spun. În clipa aceea intră bătrânul 
Ihmenev. 

— Am venit la tine, Ivan, cu o treabă. Bună ziua! Spuse el, 
uitându-se la noi, mirat că mă vede în genunchi. Bătrânul 
fusese cam bolnav în ultima vreme. Arăta slăbit şi palid, dar 
vrând să dea celor din jur impresia că puţin îi pasă sau, 
poate, sfidând pe cine ştie cine, încerca să-şi desconsidere 
cu totul boala, nu asculta nici de îndemnurile Annei 
Andreevna, nu rămânea la pat, ci continua să umble după 
treburile lui. 

— Vă zic la revedere deocamdată, spuse Alexandra Se- 
mionovna, după ce îl privi ţintă pe bătrân, Filipp Filippâci 
mi-a poruncit să mă întorc cât mai repede acasă. Avem şi 
noi niţică treabă. lar mai pe seară am să vin iarăşi să stau 
un ceas-două cu voi. 

— Cine-i femeia asta? Mă întrebă şoptit bătrânul, deşi se 
vedea cât de colo că-i era gândul în altă parte. L-am 
lămurit. 

— Km... Am venit la tine, Ivan, cu o chestiune... 

Ştiam de ce venise. Şi chiar mă aşteptam la vizita lui. 
Venea să vorbească cu mine şi cu Nelli şi să-mi ceară să le-o 


dau lor. Anna Andreevna se învoise în cele din urmă s-o 
primească pe biata orfană. Schimbarea aceasta intervenise 
la ea în urma conversaţiilor noastre tainice; izbutisem s-o 
conving, arătându-i că prezenţa acestei orfane, a cărei 
mamă fusese de asemenea blestemată de tatăl ei, avea, 
poate, să-l influenţeze pe bătrân şi să reuşească a-i schimba 
gândurile. Îi înfăţişasem planul meu în culori atât de vii, 
încât, de la un timp, începuse să stăruie chiar ea pe lângă 
Ihmenev ca s-o aducă în casă pe orfană. lar bătrânul se 
apucase zelos de treaba asta; mai întâi, pentru că vroia să-i 
facă o plăcere Annei Andreevna şi în al doilea rând, fiindcă 
mai avea şi el socotelile lui nemărturisite... Dar toate astea 
le voi explica amănunţit mai târziu... 

V-am spus mai înainte că încă de la prima lui vizită, Nelli 
era departe de a-l îndrăgi. Pe urmă mai observasem chiar şi 
un fel de ură în ochii ei, ori de câte ori auzea despre 
Ihmenev. De cum intră, bătrânul vorbi fără ocol. Merse de-a 
dreptul la Nelli, care rămăsese culcată în pat, cu faţa 
ascunsă în perne, şi, luându-i mâna, o întrebă dacă n-ar 
vrea să vină la ei, să stea cu dânşii şi să le fie ca o fiică. 

— Am avut o fată la care am ţinut ca la ochii din cap, 
încheie bătrânul, dar acum ea nu mai e lângă mine. A murit. 
N-ai vrea tu să-i iei locul în casa mea şi... În inima mea? 

În ochii lui secătuiţi de febră sclipiră lacrimile. 

— Nu, nu vreau, răspunse Nelli fără să-şi ridice capul. 

— Dar de ce, copila mea? Că doar n-ai pe nimeni şi Ivan nu 
te poate ţine mereu lângă dânsul, pe câtă vreme la noi ai să 
te simţi ca la tine acasă. 

— Nu vreau, fiindcă dumneata eşti rău. Da, rău, rău! 
Adăugă înălţându-şi capul şi aşezându-se în faţa bătrânului 
pe pat. Şi eu oi fi rea, mai rea decât ceilalţi, dar dumneata 
eşti mai rău decât mine!... Spunând asta, Nelli se îngălbeni, 
ochii îi sclipiră, până şi buzele tremurânde îi păliră, 
crispându-se ca sub puterea unei emoţii zguduitoare. 
Bătrânul o privea nedumerit. 


— Da, mai rău decât mine, pentru că nu vrei să-ţi ierţi 
fiica, ci vrei mai degrabă s-o uiţi de tot, iar pentru asta 
chemi în casa dumitale alt copil; cum ar putea cineva să-şi 
uite de copilul lui? Parcă ce... Dumneata ai să mă iubeşti? 
De îndată ce ai să te uiţi la mine ai să-ţi aduci aminte că 
sunt o fetiţă străină şi că dumneata ai avut o fată pe care ai 
uitat-o, fiindcă eşti crud. lar eu nu vreau să stau la nişte 
oameni cruzi, nu vreau, nu vreau!... Nelli îşi înghiţi lacrimile 
şi mă privi pe furiş. 

— Poimâine e învierea Domnului, toţi se sărută şi se 
îmbrăţişează, toţi se împacă, toţi îşi iartă unii altora 
greşelile... Eu ştiu asta... Numai dumneata, singur 
dumneata... Uuuu, om crud ce eşti! Du-te! Pleacă de aici! 

Nelli izbucni în plâns. Se pare că tot discursul acesta şi-l 
pregătise de mult şi-l învățase anume pentru cazul în care 
bătrânul i-ar cere să meargă la dânşii. lhmenev rămase 
uluit şi alb ca varul la faţă, cu o expresie de adâncă 
suferinţă. 

— Şi de ce, mă rog, pentru ce toată lumea îşi bate atâta 
capul cu mine? Nu vreau, nu vreau! Strigă deodată Nelli, 
aţâţată la culme, mai bine mă duc să cerşesc! 

— Nelli, ce-i cu tine? Nelli, drăguţa mea! Rostii fără să 
vreau, însă cu asta înteţii şi mai tare focul. 

— Da, mai bine umblu pe străzi şi cerşesc decât să rămân 
aici, strigă ea printre sughiţuri de plâns. Şi mămica mea a 
cerşit, iar înainte de moarte mi-a spus chiar ea: „Rămâi 
săracă şi mai bine să cerşeşti decât...” Nu-i ruşine să 
cerşeşti, că nu cerşesc de la un singur om, ci de la toţi, iar 
toţi nu sunt unul singur; de la un singur om ar fi ruşinos, 
dar de la toţi nu e; aşa mi-a spus mie o cerşetoare; că doar 
sunt mică, n-am de unde să iau. Am să cer de la toţi. Aici 
însă nu mai vreau, nu vreau, nu vreau; sunt mai rea decât 
toţi; uitaţi-vă cât de rea sunt! 

Şi Nelli apucă deodată ceaşca de pe masă şi o trânti de 
podea. 


— Uite că s-a spart! Adăugă apoi cu un aer victorios şi 
sfidător, înfruntându-mă. Şi nu-s decât două ceşti, am s-o 
sparg şi pe cealaltă... Să vedem atunci din ce o să mai bei 
ceai? 

Era ca turbată şi parcă-i citeai pe faţă plăcerea de a fi 
astfel; îşi dădea parcă seama că este ruşinos şi urât ceea ce 
face, dar în acelaşi timp căuta să se întărite singură, pornită 
spre gesturi şi mai urâte. 

— Ai grijă, e bolnavă rău, Vanea, să ştii de la mine, îmi 
vorbi bătrânul, sau... Nu mai înţeleg nici eu ce-i cu copila 
asta. Rămâi cu bine... Adio! 

Îşi luă şapca şi-mi strânse mâna în tăcere. Era zdrobit; 
Nelli îl jignise adânc; mă cuprinse indignarea. 

— Cum ai putut să fii atât de crudă cu el, Nelli? I-am 
strigat, după ce ramaserăm singuri. Cum de nu ţi-a fost 
ruşine?! Acum văd şi eu, într-adevăr, că ai o inimă rea, eşti 
rea, Nelli! Şi aşa cum eram, cu capul gol, alergai după 
bătrân. Voiam să-l conduc barem până la poartă şi să-i spun 
câteva cuvinte de mângâiere. Dar coborând scările, aveam 
mereu înaintea ochilor faţa Nelliei, care pălise groaznic din 
pricina mustrărilor mele. 

Curând îl ajunsei din urmă pe bătrân. 

— Sărmana copilă a fost prea mult umilită şi-şi are 
durerile ei, crede-mă, Ivan; rău am făcut că m-am apucat 
să-i vorbesc despre ceea ce mă doare pe mine, clătină el din 
cap, cu un zâmbet amar. l-am zgândărit doar rana. Se 
spune că sătulul nu-l crede pe cel flămând; eu aş mai zice, 
măi Vanea, că nici flămândul nu-i crede întotdeauna pe alţi 
flă-mănzi. Aşadar, dragul meu, adio. 

Am mai încercat să aduc vorba şi despre alte lucruri, dar 
bătrânul a dat din mână deznădăjduit. 

— Lasă, nu mai căuta să mă consolezi; vezi, ai grijă mai 
bine ca fetiţa să nu fugă de la tine; mi se pare că doar atâta 
aşteaptă, adăugă dânsul cu un fel de resentiment şi se 
depărta cu paşi grăbiţi, izbind cu bastonul în pavaj. 

Nici nu bănuise cât de profetice aveau să-i fie vorbele. 


Vă închipuiţi starea mea sufletească, la întoarcere, când 
iarăşi n-am găsit-o acasă pe Nelli! Am căutat-o în antreu, pe 
scară, am strigat-o, am bătut şi pe la vecini întrebând de ea; 
nu-mi venea să cred şi nu puteam să-mi închipui că fugise 
iarăşi. Cum ar fi putut s-o facă? Nu exista decât o singură 
poartă, iar ca să iasă ar fi trebuit să treacă pe lângă noi, în 
timp ce discutam cu bătrânul. Curând însă, spre dezolarea 
mea, îmi dădui seama că se putuse ascunde undeva pe 
scară şi aşteptase acolo până am trecut eu înapoi în casă, 
pentru ca după aceea să plece neobservată. În orice caz, n- 
avea cum să fie prea departe. 

Îngrijorat la culme, am ieşit iarăşi în grabă, ca s-o caut, 
lăsând pentru orice eventualitate uşa descuiată. 

M-am dus mai întâi la Masloboev. Dar nu erau acasă nici 
el, nici Alexandra Semionovna. Le-am lăsat un bileţel, prin 
«are îi anunţam despre noua nenorocire întâmplată şi-i 
rugam să-mi comunice îndată dacă Nelli vine cumva la ei; 
apoi m-am dus la doctor. Dar nici doctorul nu era acasă; 
slujnica lui mi-a spus totuşi, că afară de prima oară, Nelli nu 
mai trecuse pe acolo. Ce era să fac? M-am dus la Bubnova şi 
am aflat de la nevasta meşterului dricar că gazda ei fusese 
reţinută încă din ajun la poliţie şi că pe Nelli de atunci n-a 
mai văzut-o nimeni pe acolo. Frânt de oboseală, am alergat 
din nou la Masloboev. Aceeaşi situaţie. Nu se întorseseră 
încă. Bileţelul meu îi aştepta pe masă. Nu ştiam ce să mai 
fac. 

Cu inima zdrobită mă întorceam spre casă, seara târziu. 
Ar fi trebuit să fiu în seara aceea la Nataşa; mă chemase 
încă de dimineaţă. Nu mâncasem nimic toată ziua; gândul 
la purtarea Nelliei mă umplea de revoltă şi de mâhnire. „Ce 
să însemne asta? Mă întrebam. Vreo complicaţie a bolii de 
care suferă? O fi cumva nebună sau pe cale să 
înnebunească? 

Ah, Dumnezeule, dar unde poate fi acum şi cum s-o mai 
găsesc?” în aceeaşi clipă o zăresc la câţiva paşi de mine, pe 
podul V. Stătea lipită de un felinar şi nu mă vedea. Primul 


gând mi-a fost să alerg spre ea, dar apoi rămăsei locului. 
„Ce-o fi căuiînd aici?” mă întrebam nedumerit încredinţat 
că de data aceasta n-am s-o mai pierd din ochi, căci eram 
hotărât să aştept şi să observ totul. Trecură vreo zece 
minute; ea continua să stea lipită de felinar, uitându-se 
după trecători. In cele din urmă, se ivi un bătrânel bine 
îmbrăcat şi Nelli se apropie de el; fără să se oprească, 
bătrânelul scoase ceva din buzunar şi-i întinse. Ea se 
înclină, mulţumin-du-i. E greu de redat ce-am simţit în clipa 
aceea. Inima mi se strânse de durere, ca şi cum deodată 
ceva scump şi drag mie, ceva ce-am alintat şi dezmierdat, 
fusese acoperit de ruşine şi pângărit sub propriii mei ochi, 
în clipa aceea. Mă podidiră lacrimile. 

Da, o plângeam pe Nelli, pe biata Nelli, deşi totodată eram 
indignat la culme. Nu se dusese să cerşească pentru că ar fi 
fost împinsă de nevoie; nu fusese nici părăsită, nici aruncată 
în voia întâmplării; nu pentru că fusese nevoită să fugă de 
nişte oameni răi, care ar fi persecutat-o, ci fugea de 
prietenii ei care o iubeau şi o răsfăţau. Ca şi cum ar fi vrut 
să uluiască sau să sperie pe cineva cu faptele sale; ca şi cum 
ar fi ţinut să se laude în faţa cuiva cu ieşirile ei! Ceva 
misterios se plămădea în sufletul ei... Da, bătrânul Ihmenev 
avusese dreptate; ea purta în suflet adânci umilinţe, rănile 
nu i se cicatrizaseră şi căuta parcă înadins să şi le zgândăre 
şi mai mult prin purtarea ei enigmatică, prin neîncrederea 
ei faţă de noi toţi; parcă simţea plăcere să-şi scormonească 
durerile - era un soi anume de egoism al suferinţeyjiacă i se 
poate spune astfel. Răscolirea”Sessla a proprmbr cninuri. 
Voluptatea pe care o procură o înţelegeam foarte bine! Era 
voluptatea atâtor umiliţi şi obidiţi, a atâtor prigoniţi ai soar- 
tei care-şi dau seama de nedreptatea ei. Dar de ce fel de 
nedreptate s-ar fi putut plânge Nelli din partea noastră? 
Dimpotrivă, ea parcă ar fi vrut sa ne uimească şi să ne 
sperie prin capriciile şi absurdităţile sale, de ai fi zis că, fără 
doar şi poate, ţine să se laude cu ele în faţa noastră... Dar 
nu! lată, acum, bunăoară, ea e sigură că nimeni dintre noi 


n-o vede cerşind. Era posibil oare să găsească vreo 
voluptate în starea asta? Pentru ce ar avea altminteri 
nevoie să cerşească, pentru ce i-ar trebui ei bani? 

Primind mila bătrânului, copila părăsi podul şi se apropie 
de ferestrele puternic luminate ale unui magazin. Acolo îşi 
numără câştigul; stăteam la vreo zece paşi de ea. Avea 
destui bani în pumn; se vede că cerşise încă de dimineaţă. 
Cu banii strânşi în mână, trecu strada şi intră într-o prăvălie 
de mărunţişuri. M-am luat după dânsa şi, apropiindu-mă, m- 
am uitat prin uşa deschisă a prăvăliei; ce avea de gând? 

Am văzut cum a pus banii pe tejghea şi negustorul i-a 
întins o ceaşcă, o ceaşcă simplă de ceai, care semăna mult 
cu aceea pe care o spărsese acasă, chipurile, ca să ne 
demonstreze mie şi lui Ilhmenev cât e dânsa de rea. Ceaşca 
costa, hai să zicem, vreo cincisprezece copeici, poate chiar 
mai puţin. Negustorul o înveli într-o hârtiuţă, o legă cu o 
sfoară şi i-o întinse Nelliei, care ieşi repede din prăvălie, cu 
un aer mulţumit. 

— Nelli! O strigai eu când ajunse în dreptul meu, Nelli! 
Tresări, întoarse capul spre mine, scăpă pachetul şi ceaşca 
se sparse. Era palidă; dar cercetându-mă, se încredința că 
văzusem şi ştiu totul, ceea ce o făcu să roşească; roşeaţa 
aceea trăda o ruşine chinuitoare, de nesuportat. Am luat-o 
de mână şi am dus-o acasă; nu ne aflam departe. Pe drum, 
n-am rostit niciunul o vorbă. Ajungând acasă, m-am aşezat 
pa scaun; Nelli rămăsese în picioare, în faţa mea, palidă, 
sfioasă, tăcută, cu ochii, plecaţi. Nu mai avea putere să se 
uite la mine. 

— Nelli, ai cerşit? 

— Da! Şopti ea lăsându-şi capul şi mai jos. 

— Ai vrut să aduni bani ca să cumperi ceaşca spartă de 
dimineaţă? 

— Da... 

— Păi, ţi-am spus eu ceva pentru ceaşca aia, te-am certat 
eu în vreun fel? Nu-ţi dai seama tu, Nelli, câtă răutate, cât 


egoism ascunde fapta ta? Crezi că e frumos ceea ce ai 
făcut? Nu simţi de loc ruşine? Se poate să... 

— Ba mi-e ruşine... Spuse ea în şoaptă şi o lacrimă i se 
prelinse pe obraz. 

— Ţi-e ruşine... Repetai după dânsa. Nelli, dragul meu 
copil, dacă am greşit cu ceva faţă de tine, iartă-mă şi hai să 
ne împăcăm. 

Ea mă privi în ochi, izbucni în lacrimi şi mi se aruncă la 
piept. În clipa aceea intră, ca o furtună, Alexandra Se- 
mionovna. 

— Ce?! S-a întors? Iar? Ah, Nelli, Nelli, ce-i cu tine? În 
sfârşit, bine cel puţin că eşti acasă... Unde ai găsit-o, Ivan 
Petrovici? 

I-am făcut semn cu ochiul să nu mă mai întrebe nimic şi ea 
a înţeles îndată. Apoi mi-am luat cu duioşie rămas bun de la 
Nelli, care continua să plângă şi am rugat-o pe buna 
Alexandra Semionovna s-o vegheze, până când mă întorc 
eu; după aceea am alergat la Nataşa. Întârziasem şi eram 
grăbit. 

În seara aceea se hotăra soarta noastră; aveam multe de 
discutat şi totuşi am găsit timp să aduc vorba şi despre 
Nelli, înşirându-i Nataşei cele câte se petrecuseră, fără să 
omit nici un amănunt. Povestirea mea o impresiona 
profund. 

— Ştii ce cred eu, Vanea, spuse ea după un timp, mi se 
pare că fata te iubeşte. 

— Ce? Cum ai spus?! Întrebai cu surprindere. 

— Da, ăsta este un început de dragoste, de dragoste de 
femeie... 

— Ce spui tu, Nataşa, cum se poate?! Dar e un copil încă! 

— Un copil care împlineşte însă curând paisprezece ani. 
Înverşunarea asta a ei vine de acolo că tu nu-i înţelegi 
dragostea. De altfel, poate că ea însăşi nu-şi dă prea bine 
seama ce se petrece cu dânsa; o înverşunare, e adevărat, 
foarte copilărească, dar în acelaşi timp reală şi chinuitoare. 
Principalul e că este geloasă pe mine. Tu mă iubeşti atât, 


încât probabil că şi acasă eşti preocupat, vorbeşti şi te 
gândeşti numai la mine şi din pricina asta îi acorzi ei prea 
puţină atenţie. Şi-a dat seama de asta şi o doare. Poate că 
ar vrea să stea de vorbă cu tine, simte nevoia să-şi deschidă 
inima, dar nu ştie cum, se ruşinează, nu înţelege nici ea ce 
se întâmplă cu dânsa, tot aşteaptă un prilej; tu însă, în loc 
să te grăbeşti a-i oferi acel prilej, te depărtezi de dânsa. 
Alergi la mine, dispari şi, chiar când era bolnavă, o lăsai zile 
întregi singură. De aceea plânge; îi lipseşti tu şi, ceea ce e 
mai dureros pentru dânsa, nici nu observi toate astea. Uite 
şi acum, într-o clipă ca asta, ai lăsat-o singură, ca să vii la 
mine. O să vezi că mâine iar va fi bolnavă. Cum de ai putut 
s-o laşi singură? Întoarce-te la ea cât mai repede... 

— N-aş fi lăsat-o singură, dar... 

— E adevărat, chiar eu te-am rugat să vii. Însă acum du-te. 

— Mă duc, bineînţeles, dar nu cred nimic din toate câte 
mi-ai spus. 

— Pentru că nu seamănă cu ceea ce li se întâmplă altora. 
Gândeşte-te la toată istoria ei, mai gândeşte-te puţin şi ai să 
mă crezi atunci. N-a crescut ca toţi copiii, ca noi, de pildă... 

M-am întors, totuşi, destul de târziu. Alexandra 
Semionovna mi-a spus că în seara aceea Nelli iarăşi 
plânsese mult şi „iarăşi a adormit plângând”, ca data 
trecută. „Acum însă eu am să plec, Ivan Petrovici, că aşa mi- 
a poruncit Filipp Filippâci. M-aşteaptă sărăcuţul de el.” 

I-am mulţumit şi m-am aşezat la căpătâiul Nelliei. Simţeam 
o apăsare grea la gândul că am putut s-o las singură în 
asemenea clipe. Şi mult timp, până târziu noaptea, am stat 
astfel lângă dânsa, copleşit de gânduri... 

Au fost zile de grea cumpănă. 

Dar să vă povestesc mai întâi ce s-a întâmplat în acele 
două săptămâni. 

CAPITOLUL. 

După seara aceea de pomină pentru mine, pe care am 
petrecut-o cu prinţul la restaurantul B., câteva zile la rând 
m-a stăpânit continuu teama pentru Nataşa. „Ce să 


însemne amenințările afurisitului ăsta de prinţ şi cum o fi 
vrând să se răzbune?” mă tot întrebam, făcând fel de fel de 
presupuneri, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că 
amenințările lui nu erau o nimica toată şi nici fanfaronadă şi 
că, într-adevăr, atâta timp cât Nataşa mai era cu Alioşa, 
prinţul i-ar putea pricinui multe neplăceri. E meschin, 
răzbunător, rău şi calculat, mă gândeam. Era greu de 
închipuit că ar putea uita jignirea care i s-a adus şi că n-o să 
folosească vreun prilej de răzbunare. În orice caz, el îmi 
indicase un punct precis de orientare, exprimându-se destul 
de limpede asupra lui; pretindea categoric o ruptură între 
cei doi şi aştepta ca eu s-o pregătesc pe Nataşa pentru o 
despărţire 

Apropiată, dar să acţionez în aşa fel, încât să se evite orice 
„scene, pastorale şi schillerisme”...Fireşte, ceea ce-l 
preocupa mai ales era ca Alioşa să fie mulţumit de dânsul şi 
să continue a-l considera un tată iubitor; îi trebuia asta, 
îndeosebi pentru ca mai târziu să poată pune mâna mai 
uşor pe averea Katiei. Aşadar, urma ca eu s-o pregătesc 
sufleteşte pe Nataşa în vederea despărțirii apropiate. Am 
observat însă la dânsa o schimbare neobişnuită; nu mai era 
sinceră faţă de mine ca altădată; ba mai mult, părea că 
uneori o încearcă chiar neîncrederea. Consolările mele mai 
mult o chinuiau; iar întrebările aveau darul de a o sâcâi din 
ce în ce mai mult şi chiar o supărau. Stăteam uneori la ea şi 
o priveam. Se plimba cu mâinile încrucişate la piept prin 
cameră, de la un capăt la altul, posomorâtă, palidă, ca într-o 
uitare, de parcă nici n-aş fi fost de faţă. Iar de se întâmpla 
să-mi arunce, când şi când, vreo privire (de cele mai multe 
ori se ferea chiar şi de privirile mele), faţa ei exprima 
nerăbdare şi necaz şi-şi întorcea repede capul. Îmi dădeam 
seama că poate, în acele clipe, meditează asupra vreunui 
plan al ei de despărţire, într-un viitor apropiat şi oare era 
cu putinţă să se gândească la asta fără durere şi fără 
amărăciune? De altfel, eram convins că ea se şi hotărâse la 
o ruptură cu Alioşa. Şi totuşi adânca ei disperare mă 


chinuia şi mă speria. Uneori, nemaiavând curajul de a-i 
vorbi şi de a o îmbărbăta, aşteptam înfricoşat 
deznodământul. 

Cât priveşte atitudinea ei aspră şi distantă faţă de mine, 
fireşte că mă îngrijora şi mă chinuia, totuşi eram sigur de 
inima Nataşei mele: vedeam că-i este greu şi că suferă mult. 
Aşa că orice intervenţie dinafară n-o putea decât enerva şi 
nemulţumi. În asemenea împrejurări, mai ales intervenţiile 
celor mai apropiaţi, ale prietenilor care ne cunosc tainele, 
ni se par deosebit de inoportune. Mai ştiam însă că, în cele 
din urmă, Nataşa va veni din nou la mine şi va căuta să-şi 
afle în inima mea alinare. 

Bineînţeles că despre convorbirea mea cu prinţul nu-i 
spusesem nimic; ar fi însemnat să-i provoc alte frământări şi 
necazuri. l-am pomenit doar în treacăt că fusesem cu el la 
contesă şi mă încredinţasem că e un mare ticălos. Şi nici ea 
nu m-a mai întrebat nimic altceva, ceea ce mi-a convenit, 
fireşte; în schimb, a ascultat cu nesaţ tot ce i-am povestit 
despre întrevederea mea cu Katia. Dar după ce am 
terminat, iarăşi n-a spus nimic nici despre Katia; doar s-a 
îmbujorat la faţă şi aproape toată ziua a fost deosebit de 
emoţionată. Nu i-am ascuns nimic din constatările mele 
despre Katia şi i-am mărturisit pe faţă că şi asupra mea a 
produs o impresie excelentă. De altminteri, ce rost ar fi avut 
să i-o ascund? Ar fi ghicit ea şi aşa totul, şi, desigur, s-ar fi 
supărat pe mine din pricina asta. De aceea am căutat 
înadins să-i povestesc totul cât mai amănunţit, anticipând 
oricare dintre eventualele ei întrebări, cu atât mai mult, cu 
cât, în situal. Ia în care se afla, i-ar fi venit foarte greu să mă 
descoasă; într-adevăr, oare e uşor ca, sub masca 
indiferenţei, să cauţi a afla calităţile rivalei tale? 

Presupuneam că e străină de faptul că Alioşa, din porunca 
şi hotărârea prinţului, trebuia să le însoţească pe contesă şi 
pe Katia la ţară şi nu ştiam cum să i-o spun mai pe ocolite, 
ca să îndulcesc efectul unei lovituri atât de dure. De aceea, 
am fost surprins la culme, când de la primele mele cuvinte 


Nataşa mă opri, prevenindu-mă că n-am de ce să încerca o 
consola, deoarece de cinci zile ea ştie totul. 

— Doamne! Exclamai eu, cine ţi-a spus? 

— Alioşa. 

— Cum?! Ţi-a şi spus-o? 

— Da. Şi m-am hotărât definitiv, Vanea, adăugă ea cu un 
aer de nerăbdare care mă avertiza limpede să nu mai 
continuu această discuţie. 

Alioşa o vizita destul de des pe Nataşa, dar de fiecare dată 
nu sta mai mult de câteva clipe; o singură dată a zăbovit 
câteva ore; asta însă a fost în lipsa mea. Intra de obicei trist, 
o privea sfielnic şi duios, iar Nataşa îl întâmpina cu atâta 
drăgălăşenie şi gingăşie, încât de îndată îl făcea să uite 
totul şi să se înveselească. De altfel, începuse să vină foarte 
des şi pe la mine, apărea aproape zilnic. Este adevărat că se 
chinuia mult, dar n-ar fi fost nici un moment în stare să 
rămână singur, cu durerea lui, ci mereu alerga să-şi caute 
alinarea la mine. 

Dar ce-aş fi putut să-i spun? Îmi reproşa că sunt rece, 
indiferent, ba chiar că sunt îndârijit împotriva lui; se căina, 
suspina şi pe urma pleca la Katia, unde, fără îndoială, îşi 
găsea alinarea. 

Chiar în ziua în care Nataşa îmi spusese că ştie totul 
despre plecarea lui (era cam la o săptămână după discuţia 
mea cu prinţul), Alioşa sosi în fugă la mine; mă îmbrăţişa, 
disperat, îşi lipi capul de pieptul meu şi izbucni în plâns ca 
un copil. Tăceam şi aşteptam să-mi spună ceva. 

— Sunt un nemernic, un ticălos, Vanea, începu el într-un 
târziu, scapă-mă de mine însumi! Nu plâng pentru că sunt 
josnic şi ticălos, ci pentru că din pricina mea Nataşa va fi 
nefericită. Pentru că o las pradă nefericirii... Vanea, dragul 
meu, spune-mi, hotărăşte tu pentru mine, pe cine iubesc 
mai mult: pe Katia sau pe Nataşa? 

— Aşa ceva n-aş putea să hotărăsc, Alioşa, îi răspunsei. Tu 
trebuie să ştii mai bine decât mine... 


— Nu-i vorba de asta, Vanea, nu asta vreau să spun; că 
doar nu-s atât de prost să-ţi cer aşa ceva; adevărul este că 
nici eu însumi nu pot să-mi dau seama. Mă întreb şi nu sunt 
în stare să-mi răspund. Pe când tu vezi lucrurile mai 
obiectiv şi poate că înţelegi mai mult decât mine... Să 
admitem că nu înţelegi, dar spune-mi cel puţin cum ţi se 
pare? 

— Impresia mea este că tu o iubeşti mai mult pe Katia. 

— Aşa ţi se pare? Nu, nu este adevărat! N-ai ghicit! O 
iubesc nespus pe Nataşa. Şi n-aş putea s-o părăsesc 
niciodată, pentru nimic în lume; am spus-o şi Katiei şi ea 
este cu totul de acord cu mine. De ce taci? Uite, văd că 
zâmbeşti. Oh, Vanea, tu n-ai vrut niciodată să-mi alini 
suferinţa, ori de câte ori mi-a fost greu, aşa cum mi-e 
acum... Adio! 

Şi tot în fugă, aşa cum intrase, ieşi din cameră, spre 
surprinderea Nelliei, pe care o impresiona nemaipomenit 
convorbirea noastră, ascultată de ea în tăcere. Încă bolnavă 
pe atunci, Nelli nu părăsise patul şi mai lua doctorii. Alioşa 
nu i-a adresat niciodată un singur cuvânt şi în timpul 
vizitelor sale aproape că nici nu-i da atenţie. 

Peste două ore el reapăru şi am rămas mirat, văzând 
expresia de fericire de pe chipul său. Se repezi iarăşi la 
mine, îmbrăţişându-mă: 

— Gata! Strigă el, am rezolvat toate nedumeririle. De la 
dumneata m-am dus de-a dreptul la Nataşa; eram amărât şi 
simţeam nevoia să fiu lângă dânsa. Intrând la ea, am căzut 
în genunchi, sărutându-i picioarele; simţeam nevoia să fac 
asta; dacă n-o făceam, aş fi murit de durere. Ea m-a 
îmbrăţişat fără să scoată o vorbă şi a izbucnit în lacrimi. 
Atunci i-am spus deschis că pe Katia o iubesc mai mult 
decât pe dânsa... 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— N-a răspuns nimic, dar nu înceta să mă mângâie şi să 
mă consoleze, pe mine, cel care i-o spusesem! Ea ştie să 
consoleze, Ivan Petrovici! O, de data asta i-am destăinuit 


toată durerea, toată amărăciunea mea, nu i-am ascuns 
nimic. I-am spus drept că pe Katia o iubesc mult, dar oricât 
aş iubi-o şi pe oricine aş iubi, n-aş putea să exist, aş muri 
fără dânsa, fără Nataşa. Da, Vanea, nici o zi n-aş putea trăi 
fără ea, asta o simt, da, da! Şi de aceea ne-am hotărât să ne 
cununăm imediat; întrucât însă până la plecarea mea acest 
lucru nu e cu putinţă, deoarece suntem în postul mare şi n- 
o să ne cunune nimeni, a rămas s-o facem după întoarcerea 
mea, pe la întâi iunie. Tata are să consimtă, nici nu mă 
îndoiesc. Cât despre Katia, ce să-i faci! Că doar nu pot trăi 
fără Nataşa... Ne cununăm şi plecăm amândoi acolo unde e 
Katia... 

Sărmana Nataşa! Cum s-o fi simţit ea în timp ce alina 
suspinele acestui băieţaş, nevoită să-i asculte mărturisirile 
şi să născocească pentru acest egoist naiv, pentru tihna lui 
sufletească, o poveste cu apropiata lor căsătorie. Într- 
adevăr, pentru câteva zile Alioşa se linişti. De altfel, alerga 
la Nataşa, tocmai fiindcă inima lui nevolnică nu era destul 
de tare ca să îndure singură durerea. Şi totuşi, când se 
apropie sorocul despărțirii, neliniştile îi reînviară, începu 
iarăşi să se căineze şi să alerge din nou la mine, ca să-şi 
plângă durerea. In ultima vreme se ataşase atât de mult de 
Nataşa, încât nu era în stare s-o lase singură nici măcar o 
zi, necum o lună şi jumătate. Era pe deplin convins, până în 
ultima clipă, că, de fapt, n-o părăseşte decât pentru o lună 
şi jumătate şi că după întoarcerea lui se vor căsători. 
Nataşa însă îşi dădea prea bine seama că soarta ei se va 
schimba radical, că Alioşa nu se va mai întoarce niciodată la 
dânsa şi că aşa trebuie să se întâmple. 

lată că sosi, în sfârşit şi ziua despărțirii. Nataşa era 
bolnavă; palidă, cu privirea înfrigurată, cu buzele arse, 
vorbea din când în când singură, îmi arunca din când în 
când câte o privire scurtă şi pătrunzătoare, nu plângea, nu- 
mi răspundea la întrebări, ci doar tresărea ca frunza pe 
ram când auzea vocea sonoră a lui Alioşa care venea s-o 
vadă. Atunci se îmbujora toată şi se grăbea să-i iasă în 


întâmpinare; îl îmbrăţişa febril, îl săruta, râdea... Alioşa o 
privea încordat, uneori o întreba neliniştit dacă e sănătoasă 
şi încerca s-o liniştească, încredinţând-o că nu pleacă 
pentru mult timp şi că la întoarcerea lui se vor căsători. 
Nataşa se străduia din răsputeri să se stăpânească şi să-şi 
înăbuşe lacrimile. În faţa lui nu plângea. 

Într-o zi, Alioşa îi spuse că ar trebui să-i lase nişte bani 
pentru timpul cât el va lipsi şi că în privinţa asta să nu aibă 
nici o grijă, deoarece tatăl lui, prinţul, i-a promis mulţi bani 
de drum. Nataşa se încruntă. Dar după ce am rămas 
singuri, eu i-am spus că are la mine o sută cincizeci de ruble 
pentru orice eventualitate. Nu m-a întrebat de unde. Asta a 
fost cu două zile înainte de plecarea lui Alioşa şi în ajunul 
celei dintâi, dar totodată a unicei şi ultimei întâlniri dintre 
Nataşa şi Katia. Aceasta din urmă îi trimisese prin Alioşa un 
bileţel, prin care o ruga să-i îngăduie s-o viziteze a doua zi; 
îmi scrisese totodată şi mie, stăruind să fiu de faţă la 
întâlnirea lor. 

Hotărâsem să fiu negreşit pe la douăsprezece (ora fixată 
de Katia) la Nataşa, neţinând seama de nici o piedică; căci 
piedici şi griji aveam destule. Fără să mai vorbesc de Nelli, 
în ultimul timp aveam multă bătaie de cap şi cu Ihmenevii. 
Grijile acestea începuseră cu vreo săptămână în urmă. Anna 
Andreevna trimisese într-o dimineaţă după mine, in-sistând 
să las totul la o parte şi să vin neîntârziat până la ea, pentru 
o chestiune foarte importantă, care nu îngăduie amânare. 
Am găsit-o singură; umbla prin cameră, cuprinsă de 
nelinişte şi frică, aşteptând cu înfrigurare reîntoarcerea lui 
Nikolai Sergheici. Ca de obicei, la început n-am reuşit să 
aflu despre ce e vorba şi de ce era atât de speriată, cu toate 
că orice clipă, se înţelege, era acum prețioasă. În sfâr-şit, 
după multe mustrări amare, cu totul nepotrivite 
momentului, că „de ce nu vin pe la ei şi-i las singuri în 
nenorocirea lor”, încât „numai Dumnezeu ştie ce se mai 
petrece fără mine”, ea îmi mărturisi că în ultimele trei zile 


Nikolai Sergheici era atât de tulburat, încât „nici nu-i chip 
să-ţi spun”. 

— Nu-l mai recunosc de fel, îngână ea, parcă-i în friguri; 
noaptea, pe furiş, se roagă în genunchi la icoană, vorbeşte 
prin somn, iar când e treaz parcă-i cu minţile aiurea; ieri, la 
masă, când să mâncăm ciorba, nu găsea lingura de lângă 
farfurie; de-l întrebi ceva, îţi răspunde anapoda. Dispare 
mereu „cică după treburi, se duce”, „trebuie să stau de 
vorbă cu avocatul”, îmi spune; chiar astăzi, s-a încuiat de 
dimineaţă în birou: „trebuie, zice, să scriu o hârtie 
importantă în legătură cu procesul”...Ce hârtie o mai fi şi 
aia, mi-am zis, pe care îi fi vrând s-o scrii, când nici lingura 
din faţa ta n-o vezi? M-am uitat totuşi pe gaura cheii; stătea 
la birou, scria ceva, iar din ochi îi şiroiau lacrimile. Ce fel de 
hârtie o fi aia? Mă perpeleam eu; că doar hârtiile de afaceri 
nu se scriu aşa! Sau poate că i se sfâşie inima după 
Ihmenevka; va să zică, s-a dus Ilhmenevka noastră! Fră- 
măntându-mi astfel mintea, deodată îl văd că sare în sus şi 
izbeşte cu condeiul în masă; roşu la faţă, cu fulgere în ochi, 
îşi ia şapca şi vine la mine. „Mă-ntorc îndată, Anna 
Andreevna.” De cum l-am văzut plecat, m-am şi dus la masa 
lui de scris; e plină de hârtii în legătură cu procesul nostru 
şi nu-mi dă voie nici să mă ating de ele. L-am rugat de 
atâtea ori „Lasă-mă să ridic măcar o dată hârtiile astea, ca 
să şterg praful”...Da de unde, ţipă, strigă; s-a făcut tare 
nervos aici, la Petersburg şi se supără din te miri ce. Şi cum 
îţi spuneam, m-am apropiat de masă să caut foaia pe care 
scrisese el adineauri, căci ştiam bine că n-a luat-o cu 
dânsul, ci a vârât-o sub alte hârtii când s-a ridicat de la 
masă. Ei, poftim, dragă Ivan Petrovici, uite ce am găsit, 
citeşte şi dumneata! 

Îmi întinse o foaie de hârtie de corespondenţă, scrisă 
numai pe jumătate, dar cu atâtea ştersături, încât pe 
alocuri nici nu era chip de desluşit ceva. 

Bietul bătrân! Chiar de la primele rânduri, ghiceai lesne 
ce şi cui scria. Se adresa Nataşei, scumpei lui Nataşa. 


Începutul era cald şi duios; îi scria că o iartă şi o cheamă să 
se întoarcă acasă. Scrisoarea era greu de descifrat în 
întregime, fiind scrisă sub impulsul unei emoţii puternice, 
cu numeroase ştersături. Se cunoştea însă că sentimentul 
cald care-l determinase să pună mâna pe condei şi să 
aştearnă primele rânduri pline de duioşie cedase curând 
locul unei alte porniri, deoarece, puţin mai departe, 
bătrânul o dojenea, îi descria necruţător crima pe care o 
săvârşise, îi imputa mânios încă-păţânarea, o învinuia că e 
neîndurătoare, că nici măcar o singură dată nu s-a gândit la 
vina ei faţă de părinţi. Iar, pentru mândria sa, o ameninţa că 
o va pedepsi blestemând-o şi încheia cerându-i să se 
întoarcă numaidecât supusă acasă şi atunci, numai atunci, 
după o viaţă nouă, pilduitoare şi plină de ascultare „în sânul 
familiei” poate „ne vom hotări să te iertăm”, scria el. 
Pasămite pornirea lui, mărinimoasă iniţial, o socotise după 
cele câteva rânduri de la început drept un semn de 
slăbiciune, se ruşina de ea şi, în sfârşit, simțind chinurile 
mândriei jignite, bătrânul ajunsese la o răbufnire a mâniei 
şi la ameninţări. Anna Andreevna rămăsese în faţa mea cu 
mâinile împreunate şi aştepta temătoare ce am să-i spun 
după citirea scrisorii. 

I-am împărtăşit tot ce înţelesesem din scrisoare, anume că 
bătrânul nu mai putea trăi fără Nataşa şi că un lucru 
reieşea limpede: că trebuie să se ajungă neapărat la 
împăcarea lor, dar că totul depinde încă de împrejurări. Am 
mai adăugat totodată că, după părerea mea, rezultatul 
nefavorabil al procesului l-a mâhnit şi l-a zguduit profund, 
fără a mai vorbi de amorul lui propriu profund rănit prin 
faptul că triumfase prinţul şi de indignarea pe care o 
simţise la aflarea sentinţei date în procesul său. De obicei, 
în astfel de clipe, sufletul omului are nevoie de compătimire 
şi era firesc să-i fugă şi lui gândul acum la făptura cea mai 
dragă de pe lume. În sfârşit, îl impresionase din cale afară 
şi faptul, pe care-l aflase probabil (deoarece urmăreşte 
atent şi ştie totul despre Nataşa) că Alioşa urmează s-o 


părăsească în curând. Putea să-şi dea seama cât de greu îi 
era Nataşei şi, judecind după propria-i stare sufletească, 
desigur, ghicise cât de mult îi lipsea acum mângâierea. Şi 
totuşi, nu reuşise să se învingă, socotindu-se jignit şi umilit 
de propria lui copilă. Socotise, probabil, că ar fi trebuit să 
vină ea la dânsul, ori că nici nu se gândeşte la părinţi şi nici 
nu simte nevoia împăcării cu ei. Cred că aşa judecase el, am 
încheiat eu şi tocmai de aceea abandonase scrisoarea; nu 
este exclus ca din toate acestea să mai rezulte şi alte jigniri 
ce se vor resimţi, poate, mai dureros decât primele şi cine 
ştie dacă însăşi împăcarea nu se va amâna pentru mult timp 
de aci încolo... Bătrâna plângea, ascultându-mă. Şi abia 
după ce i-am amintit că trebuie să mă duc la Nataşa şi că 
am întârziat, îşi reveni, spunându-mi că a uitat să-mi 
vorbească tocmai de lucrul cel mai important: pe când 
încercase să tragă scrisoarea de sub teancul celorlalte 
hârtii, răsturnase din nebăgare de seamă călimara plină 
peste ea. Într-adevăr, un colţ al scrisorii era pătat şi 
bătrânica se temea grozav ca, după semnul petei aceleia, 
Nikolai Sergheici să nu afle că în lipsa lui i-a cotrobăit 
cineva prin hârtii şi că Anna Andreevna a citit scrisoarea. 
Teama ei era întemeiată - numai faptul că noi îi cunoşteam 
taina l-ar fi putut face, de necaz şi de ruşine, să rămână mai 
departe înverşunat împotriva Nataşei şi să se încăpăţâneze 
din mândrie a n-o ierta. 

Cumpănind însă bine, am convins-o pe bătrână să nu fie 
îngrijorată. Ihmenev se sculase de la masa de scris atât de 
tulburat, încât, fără îndoială, nici nu mai ţine minte 
amănuntele; o să creadă, probabil, că a pătat singur 
scrisoarea, într-o clipă de care uitase. Reuşind să-i potolesc 
astfel zbuciumul, aşezarăm cu grijă scrisoarea la locul ei şi 
totodată mă hotărâi ca la plecare să-i vorbesc Annei 
Andreevna mai serios despre Nelli. Mă gândeam la 
sărmana orfană, a cărei mamă fusese şi ea blestemată de 
tatăl ei şi speram că Nikolai Sergheici, aflând povestea 
tristă, tragică a vieţii şi a morţii acestei fiinţe, se va înduioşa 


şi în inima lui se vor deştepta sentimente mărmimoase. 
Totul era propice, sufletul lui era pregătit pentru asta; dorul 
de fiică-sa biruia mândria şi amorul propriu jignit. Nu era 
nevoie decât de un impuls, de un ultim prilej favorabil şi 
prilejul acesta putea fi oferit de Nelli. Bătrâna m-a ascultat 
cu multă luare-aminte şi faţa ei s-a însufleţit de speranţă şi 
bucurie. Se şi apucă să mă dojenească pentru că nu-i 
spusesem asta mai demult. Şi începu să ma întrebe 
nerăbdătoare despre Nelli, sfârşind prin a făgădui solemn 
că de data aceasta chiar ea se va ruga de bătrân s-oia la ei 
pe orfană. O îndrăgise sincer pe Nelli, regreta că fetiţa e 
bolnavă, voia să ştie cât mai multe despre dânsa şi mă sili 
să-i duc un borcan de dulceaţă, pe care se şi grăbi să-l 
aducă din cămară; veni şi cu cinci ruble, cre-zând că poate 
nu am bani de doctor, iar când îi refuzai, de-a-bia se potoli, 
mângâindu-se cu gândul că Nelli, de bună seamă, are 
nevoie de ceva rochiţe şi rufărie, aşa că i-ar putea fi de folos 
barem cu asta; drept urmare, se apucă să scotocească fără 
zăbavă prin scrin, scoțând de acolo toate rochiile ei şi 
alegându-le pe acelea pe care le-ar fi putut dărui „orfanei”. 

Apoi m-am dus la Nataşa. Urcând ultimele trepte, care, 
după cum am mai spus, erau în spirală, am desluşit la uşa 
sa un om, care tocmai se pregătise parcă să bată, dar auzin- 
du-mi paşii, se opri. În sfârşit, după oarecari ezitări, 
necunoscutul renunţă cu desăvârşire la intenţia sa şi începu 
să coboare scara. Pe penultima platformă, ne pomenirăm 
faţă în faţă şi închipuiţi-vă mirarea mea, când l-am 
recunoscut pe bătrânul Ihmenev! Pe scara aceea era 
întuneric şi ziua. Nikolai Sergheici se lipi de perete, ca să 
mă lase să trec şi am reţinut lucirea ciudată a ochilor care 
mă examinau atent. Mi se păru că roşise cumplit; în orice 
caz, părea grozav de stingherit şi de încurcat. 

— Ia te uită, tu eşti, Vanea! Exclamă el cu un glas nesigur, 
am fost la un conţopist... Ştii, tot cu procesul meu... Cică s- 
ar fi mutat nu demult... pe aici, pe undeva... Dar mi se pare 


că am greşit eu. Pe cât se vede, nu stă în casa asta. Cu bine! 
Şi cobori repede. 

Mă hotărâi să nu-i spun deocamdată nimic Nataşei despre 
această întâlnire, dar să-i povestesc neapărat totul, după ce 
va rămâne singură, după plecarea lui Alioşa. Acum era prea 
necăjită, încât chiar dacă ar fi reuşit să înţeleagă şi să 
pătrundă sensul adânc al întâmplării, n-ar fi fost în stare s-o 
simtă şi să-i acorde aceeaşi importanţă ca mai târziu, în 
ceasul de supremă durere şi deznădejde. În orice caz, acum 
nu era de loc momentul potrivit unei asemenea destăinuiri. 

De fapt, aş fi putut să trec în ziua aceea pe la Ihmenevi, ba 
la un moment dat m-am şi simţit îndemnat s-o fac, dar am 
renunţat totuşi. Socoteam că bătrânului îi va veni greu să 
mă vadă; ba şi-ar fi putut închipui că mă grăbisem să-i 
vizitez în urma întâlnirii noastre. Nu m-am dus la Ihmenevi 
decât a treia zi; l-am găsit pe bătrân abătut, cu toate 
acestea m-a întâmpinat cu destulă dezinvoltură, cel puţin în 
aparenţă şi nu mi-a vorbit decât despre treburi. 

— Unde urcai, întrebă deodată, când te-am întâlnit, ţi-a- 
duci aminte, acolo, sus; ia stai, când a fost asta, acum trei 
zile, nu-i aşa? Exact. Şi luă un aer oarecum indiferent, fe- 
rindu-şi în acelaşi timp privirile. 

— Am un prieten în casa aceea, îi răspunsei, ferindu-mi, la 
rândui meu, privirea. 

— Aha! Şi eu îl căutam pe conţopistul meu, pe Astafiev; mi 
s-a spus că stă acolo... Dar trebuie să fi fost o greşeală la 
mijloc... Ei şi uite aşa, cum îţi spuneam, în procesul meu, cei 
de la senat au hotărât. Etc, etc. 

Îl vedeam cum se face roşu la faţă, începând să-mi 
vorbească despre proces. 

I-am destăinuit totul, chiar în ziua aceea, Annei Andre- 
evna, ca să se bucure, dar am rugat-o, printre altele, să nu 
se uite cu înţeles în ochii lui, nici să nu ofteze ori să facă 
vreo aluzie şi, într-un cuvânt, să nu lase în nici un caz a se 
înţe-lega că ea ştie despre acest ultim gest al bătrânului. 
Sărmana era atât de mirată şi de fericită, încât la început 


nici nu-i veni să-şi creadă urechilor. La rândui ei, îmi istorisi 
că i-a făcut unele aluzii lui Nikolai Sergheici privitor la 
orfană, dar că el n-a răspuns nimic, deşi altădată se rugase 
singur de ea s-o primească. Hotărârăm pe loc amândoi ca în 
ziua următoare să-i ceară direct, fără nici un fel de ocolişuri 
sau aluzii, consimţământul pentru aducerea fetei. A doua zi 
însă trecurăm prin clipe de mare spaimă şi emoție. 

În dimineaţa aceea Ihmenev se întâlnise cu funcţionarul 
care se ocupa de procesul lui. Funcţionarul i-a spus că-l 
văzuse pe prinţ şi că acesta, deşi consideră că Ilhmenevka a 
trecut în proprietatea lui, totuşi, „dat fiind unele 
împrejurări de ordin familial”, se hotărâse să-l 
recompenseze pe bătrân, dân-du-i o sumă de zece mii de 
ruble. De la funcţionar bătrânul veni aproape în fugă la 
mine, revoltat ia culme. Ochii îi scăpărau de furiş. Mă rugă, 
nu ştiu de ce, să ies, ca să stăm de vorbă pe scară şi-mi ceru 
insistent să mă duc neîntârziat la prinţ şi să-i transmit 
provocarea sa la duel. Eram atât de uluit, încât un timp n- 
am fost în stare să articulez un cuvânt. Am încercat apoi să-l 
determin să renunţe la acest gând. Bătrânul însă se înfurie 
şi mai tare şi i se făcu rău. M-am repezit în casă, ca să-i 
aduc un pahar cu apă, dar când m-am întors nu l-am mai 
găsit. Plecase. 

A doua zi m-am dus la el, dar nu l-am găsit acasă; plecase 
iarăşi; a lipsit trei zile de-a rândui. 

Abia a treia zi am aflat totul. De la mine, Nikolai Sergheici 
pornise direct la prinţ şi, negăsindu-l acasă, îi lăsase un 
bileţel, în care îi scria că aflase intenţiile prinţului de la acel 
funcţionar, că se consideră jignit de moarte, că pe prinţ îl 
socoate un mizerabil şi, ca atare, îl provoacă la duel, 
prevenindu-l totodată să nu încerce a se eschiva, căci 
altminteri va fi expus oprobriului public. 

Anna Andreevna mi-a istorisit că bătrânul s-a întors acasă 
extrem de tulburat şi atât de zdruncinat, încât a căzut la 
pat. Faţă de dânsa se arătă blând şi duios, dar mereu 
zgârcit şi scurt în răspunsuri; se vedea că tot timpul se afla 


într-o aşteptare înfrigurată. In dimineaţa următoare, sosi 
prin poştă o scrisoare; citind-o, bătrânul scoase un strigăt 
şi-şi puse xnâinile în cap. Anna Andreevna înlemni de 
groază. El îşi înşfacă pălăria şi bastonul şi plecă valvârtej de 
acasă. 

Scrisoarea era de la prinţ. În fraze scurte, reci şi 
politicoase, îi comunica lui Ilhmenev că nu e obligat să dea 
nimănui socoteală pentru nişte vorbe aruncate unui 
funcţionar. Că el, deşi îi pare rău de Ihmenev pentru 
pierderea procesului, cu tot regretul, nu crede că partea 
care a pierdut ar avea dreptul de a-şi provoca din 
răzbunare adversarul la duel. Cât priveşte „oprobriul 
public” cu care este ameninţat, prinţul îl ruga pe Ihmenev 
să nu aibă nici o grijă: nu poate şi nici n-ar putea primi nici 
un fel de insultă publică, deoarece scrisoarea lui va fi 
înaintată imediat forurilor în drept, iar poliţia, prevenită, 
desigur, va fi în stare să ia măsurile cuvenite pentru 
asigurarea ordinii şi liniştii. 

Cu scrisoarea în mână, Ilhmenev pornise glonţ la prinţ. Nu- 
| găsi însă nici de astă dată acasă, totuşi reuşi să afle de la 
un servitor că s-ar putea să fie la ora aceea la contele N. 
Fără a sta prea mult pe gânduri, el alergă la conte. Portarul 
de la intrare l-a oprit abia în momentul când urca scara. 
Peste măsură de furios, bătrânul l-a lovit cu bastonul. A fost 
îndată înhăţat, scos afară şi predat poliţiştilor care l-au 
condus la comisariat. Despre toate cele întâmplate i se 
raportă contelui. Prinţul, care era de faţă, îi explică 
libidinosului bă-trân că e vorba de Ihmenev, tatăl acelei 
Natalia Nikolaevna despre care-i mai vorbise el (în treburi 
de-astea prinţul îl mai servise de vreo câteva ori pe conte); 
bătrânul potentat făcu mare haz şi schimbând mânia în 
iertare, dădu dispoziţie ca Ihmenev să fie eliberat; nu i s-a 
dat însă drumul decât a treia zi, punându-i-se totodată în 
vedere (probabil, tot din porunca prinţului) că fusese iertat 
de conte numai la rugămintea prinţului. 


Bătrânul Ihmenev ajunse acasă aproape ieşit din minţi, se 
prăbuşi pe pat şi timp de o oră zăcu înţepenit; apoi îşi 
reveni şi, spre groaza Annei Andreevna, declară solemn că 
îşi blestemă fiica pentru totdeauna şi-i refuză 
binecuvântarea părintească. 

Anna Andreevna era îngrozită; totuşi trebuia să-l ajute; 
aproape fără să înţeleagă ce se petrece cu dânsa, l-a îngrijit 
toată ziua şi toată noaptea, punându-i pe frunte comprese 
de oţet şi pungi cu gheaţă. Bătrânul avea febră şi aiura. Am 
plecat de la ei abia pe la ora trei după miezul nopţii. Dar în 
dimineaţa următoare Ihmenev se ridică din pat şi chiar în 
aceeaşi zi veni la mine ca s-o ia pe Nelli la ei pentru 
totdeauna. Dar despre scena dintre el şi Nelli v-am povestit 
ceva mai înainte; această scenă l-a zguduit profund. Întor- 
cându-se acasă, Nikolai Sergheici căzu bolnav la pat. Toate 
acestea se petrecură în Vinerea Patimilor, în ziua pentru 
care fusese fixată întrevederea dintre Katia şi Nataşa, adică 
în ajunul plecării Katiei şi a lui Alioşa din Petersburg. Am 
fost şi eu de faţă la întâlnirea aceea; a avut loc dimineaţa, 
înainte de vizita bătrânului la mine şi înainte de întâia 
încercare a Nelliei de a fugi de la mine. 

CAPITOLUL VI. 

Alioşa sosi cu o oră înainte de întâlnire, ca s-o prevină pe 
Nataşa. Eu am ajuns acolo exact în clipa când trăsura Katiei 
oprise la poartă. Pe Katia o însoțea bătrâna ei guvernantă 
franţuzoaică; după nenumărate rugăminţi şi nesfârşite 
ezitări, guvernanta consimţise în cele din urmă s-o 
însoţească, ba chiar s-o lase să urce la Nataşa, fără ea, dar 
neapărat însoţită de Alioşa, dânsa urmând s-o aştepte în 
trăsură. Vă-zându-mă, Katia mă strigă şi, fără a cobori, mă 
rugă să-l chem pe Alioşa. Am găsit-o pe Natagşa în lacrimi; 
plângeau amândoi - şi Alioşa şi ea. Aflând de venirea Katiei, 
Nataşa se ridică de pe scaun, îşi şterse lacrimile şi, adânc 
emoţionată, se opri în faţa uşii. În dimineaţa aceea era 
îmbrăcată în alb. Se pieptănase lins, legându-şi părul 
castaniu într-un coc strâns la ceafă. Totdeauna mi-a plăcut 


s-o văd pieptănată astfel. Văzându-mă că am rămas cu 
dânsa, mă rugă să ies şi eu în întâmpinarea oaspeţilor. 

— N-am reuşit să vin până acuma la Nataşa, îmi spunea 
Katia în timp ce urcam. Eram mereu supravegheată şi a 
trebuit să mă rog două săptămâni încheiate de madame 
Albert, ca s-o înduplec. Dar nici dumneata, Ivan Petrovici, n- 
ai mai trecut pe la mine! Eu n-am putut să-ţi scriu, îmi 
lipsea şi dispoziţia pentru asta, pentru că într-o scrisoare nu 
poţi spune prea multe lucruri. Şi totuşi, simţeam nevoia să 
te văd... Doamne, cum îmi bate inima... 

— Scara e cam înaltă, explicai eu. 

Da... Şi scara... Ce zici, Nataşa n-o să fie supărată pe 
mine? 

— Cum îţi închipui aşa ceva, de ce să fie supărată? 

— Da... Fireşte, pentru ce s-ar supăra? Ei, dar o să văd 
îndată; de ce mai întreb şi eu...? 

O sprijineam de braţ, Pălise şi părea chiar speriată. La 
ultima cotitură a scării, se opri să răsufle, mă privi, apoi 
urcă hotărâtă ultimele trepte. 

În faţa uşii se opri din nou şi-mi spuse în şoaptă: „Gata, 
intru şi-i spun că am atâta încredere în ea, încât m-am 
hotărât să vin la dânsa fără nici o teamă... De altfel, de ce-oi 
fi vorbind atâta, doar sunt convinsă că Nataşa e o fiinţă 
dintre cele mai nobile. Nu-i aşa?” 

Păşi înăuntru sfioasă, ca o vinovată şi privi ţintă la Nataşa, 
care-i zâmbi în aceeaşi clipă. Văzându-i zâmbetul, Katia 
merse repede la dânsa, îi cuprinse mâinile şi-o sărută pe 
buze. Apoi, fără să-i fi adresat o vorbă, cu un aer grav, 
aproape sever, se întoarse spre Alioşa şi-l rugă să ne lase 
singuri pentru o jumătate de oră. 

— Nu te supăra, Alioşa, adăugă dânsa, dar am de discutat 
mai mult cu Nataşa în legătură cu o chestiune serioasă de 
mare importanţă; sunt lucruri pe care tu nu trebuie să le 
auzi. Aşadar, fii cuminte şi du-te. lar dumneata, Ivan Petro- 
vici, rămâi. Trebuie să auzi tot ce-o să ne spunem. 


— Să stăm jos, o rugă ea pe Nataşa, după ce Alioşa ieşi; 
uite, eu am să mă aşez aici, în faţa dumitale. Aş vrea mai 
întâi să te privesc puţin. 

Katia luă loc în faţa Nataşei şi, câteva clipe, o privi cu 
luare-aminte. Fără să vrea, Nataşa zâmbi din nou. 

— Te-am mai văzut în fotografie, spuse Katia, mi-a arătat 
Alioşa o poză. 

— Şi, semăn cu cea din fotografie? 

— Eşti mai bine, răspunse Katia, convinsă şi gravă. De 
altfel, mi-am închipuit eu că în realitate eşti mult mai bine. 

— Adevărat? Iar eu nu pot să mă satur privindu-te. Cât eşti 
de drăguță! 

— Vai! Nici n-aş îndrăzni să mă compar... Scumpa mea! 
Spuse Katia apucând cu mâna ei tremurătoare mâna 
Nataşei şi amândouă tăcură iar, privindu-se reciproc cu 
priviri cercetătoare. Uite ce-i, îngerul meu, reluă Katia, n- 
avem la dispoziţie decât o jumătate de oră; madame Albert 
cu greu s-a învoit şi pentru atât, iar noi avem multe de 
discutat... Eu vreau... Trebuie... Dar mai bine să te întreb 
de-a dreptul: îl iubeşti mult pe Alioşa? 

— Mult. 

— Dacă e aşa... Dacă-l iubeşti mult-mult pe Alioşa... 
Atunci... Înseamnă că ţii şi la fericirea lui... Şopti ea sfioasă. 

— Da, vreau să fie fericit... 

— Adevărat... Dar uite care este întrebarea: îl pot eu oare 
face fericit? Oare am dreptul să mă întreb astfel, de vreme 
ce ţi-l iau... Dar dacă ţi se pare - şi asta o vom hotărî noi 
acum - că alături de dumneata ar fi mai fericit, atunci... 
Atunci... 

— Lucrul acesta e hotărât, draga mea Katia, doar vezi şi 
dumneata că totul e hotărât, răspunse Nataşa, rostind încet 
aceste cuvinte şi lăsându-şi capul în piept. Se vedea că-i 
vine greu să continue discuţia. 

Katia se pregătise, pare-se, pentru o explicaţie lungă, 
pentru a lămuri care din ele îl va face mai fericit pe Alioşa şi 
deci care din ele trebuie să cedeze. Dar din răspunsul 


Nataşei înţelese îndată că totul fusese de mult hotărât şi nu 
mai aveau despre ce să discute. Cu buzele ei drăgălaşe 
întredeschise, sta acum nedumerită şi tristă şi, continuând 
să-i ţină mâna într-a ei, o privea pe Nataşa. 

— Dar dumneata... Îl iubeşti mult? O întrebă Nataşa 
deodată. 

— Mult; uite şi am mai vrut să te întreb ceva şi mai ales 
pentru asta am venit; spune-mi de ce anume îl iubeşti. 

— Nu ştiu, răspunse Nataşa, dar în răspunsul ei vibra o 
nerăbdare amară. 

— Îl crezi deştept? Mai întrebă Katia. 

— Nu, îl iubesc aşa, fără să ştiu de ce... 

— Şi eu la fel! Şi parcă mi-e şi puţin milă de el. 

— Şi mie la fel, răspunse Nataşa. 

— Ce-i de făcut acum cu el? Cum de-a putut să te 
părăsească pentru mine, nu-nţeleg, zău! Exclamă Katia. 
Uite, acum, după ce te-am văzut, îţi spun drept că nu mai 
înţeleg! Nataşa nu răspunse, ţinându-şi mai departe ochii 
plecaţi. Mai tăcu şi Katia un răstimp, apoi, deodată, se 
ridică de pe scaun şi o îmbrăţişa. Şi aşa îmbrăţişate 
izbucniră în plâns. Katia se aşeză pe braţul fotoliului 
Nataşei, continuând s-o ţină îmbrăţişată şi începu să-i 
sărute mâinile. 

— Dacă ai şti cât de mult te iubesc! Îngână ea printre 
lacrimi. Să ne iubim ca nişte surori, să ne scriem mereu... 
lar eu am să te iubesc totdeauna... Am să te iubesc mult, 
mult, mult de tot am să te iubesc... 

— Alioşa ţi-a vorbit ceva despre cununia noastră, care ar fi 
în iunie? Întrebă Nataşa. 

— Mi-a pomenit. Spunea că şi dumneata eşti de acord. 
Asta probabil numai aşa, ca să-l consolezi, nu? 

— Fireşte. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu: am să-l iubesc mult, Nataşa şi 
am să-ţi scriu totul despre noi. Se pare că în curând o să 
devină soţul meu; cam către asta merg lucrurile. Şi ei toţi 


îmi spun la fel. Nataşecika, draga mea, cred că acum... ai să 
te întorci acasă, la părinţi, nu-i aşa? 

Nataşa nu-i răspunse, dar o sărută în tăcere. 

— Fiţi fericiţi! Le ură ea... 

— Şi... Şi. Dumneata. Şi dumneata la fel, îngăimă Katia, In 
aceeaşi clipă uşa se deschise şi intră Alioşa. Nu mai putea, 
nu se mai simţise în stare să aştepte o jumătate de oră, dar 
găsindu-le îmbrăţişate şi plânse, istovit de suferinţă, chinuit, 
se prăbuşi în genunchi la picioarele lor. 

— Dar tu de ce plângi? Făcu Nataşa. Pentru că te desparţi 
de mine? Păi doar nu pentru mult timp! În iunie tentorci, 
nu-i aşa? 

— Şi o să vă cununaţi atunci, se grăbi să adauge Katia, tot 
spre a-l mângâia pe Alioşa. 

— Dar nu pot, nu pot să te las nici pentru o singură zi, 
Nataşa. Am să mor fără tine... Nici nu ştii, cât de scumpă 
mi-ai devenit acum! Mai ales acum...! 

— Atunci, uite ce să faci, găsi Nataşa soluţia, înviorân-du- 
se deodată. Pe cât am înţeles, contesa vrea să rămână 
câteva zile la Moscova, nu-i aşa? 

— Întocmai, aproape o săptămână, se grăbi Katia. 

— O săptămână! O, atunci e foarte bine; mâine tu le 
însoţeşti până la Moscova, pentru asta nu-ţi trebuie mai 
mult de o zi şi imediat te întorci aici. Când va veni vremea 
ple- 

* carii lor din Moscova, ne luăm rămas bun pentru o lună 
întreagă şi tu te întorci la Moscova să le însoţeşti mai 
departe. 

— Minunat!... Strigă încântată Katia, schimbând priviri 
pline de înţeles cu Nataşa. Şi o să fiţi împreună patru zile în 
plus... 

Cum aş putea descrie încântarea lui Alioşa, la auzul acelui 
proiect? Se potoli dintr-o dată, ca prin farmec. Faţa-i radia 
de bucurie; o îmbrăţişa pe Nataşa, săruta mâinile Katiei, mă 
cuprindea pe mine pe după umeri. Nataşa îl învălui într-un 
zâmbet trist, dar Katia nu mai putu rezista. Îmi aruncă o 


privire aprinsă, scânteietoare, o îmbrăţişa pe Nataşa şi se 
ridică de pe scaun ca să plece. În aceeaşi clipă, ca un făcut, 
intră feciorul trimis de guvernantă, s-o roage să termine 
vizita mai repede, întrucât jumătatea de oră trecuse. 

Nataşa se ridică în picioare. Stăteau faţă în faţă ţinându-se 
* de mâini şi silindu-se parcă să-şi spună din priviri tot ce 
aveau pe suflet. 

— Probabil că n-o să ne mai vedem niciodată, rosti Katia. 

— Niciodată, Katia, răspunse Nataşa. 

— Să ne luăm rămas bun, aşadar. Se îmbrăţişară. Şi să nu 
mă blestemi, şopti grăbită Katia, cât despre mine... 
Totdeauna... le rog să fii sigură... Că el va fi fericit... Să 
mergem, Alioşa, condu-mă! Spuse după aceea repede, 
apucându-l de nună. 

— Vanea! Îmi vorbi Nataşa tulburată şi istovită, după 
plecarea lor. Du-te şi tu cu ei... Şi să nu te întorci! Alioşa va 
mai sta cu mine până diseară, la ora opt, când va trebui să 

! Plece. Pe urmă am să rămân singură, poţi veni pe la 
nouă. le rog, vino! 

Seara pe la nouă am lăsat-o pe Nelli (era după 
întâmplarea cu ceaşca spartă) cu Alexandra Semionovna şi 
m-am dus la Nataşa. Era singură şi mă aştepta 
nerăbdătoare. Mavra aduse samovarul, Nataşa îmi turnă 
ceai, se aşeză pe divan şi mă rugă să stau lângă dânsa. 

— Acum totul s-a sfârşit, rosti ea privindu-mă ţintă. N-am 
să uit niciodată privirea aceea. 

— lată că s-a terminat şi cu dragostea noastră... Şase luni 
de viaţă! Tot ce mi-a fost dat pentru o viaţă întreagă, 
adăugă * ea strângându-mi mâna cu putere. Mâna-i ardea. 
Am rugat-o să se îmbrace mai gros şi să stea culcată pe pat. 

— Îndată, Vanea, îndată, bunul meu prieten. Lasă-mă să-ţi 
mai vorbesc, să-mi mai aduc aminte câte puţin... Mă simt 
zdrobită... Mâine pe la zece îl văd pentru ultima oară... Uâ- 

— Nataşa, cred că ai febră, curând o să înceapă frisoanele; 
ar fi mai bine să te cruţi... 


— Nu-i nimic. Şi uite aşa, te aşteptam acum, Vanea, în 
jumătatea asta de oră de când a plecat el şi, ce crezi, la ce 
gândeam, ce mă întrebam? M-am întrebat aşa: oare l-am. 
Iubit cu adevărat, sau nu şi ce a însemnat dragostea 
aceasta a noastră? Îţi vine să râzi, probabil, Vanea, că abia 
acum. Îmi pun o asemenea întrebare! 

— Nu te frământa atâta, Nataşa... 

— Şi să mai vezi ceva, Vanea, am ajuns la concluzia că nu l- 
am iubit niciodată ca pe un egal, aşa cum în mod obişnuit 
iubeşte femeia un bărbat. Ci l-am iubit ca... Aproape ca o 
mamă. De fapt, mi se pare chiar că nici nu există pe lume o 
dragoste în care amândoi să se iubească de la egal la 
egaâB. 

Tu ce crezi? 

O priveam îngrijorat, de teamă să nu fi intrat în delir. 
Părea că o putere nevăzută pune stăpânire pe ea; simţea o 
nevoie imperioasă de a vorbi; cuvintele ei păreau uneori 
fără nici o legătură între ele, ba nici nu erau câteodată 
pronunţate ca lumea. Mă cuprinse teama. 

— Ela fost al meu, continuă ea. Aproape de la prima 
întâlnire cu dânsul am avut dorinţa nestăvilită să-mi 
aparţină, să fie al meu, cât mai repede posibil al meu, să nu 
se uite la nimeni, să nu ştie de nimeni, de nimeni în afară de 
mine, numai de mine... Bine a spus Katia adineauri: îl 
iubeam, ca şi cum mereu mi-ar fi fost milă de el... Simţeam 
întotdeauna o dorinţă de neînfrânt, mistuitoare, când 
rămâneam numai eu singură, să-l ştiu tare fericit 
întotdeauna. Ori de câte ori ii priveam (tu doar îi cunoşti 
expresia feţei, Vanea) mă simţeam adânc răscolită; o 
asemenea expresie a feţei nu are nimeni, iar râsul lui îmi da 
fiori... Crede-mă...! 

— Ascultă, Nataşa... 

— Uite, toată lumea spunea, mă întrerupse ea şi mi-ai 
spus-o şi tu, că e lipsit de caracter şi... Şi că nici nu-i prea 
deştept, e ca un copil. Ei, tocmai asta îmi plăcea la el mai 
mult decât orice... Mă crezi? Nu ştiu, ce-i drept, dacă l-am 


iubit chiar numai pentru atât; l-am iubit pur şi simplu aşa 
cum era, în întregime, ba poate că nici nu l-aş fi iubit aşa, 
dacă ar fi fost altfel, mai deştept, ori dacă ar fi avut un 
caracter mai format. Ştii, Vanea, îţi mărturisesc un lucru: ţi- 
aduci aminte că mă certasem cu el acum vreo trei luni, când 
se dusese la aia pe care o chema Minna mi se pare... Am 
aflat, l-am urmărit şi... Vrei să mă crezi? M-a durut grozav, 
dar în acelaşi timp parcă mi-a şi plăcut... Nu ştiu de: a... 
poate numai gândul că şi el, ca un om matur, la fel ca şi alţi 
oameni maturi care se duc la femei frumoase, s-a dus la 
Minna! Ah... Ce plăcere mi-a făcut atunci să mă cert cu el şi 
pe urmă să-l iert... O, dragul de el! 

Mă privi în ochi şi râse într-un fel straniu. Apoi căzu iar pe 
gânduri, copleşită de amintiri. Şi multă vreme rămase aşa, 
cu. Zâmbetul acela pe buze, retrăindu-şi parcă trecutul. 

— Îmi plăcea grozav să-l iert, Vanea, continuă ea, ştii, când 
mă lăsa singură, umblam prin cameră, mă zbuciumam, 
plângeam şi totuşi uneori mă gândeam că... cu cât este el 
mai vinovat faţă de mine, poate, cu atât e mai bine... Da! 
Ştii, mereu mi se părea că am de-a face cu un băieţaş care- 
şi pune capul pe genunchii mei şi adoarme, iar eu îl 
dezmierd, îi dezmierd părul... Mi-l închipuiam aşa 
întotdeauna când nu era cu mine... Ascultă, Vanea, adăugă 
deodată, ce fiinţă încântă-toare e Katia! 

Am avut impresia că ea caută înadins să-şi zgândăre rana, 
simțind parcă nevoia de-a face asta, nevoia de a fi 
disperată, chinuită... Acest lucru se întâmplă deseori 
inimilor care au suferit o pierdere dureroasă! 

— Mi se pare că ea l-ar putea face fericit, adăugă. Katia e 
o fată cu caracter şi vorbeşte cu multă convingere, iar faţă 
de el este atât de gravă şi de serioasă şi nu discută decât 
despre lucruri înțelepte, ca un om cu adevărat matur. Şi 
când te uiţi la dânsa, e încă o copilă! Draga de ea!...0... 
Lasă-i să fie fericiţi! Lasă... Lasă. Lasă! Deodată, strunele 
frămân-tatului ei suflet plesniră şi un val de lacrimi şi de 


hohote de plâns o înecară. Aproape o jumătate de oră nu 
izbuti să-şi revină, să se calmeze cât de cât... 

O, Nataşa, înger scump! Chiar în seara aceea, cu toată 
durerea ei, a găsit într-însa destule puteri să se intereseze 
şi de necazurile mele, după ce eu - văzând-o puţin mai 
liniştită, sau, mai bine zis, obosită, dorind s-o mai distrez - i- 
am povestit despre Nelli... Ne-am despărţit târziu de tot. 
Am aşteptat până când a furat-o somnul şi la plecare am 
rugat-o pe Mavra să vegheze toată noaptea la căpătâiul 
stăpânei sale bolnave. 

— Ah, de s-ar termina, de s-ar termina odată! Îmi ziceam 
întorcându-mă acasă, de s-ar termina mai repede toate fră- 
măntările astea! Oricum, dar să se termine odată! 

A doua zi, exact la ora zece, eram la ea. O dată cu mine 
sosi şi Alioşa... ca să-şi ia rămas bun. N-am să povestesc şi 
nici n-aş vrea să-mi aduc aminte de scena aceea. Nataşa 
parcă-şi jurase să braveze, să pară mai veselă şi mai 
nepăsătoare, însă nu reuşi. Îl îmbrăţişa febril, pătimaş. 
Vorbi cu el puţin, dar îl privea fără să-şi ia ochii de la el; era 
o privire sfâşie-toare, aproape înnebunită. Sorbea cu nesaţ 
orice cuvânt rostit de el, deşi părea că nu înţelege nimic din 
ceea ce îi spunea. Mi-aduc aminte că Alioşa o ruga să-l 
ierte, să-i ierte şi dragostea şi toate supărările pe care i le 
pricinuise cât timp fuseseră împreună, să treacă peste 
trădările sale, peste dragostea lui pentru Katia, peste 
plecarea aceasta... Vorbea fără-şir, înecându-se în lacrimi. 
Din când în când, încerca s-o consoleze, spunându-i că 
pleacă numai pentru o lună sau cel mult pentru cinci 
săptămâni, că la vară o să se întoarcă şi atunci se vor 
cununa, că tatăl lui o să-şi dea şi el consimţământul şi, în 
sfârşit - ceea ce era mai important - că, bineînţeles, 
poimâine el se va întoarce de la Moscova şi vor petrece 
atunci împreună patru zile încheiate, aşa că, de fapt, nu se 
despart decât pentru o zi... 

Ciudat însă, părea într-adevăr convins de ceea ce spune şi 
că poimâine va fi neapărat înapoi de la Moscova... Atunci de 


plângea şi se chinuia atât? 

În sfârşit, bătu ora unsprezece. Cu greu am reuşit să-l 
conving că trebuie să plece. Trenul de Moscova pleca exact 
la douăsprezece. Nu mai avea decât o oră. Nataşa mi-a 
povestit pe urmă că ea nici nu-şi poate aduce aminte cum l- 
a privit pentru ultima oară. Îmi amintesc că, petrecându-l, - 
a binecu-vântat cu semnul crucii, l-a sărutat şi, acoperindu- 
şi faţa cu mâinile, a fugit după aceea înapoi în cameră. A 
trebuit să-l însoțesc pe Alioşa până la trăsură, căci 
altminteri negreşit s-ar fi întors şi n-ar mai fi coborât nici în 
ruptul capului. 

— Toată speranţa mea e în tine, îmi spuse el în timp ce 
coboram scara. Vanea, dragă prietene, sunt vinovat faţă de 
tine şi niciodată n-am putut să-ţi merit cu adevărat 
dragostea, dar te rog să-mi fii până la capăt ca un frate; să 
o iubeşti, să n-o părăseşti, scrie-mi totul, scrie-mi cât mai 
amănunţit şi cu litere mărunte, cât mai mărunte, ca să 
încapă mult. Poimâine sunt înapoi, asta negreşit, negreşit! 
Dar pe urmă, după ce plec, să-mi scrii! 

L-am urcat în trăsură. 

— La revedere, pe poimâine! Îmi strigă depărtându-se. 
Asta negregşii! 

M-am întors sus cu inima strânsă. Nataşa stătea în mijlocul 
camerei, cu mâinile încrucişate la piept; mă privi cu 
nedumerire, ca şi cum nu m-ar fi recunoscut. Părul îi 
alunecase într-o parte; privirea îi era tulbure şi rătăcită. 
Mavra sta ca pierdută în prag, privind-o îngrozită. 

Ochii Nataşei scânteiară: 

— A! Tu eşti! Tu! Strigă ea la mine. Numai tu singur ai 
rămas acum. Tu, care l-ai urât! Tu, care niciodată n-ai putut 
să-i ierţi că mi-era drag... Şi acum, iată-te, eşti iar cu mine! 
Ce vrei? Ai venit iar să mă consolezi? Să mă îndemni iar să 
mă întorc la tata, care m-a părăsit şi m-a blestemat? 
Bănuiam asta încă de ieri, încă de acum două luni!... Nu 
vreau, nu vreau! Îi blestem şi eu pe ei!... Pleacă, nu pot să 
te mai văd! Pleacă! 


Mi-am dat seama că era surescitată la culme şi că 
prezenţa mea trezeşte în ea o mânie vecină cu nebunia, mi- 
am dat seama, de asemenea, că aşa trebuie să fie şi am 
socotit că e mai bine să ies. M-am aşezat pe scară, pe 
treapta cea mai de sus şi am aşteptat acolo. Din când în 
când mă ridicam, deschideam uşa, o strigam pe Mavra şi 
întrebam ce face Nataşa; Mavra plângea. 

Trecu astfel vreo oră şi jumătate. E greu de redat prin ce 
am trecut în acele clipe. Inima mi se chircea, zvârcolin-du- 
se într-o durere fără margini. Deodată uşa se deschise şi 
Nataşa năvăli spre scară, îmbrăcată cu pelerina şi cu 
pălăria pe cap. Se mişca în neştire, iar mai târziu mi-a 
mărturisit că nici nu-şi dădea seama ce face şi cu ce gând 
leşise. 

N-am mai apucat să mă ascund undeva. Zărindu-mă, ea se 
opri locului, înpremenită. „Mi-am adus aminte deodată, îmi 
spunea ea mai târziu, că fusesem în stare, nebună cum 
eram atunci, să te alung cu atâta cruzime, pe tine, prietenul 
meu, fratele meu, salvatorul meu. Şi când am văzut că tu, 
sărmanul de tine, după ce te jignisem, veghezi pe scara 
mea, că n-ai plecat şi aştepţi să te chem la mine, o! Doamne, 
dacă ai şti, Vanea, ce-am simţit atunci! Parcă m-a lovit 
cineva cu un cuţit în inimă.” 

— Vanea!... Vanea! Murmură ea, întinzându-mi mâinile, 
eşti aici!... Şi căzu în braţele mele. 

Am dus-o pe sus în cameră. Leşinase. „Ce să fac? Mă 
întrebam. Va urma negreşit o criză!” 

Luai hotărârea să mă reped după doctor. Boala trebuia 
prevenită. Cu trăsura, aş fi putut ajunge repede; bătrânul 
neamţ stătea de obicei până pe la două acasă. Am rugat-o 
pe Mavra să n-o slăbească a clipă din ochi şi să n-o lase să 
plece nicăieri, iar eu m-am repezit după doctor. Dumnezeu 
m-a ajutat: dacă mai întârziam puţin, nu-l mai găseam pe 
bătrân. Am dat de el jos, în stradă, tocmai când ieşea din 
casă. L-am urcat, spre uimirea lui, în trăsura mea şi-am 
zorit spre casa Natagşei. 


Da, Dumnezeu m-a ajutat! În jumătatea de oră cât am 
lipsit, se petrecuseră la Nataşa lucruri care ar fi putut fără 
doar şi poate s-o omoare, dacă nu apucam să ajungem la 
vreme doctorul şi cu mine. Nu trecuse nici un sfert de oră 
după plecarea mea, când apăru prinţul. Şi-i condusese pe ai 
lui la gară şi venise direct de acolo. Era, probabil, o vizită 
dinainte plănuită. Nataşa mi-a povestit mai târziu că în 
primele clipe nici nu s-a mirat văzându-l. „Mi se tulburase 
mintea”, adăugă ea. 

Prinţul se aşeză în faţa ei, privind-o blând şi compătimitor. 

— Drăguţa mea, i se adresă el, oftând, înţeleg durerea 
dumitale. Mi-am putut închipui cât de grea îţi va fi această 
clipă şi de aceea am socotit de datoria mea să trec să te 
văd. Mângâie-te, dacă poţi, cel puţin la gândul că, 
renunțând la Alioşa, l-ai făcut totuşi fericit. Dar e limpede că 
dumneata înţelegi foarte bine acest lucru, de vreme ce te-ai 
hotărât la un asemenea sacrificiu... 

„Stăteam şi ascultam, îmi povestea Nataşa, dar îţi spun 
drept că la început nici nu-l înţelegeam prea bine. Ţin minte 
doar că mă uitam ţintă la el. Prinţul îmi luă mâna şi o 
strânse într-a lui. Părea că asta-i face o deosebită plăcere. 
Eu eram însă atât de absentă, încât nici nu m-am gândit să 
mi-o retrag.” 

— Dumneata ai înţeles, urmă el, că, devenind soţia lui 
Alioşa, s-ar fi putut ca mai târziu el să înceapă a te uri şi ai 
avut în dumneata destulă nobilă mândrie, pentru ca, dân- 
du-ţi seama de acest lucru, să te hotărăşti... Dar n-am venit 
acum ca să te laud. Am vrut numai să-ţi spun că niciodată şi 
nicăieri n-ai să întâlneşti un prieten mai bun decât mine. 
Îmi pare rău de dumneata şi te compătimesc. A trebuit să 
iau parte, fără să vreau, la toată istoria asta, deşi nu-mi 
făceam decât datoria. Cu inima dumitale minunată vei 
înţelege situaţia în care mă aflam şi mă vei ierta... Pentru 
că, te rog să mă crezi, mie mi-a fost şi mai greu decât 
dumitale! 


— Ajunge, prinţe, îl întrerupse Nataşa, vă rog să mă 
scutiţi... 

— Plec negreşit, plec îndată, răspunse el, dar să ştii că te 
iubesc ca pe fiica mea şi te rog să-mi dai voie să te vizitez 
din când în când. Consideră-mă drept tatăl dumitale şi în- 
găduie-mi să-ţi fiu de folos. 

— N-am nevoie de nimic, lăsaţi-mă, i-o reteză Nataşa. 

— Ştiu că eşti mândră... Dar îţi vorbesc sincer şi din adân- 
cul inimii. Ce ai de gând să faci acum, să te împaci cu 
părinţii? N-ar fi rău, numai că tatăl dumitale este un om 
nedrept, mândru şi despotic; scuză-mă, dar aşa este. La voi 
în casă n-ai să întâmpini acum altceva decât reproşuri şi noi 
suferinţe... Socot deci că dumneata va trebui să-ţi faci o 
situaţie independentă; aşa că e o datorie a mea, o datorie 
sfântă, să te am în grijă şi să te ajut. Alioşa m-a implorat să 
nu te las singură, să-ţi fiu prieten. Dar mai există şi în afară 
de mine oameni care-ţi sunt profund devotați. Poate că ai 
să-mi îngădui, bunăoară, să ţi-l prezint pe contele N. Are un 
suflet minunat, e o rudă a noastră, ba chiar aş putea spune 
unul din binefăcătorii familiei noastre; el a făcut mult 
pentru Alioşa, iar Alioşa îl respectă şi îl iubeşte. E un om cu 
o excelentă situaţie şi cu multă trecere, un bătrânel pe care 
dumneata, ca domnişoară, ai putea să-l primeşti. Am avut 
prilejul până acum să-i vorbesc despre dumneata. El ar 
putea aranja să-ţi găsească, dacă vrei, un loc foarte bun pe 
undeva... la vreuna din rubedeniile sale. I-am explicat eu 
mai demult, deschis, toată afacerea noastră şi a fost atât de 
cuprins de un nobil sentiment de bunătate, încât chiar el 
mă roagă acum să-i ofer posibilitatea de a se prezenta cât 
mai repede dumitale. Omul acesta ştie să aprecieze 
frumuseţea şi, crede-mă, este un bătrân darnic şi 
respectabil, în stare să respecte demnitatea; nu demult, el a 
avut o atitudine deosebit de frumoasă faţă de tatăl dumitale 
care s-a aflat la un moment dat într-o încurcătură. 

Nataşa izbucni ca săgetată. In clipa aceea începu să-l 
priceapă. 


— Lasă-mă, pleacă imediat! Strigă ea. 

— Nu uita însă, draga mea, un lucru; contele i-ar putea fi 
de. Folos şi tatălui dumitale... 

— Tatăl meu nu va primi niciodată nimic de la voi. Dar ai să 
mă laşi odată în pace, sau nu?! Îi strigă încă o dată Nataşa. 

— Ah, Doamne, cât eşti de nerăbdătoare şi lipsită de 
încredere! Prin ce am meritat acest tratament din partea 
dumitale? Rosti prinţul, uitându-se cu oarecare nelinişte în 
jur. în orice caz, ai să-mi dai voie, adăugă el după aceea 
scoțând din buzunar un pachet voluminos, ai să-mi dai voie 
să-ţi încredinţez această mărturie a simpatiei mele şi mai cu 
seamă a contelui N. care m-a îndemnat prin sfatul său. Aci, 
în pachet, se află zece mii de ruble. Aşteaptă, sufletul meu, 
se grăbi el, văzând-o pe Nataşa că se ridică indignată de pe 
scaun; ascultă cu răbdare tot ce am să-ţi spun: ştii că tatăl 
dumitale a pierdut procesul cu mine, încât aceste zece mii 
de ruble vor servi drept o despăgubire, care... 

— leşi afară! 'Ţ[ipă Nataşa. Afară cu toţi banii ăştia! Văd 
acum toate intenţiile dumitale, om josnic, nemernic ce eşti! 

Prinţul se ridică palid de furie. 

Venise, probabil, cu gândul să sondeze terenul, sa afle 
care e situaţia şi sconta, probabil, efectul acelor bani 
asupra Na-taşei, părăsită de toată lumea şi lipsită de orice 
mijloc de existenţă... Josnic şi brutal cum era, nu o singură 
dată îl servise în treburi de acest soi pe bătrânul şi 
libidinosul conte N. Pe Nataşa însă o ura şi dându-şi seama 
că planul nu i-a reuşit, schimbă numaidecât tonul, zorindu- 
se cu o răutăcioasă bucurie s-o jignească, pentru ca cel 
puţin să nu plece fără nici o satisfacţie personală. 

— O, dar ceea ce faci acum, draga mea, nu-i de loc frumos. 
De ce să te înfurii? Rosti el cu vocea tremurândă, 
nerăbdător de a savura cât mai repede efectul ofensei pe 
care i-o pregătise. Da, nu e bine de loc. Eu îţi ofer ocrotire, 
iar dumneata îţi iei năsucul la purtare... Şi nici nu ştii cât 
trebuie să-mi fii de recunoscătoare; de mult aş fi putut să te 
trimit la casa de corecție, în calitate de tată al tânărului pe 


care dumneata l-ai corupt şi l-ai jecmănit, totuşi n-am făcut- 
o. He, he, he, he! 

Tocmai în clipa aceea intrarăm noi. Auzind din bucătărie 
voci, l-am oprit pentru o clipă pe doctor şi am ascultat 
ultima frază a prinţului, urmată apoi de râsul dezgustător al 
acestuia şi de strigătul disperat al Nataşei: „O, Doamne, 
Dumnezeule!” în aceeaşi clipă, am deschis uşa şi m-am 
repezit la prinţ. 

Scuipându-l în faţă, l-am lovit din toate puterile mele peste 
obraz. A vrut să sară la mine, dar văzând că suntem doi, a 
rupt-o la fugă, fără a uita însă să-şi ia de pe masă pachetul 
cu bani. Da, avusese grijă să nu uite asta; am văzut-o cu 
ochii mei. Am aruncat după el cu făcăleţul, pe care pusesem 
mâna din bucătărie... Întorcându-mă iute în cameră, îl găsii 
pe doctor căznindu-se s-o liniştească pe Nataşa, care se 
zbătea să se smulgă din mâinile lui, pradă unei puternice 
crize de nervi. A trecut mult până s-o putem linişti. Într-un 
târziu, izbutirăm s-o aşezăm în pat; avea febră şi aiura. 

— Doctore! Ce-i cu dânsa? Întrebai tremurând de teamă. 

— Aşteaptă, îmi răspunse, trebuie să o mai ţinem puţin sub 
observaţie, pe urmă o să ştim... Dar, în general, trebuie să-ţi 
spun că e într-o stare gravă. Mă tem să nu facă congestie 
cerebrală... În orice caz, o să luăm măsuri... 

Atunci lumina unui alt gând îmi arătă o cale. Îl rugai pe 
doctor să rămână cu Nataşa vreo două-trei ore, cerându-i 
cu-vântul că n-are să se clintească de lângă ea. Mi-a promis, 
iar eu am alergat acasă. 

Nelli şedea într-un colţ, posomorâtă, neliniştită. Îmi aruncă 
o privire ciudată. Probabil că şi eu îi păream tare ciudat. 

Am ridicat-o în braţe. M-am aşezat pe divan, am luat-o pe 
genunchii mei şi am sărutat-o cu căldură. Ea se aprinse la 
faţă. 

— Nelli, îngerul meu! Îi spusei, vrei să fii salvatoarea 
noastră? Vrei să ne salvezi pe toţi? 

Mă privea nedumerită. 


— Nelli! Acum, toată nădejdea mea e în tine! Există pe 
lumea asta un tată; l-ai văzut şi-l cunoşti; el şi-a blestemat 
fiica şi a fost ieri aici ca să te roage să vii la el în locul fiicei 
sale. Acuma Nataşa (pe care tu spuneai că o iubeşti) a fost 
părăsită de tânărul pentru care plecase de la tatăl ei. El 
este fiul prinţului care a venit, ţii tu minte, într-o seară la 
mine şi te-a găsit pe tine singură, iar tu ai fugit de el şi pe 
urmă ai zăcut bolnavă la pat. Îl ştii doar. E un om rău! 

— Ştiu, răspunse Nelli tresărind şi sângele îi pieri din 
obraji. 

— Da, e un om rău. Elo ura pe Nataşa pentru că fiul lui, 
Alioşa, ar fi vrut să se însoare cu ea. Astăzi Alioşa a plecat, 
iar după plecarea lui, în mai puţin de o oră, tatăl său a venit 
la Nataşa şi a jignit-o, ameninţând-o s-o trimeată într-o casă 
de corecție; şi-a bătut joc de ea. Înţelegi tu ce-ţi spun, Nelli? 

Ochii negri ai fetiţei scăpărară, dar imediat ea cobori 
privirea. 

— Înţeleg, şopti abia perceptibil. 

— Acum Nataşa e singură şi bolnavă; am lăsat-o în grija 
doctorului nostru şi am alergat la tine. Ascultă, Nelli, sa 
mergem la tatăl Nataşei; ştiu că tu nu-l suferi şi că n-ai vrut 
să te duci la el, dar acum hai să mergem amândoi la el. O să 
intrăm la dânsul şi o să-i spun că vrei să stai la ei în locul 
fiicei lor, în locul Nataşei. Bătrânul zace, cred, pentru că a 
blestemat-o pe Nataşa şi pentru că tatăl lui Alioşa, sunt 
câteva zile de atunci, l-a insultat profund şi pe el. Aşa că nici 
nu vrea să audă despre fiica lui acum, deşi o iubeşte. Nelli 
dragă, o iubeşte şi vrea să se împace cu ea; ştiu bine asta, 
ştiu totul! Aşa este, cum îţi spun! Mă auzi, Nelli? 

— Aud, îngăimă ea tot în şoaptă, li vorbeam cu lacrimile 
şiroindu-mi pe obraz. Ea mă privea cu sfiiciune. 

— Crezi ceea ce-ţi spun?» 

— Cred. 

— Atunci, aşa să facem. Eu am să intru cu tine, am să te 
aşez pe un scaun şi ei au să te primească cu bucurie, au să 
te mângâie şi au să înceapă să te întrebe. Atunci am să aduc 


vorba în aşa fel, ca să-i fac să te întrebe cum ai trăit tu 
înainte; adică despre mămica ta şi despre bunicul tău. Să le 
povesteşti, Nelli, totul, aşa cum mi-ai povestit şi mie. Isto- 
riseşte-le de-a fir-a-păr, simplu şi deschis, totul, nu le 
ascunde nimic. Povesteşte-le cum a părăsit-o pe mămica ta 
omul acela rău, cum era pe moarte în subsolul Bubnovei, 
cum, împreună cu ea, aţi rătăcit pe străzi cerşind; ce ţi-a 
spus şi ce te-a rugat ea înainte de a muri... Spune-le şi 
despre bunicul tău. Spune-le cum n-a vrut el s-o ierte pe 
mămica ta şi cum dânsa te-a trimis, simțind că se apropie 
ceasul morţii, să-l chemi. Cum dorea să vie, ca s-o ierte, dar 
el n-a vrut... Şi cum pe urmă mămica ta a murit. Povesteşte- 
le totul, totul! Când ai să le spui toate astea, bătrânul le va 
simţi până-n adâncul inimii. Doar ştie şi el că Alioşa a 
părăsit-o azi pe Nataşa şi că ea a rămas umilită, batjocorită 
şi singură, fără nici un ajutor, fără nici o apărare, pradă 
batjocurii duşmanului ei. Le ştie el toate astea... Nelli! 
Salveaz-o pe Nataşa! Vroi să mergi cu mine, da? 

— Da, răspunse ea răsuflând întretăiat şi privindu-mă 
stăruitor şi fără să clipească, drept în ochi; era o privire în 
care se întrezărea parcă o imputare - am simţit-o până-n 
adâncul sufletului meu. 

Dar nu puteam renunţa la ideea aceea. Îmi pusesem prea 
multă speranţă într-însa. Am luat-o pe Nelli de mână şi am 
ieşit. Trecuse de ora două după-amiază. Se înnoura. În 
ultimul timp vremea fusese mereu călduroasă şi 
înăbuşitoare, dar acum - de undeva departe - se auzi 
bubuitul primului tunet de început de primăvară. Pe străzile 
prăfuite se porni în iureş vântul. 

Ne urcarăm într-o trăsură. Cât ţinu drumul, Nelli tăcu, 
măsurându-mă din când în când pe furiş, cu aceeaşi privire 
stranie şi enigmatică. Pieptu-i era frământat de emoție şi, 
sprijinind-o în trăsură, îi simţeam în căuşul palmei bătăile 
inimii, de parcă ar fi vrut să-i spargă pieptul. 

CAPITOLUL VII. 


Drumul mi s-a părut fără sfârşit. Dar în cele din urmă am 
ajuns şi am intrat la bătrânii mei, cu inima strânsă. Nu 
ştiam cum voi ieşi din casa lor, însă ştiam că nu trebuie să 
ies de acolo decât după ce voi obţine împăcarea lor cu 
Nataşa şi iertarea Nataşei. 

Să fi fost ora trei şi ceva după-amiază. Bătrânii erau 
singuri, ca de obicei. Deprimat şi bolnav, Nikolai Sergheici 
stătea lungit în fotoliul lui adânc; era tras la faţă şi palid, 
legat la cap cu o basma. Alături, Anna Andreevna îi uda din 
când în când tâmplele cu oţet, şi-l cerceta mereu cu ochii 
plini de suferinţă, ca să vadă cum arată, ceea ce se pare că 
îl necăjea pe bătrân, ba chiar îl mânia. El continua, să tacă, 
în-dârijit, iar dânsa nu cuteza să scoată o vorbă. Sosirea 
noastră neaşteptată îi miră pe amândoi. Nu ştiu de ce, dar 
Anna Andreevna se sperie văzându-mă cu Nelli şi, în 
primele clipe, ne privi în aşa fel, de parcă s-ar fi simţit 
vinovată cu ceva. 

— V-am adus-o pe Nelli, le spusei eu intrând. S-a răz- 
gândit şi a cerut ea singură să vie la dumneavoastră. 
Primiţi-o şi iubiţi-o... 

Bătrânul cată bănuitor la mine şi singură privirea aceea a 
fost de ajuns ca să ghicesc că el ştie totul: că, adică, Na-taşa 
e acum singură, părăsită, poate chiar la batjocura 
stricăciunii oamenilor. Vedeam că ar fi vrut să afle cât mai 
repede taina de care era legată sosirea noastră şi se uita 
întrebător când la mine, când la Nelli. Nelli tremura, 
strângân-du-mi tot mai tare mâna, cu privirea plecată în 
pământ; arunca numai din când în când împrejur câte o 
căutătură speriată ca o mică sălbăticiune prinsă în cursă. 
Curând însă Anna Andreevna îşi reveni, dumirindu-se; ea se 
repezi la Nelli, o sărută, o mângâie, plânse chiar şi o aşeză 
cu duioşie lângă dânsa, ţinându-i mânuţa în mâna ei. Nelli 
ridică spre ea o privire piezişă, mirată, plină de curiozitate. 

După aceea, Tbătrma nu mai ştiu însă ce să facă şi, într-o 
naivă aşteptare, nu-şi mai luă ochii de la mine. Bătrânul 
încreţi fruntea, ghicind parcă de ce o adusesem pe Nelli. 


Totuşi, băgând de seamă că observasem expresia lui de 
nemulţumire şi încruntarea sa, îşi duse mâna la cap, 
spunând scurt: 

— Mă doare capul, Vanea. 

Stăteam cu toţii în tăcere, ei*chibzuiam cum să încep. În 
odaie se întunecase; un nor negru şi gros acoperi treptat 
cerul şi se auzi iarăşi un tunet îndepărtat. 

— A început să tune cam devreme în primăvara asta, zise 
bătrânul. Uite, în treizeci şi şapte, mi-aduc aminte că prin 
părţile noastre a tunat şi mai devreme. 

Anna Andreevna oftă. 

— Să pun samovarul, ce spuneţi? Întrebă ea cu sfială; dar 
nimeni nu-i răspunse şi bătrâna se întoarse iarăşi către 
Nelli. 

— Cum te cheamă, drăguţa mea? O întrebă. Nelli îşi rosti 
cu vocea stinsă numele, apoi rămase şi mai încurcată. 
Bătrânul o privi mai atent. 

— Elena, va să zică? Interveni înviorându-se bătrânica. 

— Da, răspunse Nelli şi iar se aşternu tăcerea. 

— Sora Praskovia Andreevna avea şi ea o nepoată pe care 
o chema Elena, îşi aminti Nikolai Sergheici şi o strigau «tot 
Nelli. Aşa parcă mi-a rămas mie în minte. 

— Şi cum, tu n-ai nici rude, nici tată, nici mamă? Întrebă 
iarăşi Anna Andreevna. 

— N-am, şopti scurt şi speriată Nelli. 

— Am auzit, am auzit. Şi demult a murit mămica ta? 

— Nu demult. 

— Draga de ea, e orfană, o căina bătrâna, privind-o 
compătimitor. Nikolai Sergheici bătea nervos cu degetele în 
masă. 

— Mămica ta era venită de prin străinătate, nu-i aşa? 
Parcă aşa mi-ai spus, Ivan Petrovici? Continua să iscodească 
tiătrânica timid. 

Nelli îmi aruncă o privire scurtă, cerându-mi parcă 
ajutorul. Respira greu, întretăiat. 


— Mama ei, Anna Andreevna, începui eu, era fiica unui 
englez şi a unei rusoaice, încât se poate spune mai curând 
că era rusoaică: Nelli însă s-a născut în străinătate. 

— Cum aşa, maică-sa a plecat cu soţul ei în străinătate? 
Nelli se aprinse toată la faţă. Bătrânica îşi dădu numaidecât 
seama că scăpase o vorbă nelalocul ei şi tresări sub privirea 
mânioasă a bătrânului. Elo mai fixă sever câteva -clipe, 
apoi îşi întoarse faţa spre fereastră. 

— Pe mamă-sa a înşelat-o un om nemernic şi rău, rosti * el, 
adresându-se deodată Annei Andreevna. Femeia a plecat cu 
el de la tată-său şi i-a dat ibovnicului banii care erau ai 
tatălui ei; acela însă a pus mâna pe bani prin înşelăciune, a 
dus-o în străinătate, a jefuit-o şi pe urmă a părăsit-o. S-a 
găsit un om bun la inimă care n-a lăsat-o să piară şi a ajutat- 
o până la moartea lui. lar după ce a murit el, acum doi ani, 
s-a întors din nou la tatăl ei. Parcă aşa îmi spuneai că a fost, 
Vanea, mi se adresă el răstit. 

Nelli, peste măsură de agitată, se sculă de pe scaun şi 
porni Spre uşă. 

— Vino încoace, Nelli, o chemă bătrânul, întinzându-i în 
sfârşit mâna. Stai aici, lângă mine, uite aici, hai şezi! Se 
aplecă, o sărută pe frunte şi o mângâie blând pe căpşor. 
Nelli se înfiora toată... Dar se stăpâni. Înduioşată, Anna 
Andreevna se uita cu o rază de bucurie în priviri cum 
Nikolai Sergheics al ei o mângâie în sfârşit pe orfană. 

— Eu ştiu, Nelli, că pe mămica ta a nenorocit-o un om rău, 
rău şi fără scrupule, dar mai ştiu că ea şi-a iubit tatăl şi l-a 
respectat, rosti sugrumat de emoție bătrânul, continuând s- 
o mângâie pe cap, incapabil de a se stăpâni să nu ne arunce 
nouă în clipa aceea, astfel, o provocare. O uşoară roşeaţă îi 
învioră obrajii palizi; dar se străduia să ne ocolească 
privirile. 

— Mămica îl iubea pe bunicul mai mult decât o iubea 
bunicul pe dânsa, preciza cu sfială, dar cu fermitate Nelli, 
fe-rindu-şi, la rândul ei, ochii de noi toţi. 


— Dar tu de unde ştii? Se răsti bătrânul, iarăşi neputin-du- 
se stăpâni, aidoma unui copil şi ruşinându-se parcă singur 
de această izbucnire a sa. 

— Ştiu, răspunse Nelli scurt, pentru că el n-a vrut s-o 
primească pe mămica şi... Şi a alungat-o... 

Am băgat de seamă că Nikolai Sergheici vru să răspundă 
ceva, să obiecteze, de pildă, că bătrânul nu şi-a mai primit 
fiica pentru că, de fapt, ea îşi meritase pedeapsa, dar se 
uită la noi şi amuţi. 

— Şi unde locuiaţi când bunicul n-a vrut să vă primească? 
O descusu Anna Andreevna, care simţi deodată dorinţa 
îndărătnică de a continua discuţia tocmai în acest sens. 

— Când am sosit aici, l-am căutat mult timp pe bunicul, 
răspunse Nelli, dar nu l-am mai putut găsi. Mămica mi-a 
spus atunci că bunicul fusese mai înainte tare bogat, că a 
vrut chiar să facă şi o fabrică, dar că pe urmă a sărăcit, 
pentru că omul acela cu care plecase mama îi luase toţi 
banii bunicului şi nu i-i mai dăduse înapoi. Mi-a spus-o chiar 
mama. 

— Hm... Făcu bătrânul. 

— Şi mi-a mai spus, adăugă Nelli însuQeţindu-se din ce în 
ce mai mult şi vrând parcă să-i răspundă lui Nikolai 
Sergheici, deşi se adresa Annei Andreevna, mi-a spus că 
bunicul e tare supărat pe dânsa şi că numai ea e vinovată 
de toate astea în faţa lui, că nu mai are în lumea întreagă pe 
nimeni decât pe bunicul. Şi când îmi povestea, plângea tot 
timpul... „El n-are să mă ierte, o auzeam, când ne 
întorceam noi în ţară, dar poate că, văzându-te pe tine, o să 
te îndrăgească şi pentru tine o să mă ierte şi pe mine.” Ea 
mă iubea mult şi când îmi spunea toate astea, mă îmbrăţişa 
şi mă săruta, dar se temea să se ducă la bunicul. Pe mine 
mă învăţa să mă rog pentru dânsul, se ruga şi ea şi mi-a mai 
povestit mămica multe, multe alte lucruri; cum fusese pe 
când trăise la founicul şi cum ţinuse el la dânsa mai presus 
decât la orice pe lume. Cum îi cânta ea la pian şi-i citea cărţi 
seara, iar bunicul o săruta şi-i făcea cadouri... Multe 


cadouri, încât o dată chiar s-au certat din pricina asta; de o 
zi a mamei bunicul crezuse că mama nu ştie ce cadou are 
să-i aducă, dar mama aflase mai demult cei pregătise el. 
Căci mămica ar fi vrut să aibă cercei, iar bunicul îi spunea 
mereu că are să-i aducă o broşa, nu cercei; şi i-a adus totuşi 
cercei; însă când a văzut că mămica ştia că în pacheţel sunt 
cercei şi nu broşa, s-a supărat, că, adică, de ce a ştiut - şio 
jumătate de zi n-a mai vorbit cu mămica; pe urmă însă, tot 
el a venit la ea s-o sărute şi i-a cerut iertare... 

Nelli povesti toate astea cu atâta înflăcărare, încât până şi 
obrajii ei palizi, de bolnavă, se îmbujorară. 

Aciuiată în ungherul ei de la subsol, îmbrăţişându-şi şi 
sărutându-şi fetiţa (de altfel, singura bucurie care-i mai 
rămăsese în viaţă), mămica ei stătuse, se vede, de multe ori 
de vorbă cu micuța Nelli despre fericitele zile de altădată. 
Şi o plânsese fără a bănui ce răsunet vor stârni vorbele ei în 
inima precoce a acestui copil bolnav şi extrem de sensibil. 

Aci însă Nelli parcă-şi reveni, se uită bănuitoare în jur şi 
tăcu. Bătrânul se încruntă şi porni iar să bată darabana cu 
degetele în masă; Annei Andreevna îi picură din ochi o 
lacrimă pe care şi-o şterse tăcută cu batista. 

— Mămica a sosit aici tare bolnavă, reluă Nelli cu glasul 
aproape stins. O durea pieptul. L-am căutat mult timp pe 
bunicul, fără să-l putem găsi; noi stăteam într-un ungher la 
subsol. 

— Într-un ungher, aşa bolnavă cum era?! Strigă Anna 
Andreevna. 

— Da... Într-un ungher... Întări Nelli. Căci mămica era 
săracă. Şi-mi spunea, adăugă însufleţindu-se, că nu e păcat 
să fii sărac, ci-i păcat să fii bogat şi nedrept cu alţii... lar pe 
ea Dumnezeu o pedepseşte. 

— Şi unde stăteaţi voi, pe Vasilievski? La Bubnova ceea? O 
iscodi bătrânul, întorcându-se însă către mine, parcă pentru 
a arăta oarecare nepăsare în întrebarea lui. Iar întrebarea 
o pusese aşa, ca şi cum s-ar fi simţit jenat să tacă. 


— Nu, nu acolo... Mai întâi pe Mesceanskaia, răspunse 
Nelli. Aveam acolo o încăpere tare întunecoasă şi umedă, 
urmă după o pauză şi mămica s-a îmbolnăvit rău, dar pe 
atunci putea încă să umble. Eu îi spălam rufele şi ea nu mai 
contenea cu plânsul. Mai stăteau acolo şi o băbuţă, 
căpităneasa şi un funcţionar bătrân, care venea mereu beat 
şi în fiecare noapte ţipa şi făcea scandal. Mi-era tare frică 
de el. Mămica mă lua în pat lângă dânsa, mă îmbrăţişa şi 
tremura toată, iar funcţionarul zbiera şi înjura. A vrut odată 
s-o omoare pe căpităneasa, care era tare bătrână şi călca 
sprijinită în baston. lar mamei i s-a făcut milă de ea şi a vrut 
s-o apere; atunci funcţionarul a lovit-o pe mămica şi eu l-am 
lovit pe funcţionar... 

Nelli se opri. Amintirile o tulburaseră, ochi îi scânteiau. 

— Dumnezeule! Strigă Arma Andreevna, ascultând cu; 
multă luare-aminte povestirea Nelliei, care i se adresa mai 
ales ei. 

— Atunci mămica a ieşit din casă, continuă Nelli şi m-a luat 
şi pe mine cu dânsa. Era încă ziuă. Am cutreierat aşa pe 
străzi până seara şi mămica tot plângea şi mergea du- 
cându-mă de mână. Obosisem tare; nici nu mâncasem în 
ziua aceea. Mămica vorbea singură, iar mie îmi spunea 
mereu: „Să rămâi săracă, Nelli, iar după ce mor eu, să nu 
asculţi nimic din ce-o să-ţi spună alţii. Să nu te duci la 
nimeni j să rămâi singură, săracă şi să munceşti, iar dacă n- 
ai să găseşti de lucru, mai bine să cerşeşti, dar la ei să nu te 
duci”...Pe înserat, când traversam o stradă mare, dintr-o 
dată mama a început să strige: „Azorka! Azorka!” şi, ca din 
pământ, un câine mare ogârijit alergă la mămica scheunând 
şi gudurân-du-se; ea se sperie, se opri palidă, ţipă deodată 
şi se aruncă în genunchi la picioarele unui bătrân înalt, care 
mergea sprijinit în baston şi privea numai în pământ. 
Bătrânul acela înalt era bunicul şi era atât de slab şi de 
prost îmbrăcat... Atunci l-am văzut eu pentru întâia oară. Şi 
bunicul s-a speriat grozav, a pălit, văzând-o pe mămica 
prăbuşindu-se la picioarele lui şi îmbrăţişându-i-le, dar pe 


urmă s-a smucit, a împins-o în lături, a izbit cu bastonul în 
pavaj şi s-a îndepărtat repede de noi. Azorka a mai rămas; 
scheuna şi o lingea pe mămica pe obraz, pe urmă a fugit şi 
el după bunicul, l-a apucat de pulpana paltonului şi l-a tras 
înapoi, însă bunicul l-a lovit cu bastonul. Azorka a alergat 
din nou la noi; atunci, bunicul l-a strigat, iar câinele a fugit 
după el, urlând. Mămica zăcea jos, ca moartă. În jurul 
nostru se adunase lume multă, au venit şi poliţişti. Eu ţipam 
şi încercam s-o ridic. Pe urmă s-a ridicat singură, s-a uitat 
împrejur şi a venit după mine. Ara dus-o acasă. Oamenii au 
rămas mult timp uitându-se în urma noastră şi clătinând din 
cap... 

Nelli se opri să răsufle şi să-şi mai adune puterile. Era 
foarte palidă, dar în privirea ei citeai hotărâre. Se vedea că 
e decisă, în sfârşit, să spună totul. Căpătase în clipa aceea 
chiar un aer de sfidare. 

— De, observă Nikolai Sergheici cu glasul nesigur şi cu un 
fel de enervare, de, mămica ta îşi jignise tatăl şi el a 
respins-o pe drept cuvânt... 

— Şi mămica spunea la fel, reluă brusc Nelli, când 
mergeam spre casă ea-mi tot spunea: „Este bunicul tău, 
Nelli şi eu sunt vinovată în faţa lui, iar el m-a blestemat 
pentru asta, de aceea Dumnezeu mă şi pedepseşte”...În 
seara aceea şi-n zilele care urmară ea-mi repeta mereu 
asta. O spunea ca în neştire... 

Bătrânul nu mai rosti nimic. 

— Dar pe urmă, cum de v-aţi mutat într-altă locuinţă? Făcu 
Anna Andreevna, care nu contenea să plângă încetişor. 

— În noaptea aceea mămica s-a îmbolnăvit, iar 
căpităneasa descoperi pentru noi toţi ungherul de la 
Bubnova; a treia zi, împreună cu căpităneasa, ne-am mutat 
acolo; iar după ce ne-am mutat, mămica a căzut la pat şi 
trei săptă-măni a eăcut aşa bolnavă, iar eu am îngrijit-o. 
Bani nu mai aveam de loc, ne ajuta cu câte ceva 
căpităneasa şi Ivan Alexandriei. 

— Dricarul, gazda lor, spusei eu, lămurindu-i. 


— Când s-a ridicat din pat şi a început să umble, mămica 
mi-a povestit şi despre Azorka. 

Nelli se opri. Bătrânul era parcă bucuros de faptul că 
venise vorba despre Azorka. 

— Ei, ce ţi-a povestit despre Azorka? Întrebă şi se aplecă şi 
mai mult în fotoliu, vrând parcă să-şi ascundă şi mai bine 
faţa şi să privească în jos. 

— Dostoievski - Opere, voi. MI 

— Îmi tot vorbea despre bunicul, răspunse Nelli şi când 
era bolnavă şi când aiura, mereu despre el o auzeam 
pomenind. După ce a început să se însănătoşească, din nou 
mi-a povestit cum trăise ea mai înainte... Şi atunci şi-a 
amintit şi despre Azorka; odată, undeva afară din oraş, 
lângă o apă, întâlnise nişte băieţi care-l duceau pe Azorka 
legat cu funia ca să-l înece; mămica le-a dat bani şi l-a 
cumpărat de la ei. Bunicul, când l-a văzut, a ris grozav de 
el. Numai că Azorka fugi de la ei. Mămica plângea, iar 
bunicul, speriat, a făgăduit că dă o sută de ruble celui care i 
l-o aduce îndărăt. A treia zi l-au adus, iar bunicul a plătit 
suta de ruble; de atunci l-a îndrăgit pe Azorka; mămica însă 
îl iubea atât de mult, încât îl suia şi în pat. Tot ea mi-a spus 
că altădată Azorka umblase pe stradă cu nişte comedianţi, 
ştia să facă frumos, ducea în spinare o maimuţă, se 
pricepea să ţină între labe puşca şi ştia să facă multe alte 
lucruri... lar când mămica a plecat de la bunicul, a rămas 
Azorka în loc; oriunde se ducea, bunicul îl lua cu dânsul; de 
aceea, când l-a văzut pe Azorka, mămica a înţeles că şi 
bunicul trebuie să fie pe-aproape... 

Probabil că bătrânul se aşteptase să audă cu totul altceva 
despre Azorka şi iar începu să se încrunte. Nu mai puse nici 
o întrebare. 

— Şi de atunci nu l-aţi mai văzut niciodată pe bunic? 

Întrebă Anna Andreevna. 

— Ba da, după ce mămica s-a făcut mai bine, l-am întâlnit 
eu o dată pe bunic. Mă duceam la prăvălie, după pâine; 
când numai ce văd un om cu Azorka; mă uit, şi-l recunosc 


pe bunicul. M-am dat la o parte şi m-am lipit de un zid. Însă 
bunicul s-a uitat la mine, s-a uitat lung şi era atât de 
înfricoşător, că m-am speriat de dânsul; apoi a plecat mai 
departe. Azorka mă ţinuse minte, se vede, pentru că începu 
să sară în jurul meu şi să-mi lingă mâinile. M-am dus repede 
acasă, dar uitându-mă înapoi, am văzut că bunicul intrase în 
prăvălie. M-am gândit atunci că o fi vrând să întrebe de 
mine şi m-am speriat şi mai tare; acasă, nu i-am spus mamei 
nimic, ca să nu se îmbolnăvească iar. A doua zi, nu m-am 
mai dus la prăvălie, sub cuvânt că mă doare capul, iar a 
treia zi n-am mai întâlnit pe nimeni, dar mi-a fost atât de 
frică, încât m-am dus şi m-am întors tot într-o fugă. A patra 
zi, însă, de-abia cotisem după colţ, că m-am întâlnit drept în 
faţă cu bunicul; era şi Azorka cu el. Am rupt-o la fugă şi am 
apucat-o pe altă stradă. Vream să. 

Intru în prăvălie pe cealaltă parte, însă acolo iar am dat de 
bunicul şi m-am speriat aşa tare, că m-am oprit ţintuită 
locului. S-a oprit şi bunicul în faţa mea şi iar m-a privit lung; 
pe urmă m-a mângâiat pe cap, m-a luat de mână şi m-a dus 
cu el, iar Azorka venea în urma noastră şi dădea din coadă. 
Atunci am văzut că bunicul nu se mai ţine drept, că, 
mergând, se tot sprijină în baston şi că mâinile îi tremură 
într-una. M-a dus până la tarabagiul din colţ care vindea 
turtă dulce şi mere. Mi-a cumpărat un cocoşel de turtă 
dulce şi un peştişor şi o acadea şi un măr, dar pe când 
scotea banii dintr-un portofel de piele, mâinile îi tremurau 
atât de tare, încât scăpă un pitac şi eu i-l ridicai de pe jos. El 
îmi dădu mie pitacul şi dulciurile, apoi, după ce mă mângâie 
iarăşi pe cap, fără să-mi spună o vorbă, plecă. 

Când m-am întors acasă, i-am povestit mămichii tot; şi cum 
la început îmi fusese frică de el şi cum mă ascunsesem. Mai 
întâi mămica nu m-a crezut, dar pe urmă s-a bucurat atât 
de mult, încât toată seara mi-a pus fel de fel de întrebări, m- 
a sărutat şi a plâns, iar după ce i-am povestit totul, mi-a 
poruncit o dată pentru totdeauna să nu mă mai tem de el, 
căci dacă bunicul vine pe aici ca să mă vadă, înseamnă că 


mă iubeşte. Mi-a spus să fiu drăguță cu dânsul şi să-i 
vorbesc. lar a doua zi m-a trimis de dimineaţă pe stradă de 
câteva ori, deşi îi spusesem că bunicul nu trece pe acolo 
decât pe înserat. Venea şi dânsa în urma mea, ascunzându- 
se după câte un colţ; aşa a făcut şi-n ziua următoare, dar 
bunicul n-a venit; în zilele acelea a tot plouat şi mămica a 
răcit rău, pentru că ieşea să mă petreacă după poartă, aşa 
că iar căzu la pat. 

Bunicul nu s-a mai arătat decât peste o săptămână şi 
atunci mi-a cumpărat iar un peştişor şi un măr şi iar nu mi-a 
vorbit nimic. Dar când a plecat de lângă mine, m-am luat 
tiptit după el, căci mă hotărâsem dinainte să aflu unde stă şi 
să-i spun mamei. Mergeam la oarecare depărtare în urmă, 
pe cealaltă parte a străzii, ca să nu mă vadă. Locuia foarte 
departe, dar nu acolo unde a stat el mai pe urmă şi unde a 
murit, ci pe strada Gorohovaia, tot într-o casă mare, la 
etajul al treilea. Am aflat toate astea şi m-am întors acasă 
târziu. Mămica era tare neliniştită, căci nu ştia ce s-a 
întâmplat cu mine. Când i-am povestit însă, s-a bucurat mult 
şi a vrut să se ducă la bunicul chiar a doua zi, pe urmă însă 
i-a fost frică să meargă şi aşa nu s-a putut hotări trei zile în 
şir şi nu s-a dus. Pe urmă m-a chemat şi mi-a spus: uite cee, 
Nelli, eu sunt acum bolnavă şi nu pot umbla; i-am scris 
bunicului tău o scrisoare; du-te şi dă-i-o. Să iei însă seama, 
Nelli, ce are să spună şi ce are să facă, după ce o va citi; tu 
îngenunchează în faţa lui, sărută-l şi roagă-l s-o ierte pe 
mămica ta... Şi ce-a mai plâns mămica şi tot mă săruta şi mă 
binecuvmta de drum; s-a închinat şi lui Dumnezeu şi pe 
mine m-a pus în genunchi la icoană şi cu toate că era tare 
bolnavă, a ieşit şi m-a petrecut până la poartă; m-am uitat 
înapoi de vreo câteva ori şi am văzut-o tot acolo, uitându-se 
după mine... 

Sosind la bunic, am deschis uşa, uşa nu era încuiată. L-am 
găsit la masă, mânca pâine cu cartofi; Azorka stătea lângă 
el, se uita cum mănâncă şi da din coadă. Şi locuinţa aceea 
avea ferestrele joase, întunecate, iar în cameră nu era 


decât o masă şi un scaun. Bunicul sta singur. Când am 
intrat, s-a speriat atât de tare, că i-a pierit sângele din 
obraz şi a început să tremure. M-am speriat şi eu şi n-am 
putut să-i spun nimic, ci doar m-am apropiat şi am pus 
scrisoarea pe masă. Când a văzut-o, s-a înfuriat, s-a ridicat 
în picioare, a înhăţat bastonul cu o mână şia vrut să mă 
lovească, dar n-a dat, ci numai m-a scos pe uşă afară şi m-a 
îmbrâncit. Înainte de a apuca însă să cobor primele trepte, 
uşa s-a deschis din nou şi el mi-a aruncat la picioare 
scrisoarea nedesfăcută. M-am întors acasă şi i-am povestit 
totul mamei. De atunci, boala a doborât-o şi mai rău pe 
mama. 

CAPITOLUL, VIII. 

În clipa aceea un tunet puternic cutremură văzduhul şi 
primii stropi mari de ploaie loviră în geam. În cameră se 
făcu deodată întuneric. Speriată, bătrâna îşi făcu semnul 
crucii. Ramaserăm cu toţii nemişcaţi şi tăcuţi. 

— Trece repede, vesti bătrânul, uitându-se înspre ferestre; 
apoi se sculă şi se plimbă un timp prin cameră. Nelli îl 
urmărea cu o privire iscoditoare. Era într-o stare de 
tulburare bolnăvicioasă. Mi-am dat seama de acest lucru. 
Ea însă îmi ocolea privirea. 

— Ei şi mai departe? Se interesă Nikolai Sergheici, 
reluându-şi locul în fotoliu. 

Nelli se uită speriată în jur. 

— Şi nu l-ai mai văzut pe urmă de loc pe bunicul tău? 

— Ba da, l-am văzut... 

— Atunci, povesteşte-ne, drăguță, spune-ne, o îndemnă 
Anna Andreevna. 

— După aceea nu l-am mai văzut trei săptămâni, reluă 
Nelli, până a dat iarna şi a căzut zăpada. Când l-am întâlnit 
iarăşi, în acelaşi loc, m-am bucurat mult... Deoarece mama 
era tare amărâtă că el nu mai apare. De cum l-am zărit, am 
fugit înadins pe cealaltă parte a străzii, ca să vadă că fug de 
dânsul. Uitându-mă însă înapoi, mi-am dat seama că el 
grăbise pasul după mine, iar mai pe urmă începu «hiar să 


VW 


alerge, strigându-mă din urmă: „Nelli, Nelli!” Azorka fugea 
şi el. Mi s-a făcut milă şi m-am oprit. Bunicul s-a apropiat de 
mine, m-a luat de mână şi am pornit cu el; când a văzut că 
plâng, s-a oprit, s-a uitat la mine, s-a aplecat şi m-a sărutat. 
Atunci i-a sărit în ochi că am ghetele rupte şi m-a întrebat 
dacă nu mai am altele. I-am spus repede că mămica nu are 
bani şi că gazda ne dă numai din milă câte ceva de 
mâncare. Bunicul n-a zis nimic, dar m-a dus în piaţă, mi-a 
cumpărat nişte ghete şi m-a pus să le în-ealţ chiar acolo; pe 
urmă am mers cu el la Gorohovaia, dar înainte de asta a 
intrat cu mine într-o prăvălioară şi a cumpărat cozonac şi 
două bomboane, iar când am ajuns în camera lui mi-a spus 
să mănânc cozonacul şi s-a uitat cum mănânc, pe urmă mi-a 
dat şi bomboanele. Azorka şi-a suit labele pe masă şi a cerut 
şi el cozonac şi i-am dat şi Ivii, iar pe bunic l-a apucat râsul. 
Pe urmă m-a aşezat lângă dânsul, m-a mângâiat pe cap şi 
m-a întrebat dacă am învăţat carte şi ce anume ştiu? l-am 
răspuns, iar el mi-a poruncit ca de îndată ce am să pot, să 
vin în fiecare zi pe la ora trei la dânsul, că are să mă înveţe 
el carte. Pe urmă mi-a spus să mă întorc cu spatele şi să mă 
uit pe fereastră, până când îmi spune el să mă întorc spre 
dânsul. Am stat aşa, dar o dată mi-am întors pe furiş capul 
şi am văzut că-şi desfăcuse perna la un colţ de jos, de unde 
a scos patru ruble. După ce le-a scos, a venit lângă mine şi 
mi le-a dat. „Astea-s numai pentru tine”...Am luat banii, dar 
pe urmă m-am gândit puţin şi i-am spus: „Dacă sunt numai 
pentru mine, nu-i iau.” Atunci bunicul s-a supărat şi mi-a 
zis: „la-i cum vrei şi du-te”...Am ieşit, dar de data asta nici 
măcar nu m-a sărutat. 

Când m-am întors acasă, i-am povestit totul mamei. Ea se 
simţea din ce în ce mai rău. Pe la gazda noastră venea un 
student ca s-o îngrijească şi i-a spus să ia doctorii. Mă 
duceam deseori la bunicul: aşa-mi poruncise mămica. 
Bunicul a cumpărat Noul Lestament şi o carte de geografie 
şi a început să mă înveţe: uneori însă se apuca să-mi 
povestească de la dânsul ce fel de ţări există pe pă-mănt şi 


ce fel de oameni trăiesc în ele şi ce fel de mări sunt şi cea 
fost mai înainte vreme şi cum Hristos ne-a iertat pe toţi. Îi 
plăcea mult când îi puneam întrebări: de aceea am început 
să-l întreb tot mai des şi el îmi povestea şi despre 
Dumnezeu mi-a vorbit mult. Alteori, în loc să învăţăm, ne 
apucam să ne hârjonim cu Azorka, fiindcă Azorka mă iubea 
mult; eu l-am învăţat să sară peste baston şi bunicul făcea 
mare haz de asta şi mă dezmierda. Numai că bunicul râdea 
destul de rar. Uneori vorbea mult, dar pe urmă amuţea 
deodată şi rămânea aşa, parcă ar fi adormit, însă ochii îi 
erau deschişi. Şi sta aşa până se însera, iar pe înserat se 
făcea mai bătrân şi înfricoşător... Uneori, când veneam pe 
la dânsul, se întâmpla să-l găsesc stând îngândurat pe 
scaunul lui, fără să audă ce se petrece în jur. Azorka moţăia 
şi el,„culcat la picioarele bunicului. Aşteptam aşa cât 
aşteptam, apoi începeam să tuşesc dar bunicul nici nu 
întorcea capul. Atunci plecam. Acasă, mămica mă aştepta cu 
nerăbdare; ea stătea în pat, iar eu îi povesteam tot, tot, 
până se făcea noapte, îi povesteam într-una, iar ea asculta 
într-una despre bunicul: ce făcuse el în ziua aceea şi ce-mi 
povestise, ce fel de istorioare şi ce lecţii mi-a dat să învăţ. 
Iar când îi spuneam despre Azorka, precum că l-am învăţat 
să sară peste băț şi că bunicul făcuse haz, atunci începea să 
râdă şi ea şi râdea mult timp şi se bucura şi iar mă punea 
să-i mai spun o dată; după aceea începea să se roage. 

— Şi mie un lucru nu-mi ieşea din cap: cum vine asta că ea 
îl iubeşte atât de mult pe bunicul, iar el n-o iubeşte de loc? 
Şi când m-am dus apoi la dânsul, i-am povestit înadins cât 
de mult îl iubeşte mămica. El m-a ascultat posomorât şi 
încruntat; m-a ascultat, dar nu a spus nici o vorbă. Atunci l- 
am întrebat că de ce mămica îl iubeşte atâta, încât mereu 
mă întreabă despre el, pe când dânsul niciodată nu mă 
întreabă nimic de ea. Atunci bunicul s-a supărat şi m-a dat 
afară din cameră: am stat puţin după uşă, până când ela 
deschis şi m-a chemat iar înăuntru; dar a fost tot timpul 
supărat şi n-a scos o vorbă. Când am început mai apoi să 


citim la religie, iarăşi l-am întrebat, de ce, dacă Isus Hristos 
a spus: iubiţi-vă unii pe alţii şi iertaţi greşelile greşiţilor 
voştri, el totuşi nu vrea s-o ierte pe mămica? Atunci deodată 
a sărit şi a început să ţipe la mine, spunând că mămica m-a 
învăţat să-i vorbesc aşa şi xn-a dat iarăşi afară, spunându- 
mi că nici să nu mai îndrăznesc a-i călca pragul. Iar eu i-am 
răspuns că şi-aşa n-am să mai vin şi am plecat. A doua zi, 
bunicul s-a mutat într-o altă locuinţă. 

— V-am spus că ploaia o să treacă repede, uite că a şi stat, 
iese soarele... Priveşte, Vanea, zise Nikolai Sergheici cu 
ochii spre fereastră. 

Anna Andreevna îl privi extrem de nedumerită şi deodată 
ochii acestei bătrâne, supuse şi temătoare până atunci, 
scăpărară de indignare. O prinse în tăcere pe Nelli de mână 
şi şi-o aşeză pe genunchi. 

— Povesteşte-mi mie, îngeraşul meu, o rugă dânsa, că eu 
te ascult... Nu-i lua în seamă pe cei cu inima de piatră... 

Dar nu isprăvi, căci o podidi plânsul. Nedumerită şi 
speriată, Nelli mă privi întrebător. Bătrânul înălţă din 
umeri, şi, în aceeaşi clipă, îşi întoarse faţa. 

— Spune mai departe, Nelli, o îndemnai. 

— Trei zile n-arn mai fost pe la el, continuă ea: în timpul 
ăsta mama s-a simţit şi mai rău. Toţi banii ni se isprăviseră, 
nu mai aveam cu ce să cumpărăm doctorii şi nici de 
mâncare, pentru că şi gazdele noastre nu aveau nimic şi 
începuseră a ne scoate ochii că trăim pe socoteala lor. Aşa 
că în dimineaţa celei de-a treia zile m-am sculat şi am 
început să mă îmbarc. Mămica m-a întrebat unde mă duc. I- 
am spus: la bunicul, să-i cer bani şi ea s-a bucurat mult, 
pentru că îi povestisem totul, cum m-a alungat şi-i mai 
spusesem că de acum înainte nu vreau să mă mai duc la el, 
deşi plânsese şi mă rugase să mai merg. Când am ajuns Ja 
locuinţa lui, am aflat că se mutase şi m-am dus să-l caut la 
noua locuinţă. Ajungând acolo, când el se pomeni cu mine 
înăuntru, sări de pe scaun, se repezi la mine şi bătu din 
picior furios; i-am spus însă îndată că mămica-i tare 


bolnavă, că ne trebuie cincizeci de copeici pentru doctorii şi 
că n-avem nici ce mânca. Bunicul a ţipat la mine, m-a împins 
pe scară afară şi a încuiat uşa în urmă. Pe când mă 
îmbrâncea însă, i-am spus c-o să mă aşez pe scară şi că n-o 
să mă mişc de acolo până când nu-mi dă bani. Aşa am şi 
făcut. După un timp, el crăpă uşa şi, văzându-mă acolo, o 
închise iar. A trecut apoi mult, el a deschis iar, m-a văzut şi 
iar a închis. Şi tot aşa de mai multe ori, deschidea şi se uita 
la mine. Până când, în cele din urmă, a ieşit cu Azorka, a 
încuiat, a trecut pe lângă mine fără să-mi spună un cuvânt 
măcar şi s-a dus. Nici eu n-am scos nici o vorbă, ci am 
rămas aşa şi am stat pe scară până s-a întunecat. 

— Draga de ea, strigă Anna Andreevna, păi nu ţi-a fost frig 
să stai acolo pe scară. 

— Eram cu şubiţa pe mine, răspunse Nelli. 

— Ei şi ce dacă erai cu şubiţa... Mititica mea? Of, cât ai 
avut de suferit! Ei şi ce-a mai făcut bunicul tău? 

Buzele fetiţei începură să tremure, dar cu un efort 
extraordinar ea se stăpâni. 

— Bunicul s-a întors după ce se lăsase întunericul nopţii» 
iar când a urcat scara şi a dat de mine, a strigat: „Cine e?” 
I-am spus că sunt eu. Mă crezuse, pesemne, de mult 
plecată. Văzând însă că tot mai eram acolo, s-a mirat mult şi 
mult timp a stat nemişcat în faţa mea. Apoi deodată a izbit 
treptele cu bastonul, s-a repezit la uşă, a descuiat-o şi peste 
câteva clipe s-a întors cu nişte bănuţi de aramă, tot de câte 
cinci copeici şi a aruncat cu ele în mine pe scară. „Na, ţine, 
mi-a strigat, e tot ce mai am şi spune-i maică-ţi căv o 
blestem!” apoi a închis uşa. Părăluţele acelea s-au 
împrăştiat pe scară. Am început să le adun pe întuneric, dar 
pasămite bunicul şi-a dat seama că banii se împrăştiaseră 
care încotro şi că pe întuneric îmi va fi greu să-i adun. 
Atunci a descuiat uşa, a scos o luminare şi la lumina ei i-ajm 
putut aduna repede. M-a ajutat şi el, zicând că trebuie să fie 
în total şaptezeci de copeici şi a plecat. Acasă, am dat banii 
mamei şi i-am povestit totul; i s-a făcut şi mai rău, iar eu am 


fost bolnavă toată noaptea şi chiar a doua zi am avut 
fierbinţeală, dar nu mă gândeam decât la un singur lucru, 
pentru că eram tare supărată pe bunicul. Când mămica a 
adormit, am pornit pe stradă, spre locuinţa bunicului şi 
înainte de a ajunge acolo m-am oprit pe pod. Tocmai atunci 
a trecut acela... 

e |U- 

— Arhipov, lămurii eu, despre care v-am mai vorbit, Ni- 
kolai Sergheici; cel care a venit la Bubnova cu negustorul şi 
a fost snopit în bătaie. Deci, Nelli atunci îl văzuse pentru 
prima dată... Continuă tu, Nelli. 

— L-am oprit şi i-am cerut bani, i-am cerut o rublă. El s-a 
uitat la mine şi m-a întrebat: „O rublă?” „Da”, i-am răspuns. 
Atunci a râs şi mi-a zis: „Hai cu mine!” Nu ştiam ce să fac, 
să merg, ori nu, când am văzut că se apropie un foătrânel 
cu ochelari în ramă de aur; mă auzise cum îi cerusem 
aceluia o rublă; s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat de ce 
vreau atâţia bani. I-am mărturisit că mămica e bolnavă şi că 
aţâţă-mi trebuie pentru doctorii. M-a întrebat unde stau. A 
notat într-un carnet şi mi-a dat o hârtie de o rublă. Acela 
însă, când l-a zărit pe bătrânelul cu ochelari, s-a grăbit să 
plece şi nu m-a chemat să vin cu el. Am intrat apoi într-o 
prăvălioară şi am schimbat rubla în bani de aramă; am 
înfăşurat treizeci de copeici într-o hârtiuţă şi le-am pus 
deoparte pentru mămica, iar şaptezeci de copeici nu le-am 
mai înfăşurat în hârtiuţă, le-am ţinut strâns în mână şi m-am 
dus cu ele la bunicul. Când am ajuns, am deschis uşa şi i-am 
zvârlit din prag toţi bani care se rostogoliră pe duşumea. 

— Poftim, ia-ţi banii! l-am spus. Mămichii nu-i trebuie banii 
matale, pentru că o blestemi; apoi am trântit uşa şi am 
fugit. 

Ochii fetiţei scăpărară şi cu un aer naiv provocator îl privi 
ţintă pe bătrân. 

— Bine i-ai făcut, aprobă Anna Andreevna, fără să se «iţe 
la Nikolai Sergheici şi o strânse la pieptul ei pe Nelli, aşa-i 
trebuia! Bunicul tău a fost un om rău şi crud... 


— Hm! Făcu Nikolai Sergheici. 

— Ei şi, mai departe? Întrebă nerăbdătoare Anna 
Andreevna. 

— Nu m-am mai dus de loc la bunicul şi nici el n-a mai 
trecut pe strada noastră, răspunse Nelli. 

— Şi ce-aţi făcut tu şi mămica ta? Of, sărmanele de voi! 

— Mămica se simţea tot mai rău şi rareori mai putea să se 
dea jos din pat, spuse Nelli. Vocea îi tremură şi se frânse. 
Iar bani nu mai aveam, aşa că am început să umblu cu 
căpităneasa. Ea se ducea să cerşească pe la casele 
oamenilor sau oprea oameni de inimă pe stradă rugându-i 
s-o ajute; din asta trăia. Mi-a spus că nu este cerşetoare, că 
are hârtii în care scrie că e căpităneasă şi că a sărăcit. 
Hârtiile acelea le arăta oamenilor şi pentru asta era miluită. 
Pe-atunci mi-a şi spus ea că nu-i ruşine să cerşeşti de la 
mulţi. Umblam împreună şi trăiam aşa, din cerşit. Curând a 
aflat şi mama despre asta, pentru că ceilalţi chiriaşi au 
început să-i scoată ochii, spunându-i că este cerşetoare, iar 
Bubnova a venit şi i-a spus să mă dea mai bine la dânsa 
decât să mă lase să cerşesc. Bubnova mai venise şi altădată 
şi-i oferise bani, dar mămica n-a vrut să-i primească; 
Bubnova zicea că de ce suntem aşa de mândre şi ne 
trimitea de mâncare. Când i-a spus însă despre mine, 
mămica a început să plângă şi s-a speriat; Bubnova era 
beată şi a ocărât-o. I-a zis că eu şi aşa sunt o cerşetoare, că 
umblu cu căpităneasă şi chiar în seara aceea a alungat-o pe 
căpităneasă din casă. Când a aflat despre toate astea, 
mămica a plâns mult, pe urmă s-a dat jos din pat, s-a 
îmbrăcat, m-a luat de mână şi am pornit împreună. Ivan 
Alexandriei a vrut s-o oprească, dar ea nu l-a ascultat şi am 
plecat. Abia se ţinea pe picioare, mereu se aşeza jos, pe 
stradă, iar eu o sprijineam, să nu cadă. Spunea că vrea să 
se ducă la bunicul şi-mi cerea s-o conduc; se lăsase noaptea. 
Deodată, am ajuns într-o stradă mare; în faţa unei case se 
opreau cupeuri, ieşea multă lume de acolo, toate ferestrele 
erau luminate şi se auzea muzică. Mămica s-a oprit, m-a 


strâns la piept şi mi-a spus: „Nelli, să rămâi săracă toată 
viaţa, să rămâi săracă, dar să nu te duci la ei, oricine te-ar 
chema, oricine ar veni. Şi tu ai fi putut să fii acolo, între ei, 
bogată, cu rochii frumoase, dar nu vreau eu. Ei sunt răi şi 
cruzi, iar tu să asculţi de porunca mea: rămâi săracă, să 
munceşti şi să cerşeşti, iar dacă vine careva să te cheme, 
spune-i: nu vreau să merg la voi...!” Asta mi-a poruncit 
mămica, pe când era bolnavă, iar eu vreau s-o ascult cât oi 
trăi, adăugă Nelli cu vocea sugrumată de emoție şi roşie la 
faţă ca para focului; toată viaţa mea am să slujesc şi am să 
muncesc; şi la voi tot pentru a sluji, pentru a munci am 
venit, nu vreau să stau la voi ca fiică. 

— Ei, haide, haide, drăguţo! Bâlbâi bătrânica îmbrăţişând- 
o. Că doar mămica ta era pe atunci bolnavă, când te 
povâăţuia la toate astea. 

— Ba era nebună, tăie sourt bătrânul. 

— Fie şi nebună! Se răsuci Nelli brusc către el; chiar dacă 
era aşa, ceea ce mi-a poruncit ea voi face toată viaţa. După 
ce mi-a spus toate astea a şi leşinat acolo, pe stradă. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Anna Andreevna, aşa 
bolnavă cum era şi în stradă iarna...? 

— Au vrut să ne ducă la poliţie, dar un domn ne-a luat 
apărarea, m-a întrebat unde stăm, mi-a dat zece ruble şi a 
poruncit vizitiului să o ducă pe mămica până acasă cu 
trăsura lui. După aceea mămica nu s-a mai sculat niciodată 
din pat, iar peste trei săptămâni a murit... 

— Şi tatăl ei... El ce-a făcut? N-a mai iertat-o? Strigă Anna 
Andreevna. 

— Nu, n-a iertat-o! Răspunse Nelli chinuindu-se să se stă- 
pânească. Cu o săptămână înainte de a muri, mă chemă 
lingă dânsa şi-mi spuse: „Nelli, du-te încă o dată la bunicul 
tău, pentru ultima oară şi roagă.-l să vie la mine şi să mă 
ierte; spune-i că peste câteva zile am să mor şi că am să te 
las singură pe lume. Mai spune-i că mi-e greu să mor aşa...” 
Şi m-am dus. M-am dus, am bătut la uşă, bunicul a deschis, 
dar când m-a văzut a şi vrut să închidă; numai că eu m-am 


prins cu amândouă mâinile de uşă şi i-am strigat: „Mămica 
e pe moarte, te cheamă, vino...!” El însă m-a îmbrâncit şi 
mi-a trântit uşa în nas. M-am întors acasă, m-am culcat 
lângă mămica, am îmbrăţişat-o şi nu i-am mai spus nimic... 
M-a îmbrăţişat şi ea şi nu m-a mai întrebat nimic... 

Aci, Nikolai Sergheici se sprijini greoi pe masă, apoi se 
sculă, dar după ce ne cuprinse pe noi toţi într-o privire 
tulbure şi ciudată, se lăsă iarăşi în fotoliu, de parcă l-ar fi 
părăsit puterile cu desăvârşire. Anna Andreevna nu se mai 
uită de loc la el, ci, plângând zdrobită, continua s-o strângă 
în braţe pe Nelli... 

— În ultima zi, înainte să moară, către seară, mămica m-a 
chemat lângă dânsa, m-a luat de mână şi mi-a spus: „Astăzi 
am să mor, Nelli”, a vrut să mai adauge ceva, dar n-a mai 
putut. Mă uitam la ea, iar dânsa parcă nici nu mă mai 
vedea, atâta doar că-mi strângea cu putere mâna. Mi-am 
tras mâna încetişor şi am ieşit în fugă din casă. Am alergat 
tot drumul cât mă ţineau picioarele, ca să ajung cât mai 
repede la bunicul. Când m-a văzut, a sărit de pe scaun şi s-a 
holbat la mine atât de speriat, încât toată faţa i s-a 
îngălbenit şi tremura tot. L-am apucat de mână şi i-am spus 
doar atât: „Moare!” Deodată el începu să caute zăpăcit prin 
cameră, îşi luă bastonul şi porni în goană după mine; ieşise 
fără pălărie, deşi afara era frig. M-am întors şi i-am adus 
pălăria, i-am pus-o pe cap şi am luat-o amândoi la fugă. Pe 
drum îl tot grăbeam şi îi spuneam să ia un birjar, pentru că 
mămica o să moară din clipă în clipă; dar bunicul n-avea 
decât şapte copeici, toţi banii lui. Oprea câte un birjar, se 
tocmea, dar birjarii râdeau de el şi râdeau şi de Azorka, 
fiindcă Azorka fugea şi el după noi. Şi am fugit tot aşa 
mereu. Bunicul obosise şi răsufla greu. Dar încă zorea şi 
alerga. Deodată căzu jos şi-i alunecă pălăria de pe cap. L- 
am ridicat, i-am aşezat pălăria pe cap, l-am luat de mână şi 
l-am dus aşa după mine; când am ajuns acasă, se 
înnoptase... lar mămica era moartă. Când a văzut-o, bunicul 
îşi frânse mâinile, începu să tremure, apoi rămase 


încremenit la căpătâiul ei, fără să scoată o vorbă. M-am 
apropiat de mămica mea moartă, l-am apucat pe bunic de 
mână şi i-am strigat: „Priveşte, om crud şi rău ce eşti, 
priveşte!... Uită-te la ea!” Atunci bunicul a scos un strigăt şi 
s-a prăbuşit fără simţiri. 

Nelli sări de la locul ei, se smulse din îmbrăţişarea Annei 
Andreevna şi rămase în mijlocul odăii, palidă, istovită şi în- 
spăimântată. Dar Anna Andreevna se duse repede la ea, „O 
luă iar în braţe şi, ca într-o exaltare, rosti: 

— Eu, eu am să-ţi fiu de acum înainte mamă, Nelli, draga 
mea, iar tu vei fi ca şi copilul meu! Da, Nelli, să plecăm, să-i 
lăsăm pe toţi, pe cei răi şi cruzi! Lasă-i să-şi bată joc de 
oameni, că Dumnezeu, numai Dumnezeu o să-i socotească... 
Nor să plecăm amândouă, Nelli, hai de aici, haide...! 

Niciodată mai înainte ori după aceea n-am mai văzut-a 
într-o asemenea stare şi nici nu mi-aş fi închipuit că ar 
putea vreodată să se tulbure într-at. Ita. Nikolai Sergheici 
tresări, se îndreptă în fotoliu, apoi se ridică şi, cu vocea 
sugrumată,. 

Întrebă: 

— Încotro, Anna Andreevna? 

— La ea, la fiica mea, la Nataşa! Ripostă bătrâna, tră- 
gând-o pe Nelli după dânsa, spre uşă. 

— Stai, aşteaptă, aşteaptă...! 

— N-am ce să mai aştept, om rău şi crud ce eşti! Am. 
Aşteptat destul, a aşteptat şi ea destul, acum, adio! 

Spunând asta, bătrânica se întoarse, îl privi şi-n clipa 
aceea rămase locului, încremenită: Nikolai Sergheici era 
lângă dânsa. 

Cu pălăria pe cap şi încercând grăbit cu braţele-i slăbite şi 
tremurătoare să-şi pună paltonul. 

— Cum şi tu...?! Vii şi tu cu mine? Strigă ea împreunân-du- 
şi rugător mâinile şi privindu-l neîncrezătoare, ca şi cum n- 
ar fi îndrăznit să creadă într-o asemenea fericire. 

— Nataşa! Unde-i Nataşa mea? Unde-i?! Unde-i fata mea? 
Izbucni în sfârşit din pieptul bătrânului. Daţi-mi-o înapoi pe 


Nataşa mea! Unde-i? Unde-i?! Şi apucând bastonul pe care 
i-l întinsesem, se repezi spre uşă. 

— A iertat-o! A iertat-o! Exclamă Anna Andreevna. Dar 
bătrânul nu mai apucă să ajungă până în prag. Brusc, uşa 
se deschise şi în cameră năvăli Nataşa, palidă, cu ochii 
scânteietori, ca în febră. Avea rochia mototolită şi udă de 
ploaie. Basmaua cu care-şi acoperise capul îi alunecase pe 
ceafă şi în părul ei des sclipeau picături mari de ploaie. 
Intră, îşi văzu tatăl şi cu un strigăt, întinzând mâinile către 
el, se prăbuşi în genunchi la picioarele lui. 

CAPITOLUL IX. 

El însă o şi cuprinsese în braţe...! 

Ridicând-o de jos, ca pe un copil, o duse în braţe şi o aşeză 
în fotoliul lui. Îngenunche în faţa ei şi-i săruta mâinile şi 
picioarele. O săruta privind-o cu nesaţ, de parcă nu-i venea 
să. Creadă că este iarăşi lângă el, că o vede şi o aude iarăşi 
pe ea, pe Nataşa, fata lui! Anna Andreevna, scăldată în 
lacrimi, o cuprinse şi ea la rândul ei, strângându-i capul la 
pieptul său şi rămase aşa nemişcată, incapabilă să 
rostească un cuvânt. 

— Scumpa mea!... Viaţa mea... Bucuria mea!... Repeta 
bătrânul fără şir, ţinând-o de mâini şi privindu-i ca un 
îndrăgostit faţa palidă, trasă, însă tot frumoasă şi ochii 
înlăcrimaţi. Bucuria mea, copila mea! Repeta el şi iar tăcea, 
măsurând-o cu o încântare de nespus. Cine, cine mi-a spus 
că a slăbit? În-găimă el către noi, cu un zâmbet fugar, ca de 
copil, continuând să stea în genunchi în faţa ei. E puţin cam 
trasă la faţă, e drept, puţin cam palidă, dar uitaţi-vă la ea 
cât e de drăguță! E chiar mai frumoasă decât înainte! 
Adăugă el, oprindu-se fără să vrea, sugrumat de durere, de 
acea durere a bucuriei care îţi răscoleşte sufletul. 

— Dar scoală-te, tăticule! Scoală-te odată, îl ruga Nataşa, 
că doar şi eu vreau să te sărut... 

— O, draga de ea. Auzi, auzi, Annuşka, ce frumos mi-a 
cerut asta? Şi o îmbrăţişa încă o dată, tremurând de emoție. 


— Ba nu, Nataşa, eu... Eu trebuie să stau la picioarele tale 
până când, până când inima mea va auzi că m-ai iertat, 
pentru că niciodată, niciodată n-am să merit iertarea ta! Ie- 
am respins, te-am blestemat, auzi Nataşa, te-am blestemat 
pe tine şi am putut să fac una ca asta!... lar tu, tu, Nataşa, 
ai putut crede că te-am blestemat... Doar ai crezut, nu-i aşa 
că ai crezut? Nu, n-ar fi trebuit să crezi! Nu trebuia să crezi 
nimic, să nu fi crezut de loc, inimioară crudă ce eşti! Şi de 
ce n-ai venit la mine? Că doar ai ştiut cum am să te 
primesc!... O, Nataşa, doar ţii minte cât de mult te-am iubit 
eu înainte! lar acum, în tot timpul ăsta, te iubeam de două 
ori pe atât, de o mie de ori mai mult decât înainte! 
Sângerând, te-am iubit! Mi-aş fi smuls sufletul, inima mi-aş 
fi smuls-o din piept, ca să ţi-o arunc la picioare! O, bucuria 
mea! 

— Dar sărută-mă odată, nemilosule, pe buze, pe obraz, 
sărută-mă aşa cum mă sărută mama! Bâigui Nataşa cu 
vocea pierdută, plină de lacrimi de bucurie. 

— Şi ochişorii! Şi ochişorii! 'Ţii minte, ca altădată? Repeta 
bătrânul, după ce o îmbrăţişa lung. O, Nataşa, ne-ai visat tu 
vreodată? Eu te visam aproape în fiecare noapte şi în 
fiecare noapte veneai la mine şi eu te plângeam, iar o dată 
tu ai venit aşa cum veneai (ţii minte?) când erai mică. Pe 
vremea când n-aveai decât zece anişori şi abia începuseşi să 
înveţi la pian, ai venit într-o rochiţă scurtă, cu nişte 
pantofiori frumoşi şi cu minutele roşii... Annuşka, ţii minte, 
că avea pe atunci minutele cam roşii? Da şi ai venit la mine 
în vis, mi-ai sărit pe genunchi şi m-ai îmbrăţişat... Şi tu şi tu, 
fetiţă rea ce eşti! Şi tu ai putut crede că te-am blestemat, că 
n-am să te primesc dacă te întorci la mine... Ascultă, 
Nataşa! Eu am fost de multe ori la tine, maică-ta nici nu ştia 
şi nimeni n-a ştiut, auzi? Ba stăteam pe sub ferestrele tale, 
ba aşteptam ceasuri întregi, undeva pe un trotuar în 
apropierea porţii tale! Doar-doar ai să ieşi, ca să te văd 
măcar de departe! Câteodată seara, la fereastra ta ardea o 
luminare; de câte ori n-am fost lângă casa ta, ca să văd 


măcar luminarea aceea, măcar umbra să ţi-o zăresc prin 
fereastră, ca să te binecuvântez pe timpul nopţii. Dar tu, tu 
m-ai binecuvântat vreodată pentru noapte? La mine te-ai 
gândit? Ţi-a spus inimioara vreodată că mă aflu sub 
fereastra casei tale? Şi de câte ori iarna, târziu noaptea, n- 
am urcat scara şi n-am aşteptat în faţa uşii, să aud cel puţin 
de acolo glăsciorul tău, să aud râsultău! Că te-am 
blestemat? Păi, nu mai mult decât aseară am urcat până la 
tine, ca să te iert, dar m-am întors pe urmă de la uşă... O, 
Nataşa! El se sculă, o ridică puţin din fotoliu şi-o strânse cu 
putere la piept. 

— Iat-o iarăşi aici, lângă inima mea! Strigă copleşit. O, îţi 
mulţumesc, Doamne, pentru tot, pentru tot şi pentru mâ-nia 
şi pentru mila ta!... Şi pentru soarele tău, care-şi revarsă 
acum, după furtună, lumina asupra noastră! Pentru toată 
clipa asta, îţi mulţumesc! O, las-să fim umiliţi, las-să fim 
obidiţi, dar acum suntem iarăşi împreună şi las-să se bucure 
acum aceşti oameni haini şi trufaşi care ne-au umilit şi ne- 
au obidit! Să dea ei cu piatra-n noi! Să nu-ţi fie teamă, | 
Nataşa... Vom merge mână-n mână şi am să le spun: 
aceasta-i 1 fiica mea scumpă şi iubită, un suflet nobil şi 
neprihănit, copila mea dragă pe care voi aţi obidit-o şi aţi 
umilit-o, dar I pe care eu o iubesc şi binecuvântez în vecii 
vecilor...! 

— Vanea! Vanea!... Îngăimă pierdută Nataşa, întinzân-du- 
mi mâna din braţele tatălui ei... 

O, n-am să uit niciodată că şi-a adus aminte şi de mine în 
clipa aceea. 

— Dar unde e Nelli? Întrebă bătrânul uitându-se împrejur. 

— Aşa e, unde o fi? Exclamă bătrânica. Drăguţa de ea! Am 
uitat de tot de dânsa! 

Nelli nu mai era în cameră; neobservată de nimeni, ea 
trecuse în dormitor. Ne-am dus cu toţii acolo. Am găsit-o în 
colţul de după uşă, unde se ascunsese, speriată, de noi. 

— Nelli, ce-i cu tine, copila mea? Făcu bătrânul voind s-o 
îmbrăţişeze. Dar ea se uită la el lung-lung... 


— Mămica, unde e mămica mea? Murmură ca de pe altă 
lume, unde-i, unde-i mămica mea? Strigă încă o dată, întin- 
zându-şi minutele tremurătoare spre noi; şi în clipa 
următoare scoase un țipăt îngrozitor, faţa i se crispa şi 
cuprinsă de-o criză cumplită, Nelli se prăbuşi la pământ... 

EPILOG. 

ULTIMELE AMINTIRI. 

Era pe la mijlocul lunii iunie. O zi cu arşiţă şi zăpuşeală. 
Şederea în oraş devenea insuportabilă: peste tot - numai 
praf, var, reparaţii, pietre încinse, aer otrăvit... Deodată, ce 
fericire! Undeva, departe bubui un tunet; treptat, cerul se 
întunecă, un spulber de vânt se abătu năvalnic gonind 
înainte-i nori de praf; stropi răzleţi, mari, grei, căzură pe 
pământ; apoi, fără de veste, ca şi cum bagdadiile cerului s- 
ar fi desfăcut, un potop de ploaie se revărsă deasupra 
oraşului. La o jumătate de ceas după aceea, când soarele 
reapăru pe cer, am deschis fereastra odăiţei mele şi am 
sorbit cu plămânii obosiţi aerul curat şi răcoros de afară. De 
bucurie, eram gata să las condeiul, să renunţ la toate 
treburile, cu editor cu tot şi să alerg cât mai repede la ai 
noştri, pe Vasilievski Ostrov. Oricât de mare însă era ispita, 
reuşii s-o alung şi cu un fel de înverşunare mă năpustii 
iarăşi asupra manuscrisului; trebuia să termin neapărat! 
Editorul îmi cerea lucrarea, altfel nu-mi dădea nici un ban. 
E drept că acolo, pe Vasilievski, eram aşteptat; în schimb, 
seara voi fi liber, cu totul liber, ca vântul; seara aceea urma 
să mă răsplătească pentru ultimele două zile şi două nopţi 
în care izbutisem să scriu trei coli şi jumătate de tipar. 

Şi, în sfârşit, iată-mi lucrul terminat; arunc condeiul cât 
colo şi mă ridic; simt în spate şi în piept junghiuri, iar la 
tâmple - vâjâieli. Îmi dau seama că în clipa asta am nervii cu 
totul zdruncinaţi, iar în urechi parcă-mi răsună ultimele 
cuvinte ale bătrânului meu doctor: „Hptărăt lucru, nici un 
alt organism nu ar fi fost în stare să suporte o asemenea 
încordare, pentru că aşa ceva este cu neputinţă!” Şi totuşi, 
deocamdată, iată că-i cu putinţă! Capul mi se învârte; de- 


abia mă ţin picioarele; dar o bucurie de nespus îmi 
năpădeşte inima. Povestirea e terminată şi editorul meu, 
deşi îi datorez cam mult, îmi va da totuşi ceva, când o să 
aibă prada în mâinile sale; îmi va da măcar vreo cincizeci de 
ruble - o sumă cum n-am mai văzut de mult! Libertate şi 
bani!... Fericit, mi-am pus pălăria pe cap, mi-am luat 
manuscrisul subsuoară şi am pornit repede ca să-l pot 
prinde acasă pe scumpul nostru Alexandr Petrovici. 

Îl găsesc pregătindu-se de plecare. La rându-i, de-abia 
terminase şi el o operaţiune, ce-i drept, neliterară, dar în 
schimb foarte rentabilă şi, expediind, în sfârşit, pe un 
samsaraş negricios, cu care stătuse vreo două ore până 
atunci în cabinetul său, îmi întinde prietenos mâna şi, cu 
vocea lui obişnuită, simpatică şi groasă, mă întreabă de 
sănătate. Alexandr Petrovici e un om tare de treabă şi, fără 
nici o intenţie de a glumi, pot spune că mă simt foarte 
îndatorat faţă de dânsul. Ce vină are elcă în literatură n-a 
ajuns în viaţă decât numai editor? Ela înţeles din capul 
locului că literatura are nevoie de un editor şi s-a apucat la 
timp de această îndeletnicire; i se cuvine cinste şi laudă, 
bineînţeles, ca editor... 

Cu un zâmbet afabil, ia act că terminasem povestirea şi că 
următorul număr al revistei sale este, în felul acesta, 
asigurat cu material pentru rubrica principală şi se miră că 
izbutisem totuşi să isprăvesc măcar ceva, îngăduindu-şi să 
facă aici un spirit drăguţ. Apoi merge la casa de fier, ca să- 
mi dea cele cincizeci de ruble făgăduite, întinzându-mi 
totodată tomul gros al unei reviste din tabăra adversă, din 
care îmi indică la rubrica de critică vreo câteva rânduri, 
unde se vorbeşte şi despre ultimul meu roman. 

Mă uit: este un articol scris de „scriptolog”...Nu s-ar putea 
spune că mă înjura, dar nici laude nu-mi aducea. Aşa că 
sunt foarte mulţumit. Printre altele numitul „scriptolog” 
afirma despre scrierile mele că au în genere „un iz de 
sudoare”, vrând adică să dea a înţelege prin asta că atât de 


mult lucrez şi transpir la ele, atâta le refac şi le prelucrez, 
că ţi se face şi greață. 

Editorul şi cu mine facem mult haz. Îi destăinui că ultima 
mea nuvelă fusese scrisă în două nopţi, iar acum în două 
zile şi două nopţi aşternusem trei coli şi jumătate de tipar - 
dacă ar şti asta „scriptologul” care-mi reproşa prea multă 
migăleală şi moşmondeală! 

— Şi totuşi, dumneata eşti singurul vinovat, Ivan Petro-vici. 
De ce laşi să tărăgăneze treaba atât de mult, încât să fii 
nevoit pe urmă să lucrezi nopţile? 

Alexandr Petrovici, fireşte, este un om foarte simpatic, deşi 
are o anume meteahnă a lui; îi place să-şi etaleze părerile 
literare tocmai în faţa acelora care - după cum cred că 
bănuieşte şi el - îl cunosc ca pe degete. Eu însă n-am niciun 
chef să discut cu dânsul probleme de literatură; îmi iau 
banii şi pun mâna pe pălărie. Alexandr Petrovici pleacă şi el 
pe ostroave, la vila lui; auzind că vreau să ajung pe Vasi- 
lievski, îmi oferă să mă ia în cupeu. 

— Ştii că am un cupeu nou? Nu l-ai văzut încă, nu-iaşa? E 
tare drăguţ. 

Coborâm spre ieşire. Cupeul, într-adevăr, este foarte 
drăguţ, iar Alexandr Petrovici, ca proaspăt proprietar, simte 
o deosebită plăcere, ba chiar şi oarecare nevoie sufletească, 
să-şi conducă cunoscuţii. 

Pe drum, Alexandr Petrovici încearcă de câteva ori să 
atace iarăşi probleme de literatură contemporană. Nu se 
sinchiseşte de mine şi repetă imperturbabil fel de fel de idei 
de împrumut, auzite cu puţin înainte de pe la careva dintre 
literaţii în cuvântul cărora are deplină încredere şi ale căror 
păreri le respectă. I se întâmplă, de altfel, să respecte 
lucruri uluitoare. Dar i se mai întâmplă uneori să şi 
denatureze opiniile altora, ori să le plaseze cu totul 
anapoda, ajungând în aprecierile sale la adevărate aberaţii. 
Stau, îl ascult în tăcere şi mă minunez de felurimea şi 
pretenţio-zitatea pasiunilor omeneşti. „Ca să vezi cum e 
omul, mă gândesc: în loc să-şi vadă de treburi şi să se 


mulţumească a face parale, te trezeşti că mai vrea şi glorie, 
glorie literară, glorie de eminent editor şi critic.” „,„—" „* 
în clipa de faţă se străduieşte să-mi facă o expunere 
amănunţită a unei idei literare, pe care cu vreo trei zile 
înainte o auzise chiar de la mine şi împotriva căreia se 
ridicase, pentru ca acum să se dea drept autorul ei. Lui 
Alexandr Petrovici i se întâmplă însă cam des asemenea 
scăpări de memorie şi toţi cunoscuţii ştiu de această 
rslăbiciune nevinovată a sa. Ce fericit este acum, pero- 
rându-mi în cupeul lui; ce mulţumit e de soarta sa şi ce 
încântat este! Poartă acum o conversaţie savantă în 
domeniul literaturii şi am impresia că până şi basul lui 
catifelat şi agreabil are o rezonanţă de erudiție. Încetul cu 
încetul, alunecă pe panta liberalismului şi exprimă 
convingerea inocent sceptică cum că în literatura noastră 
şi, în general, în toate literaturile, nu poate fi vorba de 
onestitate şi modestie, ci numai de „bătăi şi păruieli 
reciproce”, mai ales în perioada când se fac abonamente la 
publicaţii. Îmi zic în sinea mea că Alexandr Petrovici ar fi 
dispus să considere pe oricare literat cinstit şi sincer, 
tocmai pentru cinstea şi sinceritatea lui, dacă nu chiar un 
imbecil, cel puţin un nă-tăfleţ. Bineînţeles, o asemenea 
judecată nu putea fi decât rodul extremei inocenţe a lui 
Alexandr Petrovici. 

Eu însă nu-l mai ascult. Cobor din cupeul lui pe Vasi-lievski 
Ostrov şi mă îndrept grăbit spre ai noştri. Iată, în. Sfârşit şi 
strada a treisprezecea, iată şi căsuţa lor! Anna Andreevna, 
zărindu-mă, îmi face un semn dojenitor cu degetul, dă din 
mâini şi cu un ssst! Prelung îmi dă de înţeles că nu trebuie 
să fac zgomot. 

— Nelli, sărăcuţa de ea, abia acum a adormit! Îmi şopteşte 
grăbită, te rog să nu mi-o trezeşti! Tare-i slăbită, sărmana! 
Ne temem pentru dânsa. Doctorul zice că deocamdată n-ar 
fi nici o primejdie. Dar parcă poţi afla ceva ca lumea de la 
doctorul ăsta al dumitale! Şi nu ţi-e ruşine, Ivan Petrovici? 


Te-am aşteptat, te-am aşteptat atâta la masă... de două zile 
n-ai mai dat pe aici...! 

— Păi, v-am spus doar, încă de alaltăieri, că două zile n-am 
să pot veni, îi răspund şi eu în şoaptă Annei Andreevna. 
Trebuia să termin o lucrare... 

— Totuşi, ne f ăgăduiseşi să iei masa astăzi cu noi! De cen- 
ai venit? Nelli anume pentru asta s-a sculat din pat, draga 
de ea. Am aşezat-o noi într-un fotoliu comod şi am adus-o la 
masă: „Vreau, zice, să-l aştept pe Vanea cu voi împreună” şi 
când colo, Vanea al nostru - ia-l de unde nu-i! Uite, e 
aproape şase! Unde mi-ai umblat? Încurcă-lume ce-mi eşti! 
Atâta s-a necăjit, săraca, vai! De nici nu ştiam cum s-o mai 
împăcăm... Bine că a adormit. Nikolai Sergheici a ieşit în 
oraş; se întoarce la vremea ceaiului. 

Aşa că, uite, mă zbat singură acum... Cică o să capete o 
slujbă; dar când mă gândesc, Ivan Petrovici, că postul pe 
care-or să i-l dea e tocmai la Perm, mi se strânge inima... 

— Şi Nataşa unde-i? 

— E în grădiniţă, odorul mamii, în grădiniţă! Du-te Ia 
dânsa... Nu prea e nici ea în apele ei. Nu mai înţeleg 
nimic... Of, Ivan Petrovici, de-ai şti cât mă doare sufletul | 
Tot zice că e veselă şi mulţumită, dar nu-mi vine a crede... 
Du-te la dânsa, Vanea. Şi să-mi spui pe urmă încetişor ce-i 
cu ea, m-auzi? 

Eu însă n-o mai ascult ce zice şi alerg într-un suflet în 
grădiniţă. Grădiniţa de lângă casă n-are decât vreo 
douăzeci şi cinci de paşi în lungime şi cam tot pe atâta în 
lăţime, şi-i plină toată de verdeață; se înalţă acolo trei 
copaci bătrâni şi pletoşi, câţiva mesteceni tineri, câteva tufe 
de liliac şi de caprifoi; e un colţ cu nişte tufe de zmeură, 
două straturi de căpşuni; două cărărui înguste şi 
întortocheate şerpuiesc de-a lungul şi de-a latul grădiniţei. 
Bătrânul e încântat de ea şi încearcă să ne încredinţeze că 
în curând va avea acolo şi ciuperci. Mai preţios mi se părea 
însă faptul că Nelli îndrăgise această grădiniţă şi că sta 
ceasuri întregi în mijlocul ei, într-un fotoliu; Nelli e acum 


idolul casei. Dar iat-o şi pe Nataşa! Mă întâmpină 
bucuroasă, în-tinzându-mi mâna. Ce trasă şi palidă e la faţă! 
Şi dânsa de-abia şi-a revenit după boală... 

— Ai terminat cu totul, Vanea? Mă întreabă Nataşa,. 

— Am şi predat-o! Şi sunt liber toată seara. 

— Ei, slavă Domnului! Te-ai grăbit? Ai stricat multe foi? 

— De, fără asta nu se poate! De altfel, n-a prea fost cazul. 
În momentele acestea de muncă în tensiune, nervii îmi sunt 
totdeauna încordaţi la maximum; judec mai limpede, simt 
mai intens şi mai adânc, până şi verbul devine mai docil sub 
pana mea şi se execută fără şovăieli, încât rezultatul e mult 
mai bun ori de câte ori lucrez încordat. Totul merge bine... 

— Ah, Vanea, Vanea! 

Bag de seamă că în ultima vreme pe Nataşa o preocupă 
îndeaproape succesele mele literare şi tot ce priveşte re- 
numele meu de scriitor. Reciteşte tot ce am publicat în 
ultimul an; mă întreabă mereu despre planurile de viitor, se 
interesează de orice critică a lucrărilor mele, o necăjesc 
opiniile unora dintre critici şi ţine cu orice preţ să-mi asigur 
o poziţie superioară în literatură. Dorinţa aceasta şi-o 
exprimă atât de hotărât şi de stăruitor, încât mă şi 
surprinde noua ei preocupare. 

— Ai să-ţi iroseşti talentul, Vanea, îmi spune ea, un efort 
prea mare poate să te extenueze, afară de faptul că-ţi 
primejduieşti şi sănătatea. la exemplu de la S., care nu scrie 
decât o nuvelă la doi ani, iar N., în zece ani a scos doar un 
singur roman.29 în schimb, cât de cizelate şi finisate sunt 
scrierile lor! N-ai să întâlneşti la ei nici o neglijenţă. 

— Da, ei au existenţa asigurată şi nu se angajează să scrie 
la termene fixe; pe câtă vreme eu... Eu sunt o mârţoagă de 
poştă! Dar, la urma urmei, toate astea sunt fleacuri! Să 
vorbim despre altceva, draga mea. Ce mai e nou? 

— Multe noutăţi. Mai întâi şi întâi am primit o scrisoare de 
la el... 

— Alta? 


— Alta. Şi-mi întinse ultima scrisoare a lui Alioşa. Era a 
treia de la despărţirea lor. Prima i-o trimisese încă de la 
Moscova şi făcea impresia că a fost scrisă într-un fel de 
delir. O anunţa că împrejurările s-au nimerit în aşa fel, încât 
e] nu poate în nici un caz să se întoarcă la Petersburg, după 
cum proiectaseră la despărţire. În cea de a doua, se grăbea 
să anunţe că va sosi în câteva zile, ca să se cunune cât mai 
curând cu Nataşa, deoarece pentru el acest lucru e hotărât 
definitiv şi nimic în lume nu-l va împiedica să înfăptuiască 
ceea ce a hotărât. Totuşi, tonul scrisorii lăsa să se vadă 
limpede că e disperat, că influenţele străine apasă din plin 
asupra lui şi că nici el însuşi nu mai crede ceea ce spune. 
Mai scria, între altele şi despre Katia, că ea este pentru 
dânsul o adevărată providenţă, fiind unica făptură care-i 
mai aduce sprijin şi alinare. Am deschis cu nerăbdare cea 
de a treia scrisoare. 

Erau două file, acoperite în grabă cu un scris neciteţ, 
dezordonat, incoherent, pătate cu lacrimi şi cu cerneală. 
Alioşa începea prin a spune că se leapădă de Nataşa şi o 
îndemna să-l uite. Se străduia să-i demonstreze că o 
căsătorie între ei ar fi imposibilă, influenţele străine, ostile 
sunt mai tari decât el şi că, în sfârşit, aşa şi trebuia să se 
întâmple, deoarece şi el şi Nataşa ar fi nefericiţi împreună, 
căci nu se potrivesc unul cu altul. Dar aci nu mai rezista, şi, 
lăsând la o parte toate argumentele şi raţionamentele, fără 
a fi rupt şi aruncat prima parte a scrisorii, mărturisea în 
continuare că se simte ca un criminal în faţa Nataşei, că e 
un om pierdut, incapabil de a se împotrivi voinţei tatălui 
său, care sosise şi el la ţară. Mai arăta că nu se simte în 
stare să-i zugrăvească întreaga-i suferinţă; spunea, între 
altele că se simte în stare s-o facă fericită şi începea 
deodată să argumenteze cât de potriviţi sunt ei doi; 
respingea cu înverşunare toate argumentele contrarii ale 
prinţului; disperat, înfăţişa tabloul fericirii întregii lor vieţi, 
care i-ar fi aşteptat, dacă el s-ar fi căsătorit cu Nataşa; în 
sfârşit, se căina pentru lipsa lui de curaj şi-şi lua rămas bun 


pentru totdeauna! Scrisoarea trăda mult zbucium şi o 
adâncă frămân-tare; o scrisese, probabil, într-o stare de 
extremă deznădejde şi tortură sufletească. Mă podidiră 
lacrimile... Nataşa îmi întinse şi o altă scrisoare, de la Katia. 
Sosise în acelaşi plic cu a lui Alioşa, dar lipită separat, într- 
un plic al ei. În câteva rânduri, pe scurt, Katia o încredința 
că într-adevăr Alioşa suferă, că plânge într-una şi pare 
deznădăjduit, ba chiar e puţin bolnav, dar că ea veghează 
mereu lângă dânsul şi că Alioşa va fi fericit. Totodată 
încerca s-o prevină pe Nataşa să nu-şi închipuie cumva că 
Alioşa a putut să se consoleze atât de repede şi că durerea 
lui n-ar fi adevărată. „Nu te va uita niciodată, adăuga Katia, 
de altfel, nici n-ar putea să te uite vreodată, căci aşa-i firea 
lui; el te iubeşte fără margini şi te va iubi întotdeauna, iar 
dacă se va întâmpla să înceteze cândva a te iubi, a-ţi duce 
dorul atunci când amintirea îi va vorbi despre dumneata, 
voi înceta eu însămi să-l mai iubesc din pricina asta...” 

I-am restituit Nataşei cele două scrisori. Ne-am privit 
îndelung, fără să rostim o vorbă. La fel făcuserăm şi după 
citirea primelor două scrisori ale lui Alioşa; de altfel, în 
general, acum evitam amândoi să mai vorbim despre trecut, 
de parcă ne-am fi înţeles. Ea suferea nespus, vedeam asta 
limpede, dar nu vroia s-o arate nici chiar faţă de mine. După 
întoarcerea în casa părintească, zăcuse trei săptă-măni, 
chinuită de o febră violentă şi abia acum se mai întremase. 
Nu prea vorbeam nici despre schimbarea apropiată ce avea 
să intervină în viaţa noastră, cu toate că ştia foarte bine că 
bătrânul urmează să capete un post în altă parte şi curând 
o să ne despărţim. Cu toate astea, Nataşa era atât de atentă 
şi de drăguță cu mine, se interesa cu atâta grijă de tot ce 
mă privea, asculta cu atâta atenţie tot ce trebuia să-i 
povestesc în legătură cu mine, încât, la început, îmi venise 
destul de greu; mi se părea că ţine să mă recompenseze 
oarecum pentru trecut. Curând însă, stinghereala aceasta 
îmi dispăru; am înţeles că era vorba de cu totul altceva, că 
pur şi simplu mă iubea, mă iubea nemărginit, că nu putea 


trăi fără mine şi fără să-mi poarte de grijă, că de aceea se şi 
ocupa de tot ceea ce mă privea personal. Şi mai cred că 
niciodată o soră nu şi-a iubit într-o asemenea măsură 
fratele, cum m-a iubit pe mine Nataşa. Ştiam foarte bine că 
apropiata noastră despărţire o apăsa, că suferă; îşi dădea şi 
ea foarte bine seama că nici eu nu pot trăi fără dânsa; dar 
nu vorbeam despre asta, deşi discutam amănunţit despre 
evenimentele care se apropiau... Am întrebat-o despre 
Nikolai Sergheici. 

— Cred că se întoarce curând, mi-a răspuns, ne-a promis 
că la ora ceaiului va fi acasă. 

— Tot pentru post umblă? 

— Da. De altfel, postul pare să-i fie asigurat; şi nu prea 
avea nevoie să meargă neapărat astăzi, adăugă ea îngându- 
rată, putea s-o facă şi mâine. 

— Atunci, de ce a plecat? 

— Din cauza scrisorii acesteia... E bolnav din pricina mea, 
adăugă Nataşa după un răstimp, încât uneori îmi vine tare 
greu, Vanea. Am impresia că şi în vis numai pe mine mă 
vede. Sunt convinsă că afară de gândul ce s-o fi petre-când 
cu mine, ce m-o fi frământând pe mine, nu-l mai preocupă 
nimic altceva. Resimte dureros orice umbră de îngândurare 
sau de tristeţe pe care o observă la mine. Îmi dau seama cu 
câtă stângăcie se căzneşte uneori să se înfrângă şi să ne 
facă să credem că nu se necâjeşte din pricina mea; şi-l vezi 
atunci cum încearcă să pară vesel, să râdă şi să ne distreze. 
Mămica şi ea, în asemenea clipe, parcă nu-i în toată firea şi 
doar nici dânsa nu crede în veselia lui, că mereu o aud of- 
tând... Tare-i neîndemânatică, sărmana... Nu cunoaşte 
ascunzişuri! Adăugă Nataşa râzând. Să-ţi spun, când a aflat 
tata că am primit scrisoarea asta, a făcut ce a făcut şi a 
găsit un pretext să dispară, ca să nu dea ochi cu mine... Îl 
iubesc mai mult decât pe mine însămi, mai mult decât pe 
oricine pe lume, Vanea, adăugă ea plecându-şi privirea şi 
strângându-mi mâna, mai mult chiar decât pe tine... 


Am străbătut de două ori grădinţa, până când Nataşa 
începu din nou să vorbească. 

— Azi a fost Masloboev pe la noi, mai trecuse el şi ieri, 
spuse ea. 

— Da, în ultimul timp vă bate cam des pragul. 

— Dar ştii de ce vine? Mămica are o încredere oarbă în el. 
Şi-l închipuie atoateştiutor (în privinţa legilor ăstora), încât 
poate aranja orice afacere. Ştii ce i-a căşunat acuma? În 
sinea ei, regretă mult şi o doare că n-am ajuns prinţesă. 
Gândul acesta nu-i dă pace şi mi se pare că i l-a mărturisit 
lui Masloboev. Cu tata se teme să vorbească despre asta şi- 
şi închipuie că Masloboev ar putea s-o ajute cumva, pe 
temeiul legii. Mi se pare că Masloboev n-o contrazice, iar ea 
îl cinsteşte cu vin, adăugă Nataşa surâzând. 

— De la pişicherul ăsta poţi să te aştepţi la orice. Dar de 
unde ştii că e vorba despre aşa ceva? 

— Păi, mama singură s-a dat de gol... Făcând unele aluzii... 

— Şi Nelli cum se simte? O întrebai. 

— Mă şi miram chiar, Vanea, că până acum n-ai întrebat 
nimic despre ea! Mă dojeni Nataşa. 

Nelli era idolul casei. Nataşa o îndrăgise mult şi Nelli îşi 
deschisese în sfârşit inima cu desăvârşire. Biata copilă! Nici 
nu se aşteptase să dea cândva peste asemenea oameni la 
care să găsească atâta dragoste; vedeam cu bucurie cum 
inima ei înrăită se îmbuna, iar sufletul i se deschidea pentru 
noi toţi. Cu o înflăcărare aproape bolnăvicioasă răspunsese 
la dragostea cu care era înconjurată, lepădându-se de 
neîncrederea, de înverşunarea şi îndârjirea ce-i umpluseră 
atâta vreme sufletul. De altfel, mai continuase încă mult 
timp să-şi ascundă lacrimile de împăcare ce-o podideau 
până când, în sfârşit, ni s-a dăruit fără nici o reţinere. A 
îndrăgit-o întâi aprig pe Nataşa, apoi pe bătrân. lar eu îi 
devenisem atât de necesar, încât, dacă lipseam mai mult, 
boala ei se agrava. Ultima dată, când ne despărţirăm 
pentru două zile, ca să-mi pot termina, în cele din urmă, 
lucrul părăsit, care mă aştepta de atâta timp a trebuit să 


stau mult ca s-o conving... Bineînţeles, pe ocolite. Nelli 
continua să se ruşineze a-şi manifesta prea făţiş, prea fără 
rezerve, sentimentele... 

Starea sănătăţii ei însă ne îngrijora pe toţi. Printr-o 
înţelegere tacită, rămăsese hotărât că ea va rămâne pentru 
totdeauna în casa lui Nikolai Sergheici, or, ziua plecării lor 
se apropia şi sănătatea fetei mergea din ce în ce mai prost. 
Se îmbolnăvise din ziua când venisem cu ea în casa bătri- 
nilor, din ziua împăcării lor cu Nataşa. De altfel, ce spun eu? 
Fusese întotdeauna bolnavă. Şi boala i se agrava mereu, iar 
acum starea ei se înrăutăţea cu o repeziciune înspăi- 
mântătoare. N-aş putea defini exact natura maladiei de 
care suferea. Crizele de epilepsie se repetară mai des decât 
înainte, dar mai cu seamă o sleire totală a forţelor şi o 
istovire a organismului ei aflat într-o continuă stare de 
febră şi încordare o aduseseră în ultimele zile în asemenea 
hal, că nici nu mai putea să se scoale din pat. Ciudat, însă, 
cu cât boala o dobora mai mult cu atât ea devenea mai 
blândă, cu sufletul mai deschis şi mai caldă faţă de noi. În 
urmă cu trei zile, mi-a prins mâna, în timp ce treceam pe 
lângă pătucul ei şi m-a atras spre dânsa. Nu mai era nimeni 
în odaie. Faţa îi dogorea (slăbise groaznic), ochii îi 
străluceau. S-a ridicat de pe pernă într-un elan nestăpânit 
spre mine şi când m-am aplecat, m-a cuprins febril de gât 
cu braţele ei slăbuţe şi negricioase şi m-a sărutat tare, apoi 
mi-a cerut să vie Nataşa; după ce a venit şi Nataşa, a rugat- 
o să stea puţin pe patul ei şi să se uite la ea... 

— Vreau şi eu să te privesc, i-a spus. le-am visat azi- 
noapte şi am să te visez şi-n noaptea asta... Că te văd de 
multe ori în vis... În fiecare noapte... 

Se vedea că ar fi vrut să spună ceea ce îi apăsa sufletul şi 
se cerea mărturisit, dar nici ea probabil nu era lămurită 
asupra sentimentelor ei şi de aceea nu ştia cum să şi le 
exprime... 

La Nikolai Sergheici ţinea mai mult decât la toţi, în afară 
de mine. Trebuie să spun că şi bătrânul o iubea aproape la 


fel ca şi pe Nataşa. El se pricepea de minune s-o distreze şi 
s-o facă să râdă. De cum intra la ea în odaie, se porneau 
îndată pe şotii şi râsete. Fetiţa bolnavă se înveselea ca un 
copilaş, cocheta cu bătrânul, glumea cu el, îi povestea visuri 
de-ale ei, născocind mereu câte ceva, îl silea să povestească 
şi el şi Nikolai Sergheici era atât de fericit şi de mulţumit 
uitân-du-se la „micuța lui fiică Nelli”, încât, pe zi ce trecea, 
era tot mai încântat de ea. 

— Să ştiţi că Dumnezeu ne-a trimis-o, ca pe-o răsplată a 
suferințelor noastre, îmi mărturisi el într-o zi, ieşind de la 
Nelli după ce a binecuvântat-o, ca de obicei, pentru noapte. 

În fiecare seară ne adunam cu toţii (Masloboev apărea şi 
el mai în toate serile) şi uneori nu lipsea nici bătrânul 
doctor care se ataşase mult de Ihmenevi; o aduceam între 
noi şi pe Nelli şi o aşezam într-un fotoliu lingă masa rotundă 
din sufragerie. Uşa spre balcon rămânea deschisă. Din 
odaie se vedea în întregime grădiniţa cea verde şi scăldată 
în razele amurgului. Mirosul de liliac înflorit şi de verdeață 
proaspătă inunda odaia. Nelli şedea în fotoliul ei, privindu- 
ne blând pe toţi şi ascultând conversaţia noastră. Uneori se 
înviora şi ea şi, pe nesimţite, spunea câte ceva... În 
asemenea clipe însă, o ascultam foarte îngrijoraţi, deoarece 
în amintirile ei existau multe lucruri care o emoţionau 
profund. Atât Nataşa şi cu mine, cât şi Ihmenevii simţeam şi 
ne dădeam seama cât sân-tem de vinovaţi faţă de ea pentru 
faptul că în ziua aceea trebuise, chinuită şi tremurând 
toată, să ne povestească viaţa ei. Mai ales doctorul era 
întotdeauna împotriva reînvierii acestor amintiri şi de aceea 
ne căzneam pe cât era cu putinţă să evităm asemenea 
prilejuri. În atare ocazii, Nelli căuta să nu ne arate că 
observă străduinţele noastre şi se punea pe giumbuşlucuri 
cu doctorul sau cu. Nikolai Sergheici. 

Totuşi, starea ei se agrava continuu. Era din ce în ce mai 
impresionabilă. Inima îi bătea alandala. Doctorul îmi spuse 
chiar că oricând ne putem aştepta la un deznodământ fatal. 


Nu le-am mai destăinuit acest lucru Ihmenevilor, ca să nu-i 
alarmez. Nikolai Sergheici era pe deplin încredinţat că Nelli 
se va face bine până la plecarea lor. 

— Uite-l şi pe tata că s-a întors, spuse Nataşa auzindu-i 
glasul. Să mergem, Vanea! 

Ca de obicei, de cum păşi pragul, Nikolai Sergheici începu 
să vorbească tare. Anna Andreevna însă fâlfâi din mâini atât 
de disperată, încât bătrânul amuţi şi, zărindu-ne pe mine şi 
pe Nataşa, începu să ne povestească grăbit, în şoaptă, 
despre rezultatul demersurilor lui; locul pentru care umbla 
îi era definitiv asigurat şi asta îl făcea să se simtă foarte 
mulţumit. 

— Peste două săptămâni am putea să plecăm, spuse fre- 
cându-şi mâinile şi privind-o pieziş, îngrijorat pe Nataşa. 
Ea-i răspunse printr-un zâmbet şi-l îmbrăţişa, încât 
neliniştea lui dispăru pe dată. 

— Plecăm, plecăm, dragii mei, plecăm! Se învioră el iarăşi. 
Ne doare însă, Vanea, că va trebui să ne despărţim deţine... 
(Notez că niciodată bătrânul nu mi-a propus să-i urmez, 
ceea ce, judecind după firea lui, ar fi făcut-o neapărat... În 
alte împrejurări, adică dacă n-ar fi ştiut de dragostea mea 
pentru Nataşa.) 

— Ei, ce să-i faci, iubiții mei, ce să-i faci! Mă doare asta, 
Vanea; dar de, schimbarea locului ne va mai înviora pe toţi. 
Schimbarea locului înseamnă schimbare în toate! Adăugă el 
aruncând încă o privire spre fiica lui. 

Era convins de tot ceea ce spunea şi fericit în credinţa lui. 

— Dar cu Nelli cum o să fie? Întrebă Anna Andreevna. 

— Cu Nelli? Ce să fie?... Drăguţa de ea e puţin bolnă- 
vioară, dar până atunci o să se facă bine, fireşte. Chiar de 
pe acum se simte mult mai bine. Nu-i aşa, Vanea? Îngăimă 
speriat parcă şi uitându-se îngrijorat la mine, ca şi cum 
numai eu i-aş fi putut alunga neliniştea. 

— Cum se simte copila? A dormit bine? Nu i s-a întâm-plat 
nimic? Nu cumva am trezit-o eu? Ştii ceva, Anna 
Andreevna, să scoatem cât mai repede masa pe terasă, să 


se aducă samovarul şi când vor veni ai noştri, ne aşezăm la 
masă cu toţii, cu Nelli împreună... Va fi minunat. Nu s-o fi 
trezit oare? Să mă duc la ea. Numai să mă uit... N-am s-o 
trezesc, n-ai nici o grijă! Adăugă văzând că Anna Andreevna 
încearcă iar să-l oprească. 

Dar Nelli se trezise. La un sfert de oră după aceea, ca de 
obicei, luam cu toţii masa de seară în jurul samovarului. 

Nelli fusese adusă în fotoliu. Veni şi doctorul, apoi şi 
Masloboev. El sosi cu un mare buchet de flori de liliac 
pentru Nelli, dar părea preocupat şi necâjit de ceva. 

Masloboev venea aproape zilnic. Am spus de altminteri că 
toţi, dar mai ales Anna Andreevna, îl îndrăgiseră mult„dar 
niciodată nu fusese amintit între noi şi numele Alexandrei 
Semionovna; nu vorbea despre ea nici chiar Masloboev. 
Anna Andreevna, aflând de la mine că Alexandra 
Semionovna n-a devenit încă soţia legitimă a lui Masloboev, 
decisese să n-o primească deocamdată în casa lor şi nici să 
amintească despre ea. Această dorinţă i se respecta de 
toată lumea şi aci se vădea destul de limpede firea Annei 
Andreevna. Totuşi, cred că dacă n-ar fi avut-o pe Nataşa şi 
mai ales dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce se întâmplase cu 
dânsa, poate că nici Anna Andreevna n-ar fi fost chiar aşa 
de exigentă. 

În seara aceea Nelli era mai tristă ca de obicei şi chiar 
îngrijorată. Ca şi cum ar fi visat ceva urât şi s-ar fi gândit 
acum numai la arătarea din vis. Darul lui Masloboev însă îi 
stârni o mare bucurie şi privea cu multă plăcere florile 
aşezate în faţa ei, într-o vază. 

— Şi zi, îţi plac mult florile, Nelli? O întrebă bătrânul. Ia 
stai! Adăugă el cu însufleţire, uite, chiar mâine... Dar las-că 
ai să vezi tu mâine! 

— Îmi plac, răspunse Nelli şi mi-aduc aminte cum am 
întâmpinat-o o dată pe mămica mea cu flori. Mămica, o 
dată, pe când eram încă acolo (acolo însemna acum în 
străinătate), a fost foarte bolnavă o lună întreagă. Atunci eu 
şi cu Hein-rich ne-am înţeles ca de cum se va face sănătoasă 


şi va ieşi pentru întâia oară din camera sa, pe care n-o 
părăsise o lună întreagă, să umplem casa cu flori. Aşa am şi 
făcut. Mămica ne spusese de cu seară că a doua zi va ieşi 
neapărat să ia micul dejun cu noi. Aşa că eu şi cu Heinrich 
ne-am sculat devreme de tot. Ela adus multe-multe flori şi 
amândoi am împodobit toate odăile cu ghirlande şi cu 
frunze verzi. Erau şi iedere şi alte frunze aşa, late - nici nu 
ştiu cum se numesc - şi încă altele, agăţătoare şi care se 
prind de orice şi flori albe, mari şi narcise, care îmi plac mie 
mai mult decât toate florile şi trandafiri erau. Nişte 
trandafiri foarte frumoşi şi multe-multe alte flori. Le-am 
agăţat prin ghirlande şi am aşezat glastre peste tot. Mai 
erau şi nişte flori, cât nişte copaci întregi, în căzi; pe 
acestea le-am aşezat pe la colţuri şi lângă fotoliul mamei. 
Iar când mămica a ieşit, s-a minunat şi s-a bucurat nespus. 
Şi Heinrich a fost fericit... Ţin minte foarte bine... 

În seara aceea Nelli părea mai slăbită şi mai agitată decât 
în alte daţi. Doctorul o privea îngrijorat. Ea însă avea chef 
de vorbă. Şi mult timp, până s-a întunecat de-a binelea, ne-a 
povestit despre viaţa ei de acolo; noi n-am mai întrerupt-o. 
Acolo, ea împreună cu mămica ei şi cu Heinrich călătoriseră 
mult, aşa că amintirile îi răsăreau tot mai vii din memorie. 
Ne-a povestit emoţionată despre cerul albastru, despre 
munţii înalţi cu zăpadă şi cu ghețari, văzuţi de ea în acele 
călătorii, despre cascade, apoi despre lacurile şi văile din 
Italia, despre flori şi copaci, despre ţărani, cu 
îmbrăcămintea şi feţele lor brune, cu ochii lor negri; ne-a 
mai povestit despre diferite întâlniri şi întâmplări pe care le 
avuseseră ei trei. Apoi despre oraşe mari şi despre palate, 
despre o biserică înaltă, cu turlă, care deodată se lumina 
toată în focuri multicolore; apoi despre un oraş însorit din 
sud, cu cerul albastru şi cu marea azurie... Niciodată nu ne 
mai povestise Nelli amintirile ei cu atâtea amănunte. O 
ascultam cu atenţia încordată. Cu toţii ştiusem până atunci 
altfel de amintiri din viaţa ei - dintr-un oraş mohorât şi 
neprietenos, cu atmosfera apăsătoare, înăbuşitoare, cu 


aerul viciat, cu palate luxoase, dar mereu mânjite de noroi; 
cu un soare palid şi cu oameni răi, aproape demenţi, din 
partea cărora avuseseră atâta de suferit ea şi mămica ei. Şi 
în faţa ochilor mei mai răsărise ca aievea imaginea lor din 
acel subsol murdar, când într-o seară umedă şi sumbră, 
stând îmbrăţişate pe patul lor sărăcăcios, îşi amintiseră de 
trecut, pomenind amân-două de răposatul Heinrich şi 
vorbindu-şi de minunile pe care le cunoscuseră în alte ţări... 
Mi-am închipuit-o pe Nelli aducându-şi aminte despre toate 
acestea, după ce se pomenise singură pe lume, fără mămica 
ei, când Bubnova prin bătăi şi cruzime încerca să-i înfrângă 
voinţa şi s-o silească la fapte murdare... 

Dar până la urmă, în seara aceea, Nelli se simţi rău şi o 
duserăm în camera ei. Bătrânul se sperie grozav şi se 
burzului că o lăsaserăm să vorbească atâta. Avu o criză cu 
leşin. Lucrul se mai repetase de câteva ori până atunci. 
Când se trezi, ceru stăruitor să mă vadă. Voia să-mi spună 
ceva între patru ochi. S-a rugat atâta, încât de data asta 
doctorul însuşi insistă. Să-i îndeplinesc dorinţa şi toţi ceilalţi 
ieşiră din odaie, rămâ-nând numai noi doi. 

— Uite ce-i, Vanea, spuse Nelli, ei cred că am să plec cu 
dânşii; dar eu n-am să plec, pentru că nu pot, ciam să 
rămân deocamdată la tine; asta am vrut să-ţi spun, ca să 
Ştii. 

Am încercat s-o conving, spunându-i că Ihmenevii o iubesc 
atât de tare, încât o consideră fiica lor; că toată lumea va 
regreta; că la mine o s-o ducă greu şi că, deşi o iubesc 
foarte mult, nu este nimic de făcut, aşa că va trebui să ne 
despărţim. 

— Nu, asta nu se poate! Stărui Nelli, pentru că eu o văd 
deseori în vis pe mămica şi ea-mi spune să nu plec cu ei, ci 
să rămân aici; şi-mi mai spune că am făcut un mare păcat, 
îăsându-l pe bunicul singur şi plânge într-una, când îmi 
spune asta. Aşa că vreau să rămân aici, să am grijă de 
bunicul. 


— Bine, dar bunicul tău e mort, Nelli, îi amintii eu 
surprins. 

Ea se gândi puţin şi mă privi fix. 

— Povesteşte-mi, Vanea, încă o dată, cum a murit bunicul. 
Povesteşte-mi totul, aşa cum s-a petrecut, fără să-ţi scape 
ceva. 

Dorinţa ei m-a mirat foarte, dar cu toate astea am început 
să-i povestesc amănunţit. Bănuiam că ori aiurează, ori, în 
cel mai bun caz, încă nu şi-a revenit cu totul din criză. 

Nelli mă asculta atentă. Şi ţin minte că ochii ei negri, cu o 
strălucire bolnăvicioasă, febrilă, mă urmăreau avizi în. Tot 
timpul povestirii. În cameră se făcuse întuneric. 

— Nu, Vanea, el n-a murit! Conchise ea hotărât, după ce 
ascultă totul şi se mai gândi puţin. Mămica îmi vorbeşte 
deseori despre bunicul şi aseară, când eu i-am spus: „Păi, 
bunicul doar e mort”, ea s-a amărât mult şi a plâns, 
încredinţân-du-mă că nu este adevărat; că mie mi s-a spus 
numai aşa, dar că el de fapt umblă şi acum şi cerşeşte, „aşa 
cum cerşeam şi noi mai înainte, a adăugat mămica; bunicul 
rătăceşte prin locurile acelea pe unde noi, eu şi cu tine, l- 
am întâlnit prima oară., când i-am căzut în genunchi la 
picioare, iar Azorka s-a bucurat că m-a recunoscut...” 

— Dar n-a fost decât un vis, Nelli, un vis din pricina bolii 
tale, pentru că tu acuma eşti suferindă, îi spusei eu. 

— M-am gândit şi la asta, că nu-i decât un vis, răspunse 
Nelli şi de aceea nici n-am mai spus nimănui. Numai ţie am 
vrut să-ţi povestesc. Dar astăzi, după ce am adormit, când 
tu nu mai veneai, l-am văzut în vis chiar pe bunicul meu. 
Şedea acolo în casa lui şi mă aştepta şi era atât de înspăi- 
măântător şi de slab şi mi-a spus că de două zile n-a mai 
mâncat nimic şi nici lui Azorka nu i-a dat să mănânce şi era 
supărat foc pe mine, că m-a şi dojenit. Mi-a mai spus că nu 
are de loc tabac şi că fără tabac nici nu poate trăi. Şi este 
adevărat, Vanea, că o dată, pe când trăia - asta era după ce 
murise mama, iar eu mă duceam pe la dânsul - mi-a vorbit 
chiar aşa. Pe atunci zăcea de moarte şi aproape că nu mai 


înţelegea nimic. Auzindu-l astăzi că-mi vorbeşte la fel, mi- 
am zis în gând să mă duc la capul podului să cerşesc şi din 
banii adunaţi din mila trecătorilor să-i cumpăr pâine, cartofi 
fierţi şi tabac. Şi se făcea că stau aşa, cerşind şi văd cum 
bunicul umblă prin apropiere, că mai aşteaptă ce mai 
aşteaptă un timp, apoi vine la mine, se uită câţi bani am 
adunat şi mi-i ia. Banii ăştia, zice, sunt pentru pâine, acum 
adună-mi pentru tabac. Eu adun, apoi el iar vine şi-i ia de la 
mine. Dacă îi spun că şi aşa eu am să-i dau toţi banii, fără să 
ascund nimic, îmi zice: „Nu, că tu mă furi; şi Bubnova mi-a 
spus că eşti hoaţă, de aceea nici n-am să te iau niciodată la 
mine. Uite, lipseşte un pitac, unde l-ai pus?” Mă podidesc 
lacrimile, că de ce nu mă crede, dar bunicul nu mă ascultă, 
ci strigă mereu la mine: „Mi-ai furat pitacul I” Şi parcă 
începe să mă bată chiar acolo, la capul podului, unde mă 
aflu şi mă bate groaznic. Iar eu plâng mult... De aceea m- 
am şi gândit acum, Vanea, că el poate că n-a murit, ci 
rătăceşte pe undeva şi mă tot aşteaptă la dânsul... 

Am încercat s-o liniştesc şi să-i alung negura acelor 
fantasme şi, în cele din urmă, pare-mi-se, am reuşit. Dar mi- 
a spus că se teme să adoarmă, ca să nu-i apară iarăşi 
bunicul în somn. Apoi mă îmbrăţişa tare... 


— Şi tot nu te pot părăsi, Vanea! Îmi mărturisi lipindu-şi 
feţişoara de obrazul meu, chiar dacă nu mai e bunicul, eu 
tot nu vreau să mă despart de tine. 

Toţi ai casei se alarmaseră de ultima ei criză. l-am relatat 
în şoaptă doctorului toate nălucirile şi visele ei şi i-am cerut 
să-mi spună deschis ce crede. 

— Nu se ştie încă nimic, răspunse el chibzuind. 
Deocamdată am numai unele presupuneri, observ şi 
cumpănesc, dar... Încă nu se poate spune nimic. În general 
vorbind, vindecarea «i este exclusă. Va muri. Dar nu vreau 
să le-o spun, pentru că m-ai rugat dumneata; îmi pare rău 
de copila asta şi mâine vreau să-i fac un consult. S-ar putea 
ca, după consult, boala să ia o altă întorsătură. Îmi pare 
foarte rău de ea, ca de propriul meu copil... Ce fetiţă 
scumpă şi dragă! Şi ce inteligenţă vioaie! 

Nikolai Sergheici era foarte îngrijorat. 

— Uite la ce m-am gândit eu, Vanea, mi se adresă el, 
Nelliei îi plac grozav florile. Ştii ce-aş vrea? Să-i aranjăm 
pentru mâine, când se va trezi, o primire cu flori, aidoma 
aceleia pe care o aranjase mămichii sale ea împreună cu 
Heinrich, după cum ne-a povestit astăzi... Era atât de 
emoţionată, pe când ne povestea... 

— Păi, tocmai asta-i, că era tare emoţionată, răspunsei. 
Orice emoție poate fi primejdioasă pentru ea. 

— Bine, dar emoţiile plăcute sunt cu totul altceva! Cre-de- 
mă ce-ţi spun, dragul meu, am destulă experienţă, emoţiile 
plăcute nu fac râu; dimpotrivă, ele ar putea să aibă un efect 
binefăcător pentru sănătate... 

Într-un cuvânt, bătrânul era atât de entuziasmat de ideea 
sa, încât nu era chip să-l contrazici. M-am sfătuit şi cu 
doctorul, dar mai înainte ca doctorul să-mi dea un răspuns, 
bătrânul a şi pus mâna pe şapcă şi a plecat să aranjeze 
totul. 

— Uite ce este, îmi spuse la plecare, pe aici pe aproape 
există o seră; o seră bogată. Grădinarii de acolo fac vânzări 
de flori la preţuri foarte convenabile!... Neobişnuit de 


convenabile!... Convinge-o pe Anna Andreevna, căci ar fi în 
stare să se supere că fac o astfel de cheltuială... Prin 
urmare... Ah, da! Şi încă ceva, prietene, unde vrei să pleci? 
Acum, că ai scăpat, că ţi-ai terminat lucrarea, de ce te mai 
grăbeşti acasă? Rămâi peste noapte la noi, ai să dormi în 
odăiţa de sus; ştii, ca pe vremuri. Şi salteaua ea ta şi patul - 
toate sunt la locul lor, neatinse. Ai să dormi împărăteşte. Ei, 
ce zici? Rămâi! Mâine ne sculăm cu toţii mai de dimineaţă, o 
să ne aducă florile, iar până la opt împodobim camera toată. 
O să ne ajute şi Nataşa; că ea doar are mai mult gust în 
această privinţă decât noi amândoi... Eşti de acord? Rămâi 
la noi peste noapte? 

Hotărâi să rămân să dorm la ei. Bătrânul aranja totul. 
Doctorul şi Masloboev îşi luară rămas bun şi plecară. În 
casa Ihmenevilor toţi se culcau devreme, pe la unsprezece. 
La plecare, l-am văzut pe Masloboev cam îngândurat; parcă 
ar fi vrut să-mi spună ceva, dar amână pe altă dată. Dar 
după ce le-am urat noapte bună bătrânilor şi m-am urcat în 
odăiţa de sus, spre surprinderea mea, l-am găsit acolo. 
Masloboev mă aştepta aşezat lângă măsuţă şi răsfoia o 
carte. 

— M-am întors din drum, Vanea, pentru că e mai bine să-ţi 
spun chiar acum. Şezi. De fapt, toată afacerea asta e atât de 
stupidă, încât mi-e mai mare ciuda... 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ticălosul ăla de prinţ al tău m-a înfuriat îngrozitor acum 
două săptămâni şi m-a scos din fire în asemenea hal, că mai 
sunt furios şi acum. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Mai ai legături cu el? 

— Poftim, ai şi sărit: „Ce-i, ce s-a întâmplat?”, ca şi cum 
într-adevăr s-ar fi întâmplat cine ştie ce. Tu, măi Vanea, eşti 
leit Alexandra Semionovna a mea şi îndeobşte toate 
muierile astea nesuferite... Pentru că realmente ele mă scot 
din sărite!... La primul cârâit de cioară, le şi vezi sărind: 
„Ce-i, ce s-a întâmplat?” 

— Dar de ce te superi, omule? 


— Nu că mă supăr, nu mă supăr de loc. Orice treabă însă 
trebuie s-o priveşti cum e firesc, fără exagerări... Asta-i. 

Masloboev tăcu un minut, continuând parcă să fie supărat 
pe mine. Aşteptam să văd ce-o să-mi spună. 

— Să vezi, reluă el în sfârşit, am dat de o urmă... Adică, la 
drept vorbind, nici n-am dat şi nici n-a fost vreo urmă, dar 
am avut impresia... Vreau să spun că anumite conside- 
raţiuni m-au făcut să ajung la concluzia că Nelli... Poate 
că... În sfârşit, că Nelli ar fi copilul legitim al prinţului. 

— Ce spui?! 

— Poftim, ai şi început să zbieri: „Ce spui!” Pur şi simplu 
nu e chip să scoţi o vorbă faţă de oameni ca tine! Făcu el, 
dând din mână a lehamite. 'Ți-am spus eu ceva precis, cap 
nesăbuit ce eşti? Ţi-am spus eu clar că ea este fiica legitimă 
dovedită a prinţului? 'Ţi-am spus eu aşa ceva? 

— Ascultă, dragul meu, îl întrerupsei, adânc tulburat. Te 
implor, nu striga, ci explică-te limpede şi precis. Te asigur, 
zău, că am să te înţeleg. Îţi dai tu seama cât e de important 
ceea ce-mi spui şi ce consecinţe... 

— Cred şi eu, ce consecinţe! Dar pe ce bază? Unde-s 
probele? Afacerile nu se fac aşa şi dacă ţi-o spun, nu ţi-o 
spun acum decât ca pe un secret. Ara să-ţi explic mai pe 
urmă de ce anume am adus vorba despre asta. Aşa 
trebuie... Taci şi ascultă-mă şi să ştii că tot ce-ţi voi spune e 
un mare secret... 

Să vezi cum a fost. Încă din iarnă, înainte de a fi murit 
Smith, când prinţul de-abia se întorsese de la Varşovia, ela 
început să dibuie iţele afacerii ăsteia. De fapt, el începuse 
cu mult mai înainte, încă de anul trecut. Dar pe atunci 
prinţul căuta un lucru, pe când acuma a început să caute cu 
totul altceva. Important este că omul pierduse la un 
moment dat firul din mână. Trecuseră treisprezece ani de 
când se despărţise la Paris de fata lui Smith, părăsind-o, dar 
în toţi aceşti ani n-o slăbise din vedere, ştiind că trăieşte cu 
Heinrich, cel 


— Dostoievski - Opere, voi. Lii despre care s-a vorbit astăzi, 
că o are pe Nelli şi că este bolnavă. Într-un cuvânt, ştia 
totul. Deodată însă, i-a scăpat firul printre degete. Asta s-a 
întâmplat, mi se pare, îndată după moartea lui Heinrich, 
când fata lui Smith a plecat la Petersburg. Bineînţeles că la 
Petersburg ar fi găsit-o repede, indiferent sub ce nume s-ar 
fi întors ea în Rusia; însă din nefericire pentru prinţ, agenţii 
lui din străinătate l-au înşelat, trimiţându-i informaţii 
greşite şi asigurându-l că locuieşte într-un orăşel pierdut 
din sudul Germaniei; agenţii greşiseră, de fapt, din cauza 
neglijenţei lor; o confundaseră cu o altă femeie. Confuzia a 
continuat cam un an, un an şi ceva. După aceea prinţul a 
fost cuprins de îndoieli; unele semne îl făcuseră să-şi dea 
seama că nu era vorba de ea şi atunci, desigur, şi-a pus 
întrebarea: unde să fie fata lui Smith? Şi-i trecu prin cap 
(bagă de seamă, fără nici un indiciu, cât de vag) că s-ar 
putea să fi ajuns la Petersburg. În timp ce în străinătate 
culegea informaţii pe o cale, aci a întreprins alte cercetări; 
dar se vede treaba că nu vroia să recurgă la mijloace 
oficiale, aşa că mi s-a adresat mie. Mă recomandase cineva 
să mă ocup de asemenea treburi, ca amator etc, etc... 

Şi uite aşa a venit el la mine şi mi-a explicat cum stau 
lucrurile; mi-a explicat însă cam confuz, dracu să-l ia, tot 
prin aluzii şi în doi peri. Mereu greşea, se repeta, faptele le 
descria când într-un fel, când într-altul... Dar fireşte, oricât 
ai încerca să ascunzi adevărul, chiar toate iţele n-ai cum să 
le ascunzi. Eu, bineînţeles, m-am arătat servil şi naiv, într-un 
cuvânt, devotat până la slugărnicie; dar după principiul pe 
care l-am adoptat o dată pentru totdeauna, pe de altă parte 
şi după legea firii (pentru că aci e vorba de o lege a firii), m- 
am întrebat mai întâi şi întâi: mi-o fi destăinuit oare 
adevăratul scop pe care-l urmăreşte acest prinţ? Iar în al 
doilea rând: nu cumva în dosul scopului pe care a vrutel să 
mi-l arate, se ascunde şi un altul, pe care nu vrea să mi-l 
mărturisească? Pentru că, în acest din urmă caz, după cum 
şi tu, nenişorule, poţi pricepe cu capul tău de poet, el - ce 


mai încolo-încoace - mă fura: fiindcă un anumit scop, să 
zicem, ar fi putut justifica pretenţii de o rublă pentru 
informaţia pe care i-aş fi dat-o, în timp ce aceeaşi informaţie 
folosită în alt scop putea justifica o recompensă de patru ori 
mai mare; aş fi fost, aşadar, un netot, dacă i-aş fi furnizat în 
schimbul unei ruble o informaţie de patru ruble. Şi uite aşa, 
socotind şi chibzuind mereu, am dibuit, treptat, unele urme; 
câte ceva am reuşit să scot chiar de la el, câte ceva de la 
alţii, iar unele lucruri le-am dedus personal. Ai să mă 
întrebi, desigur, de ce anume am socotit că e cazul să 
procedez aşa. Iţi răspund: fie chiar şi numai pentru că 
prinţul mi s-a părut tare speriat şi grăbit să afle ceea ce-mi 
cerea. Altminteri, după cum îmi prezentase lucrurile, n-ar fi 
fost cazul să se sperie atâta. Sedusese fata, o răpise de la 
tatăl ei, ea rămăsese însărcinată, iar el îi dăduse cu piciorul. 
Ei şi ce mare lucru? O nostimă şi plăcută aventură 
ştrengărească - atâta tot. Un om cum e prinţul nu prea 
avea de ce să se teamă! Şi totuşi, se temea... Ei, uite, de aici 
toată nedumerirea mea. Şi să vezi, măi frate, că am dat de 
nişte urme foarte interesante, între altele chiar prin 
Heinrich acela, el - bineînţeles - mort; dar de la ovară a lui 
(care e acum căsătorită cu un franzelar de aici, din 
Petersburg) şi care fusese tare îndrăgostită de Heinrich şi a 
continuat să-l iubească vreo cincisprezece ani în şir, cu 
toate că reuşise să facă cu acest Vater franzelar gras nici 
mai mult nici mai puţin decât opt copii; uite, de la vara asta, 
zic, am izbutit, folosind fel de fel de tertipuri, să aflu ceva 
foarte important; Heinrich, după obiceiul lui nemţesc, îi 
scria verişoară-şi scrisori şi ţinea un jurnal intim, iar înainte 
de moarte i-a trimis franzelăresei o parte din hârtiile lui. 
Proastă cum este, ea n-a ştiut să vadă nimic important în ele 
şi nu a înţeles decât acele locuri unde se vorbea despre 
lună, despre mein lieber Augustin şi despre Wieland, mi se 
pare. Eu însă am ştiut să culeg dintr-acele hârtii informaţii 
preţioase şi, datorită scrisorilor lui, să descopăr o altă 
urmă. Astfel, am aflat despre existenţa domnului Smith, 


despre capitalul sfeterisit de la el de fiică-sa şi despre prinţ, 
care pusese mâna pe capital; iar în cele din urmă, printre 
fel de fel de exclamaţii, aluzii şi alegorii, mi s-a înfăţişat din 
acele scrisori şi adevărul cel adevărat: adică, Vanea, să nu 
mă înţelegi greşit! Nimic pozitiv. Prostul de Heinrich căuta 
să ascundă adevărul şi nu folosea decât aluziile; din aluziile 
astea însă, puse cap la cap şi asociate cu toate câte le mai 
ştiam, a prins să-mi sune-n auz o muzică cerească; prinţul, 
de fapt, fusese căsătorit cu fata lui Smith! Unde, cum, când 
anume, în străinătate, sau aici - actele lipsesc. Nu se ştie 
nimic. Îţi închipui, frate Vanea, că-mi smulgeam părul de 
necaz şi tot umblam şi căutam, zile şi nopţi de-a rândul. 

În sfârşit, am dat de Smith. Şi, când colo, el moare. Nu 
apucasem nici măcar să-l văd cum arată la faţă. 
Întâmplarea face apoi să aflu într-o zi, cu prilejul unui caz 
care mă interesa, că pe Vasilievski Ostrov ar fi murit o 
femeie suspectă pentru mine. Mă interesez mai bine şi am 
impresia că dau de o urmă. Mă reped pe Vasilievski şi, ţii 
minte, tocmai atunci ne-am întâlnit noi. Multe lucruri mi-a 
fost dat să aflu atunci. Într-un cuvânt, m-a ajutat nespus în 
chestiunea asta şi Nelli... 

— Ascultă, îl întrerupsei, crezi tu că Nelli ştie... 

— Ce să ştie? 

— Că ea este fiica prinţului? 

— Păi şi tu ştii că ea este fiica prinţului, răspunse el 
privindu-mă cu o dojana răutăcioasă, ce rost mai au 
asemenea întrebări nelalocul lor, om neserios ce eşti? Nu 
asta-i important, ci faptul că ea ştie nu numai că este fiica 
prinţului, dar şi că este fiica legitimă a prinţului, pricepi tu? 

— Nu se poate! Sirigai. 

— Tot aşa mi-am spus şi eu: „nu se poate”, la început; ba 
uneori şi acuma încerc să-mi spun „nu se poate”! Adevărul 
este însă că se poate să fie întocmai şi, după toate 
probabilitățile, chiar şi este aşa. 

— Stai, Masloboev, strigai eu, nu te pripi: mi se pare că ai 
început să cam exagerezi. Nelli nu numai că nu ştie, dar ea 


realmente este fiica nelegitimă a prinţului. Îţi închipui tu 
cumva, că mama ei, având ceva acte la mână, ar fi putut 
suporta o viaţă ca aceea pe care a dus-o la Petersburg, ba 
pe deasupra să-şi mai lase şi copilul într-un asemenea hal 
de părăsire şi de mizerie? Ce tot vorbeşti? Aşa ceva nu se 
poate... 

— M-am gândit şi la asta, adică vreau să spun că şi în 
momentul de faţă stau şi mă gândesc şi nu mă pot dumeri. 
Dar nu-i mai puţin adevărat că fata lui Smith, la drept 
vorbind, era o femeie de o rară nesăbuinţă, o zănatică. O 
femeie trăsnită rău. Gândeşte-te şi tu la tot ce ştii despre 
dânsa şi cântăreşte: nu este de domeniul romantismului 
toată chestia asta, cu prostiile cereşti duse la exces, ridicate 
la proporţii de nebunie? De n-ar fi decât atât: chiar de la 
început, ea visează la ceva sublim, la un fel de rai cu îngeri 
pe pământ, se îndrăgosteşte nebună, crede în el ca în 
Dumnezeu şi sunt convins că şi-a pierdut apoi minţile nu 
pentru că el încetase de a o maiiubi, nici fiindcă o părăsise, 
ci pentru că se înşelase în privinţa lui, pentru că prinţul a 
fost capabil s-o înşele şi s-o părăsească; a înnebunit pentru 
că îngerul ei se prăbuşise în noroi, o scuipase, o umilise. 
Sufletul ei bezmetic şi romantic n-a putut rezista acestei 
mutații. Unde mai pui, jignirea pe care a simţit-o ea; îţi dai 
tu seama ce jignire? Îngrozită şi mai cu seamă, plină de 
mândrie, s-a îndepărtat de el cu un dispreţ nemărginit. A 
rupt toate legăturile, a distrus toate actele, a pus cruce 
banilor, uitând că nu sunt ai ei, ci ai tatălui ei şi s-a lepădat 
de aceşti bani, ca de ceva murdar, pentru a-l umili astfel pe 
înşelător prin mărinimia ei, socotindu-l pentru totdeauna un 
fur, furul ei, certificându-şi pentru tot restul vieţii dreptul 
de a-l dispreţui; şi-o fi spus totodată, probabil, că-i nedemn 
pentru dânsa de a se chema soţia lui. La noi nu există 
divorţ, dar ei, de facto, divorţaseră. Aşadar, n-avea de ce să 
mai caute la el ajutor! Adu-ţi aminte ce spunea ea, nebuna, 
pe patul morţii fetiţei: să nu te duci la ei, munceşte, chiar de 
o fi să te prăpădeşti nu te duce la ei, oricine te-ar chema (cu 


alte cuvinte şi în clipele acelea ea încă mai visa că o vor 
chema şi deci va avea prilejul să se mai răzbune o dată pe 
cel ce va chema, aruncându-i în faţă tot disprețul. Într-un 
cuvânt, ea nu se hrănea cu pâine, ci cu visuri de 
răzbunare.) Multe lucruri am iscodit, măi fră-ţioare şi de la 
Nelli, ba chiar şi acum reuşesc uneori să mai aflu câte ceva. 
Fireşte, mama ei era bolnavă de oftică; boala aceasta îl face 
pe om nervos şi-l înveninează; şi totuşi acum ştiu precis, am 
aflat asta de la o cuscră de-a Bubnovei, că i-a scris prinţului, 
da, prinţului, chiar prinţului... 

— I-a scris? Şi scrisoarea a ajuns la el? Strigai nerăbdător. 
— Uite, tocmai asta încă n-am aflat-o: a ajuns, ori ba. Fata 
lui Smith se împrietenise cu această cumătră de-a Bubnovei 

(ţii minte că am dat la Bubnova peste una boită rău, care 
acum e închisă la corecție). Uite, prin ea a vrut să trimită 
scrisoarea; o scrisese şi i-o şi dăduse, dar pe urmă i-a luat-o 
înapoi; asta s-a întâmplat cu vreo trei săptămâni înainte de 
a muri... E un fapt important. De vreme ce se hotă-râse s-o 
trimită, indiferent dacă a luat-o sau nu înapoi, se prea poate 
să i-o fi trimis totuşi prinţului mai târziu, cu vreun alt prilej. 
Aşadar, nu ştiu dacă a trimis sau nu scrisoarea; dar există 
temeiuri să credem că mai curând nu a trimis-o, pentru că, 
după câte ştiu, prinţul a aflat cu certitudine că mama Nelliei 
se află la Petersburg şi unde anume locuieşte abia după 
moartea acesteia. Închipuie-ţi ce bucuros a fost el să afle 
acest lucru! 

— Da, mi-aduc aminte că Alioşa mi-a vorbit despre o 
scrisoare care l-a bucurat mult, dar asta a fost nu prea 
demult, acum vreo două luni. Ei şi spune mai departe, ce-ai 
făcut cu prinţul? 

— Ce era să fac? Pricepe şi tu: în principiu, sunt pe deplin 
convins şi totuşi n-am nici o dovadă concretă, niciuna, oricât 
m-am zbătut să aflu. E o situaţie dintre cele mai idi-oate! Ar 
fi trebuit să-mi procur informaţii din străinătate, dar de 
unde? Nu se ştie. Mi-am dat seama, bineînţeles, că voi avea 


de luptat, că l-aş putea doar speria prin aluzii, prefă-cându- 
mă a şti mai mult decât ştiam în realitate... 

— Ei, şi? 

— Nu s-a lăsat păcălit. Dar s-a speriat şi încă atât de tare, 
încât sunt sigur că şi acum se mai teme. Am avut câteva în- 
tâlniri; să-l fi văzut ce frumos se purta cu mine, ca un 
mieluşel! O dată, cică din prietenie, s-a apucat să-mi 
povestească singur. Era cam pe atunci când credea că ştiu 
totul. Frumos mi-a mai povestit, sincer, cu mult sentiment 
şi, bineînţeles, minţind în chipul cel mai neruşinat. Atunci 
mi-am dat seama în ce măsură se temea de mine. În faţa lui 
am făcut o bucată de vreme pe prostul, dându-i a înţelege 
totuşi că îl trag pe sfoară. Îl speriam, prefăcându-mă anume 
neîndemânatic; îi spuneam grosolănii, ba începusem chiar 
să-l ameninţ - toate astea, bineînţeles, ca să mă ia drept un 
prost şi să lase să-i scape câte ceva. A priceput însă, 
nemernicul! O dată m-am prefăcut beat, dar nici aşa n-am 
reuşit, e şiret foc. Mă înţelegi, Vanea, aveam nevoie în 
primul rând să aflu în ce măsură se teme de mine şi, în al 
doilea rând, să-i arăt că ştiu mai mult decât ştiam în 
realitate... 

— Ei, bine şi rezultatul? 

— Egal cu zero. Trebuia să am dovezi, fapte şi nu le 
aveam. Într-o privinţă, s-a dumirit totuşi: că aş putea să-i 
provoc un scandal. De fapt, el numai de scandal se temea, 
pentru că între timp începuse să aibă nişte legături în 
cercurile înalte. Ai auzit, cred, că vrea să se însoare? 

— Nu.- 

— La anul! Anul trecut şi-a ales viitoarea logodnică; una 
care pe atunci nu avea decât paisprezece ani, acum a 
împlinit cincisprezece; mi se pare că poartă încă şorţuleţ, 
sărăcuţa de ea. Părinţii sunt fericiţi! Îţi dai seama cât ar fi 
vrut el ca nevasta lui să moară? Logodnica-i fiică de 
general, o fată cu bani mulţi, zestre mare! Noi, frate Vanea, 
eu şi cu tine, niciodată n-o să ne căsătorim în felul ăsta... Un 
singur lucru însă n-am să-mi iert niciodată, strigă 


Masloboev izbind cu putere în masă: faptul că el, ticălosul, 
acum două săptămâni, m-a tras pe sfoară! 

— Cum aşa? 

— Uite aşa. Am înţeles că el şi-a dat seama că n-am nici un 
fel de dovezi concrete şi, în sfârşit, am simţit că cu cât voi 
tărăgăna mai mult afacerea cu atât îşi va da mai bine seama 
de neputinţa mea. Ei şi atunci am acceptat să primesc de la 
el două mii de ruble. 

— Ai luat două mii de ruble?! 

— În monezi de argint, Vanea, e adevărat, scrâşnind din 
dinţi, dar le-am luat. Îţi închipui tu, numai două mii pentru o 
afacere ca asta! Şi, pe deasupra, i-ară luat cu umilinţă. 
Stăteam în faţa lui, ca unul căruia i se scuipase în obraz; şi 
el îmi zice: eu, Masloboev, pentru ostenelile dumitale de 
până acum încă nu te-am plătit (de fapt îmi plătise o sută 
cincizeci de ruble, după cum ne înţelesesem); de aceea, 
uite, fiindcă plec, ai aici două mii de ruble şi prin asta 
consider toată afacerea noastră definitiv lichidată. 
Bineînţeles, i-am răspuns: „Absolut lichidată, prinţe”, dar 
nici nu m-am încumetat să-mi ridic privirea, ca să-i văd 
mutra, căci mi-am închipuit ce exprima ea în clipa aceea: 
„Ei, ce zici, ai căpătat mult? Numai din bunătatea mea îţi 
dau banii ăştia, prostă-vane!” Nici nu mai ţin minte cum am 
plecat de la dânsul! 

— Dar e o ticăloşie ceea ce ai făcut, Masloboev! Strigai eu. 
La Nelli nu te-ai gândit? 

— E puţin spus ticăloşie, e o crimă, o faptă mârşavă... E 
0... 0... dar nici nu găsesc cuvinte potrivite!... , 

— Dumnezeule! Păi, el ar fi trebuit cel puţin s-o asigure pe 
Nelli! 

— Ar fi trebuit, fireşte. Dar cum să-l oblig eu? Să-l sperii? 
Nu prea ai cu ce să-l sperii: doar i-am luat banii. Eu însumi 
m-am dat de gol în faţa lui că toată sperietura pe care i-o 
pusesem la cale nu valora decât două mii de ruble în piese 
de argint, căci singur m-am taxat cu atâta! Cum să-l mai 
sperii acum? 


— Şi cum, adică, e cu putinţă să fie cu desăvârşire 
pierdută cauza Nelliei? Strigai aproape disperat. 

— Nicidecum! Strigă cu foc Masloboev, înviorându-se 
iarăşi. Asta n-am să i-o iert! Am să încerc o nouă 
investigaţie. Vanea, m-am şi hotărât! Şi ce-i dacă am luat 
două mii de ruble? Puţin îmi pasă! I-am luat pentru umilirea 
mea, deoarece el, nemernicul, m-a tras pe sfoară, adică şi-a 
bătut joc de mine. M-a păcălit şi şi-a bătut joc! Dar n-am să 
mă las batjocorit... Vanea, eu am să reiau acum firul de la 
început, de la Nelli. Din câte mi-a fost dat să observ, am 
ajuns la convingerea că toată dezlegarea depinde de dânsa. 
Ea ştie totul, totul... A aflat de la maică-sa. Căci nu se poate 
să nu-i fi spus totul în clipele când se perpelea de durere. 
Doar n-avea cui să se plângă şi în preajma ei nu era nimeni 
altcineva decât Nelli. Aşa că probabil ei trebuie să-i fi spus. 
Poate că vom avea astfel norocul să dăm şi peste ceva acte, 
adăugă el încântat, frecându-şi mâinile. Pricepi acuma, 
Vanea, de ce tot vin mereu pe aici? În primul rând, din 
prietenie faţă de tine, asta se înţelege de la sine; dar vin 
mai ales ca s-o observ pe Nelli; şi, în al treilea rând, dragă 
prietene, vrei, nu vrei, va trebui să mă ajuţi, pentru că tu ai 
o mare înrâurire asupra fetiţei...! 

— Te ajut, ţi-o jur, strigai eu şi sper, Masloboev, că tu ai să 
te străduieşti în primul rând pentru Nelli, pentru biata 
orfană nedreptăţită, nu numai pentru câştigul tău... 

— Ce-are a face pentru câştigul cui am să mă străduiesc, 
omul lui Dumnezeu? Treaba să fie făcută, asta-i important î 
Fireşte, în primul rând, voi lucra pentru orfană, e şi 
omeneşte aşa. Tu însă, Vaniuşa, să nu mi-o iei în nume de 
rău şi să nu mă condamni dacă o să am grijă puţin şi de 
mine. Sunt un om sărac şi nu-i dau voie să-şi bată joc de cei 
săraci. M-a lipsit de ceea ce mi se cuvenea, ba încă m-a tras 
şi pe sfoară, nemernicul. Vrei să spui cumva că trebuie să 
mă port cu mănuşi cu un asemenea ticălos? Morgen jruh! 

Dar serbarea florilor pe care o pusesem noi la cale pentru 
a doua zi n-a mai avut loc. Nelli s-a simţit mai rău şi n-a mai 


fost în stare să iasă din cameră. 

De altfel, nici n-a mai ieşit vreodată. 

A murit la vreo două săptămâni după asta. În cele două 
săptămâni de agonie, nu şi-a mai revenit aproape de loc, 
dar vedeniile ei ciudate n-au părăsit-o nici o clipă. Parcă i se 
întunecase mintea. Până în clipa morţii, a fost ferm convinsă 
că bunicul o cheamă la dânsul şi e supărat pe ea că întârzie 
să vină. Zicea că bate furios din baston în pământ şi o 
trimite să cerşească de la oameni buni pentru pâine şi 
pentru tabac. De multe ori plângea prin somn şi, 
deşteptându-se, spunea că a văzut-o în vis pe mămica ei. 

Din când în când însă, mintea parcă i se limpezea. Într-o zi 
am rămas singuri, numai noi doi; ea îmi prinse mâna cu 
mânuţa ei firavă şi încinsă de fierbinţeală. 

— Vanea, îmi spuse, când am să mor, tu să te căsătoreşti 
cu Nataşa! 

Gândul acesta, pare-se, o frământa de mult şi fără 
încetare. I-am zâmbit în tăcere. Văzându-mă zâmbind, îmi 
zâmbi şi «a şi cu un aer ştrengăresc mă ameninţă cu 
degetul său subţire, apoi mă sărută. 

Cu trei zile înainte de a muri, într-o seară minunată de 
vară, se rugă să fie ridicate storurile şi să se deschidă 
fereastra odăiţei sale. Fereastra dădea în grădiniţă; am 
văzut-o privind mult timp frunzişul des, soarele în amurg şi 
deodată i-a rugat pe ceilalţi să fim lăsaţi singuri. 

— Vanea, îmi spuse cu o voce atât de slabă, că de-abia o 
auzeam. Am să mor curând. Foarte curând. Şi vreau să-ţi 
spun să nu mă uiţi. Am să-ţi las amintirea asta (şi-mi arătă 
un medalion care-i atârna la gât, împreună cu o cruciuliţă). 
Mi l-a lăsat mămica mea, înainte de a muri. Când am să 
Mor, tu să scoţi medalionul, să-l iei şi să citeşti ce scrie 
acolo. Am să le spun tuturor astăzi ca să-ţi dea ţie, numai 
ţie, medalionul. Şi când ai să citeşti ce scrie acolo, du-te la 
el şi spune-i că eu am murit, dar nu l-am iertat. Şi mai 
spune-i că nu demult am citit Evanghelia. Acolo scrie e. 
„lertaţi-i oe rlnşj Şflşta-”...Am citit şi totuşi pe el nu l-am 


iertat, pentru că ultimul cuvânt pe care l-am auzit de la 
mămica mea, înainte de moarte, când mai putea încă să 
vorbească, a fost acesta: „li blestem”...Uite, Vanea, aşa îl 
blestem şi eu; şi nu pentru mine, ci pentru mămica mea îl 
blestem... Să-i spui cum a murit mămica şi cum am rămas 
eu singură la Bubnova; po-vesteşte-i cum m-ai găsit tu la 
Bubnova, povesteşte-i tot, tot şi spune-i că aş fi vrut mai 
curând să rămân la Bubnova decât să merg la dânsul. 

Spunând astea, Nelli păli, ochii îi luciră şi inima începu să-i 
bată atât de repede, încât se lăsă istovită pe pernă şi timp 
de câteva minute nu mai fu în stare să scoată o vorbă. 

— Cheamă-i, Vanea, spuse ea în sfârşit, cu vocea stinsă, 
vreau să-mi iau adio de la toţi. Adio, Vanea...! 

Şi mă îmbrăţişa tare, pentru ultima oară. Toţi ai casei 
veniră la patul ei. Bătrânul nu putea să priceapă că Nelli e 
pe moarte; nu-i intra în cap aşa ceva. Şi până în ultimul 
moment a tot sperat şi a susţinut că ea se va face bine 
neapărat. Slăbise de îngrijorare şi rămânea zile şi nopţi 
întregi la căpătâiul bolnavei. Ultimele nopţi n-a mai închis 
ochii nici o clipă. Căuta să-i îndeplinească şi cea mai mică, 
cea mai neînsemnată dorinţă, iar după ce se întorcea la noi, 
în camera de alături, îl podidea plânsul şi vărsa lacrimi 
amare. Apoi, nu-maidecât, speranţa îşi revărsa iar apele 
peste sufletul lui şi iar începea să ne asigure că Nelli se va 
vindeca. Îi umpluse odaia cu flori. Într-o zi, îi adusese un 
buchet imens de trandafiri minunaţi, albi şi roşii, pentru 
care avusese de umblat mult. loate acestea pe Nelli o 
mişcau nespus. Neţărmurita dragoste pe care i-o arăta 
fiecare dintre noi îi umplea inima de fericire. În seara 
aceea, în seara când a vrut să-şi ia adio de la toţi, bătrânul a 
refuzat în ruptul capului să-şi ia adio de la ea. Nelli îi zâmbi 
şi toată seara se strădui să pară veselă, a glumit cu el şi 
chiar a râs... Am plecat fiecare de la dânsa cu speranţe 
aproape renăscute, dar a doua zi copila nu mai putu să 
vorbească. Peste alte două zile, se stinse. 


Mi-aduc aminte cum îi împodobea bătrânul sicriul cu flori 
şi cu câtă disperare îi privea feţişoara trasă, zâmbetul 
încremenit, minutele încrucişate pe piept. O plângea ca pe 
copilul lui. Nataşa şi cu mine şi toţi ceilalţi încercam să-l 
consolăm pe cât se putea, dar el tot neconsolat rămânea, 
iar după înmor-măntarea Nelliei căzu greu bolnav. 

Anna Andreevna mi-a încredinţat medalionul pe care-l 
desprinsese de pe gâtul Nelliei. Acolo, în medalion am găsit 
scrisoarea mamei Nelliei adresată prinţului. Am citit-o chiar 
în ziua morţii fetei. Mama ei îl blestema pe prinţ, îi scria că 
nu poate să-l ierte, îi descria ultimii ani ai vieţii sale şi toate 
grozăviile care o aşteaptă pe Nelli şi-l implora să facă 
măcar ceva pentru copil. „Este copilul dumitale, fiica 
dumitale şi dumneata ştii asta, ştii că este fiica dumitale 
adevărată. l-am spus să meargă la dumneata, după ce voi 
muri şi să-ţi înmâ-neze această scrisoare. Dacă n-ai s-o 
respingi de data aceasta pe Nelli, poate că acolo am să te 
iert şi în ziua judecății de apoi am să cad în genunchi în faţa 
Domnului şi am să-l rog să-ţi ierte păcatele. Nelli cunoaşte 
conţinutul scrisorii mele; i-am citit-o; i-am explicat totul, ea 
ştie totul, totul...”. 

Dar Nelli nu îndeplinise testamentul mamei sale; cu toate 
că ştia tot, nu se dusese la prinţ şi murise neîmpăcată. 

După ce ne-am întors de la înmormântare, eu şi cu Nataşa 
ne-am dus în grădină. Era o zi frumoasă, caldă şi 
scânteietoare. Peste o săptămână, ei urmau să plece. 
Nataşa mă învălui într-o privire lungă şi ciudată. 

Vanea, spuse ea, Vanea, spune-mi, n-a fost decât un vis, nu- 
i aşa? 

— Ce anume? Întrebai eu. 

— Totul, totul, răspunse ea, tot ce s-a petrecut în anul 
acesta din urmă. Ah, Vanea, pentru ce oare ţi-am spulberat 
fericirea? 

Şi am citit în ochii ei: „Ce fericiţi puteam fi împreună, toată 
viaţa!” 


SFÂRŞIT