Marin Preda — Cel Mai Iubit Dintre Pamanteni V1

Marin Preda 


Marin Preda 


CEL MAI IUBII DINIRE 
PAMANIENI 


Vol. 1 


PARTEA ÎNTÂIA. 

l; 

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl 
fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care 
adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această 
celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o 
captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la 
marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind 
pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la 
început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, 
liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de 
nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo 
întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii 
spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un 
adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? 

Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de 
către oameni? Iandra nepăsare faţă de lume te poate 
stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi 
fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi 
ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? 
Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aşi strădui, mi-este cu 
neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi 
putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. 

Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai 
fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi 


curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să 
nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care 
mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care 
îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei 
animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care 
aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui 
sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul 
scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul 
pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără 
pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai 
fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor 
reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la 
moarte... 

Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să 
retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în 
pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, 
suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. 
Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg 
cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, 
mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu 
ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. 
Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii 
inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi 
conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ 
chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu 
se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, 
alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să 
trăieşti oricum... 

Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu 
eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă 
vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai 
mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât de repede 
încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se 
lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i 
mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor 
efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci 


cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană 
îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl meu, fost monteur de 
avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi 
mai ales faţă da scriitori, al căror statut social actual îl 
scotea din sărite. „Ce rost au ăştia?”, zicea. Adică ce rost 
are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu 
e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice 
despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am 
vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi 
atunci a rânjit cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!” 
Vroia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea 
ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, 
sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei 
civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de 
poeţi. „Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce 
rămâne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă 
de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl 
citesc simt că e printre noi, aievea.” „Ba e mort de-a 
binelea, îngropat în cimitir.” Puteam atunci să accept 
această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din 
altă planetă şi adolescentul din mine o resimțea ca pe un 
şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în 
alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi 
cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? 

Dar iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul 
existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviți, gândul mi se 
întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am 
săvârşit prima infamie... 

II. 

Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient 
nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru 
duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că 
violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e 
adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi când pătrundea 
apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de 
apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de 


mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, 
tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram 
conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie 
vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. 
Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, 
moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine 
pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii 
care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe 
stinse. 

Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul 
meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit 
în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi 
sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar 
elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care 
s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au 
fost virtuoşi”. Citatul e exact până la punctele de suspensie, 
restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, când 
am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei 
bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai 
urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al 
ticăloşilor?” Aici e cazul să adaug” că, deşi aveam pe atunci 
abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în 
Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces 
dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a 
altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau 
fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii... sau: 
sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a 
întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două 
mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat 
conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele 
într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui 
lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea 
nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte 
simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea 
sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să 
mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer? Aveam pe 


atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de 
gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care 
mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, disprețul 
agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; 
îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi 
le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din 
ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă 
memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă 
am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate 
şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de 
indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, 
stârnind în mine o astfel de ură încât nici la maturitate nu 
m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de 
pasajul lui Platon, „dacă e să fim nemuritori împreună cu 
domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi 
sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe 
amândoi şi nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în 
cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. 
M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). 
„Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu 
cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de 
acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata 
nu te-au învăţat să te închini?” „Ba m-au învăţat, i-am 
răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină 
ori de câte ori se aşează şi se scoală de la masă.” „Atunci 
cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sunt părinţii tăi?” a 
schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea 
de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să 
fiu judecat aspru. l-am răspuns că tatăl meu e monteur la 
uzina de asamblat avioane şi mama casnică şi că sunt 
singurul lor băiat... „Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se 
întâmplă... o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci 
mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te 
rogi...” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar 
mi-am dat seama, adică am gândit că părintele nu e un 
fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că 


n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am 
răspuns şi am ieşit rânjind... 

În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian 
că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, 
dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de 
credinţă şi nici un imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă 
ispitea. Mai târziu, citind filosofi care aveau trufia de a 
demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba 
chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, 
precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să 
demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi 
pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere 
tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi 
pierduse credinţa, că ar dori să fie o cârnăţăreasă grasă 
care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o 
lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu 
mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, 
pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în 
care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr 
divină dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în 
inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternității 
fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca 
urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul 
depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut nici un 
efect şi nu invidiam nici pe departe pe cârnăţăreasă în 
chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo... 

Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare 
sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnăţăreasă 
grasă. 

III. 

Învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru 
frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că 
pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul 
soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată 
stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea 
sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecţii, care 


trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu 
fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet... Cum? Tot aşa 
de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele „dacă dă 
Dumnezeu” sau „dacă ne-ajută Dumnezeu” sau „s-a supărat 
Dumnezeu pe noi”, rostite în casă, auzite şi pe stradă şi 
confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini 
adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră 
spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă 
întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea 
Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să 
dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. 
Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul 
singur, de câteva sute de kilometri înălţime, după care 
urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau 
raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În 
Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta 
că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu 
tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de 
acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte 
nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei 
braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le 
turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi 
făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în 
Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste 
întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. 
Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi 
tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză 
precisă, totuşi, înspăimântată, se închina când geamurile 
casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. 
În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care 
ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină 
iarnă, şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam 
şi la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?” 
răspundea decisă: „să iasă microbii”. În acelaşi timp eu 
venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu”. 


Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui 
funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi 
avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane 
se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. 
Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost 
îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai 
sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă 
musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi 
după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi 
nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui 
meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de 
vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, 
încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar 
îndrăgostită. Furios dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond 
încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după 
ce eu mă făcusem mare: „fă, într-o zi tot te trimit eu acasă 
şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea”. Această 
soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită 
de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoțea bărbatul, 
sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe 
şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare încât ai fi 
zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi 
apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. 
Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, 
puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai 
fi luat-o pe surioara mea mai mare? Iata se simţea bine cu 
această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i 
răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case. Îi 
ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa 
părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune. 
Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se 
potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea 
face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să 
lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu 
prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume... Ce 
bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau 


bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! 
Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (0 găseam 
adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atât de 
liniştită şi de frumoasă încât acest spălat mi se părea un 
ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu 
grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se 
întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle 
viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte 
dintr-o frumoasă ceaşcă de porțelan, cu flori roşii şi 
albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea 
înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios 
sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care 
putea fi schimbat, încât fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu- 
mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau şi- 
mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul 
mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. 
Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit... 
Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa 
obiectelor create de mâini umane destoinice care le 
făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia 
sufletului având grijă să n-o risipească de desordinea pe 
care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt 
legate clipe de preţ, ziua când l-a cumpărat, când era poate 
fericită, când afară era poate primăvară, când vocile 
oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un 
ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi 
dădea un fior subţire, adânc, diafan... Mama a murit lăsând 
în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă 
decât viaţa ei... Poate că starea de spirit a generaţiilor se 
schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de 
pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de 
timpuriu. 

IV. 

Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce 
anii trecând ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici 
nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea 


printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei 
Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea 
preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh. 
Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi 
e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după 
aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, 
cum erau atâtea altele, i se deslegă totuşi limba şi 
păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să 
convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, 
începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile 
altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le 
săvârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergând înapoi 
până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară 
„răsplata”. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl 
meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din 
urmă au fost nişte sfinţi!” Tata nu era sarcastic şi nici ispitit 
să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din 
spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie 
nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca să înceapă mintea ta să 
cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în 
casă...” 

Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, 
fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de 
clare ca să le înţeleg. „imbracă-te şi tu mai bine, continua, 
mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă 
biserica.” Mama avea destul humor ca să surâdă de furia 
lui, îi spunea „e numai gura de tine!”; nu-i urma sfatul decât 
în parte, îşi mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei 
erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi 
făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie 
de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi 
şopteau cuvinte de alint, rămâneau aşa cum i le ştiam şi 
cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă 
de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi 
seara când mă culca şi mă închina, stând umilă, adesea în 
genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeități care în mod 


bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp „al 
lui Dumnezeu”... 

Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci 
şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia 
atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai 
demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, 
eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam 
paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc 
acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră 
avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în 
patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu 
lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, 
citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi 
îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că 
tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul 
podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă 
la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă 
dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simțită poate chiar 
mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se 
apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s- 
a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o 
vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit 
glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu 
tine?” Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate 
chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că 
nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a 
revenit: „Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce 
înseamnă asta?” Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de 
unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! 
Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, 
nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el 
în patul ei. Îl zgâlţâi: „Pleacă de-aici!”, cu un fel de oroare 
înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce 
se va întâmpla cu ea? Tata scoase un fel de mârâit, tuşi, se 
mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă 
cuvântul „ruşine”, dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam 


VW 


eu: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!”. Astfel îi zise. Am încetat 
să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum 
om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi 
tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, 
pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, 
nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, 
cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea 
anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. 
Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi 
pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se 
considera bătrână?! Pentru mine era neschimbată, obrazul 
ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de 
fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când 
eram mic, nu lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a 
altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul 
ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai 
era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr 
necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai 
bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai 
dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte 
familii, bănuiam că asta se întâmpla totuşi în lipsa mea 
sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun 
coleg... Dariată că nu! De când oare? Şi de ce? Desigur, 
după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, 
tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se 
dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să 
înţeleg limpede că încă mai demult mama... şi se părea 
chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei 
doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest 
lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii 
deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul. Tata 
s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe 
marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân 
s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. „Cine ştie, mi- 
am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi şi 
mama are dreptate...” Aşa am gândit în clipele acelea, dar 


dimineaţa, când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a 
spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă 
treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire 
între o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La 
liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă 
uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul 
ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. 
Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd 
mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de 
complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul... Mi- 
am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea 
ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să 
facă dragoste cu mine... Avea viaţă în trupul ei şi am auzit 
mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă... 

V, 

Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după 
întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o 
schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui 
meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se 
ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu 
ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui 
preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam 
împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi 
răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora 
cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi 
jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau 
sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la 
noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? 
Niciuna. 

Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia 
de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi 
în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent 
care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în 
casă. „Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, 
că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă 
nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei 


asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă 
privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, 
dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât: „Nu ţi-e ruşine, 
măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, 
vechea istorie, nu ţi-e ruşine, măgarule! Întâi că măgarul e 
un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier 
nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune 
porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată 
ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mi-ar fi 
ruşine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a 
şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei 
na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă 
aici e vorba de bună creştere...” „Dar despre ce e vorba?” 
„E vorba despre religie.” „Şi ce-ai tu cu religia?” „Am! 
Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor.” 

Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi 
când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se 
copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală 
a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care 
slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi 
mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă făcând-o să 
nască o puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din 
slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea 
credinţă? Ce vroisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia 
nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, 
inchiziţia, războaiele religioase în general arătau 
dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, 
excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege 
care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu 
însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe 
credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a 
întâmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era 
adevărat, se întâmpla ca unii prinți sau regi să prindă câte- 
un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de 
fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute 
reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug 


un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? 
Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el 
şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, 
gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai 
clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata 
nu mai aveam respectul din copilărie. 

Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se da o 
lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea 
era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de 
obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care 
făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă 
spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în 
genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o 
candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre 
pământ vreme îndelungată. „Da, i-am şoptit, roagă-te 
pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta 
munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine 
nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ciun 
neputincios, nu-l săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă 
are credinţă puternică... Apoi întru târziu: Sfântul apostol 
Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini şi pe urmă a trecut în 
fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole 
către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat 
seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi 
că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care 
cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.” 

Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe 
posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la 
esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. „Daca o să 
mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe 
care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, 
că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram 
numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de câtva 
timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les miserables, 
tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să 
recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, 


dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia 
de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul 
Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îi aduce 
acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl 
pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în 
cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu 
argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu 
le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi 
sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu 
preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă. 
Zâmbeam. Îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de 
lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte 
din această a doua categorie. Dar era posibilă şi 
interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui 
îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi 
inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El 
trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva 
secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe 
lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit 
scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc. „Şi tu de ce râzi?” m- 
a întrebat. „Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta 
avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile 
în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi 
de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră 
sufletul.” „Aşa a făcut şi Isus”, mi-a răspuns ea şi după o 
tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă 
în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a 
lăsat răstignit pentru păcatele noastre. 

Am sărit din pat. „Care păcate, marnă, i-am strigat în faţă, 
ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să- 
mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atât de frică 
să-l faci! Ai omorât pe cineva, sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai 
omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, 
Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca 
pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în 
cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde- 


mi, sau dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o 
zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi 
mie...” 

Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe 
geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un 
cearceaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în 
piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând să-mi 
răspundă şi mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, 
spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, 
să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici 
nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea 
din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? 
De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până 
seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis 
Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul 
cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine 
că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, 
ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? 
Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el 
văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii 
şi grohăiesc... Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? 
Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am 
optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama 
că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte 
pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi 
numai tâmpitul de Iova putut să creadă că «Dumnezeu i-a 
dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». 
Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia 
şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi 
sunt mai simpatici decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia 
pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de 
seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine 
vorbesc cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev 
de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e 
băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu 
fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de 


profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi când îl 
ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoință, îi pun întrebări 
care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce 
priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă 
departe. Ela înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin 
sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e 
bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă... Sunt 
singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce 
mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor 
călări, acum şi totdeauna...” 

M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un 
răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să 
cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe 
lume virtuoşi sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi 
spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al 
tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!” „Eşti un copil, 
zise ea, o să afli singur ce e.” 

Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate 
capitale, invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, 
înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au nici un haz 
dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem 
ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am 
prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui 
Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea 
lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să 
cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald... 
Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi 
un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu 
alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A 
intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a 
urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care 
ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza 
cea mare şi ne-am strâns toţi să ne uităm. A venit 
subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. 
Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu 
mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se 


clătina stâlpul cu el. Bine dar... a zis subdirectorul cu un 
humor pe care nu-l are, nu te dai, dar... Adică avea să 
alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi 
într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se 
mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, 
domnilor, alviţă, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond 
încântați de spectacolul oferit de Camburu, am băgat 
mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte 
lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai 
povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care 
leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o 
cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat să se lase spânzurat 
decât să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, 
lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii 
paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?” „Leneş 
mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii 
puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el.” „Da, 
am convenit, asta e scârbos”. Şi curiozitatea mea de a afla 
ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. 

A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les miserables, 
avusesem un surâs, retorica mea era de copii, exemplele 
mele inocente. 

VI. 

Se însenină şi reveni seara asupra patului meu, continuă 
să mă închine şi eu o lăsai. Curând însă îi dădui o lovitură 
care o răni adânc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai 
închis vreodată în sufletul ei. Astăzi sunt înclinat să cred că 
nu, fiindcă abia acum, în liniştea celulei mele, îmi dau 
seama cu adevărat că în sufletul ei cuvântul păcat însemna 
tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit 
vreodată că putem săvârşi ceva abject rămânând curaţi, 
dacă, bineînţeles, curaţi suntem şi, dimpotrivă, putem fi 
puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine. Mişcarea 
sufletului ei, faţă de acest amestec dintre bine şi râu, pe 
care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva 
spectaculos, aş zice fatal, cum a fost hotărârea ei, a cărei 


cauză n-am descifrat-o şi n-o înţeleg bine nici acum, de a 
înceta, încă tânără, să-şi mai primească bărbatul în pat. 
Nimic n-a clintit-o şi nici nu i-au ajuns vreodată la ureche 
şoaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, 
fără s-o părăsească şi să înceteze să ţină la ea, îşi găsise 
totuşi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata 
se pare că se resemnase cu acest gând, sugerat de ea, că 
adică era bătrân şi că ciclul lui se încheiase, şi el fu acela 
prin care primi ea lovitura. Nu-l cruţai nici pe el în reacţia 
mea, care fu de o mare violenţă, dar el suferi mai puţin, 
nefiind prăpăstios în gândire, deşi era la fel de curat ca şi 
mama. (N-o luase el de soţie fiindcă îl mişcase mai mult 
dorinţa ei de a se mărita, decât dragostea, deşi îi plăcuse 
mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie să 
reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întâmplat, că încă de 
pe atunci, de la optsprezece ani, băgasem de seamă că 
fetele mă ocolesc. Erau foarte înţepate când încercam să le 
fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie 
vesele cu alţii şi mă trezeam într-un grup singur, vorbind 
fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se 
repeta. Asta se petrecea când ne plimbam sau când făceam 
acele mici excursii pe la marginea oraşului şi prin pădure. 
Eram treaz, nu mă pierdeam în psihologia de grup să nu-mi 
pese sau să nu-mi dau seama că un cuvânt de-al meu nu 
stârnea nici o reacţie şi să mă mulţumesc să fiu vesel fiindcă 
erau ei, să rămân adică un simplu figurant. Tăceam. Şi 
atunci se observa şi în mod stupid eram luat la vale, se 
râdea în mod neglijent de izolarea mea, care era opera 
lor... Mă înfuriam, nu mai ţineam seama că erau şi fete cu 
noi şi le spuneam la toţi că sunt nişte imbecili; deveneam 
astfel de prisos şi incomod. Desigur că nu mai aşteptam să 
fiu evitat şi renunţam dinainte să mai ies când mi se 
propuneau astfel de plimbări. În reuniunile închise, la aşa- 
zisele ceaiuri, se petrecea acelaşi lucru. Într-o zi totuşi mă 
îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din când în când 
câte-o privire şi începui să trec prin cartierul ei aproape 


zilnic, cu un băţ în mână (din pricina câinilor!). Cu acest băţ 
făceam să se audă prezenţa mea în cartier, lăsându-l să 
alunece pe grilajele porţilor şi, fireşte, stârnind câinii. Dar 
Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a 
mea neîmpărtăşită, pe urmă am renunţat. Mai târziu 
(desigur, mult mai târziu!) ea însăşi mi-a povestit. Însurat 
fiind, de aceste vizite ale mele şi râdea şi acum de faptul că 
foloseam acel băţ ca să-mi anunţ prezenţa. Aşadar mă 
vedea. „Şi tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieşeai, dacă îţi 
dădeai seama că pentru tine veneam?” „Pentru mine, a 
exclamat ea surprinsă. De unde să ştiu eu că veneai pentru 
mine?” Şi mi-a spus acest lucru cu aceeaşi neînțelegere pe 
care o avea şi atunci, deşi acum era o eminenţă în 
pedagogie, făcuse carieră în această direcţie. Dar tot 
idioată rămăsese. Astfel am început să mă interesez de 
altfel de grupuri, de altfel de băieţi şi fete, grupuri pe care 
până atunci le dispreţuisem. Nu se interesau ei de filosofie 
şi cultură, cum să spun, nici ceea ce învățau în mod 
obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor şi 
absolut, fie că erau băieţi de la ţară, fie că erau din oraşul 
nostru. Rămâneau aşa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat 
cum, dacă ar fi să-i idealizez puţin şi să spun cum i-ar fi 
plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu 
fondul primar nealterat. În minte, cultura născuse trufie, ei 
erau nişte animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine şi în 
rău, frumuseţea corpului pe care le-o dădea tinereţea, 
mugetul când apărea dorinţa, iar constrângerile, adică 
învăţătura şi câteva noţiuni morale elementare, le acceptau 
fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că 
grupurile în care eşuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi 
scurt aş putea să spun că respectul lor faţă de valori 
semăna cu al preotului cinstit, care, dacă s-a hotărât să 
trăiască oficiind în biserică şi să primească pentru asta 
bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în 
el însuşi, dar cel puţin în faţa oamenilor, şi să nu-şi dea în 
petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitație, cum îi 


spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnând-o să 
înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă 
dorinţele nu pot fi încă domolite în conştiinţă. 

Apropierea mea de cei pe care îi dispreţuisem mai înainte 
se făcu, aş putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în 
sinea mea încetai să-i mai dispreţuiesc, fără să fi vorbit 
vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atât de 
spontan şi cu atâta căldură încât inima îmi bătu. Nu erau 
din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare 
Asanache care într-o recreaţie se apropie de mine, mă 
apucă pe după umeri şi îmi şopti: „Petrini, îmi spuse, nu vrei 
să vii diseară undeva să ne distrăm şi noi?... Mai lasă 
cărţile... Ştii ce spune Goethe, o privire în cărţi şi două în 
viaţă... Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!” Şi chipul lui 
exprima atâta sinceritate în dorinţa lui de a mă face să mă 
simt bine, încât surâsei şi o emoție puternică mă cuprinse... 
„Cine mai vine?” îl întrebai. „Szekely!”, zise el mirat, ca şi 
când ar fi trebuit să ştiu. „Şi mai cine?” „Pretorian!” 
exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul 
Pretorian, adică, auzi, cine altul, vedeta şcolii la fotbal, 
supranumit Puloş (fiindcă în meciurile noastre cu liceul 
unguresc, Pretorian, în chiloţi, se împiedica pe extremă, 
când fugea, de propriul lui organ procreativ şi noi strigam: 
hai Puloş! hai Puloş!) şi în plus băiat plin de viaţă, cu toate 
că mediocru la învăţătură. Era regăţean, taică-său, un om 
cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin 
Teleorman. Avea rude în oraşul nostru şi de aceea venise 
aici, în loc să se fi dus la Piteşti sau Turnu-Măgurele. 
Szekely era un ungur distins, de o eleganţă deosebită, 
simpatizat în tot liceul pentru că vorbea româneşte perfect 
şi preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era 
singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent şi cu 
cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de ţară, 
tot regăţean, se ştia despre el că are o droaie de fraţi prin 
licee şi că părintele trăgea din greu să-i ţină pe toţi. În timp 
ce Szekely şi Pretorian schimbau costumele în fiecare 


săptămână, Asanache nu şi-l schimba pe-al lui niciodată. În 
ceea ce mă priveşte, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, 
adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt 
costum pe pat o dată la trei luni. „Şi, zic, unde mergem?” 
Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de 
spectacolul vieţii, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet 
masiv şi posomorât cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici 
măcar n-avea conştiinţa că există) şi îmi spuse cu acelaşi 
patetism şoptit şi mirat că cum nu ştiu: „Cum, la «Mama 
răniţilor»!” „Ce e asta?” „Ai să vezi! E o cârciumioară!” 
„Bine, dar eu n-am bani!” „Au Puloş şi Szekely! Dar, adăugă 
el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii şi tu 
cu ceva bani.” „Mama răniților” nu era deloc o cârciumioară 
idilică aşa cum crezusem, deşi locul unde era aşezată, 
undeva la marginea oraşului, printre casele acelea rare şi 
sărace, dar în care verdeaţa şi mirosul florilor acopereau 
totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile 
împădurite, simţeai curenţii văilor în nări, iar cerul înstelat 
sporea tăcerea locului dându-ţi acel sentiment, pe care îl 
simţim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică şi de 
diminuare a obsesiilor, de scădere a importanţei gândirii şi 
impulsurilor vieţii noastre interioare: suntem mai mici decât 
vasta natură, dar şi mai mari când ne contopim cu ea, 
fiindcă ştim, în timp ce un deal minunat, un munte superb 
nu sunt astfel decât fiindcă îi vedem noi... 

Când am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi ştiut 
dinainte ce însemna acest lucru, că „Mama răniților” era un 
local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereţii 
înnegriţi de fumul ţigărilor şi la tejghea, într-adevăr o 
„mamă”, o doamnă între două vârste, grasă, cu privirea de 
o duioşie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă 
mă întrebă: eşti într-adevăr rănit? Sper că nu eşti un 
destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o 
durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost 
sfărâmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu 
condiţia să nu te îmbeţi şi să începi să urli, sau să arunci cu 


paharele în pereţi... Mă uitai în jur. În timp ce Puloş vorbea 
ceva în şoaptă cu această femeie şi chiar aşa era, nimeni nu 
striga, nu cânta ca la beţie, nimeni nu vorbea cu glas tare. 
Clienţii erau aceiaşi pe care îi vedeai în restaurantele bune, 
domni bine îmbrăcaţi, şi era de mirare că nu văzui nicăieri 
oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei 
puţine. Găsirăm o masă pe care o chelneriţă o şterse şi puse 
peste ea o faţă albă şi ni se aduseră vin şi fripturi. 
Ciocnirăm... „De ce îi spune «Mama răniţilor»?” începui eu 
conversaţia. N-ai fi zis că era necesară, la toţi ne juca 
bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte 
ca s-o exprime, te simţi bine aşa, privind la ceilalţi şi tăcând. 
„Nimeni nu ştie. zise vânjosul şi pateticul, în aparenţă 
sumbru, Asanache. A fost geniul ei când a născocit firma de 
afară.” „O fi datând, zic, de pe vremea războiului mondial şi 
o fi fost făcută special pentru răniţi?” „Nu, zise Puloş, 
clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un 
teren proprietatea ei, revenită de la o moştenire. «Mama 
răniţilor»- are şi o băcănie în centru, unde şi stă deasupra, 
aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă 
şi are un băiat care o stoarce de bani, un ofiţer cam zurliu... 
A, ce surpriză! exclamă el ridicându-se în picioare, într- 
adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceţi domnişoară, 
poftiţi, luaţi loc... Permiteţi...?” Şi trase un scaun şi toţi 
făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din 
pământ, nu băgasem de seamă când venise. 

Îşi scoase pardesiul uşor, de toamnă, un pardesiu verde, 
elegant, îl puse pe spătarul scaunului şi se aşeză. Zâmbea, 
avea un chip luminos, uşor alungit, nasul mic, ochii uşor 
adormiţi, dinţii ca de copil. O fetiţă! Dacă bluza decoltată n- 
ar fi lăsat să se ghicească sânii care mă ameţiră chiar în 
clipa când o priveam. „Nu cunoşti pe toată lumea - zise 
Asanache cu o voalată, şoptită voce fraternă, plină de acea 
căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul 
Victor Petrini, domnişoara Nineta Romulus, elevă pe-a 
şasea...” Nu măi spuse la ce şcoală, la ce liceu, turnă vin în 


pahare şi continuarăm masa. l se aduse şi fetei o friptură. 
Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul 
decurse ca şi când am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? 
Fata avea un surâs fermecător şi după primul pahar ochii ei 
adormiţi se treziră şi glasul i se auzi, inocent, când era 
întrebată dacă a mai văzut-o pe... o cunoştinţă comună, ce-a 
mai făcut de-atunci... (care atunci? am gândit eu) a fost nu 
ştiu unde, sau a stat acasă şi a citit... 

Petrecerea era simplă; se râse îndelung când eu, la un 
moment dat, adresându-mă lui Pretorian, îi spusei domnule 
Puloş şi în alt moment, când trecând la anecdote, Szekely, 
cu o distincţie rară, ne povesti cum odată, pe timpul 
imperiului, un ofiţer român fiind invitat într-o înaltă 
societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l înveţe 
să spună în ungureşte gazdei câteva cuvinte frumoase când 
avea să fie întâmpinat. Şi acela îl învăţă să pronunţe 
următoarea expresie: Lofosoşeghedbe. Ofiţerul l-a întrebat 
ce înseamnă şi acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar 
are semnificaţia de urare, de bine v-am găsit. Românul se 
prezintă deci la recepţia respectivă, gazda îi ieşi înainte şi îi 
întinse mâna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în 
ochi şi pronunţă distinct expresia. Înalta doamnă a scos un 
țipăt şi s-a îndepărtat; i se spusese, şi aici Szekely traduse 
exact şi direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, 
în româneşte bizară, organul calului în curul dumitale. 
Domnişoara Romulus râse tare, în cascade, cu râsul ei 
cristalin, când auzi expresia pe şleau. 

Era plăcut, oricum eram ascultat când vorbeam, fireşte nu 
despre filosofie, ci despre lucruri obişnuite, palpabile, care 
aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat 
în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvrăgeau, cu 
pretenţii de subtilităţi, cum făceau cei dintâi, şi platoşa încă 
subţire, totuşi platoşă, care le acoperea gândirea secretă 
(aveam să-mi dau seama curând că aveau o astfel de 
gândire) sporea sensul cuvintelor obişnuite. Când Puloş 
spuse: ce părere aveţi, ne îmbătăm? ceilalţi reflectară, apoi 


când Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în 
râs, fiindcă un humor irezistibil dar şi involuntar ţâşnea din 
patetismul lui sumbru. Distincția cu care Szekely spunea 
anecdote deşucheate şi fără un surâs făcea mai mult decât 
aroganţa neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu 
să fiu în grupul lor un simplu figurant. 

S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă 
rău şi mi-au spus: „Nu-ţi mai turnăm, să nu ne înjuri pe 
urmă”. Şi mi-au luat paharul din faţă. Ştiau, deci, erau mai 
mari ca mine cu un an. Beţia l-a făcut pe Puloş să ne 
povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror 
erou credibil era el însuşi, vârât în istorii cu văduve ale 
căror reacţii în faţa lui mă fac şi acum să râd în celula mea, 
pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic 
inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte 
măgării ale unor colegi şi chiar profesori fără să le zică 
nimic (se frământa furios pe scaun şi parcă se desmeticea, 
se trezea la viaţă şi devenea conştient că era un om prea 
bun, prea iertător, când, voinic cum era, putea să-i facă pe 
toţi pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic 
în cinstea domnişoarei Nineta Romulus, care, deşi bea ca şi 
ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. 
„Odată, continuă Puloş după un timp, m-am încurcat cu o 
farmacistă din Costeşti care prima oară când ne-am 
pomenit desbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se 
poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva 
asemănător, mai degrabă din regnul... decât cel al femeilor. 
Nu, de ce, să mă îmbrac şi să plec... Era furioasă, cu toate 
că eu eram blând, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte 
în pat şi îi ascultam protestele, care nu mai încetau, şi nici 
nu se grăbea să se îmbrace la loc... Ştii ce, mi-a spus ea în 
cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi 
o glamnică şi atunci... A, nu ştiţi ce e o glamnică... un fel de 
basma neagră înfăşurată în formă circulară, o pun muierile 
pe cap când vin cu vadra cu apă de la fântână să nu le 
doară creştetul... Şi ea vroia să-mi înfăşor... cu o glamnică... 


Şi-mi dă un batic de-al ei... A început să mă sărute, pe urmă 
nu-mi mai dădea drumul de după gât şi în toiul iubirii o aud 
că îmi şopteşte la ureche: ştii ce, poţi să dai la o parte 
glamnică... Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă 
ea, o dădusem de mult la o parte... Alta, tot aşa, cu toate că 
ştia bine cine sunt, a întors la un moment dat capul înapoi 
spre mine în timp ce o iubeam ţiindu-i spinarea în braţe s-a 
holbat: Cine eşti tu, zice, de unde vii?” Szekely izbucni într- 
un râs subţire, piţigăiat, înalt... Asanache îl potoli: „Şandor, 
mai încet, nu uita unde suntem...” 

Totuşi, nu se clătina nimeni când am plecat, iar eu am 
făcut bine că i-am ascultat şi n-am mai băut. Au luat-o toţi 
trei înainte, discreţi dar hotărâți, spunându-mi (Asanache) 
s-o conduc eu pe domnişoara Nineta acasă. Am înţeles de 
îndată (şi m-am împăcat senin în aceeaşi clipă cu acest 
gând) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gândul lor 
secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor şi a-mi face 
cunoştinţă cu această ocazie şi cu o fată frumoasă care să 
ne cimenteze prietenia. 

Ea m-a apucat strâns de braţ şi s-a lipit de mine. Stătea 
prin apropiere. Într-o casă fără lumină electrică, dar altfel 
bine clădită, mare şi asemeni celor din cartier scăldată în 
flori şi pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins 
lampa şi a început să se desbrace. l-am spus în glas cu ceva 
care îi cerea parcă nici eu nu ştiu ce, că trăiesc o clipă de 
irealitate şi n-aş vrea să se spulbere aşa curând... Şi atunci 
ea mi-a răspuns într-o şoaptă minunată: „Nici nu se va 
spulbera”. Şi s-a apropiat de mine, m-a înlănţuit şi început 
să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe 
care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale 
inimii, care mă paralizau. Şi abia astfel trupul ei gol care 
îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe când ea se 
desbrăcase deveni tangibil şi trezi în mine, cu violenţă, 
dorinţa care mă torturase atâţia ani în singurătate şi în 
vis... 


Era chiar ca în vis când mă trezii în intimitatea fiinţei ei, ca 
într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera şi ea care 
nu iubea ca mine pentru întâia oară scotea suspine ca şi 
când eu eram cel puternic şi experimentat şi ea inocenta 
care descoperea cu uluire dragostea de care până atunci îi 
fusese frică. Dar eram, chiar fără să ştiu, experimentat, 
fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui 
drumul din braţe şi în minutele care urmară bucuria care 
mă năpădi fu atât de covârşitoare încât în chiar acele clipe 
mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului. 

VII. 

Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din 
economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar 
ea, şi avea şi rude înstărite care o ţinuseră până nu demult 
în liceu... Atât îmi povesti din viaţa ei, nu mai mult, dar pe 
mine nu mă interesa viaţa ei de până atunci, prezenţa ei mă 
acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, 
dulceaţa ameţitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire... 

Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau 
toată noaptea; cum să le spun părinţilor de fiecare dată că 
am fost la un ceai care s-a prelungit, până în zori? Nu 
puteam să-mi revin din vraja primei îmbrăţişări care, dacă 
s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aş 
mai fi trăit-o cu ea. Ştiam şi de ce, dar asta îmi sporea şi nu 
îmi potolea adânca turburare. Nineta se purtase cu mine cu 
simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi 
purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar 
ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ceeun 
izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce 
bei treci pe lângă el. Dar câte femei au sufletul ca un izvor? 
Ele trebuie să şi-l ferească, şi cu cât strategia pe care o 
folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atât 
sunt mai preţuite. Am înţeles mai târziu, ca noi toţi: 
plăcerea constă în a cuceri această cetate şi fericiţi sunt 
doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, când 
abia începe adevărata dragoste. Şi dacă nu găseşti în 


această cetate decât un imens pustiu, plin de cârcăieci şi 
coropişniţe? Dar despre asta, mai târziu. Sufletul Ninetei 
era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. De unde venea 
el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, 
nu se împarte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul 
trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine 
hotărâse acest lucru? Nu ştiam şi nu ştiu nici acum şi viaţa 
mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un 
animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai tare cu 
cât iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai 
bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest 
animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea? 

Nineta trăia petrecând şi când i-am spus că acest lucru 
trebuie să înceteze a dat capul pe spate şi a râs. Am 
încercat să descifrez acest râs. „Să examinăm, i-am spus, 
cel mai bun caz şi cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun 
ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrân singur şi 
bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea şi te-ar lua 
de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrânul să trăiască 
mult...” Nineta mă întrerupse cu râsul ei în cascade 
cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gândise şi 
ea la acest lucru. Se gândise, dar nu prea mult. O pura idee. 
Asta însemna că se gândise şi la cel mai rău caz. „Duci viaţa 
de acum, am reluat eu, mai mulţi ani. Îmbătrânegşti. 
Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai 
putea salva decât dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în 
versuri frumoase viaţa ta de curtizană, ca Bilitis, exprimând 
în esenţă ideea că aşa ai înţeles tu datoria ta de femeie, să 
luminezi viaţa bărbaţilor încătuşaţi de familii şi să ţi-o 
trăieşti pe-a ta în dragoste şi poezie.” Amintisem de Bilitis 
fiindcă printre cărţile ei, puţine, găsisem într-o bună 
traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu 
frumoase gravuri pe care îl luasem acasă şi îl citisem şi eu; 
aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, 
cum am spus, cu o bunică bătrână, mama ei murise când o 
născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase 


niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani 
cu un profesor şi o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu 
un transfer în Basarabia. „Mare curtizană, am continuat eu, 
n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle şi îi 
sugera noi legi înțelepte pentru atenieni, şi nici ca 
Theodora Bizanțului, care a ajuns împărăteasă după ce prin 
braţele ei, ca tânără fată, au trecut într-un desmăţ fără 
sfârşit întâi cei de jos, apoi şi cei de sus... deşi dacă mă 
gândesc bine la tine, nu se ştie... În acest caz o să mă pui în 
lanţuri sau o să mă ridici şi pe mine şi să mă faci mare 
dregător. Nu te gândeşti?” am întrebat-o. „Nu mă gândesc, 
zise, bătrâneţea e o mizerie oricum, bunica face câteodată 
pe ea, ce folos că a fost toată viaţa o femeie de treabă? Eu o 
să mor tânără.” „De unde ştii?” „Stiu eu! Când o să vădcă 
nu mai merge iau un tub, mă culc şi nu mai mă scol. E ceva 
mai simplu decât asta?” Şi râse iar, de astă dată cu o 
intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc 
iluminată, ca o revelaţie care se repeta după ce avusese 
prima oară acest gând. „Asta pentru că acum eşti tânără şi 
vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poţi să ştii 
dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit şi m-am 
uitat la un orb şi mi-am spus: ce mai înseamnă viaţa pentru 
el? I-am dat cinci lei şi l-am întrebat: Eşti din naştere fără 
văz, sau s-a întâmplat mai târziu? Mai târziu, mi-a răspuns. 
Şi nu te-ai gândit să nu mai trăieşti? Ştii ce mi-a răspuns? 
Că acum poate să mai bea un pahar de vin şi să... o femeie, 
dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea 
paharul ăla şi să... acea femeie? Avea dreptate!” „Sigur, mi- 
a răspuns Nineta, când bei nu te mai gândeşti la nimic şi te 
simţi bine, iar când faci dragoste moartea îşi ia tălpăşiţa.” 
„Ei, eu m-am gândit la moarte, am reluat, dar în mine, în 
măruntaiele mele, am simţit o slăbiciune, un leşin, la gândul 
că n-aş mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să 
mă sinucid, dacă viaţa mea până atunci ar fi un eşec. Dar pe 
urmă m-am întrebat: ce e un eşec? O întrebare de 
capitulare. De obicei, eşecul e ceea ce consideră alţii că e, 


fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi 
s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi premisa unei adevărate 
victorii. În acest sens suntem şi noi orbi ca orbu' acela, 
fiindcă eşecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea 
ochilor.” „Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în 
recreaţii singur şi noi, s-au gândit ei, hai să-l ducem pe 
Petrini la «Mama răniţilor».” Am izbucnit şi eu în râs, 
gândind în acelaşi timp că, adevărat, iată ce băieţi buni 
aceşti Puloş, Szekely şi Asanache. 

Dar discuţia alunecase şi am revenit încercând s-o fac să 
înţeleagă pe Nineta să nu mă iubească decât pe mine 
pentru totdeauna şi să-i explic că pe vremea Greciei antice 
Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, 
femei ca ea poartă un nume ruşinos şi va începe să-l poarte 
şi ea dacă nu se va opri la timp. l-am spus că peste un an voi 
fi student şi că ne puteam căsători, o să fiu profesor, şi 
aveam de gând să fac carieră universitară şi că mă pasiona 
filosofia, aveam ceva de spus în acest domeniu şi anume să 
elimin din filosofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu şi să 
aduc în locul ei cunoaşterea pe baza descoperirilor 
ştiinţifice. O nouă gnoză care să redea integritatea 
conştiinţei umane în faţa universului, fără conştiinţa 
disperată, care se vântură acum în Europa, zguduită de un 
danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar 
lipsit de forţă vitală... „Congştiinţa nu e dublă şi nu se 
scindează, cum crede şi Dos-toievski, din pricină că putem 
în acelaşi timp să facem şi bine şi rău, sau să urâm fiindcă ni 
se face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat 
marele său spirit. 

Conştiinţa e unitară, dar, ca şi în natură, ca este zgâlţăită 
când de furtuni şi cataclisme, când invadată de înseninări 
miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălța, iar faptul că 
un boier rus dădea ordin să fie sfâşiaţi copiii de către 
câini,arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă 
neieşită din barbarie, decât că îi e proprie omului crima 
abjectă. Cristos a fost un bărbat vânjos, dacă a putut 


străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mâncând 
puţin şi predicând neobosit. Numai pe cruce a avutun 
moment de slăbiciune, s-a simţit singur în faţa morţii, iar 
noi, reintegraţi în univers, putem trece mai uşor pe sub 
pod, cum spune Stendhal.” „Şi mai uşor cu un tub, ca în 
vis”, a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din 
care, desigur, nu înţelesese mare lucru. Se pare că era un 
gând cu care trăia şi care n-o împiedica să fie veselă, acel 
tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vieţii cu un grad 
faţă de mine, care îmi proiectam viaţa prezentă în viitor, în 
timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacţionat cum doream eu, 
n-a făcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viaţa 
pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie. 
„Nu mă iubeşti?” am întrebat-o. „Ie iubesc acum, mi-a 
răspuns, dar nu ştiu dacă şi mâine; nu vreau să mă 
căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu şi 
când n-o să mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara în 
altă direcţie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filosof... 
Soarta mea asta e, că nu ştiu ce-o să fie şi mie îmi place 
aşa.” 

Deci şi ea era o cetate care trebuia cucerită, am gândit, 
dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strânsă cu 
moartea. Atât, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum 
să-l escaladezi? Am început să ieşim, să ne plimbăm 
împreună prin oraş. Nineta era bine îmbrăcată, chiar 
elegantă şi strada o schimba, devenea gravă, aproape 
străină, plăcută şi veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un 
ochi cercetător, imobil când se uita la ceva. Se uita cuo 
lăcomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, 
aveam chiar impresia că nu mai era cu mine şi nu ştiam 
încotro îi zburau gândurile şi ce fel de gânduri. Apoi acasă 
la ea devenea altă fiinţă... Aceste plimbări au adus ruptura, 
neaşteptată pentru mine, incredibilă. Ieşirea în lume e plină 
de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alţii 
privirea ei nu-ţi mai aparţine, surâsul ei nu-i mai înfloreşte 
pe chip când o priveşti, râde pe neaşteptate de ceea ce 


spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi e aceeaşi 
nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi... Dar asta avea 
să mă chinuie mult mai târziu. Ruptura mea cu Nineta a 
fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem 
avertizat. 

S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a 
lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, şi mi-a 
şoptit: „O luâm pe-aici!” Era o stradă laterală, rău pavată, 
fără trotuar şi n-am înţeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. 
Am răspuns: „Nu!” „Dacă nu vrei, am auzit-o spunând, 
atunci n-ai ce mai căuta pe la mine.” Chiar aşa? Ce putea fi 
atât de important? „Nu!” am repetat. Atunci ea s-a răsucit 
pe călcâie, s-a uitat în jos liniştită, s-a uitat chiar la mine, 
dar fără să mă vadă şi mi-a spus: „Singur ţi-ai dat foc la 
valiză!” Şi s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. 
Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să 
merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe 
unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simţeam în mod obscur 
că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur şi simplu pe 
strada aceea aş fi urmat-o fără să observ ciudăţenia de a ne 
fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar şi aşa, ce-mi păsa 
mie că e anumită? Eram totuşi senin. Cu această seninătate 
am rămas apoi totdeauna în faţa rupturilor, dar numai 
atunci, în clipele când primeam lovitura, dezastrul începea 
mult mai târziu. Câteva zile la rând am intrat apoi în curtea 
ei, dar n-am găsit-o decât pe bunica, iar odaia era încuiată. 
Am revenit după o săptămână, crezând că era plecată din 
oraş. Zadarnic. Am căutat-o seara la „Mama răniților”, 
patroana a dat din cap şi a ridicat din umeri: nu ştia unde e. 

VIII. 

Şi abia într-un târziu aflară părinţii mei că nu la ceaiuri mă 
duceam eu când veneam acasă după miezul nopţii şi aflară 
şi unde fusesem când mă întorsesem în zori: la „Mama 
răniților”, după care dormisem toată noaptea cu „o 
depravată”. Cuvântul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? 
Şi de ce aşa de târziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua 


aceea, când mă întâmpinară îndată ce intrai în casă cu acea 
stare de spirit bizară, care ne arată cât de puţin fluid e 
sufletul omenesc şi cum deplasările în el seamănă cu 
deplasările geologice, surpări de roci sau de pământ 
ireversibile. „Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o 
erupție, adică fără înţelegere, departe de orice gând că mai 
exista pentru mine vreo speranţă, de-aia te-am crescut noi 
şi muncim pentru tine; ca tu să te faci de râsul oraşului cu o 
curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu 
sufletul curat şi drept orice răsplată tu cazi în noroi şi îţi 
terfeleşti cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te 
faci tu acum, strigă el ridicându-şi braţele în sus ca în faţa 
unei nenorociri ireparabile, când toată lumea ştie şi o să te 
arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu şi 
tocmai acum, când trebuie să-ţi dai bacaloriatul, te dă afară 
din toate liceele din ţară? Ce-ai să ajungi, cu studiile 
neterminate şi cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată 
o să se mai uite la tine, când tu te-ai plimbat cu aia prin 
oraş şi te-a văzut toată lumea?” 

Mama stătea nemişcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau 
şiroaie pe chipul împietrit. Îşi ţinea o palmă pe jumătate de 
gură, care era crispată de o suferinţă copleşitoare, pe care 
o îndura însă cu mai multă înţelegere pentru mine, 
suferinţă în adâncurile căreia ea contemplă păcatul şi nu 
urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea 
numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în 
acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă 
sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. 
Dar numai în amintire, în viaţa mea ulterioară, a început să 
tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simţeam cum 
încep să jubilez, dându-mi seama cum creşte în mine o furie 
rece şi orgolioasă... „Ce e, mamă, am spus eu când tata s-a 
oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, şi nu lui, 
care era doar jignit şi înspăimântat că lumea o să mă arate 
cu degetul, ca şi când n-aş fi fost bărbat, ci fată mare. Cum 
s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrânată”? Te duci la 


biserică şi nu înţelegi nimic din învăţătura lui, el care a spus 
celor ca voi, care aruncaţi cu piatra, să arunce primul cu 
piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat.” 

Ştiam că era fără păcat şi că n-ar fi aruncat cu piatra, dar 
nu ştiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, 
căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vroiam să i-l alung, 
să-şi ia palma de la gură, fiindcă nu ştiam cum să răspund la 
suferinţa ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva 
violent, să-l învăţ minte pentru totdeauna să mai ridice 
braţele în aer şi să-mi spună el mie ce este şi ce nu este 
nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simi 
eu, nu un altul şi nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atât 
mai puţin. „lrebuie iertată, fiindcă a iubit mult, aşa a spus 
Cristos”, am continuat citind o replică din Dostoievski. „Nu 
despre o astfel de iubire vorbeşte Cristos”, mi-a răspuns 
atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Şi eu 
am strigat: „Ba da, şi despre o astfel de iubire.” „Cristos nu 
e o pavăză pentru toţi dezaxaţii, a strigat atunci şi tata. Ai 
să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine.” „Cu tine o 
să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, 
acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ţi- 
am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe 
urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci 
aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o 
mânăstire. Dar aia e, că nici mânăstirea nu ţi-a plăcut şi, 
femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tânăr, crezi 
că nu ştiu?” „Nu ţi-e ruşine, a strigat tata, să vorbeşti cu 
maică-ta ca un dezmăţat?” 

Şi a sărit în sus şi m-a izbit peste faţă de câteva ori la rând 
făcându-se palid şi gâfâind de furie. Am rânjit; „Cu asta nu 
rezolvi nimic! Vezi că sunt mai voinic ca tine şi dacă mai 
încerci să dai în mine o să te împiedic. Eşti un tată 
admirabil, te respect, dar şi eu am fost un copil bun şi nu te- 
am silit să mă loveşti când eram mic. Nu te gândi acum că o 
să mai îndrepţi ceva când sunt mare. Stai liniştit, că 
discutăm noi. [i-am spus că vreau să-i spun ceva mamei.” 


„Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ţi pui frâu la vorbă în 
casa asta n-ai ce să mai cauţi!” „Da, i-am răspuns, cunosc, 
clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi 
greşite, plecarea lui, apoi suferinţa mamei şi 
neînduplecarea părintelui, care are principii şi nu vrea să-l 
reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e 
greşala ta, aşa că ai grijă de mama, care o să moară de 
dorul meu şi n-o să te ierte!” „Lu de ce îl asculţi? a întrebat- 
o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai 
vorbesc.” 

Mama şi-a acoperit şi restul gurii cu palma şi a şoptit: 
„Lasă-l să spună. E un copil.” „Da-da! am exclamat, mai 
rămâne să înţeleg că am căzut „în ispită, dar că prin 
rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte paşii...” „Măcar 
eşti sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ţi-ar mai fi 
lipsit.” Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. „Revin, 
mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, 
eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos?” „le-am 
făcut pe tine!” a răspuns ea atunci. Atât a spus şi a tăcut 
mai departe. Ce trebuia să înţeleg? Că păcatul ei era izbăvit 
şi că odată cu venirea mea pe lume dorinţele ei trupeşti se 
stinseseră? Sau nu se stinseseră şi se chinuise să le alunge? 
Era taina ei. „Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, eşti mântuită, 
dar eu nu sunt nici Isus Cristos şi nici adeptul lui. Animalele 
nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au 
observat comportări care seamănă cu morala creştină. De 
pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă în 
pace, nu-l ucide, e tolerant.” „Vrei să spui că tu ai de gând 
să te porţi ca un animal, mai departe nu poţi să mergi?” a 
zis tata. „De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să 
mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îţi grăiesc ţie, am 
reluat batjocoritor, că o să cauţi şi o să găseşti o altă femeie 
cu care să trăieşti ca un bărbat în putere cum eşti şi în felul 
ăsta o s-o înşeli pe mama. Asta o să fie mai rău decât ce am 
făcut eu. Şi acum să vedem ce-am făcut de îmi promiţi cu 
atâta convingere că o să ajung un dezaxat. Toată concepţia 


ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de 
fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung 
dezaxat, ci considerat ca atare. Şi dacă n-o să păţesc nimic 
la liceu şi mai târziu o să mă căsătoresc cu o fată de bună 
condiţie, totul o să fie în regulă.” „Bă, uite ce e, m-a 
întrerupt el strigând, eu cu un neruşinat ca tine nu mai 
vorbesc. Sunt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe 
tine te-a făcut un neruşinat! Numai maică-ta poate să mai 
creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mâna de pe 
tine. O să te ţin până o să ajungi să-ţi câştigi singur pâinea, 
dar tu cu mine nu mai ai şi nici n-o să mai ai nimic de 
împărţit. Poţi să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din 
moment ce aşa consideri tu că trebuie să vorbeşti cu 
părinţii tăi şi eu consider că nu mai eşti băiatul meu, şi o s-o 
spun la toţi, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău şi nu- 
mi pasă, te îndemn sau sunt mândru de tine, cum sunt 
alţii...” 

Şi s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărât. 
Dacă mi-aş fi dat seama atunci că violenţa gândirii mele 
putea să ducă la o ruptură cu el m-aş fi reţinut. Într-adevăr, 
prorocirea mea că o s-o înşele pe mama avea în ea ceva atât 
de jignitor, era o astfel de impudoare încât cel mai paşnic 
părinte (şi el era unul din aceştia) m-ar fi gonit imediat de- 
acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gândea la 
altă femeie, criza i-a venit mai târziu, pe la patruzeci şi 
şapte de ani. 

N-am păţit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, aşa se 
întâmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai 
mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes şi am 
intrat la Facultatea de litere şi filosofie. Tata s-a ţinut de 
ameninţare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni 
ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără 
să fi rupt-o cu grupul lui Puloş, Asanache şi Szekely (de 
altfel în anul următor ne-am împrăştiat. Asanache s-a 
înscris la Teologie, Puloş a murit la el în sat în vara 
următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a 


înscris la Drept) şi fără să fi evitat să ies din când în când cu 
ei la „Mama răniților”, nu m-am mai îndrăgostit de nici o 
fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: 
era al ei sufletul care mă tulburase atât de adânc, dezgolit, 
intens, fierbinte, cu trăire prezentă şi fatală, fără grijă de 
catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel 
tub de care îmi vorbise parcă jubilând. Nu era ceea ce 
credea tata şi ceea ce crezusem şi eu la început în sensul 
propriu, o prostituată. Era mai puţin grav, adică nu era 
cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul 
altceva. 

Într-adevăr, părăsise oraşul, atunci sau puţin mai târziu 
după ce mă părăsise pe mine, lăsând-o pe bunica în plata 
Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucureşti şi, 
după cum aveam să aflu mai târziu, se măritase cu un maior 
bătrân, aşa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, când 
se ştia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în 
care nu putea să intre o fată care nu era de condiţie bună? 
Dar nu trăise mult cu acel ofiţer, îl părăsise în timpul 
războiului şi teologul Asanache îmi scria că dăduse de 
urmele ei la laşi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, 
dar nu aşa de bătrân ca maiorul, totuşi bătrân, căruia îi 
făcuse şi doi copii. Avea deci atracţie pentru intensitatea 
finală a bărbaţilor, nu-i plăcea tinereţea sigură de ea, pusă 
pe viaţă lungă şi cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă 
vreme. L-a părăsit şi pe acel negustor, abandonându-şi 
copiii, şi a început să trăiască cu doi inşi deodată, care 
acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soţ, pe 
care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (şi aceluia îi făcea 
o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea 
după ea), şi al doilea, un intelectual fin, dar care devenea 
neputincios îndată ce o lua în braţe, adică bărbăţia ţâşnea 
din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o 
împiedica să-l iubească, să-şi petreacă cu el chiar şi nopţile, 
fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de 
intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se 


îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o 
întâmpina în costume fanteziste, de pildă cisme înalte până 
sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator şi haină cu 
broderii şi lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten şi 
buzele rujate. Inginerul râdea în hohote, dar ea nu râdea 
deloc, şi îi spunea că acela „e cu un cap mai presus decât 
el” şi că „avea o inimă de aur...” După război Nineta se 
întoarse singură la Bucureşti şi curând aventurile ei mari 
încetară, întâi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca 
simplă muncitoare, ca să mi se spună, când o căutai acolo, 
că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde 
ajunsese nu se ştie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai 
era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totuşi într-o redacţie 
literară, întrebai, şi unul dintre redactori îmi răspunse cu 
un vag surâs cinic că o angajase directorul revistei „ca să 
îmbunătăţească componenţa socială a redacţiei”. „Adică 
cum?” întrebai. Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cum 
va murise Nineta, aşa cum spusese? Câţi ani să fi avut? 
Poate că nici treizeci şi cinci... 

IX. 

Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care 
mi-au adus-o: viaţa e uitare de sine! În realitate, în mod 
obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a 
făcut să mă întorc atât de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, 
cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă 
în acei ani i-am căutat copiii şi pe tatăl lor: ştirile pe care le 
aveau toţi despre ea se opreau acolo unde se opriseră şi ale 
mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viaţă 
care „nu mai mergea”. 

Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar 
mai merge chiar dacă printr-un miracol aş evada şi reuşi să 
fug din ţară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, 
un bileţel pe care să scriu un singur cuvânt: Nozinan. El 
ştie ce este acest calmant; e „un băiat foarte bun”, cum îi 
spuneam adesea, când luam câte-o pastilă. Şterge toate 
neliniştile şi toate temerile şi poate da şi un somn final, dacă 


iei chiar mai puţin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un 
act de violenţă supliciul care mă aşteaptă, căci nu pierderea 
totală a libertăţii mă sperie, ci ataşamentul meu faţă de 
viaţă, care m-ar tortura: eşti încătuşat, vei muri fără 
speranţă. Completul de judecată care ar pronunţa sentinţa, 
adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinţe... 
condamnarea, deşi în forul meu interior, speranţa n-ar 
pieri... Dar cum să scapi de înţelesul celui mai mic gest al 
lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în 
perpetuitate, chiar şi o pietricică... Ei da, pietricica aceea 
va fi de-aici înainte văzută de alţii cu un ochi liber, în timp 
ce eu aş gândi: chiar şi această pietricică e mai liberă decât 
mine... 

Mai bine s-o sfârşim înainte! 

Fiindcă aproape de moarte am mai fost şi nu m-am temut, 
deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, e adevărat, 
cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut şi 
care apare în mod miraculos îndată ce simţim că ea se 
apropie de patul nostru. Am auzit că alţii intră chiar într-un 
fel de extaz când le sună ceasul, spun lucruri frumoase, 
cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireşte, alţii se 
chinuiesc până în ultimele clipe, despre ei se spune că „au 
murit greu”. N-am ajuns până acolo... am scăpat, sau mai 
bine zis scadenţa a fost amânată... Dar să-mi reiau firul 
întrerupt, voi ajunge şi la acest episod al vieţii mele care a 
fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu 
speranţe. 

În universitate interesul meu pentru filosofie, cum era şi 
firesc, spori, iar lecturile din adolescenţă, considerabile, mă 
ajutară să pătrund adânc în culoarele culturii şi sistemelor 
filosofice şi să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul 
legionarilor din facultate mă lăsă indiferent şi nu-i puteam 
înţelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se 
ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea 
pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă 
dintre nunţi. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al 


II-lea, şi dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii. Eu mă 
încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea 
ce avea să mă aştepte mai târziu (astăzi văd acest lucru 
limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conştiinţă), 
deşi se sfârşi tragic pentru fată; conştiinţa noastră este 
adesea atât de blindată încât poţi să tragi şi cu tunul în ea şi 
nu se clinteşte şi asta nu pentru că suntem atunci ticăloşi, 
monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şi 
misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În 
ciuda cercetărilor minuţioase care începură, nu se reuşi să 
se dea de urma ei. Nimeni nu vroia să dezvăluie 
anchetatorilor detalii concludente cel puţin într-o primă 
fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei 
apropiaţi şi nici părinţii, care locuiau pe undeva printr-un 
sat. Se zvoni, şi auzii şi eu acest lucru, că poliţia judiciară 
primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în oraşul 
cutare, unde fusese văzută plimbându-se pe străzi cu un 
bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această 
scrisoare venea chiar de peste hotare, judecând după 
timbrele şi ştampilele de pe ea). Până ce sosi un individ de 
la Bucureşti, care nu se mulţumi cu datul din umeri al celor 
care o cunoşteau pe fată şi afirmau cu o mască perfect 
mimată a neştiinţei că nu ştiu nimic. El îşi începu ancheta 
pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul 
fetei trebuie să ştie unde e sau ce se întâmplase cu ea şi, 
din motive despre care experienţa lui îi spunea că sunt 
puternice, acest cineva nu vroia „să-şi deschidă pliscul”. Îi 
fu uşor acestui anchetator abil să afle că fata se 
îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, 
şi să-l ia pe acest student sub focul strâns al întrebărilor. 
Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o 
frumuseţe deosebită (am să folosesc aici o comparaţie 
uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna şi 
la trăsături şi în firea ei cu o căprioară, începu să-şi 
oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din 
experienţa de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să 


stau liniştit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine şi că 
lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd 
de treabă, să-mi urmăresc țelul meu, adică să ajung cineva 
în filosofie şi când uneori noaptea mi se întâmpla să dorm 
asaltat de coşmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, 
prins de o dorinţă cumplită de a le pătrunde şi, cum acest 
lucru nu se petrecea, mă trezeam gâfâind, transpirat şi 
disperat), atunci mă duceam la „Mama răniților” împreună 
cu un nou Puloş şi, cu toate că nu mai găseam la eao 
Ninetă, ci doar adrese de ţărânci eşuate şi cam trecute, sau 
de mahalagioaice beţive, după aceea simţeam cum 
gândurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a 
ideilor şi uitam multă vreme că pe lume există şi o altfel de 
dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de 
băieţi şi fete coborau împreună de pe treptele universităţii 
cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar 
nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumuseţea divină a unei 
astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, şi 
surâsul care urma, curat, de fetiţă, mă făceau parcă să 
îmbătrânesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de 
privire şi nu-i adresa un astfel de surâs. Mă uitam totuşi, 
adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram 
măcar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasă fizic, dar urâtă 
în expresie. Frumuseţea era a trăsăturilor, urâţenia consta 
în ceva inefabil. Aveam sprâncene groase, de timpuriu 
bărbăteşti, dar puternic şi armonios desenate, ochii mari şi 
negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te 
puteai zări, dar totuşi limpezi, deschişi, nu se fereau, nu 
alunecau când mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam 
lepăda, fiindcă şi restul trăsăturilor erau la fel, nasul şi 
bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de 
cea mai vagă senzualitate (care zăcea totuşi în mine), 
obrazul tras, laminat, ascetic, deşi numai ascet nu eram. 
Cine să vrea să cunoască un astfel de om, când 
Vauvenargues spune că suntem prea neatenţi sau prea 
preocupaţi de noi înşine ca să ne cunoaştem mai profund 


unii pe alţii? Cine a văzut nişte măşti la un bal, dansând 
prieteneşte împreună şi ţinându-se de mână fără să se 
cunoască, zice mai departe filosoful, ca să se despartă după 
o clipă şi să nu se mai vadă sau să le pară râu unora de 
ceilalţi, îşi poate face astfel o părere despre lume... 

Şi totuşi această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi 
arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surâs), totuşi 
priviri care întârziau asupra mea mult mai mult decât o 
clipă, ca să mă pot înşela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă 
plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se 
întâmplase odată când văzusem la alta aversiunea, 
duşmănia chiar. „De ce te uiţi tu aşa la mine?” o întrebasem 
în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era 
căprioara, nu era lipsită de farmec şi pe de altă parte mă 
făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate şi 
instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea 
niciodată nici un cuvânt). „Tu, tu, tu!”, mi-a şoptit atunci 
acea fată abia stăpându-şi bucuria ei neroadă că mă putea, 
în sfârşit, defini... „Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ceecu 
mine...?”. „Ştii tu ce e tandreţea?!”' mi-a spus. Am izbucnit 
într-un hohot de râs sarcastic şi i-am confirmat: „Ei, da, 
tandreţea, da, nu ştiu, dar n-o să mă înveţi tu ce e, hai 
sictir!” 

Căprioara îşi mişcă privirea ei catifelată şi dulce într-o 
parte şi avu alt răspuns când îi pusei aceeaşi întrebare, 
adică de ce se uita aşa de insistent la mine. „Cum ştii tu 
atâta materie?!” Aşa deci, era admiraţia... Într-adevăr era 
cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumuseţe era un 
mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de 
mistere, iar mintea coală albă de hârtie, pe care nu se 
înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită 
frumoasa curtizană prin faţa judecătorilor atenieni 
neînduplecaţi. Căprioara nu-şi arăta decât capul, şi 
profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-şi dea seama, 
punându-i întrebări puerile şi terminând cu sfaturi 
afectuoase că trebuie să înveţe mai bine etc. Îi răspunsei că 


natura nu îngrămădeşte decât rar asupra unui singur 
individ mai multe calităţi. Eu ştiam carte, dar eram urât, ea 
nu prea ştia, dar era frumoasă. „Dar cine ţi-a spus că eşti 
urât?”, s-a mirat ea. Am râs sardonic, s-o îndepărtez de 
mine, dar ea a stat liniştită şi m-a privit cu ochii ei 
languroşi, fără să clipească şi a adăugat: „Eşti un bărbat 
bine, să-ţi scoţi din cap că eşti cum ai zis”. Iocmai asta 
doream şi eu, şi ea tocmai asta îmi şi spusese. O fată sau o 
femeie acostată, deşi îi place insul care o atacă fără veste, 
se ţine în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie 
că ar fi uşor abordabilă. Dar de ce s-ar ţine în rezervă un 
bărbat şi mai ales unul ca mine? încât din primele clipe am 
tresărit adânc şi, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; 
am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de 
aceea nu plăcusem până atunci fetelor, fiindcă eram bine şi 
pe deasupra şi tânăr savant (un profesor îmi spusese aşa, la 
un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm câteva idei, să 
îndeplinim o formalitate şi să-ţi dau examenul) şi numai o 
fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare 
îndrăzni să se uite la mine. 

X. 

Fata era cam rece şi desigur nu mai era fecioară, dar eram 
eu înflăcărat şi de teamă să n-o pierd îi făcui propunerea să 
ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenţa, adică chiar în 
toamna care urma şi ea putea să-şi continue anul pe care îl 
mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da. Curând eu îmi 
luai această licenţă, dar pentru întâia oară Căprioarei i se 
întâmplă să dea peste doi tineri universitari noi care se 
întorseseră de pe zonă, unde fuseseră concentrați, crunţi şi 
îndârjiţi şi n-o cruţară, ba chiar, cu un limbaj dur întrebară 
cum a ajuns ea până în anul trei fără să ştie nimic, care era 
secretul şi, rânjind cu o ironie grosolană, îi cerură să li-l 
spună şi lor şi o vor trece şi ei. 

Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitându-se 
în gol şi degeaba încercai să-i spun că putea renunţa la 
studii, ne căsătoream şi, cum eu aveam să intru în 


învăţământul universitar, nimic nu ne împiedica să 
întemeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se 
prelungi şi privirile nu reveniră la prezent din golul în care 
se pierdeau. Abia a doua zi când ne revăzurăm arăta mai 
însufleţită şi spuse bine proiectului meu. Apoi ea plecă la 
ţară, la părinţi, urmând ca după vacanţă să-l punem în 
practică. 

„De-atunci n-am mai văzut-o”, declarai anchetatorului.,Şi 
totuşi fata s-a întors la facultate, zise el, fiindcă de la 
facultate a dispărut, nu din sat.” „Da, dar eu am terminat 
facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo”, i-am răspuns. 
„Nu trebuia să vă căsătoriţi?” „Nu, fiindcă între timp, acolo 
la ţară, a cunoscut pe altcineva şi mi-a scris că între noi nu 
mai e nimic.” „Arătaţi-mi scrisoarea!” mi-a cerut 
anchetatorul. „N-o mai am!” „Bineînţeles!” „De ce 
bineînţeles?” „Pentru că nu v-a scris nici o scrisoare. Aţi 
continuat să vă vedeţi şi după ce ea a venit la cursuri, de ce 
negaţi? Sunteţi acum profesor, vă periclitaţi în cel mai 
fericit caz cariera în învăţământ dacă vă puneţi în situaţia 
de bănuit, şi vă aşteaptă puşcaăria dacă sunteţi complice la 
crimă.” „Care crimă? Fata a fugit din oraş, am auzit că e în 
străinătate.” „Da, e adevărat, posedăm o astfel de scrisoare 
din care ar reieşi că dispăruta a fugit peste graniţă, dar nu 
uita, tinere, că poliţia ştie din capul locului mai multe 
lucruri despre felul cum se înfăptuieşte o crimă decât 
criminalul. Procedeele sunt variate, dar nu infinite, de pildă 
simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e 
pentru noi o certitudine că pista porneşte de-acolo. 
Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau de un 
complice al lui, sau de o cunoştinţă căreia i s-a cerut acest 
lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a 
înfăptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant 
deocamdată să intrăm în amănuntele relaţiilor 
dumneavoastră cu victima, aveţi de răspuns doar la o 
singură întrebare şi depinde de sinceritatea răspunsului 


dacă veţi fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: când v-aţi văzut 
ultima oară?” 

Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator, 
Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva 
puteam fi acuzat sau compromis? l-am răspuns că nu-mi 
amintesc ziua când ne-am văzut ultima oară, că n-a existat 
între noi o astfel de zi deosebită, pur şi simplu legătura 
noastră s-a stins pe nesimţite şi sunt complet străin de 
soarta ei. „Bine, a răspuns anchetatorul deodată, ca şi când 
s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sunteţi liber.” 

Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, 
nelinişteşte. Aveam să retrăâiesc această nelinişte şi mai 
târziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieşte o 
singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaşte o 
multitudine. E imposibil ca anumite semne să nu-i 
amintească de anumite procedee, în afara cazului când nu 
are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu să ţin piept 
unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? Pe de altă 
parte mă gândeam că nimeni nu ştia... adică mă gândeam, 
dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam să 
spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, ieşiserăm 
împreună, ne plimbaserăm puţin şi ne despărţiserăm... Şi 
de-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce 
făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în 
acea noapte, atâtea filme şi cărţi polițiste începeau de aici. 
Mă dusesem acasă şi mă culcasem. Hm! Deşi noaptea aceea 
fusese neagră şi ploua tare, puteam eu fi sigur că... nu ne 
văzuse nimeni rătăcind?... Am ieşit din biroul 
anchetatorului hotărât să mărturisesc, dar nu atunci, să nu 
spun vreo prostie, ci după ce o să mă gândesc bine. 

Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gândi. 
Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, ştiam 
de mult, şi acest lucru nu mai putea fi ascuns, în ce consta 
vina mea morală? O, da, în dorinţa oarbă de a n-o pierde pe 
Căprioara, sau mai bine zis în neputinţa de a renunţa la ea, 
acceptând cu laşitate, în pragul tinereţii mele, un 


compromis ruşinos, cu toate că nu aveam în faţa mea nici 
un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o 
brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii... Dar mai 
bine să relatez ce s-a întâmplat. Erorile fatale nu apar, 
adică nu se săvârşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar 
cine e atent la el? Întocmai ca într-o piesă genială, preludiul 
nu ne face să ghicim desnodământul, ci îl luminează doar 
ulterior. 

XI. 

În mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise până atunci 
nimeni. În acest punct uneori fetele frumoase au aceeaşi 
soartă cu cele urâte. Frumuseţea poate intimida, o fată 
prea frumoasă poate fi ocolită, ca şi una prea urâtă. 
Desigur, e vorba de un anumit gen de frumuseţe şi de un 
anumit gen de urâţenie şi anume de acel gen în care 
sufletul care o poartă e neclintit, amorf... Încolo, un suflet 
care se mişcă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dăruit 
natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri 
incredibile, dar fireşti în ordinea pasiunilor umane. Cele 
nefireşti aparţin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact 
ceea ce a păţit Căprioara. Înşelându-se asupra ei, un 
medicinist strălucit (student care îşi asistă deja profesorul 
la operaţii) se îndrăgosti de ea luând-o drept ceea ce nu era 
şi trăiră împreună la ţară în timpul vacanței. Asta în timp ce 
Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie şi fără să- 
mi scrie şi să-mi spună că acel da devenise nu. Când se 
petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada când eu îmi 
luam licenţa şi ea cădea, timpul mort care poate fi 
descoperit totdeauna când se produc trădările. Există un 
astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, când 
sentimentele alunecă şi nu sunt mărturisite celui care va fi 
lovit. Ar fi trebuit să rețin acest adevăr, dar încă o dată 
piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu 
reţine legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu 
pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl 
loveşte pe semenul al cărui dric îl întâlneşte pe stradă. 


Aşadar Căprioara nu mă iubea, deşi mă abordase. Dar nici 
nu-mi spusese că nu mă mai iubeşte. Neglijenţă totală, 
nepăsare oarbă... În timp ce eu mă pregăteam s-o primesc 
în casa părinţilor mei, mândru dinainte că mă căsătoream 
cu o fată atât de frumoasă, ea, lovită ca o găină de 
dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca şi 
când nici n-aş fi existat, un zero, deşi ştia că zero nu eram; 
dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă 
planetă şi facem ochi uluiţi când dăm de cineva cu care ne- 
am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră. 

Cu astfel de ochi uluiţi mă întâmpină Căprioara în toamnă 
când o căutai la facultate şi ne întâlnirăm. Nici măcar nu-mi 
dădu explicaţii despre schimbarea ei, în trei minute totul se 
consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să- 
ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură 
lovită de un mutism absent, o urâţenie a chipului pe care o 
observi stupefiat (şi era curios cum vedeam pentru întâia 
oară că această fată era de fapt urâtă, fără să-mi dau seama 
de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia că nu e nimic de spus şi 
că trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, 
nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a 
fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, şi orice explicaţii ar fi 
lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universităţii, pe 
trotuarul larg, pereche tăcută pe lângă care foiau veseli şi 
nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studenţii şi 
studentele. Atunci am văzut norii pe cer şi mi-am ridicat 
fruntea. „Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubeşte, foarte 
bine.” Şi n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintâi, 
eu sau ea. Cred că amândoi în aceeaşi clipă. 

Dacă am rămâne la această seninătate care ne atinge ca o 
aripă dulce sufletul! E cel dintâi adevăr, cel adânc, care nu 
doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viaţa după el! Dar 
nu facem aşa, fiindcă apare curiozitatea, aşa-zisa luciditate 
care ne îndeamnă să aflăm de ce... „Cătă luciditate, atâta 
suferinţă!” Da, aşa e! Dar cine dracu te pune? De cenune 
mai iubeşte? Ce stupid, când totul ar fi atât de simplu dacă 


am păstra în noi revelaţia acelor clipe sublime, acea 
seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam 
frumuseţea acestei fete, atât, capul ei frumos, nu sufletul ei 
amorf şi nici corpul şi cu atât mai puţin mintea, şi mi-ar fi 
fost de-ajuns pentru toată viaţa, cu condiţia, ei da, ca ea să 
accepte să fie iubită. Nimic mai mult. Refuzul ei, după ce 
mă lăsase să cred că ar accepta, începu după câteva zile să 
mă chinuie. Ispita lucidităţii care te îndeamnă să afli de ce 
nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul 
acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. 
Poate, îţi spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. 
Poate la mijloc e o neînțelegere. Poate că iubeşte pe 
altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te 
încovoi de durere, pe urmă te redresezi. 

Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, 
pe care îl căutai la spital şi băurăm împreună un coniac la 
un bar. Auzise şi el de mine, încât conversaţia care urmă ne 
apropie repede. Îmi semăna, numai că purta altă mască, de 
invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, 
o brutalitate jovială în vocabular, o francheţe de măcelar, 
dar, cum am spus, pe un altfel de chip decât al meu, 
descins, sincer şi vesel fără crispări. Încât când spunea de 
pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea 
dovleacului unuia, cuvântul dovleac, care însemna un cap 
uman, îţi stârnea râsul şi după mărturisirea lui îl înveselea 
şi pe pacient când era anunţat în acest fel de ceea ce avea 
să i se întâmple a doua zi: „mâine îţi deschidem dovleacul, 
pregăteşte-te!” În timp ce eu credeam că lucrurile se 
petreceau însoţite de infinite precauţii şi delicateţuri. Îi 
spusei medicinistului acest lucru. „Nu, zise el, e mai rău, se 
sperie dacă îl iei altfel.” „Bine, zic, asta cu un ţăran care 
vede lucrurile mai dur şi poate râde fiindcă are humor în 
faţa morţii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în 
timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai 
evoluat?” „În asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, 
fiindcă ştie mai multe despre moarte decât alţii. Brazda 


aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, 
un lucru tainic pe care orăşeanul nu-l ştie decât în mod 
abstract. Numai noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: 
pământ, materie...” „Spiritul nu există?”' „Mais si, 
certainement... E acolo! râse medicinistul. Dar când apropii 
prea tare lampa de operaţii de un creier desgolit şi ochii 
pacientului se holbează din această pricină, ai unele 
îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu ştim ce e, dar 
pe masa de operaţii, hm! descoperi doar legi fizice şi 
fiziologice. Restul ne scapă!” „Dar cum se explică un aspect 
ciudat; mulţi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care 
ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor 
ştiinţifice, pozitiviste.” „Vorbiţi de unii savanţi? Da, am auzit 
şi eu. E ceva inexplicabil.” „Fiindcă, am continuat, credinţa 
în ceva divin o ai sau nu, n-o poţi căpăta pe cale ştiinţifică!” 
„De, cine poate să ştie? mi-a răspuns el. Şi pe urmă cred că 
vă înşelaţi, o anumită întâmplare, dar nu una obişnuită, 
poate să producă în cineva revelaţia... Ce ştim noi ce poate 
zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de 
neexplicat pe cale raţională, a unui proton sau neutron... 
Nu ştiu, n-am idee...!”. „O iubiţi pe...” l-am întrebat eu pe 
neaşteptate şi am pronunţat numele Căprioarei. Ne 
simţeam bine amândoi şi întrebarea mea nu avea în ea 
nimic abisal, tenebros... „Da, da, a răspuns el repede, 
sunteţi cumva rudă cu ea?” „Nu, am fost prieteni...” „A, da, 
îmi pare bine că acum în toamnă şi-a luat examenele... Era 
să piardă anul.” 

Am rămas tăcut fără să ştiu de ce. Chirurgul s-a uitat la 
ceas, am băut restul de coniac şi ne-am despărţit zâmbindu- 
ne, urându-ne reciproc succes. Într-adevăr, când vezi omul 
de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linişteşti oricum, doar 
dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îţi spui 
că e cu atât mai bine că îi plac nulităţile, dacă e un om de 
valoare ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ţi spui că a 
avut dreptate, era firesc să se întâmple aşa, i-a plăcut mai 
mult etc. 


Totuşi purtarea ei faţă de mine nu fusese curată... Ar fi 
putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă 
de educaţie, nu de puritate. Între oameni civilizaţi nu se 
dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau 
totuşi, iar alţii chiar ripostează, şi în riposta lor dispare 
orice urmă de civilizaţie. M-am gândit s-o fac şi eu, s-o caut 
şi să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă şi astfel să 
mă răcoresc. Căci jignirea persista, de câte ori mă gândeam 
rămâneam încremenit, ca într-o paralizie, înţepenit şi cu 
ochiul minţii contemplându-i chipul trufaş, aşa cum îmi 
apăruse în ziua când o revăzusem în faţa universităţii. Da, 
îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o 
fată urâtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu 
mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum 
am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a 
trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi şi tu... În timp ce 
altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine şi are o inimă 
mare, nu ca a ta, neagră cum ţi-e chipul... Gândurile mi se 
învălmăşeau, faptul că făcusem cunoştinţă cu medicinistul 
dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi liniştit, cum 
crezusem. Totuşi n-am căutat-o şi n-am încercat să-i 
înapoiez lovitura... Am început să uit. Profesiunea mă 
acapara, predam logica la o şcoală normală de învăţători şi 
eram respectat de profesorii mai bătrâni că fusesem numit 
în învăţământ îndată ce îmi luasem licenţa, iar elevii, unii 
dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i 
văd cum se uită în ochii mei hipnotizaţi de limpezimea de 
cristal a lecţiilor mele, de unde deduceam că până atunci 
obiectul logicii li se păruse plicticos şi superfluu. 

XII. 

Până într-o zi, când mă căută la şcoală Căprioara. Era 
tăcută ca şi în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, 
fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce 
s-a întâmplat. Mi-a răspuns încercând să mimeze 
nedumerirea: că de ce am plecat atunci şi m-am purtat aşa 
de urât cu ea? Am tăcut îndelung, încercând să ghicesc ce 


vrea acum de la mine. Nu cumva se despărţise de 
medicinist? Îi fixai o întâlnire şi în timp ce ne plimbam prin 
parcul oraşului îi spusei că ştiu ce i s-a întâmplat, dar nu 
ştiu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe 
ea? Îmi şopti cu un glas sugrumat că ea pe el. „De ce?” o 
întrebai. „E o canalie!” Ei da, am gândit, cât timp ne iubeşte 
e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie... „Nicidecum, i- 
am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el,e un 
băiat fără cusur...” „L-ai cunoscut?!” se miră ea. 
„Bineînţeles! Vroiam să ştiu cu cine m-ai trădat...” „Nu te- 
am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te 
iubesc!” 

Pleosc! Iată-mă, am gândit, vârât într-o situaţie vulgară. În 
timp ce trăia cu acela acolo la ţară îşi dădea seama că de 
fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? 
Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie 
fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, şi nu cum spunea 
Căprioara, că ea îl părăsise pe el. M-am uitat bine la ea. 
Căprioara era rănită şi deodată mi s-a părut mai frumoasă 
ca înainte, cu suferinţa pe chipul ei speriat. Se uita la mine 
nu ca altădată, fără surâs, ci cu acea imperceptibilă mişcare 
a buzelor care prevesteşte sau stăpâneşte hohotul disperat 
de plâns. Într-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat şi am 
apucat-o pe după umeri. „Nu e nimic, i-am spus, trebuia să 
faci şi prostia asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă să 
trădezi. Cine trădează va fi trădat. O să vedem dacă între 
noi mai poate fi ceva. Linişteşte-te, se întâmplă, eşti 
frumoasă, o să găseşti oricând un altul, dacă eu n-o să pot 
să te iert.” 

Dar o şi iertasem şi am reînceput să ne vedem zilnic. Însă 
Căprioara tot rănită arăta, fapt care mă puse pe gânduri, 
fiindcă suferinţa ei nu părea să-i vie din iubirea pentru 
celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine 
alungau această presupunere. Înainte rece, acum 
redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie 
care le aveam pe ale mele şi îmi ajungeau. Mă îndrăgostii 


de suferinţa ei şi ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a 
afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea 
îmbrăţişărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam că se va 
vindeca, şi rana ei ciudată al cărei înţeles îmi scăpa se va 
închide: da, mă iubea cu adevărat, vedeam bine acest lucru, 
nimeni nu se înşeală în această privinţă, ştim când suntem 
iubiţi, după cum ştim tot atât de bine când iubirea ni se 
retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinţa, mai bine 
zis de ce apărea după ore de efuziune şi îmbrăţişări? 
Dormea adesea în apartamentul meu, fiindcă după licenţă i- 
am reamintit tatei ceea ce îmi spusese, că după ce o să 
ajung să-mi câştig singur pâinea, va trebui să plec de-acasă. 
„Bine, mi-a spus mohorât, pleacă.” Venea mama şi îmi 
aducea mâncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla şi făcea 
curat ca înainte acasă. „Mută-te la mine, i-am spus 
Căprioarei într-o zi, mai aşteptăm puţin şi ne căsătorim. 
Dacă vrei îţi urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum îţi 
place.” „Le urmez!” mi-a răspuns. „lotuşi lasă căminul, 
înveţi mai uşor la mine.” „Nu pot”, a zis şi am înţeles din 
glasul ei, din intonaţia hotărâtă dar care ascundea ceva 
care nu se putea mărturisi, că într-adevăr nu putea, ceva o 
împiedica, ceva nu era în regulă. 

Şi am luat-o la întrebări. De fapt de ce se despărţise de 
chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i făcuse? Tăcea dar de 
astă dată n-o mai slăbii. Ea se uita la mine cu o expresie 
dublă, de disperare şi în acelaşi timp de recunoştinţă, ca şi 
când m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o 
chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă 
de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negreşit, 
dar să nu uit, după ce o să aflu, că mi-a cerut protecţie şi să 
n-o lovesc şi eu... Şi îmi spuse: a rămas însărcinată. „Cu 
mine?” am strigat în aceeaşi clipă. „Nu”, răspunse ea în 
clipa următoare. Şi înţelesei: cu celălalt... „Şi n-a vrut să se 
căsătorească cu tine?” „Nu, mi-a spus că nici nu s-a gândit.” 
„Dar tu te-ai gândit?” „Da!” „Şi i-ai spus-o înainte să te culci 
cu el?” „Nu i-am spus.” „De ce?” „Mă iubea, am crezut că o 


să mă ceară singur.” „Cum de-ai crezut?”' „Mă iubea foarte 
tare, zise ea, şi toţi ai mei, părinţii şi fraţii, credeau că o să 
mă ceară, altfel n-ar fi acceptat să vie la noi.” „lar el nici nu 
s-a gândit!” „Ba sunt sigură că s-a gândit, e un om cinstit, 
dar după ce a devenit medic şi a intrat în spital s-a 
întâmplat ceva cu el.” „Ce anume?” „Nu ştiu. Când i-am 
spus că sunt însărcinată, atunci mi-a dat lovitura. Şi ce să 
fac eu cu tine acum? Aşa mi-a spus”, zise Căprioara cu o 
inconştientă detaşare de sine: adică auzi ce se poate spune 
în astfel de situaţii! Lucru de mirare! Şi avu un surâs bizar, 
parcă n-ar fi fost vorba de ea. Arăta chiar într-un mod 
neverosimil veselă. Am mai întâlnit la oameni asemenea 
reacţii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s- 
a întâmplat de-a pierdut un picior, privirea îi strălucea de 
viaţă, gura care povestea lăsa să i se vadă dinţii ca şi când 
ar fi râs, ca şi când piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fi 
fost pus la loc şi acum putea să fie şi el bucuros, când în 
realitate, în clipele acelea, mâinile lui ţineau cârjele de care 
n-avea să se mai despartă. l-am strigat Căprioarei: „E tot ce 
ţi-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul 
chirurg?” „A fost sincer”, răspunse şi ea sinceră, adică 
neascunzând că îl mai iubea şi acum şi că îl scuza pe deplin. 
Nu mai era canalie! A zis că începând cu ea această idilă, n- 
a exclus căsătoria, dar nu s-a gândit că va fi aşa de curând. 
„Da, mă iubeşte şi acum, dar în ce priveşte căsătoria...” 

XIII 

„Reveniţi la seara balului, când aţi văzut-o pentru ultima 
oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate 
acestea; pe el nu-l interesa decât atât, momentul dispariţiei 
fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi ştim totul şi 
vă spun dinainte că nu veţi apărea ca martor în procesul 
care va urma. Cel puţin aşa sperăm. Ucigaşul e în mâinile 
noastre, dar mărturia dumneavoastră e totuşi necesară 
pentru cazul când el va nega în instanţă ceea cea 
recunoscut la cercetări: se poate întâmpla, e un individ 
nesigur, noi cunoaştem astfel de reveniri când criminalul se 


sperie de judecători şi încearcă în mod absurd să se salveze 
în ultimele clipe.” „În timpul balului ei i s-a făcut rău şi s-a 
speriat, am continuat eu atunci, şi cu toate că ne hotărâsem 
să mergem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a 
spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea târziu. 
Am ieşit deci de la bal şi ne-am dus la doctorul A., renumit 
în această profesiune...” „Inutil să-i spuneţi A., fiindcă îl 
cunoaştem!” zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă şi 
continuai: „Doctorul A. o examină pe fată şi refuză să-i 
întrerupă sarcina. Eu o aşteptam în stradă. leşi după scurt 
timp şi îmi spuse că i-a recomandat să se ducă la doctorul 
B., care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele şi îi 
reuşesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam 
înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea 
întunecată şi prin ploaie şi am străbătut străzile căutând 
adresa. Am găsit-o şi am sunat. De astă dată am intrat şi eu, 
nu ştiu de ce... Ştiam de ce; eu îi cerusem Căprioarei să 
scape de sarcină, altfel nu mă puteam căsători cu ea, nu i-o 
spusesem nici direct, nici indirect, dar ea înţelesese, iar eu 
nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem şi iată-ne 
rătăcind în noapte, de la un doctor la altul, bătând, fără să 
ne gândim, la porţile nenorocirii; căci spre uimirea mea în 
chiar clipele când îmi destăinuia secretul suferinţei ei, adică 
sarcina, în loc s-o dau afară din casă şi să rup cu ea pentru 
totdeauna, gândeam, n-o pot alunga, o iubesc acum şi mai 
mult, sufletul ei mi s-a predat mie total şi definitiv; dar n-o 
să pot totuşi să suport niciodată să văd copilul, 
întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atât de mult! A urmat 
între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la 
mine şi ea a înţeles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce 
a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinţi bogaţi, 
a spus că o va plăti, m-a dat afară şi a reţinut-o pe ea pentru 
operaţie. Am aşteptat în stradă până în zori. Am sunat la 
uşă, a ieşit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i- 
am spus, m-a înjurat şi mi-a răspuns că acolo nu se află nici 
o fată. Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul B. spusese 


că operaţia va avea loc în seara următoare. Am plecat acasă 
liniştit. Am aşteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut 
că după operaţie s-o fi dus pe la ţară, ca să aflu târziu de tot 
că la facultate se şi dăduse alarma şi că poliţia făcea 
anchetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales 
după zvonurile că ar fi fost văzută în alt oraş şi pe urmă că 
ar fi fugit în străinătate...” „Nu vă punem acum să daţi o 
declaraţie scrisă, ar însemna să vă inculpăm şi să vă 
zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. 
Nu suntem anchetatori orbi, suntem oameni, aţi greşit 
neanunţând imediat unde aţi dus fata, dar fiindcă noi, 
poliţia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că 
ar fi excesiv să vă dăm pe mâna Curţii. În afară de cazul, 
repet, că acest medic inconştient n-o să se poarte cum 


trebuie la proces...” „Ar avea şanse să scape?” l-am 
întrebat. „Ar avea!” „De ce?” „Pentru că tot nu ştim unde e 
fata. Numai el ştie, dar refuză să spună...” „Atunci cum de 


ştiţi că el a omorât-o? Poate trăieşte?” „Avem alte dovezi că 
fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal 
cu instinctul încă treaz, nu vrea să ne desvăluie ce-a făcut 
cu ea... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare şi el ştie, 
sau presimte că până în ultima clipă s-ar mai putea apăra 
sau scăpa cu o condamnare mai uşoară.” 

Când iubita ta a ajuns probă, ce mai ai de făcut? Deşi 
mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai 
credeam şi n-aş fi suferit să fie adevărat că ea se afla în alt 
oraş şi se plimba cu altul la braţ, deşi pentru mine era 
absurd, fiindcă ea nu era Nineta. Curând oraşul puse mâna 
pe toate ştirile şi eu nu tremuram la gândul că numele meu 
va fi amestecat în moartea ei. Şi nu tremuram nici la gândul 
că va trebui să depun mărturie în proces şi să fiu apoi 
inculpat. Deşi exista proba că ea era moartă (criminalul 
fusese arestat) şi că soarta n-o protejase pe această fată în 
derută, eu mă simţeam protejat, neatins şi intangibil cu 
toate că ar fi trebuit să-mi dau seama că fusesem atins şi că 
puteam nimeri curând la puşcărie. lată ce se povestea. A 


doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea 
într-una din odăile lui şi aştepta să i se întrerupă sarcina. 
Gazda şi musafirii au început să joace pocher şi să bea. 
Bairamul s-a terminat noaptea târziu, după ora unu. 
Doctorul B. câştigase dar şi băuse, şi în loc să se ducă să se 
culce şi să amâne operaţia pentru a treia zi, pune mâna pe 
instrumente (se ştie cât curaj dă alcoolul, deşi el nu avea 
nevoie de curaj, ci de prudenţă) şi operează pe fată, care 
face imediat o hemoragie mare şi intră în comă. Alarmat, 
doctorul B. dă un telefon la un spital doctorului C. şi îl 
convoacă şi pe doctorul A., cel care ne refuzase primul când 
ne dusesem la el. Aceşti trei medici, A., B. şi C, erau 
prieteni, cel din urmă fiind şi director de spital. Doctorul B. 
îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulanţă, s-o 
ridice pe fată, s-o ducă la spital şi s-o salveze, sau să moară 
acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. 
Ambulanţa vine împreună cu doctorul C. şi doctorul A., 
pătrund înăuntru şi găsesc fata aproape moartă: prea 
târziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum şi pe urmă 
doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe ginecologul 
B. 

Sosit în oraşul nostru, anchetatorul din Bucureşti bănuise 
imediat, aflând că fata avusese în acel an două legături cu 
doi studenţi, ajunşi în toamnă unul chirurg, iar altul 
profesor, şi niciunul cu aere de criminali, că cheia enigmei 
dispariţiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. 
Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînţeles 
după ce află uşor că era nu foarte cunoscut în oraş, ci foarte 
bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani... Şi curând i se 
raportă următorul fapt. În faţa casei bănuite pe care o 
supraveghea un poliţist sub pretextul reglării circulaţiei se 
produse la un moment dat un accident între o maşină, o 
căruţă şi un camion. Stupid, polițistul scăpă casa din 
vedere, şi în timp ce lumea se aduna şi el încerca să facă 
ordine, în faţa casei se opri brusc o furgonetă sanitară, 
poarta se deschise, apărură doi inşi cu un sicriu, îl vârâră în 


furgonetă, se urcară şi ei şi dispărură. Spre surpriza 
judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi câtuşi de puţin 
să percheziţioneze imediat casa, pentru simplul motiv că de 
aproape o săptămână cel bănuit, doctorul B., nu se mai afla 
acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde 
un alt om al anchetatorului, deghizat în bolnav şi mai puţin 
stupid, îi şi raportase lucruri interesante. Că la câteva zile 
după internare doctorul B. primise vizita misterioasă a doi 
tipi care după semnalmente erau doctorii A. şi C, vizită care 
dură câteva ore lungi. Nu se ştie ce discutară ei trei în 
rezerva doctorului B., dar, bănuitor, polițistul deghizat în 
bolnav, văzând după plecarea acelora că doctorul B. nu mai 
iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el 
şi îl găsi fără respiraţie şi palid ca un mort: se sinucisese. 
Dădu alarma şi ginecologul fu salvat şi pus sub anchetă. Nu 
se mai află prin ce mijloace se smulse de la el 
recunoaşterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar 
că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar 
coşciugul? Nu ştia nimic, nu credea să fi ieşit de la el din 
casă. A fost judecat şi condamnat fără să se poată obţine 
împotriva lui „proba zdrobitoare” şi ca atare a luat doar 
câţiva ani. Numele meu şi al fostului medicinist n-au fost 
pomenite. 

Îl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se 
purtă cu mine distant şi rece şi nici eu nu insistai, citind în 
privirea lui că riscam să mi se spună ceva dur la care n-aş fi 
avut ce răspunde, de pildă: „nu mi-amintesc să vă fi 
cunoscut vreodată”, sau pur şi simplu să-mi întoarcă spatele 
şi să mă planteze pe coridor. Aşa, se mărgini, cu o urmă de 
jovialitate, să mă întrebe: „Doriţi ceva? Aveţi vreun bolnav 
pe care îl pot ajuta?” „Nu, i-am răspuns, mulţumesc... Vă 
urez succes în carieră...”,. Şi eu dumneavoastră! mi-a 
replicat fără ezitare şi fără cinism, semn că dacă se 
considera primul vinovat de căderea Căprioarei, eu eram 
cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele 
dumneavoastră de a vă realiza în filozofie',, mi-a mai spus 


cu orgoliu detaşat, ca între doi reprezentanţi străluciți ai 
generaţiei lor, care se cunosc între ei şi se preţuiesc, dar nu 
se vor mai întâlni niciodată... 

Prins de detalii polițiste care mi-au năvălit dezordonat sub 
condei, am uitat să desvălui mai clar adevăratul înţeles al 
vinovăţiei mele. Am omis alte detalii. De ce trăise atât de 
mult timp Căprioara cu mine fără să-mi spună de la început 
că era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un 
medic fără să-şi rişte viaţa. Îmi amintesc că în acea 
perioadă am fost izbit de un gând: fata asta suferă de ceva, 
dar nu vrea să-mi spună până nu mă cucereşte. Iubirea ei e 
simulată şi vinovată. Şi în loc să încerc să aflu adevărul, m- 
am complăcut. Un suflet care ţi se predă îl iei în stăpânire 
cu mare apetit. Cele câteva săptămâni cât a durat 
recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în astfel de cazuri 
săptămânile... Dacă acest suflet mi se predase (şi în acest 
sens nu exista nici o îndoială, fusesem fericit de prada mea), 
atunci de ce n-o acceptasem aşa cum era? Şi nu pot să 
invoc scuza că nu cunoşteam riscul, doctorul A. ne 
avertizase prin refuzul său în mod clar. Şi totuşi am condus- 
o în noapte spre fatalul doctor B., când ar fi fost atât de 
uşor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. Şi ea ar fi fost 
fericită şi poate că şi eu. În orice caz cursul vieţii mele ar fi 
fost altul. Repet însă, pe atunci şi în tot timpul şi după 
încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat... 

Un gând proaspăt mă izbeşte însă acum cu putere (şi nu 
m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine 
destul de târziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a 
treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez 
nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam 
largi, iar dragoste nu făcea decât cu lumina stinsă. Se 
hrănise ea oare în acele două luni cu iluzia că tânărul 
chirurg, viitor desfăcător pe cont propriu de dovleci umani, 
nu o va părăsi totuşi văzând-o că păstrează sarcina şi o va 
lua în cele din urmă de soţie? E o ipoteză extrem de 
verosimilă... 


PARTEA A DOUA. 

| 

Era chiar în anul când războiul se termina; în primăvara 
următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint 
la Bucureşti, la o şcoală de ofiţeri de artilerie. Fusesem bine 
născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai când 
această sinistră conflagrație era în toi. După licenţă ar fi 
trebuit să fiu încorporat, dar armata, după cum aveam să 
aflu, intra în criză, şi contingentul meu, adică nu tot 
contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră 
amânaţi. Am spus sinistră conflagrație nu pentru că am 
despre război această viziune. Bolile şi foametea pot fi mai 
rele decât glonţul. Gripa spaniolă de după primul război 
mondial se pare că a omorât mai mulţi oameni decât 
muriseră pe câmpul de luptă, iar după Genghis Khan prin 
secolul al XIV-lea a început în Europa un război cumplit 
între populaţie şi păduchii şi şobolanii aducători de ciumă. 
Jumătate din europeni au pierit. Alianţa microbilor între ei 
poate fi mai rea sau în orice caz tot atât de rea cât un 
război modern, adică nuclear. Dar astea sunt fatalităţi 
naturale, ce poţi face? Mori şi eşti bun mort. În timp ce 
gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia 
după încheierea păcii că avusese loc în timp ce noi audiam 
liniştiţi cursurile, nelinişteşte spiritul nostru. Ce-a făcut 
civilizaţia europeană, ce i s-a întâmplat de a putut asista 
parcă adormită, în orice caz picotind, la ascensiunea pe 
scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă 
oamenii dincolo de necesităţile războiului? Desigur, istoria 
unei ciume nu e pasionantă, ce poţi să spui despre ea? 
Scene monotone de oroare şi cifre statistice despre 
hecatomba în care au pierit milioane de fiinţe umane. Un 
mesager din Romeo şi Julieta, un călugăr, sare în ajutorul 
unui bolnav. Intră să-i aline suferinţele. Imediat după el 
apar însă nişte inşi care încep de îndată să bată uşile şi 
ferestrele în cuie. Resemnat, călugărul îşi pleacă fruntea, 
înțelegând: nimerise în casa unui ciumat şi nu mai putea 


ieşi, trebuia să moară cu el. Shakespeare nici măcar nu dă 
aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena 
bazându-se doar pe câteva rânduri în care ni se spune de 
ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? Într-un 
loc unde era necesar să poată primi Romeo de la Julieta un 
mesaj. Acolo era îndreptat ochiul dramaturgului, spre 
soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atenţie... 
Bineînţeles... În timp ce războiul peloponeziac sau 
campaniile lui Napoleon ne fascinează şi rareori istoricul 
spune: Împăratul făcu cale întoarsă, holera secera 
rândurile armatei sale! Atât! Ce e glorios în a muri de 
holeră? 'Totul se dezagregă, solidaritatea umană, curajul, 
loialitatea, toată lumea fuge şi nu domnesc decât cei imuni, 
care svârle cadavrele în căruţe şi le duc la groapa comună, 
peste care aruncă var. În timp ce mesagerul de la Marathon 
va rămâne în istorie, ca şi generalul de gardă napoleonean 
Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo când i s-a 
cerut să se predea. Sunt deci partizanul istoriei calitative, 
deşi înţeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria 
o constituie totalitatea evenimentelor şi fenomenelor în 
care sunt implicaţi oamenii şi nu numai iniţiativele lor de 
expansiune, fiindcă într-adevăr topirea ghețarilor de pildă 
în urma creşterii cu un grad sau două a temperaturii 
terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a 
omenirii... Ar pune-o şi totuşi n-ar pune-o... Odată restabilit 
în noile condiţii create de seism, furnicarul uman şi-ar 
reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se 
putea împăca cu înfrângerea din primul război mondial şi 
cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, 
înrobirea ţărilor cucerite? 

Şi cu toate acestea, războiul nu m-a traumatizat. Fiinţa 
umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din 
grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un 
ciocan: atunci se poate sfărâma. Furtunile îl pot doar 
împrăştia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în 
picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu- 


l ating. Comparaţia însă se opreşte aici. Omul e făcut să 
trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este 
responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiţi, 
dar asta nu i-a învăţat minte pe cei care au venit după ei, să 
comită altele şi încă... dar voi reveni la timpul potrivit 
asupra acestui subiect legat strâns de existenţa mea. 

Imediat după război nu bănuiam cât de strâns va fi, într- 
adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei şi 
a sărăciei care însoțesc aproape în mod fatal pacea care 
urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit 
totuşi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova şi în marea 
Rusie, lovită adânc de invazia trupelor lui Hitler. Înainte 
însă de a fi încorporat, la puţin timp după dispariţia 
Căprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. 

II. 

Un filosof francez, de origine română şi care şi-a trăit 
tinereţea în ţară, influenţat de Kierkegaard, se întreba, într- 
unul din aforismele lui, cu dispreţ la adresa romancierilor şi 
a pretenţiei lor că spun ceva descriind vieţile oamenilor: ce 
este o viaţă? Iar eu întreb: ce este altceva? O viaţă este 
totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. 
Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru 
salvarea lui. Gândirea altui filosof care declară că abia după 
ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfârşit să fie 
fericit e ispititoare ca gândire; în realitate cât timp există 
viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în 
bârlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi 
ne afumă la gura vizuinii cu atâta viclenie încât ne silesc să 
ieşim fără măcar să ne dăm seama că o facem. 

N-aş putea să spun că după dispariţia Căprioarei m-aş fi 
hotărât să nu mă mai căsătoresc, dar îmi spuneam că acest 
eveniment va trebui să aibă loc târziu, pe la treizeci de ani 
şi numai dacă, bineînţeles (fireşte, toţi gândim la fel), voi 
găsi o femeie care să mă iubească şi s-o iubesc nu împins de 
circumstanţe, ci în mod lucid, cunoscându-ne bine unul pe 
celălalt. Până atunci aveam de lucru: să-mi dau doctoratul, 


să intru în învăţământul superior şi să-mi încep lucrarea 
mea de filosofie asupra caracterului unitar al conştiinţei 
umane şi a reintegrării ei într-un univers în care spiritul 
este prezent în mod egal în tot ce există, într-un om ca şi 
într-un cărăbuş. 

Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba şi 
literatura română, autor al unui volum de versuri publicat 
înalte de război de către un editor generos din Sighişoara, 
volum intitulat în mod ridicol Glod şi empireu de-azur. Omul 
însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai 
exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de 
indignare. Împotriva cui? La început mi s-a părut că 
împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva şicanelor la 
care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în 
permanent conflict de prioritate şi fireşte mai ales 
împotriva directorului... Jigniri, replici pe care mi le relata 
cu lux de amănunte, cu un humor furios şi involuntar, 
făcându-mă să izbucnesc în râs. Acele infinite fațete ale 
existenţei umane neliniştite, imposibil de memorat, ar fi 
trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a 
scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor 
lucruri deja ştiute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a 
dovedi cine e cel mai inteligent, credinţa că tu eşti unul 
dintre aceştia, apoi şocul, când un altul, un individ grosolan, 
imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuit să fie 
mai degrabă la plug şi nu printre profesori într-o şcoală 
normală de învăţători, nu se sfieşte să-ţi spună în faţă, în 
auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici! „Cu pregătirea 
dumitale care lasă de dorit...” Auzi! Asta e ceva absolut 
incredibil! Şi un altul care, auzind această cretinie, să râdă. 
lar directorul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e 
mai măgar decât toţi ceilalţi şi a ajuns director făcând 
politică în judeţ cu prefectul, cu care e prieten?) „Încetaţi, 
domnilor!” Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu 
prieten spunea: „Am impresia că prin aceste cuvinte vrei 
să-ţi maschezi propria-ţi lipsă de pregătire...” 


Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile 
prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoțea zilnic 
până acasă, mergând împreună pe jos, el povestind şi eu 
ascultând) în convingerea lui erau zdrobitoare, când în 
realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gândiri 
sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare 
să-l facă măcar egalul celorlalţi şi în ultima instanţă prieten 
cu ei. Dacă i-ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreţ, 
neglijent şi afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta! s-ar fi râs şi 
starea conflictuală ar fi dispărut. Aşa credeam, dar 
observându-i îndârjirea aveam îndoieli... I-am citit volumul 
de versuri, care nu era atât de ridicol cum te făcea să crezi 
dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de 
influenţa lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru 
mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în 
autorul Florilor de mucigai şi al „blestemelor” un geniu. În 
rest, spunea că Arghezi era retoric... Avea deci spirit critic, 
dar nu şi pentru volumul său de versuri şi mai ales deloc 
pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă 
hipertrofie a eului, silit mereu să se apere şi să vadă în 
ceilalţi numai imbecilitate şi prostie. Desigur, imbecilitatea 
şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, 
ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi 
acceptând cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. 
Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne 
deosebim de alte popoare, fireşte, una din deosebiri... 
Petrică Nicolau, căci aşa îl chema pe profesorul de limba 
română, credea că el face excepţie, fără să-şi dea seama că 
astfel se râdea şi de el şi râdeam eu însumi, bineînţeles 
lăsându-l să creadă că eram de partea lui şi râsul mi-era 
stârnit de cretinia celorlalţi. 

Acest izvor al indignării în relaţiile lui cu colegii se epuiză 
însă curând şi pe nesimţite,Petrică Nicolau începu să se 
indigneze de manifestaţiile din oraş şi împotriva cursului pe 
care presimţea că îl va lua de-aici înainte istoria ţării 
noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de 


partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o 
să ne facă el să trecem de partea lui... 

Şi lumea, inconştientă, pune chiar entuziasm în această 
trecere. „Înţeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem 
încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, şi lasă dracului 
entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrân, eu îl 
simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al 
nostru, dar el e şi comunist şi o să ni-l vâre şi nouă pe gât, 
comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asimilăm... 
În materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au 
schimbat doar metodele. Unii tâmpiţi cred că or să vie aici 
anglo-americanii, când se ştie că paraliticu-ăla pe rotile, 
Roosevelt, s-a înţeles perfect cu Stalin să împartă între ei 
zonele de influenţă ca şi când planeta asta ar fi fost moşia 
lui tat-său. Şi asta datorită cretinului de Hitler şi cretinilor 
de nemți care au atacat Rusia, crezând că or s-o cucerească 
în trei luni. În loc de cucerire au scos-o în lume, când mult 
mai bine ar fi fost să se fi mulţumit cu Austria şi regiunea 
sudetă şi să fi cucerit lumea prin expansiunea economică şi 
ştiinţifică şi nu prin...”' Şi Petrică Nicolau se poticni de 
indignare şi o ploaie de înjurături de care nu-l credeam în 
stare se abătu asupra lui Hitler şi a idioţilor de nemți care îl 
urmaseră. Se răcori însă şi după o tăcere reluă: „Am cea 
mai mare admiraţie pentru Rusia lui Dostoievski şi Tolstoi şi 
o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi de neconceput, 
dar nu există prietenie între un colos şi un pitic. Fiindcă 
toate ţările din Europa, cu ruşii la Berlin, au devenit pitice; 
în douăzeci şi patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, armata 
roşie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Europa e 
istovită, Anglia e şi ea la pământ... Englezii şi americanii s- 
au bâlbâit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo 
pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar 
putea ei face în faţa ruşilor, cu o imensă experienţă de 
război, cu o armată câălită şi perfect dotată? Să folosească 
bomba atomică? Ar însemna să moară toţi la un loc, ruşi, 
italieni şi francezi şi să transforme Europa într-un deşert...” 


Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpânit de o 
viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiţer de 
rezervă şi se întorsese neatins la încheierea păcii. Nu era 
singurul care gândea astfel şi ceea ce spunea el mai 
spuneau şi alţii, dar el avea o indignare a lui proprie, o 
dispoziţie sufletească acută, gândirea lui nu era speculativă, 
ci neliniştită... Şi cu toate acestea, ascultându-l, nu ştiu de 
ce îmi venea să râd, în timp ce o adâncă simpatie se năştea 
în mine pentru el. Fireşte, nu mă convingea nici cu o iotă, 
fiindcă eu ştiam din istorie că evenimentele politice şi 
sociale sunt imprevizibile şi nimeni nu e în siguranţă faţă de 
desfăşurarea lor, fie că eşti popor mare sau popor mic. lar 
cine conduce un popor ştie acest lucru, sau mai degrabă 
are instinctul primejdiei şi se abţine îndelung înainte de a-şi 
trimite armatele, oricât de puternice, să cucerească pe alţii. 
Stalin de pildă dăduse ordin în 39 să fie atacată mica 
Finlandă, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte 
necesară securităţii Leningradului. Câştigase acea fâşie de 
pământ, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. 
Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească 
Europa, având de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, 
oricât de slăbite, ca şi a pu-ternicei Americi care o proteja şi 
care suferise puţine pierderi, practic neînsemnate, în timp 
ce Rusia era economiceşte vorbind grav atinsă. Hitler într- 
adevăr nu avusese acest instinct al primejdiei declanşând 
războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se 
petrecuse cu el şi cu poporul german care îl urmase, şi 
anume că în ciuda aparenţei unor determinări politice şi 
economice care le uşuraseră accesul spre putere, nici Hitler 
şi nici acea minoritate activă care puseseră mâna pe 
Germania nu erau sănătoşi la cap. Stalin însă, ca om politic 
care conducea Rusia, avea toate instinctele treze şi 
luciditatea neatinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa 
venise peste el şi trebuise să se apere şi să câştige. Că 
dorise (şi Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca ţările 
limitrofe să intre în sfera de influenţă a Rusiei nu mi se 


părea o aberaţie. Totul era dacă această influenţă va fi 
benefică. Aveam să vedem. 

Nu ideile lui Petrică mă pasionau, ci iritarea lui, care le 
colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce 
zone se va extinde, cu adevărat curios, ca şi când aşi fi citit 
pe viu un roman-foileton şi aşteptam a doua zi, nerâbdător, 
urmarea. 

III. 

Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul 
regim care, după părerea lui, avea să se instaleze foarte 
curând şi definitiv în ţara noastră. El nu făcea parte, îmi 
declară, nici dintre cei care se şi grăbiseră să se înscrie în 
partidul comunist, nici în partidul social-democrat al lui 
Titel Petrescu, în care intrau o mulţime de fripturişti 
crezând că acest partid e de viitor, fără să-şi dea seama că 
social-democratismul, care fusese puternic în Germania 
înainte de 1933 şi fusese strivit de Hitler fiindcă nu se 
putuse uni cu comuniştii, era acum învinuit (dar fusese şi 
înainte de către Lenin) pentru oportunismul său, care ar fi 
facilitat venirea lui Hitler la putere. Învinuirea aceasta, 
zicea Petrică, avea să se extindă şi asupra social- 
democraţiei contemporane, deci şi asupra celei româneşti, 
aşa, din principiu: prin simplul fapt că eşti social-democrat 
eşti oportunist. Ce s-ar cere ca această învinuire să fie 
redusă la neant? Să se unească partidul social-democrat cu 
cel comunist! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va 
uni! 

N-am fost mirat mai târziu când previziunea politică a 
prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea 
acest dar de a prevedea anumite evenimente, şi nu numai 
cei cultivați, cum era Petrică Nicolau, ci şi cei ca tatăl meu, 
care stând zilnic la un aperitiv se pasionează de politică 
fără s-o facă, având deci mintea eliberată de corsetul 
partizanatului. În general unui cetăţean liber şi cu mintea 
vie i se poate întâmpla foarte rar să aibă în acest sens, şi în 


linii mari, surprize. Fireşte, nu poţi face previziuni şi asupra 
detaliilor, de pildă modul cum se făcuse acea unire. 

În ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţional 
Ţărănesc al lui luliu Maniu şi la cel liberal, al Brătienilor, 
partide numite „istorice”, Petrică Nicolau o considera o 
adevărată prostie: vor sfârşi într-o celulă, dacă nu şi mai 
rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, 
profesori, medici, oameni de cultură eţetera, care 
considerăm, politica drept ceva murdar? Întâi că ni se va 
cere de-aici înainte, la început cu blândeţe, mai apoi cu 
persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece 
foarte rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi 
oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima 
fanatismul şi curând ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, 
întâi pe cei care au avut neşansa să fi făcut politică înainte, 
apoi şi pe ceilalţi, a căror politică e să nu facă politică, şi 
astfel se va adânci revoluţia, care ne va arunca în excese 
cine ştie pentru cât timp, cum s-a întâmplat totdeauna în 
istorie. Cum noi suntem români şi nu francezi, vom adera 
toţi, va adera şi el Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupările 
mele filosofice, fiindcă românul ştie multe, de la cro-nicari şi 
din propria istorie, că vremurile trec şi important e să scapi 
cu viaţă. „De ce p... mă-sii crede el că viaţa lui e atât de 
prețioasă încât e dispus să facă toate compromisurile 
pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, 
furios. Poate crede mai mult decât alţii că viaţa e prețioasă 
în sine, mai mult decât toate valorile spiritului? Că poţi trăi 
şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, 
libertatea, mândria de a fi om vor renaşte şi că numai cine 
există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a 
binelea şi nu mai are cum să recucerească aceste valori? 
Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci când 
a putut să ia arma în mână n-a ezitat s-o facă, ba chiar a 
făcut-o bine, punând în vigoarea luptei şi viclenia şi toate 
armele unei inteligenţe ascuţite, diplomaţia abilă, trădarea 
la timp a vechiului aliat şi alăturarea de altul nou, mai 


puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe 
tătari şi am fost bătuţi de aceştia, însă am existat şi mulţi s- 
au trezit astăzi în timpurile moderne uluiţi că un popor 
tânăr apărut în Europa, dar a cărui bătrâneţe, al cărui 
trecut crâncen nu le cunoaşte nimeni, iar alţii ne contestă 
drepturile.” 

Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îşi ridică nasul 
său fin în aer şi indignarea făcu să-i apară pe chip o 
expresie surprinzătoare de nobleţe care mă împiedică să 
mai râd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui 
fundamentală pe care o formula cu claritate era că am 
putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele şi de 
lichelism şi am învăţa să renunţăm la stupidul nostru 
humor: „Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A 
şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.” „Da, 
mi-a replicat el, şi a evita astfel măreţia şi a cădea în trivial. 
Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce 
a stat vreo zece ani la noi şi a construit câteva edificii 
frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în 
Germania. De ce, Franţ, l-a întrebat suveranul, nu-ţi place 
ţara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e 
frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea 
mult p... mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat 
neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice p... 
mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p... 
mo-ti! Suveranul a râs şi el, cum râzi şi tu acuma...” 

Într-adevăr, râdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici 
un chef, el îşi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul 
său nu cunoştea relaxarea, această stare care ne apropie 
de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul 
minunat, norii de pe el şi chipul frumos al unei fete. Chiar 
mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soţia lui, cum 
arăta, dacă iritarea ceda şi cunoştea clipe de destindere. 

IV. 

Abordă el însuşi acest subiect chiar atunci când eu, deşi îl 
ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpâni să nu întorc capul 


după o silueta une passante, cu splendide picioare în cisme 
de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană şi 
negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă 
orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o 
străfulgerare, zâmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată 
în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca şi pe 
poetul damnat, mă stăpâni un sentiment brusc de 
melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, 
trecătoarea iubită cu un destin necunoscut... ] amais! Se 
pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino 
neîncetat... „E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, 
uluindu-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său 
mic, deodată dispreţuitor şi îndârijit. E ora când ştie că eu 
vin acasă şi cu toate astea nu sunt niciodată sigur dacă mă 
aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptându-mă, o 
să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-l serveşte 
în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o 
servitoare care să-l gătească.” 

Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau 
deodată, fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă 
a prietenului meu. Mai târziu aveam să cunosc şi eu această 
stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţia fără 
să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămână secrete. 
Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o 
căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un 
secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea 
trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi când ar fi o ruşine să fii 
nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. 
Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase până atunci 
ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui, 
adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau 
despre vreun scandal... Îi câştigasem eu deplina încredere 
ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam 
să aflu şi eu mai târziu: apare o perioadă în viaţa unui 
cuplu, când conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi 
se revarsă în viaţa din afară din pricina intensității 


insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atât 
de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea 
proaspătă ca să-i devin confident. Şi apoi întâlnirea noastră 
cu ea... Soții nu numaică nu schiţară gestul de a se opri şia 
schimba măcar câteva cuvinte de formă, cum obişnuiesc 
chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca 
destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, 
părea ceva cronic, n-aş fi zis că desvăluia o ceartă recentă 
care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În acelaşi 
timp ea se arătase zâmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea 
care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un 
surâs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. 
Pe atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi în 
clipa aceea am gândit că fără îndoială el îi purta pică pentru 
ceva, se certaseră şi desigur, cum el era uşor de jignit, ea îl 
jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de 
prezenţa ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care 
el se obişnuise), ci îl jignise în personalitatea şi în orgoliul 
lui, unde era atât de vulnerabil. „Lasă, Petrică, i-am spus, 
nu mai fi şi tu atât de susceptibil..., când ai o soţie atât de 
frumoasă, astea sunt fleacuri pe lângă fericirea de a te 
culca cu ea în pat... „Nu sunt măgar, zise el, să nu fiu 
susceptibil, cu toate că şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de 
poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi când te aştepţi 
mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în 
cur, dacă nu şi mai rău. Un om e un om, continuă elparcă 
rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, 
dacă nu respecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu te 
înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea 
mai elementară noţiune despre respectul reciproc, fără de 
care... totul se duce dracului”, exclamă deodată prietenul 
meu atât de scârbit şi cu atâta lehamite încât de simpatie 
pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de râs. 
Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, 
bine exprimată şi sinceră, îmi stârnea râsul spontan, ire- 
presibil, aşa cum ni se întâmplă să izbucnim în râs când 


cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus până 
jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram 
încredinţat sau doream ca râsul meu să-l antreneze şi pe 
celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea râde de comedia 
umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai 
proprie îi e omului înclinarea spre râs, starea de inocenţă... 
uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuie, îi trage 
pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi 
cel lovit, te uiţi la el că deodată surâde ca un prost... Ei 
bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de 
sentimentul umilinţei... Nu i s-a întâmplat nimic, faţă de tot 
ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de 
copii, dar mai întâi de ce n-ar fi? Nu suntem noi toţi copiii 
pământului? Şi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să 
rămână înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict? 
„Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu eşti sigur că o 
găseşti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu 
eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănâncă-l la 
restaurant...!” La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă 
pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe 
care n-o mai rupse până ajunserăm în dreptul casei mele. 
Îmi veni o idee: să urce la mine şi să luăm masa împreună. 
La ora aceea, unu şi jumătate, când ne întorceam noi de la 
şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la 
trei era acasă şi îl aştepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa 
ceva uşor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi 
brânză, sau jambon, un pahar cu lapte... 

Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era 
confortabil, deşi încă sărac mobilat. „Fă-ţi totul singur”, îmi 
spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de la o 
lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să 
coste aproape cât un salariu de-al său de altădată. Îmi 
cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan- 
studio, un birou, o masă şi câteva scaune. Cărţile îmi 
stăteau încă îngrămădite pe lângă pereţi. 


Băurăm câte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de purcel 
ardelenească şi tocană cu mămăliguţă. Cartelele de pâine 
aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apoi la cafele mama 
ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Petrică era 
doar fumător de ocazie. Aprinserăm ţigări. 

„. lar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea 
noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm 
înainte de întâlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o 
plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă 
dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, 
sunteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să 
citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă 
pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluţia 
proletară. Vom fi puşi la coadă. Gânditorii, oamenii de 
cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va 
refuza orice încercare de a gândi altceva decât ceea ce a 
gândit deja Marx. Întreaga gândire a umanităţii va fi 
reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi 
ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era 
regăţean), or să aibă de lucru cât îi hăul, cu iluzia că 
înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi 
în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da 
voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute 
speciale de cercetări filosofice şi sociologice şi vor fi vârâţi 
în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică 
cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau 
Kogălniceanu. lar un nou Nicolae Iorga sau un nou 
Octavian Goga vor trebui să-şi pună pofta în cui. Cel mult 
funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănânce 
între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi 
încurajați, cu instinctul sigur al conducătorilor de 
totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte până la o 
anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori 
pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniştiţi de 
soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, 
băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi 


împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi 
chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din 
capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasta este 
foarte bine, alţii vor întârzia să vadă dacă nu vin anglo- 
americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe 
trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi. În general, 
toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, 
cum a spus Lenin...” „Chiar aşa a spus Lenin?”, l-am 
întrerupt eu. „Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom 
înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din 
memorie. Nu sunt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care 
au creat până acum o mare literatură. N-ar fi exclus să 
devină optimişti...” (N-a fost exclus, chiar au devenit! cum 
aveam să ne dăm seama mai târziu. Petrică, după ce a 
aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi când o 
stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi când un 
altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeţii; dar 
soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin 
asupra acestui lucru...) 

Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se 
vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe 
care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea 
|'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o împrumută 
chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-şi 
îndepărteze gândirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu 
curând... Nu mai stătu mult şi plecă. 

V. 

De la soţia lui, bineînţeles. „Metode fără efect, Matilda e 
mai presus de ele, spuse ela doua zi fără să-mi dau seama 
dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a 
observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trântită cu fundul 
în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură şi de decoraţii 
interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mânuşile 
înjurând. Asta nu e viaţă! Aiurea, degeaba am dat eu 
servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta 
pe cont propriu. Câteva luni am mâncat la restaurant, dar 


mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară 
de tristeţea care te cuprinde când vezi la mesele vecine pe 
alţii cu soțiile lor şi tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? 
Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a 
ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, în idealuri 
că omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un 
catâr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada 
ochiului când mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu 
să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în 
biblioteca pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar 
cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde 
sunt cărţile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie şi 
are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, 
pe toate gamele, ale blândeţii, ale apelului la rațiune, ale 
înţelegerii, ale amenințărilor. Târziu de tot am aflat că le 
împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, 
Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, 
care a călătorit la Paris, avocat bun, a câştigat bani în viaţa 
lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din 
unele şi din altele... Circulă prin casele prietenelor şi 
prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, 
pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite grosolan cu 
pap... A trebuit să perorez luni de zile până să aflu că le 
împrumuta şi că nu ea le aducea în halul în care le 
descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu 
privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se 
bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi suntem oameni, eu le- 
am citit, aceste cărţi, să le citească şi alţii... Egoismul ăsta al 
meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am 
spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se 
ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi. N-ai decât să-ţi 
faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor 
vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca... A 
încetat cu cărţile, au început să-mi dispară cămăşi, 
costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclamă prietenul meu cu 
un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în 


pivniţă să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, 
însoţisem camionul până acasă, le stivuisem cu un om pe 
care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea 
venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum 
îmi curgea sudoarea de oboseală... Ironie, surâs, dispreţ... 
Fără să mă întrebe, tu ai mâncat, eşti obosit, sau nici măcar 
atâta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la 
tandreţea femeilor, care nu e decât o cursă... Pisicile sunt 
superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie 
singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu 
înşeală pe nimeni... S-a retras în dormitor şi când spre 
seară am ieşit şi eu din bibliotecă şi m-am aşezat la masă, la 
masă nimic... Tu n-ai mâncat în oraş? zice. Ba am mâncat, i- 
am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămând, dar 
fără dorinţa de a mânca, cu speranţa că o să vină la mine şi 
să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi 
dădea târcoale, că femeia asta nu ştie ce e o căsnicie şi de 
ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să 
ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, 
în întunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest 
semn nu-ţi va fi dat... Pare neverosimil, îţi contrazice 
întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum 
e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine şi degeaba 
nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, 
nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu 
vine când o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi 
pună mâna pe fruntea înfierbântată e o invenţie pe care nu 
ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă, 
când visăm iubirea şi armonia... Ducă-se dracului, mi-am 
spus şi am hotărât că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat 
în noaptea aceea peste bord gândul de a fi fericit cu o 
femeie... Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres 
cravata, avea aerul că nu s-a întâmplat nimic. Tandreţea ei 
era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut 
greață. la mâna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat 
înjurând... Şi acum trei zile, cobor eu în pivniţă să tai 


lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Când 
mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe 
butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam 
că abia vedeai ferestruica... ferestruica mică era degajată şi 
toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. 
Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stânga era 
înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întâmplase. De la 
cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse 
la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat 
(„Aoleo, Petrică, am gândit în clipa aceea uitându-mă la el şi 
văzându-i indignarea reapărându-i pe chip, numai indignat 
ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în 
mână şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale 
insolubile!”). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. („Cui să le 
dea, am gândit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu 
de ele la gura sobei şi să-l citeşti cu delicii la focul lor tihnit 
pe Racine sau Montaigne?” Dar Petrică nu mi-a urmat, nici 
măcar acum, târziu, acest gând şi a repetat...) Cui ai dat 
lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre uşă, 
ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi 
cel care putea intra eram numai eu... În clipa aceea mi-am 
adus aminte cum mătuşă-mea, la ţară, unde îmi petreceam 
vacanţele, punea mâna pe-un retevei şi îl arunca furioasă în 
câinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la 
casă... («Aşadar totuşi ţi-ai dat seama ce-ar fi trebuit să 
faci!») Am apucat-o de mână şi i-am spus: ridică-te când stai 
de vorbă cu mine! S-a ridicat şi gura ei s-a făcut subţire ca 
o lamă de cuţit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele 
coborâte, când n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar 
pivniţa plină...” Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă 
zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. 
Înţelesei că nici până astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest 
episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întâlnindu- 
se pe stradă, nu se opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar 
ea avea un surâs răpitor... Cu ce greşeşti tu, Petrică, faţă de 
ea? m-am întrebat. Ce lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi 


scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare universală? 
Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului tău furios, 
pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu 
evenimentele politice şi cu l'avenir de linteiligence... 

Surâdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mâine. 

VI. 

A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întâia oară de 
când îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină 
care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă 
trăsăturile. Înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis că 
umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu 
Matilda despre mine... Parcă ar fi obţinut o victorie, astfel 
rosti el aceste cuvinte, ca şi când demult aş fi insistat eu pe 
lângă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească 
despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă... Chiar în 
acea zi, adică acum, la prânz. „Bine, Petrică. zic, 
mulţumesc.” 

Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcasem 
de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n- 
avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, 
numai el ştie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătând 
centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea 
verva lui care mă atrăsese atât de tare, felul poetic (era 
doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, 
cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii 
prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl 
făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă 
gândeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent 
de făcut şi să mă scuz, să rămână invitaţia lui pentru altă 
dată. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama 
cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stârnea nici o 
curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că 
are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului că erau 
amândoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la 
îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în 
concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu 


exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie 
simplă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica 
meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre 
idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la voinţă sau 
să sufere în tăcere, fără generalizări filosofice. 

Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna până la 
ora două şi, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să- 
mi spună ce am de făcut ca să mănânc şi să plece. Parcă îmi 
părea rău că n-o s-o văd decât mâine, fiindcă, în mod 
natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, 
prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atât de 
elocventă: eşti fiul meu, parcă îmi spunea, şi după 
Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu maiai 
credinţă şi nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar eşti tânăr, şi 
nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mântuitorul. Îi 
ghiceam aceste gânduri şi o ocroteam acum şi eu, 
spunându-mi că dacă Mântuitorul a învăţat-o să fie atât de 
răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem până 
mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu 
adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atâta 
vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar 
oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sunt de treabă 
deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atât de multă vreme, o 
jignire, chiar dacă e gravă. 

Mă trezi din aceste gânduri Petrică: ajunsesem. L.ocuia pe 
o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început 
fu eleganța şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, 
din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), 
scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice 
caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o 
parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu când intrarăm 
înăuntru. Tot etajul de patru camere era al soţilor Nicolau. 
Nu mai văzusem până atunci ceva atât de atrăgător, atât de 
artistic aş zice, camere mari cu draperii violete, cu pereţii 
plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele 
ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, 


patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de 
lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri 
vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile 
catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sunt 
sobe, atât de fine erau plăcile şi brâiele cu incrustaţii şi 
semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atât de spaţios 
încât simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva 
asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, 
cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, 
care se întindea pe doi pereţi. Mă aşezai pe canapeaua în 
care mă înfundai, în timp ce repetam: „Frumoasă casă ai, 
Petrică, n-am mai văzut aşa ceva”. El îşi ţinea o mână în 
buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, 
de care aveam, mai târziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. 
Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice: „Ar fi în 
stare pur şi simplu să nu vină (înţelesei că se referea la 
soţia lui.) şi nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar 
parcă la ea contează că ţi-ai luat o obligaţie şi că trebuie s-o 
respecţi?” 

Dar chiar atunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă 
ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. leşirăm 
din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că 
„domnu ', nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şi 
chcutaţi...” Crunt, Petrică îi luă plasa din mână, ne 
îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu 
găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totuşi Petrică, 
contemplând norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem 
acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne 
plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă 
încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că 
ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau 
procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o 
reproducere a unui articol din presa sovietică în care se 
spunea „ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering şi 
spânzurat imediat”), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă 
rândul meu să vorbesc şi continuat interminabil pe această 


temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza 
nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el 
era stăpânit de o muţenie care parcă nu prevestea nimic 
bun. Părea hotărât în sfârşit s-o bată acum pe Matilda lui, 
dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. 
Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe 
punctul să-l invit eu la mine acasă, când el îşi cobori 
deodată privirea din nori, surâse strâmb şi îmi făcu semn: 
ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp să vie şi 
să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din 
centru, care ţinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărţi, 
cumpărarăm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm 
la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy 
şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea 
cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de 
reproş: „A venit, fă, doamna?' o întrebă Petrică grosolan, 
fără să treacă pragul. „Nu, domnu , răspunse ea, dar 
telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine...” 
„Ce e, dragă, ce s-a întâmplat?” auzii atunci în spate un glas 
de femeie încărcat de o mare veselie degajată şi mă întorsei 
şi o văzui. 

Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, 
trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s- 
o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere 
unde se simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de 
generozitate pentru toţi şi pentru toate, dispusă să ierte pe 
oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul când 
viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine 
cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe 
care mă copleşi şi exclamă: „dumneata trebuie să fii domnul 
Petrini! Bună ziua!” Şi îmi întinse mâna pe care i-o sărutai. 
Avea o mână a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar 
care mi-o strânse pe-a mea într-o scurtă încleştare, 
strângere fraternă, care transmitea forţa feminină, dar şi 
forţă fizică, mână groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îşi 
aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru. Petrică fusese ignorat 


în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: 
părea stăpânit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea 
lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag 
surâs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe 
minoră, dacă pot să spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele 
clipe. „Hai, zise el în şoaptă, ca şi când s-ar fi ferit să nu 
trezească pe cineva din somn, să-ţi arăt cărţile mele.” 

Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr să mi le arate, 
una câte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu 
tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întârzia 
asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi 
dădea, tot în şoaptă şi cu religiozitatea aceea curioasă a 
livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a autorilor, 
ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia 
lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi când aceste 
personalităţi erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La 
Fontaine... De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce 
sentimente îl stăpâneau pe Petrică, de arăta ca şi când un 
devotament straniu pentru cineva scump şi drag care zăcea 
bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea 
curs ca altădată gândirii lui libere, să vorbească cu un 
timbru normal...? 

Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui 
Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată fu 
înlocuită de o bucurie plină şi spuse: „Matilda, bine că ai 
întârziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am 
fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele 
două cărţi... vezi, asta e, când trăieşti în provincie, trebuie 
să te mulţumeşti cu fărâmiturile din capitală, dacă mai vin şi 
fărâmiturile acelea...” „Petrică, îmi explică ea, aşezându-se, 
nu doarme de câtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să 
se ducă la Bucureşti după ele...” Şi spunându-mi asta îşi 
arătă deodată chipul, pe care până atunci nu-l văzusem 
bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu 
drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, 
inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei 


femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă 
decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip 
frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei 
vieţi a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o 
transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui 
obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea 
închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de 
comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu 
mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum 
de nu întâlnisem eu o astfel de femeie şi o întâlnise Petrică? 
Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei 
fascinante, cum se întâmplă, unde le găsesc, sau, culmea, 
cum de sunt găsiţi de ele? Şi, ce era mai rău, înţelegeam 
acum vorbirea în şoaptă a prietenului meu: această femeie 
în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înţelegeam prea 
bine, îl subjuga; în prezenţa ei gândirea lui se topea, revolta 
împotriva ei şi tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte 
pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o 
amintire palidă. El începu să-mi explice că nu era vorba de 
cărţi obişnuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în 
şoaptă. Ea îşi aprinse o ţigare şi îl asculta cu un minunat şi 
ironic surâs afectuos, uitându-se adesea şi la mine, care mă 
făcusem în forul meu interior crunt şi duşmănos. „Unde 
sunt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas 
din superba ta revoltă?'... „Hai, Petrică. Continuăm la masă, 
zise ea întrerupându-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum 
gândul la cărţi, ca tine, ci probabil i se profilează mai 
degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea 
unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc împănat, care 
sunt gata. Poftiţi la masă!” 

VII 

„Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaş, în timp ce 
servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deşi au cultură, sunt 
analfabeți prin concepţia pe care o au despre cultură. Ei 
confundă civilizaţia, pasta de dinţi, cu cultura şi am întâlnit 
chiar creatori de cultură, pictori şi scriitori, care nici ei nu 


sunt mai prejos de analfabeți. Dotaţi de la natură cu talent, 
trăiesc şi mor în ignoranță, alergând toată viaţa după 
muieri şi între o operă şi alta petrecând în chiolhanuri 
nemaivăzute care le ruinează sănătatea şi îi trimit în 
mormânt înainte de vreme. Şi ne mai plângem că valorile 
noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă 
înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decât să-l imiţi? Cât 
apare pe lume un scriitor mare, românii imediat încetează 
orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi 
ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care 
nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, 
culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort 
uriaş pentru a deveni independente, şi anume începând cu 
violenţă prin a fi polemice cu valorile dominante ale 
occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar 
fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau 
măcar împărţirea ei în două”. „Nu se poate, Petrică, îi 
răspunsei, cultura e un fenomen natural, a cărui forţă nu 
poate fi schimbată prin simpla voinţă.” „Le înşeli, zise el fără 
să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o 
literatură polemică, şi zadarnic a ignorat-o un timp 
occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la 
sufletul rus, ale cărui adâncimi sondate de un Gogol, 
Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa 
cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tolstoi se simțeau 
francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate... Şi atacul 
rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să 
precizeze, este premeditat, antagonic, deci „nenatural”, 
deşi e perfect natural prin desvăluirea altor adevăruri 
despre om.” „Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii 
în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, 
numai că el o revendică pentru Germania. Şi nu uita că 
marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-şi cristalizeze 
propriile lui reflecţii despre cauzele războiului, l-a citit pe 
un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, 
şi-a însuşit-o cu entuziasm; după câte îmi amintesc, 'Tolstoi l- 


a întâlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care 
probabil că a discutat îndelung şi de la care a împrumutat 
chiar titlul de Război şi pace, care pesemne că i-a plăcut 
atât de mult încât n-a ezitat de asemenea să şi-l însuşească. 
Acest scriitor francez suferise la rândul lui influenţa lui 
Joseph de Maistre, care în Du pape şi Soirees de Saint- 
Petersbourg se arată adversar al revoluţiei franceze. 
Noutăţi, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, 
afară doar de faptul într-adevăr copleşitor al geniului său 
epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinţă a unui 
spirit polemic, premeditat şi antagonic.” Credeam că îl 
strivisem pe Petrică, dar el avu un surâs spontan de 
superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, aşteptă ca 
Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o 
expresie care sugerase că îi venise în cap un gând, mai 
degrabă o întrebare pe care aştepta să i-o pună la urmă 
soţului ei; în această amânare savura parcă reacţia lui, cu 
care urma să se delecteze şi prin priviri neascunse pe care 
mi le arunca din când în când, îmi promitea că şieuosămă 
distrez; soţia îşi cunoştea soţul, punctele lui vulnerabile; 
fireşte, nu le va dezvălui, să-l facă de râs, dar nici nu va 
ezita să-i atingă puţin morga aceea a lui despre care, 
probabil, ştia multe; devenisem curios, încât mă hotărâi ca 
după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totuşi nu mă 
putui stăpâni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru 
care, reflectând mai târziu, mă făcu să înţeleg de ce 
prietenul meu mă evită apoi câteva săptămâni la rând. „. Şi 
apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influenţa marilor 
culturi, când chiar tu însuţi ca poet nu te-ai putut smulge de 
sub influenţa lui Arghezi? E o lege naturală!” „Nu recunosc 
această influenţă, rânji el deodată şi frumuseţea chipului 
său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a 
descoperit în spaţiul nostru poetic balcanismul. Influenţa 
lui, da, o recunosc şi nu văd nimic rău că, în cadrul unei 
literaturi, unul mare să ne influenţeze. Spiritul polemic 
trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, 


chiar însuşindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o 
Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce 
micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu 
să spun...” 

Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gândii, dar de unde pornisem? 
Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, deşi au 
cultură, sunt de fapt analfabeți. Ce vroise să spună prin 
această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse 
proporţii europene? „Eu sunt analfabeta aceea, zise atunci 
Matilda făcându-mă să tresar cu putere (gândurile se 
ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe 
chip, deşi am cultură, sunt o analfabetă care râd de elcă nu 
poate dormi fiindcă nu găseşte aici la noi în oraş două cărţi 
despre care se face vâlvă în Franţa şi vrea să se ducă la 
Bucureşti să le caute”... Ioată veselia ei deveni apoi brusc 
generoasă, ai fi zis dincolo de limite, când adăugă:”. Dar du- 
te, Petrică, ţi-am spus de la început şi nu ştiu de ce şi atunci 
te-ai simţit jignit...” Întinse mâna, i-o puse pe braţ şi îl 
mângâie: „Du-te chiar duminica viitoare, şi luni întoarce- 
te”. Sub această mângâiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă 
imediat: Şi lasă-i pe aceşti artişti şi scriitori care aleargă 
toată viaţa după muieri şi petrec în chiolhanuri 
nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea 
crea!” „Pe dracu, rânji Petrică, batjocoritor. Cu ce te ajută 
curul unei muieri să creezi! Balzac nu s-a însurat până n-a 
dus la apogeu Comedia umană. Toată forţa spiritului trebuie 
concentrată în creaţie, dacă vrei să nu rămâi veşnic la 
marginea marilor culturi. Întrucât burta unei muieri, unde 
zac toate forţele turbulente şi distructive, poate stimula un 
artist?” „Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, lon 
Barbu, se zice că”... Da, mă întrerupse el imediat, ştiu, poţi 
să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgosteşti 
de el! E ridicol!” 

Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său 
arăta acum durități de cremene. În acelaşi timp glasul avea 
tonalități de un sarcasm ucigător. Matilda zâmbea, dar îmi 


evita privirea. „Iolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că 
era dotat cu o neobişnuită forţă virilă, căreia însă i-a pus 
frâu, a convertit-o în spirit şi a învins. La noi, românul lucid 
a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Muierile au să-i 
mănânce capul, spune el când vede un bărbat înzestrat, dar 
care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el 
aleargă ratarea. În care el nu crede. Cum să creadă? 
Femeia e idealul, ce e mai frumos în viaţă? Nu e ea floarea 
pământului? Făcând confuzie între femeia care naşte şi care 
în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea 
morţii pe care, născând, o sfidează, şi muierea stăpânită de 
toţi dracii... cu care bea, chefuieşte şi dansează”... „Cu cine, 
Petrică, bea, chefuieşte şi dansează? ii întrebă Matilda cu 
un glas suav. Cu dracii sau cu artiştii?” Dar Petrică, 
sardonic, râse din plin, cum nu-l auzisem până atunci, şi nu 
răspunse. „Petronius e un naiv descriind moravuri romane 
naive. Ei da! exclamă el, că eroul nimereşte printre vestale, 
care ca să-l vindece de impotenţă îi vâră un falus de lemn în 
cur tăvălit prin ardei pisat şi urzici şi el o ia la goană urlând, 
în timp ce vestalele îl urmăresc cu ţipetele lor: hoţul, 
hoţul... Săracul, era conştient că impotenţa lui faţă de femei 
venea din faptul că iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi 
vrut să facă faţă şi unei frumoase matroane, îndrăgostită de 
el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de 
regenerare a fiinţei umane este, practic, nelimitată, dar 
numai la noi, la români, care avem simţul humorului. 
Cunosc un bun tată de familie care te poate distra la infinit 
cu amestecul de humor şi abjecţie care îl caracterizează. Şi 
fiindcă suntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară 
maţele fiinţei umane, ca să depăşim faza, să nu strâmbăm 
din nas, stăpâniţi de un idealism puturos. În faţa scenelor 
memorabile pe care le trăiesc semenii noştri...” 

Matilda se uită la mine cu o privire rapidă şi alarmată. 
„Retrag, parcă îmi spunea ea, invitaţia să te distrezi pe 
seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e 
vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărţi din pricina cărora 


nu doarme şi acum mă atacă.” „Petrică, îi zisei, dar poeziile 
tale sunt atât de pure, de idealiste...” Petrică primi elogiul, 
dar nu renunţă. „Câţi oameni, continuă el, mai sunt 
impresionați de codul moral pe care puţini dintre noi îl mai 
ridică în faţa abjecţiei? Humorul e suveran! Hohote de râs 
se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul râde 
cu noi, singurul supravieţuitor dintre îngeri. Suntem 
singurul popor din lume care avem graniţa nu cu 
Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin 
faptul că am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv 
demolator, al oricărei înălţări. Nu se poate rezista. E ca un 
viciu. N-am crezut niciodată că o să pot râde cu poftă cu un 
ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însuşi, 
uimitoarea sa aventură cu o gagică...” „Dar chiar acum, în 
celula mea, nu mă pot stăpâni eu însumi, în faţa 
perspectivei apropiate a morţii, să nu râd de povestirea pe 
care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de 
amănunte. Cunoaştem toţi asemenea întâmplări scabroase 
şi în acelaşi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici 
pe a lui. Râd acum, când sunt detaşat de tot (şi această 
detaşare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o 
suferinţă insuportabilă că n-o să mai pot trăi şi n-o să mai 
mă pot bucura de viaţă, tocmai când îi redescopăr secretul, 
care e tocmai această detaşare, secret pe care ea m-a făcut 
să-l pierd şi să mă pierd) şi când simt eu însumi, ca acel 
erou al lui Albert Camus, că e cu putinţă, în faţa morţii chiar 
dată de oameni, să câştigi o tandră nepăsare faţă de lume... 
Dar atunci nu râdeam, Petrică mi se părea bătrân şi uzat în 
stările lui contradictorii, de la umilinţă şi adoraţie faţă de 
Matilda, la peroraţie sceptică şi misogină, tot împotriva ei, 
din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie până 
atunci apăreau meschine în faţa noii lui stări de spirit. 

Ne-am băut cafeaua în biroul lui şi conversaţia a urmat 
mai potolită pe tema celor două cărţi, una de Camus, 
L'Etranger, şi a doua L'Existentialisme c'est un humanisme 
de Sartre, o broşură, un dialog cu un public dintr-o sală, 


cum aveam să aflu mai târziu, al acestui indignat om de 
litere şi filosof francez care încerca încă de pe atunci cu 
frica în oase, să se împace cu marxismul. 

„Şi unde stai dumneata, domnule Petrini?” mă întrebă ea 
la plecare, în timp ce îşi ţinea cu tandreţe soţul de braţ, 
care soţ mă privea parcă de sus, nu ştiu de ce, ca şi când ar 
fi obţinut asupra mea o victorie. „În orice caz, doamnă, i-am 
răspuns, nu într-o casă aşa de frumoasă ca a 
dumneavoastră.” „Şi puteţi fi vizitat?” N-am înţeles sau n- 
am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit şi 
dispreţuitor faţă de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent 
la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor 
împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut 
din capul locului absurd... Am uitat să-i răspund. 

VIII. 

Şi totuşi acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, 
cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea la uşă. 
„Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soţul meu că te-a 
invitat la noi de câteva ori şi ne-ai refuzat, începu ea chiar 
din prag. E adevărat?!” mă interogă în timp ce îi ţineam 
blana, cu care mă lăsă în mână şi intră în biroul meu cu paşi 
fermi, ca şi când ar mai fi fost pe la mine şi era familiarizată 
cu casa. Se aşeză chiar pe scaunul meu şi îşi ridică fruntea 
să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoşii ei ochi 
verzi neclintiţi şi ameţitori. 

Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna şi 
din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar 
glasul îmi pierise. Şi totuşi în acelaşi timp, în forul meu 
interior, eram stăpân pe mine, deşi îmi dădeam seama că 
sunt paralizat. Simţeam în clipele acelea, într-un mod 
aproape fizic, diferenţa de vârstă dintre noi (ea mergea, 
după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă 
apropiam de douăzeci şi cinci), o astfel de cucoană era 
pentru mine bătrână şi în mod straniu bariera celor cinci- 
şase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. 
Mâinile ei cu palmele mari şi corpul care vedeam acum că 


era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care 
mă stăpânea că această vizită n-avea nici un rost; numai că 
n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorâtă, fără să-mi 
pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare... Ei şi? „Să nu 
spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul”, reluă ea şi 
izbucni într-un hohot de râs de o sinceritate cuceritoare. 
Părea să spună că ştie că sunt turburat şi că de aceea nu 
pot vorbi şi se uită deodată la mine cu o intensă afecţiune, 
care mă eliberă brusc din paralizia mea. 

Da, iată, afecțiunea, sentimentele pot sări uşor barierele 
dacă oamenii nu-şi poartă sufletul într-o carapace. Ştiam că 
şi eu o aveam pe-a mea şi desigur turburarea venea de- 
acolo că această femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea râsului 
ei şi afecțiunea cu care mă privi mă îmblânziră: nu, nici 
vorbă, nu venise cu această intenţie, ci din pură simpatie. 
„Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitaţia. Am 
aşteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, 
mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui când şi la ce oră?', 
„Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino când vrei, 
sunteţi doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă suntem 
acasă şi poţi veni imediat. Petrică era nedumerit, ţine mult 
la dumneata şi mi-a spus: du-te tu pe ia el şi invită-l.” „Da, 
doamnă, o să vin cu plăcere... Nu ştiam... În fine... Doriţi o 
cafea...?” 

Şi mă ridicai şi intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în 
toată chestia asta. După două săptămâni de înstrăinare, 
Petrică mă abordase din nou şi plimbările noastre 
împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă 
de armonie între el şi Matilda, cum îmi sugera ea acum. 
Permanente jigniri, atitudine de dispreţ sub masca acelei 
generozităţi care numai el ştia ce ascunde. Era, povestindu- 
mi scenele care aveau loc între ei doi (şi pe care le ascultam 
ca şi când aş fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta 
tot mai îndârjit împotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic 
rănită şi n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să 
scrie. Dacă ar fi un om obişnuit ar cuceri în forul lui interior 


nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul şi 
disprețul şi ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să 
scrie şi cum poţi să scrii cu nepăsare, cinism şi dispreţ? 
Foaia de hârtie rămâne veşnic albă în faţa ta, seară de 
seară, când te retragi şi, împins de dorinţa de a scrie, vrei 
să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris 
înainte de căsătorie. 

De când trăieşte cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un 
rând... „Petrică, i-am spus, asta e grav”, în timp ce îmi era 
din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuşi. 
Femeia era aşa cum era, dar el de ce era aşa cum era şi nu 
un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor şi nu în 
necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă 
continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epuizeze. De ce nu 
se despărţea de ea? „Bineînţeles că o să mă despart, 
răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viaţa 
mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi 
fost o compensație.” „Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi 
şi încetează să mai vorbeşti în şoaptă în propria ta casă, 
cum ai făcut atunci când ai uitat imediat tot ceea ce îţi 
făcuse, ceea ce îmi povestiseşi şi altele pe care nu mi le-ai 
povestit, dar care probabil că durează de mult, şi asta 
numai la simpla ei apariţie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai 
făcut-o analfabetă.” „Pentru că realmente concepţia ei 
despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca şi 
mine... e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual 
nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează... Într-o 
seară, de bine de rău, am scris o poezie şi m-am dus la ea să 
i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o râsul. Râdea în 
hohote fără nici o jenă şi nici o ruşine. De acord, poezia era 
proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem 
totuşi. Am aruncat-o furios la coş şi am ieşit de la ea 
înjurând.” „Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citeşti ei?” „De 
unde să bânuiesc cum va reacţiona? Orice om de bun-simţ 
mi-ar fi spus că poezia e bună şi că trebuie să continui, pe 
ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aşi fi 


dat seama că aceea pe care i-o citisem era tâmpită.” „Bine, 
Petrică, nu e o muză, dar...” „Dar bun-simţ poate să aibă? 
mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o 
ia s-o citească şi ea, cască şi se miră ce mi-o fi plăcut mie, 
ceva aşa de idiot n-a mai citit de mult... Adică mă face pe 
mine idiot?! Bunul-simţ ar trebui s-o îndemne să spună că 
n-a înţeles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la 
insulte?' „Rupe, ca să zic aşa, relaţiile culturale şi trăiţi mai 
simplu, ca bărbat şi femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare 
cu profesia lui.” 

El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă:...simplu, ca 
bărbat şi femeie... asta înseamnă să fac eu totul şi ea 
nimic... Am făcut şi asta, nu mi-a fost ruşine, dar mi-a spus 
cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă.” Divorțul, 
Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?” „Un divorţ e un 
eşec!' murmură el şi îşi ridică privirea spre nori şi tăcu 
vreme îndelungată. Aha! Aşadar el spera în îndreptarea ei, 
nu suporta gândul unui eşec? „Un eşec, spune filosoful, 
poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S- 
ar putea să ai surprize, să-şi dea seama că nu se poartă 
bine cu tine şi să se schimbe.” „Nici vorbă, zise Petrică, i- 
ara pus problema.” „Şi?” „A râs ca de o glumă reuşită.” 
„Perfect, du gluma până la capăt şi las-o să râdă. Ştii ce 
spune Puşkin: poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, 
eşti tu mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă 
lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi 
pese dacă îţi dărâmă altarul. Asta era un mare tip, nu 
degeaba a fost admirat de Gogol şi Dostoievski.” „Mă duc 
chiar mâine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfârşit cu 
groază, decât o groază fără sfârşit.” „De ce groază?! râsei 
eu. De ce să-ţi dramatizezi singur un act simplu de voinţă?” 
„De-un mormânt toţi avem parte, mai spuse el, e un drept 
pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur.” Am dat din 
umeri. Începea vag să mă plictisească şi el simţi acest lucru 
şi câteva zile nu mă mai conduse acasă... 


Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Îi adusei 
cafeaua şi ea îşi deschise poşeta şi îşi aprinse o ţigare. Se 
vedea că nu era fumătoare şi că fumul de tutun nu-i făcea 
nici o plăcere. De altfel o şi stinse după ce trase din ea de 
câteva ori. „Nu vrei să ieşim? zise. E soare afară şi e aşa de 
frumos oraşul nostru sub zăpadă.” „Ba da”, răspunsei şi îi 
adusei haina. 

Zăpada scârţâia sub paşii noştri. Chipul ei se îmbujoră din 
pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, 
obrazul îi deveni şi mai frumos sub o nouă simetrie şi mai 
armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeaşi, 
neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea şi 
merserăm astfel la distanţă unul de altul, într-o tăcere pe 
care niciunul n-o rupse vreme îndelungată. Într-un târziu 
ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă 
mistică: „Petrică suferă mult”. „Da, doamnă, ştiu”, 
răspunsei şi tăcerea se aşternu din nou. Oraşul strălucea. 
Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul 
orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa 
cu repeziciune. Marea biserică din piaţă, cu statuia 
ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că 
sunt apariţii ciudate, pe care le vedeam pentru întâia oară 
şi melancolia mi se strecură în inimă, amestecată cu o vagă, 
nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu ştiam ce. 
Poate faptul că mă simţeam atât de străin de această femeie 
cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar 
şi pentru care apoi simţisem o atracţie turbure şi o invidie 
grea că astfel de femei le întâlnesc alţii şi nu eu? Ea era a 
lui Petrică şi îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămâne. 
Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gândul ei... 

leşirăm spre marginea oraşului. „lată, zise ea la un 
moment dat, câtă tristeţe zace peste casa aceea.” Mă uitai 
şi într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiş cu tot, 
scufundată în tristeţe. „Pământul pe care călcăm, reluă ea 
apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu există remediu... 
Ambiţiile, vanitatea, egoismul ne mănâncă viaţa... Când 


viaţa e o bogăţie, o revărsare de daruri, un râu cu ape 
bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi... noi ne facem 
ziduri, ne închidem în ele, ne urâm, ne detestăm şi uităm 
prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă.”',. Da, doamnă! 
murmurai într-un târziu. Aşa este...” Tot gândind: e şi 
filosoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într- 
un sens exact contrariu, văzând viaţa ca pe-un ospăț, în 
timp ce Petrică era un idealist auster, ameninţat de 
scepticism agresiv. Am gândit: hedonismul tău. Matilda, 
miroase a apropierea toamnei... cum eşti şi analfabetă, ai 
putea fi împinsă să faci ceva necugetat... 

Ne întoarserăm şi plimbarea se termină în aceeaşi tăcere. 
La despărţire îmi întinse mâna, pe care i-o sărutai şi ea mi-o 
strânse pe-a mea scurt, şi păstrai apoi în minte încă o dată 
mărimea şi vigoarea palmei şi în acelaşi timp 
imponderabilitatea turburătoare a braţului, ascuns în 
blană... Rătăcii apoi singur până ajunsei acasă. Luminile 
reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda 
sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă 
care mă stăpânise tot timpul în lunga mea plimbare cu 
Matilda, soţia detestată a prietenului meu. Îi uitai pe 
amândoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă 
interesa. Desigur, îmi spuneam, şi îmi aminteam cum 
observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, 
dar şi la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. 
Căsătoria o o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se 
închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să 
ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt... 

Am adormit cu gândul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi 
se întâmple niciodată... 

IX. 

Dar nu numai acest lucru. lată, citeşti un bun roman, vezi 
un excelent film... eroii se caută besmetici unii pe alţii 
săvârşind exact ceea ce bunul-simţ ar trebui să-i îndemne 
să nu facă. N-a venit la întâlnire, a prins-o cu altul, a 
descoperit nişte scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, 


nu-l poate lua fiindcă sunt din clase sociale diferite sau se 
închină la dumnezei diferiţi, ea e prea frumoasă ca să nu 
dorească situaţii înalte, el e un cinic şi un destrăbălat, copiii 
se opun părinţilor şi îi părăsesc... Nimeni nu rezistă în fiinţa 
lui la astfel de dezastre, ca şi când viaţa din ei n-ar avea alt 
conţinut. Nici vorbă, gândeam, asta e doar ceea ce are 
exterior viaţa. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întâmplă 
lor, dar nu mi se va întâmpla mie. Eu stau doar în pat sau în 
scaunul teatrului şi cinematografului şi citesc sau privesc cu 
pasiune de spectator. lată, apare o ceată de ticăloşi, 
mânuitori de pistoale, care terorizează o regiune 
îndepărtată de pe pământ, apare însă şi un tip inteligent şi 
abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă şi alte calităţi 
decât ale acelora, apărător înnăscut al ordinii şi al legilor, 
plus mânuirea şi mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se 
va folosi decât în final, într-o scenă uluitoare de tensiune 
insuportabilă. E perfect! Bine că m-am născut într-o altă 
regiune a globului, unde ordinea şi legea domnesc demult şi 
unde forţa noastră vitală se poate converti în valori ale 
spiritului, care ne pot îngădui să privim în intemporal şi să 
sfidăm neliniştea morţii, a sfârşitului, trăind cu intensitate 
sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche. 
Încât după vizita Matildei prinsei aversiune împotriva ei şi 
o dorinţă de astă dată vie se născu în mine să-l scap pe 
prietenul meu de ea. Îl întrebai dacă se dusese la avocat. 
Nu se dusese. „Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru 
tine, un talent, după cum bine ştii şi tu, dacă îşi îndreaptă 
cu toată energia puterea într-o direcţie unică, poate egala 
pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenţa polemică şi 
antagonică. Pune-o în practică! Îndreapt-o întâi împotriva 
condiţiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul 
acela, exclamai eu arătându-i un sudor pe lângă care 
tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o 
flacără! Dar e o flacără albastră, care topeşte fierul. Una 
obişnuită nu arde decât lemnul şi paiele. Astfel se 
transformă şi flacăra talentului, din galbenă cum e de la 


natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare 
a voinţei într-un singur punct... Eu nu zic să te desparţi 
neapărat de Matilda, reluai prudent observându-i tăcerea. 
Numai tu singur ştii ce înseamnă ea pentru tine, dar 
desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenţa ta. Mai 
precis, să rămâi sensibil la ceea ce îţi place la ea şi absolut 
insensibil, de gheaţă, la ceea ce te face să suferi... 

Mă oprii, uitându-mă indiferent în jurul meu. Paşii noştri 
continuară multă vreme, bătând asfaltul ud al trotuarelor 
pe care zilele babelor topiseră zăpada. „Operaţiune de 
scindare a conştiinţei care îmi repugnă, exclamă în cele din 
urmă, îndârjit, Petrică. Ori totul, ori nimic.” „A, bine, 
exclamai şi eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să 
răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înşeli. 
Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu 
însumi, deşi în forul meu interior nu văd de ce n-aş fi. 
Numai că natura e vicleană şi pentru un om inteligent se 
pune întrebarea care i s-a pus şi lui Arhimede, să afle, fără 
să topească o coroană de aur, cât aur şi cât argint are în ea, 
fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înşelase 
sustrăgând o parte din aur şi înlocuind-o cu argint. Trebuie 
să fim ca acel rege al Siracuzei şi să punem la îndoială chiar 
exemplarele cele mai reuşite ale naturii (şi Matilda pare să 
fie un astfel de exemplar) şi să strigăm evrika, fireşte în 
sinea noastră, pentru noi înşine când ne vom trezi în 
posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, 
dar noi ştim ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem 
să surâdem sardonic când vom vedea bărbatul ameţit de 
privirea ei dispus să-i pună viaţa la picioare... Da, să i-o 
pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pe urmă» să 
fie un «îndată», lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de 
sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta doreşte, un sclav, 
desigur fără să fie conştientă... Lasă-i deci pe alţii să admire 
coroana. Numai tu singur vei şti cât aur conţine...” 

Mă oprii. În mod straniu, simţeam nevoia să-i spun mai 
multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar 


fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest 
gând izbucnii în hohote lungi de râs, la fel de stranii pentru 
mine însumi, ca şi dorinţa de mai înainte de a-i vorbi încă, 
de a-l convinge. El se uită la mine cu o expresie de derută 
care ţinu cel puţin câteva secunde, pe urmă se gândi poate 
că râd de el, aşa, cum râd cei mai tineri de dramele celor 
mai în vârstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis 
că stăteai de vorbă cu un om matur şi cu gândirea gravă şi 
adâncă, şi râse şi el prin reflex... Îi apucai de braţ cu 
simpatie şi îl invitai la mine... 

„Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraş”, continuai în 
timp ce mama ne servea. „Da, mi-a spus, zise Petrică, ţine 
foarte mult la tine şi mă bucur...” Auzindu-l şi văzându-i şi 
chipul, uşor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii 
iar în râs. Mi se păreau de astă dată ridicole şi ţinutul ei la 
mine, şi faptul că el se bucura spunându-mi acest lucru. 
Râsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată 
de o tandreţe ai fi zis generoasă („o imită”, gândii) i se 
accentuă chiar şi reluă: Zice că eşti un om orgolios, dar că 
orgoliul tău e o platoşă, nu-ţi alterează fiinţa interioară...” 
„Ce de mai banalităţi, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu 
e orgolios şi la cine orgoliul nu e platoşă care ascunde fiinţa 
interioară?” „N-ai dreptate, zise mereu cu aceeaşi tandreţe 
care începea să mă irite (intuiam, această tandreţe era 
pentru ea, gândul îi era la ea), există orgolioşi care nu 
ascund decât un vid, în timp ce...” Urma să spună că la 
mine ascundea nu ştiu ce comori sufleteşti. Devenea penibil 
şi îl întrerupsei cu un nou hohot de râs, izbindu-l puternic 
pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care 
căzuse şi la care ar fi vrut să iau şi eu parte, eu, el şi 
Matilda, bineînţeles de la ea îi venea starea aceasta. 
„Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sânge rusesc?” „Ba are, 
după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna.”,. l-auzi! Te 
pomeneşti că ştie şi ruseşte!” „Ştie! Când ne vizitează rude 
de-ale ei, vorbesc între ei ruseşte.” „Casa, adică 
apartamentul, al cui e, Petrică?” „E alei!” „Nu mai spune, 


de unde a avut atâţia bani să-l cumpere?” „Primul ei soţi l-a 
cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din 
ţară când au venit legionarii la putere.” „I-auzi! Şi ce e al 
tău din casă?” Petrică nu răspunse şi se lăsă o tăcere. 
„Încât, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria 
asta. Suferinţa, după Dostoievski, e singurul remediu, după 
mine suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cât mai 
rapid, adâncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt 
suferinţa? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea şi, mai 
rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gândul 
că omul, redevenit liber, n-o să ştie ce să facă cu libertatea. 
E un gând pur rusesc. Ia vezi...!” Dar Petrică nu văzu nimic 
şi masca sa, altădată îndârjită, cu profil de cremene, 
continua să rămână bleagă, iar expresia de sentimentalism 
dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul său. 
Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva 
tuturor, începând de la soţia lui, continuând cu profesorii 
care îi erau colegi, ieşind afară din şcoală în istoria 
contemporană şi terminând cu Stalin? Curios cum o 
prietenie se naşte şi apoi se hrăneşte dintr-o anumită stare 
de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei 
dispoziţii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem 
înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, 
s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva preţios. 
Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic şi ne mirăm că 
avem în fata noastră un ins obişnuit şi tern! Înţelesei că 
trebuie să-l vizitez (n-am înţeles cum de a ţâşnit în mine 
această înţelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă 
nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd 
acasă, să fim noi trei împreună, el, Matilda şi cu mine. Ba 
da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o 
zi, adică într-una din acele zile când ai mare poftă să vezi 
un prieten, şi dacă nu ai, e ziua când ţi-l faci, când eşti 
disponibil (şi acest lucru se simte), disponibil chiar să te 
împaci cu un duşman sau să te împrieteneşti cu cineva pe 
care până atunci îl dispreţuiai, spre uimirea aceluia. Aveam 


mare poftă să văd iar apartamentul atât de artistic mobilat 
şi decorat al soţilor Nicolau şi în acelaşi timp ceva îmi 
spunea că voi întâlni în casa lor neprevăzutul. 

Bineînţeles, l-am întâlnit chiar din prag: era Petrică, 
desfigurat de furie. Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi- 
a întors spatele, şi cu mâna în buzunar, semeţ, zornăind 
nişte chei, a intrat în hol şi a continuat să strige. Nici prin 
cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, 
acuma n-aveau decât să se descurce cu mine. „La loc, 
domnule Petrini”, zise Matilda cu un glas care mă făcu să 
ghicesc că era altul decât cel pe care îl avea în acele clipe, 
făcuse o sforţare ca să şi-l schimbe, glas neutru, straniu, ca 
de pe altă lume, „Petrică”, zise ea mai departe... Dar ce 
striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele, „dar ce 
crezi tu, fă? Că o să mai suport ca până acuma ani de 
îndobitocire sistematică?... Dacă îţi pocnesc una te învăţ eu 
minte să mai stai cu curul spre uşă când îţi intră bărbatul în 
dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mâna atâţia ani pe 
curea şi să te croiesc peste buci până la sânge, să nu poţi să 
stai pe scaun decât pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanţ... 
Un intelectual e un imbecil când crede că o femeie poate să- 
l înţeleagă, eu am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (şi- 
şi zornăi cu putere cheile în buzunar în timp ce măsura 
holul cu paşi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) până 
au fost atinse şi distruse cele mai fine coarde ale 
sensibilităţii mele...” „Dar, Petrică, ţi-am spus, o să fie aşa 
cum vrei tu, reuşi Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc şi 
eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă convingi că ţi-am făcut 
rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a 
făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a 
fost aşa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea 
vocea rostind acest cuvânt. Poţi tu să afirmi dacă o singură 
dată ţi-am reproşat purtarea ta? Era aşa, nu aveam dreptul, 
cu toate că şi eu sufeream ca şi tine...” „N-aveai ce-mi 
reproşa, iată secretul”, strigă Petrică. „Da. Crezi?”, rosti ea 
şi în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, 


sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi 
luminase ochii din interior. Gura i se subţie, gura ei acum 
parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu şi un surâs 
secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colţurile gurii. Se 
pieptănase lins, pe spate, eliberând complet figura de 
podoaba părului şi i se vedea chipul întreg, transfigurat de 
tensiunea clipelor... 

Înlemnisem şi parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut 
spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, şi ceea ce 
o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă 
nu-i văzu surâsul şi nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate 
care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din 
glasul ei nu se ascundea totuşi ceea ce nu se putea rosti. 
Avea ea ce-i reproşa, un singur reproş, unul singur, nu mai 
multe... Sursa tuturor relelor când femeia vrea să rămână 
totuşi fidelă... Pe el însă îl scotea din sărite dialectica 
gândirii ei, sau mai bine zis absurda ei gândire în care 
punea ca şi el patimă, dar, desigur, prea puţină minte. Ei şi? 
Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza 
adâncului conflict... „A fost firească, rânji el cu o veselie 
feroce ca şi zâmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl 
ignorase, ca şi când dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul 
să ne legăm de ticăloşia lui.” „Da, şopti ea, n-avem dreptul. 
Aşa e el, trebuie să căutăm să-l înţelegem, el poate că 
suferă, şi dacă noi facem pe virtuoşii şi nu încercăm să ni-l 
apropiem, sporim ura şi ticăloşia din el.” „Nu mai spune! 
rânji Petrică. Şi de ce nu aplici pe propria-ţi piele această 
teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am 
încercat să te înţeleg, să mă apropii de tine. Şi nu o dată 
sau de două ori, he, he, mai mult de şaptezeci de ori câte 
şapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea râbdării 
umane... Eu am depăşit această cifră şi nu numai eu, nu 
sunt singurul tâmpit care a făcut-o din dragoste pentru o 
muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat 
femeile din cifra lui şi ar fi făcut semnul lui opt culcat... 
infinitul... Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le 


iartă iubitei lui, dracul le numără, câte o mie pe zi, în 
mişcarea privirii, în întorsul capului, în mişcarea degetelor, 
în melancolia glasului... De ce melancolie? Ce cristosul ei o 
apucă? La cine se gândeşte? De ce nu-şi ascunde gândirea 
infidelă? De ce beleşte ochii spre perete după ce a făcut 
dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu 
după frământări sufleteşti, ci chiar atunci, de îndată, ca să 
fim lămuriţi (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de râs 
nemăsurat. Îl iubeam în clipa aceea pe Petrică. Verva lui îl 
ridica deasupra conflictului în care era implicat; gândirea 
lui era liberă; înţelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai 
era în acea casă, alături de acea femeie... Râsul meu îi 
aduse şi lui un râs care îi decontractă fălcile încleştate; 
deveni aproape liric). Rezultatul! În loc să te îndrepţi, 
exclamă cu humor, cuvântul îndreptare nu numai că era 
departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată 
formula lui Hamlet, uşurinţă, numele tău e femeie, prin: 
încăpățânare, numele tău se înscrie între sprâncenele unei 
muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ţi bate joc de 
bărbatul tău creşteau invers proporţional sau direct 
proporţional (cu tine şi formulele matematice se încurcă) cu 
încercările mele de apropiere.” 

În secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică 
părăsi holul şi în curând auzii, eu şi Matilda, schimbul de 
cuvinte din antreu. Întâi glasul celui care sunase, indignat, 
înţepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, 
ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi 
ascuns ironia jignitoare: „Domnule, foarte interesantă 
discuţie, am ascultat-o şi eu şi soţia mea, ore întregi, dar 
prea tare! Nu pot să dorm, e inadmisibil!” Apoi glasul lui 
Petrică de un calm brutal, neaşteptat: „Du-te, dom le, să te 
calce vaca neagră, să poţi dormi!” „Domnule, am să te dau 
în judecată...” „Cară-te şi dă-mă în judecată.”,. Insultă, o să 
te coste...”,. Hai sictir!” Şi uşă trântită. 

Petrică reveni şi îşi vâri iar mâna în buzunar zornăind 
cheile. „Aţi auzit?! Au ascultat şi el şi nevastă-sa ore 


VW» 


întregi.”."Şi eşti mândru că l-ai înjurat, cu toate că omul a 
fost extrem de politicos”, zise Matilda. „Vezi să nu te trimit 
şi pe tine să te calce un bou bălţat, dacă asta te interesează, 
că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am 
înţeles! Ei, na! Planşeul e gros de-un metru”, adăugă el ca 
să savureze pentru sine încă o dată scena... (La Matilda nici 
nu se uita, dar ea se uita şi avea pumnii strânşi şi într- 
adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele 
care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula 
hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gândea ea, 
comportarea soţului însă îi mărise privirea, care de 
încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. 
Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca şi când şi-ar fi 
privit soţul cu un telescop şi ar fi perceput cu tristeţe şi de 
la imensă distanţă jocul teatral la care el se deda, nefiresc 
după simţurile ei, inutil, fără înţeles.) „Cum poate el auzi o 
discuţie de-aici, continuă Petrică, şi încă să-şi dea seama că 
e interesantă şi, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N- 
are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l 
privesc. Hai, Petrini, să ieşim şi să ne plimbăm.” 

Şi se duse şi se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. Îmi 
stătea încă în gât o mare veselie, o satisfacţie groasă, dacă 
nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg şi duios, care mă 
plictisise destul şi reapăruse cel care mă încântase atâta 
vreme. Ce i s-o fi întâmplat? Bună idee să ieşim să aflu şi să 
mă înveselesc din plin. Îl urmai uitând să-mi iau la revedere, 
să-i dau bună ziua Matildei. 

Petrică însă nu-mi comunică decât că despărţirea era 
iminentă, dar fără să fie îndârjit, ci liniştit şi senin şi de astă 
dată îl crezui. Înţelesei că făcuse cu ea o ultimă încercare, 
se pliase adică pentru ultima oară în faţa firii, caracterului, 
ideilor ei, puţine, dar tenace... De aici, ca să zic aşa, 
umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzaţia parcă 
a topirii personalităţii lui... Şi că nu ieşise nimic. Ne 
distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la 
restaurant şi golirăm câte-o sticla. Verva lui Petrică era 


egală, domoală, sarcastică, dar nu-şi mai trăgea sursa din 
viaţa lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de 
profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la 
ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis... 

XI. 

Eram însă extrem de curios să aflu totuşi ce se întâmplase 
între el şi Matilda şi dacă într-adevăr era ultima încercare 
prin care trecuse Petrică şi aflând,să-mi dau seama dacă 
după o săptămână n-aveam să-i văd iar figura „umanistă”, 
cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina 
indefinit Matilda, dominație al cărei secret îmi scăpa. Îi 
dădui un telefon după câteva zile de la scena presupus 
decisivă la care asistasem fără să mă jenez câtuşi de puţin... 
„Ce s-a întâmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie 
neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?” „Petrică, îmi 
răspunse ea, a plecat...” Voce neutră, oare nu se ferea să-mi 
spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de 
orice dramatism. „Unde a plecat?!”, insistai. Şi atunci ea îmi 
răspunse într-un fel ciudat: „A plecat la tăticu' şi la 
mămica!” „Unde, la Bucureşti?” „Nu, părinţii lui sunt din 
Bucureşti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat şi 
în afara zonei seismice...” „Asta ce mai e?” „După 
cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist 
genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în 
serios), că în zona Vrancei, după nu ştiu ce calcule ale lui, 
după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul 
acolo, distanţa de la un cutremur la altul se va micşora din 
ce în ce mai mult şi Bucureştiul va fi ras, pământul se va 
căsca, şi un fluviu va ţâşni peste ruinele lui... Cică a întocmit 
şi un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuşi la 
cutremurul apropiat (printre care şi blocul în care domnul 
Nicolau poseda un vast apartament) şi a depus acea hartă 
unde trebuie şi unde bineînţeles că i s-a râs în nas... Cică e 
un tânăr foarte înzestrat, dar că, aşa cum se întâmplă 
adesea la noi în ţară, e blocat în cercetările lui de mafia 
gerontocraţiei academice... Un nebun...” „Şi de ce «la 


mămica şi la tăticu »? Ce, e fată mare, nu s-a înţeles cu 
bărbatul şi a fugit la părinţi?” „N-am spus-o cu ironie, e o 
istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată 
confesiv. Unde eşti dumneata, de unde vorbeşti?” „De la 
Telefoane!... Aş vrea să vă văd, adăugai, nu puteţi să 
repetaţi vizita şi să veniţi pe la mine?” Răspunse afirmativ 
după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe 
care mi-o fixă... 

Veni spre seară. De astă dată apariţia ei nu mă mai 
turbură ca întâia oară, începusem s-o văd cu ochii lui 
Petrică... Nu înţelegeam pe atunci de ce dau oamenii între 
ei o luptă atât de nemiloasă, de înverşunată şi adesea 
otrăvită pentru opinie. Fiinţa noastră e la discreţia 
celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum 
au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine. Şi astfel 
viaţa noastră se scurge într-un efort permanent şi adesea 
disperat de a demola această imagine (căci rar se întâmplă 
să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că eşti un 
inocent), acţiune de reuşita căreia depinde totul, realizarea 
în societate, fericirea şi adesea evitarea primejdiilor 
mortale. lată, până şi frumuseţea unei femei se alterează 
din pricina unei imagini despre ea pe care altul ţi-a 
transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rând 
ridicolă, pe lângă faptul că nu îmi mai părea fascinantă 
fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e 
firesc în ticăloşia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare 
stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un şir 
nesfârşit de alte stupidităţi, cum ar fi aceea că nu avem 
dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne 
purtăm frumos cu el... De aici şi până la ideea culpabilităţii 
noastre eterne nu mai era decât un pas, fiindcă atâta timp 
cât existau pe lume ticăloşi, noi trebuia să ne umilim mereu, 
crezând că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după 
părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici 
mai mult, nici mai puţin, ar fi gândit ca ea... N-a exprimat 
atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea 


glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanţe, din refuzul 
detaliilor; atât, ideea şi nimic mai mult, ca şi când o idee 
singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat 
aceea că un ticălos trebuie silit să-şi învingă pornirile, pus 
cu botul pe labe şi nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în 
ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la 
ea. Era rigidă (ţinea pumnii strânşi!), făcea impresia că nu 
aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu imposibil, în cele 
din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstraţia 
strălucită a soţului ei că el trecuse în viaţa cu ea mult peste 
cifra nazarineanului, de a ierta de şaptezeci de ori câte 
şapte, nu răspunsese nimic.) 

Şi acum o aveam în faţa mea şi mă simţeam stăpânit de o 
mare curiozitate: Ecuația fiinţei ei interioare îmi apărea 
simplă, de ce totuşi se chinuise cu ea Petrică atâţia ani? 
„Spuneţi-mi, doamnă, începui eu, ce înţelegeţi 
dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre 
ne justifică şi cele mai rele comportări?” „N-am spus că ne 
justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalţi, să ne credem 
superiori şi să devenim intoleranţi cu cel care este împins în 
mod inconştient la cele mai rele comportări. Cina ne dă 
nouă dreptul să ne credem mai buni?!” 

Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv şi intolerant, 
adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnit în 
râs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puţin 
câteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuând să 
zâmbesc, şi îi spusei: „Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, 
chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei 
superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să 
închidă ochii şi în faţa celor care, crezându-se la rândul lor 
mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la 
dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei 
detestabili?” „Nimeni nu e bun, răspunse ea cu acelaşi glas 
înalt şi de astă dată mă privea de sus, şi aerul acesta alei 
deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii altora, 
continuă ea şi mai peremptoriu, şi cei care în mod sincer se 


cred mai buni, cu atât mai puţin. Ei trebuie să dea dovadă 
de înţelegere, dacă vor să micşoreze răul din lume.” „A, şi 
dumneavoastră sunteţi hiperbună, dacă vă arogaţi dreptul 
de a-i judeca şi pe cei care se cred în mod firesc buni, dar 
care păcătuiesc prin intoleranţă în faţa răului.', „Am spus 
că nimeni nu e bun, deci nici eu”... Doamnă, asta o spuneţi 
cu trufie, rânjii eu şi adăugai batjocoritor: nu sunteţi 
firească!” 

Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simţeam privindu-i 
chipul care până atunci mă turburase atât de tare. Stătea, 
ca şi la prima vizită, pe scaun şi eu pe pat, cu coatele pe 
genunchi. Şi asta, gândeam despre iritarea mea, numai 
după câteva minute de conversaţie. Dar să stai cu ea în casă 
permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care 
însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care 
îţi şoptea: de fapt era firească, aşa era ea, îşi trăia ideile cu 
toată fiinţa, nu vedea ce i se poate reproşa, concepţia ei, ca 
să zic aşa, despre lume era generoasă şi nimeni nu te obliga 
să discuţi sau să trăieşti cu ea sub acelaşi acoperământ 
dacă nu-ţi plăcea. Nu era „scrântită”, cum ai fi fost tentat să 
crezi la prima vedere, şi de acest lucru îmi dădui seama 
continuând conversaţia, care, odată iritarea mea trecută, se 
mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice şi te 
ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înţelegeam 
astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă 
ideile ei îi veneau cumva din Biblie. „Nu, zise, Biblia e 
depăşită.” „În ce sens?” „Nu accept, dacă mi se trage o 
palmă, să întorc şi obrazul celălalt.” „Şi ce faceţi?” „Nu 
ştiu, nu mi s-a întâmplat acest lucru niciodată!” „Şi totuşi?” 
„Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta 
atunci, după caz. Poate să-mi stârnească ură, dar tot atât de 
bine şi milă, compătimire sau poate ruşine că am împins pe 
cineva s-o facă. În nici un caz n-aş întoarce şi celălalt 
obraz”. „Şi de ce credeţi dumneavoastră că nimeni nu e 
bun? E o idee disperată, cum aţi ajuns la ea?” „N-am spus 
că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest 


lucru, că putem să ne depăşim pe noi înşine, atunci, da, ar fi 
o idee disperată.” La întrebarea mea dacă şi ce filosof a 
citit, răspunse că n-a citit niciunul. De-aici îi venea deci 
trufia, din credinţă că ideile ei erau o descoperire proprie... 
Am observat această exaltare trufaşă la mulţi oameni, mai 
ales, desigur, la cei inculţi, care nu o dată treceau, în 
societate, drept foarte inteligenţi, chiar superiori celor 
cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei 
mai anonimi indivizi, blocaţi în forul lor interior de jena de a 
nu părea ridiculi exprimând idei despre care ei ştiau că nu 
sunt ale lor, şi cum a avea idei proprii nu era o glumă, şi în 
nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau 
paşnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau 
dezavantajele carierei care le stătea în faţă, aveau nu o 
dată un limbaj voit vulgar, chiar deşucheat, se înjurau de 
mamă şi stârneau nedumerire şi desamăgire fiindcă se ştia 
că sunt totuşi mari specialişti în medicină, biologie, 
matematici eţetera... În timp ce incultul aborda cu vervă, 
dar bineînţeles amestecându-le, idei din istorie, filosofie, 
politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. 
Ba chiar ironiza pe alţii... Astfel mi s-a întâmplat o dată să 
aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit 
el să-mi explice mie că Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi 
filosof, că sunt doi filosofi deosebiți... şi că eu mă 
încăpăţânam să nu înţeleg... Era un asistent de la Litere şi 
filosofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice 
caz foarte rapid, deşi se ştia că era un dandy superficial şi 
ignorant... L-am pândit şi invitat în aceeaşi casă unde ştiam 
că o să vină şi el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea 
ce spusese despre mine, ce cărţi scrisese Plotin? „N-o să ţi 
le înşir acum pe toate”, a zis el râzând batjocoritor şi plin de 
sine. „Nu trebuie să le înşiri pe toate, i-am răspuns 
sarcastic, fiindcă n-a scris decât una singură... Dar acum 
am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se 
numeşte?” „Despre suflet”, zice. „A, zic, despre suflet, da, 
da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filosof a fost 


tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una 
singură, nu despre suflet, are alt titlu...” S-a făcut o tăcere 
penibilă, fiindcă imbecilul nu ştia cum se numeşte acea 
carte... ştia însă că Platon e unul şi Plotin altul, asta, ce e 
drept, era adevărat. 


Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, 
adică nici un filosof... Dar mă înşelam cu ea. Aerul ei de sus 
dispăruse şi văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip 
o boare de tristeţe, expresie parcă a unui regret acid, a 
unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gând să 
vorbească, deşi sugera că era strâns legat tocmai de 
discuţia care avusese loc, discuţie care nu mai putea 
continua. Îşi lăsă fruntea în jos şi tăcu vreme îndelungată. 
„Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu 
Petrică...” Ea clătină imediat din cap, semn că se aşteptase 
să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-şi 
repete vizita. „Nu, zise, altă dată...” 

Şi se ridică şi plecă şi abia la uşă îmi spuse, dar cu un glas 
neaşteptat, încărcat brusc de o tandreţe care venea parcă 
de la o altă Matildă, nebânuită şi copleşită parcă de o tristă 
soartă: „Idei blestemate! Fără ele suntem orbi, cu ele ne 
înstrăinăm de noi înşine! La revedere, domnule Petrini. 
Aştept telefonul dumitale... 

XII. 

Nu mă grăbii însă s-o caut. Gândul mi-era la Petrică. Elmă 
însoţi ca de obicei în drumul meu până acasă, dar se feri să- 
mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese 
în el o armonie între starea de iritare universală care îl 
făcea atât de interesant şi „umanismul” său de ultimă eră, 
care îl făcea total plicticos: era liniştit, ironia mai domoală, 
însoţită de un surâs care nu se ştergea, limbajul cu tresăriri 
caustice şi adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de 
către soţia lui, spânzurat de plafonieră, un flautist al 
Filarmonicii din oraşul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de 
amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba 
chiar râse de detaliul care o declanşase. Cică acest flautist 
era un om pasionat de meseria lui şi avea şi el un vis: ca 
orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în 
străinătate şi să vadă şi el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu 
fuma, ţinea la familie eţetera. Şi într-o zi se întâmplă cu el la 
o repetiţie ceva ciudat. De atâţia ani de când era flautist 


niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăţi cu el, era extrem 
de conştiincios, îşi studia atent partitura şi rar i se întâmpla 
să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, 
piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte 
sau prea pianissimo, ci pur şi simplu nu cânta partitura, ci 
cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezând 
că flautul fusese pur şi simplu neatent, adică deschisese din 
greşeală la altă pagină. Şi orchestra se pregăti să reia... a, 
a, a, şi apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă 
aiurea, tot aşa cânta. Atenţie, flaut, strigă dirijorul oprind, 
flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieşi 
în faţa orchestrei, îşi dădu pantalonii jos şi se îndoi: mie, 
zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el 
era şi director al Filarmonicii). Ce se întâmplase? Se află 
mai târziu, îl luaseră nişte colegi, insistând mult, la o bere 
care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în 
casă şi într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece 
curând la Paris. Fără el, bineînţeles, care visase o viaţă 
tocmai această clipă, ratând-o chiar în preziua împlinirii ei. 
Şi se spânzură. Am relatat această istorie gogoliană sau 
cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci 
pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie 
care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, 
când suntem foarte tineri, faţă de dramele altora, din care 
nu reținem finalul tragic, ci amănuntul declanşator, 
deraierea, grotescul psihologic; puţin ne pasă că această 
deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine ştie ce 
urmări, în cazul de faţă flautistul dat afară se putea angaja 
în altă parte, da, dar omul avusese şi el un vis... Petrică mi 
se păru că povestise întâmplarea stăpânit de un sentiment 
de eliberare... Era liber, adică era el însuşi, iată, putea râde 
liniştit de o dramă, dacă avea chef... Ştia el de ce râsese, nu 
trebuia nici să-şi explice cuiva reacţia şi mai ales nici să şi-o 
reprime şi cu atât mai puţin să fie pus sub acuzaţia, de 
pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi 
putut s-o facă? Matilda, bineînţeles... Matilda, citii eu pe 


chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, şi ce 
bine era fără ea, să simţi cum întreaga ta fiinţă se poate 
manifesta în toată libertatea şi complexitatea ei intimă, fără 
să te pliezi cuiva sau să lupţi împotriva cuiva ca să te faci 
înţeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului 
puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: 
„nu e nimic de râs aici”. Bineînţeles că nu era, şi totuşi 
râdea. „Mie să-mi dirijezi...” Nu totdeauna receptăm în 
primul rând drama, ci în mod stupid declanşarea ei stupidă. 
Oricât te-ai strădui să ignori faptul evident că conştiinţa 
noastră are şi o periferie (şi la noi, la români, această 
periferie e mai întinsă ca la alţii, şi acolo, cred, se află cea 
mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuşi să 
faci abstracţie de ea. Matilda recepționa probabil faptele 
vieţii direct în miezul conştiinţei şi confunda la alţii periferia 
cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reacției ei 
fundamentale în faţa existenţei aveam să-l aflu pe de-a- 
ntregul ceva mai târziu, acum doar îl intuiam observând 
schimbarea lui Petrică. 

Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon. 

„Am iubit la el încă din primele clipe când ne-am cunoscut 
sensibilitatea şi delicateţea sufletului lui, începu Matilda 
când ne văzurăm iarăşi fără altă introducere. Stiu, continuă 
ea, eu am în mine şi ceva grosolan şi cred că această 
trăsătură de care nu eram pe atunci conştientă s-a agăţat 
de Petrică, asta a fost greşeala mea, fiindcă să vezi ce s-a 
întâmplat...” 

De îndată ce intrase în odaia mea înţelesesem de ce data 
trecută dăduse din cap când venise vorba de Petrică şi după 
aceea şi plecase! Nu-şi dăduse seama de la început că eu o 
judecam cu ochii bărbatului ei şi că o destăinuire în astfel 
de condiţii era imposibilă. lar a doua greşeală era că 
acceptase o discuţie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai 
târziu aveam să aflu că discuţiile pur şi simplu o îndârjeau, 
nu le putea birui, adică nu-şi putea birui nici adversarul, 
nici pe sine, care, zicea ea, era conştientă că produceau o 


stranie surpare în simpatia celuilalt; nu ştia de ce, dar era 
un fapt, după cum tot un fapt era şi acela că le declanşa, 
aceste discuţii, uneori doar printr-un singur cuvânt rostit 
sau o simplă remarcă.) Acum venise aşa cum plecase, ca şi 
când tot timpul ar fi trăit în aceeaşi stare, cu tandreţe 
pentru mine, nu atât de rece şi de străină ca atunci, şi cu 
aceeaşi boare de tristeţe pe chip şi fără acel aer de sus pe 
care îl avusese, iritându-mă, în tot timpul discuţiei. 
Începuse fără introduceri să-mi povestească istoria 
căsniciei ei cu Petrică. 

„. Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, şi 
când nu rezistam, şi grosolănia lui se întâlnea cu a mea, 
parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, 
fiindcă altfel era plin de atenţie şi mă iubea, eram foarte 
neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era 
rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunându-mi 
că e mai bine să trăiesc de pe acum aşa cum sunt, şi voi fi 
fericită, decât să fac din viaţa mea o luptă, al cărei sfârşit e 
tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or cu ştiamcănue 
adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia 
lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe 
care însă el repede şi le alunga, spunân-du-mi că aşa ceva 
nu se arată... Cât de surprinsă am fost când l-am cunoscut 
pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat şi 
dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aş fi despărţit de el 
niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu 
totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el şi ai fi zis 
că întreaga lui fiinţă vibra de sensibilitate şi puritate. («Aha, 
am gândit, te obsedează puritatea, Matilda, ca şi când n-ai 
şti că puritatea nu există, ca să zic aşa, în stare pură... Dar 
să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...) Nu-mi venea să 
cred că poate să existe un astfel de om şi căutam zadarnic 
să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost 
turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a 
doua zi, îl jigneam fără motiv, râdeam cu răutate când îmi 
spunea că mă iubeşte... Petrică, tu te iubeşti pe tine şi îţi 


închipui că te dăruieşti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu 
mă cunoşti, ce ştii tu cum sunt eu?! Avea un surâs de copil, 
care mă desarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se 
dăruia... (<Aoleo, Matilda, am gândit iar, ce mai limbaj 
foloseşti fără să clipeşti din ochi, ridicolul nu te vizitează, 
dăruire, puritate...> Îmi venea să râd, dar mă stăpâneam, o 
ascultam cu o gravitate forţată, fiindcă îmi dădeam seama 
că altfel n-aş mai fi aflat nimic.) Am încetat să mai fiu 
turbulentă şi era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea 
sus, puţin ironic cum îl ştii, stăpân pe el, degajat şi... fericit, 
trebuie s-o spun. Am hotărât să ne căsătorim şi el s-a mutat 
la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiţie, care m-a 
uluit: să trec apartamentul pe numele lui... Nu, nu allui 
Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e 
apartamentul meu! 'Tot al vostru rămâne, mi-a răspuns el, 
nu-ţi închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu şi 
s-ar putea să-l pierdeţi. Războiul nu merge bine pentru 
nemți, nu l-au câştigat în câteva luni şi se vor încleia în 
Rusia; or să fie învinşi şi se vor întoarce jidanii şi vor 
reclama bunurile care le-au aparţinut. Dar apartamentul a 
fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soţ 
mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... 
N-are importanţă, zice, toată lumea ştie că ţi l-a dăruit şi 
când o sa se întoarcă şi o să te vadă căsătorită cu altul, o să 
ţi-l ia. Vor veni la putere, n-o să poţi face nimic. Foarte bine, 
am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau şi gata. Tocmai 
asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poţi 
face acest lucru şi apartamentul vă rămâne. Eu sunt avocat, 
o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am 
dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem şi-o clauză: în 
caz de divorţ, ţi-l dau înapoi. Nici nu mă gândesc, i-am spus, 
nu văd rostul acestei maşinaţii. Asta l-a jignit, cuvântul 
maşinaţie. S-a uitat la mine cu o privire de oţel, a tăcuto 
vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe 
numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am 
uitat la Petrică: tăcea. N-am înţeles de ce tăcea, ar fi trebuit 


să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu doreşti acest 
lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. 
Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au 
lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri şi s-a întors înapoi. 
Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunţe la 
ideea lui. Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi neconvins ce-o să 
se întâmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică. 
Dar n-are decât, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e 
țicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce 
chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci ţicnit. E tatăl 
meu! O fi, zic, dar trebuie să-ţi dai şi tu seama că e sărit de 
pe şină. Ce, te crede o comoară, să-ţi dăruiesc eu, chiar şi 
ţie, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram 
grosolană, dar mă scotea şi el din sărite; în loc să vină cu 
mine, mă lăsa singură, să-l «convingă» pe taică-său. Ca şi 
când, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte 
pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect 
şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi 
retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea 
acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ţinut ferm pe 
poziţie. Am plecat nedumerită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi 
dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa 
totul, acum când îţi povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să 
lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică până în 
pânzele albe şi să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică 
de ceea ce o să descopăr. Dar aşa se întâmplă, adevărul nu 
e uşor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne 
căsătorim aşa curând, să mai fi aşteptat un timp, dar mie 
mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta 
mâna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ţi placă, să 
te simţi cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi nu să fii 
numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi curând că 
totul s-a sfârşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, 
copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa 
tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ţi dea 
sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... 


O femeie e mai uşor, ea cunoaşte de mult arta de a se 
ascunde, care a devenit la ea a doua natură şi îţi dă acest 
sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin 
simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, 
cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui 
bărbat cât e el de inteligent, cât de bine îi vine costumul, 
cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti peste 
unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în 
timp ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la 
astfel de trucuri, chiar dacă sunt sincere. În paranteză, de 
aceea am fost eu turbulentă cu Petrică şi n-am folosit nici 
un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise 
foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă 
aşa cum sunt şi să se gândească: chiar e bună această 
femeie pentru mine? În ceea ce mă priveşte, Petrică îmi 
plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lângă el, şi asta nu 
pentru că aş fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că 
fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. 
Alternau în firea lui când nepăsarea (dar ce nepăsare, se 
uita la mine ca la un obiect pe lângă care trecea), nepăsare 
care mă rănea, când gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un 
telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea 
(pentru cine te îmbraci cu atâta grijă? - şi îmi smulgea 
rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gândeşti, 
spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... 
Când grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu 
puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă 
sufocam... («Ei bine, am gândit, cum se manifesta, Matilda, 
această grosolănie?» Ea îmi ghici gândul şi continuă.) Erau 
întâi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe 
tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau când nu 
mai avea replică, sau când eram exaltată de ceva frumos, şi 
mai ales atunci mă şoca foarte tare: du-te în p... măctii! Nu 
mă puteam obişnui, era peste puterile mele. Într-o vreme 
parcă mă îngrăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai 
făcut un fund cât o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am 


întrebat pe cineva şi am înţeles de unde ştia el. 'Iaică-său, 
din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am desbrăcat, m- 
am uitat în oglindă şi m-a apucat furia. Nu mă îngrăşasem 
nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...' „Era o grosolănie de 
fond sau de formă?” o întrebai. „Cum să nu fie de fond?!” se 
miră ea. „Se poate întâmpla, răspunsei. Spuneai că era 
profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurând, 
ca să pună în oarecare armonie gândirea, sătulă de 
abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sunt tot timpul la 
înălţimea gândirii.” „Nu văd întrucât o înjurătură poate să-ţi 
aducă armonia. E absurd, mai ales când vezi cum, cineva, 
propria ta soţie, suferă din pricina lor...” Am tăcut, extrem 
de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un 
tip încântător. „. M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, 
deşi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai 
aşteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea 
ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă 
Matilda. Da, repetă ea, îndată. Adică după două săptămâni. 
Era într-o seară, când cineva sună. Am ieşit eu, crezând că 
e doamna Cheresteşiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, 
socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi 
spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas 
mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o 
plecăciune când mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi 
debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, 
fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să 
înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie specială, ori nu vroia 
să intre, cine ştie de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e 
oră de vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, 
zice cu un glas dulceag de ludă înşelătoare, mereu 
zâmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să 
vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară când nu spunea 
Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului meu 
despre ce e vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit... După 
un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise 
de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică 


avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, 
fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors 
singur la părinţi, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul şi 
că «îl găseşte» cam palid şi cam obosit, şi că el, tatăl, de mic 
a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de când îl cunosc 
nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut 
deodată, înțelegând: Petrică fugise de-acasă, fără un 
cuvânt, fără o explicaţie. În faţa muţeniei mele, Iuda reluă 
că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca 
tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau 
lucrurile în tragic, şi acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat... 
(<Bravo, Matilda, „s-a cărat” e un limbaj cam incongruent, 
dacă mă pot exprima astfel, dar văd că ţi se potriveşte 
perfect.>) Într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în 
tragic, continuă ea, nu ştiam ce e, era o despărţire?... Ce se 
întâmplase? Cele două săptămâni de miere fuseseră chiar 
aşa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, şi deodată, 
hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mâna pe telefon... 
Sunt lucruri care, când ni se întâmplă, ne fac să ne dispară 
orgoliul, umilinţa nu ne mai umileşte, adevărul, oricare ar fi 
el, e singurul care ne poate linişti. Auzisem şi eu de 
căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor şi 
iată-mă şi pe mine, îmi ziceam, în această situaţie 
incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar 
Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! Şi, pac, îmi 
închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să 
reacţionez. Ştiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică 
e acasă. Transmiteţi-i că nu accept comportarea lui şi fără 
să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întâmplat nu e 
o tragedie, este în primul rând din partea dumitale o 
necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea 
lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească 
totuşi mâine dimineaţă, dacă nu chiar acum, să-şi ia 
lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi 
introduc divorţ. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. 
Şi pac, i-am închis şi eu telefonul în nas. Îmi spuneam că 


dacă nu telefonează într-un ceas îi strâng eu însămi 
lucrurile, îl chem pe Boris şi pe Mitia să facă rost de o 
furgonetă şi i le trimit să i le descarce în faţa casei. A 
telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi 
vizitez şi eu părinţii într-o stare de urgenţă? Cine e într-o 
stare de urgenţă, tu sau părinţii? Iatăl meu, răspunde el, şi 
când a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire şi evlavie, că eu 
nu înţeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi ziscă e 
Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat 
în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care 
ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie, 
dacă nu iubită, cel puţin respectată, şi ar fi explicat, fără 
amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai 
multe, aş fi acceptat, deşi el mi-a spus că într-o stare de 
urgenţă eşti tu, că <te găseşte cam palid> şi că vrea să te 
îngrijească de ficat. Dar aşa, vine la uşă, nu intră, te 
cheamă, tu te duci şi nu te mai întorci, măcar să-mi invoci 
un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... 
Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ţi explic la telefon... 
M-am gândit câteva clipe. Bine, zic, rămâi acolo până 
mâine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o 
să mă gândesc că taică-tău e un om necuviincios, iar 
comportarea ta anormală. le rog, zice, să nu vorbeşti astfel 
despre tatăl meu. Indignat. lar eu îţi spun, zic, că vorbesc 
despre el aşa cum merită. Şi, la răspunsul meu, pac, îmi 
trânteşte şi el telefonul în nas. Am gândit liniştită: am intrat 
într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am 
să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricât încercam să 
ghicesc <starea de urgenţă> care mi se invocase, ceea ce 
văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu 
era vorba despre nici o stare de urgenţă. Atunci ce era? Am 
rămas doar curioasă, fiindcă hotărârea mea era luată: 
orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghiţit... A 
tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, 
ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu 
aerul că nu s-a întâmplat nimic (şi aerul ăsta, când îl vezi la 


cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gând să i le 
reproşezi nu numai că el le va respinge, dar consideră 
normal să le repete şi în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a 
întâmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă şi, curios 
lucru, dispus să trec peste cele întâmplate... Cine ştie, îmi 
spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudăţenii, un 
bărbat, până se formează, îţi oferă tot felul de surprize, 
chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenţa, dar ce se petrece la 
noi, acolo unde spunea Petrică, în subconştient şi în biologic 
(când vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiția ţărănească 
să nu facă dragoste cu iubitul ei decât în noaptea nunţii. 
Dar în noaptea nunţii, pe la patru dimineaţa, tinerii 
căsătoriţi au chemat Salvarea... care i-a găsit stând unul 
lângă altul disperaţi şi caşti! Ce să le facă salvarea? Medicul 
le-a râs în nas şi le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un 
pahar de vin... Până la urmă, deşi se iubeau, s-au despărţit 
şi au fiecare, el cu altă soţie şi ea cu alt bărbat, copii... Şi tot 
se mai iubesc, dar...” 

Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase 
că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. 
Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi 
retrospectiv pe care o avem totdeauna când relatăm ceva 
din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaşte şi ne e greu să-l 
evocăm, fiindcă am făcut-o de-atâtea ori... Pesemne că se 
distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, 
chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am 
gândit, va să zică râzi de nefericirea altora... 

„Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de 
acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La 
întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un 
om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un 
şoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte 
agitat şi că trebuia să se ducă şi să stea cu el câteva zile ca 
să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din 
contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra 
în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată 


mare care căzuseşi pe mâinile unui căpcăun şi venise să te 
salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de 
o astfel de punere în scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a 
vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău 
nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură 
un surâs subţire, cum au oamenii în vârstă când te ucid cu 
acest surâs în care se distilează ironia, batjocura fină, 
sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi părul lor alb, care 
i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva 
care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici 
el într-a mea, până nu-şi cere scuze. Petrică se plimba 
îndârjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu 
ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, 
pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile 
Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun când îl 
aşteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat 
singură, cu toate că pregătisem şi eu, stând pe la cozi, tot 
ce era nevoie ca să ne simţim bine. Asta e, cine cedează 
prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, 
trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu 
Petrică nu era lung, m-am gândit să fac acum ceea ce nu 
făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva 
lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe 
această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se 
părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest 
infantilism care în convieţuirea cu mine nu se manifesta, ca 
să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpân pe sine, 
orgolios, băţos şi deodată clic! din nou fuga acasă, fără să 
mă prevină, fără să-mi explice... (<Bravo, Matilda! Pac! 
Clic!>) Bineînţeles că am pus iar mâna pe telefon. 
Bineînţeles îmi răspunde taică-său, care îmi şopteşte la 
aparat, cu imensă satisfacţie, l-am ghicit rânjind: îl despart 
eu de tine, n-ai nici o grijă. Ştiu că lupta e mai grea, îmi dau 
seama, eşti frumoasă, te iubeşte, dar până la urmă tot te 
despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuanţă 
revelatoare. Însemna că îl mai despărţise şi de alta şi că 


lupta fusese uşoară, acum era mai grea. Uite, îi spun şi eu, 
să vedem care pe care. Nu ştiu dacă o să mă înţeleg cu 
Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a 
făcut, dar mai întâi îl despart eu de dumneata şi te asigur 
că lupta va fi uşoară şi pe urmă mai vedem. Eşti un bătrân 
inconştient, care nu-ţi iubeşti copilul, abuzezi probabil de 
afecțiunea pe care ţi-o poartă şi îl împiedici, dar pentru cât 
timp? să-şi întemeieze o familie, fără să-ţi dai seama că 
până la urmă tot te va părăsi şi nu se ştie dacă nu te va 
detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi şi a închis. M-am 
îmbrăcat şi m-am dus la ei. Am sunat. M-au ţinut la uşă 
crezând că o să plec. Am sunat insistent şi n-am plecat 
deloc. Mi-a deschis bătrânul după o jumătate de oră, parcă 
aş fi venit la Canossa să-mi pun cenuşă în cap şi mi-a spus 
din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, şi 
de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care 
despărţea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba 
nervos încoace şi încolo. M-am aşezat fără să mă dezbrac şi 
i-am spus bătri-nului (care de fapt nu era chiar atât de 
bătrân) că am fost furioasă la telefon şi îmi cer scuze, n-am 
nici un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hârtie 
care se poate anula în două săptămâni. Ar fi fost însă corect 
ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-şi iubeşte soţia şi că 
regretă pasul făcut, ne despărţeam în mod civilizat, fără să 
fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice 
caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se 
oprise şi asculta. Poate că el nu ştie ce înseamnă să te 
însori, am continuat, se întâmplă, se pare că şi însurătoarea 
se învaţă, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine 
decât el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îţi laşi 
părinţii, pe mămica şi pe tăticu , şi te uneşti cu bărbatul sau 
femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrânul 
rânjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai 
lecţii. Ticăloşia dumitale, i-am răspuns, nu mă jigneşte. 
Pentru mine un om nu e mai prejos decât altul, fiindcă e 
evreu sau de altă nație. Numai troglodiţii din Africa se ucid 


între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, 
fiindcă şi tu eşti troglodită. 0... (făcea aluzie la familia mea). 
Atunci a apărut Petrică, a deschis uşa glasvandului, palid, şi 
a strigat la mine: îţi interzic să-l insulţi pe tatăl meu. M-am 
uitat la el zâmbind şi i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să 
te exprimi invers: tată, îţi interzic s-o insulţi pe soţia mea. 
Da, da, am insistat, sunt soţia ta, trebuie să mă aperi, chiar 
dacă sunt jignită de tatăl tău. Ela scos atunci un strigăt, şi- 
a dus mâinile la cap şi a dispărut din hol într-una din odăi. 
M-am ridicat şi m-am dus după el. Când m-a văzut s-a 
precipitat spre şifonier, a deschis uşa şi s-a vârât în el. Ăsta 
nu e bărbat, am gândit uluită, e încă în scutece. Are 
dreptate taică-său... Şi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am 
spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vârât într-un dulap. 
Să veniţi după sărbători şi să-i luaţi lucrurile. Dar în aceeaşi 
clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiţia să nu- 
mi mai insulţi niciodată părinţii. Am tăcut. M-am gândit că 
Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al 
lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, 
i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe 
socru-meu. O să-l evit. Şi ne-am întors acasă... Cu mine 
Petrică era absolut natural, aşa cum îl cunoscusem, dar eu 
ştiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici 
măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să- 
i treacă în clipa când o să devină el însuşi tată şi la urma 
urmelor alţi bărbaţi au păcate mai grave, sunt superficiali, 
muieratici, beţivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu 
mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să 
se spună, şi să fie şi adevărat, că bărbatul tău e un 
mincinos. N-aş suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. 
L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a 
întors prin mai, când n-am mai trăit împreună decât o 
săptămână, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe 
front. lată o catastrofă, am gândit când am primit întâia 
scrisoare... Citeam tremurând listele de morţi şi răniţi care 
apăreau în jurnale. Gândul că Petrică putea să moară (era 


ofiţer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama 
cât de tare mă legasem de sufletul lui, aşa cum i-l 
cunoşteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonţ îl 
putea stinge pentru totdeauna... Mă simţeam rătăcită la 
gândul că îl puteam pierde şi îl înţelegeam mai bine şi pe 
taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lângă el prin 
căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de 
bărbat şi copil, când indignat de oameni, şi atunci vorbea 
mult şi te pasionau ideile, gândurile lui, puritatea spre care 
nu numai că aspira, dar o şi avea şi îţi cucerea sufletul, când 
duios, renunțând la orice înverşunare, retras între cărţile şi 
manuscrisele lui, şi atunci era blând, tăcut, generos, gata 
de dăruire, cu acel farmec al fiinţei neatinsă de orgoliu şi 
care nu ştie ce dăruieşte, asemeni florilor... (<Gata, Petrică, 
iată-te floare, pesemne asta numeşte ea starea ta de 
blegeală, „umanismul' tău, care pe mine mă plictiseşte 
total.>) Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la 
uşa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică şi că 
tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de 
morţi sau dispăruţi... Rămâi la noi, mi-a spus soacră-mea, şi 
noi tremurăm şi ne gândim că scrisorile lui pot veni în urmă 
şi noi să tot credem că trăieşte... Da, a zis şi bătrânul, 
numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu 
printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine şi 
el... Câteva zile a fost bine... Până ce socru-meu mi-a cerut 
să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea şi 
fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim nişte 
clădiri noi... Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră 
în timpul studenţiei şi acum aşteptau să-i ajut şi eu pei, 
fiindcă le era şi lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat 
Nicolau câştiga bine, era şeful unui contencios şi avea şi 
procese, dar m-am gândit că după ce împăcarea noastră se 
va consolida, o să-i explic care era situaţia mea faţă de rude 
şi... Curând însă a trebuit să plec. Omul era de o zgârcenie 
insuportabilă: întâi că la ei în casă totul era încuiat şi cheile 
erau la el, dormea cu ele sub pernă, şi-un morcov, dacă 


rămânea de la masă, îl lua şi îl încuia în dulap cu cheia, ca 
să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie şi 
soacră-mii, să gătim şi cum chiar şi după aia mi se uita în 
farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, 
ca şi când ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuşi 
înghiţite şi va rămâne fără ele. Scârbită, dădeam farfuria la 
o parte şi rămâneam dusă pe gânduri. Ce să fac? Unde să 
mă duc să mănânc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina şi 
economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria 
dinainte şi mi-o servea seara din nou, cu vădită încântare că 
făcuse o economie. Soţia lui, am surprins-o cu un furou 
cârpit... Se tot urca şi cobora pe scara podului şi într-o zi 
când lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea 
capacul încuiat, în sfârşit... o mizerie... colecţii de ziare 
foarte vechi, roase de şoareci, cutii pline cu pantofi scâlciaţi 
şi descompletaţi, nasturi de toate mărimile şi culorile, 
rufărie zdrenţuită, broaşte, lacăte, sârme ruginite, toate în 
lăzi şi cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la 
Bucureşti când se mutase, nu le putuse strânge aici într-un 
an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria şi 
adolescenţa lângă acest tată sordid şi în ce consta fascinația 
pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în 
ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? l-am spus că 
trebuie să fac curăţenie acasă, am plecat şi n-am mai 
revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detaşat în 
interior, la un batalion de instrucţie. Nu păţise nimic. Era 
însă mai tăcut şi mai dur, dormea puţin şi momentele de 
duioşie erau rare şi scurte, dar şi cele de revoltă erau la fel 
de rare. Nu ştiu cum, dar parcă aveam sentimentul că 
regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viaţa era ca 
înainte, i se părea searbădă şi cu sensul micşorat. Luna de 
permisie şi-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decât o singură 
zi pe la părinţi, unde n-a stat decât câteva ceasuri. 
Batalionul lui de instrucţie unde fusese detaşat se afla la 
Bârlad. O dată pe lună luam trenul şi mă duceam la el, 
ieşeam undeva la marginea unei păduri şi puneam masa la 


iarbă verde, destupam o sticlă de şampanie. Odată a trecut 
pe lângă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit 
maşina, s-a apropiat şi a început să-i facă lui Petrică 
reproşuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? 
Cum, un ofiţer să n-aibă şi el unde să stea în asemenea 
situaţie şi să iasă la câmp, ca orice soldat? Şi ne-a poftit la 
el, unde am rămas până a doua zi... 23 August, cu 
întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost 
trimis pe front, unde a luptat în munţii Tatra până la 
încheierea păcii. Ba, mi-a spus că şi după ce nemţii fuseseră 
înfrânți la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munţi şi că ar fi 
fost caraghios să mori tocmai atunci când toate armatele 
încetaseră focul. Popor smintit, nemţii ăştia. Cică în acele 
zile l-au cuprins pe Petrică laşitatea şi furia. S-a întors cu 
această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o 
lună după, a plecat iar la părinţi, unde a stat şia tot stat... 
Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care 
luptase o dată la răsărit şi a doua oară spre apus, văzuse 
moartea cu ochii, anii trecuseră peste el şi îl întăriseră, 
devenise bărbat întreg, făcuse creţuri la ochi, avea acel ten 
bătut de vânturi şi ploi şi ars de soare care mă făcuse să mă 
îndrăgostesc de ela doua oară, şi el deodată reîncepea 
istoria cu taică-său. Atunci m-am simţit eu de fapt lovită... 
Nu m-am despărţit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a 
cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei...!” (Şi 
atunci ai început să stai cu fundul spre uşă când intra el în 
dormitor, am gândit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările 
şi indignările al căror martor am fost, acest aspect esenţial 
al vieţii tale cu Matilda.) „Şi aceste plecări au continuat?” 
„Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă 
nimic într-un om, sunt ca nişte furtuni pe care, odată 
trecute, le uităm ca şi când n-am fi fost prinşi chiar în 
mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am 
murit şi ne întoarcem la vechile...! 

Dar Matilda nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de 
oboseală pe chipul ei frumos se ridică şi plecă. 


XIII. 

Totuşi eu ştiam că de astă dată Petrică nu se va mai 
întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că 
va divorța curând. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon. 
Ea tăcu câteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am 
dreptate, „oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci 
voi intenta eu acţiunea”. 

În acele zile primii ordin de chemare. N-aş putea să-mi 
explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce 
sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei şi am 
întrebat-o în ce stadiu se află despărţirea. În nici un stadiu, 
mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe la părinţii 
lui, dar de divorţat nici gând. Atunci am luat-o la rost. Bine, 
şi cât are de gând să-l mai aştepte? Ea se arăta mai 
degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite.”. 
Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violenţă... „Ce 
violenţă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorţezi de 
un bărbat care a fugit de-acasă?”' „Nu e aşa simplu, îmi 
răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l 
câştigi, dacă una din părţi se opune, întâi că poate să 
dureze şi doi ani, şi al doilea te poţi trezi cu o hotărâre care 
respinge acţiunea şi atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe 
mine că mă descurc eu...” 

Aşadar ea nu credea totuşi că Petrică se va decide uşor şi 
că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacționeze ca o pisică, 
adică să se întoarcă acasă şi să nu mai vrea, de îndată ce 
Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să 
dureze cine ştie cât... După trei luni începui să-i trimit 
Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de 
înjurături şi insulte. „Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul 
să ţină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de 
poet minor se crede sultan, să te ţină închisă în casă, stăpân 
atotputernic, cu gândire medievală? Trimite-i lucrurile, 
schimbă cheile apartamentului şi intentează imediat 
acţiunea de divorţ...” 


Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că 
există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsuceam 
filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gândul că în realitate 
nici ea nu vroia să divorţeze nu-mi trecea prin cap... 
Matilda era a mea, o simţeam până în adâncul fiinţei mele şi 
nu mai exista nicăieri în conştiinţă loc pentru îndoieli. Eram 
pur şi simplu scos din pepeni că femeia mea îşi avea numele 
legat de un altul şi că acest altul nu se grăbea câtuşi de 
puţin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gândeam, o să- 
ţi placă. Nu mai am mult şi mă întorc în oraşul nostru. Şi 
deodată primesc o telegramă: „Nu-mi mai scrie, Petrică s-a 
întors acasă”. Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. 
Foarte bine, am gândit, lasă-l s-o prindă, s-o citească şi să 
vadă. De astă dată nu mai erau referinţe brutale, la el, 
totuşi erau. 

Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului şi 
să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile 
acasă, când chiar generalul ne anunţă că şcoala de ofiţeri 
ne dă o permisie de zece zile. Când ajunsei îi dădui, chiar 
din gară, un telefon Matildei. „Aşteaptă-mă acasă, îmi şopti 
ea, viu îndată.” 

Acasă avui timp să-mi schimb uniforma şi să mă rad. Era 
spre seară. Acest ras, precum şi odaia, cărţile şi lucrurile 
mele parcă mă treziră dintr-un vis. Îmi dădui seama, avui o 
bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că 
timp de câteva luni săvârşisem un lucru foarte urât 
înjurându-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc aşa cum 
sunt şi că intrusiunea mea brutală în viaţa lor n-avea nici o 
justificare. Ce mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu 
asupra acestor gânduri, care se spulberară şi îmi rămase 
numai bătaia inimii, pulsaţia ei înaltă şi nebună... Cum, dar 
o iubeam demult, încă din clipa când o întâlnisem pe stradă 
sub ninsoare, şi apoi scena din birou, când devenisem 
sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soţul ei, şi 
privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, şi vizitele, şi 
plimbarea... Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem 


că o iubesc, dar ca ştia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile 
mele, puţin speriată de violenţa lor, violenţă care în fond 
conţinea declaraţia mea de dragoste, pe care ea o 
acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decât 
dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pe care le avea 
pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă- 
mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de cete 
amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile 
ei semănau cu o şoaptă, te iubesc şi eu, parcă îmi spunea, 
dar fii cu grijă, o greşeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe 
mine s-o îndrept, eu care am făcut-o... 

Soneria sbârnâi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, 
cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici 
acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un 
fluture mare; aducea cu ea pajiştea, grădina, câmpul plin 
de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o 
floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii de îndată 
că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în 
legătură cu mine. O luai în braţe şi îmi lipii faţa de a ei, cu 
sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrăţişare, ceva îi căzu 
din mână şi rochia ei pârâi, pe undeva pe la spate. De 
câteva ori întoarse capul, de câteva ori îşi feri gura, corpul 
ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi 
sărutul încleştat şi în cele din urmă îi simţii palmele în 
piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul 
meu, răsuflarea mea nestăpânită, sărutările mele pe gură 
reînnoite, strânsoarea braţelor care o înlănţuiseră. Mă 
cuprinse o furie, stârnită de un presentiment obscur: nu 
venise să-mi dăruiască iubire, venise cine ştie pentru ce... 
Mă aşezai pe pat tăcut şi sumbru, hotărât la orice, să rup 
chiar cu ea şi să mă smulg din această istorie şi să nu-mi 
mai amintesc de ea. Îmi simţeam spinarea străbătută de 
fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adânci, până în 
maţe. Niciodată nu mai simţisem o astfel de violenţă care 
venea din mine însumi şi mă ameninţa tot pe mine. 


Matilda însă era veselă. Îşi ridică poşeta de pe jos, se 
aşeză pe scaun şi îmi spuse dând şi din cap, subliniind cu un 
reproş amuzat sensul cuvintelor: 

Fire-ai să fii, măi băiete. 

Că mă sărutaşi cu sete. 

De-mi rupseşi rochiţa în spete. 

Şi trei nasturi de la ghete... 

Stupiditatea acestor versuri (probabil un cântec) şi mai 
ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea 
în sfârşit stăpân pe mine, trezit din şocul prin care 
trecusem. „Da, da, continuă ea dând din cap, de astă dată 
cu alt înţeles (adică nu mă înşelam în gândurile mele), e 
cam stupid, dar aşa este, din contră, am crezut că eşti un 
bărbat puternic şi stăpân pe tine, ca să mă pomenesc că 
Petrică a pus mâna pe scrisori şi mi-a declarat că nici gând 
să divorţeze şi că se va opune la proces dacă divorţez eu. Ai 
văzut ce-ai făcut? Şi doar te-am sfătuit, ţi-am scris...” „Cum 
a pus mâna pe scrisori?'Tu unde-ai fost?” „A venit acasă 
fără veste, când eu lipseam, a lipsit şi el de la şcoală, a 
scotocit, peste tot şi a dat de ele. Şi te asigur că le 
ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a 
bănuit, în privinţa asta intuiţia celor aflaţi în situaţia lui este 
extraordinară. Dar fii liniştit, nu e supărat pe tine (ţine la 
tine!) şi nici pe mine nu e, a zis doar atât: <...gata, Matilda, 
mi-am plătit datoria faţă de tatăl meu, de-aici înainte nu mai 
plec... Aveam eu o datorie de plătit faţă de el, o să-ţi 
povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sunt liber...> Vezi 
ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. 
Şi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, ştie 
unde am plecat. N-a auzit telefonul tău, dar când am plecat 
(stătea la biroul lui şi citea) s-a uitat la mine, a zâmbit cu 
blândeţe şi m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări şi 
invită-l duminică pe la noi. Ţi-am spus, intuiţia. Aşa că eşti 
invitat duminică. Vino!” 

Şi Matilda îşi scutură părul. În tăcerea care se lăsă când 
mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine 


însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă 
uitai la cărţi, mă aşezai la birou... Gândul îmi zbura 
departe, spre ceva nedefinit, care era viaţa mea, o cantitate 
uriaşă de ani... Acest gând îmi umplea sufletul şi multă 
vreme uitai ce mi se întâmplase, apoi sufletul mi se goli şi 
scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce 
mi se întâmplase? 

Când iubeşti şi te stăpâneşte un sentiment de triumf, are 
grijă femeia să te facă să te simţi ridicol. Astfel mă simţeam 
ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat 
are nevoie de ani de meditaţie asupra oamenilor, de ani 
lungi pentru un simplu răspuns, nu vă miraţi, câteva 
cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le ştii, nu le 
spui, şi rămâi singur şi înregistrezi la partida ta: sunt 
ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o 
iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul 
îmbrăţişării simţisem mirosul rochiei şi al părului ei, miros 
turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care 
trecuse peste el şi al părului spălat cu un săpun bun, ei da, 
mirosul gurii, miros de migdale, şi acea dulce moliciune a 
buzelor, ca şi când aş fi sărutat un trandafir cu învăluitoare 
catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era 
bine, o astfel de declaraţie de dragoste era singura 
potrivită, calci peste tot ceea ce îţi stă în cale şi mergi drept 
la ţintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că 
se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină 
cu el la mine în proţap. Da, asta era imaginea, în proţap... 
Că Petrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese şi 
intenţia mea ascunsă, să dea peste ele, şi când colo mă 
trezisem spunându-i că de ce n-a avut grijă... Când iubeşti, 
iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă 
te vei mai întâlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu 
mă iubea şi altfel trebuia primită... O variantă: venise sau 
nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu 
pentru ea, până la capăt, şi nu ce însemna ea pentru mine. 
Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, 


prevăzută în acelaşi timp cu toate armele seducţiei. Dar 
ducă-se dracului toate aceste arme de seducţie. Trebuia s-o 
primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum 
de pe drum, cu pantalonii pe şolduri, cu bustul gol şi cu 
crema de ras pe faţă. Şi să aştepte... Apoi intrarea într-un 
halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o 
fetiţă sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam 
barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă 
putea fi şi cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia 
s-o fac să-mi audă răspunsul şi să nu mă trezesc singur cu o 
invitaţie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu 
adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar 
fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l 
urma. Rece, liniştit, răsucit asupra adevărurilor tale, 
necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, 
care ţi-e dat, fără să-l cunoşti, să-l parcurgi până la 
mormântul de care ai parte: „Doamnă, resping invitaţia 
dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că 
prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atât mai bine, ardeţi 
scrisorile pe care vi le-am trimis, nu aşteptaţi să vă salut 
dacă vă întâlnesc pe stradă, nu aveţi teamă că adevărurile 
intime pe care mi le-aţi desvăluit vor fi aflate de alţii... 
Complicitatea dumneavoastră la violenţa mea rămâne un 
vag secret pe care vi-l înmân, scrisorile primite de mine, 
iată-le...” O consecinţă: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce 
minune, să lichidezi o eroare într-o clipă şi nu să trăieşti cu 
ea ani. Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieţii 
mele n-aş fi trăit săvârşind altă eroare. Cine poate să ştie? 
Filosofia comună răspunde că viaţa unui om e un nesfârşit 
şir de erori. Un cântec imbecil spune că „de-ar fi să mă mai 
nasc odată, acelaşi om aş fi, pe tine te-aş iubi”! şi se încheie 
cu un oftat înecat în aplauzele publicului: „măi tată, mă!”, 
înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelaşi om ar fi şi 
tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Când scriu aceste rânduri 
am sentimentul că dacă aş fi, printr-o minune, eliberat, aş 
putea trăi în sfârşit în afara erorii, uitând că acest lucru se 


şi întâmplase, că trăisem mulţi ani eu acest sentiment, până 
într-o zi, când o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai 
e până acolo... Să revin la Matilda. Altă consecinţă: nimic nu 
s-ar fi terminat între noi, şi ea m-ar fi urmat; poate că 
eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat 
considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmând poteca 
ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele 
înţelesuri. Ţăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic 
muierea să-i urmeze, el merge înainte şi muierea vine cu o 
jumătate de pas în urma ţăranului. De aceea au şi reuşit 
ţăranii să ne aducă până aici, posesori ai unei morale 
severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm şi să-l descifrăm, 
acum când în acest secol misiunea lor va înceta. 

Bineînţeles că. m-am dus, adică am acceptat invitaţia 
soţilor Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole 
întâlnirea şi orele petrecute cu ei în acea duminică 
memorabilă şi decisivă. Cel puţin atunci nu mi s-a părut... 

XIV. 

Dimpotrivă, m-a stăpânit tot timpul un sentiment de 
sărbătoare din chiar clipa când am ieşit din casă. Oraşul, 
sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el 
ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit? M-am întrebat 
totdeauna ce simte de pildă un sinucigaş într-o astfel de zi, 
ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărât să se 
culce şi să nu se mai scoale. Poate amână totul pentru o zi 
mohorâtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanţă, 
sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al 
oraşului... Există în noi ceva autonom şi mai puternic decât 
natura şi locurile, de pildă am putea muri râzând, dacă 
moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare şi, 
dimpotrivă, la naşterea copilului nostru să ne simţim 
doborâţi de o tristeţe de moarte. Mama de pildă, în 
chinurile facerii şi chiar pândită de primejdie, a pufnit-o 
râsul, cică nu vroiam să viu pe lume decât cu mâna la 
tâmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios şi mi-am 
retras-o, dar pe urmă iar am revenit: „Ce faci, bă, a strigat 


medicul cu un astfel de glas încât mama a încetat pentru o 
clipă urletele şi a pufnit-o râsul, vrei să ne arăţi că o să 
ajungi general, a continuat acela, ia mâna de la tâmplă”, şi 
m-a ciupit din nou, bineînţeles atât de tare încât mi-a pierit 
cheful s-o mai scot şi am ieşit pe lume precum toţi copiii... 
Mai curios era de unde ştiuse ginecologul, văzându-mi doar 
vârful capului, că sunt băiat şi nu fată... 

Nu era o proiecţie, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, 
pe străzi, aceeaşi descoperire care îi încânta: oraşul trăia 
ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de 
pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, paşii pe trotuare 
sunau învăluiţi parcă în vată, acoperişurile păreau aeriene, 
ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc şi 
clipesc, uriaşi ochi ai oraşului care trăia ca un singur tot 
însuşindu-şi şi topind în corpul său toate casele, pieţile şi 
bulevardele, împreună cu noi, cei vii. Gângăniile din trupul 
lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe 
care soarele strălucea proaspăt şi viu, răcoros şi vesel: 
oraşul nostru e aşezat între dealuri înalte şi împădurite 
care ne aduceau vara curenţii de aer proaspăt, iarna zăpezi 
liniştite, ferite de crivățul de dincolo de lanţul Carpaţilor. 

Îi găsii pe soţii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, 
împachetau în rucsac fripturi, tacâmuri, sticle, o pătură. 
Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, 
auriu, care stârni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis 
acest entuziasm îşi găsi un pretext ca să se exprime (era 
entuziasmată dinainte). „Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce 
cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o 
dădu ea pe franţuzeşte, apoi imediat pe ruseşte, crasivaia, 
davai, nu ştiu cum şi de îndată începu să cânte, tibiaaa...” 
(aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un 
laitmotiv al vieţii ei care apărea când te aşteptai mai puţin, 
n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna...). 
Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de 
ieri, când ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, 


dar mult mai accentuată ca în alte dăţi, aş putea să spun 
hiperumanistă... 

Numita asia, o doamnă grasă, tip gospodină, deţinătoare 
de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoţită de mai 
mulţi „spasiba, 'Tasia, ocin spasiba”, ai Matildei, Petrică se 
înhăma cu rucsacul, Matilda îşi luă pe braţ o haină scurtă 
de vânt, din gabardină albicioasă, şi pornirăm... Numai eu 
eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă 
stăpânea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă 
de întoarcerea soţului, cu care proiecta excursii şi nu 
înţelegeam ce mai căutam eu acolo. Totuşi ceva nou 
apăruse în comportarea lui Petrică faţă de mine: mă privea 
fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp 
ce trăsăturile îi curgeau şi ele parcă în jos, ai fi zis că dacă 
mai continua aşa o să înceapă să-i pice din chip picături din 
el, ca şi când ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cât 
mai am până termin, cum e acum o şcoală militară (vroia să 
spună acum după război, sub noul regim), pentru care 
armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcând 
întortocheatele poteci ale dealului. „Dă-mi, îi spusei la un 
moment dat, să mai duc şi eu rucsacul.” Mi-l dădu şio luă 
vădit înainte. Tot atât de vădit, Matilda, care mergea 
înainte, rămase în urmă: „Poartă-te frumos cu el, îmi şopti, 
ţine foarte mult la tine”. Furios şi drept răspuns trăsei o 
înjurătură grosolană la adresa ținutului lui Petrică la mine. 
„N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste 
pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care 
bineînţeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atât mai 
râu pentru el şi pentru tine. Eu o să stau puţin după ce 
ajungem la poiana unde o să ne oprim şi am să plec.” „le 
porţi ca un copil, zise, e bine aşa, îţi spun eu că e bine, ai 
răbdare...” Petrică ne aşteptă ca să ne arate o veveriţă. 
Surâdea cu gura până la urechi. Matilda îl luă de braţ şi 
Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atât de tare 
se lipi şi se făcu parcă mai mic lângă umărul ei, deşi era mai 
înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă aştepte, 


tot la braţ, dar de astă dată Petrică se desprinse şi rămase 
cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări 
îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniştilor, râsete 
gâlgâitoare de fete de pe alte poteci. „Să nu fii supărat pe 
mine, îmi şopti Petrică, ştiu că Matilda te iubeşte, ştiu 
demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis şi unde îmi 
faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Şi Eminescu 
era minor până nu şi-a dat măsura... Erai furios, te-am 
înţeles şi aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă 
răbdare. N-o cunoşti pe Matilda, deşi ţi-am povestit destule 
despre ea... 

Şi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, 
îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie şi mă 
îmblânzii. În acelaşi timp vedeam că figura lui nu mai era 
hiperumanistă, ca până atunci, ci doar umanistă. „Noi ne 
despărţim, reluă el văzând că tac. Nu te lua după liniştea 
aparentă dintre mine şi Matilda, o să ne despărţim, dar... 
dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă 
nu mă priveşte. Îţi spun eu: nu vă potriviţi, ea are cinci ani 
mai mult decât tine şi e o fire... În fine, ai să vezi, dacă o să 
ai timp vreodată să vezi...” încheie el cu această prevestire 
obscură, pe care n-o luai în seamă... „Petrică, îi răspunsei, 
te rog să mă scuzi, ţin la tine tot atât de mult ca şi tine şi 
sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic 
pentru aceste situaţii, că o să rămânem prieteni...', 

El nu zise nimic auzind această declaraţie şi în tăcerea 
care se lăsă ne aşteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o 
lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. „Ţi-a 
spus?”, mă întrebă ea. „Da, mi-a spus”, răspunsei şi tăcui. 
„Şi ce ţi-a mai spus?”, insistă. Atât, că o să vă despărțiți, că 
să nu mă iau după liniştea aparentă dintre voi.” „Da, aşa 
este',, şi tăcu şi ea devenind gânditoare. 

Şi după acest repetat dialog cu unul şi cu celălalt, urcarăm 
apoi împreună şi curând ne oprirăm în vârful dealului. Era 
foarte frumos. Vântul spulbera rochia şi părul Matildei, care 
îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, 


cum se întâmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, când 
bolta uriaşă a cerului, norii din zare, pădurile pline de 
măreție micşorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest 
chip nu se spală de o gândire meschină, de un sentiment 
mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, 
abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în 
schimb, o ignora de astă dată... Credeam că o să-l văd în 
sfârşit ridicând fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea 
cu ea plecată, dar n-aş fi putut spune că reflecta la ceva din 
interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din 
afara lui, totuşi prezent, apropiat. 

Ne plimbarăm câtva timp pe coama dealului, tăcuţi toţi 
trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborâm puţin şi să 
găsim o poiană unde să putem mânca, aici vântul... Şi 
găsirăm o poiană liniştită, în care printre brazii care o 
înconjurau se găseau şi mesteceni înalţi, cu coaja lor albă, 
te întrebai cum de crescuseră pe-aici aceşti arbori de 
câmpie... Încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea 
masa şi scotea din rucsac pui fripţi, mujdei de usturoi, ouă 
fierte, cozonacul şi sticlele cu vin şi cu apă, privirea mea se 
deschise în sfârşit îndrăzneață şi se holbă la chipul Matildei. 
Ea nu mă văzu la început, se uita flămândă în jur, şi cu toată 
puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd aşa cum 
e, fiindcă trăind cu Nineta şi Căprioara, şi nu numai de la 
ele, ci prin simpla postură în care ne pune eşecul, 
învăţasem că adevăratul chip al femeii nu apare când 
suntem îndrăgostiţi, ci, ca în basme, de astă dată în sens 
invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, 
zace o tânără şi răpitoare prinţesă, ci într-o prinţesă divină 
în frumuseţea ei zace o cotoroanţă urâtă şi respingătoare. 
Că Matilda putea fi o cotoroanţă îmi sugerase încă de la 
început Petrică, fireşte prin optica lui bizară, chiar şi prin 
ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică- 
său, vârâtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi 
generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui 
pentru ordine şi mai ales pentru cărţile care îi dispăreau 


din bibliotecă şi i se întorceau ferfeniţite sau nu se mai 
întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic 
din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să 
îngrozească pe cineva? Vedeam cu uimire că puritatea de 
care vorbea ea (şi care mi se păruse ridicolă) exista cu 
adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al 
sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era 
frumos fizic, aşa cum era al Căprioarei, printr-un dar al 
naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă 
fruntea şi nasul ei erau cam mici, nu într-o proporţie prea 
favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz şi el 
mare şi cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separată de 
rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Ţâşnea o 
armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care 
hipnotiza. Putea o cotoroanţă ascunsă să schimbe toate 
acestea? Nu într-o babă, fireşte, dar în ceva hidos, am văzut 
femei care, deşi tinere şi deloc urâte, sugerau ceva hidos, 
cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu 
ştiu ce este tandreţea... 

Tot uitându-mă la ea, deodată privirile noastre se întâlniră 
şi nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana şi brazii şi 
bolta cerului parcă se clătinară şi, dacă n-aş fi întors, cu un 
efort de voinţă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat 
totul cu mine. „Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte 
supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse 
deloc, să bem câte-o ţuică, poate îi trece.” 

Şi Petrică turnă şi băurăm. O foame animalică, dar nu ştiu 
dacă tot atât de curată ca a animalelor, ne cuprinse, 
înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. În mod curios 
simţeam, adică mă uitam la puiul fript din mână şi 
gândeam: îl mănânc. Şi gândul acesta rupse tăcerea: „Ei 
bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, 
când trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o 
încă demult un mare filosof bulgar: mâncăm ca să trăim, 
sau trăim ca să mâncăm?”. Nu cunosc, zise el parcă 
mârâind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filosof, fie el 


şi bulgar, care să-şi pună o astfel de întrebare cretină.” 
Pleosc! vorba Matildei, s-a tâmpit Petrică, gândii şi rămăsei 
multă vreme chiar gânditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi 
petrecând acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a 
făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... „Petrică, ai 
uitat că sunt bine pregătit în filosofie, l-am citit eu însumi pe 
acest filosof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, 
nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ţi mai spun unul din 
aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce 
nu este, nu este! Ei?! Ce zici...?”. „Cine poate să spună ce 
este, ca să afirme apoi că este?” mârâi el din nou, aruncând 
un os în iarbă. Formidabil! Mă aşteptasem să mă insulte din 
nou, când colo el chiar lua lucrurile în serios. „Ceea ce ţi se 
pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de 
pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai 
este.” Da, iată, era mai rău decât o insultă, o lovitură bine 
dată. Am înţeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda şi pe 
mine, chiar în pragul idilei, şi să ne reducă la neant. Am 
rămas fără replică. Luam cunoştinţă că Petrică nu era cel 
care afirma Matilda că este, un prieten care ţinea mult la 
mine. Dealtfel, nici nu crezusem acest lucru, totuşi mă 
prinsese dezarmat, puţin tot crezusem. În astfel de situaţii 
femeile ţin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile şi te 
îndeamnă şi pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, 
şi nu-l poţi lovi pe fostul soţ sau fostul iubit. Şi Petrică ar fi 
avut aceeaşi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit 
scrisorile. Era firesc! lată unde mă adusese Matilda, la 
acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într- 
o situaţie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să 
urmeze şi să mă ridic imediat şi să plec, dar bineînţeles că 
n-o făcui. Petrică reluă: „Filosoful tău bulgar Stancio 
Stancev nu face o ceapă degerată pe lângă filosoful ceh Ian 
Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte 
despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus 
călcând peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, 
dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie 


fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care 
un prieten imprudent i-o desvăluie, viaţa sa intimă. Există 
pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot 
ceea ce avem mai bun în noi. lată ce scrie un asemenea 
individ, continuă Petrică scoțând din buzunarul vindiacului 
un plic pe care îl puse alături, se şterse pe mâini cu un 
şerveţel şi deschise o scrisoare în care de departe 
recunoscui propriul meu scris: «... În chestiuni din acestea, 
Matilda, il faut couper net...» Omul de jos, rânji Petrică, 
vorbeşte franceza... Şi continuă...:<altfel aluneci fatal într-o 
istorie în care câştigă totdeauna cel care are mai multă 
răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică 
reviviere, care îţi pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine şi 
îţi pot strecura teama că săvârşeşti o eroare părăsindu.-l...> 
După cum se vede, comentă Petrică, tânărul, deşi are abia 
douăzeci şi doi de ani, are experienţa despărţirilor, precum 
şi a duratei şi eroziunii sentimentelor supuse răbdării 
celuilalt fiindcă el nu urmăreşte decât un scop, dar, 
imprudent, sigur de sine, îşi desvăluie involuntar ceea ce 
vrea să ascundă, puţina adâncime a propriilor lui 
sentimente, căci iată ce scrie mai departe...:«Or, eu, 
Matilda,... (şi aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te 
iubesc atât de mult încât...) trebuie să-ţi mărturisesc 
temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între 
adoraţie faţă de tine şi firele care îl atrag cu putere 
misterioasă înapoi lângă tatăl său, vor fi mai puternice 
decât noi doi...». Se exprimă eufemistic, comentă iar 
Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să aştepte, o 
implică şi pe ea ameninţând-o ca pe-o elevă de liceu... Şi 
încă aici stilul e reţinut, dar în altă parte originea lui 
roturieră iese la iveală cu violenţă, prietenul pe care îl 
denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai 
citez şi altele...” 

Şi se opri şi vâri la loc în buzunarul de sus al vindiacului 
acest document preţios pentru el (în ce sens mai era 
preţios, după ce îl utilizase, nu înţelegeam), încheie adică 


cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! 
Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în 
buzunar şi, după ce mă anesteziase pe drum cu 
mărturisirea că se va despărţi de Matilda, părăsise starea 
lui umanistă şi mă lovise cu atâta abilitate încât rămăsei 
atât de uluit şi în continuare dezarmat, că nu răspunsei 
nimic. Aş fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur 
de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică 
de funcţionari, cu o înaltă concepţie morală despre lume, 
mai nobilă decât aceea de avocat. Da, dar despre rest ce 
puteam să-i spun?... Da, aş fi putut să-l întreb încotro şi în 
ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind 
profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, 
din spusele ei, avea o situaţie socială la fel de modestă ca şi 
a mea. Atunci ce? Şi deodată avui revelaţia: casa, ei da, 
luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică 
vrusese să pună mâna încă de la început... Pentru asta deci 
vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemernic! Înseamnă 
că el însuşi se gândise la asta împreună cu taică-său şi 
renunţase tocmai la timp când ea le râsese în nas! Şi acum 
îmi atribuia mie acelaşi gând. 

„Bine, zise Matilda jovială, văd că aţi terminat înalta 
voastră discuţie despre filosofii bulgari şi cehi, Stancio 
Stancev şi lan Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ţi 
insinuările, şi tu, Victor, cere-ţi scuze că ai vrut să-l umileşti 
primul prin cuvintele pe care i le-ai spus şi să bem 
împreună un pahar de vin. Măi creştinilor, continuă ea 
văzând că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanţă 
au? E curios cum abia după mulţi ani roşim că n-am râs 
când trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creştinilor! aşa 
se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelaşi picior de 
egalitate cu bărbatul ei. Devenisem „creştin”. Şi ne lua de 
sus, ironizându-ne pentru calitatea discuţiei noastre. 
Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, 
eventual să plângem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petro-vici, 
să exclame el cu glas gâtuit, unde am ajuns, ce trepte ale 


josniciei am coborât, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şi eu 
strangulat de emoție, o iubim, o iubim amândoi, să fim 
mândri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te 
mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea şi să-i 
sărutăm picioruşele... 

Brusc, mă ridicai... „Mă scuzaţi, doamnă, spusei eu rece, 
trebuie să plec.” În aceeaşi clipă se ridică şi el: „Nu, zise, te 
rog să rămâi, Matilda are să-ţi spună ceva, plec eu, ne 
vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se discută 
astfel de chestiuni, continuăm între patru pereţi, e mai 
potrivit, acolo se varsă toate murdăriile.” 

Şi dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga în 
care căzusem era atât de... Aveam să murim toţi trei. „Ştiţi 
ce spune Fortinbras, adăugă ei rânjind: ridicaţi de aici 
leşurile, care pe câmpul de luptă sunt fireşti, aici vederea 
lor e sinistră.” „Venim şi noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, 
apoi mie, cu humor: n-o să mă laşi singură prin pădure... Tu 
eşti vinovat, continuă ea după ce paşii lui Petrică nu se mai 
auziră, l-ai jignit, ştii cât e de susceptibil. I s-a părut că îţi 
baţi joc de el şi în faţa mea n-a putut să suporte...” „Aha, 
Zic, şi atunci şi-a pregătit scrisoarea de-acasă, ştia că o să-l 
jignesc, şi atunci ce şi-a fi zis: ia să iau eu cu mine 
documentul...” „Bineînţeles, zise ea simplu, nu mai are 
încredere în tine... Ce te miri?” „Şi atunci de ce mi-ai spus 
că ţine la mine?” „Fiindcă ţine! Ce, nu poţi să concepi?” 
„Nu, e o prostie să crezi şi să aluneci în acest gen de lucruri 
spre care te împinge un om care vrea să împartă 
despărţirea sa cu alţii, adică cu femeia care îl lasă şi cu 
iubitul ei. Despărțirea se suportă, dacă nu, du-te şi te 
spânzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a 
făcut din relaţia cu tine un caz universal, povestindu-mi mie 
ce blestem eşti tu pe capul lui şi cum ar face să scape de 
tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulţumit 
şi echilibrat, eu iau drept bună şi definitivă această 
schimbare (nu mi-aş fi permis să-ţi scriu dacă n-aş fi crezut 
sincer că ruptura era reală) şi apoi deodată se răzgândeşte, 


se întoarce acasă şi...” „Potoleşte-te, mă întrerupse Matilda. 
Îţi repet, scrisorile tale l-au tulburat...” „Da?! strigai. Dacă 
erai convinsă de acest lucru şi nu-l doreai, de ce nu le-ai 
rupt?”' „Nu eram convinsă, m-am lăsat influenţată de 
torentul furiei tale... Îmi plăceau, cum să le rup?!” 

Rămăsei posomorât, deşi inima îmi bătea. Mă aşezai 
alături. Aş fi vrut s-o îmbrăţişez, dar îmi veniră în minte 
versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu 
un ţăran nestăpânit, care sărută „cu sete”. Dar cum ar fi 
vrut s-o sărut? Şi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi 
reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă şi îl regăsii 
într-o sărutare care ne sufocă pe amândoi. Un miros de 
viorele emana din ea sau dimprejur şi o dorinţă inexorabilă 
de a fi în fiinţa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care 
erau acum uitate, aveam acum în braţe o femeie, o muiere 
al cărei corp îmi lua minţile. Începui să trag furios de 
rufăria ei intimă. O clipă avusei senzaţia că ea se 
împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc 
turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deşi uimit nu era... 
„Ei, ei, ei!” Şi se zbătu, rămânând totuşi întinsă, înţelesei 
într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia şi că voinţa 
ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gândise măcar. 
Ridică braţele relaxându-se: o comoară bine închisă, cu un 
cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o 
cu toporul, lovind cu dalta şi ciocanul, n-aş fi reuşit în cele 
din urmă decât să descopăr imensa oboseală a trupului, 
biciuită de dorinţa neistovită, dar neputincioasă, dea mă 
afla în posesia bogăției ei ascunse. Trebuia găsit 
„pergamentul”, descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în 
faţa mea şi cutia şi codul şi gâfâind exasperat îi şoptii: „Ie 
omor”. „Ei şi?” răspunse ea şi izbucni într-un hohot de râs 
care, în cascadele lui, duse cu sine şi vraja care mă 
stăpânea. Gândii, şi îmi văzui parcă şi cu o mare claritate 
gândul: „O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă.” Şi 
mă liniştii. 


Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simțind 
în preajmă doar pădurea. Da, era şi ea alături, dar mă 
aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sunt 
aproape... Înapoi. Înapoi mult, spre gradul zero al întâlnirii 
noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei: „Din clipa 
aceasta te dau uitării...', Ea se indignă: „Dar e firesc! Cine 
suntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie 
să aflăm totul, dar totul... „Află tu totul, îi răspunsei, eu nu 
sunt amator”, şi izbucnii la rândul meu în râs, satisfăcut de 
vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp 
ce ea îşi continua şoaptele. Că în faţa acestui cer minunat... 
două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din 
ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, 
porniri oarbe, inconştiente, şi nu ajung la fel de pure ca şi 
el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor 
cu acest drept şi cu acest ars, vorbea aiurea, ca şi când un 
sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte şi nu şi- 
ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, 
vedeam şi eu cerul şi mă simţeam la fel de curat ca şi 
albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era 
ăsta care venea spre noi? Petrică... „Petrică”, îi şoptii 
Matildei, dar ea nu se ridică şi nu tresări... „Da, zise, fără 
nici o sugestie, ştiam că n-a plecat...” Dar sugestia mi se 
transmise totuşi: vezi? îţi dai seama? atâta timp cât există 
Petrică... 

Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea 
poienei şi deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, 
începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vârful lui şi 
de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă şi 
se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorându-mă. 
Copacul se clătină cu el ca bătut de vânt, fiindcă animalul 
care se căţărase în el se ţinea pur şi simplu de vârful lui, 
acolo ajunsese. „Nu te mira”, îmi şopti Matilda. Petrică 
scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de 
iute cum se urcase, şi când ajunse la jumătatea lui se 
aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-şi rupă picioarele. 


Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să 
înţeleg mai târziu, prins de spaimă, semnificaţia fatală a 
imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, şi 
aveam să gândesc atunci că noi trei, eu, Matilda şi el, 
protagonişti ai unei tragedii, trebuie să murim... Acum însă 
nu avui decât o tresărire buimăcită, străin, cum mă 
simţeam, părăsind-o pe Matilda.) Se ridică imediat şi 
dispăru la vale în fugă, făcând să-i trosnească sub paşi 
crăcile uscate... „Ce e cu el?” o întrebai pe Matilda. Îmi 
stăruia în auz urletul, ceva de coşmar, urlet de câine, dar şi 
de berbec care îţi apare în vis şi behăie la tine apropiat, 
insistent, în faţă, cu ameninţări de iad, ale cărui porţi se 
deschiseseră şi dracul era acum lângă tine, dracul în care 
nu crezi, vârât într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu 
Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era 
liniştită. Începuse să vâre în rucsac tacâmurile şi farfuriile şi 
sticla de vin de care nu ne atinsesem... 

Coborârăm în oraş în tăcere. Soarele cobora şi el cu noi, îl 
vedeam cum cu fiecare pas se mişca pe deasupra vârfurilor 
pădurii de brazi. Nici nu ştiu când am coborât, sunt clipe 
când sufletul nostru mănâncă timpul fără să observăm: în 
faţa mea vedeam spinarea şi pulpele Matildei, ca o părere, 
şi abia în amintire mi-a apărut chipul ei: şi-a întors de 
câteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întâlnit, 
ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu 
adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să 
observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. 
Nici măcar nu gândeam că o dădeam uitării, ci o dădeam 
pur şi simplu, fără să simt în fiinţa mea vreun regret. Îi 
vedeam de pildă rucsacul gol în mână, care de fapt nu era 
chiar gol, şi abia mai târziu, după ani, această coborâre mi- 
a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu 
acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atât mi-era de 
străină... 

XV. 


Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu când şi unde ne-am 
despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe 
minunate! Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teritoriu 
inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, când, după ce 
am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente de criză, 
libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al 
meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraş, deşi 
mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraş! 
Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Urmăriţi un om singur 
care se plimbă, de pildă pe mine. Întâi că... Dar să eliminăm 
din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu 
ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm 
astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi 
va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de 
indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai 
puternică decât ei... Sau plimbările în grup, când de cele 
mai deseori se povesteşte şi se râde tare, grupul excită, 
personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că 
singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la 
începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează 
plimbarea în libertate, fără gânduri şi fără ţintă şi mai ales 
fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai 
vezi lucrurile din jur... Când singura bucurie de care eşti 
conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi, restul, 
că auzi, vezi şi miroşi, constituind doar, din când în când, o 
surpriză liniştită; vezi un om alunecând şi căzând, surâzi 
sau chiar râzi, cineva ţipă, te întorci să vezi ce e, o boare de 
vânt îţi aduce în nări miros de pâine caldă sau de ceva care 
se prăjeşte, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ţi se 
face, pentru o clipă, foame... În noi înşine, dar fără să ne 
dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al 
scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar 
secunda când am fost scoşi din neant, acolo în pântecul 
matern, şi a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora 
opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o ştim, la 
maladie mortelle, de care vorbea danezul... gând de oprire 


care nu e moarte, gând intim acoperit zilnic de bătaia 
vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce 
electronii îşi continuă în noi viteza halucinantă în jurul 
nucleilor indestructibili. Timpul, acest coşmar destinat 
fiinţei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios 
cenzurează activitatea interioară a acestei uzine 
halucinante care este corpul nostru (poate o supremă 
armonie? dar cum apare ea? şi când apare cum o putem 
reţine?) şi iată-ne liberi, descătuşaţi... Îmi apărea 
neverosimilă violenţa pornirii mele împotriva lui Petrică... 
Cum de ţâşnise din mine şi mă ţinuse înlănţuit atâtea luni? 
O iubeam pe Matilda? Bineînţeles că nu, mi-era străină, dar 
altcineva de mine, un alt eu însumi îmi şoptise tot timpul că 
da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce 
rămâneam minute lungi în faţa vitrinelor, a caselor 
frumoaşe pe care mi se părea că nu le mai văzusem până 
atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deşi îmi erau 
necunoscute, în timp ce mă uitam la un câine prost şi fără 
stăpân, care nu ştia ce să facă, încotro s-o ia şi de cine să se 
ataşeze, oprindu-mă să mă uit la un copil tâmp şi gălăgios 
care îşi chinuia nişte părinţi tineri, dar profund dezamăgiţi 
de existenţă, atât de scârbiţi chiar încât li se părea inutil să- 
şi corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întâlnind 
oameni foarte bătrâni dacă e bine să ajungi foarte bătrân şi 
ce-or fi gândind ei de sfârşitul lor foarte apropiat, asupra 
căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga 
gândul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce 
întâlneam perechi înlănţuite prin parc, perechi tăcute, 
frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomeneşti, 
gândeam, că această expresie oi fi avut-o şi eu în 
apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără 
grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, 
datorită căreia irupsesem în existenţa altora, vrusesem s-o 
dezagreg şi să pun mâna pe femeie. 

Soţul se urcase într-un copac şi urlase. De ce ai făcut acest 
lucru? l-am întrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu ştiu, 


mi-a răspuns. Trebuie să ştii, am reluat. N-a fost o 
halucinație, a fost real. Ai fost violent! Şi atunci s-a lăsat o 
tăcere şi am gândit împreună: aşa este, ai făcut-o şi să nu 
ne mai gândim la asta! Ai fost împins de ei amândoi, întâi de 
el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte 
mărturisiri, complice cu un gând altău pe care ţi l-a ghicit 
chiar din prima clipă când ai văzut-o pe stradă şi soţii nu s- 
au salutat între ei: ea ţi-a surâs!... Alungă acel surâs!... 

Era însă prea târziu, acel surâs, ca un grăunte biblic 
căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere 
viforoase acoperiră şi întoarseră pe dos acest cântec al 
libertăţii mele... când am revenit, la o oră târzie, pe strada 
mea, am văzut-o pe Matilda plimbându-se prin faţa casei 
mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinţa 
aceea e în prada unei atât de mari nenorociri încât nu-i mai 
pasă de nimic şi de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinşi o 
clipă de un fior, şi trec mai departe. M-a cuprins şi pe mine 
un fior. Teritoriul pe care îl câştigasem în lunga mea 
plimbare se închise brusc, se ascunse adânc în fiinţa mea şi 
de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvânt 
o luai înainte, deschisei uşa şi îi făcui loc sa treacă. Aprinsei 
lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea târziu 
pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: 
arăta aşa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie şi cum 
visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o 
străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase 
înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera 
tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceața 
veacurilor. „Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ţi 
elibereze sufletul.” 

Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de 
furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel 
fior despre care numai eu ştiam că nu e al nenorocirii, în 
clipa când o văzusem plimbându-se parcă rătăcită prin faţa 
casei mele: nu ştia ce face, nu ştia ce-avea să i se întâmple, 
cine poate să ştie? (de aici pasul ezitant, legănat de o 


nesfârşită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gând 
care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis şi ca şi 
când aş fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte 
încet, atins de o singurătate copleşitoare dar miraculoasă 
(fiindcă în acelaşi timp făcea şi ea acelaşi lucru), 
singurătate în care întârziam luptând cu fiorul care creştea 
în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne 
îmbrăţişarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, 
privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest 
lucru: suntem străini, ce urmează să se întâmple e în afara 
fiinţei noastre, o să ne prâăbuşim, e moartea care urmează, 
ceea ce ai şi spus, că o să mă omori... Şi ce-ai vrea să fie, 
gândeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se 
întindea pe patul meu cu aceeaşi lentoare în mişcări cu care 
venise, ce altceva decât moarte... Şi în clipa când dorinţa 
mea reprimată din pădure şi care se născuse în mine din 
clipa când o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare 
brutalitate furioasă, Matilda scoase un țipăt de spaimă, ca şi 
când ar fi fost violată... 

Acest țipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în şir în 
viaţa mea cu ea şi adesea avea să se repete, sau mai bine 
zis avea să treacă cu timpul în fruntea duşmanilor cu care 
lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, duşmani, 
bizari din interiorul fiinţei ei şi care îi chinuiau puternica ei 
forţă vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise şi venise 
la mine. Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca 
un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse 
foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel țipăt, 
mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Şi aveam să trăiesc cu 
această amintire, tot aşa, ani în şir, biruind conflicte care nu 
credeam că pot fi acceptate... 

Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care 
urmară, ţinând-o în braţe pe Matilda, şi nici în anii care 
veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau 
uitării, aşa cum spusesem în pădure, şi dacă furia mea s-a 
topit. „Bineînţeles, i-am răspuns jubilând în teritoriul meu 


cucerit şi în care mă întorceam stăpân, bineînţeles, te 
iubesc şi nu te-am dat o clipă uitării...” 

Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia 
peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aş zice 
diabolică la divorţul pe care tot ea îl intentă, nu fără 
întârziere, tot sperând că el va fi de acord şi despărţirea va 
dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din 
toamna anului 48... 

PARTEA A TREIA. 

| 

Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. 
Puținele mele lucruri şi cărţile încăpură toate într-o 
camionetă, fiindcă după despărţirea mea de părinţi nu mai 
cumpărasem nimic; inflaţia, care fusese curmată abia în 7, 
redusese atât de mult valoarea salariilor noastre, încât abia 
îmi ajungeau banii pentru mâncare şi pentru unele cărţi 
strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an în 
urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filosofie, 
întâi la catedra marelui poet şi filosof..., de filosofia culturii, 
creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la 
istoria filosofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filosof mă 
izolară curând de el şi înţelesei fără să mi se spună că era 
mai bine să trec la altă catedră. La istoria filosofiei era 
titular N. B., care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, 
el fusese acela care mă numise „tinere savant”... Cât despre 
haine, universitatea avea un aşa-zis economat, un magazin 
în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preţuri 
mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de 
stat, pe baza unei cartele cu puncte; atâtea puncte, atâţia 
metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau 
un palton, nu ţi-ajungeau şi pentru unul şi pentru altul. 
Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea 
contemporanilor, cu extensie de-sens şi asupra altor 
activităţi. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, 
sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea 
repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui 


profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare 
regimului. 

Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care 
spre bucuria ei nu fusese naționalizat în 11 iunie, deşi alţii o 
păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea 
familia Cheresteşiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) 
nu dură mai mult de câteva ore, fiindcă rafturile mele 
sărace, divanul-studio şi măsuţa zisă birou le trimisesem 
părinţilor, să le vândă sau să le păstreze, nu mai aveam 
acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrică 
poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu 
cărţile mele, erau ale Matildei. „Sper, îi spusei eu vesel în 
timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, 
ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru 
tratatele mele de filosofie. Ar fi mare minune!', „Cine ştie, 
râse ea, poate mai târziu!”' „De ce mai târziu?” „Până se 
termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N- 
ai auzit?” 

Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu 
mă gândisem şi nu ştiam până la ce limite se epura, 
credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste ceea 
ce mi se păruse firesc. „Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, 
că se epurează şi cărţile de filosofie?”, „Bineînţeles! Şi cele 
pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică 
ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea 
o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel 
de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mâine o dau îndărăt la 
ars.” „Era interesant acel exemplar?”' „Foarte! Era comic! 
Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile”, continuă Matilda. 
„Cum clădirile?!” făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunoşti 
blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele 
Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, 
din pricina sânilor, vor fi dărâmate zilele astea. Tovarăşul 
Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului 
popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu 
«porcăriile» astea...” „Nu i-a explicat nimeni?” „Ce să-i 


explice? „Să i se arate albume de oraşe, clădiri antice, 
temple...” Matilda drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi 
râse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi 
fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se 
explicase şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. 
„Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu 
de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plăcut, m-am 
gândit, şi i-am spus că o operă de artă eţetera nu se 
dărâmă, e ceva frumos... Aiurea! Cum frumos, tovarăşă, 
zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta 
ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sâni şi...rest 
el nu face nici o deosebire, ca şi când nu din sâni ar fi supt 
laptele cu care l-a hrănit mă-sa când era în faşă). Executaţi 
ordinul, zice, şi în trei zile să nu mai văd chestiile astea în 
plin centrul oraşului.” „Şi le-aţi dărâmat?” „Încă nu! Mai 
încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi...” 
Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se 
înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dădeau tot felul 
de sarcini. Îi plăceau, aşi putea spune chiar că o înveseleau, 
ca şi când ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot 
felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest 
Calcan. Nu ştiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. 
Auzisem îndată după naţionalizare că nişte comisii de 
inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace 
socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din 
moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le 
aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc 
paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii 
lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. 
Desigur, imaginaţia mea mergea departe, exagera. Cine ştie 
ce ediţii de valoare pieriseră, poate chiar cărţi foarte vechi, 
îmi spuneam, hârtii, documente de preţ... Poate că nu, dar 
era exclus să-ţi imaginezi că atâtea generaţii care trecuseră 
prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori? Locul 
lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. 
Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi de 


arestări în legătură cu aceste însuşiri... Matilda, 
„analfabetă”, cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra 
povestind. „S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, 
continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului 
Calcan, a spus că sunt «urâte», să le vopsim în roşu. Cred 
că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Aşa 
că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti 
despre ele.” Nu ştia ce spune, n-avea să treacă mult şi... dar 
mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o 
concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe 
Marx, pe Engels, pe Lenin şi mai ales pe Stalin, a cărui 
figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decât cele 
oficiale, decât scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, 
departe de adevărul vieţii lui atât de spectaculoase şi 
teribile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, 
gândeam că n-aveau nici o semnificaţie neobişnuită. Într-o 
revoluţie se întâmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau 
inevitabile, când pe scena istoriei apăreau masele... da, 
puteau călca în picioare câteva cărţi, se dărâma o cariatidă, 
ei şi? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai târziu, 
desigur, şi construi alte cariatide, când tipi aşa de proaspeţi 
şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturați... Puțin pot totuşi 
să anticipez. Nu numai Matilda râdea şi nu numai de 
Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra 
căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite 
aproape zilnic: revoluţia părea să aibă am caracter paşnic; 
părea, dar curând râsul avea să le îngheţe multora pe 
buze... 

Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau 
mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca trupele 
sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (detaliile 
acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru 
noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el 
un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o 
cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se 
amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica 


sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a 
primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul 
povesti întâmplarea, cu amănunte care nu puteau fi 
născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul 
său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces 
imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o 
poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a 
o face le avea; era membru în Comitetul Central al 
Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare 
Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă 
Ministerul Culturii. 

„Mulţi nu ştiu, mă, cât de greu ne-a fost nouă să punem 
ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu- 
Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strâns cureaua, a 
înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, 
intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia 
doborâtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se 
bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la 
mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte 
şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai 
curând, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu 
cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele 
excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment 
favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor 
condamnaților politici şi să nu mai băgăm pe nimeni în ele 
pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem 
ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie 
asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie 
dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile 
generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl 
putem gândi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de 
atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a 
Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea 
partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un 
trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio 
Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spânzurat pe 


Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumărați alţii. Ana 
Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi 
tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie 
mare. Să vezi, m-am hotărât atunci să mă duc la Stalin... M- 
am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într- 
un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. 
Acolo în hotel am stat nemişcat lângă telefon trei zile. Mi s-a 
spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă 
timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu 
mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea 
plenarei CC. al P C. U. S., care va avea loc curând. Ce 
puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, 
în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O 
doresc, dar conducătorii puternici, când simt că eşti la 
cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai 
acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să 
mă plimb; un şef de stat poate fi expus surprizelor, am 
aşteptat şi, în sfârşit, în a patra zi sunt anunţat să mă 
pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur 
în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos 
ca de frate mai mare: «Ce e, mă Gheorghe?» Adică ce s-a 
întâmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele 
cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Iovarăşe Stalin», i-am 
răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se 
putea face cu el diplomaţie abilă, sunt sigur că agenţii lui, 
dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne 
urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de 
conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi 
grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în 
sânul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, |- 
am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi 
era important... Am început cu chestiunea economică: ţara 
n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru 
subvenţionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. 
Muncitorii o duc greu, strâng cureaua, ţăranii stăpânesc 
piaţa alimentară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem 


produse industriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim 
salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de 
bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi 
ţăranii au şi pus mâna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, 
a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. 
Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu 
putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi 
puterea politică, am naționalizat industriile, uzinele şi 
fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniştri 
burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate 
cadrele ei se uită la noi şi ne pândeşte, râde de noi, 
lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice 
şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sunt în 
picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au 
acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, 
argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, 
dar o să facem altele, când o să revenim la putere. 
Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă începe 
războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, 
agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au 
pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu 
Kolceak. Lia noi doar câţiva legionari fanatici s-au refugiat 
prin munţi, câţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar 
n-au pe nimeni în spate, sunt în curs de lichidare, nu ăştia 
sunt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă 
asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din 
ţarânime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe 
Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de 
dreapta, care a apărut în sânul conducerii partidului 
nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin 
birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a întrebat: <Câcâia 
deviaţia?> Ce deviere?! Nu părea mirat, dar ştiam că era 
mai mult decât mirat. Ştiam că la auzul cuvântului deviere 
amintirea vechilor lui lupte contra deviaţioniştilor din partid 
de dreapta sau de stânga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin 
anii 26 şi 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit şi că acela 


care câştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, câştiga 
totul. Şi i-am spus: Grupul Ana Pauker şi Vasile Luca au 
deviat spre dreapta în chestiunea ţărănească şi în 
chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin 
că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii şi 
nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit 
iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da da. 
Ana Pauker, da, da, da... Şi a rămas mult timp pe gânduri. 
Pe urmă a ridicat o sprânceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a 
spus tot aşa ca la început, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o 
să mă gândesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi 
îţi dau eu de veste când ne revedem...». M-am întors în 
odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin 
cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe 
Stalin şi să nu mă întorc în ţară decât ca să împărtăşesc şi 
eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi 
a lui Slanski. M-am gândit eu chiar de la plecare, dar asta e 
politica, mă, trebuie să rişti când interesele maselor o cer... 
Nu ştiu ce a cântărit la Stalin, în orice caz simpatia lui 
pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca se pare că n-a 
contat în faţa devierii lor. În asta a stat, mă, înţelepciunea 
lui, ştia să se orienteze rapid şi să nu ezite să sesizeze ceea 
ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că 
partida era clştigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi 
sugerez eu să faceţi voi. Întâi: chestiunea cu ţăranii care 
urcă preţurile: fă o nouă reformă monetară şi luaţi-le banii 
îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste 
mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Şi mai 
respiri, până te întăreşti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi: 
în chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi şi lansează 
anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îşi netezi râzând 
mustaţa, ca şi când le-ar fi auzit şi el acele anecdote, despre 
care eu nu-i spusesem dacă sunt reuşite sau nu şi i-ar fi 
plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în faţa unei mese 
cu harta României în relief, executată special pentru 
această întâlnire. El luă în mână un băț, îl puse pe undeva 


pe lângă Cernavodă şi apoi de-acolo făcu harşti cu el până 
pe lângă Constanţa. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege 
Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe 
toţi ăştia care râd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă 
or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi 
Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de 
apă, şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi 
glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament 
electric, să ridici ici colo uzine electrice, şi o să-ţi dau ceva 
cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: în 
chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a 
fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi când el 
ar fi fost ceva mai indulgentă decât Lenin şi nu făcuse bine 
că nu-i urmase învăţătura: era în măsură să mă sfătuiască 
să nu fiu indulgent. Li-chidaţi, zise, printr-o discuţie în 
Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest 
grup de deviaţionişti.” Eşti mulţumit, Gheorghe?» «Sunt 
mulţumit, tovarăşe Stalin.» După cum ştii, mai spusese 
Gheorghiu-Dej adresându-se scriitorului, partidul a acţionat 
unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai canalul 
după câţiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, 
costa scump şi ar fi durat cine ştie cât şi devenise şi 
impopular... Dar cândva tot va trebui făcut... când ne va 
costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece 
ori mai ieftin... -Asta e, mă! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, 
sunteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sunt bune, dar 
din păcate nici noi nu vă putem pune la dispoziţie unele 
documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu 
putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi 
înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi 
nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtată...” 
Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi 
s-a părut de îndată senzaţional. În orice caz, acoperea cu o 
viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din 
acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică 


a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar 
despre ele mai târziu... 

II. 

Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile 
Matildei. Ne aşezarăm la masă. Soţia mea (căci ne 
căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeaşi 
fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre 
viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese 
înainte... Aici o întrerupsei: „în politică n-are importanţă 
situaţia umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în 
revoluţia proletară asta e un atu.” Dar Matilda parcă nu 
auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la 
arhitectură, ideile generale când o ispiteau, starea ei de 
spirit devenea, ca la unii credincioşi, habotnică, în discuţiile 
obişnuite, intratabilă; acum însă pentru ea şi pentru colegii 
ei era pur şi simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă 
primar al oraşului. „Ştii unde ţinea plăcintăria? Chiar în 
spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe 
prăjite şi sărate de dovleac şi mai ales dovleac turcesc la 
cuptor, n-ai mâncat”? „Nu!” „Atunci nu ştii ce bun era! Şi pe 
Matilda o pufni iar râsul, pesemne îi era greu să asocieze în 
mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a 
primarului actual. „Numai în ţările înapoiate este de necon- 
ceput ca un fost vânzător de ziare sau fost miner să ajungă 
preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice 
ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să câştigi bani.” „Păi 
da, zise Matilda, cred că plăcintarul câştiga destul de bine, 
fiindcă toţi studenţii cumpărau de la el seminţe şi felii de 
dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decât mine şi 
aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi 
pentru tatăl lor încât ai fi zis că îi reproşau că se născuseră 
într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau...” „Ei, 
tocmai, cred că un american le-ar fi gonit de-acasă...” „Nu 
zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările 
mele, că le ţinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, să 
le facă cucoane, disperat că învățau prost...” „Chestie 


banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte 
frecventă în toate ţările fără cultul muncii, unde boieria, 
adică aspiraţia către boierie, constă tocmai în asta: să nu 
munceşti! Ce deosebire ar fiatunci între un muncitor şi un 
boier, dacă un boier ar munci şi el? N-ar mai avea nici un 
haz! Noţiunea de reuşită are alt sens la noi în Europa, unde 
avem o bogată tradiţie feudală, decât la americani... reuşită 
la ei, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pământ, 
înseamnă bani care sunt expresia unei activităţi productive, 
şi nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienţa, 
investiţia... În acest sens, plăcintarul, văzând că fetele lui 
învățau prost, în loc să le trimită la muncă şi să câştige şi 
banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci 
bogat, şi asta să nu însemne lux, trândăveală şi risipă, ci...” 
„Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea nici un 
haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească...” 
„Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune 
plăcintarul tău de dovleci şi alta e ce-ţi spun eu ţie că ar 
trebui el să gândească.” „Cum o să gândească el ce vrei 
tu?! râse ea batjocoritor. Asta e gândirea lui, şi dacă el se 
simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gândirea 
noastră?” Tresării. Învăţasem să surprind la ea clipa când o 
ispiteau ideile generale. Pericol, gândii, atenţie mare. Totuşi 
izbucnii: „Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui 
turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu 
pe mine că vin să-i impun gândirea mea? Eu raţionez, nu 
mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. 
Dealtfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui?”!' „O 
vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcut şi o 
cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile 
nevândute până se râncezeau, nu i le cumpăra nimeni, 
lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! făcu Matilda 
agresivă şi triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au 
dat roade, i-au venit şi lui,dar a dat faliment.” 

Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu 
Matilda marea mea perioadă când aceste treceri aproape 


insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se 
păreau nespus de vesele şi când cedam, o lăsam să triumfe. 
Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cât un fulg, 
dar acum nu-i ajungea numai atât, nu ştiu ce dracu vroia. În 
cei doi ani cât durase divorţul, soluţia mea fusese simplă: 
„Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dădeam efectiv 
dreptate în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci...” 
Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre 
sfârşitul întâlnirii şi pe nesimţite cuvintele o împingeau spre 
mine şi se ciocneau cu ale mele scoțând nu scântei, ca 
acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele 
erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant: nu mai 
ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, 
abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să- 
mi amintesc, dar atunci mai puternică era amintirea 
îmbrăţişărilor noastre, simţeam că nu merg, ci plutesc şi 
uitam restul. „Hm! gândii, acum nu pot să-i mai zic să plece, 
gata, suntem soţ şi soţie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt 
acum de la mine?” „Bine, zic, ideile mele americane n-au 
dat roade, i-au venit şi lui, ei şi? Dar mai întâi cofetăria era 
în acelaşi local cu dovlecii?” „Bineînţeles!” zise Matilda 
parcă indignată. „Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui 
comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru 
dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă 
parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele 
două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără 
nas pe sus, zâmbitoare şi şarmante, cu o firmă afară pe 
care să fi scris eventual: Cofetăria la cele două fete”... „De 
ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele 
strânse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspirație 
nobilă. Ce e greşit aici? Află că le-a şi făcut, sunt amândouă 
profesoare de liceu, cum ai fost şi tu...” „Asta nu înseamnă 
că sunt şi intelectuale, continuai cu să râd. O meserie ca 
oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate.” „Nici pe 
tine n-o să te facă, aşa că nu văd deosebirea, cu toate că 
eşti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta.” Tot 


o meserie ca oricare alta?! Tresării din nou şi rămăsei tăcut. 
De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matilda ajunsese la 
mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă 
afirma ca filosof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a 
lui Petrică. Între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o 
deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui 
bărbat sunt literă moartă atât timp cât nu devin un fapt 
social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot 
Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, 
schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un 
vag sentiment de tristeţe. Dorisem, adică implicasem 
dragostea mea pentru ea în aspiraţiile mele intelectuale 
intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar 
dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. 
Bineînţeles că nu doream prețuirea unei proaste, care nu 
înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod 
ridicol, cum se întâmplă cu unele soţii. Matilda însă nu era o 
proastă, avea gândirea vie, chiar dacă incertă în 
manifestări, cu urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase, de la 
prostie la intuiţii şi adâncimi care te uluiau. Mă adâncii în 
reflecţie şi hotărâi ca niciodată să nu-i dau Matildei să 
citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în 
vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărâre cu grave 
consecinţe, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. 
Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să 
clipească. O evitai liniştit. Îmi trăiam dezamăgirea fără să- 
mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei 
mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zâmbii şi o 
întrebai mirat: „Ei, ce e?”. Palma ei dreaptă rămăsese cu 
şervetul în mână, pe care îl strângea. Îşi aminti brusc de 
acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi 
răspundă şi dispăru în bucătărie. Cunoşteam aceste 
îndârjiri mute: nu-mi erau adresate. În cei doi ani le 
pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. 
Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea să obţină 
termene, atât de îndepărtate încât nu mă miram când la 


întâlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi fie nu vroia 
să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu 
încercam s-o consolez spunându-i că avem viaţa înainte, că 
iubirea noastră o trăiam de pe acum şi că nu trebuia să ne 
sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se 
termine şi ea se va întoarce atunci la el: mi-o spusese el 
însuşi când într-o zi avusesem împreună o discuţie. După 
acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase 
de la Matilda la câteva luni după ce ea intentase divorţul. 
Când auzisem că el declarase în faţa instanţei că n-are soţie 
de lăsat, îl abordasem şi, foarte liniştit, zâmbitor el îmi 
dezvăluise fără ocol strategia sa: când se va convinge că 
într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că 
eu n-o iubeam, că sunt un cinic care, cel puţin la această 
vârstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi 
va da acordul, şi divorţul se va pronunţa imediat... „E 
ridicol, îi spuneam Matildei, îndârjită şi tăcută, n-o să mă 
apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el 
să-şi dea acordul.” „E dreptul lui”, îmi spuse ea pe 
neaşteptate şi zadarnic încercai timp de câteva săptămâni 
să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta. lăcea, 
apoi se scula de pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua 
înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream 
curând: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei 
se albea ca în acea primă seară când o găsisem plimbându- 
se pierdută prin faţa porţii mele, şi scena de atunci se 
repeta, cu o violenţă sporită... Dariată că într-o zi aflarăm 
ceva care ne uimi: Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, îl 
văzui eu însumi cu ea plimbându-se pe bulevardul cel mare, 
mă oprii, el mă prezentă încântat cu măsură, fiindcă femeia 
era într-adevăr frumoasă, şi nu se sfia să-şi arate printr-o 
gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în 
sfârşit îl auzii că îmi spune: „Chestia aia se va aranja rapid”. 
Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe 
Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuşi. Matilda nu se 
bucură când îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar 


un surâs îngheţat şi sarcastic: „Ştiam, zise ea, că asta 
aştepta”. Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca şi 
când n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce îşi 
bătuse joc de noi atâta vreme. Nu se destindea. Probabil că 
asta va veni treptat, gândisem (şi gândeam şi acum), după 
ce eu mă voi muta la ea şi vom începe să trăim, zilnic, 
împreună, această încordare neştiută poate nici de ea însăşi 
va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea 
clipă când mă îndrăgostisem eu de ea: când fusesem prima 
oară invitat de ea şi întârziase şi apăruse la uşa 
apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care 
crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca şi când ar fi 
venit de la un mare bairam unde se simţise minunat... se 
întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru 
orice, dispusă să ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa 
de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine 
cu această bogăţie de expresie pe chipul ei a cărui 
frumuseţe mă orbea şi-mi spusese: „Dumneata trebuie să fii 
domnul Petrini! Buna ziua!” Da, eu eram domnul Petrini şi 
ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe 
trecătoarea... 

Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă 
înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse 
cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele, şi mă 
invita, spunând că sunt plăcinte cu prune, specialitatea ei, 
fragede şi pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i 
se spălase de îndârjirea anterioară. Pusei volumul pe 
măsuţă şi într-adevăr, gustând din plăcintă, o şi înfulecai, 
atât era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două 
cupe de cristal şi cu o sticlă de şampanie. Matilda îi spuse 
să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză: „Asta dă la mine 
ameţeală, nu-mi trebe!” „Da vinarsul nu te ameţeşte?” zise 
Matilda. „Nu, doamnă!”' „Atunci adu-ţi un pahar de vinars!” 

Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să 
fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îşi bău vinarsul 
dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Matilda îi spunea 


WI 


să lase acum totul aşa cum e, să plece şi ea în oraş, şi mâine 
dimineaţă să se întoarcă să spele vasele; îmi amintii că după 
masă îmi plăcea să fumez, mă căutai în buzunar, îi oferii şi 
Matildei, aprinsei şi mă lăsai ameţit în fotoliu. „La ce te 
gândeai adineauri? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea 
în priviri. Poţi să-mi spui şi mie?” „Mă gândeam la tine şi mi- 
am adus aminte de o poezie din Baudelaire!” Şi îi arătai 
volumul. „No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, 
adineaurea dinainte!” Ştiam la care adineaure se gândea, 
dar ridicai dintr-un umăr mirat: „Când?”, zisei. "Când ai 
rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!” Şi 
râse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade 
spuneau: Ştiu la ce te gândeai, luai o hotărâre, dar n-o să-ţi 
meargă cu hotărâri de unul singur, aici nu mai merge cu 
astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, 
adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau 
nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu... „Mai 
toarnă-mi, te rog...” Sugestia acestui împreună făcu să 
crească în mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de 
sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei 
sărutându-i genunchii cu patimă... „Ce hotărâre, care 
hotărâre”, murmuram, iar ea, cu mâinile în părul meu, mă 
mângâia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de 
demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant... 
„Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi 
de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca 
şi când n-ai şti ce e, ca şi când mi-ai fi străin, departe de 
mine, scrutându-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi 
pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşti tot ce ai 
mai bun, dacă mă vei sili să nu-ţi mai pot dărui tot ce am 
mai curat, mai pur, din sufletul meu...” 

Era întâia oară când îmi făcea o astfel de declaraţie. 
Spuneam da, da, da, printre şoaptele, printre suspinele ei, 
care nu încetau, mă copleşeau. Şi, ce era mai bizar, îmi 
alungau dorinţa în care se vărsa toată iubirea mea şi 
începeam să gândesc că ar trebui să tacă, să-şi dea seama 


că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea 
lor ne poate face să ţipăm şi firul vieţii să se desfacă 
vertiginos de pe ghem ca în acel coşmar al unui copil care 
în câteva clipe a devenit moşneag cu barbă. Dar ea nu 
tăcea, mângâierile ei nu se opreau. Că eu ştiu? Că eu am 
înţeles? Că de-atunci, o, de-atunci când ne aflam în 
bibliotecă şi eu o priveam cu duşmănie şi-a dat seama că e 
pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni până atunci şi 
că... Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios şi că 
atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, 
gândii uluit, ce-i trecea, prin cap în acele clipe, şi nu-i mai 
ascultai şoaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea şi o 
violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, 
realmente, şi fu un viol nesfârşit înşurubat şi crâncen care o 
domoli în cele din urmă, şoaptele aprinse încetară, închise 
ochii şi doar un murmur fără cuvinte, ca un cântec de fetiţă 
abandonată în pădure, înspăimântată, dar inocentă, i se mai 
auzea parcă direct din adâncul fiinţei... Apoi înţelesei, adică 
mi se confirmă ceea ce ca nu intuise că i se poate întâmpla: 
pentru întâia oară de când o cunoşteam avea parcă forţele 
sufleteşti istovite. Îmi spuse că îi era somn, o luai în braţe, o 
dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi şi 
adormi în braţele mele. Îi ridicai apoi capul, i-l pusei pe 
pernă şi revenii în hol. Nu uitasem de dorinţa mea de a 
reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care 
ardea, o recitii de câteva ori... în privirea ei, cer livid din 
care se naşte uraganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir 
qui iue. 

Un 6clair... puis la nuit! 

— Fugitive beaute. 

Donţ le regard m'a fait soudainement renaâtre, Ne te 
verrai-je plus que dans l'6ternite? 

Adileur bien loin d'ici l trop tard! jamais peut-etre! 

Car j'ignore ou tu jais tu ne sais ou je vais, O toi que 
j'eusse aimee, o toi qui le savais! 


Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea 
mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea târziu, 
nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde 
mergem, nu regretul sfâşietor (dacă ai fi trecut pentru 
totdeauna pe lângă mine şi nu te-aşi fi putut iubi, o tu, care 
ştiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin 
el, triumfătoare şi liniştită. 

III. 

A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la 
manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu 
aceeaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, 
dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă. 
„Nu văd ce imprudenţă ar fi”, i-am răspuns. „Cum, s-a mirat 
ea, nu ştii?” „Nu!” „Le notează.” „Şi ce dacă mă notează? 
Dar mai întâi cine mă notează?” „Cum cine? N-aveţi acolo o 
organizaţie de partid? Sau nici asta nu ştii? „Ba avem, dar 
nu-l văd eu pe caloriferistul facultăţii (fiindcă el e secretarul 
celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva.” 
„Ai să vezi că o să îndrăznească!”.”Bun, şi ce e cu asta?” 
Matilda se gândi, apoi îmi spuse: „Nu e bine!”. Subliniase 
zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea 
face? „Profesori în vârstă, unii dintre ei somităţi în 
medicină, în filologie, în matematici să fie notaţi că nu se 
vor duce?!” mă mirai eu. „Se vor duce, zise Matilda, şi dacă 
nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine”, repetă ea 
aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi 
bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atât mai 
neliniştitoare, cu cât nu preciza nimic: în primul rând nu 
era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest 
general va avea necazuri aşa în particular. „Ce fel de 
necazuri, spusei eu Matildei, aşi putea avea?”' „Asta ai să 
vezi tu singur mai târziu, dar nu prea târziu, în timp ce toţi 
ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua 
apărarea”, răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în 
universitate o astfel de atmosferă de ameninţări care să 
ştirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu 


puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un 
biolog vestit, fusese totdeauna un om de stânga, ca şi 
Parhon, la Bucureşti, marele endocrinolog, fără să ajungă 
însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat. 

Totuşi, din curiozitate, hotărâi să mă duc, mai ales că nu 
mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanți de 
pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contradictorie, 
întâi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, 
trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu 
pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru 
că nu înţelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau 
de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici 
Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Şi acele pancarte? 
Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opoziţie, sensul ar fi fost 
clar: îi aclamau să audă masele şi să-i ajute să ia puterea, 
cum se întâmplase îndată după război. Dar ei aveau acum 
puterea! Ce mai era de obţinut? Şi apoi masele erau chiar 
ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau în 
stradă, încolonaţi? Să se audă tot ei, pe ei înşişi?! Da, se 
putea, aşa cum se întâmplă să cântăm în singurătate, 
exprimând o stare de spirit de preaplin sufletesc, de 
suferinţă, de aspirație spre ceva, de dor... Desigur! Mă 
uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi 
stăpâneau. Întâi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai 
puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii 
impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lăsau să se 
audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, 
dar ele erau simple pâlnii metalice de rezonanţă, apoi erau 
unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tâmpă de 
veselie, al cărei mobil numai ci îl ştiau, râdeau, făceau o 
pauză, apoi iar aclamau... Am început însă treptat să văd şi 
alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se 
transfigurau exprimând o credinţă adevărată, o convingere, 
o mândrie, proaspătă, spontană... Da, parcă spuneau, am 
venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decât 
suferinţă şi mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu 


umilinţele şi cu cei care ni le aduceau distilând din ele 
numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau. Am 
început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci 
chiar numai vederea maselor, fără a face parte din 
rândurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte 
ceva adânc în tine, să-ţi nască o emoție fără nume, o 
solidaritate neştiută până atunci de tine cu ceilalţi, o 
adeziune fundamentală la mişcarea, trezirea la conştiinţa 
de sine a tuturor oamenilor. Şi începusem să simt chiar 
atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al 
tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei 
erau ceea ce avea pământul mai stabil, ei nu dispăruseră 
niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau 
ciolanele tari, mâini puternice şi eterna speranţă în inimi; 
le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc 
atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau 
prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau 
expresii complice, prefăcute, vrând să spună, nu se ştie cui, 
că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea şi ca dovadă 
(nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rânjeau ambiguu, 
căci nici să râdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se 
vedeau tăcuţi, gravi, atenţi, oamenii de ordine: ei nu strigau 
şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul 
să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine 
pancartele, manifestaţia să-şi atingă scopul, coloanele să 
ajungă în faţa tribunelor, să fluture mâinile, batistele, unii 
să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi 
purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din minutele lor. 
„Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri 
umilinţa, restul, am gândit, adică realizarea unei lumi fără 
această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine 
fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pă-mânt, 
urmează să se înfăptuiască: depinde de ei să nu accepte o 
altă formă de suferinţă şi umilire.” Şi m-am îndepărtat cu 
acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi 
care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o 


cutremurare în adâncurile fiinţei mele, o imensă durere, în 
anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum 
chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercând 
să alung moartea care mă aşteaptă... 

Îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, 
nu simţeam nevoia să mă încolonez şi eu. Totuşi, am 
hotărât, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru 
că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda 
(în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), 
ci pentru că una e să priveşti mişcarea stând pe loc şi alta 
poate fi să faci parte chiar din mişcare. 

Cu gândul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o 
putem face despre ceva, urmând poziţia în care ne aflăm, o 
luai spre locul de întâlnire unde ni se spusese să ne adunăm 
noi, cei din învăţământ. Nu vedeam mişcarea din jur 
coloane de manifestanți care şi începuseră să se deplaseze, 
când mă pomenii strigat: „Dom'profesor, dom'profesor, 
unde mergeţi?” Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa 
ni se spunea la toţi la facultate de către personalul 
administrativ. Mai târziu şi chelnerii în restaurante, când 
aveau clienţi al căror grad în învăţământ nu-l cunoşteau, 
dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot 
aşa. Până şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi 
fel: Victor e profesor universitar! 

Era caloriferistul facultăţii, secretarul celulei de partid, 
care mă strigase: „Poftiţi, dom'profesor”, zise el arătându- 
mi rândurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde 
recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, 
aproape pe toţi universitarii noştri, amestecați cu 
personalul administrativ. Nu era aşa că dacă nu veneam aşi 
fi fost singurul care ar fi lipsit. „Petrini, ridică mâna un 
coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu 
vezi că nu putem porni din pricina ta?” 

Regăţenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N- 
avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o 
combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa 


de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui 
humor specific, când se râde atât de persoana care 
vorbeşte cât şi de ceea ce spune această persoană. 
Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, 
să râzi adică şi de el. Persoana considerată la noi de un 
humor irezistibil are tresăriri când îşi dă seama că ea însăşi 
e subiect de comedie, dar nu ştie cum se petrece 
fenomenul, se irită şi devine caustică, această causticitate 
sporind însă, şi nu diminuând hohotele celorlalţi. De aceea, 
în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de 
humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un 
bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, 
deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în 
acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., 
care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care ele 
departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce 
bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un 
dispreţ suveran la origine, fără să-ţi poarte pică. Nu sunt 
absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea 
colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mă 
chemase lângă el. Apărând în trăsături îngroşate, fusese 
totuşi primul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai 
îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul 
Puloş, fără inocenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea 
cu ella o berărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fi pus 
cioareci, ar fi semănat cu un ţăran. Chiar şi era, ajunsese 
asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un 
student bun ştia mai multă carte decât el. Cu toate acestea, 
nimeni nu-l luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu 
numai pentru humorul lui țărănesc, ci şi pentru că auziseră 
că era băiat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lângă alte 
năzdrăvănii, cânta cu cuțitul în dinţi, un truc de pe-acolo de 
la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luând parte la 
vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe 
care îl preda studenţilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi 
avea să-şi dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-lpună 


într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun 
tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul 
cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul... Se va vedea 
mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înţeles 
sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. 
Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai 
bine să arăt asta treptat... 

Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) 
şi să simţi aproape fără să vrei că în general gravele 
probleme... hm! nu sunt atât de grave şi că existenţa putea 
fi abordată şi sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ţi-l 
sugera întâi înfăţişarea sa. Părul abundent, negru, îi creştea 
aproape de lângă sprâncene, privirea vicleană, dar limpede, 
nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, 
putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip 
rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustață groasă 
care masca o gură hilară, gata să se întindă în rânjet (căci 
de râs cu gura mare nu râdea aproape niciodată)... 
Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi accentul puternic 
dialectal, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de 
un ie, care era când persiflator, când trădând un cinism 
care reducea totul la universul său şi te făcea, în 
conversaţia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să 
renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, 
dacă nu te costa prea scump această distracţie, căci nu ştiai 
sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arâtai 
prietenos cu el, nu va deveni muşcător şi nu-ţi va insinua o 
măgărie sau chiar ţi-o va formula direct, cu o brutalitate 
deşănţată de golan sătesc. Acceptai însă să plăteşti, 
distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, 
te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi 
spuneai că decât să rişti ca acest gust pentru ceea ce e urât 
şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi când te 
aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol 
produs de un altul, plăteşti preţul, contempli scârbit, după 
ce ai râs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă 


vreme ca după o spovedanie. „No, Petrini, continuă el, pune 
mâna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea 
boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filosoful trebuie să-şi 
verifice sistemul cu practica, praxismul', adăugă el rânjind 
şi încercă să-mi vâre în mâini băţul. „Nu, zic, ţi s-a 
încredinţat, du-ţi sarcina la bun sfârşit. Dacă ai să cazi în 
nas de atâta efort, preiau eu...” „Mergem pe urmă la o 
bere?” îmi şopti. „Mergem! Dar să nu mai inviţi, ca data 
trecută, cine ştie ce tipesă... îţi dau cu halba în cap şi te las 
cu ea să-i cazi în genunchi extaziat.” Era căsătorit şi avea şi 
copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, 
fireşte, să aibă tot felul de aventuri deşucheate... Data 
trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o 
fată a cărei înfăţişare (era drăguță!) îţi spunea una, iar 
vocabularul alta. Era o legătură, după câte mi-am dat 
seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, 
încercând zadarnic să plaseze din când în când câte-un 
cuvânt. Individa trona... „Nu ţi-e ruşine aşa un pic?! îi 
spunea. Nu ţi-e ruşine aşa un pic?... Da' nu ţi-e ruşine? Nu 
ţi-e ruşine? Ce? Eu sunt minoră? O să vedeţi voi!... Căeuo 
să mă întorc cu toate acele... Mi se fâlfâie... Cum îţi permiţi? 
Da' ce-am ajuns eu?... Sunt liberă şi fac ce vreau! Şi maică- 
mea va deschide singură discuţia asta! (deci juca tare, o 
avea pe maică-sa drept scut!) Pleacă! Şi-o să vezi ce-o să 
iasă! Futu-te'n cur! Laşule!... De-aici înainte muşc în carne 
vie!... în carne vie!... Să stai în banca ta! Să nu mă 
dădăceşti pe mine! Sunt liberă şi fac ce vreau! Inclusiv! Hai 
sictir...!” Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc 
să-mi râdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu 
râdeam atât de ea, cât de figura redusă la tăcere, obidită, a 
lui Cubleş. Îşi găsise naşul. Era vocabularul lui, dar fără 
humor (individei nu-i ardea de glumă!), şi îl ataca cu o 
violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea 
ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos 
chipul lui grotesc şi îmi spuse: „le! Râzi, ai?... Ai venit la 
masa mea să râzi! Râzi ca un ratat! În curând or să te dea 


afară de la universitate şi or să te trimită învăţător la 
curatul calului, să ţii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu 
merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea...!', Credeam 
că glumeşte, dar el îşi ieşise cu adevărat din pepeni. Mai 
întâi că nu era masa lui, ne dădusem întâlnire, şi acum se 
grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, 
tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, 
avea o expresie complet străină şi când tăcea parcă era 
ceva de capul ei, nu era chiar atât de hâdă cum mi se 
păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care 
fusese jignită. „Ce te uiţi? continuase el. Cere-i scuze! le! 
Scuze, dacă nu, cară-te!” „Ascultă, mă paiaţă, i-am şoptit, 
eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi 
şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun! Ţăranii 
au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el mahalaua 
lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de 
unde ai venit, găinarule...” Şi m-am ridicat şi am plecat. Îmi 
părea rău, aşi fi vrut să mai stau, nu trebuia să râd, 
spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă 
stăpânesc şi să iau parte la el până la capăt... Ne 
împăcarăm însă chiar a doua zi, când ne întâlnisem pe 
culoare ridicase braţele în sus de entuziasm şi exclamase cu 
regret sincer: „Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun 
după fata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubleş se luă cu 
mâinile de cap şi scoase un fel de muget de furie), cică să 
divorţez de nevastă-mea şi să mă însor cu ea...!” Şi o înjură 
de dumnezei şi se drăcui pe sine de tâmpit ce era... 
Bineînţeles că îl iertai. 

Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar 
după o sută de paşi ne oprirăm. lrecură, venind de pe o 
stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate: erau 
textilişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul 
celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după 
o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau 
vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier... „Până la 


urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?” „N-am făcut nimic, 
zise, râzând de el însuşi furios, să vedem după masă.” 

În sfârşit, drumul se eliberă şi urmarăm în pas mai viu pe 
cei din faţă, de unde se auzeau strigându-se lozinci... 
„Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe 
unguri înaintea noastră?” Dădui din umeri. Îi văzusem şi eu, 
venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se 
putea citi în ungureşte, desigur, numele universităţii lor şi 
lozinci, Eljen ă Roman Muncas Part... Eljen nu ştiu ce. Aşa 
era, fuseseră plasați înaintea noastră... „Ce importanţă are, 
zic, nu e cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atâta 
lucru!u „Eu şovin?” protestă el. „Întreaga ta înfăţişare e a 
unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, 
continuai eu văzând că se enerva. 

Când te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi 
vânzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte.” „O 
singură dată s-a întâmplat, fiindcă unguroaica era drăguță.” 
„Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există 
un anume tip de intelectual ardelean care ştie ungureşte. 
De ce? Ei, de ce! Aşa! Nu strică! Cine ştie?” Mă aşteptam să 
se holbeze la mine şi să-mi spună ceva plastic, țărănesc, dar 
observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, 
parcă la pândă. „Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta 
asta. Mă întorc imediat.” 

Şi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curând şi îmi spuse 
foarte agitat: „Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra 
noastră.” „Cum contra...” dar nu avui timp să mă mir, 
deodată Cubleş răcni: „Trăiască Ardealul întors la patria 
mumă”. Apoi iar răcni de câteva ori repetând... În clipele 
acelea Cubleş nu mi se mai păru ca are înfăţişarea lui 
obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gândi 
şi la altă cauză decât a propriei sale persoane. Şi mă 
pomenii gândind: „Da, foarte bine, de ce să nu trăiască 
Ardealul nostru întors la patria mumă? Era firesc, destul 
suferiseră românii ardeleni, populaţie de două ori mai mare 
decât minoritatea maghiară, atâtea secole, sub jugul 


feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici 
înfloriseră statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră 
de-atâtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi 
romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe- 
aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. 
Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate 
pentru că agitația lui Cubleş mi se transmisese? Poate 
pentru că după război, după ce recucerisem acea parte 
smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte 
din minoritățile noastre, în loc să trăiască paşnic în ţara 
care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel 
puţin bizare? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... 
Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, 
revoluţionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un 
număr mult prea mare dintre ei în posturile-cheie ale 
oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în 
poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu 
greu să deschidă gura pe româneşte (limbă pe care o 
cunoştea perfect), să-ţi ia comanda şi să te servească 
civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease 
neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din 
guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti 
şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi 
comunist ei era român, declaraţie care fu considerată 
eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce 
se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar 
şovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decât 
mult mai târziu, după zece ani, şi anume într-un moment 
politic foarte prielnic, îndată după turburările 
contrarevoluţionare din Ungaria; abia atunci se restabili în 
oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi 
minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se 
uniră, în mod firesc limba română reveni în instituţii, 
comerţ şi administraţie. În acel an însă nu era aşa şi mă 
pomenii şi eu strigând împreună cu colegul meu Cubleş: 
Trăiască Ardealul, pământ românesc! Glorie veşnică 


martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan... Din faţă ni se 
răspundea: Eljen, nu ştiu ce... Cubleş îmi traducea: 
Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... trăiască marele 
popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar şi 
anemic: Eljen ă Roman Muncas Part, trăiască Partidul 
Comunist Român. După noi începură să strige indignaţi şi 
ceilalţi universitari. Nimeni nu observă că între timp 
tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse... 

Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi 
indivizi intraseră printre rândurile noastre şi puseră mâna 
pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul 
din stânga, şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi 
se zbătea. „Ce e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg 
nicăieri, domnilor”', îşi întoarse el capul înapoi către colegii 
lui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor 
intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi 
parcă plictisiţi de spaima cu care striga Cubleş. Îi şoptiră 
ceva. Cubleş urlă: „...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu 
merg... Trăim în România, nu în Ungaria...” Pe acest ultim 
răcnet Cubleş fu aproape târât dintre rânduri, deşi se 
zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... 
acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti 
din răsputeri să scape, se svârcoli, chiar fu gata să-şi 
elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi 
îi primi jetul care ţâşnise din Cubleş drept pe piept, un jet 
de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci 
vineţi de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i 
dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i se 
făcuse rău, se îndoise de spinare şi continua să vomite. 
Individul murdărit se ştergea repede pe piept cu o batistă 
pe care o şi aruncă scârbit, dar impasibil şi cu o mişcare 
rapidă scoase un pistol de sub raglan şi i-l înfipse lui Cubleş 
în coastă. „Iovarăşi, strigă atunci caloriferistul care 
reapăruse ca şi când n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, 
înaintați...” 


Înaintarăm şi nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu 
purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş 
nu-l mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se 
făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de eljen, şi astfel 
ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribunelor. 
Surâzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din 
mâini în timp ce în spatele lor fâlfâiau atinse de curenţi de 
aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni 
se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, 
nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de 
entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăştiarăm 
îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau 
steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă 
înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce 
se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? 
Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe el, aşi fi mers dând din 
umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începuserăm. Şi într- 
adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub 
ocupaţie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne 
manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, 
când cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne 
provocau? Nu înţelegeam groaza animalică a colegului 
meu. 

IV. 

Probabil, gândeam pe drum, că au vrut pur şi simplu să-l 
scoată pe Cubleş din rânduri, să nu mai facă agitaţie, i-or fi 
dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le 
înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum 
ar fi putut altfel să-l convingă? Până la urmă îmi rămase în 
minte doar momentul când colegul meu începuse să vomite 
şi îl împroşcase pe poliţist pe piept şi pe cravată... Păstram 
râsul în mine să-i povestesc şi Matildei, să râdem 
împreună... eram foarte vesel... Adică abia aşteptam s-o văd 
şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani când ne 
revedeam... Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gând şi 
sunai... De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe 


trepte, uşa deschisă, eu ceremonios: „Vă rog aici stă 
doamna Matilda?”, „Da, domnule, eu sunt, ce doriţi?” Apoi 
deodată strigăte şoptite: Matilda, Victor... Ne îmbrăţişam 
foarte tare, eu „cu sete”, ea pierdută... Victor, iubitul meu, 
Matilda, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind 
s-o aştept la un loc ştiut numai de noi, „cei trei copaci” pe o 
străduţă ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l 
puteam memora, strada Fântâna lui Cherecheş, sau 
Berecheş, primele litere al acestui Nemecheş fiind adânc 
ruginite pe tăbliţa indicatoare. Până la divorţ nu trebuia să 
fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei 
minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mânjească cu 
noroi în faţa instanţei. 

Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întârzia. Îi auzii apoi 
paşii. Deschise uşa şi când mă văzu... „Vă rog, zisei, modest, 
cu un glas de străin, aici stă...” Dar ea nici măcar nu tresări 
şi nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce ştiam 
că exista nu mai departe decât cu câteva zile în urmă: 
neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era 
stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam 
pentru întâia oară). Acum expresia şi privirea ei nu mai 
arătau nimic, deşi erau aceleaşi. Din acest nimic îi ţâşniră 
scântei reci din ochi şi o voce netă: „Ai cheile, de ce mă faci 
să cobor de pomană?” 

Şi îmi întoarse spatele, nu grăbită (şi acest lucru mă 
surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să 
zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putând să justifice 
această răsturnare), nu, urca agale şi o altă ciudăţenie, 
după ce deschise uşa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia 
că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu 
încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca 
şi când ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, 
avui această impresie şi din felul cum urcase, cu acele 
mişcări greu de descris pe care le are un om care este, se 
ştie, şi se simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că 
abia sosise şi ea de la manifestaţie... 


Nu intrai. Închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest 
„agale” mă surprinsei că era reflexul unei dorinţe şi anume 
să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi să fiu 
oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o 
fereastră şi gândii: da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, 
să nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei ferestre... 
leşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare de 
pomană! Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... 
Cum adică de pomană?! A te gândi la cea pe care o iubeşti 
şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel ştiut, era ceva 
zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană? Ce se 
întâmplase? Amnezie? Şi încă una aşa de clară, fără 
fisuri?... Atunci acele întâlniri ale noastre în faţa uşii 
deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Braţele ei 
care mă strângeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? 
Chiar aşa, un timp atât de îndelungat? Şi încă mai vroiam 
să-i povestesc, să râdem împreună... O să râzi singură de- 
aici înainte, gândii, simțind că încep să mă înfurii. Cum poţi 
să uiţi ceea ce până mai ieri însemna iubirea, dragostea 
însăşi, expresia ei turburătoare care îţi atinge şi îţi vrăjeşte 
sufletul? Ce mai rămâne atunci?... Simţii că o luasem razna. 
Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e raţional, trebuie să 
existe o explicaţie. O fi fost obosită după manifestaţie”? Ei şi? 
Oboseala, stare pasageră, fără adâncime, nu poate alunga 
ceea ce constituie însăşi raţiunea pentru care doi inşi stau 
împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi 
să-i dai cu piciorul decât dacă acest trecut, împreună cu 
prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai 
vezi, acest viitor, lângă cel cu care ai un trecut, ci cu totul 
altfel, singur, cu altă lume, alte speranţe, altcineva. 
Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărât că 
o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, 
asta se poate, şi scena pe care eu vroiam s-o reînviu la uşă 
putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aşi fi reacţionat eu în 
acest caz: „Victor, iubitul meu, sunt necâjită, am păţit ceva, 
hai vino sus să-ţi povestesc.” Nu, nici vorbă, chipul ei nu 


exprima deloc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea 
putea să-mi explice. Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie 
bizară, pe care n-o avusesem decât când eram mic, sub 
şapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, 
de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi 
să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frâul şi din 
când în când te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea 
cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după 
cât timp? M-am pomenit apucat de mână şi smucit: era 
mama, furioasă (ea cea atât de stăpânită), care îmi porunci 
„acasă” cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci 
ea smulse nuiaua din mâna celuilalt, îl croi întâi pe acela o 
dată (gest de violenţă care mă uimi) şi mă croi apoi şi pe 
mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la 
rând. Am plâns câteva ore aşteptând o explicaţie care nu mi 
s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joacă? Ea 
care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi care nu mă bătuse 
niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus...: "pentru că erai 
un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăreţul şi tu 
mereu pe calul, şi te croia pe cap şi trăgea de sfoară aşa de 
tare că îţi ieşise sânge la gură. Trebuia să-l pui şi pe el să fie 
cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău şi de 
prost ca şi tat-său...” „Şi de ce nu mi-ai spus atunci?” „Aşa, 
ca să înţelegi şi singur.” Fără a forţa prea mult această 
amintire, îmi dădui seama ca şi atunci că aşteptam de la 
Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? 
Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul 
că dorisem să-mi deschidă ea şi să retrăâim... 

Îmi prelungii, turburat, plimbarea. Îmi amintii de felul 
neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo 
explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă 
şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi 
plimbat, dar mi se păruse că avea anumite „interese” pe 
strada aceea urâtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi 
dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sunt dus 
pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin 


hârtoape şi hămăituri de câini, şi am spus nu. Atunci ea, 
absentă, gânditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine 
sugerându-mi vinovăția printr-o replică de ţinut minte: 
„singur ţi-ai dat foc la valiză”. Şi a plecat şi de-atunci n-am 
mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce 
de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunţe, pe 
eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele 
şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i 
promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi 
reîntoarcerea la mine întârziase nepermis de mult să-şi 
întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormânt 
- dacă avea un mormânt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a 
făcut cu trupul ei ginecologul... 

De când o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo 
enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, 
de pildă, divorţul durase atât de mult? A fost o lungă 
enigmă, care m-a însoţit multă vreme şi s-a dezlegat greu. 
Matilda n-a ştiut de ea. De câte ori veneam la o întâlnire, o 
dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranța îmi turbura 
bucuria de a iubi, punându-mă, fără vreun indiciu din afară, 
în gardă: şi dacă ea, gândeam, cu aceeaşi aură vitală pe 
frumosul ei chip, fără măcar să-şi ascundă dragostea pentru 
mine (şi asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va 
spune: „...dragul meu, m-am gândit bine, nu mă pot 
despărţi de Petrică...” După care să urmeze, peste inima 
mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea 
atunci, când gândeam, înainte s-o văd), explicaţiile pe care 
nu le-aşi fi auzit şi nu le-aşi fi înţeles şi nici nu m-ar mai fi 
interesat. De aceea veneam adesea la întâlniri pregătit 
dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, 
mortificat şi treceau multe minute până să-mi vin în fire. Ea 
se învățase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în 
seamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în 
ziua când venisem prima oară la ea în casă?) şi sub puterea 
vrajei pe care prezenţa ei mi-o inspira presentimentul meu 
se retrăgea în adâncuri pentru ca la despărţire să nu mai 


găsesc în mine nici un fel de îndoieli. În seara aceea, în ziua 
următoare. A treia zi însă, cu câteva ore înainte de ao 
revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis 
bucuria mea se precipita, şi din această precipitare 
reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru 
care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de 
neputinţă ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe 
Petrică. Prin repeţire însă această nesiguranţă acută s-a 
mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar 
cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor 
(nu are cruzimea şi inferioritatea de a chinui) şi până la 
urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice 
fel de enigmă şi anume că împăcarea cu soţul ei nu mai era 
posibilă obiectiv: Petrică ştia că trăim împreună şi chiar 
dacă ar fi vrut amândoi să nu se despartă, aveau între ei 
această realitate peste care nu se putea trece: dragostea 
dintre mine şi Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator 
de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste 
el o mare de iubire. Rămânea faptul cert că el întârzia 
divorţul şi o făcea cu abilitate şi îndârjire, iar Matilda îmi 
dădu într-o zi explicaţia, făcându-mă parcă să mă 
îndrăgostesc de ea a doua oară, atât de imensă fu uşurarea 
pe care o simţii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu 
ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi 
mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne 
despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un râs mare. Aşa 
era. Şi i-am spus: „Dacă i-am fi ghicit mai demult acest 
gând, ne-am fi prefăcut că ne despărţim, că totul adică s-a 
terminat între noi şi n-ar fi trebuit să aşteptăm atâta, până 
s-a îndrăgostit şi de el alta.” Dar ea a clătinat din cap: „Nu, 
ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!” „Ar fi fost?!” „Da, ar 
fi fost! Nu ştiu pentru cât timp şi cu ce scop, dar nu e sigur 
că s-ar fi grăbit să mă lase liberă.” 

Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării 
ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întâmplarea, dar în 
acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care i-o dădusem. 


Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o 
mică eclipsă. Îmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am 
băgat de seamă nimic şi fireşte, să nu mai sun niciodată la 
uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această 
hotărâre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să 
fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la 
proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al 
iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decât, n-are rost să 
pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de 
care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adâncul fiinţei 
tale. Ar fi ca şi când un copac ar suferi din pricina unei 
adieri care îi mişcă, ici-colo, ramurile... 

Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi 
neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. 
Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin 
toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de 
la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu 
fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai 
câtva timp prin vastul apartament care deodată mi se păru 
străin şi pustiu şi imaginile mele cu copacul şi eclipsa mi se 
părură ridicole. Îmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. 
Erau deci adevărate. Formidabil, chiar atât de curând, mă 
întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub 
acelaşi... hm! acoperământ, bineînţeles, între aceleaşi 
ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o să mă aştepte cu 
masa pusă! lată-mă deci în aceeaşi situaţie ca 
predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A- 
ha! Sfaturi ştim să dăm şi în orice caz,gândim în sinea 
noastră că nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, 
că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi 
dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitându-mă la 
ceas. În mod curios simţeam în mine o veselie. Dădui din 
umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anula pe 
cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. În 
orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o să se aştearnă 
peste sufletul meu o neagră mâhnire. Şi n-o să-mi părăsesc 


eu Lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală 
mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o 
să lucrez.” 

Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de 
caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai 
pâine, brânza, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu 
apă şi mă retrasei în birou. Încă de ieri îl populasem cu 
autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe canapea, 
pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei 
mele de a citi sistematic, se întâmpla uneori să fiu prins de 
câte-o carte cu atâta putere încât o sorbeam acolo unde mă 
aflam, fără să mă desbrac, fără să mănânc şi fără să schimb 
locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjându-mi ieri cărţile, 
pusesem o grămadă cu coperţile în sus, acolo unde mă 
întrerupsesem, spunându-mi că foarte rapid trebuie să-mi 
pun ordine în lecturi, un gând asociat în mintea mea cu un 
sentiment de stabilitate şi de durată, mă căsătorisem, 
aveam soţia mea, postul meu la universitate, o situaţie 
materială bună, trebuia să întrerup lecturile care mă 
pasionau şi să intru în lecturile grele (grele pentru că erau 
obligatorii) şi să înving ispita pe care o simţeam, citind unii 
autori, de a-i expedia. Îmi dădeam seama foarte clar, de 
pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în 
piuă în comparaţie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o 
recitesc totuşi odată cu foarte mare atenţie: şi încă Xenofon 
era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra 
alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre 
Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări 
despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără să 
mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, 
evitând reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în 
facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se 
produce adesea în cunoştinţele noastre şi care ne supără, 
rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul 
şi simţeam că trebuie să şi trudesc, nu numai să mă 
mărginesc la ceea ce mă pasionează. 


N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. leşii în hol 
şi ridicai receptorul. „Alo, Victor, auzii în pâlnie vocea uimită 
a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem 
azi la 'Tasia? Unde ai plecat? Te-am aşteptat aproape o 
oră...” „Care Tasia', răspunsei eu mohorât. 

„Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? râse ea foarte veselă, 
pe un fond de voci care strigau ceva, râdeau în timp ce 
Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie 
cine e asia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se 
adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai 
demult, e adevărat, când mi-a adus ea un cozonac mare şi 
am mers într-o excursie. Ţi-aminteşti excursia?!” „Da, ştiu, 
răspunsei, spasiba 'Tasid, ocin spasiba...” „Păi vezi? Ţi-ai 
adus aminte.” „Da, dar când a fost vorba să mergem noi azi 
la ea?” „Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la 
ea?! Dragă, oi fi tu filosof, dar uituc n-ai dreptul să fii decât 
hăt, încolo, pe la bătrâneţe, când o să-ţi pui vată în urechi!” 
Rămăsei stupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi 
asta mai târziu, după ce strângem ceva bani. „Nu, zisei, nu 
mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim...” Dar ea mă 
întrerupse: „Ba ţi-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu 
ştiu ce ţi-a venit...” Am vrut să-i răspund că supărarea 
văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul? 
Vroia să spună că ea e mai mulţi? Simţea în ea o 
colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am 
tăcut, contemplând liniştit în mine însumi această 
stupiditate. „Lasă supărarea, reluă ea între poruncă şi 
tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, te aşteptăm. Eu am 
plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi 
invitat vreun coleg...” Aşadar pot s-o fac în viitor, gândii, să 
plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc 
drept ceva cu totul obişnuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea 
putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă 
scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit să ştie! 
„Nu, zic, am treabă, nu pot să viu...” „Dar tu n-ai mâncat 
nimic, îmi şopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă 


făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu 
stăm mult, mâncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem.” 
Ultimul cuvânt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi 
vom fi iarăşi împreună, câte promisiuni într-o inflexiune de 
voce. „Bine, zisei, dă-mi adresa.” 

V, 

Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, 
deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aşteptam. Ce 
privire aşteptam? Una singură, în care ameţim o clipă, apoi 
putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe 
nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această 
privire? E o mărturisire: te iubesc, nu mai lungă şi nici mai 
insistentă decât ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. 
Nu vroiam mai mult, deşi am văzut soţi care îşi mărturiseau 
unul altuia cât de mult se iubesc chiar ocolindu-şi privirile, 
fără să mai spun că atunci când li se întâlneau ai fi crezut că 
o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; 
o şoaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, 
totul era atât de intim şi în acelaşi timp detaşat, încât, 
privindu-i, nu te puteai stăpâni să nu te întrebi: care e de 
fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora? şi 
să ai o clipă bănuiala că a lor este, şi să te simţi micşorat. 
Imaginaţia îţi sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăştia 
când erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce 
îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi 
abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gândeam eu că o 
să oferim noi în lume, cu şi Matilda, expresia unei astfel de 
iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept 
vorbind astfel de perechi sfârşeau prin a fi uşor evitate: 
partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar că Matilda, fără 
a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate 
ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din 
plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, 
potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un 
concept filosofic, aşa era ea, şi se lăsa din plin în voia 
tuturor impulsurilor care o stăpâneau. Da, intuiam fără 


vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei 
vesele din lumea arhitecţilor şi activiştilor de partid, că nu 
va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi când 
ne iubeam era chiar mai mult, aşi fi zis până la dispariţia 
conştiinţei de sine, ca şi când ar fi coborât în alt tărâm, dar 
nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de 
recunoaştere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, ele 
soţul meu pe car îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi să continue 
ritualul gesturilor şi cuvintelor care se fac şi se spun când 
suntem cu alţii. Socul fu mai puternic decât cele două 
anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gândul că ştiam că mă 
iubeşte, că mă iubeşte foarte tare, că doi ani a fost fericită 
cu mine şi că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, 
pentru totdeauna, până la bătrâneţe şi moarte. Oglinda în 
care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de câteva ori, 
insistent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca şi când ar fi 
fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin decesul iubirii ei 
pentru el. Îl avea, acel soţ, uite-l colo, stătea tăcut şi 
posomorât, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau 
împreună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese 
comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea 
proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui 
divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo 
ajungi... 

Chiar asta şi zicea, răspunzând în discuţie cuiva care nu 
înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă 
pe care o duc ei împreună; discuţie pe care căzusem şi care 
se reluase după ce eu, fără să dau mâna cu nimeni, nu din 
nepoliteţe, ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de 
pe scaun când intrasem - vorbesc de bărbaţi - mă aşezasem 
pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă 
nepoliteţe de-a lor, şi începusem să mănânc fără poftă din 
icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte... 

Matilda îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o 
păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu 
stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă 


pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere 
verzi, chipul îi era aprins şi fumuseţea ei din acele clipe 
semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei 
fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrântă, dar 
nerealizabilă. „Matilda, n-ai dreptate, strigă asia, din 
picioare, punând pe masă farfurii noi, cât trăieşte, omul e 
dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiţi, nu ştie 
să facă o mâncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, e 
proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie să trăiască şi ei? 
frumoasă, hm! parcă el e urât, dar să te mai şi înşele, să nu 
te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă- 
mă, te mai ţine lângă ea?” „Îţi spun eu!”, strigă Matilda (şi 
în clipa aceea închisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia 
aceasta care avea în strigătul ei ceva atât de victorios încât 
avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi 
părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul 
iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în seamă, 
admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti: „Ce e, nu 
sunt de treabă icrele astea?' Îi zâmbii: „Ba nu, sunt bune”. 
„Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc”, spuse ea dându-şi 
seama că trebuia să se ciocnească şi în cinstea mea şi ciocni 
cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcoşi, dar 
bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o 
privire rapidă şi dispreţuitoare şi tot atât de rapid îl evitai şi 
eu, mă întinsei peste masă şi doar ridicai mâna cu paharul 
spre cineva mai binevoitor care mă observa demult... 
Băurăm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. 
Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunşi de dunga mesei, 
erau încleştaţi. „Orice-ai zice, Matilda, într-o situaţie ca asta 
îţi iei boarfele şi te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea 
ce ar fi putut spune cumnată-sa. Îţi iei boarfele, ca să nu 
mai ai discuţie într-o zi când aia nu e acasă, şi paidiom!” 
„Aşa crezi tu? zise Matilda. Şi dacă eu îţi spun că o iubeşte 
fiindcă nu-l face să sufere?” „Cum să nu-l facă? Atunci de ce 
se plânge în dreapta şi stângă? Vine la mine, uite-aici şi 
începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia...” „Spune şi el aşa 


ca să nu zicem noi că e un bleg”', răspunse Matilda 
triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici 
ceilalţi n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu 
înţelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse şi 
mie. „Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decât voi toţi, reluă 
Matilda, de-aia ţine la ea, fiindcă n-o iubeşte.” „Parcă 
spuseşi că o iubeşte”, zise atunci roşcatul. „locmai de-aia, 
zise Matilda mutând tacâmurile dintr-o parte în alta, vizibil 
într-o dificultate care o îndâriji, dacă ar iubi-o, ar suferi 
pentru tot ce-i face, or el nu sufere şi o iubeşte tocmai de- 
aia, fiindcă n-o iubeşte...”. Roşcatul făcu hă, hă, cu 
sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar 
numai pentru o clipă, se aplecă înainte şi reluă:... Da, Petea, 
cum de nu înţelegi?!' De ce o fi strigând aşa, mă întrebai, ca 
şi când ar fi fost vorba de viaţă sau de moarte, când ceilalţi 
mâncau liniştiţi şi bine dispuşi, nu le păsa de acel băiat şi de 
nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe 
cap. „Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să 
suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o 
străină. Totuşi ţine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s- 
ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, 
putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum 
e Artimon de sensibil... Şi atunci el are aşa un sentiment 
de... chiar o iubeşte pentru imensa cantitate de suferinţă de 
care ea l-a apărat... E o fată cinstită...” „Cum l-a apărat, 
cum e cinstită, mugi parcă roşcatul agresiv, f... mama ei 
dacă în locul lui Artimon nu i-aşi frânge gâtul.” Matilda 
vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o 
recunoştinţă vecină cu iubirea fiindcă ea înşelându-l cu alţii 
îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită 
de perfidie. Dar roşcatul nu înţelesese sau nu vru să 
înţeleagă un astfel de lucru care, se vedea cât colo, apărea 
în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase 
Matilda, ca şi când numai el ar fi putut să... 

În clipa aceea sbârnâi soneria. Gata. zise Tasia, tăceţi, ei 
sunt...” Şi se ridică şi se duse jos să deschidă. Eram şi eu 


curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, 
precum şi pe cea care îi inspira un astfel de sentiment 
răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria 
mea privire că înţelesesem ce vroise să spună, i-o întâlnii 
dar ea şi-o deturnă în aceeaşi fracțiune de secundă, parcă 
mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, şi cu o astfel de 
expresie încât îmi sugera că eu aşi fi fost ultimul de-acolo 
care să sesizeze asemenea adâncimi ale sufletului. Mă uitai 
şi eu în altă parte, dar mai puţin sumbru, simțind cum urcă 
în inimă singurătatea între aceşti oameni străini, aceşti 
basarabeni (căci credeam că toţi sunt basarabeni) pe care 
îmi propusei liniştit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu 
ştiu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deşi nu 
le făcusem nimic şi cu toate că le eram rudă, roşcatul de 
pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în 
minutele următoare această impresie mi se confirmă şi îmi 
amintii că de fapt ştiam că are un frate Petea, dar uitasem), 
or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă şi 
Matilda bineînţeles că observase şi totuşi, ca să zic aşa, 
puţin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu 
o vie afecţiune. Aceste şocuri, care se înlănţuiau, sfârşiră 
prin a mă anestezia, dându-mi sentimentul aproape infantil, 
bizar şi nou pentru mine, că nu ştiu nimic despre oameni şi 
despre Matilda şi că surprizele abia mă aşteaptă. „Să vie, 
gândii, nu putem pretinde ca tot ce se întâmplă în jurul 
nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gândirii şi 
simţirii noastre. Viaţa e o perpetuă surpriză.” 

Şi mă destinsei, uitai toate şocurile din ziua aceea, încetai 
s-o mai urmăresc pe Matilda şi rămăsei doar cu o vie 
curiozitate să-i văd apărând pe cei doi. Întâi intră el pe uşă, 
mă aşteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urât 
(Tasia spusese: da' ce, ele urât?), când colo văzui un ins 
pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urât aşa 
cum sunt proştii, adică atât de inexpresiv încât nu se mai 
putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. „O fi sensibil, 
gândii cu ironie, te pomeneşti.” 


După el intră imediat numita lamara, care mă făcu să 
întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund 
o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, 
mai tăcută şi mai... 

Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era aşternută pe chip ca o 
lespede, şi nu neapărat pentru că gândea, ci pentru că 
chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpânea o mască de 
bronz. Pe lângă ea, care îndată ce se aşeză îşi duse mâinile 
la gură şi într-adevăr nu scoase un cuvânt (nu spuse bună 
ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, 
cu moartea în poşetă, în timp ce această Tamară, dacă 
gândea ceva, cred că se gândea nu cum să-şi dea ei însăşi 
moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cât se 
poate de eficient să şi-o ia singuri. 

O aşezară lângă mine şi i se turnă ţuică. Pipernicitul se 
pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mâna pe sticlă, îmi 
turnai şi mie şi ciocnii cu ea. Îmi aruncă o privire. Avea ochi 
somnolenţi, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în 
jos, să exprime un dispreţ provocator... obrazul tras, 
pupilele liniştite, dar atât de apropiate de tine când te 
priveau, încât toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau 
aceste pupile în tine ca nişte emisari care raportau atât de 
rapid ce-au văzut, încât ştiai şi tu ce gândeşte: cine e 
individul de lângă mine, ce viaţă duce, ce idioţenii zac în 
capul lui, şi ce deosebire e între el şi alţi nerozi care 
populează acest pământ? Gândii, ca să-i răspund: „Pot să 
pun mâna pe tine chiar aici şi să-ţi muşc fatala, vulgara şi 
ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să 
faci?” Ea îşi întoarse capul şi clipi lung, acoperindu-şi 
pupilele. „Nu eşti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o 
nevastă pe care o iubeşti. Este aceea din capul mesei, care 
se uită la tine cu furculiţa în mână...” 

Într-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculiţă în mână, 
pe care o ţinea în mod ridicul cu vârful în sus... Mă pufni 
râsul, mă aplecai la urechea vecinei mele şi îi şoptii: „Aveţi 
un drac care vă serveşte?” Ea nu-mi răspunse, ca şi când nu 


m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii: „V-a văzut într-o zi la gârlă, 
un drac tânăr şi neştiutor, s-a speriat şi a fugit şi i-a spus lui 
Scaraoschi: întunecimea ta, am văzut la gârlă un om cu 
coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la 
omu-ăla şi îl serveşti trei ani de zile până afli că nu e om, ci 
muiere...” Tamara izbucni în râs şi îndată se aplecă şi-mi 
răspunse: „Credeţi că ajung trei ani ca să cunoşti o 
muiere?” Dar ea nu râdea de sensul acestei întrebări, ci 
râdea de naivitatea micului drăcuşor, care credea că pe 
lume nu există decât bărbaţi. Râse iar, cu mare poftă, îşi 
deschise poşeta, scoase un pachet de ţigări şi începu să 
fumeze. În clipa aceea roşcatul scoase un urlet: „Să bem în 
cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care 
nu ne ţine minte, căruia îi cer permisiunea să mă 
recomand... îmi daţi voie? mugi el. Vă rog să-mi daţi voie...” 

Şi se ridică de la locul lui cu paharul în mână, trase 
scaunul lovind-o pe asia care tocmai intra cu un platou cu 
fripturi şi care protestă şi îl împinse la loc. „Petea, vezi să 
nu-ţi răstorn asta în cap...” „De ce asia, strigă Matilda, el 
vrea să spună ceva, dar trebuie să înţelegem că oamenii 
simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să...” „Matilda, 
hai, în loc să...” strigă asia. „Dar Tasia, o întrerupse 
Matilda cu o insistenţă aproape ţipătoare, ce vezi tu râu că 
Petea...” „Permiteţi, domnilor, strigă Petea, îmi daţi voie, 
Tasia, o apucă el de mână, vreau să ciocnesc un pahar cu 
cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne 
onorează...” „Dar ciocneşte odată, dragă, că nu e obligat 
băiatul să ştie că tu eşti marele Petea, care ai rămas 
repetent de două ori la Chişinău, că nu te ţineai de carte, 
ştii tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc 
acuma de vezi stele verzi...” „lasia, dar aşa e el, ce te 
supără pe tine? strigă Matilda. Tasia, nu te înţeleg... O, 
Tasia, cum nu poţi tu să pricepi că Petea...” 

În acest timp Petea ajunsese lângă mine. N-avea deloc 
înfăţişarea paşnică, şi faptul că avea aprobarea aşi zice 
aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii 


de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. 
Cunoşteam tipul: era dintre cei care după un pahar de ţuică 
îşi dădeau pe faţă vanitatea smintită şi cereau sau îşi luau 
singuri satisfacția jignind fără teamă, la adăpostul bunei- 
creşteri şi reţineri a celorlalţi, care în afară de faptul de a 
se lăsa jigniţi de el nu vor reacţiona, considerând scandalul 
care s-ar naşte mai penibil decât insulta. Aceşti indivizi 
speculează ceea ce am câştigat noi în civilizaţie şi discreţie 
şi strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de 
impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu 
există impresie, nimeni nu e altfel decăt el şi atunci de ce să 
nu trăim în largul nostru, aşa cum suntem? Probabil că de 
aceea îi purta Matilda atâta afecţiune. Cum n-aveam să-l 
mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în 
perfidia lui acest Petea nu vroia decât să mă provoace prin 
cine ştie ce gest sau cuvinte dispreţuitoare acoperite. În 
alte împrejurări l-aşi fi evitat... „Ascultă, îi spusei, cum te 
cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce 
Petea? Eşti rusnac sau român? Dacă eşti rusnac să fii 
sănătos, vorbeşte atunci ruseşte, de ce vorbeşti româneşte, 
ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. 
Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gând, care se clatină 
cu... tine cu tot, de la început de când m-ai văzut ţi s-a înfipt 
în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe faţă, crezi că e 
aşa de misterios fiindcă îi dai tu târcoale şi nu eşti în stare 
să-l exprimi? Da, nu ştiu cine eşti şi nici nu mă interesezi, n- 
am avut timp să mă gândesc la tine, treci la locul tău şi nu- 
mi vâri paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine...” 

Dar mă şi apucase de gât şi mă pupase, lucru care mă 
scârbi şi mă înfurie atât de tare că mă ridicai şi îl împinsei 
cu violenţă. Dar nu-l dărâmai pe el cum aşi fi dorit, ci 
scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd roşu. Îi 
înfipsei mâna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui să 
se holbeze în strânsoare, din roşcat se făcu vânăt. Mă 
retrasei, îmi ridicai scaunul şi spusei: „Nu-mi place să fiu 


pupat cu sila. Îmi rămân balele, nu vreun sentiment...” Şi 
mă ştersei îngreţoşat pe obraz. 

Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deşi se aşternu o 
oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Când îl 
împinsesem descoperisem că numitul Petea, deşi mai scund 
ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se şi prăbuşise 
scaunul pe care stăteam şi nu el. Acest scaun mă umilise şi 
nu Petea şi de aceea mă ridicasem apoi şi-l vârâsem pe 
acesta în perete şi îl gâtuisem. Masa corpului său era 
inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacţionat şi ne-am 
fi bătut, ci psihic, deşi cu astfel de tipi nu se ştie niciodată în 
mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te 
apucă el de gât şi nu te scuipă în ochi. Elev şi chiar student 
mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întâmplase la 
şcoala de ofiţeri cu un ins care chiar de la venire nu 
încetase să mă provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în 
portofel chiar sub ochii mei şi îmi lua bani, pe care mi-i 
flutura pe sub nas şi bineînţeles că nu mi-i mai dădea 
înapoi, spre râsetele celorlalţi. Raportai comandantului care 
îmi rânji dispreţuitor să ne lăsăm de glume de-astea... Într- 
o zi sări el în locul meu şi luă din mâna ofițerului de serviciu 
care împărțea poşta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă 
şi după ce ofiţerul plecă se ridică în picioare cu gesturi 
pregătitoare de a rupe plicul cu intenţia vădită de a-l citi în 
auzul tuturor. Mă apropiai şi cu un glas umil îi cerui să-mi 
dea scrisoarea. Era mai voinic decât mine şi umilinţa mea 
era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violenţă din 
partea mea. În acest timp privirea îmi alunecase repede 
într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. „Să vedem, 
se sclifosi el, încurajat de umilinţa mea şi rupând plicul, ce 
scrie Dulcineea din Toboso...” În clipa următoare pusei 
mâna pe polonic şi îl pocnii între ochi cu atâta furie încât 
linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de braţ, 
lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita 
care mai avea în ea borş şi i-o vârâi pe cap, în timp ce îl 
izbeam cu picioarele la ţurloaie, cu bocancii duri şi nu mă 


oprii până nu-l văzui la pământ. Ridicai apoi liniştit 
scrisoarea de pe jos, o vârăi în buzunar şi revenii la locul 
meu să-mi mănânc ciorba. Am făcut amândoi trei nopţi de 
carceră, cu reproşul sec şi distant al comandantului,că 
oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decât 
simpli soldaţi. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînţeles, 
inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s- 
a rupt şi citit scrisoarea în faţa tuturor? Ce-ar mai fi fost de 
dres? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă acelaşi lucru, 
că, adică, să ne lăsăm de glume. În filme am revăzut apoi 
astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să 
devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la 
exerciţiul cutare, de luptă, la care asista însuşi generalul... 
E, dacă venise însuşi marele comandant? Asta era esenţa, 
restul, copilării, glume de cazarmă. În realitate individul, 
fără să ştiu de ce, mă ura, dar şi eu pe el. Abia după ce am 
terminat şcoala, la masa de despărţire a venit la mine şi cu 
o privire întunecată şi-a cerut scuze. Erau nesâncere, dar 
ne întorceam acasă şi nu e bine, aşa în general, să ai 
duşmani... Cine ştie? Eram tineri... Viaţa e lungă, pământul 
e mic... le mai întâlneşti şi... 

Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filosofie de 
ultimă oră. Şi nu m-am înşelat asupra acestei judecăţi. 
Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai târziu... 
Erau cam de aceeaşi vârstă. Petea mai mare cu un an... În 
adolescenţă, cândva, într-o noapte, fata îşi trezise speriată 
părinţii şi le şuşotise: „Petea mă aşteaptă în grădină”. Era în 
vacanţa mare, era zăpuşeală... S-au dus în grădină, l-au 
găsit acolo pitit printre pomi şi la întrebarea ce făcea el 
acolo singur la miez de noapte, pe cine aştepta, a răspuns 
„pe nimeni” cu atâta groază, încât l-au luat la bătaie şi l-au 
snopit până l-au lăsat lat... Nu i-a trecut însă şi atunci l-au 
gonit din sat la nişte rude din Chişinău. Dar se întorcea şi 
de-acolo, tot aşa, noaptea, şi o aştepta tot acolo, în aceeaşi 
grădină... Matildei i se făces milă de el şi nu-l spunea, dar îl 
ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s- 


au stins cu totul, încât în clipa când Matilda îmi povestea 
toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se 
schimba, dar şi asupra Matildei. În acea zi tocmai asta să fi 
fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai 
mic semn de recunoaştere, că eram bărbatul ei şi că mă 
iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuşi un om normal, 
ere căsătorit şi avea şi două fetiţe? lar Petea de aceea mă 
privise de la început cu ostilitate şi mai ales de aceea sărise 
la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche 
făcând-o să râdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam 
pe Matilda? De aceea scosese el un răcnet?... La ora când 
mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. 
Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viaţa 
mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simţeam 
doar satisfacţie că îl mirosisem şi îl gâtuisem izbindu-l de 
perete pe roşcovanul de frati-său şi nu încetasem apoi s-o 
fac să râdă pe tăcuta Tamara cât timp durase masa şi apoi 
şi după aceea, când se desfăcuse damigeana cu vin. 

VI. 

Petea afectă că nu făcusem decât să-i stric cravata şi cu 
cea mai mare naturaleţe se duse la locul lui, cu aerul că un 
lucru foarte vesel se petrecuse:...dom' profesor, zise el, 
bagă de seamă şi nu fii antisovietic (şi clătină din cap 
îngrijorat pentru mine), noi suntem în măsură să-ţi spunem 
că...”. Ce eşti tu în măsură să-i spui? îl întrerupse Tasia. la 
taci din gură! Şi tu, Matilda, de ce îl îndemni! Nu oricine 
are chef de pupături, ţi-e bărbat, vă cunoaşteţi de doi ani, 
nu ştii ce fire are bărbatu-tău?” „Dar a vrut să ciocnească, 
se apără şi îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu 
că e cam posomorât şi Petea a vrut să-l facă să se simtă 
bine!” „Mai bine l-ai fi făcut tu!” „Dar Victor nu e un copil,” 
reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică 
reacţia mea a fost copilărească, înţelesei însă că Tasia şi 
desigur şi ceilalţi băgaseră de seamă felul cum mă primise 
Matilda printre ai săi şi că desigur asta era pricina lipsei 
mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu 


schimbase un cuvânt cu mine şi mă hotărâi să nu schimb 
nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sunt atât de 
fireşti încât mi-au lăsat o excelentă impresie, rămânând în 
sinea mea la hotărârea de a nu-i mai vedea pe niciunul 
niciodată. 

„În orice caz, îşi desveli atunci dinţii unul din zbanghii, 
Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gândit să ridice 
mâna... Profesorul nu pare să fie filosof, deşi predă filosofia! 
o spun în sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridică el 
paharul. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău! Ne cerem 
scuze; Matilda, sau asia că e gazdă, ar fi trebuit să facă 
prezentările. Eu sunt Vasile Lemnaru, cel mai în vârstă 
dintre Lemnari, şi sunt inginer agronom, conduc o fermă de 
stat (toate bunătăţile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi 
de curcan, sunt de la ferma mea). Petrică (aveţi dreptate, ce 
e aia Petea, suntem români toţi, dar aşa ne-a spus mama 
când eram mici, cu toate că era şi ea româncă; oamenii nu 
prea îşi dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e 
contabil la (şi spuse un nume lung de direcţie, aperecea sau 
aşa ceva pe lângă Ministerul Minelor şi Petrolului). Tasia, 
adică Nastasia, continuă el, e soţia mea (asia de-aici 
înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ţi 
spunem toţi, s-a terminat cu asia!), de profesiune 
formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din când 
în când o anunţ: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile 
mâncăm numai vitamine! Şi atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu 
gulii, dă-i cu păstârnac, dă-i cu ţelină, până ne umflam de 
vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu 
purcel...” 

Nu ştiu de ce, tot clanul izbucni în râs. E adevărat că şeful 
lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuşi aerul că 
el a fost şi a rămas şeful clanului, şi nu numai pentru că era 
frate cu Matilda, Artimon şi Petea, ci şi pentru calităţile lui 
intrinsece) avea, se pare, dintre ei toţi, simţul humorului. 
Rămânea de văzut dacă acest humor depăşea graniţele 
familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de râs în istoria cu 


vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat şi el se 
supunea la acest regim alternativ între purcel şi păstârnac, 
era cam stupid... Îl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea 
lui Petea şi acum se ocupa de mine. „Cine a mai rămas? 
căută apoi elparcă în jur, şi iar se râse. A! Artimon! 
Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic 
prin pădurile astea, ceilalţi, adăugă cu un gest neglijent de 
mare şef, spre doi zbanghii mai tineri ca el şi care îi stăteau 
în faţă, sunt ajutoarele mele de la fermă, ingineri şi ei, ăsta 
e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de 
câmp... lar doamna e soţia lui Petea, sfârşi el cu un semn 
din cap spre o cucoană incredibil de urâtă şi de bătrână, 
dacă te gândeai că roşcatul era mai mic decât Matilda, care 
încă nu împlinise treizeci. Urâta, coafată înalt, păr negru, 
figură plată şi obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse 
să se însoare cu aşa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe 
lângă faptul că avea trăsături frumoase şi expresive, avea în 
felul lui de a fi o mândrie naturală de mascul dintr-o specie 
reuşită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă şi 
provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia mulţi 
ani mai târziu traiectoria vieţii lui avea să explice această 
căsătorie inexplicabilă. De fapt nu avea vocaţie pentru viaţa 
de familie şi crezuse că a te căsători era o glumă, puteai 
oricând să te descăsătoreşti şi se pare că, după spusele 
Matildei, fata asta urâtă şi care nu era nicidecum bătrână 
când se luaseră şi nici aşa urâtă nu era, naşterile o 
sluţiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice 
Matilda prin una din formulările ei lapidare şi patetice, ce 
era cu Petea... Fapt e că urâta pusese stăpânire pe cele 
două fetiţe pe care le făcuseră împreună şi le crescu 
împotriva lui, roasă în acelaşi timp de o gelozie fără 
vindecare, deşi la data aceea Petea n-o înşela cu nimeni. 
Dar începu s-o înşele şi atunci îl alungară din casă. De fapt 
el abia atunci ieşea dintr-o întârziată adolescenţă, dar tot 
nu ştiu să-şi găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, 
schimbă vreo cinci şi toate sub o formă sau alta îl umiliră şi 


îl dădură afară, luându-i lucrurile şi chiar hainele de pe el. 
Pe-asta din urmă, care îi luă şi hainele, o iubise cel mai tare. 
Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitaţia lui 
insistentă, întâlnindu-ne întâmplător pe stradă. Tipesa era 
gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de 
dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar şi 
Matildei îi plăcuse, se părea că în sfârşit Petea şi-a găsit 
femeia care să-l iubească şi să se căsătorească cu ea, să-şi 
întemeieze şi el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l 
iubească, nu să-l bârfească în oraş, ba chiar şi mai rău. 
Petea tânjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui 
Petea! Auzind-o pe Matilda exprimându-se astfel, ai fi putut 
crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne 
bălăcăream în pasiuni urâte şi mici, el tânjea după ceva 
înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întâmpla 
între el şi tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face 
fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncându-i la 
început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, 
pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o 
clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), 
pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce 
avea, iar cea din urmă, bibeloul, şi hainele de pe el, căci aşa 
îl dăduse afară în stradă, în pijama, şi încuiase uşa pe 
dinăuntru şi nu mai deschisese nici la insistenţele Matildei, 
care veni cu un taxi şi cu un costum de-al meu să-l ia de- 
acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuşi 
să-i ia şi lucrurile... Intuiţia mea era că Petea avea un suflet 
iremediabil turbure şi violent, fără să ştiu ce forme 
exasperante îmbrăca de stârnea în partenerele lui aproape 
una şi aceeaşi reacţie... Până la urmă s-a întors acasă, 
unde, bineînţeles, a început să ducă o viaţă infernală cu 
urâta şi bătrâna lui soţie pe care nimeni n-o putea potoli. 
Fetele însă, cum se întâmplă adesea cu copiii, făcându-se 
mari, începură să ţină îa el şi s-o dezaprobe pe mamă... Nu 
ştiu dacă bătrâneţea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă 


după măritişul fetelor, cei doi aveau să rămână iar singuri 
faţă în faţă... 

Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să 
pună irezistibil stăpânire pe toţi cei de faţă şi că nu va 
înceta să vorbească până nu-l vor durea fălcile, când ne 
vom ridica şi pleca. Ceea ce se şi întâmplă. După ce termină 
cu prezentările, înfulecând, mă ignoră, spunând că de altfel 
el îl cunoaşte bine pe N. B., şeful meu de catedră, îi trimite 
din când în când peşte şi câte-un purcel, fiindcă e prieten 
cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăştia fiind fost 
coleg de liceu cu ella Chişinău, prieten de nădejde, e cel 
mai bun internist din Ardeal după Haţeganu, e elevul lui... 
„Într-o zi lui Haţeganu, înlănţui el dând pe gât un pahar de 
vin, cât e el de mare, i-a făcut figura un ţăran, care a venit 
la el cu plămânul ciuruit de oftică. 1 s-a arătat radiografia, 
nu şi-a dat seama că ţăranul era acolo, alături pitit în suita 
lui, şi zice, moare, asta e, domnilor, moare!... După un an se 
întoarce ţăranul sănătos şi zice: domnu doctor, acum mi-e 
bine, să vă dea Dumnezeu şi dumneavoastră multă sănătate 
şi să trăiţi o sută de ani. Ce e cu tine? zice Haţeganu. Ce e 
cu ăsta? Şi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... 
ştiţi dumneavoastră, aşa şi-aşa şi cum arată acum 
radiografia? zice Haţeganu enervat (aşa sunt ăştia, dacă nu 
mori când zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la 
radiografie, se enervează şi mai tare, toate cavernele se 
cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? 
Păi ce-aţi spus dumneavoastră, zice ţăranul, am băut 
moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice ţăranul. Du- 
te în p... mă-tii, zice atunci Haţeganu şi-i aruncă radiografia 
în nas şi se cară, nu-i plăcea să-şi bată cineva joc de el, 
fiindcă el aşa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul 
tot aşa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a 
aranjat, când să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... La 
morgă cu el, zice. Anunţă familia să vie să-lia... 
Dimineaţa...” Da, bănuiesc, gândii, dimineaţa ăla care 
murise înviase, la morgă, şi izbucnii în râs şi turnai vecinei 


mele în pahar. Ea tresări, surprinsă. „Ai de gând să asculţi 
mai departe vorbăria ăstuia?” îi şoptii. Tăcerea ei deveni 
atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea. 
„Bineînţeles, zisei. Cum trăieşti tu cu gringalelul tău?” (ca 
să nu-i zic pe româneşte pipernicit - prudenţă cu femeile 
fatale!) Tăcerea ei se adânci, nu-mi răspunse. Îmi plăcea 
cum mânca, într-o totală absenţă, deşi poftă avea. Tot aşa îşi 
goli paharul. Numai când îşi aprinse a nu ştiu câta ţigare, 
degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gândirea ei 
insondabilă era la pândă şi că masca ei cu senzuale buze 
trase în jos se mişca, sub presiunea unui enorm interes, 
unei ascuţite curiozităţi. Ce poate fi? mă întrebai. 
Bineînţeles, rânjii în sinea mea, cuvântul gringalet, la care 
adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în 
căutarea unui înţeles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era 
un gringalet?! Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o 
călăuzea să se mire, se redresă, masca se reaşeză, 
pleoapele se lăsară greu peste pupile şi numai fumul ţigării, 
din care trăgea cu poftă nestăpânită, arăta că voinţa pe 
care o pusese ca să nu întrebe era uriaşă. Mă înşelam 
asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai 
târziu... Continuai: „Într-o cârciumă, doi poeţi nu aveau ce 
bea. Şi atunci văd prin fereastră un tip care scria şi el 
poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rândul lui îi 
vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi 
aicea? Lasă că bem, zice noul venit şi se duse acasă, veni cu 
bani, dar şi cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce 
unul din cei doi răsfoia caietul. N-are! zise el deodată. 
Chelnerul le destupă sticla, le puse în faţă fripturile, 
salata... N-are! repetă acela, n-are! şi aruncă alături 
caietul. Proprietarul lui înţelese şi nemaiştiind ce spune 
strigă necăjit: ce-are, dom le, de n-are? Aici e aici! făcui eu 
filosofic, ce are de n-are! Cine poate să ştie?” 

Tamara se întoarse şi îmi aruncă o lungă privire 
languroasă. 'Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în 
această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda 


încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a 
pălăvrăgi:”. Dar nu e aşa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, 
în realitate el vroia să caute puţină linişte, ce înseamnă 
agitația asta faţă de dorinţa omului de a fi el însuşi...” 
Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela 
să fie el însuşi, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, 
şi să vină el şi să dea totul de râpă... „Mai mâncam noi aici 
un curcan, şi mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea 
brutal, dacă ne luam după...” „Dar ce mulţumire avem noi 
dacă el...” „Matilda, strigă Iasia, du-te, dragă, la el acasă 
şi...” „Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n- 
avea, n-avea nici el, strigai eu. Şi nici celălalt. Niciunul din 
cei trei n-avea! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, 
gringalet-ul tău are sau n-are?” „Dar dumneata ai? spuse 
ea rar şi-i simţii pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare 
neaşteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă 
răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru 
îndoială, care îi şi licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de 
ce râzi de alţii. „N-ai înţeles, zisei, e vorba de talent, 
doamnă!” 

Mersesem prea departe cu sugestiile mele şi mă 
înfundase. Ea izbucni în hohote, îşi dădu capul pe spate. 
Dinţi laţi, colţi carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate 
absolută şi totală. Avui, o clipă, o senzaţie de coşmar. 
Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i 
spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost 
vreodată atât de vulgar, nu faţă de cineva, ci faţă de mine 
însumi, fiindcă mi se întâmplase nu o dată să gândesc: sunt 
vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intenţia de a insulta, eu nu 
sunt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deşi eu sunt 
acela care le rostesc. Nu preţuiesc această persoană şi ca 
atare nu-i ofer despre mine decât o viziune vulgară, 
deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, 
prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. 
Nu doresc să mă apropii! O părere rea despre mine e un 
scut de apărare împotriva amestecului şi a compromisului 


cu cei pe care îi dispreţuiesc. Le dau şansa să mă 
dispreţuiască şi ei. Ce făcusem însă aici? Simţii că roşesc, 
fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, şi vrusesem să 
plac şi eu. Şi, desigur, toată lumea văzuse şi mă dispreţuise, 
lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă deşi 
hotărâsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le 
ofer o astfel de imagine, erau totuşi rudele Matildei, căreia 
nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei 
bine... Deşi până la urmă asia şi Vasile se străduiseră să 
facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda şi Petea 
încă din primele clipe ale apariţiei mele... 

Mai întârziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut 
fără să-i mai acord Tamarei vreo atenţie, apoi mă ridicai de 
la masă şi mă adresai Matildei grav, ca între soţii care 
trăiesc de mult împreună şi au învăţat să-şi respecte liber şi 
fără vreun resentiment obiceiurile: „...dacă tu vrei să mai 
stai... eu trebuie să plec!” „Nu“, tresări ea şi avu pe chip o 
expresie neaşteptată de supunere, pe care nu i-o 
cunoşteam şi care o făcu să se ridice de pe scaun. Aşteptai 
liniştit lângă uşă să se termine pupăturile şi salamalecurile 
de despărţire, nu dădui mâna cu nimeni, fiindcă nici ei nu 
dăduseră când venisem, spusei global bună ziua şi ieşirăm. 

VII. 

Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe 
supusă, avea paşi şovăielnici, paşii ei de-atunci, când o 
găsisem plimbându-se prin faţa casei mele. Cum ea nu 
spunea nimic şi nici eu n-aveam de gând să spun ceva, o 
lungă tăcere se aşternu între noi, nepăsătoare la mine, 
îngrijorată, se pare, la ea. În cele din urmă ea mă întrebă 
deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că 
e supunere: gândire sigură pe ea, judecată fără apel:De ce 
te-ai purtat aşa de urât cu Petea?” Nu era totuşi chiar un 
reproş sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o 
fermitate afişată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urât 
cu mine şi nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui 
impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la 


cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începând cu 
întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu 
exista o explicaţie care se putea da de ce o soţie nu schimbă 
un cuvânt cu soţul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un 
gest, un surâs, o exclamaţie... Nu era ceva care putea fi 
înţeles, trebuia doar înghiţit, iar în ceea ce priveşte 
urmările şi sensul, nu putem forţa nimic de pe acum. Vom 
vedea mai târziu. Vrusei să-i spun: „Niciodată nu mi-aşi fi 
putut închipui că...” dar mă oprii iarăşi. Practica 
pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. 
Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta 
vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu o mare 
bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se 
nelinişti: „Eşti supărat pe mine?” 

Dacă eram supărat pe ea! l-auzi! Vroia să smulgă de la 
mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gândii, 
dă-i drumul, dacă poţi, spune ceea ce nu poate fi spus, 
explică ceea ce nu se poate explica! „le-am aşteptat o oră 
să te întorci, nu ştiam ce e cu tine...” Nu ştia! Dar de ce 
sunasem în loc să deschid? Nu ştia, o lovise amnezia... Şi 
cum urcase scările uitând că trebuie să vin şi eu şi închisese 
bine uşa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă 
imposibilul. „Bine, zise ea, Petea e un nesimţit, dar în cazul 
de azi nu vroia decât să...” Se poticni singură. Ei, ei, de ce 
te-ai oprit? Lasă-l pe Petea, mai e până acolo! „De la 
început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormântare, m- 
am mirat şi eu, n-ai dat mâna cu nimeni...” Trece la atac! O 
fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toţi stăteau ca nişte 
plăcinţi pe scaune, să arborez o încântare maximă, să sărut 
mâna la cucoane... Sunt obişnuit de la părinţi, Matilda; 
gândii mai departe, să mă ridic în picioare când îmi intră un 
musafir în casă. lar figură de înmormântare eu nu aveam 
când am intrat - şi ţi-am căutat chipul şi am aşteptat de la 
tine un semn de recunoaştere. Oi fi avut după aceea, asta e 
posibil... 


Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte puţin), se opri şi 
se aşeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui 
scuar cu un arbore foarte bătrân. Se însera. O lumină 
galbenă de noiembrie liniştit se zărea în depărtare, mărind 
parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru şi înecând 
acest centru în mister, ca şi când acolo s-ar fi petrecut cine 
ştie ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea 
plimbare după excursia cu Petrică şi mi se făcu dor să mă 
plimb singur, ca atunci când o dădusem pe Matilda uitării, 
după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Şi astăzi mi se 
întâmplase acelaşi lucru. Îi aruncai o privire. Stătea 
nemişcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, 
castaniu, i se revărsase peste mâini. Taiorul negru i se mula 
pe corp, genunchii stăteau strânşi unul lângă altul, şi 
privirea mea piezişă întârzie căutând frumoasele ei glezne. 
Ca un val care spală în câteva clipe o plajă murdară şi îi 
redă frumuseţea ei de la începuturi, amintirea primelor 
clipe când o zărisem pe Matilda prin ninsoare şterse 
această zi din prezent şi o dorinţă vie mi se urcă în inimă 
să-i văd pleoapele clipind şi surâsul înflorindu-i enigmatic în 
colţul gurii. 

Mă aşezai alături şi îi apucai mâinile. Ea nu şi le desprinse, 
dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ţinui 
astfel câtva timp... Dar n-o puteam ţine la infinit, îi dădui 
capul pe spate. Îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe 
jumătate închişi, acest chip, care nu era frumos decât 
printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de 
armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale 
unui bărbat... Da, gândii, ce coşmar! Apucă-te să mângâi şi 
să săruţi un bărbat... Simţii un val de repulsie şi o lăsai din 
braţe. „Da, ştiu, zise ea, sunt odioasă. Dar nu mă pot 
stăpâni... Lumea mă admiră, colegele, toţi care mă cunosc... 
Matilda, mi se spune în faţă, tu eşti un om şi jumătate! Dar 
eu ştiu, aproape că striga ea, şi mai ales de când te iubesc 
pe tine, că nu e aşa, că nu sunt un om şi jumătate, fiindcă 
nu sunt stăpână pe mine.” „De ce ar trebui să fii stăpână pe 


tine din moment ce toată lumea te admiră?” rupsei eu 
tăcerea. Şi nu spusei mai mult. Stăpân pe sine, gândii, 
trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri 
străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ceai 
făcut tu, de pildă, azi? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem 
pomeni că săvârşim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar 
timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, până 
ne trezim roşind, cum făcusem eu cu Ilamara, dar pe tine te 
urmăreşte după câte înţeleg mai demult, ca un blestem, 
această alunecare; eşti conştientă de ea, dar nu vrei să-i 
spui pe nume. „Ei, râsei eu, e uşor să spui că eşti oribilă, 
dar ia încearcă să spui de ce, apucă şarpele de coadă...” Şi 
fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, 
fiindcă nici un semn nu arăta că a înţeles ce aşteptam eu de 
la ea, adăugai cu ironie: „Cum, dar eşti firească, tu care îi 
înţelegi pe toţi fiindcă aşa sunt ei, nu văd de ce nu te-ai 
accepta şi pe tine!”, tot gândind: în fond te accepţi, 
plesneşti de trufie când eşti aşa cum sugerezi că n-ai fi, te- 
am văzut, oho, te-am văzut din plin, aşa cum nu mi-am 
putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră 
ieşire în lume! Nu e grav, acum sunt prevenit, pe viitor când 
vom ieşi mă despart de tine pe timpul cât va dura vizita, 
apoi ne reîntâlnim ca acum îndată ce ne vom afla în 
stradă... 

„Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întâmplat de fapt chiar 
Nimic, nu văd motive suficiente să-l imiţi pe Marmeladov! 
Nu te înţeleg, continuai, şi te rog să mă crezi că nu e pe 
gustul meu să vad pe cineva turburându-se şi acuzându-se 
de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să 
spun nu au nici o concreteţe.” „Da, zise ea, dar au 
consecinţe, o, eu ştiu, simt...” „Păi sigur că au, zisei, dar ce 
poţi face? Ei, da, e ca şi când am avea dreptul să cerem şi 
să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o 
perfectă armonie cu ceilalţi.” (Trebuia atât de puţin, gândii, 
ca totul să fie în ordine! şi nici acum nu trebuie mai mult, 


dar văd că nu-l faci, puţinul acesta, şi continui să-mi arăţi 
acest chip de bărbat care îmi stârneşte repulsie!) 

Revenii însă asupra acestei gândiri. Nu, acum nu mai 
putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru şi anume 
o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie! 
dar cine se poate transfigura când asupra lui apasă masa 
brutală a unei realităţi sufleteşti în stăpânirea căreia este? 
Doar un puternic seism poate determina să se spulbere 
firea, caracterul care ne ţine înlănţuiţi şi să elibereze ceea 
ce zace în noi încătuşat, acea simţire diafană, profundă şi 
pură care ne face să cădem aproape în perplexitate când 
învăluim cu privirea chipul iubit... Aveam o singură 
nedumerire: ce se întâmplase de fapt cu Matilda? Fiindcă 
una erau discuţiile noastre din care ieşeau scântei (nu mă 
nelinişteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de 
interes să învingi o rezistenţă; în mod normal gândim că 
astfel de rezistenţe nici n-ar trebui să existe, dar uite că 
oamenii le au, şi anume în chestiunile cele mai puerile) şi 
alta această schimbare care, nu mă înşelam, venea din 
adâncuri. Din primul şoc rămăsesem însă cu un fir de 
înţelepciune şi.îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decât 
arhitectura ei şi, desigur, obiceiul de a-şi contempla cu un 
sentiment catastrofic deplasările sufleteşti. în loc să-mi 
spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se 
întâmplă mie, lucrurile astea n-au importanţă faţă de ceea 
ce ştim noi că simţim unul pentru altul, ea continua să stea 
alături de mine cu chipul desfigurat, străină şi mortificată, 
cu toate că eu o acoperisem spunându-i că de fapt nu s-a 
întâmplat chiar nimic şi n-avea rost să se complacă în starea 
aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai 
de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? 
Ce e mai important decât asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. 
„Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ţi-am spus de la început 
când mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Şi ţi-o spun şi 
pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sunt 
gata oricând s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum eşti 


departe de mine şi ai timp de pierdut exagerând 
întâmplările unei vizite nereuşite, despre care nici măcar 
nu vrei să vorbeşti, să-ţi explici ţie, dacă mie nu crezi că mi- 
eşti datoare vreo explicaţie, ce anume ţi-a făcut rău, ce s-a 
întâmplat de fapt. Hai să mergem!” 

VIII 

„Numai că această stare n-o părăsi decât după vreo 
săptămână, timp în care nu descoperii nimic şi văzui zilnic 
şi cu nelinişte chipul ei urâţit, de pe care fugise lumina de 
altădată. Şi dacă rămâne aşa? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar 
nu era, mânca zdravăn, cu poftă, şi tot aşa făcea şi 
dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca 
şi când nimic nu se petrecuse cu ea şi mă pomenii că un fior 
rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine 
întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă eaa 
fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel? Câteva zile mă 
simţii ca şi când aşi fi avut în stomac un copil mort. 
Conversaţia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi 
mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei 
pe la arhitecţi, şi când încercai să fac eu acest lucru 
relatându-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i 
captai interesul, deşi nu era absentă, mă asculta cu atenţie. 
Nu ieşirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung 
la telefon cu tot felul de cunoştinţe, când nu stătea în 
bucătărie cu Ana şi pregătea masa. Alteori dădea drumul la 
radio, lua o carte şi se înfunda în fotoliu să citească, dar 
renunţa după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o 
să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simţea 
obosită, se ducea să se culce. 

Spre sfârşitul săptămânii o văzui la un moment dat în 
fotoliu cu oglinda în mână (un frumos obiect din argint 
vechi), se cerceta cu o atenţie minuțioasă şi îndelungă, se 
strâmba, se uita când foarte aproape, când de la distanţă, 
punea mâna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, 
dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate 
scârbită şi reflexivă... Când aproape că aruncă oglinda, de 


astă dată plictisită, şi spuse cu un soi de nepăsare care 
venea parcă de foarte departe: „Arăt oribil!” Dar nu mie mi 
se adresa, ci, ai fi zis pereţilor şi se ridică din fotoliu, îmi 
arătă un spate care se îndepărtă leneş spre dormitor şi 
dispăru lăsând uşa deschisă. Deci era adevărat, arăta aşa 
cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă 
schimbasem... Şi simţii cum din nou fiinţa mea respira liber, 
fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar râsul. Felul cum 
ea se privise în oglindă, aşi zice plictisită că era plictisită, 
fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică 
stagnare a sufletului, ca şi când ar fi fost o iapă bătrână 
care se uită în golul cel mare al câmpiei şi nu mai vroia 
nimic... Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă 
năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii aşezată 
pe taburetul din faţa oglinzii de toaletă, cu un ruj în mână. 
Şi-l dădu peste buze, se contemplă, îşi supse gura... Buzele 
reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de 
astă dată desenându-şi o gură de vampă... „Cum arată o 
curvă, zise, tu trebuie să ştii... Ai fost la curve, nu? Sănu 
minţi, toţi aţi fost...” Izbucnii în râs. Vorbea tot aşa, 
tărăgănat, ca şi atunci când constatase că arăta oribil şi nu-i 
păsase, sau prea puţin. Tot aşa şi acum, puţin îi păsa dacă 
am fost sau nu la... „De ce râzi?!” mă întrebă cu o 
nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-şi 
facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită 
astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se şteargă 
cu vată, pe care o înmuie într-o sticluţă, reuşind să se 
boroşcăiască pe obraz şi pe bărbie, enervându-se, o 
enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că 
găseam ceva de râs în toate acestea... Râdeam fiindcă o 
iubeam, deşi o simţeam departe de mine, dar mi se părea 
că se trezise totuşi ceva în ea şi cine ştie, poate... 

Într-adevăr aşa se şi întâmplă, a doua zi dimineaţa când 
deschise ochii chipul ei se limpezi şi înflori sub un straniu 
sentiment de renaştere, uitându-se la mine? „Victor, ce faci 
tu, iubitul meu, ei, eee...” strigă, un vechi strigăt al ei, la 


început de interdicţie, apoi de stupoare, la telefon, când mă 
căuta la facultate şi ne auzeam vocile. Mă redescoperea? 
Vedea că exist? Descoperea că ea însăşi exista şi nu oricum, 
ci alături de un bărbat pe care îl iubea şi de care era iubită? 
O uluia acest fapt...? 

Totuşi în săptămânile următoare descoperii că întoarcerea 
nu era totală, ca şi când ceea ce câştigase înstrăinându-se 
de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeaşi 
casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunţe. 
Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deşi 
foarte prudente acum, nu-i aduceau decât o exclamaţie 
scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, până când într-o 
zi îmi spuse chiar mirată: „Parcă ai fi un moşneag care 
trăieşte din amintiri. Suntem tineri, trăim în prezent... Nu 
pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut şi de 
viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singura e viaţă; restul e 
iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ţi-o faci. Şi de trăit 
când trăieşti?” „Sunt trei dimensiuni componente ale 
conştiinţei umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. 
Ne naştem şi asfinţim odată cu ele, nu numai bătrânii se 
gândesc la trecut, nu numai tinerii la viitor şi nimeni nu 
poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viaţa noastră 
ar fi ca şi a lui, mâncare, ham, apă, somn, apoi iar mâncare, 
ham, apă şi din când în când bici, dacă l-ar vizita, trăgând 
căruţa şi auzind nechezatul unei iepe,- cine ştie ce reverie 
de pe vremea când era armăsar.” „Deci armăsarul are 
conştiinţă?” zise ea izbucnind în râs cu o satisfacţie stupidă, 
pe care o au toţi cei Ce nu pot urmări până la capăt o idee, 
şi care cred că te-au prins că a ta e falsă. „Calul şi tot ce 
există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, 
dar asta e altceva. Reţine numai cuvântul <jugănit>, care ţi 
se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul 
contează.” „Bine că eşti tu armăsar”, râse din nou Matilda 
şi părăsi brusc şi discuţia şi locul, cum nu făcea de obicei, 
lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia 
acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, şi când reuşea 


să se ferească şi să nu intre în jocul lor şi mai ales cu mine, 
însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe şi se temea 
de ceva... 

Bine, îmi spusei, haideţi aşadar să trăim acest prezent. În 
duminica următoare făcurăm o vizită părinţilor mei, care 
bineînţeles că se supărară fiindcă nu-i anunţasem din timp 
să ne primească şi ei cu masa pregătită. De astă dată 
Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, 
din priviri, punea mâna pe mine, ba chiar la un moment dat 
îşi lăsă capul pe pieptul meu... 

Credea că o să fiu încântat, eu sau părinţii mei? Puțin lipsi 
să nu mă scoată din pepeni şi scurtai vizita, crezând că din 
pricina asta, că ne aflam la părinţii mei, vroia ca să arate că 
mă iubeşte aşa tare. 

Dar nu. Asta o ţinu câteva săptămâni. Încercai s-o scot din 
casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, 
nu, n-am timp, deşi pe urmă se vedea că avea destul, ba 
chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca şi ieşea 
la plimbare... dar plimbare îi oferisem şi eu cu o oră înainte. 
Şi nu zicea vino şi tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai 
din sprâncene: omul are chef să se plimbe singur, da, 
singur, şi să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să 
simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea 
ascultându-i vorbăria. Fireşte că începui să ies şi eu singur, 
fără să mă obosesc s-o invit. Primeam vizita câte unui 
arhitect, cu soţia, fireşte. Matilda râdea cu gura până la 
urechi de nu ştiu ce, şi după ce aceia plecau, se uita la mine 
vindicativ, ca şi când eu aşi fi silit-o să râdă astfel de te miri 
ce idioţenie spusă de musafiri. 

Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, 
crezând că în mijlocul naturii o să dorească mai puţin să-mi 
arate cât mă iubeşte! Nici vorbă! Îi dădea înainte cu libia şi 
mi se agăța de braţ împiedicându-mă să urc... „Ai vrut 
dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea 
aerul), ei, iată dragoste! satură-te! Dar nu era aşa, nu era 
nimic demonstrativ în acest exces şi mă întrebam ce e mai 


rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii 
brutal în faţa acestei revărsări de tandreţe, încât după acea 
excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dând 
cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic aşa extrinsecă... 
Treptat încetai să-i mai pândesc reacţiile, ba chiar erau zile 
când nici nu mai ştiam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu 
mai observai şi ce anume stare nouă luase locul celei 
sufocante, care la rândul ei să dispară după un timpşi să vie 
alta. Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, 
asemeni zilelor şi anotimpurilor, sentiment, cred, comun 
tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea vieţui cu cineva în 
aceeaşi casă, atâţia amar de ani, cât durează o căsnicie 
activă (bătrâneţea e sfârşitul ei...) 

Dar asta şi din pricină că la facultate începu să se întâmple 
ceva, evenimente senzaţionale, care mă surprinseră şi mă 
aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, şi nu 
mai aveam timp să despic firul în patru în relaţiile mele cu 
Matilda. 

IX. 

Predasem până atunci liniştiţi, treceam şi noi, ca şi 
arhitecţii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat- 
o mai târziu ca aparţinând perioadei Matilda. Adică? 

Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei 
râzând. Se referă la perioada de după revoluţia proletară, 
când vechii idoli şi mai ales vechii stăpâni devin obiectul de 
râs al maselor, înfăţişaţi ca nişte paiaţe, în artă, filme, 
teatru, spectacole de circ şi de estradă. A dispărut aura în 
care erau învăluiţi, puterea, luxul, banul, şi ne apar acum 
aşa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiţi, 
caraghioşi. Numai că marii artişti făcuseră acest lucru 
totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puţin, 
asta vroia să spună Marx, aura persista atât timp cât 
condiţiile sociale rămâneau neschimbate. Perioada Matilda 
însă arăta contrariul, nu se râdea numai de vechii idoli, ci şi 
de cei noi. Cel puţin ea râdea, şi la început n-o înţelesesem, 


până într-o zi când mă întorsei şi eu acasă în prada unei 
mari veselii. 

Mă încrucişasem în dimineaţa aceea pe culoarele facultăţii 
cu dentistul la care mă duceam de obicei când aveam vreo 
carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut 
în oraş, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de 
literatură şi filosofie, mă oprea adesea minute lungi în 
cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă 
noutăţile, cu toate că salonul său era plin de clienţi în 
suferinţă. Dar ne şi împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite 
reciproce, schimbaserăm cărţi... „A, doctore, îl întâmpinai, 
salut...” În loc de răspuns el îmi zâmbi, mă apucă pe după 
umeri cu un gest hotărât şi protector şi mă strânse şi mă 
bătu uşor pe spinare, grăbit dar atent: „Cum merge?” mă 
întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care 
o neglijasem ani în şir şi mă pomenisem că nu mai puteam 
mânca într-o parte. Pierdusem o măsea şi trebuise să-mi 
îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operaţie extrem de 
dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. 
„Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg şi sâmburi de 
măsline.” El râse cu poftă şi dispăru pe uşa pe care scria 
decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deşi mi se păru 
nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite şi mai 
ales fără să bată în uşă. „Decanul nostru suferă rău de 
măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe 
doctorul Vaintrub.” Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă 
atenţie şi nu ştiu de ce parcă fumau toţi ca nişte turci, deşi 
nu erau toţi fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe 
fereastră, altul îşi răsfoia nişte notițe, ceilalţi se plimbau de 
colo până colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu 
ştiu ce aşteptau de nu-şi vedeau de orarul lor... Secretara 
deschise uşa şi ne anunţă: „domnul decan vă aşteaptă!” 
Aha! Asta era deci. leşirăm şi ne îndreptarăm spre decanat, 
intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, 
întâmpinându-ne cu un surâs cordial, stătea dentistul 
Vaintrub. 


Se ridică în picioare şi dădu mâna cu noi toţi. Ni le cam 
zgudui pe-ale noastre... „Domnilor, ne spuse, sunt, după 
cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... 
Luaţi loc... Sunt în măsură să vă spun că unele măsuri 
preced reforma învăţământului pe care partidul o 
pregăteşte. În iunie, când s-a produs actul naţionalizării, 
uzinele şi fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse 
de comunişti. În învăţământ, în cadrul revoluţiei culturale, 
reforma învăţământului şi desigur mai ales a învăţământului 
superior trebuie şi ea pregătită în prealabil. Prima sarcină 
este introducerea marxismului în filosofie şi combaterea 
energică a filosofiei idealiste. Până nu de mult marxismul 
fusese considerat o simplă filosofie de referinţă doar pentru 
curioşi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează 
concepţia despre lume materialist-dialectică a clasei 
muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filosofia 
de bază care se va preda în filosofie, în ştiinţele economice 
şi sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor 
înscrise în program în acest an şi treptat le vom schimba. 
Pentru început vă recomand...” 

Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări 
de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi şi 
alţii... „Nu notatţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri 
vor fi afişate, iar cărţile le veţi găsi fie prin biblioteci, fie 
direct prin librării...” Şi tăcu. Apoi adăugă: „Domnule 
Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale...” 

Veni şi arătă studenţilor, întrerupându-mă din când în 
când, că noul decan ştia filosofie. „În acest sens, spunea el, 
iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui 
Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem 
restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea. Hegel e 
mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuaţi.” 


Hegel răsturnat! Nu râdeam cu gura până la urechi, cum 
făcea Matilda, dar râdeam foarte tare în forul meu interior, 
văzând cum un dentist îi amenda pe marii filosofi luând 
drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum 
fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta 
ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare 
împrejurare. Dentistul le scotea filosofilor dinţii, îi plomba şi 
în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. 
Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, şi asta era cu 
atât mai curios cu cât îl ştiam pasionat de marile sisteme de 
la Platon şi Aristotel, până la ontologia existenţială a lui 
Martin Heidegger. Această stranie şi rapidă transformare, 
care îl făcea în primul rând antipatic, constituia pentru 
mine un mister. Ce i se întâmplase? Şi când? Cum îşi 
înăbuşise el ardoarea gândirii sale libere, care mă făcea să- 
mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă 
ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi 
preocupări ca şi noi, deşi meseria lui e alta şi că oricând te 
puteai duce să-l vezi, şi el să te primească cu acea sticlire în 
ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum 
de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi 
acceptase să vină la noi şi să... Abia acasă deschisei şi eu 
fălcile şi râsei cu gura până la urechi de mai multe ori: ha, 
ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... „Ei,cee,mă 
întrebă Matilda. Ce te-a apucat?” „Avem un nou decan, îi 
spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N- 
are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut 
râzând, ci intrăm şi în viitor tot râzând... însă de noi 
înşine...” Şi îi povestii întâlnirea mea pe coridoare cu 
doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu 
dantura, pot să sparg şi sâmburi de măsline... „Se 
pregăteşte o reformă a învăţământului, continuai în timp ce 
mâncam flămând. Ce-ar putea să aducă nou această 
reformă. Ce putea să aducă? Elevul şi studentul trebuiau 
oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi 
reformat. Atunci?!” „Cine ţi-a spus că acest adevăr nu poate 


fi reformat? râse Matilda mai tare parcă decât mine. Şeful 
catedrei voastre de filosofie a culturii era prezent?” „Nu, 
lipseşte de vreo două săptămâni, are o sciatică infecțioasă, 
care îl ţine la pat.” „Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care 
suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru 
filosof a fost întâmpinat într-o zi la poarta universităţii de 
către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta 
dumneavoastră n-aveţi ce mai căuta aici.” Mă posomorii, 
având într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada 
Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filosof i 
se luase catedra? „Chiar e adevărat?!” spusei. „Bineînţeles! 
zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar 
am uitat să-ţi spun.” 

Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filosof, nici ca profesor, 
deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi 
plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie 
înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, 
din care îi citau chiar în faţă fără nici o jenă, ştiau prea 
puţină filosofie. Era adevărat că în sinea mea consideram 
lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra 
unei cunoaşteri limitate de o cenzură transcendentă, 
precum şi adaptarea la spaţiul românesc a gândirii 
spengleriene conform căreia culturile şi civilizațiile sunt 
determinate de spaţiul geografic, dar avusesem grija din 
politeţă pentru marele poet şi om de cultură să nu discut cu 
nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem şi 
tăcere când vreun adept cu privirea sticlind de ignoranță 
încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se 
transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la 
el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din 
când în când, abia clipind din pleoapele lui palide şi 
transparente, câte-o privire rece şi vag interogativă. 
Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. 
Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi 
nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al 
marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese 


şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia 
învăţasem noi filosofie. Era un umanist blând şi cu vastă 
cultură, moderat om de stânga, necompromis de vreo 
mişcare politică, ar fi fost cât se poate de firesc să fie numit 
el, or, de două săptămâni, titularul lipsea şi după spusele 
Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o 
eventuală numire a profesorului N. „Poate câănu e 
adevărat!” îi spusei Matildei prins de nelinişte şi îndoieli. 
„Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. 
Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de 
deschidere a cursurilor, când vorbind în introducere la 
istoria filosofiei, pomenise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în 
afară de Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!” 
râse Matilda sugerându-mi astfel că pentru ea sursele 
comediei erau diverse, nu râdea numai de indivizi ca de- 
alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi 
beam cafeaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei 
unde era şefă evita să citească Scânteia în colectiv şi să 
comenteze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe 
altcineva s-o facă şi dispărea presată, motiva ea, de treburi) 
îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. 
Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist 
(şi încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat 
cu filosofia), ci cine ştie ce obscur profesor secundar sau 
cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întâmplase la Litere, 
unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile 
romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă 
agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, 
un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe 
el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. 
Ignorasem aceste semne, considerându-le accidente fără 
importanţă. „Chestia asta mi poate să rămână aşa, îi spusei 
Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învăţământului 
şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică 
exact ceea ce merităm.” „Ce vrei să faci?” mă întrebă ea de 
astă dată doar zâmbind sceptică, vrând parcă să spună că 


de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl 
cunoştea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că 
trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine.” 

Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se 
aşternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un 
avertisment: „Mai gândeşte-te!” „M-aşi mai gândi, îi 
răspunsei gândindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. 
Dacă mâine ne vom pomeni la catedră cu cine ştie ce 
ginecolog sau inginer de poduri şi şosele, o să fie prea 
târziu.” „Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză 
începând chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi.” „Ce 
surpriză?' „De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim 
vremea surprizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să 
nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el 
marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de 
filosofie!” Avusese în glas tonalități necruțătoare, pe care i 
le auzeam pentru întâia oară şi tresării. „În cultură, îi 
răspunsei eu gânditor, dacă nu e liber, nu mai e om de 
cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu 
truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită 
opţiuni individuale.” „În orice profesie ca oricare alta, zise 
ea cu ironie (îşi amintise cum rostise ea însăşi aceste 
cuvinte în ziua când mă mutasem la ea?), se cer opţiuni 
individuale. Poţi să faci o casă urâtă sau una frumoasă, asta 
are o mare importanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. 
De ce e frumos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au 
fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului 
Ilaussmann.” „Bine, zisei, şi întrucât absenţa lui Marx într-o 
prelegere trebuie să determine Bucureştiul să ia catedra 
unui vestit poet şi filosof? Era suficient un avertisment.” „Şi 
de unde ştii că nu i s-a dat? Sunt patru luni de-atunci. 
Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, 
discută cu el...” 

X. 

Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi 
deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întâmpină cu un 


reproş: „în sfârşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă 
onorezi cu o vizită.” „N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă 
deranjez neinvitat”, îi răspunsei. „Uite că ai îndrăznit, zise 
el, şi îmi face mare plăcere. De când am fost dat afară de la 
universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde 
până atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricât am 
filosofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, 
ideea e o pură vanitate a gândirii, care ne sugerează falsa 
certitudine că prin filosofie putem trece bine înarmaţi 
Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. În faţa morţii nu mai 
eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie 
să dispară... lotdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui 
Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New 
York, care înfăţişează împărtăşania sfântului Jerome. Cei 
din jur, în special preotul îi întinde agresiv linguriţa cu o 
expresie neascunsă de satisfacţie că el e viu, gras şi sănătos 
în timp ce sfântul va fi în curând mort, deja, cu paloarea pe 
chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sfânt, ci un biet bătrân 
muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... 
Desfrânaţii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp 
ce ne aşezam în fotolii, sunt mult mai bine pregătiţi, pe ei 
nu i-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atâtea ori 
în toiul petrecerilor lor deşănţate, încât apariţia celei cu 
coasa şi cu rânjet perpetuu le provoacă cel mult un nou 
hohot de râs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia 
drept în figură...” 

Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici 
amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-l văzusem atât de 
senin şi de spiritualizat. Rămaserăm câtva timp tăcuţi. 
Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte târziu că i se 
luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă 
simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era adevărat, 
nu i se dăduse marelui poet şi filosof să bea, dintr-odată o 
cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu 
încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu, existenţial 
care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al 


corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce 
însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu 
desfrânaţilor? „Sper, dom'profesor, zisei, că nu sunteţi, 
adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o 
tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gândind: v-aţi 
bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v- 
au turburat exaltările spiritului, v-aţi bucurat de onoruri, v- 
aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după câte am auzit soţia vă 
adoră şi acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj 
nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tânăr 
continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în 
tragedia Margaretei, la sfârşit îl vedem cum se cară spre 
noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată 
clipei: opreşte-te, sunt fericit, atâts timp cât Mefisto stă 
lângă tine, să înmoaie braţul adversarului, ca să-l răpui tu 
cu uşurinţă”. „Nu în asta constă mitul faustic, zise marele 
poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a 
eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe 
iubea Grecia antică, dar în acelaşi timp ştia că vremurile se 
schimbaseră, apăruseri Dumnezeu şi puternicul Mefisto. S- 
a adresat acestuia din urmă.” («Înţeleg, am gândit, felul 
cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele 
spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gândiţi: 
Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.») 
„Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, 
şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile 
riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei. Forţa stă 
în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din 
tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să 
recitiţi acest pact şi să-l respectaţi. Cultura e o făclie care 
arde! N-o aruncaţi din mâini şi nu invidiaţi desfrânaţii...” 
Marele poet surâse şi o lumină se intensifică pe chipul lui. 
„Aşa mi-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu 
memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum 
bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, 
şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa 


lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizându-le. O singură 
îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izolarea, singurătatea? 
Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care 
chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, 
când se simţea mai bine ieşea seara târziu, îmbrăcat bine, 
pomădat, cu o floare la butonieră şi se întorcea în zori 
fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapte că 
avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la 
mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, 
poate că nici nu m-au părăsit, sunt, pesemne, desorientaţi. 
Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. 
David ne arată în divinul său Socrate bând cucuta un 
bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sunt singur 
(«ce curios, am gândit, iată, şi el s-a gândit la Socrate»), 
semnele pentru mine sunt rele. Nu încă foarte rele, dar 
omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal 
social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl 
lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viaţa i se va 
scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum să 
înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se 
dea o revistă, când mi s-a luat o catedră?” „În paranteză fie 
spus, dom' profesor, zisei, de ce în prelegerea 
dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-aţi pomenit 
nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş 
despre asta şi nu în favoarea dumneavoastră...” 

Marele poet şi filosof nu răspunse îndată. În biroul în care 
ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, 
care îi semăna, dar cum se întâmplă adesea, aceleaşi 
trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie... Chipul poetului 
era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de 
impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care 
mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu 
mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de 
conformaţie a gurii şi bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deşi 
totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decât 
comunul: o fată oarecare, nici frumoasă, nici urâtă, pe care 


însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi transmise şi ei 
din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu întoarsă, şi tatăl şi 
fiica semănară cu adevărat câteva clipe, unul cu celălalt. Mă 
ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de 
prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul 
de cartofi, cu lapte şi unt, sau numai cu lapte... Şi puţin unt, 
dacă e proaspăt, aha, bine, dar şniţelul, îl vrea natur, sau cu 
ou şi parmezan... fără ou şi parmezan, fiindcă a mâncat 
două ouă dimineaţa..., dar salata de andive, cu puţină 
maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată 
de andive cu maioneză... 

Fata ieşi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă aşezai la 
loc în fotoliu. „lată deci, continuă marele poet, că şi 
dumneata te-ai exprimat în aşa fel încât să sporeşti 
singurătatea mea.” Rămăsei surprins. Cum mă 
exprimasem? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se 
discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit 
nimic de Marx la deschiderea cursurilor. „Vorbeşti ca şi 
când oraşul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, 
pentru noi, filosofii... Am citit Das Kapital demult şi 
niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l 
tratez pe Marx altfel decât ca pe un economist şi doctrinar 
genial al comunismului (filosofia sa e mai mult intrinsecă 
analizei pe care o face societăţii capitaliste decât 
extrinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, 
determină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gândim că 
societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze 
individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o 
anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi 
determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în 
filosofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el 
trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. 
Programul său însă e o imensă utopie. Ela numit Anglia ca 
locul de pe pământ de unde va izbucni revoluţia proletară, 
ignorând, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care 
trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o 


ţară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are 
nici un chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decât 
dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde 
proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni 
revoluţia, a fost infirmată de revoluţia rusă, unde 
proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin 
evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? În primul rând că 
Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit 
proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie 
revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şi-o 
însuşească. Şi-au însuşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr 
frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage 
în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură: 
poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu 
însemne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi 
intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A 
vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să 
justifice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai 
în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o 
nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca 
stadiu al său cel mai înalt, după care va veni 
descompunerea, formând deocamdată un lanţ puternic de 
contradicții şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a 
izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să 
admitem că nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo 
unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. 
Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce 
capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? În 
noile condiţii de evoluţie spectaculoasă a tehnicii, numărul 
muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi 
într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte 
moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent 
instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, 
concluziile politice istorice şi filosofice vor fi însă altele, 
conceptul.: existenţa materială determină conştiinţa, va 
rămâne un adevăr controversabil ca atâtea alte mari 


adevăruri...” „Dom' profesor, spusei îndată fără să mai 
reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile 
emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi 
soarele se va răci, va deveni întâi roşietic, apoi galben şi 
înainte să se producă cu el un accident final în univers, 
viaţa pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întâmpla cu 
generaţia dumneavoastră şi a mea până să ajungă 
marxismul o doctrină limitată la sociologie şi economie. Ce 
facem însă până atunci? Sunteţi tânăr, abia aţi trecut de 
cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceţi la facultate! Nu vă 
costa nimic dacă stăruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi 
asupra marxismului.” „Nu era suficient, puteam s-o fac, dar 
mi s-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra 
leninismului.” „Ei bine, puteaţi să faceţi şi acest lucru!” 
exclamai eu. „lot nu era suficient, trebuia să afirm că şi 
Stalin şi-a adus icontribuţia în filosofie, ca un demn discipol 
al lui Lenin!” „Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi 
despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de 
Troțki sunt pasionante. Nu-mi place Troțki, n-a avut curajul 
să atace dogma partidului unic, şi el gândea ca şi Stalin că 
toţi cei care aveau alte păreri decât ale lui trebuiesc 
suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pentru el 
dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troțki 
colindase occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult 
prin biblioteci, avusese deci când să se gândească ce lume 
nouă vroia să aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Când 
spun «restul» am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în 
care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce influenţa 
va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria când o mare 
figură politică e pomenită în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar 
fi înţeles greşit dacă o făceaţi.” „N-ar fi fost de-ajuns” 
răspunse, uimindu-mă, marele poet şi filosof. „Nu înţeleg, 
dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceţi?” „Ar fi trebuit 
pur şi simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filosofiei, ci 
să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la 
împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o 


parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul 
aceluiaşi referitor la revistele Zvezda şi Leningrad, şi să 
combat un manual de istoria filosofiei al unui oarecare 
Alexandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni...” 

Marele poet se opri şi se uită la mine surâzând de tăcerea 
fără ieşire în care mă aruncase această desvăluire. 

„Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă 
marele poet, chiar rectorul mi le-a înmânat şi, colega, zice, 
iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă 
declar în mod formal şi confidenţial că prelegerea 
dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am replicat. 
A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis şi ochii 
în timp ce îşi ridica sprâncenele şi îşi îndepărta braţele. 
Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus 
să semnez că am primit cele două broşuri, încât, după cum 
vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simplă citare a numelui 
lui Marx, pe care l-aşi fi omis şi l-am omis dintr-o simplă 
neatenţie, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importanţă, 
puteam intra în fondul chestiunii, pe larg, în prelegerile 
următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod 
normal, acceptând în sinea mea, fără vreo desbatere de 
conştiinţă, orice risc. Fireşte că mă aşteptam şi la o 
sancţiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam 
că o să fiu întâmpinat la poarta universităţii de un individ 
brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n- 
aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i 
făcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa 
mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva râu, unui 
necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trântit 
de mine, era prea tânăr să fi fost părintele unui copil mare. 
Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut 
apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla 
într-un mod şi mai brutal decât îmi vorbise acela mie 
spunând: du-te în... la mâne-ta! Cine te-a trimis pe tine aici? 

Şi reproducând această înjurătură privirea marelui poet 
sticli de satisfacţie şi se opri din povestit. Îi plăcuse 


caloriferistul atât de mult încât ţinuse să-i repete populara 
noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl 
întâmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel 
pedepsit. Bietul filosof! Nu bănuia că acela fusese pus tot de 
caloriferist să formuleze exact gonirea din Universitate a 
poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, 
să protesteze, să ceară explicaţii etc. Dar brutal, la acest 
nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în biroul rectorului 
neputincios. „Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit 
în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte 
cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese 
celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul 
de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să 
citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care 
mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi 
arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul, tot 
cam leafa aia o ai, asta e, se în-tâmplă, nu e nimeni bătut în 
cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, 
a luat această hotărâre, hotărârea a venit de sus, mi-a spus 
el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau şi 
rectorul primise un ordin de la forurile bucureştene ale 
învăţământului... „Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi 
eu vizita posomorât. Trebuie să vă întoarceţi la catedră. 
Oricum, noi vom reacţiona”. „Care noi?” zise marele poet 
atent, dar fără să mă privească. „O să aflaţi!” „Bine, faceţi 
ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să 
înfruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi.” „E 
bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, 
odată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru niciunul 
dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul 
dumneavoastră n-are rost să-l calculăm.” 

XI. 

Mă simţeam mult mai inflamat decât arătasem. N-aşi 
putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă 
îndemna să nu accept anomalia, căci aşa îmi părea situaţia 
care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui 


poet şi filosof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate şi n-are 
durată, condiţia să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm şi 
mai ales să nu cedăm tentaţiei de a-l justifica, prin 
recurgerea la principii înalte. Această din urmă gândire 
anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi 
numisem noi. Era un tânăr de vârsta mea, numit la facultate 
odată cu mine şi cu care mă şi împrietenisem. De la el 
auzisem despre marele poet o formulă... mai târ-ziu, după 
moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cultural, 
această formulă avea să constituie subterfugiul general al 
acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da' de unde! 
Filosofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să 
căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică 
inspirată de sentimentul misterului existenţial. Plin de 
respect pentru marele poet şi filosof, acest tânăr, marxist 
convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, 
inteligent, având darul formulărilor memorabile, încerca 
astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre de loviturile pe 
care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar 
în acest sens, dar eu înţelesesem din unele tăceri ale sale, 
din unele expresii cum ar fi un de” hm, sau bietul dom' 
profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom 
profesor... La el mă gândii să mă duc îndată ce marele poet 
închise uşa în urma mea. 

Îi dădui un telefon, stătea departe de centru şi s-ar fi putut 
să nu-l găsesc acasă. „No, bădie, acasă eşti?” îl întrebai cu 
un puternic accent ardelenesc, recunoscându-i vocea la 
aparat. „Acasă mi-s, tu eşti, Petrini?” „Da, ce făceai?” 
„Citeam!” „Pot să te deranjez?” „Pentru un prieten, musai 
să laşi cititul, căci el este un om viu şi mişcătoriu, în timp ce 
cartea stă liniştită acolo unde o pui şi nu dă semne de 
supărare că o părăseşti. Vino! Mintenaş mă îmbrac şi ieşim 
la o preumblare.” Vorbea adesea astfel, persiflându-i pe 
ardeleni, deşi era el însuşi ardelean, încercam şi eu acest 
limbaj când mă întâlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n- 
aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa 


cărturarului neaoş ardelean cum făcea el, imitându-i de fapt 
gândirea, şi bineînţeles că n-aveam nici un haz. Mai ştiam 
ceva, că lon Micu (căci aşa îl chema, şi când se prezenta 
adăuga şi particula Klein iritându-i pe unii, căci ei credeau o 
clipă că o fi descendent al marelui Inocenţiu, şi când aflau 
că nu...) când folosea acest jargon era la el un semn că îşi 
păstra neatinsă şi ascunsă adevărata gândire, pe care n-o 
expunea oricui, încât mă bucuram când vedeam că îl 
părăseşte pentru mine şi discută normal: semn de preţuire 
şi prietenie. Nu ştiam de ce, dar avea asupra mea un 
ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu 
numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar 
simţeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toţi 
universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că 
putea răspunde la orice întrebare pe care i-aşi fi pus-o, în 
acei ani când de pretutindeni răsăreau semne de întrebare? 
E] era singurul liniştit, destins, ironic, adesea sarcastic 
chiar şi cu cei bătrâni, care, foarte nervoşi, preferau să nu-i 
dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era 
membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci 
timp să-şi ia licenţa, fusese totuşi numit direct asistent la 
Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea 
lui fiind presa literară... Lecţiile îi erau încărcate de glume 
pe care studenţii serioşi nu i le apreciau, în schimb râdeau 
ceilalţi... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase 
astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi 
caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui 
Caragea) şi prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri 
grele pe femeile uşoare (ceea ce era riguros exact.) 
Studenţii serioşi ridicaseră stilourile din caiete. „Să scriem 
asta?” întrebase unul posomorât, parcă indignat... Într-o zi 
venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru un membru 
al Biroului politic, însărcinat cu învăţământul şi cultura. Că 
de ce nu ştim încă ruseşte? ne întrebase el sever după ce ne 
adunase pe toţi în aula universităţii. Ne citase la un moment 
dat în timpul conversaţiei libere pe care o avusese cu noiun 


proverb rusesc în ruseşte, apoi văzând că nimeni nu l-a 
înţeles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atât stricată, cât 
marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc şi în 
acelaşi timp rusesc. „Dar dumneavoastră, când aveţi de 
gând să învăţaţi româneşte?” răspunsese atunci Ion Micu, 
creând cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci 
liderul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfuriase. 
„Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mândrii de 
drăcuşorul mic-burghez care zace în ei şi care îşi scoate 
corniţele ori de câte ori e vorba de lucruri serioase.” Ion 
Micu îi replicase: „în orice caz văd că şi dumneavoastră, 
gândiţi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul 
popoarelor: drăcuşor, corniţe... Or, noi, marxiştii, ştim că nu 
există draci şi nici fii de-ai lor, drăcuşori...” „ Dumneata eşti 
marxist?” îl întrerupsese liderul, ca şi când ar fi fost 
convins că are în faţă un impostor. Micu surâsese candid: 
„Da, ca şi dumneavoastră!” 

Îl găsii gata îmbrăcat să ieşim, totuşi, mai întârziarăm, nu 
vroia să plece, se uită de câte va ori discret la ceas şi nici de 
vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gândea la ceva, 
tăcut, şi pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem 
toţi la un rendez-vous, când sântern puşi să aşteptăm pe 
cineva care a depăşit cu mult sfertul academic. Se plimba 
prin birou şi mă întreba câte ceva, eu îi răspundeam, dar el 
nu avea aerul că m-a auzit. Întru târziu, după vreun ceas, se 
auzi la intrare cheia răsucindu-se în uşa apartamentului şi 
apăru Ivona, soţia lui, care intră în birou fără un surâs că îşi 
vedea soţul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la 
cotidianul local al partidului, fusese şi ea utecistă în 
ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întâmplase cu 
soţul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea 
şi asculta conversaţia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi 
avut ce spune, dar parcă tot timpul se gândea la altceva, 
care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuşi gândirea. Când 
deschidea gura, o făcea ca să-şi contrazică, în felul ei 
absent, soţul, sau să-i spună că are nişte telefoane de dat şi 


o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de 
vorbit. Când era prezentă, întâlnirea mea cu Micu era 
stricată. „Mi-ai dat telefon că vii, nu că întârzii”, zise Ion 
liniştit, fără reproş. „Am mai avut treabă”, zice ea cu un 
glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce 
a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că 
întârzie. „Ai avut necazuri?! „Nu!” „Eu ies cu Petrini să 
facem o plimbare.” Mai târziu am aflat că el o iubea, iar ea 
nu, însă o iubea mai mult decât se putea bănui, iar ea nu-l 
mai iubea deloc când îl cunoscusem eu şi mă întrebam dacă 
îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi 
arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca şi acum, 
sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atât de tare? 
O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina 
(întrebarea populară „ce-o fi găsit la ea” ţi se punea îndată 
ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urâtă, 
însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea puţin 
îngroşată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate 
doar un dispreţ fără adresă precisă, o făceau net antipatică: 
dispreţ de ce? Al unei gândiri adânci, al unei sensibilităţi 
deosebite? Nimic! Doar siguranţa de sine, vag stupidă, a 
omului comun... Şi totuşi, ea avea să-l părăsească în cele 
din urmă, fireşte pentru un altul, şi lon să sufere mulţi ani, 
după aceea, deşi se recăsătorise el însuşi, aproape imediat, 
cu o studentă pasionată ca şi el de literatură, de altă rasă 
decât Ivona, dar... fireşte, a apărut şi un dar, însă ceva mai 
târziu; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci 
pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, 
discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea 
timpului şi că Ion să nu iasă fără să-şi pună la gât un fular 
gros... într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un peşte... Dar 
despre istoria cu acest peşte o să mai am, poate, timp să 
vorbesc... 

Ion era un tip afectuos; în prietenie, când ne plimbam, de 
pildă, mă lua de braţ, lucru care mă jena. „Ioane, îi spusei 
degajându-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, 


acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a 
acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor 
discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim!” „E prea 
târziu, răspunse el îndată, semn că ştia totul. E prea târziu, 
repetă, în locul lui a fost numit domnul Roşu Decebal, care 
prin numele lui a lăsat să se înţeleagă unde trebuie că e 
roşu şi în gândire, iar cu prenumele că e un neaoş urmaş al 
marelui rege dac. Națiunea, ne învaţă Iosif Vissarionovici 
Stalin, deocamdată nu va dispărea, încât e nevoie încă de 
naţionalişti roşii ca domnul Decebal, ce-a înfrânt popoare 
multe, de jos şi de pe cal...” 

Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, 
deşi, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, 
ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gândirii nu ne 
duce spre decizii raţionale. Dar înţelesei că aprobase, în 
sinea lui, hotărârea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe 
acum o anume simpatie pentru profesorul Roşu Decebal. 
Era firesc! Făceau parte din acelaşi partid, căci nulul 
profesor se înscrisese prin primăvară... Totuşi continuai: 
„loane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă 
deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor 
personalităţi politice, dar care au totuşi o cultură, în locul, 
să zicem, al unor titulari nu prea străluciți şi mai ales 
compromişi în vechiul regim, în orice caz reacţionari făţişi, 
cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare 
poet şi filosof care are dificultăţi în adaptarea sa la noul 
regim, mi se pare un scandal.” „Petrini, spuse el atunci 
sever, observând pesemne că începusem să ridic vocea, 
revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem 
că e un lucru înălţător, deşi, cei lucizi ştiu că e o maladie, 
dar nu suntem noi vinovaţi că am moştenit o societate 
bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva 
mentalităţii vechii societăţi ia cu sine pe toţi cei care nu 
acceptă să-şi însuşească noile principii. Nu există revoluţie 
paşnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sângeroasă.” „Există 
valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluţie nu 


trebuie să se atingă. Filosofia e una din ele.” „Nu ne 
atingem de filosofie, ci de unii filosofi”, răspunse el şi nu ştiu 
de ce, pronunţând cuvântul unii râse. „Dar cum am putea 
să le cerem să se dezică de ei înşişi, de gândirea lor liberă, 
de opera lor şi să pună în locul a toate acestea două 
broşuri, ale unui oarecare Jdanov? Ţie nu-ţi pasă, predai 
liniştit limba şi literatura română: nu eşti pus să vorbeşti 
studenţilor în locul lui Eminescu despre împărţirea lumii în 
două lagăre...”,. Păun-Fincio”, zise el sec. Ce e cu Păun- 
Fincio?” „În locul lui Eminescu. Şi Neculuţă.”.,Ce e cu 
Neculuţă?” „Şi Cezar Bolliac”. „Adică?” „Adică toţi ăştia în 
locul lui Eminescu,” „Şi tu ai acceptat?” „N-am acceptat 
încă.” „Dar ai de gând să accepţi!” „Mda!” „De ce mda? Da 
sau nu! „Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară” „locmai 
pe tine? De ce? „Parce que la republic que c'est le diable et 
moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable 
Il” „Şidacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul 
diavolului predând pe Păun-Fincio, Neculuţă şi Cezar 
Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!” „Am citat 
greşit: «La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le 
diable». Le voi preda studenţilor pe Neculuţă, dar prin 
gândire îi voi determina să se ducă la Eminescu.” „lot e 
ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?” „În zilele, noastre, râse 
el, nimeni nu mai pleacă, eşti dat afară, dar să pleci tu 
singur, prin propria ta voinţă, nu se acceptă, aşa încât, 
reluă el după o pauză văzând că tac, nu mai spune că nu-mi 
pasă, că predau liniştit limba şi literatura română”. Aşadar, 
gândii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte 
departe! În lumina acestor revelații gândul meu de a 
acţiona în apărarea marelui poet, pe lângă că era net 
riscant, n-avea nici cea mai mică şansă de a ralia pe cineva. 
Dacă până şi acest coleg care era membru de partid vedea 
posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... şi mai 
ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la 
socoteală, nimeni n-avea să protesteze. Totuşi, spusei brusc 
îndârjit, eu voi protesta.”,. Dacă ai s-o faci, răspunse atunci 


Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de 
a te apăra când vei fi tu însuti ameninţat.” „De ce aşi fi eu 
însumi ameninţat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să 
nu mai fie cultură, continuai indignat şi deodată nepăsător 
de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, 
unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două 
lagăre (oribile cuvinte, cu puţin efort, de gândire se putea 
evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă 
chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în 
două) şi nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea 
ce chemarea mea mă va îndemna să realizez.” 

Se lăsă o tăcere. După câţiva paşi, lon Micu exclamă: de! 
Ca şi când poziţia mea ar fi semănat cu a acelui moşier al lui 
Rebreanu care îşi creează în faţa ţăranilor în revoltă o 
imagine despre sine idilică, provocând acel răspuns 
dubitativ. Ajunsesem în centru şi paşii proaspătului meu 
prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care 
acum purta denumirea oraşului nostru, braseria unde ne 
mai întâlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - 
îi plăcea cafea filtru, bea câte două sau trei la rând... Mie 
îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece şi parcă într- 
adevăr şi ea mai bună decât în alte părţi. 

Ion Micu clipi iritat când văzu că masa la care îi plăcea lui 
să stea într-un colţ pe o canapea de trei persoane era 
ocupată. Îmi explicase şi de ce: acolo puteai discuta liniştit, 
erai păzit de pereţi din două părţi, nu se putea aşeza alături 
de tine unul cu urechile lungi... Dar ne întâmpină chelnerul 
care îi cunoştea preferinţele şi ne spuse că masa va fi 
imediat liberă, clienţii au cerut plata. Da, dar plătind mai 
ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gând s-o bea 
repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne 
sfătuia să ne aşezăm undeva şi îndată ce aceia vor pleca, ne 
putem muta acolo. Nu înţelesesem, adică nu crezusem până 
atunci că în timp ce clienţi ca noi îşi beau liniştiţi cafeaua 
sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aşeza unul 
cu urechile lungi. „După ce îi recunoşti?” îl întrebasem pe 


Ion. „Nu achită nota”, îmi răspunsese el. „Bine, dar cum îi 
recunoşti înainte de a achita nota?” „Au urechile lungi!” 
„Chiar?” „Da, deformare profesională.” Râsasem, dar 
aşteptând să ni se elibereze masa, în timp ce „lingeam” o 
bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă 
de alături se şi aşezase cu spatele un individ care nu 
comandase nimic, dar căruia chelnerul îi şi adusese o cafea, 
scosese un ziar şi sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era 
într-adevăr vizibil răsucită spre noi. „loane”, zisei şi îi făcui 
semn discret cu capul spre masa vecină. „Un tâmpit, zise el 
tare, e aşa de bou încât îşi închipuie că nu-l ia nimeni în 
seamă şi poate el să tragă cu urechea şi să-şi facă pe urmă 
liniştit raportul către şefi... N-o să afli nimic, bă, eşti aşa de 
prost că or să te dea afară, aşează-te şi tu lângă alţii, eu vă 
cunosc din ilegalitate, sunteţi aceiaşi idioţi şi fără fler, cu 
toate că serviţi acum altă cauză... Du-te şi mă spune că ai 
fost mirosit de unul şi te-a înjurat... 

Trecurăm în sfârşit la masa noastră şi chelnerul ne şi 
aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în ceşti... „Ar 
fi prea simplu”, zise Ion. „Adică?” „Să te duci să predai 
copiilor abecedarul.” „Şi de ce n-ar fi simplu?' „Lucrurile 
sunt mai complicate”, rosti el sibilinic şi se ridică încet, ai fi 
zis ca un moşneag cu umerii încovoiaţi de atâta înţelepciune 
şi se îndepărtă şi dispăru după o perdea. Rămăsei singur 
câteva minute şi mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. 
Dispăruse, lăsând în urma lui ceaşca de cafea pe care o 
băuse, ca o enigmă: era sau nu; era cel care o comandase 
un... Hm! gândii, lon exagerează, nu poate un om să-şi bea 
liniştit o cafea şi să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi 
că... | se vedea urechea răsucită spre noi, ei şi? Ce să facă 
la urma urmelor şi el cu urechile, să şi le taie, să bage un 
mototol de vată în ele, să şi le astupe cu palmele ca să ne 
convingă pe noi că nu era un... „Lucrurile nu sunt atât 
complicate, cât complexe, spune prietenul meii revenind. 
«L'enfer, c'est les autres», spune domnul Sartre şi are 
dreptate, uitând însă să adauge că treptele infernului încep 


de sus, unde mai poţi încă respira şi, cu cât cobori, cu atât 
aerul e mai împuţit, pentru ca jos de tot, în infern, les 
autres să te împiedice literalmente să respiri. 'Te sufoci şi îţi 
dai duhul. Or toată chestiunea e să supravieţuieşti!” „Nu te 
înţeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «Li'enfer ce sont 
les idâes qui viennent du haut. Les autres», cu cât cobori 
mai jos, cu atât sunt mai străini de ele. În fond avem un 
regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i 
pasă oţelarului cutare că un mare poet şi filosof a fost 
înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu 
fundul în sus ca să se mai poată spune că filosofia lui are 
oarecare valoare? După acest oţelar, Hegel poate foarte 
bine nici să nu mai existe, el îşi vede de oţelul lui, participă 
la şedinţe unde are dreptul la cuvânt, îşi iubeşte nevasta şi 
copiii şi când ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă 
unde se cinstesc şi discută despre ale lor. Ştiu asta de la 
tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care 
nu diferă de a altora. Ca învăţător într-o şcoală oarecare nu 
mă voi deosebi nici eu de ei şi mă voi simţi perfect.” 

Ion sorbi din cafea şi îşi bulbucă ochii într-o parte, semn că 
gândirea îi aluneca rapid şi trebuia să facă un efort să-i 
domine toate nuanțele. „Pentru că, zise el, ne aflăm într-o 
fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact 
cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care 
ele, după cum zici tu, se simt atât de bine.” 

XII. 

Deodată ridicarăm amândoi privirea şi văzurăm că lângă 
masa noastră se oprise un pitic care ţinea un chibrit în 
mână şi se uita la noi. Un cerşetor care da târcoale pe-aici, 
îl mai văzusem şi în alte dăţi. De când se oprise lângă noi şi 
nu-l simţisem? Şi de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce 
vorbisem? „Ce vrei, bă?” se răsti Ion, la el. Piticul lasă să-i 
iasă din gât un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea 
articula cuvinte, nu era însă şi surd, fiindcă răspunsese 
prompt la întrebare şi întinsese insistent chibritul înainte. 
„Nu-ţi dau nimic, cară-te de-aici”, zise Ion scos din sărite, la 


care presupusul mut îşi spori brusc zumzăitul în semn de 
protest şi o luă spre alte mese. L-am văzut în tramvai într-o 
dimineaţă, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a 
zis pardon şi a înaintat printre pasageri fără mutra cretină 
pe care şi-o ia aici...” „Crezi că e un...” „Bineînţeles! Ortega 
y Gasset a formulat în Revolta maselor (căile oarecum 
depăşite de consecinţele războiului) o idee foarte 
interesantă. Masele vor pune stăpânire pe tot, au şi pus 
mâna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile 
de cinematograf, pe hotelurile şi staţiunile care altădată le 
erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de 
pasageri transoceanice... Le mai rămâne, adaug eu, să 
pună mâna şi pe puterea politică şi marea putere financiară 
şi economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. 
Masele sunt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele 
vor puterea deplină şi adevărată, nu le interesează de pildă 
democraţia parlamentară, cu alegeri şi alte mofturi 
democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta 
altora. În alegeri vei obţine 99,80 la sută şi vei fi singurul 
partid care candidează. Liberalii burghezi sunt nişte 
imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, 
acum însă ele nu mai sunt oprimate şi au alte apetituri, nu 
le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu 
această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul 
cutare e compromis, că însuşi guvernul îşi face de cap şi că 
trebuie să părăsească puterea. Ei şi? Ce le iese lor din toate 
acestea? Ce le pasă lor de agitația electorală (coşmarul 
liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament 
neputincios, iar majoritatea să propună preşedintelui 
republicii un guvern şi mai lamentabil, care poate intra în 
criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se 
încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice 
de adoraţie şi tu, ca un «părinte», să le dai pe hârtie legi 
extrase din viziunile utopice ale umanităţii, şi în realitate să 
le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar 
selecționați dintre cei mai primitivi, mai cruzi şi mai fanatici 


şi să terorizezi aceste mase, să vii în întâmpinarea 
pornirilor lor obscure de autoritate şi dominație, iată ce 
înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor 
primi loviturile fără crâcnire, iar în faţa plutonului de 
execuţie cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să 
trăieşti tu, „părintele” lor, care ai bifat în acea zi printre 
numele celor care trebuie să dispară şi pe al acestor 
revoluționari puri, care cât au fost şefi nu pe puţini au 
trimis şi ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de 
substanţă a dorinţei lui Faust de a redeveni tânăr. Dacă ar fi 
fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esenţial pe 
această lume, adică puterea, puterea deplină şi totală, 
Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe 
o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas 
însărcinată şi îşi îneacă progenitura într-un râu. lubire 
lamentabilă! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie 
nicidecum. Să-ţi vinzi sufletul pentru atâta lucru denotă 
neînțelegere totală a germenului care a intrat încă din 
perioada monocelulară a apariţiei vieţii pe pământ în 
faimosul lanţ de amino-acizi care trebuia să ducă la apariţia 
bipedului numit om: asigurarea pentru ela celor mai bune 
condiţii de existenţă, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi 
ameninţat, libertatea absolută faţă de ceilalţi, adică puterea 
deplină şi discreţionară asupra lor. Cum vei obţine aceasta? 
Cu ajutorul tot al lor, propunându-le un ţel măreț, apoi 
biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus 
cucerirea lumii: l-au urmat săvârşind incredibile crime. 
Perioadele de democraţie sunt, pentru cine studiază bine 
istoria, nişte accidente, oceanul uman a fost aproape tot 
timpul zgâlţâit de furtuni, cuceriri şi tiranie. E drept că 
mulţi tirani şi cuceritori au sfârşit pe eşafod, Hitler s-a 
împuşcat!” 

Se opri şi îşi turnă cafea în ceaşcă. „Sunt contradicții în 
ceea ce îmi spui, îi zisei. Întâi o remarcă: adevărata putere 
nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la 
o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un 


pahar de vin în faţă. Pur şi simplu. Unchiul ăsta nu era nici 
bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur 
apucându-l de coarne. Idiotul ăla nu ştia. Ei bine, nici 
unchiul n-a ţinut ca acela să afle, s-a şters liniştit cu 
şervetul, nu i-a spus nimic ca şi când acela nici n-ar fi 
existat şi a continuat să petreacă liniştit şi vesel. Totuşi se 
făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca elsă 
reacționeze şi să-l gâtuie pe agresor. Puterea celui cu 
adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi 
distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e 
de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se 
mânie» că «pedepseşte». Nicidecum! Asta e Dumnezeul 
evreilor, mânios şi cumplit, care trece prin foc şi sabie 
cetăţile, şi nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie 
răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în 
grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atât de mare încât 
sudoarea care îi ţâşnise pe frunte era de sânge, dacă, zicea, 
ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum 
să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a 
celor aleşi, ce valoare ar mai avea mântuirea?” „Da, îmi 
reluă Micu ideea, şi în timpul calvarului Isus se întunecă şi 
strigă: Eli, Eli, lama sabactani...” „Un mare şef, continuai 
eu, primeşte şi el ceva în sensul unei scântei divine; el nici 
măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor 
înapoi poporului şi singura lui veghe e să nu apară cineva 
cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a 
redăruit-o şi de a îngenunchea pe alţii. Pe aceia într-adevăr 
îi stârpeşte fără cruţare. Tiranii moderni, de care vorbeşti 
tu, nu au în ei această scânteie divină. Dacă e să continuăm 
analogia şi să ne întrebăm în ce consta totuşi puterea lor eu 
aşi afirma că sunt de acord cu tine că o primesc de la mase, 
dar n-o mai restituie, fiindcă...” „Ei, de ce n-o mai restituie, 
zise Micu văzând că ezitam... N-o să spui că au pierdut 
contactul iniţial cu forţele divinității?!” „Ba chiar asta 
vroiam să spun...” „Că iau apoi contact cu forţele 
malefice...?” continuă el fără ironie. De aceea ţineam eu la 


acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alţii, 
făcându-şi duşmani: nu era ironic cu mine, chiar când mă 
simţeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum 
se întâmplase acum; rămânea foarte grav şi reflecta 
profund la ceea ce îi spuneam, când ar fi putut atât de uşor 
să mă persifleze... „Oricum, continuai eu, acest gen de 
putere e un coşmar, turbură somnul tiranilor şi chinuie 
printr-o infernală singurătate... Oricând nişte oameni 
îndrăzneţi i-ar putea ucide ca pe nişte mizerabili 
descreieraţi ce sunt şi ei ştiu acest lucru. lar masele sunt 
reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din 
teama că aceste mase se pot oricând revolta. Teroarea 
continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee 
de demnitate şi libertate.” „Nu e convingător”, zise el 
ridicându-se şi dispărând iar. 

În timpul unor asemenea întreruperi mă gândeam care 
dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de 
bere îl scula atât de des de la masă, sau eu care nu mă 
ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram 
convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în 
forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această 
frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care 
scrisese Ortega y Gasset, şi a apariţiei stranii a tiranilor 
totalitari care infirmau orice evoluţie în conştiinţe după 
două mii de ani de creştinism, două milenii în care martirii 
umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, 
presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai 
târziu, când o apăsătoare experienţă avea să se adune în 
urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţâşnească 
gândul: Era ticăloşilor. În ziua aceea îmi dădea târcoale, dar 
nu reuşeam să exprim decât naivităţi grave şi locuri 
comune. „luliu Cezar a fost un dictator divin?' mă întrebă 
prietenul meu chiar înainte de a se reaşeza pe scaun în faţa 
mea. „Da, a fost!” „Şi totuşi a fost asasinat la idele lui marte. 
Da, şi eu cred că era atins de scânteia divină când se 
sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi 


chiar şi ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină 
imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să 
nu fie asasinat de puternicii aristocrați ai senatului, cu toate 
că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit 
să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzând că 
printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius 
Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă 
de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi 
încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie şi chiar 
pe drum cineva a insistat să citească un mesaj şi să nu se 
ducă în dimineaţa aceea în senat. Ei şi? Nu s-ar fi dus 
atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspirația nu se 
formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu 
altă ocazie, deşi imprevizibilul psihologic putea să schimbe 
totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să 
trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit 
cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de 
mâna lui Antoniu şi Octavian, dovedindu-se că moartea lui 
Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie 
organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, 
fiindcă scânteia divină nu rezistă fără organizare, fără un 
partid care să reamintească tot timpul maselor că sunt 
libere şi să le ţină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl 
facem noi, comuniştii, pentru prima oară în istorie. Oamenii 
sunt agitaţi de principiile binelui şi răului, care nu apar 
decât foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi 
(Brutus) nu va ridica mâine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, 
invers, duşmanul tău înverşunat te va salva când te aştepţi 
mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de 
spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această 
permanenţă...” „Asta în primul rând, continuai eu (în 
paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut 
libertăţii, pentru a salva ideea, şi nu invers), să organizezi şi 
în toiul acestei organizări, ideea să se stingă: şi ce dacă 
moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? 
Trebuie să institui teroarea asupra întregii ţări? se 


prăbuşeşte ideea! în al doilea rând, nu sunt de acord că 
masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de 
libertate în general, neavând ce face cu ea, ele fiind în 
realitate, în acest secol, stăpânite de porniri obscure de 
autoritate şi dominație. Aşa te-ai exprimat...” „Da, ripostă el 
deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu 
ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea 
mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominație.” 

Aici discuţia se opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un 
bolovan. 'le uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis 
drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai 
puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai la o parte? El rosti 
totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă 
unul deasupra: „Acum comuniştii nu par necesari, zise el. 
Dar va veni timpul când viaţa fără ei va deveni imposibilă. 
Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile 
birourilor lor, vor fi iubiţi şi respectaţi... Cine are urechi de 
auzit, să audă... 

Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese 
era foarte clar, mă gândeam, dar nu înţelegeam nimic, 
încercai zadarnic să continuu spunându-i că şi eu fac parte 
din mase şi am trăit destul ca să le cunosc, n-am descoperit 
în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor 
mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur 
de dominație şi autoritate, în afara unor prejudecăţi 
curente, moştenite prin tradiţie; să nu te vorbească de rău 
lumea, să nu te faci de râs, să nu te-arate cu degetul, chiar 
dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; 
această fericire să fie în rândul lumii eţetera, eţctera!... Cât 
priveşte faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am 
descoperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, 
primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, 
huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat când Antonescu i-a 
scăpat de ei...” 

Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic: „De!” Şi goli 
paharul de bere, puse mâna pe noul filtru care ni se 


adusese, îşi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se 
frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu 
înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un râs 
fărâmiţat, care nu ştiai când se va opri: „Să dea Marx să nu 
înţelegi prea târziu cuvintele mele!” 

XIII. 

Am rămas posomorât. Tot nu înţelegeam... A cunoscut pe 
pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominație a 
maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puternic 
accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, 
pentru întâia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi 
spunea? Ce să înţeleg eu din această aserţiune referitoare 
la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blândeţea ei, 
folosea şi ea expresii dure când nu-i plăcea un om, de pildă 
când cineva făcea pe deşteptul... „Irebuie completat, zise 
Micu revenind: porniri obscure de autoritate şi dominație 
pe care le transferă...” „Cui le transferă?” spusei. „Ai să 
afli!” „Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?” „Am şi spus- 
O, dar n-ai fost atent.” Şi se uită la mine de jos în sus, fix, 
neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie. 
„Maărturisesc că n-am reţinut...” „Multe nu se rețin”, zise el 
ca un avertisment şi tăcu, bâţâind însă distrat dintr-un 
picior şi strivind cu scârbă ţigarea în scrumieră. Ai fi zis că 
n-o să mai fumeze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de 
silă făcu. Dar imediat scutură pachetul şi, gânditor, duse o 
nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de 
noutate pe chip. „Multe nu se rețin şi un anumit timp încă 
nu se vor reţine”, repetă el şi văzându-i piciorul care nu 
înceta să tremure avui senzaţia netă că şi mintea îi bâzâia, 
ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, 
în timp ce şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde. 
„Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi când capul tău a 
mai fost la un cur de mătuşă.” El se gândi o clipă:;Păi a mai 
fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mătuşa 
asta mă croia cu gârbaciul, să spun care sunt legăturile 
mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dracului! 


Dar şi eu, copil încăpățânat: deşi îmi arătase probele, 
confruntându-mă cu legătura mea superioară, care ori 
căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această 
legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi 
spună unde), eu continuam să neg spunând că nu ştiu 
nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici elnu m-a 
recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta 
nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam... În 
celulă mă gândeam câteodată şi la marele poet şi îmi 
spuneam: ce frumos sună să gândeşti, cunoaşterea lu- 
ciferică; splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de 
cunoaştere era? Dar a individului de la Siguranţă? Relaţiile 
mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui 
de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, 
posomorât. «Aşi putea să te trimit pe front, îmi spunea, 
adică întâi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e 
infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăța în două 
săptămâni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, 
direct în foc, pe linia întâia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă 
şi pe linia întâia sunt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o 
rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă 
nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie.» (era mult după 
Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n- 
o câştigaseră, se repliau strategic pe poziţii dinainte 
stabilite, dar oricât erau ele de stabilite şi anume dinainte, 
erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să 
fie? Dacă nemţii pierd războiul?) A scos o hârtie bătută la 
maşină şi mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde 
cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a 
bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mâna mea şi 
s-o semnez. l-am spus că sunt de acord numai dacă 
încetează bătăile şi schingiuirile. »Bine«, zice. S-a ţinut de 
cuvânt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din 
nou arestat şi să cad în a altuia, care nu-şi punea el 
problema ce-o să fie şi cum o să fie. Am fost rulat, am aflat 
după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să 


depun cu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, 
le-a venit şi lor rândul s-o încaseze...” 

Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şi nu era prea voinic, 
gând absurd, ca şi când ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate 
mutilat. „loane, zic, aşi fi studiat mai puţin liniştit pe Hegel 
dacă aşi fi ştiut că un student din generaţia mea e torturat 
în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aşi fi aflat şi de 
ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai 
ajuns tu la convingerile tale politice atât de grave e pentru 
mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! 
Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune 
împotriva lui Troțki, şi Stalin e convingător când 
argumentează că acest menşevic avea gărgăuni în cap cu 
teoria lui a revoluţiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat 
cărţi ceva mai puţin sumare decât opera lui Stalin şi nu 
numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl 
aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l- 
am văzut aşa cum îl vezi tu. Totuşi tu îl admiri, simt acest 
lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. Îţi repet, nu văd ce ar 
fi complicat în faptul de a părăsi facultatea şi a învăţa pe 
copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mâine, dar rămân la 
ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci 
pentru ideea că filosofia nu poate fi desfiinţată. În orice caz, 
eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al 
unui oarecare Jdanov.” „Nu e «oarecare», zise Micu 
ridicând un deget. „Da, zic, care sunt operele lui 
filosofice?”' „Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de astă 
dată cu un astfel de glas încât, fără să ştiu de ce, mă 
intimidai. Operele lui filosofice, continuă el foarte supărat 
(dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mâhnire pentru 
mine), sunt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvânt din 
discursul lui despre filosofie.” „Şi tu de ce vrei ca eu să mă 
supun la toate acestea?” ridicai glasul indignat. „Nu te 
supune, dar fii în cunoştinţă de cauză. Ştii ce spune 
Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce 
vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te 


conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună 
lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucât ea curge 
dinspre lup şi nu invers? «la raison du plus fort est toujours 
la meilleure...» Revenind la marele poet... D-aia nu ţin să 
apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul 
dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această 
lume, şi că totul se află în continuă mişcare şi transformare. 
Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără să se lase 
ispitit de orgoliul de a acţiona, când timpul nu e favorabil 
acţiunii...” „Da, dar aceste mişcări sunt largi şi durata lor 
nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pământ. 
Trebuie să acţionez!” „Da, dar nu uita că lumea de azi e în 
criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o 
durată atât de lungă, încât să nu mai ai timp să participi la 
ele şi să le vezi sfârşitul. În cincizeci de ani părinţii noştri au 
trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui 
Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia 
pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii 
şi Rusia şi în curând China comunistă... Ruşii cel puţin au 
trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic 
prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două 
catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te 
repezi aşa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziţia cea 
mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trăieşti. 
„De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques 
Rousseau a copiat note muzicale până la sfârşitul vieţii.” 
„Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de 
ani! Şi pe urmă te-ai gândit, soţia ta e membră de partid, o 
să fie de acord cu tine?” „Ei na! Nu m-am născut să mă 
ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!” „Eu nu zic să te 
ghidezi, dar gândeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te 
gândeşti! Şi gândirea nu înseamnă să-ţi spargi capul 
reflectând în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se 
întâmplă în jurul tău...” „Asta e bună, tocmai că sunt foarte 
atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ce-o să-mi spun 
eu mie însumi...” 


Mă oprii, se apropiase chelnerul. „Domnul Ionică, zise el, 
nu luaţi o gustare? Avem icre negre!” „Cum icre negre?! 
protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?” „Se 
mai găsesc! zise chelnerul ca şi când chiar se mai găseau. 
Nu le mănâncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă 
din când în când o cutie, două...” „O cutie, două?!” îl îngână 
Ion. „Da, două, trei... nu prea se mănâncă, clientul se sperie 
de preţ... Nici icrele roşii nu se mănâncă, se usucă în 
vitrină...” „Şi cât costă?” „Alea roşii zece lei suta de 
grame...” „Nu, alea negre!” „Alea negre douăzeci şi cinci de 
lei!” „Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, preţul a 
patru fripturi.:” „Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cât se mai 
dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, când le-o simţi poporul gustul, 
să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or 
mai găsi!” mai spuse el filosofic. „De ce să nu se găsească? 
zise Ion curios. Or să moară nisetrii?” „Ba nisetrii or să 
trăiască, dar marfa asta e lux, poţi să ştii ce-or să facă ai 
noştri cu ea când or afla ce preţ are la Paris sau la New 
York? N-aţi văzut cu peştele?” „Ce e cu peştele?” „Păi 
înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi 
ardelenii nu prea ne omorâm după el, dar, oricum, cine vrea 
găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă!” „De ceeo 
problemă?' „Cred că se vinde, dracu ştie, sunt ţări sărace în 
peşte, ne dau maşini pe el...” „Bine, dă-ne atunci icre 
negre”, zise Ion. 

Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul 
țigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte 
ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pâinea prăjită, unt 
şi lămâie. „Doriţi şi câte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după 
bere, nu prea merge invers...', Ne aduse ţuică şi apă 
minerală şi ne părăsi. „E un tip interesant, zise Ion, ştie 
multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blândeţe şi nu 
pentru că ştie că eu sunt membru de partid. Şi l-a 
însuşit...” 

Mâncam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre şi cu gândul 
la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau 


vor dispărea... „Ce anume şi-a însuşit?” îl întrebai:”. A, 
domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri. 
Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce 
micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu 
vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la 
primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Jenică... Zic: 
ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e 
înţelegere... S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, până aici, 
dincolo e al tău, cu condiţia să existe şi partidele comuniste. 
Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. 
Război? În nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef 
de război? Poate altă generaţie, ehe, mai încolo. Trebuie 
timp şi pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace şi 
repede, n-ai auzit că lumea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei 
şi? zice. Astea sunt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om 
inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decât alţii, care îşi 
închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în 
casă au monopolizat ei inteligenţa”... La cine te referi?” 
„La mulţi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de 
groază. Ne omoară, zice, suntem totalmente descoperiţi. Se 
referea la americani, care au bombă atomică şi noi n-o 
avem, adică ruşii n-o au, că noi ăştialalţi...” „Păi avea 
dreptate, zic chiar aşa şi e, suntem cu mâinile goale, goi 
puşcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic şi cu o 
armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe 
atomice?” 

Ion Micu mâncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă 
un răspuns, se vedea după expresia senină a chipului. „Nu 
numai puterea de care vorbeam, dar şi războiul e de 
origine divină, zise el aprinzându-şi o ţigare. Prin divinitate 
înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu 
atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul că şi în nişte 
întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom 
descoperi voinţa divinității, deşi... N-ai observat, de pildă, 
că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu 
ştim ce lege, dar îi vedem efectele: de pildă îndată după un 


război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să- 
şi recupereze pierderile. În general statistica arată că se 
nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al 
unei ţări) 49 de băieţi şi 51 de fete... Două fete deci rămân 
nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează 
între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt 
număr de ani altele. Căsătoriile eşuate sunt şi ele expresia 
acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e 
după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită 
avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei 
bombe atomice. Trebuiesc milioane şi milioane de alte 
avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se 
producă.” „Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar 
degenera într-un război?” „Starea asta de conflict o să 
degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar într-un război în 
care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci 
când au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul 
american purta în el furia împotriva celor care le 
scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat 
în prealabil război. În al doilea rând, în Europa războiul 
încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod 
normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă 
să capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chefsă 
mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul 
său, a gândit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă 
să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam 
plăcea şi cam omorâseră o grămadă de chinezi timp de ani 
de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi 
le-au dat, s-au săturat şi au depus armele... Or, în ce fel s-ar 
putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea 
dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au 
luptat şi n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, 
care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că 
bomba pe care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi 
să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de 
dominație asupra lumii. Asta e altceva... Cine e puternic nu 


rezistă să nu te facă să simţi această putere, însă după câte 
ştiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă 
oricine dispune de câţiva savanţi şi mijloace tehnice. Or, 
ruşii dispun şi de savanţi şi de mijloace tehnice, şi 
fabricarea bombei e la ei chestie de câţiva ani, poate chiar 
mai puţin. Şi atunci folosirea ei de către una dintre părţi 
devine şi mai improbabilă, în afara cazului când forţele 
divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămâne 
inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să 
rămână pe ea doar câţiva troglodiţi de prin pădurile Africii 
sau Australiei. Dar această viziune catastrofică, 
apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele divine, 
deoarece specia umană deşi a dat în acest secol semne de 
degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie 
dinamică, în plin avânt şi departe de a-şi fi epuizat forţele 
creatoare. Era atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor 
modifica şi politic faţa lumii. În bine, nu în rău. Stalin va 
muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea 
fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge 
treptat, lăsând locul unui comunism, pe care oamenii îl vor 
face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel 
chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e 
greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale 
revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede 
belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită 
concepţie, şi să cucerească ideea de naţiune şi de libertate, 
iar mulătrimea sud-americană să-şi tempereze 
carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le 
poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, 
este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi 
înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi 
treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă 
represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea 
veche, capitalistă, e putredă, ea va supravieţui multă 
vreme, atâta timp cât comunismul nostru nu va fi capabil să 
ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două 


lumi, resemnându-se cu ideea că niciuna dintre ele nu e 
sortită pieirii, vor începe prin a se apropia şi vor sfârşi prin 
a depune eforturi comune pentru a feri civilizaţia noastră 
de pericole mult mai mari decât reprezintă pentru una 
capitalismul şi pentru alta comunismul?! Ăsta e însă 
secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce 
naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea 
coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor şi cât de fatale 
sunt aceste legi şi pentru cine.” „Ioane, îi spusei, e 
remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu 
ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă 
interesează termenul renew, deşi nu sunt nepăsător faţă de 
cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre 
filosofie. Or, Hegel spune, şi nu poate să te lase indiferent în 
forul tău interior argumentarea lui, că filosofia nu poate să 
existe fără libertate, adică gândirea filosofică nu e posibilă 
decât într-un stat în care libertatea şi legile sunt pentru 
toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest 
concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale, în faţa 
forţelor divine, toţi oamenii trebuie să fie liberi şi egali, 
fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la 
creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce 
ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca la orientali, oameni 
liberi şi paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Niciuna 
nici alta. Fiinţa umană care e împiedicată să ia cunoştinţă 
de sine rămâne doar în stadiul existenţei ei, cum rămâne şi 
un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deşi se 
adaptează mediului şi construieşte ca o furnică. Cu asta n- 
am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare 
deodată liberi pe toţi oamenii, altfel ce se revoluţionează? 
Cunoaşterea de sine, conceptul că omul este liber prin 
natura sa abia câştigat de conştiinţa noastră în timpurile 
moderne este deodată anihilat, negat printr-un 
amendament de sursa hegeliană rău înţeles că libertatea ar 
fi necesitatea înţeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în 
practică acest concept: burghezia odată răsturnată, e 


necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru 
că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e 
determinat de conştiinţa sa de clasă. În general e 
determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, 
un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi 
nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea 
dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sunt liberi chiar 
dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. 
Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente 
trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adică, ci 
concret, particular: ai fost burghez, la beci, săvârşindu-se 
astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sunt naiv 
să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă 
socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere 
cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi 
împotrivire. Dar nu răspunzi declarând ura ca principiu 
universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul 
universal al armoniei umane, stârpind astfel fanatismul 
troglodiţilor, care îl urăsc pe filosof stăpâniţi de un instinct 
de patibulari. Proprietatea e un furt! Să admitem această 
formulare excesivă, şi consecinţele ei, o revoluţie trebuie 
să-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odată actul împlinit, 
toţi oamenii trebuiesc consideraţi liberi de vechile 
determinări, chiar dacă în practica vieţii sociale cutare 
burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin 
încercări de restabilire a vechilor rânduieli. E necesară 
pentru asta ideea de dictatură? Ar însemna că ea se va 
institui nu asupra burghezilor, puţin numeroşi, ci asupra 
poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte 
revoluţia, fiindcă burghezia singură nu poate «unelti»- 
practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din 
Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru 
că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la 
Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu 
erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de 
mica burghezie...” „Am înţeles, mă întrerupse prietenul 


meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în 48 a 
fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins 
viaţă şi s-a născut România modernă.” „Da, dar cum? 
«Monstruoasa coaliţie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, 
din moment ce s-a înfăptuit...” „Pe spinarea ţăranilor, care 
în 1907 au arătat cât de necesară a fost coaliția în 
chestiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte 
fără un ţel precis, să fie reprimat sângeros, în genul 
Griviței, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi câştige 
restul populaţiei, să-şi definească mai clar țelul şi abia 
atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para mălăiaţă a 
puterii...” „Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-şi calce 
propriile idei în picioare, să alunge filosofii, să suprime 
libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi...” 

Mă oprii. Ne enervaserăm amândoi, simţeam că discuţia 
va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase cum se 
întâmplă totdeauna când într-o discuţie se sare peste idei şi 
perioade istorice şi un gând intim, singurul care contează, 
nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge 
la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunţa la vocaţia 
mea fără a renunţa la mine ca om. Alungarea de la catedră 
a marelui poet însemna mai mult decât alungarea lui, un om 
care îşi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, 
care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, 
la prima mea fatală opoziţie... Vroiam să înţeleg de la el de 
ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost 
vocaţia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui 
poet fiind acum tardiv...), întrucât aşi fi fost ameninţat dacă 
m-aşi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să 
cunoşti amenințările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele 
care te pândesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, -care 
se face sub ochii tăi şi în ţara ta. Îmi păsa prea puţin ca 
Buharin fusese executat, fusese implicat în lupta pentru 
putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin 
copilul răsfăţat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei 
da, se moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luptei pentru putere 


mulţi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o 
inexplicabilă sminteală îi stăpânea pe protagonişti. Sau un 
sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, 
se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să 
ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe 
care niciunul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee- 
balaur, care îi ucisese pe toţi, zeiţa necruțătoare cu o 
sprânceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau 
să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, 
fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai 
existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind 
negate de ei înşişi în faţa tribunalelor şi biata lor fulgurantă 
existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... 
Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti 
obsedaţi bizari nu îndrăzniseră s-o privească în faţă şi să-i 
sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! 
Asta era zeiţa în numele căreia ci înşişi îi trimiseseră pe 
lumea cealaltă pe socialiştii revoluționari (S. R.) şi pe 
menşevici... Asta era istoria, consumată demult, când eu, 
orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al 
acestei istorii fabuloase, avea sa se apropie de fiinţa mea 
intimă şi să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu 
eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troțki, nici 
un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar 
în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, 
dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de 
conservare... râsese spunându-mi ceva de neînțeles... 

XIV. 

Se făcuse târziu şi uitasem că Matilda mă aştepta la masă. 
Mă scuzai şi o luai spre ieşire; acolo, într-un colţ, era un 
telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în 
ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pentru ora 
mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei când îndată 
după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu 
servitoarea, în timp ce aşi fi dorit să lase totul baltă şi să 
mai stăm împreună. Tot aşa mi se părea că suferă de mania 


curăţeniei. O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte 
cel puţin până seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o 
arunca la coş şi îmi dădea alta, schimbându-mi ea însăşi 
butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam 
atâta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în 
fiecare dimineaţă („eşti profesor universitar, cum poţi să te 
duci la cursuri cu barba nerasă!”) şi cu operaţia inversă a 
descălţatului şi desbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe 
care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. 
Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cât durase 
divorţul, plimbări încărcate de farmec care se sfârşeau 
acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. 
Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, 
obosită, căsca şi adormea cu o carte în mână după nici un 
minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat 
ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă 
cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra 
sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mângâiere, 
Chiar ideea că aşi putea să-i spun ceva tandru o enerva 
dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea 
începeam eu să mă simt minunat şi asta nu pentru că în 
timpul zilei aşi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă 
stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aşi fi vrut să stau cu 
ea până în zori. Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani când 
lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam să-i regăsesc 
privirea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările 
nesfârşite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, 
dar apăruse încăpăţânarea de a le stăpâni, nereuşind decât 
să le sporească, ochii aceia albiţi începuseră să se închidă, 
ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, 
da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu... Eram convins că 
instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam 
dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se 
scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai 
relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, 
gândeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într- 


o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. 
Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce 
mă neliniştea era faptul că seara Matilda era pentru mine o 
surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna 
aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inventive; îmi spunea, 
de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în 
glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea 
exasperată că nu eram lângă ea şi nu ştiu ce făceam în 
biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram 
şi trupul meu se lipea într-o atracţie irezistibilă de al ei. 
Dormeam atunci singur în birou, scos din pepeni, pentru că 
îmi aminteam că şi Petrică îmi povestise că o păţise la fel... 
încât şovăii înainte de a vâri fisa în aparat. Era trecut de 
zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul, îi 
auzii însă numaidecât glasul. „Matilda, scuză-mă, te-am 
trezit din somn?” „Nicidecum!” „M-ai aşteptat? E ceva grav, 
o să-ţi povestesc...” Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoşteam, 
era inutil să încerci să i-o urneşti. „Ie iubesc, îi şoptii, 
noapte bună!” Şi închisei fără regret că o lăsam astfel, 
deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună şi o 
invidiam şi în-cercam s-o imit: la tăcere, tăcere şi 
jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu 
tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă 
gândul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce 
avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns... 

Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum li 
se întâmplă tuturor bărbaţilor care în plină petrecere şi în 
largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi bărbaţi, cei mai 
siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce priveşte femeile, 
primesc sau dau un telefon şi se întorc atât de schimbaţi 
încât nu-i mai recunoşti şi devin ţinta glumelor şi ironiilor 
celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atât de 
băţoşi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite 
cine râdea de alţii, şi nimic nu-i mai descreţea fruntea, atât 
de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra... Nu 
era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă 


uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea 
dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate 
şi mă domina gândul: va să zică ea nu dormea, va să zică la 
ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod 
irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere 
de la Ion şi să plec; dar alungai acest gând, n-avea, îmi 
spusei, decât să mă aştepte, dacă chiar mă aştepta, şi mai 
bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să 
aflu azi, şi nu mâine, ce-o să fie cu mine, azi când simt că 
sunt eroul fiinţei mele conştiente, când concep că ceea ce 
gândesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce 
reprezintă, şi nu mâine, când s-ar putea s-o iau de la cap, cu 
„dar dacă”, şi „dacă totuşi”, şi voinţa mea, cum spune 
Hamlet, să înceapă din pricina gândirii de relaţie, de 
împrejurări, să şovăie şi să devin un laş. Astăzi pot eterniza 
în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, 
suferinţe şi căderi: nemaiavând în forul meu interior 
suportul de astăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în 
cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai 
rămân nici clare, nici distincte), aşi putea fi alterat definitiv 
şi aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită 
unde, nefiind a mea, aşi trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, 
fireşte, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului 
Chinei, cum am citit mai târziu, care din împărat a ajuns 
simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, l- 
au,reeducat”, făcându-l - credeau ei - să simtă că bucuria 
simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de 
papuci e mai mare decât aceea de a guverna China. Chestia 
asta o făcea şi Tolstoi, când şi când îl apuca cheful şi mai 
făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea 
mai mult decât opera lui Shakespeare. Dacă împăratul 
Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat şi nu ca 
simplu cetăţean, fără doar şi poate că s-ar fi găsit în 
Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce 
virtute. Iolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un 
mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un 


mujic arând. Condiţia de mujic însă n-avea s-o simtă numai 
cu atât. Aratul lui rămânea un simplu sport, ca şi 
confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul 
Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu 
socialmente, ci în sine, când datorită „reeducării” s-ar fi 
convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti 
un coş decât să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea 
simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, 
dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris 
povestind despre metamorfoza împăratului. Orice 
metamorfoză are loc numai în libertate, concept pe care 
după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filosofia lor se reduce 
la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost 
spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi 
în Europa s-ar fi râs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai 1 
de tron şi păstrându-l în ţară, l-am fi „reeducat” să simtă 
bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost 
spectaculoasă în interior, acceptând să nu mă las ghidat de 
idei clare şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum 
nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să 
mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel 
putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că 
voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva 
printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, 
indestructibilă. 

Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu 
devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între 
noi risca să ne sugereze la amândoi o ruptură. Deodată însă 
el zâmbi: „N-ai reţinut, zise el, fixându-mă iar, cum stătea 
aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă 
simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot 
demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să 
supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care 
ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o 
idee şi anume aceea a compromisului. Eu aşi zice că după le 
temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du 


compromis. Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în 
locul unui proces în care ai putea să pierzi.” „Ce proces?” 
„De conştiinţă”, răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se 
adresează unui copil. „Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele 
procesului şi cine ar putea să câştige împotriva mea.” 
„Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate”... 
Conştiinţa omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e 
o invenţie. Compromisul la care recurge adesea în viaţă 
omul are alte explicaţii. Nu voi accepta nici un fel de 
compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel 
de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filosofie 
şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu 
vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după cea 
acumulat în el însuşi substanţa aceea fină din care îşi va 
face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate 
fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe 
care nu mi-o poate lua nimeni sunt cărţile. Mai am de citit 
câţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi 
perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună 
deoparte, să reînviu spărgându-mi gogoaşa sub formă de, 
fluture, şi să depun sămânță. Nu, eu accept să fiu aruncat 
într-o căldare cu apă fiartă şi cu un băț ordinar gospodina 
să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vârtelniţă. Puțin mă 
interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în 
grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a 
tot ceea ce e viu...” „Ai greşit doar într-un singur punct, 
spuse el ridicându-se iarăşi. Şi care e esenţialul...” 

Şi râse din nou în timp ce se îndepărta lăsându-mă singur. 
Braseria începuse să se umple de ceața fumului de tutun, 
dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea 
vocilor, a râsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică 
într-un restaurant când ora se face târzie şi nimeni nu are 
încă de gând să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a 
petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se 
treacă dincolo, în restaurant, unde erau cântăreţi şi muzică, 
acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuţi ceva important, n-ai fi 


putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi împiedicat 
spărgmdu-ţi urechile. Aşadar putea schimba un gând. Ce 
anume? Ce fel de gânduri le treceau acum prin cap acestor 
contemporani ai mei? mă pomenii întrebându-mă. Nu 
lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea 
şi aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai 
aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună 
nuvelă, adesea un roman comprimat, atât de vie şi de 
originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul 
povestitorului, subliniind cuvântul scris, sugestia adâncă a 
mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face 
folosind analiza şi descripţia... lotdeauna mi-a plăcut să fiu 
în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu 
mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, 
cum făcea Cubleş. Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi 
care ţin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, 
deşi astfel nu exprimau decât marea nerozie, şi aceea 
nesărată, fiindcă există şi nerozii interesante, a întregii lor 
personalităţi, indivizi având de obicei un vocabular 
inacceptabil, frizând nepoliteţea, tutuind oameni pe care 
abia îi cunoşteau, legându-se de fizicul lor, care ar exprima 
că nu stăteai prea bine cu nu ştiu ce, agitându-se pe scaun, 
surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri şi de mamă 
fără să-i clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în 
loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunându-mi 
că buna-creştere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi 
monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care 
cu adevărat vroiau să schimbe un gând. Expresiile lor erau 
neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau 
liniştite în rochiile lor elegante, uitându-se doar rar în jur, 
cu un ochi absorbit şi cercetător. Grija, un sentiment etern 
la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici 
în jur şi nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză 
dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se 
ridicau şi plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întârzia? În 
sfârşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant şi 


s-a întâlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi şi el cu un 
nou filtru. „Să vă fac câte-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cât 
foiţa de ceapă? a la domnul Micu?” „Eu nu mai mănânc 
nimic”, zisei. „Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar aşi 
lua şniţel, am mâncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un genie 
chrislianisme!” ceru el ca şi când l-ar fi implorat, dând din 
cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar 
speră că omul din faţa lui îl va servi totuşi. „Gata, domnul 
Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vă place 
dumneavoastră...” „Într-o zi nu era el şi m-a servit un 
tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta 
zicea el că e chateaubriand...”,. Nu se pricepe, zise domnul 
Jenică fără superioritate. Sunt de-ăştia noi şi nici bucătarul, 
dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii...” 
„Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu rezemându- 
se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte şi 
ţigarea în mână, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele 
plecate şi foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea 
îţi aduce frunzele de dud, te ia în mână grijulie, curăţă sub 
tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi numai dintr-atât, 
fiindcă fără curăţenie această simpatică gânganie ar muri) 
şi îţi pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, 
sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sunt 
frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decât spiritul, frunza de 
dud rămâne s-o obţii. Ei, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e 
să împingem metafora ta până la ultimele consecinţe, e 
societatea, sunt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din 
gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar 
dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci 
singur învăţându-i pe ccpii abecedarul. încearcă! În acest 
sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l câştigi, 
pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ţi 
va spune conştiinţa ta nescindată? Întâi ai să descoperi că e 
scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei 
descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că 
pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ţi spun mai 


multe, fiindcă nici eu nu ştiu. Dar nu uita că ştiu totuşi 
ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ţi dau să 
citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine ce 
gândesc... în timp ce dacă vei rămâne la universitate... De 
ce te sperii tu aşa de universitate?... Să-ţi spun o 
anecdotă”... 

Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, observasem 
că spre sfârşitul unei întâlniri Ion Micu încheia totdeauna 
cu anecdote, uneori chiar lăsând o discuţie suspendată. Era 
o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa; să zic 
că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu 
puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că discuţia mă 
depăşea. „Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, 
fiindcă aşa suntem noi românii, chiar şi ardelenii, nu 
suportăm multă vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe 
anecdote.” El râse: „Căz doară nu e o anecdotă fără 
aplicăţiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un 
înţeles practic pentru discuţia noastră. Da, acum se 
exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, 
ci un simplu interlocutor. Atacă flămând le genie du 
chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de 
carne sângerândă, doar perpelită puţin pe deasupra, 
chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greață, şi 
printre înghiţituri îmi povesti anecdota. 

Îi plăcea mâncarea, era chiar gras pentru vârsta pe care o 
avea şi privirea lui căpătă, înfulecând, o fixitate de 
înfometat. Mânca fără pâine, ceea ce mie mi se părea ceva 
animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o 
felină sau un câine era la o distanţă de milioane de ani de 
om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, când din 
una când din alta. Numai rața ajunsese pe undeva pe 
aproape, fiindcă îşi vâra ciocul când în mâncare, când în 
apă. 

Ițic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu 
carnasier... Şi îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, 
ce mă fac, o să mor... De ce, Ițic? Am primit ordin să plec pe 


front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul 
primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a 
luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd şi 
eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune:. Da, 
e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te 
duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sunt mai multe 
posibilităţi... Să te trimită pe front, dar să rămâi şi în spate, 
fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de 
servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, 
la muniții. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Şi aici 
sunt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pe linia întâia 
dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul când luptă n-are 
şi el nevoie de mâncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine 
găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine 
socoteala câţi mor, câţi trăiesc? Dar hai să zicem că te vâră 
chiar pe linia întâia. Şi aici sunt mai multe posibilităţi, ori 
mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai 
să zicem că nu scapi... Şi aici sunt două posibilităţi, i-a mai 
spus rabi foarte hotărât. Poţi să mori sfârtecat de o bombă, 
sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos de 
camarazi cu sapa şi lopata... Aşa că du-te liniştit, nu mai fi 
aşa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie...” 

Fiindcă nu râdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul 
înjumătăţit şi râse el de astă dată cu gura până la urechi, 
cum nu-l mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi liliachiu... Era 
mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o 
trimisese în stomac decât al retrăirii anecdotei pe care o 
povestise. „Aşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De 
ce să pleci? Până acum nu s-a întâmplat nimic. Titularul 
unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întâmplat 
şi o să se întâmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sunt mai 
multe posibilităţi...” „Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a 
ignorat-o!” El râse din nou, mai puţin excitat, dar mai 
îndelung, ca şi când ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora 
pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atâtea posibilităţi. 
Ce-o fi fost de râs aici?! 


Plătirăm şi plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a 
ne despărţi, câţiva paşi împreună. Tăceam, dar el mă ţinea 
afectuos de braţ. Gândeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui 
care nu se grăbeau şi strângerea de braţ prietenească, apoi 
îmi spuse şi prin cuvinte acelaşi lucru, adăugând: 
„Facultatea de a gândi nu e neapărat sursa inacţiunii, nu 
putem să nu ne gândim bine înainte de a întreprinde un 
gest care ne angajează destinul”. 

XV. 

Ce înseamnă însă a gândi, adică a te gândi? În actualul 
stadiu în care se afla gândirea umană, a te gândi înseamnă 
în realitate a întări de fapt un gând deja format. De aceea, 
de pildă, rar se întâmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul 
merge orb înainte sub puterea gândului său, devenit 
obsesie. lar această obsesie e o cerinţă fundamentală a 
fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt 
străină vieţii lui, adică fericirii la care năzuieşte. Dar noi nu 
ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu suntem!) fiindcă în 
legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este 
inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşte, nu e 
vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflorind, un 
sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm că sunt fericit, 
nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. 
Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, 
dar dacă mă gândesc bine nu văd de pildă întrucât 
pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate 
mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, 
deşi nu puteam concepe că aşi putea iubi mai tare pe 
altcineva sau aşi dori un loc mai bun în ierarhia 
învăţământului. Desigur, concepeam că acest sentiment de 
forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau diminua cu anii, 
şi ajungând în „toamna ideilor” n-ar fi fost exclus să mă 
trezesc cu grădina mea devastată („Qu'il restc en mon 
jardin bien peu de fruits vermeils! ). Da, dar mai întâi că 
până atunci mai era, abia ieşeam din primăvară, şi în al 
doilea rând mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost 


grădina de fulgere şi furtuni. Nu eram poet, să-mi expun 
sensibilitatea ravagiilor. 

Astfel că mergând singur prin noapte spre casă, dădui din 
umeri la sfatul prietenului meu de a mă gândi înainte de a 
lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confirmase 
decizia deja luată, iar acum, „gândindu-mă”, mă simţeam şi 
mai întărit în ea. Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de 
ce facem un anumit lucru. „Ştiu eu de ce, gândii, mi-ajunge 
că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici 
măcar Matilda.” 

Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să 
zică Matilda nu dormea! Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de 
ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuşi, 
îmi spusei, să-mi iasă în întâmpinare şi să refacem clipele 
minunate ale primelor noastre întâlniri... Era ca şi când aşi 
fi uitat că am chei şi „să n-o fac să coboare de pomană”. Îţi 
arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! Încearcă să nu 
deschizi! N-o sfătuiam în gând pe Matilda să nu deschidă. 
Sunt momente când apare în noi un plus de decizie, 
momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă 
nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă! Dacă totuşi nu 
ne fac, înseamnă că suntem iubiţi şi această certitudine 
reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise... 

Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, 
dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. 
Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a 
oraşului şi a casei, întuneric total. Statui câteva clipe lungi 
în singurătatea care mă cuprinse în faţa propriei mele porţi. 
Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol. În 
dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi când casa ar fi 
fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi 
deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aşi fi 
pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară până dimineaţa? Nu, 
atunci mi-ar fi deschis. Se simte când... Astfel de lucruri se 
simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte 
bună n-a dorit să-i spun... Nu se întâmpla prima oară, e 


adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam 
despărţirea aceasta a ei de mine ca pe-un şoc... încât am 
regret adânc, care ţinu cel puţin trei clipe, mă ţintui locului, 
apoi mă smulsei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul 
lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui 
încărcată de cărţi îmi alungă şocul, şi bucuria serilor mele 
petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de 
ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol 
făcuseră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumânărilor, a 
lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni 
întreagă şi plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în 
hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc. Era 
târziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în 
biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul 
curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică 
oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, ici, 
colo, licăriri de admiraţie, aveam mai multă vervă, eram mai 
puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau 
cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţul 
gurii întrebându-se poate ce mi se întâmplase că astăzi 
eram mai puţin antipatic ca de obicei. 

Nu citii mult şi băgai mâna în buzunarul hainei de pe 
spătarul scaunului să scot cheile. Într-un sertar din dreapta 
îmi ţineam cele trei caiete groase. Într-unui îmi conspectam 
lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o 
istorie a filosofiei acestora care trebuia să preceadă 
lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea 
scriam chiar la această lucrare, rar şi fără grabă, din 
pricina obstacolelor: aveam lacune mari în istoria 
descoperirilor ştiinţifice din ultima vreme, din fizică, 
biologie, medicină şi astronomie, îmi lipseau cărţile noi care 
apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulţumi 
doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre 
gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gândirea 
mea proprie, care totuşi începea să prindă contur în caietul 
meu...) 


Când mă aplecai, văzui jos un ciocan şi o şurubelniţă. Le 
ridicai mirat. Şurubelniţa avea vârful îndoit... Mă uitai iar în 
jos: uşa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă 
într-un fel violent, lemnul şi lustrul din jurul broaştei 
stricate... Deschisei uşa şi trăsei sertarul. Caietele mele 
erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeaşi mână 
furioasă. Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simţeam 
cum urmele furiei celui care o făcuse năşteau în mine furia. 
Matilda! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce 
ascund eu acolo şi spărsese uşa... Deschisei caietele. Foile 
erau îndoite de neglijenţa cu care fuseseră răsfoite, închise 
şi aruncate. Îi intuii starea de spirit, lipsa de respect, 
desamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, disprețul pentru 
ceea ce găsise. Primul impuls fu să mă ridic şi să mă duc 
peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, 
adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în 
picioare înaintea biroului şi se uita la mine. 

„Nu te înfuria, zise, nu ţi-am distrus <opera>. Cu ironie, 
care i se lăbărţase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai 
la ea câteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. 
Masca se întinse spre urechi şi-i desfăcu un rânjet care 
înţepeni sfidător, desfigurând şi mai tare ceea ce ştiam eu 
că e Matilda. Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul 
loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de 
uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără 
nume. Începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe 
obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aşeză pe 
canapea şi din nou mă privi, neînţelegând, cerându-mi 
parcă tot mie ajutor, să fie şters parcă ceea ce se 
întâmplase, să-i spun că nu era adevărat... în faţa acestei 
catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că 
se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atât de 
total încât avui şi eu sentimentul că altcineva fusese în 
încăpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... uşa 
sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ţi-am distrus „opera”, 
ironia, disprețul trivial... „Crezi că eu sunt Petrică? îi spusei 


liniştit şi sumbru, să-mi răsfoieşti rânjind caietele? Las la o 
parte spartul uşii, oi fi crezut că păstrez acolo cine ştie ce 
scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gândit, 
altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să 
nu-mi arunci tu Caietele cu dispreţ şi să mai şi vii să... Ai 
uitat ce mi-ai spus în ziua când m-am mutat aici? Răspunde! 
Ai uitat?! 'Tot cu dispreţ, că între mine şi fetele lui Calcan nu 
e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare 
alta. Foarte bine, şi în clipa aceea am decis că nu trebuie să- 
ţi bagi nasul în lucrările mele şi de aceea le-am şi încuiat. 
Petrică îţi citea din versurile lui şi tu râdeai. Ei, eu n-o să-ţi 
citesc din scrierile mele, ca să-ţi satisfac vulgarul apetit de 
a-ţi cobori bărbatul... Petrică era un poet bun, l-ai surpat 
interior cât aţi trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... 
Puţin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe 
ceea ce e comun am simţit-o din prima zi când m-am mutat 
la tine... Eu nu le dispreţuiesc pe fetele lui Calcan şi pot 
foarte bine să compar lecţiile mele la universitate cu ale lor, 
profesional vorbind, dar tu ştiai de doi ani de zile că, dincolo 
de toate astea, urmăream un ţel care nu era străin de ceea 
ce predam studenţilor, fiind în acelaşi timp ceva dificil de 
atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai 
trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc şi 
fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă victoriile 
în spirit sunt turburate de singurătatea în care ne 
condamnă familia, odată întorşi acasă din cetate, unde 
suntem sărbătoriţi. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine căeanue 
Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos şi o filosofie 
intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor 
oamenilor în faţa a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a 
citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al 
ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea 
vine şi-mi sparge biroul şi mai îmi ia în derâdere şi «opera»- 
cuvânt pe care îl pune rânjind între ghilimele...” 

Dar, perorând, îndoiala mi se şi infiltrase în inimă încât 
tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că 


nu rânjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici 
măcar nu fuseseră răsfoite cu dispreţ, ci doar cu grabă, 
gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o 
ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s- 
o ţină pe obrazul lovit. Îşi plecase fruntea şi din când în 
când îşi strângea genunchii ca şi când i-ar fi fost frig, se 
încheia învelindu-şi gâtul cu reverele pijamalei, ca şi când 
ar fi avut un şal. Şi cu coatele pe genunchi îşi ducea palma 
şi-şi ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de 
vinovăţie când rostise cuvintele „nu ţi-am distrus opera?” 
Nu cumva dorind iertare, înţelegere, vrusese „s-o dea” pe 
glumă? Într-o clipă efracţia săvârşită de ea îmi zbură pe 
dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! 
Altfel n-ar fi pus mâna să-mi spargă biroul. 

Mă ridicai şi mă aşezai jos lângă ea. Lacrimi mari îi 
picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi şopti, să-ţi spun că 
sunt însărcinată... Şi răspunsul tău a fost să mă trimiţi jos, 
la pământ... le-am aşteptat toată seara să-ţi spun acest 
lucru. Astăzi vroiam să ţi-l spun, îmi intrase mie în cap să fie 
astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum 
sunai, dar n-am vrut să cobor să-ţi deschid...” „De ce n-ai 
vrut? De când ne-am căsătorit aşi putea să spun că chiar 
din acea clipă te-ai schimbat.” „Nu m-am schimbat, sunt 
aceeaşi!” „Nu-i adevărat, nu eşti aşa, nu-ţi dai seama?” „Ba 
îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar 
parcă simt un pietroi pe inimă...”.,Nu, zisei, pietroaiele le 
aduce o situaţie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l 
simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de 
Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila 
pe care o simţeai pentru el şi pe care ela purtat-o până în 
pânzele albe...” „Singur spui că l-am surpat pe interior cât 
timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganţa 
lui de sine mă făcea să-l lovesc,să nu mai fie atât de...”Ei,da 
şi ai făcut-o până l-ai împins spre umilinţă. Ar fi trebuit să te 
bucuri.” „Păi mă bucuram, atunci am ţinut cel mai mult la 
el!” „Bine! şi ce n-a mers? 


Ea nu răspunse. Nu era prima oară când îi puneam 
această întrebare, şi nu era prima oară când răspunsul ei 
era o tăcere. O singură dată spusese: „atunci aiapăruttu ,,. 
Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi 
fost bine între ea şi Petrică? Aiurea! Când apărusem eu, 
demult căsnicia lor era pe drojdie! Sau poate nu pentru ea, 
dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă 
sfărâmăturile acelei vieţi? Şi nu cumva divorţul durase atât 
de mult din pricina indeciziei ei? Dar nu simţeam niciodată 
nici cea mai mică şovăială în timpul întâlnirilor noastre. Dar 
ştiu eu ce făcea, ce simţea, când rămânea singură? 

XVI 

„În sfârşit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum 
nici o importanţă. Să revenim la noi doi... Eşti sigură că ai 
rămas însărcinată?” (Mă avertizase cu zece zile în urmă că 
<s-ar putea>). „Da, sunt sigură”, spuse foarte posomorâtă. 
„Bine, zisei eu atunci, ai făcut în aşa fel încât această ştire 
să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. 
Dacă nu ţi-aşi fi dat-o ai fi inventat altceva decât spargerea 
biroului şi răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?” 
„M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi 
de mine?” 

Începui să măsor încăperea în lung şi în lat. „Ei da, îi 
răspunsei, venea în contradicţie cu tot ceea ce eşti tu, care 
nu concepi că un cuvânt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit 
acele cuvinte şi n-ai bănuit că pot avea o consecinţă, mai 
ales că ştiai bine ce spui. Erai de partea domnişoarelor 
Calcan, nu a mea. Vreţi toate să vă credeţi atotputernicele 
acestei lumi, fiindcă aduceţi pe lume copii. Şi în ultima 
vreme se constată că aduceţi mulţi. Dar multă lume nu 
înseamnă multă conştiinţă. Tiparul se strică, specia nu e 
mai puternică, indivizii născuţi sunt mai slabi... Salut pe 
viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te 
vreau, şi nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naşte.-l, 
să existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru tine nu 
trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ţi-l iau, ca 


Rousseau, şi îl dau la un leagăn... Nu spun că aşi face ca 
tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului 
însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai 
iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat şi l-a dat pe mâna 
unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoşti urmarea, 
slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de nişte 
păstori, l-a detronat pe tat-său şi a început să trăiască cu 
maică-sa...” 

Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? 
Bineînţeles! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de 
mare concentrare pe chip, al cărei înţeles eram atunci 
departe de a-l bănui, cu atât mai mult cu cât o nobleţe 
bizară se aşternuse peste aceste trăsături pe care le 
lovisem cu o atât de fulgerătoare violenţă, „Bine, zisei, şi 
acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi şi de ce ai 
stins lumina. Ştiai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă 
stăpâneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un 
adolescent, dar acum eram pregătit să ţi-o plătesc. Soneria 
trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului 
care îşi anunţă sosirea, intră în casă şi se aşează singur 
într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, 
a cărui inimă bate pentru tine şi e nerâbdător să te vadă, să 
te ia în braţe şi să te strângă ca şi când te-ar fi regăsit după 
luni de aşteptare. Chiar aşa şi era. De când am venit aici la 
tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întâmplat cu 
tine... (şi coborâi în genunchi înaintea ei şi îi căutai privirea, 
care se întâlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, 
deşi camera era albă de lumina puternică a plafonierei). 
Ştii? S-a întâmplat ceva. M-am adaptat uşor, trebuie să 
recunosc, mi-am spus: aşa o fi, una e când trăieşti doar 
iubirea, şi cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar 
dacă zilnic, iar pe urmă se despart şi se întorc la casele lor 
şi dorm singuri, se scoală de dimineaţă singuri, îşi iau micul 
dejun singuri şi se duc apoi acolo unde muncesc. Şi alta e să 
trăieşti clipă cu clipă sub acelaşi acoperiş, între aceiaşi 
pereţi... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineţii de la 


începutul toamnei, când mă urcam la catedră şi în timp ce 
mă gândeam la tine îmi începeam cursurile zâmbind 
enigmatic, aşa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am 
un antipatic surâs enigmatic... Bineînţeles! Fiindcă le 
vedeam pe toate cât erau de urâte! şi apoi la orele 
unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de 
biroul ei: domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe 
lume care să te subjuge mai tare decât entuziasmul 
sufletului, bucuria care ţâşneşte din el liberă, fără oprelişti 
de nici un fel, neînsoţită de nici un gând reticent, de nici o 
urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment?... Înainte de 
orice cuvânt sufletul tău îşi elibera brusc, la auzul glasului 
meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un 
strigăt... Avea puterea de a pătrunde adânc în suflet, era de 
încântare extremă, de surpriză ca în faţa miracolului, 
uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, 
cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, 
îi recunoşteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu 
acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a 
puterii tale de a iubi, apele adânci ale simţirii mele răscolite 
năvăleau asupra ţipătului şi îl înecau, vroiam să rămân 
intact în cutiuţa în care stătea puterea mea, cei trei viermi 
nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, 
dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adânc, 
dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu maie 
decât această putere lăuntrică şi abisul, şi îi auzeam acolo 
ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu ştim de 
fapt ce e acolo, peste capul şi voinţa mea... Ne vedeam apoi 
la prânz, şi spre seară îţi deschideam uşa la mine... Nu mai 
puteam! ne culcam cu faţa unul la celălalt şi tu îmi şopteai: 
hai să murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi 
trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de câte ori 
ne vedeam şi noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot 
astfel, privire în privire, halucinaţi de noi înşine şi de 
vecinătatea morţii care, invocată, venea lângă noi şi ne 
veghea parcă, prezenţă neputincioasă şi iluzorie, căci nu ne 


temeam de ea... Cu atât mai însetate ne erau apoi 
sărutările şi îmbrăţişările... Nu le acceptai decât 
împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obişnuiam şi nu m- 
am obişnuit nici până azi... implorându-mă... strigându-mă 
în şoaptă ca şi când aşi fi fost departe, undeva prin secole, 
prin timpuri imemoriale, călcând dealurile să viu spre tine, 
printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu ştiu 
cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi 
genunchii şi aşezându-mă jos pe covorul moale, nici n-au 
trecut trei luni de când trăim împreună ca soţ şi soţie şi aşi 
putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atât de greu au 
trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care 
vroiam să le păstrez şi în acelaşi timp să le sporesc cu altele 
noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, 
când îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ţi-l 
voi dezvălui), tu veneai doar cu încântătoarele tale povestiri 
din lumea în care te mişti gen Calcan, arhitecţi de toate 
soiurile şi nuanțele, şeii care de care mai demagogi şi 
efemeri, şefi noi, ieşiţi din îmbulzeala societăţii noastre care 
se răsturna şi printre care un om de soi era o mare 
minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste 
povestiri la o parte, o mare tăcere se va aşterne între noi, 
ne vom culca iarăşi unul cu faţa spre celălalt şi ea îmi va 
şopti... hai să murim! îmi evitai privirea, ca şi când n-ai fi 
ştiut ce aşteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar 
ce bizar, erau alţi ochi. Ochii ăştia nu ştiau ce făcuseşi tu 
înainte, nici gura ta nu mai era aceeaşi gură care îmi 
şoptise atâta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai 
înainte telefon la facultate, să-ţi aud strigătul de uimire. Nu, 
telefoanele au încetat, iar când te-am căutat eu zadarnic, mi 
s-a părut chiar mie ridicol când ţi-am imitat glasul... 
Matilda, ce faci tu? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într- 
o şedinţă, aşa că dacă întârzii nu mă aştepta la masă! Pe 
urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 şi timpul 
iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat 
dimineaţa... De fapt era altă iubire, bună şi asta, mi-am zis, 


bine, bine, Matilda, deşi ai mai fost căsătorită şi eu nu, nu 
simţi că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeţi 
aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi 
trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă şi într-o zi o să 
te uiţi la mine holbată şi o să te întrebi: cine mai e şi 
străinul ăsta...?”. „Chiar aşa este, zise ea deodată, îmi eşti 
străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte.” 

Rămăsei tăcut. Deci eram în întârziere, cine ştie de când 
fusesem judecat, poate chiar de mult, şi găsit vinovat. Da, 
iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese 
pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă 
provocase, eu i-o dădusem şi ea căpătase confirmarea că nu 
se înşelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca 
înainte! Cum, dar făcusem totul aproape în fiecare secundă 
a vieţii noastre în doi, în fiecare secundă îi pândisem fiecare 
gest, fiecare intonaţie, fiecare înţeles al cuvintelor rostite, 
gata pregătit să-i răspund... Şi nu trecuse zi fără să schiţez, 
da, să schiţez, nu să duc până la capăt un gest care însă nu 
mai apărea într-o oglindă. Dispariţia iubirii e ca o oglindă 
întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul 
tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti 
singur. Încercasem în mod ridicul să întorc cu mâna mea 
înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu 
poţi întoarce înapoi un râu al cărui curs ţi-a convenit un 
timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu şi curge 
dracului în altă parte... Cotitura asta o făcuse Matilda fără 
să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu 
nepăsare târzia mea confesiune. Ce plăcut e totuşi când 
descoperi un adevăr! 

„Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva. Fără să ştiu 
de ce şi de când nu mă mai iubeşti. Îţi sunt străin, străin îţi 
rămân. Şi cu asta, basta. Consecințele, ca şi în moarte, vor fi 
mai spectaculoase decât actul simplu al morţii. Dacă vrei, le 
simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care 
freamătă când cineva moare şi copiii să nu vină buluc în 


urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne 
despărţim şi eu o să găsesc alta încă şi mai minunată.” 

Îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care 
căutam s-o regăsesc. Mă ridicai şi trecui în spatele biroului. 
„Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?', 

În literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situaţia 
mea are de ales între cuvintele care s-au rostit şi 
sentimentele care nu-l puteau înşela, ghicite în privirea 
femeii iubite. Cei fără experienţă se duc spre ea, fără să-şi 
dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, 
pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioşi rămân pe loc 
bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre 
ea şi am primit lovitura. „Nu te apropia, mi-a strigat, şi te 
rog să pleci. Pleacă, mi-a şoptit apoi brusc exasperată, nu 
pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci...” Deodată 
căzu în genunchi şi izbucni într-un plâns repede reprimat, 
împreunându-şi mâinile... „Mă rog de tine să pleci, ah, o să 
mi-o plăteşti”, şi se ridică şi se aruncă pe canapea ţipând 
înăbuşit... 

Cum să plec? Nu pleci când eşti alungat. Trebuie să bei tot 
paharul şi, întărit de otrava lui înghițită, să nu-ţi mai pese 
de cine ţi-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust 
doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gând să mi-l 
ofere, acest pahar, să-l înghit până la fund. Se ridică, 
străbătu holul, intră în dormitor şi după o clipă auzii cheia 
răsucindu-se cu hotărâre. Îşi închipuia (şi era adevărat, 
avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai şi 
ieşii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gândesc, nu 
era atât de simplu ca plecarea mea de la universitate. 

Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gândesc la 
nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care 
mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubeşte. Dar ideea 
rămâne, şi pe lângă ea se furişară altele. Dacă nu mă mai 
iubeşte şi nu mă mai poate suporta, trebuie să ne 
despărţim. Bine, dar de ce? Era limpede că nu mă mai 
iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se 


întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în 
ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca 
înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram 
acelaşi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca 
înainte, o iubeam mai profund şi nu eram un ins care nu ştia 
să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simţea una şi în 
realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, 
nepăsare, dominație stupidă, iritare de stăpân... Nu 
făcusem nimic ca totul să fie ca înainte! Nu păreau cuvinte 
spuse la întâmplare. Erau rodul unei gândiri anterioare 
acestei seri; când avusese ea această revelaţie? Şi din ce se 
născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac şi nu făcusem? 
Vrusesem s-o iubesc ca şi înainte de căsătorie. Dar chiar de- 
a doua zi ea tăiase punţile şi eu apoi zadarnic încercasem să 
ridic altele. Vrusese să trăiască „în prezent”. Dar 
prezentul... lată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, 
fiindcă trecutul nostru de căsătoriţi, trecutul ei, opera ei, 
era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să 
accept ca ea să taie punţile, să resping deci prezentul pe 
care mi-l oferea? Da, dar forţele ei în a şi-l impune fuseseră 
mai puternice, aşa este, îmi dau seama, m-a târât şi pe mine 
în această alunecare... Şi îmi veni un gând liniştit care mă 
eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Matilda, 
nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce 
devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai 
prezentul înseamnă viaţă. Da, îmi aduceam aminte cum ea 
însăşi exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau 
asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde. 

Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei? Când 
vin din fiinţa ta (şi era cazul Matildei), şi nu vin dinafară, au 
o forţă aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le 
însoţeşte. Da, dar şi eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai 
ceda. 

Şi simţii bucuria că ea era însărcinată şi că despărţirea, 
chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, 
ea va dori-o, nu era nici pentru mâine şi nici pentru un 


viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divorţ fiind 
borţoasă. Copilul acela nu se putea naşte ilegitim... şi Ma- 
tilda, dacă ţinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în 
burtă, să-i facă o asemenea figură... 

PARTEA A PATRA. 

! 

Astăzi m-a vizitat, apărătorul meu, fostul judecător. Cum 1- 
am cunoscut eu pe Ciceo? Într-un fel incredibil de simplu (îl 
chema Ştefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că 
trebuia intercalat între numele şi prenumele său). 

Se întâmplă rar astfel de conjuncţii cu soarele prieteniei, 
fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie şi nu 
mai e loc în conştiinţa lor pentru alte bucurii, ori sunt 
obsedaţi de probleme de existenţă, o carieră pe care o 
urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce şi-au atins 
un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu 
doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a 
degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... 
Da, neînsemnat azi, dar poţi să ştii ce devine mâine? Cine 
nu vede că în aceste timpuri neînsemnaţii străbat curbe 
uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităţi, 
dar aceste calităţi nu apar decât după ce e proiectat pe 
spirală, şi nu sunt de fapt calităţi, tot neînsemnat este dacă 
e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era 
necesară pentru o poziţie însemnată. Aceşti doi virtuali 
prieteni ai mei au crezut că pot da şi ei lovitura petrecând 
mii de ore lângă un astfel de ins... Tocmai ei, care se 
delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine şi Samain... De lao 
vreme ori de câte ori ne dădeam o întâlnire, era prezent şi 
omul neînsemnat, prezenţă inexplicabilă la început pentru 
mine... Ce dracu căuta alături de noi? Văzând că i se dă 
atâta atenţie, acest ins începu să prindă curaj şi să debiteze 
astfel de tâmpenii, încât nici măcar nu puteam să râd. Dar 
cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau 
dreptate, ridicau ideile lui şcolăreşti la rangul de sistem de 
gândire, cu referiri la mari personalităţi şi filosofi, şi asta 


dura ceasuri întregi, încât după o astfel de întâlnire mă 
dureau oasele şi îmi pierea somnul, reacţie bizară a 
organismului chinuit. Într-o zi n-am mai putut înghiţi şi 
după plecarea individului i-am întrebat: „Ce găsiţi voi la 
idiotu ăsta? „De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are 
multă intuiţie. Idioţenia e o armă, a adăugat cel la care 
ţineam eu cel mai mult. Şi el ştie s-o folosească... Cum, a 
reluat celălalt, e în tradiţia poporului român, preferă să 
pară prost, n-are probleme! Dar nu €!... Inteligența afişată 
e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl preţuiam eu 
cel mai mult şi aşi fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari 
necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu 
ştie că îi e propriu inteligenţei să nu se indigneze pe cel 
aşa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din 
această categorie de inteligenţă. Mie îmi place Sadoveanu, 
a cărui inteligenţă nu se expune. Şi şi-au apropiat capetele 
şi au început să vorbească între ei, ignorându-mă. Am avut 
sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva 
mea, în realitate se depreciau pe ei înşişi, ca să se simtă 
bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. „Cu voi nu mai 
sunt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din 
viaţa mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să 
măgulesc o nulă.” Şi m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a 
plăcut, dar n-au schiţat nici un gest să mă reţină. Abia după 
ce omul neînsemnat, universitar şi el, a devenit secretar cu 
agitația şi propaganda în comitetul judeţean de partid i-am 
înţeles, dar n-am înţeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă 
în loc cel puţin să-i protejeze, dimpotrivă, eli-a lăsat pe 
amândoi în plata şedinţelor purificatoare de mentalitate 
burgheză şi cosmopolitism în care au picat, şi n-a mişcat un 
deget când au fost daţi afară din universitate. Să-i citeşti pe 
Rimbaud, Verlaine şi Samain şi să afle asta chiar omul 
complexat că nu se putea delecta cu aceşti poeţi, asta, în 
acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie şi nu de 
inteligenţă, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă 
ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, ştia şi el că cei trei erau 


WI 


nişte „cosmopoliţi”!. N-ar fi fost mai bine să nu ştie? Mi-a 
părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un 
grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur 
redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de 
franceză la un liceu. 

Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în 
acel an. Nu ştiam şi nu urmărisem cum putuse el să joace 
rolul diavolului predând pe Păun-Pincio, Neculuţă şi Cezar 
Bolliac în locul lui Eminescu. Esenţial pentru mine era să 
ştiu-că nu făcea nici în faţa mea şi nici în lipsă elogiul 
omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la 
catedra de istoria filosofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi 
mai povestea nimic despre ceea ce se întâmpla pe la ei pe la 
Filologie, eram încântat şi liniştit că rămăsese acelaşi şi că 
totul trecea ca şi înainte prin flacăra ironiei lui 
necruțătoare, reviste de literatură, poeţi, romancieri, critici 
literari din oraşul nostru, dar şi din capitală. Ne întâlneam 
tot la acea braserie şi ne servea tot domnul Jenică, iar el 
înfuleca acelaşi chateaubriand şi sorbea acelaşi număr de 
filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să 
bâţâie din picior, în ciuda faptului că noua lui soţie i le 
număra, acele filtre, cu reproş, că a băut nu ştiu câte şi că îi 
ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, 
dispărea cu un pas greoi (se îngrăşase între timp) şi când 
revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva! 

Până într-o zi când plimbându-mă singur prin oraş, văzui 
nişte afişe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria 
negru pe roşu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu 
(ajunsese între timp profesor) va conferenţia despre (cu 
litere uriaşe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în 
opera poetică a lui lon Amăicăliţului. Am rămas stupefiat, 
nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm 
noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoşiste 
elogiind, ameninţându-ne parcă, un soi de ţărani primitivi 
care purtau cu mândrie tundre sure pe umeri şi cât erau ei 
de devotați partidului şi îi stârpeau pe contrarevoluţionarii 


de prin munţi. Bineînţeles că „opera” lui poetică era mai 
vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, 
compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul 
intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mâinile 
tale ies roţi de vagoane, te salut, turnătorule, aşa şi pe 
dincolo, făcându-i să râdă până şi pe cei care se temeau de 
el... O dăduse în bară cu acest elogiu şi trebuise să i se 
explice că nu era bine plasat acest cuvânt, chiar dacă se 
vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul 
care... aşa sunt oamenii, le merge gândul aiurea...). 
Individul însuşi îţi amintea o combinaţie stranie între hienă 
şi porc născută din imaginaţia unui Wells, din Insula 
doctorului Moreau: nas şi gură într-adevăr porcine, de 
râmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. „Asta, dacă 
i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omori pe 
toţi cu ciomagul în piaţa oraşului.” Cică ar fi ameninţat 
chiar pe cineva care îndrăsnise să-i spună că, din punct de 
vedere estetic, versurile lui... „Ah, ce-aş mai frânge eu gâtul 
la toţi esteticii ăştia... Sunteţi de-s neprincipialitate grasă” 
(vrusese să spună crasă!). Ei bine, şi iată-l pe Ion Micu pe 
afiş, anunţat că va ţine o conferinţă... Şi ce timidă era 
formularea, adică nu pur şi simplu despre opera poetică a 
lui Amăicăliţului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale 
prelucrării folclorului în opera... 

Ce era cu el? Întâi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am 
gândit că nu se mai putea face nimic, era anunţat, 
conferinţa se va ţine. Bun! Şi ce-o să-mi spună el mie după 
aceea? Cum o să mai putem sta împreună la masă? 

Ne-am întâlnit totuşi şi nu mi-a fost uşor să-l întreb. Nu 
arăta bine şi avea pe chip o expresie de scârbă şi plictiseală, 
dar şi un fel de sfidare posomorâtă, supărat parcă dinainte 
pe cel care ar avea intenţia să-i reproşeze ceva. Ei da, dar 
ce mai puteam să ne spunem? încât nu l-am cruțat. „De ce 
ai făcut chestia asta?” i-am spus pe neaşteptate: ce te-a 
făcut să te înjoseşti astfel? A început să clipească des, ca şi 
când i s-ar fi pus un reflector în ochi şi mi-a răspuns: „Poxir 


LIA 


eviter le pire!” „Cum să te cred? Ce poate fi mai rău?” 
„Prefer să nu-ţi răspund. Ştii ce-a fost rău în viaţa mea. 
Rămâne, dacă mi-eşti prieten, să descoperi singur ce poate 
fi mai rău.” 

Şaradă! Ce-a fost rău în viaţa lui! Desigur, m-am gândit, 
faptul că a iubit o femeie şi ea nu l-a iubit. Cine, bruneta 
care nu venea acasă după ce telefona că vine? Şi elo 
aştepta? Cu acea tipesă n-aşi fi putut face dragoste nici pe 
insula lui Robinson Crusoe, preferând reveria ne-împlinirii, 
acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decât o 
capră sau o măgăriţă. Pentru a da peste cap repulsia, fiinţa 
umană ar trebui să aibă forţe gigantice. De aceea uneori 
preferă moartea decât să fie silită să stea în casă cu 
urâtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar 
întrucât avea asta vreo legătură cu Amăicăliţului? 

Pe urma deodată înţelesei: rău fusese în viaţa lui 
închisoarea şi mai ales torturile pe care le îndurase acolo. 
Bineînţeles! Fusese deci silit, ameninţat să ţină acea 
conferinţă? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puşcărie 
dacă refuza? Cum să cred o asemenea năzbâtie? „Înţeleg, îi 
spusei, ai fost ameninţat că o să fii dat afară din 
universitate.” „Pentru început”, zise el. „Da, şi pe urmă?” 
„Pe urmă ţi se deschid toate posibilităţile, reuşi el să râdă, 
dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sunt obligat 
să fac orice numai să nu fiu arestat şi bătut. Asta am putut-o 
suporta din partea celorlalţi, dar de la ai mei n-aşi putea şi 
mi-aşi pierde convingerile. Şi fără ele aşi fi un om mort.” 
„Două lucruri nu înţeleg, i-am spus, întâi de ce s-ar 
considera cineva un ora mort fiindcă şi-a pierdut 
convingerile? Poţi, pe baza însăşi a experienţei care te-a 
dus la pierderea lor, să capeţi altele, de pildă, în cazul de 
faţă să ajungi la convingerea că un comunism care înjoseşte 
omul silindu-l să ţină o conferinţă scabroasă nu e cel bun, 
fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile 
comunismului”. „Asta e, că eu aşi înceta, din pricina 
bătăilor. Bătaia naşte ură, ca s-o poţi suporta, spiritul dă 


naştere antidotului care e total, urăşti nu numai pe 
torţionari, ci întreg sistemul. Nu mai poţi raţiona liniştit 
când ţi se îndoaie gârbaciul pe spinarea goală. Iar ca să 
trec la capitalism nu mai pot din acelaşi motiv. Poate că alţii 
sunt mai tari, eu nu sunt.” „Rămâne atunci chestiunea în 
sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai 
convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am 
aspirații de om al cetăţii şi că le ignor pe cele ale 
concetăţenilor mei, sau n-aşi lua arma în mână împreună cu 
alţii dacă libertăţile ei fundamentale ar fi amenințate. Da, 
dar odată pericolul trecut, aşi lăsa altora plăcerea sau 
pasiunea de a face politică... şi cred că formula apolitic 
pentru cei ca mine a fost bine găsită. Şi mai cred că într-un 
viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru 
asta, se va considera ceva firesc să nu-ţi placă nici un fel de 
politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva 
noastră, va dispărea.” „Întâi, de convingerile mele politice, 
sunt legate şi alte convingeri, dacă nu chiar toate, şi aşi fi 
un om mort fiindcă n-aşi putea fi apolitic, îmi place politica, 
mă pasionează. Şi ştii ce li se întâmplă unor oameni când 
obiectul pasiunii lor dispare sau sunt respinşi, dacă nu se 
sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viaţa n-ar mai fi pentru 
ei vreo scofală mare.” „Aşadar, am încheiat eu, accepţi să te 
umileşti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e 
una nobilă, şi tu ştii acest lucru, din moment ce constaţi în 
conştiinţa ta că nu e indestructibilă, cum să-ţi spun, faptul 
că poţi fi arestat pe nedrept nu te tulbură? N-ar trebui să 
raţionezi şi să-ţi pierzi convingerile fără să fie neapărat 
necesar să fii arestat? Nu e suficient să ştii că e posibil?” 
„Întâi că, prin definiţie, răspunse Micu, pasiunile nu sunt 
obligatoriu nobile. lubeşti o femeie stricată, e o pasiune 
ignobilă, ei şi? Poţi şi muri pentru ea. Aşa era, îl înţelegeam 
bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea şi care în 
mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. 
Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar 
pe urmă acest ideal îşi pierduse din puritate, ca orice ideal 


care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura 
umană şi timpul istoric, în cazul lui, ameninţarea venise de 
foarte sus, cum se află foarte repede, şi unde Amăicăliţului 
avea acces. Individul se plânsese că criticul literar Ion Micu 
(fiindcă începuse să facă critică literară) îşi bate joc de 
poezia revoluţionară, o ia în derâdere... Şi de-acolo de la 
Bucureşti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe 
care odată Ion Micu îl înfruntase la reproşul aceluia că de 
ce n-am învăţat încă ruseşte întrebându-l când are de gând 
să înveţe şi el româneşte, porni cu brutalitate ordinul 
telefonic cum să i se facă dreptate poetului... Putea fi şi mai 
rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în 
timp ce scrisul rămâne acolo tipărit, spre distracţia 
generaţiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu 
plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna 
omului politic se distilează, el preferă câteodată să te lase 
doar să ştii că poate veni şi asta, dacă, ei da, dacă îţi vei mai 
permite să-i dai replici dure, şi încă de faţă cu alţii... 

II. 

Era cam de o vârstă cu mine, dar nu chiar atât de în vârstă 
cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire şi pe 
chipul său lat, rotund ca o pâine ţărănească. Mă plimbam 
prin parc şi l-am văzut de departe, după mers şi apoi şi 
după surâsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul 
rând comunicativ şi cu suflet încăpător, îşi permite să-şi 
arate bucuria care îl stăpânea, deşi privirea inteligentă 
dovedea că ştie că oamenii au treburile lor şi poate nu le 
arde de unul care părea să n-aibă niciuna şi să fie extrem 
de încântat şi de mulţumit de sine. Nu am decât foarte rar 
reacţii spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau 
greş. Mi-am încetinit paşii. El s-a uitat la mine drept şi i-a 
încetinit şi el. Am surâs. „Sunteţi vesel! i-am spus. A surâs şi 
el, confirmând, şi-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera 
că atunci când omul vorbeşte are nevoie de perspectivă să- 
şi pună, ca să zic aşa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care 
apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să 


descopăr că în acea clipă el gândea, nu-i ieşeau cuvintele 
din gură doar ca să exprime ceva previzibil) şi mi-a răspuns 
cu o uimire de sine şi cu o sinceritate în glas, ca şi când s-ar 
fi întâlnit cu un vechi prieten: „Păi dacă am scăpat de 
belea?” „Se vede, i-am spus, că aţi scăpat prin proprie 
voinţă.” „Este foarte exact ceea ce spuneţi dumneavoastră!” 
mi-a răspuns ri-dicându-şi a uimire sprâncenele groase. 
„Exact! Prin proprie voinţă! Şi avu apoi un gest cu degetul, 
arătând aleea: vă plimbaţi?” „Da.” „Permiteţi, sunt, adică nu 
mai sunt judecătorul Ştefan Pop.” „Mă numesc Petrini, i-am 
răspuns şi sunt adică nu mai sunt asistent universitar la 
Filosofie.” Şi ne-am strâns scurt mâinile. 

Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudenţă 
şi cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amândoi, în 
acele clipe, doi bărbaţi liberi, eu de Matilda, el de un lucru 
pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situaţie limită care îl 
silea deodată să răspundă la o întrebare neaşteptată: ce era 
el, judecător care aplica legea, sau funcţionar subaltern, şi 
încă dintre cei umili, al unor şefi ai regiunii? Faptul care îl 
determinase să facă un act de voinţă şi să „scape de belea”, 
cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întâmplă 
câteodată când trecem cu uşurinţă peste lucruri grave în 
care suntem implicaţi direct şi nu reacţionăm şi apoi dintr- 
odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne 
revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, până atunci 
judecătorul Ştefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare 
şi putuse să aplice legea nestingherit şi senin. Bineînţeles 
că avusese şi el de judecat chiaburi sabotori şi gestionari 
hoţi. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, 
lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăția 
inculpatului. nu simple susţineri ale autorităţilor locale, 
preluate papagaliceşte de procuror. Or, faptele arătau că 
chiaburul cu pricina îşi predase toate cotele, îşi lucrase 
pământul, plătise impozitele... Bineînţeles, învinuirile erau 
politice, da, dar ăsta e alt proces care cere şi el dovezi, 
faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin 


însăşi această clasificare delincvent politic. Poate că era un 
om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea duşmani 
în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ţine! Dovezi, fapte 
palpabile, martori nepărtinitori! Şi respingea acuzaţia şi îl 
achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se 
uita posomorăât la judecător şi avea aerul că nu crede că 
verdictul acestuia va fi respectat şi i se va da drumul să 
plece acasă; Ştia el ce ştia! Şi dimpotrivă, condamnase un 
colectivist care furase porumb de pe câmp şi îl apăra un 
şmecher de avocat cu Scânteia în buzunar, pe care când 
luase cuvântul în apărare o tot agita, spunând nu ştiu ce 
baliverne că are acolo dovada nevinovâăţiei clientului său. Ce 
dovadă? Că, răspunsese pişicherul, în actul de acuzare se 
spune că furtul a avut loc pe data de şapte octombrie, or 
iată ce scrie în Scânteia pe data de întâi, aceeaşi lună, deci 
cu şapte zile înainte de comiterea infracţiunii în regiunea... 
(adică regiunea în care locuia inculpatul) strânsul recoltei 
de porumb s-a încheiat pe toată suprafaţa însămânţată, în 
toate satele şi comunele. „Cum putuse, onorată instanţă, să 
fure clientul meu porumb de pe câmp, argumentase 
avocatul triumfător, când practic demult se încheiase 
strângerea lui?” Şi depusese foarte mândru proba la dosar, 
Scânteia... „Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu 
căruţa îl furase, cum declară paznicii care l-au prins şi cum 
stă mărturie la sfatul popular chiar căruţa încărcată. Sper 
că n-o să cereţi să fie adusă aici căruţa asta!” Uneori 
trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere 
sustrasă. Ce putea face? În orice caz nu-l condamna ca pe 
Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămâni, fiindcă se mai 
uita şi la om, nu totdeauna înfăţişarea cuiva e irelevantă... 
Un unic caz senzaţional îi picase în relativ scurta lui carieră 
de judecător, dar cuvântul senzaţional nu e cel potrivit, 
fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzaţie, 
să fie adică adus sub toate aspectele la cunoştinţa 
publicului, ca să-şi merite numele. Or, nu se întâmplase 
nimic! Victima rămăsese şi victimă şi anonimă fiindcă, dacă 


n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, 
apăruse o notiţă în ziarul regional, dar ce notiţă!... Cu asta 
însă se terminase şi cariera sa de judecător... 

Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret 
desăvârşit, auzise şi el de intervenţii brutale în mersul 
justiţiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri şi 
despre medici, cum îşi omoară pacienţii cu nepăsare, 
fiindcă bolnavul n-a ştiut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta 
înseamnă că sunt şi adevărate aceste istorii? Sau dacă se 
găseşte un medic venal care nu-ţi face la timp injecţia 
salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe 
tot corpul medical? Un locotenent de miliţie a descoperit 
într-o uzină incredibile matrapazlăcuri, le-a prins firul, a 
luat declaraţii zdrobitoare, a împins ancheta până în 
pânzele albe şi a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult 
şi e chemat în acea clădire unde sunt strânse într-o mână 
sigură toate firele puterii. Şeful care îl convocase avea pe 
birou dosarul la care el, locotenent de miliţie, fireşte, cu 
avizul şefilor săi, maiori şi colonei, lucrase mai bine de un 
an de zile ca să-l întocmească şi să-l facă inatacabil. 
„Ascultă, mă boule, îi spuse acest şef, ăsta e dosarul pe care 
l-ai întocmit tu?” „Da, ăsta e!” „Uite ce fac eu cu dosarul 
tău, mai zisese acel ştab şi începuse să smulgă din el filă cu 
filă şi să-l rupă astfel în bucăţi, până nu mai rămăsese nimic 
din preţioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de 
acuzare minuţios dovedite. Şi acum, încheiase marele ştab, 
o să ţi se facă şi ţie un dosar...” Şii se făcuse, fusese trimis 
în judecată şi condamnat... Cică ieşise după câţiva ani din 
închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin 
restaurante, o chestie aiurită cu o uzină. „Basme populare, 
răspunsese judecătorul când i se povestise acest caz... Şi eu 
lucrez în justiţie, dar n-am auzit să dispară de la noi un 
dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofiţer de 
miliţie pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii 
care s-au ocupat de acest caz şi o să-ţi dovedesc că nu 
există astfel de judecători fără conştiinţă.” 


Ceea ce i se întâmplă însă lui însuşi era atât de simplu, de 
clar şi de brutal, încât scutură bine din cap ca să-şi vie în 
fire. Îi pică pe rol un caz banal de prostituție. O femeie, de 
altfel măritată şi mama a trei copii, se dusese într-o noapte 
la miliţie şi declarase că fusese violată de doi indivizi care o 
prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o 
împinseseră cu sila în el şi, deşi ea ţipase, nepăsător, şoferul 
întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea 
douăzeci şi cinci de lei bacşiş. O duseseră undeva într-un 
bloc şi o violaseră. Răpitorii fură aduşi la miliţie, dar ei se 
mirară, n-o luase nimeni cu forţa, petrecuseră împreună la 
restaurant, băuseră şi ea fusese de acord să meargă cu ei. 
Dovadă chelnerul care îi servise toată seara şi responsabilul 
care de altfel o cunoştea bine pe femeie, era o veche clientă 
desmăţată a restaurantului. Fu convocat şoferul, care se 
miră şi el: cum, dar mergeau la braţ, femeia era veselă, 
glumea cu ei... Chelnerul şi responsabilul dădură şi ei 
declaraţii scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... 
Anchetatorul întocmi dosarul şi îi dădu curs. Judecătorul 
însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în 
care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori? 
„Condamnaţi-i de urgenţă, daţi-le pedepse grele, să-i mai 
stârpim pe aceşti paraziți care se ţin numai de chestii de- 
astea şi nu vor să muncească”, rosti vocea imperios. „Da, 
răspunse judecătorul, numai că nu sunt vinovaţi, 
dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostituție...” 
„Nu sunt vinovaţi?” îl întrerupse vocea sarcastic. „Nu, nu 
sunt!” „Să fie făcuţi vinovaţi!” „Pe ce temei?” „Pentru 
dumneata, tovarăşe judecător, parazitismul ar trebui 
încurajat?” „Nicidecum, dar nu pentru parazitism sunt ei 
trimişi în justiţie!” La care i se trânti telefonul. 

Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost şi ăsta care 
credea el că aşa se face justiţie în ţara românească? Nu avu 
însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeaşi zi apăru 
în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notiţă, 
intitulată: „Pentru 25 de lei bacşiş. Şi începea astfel: „O 


LLA 


femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, 
apucată de păr. Un taxi opreşte. Femeia este împinsă 
înăuntru, şi în ciuda strigătelor ei, şoferul, impasibil, pentru 
25 de lei bacşiş, porneşte maşina şi în loc să oprească la 
primul post de miliţie, îi ajută pe huligani şi-i duce la 
destinaţie, unde femeia este târâtă şi violată...” Şi încă 
două-trei fraze care anunțau că huliganii! au fost prinşi şi 
îşi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi 
cât mai severă, dar... să se termine şi cu obiceiul care îl 
poate face pe un şofer să fie părtaş la astfel de fapte 
odioase, numai să primească el un bacşiş gras... 
Judecătorul tresări; ca om al legii el ştia ce însemna într- 
un articol de presă cuvântul părtaş. Era o asmuţire sa fie 
pedepsit şi şoferul. Şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. Dar 
raportul anchetatorului nu-l implica şi nu-l implica nici 
reclamanta, aceeaşi miliţie viră rapid, îl arestă şi îl puse sub 
acuzare, pentru complicitate la „viol în grup”, deşi dosarul 
care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că 
din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pârâţii de 
bunăvoie, rămânând ca tribunalul să judece şi să 
stabilească adevărul. Vă arăt eu vouă, gândi judecătorul, ca 
să stârpiţi bacşişul vreţi să condamnaţi un om pentru 
complicitate la un viol, şi acela inexistent!” Notiţa din ziar 
era semnată. Se gândi să-i dea ziaristului un telefon şi să-i 
atragă atenţia că mersul justiţiei nu trebuie turburat, că 
după pronunţarea verdictului şi bineînţeles în cunoştinţă de 
cauză asupra dosarului, se putea scrie şi semnala opiniei 
publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare şi să se ceară 
revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgândi însă, 
individul nu era, bineînţeles, un inocent, sau poate era un 
tâmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al 
aceleiaşi voci care îi dăduse şi lui un ordin telefonic. Numai 
că iarăşi nu avu prilejul „să le arate el lor” ce însemna să fii 
judecător: i se luă procesul şi i se dădu altuia, care fără să 
ezite condamnă la ani grei, şapte şi zece celor doi şi cinci 
şoferului. „Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi 


de vinovăţie aţi putut să daţi un asemenea verdict?” „Sunt 
la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreţi, aruncaţi- 
vă un ochi.” Şi-l aruncă; dispăruseră din el declaraţiile 
chelnerului şi ale responsabilului restaurantului, care îi 
disculpau pe cei doi şi scoteau din cauză şi pe şofer. lar 
documentul anchetatorului de la miliţie fusese schimbat cu 
un altul. Şi toate acestea foarte rapid, în câteva săptămâni 
şi sub starea de arest a acuzaților, cărora li se respinse 
cererea de a fi aduşi în instanţă martorii, chelnerul şi 
responsabilul. 

Judecătorul, deşi tânăr, înţelese un lucru mai profund, că 
nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care 
să-i silească pe paraziți să muncească. Îi silea în felul 
acesta. Probabil că nu vor face atâţia ani, o să li se dea 
drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întâi că 
procedeul era aberant, ce se întâmpla cu ceilalţi paraziți 
care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O 
măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni 
doar pe unii, în timp ce alţii, vinovaţi de acelaşi mod de 
viaţă, îşi văd mai departe de parazitismul lor şi în 
pedepsirea altora nu învaţă decât cum să se ferească mai 
bine. Şi pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justiţie, al 
cărei simbol e cumpăna dreaptă şi nepărtinirea ochilor ei 
legaţi de jurământul de a respecta legile scrise? Şi al doilea, 
ce vină reală avea şoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci 
şi cinci de lei bacşiş? Ce făcea acum soţia lui cu cei doi copii 
mici rămasă fără bărbat şi acoperită de ruşine? Judecătorul 
se indignă şi îşi dădu demisia. Şi-o dăduse chiar atunci în 
ziua când îl întâlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe 
larg toate acestea. 

Se înscrise în barou şi începu să practice avocatura. Nu se 
ştie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află 
la fel de rapid şi pe căi la fel de uimitoare ca şi una 
nedemnă), soţia şoferului îl căută şi îi spuse că ştie totul, 
cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a 
luat dosarul şi cum în urma verdictului el şi-a dat demisia; îl 


ruga s-o ajute să-şi scoată bărbatul din închisoare, care a 
fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, 
într-o şedinţă în care organizaţia n-a votat pentru 
excludere, totuşi l-au exclus din ordin de sus şi el săracu 
nici n-a fost chemat să fie de faţă, l-au judecat în lipsă şi că 
s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaşte, 
bărbatul ei e un beţiv care în seara cu violul a trimis-o după 
băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi 
neisprăviţi pentru suma de două sute de lei, pe care aceştia 
după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau şi 
atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atâta, dar să 
se şi răzbune pe cei doi şi mai ales de ce n-a adus băutură, 
i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată?! a urlat el. 
Atunci hai la miliţie...! 

Ştefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obţinu după 
doi ani de insistenţe decât un recurs extraordinar, fiindcă 
nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se 
judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. 
Totuşi instanţa micşoră şoferului pedeapsa la jumătate. 
Cum doi ani îi şi făcuse, peste câteva luni el fu eliberat şi 
repus în drepturi doar ca şofer, îl vizită de îndată pe fostul 
judecător, să-şi exprime recunoştinţa. Era un ins voinic, 
liniştit şi cu o expresie de o cinste ireproşabilă pe chipul lui 
pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase 
că poţi fi trăsnit fără să fi făcut nimic şi era acum puternic 
înarmat împotriva unor astfel de fatalităţi: adică să le 
consideri de-aici înainte ca făcând parte din viaţă, aşa cum 
sunt bolile şi moartea, oamenii jucând în chestia asta doar 
un rol de manechine, pe care le învârteşti cum vrei... avea 
doar mulţumirea că nu pierduse stima colegilor lui şi că 
organizaţia de partid votase cu îndrăzneală împotriva 
excluderii, nu ca înainte, când toată lumea ridica mâiniie şi 
era de acord cu tot felul de abuzuri... 

III. 

După întâlnirea din parc începui să mă văd cu fostul 
judecător regulat, şi anume sâmbătă seara, şi totdeauna la 


el acasă, unde în faţa televizorului şi la un pahar de vin 
precedat de sendviciuri, pe care ni le servea soţia lui, 
vedeam seriale englezeşti sau americane, ca ne distrau cum 
nu se mai poate, şi apoi începeam să trecem în revistă viaţa 
oraşului şi a persoanelor şi personalităţilor care constituie 
totdeauna pentru oameni - şi constituia şi pentru noi - 
subiect inepuizabil de uimire, surpriză şi reflecţie... Sunt ca 
spuma mării. Le-am uitat. Dar nu şi serialele. Îmi amintesc 
de Simon Templar. Sfântul”, cum i se spunea, care prin 
tradiţie englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul şi 
inteligenţa, de un altul cu o tipesă care ştia carate şi îşi 
culca cu repeziciune şi fără greş adversarii... Acum nu mai 
ştiu ce urmează... Şi aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo 
care scoteau ţipete înalte ori de câte ori Saimon sau tipesa 
care ştia carate trimitea nu unul, ci câte doi-trei „bandiţi” la 
pământ. Ei erau încă mici, nu ştiau să citească subtitlurile, 
dar înțelegeau aşa, în linii mari, că ceea ce se mişca pe 
ecran era împărţit în două, pe de o parte Saimon sau 
această femeie şi prietenul ei şi restul bandiți. 

Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de 
nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic şi 
sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfârşesc 
prin a se şterge. Dar apare regretul sfâşietor când îi vedem 
pe alţii trăind în armonie şi sufletul parcă ni se sbate ca 
într-un sac tolstoian în care e vârât Ivan Ilici înainte de a 
muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, 
fiindcă bucuria de a avea copii e atât de indestructibil 
legată şi de mama care i-a făcut încât vederea lor, a copiilor, 
devine intolerabilă prin gândul eşecului de care ei îţi 
amintesc, prin inocenţa lor, mai rău decât prezenţa mamei, 
însuşi eşecul... Nu numai opera marilor oameni constituie 
pentru noi un stâlp de susţinere, ci şi întreaga lor viaţă, şi 
mai ales atunci când această viaţă nu e fadă sau exemplară. 
Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreaţă femeie de 
talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo 
şi-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcţionar 


superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi 
s-a stabilit undeva în sudul Franţei. Trăia cu o altă femeie, 
nu pentru că nu-şi iubise soţia, ci dimpotrivă, o iubise prea 
mult, dar în cele din urmă se săturase şi se scârbise de 
refuzurile ei pline de fumuri şi dispreţ şi, în ciuda faptului 
că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toţi şi 
aproape că nu-i mai revăzuse decât în cazuri de boală şi de 
moarte. Le trimitea doar bani. Îl iubeam pe acest francez 
pasionat şi dur din a cărui natură ieşiseră şi copii slăbănogi, 
unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida 
de maică-sa), dar şi furtunosul Victor, puternic geniu 
nepăsător la trădarea soţiei, căci şi el nimerise peste una ca 
maică-sa, cu oroare pentru îmbrăţişarea şi iubirea care 
ţâşnesc direct şi pasionat, sensibilă doar la asiduităţile 
ipocrite, mărunţele, delicate şi plăpânde ale unui Sainte- 
Beuve, cu care îşi dăduse multă vreme întâlniri la biserică, 
după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu 
există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit 
foarte tare pe poet, care venise cast şi aproape încă 
adolescent în căsătorie. Ca şi tatăl său însă, găsi şi fu găsit 
şi el de alta, care îl iubi până la moarte... Şi eu am fost găsit 
de alta, dar... 

IV 

— Ciceo! strigai când îl văzui intrând în celula mea, ai 
venit? 

— Da, zise, şi îţi aduc veşti bune... 

— Veşti bune, zisei eu dibuind, bineînţeles în limitele 
destinului meu... 

Ciceo nu răspunse, dar îşi păstră o expresie care parcă 
vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aşeză alături de 
mine pe pat şi îmi puse mâna pe spinare. Îi simţii palma 
care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strânse 
îndelung, în mâna stângă ţinea o sacoşă. 

— 'Ţi-am adus de toate, zise, nevastă-mea îţi urează poftă 
bună. 


Îi spusei că îi mulţumesc şi scosei eu însumi ce era 
înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, şuncă, plăcinte 
cu brânză încă fierbinţi, din care şi începui să mănânc cu 
poftă mare, cârnaţi afumaţi, care n-aveau nevoie să fie 
prăjiţi şi franzele albe şi moi. Friptura şi şunca erau tăiate 
în tranşe subţiri, nu puteam să păstrez un cuţit în celulă. 

— Arăţi bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu 
opinia pe care şi-au formulat-o majoritatea colegilor mei 
despre cazul tău. 

— Adică? îl întrebai fără să tresar şi nu prea curios. 
Trăiam sub stăpânirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. 
Nu mă gândeam şi nu făceam altceva decât să scriu, 
bucurie care se prelungea şi când mă opream ca să mănânc 
şi să dorm. Niciodată în viaţă nu mă angajasem într-o 
acţiune în care spiritul să fie solicitat atât de total. Poate, 
gândeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit şi să 
scriu o carte. De mult conştiinţa colectivă s-a angajat atât 
de tare în cultură şi creaţie, încât aceste două forme de 
viaţă au intrat în legile statistice. E tot atât de fatal să scrii o 
carte cum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei, 
naşterile, morţile, accidentele şi pe un plan mai mare, 
desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia 
cunoştinţă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, 
care a apărut întâi la vechii greci. Şi adesea această lege 
sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit 
înzestrat, a trăit şaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi 
deodată s-a aşezat la masă, a început să scrie, în trei luni a 
terminat cartea (admirabilă!) şi îndată după aceea a murit. 
De ce m-aşi speria eu? Gândul morţii era înghesuit undeva 
la periferia conştiinţei şi, când mi se întâmpla să urce mai 
aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet: dacă va fi 
acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se 
grăbea nici el, ştiam de ce, din pricina sentinţei pe care 
urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element 
de sugestie este pentru condamnat un element de şoc, cu 
toate că acest element nu aduce nimic nou. 


— Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe 
intuiţia pe care o au ei, foarte experimentați cum sunt, că 
judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le 
spune că aşa va fi, şi am întrebat avocaţi foarte diferiţi, care 
nu se cunosc între ei. 

— Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe 
să fie sigură, ca să fie desminţită apoi de faptul brutal al 
legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, 
îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te roge să mă 
ajuţi să-mi termin cartea. 

— Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă- 
te grav bolnav, netransportabil, voi obţine o nouă amânare. 
O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl 
cunoaşte. Vrei cumva să te bage în spital? 

— Nu, zisei hotărât, acolo nu e linişte, n-aşi putea să scriu. 
E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. la 
manuscrisul, bate-l la maşină şi adu-mi-l îndărăt. Îmi place 
să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Ştii tu! Un 
băiat bun, numit Nozinan... 

— Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ţi-l dau! 

— De ce?! spusei mirat. 

— Poate că legea aceea la care te referi tu îţi va fi 
favorabilă. Şi atunci n-o să mai ai nevoie de el. 

— Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întârzie 
până în ultimul moment să-şi spargă fiola ascunsă în gingie, 
zicând că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzând eşafodul, 
cu infamul miros de sânge care umplea aerul, începe să 
vomite şi fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întâmple un astfel 
de accident, mi-e cu neputinţă să accept să trăiesc douăzeci 
de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă 
întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp şi îţi 
promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul. 

Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă 
nelinişte, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vâri 
mâna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. Îi spusei că 


mă simt perfect liniştit şi echilibrat, dorm bine, nu am 
coşmaruri, mănânc, după cum a văzut, cu poftă. 

— Ai încredere, Ciceo! 

— Bine, se hotări el. 

Şi îmi întinse flaconul, pe care îl vârâi sub pătura peticită 
şi aspră. 

— Sper să nu mă percheziţioneze, mai spusei, deşi 
directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită şi s-a uitat 
foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l 
confişte, sau cel puţin aşa mi s-a părut, dar a renunţat după 
ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. „Eşti scriitor? m-a întrebat. 
„Da”, i-am răspuns. „Ai mai publicat ceva?” „Bineînţeles” i- 
am răspuns, ştiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i 
păsa lui? Ciceo, reluai după câteva clipe, ştii, acum poţi să- 
mi povesteşti totul despre ea. Ştii la ce mă refer! 

— Nu, zise el hotărât, altă dată. 

Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat. 

— Nu, confirmă el, stai liniştit. 

— Poate că realitatea să fie mai uşor de suportat decât 
imaginaţia. Te-ai gândit? 

— Da, până la un punct realitatea e mai puţin rea decât 
imaginaiţia. Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, 
un gest, o privire sunt mai rele tocmai pentru că eae 
prima,ceea ce imaginaţia nu poate inventa. 

— Aşa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, 
acea privire... Nu mă mai iubeşte? Chiar?! Vreau detalii 
despre acest lucru teribil. 

— Nu, e mai bine să nu ştii. Nu te mai gândi! 

— Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de 
detaliu e vorba. 

— Nici măcar, zise Ciceo, aprinzându-şi liniştit o ţigare. Tot 
ce pot să spun e că sunt detalii de viaţă. Le vei amplifica şi 
n-are rost. Tu trebuie să gândeşti doar un singur lucru: că o 
să scapi, că viaţa ta nu se va termina aici... 

— Bine, Ciceo, hai du-te, ştiu că timpul tău e foarte 
măsurat. Am eu alte formule, adică mă gândesc la mama, 


dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gândul că fiul ei e încă 
tânăr şi o să se descurce el în viaţă. 

Ciceo luă manuscrisul şi îl vâri în nelipsita servietă a 
oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce 
să bea şi el o bere, deschide servieta şi tot nu se lasă până 
nu studiază un caz... Mă cuprinse un regret că rămmeam 
fără manuscrisul meu. I-l dădui şi oprii ultimul capitol. 
Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi 
continui povestirea. 

V, 

Gândul meu liniştitor că sarcina Matildei mă punea la 
adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărţire fu 
ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineaţa, la ceai, se 
uită la mine cu chipul ci de altădată - şi eu tresării 
recunoscând-o, era de o stranie frumuseţe şi tot ceea ce se 
petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să 
lase vreo urmă - şi îmi spuse: „Ei, când pleci? Nu vei fi tatăl 
acestui copil. Nu e copilul tău!” 

Într-o fracțiune de secundă se prăbuşi planul meu dea o 
recuceri, de a mă opune acestei Matilde şi de a o trezi pe 
cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. 
În cealaltă fracțiune mintea mi se întunecă, mă aplecai 
peste masă şi o apucai de fălci şi îi desfăcui gura: „Cum 
îndrăzneşti? şuierai. Cum îndrăzneşti? spusei iarăşi şi îi 
dădui drumul înspăimântat, căci simţeam în mine o astfel de 
ură şi de violenţă încât instinctul îmi şopti că o puteam 
omori în clipa aceea dacă nu mă stăpâneam. 

Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o 
femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de 
înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l- 
a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, 
moare agăţat acolo fără scăpare. Astfel simţeam eu în acele 
clipe, că nu sunt în stare să mă uit liniştit la Matilda şi să-i 
spun: Bine, voi pleca chiar azi! şi să şi plec, fără să mă mai 
întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanţă avea că era 
pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să 


vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă 
pomenii spunând: „Bagă de seamă, cuvintele pot omori. La 
un pahar, un idiot, ca să-şi bată joc de prietenul său, îi 
spune că fetiţa aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era 
făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă şi şi-a 
omorât şi nevasta şi fetiţa băgându-le nisip pe gât.” 

Mă uitai la ea. Nici o reacţie. Mai bună fusese prima 
reacţie, violenţa, apoi fusese bine că mă stăpânisem totuşi, 
ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să 
Trup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în 
birou, să nu mai dorm cu ea şi să aştept să vad ce se mai 
întâmplă, până când voi căpăta convingerea că totul se 
sfârşise între noi şi într-adevăr să plec apoi definitiv, îi 
vorbisem, şi anume îi vorbisem raţional, când ceea ce se 
întâmpla era irațional. 

Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai 
vorbi câteva săptămâni. lar mie mi se păru că dacă mă 
prefac că nu acord nici o importanţă scenei care avusese 
loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că 
nici n-o aveau şi că până la urmă totul va reintra în normal. 
Care normal? În cel anterior istoriei cu spargerea biroului, 
care de bine, de rău era o existenţă în doi, nici mai bună, 
nici mai rea ca a altora? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi 
ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era 
definitiv îngropat... 

Şi într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea şi viaţa noastră 
reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în 
fotoliu după masă şi foarte absorbită îşi dădea pasenţe. 
Trebuie să spun că în tot acel timp când tăcuse era, de lao 
zi la alta, tot mai frumoasă, aşi zice chiar mai frumoasă 
decât în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai 
credeam. O linişte armonioasă ca scurgerea unei ape i se 
aşternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici 
exaltări fascinante, dar nici chip răvăşit, care îmi stârnise 
repulsie în acea zi când ne întorseserăm de la Tasia şi când 
semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se 


mai uita la mine şi nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu 
mai existam. Îi eram străin. Dar accepta gândul că trăia cu 
un străin, n-o deranja... Aşa credeam, şi începui s-o iubesc 
aşa cum arăta, părându-mi-se că am o revelaţie: trebuie 
iubită aşa cum e, şi anume aşa cum e în prezent, şi nu cum 
fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi 
spuneam şi uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră 
loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese 
minunat, dar cât putea să dureze? 

Îşi strânse cărţile şi începu o nouă pasenţă. Stăteam 
alături şi citeam presa literară, când o auzii spunând, în 
timp ce mâinile ei mari mânuiau, cu ezitări, micile cartoane 
colorate cu însemne pe ele. „Ei, te-ai mai gândit?” Tresării. 
Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimţii ceva şi inima 
îmi bătu mai tare. „La ce să mă gândesc?” „Cum la ce?! 
Când ai de gând să pleci?” „După ce naşti!” îi răspunsei 
continuând să răsfoiesc reviste, întru totul liniştit, ca şi când 
de mult aşi fi luat această hotărâre. 

Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărâre şi în loc să-mi 
reamintesc de pitagoricieni şi să tac, în orice caz să nu 
cedez impulsului de a-i răspunde şi să mă gândesc înainte 
de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem 
ceea ce nu gândisem, dându-i ei avantajul de a tăcea 
îndelung şi de a-şi continua pasenţa cu o expresie 
impenetrabilă. „Mai gândeşte-te”, o auzii într-un târziu şi se 
ridică şi începu să se îmbrace de oraş. 

Să mă gândesc la ce? Dacă mai era cazul să mai aştept 
până atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? 
Enigmă! Totuşi reintrarăm în normal, începurăm să dormim 
iarăşi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi când 
mă mutasem la ea. Totuşi asta era parcă un lucru străin de 
ea, deşi pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea 
însăşi îndată ce braţele mele o părăseau, făcea parcă în 
sufletul ei o baie, ca şi când ar fi vrut să se spele de ceea ce 
săvârşise împotriva voinţei ei. Totuşi după un timp mă 
întrebă iarăşi: „Va să zică nu vrei să pleci!”, „Bineînţeles că 


V 


nu, răspunsei. Şi scuteşte-mă de prostia asta!” „Bine, zise 
ea liniştită (era tot la o pasenţă, scena se repeta), atunci o 
să plec eu.” „N-ai decât!”, „Sper că n-ai să stai mai departe 
în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ţi-o 
fac cadou. Să te înzestrez.” „Nu, îndată ce pleci, plec şi eu. 
Şi nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări 
a mea cu Petrică, fiindcă te poţi trezi că n-o să fac joc de 
ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi 
intangibilă fiindcă eşti însărcinată. 

Avu un surâs misterios care parcă vroia să spună că 
prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile 
secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoştea şi, 
în comparaţie, ale mele erau stupide şi jalnice. Avui intuiţia 
fundamentală că n-o să realizez nimic în viaţă dacă voi 
continua să urmăresc holbat starea de spirit a soţiei mele şi 
că în viaţa comună asta acapara forţele vitale ale tuturor, o 
veşnică pândă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, 
fiecărui cuvânt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în 
absenţă, dar şi în prezenţă, în societate, la petreceri şi chiar 
când erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ceai 
trântit uşa, de ce ţi-ai ferit privirile când m-ai sărutat, de ce 
nu mi-ai dat telefon când... Nu fusesem în această ridicolă 
situaţie eu însumi, din chiar primele zile de când venisem în 
casa ei? Şi bineînţeles numai în direcţie unică, fiindcă 
pânda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pânda 
doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreţ şi, 
iată, gândii, de ce Matilda putea să mă dispreţuiască şi să 
surâdă misterios. De astă dată însă mă gândii îndelung 
înainte de a răspunde acestui surâs. Eram de acord să-i 
spun ceea ce simţeam, asumându-mi toate riscurile. 
Împăturii revistele, mă ridicai şi îndreptându-mă spre birou 
îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reacţia: „Şi mai du-te 
şi în... cu pasenţele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictiseşti de 
moarte cu stările tale sufleteşti abisale, fii fără grijă, n-o să 
te bat decât dacă ai să mă provoci, trebuie să ştii că eu sunt 
un om bun şi blând, dar răspund la provocări, deşi în marea 


tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei 
muncitoare, adăugai eu divagând ironic, s-a lansat şi 
lozinca: tovarăşi, nu răspundeţi la provocări. E valabil şi 
între bărbat şi femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu 
este angajată decât viaţa a doi inşi, dar nu-mi pasă, n-o să 
sufăr decât eu. Nu mă mai iubeşti, n-ai decât să pleci şi să 
te duci să te spânzuri. O să vină după aceea aici în frumosul 
tău apartament ori marele Petea, ori o să-şi fâlfâie fustele 
prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e 
iubită. Lua-v-ar dracu pe toţi!” 

Închisei uşa biroului şi mă regăsii printre cărţile şi 
lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pândă 
parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simţeam 
pentru ea. Era un sentiment pur, curăţit de tot, şi de trecut 
şi de prezent, şi numai viitorul rămânea neatins: cândva, 
cine ştie când, gândeam, va trece această criză şi Matilda 
va renaşte. Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, 
poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din 
nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate 
avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire. O să 
fie pentru un altul? N-are nici o importanţă, principiul să 
rămână, voi iubi şi eu pe alta şi sufletele noastre nu se vor 
chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăţi. Gândire naivă de 
bărbat în înflorire, care nu bănuieşte ce îl aşteaptă... 

VI. 

Strania bucurie a acestei gândiri nu mă părăsi câteva luni. 
Şi nu vedeam de ce m-aşi abţine s-o afirm. Veneam vesel 
acasă, îi povesteam cu vervă întâmplări din facultate, 
ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul 
mediului nostru universitar... Ea tresări şi într-o zi nu se 
putu abţine şi izbucni în râs. Reîncepu şi ea să-mi 
povestească aşa cum făcuse înainte şi descoperii că se 
putea trăi plăcut şi fără iubire, ba chiar mi se păru că era 
chiar mai bine, lucram liniştit şi în timpul lucrului nu-mi mai 
apărea, trăsnindu-mă parcă, gândul unui eşec al meu cu 


Matilda, un cuţit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus 
ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă? 

De două ori numai această pace fu turburată. Într-o zi nu 
veni la masă şi avu chef să nu-mi explice de ce şi îi spusei pe 
un ton ameninţător că orice s-ar întâmpla între noi, masa e 
sfântă şi că dacă are de gând să repete istoria cu Petrică, n- 
o să fie bine. Datoria e una şi dragostea e alta, datoria e 
neclintită, în timp ce dragostea poate să-şi facă de cap, 
depinde de norocul omului... Aşa borţoasă cum era, dacă se 
mai întâmpla o dată, a doua zi introduc acţiune de divorţ şi 
m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero 
la care se aflau şi sentimentele noastre, sugerându-i că 
aceste adevăruri pe care le invocam erau moştenite din 
popor, din generaţie în generaţie şi nerespectarea lor nu 
cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine 
motiv de divorţ, şi nu faptul atât de nesigur, instabil şi 
capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi 
răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul. 

Într-o noapte, şi această întâmplare mi-a rămas vie în 
memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea şi o 
luai în braţe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de 
împotrivirile ei obişnuite care-i veneau dintr-o idee a ei 
intuită doar de mine că intra într-un tărâm în care o altă 
Matilda ar fi putut să învingă în viaţa ei, acel abandon, acea 
părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare şi nu 
mai ştia ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însoţită de o 
forţă fizică neobişnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în 
mâini şi îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleşit de o 
dorinţă care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec: „Matilda, 
eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele 
mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit şi n-o să 
mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să 
te îndoieşti de iubirea mea eţetera, eţetera...” şi începui s-o 
sărut cu patimă şi simțind că nu mai era atât de rigidă îmi 
făcui din ce în ce mai blânde, mai tandre sărutările şi 
şoaptele şi astfel o luai fără veste, împins de o violenţă mare 


şi se şi trezi cu mine în fiinţa ei... „Ahhh!” strigă în prada 
unei imense surprize şi începu să se zbată, dar era prea 
târziu, zbaterile, ştiam asta, îi topeau voinţa ca prin farmec, 
căci astfel era ea făcută, cedând la doi demoni, ideile care 
aveau asupra ei efectul unui drog şi îmbrăţişările mele care 
o împingeau spre tărâmul abandonului, în care celălalt 
demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie 
admirată de lume, deşi ştia că devenea odioasă, o lua la 
goană schelălăind... 

Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să 
ne uităm unulla altul, să-mi răspundă la mângăieri şi 
sărutări, dar nu reuşii... Ce viziuni avea ea în acel tărâm în 
care intra şi din care nu se putea sau nu vroia să se mai 
smulgă? De obicei nu revenea din el cel puţin o zi, când se 
întâmpla ca trecând pe lângă ea să-şi întoarcă privirea după 
mine şi să-i întâlnesc minunaţii ei ochi în care licărea ceva 
fără nume indefinitul, privire pe care i-o descoperisem 
numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi 
spunea, asta e ceva care nici eu nu ştiu ce e, vezi? îţi dai 
seama? mai ai îndoieli? Să nu uiţi asta niciodată, să mă 
iubeşti... Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei 
priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid contrariu, la fel 
de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl 
descoperisem... Crezi că dacă suntem căsătoriţi nu mai ai 
nici o grijă? Atenţie, nimic nu e sigur, orice se poate 
întâmpla, gândul deja îmi zboară, n-o să ştii niciodată la 
ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta 
privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înţeleg 
niciuna, nici alta. 

De astă dată însă îşi reveni imediat, se acoperi cu mişcări 
sigure şi mă întrebă: „Zici că mă iubeşti?” „Bineînţeles! 
răspunsei. „Bineînţeles? Ce mincinos! Spuse cu o indignare 
resemnată în glas şi sigură pe ea, semn că nu exista 
răspuns la revelaţia pe care o avusese şi n-avea chefsă 
audă şi de la mine cuvinte. Nici nu le pronunţai. Mă dădui 
jos din pat şi mă retrasei în biroul meu, neliniştit că nici 


când o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. 
Mincinos? Ei bine, gândii, vom despuia viaţa noastră de 
orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva. 
Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul 
să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci 
cu lumina lui orbitoare... 

VII. 

Veni în sfârşit într-o zi şi aşteptata reformă a 
învăţământului. Catedra de filosofia culturii al cărei şef 
fusese atâţia ani marele poet şi filosof se desfiinţa şi toţi 
care predau la ea fură daţi afară. Roşu Decebal fu numit 
prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De 
la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) 
aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist şi lon 
Micu, care devenise profesor şi fu numit şef de catedră în 
locul celui pensionat. La istoria filosofiei rămase şeful 
catedrei şi cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă 
împrietenesc şi care cultivaseră pe omul neînsemnat fură 
daţi şi ei afară, dar, aşa cum am spus, cu cântec, prin 
demascare în şedinţă pentru mentalitate burgheză şi 
cosmopolitism, demascare condusă cu senzaţional apetit 
inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul 
catedrei de marxism. Cei doi puşi pe liber erau eminenţi 
tineri, dar, cum spune lon Micu despre ei, „ştiau prea 
multe”. Mă trezii râzând de această cinică remarcă 
(râserăm amândoi vârtos şi îndelung, eu făcând hă, hă, hă, 
el sgâltâindu-şi burta), fără să-mi dau scama cât de adânc 
operase în conştiinţa mea marea discuţie pe care o 
avusesem cu el în acea zi memorabilă: mă bucurai că aceia 
o păţiseră şi mă bucuram că eu am rămas, uitând de 
hotărârea mea de atunci de a părăsi universitatea şi de a 
preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazul întâi că la 
catedra noastră se făcea totuşi filosofie, chiar dacă era 
împărţită în două mari categorii, materialistă şi idealistă. 
Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o 
eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. 


Da, dar până să lupţi întâi o învăţai, ceea ce era esenţial. 
Studentul inteligent putea să-şi dea singur seama dacă era 
cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era 
propriu filosofiei în general şi celei idealiste în special să fie 
considerată una justă şi alta o primejdie. Desigur, unii mari 
filosofi materialişti au putut fi ignoraţi şi chiar interzişi sub 
presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre 
şi numai fuga l-a salvat de une letire de cachet. Dar şi 
Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, deşi a fost 
acuzat că neagă existenţa zeilor. Giordano Bruno a fost ars 
pe rug, e adevărat, dar enciclopediştii au dus o viaţă 
aproape mondenă. 

Cutare tiran grec se irita de un filosof silindu-l să fugă, dar 
pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filosofică. 
Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici 
urmam exemplul lui Ion Micu, jucând rolul diavolului între 
mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. 
Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană 
trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată 
dialectică, era o mare desfătare că totuşi putea fi predat 
fără să lupţi împotriva lui. Faptul că trebuia „răsturnat cu 
capul în jos', era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! 
Ascendentul lui lon Micu asupra mea reveni. Cum era de 
prevăzut, în locul celor daţi afara fură numiţi inşi fără 
pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decât Anti- 
Duhring (dar nu şi pe Duhring), Revoluţia proletară şi 
renegatul Kautsky (dar nu şi pe Kautsky) etc. Unul singur 
era mai informat, fost puericultor cu o experienţă 
interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părinţilor, şi cu 
care mă împrietenii. Era un marxist conştient de limitele lui, 
dornic să şi le înlăture şi îl invitam pe la mine şi îi 
împrumutam cărţi. Discret, încercă să mă determine să 
intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinţi 
sunt muncitori să aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici 
ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă 
să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu 


interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om 
curat, pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. 
Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins; în cele din 
urmă îi răspunsei că nu sunt de acord politiceşte vorbind cu 
ideea că libertatea e necesitatea înţeleasă. E un concept 
filosofic hegelian, care trebuie să rămână ceea ce este, 
adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un 
concept politic, care poate incita la îngrădirea libertăţilor 
cetăţeneşti. Orice abuz poate fi justificat invocând această 
idee. Bineînţeles că există necesitate care trebuie înţeleasă, 
dar mai întâi trebuie s-o înţelegi în mod liber şi, al doilea, 
dacă n-o înţeleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. 
După părerea mea naţionalizarea fabricilor şi uzinelor, 
minelor şi petrolului, pădurilor şi a mijloacelor de transport 
mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici 
un ţăran să circule liber cu câţiva saci de cereale? „Pentru 
că, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, 
toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas şi în 
proporţie de masă...” „Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce 
dacă nasc?” „Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un 
câştig mai mare decât al unui muncitor sau funcţionar”, zise 
el. „Ei şi? întâi că astăzi câştigurile pot fi controlate şi 
echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, 
restaurantele preţuri controlate de stat. Astea sunt fleacuri, 
inconveniente mici faţă de avantaje mari. Nu văd 
necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, 
când dispunem de enormele bogății produse de marile 
uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă 
într-o sticlă, încât, vezi... Şi mai sunt şi altele...” 

Dar nu i le-am mai spus care... 

VIII. 

În ziua când avură loc schimbările în Universitate mă 
dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa 
împreună şi să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea 
ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întâmpla 
între noi, masa e sfântă. Eram atât de bucuros că 


rămăsesem la catedra mea, încât uitai şi să-i dau măcar un 
telefon. 

Dar când venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu 
puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă. 
„Sunt bucuroasă, zise, că n-ai păţit nimic. Dar trebuia să mă 
chemi şi pe mine să iau masa cu tine şi cu prietenul tău. De 
ce nu mi-l prezinţi? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu 
nevasta, la noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţiila ei”, 
adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică 
înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că 
ai şi o nevastă şi să nu-i dai măcar un telefon? 

Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin 
urmare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se 
întâmplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uitasem de ea şi 
îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum 
vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. Îl invitai 
deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă 
câteva clipe înainte de a-mi răspunde, şi zise: „cu plăcere”. 
Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o 
făcusem până acum? Fiindcă eu fusesem invitat la el după 
ce se recăsătorise, de cel puţin trei ori. E drept că nu-mi 
spusese „veniţi”, adică eu şi Matilda, ci vino. Dar tot atât de 
adevărat era şi faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i 
vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea 
totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De 
ce deci nu veneam şi eu cu Matilda sau să-i invit la noi? Şi 
de ce o făceam tocmai acum? 

Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în general 
neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matilda deschise ochii mari 
când o văzu pe Clara „Vai, ce duduie drăguță!” exclamă în 
toiul unei mari încântări care nu ştiu cât era de sinceră, 
avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în 
orice caz, de mult o duduie. Şi o mângâie pe obraz cu un 
gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei puţin deplasat. 
„Nu e duduie, e nevastă-mea”, zise Ion Micu între ironie şi 
naivitate simulată în timp ce Clara roşea. „Dar ce 


importanţă are? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. 
Duduie e un cuvânt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic 
accent basarabenesc, şi care se evită să se spună unei fete 
care nu e foarte drăguță şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i 
spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrână, duduie. La noi se 
mai spune şi domniţă!” 

Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă 
sau să nu-i placă ceea ce auzea? Şi cum indecizia era la el 
rară, mă simţii jenat. Ne aşezarăm în fotolii şi acest 
sentiment se accentua în cele câteva minute cât mai stătu 
cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească 
masa: încântarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai 
avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica 
pe cei doi să se simtă în largul lor. 

Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile 
larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uită 
îndelung cercetând fiecare raft, se aplecă şi se uită şi la cel 
de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, 
şi mă întrebă: „Mi-o împrumuţi şi mie? E în româneşte, cum 
de-ai făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă 
traducere dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la 
legat... Şi râse, adăugând: n-a pierit cât am stat la puşcărie, 
a avut grijă mama să-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, 
dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi 
părinţii mei s-au mutat.” „Cunosc şi eu, zisei, un caz alunui 
fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din 
biblioteca lui.” „Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după 
ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin 
pentru un intelectual? Dacă nu eşti în stare să vâri cu mâna 
ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii 
lor, deşi din cărţile alea din bibliotecă, pe care nici măcar 
nu catadixesc să le şteargă de praf din când în când, trăiesc 
şi îşi mai cumpără şi rochii”. „Ce vorbiţi acolo? zise Matilda 
din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor când aud că 
sunt vorbite de rău (consideră că nu sunt adevăruri cele 
auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, 


domnule Micu, cu o soţie atât de fermecătoare eşti aşa 
misogin? 

Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună 
Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă 
Etica. Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i 
povestisem nimic despre prietenul meu. Iotuşi, vedea 
singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi 
aşa de misogin la simpla vedere. Cu toată acestea la masă 
mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă 
vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpâna 
casei. Mai târziu, când relaţiile devin familiare şi dacă 
gazda are destul spirit să facă la rândul ei consideraţii nu 
prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate distra pe 
toată lumea. 

Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, 
făcute nu ştiu cum, în orice caz atât de bune încât Clara avu 
un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat:Cine mai 
doreşte, să spună”, zise ea. „Eu”, zisei. „Eu nu”, zise Micu 
cu o lipsă de ostentaţie simulată. „Lui nu-i plac ciupercile, îi 
e frică să nu se otrăvească şi să moară”, se sesiză Clara 
sugerând că bărbatul ei mai are şi alte ciudăţenii, dar care 
n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. 
„Dar dumneata mai vrei”? zise Matilda. „Eu mor după ele”, 
răspunse Clara. „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia 
ei „, zise Micu. „Nu există moarte neveşnică, zise Matilda, 
care după felul cum replică se vedea ca nu cunoştea 
ridicola gândire a lui Vlahuţă. Pe urmă fiţi liniştit, mai 
adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile 
au fost gătite de dimineaţă, am mâncat eu din ele şi n-am 
murit.” „l-am explicat şi eu că există proba furculiţei de 
argint, zise Clara, dar nu l-am convins.” „Cu toată proba 
furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz, reluă el 
când Matilda se întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită 
pe celălalt la masă. După câteva ore, cel care fusese invitat 
intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, 
simțind că moare, îi zise «... Scumpul meu prieten, eu mă 


duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci când ţi-a ars 
casa... eu i-am dat foc... Şi când ai primit lovitura aceea la 
bursă de ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... 
Şi, ştii... ştii o scumpe prieten, cât de greu mi-e încărcată 
conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ţi-o, nu te 
sfii... Da, e să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti 
atât de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, 
îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, 
eu ţi-am servit ciuperci otrăvite la masă...», Şi Micu nu mai 
aşteptă să râdem noi, râse el în hohote, ceea ce, desigur, ne 
împiedică pe noi să mai râdem. Dar cine ştie? Dacă noi n- 
am fi râs? „Bravo, domnule Micu, zise Matilda. aşa, va să 
zică, v-aţi gândit că o să vă otrăvesc!” „Mai ştii? îşi continuă 
Micu ideea, terminându-şi totuşi ciupercile, odată un frizer 
în timp ce rădea un client, a întors briciul şi harşti! i-a tăiat 
ăluia beregata.” Aici Matilda izbucni în râs, în timp ce de 
astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surâs. Arăta 
foarte grav şi chiar sumbru. „Şi în Şeherezada, continuă el, 
există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă 
găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, 
dar în timp ce mâncau, stăpâna casei, ce-i vine, se apleacă 
spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti 
pe gât. Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi- 
am zis, povestitorul are chef de glume... Când colo, nu era 
vorba de nici o glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată până 
l-a omorât. Şi nu era vorba de ucidere ca să-l jefuiască, 
călătorul era un biet prăpădit”. „Formidabil, zise Matilda şi 
eu tot peşte am pregătit pentru felul următor. la vedeţi, 
domnule Micu! Fiţi atent!” 

Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit şi cu un sos 
galben şi garnisit cu ciuperci şi legume. „E foarte bun, zise 
Micu uimit, înfulecând cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, 
pe care le mesteca preocupat, savurându-le de data asta. 
Ne daţi şi nouă reţeta?” „Reţeta e ce se vede, zise Matilda 
cu o modestie simplă: crap mare, sos de legume şi 
untdelemn, legume şi ciuperci şi... la cuptor... Cine vă ţine 


menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?” „Ştie şi ea 
ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că şi 
maică-sa şi mama au ele grijă, o săptămână una, o 
săptămână alta...” spuse cu o calmă simpatie. Înţelesei: nu-i 
făcea nici un reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea 
tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja... „O să înveţe, 
zise Matilda. nimeni nu s-a născut învăţat.” „Nu cred că o să 
aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asupra 
peştelui. Învață sanscrita. Or, asta o să dureze până la 
adânci bătrâneţe.” „Nu i se pare verosimil să înveţe cineva 
sanscrita,” zise Clara cu un surâs fermecător. 

Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţă, dar simţii un 
adânc regret că între mine şi Matilda nu se ţesuseră aceste 
fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum se 
ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai 
bine decât prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc 
forţa morală a unui bărbat, şi care între mine şi Matilda se 
destrămau îndată ce prindeau consistenţă. Devenii tăcut, în 
timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între 
Matilda şi prietenul meu. „Şi de ce credeţi dumneavoastră, 
doamnă, zise el, că e aşa de rău să fii misogin?” Matilda nu 
răspunse îndată, iar eu gândii: femeile pot fi urâte, dar nu 
dispreţuite... „Domnule Micu, zise Matilda, bărbaţii n-au 
inventat, la adresa femeilor, un cuvânt asemănător.” „Ba 
da,răspunse Micu, se zice misandră”, dar Matilda nu auzi, 
surzenie care eu ştiam ce înseamnă.: încordare a gândirii, 
pentru a domina discuţia! „Fiindcă noi nu ne facem din 
bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite şi să 
devenim... ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin 
misoginism...” „De aceea, zise Micu, aţi devenit feministe?” 
Matilda iarăşi nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, 
a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniştită de idei 
aproape imposibilă, alunecând rapid spre ciocnire, îmi 
plăcu această a doua pauză de gândire pe care şi-o luă, era 
semnul că se stăpânea cu putere să nu răspundă chiar cu 
primul gând care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai 


paralel: fiindcă de-atâtea milenii am obosit să vă tot iubim 
noi cele dintâi şi să întreţinem apoi flacăra! Trebuie să 
devenim cu adevărat egali. „Feminismul e o prostie, zise 
Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat şi 
femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta sau a 
Ecaterinei a doua a Rusiei.” „Va să zică la nivel de regine şi 
împărătese?!” se prefăcu Micu mirat. „Ba nu, zise ea, chiar 
de pe vremea lui Napoleon.” „Dar Napoleon, doamnă, 
dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael.” 
„Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau 
s-o bage într-o mânăstire, pe Josephine, deşi ştia că ea îl 
înşeală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a 
încetat în clipa când o femeie poate să-i facă unui bărbat 
toate acele lucruri pe care el i le face.” „Adică?” zise Micu. 
Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare 
fără să fie mai grav pedepsită decât un bărbat!” „Aoleo!” se 
sperie Micu. Sau să nu depindă materialmente de el, 
continuă Matilda fără să mai reflecteze. În privinţa asta, de 
când o femeie poate să-şi câştige şi singură existenţa, chiar 
că ultima dependenţă a dispărut.” „A dispărut, zic zău lui 
Dumnezeu”, răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş 
Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o 
audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia 
ascunsă, pe care ea n-o sesiză. „Şi totuşi, continuă el, de ce 
ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să 
devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? 
Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina 
surioarei dumneavoastră, George Sand, cette terrible vache 
î ecrire, cum îi spunea Nietszche, marea feministă a 
secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sunt măcar clare, 
din motive biologice, nu poţi să te culci cu ea, pentru că ai 
tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă 
picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din 
pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă 
acest lucru, fără să fie curve. Ele sunt cele periculoase şi 
tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteţi să-mi explicaţi 


cum reuşesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai 
bun, ele să ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai interesează 
nimic?” „Aşa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are 
farmec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl 
zăpăcesc, pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, să 
zicem, puţin, dar dă ochii peste cap ca şi când ar muri de 
iubire, şi atunci când ea nu mai vrea să joace comedia, gata, 
le monsiour' începe să dispreţuiască femeile.” „Aşa deci, 
gândii, cei doi ani cât m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o 
comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne- 
am căsătorit?” „Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, 
venind de la o femeie, au toate şansele să fie foarte 
adevărate, vreau să spun să conţină în ele mult adevăr. Dar 
tot nu văd în ce ar consta superioritatea! Noi n-avem 
farmec, suntem nişte pari care nu ne însufleţim decât în 
clipa când o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi 
rămânem năuciţi când vă retrageţi armele de seducţie. Dar 
asta nu se numeşte înşelătorie? În asta ar consta deci 
superioritatea, că faceţi doar jocul naturii pentru a atrage 
masculul şi a avea copii? Or, după mine, omul trebuie să fie 
superior altfel decât înşelând să-şi depăşească natura, fie şi 
pentru simplul motiv că odată copiii făcuţi, viaţa devine cam 
searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce 
Eminescu numea «acel farmec simţ», care poate suplini 
absenţa copiilor chiar dacă suferinţa de a nu-i avea n-ar 
lipsi, însă copii poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi 
suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e 
transmisibilă.” „Înşelătoria nu e conştientă”, zise deodată 
Matilda. „Cum adică, se miră lon Micu, datul ochilor peste 
cap nu e ceva conştient?” „Nu, zise Matilda, aşa e ea, o face 
în mod natural.” „Da, şi când nu-i mai dă, când comedia 
încetează, tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?” „Nu, nici 
atunci.” Piciorul lui Micu începu să bâţâie, stingea ţigare de 
la ţigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strânge. 
Alarmă!” Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de 
cafea. Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una...” „Da, confirmă 


el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut 
mâna.” Matilda se ridică brusc contrariată de intervenţia 
mea, totuşi zise: „Mai vrea cineva?” „Eu, nu”, spusei, Clara 
clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în 
pahare. „Frumos apartament, zise Clara, câtă chirie 
plătiţi?” „Nu plătim, e proprietatea Matildei.” „Şi n-a fost 
naţionalizată casa?” „Nu, zisei, s-a considerat că parterul e 
un demisol.” „Şi este?” „Cam este!” „Şi nu v-a băgat pe 
nimeni?” Râsei: „încă nu! Dar Matilda o să nască peste trei 
luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace.” „La noia 
trimis spaţiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară şi noroc că 
socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm 
înghesuiți, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în 
casă, ţi-nchipui ce dezastru! „Chiar şi ţie, loane, au vrut să- 
ţi bage pe cineva?” zisei. „Bineînţeles! Am fost la primul- 
secretar şi i-am explicat că n-am decât două camere şi un 
hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul 
meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în 
singurătate; s-a scărpinat la ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de 
făcut? Până punem pe picioare o industrie de construcţii de 
locuinţe, n-avem încotro, trebuie să limităm spaţiul locativ. 
Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cât spaţiu 
vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în 
fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o excepţie? 
Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în 
fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atât de 
important, dacă n-avem de mâncare, n-o să roadem, în loc 
de carne, fontă la grătar. A început să râdă. O justă linie 
între agricultură şi industrie e aşa de greu de urmat? 
Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai 
avut ce să-i răspund. Şi, zic, ar cântări aşa de mult în acest 
uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? 
Câţi suntem noi, ăştia, oamenii de cultură! Câteva sute. 
Sunt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii 
secundari, şi arhitecţii, şi inginerii... Toţi ăştia, zic, nu 
lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi 


dumneavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, 
atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru 
mine.” 

Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să 
continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata 
musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. 
Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel 
de situaţie când unul singur acaparează atenţia celorlalţi, 
siliţi la tăcere. Cât lipsise ea putuse şi Clara să spună câteva 
fraze. Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină 
de farmec când te gândeai că, deşi frumoasă (o frumuseţe 
îndelung şlefuită şi conştientă că între oameni superiori 
cochetăria şi credinţa femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu 
ţineau), nici un gest, nici un cuvânt nu trădau că trebuia 
crezută pe cuvânt sau pe temperament. Asculta, dar 
gândea. Şi când vorbea, era, în mod nesilit, foarte 
prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre 
bărbatu-său, dar simţeam că un gând al lui, când vorbea, îi 
era adresat şi ei, neînțeles pentru ceilalţi, ca doi oameni 
care ştiu mai multe decât cei care îi ascultă. Nu i-am văzut 
de pildă niciodată dând semne că se iubesc, nici cel mai 
mic, dar gândul acela secret pe care el i-l adresa şi 
modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l 
desvăluie erau semnul superior unei mângâieri, care n-ar fi 
avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri 
revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc. Un mister 
dulce învăluia trăsăturile ei în care atât întregul cât şi 
detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te 
făceau să presupui că bătrâneţea nu le va strica, ci doar le 
va da o uşoară patimă. Fiind vie şi nu rece, atât de delicat 
făcută, mă trezeam în mine cu o dorinţă pură deao 
mângâia şi era pentru mine o mare bucurie când îmi vorbea 
direct, chiar dacă nu făcea decât să mă întrebe de chirie 
sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse mai înainte. 

Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-şi mascheze 
brutalitatea dorinţei de a continua discuţia întreruptă, 


începu deodată să cânte şi cu o tandreţe grea îşi puse mâna 
pe umărul meu şi îl strânse: Ţi-biaaa, davai, nu ştiu cum, 
începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mândră că 
era... Moi muj, stârlei, cacoi, ocin karaşo! Cu sugestia că 
iubirea e singura noastră şansă pe pământ şi ea se afla în 
posesia acestei şanse ultime. 

Fiasco total! De mult nu mai auzisem acest tibia, care 
odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: când ţi 
ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se învăluie 
în lumina tandreţii şi surâzi de copilăriile ei. Dar acum 
mâna ei pe umărul meu şi acest cântec erau o amintire 
târzie... aşi fi acceptat orbit ridicolul cântecului dacă 
această mână s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi când 
eram singuri. 

Clara renunţă la ceea ce ar fi vrut să spună şi expresia 
chipului ei se instală cu timiditate în aşteptare ca şi când ar 
fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de 
adaptare. Dar Matilda se opri deodată şi atacă” Şi de ce 
credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conştient 
şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar 
aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient şi mai ales e 
mai bine ce faceţi conştient decât ceea ce e dictat de 
subconştient?” „Doamnă, zise Micu, recunosc... 
subconştientul e mai bătrân şi că îi datorăm marile noastre 
intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul, mai 
precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să 
recunoască meritul marilor intuiţii...” Avântul Matildei se 
opri ca în faţa unui obstacol de netrecut. Rămase câteva 
clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea 
reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se 
supuse riscului de a-l ocoli „e perfidia inteligenţei, de a-şi 
atribui un merit, zise ea cu o extremă încântare. Şi oamenii 
nu-şi dau seama că inteligenţa, gândirea lor conştientă, e 
mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de 
viaţă, tot felul de sisteme filosofice, religii, ostreţe de 
apărare...” „Ostreţe, reflecta Micu fără mirare. Şi de ce nu, 


doamnă? Viaţa nu e blânda cu noi! De ce am avea încredere 
în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, până ce 
măreaţa viaţa nu vine să ne dea un brânci în mormânt, să 
facem loc la alţii. Ostreţele astea sunt o mare cucerire a 
fiinţei umane. „Ba nu, strigă Matilda, aceste ostreţe te 
împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde 
sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii 
de pe cer, apele, pădurile, păsările pământului, oamenii... 
sufletul oamenilor aşa cum sunt ei cu adevărat, nu speriaţi, 
ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa... Sufletul 
omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face 
astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni 
meschin, stupid, am râde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să 
fim atât de crispaţi şi atât de laşi...” 

Şi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeaşi temă, cu un partis- 
pris din ce în ce în ce mai accentuat şi mai fastidios. 
Reieşea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de 
viaţă, un laş, dacă se încredea în valorile inteligenţei. Şi nu 
cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care 
erau spuse, trufaş şi intolerant. 

Până la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi 
obosit, observă la celălalt că n-avea de gând să mai 
răspundă. Între soţ şi soţie circulă atunci gândul comun şi 
secret, „Mergem?” zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea 
prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă 
insistă, semn că nu ţinea să respecte convenienţele, când de 
la început până la sfârşit fusese rău primită: „Ştii, îi zise 
hotărâtă, că ai de scris articolul pentru...” Şi spuse numele 
unei cunoscute reviste literare din Bucureşti. Atunci el 
stinse ţigarea şi se ridică având aerul că, deşi ar mai fi dorit 
să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va 
jigni (avea în faţă pe cineva rezistent, superior jignirilor): 
„Doamnă, zise, ştiţi, ostreţele... N-aveam încotro!” 

Şi numai râsul sincer, spontan şi într-adevăr fără urme de 
resentiment, puternic şi nepăsător al Matildei, mai salvă 
această despărţire care ar fi putut deveni penibilă... 


IX 

„Crezi că nu se observă că îţi place bleaga aia?” zise 
Matilda după ce rămaserăm singuri. „Văd, zisei că nu vrei 
să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii şi gazdele şi 
încep să-i bârfească.” „N-ai nici o grijă, şi ei fac la fel, zise 
ea. Sunt sigură că te căinează şi se întreabă ce-i fi găsit la 
mine!” „Ai dreptate, şi eu mă întrebam ce-o fi găsit el la 
prima lui nevastă, pe care o iubeşte şi acum.” „Şi asta 
suportă aşa ceva?” „Se înţeleg, zisei, şi când cineva e 
discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg.” „Discretă deci, 
înseamnă că eu am fost indiscretă!” „În orice caz, zisei, cel 
mai bun prieten al meu o să ezite când o să-l mai invit a 
doua oară pe la noi.” „N-are decât! Ele un om interesant şi 
nu mi se pare că greşeşti acordându-i atâta credit, dar ea e 
o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!” „De ce 
să-ţi pese, dacă ar fi să fie condamnaţi politicoşii tu ai fi 
prima care ar scăpa.” 

Râse în hohote: „E prima oară în viaţă când mi se spun 
astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sunt cum 
vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la uşă am văzut-o că 
se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discreţie, 
politeţe?” „Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred şi eu!” „No, 
no, asta a fost după.” „Există o artă de a cultiva o prietenie, 
dar ce mă mir, tu nu ştii să cultivi nici dragostea propriului 
tău bărbat. Nici măcar să-l respecţi; pentru tine, nu pentru 
el, fiindcă ţi-e bărbat. Mă chemi la rudele tale şi timp de 
câteva ceasuri nu-mi spui un cuvânt, ca şi când n-aşi fi fost 
în viaţa ta decât un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i 
spui unui scaun? „Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi 
săruţi mâna... Aşa se obişnuieşte.” „Am vrut s-o fac de două 
ori, o dată când am intrat, dar m-am reţinut fiindcă aveai 
aerul că nici nu mă cunoşti, şi a doua oară când ai formulat 
tu celebra idee că Artimon o iubeşte pe Tamara fiindcă n-o 
iubeşte. Am vrut să-ţi spun că înţeleg ce vrei să spui, dar 
mi-ai aruncat în treacăt o privire, aşa... parcă ai fi vrut să- 
mi spui că nu sunt de nasul meu astfel de idei abisale şi pe 


urmă te-ai uitat aiurea...” „Da, fiindcă după ochii tăi am 
avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, 
deformându-mi spusele şi n-aveam nici un chef să se râdă 
de mine.” „Interesantă explicaţie! Dar ţi s-a întâmplat 
vreodată să te ironizez şi să fac pe alţii să râdă de tine?” 
„Nu, n-ai avut ocazia.” „Poate Petrică a făcut-o, sau mai 
degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?” „E o 
plăcere pentru orice bărbat să-şi ironizeze, şi încă într-un 
fel grosolan, nevasta în societate. Nu sunt dintre cele care 
acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile şi să se smiorcăie 
chiar acolo, unde sunt invitaţi. „Da, zic, tu joci tare, 
bărbatul să fie jignit, şi dacă nu-i place, n-are decât. Astăzi 
ne-ai jignit pe toţi şi pot să fac supoziţia că ai făcut-o cu 
încântare.” „Da, fiindcă prietenul tău e cam laş şi nu suport 
să văd un bărbat laş, iar bărbatul meu să-l admire.” 

Aşa deci. Le ştia ea pe toate, avusese această intuiţie, că 
Ion Micu e cam laş. „Nu ştiu, zic, cum un bărbat care a stat 
la închisoare şi a fost torturat fără să-şi divulge legăturile 
poate fi numit un laş.” „O fi fost atunci curajos, dar acum 
curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să 
ţină o conferinţă despre un poet de care se râde până şi la 
noi, la arhitecţi. Şi totuşi a ţinut-o...” A fost, zisei, o 
slăbiciune, nu o laşitate.” Şi îi explicai cum şi de ce 
acceptase Ion Micu să ţină acea penibilă conferinţă, 
relatându-i scena care avusese loc în aula universităţii, între 
el şi acel puternic lider. „Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe 
isteţul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce 
să-i facă... Şi pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai 
despărţit de cineva, înţeleg s-o mai iubeşti totuşi şi după, 
dar după ce te căsătoreşti cu alta trebuie să încetezi. Aşa că 
vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat 
eşti tu, n-ai puţină mândrie, puţin orgoliu s-o bagi în aia mă- 
sii? Înseamnă că nici asta, «discreta», nu e mai brează, în 
loc să înveţe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puţin de 
sentimentele bărbatului ei: „Pentru cealaltă.” „Aşa e, zisei 
cu ironie pe exclamaţie, joci tare! Ca şi când n-aşi şti că şi tu 


mai ţii încă la Petrică. „Lasă-l pe Petrică, zise ea pe gânduri. 
Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sunt din ce în ce 
mai dese şi mai rele.” Mă uitai la ea nedumerit. „Ce crize?!” 
o întrebai. Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui 
Parkinson. O avea demult, chiar de când ne-am căsătorit 
noi, dar crizele erau rare şi benigne. Acum nu e bine deloc, 
mă apucă şi groaza când mă gândesc.” „Cum se manifestă 
această boală?” „Tremurături ale întregului corp şi o mare 
încordare nervoasă... Şi boala e incurabilă şi îl duce pe 
bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăţeşte. Nu 
credeam că o să se agraveze atât de curând, fiindcă se 
poate trăi cu ea mulţi ani...” „Şi de ce nu mi-ai spus şi mie 
atunci?”,. Pentru că, vezi, discreţia aia, care zici că n-o am, 
m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut?” „Şi acuma de unde ştii 
că îi e mai rău?” „Nu mai rău, foarte rău. Şi a ajuns la o 
susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita 
de nevastă-sa (de la ea ştiu), totul îl roade şi îl macină între 
o criză şi alta, totul ia proporţii monstruoase, cea mai mică 
jignire, cea mai inofensivă aluzie...” „Păi, zic, asta avea el şi 
înainte!” „Nu ca acum! lar pe atunci trebuie să ştii că ţinea 
foarte mult la tine de a putut să suporte atât de uşor 
lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!... „Aşa este, 
îmi pare rău.” „lar eu, continuă Matilda, îţi tot spuneam că 
ţine foarte tare la tine şi tu îl înjurai. Ţi-nchipui şi cât de 
tare ţineam şi eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai 
procedat.” „Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav 
şi brutalitatea asta ar fi încetat.” „Îţi spun, nu era aşa de 
grav.” „Şi eu ţineam la el şi mai ţin şi acum, continuai, dar 
gândul la tine mă orbea.” „Da, şi orbirea asta mi s-a 
transmis şi mie, cu toate că ştiam despre mine că stau cu 
picioarele pe pământ. Dacă zici că mai ţii şi acum la el, fă-i o 
vizită. „Tu i-ai făcut?” „Bineînţeles! „Şi cum arată?” 
„Crispat, îndârijit, dar nu ştiu împotriva cui.” „Are 
telefon?”Are.” „Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la 
taică-său?” „Nevastă-sa zice că nu.” „Îi dau chiar acum un 
telefon...” 


În felul acesta neaşteptat se termină discuţia noastră, de 
altfel paşnică, lucru de mirare la Matilda, probabil şi din 
pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gândesc 
acum, dacă aşi fi ştiut atunci că ăsta e un remediu sigur şi 
eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aşi mai fi 
urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia 
fără veste, ci ea s-ar fi neliniştit de-ale mele, gustând din 
această papară numită nesiguranţă. 

Cu Petrică nu ieşi nimic. Răspundea sec şi înţepat la 
întrebările mele, ce mai faci, cum îţi mai merge şi când îi 
făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare: „Nu 
pot, sunt ocupat.” „Bolnavii incurabili, ca şi nebunii, îi 
spusei Matildei, sunt departe de a fi simpatici.” „Ce zice?” 
„Numai că nu m-a înjurat.” „E explicabil, zise Matilda, să nu 
poţi suporta sănătatea altuia.” „O fi, dar...” 

X. 

Matilda îşi reveni însă repede din această stare paşnică. 
Tocmai îmi spuneam că sarcina şi apoi naşterea care se 
apropia de termen şi apoi grija pentru noul cetăţean al 
lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic ţel persoana 
mea (afectând în acelaşi timp contrariul) şi, cine ştie, 
concretul unei noi existenţe în viaţa noastră s-o readucă la 
starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita şi era 
unica mea speranţă într-o viaţă în care să domnească pacea 
şi armonia. Îl doream pe acest copil şi mai ales îi doream să- 
l iubească foarte tare şi să mă neglijeze, nu cum îi spusesem 
în seara aceea că naşterea lui nu trebuie s-o determine să 
se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să- 
şi vadă de copil ca şi când eu nici n-aşi mai exista. 


Într-o zi ieşii brusc din birou s-o văd şi să mai stăm de 
vorbă. În timp ce lucram, şi mai ales dacă lucram bine, mi 
se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranţa 
se restabilea în mine, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat 
între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre 
întâlniri şi, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc şi 
stăpânit de o jubilaţiune interioară care era o expresie a 
certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era 
filosofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu 
marile sisteme, examinam textul şi îmi dădeam seama că 
atât ideea cât şi exprimarea erau armonioase), mă făceau 
să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre 
mine şi Matilda şi să cred că simpla mea bucurie dea o 
vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda 
câtuşi de puţin şi că de fiecare dată un cuvânt al ei, o 
privire erau mai puternice decât euforia mea, care se 
stingea încetul cu încetul şi mă trezeam iarăşi singur. Cum, 
mă întrebam, de ce nu ghiceşte că am lucrat bine şi măcar 
în asemenea clipe să renunţe la ea însăşi, să fie alături de 
mine şi să nu caşte cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai 
fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu 
ştia deci că nu cunosc plăcerea de a bea? Nu ştie nimic 
despre mine, gândeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum 
şi nici măcar nu se miră. Nu s-aş mira nici dacă ar afla că o 
înşel, că aşi putea veni seara târziu beat acasă şi să fac 
scandal sau să nu vin decât în zori! Nu astfel sunt bărbaţii? 
Alteori însă era şi mai rău, îi citeam ia priviri o vie surpriză, 
cu ochii larg deschişi asupra mea, în care citeam pietrificat 
că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Ce e între mine şi el 
de stă aici în casă? E bărbatul meu? Cum de m-am trezit cu 
el aici? „Bine, îi spuneam şi eu, abătut, plictisit brusc, 
ridicându-mi privirea peste creştetul ei, undeva departe, 
spre zarea speranţei, simțind în acelaşi timp cu nelinişte 
cum se scurge din mine puterea de a iubi, deşi o iubeam... 
văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi!” Şi reintram în 
biroul meu, crezând că ea va veni după mine să-mi spună că 


n-am deranjat-o deloc şi să s-o mire ce m-a apucat. Nu 
venea, şi asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în 
patru, interpretând o privire care putea să însemne altceva. 
Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc 
şi uitam ceea ce simţisem. Nu putem fi tot timpul gata de a 
primi afecțiunea celuilalt, gândeam, există şi aceste stări de 
absenţă sau de oboseală, când nu trebuie să aşteptăm nimic 
de la cineva care ne iubeşte. Dimpotrivă, trebuie să dăm 
noi... Dădeam, că surâdea, dar îmi spunea în acelaşi timp: ,. 
Sunt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă...” Or, aluzia 
ei n-avea nici un rost, ştia bine că îmbrăţişările noastre, din 
fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam 
împreună, care rămânea neatinsă de ambiguitate. Dincolo 
de orice şi fără să ştim de la cine, apărea dorinţa 
năprasnică, de la mine care mă trezeam copleşit de ea, de 
la ea care fără să dea vreun semn fie el şi obscur, după o 
împotrivire se lăsa învinsă, şi ne trezeam în alt tărâm, în 
care trăiam cel puţin două zile, timp în care aveam adesea 
parte de privirea ei divină... Alte reacţii erau însă mai 
salutare, deşi foarte rele. Se uita la mine şi se strâmba:” Nu 
te mai preface că mă iubeşti, mi-e scârbă!” „Hai, sictir”, îi 
răspundeam perfect linşitit. Şi chiar mă simţeam perfect 
liber, fiindcă brutalitatea reacției ei înlătura din mine 
strângerea de inimă, neliniştea, în timp ce puterea de aiubi 
nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam 
deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, 
nişte vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care 
nu cunoştea ura, să nu-i vadă în ochi. El era şef de echipă la 
ecarisaj, un ins gras dar şi umflat, cu privire porcină, beţiv 
fără scăpare, bătăuş din cauza siguranţei pe care i-o dădea 
statura lui uriaşă, dar şi laş, fiindcă înaintea unuia fără 
frică, tăcea mâlc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se 
afla de faţă... Trăise cu vreo două care ţinuseră la el, a treia 
însă îi venise de hac, semăna eu el, şi pe ea o iubea mai 
mult. Se îmbăta el, se îmbăta şi ea. O înşela el, îl înşela şi ea. 
Dădea în ea, asta îl pocnea şi ea cu ce nimerea, în moalele 


capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau 
nişte holţşuruburi. l-am găsit la masă şi m-a surprins 
seninătatea de pe chipurile lor, mulţumirea împăcată, aşi fi 
putut zice chiar mai mult. El ciugulea nişte struguri, ea 
stătea alături şi era veselă, căci uriaşul îi povestea ceva cu 
glasul lui bâlbâit, în care bucuria de a trăi era atât de 
îmbulzită în gândurile lui înecate de băutură, încât numai 
dacă erai foarte atent înţelegeai ce spune. „Bună ziua nene, 
i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata...” „le-o fi 
trimis, zice, stai şi tu jos şi bea un pahar de vin.” Eram 
mirat că îi vedeam pe amândoi mulţumiţi de ei înşişi, nu 
puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele 
care se auzeau adesea din casa lor şi pacea şi tihnă în care 
îi găsisem... „Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... 
Tu, se bâlbâi el, ai f... până acum?” Nevastă-sa râse şi îi 
spuse să lase copilul în pace. „De ce, zise el nostalgic, ce, e 
ruşine? „E adevărat, nene Acojocăriţei (demult vroiam să 
ştiu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, când ai auzit că un 
prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a 
murit în cutremurul de la Bucureşti, dumneata l-ai înjurat?” 
„Bă,...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus 
du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al 
meu...” „Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriţei? am spus eu 
cu superioritatea vârstei tinere care nu înţelege. Dar el nu 
mă luă în seamă, se aplecă şi-şi luă cu tandreţe nevasta de 
gât. Ea se lipi de el şi rămaseră astfel melancolici şi ai fi zis 
ca doi amanți uniţi până la moarte. „Ia uite, am gândit, 
formidabil, cei doi ticăloşi se simt bine unul cu altul, aşi 
putea zice chiar fericiţi...” Spre o astfel de ticăloşie 
alunecam şi eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scârbă de 
mine şi în loc să plec de îndată şi pentru totdeauna din casa 
ei, o înjurasem şi eu cu satisfacția grasă a unei eliberări. 
Urma să ne împăcăm şi să ne proptim capetele într-o dulce 
tandreţe. 

De astă dată şi în numai câteva clipe avui o dublă 
revelaţie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care 


mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire 
pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era 
tainică şi şoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca şi 
când ar fi fost ţintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. 
Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simţi că era 
privită şi ascultată, mai spuse un cuvânt şi închise imediat. 
Se întoarse spre mine şi totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă 
într-o clipă unul de gorgonă... „Ce vrei?” spuse cu sfidare şi 
cu o furie abia stăpânite. Şi inima îmi bătu iarăşi, simțind că 
mă întunec. „Cu cine vorbeai la telefon?” o întrebai totuşi 
flegmatic, ţinându-mi bine hăţurile în mâini, căci furia ei de 
a se fi simţit surprinsă şi nestăpânita ură a acelui „ce vrei” 
mi se transmiseseră şi mie, îmi venea s-o calc în picioare şi 
aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. „Nu te 
priveşte!” zise. Bineînţeles că nu mă priveşte, spusei eu cu 
dispreţ, şi mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca şi 
când m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgeşti tu la 
telefon... (în mare şoaptă şi atât de fericită cum ai fost şi cu 
mine odaia, gândii eu mai departe, mohorât, restul frazei)... 
Şi continuai: Sufletul tău nu poate rămâne inactiv, dacă nu 
mai iubeşti, începi să urăşti! Da, ură iraţională, nu credeam 
că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăşti. Da, 
ura ţi-a ţâşnit din gură şi ţi-a apărut pe chip. Formidabil! 
Parcă te-aşi fi tăiat.” 

Şi tăcui, continuând să mă plimb, observând-o fără s-o 
privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată şi cu 
chipul urâţit, nu devastat ca în seara aceea după ce 
plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, duşmănos. O 
hotărâre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele 
clipe, dar revelaţia mea ultimă mă puse şi pe mine la 
adăpost de neliniştile începutului. Bine! Mă urăşte, gândii, 
şi acest lucru e atât de evident încât nu mai e nevoie de nici 
o explicaţie. Astfel de revelații sunt suficiente în sine. 
Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era 
nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înşel. „Ie 
sfătuiesc, îi mai spusei, să-ţi porţi ura liniştită, să nu crezi că 


sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc 
eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului. 

Şi mă îmbrăcai şi ieşii în oraş. Seara îmi spuse cu un glas 
neutru: „Poftim la masă”, dar cu o nuanţă perceptibilă: n- 
am chef să te servesc, dar o fac din obligaţie. Fă-o, gândii, şi 
eu o să am grijă de tine tot din obligaţie. Ne înviorarăm 
mâncând, dar fiecare pe cont propriu. Era bine aşa, gândii, 
decât să alunecăm spre ticăloşia şi fericirea celor doi vecini 
ai părinţilor mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă 
de respect decât fericirea amestecată cu josnicii. Mă 
hotărâi (şi avui o clipă impulsul să i-o şi spun, dar mă 
abţinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproşabil cu 
ea, orice mi-ar face. 

Într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la 
locul lui, pe un taburet lângă fotoliu, şi văzui un fir pe sub 
uşa dormitorului. Îl luase cu ea, să n-o mai stingheresc în 
convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atât de 
transfigurată. Dormeam împreună ca doi duşmani... Ziua se 
retrăgea lângă telefon şi nu ştiu dacă vorbea ore întregi, 
dar nu-şi mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O 
singură dată intrai peste ea (aveam şi eu nevoie de telefon, 
dar nu mă gândii să bat la uşa propriei mele neveste, care 
ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi 
fost culmea, să-i mai respect şi secretele) şi într-adevăr o 
găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată şi nu închise 
când eu intrai. „Vreau telefonul”, îi spusei. Ea se făcu că nu 
aude, dar spuse ceva pe ruseşte, guleaiu, Tasia, sau ceva în 
genul ăsta şi abia după aceea întrerupse. Se stinse şi 
veselia, odată receptorul aşezat în furcă, dar nu aşa de 
spectaculos ca prima dată. 

Începui să am îndoieli. Şi dacă în ziua aceea vorbise tot 
aşa, cu asia sau cu Petea, sau cine ştie cu cine şi ceea cei 
citisem eu pe chip era doar proiecția speranţei mele 
refulate? Da, dar ura ţâşnise din cuvintele ei şi, pe urmă, 
dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese 


brusc şi se făcuse ca şi când ar fi avut pe cap, în loc de păr, 
şerpi? 

Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l ţină în 
dormitor câteva săptămâni, până într-o zi... Dar trebuie să 
spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despicate nu 
se mai împreunau să arunce în uitare scena care se 
petrecuse în ziua aceea. Pentru întâia oară dorinţa nu ne 
mai apropie cu forţa ei care ne dădea iluzia, cel puţin 
câteva zile de fiecare dată, că luăm viaţa de la început. Mă 
instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic 
de făcut şi o apropiere era imposibilă cât timp ura ei nu 
înceta. Şi cum putea să înceteze când abia câştigase teren? 
Această buruiană e mai puternică decât floarea atât de 
fragilă şi delicată a iubirii... O spun acum, dragostea este 
supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o 
poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu 
o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorințelor 
care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poţi 
smulge până nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori 
după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu. 
Eram hotărât s-o ignor şi să n-o alimentez, poate că avea 
viaţă scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e 
uşor să accepte un eşec? Fiindcă legătura mea cu Nineta 
nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers 
chiar dacă lepăda copilul şi scăpa. Amintirea legăturii ei cu 
eminentul chirurg m-ar fi urmărit şi ne-am fi despărţit fără 
să consider acest lucru un eşec al meu. Cu Matilda însă, da, 
ar fi fost un grav eşec, greu de consecinţe, mai ales din 
pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat 
că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic? Ce 
femeie şi-ar mai fi legat viaţa de-a mea, fără o gravă 
nelinişte şi perpetuă nesiguranţă? Dacă şi ea va fi la rândul 
ei părăsită? Trebuie să răspunzi foarte exact şi pe scurt la 
întrebarea: de ce nu v-aţi înţeles? Şi răspunsul să conţină în 
el în acelaşi timp şi răspunsul la a doua întrebare 
inevitabilă: Dacă e aşa, atunci de ce v-aţi mai luat? Ei, că nu 


ţi-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, trebuie 
să-ţi dai seama, eşti vinovat, şi cine îmi spune mie că acum 
îţi dai? Şi femeia fuge, de altfel ca şi bărbatul şi numai dacă 
apare între tine şi ea o convingere nezdruncinată, aproape 
mistică, oarbă, că acum va fi bine, poţi să-ţi mai refaci viaţa. 
Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel 
de pasăre rară? În zilele noastre astfel de păsări fie că sunt 
deja înlănţuite în căsătorii nefericite ca şi a ta, fie că nu au 
răbdare să mai aştepte ca Şolveig, patruzeci de ani, să se 
întoarcă un Peer Gynt rătăcitor şi se mărita cu primul 
imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru 
iubire în acest secol! Cine spune că psihologia şi 
mentalitatea asta o au numai femeile se înşeală grosolan. 
Faptul că bărbatul e mai nepăsător şi mai sigur pe sine nu 
înseamnă că nu are aceeaşi soartă: singurătatea, care 
atrage viciile, beţia, petrecerile şi curvăsăriile ruinătoare 
ale voinţei, gustul bizar al ratării, filosofia adecvată şi 
ranchiuna nedomolită împotriva celor care realizează ceva. 
În acest sens noi românii ştim multe. Geniul e persiflat 
fiindcă aşa-zisele personalităţi care promiseseră mari 
creaţii nu mai credeau în nimic... Forţa de a înfrunta 
singurătatea, renunțare la tot, familie, soţie, copii, prietenia 
cu alte familii, soţii şi copii, o au puţini, iar eu nu ştiam încă 
dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (şi simţeam că 
aşi putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate 
acestea şi înainte de a mă vedea constrâns să renunţ la ele, 
să mă învălui în trufia unei singurătăţii orgolioase. Fără să 
ajung să semăn cu Acojocăriţei, trebuia să învăţ să duc un 
trai dur cu Matilda, până la marginea posibilului. Eram însă 
departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La 
urma urmei, gândeam, această labilitate a stărilor sufleteşti 
ale Matildei semăna cu natura şi avea forţa ei: dacă era nor, 
asta însemna nor, era zadarnic să mai cauţi în astfel de zile 
soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violenţă, asta însemna 
furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc 
(nenorocire, tocmai în ziua când vroise să-mi spună că e 


însărcinată!) şi dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce 
putea să însemne? Trebuia descifrat... 

Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în 
sine, îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne 
ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gânditoare spre 
uriaşul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg 
toate uşile, se întoarse în hol şi reveni şi deschise un alt 
dulap din antreu, dulap de haine groase căptuşit cu alamă 
împotriva moliilor şi o văzui că se întoarce cu două mari 
geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă 
apropiai să văd ce face ea acolo. Liniştită, punea în ele 
lucruri. Era prin iulie, şi mă gândii că vrea să plece în 
concediu fără mine. „N-are decât”, gândii, deşi mă întrebai 
cum poate ca pleca în concediu aşa singură spre sfârşitul 
lunii a opta? Putea sa păţească ceva. Observai însă că îşi 
vâra în ele prea multe lucruri şi prea groase pentru luna 
iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lână, mantouri... 
Stăteam rezemat de tocul uşii şi mă uitam, încercând să 
înţeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi 
groşi de iarnă, mănuşi, un costum de schi, feluri de fuste, 
rochii multicolore... Uneori se apleca şi bâjbâia prin sertare 
de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le 
scutura, le contempla, apei le arunca înapoi. Astfel se zorii 
câtva timp când scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar 
pantofi, cismuliţe (astfel le numii în mintea mea, cismuliţe, 
nu cisme...). Mişcarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, 
pauzele, aplecările, alegerea veştmintelor pe un înţeles 
inexplicabil îmi dădură parcă o halucinație. Vedeam ce se 
întâmplă, dar înţelesul nu se ivea. O anumită mişcare, chiar 
cu înţeles şi nu atât de variată, dar înscriindu-se unui unic 
sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. 
„Poate vrea să le dea la curăţat”, gândii scuturând din cap, 
dar cum să dai la curăţat cisme, pantofi, rufărie intimă? 
Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă 
în care căzusem şi o-întrebai: „Ce faci tu acolo?” Ea nu-mi 
răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel 


puţin un minut şi fără să mă privească, văzându-şi de 
treabă, îmi răspunse cu gândul absent: „Plec, ţi-am spus, 
dacă nu pleci tu, plec eu!” Auzind-o inima bătu ori un 
svâcnet care mă făcu, ca odinioară când venise prima dată 
la mine, să simt un fulger prin şale în zig-zag, care îmi tăie 
răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gândii. Avui apoi un 
surâs, reflex bizar şi nefericit al mici gândiri paşnice, mă 
apropiai de ea şi îi pusei mâna pe umăr, vrând să-i spun că 
asta e o prostie şi să renunţe la ea. Ea sări în lături ca 
muşcată de şarpe şi îmi şuieră cu o ură sălbatică: „Să nu te 
atingi de mine”, şi cu o astfel de voce încât pe lângă ură 
distinsei ameninţarea. Ne privirăm în ochi câteva clipe, 
intens, două priviri fără iluzie şi fără împăcare. Nu mă 
apucasem să-i descifrez ura, şi acum ea îmi oferea să 
reflectez la primejdia care m-ar pândi dacă mai încercam s- 
o ating, chiar cu intenţia de a-i declara că o iubesc. Ei, ce 
primejdie? Îndârjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, 
având aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai 
fac ceva dacă mai îmi dă mâna. Mă aplecai atunci şi îmi 
deslănţuii furia asupra geamantanelor: le răsturnai, lovii cu 
picioarele în ele, împrăştiai lucrurile prin odaie şi în cele din 
urmă luai geamantanele şi le dusei înapoi în dulapul din 
antreu, pe care îl încuiai şi băgai cheile în buzunar. Revenii 
calm în dormitor. 

„Aştept să naşti, îi spusei, şi pe urmă te învăţ eu minte. Se 
urcase în pat şi începuse foarte liniştită să răsfoiască o 
revistă. Se aşezase cu fundul la uşă. „lată deci, gândii, cum 
gestul care altădată mă făcuse să râd, când fusese vorba de 
Petrică, revenea, chiar dacă faţă de alt bărbat care nu 
semăna câtuşi de puţin cu acela. lar ea nu ştia ce eu ştiu... 
„Şi felul cum stai tu acuma când bărbatu-tău îţi vorbeşte, 
continuai, o să confirme zicala; capul face, fundul trage!” 

Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel 
puţin un ceas până să redevin senin. Şi totuşi mă hotărâsem 
mai înainte să mă port cu ea ireproşabil, orice mi-ar face! Ei 
bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las să plece! 


Ar fi plecat oare? Bineînţeles! Violenţa reacției ei şi 
ameninţarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi 
suportat o înfrângere şi ar fi mers foarte departe... avem ca 
un plan şi pentru varianta în care lăsând-o să plece sconta 
pe venirea mea după ea (şi cred că avea şi un alt plan în 
care eu nevenind ea ar fi stat plecată până ce ar fi trimis 
emisari prin rudele ei să plec eu, şi încă unul în care dacă n- 
aşi fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunţe) 
„„. Nu mai ştiu ce-ar fi făcut după aceea, dar ştiu ce-aşi fi 
făcut eu, aşi fi aşteptat-o la ieşire şi aşi fi adus-o acasă cu 
povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care 
pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi 
cruțat şi mi-ar fi reproşat-o în eternitate. Cui i-aşi fi putut 
spune şi cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă? 
Dacă amintirea lui Acojocăriţei n-ar fi rămas atât de vie în 
memoria mea, aşi fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în 
clipele când o contemplam făcându-şi bagajele, să devin 
subiect de comedie umană. 

Şi toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că 
nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aşi fi 
fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe 
loc chiar intuiţia tuturor acelor variante; simţisem însă că 
nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale 
cărei consecinţe nu era conştientă în pornirea ei... începea, 
oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era 
adevărat, mă umilise, dar cel puţin n-o ştiam decât noi doi, 
în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, 
Tasia, Masia, dracu, Tamara (în faţa căreia făcusem pe 
grozavul), fără să mai vorbesc de părinţii mei, de Ion Micu, 
de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeaşi 
consideraţie, ca înainte de a deveni şef de catedră şi 
decan... Şi încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să 
reacţionez în singurătatea biroului meu, mai tânăr ca ea 
puteam fi înţeles că nu ştiu încă să mă port cu o femeie, dar 
ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu ştia să se poarte 
cu un bărbat? Nu se fuge de-acasă în luna a opta... 


Nu bănuiam atunci, simţindu-mă chiar pe deplin liniştit, că 
o protejasem pe Matilda, că puţin îi păsa ei de toate 
acestea. Aveam s-o aflu curând, după două luni de la 
naşterea copilului, când credeam că amenințările mele 
anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-şi poarte ura 
liniştită, dacă acest eveniment biologic, etern şi 
fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine 
viaţa unui cuplu, cum e naşterea unui copil, n-o să-i schimbe 
starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost 
un risc infinit mai mic în consecinţe decât ceea ce mă făcu 
ea să trăiesc în ziua aceea... 

XI. 

Nimic deosebit nu mai apăru între noi până la acea 
sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se 
petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe 
apele ei ar fi fost ceva nou în viaţa mea cu Matilda. Trebuie 
să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot 
acest timp, adică începând după scena cu fugitul ei de- 
acasă şi până la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s- 
ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume apariţia unei stări de 
calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e 
adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai 
reprima ca înainte, când mă bucuram că le avea. 

Ana strânse a doua zi dimineaţa fără să se mire lucrurile 
împrăştiate prin dormitor, ca şi când ar fi fost normal să le 
găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu 
trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda 
mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în 
ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme 
tăcerea se instala între noi, dar nu când era vorba de 
lucruri practice. „Mănâncă şi tu cu prietenul tău la braseria 
voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui 
Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neaşteptate)... 
iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a 
făcut, sau că un geniu se va naşte. Până să se nască geniul, 
vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mânca.” Iar 


alteori: „De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la 
pantalon? Nu ţi-l cos eu, n-ai nici o grijă, ţi-l coase Ana, care 
nu se jenează la gândul că vreo studentă s-o fi gândit cu 
nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea.” 
Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuşi, 
dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare: 
„Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin 
nemâncat.” Sau, impenetrabilă, simulând o gelozie care nu 
spunea nimic: „Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem 
astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? 
Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filosof decât 
tine!” 

Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam 
nevoie să-mi reprim vreun răspuns. landreţea era pentru 
sine şi pentru cel care se hrănea din sângele.ei. O vreme 
am auzit-o râzând singură în dormitor. Chicotea, urma o 
tăcere, apoi izbucnea deodată într-un râs stăpânit de o 
mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă 
primi cu o tandreţe totală şi firească, aşi fi zis de o 
extraordinară forţă de sugestie: s-a întâmplat vreodată ceva 
rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum merita un lucru 
atât de neînsemnat faţă de irepresibila veselie care o 
stăpânea. Îşi duse mâna la gură cu un gest simplu de 
ţărancă şi chicoti iar. „Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus 
rochia şi îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe 
care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de 
aşteptare şi pândă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă 
mătăsoasă apăru un gurgui care se mişca. Matilda îl prinse 
cu mâna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea 
râse cu gura până la urechi. „Ştii ce puternic e? zise. Îi ţin 
tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios, 
trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar 
cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar şi 
scena se repetă şi ea izbucni din nou în hohote. Dar 
deodată parcă îşi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc 
şi deveni străină, nu întru totul, dar absentă şi gânditoare, 


luă în mână o carte. Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai 

iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem.; 

Foarte bine, gândii, văd că îţi place să te joci cu el încă de 
pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot 
să mă ocup liniştit de filosofie. 

Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de 
Matilda că de două săptămâni nu se mai găsea carne, sau 
se găsea puţină, şi până să-ţi vie rândul la coadă, apoi, 
spunea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, 
mân-ce-l în pântec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la 
doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul 
însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la 
vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel 
da pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau 
Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încât se 
ocupă Matilda de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica 
râtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la 
tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi 
să mănânc! 

Îl ţinurăm aşteptând-o pe Ana, care nu veni decât după o 
săptămână, când era prea târziu: o găsii pe Matilda în 
bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl 
măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi 
spuse. Făcea cârnaţi din carnea pentru cârnaţi. Stătea pe 
un scăunel, cu burta mare, şi învârtea la maşina de tocat, 
care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. 
„Vezi-ţi de treabă”, îmi răspunse... Mă chemă totuşi după un 
ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de 
carne. „Poftim, zise, mănâncă pomana porcului. Şi se 
întoarse la cârnaţi, care mai puteau suferi o amânare, până 
venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o prinse 
acolo miezul nopţii... în sfârşit se culcă, după ce îmi arătă 
nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a 
cârnaţi nu semănau. Nu apucasem să adorm, când îi auzii în 
întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: „Ce 
este?” „Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros.” „Sigur, 


zisei, stai tu să faci cârnaţi ore întregi, că o să-ţi fie bine. 
Toate sunt la dispoziţia ta.” Şi stinsei veioza; îndată ea 
strigă: „Ah, Doamne!”' Aprinsei din nou: „Ce este?” 
„Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd copilul. La şapte luni e 
mai bine decât la opt luni... Şi iar strigă: O, prostuţule, nu e 
timpul tău, ce vrei tu, stai liniştit...” Dar eu sării din pat şi 
pusei mâna pe telefon. „Maternitatea, vă rog, doctorul 
Salanţiu e de serviciu?” „Da, aşteptaţi un moment.” 
„Doctore, soţia mea are dureri mari” „Cine e la telefon?” 
„Petrini!” „A, da! Să vie doamna imediat la maternitate.” 
„Îmbracă-te imediat”, îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar 
un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos şi în câteva 
minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm şi intrarăm 
în el. 

La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit şi 
supărat. „Ce-aţi făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea? „Nu 
ştiu, doctore, înălţă Matilda din umeri. N-am făcut nimic.” 
„Întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos”, spuse acesta 
deodată calm şi parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă şi o 
sugea cu seringa. Şi se apropie, îi desveli fesele şi îi înfipse 
acul, pe care îl scoase, strigând unei infirmiere: „Rezerva 
patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să 
adoarmă şi totul o să fie bine. Poftiţi!” „Doctore, îl întrebai, 
pot să stau şi eu până adoarme?” „Bineînţeles”. Dar 
aşteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu 
stăpâni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. 
Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care 
născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, 
avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca şi la agonici, în 
alte spitale, înţelesei eu, moartea pândea pe-aproape 
naşterile care vroiau s-o sfideze. Neliniştit, mă uitai la ceas. 
Intrai în rezerva Matildei, sperând s-o găsesc liniştită şi 
adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deşi tocmai 
când lipeam uşa, ea, cu perna în braţe, se muta de la un 
capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în aşteptare. Ea 
nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi 


vâri faţa în ea... Da, adoarme, gândii, dar în aceeaşi clipă ea 
îmbrăţişa perna şi se mută iar la celălalt capăt... Mă 
apropiai... „Matilda, îi şoptii, cum te simţi...?” „O, mi-e 
somn”, răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o 
fluturare a mâinii de îndepărtare, de buimăceală... „leşii, 
zise infirmiera, injecţiile astea sunt foarte rele, dar fac bine, 
potolesc contracţiile înainte de termen... Fiţi liniştit, mâine 
se întoarce acasă...” 

Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi 
povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună 
mai târziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu 
putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în nesimţire ca nişte 
vaci şi se trezesc râzând... Da' zdravănă fetiţă! Doamna 
când a auzit, a întors capul: dă-o-ncolo, a zis, credeam că e 
băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, când o 
duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o 
văd. Să nu mi-o încurcaţi cu alţii... Au, unele, frica asta, să 
nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de 
mânuţă, cum să-i încurci...? 

Când am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta 
maternității, i-a desvelit copilului chipul şi mi-a spus fără 
vreo tandreţe patetică: „Uite, fi-ta, şi a învelit-o la loc, 
adăugând: Sper să-ţi semene, nu e nevoie de oa doua 
Matildă în viaţa asta, ajunge una.” 

Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi 
mă uitai din nou la fetiţă, pe care o botezasem ca pe mama, 
Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti 
de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că 
speră să-mi semene mie şi nu ei? Îmi înapoie florile ca să 
poată urca în taxi. Maşina luă viteză. De ce e bronzata? o 
întrebai. Te pomeneşti că e brunetă?” „Nu, are icter! zise 
ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e 
o reacţie fără importanţă. Trece în zece zile.” 

În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi 
prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi 
tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea să mă cheme, 


telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare 
să-i vie rândul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o 
dimineaţă pe la orele patru, tot aşa, prinsă brusc de aşa- 
numitele contracţii. Ştiam că totuşi naşterea părea să vină 
abia peste câteva zile, dar e adevărat că putea surveni şi 
peste câteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem 
ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături, să 
mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întâmplă ceva. Mă 
trezii şi dădui un telefon... Aveţi o fetiţă de trei kilograme, 
strigă infirmiera, să vă trăiască.” „Când a născut? „Chiar 
acum!” „Pot să viu şi eu?” „Interzis!” „Păi data trecută n-a 
fost interzis.” „Era altă situaţie, în alt salon...” „Fetiţa e 
normală?” „Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart 
urechile! O să iasă o muieruşcă...!” „Dar mama?”. Mama, 
staţi puţin că tocmai iese, dar nu vorbiţi mult, că doarme...” 

Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea 
părăsi receptorul şi după câtva timp auzii vocea Matildei, 
care nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul...da, da... am 
văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn...” Apoi vocea infirmierei: 
„Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers 
bine...” 

Încât acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot felul de 
istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea 
mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se 
potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest 
loc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde 
porneau în viaţă, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar 
şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia 
locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus. Că un ţigan 
şi-a trimis şi el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit 
ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi că asta, când doctorul Salanţiu 
a vrut să-i desvelească burta, a început să ţipe şi s-a vârât 
sub pat. „leşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te 
ajut să naşti dacă nu mă laşi sa te examinez?!” „Nu ies, 
dom'doctor!” „Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit 
aici? „Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mâna 


WI 


pe mine mă omoară!”' Gelozie primitivă şi cretină, gândii şi 
nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfârşit toată 
chestia... „Acolo, reîncepu Matilda cu un glas şoptit, semn 
că trebuia să fiu atent, că o să mor de râs, fiecare gravidă 
îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă 
grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. Îl alege de- 
acasă, ori, după reputaţia aceluia, ori la recomandarea 
cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). 
Şi uneia i se recomandă unul tânăr, abia ieşit din facultate. 
Şi ăsta, când a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii şi 
dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a 
povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat să vadă dacă femeia 
nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, 
mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde, până 
ce, odată, sbang, copilul ţâşneşle ca din puşcă din burta 
femeii şi o face praf...” „Cum adică praf, tresării eu, a 
murit?” „Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniţă toate alea 
şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost 
chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, înecată în sânge cum 
era femeia, a început s-o coasă. Când a terminat, s-a şters 
pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atât 
(căci, infirmiera îl informase ce făcuse): «Tâmpitule!»,, „Şi 
copilul?” „Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o 
ţarancă, mai avea doi acasă... Şi chiar dacă ar fi făcut, 
Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era 
furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea 
cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul...” „De 
ce?” „Pai îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu 
vorbesc de una până la anus (0 pufni râsul), i se vedea 
anusul când o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, 
în toate părţile a fost sfâşiată... Una, continuă Matilda cu 
altă expresie, era la al treilea avort la şase luni şi ceva, nu-l 
mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i 
se vedea creştetul şi el săracu nu vroia nici el şi, cât da de 
aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, 
dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta şi iar i se vedea 


creştetul. Până la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au 
luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l- 
au aruncat la crematoriu... 

Abia atunci am înţeles de ce îmi povestea Matilda toate 
acestea: putea să i se întâmple şi ei una din aceste istorii şi 
nu i se întâmplase. Se bucura! Dacă numai în două 
săptămâni cât stătuse acolo aflase atâtea, asta însemna că 
într-un an se întâmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. 
Gravida nu era cruţată de ginecologi în momentul naşterii... 
împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o 
treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n- 
am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mâna şi 
lucrează, apucă-te cu mâinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi 
adu pe lume un nou deştept, care să facă pe urmă pe 
nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu el... „Chiar aşa 
le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici 
dumneavoastră, oricine ar fi fost, ţărancă simplă sau 
nevastă de ştab! Dar cine îşi mai aducea aminte când îl 
vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, când acelaşi medic i-l 
arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plângi când îi vedeai 
guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde 
îi era atât de bine. Cât am ajuns la spital, povesti Matilda 
mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi 
animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în 
care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi 
nici hrănit şi nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă 
afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are 
încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Când nu 
se întâmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece 
zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... 
(Vezi, sunt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea 
devreme, alţii nu vor sau nu pot fi alungaţi la termen, şi mor 
şi ei şi le ameninţă şi pe mame; am impresia că legea asta 
ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea târziu... 
tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la nişte 
analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze 


triumfător nu ştiu ce şi i-a picat paharul din mână... în 
schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, 
cerându-ne să-i aducem ba nişte peşti de la Bobotează, pe 
care îi mâncase cine ştie când, ba să-i punem războiul de 
ţesut să-mi facă ea mie nu ştiu ce covoare de zestre... 
Sufletul îi era tânăr, dar nu şi vasele din creier care o 
damblagiseră...) Salanţiu a fost mai reţinut cu mine, 
datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a 
spus că eşti cel mai serios universitar de la Filosofie. 
(Vaintrub, când îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, 
se arătase afectuos şi mă asigurase să n-am nici o grijă să 
mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea să-i 
vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumneavoastră 
şi copilul aveţi forţă vitală. De unde ştiţi? Avem noi indiciile 
noastre. Îl credeam, cu toate că simţeam junghiuri adânci, 
se opreau totuşi câteva secunde şi puteam să respir. Cum e 
cu naşterea fără dureri? l-am întrebat printre ţipete, dar 
eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să 
vedeţi şi singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. 
Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să 
mă dau jos şi să nasc poimâine. Chiar am schiţat gestul să 
mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. 
Copilul e pe drum şi ei îi arde să plece la plimbare. Atunci 
am simţit că mor, dar că şi scap... Cred că am urlat ca o 
vită... Nu ştiu cât a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu 
sughiţuri, se îneca... ca un broscoi... Când mi-a arătat-o”... 
Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a 
simţit în clipa aceea. Se posomori, era secretul ei... 

Şi nu-l desvălui şi începu să se identifice cu acest secret 
chiar din primele săptămâni, care urmară. Mă dădea la o 
parte de lângă pătuţ, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu 
ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfăşura, îşi scotea 
sânul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi când 
ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi 
dădea să sugă din sânul ei bogat, în deplină singurătate şi 
complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine... 


XII. 

Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc 
la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deşi Matilda, 
fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie. Preotul o vâri 
pe Silvia în apă (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire 
de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne 
eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ţi 
dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe 
carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie alături de a 
tatălui şi putea influenţa nota la purtare. Mă uitam la preot 
şi mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste 
prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut 
înmormântări fără el, cu camioane, sinistre apariţii... 
Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate 
există (şi nu există? chiar aşa, suntem părăsiţi în marele 
cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noastră?). Curios, 
mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se 
întâmplă. Murise subit o oarecare Marița, responsabilă de 
stradă. A luat cuvântul în faţa gropii căscate viitorul 
responsabil, s-o elogieze. „Eroinica ţaţa Marița”, zicea el, a 
făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Marița a activat cu multă 
cinste, c-o fi c-o păţi... Prezenţa unui preot, om cu carte şi 
cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrând 
neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzisem că undeva 
într-o comună, Săpânța, din nordul provinciei noastre, 
apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci 
versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viaţa 
mortului şi care în mod straniu plăceau cetăţenilor acelei 
comune, iar la noi în oraş se spunea că sunt „geniale”. 
Reţinusem şi eu o însemnare pentru concizia finalului unei 
existenţe: Aici zace şi se face Nicolae Pârvu praf... 

Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii, dar mult mai 
rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al paharului, care 
n-avea să mai bea acum decât apă de ploaie, curvar, să mai 
iubească acum şi el pe vecina de mormânt, palavragiu sau 
certăreţ, să se certe de-aici înainte cu viermii, mâncău, 


acum avea să-l mănânce şi pe el pământul, să-i intre în 
gură. Se spunea că aceste inscripţii individul le compunea 
amatorilor pe când aceştia mai trăiau şi râdeau auzindu-şi 
viaţa rezumată în patru versuri într-un fel atât de 
neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge 
straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenţia prea 
sofisticată... 

Biserica nu era nici în interior şi nici pe dinafară într-o 
stare prea bună şi nici odăjdiile preotului prea noi. 
Schimbarăm câteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu 
din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se 
îngrijeau de către stat, ci tot de către credincioşi, dar 
autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea 
mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată 
moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe 
lângă slujba religioasă, mai preda şi religia în şcoală, însăşi 
expresia acestui preot era umilă, ca şi când odată cu 
pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi 
pierduse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu? 

Ne întoarserăm acasă şi pe la ora trei începură să 
sosească musafirii, veni marele şef al clanului Lemnarilor, 
Vasile (asia luase parte la botez ca şi părinţii mei), Tamara 
cu gringalet-ul, Petea cu posomorâta de nevastă-sa, câţiva 
colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, 
Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, 
Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după 
tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deşi eram 
puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se 
aşeze la masă, se şi grupară inevitabil: rudele Matildei şi cei 
doi arhitecţi în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, 
şi numai mama, tata şi bunicii mei rămaseră stingheri. Mă 
dusei la ei. 

E uimitor să-ţi vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit 
tu însuţi un bărbat care s-a însurat şi are şi un copil. Bunici 
încă vânjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de 
ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un viciu care să-i 


ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu 
neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, 
muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spunea, adică se 
ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu 
descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire 
pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adâncul 
sufletului, căci atunci eram prea tânăr şi în plină înflorire, 
ca să-i surprind înţelesul. Abia azi iese la suprafaţă. „Eşti tu, 
maică, fericit? parcă mă întreba, cu intuiţia extraordinară a 
mamelor, care au avut destul timp în viaţă să mediteze, mai 
ales ea, care se detaşase de propriul ei bărbat, prin voinţa 
de a rămâne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau 
poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase când vedea 
acum cu ochii ei că totul se învârtea pe această linie în jurul 
iubirii şi ceea ce înțelegeau oamenii prin asta, posesiune şi 
nu dăruire? Citea în bucuria mea o adâncă supunere în faţa 
acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că 
strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, 
chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era 
gândul numai la ea? 

Întinse, mâna şi mă mângâie, iar eu îmi ferii obrazul, 
având în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. 
Dacă gândul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund:Nu 
mă cunoşti, mamă? Sunt fericit în nefericirea mea.” 

Şi râsei: „Uite la mama, în loc să-şi mângâie nepoţica, ea 
tot pe mine vrea să...” „Maică, zise ea, eşti tu vesel, dar 
parcă nu mai eşti cum te ştiu eu.” „Păi cum să mai fiu? îi 
răspunsei. Am mai îmbătrânit” „Munceşti prea mult, zise, 
mai lasă cartea.” „Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, 
să tai frunză la câini?” „Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe 
toate la inimă! Nu-i vezi? Sunt graşi şi frumoşi!” „Vrei să 
spui că eu sunt slab şi urât?” Şi mă dădui pe spate de râs. 
„Nu că eşti urât, dar ai cam slăbit...” „Şi de unde ştii tu, 
mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?” 

Nu-mi răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile 
mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la 


nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia 
Matildei care nu-mi era adresată? O femeie trebuie să stea 
lângă bărbatul ei şi lângă părinţii acestuia, nu cum făcea ea 
acum, că i se auzea râsul printre străini şi la ei nu venea să- 
i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, 
privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. 
Dar veselia i se stinsese, „Mama vrea să-şi vadă nepoţica” îi 
spusei. Matilda îşi trase mai aproape scaunul. „Adoarme 
greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat şi abia a 
adormit. Când se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: 
Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu ţuică sau 
când ne aşezăm la masă?” „Dacă mai durează, desigur...” 
„Mai durează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd 
că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a 
descleştat gura şi o ţine de vorbă.” De ce nu-i spui? zisei, 
gândind: şi tu de ce nu te duci s-o ajuţi pe Ana? Tata se uită 
sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blând 
deveni sever şi tata se mişcă jenat de prostia pe care era 
gata s-o facă deschizând gura. 

Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitându-le pe asia şi 
Tamara să vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm 
ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele 
Vasile se strâmbă şi aruncă pe gât puţinătatea aceea de 
lichid, punând apoi mâna pe sticlă şi înghițind alte trei la 
rând. „Astea sunt pentru cucoane, zise el cu înţelegere, te 
pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai 
mari! Eu o să trec drept beţiv.” „Apăcă eu ştiu că domnul 
Vasile nu este la el beţivu”, zise Ana. „Ştii tu, dar ce-o să 
zică lumea asta?” Avea dreptate, şi eu băui unul şi păstrai 
un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. „Ce mai faci, 
bunicule, zisei, cum mai merge?” „Cum să meargă, zise el, 
aşi mai trăi mult dacă n-ar fi bătrâna asta! 

Adică bunica. „Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aşi fi eu, te- 
ar mânca câinii. Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo 
ficatul... Nici un pahar nu ştie unde e. Odată i-am zis şi eu: 
du-te şi ia-l1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. 


Da' unde e un dulap, îl aud că zice şi m-am închinat 
singură.” „Păi în casa asta sunt douăzeci şi patru de 
dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa 
numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tâmplarul şi, 
zice, să-mi faci aicea un dulap...” „Da, parcă ai ştiut tu cee 
aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost 
la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şi nu ştii unde e un 
dulap.” „Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor întețit. 
Ce învârteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?” „Nu, da' zici 
că ai mai trăi mult dacă n-aşi fi eu...” îl prinsese, mă uitai la 
el să văd ce mai zice. „Păi da, răspunse el de îndată, aşi lua 
şi eu una mai tânără, nu o hoaşcă ca tine.” Până şi mama 
surâse. „Iu să iei una maitânără?”, îl întrebă bunica 
uitându-se la el cu acelaşi humor senin al bătrânilor care au 
trăit şi s-au înţeles binecât au fost în putere şi a căror 
singură distracţie în doi era acum să-şi spună unul altuia 
cât de bătrâni au ajuns încât nu mai fac amândoi nici cât o 
ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toţi, cu jubilaţiune, 
treptele vârstelor; bunicii bătrâni, părinţii mei, pe lângă ei, 
în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă 
simţeam chiar astfel), aveam totuşi la rândul meu o fetiţă, 
sărisem deci şi eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sunt fete 
care mor după bătrâni! Le place lor, ce să le faci!” „Păi cum, 
făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă 
o babă căptuşită.”' „Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii”, 
mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi 
despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, 
alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta 
cu interes, în timp ce tata se enerva, că el ştia demult că... 
şi că el le spusese, dar... 

Mă ridicai şi revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea 
şi tăcu în clipa când intrai eu, dar nu pentru că se ferea de 
mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mână, în afară de 
Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea. „lotuşi, 
doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de 
ce ar fi necesară.” Vaintrub dădu din umeri: „Nu ştiu 


absolut nimic”. „Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi.” „Nu 
mai multe decât le poţi face şi dumneata.” Adică”, insistă 
Micu. „Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, 
în care să se desființeze vechiul bacalaureat, şi cursul 
primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul 
universitar să fie de cinci ani.” „Şi numai atât? clipi Micu 
des, iritat şi plictisit. O a doua reformă a învăţământului, la 
o distanţă aşa de mică de prima, nu cred eu că se va 
rezuma numai la atât.” „Şi eu cred, zise Vaintrub. A venit la 
noi în inspecţie un individ de la minister şi a asistat chiar la 
cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sunteţi cam rupt 
de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi 
scolastica dumitale?> «-Nu te interesează pe dumneata, ne 
interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filosofia...» 
«Acum nu facem filosofie, m-a întrerupt el, facem 
tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce 
căuta prin universităţi...» «Dumneata», îl auz că îmi zice... 
«Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie să te adresezi 
unui profesor universitar şi decan, cu dumneavoastră, că n- 
am păzit porcii împreună...» îl văd că se face roşu şi se 
încordează în gât. «Dumneavoastră, zice, aţi auzit de 
îmbunătăţirea compoziţiei sociale în cultură şi învăţământ?» 
«Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata.» «Atitudinea 
dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe 
care îl ocupați. O să raportez tovarăşului ministru.» «leşi 
afară! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata şi pe 
ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că 
acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de 
intelectual burghez cu vederi de stânga, o nulitate, pur şi 
simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţământ, dacă aşa 
înţelesese el să-şi îmbunătăţească compoziţia socială a 
cadrelor din minister, angajând astfel de pitecantropi. A 
doua zi telefon de la cabinetul tovarăşului 1. C. (era acelaşi 
personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula 
universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punându-l să ţină o 
conferinţă despre Amăicăliţului). Pe I. C. îl cunosc din 44, 


când mi-a propus să primesc funcţia de secretar al 
comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, 
ştiţi de ce, şi i-am spus că mă simt capabil să-i fac faţă în 
cultură, da, în asemenea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi când 
mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare 
la telefon. <Dumneata vrei să zbori de-acolo?> I-am spus: 
«N-am cerşit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu 
zbor. Vă adresaţi poate ministrului învăţământului, căruia 
lui îi e frică să nu zboare? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă 
mai ameninţaţi astfel.» S-a înfuriat. <Da' carnet de partid 
ai?> «Am!» «Vezi să nu rămâi fără el.» <Sunt medic,> i-am 
răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienţii şi fără carnet, n-cm 
intrat în partid să mă agăţ de un carnet. Pot să am 
convingeri şi fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni!» -«la 
uite, a râs el de astă dată, cum îşi scoate corniţele dră- 
cuşorul mic-burghez!», „Are şi el o idee, zise Micu, una 
singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vântul. Parcă îl 
vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat şi 
unde n-a citit nimic...” „Aşa este, continuă Vaintrub, când a 
văzut că nu mă sperii, a dat-o pe râs. Că e adevărat că l-am 
înjurat pe ministru? <N-am înjurat pe nimeni, i-am, 
răspuns. A trimis în inspecţie un individ dubios, pe care l- 
am dat afară> «-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în 
problemă, nu să le dăm afară când vin în biroul nostru.» 
«Se poate şi asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu 
mai facem filosofie, ci tractorie.» <Aşa a spus?!> «Da, aşa a 
spus»- «Atunci e un idiot, care nu ştie nici măcar că clasa 
muncitoare se ghidează după filosofia marxist-dialectică, şi 
că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e aşa, atunci ai avut 
dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în 
practică.»' „E un simptom totuşi”, zise Ion Micu. 
„Bineînţeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, 
ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un 
fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e 
falsă: ce e aia să îmbunătăţeşti compoziţia socială a 
cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Pregăteşte- 


le şi pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu aşa, gata, 
să îmbunătăţim compoziţia... Lozinca se aplică, dar nu 
îmbunătăţeşte nimic, dimpotrivă, devine extrem de 
dăunătoare, cu consecinţe incalculabile la nivel naţional. 
Degeabazicea ]. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m- 
am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se 
întâmplă?” „Ce să se întâmple? zise Micu, îl ascultă pe 
troglodit, zice da, tovarăşe, şi scoate din program cursul 
despre scolastici.” „Ai dreptate, zise Vaintrub cu acelaşi glas 
ştiinţific. M-a chemat rectorul şi deloc jenat mi-a spus că ar 
fi bine să-i dăm dracului de scolastici şi să ne mulţumim cu 
grecii vechi şi cu marxismul. Asta a doua zi după cemă 
chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat 
de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, 
chiar ministerul a dat această dispoziţie. L-am întrebat când 
a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta 
însemna că 1. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase 
în pace, şi asta, ridică,vocea Vaintrub cu o indignare mai 
puţin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine şi îi 
explicasem şi recunoscuse el însuşi că avusesem dreptate. 
Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba 
lozinca, dispoziţia, care venea chiar de la el, de la I.C. şi 
care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă?” Vaintrub 
ridică din umeri. Nu putea să-şi dea seama... „Acuma ştiu 
de ce e necesară o a doua reformă a învăţământului!” 
exclamă atunci Ion Micu şi în mod bizar începu să râdă în 
felul său sacadat şi excitat de idei pe care nu vroia să le 
comunice, râs de triumf greu de descifrat şi care nu se mai 
termina... El ghicise şi extrem, de curios şi turburat 
aşteptam să-şi termine râsul acela care mi se părea cam 
neghiob în prelungirea lui exagerată şi să-i întreb, dar intră 
Matilda şi ne invită la masă... 

XIII. 

Sufrageria noastră era alături de hol, de care era 
despărțită nu de uşi sau de glasvanduri, ci de două arcade 
pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare 


somptuozitate şi mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale 
copilăriei şi adolescenţei mele erau mai mici luate 
împreună, decât holul casei Matildei. În sufragerie, un 
geam cu vitralii care dădea în curte, rămânea veşnic închis. 
Culorile lui, albastru viu şi roşu intens, ingenios combinate, 
împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, 
senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se 
meschinizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale 
cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva 
văzut şi la alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai repede 
şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară de confortul de a simţi că 
nu te apasă pereţii. Geamul acela însă, culorile lui aveau 
ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber 
undeva în realitate şi să capteze atâta lumină misterioasă, 
în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, şi când 
bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că 
dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau pasările. 
Timpul parcă se dilata, cădeam în visare şi gândeam: ia 
uite, bătrânii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atât de 
apropiaţi de mine, au prins aceste minunate culori şi le-au 
lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or 
mai fi trăind, cine ştie? 

Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: 
frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, 
odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi 
bine... Da, dimpotrivă, eu aşi avea senzaţia, oricum 
neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste 
mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, 
vidul... Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără 
etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lângă 
Leningrad... Aţi fost la Leningrad? Da, într-o delegaţie, să 
vedem şi noi cum se poate naşte fără dureri... Şi se poate? 
După părerea mea nu se poate decât prin excepţie, printr-o 
gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele 
noastre mi-au râs în nas, decât să mă trudesc atâta, urlu şi 
eu câteva ceasuri şi am scăpat... Râsete... Vocea Matildei, 


Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, 
Tamara, tu stai lângă mine, uite aici, domnul Vaintrub, 
alături (lângă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stângă 
Tamarei), doamnă Clara (lângă părinţii mei), Petea (lângă 
Ben Alexandru). 

Eu mă trezii în stânga cu bunicii şi în dreapta cu urâta 
nevastă a lui Petea. Ni se servi întâi salată de boeuf, de care 
nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urâta lui Petea şi 
Vaintrub o mâncară toată parcă hămesiţi amândoi, părinţii 
şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi când li s-ar fi pus în 
faţă mâncare pentru pisici... „Bunicule”, şoptii, dar el ridică 
demn şi discret o mână şi se uită suveran peste toată 
adunarea, să nu facem adică altfel decât ceilalţi... Eu însumi 
nu mă aşteptam să văd în faţa mea această eternă salată de 
boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la 
care fusesem invitat... înghiţii totuşi din ea şi de ce mi-era 
frică se şi întâmplă: dădui peste o bucată de carne moale, 
care îmi făcu greață. Nu ezitai şi o pusei alături în farfurie. 
Am observat un lucru curios, ce poftă de mâncare ai acasă 
şi cum e cu această poftă când eşti invitat: o foame 
neaşteptată te apucă la alţii, în timp ce acasă, cu musafirii, 
totul ţi se pare desapetisant. Clara mâncă totul, ca şi 
ceilalţi, în afară de Micu, care răscoli salata ca şi când ar fi 
căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. 
Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. 
„Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta?” îmi şopti 
totuşi bunicul. „Nu ştiu, zisei, cred că nu”. Îmi sorbii 
bulionul, care mi se păru sălciu, şi în sfârşit ni se aduse 
purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Piureul 
era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, 
iar când gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, 
era aţos, bătrân, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuşi musafirii 
noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, 
repetă purcelul. Se angajase într-o discuţie cu marele Vasile 
despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la 
înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole 


colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca 
şi despre Platon. „După părerea mea, zise el, sunt 
premature, dacă nu chiar ideea în sine e greşită.” „Ideea în 
sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în 
agricultură e strâns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă 
dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, 
pământul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a 
venit. Până la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi 
cai sau chiar doi boi? Grâul a ieşit slab cu spicul mic, 
producţie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la 
gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat 
tractoarele adânc şi am spart crusta groasă, am semănat 
normal. Bobul a stat liniştit în pământ şi când a venit ploaia 
l-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru 
mii de chile la hectar; acelaşi pământ, aceeaşi sămânță, 
aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul! 
„E. evident că nimeni nu se gândeşte, aşa cred cel puţin, că 
ţăranul o să-şi îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în 
tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să 
treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie 
ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, 
dacă e însoţit de ideea unei agriculturi colectiviste. E 
obligatorie această idee?” „E obligatorie, strigă Vasile. 
Tractorul nu poate lucra decât pe întinderi mari.” „Ei, cât 
de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atât de variat? Asta e 
valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, 
ţări cu întinderi uriaşe de pământ, dar la noi, pe lângă 
faptul că nu avem astfel de întinderi, cel puţin o treime din 
teritoriu, e compus din dealuri şi munţi. În această treime 
colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rânim cele două 
treimi. De ce ar fi absurd să li se vândă ţăranilor tractoare 
şi să-şi muncească mai departe pământul cu ele? Cum e în 
Franţa şi Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, 
produce cantităţi considerabile de lapte, brânză şi carne, în 
timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar 
intra într-o depresiune şi penurie cronică dacă s-ar 


colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine când trebuie 
să produci lucruri atât de variate şi care cer atâta grijă, 
cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, 
toată gama de produse care dacă sunt de calitate ne fac 
viaţa atât de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, 
iniţiativa pentru sine e mai productivă decât iniţiativa 
pentru toţi. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai 
vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, 
neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărând grija 
individuală pentru vite de pildă, dar şi pentru rest, e 
catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai 
funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc 
doar în faţa primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care 
şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă 
generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se 
întorc în ei înşişi şi doresc să trăiască aşa cum le place, să 
se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea 
unui câştig care ar fi măsura efortului depus şi nu să 
depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenţi, degeaba 
ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi 
ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau 
mediocră şi valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte 
cuvinte, cel sârguincios va trebui să cedeze fatalmente o 
parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui 
ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din 
domeniul implacabil al necesităţii, care sileşte un om liber 
să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii 
umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: 
sărăcie generalizată, demoralizarea pentru cei vrednici, 
care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă 
căutându-şi alte rosturi, şi bunurile pământului vor zăcea 
neculese pe câmp... Nu pot să prevăd mai mult consecinţele 
care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să 
cârpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica 
măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda 
oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că 


producţia pe care o dă pământul ar ajunge cu timpul la fel 
de sigură şi automatizată ca şi aceea a unei uzine şi că doar 
un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în 
agricultură, restul vor fi absorbiți în construcţii şi în noi 
uzine... recunosc, ar fi maximum de progres şi chestiunea 
ţărănească s-ar închide. Dar până atunci câteva generaţii 
vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, când 
totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?” 
„Deci recunoaşteţi că ideea e bună, dar aplicarea ei e 
prematură?!” zise Vasile. „Domnule inginer, răspunse 
Vaintrub, ţin să vă răspund printr-o comparaţie. Se 
căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice 
nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să 
treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni? Mie 
să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept. După cum vedeţi şi 
aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el 
să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la 
nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea 
agriculturii: ea nu va da roade decât după ce va trece un 
anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele 
sociale se coc şi ele urmând de aproape, după legi specifice, 
legile biologice, fiindcă sunt implicaţi în ele oameni vii, cu 
contradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi 
ele să-ţi dea rezultatul scontat.” „Aţi trăit la ţară.?” zise 
Vasile. „Niciodată! zise Vaintrub. „Fiindcă văd că ştiţi multe 
despre ţărani!' reflectă marele Vasile... „[ăranul e un om ca 
oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în 
mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei 
profesiuni.” „În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot 
sau nu se pot arde etapele?” „Uneori se pot, reflectă 
Vaintrub, şi poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în 
industrie. Industria noastră uşoară dădea produse 
suficiente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte 
scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce 
resurse vom finanța o industrie metalurgică şi o industrie 
grea?” 


Marele Vasile, învăţat să pălăvrăgească, obosise sub 
tensiunea la care îl supusese Vaintrub. „Eeeei, făcu el tare, 
părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e 
nepoţica? Ia s-o vedem şi noi, şi să bem în cinstea ei un 
pahar? Matilda!” „Acuşi, zise Matilda şi se ridică, trecu pe 
lângă mine şi îmi şopti: toarnă vin în pahare.” Îmi lăsă timp 
să le umplu pe toate şi se întoarse cu copilul în braţe. Ben 
Alexandru sări de la locul lui şi se apropie. Scoase un 
clopoțel mic din buzunar şi sună din el uşor sub ochii fetiţei, 
care avu o zvâcnitură de surpriză şi încântare: râdea cu 
gura ei ştirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi 
Matilda o duse înapoi. Şeful clanului se ridică şi începu să 
cânte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridicarăm 
paharele. Numai ai mei nu cântau, bunicul supărat 
pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şi bunica 
supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) 
strălucea la această sărbătoare. Totuşi, când ne oprirăm din 
cântat, i se auzi glasul: „să vă trăiască, maică, să fiţi 
sănătoşi şi fericiţi şi să vă bucuraţi de ea”. Ciocnirăm 
paharele şi băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă 
îmbrăţişai cu ale mele. „Victor, zise Clara, de la locul ei, să 
faci şi un băiat.” Ion Micu.: „Victor, îngerul păzitoriu să 
vegheze asupra ei!” Mama părea copleşită de o tristeţe 
inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi 
şoptii: „Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi 
mamă, suferi de ceva?” Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se 
rostogoliră pe chipul ei şi făcu un efort să surâdă. „Ce e cu 
tine, îi şoptii mai departe râzând, crezi că sunt fată care s-a 
măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata şi îmi plângi de 
milă? Ea mă mângâie drept orice răspuns, şi de astă dată o 
lăsai şi îi sărutai mâna. „N-arăţi tu, mamă, aşa cum te ştiu 
eu, repetă ea această idee, când veneam la tine acasă şi îţi 
făceam mâncare. Erai mai vesel, mai copil.” „Păi ce să fac, 
acum sunt tată, am şi eu griji...” „Nu le pune la inimă!” 
repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi 
feream inima... Matilda veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o 


clipă de ameţeală, era atât de frumos acest chip pe care îl 
iubisem atât de tare şi care nu mai era al meu, cu toate că 
vedeam fără să mă înşel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic 
gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru 
mine). „Ce vorbiţi voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mâncat 
nimic şi nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am 
întrebat ce vă place...” „Lasă, mamă, zise mama, am mâncat 
destul, suntem şi noi bucuroşi că aveţi un copil, să aveţi 
grijă de el, că un copil...”. Şi tăcu... 

Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mâncasem, 
dar cum să-i explic că mă îngrijorase râsul absurd al lui Ion 
Micu, când spusese că acum el înţelegea de ce era nevoie 
de o a doua reformă a învăţământului? Că nu-mi ardea de 
mâncare şi că toate felurile îmi făceau greață? Ion Micu 
putea râde de o neghiobie (şi atunci şi râsul lui era cam 
neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie râsese? Iar Matilda îl 
aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer 
explicaţii. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui 
Petea, pe care îmi venea s-o omor. 

„Dom' profesor, strigă şeful clanului după ce ne reluarăm 
locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţământul 
universitar? Aici la noi, totul e în ordine? „Aici la noi da, 
fiindcă suntem o universitate de mare tradiţie, zise 
Vaintrub, şi nu acceptăm să ne abatem de la ea.” „Dar... 
zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filosof, de ce 
a fost dat afară?” Avea aerul că abia acum aflase această 
ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-l pe 
Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci 
învinuiri. „Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în 
problemele ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ei glas 
triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat să fie 
scos din universitate tocmai un atât de mare om? Nu zic de 
ceilalţi, care poate erau bătrâni reacţionari, foşti membri ai 
unor partide care...” „El n-a fost membru al nici unui partid 
politic”, zise peremptoriu unul din arhitecţi...” „Cel mai 
mare filosof român”, zise şi celălalt arhitect... Cum Vaintrub 


nu se grăbea să răspundă... „Aţi citit ceva de el?” zise lon 
Micu cu un glas inocent, adresându-se celor doi. „N-are 
importanţă, sări Matilda pe care inocenţa lui Micu n-o 
înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în facultate, a citit cel 
puţin poeziile lui, care sunt atât de frumoase... Filosofia e 
mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămâne.” „Care 
fapt?” zise Micu. „Că nimeni n-a sărit să-l apere.” „De unde 
ştiţi? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?” Tot cu 
inocenţă, ceea ce o făcu pe Matilda să râdă: „Domnule 
Micu, toată lumea ştie că n-a reacţionat nimeni la darea lui 
afară.” „Dumneavoastră aţi reacţionat când marelui 
arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?” 
„Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar 
Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui 
Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să 
păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a păţit-o! 
Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cu răbdare de ce 
era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a 
vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun...".,Un nebun care 
a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aşi vrea să 
avem mulţi astfel de nebuni”, zise Micu. „Construieşte şi 
azi, dar contactul lui cu studenţii nu mai era tolerabil”, zise 
Matilda. „Cine cunoaşte bine are dreptul să judece, dar nu 
şi ceilalţi, zise Micu. Sunt de acord cu dumneavoastră în 
ceea ce îl priveşte pe Gociman.” Matilda rămase 
descumpănită, dar nu convinsă. „Nu se compară Gociman 
cu marele filosof, sări atunci roşcatul de Petea, care ăsta, 
era mai mult decât evident că nu citise nimic. El e o valoare 
naţională, în timp ce ca Gociman mai sunt o sută.” „Stimată 
doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, 
care nu numai în oraşul nostru a introdus... împreună cu 
alţii, arhitectura modernă. Dar marele filosof era un 
profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al 
lui, nu ştia să vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă 
iertaţi, un bâlbâit, nici din primele rânduri nu pricepeam ce 
spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-a desfiinţat catedra. 


Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu 
pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar ei n-a 
vrut să facă nici o concesie...” „Ba da, zise Vaintrub, a făcut 
sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu 
mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar 
nici el, doamna trebuie să ştie, cred că Petrini i-a povestit, 
n-a procedat cu mai mult tact.” „Nu soţul meu mi-a povestit, 
ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, ştiu, a deschis 
cursurile cu aerul că n-a auzit în viaţa lui de un oarecare 
Marx." Doamnă, râse Vaintrub, permiteţi-mi să vă spun o 
mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se 
cere, ca să poată să se căsătorească, de câtre părinţii fetei, 
să renunţe la religia lui. Băiatul s-a gândit aşa, dacă religia 
mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e 
bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui acta 
fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem 
numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai şi auzi 
fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunităţii în 
sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus 
fetei şi părinţilor ei: sunt un om liber, putem să ne 
căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum 
trebuie să treci la creştinism. Cum o să intre fata noastră cu 
tine în biserică, dacă tu eşti păgân? Ascultaţi, le-a răspuns 
băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca sa trec la alta. 
Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin 
asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu 
se poate. Şi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras 
atunci într-un sat de la marginea oraşului, a început să 
şlefuiască lentile să aibă din ce trăi şi a renunţat şi la 
gândul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie şi a ajuns 
unul din cei mai mari filosofi ai lumii. A murit pe la 
patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce 
vreau să spun? Că noi, comuniştii, n-am renunţat la religie 
şi la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt 
Dumnezeu. Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplu 
filosof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un 


caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune ele 
realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru că 
demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este 
exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune 
de forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri 
incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filosofia lui e 
activă şi n-are un caracter abstract sau utopic. Din 
nefericire se întâmplă că dacă numele lui nu e pronunţat 
într-un curs de filosofie, faptul capătă un caracter de vină 
politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu 
e prima oară în istorie când gândirea unui om, sau 
cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de 
fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost 
intangibile atâtea secole. Nesupugşii erau spânzurați. 
Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se 
va interzice, ca poet, să publice. Ca filosof e clar că se va 
întâmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un 
idealist. Dar sunt convins că mai târziu va reintra firesc în 
circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strâns 
legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauză politică 
reacționară.” 

Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva 
de spus. „Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai 
gravă în universitate decât aici. Am un prieten al cărui 
nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şi-a permis 
să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat 
o dată la curs spunând încă de la uşă: Să vedem azi dacă 
Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a 
fost chiar viteaz. Şi băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce 
doreşti? l-a întrebat profesorul de la catedra,” Vreau să vă 
atrag atenţia, a zis băiatul, că românii nu şi-au creat false 
mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, 
ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le 
dărâmaţi!” Profesorul n-a avut replică, dar în aceeaşi zi au 
apărut în facultate doi securişti care l-au arestat pe băiat şi 
sunt trei luni de-atunci şi nimeni nu ştie ce e cu el. Acest 


domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie câţi ani o să stea la 
puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, 
cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria 
naţională, deocamdată domnul în cauză pregăteşte terenul. 
Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, 
halal istorie, n-am fost şi nu suntem nimic, mult mai bine ar 
fi să ne alipim...” 

O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse 
ginecologul: „Eu l-aşi împuşca!” „Reacţia ta e firească! zise 
Vaintrub. În condiţii de război civil asta ar păţi acest domn 
şi poate şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde tabăra 
adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar 
absenţa lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă 
nu-mi imaginez că acest domn e atât de imbecil; măcar pe 
cale raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va 
renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, 
un individ fanatic...” „În ce ar consta fanatismul său, dom' 
profesor?”' rupsei şi eu tăcerea. „Ne-a dat de înţeles 
domnul inginer”, zise Vaintrub. „Eu sunt mai realist, zise 
Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de 
cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în 
astfel de chestiuni. Ideile sunt ale lui I. C.” „Şi ale Anei 
Pauker”, zise Salanţiu. „Da, ale acestui grup, ai dreptate, 
zise Vaintrub. 

Micu izbucni în râsul său sincopat, interminabil, stârnind 
nedumerire. „De ce râdeţi?” zise Matilda. El însă nu-i 
răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti să-i spun 
unde e baia. Între timp se strânsese totul de pe masă şi Ana 
aduse farfurii pentru tort şi fructe. Nu mâncă nimeni fructe, 
în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc 
organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i 
imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar 
fi putut face să eziţi între ele şi tort. „Eu mai vreau o felie”, 
zise Clara. „Şi eu, zise şi soţul ei. E foarte bun! Mie nu-mi 
plac torturile, prăjiturile; sunt numai pâine, ăsta e chiar 
tort...” „E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus ca reţetă...” 


„Nuci, zahăr, cremă de ciocolată”, zise Matilda. „Nucile 
date prin maşină?” „Bineînţeles!” Şi mie mi se păru atât de 
bun încât făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb 
acrişor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi 
vinul astfel? „N-am decât câţiva araci din ăsta! zise Vasile 
uitându-se la mine pentru întâia oară cu o privire în care 
simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi 
afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile 
altfel”, zise el cu un astfel de glas că toată lumea râse, iar 
eu înţelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem 
prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda 
remediul. 

„Tot n-am înţeles de ce-aţi râs”, reluă Matilda întrebarea ei 
după ce Micu reveni de la baie. „Eu râd când e rău, fiindcă 
o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o 
să fie rău', zise Micu şi spre uluirea mea toată lumea 
izbucni în hohote, „Sunteţi cam sucit! zise nevasta lui Petea. 
Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om! „Iotuşi, insistă 
Matilda, nu înţeleg...” „Dar e foarte clar, interveni soţia 
unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de 
vioiciune, semn că urmărise discuţia cu atenţie. Domnul 
profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat 
vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. 
Până aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci când 
va fi bine n-o să mai râdă deloc. Nu e obligatoriu să fie 
iarăşi rău.” „Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!” „Ce 
anume?” „Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi 
viţăvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. 
E dialectic! Nu e aşa, doctore?” adăugă el clipind des ca să- 
şi ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi 
răspunse: „Aşa este, şi eu mă gândesc câteodată când scot 
afară un nou-născut: ia uite-l, a ieşit, îşi începe acum 
drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracu ... 
„Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise 
Vaintrub adresându-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, 
această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un 


LLA 


proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: 
după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea 
grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că 
înlăuntrul răului şi binelui nu se prepară în mod fatalist 
contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc 
«preparat», ceea ce noi numim rău... apariţia pe un cer 
senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, 
cine ştie în ce adâncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a 
venit Hitler şi a găsit nu numai Europa, ci întreaga omenire 
nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut 
civilizaţia de sânge, era s-o păţim...” „Ar fi trebuit să 
urmeze binele”, zise marele Vasile. „Aveţi dreptate, zise 
Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu 
amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adică sfârşitul 
acestei crize, nu e previzibil.” 

Dar Ion Micu nu mersese atât de departe. înţelegeam că 
gândul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea şi se 
bucura şi de aceea râsese. (Nu ştiu dacă o să mai am timp 
să revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n- 
avea să se realizeze: grupul deviatorilor din conducerea 
partidului avea să fie lichidat doi ani mai târziu, dar 1. C. 
avea să scape trădându-i pe ceilalţi; abia prin 57 sau 58 
avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipografie; încât 
Ion Micu mai avusese de îndurat, râsese prea devreme.) 
Dar de ce râsese mai înainte când Vaintrub dăduse din 
umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a 
învăţământului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că... 
Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, râsul lui mă 
neliniştise... 

„Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă”, zise Matilda şi 
toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apartament. Ana 
mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă câteva 
sticle ascunse într-un dulap: „Eu păstrat pentru 
dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este 
supărat.,.”,. Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? 
Matilda, strigai eu vesel deschizând uşa oficiului. Soţia mea 


tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi 
spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai şi pe el şi 
ramaserăm toţi trei în oficiu. „locmai îmi spunea, zise 
Matilda, că fetiţa e foarte reuşită...” „Da, îmi pare bine, el 
se pricepe”, zisei cu sticla în mână. Ana aduse pahare şi 
turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei 
paharul jos şi n-o mai văzui decât pe Matilda. Îi luai capul în 
palme şi mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. 
Şi ea îmi înlănţui grumazul şi ne sărutarăm, ah, ea îmi 
răspunse ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea 
ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şi acum... 
adesea... câteodată... „Să fiţi foarte atenţi, zise Ben 
Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu 
acaparaţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că 
îl alăptaţi şi îl îngrijiţi... Drămuiţi-vă tandreţea, sunteţi doi, 
altfel o să aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie 
bine. Nu acum, bineînţeles, când el nu face decât să sugă şi 
să doarmă, dar curând o să descoperiţi cât de şireată o să 
se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi 
plânsul. Să n-o luaţi în seamă, altfel... Vă spun, e foarte 
reuşită şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi 
împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate 
conflictele din familii au la bază această tendinţă irezistibilă 
a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se 
observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate.” Mă uitai la 
Matilda şi văzui în privirea ei ironie şi neîncredere. Ea chiar 
râse: „Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copil. 
Teoriile dumneavoastră sunt pe toate drumurile, dar nici o 
mamă nu le pune în practică.” „Din păcate, doamnă. Dar noi 
ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă suntem chemaţi în 
faţa unei mame devenită neputincioasă şi în culmea 
exasperării.” Matilda râse iarăşi, ha, ha, ha, cu simpatie, 
dar şi cu îngăduinţă suverană. Şi intră în bucătărie să se 
ocupe de cafele. „Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce- 
o să se întâmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a 
învăţământului?” „lot ce pot să spun, zise el, ecă eu voi 


LLA 


pleca!” „De ce?” „Am auzit că psihologia se va suprima din 
învăţământ. Catedra mea deci, unde sunt asistent, se va 
desfiinţa.' „Şi alte catedre ce soartă vor avea? N-ai auzit 
nimic?” „Atât am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e 
dragă!” „Dar ce fac eu cu filosofia, care mi-e foarte dragă. 
Logica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai 
predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gândim 
logic, ci prin sofisme...” Ben Alexandru se arătă foarte 
încurcat. „Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cât 
cresc succesele noastre, cu atât lupta de clasă se ascute şi 
mai tare. Îţi dai seama de sofism? E menit să justifice 
represiunea, dar nu împotriva celor care sunt deja învinşi, 
ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge 
când unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins? Sau 
poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, care eşti 
partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie 
să înţeleg ca să devin şi eu liber?” „Că au apărut excesele şi 
că trebuie să fii prudent ca să nu-ţi pierzi inutil libertatea 
fizică. Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe toţi cei 
care au fost în fruntea ei, cu atât mai mult pe cei care nu-şi 
păstrează gândirea logică numai pentru ei înşişi, în clipe 
când logica însăşi e abolită.” „Ai dreptate, hai să vedem ce 
zice Ion Micu.” 

Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o discuţie 
interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat când mă 
văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam de la el şi 
se ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte 
prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? 
Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învăţământului. Or, 
tocmai asta mă interesa şi pe mine. 

Fără să ştiu cum şi de ce, pierdusem puterea şi trufia 
gândului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva 
într-o şcoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, 
avusesem timp să măsor prăpastia, consecinţele unui 
asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un 
sat şi să şlefuiesc lentile! lubeam o femeie, aveam un copil 


şi nici o fatalitate socială şi religioasă nu mă împiedicase să 
mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar 
fi putut zice? Femeia română n-are intuiţii mari, dacă 
bărbatul nu-şi desvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul 
strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar 
merita să te sacrifici. Şi nici măcar atunci... Nici măcar 
după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit 
triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează 
neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mânca toată 
viaţa. Or această viaţă era a ei, vroia să şi-o trăiască fiindcă 
nimeni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre 
Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci când 
învinsese, când luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, 
mâine nu eşti, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu tine cât ai 
fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şi 
m-am săturat. Şi n-a vrut în nici un chip să trăiască 
împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie 
simplă, da, dar cu intuiţii fundamentale. După, ani de 
nelinişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia 
să-i mai împărtăşească soarta, nici în bine, nici în rău. 
Matilda, simţeam, ar fi gândit la fel, dar fără să-şi facă 
datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajunsesem 
să gândesc despre ea ce era mai rău, cu atât mai mult forţa 
mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atât. Peste 
asta se putea trece. Bucuria singurătăţii în care gândirea ta 
rămâne activă şi jubilatoare putea să-ţi ajungă, rămâneai fiu 
al soarelui şi a tot ce există. Dar fusesem adânc implicat... 
Survenise bucuria de a apărea în faţa studenţilor, în faţa 
acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere 
că vor afla secretul gândirii marilor oameni, floarea de preţ 
a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam şi, cine ştie 
dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor 
adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un 
contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu 
mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenţei lor. 
Şi când spuneam: tovarăşi studenţi! o tăcere absolută se 


aşternea până în ultimele rânduri ale amfiteatrului. Domnii 
mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, şi cursul 
său devenise filosofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti 
tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă 
întorceam eu însumi acasă şi făceam după notițele mele 
capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la 
alta! Cum să-i părăsesc? Nu mai vroiam nicidecum. 
Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata 
să le fac!) numai să pot apărea în faţa lor şi să comunicăm 
împreună, chiar micşorând până aproape de stingere 
lumina opaiţului. Dar de ce râsese Ion Micu? Ce viziune 
avusese? 

XIV. 

Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele 
Vaintrub şi lon Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care 
stătea şi tăifăsuia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mâna 
spunând că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, 
fără să mai dea sau să sărute alte mâini, îşi luară la 
revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă. Îi condusei, 
dar nu numai până în stradă, ci continuai să-i însoțesc. 
Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu lon Micu, se 
scuză şi o luă grăbit înainte. 

„loane, începui fără ocoluri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că 
înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a 
învăţământului. Ei, de ce? Şi de ce ai râs?” „Plec din 
universitate, zise el, dar nu acum. Aştept belirea lui I. C., ca 
să intru pe urmă în presa literară şi să-i belesc şi eu pe toţi 
troglodiţii, în frunte cu Amăicăliţului. Sper să mi se 
încredinţeze funcţia de redactor-şef la Luceafărul literar. 
De-aia am râs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi 
sub pulpana lui I. C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul 
Transilvaniei o să trimit spre ei săgeți cu bătaie lungă cât 
mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădurile 
de unde au ieşit.” 

Deci nici lui nu-i pasă, gândii, ca şi Ben Alexandru şi 
Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde 


să mă întorc? „Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.',, 
„Reforma învăţământului, zise el mergând agale şi privind 
drept înainte, e necesară ca să mai desființeze nişte 
catedre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte 
schema de învăţământ după cea sovietică.” Era evident că 
se ferea, nu râsese de perspectivele căderii lui 1. C. şi de ce- 
o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliţilor care ieşiseră 
din pădure. Acest gând îi venise, poate, la masă, dar în 
biroul meu râsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua 
reformă a învăţământului îi stârnise acel straniu râs. Dar nu 
mai insistai... „Şi crezi că filosofia va fi atinsă?” Nu-mi 
răspunse câţiva paşi. Ai fi zis că se gândea, dar nu sunt 
sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. „Cred că da, 
zise. Şi cred că şi decanul nostru va fi schimbat după ce 
pică I. C.” „Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu I. C.?” 
„N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine 
pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul 
lui I. C. Ell-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi 
destui turnători care să-l demaşte (dacă nu l-au şi 
demascat) că nu aplică linia partidului în învăţământ, că e 
contra colectivizării agriculturii şi alte erezii 
contrarevoluţionare.” „Doar n-o să crezi că o să-l toarne 
vreunul din musafirii mei?” „De!” zise el, repetând 
dubitativul rebrenist. „Adică cine? Părinţii mei, nevastă- 
mea?” „Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa 
acolo care se uita la noi ca la nişte râme. Vampa aceea 
flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi. Ei, 
prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu urechile la pândă, 
auzea tot.” Începui să râd... „Fugi de-aici, altele sunt 
isprăvile ei, nu să toarne.” „Am văzut eu multe din astea, nu 
mă întreba, că spun. Şi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos 
un cuvânt, nu-mi inspiră încredere.” „Acuma, zisei eu 
batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că...” 
„Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vorbeşti...” „Cum 
adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că 
suferi de spionită...” „Lasă să sufăr eu de spionită şi fă tu pe 


viteazul în saloane, şi o să vezi ce e mai deranjant, spionită 
sau arestuita...” Şi râse. „Dar n-am scos un cuvânt”, 
protestai... „Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de 
Vaintrub. Sunt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el 
ideile sale antipartinice.” „Tu glumeşti, sau...” „De! exclamă 
iarăşi. Să dea Marx să n-am dreptate.” „Bine, zisei, o să fiu 
atent. La urma urmei, Vaintrub îşi redeschide cabinetul, dar 
ce fac eu dacă mă dau afară...” „Nu cred, zise el, deşi nu 
eşti membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e 
muncitor.” „Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?” 
„Atunci nu mai ştiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul...” 
„Una e să pleci tu, şi alta când eşti dat afară...” „Vezi? Ţi-am 
spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, eşti dat afară. Ai 
făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu ce să-ţi spun. 
Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ţi pară rău? 
Adică ce să-ţi pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, 
dacă nu pleci s-ar putea totuşi să vi se desființeze catedra. 
Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei 
catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni 
de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filosof, căruia i s-a 
desfiinţat catedra numai ca să-l dea pe el afară”... Bine, 
Ioane, mai spusei şi îmi luai la revedere şi mă întorsei spre 
casă. Dar revenii după câţiva paşi: şi totuşi nu mi-ai spus de 
ce e necesară această a doua reformă a învăţământului? Îţi 
spun eu, zise, ne vedem mâine la braserie...” „Are dreptate, 
gândii în timp ce făceam drumul înapoi, desfiinţarea unei 
catedre nu înseamnă un blam pentru cei care ţin cursuri la 
ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă se 
desfiinţează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice 
liceu, ba chiar şi matematicile şi geometria, care îmi 
plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau 
latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă...” Pe urmă îmi 
amintii că şi latina fusese scoasă din învăţământ, iar 
franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. 
Oricum, fizica va rămâne... O adâncă tristeţe însă îmi 
spunea, gândind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru 


într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care 
începusem să-i cunosc şi să ţin la ei. Diferenţa de vârstă 
între noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. În 
cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că 
abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni 
o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face 
cu o nouă biserică - ar fi savanții. „Bătrânul”, cum îi spunea 
Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor 
fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în posesia 
mijloacelor de a explora atât atomul, considerat, ultima 
particulă şi ultimul dintre secrete, cât şi marele cosmos) pot 
să-şi permită să gândească nu numai pe plan existenţial, ca 
domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar 
numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu 
şi cu cea a unui câine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sunt 
angajat la nivel cosmic. Descartes gândea: Cogito, ergo 
sum! Dar unde? Într-un univers determinabil, în care există 
gândire, dacă eu gândesc. Asta e mai greu de respins (sau 
nu e de respins), decât paralelele lui Euclid, despre care 
Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări 
astronautice. Asta ar însemna că dacă există gândire în 
univers, trebuie să ne abţinem s-o opunem materiei, să nu 
mai credem în această dualitate, ce presupune o natură 
scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gândesc în 
cosmos, pentru că eu gândesc, postulat de nerespins... 
Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o 
grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. 
Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e 
spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează 
materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul 
în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este 
spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi 
întrucât o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, 
le-am răspuns, îşi propune o mântuire a omului. O nouă 
gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera 
omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care 


Dumnezeul îmbătrânit nu-i mai poate alunga singurătatea 
sa înspăimântătoare în faţa unui univers de catran, care 
pare absurd, înțelegând că universul suntem noi înşine, 
putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. 
Gândind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care 
ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi 
ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt 
întrebările, spunându-le că vom mai avea ocazia să vorbim 
despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, 
pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe 
larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări 
stimulatoare? Niciunul dintre ei nu se gândea să-mi opună 
postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă 
de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea 
ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinaţie de 
molecule, de atomi şi electroni? Şi niciunul dintre ei nu s-a 
găsit să divulge cuiva."erezia” mea, cum avea să se 
întâmple mai târziu, când prin selecţie, în fruntea 
organizaţiei lor de tineret. U. 1. M.-ul, aveau să fie puşi cei 
„vigilenţi”, cărora n-avea să le mai scape...nimic... 

XV. 

Când ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu 
plecaseră şi ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? 
Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de 
tăcere? Da, probabil! Mă aşezai într-un fotoliu şi aşteptai 
să-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi nimeni nu 
deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înţelesei: cine 
era urâta aia? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strâmbat, 
ca şi când ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse şi 
acum o puternică zgâlţâitură interioară i-ar fi stricat 
secreta armonie. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, 
verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea 
să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întâmplă, dar 
nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îşi 
deschisese pleoapele lăsate şi se uita la mine cu o 
curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidătoare. 


Părinţii şi bunicii mei se uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi 
spus: dă-i afară pe toţi, sunt contra ta şi a noastră. Iasia 
rupse tăcerea. „Matilda, hai, gata!” Gata ce? „Lasă-mă 
Tasia”, zise ea cu o voce care se debarasa de asia şi de 
oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă şi el 
concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi... „Vezi că pe 
urmă tu rămâi aici singură cu el, cu noi...” zise el. „Dar ce s- 
a întâmplat?!' murmurai eu nedumerit „Mai întrebi ce s-a 
întâmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întâmplat? 
repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întâmplat?”' 
reluă paroxistic. „Da confirmai eu senin, ce s-a întâmplat?” 
şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu” se întâmplase, dar 
nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu şi se apropie de 
mine. „Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, 
strigă şi îşi înfipse mâna în părul meu şi îmi smuci capul de 
astă dată ţipând neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai 
pierit, spune...” într-o fracțiune de secundă gândii că mâna 
ei în părul meu e un simplu gest nestăpânit care putea să 
însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi 
să râd, dar ea continuă să mă zgâlţâie cu violenţă şi atunci o 
plesnii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întâi 
peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli 
pe jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, 
puse mâna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri şi în 
clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lângă 
capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu... 
Resimţit şocul violenţei neînfrânate, ţipătul geamului spart, 
apoi bufnitura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului 
de sticlă. „Să nu mai îndrăzneşti, gâfâi ea revenind în 
fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăzneşti...” Şi arăta extrem 
de satisfăcută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era 
acum perfect liniştit. lar eu gândii: Asta e mai rău decât 
ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat 
mâna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest 
bărbat, să-ţi cauţi altul. În acelaşi timp simţii cum o picătură 
de sudoare mi se prelinge pe gât. Mă ştersei, nu era 


sudoare, ci sânge. Mă ridicai şi mă dusei în baie fiindcă 
simţeam că mă ustură faţa. Când mă uitai în oglindă văzui 
trei dâre de sânge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe 
de piele ruptă. Când avusese timp să mă gheruiască astfel? 
Probabil că fulgerător, în chiar clipa când o lovisem şi abia 
după aceea căzuse. Mă spălai, dar sângele reveni mai ales 
în câteva locuri unde ghearele intraseră adânc. O furie rece 
mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce 
hotărârea mea era luată, trebuia să-mi retrag şi furia, nu 
mai avea nici un rost.”. 

Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor: „Vă 
rog să plecaţi.” „De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă 
nimeni, sunt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, 
Peţia, staţi, de ce să plecaţi, fiindcă vrea el?” De altfel, 
nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gând să se 
ridice, „Bine, zisei, staţi...” gândind, ce-o să faceţi acuma, o 
să vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a 
încheiat şi odată cu el şi istoria unei iubiri moderne, foarte 
moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai 
aveţi ce vedea. Aşa credeam... 

„Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfârşit 
după ce triumfase, nu înainte ca până acum, tot nu vrei să- 
mi spui unde ai fost? Laşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot 
ca un musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e 
musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n- 
avea nici un chef. Da, că să ajute şi el ca alţi bărbaţi, de 
unde, şi când se aşează la masă şi e servit se strâmbă că nu- 
i place mâncarea şi nici măcar nu se fereşte, scuipă alături. 
Lasă, nu te mai şterge, o să sufere Clara câteva zile că n-o 
mai poţi vedea până îţi trece şi pe urmă n-ai decât să pleci 
cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism şi să vă 
duceţi amândoi acolo să lucraţi într-un chibuţ...” 

Asta era formidabil! gândii. Ea care se măritase cu un 
evreu, care îi cumpărase acest apartament şi ei,cum 
spuseese adineauri, vorbea ca şi când în viaţa ei n-ar fi iubit 
tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi 


să nu râd sardonic... I-o spuse însă Tasia: „Iu în ce casă 
stai? Ce era bărbatu-tău care ţi-a făcut-o cadou?”' „Ehe! 
Era un om cu un cap mai presus decât alţii, să nu te legi tu 
de el! Inimă de aur!” „O fi fost, zise Tasia, da” tot jidan era! 
Nu-ţi stă ţie bine să-i vorbeşti de rău!”Oa” nu-i vorbesc de 
rău, lasia! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea 
unde vrea!” „Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu 
acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul” „ Fleacuri! 
exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici 
nu se uită la asta... Aşa că... Eu îmi cresc copilul meu! (nu 
mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate să plece cu ea şi în 
Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de 
copil! Când i-am spus că sunt însărcinată, ştiţi ce-a zis, 
dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Aşa fac cei 
care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai 
lasă unul, mai închide ochii altul, sunteţi tineri, aveţi 
sângele fierbinte, n-aveţi minte deloc... Făcui bunicului un 
semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse 
Matilda că zace în mine. „Spui dumneata, bunicule, că n-am 
fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matilda. Pentru că 
înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu 
mine civilizat, niciunul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici 
nu s-a gândit vreodată că ar putea să mă lovească. Şi când 
l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu 
ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească 
aproape tot ce se întâmpla la noi în casă, nu ne prea 
înţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l 
îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorţează, 
desparte-te, îţi ratezi viaţa, tu eşti poet, te împiedică să 
scrii. Venea la noi în casă şi se uita la mine crunt, distant, 
rece, stăpân pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc şi faţă 
de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta 
bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am 
început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din 
şcoala militară, furios ca şi când ar fi avut vreun drept 
asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? 


Şi vorbe urâte la adresa fostului meu soţ, care, oricum îi era 
prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, 
nu-i făcuse nici un râu. Da, vroiam să divorţez, dar nu aşa! 
Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie 
împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul 
meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi 
cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gândim 
bine dacă noi ne potrivim. Atât i-a spus! Rămân în urmă cu 
el (şi mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) şi îl întreb: 
ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la 
masă pe iarba verde şi l-a luat peste picior, că e timpul să 
răspundem la o întrebare a unui mare filosof bulgar. Îşi 
bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, 
dar n-avea puterea să sară la bătaie şi l-a adus în stare să 
se urce şi să urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a 
înnebunit! îşi desfăcu ea braţele înspăimântată retrospectiv. 
Să stai alături de nevasta ta legitimă şi să te vezi luat peste 
picior de... un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci 
şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbăteşte, dar nu 
să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de câine, să-i 
dai un picior după ce i-ai fost prieten şi i-ai luat minţile 
nevesti-sii.” Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu 
Petrieă să ne batem! gândii şi eventual Petrică să iasă 
învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă 
Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să- 
mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, „generos”, să nu-i fi 
răspuns. Poate că aşa aşi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit 
ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, 
ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică- 
său. 

„De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să 
se ducă şi o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebaţi-l! E 
adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să 
am curajul să spun că nu. Îndrăzneşte să spui cănue 
adevărat! Ai fi în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici 
curajul să nege şi nici să se apere.” „Dar cine eşti tu, fă, să-l 


judeci? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la 
timp!” „Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua 
când i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E 
adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă să minţi”, mi 
se adresă iarăşi. „Înseamnă că nu te-a bătut bine”, 
răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că 
numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n- 
avea el nevoie să mă audă pe mine negând ca să se 
convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o 
eu fără motiv. 

Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz, în mod 
ciudat mama avea chipul senin. „Cum poţi să spui tu, maică, 
vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi ia copilul şi să-l arunce 
într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de când mama m-a 
făcut!” „Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întâi 
a zis că o să mi-lia şi să-l dea la un leagăn, la copii 
abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o 
prăpastie. Întrebaţi-l!”' Ceea ce mă uimea mereu era 
humorul ei, din tonalități imposibil de descris! Un humor 
popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să 
contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei să-şi audă 
urechilor... „O fi glumit, v-oţi fi certat”, zise Tasia simplu. „O 
fi băut şi el un pahar mai mult!” zise şi şeful clanului 
împăciuitor. „Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matilda să 
închidă gura părinţilor şi bunicilor mei. E adevărat, mamă 
soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e 
adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut 
să se însoare cu ea? Auzi, să se însoare cu ea...” 

Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matilda şi se 
adăposti în spatele fratelui ei mai mare. „le omor, îi spusei 
în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! 
Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strâng de gât până o 
să-ţi dai răsuflarea”... Îl auziţi, strigă Matilda fără teamă, în 
fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorât el pe cineva, o fată 
cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o însărcinată şi în loc să 
se însoare cu ea, a dus-a la un doctor, un criminal, că altul 


n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se şti-e ce-a 
făcut ăla cu moarta!” „De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut 
să ne omoare şi pe noi?” „Lasă, că ştiu eu cum s-a purtat şi 
cu dumneavoastră! De la el ştiu. El mi-a spus, el gura lui: 
am chinuit-o pe mama! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu 
vrea să recunoască...” „Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul 
liniştit, şi el cu humor. Ai avut la dispoziţie doi ani ca să-l 
cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu poţi să spui că ai fost 
o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrână decât el!” adăugă 
cu brutalitatea simplă a oamenilor în vârstă care merg 
direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare.,. De unde 
să ştiu eu ce zace în el”, răspunse Matilda, al cărei chip se 
transfigurase brusc, urâţenia pieri de pe chipul ei şi văzută 
fără să fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasionant şi cei 
din jur o ascultă subjugaţi atât de ceea ce spunea, cât şi de 
frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu. 

Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, 
forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie 
stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu 
înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care 
sunt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce 
apoi, văzând că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile 
catastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întâmplat 
NIMIC. 

„Uite-l, râde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, 
avusesem un surâs?), lui i se par toate astea ceva, aşa, de 
râs, de călcat în picioare. Asta e ceva, aşa, nemaivăzut... Ei, 
află că te-ai înşelat, domnule! Mi-a venit mintea la cap!” 
„Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, 
mai târziu, de câte ori îmi aduceam aminte râdeam în 
hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dând şi 
dintr-un umăr şi aplecându-şi capul spre acel umăr, ca o 
expresie a evidenţei. Vă despărțiți, băiatul e tânăr şi de fete 
e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai 
facă.” „Să vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu 
ştie să se poarte, de iubit aşa să-i bată şi lui inima pentru o 


femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că 
nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o 
petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă 
ea indignată, o indignare înaltă. Sunt rudele soţiei tale. 
Până la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe 
uşă cu o falcă în cer şi una în pământ, nu dă mâna cu 
nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele 
senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care 
în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei 
rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenit! (şi deschise un braţ 
şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică!). Că cică dacă pe 
Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gârlă 
o muiere goală şi el a zis că e un om cu... alea în piept şi s-a 
dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i 
l-a trimis ei, lamarei, ca s-o servească...” „Păi aşa şi e, zise 
bunicul. Orice muiere are un drac!” 

Bunicul începu să mă irite cu intervenţiile lui: mă uitai la 
Matilda crunt, simulând că aşi fi copleşit şi furios ca să-mi 
dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc 
când tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu 
numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam să 
aflu, o oră mai târziu, şi istoria cu Nineta Romulus şi cu 
Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, investigaţii şi 
trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară 
de câteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara 
şi venise şi-i spusese Matildei; o făcuse din proprie 
iniţiativă? asta era neîndoielnic: o crezusem-femeie fatală, 
când colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea 
bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile, da... dar îl 
înşela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, şi pe ea 
în primul rând, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare 
doamnă ea, acum soţie de brigadier silvic. „Pe urmă, zice, îi 
spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gând să 
asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. 
Fratele meu e pentru el ăsta şi ce spune el e vorbărie! 
Poftim! Şi-i spune Tamarei: Cum trăieşti tu, cu gringalet-ul 


tău? Tamara nu ştia că e un cuvânt franțuzesc, care 
înseamnă aşa, pricăjit, prăpădit şi n-a ştiut ce să-i răspundă. 
Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care 
să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-ul tău are sau n-are? 
Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai 
desmăţată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! 
Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi 
rudă a soţiei tale, dacă a ta n-o consideri. Şi măcar dacă ar 
fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminând o scuză pe 
care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea aşa 
foarte treaz şi diabolic, şi când am auzit asta, când mi-a 
povestit Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... 
Auziţi, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i 
spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? 
Colosal...!” „Ce să aibă, zise bunicul, băț? Dacă e traistă, e 
şi băț.” Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi 
conveni această interpretare şi râse şi ea. Tamara rămase 
cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi când nu 
ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atâta 
vreme şi care izbucnise acum cu violenţă. De ce tocmai 
acum? Din pricina Clarei? Disproporţie! De unde răsărise 
această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o 
convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, îmi 
scotea un ochi, mă desfigura pe toată viaţa... Cât despre 
Petea şi gringalet-ul însuşi, arătau în mod ciudat foarte bine 
dispuşi... „Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu 
dorm două săptămâni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce 
am închis uşa nu ştiu cum, că am fost odioasă, mă urâţisem, 
îmbătrânisem cu cinci ani de câte mi-a făcut...” 

Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai 
iarăşi şi cum sângele nu mai apăru mă gândii cu ce să dau 
să nu se mai vadă dârele, căci se vedeau acum mai rău în 
spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui 
borfaş, de sus de la colţul arcadei, până jos sub falcă. lată 
deci ce-am crezut că e şi ce-a ieşit, gândii. Hm! Şi în 
ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în 


oficiu, băuserăm împreună un pahar şi ne sărutaserăm ca 
altădată. Imposibil să mă duc aşa la cursuri! Îmi veni o 
idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor şi luai de pe masa 
ei de toaletă o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. La 
început mi se păru că ţine, dar pudra se deslipi la prima 
grimasă, arătam şi mai râu, ca o fantomă, sau ca un vampir. 
Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte 
bine era fondul de ten. Desfăcui o sticluţă şi începui să dau 
cu lopăţica aceea înşurubată în dop. Era perfect. Nu se mai 
cunoştea nimic. Puteam să merg şi la cursuri şi să mă 
întâlnesc după aceea şi cu Ion Micu. 

Revenii în hol foarte vesel şi spusei: „Ei, domnilor, 
spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşit, biletele au fost 
pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucureşti, 
Matilda, tu mai ai ceva de spus?”,. Da, plec şi eu...” „Da, 
liber, luaţi-o”', spusei cu nepăsare, aşezându-mă în fotoliu 
picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la 
nimeni, Matilda însă se ridică şi dispăru, să se pregătească 
adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul 
fetiţei, de unde însă reveni îndată, se aşeză şi-mi spuse: 
„lau şi copilul”. „Bineînţeles, zisei, dar să-mi spui unde te 
duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc 
într-o prăpastie. M-am răzgândit. Şi încă un lucru, vreau să- 
| spun întâi pentru mama, deşi n-ar fi fost nevoie, ea îmi 
cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le 
noi, şi pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu 
la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti 
cu un maior, pe urmă s-au despărţit şi s-a recăsătorit la laşi 
cu un mare negustor, cu care a avut şi doi copii. Am 
cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sunt stricate 
(şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu 
mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta 
în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu 
doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea 
legătura. Cât despre tot ce-aţi auzit aici recunosc, am greşit 
fundamental: oamenii iau totul în serios, sau le plescăie 


limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele 
cuvinte. N-au decât! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu 
acuma şi să nu mai gândesc ce-mi place, bineînţeles însă că 
o să fiu mai atent la omul din faţa mea.” 

Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai 
îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi îl cercetai atent. Da, se 
putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul 
rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obişnuit şi tot 
rămânea el frumos. Sigur că eu ştiam ce păţise, dar nu 
strica un martor în aceasta casă... 

Tasia se ridică prima. „Victore, zise, eu n-am auzit nimic. 
Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi 
fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu 
zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, 
nu ştiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bâlbâi ceva negând 
energic cu degetul: „Să ştii că nu sunt supărat! Aşa m-a 
făcut mama, cam pricăjit.” Cu un humor care mă surprinse. 
Şi îmi şopti la ureche. „Şi să ştii că oamenii mici au... mari.” 
Izbucni în râs. Tamara se răsti la ei: „Hai, odată!” El însă nu 
se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu 
arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită şi masca i se strica. 
„Bine, zise, atunci eu am plecat.' EI, în treacăt, o trimise la 
origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: „Nu lua în 
seamă, Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc când 
venea pe la tanti asia şi cineva spunea aşa vreo vorbă 
despre tine,”. Bine, bine, îi spusei, noapte bună!” „Iasia, 
strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi 
vin... 

Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. 
Petea trecu pe lângă mine cu urâciunea de nevastă-sa fără 
să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest 
energic în aer, semn de cruce: „Ai înţeles? zise foarte tare, 
asta e!” Adică să îngrop totul şi să pun cruce. 

Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în picioare, 
după ce, ca nişte stăpâni ai casei, îi conduseseră până la uşă 
pe ceilalţi. îşi dăduseră mâna, îşi spuseseră La revedere. La 


revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! 
„Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama”... La 
revedere”, strigă şi ea fără să lasă din dormitor, unde nu 
ştiu ce făcea. „Mai mamă, zise mama uitându-se în sus la 
mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde 
vremea, n-are nici un rost...', „Hai. mamă, nu-mi spune 
lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are nici un rost...” 

Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea 
violetă, încheiată la gât, cu care îşi primise musafirii), îşi luă 
la revedere şi rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos 
paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de 
cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţitul 
de lon Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere 
se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu 
vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul 
holului cu mâna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropiai. 
Îşi înăbuşea râsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare 
naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în 
râs, chicoti... „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne 
despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot muiere 
neisprăvită sunt şi eu, ca şi altele şi că pe elnu-l 
impresionau cuvintele mele...” Mă pomenii cu gâtul 
înlănţuit. „Nebună mai sunt şi eu, zise,şi râse iar; dacă nu 
te-aşi iubi, aşi fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind 
mereu, şi te-ai fi plictisit...” Mirosea însă puternic a vin şi 
corpul ei parcă frigea. Îi pusei mâna la gât. Avea febră 
mare. „Şi asia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?” Chicoti iar, apoi 
izbucni de-a binelea în râs, ţinându-şi mereu mâna la gură. 
Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au 
făcut, poţi să-mi spui tu? „Vino cu mine, îi spusei, vesel şi eu, 
dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?” „Îmi 
pare rău, nu ştiu ce m-a apucat”, zise cu o frăţească 
sinceritate. „Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici 
un meşter, oricât de priceput, n-o sa poate drege ceea ce 
mi-ai făcut tu mie astăzi!” 


Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli 
asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub 
anestezia deciziei, căci o decizie alungă câinii suferinţei, 
simţii totuşi o smulgere, o sfâşiere greu de suportat 
dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o 
durere surdă îi face să urle când organul bolnav este tăiat. 
Intrai în bucătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese 
deoparte câteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul 
altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întâmple după 
acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să 
văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. „Dar şi eu vreau”, 
zise Matilda surprinsă când mă văzu reapărând în hol cu 
sticla şi numai cu un pahar în mână. Îi făcui semn cu 
degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi 
ia singură un pahar curat. 

XVI 

„Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn 
al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul 
român de o primejdie mortală, începui eu turnând în 
pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe 
acest pământ străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii 
pestriţe şi şefii hoardei au hotărât să se întoarcă înapoi în 
Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În 
drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut 
pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase demult 
pe câmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru 
totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe 
care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze.” „Le crezi 
mare han!” râse ea. „De ce nu? Abia voi împlini, curând 
douăzeci şi cinci de ani, totul e în faţă.” „Ai ratat începutul, 
trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid.” „Nu 
se ştie”, zisei. 

Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui 
la loc. Îmi aprinsei o ţigare. Matilda ceru şi ea una pe care i- 
o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al 
doilea pahar îmi spori această stare. „Vezi ce bine e? zisei. 


Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de 
istoria cu cele două fete cine ţi-a povestit?” „lamara, cine 
să-mi povestească.” „Şi când ţi-a povestit? „Chiar azi, în 
timp ce voi eraţi în bibliotecă.” „Tu ai pus-o să 
scormonească?” „Cum 0 s-o pun...?” „Şitu ai relatat exact 
sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu”! 
„Nu, aşa a aflat ea!”' Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii: „Vezi ce 
bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei 
şi beau vin împreună, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.” 

Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de 
echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. Nu? E bine, semănăm cu 
ei! începutul a fost greu,pe urmă vine de la sine...” 

Ea tresări. „Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta?” şi 
curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat 
bocănituri de încălţăminte grea urcând scările. Cine dracu 
putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în 
hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi 
arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se 
rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul 
cutreierat de presimţiri rele. „Domnul Petrini, nu? spuse 
unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai puţine însemne 
pe epoleţi. „Da, eu sunt, ce s-a întâmplat?” „Găina a ouat”, 
zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de 
braţ şi mă împinse spre perete. „Mâinile în sus pe perete, 
haide, apropie-te, mâinile în sus!” „Da' de cemă pui 
dumneata pe mine, în casa mea, cu mâinile în sus? mă 
revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez în fotoliu. Dacă aveţi 
ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar 
mai întâi cine sunteţi?” Ăsta se uita la mine cu un dispreţ 
plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cârpească sau 
nu una, ca sa văd imediat cine sunt. „Eşti arestat, urlă el 
deodată scos din pepeni, la perete şi mâinile sus!” Şi cei doi 
mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu 
puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor: ridică 
mâinile pentru percheziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă 
percheziţionară,îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi 


carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, 
îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lângă mine, iar ceilalţi 
doi începură să se plimbe prin hol... Uite cum stau boierii 
ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se 
înghesuie câte trei familii în trei odăi”, rânji căpitanul. La 
acest subiect începură să şuşotească.,. Da, da, sigur”, dădea 
militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a 
pustiu. Când să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se 
înspăimântă şi strigă: „Nu intraţi acolo, să-mi speriaţi 
copilul.” „Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu 
dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi 
dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au 
dormitor special”... Vă pun în vedere că sunt membră de 
partid şi o să-i spun chiar mâine tovarăşului prim-secretar 
cum aţi dat busna aici',„, relua Matilda păzind uşa... Da, 
sigur, ne pasă nouă de primul-secretar',, zise căpitanul şi o 
dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră. Îşi aruncă doar 
o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil 
caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui 
mare, gândii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi 
goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau 
ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai 
ales se întâmpla să fii proprietar. 

Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniştit, 
căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă 
sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de 
prelegeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise 
la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în 
lectură. „Hm! făcea! Ce sunt astea?! îi răspunsei că sunt 
caietele mele de curs. „Fă un pachet din toate astea!” se 
adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească 
biblioteca. Trântea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se 
mişca într-o parte, în alta, călca pe ele. „Ce nevoie aveţi de 
caietele mele de cursuri?” zisei, cu un glas din care 
indignarea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia 
mortală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al 


lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, 
chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai 
târziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să 
nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva. „Se pot pierde 
pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici 
o copie... (De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le 
fi ascuns bine, cum putusem să fiu atât de imprudent? Căci 
dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, 
aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă 
zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) „La noi nu 
se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui 
după ce vi se va da drumul.” „Dar care e acuzaţia care mi 
se aduce?! „O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem...” 

Ungurul îmi şopti: „Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să 
aveţi nevoie...” Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi 
petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise şi ea. 
„Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou.” „Da, 
da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brânză 
domnul avocat.', Se potolise, îşi permitea chiar, grijuliu, să 
ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi 
va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... 
Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vâri 
rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... „Nu te nelinişti, 
îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cât mai repede... Nu se 
poate, doar n-ai făcut nimic... 

Ne îmbrăţişarăm, intrai în dormitorul fetiţei, o sărutai şi 
ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se 
aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne 
aştepta o maşină, ne urcarăm şi în câteva minute oprirăm în 
faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, 
dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru. 

În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu 
un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin 
numeroase coridoare la fel de strâmte şi aveam senzaţia că 
clădirea era pustie, în afară de câţiva milițieni pe care îi 
zării de departe, nu întâlnirăm pe nimeni. Eram deci la 


Miliție. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se desgropase 
istoria cu moartea Căprioarei? gândii. Fusesem scos din 
cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat 
din nou? Miliția judiciară, preluând dosarele fostei poliţii, şi- 
o fi vârât nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce 
mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe 
albastre lângă mine? 

În sfârşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se 
apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele 
mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi 
securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva 
ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o 
fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de 
afară. lată deci destinul de care începusem să vorbesc cu 
Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă 
drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzând? Căpitanul 
securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi 
ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mâna mea şi 
aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce 
putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai 
dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să 
raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o 
religie care s-ar putea naşte. Dar asta fusese demult, acum 
doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o 
gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. 
Rămâneau caietele... Aici puteam să răspund că sunt caiete 
vechi, de pe vremea când eram student, deci în celălalt 
regim, când se gândea altfel... Chinuit de incertitudine şi de 
tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o 
somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai simţisem 
niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi târâi 
picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă 
întind pe jos şi să dorm, atât de vie, încât îmi trebui un mare 
efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, 
ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într- 
acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în 


fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul 
lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă. 

Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, 
aproape frăţesc. „Ce faci, Victore?” zise. Dădui din umeri. 
Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă 
uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, 
să stai la un pahar şi să cânţi chiar şi pe româneşte, dacă 
eşti cu români, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... 
Cine a pus cârciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... „Ei! 
exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, 
altă viaţă, mai filosofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia 
loc. Ştii tu unde te afli acuma?” „Am avut impresia, îi 
răspunsei, că la miliţie.” „Nu e la miliţie, spuse el cu glasul 
lui dulceag. E la securitate!” „Iot un drac!” răspunsei eu cu 
nepăsare. Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot 
plin de căldură umană: „Nu e tot un drac! Pe urmă deodată 
îşi ridică mâinile în sus: la te uită la el, e cu paltonul...!” „Şi 
cu geamantanul...” zisei.”O, o, o, se vaită el, şi cu 
geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi 
no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă”, 
şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să 
fie, stăm de vorbă când omul poate că n-are chef şi şi-a 
lăsat-o pe doamna speriată...” „Ce să spun?” „Apoi spune, 
dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele 
negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne 
interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de 
ungur care nici el nu s-o fi purtat bine când Hitler a dictat 
la Viena să fie sfâşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu 
români şi maghiari împreună împotriva grofilor care ne 
sugeau sângele...” Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc 
de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate 
gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi 
fost muncitor, sau chelner, sau mic funcţionar? „Dacă spui 
tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef 
şi n-ai spânzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... 
Musai!"! 


Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre 
nu ştiam mai mult decât ştia toată lumea, citind ziarele, că 
adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită 
astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se 
răzbune pe unguri făcând ei singuri judecata şi omorând pe 
loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci 
ruşii văzând că nu e linişte în spatele frontului preluaseră ei 
administraţia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce 
era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit 
oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot 
să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la 
gazda mea... „lar noi putem să-ţi dovedim cu documente 
scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele 
negre, Victore!” zise el. Trebuie să fie o greşeală!” „Nu-i 
greşeală, dragă, scrie negru pe alb...” „Unde scrie?” „O să 
afli în instanţă, dar o să fie prea târziu, or, tu dacă ne faci 
serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu 
palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată...” „Acuma 
dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic”... Nu vrei, 
conchise el. Mai gândeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi 
mâine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi”... Totuşi, 
insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce 
document e vorba?”,. Ba cum să nu se poată?! 

Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în 
fotocopie. Îngheţai văzând semnătura. Era a unui coleg de 
facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl 
său, învăţător în sat, fusese omorât de unguri cam la vreun 
an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române 
trecură graniţa pe pământul Ungariei, plecase în sat şi nu 
se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni 
de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de 
cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un 
băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea 
lui, sau chiar cu această seninătate, când frontul începuse, 
după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă 
visător:” îi prind eu pe ungurii care l-au omorât pe tata. Pe 


butucul de crăpat lemne le tai gâtul.” Nu ştiu ce făcuse, dar 
mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o 
ducea prea bine, dar se înscrisese la nişte cursuri. Avea o 
prăpădită de bursă... 

Şi acum, după atâţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare 
însă care fusese reţinută. „Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai 
rămas aşa pe gânduri?” începui să parcurg rândurile. 
Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu 
o româncă, lucrează la Radio, a început să câştige bine, dar 
ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era când mergeam 
noi la cinema. Şi se încheia astfel: „Scrie-mi! Eu aştept 
ordonanţele dumneavoastră”. lustin Comănescu. 

„Am citit, zic, nu văd nimic!” „Cum, se miră ofiţerul, dar 
scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.' „Nu 
ordinele,am zis, şi am început să râd, ordonanţele... 
Tovarăşe colonel, să vă explic. Când eram studenţi a venit 
odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am 
fost şi eu cu acest lustin să vedem spectacolul. Era foarte 
reuşit şi am râs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur 
şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu 
mâna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept 
ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămâni în şir, eu 
şi cu Iustin când ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, 
ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: 
aştept ordonanţele dumneavoastră...” „Dar ştii că a omorât 
unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele 
negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii...” Îmi 
ştersei sudoarea de pe gât şi de pe frunte. Simţii mişcarea 
de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: „De unde să ştiu, 
tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam”. „Asta e scrisoare 
cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului 
său pe care apăruse o liniştită convingere: aştept ordinele 
dumneavoastră!” „Ordonanţele”, repetai şi eu liniştit şi 
ferm. „lot aia e!” zise. „Nu e tot aia! V-am explicat!” Nu 
înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte? „Gândeşte-te!” 
„Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!” „Poţi 


să vorbeşti şi cu un general” zise el, cine crezi că mi-a dat 
acest document? Un general român! „Iotuşi!” „Totuşi 
ce?”."Insist să mă interogheze un ofiţer român.” „Se 
acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni tâmpit 
aicea să creadă istoria ta cu estrada.” 

Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu. 


SFÂRŞIT