Feodor Mihailovici Dostoievski — Insemnari din subterana

k. M. DOSIOIEVSKI 


Fr. M. DOSIOIEVSKI 


ÎNSEMNĂRI DIN 
SUBTERANĂ 


PARTEA |. 

Subteranal 

Sunt un om bolnav. Sunt un om rău. Un om lipsit de 
farmec. Cred că sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, n- 
am nici cea mai mică idee despre boala mea şi nu ştiu 
precis ce anume mă doare. Nu mă tratez şi nu m-am tratat 
niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori. Pe 
deasupra, mai sunt şi superstiţios până la exagerare; ei, 
măcar atât de superstiţios, încât să am respect faţă de 
medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstiţios, 
însă sunt superstiţios.) Nu, rogu-vă, răutatea nu mă lasă să 
mă tratez. Uite, sunt sigur că aşa ceva domniile voastre nu 
veţi binevoi a pricepe. Asta-i, rogu-vă, dar eu înţeleg. 
Desigur, n-aş fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu 
de bine” în cazul de faţă, cu răutatea mea; ştiu prea bine că 
doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie” dacă nu mă 
tratez la ei; ştiu mai bine decât oricine că prin asta numai 
mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi totuşi, dacă nu mă 
tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las' să 
mă doară şi mai tare! 

Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am 
patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n-o mai am. 
Am fost un slujbaş răutăcios. Eram grosolan şi îmi găseam 
plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că 
trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă 
proastă, dar n-o s-o şterg. Am scris-o crezând că va ieşi 


ceva foarte caustic; iar acum, după ce mi-am dat singur 
seama că n-am vrut decât să-mi dau nişte aere mârşave - 
nici gând s-o mai şterg!). Când se întâmpla că de biroul la 
care şedeam eu se apropia câte-un om cu jalba în mână, ca 
să-mi ceară vreo lămurire, scrâşneam din dinţi la el şi 
simţeam o desfătare nesăţioasă dacă izbuteam să-l 
mâhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, 
aveam de-a face cu oameni timizi: aşa-s cei cu jalbele, ştiţi şi 
dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu-l puteam înghiţi pe 
un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şi-şi zornăia 
oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am 
purtat război cu el. Până la urmă, l-am biruit. A încetat să şi- 
o mai zornăie. De altminteri, asta s-a întâmplat pe când 
eram tânăr. Dar ştiţi dv., domnilor, care era punctul 
principal al răutăţii mele? Păi toată chestia, mârşăvia cea 
mai mare era că în fiecare clipă, chiar şi atunci când îmi 
vărsăm cel mai mult fierea în mine, recunoşteam cu ruşine 
în sinea mea că nu sunt rău, că nu-s nici măcar un om 
înrăit, că nu fac decât să sperii vrăbiile degeaba şi cu asta 
mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceţi-mi o păpuşică 
acolo, daţi-mi un ceai cu zahăr şi o să vedeţi că mă potolesc. 
Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi scrâşni 
din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, câteva luni voi suferi 
de insomnie. Aşa mi-era obiceiul. 

De fapt, mai adineaori m-am vorbit singur de rău spunând 
că am fost un slujbaş răutăcios. Din răutate m-am vorbit de 
rău. Pur şi simplu, mă ţineam de ştrengării şi cu cei cu 
jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate n-am putut fi rău. 
Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate 
elemente, total opuse răutăţii. Simţeam cum colcăie 
elementele astea în mine. Ştiam că toată viaţa au colcăit în 
mine şi totmă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de 
mi se făcea ruşine; mă împingeau până în starea de 
convulsii - şi, până la urmă, mi s-a urât de ele, ah, ce mi s-a 
mai urât! Nu cumva vi s-o fi părând, domnilor, că mă căiesc 
de ceva în faţa dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt 


sigur că vi se pare. De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi 
pasă dacă aşa vi se pare. 

Nu rău, dar nici măcar altcumva n-am izbutit să ajung: nici 
rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici 
insectă. lar acum îmi duc zilele, câte mi-au mai rămas, în 
ungherul meu, întărâtându-mă cu consolarea răutăcioasă, 
care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face 
nimic din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, 
rogu-vă, un om deştept din veacul al nouăsprezecelea 
trebuie şi este obligat din punct de vedere moral să fie o 
fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de 
caracter, un militant - trebuie să fie o fiinţă eminamente 
mărginită. Asta-i convingerea mea, la cei patruzeci de ani 
pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi când te gândeşti 
că patruzeci de ani înseamnă viaţa întreagă; doar înseamnă 
bătrâneţea cea mai adâncă. Să trăieşti mai mult de 
patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la răspundeţi-mi 
sincer, cinstit. 

Cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu 
cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrânilor o 
să le-o spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni 
respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb şi 
parfumaţi! Lumii întregi o să i-o spun de la obraz! Am 
dreptul să vorbesc aşa pentru că o să trăiesc până la şaizeci 
de ani. Până la şaizeci de ani o să trăiesc! O să trăiesc până 
la optzeci de ani! Staţi puţin! Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul. 

Veţi fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să 
râdeţi? Şi în privinţa asta aţi greşit. Nu sunt câtuşi de puţin 
un om vesel cum vi se pare sau cum vi s-ar putea părea; de 
altfel, dacă, iritaţi fiind de această vorbărie (şi simt deja că 
sunteţi iritaţi) v-ar trece prin cap să mă întrebaţi: cine sunt 
eu? - vă voi răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit 
ca să am ce mânca (dar numai pentru asta) şi când, anul 
trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi- 
a lăsat şase mii de ruble, m-am retras deîndată de la 
serviciu şi m-am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am 


locuit în acest ungher, dar acum m-am statornicit în acest 
ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea oraşului. 
Drept servitoare am o ţărancă bătrână, rea de proastă ce-i, 
care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. 
Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să-mi dăuneze şi 
că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea 
scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine 
decât aceşti sfătuitori experimentați şi prea înţelepţi, care 
dau din cap plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; 
nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că. Eh! De fapt, e 
cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu. 

De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu 
cea mai mare plăcere? 

Răspuns: despre el însuşi. 

Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine. 

II. 

Acum aş vrea să vă povestesc, domnilor, indiferent dacă 
doriţi sau nu să mă ascultați, de ce n-am reuşit să mă prefac 
nici măcar într-o insectă. Vă declar solemn că de multe ori 
am vrut să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în 
stare. Vă jur, domnilor, că dacă eşti prea conştient, asta-i o 
boală, o boală adevărată, deplină. Pentru viaţa de toate 
zilele a omului ar fi fost mult prea suficientă conştiinţa 
umană obişnuită, adică o jumătate sau chiar un sfert din 
porţia care îi revine unui om evoluat din nefericitul nostru 
secol al nouăsprezecelea şi care, pe deasupra, are îndoitul 
ghinion de a locui în Petersburg, cel mai abstract şi 
premeditat oraş de pe globul pământesc. (Oraşele se împart 
în premeditate şi nepremeditate.) Ar fi absolut suficientă, 
de pildă, conştiinţa cu care trăiesc aşa-zişii oameni spontani 
şi militanţi. Pariez, credeţi că toate astea le scriu numai ca 
să vă fac praf, ba încă şi că dintr-o îngâmfare de prost gust 
îmi zornăiesc sabia, ca ofiţerul meu. Aş, domnilor, cine se 
poate lăuda cu bolile sale, ba încă şi să mai arunce praf în 
ochi cu ele? 


Adică, ce zic? Toţi fac aşa; tocmai cu bolile se laudă, iar eu 
cred că o fac mai mult decât oricare. Să nu ne contrazicem: 
obiecţia mea este absurdă. Totuşi sunt întru totul convins că 
boală înseamnă nu numai foarte multă conştiinţă, ci şi orice 
conştiinţă. Insist asupra acestei idei. Să nu ne îndepărtăm 
de asta pentru moment. Uite ce vreau să-mi spuneţi: de ce, 
ca dinadins, chiar în acele clipe, da, chiar în clipele când 
eram cel mai capabil să conştientizez toate subtilităţile „a 
tot ce e frumos şi sublim”, cum se zicea cândva la noi, mi se 
întâmpla chiar atunci nu să conştientizez, ci să fac nişte 
lucruri atât de mizerabile, carE. Ei da, într-un cuvânt, ca 
dinadins, îmi dădeau ghes să le săvârşesc, când îmi dădeam 
cel mai bine seama că nu trebuie să le fac? Cu cât eram mai 
conştient de ce e bine şi de tot acest „frumos şi sublim”, cu 
atât mai adânc mă cufundam în tina mea şi cu atât mai 
capabil eram să mă împotmolesc în ea. Iar trăsătura cea 
mai importantă consta în faptul că toate acestea parcă nu 
existau întâmplător în fiinţa mea, ci parcă chiar trebuiau să 
existe. Ca şi cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, 
nefiind câtuşi de puţin boală sau degradare, astfel încât, în 
cele din urmă, mi-a pierit şi cheful să lupt cu această 
degradare. Până la urmă mai că n-am ajuns să cred (şi, 
poate, chiar am ajuns să cred) că asta-i probabil starea mea 
normală. Dar mai întâi, la început, câte chinuri am răbdat în 
această luptă! Nu credeam că aşa li se întâmpla şi altora şi 
de aceea toată viaţa am tăinuit-o în sinea mea, ca pe un 
secret. Mi-era ruşine (poate, chiar şi acum îmi e ruşine); 
ajungeam până acolo, încât simţeam un fel de desfătare 
tainică, anormală, ticăloasă de-a mă întoarce câteodată, în 
cea mai mârşavă noapte petersburgheză, în ungherul meu 
şi să conştientizez intens că, iată, astăzi am făcut iar o 
porcărie, că ceea ce ai făcut iarăşi n-ai cum să mai îndrepţi 
şi în sinea mea, tainic, să-mi fac remuşcări, să mă 
zvârcolesc şi să mă chinuiesc până când, în cele din urmă, 
amărăciunea mi se transforma într-o dulcegărie ruşinoasă, 
blestemată şi, până la urmă, într-o desfătare categorică, 


serioasă! Da, în desfătare, în desfătare! Insist pe ideea asta. 
Tocmai de aceea am luat capăt de vorbă, pentru că vreau să 
aflu: au şi ceilalţi asemenea desfătări? Vă explic: desfătarea 
provenea tocmai din prea clara conştiinţă a înjosirii mele; 
din cauză că te simţi şi singur ajuns în dreptul ultimului zid; 
că asta-i rău, dar că nici nu putea să fie altfel; că de-acum 
nu mai ai cale de scăpare şi niciodată n-o să mai fii alt om; 
că, dacă ţi-ar mai fi rămas un pic de timp şi de credinţă ca 
să poţi deveni orice altceva, cu siguranţă chiar tu n-ai dori 
să te transformi; chiar dacă ai vrea, nici aşa n-ai avea nimic 
de făcut, pentru că în realitate, poate, nici n-ai fi avut în ce 
te preface. Însă cel mai important lucru, sfârşitul 
sfârşiturilor e că totul se petrece conform legilor normale şi 
principale ale conştiinţei intense şi din inerția care decurge 
în mod direct din aceste legi şi, prin urmare, nu numai că e 
imposibil să te transformi, ci şi, pur şi simplu, ţi-e imposibil 
să faci ceva. Reiese, de pildă, ca o consecinţă a conştiinţei 
intense: ai dreptate că eşti ticălos, ca şi cum ticălosul s-ar 
simţi consolat dacă simte singur că e într-adevăr ticălos. 
Dar ajungă-mi. Eh, am îndrugat verzi şi uscate, dar ce am 
explicat? Prin ce se explică aici desfătarea? Dar vă voi 
explica! O să-mi duc totuşi explicaţia până la capăt! De asta 
am şi pus mâna pe condei. 

Eu, de exemplu, sunt grozav de vanitos. Sunt suspicios şi 
supărăcios, precum un cocoşat sau un pitic, dar - zău! - am 
avut şi momente când, dacă s-ar fi întâmplat să-mi tragă 
cineva o scatoalcă, eu, poate, chiar m-aş fi bucurat de asta. 
Vorbesc serios: cu siguranţă aş fi fost în stare să descopăr şi 
în asta un fel de desfătare, fireşte, desfătarea disperării, 
dar şi în disperare există desfătările cele mai fierbinţi, mai 
ales când eşti prea conştient de situaţia fără ieşire în care 
te afli. lar când capeţi o scatoalcă - păi te striveşte 
conştiinţa faptului că ai fost mânjit cu cine ştie ce catran. 
Important e că, oricum ai lua-o, reiese totuşi că întotdeauna 
primul vinovat de toate sunt eu şi, ceea ce-i mai jignitor, 
sunt vinovat fără vină şi, ca să zic aşa, conform legilor 


naturii. Vinovat, în primul rând, pentru că sunt mai deştept 
decât toţi dimprejurul meu. (Totdeauna m-am considerat 
mai deştept decât cei dimprejurul meu şi uneori - nu ştiu 
dacă vă vine să credeţi - chiar mă ruşinam de asta. În orice 
caz, toată viaţa am privit cumva pe de lături şi niciodată n- 
am putut să mă uit drept în ochii oamenilor.) Vinovat, în 
sfârşit, că, chiar dacă aş avea mărinimie în mine, n-aş avea 
decât chinuri din pricina conştiinţei inutilităţii ei. Căci, cu 
siguranţă n-aş fi în stare să fac nimic din mărinimia mea: 
nici să iert, pentru că, poate, cel care m-a lovit a făcut-o 
conform legilor naturii, iar legile naturii nu pot fi iertate; 
nici să uit, căci, chiar dacă la mijloc sunt legile naturii, e 
totuşi jignitor. Însă, chiar dacă aş vrea să nu fiu câtuşi de 
puţin mărinimos, ci dimpotrivă, aş dori să mă răzbun pe cel 
care m-a ofensat, nici să mă răzbun n-aş putea nicidecum, 
pentru că, desigur, nu m-aş putea hotărî să fac ceva, chiar 
dacă aş putea. De ce nu m-aş putea hotări? Despre asta 
vreau să spun separat două cuvinte. 

III. 

Oare oamenii care ştiu să se răzbune şi, în general, să-şi 
apere interesele, cum fac ei asta, de-o pildă? Doar dacă îi 
cuprinde, să zicem, dorinţa de răzbunare, în acest timp nu 
mai rămâne nimic altceva în fiinţa lor decât acest 
sentiment. Un asemenea domn se năpusteşte drept spre 
ţintă, ca un taur furios, aplecându-şi coarnele şi doar un zid 
l-ar mai putea opri. (Apropo: în faţa zidului domni de-alde 
ăştia, adică oamenii spontani şi de acţiune, cedează în mod 
sincer. Pentru ei zidul nu-i ceva de ochii lumii ca, de pildă, 
pentru noi, oamenii care gândim şi, prin urmare, nu facem 
nimic; nu-i un pretext pentru a face cale întoarsă, un 
pretext în care alde noi nu credem, de regulă, singuri, dar 
de care ne bucurăm foarte mult. Nu, ei cedează cu toată 
sinceritatea. Zidul are pentru ei ceva liniştitor, moral- 
despovărător şi definitiv, aş zice, chiar ceva mistic. Dar 
despre zid - mai târziu.) Ei bine, tocmai pe omul spontan eu 
nu-l consider a fi un om adevărat, normal, cum ar fi vrut să-l 


vadă însăşi gingaşa lui mamă, natura, atunci când, galantă, 
l-a adus pe lume. Pe acest om îl invidiez de se varsă fierea în 
mine. E prost, aici nu vă contrazic, dar, poate, omului 
normal chiar prost i se cade să fie, de unde ştiţi că nu-i aşa? 
Poate-i chiar frumos să fie aşa. Şi cu atât mai mult sunt atât 
de convins de această, ca să-i zic aşa, bănuială, cu cât dacă, 
de pildă, am lua antiteza omului normal, adică pe un om 
intens conştient, neieşit, desigur, din sânul naturii, ci din 
retortă (asta-i de-acum aproape misticism, domnilor, dar am 
şi această bănuială), atunci acest om din retortă cedează 
uneori atât de mult în faţa antitezei sale, încât singur, cu 
intensa sa conştiinţă e de bună-credinţă şi se socoate a fi un 
şoarece, nu om. Chiar dacă e un şoarece ce conştientizează 
intens, e totuşi şoarece, pe când celălalt e om şi prin 
urmare ş.a.m.d. Şi - ceea ce-i mai important - el e cel care 
se consideră şoarece; nimeni nu-l roagă s-o facă; şi acesta-i 
un punct important. Dar să-l privim acum pe acest şoarece 
în acţiune. Să zicem, de pildă, că şi ele jignit (şi aproape 
întotdeauna e jignit de cineva) şi vrea şi el să se răzbune. 
Poate că-n fiinţa lui s-a acumulat mai multă ciudă decât în 
l'homme de la nature et de la verite. Dorinţa măruntă, 
ticăloasă şi josnică de a-i plăti celui care l-a jignit cu aceeaşi 
monedă îl râcâie poate şi mai mârşav decât pe l'homme de 
la nature et de la verite, pentru că lhomme de la nature et 
de la verite, în virtutea prostiei sale înnăscute, socoteşte că 
răzbunarea sa e pur şi simplu un act de justiţie; pe când 
şoarecele, ca urmare a conştiinţei lui intense, neagă aici 
justiţia. Ajunge, în cele din urmă, la faptă, la actul 
răzbunării. Nenorocitul de şoarece, pe lângă ticăloşia sa 
originară, a apucat deja să se facă de râs îndrugând verzi şi 
uscate sub formă de întrebări şi îndoieli, săvârşind tot 
atâtea alte ticăloşii: la o problemă, a adăugat atâtea 
probleme nerezolvate, că vrând-nevrând împrejur se adună 
un fel de lături nefaste, un fel de mocirlă urât mirositoare, 
constând din îndoieli, tulburări şi, în sfârşit, din scuipăturile 
care cad asupra lui din partea celor activi şi spontani, care 


se manifestă peste tot în calitate de judecători şi dictatori, 
râzându-şi de el cât îi ţin gâtlejurile lor sănătoase. Fireşte, 
şoarecelui nu-i rămâne decât să dea a lehamite din labă, cu 
un zâmbet de dispreţ prefăcut, pe care nici el nu şi-l ia în 
serios, şi să se furişeze ruşinat în gaura lui. Acolo, în 
subterana lui infamă şi urât mirositoare, şoarecele nostru 
jignit, lovit şi batjocorit se cufundă de îndată în răutatea 
rece, veninoasă şi mai ales, veşnică. Timp de patruzeci de 
de ani la rând îşi va aminti, până la ultimele, până la cele 
mai penibile amănunte, jignirea îndurată şi de fiecare dată 
va adăuga de la el amănunte şi mai penibile, zădărându-se 
cu răutate şi aţâţându-se singur cu propria lui imaginaţie. 
Se va ruşina el însuşi de imaginaţia sa, dar totuşi îşi va 
aminti totul, va depăna în memorie totul, va scorni 
baliverne la adresa sa sub pretextul că şi acestea ar fi putut 
să se întâmple - şi nu va ierta nimic. Se prea poate să şi 
înceapă să se răzbune, însă o va face cumva în răstimpuri, 
prin nimicuri, din dosul sobei, incognito, necrezând nici în 
dreptul său de a se răzbuna, nici în reuşita răzbunării şi 
ştiind dinainte că de pe urma acestor tentative de 
răzbunare tot el va avea de suferit de-o sută de ori mai mult 
decât cel pe care se răzbună şi că acesta s-ar putea să nici 
nu se scarpine. Pe patul de moarte fiind, iar îşi va aduce 
aminte totul, cu dobânda adunată între timp. Dar tocmai în 
această rece, dezgustătoare semidisperare, semicredinţă, 
în această autoînmormântare de viu, de amărăciune, în 
subterană, pentru patruzeci de ani, în impasul intens creat 
şi totuşi îndoielnic, în toată această otravă a dorințelor 
nesatisfăcute, pătrunse în fiinţă, în această febră a 
ezitărilor, în deciziile luate pe vecie şi în căinţele care revin 
pentru câteva clipe. - în toate acestea constă elixirul acelei 
bizare desfătări de care v-am vorbit. Ea este atât de subtilă, 
uneori este atât de rezistentă în faţa conştiinţei, încât 
oamenii cât de cât mărginiţi sau, pur şi simplu, chiar 
oamenii cu nervii tari nu vor pricepe nici o iotă din ea. 
„Poate că nu vor înţelege, veţi adăuga, rânjind, domniile 


voastre, nici cei care n-au primit niciodată scatoalce” - şi în 
felul acesta îmi veţi face, elegant, aluzia că, la viaţa mea, şi 
eu voi fi avut parte de o scatoalcă şi de aceea vorbesc ca un 
cunoscător. Pariez că aşa veţi crede. Dar fiţi pe pace, 
domnilor, n-am încasat scatoalca, deşi mi-e absolut 
indiferent ce părere veţi fi având în această privinţă. Poate 
regret eu însumi că am împărţit prea puţine scatoalce la 
viaţa mea. Dar ajunge, nici un cuvânt în plus pe marginea 
acestei teme extrem de interesante pentru dv. 

Continuu liniştit despre oamenii cu nervii tari, care nu 
înţeleg respectivul rafinament al desfătărilor. Aceşti domni, 
de exemplu, în anumite circumstanţe excepţionale, deşi 
mugesc ca taurii, cât îi ţine beregata, totuşi, cum am spus 
deja, se potolesc numaidecât ajunşi faţă în faţă cu 
imposibilul. Imposibilul - deci zidul de piatră? Care zid de 
piatră? Ei bine, se înţelege: legile naturii, concluziile la care 
au ajuns ştiinţele naturale, matematica. Oho, cum se-apucă 
să-ţi demonstreze, de pildă, că te tragi din maimuţă, încât 
nici nu mai are rost să te strâmbi, trebuie s-o iei de bună. 
Oho, cum se-apucă să-ţi demonstreze că, în fond, un strop 
din propria ta osânză trebuie să-ţi fie mai scump decât o 
sută de mii de semeni şi în acest rezultat se vor rezolva 
până la urmă toate aşa-numitele virtuţi şi obligaţii şi toate 
celelalte aiureli şi prejudecăţi, aşa că n-ai ce face, trebuie să 
o iei şi pe asta de bună, pentru că-i vorba de doi ori doi, de 
matematică, la încercaţi să obiectaţi. 

„Nici vorbă, vor striga ei la domniile voastre, nu-i voie să 
protestezi: doi ori doi fac patru! Natura nu vă cere părerea, 
puţin îi pasă de dorinţele voastre, dacă vă plac sau nu vă 
plac legile ei. Sunteţi obligaţi s-o acceptaţi aşa cum este ea, 
prin urmare să-i acceptaţi şi rezultatele. Zidul, deci, este 
ziD. EtC. Etc.” Doamne-Dumnezeule, păi ce-mi pasă mie de 
legile naturii şi ale aritmeticii, când - cine ştie de ce - mie 
nu-mi plac aceste legi şi acest doi-ori-doi? Fireşte, n-o să 
sparg zidul cu fruntea dacă într-adevăr n-o să am putere ca 


să-l sparg, dar n-o să mă resemnez în faţa lui numai pentru 
că am un zid de piatră şi nu m-au ţinut puterile să-l sfărâm. 

Ca şi cum un asemenea zid de piatră e într-adevăr o 
consolare şi într-adevăr ar conţine măcar un cuvânt de 
împăcare numai şi numai pentru că e un doi-ori-doi-fac- 
patru. O, asta-i tâmpenia tâmpeniilor! Cu totul altceva-i să 
înţelegi, să conştientizezi tot, toate imposibilităţile şi 
zidurile de piatră; să nu te împaci cu niciunul din aceste 
imposibilităţi şi cu nici un zid de piatră, dacă ţi-e silă să te 
împaci; să ajungi, pe calea celor mai inevitabile combinaţii 
logice, la concluziile cele mai dezgustătoare pe marginea 
eternei teme că până şi de existenţa zidului de piatră eşti 
parcă tu însuţi prin ceva vinovat, deşi iarăşi e limpede ca 
lumina zilei că nu eşti câtuşi de puţin vinovat şi, în 
consecinţă, scrâşnind din dinţi, tăcut şi neputincios, să 
încremeneşti cu voluptate în inerție, visând la faptul că, 
după cum reiese, nici n-ai măcar pe cine să te înfurii, că 
ţinta furiei tale nu există şi, poate, n-o vei găsi niciodată, că 
la mijloc e o substituire, o măsluire, o trişare, că e pur şi 
simplu un hârdău cu lături, adică nu se ştie ce şi nu se ştie 
cine e la mijloc, însă, în pofida tuturor acestor incertitudini 
şi măsluiri, te doare totuşi şi, cu cât te cuprinde mai mult 
incertitudinea, te doare şi mai tare! 

IV 

„Ha-ha-ha! Pâi după toate astea, dumneata o să descoperi 
desfătarea şi în durerea de dinţi!” veţi exclama, râzând. 

— Şi de ce nu? Şi în durerea de dinţi există desfătare, vă 
voi răspunde eu. O lună întreagă m-au durut dinţii; ştiu că 
există. Desigur, în cazul ăsta oamenii nu se înfurie pe 
tăcute, ci gem; dar gemetele nu sunt sincere, sunt gemete 
cu perfidie, şi-n perfidie e tot chichirezul. Tocmai în aceste 
gemete se exprimă desfătarea celui care suferă; dacă n-ar 
simţi desfătare de pe urma lor, nici nu s-ar mai apuca să 
geamă. E un exemplu bun, domnilor, şi-l voi dezvolta. În 
aceste gemete se exprimă, în primul rând, întreagă, 
umilitoarea lipsă de sens pe care durerea ta o divulgă în 


faţa conştiinţei noastre; întreaga legitimitate a naturii de 
care pe tine, fireşte, te doare-n cot, dar din pricina căreia 
suferi totuşi, iar ea nu. Se exprimă conştiinţa faptului că nu 
poţi găsi un duşman vinovat de suferinţa pe care o înduri, 
însă durerea există; conştiinţa faptului că tu, la un loc cu 
toţi Wagenheimii posibili, eşti pe de-a-ntregul robul dinţilor 
tăi; că dacă cineva are chef, te lasă durerea de dinţi şi, dacă 
n-are chef, or să te mai doară încă trei luni; şi că, în sfârşit, 
dacă încă nu eşti de acord şi protestezi totuşi, nu-ţi mai 
rămâne, pentru propria consolare, decât să te biciuieşti 
singur sau să loveşti cât mai dureros cu pumnul în zidul tău 
- altceva chiar că nu-ţi mai rămâne de făcut. Ei bine, de la 
aceste jigniri cumplite, de la aceste batjocuri, care nu se 
ştie ale cui sunt, începe, în sfârşit, desfătarea, care uneori 
ajunge până la cel mai înalt grad al voluptăţii. Vă rog, 
domnilor, să trageţi cândva cu urechea la gemetele unui om 
cultivat al secolului al XIX-lea, care suferă de durere de 
dinţi, şi s-o faceţi aşa, cam în a doua sau a treia zi de 
suferinţă, când începe să nu mai geamă cum a gemut în 
prima zi, adică nu pur şi simplu din cauză că-l dor dinţii; nu 
geme ca un ţăran necioplit, ci ca un om atins de evoluţie şi 
de civilizaţia europeană, geme ca un om „care s-a lepădat 
de glie şi de temeiurile populare”, cum se zice acum. 
Gemetele lui devin cumva infame, obscen-înrăite şi nu 
contenesc zile şi nopţi de-a rândul. Şi doar ştie şi singur că 
gemetele nu-i aduc nici un folos; ştie mai bine decât oricine 
că degeaba îi extenuează şi îi enervează pe ceilalţi; ştie că 
până şi publicul, în faţa căruia el depune atâta râvnă, şi 
toată familia lui au început să-l asculte cu dezgust, că 
nimeni nu-l crede nici cât negru sub unghie şi toţi îşi zic în 
sinea lor că ar putea să geamă şi altfel, mai simplu, fără 
înflorituri şi întorsături, că se alintă numai din răutate, din 
perfidie. Ei bine, tocmai în aceste apucături conştiente şi 
ruşinoase stă voluptatea. „Pasămite, vă necăjesc, vă sfâşii 
inima, nu las toată casa să doarmă. Asta-i, nu dormiti, 
simţiţi şi voi în fiecare clipă că mă dor dinţii. Pentru voi, 


acum nu mai sunt erou, cum voiam să par altădată, nu-s 
decât un ins mârşăvel, un şnapan. Dar las' să fie aşa! Sunt 
foarte bucuros că m-aţi dibuit. Vă e scârbă să ascultați 
gemetele mele ticăloase? N-are decât să vă fie scârbă; vă 
trag acuşi o înfloritură şi mai dezgustătoare.” Nici acum nu 
înţelegeţi, domnilor? Nu, se pare că, numai după o 
profundă evoluţie şi conştientizare, omul poate înţelege 
toate sinuozităţile acestei voluptăţi! Râdeţi? Mă bucur 
foarte mult. Glumele mele, domnilor, sunt, desigur, de prost 
gust, sunt inegale, confuze, cu autosuspiciune. Dar asta-i 
din cauză că eu însumi nu mă stimez. Parcă un om conştient 
se poate stima cât de cât? 

V, 

Spuneţi: poate, oare poate fi cât de cât stimat un om care, 
chiar şi în însuşi sentimentul propriei umilinţe, a îndrăznit 
să descopere desfătarea? Şi acum vorbesc aşa nu pentru că 
aş fi împins de cine ştie ce căinţă dulceagă. De altfel, 
întotdeauna mi-a repugnat să zic: „lartă-mă, tată, nu mai 
fac” - şi nu pentru că n-aş fi fost capabil să rostesc aceste 
cuvinte, ci poate, dimpotrivă, tocmai pentru că eram prea 
capabil să le rostesc, şi încă cum! Ca un făcut, se întâmpla 
să intru în câte-un bucluc, de care nici cu visul, nici cu 
gândul nu eram vinovat. Asta era cea mai mârşavă chestie. 
Însă mă înduioşam totuşi, mă căiam, vărsăm lacrimi şi, 
fireşte, mă trăgeam singur pe sfoară, deşi nu mă prefăceam 
câtuşi de puţin. Nu ştiu cum, dar inima se ţinea de mârşăvii. 
Aici nu puteam da vina nici măcar pe legile naturii, deşi 
legile naturii au fost totuşi cele care m-au nedreptăţit 
permanent şi cel mai mult în viaţa mea. Mi-e scârbă să-mi 
amintesc acum de asta, dar şi-atunci îmi era scârbă. Doar 
peste nici măcar un minut mi se întâmpla, de-acum cu 
ciudă, să-mi dau seama că totul e o minciună, o minciună, o 
dezgustătoare minciună de aruncat praful în ochi, adică 
toate aceste căinţe, toate aceste înduioşări, toate aceste 
juruinţe de schimbare în bine. Dar întrebaţi-mă: la ce bun 
mă schimonoseam şi mă căzneam singur? Răspunsul: 


pentru că tare mă plictisisem să stau cu mâinile în sân; iată 
de ce mă apucam de tertipuri. Zău că-i aşa. Observaţi-vă 
mai cu atenţie pe dumneavoastră înşivă, domnilor, şi atunci 
veţi înţelege că aşa e. Îmi născoceam singur aventuri şi-mi 
plăsmuiam viaţa, ca să trăiesc cumva şi eu. De câte ori nu 
mi s-a întâmplat, bunăoară, să mă supăr fără pricină, într- 
adins; şi doar ştii şi singur că n-ai de ce să te superi, că o 
faci pe grozavul, dar te întăriţi până într-atâta, încât până la 
urmă chiar ajungi să te superi. Ioată viaţa m-a tras aţa să 
fac asemenea năzbâtii, aşa că, în cele din urmă am ajuns să 
nu mai fiu stăpân pe mine însumi. O dată mi-a venit chef să 
mă îndrăgostesc cu de-a sila, ba chiar de două ori. Şi doar 
am suferit, domnilor, vă încredinţez de asta. În adâncul 
sufletului nu-ţi vine să crezi că suferi, licăreşte râsul 
poznaş, dar totuşi sufăr, ba încă în modul cel mai adevărat, 
în toată legea; sunt gelos, îmi ies din fire. Şi totul din cauza 
plictisului, domnilor, totul din cauza plictisului; inerția mă 
strivise. Căci fructul direct, legitim, spontan al conştiinţei 
este inerția, adică şederea conştientă cu mâinile în sân. De 
asta am pomenit mai sus. Repet, zic sus şi tare: toţi oamenii 
spontani şi militanţii sunt activi tocmai pentru că sunt 
obtuzi şi mărginiţi. Cum se explică asta? Păi uite cum: ei, ca 
o consecinţă a mărginirii lor, cauzele imediate şi secundare 
le iau drept primordiale, aşa că, în acest fel, se conving mai 
repede şi mai uşor decât alţii că au descoperit motivaţia 
imuabilă a faptelor lor, ceea ce-i face să se liniştească; or, 
ăsta-i lucrul cel mai important. Căci, pentru a intra în 
acţiune, trebuie să fii absolut liniştit în prealabil şi să nu-ţi 
mai rămână nici o îndoială. Dar eu, de pildă, cum să mă 
liniştesc? De unde să iau cauzele primordiale pe care să mă 
sprijin, unde mi-s motivațiile? De unde să le iau? Fac 
exerciţii de gândire şi, drept urmare, oricare cauză 
primordială târăşte deîndată după ea încă una, şi mai 
primordială şi aşa mai departe, la nesfârşit. Aşa este esenţa 
oricărei conştiinţe şi gândiri. Deci, din nou, astea-s legile 
naturii. Aşa că, ce rezultă până la urmă? Acelaşi lucru. 


Amintiţi-vă: mai înainte am vorbit despre răzbunare. (Cu 
siguranţă, n-aţi înţeles nimic.) S-a spus: omul se răzbună 
pentru că găseşte în asta dreptatea. Deci, a descoperit 
cauza primordială, a descoperit motivaţia, adică: dreptatea. 
Cu alte cuvinte, e liniştit din toate părţile şi, în consecinţă se 
răzbună calm şi cu succes, fiind convins că face o treabă 
cinstită şi dreaptă. Însă eu nu văd aici dreptatea, nici 
virtutea n-o văd şi, prin urmare, dacă mă răzbun, o fac din 
răutate. Răutatea, fireşte, ar putea birui totul, toate 
îndoielile mele şi, deci, ar putea, cu foarte mare succes, să- 
mi ţină loc de cauză primordială tocmai pentru că ea nu 
este o cauză. Dar ce să fac, dacă nici răutate nu am (doar 
mai adineaori tocmai de la asta am început)? Tot ca urmare 
a blestematelor legi ale conştiinţei, furia mea este supusă 
descompunerii chimice. le uiţi şi vezi că obiectul se 
volatilizează, temeiurile se evaporă, vinovatul nu-i de găsit, 
supărarea nu mai e supărare, ci fatalitate, ceva de felul 
durerii de dinţi de care nu-i nimeni vinovat şi, în consecinţă, 
nu-ţi mai rămâne decât aceeaşi soluţie, adică să loveşti cu 
pumnii în zid, ca să te doară cât mai tare. Aşa că te laşi 
păgubaş, întrucât n-ai descoperit cauza primordială. Dar ia 
încearcă să te laşi în voia acestui sentiment orbeşte, fără să 
judeci, fără cauza primordială, alungând conştiinţa măcar 
pentru un timp: apucă-te de urât sau de iubit, numai ca să 
nu stai cu mâinile în sân. Poimâine, cel mai târziu, vei 
începe să te dispreţuieşti pentru că, cu bună ştiinţă, te-ai 
tras singur pe sfoară. Drept rezultat: băşica de spumă şi 
inerția. O, domnilor, eu doar, poate, mă consider om deştept 
numai pentru că toată viaţa n-am fost în stare nici să încep, 
nici să termin ceva. Bine, bine, sunt un flecar, un flecar 
impulsiv, regretabil, ca noi toţi. Dar ce să fac dacă menirea 
directă şi unică a fiecărui om deştept este flecăreala, adică 
bătutul cu bună ştiinţă al apei în piuă? 

VI. 

O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de 
mult m-aş stima atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar 


lene sunt în stare să am în mine; măcar o însuşire, parcă 
pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea. 
Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneş. Deci, eşti 
definit cu precizie, deci se poate spune ceva despre tine. 
„Leneş!” - păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. 
Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai 
select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima 
perpetuu. Am cunoscut un domn care toată viaţa s-a 
mândrit cu faptul că se pricepe la vinurile lafite. Considera 
că ăsta-i meritul său pozitiv şi niciodată nu s-a îndoit de 
propria persoană. Şi nu împăcată, ci triumfătoare i-a fost 
conştiinţa când a murit; şi a avut perfectă dreptate. Şi eu 
mi-aş alege o carieră; aş fi leneş şi mâncău, dar nu unul 
simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos şi sublim. Cum vă 
place? Visez de mult la asta. La cei patruzeci de ani ai mei, 
„frumosul şi sublimul” mi-au scos peri albi; dar asta la 
patruzeci de ani, pe când atunci - o, atunci ar fi fost altfel! 
De îndată mi-aş fi găsit şi activitatea corespunzătoare, şi 
anume: să beau în sănătatea a tot ce e frumos şi sublim. Aş 
fi profitat de fiecare prilej pentru ca mai întâi să vărs o 
lacrimă în pocal, iar apoi s-o beau pentru tot ce e frumos şi 
sublim. Aş fi transformat atunci totul în frumos şi sublim; în 
fleacurile cele mai dezgustătoare şi indiscutabile aş fi găsit 
frumosul şi sublimul. M-aş fi făcut lăcrimos, precum un 
burete ud. Un pictor, de pildă, a pictat un tablou în maniera 
lui Ghe. Imediat beau în sănătatea artistului care a pictat 
tabloul în maniera lui Ghe, pentru că iubesc tot ce e 
„frumos şi sublim”. Un autor, de pildă, a scris „cum vrea 
fiecare”; imediat beau în sănătatea acestui „fiecare”, pentru 
că iubesc tot ce e „frumos şi sublim”. Aş pretinde să fiu 
stimat pentru asta, i-aş persecuta pe cei care nu şi-ar 
manifesta stima faţă de mine. Trăiesc în pace, mor triumfal 
- păi asta-i o minune, o întreagă minune! Mi-aş înfoia 
ditamai burdihanul, mi-aş umfla o guşă cu trei etaje, mi-aş 
ţinti înainte un nas atât de roşu, încât oricare trecător, 
uitându-se la mine, ar zice: „Ăsta mai zic şi eu plus! Uite 


W 


ceva într-adevăr pozitiv!” Şi oricum aţi lua-o, tare-i plăcut 
să auzi asemenea aprecieri în secolul nostru negativist, 
domnilor! 

VII. 

Dar toate astea-s vise de aur. O, spuneţi-mi cine a declarat 
primul, cine a proclamat primul că omul se dedă la josnicii 
numai pentru că nu-şi cunoaşte adevăratele interese; şi că, 
dacă i-ai lumina mintea, dacă i-ai deschide ochii asupra 
intereselor lui adevărate, normale, omul ar înceta pe loc a 
se mai deda la josnicii, de îndată ar deveni bun şi nobil, 
deoarece, luminat fiind şi înțelegând adevăratele sale 
avantaje, tocmai în bunătate şi-ar vedea propriul folos şi 
doar se ştie că nici un om nu poate acţiona cu bună ştiinţă 
împotriva propriilor avantaje şi că, prin urmare, ca să zicem 
aşa, ar începe să facă bine din necesitate? O, pruncul de el! 
O, copil curat şi nevinovat! Păi, în primul rând, unde s-a mai 
văzut, de-a lungul mileniilor, ca omul să acţioneze împins 
numai de propriul lui avantaj? Ce să facem cu milioanele de 
fapte care ne demonstrează că oamenii, cu bună ştiinţă, 
adică fiind cât se poate de conştienţi de avantajele lor, le-au 
lăsat pe al doilea plan şi s-au năpustit pe altă cale, la risc, la 
noroc, fără să fie siliţi - de nimeni şi de nimic la asta, ci doar 
parcă tocmai nedorindu-şi drumul arătat, tăindu-şi cu 
încăpățânare, cu îndărătnicie un altul, greu, absurd, 
croindu-şi-l aproape prin beznă. Înseamnă, deci, că această 
încăpățânare, această îndărătnicie le-au fost mai dragi 
decât orice avantaj. Avantajul! Ce-i acela avantaj? Oare vă 
veţi încumeta să definiţi absolut exact în ce constă avantajul 
omului? Şi ce-ar fi dacă uneori folosul omului nu numai că 
poate, ci şi trebuie într-un caz sau altul să constea în a-ţi 
dori răul şi nu binele? Şi dacă-i aşa, dacă un asemenea caz 
poate exista, praful şi pulberea s-a ales din regulă. Ce 
credeţi, există un asemenea caz? Râdeţi; râdeţi, domnilor, 
numai răspundeţi: foloasele omului au fost oare calculate 
absolut precis? Oare nu apar unele care nu doar că nu au 
încăput, dar nici nu puteau să încapă în nici o clasificare? 


Căci dumneavoastră, domnilor, pe câte ştiu eu, întregul 
registru de foloase ale omului l-aţi luat ca o medie din 
datele statistice şi din formulele oferite de ştiinţele 
economice. Foloasele dV. Sunt: bunăstarea, bogăţia, 
libertatea, tihna şi aşa mai departe; aşa că un om care, de 
pildă, ar merge pe faţă şi cu bună ştiinţă împotriva acestui 
registru, ar fi, după părerea domniilor voastre, la drept 
vorbind, şi după părerea mea, un obscurantist sau chiar 
nebun de legat, nu-i aşa? Numai că uite ce-i de-a mirării: de 
ce se întâmplă astfel că toate aceste statistici, toţi înţelepţii 
şi iubitorii seminţiei omeneşti, atunci când calculează 
foloasele omului, lasă mereu să le scape un folos? Nici 
măcar în calcul nu-l iau sub forma în care ar trebui să-l ia, şi 
doar de asta depinde tot calculul. Mare pagubă n-ar fi, ar fi 
de-ajuns să ia acest folos şi să-l treacă pe listă. Dar tocmai 
asta-i nenorocirea; folosul acesta enigmatic nu intră în nici 
o clasificare, nu încape în nici o listă. De pildă, am un amic. 
Ah, domnilor! Păi şi dV. Vă e amic; şi, de fapt, cuinu-ieel 
amic! Pregătindu-se să facă ceva, acest domn vă relatează 
de îndată, bombastic şi limpede, cum trebuie să procedeze 
conform legilor raţiunii şi ale adevărului. Mai mult chiar: vă 
va vorbi cu emoție şi pasiune despre interesele adevărate, 
normale ale omului; cu ironie, îi va mustra pe prostănacii 
miopi, care nu înţeleg nici propriile lor foloase, nici valoarea 
adevărată a virtuţii; şi peste exact un sfert de oră, fără 
vreun motiv neaşteptat, dinafară, ci în virtutea a ceva 
interior, a ceva mai tare decât interesele lui, o va face 
boacănă de tot, adică va proceda exact pe dos faţă de cele 
spuse de el însuşi: şi împotriva legilor raţiunii, şi în pofida 
propriului interes, într-un cuvânt, împotriva a tot şi a toate. 
Vă previn că amicul meu e un personaj colectiv şi de aceea 
e cam greu să-l învinuiți numai pe el. Asta-i, domnilor, oare 
n-o fi existând într-adevăr ceva la care mai fiecare om ţine 
mai mult decât la cele mai mari foloase ale lui, sau (ca să nu 
încălcăm logica) n-o fi existând un folos anume, cel mai 
folositor dintre toate (tocmai cel trecut cu vederea, despre 


care vorbeam adineaori), care este cel mai important şi mai 
folositor folos şi de dragul căruia, la nevoie, omul e gata să 
meargă împotriva tuturor legilor, adică împotriva raţiunii, 
onoarei, tihnei, bunăstării - într-un cuvânt, împotriva 
tuturor acestor lucruri frumoase şi utile, numai şi numai 
pentru a ajunge la folosul primordial, cel mai folositor, care 
îi este cel mai drag dintre toate? 

— Bine, dar tot de-un folos este vorba, mă veţi întrerupe 
dv. Daţi-mi voie, o să mai avem şi alte explicaţii şi nu 
calamburul e problema, ci faptul că folosul acesta e 
remarcabil tocmai pentru că năruie toate clasificările 
noastre şi surpă permanent toate sistemele alcătuite de 
către iubitori ai seminţiei omeneşti în numele fericirii 
seminţiei omeneşti. Într-un cuvânt, pune beţe-n roate peste 
toT. Însă înainte de a vă spune care-i acest folos, vreau să 
mă compromit personal şi de aceea vă declar cu 
impertinenţă că toate aceste minunate sisteme, toate aceste 
teorii care-i explică omenirii interesele sale adevărate, 
normale pentru ca ea, omenirea, tinzând în mod necesar 
spre împlinirea acestor interese, să devină de îndată bună 
şi nobilă. - deci, totul, deocamdată, este, după părerea mea, 
doar logistică şi nimic mai mult! Da, rogu-vă, logistică! Căci 
a susţine această teorie a înnoirii întregii seminţii omeneşti 
printr-un sistem de interese ale aceleaşi seminţii înseamnă, 
după părerea mea, aproape acelaşi lucru cU. Să zicem, a 
susţine, de pildă, urmându-l pe Buckle, că de pe urma 
civilizaţiei omul se îmblânzeşte şi, prin urmare, devine mai 
puţin feroce şi mai puţin înclinat spre război. Logic, mi se 
pare, aşa reiese din ce spune el. Dar omul e în aşa hal 
ataşat de sistem şi de concluzia logică, încât e gata să 
deformeze cu bună ştiinţă adevărul, e gata să se prefacă a fi 
orb şi surd, numai ca să-şi justifice logica. Dau acest 
exemplu tocmai pentru că este unul foarte clar. Păi, uitaţi- 
vă împrejur: sângele curge gârlă şi fierbe atât de zglobiu, 
încât zici că-i şampanie. Ăsta-i secolul nostru, veacul al 
nouăsprezecelea, în care a trăit şi Buckle. Asta-i Napoleon, 


şi cel mare, şi cel de acum. Asta-i America de Nord, alianţa 
eternă. Asta-i, în sfârşit, caricaturalul Schleswig-Holstein. 
Deci, ce îmblânzeşte în noi civilizaţia? Civilizaţia nu dezvoltă 
în om decât multilateralitatea simţuriloR. Şi nimic altceva. 
Şi prin dezvoltarea acestei multilateralităţi omul ar putea să 
evolueze până într-atât, încât să-şi găsească desfătarea în 
sânge. Doar aşa ceva i s-a mai întâmplat. Aţi remarcat, că 
vărsătorii de sânge cei mai rafinaţi au fost domnii cei mai 
civilizaţi, cărora alde Atilla sau Stenka Razin nu le ajung 
nici până la glezne şi, dacă ei nu ne sar în ochi precum Atilla 
sau Stenka Razin, asta se întâmplă tocmai pentru că îi 
întâlnim prea des, sunt prea obişnuiţi, au ajuns să ne fie 
familiari. În orice caz, dacă de pe urma civilizaţiei omul nu a 
ajuns mai setos de sânge, cu siguranţă a devenit feroce într- 
un fel mai rău, mai scârbos, decât altădată. În vărsarea de 
sânge, el vedea mai înainte dreptatea şi, cu conştiinţa 
împăcată, îl extermina pe cel care trebuia stârpit; însă 
acum, deşi considerăm că vărsarea de sânge e o mârşăvie, 
ne săvârşim de această mârşăvie mai cu sârg decât 
altădată. Ce-i mai rău? Decideţi singuri. Cleopatrei (scuzaţi- 
mi acest exemplu din istoria Romei) îi plăcea să înfigă ace 
de aur în sânii sclavelor ei şi-şi găsea desfătarea în ţipetele 
şi zvârcolirile lor. Veţi spune că asta a fost, relativ vorbind, 
în timpuri barbare; că şi acum timpurile sunt barbare 
pentru că, (vorbind tot relativ) şi acum se mai înfig ace; că 
şi acum omul, deşi a învăţat să vadă uneori mai limpede 
decât în timpurile barbare, încă nici pe departe nu s-a 
deprins să procedeze aşa cum îi recomandă raţiunea şi 
ştiinţele. Dar sunteţi totuşi pe deplin convinşi că omul se va 
deprinde negreşit, după ce se va vindeca cu totul de unele 
năravuri vechi, proaste şi când bunul simţ şi ştiinţa îi vor 
reeduca omului firea şi i-o vor îndrepta-o pe un făgaş 
normal. Sunteţi siguri că atunci omul va înceta să mai 
greşească de bunăvoie şi, ca să zicem aşa, nici de nevoie nu 
va vrea să-şi despartă voinţa de interesele sale normale. 
Mai mult decât atât: atunci, spuneţi dv., însăşi ştiinţa îl va 


învăţa pe om (deşi ăsta-i deja un lux, după părerea mea) că 
în realitate nu are nici voinţă, nici capricii, că nu le-a avut 
niciodată, şi că toată fiinţa lui nu-i altceva decât o clapă de 
pian sau un buton de orgă; şi că, pe deasupra, orice ar face 
el, fapta nu se săvârşeşte câtuşi de puţin din voinţa lui, ci de 
la sine, conform legilor naturii. Prin urmare, e suficient să 
fie descoperite aceste legi ale naturii şi omul nu va mai da 
socoteală pentru faptele lui şi va duce o viaţă extrem de 
uşoară. Se înţelege de la sine că toate faptele omeneşti vor 
fi calculate din aceste legi, matematic, precum tabelele de 
logaritmi, până la 108.000 şi trecute în calendar; sau - ceea 
ce e şi mai bine - vor apărea nişte ediţii bine intenţionate de 
felul actualelor lexicoane enciclopedice, în care totul va fi 
calculat şi notat cu precizie, încât de-acum nu vor mai 
exista pe lume nici fapte, nici peripeții. 

Atunci - asta tot dV. O spuneţi - vor apărea noi relaţii 
economice, de-a gata, calculate şi ele cu precizie 
matematică, aşa că într-o clipă vor dispărea toate 
întrebările posibile numai pentru că acestea vor primi toate 
răspunsurile posibile. Atunci se va clădi palatul de cleştar. 
Atunci. Ei, atunci, într-un cuvânt, va veni în zbor pasărea 
Kagan. Desigur, nu se poate garanta câtuşi de puţin (asta o 
spun eu, de la mine) că atunci, bunăoară, n-o să ne plictisim 
îngrozitor de mult (căci ce-ţi mai rămâne de făcut, atunci 
când totul va fi calculat conform tabelelor?), în schimb totul 
va fi extrem de rezonabil. Fireşte, câte nu poţi scorni din 
plictiseală! Doar şi acele de aur tot din plictiseală se înfig, 
dar asta încă n-ar fi nimic. Mizerabil e (tot eu spun asta) că 
nu-i mare lucru să se bucure atunci oamenii chiar şi de 
acele de aur. Căci omul e prost, fenomenal de prost. Adică, 
deşi nu-i prost deloc, e, în schimb, atât de ingrat încât, 
oricât ai căuta, n-ai găsi fiinţă care să-i semene. Doar eu, de 
pildă, nu m-aş mira deloc dacă îşi va face apariţia un 
gentleman cu o fizionomie vulgară sau, mai bine zis, 
retrogradă şi batjocoritoare, care îşi va pune mâinile în 
şolduri şi ne va spune tuturor: ce ziceţi, domnilor, n-ar fi 


bine să dăm naibii toată cuminţenia asta, să-i tragem un 
picior de să se-aleagă praful din ea, numai cu scopul de a 
trimite la mama dracului toţi logaritmii ăştia, iar noi să 
putem trăi iarăşi după cum ne taie capetele noastre 
proaste? Asta încă n-ar fi nimic, însă partea dureroasă e că 
îşi va găsi negreşit adepţi: aşa-i făcut omul. Şi asta dintr-un 
moft, pe care s-ar părea că nici nu merită să-l mai 
pomenim: tocmai din cauză că omului, oricând şi oriunde, 
orice ar fi fost el, i-a plăcut să acţioneze după bunul lui plac 
şi nicidecum aşa cum îi dictau raţiunea şi interesul; poţi 
vrea ceva şi împotriva propriului tău interes, iar uneori 
trebuie categoric să vrei (asta-i de-acum ideea mea). Vrerea 
ta personală, independentă şi liberă, capriciul tău, chiar şi 
cel mai năstruşnic cu putinţă, fantezia ta, incitată uneori 
până la nebunie - toate astea alcătuiesc folosul acela, trecut 
cu vederea, folosul cel mai folositor, care nu încape în nici o 
clasificare, din pricina căruia se duc mereu dracului toate 
sistemele şi teoriile. Şi de unde au scos-o înţelepţi ăştia că 
omul are nevoie de o vrere rezonabilă, avantajoasă? Omul 
n-are nevoie decât de vrere de sine stătătoare, oricât l-ar 
costa ea şi oriunde l-ar duce. Dar şi vrerea asta dracul s-o 
mai ştie. 

VIII 

— Ha-ha-ha! Păi, dacă vrei, vrerea nici nu există de fapt! 
mă întrerupeţi, râzând, domniile voastre. Chiar şi-n zilele 
noastre, ştiinţa a ajuns atât de departe cu disecţia omului, 
încât chiar şi acum ştim că vrerea şi aşa-numitul liber- 
arbitru nu sunt altceva decât. 

— Staţi, domnilor, şi eu tot aşa voiam să încep. 
Mărturisesc, chiar m-am speriat. 'locmai voiam să strig că 
dracul s-o mai ştie pe vrere de ce depinde şi că slavă 
Domnului dacă-i aşa, însă mi-am amintit de ştiinţă şi. M-am 
blocat. Şi chiar în momentul acesta aţi început domniile 
voastre să vorbiţi. Căci într-adevăr, adică dacă se va 
descoperi vreodată formula tuturor vrerilor şi capriciilor 
noastre, de ce depind ele, din ce legi purced, cum se extind, 


încotro tind în cutare şi în cutare caz, adică dacă se va 
descoperi formula matematică adevărată. - atunci nu-i 
mare lucru ca omul să înceteze a mai vrea şi va înceta cu 
siguranţă. Spuneţi şi dv.: ce chef să mai ai să vrei conform 
tabelului? Mai mult decât atât: imediat, din om, se va 
preface într-un buton de orgă sau în aşa ceva; pentru că ce- 
i omul fără dorinţe, fără voinţă şi fără vreri, dacă nu un 
buton de pe un valţ de orgă? Ce părere aveţi? la să socotim 
probabilitățile: se poate întâmpla una ca asta sau nu? 

— Hm. - ziceţi domniile voastre, vrerile noastre, în marea 
lor majoritate, sunt eronate din pricina părerii eronate pe 
care o avem cu privire la foloasele noastre. Tocmai de asta 
vrem câteodată neghiobii curate, pentru că în aceste 
neghiobii, din prostie, vedem calea cea mai uşoară pentru 
atingerea unui folos pe care ni l-am pus dinainte în minte. 
Ei bine, după ce toate astea vor fi explicate, socotite pe un 
petic de hârtie (ceea ce-i foarte posibil, întrucât ar fi o 
infamie şi o absurditate să crezi dinainte că omul nu va 
descoperi niciodată alte legi ale naturii). - atunci, fireşte, nu 
vor mai exista aşa-numitele dorinţe. Căci dacă vrerea va 
cădea vreodată la deplină învoială cu raţiunea, atunci doar 
vom gândi, nu vom dori, tocmai pentru că nu se poate, 
bunăoară, păstrânduc-ţi raţiunea, să vrei un nonsens şi astfel 
să mergi cu bună ştiinţă împotriva raţiunii şi să-ţi doreşti 
singur răul. Şi întrucât vrerile şi raţionamentele pot fi într- 
adevăr calculate, pentru că odată şi-odată vor fi descoperite 
legile aşa-numitului liber arbitru al nostru, deci - şi fără 
glume, vă rog - s-ar putea aranja ceva de felul unui tabel, 
aşa că într-adevăr şi de vrut vom vrea conform acestui 
tabel. Dacă mie, de pildă, mi se va calcula şi demonstra că 
dacă i-am dat cuiva cu tifla am făcut-o pentru că nu puteam 
să n-o fac şi că tocmai cu degetul acela trebuia să-i dau, 
atunci ce mai rămâne liber în fiinţa mea, mai ales dacă sunt 
un om cu carte şi am absolvit cursurile cine ştie cărei 
facultăţi? Doar atunci aş putea să-mi calculez toată viaţa cu 
o anticipație de treizeci de ani; într-un cuvânt, dacă ar fi 


aşa, nici n-o să mai avem ce face, ar trebui oricum să 
acceptăm totul. De fapt, îndeobşte ar trebui să repetăm 
neobosiţi că negreşit în minutul cutare şi în circumstanţele 
cutare natura nu ne cere părerea; că trebuie s-o acceptăm 
ca atare, nu cum o vedem în fanteziile noastre şi dacă într- 
adevăr râvnim la tabel şi calendar saU. Sau chiar la retortă, 
atunci n-avem ce face, trebuie să acceptăm şi retorta! Că 
altfel, ne acceptă ea singură şi fără noi. 

— Mda, dar tocmai aici am ajuns în impas! Domnilor, 
scuzaţi-mă că am luat-o razna cu filosofeala; la mijloc sunt 
patruzeci de ani de subterană! Permiteţi un pic de fantezie. 
Vedeţi dv.: raţiunea, domnilor, e un lucru bun, nu încape 
îndoială, dar raţiunea nu-i decât rațiune şi-i satisface omului 
numai capacitatea de a raţiona, pe când vrerea este 
manifestarea întregii vieţi, adică a întregii vieţi a omului, cu 
tot cu rațiune şi cu toate scărpinările. Şi cu toate că, din 
această manifestare, viaţa noastră iese adeseori cam 
mizerabilă, e totuşi viaţă, nu o simplă extragere a rădăcinii 
pătrate. Eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să- 
mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi 
satisfac doar capacitatea mea de a raţiona, adică a 
douăzecea parte din toată capacitatea mea de a trăi. Ce ştie 
raţiunea? Rațiunea nu ştie decât ceea ce a apucat să afle 
(unele lucruri, poate, nici nu le va afla vreodată; chiar dacă 
nu-i o consolare, de ce n-am spune-o?), iar natura 
omenească acţionează toată pe de-a-ntregul, cu tot ce e în 
ea, conştient şi inconştient, şi chiar dacă minte, totuşi 
trăieşte. Bănuiesc, domnilor, că mă priviţi cu părere de rău; 
îmi repetaţi că un om cultivat şi evoluat, adică, într-un 
cuvânt, un om cum va fi omul viitor, nu poate deci, cu bună 
ştiinţă, să vrea ceva dezavantajos pentru el; ziceţi, deci, că 
aşa ne învaţă matematica. Dar vă repet a suta oară: există 
un singur caz, numai unul, când omul poate într-adins, 
conştient să-şi dorească ceva dăunător, stupid, chiar extrem 
de stupid, şi anume: să aibă dreptul de a-şi dori ceva, mai 
stupid de care nu există nimic, şi să nu fie legat de obligaţia 


de a-şi dori numai lucruri deştepte. Doar, domnilor, această 
prostie imensă, acest capriciu s-ar putea să fie cel mai 
convenabil lucru, pentru alde noi, din câte există pe 
pământ, mai ales în anumite cazuri. Printre altele, poate fi 
mai folositor decât toate foloasele chiar în cazul când ne 
face rău pe faţă şi contrazice cele mai lucide concluzii 
despre foloase, la care a ajuns raţiunea noastră. - pentru că 
în orice caz ne menajează ceea ce avem noi mai important 
şi mai scump, adică personalitatea şi individualitatea 
noastră. Unii, bunăoară, afirmă că într-adevăr asta e cel 
mai scump lucru pentru omenire; vrerea poate, fireşte, 
dacă vrea, să cadă la învoială cu raţiunea, mai ales dacă nu 
se exagerează cu asta şi se întrebuinţează în mod temperat; 
e un lucru util şi câteodată chiar lăudabil. Însă vrerea 
adeseori, chiar cel mai adesea, contrazice, cu încăpățânare 
desăvârşită, raţiunea şi. ŞI. Nu ştiţi şi dv., asta-i un lucru 
util şi câteodată chiar lăudabil? Domnilor, să presupunem 
că omul nu-i prost. (într-adevăr, nu ne putem pronunţa aşa 
la adresa lui măcar în virtutea faptului că, dacă ar fi prost, 
atunci cine, mă rog, ar mai fi deştept?) Dar dacă nu-i prost, 
e monstruos de ingrat! Fenomenal de ingrat. Chiar mă 
gândesc că cea mai bună definiţie a omului ar fi: fiinţă 
bipedă şi ingrată. Dar asta încă nu-i tot; acesta încă nu-i 
principalul lui defect; principalul lui defect e perpetua lui 
imoralitate, perpetuă de la potopul universal şi până la 
perioada Schleswig-Holstein din destinul omenesc. 
Imoralitate şi, deci, nechibzuinţă; căci se ştie demult că 
nechibzuinţa nu are altă sursă decât imoralitatea, la 
încercaţi să aruncaţi o privire asupra istoriei umanităţii; ei, 
ce vedeţi? Măreţie? Mă rog, poate că şi măreție; numai 
colosul din Rodos şi tot ar fi ceva! Doar nu degeaba domnul 
Anaevski ne aduce la cunoştinţă faptul că, după părerea 
unora, ar fi făcut de mâna omului, însă alţii afirmă că ar fi 
făurit de însăşi natura. Atunci, diversitate? Mă rog, poate fi 
şi diversitate; gândiţi-vă ce trudă ar fi să cercetăm, în toate 
secolele şi la toate popoarele, numai uniformele de paradă 


ale militarilor şi civililor; cât priveşte uniformele 
funcţionarilor, aici ne-am putea chiar frânge gâtul; nici un 
istoric n-ar rezista. Monotonie? Da, mă rog, poate fi şi 
monotonie; se încaieră şi se tot încaieră, şi acum se 
încaieră, şi mai înainte s-au încăierat, şi după aceea s-au 
încăierat. - recunoaşteţi şi dV. Că asta-i din cale-afară de 
monoton, într-un cuvânt, despre istoria omenirii se poate 
spune totul, tot ce i s-ar părea năzări imaginaţiei celei mai 
zdruncinate. Un singur lucru nu s-ar putea spune că-l 
vedeţi - cuminţenia. V-aţi poticni de la prima silabă. Şi chiar 
clipă de clipă dăm, în privinţa asta, peste o chestie: doar 
permanent apar în viaţă oameni cuminţi şi chibzuiţi, 
înţelepţi şi iubitori ai seminţiei umane, al căror principal 
scop în viaţă este tocmai de a se purta cât mai cuminte şi 
chibzuit, ca să zicem aşa, ca să-l lumineze prin persoana lor 
pe aproapele, mai precis, ca să îi demonstreze că se poate 
trăi pe lume şi cuminte şi chibzuit. Şi ce? Se ştie: mulţi 
dintre aceşti iubitori, mai devreme sau mai târziu, poate 
chiar spre sfârşitul vieţii, şi-au trădat principiile, 
împotmolindu-se în câte o tărăşenie, uneori chiar dintre 
cele mai indecente. Acum vă întreb: ce se poate aştepta de 
la om, în calitatea lui de fiinţă înzestrată cu asemenea 
însuşiri ciudate? N-aveţi decât să-l copleşiţi cu toate 
bunătăţile pământeşti, n-aveţi decât să-l cufundaţi în 
fericire până peste cap, astfel încât bulbucii să iasă la 
suprafaţa fericirii, ca la suprafaţa apei; n-aveţi decât să-i 
oferiţi o îndestulare economică atât de mare, încât să nu-i 
mai rămână chiar nimic altceva de făcut decât să doarmă, 
să înfulece turtă dulce şi să se agite pentru necurmarea 
istoriei universale. - că şi-aşa omul, şi-aşa, numai din 
ingratitudine, numai ca să vă facă de ocară, tot vă va trânti 
o porcărie. Îşi va risca până şi turta dulce şi într-adins îşi va 
dori neghiobia cea mai dezastruoasă, absurditatea cea mai 
neeconomică numai şi numai pentru ca, în această 
cuminţenie pozitivă, să-şi insinueze fantasticul său element 
păgubos. Anume visele sale fantastice, prostia sa cea mai 


vulgară va dori să şi le menţină, numai ca să-şi confirme (ca 
şi cum asta chiar ar fi o necesitate) faptul că oamenii sunt 
totuşi oameni, nu clape de pian, la care chiar dacă legile 
naturii cântă cu mâna lor, ameninţă totuşi să împingă 
cântatul până într-acolo încât în afara calendarului nu vei 
mai putea avea chef de nimic. Şi nu numai atât: chiar şi în 
cazul când într-adevăr ar fi o clapă de pian, chiar dacă i-ar 
demonstra omului această realitate matematic şi cu ajutorul 
ştiinţelor naturii, nici aşa nu şi-ar băga minţile în cap, ci va 
face dinadins ceva pe dos, numai şi numai din ingratitudine: 
numai pentru a-şi impune punctul de vedere. Iar în cazul în 
care nu va dispune de mijloacele necesare, va scorni totuşi 
distrugerea şi haosul, va născoci felurite suferinţe şi-şi va 
impune până la urmă punctul de vedere! Va slobozi 
blestemul prin lume şi, întrucât numai omul este capabil să 
blesteme (acesta-i deja privilegiul lui, prin care se 
deosebeşte în principal de alte animale), atunci, poate, 
numai prin blestem îşi va atinge scopul, adică se va 
convinge că într-adevăr e om, nu o clapă de pian! Dacă veţi 
spune că şi toate astea pot fi calculate din tabel, şi haosul, şi 
bezna, şi blestemul, aşa că însăşi posibilitatea calculului 
preliminar va curma totul şi raţiunea îşi va atinge țelul - 
atunci omul va profita de ocazie şi va înnebuni, ca să nu 
aibă rațiune şi să-şi impună punctul de vedere! Cred în 
asta, dau seamă de asta, căci, după cât se pare, întreaga 
cauză a omenirii se reduce doar la posibilitatea omului de a 
demonstra clipă de clipă că e om, nu un buton! Pe spinarea 
lui, dar s-o dovedească; prin troglodism, dar s-o 
dovedească! Şi dacă aşa stau lucrurile, cum să nu păcătuim, 
cum să nu înălţăm laude că încă nu s-a ajuns atât de 
departe şi că deocamdată doar dracul ştie de ce o mai fi 
depinzând vrerea. 

Strigaţi la mine (numai dacă mă învredniciţi cu strigătele 
domniilor voastre) că nimeni nu-mi anulează voinţa; că aici 
toţi n-au altă grijă decât să intervină cumva, să facă în aşa 
fel încât însăşi voinţa mea, prin propria ei voinţă, să 


coincidă cu interesele mele normale, cu legile naturii şi cu 
aritmetica. 

— Vai, domnilor, cum să mai fie vorba de propria ta voinţă, 
când se ajunge la tabel şi la aritmetică şi când numai doi- 
ori-doi-fac-patru va avea căutare? Şi fără voinţa mea doi ori 
doi va face patru. Mulţam de aşa voinţă proprie! 

IX. 

Domnilor, glumesc, fireşte, ştiu şi singur că gluma mea e 
nereuşită, însă nici nu se poate să luăm chiar totul în glumă. 
Poate că glumesc scrâşnind din dinţi. Domnilor, mă 
chinuiesc nişte întrebări; daţi-mi răspuns la ele. Domniile 
voastre, de pildă, vreţi să-l dezbăraţi pe om de vechile lui 
năravuri şi să-i corijaţi voinţa în funcţie de ceea ce pretind 
ştiinţa şi bunul simţ. Dar de unde ştiţi că pe om nu numai că 
se poate, dar şi trebuie să-l transformați aşa? De unde 
conchideţi că omul are nevoie să se transforme aşa? De 
unde trageţi concluzia că vrerea omului trebuie să se 
transforme aşa? Pe scurt, de unde ştiţi că această corijare îi 
va fi într-adevăr omului de folos? Şi, dacă ar fi să spunem 
lucrurilor pe nume, de unde şi până unde ştiţi cu siguranţă 
că nu mersul împotriva foloaselor adevărate, normale, 
garantate de argumentele raţiunii şi aritmeticii, îi este într- 
adevăr şi întotdeauna de folos omului şi că nu asta-i lege 
pentru întreaga omenire? Doar deocamdată asta nu-i decât 
o ipoteză a dv. Să zicem că este legea logicii, însă, poate, 
nu-i deloc a omenirii. Poate veţi fi crezând, domnilor, că 
sunt nebun? Permiteţi-mi să am unele rezerve. Sunt de 
acord: omul este un animal prin excelenţă constructiv, 
menit să năzuiască în mod conştient spre un ţel şi să se 
ocupe cu ingineria, adică să-şi taie veşnic şi permanent un 
drum spre undeva, însă, poate vrea uneori să calce pe- 
alături tocmai pentru că e condamnat să-şi taie acest drum 
şi, pe deasupra, pentru că, oricât ar fi de prost în general 
omul activ şi spontan, totuşi uneori ajunge la concluzia că 
drumul, iată, aproape întotdeauna duce undeva şicănue 
important unde duce, ci să ducă, iar pruncul cuminte, 


neglijând ingineria, să nu se lase în voia lenei distrugătoare 
care, după cum se ştie, e mama tuturor viciilor. Omului îi 
place să edifice şi să taie drumuri, asta-i mai presus de 
orice îndoială. Dar totuşi de ce pune patimă, de asemenea, 
în distrugere şi haos? Asta spuneţi-mi-o! însă despre asta 
ţin să spun şi eu două cuvinte. N-o fi iubind, poate, atât de 
mult distrugerea şi haosul (căci e neîndoielnic că uneori 
tare le iubeşte, asta-i aşa) pentru că instinctiv se teme să 
ajungă la ţintă şi să încheie edificarea clădirii? N-aveţi cum 
să ştiţi, poate că această clădire nu-i place decât de la 
distanţă, nicidecum din apropiere; poate nu-i place decât s- 
o edifice, nu să şi trăiască în ea, oferindu-le-o apoi aux 
animaux domestiques, cum ar fi furnicile, berbecii etC. Etc. 
Uite, furnicile au cu totul alte preferinţe. Ele au o clădire 
extraordinară de acelaşi fel, care nu poate fi în veci 
dărâmată - muşuroiul. 

Onorabilele furnici au început cu muşuroiul, probabil că 
tot cu muşuroiul vor termina, ceea ce conferă cinste 
constanţei şi pozitivismului lor. Însă omul e o fiinţă 
uşuratică, reprobabilă şi, poate, ca unui jucător de şah, nu-i 
place decât procesul atingerii scopului, nu şi scopul în sine. 
Şi cine ştie (e imposibil să garanteze cineva), poate că tot 
scopul spre care omenirea năzuieşte pe pământ nu constă 
decât din această continuitate a procesului de realizare, 
altfel spus - din însăşi viaţa, nu din scopul propriu-zis care, 
fireşte, nu poate fi decât ceva ca doi ori doi fac patru, adică 
o formulă, iar doi ori doi fac patru, domnilor, asta nu mai e 
viaţă, ci începutul morţii. În orice caz, omul s-a temut 
mereu de acest doi ori doi fac patru, iar eu mă tem şi acum. 
Să zicem că omul nu face decât să caute acest doi ori doi 
fac patru, traversează oceanele, îşi sacrifică viaţa în această 
căutare, dar, zău, parcă îi e frică să găsească cu adevărat. 
Doar simte că, de îndată ce găseşte, nu va mai avea ce să 
caute. Muncitorii, după ce termină lucrul, îşi primesc cel 
puţin banii, se duc la cârciumioară, nimeresc apoi la poliţie. 
- ei bine, au deci, ce face o săptămână întreagă. Dar omul 


unde să se ducă? De fiecare dată se observă la el un fel de 
jenă atunci când atinge asemenea scopuri. Ce-i drept, 
atingerea îi place, dar să nu fie o atingere completă, ceea 
ce, desigur, e teribil de ridicol. Într-un cuvânt, alcătuirea 
omului e comică; toate acestea, evident, conţin un 
calambur. Dar doi-ori-doi-fac-patru este, totuşi, ceva 
nesuferit. Doi-ori-doi-fac-patru nu-i, după părerea mea, 
decât o impertinenţă. Doi-ori-doi-fac-patru se uită ca un 
filfizon, îţi stă în drum cu mâinile în şolduri, nu te lasă să 
treci şi scuipă. Sunt de acord că doi-ori-doi-fac-patru este 
un lucru excelent; dar dacă ne apucăm să lăudăm totul, 
atunci şi doi-ori-doi-fac-cinci este uneori un lucruşor 
nemaipomenit de drăguţ. 

Şi de ce sunteţi atât de ferm şi solemn convinşi că numai 
normalul şi pozitivul, într-un cuvânt, că numai prosperitatea 
îi este omului avantajoasă? Nu cumva raţiunea greşeşte în 
privinţa avantajelor? Nu s-ar putea să-i placă la fel de mult 
şi suferinţa? Nu s-ar putea ca suferinţa să-i fie exact tot atât 
de avantajoasă ca şi prosperitatea? Iar uneori omului îi 
place teribil de mult suferinţa, ţine la ea cu patimă, ceea ce- 
i un lucru ştiut, în privinţa asta nici n-are rost să cerem 
lămuriri de la istoria universală: întrebaţi-vă pe dV. Înşivă 
dacă sunteţi om şi aţi avut parte de câţiva ani de viaţă. 
După părerea mea personală, ar fi chiar întrucâtva 
indecent să ţinem numai la prosperitate. Bine sau rău, dar 
uneori e o mare plăcere şi să sfărâmi ceva. De fapt, eu nu 
ţin morţiş nici la suferinţă, dar nici la prosperitate nu ţin. 
Ţin morţi$. La capriciul meu, ţin să-mi fie garantat când voi 
avea nevoie de el. Suferinţa, bunăoară, nu este permisă în 
vodeviluri, ştiu asta. Într-un palat de cleştar nici nu-i de 
conceput; suferinţa înseamnă îndoială, înseamnă negare şi 
ce palat de cleştar mai e acela de care te poţi îndoi? Şi 
totuşi sunt convins că omul n-ar renunţa niciodată la 
suferinţa adevărată, adică la distrugere şi haos. Suferinţa - 
păi ea e singurul mobil al conştiinţei noastre. Deşi am 
susţinut la început că, după părerea mea, conştiinţa este 


cea mai mare nenorocire a omului, ştiu totuşi că omul ţine 
la ea şi n-ar da-o pe nici un fel de satisfacţii. Conştiinţa e, 
bunăoară, infinit mai presus decât doi ori doi. După doi ori 
doi, fireşte, nu-ţi mai rămâne nimic, nici de făcut, nici chiar 
de aflat. Nu va mai fi posibil decât să-ţi blochezi cele cinci 
simţuri şi să te cufunzi în contemplaţie. Însă, atunci când 
omul are conştiinţă, deşi ajunge la acelaşi rezultat, adică tot 
nu va avea ce face, va putea cel puţin să se biciuiască 
uneori, iar asta îl mai înviorează cât de cât. Deşi situaţia e 
retrogradă, e oricum mai bine decât nimic. 

X. 

Credeţi în edificiul de cleştar, pe veci indestructibil, adică 
într-o clădire la care nici nu poţi scoate limba pe furiş, nici 
nu-i poţi da cu tifla, ţinându-ţi mâna ascunsă în buzunar. 
Bine, dar eu, poate, mă tem de această clădire tocmai 
pentru că este din cleştar şi pe veci indestructibilă, tocmai 
pentru că nu voi putea scoate la ea limba pe furiş. 

Vedeţi dv.: dacă în loc de palat ar fi vorba de un coteţ şi 
dacă ar începe o ploaie, poate că m-aş băga în coteţ ca să 
nu mă ude, însă coteţul nu-l voi lua drept palat din 
recunoştinţă că m-a adăpostit de ploaie. Râdeţi, spuneţi 
chiar că în acest caz coteţul şi palatul sunt totuna. Da, vă 
răspund eu, dacă ar trebui să trăim numai ca să nu ne 
udăm. 

Dar ce să fac dacă mi-am băgat în cap ideea că oamenii nu 
trăiesc numai pentru asta şi că, dacă tot trebuie să trăiască, 
mai bine să trăiască în palate? Asta mi-e vrerea, asta mi-e 
dorinţa. O să mi-o răzuiţi de pe creier numai atunci când 
îmi veţi fi schimbat dorinţele. Hai, schimbaţi-mi-le, 
ademeniţi-mă cu altceva, oferiţi-mi alt ideal. Dar 
deocamdată coteţul nu-l voi lua drept palat. Chiar dacă s-ar 
vădi că edificiul de cleştar e o scorneală, că nici n-are cum 
exista conform legilor naturii şi că l-am născocit numai în 
virtutea propriei mele prostii, în virtutea unor obişnuinţe 
străvechi, neraţionale ale generaţiei noastre. Nu-mi pasă că 
n-are cum exista. Oare nu-i totuna dacă există în dorinţele 


mele sau, mai bine zis, există, atâta timp cât există dorinţele 
mele? Poate că râdeţi din nou? N-aveţi decât să râdeţi; 
accept toate persiflările şi totuşi n-o să spun că-s săâtul 
atunci când mi-e foame; ştiu totuşi că nu mă voi astâmpăra 
în faţa unui compromis, în faţa unei permanente perioade 
nule, numai pentru că „zeroul” există conform legilor 
naturii şi există realmente. Nu voi accepta ca încununare a 
dorințelor mele o clădire imensă, cu apartamente pentru 
chiriaşi săraci, cu contract pe o mie de ani şi avându-l, 
pentru orice eventualitate, pe dentistul Wilgenheim pe 
firmă. Distrugeţi-mi, spulberaţi-mi idealurile, arătaţi-mi 
ceva mai bun şi o să vă urmez. Veţi zice, poate, că nu merită 
să vă legaţi la cap cu mine; dar în acest caz aş putea şi eu 
să vă răspund cu aceeaşi monedă. Discutăm serios; şi dacă 
nu vreţi să mă învredniciţi cu atenţia domniilor voastre, să 
ştiţi că n-o să mă ploconesc. Eu am subterana mea. 

Dar atâta timp cât trăiesc şi doresc, să mi se usuce mâna 
dacă voi căra măcar o cărămidă pentru clădirea acestui 
bloc de locuinţe! Nu vă uitaţi că adineaori am renegat 
edificiul de cristal numai din cauză că n-o să-l pot întărâta 
scoţându-mi limba la el. Asta n-am spus-o pentru că tare-mi 
place să scot limba. Poate că n-am fost supărat decât că, 
printre toate clădirile domniilor voastre, nu există până 
acum niciuna la care s-ar putea să nu-ţi vină să scoţi limba. 
Dimpotrivă, aş accepta să mi se taie limba de tot, numai din 
recunoştinţă, dacă s-ar putea aranja astfel încât eu însumi 
să nu mai am niciodată chef să scot limba. Nu mă priveşte 
că aşa ceva nu se poate aranja şi că trebuie să ne mulţumim 
cu apartamentele. De ce am în alcătuirea mea asemenea 
dorinţe? Oare voi fi fiind astfel alcătuit numai ca să ajung la 
concluzia că toată structura mea nu-i decât o cacialma? 
Oare la asta se rezumă țelul? Nu cred. 

De altminteri, ştiţi ceva? Sunt convins că subteranii de 
teapa mea trebuie ţinuţi în frâu. Unul ca noi, deşi e în stare 
să stea în subterană timp de patruzeci de ani, dacă iese la 


lumină şi scapă din frâu, atunci să ştiţi că vorbeşte, 
vorbeşte şi nu mai termină. 

XI. 

La urma urmei, domnilor: mai bine-i să nu faci nimic. Mai 
bună-i inerția conştientă! Prin urmare, trăiască subterana! 
Deşi am spus că fierbe fierea-n mine invidiindu-l pe omul 
normal, n-aş vrea să fiu în locul lui, în condiţiile în care îl 
văd (deşi nu voi conteni să-l invidiez. Nu, nu, în orice caz, 
subterana e mai avantajoasă!). Acolo cel puţin se poate. Eh! 
Păi şi acum mint! Mint pentru că ştiu şi eu, ca doi-ori-doi, că 
subterana nu-i deloc mai bună, că mai bun e altceva, cu 
totul altceva, ceva la care râvnesc, dar care e de negăsit 
pentru mine! La naiba cu subterana! 

Uite chiar ce ar fi bine în cazul de faţă: ar fi cel mai bine 
dacă aş crede măcar câtuşi de puţin din tot ce am scris 
acum. Dar vă jur, domnilor, că nu cred nimic, nici un 
cuvinţel nu cred din cele mâzgălite până acum! Adică, să 
zicem, cred, dar în acelaşi timp, nu se ştie de ce, simt şi 
bănuiesc că mint de îngheaţă apele. 

— Atunci de ce-ai mai scris toate astea? Mă întrebaţi 
domniile voastre. 

— Uite de ce: dacă v-aş înfunda undeva pentru patruzeci 
de ani, lăsându-vă fără nici o ocupaţie, apoi aş veni la 
domniile voastre, în subterană, peste patruzeci de ani, ca să 
vă vizitez, unde credeţi că aţi ajunge? E oare posibil să laşi 
un om singur, fără ocupaţie, timp de patruzeci de ani? 

— Şi nu ţi-e ruşine, şi nu te simţi înjosit! îmi veţi zice, 
poate, clătinând cu dispreţ din cap. Eşti însetat de viaţă şi 
rezolvi problemele vieţii printr-o harababură logică. Şi ce 
sâcâitoare, ce impertinente sunt ieşirile d-tale, dar în 
acelaşi timp se vede ce frică ţi-e! Spui prostii şi eşti 
mulţumit de ele; spui obrăznicii, dar îţi e mereu teamă 
pentru ele şi te scuzi. Susţii că nu te temi de nimic, !' ne 
linguşeşti când ne afli părerea. Susţii că scrâşneşti din dinţi 
dar în acelaşi timp te ţii de vorbe de duh ca să ne faci să 
râdem. Ştii că vorbele d-tale de duh nu sunt inteligente, 


dar, evident, eşti foarte mulţumit de virtuțile lor literare. 
Poate că, într-adevăr, s-a întâmplat să suferi, dar n-ai pic de 
respect pentru suferinţa dumitale; ai şi adevărul în d-ta, dar 
n-ai pudoare; mânat de cea mai meschină vanitate, îţi 
etalezi adevărul, îl faci de ruşine, îl scoţi la tarabă. Vrei într- 
adevăr să spui ceva, dar ţi-e frică şi-ţi ascunzi ultimul 
cuvânt, pentru că n-ai curajul să-l rosteşti, posedat fiind 
doar de impertinenţă fricoasă. Te lauzi cu conştiinţa, dar nu 
faci decât să şovăi, pentru că deşi mintea îţi funcţionează, 
inima îţi e întunecată de dezmăţ şi, fără să ai inima curată, 
nu există conştiinţă deplină, adevărată. Şi câtă insistenţă 
poţi avea, cerşeşti mila şi te fandoseşti! Minciună, minciună, 
minciună! 

Fireşte, toate aceste cuvinte ale domniilor voastre le-am 
născocit chiar eu, acum. Şi ele sunt din subterană. Acolo, 
timp de patruzeci de ani, am stat cu urechea lipită de-o 
crăpătură, ascultându-vă cum rostiţi asemenea cuvinte. Le- 
am inventat chiar eu, căci numai cuvintele se lasă inventate. 
Nu-i de-a mirării că mi-au intrat singure în cap şi au luat 
formă literară. 

Dar oare, oare sunteţi chiar atât de creduli, încât să vă 
imaginaţi că voi tipări toate astea, ba încă o să vi le şi ofer 
ca să le citiţi? Şi iată încă o nedumerire pe care trebuie să 
mi-o lămuresc: adică de ce vă tot numesc „domnilor”, de ce 
mă adresez domniilor voastre ca şi cum într-adevăr mi-aţi fi 
cititori? Mărturisiri de felul celor pe care intenţionez să 
încep a le relata nu se obişnuieşte să fie tipărite şi oferite 
altora spre lectură. Cel puţin eu unul nu am în mine atâta 
tărie, nici nu consider că e necesar să am. Dar vedeţi dv. 
mi-a trecut prin minte o fantezie şi, fie ce-o fi, vreau să o 
duc la îndeplinire. lată despre ce-i vorba: 

Printre amintirile oricărui om există lucruri pe care nu le 
dezvăluie tuturor, ci poate doar prietenilor. Există şi unele 
pe care nu le dezvăluie nici prietenilor, ci poate, doar sieşi, 
ba încă şi în secret. Dar există, în sfârşit, lucruri pe care 
omul se teme să le dezvăluie până şi lui însuşi, şi fiecare om 


cumsecade acumulează destule asemenea lucruri. Adică se 
întâmplă chiar aşa: cu cât omul e mai cumsecade, cu atât 
mai multe lucruri din astea are. Eu unul de-abia recent am 
îndrăznit să-mi amintesc unele peripeții din trecut, însă 
până acum le-am evitat, chiar cu un fel de îngrijorare. Dar 
acum, când nu doar mi le amintesc, ci m-am decis chiar să 
le aştern pe hârtie, iată la ce încercare am de gând să mă 
pun: e oare posibil să fii absolut sincer măcar cu tine însuţi 
şi să nu-ţi fie frică să rosteşti tot adevarul? Apropo de asta 
fac următoarea observaţie: Heine afirmă că autobiografiile 
exacte sunt aproape imposibile şi că omul minte cu 
siguranţă când e vorba de propria lui persoană. După 
părerea lui, Rousseau, bunăoară, trebuie să fi minţit 
negreşit în confesiunea lui, ba chiar a minţit cu bună ştiinţă, 
din vanitate. Sunt convins că Heine are dreptate: îmi dau 
foarte bine seama că uneori, împins numai de vanitate, poţi 
să te ponegreşti singur, atribuindu-ţi crime pe de-a-ntregul; 
şi chiar înţeleg prea bine de ce gen poate fi această 
vanitate. Însă Heine se referea la un om care s-a confesat în 
faţa publicului. Eu, dimpotrivă, scriu doar pentru mine şi 
declar o dată pentru totdeauna că, chiar dacă scriu parcă 
adresându-mă unor cititori, n-o fac decât de ochii lumii, 
pentru că aşa-i mai uşor de scris. E vorba de formă, doar de 
forma nudă şi cititori nu voi avea niciodată. Am mai spus-o. 

Nu vreau să fiu stânjenit de nimic în redactarea 
însemnărilor mele. Nu voi ţine cont de nici o ordine şi de 
nici un sistem. Voi nota ceea ce-mi voi aduce aminte. 

lată că aici, de pildă, v-aţi putea lega de cuvintele mele şi 
să mă întrebaţi: dacă într-adevăr nu mizezi că vei avea 
cititori, atunci de ce faci acum cu d-ta însuţi, ba încă pe 
hârtie, asemenea convenţii, că, adică, nu vei ţine cont de 
nici o ordine şi de nici un sistem, că vei nota ceea ce-ţi vei 
aduce aminte etC. Etc.? De ce te explici? De ce te scuzi? 

— De aia, vă răspund eu. 

De altfel, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate şi faptul 
că, pur şi simplu, sunt laş. Dar poate şi faptul că într-adins 


îmi imaginez că aş avea un public, ca să mă port mai decent 
în timp ce o să scriu. Pot exista o mie de cauze. 

Şi încă ceva: de ce, la ce bun, adică, vreau să scriu? Dacă 
n-o fac pentru public, nu s-ar fi putut şi aşa, în gând, să-mi 
amintesc totul, fără a transpune nimic pe hârtie? 

Asta-i aşa; dar pe hârtie va ieşi cumva mai solemn. Scrisul 
conferă o anumită sobrietate, mai multă luciditate în 
judecata propriilor fapte, mai mult stil. Pe urmă, poate că 
mă voi simţi într-adevăr mai uşurat în timp ce voi scrie. De 
pildă, acum mă copleşeşte o veche amintire. Mi-a venit clar 
în minte zilele acestea şi de atunci a rămas în mine ca un 
motiv muzical sâcâitor, care nu vrea nicidecum să te 
slăbească. Or, eu am chef să mă descotorosesc de ea. Am 
sute de asemenea amintiri, dar din când în când din suta 
asta iese câte una la iveală şi mă apasă. Nu ştiu de ce cred 
că, dacă o voi pune pe hârtie, mă va lăsa în pace. De ce n-aş 
încerca? 

În sfârşit: mă plictisesc şi stau tot timpul fără să fac nimic. 
Iar însemnările vor fi într-adevăr ca un fel de muncă. Se 
zice că munca îl face pe om bun şi cinstit. Ei bine, asta ar 
putea fi în orice caz o şansă. 

Acum ninge. O ninsoare aproape apoasă, galbenă, tulbure. 
Şi ieri a nins, a nins şi zilele trecute. Mi se pare că văzând 
lapoviţa mi-am amintit anecdota care acum nu mai vrea să 
mă slăbească. Aşadar, cele ce urmează le voi povesti 
pornind de la lapoviţă. 

PARTEA A DOUA. 

Pornind de la lapoviţă. 

Când chiar din bezna rătăcirii Cu arzândul verb al stăruirii 
Eu sufletul căzut ţi-am scos Şi tu, mocnind de suferinţă, îţi 
blestemai cu grea căinţă Desfrâul care-adânc te-a ros; Când 
pedepsind cu amintirea Ruşinea-n care-ai fost de-abia, Mi-ai 
depănat şi povestirea Cu tot ce-a fost înaintea mea; Şi 
ruşinată, îngrozită, Când ochii-n palme ţi-ai ascuns, 
Cutremurată, prihănită Cu-amare lacrimi tu ai plâns. 

EtC. EtC. Etc. (Dintr-o poezie de N. A. Nekrasov) 


[. 

N-aveam pe vremea aceea decât douăzeci şi patru de ani. 
Încă de pe atunci viaţa mea era mohorâtă, neorânduită şi 
de o singurătate aproape sălbatică. Nu mă adunam cu 
nimeni, evitam până şi să vorbesc şi mă înfundam tot mai 
mult în ungherul meu. La serviciu, la cancelarie, căutam 
chiar să nu mă uit la nimeni şi îmi dădeam foarte bine 
seama că toţi colegii mei nu numai că mă socoteau un ins 
ciudat, ci-aveam mereu şi impresia asta-şi că parcă mă 
priveam cu un fel de dezgust. Îmi trecea prin minte: oare 
de ce nimănui, cu excepţia mea, nu i se pare că este privit 
cu dispreţ? Unul dintre colegii de birou avea o faţă 
respingătoare şi mâncată toată de vărsat, încât parcă ar fi 
fost a unui tâlhar. Cred că dacă aş fi avut o asemenea faţă 
scârboasă nici n-aş fi îndrăznit să-mi ridic ochii spre careva. 
Altul avea tunica atât de uzată, încât în preajma lui mirosea 
deja urât. Şi totuşi niciunul dintre domnii ăştia nu se jena 
deloc - nici din pricina hainelor, nici din pricina feţei, nici 
din vreo pricină, să zicem, morală. Niciunul, nici celălalt nu- 
şi imaginau că ceilalţi se uită la ei cu dezgust; de fapt, chiar 
dacă şi-ar fi imaginat, le-ar fi fost indiferent, atâta timp cât 
şefii binevoiau să nu-i privească chiorâş. Acum mi-e cu 
desăvârşire clar că eu însumi, ca o consecinţă a vanităţii 
mele nemărginite şi, prin urmare, a exigenţei faţă de 
propria-mi persoană, mă priveau adesea cu o nemulţumire 
cumplită, împinsă până la dezgust, şi de aceea, mental, îi 
atribuiam părerea mea oricăruia dintre ei. Bunăoară, îmi 
uram faţa, găseam că e mârşavă şi chiar bănuiam că ar 
avea o expresie ordinară şi de aceea de fiecare dată, 
făcându-mi apariţia la serviciu, încercam să mă port cât mai 
independent, ca să nu fiu suspectat de mârşăvie, şi să-mi 
compun 0 expresie cât mai distinsă cu putinţă. „Chiar dacă 
faţa nu mi-o fi frumoasă, mă gândeam eu, să fie în schimb 
distinsă, expresivă şi, în primul rând, extrem de 
inteligentă.” însă ştiam precis şi chinuitor că faţa mea nu va 
fi niciodată în stare să exprime aceste perfecţiuni. Dar cel 


mai groaznic era că-mi găseam figura eminamente 
neghioabă. M-aş fi putut împăca pe deplin cu gândul că 
mintea mi-e proastă. Aş fi acceptat chiar şi o expresie 
mârşavă, însă numai cu condiţia ca faţa mea să fie în acelaşi 
timp considerată extrem de inteligentă. 

Pe toţi colegii de birou, fireşte, îi uram, de la primul până 
la ultimul, şi îi dispreţuiam pe toţi, însă în acelaşi timp parcă 
mă şi temeam de ei. Se întâmpla că, subit, îi socoteam chiar 
mai presus de mine. Pe-atunci asta mi se întâmpla cumva 
subit: ba îi dispreţuiesc, ba îi consider mai presus de mine. 
Un om cultivat şi de treabă nu poate fi vanitos fără să fie 
nemărginit de exigent cu sine şi fără să se dispreţuiască în 
unele clipe, ajungând până la ura de sine. Dar dispreţuindu- 
i sau socotindu-i mai presus decât mine, îmi aplecam ochii 
aproape în faţa tuturor celor pe care-i întâlneam. Făceam 
chiar experienţe: oare voi putea înfrunta măcar privirile 
ăstuia? Şi eram întotdeauna primul care-mi coboram 
privirea în pământ. Asta mă chinuia până la turbare. Aveam 
în mine o frică maladivă ca nu cumva să par ridicol şi de 
aceea, ca un sclav, adoram rutina în tot ce privea exteriorul; 
mă lăsam cu drag dus pe făgaşurile bătătorite şi mă 
speriam din tot sufletul de orice excentritate pe care mi-o 
observam. Dar cum aş fi putut rezista? Eram bolnăvicios de 
cultivat, cum se şi cuvine să fie cultivat un om al timpului 
nostru. Ei, în schimb, erau toţi obtuzi şi semănau unul cu 
altul, ca berbecii dintr-o turmă. Poate, din tot biroul, numai 
mie mi se părea permanent că sunt laş şi sclav; mi se părea 
tocmai pentru că eram cultivat. Însă nu doar mi se părea, ci 
chiar aşa era în realitate: eram laş şi sclav. O spun fără jenă. 
Oricare om de treabă din timpul nostru este şi trebuie să fie 
laş şi sclav. Este starea lui normală. De asta sunt profund 
convins. Aşa e făcut omul şi aşa e alcătuit. Şi nu în prezent, 
ca urmare a cine ştie căror împrejurări întâmplătoare, ci în 
general, în toate timpurile, omul de treabă trebuie să fie laş 
şi sclav. Este legea naturii pentru toţi oamenii de treabă din 
lume. Dacă vreunuia dintre ei i se întâmplă s-o facă pe 


grozavul în vreo situaţie, să nu se consoleze cu asta şi să nu 
i se urce la cap: oricum, în altă situaţie va da chix. Aceasta 
este unica şi eterna ieşire. O fac pe grozavii numai măgarii 
şi corciturile lor, dar şi acestea numai până la un anumit 
punct. Nu merită să le dai atenţie pentru că n-au absolut 
nici o importanţă. 

Mă mai chinuia ceva pe atunci: tocmai faptul că nimeni nu 
seamănă cu mine, iar eu nu semăn cu nimeni. „Eu sunt 
singur, iar eu sunt toţi îmi ziceam şi cădeam pe gânduri. 

Se vede dintr-asta că eram încă un copil. 

Se întâmpla să apară şi situaţii contrarii. Câteodată îmi era 
tare lehamite să mă duc la birou: ajungeam într-un 
asemenea hal de lehamite, că de multe ori mă întorceam 
bolnav de la slujbă. Dar subit, din senin, începea o perioadă 
de scepticism şi indiferenţă (toate la mine erau pe 
perioade) şi iată-mă râzând singur de intoleranţa şi 
dezgustul meu, reproşându-mi singur romantismul. Ba n- 
am chef să stau de vorbă cu nimeni, ba ajung până acolo, 
încât nu numai că-mi dau drumul la gură, dar mă bate chiar 
gândul să mă împrietenesc cu ei. Tot dezgustul meu 
dispărea dintr-o dată, ca din senin. Cine ştie, poate că nu l- 
am avut niciodată, poate că era o mască, luată din cărţi? 
Nici până acum n-am găsit răspuns la întrebarea asta. O 
dată chiar m-am împrietenit la toartă cu ei, am început să le 
frecventez casele, să joc preferans, să beau votcă, să discut 
despre avansări. Dar aici permiteţi-mi să fac o digresiune. 

În linii mari, noi, ruşii, n-am avut niciodată romantici 
proşti, cu capul în stele, cum sunt mai ales cei germani şi 
francezi, pe care nu-i influenţează nimic, chiar de-ar plesni 
pământul sub ei, chiar de-ar pieri toată Franţa pe baricade. 
- nu, ei o ţin una şi bună, nu s-ar schimba nici măcar din 
convenienţă şi-şi vor cânta cântecele lor stelare până, ca să 
zic aşa, în mormânt, pentru că sunt proşti. La noi însă, pe 
pământul rusesc, nu există proşti, asta se ştie; prin asta ne 
şi deosebim de celelalte pământuri nemţeşti. Prin urmare, 
nici firi stelare nu se întâlnesc la noi în stare pură. Toate 


astea le-au inventat publiciştii şi criticii noştri „pozitivi” de 
atunci, dându-se în vânt după Kostanjongli şi nenişori de- 
alde Piotr Ivanovici, din prostie luându-i drept idealul 
nostru, au scornit tâmpenii pe seama romanticilor, 
considerându-i tot atât de stelari precum cei din Germania 
sau din Franţa. Dimpotrivă însuşirile romantismului nostru 
sunt de-a dreptul opuse celor ale romantismului stelar- 
european şi aici nu-i potrivită nici o unitate europeană de 
măsură. (Permiteţi-mi, vă rog, să folosesc acest cuvânt: 
„romantic” - cuvinţel străvechi, respectabil şi cunoscut de 
toată lumea.) Însuşirile romanticului nostru sunt să 
înţeleagă totul, să vadă totul şi să vadă adesea incomparabil 
mai limpede decât văd cele mai pozitive minţi ale noastre; 
să nu se împace cu nimic şi cu nimeni, dar în acelaşi timp să 
nu se dea în lături de la nimic; să ocolească totul, să cedeze 
în toate şi să fie politicos cu toată lumea; să nu piardă 
niciodată din vedere scopul util, practic (nişte apartamente, 
acolo, primite de la stat, pensioare, steluțe) - să ţintească 
acest scop prin toate entuziasmele şi volumaşele de versuri 
lirice şi în acelaşi timp, până la mormânt, să păstreze 
nevătămat în suflet „frumosul şi sublimul”, păstrându-şi, 
pentru că tot veni vorba, şi propria persoană pe perniţe moi 
ca pe un lucruşor ieşit din mâna bijutierului, măcar pentru, 
bunăoară, folosul aceluiaşi „frumos şi sublim”. Larg om la 
suflet este romanticul nostru şi cel dintâi şmecher dintre 
toţi şmecherii noştri, vă încredinţez de astA. Chiar din 
experienţă. Fireşte, toate astea sunt valabile numai dacă 
romanticul e deştept. Na-ţi-o bună, am zis-o! Romanticul e 
întotdeauna deştept, n-am vrut decât să fac observaţia că, 
deşi am avut şi romantici tâmpiţi, asta nu intră la socoteală 
şi numai pentru că dumnealor, încă în floarea vârstei fiind, 
au degenerat definitiv, s-au prefăcut în nemți şi, ca să-şi 
păstreze mai bine lucruşorul ieşit din mâna bijutierului, s- 
au stabilit pe-acolo pe undeva, cei mai mulţi la Weimar sau 
la Schwarzwald. Eu, de exemplu, îmi dispreţuiam sincer 
munca de la Dirou şi dacă nu-mi arătam scârbă, asta era 


din necesitate, deoarece stăteam acolo şi luam bani pentru 
ce făceam. Drept rezultat, remarcaţi, vă rog, că totuşi nu 
mi-am arătat scârbă. Romanticul nostru mai degrabă şi-ar 
ieşi din minţi (ceea ce, de altminteri, se întâmplă foarte 
rar), dar nu se-apucă să-şi dea scârbă în vileag dacă nu are 
în vedere altă carieră, şi n-o să fie niciodată îmbrâncit 
afară, ci doar dus, poate, la casa de nebuni în chip de „rege 
al Spaniei” şi asta numai dacă şi-ar ieşi prea de tot din 
bălanii. Pe când romanticii noştri, care-s câtă frunză şi 
iarbă, dobândesc ulterior ranguri importante. Diversitatea 
e neobişnuită! Şi ce aptitudine pentru senzațiile cele mai 
contradictorii! Şi atunci mă consolam cu asta, nici acum nu 
gândesc altfel. De aceea avem atât de multe „firi largi” 
care, chiar şi atunci când decad într-un hal fără hal, nu-şi 
pierd niciodată idealul; şi deşi nu mişcă un deget de dragul 
idealului, deşi sunt tâlhari şi hoţi inveteraţi, îşi respectă 
totuşi până la lacrimi idealul iniţial şi sunt neobişnuit de 
cinstiţi în sufletul lor. Da, numai printre noi ticălosul cel mai 
inveterat poate fi absolut şi chiar sublim de cinstit în suflet, 
neîncetând, în acelaşi timp, să fie ticălos. Repet, la tot pasul, 
din romanticii noştri ies uneori asemenea şnapani afacerişti 
(cuvântul „şnapani” îl întrebuinţez din dragoste), care arată 
subit un asemenea simţ al realităţii şi atâta cunoaştere 
pozitivă, încât privindu-i, şefii lor şi publicul, stupefiaţi, 
rămân încremeniţi şi cu gurile căscate. 

Diversitatea e realmente extraordinară şi numai 
Dumnezeu ştie în ce se va preface şi ce va deveni în 
circumstanţele ulterioare şi ce ne promite ea în viitorul 
nostru. Însă materialul nu-i rău deloc! Şi n-o spun din cine 
ştie ce patriotism caraghios sau de paradă. De altfel, sunt 
sigur, vă închipuiţi iarăşi că râd. Şi cine ştie, poate şi invers, 
adică sunteţi convinşi că într-adevăr aş gândi aşa. În orice 
caz, domnilor, ambele păreri ale domniilor voastre vor 
reprezenta pentru mine o onoare şi o plăcere deosebită. Şi 
iertaţi-mi digresiunea. 


Desigur, prietenia cu tovarăşii mei nu a rezistat mult, 
foarte curând am început să mă clănţănesc cu ei şi, ca 
urmare a tinereţii şi a lipsei mele de experienţă, am încetat 
chiar să-i salut, tăindu-le şi lor cheful să mă salute. De altfel, 
aşa ceva mi s-a întâmplat numai o singură dată. Îndeobşte, 
am fost mereu singur. 

Acasă, în primul rând, mai mult citeam. Voiam, cu ajutorul 
senzaţiilor exterioare, să înăbuş clocotul necontenit din 
mine. lar dintre senzațiile exterioare pentru mine nu era 
accesibilă decât lectura. Desigur, lectura îmi era de mare 
ajutor - mă emoţiona, mă desfăta şi mă chinuia. Dar uneori 
mă plictisea îngrozitor. Voiam totuşi să fac mişcare şi, brusc, 
mă cufundam în desfrâu, ba nu, nu într-unui adevărat, ci 
într-unui meschin, obscur, subteran, dezgustător. Pasiunile 
îmi erau acute, fierbinţi, din pricina veşnicei, bolnăvicioasei 
mele irascibilităţi. Avânturile mele erau isterice, cu lacrimi 
şi convulsii. Cu excepţia lecturii, nu mai aveam unde mă 
duce. - adică nu exista nimic demn de stimă în mediul meu 
înconjurător, nimic care să mă atragă. Pe deasupra, fierbea 
urâtul în mine; îşi făcea apariţia setea isterică de 
contradicții şi iată-mă lansându-mă în desfrâu. Să ştiţi, n-am 
meliţat acum atât de mult ca să mă dezvinovăţesc. De fapt, 
nu! Am minţit! Chiar să mă dezvinovăţesc am vrut. Pe asta, 
domnilor, o bifez pentru sufletul meu. Nu vreau să mint. Mi- 
am dat cuvântul. 

Mă dedam desfrâului în singurătate, noaptea, pe furiş, cu 
temeri, cu murdărie, cu ruşine, care nu mă părăseau în cele 
mai dezgustătoare momente şi care chiar, în asemenea 
momente, ajungeau să fie un blestem, încă de pe atunci 
purtam subterana în sufletul meu. Mi-era o frică teribilă ca 
nu cumva să mă vadă, să mă întâlnească, să mă recunoască 
cineva. De aceea umblam prin locuri tare dubioase. 

O dată, trecând noaptea pe lângă o cârciumioară, privind 
pe fereastra luminată, am văzut cum domnii dinăuntru s-au 
luat la bătaie cu tacurile de biliard şi cum unuia dintre eii- 
au făcut vânt pe fereastră. Altădată aş fi fost foarte scârbit; 


însă atunci a dat ceasul rău peste mine, am început să-l 
invidiez pe domnul azvârlit pe fereastră şi invidia îmi era 
aşa de mare, încât am intrat în cârciumă, în sala de biliard. 
„Poate am norocul, pasămite, să mă iau şi eu la bătaie şi să 
fiu azvârlit pe fereastră”. 

Nu eram beat, dar ia binevoiţi să-mi spuneţi: ce poţi face 
dacă urâtul te roade până te împinge la isterie?! însă n-a 
ieşit nimic. Mi-am dat seama că nici să sar pe fereastră nu 
sunt în stare şi am plecat fără să mă încaier. 

De la primul pas mi-a dat peste nas un ofiţer. 

Stăteam lângă masa de biliard şi, neştiind cum se joacă, îl 
încurcam pe ofiţer, care trebuia să treacă; m-a luat de 
umeri şi tăcut - fără să mă prevină şi fără să-mi dea vreo 
explicaţie - m-a mutat din locul unde stăteam în alt loc şi a 
trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi observat. L-aş fi 
iertat dacă m-ar fi pocnit, dar nu-l puteam nicidecum ierta 
că m-a mutat din loc şi mi-a ignorat cu atâta insolenţă 
prezenţa. 

Naiba ştie ce-aş fi dat atunci pentru o ceartă adevărată, 
mai corectă, mai decentă, ca să zic aşa, mai literară! M-a 
tratat ca pe o muscă. Ofiţerul era un zdrahon înalt de vreo 
zece verşoci; iar eu sunt o fiinţă scundă şi pirpirie. De 
altminteri, cearta depindea de mine: ar fi fost destul să 
protestez şi, desigur, m-ar fi aruncat pe fereastră. Dar m- 
am gândit bine şi am preferat. Să dau înapoi înciudat. 

Din cârciumă am ieşit jenat şi tulburat, m-am dus întins 
acasă, iar a doua zi mi-am continuat meschinul desfrâu şi 
mai cu frică, mai timorat - dar totuşi l-am continuat. De 
altminteri, să nu cumva să credeţi că mi-a fost frică de ofiţer 
din laşitate: niciodată n-am fost laş în suflet, deşi mi-a fost 
mereu frică în realitate, dar, nu vă grăbiţi să râdeţi, fiţi 
siguri că am o explicaţie pentru asta; puteţi fi siguri că am 
explicaţii pentru orice. 

Ah, dacă acest ofiţer ar fi fost dintre acei care acceptă 
duelul! însă nu, el era dintre acei domni (vai, demult 
dispăruţi!) care preferau să acţioneze cu tacurile sau, 


precum locotenentul Pirogov al lui Gogol, pe cale ierarhică. 
Însă duelul nu-l acceptau, iar cu cei de teapa noastră, cu 
civilii, ar fi găsit cu cale că ar fi chiar indecent să se dueleze 
- de fapt, considerau duelul drept ceva inadmisibil, libertin, 
franțuzesc, în timp ce jigneau pe săturatelea, mai ales în 
cazul unei înălţimi de zece verşoci. 

Nu mi-a fost frică din laşitate, ci din nemărginită vanitate. 
Nu m-au speriat cei zece verşoci ai staturii lui şi nici 
eventualitatea de-a fi bătut zdravăn şi azvârlit pe fereastră; 
ce-i drept, curaj fizic aş fi avut destul, însă n-am avut 
suficient curaj moral. M-am temut că toţi cei prezenţi, 
începând cu impertinentul de marcator şi până la ultimul 
conţopist împuţit şi bubos, care se învârtea şi el pe-acolo, cu 
gulerul numai din jeg - nu mă vor înţelege şi vor râde de 
mine când voi protesta şi voi începe să vorbesc cu el în 
limbajul literaturii. Pentru că de punctul onoarei, adică nu 
de onoare, ci de punctul onoarei (point d'honneur) la noi, 
nici până astăzi, nu se poate discuta decât în limbajul 
literaturii. În limba obişnuită nici nu se pomeneşte de 
„punctul onoarei”. Eram pe deplin convins (simţul realităţii, 
în pofida a tot romantismul) că, pur şi simplu, toţi se vor 
umfla de râs, iar ofiţerul nu mă va bate aşa uşor, în glumă, 
ci negreşit se va apuca să-mi dea cu genunchiul în fund, 
făcând cu mine, prin această cameră, înconjurul mesei de 
biliard şi, poate, numai după aceea îmi va face hatârul să 
mă azvârle pe fereastră. Desigur, acestei istorii de toată 
mizeria nu-i puteam pune capăt numai aşa, plecând. Mai 
târziu, aveam să-l întâlnesc adeseori pe stradă pe ofiţer, aşa 
că l-am luat la ochi. Atâta doar: nu ştiu dacă m-a recunoscut 
şi el. Cred că nu; trag această concluzie pe baza câtorva 
indicii. Dar eu, eu îl priveam cu ciudă şi duşmănie, situaţie 
care a ţinut aş. Câţiva ani! Pe măsura scurgerii timpului, 
ura mea chiar se amplifica. La început, discret, am început 
să culeg informaţii despre el. Mi-a fost greu pentru că nu 
cunoşteam pe nimeni. Dar o dată, pe stradă, cineva l-a 
strigat pe numele de familie, când eu îl urmam de la 


distanţă, ca şi cum aş fi fost legat de dânsul, şi am aflat cum 
îl cheamă. Altă dată l-am urmărit până acasă şi dându-i 
portarului o grivnă, am aflat în ce apartament stă, la care 
etaj, singur sau cu cineva etc. - într-un cuvânt, tot ce se 
poate afla de la un portar. Într-o dimineaţă, deşi până 
atunci n-o mai făcusem pe literatul, mi-a trecut subit prin 
minte să-l descriu într-o lumină demascatoare, caricaturală, 
scriind o povestire. Povestirea am scris-o cu plăcere. Îl 
demascam, chiar îl calomniam; numele de familie i l-am 
schimonosit mai întâi în aşa fel, încât putea fi identificat de 
îndată, dar pe urmă, după o matură chibzuinţă, i l-am 
schimbat şi am trimis povestirea la revista Otecestvennâie 
zapiski. Însă pe-atunci nu erau încă la modă demascările şi 
povestirea nu mi-a fost publicată. Mi-a fost tare ciudă. 
Câteodată mă sufocam de necaz, l-am compus o scrisoare 
superbă, fermecătoare, implorându-l să-mi ofere scuzele 
lui; în caz de refuz, îi făceam o aluzie destul de fermă că ne 
vom duela. Scrisoarea era atât de bine compusă, încât, dacă 
ofiţerul ar fi priceput cât de cât ce înseamnă „frumosul şi 
sublimul”, negreşit ar fi dat buzna la mine ca să mi se 
arunce la piept şi să-mi propună prietenia lui. Şi ce bine ar 
fi fost! Ce bine, ce bine ne-am fi împăcat noi doi! „El m-ar fi 
ocrotit cu înalta lui poziţie socială, eu l-aş fi înnobilat cu 
erudiţia mea, ei binE. Cu ideile mele şi câte lucruri 
frumoase n-am fi putut face noi doi!” Imaginaţi-vă că pe- 
atunci trecuseră deja doi ani de când mă jignise şi 
provocarea mea era cel mai revoltător anacronism, în 
pofida ingeniozităţii de care dădeam dovadă în scrisoare, 
explicând şi mascând anacronismul. Dar, slavă Domnului (şi- 
acum, cu lacrimi în ochi, îi mulţumesc Celui-de-sus), 
scrisoarea n-am expediat-o. Mă ia şi-acum cu frig când îmi 
amintesc ce-ar fi putut ieşi dacă aş fi expediat-o. Şi într-o 
bună zl. Într-o bună zi m-am răzbunat în cel mai simplu, în 
cel mai genial mod cu putinţă! Pe neaşteptate, mi-a venit o 
idee extraordinară. Uneori, în zilele de sărbătoare, către 
ora patru, umblam pe Nevski Prospekt, plimbându-mă pe 


partea însorită a bulevardului. La drept vorbind, nu mă 
plimbam câtuşi de puţin, ci înduram infinite chinuri, înjosiri 
şi revărsări ale fierei; dar se vede treaba că tocmai de asta 
aveam nevoie. Mă fâţâiam ca un ţipar, în modul cel mai 
penibil cu putinţă, făcând întruna loc ba generalilor, ba 
ofiţerilor din regimentele de gardă şi de husari, ba 
cucoanelor; în aceste momente simţeam dureri convulsive 
în inimă, mă treceau fiori fierbinţi pe şira spinării, numai 
gândindu-mă la mizeria costumului meu, la mizeria şi 
trivialitatea minusculei mele siluete care se fofilează prin 
mulţime. Era un chin de mucenic, o permanentă şi 
insuportabilă înjosire la gândul că sunt o muscă în faţa 
acestei lumi, o muscă parşivă, inutilă - mai inteligentă, mai 
cultă, mai distinsă decât toţi, asta se înţelege. - dar o 
muscă, făcându-le loc tuturor să treacă, umilită şi obidită de 
toţi. De ce căutam chinul ăsta, de ce umblam pe Nevski - nu 
ştiu, ştiu doar că mă trăgea aţa pe bulevard ori de câte ori 
aveam posibilitatea. 

Tot pe-atunci am început să simt acele afluxuri de 
desfătare despre care am vorbit în primul capitol. Însă după 
istoria cu ofiţerul, bulevardul a început să mă atragă şi mai 
mult: pe Nevski îl întâlneam cel mai des, tot acolo îl 
admiram. Şi el se plimba pe Nevski mai ales în zilele de 
sărbătoare. Cu toate că şi el le făcea loc generalilor şi 
demnitarilor, deşi se strecura şi el ca un ţipar printre dânşii, 
pe alde mine sau pe alţii chiar mai curăţei decât mine, îi 
călca pur şi simplu în picioare; înainta drept spre ei, ca şi 
cum spaţiul ar fi fost gol, în nici un caz nu-i ceda cuiva 
trecerea. Privindu-l, mă lăsam pradă furiei mele şi. 
Înciudat, mă dădeam de fiecare dată deoparte din calea lui. 
Mă chinuia gândul că nici pe stradă nu pot fi nicidecum pe 
picior de egalitate cu el. „De ce neapărat tu trebuie să fii 
primul care se dă deoparte? îmi imputam câteodată singur, 
cuprins de o isterie nebună, trezindu-mă pe la trei şi ceva 
după miezul nopţii. De ce tocmai tu şi nu el? Nu ştiică nu 
există nici o lege şi că nu scrie nicăieri de asta? Măcar dacă 


ar fi în mod egal, cum se întâmpla atunci când se întâlnesc 
doi oameni delicaţi: unul cedează jumătate, celălalt tot 
jumătate şi uite-aşa trec, respectându-se reciproc.” Dar nu 
era aşa, eu eram cel care se dădea deoparte, iar el nici 
măcar nu observa că îi cedez trecerea. Şi iată, m-a fulgerat 
deodată ideea cea mai grozavă. „Ce-ar fi, mi-am zis eu, dacă 
m-aş întâlni cu el şi. Nu m-aş da deoparte? De-al dracului să 
nu mă dau deoparte, chiar dacă ar trebui să-l îmbrâncesc; 
ei, ce-ar fi?” încetul cu încetul, acest gând îndrăzneţ a pus 
stăpânire atât de mult pe mine, încât nu-mi mai dădea pace. 
Visam la asta neîncetat, ieşeam grozav de des pe Nevski, 
într-adins, ca să-mi imaginez mai clar cum voi face şi când o 
voi face. Eram entuziasmat. Din ce în ce mai mult mi se 
părea că această intenţie este verosimilă şi posibilă. 
„Desigur, nu-l voi îmbrânci de-adevăratelea, îmi ziceam eu, 
îmbunându-mă de bucurie cu anticipație, pur şi simplu n-o 
să mă feresc, o să mă ciocnesc cu el, dar nu ca să-l doară, 
ci, aşa, umăr la umăr, exact cât admit convenienţele; mă voi 
izbi în el exact atâta cât şi el se va izbi în mine.” Până la 
urmă, m-am hotărât definitiv. Dar pregătirile mi-au luat 
foarte mult timp. În primul rând, pentru această faptă 
trebuia să arăt cât mai decent şi să mă îngrijesc de costum. 
„Pentru orice eventualitate, dacă, de pildă, se iscă un 
incident public (iar publicul este aici superflu: contesa se 
plimbă, prinţul D. Se plimbă, întreaga literatură se plimbă), 
trebuie să fiu bine îmbrăcat; asta impresionează şi, în ochii 
înaltei societăţi, ne-ar pune cumva pe picior de egalitate.” 
Cu acest scop, mi-am cerut salariul cu anticipație şi mi-am 
cumpărat mănuşi negre şi o pălărie bună de la magazinul 
lui Ciurkin. Mănuşile negre mi s-au părut mai impunătoare 
şi mai de bon ton decât cele de culoarea lămâiei, pe care 
pusesem ochii mai întâi. „Culoarea e prea ţipătoare, aş 
părea un ins care ţine morţiş să iasă în evidenţă” mi-am zis 
eu şi nu le-am luat pe cele de culoarea lămâiei. O cămaşă 
bună, cu butoni albi de os, îmi pregătisem de mult; dar tare 
mă ţinea în loc mantaua. În sine, mantaua mea nu era rea, 


ţinea de cald; însă avea căptuşeala vătuită şi gulerul era de 
raton, ceea ce constituia o culme a condiţiei mele de lacheu. 
Gulerul trebuia schimbat cu orice preţ, aveam nevoie de 
unul de biber, cum poartă ofiţerii. Pentru asta am început să 
umblu prin Gostinâi Dvor şi, după câteva tentative, am ochit 
un biber ieftin, nemţesc. Aceşti biberi nemţeşti, deşi se 
uzează repede şi ajung să arate mizerabil, la început, cât 
sunt noi, arată cât se poate de bine; iar mie nu-mi trebuia 
decât o singură dată. Am întrebat de preţ: era totuşi scump. 
După o chibzuinţă temeinică, m-am hotărât să vând gulerul 
de raton. Restul de bani, o sumă considerabilă pentru mine, 
m-am decis să-i cer cu împrumut de la Anton Antonăci 
Setocikin, şeful meu de secţie, un om plin de smerenie, dar 
serios şi calculat, care nu împrumuta pe nimeni, dar căruia, 
la angajare, îi fusesem recomandat în mod special de către 
o persoană influentă. M-am chinuit îngrozitor. Mi se părea 
monstruos şi ruşinos să-i cer bani lui Anton Antonâci. Două 
sau trei nopţi n-am dormit deloc, de fapt pe-atunci 
dormeam puţin, eram apucat de febră; inima mi se oprea 
nu ştiu cum nedesluşit sau subit începea să sară, să sară, să 
sară! La început, Anton Antonâci s-a mirat, apoi s-a 
încruntat, apoi a chibzuit dar totuşi m-a împrumutat, 
luându-mi o chitanţă prin care îi dădeam dreptul să-mi 
reţină din leafă, peste două săptămâni, banii daţi sub formă 
de împrumut. Astfel, totul era gata, în sfârşit; frumosul 
biber s-a instalat în locul ratonului parşiv şi, încetul cu 
încetul, am început să trec la fapte. Doar nu mă puteam 
duce de prima dată, aiurea; trebuia s-o fac cu dibăcie, 
realmente încetul cu încetul. Recunosc, însă, că după 
tentative numeroase, eram cât pe ce să disper: nu ne 
ciocneam nicidecum şi basta! De pregătit, eram pregătit, 
intenţia o aveam, se părea că acuşi-acuşi ne vom ciocni şi- 
na-ţi-o bună! - mă feream iarăşi din calea lui, iar el trecea 
fără să mă bage în seamă. Apropiindu-mă de el, chiar 
spuneam rugăciuni, pentru ca Dumnezeu să-mi întărească 
hotărârea. O dată a fost cât pe ce să mă hotărăsc, dar am 


sfârşit doar prin a mă prăbuşi la picioarele lui, pentru că m- 
a părăsit curajul când eram la o distanţă de numai vreo doi 
verşoci de el. 

Dumnealui m-a călcat foarte calm în picioare şi eu, ca o 
minge, am zburat într-o parte. În noaptea aceea am avut 
iarăşi febră şi am delirat. Şi deodată totul s-a încheiat cum 
nu se poate mai bine. În noaptea din ajunul zilei respective 
mi-am propus să nu-mi mai pun în aplicare intenţia nefastă, 
să las totul baltă şi, cu acest scop, am ieşit pe Nevski pentru 
ultima dată, numai ca să văd cum voi lăsa totul baltă. 
Deodată, la vreo trei paşi de duşmanul meu, m-am hotărât 
pe neaşteptate, am închis ochii şi ne-am lovit zdravăn, umăr 
la umăr! Nu i-am cedat nici cu un deget şi am trecut unul 
pe lângă altul ca doi oameni aflaţi pe picior de egalitate! 
Nici măcar nu şi-a întors capul şi s-a prefăcut că nu mă 
vede; dar numai s-a prefăcut, sunt sigur de asta. Şi acum 
mai sunt sigur de asta! Desigur, eu am suferit mai mult de 
pe urma ciocnirii; el era mai puternic, dar nu asta are 
importanţă. Important e că mi-am atins scopul, nu m-am 
ferit nici cu un pas şi, în public, m-am pus pe picior de 
egalitate cu el. M-am întors acasă pe deplin răzbunat 
pentru tot. Eram încântat. Jubilam şi cântam arii italiene. 
Desigur, nu voi descrie ce s-a întâmplat cu mine peste trei 
luni; dacă aţi citit primul meu capitol, Subterana, vă puteţi 
da seama şi singuri. Apoi ofiţerul a fost transferat în altă 
parte; de vreo paisprezece ani nu l-am văzut. Ce-o mai fi 
făcând acum, dragul de el? Pe cine măi striveşte? 

II. 

Dar se termina câte-o perioadă din meschinul meu desfrâu 
şi mă apuca o greață îngrozitoare. Venea căinţa, o alungam: 
prea mi-era greață. Totuşi, puţin câte puţin, mă obişnuiam 
şi cu asta. Mă obişnuiam cu orice, adică nucă mă 
obişnuiam, dar acceptam cumva de bună voie să suport. 
Aveam în schimb o portiţă de scăpare care le împăca pe 
toate: să evadez în „frumos şi sublim”, fireşte, în vis. Visam 
teribil, visam câte trei luni la rând, înfundat în ungherul 


meu şi, credeţi-mă, în clipele acelea nu mai semănăm cu 
domnul care, ca o găină cu inima tremurătoare, îşi cosea la 
guler blăniţa de biber nemţesc. Brusc, deveneam erou. 
Locotenentului meu înalt de zece verşoci nu i-aş fi permis să 
mă viziteze. Nici măcar nu mi-l puteam aminti atunci. Ce 
erau visele mele şi cum de mă mulţumeam cu ele - e greu 
acum de spus, dar pe-atunci mă mulţumeam. De altfel, în 
parte, şi acum mă mai mulţumesc. Visele deosebit de 
dulcege şi de intense veneau la mine după desfrâul 
meschin, veneau cu căinţă şi lacrimi, cu blesteme şi extaze. 
Aveam momente de asemenea încântare totală, de 
asemenea fericire, încât, zău, nu se simţea în interiorul meu 
nici cea mai mică urmă de zeflemea. Aveam credinţă, 
speranţă, iubire. Problema e că pe-atunci credeam orbeşte 
că printr-o minune, cu concursul unor circumstanţe 
exterioare, toate astea se vor desface, se vor lărgi; că, pe 
neaşteptate, va apărea orizontul unei activităţi 
corespunzătoare, benefice, sublime şi, mai ales, de-a gata 
(ce fel de activitate va fi fiind, asta n-am ştiut-o niciodată, 
dar important era că trebuie să mi se ofere de-a gata) şi 
iată-mă făcându-mi apariţia în lumea cea mare, mai-mai, ca 
să zic aşa, călare pe-un cal alb şi cu o coroană de lauri pe 
frunte. Nu puteam înţelege să am un rol secundar şi tocmai 
de aceea am jucat în realitate rolul cel mai neînsemnat. Ori 
erou, ori în mocirlă, cale de mijloc nu exista. Asta m-a şi 
nenorocit, căci în mocirlă mă consolam cu gândul că în alte 
momente sunt erou, iar eroul, cu faptele sale, acoperea 
mocirla: pasămite, unui om obişnuit îi e ruşine să se 
murdărească, iar eroul e prea sus ca să se murdărească de 
tot, prin urmare, se poate murdări. Semnificativ e că aceste 
afluxuri a tot ce e „frumos şi sublim” mă vizitau şi în timpul 
meschinului meu desfrâu şi mai ales atunci când eram la 
fund de tot, mă vizitau aşa, cu mici izbucniri disparate, 
parcă amintindu-mi de faptul că există şi, totuşi, cu apariţia 
lor, nu spulberau desfrâul; dimpotrivă, parcă îl înviorau prin 
contrast şi veneau în minima cantitate necesară pentru un 


sos bun. Sosul era alcătuit din contradicţie şi suferinţă, din 
chinuitoarea analiză interioară, şi toate aceste chinuri mai 
mari sau mai mici îi confereau desfrâului meu o anumită 
picanterie, chiar un sens. - într-un cuvânt, îndeplineau întru 
totul funcţia unui sos bun. Ioate astea nu fără o anumită 
profunzime. De fapt, n-aş fi putut accepta un desfrâu 
simplu, trivial, spontan, de conţopist, purtând în cârcă toată 
această murdărie! Atunci cu ce m-ar fi putut seduce 
mocirla, cu ce m-ar fi ispitit să ies noaptea în stradă? Nu, 
rogu-vă, aveam eu o portiţă onorabilă, salvatoare în orice 
situaţie. 

Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în 
aceste vise ale mele, în aceste „mântuiri în tot ce e frumos 
şi sublim”: deşi era o iubire fantastică, deşi nu se aplica 
niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, 
încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimţeam nevoia s-o 
aplic: ar fi fost un lux excesiv. De altminteri, totul se încheia 
până la urmă într-un mod cât se poate de fericit prin 
trecerea leneşă şi îmbătătoare la artă, adică la formele 
sublime ale existenţei, gata prefabricate, furate cu toptanul 
de la poeţi sau romancieri şi adaptate pentru toate 
serviciile şi cerinţele posibile. Eu, de pildă, triumf asupra 
tuturor; toţi, fireşte, sunt făcuţi praf şi nevoiţi să-mi 
recunoască toate perfecţiunile mele, iar eu îi iert pe toţi. Mă 
îndrăgostesc, fiind poet celebru şi şambelan; câştig 
nenumărate milioane şi imediat le donez pentru binele 
omenirii, recunoscându-mi pe loc, în faţa întregului popor, 
toate infamiile care, fireşte, nu-s simple infamii, ci conţin 
foarte mult „frumos şi sublim”, ceva manfredian. Toţi plâng 
şi mă sărută (altfel ce fel de proşti ar mai fi?) iar eu mă duc 
desculţ şi flămând să predic noile idei şi-i zdrobesc pe 
retrograzi la Austerlitz. Apoi se intonează un marş, se 
decretează amnistia, papa acceptă să plece de la Roma în 
Brazilia; apoi un bal pentru toată Italia la vila Borghese, cea 
situată pe malul lacului Como, întrucât, special pentru acest 
eveniment, lacul Como este strămutat la Roma; apoi scena 


din tufişuri etC. Etc. - parcă n-aţi şti? Veţi spune că eo 
murdărie, o mârşăvie să scot toate astea la tarabă după 
atâtea încântări şi lacrimi, pe care singur le-am recunoscut. 
De ce să fie o murdărie? Chiar vă închipuiţi că mi-ar fi 
ruşine după toate astea şi că totul ar fi mai stupid decât 
orice aspect din viaţa domniilor voastre? Pe deasupra, 
credeţi-mă că am avut lucruri care nu erau deloc rău 
compuse. Doar nu toate se petreceau pe lacul Como. De 
fapt, aveţi dreptate: într-adevăr e o murdărie şi o mârşăvie. 
Şi cel mai mârşav e că am început acum să mă justific în 
faţa domniilor voastre. Chiar mai mârşav decât atât e că fac 
acum această observaţie. Şi, apoi, gata cu asta, altfel nu mai 
termin niciodată: toate ar ieşi una mai murdară decât alta. 
Mai mult de trei luni la rând n-am fost în stare să visez şi 
am început să simt nevoia irezistibilă de a mă avânta în 
societate. A mă avânta în societate însemna pentru mine să 
mă duc în vizită la Anton Antonâci Setocikin, şeful meu de 
birou. E singurul om cu care am păstrat relaţii amicale 
toată viaţa şi acum mă mir eu însumi de acest lucru. Dar îl 
vizitam când intram în câte-o perioadă, când visele mele 
ajungeau într-un asemenea hal de euforie, încât trebuia 
neapărat şi imediat să mă îmbrăţişez cu oamenii şi cu 
întreaga omenire; şi pentru asta trebuia să am la dispoziţie 
măcar un om existent în realitate. La Anton Antonâci 
trebuia să mă duc marţea (ziua lui de primire) şi, prin 
urmare, necesitatea de a mă îmbrăţişa cu toată omenirea 
trebuia să mi-o programez marţea. Locuia acest Anton 
Antonâci lângă Cinci Colţuri, la etajul al treilea, în patru 
cămăruţe scunde şi una mai mică decât alta, care arătau 
cât se poate de economic şi gălbui. Avea în casă două fete şi 
pe mătuşa lor care turna ceaiul. Fetele. - una avea 
treisprezece ani şi cealaltă paisprezece, amândouă cârne - 
mă făceau să mă fâstâcesc teribil pentru că şuşoteau mereu 
între ele şi râdeau. De obicei, stăpânul casei stătea în biroul 
lui pe o canapea de piele, în faţa unei mese cu vreun 
musafir cărunt, funcţionar din departamentul nostru sau 


chiar din alt departament. Niciodată n-am văzut mai mult 
de doi-trei vizitatori, întotdeauna aceiaşi. Discutau despre 
accize, despre târguielile din Senat, de leafă, de avansări, 
de excelența sa, despre mijloacele de a te face plăcut etC. 
Etc. Aveam răbdarea să stau ca prostul lângă aceşti inşi 
câte patru ore la rând, neîndrăznind şi neştiind cum să 
aduc şi eu vorba de ceva. Mă tâmpeam, mă luau sudorile de 
câteva ori, îmi dădea târcoale damblaua; dar asta era bine 
şi cu folos. Întorcându-mă acasă, amânam pentru câtva 
timp dorinţa mea de a mă îmbrăţişa cu întreaga omenire. 

De altminteri, mai aveam un fel de cunoscut, pe unul 
Simonov, fost coleg de şcoală. În fapt, aveam mulţi colegi de 
şcoală la Petersburg, dar nu făceam gaşcă şi chiar 
încetasem să mă salut cu ei pe stradă. Poate că mă 
mutasem cu serviciul la un alt departament tocmai ca să nu 
fiu la un loc cu ei şi s-o rup deodată cu copilăria pe care o 
uram. Blestemată fie şcoala asta, blestemaţi fie anii ăştia de 
ocnă! într-un cuvânt, de îndată ce-am scăpat în libertate, m- 
am despărţit de colegi. Mai rămăseseră doi-trei inşi cu care 
mă salutam întâlnindu-i. Printre aceştia se număra şi 
Simonov, care în şcoală nu se remarca prin nimic, era timid 
şi şters, dar eu observasem la el o anumită independenţă de 
caracter şi chiar cinste. Nu cred nici să fi fost foarte 
mărginit. Mi-am petrecut cu el clipe destul de luminoase, 
care, însă, nu au ţinut mult şi s-au cufundat dintr-o dată în 
ceaţă. După cât se pare, pe el aceste amintiri îl stinghereau 
şi, probabil, se temea ca nu cumva să revin la tonul de 
altădată. Bănuiam că nu mă putea suferi, dar, nefiind sigur 
de asta, îl vizitam totuşi. 

lată că o dată, într-o joi, nemaisuportându-mi singurătatea 
şi ştiind că joia uşa lui Anton Antonâci este închisă, mi-am 
adus aminte de Simonov. Urcând la el, la etajul al treilea, 
mă gândeam tocmai la faptul că îl fac pe acest domn să se 
simtă penibil în prezenţa mea şi că nu merita să vin. Dar 
cum asemenea consideraţiuni sfârşeau întotdeauna prin a 
mă îmboldi, ca un făcut, să mă bag în situaţii ambigue, am 


intrat. Trecuse aproape un an de când nu-l mai văzusem pe 
Simonov. 

III. 

Am întâlnit la el încă doi foşti colegi de şcoală. După cât se 
pare, discutau o chestie importantă. Niciunul dintre ei n-a 
dat vreo atenţie sosirii mele, ceea ce chiar era ciudat, 
pentru că nu mă văzusem cu ei de mai mulţi ani. Probabil 
mă considerau a fi ceva de felul unei muşte cât se poate de 
obişnuite. Cu atâta dispreţ nici în şcoală nu fusesem tratat, 
deşi toţi mă urau. Eu, desigur, înţelegeam că trebuie să mă 
dispreţuiască acum pentru lipsa mea de succes în carieră şi 
pentru că decăzusem cam prea tare, umblam prost 
îmbrăcat şi altele - ceea ce în ochii lor alcătuia firma 
incapacității mele şi a prea puţinei importanţe care trebuia 
să mi se acorde. Totuşi, nu m-aş fi aşteptat să fiu disprețuit 
în aşa hal. Simonov chiar s-a mirat de sosirea mea. Şi mai 
înainte parcă se mira întotdeauna de sosirea mea. Toate 
astea m-au intrigat; m-am aşezat şi, întrucâtva indispus, am 
început să trag cu urechea la discuţia lor. 

Era o discuţie serioasă şi chiar înflăcărată despre o masă 
de adio, pe care aceşti domni intenționau s-o organizeze 
chiar a doua zi, punând mână de la mână, în cinstea unui alt 
coleg de-al lor, Zverkov, ofiţer care fusese mutat într-un 
fund de gubernie. Monsieur Zverkov mi-a fost şi mie tot 
timpul coleg de şcoală. Am început să-l urăsc mai abitir din 
cursul superior. În cursul inferior fusese doar un băieţel 
frumuşel, zvăpăiat, pe care îl iubeau toţi. De altfel, în cursul 
inferior, îl uram tocmai pentru că era băieţel frumuşel şi 
zvăpăiat. Învăţa întotdeauna permanent rău, tot mai rău 
dintr-o clasă într-alta; totuşi a ieşit cu bine din şcoală, 
pentru că avea protecţie. În ultimul lui an petrecut în şcoala 
noastră i-a picat o moştenire, două sute de suflete şi, 
întrucât noi eram săraci aproape cu toţii, se apucase chiar 
s-o facă pe fanfaronul faţă de noi. Era un tip vulgar la culme 
dar totuşi băiat bun chiar şi atunci când o făcea pe 
fanfaronul. La noi, în pofida formelor de cinste şi onoare 


exterioare, fantastice şi de paradă, toţi, cu excepţia câtorva, 
chiar se dădeau bine pe lângă Zverkov, cu atât mai mult, cu 
cât el o făcea pe fanfaronul. Şi n-o făcea pe grozavul pentru 
că ar fi avut cine ştie ce folos din asta, ci doar aşa, pentru că 
era un om favorizat de darurile naturii. Pe deasupra, nu ştiu 
de ce, printre noi se înrădăcinase convingerea că Zverkov 
este specialist în materie de ingeniozitate şi bune maniere. 
Mai ales această ultimă calitate mă scotea din sărite. Uram 
sunetul vocii lui, strident, de ins care nu se îndoia câtuşi de 
puţin de sine, faptul că-şi diviniza propriile spirite, care-i 
ieşeau îngrozitor de stupide, deşi avea limba ascuţită; îi 
uram faţa frumoasă dar nătângă (pe care, de altfel, aş fi 
dat-o bucuros pe a mea, deşteaptă) şi comportamentul 
degajat, de ofiţer din deceniul al cincilea, îl uram pentru că 
ne povestea despre viitoarele lui succese la femei (n-avea 
curajul să înceapă a avea de-a face cu femeile fără să aibă 
epoleţi de ofiţer pe umeri şi îi aştepta cu nerăbdare) şi 
despre faptul că o va ţine lanţ cu duelurile. Îmi amintesc că 
eu, care tăceam întotdeauna, m-am luat din senin la harţă 
cu Zverkov când acesta, vorbind odată în timpul liber cu 
colegii despre viitoarele nebunii şi, întărâtându-se, în cele 
din urmă, ca un căţel la soare, ne-a declarat că pe nici o 
fată din satul lui n-o va trece cu vederea, că asta e droit de 
la seigneur, iar pe ţărani, dacă vor îndrăzni să protesteze, îi 
va biciui şi le va dubla dijma tuturor canaliilor bărboase. 
Mitocanii noştri aplaudau, iar eu nu m-am luat la harţă cu el 
fiindcă mi-ar fi fost milă de fete şi de taţii lor, ci pur şi 
simplu pentru că aplauzele le primea un om de tot nimicul. 
Atunci l-am dat gata dar Zverkov, deşi era tâmpit, era vesel 
şi obraznic şi de aceea a scăpat cu râsul, aşa că, la drept 
vorbind, nu prea l-am dat gata: râsul a rămas de partea lui. 
Pe urmă m-a mai răzbit de câteva ori, dar fără ciudă, ci 
cumva în glumă, în treacăt, râzând. Răutăcios şi 
dispreţuitor, eu nu-i răspundeam. După absolvire a încercat 
parcă să facă un gest de apropiere; eu nu m-am împotrivit 
prea tare, pentru că mă simţeam măgulit; însă curând ne- 


am despărţit prin forţa împrejurărilor. După aceea am auzit 
de succesele lui de cazarmă, de chefurile lui. Mai târziu s- 
au făcut auzite alte zvonuri, cum că are succes în carieră, 
pe stradă nu schiţa nici un gest de salut când mă vedea şi 
bănuiam că se teme ca nu cumva să se compromită, 
salutându-se cu o persoană atât de lipsită de importanţă, ca 
mine. L-am văzut o dată şi la teatru, într-o lojă din rândul al 
treilea, purtând de-acum galoane de ofiţer superior. Se 
fâţăâia şi se tot frângea din şale în faţa fiicelor unui general 
ramolit. În vreo trei ani se dărâmase foarte tare, deşi 
continua să fie destul de frumos şi agil; se fleşcăise, 
începuse să se îngraşe şi se vedea că pe la treizeci de ani se 
va buhăi de-a binelea. Deci, în cinstea acestui Zverkov, care 
părăsea în sfârşit oraşul, colegii noştri voiau să dea o masă. 
În decursul acestor trei ani ţinuseră permanent legătura cu 
el, deşi în sinea lor, sunt sigur de asta, nu se simțeau pe 
picior de egalitate cu el. 

Dintre cei doi musafiri ai lui Simonov, unul era Ferficikin, 
neamţ din Rusia, mic de statură, cu mutră de maimuţoi, un 
prost care râdea mai mult decât toţi, cel mai înverşunat 
duşman al meu încă din clasele inferioare. - ticălos, 
impertinent, fanfaron, care se prefăcea a fi ambiția 
întruchipată, cu toate că, desigur, era un laş în sufletul lui. 
Era unul dintre admiratorii lui Zverkov care cochetau cu el 
din interes şi împrumutau adesea bani de la el. Celălalt 
musafir al lui Simonov, Trudoliubov, era o persoană ştearsă, 
lucra în armată, era înalt, cu o fizionomie rece, destul de 
cinstit, dar gata să se ploconească în faţa oricărui succes şi 
capabil să-şi dea cu părerea numai în privinţa avansărilor. 
Era un fel de rudă de departe cu Zverkov şi asta - ce 
prostie! - îi conferea printre noi o oarecare importanţă. Tot 
timpul pe mine mă considerase un nimic; mă trata nu 
tocmai politicos, totuşi acceptabil. 

— Deci, dacă punem câte şapte ruble, zise Trudoliubov, 
suntem trei, aşa că se-adună douăzeci şi una de ruble şi 
putem mânca bine. Desigur, Zverkov nu plăteşte. 


— Se-nţelege, doar e invitatul nostru, hotărî Simonov. 

— Chiar vă închipuiţi, interveni Ferficikin, înfumurat şi 
înfierbântat, ca un lacheu impertinent, care se laudă cu 
stelele de general ale stăpânului său, chiar vă închipuiţi că 
Zverkov o să ne lase numai pe noi să plătim? Din delicateţe 
o să accepte, dar pe urmă o să pună la bătaie o juma' de 
duzină. 

— Lasă, o juma' de duzină e prea mult pentru patru inşi, 
observă Truboliubov, remarcând numai jumătatea de 
duzină. 

— Deci, trei, cu Zverkov - patru, douăzeci şi una de ruble, 
la Hotel de Paris, mâine, la ora cinci, conchise definitiv 
Simonov, care fusese ales organizator. 

— Cum douăzeci şi una? am spus eu cu o oarecare emoție, 
pesemne chiar simţindu-mă jignit. Socotindu-mă şi pe mine, 
sunt douăzeci şi opt de ruble, nu douăzeci şi una. 

Mi s-a părut că, oferindu-mă subit şi pe neaşteptate, le voi 
face o surpriză plăcută, că îi voi da gata dintr-o lovitură şi-i 
voi face să mă privească cu respect. 

— Cum, vrei şi d-ta? observă nemulţumit Simonov, evitând 
parcă să mă privească. Mă ştia ca pe-un cal breaz. 

Eram înfuriat pentru că mă ştia ca pe-un cal breaz. 

— De ce nu? Mi se pare că şi eu îi sunt coleg şi chiar mă 
simt jignit că m-aţi ocolit, am început eu să clocotesc din 
nou. 

— De unde era să te găsim? interveni, grosolan, Ferficikin. 

— D-ta nu te-ai avut niciodată bine cu Zverkov, adăugă 
Trudoliubov, încruntându-se. 

Însă eu mă ambalasem deja şi nu mai voiam să cedez. 

— Cred că nimeni n-are dreptul să judece relaţiile dintre 
noi, replicai eu cu un tremur în glas, ca şi cum Dumnezeu 
ştie ce s-ar fi întâmplat. Poate că vreau acum să particip 
tocmai pentru că înainte nu m-am avut bine cu el. 

— Cine să te mai înţeleagă. Cu sentimentele astea 
înălţătoare, râse Trudoliubov. 


— O să te trecem pe listă, hotări Simonov, adresându-mi- 
se. Deci, pe mâine la ora cinci, la Hotel de Paris; vezi să nu 
încurci ceva. 

— Banii! dădu să zică Ferficikin cu jumătate de gură, 
făcându-i lui Simonov semn din cap spre mine, dar amuţi 
pentru că până şi Simonov se fâstâcise. 

— Gata, spuse Trudoliubov, ridicându-se. Dacă ţine atât de 
mult la asta, n-are decât să vină. 

— Păi avem cercul nostru, amical, se oţări Ferficikin, 
punând şi el mâna pe pălărie. Doar nu-i o întrunire oficială. 
Poate că nu dorim deloc să fii şi d-ta printre noi. 

Plecară; ieşind, Ferficikin nici măcar nu mă salută, 
Trudoliubov schiţă doar un gest cu capul, fără să mă 
privească. Simonov, cu care rămăsesem între patru ochi, 
era cuprins de o nedumerire înciudată şi mă privea cam 
straniu. Nu se aşeza şi nu mă poftea să iau loc. 

— HM. DA. Pe mâine. Banii mi-i dai acum? Asta ca să fiu 
sigur, îngăimă el jenat. 

Am roşit; dar, roşind, mi-am adus aminte că, din timpuri 
imemoriale, îi datoram lui Simonov cincisprezece ruble, de 
care nu uitasem niciodată, dar nici nu i le restituisem. 

— Fii şi d-ta de acord, Simonov, că, venind aici, nu puteam 
ştI. Şi îmi pare foarte rău că am uitat. 

— Bine, bine, e totuna. O să plăteşti mâine la masă. Voiam 
numai să ştiu. le rog. 

Îşi înghiţi vorba şi începu să se plimbe şi mai înciudat prin 
cameră. Păşind, începu să se oprească în călcâie, bătând 
tare din tălpi. 

— Te rețin cumva? l-am întrebat eu după o tăcere de două 
minute. 

— O nu! a tresărit el subit. Adică, la drept vorbind, da. Vezi 
d-ta, ar trebui să trec. Aici, aproapE. Adăugă el pe ton de 
scuză, întrucâtva jenat. 

— Ah, Dumnezeule! De ce nu spui! am exclamat eu, 
luându-mi cascheta cu un aer surprinzător de degajat, cine 
ştie de unde venit. 


— Păi nu-i departe. Doi paşi. Repetă Simonov, 
conducându-mă până în vestibul cu un aer agitat, care nui 
se potrivea deloc. Deci, rămâne pe mâine, la ora cinci fix! 
îmi strigă el din urmă pe scară: era tare bucuros că mă 
vede plecat. Eu turbam de furie. 

— Naiba, naiba m-a pus să mă bag! scrâşneam din dinţi, 
mergând pe stradă. Să-i fac plăcere ticălosului, 
porcuşorului de Zverkov! Desigur, nu trebuie să mă duc; 
desigur, mă doare în cot; ce, am vreo legătură cu el? Chiar 
mâine îl anunţ pe Simonov printr-un curier. 

Însă turbam tocmai din cauză că ştiam precis că mă voi 
duce, că în ciuda lor mă voi duce; cu cât va fi mai lipsit de 
tact şi mai indecent, cu atât mai mult voi avea chefsă mă 
duc. 

Şi chiar aveam un motiv real să nu mă duc: lipsa banilor. 
N-aveam în casă decât nouă ruble mari şi late. Însă şapte 
din ele erau simbria pe care trebuia să i-o dau tot mâine lui 
Apollon, servitorul meu, care stătea la mine cu şapte ruble 
pe lună şi mâncarea lui. 

Ţinând cont de firea lui Apollon, îmi era imposibil să nu-i 
dau banii. Însă despre această canalie, despre această 
ciumă a mea, voi vorbi ceva mai târziu. 

De altminteri, ştiam că n-o să-i dau banii şi că o să mă duc 
neapărat la petrecere. 

În noaptea aceea am avut visele cele mai dezgustătoare cu 
putinţă. Nici nu-i de-a mirării: toată seara m-au înghesuit 
amintiri din anii de ocnă pe care mi i-am mâncat în şcoală, 
amintiri de care nu mă puteam nicidecum descotorosi. Îmi 
făcuseră vânt în această şcoală nişte rude îndepărtate de 
care depindeam şi de care, pe urmă, n-am mai auzit 
niciodată. - eram un orfan sătul deja până-n gât de 
mustrările lor, începusem deja să gândesc, tăceam şi mă 
uitam împrejur ca o sălbăticiune. Colegii m-au luat de la 
început în primire cu batjocuri răutăcioase şi nemiloase 
pentru că nu semănăm cu niciunul dintre ei. Dar eu nu 
puteam suporta batjocurile; nu mă puteam obişnui cu ei la 


fel de uşor cum se obişnuiau ei unii cu alţii. Am început să-i 
urăsc din prima clipă şi m-am izolat de ei într-o mândrie 
temătoare, rănită şi excesivă. Grobianismul lor mă revolta. 
Ei râdeau cu cinism de chipul meu, de silueta mea 
neîndemânatică; şi când te gândeşti ce feţe imbecile aveau! 
în şcoala noastră expresiile feţelor se imbecilizau şi 
degenerau într-un mod cumva special. Peste câţiva ani ţi- 
era şi scârbă să te uiţi la ei. Încă de pe la şaisprezece ani 
mă minunam privindu-i; încă de pe atunci mă lăsau perplex 
modul lor meschin de gândire, prostiile cu care se ocupau, 
tâmpenia jocurilor şi a discuţiilor. Nu înțelegeau atâtea 
lucruri necesare, nu se interesau de atâtea chestiuni 
impresionante, extraordinare, încât, fără să vreau, am ajuns 
să cred că-mi sunt inferiori. Nu vanitatea ofensată mă 
îndemna la asta şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu care 
cumva să vă agăţaţi de mine cu expresii plate, care au ajuns 
să-mi facă greață, de tipul celei că „eu doar visam, pe când 
ei încă de pe atunci înțelegeau viaţa adevărată”. Nu 
înțelegeau nimic, nici o viaţă adevărată şi jur că tocmai asta 
mă indigna cel mai mult la ei. Dimpotrivă, realitatea cea mai 
evidentă, cea mai bătătoare la ochi o percepeau fantastic de 
stupid şi încă de pe atunci învăţaseră să se ploconească 
numai în fata succesului. Râdeau cu cruzime, la modul cel 
mai ruşinos cu putinţă, de tot ce era drept, dar înjosit şi 
călcat în picioare. Rangul îl luau drept inteligenţă; la 
şaisprezece ani discutau deja despre locuri călduţe. 
Desigur, multe se explicau prin prostie, prin exemplele 
proaste care li se dăduseră permanent în copilărie şi 
adolescenţă. Erau monstruos de perverşi. Fireşte, şi aici era 
mai multă aparenţă, mai mult cinism de paradă; fireşte; 
tinereţea şi o anume candoare licăreau şi-n ei, chiar de sub 
stratul gros de perversitate; însă nici candoarea lor nu era 
atrăgătoare şi se manifesta într-un fel de golănie. Îi uram 
teribil, deşi, poate, eram mai rău decât ei. Ei îmi plăteau cu 
aceeaşi monedă şi nu-şi ascundeau repulsia pe care mi-o 
nutreau. Dar nu râvneam la dragostea lor; dimpotrivă, 


doream mereu să-i văd umiliţi. Ca să mă descotorosesc de 
batjocurile lor am început într-adins să învăţ cât mai bine şi 
am ajuns printre fruntaşi. Asta i-a impresionat. Pe 
deasupra, încetul cu încetul, începuseră să înţeleagă că 
citeam cărţi pe care ei nu le puteau citi şi înţelegeam nişte 
lucruri (neincluse în programa cursului nostru special) de 
care ei nici auziseră. Se uitau ciudat şi în batjocură la mine, 
dar, din punct de vedere moral, îmi acceptau superioritatea, 
mai ales că şi profesorii mă remarcaseră în această privinţă. 
Batjocurile au încetat, dar a rămas ostilitatea şi între noi s- 
au instaurat relaţii reci, încordate. Spre sfârşit eu însumi n- 
am mai rezistat: o dată cu trecerea anilor lua amploare în 
mine nevoia de oameni, de prieteni. Am încercat să încep a 
mă apropia de ei; dar mereu această apropiere ieşea 
nefirească, aşa că se sfârşea de la sine, fără nici un rezultat. 
Am avut odată chiar un prieten. Dar de-acum eram despot 
în suflet; voiam să am o putere nelimitată asupra sufletului 
lui; voiam să-i insuflu disprețul faţă de mediul înconjurător; 
i-am pretins s-o rupă, arogant şi definitiv, cu acest mediu. L- 
am speriat cu prietenia mea pătimaşă; îl făceam să plângă, 
să se cutremure de convulsii; avea un suflet naiv, care se 
dăruia cu uşurinţă; dar după ce mi s-a dăruit cu totul, am 
ajuns imediat să-l urăsc şi l-am respins ca şi cum n-aş fi avut 
nevoie de el decât ca să repurtez victoria asupra lui, decât 
ca să mi-l fac vasal. Însă nu-i puteam birui pe toţi; nici 
prietenul meu nu semăna cu vreunul dintre ceilalţi şi era o 
excepţie rarisimă. Primul pas pe care l-am făcut după 
ieşirea din şcoală a fost că am renunţat la cariera specială 
căreia îi fusesem destinat, ca să rup astfel toate legăturile, 
să blestem trecutul şi să-l înmormântez. Şi după toate 
astea, naiba ştie de ce m-am mai dus la Simonov! 

În zori, am sărit din pat, am sărit cu un fel de emoție, ca şi 
cum toate astea vor începe imediat să se săvârşească. Însă 
aveam impresia că începe şi că neapărat va începe în ziua 
aceea o schimbare radicală în viaţa mea. Poate din lipsă de 
obişnuinţă, însă toată viaţa mi s-a părut că, odată cu orice 


eveniment exterior, cât de neînsemnat, imediat va începe o 
schimbare radicală în viaţa mea. De altfel, ca de obicei, am 
plecat la slujbă, însă am şters-o acasă cu două ore mai 
devreme, ca să mă pregătesc. Principalul e, îmi ziceam eu, 
să nu ajung primul, ca nu cumva să creadă că m-am 
bucurat peste măsură. Dar asemenea lucruri principale 
erau cu miile şi toate mă tulburau până la sleire. Mi-am 
lustruit încă o dată cizmele, cu mâna mea; pentru nimic în 
lume Apollon nu mi le-ar fi lustruit de două ori în aceeaşi zi, 
găsind că nu-i un obicei bun. Le-am lustruit furând periile 
din vestibul, ca să nu mă vadă Apollon şi să nu înceapă pe 
urmă să mă dispreţuiască. Apoi mi-am examinat amănunţit 
hainele şi am găsit că toate erau vechi, uzate, ponosite. 
Tunica era într-adevăr în regulă, dar nu mă puteam duce cu 
tunica la petrecere. Mai grav era că pe pantaloni, chiar în 
genunchi, aveam o pată mare şi galbenă. Presimţeam că 
această pată, singură, mă va frustra de nouă zecimi din 
demnitatea mea. Ştiam şi că e foarte meschin să gândesc 
astfel. „Dar acum nu-i vreme de gândit; de-acum începe 
realitatea”, îmi ziceam eu, pierzându-mi curajul. Ştiam 
foarte bine şi că exagerez monstruos toate aceste fleacuri; 
dar altfel nu puteam: nu mai eram stăpân pe mine, mă 
apucaseră frigurile. Cu disperare îmi imaginam cât de sus şi 
cu câtă răceală mă va întâmpina acest „ticălos” de Zverkov; 
cu cât dispreţ tâmp şi irezistibil se va uita la mine tontul de 
Trudoliubov; cât de spurcat şi impertinent va chicoti pe 
seama mea râma de Ferficikin, ca să-i facă pe plac lui 
Zverkov; cât de bine va pricepe totul Simonov în sinea lui şi 
cât mă va dispreţui pe urmă pentru josnicia vanităţii şi 
laşităţii mele; şi mai ales, cât de mizerabil va fi totul, cât de 
neliterar şi banal. Desigur, ar fi fost mai bine să nu plec 
nicăieri. Dar tocmai ăsta era lucrul cel mai puţin posibil: 
dacă mă trage aţa undeva, apoi nu mă las până nu mă bag 
până peste cap. M-aş fi tachinat apoi toată viaţa: „Asta-i, ţi 
s-a făcut frică, ţi s-a făcut frică de realitate, ţi s-a făcut 
frică!”. Dimpotrivă, ţineam morţiş să le demonstrez acestor 


„Junoaie” că nu-s deloc laş, aşa cum singur mă consider. 
Mai mult chiar, cuprins de cel mai puternic paroxism de 
febrilitate laşă, visam să birui, să înving, să-i captivez, să-i 
fac să mă iubească măcar pentru „măreţia gândurilor şi 
incontestabila inteligenţă”. Îl vor părăsi pe Zverkov, acesta 
va sta deoparte tăcut şi ruşinat, iar eu îl voi strivi pe 
Zverkov. Apoi, poate, o să mă împac, o să beau şi o să-liau 
la per tu însă cel mai rău şi jignitor pentru mine era că 
ştiam foarte bine şi cu siguranţă că, în fond, n-am nevoie de 
toate astea, că, în fond, nu ţin câtuşi de puţin Să-i strivesc, 
să-i înving, să-i captivez şi că pentru tot acest rezultat, dacă 
l-aş obţine, eu aş fi primul care n-ar da o para chioară. O, 
cum îl rugam pe Dumnezeu să treacă mai iute ziua aceea! 
Cuprins de o tristeţe imposibil de exprimat, mă apropiam 
de fereastră, deschideam oberlichtul şi scrutam ceața 
tulbure a lapoviţei care cernea din cer. 

În sfârşit, rabla mea de ceas de perete hârşâi ora cinci. Mi- 
am înşfăcat cascheta şi, străduindu-mă să nu-l privesc pe 
Apollon. - care de dimineaţă tot aştepta să-i dau simbria 
dar, din mândrie, nu voia să aducă vorba el mai întâi - am 
trecut pe lângă el, am ieşit pe uşă şi cu o birjă, luată într- 
adins pe ultima monedă de cincizeci de copeici, am tras ca 
boierul la Hotel de Paris. 

IV. 

Încă din ajun ştiam că voi ajunge primul. Dar acum nu asta 
avea importanţă. 

Nu numai că nu sosise niciunul dintre ei, dar de-abia am 
găsit separeul nostru. Masa încă nu era aranjată. Ce să 
însemne asta? După multe întrebări, am reuşit, în sfârşit, să 
aflu, de la servitori că masa era comandată pentru ora şase, 
nu pentru cinci. Aşa mi s-a confirmat şi la bufet. Mi-era 
chiar şi ruşine să întreb. Nu era decât cinci şi douăzeci şi 
cinci. Dacă schimbaseră ora, se cuvenea, în orice caz, să mă 
înştiinţeze; pentru asta există serviciul poştal prin curieri, 
nu ca să mă facă „de ruşine” în proprii mei ochi şi. Chiar ai 
servitorilor. M-am aşezat; un servitor a început să facă 


mezamplasul; în prezenţa lui am început parcă să mă simt 
şi mai ofensat. 

La ora şase, afară de lămpile aprinse, în separeu au fost 
aduse lumânări. Totuşi, servitorul nu se gândise să le aducă 
imediat după sosirea mea. În separeul de-alături dejunau, la 
mese diferite, doi clienţi posomoriţi, morocănoşi şi tăcuţi. 
Într-unui din separeurile îndepărtate era zarvă mare: inşii 
de-acolo chiar ţipau; se-auzeau hohotele unei cete întregi 
de petrecăreţi; răzbăteau nişte guiţături franţuzeşti oribile: 
erau şi doamne la dineu, într-un cuvânt, mi-era tare scârbă. 
Rar mi-a fost dat să trec prin momente mai oribile, aşa că, 
la şase fix, când şi-au făcut apariţia toţi trei, în prima clipă 
chiar m-am bucurat de venirea lor, ca şi cum ar fi fost cine 
ştie ce eliberatori şi era cât pe ce să uit că trebuie s-o fac pe 
supăratul. 

Zverkov intră înaintea celorlalţi, făcând-o, pare-mi-se, pe 
conducătorul grupului. Şi el şi ceilalţi doi râdeau; dar 
văzându-mă, Zverkov îşi luă o înfăţişare plină de 
importanţă, veni spre mine fără grabă, îndoindu-se puţin 
din talie, parcă făcând pe cochetul şi îmi întinse mâna cu 
drag, adică nu cu cine ştie ce drag, ci cu o politeţe 
precaută, ca de general, de parcă, întinzându-mi mâna, se 
apăra de ceva. Eu, dimpotrivă, îmi închipuisem că de îndată 
ce va intra va izbucni în râsul lui de altădată, subţire şi 
ascuţit şi că, de la primele cuvinte, îşi va pune la bătaie 
glumele şi spiritele lui nesărate. Pentru acestea mă 
pregătisem din ajun, dar nu mă aşteptam din partea lui la 
atâta condescendenţă superioară. Prin urmare, se 
considera acum infinit mai presus decât mine în toate 
privinţele? Dacă n-ar vrea decât să mă jignească cu această 
atitudine de general, îmi ziceam, asta încă n-ar fi nimic, l-aş 
scuipa eu mai pe urmă în obraz. Dar dacă într-adevăr, fără 
nici o dorinţă de a mă jigni, şi-a făcut loc această idee în 
căpăţâna lui de berbec, la modul serios, gândindu-se că e 
infinit mai presus decât mine şi nu se poate uita la mine 


decât protector? începusem deja să mă sufoc întrezărind 
această bănuială. 

— Am aflat cu surprindere că ai dorit şi d-ta să fii alături 
de noi, începu el, sâsâind, şi şopotind, tărăgănând cuvintele, 
ceea ce mai înainte nu făcea. Nu ştiu cum s-a făcut, dar nu 
ne-am întâlnit demult. Te fereşti de noi. Rău. Nu suntem 
chiar atât de fioroşi cum îţi închipuieşti d-ta. În orice caz, 
mă bucur să re-în-no-iesc. 

Şi, neglijent, se întoarse ca să-şi pună pălăria pe pervaz. 

— Aştepţi de mult? mă întrebă Trudoliubov. 

— Am venit la cinci fix, cum am stabilit ieri, răspunsei eu 
tare şi cu o iritare ce prevestea că voi exploda în curând. 

— Păi nu i-ai dat de ştire că am schimbat ora? întrebă 
Trudoliubov răsucindu-se spre Simonov. 

— Nu i-am dat. Am uitat, îi răspunse acesta, însă fără cea 
mai mică părere de rău şi, fără să se scuze măcar faţă de 
mine, se duse să comande antreurile. 

— Deci bietul de d-ta stai aici de-o oră! exclamă în 
zeflemea Zverkov, pentru că, după cât îl ducea pe el mintea, 
situaţia trebuia să fie într-adevăr foarte comică. După el, cu 
vocea lui ticăloşică, zglobie ca de căţeluş, izbucni în râs 
nemernicul de Ferficikin. Şi lui i se păruse tare comică şi 
jenantă situaţia mea. 

— Nu-i nimic de râs! am strigat eu la Ferficikin, tot mai 
iritat. Alţii sunt vinovaţi, nu eu! Cineva n-a crezut de 
cuviinţă că trebuie să-mi dea de ştire. Asta-i, asta-l. O 
neghiobie. 

— Nu-i doar o neghiobie, ci chiar mai mult, bombăni 
Trudoliubov, luându-mi cu naivitate apărarea. Eşti prea 
îngăduitor. A fost curată lipsă de politeţe. Desigur, 
neintenţionată. Şi Simonov cum dE. Hm! 

— Dacă mi-ar fi făcut mie chestia asta, observă Ferficikin, 
eu aş fi. 

— Ai fi comandat ceva, îl întrerupse Zverkov, ori ai fi 
mâncat fără să ne mai aştepţi. 


— Fiţi de acord că aş fi putut proceda aşa fără să cer 
nimănui permisiunea, i-o retezai eu. Dacă am aşteptat e 
pentru că. 

— Să luăm loc, domnilor, strigă Simonov care tocmai 
intrase. Totul e gata. De şampanie răspund personal, e 
frapată excelent. Păi nu-ţi ştiam adresa, de unde era să te 
iau? se răsuci el spre mine, însă iarăşi parcă fără să mă 
privească. 

Probabil, avea ceva împotriva mea. Nu-i exclus să se fi 
răzgândit după discuţia din ajun. 

S-au aşezat cu toţii; am luat şi eu loc. Masa era rotundă. În 
stânga mea stătea Trudoliubov, în dreapta era Simonov. 
Zverkov s-a aşezat vizavi; Ferficikin - lângă el, între 
Zverkov şi Trudoliubov. 

— La spu-u-ne, eşti. La un departament? continuă Zverkov 
să se ocupe de mine. Văzându-mă jenat, îşi închipuia la 
modul serios că trebuie să mă îmbuneze şi, ca să zic aşa, să 
mă încurajeze. „O fi vrând să arunc în el cu sticla”, mi-am 
zis eu clocotind de furie. Neobişnuit fiind cu oamenii, mă 
iritam nefiresc de rapid. 

— La biroul cutare, i-am răspuns cu vocea sacadată, 
uitându-mă în farfurie. 

— ŞI. Te aranjează? la spu-u-ne, ce te-a făcut să renunţi la 
fosta slujbă? 

— Faptul că am avut chef să scap de fosta slujbă, îi spusei 
eu, lungind de două ori mai mult cuvintele, aproape 
nemaifiind în stare să mă stăpânesc. 

Ferficikin pufni. Simonov mă privi ironic; Trudoliubov se 
opri din mâncat şi se apucă să mă examineze curios. 
Zverkov era şocat, dar nu voia să recunoască. 

— A-a-aşa, dar care ţi-e retribuţia? 

— Care retribuţie? 

— Adică leafa? 

— Văd că mă supui la un adevărat examen! 

De altminteri, le-am spus pe loc cât câştigam. 

Roşisem îngrozitor. 


— Cam puţin, observă Zverkov, dându-şi importanţă. 

— Da, nu prea-ţi poţi permite să iei masa prin restaurante! 
adăugă Ferficikin cu impertinenţă. 

— După mine, asta-i sărăcie sadea, observă serios 
Trudoliubov. 

— Ce mult ai slăbit, ce mult te-ai schimbat. De atuncl. 
Adăugă Zverkov, deja fără venin şi cu un fel de compătimire 
obraznică, uitându-se cu atenţie la mine şi la costumul meu. 

— Hai, ajungă-ţi cu fâstâceala! strigă, chicotind, Ferficikin. 

— Stimate domn, află că nu mă fâstâcesc, explodai eu, în 
sfârşit. Ascultă ce-ţi spun! lau masa aici, la „restaurant”, pe 
banii mei, ai mei, nu ai altuia, remarcă acest lucru, 
monsieur Ferficikin. 

— Cu-um? Păi cine mănâncă pe banii altuia? Parcă ai vrea 
să zicl. Sări Ferficikin, roşind ca racul, privindu-mă furios 
drept în cohi. 

— Uite a-aşa! i-am răspuns eu, simțind că am sărit peste 
cal. Şi cred că am putea avea o discuţie mai inteligentă. 

— Mi se pare mie, sau ai de gând să ne arăţi cât eşti de 
inteligent? 

— Nu-ţi fă griji, asta ar fi cu totul de prisos. 

— Ce-i asta, domnule, te-ai pus pe cotcodacit? Nu cumva 
ţi-ai ieşti din minţi la lemprartamentul d-tale? 

— Ajunge, domnilor, ajunge! strigă autoritar Zverkov. 

— Ce prostie! bombăni Simonov. 

— Într-adevăr, e o prostie; ne-am adunat ca între prieteni 
ca să ne despărţim de un bun amic, care pleacă în voiaj, iar 
d-ta îţi dai în petic, spuse cu grosolănie Trudoliubov, 
adresându-mi-se. Ieri te-ai invitat singur printre noi, aşa că 
fă bine şi nu ne tulbura armonia. 

— Ajunge, ajunge, strigă Zverkov. Încetaţi, domnilor, aşa 
nu merge. Mai bine vă povestesc cum era cât pe cesămă 
însor acum trei zile. 

Şi, iată, a început o diatribă despre felul cum acest domn 
mai că nu se însurase acum trei zile. De fapt, de însurătoare 
n-a suflat o vorbă, în schimb în relatarea lui erau pomeniţi 


la tot pasul generali, colonei şi chiar kameriunkeri, printre 
care s-ar fi putut crede că Zverkov era persoana cea mai 
importantă. Se iscară hohote încurajatoare de râs; 
Ferficikin ajunsese chiar să chiţcăie. 

Toţi mă ignorau, şedeam zdrobit şi distrus. 

„Doamne, ce caut eu printre oamenii ăştia? îmi ziceam. Şi 
m-am expus în faţa lor ca un prost! Totuşi, i-am permis cam 
multe lui Ferficikin. Gogomanii îşi închipuie că mi-au făcut o 
onoare, dându-mi un loc la masa lor şi nu înţeleg că eu sunt 
cel care le face o onoare, nu ei mie! „Ai slăbit! Costumul!” 
O, blestemaţii de pantaloni! Mai adineaori, Zerkov a 
remarcat pata galbenă de la genunchi. Ce mai! Chiar acum, 
în clipa asta, trebuie să mă ridic de la masă, să-mi iau 
pălăria şi să plec, fără să le spun o vorbă. Din dispreţ! lar 
mâine n-au decât să mă provoace la duel. Ticăloşii. Doar n-o 
să-mi pară rău de şapte ruble! Plec imediat!” 

Fireşte că am rămas. 

De ciudă, beam pahar după pahar cu vin de Bordeaux şi 
Xeres. Neobişnuit cu băutura, mă îmbătăm repede şi, odată 
cu ameţeala, îmi creştea şi supărarea. Dintr-o dată mi-a 
venit chef să-i jignesc în modul cel mai obraznic cu putinţă 
şi de-abia apoi să plec. Să pândesc o clipă prielnică şi să mă 
pun în adevărata mea lumină; pe urmă n-au decât să zică: e 
caraghios, dar deştepT. ŞI. ŞI. Într-un cuvânt, naiba să-i ia! 

I-am învăluit, impertinent, într-o privire tulbure. Dar ei 
păreau să fi uitat cu totul de mine. Ei se distrau, făceau 
gălăgie, ţipau, se veseleau. Vorbea mai mult Zverkov. Am 
început să trag cu urechea. Zverkov le povestea despre o 
doamnă superbă pe care, în sfârşit, o făcuse să-i 
mărturisească direct că îl iubeşte (desigur, minţea ca un 
cal) şi că, în această afacere îl ajutase un prieten bun, 
prinţişor, husarul Kolea, care are trei mii de suflete. 

— Dar acest Kolea, care are trei mii de suflete, n-a venit 
nicidecum aici ca să-şi ia rămas bun de la d-ta, am 
intervenit eu brusc în discuţie. 

Pentru câteva clipe tăcuseră toţi. 


— Te-ai şi îmbătat, binevoi, în sfârşit, Trudoliubov să mă ia 
în seamă, uitându-se chiorâş şi dispreţuitor în direcţia mea. 

Tăcut, Zverkov mă examina ca pe o gânganie. Simonov 
turnă cât putu de repede şampanie. 

Trudoliubov ridică paharul, urmat de toţi, cu excepţia mea. 

— Să fii sănătos şi drum bun! îi strigă el lui Zverkov. Să 
bem, domnilor, pentru anii care au trecut, pentru viitorul 
nostru! Ura! 

Băură toţi şi săriră să-l sărute pe Zverkov. Eu nu m-am 
mişcat din loc; cupa plină rămase în faţa mea neîncepută. 

— D-ta nu bei? urlă Trudoliubov, pierzându-şi răbdarea şi 
uitându-se ameninţător la mine. 

— Vreau să ţin un speech din partea mea, separal. Şi apoi 
o să beau, domnule Trudoliubov. 

— Ce om infect şi răutăcios! bombăni Simonov. 

Mi-am îndreptat şira spinării şi am luat cupa, pregătindu- 
mă febril pentru ceva neobişnuit şi încă neştiind nici eu ce 
anume voi spune. 

— Silence! strigă Ferficikin. O să vedeţi îndată un munte 
de deşteptăciune! 

Zverkov aştepta foarte serios, înțelegând despre ce-i 
vorba. 

— Domnule locotenent Zverkov, am început eu, să ştii că 
nu-mi place frazeologia, nu-mi plac vorbăreţii şi taliile cu 
corsete. Acesta-i primul punct, după care urmează cel de-al 
doilea. 

Toţi începură să se agite foarte tare. 

— Punctul al doilea: urăsc depravările şi pe depravaţi. Mai 
ales pe depravaţi! 

— Punctul al treilea: îmi place adevărul, sinceritatea şi 
cinstea, continuai aproape maşinal pentru că începuse să 
mă ia cu frig de spaimă, neînţelegând cum de pot spune aşa 
cevA. Îmi place gândirea, monsieur Zverkov, îmi place 
adevărata colegialitate, pe picior de egalitate şi nU. HM. Îmi 
place. De altminteri, la ce bun? Şi beau în sănătatea d-tale, 
monsieur Zverkov, sedu-le pe cerkeze, împuşcă-i pe 


duşmanii patriei şi. ŞI. În sănătatea d-tale, monsieur 
Zverkov! 

Zverkov se ridică de pe scaun, se înclină spre mine şi îmi 
spuse: 

— Îţi mulţumesc foarte mult. 

Era teribil de jignit şi chiar se făcuse palid la faţă. 

— Ei, drăcie! zbieră Trudoliubov, trântind cu pumnul în 
masă. 

— Nu, pentru asta ar trebui să ia câteva peste bot! ţipă 
Ferficikin. 

— Afară cu el! bombăni Simonov. 

— Domnilor, nici un cuvânt, nici un gest mai mult! strigă 
solemn Zverkov, curmând indignarea unanimă. Vă 
mulţumesc tuturor, însă voi fi în stare să-i dovedesc şi 
singur în ce măsură îi apreciez cuvintele. 

— Domnule Ferficikin, chiar mâine îmi vei da satisfacţie 
pentru cuvintele pe care tocmai le-ai rostit! spusei eu tare, 
adresându-mă lui Ferficikin cu un aer plin de importanţă. 

— Mă provoci la duel? Voia d-tale, îmi răspunse acesta, 
dar, cu siguranţă, eram atât de ridicol provocându-l, şi asta 
mi se potrivea atât de puţin, încât toţi, până la urmă şi 
Ferficikin, se tăvăleau de râs. 

— Da, să-l dăm afară! E beat criţă! spuse cu dezgust 
Trudoliubov. 

— N-o să mi-o iert niciodată că l-am trecut pe listă! 
bombăni iar Simonov. 

„Uite, acum ar fi cazul să le dau cu sticla în cap!” mi-am zis 
eu. Am luat o sticlă şi. Mi-am umplut paharul. 

«. Nu, mai bine rămân până la capăt! îmi continuai eu 
gândul. Aţi fi bucuroşi, domnilor, dacă aş pleca. Nici în 
ruptul capului. În ciuda voastră o să stau şi o să beau până 
la capăt ca să vă dovedesc că nu vă acord nici cea mai mică 
importanţă. Voi sta şi voi bea, pentru că aici e cârciumă şi 
mi-am plătit intrarea. Voi sta şi voi bea pentru că vă socot 
nişte pioni, nişte pioni inexistenţi. Voi sta şi voi beA. Şi voi 


cânta dacă voi avea chef, da, voi cânta, pentru că am 
dreptul. Să cânT. Hm”. 

Dar nu cântam. Încercam doar să nu-l privesc pe niciunul 
dintre ei; luam pozele cele mai independente cu putinţă şi 
aşteptam nerăbdător să vorbească ei primii cu mine. Dar, 
din păcate, nu-mi vorbeau. Şi ce mult aş fi vrut să mă împac 
cu ei în momentul acela! Ceasul bătu opt, în sfârşit, nouă. Ei 
trecură de la masă pe canapea. Duseră acolo şi vinul. 
Zverkov se întinse pe canapea, punându-şi un picior pe 
masa rotundă. Făcuse într-adevăr cinste cu trei sticle. 
Fireşte, pe mine nu m-a invitat. Se aşezară cu toţi pe 
canapea, împrejurul lui. Îl ascultau aproape cu evlavie. Se 
vedea că îl iubeau. „Pentru ce? pentru ce?” mă întrebam în 
sinea mea. Din când în când punea pe ei stăpânire câte un 
val de euforie beţivă şi se sărutau. Vorbeau despre Caucaz, 
despre ce înseamnă adevărata pasiune, despre galbik, 
despre slujbele bănoase, despre veniturile husarului 
Podharjevski, pe care niciunul nu-l cunoştea personal, şi se 
bucurau că are venituri atât de mari; despre neobişnuita 
frumuseţe şi graţie a contesei D., pe care, de asemenea, 
niciunul n-o văzuse vreodată; în sfârşit, ajunseră să susţină 
că Shakespeare e nemuritor. 

Zâmbeam cu dispreţ şi mă plimbam prin cealaltă jumătate 
a încăperii, de-a lungul peretelui opus canapelei, de la masă 
la sobă şi înapoi. Ţineau morţiş să le arăt că mă pot lipsi de 
conversaţia lor; totuşi, tropăiam în ciuda lor şi bocăneam cu 
tocurile de la cizme. Dar totul era în zadar. Dumnealor nici 
nu mă luau în seamă. Am avut răbdarea să mă plimb aşa, 
prin faţa lor, de la ora opt până la ora unsprezece, pe 
acelaşi traseu: de la masă la sobă şi înapoi, de la sobă la 
masă. „Mă plimb pentru că aşa am chef şi nimeni nu-mi 
poate interzice”. Servitorul care intra mereu în încăpere s-a 
oprit de câteva ori, uitându-se lung la mine; din pricina 
deselor întoarceri, ameţisem; din când în când mi se părea 
că delirez. În decursul acestor trei ore mă trecuseră trei 
rânduri succesive de sudori şi tot de trei ori mă uscasem. 


Din când în când, cu o durere profundă şi înveninată, îmi 
fulgera inima gândul că vor trece zece ani, douăzeci de ani, 
patruzeci de ani şi eu, totuşi, chiar şi după patruzeci de ani, 
îmi voi aminti cu dezgust şi umilinţă aceste minute, care 
erau cele mai abjecte, mai ridicole şi mai îngrozitoare din 
viaţa mea. Era imposibil să mă înjosesc într-un mod mai 
nemernic şi mai de bună voie, înţelegeam foarte bine acest 
lucru, însă continuam să circul de la masă la sobă şi înapoi. 
„Ah, numai dacă aţi şti de ce sentimente şi gânduri sunt eu 
capabil şi cât sunt de cultivat!” mă gândeam în anumite 
momente, adresându-mă mintal spre canapeaua pe care 
şedeau duşmanii mei. Însă duşmanii mei se comportau ca şi 
cum nici nu m-aş fi aflat în încăpere. O dată, o singură dată 
s-au răsucit spre mine, tocmai în momentul în care Zverkov 
a adus vorba despre Shakespeare şi eu, subit, am izbucnit 
într-un hohot dispreţuitor de râs. Am pufnit atât de ipocrit 
şi de mârşav, încât şi-au întrerupt discuţia toţi deodată şi, 
tăcuţi, s-au uitat lung la mine vreo două minute, serioşi, 
fără să râdă, urmărind cum eu umblu de-a lungul peretelui, 
de la masă la sobă şi nu le dau nici o atenţie. Dar nu s-a 
întâmplat nimic: n-au intrat în vorbă cu mine şi peste două 
minute mă lăsară iarăşi în plata Domnului. Bătu ora 
unsprezece. 

— Domnilor, strigă Zverkov, ridicându-se de pe canapea, 
acum mergem toţi acolo! 

— Evident, evident! ziseră şi ceilalţi. 

M-am răsucit brusc spre Zverkov. Eram atât de frânt, de 
zdrobit, încât îmi venea să mă înjunghii, numai s-o sfârşesc 
odată! Eram cuprins de febră; părul ud de transpiraţia care 
se uscase îmi rămăsese lipit de tâmple. 

— Zverkov, te rog să mă ierţi! i-am spus eu cu voce tăioasă 
şi fermă. Ferficikin, şi d-ta să mă ierţi, iertaţi-mă toţi cei 
care sunteţi de faţă, pe toţi v-am jignit! 

— Aha! Nu-ţi convine duelul! şuieră cu venin Ferficikin. 

Am simţit un junghi ascuţit în inimă. 


— Nu, nu de duel mi-e frică, Ferficikin! Sunt gata să mă 
duelez cu d-ta chiar mâine, dar după ce ne împăcăm. Chiar 
insist s-o facem şi nu mă poţi refuza. Vreau să-ţi dovedesc 
că nu mă tem de duel. D-ta o să tragi primul, iar eu o să-mi 
descarc pistolul în aer. 

— Se ţine de poante! observă Simonov. 

— S-a ţicnit, asta-i! îşi dădu cu părerea Trudoliubov. 

— Lasă-mă odată să trec, mi te-ai proţăpit în drum! Ce mai 
vrei? îmi răspunse cu dispreţ Zverkov. Toţi erau roşii la faţă 
de băutură; ochii le sticleau. 

— Vreau să fim prieteni, Zverkov, te-am jignit, „dar. 

— M-ai jignit! D-ta! Pe mi-ine?! Află, stimate domn, că 
niciodată şi în nici un fel de împrejurări, d-ta nu mă poţi 
jigni pe mine dar... 

— Şi ajungă-ţi, dă-te la o parte! îl susţinu Trudoliubov. Să 
mergem! 

— Olimpia e a mea, domnilor, să fim înţeleşi! strigă 
Zverkov. 

— Nu-ţi contestăm dreptul! îi răspunseră ceilalţi, râzând. 

Rămăsesem făcut de ocară. Ceata ieşi din separeu cu mare 
gălăgie, Trudoliubov începu un cântec stupid. Simonov mai 
zăbovi o clipă ca să dea bacşiş servitorilor. Subit, l-am 
abordat. 

— Simonov, dă-mi şase ruble! am spus eu, hotărât şi 
disperat. 

El mă privi peste măsură de mirat, cu o căutătură 
imbecilă. Era şi el beat. 

— Ce, şi acolo vrei să vii cu noi? 

— Da! 

— N-am bani! mi-o trânti el, zâmbi cu dispreţ şi dădu să 
iasă din încăpere. 

— Simonov, am văzut că ai bani! De ce mă refuzi? Crezi că- 
s ticălos? Să nu cumva să mă refuzi: dacă ai şti, dacă ai şti 
pentru ce ţi-i cer! De asta depinde totul, întreg viitorul, 
planurile mele. 

Simonov scoase banii şi mai că nu mi-i aruncă. 


— La-i, dacă chiar nu mai ştii ce-i ruşinea! spuse el şi fugi 
ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. 

Am rămas singur pentru un moment. Dezordine, resturi de 
mâncare, un pahar spart pe duşumea, pete de vin vărsat, 
mucuri de ţigări, mahmureală şi delir în creier, tristeţi 
chinuitoare în inimă şi, în sfârşit, lacheul care văzuse şi 
auzise tot şi acum, curios, mă privea drept în ochi. 

— Acolo! am strigat eu. „Sau vor îngenunchea cu toţii, 
îmbrăţişându-mi picioarele şi cerşindu-mi prietenia sau. 
Sau îi voi trage o scatoalcă lui Zverkov!”. 

V, 

Deci, iată, în sfârşit, ciocnirea cu realitatea, bâiguiam eu, 
coborând valvârtej scările. Acum, de bună seamă, nu maie 
vorba de Papa, care părăseşte Roma şi pleacă în Brazilia; 
acum, de bună seamă, nu mai e vorba de balul de pe malul 
lacului Como! 

„Eşti un ticălos, m-a fulgerat un gând, dacă-ţi râzi acum de 
asta!” 

— Fie! am strigat, răspunzându-mi mie însumi. Dar, de- 
acum s-a zis cu asta! 

Ceilalţi dispăruseră; dar era totuna; ştiam încotro o 
luaseră. 

La scară stătea o trăsură singuratică, de noapte, cu 
birjarul îmbrăcat într-un suman de dimie, albit tot de fulgii 
apoşi ai lapoviţei, care continua să cearnă şi părea chiar 
caldă. Noaptea era ceţoasă şi înăbuşitoare. Căluţul 
maărunţel, flocos, bălţat era şi el troienit de zăpadă şi tuşea; 
asta mi-o amintesc foarte bine. M-am repezit spre sania 
aceea ordinară, dar de îndată ce mi-am pus piciorul ca să 
urc, amintirea felului în care Simonov îmi dăduse cele şase 
ruble m-a cosit şi, ca un sac, m-am prăbuşit în sanie. 

— Nu! Am încă multe de făcut ca să-mi recapăt 
demnitatea! am strigat eu. Dar o să mi-o recapăt sau o să 
pier pe loc chiar în noaptea asta. Dă-i drumul! 

Am pornit din loc. În capul meu se dezlănţui un adevărat 
vârtej. 


„N-or să cadă în genunchi ca să-mi cerşească prietenia. 
Asta-i un miraj, un miraj trivial, dezgustător, romantic şi 
fantastic; e acelaşi bal de pe malul lacului Como. Şi de 
aceea sunt obligat să-i plesnesc lui Zverkov o scatoalcă! 
Sunt obligat să-l plesnesc. Prin urmare, e clar: zbor acum 
ca să-i cârpesc o scatoalcă.” 

— Mâna! 

Birjarul smuci hăţurile. 

„De cum intru, îl cârpesc. Oare va fi nevoie, înainte de 
scatoalcă, să-i spun câteva vorbe drept introducere? Nu. 
Intru şi îl plesnesc. Toţi vor şedea în salon pe scaune, iar el 
se va lăfăi pe canapea alături de Olimpia. Afurisita de 
Olimpia! Mi-a râs o dată în nas şi m-a refuzat. O s-o înşfac 
pe Olimpia de păr, iar pe Zverkov de urechi! Nu, e mai bine 
să-l înhaţ de-o ureche şi, răsucindu-i urechea, să-l plimb 
prin toată camera. Poate că ceilalţi o să sară la bătaie şi o 
să-mi dea brânci afară. Chiar cu siguranţă aşa se va 
întâmpla. N-au decât! Totuşi, pentru prima oară, i-am cârpit 
cuiva o scatoalcă; iniţiativa mi-a aparţinut; iar după legHe 
onoarei asta-i totul, el va fi deja stigmatizat şi cu bătaia n-o 
să-şi poată spăla onoarea ştirbită de scatoalca mea; doar 
prin duel o va putea face. Va fi obligat să accepte duelul. Şi 
fie, n-au decât să mă bată. N-au decât, nemernicii! Cel mai 
tare o să mă snopească Trudoliubov: e foarte puternic; 
Ferficikin o să sară dintr-o parte şi, cu siguranţă, o sămă 
înşface de păr. Dar n-are decât! Ştiu ce mă aşteaptă. 
Căpăţânile lor de berbeci vor fi nevoite, în sfârşit, să simtă 
în toate astea gustul tragicului! Când mă vor târî spre uşă, 
le voi striga că, de fapt, ei nu fac nici cât degetul meu cel 
Mic.” 

— Mână, birjar, mână! 

Acesta chiar tresări, pocnind din bici. Într-adevăr, strigătul 
meu fusese tare sălbatic. 

„În zori ne duelăm, asta-i sigur. Cu departamentul am 
terminat-o. Mai înainte, în loc de departament, Ferficikin a 
spus leprartament. Dar de unde să iau pistoalele? Fleacuri! 


Cer să mi se dea leafa cu anticipație şi cumpăr. Dar praful 
de puşcă, dar gloanţele? Asta-i treaba secundantului. Şi 
cum s-apuc să le fac pe toate astea până-n zori? Şi unde am 
să-mi găsesc un secundant? Ştiu doar că n-am pe nimeni 
cunoscut. Fleacuri! strigai eu, întărâtându-mă şi mai tare. 
Fleacuri! Primul om întâlnit pe stradă, dacă-l abordez, e 
obligat să-mi fie secundant, aşa cum e obligat să-l scoată 
din apă pe unul care se îneacă. Trebuie să fie admise 
cazurile cele mai excentrice. Chiar şi dacă pe directorul 
meu l-aş solicita mâine să-mi fie secundant, până şi el - 
măcar din cavalerism - ar trebui să accepte şi să păstreze 
secretul! Anton Antonâci.” 

Problema e că, în chiar clipa aceea, mai clar şi mai limpede 
decât oricine pe lume, eu însumi îmi dădeam seama de 
josnica absurditate a ipotezelor mele şi de întreg reversul 
medaliei, însă. 

— Mână, birjar, mână, potlogarule, mână! 

— Of, boierule! zise omul de la coada calului. 

Deodată mă luă cu frig. 

„Oare n-ar fi mai binE. N-ar fi oare mai binE. Să mă duc 
chiar acum acasă? O, Dumnezeule! De ce, de ce m-am 
agăţat ieri de ideea dineului? Dar nu, e imposibil! Cum 
rămâne cu plimbarea de trei ore de la masă până la sobă? 
Nu, ei, ei şi nimeni altcineva trebuie să-mi dea socoteală 
pentru plimbarea asta! Trebuie să spele această ruşine!” 

— Mână. 

«Şi dacă or să mă ducă la secţia de poliţie? N-or să aibă 
curaj? S-ar teme de scandal. Dar ce-ar fi dacă, din dispreţ, 
Zverkov va refuza duelul? Asta aşa va fi cu siguranţă; dar 
atunci o să le demonstrez eU. În cazul ăsta, o să dau buzna 
în curtea poştei când va fi mâine gata de plecare, o să-l 
înşfac de picior, o să-i smulg mantaua de pe el când va urca 
în diligenţă. O să-mi înfig dinţii în mâna lui, o să-l muşc. 
„Uitaţi-vă, oameni buni, în ce hal poate fi adus un om 
disperat!” N-are decât să mă lovească în cap, iar ceilalţi din 
spate. O să strig ca să mă audă toată lumea: „Uitaţi-vă, 


oameni buni, căţelandrul ăsta pleacă la sedus tinere 
cerkeze având scuipatul meu pe bot!” 

Desigur, după asta se va sfârşi cu toate! Departamentul va 
dispărea de pe faţa pământului. Voi fi arestat, judecat, dat 
afară din slujbă, băgat la închisoare, trimis în Siberia cu 
domiciliu forţat. Puțin îmi pasă! Peste cincisprezece ani voi 
veni la el în zdrenţe ca un cerşetor, după ce voi fi eliberat 
din închisoare. Îl voi găsi undeva, într-un oraş reşedinţă de 
gubernie. Va fi căsătorit şi fericit. 

Va avea o fată mărişoară. Îi voi spune: „Uită-te la mine, 
bestie! Uită-te la obrajii mei scofâlciţi, la zdrenţele astea! 
Am pierdut totul: cariera, fericirea, arta, ştiinţa, femeia 
iubită şi totul din pricina ta. Uite pistoalele. Am venit să-mi 
descarc pistolul şi. Şi te iert”. În clipa aceea aş trage în aer 
şi m-aş face nevăzut.» 

Era cât pe ce să-mi dea lacrimile, deşi ştiam cu certitudine 
chiar în momentul acela că totul este din Silvio şi din 
Mascarada lui Lermontov. Şi deodată mi se făcu îngrozitor 
de ruşine, atât de ruşine, încât am oprit birja, am coborât 
din sanie şi m-am proţăpit în ninsoare, pe mijlocul străzii. 
Birjarul mă privea uimit şi ofta. 

Ce era de făcut? Nici acolo nu mă puteam duce, pentru că 
ar fi ieşit o aiureală; nici nu puteam lăsa aşa lucrurile, 
pentru că şi din asta ar fi ieşit. „Doamne! Cum să las totul 
baltă! Mai ales după asemenea jignire! Nu! exclamai eu, 
sărind iarăşi în sanie. E o predestinare, o fatalitate!” 

— Mână, mână într-acolo! 

Şi, nerăbdător, l-am pocnit pe birjar cu pumnul în ceafă. 

— Ce te-a apucat, de ce dai în mine? strigă ţărănuşul, 
şfichiuindu-şi, totuşi, mârţoaga, încât aceasta începu să 
zvârle din copitele dinapoi. 

Lapoviţa îşi prăvălea din cer fulgii mari; m-am descoperit, 
nu-mi păsa de ea. Uitasem totul, fiindcă mă hotărâsem 
definitiv să-i cârpesc scatoalca şi simţeam cu groază că 
negreşit acum, acum se va întâmpla şi că incidentul nu mai 
poate fi oprit de nici o putere din lume. Felinare singuratice 


licăreau posomorite prin pâcla lapoviţei, ca nişte făclii la o 
înmormântare. Zăpada mi se băga sub manta, sub 
redingotă, sub cravată şi se topea acolo; nu trăgeam husa: 
oricum, şi fără asta, totul era pierdut! în sfârşit, am ajuns. 
Parcă neştiind ce fac, am sărit din sanie, am urcat scările în 
fugă şi am început să bat în uşă cu pumnii şi picioarele. Mai 
ales picioarele îmi erau grozav de slăbite, din genunchi. Mi 
s-a deschis repede, ca şi cum s-ar fi ştiut că trebuie să vin. 
(într-adevăr, Simonov anunţase că e posibil să mai vină 
unul, iar aici trebuia să fii anunţat şi, în general, să ţii cont 
de toate măsurile de precauţie. Era unul din „magazinele 
de modă” de pe atunci, care au fost demult exterminate de 
poliţie. Ziua era într-adevăr un magazin; iar seara, cei care 
aveau recomandaţie puteau veni în vizită.) Cu paşi repezi, 
am traversat prăvălia întunecoasă, intrând în salonul pe 
care îl ştiam, unde nu ardea decât o lumânare, şi m-am 
oprit nedumerit: nu era nimeni. 

— Unde-s ceilalţi? am întrebat la noroc. Însă ei, desigur, 
apucaseră să plece pe la casele lor. 

Dinaintea mea stătea o persoană, zâmbind prosteşte, chiar 
patroana, care mă cunoştea măcar cât decât. Peste un 
minut s-a deschis o uşă şi a mai intrat o persoană. 

Fără să le acord nici o atenţie, umblam prin cameră şi, 
pare-mi-se, vorbeam singur. Eram parcă salvat de la moarte 
şi presimţeam acest lucru, cu bucurie, din toată fiinţa mea: 
i-aş fi cârpit scatoalca, negregşit i-aş fi cârpit-o! Dar acum ei 
nu mai sunt aici şi. Totul a dispărut, totul s-a schimbat! Mă 
uitam împrejur. Încă nu-mi puteam da seama de situaţie. 
Magşinal am privit-o pe fata de-abia intrată: dinaintea 
ochilor îmi licări o faţă proaspătă, tânără, puţin cam palidă, 
cu sprâncene drepte şi negre, cu o privire serioasă şi 
întrucâtva mirată. Asta mi-a plăcut imediat; aş fi urât-o dacă 
mi-ar fi zâmbit. Am început s-o examinez mai atent şi parcă 
cu efort: gândurile încă nu mi se adunaseră la un loc. Ceva 
ingenuu şi blând era întipărit pe acest chip, dar cumva 
bizar de serios. Sunt sigur că, prin asta, avea de pierdut aici 


şi din proştii aceia n-o remarcase nimeni. De altminteri, n- 
aş fi putut spune că-i o frumuseţe, deşi era înaltă, voinică, 
bine făcută, îmbrăcămintea îi era extrem de simplă. Ceva 

mârşav îmi dădu ghes: m-am dus direct spre ea. 

M-am privit întâmplător în oglindă. Faţa mea răvăşită mi 
se păru teribil de respingătoare: palidă, rea, abjectă, cu 
părul vâlvoi. „N-are decât, mă bucur, mi-am zis, chiar mă 
bucur că o să mă găsească dezgustător; asta îmi face 
plăcere.” 

VI. 

Undeva, dincolo de peretele subţire, începu să hârâie un 
ornic, de parcă l-ar fi strivit, l-ar fi sugrumat cineva. După 
un hârâit nefiresc de lung, urmară nişte bătăi subţirele, 
nesuferite şi, nu ştiu cum, neaşteptat de repezi. - ca şi cum, 
deodată, i-ar fi luat-o cineva înainte. Era ora două. M-am 
dezmeticit, cu toate că nu dormisem, ci doar zăcusem într- 
un fel de semiuitare de sine. 

În camera îngustă, mică şi scundă, în care aproape tot 
spaţiul era ocupat de un şifonier uriaş, pe lângă care erau 
aruncate la întâmplare cutii de carton, cârpe şi tot felul de 
boarfe, era aproape întuneric de tot. Mucul de lumânare de 
pe masa din capătul celălalt al încăperii era aproape stins, 
pâlpâia doar din când în când. Peste câteva minute urma să 
se lase o beznă desăvârşită. 

Nu mi-a luat mult timp ca să-mi vin în fire; dintr-o dată, 
fără eforturi, mi-au revenit toate în minte, de parcă 
stătuseră la pândă ca să se repeadă iarăşi la mine. De fapt, 
în însăşi starea mea de uitare rămăsese permanent un fel 
de punct, ce nu voia nicidecum să mi se şteargă din 
memorie, împrejurul căruia se roteau visările mele 
somnoroase. Ciudat, însă: ceea ce mi se întâmplase în ziua 
aceea, acum, după ce mă trezisem, mi se părea de domeniul 
trecutului îndepărtat, de care mă descotorosisem cu totul, 
şi încă de mult. 

Aburii beţiei îmi rămăseseră în creier. Parcă plutea ceva 
deasupra mea, mă atingea, mă aţâţa şi mă îngrijora. 


Tristeţea şi veninul fierbeau din nou, încercând să iasă 
afară. Deodată, lângă mine, am văzut doi ochi deschişi, care 
mă cercetau curioşi şi stăruitori. Privirea lor era de o 
indiferenţă rece, sumbră, parcă cu totul înstrăinată; era o 
privire grea. 

Un gând posac încolţi în creierul meu şi-mi trecu pe tot 
trupul cu un fel de senzaţie scârboasă, ca atunci când intri 
într-o subterană igrasioasă şi mucedă. Era cumva nefiresc 
că tocmai acum cei doi ochi se apucaseră să mă cerceteze. 
Mi-am amintit şi că, în decurs de două ore, nu schimbasem 
nici o vorbă cu această fiinţă: mai înainte, asta chiar îmi 
plăcuse, nici eu nu ştiu de ce. Acum însă, ca un păianjen, 
mi-a apărut în faţa ochilor imaginea absurdă, dezgustătoare 
a desfrâului, care, fără dragoste, grosolan şi fără ruşine, 
începe de-a dreptul cu ceea ce încununează o iubire 
adevărată. Ne-am uitat mult timp unul la altul, dar ea nu-şi 
pleca ochii şi nu-şi schimba expresia privirii, încât, în cele 
din urmă, cine ştie de ce, m-am simţit înspăimântat. 

— Cum te cheamă? am întrebat sacadat, ca să termin mai 
repede. 

— Liza, îmi spuse ea aproape în şoaptă, însă cumva 
duşmănos şi îşi feri ochii. 

Am păstrat un moment de tăcere. 

— Astăzi e o vreme. O lapoviţă. Mizerie! am zis eu mai 
mult pentru sine, punându-mi posomorit mâna sub cap şi 
privind în tavan. 

Ea nu-mi răspunse. Situaţia era urâtă. 

— Eşti de-aici? am întrebat-o peste un minut, aproape cu 
năduf, răsucindu-mi puţin capul spre ea. 

— Nu. 

— De unde? 

— Din Riga, zise ea fără chef. 

— Nemţoaică? 

— Rusoaică. 

— Şi eşti de mult aici? 

— Unde? 


— În casa asta. 

— De două săptămâni. Vorbea cu vocea din ce în ce mai 
întretăiată. Lumânarea se stinsese de tot; de-acum nu-i mai 
puteam desluşi trăsăturile feţei. 

— Tată şi mamă ai? 

— DA. NU. Am. 

— Unde-s? 

— AcolO. La Riga. 

— Cine-s? 

— Aşa. 

— Cum aşa? Cine-s, ce stare au? 

— Târgoveţi. 

— Până acum ai stat la dânşii? 

— Da. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci. 

— Şi de ce ai plecat de-acasă? 

— Aşa. 

Acest aşa însemna: lasă-mă-n pace, mi-e greață. Am tăcut 
amândoi. 

Dumnezeu ştie de ce nu plecam. Eu însumi mă simţeam tot 
mai îngreţoşat şi mai abătut. Imaginile întregii zile din ajun 
parcă de la sine, fără voia mea, începură să-mi revină haotic 
în minte. Brusc, mi-am amintit o scenă pe care o văzusem 
pe stradă, când, îngrijorat, mă grăbeam la slujbă. 

— Astăzi, nişte oameni au scos un sicriu şi mai că nu l-au 
scăpat, am rostit eu dintr-o dată cu glas tare, aproape fără 
să vreau, neintenţionând câtuşi de puţin să deschid 
discuţia. 

— Un sicriu? 

— Da, pe Sennaia: l-au scos dintr-o pivniţă. 

— Dintr-o pivniţă? 

— Nu chiar din pivniţă, dintr-un subsol. Ştil. De joS. Dintr- 
o casă deocheată. Era o murdărie peste tot. Coji de 
seminţe, gunoaiE. DuhneA. Oribil! 

Tăcere. 


— A fost o zi parşivă pentru înmormântări! am început din 
nou, numai ca să nu tac. 

— De ce să fie parşivă? 

— Lapoviţă, zloată. (Am căscat.) 

— Totuna-i, spuse ea deodată, după câteva clipe de tăcere. 

— Nu, e-o mizerie. (Am căscat din nou.) Groparii au înjurat 
cu siguranţă că-i uda lapoviţa. lar în groapă precis băltea 
apa. 

— De ce să băltească apa în groapă? întrebă cu un fel de 
curiozitate, dar vorbind mai grosolan şi mai întretăiat decât 
până atunci. Brusc, începuse să mă întărite. 

— Cum să nu, apă, pe fund, de vreo şase verşoci. Aici, la 
Volkovo, nu-i chip să sapi vreo groapă uscată. 

— De ce? 

— Cum de ce? Locul e jilav. Peste tot e mlaştină. Morţii 
sunt îngropaţi în baltă. Am văzut cu ochii mel. De multe ori. 
(Nu văzusem niciodată, nici la Volkovo nu fusesem, auzisem 
doar din povestirile altora.) 

— Oare chiar ţi-e totuna dacă mori sau nu? 

— De ce să mor? întrebă ea, parcă apărându-se. 

— Cândva tot o să mori la fel ca răposata de ieri. A fost tor. 
O domnişoară. A murit de oftică. 

— Fata ar fi trebuit să moară la spital. (Asta o ştie, mi-am 
Zis, şi n-a spus „domnişoară“, ci „fată”). 

— Îi era datoare patroanei, am replicat eu, hazardându- 
mă tot mai mult în discuţie, şi a lucrat pentru ea aproape 
până la sfârşit, cu toate că era bolnavă de oftică. Vorbeau 
pe-acolo birjarii şi soldaţii, povesteau istoria asta. Precis că 
erau foşti cunoscuţi de-ai ei. Râdeau. Voiau să-i facă 
parastasul la o cârciumă. (Şi aici am turnat multe minciuni.) 

Tăcere, tăcere adâncă. Fata nici nu se clinti. 

— Crezi că la spital e mai bine să mori? 

— Nu-i totuna? Şi de ce să mor? adăugă ea iritată. 

— Nu acum; dar mai târziu? 

— Şi mai târziu. 


— Ba bine că nu! Uite, acum eşti tânără, frumoasă, 
proaspătă - ăsta ţi-e preţul. Însă dacă un an o să duci viaţa 
asta, o să te ofileşti. 

— Peste un an? 

— În orice caz, peste un an preţul o să-ţi fie mai mic, am 
continuat eu cu bucurie răutăcioasă. O să pleci de-aici, la 
mai rău, în altă casă. Peste încă un an, o să treci altundeva, 
tot la mai rău, iar peste şapte ani o să ajungi în pivniţa de 
pe Sennaia. Şi asta încă ar fi bine. Dar ghinionul tău ar fi 
dacă, pe lângă asta, te-ar lovi vreo boală, să zicem că ţi s-ar 
şubrezi pieptul. Din cauza vreunei răceli sau din altă 
pricină. Când duci o viaţă ca asta, bolile lasă urme. Te-nhaţă 
şi nu te mai scapă din gheare. Nu-i mare lucru să mori. 

— Bine, o să mor, îmi răspunse ea duşmănos de-a dreptul 
şi se foi repede. 

— Păi e păcat. 

— De cine? 

— De viaţă e păcat. Tăcere. 

— Ai avut un drăguţ? 

— Ce-ţi foloseşte d-tale dacă-ţi spun? 

— Doar nu te descos. Mie puţin îmi pasă. De ce te superi? 
Fireşte, se poate să fi avut şi tu necazurile tale. Ce mă 
priveşte pe mine? Nimic, îmi pare rău. 

— De cine? 

— De tine îmi pare rău. 

— N-are rosT. Şopti ea abia auzit şi iarăşi se foi. Imediat m- 
am simţit şi mai înciudat. Cum! Vorbesc atât de blând şi ea. 

— Şi ce crezi? Eşti pe drumul cel bun? 

— Nu cred nimic. 

— Rău că nu crezi. Dezmeticeşte-te cât nu-i prea târziu. Şi 
încă nu-i prea târziu. Eşti încă tânără, arăţi bine; ai putea 
îndrăgi pe cineva, să te măriţi, să fii fericită. 

— Nu toate femeile măritate sunt fericite, mi-o reteză ea 
cu acelaşi ton repezit, grosolan. 

— Nu toate, fireşte, dar tot li-i mai bine decât aici. 
Incomparabil mai bine. Şi când iubeşti poţi trăi şi fără 


fericire. Şi la necaz viaţa-i frumoasă, e bine să trăieşti pe 
lumea asta, oricum ţi-ar fi viaţa. Pe când aici n-ai parte 
decât dE. Duhoare. Ptiu! 

M-am întors scârbit cu spatele; deja nu mai eram rece, 
făcând-o pe moralistul. Începeam să simt cu adevărat cele 
spuse şi mă înfierbântasem. De-acum râvneam să-mi expun 
ideile sacre, la care, gândindu-mă, îmi storsesem creierii în 
ungherul meu. Deodată se aprinsese ceva în mine, 
„apăruse” un scop. 

— Nu te uita că sunt aici, nu judeca după mine. Poate am 
ajuns mai rău decât tine. De altfel, am intrat aici pentru că 
eram beat, m-am grăbit eu, totuşi, să mă justific. Pe 
deasupra, femeia nu trebuie să se ia după ce face bărbatul. 
E vorba de altceva; eu, chiar dacă mă scârnăvesc şi mă 
murdăresc singur, măcar nu sunt sclavul nimănui; am venit, 
am plecat şi nu mai ştii de mine. Scutur murdăria şi-s iarăşi 
cel de dinainte. Pe când tu, de la bun început, eşti sclavă. 
Da, sclavă! Tu dai totul, toată libertatea ta. Şi pe urmă vei 
vrea să rupi aceste lanţuri, dar nu: or să se încolăcească şi 
mai strâns în jurul tău. Aşa-i afurisitul ăsta de lanţ. Îl ştiu 
eu. Altceva nici nu mai zic, că tot n-ai înţelege, dar ia spune- 
mi: nu-i aşa că i-ai ajuns datoare patroanei? Asta-i, vezi! am 
adăugat eu, deşi ea nu mi-a răspuns, ci mă asculta tăcută, 
încordându-şi întreaga fiinţă. Asta-i adevărul tău! N-o să 
scapi niciodată de datorii. Aşa se întâmplă întotdeauna. E ca 
şi cum ţi-ai vinde sufletul diavolului... Şi dacă vrei să ştii, eU. 
Sunt, poate, la fel de nenorocit ca tine şi dacă mă scufund în 
noroi, o fac tot de necaz. Doar mai beau oamenii când au 
necazuri; ei bine, şi eu tot din cauza necazului fac ce fac. la 
spune, ce lucru bun am făcut: eu şi cu tine ne-aM. ÎnsoţiI. 
Mai adineaori şi tot timpul n-am lăsat să ne scape o vorbă, 
iar pe urmă, tu, ca o sălbatică, ai început să te uiţi la mine; 
iar eu - la tine. Asta înseamnă a face dragoste? Oare aşa ar 
trebui să se apropie un om de alt om? Asta-i curată 
necuviinţă, nimic mai mult! 

— Da! mă susţinu ea tăios, în grabă. 


Chiar m-a mirat repeziciunea acestui da. Deci, poate, şi ea 
avea în cap acelaşi gând, când se uita la mine? Deci, şi ea e 
capabilă de unele gânduri? „Drace, e interesant, avem 
afinități, mi-am zis eu, gata-gata să-mi frec mâinile de 
bucurie. De altfel, cum să nu dai gata un suflet atât de 
tânăr?” 

Cel mai mult mă atrăgea jocul. 

Ea îşi întoarse capul lângă mine şi, după cum mi se păru în 
întuneric, şi-l sprijini cu o mână. Poate că se uita la mine. 
Îmi părea rău că nu-i puteam desluşi ochii, îi auzeam 
respiraţia adâncă. 

— De ce ai venit aici? am început cu un ton oarecum 
autoritar. 

— Aşa. 

— Păi e-atât de bine să trăieşti în casa părintească! E cald, 
nu-ţi cere nimeni socoteală; e cuibul tău. 

— Şi dacă-i mai rău decât aici? 

„Tonul trebuie să-l nimeresc, m-a fulgerat un gând. Cu 
sentimentalismul cred că nu se poate face mare lucru.” 

De altfel, n-a fost decât o fulgerare. Jur că într-adevăr 
soarta fetei începuse să mă intereseze. Pe deasupra, eram 
relaxat şi bine dispus. Se ştie doar că potlogăria face lesne 
casă bună cu sentimentalismul. 

— Cine vorbeşte! m-am grăbit eu să răspund. Totul e 
posibil. Uite, sunt sigur că te-a supărat careva şi că mai 
degrabă alţii sunt vinovaţi de tine decât tu faţă de ei. Istoria 
ta nu ţi-o ştiu deloc, dar sunt sigur că o fată ca tine nu 
nimereşte aici de bună voie. 

— Cum adică „o fată ca mine”? şopti ea de-abia auzit, însă 
eu am auzit-o. 

„Drace, văd că o măgulesc. Urât din partea mea. Ba nu, 
poate că-i bine.” Ea tăcea. 

— Vezi tu, Liza, mă gândesc la mine! Dacă aş fi avut o 
familie din copilărie, aş fi acum altfel decât sunt. Mă 
gândesc des la asta. Căci, oricât de rău ar fi în familie, 
totuşi mama şi tata nu-ţi sunt duşmani, nu-ţi sunt străini. 


Ştii măcar că eşti la tine acasă. Eu am crescut fără familie; 
poate de-aceea am ajuns aş. Insensibil. 

Am lăsat din nou o pauză. 

„Cred că n-o să înţeleagă, îmi ziceam, de fapt, ar fi şi 
ridicul: doar îi fac morală!” 

— Dacă aş fi tată şi aş avea o fiică, mi se pare că aş iubi-o 
mai mult decât pe băieţi, zău aşa, am început pe ocolite, ca 
şi cum n-aş fi avut nici cea mai mică intenţie s-o distrez. 
Recunosc că roşisem. 

— Asta de ce? 

Aha, deci mă ascultă! 

— Aşa. Nu ştiu, Liza. Vezi tu: am cunoscut un tată, care era 
un om aspru, dar în faţa fiică-sii stătea în genunchi, îi săruta 
mâinile şi picioarele, o sorbea din ochi, zău aşa. Ea 
dansează la o serată iar el stă cinci ore în picioare, fără să 
se mişte din loc, n-o slăbeşte din ochi. Era nebun după ea; 
asta o înţeleg. Ea noaptea oboseşte şi adoarme iar el se 
trezeşte şi se duce s-o sărute în somn şi să-i facă cruce. 
Umblă într-un gheroc jerpelit, e zgârcit cu toţi, iar ei îi 
cumpără de toate cu ultimii bani, îi face daruri scumpe şi se 
bucură dacă i-a plăcut cadoul, întotdeauna tatăl ţine mai 
mult la fiice decât la mama lor. Tare bine o mai duce câte o 
fată acasă la ea! Cât despre mine, cred că, dacă aş avea o 
fată, nici n-aş mărita-o. 

— Cum aşa? întrebă ea cu o umbră de râs în voce. 

— Aş fi gelos, zău. Cum, să-l sărute pe altul? Să-l iubească 
pe-un străin mai mult decât pe taică-său? Mi-ar fi greu să- 
mi imaginez aşa ceva. Fireşte, astea-s prostii; fireşte, în cele 
din urmă, oricui îi vin minţile la cap. Dar eu, pare-mi-se, 
înainte de a o mărita, aş înnebuni de îngrijorare: pe toţi 
peţitorii i-aş respinge. Şi totuşi, aş sfârşi prin a mărita-o cu 
cel pe care ea îl iubeşte. Ştii doar că cel pe care fata îl 
îndrăgeşte i se pare tatălui cel mai rău dintre toţi. Asta aşa- 
i. Din cauza asta mult rău îşi fac unele familii. 

— Mulţi ar fi bucuroşi să-şi vândă fiica, nu s-o mărite cu 
cinste! spuse ea dintr-o dată. 


Aha, asta era! 

— Asta se întâmplă, Liza, în familii blestemate, care nu ştiu 
nici de Dumnezeu, nici de dragoste, am urmat eu cu 
însufleţire. Şi unde dragoste nu e, nici judecată nu e. Există 
asemenea familii, e adevărat, dar nu despre ele vorbesc. 
Cred că în familia ta n-ai avut parte de bine, dacă spui asta. 
Poate că eşti cu adevărat nefericită. Hm. Toate astea se 
întâmplă mai cu seamă din cauza sărăciei. 

— Adică la boieri o fi mai bine? Oamenii cinstiţi trăiesc 
frumos şi în sărăcie. 

— HM. Da. Se poate. Încă ceva, Liza: omului îi place să-şi 
cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu şi-o 
cântăreşte. Însă, dacă ar socoti-o cum trebuie, ar vedea că 
fericire există destulă pentru fiecare. Da, e bine într-o 
familie în care toate merg ca pe roate, dacă Dumnezeu o 
binecuvântează, dacă soţul e un om cumsecade, care te 
iubeşte, te alintă şi stă lângă tine! Câteodată e bine chiar şi 
când o duci cu chiu cu vai, de fapt, unde nu există necazuri? 
Poate, dacă o să te măriţi, o să-ţi dai seama singură. În 
schimb, de pildă, dacă am lua măcar prima perioadă de 
măritiş, cu cel pe care-l iubeşti; ah, de câtă, de câtă fericire 
ai parte câteodată, chiar clipă de clipă! în primele luni chiar 
certurile dintre tine şi soţ se sfârşesc frumos. Unele 
neveste, cu cât îşi iubesc mai mult bărbatul, cu atât mai 
mult caută ceartă. E adevărat, am cunoscut una: „Aşa, te 
iubesc, zice, şi te chinuiesc aşa de mult din dragoste, simte 
şi tu asta!” Ştii tu că din dragoste poţi să-l chinuieşti pe-un 
om cu bună ştiinţă? Cel mai des o fac femeile. Şi îşi zice în 
sinea ei: „în schimb aşa o să-l iubesc pe urmă, aşa o să-l 
mângâi, încât nu-i păcat să-l chinuiesc acum.” Toţi ai casei 
se bucură de fericirea voastră, şi viaţa-i frumoasă, veselă, 
paşnică, cinstită. Unele mai sunt şi geloase. Pleacă undeva 
bărbatul - am cunoscut una - nu rabdă şi fuge în toiul nopţii 
să vadă dacă nu cumva e-n casa aceea, dacă nu cumva e cu 
femeia aceea. Asta-i deja rău. Ştie şi singură că-i rău, inima 
i se face cât un purice şi suferă, însă îl iubeşte; totul i se 


trage din dragoste. Şi ce bine e, după o ceartă, să te împaci, 
când îţi ceri tu însăţi iertare sau îl ierţi! Şi aşa li-e de bine la 
amândoi, aşa de bine le cade deodată, ca şi cum s-ar fi 
întâlnit din nou, ca şi cum s-ar fi cununat a doua oară, ca şi 
cum dragostea s-ar fi înfiripat încă o dată. Şi nimeni, nimeni 
n-are voie să ştie ce se întâmplă între bărbat şi femeie, dacă 
ei se iubesc. Şi orice ceartă s-ar porni între dânşii, nici 
măcar pe mama vreunuia dintre ei nu trebuie s-o ia de 
judecător şi să-i povestească ceva despre celălalt. Ei singuri 
îşi sunt judecători. Dragostea e o taină dumnezeiască şi 
trebuie ferită de toţi ochii străini, orice s-ar întâmpla între 
cei doi. Aşa e mai sfântă, mai bună. Aşa se stimează mai 
mult unul pe celălalt şi pe stimă multe se întemeiază. Şi 
dacă a existat dragostea, dacă s-au cununat din dragoste, 
de ce dragostea ar trece? Oare chiar nu poate fi păstrată? 
Rare sunt cazurile când nu poate fi păstrată. Şi dacă ai 
norocul de un soţ bun şi cinstit, cum să laşi dragostea să 
treacă? Ce-i drept, dragostea din primele luni de căsătorie 
trece, însă vine în urma ei altă dragoste, mai bună. Cei doi 
îşi contopesc inimile, toate treburile le orânduiesc 
împreună; n-au secrete unul faţă de altul. Şi de cum apar 
copiii, până şi zilele cele mai grele par o fericire; numai să 
iubeşti şi să ai curaj. Aşa şi munca te înveseleşte, aşa îţi rupi 
câteodată de la gură de dragul copiilor, dar o faci cu 
bucurie. Doar şi ei te vor iubi mai apoi pentru asta; deci, 
prin copii vei fi bogat mai târziu. Cresc copiii şi simţi că le 
eşti exemplu, că eşti un sprijin pentru ei; că vei muri, iar ei 
vor purta, toată viaţa, sentimentele şi gândurile tale în 
sufletul lor aşa cum le-au primit de la tine, că vor fi după 
chipul şi asemănarea ta. Deci, asta-i o mare îndatorire. Cum 
să nu se apropie mai mult mama de tată şi tata de mamă? 
Se zice că, pasămite, e greu să ai copii? Cine zice? E o 
fericire divină! îţi plac copiii mici, Liza? Mie îmi plac grozav 
de mult. Ştii tu - un băieţel rozaliu suge la pieptul tău, păi 
nu există bărbat pe lume căruia să nu i se topească inima 
de dragul soţiei lui, văzând-o cum şade cu pruncul în braţe! 


Copilul e rozaliu, bucălat, se tolăneşte, se alintă; mânuţele 
şi picioruşele îi sunt dolofane, unghiile curate, mici, atât de 
mici, încât îţi vine să râzi privindu-le, ochişorii îi tresaltă ca 
şi cum ar înţelege de-acum totul. Şi când suge, te strânge 
cu mânuţa de sân, se joacă. Se apropie taică-su, copilul se 
desprinde de sân, se arcuieşte pe spate din tot trupuşorul, 
se uită la taică-su, râde, ca şi cum ar fi într-adevăr ceva 
foarte caraghios, şi iarăşi, iarăşi se apucă de supt. Sau, 
dacă-i ies cumva dinţii, muşcă din senin sânul maică-sii şi se 
uită la ea, pieziş, cu ochişorii lui: „Vezi, te-am muşcat!” Păi 
nu-i în asta toată fericirea, când toţi trei, soţul, soţia şi 
copilul, sunt împreună? Pentru asemenea clipe multe pot fi 
iertate. Nu, Liza, mai întâi trebuie să înveţi singură cum să 
trăieşti şi-abia după aceea să dai vina pe alţii! 

„Cu plăsmuiri, uite, cu plăsmuiri din astea trebuie să te ia 
omul! mi-am zis în sinea mea, deşi, zău, vorbisem cu 
înflăcărare. Brusc, am roşit. Şi dacă izbucneşte acum în râs, 
în ce gaură să dispar?” Această idee m-a înfuriat. Spre 
sfârşitul discursului mă înfierbântasem cu adevărat şi acum 
orgoliul meu parcă suferea. Tăcerea se prelungea. Îmi 
trecu prin gând chiar s-o înghiontesc. 

— D-tA. Începu ea brusc şi se opri. 

Însă eu apucasem să înţeleg totul; în vocea ei tremura altă 
coardă, care nu mai era stridentă, grosolană şi 
duşmănoasă, ca adineaori, ci una catifelată şi ruşinoasă, 
atât de ruşinoasă, încât mie însumi mi s-a făcut ruşine faţă 
de ea, simţindu-mă vinovat. 

— Ce? am întrebat eu cu gingaşă curiozitate. 

— Păi d-ta. 

— Ce? 

— D-tA. Vorbeşti ca din carte, spuse ea şi din nou, în vocea 
ei, se făcu parcă simțită o umbră de ironie. 

Această remarcă m-a înţepat dureros. Nu mă aşteptasem 
la aşa ceva. 

Nu fusesem în stare să pricep că fata îşi luase ironia drept 
mască şi că era vorba de obişnuita ultimă stratagemă a 


oamenilor cu inima ruşinoasă şi neprihănită, cărora cineva, 
cu grosolănie şi insistenţă, li se vâră în suflet şi care, din 
mândrie, nu cedează până în ultima clipă şi se tem să-ţi 
mărturisească sentimentul. Ar fi trebuit să-mi dau seama 
după sfiala cu care, treptat, îşi adoptase ironia înainte de a 
se hotări s-o plaseze. Însă nu mi-am dat seama şi m-a 
cuprins ciuda. 

„Stai puţin”, mi-am zis. 

VII. 

Nu, Liza, să nu crezi că-ţi vorbesc ca din carte, când şi mie 
mi-e scârbă să repet ce-au spus alţii. De fapt, nu doar de ce- 
au spus alţii. Toate astea mi s-au trezit chiar acum în suflet. 
Oare, oare chiar ţie nu ţi-e scârbă aici? Nu, pesemne că 
mare lucru-i obişnuinţa! Naiba ştie ce poate face obişnuinţa 
din om. Chiar crezi serios că n-o să îmbătrâneşti niciodată, 
că vei fi mereu frumoasă şi că patroana o să te ţină aici în 
vecii vecilor? Nu mai zic că şi aici viaţa-i o pacoste. De 
altminteri, uite ce-o să-ţi zic de asta, de viaţa pe care o duci 
acum: chiar dacă eşti tânără, drăguță, frumoasă, cu suflet şi 
simţire, să ştii că, mai adineaori, când m-am trezit aici, 
imediat mi s-a făcut scârbă că stau aici cu tine! Numai la 
beţie poate nimeri omul aici. Însă dacă ai fi în alt loc, dacă 
ai trăi cum trăiesc oamenii cumsecade poate că nu doar m- 
aş ţine după fusta ta, poate m-aş îndrăgosti de tine, poate 
m-aş bucura de o privire a ta, ca să nu mai zic de cuvinte; 
te-aş pândi la poartă, aş îngenunchea în faţa ta; m-aş uita la 
tine ca la viitoarea mea mireasă, ba încă aş socoti că-mi faci 
o mare cinste. N-aş îndrăzni să gândesc ceva urât despre 
tine. Pe când aici ştiu că n-am decât să fluier şi tu, vrei nu 
vrei, trebuie să vii după mine, adică nu mai ţin cont de 
voinţa ta, ci tu de a mea. Cel mai prăpădit ţăran, când se 
tocmeşte la lucru, nu se înrobeşte de tot şi ştie, totuşi, că 
are un soroc. Dar care-i sorocul tău? la gândeşte-te: ce dai 
tu aici, ce înrobeşti? Sufletul, sufletul, asupra căruia n-ai 
nici o putere, ţi-l înrobeşti laolaltă cu trupul! îţi dai 
dragostea ca să ţi-o batjocorească oricare beţiv. 


Dragostea! Păi dragostea e totul, e diamantul, e comoara 
oricărei fete! Doar, ca să merite dragostea asta, altul ar fi în 
stare să-şi dea sufletul, să meargă la moarte. Şi ce preţ are 
acum dragostea ta? Eşti cumpărată cu totul, pe de-a- 
ntregul şi n-are rost să-ţi mai câştige cineva dragostea, 
când se poate şi fără dragoste. Nu înţelegi că nu poate 
exista batjocură mai mare pentru o fată? Am auzit că aveţi 
şi voi, proastele, o mângâiere aici, că vi se permite să aveţi 
aici ibovnici. Păi asta nu-i decât o joacă, o înşelăciune, o 
bătaie de joc, şi voi credeţi. Ce zici, ibovnicul tău chiar te 
iubeşte cu adevărat? Nu cred. N-are cum să te iubească 
ştiind că la prima chemare trebuie să te duci la altul. Dacă 
se împacă cu aşa ceva, e un nemernic! Crezi că are vreun 
pic de respect pentru tine? Ce ai tu în comun cu el? îşi râde 
de tine şi te jecmăneşte - asta-i toată dragostea lui! Măcar 
bine că nu te bate. Dar poate te şi bate. Ia întreabă-l, dacă-l 
ai: o să se însoare cu tine? Păi o să-ţi râdă în nas, dacă nu 
cumva o să te scuipe sau o să te ia la bătaie; şi când te 
gândeşti că el însuşi nu face nici cât o ceapă degerată. Şi ia 
gândeşte-te: la ce bun ţi-ai nenoroci aici toată viaţa? Pentru 
că ti se dă cafea şi mâncare pe săturate? la spune: de ce ţi 
se dă mâncare? Alteia, uneia cinstite, i s-ar opri în gât 
asemenea dumicat, pentru că ştie de ce i se dă mâncare. Tu 
eşti aici datoare şi vei fi datoare şi trebuie să fii datoare 
până la cel din urmă sfârşit, până când clienţii n-or să te 
mai vrea. Şi asta se va întâmpla curând, nu-ţi pune 
nădejdea în tinereţe. Ştii că aici toate trec precum o 
diligenţă trasă de cai de poştă. Or să-ţi facă brânci de-aici. 
Şi n-or să-ţi facă brânci pur şi simplu ci, cu mult înainte de 
asta, or să înceapă a-ţi căuta pricină, or să-nceapă să-ţi 
scoată ochii, or să-nceapă să te ocărască, ca şi cum nu tu i- 
ai dat patroanei toată sănătatea ta, ca şi cum nu tu ţi-ai fi 
nenorocit tinereţea şi sufletul pentru ea, fără să câştigi 
nimic, ci parcă ai fi terminat-o, ai fi făcut-o să ajungă 
cerşetoare, ai fi jecmănit-o. Şi să nu te aştepţi la sprijin: 
celelalte prietene ale tale se vor repezi şi ele la tine ca să-i 


facă pe plac, pentru că aici toate sunt în sclavie, şi-au 
pierdut demult ruşinea şi mila. S-au ticăloşit şi, crede-mă, 
nu există pe lume nimic mai mârşav, mai ticălos, mai jignitor 
decât ocările pe care ţi le vor arunca ele. Şi îţi vei cheltui 
totul aici în păcat, iar la douăzeci şi doi de ani o să arăţi ca 
de treizeci şi cinci şi bine-ar fi dacă măcar nu te-ai 
îmbolnăvi - roagă-te lui Dumnezeu pentru asta. De bună 
seamă, îţi zici acum că asta nu-i muncă ci doar o petrecere! 
Păi muncă, ocnă mai grea ca asta nu este şi n-a fost 
niciodată pe pământ. Şi nici un cuvânt, nici o jumătate de 
cuvânt n-o să îndrăzneşti să îngâni; când or să te alunge de 
aici o să înţelegi cât eşti de vinovată. O să te muţi în alt loc, 
pe urmă în altul, după aceea o să te mai oploşeşti pe undeva 
şi în cele din urmă o să ajungi pe Sennaia. lar acolo, printre 
altele, o să ai parte şi de bătăi; acolo, aşa ştiu oamenii să fie 
drăguţi; acolo clientul nici nu se pricepe să dezmierde fără 
bătaie. Nu crezi că acolo-i viaţa atât de parşivă? Du-te într-o 
zi şi poate o să vezi cu ochii tăi. Eu am văzut-o pe una acolo, 
de Anul Nou, în dreptul uşii. O îmbrânciseră afară fetele, în 
bătaie de joc, ca să îngheţe un pic pentru că se văita prea 
tare; zăvorâseră uşa pe dinăuntru. Pe la ora nouă dimineaţa 
era beată criţă, cu părul încâlcit, aproape goală, bătută 
măr. Pudrată, dar cu vânătăi la ochi; nasul şi dinţii îi 
sângerau: o snopise un birjar. S-a aşezat biata de ea pe 
treptele de piatră, ţinând în mână un peşte sărat; urla, îşi 
văieta „soarta” şi izbea peştele de trepte. Iar lângă scară se 
adunaseră birjari şi soldaţi beţi care o zădărau. Nu crezi că 
vei ajunge şi tu într-un asemenea hal? Nici eu n-aş vrea să 
cred; dar n-ai cum să ştii, poate că acum zece, acum opt 
ani, fata aceea cu peştele sărat în mână a venit aici de 
undeva proaspătă, ca un heruvim, neprihănită, curată; nu 
ştia ce-i răul, roşea la fiecare cuvânt. Poate era ca tine, 
mândră, supărăcioasă, nu semăna cu altele, se uita de sus 
ca o regină şi ştia că mare fericire îl aşteaptă pe cel care o 
va îndrăgi şi îl va îndrăgi şi ea. Şi vezi cum a sfârşit? Poate 
că tocmai în momentul când trântea peştele sărat de 


treptele murdare, beată şi scărmănată, poate că tocmai 
atunci şi-a amintit de tot ce-a fost cândva, de anii curaţi 
petrecuţi în casa părinţilor ei, când mergea la şcoală, iar 
fiul vecinilor o aştepta în drum, îi jura că o s-o iubească 
toată viaţa şi-o să-şi lege soarta de a ei, cum şi-au făgăduit 
unul altuia să se iubească veşnic şi să meargă la altar 
deîndată ce-or creşte mari! Nu, Liza, ar fi o fericire, un 
noroc pentru tine dacă oftica te-ar ucide de tânără printr- 
un ungher, la vreun subsol precum cel din care a ieşit fata 
de care ţi-am povestit. La spital, zici tu? Bine, or să te ducă, 
dar dacă patroana încă mai are nevoie de tine? Oftica nu-i 
ca tifosul. Având boala asta, omul speră până în ultima clipă 
şi spune că-i sănătos. Se înşeală singur. lar patroana 
profită. Fii pe pace, aşa-i: sufletul, adică, ti l-ai vândut, iar 
fată de cel căruia îi datorezi bani n-o să îndrăzneşti să zici 
nici pâs. Şi când vei fi pe moarte, toţi or să te părăsească, 
toţi or să-ţi întoarcă spatele, pentru că ce folos să mai aibă 
de pe urma ta? Pe deasupra, or să înceapă să-ţi scoată ochii 
că ocupi locul degeaba, că nu mori mai repede. Cu mare ce 
or să-ţi dea o gură de apă, neapărat ocărându-te: „Când, 
cică, o să crapi odată, ticăloaso? Nu putem dormi din cauza 
gemetelor tale, clienţilor li se face silă”. Aşa-i; am auzit cu 
urechile mele asemenea cuvinte. Tu eşti gata să-ţi dai 
sufletul, iar ei te vâră în ungherul cel mai împuţit din 
subsol, unde-i întuneric şi igrasie; zăcând singură acolo, la 
ce te gândeşti? De îndată ce mori, te pregătesc de 
înmormântare la iuţeală, cu mâini străine, cu bombăneli şi 
nerăbdare, nimeni n-o să te binecuvânteze, nimeni n-o să 
ofteze după tine, nu-şi vor dori decât să scape şi de grija 
asta. Or să-ţi cumpere un sicriu făcut de mântuială, or să te 
ducă la groapă cum au dus-o azi pe nenorocita aceea şi pe 
urmă or să-ţi facă parastasul la cârciumă. N-are a face că 
groapa-i plină cu noroi, că groparii sunt nişte lepădături, că 
lapoviţa se prăvăleşte valuri-valuri - doar n-o să-şi bată 
capul cu tine, nu-i aşa? «Coboar-o, Vaniuha; chiar că aşa-i e 
„soarta”, şi-aici a pornit cu picioarele-n sus, că din alea a 


fost. Scurtează frânghia, pezevenchiule!)» «E bine şi-aşa.» 
«Cum să fie bine? Uite că zace pe-o rână. N-a fost şi ea om? 
Gata, astup-o.» Nici să se certe prea mult din pricina ta n-or 
să aibă chef. Or să astupe cât pot de repede groapa cu lut 
vânăt şi-or să se ducă la cârciumă. Asta va fi sfârşitul 
amintirii tale pe pământ; la mormintele altora vin copiii, 
taţii, soţii, iar tu n-o să ai parte nici de-o lacrimă, nici de-un 
oftat, nici de-o vorbă bună, nimeni din toată lumea asta n-o 
să vină vreodată la mormântul tău; numele o să-ţi dispară 
de pe faţa pământului, ca şi cum n-ai fi trăit vreodată pe 
lume, ca şi cum nici măcar nu te-ai fi născut! Din noroi şi 
mlaştină, degeaba ai bocăni tu acolo, în capacul sicriului, 
când se scoală morţii: „Daţi-mi drumul, oameni buni, să 
trăiesc şi eu pe lume! Trăind, n-am avut parte de viaţă, 
viaţa mea a fost o cârpă de care oamenii şi-au şters 
picioarele, mi-au băut-o într-o cârciumă de pe Sennaia; 
daţi-mi drumul, oameni buni, să mai trăiesc o dată pe 
lume!” 

Mă apucase patosul până într-atât, încât simţeam că mi se 
opreşte un nod în gât şi. Deodată m-am oprit, m-am ridicat 
speriat într-un cot şi, aplecându-mi temător capul, cu inima 
agitată, am început să trag cu urechea. Aveam motive să mă 
simt încurcat. 

De mult presimţeam că-i răvăşisem sufletul şi îi zdrobisem 
inima şi, pe măsură ce mă convingeam de asta, doream tot 
mai mult să-mi ating țelul cât mai repede şi cât mai în forţă. 
Jocul, jocul mă pasionase; la drept vorbind, nu doar jocul. 

Ştiam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un 
cuvânt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decât „ca din 
carte”. Dar asta nu mă deranja; ştiam, doar, presimţeam că 
mă va înţelege şi că, poate, stilul livresc va fi de folos 
intenţiei mele. Dar acum, obţinând efectul scontat, mă 
speriasem. Nu, niciodată, niciodată nu mai fusesem 
martorul unei asemenea disperări! Ea zăcea cu faţa 
înfundată în perna pe care o îmbrăţişase. Plânsul îi sfâşia 
pieptul. 'Iot trupul ei tânăr tremura, zguduit parcă de 


convulsii. Hohotele ei de plâns, înăbuşite în interior, 
clocoteau şi, brusc, răbufneau în afară, purtate de gemete 
şi ţipete. Atunci îşi afunda şi mai mult faţa în pernă: ţinea ca 
nimeni din casa asta, nici un suflet viu să nu afle de 
lacrimile şi chinurile ei. Muşca perna, şi-a muşcat şi mâna 
până la sânge (am văzut asta mai târziu), sau, înfigându-şi 
degetele în cosiţele ei încâlcite, încremenea de încordare, 
cu răsuflarea oprită şi dinţii încleştaţi. Am dat să încep a-i 
vorbi, s-o rog să se liniştească, dar am simţit că n-am curaj 
şi deodată, cuprins parcă de friguri, aproape îngrozit, pe 
pipăite, m-am pregătit iute de plecare. Era întuneric: oricât 
mă grăbeam, nu puteam termina repede cu îmbrăcatul. 
Bâjbâind, am dat dintr-o dată de o cutie de chibrituri şi de 
un sfeşnic, în care era înfiptă o lumânare neîncepută. De 
îndată ce lumina a împrăştiat bezna, Liza s-a ridicat brusc 
în capul oaselor cu faţa cumva schimonosită, cu un zâmbet 
pe jumătate smintit, privindu-mă cu un aer stupid. M-am 
aşezat lângă ea şi i-am luat mâinile; ea s-a dezmeticit, s-a 
repezit la mine, a dat să mă îmbrăţişeze dar n-a îndrăznit şi 
şi-a înclinat încet fruntea către mine. 

— Liza, draga mea, degeaba ţi-aM. Iartă-măĂ. Am dat eu să 
încep, dar ea mi-a strâns cu degetele atât de tare mâinile, 
încât mi-am dat seama că vorbele mele sunt nepotrivite şi 
am tăcut. 

— Uite adresa mea, Liza, treci pe la mine. 

— O să trec. Şopti ea cu hotărâre, fără să-şi ridice capul. 

— Atunci, eu plec, rămâi cu binE. La revedere. 

M-am ridicat, a coborât şi ea din pat şi dintr-o dată a roşit, 
a tresărit, a luat o broboadă de pe scaun, şi-a aruncat-o pe 
umeri, strângându-şi-o până sub bărbie. Făcând toate astea, 
zâmbi iarăşi cumva dureros, roşi şi se uită ciudat la mine. 
Eram şi eu îndurerat; mă grăbeam să plec, să mă retrag. 

— Stai puţin, spuse ea deodată, de-acum în vestibul, chiar 
în dreptul uşii; trăgându-mă de mâneca mantalei şi 
oprindu-mă, puse jos lumânarea şi fugi înapoi; probabil îşi 
amintise de ceva sau voia să aducă şi să-mi arate ceva. 


Fugind, se înroşise din nou, ochii îi străluceau, pe buze îi 
licărise un zâmbet - ce să fie? Am aşteptat-o fără să vreau; 
s-a întors după un minut, privindu-mă ca şi cum m-ar fi 
rugat s-o iert pentru nu ştiu ce. Acum nu mai avea faţa, nu 
mai avea privirea ursuză, neîncrezătoare şi îndârjită de 
adineaori. Ochii îi erau acum rugători, catifelaţi şi totodată 
încrezători, tandri, sfioşi. Aşa se uită copiii la persoanele pe 
care le iubesc foarte mult şi cărora le cer ceva. Avea ochii 
căprui, doi ochi minunaţi, vii, care se pricepeau să 
oglindească şi dragostea, şi ura posomorâtă. 

Fără să-mi explice nimic - ca şi cum eu, precum nu ştiu ce 
fiinţă superioară, trebuia să ştiu totul fără explicaţii - mi-a 
întins o foaie de hârtie. În clipa aceasta faţa îi era plină de 
triumful cel mai naiv, cel mai copilăresc. Am despăturit 
hârtia. Era o scrisoare primită de la un student medicinist 
sau cam aşa ceva, o declaraţie de dragoste foarte emfatică, 
cu înflorituri, dar extrem de respectuoasă. Nu-mi aduc 
aminte exact expresiile, dar ţin bine minte că de sub stilul 
pretenţios răzbătea un sentiment veritabil, imposibil de 
falsificat. După ce am terminat de citit, i-am întâlnit privirea 
fierbinte, curioasă şi copilăresc de nerăbdătoare, care mă 
fixa. Îşi pironise ochii pe faţa mea şi aştepta nerăbdătoare 
să vadă ce voi spune. În câteva cuvinte, grăbită, dar parcă 
bucuroasă şi mândră, mi-a explicat că fusese undeva la o 
serată dansantă, la o familie, în casa unor „oameni foarte, 
foarte cumsecade, familişti, care nu ştiu încă nimic, absolut 
nimic”, pentru că ea e încă nouă aici şi doar aş. Nu-i încă 
deloc hotărâtă să rămână şi va pleca negreşit, de îndată ce- 
şi va plăti datoria. „Ei, acolo era studentul, toată seara a 
dansat, a vorbit cu ea şi au constatat că o cunoaşte de la 
Riga, încă de pe când erau copii, că se jucaseră împreună, 
numai că asta a fost demult. - că îi cunoaşte şi pe părinţii ei, 
dar de asta el nu ştie şi nu bănuieşte nimic-nimic-nimic! Şi a 
doua zi după serată (acum trei zile), prin prietena care a 
însoţit-o acolo, i-a trimis scrisoarea. Şi asta-i tot.” 


După ce termină de povestit, îşi cobori parcă ruşinată ochii 
strălucitori. 

Biata de ea, păstra scrisoarea ca pe un lucru de preţ şi 
dăduse fuga după singurul lucru de preţ, nedorind ca eu să 
plec înainte de a afla că şi pe ea o iubeşte cineva cinstit şi 
sincer, că şi cu ea vorbeşte respectuos cineva. Precis că 
scrisorii îi era hărăzit să zacă într-o casetă, fără urmări. Dar 
oricum, sunt sigur că toată viaţa ar fi păstrat scrisoarea ca 
pe un lucru de preţ, ca pe mândria şi justificarea ei; şi iată, 
într-un asemenea moment, şi-a adus aminte de scrisoare şi 
mi-a adus-o, pentru a se mândri naiv cu ea faţă de mine, ca 
să-mi fac o altă impresie despre ea şi s-o laud. N-am spus 
nimic, i-am strâns mâna şi am plecat. Nu puteam să nu plec. 
Tot drumul am mers pe jos, cu toate că lapoviţa continua să- 
şi cearnă fulgii mari, îndoiţi cu apă. Eram istovit, zdrobit, 
plin de nedumerire. Dar dedesubtul nedumeririi licărea 
deja adevărul. Un adevăr dezgustător! 

VIII. 

De altminteri, n-am acceptat prea curând să recunosc 
acest adevăr. Trezindu-mă dimineaţă după câteva ore de 
somn adânc, de plumb, şi amintindu-mi imediat toată ziua 
din ajun, chiar m-am mirat de sentimentalismul meu faţă de 
Liza, „de toate ororile şi milele de ieri”. „Uite-aşa, te-apucă 
uneori câte-o zdruncinare muierească de nervi, ptiu! mi-am 
zis. Şi de ce i-oi fi împins adresa mea? Dacă vine? De fapt, 
n-are decât să vină; nu-i nimic. Însă, pesemne, nu asta era 
acum prima şi cea mai importantă problemă: trebuia să mă 
grăbesc, cu orice preţ, să-mi salvez reputaţia în ochii lui 
Zverkov şi ai lui Simonov. Asta era grija mea cea mai de 
căpătâi. Şi luându-mă cu treburile, chiar am uitat de Liza în 
dimineaţa aceea. 

Mai întâi şi mai întâi, trebuia să-i restitui imediat datoria 
lui Simonov. M-am decis să fac un pas disperat: să 
împrumut o mulţime de bani, cincisprezece ruble, de la 
Anton Antonâci. Ca un făcut, în dimineaţa aceea era 
extraordinar de bine dispus şi mi i-a dat pe loc, de la prima 


rugăminte. M-am bucurat atât de mult, încât semnând 
chitanţa, cu o figură bravă, dezinvolt, i-am spus că ieri „am 
tras un chef cu nişte prieteni la Hotel de Paris, ne-am luat 
adio de la un coleg, pot zice chiar prieten din copilărie, ştiţi, 
un mare petrecăreţ şi un răsfăţat, dar, desigur, de familie 
bună, cu avere însemnată, cu o carieră strălucită, ştiţi dv de 
care; am întrecut măsura cu o juma! de duzină şi.” Şi nimic; 
toate astea le-am rostit foarte uşor, degajat şi cu satisfacţie. 

Întorcându-mă acasă, i-am scris de îndată lui Simonov. 

Şi acum mă apucă încântarea, amintindu-mi tonul de 
veritabil gentleman al scrisorii, stilul ei amical şi sincer. Cu 
ingeniozitate şi nobleţe şi - ceea ce e mai important - fără 
nici un cuvânt de prisos, am luat asupra mea toată vina. Mă 
justificam, „dacă mai am dreptul să mă justific”, prin faptul 
că neobişnuit deloc cu băutura, m-am îmbătat de la primul 
pahar, pe care (pasămite) l-am băut înainte de venirea lor, 
când îi aşteptasem la Hotel de Paris, între ora cinci şi şase. 
Scuzele mele i le ofeream mai ales lui Simonov; tot pe elîl 
rugam să le transmită şi celorlalţi scuzele mele, mai ales lui 
Zverkov, pe care, „îmi aduc aminte ca prin vis”, mi se pare 
că l-am jignit. Am adăugat că aş fi luat o birjă ca să trec pe 
la fiecare dintre ei, dar că mă doare capul şi, mai presus de 
toate, mi-e ruşine. Am rămas mulţumit mai cu seamă de 
„uşurinţa”, mai bine zis, dezinvoltura (de altfel, întru totul 
decentă) care îmi purta subit condeiul şi, mai bine decât 
orice argument, le dădea de înţeles că privesc destul de 
detaşat „toată porcăria de ieri”; totuşi, nu sunt câtuşi de 
puţin omorât dintr-o lovitură, cum, probabil, vă închipuiţi, 
domnilor, ci dimpotrivă, văd lucrurile calm, aşa cum trebuie 
să le vadă un gentleman care se respectă. „Ce-a fost a fost, 
adică, am făcut-o şi gata.” 

— Păi nu-i o cochetărie de marchiz? mă minunam eu, 
recitind misiva. Şi toate datorită faptului că sunt un om 
evoluat şi cult! în locul meu, alţii n-ar fi ştiut cum să se 
descâlcească, pe când eu m-am descurcat şi îmi fac iarăşi 
de cap, deoarece sunt „un om cult şi evoluat al timpului 


nostru”. La o adică, poate că ieri totul s-a întâmplat din 
pricina vinului.» HM. Nu, nu din pricina vinului. N-am băut 
deloc votcă, de la cinci la şase, cât i-am aşteptat. L-am 
minţit pe Simonov; l-am minţit fără ruşine; de fapt, nici 
acum nu mi-e ruşine. 

La urma urmei, mă doare-n cot! Principalul e că mi-am 
luat de-o grijă. 

Am pus în plicul cu scrisoarea şase ruble, l-am lipit şi l-am 
înduplecat pe Apollon să i-l ducă lui Simonov. Aflând că sunt 
bani în plic, Apollon a devenit ceva mai respectuos şi a 
acceptat să meargă. Spre seară am ieşit să mă plimb. După 
beţia de ieri, capul mă durea şi mi se învârtea. Dar pe 
măsură ce se lăsa seara şi amurgul devenea tot mai 
întunecat, cu atât mai mult mi se schimbau şi mi se 
încâlceau impresiile şi, în urma lor, gândurile. Ceva era pe 
moarte în interiorul meu, în adâncul inimii şi conştiinţei 
mele, însă nu voia să moară şi se îmi provoca într-o tristeţe 
arzătoare. Cel mai adesea, mă înghesuiam pe străzile cele 
mai aglomerate, cu ateliere muncitoreşti: Meşceanskaia, 
Sadovaia, pe lângă Parcul lusupov. Îmi plăcea mai ales să 
mă plimb pe aceste străzi în amurg, când creştea forfota 
mulţimii de trecători, muncitori şi meseriaşi, care, având 
întipărită pe feţe o îngrijorare înrăită, se duceau pe la 
casele lor după munca de peste zi. Îmi plăceau tocmai 
pentru vânzoleala de două parale, tocmai prozaismul 
obraznic. De data asta viermuiala străzii doar mă irita şi 
mai mult. Nu izbuteam nicidecum s-o scot la capăt cu mine 
însumi. Ceva se ridica necontenit în sufletul meu, dureros şi 
nu voia să se potolească. Mâhnit de tot, m-am întors acasă. 
Parcă aş fi săvârşit o fărădelege. 

Mă chinuia permanent gândul că va veni Liza. Ciudat mi se 
părea că, dintre toate întâmplările de ieri, amintirea ei mă 
chinuia cumva deosebit, fără legătură cu celelalte. Spre 
seară izbutisem să uit de toate celelalte, dădusem a 
lehamite din mână şi încă mai eram pe deplin satisfăcut de 
scrisoarea pe care i-o trimisesem lui Simonov. Dar în 


privinţa ei, parcă nu mai eram mulţumit. Parcă numai 
gândul la Liza mă chinuia. „Ce-ar fi dacă vine? mă întrebam 
întruna. Nu-i nimic, n-are decât să vină. Hm. Partea urâtă e 
că o să vadă, bunăoară, cum trăiesc. leri m-am înfăţişat 
dinaintea ei ca uN. EroU. lar acum, hm! De fapt, e-o 
porcărie că am ajuns în halul ăsta. Casa mi-e de-o mizerie 
lucie. Şi am avut curajul să merg ieri la dineu cu hainele 
astea! Ce să mai zic de canapeaua, de sub muşamaua 
căreia ies bucăţi de burete? Dar halatul, cu care nu mă pot 
acoperi! Ce zdrenţe. Şi ea o să vadă toate astea; şi pe 
Apollon o să-l vadă. Precis că măgarul o s-o jignească. O să-i 
caute nod în papură ca să-mi facă o bădărănie. Iar eu, se 
înţelege, după cum îmi e obiceiul, o să fiu laş, o să-ncep să 
umblu cu paşi mărunți prin faţa ei, să mă înfăşor în 
pulpanele halatului, o să-ncep să zâmbesc, o să spun 
minciuni. Ptiu, mare porcărie! Şi încă nu asta-i marea 
porcărie! Nu, aici sunt lucruri mai grave, mai urâte, mai 
abjecte, da, mai abjecte! Şi iarăşi, iarăşi va trebui să-mi pun 
pe faţă masca asta necinstită, mincinoasă.” 

Ajungând la acest gând, am explodat: „De ce să fie 
necinstită? Care necinstită? leri am vorbit sincer. Mi-aduc 
aminte că şi-n sufletul meu era un sentiment adevărat. Am 
vrut să trezesc în ea sentimente nobilE. Şi dacă a plâns 
puţin, asta-i bine, o să aibă un efect benefic.” 

Totuşi nu reuşeam să mă liniştesc nicidecum. 

Toată seara, după ce m-am întors acasă, când trecuse de- 
acum de ora nouă şi, conform calculelor mele, Liza nu mai 
putea veni, parcă o vedeam totuşi în faţa ochilor şi, mai cu 
seamă, mi-o aminteam într-una şi aceeaşi poziţie. Din toată 
ziua precedentă îmi revenea în minte cu deosebită claritate: 
atunci când am iluminat camera cu chibritul şi i-am văzut 
faţa palidă, schimonosită, cu privirea de muceniţă. Şi în 
clipa aceea, ce jalnic, ce nefiresc, ce strâmb era zâmbetul 
întipărit pe faţa ei! însă pe-atunci încă nu ştiam că până şi 
peste cincisprezece ani mi-o voi închipui pe Liza tot aşa, cu 


zâmbetul acela jalnic, strâmb, inutil, pe care-l avusese în 
clipa aceea. 

A doua zi eram deja gata să consider că toate sunt nişte 
inepţii, nervi care au luat-o razna şi, în primul rând-o 
exagerare. Fusesem întotdeauna conştient de această 
coardă slabă a mea şi uneori mă temeam foarte tare de ea: 
„exagerez totul şi tocmai de asta calc pe alături” îmi 
repetam în fiecare oră. Dar, de altfel, „de altfel, Liza va 
veni” - iată refrenul cu care se încheiau toate reflecţiile 
mele de atunci. Eram atât de neliniştit, încât uneori 
simţeam că turbez. «Va veni! Va veni negreşit! exclamam 
eu, umblând repede prin cameră. Poate nu astăzi, însă 
mâine va veni, mă va găsi până la urmă! Aşa-i afurisitul de 
romantism al tuturor acestor inimi curatei Ah, mârşăvie, ah, 
perfidie, ah, mărginire a tuturor acestor „infecte suflete 
sentimentale”! Ei, cum să nu înţelegi, cum, adică, să nu 
înţelegi!» Dar aici mă opream, chiar foarte încurcat. 

„Şi, mă gândeam eu în treacăt, ce puţine, ah, ce puţine 
cuvinte mi-au trebuit, ce idilă de tot nimicul (şi încă o idilă 
prefăcută, livrescă, studiată) ca să întorc pe dos, la 
repezeală, un suflet omenesc. Mare lucru şi virginitatea, 
glia prielnică!” 

Câteodată îmi trecea prin minte să mă duc chiar eu la ea, 
„să-i povestesc tot” şi s-o înduplec să nu vină. Dar în aceste 
momente, la acest gând, se stârnea în mine o furie atât de 
mare, încât, pare-mi-se, aş fi fost în stare s-o zdrobesc pe 
„blestemata” de Liza, dacă s-ar fi nimerit prin preajmă, aş fi 
jignit-o, aş fi insultat-o, aş fi alungat-o, aş fi lovit-o! 

Totuşi, trecură o zi, două, trei, ea nu mai venea şi eu 
începusem să mă liniştesc. Mă învioram şi mă înseninam 
mai ales după ora nouă, uneori chiar începeam să visez şi 
încă destul de dulce. «Bunăoară, o salvez pe Liza tocmai 
prin faptul că mă vizitează şi eu îi vorbesc. O cultiv, o educ. 
În cele din urmă, observ că mă iubeşte, mă iubeşte cu 
patimă. Mă prefac a nu înţelege (de fapt, nu-mi dau seama 
de ce mă prefac; probabil, aşa, de frumuseţea gestului). În 


sfârşit ea, tulburată cu totul, frumoasă, tremurând şi 
plângând, se aruncă la picioarele mele şi-mi spune că sunt 
salvatorul ei, că mă iubeşte mai presus de orice pe lume. 
Mă arăt, uimit, dar. „Liza, îi zic, chiar crezi că nu ţi-am 
remarcat dragostea? Am văzut, am ghicit totul, dar n-am 
îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam 
influenţă asupra ta şi m-am temut că tu, din recunoştinţă, îţi 
vei impune cu forţa să răspunzi iubirii mele, că îţi vei 
provoca silnic în suflet un sentiment pe care, poate, nu-l ai, 
lucru pe care eu nu l-am vrut pentru că ar fl. Un despotism. 
N-ar fi fost delicat (ei bine, într-un cuvânt, o luam razna 
prin cine ştie ce subtilităţi europene, î la George Sand, 
inexplicabil de fine.). Dar acum, acum eşti a mea, eşti 
creaţia mea, eşti pură, superbă, eşti splendida mea soţie.” 

Şi-n casa mea, cu fruntea sus Tu intră liberă, stăpână! 

Apoi începem să trăim omeneşte, călătorim în străinătate 
etC. Etc.» într-un cuvânt, ajungeam să mi se facă mie 
însumi ruşine şi sfârşeam prin a mă lua singur peste picior, 
scoţându-mi limba în oglindă. 

«Păi nici n-o s-or lase pe „ticăloasă”! îmi ziceam. Pare-mi- 
se că patroana nu le prea dă voie să se plimbe, mai ales 
seara (nu ştiu de ce mi se părea că trebuia să vină neapărat 
seara, exact la ora şapte). De altfel, mi-a spus că încă nu s-a 
înrobit de tot, că are un statut special, aşa că, hm! La naiba, 
va veni, negreşii va veni!» 

Bine măcar că între timp mă distrăgea Apollon cu 
mitocăniile lui. Mă făcea să-mi pierd şi ultima picătură de 
răbdare! Era ciuma mea, flagelul prăvălit de Providenţă 
asupra mea. Mă ciorovăiam mereu, de câţiva ani, şi-l uram. 
Doamne, ce mult îl uram! Cred că n-am mai urât pe nimeni 
în viaţă aşa cum îl uram pe el, mai ales în anumite 
momente. Era un om în vârstă, sobru, care se mai 
îndeletnicea şi cu croitoria. Nu ştiu de ce, însă, mă 
dispreţuia, întrecea chiar orice măsură cu disprețul şi se 
uita la mine de sus, insuportabil de sus. De altfel, privea de 
sus pe oricine. Era de-ajuns să-i vezi ţeasta blondă, părul 


lins, moţul pe care şi-l înfoia pe frunte şi şi-l ungea cu 
untdelemn, gura cu buzele ţuguiate într-un triunghi, şi 
simţeai deja că ai dinaintea ta o fiinţă care nu se îndoia 
niciodată de sine. Era pedant în cel mai înalt grad, cel mai 
mare pedant din câţi mi-a fost dat să întâlnesc pe lume; şi 
pe deasupra, avea un amor propriu cum poate numai lui 
Alexandru Macedon i-ar fi stat bine. Era îndrăgostit de 
fiecare nasture al lui, de fiecare unghie, îndrăgostit cu 
adevărat, ceea ce se vedea din prima clipă! Se purta cu 
mine întru totul despotic, vorbea extrem de puţin cu mine 
şi, dacă se întâmpla să-mi arunce o privire, aceasta era 
fermă, maiestuos de înfumurată permanent batjocoritoare, 
ceea ce mă făcea câteodată să turbez de furie. Slujba şi-o 
făcea cu aerul că-mi acordă cea mai mare favoare. De 
altminteri, nu făcea pentru mine aproape nimic şi nici 
măcar nu se socotea câtuşi de puţin obligat să facă ceva. Nu 
mai încape nici o îndoială că mă socotea prostul proştilor 
din lumea asta şi dacă „mă ţinea pe lângă el”, o făcea numai 
şi numai pentru că putea căpăta de la mine simbrie în 
fiecare lună. Era de acord „să nu facă nimic” la mine pentru 
şapte ruble pe lună. Multe păcate mi se vor ierta pentru el. 
Uneori ajungeam să-l urăsc atât de tare, încât tremuram de 
furie numai văzând cum păşeşte. Dar mai ales mă scârbea 
vorbirea lui peltică. Avea limba un pic mai lungă decât 
trebuie, sau cam aşa ceva şi, din această pricină, şuiera şi 
sâsâia mereu, lucru cu care, pare-mi-se, se mândrea grozav, 
închipuindu-şi că-i conferea extrem de multă demnitate. 
Vorbea încet, măsurat, punându-şi mâinile la spate şi 
plecându-şi ochii în pământ. Cel mai mult mă înfuria când, 
uneori, începea să citească Psaltirea, în cotlonul lui, 
despărţit de camera mea printr-un perete de scânduri. 
Multe lupte am avut de îndurat din pricina acestei lecturi, 
însă lui îi plăcea grozav de mult să citească seara, cu voce 
scăzută şi monotonă, îngânată, ca şi cum s-ar fi aflat la 
căpătâiul unui mort. Curios e că până la urmă aici a ajuns: 
acum se tocmegşte ca să citească Psaltirea pentru morţi şi, 


totodată, exterminează şobolani şi face vacs. Dar pe-atunci 
nu-l puteam alunga, de parcă ar fi fost contopit chimic cu 
viaţa mea. Pe deasupra, nici în ruptul capului nu s-ar fi lăsat 
înduplecat să plece din casa mea. Mi-era imposibil să 
locuiesc în chambres garnies, apartamentul era palatul 
meu, găoacea mea, carapacea mea, în care mă ascundeam 
de restul umanităţii, iar Apollon, naiba mai ştie de ce, mi se 
părea a aparţine acestui apartament, aşa că timp de şapte 
ani nu i-am putut face vânt. 

Bunăoară, era imposibil să-l amân cu plata simbriei măcar 
două-trei zile. Ar fi ieşit o istorie, de n-aş mai fi ştiut cum să 
mă descâlcesc din ea. Dar în zilele acelea eram atât de 
pornit împotriva tuturor, încât nici eu nu ştiu de ce şi pentru 
ce m-am hotărât să-l pedepsesc pe Apollon şi să-l mai amân 
cu plata simbriei încă două săptămâni. Demult, de vreo doi 
ani, aveam de gând s-o fac, numai ca să-i demonstrez că nu 
trebuie să-ndrăznească s-o facă pe grozavul cu mine şi că, 
dacă am eu chef, pot oricând să nici nu-i plătesc simbrie. 
Mi-am propus să nu-i spun nimic şi chiar să nu aduc 
dinadins vorba de asta, ca să-i înfrunt mândria şi să-l silesc 
să pomenească el primul despre simbrie. Atunci voi scoate 
şapte ruble din sertar, îi voi arăta că le am şi că intenţionat 
le-am pus deoparte, dar că, „nu vreau, pur şi simplu nu 
vreau să-i dau simbria, nu vreau pentru că aşa vreau eu”, 
pentru că „asta mi-e voia de stăpân”, din cauză că nu-i 
respectuos, din cauză că-i mitocan, dar că, dacă mă roagă 
respectuos, poate mă îmbunez şi-l plătesc; dacă nu, o să 
mai aştepte încă două săptămâni, o să aştepte şi trei, o lună 
întreagă o să aştepte. 

Însă tot ela biruit, cu toată încrâncenarea mea. N-am 
rezistat nici patru zile. A început ca întotdeauna în 
asemenea cazuri, pentru că mai fuseră cazuri din acestea, 
mai existaseră încercări (şi, notez, ştiam totul dinainte, îi 
cunoşteam pe dinafară tactica ticăloasă); începea prin a mă 
ţintui din când în când cu o privire extrem de severă, 
necoborându-şi-o câteva minute la rând, mai ales când 


intram sau când ieşeam din casă. Dacă, de pildă, rezistam şi 
mă prefăceam că nu-i observ privirile, ca şi altădată, tăcut, 
trecea la celelalte torturi. Se întâmpla că, deodată, 
hodoronc-tronc, intra lin şi neauzit în cameră, în timp ce eu 
citeam sau mă plimbam încoace şi încolo, se oprea lângă 
uşă, îşi punea o mână la spate, îşi împingea un picior înainte 
şi mă ţintuia cu o privire care nu mai era doar severă, ci de- 
a dreptul dispreţuitoare. Dacă-l întrebam ce vrea, nu-mi 
răspundea nimic, continua să se uite în ochii mei încă vreo 
câteva secunde, apoi, strângându-şi buzele într-un chip 
aparte, cu o expresie semnificativă, se răsucea încet în loc şi 
ieşea agale din cameră. Peste două ore iar intra pe 
neaşteptate şi mi se înfăţişa în acelaşi fel. Se întâmpla că, 
turbat de furie, îl întrebam ce pofteşte sau, pur şi simplu, 
îmi ridicam, brusc şi poruncitor, capul, începând să-l privesc 
şi eu drept în ochi. Ne uitam aşa, unul la altul, cam două 
minute; apoi, încet şi plin de importanţă, îmi întorcea 
spatele şi ieşea din nou pentru alte două ore. 

Dacă nici după asta nu-mi veneau minţile la cap şi 
continuam să mă răzvrătesc, începea dintr-o dată să ofteze 
privindu-mă, să ofteze prelung, adânc, ca şi cum prin acest 
oftat mi-ar fi măsurat întreaga adâncime a prăbuşirii mele 
morale şi, fireşte, sfârşea prin a mă birui cu totul: turbam, 
zbieram, dar eram totuşi nevoit să cedez în problema care-l 
interesa pe el. 

Acum, de îndată ce începuseră obişnuitele manevre cu 
„privirile severe”, mi-am ieşit din fire şi, înfuriat, m-am 
năpustit asupra lui. Eram prea scos din sărite şi fără asta. 

— Stai! am strigat eu cu frenezie, pe când el se răsucea 
încet şi tăcut, cu o mână pusă la spate, ca să se retragă în 
camera lui. Stai! întoarce-te, întoarce-te, îţi zic! Cred că mă 
răstisem la el atât de nefiresc, încât s-a întors şi, oarecum 
mirat, a început să mă măsoare din ochi. De altminteri, 
continua să nu-mi spună o vorbă, ceea ce mă exaspera. 

— Cum îndrăzneşti să intri la mine fără să-ţi ceri voie şi să 
te holbezi aşa la mine? Răspunde! 


Însă, privindu-mă calm vreo jumătate de minut, el dădu 
iarăşi să se răsucească. 

— Stai! am zbierat eu, repezindu-mă după el. Nu te mişca 
din loc! Aşa. Acum răspunde: ce-ai vrut să vezi, intrând? 

— Dacă acuşilea vrei să-mi porunceşti ceva, treaba mea-i 
să fac, răspunse el, după încă un moment de tăcere, sâsâind 
încet şi măsurat, ridicându-şi sprâncenele şi aplecându-şi 
calm capul de pe un umăr pe celălalt; şi toate astea cu un 
calm îngrozitor. 

— Nu asta, nu asta te întreb, călăule! am strigat eu, 
tremurând de furie. Îţi spun eu, călăule, de ce vii aici: vezi 
că nu-ţi dau simbria, eşti mândru şi nu vrei să te ploconeşti, 
să mă rogi şi de asta vii - ca să mă pedepseşti, să mă 
chinuieşti cu privirile tale prosteşti şi nu bă-nu-ieşti, călăule, 
ce prostie-i asta, ce prostie, prostie, prostie! 

Tăcut, el dădu iarăşi să se răsucească, dar eu m-am agăţat 
de el. 

— Ascultă, i-am strigat. Vezi, uite banii, uite-i! (l-am scos 
din sertar). Şapte ruble, toate, dar n-o să le capeţi, n-o să le 
capeţi până când n-o să vii, respectuos şi cu fruntea plecată, 
să-mi ceri iertare. Ai auzit? 

— Asta nu se poate! mi-a răspuns el cu nefirească 
siguranţă de sine. 

— Se poate! i-am strigat. Îţi dau cuvântul meu că aşa va fi! 

— N-am de ce să-mi cer iertare de la d-ta, continuă el, de 
parcă nici nu mi-ar fi auzit ţipetele. Pentru că d-ta eşti cel 
care m-a făcut „călău” şi pentru asta pot să te reclam 
oricând la poliţie. 

— Du-te! Reclamă-mă! am zbierat eu. Du-te chiar acum, în 
minutul, în secunda asta! Oricum eşti călău! călău! călău! 
însă el doar m-a privit, apoi mi-a întors spatele şi, fără să-mi 
mai asculte ţipetele prin care-l chemam înapoi, a intrat 
agale în camera lui, fără a mai întoarce capul. 

„Dacă nu era Liza, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate 
astea!” mi-am zis în sinea mea. Apoi, după ce am stat pe loc 
cam un minut, grav şi solemn, dar cu inima bătându-mi 


când mai încet, când mai repede, m-am dus în odaia lui, 
îndărătul peretelui de scânduri. 

— Apollon, i-am spus eu încet, tărăgănat, dar simțind că 
mă înăbuş. Chiar acum, fără întârziere, du-te după comisar! 

Între timp el apucase să se aşeze la masa lui, îşi pusese 
ochelarii pe nas şi începuse să coase ceva. Dar, auzindu-mi 
porunca, a pufnit dintr-o dată în râs. 

— Acum, în clipa asta, du-te! Du-te, du-te, nici nu-ţi 
imaginezi ce se întâmplă dacă nu te duci! 

— Chiar că nu eşti în toate minţile, observă el fără să-şi 
ridice măcar capul, sâsâind tot atât de rar şi continuând să- 
şi bage aţa în ac. Unde s-a mai pomenit să vrea cineva să se 
pârască singur la poliţie? Şi dacă vrei să mă sperii, te 
bucuri degeaba, pentru că n-o să se întâmple nimic. 

— Du-te! am urlat, înşfăcându-l de umăr. Simţeam că-s 
gata să-l lovesc. 

Şi n-am auzit cum în clipa aceea s-a deschis încet uşa de la 
vestibul şi a intrat cineva, care s-a oprit şi a început să ne 
măsoare cu nedumerire din ochi. M-am uitat peste umăr, 
am înlemnit de ruşine şi m-am repezit în camera mea. 
Acolo, apucându-mă de păr cu amândouă mâinile, mi-am 
lipit capul de perete şi am încremenit în această poziţie. 

Peste vreo două minute se auziră paşii domoli ai lui 
Apollon. 

— A venit una care întreabă de d-ta, spuse el, privindu-mă 
deosebit de sever, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc Lizei 
să treacă. Nu voia să plece şi ne privea în batjocură. 

— Du-te! Du-te! i-am dat eu comanda, zăpăcit de tot. În 
clipa aceea ornicul meu s-a sforţat, a hârâit şi a bătut ora 
şapte. 

IX. 

Şi-n casa mea, cu fruntea sus Tu intră liberă, stăpână! (Din 
poezia aceluiaşi autor) 

Stăteam în picioare în faţa ei, zdrobit, făcut de ruşine, 
dezgustător de fâstăcit şi, pare-mi-se, zâmbeam, încercând 
din răsputeri să mă acopăr cu pulpanele halatului meu 


vătuit, jerpelit - exact cum, cu puţin timp înainte, într-un 
moment de depresiune sufletească, îmi imaginasem că se va 
întâmpla. După ce-a stat pe capul nostru vreo două minute, 
Apollon plecase, dar eu nu mă simţeam mai uşurat. Cel mai 
rău era că şi ea se fâstâcise subit într-un hal la care nu m-aş 
fi aşteptat. 

— La loc, i-am spus eu maşinal şi i-am împins un scaun 
lângă masă, iar eu m-am aşezat pe canapea. Docilă, ea s-a 
aşezat imediat, privindu-mă cu ochii mari şi aşteptând în 
mod evident ceva de la mine. Tocmai această naivitate a 
aşteptării m-a înfuriat, dar mă stăpâneam. 

Ar fi fost cazul să se străduiască a nu observa nimic, ca şi 
cum toate ar fi fost obişnuite, dar ea. Şi am simţit vag că-mi 
va plăti scump pentru toate astea. 

— M-ai surprins într-o situaţie ciudată, Liza, am început 
eu, bâlbâindu-mă şi ştiind că tocmai aşa n-ar trebui să 
încep. 

— Nu, nu, să nu-ţi închipui mai ştiu eu ce! am strigat, 
văzând-o că roşeşte brusc. Nu mi-e ruşine de sărăcia mea. 
Dimpotrivă, sunt mândru de ea. Sunt sărac, dar curat. Se 
poate să fii sărac şi curat, am bâiguit eu. De fapI. Vrei un 
ceai? 

— NU. Dădu ea să refuze. 

— Stai puţin! 

Am sărit de pe canapea şi am dat fuga la Apollon. Doar 
trebuia să dispar undeva. 

— Apollon, i-am şoptit eu cu o grabă înfrigurată, 
aruncându-i pe masă cele şapte ruble pe care le ţinusem tot 
timpul în pumnul strâns, ia-ţi simbria; vezi şi tu, ţi-o dau; în 
schimb, eşti obligat să mă salvezi; adu imediat de la bodegă 
nişte ceai şi zece pesmeţi. Dacă nu vrei să te duci, mă 
nenoroceşti! Nu ştii ce femeie e. Ea e totul! Poate că-ţi 
închipuieşti ceva.! Dar nu ştii ce femeie e! 

Apollon, care se apucase deja de lucru şi îşi pusese 
ochelarii, fără să-şi lase acul jos, s-a uitat mai întâi pieziş la 
bani; apoi, fără să-mi acorde nici o atenţie şi 


nerăspunzându-mi nimic, a continuat să-şi facă de lucru cu 
aţa pe care încă nu apucase s-o treacă prin urechile acului. 
Am aşteptat vreo trei minute, în picioare, cu braţele 
încrucişate î la Napoleon. Tâmplele îmi erau umede de 
transpiraţie; simţeam că sunt palid la faţa. Dar, slavă 
Domnului, pesemne că, uitându-se la mine, i s-a făcut milă. 
Terminând cu aţa lui, s-a ridicat încet de pe scaun, a împins 
scaunul încet, şi-a scos încet ochelarii, a numărat încet banii 
şi, în cele din urmă a ieşit încet din cameră, întrebându-mă 
peste umăr dacă să ia o porţie întreagă. Întorcându-mă la 
Liza, mi-a venit o idee: ce-ar fi să fug aşa cum sunt, în halat, 
unde-oi vedea cu ochii şi pe urmă - fie ce-o fi? 

M-am aşezat din nou. Fata mă privea neliniştită. Câteva 
minute am tăcut amândoi. 

— Îl omor! am strigat eu deodată, bătând cu pumnul în 
masă atât de tare, încât din călimară săriră stropi. 

— Vai, cum poţi vorbi aşa? strigă ea, cutremurată. 

— Îl omor, îl omor! zbieram eu, bătând în masă, înfuriat la 
culme, dar în acelaşi timp dându-mi foarte bine seama ce 
prostie e din partea mea să fiu atât de furios. 

— Nu ştii, Liza, ce înseamnă călăul ăsta pentru mine. E 
călăul meu. Acum s-a dus după pesmeţi; el. 

Şi deodată m-au podidit lacrimile. Aveam o criză. Mi-era 
tare ruşine printre sughiţurile de plâns; dar nu mă mai 
puteam stăpâni. 

Ea s-a speriat. „Ce-i cu d-ta! Ce-i cu d-ta!” striga mereu, 
agitându-se împrejurul meu. 

— Apă, dă-mi nişte apă, de-acolo! bâiguiam eu cu vocea 
slăbită dându-mi, de fapt, prea bine seama că m-aş putea 
lipsi de apă şi că nu-i nevoie să bâiguiesc cu vocea slabă. 
Dar, cum se zice, mă dădeam în spectacol ca să salvez 
aparențele, deşi criza era veritabilă. 


Mi-a dat apă, privindu-mă pierdută. În momentul acela 
Apollon a adus ceaiul. Brusc, mi s-a părut că ceaiul acela 
obişnuit şi prozaic este groaznic de indecent şi mizerabil 
după tot ce-a fost; am roşit. Liza se uita la Apollon şi chiar 
părea speriată. Acesta a ieşit fără să ne arunce măcar o 
privire. 

— Liza, mă dispreţuieşti? am întrebat, privind-o în ochi şi 
tremurând de nerăbdare să aflu ce gândeşte. 

Era fâstâcită şi n-a fost în stare să răspundă nimic. 

— Bea-ţi ceaiul! am spus eu înciudat. Mi-era necaz pe 
mine însumi, însă fireşte, ea trebuia să plătească oalele 
sparte. O furie grozavă împotriva ei începu brusc să fiarbă 
în inima mea; cred că eram în stare s-o omor. Ca să mă 
răzbun pe ea, m-am jurat în gând să nu scot o vorbă pe 
toată durata vizitei ei. „Din pricina ei s-a iscat totul”, mi-am 
Zis. 

Tăcerea noastră ţinea deja de cinci minute. Ceştile cu ceai 
rămăseseră pe masă; nu ne atingeam de ele: ajunsesem 
atât de departe, încât, într-adins nu voiam să-mi beau ceaiul 
ca s-o fac să se simtă şi mai prost; iar ea se jena să înceapă 
discuţia. De câteva ori, cu tristă nedumerire, s-a uitat la 
mine. Eu tăceam cu încăpățânare. Principalul mucenic 
eram, fireşte, eu însumi, pentru că eram pe deplin conştient 
de dezgustătoarea josnicie a prostiei mele duşmănoase şi, 
în acelaşi timp, nicidecum nu mă puteam abţine. 

— De-acolO. VreaU. Să plec de tot, dădu ea să înceapă, ca 
să rupă într-un fel tăcerea, dar, biata de ea, tocmai de asta 
nu trebuia să aducă discuţia în această clipă şi aşa stupidă, 
cu un om şi aşa stupid, cum eram eu. Până şi inima mea 
începu să geamă de milă pentru stângăcia şi sinceritatea ei 
inutilă. Dar ceva infam reprimă imediat în mine toată mila; 
chiar mă întărită şi mai mult: ducă-se toate la naiba! Mai 
trecură încă cinci minute. 

— Nu cumva te deranjez? începu ea sfios, de-abia auzit şi 
dădu să se ridice. 


Însă de îndată ce am văzut această primă scânteie de 
demnitate jignită, am început să tremur de furie şi m-am 
dezlănţuit. 

— De ce ai venit la mine? la spune! am început eu, 
înăbuşindu-mă şi chiar nemaiţinând cont de ordinea logică 
a gândurilor mele. Voiam să spun totul dintr-o dată, dintr-o 
suflare; nici măcar nu-mi puneam problema cu ce să încep. 

— De ce ai venit? Răspunde! Răspunde! am strigat eu, de- 
abia păstrându-mi luciditatea. Îţi spun eu, drăguţo, de ce ai 
venit. Ai venit pentru că ţi-am spus atunci vorbe miloase. 
Aşa că te-ai înduioşat şi ţi-a venit iar pofta de vorbe miloase. 
Află dar, află că atunci mi-am râs de tine! Şi acum rid. De ce 
tremuri? Da, am râs! înainte de a te întâlni, mă jigniseră cei 
cu care luasem dineul, chiar cei care au sosit atunci 
înaintea mea. Venisem ca să-l burduşesc în bătaie pe unul 
dintre ei, pe ofiţer; dar n-am apucat, nu i-am mai găsit 
acolo; aşa că trebuia să-mi vărs pe cineva supărarea, să-mi 
fac cheful, s-a întâmplat să dau de tine şi asupra ta mi-am 
deşertat răutatea, mi-am bătut joc de tine. Fusesem umilit, 
voiam să umilesc şi eu pe cineva; făcuseră din mine o cârpă 
de şters picioarele, voiam şi eu să-mi arăt puterea. Asta a 
fost, doar nu ţi-ai închipuit că am venit înadins ca să te 
salvez pe tine? Asta ţi-ai închipuit? Asta ai crezut? 

Ştiam că, poate, ea se va încurca şi nu va înţelege 
amănuntele; dar ştiam şi că va înţelege foarte bine 
esenţialul. Chiar aşa a fost. S-a făcut albă la faţă ca varul, a 
vrut să spună ceva, buzele i s-au crispat dureros; însă a 
căzut pe scaun ca şi cum i-ar fi dat cineva cu toporul în cap. 
Şi pe urmă, în timp ce mă asculta, a rămas cu gura căscată, 
cu ochii mari şi tremurând de-o spaimă cumplită. Cinismul, 
cinismul vorbelor mele o strivise. 

— Să te salvez! am continuat eu, sărind de pe scaun şi 
alergând încoace şi încolo prin faţa ei. De la ce să te salvez? 
Poate că sunt chiar mai rău decât tine. De ce nu mi-ai 
strigat de la obraz atunci, când îţi dădeam poveţe: „Da' tu 
ce cauţi aici, mă rog? Ai venit să-mi ţii lecţii de morală?” De 


putere, de putere aveam nevoie atunci, de joc aveam 
nevoie, ţineam morţiş să te văd plângând, înjosită, isterizată 
- iată de ce aveam nevoie atunci! Ai văzut doar că nici eu n- 
am rezistat până la capăt, pentru că-s un om de nimic, m- 
am speriat şi naiba ştie cum s-a făcut că, din prostie, ţi-am 
dat adresa. Păi încă nici nu apucasem bine să ajung acasă şi 
mă blestemam de mama focului pentru că ţi-am dat adresa. 
Te şi uram pentru că te-am minţit. Aşa-s eu: îmi place să 
mă joc cu vorbele, să-mi împuiez capul cu visări, dar în 
realitate, ştii ce: să vă ia dracul pe toţi, uite ce-i! Am nevoie 
de linişte. Pentru ca să fiu lăsat în pace, aş fi în stare să 
vând toată lumea, chiar acum, pe o copeică. Să se dărâme 
lumea sau eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-aşa, zic: 
dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna. 
Ştiai asta, ori nu? Uite, eu ştiu că sunt un nemernic, un 
ticălos, un egoist, un leneş. Şi trei zile am tremurat de 
teamă că o să vii. Ştii ce m-a neliniştit mai ales în aceste trei 
zile? Faptul că atunci am făcut-o pe eroul în faţa ta şi că o să 
mă vezi în halatul ăsta zdrenţuit, o să-ţi dai seama că-s calic 
şi respingător. Ţi-am spus mai înainte că nu mi-e ruşine de 
sărăcia mea; află că mi-e ruşine, mai mult decât orice mi-e 
ruşine, mă tem mai mult decât orice, mai mult decât dacă 
aş fura, pentru că-s atât de vanitos, de parcă aş fi fost jupuit 
de piele şi m-ar durea atingerea aerului. Nu-mi vine-a crede 
că încă nu ţi-ai dat seama că nu te voi ierta niciodată pentru 
că m-ai găsit în halatul ăsta, repezindu-mă, ca un căţeluş 
rău, la Apollon. Ia te uită: mântuitorul, fostul erou, se 
repede, ca o potaie parşivă, flocoasă, la lacheul lui, iar 
lacheul îşi râde de el! N-o să-ţi iert niciodată nici lacrimile 
mele de adineaori, când, ca o muiere făcută de ocară, nu 
mi-am putut stăpâni plânsul în faţa ta! Nici mărturisirile pe 
care ti le fac acum tot ţie n-o să ti le iert niciodată! Da, tu, 
numai tu trebuie să dai socoteală pentru tot, pentru că tu 
mi te-ai nimerit în cale, pentru că sunt un ticălos, pentru că 
sunt viermele cel mai scârbos, cel mai caraghios, cel mai 
meschin, cel mai prost, cel mai invidios dintre toţi viermii, 


care nu-s câtuşi de puţini mai buni ca mine dar - naiba ştie 
de ce! - nu se fâstâcesc niciodată; pe când eu o să primesc 
toată viaţa bobârnace de la fel de fel de lepădături: şi ăsta 
mi-e caracterul! Nu mă priveşte că tu n-ai cum înţelege 
toate astea! Şi de ce, de ce m-ar durea pe mine în cot dacă 
o să crăpi sau nu acolo? Nu-ţi dai seama că, după ce ţi-am 
spus toate astea, o să te urăsc şi pentru că ai fost aici şi ai 
ascultat? Doar omul se exprimă astfel numai o dată în viaţă, 
ba încă şi-atunci e cuprins de isterie! Ce mai vrei? De ce, 
după toate astea, mai stai în faţa mea şi mă chinuieşti, de ce 
nu pleci? 

Dar în acest moment s-a întâmplat deodată ceva ciudat. 

Mă obişnuisem până-ntr-atât să gândesc şi să-mi imaginez 
totul cum scrie la carte, ca şi cum toată lumea ar fi exact 
aşa cum am făurit-o eu în visele mele, încât nici nu mi-am 
dat seama din prima clipă că se întâmplă ceva ciudat. Şi 
iată ce s-a întâmplat: Liza, jignită şi călcată în picioare, a 
înţeles infinit mai mult decât îmi imaginam eu. Din toate 
acestea a înţeles ceea ce femeia, dacă iubeşte sincer, 
înţelege întotdeauna de la bun început şi anume: că eu 
însumi sunt nefericit! 

Sentimentului de spaimă şi jignire întipărit pe faţa ei îi luă 
locul o mirare amară. lar când m-am categorisit singur 
drept nemernic şi ticălos şi când mi-au dat lacrimile 
(debitasem toată tirada cu lacrimi în ochi), toată fiinţa ei 
păru cutremurată de convulsii. Voia să se ridice şi să mă 
oprească; iar când am terminat, nu a dat importanţă 
ţipetelor mele: „De ce eşti aici, de ce nu pleci?” ci faptului 
că, probabil, mi-a venit foarte greu să rostesc aceste 
cuvinte. Era şi timorată, biata de ea; se considera infinit mai 
prejos decât mine; cum să se înfurie, cum să se supere? 
Deodată a sărit de pe scaun cu un avânt de nestăvilit şi, 
avântată cu toată fiinţa ei spre mine, dar încă timidă şi 
neîndrăznind să se clintească din loc, îşi întinse mâinile spre 
mine. Atunci şi inima mea s-a muiat de tot. Atunci Liza s-a 
repezit brusc spre mine, mi-a înlănţuit gâtul cu braţele şi a 


izbucnit în plâns. N-am mai rezistat nici eu şi am început să 
plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. 

— Nu sunt lăsat. Nu pot fl. Bun! de-abia am reuşit să spun, 
apoi am ajuns până la canapea, m-am prăbuşit pe ea cu faţa 
în jos şi, cuprins de-o adevărată isterie, am plâns cu hohote 
un sfert de oră. Ea s-a lipit de mine, m-a îmbrăţişat şi a 
încremenit aşa. 

Partea proastă era că, totuşi, isteria trebuia să-mi treacă 
odată şi-odată. Şi iată-mă (ştiu că scriu un adevăr 
dezgustător) zăcând cu faţa în jos pe canapea, trântit de 
lipcă şi cu faţa înfundată în prăpădita mea de pernă de 
piele, am început să simt câte puţin, de departe, fără voie, 
dar implacabil, că acum îmi va fi jenă să-mi salt capul şi s-o 
privesc pe Liza în ochi. De ce-mi era ruşine? Nu ştiu, dar 
îmi era ruşine. Pe deasupra, în mintea mea tulburată, a 
fulgerat ideea că rolurile noastre s-au inversat definitiv, că 
acum ea era eroina, iar eu eram o creatură la fel de umilită 
şi zdrobită cum fusese ea în faţa mea atunci, noaptea, cu 
patru zile în urmă. Şi toate astea mi-au trecut prin cap încă 
din momentul când zăceam cu faţa în jos pe canapea! 

Dumnezeule! Oare o invidiam atunci? 

Nu ştiu, nici până acum nu mi-am putut da seama, însă 
atunci, desigur, înţelegeam lucrurile şi mai puţin decât 
acum. Ştiu că nu pot trăi fără să-mi manifest puterea, fără 
să fiu tiranul cuiva. DaR. Dar reflecţiile nu explică nimic şi, 
în consecinţă, n-are rost să-mi duc reflecţiile mai departe. 

Totuşi, mi-am învins jena şi am ridicat puţin capul; oricum 
tot trebuia să-l ridic odată şi-odată. Ei bine, şi acum sunt 
convins: tocmai din cauză că-mi era ruşine s-o privesc, 
deodată, în inima mea s-a aprins şi a răbufnit un alt 
sentimenI. Sentimentul dominaţiei şi al posesiunii. Ochii mi- 
au scânteiat de patimă şi i-am strâns mâinile cu putere. Cât 
o uram şi cât o doream în clipa aceea! Un sentiment îl 
amplifica pe celălalt. Aproape că semăna a răzbunare! Mai 
întâi pe faţa ei păru să treacă o umbră de nedumerire, chiar 


parcă de spaimă, dar numai pentru o clipă. Mă îmbrăţişă 
frenetic şi fierbinte. 

X. 

Peste un sfert de oră, cuprins de o nerăbdare turbată, 
alergam încoace şi încolo prin cameră, mă apropiam de 
peretele de scânduri şi, printr-o crăpătură, o urmăream pe 
Liza. Stătea în genunchi pe duşumea, cu capul pus pe 
marginea patului şi, probabil, plângea. Dar nu pleca şi 
tocmai asta mă scotea din sărite. De-acum ştia totul. O 
jignisem definitiv, daR. N-are rost să povestesc. Îşi dăduse 
seama că elanul pasiunii mele fusese într-adevăr o 
răzbunare, o nouă umilire a ei şi că urii mele de dinainte, 
care era aproape fără obiect, i se adăugase de-acum ura 
mea personală, invidioasă faţă de ea. De fapt, nu susţin că 
ea a înţeles totul exact; în schimb, înţelesese că eu sunt un 
om mârşav şi, mai ales, că nu-s capabil s-o iubesc. 

Ştiu, mi se va spune că e incredibil, că e incredibil ca un 
om să fie atât de rău, de prost ca mine; se va spune, poate, 
că a fost incredibil să n-o îndrăgesc sau măcar să-i 
preţuiesc dragostea. De ce să fie incredibil? în primul rând, 
n-o mai puteam îndrăgi deoarece, repet, pentru mine a iubi 
înseamnă să tiranizez şi să domin moral. Toată viaţa nici 
măcar nu mi-am putut imagina altfel de dragoste şi am 
ajuns până acolo, încât acum mă gândesc uneori că 
dragostea constă tocmai în dreptul de a-l tiraniza pe cel pe 
care îl iubeşti, drept pe care chiar el ţi-l dăruieşte de bună 
voie. Nici în visele mele din subterană nu-mi imaginam 
altfel dragostea, aceasta era pentru mine ca o luptă, o 
începeam întotdeauna cu ură şi sfârşeam cu victoria mea 
morală, după care habar n-aveam ce să fac cu persoana 
cucerită. De fapt, nu-i nimic incredibil în asta, dacă am 
izbutisem să ating un asemenea grad de descompunere 
morală, până-ntr-atâta mă dezobişnuisem de „viaţa vie”, 
încât fusesem în stare mai înainte să-i reproşez că a venit la 
mine ca să asculte „vorbe miloase”; dar nu-mi dădusem 
seama că nu venise câtuşi de puţin ca să asculte vorbe de 


milă, ci ca să mă iubească, deoarece pentru o femeie 
învierea este conținută tocmai în dragoste, mântuirea ei de 
la orice pierzanie şi renaşterea ei numai în dragoste pot fi 
aflate. De altminteri, n-o mai uram chiar foarte tare când 
mă agitam prin cameră şi-o pândeam prin crăpătura din 
peretele de scânduri. Mi-era doar insuportabil de greu că 
se afla aici. Voiam să dispară. „Linişte” îmi doream, doream 
să rămân singur în subterană. Neobişnuit cu ea, „viaţa vie” 
mă> apăsa atât de tare, încât îmi era greu să respir. 

Dar mai trecură zece minute şi ea tot nu se ridica, parcă 
uitase de toate. Am avut neruşinarea să ciocănesc încet în 
peretele de scânduri ca să-i aduc aminte. Deodată, a 
tresărit, s-a ridicat din loc şi s-a repezit să-şi caute 
basmaua, pălăria, haina de blană, parcă vrând să dispară 
undeva ca să scape de mine. Peste două minute a ieşit încet 
de după paravanul de scânduri şi mi-a aruncat o privire 
grea. Eu am zâmbit răutăcios, de altminteri forţat, doar de 
convenienţă şi am întors capul. 

— Rămâi cu bine! a spus, îndreptându-se spre uşă. 

Brusc, m-am repezit la ea, am înşfăcat-o de mână, i-am 
desfăcut palma, am puS. Şi i-am strâns-o la loc. Apoi, m-am 
răsucit imediat cu spatele şi am fugit repede în colţul 
celălalt al camerei, măcar să nu văd. 

Era cât pe ce să mint acum, să scriu că am făcut-o fără să 
vreau, nedându-mi seama, pierzându-mi capul din prostie. 
Dar nu vreau să mint şi spun de-a dreptul că i-am desfăcut 
palma şi i-am pus în eA. Din răutate. Ideea de a face una ca 
asta îmi venise de când umblam înainte şi înapoi prin 
cameră, iar ea stătea îngenuncheată dincolo de paravanul 
de scânduri. Dar iată ce pot spune cu siguranţă: deşi 
intenţionat, n-am făcut totuşi din inimă această cruzime, ci 
m-a împins la asta prostia pe care o aveam în cap. Această 
cruzime era atât de simulată, atât de cerebrală, atât de 
plăsmuită, livrescă, încât eu însumi n-am rezistat nici un 
minut. - mai întâi m-am retras iute în colţ ca să nu văd, iar 
apoi, cuprins de ruşine şi disperare, m-am repezit pe 


urmele ei. Am deschis uşa ce dădea în vestibul şi am 
început să trag cu urechea. 

— Liza! Liza! am strigat eu pe casa scării, însă fără curaj, 
cu jumătate de gură. 

N-am primit nici un răspuns, însă mi s-a părut că-i aud 
paşii pe treptele de jos. 

— Liza! am strigat mai tare. 

Nici un răspuns. Dar în aceeaşi clipă am auzit cum, jos, s-a 
deschis greu, scrâşnind, uşa cu geam care dădea în stradă, 
după care, trântită cu putere, s-a închis la loc. Bufnitura s-a 
rostogolit în sus pe scară. 

Plecase. Îngândurat, m-am întors în cameră. Mi-era 
cumplit de greu. 

M-am oprit în dreptul mesei, lângă scaunul pe care stătuse 
ea; priveam în gol. S-a scurs aşa un minut, când, dintr-o 
dată, m-am cutremurat: chiar în faţa mea, pe masă, am 
văzuT. Într-un cuvânt, am văzut o hârtie albastră de cinci 
ruble, boţită, aceeaşi bancnotă pe care, acum câteva 
minute, i-o îndesasem în palmă. Era bancnota aceea; alta 
nu putea fi; alta nici nu mai era în casă. Deci, când eu mă 
retrăsesem în colţul celălalt, Liza apucase s-o arunce pe 
masă. 

Ce să zic? Puteam să mă aştept că aşa va face. Puteam să 
mă aştept? Nu. Eram atât de egoist, până-ntr-atâta nu-i 
respectam pe oameni, încât nici măcar nu-mi imaginasem 
că va proceda aşa. Asta n-am mai suportat-o. Peste o clipă, 
ca un nebun, m-am îmbrăcat în grabă, am aruncat pe mine 
ce-am apucat la repezeală şi am dat buzna pe scară în urma 
ei. Când am ieşit în stradă, ea n-avea cum să se îndepărteze 
mai mult de două sute de paşi. 

Era linişte, ninsoarea cernea din cer şi fulgii cădeau 
aproape perpendicular, aşternând o pernă pe trotuar şi pe 
strada pustie. Nu se vedea nici un trecător, nu se auzea nici 
un zgomot. Felinarele clipoceau trist şi inutil. Am străbătut 
în fugă cei două sute de paşi până la intersecţie şi m-am 
oprit. „Ce drum o fi apucat? Şi de ce fug după ea? 


De ce? Ca să cad în genunchi în faţa ei, să izbucnesc în 
lacrimi de căinţă, să-i sărut picioarele, s-o implor să mă 
ierte! Asta aş fi vrut să fac; mi se rupea inima şi niciodată, 
niciodată nu-mi voi aminti fără durere această clipă. Dar la 
ce bun? m-am întrebat. Oare n-o voi uri, poate chiar mâine, 
tocmai pentru că astăzi i-am sărutat picioarele? Parcă sunt 
în stare s-o fac fericită? Oare astăzi, pentru a suta oară, nu 
mi-am aflat din nou preţul? Oare n-aş nenoroci-o? 

Stăteam în ninsoare, scrutam ceața tulbure şi mă 
gândeam la asta. 

„Şi nu-i mai bine, oare nu-i mai bine, mă întrebam eu mai 
apoi, întors deja acasă, înăbuşind cu fantezii durerea vie din 
inimă, nu-i mai bine că duce acum cu ea, pe vecie, jignirea? 
Păi jignirea e un fel de purificare; e conştiinţa cea mai 
usturătoare şi mai dureroasă! Chiar mâine i-aş întina 
sufletul cu fiinţa mea şi i-aş istovi inima. Pe când jignirea nu 
va mai muri de-acum niciodată în fiinţa ei şi, oricât de 
abjectă ar fi mocirla care o aşteaptă, jignirea o va înălța şi o 
va purificA. Prin ură. HM. Poate, şi prin iertare. Şi la drept 
vorbind, o să-i fie oare mai uşor din pricina asta?” 

Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare 
superfluă: ce-i preferabil - fericirea ieftină sau suferinţele 
sublime? Ei, ce-i preferabil? 

Aşa mi se năzărea în seara aceea, stând acasă, aproape 
doborât de durerea din suflet. Niciodată n-am mai îndurat 
atâta suferinţă şi atâtea păreri de rău; dar oare, când 
ieşeam în fugă din apartament, exista vreo îndoială că nu 
mă voi întoarce acasă de la jumătatea drumului? N-am mai 
întâlnit-o niciodată pe Liza şi n-am mai auzit nimic de ea. 
Adaug şi că pentru mult timp am rămas mulţumit de fraza 
despre foloasele oferite de jignire şi ură, cu toate că atunci 
era cât pe ce să mă îmbolnăvesc de inimă rea. 

Chiar şi acum, după atâţia ani, îmi aduc aminte de toate 
astea, nu ştiu cum, parcă prea penibil. Acum multe mi le 
amintesc penibil, daR. N-ar fi bine să-mi închei aici 
însemnările? Cred că am făcut o greşeală, începând să le 


scriu. În orice caz, mi-a fost ruşine tot timpul cât am scris 
această nuvelă: deci, asta nu mai e literatură, ci o pedeapsă 
corecțională. Căci, nu-i deloc interesant să înşir lungi 
poveşti despre felul cum, bunăoară, mi-am ratat toată viaţa 
din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din 
pricina insuficientei comunicări cu lumea, dezobişnuindu- 
mă de tot ce-i viu şi măcinându-mă în subterană cu răutatea 
mea vanitoasă; într-un roman e nevoie de un erou, iar aici 
sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou şi 
- ceea ce-i mai important - toate astea vor produce 
impresia cea mai neplăcută cu putinţă, deoarece ne-am 
dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa 
asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Ne-am dezobişnuit chiar 
într-o asemenea măsură, încât simţim uneori un fel de 
dezgust faţă de adevărata „viaţă vie” şi de aceea nici nu 
suportăm să ne amintească cineva de ea. Doar am ajuns 
până acolo, încât adevărata „viaţă vie” mai că n-o 
considerăm drept o muncă, aproape un fel de slujbă şi 
suntem de acord cu toţii, în sinea noastră, că tot mai bine e 
ca din carte. Şi la ce bun ne frământăm câteodată, la ce bun 
ne facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu ştim. Tot nouă ne- 
ar fi mai rău dacă ne-ar fi satisfăcute toanele, la încercaţi, ia 
daţi-ne, bunăoară, mai multă independenţă, dezlegaţi-i 
mâinile oricăruia dintre noi, lărgiţi-i sfera de activitate, 
slăbiţi-ne tutela şi nol. Păi vă încredinţez: imediat ne vom 
ruga să fim luaţi iarăşi sub tutelă. Ştiu că, poate, domniile 
voastre vă veţi supăra pentru asta pe mine, veţi începe să 
țipaţi şi să bateţi din picioare: «Pasămite, vorbeşte numai de 
d-ta şi de miseres din subterana d-tale şi să nu îndrăzneşti 
să spui: „noi toţi”». Daţi-mi voie, domnilor, doar să mă 
justific prin această toţime. În ce mă priveşte, în viaţa mea 
n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce domniile 
voastre n-aţi îndrăznit să duceţi nici până la jumătate, ba 
încă şi laşitatea v-aţi luat-o drept prudenţă, consolându-vă 
cu asta, amăgindu-vă singuri. Aşa că se prea poate ca eu să 
apar „mai viu” decât domniile voastre, la uitaţi-vă mai cu 


atenţie! Noi nici măcar nu ştim unde-o mai fi trăind viul 
acum, nici ce-i el, nici cum s-o fi numind. Lăsaţi-ne singuri, 
fără să avem cartea la îndemână şi ne vom încurca imediat, 
ne vom pierde - nu vom şti la ce să aderăm, la ce să ne 
conformăm; nu vom şti ce să iubim şi ce să urâm, ce să 
stimăm şi ce să dispreţuim. Nouă până şi oameni ne e greu 
să fim. - oameni cu trup propriu şi sânge, adevărat; ne e 
ruşine de asta, socotim că-i un lucru de ocară şi ne tot 
încăpăţânăm să fim un fel de oameni universali, ceva ce 
încă nu s-a pomenit. Suntem născuţi morţi, de fapt de mult 
nu ne mai naştem din părinţi vii şi asta ne place din ce în ce 
mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de 
a ne naşte însemnări din subterană cumva din idee. Dar 
ajunge; nu mai vreau să scriu „din Subterană”. 

De altfel, „însemnările” acestui paradoxalist nu se sfârşesc 
aici. N-a rezistat şi le-a continuat. Dar şi nouă ni se pare că 
ne putem opri aici. 

1 Fireşte, autorul însemnări lor este imaginar, aşa cum şi 
însemnările sunt imaginare. Şi totuşi persoane precum 
autorul acestor însemnări nu numai că pot, dar chiar 
trebuie să existe în societatea noastră, ţinând cont de 
împrejurările în care s-a format, în general, societatea 
noastră. Am vrut să înfăţişez publicului, mai evident decât 
în mod obişnuit, unul dintre caracterele timpului de curând 
apus. Acesta este unul dintre reprezentanţii generaţiei care 
încă îşi mai trăieşte ultimele zilE. În acest fragment, 
intitulat Subterana, persoana în cauză se prezintă singură, 
îşi expune opiniile şi parcă vrea să elucideze cauzele în 
virtutea cărora a apărut şi trebuia să apară în mediul 
nostru. În capitolul următor vom reproduce de-acum 
adevăratele „însemnări” ale acestei persoane, privitoare la 
câteva întâmplări din viaţa sa. 


SFÂRŞIT