Dostoiewski — Insemnari din subterana

F. M. DOSTOIEVSKI 


ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ 


PARTEA I. 

Subteranal 

Sunt un om bolnav. Sunt un om rau. Un om lipsit de farmec. Cred ca 
sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, n-am nici cea mai mica idee despre 
boala mea si nu stiu precis ce anume ma doare. Nu ma tratez si nu m-am 
tratat niciodata, desi am respect fata de medicina si de doctori. Pe deasupra, 
mai sunt si superstitios pana la exagerare; ei, macar atat de superstitios, incat 
sa am respect fata de medicina. (Sunt destul de cultivat ca sa nu fiu 
superstitios, însă sunt superstitios.) Nu, rogu-va, răutatea nu mă lasă sa ma 
tratez. Uite, sunt sigur ca asa ceva domniile voastre nu veti binevoi a pricepe. 
Asta-i, rogu-va, dar eu înţeleg. Desigur, n-aş fi în stare sa va lamuresc cui ii fac 
„un pustiu de bine” în cazul de fata, cu răutatea mea; ştiu prea bine ca 
doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie” dacă nu mă tratez la ei; ştiu mai 
bine decât oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi 
totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las' să 
mă doară şi mai tare! 

Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai 
înainte am avut o slujbă, acum n-o mai am. Am fost un slujbaş răutăcios. 
Eram grosolan şi îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, 
înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă proastă, dar 
n-o s-o şterg. Am scris-o crezând că va ieşi ceva foarte caustic; iar acum, după 
ce mi-am dat singur seama că n-am vrut decât să-mi dau nişte aere mârşave — 
nici gând s-o mai sterg!). Când se întâmpla ca de biroul la care sedeam eu se 
apropia câte-un om cu jalba în mână, ca să-mi ceară vreo lămurire, scrâşneam 
din dinţi la el şi simţeam o desfătare nesatioasa dacă izbuteam să-l mâhnesc. 
Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam de-a face cu oameni 
timizi: aşa-s cei cu jalbele, ştiţi şi dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu-l 
puteam înghiţi pe un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şi-şi zornăia 
oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am purtat război cu el. 
Până la urmă, l-am biruit. A încetat să şi-o mai zornăie. De altminteri, asta s-a 
întâmplat pe când eram tânăr. Dar ştiţi dv., domnilor, care era punctul 
principal al rautatii mele? Păi toată chestia, mârşăvia cea mai mare era că în 


fiecare clipă, chiar şi atunci cand imi värsäm cel mai mult fierea in mine, 
recunosteam cu rusine in sinea mea ca nu sunt rau, ca nu-s nici macar un om 
inrait, ca nu fac decat sa sperii vrabiile degeaba si cu asta ma distrez. Am 
spume la gură, dar ia aduceti-mi o papusica acolo, dati-mi un ceai cu zahăr si 
o să vedeţi că mă potolesc. Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi 
scrâşni din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, câteva luni voi suferi de 
insomnie. Aşa mi-era obiceiul. 

De fapt, mai adineaori m-am vorbit singur de rău spunând că am fost un 
slujbaş răutăcios. Din răutate m-am vorbit de rău. Pur şi simplu, mă tineam de 
ştrengării şi cu cei cu jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate n-am putut fi rău. 
Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate elemente, total opuse 
rautatii. Simteam cum colcăie elementele astea în mine. Ştiam că toată viata au 
colcăit în mine şi tot mă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de mi se 
făcea ruşine; mă impingeau până în starea de convulsii — şi, până la urmă, mi 
s-a urât de ele, ah, ce mi s-a mai urât! Nu cumva vi s-o fi părând, domnilor, că 
mă căiesc de ceva în faţa dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt sigur că vi 
se pare. De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi pasă dacă aşa vi se pare. 

Nu rău, dar nici măcar altcumva n-am izbutit să ajung: nici rău, nici 
bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. lar acum îmi duc zilele, 
câte mi-au mai rămas, în ungherul meu, întărâtându-mă cu consolarea 
răutăcioasă, care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face nimic 
din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, rogu-vă, un om deştept 
din veacul al nouăsprezecelea trebuie şi este obligat din punct de vedere moral 
să fie o fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant 
— trebuie să fie o fiinţă eminamente mărginită. Asta-i convingerea mea, la cei 
patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi când te gândeşti că 
patruzeci de ani înseamnă viata întreagă; doar înseamnă batranetea cea mai 
adâncă. Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la 
raspundeti-mi sincer, cinstit. 

Cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăieşte: 
prostii si ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să le-o spun de la obraz, tuturor 
acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb şi parfumati! 
Lumii întregi o să i-o spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc aşa pentru că o 
să trăiesc până la şaizeci de ani. Până la şaizeci de ani o să trăiesc! O să trăiesc 
până la optzeci de ani! Stati putin! Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul. 

Veţi fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să radeti? Şi în 
privinţa asta ati greşit. Nu sunt catusi de putin un om vesel cum vi se pare sau 
cum vi s-ar putea părea; de altfel, dacă, iritati fiind de aceasta vorbărie (şi simt 
deja că sunteţi iritati) v-ar trece prin cap sa mă întrebaţi: cine sunt eu? — va voi 
răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit ca să am ce mânca (dar 
numai pentru asta) şi când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele 
îndepărtate mi-a lăsat şase mii de ruble, m-am retras deîndată de la serviciu şi 
m-am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar 
acum m-am statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la 


marginea oraşului. Drept servitoare am o taranca bătrână, rea de proastă ce-i, 
care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la 
Petersburg, clima începe să-mi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele 
neînsemnate, viata va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu 
mai bine decât aceşti sfătuitori experimentați şi prea înţelepţi, care dau din cap 
plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu 
plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu. 

De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare 
plăcere? 

Răspuns: despre el însuşi. 

Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine. 

IL. 

Acum as vrea sa va povestesc, domnilor, indiferent daca doriti sau nu sa 
mă ascultati, de ce n-am reuşit să mă prefac nici măcar într-o insectă. Va 
declar solemn că de multe ori am vrut să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta 
n-am fost în stare. Vă jur, domnilor, că dacă eşti prea conştient, asta-i o boală, 
o boală adevărată, deplină. Pentru viaţa de toate zilele a omului ar fi fost mult 
prea suficientă conştiinţa umană obişnuită, adică o jumătate sau chiar un sfert 
din portia care îi revine unui om evoluat din nefericitul nostru secol al 
nouăsprezecelea şi care, pe deasupra, are îndoitul ghinion de a locui în 
Petersburg, cel mai abstract şi premeditat oraş de pe globul pământesc. 
(Oraşele se împart în premeditate şi nepremeditate.) Ar fi absolut suficientă, de 
pildă, conştiinţa cu care trăiesc aşa-zişii oameni spontani şi militanti. Pariez, 
credeţi că toate astea le scriu numai ca să vă fac praf, ba încă şi că dintr-o 
îngâmfare de prost gust îmi zornăiesc sabia, ca ofiţerul meu. Aş, domnilor, cine 
se poate lăuda cu bolile sale, ba încă şi să mai arunce praf în ochi cu ele? 

Adică, ce zic? Toţi fac aşa; tocmai cu bolile se laudă, iar eu cred că o fac 
mai mult decât oricare. Să nu ne contrazicem: obiectia mea este absurdă. 
Totuşi sunt întru totul convins că boală înseamnă nu numai foarte multă 
conştiinţă, ci şi orice conştiinţă. Insist asupra acestei idei. Să nu ne îndepărtăm 
de asta pentru moment. Uite ce vreau să-mi spuneţi: de ce, ca dinadins, chiar 
în acele clipe, da, chiar în clipele când eram cel mai capabil să conştientizez 
toate subtilitatile „a tot ce e frumos şi sublim”, cum se zicea cândva la noi, mi 
se întâmpla chiar atunci nu să conştientizez, ci să fac nişte lucruri atât de 
mizerabile, carE. Ei da, într-un cuvânt, ca dinadins, îmi dădeau ghes să le 
săvârşesc, când îmi dădeam cel mai bine seama că nu trebuie să le fac? Cu cât 
eram mai conştient de ce e bine şi de tot acest „frumos şi sublim”, cu atât mai 
adânc mă cufundam în tina mea şi cu atât mai capabil eram să mă 
impotmolesc în ea. Iar trăsătura cea mai importantă consta în faptul că toate 
acestea parcă nu existau întâmplător în fiinţa mea, ci parcă chiar trebuiau să 
existe. Ca si cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, nefiind catusi de 
puţin boală sau degradare, astfel încât, în cele din urmă, mi-a pierit şi cheful să 
lupt cu această degradare. Până la urmă mai că n-am ajuns să cred (şi, poate, 
chiar am ajuns să cred) că asta-i probabil starea mea normală. Dar mai întâi, la 


început, câte chinuri am răbdat in această luptă! Nu credeam că aşa li se 
întâmpla şi altora şi de aceea toată viaţa am tăinuit-o în sinea mea, ca pe un 
secret. Mi-era ruşine (poate, chiar şi acum îmi e ruşine); ajungeam până acolo, 
încât simţeam un fel de desfătare tainică, anormală, ticăloasă de-a mă întoarce 
câteodată, în cea mai mârşavă noapte petersburgheză, în ungherul meu şi să 
conştientizez intens că, iată, astăzi am făcut iar o porcărie, că ceea ce ai făcut 
iarăşi n-ai cum să mai indrepti şi în sinea mea, tainic, să-mi fac remuşcări, să 
mă zvârcolesc şi să mă chinuiesc până când, în cele din urmă, amărăciunea mi 
se transforma într-o dulcegărie ruşinoasă, blestemată şi, până la urmă, într-o 
desfatare categorică, serioasă! Da, in desfătare, în desfatare! Insist pe ideea 
asta. Tocmai de aceea am luat capăt de vorbă, pentru că vreau să aflu: au şi 
ceilalţi asemenea desfătări? Vă explic: desfătarea provenea tocmai din prea 
clara conştiinţă a înjosirii mele; din cauză că te simţi şi singur ajuns în dreptul 
ultimului zid; că asta-i rău, dar că nici nu putea să fie altfel; că de-acum nu 
mai ai cale de scăpare şi niciodată n-o sa mai fii alt om; că, dacă ti-ar mai fi 
rămas un pic de timp si de credinţă ca să poţi deveni orice altceva, cu siguranţă 
chiar tu n-ai dori să te transformi; chiar dacă ai vrea, nici aşa n-ai avea nimic 
de făcut, pentru că în realitate, poate, nici n-ai fi avut în ce te preface. Însă cel 
mai important lucru, sfârşitul sfârşiturilor e că totul se petrece conform legilor 
normale şi principale ale conştiinţei intense si din inertia care decurge în mod 
direct din aceste legi şi, prin urmare, nu numai că e imposibil să te transformi, 
ci si, pur şi simplu, ţi-e imposibil să faci ceva. Reiese, de pildă, ca o consecinţă 
a conştiinţei intense: ai dreptate că eşti ticălos, ca şi cum ticălosul s-ar simţi 
consolat dacă simte singur că e într-adevăr ticălos. Dar ajungă-mi. Eh, am 
îndrugat verzi şi uscate, dar ce am explicat? Prin ce se explică aici desfătarea? 
Dar vă voi explica! O să-mi duc totuşi explicaţia până la capăt! De asta am şi 
pus mâna pe condei. 

Eu, de exemplu, sunt grozav de vanitos. Sunt suspicios şi supărăcios, 
precum un cocoşat sau un pitic, dar - zău! - am avut şi momente cand, dacă s- 
ar fi întâmplat să-mi tragă cineva o scatoalcă, eu, poate, chiar m-aş fi bucurat 
de asta. Vorbesc serios: cu siguranţă aş fi fost în stare să descopăr şi în asta un 
fel de desfătare, fireşte, desfătarea disperării, dar şi în disperare există 
desfătările cele mai fierbinţi, mai ales când eşti prea conştient de situaţia fără 
ieşire în care te afli. lar când capeti o scatoalca - păi te striveşte conştiinţa 
faptului că ai fost mânjit cu cine ştie ce catran. Important e că, oricum ai lua-o, 
reiese totuşi că întotdeauna primul vinovat de toate sunt eu şi, ceea ce-i mai 
jignitor, sunt vinovat fără vină şi, ca să zic aşa, conform legilor naturii. Vinovat, 
în primul rand, pentru că sunt mai deştept decât toţi dimprejurul meu. 
(Totdeauna m-am considerat mai deştept decât cei dimprejurul meu şi uneori — 
nu ştiu dacă vă vine să credeţi — chiar mă rusinam de asta. În orice caz, toată 
viaţa am privit cumva pe de lături şi niciodată n-am putut să mă uit drept în 
ochii oamenilor.) Vinovat, în sfârşit, că, chiar dacă aş avea mărinimie în mine, 
n-aş avea decât chinuri din pricina conştiinţei inutilitätii ei. Căci, cu siguranţă 
n-aş fi în stare să fac nimic din mărinimia mea: nici să iert, pentru că, poate, 


cel care m-a lovit a facut-o conform legilor naturii, iar legile naturii nu pot fi 
iertate; nici sa uit, caci, chiar daca la mijloc sunt legile naturii, e totusi jignitor. 
Însă, chiar dacă as vrea să nu fiu câtuşi de putin mărinimos, ci dimpotrivă, as 
dori să mă răzbun pe cel care m-a ofensat, nici să mă răzbun n-aş putea 
nicidecum, pentru că, desigur, nu m-aş putea hotări să fac ceva, chiar dacă aş 
putea. De ce nu m-aş putea hotări? Despre asta vreau să spun separat două 
cuvinte. 

III. 

Oare oamenii care ştiu să se răzbune şi, în general, să-şi apere interesele, 
cum fac ei asta, de-o pildă? Doar dacă îi cuprinde, să zicem, dorinţa de 
răzbunare, în acest timp nu mai rămâne nimic altceva în fiinţa lor decât acest 
sentiment. Un asemenea domn se năpusteşte drept spre ţintă, ca un taur 
furios, aplecându-şi coarnele şi doar un zid l-ar mai putea opri. (Apropo: în faţa 
zidului domni de-alde ăştia, adică oamenii spontani şi de acţiune, cedează în 
mod sincer. Pentru ei zidul nu-i ceva de ochii lumii ca, de pildă, pentru noi, 
oamenii care gândim şi, prin urmare, nu facem nimic; nu-i un pretext pentru a 
face cale întoarsă, un pretext în care alde noi nu credem, de regulă, singuri, dar 
de care ne bucurăm foarte mult. Nu, ei cedează cu toată sinceritatea. Zidul are 
pentru ei ceva liniştitor, moral-despovărător şi definitiv, aş zice, chiar ceva 
mistic. Dar despre zid — mai târziu.) Ei bine, tocmai pe omul spontan eu nu-l 
consider a fi un om adevărat, normal, cum ar fi vrut să-l vadă însăşi gingaşa lui 
mamă, natura, atunci când, galantă, l-a adus pe lume. Pe acest om îl invidiez 
de se varsă fierea în mine. E prost, aici nu vă contrazic, dar, poate, omului 
normal chiar prost i se cade să fie, de unde ştiţi că nu-i aşa? Poate-i chiar 
frumos să fie aşa. Şi cu atât mai mult sunt atât de convins de această, ca să-i 
zic aşa, bănuială, cu cât dacă, de pildă, am lua antiteza omului normal, adică 
pe un om intens conştient, neieşit, desigur, din sânul naturii, ci din retorta 
(asta-i de-acum aproape misticism, domnilor, dar am şi această bănuială), 
atunci acest om din retortă cedează uneori atât de mult în faţa antitezei sale, 
încât singur, cu intensa sa conştiinţă e de buna-credinta şi se socoate a fi un 
şoarece, nu om. Chiar dacă e un şoarece ce conştientizează intens, e totuşi 
şoarece, pe când celălalt e om şi prin urmare ş.a.m.d. Şi — ceea ce-i mai 
important - el e cel care se consideră şoarece; nimeni nu-l roagă s-o facă; si 
acesta-i un punct important. Dar să-l privim acum pe acest şoarece în acţiune. 
Să zicem, de pildă, că şi el e jignit (şi aproape întotdeauna e jignit de cineva) şi 
vrea şi el să se răzbune. Poate că-n fiinţa lui s-a acumulat mai multă ciudă 
decât in l'homme de la nature et de la verite. Dorinţa marunta, ticăloasă si 
josnică de a-i plăti celui care l-a jignit cu aceeaşi monedă îl râcâie poate şi mai 
mârşav decât pe l'homme de la nature et de la verite, pentru ca l'homme de la 
nature et de la verite, în virtutea prostiei sale înnăscute, socoteşte că 
răzbunarea sa e pur şi simplu un act de justiţie; pe când şoarecele, ca urmare a 
conştiinţei lui intense, neagă aici justiţia. Ajunge, în cele din urmă, la faptă, la 
actul răzbunării. Nenorocitul de şoarece, pe lângă ticăloşia sa originară, a 
apucat deja să se facă de râs îndrugând verzi şi uscate sub formă de întrebări 


şi îndoieli, savarsind tot atâtea alte ticăloşii: la o problema, a adăugat atâtea 
probleme nerezolvate, că vrând-nevrând împrejur se adună un fel de lături 
nefaste, un fel de mocirlă urât mirositoare, constând din îndoieli, tulburări şi, 
în sfârşit, din scuipăturile care cad asupra lui din partea celor activi şi 
spontani, care se manifestă peste tot în calitate de judecători şi dictatori, 
râzându-şi de el cât îi ţin gâtlejurile lor sănătoase. Fireşte, şoarecelui nu-i 
rămâne decât să dea a lehamite din labă, cu un zâmbet de dispreţ prefăcut, pe 
care nici el nu şi-l ia în serios, şi să se furiseze ruşinat în gaura lui. Acolo, în 
subterana lui infamă şi urât mirositoare, şoarecele nostru jignit, lovit şi 
batjocorit se cufundă de îndată în răutatea rece, veninoasă şi mai ales, veşnică. 
Timp de patruzeci de de ani la rând îşi va aminti, până la ultimele, până la cele 
mai penibile amănunte, jignirea indurata si de fiecare data va adăuga de la el 
amănunte şi mai penibile, zădărându-se cu răutate şi atatandu-se singur cu 
propria lui imaginaţie. Se va ruşina el însuşi de imaginaţia sa, dar totuşi îşi va 
aminti totul, va depăna în memorie totul, va scorni baliverne la adresa sa sub 
pretextul ca şi acestea ar fi putut să se întâmple - şi nu va ierta nimic. Se prea 
poate să şi înceapă să se răzbune, însă o va face cumva în răstimpuri, prin 
nimicuri, din dosul sobei, incognito, necrezând nici în dreptul său de a se 
răzbuna, nici în reuşita răzbunării şi ştiind dinainte că de pe urma acestor 
tentative de răzbunare tot el va avea de suferit de-o sută de ori mai mult decât 
cel pe care se răzbună şi că acesta s-ar putea să nici nu se scarpine. Pe patul 
de moarte fiind, iar îşi va aduce aminte totul, cu dobânda adunată între timp. 
Dar tocmai în aceasta rece, dezgustătoare semidisperare, semicredinta, în 
această autoînmormântare de viu, de amărăciune, în subterană, pentru 
patruzeci de ani, în impasul intens creat şi totuşi îndoielnic, în toată această 
otravă a dorințelor nesatisfăcute, pătrunse în fiinţă, în această febră a 
ezitărilor, în deciziile luate pe vecie şi în caintele care revin pentru câteva clipe. 
— în toate acestea constă elixirul acelei bizare desfătări de care v-am vorbit. Ea 
este atât de subtilă, uneori este atât de rezistentă în faţa conştiinţei, încât 
oamenii cât de cât marginiti sau, pur şi simplu, chiar oamenii cu nervii tari nu 
vor pricepe nici o iotă din ea. „Poate că nu vor înţelege, veţi adăuga, rânjind, 
domniile voastre, nici cei care n-au primit niciodată scatoalce” — şi în felul 
acesta îmi veţi face, elegant, aluzia ca, la viata mea, şi eu voi fi avut parte de o 
scatoalcă şi de aceea vorbesc ca un cunoscător. Pariez că aşa veţi crede. Dar fiţi 
pe pace, domnilor, n-am încasat scatoalca, deşi mi-e absolut indiferent ce 
părere veţi fi având în această privinţă. Poate regret eu însumi că am împărţit 
prea puţine scatoalce la viaţa mea. Dar ajunge, nici un cuvânt în plus pe 
marginea acestei teme extrem de interesante pentru dv. 

Continuu liniştit despre oamenii cu nervii tari, care nu înţeleg respectivul 
rafinament al desfătărilor. Aceşti domni, de exemplu, în anumite circumstanţe 
excepţionale, deşi mugesc ca taurii, cât îi tine beregata, totuşi, cum am spus 
deja, se potolesc numaidecat ajunşi fata în fata cu imposibilul. Imposibilul — 
deci zidul de piatră? Care zid de piatră? Ei bine, se înţelege: legile naturii, 
concluziile la care au ajuns ştiinţele naturale, matematica. Oho, cum se-apucă 


sa-ti demonstreze, de pilda, ca te tragi din maimuta, incat nici nu mai are rost 
sa te strambi, trebuie s-o iei de buna. Oho, cum se-apuca sa-ti demonstreze ca, 
in fond, un strop din propria ta osanza trebuie să-ţi fie mai scump decât o sută 
de mii de semeni şi în acest rezultat se vor rezolva până la urmă toate aşa- 
numitele virtuţi şi obligaţii şi toate celelalte aiureli şi prejudecăţi, aşa că n-ai ce 
face, trebuie să o iei şi pe asta de bună, pentru că-i vorba de doi ori doi, de 
matematică, la încercaţi să obiectati. 

„Nici vorbă, vor striga ei la domniile voastre, nu-i voie să protestezi: doi 
ori doi fac patru! Natura nu vă cere părerea, puţin îi pasă de dorinţele voastre, 
dacă vă plac sau nu vă plac legile ei. Sunteţi obligaţi s-o acceptaţi asa cum este 
ea, prin urmare să-i acceptaţi şi rezultatele. Zidul, deci, este ziD. EtC. Etc.” 
Doamne-Dumnezeule, păi ce-mi pasa mie de legile naturii şi ale aritmeticii, 
cand - cine ştie de ce — mie nu-mi plac aceste legi şi acest doi-ori-doi? Fireşte, 
n-o să sparg zidul cu fruntea dacă într-adevăr n-o să am putere ca să-l sparg, 
dar n-o sa mă resemnez în fata lui numai pentru că am un zid de piatră şi nu 
m-au ţinut puterile să-l sfărâm. 

Ca şi cum un asemenea zid de piatră e într-adevăr o consolare şi într- 
adevăr ar conţine măcar un cuvânt de împăcare numai şi numai pentru că e un 
doi-ori-doi-fac-patru. O, asta-i tâmpenia tâmpeniilor! Cu totul altceva-i să 
înţelegi, să constientizezi tot, toate imposibilitatile şi zidurile de piatră; să nu te 
impaci cu niciunul din aceste imposibilitati şi cu nici un zid de piatră, dacă ţi-e 
silă să te împaci; să ajungi, pe calea celor mai inevitabile combinaţii logice, la 
concluziile cele mai dezgustătoare pe marginea eternei teme că până şi de 
existenţa zidului de piatră eşti parcă tu însuţi prin ceva vinovat, deşi iarăşi e 
limpede ca lumina zilei că nu eşti câtuşi de puţin vinovat şi, în consecinţă, 
scrâşnind din dinţi, tăcut şi neputincios, să încremeneşti cu voluptate în 
inertie, visând la faptul că, după cum reiese, nici n-ai măcar pe cine să te 
înfurii, că ţinta furiei tale nu există şi, poate, n-o vei găsi niciodată, că la mijloc 
e o substituire, o măsluire, o trişare, că e pur şi simplu un hârdău cu lături, 
adică nu se ştie ce şi nu se ştie cine e la mijloc, însă, în pofida tuturor acestor 
incertitudini şi măsluiri, te doare totuşi şi, cu cât te cuprinde mai mult 
incertitudinea, te doare şi mai tare! 

IV 

„Ha-ha-ha! Păi după toate astea, dumneata o să descoperi desfătarea şi 
în durerea de dinţi!” veţi exclama, râzând. 

— Şi de ce nu? Şi în durerea de dinţi există desfătare, vă voi răspunde 
eu. O lună întreagă m-au durut dinţii; ştiu că există. Desigur, în cazul ăsta 
oamenii nu se înfurie pe tăcute, ci gem; dar gemetele nu sunt sincere, sunt 
gemete cu perfidie, şi-n perfidie e tot chichirezul. Tocmai în aceste gemete se 
exprimă desfătarea celui care suferă; dacă n-ar simţi desfătare de pe urma lor, 
nici nu s-ar mai apuca să geamă. E un exemplu bun, domnilor, şi-l voi 
dezvolta. În aceste gemete se exprimă, în primul rând, întreagă, umilitoarea 
lipsă de sens pe care durerea ta o divulgă în faţa conştiinţei noastre; întreaga 
legitimitate a naturii de care pe tine, fireşte, te doare-n cot, dar din pricina 


careia suferi totusi, iar ea nu. Se exprima constiinta faptului ca nu poti gasi un 
duşman vinovat de suferinţa pe care o induri, însă durerea există; conştiinţa 
faptului că tu, la un loc cu toţi Wagenheimii posibili, eşti pe de-a-ntregul robul 
dinţilor tăi; că dacă cineva are chef, te lasă durerea de dinţi şi, dacă n-are chef, 
or să te mai doară încă trei luni; şi că, în sfârşit, dacă încă nu eşti de acord şi 
protestezi totuşi, nu-ţi mai rămâne, pentru propria consolare, decât să te 
biciuieşti singur sau să loveşti cat mai dureros cu pumnul în zidul tău - altceva 
chiar că nu-ţi mai rămâne de făcut. Ei bine, de la aceste jigniri cumplite, de la 
aceste batjocuri, care nu se ştie ale cui sunt, începe, în sfârşit, desfătarea, care 
uneori ajunge până la cel mai înalt grad al voluptatii. Vă rog, domnilor, să 
trageţi cândva cu urechea la gemetele unui om cultivat al secolului al XIX-lea, 
care suferă de durere de dinţi, şi s-o faceţi aşa, cam în a doua sau a treia zi de 
suferinţă, când începe să nu mai geamă cum a gemut în prima zi, adică nu pur 
şi simplu din cauză că-l dor dinţii; nu geme ca un ţăran necioplit, ci ca un om 
atins de evoluţie şi de civilizaţia europeană, geme ca un om „care s-a lepădat de 
glie şi de temeiurile populare”, cum se zice acum. Gemetele lui devin cumva 
infame, obscen-înrăite şi nu contenesc zile şi nopţi de-a rândul. Şi doar ştie şi 
singur că gemetele nu-i aduc nici un folos; ştie mai bine decât oricine că 
degeaba îi extenuează şi îi enervează pe ceilalţi; ştie că până şi publicul, în faţa 
căruia el depune atâta râvnă, şi toată familia lui au început să-l asculte cu 
dezgust, că nimeni nu-l crede nici cât negru sub unghie şi toţi îşi zic în sinea 
lor că ar putea să geamă si altfel, mai simplu, fără înflorituri şi întorsături, că 
se alintă numai din răutate, din perfidie. Ei bine, tocmai în aceste apucături 
conştiente şi ruşinoase stă voluptatea. „Pasămite, vă necăjesc, vă sfâşii inima, 
nu las toată casa să doarmă. Asta-i, nu dormiti, simtiti şi voi în fiecare clipă că 
mă dor dinţii. Pentru voi, acum nu mai sunt erou, cum voiam să par altădată, 
nu-s decât un ins mârşăvel, un şnapan. Dar las' să fie aşa! Sunt foarte bucuros 
că m-ati dibuit. Vă e scarba să ascultați gemetele mele ticăloase? N-are decât 
să vă fie scârbă; vă trag acusi o înfloritură şi mai dezgustătoare.” Nici acum nu 
intelegeti, domnilor? Nu, se pare că, numai după o profundă evoluţie si 
conştientizare, omul poate înţelege toate sinuozitatile acestei voluptati! Radeti? 
Mă bucur foarte mult. Glumele mele, domnilor, sunt, desigur, de prost gust, 
sunt inegale, confuze, cu autosuspiciune. Dar asta-i din cauză că eu însumi nu 
mă stimez. Parcă un om conştient se poate stima cât de cât? 

A 

Spuneţi: poate, oare poate fi cât de cât stimat un om care, chiar şi în 
însuşi sentimentul propriei umilinte, a îndrăznit să descopere desfatarea? Si 
acum vorbesc aşa nu pentru că aş fi împins de cine ştie ce cainta dulceaga. De 
altfel, întotdeauna mi-a repugnat să zic: „lartă-mă, tată, nu mai fac” — şi nu 
pentru că n-aş fi fost capabil să rostesc aceste cuvinte, ci poate, dimpotrivă, 
tocmai pentru că eram prea capabil să le rostesc, şi încă cum! Ca un făcut, se 
întâmpla să intru în câte-un bucluc, de care nici cu visul, nici cu gândul nu 
eram vinovat. Asta era cea mai mârşavă chestie. Însă mă înduioşam totuşi, mă 
căiam, vărsăm lacrimi şi, fireşte, mă trăgeam singur pe sfoară, deşi nu mă 


prefaceam catusi de putin. Nu stiu cum, dar inima se tinea de marsavii. Aici nu 
puteam da vina nici măcar pe legile naturii, deşi legile naturii au fost totuşi cele 
care m-au nedreptăţit permanent şi cel mai mult în viaţa mea. Mi-e scârbă să- 
mi amintesc acum de asta, dar şi-atunci îmi era scârbă. Doar peste nici măcar 
un minut mi se întâmpla, de-acum cu ciudă, să-mi dau seama că totul e o 
minciună, o minciună, o dezgustătoare minciună de aruncat praful în ochi, 
adică toate aceste cainte, toate aceste înduioşări, toate aceste juruinte de 
schimbare în bine. Dar intrebati-ma: la ce bun mă schimonoseam si ma 
căzneam singur? Răspunsul: pentru că tare mă plictisisem să stau cu mâinile 
în sân; iată de ce mă apucam de tertipuri. Zău că-i aşa. Observati-va mai cu 
atenţie pe dumneavoastră insiva, domnilor, şi atunci veţi înţelege că asa e. Îmi 
născoceam singur aventuri şi-mi plăsmuiam viaţa, ca să trăiesc cumva şi eu. 
De câte ori nu mi s-a întâmplat, bunăoară, să mă supăr fără pricină, intr- 
adins; şi doar ştii şi singur că n-ai de ce să te superi, că o faci pe grozavul, dar 
te intariti până într-atâta, încât pana la urmă chiar ajungi să te superi. Toată 
viata m-a tras ata să fac asemenea năzbâtii, aşa că, în cele din urmă am ajuns 
să nu mai fiu stăpân pe mine însumi. O dată mi-a venit chef să mă 
îndrăgostesc cu de-a sila, ba chiar de două ori. Şi doar am suferit, domnilor, vă 
incredintez de asta. În adâncul sufletului nu-ţi vine să crezi că suferi, licăreşte 
râsul poznaş, dar totuşi sufăr, ba încă în modul cel mai adevărat, în toată 
legea; sunt gelos, îmi ies din fire. Şi totul din cauza plictisului, domnilor, totul 
din cauza plictisului; inertia mă strivise. Căci fructul direct, legitim, spontan al 
conştiinţei este inertia, adică şederea conştientă cu mâinile in sân. De asta am 
pomenit mai sus. Repet, zic sus si tare: toţi oamenii spontani si militantii sunt 
activi tocmai pentru că sunt obtuzi şi märginiti. Cum se explică asta? Păi uite 
cum: ei, ca o consecinţă a mărginirii lor, cauzele imediate şi secundare le iau 
drept primordiale, aşa că, în acest fel, se conving mai repede şi mai uşor decât 
alţii că au descoperit motivaţia imuabilă a faptelor lor, ceea ce-i face să se 
liniştească; or, ăsta-i lucrul cel mai important. Căci, pentru a intra în acţiune, 
trebuie să fii absolut liniştit în prealabil şi să nu-ţi mai rămână nici o îndoială. 
Dar eu, de pildă, cum să mă liniştesc? De unde să iau cauzele primordiale pe 
care să mă sprijin, unde mi-s motivațiile? De unde să le iau? Fac exerciţii de 
gândire şi, drept urmare, oricare cauză primordială târăşte deindata dupa ea 
încă una, şi mai primordială şi aşa mai departe, la nesfârşit. Aşa este esenţa 
oricărei conştiinţe şi gândiri. Deci, din nou, astea-s legile naturii. Aşa că, ce 
rezultă până la urmă? Acelaşi lucru. Amintiti-va: mai înainte am vorbit despre 
răzbunare. (Cu siguranţă, n-aţi înţeles nimic.) S-a spus: omul se răzbună 
pentru că găseşte în asta dreptatea. Deci, a descoperit cauza primordială, a 
descoperit motivaţia, adică: dreptatea. Cu alte cuvinte, e liniştit din toate părţile 
şi, în consecinţă se răzbună calm şi cu succes, fiind convins că face o treabă 
cinstită şi dreaptă. Însă eu nu văd aici dreptatea, nici virtutea n-o văd şi, prin 
urmare, dacă mă răzbun, o fac din răutate. Răutatea, fireşte, ar putea birui 
totul, toate îndoielile mele şi, deci, ar putea, cu foarte mare succes, să-mi ţină 
loc de cauză primordială tocmai pentru că ea nu este o cauză. Dar ce să fac, 


daca nici rautate nu am (doar mai adineaori tocmai de la asta am inceput)? Tot 
ca urmare a blestematelor legi ale constiintei, furia mea este supusa 
descompunerii chimice. Te uiti si vezi ca obiectul se volatilizeaza, temeiurile se 
evaporă, vinovatul nu-i de găsit, supararea nu mai e supărare, ci fatalitate, 
ceva de felul durerii de dinţi de care nu-i nimeni vinovat şi, în consecinţă, nu-ţi 
mai rămâne decât aceeaşi soluţie, adică să lovesti cu pumnii în zid, ca să te 
doară cât mai tare. Aşa că te laşi păgubaş, întrucât n-ai descoperit cauza 
primordială. Dar ia încearcă să te laşi în voia acestui sentiment orbeste, fără să 
judeci, fără cauza primordială, alungând conştiinţa măcar pentru un timp: 
apucă-te de urât sau de iubit, numai ca să nu stai cu mâinile în sân. Poimâine, 
cel mai târziu, vei începe sa te dispretuiesti pentru că, cu bună ştiinţă, te-ai 
tras singur pe sfoară. Drept rezultat: băşica de spumă si inertia. O, domnilor, 
eu doar, poate, mă consider om deştept numai pentru că toată viaţa n-am fost 
în stare nici să încep, nici să termin ceva. Bine, bine, sunt un flecar, un flecar 
impulsiv, regretabil, ca noi toţi. Dar ce să fac dacă menirea directă şi unică a 
fiecărui om deştept este flecăreala, adică bătutul cu bună ştiinţă al apei în 
piuă? 

VI. 

O, dacă aş sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aş stima 
atunci! M-aş stima tocmai fiindcă măcar lene sunt în stare să am în mine; 
măcar o insusire, parcă pozitivă, ar exista în mine, iar eu aş fi sigur de ea. 
Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneș. Deci, eşti definit cu precizie, deci 
se poate spune ceva despre tine. ,Lenes!” — păi ăsta-i un titlu, o menire, e o 
carieră, rogu-va. Nu glumiti, asa-i. As fi atunci membru de drept al celui mai 
select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu. Am cunoscut 
un domn care toată viaţa s-a mândrit cu faptul că se pricepe la vinurile lafite. 
Considera că ăsta-i meritul său pozitiv şi niciodată nu s-a îndoit de propria 
persoană. Şi nu împăcată, ci triumfătoare i-a fost conştiinţa când a murit; şi a 
avut perfectă dreptate. Şi eu mi-aş alege o carieră; aş fi leneş şi mâncău, dar nu 
unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos şi sublim. Cum vă place? Visez 
de mult la asta. La cei patruzeci de ani ai mei, „frumosul şi sublimul” mi-au 
scos peri albi; dar asta la patruzeci de ani, pe când atunci — o, atunci ar fi fost 
altfel! De îndată mi-aş fi găsit şi activitatea corespunzătoare, şi anume: să beau 
în sănătatea a tot ce e frumos şi sublim. Aş fi profitat de fiecare prilej pentru ca 
mai întâi să vărs o lacrimă în pocal, iar apoi s-o beau pentru tot ce e frumos şi 
sublim. Aş fi transformat atunci totul în frumos şi sublim; în fleacurile cele mai 
dezgustătoare şi indiscutabile aş fi găsit frumosul şi sublimul. M-aş fi făcut 
lăcrimos, precum un burete ud. Un pictor, de pildă, a pictat un tablou în 
maniera lui Ghe. Imediat beau în sănătatea artistului care a pictat tabloul în 
maniera lui Ghe, pentru că iubesc tot ce e „frumos şi sublim”. Un autor, de 
pildă, a scris „cum vrea fiecare”; imediat beau în sănătatea acestui „fiecare”, 
pentru că iubesc tot ce e „frumos şi sublim”. Aş pretinde să fiu stimat pentru 
asta, i-aş persecuta pe cei care nu şi-ar manifesta stima faţă de mine. Trăiesc 
în pace, mor triumfal — păi asta-i o minune, o întreagă minune! Mi-as înfoia 


ditamai burdihanul, mi-aş umfla o gusa cu trei etaje, mi-aş tinti înainte un nas 
atât de roşu, încât oricare trecător, uitându-se la mine, ar zice: „Ăsta mai zic şi 
eu plus! Uite ceva într-adevăr pozitiv!” Şi oricum aţi lua-o, tare-i plăcut să auzi 
asemenea aprecieri în secolul nostru negativist, domnilor! 

VII. 

Dar toate astea-s vise de aur. O, spuneti-mi cine a declarat primul, cine a 
proclamat primul că omul se dedă la josnicii numai pentru că nu-şi cunoaşte 
adevăratele interese; şi că, dacă i-ai lumina mintea, dacă i-ai deschide ochii 
asupra intereselor lui adevărate, normale, omul ar înceta pe loc a se mai deda 
la josnicii, de îndată ar deveni bun şi nobil, deoarece, luminat fiind şi 
înțelegând adevăratele sale avantaje, tocmai în bunătate şi-ar vedea propriul 
folos şi doar se ştie că nici un om nu poate acţiona cu bună ştiinţă împotriva 
propriilor avantaje şi că, prin urmare, ca să zicem aşa, ar începe să facă bine 
din necesitate? O, pruncul de el! O, copil curat şi nevinovat! Păi, în primul 
rând, unde s-a mai văzut, de-a lungul mileniilor, ca omul să acţioneze împins 
numai de propriul lui avantaj? Ce să facem cu milioanele de fapte care ne 
demonstrează că oamenii, cu bună ştiinţă, adică fiind cât se poate de conştienţi 
de avantajele lor, le-au lăsat pe al doilea plan şi s-au năpustit pe altă cale, la 
risc, la noroc, fără să fie siliţi — de nimeni si de nimic la asta, ci doar parca 
tocmai nedorindu-şi drumul arătat, taindu-si cu încăpățânare, cu îndărătnicie 
un altul, greu, absurd, croindu-şi-l aproape prin beznă. Înseamnă, deci, că 
această încăpățânare, această îndărătnicie le-au fost mai dragi decât orice 
avantaj. Avantajul! Ce-i acela avantaj? Oare vă veţi incumeta sa definiti absolut 
exact în ce constă avantajul omului? Şi ce-ar fi dacă uneori folosul omului nu 
numai ca poate, ci şi trebuie într-un caz sau altul să constea în a-ţi dori răul si 
nu binele? Şi dacă-i aşa, dacă un asemenea caz poate exista, praful şi pulberea 
s-a ales din regulă. Ce credeţi, există un asemenea caz? Radeti; radeti, 
domnilor, numai raspundeti: foloasele omului au fost oare calculate absolut 
precis? Oare nu apar unele care nu doar că nu au încăput, dar nici nu puteau 
să încapă în nici o clasificare? Căci dumneavoastră, domnilor, pe câte ştiu eu, 
întregul registru de foloase ale omului l-aţi luat ca o medie din datele statistice 
şi din formulele oferite de ştiinţele economice. Foloasele dV. Sunt: bunăstarea, 
bogăţia, libertatea, tihna şi aşa mai departe; aşa că un om care, de pildă, ar 
merge pe fata şi cu bună ştiinţă împotriva acestui registru, ar fi, după părerea 
domniilor voastre, la drept vorbind, şi după părerea mea, un obscurantist sau 
chiar nebun de legat, nu-i aşa? Numai că uite ce-i de-a mirării: de ce se 
întâmplă astfel că toate aceste statistici, toţi inteleptii şi iubitorii semintiei 
omeneşti, atunci când calculează foloasele omului, lasă mereu să le scape un 
folos? Nici măcar în calcul nu-l iau sub forma în care ar trebui să-l ia, şi doar 
de asta depinde tot calculul. Mare pagubă n-ar fi, ar fi de-ajuns să ia acest folos 
şi să-l treacă pe listă. Dar tocmai asta-i nenorocirea; folosul acesta enigmatic 
nu intră în nici o clasificare, nu încape în nici o listă. De pildă, am un amic. Ah, 
domnilor! Păi şi dV. Vă e amic; şi, de fapt, cui nu-i e el amic! Pregătindu-se să 
facă ceva, acest domn vă relatează de îndată, bombastic şi limpede, cum 


trebuie sa procedeze conform legilor ratiunii si ale adevarului. Mai mult chiar: 
va va vorbi cu emotie si pasiune despre interesele adevarate, normale ale 
omului; cu ironie, îi va mustra pe prostanacii miopi, care nu înţeleg nici 
propriile lor foloase, nici valoarea adevarata a virtutii; si peste exact un sfert de 
ora, fara vreun motiv neasteptat, dinafara, ci in virtutea a ceva interior, a ceva 
mai tare decât interesele lui, o va face boacana de tot, adică va proceda exact pe 
dos faţă de cele spuse de el însuşi: şi împotriva legilor raţiunii, şi în pofida 
propriului interes, într-un cuvânt, împotriva a tot şi a toate. Vă previn că 
amicul meu e un personaj colectiv şi de aceea e cam greu să-l învinuiți numai 
pe el. Asta-i, domnilor, oare n-o fi existând într-adevăr ceva la care mai fiecare 
om ţine mai mult decât la cele mai mari foloase ale lui, sau (ca să nu încălcăm 
logica) n-o fi existând un folos anume, cel mai folositor dintre toate (tocmai cel 
trecut cu vederea, despre care vorbeam adineaori), care este cel mai important 
şi mai folositor folos şi de dragul căruia, la nevoie, omul e gata să meargă 
împotriva tuturor legilor, adică împotriva raţiunii, onoarei, tihnei, bunăstării — 
într-un cuvânt, împotriva tuturor acestor lucruri frumoase şi utile, numai şi 
numai pentru a ajunge la folosul primordial, cel mai folositor, care îi este cel 
mai drag dintre toate? 

— Bine, dar tot de-un folos este vorba, mă veţi întrerupe dv. Dati-mi voie, 
o să mai avem şi alte explicaţii şi nu calamburul e problema, ci faptul că folosul 
acesta e remarcabil tocmai pentru că năruie toate clasificările noastre şi surpă 
permanent toate sistemele alcătuite de către iubitori ai semintiei omeneşti in 
numele fericirii semintiei omeneşti. Într-un cuvânt, pune bete-n roate peste toT. 
Însă înainte de a vă spune care-i acest folos, vreau să mă compromit personal 
şi de aceea vă declar cu impertinenta că toate aceste minunate sisteme, toate 
aceste teorii care-i explică omenirii interesele sale adevărate, normale pentru ca 
ea, omenirea, tinzând în mod necesar spre împlinirea acestor interese, să 
devină de îndată bună şi nobilă. — deci, totul, deocamdată, este, după părerea 
mea, doar logistică şi nimic mai mult! Da, rogu-vă, logistică! Căci a susţine 
această teorie a înnoirii întregii semintii omeneşti printr-un sistem de interese 
ale aceleaşi semintii înseamnă, după părerea mea, aproape acelaşi lucru cU. Să 
zicem, a susţine, de pildă, urmându-l pe Buckle, că de pe urma civilizaţiei omul 
se îmblânzeşte şi, prin urmare, devine mai puţin feroce şi mai puţin înclinat 
spre război. Logic, mi se pare, aşa reiese din ce spune el. Dar omul e în aşa hal 
ataşat de sistem şi de concluzia logică, încât e gata să deformeze cu buna 
ştiinţă adevărul, e gata să se prefacă a fi orb şi surd, numai ca să-şi justifice 
logica. Dau acest exemplu tocmai pentru că este unul foarte clar. Păi, uitati-va 
împrejur: sângele curge gârlă şi fierbe atât de zglobiu, încât zici că-i şampanie. 
Asta-i secolul nostru, veacul al nouăsprezecelea, în care a trăit si Buckle. Asta-i 
Napoleon, şi cel mare, şi cel de acum. Asta-i America de Nord, alianţa eternă. 
Asta-i, în sfârşit, caricaturalul Schleswig-Holstein. Deci, ce imblanzeste în noi 
civilizaţia? Civilizaţia nu dezvoltă in om decât multilateralitatea simturiloR. Si 
nimic altceva. Şi prin dezvoltarea acestei multilateralitati omul ar putea sa 
evolueze până într-atât, încât să-şi găsească desfătarea în sânge. Doar aşa ceva 


i s-a mai întâmplat. Ati remarcat, că vărsătorii de sânge cei mai rafinati au fost 
domnii cei mai civilizati, cărora alde Atilla sau Stenka Razin nu le ajung nici 
până la glezne şi, dacă ei nu ne sar în ochi precum Atilla sau Stenka Razin, 
asta se întâmplă tocmai pentru că îi întâlnim prea des, sunt prea obişnuiţi, au 
ajuns să ne fie familiari. În orice caz, dacă de pe urma civilizaţiei omul nu a 
ajuns mai setos de sânge, cu siguranţă a devenit feroce într-un fel mai rău, mai 
scârbos, decât altădată. În vărsarea de sânge, el vedea mai înainte dreptatea şi, 
cu conştiinţa împăcată, îl extermina pe cel care trebuia stârpit; însă acum, deşi 
considerăm că vărsarea de sânge e o mârşăvie, ne săvârşim de această 
mârşăvie mai cu sârg decât altădată. Ce-i mai rău? Decideti singuri. Cleopatrei 
(scuzati-mi acest exemplu din istoria Romei) îi plăcea să înfigă ace de aur în 
sânii sclavelor ei şi-şi găsea desfătarea în tipetele şi zvarcolirile lor. Veţi spune 
că asta a fost, relativ vorbind, în timpuri barbare; că şi acum timpurile sunt 
barbare pentru că, (vorbind tot relativ) şi acum se mai înfig ace; că şi acum 
omul, deşi a învăţat să vadă uneori mai limpede decât în timpurile barbare, 
încă nici pe departe nu s-a deprins să procedeze aşa cum îi recomandă 
rațiunea şi ştiinţele. Dar sunteţi totuşi pe deplin convinşi că omul se va 
deprinde negresit, după ce se va vindeca cu totul de unele năravuri vechi, 
proaste şi când bunul simţ şi ştiinţa îi vor reeduca omului firea şi i-o vor 
îndrepta-o pe un făgaş normal. Sunteţi siguri că atunci omul va înceta să mai 
greşească de bunăvoie şi, ca să zicem aşa, nici de nevoie nu va vrea să-şi 
despartă voinţa de interesele sale normale. Mai mult decât atât: atunci, spuneţi 
dv., însăşi ştiinţa îl va învăţa pe om (deşi ăsta-i deja un lux, după părerea mea) 
că în realitate nu are nici voinţă, nici capricii, că nu le-a avut niciodată, şi că 
toată fiinţa lui nu-i altceva decât o clapă de pian sau un buton de orga; şi ca, 
pe deasupra, orice ar face el, fapta nu se săvârşeşte câtuşi de puţin din voinţa 
lui, ci de la sine, conform legilor naturii. Prin urmare, e suficient să fie 
descoperite aceste legi ale naturii şi omul nu va mai da socoteală pentru faptele 
lui şi va duce o viaţă extrem de uşoară. Se înţelege de la sine că toate faptele 
omeneşti vor fi calculate din aceste legi, matematic, precum tabelele de 
logaritmi, până la 108.000 şi trecute in calendar; sau - ceea ce e si mai bine — 
vor apărea nişte ediţii bine intenţionate de felul actualelor lexicoane 
enciclopedice, în care totul va fi calculat şi notat cu precizie, încât de-acum nu 
vor mai exista pe lume nici fapte, nici peripeții. 

Atunci — asta tot dV. O spuneţi — vor apărea noi relaţii economice, de-a 
gata, calculate şi ele cu precizie matematică, aşa că într-o clipă vor dispărea 
toate întrebările posibile numai pentru că acestea vor primi toate răspunsurile 
posibile. Atunci se va clădi palatul de cleştar. Atunci. Ei, atunci, într-un 
cuvânt, va veni în zbor pasărea Kagan. Desigur, nu se poate garanta catusi de 
putin (asta o spun eu, de la mine) că atunci, bunăoară, n-o să ne plictisim 
îngrozitor de mult (căci ce-ţi mai rămâne de făcut, atunci când totul va fi 
calculat conform tabelelor?), în schimb totul va fi extrem de rezonabil. Fireşte, 
câte nu poţi scorni din plictiseală! Doar şi acele de aur tot din plictiseală se 
înfig, dar asta încă n-ar fi nimic. Mizerabil e (tot eu spun asta) că nu-i mare 


lucru sa se bucure atunci oamenii chiar si de acele de aur. Caci omul e prost, 
fenomenal de prost. Adica, desi nu-i prost deloc, e, in schimb, atat de ingrat 
încât, oricât ai căuta, n-ai găsi fiinţă care să-i semene. Doar eu, de pildă, nu m- 
aş mira deloc dacă îşi va face apariţia un gentleman cu o fizionomie vulgară 
sau, mai bine zis, retrogradă şi batjocoritoare, care îşi va pune mâinile în 
solduri şi ne va spune tuturor: ce ziceti, domnilor, n-ar fi bine să dăm naibii 
toată cumintenia asta, să-i tragem un picior de să se-aleagă praful din ea, 
numai cu scopul de a trimite la mama dracului toţi logaritmii ăştia, iar noi să 
putem trăi iarăşi după cum ne taie capetele noastre proaste? Asta încă n-ar fi 
nimic, însă partea dureroasă e că isi va găsi negreşit adepţi: aşa-i făcut omul. 
Şi asta dintr-un moft, pe care s-ar părea că nici nu merită să-l mai pomenim: 
tocmai din cauză că omului, oricând şi oriunde, orice ar fi fost el, i-a plăcut să 
acţioneze după bunul lui plac şi nicidecum aşa cum îi dictau raţiunea şi 
interesul; poţi vrea ceva şi împotriva propriului tău interes, iar uneori trebuie 
categoric să vrei (asta-i de-acum ideea mea). Vrerea ta personală, independentă 
şi liberă, capriciul tău, chiar şi cel mai năstruşnic cu putinţă, fantezia ta, 
incitată uneori până la nebunie - toate astea alcătuiesc folosul acela, trecut cu 
vederea, folosul cel mai folositor, care nu încape în nici o clasificare, din pricina 
căruia se duc mereu dracului toate sistemele şi teoriile. Şi de unde au scos-o 
inteleptii ăştia că omul are nevoie de o vrere rezonabilă, avantajoasă? Omul n- 
are nevoie decât de vrere de sine stătătoare, oricât l-ar costa ea şi oriunde l-ar 
duce. Dar şi vrerea asta dracul s-o mai ştie. 

VIII 

— Ha-ha-ha! Păi, dacă vrei, vrerea nici nu există de fapt! mă intrerupeti, 
râzând, domniile voastre. Chiar şi-n zilele noastre, ştiinţa a ajuns atât de 
departe cu disectia omului, încât chiar şi acum stim că vrerea şi aşa-numitul 
liber-arbitru nu sunt altceva decât. 

— Stati, domnilor, şi eu tot aşa voiam să încep. Mărturisesc, chiar m-am 
speriat. Tocmai voiam să strig că dracul s-o mai ştie pe vrere de ce depinde şi 
că slavă Domnului dacă-i aşa, însă mi-am amintit de ştiinţă sI. M-am blocat. Si 
chiar în momentul acesta ati început domniile voastre să vorbiti. Căci intr- 
adevăr, adică dacă se va descoperi vreodată formula tuturor vrerilor şi 
capriciilor noastre, de ce depind ele, din ce legi purced, cum se extind, încotro 
tind în cutare şi în cutare caz, adică dacă se va descoperi formula matematică 
adevărată. — atunci nu-i mare lucru ca omul să înceteze a mai vrea si va înceta 
cu siguranţă. Spuneţi şi dv.: ce chef să mai ai să vrei conform tabelului? Mai 
mult decât atât: imediat, din om, se va preface într-un buton de orgă sau în aşa 
ceva; pentru că ce-i omul fără dorinţe, fără voinţă şi fără vreri, dacă nu un 
buton de pe un valt de orgă? Ce părere aveţi? la să socotim probabilitățile: se 
poate întâmpla una ca asta sau nu? 

— Hm. - ziceti domniile voastre, vrerile noastre, în marea lor majoritate, 
sunt eronate din pricina părerii eronate pe care o avem cu privire la foloasele 
noastre. Tocmai de asta vrem câteodată neghiobii curate, pentru că în aceste 
neghiobii, din prostie, vedem calea cea mai uşoară pentru atingerea unui folos 


pe care ni l-am pus dinainte in minte. Ei bine, dupa ce toate astea vor fi 
explicate, socotite pe un petic de hartie (ceea ce-i foarte posibil, intrucat ar fi o 
infamie şi o absurditate să crezi dinainte că omul nu va descoperi niciodată alte 
legi ale naturii). - atunci, fireşte, nu vor mai exista aşa-numitele dorinţe. Căci 
dacă vrerea va cădea vreodată la deplină învoială cu raţiunea, atunci doar vom 
gândi, nu vom dori, tocmai pentru ca nu se poate, bunăoară, pastrandu-ti 
raţiunea, să vrei un nonsens şi astfel să mergi cu bună ştiinţă împotriva 
raţiunii şi să-ţi doreşti singur răul. Şi întrucât vrerile şi rationamentele pot fi 
într-adevăr calculate, pentru că odată şi-odată vor fi descoperite legile aşa- 
numitului liber arbitru al nostru, deci -— si fără glume, vă rog — s-ar putea 
aranja ceva de felul unui tabel, aşa că într-adevăr şi de vrut vom vrea conform 
acestui tabel. Dacă mie, de pildă, mi se va calcula şi demonstra că dacă i-am 
dat cuiva cu tifla am făcut-o pentru că nu puteam să n-o fac şi că tocmai cu 
degetul acela trebuia să-i dau, atunci ce mai rămâne liber în fiinţa mea, mai 
ales dacă sunt un om cu carte şi am absolvit cursurile cine ştie cărei facultăţi? 
Doar atunci as putea să-mi calculez toată viata cu o anticipație de treizeci de 
ani; într-un cuvânt, dacă ar fi aşa, nici n-o să mai avem ce face, ar trebui 
oricum să acceptăm totul. De fapt, îndeobşte ar trebui să repetăm neobositi ca 
negresit în minutul cutare şi în circumstanţele cutare natura nu ne cere 
părerea; că trebuie s-o acceptăm ca atare, nu cum o vedem în fanteziile noastre 
şi dacă într-adevăr râvnim la tabel şi calendar saU. Sau chiar la retortă, atunci 
n-avem ce face, trebuie să acceptăm şi retorta! Că altfel, ne acceptă ea singură 
şi fără noi. 

— Mda, dar tocmai aici am ajuns în impas! Domnilor, scuzati-ma că am 
luat-o razna cu filosofeala; la mijloc sunt patruzeci de ani de subterană! 
Permiteti un pic de fantezie. Vedeţi dv.: raţiunea, domnilor, e un lucru bun, nu 
încape îndoială, dar rațiunea nu-i decât rațiune şi-i satisface omului numai 
capacitatea de a rationa, pe când vrerea este manifestarea întregii vieţi, adică a 
întregii vieţi a omului, cu tot cu rațiune şi cu toate scărpinările. Şi cu toate că, 
din această manifestare, viaţa noastră iese adeseori cam mizerabilă, e totuşi 
viata, nu o simplă extragere a rădăcinii pătrate. Eu, de pildă, absolut firesc, 
vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi 
satisfac doar capacitatea mea de a rationa, adică a douăzecea parte din toată 
capacitatea mea de a trăi. Ce ştie raţiunea? Rațiunea nu ştie decât ceea ce a 
apucat să afle (unele lucruri, poate, nici nu le va afla vreodată; chiar dacă nu-i 
o consolare, de ce n-am spune-o?), iar natura omenească acţionează toată pe 
de-a-ntregul, cu tot ce e în ea, conştient şi inconştient, şi chiar dacă minte, 
totuşi trăieşte. Bănuiesc, domnilor, că mă priviţi cu părere de rău; îmi repetati 
că un om cultivat şi evoluat, adică, într-un cuvânt, un om cum va fi omul viitor, 
nu poate deci, cu bună ştiinţă, să vrea ceva dezavantajos pentru el; ziceti, deci, 
că aşa ne învaţă matematica. Dar vă repet a suta oară: există un singur caz, 
numai unul, când omul poate într-adins, conştient să-şi dorească ceva 
dăunător, stupid, chiar extrem de stupid, şi anume: să aibă dreptul de a-şi dori 
ceva, mai stupid de care nu există nimic, şi să nu fie legat de obligaţia de a-şi 


dori numai lucruri destepte. Doar, domnilor, aceasta prostie imensa, acest 
capriciu s-ar putea sa fie cel mai convenabil lucru, pentru alde noi, din cate 
există pe pământ, mai ales in anumite cazuri. Printre altele, poate fi mai 
folositor decât toate foloasele chiar în cazul când ne face rău pe faţă şi 
contrazice cele mai lucide concluzii despre foloase, la care a ajuns raţiunea 
noastră. — pentru că în orice caz ne menajează ceea ce avem noi mai important 
şi mai scump, adică personalitatea şi individualitatea noastră. Unii, bunăoară, 
afirmă că într-adevăr asta e cel mai scump lucru pentru omenire; vrerea poate, 
fireşte, dacă vrea, să cadă la învoială cu raţiunea, mai ales dacă nu se 
exagerează cu asta şi se întrebuinţează în mod temperat; e un lucru util şi 
câteodată chiar lăudabil. Însă vrerea adeseori, chiar cel mai adesea, contrazice, 
cu încăpățânare desăvârşită, raţiunea şi. SI. Nu ştiţi şi dv., asta-i un lucru util 
şi câteodată chiar lăudabil? Domnilor, să presupunem că omul nu-i prost. 
(într-adevăr, nu ne putem pronunţa aşa la adresa lui măcar în virtutea faptului 
că, dacă ar fi prost, atunci cine, mă rog, ar mai fi deştept?) Dar dacă nu-i prost, 
e monstruos de ingrat! Fenomenal de ingrat. Chiar mă gândesc că cea mai 
bună definiţie a omului ar fi: fiinţă bipedă şi ingrată. Dar asta încă nu-i tot; 
acesta încă nu-i principalul lui defect; principalul lui defect e perpetua lui 
imoralitate, perpetuă de la potopul universal şi până la perioada Schleswig- 
Holstein din destinul omenesc. Imoralitate si, deci, nechibzuinta; căci se ştie 
demult că nechibzuinta nu are altă sursă decât imoralitatea, la încercaţi sa 
aruncaţi o privire asupra istoriei umanităţii; ei, ce vedeţi? Maretie? Mă rog, 
poate că şi măreție; numai colosul din Rodos şi tot ar fi ceva! Doar nu degeaba 
domnul Anaevski ne aduce la cunoştinţă faptul că, după părerea unora, ar fi 
făcut de mâna omului, însă alţii afirmă că ar fi făurit de însăşi natura. Atunci, 
diversitate? Mă rog, poate fi şi diversitate; ganditi-va ce trudă ar fi să cercetăm, 
în toate secolele şi la toate popoarele, numai uniformele de paradă ale 
militarilor şi civililor; cât priveşte uniformele funcţionarilor, aici ne-am putea 
chiar frânge gâtul; nici un istoric n-ar rezista. Monotonie? Da, mă rog, poate fi 
şi monotonie; se încaieră şi se tot încaieră, şi acum se încaieră, şi mai înainte s- 
au încăierat, şi după aceea s-au încăierat. — recunoasteti şi dV. Că asta-i din 
cale-afară de monoton, într-un cuvânt, despre istoria omenirii se poate spune 
totul, tot ce i s-ar părea năzări imaginaţiei celei mai zdruncinate. Un singur 
lucru nu s-ar putea spune că-l vedeţi - cumintenia. V-aţi poticni de la prima 
silabă. Şi chiar clipă de clipă dăm, în privinţa asta, peste o chestie: doar 
permanent apar în viata oameni cuminţi şi chibzuiti, înţelepţi şi iubitori ai 
semintiei umane, al căror principal scop în viata este tocmai de a se purta cat 
mai cuminte şi chibzuit, ca să zicem aşa, ca să-l lumineze prin persoana lor pe 
aproapele, mai precis, ca să îi demonstreze că se poate trăi pe lume şi cuminte 
şi chibzuit. Şi ce? Se ştie: mulţi dintre aceşti iubitori, mai devreme sau mai 
târziu, poate chiar spre sfârşitul vieţii, şi-au trădat principiile, împotmolindu-se 
în câte o tărăşenie, uneori chiar dintre cele mai indecente. Acum vă întreb: ce 
se poate aştepta de la om, în calitatea lui de fiinţă înzestrată cu asemenea 
însuşiri ciudate? N-aveti decât să-l coplesiti cu toate bunatatile pământeşti, n- 


aveţi decât să-l cufundati în fericire până peste cap, astfel încât bulbucii să iasă 
la suprafaţa fericirii, ca la suprafaţa apei; n-aveţi decât să-i oferiţi o îndestulare 
economică atât de mare, încât să nu-i mai rămână chiar nimic altceva de făcut 
decât să doarmă, să înfulece turtă dulce şi să se agite pentru necurmarea 
istoriei universale. — că şi-aşa omul, şi-aşa, numai din ingratitudine, numai ca 
să vă facă de ocară, tot vă va trânti o porcărie. Îşi va risca până şi turta dulce şi 
într-adins îşi va dori neghiobia cea mai dezastruoasă, absurditatea cea mai 
neeconomică numai şi numai pentru ca, în această cumintenie pozitivă, să-şi 
insinueze fantasticul său element păgubos. Anume visele sale fantastice, 
prostia sa cea mai vulgară va dori să şi le menţină, numai ca să-şi confirme (ca 
şi cum asta chiar ar fi o necesitate) faptul că oamenii sunt totuşi oameni, nu 
clape de pian, la care chiar dacă legile naturii cântă cu mâna lor, ameninţă 
totuşi să împingă cântatul până într-acolo încât în afara calendarului nu vei 
mai putea avea chef de nimic. Şi nu numai atât: chiar şi în cazul când într- 
adevăr ar fi o clapă de pian, chiar dacă i-ar demonstra omului această realitate 
matematic şi cu ajutorul ştiinţelor naturii, nici aşa nu şi-ar băga minţile în cap, 
ci va face dinadins ceva pe dos, numai şi numai din ingratitudine: numai 
pentru a-şi impune punctul de vedere. Iar în cazul în care nu va dispune de 
mijloacele necesare, va scorni totuşi distrugerea şi haosul, va născoci felurite 
suferinţe şi-şi va impune până la urmă punctul de vedere! Va slobozi blestemul 
prin lume şi, întrucât numai omul este capabil să blesteme (acesta-i deja 
privilegiul lui, prin care se deosebeşte în principal de alte animale), atunci, 
poate, numai prin blestem îşi va atinge scopul, adică se va convinge că într- 
adevăr e om, nu o clapă de pian! Dacă veţi spune că şi toate astea pot fi 
calculate din tabel, şi haosul, şi bezna, şi blestemul, aşa că însăşi posibilitatea 
calculului preliminar va curma totul şi rațiunea îşi va atinge țelul — atunci omul 
va profita de ocazie si va înnebuni, ca să nu aibă rațiune şi să-şi impună 
punctul de vedere! Cred în asta, dau seamă de asta, căci, după cât se pare, 
întreaga cauză a omenirii se reduce doar la posibilitatea omului de a demonstra 
clipă de clipă că e om, nu un buton! Pe spinarea lui, dar s-o dovedească; prin 
troglodism, dar s-o dovedească! Şi dacă aşa stau lucrurile, cum să nu 
păcătuim, cum să nu inaltam laude că încă nu s-a ajuns atât de departe şi ca 
deocamdată doar dracul ştie de ce o mai fi depinzând vrerea. 

Strigati la mine (numai daca mă invredniciti cu strigătele domniilor 
voastre) că nimeni nu-mi anulează voinţa; că aici toţi n-au altă grijă decât sa 
intervină cumva, să facă în aşa fel încât însăşi voinţa mea, prin propria ei 
voinţă, să coincidă cu interesele mele normale, cu legile naturii şi cu aritmetica. 

— Vai, domnilor, cum să mai fie vorba de propria ta voinţă, când se 
ajunge la tabel şi la aritmetică şi când numai doi-ori-doi-fac-patru va avea 
căutare? Şi fără voinţa mea doi ori doi va face patru. Multam de aşa voinţă 
proprie! 

IX. 

Domnilor, glumesc, fireşte, ştiu şi singur că gluma mea e nereuşită, însă 
nici nu se poate să luăm chiar totul în glumă. Poate că glumesc scrâşnind din 


dinti. Domnilor, ma chinuiesc niste intrebari; dati-mi raspuns la ele. Domniile 
voastre, de pildă, vreţi să-l dezbarati pe om de vechile lui năravuri şi să-i 
corijati voinţa în funcţie de ceea ce pretind ştiinţa şi bunul simţ. Dar de unde 
ştiţi că pe om nu numai că se poate, dar şi trebuie să-l transformați asa? De 
unde conchideti că omul are nevoie să se transforme asa? De unde trageţi 
concluzia că vrerea omului trebuie să se transforme aşa? Pe scurt, de unde ştiţi 
că această corijare îi va fi într-adevăr omului de folos? Şi, dacă ar fi să spunem 
lucrurilor pe nume, de unde şi până unde ştiţi cu siguranţă că nu mersul 
împotriva foloaselor adevărate, normale, garantate de argumentele raţiunii şi 
aritmeticii, îi este într-adevăr şi întotdeauna de folos omului şi că nu asta-i lege 
pentru întreaga omenire? Doar deocamdată asta nu-i decât o ipoteză a dv. Să 
zicem că este legea logicii, însă, poate, nu-i deloc a omenirii. Poate veţi fi 
crezând, domnilor, că sunt nebun? Permiteti-mi să am unele rezerve. Sunt de 
acord: omul este un animal prin excelenţă constructiv, menit să năzuiască în 
mod conştient spre un ţel şi să se ocupe cu ingineria, adică să-şi taie veşnic şi 
permanent un drum spre undeva, însă, poate vrea uneori să calce pe-alături 
tocmai pentru că e condamnat să-şi taie acest drum şi, pe deasupra, pentru că, 
oricât ar fi de prost în general omul activ şi spontan, totuşi uneori ajunge la 
concluzia că drumul, iată, aproape întotdeauna duce undeva şi că nu e 
important unde duce, ci să ducă, iar pruncul cuminte, neglijând ingineria, să 
nu se lase în voia lenei distrugătoare care, după cum se ştie, e mama tuturor 
viciilor. Omului îi place să edifice şi să taie drumuri, asta-i mai presus de orice 
îndoială. Dar totuşi de ce pune patimă, de asemenea, în distrugere şi haos? 
Asta spuneti-mi-o! însă despre asta tin să spun şi eu două cuvinte. N-o fi 
iubind, poate, atât de mult distrugerea şi haosul (căci e neîndoielnic că uneori 
tare le iubeşte, asta-i aşa) pentru că instinctiv se teme să ajungă la ţintă şi să 
încheie edificarea clădirii? N-aveti cum să ştiţi, poate că această clădire nu-i 
place decât de la distanţă, nicidecum din apropiere; poate nu-i place decât s-o 
edifice, nu să şi trăiască în ea, oferindu-le-o apoi aux animaux domestiques, 
cum ar fi furnicile, berbecii etC. Etc. Uite, furnicile au cu totul alte preferinţe. 
Ele au o clădire extraordinară de acelaşi fel, care nu poate fi în veci dărâmată — 
muşuroiul. 

Onorabilele furnici au început cu musuroiul, probabil că tot cu 
musuroiul vor termina, ceea ce conferă cinste constantei şi pozitivismului lor. 
Însă omul e o fiinţă usuraticä, reprobabilă şi, poate, ca unui jucător de şah, 
nu-i place decât procesul atingerii scopului, nu şi scopul în sine. Şi cine ştie (e 
imposibil să garanteze cineva), poate că tot scopul spre care omenirea năzuieşte 
pe pământ nu constă decât din această continuitate a procesului de realizare, 
altfel spus - din însăşi viata, nu din scopul propriu-zis care, fireşte, nu poate fi 
decât ceva ca doi ori doi fac patru, adică o formulă, iar doi ori doi fac patru, 
domnilor, asta nu mai e viaţă, ci începutul morţii. În orice caz, omul s-a temut 
mereu de acest doi ori doi fac patru, iar eu mă tem şi acum. Să zicem că omul 
nu face decât să caute acest doi ori doi fac patru, traversează oceanele, îşi 
sacrifică viaţa în această căutare, dar, zău, parcă îi e frică să găsească cu 


adevarat. Doar simte ca, de indata ce gaseste, nu va mai avea ce sa caute. 
Muncitorii, dupa ce termina lucrul, isi primesc cel putin banii, se duc la 
cârciumioară, nimeresc apoi la poliţie. — ei bine, au deci, ce face o săptămână 
întreagă. Dar omul unde să se ducă? De fiecare dată se observă la el un fel de 
jenă atunci când atinge asemenea scopuri. Ce-i drept, atingerea îi place, dar să 
nu fie o atingere completă, ceea ce, desigur, e teribil de ridicol. Într-un cuvânt, 
alcătuirea omului e comică; toate acestea, evident, conţin un calambur. Dar 
doi-ori-doi-fac-patru este, totuşi, ceva nesuferit. Doi-ori-doi-fac-patru nu-i, 
după părerea mea, decât o impertinenta. Doi-ori-doi-fac-patru se uită ca un 
filfizon, iti stă în drum cu mâinile în solduri, nu te lasă să treci si scuipa. Sunt 
de acord că doi-ori-doi-fac-patru este un lucru excelent; dar dacă ne apucăm să 
lăudăm totul, atunci şi doi-ori-doi-fac-cinci este uneori un lucruşor 
nemaipomenit de drăguţ. 

Şi de ce sunteţi atât de ferm şi solemn convinşi că numai normalul şi 
pozitivul, într-un cuvânt, că numai prosperitatea îi este omului avantajoasă? 
Nu cumva raţiunea greşeşte în privinţa avantajelor? Nu s-ar putea să-i placă la 
fel de mult şi suferinţa? Nu s-ar putea ca suferinţa să-i fie exact tot atât de 
avantajoasă ca şi prosperitatea? lar uneori omului îi place teribil de mult 
suferinţa, ţine la ea cu patimă, ceea ce-i un lucru ştiut, în privinţa asta nici n- 
are rost să cerem lămuriri de la istoria universală: intrebati-va pe dV. Înşivă 
dacă sunteţi om şi ati avut parte de câţiva ani de viata. După părerea mea 
personală, ar fi chiar întrucâtva indecent să ţinem numai la prosperitate. Bine 
sau rău, dar uneori e o mare plăcere şi să sfarami ceva. De fapt, eu nu tin 
mortis nici la suferinţă, dar nici la prosperitate nu tin. Tin mortiS. La capriciul 
meu, tin să-mi fie garantat când voi avea nevoie de el. Suferinta, bunăoară, nu 
este permisă în vodeviluri, ştiu asta. Într-un palat de cleştar nici nu-i de 
conceput; suferinţa înseamnă îndoială, înseamnă negare şi ce palat de cleştar 
mai e acela de care te poţi îndoi? Şi totuşi sunt convins că omul n-ar renunţa 
niciodată la suferinţa adevărată, adică la distrugere şi haos. Suferinta — păi ea e 
singurul mobil al conştiinţei noastre. Deşi am susţinut la început că, după 
părerea mea, conştiinţa este cea mai mare nenorocire a omului, ştiu totuşi că 
omul tine la ea şi n-ar da-o pe nici un fel de satisfacţii. Conştiinţa e, bunăoară, 
infinit mai presus decât doi ori doi. După doi ori doi, fireşte, nu-ţi mai rămâne 
nimic, nici de făcut, nici chiar de aflat. Nu va mai fi posibil decât să-ţi blochezi 
cele cinci simţuri şi să te cufunzi în contemplatie. Însă, atunci când omul are 
conştiinţă, deşi ajunge la acelaşi rezultat, adică tot nu va avea ce face, va putea 
cel puţin să se biciuiască uneori, iar asta îl mai înviorează cât de cât. Deşi 
situaţia e retrogradă, e oricum mai bine decât nimic. 

X. 

Credeţi în edificiul de cleştar, pe veci indestructibil, adică într-o clădire la 
care nici nu poţi scoate limba pe furiş, nici nu-i poţi da cu tifla, tinandu-ti 
mâna ascunsă în buzunar. Bine, dar eu, poate, mă tem de această clădire 
tocmai pentru că este din cleştar şi pe veci indestructibilă, tocmai pentru că nu 
voi putea scoate la ea limba pe furiş. 


Vedeti dv.: daca in loc de palat ar fi vorba de un cotet si daca ar incepe o 
ploaie, poate că m-aş băga in cotet ca să nu mă ude, însă cotetul nu-l voi lua 
drept palat din recunostinta ca m-a adapostit de ploaie. Radeti, spuneti chiar 
că în acest caz cotetul şi palatul sunt totuna. Da, va răspund eu, daca ar trebui 
să trăim numai ca să nu ne udăm. 

Dar ce să fac dacă mi-am băgat în cap ideea că oamenii nu trăiesc numai 
pentru asta şi că, dacă tot trebuie să trăiască, mai bine să trăiască în palate? 
Asta mi-e vrerea, asta mi-e dorinţa. O să mi-o razuiti de pe creier numai atunci 
cand îmi veţi fi schimbat dorinţele. Hai, schimbati-mi-le, ademeniti-ma cu 
altceva, oferiti-mi alt ideal. Dar deocamdată cotetul nu-l voi lua drept palat. 
Chiar dacă s-ar vădi că edificiul de cleştar e o scorneală, că nici n-are cum 
exista conform legilor naturii şi că l-am născocit numai în virtutea propriei mele 
prostii, în virtutea unor obisnuinte străvechi, nerationale ale generaţiei noastre. 
Nu-mi pasă că n-are cum exista. Oare nu-i totuna dacă există în dorinţele mele 
sau, mai bine zis, există, atâta timp cât există dorinţele mele? Poate că radeti 
din nou? N-aveti decât să radeti; accept toate persiflările şi totuşi n-o să spun 
că-s sătul atunci când mi-e foame; ştiu totuşi că nu mă voi astâmpăra în faţa 
unui compromis, în faţa unei permanente perioade nule, numai pentru că 
,zeroul” există conform legilor naturii şi există realmente. Nu voi accepta ca 
încununare a dorințelor mele o clădire imensă, cu apartamente pentru chiriaşi 
săraci, cu contract pe o mie de ani şi avându-l, pentru orice eventualitate, pe 
dentistul Wilgenheim pe firmă. Distrugeti-mi, spulberati-mi idealurile, aratati- 
mi ceva mai bun şi o să vă urmez. Veţi zice, poate, că nu merită să vă legaţi la 
cap cu mine; dar în acest caz aş putea şi eu să vă răspund cu aceeaşi monedă. 
Discutăm serios; şi dacă nu vreţi să mă invredniciti cu atenţia domniilor 
voastre, să ştiţi că n-o să mă ploconesc. Eu am subterana mea. 

Dar atâta timp cât trăiesc şi doresc, să mi se usuce mâna dacă voi căra 
măcar o cărămidă pentru clădirea acestui bloc de locuinţe! Nu vă uitaţi că 
adineaori am renegat edificiul de cristal numai din cauză că n-o să-l pot 
întărâta scotandu-mi limba la el. Asta n-am spus-o pentru că tare-mi place să 
scot limba. Poate că n-am fost supărat decât că, printre toate clădirile domniilor 
voastre, nu există până acum niciuna la care s-ar putea să nu-ţi vină să scoţi 
limba. Dimpotrivă, aş accepta să mi se taie limba de tot, numai din 
recunoştinţă, dacă s-ar putea aranja astfel încât eu însumi să nu mai am 
niciodată chef să scot limba. Nu mă priveşte că aşa ceva nu se poate aranja şi 
că trebuie să ne mulţumim cu apartamentele. De ce am în alcătuirea mea 
asemenea dorinţe? Oare voi fi fiind astfel alcătuit numai ca să ajung la 
concluzia că toată structura mea nu-i decât o cacialma? Oare la asta se rezumă 
țelul? Nu cred. 

De altminteri, ştiţi ceva? Sunt convins că subteranii de teapa mea trebuie 
ţinuţi în frâu. Unul ca noi, deşi e în stare să stea în subterană timp de 
patruzeci de ani, dacă iese la lumină şi scapă din frâu, atunci să ştiţi că 
vorbeşte, vorbeşte şi nu mai termină. 

XI. 


La urma urmei, domnilor: mai bine-i să nu faci nimic. Mai bună-i inertia 
conştientă! Prin urmare, trăiască subterana! Deşi am spus că fierbe fierea-n 
mine invidiindu-l pe omul normal, n-aş vrea să fiu în locul lui, în condiţiile în 
care îl văd (deşi nu voi conteni să-l invidiez. Nu, nu, în orice caz, subterana e 
mai avantajoasă!). Acolo cel puţin se poate. Eh! Păi şi acum mint! Mint pentru 
că ştiu şi eu, ca doi-ori-doi, că subterana nu-i deloc mai bună, că mai bun e 
altceva, cu totul altceva, ceva la care râvnesc, dar care e de negăsit pentru 
mine! La naiba cu subterana! 

Uite chiar ce ar fi bine în cazul de faţă: ar fi cel mai bine dacă aş crede 
măcar catusi de putin din tot ce am scris acum. Dar vă jur, domnilor, că nu 
cred nimic, nici un cuvintel nu cred din cele mâzgălite pana acum! Adică, să 
zicem, cred, dar în acelaşi timp, nu se ştie de ce, simt şi bănuiesc că mint de 
îngheaţă apele. 

— Atunci de ce-ai mai scris toate astea? Mă întrebaţi domniile voastre. 

— Uite de ce: dacă v-aş înfunda undeva pentru patruzeci de ani, 
lăsându-vă fără nici o ocupaţie, apoi aş veni la domniile voastre, în subterană, 
peste patruzeci de ani, ca să vă vizitez, unde credeţi că aţi ajunge? E oare 
posibil să laşi un om singur, fără ocupaţie, timp de patruzeci de ani? 

— Şi nu ţi-e ruşine, şi nu te simţi înjosit! îmi veţi zice, poate, clătinând cu 
dispreţ din cap. Eşti însetat de viaţă şi rezolvi problemele vieţii printr-o 
harababură logică. Şi ce sâcâitoare, ce impertinente sunt ieşirile d-tale, dar în 
acelaşi timp se vede ce frică ţi-e! Spui prostii şi eşti mulţumit de ele; spui 
obrăznicii, dar îţi e mereu teamă pentru ele si te scuzi. Sustii că nu te temi de 
nimic, ' ne lingusesti când ne afli părerea. Sustii că scrasnesti din dinţi dar în 
acelaşi timp te ţii de vorbe de duh ca să ne faci să râdem. Ştii că vorbele d-tale 
de duh nu sunt inteligente, dar, evident, eşti foarte mulţumit de virtuțile lor 
literare. Poate că, într-adevăr, s-a întâmplat să suferi, dar n-ai pic de respect 
pentru suferinţa dumitale; ai si adevărul în d-ta, dar n-ai pudoare; mânat de 
cea mai meschină vanitate, iti etalezi adevărul, il faci de ruşine, îl scoţi la 
tarabă. Vrei într-adevăr să spui ceva, dar ţi-e frică şi-ţi ascunzi ultimul cuvânt, 
pentru că n-ai curajul să-l rosteşti, posedat fiind doar de impertinenta fricoasă. 
Te lauzi cu conştiinţa, dar nu faci decât să şovăi, pentru că deşi mintea îţi 
funcţionează, inima iti e întunecată de dezmat si, fără să ai inima curată, nu 
există conştiinţă deplină, adevărată. Şi câtă insistenţă poţi avea, cerşeşti mila şi 
te fandosesti! Minciună, minciună, minciună! 

Fireşte, toate aceste cuvinte ale domniilor voastre le-am născocit chiar 
eu, acum. Şi ele sunt din subterană. Acolo, timp de patruzeci de ani, am stat 
cu urechea lipită de-o crăpătură, ascultandu-va cum rostiti asemenea cuvinte. 
Le-am inventat chiar eu, căci numai cuvintele se lasă inventate. Nu-i de-a 
mirării că mi-au intrat singure în cap şi au luat formă literară. 

Dar oare, oare sunteţi chiar atât de creduli, încât să vă imaginati că voi 
tipări toate astea, ba încă o să vi le şi ofer ca să le citiţi? Şi iată încă o 
nedumerire pe care trebuie să mi-o lămuresc: adică de ce vă tot numesc 
„domnilor”, de ce mă adresez domniilor voastre ca si cum într-adevăr mi-ati fi 


cititori? Marturisiri de felul celor pe care intentionez sa incep a le relata nu se 
obisnuieste sa fie tiparite si oferite altora spre lectura. Cel putin eu unul nu am 
in mine atata tarie, nici nu consider ca e necesar sa am. Dar vedeti dv.: mi-a 
trecut prin minte o fantezie si, fie ce-o fi, vreau sa o duc la indeplinire. Iata 
despre ce-i vorba: 

Printre amintirile oricărui om există lucruri pe care nu le dezvăluie 
tuturor, ci poate doar prietenilor. Există şi unele pe care nu le dezvăluie nici 
prietenilor, ci poate, doar sieşi, ba încă şi în secret. Dar există, în sfârşit, 
lucruri pe care omul se teme să le dezvăluie până şi lui însuşi, şi fiecare om 
cumsecade acumulează destule asemenea lucruri. Adică se întâmplă chiar aşa: 
cu cât omul e mai cumsecade, cu atât mai multe lucruri din astea are. Eu unul 
de-abia recent am îndrăznit să-mi amintesc unele peripeții din trecut, însă 
până acum le-am evitat, chiar cu un fel de îngrijorare. Dar acum, când nu doar 
mi le amintesc, ci m-am decis chiar să le aştern pe hârtie, iată la ce încercare 
am de gând să mă pun: e oare posibil să fii absolut sincer măcar cu tine însuţi 
şi să nu-ţi fie frică să rostesti tot adevărul? Apropo de asta fac următoarea 
observaţie: Heine afirmă că autobiografiile exacte sunt aproape imposibile şi că 
omul minte cu siguranţă când e vorba de propria lui persoană. După părerea 
lui, Rousseau, bunăoară, trebuie să fi minţit negreşit în confesiunea lui, ba 
chiar a minţit cu bună ştiinţă, din vanitate. Sunt convins că Heine are dreptate: 
imi dau foarte bine seama că uneori, împins numai de vanitate, poţi să te 
ponegreşti singur, atribuindu-ti crime pe de-a-ntregul; şi chiar înţeleg prea bine 
de ce gen poate fi această vanitate. Însă Heine se referea la un om care s-a 
confesat în faţa publicului. Eu, dimpotrivă, scriu doar pentru mine şi declar o 
dată pentru totdeauna că, chiar dacă scriu parcă adresându-mă unor cititori, 
n-o fac decât de ochii lumii, pentru că asa-i mai uşor de scris. E vorba de 
formă, doar de forma nudă şi cititori nu voi avea niciodată. Am mai spus-o. 

Nu vreau să fiu stânjenit de nimic în redactarea însemnărilor mele. Nu 
voi tine cont de nici o ordine şi de nici un sistem. Voi nota ceea ce-mi voi aduce 
aminte. 

Iată că aici, de pildă, v-aţi putea lega de cuvintele mele şi să mă întrebaţi: 
dacă într-adevăr nu mizezi că vei avea cititori, atunci de ce faci acum cu d-ta 
însuţi, ba încă pe hârtie, asemenea convenţii, că, adică, nu vei tine cont de nici 
o ordine şi de nici un sistem, că vei nota ceea ce-ţi vei aduce aminte etC. Etc.? 
De ce te explici? De ce te scuzi? 

— De aia, vă răspund eu. 

De altfel, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate şi faptul că, pur şi 
simplu, sunt laş. Dar poate şi faptul că într-adins îmi imaginez că aş avea un 
public, ca să mă port mai decent în timp ce o să scriu. Pot exista o mie de 
cauze. 

Şi încă ceva: de ce, la ce bun, adică, vreau să scriu? Dacă n-o fac pentru 
public, nu s-ar fi putut şi aşa, în gând, să-mi amintesc totul, fără a transpune 
nimic pe hârtie? 


Asta-i asa; dar pe hartie va iesi cumva mai solemn. Scrisul confera o 
anumita sobrietate, mai multa luciditate in judecata propriilor fapte, mai mult 
stil. Pe urma, poate ca ma voi simti intr-adevar mai usurat in timp ce voi scrie. 
De pildă, acum mă copleseste o veche amintire. Mi-a venit clar in minte zilele 
acestea şi de atunci a rămas în mine ca un motiv muzical sâcâitor, care nu vrea 
nicidecum să te slăbească. Or, eu am chef să mă descotorosesc de ea. Am sute 
de asemenea amintiri, dar din când în când din suta asta iese câte una la 
iveală şi mă apasă. Nu ştiu de ce cred că, dacă o voi pune pe hârtie, mă va lăsa 
în pace. De ce n-aş încerca? 

În sfârşit: mă plictisesc şi stau tot timpul fără să fac nimic. Iar 
însemnările vor fi într-adevăr ca un fel de muncă. Se zice că munca îl face pe 
om bun şi cinstit. Ei bine, asta ar putea fi în orice caz o şansă. 

Acum ninge. O ninsoare aproape apoasă, galbenă, tulbure. Şi ieri a nins, 
a nins şi zilele trecute. Mi se pare că văzând lapovita mi-am amintit anecdota 
care acum nu mai vrea să mă slăbească. Aşadar, cele ce urmează le voi povesti 
pornind de la lapovita. 

PARTEA A DOUA. 

Pornind de la lapovita. 

Când chiar din bezna rătăcirii Cu arzândul verb al stăruirii Eu sufletul 
căzut ţi-am scos Si tu, mocnind de suferinţă, iti blestemai cu grea cäintä 
Desfrâul care-adânc te-a ros; Când pedepsind cu amintirea Ruşinea-n care-ai 
fost de-abia, Mi-ai depănat şi povestirea Cu tot ce-a fost înaintea mea; Şi 
ruşinată, îngrozită, Cand ochii-n palme ţi-ai ascuns, Cutremurată, prihanita 
Cu-amare lacrimi tu ai plâns. 

EtC. EtC. Etc. (Dintr-o poezie de N. A. Nekrasov) 

I. 

N-aveam pe vremea aceea decât douăzeci si patru de ani. Încă de pe 
atunci viaţa mea era mohorâtă, neorânduită şi de o singurătate aproape 
sălbatică. Nu mă adunam cu nimeni, evitam până şi să vorbesc şi mă înfundam 
tot mai mult în ungherul meu. La serviciu, la cancelarie, căutam chiar să nu 
mă uit la nimeni şi îmi dădeam foarte bine seama că toţi colegii mei nu numai 
că mă socoteau un ins ciudat, ci-aveam mereu şi impresia asta-şi că parcă mă 
priveam cu un fel de dezgust. Îmi trecea prin minte: oare de ce nimănui, cu 
excepţia mea, nu i se pare că este privit cu dispreţ? Unul dintre colegii de birou 
avea o fata respingătoare şi mâncată toată de vărsat, încât parca ar fi fost a 
unui tâlhar. Cred că dacă aş fi avut o asemenea faţă scârboasă nici n-aş fi 
îndrăznit să-mi ridic ochii spre careva. Altul avea tunica atât de uzată, încât în 
preajma lui mirosea deja urât. Şi totuşi niciunul dintre domnii ăştia nu se jena 
deloc — nici din pricina hainelor, nici din pricina feţei, nici din vreo pricină, să 
zicem, morală. Niciunul, nici celălalt nu-şi imaginau că ceilalţi se uită la ei cu 
dezgust; de fapt, chiar dacă şi-ar fi imaginat, le-ar fi fost indiferent, atâta timp 
cât şefii binevoiau să nu-i privească chiorâş. Acum mi-e cu desăvârşire clar că 
eu însumi, ca o consecinţă a vanitatii mele nemărginite şi, prin urmare, a 
exigentei fata de propria-mi persoană, mă priveau adesea cu o nemulțumire 


cumplita, impinsa pana la dezgust, si de aceea, mental, ii atribuiam parerea 
mea oricăruia dintre ei. Bunăoară, imi uram fata, găseam că e marsava si chiar 
banuiam ca ar avea o expresie ordinara si de aceea de fiecare data, facandu-mi 
aparitia la serviciu, incercam sa ma port cat mai independent, ca sa nu fiu 
suspectat de mârşăvie, şi să-mi compun o expresie cat mai distinsă cu putinţă. 
„Chiar dacă faţa nu mi-o fi frumoasă, mă gândeam eu, să fie în schimb 
distinsă, expresivă şi, în primul rând, extrem de inteligentă.” însă ştiam precis 
şi chinuitor că faţa mea nu va fi niciodată în stare să exprime aceste 
perfectiuni. Dar cel mai groaznic era că-mi găseam figura eminamente 
neghioabă. M-aş fi putut împăca pe deplin cu gândul că mintea mi-e proastă. 
Aş fi acceptat chiar şi o expresie mârşavă, însă numai cu condiţia ca faţa mea 
să fie în acelaşi timp considerată extrem de inteligentă. 

Pe toţi colegii de birou, fireşte, îi uram, de la primul până la ultimul, şi îi 
dispretuiam pe toţi, însă în acelaşi timp parcă ma şi temeam de ei. Se întâmpla 
că, subit, îi socoteam chiar mai presus de mine. Pe-atunci asta mi se întâmpla 
cumva subit: ba îi dispretuiesc, ba îi consider mai presus de mine. Un om 
cultivat şi de treabă nu poate fi vanitos fără să fie nemărginit de exigent cu sine 
şi fără să se dispretuiasca în unele clipe, ajungând până la ura de sine. Dar 
dispretuindu-i sau socotindu-i mai presus decât mine, îmi aplecam ochii 
aproape în faţa tuturor celor pe care-i întâlneam. Făceam chiar experienţe: oare 
voi putea înfrunta măcar privirile ăstuia? Şi eram întotdeauna primul care-mi 
coboram privirea în pământ. Asta mă chinuia până la turbare. Aveam în mine o 
frică maladivă ca nu cumva să par ridicol şi de aceea, ca un sclav, adoram 
rutina în tot ce privea exteriorul; mă lăsam cu drag dus pe făgaşurile bătătorite 
şi mă speriam din tot sufletul de orice excentritate pe care mi-o observam. Dar 
cum aş fi putut rezista? Eram bolnăvicios de cultivat, cum se şi cuvine să fie 
cultivat un om al timpului nostru. Ei, în schimb, erau toţi obtuzi şi semănau 
unul cu altul, ca berbecii dintr-o turmă. Poate, din tot biroul, numai mie mi se 
părea permanent că sunt laş şi sclav; mi se părea tocmai pentru că eram 
cultivat. Însă nu doar mi se părea, ci chiar aşa era în realitate: eram laş şi 
sclav. O spun fără jenă. Oricare om de treabă din timpul nostru este şi trebuie 
să fie laş şi sclav. Este starea lui normală. De asta sunt profund convins. Aşa e 
făcut omul şi aşa e alcătuit. Şi nu în prezent, ca urmare a cine ştie căror 
împrejurări întâmplătoare, ci în general, în toate timpurile, omul de treabă 
trebuie să fie las şi sclav. Este legea naturii pentru toţi oamenii de treabă din 
lume. Dacă vreunuia dintre ei i se întâmplă s-o facă pe grozavul în vreo 
situaţie, să nu se consoleze cu asta şi să nu i se urce la cap: oricum, în altă 
situaţie va da chix. Aceasta este unica şi eterna ieşire. O fac pe grozavii numai 
măgarii şi corciturile lor, dar şi acestea numai până la un anumit punct. Nu 
merită să le dai atenţie pentru că n-au absolut nici o importanţă. 

Mă mai chinuia ceva pe atunci: tocmai faptul că nimeni nu seamănă cu 
mine, iar eu nu semăn cu nimeni. „Eu sunt singur, iar eu sunt toţi îmi ziceam 
şi cădeam pe gânduri. 

Se vede dintr-asta că eram încă un copil. 


Se intampla sa apara si situatii contrarii. Cateodata imi era tare lehamite 
sa ma duc la birou: ajungeam intr-un asemenea hal de lehamite, ca de multe 
ori ma întorceam bolnav de la slujbă. Dar subit, din senin, începea o perioadă 
de scepticism şi indiferenţă (toate la mine erau pe perioade) şi iată-mă râzând 
singur de intoleranta şi dezgustul meu, reproşându-mi singur romantismul. Ba 
n-am chef să stau de vorbă cu nimeni, ba ajung până acolo, încât nu numai că- 
mi dau drumul la gură, dar mă bate chiar gândul să mă împrietenesc cu ei. Tot 
dezgustul meu dispărea dintr-o dată, ca din senin. Cine ştie, poate că nu l-am 
avut niciodată, poate că era o mască, luată din cărţi? Nici până acum n-am 
găsit răspuns la întrebarea asta. O dată chiar m-am împrietenit la toartă cu ei, 
am început să le frecventez casele, să joc preferans, să beau votcă, să discut 
despre avansări. Dar aici permiteti-mi să fac o digresiune. 

În linii mari, noi, ruşii, n-am avut niciodată romantici proşti, cu capul în 
stele, cum sunt mai ales cei germani şi francezi, pe care nu-i influenţează 
nimic, chiar de-ar plesni pământul sub ei, chiar de-ar pieri toată Franţa pe 
baricade. — nu, ei o tin una si bună, nu s-ar schimba nici măcar din 
convenienta şi-şi vor cânta cântecele lor stelare până, ca să zic aşa, în 
mormânt, pentru că sunt proşti. La noi însă, pe pământul rusesc, nu există 
proşti, asta se ştie; prin asta ne şi deosebim de celelalte pământuri nemtesti. 
Prin urmare, nici firi stelare nu se întâlnesc la noi în stare pură. Toate astea le- 
au inventat publiciştii şi criticii noştri „pozitivi” de atunci, dându-se în vânt 
dupa Kostanjongli şi nenisori de-alde Piotr Ivanovici, din prostie luându-i drept 
idealul nostru, au scornit tâmpenii pe seama romanticilor, considerandu-i tot 
atât de stelari precum cei din Germania sau din Franţa. Dimpotrivă însuşirile 
romantismului nostru sunt de-a dreptul opuse celor ale romantismului stelar- 
european şi aici nu-i potrivită nici o unitate europeană de măsură. (Permiteti- 
mi, vă rog, să folosesc acest cuvânt: ,romantic” — cuvintel străvechi, respectabil 
şi cunoscut de toată lumea.) Insusirile romanticului nostru sunt să înţeleagă 
totul, să vadă totul şi să vadă adesea incomparabil mai limpede decât văd cele 
mai pozitive minţi ale noastre; să nu se împace cu nimic şi cu nimeni, dar în 
acelaşi timp să nu se dea în lături de la nimic; să ocolească totul, să cedeze în 
toate şi să fie politicos cu toată lumea; să nu piardă niciodată din vedere scopul 
util, practic (nişte apartamente, acolo, primite de la stat, pensioare, steluțe) — să 
tinteasca acest scop prin toate entuziasmele şi volumasele de versuri lirice şi in 
acelaşi timp, până la mormânt, să păstreze nevătămat în suflet „frumosul şi 
sublimul”, păstrându-şi, pentru că tot veni vorba, şi propria persoană pe 
pernite moi ca pe un lucrusor ieşit din mana bijutierului, măcar pentru, 
bunăoară, folosul aceluiaşi „frumos şi sublim”. Larg om la suflet este 
romanticul nostru şi cel dintâi smecher dintre toţi smecherii nostri, vă 
incredintez de astA. Chiar din experienţă. Fireşte, toate astea sunt valabile 
numai dacă romanticul e deştept. Na-ţi-o buna, am zis-o! Romanticul e 
întotdeauna deştept, n-am vrut decât să fac observaţia că, deşi am avut şi 
romantici tâmpiţi, asta nu intră la socoteală şi numai pentru că dumnealor, 
încă în floarea vârstei fiind, au degenerat definitiv, s-au prefăcut în nemți si, ca 


sa-si pastreze mai bine lucrusorul iesit din mana bijutierului, s-au stabilit pe- 
acolo pe undeva, cei mai multi la Weimar sau la Schwarzwald. Eu, de exemplu, 
imi dispretuiam sincer munca de la Dirou si dacă nu-mi arătam scarba, asta 
era din necesitate, deoarece stăteam acolo şi luam bani pentru ce făceam. 
Drept rezultat, remarcati, vă rog, că totuşi nu mi-am arătat scarba. Romanticul 
nostru mai degrabă şi-ar ieşi din minţi (ceea ce, de altminteri, se întâmplă 
foarte rar), dar nu se-apucă să-şi dea scârbă în vileag dacă nu are în vedere 
altă carieră, şi n-o să fie niciodată îmbrâncit afară, ci doar dus, poate, la casa 
de nebuni în chip de „rege al Spaniei” şi asta numai dacă şi-ar ieşi prea de tot 
din minţi. Ştiţi însă că, la noi, îşi ies din minţi doar sfrijitii şi bălanii. Pe cand 
romanticii noştri, care-s câtă frunză şi iarbă, dobândesc ulterior ranguri 
importante. Diversitatea e neobişnuită! Şi ce aptitudine pentru senzațiile cele 
mai contradictorii! Şi atunci mă consolam cu asta, nici acum nu gândesc altfel. 
De aceea avem atât de multe „firi largi” care, chiar şi atunci când decad într-un 
hal fără hal, nu-şi pierd niciodată idealul; şi deşi nu mişcă un deget de dragul 
idealului, deşi sunt tâlhari şi hoţi inveterati, îşi respectă totuşi până la lacrimi 
idealul iniţial şi sunt neobişnuit de cinstiţi în sufletul lor. Da, numai printre noi 
ticălosul cel mai inveterat poate fi absolut şi chiar sublim de cinstit în suflet, 
neîncetând, în acelaşi timp, să fie ticălos. Repet, la tot pasul, din romanticii 
noştri ies uneori asemenea snapani afacerişti (cuvântul ,snapani” îl 
intrebuintez din dragoste), care arată subit un asemenea simţ al realităţii si 
atâta cunoaştere pozitivă, încât privindu-i, şefii lor şi publicul, stupefiati, 
rămân incremeniti şi cu gurile căscate. 

Diversitatea e realmente extraordinară şi numai Dumnezeu ştie în ce se 
va preface şi ce va deveni în circumstanţele ulterioare şi ce ne promite ea în 
viitorul nostru. Însă materialul nu-i rău deloc! Şi n-o spun din cine ştie ce 
patriotism caraghios sau de paradă. De altfel, sunt sigur, vă inchipuiti iarăşi că 
râd. Şi cine ştie, poate şi invers, adică sunteţi convinşi că într-adevăr aş gândi 
aşa. În orice caz, domnilor, ambele păreri ale domniilor voastre vor reprezenta 
pentru mine o onoare şi o plăcere deosebită. Şi iertati-mi digresiunea. 

Desigur, prietenia cu tovarăşii mei nu a rezistat mult, foarte curând am 
început să mă clantanesc cu ei şi, ca urmare a tinereţii şi a lipsei mele de 
experienţă, am încetat chiar să-i salut, tăindu-le şi lor cheful să mă salute. De 
altfel, aşa ceva mi s-a întâmplat numai o singură dată. Îndeobşte, am fost 
mereu singur. 

Acasă, în primul rand, mai mult citeam. Voiam, cu ajutorul senzatiilor 
exterioare, să inäbus clocotul necontenit din mine. Iar dintre senzațiile 
exterioare pentru mine nu era accesibilă decât lectura. Desigur, lectura îmi era 
de mare ajutor - mă emotiona, mă desfăta şi mă chinuia. Dar uneori ma 
plictisea îngrozitor. Voiam totuşi să fac mişcare şi, brusc, mă cufundam în 
desfrâu, ba nu, nu într-unui adevărat, ci într-unui meschin, obscur, subteran, 
dezgustător. Pasiunile îmi erau acute, fierbinţi, din pricina veşnicei, 
bolnăvicioasei mele irascibilitati. Avânturile mele erau isterice, cu lacrimi şi 
convulsii. Cu excepţia lecturii, nu mai aveam unde mă duce. - adică nu exista 


nimic demn de stima in mediul meu inconjurator, nimic care sa ma atraga. Pe 
deasupra, fierbea uratul in mine; isi facea aparitia setea isterica de contradictii 
şi iata-ma lansându-mă in desfrau. Să ştiţi, n-am melitat acum atât de mult ca 
sa ma dezvinovatesc. De fapt, nu! Am mintit! Chiar sa ma dezvinovatesc am 
vrut. Pe asta, domnilor, o bifez pentru sufletul meu. Nu vreau sa mint. Mi-am 
dat cuvantul. 

Ma dedam desfraului in singuratate, noaptea, pe furis, cu temeri, cu 
murdărie, cu ruşine, care nu mă părăseau in cele mai dezgustatoare momente 
şi care chiar, în asemenea momente, ajungeau să fie un blestem, încă de pe 
atunci purtam subterana în sufletul meu. Mi-era o frică teribilă ca nu cumva să 
mă vadă, să mă întâlnească, să mă recunoască cineva. De aceea umblam prin 
locuri tare dubioase. 

O dată, trecând noaptea pe lângă o cârciumioară, privind pe fereastra 
luminată, am văzut cum domnii dinăuntru s-au luat la bătaie cu tacurile de 
biliard şi cum unuia dintre ei i-au făcut vânt pe fereastră. Altădată aş fi fost 
foarte scârbit; însă atunci a dat ceasul rău peste mine, am început să-l invidiez 
pe domnul azvarlit pe fereastră şi invidia imi era asa de mare, încât am intrat în 
cârciumă, în sala de biliard. „Poate am norocul, pasămite, să mă iau şi eu la 
bătaie şi să fiu azvarlit pe fereastră”. 

Nu eram beat, dar ia binevoiti să-mi spuneţi: ce poţi face daca urâtul te 
roade până te împinge la isterie?! însă n-a ieşit nimic. Mi-am dat seama că nici 
să sar pe fereastră nu sunt în stare şi am plecat fără să mă încaier. 

De la primul pas mi-a dat peste nas un ofiţer. 

Stăteam lângă masa de biliard şi, neştiind cum se joacă, îl încurcam pe 
ofiţer, care trebuia să treacă; m-a luat de umeri şi tăcut — fără să mă prevină şi 
fără să-mi dea vreo explicaţie - m-a mutat din locul unde stăteam în alt loc şi a 
trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi observat. L-aş fi iertat dacă m-ar fi 
pocnit, dar nu-l puteam nicidecum ierta că m-a mutat din loc şi mi-a ignorat cu 
atâta insolenta prezenţa. 

Naiba ştie ce-aş fi dat atunci pentru o ceartă adevărată, mai corectă, mai 
decentă, ca să zic aşa, mai literară! M-a tratat ca pe o muscă. Ofiţerul era un 
zdrahon înalt de vreo zece verşoci; iar eu sunt o fiinţă scundă şi pirpirie. De 
altminteri, cearta depindea de mine: ar fi fost destul să protestez şi, desigur, m- 
ar fi aruncat pe fereastră. Dar m-am gândit bine şi am preferaT. Să dau înapoi 
înciudat. 

Din cârciumă am ieşit jenat şi tulburat, m-am dus întins acasă, iar a 
doua zi mi-am continuat meschinul desfrâu si mai cu frică, mai timorat — dar 
totuşi l-am continuat. De altminteri, să nu cumva să credeţi că mi-a fost frică 
de ofiţer din laşitate: niciodată n-am fost laş în suflet, deşi mi-a fost mereu frică 
în realitate, dar, nu vă grăbiţi să radeti, fiţi siguri că am o explicaţie pentru 
asta; puteţi fi siguri că am explicaţii pentru orice. 

Ah, dacă acest ofiţer ar fi fost dintre acei care acceptă duelul! însă nu, el 
era dintre acei domni (vai, demult dispăruţi!) care preferau să acţioneze cu 
tacurile sau, precum locotenentul Pirogov al lui Gogol, pe cale ierarhică. Însă 


duelul nu-l acceptau, iar cu cei de teapa noastră, cu civilii, ar fi găsit cu cale ca 
ar fi chiar indecent să se dueleze — de fapt, considerau duelul drept ceva 
inadmisibil, libertin, franțuzesc, în timp ce jigneau pe säturatelea, mai ales în 
cazul unei înălţimi de zece verşoci. 

Nu mi-a fost frică din laşitate, ci din nemărginită vanitate. Nu m-au 
speriat cei zece verşoci ai staturii lui şi nici eventualitatea de-a fi bătut zdravăn 
şi azvarlit pe fereastră; ce-i drept, curaj fizic as fi avut destul, însă n-am avut 
suficient curaj moral. M-am temut că toţi cei prezenţi, începând cu 
impertinentul de marcator si până la ultimul contopist imputit si bubos, care se 
învârtea şi el pe-acolo, cu gulerul numai din jeg — nu mă vor înţelege şi vor râde 
de mine când voi protesta şi voi începe să vorbesc cu el în limbajul literaturii. 
Pentru că de punctul onoarei, adică nu de onoare, ci de punctul onoarei (point 
d'honneur) la noi, nici până astăzi, nu se poate discuta decât în limbajul 
literaturii. În limba obișnuită nici nu se pomeneşte de „punctul onoarei”. Eram 
pe deplin convins (simţul realităţii, în pofida a tot romantismul) că, pur şi 
simplu, toţi se vor umfla de râs, iar ofiţerul nu mă va bate aşa uşor, în glumă, 
ci negreşit se va apuca să-mi dea cu genunchiul în fund, făcând cu mine, prin 
această cameră, înconjurul mesei de biliard şi, poate, numai după aceea îmi va 
face hatârul să mă azvârle pe fereastră. Desigur, acestei istorii de toată mizeria 
nu-i puteam pune capăt numai aşa, plecând. Mai târziu, aveam să-l întâlnesc 
adeseori pe stradă pe ofiţer, aşa că l-am luat la ochi. Atâta doar: nu ştiu dacă 
m-a recunoscut şi el. Cred că nu; trag această concluzie pe baza câtorva indicii. 
Dar eu, eu îl priveam cu ciudă si duşmănie, situaţie care a ţinut asA. Câţiva 
ani! Pe măsura scurgerii timpului, ura mea chiar se amplifica. La început, 
discret, am început să culeg informaţii despre el. Mi-a fost greu pentru că nu 
cunoşteam pe nimeni. Dar o dată, pe stradă, cineva l-a strigat pe numele de 
familie, când eu îl urmam de la distanţă, ca şi cum aş fi fost legat de dânsul, şi 
am aflat cum îl cheamă. Altă dată l-am urmărit până acasă şi dându-i 
portarului o grivnă, am aflat în ce apartament stă, la care etaj, singur sau cu 
cineva etc. — într-un cuvânt, tot ce se poate afla de la un portar. Într-o 
dimineaţă, deşi până atunci n-o mai făcusem pe literatul, mi-a trecut subit prin 
minte să-l descriu într-o lumină demascatoare, caricaturală, scriind o 
povestire. Povestirea am scris-o cu plăcere. Îl demascam, chiar îl calomniam; 
numele de familie i l-am schimonosit mai întâi în aşa fel, încât putea fi 
identificat de îndată, dar pe urmă, după o matură chibzuinţă, i l-am schimbat 
şi am trimis povestirea la revista Otecestvennâie zapiski. Însă pe-atunci nu 
erau încă la modă demascările şi povestirea nu mi-a fost publicată. Mi-a fost 
tare ciudă. Câteodată mă sufocam de necaz, l-am compus o scrisoare superbă, 
fermecătoare, implorându-l să-mi ofere scuzele lui; în caz de refuz, îi făceam o 
aluzie destul de fermă că ne vom duela. Scrisoarea era atât de bine compusă, 
încât, dacă ofiţerul ar fi priceput cât de cât ce înseamnă „frumosul şi sublimul”, 
negreşit ar fi dat buzna la mine ca să mi se arunce la piept şi să-mi propună 
prietenia lui. Şi ce bine ar fi fost! Ce bine, ce bine ne-am fi împăcat noi doi! „El 
m-ar fi ocrotit cu înalta lui poziţie socială, eu l-aş fi înnobilat cu eruditia mea, 


ei binE. Cu ideile mele si cate lucruri frumoase n-am fi putut face noi doi!” 
Imaginati-va ca pe-atunci trecusera deja doi ani de cand ma jignise si 
provocarea mea era cel mai revoltator anacronism, in pofida ingeniozitatii de 
care dadeam dovada in scrisoare, explicand si mascand anacronismul. Dar, 
slava Domnului (si-acum, cu lacrimi in ochi, ii multumesc Celui-de-sus), 
scrisoarea n-am expediat-o. Ma ia si-acum cu frig cand imi amintesc ce-ar fi 
putut ieşi daca as fi expediat-o. Si într-o buna ZI. Într-o buna zi m-am răzbunat 
în cel mai simplu, în cel mai genial mod cu putinţă! Pe neaşteptate, mi-a venit o 
idee extraordinară. Uneori, în zilele de sărbătoare, către ora patru, umblam pe 
Nevski Prospekt, plimbându-mă pe partea însorită a bulevardului. La drept 
vorbind, nu mă plimbam câtuşi de puţin, ci înduram infinite chinuri, înjosiri şi 
revărsări ale fierei; dar se vede treaba că tocmai de asta aveam nevoie. Mă 
fataiam ca un tipar, în modul cel mai penibil cu putinţă, făcând intruna loc ba 
generalilor, ba ofiţerilor din regimentele de gardă şi de husari, ba cucoanelor; în 
aceste momente simţeam dureri convulsive în inimă, mă treceau fiori fierbinţi 
pe şira spinării, numai gândindu-mă la mizeria costumului meu, la mizeria şi 
trivialitatea minusculei mele siluete care se fofilează prin mulţime. Era un chin 
de mucenic, o permanentă şi insuportabilă înjosire la gândul că sunt o muscă 
în fata acestei lumi, o muscă parşivă, inutilă - mai inteligentă, mai cultă, mai 
distinsă decât toţi, asta se înţelege. - dar o muscă, făcându-le loc tuturor să 
treacă, umilită şi obidită de toţi. De ce căutam chinul ăsta, de ce umblam pe 
Nevski — nu ştiu, ştiu doar că mă trăgea ata pe bulevard ori de câte ori aveam 
posibilitatea. 

Tot pe-atunci am început să simt acele afluxuri de desfătare despre care 
am vorbit în primul capitol. Însă după istoria cu ofiţerul, bulevardul a început 
să mă atragă şi mai mult: pe Nevski îl întâlneam cel mai des, tot acolo îl 
admiram. Şi el se plimba pe Nevski mai ales în zilele de sărbătoare. Cu toate că 
şi el le făcea loc generalilor şi demnitarilor, deşi se strecura si el ca un tipar 
printre dânşii, pe alde mine sau pe alţii chiar mai curätei decât mine, îi călca 
pur şi simplu în picioare; înainta drept spre ei, ca şi cum spaţiul ar fi fost gol, 
în nici un caz nu-i ceda cuiva trecerea. Privindu-I, mă lăsam pradă furiei mele 
ȘI. Inciudat, mă dădeam de fiecare dată deoparte din calea lui. Mă chinuia 
gândul că nici pe stradă nu pot fi nicidecum pe picior de egalitate cu el. „De ce 
neapărat tu trebuie să fii primul care se dă deoparte? îmi imputam câteodată 
singur, cuprins de o isterie nebună, trezindu-mă pe la trei şi ceva după miezul 
nopţii. De ce tocmai tu şi nu el? Nu ştii că nu există nici o lege şi că nu scrie 
nicăieri de asta? Măcar dacă ar fi în mod egal, cum se întâmpla atunci când se 
întâlnesc doi oameni delicati: unul cedează jumătate, celălalt tot jumătate şi 
uite-aşa trec, respectându-se reciproc.” Dar nu era aşa, eu eram cel care se 
dădea deoparte, iar el nici măcar nu observa că îi cedez trecerea. Şi iată, m-a 
fulgerat deodată ideea cea mai grozavă. „Ce-ar fi, mi-am zis eu, dacă m-aş 
întâlni cu el şi. Nu m-aş da deoparte? De-al dracului să nu mă dau deoparte, 
chiar dacă ar trebui să-l imbrancesc; ei, ce-ar fi?” încetul cu încetul, acest gând 
îndrăzneţ a pus stăpânire atât de mult pe mine, încât nu-mi mai dădea pace. 


Visam la asta neincetat, ieseam grozav de des pe Nevski, intr-adins, ca sa-mi 
imaginez mai clar cum voi face şi cand o voi face. Eram entuziasmat. Din ce in 
ce mai mult mi se părea că această intenţie este verosimilă şi posibilă. 
„Desigur, nu-l voi îmbrânci de-adevăratelea, îmi ziceam eu, îmbunându-mă de 
bucurie cu anticipație, pur şi simplu n-o să mă feresc, o să mă ciocnesc cu el, 
dar nu ca să-l doară, ci, aşa, umăr la umăr, exact cât admit convenientele; mă 
voi izbi în el exact atâta cât şi el se va izbi în mine.” Până la urmă, m-am 
hotărât definitiv. Dar pregătirile mi-au luat foarte mult timp. În primul rând, 
pentru această faptă trebuia să arăt cât mai decent şi să mă îngrijesc de 
costum. „Pentru orice eventualitate, dacă, de pildă, se iscă un incident public 
(iar publicul este aici superflu: contesa se plimbă, prinţul D. Se plimbă, 
întreaga literatură se plimbă), trebuie să fiu bine îmbrăcat; asta impresionează 
şi, în ochii înaltei societăţi, ne-ar pune cumva pe picior de egalitate.” Cu acest 
scop, mi-am cerut salariul cu anticipație şi mi-am cumpărat mănuşi negre şi o 
pălărie bună de la magazinul lui Ciurkin. Mănuşile negre mi s-au părut mai 
impunătoare şi mai de bon ton decât cele de culoarea lămâiei, pe care pusesem 
ochii mai întâi. „Culoarea e prea tipätoare, aş părea un ins care tine mortis să 
iasă în evidenţă” mi-am zis eu şi nu le-am luat pe cele de culoarea lămâiei. O 
cămaşă bună, cu butoni albi de os, îmi pregătisem de mult; dar tare mă ţinea 
în loc mantaua. În sine, mantaua mea nu era rea, ţinea de cald; însă avea 
căptuşeala vătuită şi gulerul era de raton, ceea ce constituia o culme a condiţiei 
mele de lacheu. Gulerul trebuia schimbat cu orice preţ, aveam nevoie de unul 
de biber, cum poartă ofiţerii. Pentru asta am început să umblu prin Gostinâi 
Dvor şi, după câteva tentative, am ochit un biber ieftin, nemtesc. Aceşti biberi 
nemtesti, deşi se uzează repede şi ajung să arate mizerabil, la început, cât sunt 
noi, arată cât se poate de bine; iar mie nu-mi trebuia decât o singură dată. Am 
întrebat de preţ: era totuşi scump. După o chibzuinţă temeinică, m-am hotărât 
să vând gulerul de raton. Restul de bani, o sumă considerabilă pentru mine, m- 
am decis să-i cer cu împrumut de la Anton Antonâci Setocikin, şeful meu de 
secţie, un om plin de smerenie, dar serios şi calculat, care nu împrumuta pe 
nimeni, dar căruia, la angajare, îi fusesem recomandat în mod special de către 
o persoană influentă. M-am chinuit îngrozitor. Mi se părea monstruos şi 
ruşinos să-i cer bani lui Anton Antonâci. Două sau trei nopţi n-am dormit 
deloc, de fapt pe-atunci dormeam puţin, eram apucat de febră; inima mi se 
oprea nu ştiu cum nedeslusit sau subit începea să sara, să sară, să sară! La 
început, Anton Antonâci s-a mirat, apoi s-a încruntat, apoi a chibzuit dar totuşi 
m-a împrumutat, luându-mi o chitanta prin care îi dădeam dreptul să-mi 
reţină din leafă, peste două săptămâni, banii daţi sub formă de împrumut. 
Astfel, totul era gata, în sfârşit; frumosul biber s-a instalat în locul ratonului 
parşiv şi, încetul cu încetul, am început să trec la fapte. Doar nu mă puteam 
duce de prima dată, aiurea; trebuia s-o fac cu dibăcie, realmente încetul cu 
încetul. Recunosc, însă, că după tentative numeroase, eram cât pe ce să disper: 
nu ne ciocneam nicidecum şi basta! De pregătit, eram pregătit, intenţia o 
aveam, se părea că acusi-acusi ne vom ciocni si-na-ti-o buna! - mă feream 


iarăşi din calea lui, iar el trecea fără să mă bage in seamă. Apropiindu-ma de 

el, chiar spuneam rugăciuni, pentru ca Dumnezeu să-mi întărească hotărârea. 
O dată a fost cât pe ce să mă hotărăsc, dar am sfârşit doar prin a mă präbusi la 
picioarele lui, pentru că m-a părăsit curajul când eram la o distanţă de numai 
vreo doi verşoci de el. 

Dumnealui m-a călcat foarte calm în picioare şi eu, ca o minge, am 
zburat într-o parte. În noaptea aceea am avut iarăşi febră şi am delirat. Şi 
deodată totul s-a încheiat cum nu se poate mai bine. În noaptea din ajunul zilei 
respective mi-am propus să nu-mi mai pun în aplicare intenţia nefastă, să las 
totul baltă şi, cu acest scop, am ieşit pe Nevski pentru ultima dată, numai ca să 
văd cum voi lăsa totul baltă. Deodată, la vreo trei paşi de duşmanul meu, m-am 
hotărât pe neaşteptate, am închis ochii şi ne-am lovit zdravăn, umăr la umăr! 
Nu i-am cedat nici cu un deget şi am trecut unul pe lângă altul ca doi oameni 
aflaţi pe picior de egalitate! Nici măcar nu şi-a întors capul şi s-a prefăcut că nu 
mă vede; dar numai s-a prefăcut, sunt sigur de asta. Şi acum mai sunt sigur de 
asta! Desigur, eu am suferit mai mult de pe urma ciocnirii; el era mai puternic, 
dar nu asta are importanţă. Important e că mi-am atins scopul, nu m-am ferit 
nici cu un pas şi, în public, m-am pus pe picior de egalitate cu el. M-am întors 
acasă pe deplin răzbunat pentru tot. Eram încântat. Jubilam şi cântam arii 
italiene. Desigur, nu voi descrie ce s-a întâmplat cu mine peste trei luni; dacă 
ati citit primul meu capitol, Subterana, vă puteţi da seama şi singuri. Apoi 
ofițerul a fost transferat în altă parte; de vreo paisprezece ani nu l-am văzut. 
Ce-o mai fi făcând acum, dragul de el? Pe cine măi striveşte? 

I. 

Dar se termina cate-o perioada din meschinul meu desfrau si ma apuca o 
greață îngrozitoare. Venea cäinta, o alungam: prea mi-era greata. Totuşi, putin 
câte puţin, mă obişnuiam şi cu asta. Mă obişnuiam cu orice, adică nu că mă 
obişnuiam, dar acceptam cumva de bună voie să suport. Aveam în schimb o 
portita de scăpare care le împăca pe toate: să evadez în „frumos şi sublim”, 
fireşte, în vis. Visam teribil, visam câte trei luni la rând, înfundat în ungherul 
meu şi, credeti-ma, în clipele acelea nu mai semănăm cu domnul care, ca o 
găină cu inima tremurătoare, îşi cosea la guler blanita de biber nemtesc. Brusc, 
deveneam erou. Locotenentului meu înalt de zece verşoci nu i-as fi permis sa 
mă viziteze. Nici măcar nu mi-l puteam aminti atunci. Ce erau visele mele şi 
cum de ma multumeam cu ele — e greu acum de spus, dar pe-atunci ma 
multumeam. De altfel, în parte, şi acum ma mai mulţumesc. Visele deosebit de 
dulcege şi de intense veneau la mine după desfrâul meschin, veneau cu cainta 
şi lacrimi, cu blesteme şi extaze. Aveam momente de asemenea încântare 
totală, de asemenea fericire, încât, zău, nu se simţea în interiorul meu nici cea 
mai mică urmă de zeflemea. Aveam credinţă, speranţă, iubire. Problema e că 
pe-atunci credeam orbeşte că printr-o minune, cu concursul unor circumstanţe 
exterioare, toate astea se vor desface, se vor lărgi; că, pe neaşteptate, va apărea 
orizontul unei activităţi corespunzătoare, benefice, sublime şi, mai ales, de-a 
gata (ce fel de activitate va fi fiind, asta n-am ştiut-o niciodată, dar important 


era ca trebuie sa mi se ofere de-a gata) si iata-ma facandu-mi aparitia in lumea 
cea mare, mai-mai, ca să zic aşa, călare pe-un cal alb si cu o coroană de lauri 
pe frunte. Nu puteam înţelege să am un rol secundar şi tocmai de aceea am 
jucat în realitate rolul cel mai neînsemnat. Ori erou, ori în mocirlă, cale de 
mijloc nu exista. Asta m-a şi nenorocit, căci în mocirlă mă consolam cu gândul 
că în alte momente sunt erou, iar eroul, cu faptele sale, acoperea mocirla: 
pasămite, unui om obişnuit îi e ruşine să se murdărească, iar eroul e prea sus 
ca să se murdărească de tot, prin urmare, se poate murdări. Semnificativ e că 
aceste afluxuri a tot ce e „frumos şi sublim” mă vizitau şi în timpul meschinului 
meu desfrâu şi mai ales atunci când eram la fund de tot, mă vizitau aşa, cu 
mici izbucniri disparate, parcă amintindu-mi de faptul că există şi, totuşi, cu 
apariţia lor, nu spulberau desfrâul; dimpotrivă, parcă îl înviorau prin contrast 
şi veneau în minima cantitate necesară pentru un sos bun. Sosul era alcătuit 
din contradicţie şi suferinţă, din chinuitoarea analiză interioară, şi toate aceste 
chinuri mai mari sau mai mici îi confereau desfrâului meu o anumită 
picanterie, chiar un sens. — într-un cuvânt, îndeplineau întru totul funcţia unui 
sos bun. Toate astea nu fără o anumită profunzime. De fapt, n-aş fi putut 
accepta un desfrâu simplu, trivial, spontan, de contopist, purtând în carca 
toată această murdărie! Atunci cu ce m-ar fi putut seduce mocirla, cu ce m-ar 
fi ispitit să ies noaptea în stradă? Nu, rogu-vă, aveam eu o portita onorabilă, 
salvatoare în orice situaţie. 

Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale 
mele, în aceste „mântuiri în tot ce e frumos şi sublim”: deşi era o iubire 
fantastică, deşi nu se aplica niciodată la ceva omenesc, era atât de mare 
această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimteam nevoia s-o 
aplic: ar fi fost un lux excesiv. De altminteri, totul se încheia până la urmă într- 
un mod cât se poate de fericit prin trecerea lenesa si îmbătătoare la artă, adică 
la formele sublime ale existenţei, gata prefabricate, furate cu toptanul de la 
poeţi sau romancieri şi adaptate pentru toate serviciile şi cerinţele posibile. Eu, 
de pildă, triumf asupra tuturor; toţi, fireşte, sunt făcuţi praf şi nevoiţi să-mi 
recunoască toate perfectiunile mele, iar eu îi iert pe toţi. Mă îndrăgostesc, fiind 
poet celebru şi şambelan; câştig nenumărate milioane şi imediat le donez 
pentru binele omenirii, recunoscându-mi pe loc, în faţa întregului popor, toate 
infamiile care, fireşte, nu-s simple infamii, ci conţin foarte mult „frumos şi 
sublim”, ceva manfredian. Toţi plâng şi mă sărută (altfel ce fel de proşti ar mai 
fi?) iar eu mă duc descult şi flămând să predic noile idei şi-i zdrobesc pe 
retrograzi la Austerlitz. Apoi se intonează un marş, se decretează amnistia, 
papa acceptă să plece de la Roma în Brazilia; apoi un bal pentru toată Italia la 
vila Borghese, cea situată pe malul lacului Como, întrucât, special pentru acest 
eveniment, lacul Como este strămutat la Roma; apoi scena din tufişuri etC. Etc. 
— parcă n-aţi şti? Veţi spune că e o murdărie, o mârşăvie să scot toate astea la 
tarabă după atâtea încântări şi lacrimi, pe care singur le-am recunoscut. De ce 
să fie o murdărie? Chiar vă inchipuiti că mi-ar fi ruşine după toate astea şi ca 
totul ar fi mai stupid decât orice aspect din viaţa domniilor voastre? Pe 


deasupra, credeti-ma ca am avut lucruri care nu erau deloc rau compuse. Doar 
nu toate se petreceau pe lacul Como. De fapt, aveţi dreptate: într-adevăr e o 
murdărie şi o mârşăvie. Şi cel mai mârşav e că am început acum să mă justific 
în faţa domniilor voastre. Chiar mai mârşav decât atât e că fac acum această 
observaţie. Şi, apoi, gata cu asta, altfel nu mai termin niciodată: toate ar ieşi 
una mai murdară decât alta. 

Mai mult de trei luni la rând n-am fost în stare să visez şi am început să 
simt nevoia irezistibilă de a mă avanta în societate. A mă avanta în societate 
însemna pentru mine să mă duc în vizită la Anton Antonâci Setocikin, şeful 
meu de birou. E singurul om cu care am păstrat relaţii amicale toată viaţa şi 
acum mă mir eu însumi de acest lucru. Dar îl vizitam când intram în câte-o 
perioadă, când visele mele ajungeau într-un asemenea hal de euforie, încât 
trebuia neapărat şi imediat să mă îmbrăţişez cu oamenii şi cu întreaga 
omenire; şi pentru asta trebuia să am la dispoziţie măcar un om existent în 
realitate. La Anton Antonâci trebuia să mă duc martea (ziua lui de primire) şi, 
prin urmare, necesitatea de a mă imbratisa cu toată omenirea trebuia să mi-o 
programez martea. Locuia acest Anton Antonâci lângă Cinci Colturi, la etajul al 
treilea, în patru cămăruţe scunde si una mai mică decât alta, care arătau cât se 
poate de economic şi gălbui. Avea în casă două fete şi pe mătuşa lor care turna 
ceaiul. Fetele. — una avea treisprezece ani şi cealaltă paisprezece, amândouă 
carne — mă făceau sa mă fâstâcesc teribil pentru că susoteau mereu între ele şi 
râdeau. De obicei, stăpânul casei stătea în biroul lui pe o canapea de piele, în 
faţa unei mese cu vreun musafir cărunt, funcţionar din departamentul nostru 
sau chiar din alt departament. Niciodată n-am văzut mai mult de doi-trei 
vizitatori, întotdeauna aceiaşi. Discutau despre accize, despre târguielile din 
Senat, de leafä, de avansări, de excelența sa, despre mijloacele de a te face 
plăcut etC. Etc. Aveam răbdarea să stau ca prostul lângă aceşti inşi câte patru 
ore la rând, neîndrăznind şi neştiind cum să aduc şi eu vorba de ceva. Mă 
tâmpeam, mă luau sudorile de câteva ori, îmi dădea târcoale damblaua; dar 
asta era bine şi cu folos. Întorcându-mă acasă, amânam pentru câtva timp 
dorinţa mea de a mă imbratisa cu întreaga omenire. 

De altminteri, mai aveam un fel de cunoscut, pe unul Simonov, fost coleg 
de şcoală. În fapt, aveam mulţi colegi de şcoală la Petersburg, dar nu făceam 
gaşcă şi chiar încetasem să mă salut cu ei pe stradă. Poate că mă mutasem cu 
serviciul la un alt departament tocmai ca să nu fiu la un loc cu ei şi s-o rup 
deodată cu copilăria pe care o uram. Blestemată fie şcoala asta, blestemati fie 
anii ăştia de ocnă! într-un cuvânt, de îndată ce-am scăpat în libertate, m-am 
despărţit de colegi. Mai rămăseseră doi-trei inşi cu care mă salutam întâlnindu- 
i. Printre aceştia se număra şi Simonov, care în şcoală nu se remarca prin 
nimic, era timid şi şters, dar eu observasem la el o anumită independenţă de 
caracter şi chiar cinste. Nu cred nici să fi fost foarte mărginit. Mi-am petrecut 
cu el clipe destul de luminoase, care, însă, nu au ţinut mult şi s-au cufundat 
dintr-o dată în ceaţă. După cât se pare, pe el aceste amintiri îl stinghereau şi, 


probabil, se temea ca nu cumva sa revin la tonul de altadata. Banuiam ca nu 
ma putea suferi, dar, nefiind sigur de asta, il vizitam totusi. 

lată că o dată, într-o joi, nemaisuportandu-mi singurătatea şi ştiind ca 
joia uşa lui Anton Antonâci este închisă, mi-am adus aminte de Simonov. 
Urcând la el, la etajul al treilea, mă gândeam tocmai la faptul că îl fac pe acest 
domn să se simtă penibil în prezenţa mea şi că nu merita să vin. Dar cum 
asemenea consideratiuni sfârşeau întotdeauna prin a mă imboldi, ca un făcut, 
să mă bag în situaţii ambigue, am intrat. Trecuse aproape un an de când nu-l 
mai văzusem pe Simonov. 

III. 

Am întâlnit la el încă doi foşti colegi de şcoală. După cât se pare, 
discutau o chestie importantă. Niciunul dintre ei n-a dat vreo atenţie sosirii 
mele, ceea ce chiar era ciudat, pentru că nu mă văzusem cu ei de mai mulţi 
ani. Probabil mă considerau a fi ceva de felul unei muşte cât se poate de 
obişnuite. Cu atâta dispreţ nici în scoala nu fusesem tratat, deşi toţi mă urau. 
Eu, desigur, intelegeam că trebuie să ma dispretuiasca acum pentru lipsa mea 
de succes în carieră şi pentru că decăzusem cam prea tare, umblam prost 
îmbrăcat şi altele — ceea ce în ochii lor alcătuia firma incapacității mele şi a 
prea putinei importante care trebuia să mi se acorde. Totuşi, nu m-aş fi 
aşteptat să fiu disprețuit în asa hal. Simonov chiar s-a mirat de sosirea mea. Si 
mai înainte parcă se mira întotdeauna de sosirea mea. Toate astea m-au 
intrigat; m-am aşezat şi, întrucâtva indispus, am început să trag cu urechea la 
discuţia lor. 

Era o discuţie serioasă şi chiar înflăcărată despre o masă de adio, pe care 
aceşti domni intenționau s-o organizeze chiar a doua zi, punând mână de la 
mână, în cinstea unui alt coleg de-al lor, Zverkov, ofiţer care fusese mutat într- 
un fund de gubernie. Monsieur Zverkov mi-a fost şi mie tot timpul coleg de 
şcoală. Am început să-l urăsc mai abitir din cursul superior. În cursul inferior 
fusese doar un băieţel frumusel, zvăpăiat, pe care îl iubeau toţi. De altfel, în 
cursul inferior, îl uram tocmai pentru că era băieţel frumusel şi zvăpăiat. Invata 
întotdeauna permanent rău, tot mai rău dintr-o clasă într-alta; totuşi a ieşit cu 
bine din şcoală, pentru că avea protecţie. În ultimul lui an petrecut în scoala 
noastră i-a picat o moştenire, două sute de suflete şi, întrucât noi eram săraci 
aproape cu toţii, se apucase chiar s-o facă pe fanfaronul fata de noi. Era un tip 
vulgar la culme dar totuşi băiat bun chiar şi atunci când o făcea pe fanfaronul. 
La noi, în pofida formelor de cinste şi onoare exterioare, fantastice şi de paradă, 
toţi, cu excepţia câtorva, chiar se dădeau bine pe lângă Zverkov, cu atât mai 
mult, cu cât el o făcea pe fanfaronul. Şi n-o făcea pe grozavul pentru că ar fi 
avut cine ştie ce folos din asta, ci doar aşa, pentru că era un om favorizat de 
darurile naturii. Pe deasupra, nu ştiu de ce, printre noi se înrădăcinase 
convingerea că Zverkov este specialist în materie de ingeniozitate şi bune 
maniere. Mai ales această ultimă calitate mă scotea din sărite. Uram sunetul 
vocii lui, strident, de ins care nu se îndoia câtuşi de puţin de sine, faptul că-şi 
diviniza propriile spirite, care-i ieşeau îngrozitor de stupide, deşi avea limba 


ascuţită; îi uram fata frumoasă dar natanga (pe care, de altfel, aş fi dat-o 
bucuros pe a mea, deşteaptă) şi comportamentul degajat, de ofiţer din deceniul 
al cincilea, îl uram pentru că ne povestea despre viitoarele lui succese la femei 
(n-avea curajul să înceapă a avea de-a face cu femeile fără să aibă epoleti de 
ofiţer pe umeri şi îi aştepta cu nerăbdare) şi despre faptul că o va ţine lanţ cu 
duelurile. Îmi amintesc că eu, care tăceam întotdeauna, m-am luat din senin la 
harta cu Zverkov când acesta, vorbind odată în timpul liber cu colegii despre 
viitoarele nebunii şi, întărâtându-se, în cele din urmă, ca un căţel la soare, ne-a 
declarat că pe nici o fată din satul lui n-o va trece cu vederea, că asta e droit de 
la seigneur, iar pe ţărani, dacă vor îndrăzni să protesteze, îi va biciui şi le va 
dubla dijma tuturor canaliilor bărboase. Mitocanii noştri aplaudau, iar eu nu 
m-am luat la harta cu el fiindcă mi-ar fi fost milă de fete si de taţii lor, ci pur si 
simplu pentru că aplauzele le primea un om de tot nimicul. Atunci l-am dat 
gata dar Zverkov, deşi era tâmpit, era vesel şi obraznic şi de aceea a scăpat cu 
râsul, aşa că, la drept vorbind, nu prea l-am dat gata: râsul a rămas de partea 
lui. Pe urmă m-a mai răzbit de câteva ori, dar fără ciudă, ci cumva în glumă, în 
treacăt, râzând. Răutăcios şi dispretuitor, eu nu-i raspundeam. După absolvire 
a încercat parcă să facă un gest de apropiere; eu nu m-am împotrivit prea tare, 
pentru că mă simţeam măgulit; însă curând ne-am despărţit prin forţa 
împrejurărilor. După aceea am auzit de succesele lui de cazarmă, de chefurile 
lui. Mai târziu s-au făcut auzite alte zvonuri, cum că are succes în carieră, pe 
stradă nu schiţa nici un gest de salut când mă vedea şi bănuiam că se teme ca 
nu cumva să se compromită, salutându-se cu o persoană atât de lipsită de 
importanţă, ca mine. L-am văzut o dată şi la teatru, într-o lojă din rândul al 
treilea, purtând de-acum galoane de ofiţer superior. Se fataia şi se tot frangea 
din sale în faţa fiicelor unui general ramolit. În vreo trei ani se dărâmase foarte 
tare, deşi continua să fie destul de frumos şi agil; se fleşcăise, începuse să se 
îngraşe şi se vedea că pe la treizeci de ani se va buhăi de-a binelea. Deci, în 
cinstea acestui Zverkov, care părăsea în sfârşit oraşul, colegii noştri voiau să 
dea o masă. În decursul acestor trei ani tinuserä permanent legătura cu el, desi 
în sinea lor, sunt sigur de asta, nu se simțeau pe picior de egalitate cu el. 
Dintre cei doi musafiri ai lui Simonov, unul era Ferficikin, neamt din 
Rusia, mic de statură, cu mutră de maimutoi, un prost care râdea mai mult 
decât toţi, cel mai înverşunat duşman al meu încă din clasele inferioare. — 
ticălos, impertinent, fanfaron, care se prefăcea a fi ambiția întruchipată, cu 
toate că, desigur, era un laş în sufletul lui. Era unul dintre admiratorii lui 
Zverkov care cochetau cu el din interes şi împrumutau adesea bani de la el. 
Celălalt musafir al lui Simonov, Trudoliubov, era o persoană ştearsă, lucra în 
armată, era înalt, cu o fizionomie rece, destul de cinstit, dar gata să se 
ploconească în faţa oricărui succes şi capabil să-şi dea cu părerea numai în 
privinţa avansărilor. Era un fel de rudă de departe cu Zverkov şi asta — ce 
prostie! — îi conferea printre noi o oarecare importanţă. Tot timpul pe mine mă 
considerase un nimic; mă trata nu tocmai politicos, totuşi acceptabil. 


— Deci, daca punem cate sapte ruble, zise Trudoliubov, suntem trei, asa 
că se-adună douăzeci şi una de ruble şi putem mânca bine. Desigur, Zverkov 
nu plăteşte. 

— Se-ntelege, doar e invitatul nostru, hotări Simonov. 

— Chiar vă inchipuiti, interveni Ferficikin, înfumurat şi infierbantat, ca 
un lacheu impertinent, care se laudă cu stelele de general ale stăpânului său, 
chiar vă inchipuiti că Zverkov o să ne lase numai pe noi să plătim? Din 
delicateţe o să accepte, dar pe urmă o să pună la bătaie o juma' de duzină. 

— Lasă, o juma' de duzină e prea mult pentru patru inşi, observă 
Truboliubov, remarcând numai jumătatea de duzină. 

— Deci, trei, cu Zverkov - patru, douăzeci şi una de ruble, la Hotel de 
Paris, mâine, la ora cinci, conchise definitiv Simonov, care fusese ales 
organizator. 

— Cum douăzeci şi una? am spus eu cu o oarecare emoție, pesemne 
chiar simtindu-ma jignit. Socotindu-mă si pe mine, sunt douăzeci şi opt de 
ruble, nu douăzeci şi una. 

Mi s-a părut că, oferindu-mă subit şi pe neaşteptate, le voi face o 
surpriză plăcută, că îi voi da gata dintr-o lovitură şi-i voi face să mă privească 
cu respect. 

— Cum, vrei şi d-ta? observă nemulţumit Simonov, evitând parcă să mă 
privească. Mă ştia ca pe-un cal breaz. 

Eram înfuriat pentru că mă ştia ca pe-un cal breaz. 

— De ce nu? Mi se pare că şi eu îi sunt coleg şi chiar mă simt jignit că m- 
ati ocolit, am început eu să clocotesc din nou. 

— De unde era să te găsim? interveni, grosolan, Ferficikin. 

— D-ta nu te-ai avut niciodată bine cu Zverkov, adauga Trudoliubov, 
încruntându-se. 

Însă eu mă ambalasem deja şi nu mai voiam să cedez. 

— Cred că nimeni n-are dreptul să judece relaţiile dintre noi, replicai eu 
cu un tremur în glas, ca şi cum Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat. Poate că 
vreau acum să particip tocmai pentru că înainte nu m-am avut bine cu el. 

— Cine să te mai înţeleagă. Cu sentimentele astea inaltatoare, râse 
Trudoliubov. 

— O să te trecem pe listă, hotări Simonov, adresându-mi-se. Deci, pe 
mâine la ora cinci, la Hotel de Paris; vezi să nu încurci ceva. 

— Banii! dădu să zică Ferficikin cu jumătate de gură, făcându-i lui 
Simonov semn din cap spre mine, dar amuti pentru că pana şi Simonov se 
fâstâcise. 

— Gata, spuse Trudoliubov, ridicându-se. Dacă ţine atât de mult la asta, 
n-are decât să vină. 

— Păi avem cercul nostru, amical, se otari Ferficikin, punând şi el mâna 
pe pălărie. Doar nu-i o întrunire oficială. Poate că nu dorim deloc să fii şi d-ta 
printre noi. 


Plecara; iesind, Ferficikin nici macar nu ma saluta, Trudoliubov schita 
doar un gest cu capul, fără să mă privească. Simonov, cu care rămăsesem între 
patru ochi, era cuprins de o nedumerire înciudată şi mă privea cam straniu. Nu 
se aşeza şi nu mă poftea să iau loc. 

— HM. DA. Pe mâine. Banii mi-i dai acum? Asta ca să fiu sigur, îngăimă 
el jenat. 

Am roşit; dar, roşind, mi-am adus aminte că, din timpuri imemoriale, îi 
datoram lui Simonov cincisprezece ruble, de care nu uitasem niciodată, dar nici 
nu i le restituisem. 

— Fii şi d-ta de acord, Simonov, că, venind aici, nu puteam şti. Şi îmi 
pare foarte rău că am uitat. 

— Bine, bine, e totuna. O să plăteşti mâine la masă. Voiam numai să 
ştiu. Te rog. 

Își înghiţi vorba şi începu să se plimbe şi mai înciudat prin cameră. 
Păşind, începu să se oprească în călcâie, bătând tare din tălpi. 

— Te retin cumva? l-am întrebat eu după o tăcere de două minute. 

— O nu! a tresărit el subit. Adică, la drept vorbind, da. Vezi d-ta, ar 
trebui să trec. Aici, aproapE. Adăugă el pe ton de scuză, întrucâtva jenat. 

— Ah, Dumnezeule! De ce nu spui! am exclamat eu, luându-mi cascheta 
cu un aer surprinzător de degajat, cine ştie de unde venit. 

— Păi nu-i departe. Doi paşi. Repetă Simonov, conducandu-ma până in 
vestibul cu un aer agitat, care nu i se potrivea deloc. Deci, rămâne pe mâine, la 
ora cinci fix! îmi strigă el din urmă pe scară: era tare bucuros că mă vede 
plecat. Eu turbam de furie. 

— Naiba, naiba m-a pus să mă bag! scrâşneam din dinţi, mergând pe 
stradă. Să-i fac plăcere ticălosului, porcuşorului de Zverkov! Desigur, nu 
trebuie să mă duc; desigur, mă doare în cot; ce, am vreo legătură cu el? Chiar 
mâine îl anunţ pe Simonov printr-un curier. 

Însă turbam tocmai din cauză că ştiam precis că mă voi duce, că în ciuda 
lor mă voi duce; cu cât va fi mai lipsit de tact şi mai indecent, cu atât mai mult 
voi avea chef să mă duc. 

Şi chiar aveam un motiv real să nu mă duc: lipsa banilor. N-aveam în 
casă decât nouă ruble mari şi late. Însă şapte din ele erau simbria pe care 
trebuia să i-o dau tot mâine lui Apollon, servitorul meu, care stătea la mine cu 
şapte ruble pe lună şi mâncarea lui. 

Ţinând cont de firea lui Apollon, imi era imposibil să nu-i dau banii. Însă 
despre această canalie, despre această ciumă a mea, voi vorbi ceva mai târziu. 

De altminteri, ştiam că n-o să-i dau banii şi că o să mă duc neapărat la 
petrecere. 

În noaptea aceea am avut visele cele mai dezgustătoare cu putinţă. Nici 
nu-i de-a mirării: toată seara m-au înghesuit amintiri din anii de ocnă pe care 
mi i-am mâncat în şcoală, amintiri de care nu mă puteam nicidecum 
descotorosi. Îmi făcuseră vânt în această şcoală nişte rude îndepărtate de care 
depindeam şi de care, pe urmă, n-am mai auzit niciodată. — eram un orfan 


satul deja până-n gat de mustrările lor, incepusem deja sa gândesc, tăceam si 
ma uitam imprejur ca o salbaticiune. Colegii m-au luat de la inceput in primire 
cu batjocuri rautacioase si nemiloase pentru ca nu semanam cu niciunul dintre 
ei. Dar eu nu puteam suporta batjocurile; nu ma puteam obisnui cu ei la fel de 
usor cum se obisnuiau ei unii cu altii. Am inceput sa-i urasc din prima clipa si 
m-am izolat de ei într-o mândrie temătoare, rănită si excesivă. Grobianismul lor 
mă revolta. Ei râdeau cu cinism de chipul meu, de silueta mea neîndemânatică; 
şi când te gândeşti ce fete imbecile aveau! în şcoala noastră expresiile fetelor se 
imbecilizau şi degenerau într-un mod cumva special. Peste câţiva ani ti-era si 
scârbă să te uiţi la ei. Încă de pe la şaisprezece ani mă minunam privindu-i; 
încă de pe atunci mă lăsau perplex modul lor meschin de gândire, prostiile cu 
care se ocupau, tâmpenia jocurilor si a discuţiilor. Nu înțelegeau atâtea lucruri 
necesare, nu se interesau de atâtea chestiuni impresionante, extraordinare, 
încât, fără să vreau, am ajuns să cred că-mi sunt inferiori. Nu vanitatea 
ofensată mă îndemna la asta şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu care cumva 
să vă agatati de mine cu expresii plate, care au ajuns să-mi facă greață, de tipul 
celei că „eu doar visam, pe când ei încă de pe atunci înțelegeau viata 
adevărată”. Nu înțelegeau nimic, nici o viata adevărată şi jur că tocmai asta ma 
indigna cel mai mult la ei. Dimpotrivă, realitatea cea mai evidentă, cea mai 
bătătoare la ochi o percepeau fantastic de stupid şi încă de pe atunci invatasera 
să se ploconească numai în fata succesului. Râdeau cu cruzime, la modul cel 
mai ruşinos cu putinţă, de tot ce era drept, dar înjosit şi călcat în picioare. 
Rangul îl luau drept inteligenţă; la şaisprezece ani discutau deja despre locuri 
caldute. Desigur, multe se explicau prin prostie, prin exemplele proaste care li 
se dăduseră permanent în copilărie şi adolescenţă. Erau monstruos de perverşi. 
Fireşte, şi aici era mai multă aparenţă, mai mult cinism de paradă; fireşte; 
tinereţea şi o anume candoare licăreau şi-n ei, chiar de sub stratul gros de 
perversitate; însă nici candoarea lor nu era atrăgătoare şi se manifesta într-un 
fel de golănie. Îi uram teribil, deşi, poate, eram mai rău decât ei. Ei îmi plăteau 
cu aceeaşi monedă şi nu-şi ascundeau repulsia pe care mi-o nutreau. Dar nu 
ravneam la dragostea lor; dimpotrivă, doream mereu să-i vad umiliti. Ca sa ma 
descotorosesc de batjocurile lor am început intr-adins să învăţ cat mai bine şi 
am ajuns printre fruntaşi. Asta i-a impresionat. Pe deasupra, încetul cu încetul, 
începuseră să înţeleagă că citeam cărţi pe care ei nu le puteau citi şi intelegeam 
nişte lucruri (neincluse în programa cursului nostru special) de care ei nici 
auziseră. Se uitau ciudat şi în batjocură la mine, dar, din punct de vedere 
moral, îmi acceptau superioritatea, mai ales că şi profesorii mă remarcaseră în 
această privinţă. Batjocurile au încetat, dar a rămas ostilitatea şi între noi s-au 
instaurat relaţii reci, încordate. Spre sfârşit eu însumi n-am mai rezistat: o dată 
cu trecerea anilor lua amploare în mine nevoia de oameni, de prieteni. Am 
încercat să încep a mă apropia de ei; dar mereu această apropiere ieşea 
nefirească, aşa că se sfârşea de la sine, fără nici un rezultat. Am avut odată 
chiar un prieten. Dar de-acum eram despot în suflet; voiam să am o putere 
nelimitată asupra sufletului lui; voiam să-i insuflu disprețul fata de mediul 


înconjurător; i-am pretins s-o rupă, arogant si definitiv, cu acest mediu. L-am 
speriat cu prietenia mea pătimaşă; îl făceam să plângă, să se cutremure de 
convulsii; avea un suflet naiv, care se dăruia cu uşurinţă; dar după ce mi s-a 
dăruit cu totul, am ajuns imediat să-l urăsc şi l-am respins ca şi cum n-aş fi 
avut nevoie de el decât ca să repurtez victoria asupra lui, decât ca să mi-l fac 
vasal. Însă nu-i puteam birui pe toţi; nici prietenul meu nu semăna cu vreunul 
dintre ceilalţi şi era o excepţie rarisimă. Primul pas pe care l-am făcut după 
ieşirea din şcoală a fost că am renunţat la cariera specială căreia îi fusesem 
destinat, ca să rup astfel toate legăturile, să blestem trecutul şi să-l 
inmormantez. Si după toate astea, naiba ştie de ce m-am mai dus la Simonov! 

În zori, am sărit din pat, am sărit cu un fel de emoție, ca şi cum toate 
astea vor începe imediat să se săvârşească. Însă aveam impresia că începe şi că 
neapărat va începe în ziua aceea o schimbare radicală în viaţa mea. Poate din 
lipsă de obisnuinta, însă toată viata mi s-a părut că, odată cu orice eveniment 
exterior, cât de neînsemnat, imediat va începe o schimbare radicală în viaţa 
mea. De altfel, ca de obicei, am plecat la slujbă, însă am şters-o acasă cu două 
ore mai devreme, ca să mă pregătesc. Principalul e, îmi ziceam eu, să nu ajung 
primul, ca nu cumva să creadă că m-am bucurat peste măsură. Dar asemenea 
lucruri principale erau cu miile şi toate mă tulburau până la sleire. Mi-am 
lustruit încă o dată cizmele, cu mâna mea; pentru nimic în lume Apollon nu mi 
le-ar fi lustruit de două ori în aceeaşi zi, găsind că nu-i un obicei bun. Le-am 
lustruit furând periile din vestibul, ca să nu mă vadă Apollon şi să nu înceapă 
pe urmă să mă dispretuiasca. Apoi mi-am examinat amănunţit hainele şi am 
găsit că toate erau vechi, uzate, ponosite. Tunica era într-adevăr în regulă, dar 
nu mă puteam duce cu tunica la petrecere. Mai grav era că pe pantaloni, chiar 
în genunchi, aveam o pată mare şi galbenă. Presimteam că aceasta pată, 
singură, mă va frustra de nouă zecimi din demnitatea mea. Ştiam şi că e foarte 
meschin să gândesc astfel. „Dar acum nu-i vreme de gândit; de-acum începe 
realitatea”, îmi ziceam eu, pierzându-mi curajul. Ştiam foarte bine şi că 
exagerez monstruos toate aceste fleacuri; dar altfel nu puteam: nu mai eram 
stăpân pe mine, mă apucaseră frigurile. Cu disperare îmi imaginam cât de sus 
şi cu câtă răceală mă va întâmpina acest „ticălos” de Zverkov; cu cât dispreţ 
tâmp şi irezistibil se va uita la mine tontul de Trudoliubov; cât de spurcat şi 
impertinent va chicoti pe seama mea râma de Ferficikin, ca să-i facă pe plac lui 
Zverkov; cât de bine va pricepe totul Simonov în sinea lui şi cât mă va dispretui 
pe urmă pentru josnicia vanitatii şi lasitatii mele; şi mai ales, cât de mizerabil 
va fi totul, cât de neliterar şi banal. Desigur, ar fi fost mai bine să nu plec 
nicăieri. Dar tocmai ăsta era lucrul cel mai puţin posibil: dacă mă trage aţa 
undeva, apoi nu mă las până nu mă bag până peste cap. M-aş fi tachinat apoi 
toată viata: „Asta-i, ti s-a făcut frică, ti s-a făcut frică de realitate, ti s-a facut 
frică!”. Dimpotrivă, tineam mortis să le demonstrez acestor „gunoaie” că nu-s 
deloc laş, aşa cum singur mă consider. Mai mult chiar, cuprins de cel mai 
puternic paroxism de febrilitate laşă, visam să birui, să înving, să-i captivez, să- 
i fac să mă iubească măcar pentru „măreţia gândurilor şi incontestabila 


inteligenţă”. Il vor părăsi pe Zverkov, acesta va sta deoparte tăcut si rusinat, iar 
eu il voi strivi pe Zverkov. Apoi, poate, o să ma impac, o sa beau şi o sa-l iau la 
per tu insa cel mai rau si jignitor pentru mine era ca stiam foarte bine si cu 
siguranta ca, in fond, n-am nevoie de toate astea, ca, in fond, nu tin catusi de 
putin Sa-i strivesc, sa-i inving, sa-i captivez si ca pentru tot acest rezultat, daca 
l-aş obţine, eu as fi primul care n-ar da o para chioara. O, cum il rugam pe 
Dumnezeu să treacă mai iute ziua aceea! Cuprins de o tristeţe imposibil de 
exprimat, mă apropiam de fereastră, deschideam oberlichtul şi scrutam ceața 
tulbure a lapovitei care cernea din cer. 

În sfârşit, rabla mea de ceas de perete hârşâi ora cinci. Mi-am insfacat 
cascheta şi, străduindu-mă să nu-l privesc pe Apollon. — care de dimineaţă tot 
aştepta să-i dau simbria dar, din mândrie, nu voia să aducă vorba el mai întâi — 
am trecut pe lângă el, am ieşit pe uşă şi cu o birjă, luată într-adins pe ultima 
monedă de cincizeci de copeici, am tras ca boierul la Hotel de Paris. 

IV. 

Încă din ajun ştiam că voi ajunge primul. Dar acum nu asta avea 
importanţă. 

Nu numai că nu sosise niciunul dintre ei, dar de-abia am găsit separeul 
nostru. Masa încă nu era aranjată. Ce să însemne asta? După multe întrebări, 
am reuşit, în sfârşit, să aflu, de la servitori că masa era comandată pentru ora 
şase, nu pentru cinci. Aşa mi s-a confirmat şi la bufet. Mi-era chiar şi ruşine să 
întreb. Nu era decât cinci şi douăzeci şi cinci. Dacă schimbaseră ora, se 
cuvenea, în orice caz, să mă instiinteze; pentru asta există serviciul postal prin 
curieri, nu ca să mă facă „de ruşine” în proprii mei ochi sl. Chiar ai servitorilor. 
M-am aşezat; un servitor a început să facă mezamplasul; în prezenţa lui am 
început parcă să mă simt şi mai ofensat. 

La ora şase, afară de lămpile aprinse, în separeu au fost aduse lumânări. 
Totuşi, servitorul nu se gândise să le aducă imediat după sosirea mea. În 
separeul de-alături dejunau, la mese diferite, doi clienţi posomoriti, morocanosi 
şi tacuti. Într-unui din separeurile îndepărtate era zarvă mare: inşii de-acolo 
chiar tipau; se-auzeau hohotele unei cete întregi de petrecareti; răzbăteau nişte 
guitäturi frantuzesti oribile: erau şi doamne la dineu, într-un cuvânt, mi-era 
tare scârbă. Rar mi-a fost dat să trec prin momente mai oribile, aşa că, la şase 
fix, când şi-au făcut apariţia toţi trei, în prima clipă chiar m-am bucurat de 
venirea lor, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce eliberatori şi era cât pe ce să uit că 
trebuie s-o fac pe supăratul. 

Zverkov intră înaintea celorlalţi, făcând-o, pare-mi-se, pe conducătorul 
grupului. Şi el şi ceilalţi doi râdeau; dar văzându-mă, Zverkov îşi luă o 
înfăţişare plină de importanţă, veni spre mine fără grabă, îndoindu-se puţin din 
talie, parcă făcând pe cochetul şi îmi întinse mâna cu drag, adică nu cu cine 
ştie ce drag, ci cu o politeţe precaută, ca de general, de parcă, întinzându-mi 
mâna, se apăra de ceva. Eu, dimpotrivă, îmi închipuisem că de îndată ce va 
intra va izbucni în râsul lui de altădată, subţire şi ascuţit şi că, de la primele 
cuvinte, îşi va pune la bătaie glumele şi spiritele lui nesărate. Pentru acestea 


ma pregatisem din ajun, dar nu ma asteptam din partea lui la atata 
condescendenta superioara. Prin urmare, se considera acum infinit mai presus 
decat mine in toate privintele? Daca n-ar vrea decat sa ma jigneasca cu aceasta 
atitudine de general, imi ziceam, asta inca n-ar fi nimic, l-as scuipa eu mai pe 
urma in obraz. Dar daca intr-adevar, fara nici o dorinta de a ma jigni, si-a facut 
loc aceasta idee in capatana lui de berbec, la modul serios, gandindu-se ca e 
infinit mai presus decat mine si nu se poate uita la mine decat protector? 
începusem deja să ma sufoc întrezărind aceasta bănuială. 

— Am aflat cu surprindere că ai dorit şi d-ta să fii alături de noi, începu 
el, sâsâind, şi şopotind, tărăgănând cuvintele, ceea ce mai înainte nu făcea. Nu 
ştiu cum s-a făcut, dar nu ne-am întâlnit demult. Te feresti de noi. Rău. Nu 
suntem chiar atât de fioroşi cum îţi închipuieşti d-ta. În orice caz, mă bucur să 
re-in-no-iesc. 

Şi, neglijent, se întoarse ca să-şi pună pălăria pe pervaz. 

— Astepti de mult? mă întrebă Trudoliubov. 

— Am venit la cinci fix, cum am stabilit ieri, raspunsei eu tare si cu o 
iritare ce prevestea ca voi exploda in curand. 

— Pai nu i-ai dat de ştire că am schimbat ora? întrebă Trudoliubov 
răsucindu-se spre Simonov. 

— Nu i-am dat. Am uitat, îi răspunse acesta, însă fără cea mai mică 
părere de rău şi, fără să se scuze măcar faţă de mine, se duse să comande 
antreurile. 

— Deci bietul de d-ta stai aici de-o oră! exclamă în zeflemea Zverkov, 
pentru că, după cât îl ducea pe el mintea, situaţia trebuia să fie într-adevăr 
foarte comică. După el, cu vocea lui ticăloşică, zglobie ca de catelus, izbucni în 
râs nemernicul de Ferficikin. Şi lui i se păruse tare comică şi jenantă situaţia 
mea. 

— Nu-i nimic de râs! am strigat eu la Ferficikin, tot mai iritat. Alţii sunt 
vinovaţi, nu eu! Cineva n-a crezut de cuviinţă că trebuie să-mi dea de ştire. 
Asta-i, asta-l. O neghiobie. 

— Nu-i doar o neghiobie, ci chiar mai mult, bombăni Trudoliubov, 
luându-mi cu naivitate apărarea. Eşti prea îngăduitor. A fost curată lipsă de 
politeţe. Desigur, neintentionata. Şi Simonov cum dE. Hm! 

— Dacă mi-ar fi făcut mie chestia asta, observă Ferficikin, eu as fi. 

— Ai fi comandat ceva, îl întrerupse Zverkov, ori ai fi mâncat fără să ne 
mai aştepţi. 

— Fiţi de acord că aş fi putut proceda aşa fără să cer nimănui 
permisiunea, i-o retezai eu. Dacă am aşteptat e pentru că. 

— Să luăm loc, domnilor, strigă Simonov care tocmai intrase. Totul e 
gata. De şampanie răspund personal, e frapată excelent. Păi nu-ţi ştiam adresa, 
de unde era să te iau? se răsuci el spre mine, însă iarăşi parcă fără să mă 
privească. 

Probabil, avea ceva împotriva mea. Nu-i exclus să se fi răzgândit după 
discuţia din ajun. 


S-au asezat cu totii; am luat si eu loc. Masa era rotunda. In stanga mea 
statea Trudoliubov, in dreapta era Simonov. Zverkov s-a asezat vizavi; Ferficikin 
— langa el, intre Zverkov si Trudoliubov. 

— La spu-u-ne, estl. La un departament? continua Zverkov să se ocupe 
de mine. Vazandu-ma jenat, isi inchipuia la modul serios ca trebuie sa ma 
imbuneze şi, ca să zic aşa, să mă încurajeze. „O fi vrând să arunc în el cu 
sticla”, mi-am zis eu clocotind de furie. Neobisnuit fiind cu oamenii, mă iritam 
nefiresc de rapid. 

— La biroul cutare, i-am răspuns cu vocea sacadată, uitandu-ma in 
farfurie. 

— ŞI. Te aranjează? la spu-u-ne, ce te-a făcut să renunti la fosta slujbă? 

— Faptul că am avut chef să scap de fosta slujbă, îi spusei eu, lungind de 
două ori mai mult cuvintele, aproape nemaifiind în stare să mă stăpânesc. 

Ferficikin pufni. Simonov mă privi ironic; Trudoliubov se opri din mâncat 
şi se apucă să mă examineze curios. Zverkov era şocat, dar nu voia să 
recunoască. 

— A-a-asa, dar care ţi-e retributia? 

— Care retributie? 

— Adica leafa? 

— Vad ca ma supui la un adevarat examen! 

De altminteri, le-am spus pe loc cat castigam. 

Rosisem îngrozitor. 

— Cam putin, observa Zverkov, dandu-si importanta. 

— Da, nu prea-ti poti permite sa iei masa prin restaurante! adauga 
Ferficikin cu impertinenta. 

— Dupa mine, asta-i saracie sadea, observa serios Trudoliubov. 

— Ce mult ai slăbit, ce mult te-ai schimbaT. De atuncl. Adauga Zverkov, 
deja fara venin si cu un fel de compatimire obraznica, uitandu-se cu atentie la 
mine si la costumul meu. 

— Hai, ajunga-ti cu fastaceala! striga, chicotind, Ferficikin. 

— Stimate domn, află că nu mă fastacesc, explodai eu, în sfârşit. Ascultă 
ce-ţi spun! Iau masa aici, la ,restaurant”, pe banii mei, ai mei, nu ai altuia, 
remarcă acest lucru, monsieur Ferficikin. 

— Cu-um? Păi cine mănâncă pe banii altuia? Parcă ai vrea să zicl. Sări 
Ferficikin, roşind ca racul, privindu-mă furios drept în cohi. 

— Uite a-aşa! i-am răspuns eu, simțind că am sărit peste cal. Şi cred ca 
am putea avea o discuţie mai inteligentă. 

— Mi se pare mie, sau ai de gând să ne arăţi cât eşti de inteligent? 

— Nu-ţi fă griji, asta ar fi cu totul de prisos. 

— Ce-i asta, domnule, te-ai pus pe cotcodacit? Nu cumva ţi-ai ieşti din 
minţi la lemprartamentul d-tale? 

— Ajunge, domnilor, ajunge! strigă autoritar Zverkov. 

— Ce prostie! bombăni Simonov. 


— Într-adevăr, e o prostie; ne-am adunat ca între prieteni ca să ne 
despartim de un bun amic, care pleacă în voiaj, iar d-ta iti dai în petic, spuse 
cu grosolanie Trudoliubov, adresandu-mi-se. Ieri te-ai invitat singur printre noi, 
aşa că fă bine şi nu ne tulbura armonia. 

— Ajunge, ajunge, strigă Zverkov. Încetaţi, domnilor, asa nu merge. Mai 
bine vă povestesc cum era cât pe ce să mă însor acum trei zile. 

Şi, iată, a început o diatribă despre felul cum acest domn mai că nu se 
însurase acum trei zile. De fapt, de însurătoare n-a suflat o vorbă, în schimb în 
relatarea lui erau pomeniti la tot pasul generali, colonei şi chiar kameriunkeri, 
printre care s-ar fi putut crede că Zverkov era persoana cea mai importantă. Se 
iscară hohote incurajatoare de râs; Ferficikin ajunsese chiar să chitcäie. 

Toţi mă ignorau, şedeam zdrobit şi distrus. 

„Doamne, ce caut eu printre oamenii ăştia? îmi ziceam. Şi m-am expus în 
faţa lor ca un prost! Totuşi, i-am permis cam multe lui Ferficikin. Gogomanii îşi 
închipuie că mi-au făcut o onoare, dându-mi un loc la masa lor şi nu înţeleg că 
eu sunt cel care le face o onoare, nu ei mie! „Ai slăbit! Costumul!” O, blestematii 
de pantaloni! Mai adineaori, Zerkov a remarcat pata galbenă de la genunchi. Ce 
mai! Chiar acum, în clipa asta, trebuie să mă ridic de la masă, să-mi iau 
pălăria şi să plec, fără să le spun o vorbă. Din dispreţ! lar mâine n-au decât să 
mă provoace la duel. Ticăloşii. Doar n-o să-mi pară rău de şapte ruble! Plec 
imediat!” 

Fireşte că am rămas. 

De ciudă, beam pahar după pahar cu vin de Bordeaux şi Xeres. 
Neobisnuit cu băutura, mă îmbătăm repede şi, odată cu ameteala, îmi creştea 
şi supărarea. Dintr-o dată mi-a venit chef să-i jignesc în modul cel mai obraznic 
cu putinţă şi de-abia apoi să plec. Să pandesc o clipă prielnică şi să mă pun in 
adevărata mea lumină; pe urmă n-au decât să zică: e caraghios, dar deştepT. 
ŞI. ŞI. Într-un cuvânt, naiba să-i ia! 

I-am învăluit, impertinent, într-o privire tulbure. Dar ei păreau să fi uitat 
cu totul de mine. Ei se distrau, făceau gălăgie, tipau, se veseleau. Vorbea mai 
mult Zverkov. Am început să trag cu urechea. Zverkov le povestea despre o 
doamnă superbă pe care, în sfârşit, o făcuse să-i mărturisească direct că îl 
iubeşte (desigur, mintea ca un cal) şi că, în această afacere îl ajutase un prieten 
bun, printisor, husarul Kolea, care are trei mii de suflete. 

— Dar acest Kolea, care are trei mii de suflete, n-a venit nicidecum aici ca 
să-şi ia rămas bun de la d-ta, am intervenit eu brusc în discuţie. 

Pentru câteva clipe tăcuseră toţi. 

— Te-ai şi îmbătat, binevoi, în sfârşit, Trudoliubov să mă ia în seamă, 
uitându-se chiorâş si dispretuitor în direcţia mea. 

Tăcut, Zverkov mă examina ca pe o gânganie. Simonov turnă cât putu de 
repede şampanie. 

Trudoliubov ridică paharul, urmat de toţi, cu excepţia mea. 

— Să fii sănătos şi drum bun! îi strigă el lui Zverkov. Să bem, domnilor, 
pentru anii care au trecut, pentru viitorul nostru! Ura! 


Băură toţi si săriră să-l sărute pe Zverkov. Eu nu m-am mişcat din loc; 
cupa plină rămase în faţa mea neîncepută. 

— D-ta nu bei? urlă Trudoliubov, pierzându-și răbdarea şi uitându-se 
amenintator la mine. 

— Vreau să tin un speech din partea mea, separaT. Si apoi o să beau, 
domnule Trudoliubov. 

— Ce om infect si rautacios! bombani Simonov. 

Mi-am îndreptat şira spinării şi am luat cupa, pregatindu-ma febril 
pentru ceva neobişnuit şi încă neştiind nici eu ce anume voi spune. 

— Silence! strigă Ferficikin. O să vedeţi îndată un munte de 
deşteptăciune! 

Zverkov aştepta foarte serios, înțelegând despre ce-i vorba. 

— Domnule locotenent Zverkov, am început eu, să ştii că nu-mi place 
frazeologia, nu-mi plac vorbaretii şi taliile cu corsete. Acesta-i primul punct, 
după care urmează cel de-al doilea. 

Toţi începură să se agite foarte tare. 

— Punctul al doilea: urăsc depravările şi pe depravati. Mai ales pe 
depravati! 

— Punctul al treilea: imi place adevarul, sinceritatea si cinstea, continuai 
aproape masinal pentru ca incepuse sa ma ia cu frig de spaima, neintelegand 
cum de pot spune asa cevA. Imi place gandirea, monsieur Zverkov, imi place 
adevarata colegialitate, pe picior de egalitate si nU. HM. Imi place. De 
altminteri, la ce bun? Si beau in sănătatea d-tale, monsieur Zverkov, sedu-le pe 
cerkeze, împuşcă-i pe duşmanii patriei sI. SI. În sănătatea d-tale, monsieur 
Zverkov! 

Zverkov se ridica de pe scaun, se inclina spre mine si imi spuse: 

— Iti multumesc foarte mult. 

Era teribil de jignit si chiar se facuse palid la fata. 

— Ei, drăcie! zbieră Trudoliubov, trantind cu pumnul in masa. 

— Nu, pentru asta ar trebui sa ia cateva peste bot! tipa Ferficikin. 

— Afara cu el! bombani Simonov. 

— Domnilor, nici un cuvânt, nici un gest mai mult! strigă solemn 
Zverkov, curmand indignarea unanima. Va multumesc tuturor, insa voi fi in 
stare să-i dovedesc şi singur in ce măsură îi apreciez cuvintele. 

— Domnule Ferficikin, chiar mâine imi vei da satisfacţie pentru cuvintele 
pe care tocmai le-ai rostit! spusei eu tare, adresându-mă lui Ferficikin cu un 
aer plin de importanţă. 

— Mă provoci la duel? Voia d-tale, îmi răspunse acesta, dar, cu 
siguranţă, eram atât de ridicol provocandu-l, şi asta mi se potrivea atât de 
puţin, încât toţi, până la urmă şi Ferficikin, se tăvăleau de râs. 

— Da, să-l dăm afară! E beat crita! spuse cu dezgust Trudoliubov. 

— N-o să mi-o iert niciodată că l-am trecut pe listă! bombăni iar Simonov. 

„Uite, acum ar fi cazul să le dau cu sticla în cap!” mi-am zis eu. Am luat o 
sticlă sI. Mi-am umplut paharul. 


« Nu, mai bine rămân până la capăt! imi continuai eu gândul. Ati fi 
bucuroşi, domnilor, daca as pleca. Nici în ruptul capului. In ciuda voastră o să 
stau şi o să beau până la capăt ca să vă dovedesc că nu vă acord nici cea mai 
mică importanţă. Voi sta şi voi bea, pentru că aici e cârciumă şi mi-am plătit 
intrarea. Voi sta şi voi bea pentru că vă socot nişte pioni, nişte pioni inexistenti. 
Voi sta şi voi beA. Şi voi cânta dacă voi avea chef, da, voi cânta, pentru că am 
dreptul. Să canT. Hm”. 

Dar nu cântam. Încercam doar să nu-l privesc pe niciunul dintre ei; luam 
pozele cele mai independente cu putinţă şi aşteptam nerăbdător să vorbească ei 
primii cu mine. Dar, din păcate, nu-mi vorbeau. Şi ce mult aş fi vrut să mă 
împac cu ei în momentul acela! Ceasul bătu opt, în sfârşit, nouă. Ei trecură de 
la masă pe canapea. Duseră acolo şi vinul. Zverkov se întinse pe canapea, 
punându-şi un picior pe masa rotundă. Făcuse într-adevăr cinste cu trei sticle. 
Fireşte, pe mine nu m-a invitat. Se aşezară cu toţi pe canapea, împrejurul lui. Il 
ascultau aproape cu evlavie. Se vedea că îl iubeau. „Pentru ce? pentru ce?” mă 
întrebam în sinea mea. Din când în când punea pe ei stăpânire câte un val de 
euforie betiva şi se sărutau. Vorbeau despre Caucaz, despre ce înseamnă 
adevărata pasiune, despre galbik, despre slujbele bănoase, despre veniturile 
husarului Podharjevski, pe care niciunul nu-l cunoştea personal, şi se bucurau 
că are venituri atât de mari; despre neobişnuita frumuseţe şi graţie a contesei 
D., pe care, de asemenea, niciunul n-o văzuse vreodată; în sfârşit, ajunseră să 
susțină că Shakespeare e nemuritor. 

Zâmbeam cu dispreţ şi mă plimbam prin cealaltă jumătate a încăperii, 
de-a lungul peretelui opus canapelei, de la masă la sobă şi înapoi. Tineau 
mortis să le arăt că mă pot lipsi de conversaţia lor; totuşi, tropăiam în ciuda lor 
şi bocăneam cu tocurile de la cizme. Dar totul era în zadar. Dumnealor nici nu 
mă luau în seamă. Am avut răbdarea să mă plimb aşa, prin faţa lor, de la ora 
opt până la ora unsprezece, pe acelaşi traseu: de la masă la sobă şi înapoi, de 
la sobă la masă. „Mă plimb pentru că aşa am chef şi nimeni nu-mi poate 
interzice”. Servitorul care intra mereu în încăpere s-a oprit de câteva ori, 
uitându-se lung la mine; din pricina deselor întoarceri, ametisem; din când în 
când mi se părea că delirez. În decursul acestor trei ore mă trecuseră trei 
rânduri succesive de sudori şi tot de trei ori mă uscasem. Din când în când, cu 
o durere profundă şi înveninată, îmi fulgera inima gândul că vor trece zece ani, 
douăzeci de ani, patruzeci de ani şi eu, totuşi, chiar şi după patruzeci de ani, 
îmi voi aminti cu dezgust şi umilinţă aceste minute, care erau cele mai abjecte, 
mai ridicole şi mai îngrozitoare din viaţa mea. Era imposibil să mă înjosesc într- 
un mod mai nemernic şi mai de bună voie, intelegeam foarte bine acest lucru, 
însă continuam să circul de la masă la sobă şi înapoi. „Ah, numai dacă aţi şti 
de ce sentimente şi gânduri sunt eu capabil şi cât sunt de cultivat!” mă 
gândeam în anumite momente, adresându-mă mintal spre canapeaua pe care 
şedeau duşmanii mei. Însă duşmanii mei se comportau ca şi cum nici nu m-aş 
fi aflat în încăpere. O dată, o singură dată s-au răsucit spre mine, tocmai în 
momentul în care Zverkov a adus vorba despre Shakespeare şi eu, subit, am 


izbucnit intr-un hohot dispretuitor de ras. Am pufnit atat de ipocrit si de 
marsav, incat si-au intrerupt discutia toti deodata si, tacuti, s-au uitat lung la 
mine vreo două minute, serioşi, fără să râdă, urmărind cum eu umblu de-a 
lungul peretelui, de la masă la sobă şi nu le dau nici o atenţie. Dar nu s-a 
întâmplat nimic: n-au intrat în vorbă cu mine şi peste două minute mă lăsară 
iarăşi în plata Domnului. Bătu ora unsprezece. 

— Domnilor, strigă Zverkov, ridicându-se de pe canapea, acum mergem 
toţi acolo! 

— Evident, evident! ziseră şi ceilalţi. 

M-am răsucit brusc spre Zverkov. Eram atât de frânt, de zdrobit, încât 
îmi venea să mă înjunghii, numai s-o sfârşesc odată! Eram cuprins de febră; 
părul ud de transpiratia care se uscase îmi rămăsese lipit de tâmple. 

— Zverkov, te rog să mă ierti! i-am spus eu cu voce tăioasă şi fermă. 
Ferficikin, şi d-ta să mă ierti, iertati-ma toţi cei care sunteţi de fata, pe toţi v- 
am jignit! 

— Aha! Nu-ţi convine duelul! şuieră cu venin Ferficikin. 

Am simţit un junghi ascuţit în inimă. 

— Nu, nu de duel mi-e frică, Ferficikin! Sunt gata să mă duelez cu d-ta 
chiar mâine, dar după ce ne împăcăm. Chiar insist s-o facem si nu mă poţi 
refuza. Vreau să-ţi dovedesc că nu ma tem de duel. D-ta o să tragi primul, iar 
eu o să-mi descarc pistolul în aer. 

— Se ţine de poante! observă Simonov. 

— S-a ticnit, asta-i! îşi dădu cu părerea Trudoliubov. 

— Lasă-mă odată să trec, mi te-ai protapit în drum! Ce mai vrei? imi 
răspunse cu dispreţ Zverkov. Toţi erau roşii la fata de băutură; ochii le sticleau. 

— Vreau să fim prieteni, Zverkov, te-am jignit, „dar. 

— M-ai jignit! D-ta! Pe mi-ine?! Află, stimate domn, că niciodată şi în nici 
un fel de împrejurări, d-ta nu mă poţi jigni pe mine dar... 

— Şi ajunga-ti, dă-te la o parte! îl sustinu Trudoliubov. Să mergem! 

— Olimpia e a mea, domnilor, să fim intelesi! strigă Zverkov. 

— Nu-ţi contestăm dreptul! îi răspunseră ceilalţi, râzând. 

Rămăsesem făcut de ocară. Ceata ieşi din separeu cu mare gălăgie, 
Trudoliubov începu un cântec stupid. Simonov mai zăbovi o clipă ca să dea 
bacsis servitorilor. Subit, l-am abordat. 

— Simonov, dă-mi şase ruble! am spus eu, hotărât şi disperat. 

El mă privi peste măsură de mirat, cu o căutătură imbecila. Era şi el 
beat. 

— Ce, şi acolo vrei să vii cu noi? 

— Da! 

— N-am bani! mi-o trânti el, zâmbi cu dispreţ şi dădu să iasă din 
încăpere. 

— Simonov, am văzut că ai bani! De ce mă refuzi? Crezi că-s ticălos? Să 
nu cumva să mă refuzi: dacă ai şti, dacă ai sti pentru ce ti-i cer! De asta 
depinde totul, întreg viitorul, planurile mele. 


Simonov scoase banii si mai ca nu mi-i arunca. 

— La-i, daca chiar nu mai ştii ce-i ruşinea! spuse el şi fugi ca să-i ajungă 
din urmă pe ceilalţi. 

Am rămas singur pentru un moment. Dezordine, resturi de mâncare, un 
pahar spart pe dusumea, pete de vin vărsat, mucuri de ţigări, mahmureala si 
delir în creier, tristeti chinuitoare în inimă şi, în sfârşit, lacheul care văzuse si 
auzise tot şi acum, curios, mă privea drept în ochi. 

— Acolo! am strigat eu. „Sau vor ingenunchea cu toţii, imbratisandu-mi 
picioarele şi cerşindu-mi prietenia saU. Sau îi voi trage o scatoalcă lui 
Zverkov!”. 

V. 

Deci, iata, in sfarsit, ciocnirea cu realitatea, bâiguiam eu, coborand 
valvartej scările. Acum, de bună seamă, nu mai e vorba de Papa, care părăseşte 
Roma şi pleacă în Brazilia; acum, de bună seamă, nu mai e vorba de balul de 
pe malul lacului Como! 

„Eşti un ticălos, m-a fulgerat un gând, dacä-ti râzi acum de asta!” 

— Fie! am strigat, răspunzându-mi mie însumi. Dar, de-acum s-a zis cu 
asta! 

Ceilalţi dispăruseră; dar era totuna; ştiam încotro o luaseră. 

La scară stătea o trăsură singuratică, de noapte, cu birjarul îmbrăcat 
într-un suman de dimie, albit tot de fulgii aposi ai lapovitei, care continua sa 
cearna şi părea chiar caldă. Noaptea era cetoasa şi înăbuşitoare. Calutul 
maruntel, flocos, baltat era si el troienit de zăpadă si tusea; asta mi-o amintesc 
foarte bine. M-am repezit spre sania aceea ordinară, dar de îndată ce mi-am 
pus piciorul ca să urc, amintirea felului în care Simonov îmi dăduse cele şase 
ruble m-a cosit şi, ca un sac, m-am prăbuşit în sanie. 

— Nu! Am încă multe de făcut ca să-mi recapăt demnitatea! am strigat 
eu. Dar o să mi-o recapăt sau o să pier pe loc chiar în noaptea asta. Dă-i 
drumul! 

Am pornit din loc. În capul meu se dezläntui un adevărat vârtej. 

„N-or să cadă în genunchi ca să-mi cerşească prietenia. Asta-i un miraj, 
un miraj trivial, dezgustător, romantic şi fantastic; e acelaşi bal de pe malul 
lacului Como. Şi de aceea sunt obligat să-i plesnesc lui Zverkov o scatoalcă! 
Sunt obligat să-l plesnesc. Prin urmare, e clar: zbor acum ca să-i cârpesc o 
scatoalcă.” 

— Mâna! 

Birjarul smuci haturile. 

»De cum intru, il carpesc. Oare va fi nevoie, inainte de scatoalca, sa-i 
spun cateva vorbe drept introducere? Nu. Intru si il plesnesc. Toti vor sedea in 
salon pe scaune, iar el se va lafai pe canapea alaturi de Olimpia. Afurisita de 
Olimpia! Mi-a ras o data in nas si m-a refuzat. O s-o insfac pe Olimpia de par, 
iar pe Zverkov de urechi! Nu, e mai bine să-l inhat de-o ureche si, rasucindu-i 
urechea, să-l plimb prin toată camera. Poate că ceilalţi o să sară la bătaie şi o 
să-mi dea brânci afară. Chiar cu siguranţă aşa se va întâmpla. N-au decât! 


Totuşi, pentru prima oară, i-am cârpit cuiva o scatoalcă; iniţiativa mi-a 
aparținut; iar după legHe onoarei asta-i totul, el va fi deja stigmatizat şi cu 
bătaia n-o să-şi poată spăla onoarea ştirbită de scatoalca mea; doar prin duel o 
va putea face. Va fi obligat să accepte duelul. Şi fie, n-au decât să mă bată. N- 
au decât, nemernicii! Cel mai tare o să mă snopească Trudoliubov: e foarte 
puternic; Ferficikin o să sară dintr-o parte şi, cu siguranţă, o să mă înşface de 
păr. Dar n-are decât! Ştiu ce mă aşteaptă. Capatanile lor de berbeci vor fi 
nevoite, în sfârşit, să simtă în toate astea gustul tragicului! Când mă vor târi 
spre uşă, le voi striga că, de fapt, ei nu fac nici cât degetul meu cel mic.” 

— Mână, birjar, mână! 

Acesta chiar tresări, pocnind din bici. Într-adevăr, strigătul meu fusese 
tare sălbatic. 

„În zori ne duelăm, asta-i sigur. Cu departamentul am terminat-o. Mai 
înainte, în loc de departament, Ferficikin a spus leprartament. Dar de unde să 
iau pistoalele? Fleacuri! Cer să mi se dea leafa cu anticipație şi cumpăr. Dar 
praful de puşcă, dar gloantele? Asta-i treaba secundantului. Şi cum s-apuc să 
le fac pe toate astea până-n zori? Şi unde am să-mi găsesc un secundant? Ştiu 
doar că n-am pe nimeni cunoscut. Fleacuri! strigai eu, întărâtându-mă şi mai 
tare. Fleacuri! Primul om întâlnit pe stradă, dacă-l abordez, e obligat să-mi fie 
secundant, aşa cum e obligat să-l scoată din apă pe unul care se îneacă. 
Trebuie să fie admise cazurile cele mai excentrice. Chiar şi dacă pe directorul 
meu l-aş solicita mâine să-mi fie secundant, până si el - măcar din cavalerism — 
ar trebui să accepte şi să păstreze secretul! Anton Antonâci.” 

Problema e că, în chiar clipa aceea, mai clar şi mai limpede decât oricine 
pe lume, eu însumi îmi dădeam seama de josnica absurditate a ipotezelor mele 
şi de întreg reversul medaliei, însă. 

— Mână, birjar, mână, potlogarule, mână! 

— Of, boierule! zise omul de la coada calului. 

Deodată mă luă cu frig. 

„Oare n-ar fi mai binE. N-ar fi oare mai binE. Să mă duc chiar acum 
acasă? O, Dumnezeule! De ce, de ce m-am agăţat ieri de ideea dineului? Dar 
nu, e imposibil! Cum rămâne cu plimbarea de trei ore de la masă până la sobă? 
Nu, ei, ei şi nimeni altcineva trebuie să-mi dea socoteală pentru plimbarea asta! 
Trebuie să spele această ruşine!” 

— Mana. 

«Si daca or sa ma duca la sectia de politie? N-or sa aiba curaj? S-ar teme 
de scandal. Dar ce-ar fi daca, din dispret, Zverkov va refuza duelul? Asta asa va 
fi cu siguranţă; dar atunci o să le demonstrez eU. În cazul ăsta, o să dau buzna 
în curtea poştei când va fi mâine gata de plecare, o să-l înşfac de picior, o să-i 
smulg mantaua de pe el când va urca în diligenta. O să-mi înfig dinţii în mâna 
lui, o să-l musc. „Uitaţi-vă, oameni buni, în ce hal poate fi adus un om 
disperat!” N-are decât să mă lovească în cap, iar ceilalţi din spate. O să strig ca 
să mă audă toată lumea: „Uitaţi-vă, oameni buni, catelandrul ăsta pleacă la 
sedus tinere cerkeze având scuipatul meu pe bot!” 


Desigur, după asta se va sfârşi cu toate! Departamentul va dispărea de 
pe faţa pământului. Voi fi arestat, judecat, dat afară din slujbă, băgat la 
închisoare, trimis în Siberia cu domiciliu forțat. Putin imi pasă! Peste 
cincisprezece ani voi veni la el în zdrente ca un cerşetor, după ce voi fi eliberat 
din închisoare. Îl voi găsi undeva, într-un oraș reşedinţă de gubernie. Va fi 
căsătorit şi fericit. 

Va avea o fată mărişoară. Îi voi spune: „Uită-te la mine, bestie! Uită-te la 
obrajii mei scofalciti, la zdrenţele astea! Am pierdut totul: cariera, fericirea, 
arta, ştiinţa, femeia iubită şi totul din pricina ta. Uite pistoalele. Am venit să-mi 
descarc pistolul şi. Si te iert”. În clipa aceea aş trage în aer şi m-aş face 
nevăzut.» 

Era cât pe ce să-mi dea lacrimile, deşi ştiam cu certitudine chiar în 
momentul acela că totul este din Silvio şi din Mascarada lui Lermontov. Şi 
deodată mi se făcu îngrozitor de ruşine, atât de ruşine, încât am oprit birja, am 
coborât din sanie şi m-am protapit în ninsoare, pe mijlocul străzii. Birjarul ma 
privea uimit şi ofta. 

Ce era de făcut? Nici acolo nu mă puteam duce, pentru că ar fi ieşit o 
aiureală; nici nu puteam lăsa aşa lucrurile, pentru că şi din asta ar fi ieşit. 
„Doamne! Cum să las totul baltă! Mai ales după asemenea jignire! Nu! exclamai 
eu, sărind iarăşi în sanie. E o predestinare, o fatalitate!” 

— Mana, mână într-acolo! 

Şi, nerăbdător, l-am pocnit pe birjar cu pumnul în ceafă. 

— Ce te-a apucat, de ce dai în mine? striga taranusul, sfichiuindu-si, 
totuşi, martoaga, încât aceasta începu să zvârle din copitele dinapoi. 

Lapovita isi prăvălea din cer fulgii mari; m-am descoperit, nu-mi păsa de 
ea. Uitasem totul, fiindcă mă hotărâsem definitiv să-i cârpesc scatoalca şi 
simţeam cu groază că negreşit acum, acum se va întâmpla şi că incidentul nu 
mai poate fi oprit de nici o putere din lume. Felinare singuratice licăreau 
posomorite prin pâcla lapovitei, ca nişte făclii la o înmormântare. Zăpada mi se 
băga sub manta, sub redingotă, sub cravata şi se topea acolo; nu trageam 
husa: oricum, şi fără asta, totul era pierdut! în sfârşit, am ajuns. Parcă neştiind 
ce fac, am sărit din sanie, am urcat scările în fugă şi am început să bat în uşă 
cu pumnii şi picioarele. Mai ales picioarele îmi erau grozav de slăbite, din 
genunchi. Mi s-a deschis repede, ca şi cum s-ar fi ştiut că trebuie să vin. (într- 
adevăr, Simonov anunţase că e posibil să mai vină unul, iar aici trebuia să fii 
anunţat şi, în general, să tii cont de toate măsurile de precauţie. Era unul din 
„magazinele de modă” de pe atunci, care au fost demult exterminate de poliţie. 
Ziua era într-adevăr un magazin; iar seara, cei care aveau recomandatie puteau 
veni în vizită.) Cu paşi repezi, am traversat prăvălia întunecoasă, intrând în 
salonul pe care îl ştiam, unde nu ardea decât o lumânare, şi m-am oprit 
nedumerit: nu era nimeni. 

— Unde-s ceilalţi? am întrebat la noroc. Însă ei, desigur, apucaseră să 
plece pe la casele lor. 


Dinaintea mea stătea o persoană, zâmbind prosteste, chiar patroana, 
care mă cunoştea măcar cât decât. Peste un minut s-a deschis o uşă şi a mai 
intrat o persoană. 

Fără să le acord nici o atenţie, umblam prin cameră şi, pare-mi-se, 
vorbeam singur. Eram parcă salvat de la moarte şi presimteam acest lucru, cu 
bucurie, din toată fiinţa mea: i-aş fi cârpit scatoalca, negresit i-aş fi carpit-o! 
Dar acum ei nu mai sunt aici şi. Totul a dispărut, totul s-a schimbat! Mă uitam 
împrejur. Încă nu-mi puteam da seama de situaţie. Maşinal am privit-o pe fata 
de-abia intrată: dinaintea ochilor îmi licări o faţă proaspătă, tânără, puţin cam 
palidă, cu sprâncene drepte şi negre, cu o privire serioasă şi întrucâtva mirată. 
Asta mi-a plăcut imediat; aş fi urât-o dacă mi-ar fi zâmbit. Am început s-o 
examinez mai atent şi parcă cu efort: gândurile încă nu mi se adunaseră la un 
loc. Ceva ingenuu şi blând era întipărit pe acest chip, dar cumva bizar de 
serios. Sunt sigur că, prin asta, avea de pierdut aici şi din proştii aceia n-o 
remarcase nimeni. De altminteri, n-aş fi putut spune că-i o frumuseţe, deşi era 
înaltă, voinică, bine făcută, îmbrăcămintea îi era extrem de simplă. Ceva 
mârşav îmi dădu ghes: m-am dus direct spre ea. 

M-am privit întâmplător în oglindă. Faţa mea răvăşită mi se păru teribil 
de respingătoare: palidă, rea, abjectă, cu părul vâlvoi. „N-are decât, mă bucur, 
mi-am zis, chiar mă bucur că o să mă găsească dezgustător; asta îmi face 
plăcere.” 

VI. 

Undeva, dincolo de peretele subţire, începu să hârâie un ornic, de parcă 
l-ar fi strivit, l-ar fi sugrumat cineva. După un hârâit nefiresc de lung, urmară 
nişte bătăi subtirele, nesuferite si, nu ştiu cum, neaşteptat de repezi. — ca si 
cum, deodată, i-ar fi luat-o cineva înainte. Era ora două. M-am dezmeticit, cu 
toate că nu dormisem, ci doar zăcusem într-un fel de semiuitare de sine. 

În camera îngustă, mică si scundă, în care aproape tot spaţiul era ocupat 
de un şifonier uriaş, pe lângă care erau aruncate la întâmplare cutii de carton, 
carpe si tot felul de boarfe, era aproape întuneric de tot. Mucul de lumânare de 
pe masa din capătul celălalt al încăperii era aproape stins, pâlpâia doar din 
când în când. Peste câteva minute urma să se lase o beznă desăvârşită. 

Nu mi-a luat mult timp ca să-mi vin în fire; dintr-o dată, fără eforturi, mi- 
au revenit toate în minte, de parcă stătuseră la pândă ca să se repeadă iarăşi la 
mine. De fapt, în însăşi starea mea de uitare rămăsese permanent un fel de 
punct, ce nu voia nicidecum să mi se şteargă din memorie, împrejurul căruia se 
roteau visările mele somnoroase. Ciudat, însă: ceea ce mi se întâmplase în ziua 
aceea, acum, după ce mă trezisem, mi se părea de domeniul trecutului 
îndepărtat, de care mă descotorosisem cu totul, şi încă de mult. 

Aburii betiei îmi rămăseseră în creier. Parcă plutea ceva deasupra mea, 
mă atingea, mă atata si mă ingrijora. Tristetea şi veninul fierbeau din nou, 
încercând să iasă afară. Deodată, lângă mine, am văzut doi ochi deschişi, care 
mă cercetau curioşi şi stăruitori. Privirea lor era de o indiferenţă rece, sumbră, 
parcă cu totul înstrăinată; era o privire grea. 


Un gand posac incolti in creierul meu si-mi trecu pe tot trupul cu un fel 
de senzatie scarboasa, ca atunci cand intri intr-o subterana igrasioasa si 
muceda. Era cumva nefiresc că tocmai acum cei doi ochi se apucasera să ma 
cerceteze. Mi-am amintit şi că, în decurs de două ore, nu schimbasem nici o 
vorbă cu această ființă: mai înainte, asta chiar imi placuse, nici eu nu ştiu de 
ce. Acum însă, ca un păianjen, mi-a apărut în faţa ochilor imaginea absurdă, 
dezgustătoare a desfrâului, care, fără dragoste, grosolan şi fără ruşine, începe 
de-a dreptul cu ceea ce încununează o iubire adevărată. Ne-am uitat mult timp 
unul la altul, dar ea nu-şi pleca ochii şi nu-şi schimba expresia privirii, încât, 
în cele din urmă, cine ştie de ce, m-am simţit înspăimântat. 

— Cum te cheamă? am întrebat sacadat, ca să termin mai repede. 

— Liza, îmi spuse ea aproape în şoaptă, însă cumva duşmănos şi îşi feri 
ochii. 

Am păstrat un moment de tăcere. 

— Astăzi e o vreme. O lapovitA. Mizerie! am zis eu mai mult pentru sine, 
punându-mi posomorit mâna sub cap şi privind în tavan. 

Ea nu-mi răspunse. Situaţia era urâtă. 

— Eşti de-aici? am întrebat-o peste un minut, aproape cu naduf, 
răsucindu-mi puţin capul spre ea. 

— Nu. 

— De unde? 

— Din Riga, zise ea fara chef. 

— Nemtoaica? 

— Rusoaica. 

— Si esti de mult aici? 

— Unde? 

— In casa asta. 

— De două săptămâni. Vorbea cu vocea din ce in ce mai întretăiată. 
Lumânarea se stinsese de tot; de-acum nu-i mai puteam deslusi trăsăturile 
feţei. 

— Tată şi mamă ai? 

— DA. NU. Am. 

— Unde-s? 

— AcolO. La Riga. 

— Cine-s? 

— Aşa. 

— Cum aşa? Cine-s, ce stare au? 

— Targoveti. 

— Pana acum ai stat la dansii? 

— Da. 

— Cati ani ai? 

— Douăzeci. 

— Si de ce ai plecat de-acasa? 

— Asa. 


Acest aşa însemna: lasă-mă-n pace, mi-e greata. Am tăcut amândoi. 

Dumnezeu ştie de ce nu plecam. Eu însumi mă simţeam tot mai 
ingretosat şi mai abătut. Imaginile întregii zile din ajun parca de la sine, fără 
voia mea, începură să-mi revină haotic în minte. Brusc, mi-am amintit o scenă 
pe care o văzusem pe stradă, când, îngrijorat, mă grăbeam la slujbă. 

— Astăzi, nişte oameni au scos un sicriu şi mai că nu l-au scăpat, am 
rostit eu dintr-o dată cu glas tare, aproape fără să vreau, neintentionand catusi 
de puţin să deschid discuţia. 

— Un sicriu? 

— Da, pe Sennaia: l-au scos dintr-o pivniţă. 

— Dintr-o pivniţă? 

— Nu chiar din pivniţă, dintr-un subsoL. Stil. De joS. Dintr-o casa 
deocheată. Era o murdărie peste tot. Coji de seminţe, gunoaiE. DuhneA. Oribil! 

Tăcere. 

— A fost o zi parşivă pentru înmormântări! am început din nou, numai ca 
să nu tac. 

— De ce să fie parsiva? 

— Lapovita, zloată. (Am căscat.) 

— Totuna-i, spuse ea deodată, după câteva clipe de tăcere. 

— Nu, e-o mizerie. (Am căscat din nou.) Groparii au înjurat cu siguranţă 
că-i uda lapovita. Iar în groapă precis baltea apa. 

— De ce să băltească apa în groapă? întrebă cu un fel de curiozitate, dar 
vorbind mai grosolan şi mai întretăiat decât până atunci. Brusc, începuse să 
mă întărite. 

— Cum să nu, apă, pe fund, de vreo şase verşoci. Aici, la Volkovo, nu-i 
chip să sapi vreo groapă uscată. 

— De ce? 

— Cum de ce? Locul e jilav. Peste tot e mlaştină. Morţii sunt îngropaţi în 
baltă. Am văzut cu ochii mel. De multe ori. (Nu văzusem niciodată, nici la 
Volkovo nu fusesem, auzisem doar din povestirile altora.) 

— Oare chiar ţi-e totuna dacă mori sau nu? 

— De ce să mor? întrebă ea, parcă apărându-se. 

— Cândva tot o să mori la fel ca răposata de ieri. A fost toT. O 
domnişoară. A murit de oftică. 

— Fata ar fi trebuit să moară la spital. (Asta o ştie, mi-am zis, şi n-a spus 
„domnişoară”, ci „fată”). 

— Îi era datoare patroanei, am replicat eu, hazardându-mă tot mai mult 
în discuţie, şi a lucrat pentru ea aproape până la sfârşit, cu toate că era 
bolnavă de oftică. Vorbeau pe-acolo birjarii şi soldaţii, povesteau istoria asta. 
Precis că erau foşti cunoscuţi de-ai ei. Râdeau. Voiau să-i facă parastasul la o 
cârciumă. (Şi aici am turnat multe minciuni.) 

Tăcere, tăcere adâncă. Fata nici nu se clinti. 

— Crezi că la spital e mai bine să mori? 

— Nu-i totuna? Şi de ce să mor? adăugă ea iritată. 


— Nu acum; dar mai tarziu? 

— Si mai tarziu. 

— Ba bine ca nu! Uite, acum esti tânără, frumoasă, proaspătă - ăsta ţi-e 
preţul. Însă dacă un an o să duci viaţa asta, o să te ofileşti. 

— Peste un an? 

— In orice caz, peste un an preţul o să-ţi fie mai mic, am continuat eu cu 
bucurie răutăcioasă. O să pleci de-aici, la mai rău, în altă casă. Peste încă un 
an, o să treci altundeva, tot la mai rău, iar peste şapte ani o să ajungi în pivnita 
de pe Sennaia. Şi asta încă ar fi bine. Dar ghinionul tău ar fi dacă, pe lângă 
asta, te-ar lovi vreo boală, să zicem că ti s-ar şubrezi pieptuL. Din cauza 
vreunei răceli sau din altă pricină. Când duci o viaţă ca asta, bolile lasă urme. 
Te-nhata şi nu te mai scapă din gheare. Nu-i mare lucru să mori. 

— Bine, o să mor, îmi răspunse ea duşmănos de-a dreptul şi se foi 
repede. 

— Păi e păcat. 

— De cine? 

— De viaţă e păcat. Tăcere. 

— Ai avut un drăguţ? 

— Ce-ti foloseşte d-tale daca-ti spun? 

— Doar nu te descos. Mie puţin îmi pasă. De ce te superi? Fireşte, se 
poate să fi avut şi tu necazurile tale. Ce mă priveşte pe mine? Nimic, îmi pare 
rău. 

— De cine? 

— De tine îmi pare rău. 

— N-are rosT. Şopti ea abia auzit şi iarăşi se foi. Imediat m-am simţit şi 
mai înciudat. Cum! Vorbesc atât de blând şi ea. 

— Şi ce crezi? Eşti pe drumul cel bun? 

— Nu cred nimic. 

— Rău că nu crezi. Dezmeticeste-te cât nu-i prea târziu. Şi încă nu-i prea 
târziu. Esti încă tânără, arăţi bine; ai putea îndrăgi pe cineva, să te märiti, să fii 
fericită. 

— Nu toate femeile măritate sunt fericite, mi-o reteză ea cu acelaşi ton 
repezit, grosolan. 

— Nu toate, fireşte, dar tot li-i mai bine decât aici. Incomparabil mai bine. 
Şi când iubeşti poţi trăi şi fără fericire. Si la necaz viata-i frumoasă, e bine să 
trăieşti pe lumea asta, oricum ti-ar fi viata. Pe cand aici n-ai parte decât dE. 
Duhoare. Ptiu! 

M-am întors scârbit cu spatele; deja nu mai eram rece, făcând-o pe 
moralistul. Începeam să simt cu adevărat cele spuse si mă infierbantasem. De- 
acum râvneam să-mi expun ideile sacre, la care, gândindu-mă, îmi storsesem 
creierii în ungherul meu. Deodată se aprinsese ceva în mine, „apăruse” un 
scop. 

— Nu te uita că sunt aici, nu judeca după mine. Poate am ajuns mai rău 
decât tine. De altfel, am intrat aici pentru că eram beat, m-am grăbit eu, totuşi, 


sa ma justific. Pe deasupra, femeia nu trebuie sa se ia dupa ce face barbatul. E 
vorba de altceva; eu, chiar daca ma scarnavesc si ma murdaresc singur, macar 
nu sunt sclavul nimanui; am venit, am plecat si nu mai stii de mine. Scutur 
murdaria si-s iarăşi cel de dinainte. Pe cand tu, de la bun început, eşti sclavă. 
Da, sclavă! Tu dai totul, toată libertatea ta. Şi pe urmă vei vrea să rupi aceste 
lanţuri, dar nu: or să se încolăcească şi mai strâns în jurul tău. Aşa-i afurisitul 
ăsta de lant. Îl ştiu eu. Altceva nici nu mai zic, că tot n-ai înţelege, dar ia 
spune-mi: nu-i aşa că i-ai ajuns datoare patroanei? Asta-i, vezi! am adăugat eu, 
deşi ea nu mi-a răspuns, ci mă asculta tăcută, încordându-şi întreaga fiinţă. 
Asta-i adevărul tău! N-o să scapi niciodată de datorii. Asa se întâmplă 
întotdeauna. E ca si cum ţi-ai vinde sufletul diavolului... Si dacă vrei să ştii, 
eU. Sunt, poate, la fel de nenorocit ca tine şi dacă mă scufund în noroi, o fac 
tot de necaz. Doar mai beau oamenii când au necazuri; ei bine, şi eu tot din 
cauza necazului fac ce fac. Ia spune, ce lucru bun am făcut: eu şi cu tine ne- 
aM. InsotiT. Mai adineaori şi tot timpul n-am lăsat să ne scape o vorbă, iar pe 
urmă, tu, ca o sălbatică, ai început sa te uiţi la mine; iar eu — la tine. Asta 
înseamnă a face dragoste? Oare aşa ar trebui să se apropie un om de alt om? 
Asta-i curată necuviinta, nimic mai mult! 

— Da! mă sustinu ea tăios, în grabă. 

Chiar m-a mirat repeziciunea acestui da. Deci, poate, şi ea avea în cap 
acelaşi gând, când se uita la mine? Deci, şi ea e capabilă de unele gânduri? 
„Drace, e interesant, avem afinități, mi-am zis eu, gata-gata să-mi frec mâinile 
de bucurie. De altfel, cum să nu dai gata un suflet atât de tânăr?” 

Cel mai mult mă atrăgea jocul. 

Ea îşi întoarse capul lângă mine şi, după cum mi se păru în întuneric, şi- 
1 sprijini cu o mână. Poate că se uita la mine. Îmi părea rău că nu-i puteam 
desluşi ochii, îi auzeam respiraţia adâncă. 

— De ce ai venit aici? am început cu un ton oarecum autoritar. 

— Aşa. 

— Păi e-atât de bine să trăieşti în casa părintească! E cald, nu-ţi cere 
nimeni socoteală; e cuibul tău. 

— Şi dacă-i mai rău decât aici? 

„Tonul trebuie să-l nimeresc, m-a fulgerat un gând. Cu sentimentalismul 
cred că nu se poate face mare lucru.” 

De altfel, n-a fost decât o fulgerare. Jur că într-adevăr soarta fetei 
începuse să mă intereseze. Pe deasupra, eram relaxat şi bine dispus. Se ştie 
doar că potlogăria face lesne casă bună cu sentimentalismul. 

— Cine vorbeşte! m-am grăbit eu să răspund. Totul e posibil. Uite, sunt 
sigur că te-a supărat careva şi că mai degrabă alţii sunt vinovaţi de tine decât 
tu faţă de ei. Istoria ta nu ţi-o ştiu deloc, dar sunt sigur că o fată ca tine nu 
nimereşte aici de bună voie. 

— Cum adică „o fată ca mine”? şopti ea de-abia auzit, însă eu am auzit-o. 

„Drace, văd că o măgulesc. Urât din partea mea. Ba nu, poate că-i bine.” 
Ea tăcea. 


— Vezi tu, Liza, ma gandesc la mine! Daca as fi avut o familie din 
copilărie, aş fi acum altfel decât sunt. Ma gândesc des la asta. Căci, oricât de 
rău ar fi în familie, totuşi mama si tata nu-ţi sunt duşmani, nu-ţi sunt străini. 
Ştii măcar că eşti la tine acasă. Eu am crescut fără familie; poate de-aceea am 
ajuns aş. Insensibil. 

Am lăsat din nou o pauză. 

„Cred că n-o să înţeleagă, îmi ziceam, de fapt, ar fi şi ridicul: doar îi fac 
morală!” 

— Dacă aş fi tată şi aş avea o fiică, mi se pare că aş iubi-o mai mult decât 
pe băieţi, zău asa, am început pe ocolite, ca si cum n-aş fi avut nici cea mai 
mică intenţie s-o distrez. Recunosc că roşisem. 

— Asta de ce? 

Aha, deci mă ascultă! 

— Aşa. Nu ştiu, Liza. Vezi tu: am cunoscut un tată, care era un om 
aspru, dar în faţa fiică-sii stătea în genunchi, îi săruta mâinile şi picioarele, o 
sorbea din ochi, zău aşa. Ea dansează la o serată iar el stă cinci ore în picioare, 
fără să se mişte din loc, n-o slăbeşte din ochi. Era nebun după ea; asta o 
înțeleg. Ea noaptea oboseste şi adoarme iar el se trezeşte şi se duce s-o särute 
în somn şi să-i facă cruce. Umblă într-un gheroc jerpelit, e zgârcit cu toţi, iar ei 
îi cumpără de toate cu ultimii bani, îi face daruri scumpe şi se bucură dacă i-a 
plăcut cadoul, întotdeauna tatăl ţine mai mult la fiice decât la mama lor. Tare 
bine o mai duce câte o fată acasă la ea! Cât despre mine, cred că, dacă aş avea 
o fată, nici n-aş mărita-o. 

— Cum aşa? întrebă ea cu o umbră de râs în voce. 

— Aş fi gelos, zău. Cum, să-l sărute pe altul? Să-l iubească pe-un străin 
mai mult decât pe taică-său? Mi-ar fi greu să-mi imaginez aşa ceva. Fireşte, 
astea-s prostii; fireşte, în cele din urmă, oricui îi vin minţile la cap. Dar eu, 
pare-mi-se, înainte de a o mărita, aş înnebuni de îngrijorare: pe toţi petitorii i- 
aş respinge. Şi totuşi, aş sfârşi prin a mărita-o cu cel pe care ea îl iubeşte. Ştii 
doar că cel pe care fata îl îndrăgeşte i se pare tatălui cel mai rău dintre toţi. 
Asta asa-i. Din cauza asta mult rău isi fac unele familii. 

— Mulţi ar fi bucuroşi să-şi vândă fiica, nu s-o mărite cu cinste! spuse ea 
dintr-o dată. 

Aha, asta era! 

— Asta se întâmplă, Liza, în familii blestemate, care nu ştiu nici de 
Dumnezeu, nici de dragoste, am urmat eu cu insufletire. Şi unde dragoste nu e, 
nici judecată nu e. Există asemenea familii, e adevărat, dar nu despre ele 
vorbesc. Cred că în familia ta n-ai avut parte de bine, dacă spui asta. Poate că 
eşti cu adevărat nefericită. Hm. Toate astea se întâmplă mai cu seamă din 
cauza sărăciei. 

— Adică la boieri o fi mai bine? Oamenii cinstiţi trăiesc frumos şi în 
sărăcie. 

— HM. Da. Se poate. Încă ceva, Liza: omului îi place să-şi cântărească 
numai amărăciunea, iar fericirea nu şi-o cântăreşte. Însă, dacă ar socoti-o cum 


trebuie, ar vedea ca fericire exista destula pentru fiecare. Da, e bine intr-o 
familie in care toate merg ca pe roate, daca Dumnezeu o binecuvântează, daca 
soţul e un om cumsecade, care te iubeşte, te alintă şi stă lângă tine! Câteodată 
e bine chiar şi când o duci cu chiu cu vai, de fapt, unde nu există necazuri? 
Poate, dacă o să te măriţi, o să-ţi dai seama singură. În schimb, de pildă, dacă 
am lua măcar prima perioadă de măritiş, cu cel pe care-l iubeşti; ah, de câtă, 
de câtă fericire ai parte câteodată, chiar clipă de clipă! în primele luni chiar 
certurile dintre tine si sot se sfârşesc frumos. Unele neveste, cu cât isi iubesc 
mai mult bărbatul, cu atât mai mult caută ceartă. E adevărat, am cunoscut 
una: „Aşa, te iubesc, zice, şi te chinuiesc aşa de mult din dragoste, simte şi tu 
asta!” Ştii tu că din dragoste poţi să-l chinuieşti pe-un om cu bună ştiinţă? Cel 
mai des o fac femeile. Şi îşi zice în sinea ei: „în schimb aşa o să-l iubesc pe 
urmă, aşa o să-l mângâi, încât nu-i păcat să-l chinuiesc acum.” Toţi ai casei se 
bucură de fericirea voastră, şi viata-i frumoasă, veselă, paşnică, cinstită. Unele 
mai sunt şi geloase. Pleacă undeva bărbatul - am cunoscut una — nu rabdă si 
fuge în toiul nopţii să vadă dacă nu cumva e-n casa aceea, dacă nu cumva e cu 
femeia aceea. Asta-i deja rău. Ştie şi singură că-i rău, inima i se face cât un 
purice şi suferă, însă îl iubeşte; totul i se trage din dragoste. Şi ce bine e, după 
o ceartă, să te impaci, când iti ceri tu însăţi iertare sau il ierti! Si aşa li-e de 
bine la amândoi, aşa de bine le cade deodată, ca şi cum s-ar fi întâlnit din nou, 
ca şi cum s-ar fi cununat a doua oară, ca şi cum dragostea s-ar fi înfiripat încă 
o dată. Şi nimeni, nimeni n-are voie să ştie ce se întâmplă între bărbat şi 
femeie, dacă ei se iubesc. Şi orice ceartă s-ar porni între dânşii, nici măcar pe 
mama vreunuia dintre ei nu trebuie s-o ia de judecător şi să-i povestească ceva 
despre celălalt. Ei singuri îşi sunt judecători. Dragostea e o taină dumnezeiască 
şi trebuie ferită de toţi ochii străini, orice s-ar întâmpla între cei doi. Aşa e mai 
sfântă, mai bună. Aşa se stimează mai mult unul pe celălalt şi pe stimă multe 
se întemeiază. Şi dacă a existat dragostea, dacă s-au cununat din dragoste, de 
ce dragostea ar trece? Oare chiar nu poate fi păstrată? Rare sunt cazurile când 
nu poate fi păstrată. Şi dacă ai norocul de un soţ bun şi cinstit, cum să laşi 
dragostea să treacă? Ce-i drept, dragostea din primele luni de căsătorie trece, 
însă vine în urma ei altă dragoste, mai bună. Cei doi îşi contopesc inimile, toate 
treburile le orânduiesc împreună; n-au secrete unul faţă de altul. Şi de cum 
apar copiii, până şi zilele cele mai grele par o fericire; numai să iubeşti şi să ai 
curaj. Aşa şi munca te inveseleste, aşa iti rupi câteodată de la gură de dragul 
copiilor, dar o faci cu bucurie. Doar şi ei te vor iubi mai apoi pentru asta; deci, 
prin copii vei fi bogat mai târziu. Cresc copiii şi simţi că le eşti exemplu, că eşti 
un sprijin pentru ei; că vei muri, iar ei vor purta, toată viaţa, sentimentele şi 
gândurile tale în sufletul lor aşa cum le-au primit de la tine, că vor fi după 
chipul şi asemănarea ta. Deci, asta-i o mare îndatorire. Cum să nu se apropie 
mai mult mama de tată şi tata de mamă? Se zice că, pasămite, e greu să ai 
copii? Cine zice? E o fericire divină! iti plac copiii mici, Liza? Mie imi plac grozav 
de mult. Ştii tu — un băieţel rozaliu suge la pieptul tau, păi nu există bărbat pe 
lume căruia să nu i se topească inima de dragul soţiei lui, văzând-o cum şade 


cu pruncul în braţe! Copilul e rozaliu, bucălat, se tolăneşte, se alinta; manutele 
şi picioruşele îi sunt dolofane, unghiile curate, mici, atât de mici, încât îţi vine 
să râzi privindu-le, ochişorii îi tresaltă ca şi cum ar înţelege de-acum totul. Şi 
când suge, te strânge cu manuta de san, se joacă. Se apropie taica-su, copilul 
se desprinde de sân, se arcuieste pe spate din tot trupusorul, se uită la taica- 
su, râde, ca şi cum ar fi într-adevăr ceva foarte caraghios, şi iarăşi, iarăşi se 
apucă de supt. Sau, dacă-i ies cumva dinţii, muşcă din senin sânul maică-sii şi 
se uită la ea, pieziş, cu ochişorii lui: „Vezi, te-am muşcat!” Păi nu-i în asta toată 
fericirea, când toţi trei, soţul, soţia şi copilul, sunt împreună? Pentru asemenea 
clipe multe pot fi iertate. Nu, Liza, mai întâi trebuie să înveţi singură cum să 
trăieşti şi-abia după aceea să dai vina pe alţii! 

„Cu plăsmuiri, uite, cu plăsmuiri din astea trebuie să te ia omul! mi-am 
zis în sinea mea, deşi, zău, vorbisem cu înflăcărare. Brusc, am roşit. Şi dacă 
izbucneşte acum în râs, în ce gaură să dispar?” Această idee m-a înfuriat. Spre 
sfârşitul discursului mă înfierbântasem cu adevărat şi acum orgoliul meu parcă 
suferea. Tăcerea se prelungea. Îmi trecu prin gând chiar s-o înghiontesc. 

— D-A. Începu ea brusc şi se opri. 

Însă eu apucasem să înţeleg totul; în vocea ei tremura altă coardă, care 
nu mai era stridentă, grosolană şi duşmănoasă, ca adineaori, ci una catifelată 
şi ruşinoasă, atât de ruşinoasă, încât mie însumi mi s-a făcut ruşine fata de ea, 
simtindu-ma vinovat. 

— Ce? am întrebat eu cu gingaşă curiozitate. 

— Păi d-ta. 

— Ce? 

— D-tA. Vorbesti ca din carte, spuse ea si din nou, în vocea ei, se făcu 
parcă simtita o umbră de ironie. 

Această remarcă m-a intepat dureros. Nu mă asteptasem la asa ceva. 

Nu fusesem în stare să pricep că fata îşi luase ironia drept mască şi că 
era vorba de obişnuita ultimă stratagemă a oamenilor cu inima ruşinoasă şi 
neprihănită, cărora cineva, cu grosolănie şi insistenţă, li se vâră în suflet şi 
care, din mândrie, nu cedează până în ultima clipă şi se tem să-ţi 
mărturisească sentimentul. Ar fi trebuit să-mi dau seama după sfiala cu care, 
treptat, îşi adoptase ironia înainte de a se hotări s-o plaseze. Însă nu mi-am dat 
seama şi m-a cuprins ciuda. 

„Stai puţin”, mi-am zis. 

VII. 

Nu, Liza, să nu crezi ca-ti vorbesc ca din carte, când si mie mi-e scarba 
să repet ce-au spus alţii. De fapt, nu doar de ce-au spus alţii. Toate astea mi s- 
au trezit chiar acum în suflet. Oare, oare chiar ţie nu ţi-e scârbă aici? Nu, 
pesemne că mare lucru-i obisnuinta! Naiba ştie ce poate face obisnuinta din 
om. Chiar crezi serios că n-o să îmbătrâneşti niciodată, că vei fi mereu 
frumoasă şi că patroana o să te ţină aici în vecii vecilor? Nu mai zic că şi aici 
viata-i o pacoste. De altminteri, uite ce-o să-ţi zic de asta, de viata pe care o 
duci acum: chiar dacă eşti tânără, drăguță, frumoasă, cu suflet si simtire, să 


stii ca, mai adineaori, cand m-am trezit aici, imediat mi s-a facut scarba ca 
stau aici cu tine! Numai la beţie poate nimeri omul aici. Însă daca ai fi în alt 
loc, dacă ai trăi cum trăiesc oamenii cumsecade poate că nu doar m-aş ţine 
după fusta ta, poate m-aş îndrăgosti de tine, poate m-aş bucura de o privire a 
ta, ca să nu mai zic de cuvinte; te-as pândi la poartă, aş îngenunchea în fata ta; 
m-aş uita la tine ca la viitoarea mea mireasă, ba încă aş socoti că-mi faci o 
mare cinste. N-aş îndrăzni să gândesc ceva urât despre tine. Pe când aici ştiu 
că n-am decât să fluier şi tu, vrei nu vrei, trebuie să vii după mine, adică nu 
mai ţin cont de voinţa ta, ci tu de a mea. Cel mai prăpădit ţăran, când se 
tocmeşte la lucru, nu se înrobeşte de tot şi ştie, totuşi, că are un soroc. Dar 
care-i sorocul tau? la gandeste-te: ce dai tu aici, ce înrobeşti? Sufletul, sufletul, 
asupra căruia n-ai nici o putere, ţi-l inrobesti laolaltă cu trupul! iti dai 
dragostea ca să ţi-o batjocoreasca oricare betiv. 

Dragostea! Păi dragostea e totul, e diamantul, e comoara oricărei fete! 
Doar, ca să merite dragostea asta, altul ar fi în stare să-şi dea sufletul, să 
meargă la moarte. Şi ce preţ are acum dragostea ta? Eşti cumpărată cu totul, 
pe de-a-ntregul şi n-are rost să-ţi mai câştige cineva dragostea, când se poate şi 
fără dragoste. Nu înţelegi că nu poate exista batjocură mai mare pentru o fată? 
Am auzit că aveţi şi voi, proastele, o mângâiere aici, că vi se permite să aveţi 
aici ibovnici. Păi asta nu-i decât o joacă, o înşelăciune, o bătaie de joc, şi voi 
credeţi. Ce zici, ibovnicul tău chiar te iubeşte cu adevărat? Nu cred. N-are cum 
să te iubească ştiind că la prima chemare trebuie să te duci la altul. Dacă se 
împacă cu aşa ceva, e un nemernic! Crezi că are vreun pic de respect pentru 
tine? Ce ai tu în comun cu el? îşi râde de tine şi te jecmăneşte — asta-i toată 
dragostea lui! Măcar bine că nu te bate. Dar poate te şi bate. Ia intreaba-l, 
dacă-l ai: o să se însoare cu tine? Păi o să-ţi râdă în nas, dacă nu cumva o să te 
scuipe sau o să te ia la bătaie; şi când te gândeşti că el însuşi nu face nici cât o 
ceapă degerata. Şi ia gandeste-te: la ce bun ţi-ai nenoroci aici toată viata? 
Pentru că ti se dă cafea şi mâncare pe săturate? la spune: de ce ţi se dă 
mâncare? Alteia, uneia cinstite, i s-ar opri în gât asemenea dumicat, pentru că 
ştie de ce i se dă mâncare. Tu eşti aici datoare şi vei fi datoare şi trebuie să fii 
datoare până la cel din urmă sfârşit, până când clienţii n-or să te mai vrea. Şi 
asta se va întâmpla curând, nu-ţi pune nădejdea în tinereţe. Ştii că aici toate 
trec precum o diligenta trasă de cai de posta. Or să-ţi facă brânci de-aici. Si n- 
or să-ţi facă brânci pur şi simplu ci, cu mult înainte de asta, or să înceapă a-ţi 
căuta pricină, or să-nceapă să-ţi scoată ochii, or să-nceapă să te ocarasca, ca şi 
cum nu tu i-ai dat patroanei toată sănătatea ta, ca şi cum nu tu ţi-ai fi 
nenorocit tinereţea şi sufletul pentru ea, fără să câştigi nimic, ci parcă ai fi 
terminat-o, ai fi făcut-o să ajungă cerşetoare, ai fi jecmănit-o. Şi să nu te 
aştepţi la sprijin: celelalte prietene ale tale se vor repezi şi ele la tine ca să-i facă 
pe plac, pentru că aici toate sunt în sclavie, şi-au pierdut demult ruşinea şi 
mila. S-au ticăloşit şi, crede-mă, nu există pe lume nimic mai mârşav, mai 
ticălos, mai jignitor decât ocările pe care ţi le vor arunca ele. Şi iti vei cheltui 
totul aici în păcat, iar la douăzeci şi doi de ani o să arăţi ca de treizeci şi cinci şi 


bine-ar fi dacă măcar nu te-ai imbolnavi - roagä-te lui Dumnezeu pentru asta. 
De bună seamă, iti zici acum că asta nu-i munca ci doar o petrecere! Pai 
muncă, ocnă mai grea ca asta nu este şi n-a fost niciodată pe pământ. Şi nici 
un cuvânt, nici o jumătate de cuvânt n-o să îndrăzneşti să îngâni; când or să te 
alunge de aici o să înţelegi cât eşti de vinovată. O să te muţi în alt loc, pe urmă 
în altul, după aceea o să te mai oploşeşti pe undeva şi în cele din urmă o să 
ajungi pe Sennaia. Iar acolo, printre altele, o să ai parte si de bătăi; acolo, asa 
ştiu oamenii să fie draguti; acolo clientul nici nu se pricepe să dezmierde fără 
bătaie. Nu crezi că acolo-i viata atât de parşivă? Du-te într-o zi şi poate o sa 
vezi cu ochii tăi. Eu am văzut-o pe una acolo, de Anul Nou, în dreptul uşii. O 
îmbrânciseră afară fetele, în bătaie de joc, ca să îngheţe un pic pentru că se 
văita prea tare; zăvorâseră uşa pe dinăuntru. Pe la ora nouă dimineaţa era 
beată crita, cu părul încâlcit, aproape goală, bătută măr. Pudrată, dar cu 
vânătăi la ochi; nasul şi dinţii îi sângerau: o snopise un birjar. S-a aşezat biata 
de ea pe treptele de piatră, ţinând în mână un peşte sărat; urla, îşi văieta 
„soarta” şi izbea peştele de trepte. Iar lângă scară se adunaseră birjari şi soldaţi 
beti care o zădărau. Nu crezi că vei ajunge şi tu într-un asemenea hal? Nici eu 
n-aş vrea să cred; dar n-ai cum să ştii, poate că acum zece, acum opt ani, fata 
aceea cu peştele sărat în mână a venit aici de undeva proaspătă, ca un 
heruvim, neprihănită, curată; nu ştia ce-i răul, roşea la fiecare cuvânt. Poate 
era ca tine, mândră, supărăcioasă, nu semăna cu altele, se uita de sus ca o 
regină şi ştia că mare fericire îl aşteaptă pe cel care o va îndrăgi şi îl va îndrăgi 
şi ea. Şi vezi cum a sfârşit? Poate că tocmai în momentul când trântea peştele 
sărat de treptele murdare, beată şi scărmănată, poate că tocmai atunci şi-a 
amintit de tot ce-a fost cândva, de anii curati petrecuţi in casa părinţilor ei, 
când mergea la şcoală, iar fiul vecinilor o aştepta în drum, îi jura că o s-o 
iubească toată viaţa şi-o să-şi lege soarta de a ei, cum şi-au făgăduit unul 
altuia să se iubească veşnic şi să meargă la altar deindata ce-or creşte mari! 
Nu, Liza, ar fi o fericire, un noroc pentru tine dacă oftica te-ar ucide de tânără 
printr-un ungher, la vreun subsol precum cel din care a ieşit fata de care ţi-am 
povestit. La spital, zici tu? Bine, or să te ducă, dar dacă patroana încă mai are 
nevoie de tine? Oftica nu-i ca tifosul. Având boala asta, omul speră până în 
ultima clipă şi spune că-i sănătos. Se înşeală singur. lar patroana profită. Fii pe 
pace, aşa-i: sufletul, adică, ti l-ai vândut, iar fată de cel căruia îi datorezi bani 
n-o să indraznesti să zici nici pas. Si când vei fi pe moarte, toţi or să te 
părăsească, toţi or să-ţi întoarcă spatele, pentru că ce folos să mai aibă de pe 
urma ta? Pe deasupra, or să înceapă să-ţi scoată ochii că ocupi locul degeaba, 
că nu mori mai repede. Cu mare ce or să-ţi dea o gură de apă, neapărat 
ocarandu-te: „Când, cică, o să crapi odată, ticäloaso? Nu putem dormi din 
cauza gemetelor tale, clienţilor li se face silă”. Aşa-i; am auzit cu urechile mele 
asemenea cuvinte. Tu eşti gata să-ţi dai sufletul, iar ei te vara in ungherul cel 
mai imputit din subsol, unde-i întuneric şi igrasie; zăcând singură acolo, la ce 
te gândeşti? De îndată ce mori, te pregătesc de înmormântare la iuteala, cu 
mâini străine, cu bombäneli şi nerăbdare, nimeni n-o să te binecuvanteze, 


nimeni n-o sa ofteze dupa tine, nu-si vor dori decat sa scape si de grija asta. Or 
sa-ti cumpere un sicriu facut de mantuiala, or sa te duca la groapa cum au 
dus-o azi pe nenorocita aceea si pe urmă or să-ţi facă parastasul la cârciumă. 
N-are a face că groapa-i plină cu noroi, că groparii sunt nişte lepădături, că 
lapovita se pravaleste valuri-valuri - doar n-o să-şi bată capul cu tine, nu-i 
aşa? «Coboar-o, Vaniuha; chiar că aşa-i e „soarta”, şi-aici a pornit cu picioarele- 
n sus, că din alea a fost. Scurteaza franghia, pezevenchiule!)» «E bine şi-aşa.» 
«Cum să fie bine? Uite că zace pe-o rână. N-a fost şi ea om? Gata, astup-o.» Nici 
să se certe prea mult din pricina ta n-or să aibă chef. Or să astupe cât pot de 
repede groapa cu lut vânăt şi-or să se ducă la cârciumă. Asta va fi sfârşitul 
amintirii tale pe pământ; la mormintele altora vin copiii, taţii, soţii, iar tu n-o să 
ai parte nici de-o lacrimă, nici de-un oftat, nici de-o vorbă bună, nimeni din 
toată lumea asta n-o să vină vreodată la mormântul tău; numele o să-ţi dispară 
de pe faţa pământului, ca şi cum n-ai fi trăit vreodată pe lume, ca şi cum nici 
măcar nu te-ai fi născut! Din noroi şi mlaştină, degeaba ai bocăni tu acolo, în 
capacul sicriului, când se scoală morţii: ,Dati-mi drumul, oameni buni, să 
trăiesc şi eu pe lume! Trăind, n-am avut parte de viaţă, viaţa mea a fost o cârpă 
de care oamenii şi-au şters picioarele, mi-au băut-o într-o cârciumă de pe 
Sennaia; dati-mi drumul, oameni buni, să mai trăiesc o dată pe lume!” 

Mă apucase patosul până într-atât, încât simţeam că mi se opreşte un 
nod în gât sl. Deodată m-am oprit, m-am ridicat speriat într-un cot si, 
aplecându-mi temător capul, cu inima agitată, am început să trag cu urechea. 
Aveam motive să mă simt încurcat. 

De mult presimteam că-i răvăşisem sufletul şi îi zdrobisem inima si, pe 
măsură ce mă convingeam de asta, doream tot mai mult să-mi ating țelul cat 
mai repede şi cât mai în forţă. Jocul, jocul mă pasionase; la drept vorbind, nu 
doar jocul. 

Ştiam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvânt, nu mă 
pricepeam să vorbesc altfel decât „ca din carte”. Dar asta nu mă deranja; ştiam, 
doar, presimteam că mă va înţelege şi ca, poate, stilul livresc va fi de folos 
intenţiei mele. Dar acum, obţinând efectul scontat, mă speriasem. Nu, 
niciodată, niciodată nu mai fusesem martorul unei asemenea disperări! Ea 
zăcea cu fata înfundată în perna pe care o imbrätisase. Plânsul îi sfâşia pieptul. 
Tot trupul ei tânăr tremura, zguduit parcă de convulsii. Hohotele ei de plâns, 
inäbusite în interior, clocoteau şi, brusc, răbufneau în afară, purtate de gemete 
şi tipete. Atunci isi afunda si mai mult fata în pernă: tinea ca nimeni din casa 
asta, nici un suflet viu să nu afle de lacrimile şi chinurile ei. Muşca perna, şi-a 
muşcat şi mâna până la sânge (am văzut asta mai târziu), sau, infigandu-si 
degetele in cositele ei încâlcite, încremenea de încordare, cu răsuflarea oprită si 
dinţii inclestati. Am dat să încep a-i vorbi, s-o rog să se linisteasca, dar am 
simţit că n-am curaj şi deodată, cuprins parcă de friguri, aproape îngrozit, pe 
pipăite, m-am pregătit iute de plecare. Era întuneric: oricât mă grăbeam, nu 
puteam termina repede cu îmbrăcatul. Bâjbâind, am dat dintr-o dată de o cutie 
de chibrituri şi de un sfeşnic, în care era înfiptă o lumânare neîncepută. De 


îndată ce lumina a împrăştiat bezna, Liza s-a ridicat brusc în capul oaselor cu 
faţa cumva schimonosită, cu un zâmbet pe jumătate smintit, privindu-mă cu 
un aer stupid. M-am aşezat lângă ea şi i-am luat mâinile; ea s-a dezmeticit, s-a 
repezit la mine, a dat să mă îmbrăţişeze dar n-a îndrăznit şi şi-a înclinat încet 
fruntea către mine. 

— Liza, draga mea, degeaba ti-aM. Iarta-mA. Am dat eu să încep, dar ea 
mi-a strâns cu degetele atât de tare mâinile, încât mi-am dat seama că vorbele 
mele sunt nepotrivite şi am tăcut. 

— Uite adresa mea, Liza, treci pe la mine. 

— O să treC. Sopti ea cu hotărâre, fără să-şi ridice capul. 

— Atunci, eu plec, rămâi cu binE. La revedere. 

M-am ridicat, a coborât şi ea din pat şi dintr-o dată a roşit, a tresărit, a 
luat o broboadă de pe scaun, şi-a aruncat-o pe umeri, strângându-şi-o până 
sub bărbie. Făcând toate astea, zâmbi iarăşi cumva dureros, roşi şi se uită 
ciudat la mine. Eram şi eu îndurerat; mă grăbeam să plec, să mă retrag. 

— Stai puţin, spuse ea deodată, de-acum în vestibul, chiar în dreptul 
uşii; trăgându-mă de mâneca mantalei şi oprindu-mă, puse jos lumânarea şi 
fugi înapoi; probabil îşi amintise de ceva sau voia să aducă şi să-mi arate ceva. 
Fugind, se înroşise din nou, ochii îi străluceau, pe buze îi licărise un zâmbet — 
ce să fie? Am aşteptat-o fără să vreau; s-a întors după un minut, privindu-mă 
ca şi cum m-ar fi rugat s-o iert pentru nu ştiu ce. Acum nu mai avea faţa, nu 
mai avea privirea ursuză, neîncrezătoare şi îndârjită de adineaori. Ochii îi erau 
acum rugători, catifelati şi totodată încrezători, tandri, sfioşi. Asa se uită copiii 
la persoanele pe care le iubesc foarte mult şi cărora le cer ceva. Avea ochii 
căprui, doi ochi minunati, vii, care se pricepeau să oglindeasca şi dragostea, şi 
ura posomorâtă. 

Fără să-mi explice nimic — ca si cum eu, precum nu ştiu ce fiinţă 
superioară, trebuia să ştiu totul fără explicaţii — mi-a întins o foaie de hârtie. În 
clipa aceasta faţa îi era plină de triumful cel mai naiv, cel mai copilăresc. Am 
despăturit hârtia. Era o scrisoare primită de la un student medicinist sau cam 
aşa ceva, o declaraţie de dragoste foarte emfatică, cu înflorituri, dar extrem de 
respectuoasă. Nu-mi aduc aminte exact expresiile, dar ţin bine minte că de sub 
stilul pretentios răzbătea un sentiment veritabil, imposibil de falsificat. După ce 
am terminat de citit, i-am întâlnit privirea fierbinte, curioasă şi copilăresc de 
nerăbdătoare, care mă fixa. Îşi pironise ochii pe faţa mea şi aştepta 
nerăbdătoare să vadă ce voi spune. În câteva cuvinte, grăbită, dar parcă 
bucuroasă şi mândră, mi-a explicat că fusese undeva la o serată dansantă, la o 
familie, în casa unor „oameni foarte, foarte cumsecade, familişti, care nu ştiu 
încă nimic, absolut nimic”, pentru că ea e încă nouă aici şi doar aş. Nu-i inca 
deloc hotărâtă să rămână si va pleca negresit, de îndată ce-şi va plăti datoria. 
„Ei, acolo era studentul, toată seara a dansat, a vorbit cu ea şi au constatat că 
o cunoaşte de la Riga, încă de pe când erau copii, că se jucaseră împreună, 
numai că asta a fost demult. — că îi cunoaşte si pe părinţii ei, dar de asta el nu 


stie si nu banuieste nimic-nimic-nimic! Si a doua zi dupa serata (acum trei 
zile), prin prietena care a insotit-o acolo, i-a trimis scrisoareA. Si asta-i tot.” 

Dupa ce termina de povestit, isi cobori parca rusinata ochii stralucitori. 

Biata de ea, păstra scrisoarea ca pe un lucru de pret şi dăduse fuga dupa 
singurul lucru de pret, nedorind ca eu sa plec inainte de a afla ca si pe ea o 
iubeşte cineva cinstit şi sincer, că si cu ea vorbeşte respectuos cineva. Precis că 
scrisorii îi era hărăzit să zacă într-o casetă, fără urmări. Dar oricum, sunt sigur 
că toată viaţa ar fi păstrat scrisoarea ca pe un lucru de preţ, ca pe mândria şi 
justificarea ei; şi iată, într-un asemenea moment, şi-a adus aminte de scrisoare 
şi mi-a adus-o, pentru a se mândri naiv cu ea fata de mine, ca să-mi fac o alta 
impresie despre ea şi s-o laud. N-am spus nimic, i-am strâns mâna şi am 
plecat. Nu puteam să nu plec. Tot drumul am mers pe jos, cu toate că lapovita 
continua să-şi cearnă fulgii mari, indoiti cu apă. Eram istovit, zdrobit, plin de 
nedumerire. Dar dedesubtul nedumeririi licărea deja adevărul. Un adevăr 
dezgustător! 

VIII. 

De altminteri, n-am acceptat prea curând să recunosc acest adevăr. 
Trezindu-mă dimineaţă după câteva ore de somn adânc, de plumb, şi 
amintindu-mi imediat toată ziua din ajun, chiar m-am mirat de 
sentimentalismul meu fata de Liza, „de toate ororile şi milele de ieri”. „Uite-aşa, 
te-apucă uneori câte-o zdruncinare muierească de nervi, ptiu! mi-am zis. Şi de 
ce i-oi fi împins adresa mea? Dacă vine? De fapt, n-are decât să vină; nu-i 
nimic. Însă, pesemne, nu asta era acum prima si cea mai importantă problemă: 
trebuia să mă grăbesc, cu orice preţ, să-mi salvez reputaţia în ochii lui Zverkov 
şi ai lui Simonov. Asta era grija mea cea mai de căpătâi. Şi luându-mă cu 
treburile, chiar am uitat de Liza în dimineaţa aceea. 

Mai întâi şi mai întâi, trebuia să-i restitui imediat datoria lui Simonov. M- 
am decis să fac un pas disperat: să împrumut o mulţime de bani, cincisprezece 
ruble, de la Anton Antonâci. Ca un făcut, în dimineaţa aceea era extraordinar 
de bine dispus şi mi i-a dat pe loc, de la prima rugăminte. M-am bucurat atât 
de mult, încât semnând chitanta, cu o figură brava, dezinvolt, i-am spus că ieri 
„am tras un chef cu nişte prieteni la Hotel de Paris, ne-am luat adio de la un 
coleg, pot zice chiar prieten din copilărie, ştiţi, un mare petrecaret şi un 
rasfatat, dar, desigur, de familie bună, cu avere însemnată, cu o carieră 
strălucită, ştiţi dv de care; am întrecut măsura cu o juma' de duzină şi.” Şi 
nimic; toate astea le-am rostit foarte uşor, degajat şi cu satisfacţie. 

Întorcându-mă acasă, i-am scris de îndată lui Simonov. 

Şi acum mă apucă încântarea, amintindu-mi tonul de veritabil gentleman 
al scrisorii, stilul ei amical şi sincer. Cu ingeniozitate şi nobleţe şi — ceea ce e 
mai important — fără nici un cuvânt de prisos, am luat asupra mea toată vina. 
Mă justificam, „dacă mai am dreptul să mă justific”, prin faptul că neobişnuit 
deloc cu băutura, m-am îmbătat de la primul pahar, pe care (pasămite) l-am 
băut înainte de venirea lor, când îi aşteptasem la Hotel de Paris, între ora cinci 
şi şase. Scuzele mele i le ofeream mai ales lui Simonov; tot pe el îl rugam să le 


transmita si celorlalti scuzele mele, mai ales lui Zverkov, pe care, ,imi aduc 
aminte ca prin vis”, mi se pare că l-am jignit. Am adăugat că as fi luat o birjă ca 
să trec pe la fiecare dintre ei, dar că mă doare capul şi, mai presus de toate, mi- 
e ruşine. Am rămas mulţumit mai cu seamă de ,usurinta”, mai bine zis, 
dezinvoltura (de altfel, întru totul decentă) care îmi purta subit condeiul şi, mai 
bine decât orice argument, le dădea de înţeles că privesc destul de detaşat 
„toată porcăria de ieri”; totuşi, nu sunt câtuşi de puţin omorât dintr-o lovitură, 
cum, probabil, vă inchipuiti, domnilor, ci dimpotrivă, văd lucrurile calm, aşa 
cum trebuie să le vadă un gentleman care se respectă. „Ce-a fost a fost, adică, 
am făcut-o şi gata.” 

— Păi nu-i o cochetărie de marchiz? mă minunam eu, recitind misiva. Şi 
toate datorită faptului că sunt un om evoluat şi cult! în locul meu, alţii n-ar fi 
ştiut cum să se descâlcească, pe când eu m-am descurcat şi îmi fac iarăşi de 
cap, deoarece sunt „un om cult şi evoluat al timpului nostru”. La o adică, poate 
că ieri totul s-a întâmplat din pricina vinului.» HM. Nu, nu din pricina vinului. 
N-am băut deloc votcă, de la cinci la şase, cât i-am aşteptat. L-am minţit pe 
Simonov; l-am minţit fără ruşine; de fapt, nici acum nu mi-e ruşine. 

La urma urmei, mă doare-n cot! Principalul e că mi-am luat de-o grijă. 

Am pus în plicul cu scrisoarea şase ruble, l-am lipit şi l-am înduplecat pe 
Apollon să i-l ducă lui Simonov. Aflând că sunt bani în plic, Apollon a devenit 
ceva mai respectuos şi a acceptat să meargă. Spre seară am ieşit să mă plimb. 
După beţia de ieri, capul mă durea şi mi se învârtea. Dar pe măsură ce se lăsa 
seara şi amurgul devenea tot mai întunecat, cu atât mai mult mi se schimbau 
şi mi se încâlceau impresiile şi, în urma lor, gândurile. Ceva era pe moarte în 
interiorul meu, în adâncul inimii şi conştiinţei mele, însă nu voia să moară şi se 
îmi provoca într-o tristeţe arzătoare. Cel mai adesea, mă înghesuiam pe străzile 
cele mai aglomerate, cu ateliere muncitoreşti: Meşceanskaia, Sadovaia, pe 
lângă Parcul Iusupov. Îmi plăcea mai ales să mă plimb pe aceste străzi in 
amurg, când creştea forfota mulţimii de trecători, muncitori şi meseriaşi, care, 
având întipărită pe feţe o îngrijorare înrăită, se duceau pe la casele lor după 
munca de peste zi. Îmi plăceau tocmai pentru vânzoleala de două parale, 
tocmai prozaismul obraznic. De data asta viermuiala străzii doar mă irita şi mai 
mult. Nu izbuteam nicidecum s-o scot la capăt cu mine însumi. Ceva se ridica 
necontenit în sufletul meu, dureros şi nu voia să se potolească. Mâhnit de tot, 
m-am întors acasă. Parcă aş fi săvârşit o fărădelege. 

Mă chinuia permanent gândul că va veni Liza. Ciudat mi se părea că, 
dintre toate întâmplările de ieri, amintirea ei mă chinuia cumva deosebit, fără 
legătură cu celelalte. Spre seară izbutisem să uit de toate celelalte, dădusem a 
lehamite din mână şi încă mai eram pe deplin satisfăcut de scrisoarea pe care i- 
o trimisesem lui Simonov. Dar în privinţa ei, parcă nu mai eram mulţumit. 
Parcă numai gândul la Liza mă chinuia. „Ce-ar fi dacă vine? mă întrebam 
întruna. Nu-i nimic, n-are decât să vină. Hm. Partea urâtă e că o să vadă, 
bunăoară, cum trăiesc. leri m-am infatisat dinaintea ei ca uN. EroU. Iar acum, 
hm! De fapt, e-o porcărie că am ajuns în halul ăsta. Casa mi-e de-o mizerie 


lucie. Şi am avut curajul să merg ieri la dineu cu hainele astea! Ce sa mai zic 
de canapeaua, de sub musamaua căreia ies bucăţi de burete? Dar halatul, cu 
care nu mă pot acoperi! Ce zdrente. Şi ea o sa vadă toate astea; şi pe Apollon o 
să-l vada. Precis că măgarul o s-o jigneasca. O să-i caute nod în papură ca să- 
mi facă o bădărănie. Iar eu, se înţelege, după cum îmi e obiceiul, o să fiu laş, o 
să-ncep să umblu cu paşi mărunți prin fata ei, să mă înfăşor in pulpanele 
halatului, o să-ncep să zâmbesc, o să spun minciuni. Ptiu, mare porcărie! Şi 
încă nu asta-i marea porcărie! Nu, aici sunt lucruri mai grave, mai urâte, mai 
abjecte, da, mai abjecte! Şi iarăşi, iarăşi va trebui să-mi pun pe faţă masca asta 
necinstită, mincinoasa.” 

Ajungând la acest gând, am explodat: „De ce să fie necinstită? Care 
necinstită? Ieri am vorbit sincer. Mi-aduc aminte că şi-n sufletul meu era un 
sentiment adevărat. Am vrut să trezesc în ea sentimente nobilE. Şi dacă a plâns 
puţin, asta-i bine, o să aibă un efect benefic.” 

Totuşi nu reuşeam să mă liniştesc nicidecum. 

Toată seara, după ce m-am întors acasă, când trecuse de-acum de ora 
nouă şi, conform calculelor mele, Liza nu mai putea veni, parcă o vedeam totuşi 
în faţa ochilor şi, mai cu seamă, mi-o aminteam într-una şi aceeaşi poziţie. Din 
toată ziua precedentă îmi revenea în minte cu deosebită claritate: atunci când 
am iluminat camera cu chibritul şi i-am văzut fata palidă, schimonosită, cu 
privirea de mucenita. Şi în clipa aceea, ce jalnic, ce nefiresc, ce strâmb era 
zâmbetul întipărit pe faţa ei! însă pe-atunci încă nu ştiam că până şi peste 
cincisprezece ani mi-o voi închipui pe Liza tot aşa, cu zâmbetul acela jalnic, 
strâmb, inutil, pe care-l avusese în clipa aceea. 

A doua zi eram deja gata să consider că toate sunt nişte ineptii, nervi 
care au luat-o razna şi, în primul rând-o exagerare. Fusesem întotdeauna 
conştient de această coardă slabă a mea şi uneori mă temeam foarte tare de ea: 
„exagerez totul şi tocmai de asta calc pe alături” îmi repetam în fiecare oră. Dar, 
de altfel, „de altfel, Liza va veni” - iată refrenul cu care se încheiau toate 
reflectiile mele de atunci. Eram atât de neliniştit, încât uneori simţeam că 
turbez. «Va veni! Va veni negresit! exclamam eu, umblând repede prin cameră. 
Poate nu astăzi, însă mâine va veni, mă va găsi până la urmă! Aşa-i afurisitul 
de romantism al tuturor acestor inimi curatei Ah, mârşăvie, ah, perfidie, ah, 
mărginire a tuturor acestor „infecte suflete sentimentale”! Ei, cum să nu 
înţelegi, cum, adică, să nu înţelegi!» Dar aici mă opream, chiar foarte încurcat. 

„Şi, mă gândeam eu în treacăt, ce puţine, ah, ce puţine cuvinte mi-au 
trebuit, ce idilă de tot nimicul (şi încă o idilă prefăcută, livrescă, studiată) ca să 
întorc pe dos, la repezeală, un suflet omenesc. Mare lucru şi virginitatea, glia 
prielnică!” 

Câteodată îmi trecea prin minte să mă duc chiar eu la ea, „să-i povestesc 
tot” şi s-o înduplec să nu vină. Dar în aceste momente, la acest gând, se 
stârnea în mine o furie atât de mare, încât, pare-mi-se, aş fi fost în stare s-o 
zdrobesc pe „blestemata” de Liza, dacă s-ar fi nimerit prin preajmă, aş fi jignit- 
o, aş fi insultat-o, aş fi alungat-o, as fi lovit-o! 


Totuşi, trecură o zi, două, trei, ea nu mai venea si eu incepusem să mă 
liniştesc. Mă învioram şi mă înseninam mai ales după ora nouă, uneori chiar 
începeam să visez şi încă destul de dulce. «Bunăoară, o salvez pe Liza tocmai 
prin faptul că mă vizitează şi eu îi vorbesc. O cultiv, o educ. În cele din urmă, 
observ că mă iubeşte, mă iubeşte cu patimă. Mă prefac a nu înţelege (de fapt, 
nu-mi dau seama de ce mă prefac; probabil, aşa, de frumuseţea gestului). În 
sfârşit ea, tulburată cu totul, frumoasă, tremurând şi plângând, se aruncă la 
picioarele mele şi-mi spune că sunt salvatorul ei, că mă iubeşte mai presus de 
orice pe lume. Mă arăt, uimit, dar. „Liza, îi zic, chiar crezi că nu ţi-am remarcat 
dragostea? Am văzut, am ghicit totul, dar n-am îndrăznit să atentez primul la 
inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi m-am temut că tu, din 
recunoştinţă, iti vei impune cu forţa să răspunzi iubirii mele, că iti vei provoca 
silnic în suflet un sentiment pe care, poate, nu-l ai, lucru pe care eu nu l-am 
vrut pentru că ar fl. Un despotism. N-ar fi fost delicat (ei bine, într-un cuvânt, o 
luam razna prin cine ştie ce subtilitati europene, i la George Sand, inexplicabil 
de fine.). Dar acum, acum esti a mea, eşti creaţia mea, esti pură, superba, esti 
splendida mea sotie.” 

Si-n casa mea, cu fruntea sus Tu intra libera, stapana! 

Apoi începem să trăim omeneste, calatorim în străinătate etC. Etc.» intr- 
un cuvânt, ajungeam să mi se facă mie însumi ruşine şi sfârşeam prin a mă lua 
singur peste picior, scotandu-mi limba în oglindă. 

«Păi nici n-o s-or lase pe „ticăloasă”! îmi ziceam. Pare-mi-se că patroana 
nu le prea dă voie să se plimbe, mai ales seara (nu ştiu de ce mi se părea că 
trebuia să vină neapărat seara, exact la ora şapte). De altfel, mi-a spus că încă 
nu s-a înrobit de tot, că are un statut special, aşa că, hm! La naiba, va veni, 
negresit va veni!» 

Bine măcar că între timp mă distrăgea Apollon cu mitocăniile lui. Mă 
făcea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare! Era ciuma mea, flagelul 
prăvălit de Providenta asupra mea. Mă ciorovăiam mereu, de câţiva ani, şi-l 
uram. Doamne, ce mult îl uram! Cred că n-am mai urât pe nimeni în viata asa 
cum îl uram pe el, mai ales în anumite momente. Era un om în vârstă, sobru, 
care se mai îndeletnicea şi cu croitoria. Nu ştiu de ce, însă, mă dispretuia, 
întrecea chiar orice măsură cu disprețul şi se uita la mine de sus, insuportabil 
de sus. De altfel, privea de sus pe oricine. Era de-ajuns să-i vezi teasta blondă, 
părul lins, motul pe care şi-l înfoia pe frunte şi şi-l ungea cu untdelemn, gura 
cu buzele tuguiate într-un triunghi, şi simteai deja că ai dinaintea ta o fiinţă 
care nu se îndoia niciodată de sine. Era pedant în cel mai înalt grad, cel mai 
mare pedant din câţi mi-a fost dat să întâlnesc pe lume; şi pe deasupra, avea 
un amor propriu cum poate numai lui Alexandru Macedon i-ar fi stat bine. Era 
îndrăgostit de fiecare nasture al lui, de fiecare unghie, îndrăgostit cu adevărat, 
ceea ce se vedea din prima clipă! Se purta cu mine întru totul despotic, vorbea 
extrem de puţin cu mine şi, dacă se întâmpla să-mi arunce o privire, aceasta 
era fermă, maiestuos de înfumurată permanent batjocoritoare, ceea ce mă făcea 
câteodată să turbez de furie. Slujba şi-o făcea cu aerul că-mi acordă cea mai 


mare favoare. De altminteri, nu facea pentru mine aproape nimic si nici macar 
nu se socotea catusi de putin obligat să facă ceva. Nu mai încape nici o îndoială 
ca mă socotea prostul proştilor din lumea asta si daca „mă tinea pe lângă el”, o 
făcea numai şi numai pentru că putea căpăta de la mine simbrie în fiecare 
lună. Era de acord „să nu facă nimic” la mine pentru şapte ruble pe lună. Multe 
păcate mi se vor ierta pentru el. Uneori ajungeam să-l urăsc atât de tare, încât 
tremuram de furie numai văzând cum păşeşte. Dar mai ales mă scârbea 
vorbirea lui peltică. Avea limba un pic mai lungă decât trebuie, sau cam aşa 
ceva şi, din această pricină, şuiera şi sâsâia mereu, lucru cu care, pare-mi-se, 
se mândrea grozav, închipuindu-şi că-i conferea extrem de multă demnitate. 
Vorbea încet, măsurat, punându-şi mâinile la spate şi plecându-şi ochii în 
pământ. Cel mai mult mă înfuria când, uneori, începea să citească Psaltirea, în 
cotlonul lui, despărţit de camera mea printr-un perete de scânduri. Multe lupte 
am avut de îndurat din pricina acestei lecturi, însă lui îi plăcea grozav de mult 
să citească seara, cu voce scăzută şi monotonă, îngânată, ca şi cum s-ar fi aflat 
la căpătâiul unui mort. Curios e că până la urmă aici a ajuns: acum se 
tocmeşte ca să citească Psaltirea pentru morţi şi, totodată, exterminează 
şobolani şi face vacs. Dar pe-atunci nu-l puteam alunga, de parcă ar fi fost 
contopit chimic cu viaţa mea. Pe deasupra, nici în ruptul capului nu s-ar fi 
lăsat înduplecat să plece din casa mea. Mi-era imposibil să locuiesc în 
chambres garnies, apartamentul era palatul meu, găoacea mea, carapacea 
mea, în care mă ascundeam de restul umanităţii, iar Apollon, naiba mai ştie de 
ce, mi se părea a aparţine acestui apartament, aşa că timp de şapte ani nu i- 
am putut face vânt. 

Bunäoarä, era imposibil să-l aman cu plata simbriei măcar două-trei zile. 
Ar fi ieşit o istorie, de n-aş mai fi ştiut cum să mă descâlcesc din ea. Dar în 
zilele acelea eram atât de pornit împotriva tuturor, încât nici eu nu ştiu de ce şi 
pentru ce m-am hotărât să-l pedepsesc pe Apollon şi să-l mai amân cu plata 
simbriei încă două săptămâni. Demult, de vreo doi ani, aveam de gând s-o fac, 
numai ca să-i demonstrez că nu trebuie să-ndrăznească s-o facă pe grozavul cu 
mine şi că, dacă am eu chef, pot oricând să nici nu-i plătesc simbrie. Mi-am 
propus să nu-i spun nimic şi chiar să nu aduc dinadins vorba de asta, ca să-i 
înfrunt mândria şi să-l silesc să pomenească el primul despre simbrie. Atunci 
voi scoate şapte ruble din sertar, îi voi arăta că le am şi că intenţionat le-am 
pus deoparte, dar că, „nu vreau, pur şi simplu nu vreau să-i dau simbria, nu 
vreau pentru că aşa vreau eu”, pentru că „asta mi-e voia de stăpân”, din cauză 
că nu-i respectuos, din cauză că-i mitocan, dar că, dacă mă roagă respectuos, 
poate mă îmbunez şi-l plătesc; dacă nu, o să mai aştepte încă două săptămâni, 
o să aştepte şi trei, o lună întreagă o să aştepte. 

Însă tot el a biruit, cu toată încrâncenarea mea. N-am rezistat nici patru 
zile. A început ca întotdeauna în asemenea cazuri, pentru că mai fuseră cazuri 
din acestea, mai existaseră încercări (şi, notez, ştiam totul dinainte, îi 
cunosteam pe dinafară tactica ticăloasă); începea prin a mă tintui din cand în 
când cu o privire extrem de severă, necoborându-şi-o câteva minute la rând, 


mai ales cand intram sau cand ieseam din casa. Daca, de pilda, rezistam si ma 
prefaceam ca nu-i observ privirile, ca si altadata, tacut, trecea la celelalte 
torturi. Se întâmpla ca, deodată, hodoronc-tronc, intra lin şi neauzit în camera, 
in timp ce eu citeam sau ma plimbam incoace si incolo, se oprea langa usa, isi 
punea o mana la spate, îşi impingea un picior înainte si ma tintuia cu o privire 
care nu mai era doar severă, ci de-a dreptul dispretuitoare. Dacă-l întrebam ce 
vrea, nu-mi răspundea nimic, continua să se uite în ochii mei încă vreo câteva 
secunde, apoi, strangandu-si buzele într-un chip aparte, cu o expresie 
semnificativă, se răsucea încet în loc şi ieşea agale din cameră. Peste două ore 
iar intra pe neaşteptate si mi se infatisa în acelaşi fel. Se întâmpla că, turbat de 
furie, îl întrebam ce pofteşte sau, pur şi simplu, îmi ridicam, brusc şi 
poruncitor, capul, începând să-l privesc şi eu drept în ochi. Ne uitam aşa, unul 
la altul, cam două minute; apoi, încet şi plin de importanţă, îmi întorcea spatele 
şi ieşea din nou pentru alte două ore. 

Dacă nici după asta nu-mi veneau minţile la cap şi continuam să mă 
răzvrătesc, începea dintr-o dată să ofteze privindu-mă, să ofteze prelung, 
adânc, ca şi cum prin acest oftat mi-ar fi măsurat întreaga adâncime a 
prăbuşirii mele morale şi, fireşte, sfârşea prin a mă birui cu totul: turbam, 
zbieram, dar eram totuşi nevoit să cedez în problema care-l interesa pe el. 

Acum, de îndată ce începuseră obisnuitele manevre cu „privirile severe”, 
mi-am ieşit din fire şi, înfuriat, m-am năpustit asupra lui. Eram prea scos din 
sărite şi fără asta. 

— Stai! am strigat eu cu frenezie, pe când el se răsucea încet şi tăcut, cu 
o mână pusă la spate, ca să se retragă în camera lui. Stai! întoarce-te, întoarce- 
te, îţi zic! Cred că mă răstisem la el atât de nefiresc, încât s-a întors şi, oarecum 
mirat, a început să mă măsoare din ochi. De altminteri, continua să nu-mi 
spună o vorbă, ceea ce mă exaspera. 

— Cum îndrăzneşti să intri la mine fără să-ţi ceri voie si să te holbezi asa 
la mine? Răspunde! 

Însă, privindu-mă calm vreo jumătate de minut, el dădu iarăşi să se 
răsucească. 

— Stai! am zbierat eu, repezindu-mă după el. Nu te mişca din loc! Aşa. 
Acum răspunde: ce-ai vrut să vezi, intrând? 

— Dacă acusilea vrei să-mi poruncesti ceva, treaba mea-i să fac, 
răspunse el, după încă un moment de tăcere, sâsâind încet şi măsurat, 
ridicându-şi sprâncenele şi aplecându-şi calm capul de pe un umăr pe celălalt; 
şi toate astea cu un calm îngrozitor. 

— Nu asta, nu asta te întreb, călăule! am strigat eu, tremurând de furie. 
Iti spun eu, călăule, de ce vii aici: vezi că nu-ţi dau simbria, eşti mândru şi nu 
vrei să te ploconesti, să mă rogi şi de asta vii — ca să mă pedepsesti, să mă 
chinuieşti cu privirile tale prosteşti şi nu bă-nu-ieşti, călăule, ce prostie-i asta, 
ce prostie, prostie, prostie! 

Tacut, el dădu iarăşi să se răsucească, dar eu m-am agăţat de el. 


— Asculta, i-am strigat. Vezi, uite banii, uite-i! (l-am scos din sertar). 
Sapte ruble, toate, dar n-o sa le capeti, n-o sa le capeti pana cand n-o sa vii, 
respectuos si cu fruntea plecata, sa-mi ceri iertare. Ai auzit? 

— Asta nu se poate! mi-a raspuns el cu nefireasca siguranta de sine. 

— Se poate! i-am strigat. Iti dau cuvantul meu ca asa va fi! 

— N-am de ce sa-mi cer iertare de la d-ta, continua el, de parca nici nu 
mi-ar fi auzit tipetele. Pentru că d-ta esti cel care m-a facut „călău” si pentru 
asta pot să te reclam oricând la poliţie. 

— Du-te! Reclamă-mă! am zbierat eu. Du-te chiar acum, în minutul, în 
secunda asta! Oricum eşti călău! călău! călău! însă el doar m-a privit, apoi mi-a 
întors spatele si, fără să-mi mai asculte tipetele prin care-l chemam înapoi, a 
intrat agale în camera lui, fără a mai întoarce capul. 

„Dacă nu era Liza, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea!” mi-am zis 
în sinea mea. Apoi, după ce am stat pe loc cam un minut, grav şi solemn, dar 
cu inima bătându-mi când mai încet, când mai repede, m-am dus în odaia lui, 
îndărătul peretelui de scânduri. 

— Apollon, i-am spus eu încet, tărăgănat, dar simțind că mă inabus. 
Chiar acum, fără întârziere, du-te după comisar! 

Între timp el apucase să se aşeze la masa lui, îşi pusese ochelarii pe nas 
şi începuse să coase ceva. Dar, auzindu-mi porunca, a pufnit dintr-o dată în 
râs. 

— Acum, în clipa asta, du-te! Du-te, du-te, nici nu-ţi imaginezi ce se 
întâmplă dacă nu te duci! 

— Chiar că nu eşti în toate minţile, observă el fără să-şi ridice măcar 
capul, sâsâind tot atât de rar şi continuând să-şi bage aţa în ac. Unde s-a mai 
pomenit să vrea cineva să se pârască singur la poliţie? Şi dacă vrei să mă 
sperii, te bucuri degeaba, pentru că n-o să se întâmple nimic. 

— Du-te! am urlat, înşfăcându-l de umăr. Simteam că-s gata să-l lovesc. 

Şi n-am auzit cum în clipa aceea s-a deschis încet uşa de la vestibul şi a 
intrat cineva, care s-a oprit şi a început să ne măsoare cu nedumerire din ochi. 
M-am uitat peste umăr, am înlemnit de ruşine şi m-am repezit în camera mea. 
Acolo, apucându-mă de păr cu amândouă mâinile, mi-am lipit capul de perete 
şi am încremenit în această poziţie. 

Peste vreo două minute se auziră paşii domoli ai lui Apollon. 

— A venit una care întreabă de d-ta, spuse el, privindu-mă deosebit de 
sever, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc Lizei să treacă. Nu voia să plece şi ne 
privea în batjocură. 

— Du-te! Du-te! i-am dat eu comanda, zăpăcit de tot. În clipa aceea 
ornicul meu s-a sfortat, a hârâit şi a bătut ora şapte. 

IX. 

Şi-n casa mea, cu fruntea sus Tu intră liberă, stăpână! (Din poezia 
aceluiaşi autor) 

Stăteam în picioare în faţa ei, zdrobit, făcut de ruşine, dezgustător de 
fâstâcit şi, pare-mi-se, zâmbeam, încercând din răsputeri să mă acopăr cu 


pulpanele halatului meu vatuit, jerpelit — exact cum, cu putin timp înainte, 
într-un moment de depresiune sufletească, imi imaginasem că se va întâmpla. 
După ce-a stat pe capul nostru vreo două minute, Apollon plecase, dar eu nu 
mă simţeam mai uşurat. Cel mai rău era că şi ea se fâstâcise subit într-un hal 
la care nu m-aş fi aşteptat. 

— La loc, i-am spus eu masinal şi i-am împins un scaun lângă masa, iar 
eu m-am aşezat pe canapea. Docilă, ea s-a aşezat imediat, privindu-mă cu ochii 
mari şi aşteptând în mod evident ceva de la mine. Tocmai această naivitate a 
aşteptării m-a înfuriat, dar mă stăpâneam. 

Ar fi fost cazul să se străduiască a nu observa nimic, ca şi cum toate ar fi 
fost obişnuite, dar ea. Şi am simţit vag că-mi va plăti scump pentru toate astea. 

— M-ai surprins într-o situaţie ciudată, Liza, am început eu, bâlbâindu- 
mă şi ştiind că tocmai aşa n-ar trebui să încep. 

— Nu, nu, să nu-ţi închipui mai ştiu eu ce! am strigat, vazand-o ca 
roşeşte brusc. Nu mi-e ruşine de sărăcia mea. Dimpotrivă, sunt mândru de ea. 
Sunt sărac, dar curat. Se poate să fii sărac şi curat, am bâiguit eu. De fapT. 
Vrei un ceai? 

— NU. Dădu ea să refuze. 

— Stai puţin! 

Am sărit de pe canapea şi am dat fuga la Apollon. Doar trebuia să dispar 
undeva. 

— Apollon, i-am şoptit eu cu o grabă înfrigurată, aruncându-i pe masă 
cele şapte ruble pe care le tinusem tot timpul în pumnul strâns, ia-ti simbria; 
vezi şi tu, ţi-o dau; în schimb, eşti obligat să mă salvezi; adu imediat de la 
bodega nişte ceai şi zece pesmeti. Dacă nu vrei să te duci, mă nenorocesti! Nu 
ştii ce femeie e. Ea e totul! Poate ca-ti inchipuiesti ceva.! Dar nu ştii ce femeie e! 

Apollon, care se apucase deja de lucru şi îşi pusese ochelarii, fără să-şi 
lase acul jos, s-a uitat mai întâi pieziş la bani; apoi, fără să-mi acorde nici o 
atenţie şi nerăspunzându-mi nimic, a continuat să-şi facă de lucru cu aţa pe 
care încă nu apucase s-o treacă prin urechile acului. Am aşteptat vreo trei 
minute, în picioare, cu braţele încrucişate î la Napoleon. Tâmplele îmi erau 
umede de transpiratie; simţeam ca sunt palid la fata. Dar, slavă Domnului, 
pesemne că, uitându-se la mine, i s-a făcut milă. Terminând cu aţa lui, s-a 
ridicat încet de pe scaun, a împins scaunul încet, şi-a scos încet ochelarii, a 
numărat încet banii şi, în cele din urmă a ieşit încet din cameră, intrebandu- 
mă peste umăr dacă să ia o portie întreagă. Întorcându-mă la Liza, mi-a venit o 
idee: ce-ar fi să fug aşa cum sunt, în halat, unde-oi vedea cu ochii şi pe urmă — 
fie ce-o fi? 

M-am aşezat din nou. Fata mă privea neliniştită. Câteva minute am tăcut 
amândoi. 

— Îl omor! am strigat eu deodată, bătând cu pumnul în masă atât de 
tare, încât din călimară săriră stropi. 

— Vai, cum poţi vorbi aşa? strigă ea, cutremurata. 


— Îl omor, îl omor! zbieram eu, bătând in masă, înfuriat la culme, dar în 
acelaşi timp dându-mi foarte bine seama ce prostie e din partea mea să fiu atât 
de furios. 

— Nu ştii, Liza, ce înseamnă călăul ăsta pentru mine. E călăul meu. 
Acum s-a dus dupa pesmeti; el. 

Şi deodată m-au podidit lacrimile. Aveam o criză. Mi-era tare ruşine 
printre sughiturile de plans; dar nu mă mai puteam stăpâni. 

Ea s-a speriat. „Ce-i cu d-ta! Ce-i cu d-ta!” striga mereu, agitându-se 
împrejurul meu. 

— Apă, dă-mi nişte apă, de-acolo! bâiguiam eu cu vocea slăbită dându- 
mi, de fapt, prea bine seama că m-aş putea lipsi de apă şi că nu-i nevoie să 
bâiguiesc cu vocea slabă. Dar, cum se zice, mă dădeam în spectacol ca să 
salvez aparențele, deşi criza era veritabilă. 

Mi-a dat apă, privindu-mă pierdută. În momentul acela Apollon a adus 
ceaiul. Brusc, mi s-a părut că ceaiul acela obişnuit şi prozaic este groaznic de 
indecent şi mizerabil după tot ce-a fost; am rosit. Liza se uita la Apollon şi chiar 
părea speriată. Acesta a ieşit fără să ne arunce măcar o privire. 

— Liza, mă dispretuiesti? am întrebat, privind-o în ochi şi tremurând de 
nerăbdare să aflu ce gândeşte. 

Era fâstâcită şi n-a fost în stare să răspundă nimic. 

— Bea-ţi ceaiul! am spus eu înciudat. Mi-era necaz pe mine însumi, însă 
fireşte, ea trebuia să plătească oalele sparte. O furie grozavă împotriva ei începu 
brusc să fiarbă în inima mea; cred că eram în stare s-o omor. Ca să mă răzbun 
pe ea, m-am jurat în gând să nu scot o vorbă pe toată durata vizitei ei. „Din 
pricina ei s-a iscat totul”, mi-am zis. 

Tăcerea noastră tinea deja de cinci minute. Cestile cu ceai rămăseseră pe 
masă; nu ne atingeam de ele: ajunsesem atât de departe, încât, într-adins nu 
voiam să-mi beau ceaiul ca s-o fac să se simtă şi mai prost; iar ea se jena să 
înceapă discuţia. De câteva ori, cu tristă nedumerire, s-a uitat la mine. Eu 
tăceam cu încăpățânare. Principalul mucenic eram, fireşte, eu însumi, pentru 
că eram pe deplin conştient de dezgustătoarea josnicie a prostiei mele 
dusmanoase şi, în acelaşi timp, nicidecum nu mă puteam abtine. 

— De-acolO. VreaU. Să plec de tot, dădu ea să înceapă, ca să rupă într- 
un fel tăcerea, dar, biata de ea, tocmai de asta nu trebuia să aducă discuţia în 
această clipă şi aşa stupidă, cu un om şi aşa stupid, cum eram eu. Până şi 
inima mea începu să geamă de milă pentru stângăcia şi sinceritatea ei inutilă. 
Dar ceva infam reprimă imediat în mine toată mila; chiar mă întărită şi mai 
mult: ducă-se toate la naiba! Mai trecură încă cinci minute. 

— Nu cumva te deranjez? începu ea sfios, de-abia auzit şi dădu să se 
ridice. 

Însă de îndată ce am văzut această primă scânteie de demnitate jignita, 
am început să tremur de furie şi m-am dezlantuit. 

— De ce ai venit la mine? la spune! am început eu, înăbuşindu-mă şi 
chiar nemaitinand cont de ordinea logică a gândurilor mele. Voiam să spun 


totul dintr-o dată, dintr-o suflare; nici măcar nu-mi puneam problema cu ce să 
încep. 

— De ce ai venit? Răspunde! Răspunde! am strigat eu, de-abia 
păstrându-mi luciditatea. Iti spun eu, draguto, de ce ai venit. Ai venit pentru că 
ţi-am spus atunci vorbe miloase. Aşa că te-ai induiosat şi ţi-a venit iar pofta de 
vorbe miloase. Află dar, află că atunci mi-am râs de tine! Şi acum rid. De ce 
tremuri? Da, am râs! înainte de a te întâlni, mă jigniseră cei cu care luasem 
dineul, chiar cei care au sosit atunci înaintea mea. Venisem ca să-l burduşesc 
în bătaie pe unul dintre ei, pe ofiţer; dar n-am apucat, nu i-am mai găsit acolo; 
aşa că trebuia să-mi vărs pe cineva supărarea, să-mi fac cheful, s-a întâmplat 
să dau de tine şi asupra ta mi-am deşertat răutatea, mi-am bătut joc de tine. 
Fusesem umilit, voiam să umilesc şi eu pe cineva; făcuseră din mine o cârpă de 
şters picioarele, voiam şi eu să-mi arăt puterea. Asta a fost, doar nu ţi-ai 
închipuit că am venit înadins ca să te salvez pe tine? Asta ţi-ai închipuit? Asta 
ai crezut? 

Ştiam că, poate, ea se va încurca şi nu va înţelege amănuntele; dar ştiam 
şi că va înţelege foarte bine esentialul. Chiar asa a fost. S-a facut albă la fata ca 
varul, a vrut să spună ceva, buzele i s-au crispat dureros; însă a căzut pe 
scaun ca si cum i-ar fi dat cineva cu toporul in cap. Si pe urmă, în timp ce ma 
asculta, a rămas cu gura căscată, cu ochii mari şi tremurând de-o spaimă 
cumplită. Cinismul, cinismul vorbelor mele o strivise. 

— Să te salvez! am continuat eu, sărind de pe scaun şi alergând încoace 
şi încolo prin faţa ei. De la ce să te salvez? Poate că sunt chiar mai rău decât 
tine. De ce nu mi-ai strigat de la obraz atunci, când iti dădeam poveţe: ,Da' tu 
ce cauţi aici, mă rog? Ai venit să-mi ţii lecţii de morală?” De putere, de putere 
aveam nevoie atunci, de joc aveam nevoie, tineam mortis să te văd plângând, 
înjosită, isterizată — iată de ce aveam nevoie atunci! Ai văzut doar că nici eu n- 
am rezistat până la capăt, pentru că-s un om de nimic, m-am speriat şi naiba 
ştie cum s-a facut ca, din prostie, ţi-am dat adresa. Păi încă nici nu apucasem 
bine să ajung acasă şi mă blestemam de mama focului pentru că ţi-am dat 
adresa. 

Te şi uram pentru că te-am minţit. Aşa-s eu: îmi place să mă joc cu 
vorbele, să-mi împuiez capul cu visări, dar în realitate, ştii ce: să vă ia dracul 
pe toţi, uite ce-i! Am nevoie de linişte. Pentru ca să fiu lăsat în pace, aş fi în 
stare să vând toată lumea, chiar acum, pe o copeică. Să se dărâme lumea sau 
eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-aşa, zic: dărâme-se lumea, dar eu să-mi 
pot bea ceaiul întotdeauna. Ştiai asta, ori nu? Uite, eu ştiu că sunt un 
nemernic, un ticălos, un egoist, un leneş. Şi trei zile am tremurat de teamă că o 
să vii. Ştii ce m-a neliniştit mai ales în aceste trei zile? Faptul că atunci am 
făcut-o pe eroul in fata ta si că o să mă vezi în halatul ăsta zdrentuit, o să-ţi dai 
seama că-s calic şi respingator. Ti-am spus mai înainte că nu mi-e ruşine de 
sărăcia mea; află că mi-e ruşine, mai mult decât orice mi-e ruşine, mă tem mai 
mult decât orice, mai mult decât dacă aş fura, pentru că-s atât de vanitos, de 
parcă aş fi fost jupuit de piele şi m-ar durea atingerea aerului. Nu-mi vine-a 


crede ca inca nu ti-ai dat seama ca nu te voi ierta niciodata pentru ca m-ai 
gasit in halatul asta, repezindu-ma, ca un catelus rau, la Apollon. Ia te uita: 
mântuitorul, fostul erou, se repede, ca o potaie parsiva, flocoasă, la lacheul lui, 
iar lacheul îşi râde de el! N-o să-ţi iert niciodată nici lacrimile mele de 
adineaori, când, ca o muiere făcută de ocară, nu mi-am putut stăpâni plânsul 
în faţa ta! Nici mărturisirile pe care ti le fac acum tot ţie n-o să ti le iert 
niciodată! Da, tu, numai tu trebuie să dai socoteală pentru tot, pentru că tu mi 
te-ai nimerit în cale, pentru că sunt un ticălos, pentru că sunt viermele cel mai 
scârbos, cel mai caraghios, cel mai meschin, cel mai prost, cel mai invidios 
dintre toţi viermii, care nu-s catusi de puţini mai buni ca mine dar — naiba ştie 
de ce! — nu se fâstâcesc niciodată; pe când eu o să primesc toată viata 
bobârnace de la fel de fel de lepadaturi: şi ăsta mi-e caracterul! Nu mă priveşte 
că tu n-ai cum înţelege toate astea! Şi de ce, de ce m-ar durea pe mine în cot 
dacă o să crăpi sau nu acolo? Nu-ţi dai seama ca, după ce ţi-am spus toate 
astea, o să te urăsc şi pentru că ai fost aici şi ai ascultat? Doar omul se 
exprimă astfel numai o dată în viaţă, ba încă şi-atunci e cuprins de isterie! Ce 
mai vrei? De ce, după toate astea, mai stai în fata mea si mă chinuiesti, de ce 
nu pleci? 

Dar în acest moment s-a întâmplat deodată ceva ciudat. 

Mă obişnuisem până-ntr-atât să gândesc şi să-mi imaginez totul cum 
scrie la carte, ca şi cum toată lumea ar fi exact aşa cum am făurit-o eu în visele 
mele, încât nici nu mi-am dat seama din prima clipă că se întâmplă ceva 
ciudat. Şi iată ce s-a întâmplat: Liza, jignită şi călcată în picioare, a înţeles 
infinit mai mult decât îmi imaginam eu. Din toate acestea a înţeles ceea ce 
femeia, dacă iubeşte sincer, înţelege întotdeauna de la bun început şi anume: 
că eu însumi sunt nefericit! 

Sentimentului de spaimă şi jignire întipărit pe faţa ei îi luă locul o mirare 
amară. lar când m-am categorisit singur drept nemernic şi ticălos şi când mi- 
au dat lacrimile (debitasem toată tirada cu lacrimi în ochi), toată fiinţa ei păru 
cutremurată de convulsii. Voia să se ridice şi să mă oprească; iar când am 
terminat, nu a dat importanţă tipetelor mele: „De ce esti aici, de ce nu pleci?” ci 
faptului că, probabil, mi-a venit foarte greu să rostesc aceste cuvinte. Era şi 
timorată, biata de ea; se considera infinit mai prejos decât mine; cum să se 
înfurie, cum să se supere? Deodată a sărit de pe scaun cu un avânt de 
nestăvilit şi, avântată cu toată fiinţa ei spre mine, dar încă timidă şi 
neîndrăznind să se clintească din loc, îşi întinse mâinile spre mine. Atunci şi 
inima mea s-a muiat de tot. Atunci Liza s-a repezit brusc spre mine, mi-a 
inlantuit gâtul cu braţele şi a izbucnit în plâns. N-am mai rezistat nici eu si am 
început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. 

— Nu sunt lăsat. Nu pot fl. Bun! de-abia am reuşit să spun, apoi am 
ajuns până la canapea, m-am prăbuşit pe ea cu faţa în jos şi, cuprins de-o 
adevărată isterie, am plâns cu hohote un sfert de oră. Ea s-a lipit de mine, m-a 
imbratisat şi a încremenit aşa. 


Partea proastă era ca, totuşi, isteria trebuia să-mi treacă odată si-odata. 
Şi iată-mă (ştiu că scriu un adevăr dezgustător) zăcând cu faţa în jos pe 
canapea, trântit de lipcă şi cu faţa înfundată în prăpădita mea de pernă de 
piele, am început să simt câte puţin, de departe, fără voie, dar implacabil, că 
acum îmi va fi jenă să-mi salt capul şi s-o privesc pe Liza în ochi. De ce-mi era 
ruşine? Nu ştiu, dar îmi era ruşine. Pe deasupra, în mintea mea tulburată, a 
fulgerat ideea că rolurile noastre s-au inversat definitiv, că acum ea era eroina, 
iar eu eram o creatură la fel de umilită şi zdrobită cum fusese ea in fata mea 
atunci, noaptea, cu patru zile în urmă. Şi toate astea mi-au trecut prin cap încă 
din momentul când zăceam cu faţa în jos pe canapea! 

Dumnezeule! Oare o invidiam atunci? 

Nu ştiu, nici până acum nu mi-am putut da seama, însă atunci, desigur, 
intelegeam lucrurile si mai putin decât acum. Ştiu că nu pot trăi fără să-mi 
manifest puterea, fără să fiu tiranul cuiva. DaR. Dar reflectiile nu explică nimic 
şi, în consecinţă, n-are rost să-mi duc reflectiile mai departe. 

Totuşi, mi-am învins jena şi am ridicat putin capul; oricum tot trebuia 
să-l ridic odată şi-odată. Ei bine, şi acum sunt convins: tocmai din cauză că-mi 
era ruşine s-o privesc, deodată, în inima mea s-a aprins şi a răbufnit un alt 
sentimenT. Sentimentul dominaţiei şi al posesiunii. Ochii mi-au scânteiat de 
patimă şi i-am strâns mâinile cu putere. Cât o uram şi cât o doream în clipa 
aceea! Un sentiment îl amplifica pe celălalt. Aproape că semăna a răzbunare! 
Mai întâi pe faţa ei păru să treacă o umbră de nedumerire, chiar parcă de 
spaimă, dar numai pentru o clipă. Mă îmbrăţişă frenetic şi fierbinte. 

X. 

Peste un sfert de oră, cuprins de o nerăbdare turbată, alergam încoace şi 
încolo prin cameră, mă apropiam de peretele de scânduri şi, printr-o crăpătură, 
o urmăream pe Liza. Stătea în genunchi pe duşumea, cu capul pus pe 
marginea patului şi, probabil, plângea. Dar nu pleca şi tocmai asta mă scotea 
din sărite. De-acum ştia totul. O jignisem definitiv, daR. N-are rost să 
povestesc. Îşi dăduse seama că elanul pasiunii mele fusese într-adevăr o 
răzbunare, o nouă umilire a ei şi că urii mele de dinainte, care era aproape fără 
obiect, i se adăugase de-acum ura mea personală, invidioasă faţă de ea. De 
fapt, nu susţin că ea a înţeles totul exact; în schimb, intelesese că eu sunt un 
om mârşav şi, mai ales, că nu-s capabil s-o iubesc. 

Ştiu, mi se va spune că e incredibil, că e incredibil ca un om să fie atât de 
rău, de prost ca mine; se va spune, poate, că a fost incredibil să n-o îndrăgesc 
sau măcar să-i preţuiesc dragostea. De ce să fie incredibil? în primul rând, n-o 
mai puteam îndrăgi deoarece, repet, pentru mine a iubi înseamnă să tiranizez 
şi să domin moral. Toată viaţa nici măcar nu mi-am putut imagina altfel de 
dragoste şi am ajuns până acolo, încât acum mă gândesc uneori că dragostea 
constă tocmai în dreptul de a-l tiraniza pe cel pe care îl iubeşti, drept pe care 
chiar el ţi-l dăruieşte de bună voie. Nici în visele mele din subterană nu-mi 
imaginam altfel dragostea, aceasta era pentru mine ca o luptă, o începeam 
întotdeauna cu ură şi sfârşeam cu victoria mea morală, după care habar n- 


aveam ce sa fac cu persoana cucerita. De fapt, nu-i nimic incredibil in asta, 
daca am izbutisem sa ating un asemenea grad de descompunere morala, pana- 
ntr-atâta ma dezobisnuisem de „viaţa vie”, încât fusesem in stare mai înainte 
să-i reproşez că a venit la mine ca să asculte „vorbe miloase”; dar nu-mi 
dădusem seama că nu venise câtuşi de puţin ca să asculte vorbe de milă, ci ca 
să mă iubească, deoarece pentru o femeie învierea este conținută tocmai in 
dragoste, mântuirea ei de la orice pierzanie şi renaşterea ei numai în dragoste 
pot fi aflate. De altminteri, n-o mai uram chiar foarte tare când mă agitam prin 
cameră şi-o pândeam prin crăpătura din peretele de scânduri. Mi-era doar 
insuportabil de greu că se afla aici. Voiam să dispară. „Linişte” îmi doream, 
doream să rămân singur în subterană. Neobişnuit cu ea, „viaţa vie” mă>apăsa 
atât de tare, încât îmi era greu să respir. 

Dar mai trecură zece minute şi ea tot nu se ridica, parcă uitase de toate. 
Am avut neruşinarea să ciocănesc încet în peretele de scânduri ca să-i aduc 
aminte. Deodată, a tresărit, s-a ridicat din loc şi s-a repezit să-şi caute 
basmaua, pălăria, haina de blană, parcă vrând să dispară undeva ca să scape 
de mine. Peste două minute a ieşit încet de după paravanul de scânduri şi mi-a 
aruncat o privire grea. Eu am zâmbit răutăcios, de altminteri forţat, doar de 
convenienta şi am întors capul. 

— Rămâi cu bine! a spus, îndreptându-se spre usa. 

Brusc, m-am repezit la ea, am înşfăcat-o de mână, i-am desfăcut palma, 
am pus. Şi i-am strans-o la loc. Apoi, m-am răsucit imediat cu spatele şi am 
fugit repede în colţul celălalt al camerei, măcar să nu văd. 

Era cât pe ce să mint acum, să scriu că am făcut-o fără să vreau, 
nedându-mi seama, pierzându-mi capul din prostie. Dar nu vreau să mint şi 
spun de-a dreptul că i-am desfăcut palma şi i-am pus în eA. Din răutate. Ideea 
de a face una ca asta îmi venise de când umblam înainte şi înapoi prin cameră, 
iar ea stătea îngenuncheată dincolo de paravanul de scânduri. Dar iată ce pot 
spune cu siguranţă: deşi intenţionat, n-am făcut totuşi din inimă această 
cruzime, ci m-a împins la asta prostia pe care o aveam în cap. Această cruzime 
era atât de simulată, atât de cerebrală, atât de plăsmuită, livrescă, încât eu 
însumi n-am rezistat nici un minut. - mai întâi m-am retras iute in colt ca să 
nu văd, iar apoi, cuprins de ruşine şi disperare, m-am repezit pe urmele ei. Am 
deschis uşa ce dădea în vestibul şi am început să trag cu urechea. 

— Liza! Liza! am strigat eu pe casa scării, însă fără curaj, cu jumătate de 
gură. 

N-am primit nici un răspuns, însă mi s-a părut că-i aud paşii pe treptele 
de jos. 

— Liza! am strigat mai tare. 

Nici un răspuns. Dar în aceeaşi clipă am auzit cum, jos, s-a deschis greu, 
scrâşnind, uşa cu geam care dădea în stradă, după care, trântită cu putere, s-a 
închis la loc. Bufnitura s-a rostogolit în sus pe scară. 

Plecase. Îngândurat, m-am întors în cameră. Mi-era cumplit de greu. 


M-am oprit în dreptul mesei, lângă scaunul pe care stătuse ea; priveam 
în gol. S-a scurs aşa un minut, când, dintr-o dată, m-am cutremurat: chiar în 
fata mea, pe masă, am vazuT. Într-un cuvânt, am văzut o hârtie albastră de 
cinci ruble, botita, aceeaşi bancnotă pe care, acum câteva minute, i-o 
îndesasem în palmă. Era bancnota aceea; alta nu putea fi; alta nici nu mai era 
în casă. Deci, când eu mă retrăsesem în colţul celălalt, Liza apucase s-o arunce 
pe masă. 

Ce să zic? Puteam să mă aştept că aşa va face. Puteam să mă aştept? Nu. 
Eram atât de egoist, până-ntr-atâta nu-i respectam pe oameni, încât nici măcar 
nu-mi imaginasem că va proceda aşa. Asta n-am mai suportat-o. Peste o clipă, 
ca un nebun, m-am îmbrăcat în grabă, am aruncat pe mine ce-am apucat la 
repezeală şi am dat buzna pe scară în urma ei. Când am ieşit în stradă, ea n- 
avea cum să se îndepărteze mai mult de două sute de paşi. 

Era linişte, ninsoarea cernea din cer şi fulgii cădeau aproape 
perpendicular, aşternând o pernă pe trotuar şi pe strada pustie. Nu se vedea 
nici un trecător, nu se auzea nici un zgomot. Felinarele clipoceau trist şi inutil. 
Am străbătut în fugă cei două sute de paşi până la intersecţie şi m-am oprit. 
„Ce drum o fi apucat? Şi de ce fug după ea? 

De ce? Ca să cad în genunchi in fata ei, să izbucnesc în lacrimi de cainta, 
să-i sărut picioarele, s-o implor să mă ierte! Asta aş fi vrut să fac; mi se rupea 
inima şi niciodată, niciodată nu-mi voi aminti fără durere această clipă. Dar la 
ce bun? m-am întrebat. Oare n-o voi uri, poate chiar mâine, tocmai pentru că 
astăzi i-am sărutat picioarele? Parcă sunt în stare s-o fac fericită? Oare astăzi, 
pentru a suta oară, nu mi-am aflat din nou preţul? Oare n-aş nenoroci-o? 

Stateam în ninsoare, scrutam ceața tulbure şi mă gândeam la asta. 

„Şi nu-i mai bine, oare nu-i mai bine, mă întrebam eu mai apoi, întors 
deja acasă, înäbusind cu fantezii durerea vie din inimă, nu-i mai bine ca duce 
acum cu ea, pe vecie, jignirea? Păi jignirea e un fel de purificare; e conştiinţa 
cea mai usturătoare şi mai dureroasă! Chiar mâine i-aş întina sufletul cu fiinţa 
mea şi i-aş istovi inima. Pe când jignirea nu va mai muri de-acum niciodată în 
fiinţa ei şi, oricât de abjecta ar fi mocirla care o aşteaptă, jignirea o va înălța si 
o va purificA. Prin ură. HM. Poate, şi prin iertare. Şi la drept vorbind, o să-i fie 
oare mai uşor din pricina asta?” 

Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superflua: ce-i 
preferabil — fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil? 

Aşa mi se năzărea în seara aceea, stând acasă, aproape doborât de 
durerea din suflet. Niciodată n-am mai îndurat atâta suferinţă şi atâtea păreri 
de rău; dar oare, când ieşeam în fugă din apartament, exista vreo îndoială că 
nu mă voi întoarce acasă de la jumătatea drumului? N-am mai întâlnit-o 
niciodată pe Liza şi n-am mai auzit nimic de ea. Adaug şi că pentru mult timp 
am rămas mulţumit de fraza despre foloasele oferite de jignire şi ură, cu toate 
că atunci era cât pe ce să mă îmbolnăvesc de inimă rea. 

Chiar şi acum, după atâţia ani, îmi aduc aminte de toate astea, nu ştiu 
cum, parcă prea penibil. Acum multe mi le amintesc penibil, daR. N-ar fi bine 


să-mi inchei aici însemnările? Cred ca am făcut o greşeală, începând sa le 
scriu. În orice caz, mi-a fost ruşine tot timpul cât am scris această nuvelă: deci, 
asta nu mai e literatură, ci o pedeapsă corecțională. Căci, nu-i deloc interesant 
să înşir lungi poveşti despre felul cum, bunăoară, mi-am ratat toată viata din 
pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficientei 
comunicări cu lumea, dezobişnuindu-mă de tot ce-i viu şi măcinându-mă în 
subterană cu răutatea mea vanitoasă; într-un roman e nevoie de un erou, iar 
aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou şi — ceea ce-i mai 
important - toate astea vor produce impresia cea mai neplăcută cu putinţă, 
deoarece ne-am dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa 
asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Ne-am dezobişnuit chiar într-o asemenea 
măsură, încât simţim uneori un fel de dezgust fata de adevărata „viaţă vie” şi de 
aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea. Doar am ajuns până 
acolo, încât adevărata „viaţă vie” mai că n-o considerăm drept o munca, 
aproape un fel de slujbă şi suntem de acord cu toţii, în sinea noastră, că tot 
mai bine e ca din carte. Şi la ce bun ne frământăm câteodată, la ce bun ne 
facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu ştim. Tot nouă ne-ar fi mai rău dacă ne- 
ar fi satisfăcute toanele, la încercaţi, ia dati-ne, bunăoară, mai multă 
independenţă, dezlegati-i mâinile oricăruia dintre noi, lärgiti-i sfera de 
activitate, slabiti-ne tutela si nol. Păi vă incredintez: imediat ne vom ruga să fim 
luaţi iarăşi sub tutelă. Ştiu că, poate, domniile voastre vă veţi supăra pentru 
asta pe mine, veţi începe sa tipati şi să bateti din picioare: «Pasămite, vorbeşte 
numai de d-ta şi de miseres din subterana d-tale şi să nu îndrăzneşti să spui: 
„noi toti”». Dati-mi voie, domnilor, doar să mă justific prin această totime. În ce 
mă priveşte, în viaţa mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce 
domniile voastre n-aţi îndrăznit să duceti nici până la jumătate, ba încă si 
laşitatea v-aţi luat-o drept prudenţă, consolandu-va cu asta, amăgindu-vă 
singuri. Aşa că se prea poate ca eu să apar „mai viu” decât domniile voastre, la 
uitati-va mai cu atenţie! Noi nici măcar nu stim unde-o mai fi trăind viul acum, 
nici ce-i el, nici cum s-o fi numind. Läsati-ne singuri, fără să avem cartea la 
îndemână şi ne vom încurca imediat, ne vom pierde - nu vom şti la ce să 
aderăm, la ce să ne conformăm; nu vom şti ce să iubim şi ce să urâm, ce să 
stimăm şi ce să dispretuim. Nouă până şi oameni ne e greu să fim. — oameni cu 
trup propriu şi sânge, adevărat; ne e ruşine de asta, socotim că-i un lucru de 
ocară şi ne tot incapatanam să fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu 
s-a pomenit. Suntem născuţi morţi, de fapt de mult nu ne mai naştem din 
părinţi vii şi asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom 
scorni o modalitate de a ne naşte însemnări din subterană cumva din idee. Dar 
ajunge; nu mai vreau să scriu „din Subterană”. 

De altfel, „însemnările” acestui paradoxalist nu se sfârşesc aici. N-a 
rezistat şi le-a continuat. Dar şi nouă ni se pare că ne putem opri aici. 

1 Fireşte, autorul însemnări lor este imaginar, aşa cum şi însemnările 
sunt imaginare. Şi totuşi persoane precum autorul acestor însemnări nu numai 
că pot, dar chiar trebuie să existe în societatea noastră, ţinând cont de 


împrejurările in care s-a format, în general, societatea noastră. Am vrut să 
infatisez publicului, mai evident decât în mod obişnuit, unul dintre caracterele 
timpului de curând apus. Acesta este unul dintre reprezentanţii generaţiei care 
încă îşi mai trăieşte ultimele zilE. În acest fragment, intitulat Subterana, 
persoana în cauză se prezintă singură, îşi expune opiniile şi parcă vrea să 
elucideze cauzele în virtutea cărora a apărut şi trebuia să apară în mediul 
nostrU. În capitolul următor vom reproduce de-acum adevăratele „însemnări” 
ale acestei persoane, privitoare la câteva întâmplări din viaţa sa. 


SFÂRŞIT