Marin Preda — Intrusul

MARIN PREDA 


INTRUSUL 


PARTEA ÎNTÂI 


Stiu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al vieţu 


mele şi că va hi atât de lung, încât mă gândesc dacă n-o să-l scurtez 
singur: n-am nici treizeci de anu, Asta ține doar de puterea 
aruntirilor mele. Deocamdată m-am hotărât să părăsesc acest orag, 
în care nu sunt nici bătrâni gi meci arnuintiri, cum spun taţi pe-aici 
fără să-şi dea searna ce le iese din gură, 

Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai spun 
nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecăți mele rele şi 
pe care ag vrea să-l rai văd, 

— Tovarăgul director e ocupat, nu cred că poate să te primească, 
zise secretara când mă văzu, uitându-se drept în fața mea, cu ochii 
mari rotunzi şi fără să clipească, 

Era dintre cei care se uitau la rrune drept în ochi, 

— Anunţă-l că nu-i cer ruruc, vreau să plec din oraş, 

Ferma înțelese pesemne cu acel simț al ei experimentat de 
secretară că nu runțear, totuşi mai întârzie înainte să se ridice, ca 
şi când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău că un om cunoscut al 


. . ' _ . ' ' _ -! -_ 
PERENE Pie ORDER LA Ra, RE pe a d *— a TI, m 1 rai aa iba ze ee E PER PE 90 Cara 1] E EL] Pr CI pa 


MARIN PREDA 
INIRUSUL 


PARTEA ÎNTÂI 


Ştiu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al 
vieţii mele şi că va fi atât de lung, încât mă gândesc dacă n- 
o să-l scurtez singur: n-am nici treizeci de ani. Asta ţine 
doar de puterea amintirilor mele. Deocamdată m-am 
hotărât să părăsesc acest oraş, în care nu sunt nici bătrâni 
şi nici amintiri, cum spun toţi pe-aici fără să-şi dea seama ce 
le iese din gură. 

Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai 
spun nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecății 
mele rele şi pe care aş vrea să-l mai văd. 

— Tovarăşul director e ocupat, nu cred că poate să te 
primească, zise secretara când mă văzu, uitându-se drept în 
faţa mea, cu ochii mari rotunzi şi fără să clipească. 

Era dintre cei care se uitau la mine drept în ochi. 

— Anunţă-l că nu-i cer nimic, vreau să plec din oraş. 

Femeia înţelese pesemne cu acel simţ al ei experimentat 
de secretară că nu minţeam, totuşi mai întârzie înainte să 
se ridice, ca şi când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău 


că un om cunoscut al cabinetului ei n-avea să mai calce 
niciodată acolo, sau îi părea bine? Nu era o femeie 
indiferentă şi la început, ori de câte ori mă vedea că apar pe 
uşă, se şi ridica şi n-ajungeam bine să mă apropii de biroul 
ei că se şi întorcea cu răspunsul. 

De astă dată, după ce intră, ieşi destul de târziu, timp în 
care mai veniră şi alţii, nişte ingineri cu nişte nemți care ne 
vânduseră şi ne montaseră nu ştiu ce noi instalaţii pentru 
combinatul nostru chimic, umblau mereu împreună. Că n-a 
putut să-i spună, zise ea, că e foarte ocupat, dar că o s-o 
cheme el iar, şi atunci... Pe de altă parte se uita la mine 
parcă îngrijorată ca nu cumva audiența mea să nu 
reuşească. Nu înţelesei această grijă, în ciuda faptului că nu 
ştiam că e o femeie care ţinea tot atât de mult la salariaţii 
care veneau acolo ca şi la director. El o învățase să fie aşa. 
Nu ştiu de ce mi se părea că acum era schimbată. 

Directorul apăru pe uşă făcând loc inginerilor şi 
străinilor. 

— Ce e, zise el văzându-mă, vino după-masă la cinci dacă 
vrei să stai cu mine de vorbă. 

— Tovarăşe director, spusei ridicând glasul, n-am nimic să 
vă cer, numai dacă aveţi timp puteţi sta de vorbă cu mine. 

— Da ce e cu tine? zise el liniştit. 

— Vrea să plece din oraş, adăugă atunci secretara. 

— După-masă la ora cinci, reluă directorul binevoitor şi 
îmi aruncă şi el o privire drept în faţă, deşi făcea parte 
dintre cei care când vorbeau cu mine îşi fereau ochii. Dacă 
zici că nu-mi ceri nimic, nu e urgent, poţi să vii la cinci, mai 
adăugă el ca şi când aş fi putut să mă târguiesc cu el în 
privinţa orei. 

Era singurul lucru care nu-mi plăcea la el, când se 
izmenea aşa. 

— Dumneavoastră spuneţi ora şi eu pot, nu pot, vin la ora 
aia. 

Şi am luat-o spre uşă. 


Am venit la cinci fără un sfert şi am găsit-o pe secretară 
tot acolo, m-a întâmpinat cu aceeaşi privire şi mi-a spus să 
iau loc pe scaun. Părea mereu prinsă de gândul că n-avea 
să mă mai vadă. 

— 'Tovarăşe Surupăceanu, zise ea după un timp, aş vrea 
să te întreb ceva, nu te supăra! 

Nu puteam bănui ce voia să mă întrebe, dar mă supărai 
înainte de a afla. 

— Ai mai spus cuiva că vrei să pleci din oraş? 

— Nu, n-am mai spus. 

— Nici la Sfatul Popular? 

— Ce-mi pasă mie de Sfatul Popular, n-ajunge cât umbli 
cu căciula în mână când îţi repartizează o odaie, trebuie să 
alergi după ei şi când o părăseşti? 

Secretara zâmbi încercând să mă îmbuneze: 

— Ei, lasă, zise ea, că n-ai alergat dumneata după 
locuinţă cu căciula în mână. 

Voia să mă măgulească, adică noi, care am construit 
temeliile acestui oraş, am intrat în el ca la noi acasă, nici nu 
apucase pe atunci să aibă Sfat Popular că îl şi ocupaserăm. 

— Ba am alergat, îi spusei cu duşmănie şi în aceeaşi clipă 
mă oprii deodată ezitând, căutând parcă în amintire ca şi 
când aş fi minţit înainte să fi găsit minciuna şi mi-aş fi dat 
seama că n-am cu ce s-o acopăr, nici măcar în sinea mea. 
Când m-am însurat! mai spusei. 

Femeia se uită într-o parte. Nu mai rămânea, pomenind 
despre însurătoarea mea, decât ca această clipă să treacă 
singură, nici măcar secretara, care nu-mi era nici rudă, nici 
prietenă, n-o putea grăbi cu ceva. 

— Am înţeles, spusei eu în cele din urmă, vă interesează 
camera mea. Şi adăugai fără să-i mai aştept răspunsul: 
Probabil nu pentru dumneavoastră. 

— Am o soră care stă la mine. 

— Nu, n-am spus la nimeni şi nici spaţiul locativ nu ştie 
nimic, dacă puteţi, luaţi-o. Eu vă ajut că n-o să-i anunţ deloc 


şi sora dumneavoastră poate să se mute şi să-i pună în faţa 
unui fapt împlinit. 

Secretara nu mai zise nimic şi mă miră că pe faţa ei nu 
văzui nicio urmă din mulţumirea la care mă aşteptam. Arăâta 
tot ca la prânz, când mi se păruse prinsă de gândul că n- 
avea, de aici înainte, să mă mai vadă în cabinetul ei. Ce mai 
voia? 

— N-o să vă fac eu tocmai dumneavoastră vreo figură, 
vorbii atunci ghicindu-i gândul. Dacă vă convine, în 
schimbul serviciului pe care vi-l fac, sora dumneavoastră să- 
mi cumpere puţinul mobilier pe care îl am în odaie. Asta 
numai ca să fiţi liniştită că n-o să dau altcuiva camera mea. 

Într-adevăr, apăru o strălucire atât de vie pe chipul 
femeii, încât parcă şi biroul se făcu mai luminos. 

— Bine, zise, nu te supăra că insist, dar e aşa de greu... 

Nu mă supărasem, dar nici n-aş fi putut spune că nu 
văzusem cum plecarea mea din oraş şi golul pe care îl 
lăsam astfel se umplea din prima clipă şi fără nicio 
reculegere chiar înainte ca eu să-l părăsesc. 


II 


Câteva minute mai târziu eram în cabinetul directorului 
şi mă aşezai în fotoliu în faţa lui. Se apucă să dea un telefon. 
Se uita în jos. Avea un aer vinovat, dar de fapt nu se ferea 
de mine, îmi şi spusese: „Nu-mi place deloc că sunt pus în 
situaţia să-ţi dau tocmai eu o astfel de slujbă, care te cunosc 
şi ştiu ce poţi”. Asta după ce primisem, crezuse că o să 
refuz. Nu-şi dădea seama că dintre toate umilinţele pe care 
le trăiam atunci, credeam că asta era cea mai mică. Mai 
târziu am văzut şi eu că nu, de fapt era cea mai mare, 
fiindcă nimeni nu ocoleşte un om pe care dragostea pentru 


o femeie îl pune pe brânci, dar de la cineva care nu mai e 
printre ei şi nu mai poate să le schimbe în niciun fel situaţia 
în meserie şi lume, întorc capul nepăsători. În privinţa asta 
oamenii nu se deosebesc de celelalte vieţuitoare, se despart 
şi nu se amestecă, cu toate că trăiesc împreună aşa cum ar 
trăi caii cu oile. În ultima vreme mi se întâmplă foarte 
adesea să fiu atent la expresiile lor: au aerul că nu ştiu cine 
sunt şi îmi vine să mă reped în ei şi să le dau la picioare în 
spate până i-aş pune pe fugă, să piară din faţa ochilor mei! 
Dar îmi aduc aminte la timp că ei sunt bine organizaţi, şi că 
în urma unei astfel de întâmplări aş fi luat fie cu binişorul, 
fie cu forţa şi dus la spital. Locul meu se hotărâse. Trebuia 
să stau acolo unde m-au pus ei şi dacă m-aş fi mişcat în felul 
ăsta, scăpau repede de mine. 

Directorul puse receptorul în furcă. 

— Ei, ia spune-mi, zise el, chiar te-ai hotărât? Întrebarea 
mea e, de fapt, ai scăpat, te-ai hotărât să-ţi închei 
socotelile? Si unde vrei să te duci? 

— Tovarăşe director, n-am venit la dumneavoastră ca să 
vă spun unde mă duc şi ce-o să fac. 

— Bine, zise directorul, şi sună. Notează, se adresă el 
secretarei. Când vrei să pleci? mi se adresă mie. 

— Chiar şi mâine. 

— Să i se lichideze ce are de încasat şi să i se dea actele 
cu aviz de transfer! O să-ţi lase tovarăşul Surupăceanu o 
cerere când o să plece de la mine. 

Secretara se retrase. Directorul se posomorâse şi îmi 
dădui seama că acum trebuia să-i spun imediat pentru ce 
am venit, că avea treabă şi că lucrurile bune şi rele din viaţa 
noastră încap în acelaşi spaţiu, nu suntem mai mult timp 
nenorociţi decât fericiţi, totul se consumă sub aceeaşi 
lumânare. 

— 'Tovarăşe director, spusei uitându-mă la el cu braţul 
sprijinit pe sticla biroului, dacă am putea să facem ce vrem 
cu amintirile noastre, dumneavoastră sunteţi singurul din 
acest oraş pe care nu l-aş alunga din ele. 


Directorul se posomoriî. După câteva clipe rupse tăcerea: 

— Nu merit, uită-mă şi pe mine! Nu ştiu cum se întâmplă 
că ne irosim viaţa pentru inşi pe care ar trebui mai degrabă 
să-i iei la bătaie şi să-i dai afară cu biciul din oraş şi când ne 
vine un om care cu adevărat are nevoie de tot sprijinul 
nostru începem să ni-l drămuim. Nu spun că nu m-am 
purtat bine cu tine şi că n-am fost călăuzit de cele mai bune 
intenţii, dar în fapt am ezitat, fiindcă alţii erau contra ta. 

— Vă referiţi la problema cu Viena? 

— Da, şi cu şcoala de maiştri, şi altele. 

— Măcar vă daţi seama şi poate cu altul o să fiţi mai 
hotărât, deşi mie asta nu-mi mai face nici cald, nici rece. 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zise directorul. Ai 
scăpat în realitate, sau plecarea ta e doar o fugă? 

I-am răspuns că nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar că 
nu mai pot sta şi asta e suficient. 

Directorul bătu cu palma în sticla biroului. Strigă: 

— Să ştii că eu te aprob. Ai dreptate, nu e important să 
răspunzi la nişte întrebări pe care alţii şi le-ar pune, n-au 
decât să răspundă singuri, răspunzi numai de ale tale, şi 
asta e suficient. Gata, pleacă şi nu te uita îndărăt! 

Mă ridicai în picioare. Era exact lucrul la care mă 
aşteptasem venind la el, să mă îndemne adică să plec după 
ce o să-şi dea seama că mă rupsesem de tot şi că nu mai 
aveam în sufletul meu nicio cruţare pentru nimeni. 


III 


Am ieşit din biroul lui şi am luat-o apoi încet, pe jos, spre 
oraş. Sunt opt kilometri, pe care în ultima vreme îmi place 
să-i străbat cu piciorul în timp ce troleibuzele, camioanele şi 


maşinile trec mereu, fâşâind fără încetare, pe lângă mine. E 
un drum care ştiu că o să-mi rămână în amintire, singurul 
pe care îl suport din ceea ce văd, cu toate că uneori, seara, 
am şi momente când uit; văd lanţul de lumini care se 
întinde pe această distanţă... De fapt cerul nu se mai vede, 
oricât ar fi el de întunecat noaptea, iar eu cunosc şi 
înălţimea, şi numărul de legături electrice care se ţin lanţ 
de la un combinat la altul; luna, care e plină şi albă ca 
argintul în munţi, aici e galbenă şi stinsă, aruncată parcă pe 
cer ca o simplă pată sau chiar ca un simplu bec al cărui 
filament ar da semne că n-o mai duce mult. Atunci văd şi 
globurile perfect sferice, din aluminiu, din spatele 
combinatului de cauciuc, şi mi se par atât de mari, că îmi 
trebuie câteva secunde ca să-mi aduc aminte la ce folosesc: 
nu mă învăţ cu ele, au apărut acolo în timp ce noi mai 
săpam încă pământul sau în timp ce încă ne calificam, 
nimeni n-a înţeles ce rol aveau: erau rezervoare, dar 
rezervoare pentru ce? Nici azi n-aş putea să răspund foarte 
exact la această întrebare. Mărimea lor uriaşă o vezi însă 
dacă mergi pe jos, nu treci de ele timp de un ceas, cu toate 
că nu sunt decât trei la număr şi de pe şosea par aşezate 
unele lângă altele. Ziua bate soarele în ele şi ai putea crede 
că au venit acolo de pe altă lume, atât sunt de albe, rotunde 
şi închise. Nu vezi niciun om prin preajma lor. 

Dar amintirea mea nu va veni din partea aceasta, adică 
din dreapta, unde se întind, colorate în roşu, în alb, în verde 
şi în albastru zecile de ţevi care trec de la o instalaţie la 
alta, în plin aer, înlănţuind clădiri şi turnuri înalte pe 
această distanţă cât ţine drumul meu de la combinatul 
chimic până în oraş, ci de la drumul propriu-zis. Pe el îl 
străbat de câteva luni în fiecare zi şi mereu gândurile mele 
se retrag îndărăt căutând o anumită clipă a vieţii mele, un 
anumit ceas când în faţa paşilor sau privirii soarele a 
aruncat pe pământ o anumită lumină, care era numai a mea 
şi pe care eu, văzând-o, am râs şi nu m-am oprit, cu toate că 
pe vremea aceea eram liber ca o pasăre. Descoperirea 


aceasta am făcut-o călcând zilnic kilometri de asfalt, şi 
anume într-o zi când m-am pomenit deodată că merg, ca pe 
vremea când eram mic, cu capul în jos. Şi acuma merg 
numai aşa, cu toate că acest mers, care ascunde 
trecătorilor faţa mea, ar putea să pară celor care mă 
cunosc că e din pricina... De fapt, acum ca şi pe atunci nu- 
mi mai pasă de ce se poate spune, ştiu însă că nimeni nu 
mai are dreptul, părinţi şi învăţători, să vină să-mi dea faţa 
pe spate cu pumnul ca să-i văd pe ei. N-am chef să văd 
capetele lor, nici al tatălui şi nici al nimănui, încă de la 
vârsta aceea am avut presimţirea că lumea nu merită să fie 
privită în faţă... 

Unii oameni loviți de soartă se întorc, după cum am citit 
şi eu în puţinele cărţi bune care mi-au căzut în mână, la anii 
copilăriei, când au fost şi ei fericiţi. Eu însă mă întorc mereu 
la anii din preajma celor douăzeci, şi din copilărie nu 
păstrez decât puţine amintiri, cum ar fi aceasta că 
învățătorii, la îndemnul tatei, mă băteau la palmă că ţin 
capul în jos, i se părea tatei că dacă şi-l ţine pe-al lui sus e 
ceva de el. În realitate, pentru ceea ce făcea el nu trebuia 
prea mult cap! Ciurele, pe care pe urmă şi le vindea tot el. 
Pleca dimineaţa cu văcăliile în spinare, se ducea la un 
oarecine unde le bătea sitele şi se întorcea pe urmă seara 
fără ele. Câţi bani nenorociţi lua el pe chestia asta n-am 
ştiut niciodată, pentru că nu i-am văzut. Nu ştiu de ce ne 
pocnea de fiecare dată, şi pe mine, şi pe frati-meu mai 
mare, ori de câte ori ne apropiam să vedem cât scoate el 
din chimir. Îi punea pe pat şi numai cu mama şopocăia nu se 
ştie ce, îi vedeam mereu mâinile bestecăind, luând din 
chimir, punând pe pat şi apoi vârând în buzunarele flanelei 
lui albe (toată viaţa a purtat o flanelă albă, nu ştiu dacă era 
chiar aceeaşi) rodul zilei petrecute de dimineaţa până seara 
cu văcăliile şi apoi cu ciurelele pe spinare în oraş. N-am 
reuşit să aflu niciodată cum le vindea, avea de toate 
soiurile, mai mari, mai mici, de faină, de mălai, de cozonac. 
Pe cele mai mici le băga în cele mai mari, nu ştiu cum şi le 


aranja că încăpeau o grămadă unele în altele. Cât lua pe 
ele, cât îl costa materialul şi mai ales cum striga? Ciurele, 
bă! Sau, luaţi ciurele. Sau, să vă dau ciurele? Era mic de 
statură (adică e şi acuma, că n-a murit), abia se vedea 
dintre ele, şi într-o zi l-am întrebat, şi aşa mic cum era s-a 
întins spre mine şi când mi-a dat una am căzut lat lângă 
piciorul patului: „Uite-aşa strig, mi-a spus, şi dacă mai vrei 
să ştii, îţi mai spun.” 

Dar ciudat era că totuşi aveam ce mânca, ieşea de-o 
pâine şi de-un fel de fasole, ori de varză, ori de cartofi şi 
iarna aveam şi-un purcel. Locuiam, şi tata şi mama locuiesc 
şi acum, pe şoseaua Pantelimon, într-o casă mică cu două 
odăi şi cu o curte, a mamei. N-a înţeles nimeni cum o fată cu 
astfel de zestre a luat un astfel de bărbat. O fi fost frumos, 
cine ştie?! Băţos însă era, odată, într-o iarnă care umpluse 
toată şoseaua de nişte nămeţi mari cât tramvaiele, ne-am 
înghemuit toţi într-o odaie şi pe-ailaltă am închiriat-o unui 
student, sau nu ştiu ce era, că toată ziua citea. Şi la început, 
când venea vremea mesei, îl vedeam cum lăsa cărţile, se 
îmbrăca şi ieşea, dar după un timp am băgat de seamă că la 
întoarcere aducea doar o pâine şi a doua zi mânca pâinea 
aia goală, şi abia pe urmă se îmbrăca şi ieşea. Mama se 
înţelesese cu el ca pentru încălzit să mai dea ceva, dar 
pesemne că n-avea, de era frig la el în odaie, se făceau flori 
groase de zăpadă la geam. Tata stătea pe patul care pentru 
el era prea înalt, îi atârnau picioarele în bocanci fără să 
atingă podeaua, în flanelă, şi fuma la căldură, în timp ce 
plita ardea şi fasolea umplea odaia de miros de fiertură. Nu 
ştiu cum ungea mama fasolea, că pe urmă ceva aşa de bun 
n-am mai mâncat, în orice caz, într-o seară intră ca de 
obicei chiriaşul nostru, scoate din buzunar un portofel şi-i 
dă mamei o hârtie să-i ia şi lui o pâine a doua zi. Iata, 
uitându-se la farfuria în care mama taman turna ciorba, se 
chiorăşte la el şi îl aud că îi spune mârâind: „Cine mănâncă 
tot timpul numai pâine goală... se tâmpeşte la cap!” Ai fi zis, 
auzindu-l, că murea de poftă să-l ţină pe urmă lângă el pe 


student, să-l facă să înghită în sec, să se înveţe minte să mai 
fie ceea ce era, cu cărţile lui, când putea trăi foarte bine şi 
făcând ciurele. Dar studentul parcă nici nu l-a auzit şi nici 
nu s-ar fi putut spune că îi era gândul la mâncare, cât a stat 
la noi nici n-a slăbit şi nici nu s-a văzut că îi păsa că mânca 
numai pâine goală. 


IV 


Când să fi fost ziua aceea care îmi vine în minte mereu? 
Câţi ani să fi avut? Optsprezece? Nouăsprezece? Era în 
orice caz într-o după-amiază de sfârşit de vară sau început 
de septembrie, sau poate că nu era, dar astfel de zile au în 
ele nemişcarea unei zile de vară şi lumina aceea a zilei de 
toamnă care de bogată ce e opreşte parcă pe loc trecerea 
timpului. 'Toamnelor cărora li se spun lungi li se spun aşa şi 
din pricina acestor zile care se ţin lanţ, dimineaţa niciun 
nor, la amiază soarele dulce care nu te goneşte în casă la 
umbră, după-masă cer mereu senin şi pe seară asfinţitul 
lung, cu înroşirea cerului şi aprinderea acoperişurilor... Am 
văzut asta de atâtea ori, că mă gândesc câteodată dacă 
aceste după-amiezi şi asfinţituri nu s-au îngrămădit de fapt 
în amintirea mea într-una singură din pricina lucrurilor 
care s-au petrecut din întâmplare într-o astfel de zi? Ei şi? 
Ce importanţă are dacă s-a întâmplat aşa sau nu? De ce, de 
pildă, din atâtea dimineţi câte am trăit aici şi mi-au bătut 
ani de zile în fereastră, nu s-a ales niciuna pe care să n-o 
pot uita? Geamul meu de aici dădea exact spre răsărit şi 
verile, mai ales, mă sculam odată cu soarele. 

Şi cu toate acestea, adică cu toată această siguranţă care 
începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, 


dibuie şi niciodată nu are puterea să scoată la suprafaţă 
toată lumina acelei după-amiezi. Fiindcă unele dintre 
gesturile mele de atunci le înţeleg bine, dar altele îmi 
rămân străine. Totuşi erau ale mele. Îmi spun de pildă că 
eram vesel şi că de aceea stând acolo, pe acoperişul acelei 
biserici, cântam. Dar mi-e greu să văd de ce aş fi putut fi 
atât de vesel, cu atât mai mult cu cât meşterul cu care 
lucram mă înjura să tac din gură şi să fiu atent să nu-mi 
alunece cumva piciorul şi să cad, fiindcă pilaf mă fac când o 
să ajung jos... În realitate, de atunci şi până... m-am uitat 
totdeauna curios în hăul care se căsca sub picioarele mele, 
mă miram cum se făceau lucrurile de mici şi ce întins şi 
gros era pământul văzut de la înălţime. 

Mă îndemnase tata să mă fac vopsitor zicând că tabla 
plouă şi ninge peste ea şi dă repede jos văpseaua, ai 
totdeauna de lucru. Şi m-a trimis cu un meşter pe acoperiş. 
De ce n-o fi vrut el să mă facă şi pe mine ciurelar? O fi 
bănuit din vreme că n-o să vreau, cum n-a vrut nici frati- 
meu, sau poate că şi-o fi dat seama că într-o bună zi s-ar 
putea să nu mai cumpere nimeni o astfel de marfa care 
avea să se găsească lesne în prăvălii? În orice caz faptul de 
a umbla sus pe acoperişurile caselor mi-a plăcut aşa de 
mult, că am înţeles că asta e pentru mine ceva de care n-o 
să mă las toată viaţa. Să fi fost din pricină că în toţi acei ani 
ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos şi nu văzusem 
nimic? Şi că deodată, pentru întâia oară, de voia mea, 
ridicasem fruntea şi văzusem? Când am început pe urmă să 
mă laud cu meseria mea faţă de cei care de pildă erau 
ucenici cizmari... să stai mereu cu fundul pe un scaun scobit 
cu trei picioare şi să miroşi mirosul picioarelor altora lăsat 
în căpute sau să te chiorăşti cu ochii la ac, la croitorie, şi 
altele, ca picolo într-un restaurant, ajungi să te îmbolnăveşti 
de varice servindu-i pe alţii, nu ştiu de unde dracu le 
aflasem pe toate, sau să-i razi pe alţii, îi mai şi tai la gât, te 
dă pe urmă patronul afară cu picioare în... ei şi ce, mi se 
răspundea, mare brânză, ce vezi tu de pe un acoperiş vede 


oricine vrea când se urcă într-o casă cu etaje şi se uită pe 
fereastră, sau iese pe-un balcon. Şi pe urmă tu cinci câştigi 
şapte mănânci, ce-ţi rămâne pune bine, să-ţi ajungă şi la 
anu, voia adică să spună că n-o să am un câştig sigur, că o 
să am zile când o să mănânc mai mult decât o să câştig, şi n- 
o să pot să-mi fac economii. Nu-mi păsa mie atunci de 
economii, dar a doua zi i-am spus meşterului ce mi-a zis ăla 
şi că vreau să mă uit de pe balcon să văd de-acolo cum e. 
Meşterul m-a înţeles şi numaidecât mi-a spus că „nu e 
acelaşi lucru”. Ţinea şi el la meseria asta şi când ne-am dat 
jos îl văz că-i spune administratorului blocului care ne 
angajase că vrea să vadă ceva, i se pare lui ceva ciudat la 
marginea acoperişului şi că trebuie să se uite pe dincoace 
dintr-un balcon. Am intrat pe lângă un apartament printr- 
un culoar de serviciu şi am ieşit pe balconul respectiv; nu 
numai că nu era acelaşi lucru, dar nici nu se compara, ce 
vedeai de-acolo, cu cerul care îţi stă deasupra capului şi de 
jur-împrejur nu mai e nimic de care să te sprijini sau să-ţi 
acopere spatele. Eu zic că omul e rudă cu păsările, altfel i- 
ar fi frică să meargă cu tălpile pe-un acoperiş înclinat fără 
să se ţină de nimic (cum mergeam eu cu meşterul), şi nu 
numai să nu-i fie frică, dar să-i vină şi să nu mai plece deloc 
de-acolo, să doarmă pe el şi numai din când în când să se 
dea jos... E adevărat că i se făcea şi meşterului nu ştiu cum 
când mă vedea că mă apropii de tot de margine şi stau aşa 
în picioare la o palmă de buza acoperişului... Jos era golul, 
se vedea trotuarul de ciment sau pământul curților, şi 
oamenii mici, apărea câte-o muiere cu mâna streaşină la 
ochi speriată de vederea mea. „Mă, ăsta, Călinescule, îmi 
şoptea meşterul, parcă ar fi vrut să nu mă sperie şi să nu 
fac vreun pas greşit (fiindcă asta e totul, să nu faci vreun 
pas greşit, fiindcă atunci te-ai dus), pe mine mă chema 
Călin Surupăceanu, dar aşa îmi spunea el mie, Călinescu, 
cum alţii pe urmă nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai 
Suru, ca pe cai, auzi tu, zice, nu te mai da şi tu aproape în 
picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la tine.” „De 


ce meştere, ţi-e frică?” „Nu mi-e frică, zice, ştiu că nu cazi, 
când eram şi eu ca tine de şaisprezece ani tot cam aşa 
făceam, dar acuma nu ştiu de ce când văz că te-apropii aşa 
de marginea-aia parcă m-apucă cineva cu mâna de alea 
două cu care te-a făcut şi pe tine tac-tău şi mi le strânge...” 
„De ce, meştere?” îl întrebam, fiindcă îmi plăcea cum 
vorbea, sau nu ştiu dacă chiar cum vorbea, îmi plăcea de el 
tot, cum se răstea la mine fără motiv şi ridica şi mâna cu 
pensula şi mie nici nu-mi trecea prin cap să mă feresc 
fiindcă ştiam că n-o să dea. Mi se părea pe atunci că 
simpatia meşterului pentru mine era ceva cu totul obişnuit 
şi normal şi că în general această căldură care nu se arăta 
cu adevărat asupra mea sau mai bine zis care se arăta pe 
dos şi ştiam de pildă când se răstea la mine răguşit de furie 
şi mă ameninţa că o să mă spună tatei, că n-o să mă spună 
orice-aş fi făcut, şi că niciodată mâna lui ridicată n-o să cadă 
asupra mea, chiar dacă m-aş fi apucat de pildă să vărs de 
sus de-acolo de unde eram, văpseaua în capul celor care 
treceau pe drum, cum mi s-a şi întâmplat la un moment dat 
din greşeală, această căldură aşadar mi se cuvenea sub 
toate formele care se arătau, fără să mă gândesc să-i 
răspund neapărat printr-o căldură asemănătoare. Nici n-aş 
fi ştiut cum! „Mă, Câălinescule (pironindu-mă cu nişte ochi 
albiţi de furie), o să iau eu acuma restul din ce-a mai rămas 
pe fundul oalei ăleia şi o să ţi-l torn în cap ca să vadă lumea 
după culoarea văpselii care o să-ţi rămână încleiată în păr, 
cât eşti de prost!” „Nu-i nimic meştere, i-am răspuns, parcă 
nu mă duc să mă spăl?” „Vezi cât eşti de aiurit? Crezi că te 
mai spală dracu când ţi-o intra văpseaua la rădăcina 
dovleacului ăla pe care îl porţi între urechi!” „Mă duc şi mă 
tund, meştere!” „Vezi să nu te tund eu cu o maşină numărul 
trei, să mă ţii minte multă vreme!” Această căldură a lui mi 
se părea a firii, că aşa sunt toţi oamenii (chiar şi tata o avea 
de zile mari, la Crăciun şi la Paşti şi din când în când şi 
duminica sau în zilele când se întorcea mai devreme din 
oraş fără ciurele, când le vindea şi el mai uşor, fără să bată 


prea multe străzi, spre deosebire de zilele când se întorcea 
seara târziu cu o parte din ele în spinare nedate; atunci era 
scârbos ca un câine pe care tu vrei să pui mâna şi el ham! al 
dracului şi-nfige colții în ea) şi că şi mai târziu cât o să mai 
trăiesc o să am parte de căldura asta, aşa credeam. Nu 
ştiam pe atunci că pe măsură ce te faci mare oamenii îşi 
închid faţă de tine încetul cu încetul sufletul şi că această 
căldură nu se revarsă din ei decât faţă de copii şi că restul e 
dat muierilor lor şi prietenilor, cine are norocul să-i aibă. 


V 


În orice caz a avut dreptate tata, am prins repede 
chestia asta, şi câştigam, oricât de mirat eram, bani. Şi nu 
atât cât spuneau ăia, cinci câştigi şapte mănânci, şi ce 
rămâne pune bine, chiar puneam şi îmi  făcusem 
costumele... Fiindcă toată viaţa până atunci umblasem 
desculţ şi dezbrăcat, în afara iernilor când tata scotea dintr- 
un cufăr nişte pantofi ai lui mai vechi şi mi-i dădea. Mă 
săturasem de pantofii lui vechi care musteau, îi aruncai 
peste gard. Tot pe atunci frati-meu se însurase şi îşi 
deschisese croitorie proprie în odaia din faţă, dinspre drum, 
îşi pusese chiar şi firma respectivă şi curând îşi făcu o odaie 
a lui lângă casă. Tata ţinea mai mult la el decât la mine, deşi 
se spune că părinţii ţin mai mult la ultimul născut. Nu ştiu 
ce-avea cu mine, mă mârâia mereu că uite alde frati-tău a 
făcut şi a dres, a mărit casa, tu nu eşti în stare, o să-ţi 
cheltui toţi banii la biliard şi pe muieri. 

Vorbea prostii, în viaţa mea nu luasem în mână tacul într- 
un biliard, iar cuvântul „muieri” nu-mi spunea mai mult 
decât ceea ce vedeam, adică femei cu fuste mari, cu copii şi 


bărbaţi, văzându-şi fiecare de treburile lor, ce-aveam eu cu 
ele şi ele cu mine? Dacă ar fi spus fete, da, fetele îmi 
plăceau, mă uitam la ele ceasuri întregi, duminica, cum trec 
pe stradă şi când mă duceam la seratele care se dădeau la 
Filatură, unde erau multe şi dansam cu ele. Filatura nu era 
departe de noi şi când n-aveam de lucru o luam într-acolo la 
ora de ieşire şi mă uitam la ele de peste şosea de la nea 
Gică, un prieten al lui frati-meu, care avea un magazin al lui 
de tinichigerie... La ora când veneam eu era de mult închis, 
nea Gică era mâncat şi ieşeam amândoi în curte, în 
grădiniţă, la umbra salcâmului şi jucam table. Nea Gică însă 
era şi mare biliardgiu şi pesemne că de-aici mă judeca tata, 
muierile care ieşeau cu sutele de pe strada aceea care da 
drept în porţile Filaturii, biliardul de la nea Gică, crezând că 
mă luam după el şi jucam şi eu acolo unde se ducea el. 

De unde ştiu oamenii că marile primejdii ale vieţii sunt 
legate două câte două, una propriu-zisă, care e, plus femei? 
Femeile se lipesc de toate: vin şi femei, scandal şi femei, 
bani şi femei... Foarte rar se zice de câte unul: Femeile o să- 
i mănânce capul. Dar şi atunci se are în vedere nu numai că 
o să-ţi toace averea să le îmbraci, dar că şi tu o să capeţi cu 
această ocazie de pildă patima risipei şi a petrecerilor de 
care n-o să te mai laşi până la ruina totală, sau o să te apuci 
să furi pentru ele, sau să omori pe cineva şi să ajungi la 
puşcărie. 'Iata nu avea în el ceea ce avea de pildă meşterul 
meu, adică ştiinţa asta de a te face înţeles când spui ceva 
fără să foloseşti prea multe cuvinte. Nici el nu folosea prea 
multe, dar nu se înţelegea nimic. De ce mă pisa el mereu şi 
de ce şi lui frati-meu i se părea că aşa e normal? Le 
cunoscuse el, tata, pe aceste femei cu care mă tot speria? Îi 
topise vreuna averea pe care n-o avusese şi în statura lui de 
pitic zăcuseră vreodată patimile pentru care mă tot bârâia 
la cap ori de câte ori voiam şi eu să mai stau pe-acasă şi să 
mai vorbesc cu frati-meu şi cu mama? Nu l-aş fi crezut 
orice-ar fi zis! Dar nici nu înţelegeam cine îi băgase lui în 
cap că o să-mi cheltui toţi banii la biliard şi pe femei. 


Fiindcă una e să te iei după ce poate să zică cineva la un 
moment dat şi tu să crezi o vreme că e adevărat şi alta e să 
vezi cu ochii tăi că nu se cheltuie niciun ban în felul ăsta. 
Dar parcă tata mă credea? „Vino şi vorbeşte cu meşterul, îi 
spuneam, pe el îl cunoşti, vă duceţi şi beţi bere împreună, 
să-ţi spună el cât am câştigat şi dacă n-o fi aşa, înseamnă că 
sunt eu mincinos.” „Şi ce dacă eşti tu mincinos”, zicea. 
„Cum ce dacă sunt mincinos?” „Aşa, eşti mincinos!” 
„Mincinoşi sunt alţii care vorbesc fără să ştie”, spuneam eu 
cu sângele în obraji şi mă aşteptam să iasă mare scandal, 
dar în mod ciudat nu ieşea, tata îşi îmbrăca înjurând flanela 
albă (abia mai nimerea mânecile de enervat ce era), trecea 
pragul cu pasul lui de pitic, ridicând mai sus decât noi 
piciorul, şi pierea spre bucătăria de vară unde îşi ţinea 
acum fiarele vechi şi belciugele, fiindcă după război 
prinsese mania asta, aduna tot ce era de fier. „Ehe, zicea, să 
vedeţi ce-o să fie, nimic n-o să se mai găsească. Un lacăt o 
să fie o avere.” Şi aduna tot felul de broaşte, de mânere, de 
piroane, le îngrămădea acolo în colţul bucătăriei. „Fiindcă o 
să vină vremea să nu mă găseşti un cui! O să-şi facă oamenii 
cuie din lemn! Ce fel de cuie o să fie şi alea, se mira tot el, 
cum dracu o să le bată, cu sula ca într-o pingea! Cine o să 
mai aibă şi sulă!” începea să răscolească între ele multă 
vreme şi până la urmă pleca cu ceva în mână, vreun ivăr 
galben sau cine ştie ce cleşte sau lamă de ferăstrău. Se 
lăsase de ciurele, negustoria asta îi mersese foarte bine în 
anii războiului fiindcă bucureştenilor începuse să li se dea 
pâine cu mălai şi pesemne că nu le plăcea şi preferau să-şi 
cumpere singuri faina direct de la ţărani să facă pâine şi 
aveau nevoie de ciurele s-o cearnă. În afară de asta, îl ajuta 
acum pe frati-meu la atelier, îi pregătea cărbunii pentru 
maşina de călcat, se ducea pe la clienţi cu costumele... 
Foarte târziu, şi numai după ce am băgat de seamă că 
nici frati-meu nu prea mai voia să vorbească cu mine am 
înţeles că eu făceam ceva care nu plăcea nimănui, nu numai 
tatei şi mamei şi lui frati-meu, dar nici măcar vecinilor, care 


erau la curent şi cărora ar fi trebuit să le fie indiferent cum 
trăiam eu. Ei, uite că nu le era! Şi de la unul dintre ei a 
trebuit să aflu despre ce e vorba. Că de ce ţin banii la mine! 
Banii pe care îi câştigam! De ce îi ţineam la mine în 
buzunar, în portofel, în loc să-i dau tatii. Când am auzit, am 
intrat peste el în odaie, m-am dus la dulap, mi-am scos 
haina cu banii, i-am luat pe toţi care îi aveam şi am început 
să strig: „Na bani, să fie ei ai dracului care are nevoie de ei, 
de-aici înainte nici să nu mai vorbeşti cu mine, să te duci 
direct la meşter să-ţi dea partea mea, să faci ce vrei cu ei, 
să strângi potcoave de cai morţi şi să deschizi cu ele o 
prăvălie. Până la armată! Şi după ce mă liberez, adio!” 

Şi i-am aruncat, tot ce aveam, în cap, în poală, pe pat, pe 
jos, şi am ieşit înjurând. Nu ştiu la ce m-am gândit atunci 
când am spus adio, că o să plec de-acasă şi n-o să mai vreau 
să ştiu de el, sau doar că începând cu întoarcerea mea din 
armată o să consider că nu mai are nimeni niciun drept 
asupra mea şi n-o să mă mai simt obligat să-i dau lui 
socoteală? Mai degrabă asta, dar el a înţeles ailaltă şi s-a 
speriat, seara la masă, şi el şi frati-meu au încercat să mă 
împace. Mama nu se amesteca fiindcă nu ştia care ce-o să 
ajungem şi care e mai bun dintre noi să aibă grijă şi de ea 
când o îmbătrâni. Că, zise ea, doar nu mă învaţă nimeni să 
stau cu ochii pe foc, tac-tău are şi el grijă de tine, nu la el se 
gândeşte, ci tot la voi. Sigur că da, îi luă frati-meu vorba din 
gură, dar ce credeam eu, că are tata nevoie de banii mei? 
Dar mâine poimâne vreau şi eu să mă însor şi unde-o să 
stau? Nu trebuie să-mi fac şi eu o odaie? Şi cine să-mi ţină 
banii, un străin? Ţi-i ţine, nu ţi-i mănâncă. Îţi bagă într-o zi 
cineva mâna în buzunar, ce rost are să rămâi fără ei cine 
ştie din ce prostie pe care oricine poate s-o facă, nu numai 
tu! Tata, care nu ştia să vorbească mult, dar nici când 
vorbea puţin nu se înţelegea nimic, îl lăsă în felul ăsta pe 
frati-meu să-i dea înainte şi abia la urmă zise şi el ceva, mă 
întrebă dacă nu era aşa! „Da, da, răspunsei eu cu un sfert 
de ureche, aşa e, poimarţi!” Rămaseră toţi tăcuţi. Poimarţi 


ce? Adică credeam că tata n-o să-mi dea banii înapoi, sau 
ce? „O s-o fac pe numele tău, mă, nenorocitule”, zise tata 
holbându-se la mine. „Şi ce dacă o faci pe numele meu?” „O 
să fie odaia ta.” „Aha!” făcui eu cu gura mare, şi pe această 
neîncredere a mea pe care de fapt n-o aveam m-am 
despărţit eu de ai mei, fiindcă acum îmi aduc aminte, n-a 
trecut mult şi a venit apoi ziua aceea... Am uitat că eu nu le 
spusesem ce înţelesesem prin acel adio, şi în toţi anii care 
au urmat ei au crezut că din pricina asta am plecat eu de 
acasă şi din Bucureşti, fiindcă mi-au zis ei să le dau lor să- 
mi ţină banii şi eu n-am vrut... 


VI 


Cu toate că era după-amiază, în minte îmi veni acum că 
în ziua aceea parcă răsărise soarele. De fapt, era gata să 
apună. Ce se întâmplase? Începea viaţa mea? În orice caz, 
era ca şi când aş fi deschis pentru întâia oară ochii. Mă 
trezeam cântând. „Mă, Căline, zicea meşterul, mai taci din 
gură, că dacă îi dai înainte aşa, o s-o faci pe fata aia care se 
uită de trei zile la tine să cadă jos de la fereastră!” „Care 
fată, meştere?” „Uite, aia de colo, de la mansardă.” Dar 
câte mansarde nu erau în jur şi meşterul nu se uita la 
niciuna. Şi ca să nu râdă de mine, mi-am spus că nu trebuie 
să ridic fruntea şi să nu mă uit nicăieri şi mai ales să nu mă 
opresc din cântat. 

Eram pe turla unei biserici de pe strada Armenească, nu 
ştiu dacă nu era chiar biserica Armenească, după nume. 
Meşterul găsea locurile, era ultimul lucru pe care îl mai 
aveam de învăţat de la el şi pe care nu voia, sau în orice caz 
nu se grăbea să mi-l spună: cum îi găsea el pe cei care 


aveau nevoie să-şi văpsească acoperişurile, sau cum îl 
găseau ei pe el. „Ie duci şi întrebi, mă, Călinescule, zicea 
meşterul, n-aveţi nevoie să vă fac cutare lucru sus pe casă?” 
„Da' ce, meştere, sunt ţigan cu bidineaua, să umblu după 
spoit?” „Şi ce, ţiganii nu sunt şi ei oameni?” „Să fie la ei în 
cartier, meştere!” „De ce, mă, Căline, erau boieri care când 
dădeau de câte o florăreasă, cheltuiau averi s-o îmbrace şi 
s-o încalţe.” „Erau nişte nenorociţi, meştere.” „De ce, mă? 
Eu am citit chiar într-o carte tipărită pe hârtie, nu să zici că 
vorbeşte cine ştie ce prost din gură la un pahar de vin, că 
un boier a pus una goală pe o grămadă de struguri în 
pivniţă şi după ce a... s-a apucat pe urmă şi a scos vin din 
strugurii ăia storcoşiţi şi a pus vinul la păstrat. Bea aşa din 
când în când câte-un păhărel, să prindă viaţă. Şi cică a trăit 
mulţi ani!” „Băga-l-aş în... mă-sii, meştere, şi pe el şi pe-ăla 
care i-a tipărit cartea”, i-am răspuns eu şi am scuipat peste 
acoperiş de greață ce mi se făcuse. „Mă, da' scârbos mai 
eşti, mă, Căline, tu nu ştii că...” Şi meşterul începea să-mi 
spună porcării, dar eu nu-l mai auzeam, însă în felul ăsta 
mă ducea el cu vorba ori de câte ori îi ceream să-mi spună 
cum face rost de clienţi şi cum se tocmeşte, fiindcă astea 
erau două lucruri pe care nu ştiam cum să le fac şi mă 
ţineau legat de el, nu că aş fi vrut să-l las, dar mi se părea 
aşa de greu, că îmi închipuiam că o să treacă mulţi ani până 
o să învăţ şi eu. Or, planul meu era să nu mă prindă armata 
fără să ştiu bine o meserie, fiindcă în lipsa ta câte nu se 
întâmplă în viaţă şi cine îmi garanta mie că meşterul n-avea 
să se lege de altul, sau cine ştie din ce aiureală să se certe 
cu tata şi drept răzbunare să se despartă şi de mine. „Mie 
îmi place fata să fie îmbrăcată în alb, meştere, ca rochiţa 
rândunicii, i-am mai spus eu atunci tăindu-i apa de la 
moară. Am şi eu o boală: când văd golani pe stradă, îmi 
pare rău că nu sunt ca Gogea Mitu, să le umplu gura cu 
bulion. Ăştia ne strică fetele, de le învaţă ce nu trebuie şi le 
umplu de boli.” „Aşa e, mă, Călinescule, ai şi tu dreptate. 
Numai să nu dai şi tu peste una, să te strici şi tu.” „Da' ce 


crezi, că sunt călugăr, meştere? Am dat eu şi peste ce spui 
dumneata, dar nu mi-a plăcut, aici e toată chestia. Când am 
văzut-o eu că nici n-am apucat să-i spun cine sunt, ehe, zic, 
fetiţo, vai de tine, am crezut că e ceva de capul tău, când 
colo tu eşti bună de tractir, du-te acolo, nu sta cu mine, ochi 
în ochi.” „Chiar aşa i-ai spus?” m-a întrebat meşterul. „Da 
de ce să nu-i spun?” „Eu nu zic de ce, eu sunt curios să ştiu 
dacă i-ai spus sau nu i-ai spus.” „Da' de ce să-i spun, ce, eu 
sunt popă, meştere, zic că mi-a părut rău, asta era, i-am 
spus în gând. „Baremi era frumoasă?” „Era frumoasă 
meştere, a dracului, era gata să mă ducă, i-am luat eu aşa, o 
pereche de pantofi, şi i-aş mai fi luat şi altele, dar am avut 
noroc cu una care nu atât că mă iubea pe mine, cât o ura pe 
ea şi m-a dus de mână într-o seară să mă uit cum se 
întâlneşte şi cu altul.” „Aha, zice meşterul, şi cu ocazia asta 
ai prins tu boala care zici! Ce era ăla, un golan?” „Nu, de 
ce, era un om foarte serios, cam de seama dumitale, 
meştere!” „Ete-a dracului!” se miră el. Mă credea meşterul, 
n-avea idee sau uitase câte piroane e în stare să taie un 
băiat când vine vorba de fete, când în realitate era 
adevărată numai chestia cu rochiţa rândunicii şi încă şi aici 
lucrurile stăteau aşa pentru că pe toate le vedeam curate, 
nu ştiam eu care e floare adevărată şi care buruiana 
dracului. Deşi, dacă mă gândesc bine, ştiam, sau poate că 
acuma ştiu şi mi se pare că n-am fost niciodată neştiutor, 
deşi când ne uităm la un copil şi îl vedem cum se piteşte 
după un stâlp şi scoate singur nişte răcnete de surpriză de- 
ţi sparge urechile când te vede tot el, ne dăm seama cam 
cum am fost şi noi când eram mici şi că neştiinţa nu e ceva 
care nu ştii şi dacă îţi spune cineva ai aflat, ci e o stare pe 
care o trăieşti cu toată fiinţa ta şi nu te poate scoate din ea 
nicio învăţătură a nimănui. Or, eu nu mi-aduc aminte să nu 
fi ştiut. Dar cum? Prostiile pe care i le spuneam meşterului 
le auzisem şi eu de la alţii şi el, care făcea parte dintre acei 
alţii care le născocesc, acum le credea adevărate auzindu-le 
din gura mea. Nu o dată m-am pomenit mai târziu lăudând 


fata care ştie să dea peste cap un pahar de vin fără să facă 
atâtea nazuri, cu alte cuvinte femeia care ştie ce e un 
tractir, când în realitate singurele femei sau fete care mi-au 
plăcut au fost doar cele pe care le-am cunoscut şi n-aş 
putea nici acum să-mi dau seama dacă purtau sau nu 
rochiţa rândunicii sau dacă dădeau sau nu gâlgâind paharul 
de vin pe gâtul lor făcut să vorbească subţire. Dar adică de 
ce să aibă numai oamenii mari secrete şi cei care n-au 
împlinit încă douăzeci de ani să nu le aibă pe-ale lor? De ce 
adică meşterul meu să aibă totdeauna ultimul cuvânt într-o 
discuţie şi eu nu, sau de ce să conducă el totdeauna discuţia 
şi eu să mă ţin după el ca mânzul după iapă! „Cine era, mă, 
aia, m-a mai întrebat meşterul, era de la noi din cartier, sau 
din altă parte?” „De la noi din cartier”, i-am răspuns eu cu 
un glas rar de om bătrân, adică să-şi dea cineva seama 
unde am ajuns de nu mai sunt fetele de altădată, când nu 
îndrăzneau să ridice ochii din pământ până nu venea 
logodnicul ales frumos de părinţi, să-i ceară mâna de la ai 
ei. Şi i-am spus şi cine era, o fată destul de frumoasă şi 
despre care se cam şoptea că n-ar fi cuminte. Meşterul ar fi 
fost în stare să-mi dea peste cap cu o singură vorbă toată 
schelăria pe care i-o ridicasem în cazul acela, dacă nu i-aş fi 
spus că era de la noi din cartier şi anume cutare. Să se ducă 
şi să controleze. Ce era mai ciudat era cum ţineam unul la 
altul parcă tocmai din pricina asta, că ştiam să minţim când 
spuneam ceva adevărat şi cum de fapt nu ne gândeam 
niciodată să ne păcălim unul pe altul... În orice caz, mie mi 
se făcea ruşine şi a doua zi sau când ne vedeam din nou, îi 
spuneam: „le-am minţit, meştere, data trecută, nu te superi 
pe mine, nu mi-am dat seama ce-mi iese din gură.” Şiel 
zicea: „Nu e nimic, ia şi tu seama la vorbă, să nu te înveţi 
aşa, că mulţi mint din obicei prost.” Asta era culmea, că el 
credea despre el şi eu despre mine şi amândoi unul despre 
altul că noi n-avem obiceiul ăsta. Şi de fapt nici nu-l aveam, 
dacă mă gândesc bine, dovadă faptul că mie nu mi-a rămas 


şi cine ştie dacă nu cumva meşterul se prefăcea că mă 
crede ca să mă ajute să cresc. 

Ce-ar fi fost dacă, în clipa când m-am hotărât să mă 
opresc din cântat şi să-l controlez pe meşter dacă nu cumva 
se distra pe socoteala mea, că adică taci, că n-avea altă 
treabă de trei zile nu ştiu ce fată de la vreuna dintre 
mansarde şi răpită de vocea mea ar fi fost pe punctul să se 
arunce de la geam, dacă eu continuam să n-o iau în seamă, 
ar fi ajuns oare viaţa mea să se încheie la treizeci de ani? 
Din aer mi-au izbit mai înainte urechile nişte cuvinte, într- 
un moment când terminam un cântec: 


Mai vino seara pe la noi, lonele dragă! 


Şi mă gândeam pe care altul să-l încep şi din pricina asta 
a urmat clipa când m-am oprit şi m-am uitat peste case. „De 
trei zile stă acolo şi-i mai arde şi de cântat. Nici nu pot 
măcar să mă uit la el.” Asta era o voce de femeie printre 
puţinele din viaţă pe care n-am să le uit niciodată, vreau să 
spun puţinele laude care mi-au fost aduse când mi-am dat şi 
eu seama că ceea ce pentru mine nu era nicio ispravă, să 
merg pe înălţimea aceea înclinată, pentru alţii era până şi 
greu de privit, în timp ce eu într-adevăr nu mai băgăm de 
seamă şi îmi ardea de cântat. „Eu cred că alta e explicaţia, 
ăsta e felul lui de a-i face curte fetei de colea de la 
mansardă, stă la fereastră şi se uită la el de când am venit 
eu.” Asta era o voce de bărbat, mai groasă, se adresa vocii 
de femeie şi am înţeles că stăteau amândoi pe-o terasă şi se 
uitau - nu neapărat la noi, dar venise pesemne ora când 
intrasem, eu şi cu presupusa fată de la mansardă, în vorba 
lor. „Dar e Viorica a noastră!”, i-a răspuns atunci femeia. 
După glas să fi avut treizeci sau patruzeci de ani, şi dacă e 
să mă gândesc la unul dintre lucrurile sigure şi pline de 
nostalgie ale amintirii mele, apoi asta e vocea acestei femei, 
clară, ondulată şi mai ales încărcată de uimire la fiecare 


cuvânt. „Se poate să ai dreptate, a mai zis ea, asta să fie 
maniera lor naturală de a vorbi de la inimă la inimă.” 

Să fi fost chiar aceste cuvinte primele care m-au atins şi 
m-au făcut să ridic fruntea? Fiindcă din cântat mă oprisem 
şi ascultam cu capul în jos, lucrând fără grabă, cuvintele 
ciudate, de un gen pe care nu-l mai auzisem până atunci, 
care se spuneau, nu era nicio îndoială, chiar despre mine. 
Am ridicat fruntea. Şi ca într-o mare tăcere, am văzut parcă 
pentru întâia oară oraşul aşternut la picioarele mele. Era 
într-adevăr înaltă biserica aceea Armenească (de ce i-o fi 
spunând astfel, oare chiar să fi fost făcută de armeni numai 
pentru ei?) şi de acolo de pe turlă se vedeau jos de tot 
oamenii ca nişte copii, iar blocul de alături de peste drum, 
de unde auzisem eu glasurile, avea nouă etaje. Eram la 
nivelul mansardei. Dar nu era numai asta. Din spatele meu 
lumina soarele şi am văzut deodată marea de acoperişuri 
întinzându-se până la marginea cerului, toate liniştite şi 
tăcute, părăsite parcă de oameni care n-aveau niciodată 
treabă pe ele, lăsate în voia ploilor, a ninsorilor şi a 
vânturilor, singure cu puţinii grăunţi de praf care se mai 
puteau urca de jos spre ele cu păsările care mai ajungeau 
până aici dinspre câmpie, porumbei, ciori, vrăbii şi 
rândunici, dar niciodată de pildă berze, coţofene care prin 
prezenţa sau ţipătul lor să anunţe vreo vizită, vreo ştire, 
vreo dispariţie sau vreun gând de departe, cum povestea 
mama că ştia dinainte bunica ei de la ţară ziua când 
veneam noi pe la ea. Oamenii care trăiau dedesubtul 
acestor acoperişuri îi alungaseră pe aceşti vestitori şi îi 
înlocuiseră cu nişte sârme pe care zadarnic se certau 
câteodată stoluri de vrăbii şi cârâiau din când în când câte 
două-trei ciori; nu le mai lua nimeni în seamă glasul lor cu 
ceea ce aduceau ele de pe unde zburau, cei de prin aceste 
case mari aveau acum alte semne, şi vâjâitul vântului în 
horn, ţipătul lăstunilor sau culorile asfinţitului nu le mai 
spuneau nimic. Aici însă, deasupra, eu le mai simţeam şi ni 
se întâmpla câteodată să vină cu gâtul întins spre noi, drept 


în faţă, parcă să ne scoată ochii că eram atât de sus, câte o 
pasăre cu gâtul puternic al cărei nume nu-l ştiam şi să ne 
dea târcoale ţipând cu o îndrăzneală de necrezut. Pe urmă 
se ducea şi rămâneam năuci, eu şi cu meşterul, şi nu 
vorbeam multă vreme după aceea. 

Astăzi însă era o linişte scăldată într-o lumină care ai fi 
zis că e dintotdeauna şi niciodată nu va mai părăsi 
pământul, vor începe nişte zile fără nopţi cu un cer fără nori 
şi un soare fără asfinţit. „Meştere, am şoptit, ia uită-te!” Şi i- 
am arătat cu degetul înainte, cum stăteam cu spatele la 
soare şi îmi încălzea spinarea goală, deja arsă, ajunsă de 
culoarea tablei ruginite. „Să ştii că aşa e, zise meşterul 
după un timp, după ce îşi luase ochii de unde îi arătasem, 
un pompier prost ar da alarma şi ar lua-o la goană să se 
ducă să stingă acoperişul ăla.” Dar eu nu asta îi arătasem şi 
am tăcut, nu i-am mai spus nimic. Mi-am dat seama că ceea 
ce vrusesem eu să-l fac să vadă nu se vedea şi dacă el n-ar fi 
zărit întâmplător acel acoperiş înroşit de soare, mi-ar fi fost 
greu să-i arăt exact locul... 

Ce era?... Nici astăzi nu pot să spun, fiindcă după cum nu 
era de văzut, nu este nici de gândit... Era o lumină undeva 
în spatele unei case, în spatele unui zid plin de viţă 
agăţătoare, la fel de singur şi de părăsit ca şi aceste 
acoperişuri nesfârşite şi când mi-au căzut ochii pe această 
lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o fiinţă 
misterioasă, din nou mi-am simţit bătaia inimii, de astă dată 
dulce şi blândă, duioasă ca un plâns neauzit al unui copil 
într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge şi din 
gât suferinţa lui nu scoate decât un sunet care nu ştii ce e, 
fiindcă seamănă şi cu cel pe care îl scoate el când se simte 
bine, care topeşte deodată totul în tine şi te face să simţi că 
acel copil eşti tot tu, dar care ştii, şi plânsul lui intră în tine 
ca al tău. Tot aşa am simţit şi eu în clipa aceea lungă, cum 
intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt 
lumina aceea şi că trebuie să mă duc să mi-o iau. Şi am 
făcut o mişcare atât de bruscă să mă ridic, că meşterul mi-a 


povestit mai târziu că a îngheţat, că adică nu mai mi-am dat 
seama unde eram şi am făcut o mişcare de ridicare ca pe 
pământ uitând că aceeaşi mişcare acolo sus, pe clopotniţă, 
pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până atunci, 
putea să mă ducă de-a berbeleacul. Şi că totul a fost din 
pricina fetei, am uitat de mine zgâindu-mă la ea... 


VII 


O. până în clipa aceea eu nici n-o văzusem. Abia după 
aceea m-am uitat. Ne despărţea hăul străzii, şi atunci mi-am 
dat seama că între noi nu erau nici douăzeci de metri, 
impresia mea era că era acolea, în aer ca şi mine, numai că 
ea avea în spate o clădire, o odaie la geamul căreia stătea, 
şi eu n-aveam nimic. „Bună ziua, domnişoară Viorica, ce mai 
faci?” i-am spus eu cu gândul că ea o să se mire de undeo 
cunosc, fiindcă nu era neapărat obligatoriu ca vocile auzite 
de mine mai înainte să le fi auzit şi ea, tocmai pentru 
motivul că eu eram în aer şi le puteam capta, în timp ce ea 
era aşezată în prelungirea terasei, puţin mai sus, le putuse 
auzi numai dintr-o parte. Ceea ce se şi verifică: fata nu 
răspunse nimic, semn că i se părea de neînțeles să-i ştie 
cineva numele şi ea să nu-l cunoască pe cel care îi vorbea 
astfel, prefera să tacă şi să aştepte. „Scuzaţi-mă, i-am spus 
eu atunci, că vă întreb ce mai faceţi, mi-a adus şi mie vântul 
la urechi numele dumneavoastră.” Ea se aplecă atunci mai 
mult peste geam şi se uită şi se pare că înţelese, văzu 
probabil terasa de alături şi pe acel domn şi mai ales acea 
doamnă, glasul ei atât de frumos care fără să fie strigat se 
auzea totuşi limpede de la mare distanţă. „Mai politicos ar 
fi, zise ea atunci, să te recomanzi înainte de a-mi vorbi, 


chiar dacă ai auzit de la alţii cum mă cheamă.” „Bravo, 
Viorico, o urmă aproape imediat vocea doamnei, şi în 
aceeaşi clipă ea se răsuci în şezlong şi repetă: Bravo, draga 
mea, dacă aş fi mai aproape te-aş săruta, foarte frumos ai 
răspuns, aşa este, politeţea inimii cere să nu vorbeşti 
niciodată cu golanii, sub niciun motiv, chiar dacă cei din 
jurul tău te-ar tenta. Nu te lăsa tentată!” „Hm, făcu 
meşterul după ce se aşternu tăcerea în urma acestor 
cuvinte, ai nimerit în bară, mă, taman tu care ai boală pe 
golani, te făcu golan!” 

Dar eu nu mă supărasem, ci, ca şi la început, mă vrăjise 
glasul acelei doamne care te făcea parcă să-l asculţi orice ţi- 
ar fi spus şi să doreşti să faci pe urmă cum ţi-a spus ea. 
Eram vesel. „Domnişoară, i-am spus eu atunci fetei, nu-mi 
recunosc altă vină decât că m-am grăbit să pronunţ numele 
dumneavoastră înainte să-l pronunţ pe-al meu.” Ştiam ce 
spun, putusem să-mi dau seama nu o dată ce înseamnă să 
citeşti cărţi, te miri singur cum te ajută nu numai să 
vorbeşti, dar să şi gândeşti. Citisem pe atunci cel puţin o 
sută şi nu numai din cele care se numesc Mortul de sub 
scară sau Pata de sânge. „Ai auzit ce i-a răspuns? şopti 
doamna de pe terasă, care între timp intrase şi ieşise 
dinăuntru cu o stropitoare în mână şi începuse să-şi ude 
florile. Şi să nu crezi, adăugă ea coborând şi mai tare 
glasul, că e o simplă galanterie! El nici nu ştie ce spune, dar 
e perfect în sentimentul ei!” Şi auzind-o, ca să-i fac plăcere 
chiar şi în sinea mea, îmi şi spuneam că aşa e cum zice ea, 
nu prea ştiu ce spun, străduindu-mă însă cu grijă să vorbesc 
mai departe frumos, ca să-i ascult pe urmă iarăşi laudele. 
„Aşa că, domnişoară, îmi daţi voie acum să mă recomand, 
Călin Surupăceanu, şi să nu mi-o luaţi în nume de rău că nu 
vă fac o plecăciune mai adâncă dată fiind situaţia care ar 
face să mă pomenesc prea jos la picioarele dumneavoastră 
şi să nu mă mai scol niciodată!” Aici meşterul îşi izbi fruntea 
cu palma, ca şi când în viaţa lui n-ar fi auzit ceva mai 
şmecheresc, fata chicoti, iar domnul de pe terasă, care îi 


ţinea companie doamnei, râse gros: hă, hă, hă! „Perfect, 
zise doamna punând stropitoarea jos. Dragă Viorico, îţi 
spun să te fereşti: e un corupător! Dar un corupător cu 
inimă. După ce o să se dea jos de-acolo unde îi place să stea 
cocoţat, să treacă şi pe la mine să-mi văpsească marginea 
terasei, că tot e ruginită de când o ştiu.” „Să mă duc, 
meştere?” îi şoptii eu meşterului. „Parcă pot să te opresc”, 
îmi răspunse el cu spatele. 

A urmat o lungă tăcere în care am dat ultimele pensule 
cu vopsea sub tălpile mele, pe acoperişul turlei bisericii, în 
timp ce meşterul fuma şi soarele înţepenise la un stat de om 
de buza asfinţitului. Mi se părea că trecuseră ceasuri de 
când se afla acolo şi nu se mai mişca să coboare spre 
scăpătat. Mi-am aruncat o privire în treacăt să văd dacă 
lumina mea mai era acolo. Era, de altfel ştiam că e, fiindcă o 
simţeam în mine... ce pot să spun acum, când nu mi-a mai 
rămas decât amintirea acelor... săpate ca un şanţ în sufletul 
meu... 

De acolo, de la înălţimea la care mă aflam, îmi închipuiam 
că doamna de pe terasă trebuie să fie în orice caz cu totul 
asemănătoare glasului ei, iar fata de la mansardă o 
adevărată domnişoară în genul celei despre care îi 
pomenisem eu odată meşterului. Nu era aşa, dar n-am 
simţit dezamăgire, ci uimire, aşa cum mi se întâmpla când 
eram copil şi urmăream cu ochii mari şi cu burta la pământ, 
la ţară la bunica, greierele care cânta în iarbă: voiam să-i 
descopăr pe spinare vestita vioară al cărei sunet îl auzeam 
chiar eu cu urechile mele, dar nu vedeam decât o gânganie 
obişnuită, care mergea împiedicându-se printre rădăcinile 
ierbii, continuând însă să scârţâie şi refuzând să-şi arate 
ochilor mei uimiţi taina cu care fusese trimis pe lume. 

Tot aşa era şi doamna de pe terasă, o femeie obişnuită, să 
fi avut într-adevăr treizeci sau patruzeci de ani, potrivită de 
statură, oarecum voinică, dar fără să fie grasă, cu oase late 
de ţărancă, dar o ţărancă îmbrăcată cu lucruri bune, aş zice 
boieroaică de la ţară, dacă aş şti ce e aceea. Glasul îi 


rămânea parcă străin de înfăţişare şi mă uimea cât era de 
şoptit şi de melodios şi cum umplea în acelaşi timp cu viaţa 
din el tot aerul care o înconjura. 

Iar fata, când am intrat peste ea, m-a izbit prin totala ei 
neasemănare cu ceea ce mă aşteptam eu să văd, nici vorbă 
de rochiţa rândunicii, primul lucru de care mi-am dat 
seama la ea a fost că era bătrână şi avea gura puţin mare, 
cu toate că în realitate bătrâneţea ei nu însemna altceva 
decât că ea avea douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, 
în timp ce eu aveam cu trei sau patru mai puţin, iar 
impresia că are gura mare s-a şters chiar în minutele 
următoare, când am început să vorbim. De fapt, nu mai ştiu 
acum cum arăta cu adevărat, dacă avea în realitate gura 
cam mare şi acest lucru nu era vizibil decât în primele 
secunde când o cunoşteai, sau n-o avea şi abia după ceo 
cunoşteai mai bine descopereai că te-ai înşelat. În orice caz, 
şi ea s-a înşelat cu privire la vârsta pe care o aveam eu 
atunci, s-a luat după statura mea mare crezând că am cel 
puţin douăzeci şi cinci de ani. Am lăsat-o să creadă şi poate 
crede şi astăzi... 


VIII 


Dar ceea ce nici măcar puterea gândurilor mele de 
acum nu poate să descopere (şi cei ce-au cunoscut în viaţa 
lor nenorocirea ştiu ce putere au amintirile vieţii lor 
fericite) este frumuseţea ochilor acestei fete. În ei strălucea 
acel lucru singur care e secretul oricărei fiinţe în parte, 
chiar şi al unui câine... Toţi îl purtăm cu noi la lumina zilei, 
dar nu impresionăm cu el pe nimeni... Mişcarea ochilor era 
la fata asta jocul sufletului ei, fiecare clipire îţi spunea ceva 


care te punea parcă jos, să te apleci şi s-o iei în braţe cum 
culegi un copil şi îl urci apoi sus la acea înălţime a umărului 
tău la care încă de mic şi fără să ştie vrea şi el să ajungă cât 
mai repede... Aşa i se mişcau ei ochii când mi-a deschis uşa 
şi m-am trezit cu ea în faţă. De fapt ochii îi stăteau 
nemişcaţi, luminile erau acelea care tremurau, mai precis şi 
ochii, numai pleoapele nu clipeau... S-a tras înapoi când am 
trecut pragul şi acum îmi aduc aminte ce înţeles avea 
tremurul privirii ei: era de frică. Cum se putea să intru 
astfel la ea în casă? De unde ne cunoşteam? Cine ne dădea 
dreptul să călcăm regulile fără să ne dispreţuim unul pe 
altul din chiar momentul cunoştinţei? Atunci, am fost 
deodată sincer, gata adică să plec: „Doamna Sorana, i-am 
zis eu, mi-a spus că dacă faceţi cel mai mic gest că nu vreţi 
să staţi de vorbă cu mine, să-mi cer scuze şi să plec. Adică 
să nu-mi închipui că e cazul să insist, că gestul 
dumneavoastră ar fi numai aşa de formă.. „Are dreptate, 
răspunse ea şi continuă făcându-mi o declaraţie parcă cu 
sufletul la gură: Doamna Sorana, ţin foarte mult la ea şi ea 
mă cunoaşte...” Era însă prinsă mereu de aceeaşi teamă 
dinainte care acum parcă crescuse, după ce auzise că 
această doamnă, la care ea ţinea foarte mult, ştia că eu o să 
îndrăznesc să vin şi să-i bat la uşă... „Intraţi”, zise ea, deşi 
eu intrasem şi în aceeaşi clipă puse mâna pe-un scaun, 
singurul pe care îl avea, îl săltă de la locul lui şi îl duse 
undeva mai la distanţă, lângă fereastra de la care făcuse 
cunoştinţă cu mine mai înainte, să mă aşez adică pe el şi să 
înţeleg că mă primeşte. 

Mă aşezai şi, fără să ştiu de ce, începui să-i povestesc 
despre vizita mea pe terasa doamnei Sorana şi râsei. Ea nu 
înţelese veselia mea. Mă încurcai, pricepând că n-aveam de 
ce râde de această femeie şi că Viorica n-ar fi înţeles nici 
dacă eu personal aş fi avut cu adevărat ceva cu ea. Mă 
hotărâi că nu trebuie s-o vorbesc decât de bine, deşi glasul 
ei care îmi plăcea atât de mult mă îndemnase să încep a 
povesti despre ea râzând. Intram parcă în pielea altcuiva, 


care acest altcineva ar fi râs. De ce? Aşa, cum râd proştii 
când văd ceva ce nu înţeleg şi aici trebuie să spun că nu 
puţini ani din viaţa mea am trăit în pielea unui prost, mai 
ales când mai întâlneam şi alţi proşti şi aici iarăşi trebuie să 
spun spre dezvinovăţirea mea că numărul lor este foarte 
mare. Ne plac proştii, ăsta e un fapt, dovadă că, după ce mă 
simţisem atât de inteligent acolo sus pe clopotniţa bisericii, 
acuma nu puteam rezista să fiu prost şi am început să râd, 
povestind de acel domn, după ce îmi dădusem seama că de 
doamnă nu mai puteam. 

„Vrea să-mi schimbe meseria, he, he, că cică la ora de 
faţă nu acolo trebuie să stau eu şi să dau cu bidineaua (auzi, 
bidineaua, mă confundă cu spoitorii!), de ce, îi zic, ce 
deosebire e între ora de faţă şi ora de ieri sau ora de mâine. 
E bărbatul ei?” „De ce?” mă întrebă domnişoara Viorica. 
„Păi, fiindcă ea a sărit atunci şi a strigat: Dănuţ, zice, lasă 
băiatul în pace, lasă-l aşa nestricat, că sunteţi destui voi 
care credeţi că le ştiţi pe toate! He, he, şi Dănuţ ăsta era un 
vlăjgan mai solid ca mine şi ea îl mângâia cu ochii... E fi- 
său?” „Doamna Sorana are mulţi prieteni care ţin la ea şi o 
vizitează, au dat-o afară de la teatru că n-a vrut să joace în 
piese comuniste. Dar are pensie!” „Vasăzică nu e bărbatu- 
său!” am spus eu râzând mereu. „Nu, doamna Sorana n-a 
fost măritată niciodată şi acum a hotărât singură să nu mai 
aibă de-a face cu bărbaţii!” „Păi, văz că are!” „N-are 
„Atunci ăsta era unul camuflat!?” „Cei care vin la ea sunt 
doar prieteni.” 

Am simţit iarăşi că trebuie să cred acest lucru şi, plictisit, 
m-am întors la acel domn pe care simţeam o mare plăcere 
să-l iau în balon (singura dovadă de inteligenţă în ochii unui 
prost nu este luarea în balon?). Ţineam atât de mult la 
meseria mea, că mi se părea cu adevărat un lucru foarte 
hazliu să vină unul să-mi spună că nu fac mare brânză 
umblând pe acoperişuri cu oala cu văpsea după mine şi că 
mai bine aş face dacă m-aş duce cu el, să mă înveţe el alta. 
„Asemenea calităţi, zice, îmi trebuie mie, să te urci la o sută 


LLA V 


de metri înălţime fără să tremuri şi să lucrezi la voltaj, cu 
calificare înaltă!” îmi trebuie mie voltaj, când eu câştig 
singur şi nu-mi pasă de nimeni! „De ce râzi?” m-a întrebat 
fata iar, foarte nedumerită, uitându-se la mine parcă 
speriată. 

Parcă nici nu auzise bine ce-i povesteam, şi nici nu mai 
înţelegea dacă băiatul din faţa ei era acelaşi cu cel de mai 
înainte, care ştiuse să dea răspunsurile lui aşa de bine, că o 
hotărâse apoi, când bătusem la uşa ei, să mă primească, sau 
mă înlocuise un şmecher oarecare? Atunci am întors capul 
spre fereastră şi am căutat în tăcere zidul uitat cu lumina 
mea pe care o părăsisem fără să-mi dau seama şi de care 
mi-am amintit deodată cu un ciudat regret. Tot atunci am 
văzut şi cât de nerod era disprețul meu pentru celelalte 
meserii de care îmi vorbise acel domn, fiindcă în realitate n- 
am râs deloc când el a început să-mi vorbească ce s-ar 
întâmpla cu mine dacă aş lăsa pe seama altora acoperişurile 
mele şi m-aş duce după el. „Ce eşti tu? m-a întrebat el. Nu 
eşti nimic, în timp ce tinerii de seama ta au pus mâna pe 
pistoalele cu aer comprimat şi găuresc munţii. Acolo e locul 
tău şi pe urmă la şcoală, să ajungi cineva, nu să stai cu 
boşorogii care nu sunt în stare decât să dea cu o bidinea pe 
o tablă. Aruncă bidineaua, ia-ţi ziua bună de la fraţi şi surori 
şi vino cu mine să construim o altă lume, fiindcă asta în care 
am trăit până acum nu e bună. Nu e nevoie să ştii tu de ce, 
dar ce trebuie să ştii neapărat e că ăsta e ceasul tău cel 
mare, dacă îl scapi nu e numai că ai să rămâi un om care nu 
ştie nimic, dar o să se uite toţi de seama ta la tine ca la cel 
mai prost dintre ei şi partea interesantă o să fie că n-o să ai 
ce să le răspunzi. Nu lor, a strigat acest domn când a ajuns 
cu vorbele lui până aici, ție n-o să ai ce să-ţi răspunzi, că ţi 
s-a ivit ocazia şi ai scăpat-o şi că ai fost chemat să 
construieşti o lume nouă şi ai fugit pe acoperiş.” „Dane, a 
zis atunci doamna Sorana, în picioare cum era, ducându-şi 
brusc mâna în jos încât te-ai fi aşteptat că o să-l dea afară, 
când de fapt cuvintele ei erau blânde ca o rugăminte. Când 


ai să înţelegi, dragul meu, că omul e dintotdeauna şi va 
rămâne însetat de o viaţă deplină?” „Ce viaţă deplină o mai 
fi şi asta, să vopseşti o bucată de tablă!” a zis atunci acest 
domn furios de parcă ar fi fost jignit. „Dragul meu, eu te 
stimez pe tine pentru cinstea ta, nu pentru ideile tale care 
sunt în realitate ale lui Karl Marx. Cinstit este să spui că se 
face o experienţă nouă, şi nu că se construieşte o lume 
nouă. O lume nouă nu se construieşte pe ură!” „Asta e ceva 
trecător, răspunse el supărat, ce te legi mereu numai de 
asta?” Mâna care se lăsase în jos a doamnei Sorana se 
ridică deodată spre cer împreună cu râsul ei care fu lung şi 
ciudat, cum nu mai auzisem până atunci. M-am oprit din 
văpsit şi mi-am răsucit privirea spre ea, curios să aud ce-o 
să urmeze după acest râs al ei ca un chiot: „Eu, a strigat ea, 
eu sunt vinovată că doar pomenesc de această ură, în timp 
ce tu iei parte la ea şi îţi spui: Nu e nimic! E ceva trecător! 
E ca şi când te-ai apropia de băiatu-ăsta şi i-ai da brânci 
dincolo de această terasă, în vid, şi i-ai striga din urmă: Nu 
e nimic, e ceva trecător! O, Doamne!” Şi aici ea îşi duse 
deodată mâinile la ochi şi gemu. Nu mi-aş fi închipuit până 
atunci că femeia, ca gen, poate să ajungă până acolo încât 
să mă uluiască prin cuvintele şi mintea ei înaltă. Parcă se 
urca pe un piedestal. Şi auzind-o gemând astfel i-am dat 
dreptate cum n-am dat dreptate la nimeni, deşi habar n- 
aveam despre ce era vorba, îmi intrau în cap cuvintele ei cu 
o claritate absolută, dar nu ştiam ce se ascunde în spatele 
lor. M-am uitat atunci la acel domn să văd ce-o să zică. 
Arăta posomorât şi l-am auzit cum spune tot furios: „N-am 
inventat noi nici clasele şi nici ura dintre ele! Ele există.” „Şi 
voi le proslăviţi, spuse doamna Sorana uluită, le ridicaţi în 
slăvi, ca pe-o nouă religie! Religia urii! Şi pe ea vreţi să 
construiți o lume nouă! Ha, ha, ha!” Formidabil cum putea 
să râdă! Cu toată fiinţa ei, ca şi mai înainte, când gemuse de 
o suferinţă al cărei înţeles îmi scăpa. 

Terminasem văpseaua şi i-am spus că o să treca doua zi 
să-i fac şi restul terasei, de fapt mai aveam, dar am lăsat 


vasul acolo, să mai vin şi a doua zi s-o mai aud vorbind... 
„Doamna Sorana, i-am spus, aş vrea să mă spăl pe mâini, 
cum putea aş face!?” „Nu te supăra, mi-a răspuns, că n-o 
să-ţi dau voie în baie, dar o să-ţi torn eu apă aici, lângă gura 
de scurgere.” Era o femeie simplă, dar nu aşa cum era 
simplă madam Dumitrache, prietena mamei, care se uita 
parcă speriată la mine când mă vedea în zori la cişmea că 
mă spălam râzând. Fiorii apei mă făceau să mă sclifosesc 
aşa. „Ce e, madam Dumitrache, ce te uiţi aşa la mine?” „Nu 
râde de dimineaţă, mă, băiatule.” „De ce, coană mare?” „Iu 
nu ştii că nu e bine să râzi de dimineaţă?!” Numai de-astea 
auzisem eu până atunci de la femeile care, nemaifiind 
tinere să vorbească despre băieţi sau copiii lor mici, cădeau 
ori în doaga dusului la biserică, ori în tot felul de superstiții. 
„Dumneavoastră vă duceţi la biserică, doamnă Sorana?” am 
întrebat-o eu în timp ce mă spălam. „Dacă mă duc la 
biserică! He! a făcut ea, auzi ce mă întreabă!” 

Parcă aş fi întrebat-o dacă mănâncă şerpi prăjiţi! Mi-a 
turnat mai departe apă în pumni până m-am spălat bine şi 
nu mi-a răspuns. 


IX 


Unii spun că fericirea trece fără s-o ştim şi nu aflăm de 
ea decât după ce am pierdut-o. Dar cum se face că tânjim 
după ea dacă n-am şti când suntem fericiţi, că suntem? Pe 
alţii i-am auzit spunând că din viaţa noastră numai suferinţa 
persistă, bucuriile se duc. Eu cred că suferim nu pentru că 
fericirea s-a dus, ci dimpotrivă, că e în noi, dar întoarsă în 
negativ, ca la clişeele fotografice, şi ne uităm la ea şi ne 
chinuim să-i mai vedem adevăratul chip. A mea a venit 


punând mâna pe mine cu o mare putere, iar eu ştiam 
perfect de bine ce nume avea ceea ce trăiesc eu. Simţeam 
însă în acelaşi timp că sunt smuls din ceva care n-avea să se 
mai întoarcă şi de aceea m-am uitat cu un regret ciudat pe 
fereastră, căutând zidul acela unde eu văzusem lumina 
mea. Inima îmi bătea cu o violenţă liniştită şi o mare tăcere 
se aşternuse în odaia în care mă aflam singur cu o fată 
necunoscută. Mă uitam însă zadarnic pe geam, crezând că 
o să mă liniştesc şi n-o să se întâmple nimic. Ce era? Ştiu 
bine; au fost cuvintele ei, mi-aduc perfect aminte: De ce 
râzi? 

Şi am încetat să mai râd, ca la o comandă de neînțeles. În 
aceeaşi clipă inima a început să-mi bată, făcându-mă să văd 
astfel adevăratul sens al prezenţei mele acolo. Eram în 
odaia unei fete, singur cu ea! Revenind în odaie cu privirea, 
am dat de ochii ei care parcă nu se mai închideau şi care, 
speriaţi, aruncau acum asupra mea marea răspundere a 
acelei clipe, după ce o declanşase privindu-mă neclintit ca 
două mari oglinzi în care ea pierea şi mă vedeam numai pe 
mine. Şi atunci m-a năpădit o dorinţă care aproape că mă 
înăbuşea, şi odată cu ea o întrebare, dacă pe lume au 
femeile vreun rost... Şi ca în vis am făcut o mişcare, menită 
să aducă răspunsul: am pus mâna pe ea. Aş putea să spun 
că am înhăţat-o, am apucat-o de umăr şi numai întrebarea 
care plutea asupra mea a îmblânzit acest gest sălbatic şi a 
împiedicat-o să ţipe: „Ah, domnişoară, i-am spus şi m-am 
aplecat asupra ei, ce ochi frumoşi mi-e dat să văd! Nue 
niciun merit pentru un băiat şi o fată că după ce se cunosc 
bine unul pe altul ani de zile, se fac pe urmă fericiţi, mai 
greu e să reuşeşti lucrul ăsta dintr-odată...” „Nu sunt 
domnişoară, mi-a răspuns ea ferindu-se, dându-se puţin pe 
spate şi neslăbindu-mă din ochi, dar cu chipul înflorit de 
surpriza pe care i-o făceau cuvintele mele, fiindcă simţeam 
şi eu că ieşisem din pielea mea de prost şi eram iar ca pe 
turla bisericii. Şi pe urmă să nu-mi spui mie că eşti fericit 
din pricina mea, cât ai intrat aici în odaie, adăugă ea şi râse 


punându-mi mâna în piept să-mi oprească apropierea, stai 
frumos pe scaun dacă vrei să nu fac ce ţi-a spus doamna 
Sorana şi atunci să nu mai ai încotro şi să pleci.” 

M-am aşezat la loc cu o imensă dezamăgire în inimă, 
parcă aş fi simţit cum se retrage din mine un val şi mă lasă 
singur şi pustiu şi mi-am simţit şi inima bătându-mi iar, cu 
toate că nu mai avea de ce. „Nu sunt domnişoară, a repetat 
ea, e bine s-o ştii.” Dar când s-a uitat la mine nu ştiu ce-a 
putut vedea că i-a pierit şi ei toată veselia şi pe chip i-a 
apărut deodată o îngrijorare stranie: „Ce este, m-a întrebat, 
nu-ţi place că nu sunt ce credeai?” „N-oi vrea să spui că nu 
eşti ce-mi văd ochii!” i-am răspuns eu uitându-mă însă în 
duşumea, ca să nu observ că de pe chipul meu pierea ceea 
ce văzuse ea şi o îngrijorase, iar eu simţeam că nu mă înşel 
fiindcă mă stăpâneam acum cu putere să nu pun iar mâna 
pe ea; valul acela trecuse şi venise altul, care mă ridica iar 
în sus; simţeam că ameţesc. „Dacă nu eşti domnişoară, am 
continuat eu, cu atât mai mult văd că nu ştii ce spui, fiindcă 
nu interesează ce credem, ci ce arătăm că suntem!” 

Şi deodată, ajuns aici şi reuşind să-mi înfrânez pornirea 
de a o lua în braţe care aproape că îmi tăia răsuflarea, mi-a 
izbucnit în minte ca o inspiraţie, singura dată în viaţa mea 
când am înţeles ce înseamnă acest cuvânt, ce trebuie să fac 
ca să nu mai zică nimic această fată şi mâinile ei să se 
înmoaie în pieptul meu şi să nu mai întâlnesc nicio 
împotrivire: atunci şi nu mai târziu, la ora aceea, nu mâine 
sau nu ştiu peste câte zile (nu reuşeam să pătrund decât 
într-un singur fel înţelesul spuselor ei, că nu e domnişoară: 
că adică, nu e fată mare, nu e fecioară, ceea ce în loc să mă 
îndepărteze, mă făcea şi mai mult să mă simt cum mi se 
turbura mintea privind-o). „Îmi pare rău, am început eu, 
uitându-mă mereu în jos şi încercând să dau glasului exact 
asemănarea cu al unuia căruia îi pare chiar rău şi ştie el ce 
ştie, dar am crezut că ţi-a spus nea Niculae că de două 
săptămâni trec pe-aici şi încerc să-ţi fac cunoştinţă. Eu 
credeam că ştii totul, altfel pe cuvântul meu dacă aş fi avut 


curajul să vin să-ţi bat la uşă şi să mă port în felul ăsta. M- 
am luat după faptul că văzându-te de vreo trei zile la geam 
mi-am zis că ai aflat şi nu eşti supărată câtuşi de puţin pe 
mine. Nu ţi-a spus nimic nea Niculae?” „Nu”, zise ea şi ochii 
i se lărgiră, amestecându-se în apele lor crinurii, parcă de 
catifea, curiozitatea cea mai mare, cu uimirea extremă, în 
care stă veşnic la pândă neîncrederea. Tăcui, parcă 
copleşit. „Nu, repetă ea, nea Niculae nu mi-a spus nimic.” 

Nea Niculae ăsta era portarul blocului, auzisem cum îl 
cheamă tot de la doamna Sorana, sunase la ea şi îi adusese 
nu ştiu ce. „Mulţumesc, Niculae”, îi spusese, şi închisese uşa 
în urma lui, iar eu apucasem să-i văd capul şi să fac 
legătura că ăsta era individul de jos, care mă întrebase şi pe 
mine la cine urc. „De fapt, dacă mă gândesc bine, nu era 
treaba lui şi bine a făcut că nu ţi-a spus. le-am văzut pe 
stradă şi m-am ţinut departe, dar mi-am dat seama unde-ai 
intrat şi l-am întrebat cum te cheamă şi unde stai. Crezi că 
a vrut să-mi spună dintr-odată? Şi sunt trei săptămâni de 
când nu mă gândesc decât la fata cu ochi frumoşi, când 
adorm îi văd sub pleoape... Zile întregi am stat uite-acolo pe 
trotuarul ăla, să te văd ieşind sau întorcându-te de la 
lucru.” Când venise vorba de Viorica, doamna Sorana îmi 
spusese şi asta. Că lucrează la Apaca, la confecţii, fabrica 
aceea construită nu demult de brigăzile voluntare. „Şi după 
ce te vedeam, continuai eu, mă duceam şi eu acasă, nu mai 
voiam nimic în ziua aia.” 

Tăcui iar, strivit parcă de propria mea mărturisire. Aveam 
în glas ceva care putea să te facă să crezi că sunt atât de 
trist, încât povestitul îmi lua toate puterile şi o să tac la un 
moment dat şi n-o să mai spun nimic. Mă feream mai ales să 
mă uit la ea, întorceam capul spre geam şi mă uitam lung 
afară. Simţeam însă că toată atenţia ei era îndreptată spre 
mine, să audă povestirea iubirii mele pe care n-o ştiuse. 
„Până când n-am mai putut să rabd, trebuia în vreun fel să 
mă vezi şi atunci aveam să-mi dau seama dacă există pentru 
mine vreo speranţă sau să-mi iau gândul definitiv şi să sufăr 


şi eu cât oi suferi, trei luni, un an, trei ani, cine poate să 
ştie? Fiindcă sunt oameni care se însoară, ţin la nevestele 
lor, fac copii, ajung la patruzeci de ani şi tot nu uită în 
sufletul lor o fată pe care au văzut-o într-o zi şi s-au ţinut 
după ea zadarnic. Mă plimbam cu mâinile în buzunar când 
am văzut turla roşie a bisericii. Toată numai rugină, nu 
fusese vopsită niciodată şi când am văzut că e chiar în 
dreptul blocului vostru am plecat repede şi l-am căutat pe 
meşter. Mergem, meştere, să vopsim o biserică pe care am 
găsit-o eu? Dar să vorbeşti dumneata cu părintele care o fi 
slujind în ea, că mie mi-e frică să nu ne refuze, acuma de 
când statul nu le mai dă atâţia bani ca înainte, şi sunt săraci 
şi ei şi să nu zică, cine ştie, că nu le arde lor de ce e pe 
turlă, când pe dinăuntru îi mănâncă funinginea. Bine, zice 
meşterul, bine, Căline, facă-se voia ta, şi a doua zi ne 
interesam la ăla care stă mereu înăuntru şi curăţă 
sfeşnicele de ceară, dacă părintele e în altar sau unde e, că 
vrem să vorbim cu el ceva. Părintele stătea pe-aproape, aci, 
pe intrarea Spătarului, ne-am dus la el şi meşterul zice nu e 
păcat de Dumnezeu, părinte, să laşi tabla să se mănânce de 
rugină, mâine, poimâine îţi plouă în biserică şi atunci o să te 
coste mai mult, în timp ce cu cât îţi cerem noi pentru vopsit 
abia dacă bei o bere şi mănânci o friptură seara la 
restaurant. De, zice părintele, trebuie să şi ai cu ce plăti 
berea aia şi friptura. Cât face să vă urcați sus şi s-o vopsiți? 
O mie de lei, părinte. Plus materialul. Şi materialul cât 
costă? Păi, v-aduc bon de la Ferometal. Nu s-a mai tocmit 
părintele, pesemne că se aşteptase la mult mai mult, şi am 
început lucrul. Şi în prima zi, când am început să cânt şi te- 
am văzut că deschizi fereastra şi te uiţi, meşterul pretinde 
că i-a îngheţat spinarea, că am făcut un pas greşit şi că era 
să zbor de-acolo, ca Meşterul Manole care şi-a zidit nevasta 
între ziduri şi a rămas pe turlă fără schele. Acuma n-o să te 
mai văd, am terminat lucrarea şi numai mâine mai vin o 
jumătate de ceas la doamna Sorana... Dar mă gândesc să 
nu mai vin nici la ea...” 


„De ce să nu vii, spuse Viorica cu un glas care tremura de 
parcă ar fi strâns-o cineva de gât. Şi repetă, zăpăcită: De ce 
să nu vii? Vino! Eu ţi-am spus că nu sunt domnişoară fiindcă 
aşa mi te-ai adresat şi mi-era ruşine de doamna Sorana 
când te-a auzit, fiindcă ea ştie că am fost măritată, că am şi- 
un copil pe care mi l-a luat bărbatu-meu prin proces cu 
avocaţi şi câte am suferit eu din pricina asta... Şi chiar dacă 
nu te-ar fi auzit nimeni, chiar aici în casă când mi-ai spus, 
am vrut să afli, fiindcă să ştii că nu-mi place să fiu luată ce 
nu sunt, de ce să încurc eu omul spunându-i ce nu e sau să 
creadă cine ştie ce. Şi bine-am făcut, mai ales că n-am ştiut 
nimic că m-ai observat pe stradă şi ţi-ai fi spus, ce 
domnişoară, când ea nu mai e domnişoară de la 
şaptesprezece ani. Fiindcă de la şaptesprezece ani m-am 
măritat! Dar spune-mi, n-am cu ce să te tratez, am nişte 
lichior, iar vouă bărbaţilor nu vă mai place lichiorul, beţi 
coniac sau vin. Să-ţi dau?” 

Şi nu mi-a mai aşteptat răspunsul, sa ridicat de pe pat şi 
s-a dus după o perdea, de unde a scos o sticlă şi două 
păhărele mici cât un degetar. M-am uitat la ea şi din nou am 
simţit cum mi se înnegurează ochii. În loc să strice, spusele 
ei că a fost măritată şi are şi-un copil mai rău ajutaseră. M- 
am uitat iar pe geam (uitatul acesta mă liniştea) şi mi-am 
spus că trebuie să mai aştept încă, că o să vină acum ceva 
din partea ei care e ca un fel de condiţie şi că trebuie nu 
numai să las acest lucru să se producă, dar să fiu alături de 
ea, în acele clipe, cu toată inima mea şi să-mi piară gândul 
pe care îl aveam din minte, nu numai să nu încerc cumva să 
mă prefac, dar chiar să-l alung cu totul. 


Nu mă înşelasem. În fiecare femeie, mai mult decât într- 
un bărbat, zace o istorie. Dar de când mă ştiu n-am auzit 
una mai scurtă, cu toate că evenimentele din ea puteau 
foarte bine să-i ajungă cuiva pentru toată viaţa. Să fi simţit 
Viorica că mai mult decât atât nu eram în stare să ascult 
sau să pricep? „Am simţit eu că pentru mine cânţi, zise ea 
turnând în cele două păhărele cu acea dibăcie atât de 
plăcută a mâinii unei femei, cu toate că te fereai să te uiţi 
încoace şi îţi vedeai de treabă... Acum înţeleg că mă 
văzuseşi mai demult şi nu mă mir că nu te-am băgat de 
seamă, de când m-am despărţit de bărbatu-meu şi mi-a luat 
copilul n-am ochi să văd un bărbat înainte, oricine ar fi el, 
aşa am ajuns de rea şi nesuferită. Viorico, zice doamna 
Sorana, nu te împotrivi zadarnic, draga mea, orice-am 
face... Stai să vezi cum mi-a zis... Orice-am face noi, zice, 
masculul e pe urmele noastre... Dar dumneavoastră, zic, 
cum vă feriţi? Nu vrei să bei?” 

Am luat păhărelul şi am ciocnit: „Sărut mâna, 
domnişoară”, i-am spus eu tot în acelaşi fel şi am dat 
lichiorul peste cap. Ea doar şi-a înmuiat buzele, dar se 
vedea că îi place, era, poate, singurul fel de alcool la care se 
pricepea. „Dumneavoastră vă feriţi şi mie îmi spuneţi să nu 
mă feresc, cu toate că puteţi să vă mai căsătoriţi... Draga 
mea, mi-a spus, nu există ceva mai... ceva mai... nu ştiu cum 
mi-a spus, decât dragostea unui bărbat. Iluzia, draga mea, 
nu mă mai satisface. Or, un bărbat vede într-o femeie o 
iluzie, şi când iluzia zboară, ha, ha, (ai auzit-o cum râde), 
noi suntem de vină!... Nici mie nu mai îmi trebuie, doamnă 
Sorana, i-am spus, numai de copil mi se rupe inima.” „Aici 
nu mai înţeleg eu, domnişoară Viorica, de obicei bărbaţii 
când se despart fug de copii, îi lasă fostei neveste. Ea tăcu 
şi, cu un gest neaşteptat, trase perdeaua de la geam. Dar 
nu aprinse lumina. „Am aflat mai pe urmă, răspunse apoi 
Viorica, avea nişte rude la ţară care căutau un copil de 
suflet, a venit în instanţă în calitatea lui de activist de partid 


şi avocatul a declarat cu martori că eu aş fi incapabilă să-l 
cresc, că n-am o meserie şi trăiesc în promiscuitate. Aşa a 
zis, am întrebat-o mai târziu pe doamna Sorana ce 
înseamnă vorba asta. Era din pricină că aveam locuinţă 
insalubră, dar nu spunea că el m-a luat din casa noastră 
frumoasă de la Olteniţa şi m-a adus în magherniţa lui 
împuţită de pe 13 Septembrie, cu taică-său bolnav de oftică. 
Tot eu eram vinovată, şi până să-mi dau seama ce pune el la 
cale m-am pomenit cu hotărârea că am pierdut procesul şi 
copilul. Că el nu mi-a spus aşa, mi-a spus că de unde, vezi 
de treabă, ce sunt eu, mamă, să cresc copii, n-oi fi vrând să- 
| dau pe mâna ăleilalte? i-l las ţie! Martorii au spus 
adevărul, dar n-au spus că promiscuitatea era a lui, nu a 
mea. Era adevărat că n-aveam meserie şi abia după aia m- 
am dus la Apaca şi m-am calificat la confecţii, dar cât am 
trăit cu el din leafa lui în viaţa mea n-o să uit cum îmi lăsa 
două sute de lei să mi-ajungă pe-o săptămână şi restul îl 
oprea el, cinci-şase mii de lei... Ştia el că din două sute de 
lei poţi să trăieşti două zile, nu şapte, dar zicea nu-ţi dau 
mai mult, să nu-i dai mă-tii! Mama! Ajunsese mama la mila 
lui, când tata avea pensie de marinar, şi nu le lipsea nimic, 
vai de capul lui, că pe urmă l-au dat afară şi din partid şi s-a 
apucat iar de dulgherie prin comuna Militari, l-au întors pe 
nebun acolo unde se pricepea şi el... a „De ce l-au dat afară 
din partid?” am întrebat-o eu. „L-au prins! El credea că o 
să-i meargă multă vreme, lua bani cu unul de la un şantier 
de la cei care veneau, ca să-i angajeze. Zece mii de lei de 
om. Şi era şi prost, că s-a apucat şi a luat de la mai mulţi 
câţi putea să-i angajeze şi ăia au aşteptat ei cât au aşteptat 
şi s-au dus la procuratură şi l-au reclamat că nici nu-i 
angajează, nici nu le dă banii îndărăt. Procurorul a vrut s-o 
facă moartă, dar ăia nu s-au lăsat şi au scris la un ziar... Dar 
câte nu făcea!” Aici Viorica se opri din povestit şi pufni în 
râs. „Mă mir cum l-au ţinut doi ani de zile, pesemne ce-mi 
spunea el că face pe-acolo pe la raion le plăcea unora din 
ăia care îl ţineau, că altfel l-ar fi dat de mult afară: numai 


chestia cu angajările n-au putut s-o muşamalizeze şi atunci 
au pus problema.” „Da' ce făcea?” 

Viorica tăcu câteva clipe uitându-se într-o parte, ca să-şi 
amintească. Dar nu ceva îndepărtat, ci apropiat, de care îşi 
adusese aminte adineauri şi râsese. Şi spuse: „Când aresta 
câte un chiabur, îl punea să-şi mănânce căciula! Mănâncă-ţi 
căciula, îi spunea, că, dacă nu, te bag la beci şi acolo rămâi, 
te mai scoate dracu!” „Şi ăla?” „Şi-o mânca, ce putea să 
facă, da' pe urmă tot nu scăpa! Şi să ştii că nu era aşa când 
l-am luat eu, până s-a văzut numit acolo, la raion. Într-o zi, 
nu ştiu ce căutam eu în şifonier şi mi-arunc ochii unde 
ţineam ce-aveam şi eu într-o cutie, nişte mărgele şi agrafe 
de aur de la tata, îmi plăcea să deschid capacul şi să le iau 
în mână. Stăteau pe actul de naştere şi actul de căsătorie. 
Când mă uit eu, lipsea actul de căsătorie. Unde e actul de 
căsătorie, îl întreb, tu l-ai luat? De unde, zice, ce să fac eu 
cu el? Lipseşte, zic, cine a putut să-l ia? Uite-aşa, cu mine în 
casă, băgase omul divorţ... Dăduse peste una pe-acolo pe la 
raion, nu-i mai plăcea de mine, ajunsese prea mare. Aveam 
copil, m-am dus peste ea, nu voiam să fac scandal, îmi 
dădeam seama că n-are niciun rost, dar voiam să văd ce e, 
ca să ştiu ce să fac, fiindcă socrii mi s-a părut că ţineau cu 
mine, e tânăr, mamă, mi-a spus soacră-mea, lasă, că se 
potoleşte el, n-o să divorţeze. Când colo, aia era şi ea 
însărcinată cu el, era vânzătoare la o librărie, şi când am 
întrebat-o la ce i-a folosit că mi-a distrus casa, mi-a răspuns 
că bine c-am fost în stare, cum ai vrut tu să ai un bărbat aşa 
am vrut şi eu. Aşa mi-a spus! M-am întors acasă şi am găsit 
casa fum, juca table cu tot felul de prieteni de-ai lui din 
cartier, odaia era plină de sticle de bere goale şi fumul să-l 
tai cu cuțitul. Bine, Petrică, zic, dar mi-a luat vorba din 
gură, stai lângă mine, zice, că am de plătit patruzeci de 
sticle de bere, poate că mi-aduci noroc. Nu-i păsa! După 
divorţ, am vrut să-mi văd copilul, dar nu mi-au dat voie, s-a 
însurat cu ailaltă şi a adus-o aici, le-a dat apartament şi pe 
mine m-au lăsat din milă să stau mai departe cu părinţii lui. 


Şi într-o zi vine la mine frati-său. Măi, Viorico, zice, vai de 
capul tău, te lăsă smintitu-ăla şi rămăseşi şi fără copil. la 
îmbracă-te tu şi hai cu mine! M-am îmbrăcat eu şi am 
plecat. Ne-am dus la un prieten al lui, care nevastă-sa era 
maistoriţă la Apaca, ăştia doi erau ceva pe la Sfat. N-ai 
putea, zice cumnatu-ăsta al meu, dragă, s-o bagi şi pe ea, să 
înveţe şi să se califice? A lăsat-o frati-meu, a pus mâna pe el 
una mai şmecheră şi eu o înţeleg pe ea (adică pe mine), nu 
vrea să se întoarcă îndărăt la Olteniţa, divorțată şi fără 
niciun rost, ce să mai facă ea acum la Olteniţa, are buletin 
de Bucureşti, e păcat s-o lăsăm aşa! Să vină mâine 
dimineaţă la ora şapte şi să mă aştepte la poarta fabricii, a 
zis atunci maistoriţa de la Apaca. Vedem noi ce-i facem! Şi 
m-am angajat acolo. N-au trecut nici şase luni şi am început 
să câştig şi tot ăsta, frati-său, mi-a găsit şi odaia asta, e un 
om serios, de vreo cincizeci de ani, are copii mari cât mine. 
Cum au putut să iasă doi fraţi unu aşa şi-unu aşa, nu 
înţeleg, să fi vrut cineva să-i facă aşa deosebiți şi n-ar fi 
putut.” 

Viorica se opri, iar eu îmi dădui seama că tăcerea care se 
aşternuse apoi între noi se îngroşase în timp ce la început, 
când intrasem la ea în odaie şi-o apucasem de umeri, 
fusesem gata s-o violez, nimic nu mă stingherise. În loc ca 
povestirea pe care mi-o spusese s-o deosebească, o 
amestecase cu alte femei... S-a măritat, a divorţat, a avut 
un bărbat cam smintit care în cele din urmă a fost şi el pus 
la locul lui... lar ea, Viorica, a ieşit de fapt câştigată (dacă 
facem abstracţie de copilul pentru care n-aveam impresia 
că a luptat ca o leoaică (nu trebuie să lupte o mamă, pentru 
copilul ei, ca o leoaică!?), are o odaie a ei în centrul 
Bucureştiului, mobilată bine şi pe urmă era tânără (acum 
găseam că era tânără!), avea meseria ei şi pe lângă toate se 
şi împrietenise cu o femeie deosebită cum era doamna cu 
terasă... Dar poate că ea tocmai asta vrusese, să se 
amestece cu alte femei. Fiindcă tăcu apoi complet, iar eu 
începui să gândesc mai întâi mic şi ca de pe altă lume, apoi 


din ce în ce mai apropiat: sunt singur cu o femeie în odaie... 
sunt singur cu o femeie în odaie... Şi deodată mă uitai la ea 
ca şi cum aş fi vrut să-mi dau seama dacă e adevărat. Era. 
Am văzut-o că se ridică de pe pat, se dă puţin într-o parte, şi 
cu mişcări care erau exact cum gândeam eu că trebuie să 
fie, adică adevărate, pentru că erau ale unei femei care 
exista aici lângă mine şi neadevărate fiindcă semănau cu 
ceea ce puteam să-mi închipui, se culcă pe pat şi rămase 
întinsă cu faţa în sus. 

În odaie, pentru cineva care ar fi venit de la lumină, era 
întuneric complet, dar noi amândoi ne obişnuiserăm ochii - 
mi-am dat seama de asta mai târziu, când am aprins lumina 
- şi vedeam perfect toate lucrurile. Aşa am văzut-o şi pe ea 
cum, după un timp în care nu mai încetam s-o privesc 
liniştit, şi-a ridicat bărbia puţin în sus, şi-a întredeschis 
buzele, şi pieptul ei a început, uşor de tot, să i se urce şi să 
coboare, parcă adormise pe neaşteptate şi uitase cu totul 
de prezenţa mea acolo. Niciodată, de atunci, nu-mi vine în 
minte să mai fi avut atâta timp ca să văd toate acestea la o 
femeie. Poate că le-am văzut nu o dată, trebuie să le fi 
văzut, dar nu-mi amintesc nimic... Totul e ca o apă în urma 
mea şi dincolo de această apă se afla femeia aceasta cu 
capul dat pe spate, răsuflând liniştit, dar cu toată fiinţa ei 
aşteptând... M-am ridicat de pe scaun şi m-am apropiat de 
pat. Şi parcă cu mare grijă să nu se întâmple ceva tot aşa 
cum odată m-am dus cu nişte băieţi într-un grâu să-mi arate 
un cuib cu ouăle în el de nu ştiu ce pasăre necunoscută şi 
am dat la o parte, cu inima zvâcnind, spicele ca să-l vedem, 
i-am ridicat femeii încet rochia şi am dezvelit-o. În clipa 
aceea tăcerea parcă a sporit, la fel cum noaptea târziu, într- 
o odaie, somnul celor dinăuntru te face să auzi mai tare 
liniştea: Viorica respira mai greu. Niciun moment nu m-am 
gândit să mişc din loc acel trup, mi se părea de neatins, deşi 
ştiam că în clipele următoare se va întâmpla... 

Atunci a încetat să mai respire aşa de adânc şi a început 
să tremure. Dar se stăpânea, voia parcă şi ea cu orice preţ 


să rămână aşa cum era, fără să facă niciun fel de mişcare, 
să nu strice cu nimic poziţia corpului ei, ca şi când aşa era 
dat şi nu se putea altfel. Şi cu toate astea trupul ei era atât 
de viu, că din tremurul acela repede a luat parca foc, a scos 
un şuierat şi odată a început să plângă... Am scos şi eu 
atunci un hohot, dar nu de plâns. O ţineam în braţe; şi odaia 
se umplea de râsul meu care acum era gros şi aspru, ca un 
nechezat. De atunci nu mi s-a mai întâmplat cu nimeni, 
numai cu ea am avut eu râsul acela bestial care s-a repetat 
apoi şi dăţile următoare... 


XI 


A doua zi după-amiază am venit la doamna Sorana 
îmbrăcat în hainele mele de sus, aşa le spunea mama la 
haine, de purtare şi de sus, pesemne îi rămăsese de la ţară 
denumirea asta pe care o foloseam şi noi, şi spre mirarea 
mea, după ce am terminat ce-mi mai rămăsese din terasa şi 
acoperişul ei mic de deasupra odăii, fiindcă de fapt tot la 
mansardă era şi ea, cu deosebirea că odaia ei era parcă 
ceva mai jos, şi era foarte frumoasă, cu cărţi, tablouri, baie, 
antreu şi o bucătărie mică, fără să mai pomenesc de terasă, 
m-a invitat să iau loc într-un fotoliu şi a început să 
vorbească cu mine. „Le rog, mi-a spus, şi într-adevăr rar mi- 
a fost dat să văd cum arătau de fapt faţa şi ochii cuiva care 
te roagă, nici nu poţi măcar în gând să mai refuzi pe cineva 
care se uită aşa la tine, te rog, dragul meu, să nu-ţi baţi joc 
de Viorica, orice s-ar întâmpla între voi. Să ştii că am 
încredere în dumneata, de când te-am auzit cântând pe 
turla bisericii mi-am spus: Uite un băiat care nu poate să 
înşele pe nimeni. Mi-ajunge dacă eşti conştient de cele ce-ţi 


V LIA 


spun şi-mi promiţi. Promite-mi!” „Vă promit!” i-am răspuns. 
„Să ştii că m-am uitat în ochii dumitale când ai pronunţat 
cuvintele. Eşti un băiat jucăuş, nu-ţi dai seama ce mare 
lucru e să ai încredere în cineva şi acel cineva să fie 
conştient de acest lucru şi să lupte permanent să nu cadă 
mai prejos de încrederea celuilalt.” „Doamnă, am strigat 
într-adevăr râzând, pe cuvântul meu că îmi dau seama de 
ce-mi spuneţi, dar nici măcar nu-mi trece prin cap să înşel 
pe cineva!” „le cred, dragul meu, dar putem înşela un om 
fără să ne gândim. Or, eu cer individului să nu iasă nicio 
clipă dintr-un permanent efort conştient de autoînălţare. N- 
ai niciun merit dacă eşti un băiat integru fără să ştii, când 
poţi deveni oricând victima unei uneltiri. Or, după mine, nu 
e vinovat în lume numai bădăranul care face din omul bine- 
crescut o victimă. A fi bine-crescut înseamnă a nu permite 
celui care înşală să facă din tine o zdreanţă. Zilnic vin la 
mine victime neputincioase ale violenţei şi golăniei şi eu le 
spun: Fiindcă aţi fost învăţaţi să fiţi bine-crescuţi şi 
manieraţi, dar nu v-aţi însuşit voi înşivă această bună 
creştere, ci numai o pojghiţă pe deasupra, iar dedesubt 
sunteţi dezarmaţi în faţa Neandertalianului...” 

Ce respiraţie lungă avea această femeie! Abia la urmă, 
după astfel de cuvinte, o vedeam cum îşi înalţă fruntea, îşi 
ridică umerii şi îşi umflă pieptul. Pe de altă parte, n-aveam 
să uit niciodată spusele ei, cu felul acela de a mă 
impresiona, deşi nici acum nu prea ştiu ce mai căutau la ea 
acele victime neputincioase care o vizitau zilnic, din 
moment ce ea nu le mângâia, după cum singur aveam să 
constat... Dar aveau să-mi intre bine în urechi ideile acestea 
care îmi cereau să fiu conştient de calităţile mele. Despre 
defecte nici nu venea vorba, îmi spunea că o să aibă grijă 
alţii să mi le arate, o să mă ciocnesc singur cu defectele lor 
şi că o să sufăr destul, „dacă îmi păstrez inima nobilă”. 

M-ar fi plictisit însă definitiv cu tot glasul şi cuvintele ei 
pline de vrajă dacă în chiar ziua aceea, după ce am vorbit 
de Viorica şi mi-a cerut să mă port cu ea cinstit, nu mi-ar fi 


spus apoi că nu pentru asta m-a oprit să stau cu ea la 
discuţie. Viorica e majoră şi la urma urmei unui omîie 
câteodată necesară „o imensă experienţă dureroasă” ca să 
înţeleagă cât de cât ce rost are viaţa lui şi ar fi o greşeală să 
ne arogăm noi dreptul de a feri pe cineva să nu se ducă 
într-acolo unde îl trage aţa. Aici am tresărit deodată ca un 
cal: vasăzică, totuşi, omul, numai el poate să-şi dea seama 
ce poate să-l facă fericit şi ce nu? Şi i-am pus ei această 
întrebare. „Iotdeauna! a strigat ea ridicând pe jumătate un 
braţ în aşa fel, încât cotul îndoit şi vârful degetului arătător 
ridicat în sus nu trecea de înălţimea frunţii. Şi asta nu 
înţelege prietenul meu Dan, de a cărui cinste mă cutremur, 
e profund cinstit, dar cu atât mai înspăimântătoare e 
eroarea lui. Dar şi eu am greşit ieri, dragul meu, şi de aceea 
ţi-am spus acum să stai, să repar această greşeală, fiindcă 
nu ştim niciodată dacă dorind binele cuiva sau 
împiedicându-l să facă un anumit lucru pe care noi îl 
considerăm primejdios pentru el, nu-l oprim de fapt de pe 
adevăratul lui drum, care îl cheamă poate spre o fericire 
supraumană! În adevăr omul nu e făcut numai să se 
zgâiască la cer, luând cazul cel bun că iubeşte cerul şi norii 
care trec pe el - şi eu mă întind seara pe terasă pe şezlong 
cu faţa în sus şi privesc cerul înstelat... Fiindcă de leneşul 
care preferă să fie dus la spânzurătoare decât să-şi înmoaie 
singur pesmeţii, cunoşti povestea acelui leneş dezgustător 
din cartea de citire, nici nu merită să vorbim, omul trebuie 
să se ridice drept şi să nu înceteze nicio zi să acţioneze câtă 
vreme fiecare semen al lui de pe suprafaţa pământului n-o 
să aibă acoperişul sub care să se adăpostească şi să-şi 
iubească femeia, şi bucata de pâine zilnică pe care s-o 
aducă copiilor să nu-i moară de foame. Aici Dan are 
dreptate, Dumnezeule (şi îşi acoperi faţa cu mâinile aşa 
cum făcuse şi ieri şi scoase iarăşi acel geamăt care mă 
dăduse şi mă dădea şi acum gata), a venit azi-dimineaţă pe 
la mine o nepoată de la ţară, uite acolo a stat, unde stai 
dumneata... N-au ce să mănânce, declară doamna Sorana 


cu un glas care îmi dădea fiori pe şira spinării. I-am dat din 
pensia mea atât cât mă ţin puterile, dar asta nu ajută nici 
cât o picătură în acest ocean al mizeriei.” „Doamnă, i-am 
spus, nu vă supăraţi, are şi mama rude la ţară. E adevărat 
că de bani nu prea dispun, dar pâine şi case să ştiţi că au, şi 
încă ce case, i-am mai spus, cu grădini frumoase şi vite 
multe!” „Dragul meu, suferinţa e un tezaur de care nu 
trebuie să ne ruşinăm, dar pe care nu trebuie să-l mai 
sporim conştienţi! se feri ea, ca şi când nici nu m-ar fi auzit. 
Am avut o lungă discuţie cu prietenul meu, după ce ai 
plecat de-aici şi te-ai dus să-i faci o vizită Vioricâi. Nu m-am 
dat bătută, din orgoliu, dar după ce am rămas singură mi- 
am pus perna pe ochi şi am încercat să văd limpede prin 
întuneric. Fiindcă orgoliul e întunericul cel mai mare în 
care zăcem. E clar, mi-am spus, am văzut cu ochii mei cum 
băiatul se lasă influenţat de ceea ce îi spuneam eu, şi nu de 
ceea ce îi spunea Dan, dar fără să pătrundă cu mintea 
eroarea lui Dan. Ce valoare are atunci această influenţă? 

Şi papagalii aud cuvinte frumoase care le încântă auzul şi 
le repetă, dar de înţeles nu înţeleg nimic. Are vreun merit 
acel om care spune nişte cuvinte sonore şi ceilalţi le învaţă 
pe dinafară şi le aplaudă? Niciunul! În schimb, prietenul 
meu ţi-a spus câteva lucruri de bun-simţ la care datoria 
mea îmi cere să încerci să te gândeşti şi dacă le respingi, să 
le respingi dumneata cu mintea dumitale şi nu cu a mea, 
care e bună numai pentru hotărârile pe care le iau eu. Am 
să ţi le reamintesc şi pe urmă eu am să mă retrag, să 
gândeşti singur. E bine să stai pe acoperişuri, să dai cu o 
pensulă şi să-ţi câştigi în felul ăsta existenţa, dar, dragul 
meu, nu-ţi trebuie pentru asta prea multă inteligenţă. Or, 
aici nici Dan şi nici eu nu ne înşelăm, dumneata eşti 
înzestrat cu o inteligenţă care surprinde şi s-ar putea ca nu 
peste mulţi ani să-ţi dai seama că nu ţi-ai folosit-o cum se 
cuvine şi ai făcut ca omul din parabola cu talanţii îngropaţi, 
o cunoşti, nu-i aşa?!” „Da, i-am răspuns, o cunosc, am citit 


Biblia la paisprezece ani şi mi-am pierdut credinţa.” „Din 
pricina Bibliei?!” „Da!” „De ce?” „Nu ştiu!” 

În realitate ştiam, era din pricina mamei, care nu mă 
lăsase în pace până n-o citisem... Şi de atunci ştiu că nu 
trebuie să forţezi niciodată voinţa cuiva, dacă vrei cu 
adevărat ca el să descopere un gând sau o credinţă. Numai 
singur şi liber poate cu adevărat s-o facă... 

„Cred că din prostie, dragul meu, nu te supăra că-ţi spun, 
zise doamna Sorana, n-ai înţeles despre ce e vorba şi atunci 
ai pus totul sub semnul întrebării. Ai citit-o prea devreme!” 
„Adineauri îmi spuserăţi că sunt inteligent, doamnă 
Sorana”, zisei eu crezând în sinea mea, foarte încântat, că 
această întrebare dovedea chiar acest lucru, uitând că eu 
singur ştiam că în mine zace şi un prost. „Poftim, exclamă şi 
ea, abia îl lăudai şi lui i-a şi intrat în cap că e inteligent încă 
de pe vremea când se afla în burta maicăssii.” 
„Dumneavoastră v-aţi păstrat credinţa?” „He! a făcut ea iar, 
ca şi ieri, cu un dispreţ atât de neobişnuit pentru mine, că 
mi-am dat capul pe spate pe fotoliu şi am izbucnit în râs. Se 
află în faţa unei răspântii a vieţii lui şi lui îi arde să ştie dacă 
nu cumva tot ce-i spun eu nu vine de la o credincioasă care 
se duce la biserică şi crede în dracii ăia cu furci în mână, pe 
care ţi le bagă în burtă şi te ţintuieşte în tavanul iadului pe 
lumea ailaltă.” Am râs şi mai tare, fiindcă era adevărat că 
îmi trecuse prin cap gândul ăsta. Dar ca şi ieri tot n-a vrut 
să-mi răspundă la întrebare şi eu tot n-am reuşit să-mi dau 
seama dacă era sau nu credincioasă. „N-are nicio 
importanţă, dragul meu, dacă eu cred sau nu în draci şi în 
corniţele lor, sau în minunile sfântului Sisoe. Îţi dau adresa 
inginerului Dan Mihăilescu şi dacă te gândeşti bine şi vrei 
să-l urmezi, el pleacă din Bucureşti săptămâna viitoare. Fă-i 
o vizită... E un om cum sunt puţini, generos şi călăuzit de o 
credinţă, să nu discutăm amândoi temelia acestei credinţe, 
nu vreau să pleci de la mine cu idei gata făcute...” 


XII 


Şi acum vine cealaltă zi care, spre deosebire de prima, 
când am cunoscut-o pe Viorica, îmi strânge peste ani inima 
fără să mi-o mai slăbească, acea strângere deloc apăsătoare 
care nu ne împiedică să trăim, dar o simţim prin lungimea 
vremii că ne ajunge din urmă ca un semn de întrebare fatal, 
la care nu mai putem răspunde. 

Nu m-am grăbit câtuşi de puţin să mă duc să-i fac 
inginerului Dan o vizită, dar îmi dădeam seama că într- 
adevăr mă aflam la o răspântie, simţeam că lumea se 
schimbă, asta o spunea şi tata, şi nu eram sigur că în viitor 
vor mai fi case cu acoperişuri de tablă care să aibă nevoie 
din timp în timp să fie vopsite. Sau că în orice caz astaeo 
meserie în faţa căreia nimeni n-o să-şi scoată căciula. Ceva 
mai mult decât ciurelar! Era clar că nu mai era de mine. 
Văzusem tot pe-atunci un cartier nou, în Ferentari, şi-i 
spusesem meşterului: „Astea n-au să aibă nevoie de noi, 
meştere!” „Ei şi, mi-a răspuns el, cât e el Bucureştiul de 
mare, ţi-ajunge cât trăieşti!” 

Da, de trăit nici vorbă, şi tata trăise cu meseria lui, dar n- 
aş fi putut spune că mă simţeam foarte mândru când îl 
vedeam cu văcăliile în spinare. Am băgat adresa inginerului 
în buzunar, dar în loc să mă duc la el, în zilele următoare 
mă pomeneam iar la doamna Sorana. „Eram sigură că ai să 
vii, mă întâmpina ea, uimindu-mă cu această declaraţie, 
intră, dragul meu, poftim!” 

Să fi fost a cincea sau a şasea vizită pe care i-o făceam. 
Am intrat şi, ca şi în celelalte după-amiezi, din uşă am văzut 
că odaia nu era goală. Curiozitatea mea însă nu slăbea, de 
fiecare dată mă pregăteam să văd şi eu cum arătau la faţă 
„victimele neputincioase” de care îmi pomenise la început. 
Mi-a arătat cu mâna un taburet lângă oglindă şi m-a 
prezentat celorlalţi, care nu erau aceiaşi cu cei de ieri sau 


alaltăieri „Domnul Surupăceanu, un tânăr foarte inteligent! 
Şi de astă dată a mai adăugat: E atât de tânăr, că te-apucă 
ameţeala când te gândeşti ce de prejudecăţi şi idei false îl 
aşteaptă. Iar el râde când îi spun.” Şi într-adevăr îmi veni să 
râd auzind-o vorbind astfel, dar mă stăpânii atras de 
înfăţişarea celor din odaie. Nu semăna nimeni nici din ăştia 
a fi victime. Un domn cu barbă neagră stătea în fotoliu dat 
pe spate cu un aer nemotivat de seninătate care mi s-a 
părut din prima clipă cam pe deasupra (victimă înseamnă 
om care suferă şi ăsta n-avea nicidecum o astfel de 
înfăţişare), iar pe scaunele şi taburetele împrăştiate prin 
odaie, câteva doamne. Numai una dintre ele era cam de 
vârsta gazdei, celelalte păreau a fi sub treizeci de ani. De la 
început privirea îmi fu atrasă de una dintre ele care stătea 
aplecată cu coatele înfipte în genunchi şi cu bărbia în pumni 
(dar numai o secundă mă uitai la ea, fiindcă era aşa de 
elegantă, încât am vrut să păstrez numai pentru mine 
secretul surprizei care mă izbi; să nu observe nimeni că am 
zărit-o), toată atenţia îmi rămase însă la pândă, fiindcă 
doamna Sorana continua încă să vorbească despre mine. 
„Dar n-o să treacă mult şi tânărul nostru Călin o să înceapă 
prin a nu mai râde şi o să râdă întâi cam albastru, apoi n-o 
să mai râdă deloc şi în cele din urmă doar o să rânjească, 
aşa cum fac mulţi, nici n-o să-l mai recunoşti, un om 
oarecare, cam posomorât fără să ştie nici el de ce, fără haz 
şi fără lumina aia care îi joacă acum în ochi. Şi o să-l întrebi, 
cum e, Căline, bine, doamnă Sorana, dar bine spus aşa cum 
ar spune un vițel în prima dimineaţă când nu l-ai mai lăsa să 
sugă... Ha!” 

Formidabil ce haz avea femeia asta, cum îşi bătea joc de 
mine fără să mă supere şi când a făcut hal ai fi zis că a 
strâns în felul ăsta în gât un râs mare cât casa, care 
crescuse în ea şi nu voia să-i dea drumul să se dezlănţuie, în 
schimb i-am dat eu drumul la al meu, eee! heee! eee! 
heee!... În timp ce domnul cu barbă s-a smucit cu spatele 
din fotoliu şi cu o mână înainte, într-o poză ciudată, ca de 


sfânt, repetă cu o voce la fel de nemotivată ca şi figura lui: 
„Sorana! Sorana! Oare nu e asta soarta tuturor celor care 
nu îşi trăiesc viaţa lor, ci viaţa îi trăieşte pe ei?” Vasăzică el 
era unul dintre cei care îşi trăia viaţa lor! Şi am izbucnit iar, 
eee! heee!... „De ce râzi dumneata?”, s-a întors el spre 
mine cu o foarte puţin adevărată curiozitate, ci mai mult din 
nedumerire, şi nu fiindcă s-ar fi simţit jignit, mi-am dat 
seama că jignirea nu mai intra în socotelile lui, devenise 
adică superior. „De mic copil, i-am răspuns, am fost aşa, în 
cartier mă porecliseră Călin Râdelesne.” Ceea ce nu era 
adevărat, dar ce puteam să-i răspund, că râd de el? 
Samaritean cum arăta, mi-ar fi cerut să-i spun şi care 
anume din spusele lui mi se părea de râs, ceea ce m-ar fi 
făcut să râd şi mai tare şi să trec pragul. „M-am mai 
corectat eu după porecla asta, de frică să nu se prindă (şi 
nu s-a prins!). Dar, după cum vedeţi, am continuat eu, se 
cunoaşte că e ceva adevărat în ea.” 

„Dragul meu Horia”, spuse doamna Sorana strângându-şi 
poalele capotului auriu de mătase în jurul genunchilor şi 
vârându-se pe jumătate sub o pătură subţire de lână 
înfăşată în cearşafuri albe ca zăpada. Nu era frig, dar 
culcatul acesta al ei în pat avea un rost, o văzui că scoate de 
sub perină o legătură ca un turban turcesc colorat şi o pune 
pe ochi petrecând-o până sub cap, şi rămase astfel cu 
fruntea ei lată spre tavan şi vorbind acum cu o voce mai 
îngroşată, ca o oarbă care vede minuni în întunericul ei 
misterios şi le transmite şi celor cu ochi buni, dar nu le 
foloseşte la nimic... „Dragul meu Horia, aminteşte-ţi de 
părintele Serghie!...” Făcu o pauză şi uite că şi-a dat în 
petic, gândii eu, tot ce spune vine deci de la un popă, 
Serghie ăla, pe care pesemne îl ştiau toţi. „Iolstoi a pus 
acolo toată experienţa lui teribilă de luptă împotriva trufiei, 
zise ea apoi, şi dacă te gândeşti numai la asta şi tot ajunge 
să-ţi dai seama că n-o să-ţi mai vină aşa de uşor să prevezi 
soarta cuiva. Nimeni nu poate să ştie ce se va întâmpla cu 
acest băiat în anii care îl aşteaptă! Îţi aminteşti de fata 


aceea spre care părintele Serghie porneşte după ce cade şi 
îşi pierde puritatea? Paşenka! O puneau băieţii să le arate 
dacă ştie să înoate şi ea se întindea cu burta pe podea şi 
începea să dea din mâini şi picioare...” (Mai târziu mi-am 
amintit de această poveste şi am căutat-o într-o bibliotecă şi 
am citit-o şi eu. Mi s-a părut într-adevăr cam bisericească.) 
„Spune, draga mea, că te-am întrerupt, îşi reveni ea parcă 
la realitate adresându-se uneia pe care într-adevăr o 
întrerupsese; dar tot n-o lăsă să continue şi îşi luă legătura 
aceea de pe ochi şi se ridică în pat în capul oaselor. Pe la 
doisprezece ani, reluă ea, am trăit câtva timp cu gândul că 
naşterea mea e o greşeală. Eram slabă, proastă şi cu o 
înfăţişare mizerabilă, aşa ca această uluitoare Paşenka a lui 
Tolstoi. Mi-o spuneau toţi ceilalţi copii, şi eu aşteptam cu 
ochii senini şi cu inima împăcată ca această greşeală să se 
repare, adică să mor, să dispar. Astăzi, la treizeci şi cinci de 
ani, dimpotrivă, am sentimentul că dacă aş muri s-ar 
produce o greşeală. Aşadar a trebuit să trăiesc ca să mi se 
facă frică de moarte! De ce, dragă Horia? În ce măsură s-ar 
săvârşi acum o greşeală dacă aş muri? Sunt oare mai 
perfectă decât acel copil neîntinat de atunci? Fiindcă eu n- 
am rămas aceeaşi, peste ani, cum a rămas Paşenka, ci 
dimpotrivă, am ajuns ca părintele Serghie! De ce am ajuns 
să-mi pierd seninătatea pe care o aveam în copilărie în faţa 
morţii? Ce s-a întâmplat cu mine între timp? Eram mai 
înţeleaptă copilă fiind? Când eram mică - şi aici vocea ei 
cobori la o şoaptă care fără să ştiu de ce aproape că mă 
sperie... -, aveam un prieten care mă făcea să vărs lacrimi 
arzătoare, să uit şi să înţeleg; el îmi amintea că nu sunt 
singură, că sunt cu el, şi că atâta vreme cât suntem noi doi 
pe lume, de nimic n-aveam să mă tem. În chiar timpul când 
se abătea asupra mea palma şi sudalma, trântită în colb şi 
biciuită cu înjurături, nedemne de un tată şi un bărbat, 
ridicam doar braţul şi îmi feream ochii, încolo nu-mi păsa de 
nimic, fiindcă îndată auzeam şoapta la ureche: Haide, 
Sorana! Şi mă ridicam şi mă duceam într-un colţ al grădinii 


şi acolo îmi plecam iar urechea să aud vocea interioară: 
Hai, Sorana, plângi, fetiţo, dă-i drumul, draga mea, varsă 
lacrimi cu găleata şi spală-ţi sufletul de tot ce-ai auzit şi ai 
simţit. Mi-era cel mai scump şi mai drag acest prieten care 
mă apuca de mână cu aceste cuvinte şi mă ducea pe câmpia 
însorită, plină de o vrajă mistuitoare, a inocenţei şi 
purității... Puritatea, dragul meu Horia, nu e o stare 
psihologică, cum crede imensa majoritate a oamenilor, ci e 
un drum pe care se află sau nu se află întreaga ta fiinţă, aşa 
cum o fecioară, oricât de impure i-ar fi gândurile, rămâne 
totuşi fecioară în fiinţa ei biologică, dacă e, dacă nu mai e, 
adio puritate... Mulţi săvârşesc ticăloşii şi nu se cred nişte 
ticăloşi, şi poate că nici nu sunt dacă n-au pornit-o pe 
drumul ticăloşiei şi în adâncurile ei insondabile fiinţa lor nu 
s-a alterat... Faptul că ei n-au niciun semn că această 
alterare s-a produs şi se cred mai departe în mod sincer 
inocenți nu mai are nicio valoare, deşi s-ar părea că nu s-a 
întâmplat nimic din moment ce psihologic omul se crede 
nevinovat. Există totuşi un semnal pe care fiinţa noastră în 
primejdie îl dă urechilor noastre surde şi superficiale şi l-am 
auzi dacă beţia existenţei, cu tot corolarul ei de vanităţi, nu 
ne-ar împiedica să-l auzim. Semnalul acesta straniu, 
deosebit în timbrul lui misterios, nu poate fi confundat cu 
noianul de infinite semnale pe care le primim mereu... 
Alterarea fiinţei noastre morale bate pe o undă 
necunoscută de noi până atunci când, cu totul întâmplător, 
ne aflăm în singurătate şi pentru moment nici succesele 
vieţii noastre şi nici simţurile satisfăcute nu ne mai domină: 
unda spaimei. Omul e o creaţie desăvârşită ca speţă, are tot 
ce-i trebuie ca să lupte cu duşmanii săi. Are însă un singur 
duşman, pe care dacă a ajuns să şi-l facă, acest duşman 
devine invincibil: este el însuşi. Chiar dacă el umblă 
hlizindu-se ca un tâmpit cu iubita de braţ şi iradiind de 
fericire. Ai înţeles, dragul meu Horia, că vorbesc de mine. 
Teribil a fost momentul când în plină orgie a succesului m- 
am trezit faţă în faţă cu un duşman, eu care până atunci nu 


avusesem în mine însămi niciun duşman. Între timp fetiţa 
crescuse, se făcuse frumuşică, debutase în teatru, fusese 
trimisă la Paris, ea, care se juca în ţărână într-un sat 
pierdut din Moldova, într-o casă în care de dimineaţa şi 
până seara toată lumea robotea ca să ţină în picioare o 
gospodărie ale cărei garduri împrejmuiau şi sufletele! 
Teribil ce repede se adaptează femeile, cum pot să treacă 
din bătătură în palate. Bărbatul e mai greoi, nu renunţă aşa 
repede la ce i-au fost părinţii, dacă e ţăran rămâne ţăran 
chiar dacă ajunge doctor în filosofie! În timp ce o fată, când 
zice je parle frangais prima oară în liceu, ea chiar zice, nu 
stă ca o mototoală, cum stă un băiat să se gândească la 
baliga natală! Cum mai puteam eu atunci să rămân în cap 
cu ideea întreagă a imperfecţiunii mele, care îmi dominase 
copilăria? În orele splendide ale spectacolelor în care jucam 
şi în ropotul de aplauze care mă primeau la scenă deschisă? 
Mai avea nevoie fetiţa de altădată de acel prieten care îi 
smulgea hohote fierbinţi de plâns, în ceasurile de 
înfrângere? Care înfrângere? Nu mai exista aşa ceva, totul 
era doar o amintire! Şi atunci, a apărut acel spectru hâd a 
cărui existenţă n-o bănuiam, vai, dacă domnişoara moare?! 
Pe această undă am recepționat eu alterarea fiinţei mele 
morale. Ce făcusem? Nici nu ştiam! Ce-o să mai fac, m-am 
întrebat îngrozită, fără succesele şi curtezanii care mă 
aşteptau după fiecare spectacol cu braţele pline de flori?! 
Oferindu-mi maşinile şi vilele lor somptuoase în dar?! Şi 
atunci, fetiţa de altădată îşi aduce aminte că are un prieten 
şi caută prietenul şi prietenul nu el Unde a pierit? De cea 
părăsit-o?! Cine l-a alungat din inima ei? Şi se uită cu 
disperare în jur, singură cu toaletele şi bijuteriile ei scumpe, 
şi începe să tremure. Şi atunci ia hotărârea pe care n-a 
înţeles-o nimeni, nici măcar cel care îi cădea la picioare şi îi 
declara că o iubeşte. În realitate se iubea pe el şi chiar când 
o strângea în braţe în somn, adică în momentele cele mai 
adevărate de uitare de sine, tot pe el se iubea şi atunci l-am 
părăsit şi pe el.” 


Efectul acestei destăinuiri asupra mea a fost covârşitor şi 
de durată, aş putea să spun că ceva din mine e amestecat 
cu toate acestea fără putinţă de desprindere, pe moment 
însă m-am repezit şi am întrebat-o: „Dar cine era prietenul 
acela al dumneavoastră din copilărie, doamnă Sorana?” 
„Eram sigură că o să întrebe!” zise una dintre doamne şi 
din felul cum vorbi înţelesei că cei prezenţi ştiau cine era şi 
că asta era un rezultat al venirii lor mai demult acolo, 
începuseră s-o înţeleagă nu la modul obişnuit, cum făceam 
eu, ci parcă după un cod. Iotuşi, cine era acel prieten din 
pricina căruia ea a dat cu piciorul la atâtea lucruri? Eram 
atât de curios, încât aproape că mă înfuriai când la 
întrebarea mea, ca şi la aceea cu privire la credinţă, 
doamna Sorana nu vru să-mi răspundă şi o invită din nou pe 
cea pe care după cât se pare povestea ceva înainte şi 
venirea mea o întrerupsese: „Spune, draga mea, rămăsesei 
la şedinţa de constituire. lartă-mi această tiradă, dar am 
simţit nevoia să privesc în propria mea fiinţă ca să-i răspund 
lui Horia.” „Sorana”, spuse atunci acel Horia cu o expresie 
atât de nelalocul ei, încât mă uitai pe geam jenat. Şi nu-i 
mai ascultai răspunsul care mă plictisea nemaipomenit, 
enervat cum eram că nu mi se mai acorda nici măcar atâta 
atenţie încât să nu fiu lăsat cu întrebarea agăţată în aer ca 
un caraghios. Apoi acel Horia termină ce avea de spus şi 
una dintre doamne începu să povestească. Mă străduii să 
înţeleg, dar fără să reuşesc, pentru că nu cunoşteam nici 
persoanele, nici genul de fapte şi, în plus, nici nu povestea 
bine, aşa cum mă obişnuisem cu doamna Sorana, în faţa 
căreia chiar dacă nu înţelegeam ce spunea, făceam efortul 
de a înţelege şi până la urmă ceva tot îmi rămânea în minte: 
era chiar acest efort. 


XIII 


Că nu ştiu cine, pe care toţi cei de faţă îl cunoşteau, 


fusese numit preşedinte, că avea o voce nu ştiu cum, că s-a 
ridicat şi a zis cutare vorbe... Şi aici, deodată povestitoarea 
îşi schimbă şi ea vocea şi imită atât de bine o persoană 
străină, că tresării pradă uimirii: ce dar ciudat aveau aceste 
femei, ca şi doamna Sorana, că puteai să rămâi cu gura 
căscată dacă nu erai atent, cum rămâneam eu la Moşi, când 
eram mic, în faţa unei scene în care apăreau două păpuşi, 
Maria şi Ion, şi începeau să se certe cu o voce piţigăiată: 
Mă, prostule, mă, fire-ai al dracu să fii, de ce întârzii, mă, 
acasă, loane, na, na, na, şi mica păpuşă năvălea asupra 
celeilalte şi îi dădea în cap, spre râsetele oamenilor care se 
înghesuiau să vadă mai rău decât noi, cei mici. La alt teatru 
nu fusesem, iar la cinema iluzia pe care o aveam că e ceva 
real era aşa de mare, că nu aveam o idee foarte clară în ce 
fel un actor e luat şi pus să joace. Acum vedeam cu ochii 
mei cum în vocea acelei doamne începea să strige, răguşit, 
şi pe nas, un bărbat: „Iovarăşi, eu mă ridic aici în numele 
sindicatului şi demasc pe aţâţătorii la un nou război şi 
printre noi pe cei care mai tânjesc după aşa-zisul 
Occident...” „Cum, o întrerupse atunci doamna Sorana 
strigând, vasăzică nici măcar acest merit geografic nu-l mai 
are Occidentul, a devenit «aşa-zis»! He!” 

Şi izbucni într-un râs formidabil pe care însă îl rupse 
brusc şi continuă cu o voce normală: „Nu râdeţi, copii, farsa 
pe care o trăim este a acestui secol, care repede o 
transformă în tragedie!” „Dar eu nu spun că e de râs, 
doamnă Sorana”, zise povestitoarea. „lartă-mă, draga mea, 
ai dreptate! Ni se cere să jucăm într-o piesă în care farsa 
grosolană se îmbină cu fanatismul şi ni se mai cere în plus 
să fim şi sinceri. Săracii copii!” „Sorana, zise atunci acel 
Horia, puţin cam enervat, ai dreptate, dar tu nu mai eşti în 
teatru şi nu ştii că noi toţi cei de faţă acolo vorbim altfel şi 
susţinem ceea ce tu numeşti «farsa pe care o trăim»”. „Ştiu, 
dragă Horia, nu-mi spune!” Şi aici doamna Sorana îşi duse 


mâinile în faţă şi făcu semne aproape deznădăjduite, că ştie 
şi răs-ştie. 

Nu înţelegeam nici despre ce piesă era vorba şi nici cine 
le silea pe aceste doamne să joace în ea. Acel Horia nu se 
lăsă şi o contrazise iar pe doamna Sorana spunând ceva cu 
neputinţă de înţeles, vorbe multe pe care, dacă le ascultai 
multă vreme şi nu te enervau, puteai să adormi liniştit pe 
un scaun fără spetează. Eu însă eram foarte treaz fiindcă 
băgasem de seamă că ori de câte ori domnişoara care era 
atât de elegantă că nu mă puteam uita la ea mai mult de-o 
secundă încerca să spună şi ea ceva, doamna Sorana fie îi 
lua pur şi simplu vorba din gură, fie îi spunea direct: „Nu 
vreau să ascult, draga mea” şi făcea un gest de îndepărtare 
de la sine a acelor lucruri pe care nici măcar nu avea 
curiozitatea să le audă. Iar fata, în loc să se simtă jignită, 
rămânea cu ochii ei limpezi agăţaţi parcă de gesturile şi 
cuvintele celorlalţi, care de asemenea nu-i prea acordau 
atenţie. Atunci începui să mă uit mai îndelung la ea şi 
anume în chiar momentele când voia să vorbească, să-i dau 
de înţeles că eu aş asculta-o mai degrabă pe ea decât pe 
ceilalţi şi dacă vrea, să mi se adreseze mie... Ceea ce ea 
chiar şi făcu, îşi dădu taburetul mai într-o parte, ca din 
întâmplare şi apoi, pândind un moment când gazda ieşi 
pentru că sunase cineva, mă întrebă: „La ce teatru sunteţi 
angajat?” „locmai asta e, îi răspunsei, că eu m-aş lăsa de 
teatru şi aş pleca din Bucureşti, m-aş duce să pun mâna pe- 
un pistol cu aer comprimat şi să găuresc munţii.” 

Curios ce repede îmi şi însuşisem ideile inginerului Dan, 
pe care însă atunci când le exprimam încercând să fac pe 
interesantul în faţa acelei domnişoare eram încă departe de 
a le fi transformat într-o hotărâre definitivă. Ea păru că se 
gândeşte şi îmi răspunse. „Asta e uşor pentru un bărbat, 
dar sper că n-o să părăseşti definitiv teatrul.” „Dacă nu pot 
să joc în piesele care îmi plac mie, degeaba rămân!” Ea 
păru iar că se gândeşte, în timp ce din antreu se auzea 
vocea doamnei Sorana mulţumind nu ştiu cui pentru nu ştiu 


ce servicii. Apoi se întoarse în odaie. Tot atunci se ridică de 
lângă mine fata. „Plecaţi?” o întrebai. „Da, trebuie să mă 
duc.” 

Mă ridicai şi eu cu aerul că a cam venit ora plecării şi 
doamna Sorana ne conduse spre uşă. „La revedere, dragii 
mei, domnule Surupăceanu, când ajungi jos spune-i lui 
Niculae că îl rog să urce până la mine, dacă nu e la vedere, 
strigă-l, că trebuie să fie pe-acolo.” îmi aduc aminte fiecare 
cuvânt spus, ora zilei, şapte fără un sfert, mă uitasem la 
ceasul de la mână în momentul în care mă ridicasem de pe 
taburet, parchetul galben ca lămâia al odăii din care 
ieşisem şi mirosul jachetei şi părului elegantei domnişoare 
pe care o însoţeam. Nu era numai parfumul ei care îmi intra 
în nări, ci şi mirosul stofei curate şi proaspete ţinut în 
garderobă bună, iar fata era o brunetă cu puţin mai mică 
decât mine, cu un picior bronzat care se mişca uşor în felul 
acela aproape de necrezut al pisicilor, deşi statura ei o 
amintea mai degrabă pe aceea a unei iepe de rasă, cu 
gamba alungită şi unduioasă, măsurând parcă singură, de 
la genunchi în jos, un metru. 

Am început să coborâm scările, fiindcă lifturile 
începuseră să fie raţionalizate şi erau folosite doar pentru a 
urca şi în mers m-am ferit s-o ating. Dar ea m-a apucat de 
încheietura mâinii şi mă ţinea astfel, coborând cu grijă, să 
nu alunece pentru că tocmai atunci cineva spăla treptele şi 
palierele, se şi vedea jos trupul unei fete aplecat asupra 
cimentului ud. „Îmi daţi voie, i-am spus eu domnişoarei 
încercând s-o apuc de braţ, să nu cădeţi!” „Nu, nu, mi-a 
răspuns ea, lasă-mă că mă ţin eu de mâna dumitale, mă 
simt mai în siguranţă.” Şi într-adevăr se ţinea bine, aş fi 
putut spune că mâna aceea a ei cu unghiile lăcuite nu avea 
şovăieli, ştia să apuce. 

Eu coboram fără să mă ţin de bara albă a scărilor, atent 
însă la paşii ei, a căror mişcare o urmăream, până am ajuns 
în dreptul fetei care spăla... Aici, această fată 
îngenuncheată se opri din spălat, se redresă pe jumătate să 


ne facă loc să trecem şi în aceeaşi clipă îşi ridică privirea în 
sus. Era Viorica. Asta fu prima ei privire. Apoi veni a doua, 
directă şi lacomă. Se uita la mine. Mă înţelesesem cu ea s-o 
găsesc în odaie, dar pe seară, pe la orele opt; acum era 
şapte. Paşii mei şovăiră, dar nu mă oprii, trecui pe lângă ea, 
mă uitai apoi în urmă. Iu eşti? Parcă mă întreba, dar parcă 
nu era întrebare, ci: el e, băiatul care mi-a plăcut şi mie, 
trece acum pe lângă mine cu alta, fără să mă vadă. O 
vedeam însă foarte bine, şi ochii ei de-atunci prin care 
apăreau şi piereau tot atâtea lumini şi umbre câte puteau 
să-i facă trecerea mea şi a fetei care mă ţinea de 
încheietura braţului, n-am să-i uit vreodată. Uneori scena 
îmi apare cu atâta claritate înainte, văd adică aşa de 
prezenţi frumoşii ei ochi umiliţi de statura mea, privindu-mă 
de jos, întâi scurt, cum te uiţi la oricine, apoi revenind lung 
cum nu te poţi stăpâni s-o faci când cunoşti persoana şi, în 
acest interval, cum se schimbaseră şi culoarea şi lumina din 
ei, devenind crinurii în rotundul lor pupilar, cu alb mult în 
jur, curat şi fără niciun firişor de sânge, sticlind fără să 
clipească, cu licăriri diferite şi care se stingeau una după 
alta, de vinovăţie, curiozitate avidă, reproş, întrebări, încât 
mă abat din drum, caut un loc ascuns sub un tufiş, mă aşez 
jos şi rămân ceasuri întregi cu coatele pe genunchi uitându- 
mă drept înainte ca un orb. În realitate o văd pe Viorica în 
timp ce peste scena de pe scară şi peste pământ începe să 
se lase încet întunericul: nu pot să-mi aduc aminte ce-a mai 
fost după aceea. Ştiu că n-a mai fost nimic, am dus-o pe 
domnişoara cu care eram acasă şi atât, şi am fost tot timpul 
atât de vesel încât, ca atunci când suntem foarte trişti, am 
uitat cu totul de Viorica şi, de atunci, n-am mai văzut-o. Dar 
de ce? Nu reuşesc să-mi explic... 


PARTEA A DOUA 


Ca de obicei drumul pe jos de la combinat până în oraş, 
pe lângă fiorul totdeauna diferit al amintirilor, mi-a adus şi 
de astă dată istovirea fizică de care nu mă pot lipsi de multă 
vreme şi care mă ajută să am un somn normal şi să mă 
trezesc dimineaţa liniştit. Fiindcă îmi dau seama că trebuie 
să dorm bine şi să-mi abat cât pot de mult gândurile, nu 
sunt nici ele o fântână nesecată. 

Dimineaţa la ora zece a venit sora secretarei directorului, 
să-i dau cheia, după ce aseară o găsisem aşteptându-mă ca 
să mă întrebe dacă să-şi despacheteze ca la ea acasă, iar eu 
am plecat să-mi ridic actele şi restul de salariu pe care îl 
mai aveam de încasat de la combinat. Când m-am întors, se 
făcuse ora douăsprezece, la unu jumătate aveam cursă, 
care mă ducea la gară. Fetei îi tremurau încă mâinile pe 
lucruri, mutându-le de colo până colo, de oboseală sau 
poate de emoție, nu-i venea încă să creadă că era adevărat 
că o să aibă de-aici înainte odaia ei şi să facă orice ar vrea 
fără să se mai încurce de familia soră-sii. De bucurie ar fi 
fost în stare să se culce pe loc chiar şi cu mine, în semn nu 
numai de recunoştinţă, dar ca să-şi inaugureze casa. 
Gândul s-a descărcat câteva clipe lungi asupra mea 
asemeni unui curent în scurtcircuit, dar nu s-a ars în mine 


nicio rezistenţă, încât m-am uitat senin la trupul bine făcut 
al fetei care văzut din spate când era aplecată se despica 
asemeni unui pepene. Dintre ziariştii care m-au căutat să 
stea de vorbă cu mine unul singur mi-a stârnit interesul 
prin sinceritatea cu care a căutat pentru mine o soluţie, 
zicându-mi, ca între bărbaţi, că să mă culc cu multe femei. 
Se uita la mine cu simpatie şi spre mirarea mea îmi vorbea 
frumos de ele, deşi în acelaşi timp îmi atrăgea atenţia că 
trebuie să evit cazurile complicate şi dacă nu merge să nu 
ezit să scot bani din buzunar şi să le plătesc. L-am ascultat 
şi în ciuda faptului că n-a trebuit să pun în practică 
recomandarea cu privire la bani, am simţit o plăcere 
ascuţită ca o rană, dar apoi imediat o tristeţe doborâtoare 
m-a năpădit. Ştiu că ea era poate în mine, dar actul acela a 
asmuţit-o parcă asupra mea ca pe un câine flămând şi puţin 
a lipsit să nu-mi lichidez pe loc toate socotelile. De atunci 
mă tem de apropierea unei femei şi nu pentru că mi-e frică, 
ci pentru că aş putea trezi astfel în mine atâţia duşmani 
necunoscuţi... Cine ar putea să-mi spună ce ar deveni alte 
sentimente, teama de pildă, dacă n-ar deveni groază, ura, 
dorinţă ucigaşă, sau iubirea, sminteală şi umilinţă. 

Ce ciudăţenie... Roţile trenului bat sub mine, mă uit pe 
fereastră, mi-am găsit un compartiment gol şi mă bucur că 
aceste plăceri simple mi-au rămas întregi, cum ar fi 
călătoritul cu uitatul pe geam, cu încântarea că pământul 
fuge în urmă, şi copacii şi stâlpii vin unul după altul în timp 
ce întreg peisajul defilează în fund mai încet, dar destul de 
repede ca să-l vezi şi pe el mişcându-se, schimbându-şi 
mereu înfăţişarea. Şi simt că starea mea bună poate să 
dureze ore lungi... 

Bineînţeles că nici nu-mi trecea prin cap să părăsesc casa 
părintească definitiv. Nici n-aveam de ce. „Unde te duci, 
mă?” m-a întrebat tata în seara când le-am spus că a doua 
zi dimineaţa plec cu un inginer undeva în Moldova. N-a 
auzit nici cu cine plec şi nici unde, stătea ca o momâie pe 
patul lui şi al mamei - unul dormea la un cap şi altul la 


celălalt - care era aşa de mare, că începea de la un perete 
şi se oprea la cel opus, iar ca înălţime abia îmi ajungeau mie 
picioarele la duşumea când stăteam pe el, dar lui tata, când 
te uitai la el ai fi zis că e un copil care a îmbătrânit cu păr 
alb în cap şi cu mustăţi. „Ne ducem la poalele unui munte 
cu pistoale d-alea de aer comprimat în mână şi prrr, prrr, 
Prrr, nu ne oprim până nu-l găurim până în partea ailaltă!” 
Şi mi-am însoţit spusele cu râsul meu care părea de astă 
dată şi mai mult să ţâşnească dintr-o comprimare prea 
îndelungată a unei veselii care trăia parcă singură, fără voia 
mea: eee, heee, eee? 

Tata s-a întors spre frati-meu şi i-a spus după ce s-a uitat 
bine la el ca să se convingă că ălălalt copil al lui a rămas 
acelaşi, n-a dat adică nimic peste el: „Ăsta e nebun!”, a zis, 
şi intonaţia glasului lui arăta sinceritatea înţelegătoare 
(eram totuşi şi eu copilul lui), încât aceste cuvinte, cu ceea 
ce nu se spunea în ele, aş putea să zic că sunt printre 
puţinele care mi l-au păstrat în suflet cu rangul de tată, 
eram nebun, dar nu se lepăda de mine, tot era ceva, încât 
veselia mea s-a întețit şi am reizbucnit eee, heee, eee, şi am 
dat şi din picioare. Puteam s-o fac, eram între ai mei!... 

Numai mama asculta totul cu un surâs în colţul gurii, şi 
îmi pregătea bagajul parcă ar fi vrut să spună că ea ştia ce 
e în sufletul meu şi nu zice nimic. Ce poate să-şi dorească 
mai mult o mamă decât să-şi ştie fiul vesel, indiferent unde 
se duce? Şi unde se putea duce ca să fie neliniştită din 
pricina unui astfel de vlăjgan cum eram eu? Rău ar fi fost, 
sau în orice caz ar fi fost semne de întrebare, dacă n-aş fi 
avut o meserie şi m-aş fi dus să învăţ una pe-acolo, singur, 
ieşind de sub ochiul tatălui şi al fratelui mai mare. În timp 
ce aşa... 

„De ce e nebun? zise mama. Parcă dacă mai învaţă o 
meserie o s-o uite pe-ailaltă? Să vrea s-o uite şi n-ar fi în 
stare, aşa o greutate i-a fost până a învăţat să dea cu 
bidineaua peste o tablă!” „Aşa, mamă, am strigat eu, ia-mă 
în balon, să nu-ţi zic şi eu ce greu i-a fost lui tata s-o înveţe 


pe-a lui.” „Pe-atunci avea altă meserie”, pufni mama. Şi spre 
uimirea mea spuse deodată foarte simplu acel lucru care 
până atunci rămăsese pentru mine şi frati-meu un mister, 
cum putuse ea, fată de ţăran bogat, care făcea negustorie 
la Obor şi îşi ridicase aici pe Pantelimon o casă cu două 
odăi, să ia pe cineva care n-are nimic la bază, şi de care să-i 
fie tot ei frică şi să asculte de el ca şi când el ar fi venit cu 
casa, iar mama cu mâinile goale. „lat-tău a avut un 
Magazin, lângă Obor, dar a dat faliment când eraţi voi mici 
de tot”, zise ea. 

După care tăcu în aşa fel, încât înţelesei că tata a fost 
cineva la viaţa lui! Faliment! Ehei! Asta nu e glumă! Nu dă 
faliment unul care vinde cinci şireturi într-un gang lângă 
Piaţa Mare. Pe urmă aflai nu fără să casc ochii că şi tata era 
ţăran şi se cunoştea cu mama înainte de a fi devenit 
bucureşteni şi falimentul lui însemna de fapt pierderea unei 
grădini de zarzavat din satul lui, pe care o vânduse ca să-şi 
deschidă lângă Obor numitul Magazin. Dar cine-l „ruinase” 
de-l silise să-şi lichideze prăvălia? Că, zise mama, s-ar fi 
aşezat în faţa lui peste drum sau chiar alături de el un altul 
cu mijloace mai mari şi că asta n-ar fi fost nimic, însă pur şi 
simplu au venit şi alţii ca el şi numărul unor astfel de 
Magazine a devenit atât de mare, încât socotelile nu s-au 
împlinit şi câştigul a ajuns să fie chiar mai mic decât 
impozitul. 

Tata stătea pe pat şi asculta spusele mamei cu un aer de 
năuceală (să fi fost surpriza că secretul vieţii lui era astfel 
dat pe faţă?) şi numai felul în care îşi ţinea ţigara în gură 
arăta că mama povestea bine şi el nu avea nimic de 
adăugat: o ţinea între buze dreaptă ca un băț şi el însuşi 
stătea băţos, ca totdeauna, probabil cu o încordare 
interioară să pară mai înalt, nu vedeai la el în general acea 
şedere pe care o au alţi oameni, când se odihnesc la ei 
acasă, cu spinarea puţin încovoiată sau cu capul aplecat. 
„De ce nu spui cum a crescut preţul terenurilor, zise el, 
totuşi, văzând că mama se oprise şi ocolise pesemne acest 


amănunt important. După ce-am vândut foarte bine cu de 
două ori mai mult cu cât l-am luat, când am vrut să cumpăr 
altul se scumpiseră de cinci ori.” „De ce n-ai deschis aici?” îl 
întrebai eu fără prea mare interes. Ca să aflu tot de la 
mama că odaia în care ne aflam fusese construită cu acei 
bani. Atunci cine ne spusese nouă că totul era al mamei? 
„Negustoria nu merge oriunde, zise tata încremenit cum 
stătea cu ţigara drept spre uşă, în flanela lui albă încheiat la 
toţi nasturii, numai proştii cred!” 

le-te-te! Mă mai făcea şi prost, după ce se dovedise că 
prostu-ăla fusese el, din moment ce prăvălia pe care o 
vânduse atunci cu de două ori preţul ei, în realitate 
valoarea era de cinci ori mai mare. Şi în loc să-i răspund 
prin cuvinte începui să râd, lucru care îl enervă pe tata şi îl 
făcu să-şi ducă mâna la gură ca să-şi ia ţigara, pesemne ca 
să vorbească mai bine când mi-o răspunde. Dar la el 
cuvintele rămâneau mult îndărătul a ceea ce voia să facă şi 
în loc să-i vorbească gura îi vorbi mâna, care apucă greşit 
ţigara şi îi rupse vârful aprins. Se fripse pe palmă şi 
scrumul îi atinse şi flanela care mirosi imediat în odaie a 
lână arsă. Se scutură pe pantaloni să nu i-i găurească şi pe- 
ăia vreo fărâmă de tutun cu foc şi ţâşni spre mine să mă 
pocnească. Nu voiam să mă despart de el certat, aşa că îl 
lăsai să dea şi el chiar dădu, văzui în aer cureaua de care se 
descinsese cu o singură mişcare şi mă croi cu ea drept în 
cap. Gândul meu fusese bun, dar lovitura mă ustură aşa de 
tare, că un fior de ură începu să curgă liniştit în mine şi 
spusei: „Mai dă! [i-am spus că până fac armată poţi să te 
porţi cu mine ca şi când aş avea şapte ani, n-o să-ţi iau din 
mână cureaua aia a dracului şi să te pun să alergi după ea 
afară pe brânci!” 

Tata se făcu alb, fiindcă îşi dădu şi el seama că nu trebuia 
să dea tocmai acum când plecam. Şi pe urmă ameninţarea 
mea arăta că n-o să uit cum s-a purtat cu mine în ziua când, 
aşa cum îi spusesem, mă voi considera desfăcut de orice 
supunere. Şi scuturai din cap să nu mai simt lovitura, care 


îşi înteţi aşa de tare durerea, că îmi ţâşniră lacrimi din ochi. 
Şi atunci sări mama, iar frati-meu ridică şi el deodată glasul 
şi strigă: „De ce dai în el, tată, că nu-ţi făcu nimic, 
dumneata îl făcuşi prost din senin şi el în loc să se supere, 
râse. De ce dai în el? Dacă s-ar fi supărat ţi-ar fi plăcut? Ce 
e şi cu dumneata de-ţi sare muştarul fără niciun rost, nu te 
uiţi la el că e mare şi într-o zi s-ar putea să-ţi dea un brânci 
aşa cum îl auzişi şi n-o să ai ce să-i mai faci?” „Îl omor cu 
toporul!” spuse tata. „De ce, zise mama cu dispreţ, fiindcă e 
cuminte şi te-ascultă? Asta e răsplata pe care i-o dai tu?” 
„Nu-l ascult că sunt cuminte, spusei eu cu tot sângele 
dogorându-mi în obraji, îl ascult fiindcă m-a făcut şi m-a 
crescut, oricât de neghiob s-ar purta el cu mine.” „Pe mine 
mă faci neghiob? zise tata mai uşurat, acum că mă 
coborâsem şi eu la nivelul lui şi îi răspunsesem aşa cum 
merita. Şi văzând că nu mai răspund: De ce crezi că sunt eu 
neghiob şi tu, care eşti copilul meu, eşti mai deştept?” „Hai, 
zise frati-meu lovindu-mă cu cotul, ieşi pe-afară şi lasă!” 

Ăsta era remediul care se practica pe la noi prin cartier, îl 
ştia toată lumea: am văzut eu că-i aşa, zicea câte unul când 
povestea cine ştie ce discordie rea în familie, mi-am luat 
pălăria şi am ieşit afară. Adică a părăsit terenul uşurând 
stingerea focului. Cel puţin pentru momentul acela, în ce 
mă priveşte, cât am trecut pragul am şi uitat, deşi ştiam că 
în urma mea mama şi frati-meu abia vor începe ei între ei, 
fiindcă niciunul nu băgase de seamă că de fapt tata ştiuse el 
de ce dăduse în mine şi ştiusem şi eu, şi că îi venea greu să 
recunoască... 


II 


„Hai, domnule Surupăceanu, zise inginerul Dan a doua 
zi dimineaţa, când mă văzu aşteptându-l la locul convenit în 
faţa Gării de Nord, ai bani de bilet, sau să-ţi cumpăr eu şi te 
decontezi pe urmă din primul salariu?” 

Îi răspunsei că am, şi un sfert de oră mai târziu ne 
urcarăm în automotorul Pullman Bucureşti-laşi. Nu 
mersesem niciodată în el şi mă aşezai pe banchetă lângă 
geam cercetând totul cu ochii şi cu mâinile. „Ei, zise 
inginerul, ia spune-mi, ce-ai visat azi-noapte? O să facem 
noi treabă amândoi, sau o să ne despărţim repede?” „În 
orice caz, domnule inginer, îi spusei, trebuie să recunoaşteţi 
şi dumneavoastră că n-aţi mai găsit alt fraier care să 
părăsească Bucureştiul şi să plece la mama dracului nici el 
nu ştie unde.” „Aici ai dreptate”, zise inginerul în timp ce 
motoarele începură deodată să duduie mai tare şi se puseră 
apoi în mişcare şi mie îmi veni în aceeaşi clipă să mă închin, 
nu din credinţă, ci din obicei. Lumina zilei, ferită de 
acoperişurile de deasupra liniilor de plecare cât timp 
automotorul stătuse sub ele, izbucni acum în compartiment 
cu soare cu tot şi făcu să ţâşnească şi din mine spre inginer 
un elan de sinceritate pe care nu mi-l putui stăpâni: „M-am 
certat aseară cu tata şi m-a croit peste cap, dar nu din 
pricină că plec, sau dracu ştie de ce, poate că de-aia şi nu 
mi-am dat eu seama, în orice caz am aflat că a fost în 
tinereţea lui negustor şi să vedeţi ce-am visat!” „Spune, mă, 
Surupăcene”, zise inginerul tutuindu-mă în felul acesta 
neaşteptat, lucru care însă nu mă supără, deşi pentru alţii 
aveam eu o vorbă a mea cu care îi corectam oricât ar fi fost 
ei de mai în vârstă decât mine; le ziceam: Domnul 
Surupăceanu, că n-am murit! „Dumneavoastră vă pricepeţi 
la vise?” îl întrebai. „Nu mă pricep, dar spune!” Izbucnii în 
râs şi începui să-i povestesc: „După cearta cu tata am visat 
că plecam undeva, dar se făcea că mă oprisem sub un pâlc 
de salcâmi şi eram cu câinele meu şi am început să scot 
dintr-un sac cutii de zahăr. «Să-ţi desfac cutiile ca să poţi 


lua bucăţile, sau să ţi le las aşa?» l-am întrebat pe câine. 
«Desfă-le, a zis el, că mă doare botul când dau de carton.» 
Atunci a venit o femeie, o doamnă, care mi-a luat de pe 
masă o tabletă de ciocolată. «Vă costă o sută treisprezece 
lei, doamnă», i-am spus eu furios. «Vreau şi-o sticlă de apă 
minerală.» «Vrei dumneata, dar nu se poate.» «Totuşi!» 
«Niciun totuşi!» Atunci câinele meu s-a dus să-i dea el şi am 
rămas trăsnit şi nici gura n-am mai putut s-o deschid de 
trist ce eram, cum mă trădase tocmai el, câinele meu, să nu 
înţeleagă afrontul ce mi se făcuse şi să se ducă fără să se 
gândească, să-i dea acelei doamne sticla!” „Ei, tocmai ca să 
ştergem  afrontul ăla, să-i tragem noi dintr-o sticlă 
adevărată”, zise inginerul şi-mi arătă într-o sacoşă o sticlă 
plină cu ceva care avea culoarea frunzei de vie ruginite. Îi 
desfăcu dopul, scoase un pahar mic de argint dintr-o trusă 
şi turnă; apoi zise, aşa cum se pronunţă o parolă: „Bea şi 
spune cum e!” Nu eram priceput la vinuri, dar ceva tot 
ştiam eu ca să-mi dau seama ce beau. „Domnule inginer, 
zic, ăsta nu e vin care se vinde pe piaţă.” „Închipuie-ţi că mi 
l-a făcut cadou un episcop, zise inginerul, sfinţii părinţi ştiu 
cum să uite de necazurile acestei lumi. Noroc, mă, băiatule, 
şi nu uita şi tu că ai băut cu mine un pahar când ne-a fost 
cel mai bine, adică atunci când nu ne cunoşteam mai deloc 
şi aveam încredere unul în altul!” „Domnule inginer, i-am 
spus, dacă vă duceţi dumneavoastră acolo, care ştiţi atâta 
carte şi aţi putea foarte bine să găsiţi serviciu în Bucureşti, 
de ce să nu mă duc eu, care sper să învăţ ceva?” „Asta în 
orice caz, mi-a răspuns el, îţi garantez eu (şi aici şi-a dus 
mâna la piept) că în mai puţin de un an eşti un om cu 
calificare serioasă şi o să lucrezi tot pe sus, cum îţi place, 
dar nu cu pensula ca nea p... ăla cu care te-am văzut pe 
turla bisericii, ci cu cleştele patent în mână şi cu carnetul de 
electrician în buzunar.” „Eee, heee, eee!” am făcut eu când 
am auzit cum i-a spus el lui săracu nea meşterul meu, cu 
care petrecusem ceva ani pe acoperişuri; niciodată nu mi-ar 
fi trecut prin cap să-i spun astfel. 


În orice caz, mi se ştergea din minte parcă cu viteza cu 
care mă îndepărtam de Bucureşti şi alergam peste 
câmpurile verzi galbene de porumburi. Dar el se micşora în 
sufletul meu nu numai din pricina săracei lui meserii care îl 
făcea pe acest inginer să-i spună nea p..., ci şi pentru că îmi 
apărea nemişcat într-o lume care nu ştia ce e mişcarea. În 
timp ce eu zburam cu o viteză ameţitoare spre o lume care 
nu exista încă şi trebuia s-o facem noi acolo la poalele acelui 
munte, sau poate chiar sub munte, sau poate chiar 
deasupra muntelui, sau poate chiar suspendată de vârfurile 
a doi munţi, pe piloni nemaivăzuţi, cine putea să ştie ce-o să 
iasă? Şi primul om care mă ducea acolo avea pentru mine şi 
acea căldură pe care o avusese meşterul, dar avea şi ceva 
în plus care mă făcuse să-l urmez, ceva care te făcea să baţi 
din picioare pe loc de nerăbdare să te duci unde e el, aşa 
cum baţi din picioare acasă când trebuie să te duci la un 
bal: acolo e ce e, acolo e totul, dacă nu te duci acolo eşti pe 
dinafară şi pe dinafară o să rămâi toată viaţa. Ce? Era de 
vârsta mea, cu toate că părea să fie trecut de treizeci de 
ani, în timp ce pe meşterul meu îl simţeam departe de mine 
nu cu zece, cincisprezece şi nici cu treizeci, cu cât era în 
realitate, ci cu şaizeci. Şi încă: autoritatea pe care o 
simţeam că o are asupra mea nu venea nici din gândul meu 
că trebuie s-o aibă, fiindcă e inginer, cum gândeam despre 
tata fiindcă mi-era tată, sau despre meşter fiindcă era mai 
bătrân şi cunoştea ce e de bine şi ce e de rău în purtarea 
cuiva pe lume; dimpotrivă, mă bucuram că le învăţasem 
solid pe-astea şi la anii mei, cu şapte clase primare, cu 
meseria aceea aşa cum era ea şi cu ceea ce ştiam despre 
cum trebuie să se prezinte un om în viaţă, puteam să zic că 
nu-i trecusem degeaba. În acelaşi timp însă simţeam că nu 
ştiam ce o să se întâmple cu veselia şi credinţa mea că totul 
e bine după ce aveam să ajung să nu-l mai ascult pe tata 
fiindcă nu merita, şi ce avea să se întâmple atunci când 
nimeni n-avea să mă mai împiedice să nu-i dau brânci, aşa 
cum bine prevestise frati-meu şi când aveam să mă despart 


de meşter şi n-o să mai am nevoie nici de autoritatea lui 
blândă, cu care îmi plăcea să mă joc fiindcă îmi plăcea să 
mă cred mereu mic. Or, tocmai asta părea să fie inginerul, 
omul unei noi autorităţi în care intra parcă şi aceea a tatălui 
şi fratelui meu şi a meşterului şi care mă liniştea total în 
privinţa viitorului, pe care însă nici tata şi nici meşterul nu 
erau în stare s-o facă. 

„Eu n-aştept numai asta din partea dumneavoastră, 
domnule inginer, i-am spus, nu un an, cum ziceţi, ci trei ani 
pot să am răbdare să învăţ...” „Deocamdată calificarea, 
celelalte or să-ţi vină de la sine, ai să vezi”, zise inginerul cu 
un glas care nu voia nici să se ferească pe el să înţeleagă ce 
aveam eu să-i spun, nici să mă împiedice pe mine să 
vorbesc, deşi aşa părea, că vrusese prin răspunsul lui şi una 
şi alta. „loată chestia, i-am spus, venind acum cu idei 
împlântate în mine de la doamna Sorana, e cum poţi să 
rămâi om!” „Mai depinde şi de om, zise inginerul. Tu, am 
impresia că ai să poţi să ajungi şi să rămâi, dar mai depinde 
şi de condiţii. Or, tocmai asta vrem noi să schimbăm, 
condiţiile, dar nu noi, ci noi toţi împreună. Noi ne creăm pe 
noi”, zise inginerul arătându-se pe sine, cu înţelesul că 
acest gest era valabil pentru întreaga omenire. „Domnule 
inginer, strigai, un tată care n-are autoritate asupra mea 
decât fiindcă vreau eu, cum devine asta din punct de vedere 
cum spuneţi dumneavoastră? Fiindcă a dat el faliment 
odată şi n-a fost capabil să fie negustor!” „Îl băgăm în 
comerţul de stat”, spuse inginerul fără clipire, iar eu răcnii: 
„Eee, heee, eee!” „N-o lua şi tu chiar aşa, zise inginerul, ia- 
o într-un sens mai general, în cazul tău particular e 
suficient dacă nu veţi fi siliţi să trăiţi împreună, ceea ce 
trebuie să recunoşti şi tu că dacă mulţi pe lume ar putea 
pur şi simplu să se separe de condiţiile lor de existenţă 
tragice, s-ar ridica cel puţin jumătate din greutatea care 
apasă pe spinarea oamenilor în prezent.” 

Nu ştiam cum să-l aduc la ceea ce mă interesa pe mine şi 
cu cât vorbeam mai mult, cu atât mi-era mai greu. „În fond, 


zise el fără veste, punând parcă deodată mâna pe mine, tu 
vrei alt tată, eşti un băiat bun, şi nenorocul tău e că 
gândeşti aşa la nouăsprezece ani în loc să gândeşti la 
patruzeci. Prin asta nu vreau să spun că eşti bătrân la 
minte, ci că îţi dai seama de ceva de care ar fi trebuit să-ţi 
dai mai târziu, când suntem destul de puternici ca să ne 
privim singuri soarta în faţă! Ai înţeles?” „Nu”, i-am 
răspuns. „Mi-e greu să-ţi explic că deşi zic că eşti un băiat 
bun, vrei alt tată, când ar trebui să spun că eşti bun doar în 
aparenţă. În realitate eşti chiar bun şi ţi-au rămas 
necheltuite sentimentele de devotament faţă de familia ta. 
Nu-i nimic, o să te însori şi o să dai tu băieţilor tăi ce n-a 
fost în stare să-ţi dea ţie taică-tău!” „Şi nu credeţi că s-ar 
putea întâmpla ca fiii mei să nu merite?” „Ba cum dracu să 
nu cred, zise inginerul, dar de ce să te apuci să iei avans 
când s-ar putea foarte bine ca ei să merite? Să nu iei 
niciodată avans!” „Dumneavoastră aveţi copii, sunteţi 
căsătorit?” l-am întrebat, fiindcă trecuse cu răspunsul lui 
pe-acolo pe unde m-aşteptasem de la el să treacă, îmi 
plăcuse ce-mi spusese şi aş fi dorit acum să-l ştiu căsătorit, 
iubindu-şi soţia şi având şi copii. El însă făcu he! în genul 
doamnei Sorana şi râse pocnindu-mă solid peste umeri: 
„Sigur că sunt căsătorit şi am şi doi copii, dar asta n-are 
nicio importanţă, mă, Surupăcene, poţi să ajungi om şi să 
rămâi şi fără asta. Şi apoi parcă m-ar fi trezit dintr-o 
amorţire: La ce te gândeşti?” Am scuturat din cap, dar într- 
adevăr clipind des ca şi când aş fi fost surprins cu mintea 
călătorind în timp ce în faţa lui m-aş fi prefăcut că îl ascult; 
i-am zâmbit şi i-am răspuns că nu mă gândesc la nimic, că 
îmi pare bine că mă duc unde mă duc şi că... nimic, asta era 
tot, ce putea să mai fie? în realitate îmi bătea inima foarte 
tare, începeam să ţin la el foarte tare şi îmi spuneam că 
dacă unde mă duce n-o să mai am ocazia să stau cueel 
atâtea ore, cele pe care le petreceam acuma împreună îmi 
vor fi neşterse toată viaţa, chiar dacă mai târziu, printre 


atâţia alţii câţi aveam să fim acolo, ar fi ajuns să nu mai mă 
recunoască... 


III 


Am ajuns într-adevăr la poalele munţilor, dar munţii 
rămâneau mereu în depărtare, cu toate că mergeam spre ei 
de aproape o oră, cu un tren mic cu care am schimbat la 
Iaşi Pullmanul, apoi cu un autobuz. Ne-am oprit într-un sat 
şi ne-am dat jos. Eram de fapt tot la câmpie, cu toate că 
munţii, rămânând îndepărtați, dacă te uitai mai mult la ei le 
vedeai culoarea verde-albastră a brazilor şi văile fumurii, 
care se formau între crestele lor roşcate. 

Din hodorogeala autobuzului am căzut într-o linişte în 
care cântecul unui cocoş îţi spărgea urechile. „Hai, 
Surupăcene, zise inginerul, cu micul lui geamantan în 
mână, luând-o înainte, ia uite ce frumos e pe-aici... Ăsta e 
un sat cu ţărani care mai poartă plete, ca pe vremea lui 
Ştefan cel Mare, ia uită-te la ăla care trece cu mânzatul de 
funie!” Ăla părea însă vechi ca de pe vremea lui Dragoş- 
Vodă, aşa îmbrăcăminte aiurită avea, şi căciulă în cap în plin 
soare de august, ai fi zis că nu şi-o scoate niciodată, nici 
măcar la masă... De necrezut mi se păru când îl auzii 
vorbind româneşte cu inginerul, adică într-o limbă de azi, 
aţi venit iar pe la noi, da, am venit, mă angajaţi şi pe mine, 
te angajăm, când începeţi, curând, chestii d-astea... „Da' 
fetele lor tot aşa sunt, domnule inginer?” „Văd eu că ţi-e 
gândul tot la fete”, zise inginerul vesel şi el în timp ce se 
abătea din drum şi intra într-o curte. Ne ieşi înainte un fel 
de funcţionar care ne conduse în casă şi inginerul îi spuse: 
„Angajează-l pe tovarăşul Surupăceanu şi dă-i în primire o 


echipă. Fă-i rost unde să doarmă. Eu mă duc pe la Sfat să 
vedem cum stăm cu mâna calificată, ce-a făcut preşedintele, 
mi-a găsit câţi dulgheri i-am spus?” „Cred că ne-au găsit 
mai mulţi decât avem nevoie, sunt gata să înceapă, vă 
aşteaptă de trei zile cu teslele şi ferăstraiele în mână pe- 
acolo pe lângă Sfat, stau tolăniţi alături în luncă.” „Perfect”, 
zise inginerul şi ieşi lăsându-şi geamantanul în odaia de 
alături, unde se instalase. Era casa unui chiabur al satului, 
care fusese rechiziţionată. 

Funcţionarul mi-a găsit o cameră la un alt ţăran de acest 
tip şi primele zile s-au topit în aşteptare. Bineînţeles că am 
bănuit de la început că ideea cu pistolul cu aer comprimat 
care să pârâie în burta muntelui era doar o vorbă cu tâlc şi 
nu una care să mă întâmpine acolo asurzindu-mi urechile, 
abia a treia sau a patra zi am văzut că intră în sat un 
camion care trage undeva într-o poiană şi din el se dă jos un 
şofer care întreabă de mine. „Eu sunt”, i-am spus. „Adu-ţi 
echipa şi descărcaţi materialul.” M-am uitat să văd despre 
ce era vorba: era hârtie gudronată. Am dat-o jos şi am 
aşezat-o cu ţăranii mei în grămezi. Pe urmă camionul a 
plecat şi am mai aşteptat degeaba o zi când a venit iar un 
camion, tot cu hârtie de-asta. Au început apoi să vină mai 
des alte camioane, cu alte materiale, a apărut un specialist 
care a marcat terenul şi satul s-a umplut de tot felul de 
oameni. Construiam barăci, magazii pentru depozite, 
birouri din plăci prefabricate, cu geamuri şi uşi... Nici nu 
ştiu cum m-am pomenit şef, nu pentru că inginerul mă 
numise, ci fiindcă mă pricepeam fără să fi învăţat vreodată, 
dădeau ordine şi mi se auzea gura peste tot şi de unde la 
început trebuise să mă stăpânesc să nu se vadă că îmi 
plăcea cum indicaţiile mele se transformau în fapte, cum 
omul se punea în mişcare sub ochii mei şi terenul se 
modifica, mai pe urmă această plăcere a pierit şi nu mă mai 
mulţumeam să văd că oamenii se mişcă, acum voiam să se 
mişte mai repede, fiindcă îmi dădeam seama că această 
construcţie nu însemna încă nimic, abia după terminarea ei 


avea să se vadă care erau planurile inginerului. „Ce-o să se 
facă aici, domnule inginer”, îl întrebam sub o formă sau alta 
când aveam ocazia să-l văd venind pe la noi. Prinsese 
obiceiul ca drept răspuns să facă doar aşa, un gest cu 
degetul, care cuprindea un foarte mare teren, cât ţinea 
zarea de-acolo de la marginea satului, două treimi din cât 
vedeai cu ochii. A treia treime, satul propriu-zis, era inclusă 
şi ea cu un semn din toată palma, adică după aceea, mai 
târziu, îi vine rândul şi satului şi reteza aerul energic, adică 
totul va dispărea, tot ce se vede va fi ras. După care ducea 
un deget la gură în semn că nu trebuie vorbit cu nimeni 
despre asta. „lese scandal cu urmaşii lui Ştefan cel Mare, 
mi-a spus el de la bun început. Dacă se află înseamnă că tu 
le-ai spus; fii atent!” 

Numai că urmaşii ăştia nu numai că ştiau totul, ci şi ceva 
în plus faţă de mine, şi anume că în locul satului lor va fi un 
oraş şi că pe terenul acela misterios dinspre răsărit se vor 
ridica fabrici, care vor face nu ştiu ce cu sarea din munţi, o 
să fie adusă de-acolo prin tuburi topită în apă fierbinte şi 
apa aia o să încălzească şi oraşul prin ţevi, să faci baie în 
pielea goală pe gerul Bobotezei. „Nu-i aşa, dom şef?” mă 
întreba câte unul după ce îşi termina în felul ăsta 
pălăvrăgeala, care nu se potrivea câtuşi de puţin cu pletele 
lui strămoşeşti. „Aşa o fi! răspundeam, din moment ce 
dumneata ştii ce nu ştim noi, ce mai întrebi? Mai bine i-ai da 
înainte cu acoperişul ăla, că ne-apucă gerul Bobotezei cu el 
neterminat şi n-o să mai poţi să faci baie în pielea goală. Nu 
ştiam că pe-aici se face baie îmbrăcat.” 

Râdeau. "Ţăranii nu se deosebesc de bucureşteni decât 
prin haine, au aceiaşi ochi rotunzi care se uită drept la tine 
mincinoşi când vor să nu-ţi spună ce gândesc şi aceeaşi 
hoţie în glumă, când nu ştii dacă se ia pe el la vale când face 
pe-ăl care nu înţelege sau te ia pe tine. Ca şi bucureşteanul 
de la mine din cartier, nu cel de pe Calea Victoriei. „lertaţi- 
ne, zise, că noi nu pricepem, cu mintea noastră cea 
proastă.” Ei, când spune vorbele astea, e chiar prost şi eu 


când auzeam pe câte unul aşa, i-o tăiam fără niciun respect: 
„Lasă-te dumneata de chestii de-astea de pe vremea lui 
Papură-Vodă şi Ion Creangă şi pune mâna pe blană, că nu 
eşti nici atât de deştept pe cât te crezi şi nici atât de prost 
pe cât vreai să mă faci pe mine să te cred. Munceşte cu 
toată capacitatea, dacă vrei să ne mai vedem la faţă, că n- 
am făcut nuntă împreună, să ne fie aşa de greu să ne 
despărţim.” Eram din ce în ce mai poruncitor şi mă miram 
când îi vedeam că, în loc să mă saboteze, parcă chiar mă 
ajutau. „Aşa, dorn şef, mă aproba de obicei chiar câte unul 
dintre ei care era şi cel mai bun şi căruia pesemne nu-i 
plăcea că munca lui era plătită la fel cu a altora nu atât de 
dibaci ca el, nu-i slăbiţi deloc, că ăştia sunt în stare să-i 
apuce primăvara ca să câştige pe degeaba banii poporului.” 

Nici nu putea fi vorba, am terminat barăcile pe la 
sfârşitul lui septembrie, puteau să doarmă în ele sute de 
oameni, care de altfel le şi umplură în câteva zile. Şi într-o 
dimineaţă iată că auzii într-adevăr pârâitul unui pistol cu 
aer comprimat şi văzui primul grup electrogen care îl 
alimenta. Terenul avea pietriş la suprafaţă, o jumătate de 
palmă, pământ nearabil, dur dedesubt, ales poate şi pentru 
asta, scrâşnea piatra sedimentată şi ieşeau scântei de sub 
tăişul  târnăcopului. Curgea sudoarea pe tâmplele 
oamenilor. Mă grăbii într-acolo să văd. Era un băiat scund 
care îl ţinea în mână, dar cu umeri musculoşi, îmbrăcat într- 
o salopetă neagră. Nu numai eu venisem să mă uit, avea 
poate toată lumea impresia că dacă ceea ce urma să se 
ridice peste aceste locuri era ceva neobişnuit, care avea să 
le schimbe din temelii viaţa, temelia aceea numai aşa putea 
fi săpată, cu ajutorul unor astfel de instrumente 
neobişnuite, dintre care unul îşi şi făcea auzit pârâitul lui de 
început. Curând mai veniră vreo trei şi toate continuară în 
acelaşi loc. Îmi închipuiam că în zilele următoare o să se 
umple câmpul cu ele şi mă dusei la inginer care în această 
zi era şi el acolo. „Ei, i-am zis, acuma îmi daţi şi mie unul de- 
astea? N-are importanţă că nu e în burta unui munte, e la 


LIA 


picioarele lui, merge şi-aşa!” „Ştii ce-o să fie aici? zise el, ca 
şi când nu m-ar fi auzit, dar cu un glas care îmi cerea să 
deschid urechile, fiindcă ceea ce avea să urmeze mă 
atingea direct, şi de felul cum voi înţelege spusele lui atârnă 
şi hotărârea pe care urma s-o ia în privinţa mea; adică, ştii 
ce te-aşteaptă pe tine în viitor în legătură cu ceea ce ai 
văzut că începe aici? Lasă figura cu pistolul cu aer 
comprimat, că nu pentru munca asta te-am adus din 
Bucureşti şi te-am luat cu mine în tren, să vii aici să te joci. 
Aici, continuă el, o să fie o uzină electrică pe care trebuie s- 
o construim de urgenţă înainte să ne punem planurile în 
aplicare, sau în orice caz cu precădere, pentru raţiuni pe 
care nu e cazul să ţi le spun, fiindcă înţelegi şi singur: uzina 
electrică înseamnă lumină şi energie, n-o să utilizăm 
grupuri electrogene scumpe pentru un şantier aşa cât o să 
fie ăsta, încât: adio, Surupăcene, şi nu mă uita, şefi de 
brigadă găsesc câţi vreau eu, dar electricieni gata pentru 
ziua când uzina o să înceapă să-mi dea curent nu prea am, 
e mare căutare în branşa asta, aşa că peste câteva zile 
plecarea la D., la şcoala de calificare: să-mi scrii de-acolo şi 
să-mi spui cum îţi merge capul.” 

Lăsă să treacă o pauză în care timp se deplasă într-o 
direcţie spre ceva care îi atrăsese atenţia şi începu să strige 
că nu se făcea bine ceea ce era acolo, apoi se întoarse spre 
mine şi îmi mai spuse: „În UTM te-ai înscris?” „Nu!” îi 
răspunsei. „N-a venit nimeni să-ţi ceară?” „Nu!” „Nu-i 
nimic, o să te înscrii acolo, bagă de seamă să nu cumva ca în 
loc să începi prin a învăţa, să vii să-mi spui că te-ai luat la 
ceartă cine ştie cu cine şi te-au dat afară de la cursuri. Nu 
ăsta e scopul. Orice altceva ce ţi se va cere să faci, să nu 
discuţi cât timp n-ai carnetul de electrician în buzunar. 
Restul nu contează.” Mi s-a părut mie că spusele lui au un 
punct care nu era prea limpede, dar nu l-am mai întrebat 
nimic, fiindcă în linii mari înţelesesem: că un carnet de 
calificare merita totul şi că înainte de orice, adică înainte de 
pildă de a încerca să înţeleg de ce trebuia să mă înscriu 


neapărat în UTM, sau mai bine zis de ce nu trebuia să zic 
nimic când vor veni la mine să mă înscrie, trebuie să mă 
gândesc că scopul meu era să mă calific şi că lucrurile 
acestea se legau strâns între ele, şi nu era de nasul meu să 
stau să le discut: erau, în orice caz, gata discutate de alţii şi 
ce mă interesa pe mine? Să-mi câştig ceea ce nu mi se va 
mai putea lua dacă învăţam, sau să-mi pierd situaţia pentru 
ceva care, la urma urmei ştiau ei mai bine de ce îl 
înfiinţaseră, adică pentru acest UTM? 


IV 


N aş fi crezut vreodată că învățatul poate să-ţi facă o 
plăcere aşa de mare, păstram mai degrabă în minte de 
când eram mic, de la şcoala primară, ideea că un fel de 
apăsare fără nume ţi se aşază pe creier şi ţi-l gâdilă cu 
toate că ochii îţi rămâneau deschişi, un somn total te 
cuprindea şi cădeai în el ca într-o apă caldă... Să dormi... Să 
te scufunzi în uitare, în timp ce glasul învățătorului plutea 
pe deasupra ca o chemare la care trebuia să răspunzi... 

Păstram temerea că şi acum, la nouăsprezece ani, o să 
păţesc la fel, uitând că mai pe urmă am învăţat bine în 
clasele a cincea, a şasea şi a şaptea, în special la 
matematică şi geometrie, când ştiam să extrag o rădăcină 
pătrată şi chiar să rezolv ecuaţii de gradul. Întâi, lucru care 
nu fusese obligatoriu pentru toţi, ne arătase învățătorul 
numai pentru noi, cei mai buni din clasă şi eu învăţasem. Ce 
bine îmi prindeau acum toate acestea şi ce uşor mi se părea 
nu numai să memorez, ci şi să înţeleg perfect toate legile 
care ni se predau despre electricitate. Eram de altfel 
singurul dintre cursanţi care aveam cunoştinţele necesare 


asimilării integrale a lecţiilor, fiindcă unii nu mai ştiau nici 
să facă o înmulţire cu zecimale, dacă ştiuseră vreodată, 
darmite să înţeleagă legea lui Ohm. Când profesorul a 
enunţat-o pentru întâia oară s-a aşternut o tăcere ca de 
gheaţă asupra clasei şi parcă pentru a-şi feri creierii ca nu 
cumva să se uite el în ele şi să vadă în ce beznă zac, toţi se 
uitau în jos ferindu-şi ochii, aceste ferestre care îi puteau da 
de gol. Numai eu m-am uitat la el liniştit fiindcă citisem 
înainte în manual, şi pentru mine această lege mi se părea 
cel mai uşor de înţeles lucru, că intensitatea curentului 
staționar care trece printr-un conductor metalic este 
proporţională cu tensiunea electrică aplicată la capetele 
conductorului şi invers proporţională cu rezistenţa electrică 
a acestuia. Ciudăţenia e că, prin meritul maiştrilor şi 
profesorilor şi mai ales prin aplicaţii practice, până la urmă 
începea să înțeleagă şi majoritatea, fiindcă îţi arătau 
conductorul să-l vezi şi îţi experimentau clar cu aparatele, 
până se pricepea nu atât teoria, ca o formulă care trebuia 
învățată papagaliceşte pe dinafară, ci consecinţele ei în 
construcţia şi întreţinerea unei instalaţii. În orice caz, se 
obişnuiau cu ea, cu electricitatea, chiar dacă n-o înțelegeau 
încă. Unul dintre noi, de pildă, demontă într-o zi foarte 
rapid comutatorul de lângă uşă şi cunoscând puterea 
reţelei puse două degete direct pe sârme. Aştepta astfel la 
uşă cu aerul că stă şi el acolo că a venit mai devreme, şi „Ce 
mai faci cutare, noroc”, şi întindea mina... Celălalt i-o lua şi 
în aceeaşi clipă cădea jos scoțând un urlet... Şi repetă 
figura ţinând în mână clanţa uşii închise. De astă dată 
urletul se auzea de-afară... Până când îl luă maistrul la rost 
şi îi arătă că nu-şi dă seama ce face, explicându-i încă o dată 
noţiunea de masă, care dacă s-ar forma cu el chiar şi de la o 
sonerie al cărei curent nici nu-l simţi la mână de slab ce e, 
poţi să mori acolo agăţat de câteva firişoare subţiri cât firul 
de păr... 

Locuiam într-o casă cu o curte, cu patru odăi mari, din 
care administraţia şcolii scosese tot ce avusese odată 


proprietarul, în afară de masa de bucătărie şi câteva 
dulapuri şi adusese cam câte şase paturi suprapuse în 
fiecare odaie. Mâncarea ne-o căram singuri în marmite din 
altă casă, unde se gătea şi pentru alţii şi era îngrozitor cu 
apa care nu curgea decât câteva ore pe zi şi nu atunci când 
eram noi acolo şi totdeauna era o problemă spălatul veselei, 
pentru echipa de serviciu care trebuia să ajute femeile la 
strânsul mesei. Dar chiar şi când curgea, duminica, 
rămâneam câteodată cu săpunul pe faţă, raşi pe jumătate, 
sau cu capul plin de clăbuc sub robinetele care începeau să 
fâsâie. Alergam pe la acei vecini care aveau cişmele şi 
începeam să pompăm nu totdeauna cu succes, fiindcă aici şi 
cişmelele aveau un debit limitat... În general istoria apei în 
acest oraş ne aducea, seara aşa pe lună, când ieşeam şi noi 
la plimbare, amestecat cu mirosul de tei şi nişte adieri 
oarecum împuţite care te făceau să nu mai fii sigur când te 
izbea parfumul florilor dacă nu va fi urmat imediat şi de alt 
parfum şi să-ţi fereşti respiraţia când fără voia ta ţi se umfla 
pieptul... Uneori discutam pe tema asta şi cădeam de acord 
că în cazul în care făceai cunoştinţă cu o fată nu trebuia 
riscat să-i spui că îţi place de ea într-o astfel de plimbare, 
trebuia dusă dracului undeva în afara oraşului, pe-un răzor 
sau o potecă de ţară şi acolo făcută declaraţia respectivă. 
Alţii spuneau că în principiu ideea e valabilă dacă e vorba 
de-o fată străină de oraş, dar că pe una născută şi crescută 
aici n-o deranjează, probabil că nu-şi mai dă seama... Şi 
porniţi pe panta asta unii descopereau tot felul de idioţenii 
de pe unde citiseră, sau auziseră, că în Coreea, de pildă, i-a 
spus lui o soră de spital care a fost într-o echipă în timpul 
războiului, că acolo e peste tot aşa şi la ţară şi la oraş, dar 
în mod planificat, ca îngrăşăminte pentru culturi, stârnind 
protestele celor cu ficatul sensibil, prin amănuntele pe care 
le dădea... Şi că şi în China e la fel... „lăceţi, bă, odată din 
gură, se auzea atunci glasul cuiva, ridicându-se furios din 
nu se ştie care pat. Sunteţi nebuni, altceva nu mai aveţi ce 
discuta?” Dacă n-am îi, ştiut că niciunul dintre noi n-a fost 


crescut nici în puf şi nici cu căruciorul, am fi crezut că ăsta, 
de pildă, era altfel de specimen. Aşa, trebuia să constatăm 
miraţi că unii nu suportau nu numai discuţii de acest fel, 
dar nici altele mult mai inofensive, la masă, de pildă, 
sorbecăitul altora, sau plescăitul din limbă, sau clefăitul 
cine ştie cui... îl vedeai că se uită cu ură la el, pune lingura 
deoparte şi se ridică de la masă; şi-i spunea vecinului tare: 
„Păstrează-mi şi mie farfuria, că eu aştept în dormitor până 
termină nesimţitul ăsta cu clefăitul ca să pot pe urmă să 
mănânc şi eu...” 

În acest timp m-am împrietenit cu unul care pe urmă s-a 
îndepărtat de mine lăsându-mă deodată să descopăr că 
mulţi dintre noi aveau de pe acum o gândire nenaturală, cu 
toate că de pildă nu s-ar fi putut spune că învăţătura prea 
multă de carte ne-ar fi falsificat-o sau viaţa noastră din 
familie, complicată, ne-ar fi influenţat-o în cei şapte ani de 
acasă. Era un băiat bălan, cu nişte ochi care aveau darul să 
se lipească de sufletul tău de la prima încrucişare de 
priviri... într-o zi mă pomenesc cu el că se ridică din banca 
lui, se întinde spre mine şi îmi pune pe scobitura pupitrului 
un foarte frumos creion Castel tăiat puţin la cap şi pe locul 
tăieturii scris un nume: A. Petrică. Era numele lui, îl chema 
Aanei Petre. „Mulţumesc, mă, Petrică, i-am spus, dar ce, tu 
ai mai multe?” „[i-l dau aşa, ca amintire”, mi-a şoptit el. 
„Dar ce, zic, ne părăseşti, după câte ştiu eu o să lucrăm 
după calificare împreună la Şar, de-acolo vii şi tu! Sau te 
pomeneşti că o să tragi chiulul şi te angajezi în altă parte. 
Nu ştiu dacă o să te repartizeze!” El se uita la mine fără să 
clipească şi aş putea să spun că îmi asculta glasul cum ar fi 
ascultat o muzică, aşa de contemplativ mă privea. Ca elev 
era printre cei şapte-opt care promiteau să se califice în 
cele mai bune condiţii, iar ca utemist, în timpul alegerilor se 
făcu galben în banca lui când un ins de la raion îi strigă 
numele cu al meu şi cu încă al unuia să facem parte din 
birou. Asta mă miră cu atât mai mult cu cât fuseserăm deja 
anunţaţi, nu era o noutate ce auzeam,. „Ce e, Petrică, îi 


şoptii, te-ai răzgândit? Iau eu cuvântul şi spun că n-o să poţi 
face faţă sarcinilor şi propunem pe altcineva.” S-a uitat la 
mine cu privirea mare: era adevărat, glumeam pe chestia 
asta?! Nu mă bucuram că am fost ales acolo?! Am înţeles 
imediat că într-adevăr trebuia să renunţ, când era vorba de 
UTM, la felul meu de a fi şi am şi renunţat pe loc şi am 
început să mă uit şi eu atent spre prezidiu. Şi a fost cu atât 
mai nimerit cu cât pe urmă am fost ales secretar şi Petrică 
se uita la mine topit, parcă mi-ar fi spus: vezi, dacă nu te 
avertizam eu la timp, cine ştie ce-ai fi făcut, poate chiar ai fi 
râs şi ar fi fost o nenorocire. De fapt ţinea parcă atât de 
mult la mine, încât aveam impresia netă că fericirea lui ar fi 
să ajung eu într-o zi să gândesc ca el şi să fac eu în locul lui 
ce-ar vrea el să facă şi nu poate. Dar ce anume? Şi de ce nu 
făcea el pur şi simplu şi îşi punea în felul ăsta foarte ciudat 
speranţa în mine? De ce, adică, nu putea? 

Era adevărat că nu ştia, de pildă, să spună clar ce gândea 
când i se întâmpla să fie nevoie să ia cuvântul, se bâlbâia 
complet, se făcea gălăgie în adunare, nimeni nu-l mai 
asculta şi părăsea tribuna exact parcă în acel moment când 
Chiar dacă ai fi dat un premiu ca să spună cineva ce-a 
înţeles din cuvântarea lui şi tot n-ai fi găsit unul... Era apoi 
adevărat că le cam încurca chiar şi când nu era vorba să 
susţină o problemă prin luare la cuvânt... După cum tot 
adevărat era că nici hârtiile, procesele verbale, nu ştia nici 
să le întocmească şi nici să le ţină în ordine... Dar era tot 
atât de adevărat că în cadrul biroului nu se mai bâlbâia 
nicidecum şi, ca o surpriză, vorbea parcă chiar mai bine 
decât noi... încurcăturile lui nu erau chiar atât de fără sens, 
ştia adică ce face, vedeam bine că în felul ăsta nu-l puteai 
trage la răspundere şi că la urma urmei lucrurile acelea în 
discuţie nici nu prea meritau să învinuieşti cu ele pe-un 
om... În orice caz, simţeam fără să mă gândesc prea mult 
de ce, că fără el nicio şedinţă nu mi se părea în ordine, îmi 
lipsea prezenţa lui care mă făcea să vorbesc eu bine în locul 
lui, să ţin eu descurcate sarcinile care ni se trasau de la 


raion, să întocmesc eu procesele verbale... Celălalt membru 
din birou, pe care îl chema Dămăceanu lie, era, spre 
deosebire de Petrică, un ins care ştia să vorbească. Tat-său 
era ţăran ceferist, fochist sau aşa ceva. Dar şi ăsta vorbea 
puţin şi era tot timpul posomorât de parcă tocmai atunci cu 
o jumătate de oră înainte ar fi întâlnit sau descoperit nişte 
duşmani ai organizaţiei UTM şi acum aştepta să i se dea 
cuvântul şi să-i demaşte. Dar nu se grăbea şi uneori amâna 
această operaţiune pe altă dată, în special când eram 
convocați la şedinţe unite de către oraş. Cuvântul lui se 
compunea din afirmaţii scurte şi răstite: „lovarăşi, să 
aplicăm linia partidului!” Sau din întrebări care tăiau nodul 
gordian: „Care e problema, tovarăşi, s-o aud şi eu, 
răspicat.” Dădea în felul ăsta de înţeles că dacă problema se 
va formula în mod special pentru urechea lui, se va vedea 
imediat cum iese la iveală şi soluţia. Sau prin acele şedinţe 
mari cu profesori şi studenţi când nu ştiu pe cine viza el 
când se ridica şi spunea: „lovarăşi, eu mă cobor de pe 
locomotivă!” 

Fapt e că pe zi ce trecea Petrică al meu, care îmi dăduse 
acel creion şi mă făcuse să simt în el primul prieten de când 
părăsisem Bucureştiul, rămânea tot mai pierdut uitându-se 
la Dămăceanu, întâi de la masa prezidiului când îl vedea 
vorbind şi apoi din ce în ce mai mult şi în restul timpului, 
evitându-mă pe mine pe măsură ce îi acorda lui o tot mai 
mare atenţie. Iar în ziua când răceala lui atinse cel mai înalt 
punct, când abia mă mai vedea şi mă recunoştea, veni din 
nou un ins de la raion şi mă desărcină din funcţia de 
secretar ca să-l numească în lotul meu pe Dămăceanu. 
Rămăsei aproape cu gura căscată şi apoi în zilele 
următoare umblai prin oraş apăsat de nedumerire. Nu 
putusem şi eu, după atâta timp, să mă împrietenesc cu 
cineva care să nu-mi pună o atât de mare condiţie cum îmi 
pusese Petrică ăsta Aanei? Devotamentul lui, recunosc şi 
astăzi, îmi lipseşte şi n-am mai avut parte de atunci de la 
nimeni de o astfel de prietenie... 


Pe urmă am aflat şi de ce am fost schimbat, fusesem 
chemat la un moment dat tot la o şedinţă cu studenţii şi nu 
fusesem de acord cu procedeul lor de a scoate din facultate 
pe unii dintre ei pe motivul că ar fi huligani. Nu se cita 
niciun fapt care să dovedească acuzaţia şi în cuvântul meu 
le-am cerut, scos din fire, să dovedească concret despre ce 
e vorba, de ce nu deschideau gura să vorbească şi să spună 
făţiş care erau faptele? Or, tocmai în felul ăsta se apărau şi 
cei în cauză punând, adică, aceleaşi întrebări nedumerite ca 
şi ale mele. Nimic. S-au uitat prin mine ca prin sticlă şi nu 
mi-au răspuns nici atunci şi nici mai târziu, dar mi-a suflat 
un băiat de la orăşenesc că ăsta a fost motivul pentru care 
am fost schimbat. Şi că bineînţeles cuvântul meu nu le-a 
ajutat la nimic acelora, tot au fost daţi afară şi tot cu aceeaşi 
ştampilă pe spinare. În realitate motivele erau cu totul 
altele... 

Mi-am adus atunci aminte de ceea ce îmi spusese 
inginerul înainte de plecare şi am înţeles clar că acceptarea 
de a intra în UIM nu însemna în acelaşi timp că toate 
drumurile spre calificare sunt netezite automat. M-a apucat 
furia. De ce? Pentru că le place lor să procedeze în felul 
ăsta? N-au decât, dar să nu-mi ceară şi asentimentul şi dacă 
din pricina asta o să păţesc şi eu ca studenţii âia şi o sămă 
dea afară din şcoală, sau o să mă trântească la examen, mă 
duc îndărăt pe şantier şi-i spun: nu e timpul să se înveţe 
cinstit o meserie, domnule inginer, n-o să aveţi în mine un 
electrician pe şantierul dumneavoastră, daţi-mi mai bine un 
târnăcop, dacă asta e condiţia să nu faci ce crezi tu cănue 
bine! Furia era însă şi împotriva mea, fiindcă îmi dădeam 
seama că nu-i ascultasem sfatul: după cum nu trebuia să 
refuz să intru în UTM tot aşa nu trebuia să accept să fiu 
secretar până nu treceam examenul şi puteam să invoc 
greutatea la învăţătură şi să fiu mai mult sau mai puţin 
crezut, dar nu s-ar fi putut trage nicio concluzie hotărâtă 
asupra adevăratelor motive. Se dovedi însă că temerile 
mele fuseseră exagerate, mă schimbaseră ca secretar, dar 


nu se puse în practică nimic în sensul că şederea mea în 
şcoală să fie periclitată. 


V 


Pe la sfârşitul lui martie mă prezentai pe şantier şi 
inginerul Dan mă primi în biroul lui instalat într-una dintre 
barăci şi închise chiar el uşa cu o asemenea grijă în felul 
cum 0 făcu, că ai fi zis că voia parcă să-mi spună ceva cu 
totul deosebit. Mă cuprinse veselia aceea a mea care abia 
aştepta un prilej ca să se manifeste. 

Nu ştiu de ce credeam eu că asta e ceva care se 
transmite, mai ales că adesea se şi transmitea, vedeam cel 
puţin un surâs în ochii sau pe buzele celuilalt, iar când nu 
vedeam, a mea se înteţea, pe de o parte fiindcă nu credeam 
că mi se putea rezista, pe de alta pentru că mi se părea 
foarte caraghios chipul încruntat, pânditor, sau lipsit de 
bunăvoință al respectivului. Cu toate acestea, dacă mă 
gândesc bine, nu sunt totuşi aceştia anii care mi-au lăsat în 
suflet urmele cele mai adânci şi dacă mi-amintesc totuşi de 
ei în oarecare ordine e pentru că în realitate nu eram chiar 
vesel, sau mai bine zis nu eram eu. Dacă de pildă eram 
supărat şi-mi ridicam ochii, copacii mi se păreau după felul 
cum dădeau din frunze, sau cum pur şi simplu îşi 
împreunau crăcile în tot felul de figuri şi cum stăteau 
strâmbi, că râd... Sau dacă mă uitam în sus, chiar dacă nu 
ştiu cine mă scosese din sărite şi fierbeam de furie, norii de 
pe cer mi se păreau o uriaşă lume în lumină care petrecea. 
Oriunde aş fi întors capul dădeam fie de garduri cu dinţi de 
lemn tăiaţi anume la vârf ca să rânjească la mine, fie de 
câte o femeie sau fată a cărei sprânceană abia se ţinea să 


nu se mişte în sus într-o înţelegere ascunsă sau ca un semn 
de recunoaştere că nu e nevoie să spunem ce simţim, 
fiindcă ştim că e acelaşi lucru... Chiar şi când sărea la mine 
câte un câine, în timp ce gura lui înspumată clănţănea să 
mă sfâşie, ochii lui mi se păreau că sticlesc în virtutea 
aceleiaşi porniri asemănătoare cu a mea, iar pielea care i se 
dădea îndărăt când îşi arăta colții mi se părea o izbucnire 
de râs pe dedesubtul datoriei câineşti de a fi rău... De aceea 
şi umblam adesea prin sat cu mâinile goale şi când 
întâlneam vreunul care n-avea niciun chef să se dea la 
mine, mă dădeam eu la el şi după ce îl stârneam, îi 
întorceam spatele cu gura până la urechi şi îmi vedeam de 
drum fiind sigur că nu se poate să muşte câinii... Astfel, nici 
sudoarea oamenilor pe tâmple, când îi vedeam pe şantier 
cu târnăcoapele sau lopeţile în mâini, nu-mi părea semnul 
trudei şi istovirii, deşi câteodată îmi sărea în ochi 
gălbeneala câte unuia sau tremurul izmenelor altuia, care 
nu mai putea. „Hai, nea Izmană, strigam, ce te-ai îngălbenit 
aşa, pune mâna şi mănâncă mai bine când vii pe şantier, nu 
vâri banii la ciorap să-ţi cumperi motocicletă!” „Fir-ar a 
dracului de motocicletă! făcea şi ţăranul cu un glas care 
confirma că e adevărat că voia să-şi cumpere, şi că n-avea 
ce face din moment ce asemenea lucruri existau. Stau acolo 
în vitrină, domn” şef, şi îţi lasă gura apă când te uiţi la ele ce 
noi sunt”, mai zicea el şi le înjura iar, fiindcă îl puneau la 
asemenea caznă. 

Aşa şi inginerul mi se păru că el închidea uşa cu grijă ca 
să rămână numai cu mine şi să se bucure că am ieşit 
electrician... Iar o îngrijorare fără nume, ca o părere care 
putea fi lumina soarelui care îi cădea din spate şi îi punea 
chipul în umbră, nu mi se păru că e la el ceva adevărat. Nici 
nu eram atent la asta, aşa cum nu mai eşti atent la o casă 
după ce i-ai ridicat pilonii, au fost puşi, gata, urmează acum 
să ridici pe ei frumoasele ziduri şi odăi care au acum pe ce 
dura. 'Iot aşa era pentru durata vieţii mele, care se înfigea 
ameţitor de departe în timp, statura inginerului Dan. Nu se 


oferise el singur să fie acest stâlp pe puterea căruia urma 
ca noi să construim o altă lume? Eu eram unul dintre primii 
lui oameni care ţinea la el cu un soi de nepăsare care e mai 
puternică decât dragostea (nu-i scrisesem, de pildă, niciun 
rând cât timp fusesem la şcoală) fiindcă îşi înfige rădăcinile 
în inima noastră nesilit, în deplină libertate, aşa cum face 
floarea cu ale ei în pământ, fără ca noi să vedem cum se 
întâmplă. Or, spre dragoste oamenii sunt împinşi şi de 
interes, în timp ce nimic de acest fel nu exista între noi doi: 
nu dorinţa de a-mi schimba meseria mă atrăsese spre el, 
mă simţeam bine cu meşterul meu, ci îmi schimbasem 
meseria ca să fim alături amândoi, fiindcă îmi dădusem 
seama că şi el avea nevoie de mine, şi ca acest lucru să fie 
cu putinţă trebuise să mă calific. 

Înainte de a intra la el înţelesesem şi mai bine acest lucru 
văzând ce se petrecuse între timp pe şantier: acum nu mai 
erau sute, ci mii de oameni, locul, pe o întindere de 
kilometri, era plin de materiale, de excavatoare care 
scormoneau neîncetat în adâncuri, de camioane care 
încărcau şi descărcau pământ, ciment, sârme, ţevi şi tot 
soiul de unelte. Pârâitul pistoalelor cu aer comprimat venea 
acum din toate părţile şi pe toate tonurile asemeni 
mitralierelor pe front, gros şi îndepărtat dintr-un colţ, care 
te lua prin surprindere, asurzitor colea, la doi paşi, ascuţit 
undeva călare pe o schelă metalică, unde punea nituri, 
întrerupt în altă parte de puterea rezistenţei marilor 
pietroaie care trebuiau sparte şi îndepărtate, filoane de 
cremene de-ale muntelui întinse până aici pe dedesubt, de 
culoarea ficatului, în care capul metalic al pistoalelor juca şi 
scăpăra ca în uriaşe amnare încleştate în ghearele 
pământului negru. Dacă voiai, totul putea să ţi se pară şi un 
nemaivăzut dezastru, cum poţi să spui despre un răsărit de 
soare că seamănă cu un apus, să-ţi închipui că aici a fost 
cândva o mare aşezare omenească împreună cu atelierele 
unei civilizaţii fantastice şi că totul a fost ras până la temelii 
de un incendiu sau de un bombardament; era tocmai ceea 


ce se vedea, temeliile, şi rar, ici-colo jumătăţi de ziduri sau 
schele de turnuri drepte, care era greu să spui ce vor 
deveni. De satul strămoşilor lui Stefan cel Mare nu se 
atinsese încă nimeni, se vedea însă că de lângă el pornea şi 
noul oraş, nu chiar de aproape, dacă te uitai bine, ci de la 
un kilometru distanţă, dar de departe părea să fie în 
continuare din pricina unei şosele late la care se lucra şi 
care avea să fie, după cum am înţeles, asfaltată şi legată de 
Şoseaua Naţională Bucureşti-Suceava. Neaoşii ţărani cu 
plete pieriseră, fie că erau acum înghiţiţi de cei peste cinci 
mii de oameni care veniseră aici de prin alte părţi, fie că, 
mai ştii, poate chiar se tunseseră, fiindcă nu mai dădui cu 
ochii de niciunul din vechea mea brigadă de o sută de inşi 
cu care ridicasem primele barăci. Uzina electrică era însă 
aproape gata şi intrai în ea înainte de a veni la inginer: 
acolo simţii, înfuriat, că sunt unul dintre atâtea mii, cineva 
de sus care lucra chiar în viitoarea cabină a tabloului de 
anclanşări se uită foarte neprietenos la mine şi mă întrebă 
ce doresc. „O să lucrez şi eu aci, zisei, dându-mi seama în 
acelaşi timp că glasul meu era al celui care se pretinde cu 
vechime pe şantier, nu ca alţii care au venit pe urmă, sunt 
electrician...” „N-avem nevoie de electricieni, răspunse 
individul cu patentul în mână şi apoi îmi arătă cu el undeva 
în direcţia şantierului: pe acolo, zise, au nevoie, la sapă şi la 
lopată.” Şi atunci simţii că singurul om de care eram legat 
pe lume era inginerul Dan şi că faţă de toţi aceştia care 
veniseră cât fusesem eu plecat era şi el un străin ca şi mine, 
cu toate că era şef... Nu ne cunoscuserăm noi amândoi în 
Bucureşti la doamna Sorana şi nu-mi vorbise el atât de mult 
tocmai ca să fim aproape unul de altul? Cu câţi putuse el să 
vorbească la fel ca şi cu mine şi dacă în general mai 
repetase el această figură după plecarea mea, cu cineva... 
În şase luni? Şase inşi? Doisprezece? Cel mult! Făceam 
parte dintre aceştia şi mă simţii imediat în siguranţă în timp 
ce dublam liniştit la douăzeci şi patru numărul oamenilor de 


încredere pe care îi putea avea el şi pe care se putea baza 
ca să ţină în mână marele şantier. 

Se bronzase la faţă de vânturile şi gerurile prin care 
trecuse în timpul iernii, mai bine zis i se înnegriseră 
urechile şi vârful nasului ca la ţărani şi numai privirea lui 
care nu oscila rămăsese aceeaşi, singura în care îl 
recunoşteam, cel puţin în clipa aceea, fiindcă pe chipul lui 
persista aceeaşi îngrijorare care nu părea de moment, se 
strânsese cu timpul, deşi prin veselia mea de atunci gândul 
acesta nu pătrundea... „M-am ţinut de promisiune, zise el, 
acuma eşti un om serios, cu toate că văd că cele şase luni de 
şcoală te-au dat dintr-un punct de vedere îndărăt, spre cei 
cincisprezece ani din care abia ai ieşit şi nu spre cei 
douăzeci şi cinci, de care am eu nevoie...” „Sunt serios, 
tovarăşe inginer, i-am spus, ca dovadă că în timpul 
cursurilor am fost şi secretar al organizaţiei UTM” „Vestea 
asta să ştii că mă bucură, şi o să trebuiască să te remarci şi 
aici cu aceste calităţi, de care avem stringentă nevoie. 
Acum ascultă, tocmai de-aia nu te-am recomandat la şcoala 
profesională, unde n-ai fi învăţat mult mai multă 
electricitate în trei ani câtă ai învăţat în şase luni, în schimb 
cultura generală ar fi fost alta, dar tu poţi recupera singur 
într-un an ceea ce alţii trebuie să înveţe în patru. Pentru că 
am nevoie de tine, nu pot să mai aştept trei ani ca să-ţi 
dobândeşti pe lângă calificare şi o cultură generală. Asta ai 
să ţi-o faci aici şi uite cum. Întâi: uzina electrică nu e încă 
gata, trustul respectiv are cadrele lui, tu eşti cadrul meu; o 
să-ţi dau iar o brigadă. Doi: înscrie-te la liceu, la cursuri 
serale sau fără frecvenţă, şi fie că ajungi inginer, fie 
maistru, treaba ta, mie mi-e totuna, depinde ce ţi-o plăcea şi 
ţie şi câtă voinţă o să ai; dar în niciun caz să nu te opreşti 
aici. De aceea nici să nu încerci să te aranjezi definitiv 
undeva până nu ridicăm noi oraşul nostru, vreau să spun, să 
te tragă aţa cine ştie încotro şi să mă laşi; în el, în noul oraş 
o să te aşezi şi nu altundeva. Şi până atunci învaţă. Ia-ţi o 
cameră cu chirie la un ţăran, fiindcă în barăci nu se poate 


citi la nicio oră, oricât ai fi de viteaz, şi pune-te cu burta pe 
carte. Şi de câte ori o să iei un examen cu brio, te îmbraci 
frumos, îţi schimbi hainele, te bărbiereşti şi mergem 
amândoi la Bacău sau la Piatra Neamţ să sărbătorim 
evenimentul, aşa cum o să facem şi acum, pentru diseară. 
Ne-am înţeles?” „Ne-am înţeles, tovarăşe inginer.” „Vino pe 
la orele şase aici şi plecăm cu Gaz-ul meu, acuma du-te la 
serviciul personalului să te ia în evidenţă, vezi că e tot ăla 
pe care l-ai întâlnit prima dată când ne-a lăsat pe noi 
autobuzul colea în sat...” 

Un surâs apăru pe chipul lui patinat parcă de vreme... 
Deşi şase luni trec ca şase zile, uneori trec şi ca şase ani... 
Aveam să aflu foarte târziu că tocmai ăsta fusese cazul lui, 
dar pe atunci n-aveam nici măcar bănuiala că în afară de 
priceperea şi capacitatea lui de a construi mai trebuiau şi 
alte calităţi ca să stea pentru noi în picioare şi că acel chin 
la care se supunea el ca să le dobândească fără să ştie 
nimeni era, poate, cel mai mare pentru un om, fiindcă deşi e 
pricinuit de alţii, totuşi cu acordul lui el se supune la el şi 
acceptă să-şi strâmbe sufletul cum ai strâmba un par 
încălzindu-l la foc. Unii consideră asta de neînlăturat, dar 
pentru mine e mai bine să mori decât să trăieşti aşa... 


VI 


Sau poate că nu!? Cine poate să ştie cât de lunge 
drumul de la o astfel de situaţie până la o astfel de 
hotărâre? În orice caz, în ceea ce îl priveşte pe inginerul 
Dan situaţia lui nu s-a lămurit pentru mine nici azi... După 
întâmplarea cu studenţii din laşi m-am întrebat şi eu ce aş fi 
făcut dacă mi s-ar fi spus în faţă să aleg, să rămân în şcoală 


dar să zic ca ei, sau să fiu dat afară dar să rămân la părerea 
mea. La întrebarea asta mai răspunsesem şi în ziua când 
îmi povestise Viorica despre ăia pe care bărbatu-său îi 
punea să-şi mănânce căciula: nu le dădea drumul aşa cum 
le promisese. Şi încă de atunci înţelesesem că dacă ai de-a 
face cu nişte oameni laşi şi mincinoşi degeaba încerci să le 
faci pe plac, ajungi jucăria lor, după cum ei sunt jucăria 
altora şi nu mai eşti un om, ci cârpă, în privinţa asta, având 
pe urmă de-a face cu sute de oameni de toate soiurile pe 
şantier, mi-am dat seama că trei inşi, adică eu şi cu încă doi, 
putem ţine piept la mii, şi nu numai o dată ni s-a întâmplat 
să fim într-o situaţie de izolare şi să avem până la urmă 
dreptate. Noi ăştia trei însă ne înţelegeam perfect, iată 
secretul. Şi cu timpul m-am convins că ajung şi doi şi că 
până şi tu singur, dacă n-ai nimic să-ţi reproşezi, poţi să fii 
unul contra toţi, şi să te ţii liniştit pe poziţie, fiindcă n-are 
nimeni ce să-ţi facă. Numai să vrei. 

Era exact ceea ce am început după un timp să bag de 
seamă, că inginerul Dan, nu că nu voia, ci refuza parcă să 
creadă că va fi în cele din urmă pus în această situaţie. S-ar 
fi zis că nu voia această situaţie, deşi în aparenţă era cel 
mai uşor s-o respingă, aşa cum zicem despre un timid, 
râzând, de ce nu pune el mâna pe fata care stă lângă el şi 
aşteaptă ca o pară coaptă să-i cadă în braţe. Numai că 
această teamă a inginerului Dan era ceva care n-avea 
pentru mine un nume. „lovarăşe inginer, îi spuneam, nu 
trebuia să recunoaşteţi dumneavoastră că Ghimbăveanu, 
Zaharia şi Prună au dreptate, ce nevoie aveţi când nici n-o 
au, nu vă înţeleg, le daţi apă la moară, şi data viitoare o să 
devină şi mai obraznici! Eu i-aş da afară de pe şantier!” „Nu 
te băga, Căline, ţine-te de carte, lasă şantierul pe seama 
mea, că tu nu înţelegi despre ce e vorba. Nu poţi să dai pe 
nimeni afară, ce-ţi trece prin cap? E un fenomen 
nemaipomenit, ascultă şi tu aici, în loc să te aştepţi din 
partea lor să muncească, să-şi ia salariul şi să-l ducă acasă 
şi să-şi... nevasta duminica şi sărbătorile, ei se dedau la alte 


LIA 


îndeletniciri!” „Care, tovarăşe inginer?” „Care?! se mira el. 
Pescuitul.” „Păi în ce, tovarăşe inginer, unde?” “În tot felul 
de ape! Din cinci inşi, unul e posibil pescar, amator sau cu 
permis în regulă!” „Şi ce vă interesează pe dumneavoastră 
chestia asta, de ce vă pierdeţi vremea cu ei, de ce îi lăsaţi să 
se ridice contra dumneavoastră şi eu să vă aud zicând: 
accept critica şi-mi fac autocritica!? V-am auzit cu urechile 
mele, când ştiaţi bine că nu e adevărat.” „N-ai ce să le faci, 
sunt mulţi, e mai bună tactica mea: câinii latră, ursul 
merge. Ursul e şantierul, cât timp merge n-are importanţă 
ce zice unul şi altul...” 

Avea dreptate, afară de un singur lucru, de ce nu-i lovea 
el peste bot pe de-alde Ghimbăveanu şi ceilalţi şi cum de 
nu-şi dădea seama ce întristat eram eu când îl vedeam cum 
se străduieşte să se strâmbe tocmai după dorinţele ăstora. 
Sigur, n-avea niciun rost să-şi ridice şantierul împotrivă 
fiindcă nu ştiu cine i-a zis nu ştiu ce într-o şedinţă şi el s-a 
luat în colţ cu el, şi azi cu unul, mâine cu altul, şi i-a făcut 
duşmani pe toţi. Dar să faci chiar pe dos iar nu e o soluţie! 
Poţi să taci, să dai posibilitatea celor care ţin la tine să se 
ridice şi să te apere. „lovarăşe inginer, de ce nu aşteptaţi să 
luăm noi cuvântul şi să vă apărăm? O să ajungeţi într-o zi să 
se creeze impresia că aveţi contra dumneavoastră tot 
şantierul şi să se şi spună chestia asta şi o să fie caraghios 
să sărim noi să zicem că nu e adevărat... O să fie prost 
atunci...” Făcea ochii mari şi deodată se alarma; mormăia: 
„Ai dreptate!” Şi s-a corectat şi nici măcar a suta parte din 
cei care ţineau la el nu era nevoie pe urmă să ia cuvântul şi 
să facă ordine în şedinţele sindicale: „la mai tăceţi mă, din 
gură, te pomeneai cu câte unul indignat, văzând într-adevăr 
că inginerul asculta în tăcere învinuirile, ce e aia că şeful 
şantierului nu se îngrijeşte de cantină? Nu există un 
responsabil cu cantina, pe el de ce nu-l întrebaţi? Vă 
întâlniți cu el zilnic, daţi nas în nas, nu-l cunoaşteţi? 
Tovarăşe preşedinte, să se ridice dreptul la cuvânt la ăştia 
care bat câmpii, nu putem să auzim aici chiar toate 


neroziile care le trec unora prin cap.” „Eu nu vreau să 
ameninţ pe nimeni, se ridica apoi altul, dar de când sunt n- 
am văzut inşi care să muncească aşa de prost ca 
Ghimbăveanu, Zaharia şi Prună. Lasă că ridicăm noi 
problema în altă parte (adică în organizaţia de partid) şi ori 
plecaţi de pe şantier, ori vedem noi ce măsuri mai luăm 
contra voastră.” O sfecleau toţi ăştia, sau cel puţin aşa mi se 
părea mie, în orice caz câteva luni amuţeau, ai fi zis chiar că 
nu mai lucrează niciunul aici... 

Însă într-adevăr „ursul” mergea înainte, în primul rând 
că se întindea, nu ştiu care era realitatea, dar toţi credeam 
că era cel mai mare şantier al ţării... lar eu învăţam şi îmi 
propusesem ca odată cu atingerea obiectivelor de pe 
şantier să mi le ating şi pe-ale mele, adică să termin liceul şi 
să intru la Institutul de Electrotehnică. Cei doi inşi care m- 
au dus la convingerea ca o axiomă şi care în mintea mea 
suna aşa: dă-mi trei inşi care se înţeleg între ei şi înfrunt 
lumea - (cum spusese Arhimede, mi se pare, că răstoarnă 
globul dacă îi dai o pârghie şi un punct de sprijin) - erau 
unul ţăran din Ardeal şi altul ieşean şi am dat de ei într-un 
fel neobişnuit. „Domn şef, mă pomenesc la un moment dat 
cu unul, lăsând din mână lopata cu care arunca nisipul în 
plasă, eu sunt adventist şi au venit la mine acasă să mă 
aresteze. A trimis muierea un copil să mă anunţe să fug. 
Unde să fug, domn şef, că tot dă de mine. Puteţi să mă 
scăpaţi?» M-am uitat la el în timp ce mă gândeam dacă n-o 
fi făcut el şi altceva în afară de faptul că era adventist şi mi- 
am adus aminte că mândria acestor sectanţi era tocmai 
asta, că nu minţeau şi îşi respectau credinţa, erau câţiva şi 
la noi pe Şoseaua Pantelimon. „Le scap, i-am spus, dacă îmi 
răspunzi la câteva întrebări!” „Răspund, domn şef!” 

Era un om aşa de voinic, încât şi eu arătam cam cum ar fi 
arătat unul mic faţă de mine. Dar cât de blânde îi erau 
privirile şi mişcările! Când lua lopata în mână o vâra adânc 
în nisip şi o învârfuia bine şi nu ştiu cum făcea că apoi când 
o ridica în aer nu cădea o pietricică din ea, rămânea tot cu 


vârf şi apoi se cutremura plasa când o arunca. Aceeaşi 
mişcare, curbată ca o elipsă perfectă readucea lopata din 
nou în grămada de pietriş şi din nou cu un scârţâit adânc şi 
plăcut instrumentul se vâra până dincolo de cotorul ei, 
dislocând o nouă cantitate exactă de material. Şi asta 
neobosit şi egal, timp de ore întregi... îţi venea să nu-ţi mai 
iei ochii de la el şi eu însumi mă uitam de departe minute 
întregi observând mişcările lui egale şi ordonate, prin 
sutele de braţe ale celorlalţi care prin contrast mi se păreau 
foarte dezordonate şi lipsite de eficienţă în muncă. Şi 
tocmai pe acest om veniseră să mi-l aresteze. Ne-am tras 
mai la o parte şi i-am spus: „Uite ce e, eu pot să mă duc la 
şeful şantierului şi să încerc să te scap, dar cu condiţia să 
ne spui despre ce e vorba. Altfel n-o să reuşim. Ai făcut 
ceva?” „Domn şef, n-am făcut nimic, dar noi ne adunăm din 
când în când şi citim din Biblie. După câte am înţeles eu, e 
interzis să ne adunăm!” „Şi de ce vă adunaţi?” l-am întrebat 
curios. Țăranul tăcu şi îşi aplecă fruntea. „Asta e credinţa 
noastră, zise el. Apoi, după câteva clipe adăugă: în 
Constituţia ţării nu se spune că sunt interzise adunările şi 
atunci noi am crezut că se respectă legea şi ne lasă în pace 
să ne adunăm şi noi cum vă adunaţi şi dumneavoastră la 
UTM” „Şi altceva n-ai mai făcut?” „Nu.” „Poţi să promiţi că 
n-o să vă mai adunaţi de aici înainte?” "Țăranul îşi plecă iar 
capul şi promise. După câte am aflat mai târziu nu era de 
glumit cu arestările lor, erau acuzaţi că acţionează 
împotriva intereselor statului printr-o propagandă 
împotriva ideilor partidului, nu erau adică, ei, nişte 
credincioşi paşnici care se mulţumeau doar cu cititul Bibliei. 
Cel puţin aşa ni s-a spus la miliţie. M-am dus la inginerul 
Dan şi i-am expus cazul. „Bine, a zis el, să ne informăm la 
miliţie dacă n-a făcut şi altceva.” Nu făcuse, dar a fost 
foarte greu să-l apărăm, fiindcă lon Cărpinişan, aşa îl 
chema pe acest om, era un fel de şef, şi nu era prima oară 
când fusese avertizat de ceea ce îl putea aştepta dacă nu se 


lăsa de felul cum înţelegea el Constituţia în ce priveşte 
libertatea adunărilor. 

L-am scăpat şi pe urmă am început să stau de vorbă cu 
el. Biblia o cunoşteam şi eu şi eram curios să aflu ce anume 
din ea îi făcea pe aceşti sectanţi să respingă biserica şi să 
ţină Sabatul ca la evrei. Nicăieri în Biblie, îmi spuse el, nu 
stă scris că trebuie să-ţi faci cruce şi să serbezi duminica. 
Că nici călugării şi maica stareţa de la mănăstirea de prin 
apropiere n-au fost în stare să răspundă la aceste două 
lucruri, şi îmi povesti vizita lui acolo, cum fusese chemat 
într-o zi să stea de vorbă cu un bătrân credincios care 
dăruise mănăstirii jumătate din averea lui şi toată viaţa 
studiase Biblia, trecea drept un mare cunoscător. Era un 
om de vreo şaizeci de ani, cu o barbă albă până la brâu şi 
când a venit, din prag înainte de a intra a spus: 
„Blagosloveşte, maică stareță”. lar stareţa i-a răspuns: „Fii 
miluit!” Era o femeie tânără, bine îmbrăcată şi degetele ei 
erau îngrijite, cu unghiile date cu lac. Foarte cumsecade, i-a 
tratat cu dulceaţă de mănăstire şi cu o sticlă de vin 
moldovenesc şi a luat parte la discuţie fără să se amestece 
prea mult, spunând doar şi ea aşa, din când în când, câte un 
cuvânt: asta e legea lui Hristos. Sau: aşa ne învaţă 
Mântuitorul. Mănăstirea ei, povestea Cărpinişan, avea 
comenzi din partea statului pentru ţesături naţionale, 
broderii şi alte chestii de-astea şi pereţii atelierelor erau 
plini de lozinci despre muncă şi pace, luate din cele patru 
Evanghelii şi din scrisorile sfântului Apostol Pavel. Foarte 
bine, zice Cărpinişan, dar unde stă scrisă legea sau 
învăţătura respectivă? Să deschidem Biblia şi să vedem. 
Despre duminică se spune acolo că e prima şi nu ultima zi a 
săptămânii şi atunci de unde au născocit preoţii ortodocşi şi 
catolici că e a şaptea zi, care trebuie serbată? E ziua în care 
a înviat Mântuitorul, i-a răspuns omul cu barbă, foarte 
hotărât. Ei şi ce, i-a întors-o Cărpinişan, Biblia e cartea 
sfântă şi în ea stă scris, la capitolul învierii, versetul cutare, 
că această zi e prima zi a săptămânii şi nu a şaptea, cum o 


consideră în mod greşit biserica. Ce mai, l-a dat gata pe 
cunoscătorul Bibliei, care nu se ştie de ce i-a fost frică să 
pună mâna pe cartea sfântă şi să verifice spusele 
adventistului. Spunea doar din gură că e mare păcat să 
munceşti în marea zi a învierii, care trebuie serbată prin 
slujbă şi rugăciuni şi nu prin rătăciri... „Ale cui rătăciri, 
zisese Cărpinişan, ale noastre care credem în a doua venire 
a lui Hristos şi în domnia lui pe pământ, sau ale voastre care 
nu mai credeţi în aceasta şi v-aţi apucat să domniţi în locul 
lui? V-aţi unit cu puterea lumească şi aţi ajutat-o să stăpâniţi 
împreună sufletele, în timp ce noi nu admitem decât o 
singură putere, cea divină, care va fi instaurată pentru o 
mie de ani când va veni Hristos „Ei, uite, i-am spus eu, cu 
mine o să-ţi fie mai greu să discuţi, fiindcă mie nu mi-e frică 
să deschid Biblia şi să verific.” „Hai s-o deschidem”, mi-a 
răspuns Cărpinişan şi m-a invitat la el la nişte rude, unde 
stătea, avea neamuri pe aici. Eu ştiam dinainte ce e cu 
această sărbătoare a Sabatului şi i-am spus că e posibil ca 
în Biblie să se spună că duminica e întâia zi a săptămânii, 
dar la evrei, nu la creştini. „Care creştini? m-a întrebat el. 
Pe vremea aia creştinii nici nu existau.” 

Omul acesta nu înţelegea ce înseamnă o religie, cum se 
naşte şi cum se organizează ea de către cei care vin după 
cel ce a adus-o pe lume, el credea că nu există decât o 
singură învăţătură adevărată, cea din Biblie, şi ce nu e 
acolo, nu e bun. Acolo însă se găsesc destule litere ca să 
zăpăcească pe cineva la cap pentru toată viaţa. M-am dat 
bătut şi l-am lăsat în pace. Nici eu n-am observat de la 
început ce om devotat mi-am făcut în felul ăsta, mult mai 
mult decât pentru faptul că îl scăpasem de închisoare. Îmi 
spunea tot ce se petrece pe şantier, bineînţeles numai 
uneltirile şi ceea ce credea el că poate să ajute la 
îndreptarea oamenilor, furturile care se puneau la cale sau 
se comiteau şi el le afla înaintea altora, adevărul asupra 
unor conflicte încâlcite, înşelătoriile la adresa conducerii 
şantierului. Era pe cât de inofensiv în ochii unora, pe atât 


de eficace. O dată, datorită lui, fiindcă era foarte tăcut şi 
retras şi nimeni nu se ferea de el, am scăpat de la viol o fată 
de la comitetul regional UTM, căreia o bandă dintre cei 
care nu munceau bine şi nu suportau prezenţa ei fiindcă 
nu-i lăsa să-şi facă de cap îi pusese gând rău. Era o activistă 
cu putere de convingere, inimoasă şi plăcută la înfăţişare, 
dar purtarea ei avea un cusur, nu-şi dădea seama cu cine 
are de-a face, crezând că glasul ei care vibra de la tribuna 
adunărilor avea ecou în toţi cei prezenţi. A fost atacată la 
marginea unei păduri pe lângă care trecea drumul spre 
staţia de autobuz şi, filaţi dinainte, au fost prinşi toţi şi apoi 
bătuţi întâi crunt înainte de orice proces, să se înveţe minte 
să le mai treacă astfel de idei prin cap. Am asistat la 
ciomăgeala lor, fiindcă le-a înmuiat oasele cu un ciomag 
unul în civil care venise de la Piatra Neamţ şi a stat cu ei de 
vorbă înainte să-i ia miliția în primire. Îi chema unul câte 
unul, le vorbea la început frumos şi pe urmă îi întreba ce 
rău le-a făcut lor personal fata aia? Poate or fi având şi ei 
dreptate, i-o fi persecutat cu ceva, i-o fi atins la salariu, sau 
o fi pus vreo vorbă bună să-i ia şi pe ei în excursie la 
Bucureşti să vadă întâlnirea finală dintre echipele C.C.A. şi 
Petrolul? Avea haz tipul ăsta, era foarte calm şi după ce ăla 
răspundea mormăit că nu, venea întrebarea: „Atunci de ce 
aţi vrut să vă bateţi joc de ea?” Nu răspundea niciunul 
nimic şi aveau aerul că din chestia asta ce putea să iasă? 
Ce, parcă există o lege care să-i condamne pe ei, muncitorii 
la putere? Legea e pentru chiaburi şi de-ăştia care au avut 
averi şi închisorile la fel, făcute să-i primească numai pe ei, 
nu nişte băieţi tineri de pe un şantier aşa de mare, unde 
până şi şeful se poartă cu ei cu mănuși. Şi tot aşa, era 
fiecare foarte mirat când la surzenia lor când li se punea 
întrebarea finală şi răspundeau printr-o tăcere absentă şi 
posomorâtă, se uitau foarte neîncrezători la parul pe care 
punea în cele din urmă mâna tovarăşul acela. Să fi fost 
prietenul fetei, ştab pe la regională şi să fi obţinut el 
permisia să facă judecata asta pentru început? Fapt e că 


ştia să-i croiască, dintr-o lovitură îi dobora. Pe urmă a intrat 
în baracă un ofiţer de miliţie şi noi am plecat. 

Cel de-al doilea om cu care am format eu cu Cărpinişan 
un triumvirat, îmi pare rău de el şi acum, cum şi-a bătut joc 
singur de viaţă şi a decăzut fără să înţeleagă cineva de ce, 
el cel mai puţin dintre toţi. Şi el muncea bine, avea o fată pe 
care o dăduse la liceu, nu era ţăran şi avea şapte clase 
primare, îi citise pe Marx şi pe Engels (când lua cuvântul 
pronunţa Engels cu ge, nu cu ghe, deşi auzea că toată 
lumea spunea altfel), s-a calificat repede sudor şi îl vedeam 
de la distanţă căţărat pe stâlpii metalici ai viitoarelor hale şi 
îl recunoşteam după felul cum ţâşnea de sub masca lui 
flacăra albastră, mai lung decât la alţii, semn de mare 
siguranţă a mâinii şi a ochiului. Ne-am cunoscut într-o zi 
când au venit pe şantier doi scriitori şi ne-am adunat în sala 
de festivități din sat să vorbim cu ei. Şi ăştia, ca şi inginerul 
Dan, înghiţeau ce li se spunea de către unii care se ridicau: 
Că nu prea i-au văzut pe-aici pe şantier şi ce-or să scrie 
dacă nu trăiesc cu ei cot la cot să le cunoască viaţa? Şi tot 
aşa, scriitorii, că da, tovarăşi, recunoaştem, âia că să vă 
povestim noi întâmplări eroice, până la un moment dat când 
unul dintre ăştia a fost întrerupt tot din sală de o voce 
flegmatică aşa cum nu mai auzisem la cineva, ai fi zis că 
încă de pe când era în scutece a ajuns de s-a blazat complet 
văzând atâta prostie omenească în jur: „Ce întâmplări 
eroice să-i povesteşti tu, mă, care nu eşti în stare nici să te 
iscăleşti cu numele întreg când iei salariul? Nu te-am văzut 
eu că te trec sudorile până faci şi tu un G de la Gheorghe şi 
pe urmă tragi aşa o codârlă de frică să nu bage nimeni de 
seamă cât eşti de prost!? Ştii tu ce e aia literatură, te trezişi 
şi tu să vorbeşti! Stai jos acolo şi învaţă, înainte să-ţi iasă şi 
ţie un cuvânt din gură! Boule!” 

Era formidabil, fiecare cuvânt îi era parcă scăldat într-un 
fel de secreție de dispreţ şi arăta atât de convins că are 
dreptate, încât cel care îi căzuse victimă în loc să sară şi să 
protesteze pentru insultă începu să râdă ca un tâmpit şi 


toată sala îl urmă, stârnindu-se astfel o mare veselie pe care 
responsabilul nostru cultural pe linie sindicală zadarnic mai 
încercă s-o spulbere. „Ei, nu, da să stai să-l asculţi pe el 
vorbind despre literatură, se mai auzi încă glasul acestui 
om ciudat, mai puţin tare de astă dată, aşa cum te justifici 
faţă de cei care îţi sunt apropiaţi şi care încearcă să te facă 
să înţelegi că nu e bine să-i spui cuiva în faţă chiar aşa... 
Tovarăşi, zise el ridicându-se, cer şi eu cuvântul. Vreau să 
explic aici că n-am nimic cu ăla, dar îl cunosc, el poate să le 
spună scriitorilor ce vrea, dar cu condiţia să nu fiu eu aici, 
sau să mă roage: Uite, mă tovarăşe Fane, vreau să vorbesc 
eu, te-aş ruga dacă eşti bun să-ţi astupi urechile, ca să nu 
auzi ce-o să spun. Aşa, el se ridică şi vorbeşte aici de faptele 
lui eroice.” „Da nici dumneata nu eşti mai presus când te 
exprimi aici în felul cum te-ai exprimat”, a zis atunci şi 
responsabilul cultural. „Bineînţeles, i-a răspuns Fane, dacă 
îmi daţi şi mie cuvântul, o să-mi explic atitudinea.” „Poftim, 
ai cuvântul!” „Eu îl rog pe-ăla să nu se supere, a zis Fane 
imediat, retrag cuvântul bou (şi aici sala a izbucnit într-un 
râs colosal, se cutremurau geamurile şi ai fi zis că o să se 
dărâme tavanul peste noi) în mod sincer, a continuat Fane, 
el ştie că nu pe el am vrut să-l fac, ci aşa, în general, să nu 
venim noi, că Engels a studiat, iar Lenin în Statul şi 
revoluţia spune că nu orice prost poate să întărească 
revoluţia, fiindcă statul nu dispare până nu se întăreşte... 

Şi tot aşa i-a dat înainte şi a vorbit aproape o jumătate de 
ceas, buimăcindu-i pe toţi cu câte ştia, istorie, geografie, 
Evul Mediu, istoria antică, Lenin, Stalin... A şters cu totul 
prima impresie în rău pe care o putuse face cel puţin la 
prezidiu şi când s-a aşezat jos toată lumea l-a aplaudat cu 
ochii scânteind de admiraţie îndreptaţi spre locul unde 
stătea. Inginerul Dan nu era în sală, dar i-am povestit eu 
mai târziu şi mi-a spus şi el că îl cunoaşte pe nea Fane, ăsta 
e cel mai bun sudor de pe şantier. Ne-am împrietenit în 
aceeaşi zi, şi câteva luni eu cu el şi cu adventistul plecam 
împreună la Piatra Neamţ în fiecare sâmbătă, cu toate că 


adventistul nu bea şi discutam până ne dureau fălcile, de la 
religie şi tehnică, până la chirurgia creierului şi învierea din 
morţi. 

Nea Fane a fost cel care a stricat pe urmă triumviratul. 
Nu ştiam nici eu şi nu ştia nimeni că avea darul beţiei şi că 
noi îl cunoscuserăm după o dezintoxicare pe care o făcuse 
la spital la Iaşi înainte de a se califica. Meseria lui iniţială 
fusese de dulgher de cartier, aşa cum erau cartierele pe 
atunci, că aveai nevoie ba să-ţi dreagă un acoperiş, ba o 
uşă, ba un coteţ de păsări. Se ţinuse bine până îşi văzuse 
fata în liceu şi într-o zi ne-am pomenit cu el că se urcă beat 
pe stâlpii metalici. Câtva timp am mai încurcat-o noi cu asta, 
ne-am făcut că nu observăm, dar curând, sau mai bine zis 
concomitent cu beţia, a căzut în patima spunerii adevărului 
şi a ajuns să nu-l mai poată suferi nimeni. Atât timp cât nu 
reîncepuse să bea se ţinuse bine în frâu şi ştia totdeauna s-o 
dreagă, fiindcă oamenilor le place să li se spună adevărul, 
dar să tragi pe urmă imediat cortina, aşa cum repede îşi 
acoperă o femeie picioarele pe care vântul le dezveleşte 
fără veste, deşi ştie că asta place în general bărbaţilor. 
Lumea nu-l mai aplauda pe nea Fane ca în ziua aceea cu 
scriitorii, iar asta în loc să-l pună pe el pe gânduri îl 
îndârjea şi uneori cădea într-un fel de delir. Unii râdeau, 
fiindcă şi atunci dezvăluirile lui erau adevărate, şi cei care 
nu-i puteau suferi pe cei vizaţi se simțeau satisfăcuţi, fără 
să-şi dea seama că a doua zi avea să le vină şi lor rândul. 
Atunci se supărau şi clătinau din cap: nu era bine! Nici aşa! 
lar eu mă întrebam, de ce trebuia să bea nea Fane şi să se 
distrugă, când lumea era bine făcută pentru el, era membru 
de partid, fata învăţa bine la liceu şi el era cel mai bun 
sudor? De când îi pusesem aceste întrebări şi încercasem să 
aflu ce era eu el începuse să mă ia şi pe mine la ochi şi să 
spună în gura mare lucruri pe care le ştiam numai noi trei, 
aruncându-mă deodată şi pe mine în rândul celor care îl 
urau, fiindcă într-adevăr nu mai avea nicio măsură. A avut 
bunul-simţ să înţeleagă că dacă mai vine beat pe şantier o 


să fie dat afară. Într-o zi însă n-a mai venit deloc şi i-am 
pierdut urma... 


VII 


Între timp uzina electrică fusese terminată şi eu îmi şi 
luasem două clase de liceu într-un singur an, dar nu mai 
avui când să fiu repartizat la întreţinerea ei fiindcă primii 
ordin de chemare. Cu câteva săptămâni înainte am 
cunoscut însă o fată. Era prin august şi fusesem mobilizat 
de organizaţia UTM a şantierului să fac parte dintr-o echipă 
de votare a Sfatului Popular Regional. Aveau loc alegeri 
generale şi cum eram şi eu major, am fost numit membru al 
unei subcomisii de supraveghere a scrutinului, câteva sate 
mai încolo. N-aveam nimic de făcut, stăteam la masă 
împreună cu alţii şi când intra cetăţeanul, unul dintre noi 
întindea mâna din dosul mesei, îl controla la identitate şi îl 
bifa pe tabel. 1 se dădea apoi un buletin, i se explica felul 
cum devenea valabil votul lui, ţăranul se ducea într-o cabină 
din lemn alb cu o uşă pe care o închidea în urma lui, pe 
urmă ieşea şi îşi vâra buletinul îndoit în crăpătura urnei. 

Să fi fost orele zece sau douăsprezece, satul se cam 
terminase să se perinde prin faţa mesei noastre, începusem 
de dimineaţă de la răsăritul soarelui şi pe tabele nu mai 
rămăseseră decât unele babe sau moşnegi surzi, care după 
spusele organelor locale nu prea înțelegeau despre ce e 
vorba, cu toate că fiind bătrâni ar fi trebuit să-şi aducă 
aminte că aşa ceva se mai petrecuse, nu o dată, şi pe 
vremea vechiului regim. Nu era o invenţie a noastră. 
Preşedintele local, care nici el nu părea mai breaz, făcu, 
aşa, un gest cu mâna, adică mai bine ne-am lipsi de votul 


ăstora şi am încheia procesele verbale. Nu prea înţelegea 
nici el cui dracului folosea sau în orice caz cui îi dăuna dacă 
nu votau chiar aşa toţi şchiopii! Ba chiar la vreo doi care 
cică erau bolnavi la pat s-au dus cu urna după ei. Vot cu 
procent de 99,97 la sută, ca să nu existe practic rubrica 
celor care nu s-au prezentat. În orice caz, ca la toate 
acţiunile de participare a maselor, organizarea noastră era 
atât de perfectă, încât cei care ar fi avut cheful de pildă să 
nu voteze, adică pur şi simplu să-şi exercite dreptul de a se 
abţine, se trezeau izolaţi şi până la urmă veneau ei singuri 
înainte să mai aibă ocazia să-i vadă pe activiştii de ocazie, 
aleşi tot dintre cetăţeni, încă o dată la poarta lor. Aşa fu 
adusă la un moment dat parcă de la spate o fată care doi 
paşi făcea şi unul se oprea. O văzui pe geam şi când se 
apropie de podişca şcolii elementare unde se vota mă izbi 
înfăţişarea ei: era bălaie, i se vedea părul ca aurul pe sub 
batic şi ochii albaştri sălbatici, se uita la clădirea şcolii ca şi 
când ar fi urmat să fie împinsă înăuntru la tăiere, nu să-şi 
exercite dreptul de vot. Ar fi fost greu să spui ce fel de fată 
era, în orice caz nu era urâtă, era mai degrabă frumoasă, 
dar aversiunea ei faţă de ceea ce se cerea de la ea, să intre 
adică într-o clădire cu oameni şi să pună şi ea o hârtie într-o 
urnă o aducea de undeva de departe, parcă dintr-o pădure, 
şi dacă astfel de fiinţe primitive pot să pară atractive la 
cinematograf, în realitate nu e nicio deosebire între ceea ce 
te face să simţi o capră încăpăţânată pe care o tragi de 
coarne să intre unde trebuie şi o fată ca asta, oricât de bălai 
i-ar fi părul şi albaştri ochii. Nu voia în ruptul capului să 
treacă pragul. „la du-te dumneata, tovarăşe Surupăceanu”, 
zise preşedintele subcomisiei cu acea încredințare a 
bărbaţilor mai în vârstă că un lucru pe care ei nu-l pot 
rezolva cu argumente, un tânăr îi dă de cap prin simpla lui 
prezenţă. 

M-am ridicat şi am ieşit afară. l-am spus ţăranului care 
era cu ea: „Las-o pe domnişoara, că nu te cunoaşte” şi i-am 
făcut semn să se îndepărteze. Locul era plin de lume, toţi 


erau îmbrăcaţi de sărbătoare şi un megafon umplea aerul 
cu melodii ciobăneşti. În clipa aceea tocmai răcnea unul 
tropotire-aş tropoti şi în pauzele textului făcea ha! ha! ha! 
parcă îi băga cineva de fiecare dată o sulă în fund, şi el 
ihănea de satisfacţie şi chiar de mândrie. 

M-am apropiat de fată, am luat-o uşurel de mână şi ca 
prin farmec s-a urnit din loc şi a intrat cu mine înăuntru. În 
faţa mesei subcomisiei i-am lăsat mâna şi am trecut la locul 
meu. „Numele dumitale”, zice preşedintele, gata s-o caute 
pe tabele şi o şi găseşte şi o bifează. O chema nu ştiu cum 
Maria, un nume, Petre sau Niculae. I se dădu un buletin şii 
se explică ce are de făcut, ea ascultă, se duse înăuntru în 
cabină, se întoarse, totul decurse normal, iar preşedintele îi 
spuse ca să zică şi el ceva: „Ai văzut, tovarăşa Maria, ce 
bine a mers? Şi dumneata nu voiai să intri! Se poate, 
tovarăşă! Eşti cetăţeancă liberă, trebuie să-ţi exerciţi 
dreptul de a alege şi de a fi aleasă, mâine-poimâine, cine 
ştie, te propun cetăţenii deputată, nu trebuie să ştii să faci 
faţă? Credeai că cine ştie cine-o fi înăuntru şi când colo, 
oameni ca şi dumneata!” Ce vorbărie, mă gândeam eu, cum 
nu pot să tacă unii din gură şi să-şi vadă de treabă. Fata, în 
acest timp, ascultase cu privirea ei alb-albastră înţepenită 
parcă în tavan, îşi înnoda şi deznoda barişul şi deodată o 
văd c-o podideşte plânsul. Dar ce plâns, acum se vărsau 
lacrimile din ochii ei şi i se rostogoleau pe piept până în 
podea! lar ea pe cât de dreaptă stătuse până atunci, acum 
se frânsese ca un lăstar sub bătaia vântului! Fusese de 
altfel singurul gest cu care parcă se ferea de ceea ce o 
stăpânea, mai încerca să se ridice, dar deodată îşi ferea faţa 
cu braţul într-un mod neaşteptat, vertical, plecându-şi în 
acelaşi timp capul ca şi când cine ştie ce apariţie i-ar fi 
înspăimântat vederea. Ce era cu ea? Să fi impresionat-o 
atât de tare cuvintele preşedintelui şi să se fi întâmplat cu 
ea ceea ce se întâmplă cu unii copii care stau relativ liniştiţi 
în braţele mamei lor şi apoi, deodată, apropierea şi 
cuvintele unui străin rup în ei cine ştie ce zăgaz tainic şi 


încep să urle? Dar asta era fată mare, nu era fetiţă! M-am 
ridicat iar de la locul meu, am apucat-o iar de mână şi am 
pornit împreună afară. „Ce e, domnişoară, zic, ţi-ai adus 
aminte că ai fost odată mică şi te-ai speriat de vorbele lui 
nenea ăla, care stătea la mijlocul mesei? am întrebat-o eu 
fără să glumesc. Nu e valabil, dacă votezi înseamnă că eşti 
majoră! Crezi că-i stă cuiva bine să plângă?” N-auzea, în 
mod curios s-a aşezat pe balustrada podiştei de ciment din 
faţa clădirii în care mai înainte nu vrusese să intre, şi-a scos 
o batistă mică de la brâu şi, încetând să plângă, a început 
să-şi şteargă ochii şi obrajii. Din când în când mişcările 
acestea i se istoveau şi atunci rămânea cu gura deschisă şi 
răsufla greu şi în clipele următoare toate încercările ei de a 
se stăpâni se prăbuşeau. Dar o lua de la cap cu răbdare. 
Dintre cei adunaţi se uita câte unul la ea, dar nu mult şi îşi 
întorcea pe urmă capul ca şi când plânsul şi existenţa fetei îi 
erau cunoscute, iar dacă nu-i erau, nici nu era curios să 
afle. 

Curând, fata, fără să-i fi trecut cu totul starea, se ridică şi 
se îndepărtă încet. Pe măsură ce ea se depărta, o pereche 
de ochi ai cuiva se uitau tot mai insistent spre mine şi în 
cele din urmă proprietarul lor se urni din mijlocul celor cu 
care stătea de vorbă şi se apropie. Era îmbrăcat eu o 
flanelă cărămizie şi sub braţ avea nişte ziare. N-am fost 
curios să ştiu cine era, un ţăran, să fi avut patruzeci de ani, 
l-am lăsat să se aşeze alături de mine pe zidul de ciment al 
podiştii şi să-mi povestească. Eu nu i-am spus în acest timp 
niciun cuvânt, nici nu l-am întrerupt, nici nu i-am cerut 
explicaţii acolo unde ar fi fost normal s-o fac. Foarte rar se 
întrerupea el când vedea că se apropia de Sfat câte un 
întârziat, dar se lămurea repede că eu n-o să mă mişc de pe 
podişcă şi atunci îi dădea înainte. Nu mi s-a povestit 
niciodată ceva mai închis şi care să-mi strecoare în acelaşi 
timp în sânge atâta furie rece... M-am întors pe urmă în 
clădire şi am stat ceasuri întregi cu pieptul rezemat de 
masa pavoazată în roşu, încercând să înţeleg ce se 


întâmplase şi ce aveam eu de făcut în istoria asta. Fiindcă 
deodată acest sat lângă care locuiam de un an şi jumătate şi 
în care ar fi fost greu să crezi că s-a întâmplat sau se va 
putea întâmpla vreodată ceva, atât de paşnic arăta, mi-a 
apărut în faţa ochilor parcă rânjind din fiecare gard pe care 
îl vedeam pe geam, dar fără să mai văd ca până atunci în 
spatele acestui rânjet o clipire veselă care ar sta, chipurile, 
în al doilea plan, nevăzut, al lucrurilor. Acum era exact pe 
dos şi luptam din răsputeri să împiedic această schimbare 
de planuri din sufletul meu. Povestirea ţăranului se 
înfipsese între mine şi lume ca un obstacol de netrecut... 


VIII 


Rar mi-a fost dat să aud, cu toate acestea, un om 
povestind mai prost şi poate şi de aceea oi fi rămas eu pe 
urmă vârât cu totul în faptele auzite. Că acum un an sau doi 
o fată păştea vitele factorului poştal Dutrec şi că într-o 
seară mama ei vitregă trecu pe-acolo şi îi spuse domnului 
Dutrec, eşti mata bun să-i dai drumul fetei să meargă cu 
mine până acasă că mi-e frică singură! După câtva timp se 
auziră peste apă la bufet râsete şi veselie şi factorul poştal 
Dutrec o văzu pe fată cu un ins cam de vârsta lui, aşa, de 
vreo cincizeci de ani, bea la masă cu ele amândouă, fără tat- 
său... Tat-său ăsta, pentru un pahar de rachiu îşi dădea şi 
„cămeşa” de pe el... Acum după ce făcuse cunoştinţă cu fii- 
sa, erau văzuţi zilnic, cu ăla, şi nu mai putea de bucurie că îi 
lovise norocul... Îi dădea să bea şi îl asigura că o să aibă el 
grijă de fata lui, să nu-şi bată cineva joc de ea... Fetei, când 
rămânea numai cu ea, îi spunea pe dos, că tot ce-o să 
câştige ea la Dutrec o să dea tat-său pe gât şi mai bine ar 


face să plece de la factorul poştal şi să vie în satul vecin, mai 
aproape de el; dacă vrea să se aleagă ceva de munca ei şi 
să-i fie bine în viaţă... La cine? zise fata. I-a găsit el un loc la 
unul Efteni, în satul Ereste, tot ca la Dutrec, dar în schimb 
mai aproape... Fata se duse la Efteni în satul Ereste şi o 
ţinea înainte, cu ăsta care o adusese, care câştiga bine, era 
cineva, paznic de noapte la cooperativa kilometru' 14, bine 
plătit şi zicea că are şanse mari să-l avanseze, să-l facă de 
zi. Dimineaţa era liber, ieşea din pază, se urca în trenul 
forestier plecând de la cooperativa kilometru' 14 şi se 
dădea jos în apropiere de Ereste... I se auzea glasul pe 
drum, ba că are nu ştiu ce de aranjat pe la miliţie, ba pe la 
Sfatul Popular, venea şi pe aici, om greu, avea de-a face cu 
preşedintele şi cu cine mai întâlnea pe acolo... Ajungea în 
dreptul casei lui Efteni, îşi vâra un deget în gură şi şuiera 
lung. Fata îl auzea, lăsa treaba şi ieşea să-l vadă, şi azi aşa, 
mâine aşa, până când ăla îşi ieşi într-o zi din pepeni şi îi 
spuse să se care de la el, ce e, târla lui, să vină şi să şuiere 
aşa în fiecare zi la poartă? Ce, a furat ceva? Râzând nici ea 
nu ştia de ce, fata vru să se întoarcă la factorul poştal 
Dutrec şi atunci Cazaciuc Ambrozie, că aşa îl chema pe 
paznicul din Ereste, care făcea noaptea serviciu la 
cooperativa kilometru” 14, prietenul ei, de, zice de ce să te 
duci la Dutrec şi să nu vii la mine? Ce, eu n-am gospodărie 
ca şi el, ba chiar mai mare şi pe lângă asta la mine o să 
trăieşti bine şi o să faci ce vrei. Se duse la el şi văzu că nu 
minţise; avea o gospodărie mare, curte largă, şoproane, 
vite, şi avea şi copii mari, cam de vârsta ei, şi pe lângă 
nevastă mai era acolo şi o fată pe care tot aşa, o adusese la 
el acasă şi care nu se ştie ce rost avea în târla lui... Cele 
două îi şoptiră ăsteia să-şi ia tălpăşiţa şi să se ducă de unde 
a venit, n-aveau niciun chef s-o mai vadă şi pe-a treia, dar le 
era frică de ea, era mai tânără şi mai mult o rugau, 
pesemne ştiau ele ce s-ar întâmpla dacă Ambrozie ar afla 
ce-i zic. Aşa că asta nu plecă, stătu mai departe în 
gospodăria lui. În toiul primăverii, începuse aratul. Un băiat 


al lui, unul Vlăsie, o luă pe fată la câmp, el ţinea plugul şi ea 
mâna caii fiindcă Ambrozie umbla după referinţe de partid 
pe la Piatra Neamţ cu perspectivele lui de avansare, să-l 
facă de zi, avea nevoie şi n-avea timp de arat. Fata nu prea 
se pricepea la cai şi pe la prânz osteni, că era însărcinată şi 
caii o luară razna cu plugul după ei... Vlăsie puse atunci 
mâna pe bici şi tăbări pe ea şi o bătu cu codiriştea de corn 
că-i făcu dungi roşii pe obraz şi pe trup de-i ţâşnea sângele. 
Fugi şi se duse tocmai la Rădăuţi la spital să nască, şi se 
pomeni cu un copil în braţe. Dar câştigă în schimb puţină 
minte, povesti în spital surorilor şi doctorilor ce era cu ea şi 
ăştia oameni cu carte ce-şi ziseră ei, hai s-o ajutăm, să-i 
aranjăm să-şi ţină copilul la o creşă şi pe ea s-o angajăm tot 
acolo, să ajute la supraveghere şi să facă şi ea curat prin 
odăile alea. În timpul ăsta Cazaciuc Ambrozie nu ştiu ce era 
cu el că în prima noapte când se întoarse de la Piatra 
Neamţ i se întâmplă că îi sări în cap un dulău al nu ştiu cui, 
îl puse jos şi aproape că îl mâncă de viu, îl ridicară cu 
pătura jumătate mort şi îl băgară în spital. Cât timp fata 
născu zăcu şi el la Piatra Neamţ şi după vreo două luni de 
zile se făcu bine şi se duse după ea. O găsi repede, se 
prezentă la spital la Rădăuţi şi zise că el e tatăl nelegitim al 
copilului şi întrebă unde e soţia lui că vrea s-o ia acasă. 
Medicii şi surorile îi spuseră că dacă singur recunoaşte că e 
nelegitim de unde şi până unde pretenţia s-o ia cu el!? Dar 
Cazaciuc Ambrozie nu degeaba era el paznic de noapte la 
cooperativa kilometru 14, şi se plimba prin sate ca prin 
curtea lui, de vorbă cu miliţianul, cu preşedintele şi cu care 
mai era pe acolo, nu-i fu greu să dea de Maria acolo la creşă 
şi scoase briceagul şi i-l arătă: ori se duce după el, ori o 
omoară şi pe ea şi pe copil. Fata se sperie, se întoarse în sat 
şi vru să se ducă iar la Dutrec, dar Ambrozie o opri: „Vii la 
mine acasă, îi zise el. Ai să vezi de vite, ce, parcă Dutrec e 
mai ceva decât mine? Ce ţi-a intrat în cap? Trebuie să stai 
sub ochii mei, fiindcă eu răspund de copil şi dacă nu mă 
asculţi te omor. Toată lumea trebuie să mă asculte, altfel vă 


LLA 


belesc pe toţi!” Dar cum să se ducă la el cu copilul? Se 
întoarse la părinţii ei, la mama vitregă şi la taică-său beţivu, 
şi copilul, de, ca orice copil, plângea şi el câteodată noaptea 
şi îl trezea din somn şi începea s-o înjure să se ducă cu ella 
ăl cu care l-a făcut. Mama vitregă nu-i spuse nimic în faţă, 
dar nu trecu mult şi cine intră şi îşi făcu apariţia în curtea 
lor? Importantul paznic de noapte al cooperativei de la 
kilometru” 14, care între timp tot nu fusese avansat de zi, şi 
ce-i zise, că dacă nu venea în casa lui cu copil cu tot zilele îi 
erau numărate şi dacă nu crede, uite, şi se puse cu pumnii 
şi picioarele pe ea sub ochii părinţilor şi o trânti jos 
mototol... Fata urla ca din gură de şarpe şi de pe lângă 
casele vecine lumea se uita peste gard, oameni şi muieri, şi 
nimeni nu zicea nimic, cu toate că muierile ţipau săriţi mă, 
dar nu sărea nimeni, că bărbat i-a trebuit bărbat a găsit, să 
se înveţe minte altădată! Care altădată, că asta era! A doua 
oară cum putea să mai fie, că nu se mai făcea ea la loc fată 
mare cum a fost. Era un băiat p-aci care tocmai îşi 
terminase armata şi cu care fusese ea într-o vreme în 
vorbă, înainte de Ambrozie, dar care se însurase cu alta, îi 
spuse lui Ambrozie să-şi vadă de treabă. La care Ambrozie îi 
răspunse să-şi vază el de treabă, are nevastă, ce se bagă. Şi 
nevasta băiatului ăstuia sări şi zise că aşa e, era bine când 
umbla pe la bufet cu mă-sa şi râdea, acuma să plângă... Şi 
nici nu ştii când te pomeneşti cu el, intră la ei în curte, stă 
ce stă, nu-ş ce le face, lui mă-sa vitregă şi lui tat-său, că pe 
urmă o ia pe ea la bătaie, ca să vie cu el. Şi tat-său şi mă-sa 
nu zic nimic. Şi îi spune că e o lege pe care o ştie el că poate 
s-o ia cu forţa dacă vrea, aşa zice... Şi uite că acum au venit 
alegerile şi când intră alde băiatu-ăsta al lui Istrati s-o 
cheme să voteze şi ea, Ambrozie era la ei. Asta era rostul de 
a picnit-o pe ea plânsul înăuntru, a văzut şi ea tineret, băieţi 
şi fete de seama ei, adunaţi, şi nimeni nu se uita la ea, că mă 
întâlnesc cu ea aseară, venea de la Dutrec, fiindcă tot la el 
câştigă o pâine şi îi spun, lasă Mărie că m-am dus eu şi l-am 
reclamat (ziceam şi eu aşa, era adevărat că fusesem, dar 


fără rezultat, mi-au spus că astea sunt probleme personale 
care noi n-avem cum ne amestica) dar ea zice pentru mine 
unchiule Niculae nu mai e scăpare, că de la o vreme nu mai 
mă bate, dar îmi spune că mă lasă să mă odihnesc şi dacă 
nu mă duc la elo să mă omoare... Nu ştiu ce să mă fac, 
unchiule Niculae, că aş muri dar mă uit în oglindă şi mi-e 
milă de ochi să-i văd sub pământ din pricină că nu mi-a 
venit şi mie mintea ca la alte fete mai devreme... 


IX 


Stăteam cu bărbia în pumni, cu coatele pe masă şi mă 
gândeam dacă mai veghează pe pământ asupra oamenilor 
ochiul acela în triunghi pe care îl vedeam când eram mic pe 
unele cărţulii de rugăciuni pe care le aducea mama de la 
biserică. Precis că nu mai veghează, îmi spuneam, altfel l-ar 
străpunge pe Cazaciuc Ambrozie când o izbeşte pe fata 
aceea peste ochi şi o trage de păr. Nu mai e nimic scris în 
cele trei colţuri ale lui. Am pus mâna pe creionul şi pe foaia 
de hârtie din faţa mea, l-am desenat de mai multe ori şi i-am 
notat unghiurile ca la geometrie, dus pe gânduri: 
Brutalitate, Nesimţire, Ignoranţă, iată, mi-am zis, cele trei 
vârfuri ale unui nou triunghi magic al cărui ochi întors 
asupra lumii este orb. 

Şi fără să mai mă sfătuiesc cu nimeni am părăsit comisia, 
am ieşit afară şi am luat-o, după ce am întrebat încotro e, 
spre casa fetei, dorindu-mi foarte tare să-l mai găsesc pe 
Ambrozie acolo şi fiind pentru întâia oară mulţumit că nu 
sunt mic fiziceşte. Eram hotărât să mă bat cu el ca un 
orbete, dar în acelaşi timp tot mergând mă gândeam că 
poate oamenii din satu ăsta, aşa cum erau, nu săreau s-o 


apere pe fată pentru că omul era probabil primejdios şi îmi 
spuneam că n-avea niciun rost să mă întorc pe şantier cu 
vreun ochi lipsă şi pe deasupra tot eu vinovat de 
huliganism. M-am gândit atunci la inginerul Dan, ce m-ar 
sfătui el dacă aş veni să-i povestesc toată chestia şi parcă i- 
am şi auzit glasul în sinea mea şi mi-a venit ideea. Dacă nu 
reuşea asta, aveam să văd la faţa locului, dar întâi nu numai 
că trebuia să încerc asta, ci s-o pun chiar în practică de- 
adevăratelea. 

Am intrat în curte şi am dat bună ziua. Cazaciuc era 
acolo, stătea pe prispă cu tatăl, iar mama vitregă cu fata 
vânturau fasole pe-o cergă, întinsă în mijlocul bătăturii, una 
în picioare cu o baniţă în mână, cealaltă în genunchi 
alegând corpurile străine care tot mai scăpau la vânturat. 
M-am uitat foarte atent la Ambrozie şi am înţeles imediat că 
e mai voinic ca mine, ar fi putut, dacă ar fi fost cazul, să se 
bată singur cu încă trei. Era ceea ce se numeşte un 
zbanghiu, cu spinarea lată, cu gâtul scurt şi puternic şi cu 
burta trasă ca la ogari. Lucru de mirare la un om aşa de 
îndesat. Mama vitregă se apropie de mine curioasă, rânjind 
cu bunăvoință, în timp ce fata îmi aruncă doar o privire 
scurtă şi îşi văzu de ales boabele pe cergă. „Pe dumneata te 
caut, zisei, vrei să vii mai aproape?” 

Ea se sculă şi se apropie de prispă. „S-a primit, îi spusei, 
o reclamaţie împotriva soţului dumitale, Cazaciuc Ambrozie, 
dumneata eşti?” mă întorsei eu spre el. „Da, eu sunt, sări el, 
ce reclamaţie?” „Mai mulţi locuitori din comuna Ereste 
declară că trăieşti în bigamie şi acuma ţi-ai luat încă o fată 
cu care ai şi-un copil şi pe care o baţi ca să vină cu 
dumneata. Eşti pasibil de închisoare de la cinci la opt ani. 
Dai o declaraţie că eşti tatăl nelegitim al copilului?” 

Se lăsă o linişte ca după un vânt care s-ar fi oprit brusc şi 
cei de faţă s-ar fi pomenit deodată faţă în faţă cu această 
tăcere care le aducea parcă o sentinţă dintr-o lume pe care 
o crezuseră atât de îndepărtată, încât le amorţea până şi 
mintea când se gândeau tocmai pe unde e. Totuşi Ambrozie 


putea să aibă oarecare idee, umblat cum era, datorită 
funcţiei lui care îl obliga să ia zilnic trenul forestier şi să 
vadă tot felul de oameni. „Aţi spus un cuvânt pe care nul- 
am înţeles bine, se dezmorţi el în cele din urmă, trăiesc, 
cum?!” „Omul care trăieşte cu două femei sub acelaşi 
acoperiş se face vinovat de bigamie, chiar dacă nu e însurat 
eu ele. Dacă o aduci pe fată la dumneata şi cum ai declarat 
la Rădăuţi doctorilor care sunt martori că eşti tatăl 
nelegitim al copilului, dovada de bigamie s-a făcut, dat fiind 
că dumneata eşti căsătorit şi mai ţii încă o femeie pe acolo.” 
Tăcerea reveni iar, necruțătoare. Omul nu era prost, îi 
simţeam privirea grea apăsându-mă şi nu mă mirai câtuşi 
de puţin când îl auzii că mă întreabă drept orice răspuns: 
„Cine eşti dumneata?” „Eu sunt de la UTM, îi spusei şi dacă 
vrei să ştii, nu mă interesează persoana dumitale decât în 
măsura în care ai de-a face cu ea (şi o arătai pe fată). Am 
fost sesizaţi de procuratură şi cazul ni s-a predat nouă să ne 
ocupăm de el. Depinde de dumneata. Ce răspunzi? Ai sau n- 
ai intenţia s-o iei la dumneata? Şi mai depinde şi de ce zice 
fata. Dacă ea nu vrea şi dumneata o sileşti cu ameninţări, 
eşti pasibil de încă doi ani închisoare. Avem declaraţiile 
oamenilor care te-au văzut cum o băteai la ea acasă.” 

Îl lăsai să rumege singur adevărul spuselor mele, care 
era neîndoielnic, aveam chiar de gând să-mi duc până la 
capăt amenințările, adică să iau acele declaraţii şi să mă 
ocup de această chestie până i-aş fi venit de hac şi mă 
adresai apoi fetei fără să-l mai iau în seamă pe Ambrozie, 
căruia aveam un chef nebun să-i fac gura ambrozie dacă i- 
ar fi venit ideea să sară la mine şi dacă pe de altă parte n-aş 
fi observat cu plăcere că avea o ureche sfârtecată, urme 
lungi pe gât, care arătau că fusese suguşat de acel câine 
fioros şi te mirai cum de scăpase, şi o crăpătură adâncă 
lângă ochiul stâng, care parcă nu mai stătea bine la locul 
lui, ai fi zis că fusese desgărdinat din rădăcini şi abia se mai 
ţinea, ca un bec dezlipit care nu mai atârnă decât în 
filament. Îl aranjase mult mai bine câinele ăla, să mă fi 


bătut eu cu el oricât şi tot nu-i făceam atâtea, fără să mai 
vorbesc că nu se ştie cum aş fi scăpat la rândul meu. Cei s- 
o fi năzărit de i-a sărit în cap? Sinistră istorie! Parcă ar fi 
vrut să însemne că un câine cu câinii se încaieră şi acum îmi 
părea bine de înţelepciunea mea, cu toate că nu o dată în 
cartier mă întorceam şi eu cu cămaşa sfâşiată şi cu un ochi 
umflat. Mă simţeam totuşi între ai mei, cu care pe urmă mă 
şi împăcăm, ceea ce nu era cazul cu acest Cazaciuc, fi-i-ar 
cazacioaica lui a dracului. „Spune-mi, domnişoară, nu vreai 
să vii la noi pe şantier şi să te califici, să înveţi o meserie?” 
am întrebat-o. „Vreau!”, spuse fata şi se şi ridică în picioare 
de pe prispă, ca şi când ar fi fost dispusă să plece chiar în 
clipa aceea, aşa cum era. 

Şi se şi îmbrobodi şi se legă sub bărbie, gata de drum. Şi 
atunci luai şi eu o hotărâre pe care n-o prevăzusem: „Bine, 
zisei, pregăteşte-te, plecăm chiar în momentul ăsta.” Vocea 
mamei vitrege şuieră în aceeaşi clipă ca un şarpe: „Şi 
copilul?” „Copilul, şuieră şi fata, să-l creşteţi voi, că voi m-aţi 
vândut, tu şi cu tata, pe-o oca de ţuică.” 

Şi trecu în spatele meu, la doi paşi, îmbrobodindu-se iar, 
de astă dată atât de hotărâtă, încât nu mai voia nici măcar 
să mai intre în casă şi să-şi ia ceva de-acolo. Nici copilul nu 
mai voia să şi-l vadă. 


PARIEA A IREIA 


După trei ani, când mă întorsei din armată şantierul 
exista încă, dar noul oraş era gata. Strălucea în culori la 
poalele muntelui. Am crezut la început, până să intru în el, 
că trebuie să fie un efect al luminii. În realitate culorile erau 
adevărate şi câteva ceasuri mă plimbai prin el aproape ca la 
Moşi, atât de vesel mi se părea totul şi neobişnuit. Nu 
întâlnii pe străzi niciun bătrân, peste tot fete şi băieţi în 
jurul a nouăsprezece, douăzeci şi cinci de ani, prin cofetării 
şi chioşcuri alimentare. Avea un centru, ca orice oraş, cu un 
parking de maşini, un patrulater din blocuri 
paralelipipedice şi o cupolă comercială în mijlocul lui, lângă 
o clădire de peste zece etaje, unde sus găseai un mare 
restaurant. lar zidurile şi geamurile balcoanelor erau pur şi 
simplu albastre sau vernil, roz sau gălbui, în afara centrului, 
care imita huma bej. 

După această primă impresie care mă năuci, începui să 
simt că era aici ceva care nu mi se impunea, nu-mi venea 
parcă să iau toată chestia în serios. Erau frumoase aceste 
culori, dar se potriveau ele cu un oraş? Zidurile erau parcă 
prea subţiri. Pe urmă, chiar în spatele patrulaterului se 
vedeau dâmburi de iarbă, rest din vechiul teren crud pe 
care nu fusese înainte nimic. Apoi blocurile nu erau bine 


lipite unele de altele şi în plus o linişte sătească plutea peste 
tot, nu trecea nicio maşină, niciun autobuz, şi mai ales 
niciun tramvai, singure sârmele electrice, stâlpii şi 
lampioanele făceau o impresie mai solidă. Aveam, desigur, 
Bucureştiul în sânge şi îl comparam fără să vreau cu acest 
nou-născut. În orice caz, din comuna urmaşilor lui Dragoş 
Vodă mai rămăseseră doar câteva case, fugite ici-colo prin 
văi, pe marginea râului şi iertate de demolare tocmai 
pentru că nu mai constituiau o aşezare propriu-zisă. 
Şoseaua asfaltată le izola şi mai mult de oraş, care de altfel 
nu-i furase numai terenul şi aşezarea potrivită faţă de 
răsăritul soarelui, ci şi numele de Şar, care mai târziu avea 
să fie şi el schimbat. 

Abia după ce începură să mă doară picioarele îmi adusei 
aminte că aveam aici o cunoştinţă apropiată, aş fi putut să 
spun chiar o rudă, dacă ar fi fost între noi vreo legătură de 
sânge. În mod regulat primisem de la ea în armată la 
fiecare două săptămâni câte-o scrisoare, la început simple 
cărţi poştale şi apoi plicuri închise pe măsură ce conţinutul 
celor scrise se schimba. Eu n-o încurajasem cu nimic, dar 
îmi plăcea să-l aud pe secretarul cancelariei cum îmi strigă 
numele şi îmi întinde plicul, în timp ce alţii nu primeau 
nimic cu lunile. Fiindcă în afară de inginerul Dan, care îmi 
răspundea foarte pe scurt la cele ce-i scriam eu şi ce-l 
întrebam (şi în mod inexplicabil de mai mult de un an nu-mi 
răspundea nici atât) şi de frati-meu care îmi trimitea şi el 
din joi în paşti câte-o carte poştală, n-aveam propriu-zis pe 
nimeni care să vrea să aflu ce face atât de des şi să-mi fie 
milităria mai uşoară. lar în permisii mă duceam acasă la 
Bucureşti, unde îl întâlneam pe tata, care se umflase în 
pene de mă mir cum de îl suporta cartierul. Fusese numit 
vânzător la centrul de pâine după ce şi frati-meu fusese 
silit, sau convins, nu ştiu care din două, să intre la o 
cooperativă şi să-şi lichideze atelierul. El îmi spuse în orice 
caz că tot cam aia e, clientul tot atât plăteşte dacă vrea să 
iasă lucru bun şi la timp, iar el nu câştigă cu mult mai puţin 


ca înainte. Tata însă se purta la chioşc mult mai rău decât 
dacă ar fi fost stăpânul cartierului. Pe copii şi femei îi înjura 
dacă cereau pâine mai proaspătă şi mai bine coaptă şi nu se 
speria nici de bărbaţi, se răstea la ei cu cuțitul lung în 
mână. În cele din urmă, datorită cozilor, tot el ieşea 
învingător, fiindcă lucru curios, tot pe cel ce protesta îl 
reducea lumea la tăcere, nu ştiu de ce, săreau babele pe 
el... Chestia asta mi se părea dezgustătoare, la zece ani 
după război şi mai ales că pâine era destulă, rămâneau 
rafturile pline după ce se termina coada. Dar era pâine 
veche, care nu ştiu de ce trebuia vândută şi aia în mod 
forţat... Mai ciudat era că la atâtea reclamaţii făcute de 
cetăţeni în condică tata ar fi trebuit să zboare de mult de 
acolo. Or, el stătea mai departe de parcă ar fi fost bătut în 
cuie şi mai uşor citeam în ziare că erau daţi afară miniştri 
decât un vânzător de la un chioşc de pâine care se purta în 
felul ăsta cu populaţia. Se înţepenise şi mai tare în gât şi 
avea aerul să-mi spună că e mult mai bine aranjat decât 
cred unii şi că o să vedem noi de ce mai e el capabil. 

Nu ştiu la ce se gândea, că n-aveam timp să-l ascult, 
profitam de zilele de permisie ca să mă satur să văd o 
groază de filme noi, westernuri americane care te ţineau 
timp de un ceas şi jumătate cu răsuflarea la gură, ieşeai din 
sală împleticindu-te, ca după o beţie... Apucasem să-mi dau 
seama cât erau ele de formidabile încă din timpul primului 
an după război, pe urmă fuseseră suprimate şi înlocuite cu 
filmele sovietice cu Stalin. 


II 


„.E.ram curios s-o văd, dar nu doritor, fiindcă în ciuda 
scrisorilor ei regulate nu mi se păruse că o îndeamnă mai 
mult să-mi scrie decât faptul că părăsindu-şi satul nu 
izbutise încă să-şi facă noi legături, că deşi era mare, fusese 
dată înapoi s-o ia de la cap... Iar scrisorile ei, în care mi se 
adresase multă vreme la plural, nu aveau pentru mine alt 
înţeles decât că eram singura persoană mai apropiată din 
noua ei viaţă, fără să mai vorbesc că pesemne nu putea să 
uite felul cum o scăpasem din mâinile acelui Ambrozie... Că 
veţi şti că eu sunt bine sănătoasă şi mă gândesc la 
dumneavoastră... Că domnul inginer m-a trimis la şcoala de 
calificare de laborante de trei ani şi învăţ cu sârguinţă să nu 
vă fac de ruşine... Că eu tot la dumneavoastră mă gândesc 
neîncetat şi nu am pe nimeni, niciun prieten. Ei, na, cu asta, 
după un an de cuminţenie, m-a făcut praf, uite, am râs eu, 
tronc, Mariţo, în păpuşoi, cum zicea mama când cineva 
spunea deodată ceva deplasat... lată-ne acuma şi „prieteni”. 
Scrisoarea următoare era însă şi mai şi, începea pur şi 
simplu aşa: dragul meu! le-te-te! Iar nu mai târziu de o lună 
scria ca o femeie: iubitul meu, mi-e dor de tine. Se dusese 
deci dracului vremea lui dumneavoastră. Era însă aici ceva 
mai mult decât simplul fapt că nu prinsese încă rădăcini în 
noua ei viaţă, ar fi fost fără rost din partea ei să-mi scrie că 
nu se gândeşte decât la mine şi în realitate să aibă pe altul, 
nu vedeam ce sens ar fi avut, încât indiferent de adevărul 
celor spuse de ea în scrisori (ce putea să fie, că nu mă 
cunoştea, după ce am adus-o pe şantier am plecat şi n-am 
mai văzut-o), ţinea la mine în orice caz. 

În prima zi însă nu simţeam în mine decât acea semeţie 
pe care pe urmă am pierdut-o (şi încă cum, unde am putut 
ajunge!), când nu te împinge spre cineva decât curiozitatea, 
care odată satisfăcută, îţi reiei plimbările tale de om liber 
prin lume şi te uiţi dintr-o parte cu privirea micşorată de 
sfidare până şi la soarele de pe cer. Nu ştiu dacă nu cumva 
nu sunt clipele în care ne simţim cei mai liberi pe lume, 


neangajaţi cum suntem nici pe drumul fericirii şi nici pe al 
nefericirii. S-o văd, zic, cum arată după atâta vreme şi după 
aia să se termine istoria asta cu prietenul drag din scrisori, 
mai ales că eu îi răspundeam de fiecare dată cam în sensul 
că adică bine, bine, te înţeleg că n-ai pe nimeni şi îmi porţi 
recunoştinţă veşnică, dar... Lasă că ştiu eu că n-o s-o ţii aşa 
ca gaia-maţu cât o să dureze milităria mea, şi când o să mă 
întorc şi o să mă uit o dată la tine o să uiţi complet cei trei 
ani de corespondenţă şi o să-ţi pară râu de timpul pierdut... 
Ea, ori se făcea că nu înţelege, ori că înţelegea dar nu ştiu 
ce-o împingea să-i dea înainte, că la scrisoarea următoare 
abia dacă găseam o aluzie la spusele mele, zicând, dragul 
meu, am primit frumoasele tale rânduri şi nici nu ştii câtă 
nerăbdare am în inimă să te văd iar la faţă că nu mi-ai 
trimis şi mie o fotografie... Ce-i spuneam eu şi încotro 
nimerea ea! Asta îi mai lipsea, o fotografie, că încolo le 
aranjase pe toate. 

Am sunat la uşa ei, fiindcă ştiam din scrisori că i se 
repartizase acum o odaie în noul oraş, abia se întorsese de 
la şcoală, că o şi angajaseră la rafinărie (se construise pe 
lângă combinatul chimic şi o rafinărie de petrol şi m-am 
uitat la această fantastică construcţie o jumătate de oră 
nevenindu-mi să-mi cred ochilor), dar n-a răspuns nimeni, a 
ieşit o vecină şi m-a întrebat pe cine caut. La ora asta e de 
obicei acasă, mi-a spus această femeie, mirată parcă ea 
însăşi de ceea ce spunea, ca şi când ar fi fost ceva atât de 
neobişnuit să nu fie un om acasă la o oră la care de obicei 
este. Am coborât treptele blocului spunând că o să revin şi 
am ieşit iar în stradă, Soarele de toamnă cobora. Mi-am 
vârât mâinile în buzunare şi fără să mă îndepărtez de 
intrarea blocului am rămas nemişcat uitându-mă de-a 
lungul străzii. Şi atunci, fără să ştiu de ce, tot uitându-mă şi 
văzând în jurul meu clădirile şi soarele care mă privea, am 
luat cunoştinţă că au trecut aproape cinci ani din ziua când 
am plecat din Bucureşti şi iată-mă ajuns la un capăt de 
drum în care toate s-au împlinit aşa cum dorisem, eram 


electrician calificat, terminasem armata, îmi luasem şi 
primele clase de liceu şi n-aveam nici măcar douăzeci şi 
cinci de ani. Ce-o fi făcând inginerul Dan? Trebuie să fie 
acum atât de ocupat, încât nu e de mirare că nu mi-a mai 
răspuns în ultima vreme, dar de dus la el tot mă duc. Mai 
era încă timp, uitasem ce era cu mine acolo şi paşii mi se 
puseră brusc în mişcare, simțind o dorinţă atât de vie să-l 
întâlnesc, încât voiam să-l caut, dacă nu l-aş fi găsit pe 
şantier, oriunde mi s-ar fi spus că e. Nici zece paşi nu mă 
îndepărtasem, când o voce de femeie mă chemă de la etaj: 
A-lo! Dar nu aşa cum se zice la telefon, ci cum chemi un 
străin căruia nu-i ştii numele, dar un motiv foarte serios te 
face să-l reţii, şi eşti sigur că după ce o să afle despre ce e 
vorba o să-ţi mulţumească chiar el că nu l-ai lăsat să se 
ducă. M-am întors şi am văzut-o la geam pe aceeaşi vecină, 
şi în acelaşi timp am auzit prin uşa deschisă a blocului un 
răpăit pe scări, aşa cum fac copiii când aleargă ca nebunii 
fugărindu-se şi apăru, în faţa porţii de metal care dădea 
chiar în trotuar, o domnişoară care o şi luă glonţ spre mine. 
Când ajunse, întinse în sus braţele şi fără cea mai mică 
umbră de şovăială mă luă de gât şi mă strânse. Oricât eram 
eu de îndepărtat de ea, în clipa aceea faptul îmi luă piuitul. 
Mai avui timp să mă gândesc că e normal după atâţia ani, 
dar că după acest val o să ne trezim faţă în faţă ca doi 
străini ce eram şi cu asta basta. 

Era însă abia începutul. Îşi ridică ochii plini de lacrimi 
spre mine, mă privi drept şi şopti: Căline! Şi izbucni în 
plâns. Rămăsei mirat: n-o mai cunoştea nici dracu, în viaţa 
mea nu mai văzusem o femeie în felul ăsta de frumoasă, cu 
părul ei galben strâns bine pe cap şi legat la spate într-o 
singură coadă tăiată scurt, într-o rochie înfoiată, şi cu ochii 
ei care sclipeau de albaştri ce fuseseră şi de isteţi ce 
deveniseră; şi cum stătea uşoară ca o pasăre în braţele 
mele, fremătând şi neslăbindu-mă din priviri... 

Formidabil câtă dreptate avusese doamna Sorana când 
spusese cât de tare se poate schimba o fată de la ţară în 


numai câţiva ani... N-o sărutai, cu toate că asta aştepta, 
cum stătea cu faţa în sus, cu buzele întredeschise şi gâfâia 
şoptind mereu: Căline! lubitul meu! Chiar aşa, Călin, 
iubitul... E drept că terenul era de mult preparat, dar chiar 
aşa, numai pentru simplul motiv că ne cunoscuserăm odată 
şi că unul dintre noi, respectiv eu, jucasem în viaţa ei un 
oarecare rol... Mă apucă de încheietura mâinii şi mă trase 
să urcăm în odaia ei. Oricum, îmi zisei, e una dintre cele pe 
care, ca şi pe mine, o născuse din nou şantierul şi o 
oarecare pornire frăţească între noi putea să ajungă foarte 
bine până la îmbrăţişări şi lacrimi. Chestia cu iubitul o s-o 
lămurim mai târziu, acum hai să nu-i stric bucuria revederii 
care la mine e doar simplă curiozitate, dar la ea, orice s-ar 
spune, e sinceră. 

Înăuntru m-am uitat la odaia ei intrigat. Blocul de patru 
etaje n-avea lift şi când am intrat i-am spus că vreau să mă 
spăl pe mâini. N-aveam bagaje fiindcă trecusem de la 
unitate prin Bucureşti şi îmi lăsasem totul acasă, dar eram 
murdar de cărbunele prost al trenului pe care îl luasem 
fiindcă Pullmanul nu mai circula. Mi-a deschis uşa la baie şi 
singură a dat drumul la robinet şi mi-a adus un şervet 
proaspăt. Prin uşa deschisă am văzut că odaia ei era goală, 
parchetul fără nimic pe el şi numai o dormeză roşie era 
lipită de un perete, cu un geamantan alături. Geamul nu 
avea nici storuri, nici jaluzele şi de mânerul lui era agăţat 
un umeraş cu o rochie pe el. „De când eşti tu în serviciu?”, o 
întreb. „Păi, de când am terminat şcoala, imediat din iunie.” 
„Şi ai învăţat ceva, sau ai trecut şi tu cum trece câinele prin 
apă?” Ea râse în cadrul uşii care dădea în antreu, baia se 
afla la stânga când intrai, şi nu răspunse nimic, dar cu o 
expresie îndepărtată de genul chestia asta s-a lămurit 
demult, acum e angajată şi sigur că a învăţat, altfel cum ar 
fi trecut examenele? „Aveai ceva la bază, sau s-a făcut o 
excepţie cu tine? Eu credeam că o să rămâi să mături la 
cantină şi pe urmă, după un timp, să avansezi, s-ajungi să 
serveşti...” „Nu s-a făcut nicio excepţie, zise ea, aveam 


şapte clase şi când am fost mică am învăţat bine. Dar era 
aşa de demult, că crezusem c-am uitat tot. Şi când am 
început cursurile m-am mirat şi eu cum îmi aduceam 
aminte? „Vasăzică ai memorie bună, i-am spus, dar o ai la 
toate, sau numai la carte?” Făceam aluzie la trecutul ei care 
mi se părea neguros, în comparaţie cu lumina care iradia 
acum de pe chipul ei! „Eu cred că o am la toate”, zise ea, 
dar fără să mai râdă, în timp ce eu închideam bine robinetul 
şi mă ştergeam pe mâini cu prosopul pe care mi-l întinse ea. 
Abia atunci observai că robinetul nu era aşezat la locul lui 
în faţa chiuvetei, deşi vârful lui îndoit prin care curgea apa 
venea până în dreptul ei. „Dar robinetul ăsta, zisei, ce 
mama dracului are, de ce e aşezat alături?” „E o inovaţie, 
îmi răspunse ea, se mişcă, poţi să-l împingi într-o parte şi 
atunci curge şi în baie.” Şi veni şi îmi arătă, şi atunci 
observai că baia n-avea baterie. „Interesant! spusei. Şi la 
toate blocurile e la fel?” „Cică nu, numai la primele, a venit 
unul cu ideea asta ca să facă economii, a luat şi un 
premiu...” „Băga-l-aş în mă-sa şi pe el şi pe ăia care i-au dat 
premiul”, am zis eu fără să râd, cu gândul în altă parte, dar 
ea a râs iar şi glasul ei venea parcă spre urechile mele de la 
mari depărtări, parcă aş fi auzit-o undeva într-o poiană şi aş 
fi trecut nepăsător pe drum. 

„Nu mi-ai spus nimic de inginerul Dan, zisei eu intrând în 
odaie şi aşezându-mă pe dormeză, ce mai face, fiindcă la 
urma urmei lui îi datorez totul.” „Inginerul Dan nu mai e de 
mult pe şantier”, zise ea. „Ce vorbeşti, dar unde e?” „Nu 
ştiu, a plecat de anul trecut, aşa am auzit şi eu!” M-am 
ridicat de pe dormeză, m-am apropiat de geam şi am 
început să mă uit afară. Strada era mereu aproape goală şi 
în zare vedeam, călare pe schelele altor blocuri, macarale 
cu ciocul lor uriaş mişcându-se parcă alene pe fondul 
îndepărtat al aerului limpede. Se construia mereu. 


III 


În felul ăsta am vorbit despre toate până se făcu seară. 
Mă întinsesem la loc pe dormeză şi ea venise aproape şi îmi 
pusesem capul în poala ei. Şi într-o vreme mi-am dat seama 
că vorbele mi se formează clar în minte, dar gura nu le mai 
rosteşte decât pe jumătate şi că ochii mi se închid. Nu mai 
ştiu când m-a năpădit apoi un sentiment de chin, se făcea că 
sunt acasă la bunica şi era dimineaţă, soarele răsărise 
printre salcâmi şi un graur fluiera în fundul grădinii. Mă 
sculam să-l prind, dar nu ştiam unde e şi tremuram de 
dorinţă, că îl auzeam chiar deasupra capului şi din când în 
când îl zăream printre crăci schimbându-şi locul şi pitindu- 
se într-una: muream să-l prind şi să pun mâna pe 
frumoasele lui pene galbene şi pe ciocul care nu ştiam cum 
o fi de scotea acel fluierat atât de asemănător cu al 
omului... Am luat salcâmul în braţe, să mă urc după el, dar 
trunchiul copacului s-a lungit deodată lângă mine şi era viu 
şi avea o moliciune uşoară... Am deschis ochii pe jumătate şi 
prin crăpătura lor am zărit-o pe ea cu părul revărsat pe pat, 
trează şi cu mâna după gâtul meu... La geam, soarele 
izbucnise în fereastră în culori de aramă. Era dimineaţă. 
Trecuse noaptea ca o clipă... Dormise tot timpul lângă mine, 
sau poate veghease? Oricum, nu se dezbrăcase, era în 
aceeaşi rochie şi numai pantofii şi-i scosese din picioare... 
Am închis ochii la loc şi m-am lăsat greu peste ea, încercând 
în acelaşi timp să-mi regăsesc visul sau măcar să-l păstrez 
pe-aproape... Să mă agăţ de ea crezând că urc pe-un 
copac... Dar în loc să dau de scoarţa lui zgrunţuroasă am 
simţit foşnet de rochie şi picioarele fierbinţi şi catifelate... 
Pe jumătate adormit m-am trezit uşor în fiinţa ei care m-a 
uimit ca o amintire de demult, de astă dată fără nume, însă 
atât de dulce şi de tainică, încât am simţit că m-am născut 
nu se ştie când şi voi trăi la nesfârşit marea vârstă, legat de 


acest corp... Am surâs acceptând fără mirare înţelesul 
neaşteptat al acestei întâlniri şi am luat-o pe femeia de sub 
mine în braţe rămânând nemişcat, ucis parcă de depărtările 
care veneau spre mine, ca şi când aş fi plutit între cer şi 
pământ, fără să-mi dau seama de spaţiile pe care le 
străbăteam... 

Astfel, într-un anumit moment, care poate fi pentru noi 
de nepăsare, de curiozitate sau mâhnire, de tristeţe fără 
leac sau veselie fără frâu, de aşteptare sau încordare, de 
teamă sau sfidare, sau pur şi simplu de întâmplare, de 
totală uitare a clipei, ceva cu totul neîmplinit sau 
nepregătit, fără un înţeles adânc, se află totdeauna lângă 
noi o femeie care schimbă toate acestea în ceva grav. Că din 
nişte scrisori care nu-mi stârneau niciodată ceva mai mult 
decât veselia protectoare să văd ce mai e, să văd cum 
evoluează scrisul ei de şcolăriţă întârziată la unul săltăreţ 
de elevă reînviată şi apoi la unul de femeie care citeşte 
suficiente povestiri de dragoste ca să afle că pe un bărbat 
căruia îi scrii mai mult trecerea timpului îl transformă 
obligatoriu în „prieten”, pentru ca în cele din urmă să 
devină „iubitul meu” şi mai ales din spaţiul dintre ele, când 
numai ea ştie ce gândea, să se pomenească cu adevărat în 
braţe cu acel aşa-zis iubit, nu era nimic nefiresc. Dar pentru 
mine? Ce era cu acea acceptare? 

Din instinct şi din experienţă mi-am dat seama că atâta 
timp cât o să stau nas în nas cu ea n-o să pot răspunde la 
această întrebare, că totdeauna ruperea rapidă de o femeie 
cu care ai petrecut un ceas de dragoste restabileşte 
imediat, chiar dacă nu doreşti acest lucru, starea anterioară 
de lucruri, şi cel mai adesea afli răspunsul care te 
interesează chiar prin absenţa unui răspuns. 

I-am promis totuşi s-o conduc până la combinat, unde 
aveam şi eu treabă şi am văzut-o literalmente înflorind când 
am ieşit apoi împreună. Nici nu se mai uita la mine de 
fericită ce era, mergea cu fruntea sus, cu privirea scăldată 
în lumina dimineţii şi ai fi zis că trăieşte nu numai prin 


fiecare respiraţie care îi umfla vizibil pieptul, dar şi prin cel 
mai mic zgomot şi prin cel mai oarecare semn al prezenţei 
mele lângă ea: nu mă privea, dar peste chip i se vedea 
orbirea aceea a oamenilor îndrăgostiţi, acel aer de rătăcire 
pe care îl au ei mereu pe chip fiindcă nu mai văd nimic 
înaintea lor decât pe omul pentru care trăiesc. 

Lumea întorcea capul spre ea în autobuz, cu uimire şi 
invidie şi nu puţini cu admiraţie pentru frumuseţea ei care 
tulbura mai ales pe femei: se uitau la ea cu acea lăcomie 
neclintită şi rece a privirii lor în care se observa, în 
insistența şi durata acelei cercetări  nemiloase, 
recunoaşterea că nu e la mijloc nicio înşelătorie, că părul ei 
era adevărat, şi ea îl mai şi ascundea printr-o pieptănătură 
strânsă, care o ferea de disprețul pe care l-ar fi stârnit prin 
etalarea lui, iar ochii îi erau într-adevăr albaştri asemeni 
florilor de cicoare, de pe marginea câmpurilor, culoare 
strecurată, vie şi cu tremurat pur al luminii în ea. Le 
vedeam cum nu întorceau îndată capul cum ar fi făcut dacă 
i-ar fi descoperit cine ştie ce cusururi, şi o nedumerire 
liniştită se năştea în mine: cu adevărat fata asta mă 
aşteptase pe mine trei ani şi era chioară de nu vedea ce 
efect produce asupra altora? Chiar aşa, nu avea pe nimeni, 
nu se găsise niciunul să înnebunească după ea şi s-o abată 
de la gândurile ei şi în felul ăsta să mă uite? I-am plăcut eu 
Chiar aşa, definitiv şi pentru totdeauna? Să zicem că la 
întrebarea „nu are pe nimeni” se putea răspunde că mă are 
pe mine şi prin urmare una dintre ciudăţeniile vieţii ei cade, 
dar a doua? E cu putinţă să nu se fi ţinut nimeni de ea şi 
dacă să zicem n-a reuşit s-o facă să-şi piardă capul, măcar 
să şi-l fi pierdut el pe-al lui? În mod normal aşa trebuia să se 
fi întâmplat. În realitate, cum am aflat mai târziu, n-a fost 
nimic şi mi-am spus pe urmă că nu e exclus ca o femeie 
foarte frumoasă, dacă nu e stricată până în măduva oaselor, 
să fie tot atât de ferită de aventuri ca şi una urâtă, fiecare 
bărbat spunându-şi, văzând-o, că trebuie să-i tragă cineva 
clopotele şi prin urmare s-o ocolească. 


Cum stătea lângă mine în picioare şi se uita răpită pe 
fereastra autobuzului am ridicat mâna şi am bătut-o uşurel 
pe umăr: „Eu mă dau jos aici, i-am spus, deşi îi promisesem 
chiar să intru cu ea în laboratoarele unde lucra, s-o văd 
cum ştie să-şi facă meseria. Pe urmă plec la Bucureşti şi 
cine ştie când mă întorc, depinde de data când mi se va 
spune aici că o să fiu angajat. S-ar putea chiar să nu mă 
angajez, am adăugat, şi atunci...” 

Şi i-am făcut un semn de adio, adică s-ar putea foarte 
bine să nu ne mai vedem niciodată. Şi fără să mai mă uit la 
ea i-am întors liniştit spatele şi am coborât... 


IV 


Sigur, mi-am spus, numai la tine o să mă gândesc, nici n- 
o să mănânc la prânz, iar la noapte o să mă perpelesc şi pe- 
o parte şi pe alta şi n-o să închid un ochi! Şi râzând, nu în 
sinea mea, ci de-a binelea, pe şoseaua asfaltată umedă de 
roua nopţii, m-am urcat în autobuzul următor şi pe loc am şi 
uitat-o. 

La cadrele combinatului n-am mai găsit pe nimeni 
cunoscut şi a trebuit să răspund la o grămadă de întrebări 
până să fiu angajat. Lasă că, după cum mi-am dat imediat 
seama, chiar dacă însuşi şeful mi-ar fi fost frate tot ar fi 
trebuit să răspund la ele, dar oricum, nu se mai terminau, 
când venisem eu cu cinci ani în urmă pe-aici şi nu erau 
decât scaieţi, nu m-a luat nimeni la întrebări şi nici eu cu 
inginerul pe alţii. Parcă erau ei de la miliţie şi eu un 
infractor, urmând să le dovedesc acolo în faţă verbal şi scris 
într-un formular şi apoi într-o aşa-zisă autobiografie, că n- 
am săvârşit şi n-am făcut o grămadă de chestii, n-am fost 


moşier, n-am fost negustor, proprietar, legionar, țărănist, 
chiabur, că părinţii mei n-au fost exploatatori fugiţi în 
străinătate, că fraţii, că surorile, că copiii fraţilor şi surorilor 
înainte de 23 August, după 23 August... M-am gândit să-i 
fac o figură lui tata şi în dreptul rubricii lui să trec că a fost 
mare comerciant, pe urmă mi-am dat seama că nu lui îi fac 
figura, ci mie şi am scris: negustor ambulant de curele... 
Am fost repartizat la o echipă de întreţinere şi mi s-a spus 
că de mâine pot să încep să vin la lucru, să mă prezint 
maistrului cutare... înainte de a pleca i-am întrebat dacă 
unul Cărpinişan mai e pe şantier sau dacă s-a calificat şi 
lucrează cumva în vreun sector de specialitate şi mi s-a 
răspuns că da, şi am aflat că era şoferul directorului, 
adventistul, toţi îl cunoşteau. Vestea asta m-a bucurat foarte 
tare. 

M-am reîntors apoi la Bucureşti să-mi aduc ce aveam, 
costumele făcute de frati-meu demult, şi care îmi 
rămăseseră şi acum bune, fiindcă avusese el grijă când mi 
le croise să le lase mai largi, toate lucrurile pe care nu le 
luasem cu mine, inclusiv cărţile. 

Cu ţigara băț în gură aşezat pe pat, tata mă întrebă seara 
înainte să se culce (totdeauna seara punea el întrebările lui 
neroade) dacă sunt eu aşa mare electrician de ce mă duc 
tocmai acolo să mă instalez şi nu mă angajez aici în 
Bucureşti? Era dintre puţinele lui cuvinte care aveau nu 
numai un înţeles clar, dar era şi greu de răspuns la ele şi 
dacă n-ar fi adăugat încă ceva m-ar fi pus în mare 
încurcătură în timp ce aşa mă scoase din sărite şi mă făcu 
să-i dau peste nas; dar întrebarea rămase în mine ca un 
semn mare, care nu se şterse multă vreme dinaintea 
ochilor. „Că, zise el, numai proştii pleacă din Bucureşti, âi 
deştepţi rămân în el.” Atâta ştia el să spună, că proştii sunt 
ăia care nu fac cum zice el, în timp ce deştepţii se 
îngrămădesc toţi în flanc câte unul în spatele lui. Avusese 
totuşi un glas binevoitor, dar am vrut să-i arăt că mă ţin de 
promisiune şi că aşa cum eram acum cu armata făcută 


trebuia să se ferească de mine fiindcă aveam multe să-i 
plătesc. „Judecând, i-am răspuns eu, după cei prezenţi care 
stau pe pat şi nu pot dormi de grija altora, nu s-ar putea 
spune că Bucureştiul nu e oraşul celor care au tărâţe în loc 
de creier.” „Da, şi ăla în care te duci tu să-l întemeiezi o să 
fie capitala şmecherilor.” „Lasă-l în pace, tată, a zis atunci 
frati-meu, dacă acolo îi place lui. Ce-ai cu el? Şi-o fi făcut 
cunoştinţe, prieteni... Când o să vrea, oricând poate să se 
întoarcă, fiindcă are unde, nu ca alţii care umblă bagabonţi 
după buletin de Bucureşti...” Mare deştept şi ăsta, fiecare 
cuvânt al lui să-l iei şi să-l pui într-o ramă. 

A doua zi, înainte să plec la gară am trecut pe la inginerul 
Dan şi am sunat la uşă. Eram cu valiza în mână, dar îmi 
luasem două ore avans pentru cazul în care l-aş fi găsit 
acasă şi ar fi putut să stea de vorbă cu mine. Locuia pe 
Ştefan cel Mare într-o casă fără etaj, al doilea apartament 
după al proprietarului (fiindcă erau mai multe, până în 
fundul curţii). Nu mi-a răspuns nimeni nici după ce 
aşteptând câteva minute lungi am mai sunat o dată, mirat 
că nu era măcar nevastă-sa acasă, sau măcar unul dintre 
copii, să-mi spună ce e eu taică-său. Ar fi trebuit să plec, dar 
în loc de asta m-am pomenit iar cu degetul pe sonerie, ca şi 
când aş fi ştiut că e cineva înăuntru şi că trebuie negreşit 
să-mi deschidă, măcar pentru câteva secunde, să aflu ce e 
cu inginerul. La urma urmei, dacă nevastă-sa nu voia să mă 
primească n-o dureau picioarele să crape puţin uşa şi să-mi 
spună unde e bărbatu-său, ce adresă are. Şi am sunat iar, 
insistent. Curtea era pustie, nu se vedea nimeni nicăieri, iar 
ferestrele proprietarului rămâneau şi ele nemişcate, deşi 
data trecută când sunasem pentru întâia oară la uşa 
inginerului ieşise el, acest proprietar, un individ solid, cu 
nişte mustăţi negre, groase şi ascuţite, într-o jiletcă peste 
cămaşa albă, cum purtau altădată cârciumarii... Cum 
stăteam cu capul într-acolo am auzit un pst! alături şi atunci 
m-am întors şi i-am văzut soţiei inginerului doar ochii în 
spatele uşii întredeschise şi apoi i-am auzit şoapta care abia 


sufla, mai mult i-am ghicit cuvintele: „Nu e acasă! Du-te! Nu 
mai suna.” „Sărut mâna, doamnă, i-am spus micşorând şi 
eu, nu ştiu de ce, vocea, nu vă supăraţi...” Atunci ea 
deschise şi îmi făcu semn să intru. Deşi trecuse atâta vreme 
şi mă văzuse o singură dată cu soţul ei, îşi aducea aminte de 
mine, pesemne fiindcă arătam aşa voinic şi poate şi pentru 
că în ciuda aparenţelor nu fuseseră mulţi cei care, ca şi 
mine, îi trecuseră pragul. 

Mi-am pus valiza jos în vestibul şi m-am aşezat pe ea, 
fiindcă nu m-a invitat înăuntru în casă, se uita afară spre 
şosea şi cerceta cu grijă împrejurimile. Avea însă o expresie 
foarte senină, aproape plină de acea bucurie secretă a 
femeilor când sunt pe cale să facă un lucru pe care ele ştiu 
prea bine că nu trebuie să-l facă, să primească un amant în 
lipsa bărbatului, sau pe cineva care să-i aranjeze ceva de 
acest gen. O văzui că închide uşa cu grijă şi parcă 
mulţumită şi apoi îşi întoarce spre mine ochii complet 
deschişi, mari şi plini de zeci de întrebări la care singură 
ştia însă că nu există un răspuns şi tot ce putea să facă era 
să mă pună la curent. „Nu ştii?” zise. „Nu, doamnă!” „A fost 
luat! într-o zi, când se întorcea de la birou, n-a mai ajuns 
acasă. Era la minister şi mi-a telefonat că vine. Am telefonat 
pe urmă eu ca să întreb când l-au văzut, era trei fără cinci 
minute, a mai stat alea cinci minute şi a plecat, şi-a luat la 
revedere de la colegi şi unul spune că a mers chiar cu el 
până la colţ, când s-au despărţit.” „Şi?” „Şi?” exclamă ea, 
adică asta e tot, a fost luat între aceste două puncte, locul 
unde s-a despărţit de ultimul coleg şi casa pe care o ştiu şi 
eu unde e, aci!” „Şi când s-a întâmplat asta, doamnă?” „Să 
fie un an şi două luni, fără şapte zile!” „Şi de atunci nu ştiţi 
nimic de el, nu v-a anunţat nimeni unde e?” „Nimic!” „Dar 
ce-a făcut, doamnă?” Femeia ridică din umeri cu o 
nedumerire care nici până azi nu făcuse un pas mai departe 
faţă de ziua când se produsese faptul, nu înţelegea şi în 
continuare avea aerul să spună că nici nu se putea merge, 
încotro să te duci? Ce să faci, adică? 


Era într-un capot, femeie încă tânără, îţi făcea plăcere să 
te uiţi la ea, se rezemă de glasvand şi apoi mă imită şi se 
aşeză jos pe covorul din capul scărilor trăgând sub ea un 
cărţoi dintr-un maldăr de lângă perete. 

„Dumneata eşti Călin, nu?” „Da, doamnă!” „|[inea la 
dumneata, spunea că după ce te întorci din armată te face 
unul dintre adjuncţii lui, că ai mare talent organizatoric şi 
că trebuie să-ţi termini liceul. Vezi, ai grijă şi nu vorbi cu 
nimeni, dacă te întreabă cineva spui că ai sunat şi după ce 
ai aflat că bărbatu-meu nu e acasă, ţi-ai luat valiza şi ai 
plecat. Spui că am vorbit despre şantier, cum te-ai instalat 
acolo şi... Adică nu, nu e bine despre şantier, spui că eu te- 
am întrebat ce mai faci şi mi-ai spus cum o duci, că vrei să 
te însori şi să te instalezi în noul oraş. Atât!” „Bine, doamnă, 
am înţeles, mai ales în situaţia dumneavoastră trebuie să vă 
luaţi toate măsurile de prudenţă. Viitoarea mea nevastă e o 
fată care are un copil din flori, e blondă şi lucrează la 
combinat ca laborantă. lot soţul dumneavoastră a trimis-o 
şi pe ea la o şcoală profesională şi pe chestia asta putem să 
discutăm mult, cum am găsit-o eu într-un sat unde încăpuse 
pe mâinile unui oarecare paznic de noapte, dar cu mari 
perspective să ajungă de zi! al cooperativei de la kilometru 
14, din satul Ereste, sau aşa ceva, şi cum o omora cu bătaia 
să vie la el acasă unde mai avea vreo două... Acuma nici n-o 
mai cunoşti! * „Asta e chiar adevărat?” „Da, doamnă, în 
afară de faptul că ar fi viitoarea mea nevastă. Nu e, dar 
bineînţeles că mi-e prietenă.” „Ştiu că şi dumneata ai ţinut 
şi mai ţii la el şi ce pot să-ţi spun eu?” Şi aici, brusc, din 
ochii acestei femei care se ţinea cu voinţă senină şi alături 
de disperare, ţâşniră lacrimi care se vărsară pe obraji ca un 
torent. Ea însă nu clipi şi îmi surâse: „Numai presupuneri 
pot să fac. l-am şi spus: de ce vorbeşti? De ce să nu vorbesc, 
îmi răspundea, sunt părerile mele şi fără ele nu mai sunt 
nimic, sunt un zero tăiat în patru şi cine are nevoie de 
oameni care sunt nişte nule? Crezi că e timpul acuma să-ţi 
spui părerile? ziceam eu. Sunt destule nulităţi printre voi 


LL 


care ar să vrea să te înlăture, pe tine şi pe alţii ca tine. 
Acuma nulităţile cresc... Şi ce vrei, zicea, să-i lăsăm să ni se 
urce pe umeri şi să-i ducem în felul ăsta toată viaţa? Să fi 
fost din pricina asta? se întrebă ea bâjbâind. Cine ştie ce-o fi 
spus şi vreunul atâta a aşteptat!” „Ce putea să spună, 
doamnă, am zis eu neîncrezător, să-l ţină arestat un an de 
zile şi să nu ştiţi nimic? Nu vă supăraţi, dar eu cred că mai 
mult dumneavoastră vă spunea el părerile lui şi nu fiindcă i- 
ar fi fost frică să le spună şi altora, ci pentru că era un om 
foarte prudent şi calculat, pe şantier trebuia să-l împingem 
noi de la spate să ia cuvântul şi să se apere de diverşi 
pescuitori în apă tulbure. Mi-a şi spus: există pescari 
autorizaţi, cu permis în regulă! Ştia, doamnă, nu era elun 
romantic naiv.” „E adevărat”, zise femeia, şi rămase câtva 
timp într-o tăcere pe care n-o întrerupsei... 


V 


Apoi ea spuse: „A făcut el odată şi un fel de memoriu... A 
venit la el într-o zi un prieten şi i-a spus că taică-său a fost 
arestat şi l-a rugat să intervină să salveze nişte 
documente...” Femeia tăcu prinsă de nişte îndoieli de care, 
ca să zic aşa, nu era sigură, întrebându-se poate în sinea ei 
dacă istoria aceasta în care fusese implicat altul ar avea 
vreo legătură cu propria soartă a bărbatului ei... „latăl 
prietenului ăsta, continuă ea, era istoric, dar făcuse şi 
politică la viaţa lui, demult, şi făcuse parte dintr-un guvern 
dar care nici măcar nu ajunsese să se convoace că şi 
căzuse. Lista lui însă fusese publicată în Monitorul Oficial şi 
de pe Monitor i-a luat cam pe toţi, din guvernele de după 
Primul Război Mondial şi până la sfârşitul celui de-al Doilea. 


Istoricul ăsta, când l-au arestat, a spus că are de făcut o 
comunicare foarte importantă. Persoana mea nu contează, 
a zis el, ca om care am studiat atâţia ani istoria, fără să mă 
compar cu lorga care a avut o tragică soartă, înţeleg de ce 
regimul actual ia aceste măsuri, dar am o singură 
rugăminte. În arhiva mea, care mi-a fost ridicată, sunt 
documente de preţ, rodul unor cercetări de-o viaţă, nu 
toate au aceeaşi valoare, dar unele sunt atât de preţioase, 
că distrugerea lor nu poate fi echivalată cu nimic. Fac apel 
la patriotismul dumneavoastră să nu distrugeţi aceste 
documente. Şi atunci, drept răspuns s-a dat ordin chiar în 
faţa lui să fie arsă această arhivă, cu toate documentele ei 
aşa-zis preţioase. Istoria n-o mai faci dumneata, domnule 
fost ministru, cică i s-ar fi spus, o facem noi. loate astea s- 
au aflat mai târziu, am să-ţi spun când, pe moment fiul său, 
care a bănuit numai ce-o să se întâmple, a venit la bărbatu- 
meu alarmat: la conac, la ţară, mai are o parte din arhivă, 
plus biblioteca, să intervină undeva tot aşa, în sensul în care 
zisese şi taică-său, ca s-o salveze, şi Dan a luat imediat 
trenul şi s-a dus acolo cu cineva mai mare, fost ilegalist, 
care l-a atras pe el în partid în '45, un om foarte serios, care 
lucra la Comitetul Central. Când au ajuns acolo era prea 
târziu, conacul, umblau paznicii prin el şi din proprie 
iniţiativă auzind că proprietarul a fost arestat, au scos toate 
hârţoagele în curte cu cărţi cu tot şi se încălzeau la ele... 
Uitai să-ţi spun că înainte să se ducă bărbatul meu să 
încerce să pună mâna pe ceva, a făcut un memoriu la 
ministrul de Interne crezând că acolo sus nu se ştie. Mă 
gândesc că poate s-a înţeles că ia apărarea unui reacţionar 
şi l-au arestat să-l cerceteze dacă n-o fi avut cine ştie ce 
legături?!...” se miră femeia. 

Eu îmi mişcai umerii cu cap cu tot: „Păi, ce vă mai miraţi 
doamnă, asta trebuie să fie”, îi spusei. Ea se gândi: „Da, dar 
de-atunci au trecut şase ani şi între timp, istoricului de care 
îţi pomenii (de la el ştiu ce-ţi povestii adineauri) i s-a dat 
drumul. Se putea să nu-i dea drumul şi lui Dan, dacă era 


vreo legătură între arestarea lui şi a istoricului?” „E clar, 
doamnă, am zis eu, că nu e nicio legătură!” Dar ea nu părea 
convinsă. Se uita într-o parte, dusă pe gânduri, dar fără să 
scormonească întâmplarea. „A mai avut el un prieten”, 
reluă ea apoi cu un gest pe care îl face un om cu umerii 
înainte, pus pe povestit, fără să se grăbească câtuşi de 
puţin, deşi când sunasem la uşa ei cu un ceas în urmă 
întârziase atâta până să-mi deschidă. Dacă n-aş fi insistat, 
acum n-ar mai fi avut cui să-i spună gândurile ei cele mai 
intime. 

„Era fostul lui colonel de regiment, Dan a fost ofiţer de 
rezervă şi în timpul războiului a fost mobilizat pentru 
instrucţie, numai când s-au întors armele contra nemților a 
intrat unitatea lui în foc. Să vezi cum, fiindcă pe urmă 
colonelul... Dumneata fumezi?” „Nu, doamnă!” „Nu-i nimic, 
nici eu nu fumez, să-ţi spun ce-a păţit... Colonelul a auzit 
apelul Regelui prin radio şi i-a atacat pe nemți primul pe 
ţară. După 23 August a fost deblocat, i s-a dat o pensie, îşi 
vedea liniştit de treabă. La zece ani după terminarea 
războiului e arestat şi i se face proces că a condamnat la 
moarte un soldat fără judecată. Legea îmi dădea dreptul, a 
răspuns el, aveam caz de dezertare în faţa inamicului plus 
uciderea santinelei care îl păzea, în dosar se spune clar 
cum s-au întâmplat lucrurile. Dosarul l-ai întocmit 
dumneata, i-a zis judecătorul. Dosarul l-a întocmit 
detaşamentul colonelului cutare, în subzistenţa cui se afla 
dezertorul, eu doar am aprobat cererea colonelului 
respectiv pentru ca dezertorul criminal să fie pedepsit. 
Vasăzică aţi aprobat. Sigur că am aprobat, ce-aţi fi vrut, să-l 
ţin să-mi mai omoare şi alţi ostaşi, era un caz de demenţă 
dacă l-aş fi lăsat în libertate în linia întâi, cine ştie ce-ar fi 
făcut. E chemat Dan să depună ca martor la cererea 
colonelului şi bărbatu-meu declară că cunoaşte perfect 
cazul şi ştie că soldatul a dezertat de pe linia frontului ca să 
se ducă acasă să-şi omoare nevasta dracu ştie de ce. 
Nevasta a venit la colonelul comandant al detaşamentului şi 


i-a spus unde e ascuns, s-a trimis o patrulă după el, a fost 
prins şi dat în paza unei santinele. Noaptea, dezertorul 
omoară santinela şi fuge iar în satul din apropiere, unde era 
nevastă-sa. E prins din nou şi sub ordinul comandantului e 
executat pe loc. Perfect legal. Fără judecată? întreabă 
procurorul. Fără. Nici nu era soldat român, a declarat Dan 
în faţa întregii instanţe, era ucrainean din armata 
trădătorului Vlasov, aciuat într-un sat şi pe urmă încorporat 
de noi, mă mir că dumneavoastră judecaţi astfel de cazuri 
punând în dubiu cinstea unui ofiţer român care s-a luptat 
vitejeşte pentru patrie. Regimentul nostru a fost citat de 
înaltul comandament al armatei ruse pentru felul cum 
alături de corpul de armată al generalului nu ştiu care şi-a 
făcut datoria... Dumneavoastră, i s-a spus, nu sunteţi 
chemat aici să vă daţi cu părerea, ci să spuneţi ce ştiţi. 
Restul nu vă priveşte. Cum să nu mă privească, a zis 
bărbatu-meu. Se aruncă dezonoarea asupra comandantului 
meu şi eu să nu zic nimic? Nu i-au mai răspuns, dar l-au 
notat...” „Şi pe colonel l-au condamnat, doamnă?” 
„Închisoare pe viaţă. După patru ani a fost grațiat.” „Şi a 
mai avut mulţi prieteni de ăştia, doamnă, tovarăşul inginer 
Dan?” am zis eu şi atunci femeia numai n-a izbucnit în râs, 
dar am văzut că se stăpâneşte. Sau poate că în plâns? în 
orice caz, în cele din urmă a reuşit să zâmbească şi mi-a 
răspuns: „Nu, numai pe ăştia doi: istoricul şi colonelul”, şi 
făcu un gest, adică acuma, iată, i-a venit şi lui rândul, celui 
de-al treilea... 

M-am ridicat de pe geamantan. „M-aţi întristat de 
moarte, doamnă, cu cuvintele dumneavoastră, i-am spus, 
dar păstrez totuşi speranţa că nu va trece mult şi îl veţi 
avea din nou liber pe domnul inginer Dan şi toate astea vor 
fi doar un vis urât.” Ea nu mi-a răspuns, m-a condus de astă 
dată până la poartă, i-am sărutat mâna şi m-am grăbit să nu 
pierd trenul. 


VI 


Chiar aşa de întristat de moarte nu eram eu cum 
spusesem, fiindcă nu înţelegeam... Nu înţelegeam nici de ce 
trebuise să fie arestat istoricul şi cu atât mai puţin de ce 
trebuise să se dea ordin să i se ardă arhiva, şi nu 
înţelegeam nici de ce fusese umilit colonelul acela şi drept 
recompensă pentru că întorsese primul armele împotriva 
nemților fusese condamnat pe viaţă ca un borfaş. Poate, 
dacă aş fi auzit că e ordin ca toţi foştii ofiţeri să fie închişi 
pentru motivele aşa şi-aşa, ca să fie mai sigur că n-or să 
facă nimic, aş fi înţeles clar că intrau la lupta de clasă, care 
se scria că există, dar după câte ştiam eu nu se dăduse un 
astfel de ordin, aveam şi noi în cartier un maior care îşi 
încasa pensia liniştit şi îşi uda florile în fiecare seară cu 
stropitoarea în grădiniţă. Şi era încă tânăr, deci primejdios 
din punctul de vedere la luptei de clasă. Nevastă-sa era 
basarabeancă şi preda limba rusă la nu ştiu ce şcoală şi 
când se înfuria în urma a tot felul de istorii pe care le avea 
cu vecina de la etajul de jos, basarabeancă şi ea (bărbatu- 
său era contabil undeva), ridica glasul pe ruseşte, ca să nu 
înţelegem noi şi o dată am auzit-o în culmea isteriei, ţipând: 
Niepravda, niepravda, moi muj idealnii, idealnii... Ţin bine 
minte aceste cuvinte ciudate, cărora până la urmă, când m- 
am înscris la liceu şi am început să învăţ limba asta 
obligatoriu pentru examene, le-am aflat înţelesul: Nu e 
adevărat, nu e adevărat, bărbatul meu e un om ideal, 
ideal... Pesemne cealaltă cine ştie ce insinuări i-o fi făcut 
despre felul cum îşi petrecea maiorul timpul cât ea era 
plecată la orele pe care le preda. Deci, individului îi ardea 
de aventuri, nu de luptă de clasă, în timp ce un altul, pentru 
că executase un dezertor criminal, care pe deasupra mai 
făcuse parte dintre acei ruşi care se dăduseră de partea 
nemților, zăcea la închisoare. De ce?! Nu înţelegeam 


absolut nimic şi gândul mi-a zburat, încă înainte de a ajunge 
la gară, la noul nostru oraş, în care nu mai puteam de 
nerăbdare să ajung şi să încep să trăiesc. 

Abia aşteptam să mă prezint la lucru şi să văd în mână o 
schemă electrică pe care să mi se ceară s-o citesc şi să trec 
pe urmă la treabă, îmi spuneam, când ca o adiere de 
nelinişte gândul mi se întorcea îndărăt la nevasta 
inginerului, cum stătea ea, săraca, şi îmi povestea mie de 
bărbatul ei dispărut (în timp ce privirea mea culegea cu o 
lăcomie care îmi umplea inima, câmpurile întinse, cu văile şi 
colinele pline de arbori pe care totdeauna le vedeam parcă 
pentru întâia oară, atât de mult îmi plăceau) că nu se poate 
să nu apară el iar în libertate, că e un om cinstit care nu e 
vinovat de absolut nimic şi dacă le-au dat drumul istoricului 
şi colonelului, trebuie să-i dea şi lui. Nu mă întrebam când 
şi nici de ce un om ca el trebuie să plătească un astfel de 
preţ nu se ştie pentru ce. Sunt totdeauna lucruri, îmi 
spuneam, pe care le aduce politica celor cărora le place s-o 
facă, recunoscând în acelaşi timp în sinea mea că ea trebuie 
făcută. A te abţine ar fi ca şi când cineva ţi-ar da brânci în 
apă, şi tu, deşi ştii să înoţi, nu vrei să dai din braţe să te 
salvezi pe motiv că nu-ţi place să fii aruncat în apă. Dar ai 
fost aruncat, iată faptul, şi nu în valuri e momentul să te 
întrebi cine ţi-a făcut figura asta, de ce şi unde e dreptatea. 
Întâi trebuie să ieşi la malul celălalt şi pe urmă acolo să-ţi 
pui liniştit, dacă mai e cazul, şi întrebările. Erau propriile 
cuvinte şi idei ale inginerului Dan, pe care mi le spusese nu 
o dată când ne urcam noi doi sâmbăta în maşină şi ne 
duceam la Piatra Neamţ, să sărbătorim ceva. „Un filosof pe 
nume Voltaire spunea odată, Surupăcene, cred că ai auzit 
tu de el, că fiecare să-şi sape grădina lui, considerând asta 
drept punctul de vedere cel mai solid împotriva oricăror 
căutări ale adevărului, care te pot duce la aventuri cu totul 
opuse lui, în orice caz socotind că asta e ceva util şi care nu 
face rău nimănui. 


Da, dar în zilele noastre chestiunea se pune ce faci, că şi 
grădina a încetat să mai fie un loc de refugiu sigur 
împotriva vicleniilor istoriei.” „Dar de meserii o să fie nevoie 
tot timpul, tovarăşe inginer?!” îi spuneam şi eu cu un glas 
de parcă cu asta l-aş fi dat gata, adică hai să zicem că nu 
sunt valabile grădinile, dar cine să-mi ia mie cleştele din 
mână, din moment ce există electricitate şi din moment ce 
nimeni nu se poate lipsi de ea? „Nu fi tu aşa sigur pe ce 
spui, mi-a răspuns el batjocoritor, se poate pune în locul tău 
şi unul care habar n-are! Ai uitat ce ni s-a întâmplat astă 
primăvară cu inginerul ăla?! Ai memorie scurtă, băâiatule, 
sau îţi umblă mintea aiurea!” 

Nu uitasem nicidecum şi am rămas cu gura căscată 
văzând ce înţeles mă îndemna şeful meu de şantier să-i dau 
acelei istorii. Se lucra la montarea unei noi instalaţii 
electrice şi la un moment dat s-a auzit un trăsnet şi din ea 
nu s-a mai văzut decât fum. Am alergat acolo, s-a adunat 
lume, a venit inginerul-şef şi s-a apropiat de un om care sta 
rezemat de zid, galben la faţă, cu gura căscată şi cu ochii 
rătăciţi. „Ce s-a întâmplat, tovarăşe inginer?” l-a întrebat 
inginerul-şef. lar ăstuia i-a ieşit atunci din gură ceva 
straniu. A zis: „Păi dacă mă ţineţi peste zece ore pe 
şantier?” El se şi gândea la un proces şi ce-o să răspundă 
procurorului pentru toţi morţii pe care aveam să-i găsim de- 
a lungul reţelelor, se şi gândea să dea vina pe alţii! Ce se 
întâmplase? Cu o jumătate de oră înainte, inginerul-şef îl 
chemase pe acest inginer responsabil cu montarea staţiilor 
şi-i spusese mult mai clar decât era nevoie (fiindcă era o 
regulă a cărei nerespectare te putea costa ani de puşcărie) 
următoarele: „lovarăşe inginer, am oprit staţiile pentru 
remedieri în vederea predării. Ni se cere de către 
conducerea uzinei să punem sub tensiune una dintre staţii 
fiindcă au sosit străinii şi trebuie început rodajul. Verificaţi 
staţiile personale, daţi oamenii afară din interiorul lor, 
mergeţi în staţia de conexiuni şi băgaţi sub tensiune postul 
de transformare unde s-au terminat remedierile.” Ce-a 


făcut inginerul? A intrat în staţia de conexiuni fără să 
verifice prezenţa oamenilor în posturile de transformare şi 
apoi a executat o manevră de necrezut pentru un inginer, a 
anclanşat greşit băgând sub tensiune alt post de 
transformare decât cel indicat. El credea acum, fără să se 
înşele bineînţeles în credinţa asta, că trebuie să fi murit toţi 
cei care se aflau atunci pe reţeaua pe care băgase el greşit 
curentul şi pe care electricienii respectivi lucrau liniştiţi la 
remedieri. Am alergat într-acolo şi norocul tuturor a fost că 
unul dintre băieţi a vrut să-şi aprindă tocmai atunci o ţigară 
şi a pus o cheie deasupra capacului pe bare şi în felul ăsta s- 
a închis circuitul. Altfel îi găseam pe toţi negri... Ne-am 
întors la staţie şi vinovatul tot aşa era cum îl lăsasem. 
Inginerul-şef s-a apropiat de el şi a început să-i vorbească 
foarte încet: „De ce nu spuseşi că nu eşti capabil să faci 
ceea ce orice electrician calificat obişnuit se pricepe, 
tovarăşe inginer? Când te trimisei eu şi îţi spusei precis 
despre ce e vorba, nu te arătaşi dumneata indignat? Şi 
acuma ce-i făceam noi dacă ieşea un dezastru uman pe 
şantier?... Dumnezeul mă-tii, tovarăşe inginer cu originea 
ta sănătoasă şi cu ăia care te-au trecut la examene, marş 
din ochii mei şi să pieri de pe şantier dacă vrei să nu chem 
procuratura, să intrăm toţi la apă din pricina ta. Marş, îţi 
spun, cară-te şi să te duci în p... măctii, să faci muncă de 
birou, să numerotezi borderourile, dar nu la mine... Să te 
transferi, îţi dau transferul!” Şi i-a întors spatele şi a 
început să dea ordine să se îndepărteze lumea... A 
muşamalizat-o cu inginerul Dan, i-a costat o sută douăzeci 
de mii de lei refacerea staţiei, dar aveau economii mult mai 
mari şi în felul ăsta s-a aranjat. „Şi dumneavoastră credeţi 
că nu e o pură întâmplare cu inginerul ăla?” i-am răspuns 
eu şefului meu. „Dovadă, mi-a răspuns el, că nu trăim în 
cultul profesiunilor, cum crezi şi ai vrea tu, e că ăstanue 
nici primul, nici ultimul căruia i se dă drumul de pe băncile 
facultăţilor şi institutelor pentru merite care n-au nicio 
legătură cu profesiunea. Ştii, Căline, că în facultăţi, dacă 


studentul sau candidatul la admitere e nepregătit, vinovat e 
numai profesorul? El e belit... Eu sunt convins că se va 
renunţa la acest principiu, dar până atunci se vor revărsa în 
toate profesiunile indivizi bizari asemeni inginerului ăla 
electrician şi să te gândeşti la consecinţele catastrofale care 
se vor prelungi în societatea noastră atâta vreme cât vor 
trăi toţi ăştia! Nu profita nici tu de situaţia actuală a 
învăţământului ca să-ţi treci uşor examenele, învaţă bine 
dacă vrei să fii un om adevărat, aşa cum mi-ai spus odată că 
vrei să ajungi şi să rămâi.” 

În fond el continua să fie pentru mine în libertate, atât de 
bine îmi făcea gândul la el şi la spusele lui, ca şi când locul 
unde era el acum ar fi fost firesc şi nu trebuia să mă 
neliniştesc zadarnic. Şi într-un fel curios, asemeni nevestei 
lui, nu mă nelinişteam, deşi gândul că s-ar putea să nu-l mai 
văd aşa cum îl ştiam eu, să-l văd schimbat, să-l văd prea 
târziu sau să-l văd bătrân şi bolnav, îmi aducea un gol în 
inimă şi îmi venea să plâng. Înainte de armată poate că aş fi 
şi plâns, acuma însă mă ţineam bine, îmi spuneam, o să vii, 
tovarăşe inginer, o să vii, o să vii... În timpul ăsta roţile 
trenului îmi întăreau acest gând prin păcănitul lor ritmic şi 
mă împiedicau astfel să trăiesc până la capăt prima mea 
durere cu toate înțelesurile ei şi, cine ştie, să-mi schimbe 
poate, această trăire, propria mea soartă! 

Acuma ştiu că mi-ar fi schimbat-o. lar eu nu fac parte 
dintre cei care nu învinuiesc pe nimeni, zicând, când li se 
întâmplă ceva grav, că acel ceva a înlăturat un altceva şi 
mai grav care de altfel i-ar fi strivit. Am citit odată un roman 
cu unul care fiind învinuit de omor nu se apără şi se lasă 
închis şi stă ani de zile în celulă unde moare zâmbind. 
Zâmbet de cretin! Dar cine poate să ne spună dacă e mai 
bine sau mai rău, când ne vine să plângem, să-i dăm drumul 
acestei dureri şi să lăsăm să ni se strecoare în suflet 
şoaptele ei, sau dimpotrivă, să ne ţinem tari şi să ne 
înghiţim cu bărbăţie lacrimile? 


VII 


Când intram câteodată vara în grajdul bunicului, 
deodată amândoi caii ridicau capetele din iesle, se uitau la 
mine cu ochii lor mari şi inteligenţi şi cu urechile înainte şi 
din gât îi auzeam cum scot scurte nechezături coborâte cu 
care mă întâmpinau. Îmi stârneau o bucurie atât de mare, 
că dacă aş fi ştiut aş fi făcut şi eu la fel simţindu-mă atât de 
cal, încât nu mai vedeam nicio deosebire între mine şi el. Hi- 
ha-ha, ha, ha, făceau, cine eşti tu, eşti un copil, aha, am 
crezut că e unul mai mare, să se ocupe de noi, să ne mai 
dea nişte fân sau să ne scoată afară la iarbă verde. Dar 
surpriza pe care le-o făcea intrarea mea, fiinţă mică, dar 
dreaptă, rudă cu cel a cărui palmă puternică o simțeau 
când erau prinşi de coamă cu o mână şi ţinuţi de frâul de 
sub bărbie cu cealaltă, era de fapt curată în inima lor de 
cai, iar interesul din nechezatul lor era mai mult de 
suprafaţă şi mai mult din obişnuinţă, fiindcă altfel erau 
graşi, bine ţesălaţi şi totdeauna cu paie proaspete sub 
copite. De aici îndrăzneala cu care mă apropiam de ei şi 
încercam să-i apuc de nas să răspund aşa la nechezatul lor 
care îmi dădea fiori. Dar când o astfel de voce se ridică 
dintr-o mulţime în care ştii că nu te-aşteaptă nimeni, şi te 
cheamă? Cum trebuie să te simţi dacă e glasul unei femei? 
Venise tocmai la Piatra Neamţ şi mă aştepta în gară. De 
unde ştia că am să sosesc chiar în ziua aceea? 

Eram pe scara vagonului când am auzit-o: „Căline! 
Căline!” Mi-am întors spre ea capul cu nepăsare, dar ca şi 
la caii bunicului ăsta era un gest de suprafaţă şi mai mult 
din obişnuinţa de a nu mă lăsa luat fără veste, inima însă 
mi-a fost străpunsă de sunetul glasului ei care îmi spunea 
numele mărturisind parcă aerului pur încântarea ei ca un 
țipăt în lumină. Nu mi-am ridicat privirea, dar i-am simţit 
apoi mâna pe braţ, palma ei, plină de vigoare şi totuşi 


uşoară ca un fulg, şi atunci am pus geamantanele jos şi am 
luat-o în braţe. În clipa aceea, deodată chipul ei mi s-a părut 
că din vesel ce era, căpătă o expresie de stupoare ca şi când 
ar fi greşit persoana, fără să se grăbească însă să se smulgă 
din braţele necunoscutului. „Ei, i-am spus, eu sunt, Călin! 
Nu mă cunoşti? Tu mă strigai parcă.” Ea s-a agăţat atunci 
drept răspuns şi mai tare de gâtul meu, şi-a apropiat gura 
de faţa mea şi a început să mă sărute într-un chip curios, pe 
sprâncene, pe obraz, pe-un ochi, repede şi parcă disperată. 
„Ho, i-am spus, se uită lumea la noi, ce, eşti fetiţa mea? 
Numai copiii sărută aşa, lasă că te învăţ eu cum se face asta 
o dată şi bine!” Nu mi-a răspuns nimic, dar mi-a rămas în 
aşa fel în braţe încât mă pironise pe loc, nu mai puteam să 
mă Mişc, nu mai voia să-şi revină... 

Dar nu era numai atât, că se mai gândise ea la încă un 
lucru. Într-adevăr, te întrebi de unde ştie omul fără să-l 
înveţe nimeni cum să facă din clipele vieţii lui, altfel lipsită 
de mari evenimente, o adevărată sărbătoare: în spatele 
gării, rezemat de o maşină mare şi neagră mă aştepta 
Cărpinişan, prietenul meu. Se interesase deci nu ştiu la 
cine, aflase că ţineam unul la altul şi făcuse în aşa fel ca el 
să vină cu turismul să mă întâmpine. M-am oprit pe loc, la o 
distanţă de cinci metri şi m-am uitat lung... A făcut şi el la 
fel şi aşa a trecut aproape o jumătate de minut. „Curios!” 
am spus eu apoi, luând din nou valizele în mână. „Ce e aşa 
de  curios?”, mi-a răspuns Cărpinişan liniştit şi s-a 
desrezemat de capota maşinii, mi-a luat geamantanele din 
mână şi s-a dus cu ele şi a deschis portbagajul... Curios mai 
bine zic eu, cum a venit la mine domnişoara şi m-a convins 
că soseşti chiar azi, că ai geamantane multe, că aşa şi pe 
dincolo, cu toate că pe urmă s-a dat de golcă de fapt tu nu 
i-ai spus deloc când vii. Era gata să mă întorc din drum, 
fiindcă înţeleg să risc cu un folos, să-i cer directorului voie 
zicând că am un caz serios în familie, nu să mă duc tocmai 
la Piatra Neamţ şi la gară să nu fie nimeni. Ei, uite că m-a 
convins că o să fie!” „Pe tine, măi loane, am zis eu, te-a 


convins fiind de faţă, ceea ce e mai uşor, dar pe mine m-a 
convins prin telepatie fiindcă până nu m-am văzut azi- 
dimineaţă în tren nu m-am simţit liniştit, cu toate că ieri n- 
aveam de gând să plec. Ai, ce zici de chestia asta? M-o fi 
lucrat cu chimicale, pe-acolo prin laborator.” „Persoană 
periculoasă, îţi spun eu, te bagă la apă”, zise şi Cărpinişan 
în timp ce trântea şi încuia capacul portbagajului, iar ea 
râdea nestăpânit, uitându-se cu coada ochiului, când la unul 
când la altul. 

Purta aceeaşi rochie cu care dormise alături de mine 
noaptea în pat, o spălase şi şi-o călcase şi vederea acestei 
stambe înfoiate de o culoare între galben şi portocaliu mă 
făcu să-mi amintesc întâi de visul meu şi cum dădusem de 
acel foşnet după care urmase o neaşteptată acceptare din 
partea mea, ceva care nu ştiam precis ce e. „Vedem noi ce 
e!” am spus eu cu glas tare, cuvinte care erau, pentru auzul 
ei, raportate la ceea ce zisese Cărpinişan, dar îmi aruncă 
totuşi o privire mai lungă, păstrând însă din râsul ei de mai 
înainte un surâs care nu se mai ştergea şi care parcă îmi 
spunea: „Cu cât o să vrei să afli mai multe, cu atât o să 
înţelegi mai puţin! Mai bine lasă-te în voie, şi atunci, cine 
ştie, s-ar putea să...” 

Să ce? Să aflu, de pildă, că nu e deloc rău să te iubească 
cineva şi tu să nu iubeşti? Asta o simţeam perfect de bine în 
clipele acelea când stătea lângă mine şi nu era adevărat că 
m-aş fi gândit la ea cum zisesem. Şi nu pentru că n-aş fi 
vrut, m-aş fi împotrivit, fiindcă aveam ceva contra ei. Dar n- 
aveam la ce să mă gândesc, afară poate de rochia ei pe 
care, când mă uitam la ea, îmi venea să pun mâna şi s-o 
mângâi. Dorinţa asta subţire se păstrase şi îmi dădeam 
seama că de-aici înainte s-ar putea să-mi fie aşa, pe undeva 
de departe, dragă, persoana care o purta. Era tot ceea ce 
simţeam când mă urcam în maşină şi Cărpinişan dădea 
drumul la motor. Cu toate astea nici nu ştiu cum am 
străbătut cei peste şaizeci de kilometri de la Piatra Neamţ 
până la oraşul nostru. Şi nu fiindcă aveam viteză mare, dar 


stăteam pe canapea şi mă simţeam ca o pasăre care s-ar 
ţine în aer în interiorul maşinii prin propriile ei aripi. Sigur 
că e bine să nu iubeşti şi să fii iubit, e chiar cel mai bine, şi 
nu cunosc ceva care să facă să sporească în noi atât de tare 
sentimentul libertăţii ca dragostea unei femei la care nu 
răspundem. 

Să fie oare din pricină că apropierea ei ne sugerează, cu 
atât mai mult cu cât sunt mai tulburătoare chemările ei, 
pierderea a ceea ce în noi înşine, liberi, nu are hotar? 
Ambiţiile înalte, visurile care se înfig în timp dincolo de el, 
forţa interioară de a privi lumea cu un ochi neclintit şi de a 
ne uita neîncrezători la tendinţa ei spre ordine, de care 
abuzează pe măsură ce îi este acceptată necesitatea, cum 
abuza tata de familia lui, pe măsură ce creştea în noi 
respectul pentru ideea de părinţi. La fel ne spune instinctul 
că pe măsură ce dragostea unei femei e acceptată, în 
aceeaşi măsură ea înlănţuie ce avem mai bun în noi şi 
nimeni nu ne poate garanta dacă fericirea promisă nu ne va 
apărea cu adevărata ei faţă, de robie faţă de existenţă şi de 
imposibilitate de a mai găsi o ieşire spre libertatea de 
odinioară... Dar a fi iubit şi a nu iubi nu-ţi dă numai bucuria 
de a descoperi ceea ce ai pierde dacă te-ai lăsa în voie, cum 
îmi cerea această Mărie cu întreaga ei fiinţă, de la felul cum 
stătea lângă mine, cuminte şi modestă în ciuda frumuseţii ei 
care ar fi putut apărea unuia slab de înger orbitoare, până 
la surâsul ei, răbdător, sigur de sine, dar păstrat pentru ea, 
abia schiţat, blând şi fără urmă de agresivitate, promiţător 
şi liniştit, luminos şi timid, deşi îndrăzneţ, prin însăşi 
puterea cu care stătea el mereu schiţat, fără să se şteargă, 
ca al unei adevărate Gioconde vii, al unei blonde Gioconde 
cu ochii albaştri - această Mărie cu păr bălai care până mai 
ieri păzea vacile factorului poştal Dutrec, din satul nu ştiu 
cum, cu Ambrozie ăla cu cooperativa lui de la kilometrul 14 
cu tot... Ci şi una dintre bucuriile dragostei înseşi, fiindcă 
iarăşi e greu de spus că există ceva la care să te uiţicuo 
plăcere mai mare ca la o fiinţă îndrăgostită de tine... Şi 


dovadă că e aşa e că şi în realitate dragostea nu e niciodată 
egală între doi inşi, unul totdeauna iubeşte mai tare pe altul 
şi altul totdeauna se lasă mai mult iubit decât iubeşte şi 
dacă la cel care iubeşte mai puţin n-ar apărea, drept 
compensație, tocmai această bucurie de a se uita 
necontenit la cel care îl iubeşte, atunci n-ar mai exista un 
echilibru între ei şi totul s-ar strica... între mine şi această 
femeie era numai atât, dar se pare că asta nu era puţin, 
dovadă primirea ei, deşi de fapt o părăsisem, şi mai mult 
decât atât, cum îl adusese ea şi îl pusese parcă în balanţă 
chiar pe singurul meu prieten pe care îl aveam aici... 

Fără să mă întrebe, Cărpinişan trase la ea, îmi dădu jos 
bagajele şi plecă imediat spunând că e foarte grăbit, 
urmând să ne vedem diseară sau mâine. Când am intrat în 
odaie am rămas cu geamantanele în mână: şi aici mă 
aştepta o surpriză: nu mai era aceeaşi odaie. Dormeza 
fusese scoasă şi în locul ei fusese adus un studio lat, aşezat 
în acelaşi loc, dar mai înspre fereastră. Pe jos era un covor 
roşu, în plafon montată o lampă, lângă peretele opus 
studioului o masă cu două scaune, alături un dulap-şifonier, 
iar în peretele opus ferestrei o oglindă şi un mic bufet. „De 
unde ai luat toate chestiile astea?” am întrebat-o. „De la 
magazin”, mi-a răspuns ea. „E puţin probabil să le fi putut 
lua din altă parte, i-am spus şi eu, dar cu ce bani?” „În 
rate”, a venit răspunsul ei. 

Am dat drumul la geamantane lângă perete şi m-am uitat 
în pământ. Unde eram? Parcă mai intrasem odată în odaia 
asta. Nu, nu acum patru zile, ci mult mai demult, dar nu 
ştiam precis, cu ce ocazie şi m-am aşezat pe pat şi mi-am 
luat capul în mâini să-mi aduc aminte. Înainte însă i-am 
aruncat ei o privire, să văd dacă nu cumva îmi dă ea mai 
uşor cheia întrebării. Dimpotrivă, ea era ultima de la care 
puteam afla ceva în acest sens şi atunci m-am întins cu faţa 
în sus şi mi-am pus braţele peste ochi. Bună metodă folosea 
doamna Sorana, fiindcă n-a trecut mult şi am şi început să 
văd în întunericul alb de sub pleoape. Eram în munţi, de 


Crăciun, cu inginerul Dan şi cu puştiul lui, un băiat de vreo 
paisprezece ani, toţi trei pe schiuri, eu învăţam. În faţa 
noastră se întindea lunga vale, plină de zăpadă, dar 
mărginită de brazi şi inginerul îmi spunea: „Fii atent, 
Căline, că n-ai multe posibilităţi, treci pe-o pârtie mică şi 
învaţă întâi să cazi, fiindcă dacă îţi dai drumul aiurea pe 
pârtia cea mare, poţi să-ţi rupi gâtul.” Eu am râs şi mi-am 
dat drumul înainte, şi la început am mers bine, dar vizibil 
picioarele au început nu ştiu de ce să mi se îndepărteze 
fatal unul de altul şi prins de groază să nu mă spintec mi-am 
dat drumul într-o parte şi m-am dus de-a rostogolul. Râsul 
mi-a îngheţat în gât. „Mda, am zis eu cu glas tare, luându- 
mi coatele de pe ochi, aşa o fi, cum nu!” „Ce, zise ea, nu-ţi 
place odaia mea?” „Cum să nu, la nebunie. O cameră foarte 
serioasă.” „De, zise ea, s-o vedem pe-a ta şi dacă ai să ţi-o 
mobilezi tu mai bine. Fără să mai spun că s-ar putea să se 
nimerească să-ţi dea una cu baia trei sferturi, nici nu poţi să 
te întinzi, stai în fund ca într-un fel de putină.” Şi chicoti 
încât ai fi zis că de când o făcuse maică-sa tot în băi lungi se 
scăldase şi acum râdea de norocul care s-ar putea să dea 
peste mine când o să mi se repartizeze o odaie. „Da, da, 
zisei, posibil, cum să nu, aşijderea, pe de altă parte, 
orişicât! Frumoasă rochiţa ta şi cum foşneşte pe tine, n-am 
cuvinte s-o laud. Îmi dai voie să dorm şi eu un ceas pe patul 
tău şi pe urmă plec să vedem ce hotel-maidan e p-aici şi cât 
costă?! Sau mă aranjez cu tine să am un pat cu suflet?... Nu 
ştii ce e asta? Când pleacă funcţionarii în delegaţie pe 
teren, găsesc fete drăguţe la care trag, le dau banii 
necesari gătitului, mănâncă împreună, le revine mai ieftin şi 
în schimb au şi-un suflet în pat.” 

Cu trecerea anilor momentele în care eram prost, spre 
uimirea mea, nu numai că nu se micşoraseră, ci dimpotrivă, 
aş fi zis că crescuseră odată cu mine, se maturizaseră şi ele. 
Dar o prostie matură nu face mai mulţi bani decât una 
tânără şi mă miram mai ales că armata nu lăsase mari urme 
asupra mea, deşi mă făcuse să descopăr întâi din punct ele 


vedere fizic cum se poate omori un om, cu mâinile adică şi 
apoi din punct de vedere tehnic, cu ajutorul armelor. 
Mânuirea armelor, cine a fost soldat ştie acest lucru foarte 
bine, e o plăcere specială care e direct legată de doborârea 
unei ţinte. Ce reprezintă această ţintă şi de ce trebuie ea 
lovită drept în centru iată tot secretul pregătirii unui om să 
meargă la război. Eu eram un astfel de om şi cu toate astea 
puteam pălăvrăgi fără nicio noimă-n faţa unei femei care 
mă iubea că voiam să mă aranjez cu ea s-o plătesc ca pe 
una care n-ar avea din ce trăi, sau nu i-ar ajunge salariul şi 
să-i mai şi explic ce denumire poartă patul de acest gen în 
care eu aş dormi astfel. 

Ea însă, aveam să descopăr mai târziu, făcea parte din 
acele femei care nu aud absolut deloc ceea ce nu le 
interesează, şi asta chiar practic, poţi să le spui un lucru de 
zece ori şi tot nu-l rețin, sau dacă e o acţiune în discuţie zice 
da din gură, şi în realitate nici nu-i trece prin gând să se 
ducă acolo unde ai trimis-o sau să stea acolo unde i-ai spus 
să te aştepte. Aşa a făcut şi în ziua aceea, n-a dat nicio 
atenţie cuvintelor mele neghioabe, care pe alta ar fi scos-o 
din sărite, m-am odihnit un ceas şi pe urmă am plecat 
amândoi să găsim o cameră pentru mine. Ne-am dus la casa 
de oaspeţi sindicală şi acolo am stat vreo patru, cinci zile 
până mi s-a repartizat o locuinţă. 

În tot acest timp şi încă un număr de săptămâni după 
aceea, ea rămase mereu aceeaşi, strălucindu-i de fiecare 
dată chipul ori de câte ori ne întâlneam, era o plăcere să te 
uiţi la ea, să tot trăieşti... 


VIII 


Ceva totuşi se întâmplă la un moment dat, nu ştiu ce, 
dar în lunile următoare se schimbă şi se făcu de 
nerecunoscut. Deveni adică treptat tăcută şi la un moment 
dat o tristeţe liniştită şi adâncă se întipări pe chipul ei. 
Venea la întâlniri cu chipul ăsta şi părea atât de străină de 
ea însăşi şi de frumuseţea ei, încât asta mă atinse deodată 
mai mult decât zecile ei de scrisori şi elanul nestăpânit cu 
care mă primise la prima noastră revedere de la 
întoarcerea mea. 

„Ce e cu tine, o întrebai prima dată când mâhnirea ei se 
accentuă atât de tare, încât la rădăcina nasului se formară 
două cute adânci care stăteau aşa şi nu se desfăceau nici 
când încercând s-o înveselesc îi spuneam glume cu 
priceperea mea de bucureştean. Ai avut necazuri la 
serviciu, te-ai certat cu cineva? Sau ţi s-a făcut vreo 
observaţie?” 

Mă gândeam la spusele inginerului Dan cu privire la felul 
cum au trecut unele din cadrele noastre prin liceu şi 
universităţi şi să nu fie şi ea una dintre cele care au profitat 
de recomandarea unui şantier ca al nostru şi să fi fost 
trecută fără să ştie. „Nu, Căline”, îmi răspunse şi avea o 
voce atât de topită pentru grija din cuvintele mele, încât mă 
pomenii sincer intrigat: ce era cu ea, ce suferinţă o rodea? 
„Bine, dar atunci ce ai?” „Nu am nimic, crede-mă, şi dacă 
nu mă crezi vino odată pe la laboratorul central şi întreabă. 
Sunt cea mai punctuală dintre toate, ajung cu un sfert de 
oră mai devreme şi toate probele mele sunt executate fără 
nicio întârziere. Cine să-mi facă observaţie şi de ce? Şefa 
mea mă laudă!” Dar răzbătea, vorbind astfel, o nepăsare 
fără leac în fiecare cuvânt pe care îl rostea, ca şi când toate 
aceste calităţi şi încă altele pe care le mai avea, de pildă 
faptul că era frumoasă, s-ar fi întors împotriva ei şi ar fi 
încolţit-o fără scăpare. Mă mângăia pe obraz cu un fel de 
jumătate de gest care însemna parcă o renunțare de a-l mai 
duce la capăt şi cu un fel de duioşie de mamă care suferă 


nespus că feciorul ei e infirm, are gura într-o parte sau un 
picior mai mic şi nu e nimic de făcut ca să ajungă să semene 
şi el cu ceilalţi copii. „Căline, făcea, dragul meu!” Şi se uita 
apoi cu un fel de îndârjire care îşi dădea şi ea parcă seama 
că nu mai ajută la nimic, drept înaintea ei în amurgul 
înserării, când ne prindea astfel stând pe câte un dâmb în 
pădurea de pe marginea şoselei, unde ne întâlneam de 
obicei. Ai fi zis că de la o clipă la alta o s-o apuce jalea cea 
mare, dar şi aici parcă singură îşi pusese la inimă un cep şi 
albaştrii ei ochi se făceau acuma crunţi contemplând parcă 
cu nelinişte un duşman invizibil pe care îl privea cu atenţie 
concentrată, încuind astfel în ea un butoi cu lacrimi. 

La urma urmei ce avea? Nu cumva o chema îndărăt viaţa 
ei trecută, satul pe care îl părăsise? Asta ar fi fost culmea, 
să-i fie dor de Ambrozie. Mai ştii? în materie de lucruri din 
astea să nu fii niciodată sigur de nimic, fiindcă deşi barbară, 
viaţa pe care o ducea ea acolo era a ei, cum e pentru o 
plantă pământul dintr-o grădină, în altă parte nu înfloreşte. 
Cum înflorea ea acolo e altă problemă, dar realitatea era că 
avea un copil de care nu-mi vorbea... Dar nu cumva tăcerea 
asta o costa? îi pusei deci întrebarea şi pentru întâia oară în 
această perioadă a legăturii noastre de când era schimbată 
avu un surâs strâmb, de milă parcă faţă de mine că eram în 
stare să-mi închipui că îi ardea ei măcar pe departe de ceea 
ce lăsase în urmă. „E totuşi copilul tău”, insistai eu, 
adăugând dacă măcar trimisese sau avea de gând să trimită 
părinţilor ceva bani ca să aibă cu ce-l ţine. Ea se crispa şi 
mă rugă cu un glas care arăta că e complet străină de 
aceste preocupări şi că nimeni pe lume n-o poate face să 
alunece înapoi sub nicio formă: „Căline, hai să nu mai 
vorbim despre asta, sigur că o să le trimit bani, cu toate că 
ştiu dinainte că băiatul nu se va folosi cu nimic de ei şi o să-i 
bea tata pe toţi până la ultimul leu. Dar de ce mă pui tu să- 
mi sparg capul acum cu părinţii mei când abia am scăpat 
din ghearele lor, vrei să trăiesc aici cu gândul acolo şi să-mi 
pierd sufletul? Fiindcă sunt oameni care asta vor de la tine, 


să-ţi mănânce sufletul. Cel mai mic semn pe care l-aş da că 
mă interesez de ei, acolo m-ar duce.” 

Avea dreptate şi părăsii subiectul. Ea trebuia să fie, dacă 
voia într-adevăr să scape de trecutul ei, dusă pentru 
totdeauna, ca şi moartă, cel puţin până ce viaţa îi devenea 
cât de cât bine înfiptă în asfaltul noului oraş în care trăia. 
Mai târziu avea de văzut cum îşi va putea aduce la ea 
copilul şi ăsta să fie ultimul act al piesei în care când nu 
împlinise bine şaisprezece ani fusese împinsă să joace. 

Încercai atunci rezistenţa acestei schimbări a ei şi altfel, 
prefăcându-mă că nu mai observ nimic şi cântându-i, s-o fac 
fie să sufere şi mai mult, fiindcă ştiam ce efect au cântecele 
asupra oamenilor, fie s-o înveselesc dacă această stare nu 
era gravă şi să aflu poate în felul acesta ce e cu ea. Dar 
rezultatul depăşi orice speranţe, fără ca prin asta să mă 
dumiresc cât de cât. Îi cântai într-o după-amiază un cântec 
țărănesc dintre puţinele pe care le ştiam, Neghiniţă neagră 
şi când vocea mea împânzi locul cu această istorie în care 
se spune că ea o să se facă o trestie pe lac şi el îi răspunde 
că şi el s-o face o mică seceruică şi-o să vie în luncă s-o taie, 
Maria se rezemă uşor de umărul meu şi îmi şopti că în viaţa 
ei nu auzise un cântec mai frumos şi că să-l mai zic o dată... 
începui, dar fu gata să-şi dea duhul, întâi se înfioră ca şi 
când ar fi apucat-o un frig prin braţe, chiar şi le frecă cu 
mişcări repezi şi apoi se făcu deodată moale şi se lăsă încet 
pe spate. O ridicai, dar era ceva vesel, i se flencănea capul 
în dreapta şi în stânga şi o clipă crezui că se preface, dar îi 
văzu ochii daţi peste cap, pe jumătate închişi şi apoi mă 
speriai, începui s-o zgâlţăâi şi s-o strig: „Maria, Maria...” îmi 
adusei aminte că leşinaţii trebuie pălmuiţi, dar nu îndrăznii, 
să nu-i fac vreun rău, o întinsei la loc încet pe spate şi îmi 
pusei urechea sub sânul ei stâng. Bătea rar şi regulat şi mă 
liniştii, nu se moare dintr-un cântec, o să aflu eu acuma ce 
are când şi-o veni în fire. Se trezi cu un suspin parcă de 
regret că se întorcea dintr-un paradis care o fermecase şi 
spuse: „O, Doamne, ce e cu mine aici? A, tu ai cântat! De ce 


te-ai oprit, cântă mai departe, dar nu pe ăsta, sau şi pe ăsta 
dacă îţi place ţie.” 

Avea aerul să-mi spună că totul e în ordine, ca şi când aşa 
ar fi fost ea de la început, întruchiparea melancoliei palide, 
fiindcă de la un timp faţa ei bălaie, care se potrivea atât de 
bine cu părul, se decolorase şi îmi amintea singurele versuri 
pe care le ştiam şi eu pe dinafară, şi pe care le citisem nu 
ştiu unde: Palida... palida... palida... Fără să par că mă 
interesează cu tot dinadinsul situaţia ei îi dădui de înţeles 
că dacă ţinea la mine şi voia să ne mai vedem, era bine să 
ştie că mie îmi plăcea de ea aşa cum era înainte şi că dacă 
asta e noua ei formă prin care vrea să-mi arate că mă 
iubeşte, una, că eu nu sunt amator şi doi, că nu-mi vine în 
niciun caz să cred că n-a păţit nimic... Multe s-ar drege 
dacă mi-ar spune şi mie, scopul fiind, zisei eu, revenirea la 
frumoasele zile când o fetiţă zglobie a ţâşnit pe poarta unui 
bloc, s-a repezit şi a luat de gât un băiat care se întorcea 
din armată şi cu lacrimi în ochi ca nişte mărgăritare i-a 
spus: Căline, iubitul meu! Aia era! Cu aia voiam eu să mă 
întâlnesc. Chestia asta cu palida, palida, la mine nu merge, 
nu fiindcă mi-ar plăcea ca un om să aibă o faţă neschimbată 
şi aceeaşi clipire în ochi, de performanţa asta numai nebunii 
sunt capabili fără voia lor, dar de ştiut putem şti? lată 
deosebirea! 

Era un fel de ultimatum pe care ea îl ascultă mai tristă şi 
mai sfâşiată decât oricând şi multă vreme tăcerea care se 
aşternu între noi nu fu turburată decât de foşnetul 
frunzelor de toamnă târzie din pomi şi de fâşâitul 
îndepărtat al autobuzelor şi maşinilor pe asfaltul şoselei. 
Soarele asfinţea literalmente într-o baie de sânge, înroşind 
în unele puncte fantasticul peisaj al combinatului nostru, cu 
ţevile lui uriaşe întinse pe kilometri în aer şi cu turnul lui 
înalt de priză de aer în care îmi plăcea atât de mult să mă 
urc, deşi din punctul de vedere al întreţinerii reţelei 
electrice care îl lumina până în vârf ocazia nu se ivise încă 
să mă pot oferi eu dacă s-ar fi defectat ceva. Vederea 


panoramică îmi dădea însă fiori, mai ales seara, cum era 
acum când fumul coşurilor devenea de un galben sinistru, 
amestecat cu dungi violete amintind de otrava chimică a 
cărei emanaţie, de acolo din fundul închis ermetic al marilor 
cazane şi rezervoare, era. Asta mă făcea nu o dată să simt 
că suntem ca nişte draci care am pus mâna pe nişte secrete 
ale creatorului şi ne făceam de cap ridicând astfel de 
instalaţii care la căderea nopţii scoteau flăcări ca o sfidare 
(flăcări adevărate care dădeau foc cerului cu umbrele 
văpăilor lor uriaşe ţinute însă bine în frâu de noi, asta era 
rafinăria), în timp ce luminile turnului se amestecau cu 
stelele, ca un nou Babei al trufiei... Cu atât mai nepotrivită 
mi se părea însă tristeţea acestei femei de alături, care prin 
meseria ei se afla, practic, mai în miezul acestei lumi 
secrete a formărilor şi transformărilor de substanţe, decât 
mine şi deci mai aproape de acea stare de spirit, satanică, 
existentă în noi toţi. Mai degrabă ea ar fi trebuit să 
hohotească diabolic la auzul ultimatumului meu decât să 
stea aşa cu genunchii strânşi la gură şi cu obrazul pus pe ei, 
cu gâtul dezvelit ca şi când ar fi fost gata să lase să i se taie 
capul fără să schiţeze măcar un gest să se apere. 

Răspunsul ei chiar ăsta fu, după un timp în care se pare 
că nu se dădu în sufletul ei nicio luptă, fiindcă nici glasul şi 
nici cuvintele nu arătau vreo schimbare faţă de noua 
situaţie în care o pusesem: „Dacă aşa vrei tu, Căline”... „Ce 
aşa vreau eu? zisei. De ce pui în discuţie voinţa mea, când 
nu despre asta e vorba? ie ţi s-a întâmplat ceva şi eu îţi cer 
să-mi spui ce, aici e punctul de unde aştept un răspuns. 
Dacă ne despărţim e pentru că tu nu vrei să-mi spui ce e cu 
acest punct şi nu fiindcă... Aici mă poticnii, gata să zic:...şi 
nu fiindcă nu ţin la tine. Virai la dreapta la timp şi adăugai: 
„„.Şi nu fiindcă aici se face şi se drege după voinţa mea. 
Unde ai mai pomenit... Şi iar mă poticnii, gata să zic:...doi 
inşi care ţin unul la altul să se despartă că vrea unul. 
Adăugând:...pe cineva care e întrebat să răspundă ceva şi 
el nu zice nimic.” 


Atunci ea îşi ridică obrazul de pe genunchi, şi zise cu un 
glas pe care lacrimile îl alterau la fiecare cuvânt rostit, fără 
ca totuşi privirea să i se turbure de această grea apropiere 
a lor; ochii îi rămâneau şi îi rămaseră şi după aceea uscați, 
ca şi când un vânt interior i-ar fi secat mai înainte cu o 
putere care o depăşea cu mult pe cea a plânsului: „Căline, 
eu văd că tot ce spun eu n-are la tine nicio crezare, eu îţi 
spun că n-am nimic şi tu o ţii tot pe-a ta şi vrei să te şi 
desparţi din pricina asta... De ce nu spui că nu din asta, că 
eu nu mă supăr, ce pot să fac...” Rămăsei un timp fără să 
mai pot să zic nimic, izbit parcă în piept cum te-ai plimba 
pe-o potecă uitându-te aiurea şi o cracă groasă ţi-ar tăia 
drumul... Pe urmă îmi revenii şi zisei: „Chiar vorbele tale 
arată că îmi ascunzi ceva. Lasă că aflu eu, dar atunci să nu 
te mai miri de ce-o să se întâmple!” „Ce să se întâmple, zise 
ea foarte posomorâtă, uitându-se într-o parte, nu văd ce se 
poate întâmpla când nu e nimic, n-ai ce să afli...” 


IX 


Nu puteam totuşi să mă împac, fiindcă nu-mi plăcea 
deloc încotro mă atrăgea ea şi aş fi părăsit-o în cele din 
urmă dacă n-aş fi simţit că ea însăşi este împinsă parcă de 
la spate spre umbrele acestea groase ale tristeţii ca şi când 
zilnic i s-ar fi şoptit la ureche lucruri care o speriau atât de 
tare, încât îi era frică până să mi le şi spună. Parcă ar fi avut 
de plătit o cruntă datorie, dar nu neapărat făcută de ea, ci 
de un altul, ca un blestem, cum ne povestea mama de un 
sărac şi fără copii că s-a apucat într-o zi să strige într-o 
pădure: „Mă spânzur, mă spânzur!” Şi atunci a apărut 
lângă el un om cu chipul roşu care l-a întrebat: „Ce e, măi, 


omule, de ce te spânzuri?” „Păi, fiindcă nu mai am nicio 
nădejde!” „Păi, de ce?” „Păi, fiindcă sunt sărac!” „Dă-mi mie 
nădejdea ta, a zis atunci omul cu chipul roşu, şi eu te fac 
bogat.” Şi omul a zis că i-o dă şi a ajuns bogat, dar nevastă- 
sa i-a născut pe urmă şi-un copil, care cât a fost el mic şi n-a 
ştiut s-a jucat şi a fost vesel, dar de la o vreme se pomenea 
singur înghesuit prin colţuri şi toată veselia lui de copil se 
stingea. „lată, mă cheamă, spunea el, îmi şopteşte la 
ureche: hai!” Era omul roşu, care îşi reclama nădejdea pe 
care omul i-o vânduse. Era chiar copilul în venirea căruia el 
nu mai crezuse. Cine era Maria, tatăl sau copilul? Nu cumva 
era tatăl, şi înainte să apar eu în viaţa ei ca o nădejde în 
care nu mai credea să i-o fi dăruit complet lui Ambrozie? în 
orice caz ceva tot îi dăruise, copilul, şi nu cumva emisari de- 
ai lui îi dădeau acum târcoale şi îi şopteau la ureche 
ameninţări să se întoarcă la el? Sau poate că venea însuşi 
Ambrozie invizibil şi o urmărea, îi suna noaptea la uşă? Cine 
îl putea împiedica dacă ea nu vorbea? Cum putea fi ea ferită 
să zicem de ameninţări cu moartea, în care ea putea crede, 
cunoscându-l mai bine ca noi pe Ambrozie şi ştiindu-l în 
stare de orice? 

Mi se turbura mintea la acest gând asupra căruia 
reveneam fără o dovadă precisă, dar cu atât mai năprasnică 
era ura care mi-o stârnea astfel şi mă hotărâi să aflu şi dacă 
se dovedea că nu mă înşelam să-l aranjez de astă dată 
pentru tot restul vieţii lui pe importantul paznic de noapte 
al cooperativei kilometru 14, cu sau fără perspective de a 
ajunge de zi. Aveam în echipă un băiat, un uriaş, ne făcea să 
ne simţim copii când ne apuca de curea şi ne ridica în sus 
cât îl ţinea lungimea braţelor. În general se zice că oamenii 
puternici sunt şi blânzi, dar Costică ăsta ştia să fie şi al 
dracului şi când îi spusei toată povestea Mariei şi temerile 
mele (lui nu i le prezentai drept temeri, ci convingeri) parcă 
l-aş fi pus flămând în faţa unei mese cu bunătăţi, aşa făcu: 
„Hai, hai pe el, hai să-l batem, mama lui de Ambrozie şi cum 
mai ziseşi că îl cheamă!” „Cazaciuc!” „Hai să jucăm 


W 


LLA 


căzăceasca cu el, să-l săturăm să se mai lege de prietena ta! 
îl învăţăm noi minte? 

Nu mai mă apucai să mă interesez în blocul Mariei dacă 
într-adevăr o căuta sau nu cineva cu înfăţişarea fostului ei 
înşelător, eram convins că aveam dreptate şi n-avea rost să 
dau de bănuit vecinilor ei şi într-o duminică dimineaţa 
pornirăm în căutarea lui Ambrozie. Îl depistarăm repede, îl 
găsirăm tot acolo, în aceeaşi cooperativă forestieră (o 
văzurăm cu ochii noştri) şi după câte se părea nu-l 
avansaseră încă, stătea înăuntru şi bea cu cineva în 
picioare, aştepta micul tren forestier care făcea haltă la 
kilometrul 14, ştiam asta de la acel Niculae care îmi 
povestise prima oară despre Maria acolo în satul ei pe o 
stanoagă de podişcă din faţa şcolii elementare, unde se 
desfăşura votarea... Ne-am urcat împreună cu Ambrozie şi 
am stat pe aproape, şi am sărit apoi odată cu ella o cotitură 
unde trenul încetinea să nu se răstoarne de pe linie. Costică 
ăsta i-a pus pe urmă mâna pe umăr şi l-a oprit pe loc prin 
apăsare. „Stai, mă, nene, că vreau să-ţi spun două vorbe în 
particular.” 

În clipa aceea i-am văzut faţa lui Ambrozie şi s-a uitat şi el 
la mine şi mi-am dat seama că nu mă cunoaşte. Asta 
înseamnă poate că dacă de atunci nu s-a mai gândit la mine 
nu s-a mai gândit nici la Maria, dar n-am vrut să mă iau 
după logică, fiindcă pentru oameni ca el nu există logică, 
sau dacă există e întoarsă pe dos cum citisem undeva: 


Caius este un om 
Oamenii Sunt muritori 
Deci Caius trebuie să se sinucidă. 


Îl auzii pe Costică spunând aşa, ca între prieteni: „O să 
mănânci acuma o bătaie, nene Cazaciuc, să te înveţi minte, 
bine că n-avem nici martori, o să-ţi placă cum o să te 
aranjez, să ştii. la spune-mi, ce să nu-ţi rup? Ce ai mai 
plăpând?” Cazaciuc tăcea. I se albiseră ochii. „De ce nu 


vorbeşti, zise Costică mai departe, de ce te legi de prietena 
prietenului meu? Nu ţi-a fost frică c-o să dai de dracu”? 
Fiindcă acuma o să dai de dracu”, o să te strâng de gât.” 
„De care prietenă m-am legat eu?!” zise în sfârşit Cazaciuc 
şi avu un astfel de glas, că deodată mă trezii ca dintr-o 
beţie: individul nu era vinovat, dacă s-ar fi ţinut cumva cât 
de cât de urmele Mariei n-ar fi întrebat cu atâta mirare în 
glas, oricât de anapoda i-ar fi fost lui logica şi oricât de 
mare actor ca să ne înşele. Şi atunci spusei: „Are un copil 
cu o fată pe care a înşelat-o şi nu se ocupă de el, îl ţine 
nemâncat şi dezbrăcat la părinţii fetei, nişte lepădături. 
Bate-l, că şi el e o lepădătură, bate-l până s-o învăţa minte 
să aibă grijă de el.” 

Nimerisem în plin, auzind acestea Cazaciuc nu se mai 
justifică, sări brusc înapoi şi o luă la goană, dar noi eram 
mai tineri şi îl prinserăm repede, îi tăiarăm drumul, fiindcă 
voia să urce să treacă linia ferată dincolo de care se zăreau 
primele case din satul lui; locul era pustiu şi Ambrozie se 
puse în gardă. Un minut întreg dură până ce Costică îl 
studie, apropiindu-se încet de el, în timp ce omul meu se 
ferea în semicerc pe jumătate aplecat, gata să sară şi el şi 
să dea. Şi când fu lovit în cap nu se clătină, auzii două 
bufnituri groaznice, a lui Costică şi apoi a lui Cazaciuc. 
Costică se înmuie şi deodată se văită ca o babă: „Aoleo, fir- 
ai al dracu, m-ai lovit în ficat şi mă doare! Cine te puse să 
mă loveşti tocmai în ficat?” Avea haz şi ăsta, ar fi vrut să nu- 
l fi lovit în ficat şi să nu-l fi durut. „Bine, mă, fir-ai al dracu, 
continuă el, eu te întrebai pe tine care sunt locurile tale 
plăpânde şi tu nu vruseşi să ţii cont de-ale mele, nu-ţi spusei 
eu în ficat să nu dai?” Nu-i spusese! Costică se descinsese 
între timp de curea şi crezui că o s-o folosească să dea, 
când deodată el îl apucă cu ea pe Ambrozie de gât şi îl trase 
ca pe-o vită. Îl strânse până îl învineţi, se făcu aproape 
linişte. Ambrozie încerca să scape cu mâinile, dar fără 
gesturi mari, voia, foarte calm, să-şi vâre degetele pe lângă 
gât. Într-adevăr, nu ştiu ce făcu el, aşa de albastru-purpuriu 


cum devenise, că se auzi un pocnet, crezui, în prima clipă, 
că i-a plesnit junghietura gâtului, când colo se rupsese 
cureaua. „Mă, al dracu gât mai ai, zise Costică, gâfâind 
uşor, îmi făcuşi cureaua praf, dă-mi, Căline, pe-a ta.” 

I-o dădui şi se repezi iar în el, dar Ambrozie se ferea cu o 
rece licărire de îndârjire sălbatică în ochii lui albiţi, dintre 
care unul nu era prea teafăr, nu i se dresese cu totul şi la un 
moment dat îi trimise lui Costică un picior în burtă de îl 
îndoi cât era de mare. Ăsta nu zise nimic, nu-i mai ardea de 
glume, dar nici ceea ce urmă nu-i mai lăsă lui Ambrozie 
vreo nădejde că o să scape bătându-se sau fugind. Tot cu un 
picior îl dobori şi Costică, în plină figură, şi îl apucă apoi de- 
un călcâi şi începu să-l tragă cu spinarea pe pământ, 
înjurându-l şi lovindu-l peste mutră. Cazaciuc zvâcnea, 
încerca să se răsucească, dar Costică, scrâşnind, dintr-o 
lovitură de curea peste faţă îl potolea... Nu ştiam unde vrea 
să-l ducă, până mă lămurii, lângă terasament se vedea o 
groapă naturală, plină de ierburi înalte, îl aruncă acolo şi 
începu să-l croiască peste cap... Când Ambrozie reuşea să 
se ridice, Costică îl trimitea îndărăt cu un picior în ochi, 
spunându-i: „Aici să rămâi, fir-ai al dracului! Să nu mai ieşi 
că mă supăr. Data viitoare dacă aflu c-ai ieşit de-aici o să fac 
urât, te avertizez!” 

Şi plecarăm, fiindcă ne era frică să nu înceapă Ambrozie 
să ţipe şi să sară ţăranii pe noi cu furcile sau ţăpoaiele lor, 
să dăm noi pe urmă de dracu. Dar Ambrozie nu ţipă. „Mai 
încearcă, îi spuse Costică, şi data viitoare te aranjăm noi şi 
mai bine. Iar cu copilul ăla vezi ce faci, pune mâna şi ai grijă 
de el, nu aştepta să venim noi, oameni străini, să-ţi 
spunem...” 

Ne urcarăm apoi în camionul unuia de la Combinat cu 
care venisem şi ne înţelesesem unde să ne aştepte şi o 
luarăm din loc. Şi pe drum mă pufnea mereu râsul ori de 
câte ori îmi aduceam aminte de glasul de babă cu care se 
văitase Costică după ce primise lovitura aceea în ficat. „Dă-l 
dracului, că dacă nu mă lovea acolo, nu-i făceam nimic, îi 


dădeam vreo două şi-l lăsam, dar aşa...” „Când l-ai strâns în 
curea mi-a fost frică. Dam de dracu dacă crăpa!” „A avut 
noroc că a avut gâtul tare! Parcă ţineam în braţe un urs, 
aşa zbanghiu era... Ăsta în tinereţile lui pe mulţi o fi bătut... 
Să te văd după chestia asta dacă îmi faci cadou o curea.” 


X 


Eram acum sigur că toată schimbarea Mariei se 
petrecuse în laborator şi mă dusei să mă interesez, cu 
sentimentul că o înţelegeam perfect că mă minţise că îi 
mergea bine profesional. Mă gândeam la inginerul acela 
care declanşase greşit la tablou cu cât dispreţ îi spusese 
colegul lui, marş din faţa mea, să nu te mai văd pe şantier. 
În locul lui ori m-aş fi înscris din nou la facultate şi aş fi luat- 
o de la cap muncind nu ca simplu electrician, ci cu braţele 
la lopată, ori dacă nu, mi-aş fi tras un glonţ în cap, fiindcă n- 
aş mai fi văzut cum aş mai fi putut pe urmă să trăiesc cu 
vorbele ăluia în urechi, cară-te din ochii mei, să te transferi, 
îţi dau transferul, ca şi când dacă te transferi scapi de 
neştiinţă... Dacă şi Maria păţise ceva asemănător şi îmi 
ascundea? Era adevărat că n-o dăduseră afară, dar dacă 
era cumva pe cale să fie şi ea îşi plimba în felul ăsta 
prăbuşirea pe picioare, spunându-mi ceva exact pe dos, că 
e conştiincioasă şi aşa şi pe dincolo? Fiindcă mi se părea ca 
un vis să mai aud lângă mine glasul ei atât de plăcut şi să 
simt ca o dogoare de lumină dragostea ei care îi lucise în 
ochii albaştri şi îmi încântase atâtea zile inima. O voiam, 
ăsta era adevărul, ca şi înainte, şi mă gândeam chiar s-o 
conving să nu se sperie dacă, eventual, va fi nevoită să 
accepte să facă o treabă mai puţin calificată. În realitate 


abia considerai această ipoteză drept adevărată că şi 
asupra mea cobori o tristeţe de care nu scăpai câteva zile în 
şir. S-o vezi pe fata la care ţii cum stă palidă în faţa 
specialistului care o dă afară pentru incapacitate 
profesională, când în profesiunea respectivă ea a pus atâtea 
speranţe!... 

Mai ciudat fu că nu simţii nicio uşurare când şefa 
laboratorului central îmi spuse că Niculae Maria era o 
laborantă pregătită şi conştiincioasă, ca şi când aş fi fost 
înşelat în aşteptările mele. Toată schelăria pe care o 
ridicasem eu în minte cu tot felul de comparații şi tristeţea 
care mă cuprinsese preventiv se dovedeau absolut false. Nu 
ştiu dacă lucrul s-ar fi întâmplat cu adevărat aş fi suferit 
mai mult, cred chiar că mai puţin, fiindcă am observat că în 
faţa faptelor brutale în care ne aruncă viaţa, după o chircire 
de care aproape că nici nu ne dăm seama, ne ridicăm cu o 
forţă aproape oarbă în dorinţa noastră de a trăi mai 
departe... 

„Doamnă, mai zisei eu văzând că femeia nu arăta nici 
grăbită să mă dea afară şi nici surprinsă că mă interesam 
de una dintre laborantele ei, sigur că nu intră în atribuţiile 
dumneavoastră să ştiţi din ce pricină cutare sau cutare 
persoană cu care lucraţi e mai veselă sau mai tristă. Dar 
dacă se întâmplă să observați nu rămâneţi indiferentă!” 
„Vrei să spui, zise chimista-şefa zâmbind, că dacă i se 
întâmplă ceva unei laborante sau chiar unei chimiste, bag 
de seamă?” „Da, doamnă.” “În general, da, zise ea, sigur că 
bag de seamă, bineînţeles când e ceva serios. Suntem 
oameni, nu? Deşi eu sunt de principiul că fiecare copac să-şi 
tragă cât mai adânc din pământ seva de care are nevoie şi 
să nu se legene în iluzia că o să-l ajute ceilalţi să trăiască. 
Nici n-ar putea. Asta nu înseamnă să neg importanţa 
colectivului”, adăugă ea. „Puteţi s-o negaţi, doamnă, îi 
răspunsei eu vesel, n-am venit la dumneavoastră ca să mă 
duc pe urmă nu ştiu unde să spun ce gândiţi. Niculae Maria 
e prietena mea!” „Mi-am dat seama, spuse femeia, poţi să fii 


liniştit, nu lucrează prost şi nu i s-a întâmplat nimic aici la 
noi în laborator.” 

Şi zâmbi iar cu subînţeles, adică vezi dumneata în altă 
parte dacă vrei să afli ce e cu ea. „Frumoasă carieră aţi 
făcut, doamnă, la vârsta dumneavoastră, zisei eu după 
câtva timp privind-o cu invidie. Dacă aveţi doi-trei ani mai 
mulţi decât mine şi sunteţi deja inginer-şef chimist la unul 
dintre cele mai mari combinate ale ţării!” „După câte 
înţeleg, şi dumneata vrei să ajungi, zise ea privind parcă cu 
ironie plăcerea pe care i-o făcea invidia mea sinceră. le 
pregăteşti pentru ceva?” „Da, doamnă, vreau să ajung 
inginer electrician, îmi dau acum liceul. Dar sunt departe 
de dumneavoastră ca griva de iepure”. „N-ai folosit exact 
zicala, sensul e de distanţă incompatibilă.” „Nu, doamnă, 
sensul e că distanţa e aşa de mare, încât iepurele poate să 
fie liniştit că n-o să fie prins de griva din urmă. Dar eu sper 
să-l prind totuşi”. „Fii mai hotărât”, zise ea atunci zâmbind 
iarăşi, dându-mi de înţeles că preocupări cum ar fi cea care 
m-a adus de pildă la ea, dacă nu e vorba de ceva foarte 
serios, sunt o piedică. Pierdere de vreme. În acel moment 
intrară în birou două chimiste şi mă ridicai în picioare să 
plec. Dar femeia nu confirmă că era cazul, ba chiar uitându- 
se bine la cele două, îmi făcu semn să rămân. Discutară 
împreună câteva minute probleme de-ale lor de laborator şi 
apoi şefa zise: „Doamnă Polihroniade, îţi prezint pe tânărul 
Surupăceanu (ca şi când ea ar fi fost bătrână), elev sau 
student la Electrotehnică...” Şi mă arătă şi cu mâna, adică 
să stea cu mine de vorbă despre nişte lucruri pe care le 
cunoşteam amândoi. Această Polihroniade se uită la mine 
câteva clipe cu atenţie, fără să zică nimic, apoi terminând să 
discute cu şefa o luă spre uşă, cu un semn familiar s-o 
urmez. 

Ciudată femeie. Aproape mică de statură, cu sprâncene 
negre şi subţiri ca pana corbului, cu o gură frumoasă în 
ciuda sau poate tocmai datorită unor abia vizibile firişoare 
care îi desenau o vagă mustață, cu dinţi care se vedeau 


curbați în afară, gata parcă să te muşte dacă te-ai fi dat 
cumva la ca fără încuviințarea ei secretă. Mă rezemai de 
scara palierului şi coborâi câteva trepte ca să fiu la nivelul 
ei şi o ascultai. „Dumneata eşti prietenul Mariei?” „Da, 
doamnă!” Şi urmă o tăcere în care ea îşi muşcă gânditoare 
un colţ al buzei de jos în timp ce privirea ei impenetrabilă 
se uita la mine ca prin sticlă. Mă judeca sau mă judecase, 
nu puteam să ştiu, dar în niciun caz nu s-ar fi putut spune 
că fiinţa ei intimă ar împărtăşi teoria chimistei-şefe cu 
privire la necesitatea ca omul să-şi tragă singur puterea din 
pământ asemeni pomului şi să nu se legene în iluzii 
colectiviste. „Aţi putea, doamnă, rupsei eu tăcerea, să mă 
lămuriţi în legătură cu Niculae Maria, dacă bineînţeles asta 
intră în vederile dumneavoastră şi nu sunt prea indiscret...” 
„Sigur că aş putea”, răspunse ea, cu un glas în care 
descoperii fără greutate o urmă abia ascunsă de protest cu 
privire la sensul întrebării. 

De ce adică n-ar putea, şi în ce măsură asta s-ar numi 
indiscreţie? Se apropie foarte tare de mine, atât de mult 
încât gura ei ispititoare era abia la o palmă de-a mea şi îmi 
dădu un fior, şi îmi şopti cu o voce în care o patimă stranie 
răzbătu deodată: „Vino mâine după-masă şi fă-ne o vizită la 
ora şase şi stăm de vorbă... Vrei s-o invit şi pe Maria?” „Nu, 
doamnă!” îi răspunsei imediat, dar fără să ştiu de ce. „Bine, 
atunci vino singur. Dumneata eşti bucureştean, mai spuse 
ea, poartă-te ca la Bucureşti, fiindcă n-o să fii singurul 
musafir.” „Am înţeles, doamnă, n-o să vin în vizită în 
salopetă”, răspunsei eu şi râsei. Dar ea nu râse, nu părea să 
ştie ce înseamnă aşa ceva. Îmi dădu adresa şi îmi ceru s-o 
notez, dar îi răspunsei că ţin minte pe dinafară toate 
adresele şi numerele de telefon şi ne despărţirăm, îmi făcu 
un semn mic şi intim cu mâna şi mă lăsă pe mine să plec în 
timp ce ea rămase pe loc nemişcată ca o promisiune certă 
în vârful spiralei înalte a scării, pe care o coboram, cu inima 
zvâcnind de o emoție fără nume. Aproape că nici nu mai mă 
gândeam la obiectul propriu-zis al vizitei, ca şi când 


secretul comportării Mariei s-ar fi şi lămurit. Apăruse, ca 
din necunoscut, un altul, al acestei femei! Avea ceva cu 
mine, încă înainte ca eu s-o fi întâlnit şi dincolo de ceea ce 
ar fi putut să-mi spună despre Maria, mă cunoştea... 

Locuia în plin centrul oraşului şi a doua zi, la ora fixată, 
cu flori în mână, sunai la uşă. Sentimentul meu de 
bucureştean, la care doamna Polihroniade făcuse apel, s-ar 
fi trezit şi singur în clipa când aş fi intrat înăuntru, ca să-mi 
alunge timiditatea: apartamentul era plin de musafiri. „E 
ziua dumneavoastră, doamnă?” o întrebai pe gazdă cu aerul 
meu glumeţ, pe care însă, ca un cal cu frâu nu-l împingeam 
niciodată mai departe cu oameni străini, fiindcă ştiam că 
dădeau totdeauna din glumă în prostie. Or, asta, adică 
prostia, ca pe un fel de dar preţios, o rezervam prietenilor 
sau celor care ţineau la mine. Ea se apropie ca şi ieri cu 
gura ei care mă înfiora în timp ce eu îi întindeam buchetul 
şi zise în şoaptă: „Eşti curios ca o femeie. De ce trebuie 
neapărat să fie ziua mea de naştere?” „Aveţi dreptate, 
doamnă, vă rog să mă scuzaţi, am şi uitat că trăim în oraşul 
nostru şi că nu tot ce facem trebuie, ca pe şantier, să aibă o 
justificare serioasă”, răspunsei eu dându-mi seama chiar în 
timp ce vorbeam că în loc s-o dreg nimerisem iar în bară. 
Dar ea nu păru să bage de seamă şi îmi arătă cu mâna uşa 
pe care trebuia să intru. 


XI 


Un singur om mi-a rămas în minte dintre cei pe care i- 
am cunoscut acolo, atenţia mea fiind, ca şi odinioară la 
doamna Sorana, absorbită în întregime de gazdă, de 
gesturile ei, de tot ceea ce spunea sau făcea. Fireşte că acel 


Horia, care trăia cu iluzia că a atins nu se ştie ce culmi 
morale, lăsând însă în urmă mari dubii, având totuşi darul 
că stârnea în marea lui prietenă, doamna Sorana, reacţii 
neaşteptate ca nişte răsturnări, lipsea. Şi nu era aici nimeni 
care să fi avut bijuterii la care să fi renunţat în urma 
descoperirii că fiinţa care i le dăruia se iubea tot pe el şi 
deci nici interes pentru părintele Serghie şi Paşenka n- 
aveam să găsesc aici... În general, ideea de a renunţa la 
ceva nu avea în această casă, şi la cei care erau invitaţi în 
ea, niciun înţeles, nici măcar ca pură idee, fiindcă nu mai 
aveai la ce să renunţi. La salariu, la apartament, la primă? 
Despre asta discutau aceşti specialişti şi specialiste, 
musafirii doamnei Polihroniade, iar posibilitatea de a fi 
trimişi în misiune în Italia sau Republica Federală a 
Germaniei era evocată rar şi scurt, ca orice lucru iluzoriu, 
deşi realizabil în timp... Nu erau, ca şi chimista-şefa a 
laboratorului central, decât cu trei, cel mult şase sau şapte 
ani mai mari ca mine, dar arătau deja aşa cum îmi spusese 
odată şi doamna Sorana că o să ajung şi eu, adică să încep 
prin a nu mai râde sau prin a râde cam albastru, şi în cele 
din urmă doar să rânjesc, aşa cum fac mulţi, nici n-o să mă 
mai recunosc, un om oarecare cam posomorât, fără să ştiu 
nici eu de ce, şi fără haz, şi dacă o să mă întrebe, cum e, 
Căline, e bine, doamnă Sorana, o să zic, dar aşa, fără prea 
mare chef, cu o senzaţie de lipsă asemănătoare viţelului 
când este oprit pentru întâia oară să mai sugă dimineaţa de 
sub vacă. Gândul acesta mă făcu să râd fără grijă, că nimeni 
nu ştia de ce. Toată lumea se făcu că nu bagă de seamă, sau 
poate chiar că nici nu băgă, deşi felul cum nu se feriră să se 
uite la mine arăta că bineînţeles că au observat, dar 
impresiile lor au ajuns să urmeze un drum sinuos până să 
fie recepționate şi nici măcar nu e sigur dacă râsul meu 
lipsit de sens cum era n-avea să fie respins ca un fapt fără 
importanţă, cum ar fi claxonatul unei maşini sau lătratul 
unui căţel... 


Doamna Polihroniade dădu din cap negativ, cu înţelesul 
că alţii aveau drept să râdă dar nu eu şi se apropie şi mă 
servi cu cafea. „De ce râzi?” îmi puse şi ea inevitabila 
întrebare plină de reproş pe care mi-o puneau toţi cei care 
abia cunoscându-mă voiau să afle ce motive am, dacă nu 
cumva râd de ei, un lucru teribil pe care nimeni nu-l 
suportă eu uşurinţă, chiar când acest râs e aproape 
dominat de sentimente de simpatie. „Râd ca nebunul, 
doamnă, de ce-mi aduc aminte”, răspunsei eu tare, 
gândindu-mă cu exaltare că sunt departe de previziunile 
doamnei Sorana şi că nu semăn cu niciunul dintre cei 
prezenţi, pe care totuşi nu eram atât de smintit să-i 
consider inferiori mie, ci doar diferiţi şi poate chiar în 
aparenţă incapabili să mai râdă ca altădată, şi poate că nici 
măcar atât, dacă era de luat în seamă firea gazdei, a cărei 
gură nu schiţa măcar un surâs, nici când se spuneau glume, 
care totuşi aduceau ici-colo câte un râs sec sau câte un 
rânjet mai prelungit. De mult observasem că tăcerea unor 
oameni e totală, cu sensul că nici ei nu ştiu că tac, lipsindu- 
le stimulentul adevărat care să-i facă să vorbească să zicem 
cu gura închisă şi mie îmi plăcea când nimeream între ei, 
fiindcă nu trecea mult şi îi vedeam cum ieşeau din letargie, 
fie datorită râsului meu, care stârnea dezaprobare, fie 
cuvintelor mele care fiind sincere îi înţepau ca pe nişte 
bivoli şi începeau să-i facă să scoată mugete din gâtul lor 
puternic, exprimând uneori idei pe care mintea mea 
necoaptă le înţelegea greu, sau nu le înţelegea de loc. 
Tocmai mă întrebam de ce nu discutau, de pildă, aceşti 
oameni despre evenimentul care se produsese chiar în 
săptămânile acelea, lansarea a încă unui om în spaţiul 
extraterestru, când mă pomenii zicând: „Am auzit, zisei eu 
pronunţând numele cosmonautului, că ar fi rostit de acolo 
de sus nu ştiu ce cuvinte! Şi adăugai nespus de încântat ca 
despre o mare comedie: Cică nu ştiu ce-ar fi zis.” „Păi, dacă 
nu Ştii, zise o doamnă care era cea mai grasă şi cea mai 
bătrână dintre noi, să fi avut treizeci şi cinci de ani şi se uita 


fără nicio bunăvoință la gazdă, atunci de ce te hlizeşti aşa?” 
„Mă hlizesc, doamnă, răspunsei eu, deoarece cuvintele alea 
le-a învăţat pe dinafară ca un papagal, înainte să se urce în 
capsula respectivă. Şi îmi dădui drumul: eee, eee, eee!” 

Un singur om se uită la mine cu interes şi rupse tăcerea 
de gheaţă care se aşternuse în urma ziselor mele. „E şi 
normal, începu el, cu mare grijă în glas, ca şi când s-ar fi 
ferit să nu rupă în mine vreo coardă. Datorită condiţiilor 
speciale în care se afla, imponderabilitatea şi altele, trebuie 
să aibă învăţate în mod reflex cuvintele necesare care 
trebuiau rostite. Nu este exclus, continuă el, ca însuşi 
creierul nostru, în asemenea situaţii noi în care e pus, să 
sufere de imposibilitatea, pentru moment, de a gândi cu 
toată plinătatea puterilor şi atunci ar fi bine să se 
înregistreze că spusele unui om în spaţiul extraterestru, 
cum bine ziseşi, să fie cine ştie ce bâlbâieli?” „Da, strigai eu, 
dar bâlbâielile acelea ar fi fost mult mai interesante decât 
lozinca pe care a învăţat-o el pe dinafară, om în toată 
puterea cuvântului. Fiindcă ia să ne imaginăm de pildă că 
un părinte n-ar vrea să asculte primele bâlbâieli ale 
copilului lui nou-născut până nu l-ar auzi spunând clar şi 
frumos: tată şi mamă. Ce fel de părinte ar fi ăsta? Or, toată 
bucuria lui tocmai asta e, să-l audă cum i se împiedică limba 
în gură şi spune dracu ştie ce, dar numai tată nu zice 
corect.” 

Acest om care îmi vorbise avu un râs jos şi potolit, care 
apoi se intensifică, uitându-se în acelaşi timp la ceilalţi: 
fiecare făcea câte ceva, îşi bea cafeaua, fuma, sau gusta din 
prăjiturile uscate pe care gazda le pusese în mijlocul nostru 
pe o măsuţă joasă. Eu însă, pornit pe panta mea, nu mai 
eram deloc vesel, fiindcă uitându-mă la ei mi-am adus 
aminte că inginerul Dan, cel care înfipsese aici cu ani în 
urmă primul ţăruş, lipsea, şi nici cafea şi nici fursecuri nu i 
se serveau acolo unde era... 

„Mai bine, continuai eu, să-l fi lăsat în pace şi să nu-l 
înveţe ei să spună ceva pe de rost. Nu era nevoie să se urce 


în cosmos ca să spună o minciună. Pentru asta este suficient 
să rămâi pe pământ.” „Păi, spuseşi că nu ştii ce-a zis şi 
atunci de unde ştii c-a fost o minciună?” o auzii pe doamna 
cea grasă care punea această întrebare cu dublă sugestie, 
să nu se zică mai pe urmă că n-a luat atitudine, şi nici să 
creadă cei de faţă că bâţâia de frică auzindu-mă cum 
vorbesc. Eram gata să mă înfierbânt, dar doamna 
Polihroniade se uită ţintă la mine şi făcându-mi semn cu 
capul, se îndreptă spre una dintre uşile apartamentului. Mă 
ridicai şi de altfel, uitându-se la ceas, se ridică şi acel domn 
care nu rezistase să nu iasă din muţenia de un gen special a 
celorlalţi, de a se feri de orice le-ar putea angaja adevărata 
gândire, şi să-mi răspundă. Îmi plăcea de el şi când intrai 
după gazdă în odaie întrebai cine era. Niciun muşchi nu se 
mişcă de pe chipul ei când îmi răspunse cu un reproş care 
era atât de total, încât se topea singur în cuvinte şi parcă 
dispărea: „Cum, nu ştii? E tovarăşul Costache!” îmi dădui 
capul pe spate şi mă hlizii. Asta îmi amintea de istoria cu 
cetăţeanul care nemaigăsind loc la restaurant duminica 
seara se duce la responsabil şi îl intimidează astfel: Tocmai 
acum, când a venit şi tovarăşul Ionescu! „lovarăşul 
Costache, directorul Combinatului”, zise doamna 
Polihroniade şi fu rândul meu să rămân ţeapăn şi niciun 
muşchi să nu mi se mişte pe figură. „Nu ştiam”, zisei. „După 
atâta timp de când eşti aici ar fi trebuit să ştii”, zise doamna 
Polihroniade. „N-am avut ocazia!” „Şi înăuntru, continuă ea 
în acelaşi fel, sunt ingineri mari!” „Ei, zisei eu, cât de mari?” 
„Foarte mari!” răspunse ea vrând parcă să-mi ia piuitul, dar 
eu dădui din umeri: „lot respectul, doamnă Polihroniade, 
sper că n-am comis nicio necuviinţă, de altfel am bănuit cine 
sunt, aşa că degeaba vreţi să mă speriaţi”. 

Dar ea se uita la mine cu privirea mare, nemişcată, foarte 
severă şi foarte ispititoare, cu gura ei roşie şi fină, uşor 
desenată deasupra buzei cu bănuite firişoare negre. Se 
întoarse într-o parte rămânând dreaptă şi nemişcată, înaltă 
acum în muţenia ei ciudată, cum o priveam de pe scaun... 


leşi fără să-şi îmblânzească cu ceva reproşurile mute pe 
care mi le adresa, reproşuri nesfârşite, cu sursă 
inepuizabilă parcă, mă întrebam ce-ar fi trebuit sau va 
trebui să fac să-i smulg un surâs. Căci spre deosebire de 
doamna Sorana, în afară de faptul că era mult mai tânără, 
doamna Polihroniade nu vorbea mult sau aproape de loc şi 
numai privirea ei de o mare intensitate şi gura care te 
urmărea ceasuri mai târziu după ce te despărţeai de ea îţi 
spuneau ceea ce ea nu voia să rostească: la mine ai să 
găseşti multe din ceea ce poţi dori, poţi să întâlneşti pe cei 
mai mari şefi ai oraşului şi ai combinatului, pe cele mai 
frumoase dintre fete şi femei (deşi eu voi rămâne dintre 
toate cea mai interesantă), dintre cele mai mari secrete ale 
noului nostru oraş şi cea mai mare plăcere de a te arăta 
bine îmbrăcat cu cineva. Asta pentru început! Dar trebuie 
să respecţi anumite condiţii fără de care a doua oară nu vei 
mai călca pragul casei noastre şi prima dintre ele e să fii 
foarte atent la gazdă şi să înveţi acele semne care îţi vor 
spune dacă ceea ce îţi trece prin cap e bine să rosteşti şi cu 
glas tare şi dacă te-ai înşelat în interpretarea semnelor şi ai 
deschis gura să urmăreşti după aceea şi mai atent chipul ei 
pe care cei ce n-o cunosc nu pot citi nimic şi ai să descoperi 
dacă e cazul să continui sau nu. A doua condiţie, şi aici vei 
înţelege şi mai bine sensul celei dintâi, e să faci în aşa fel 
încât tot ceea ce gândeşti, sau mai bine zis nu neapărat ce 
gândeşti, ci felul cum gândeşti să faci în aşa fel, să te 
străduieşti adică, să i-l spui ei... Şi altele, în spatele cărora 
te va pândi în schimb totdeauna o mare promisiune, dacă e 
adevărat că privirea ei te fascinează şi gura ei te înfioară... 
Zâmbii descoperind pătimaşa ei ambiţie, care nu mi se 
păru cu mult prea îndepărtată de cea a copiilor, care şi ei 
roiesc în jurul unuia pe care îl strigă mereu, de care se vor 
remarcaţi şi spre care aleargă toată ziua, bună ziua, ca 
nişte smintiţi. Când eram mic aveam pe unui Bazavan, 
dracul să-l ia, parcă era uns cu miere, îmi împuiau urechile 
cu strigătele lor: Bazavane, mă, Bazavane, ia uite 


Bazavane! Nici nu ştiu cum arăta, fiindcă nu mă duceam la 
el, dar mi-a rămas în minte numele lui ca un mit, dracu să-l 
ia cum o fi fost, de le plăcea aşa celorlalţi de el... În odaie 
intrară două doamne înlocuind-o pesemne pe gazdă, care 
nu putea lipsi dintre musafiri, se aşezară pe o canapea şi 
începură să se uite la mine cu nişte priviri care se vedea că 
mă cunoşteau şi ele ca şi doamna Polihroniade, dinainte de 
această întâlnire. Înţelesei că sunt chimiste din laboratorul 
central, colege sau şefe directe ale Mariei. Se uitau totuşi la 
mine cu o curiozitate proaspătă, parcă m-ar fi cântărit să 
afle în ce măsură meritam să mi se dezvăluie ceea ce ştiau, 
dacă voi înţelege şi prin urmare dacă n-ar fi cazul să 
renunţe să se ocupe astfel de mine. O făceau totuşi pentru 
Maria. „lovarăşe Surupăceanu”, începu una cu un surâs 
bizar, vrând parcă să spună că uite ce comedie, mai stau cu 
mine la discuţie şi mă ia pe de departe, când mult mai bine 
ar fi să mi-o trântească în faţă şi pe urmă, după ce aveau să- 
mi facă pişte prorociri sumbre ca o răsplată binemeritată 
care mă aştepta în viitor pentru purtarea mea, să se ridice 
şi să plece. „Da, zisei, prezent, eu sunt tovarăşul 
Surupăceanu.” „Eşti, dar nu eşti, îmi răspunse ea prompt, 
că dacă ai fi n-ar trebui să venim noi să ne amestecăm şi să- 
ţi arătăm că nu te porţi cum trebuie cu Maria. Îţi baţi joc de 
ea şi o s-o bagi în mormânt.” „În mormânt, făcui eu ca şi 
când mi s-ar fi propus o afacere şi reflectam asupra ei. 
Interesant!”, zisei. „Interesant”, făcu şi ea, ca şi mine, parcă 
mi-ar fi spus: găseşti, ai nasul. „Foarte interesant, continuai 
eu, o să mă gândesc şi o să trag o concluzie. E o chestie!” 
„E-o chestie? Nu crezi c-ar fi mai bine să zbori din combinat 
şi să scape de dumneata? continuă mereu cea dintâi (cea 
de-a doua făcea figuraţie şi nu scoase niciun cuvânt până la 
sfârşit). Aşa ai fi cavaler, cu meseria dumitale ai găsi 
oriunde să te angajezi şi nemaivăzându-te la faţă, te-ar 
uita.” „Acuma nu trebuie să te pripeşti şi dumneata cu 
soluţiile, zisei eu, de ce nu-mi dai voie să caut şi eu una care 
poate că e mai bună decât a dumitale şi ar avea meritul că 


nu m-ar sili să zbor. Cum să zbor? în primul rând n-aş 
putea!” „Parcă ursul joacă de voie?” 

Auzind asta mă uitai într-o parte şi aşteptai câteva clipe 
ca tânăra doamnă s-o dreagă, să zică iartă-mi expresia sau, 
nu te supăra că îţi vorbesc aşa pe faţă, dar în loc de aşa 
ceva, ea continuă spunând că există în zilele noastre 
mijloace aşa şi pe dincolo, şi organizaţia de UTM, pe de altă 
parte, şi atunci mă ridicai încet şi o luai spre uşă. 

Ghicind însă fulgerător ce se întâmplase, gazda se sculă 
imediat când mă văzu apărând în hol, şi rosti: „Vin acum, şi, 
adresându-se musafirilor, vă rog să mă scuzaţi un minut... 
Ce este?” şopti ea apoi închizând uşa, întărind gravitatea 
întrebării şi cu privirea care nu aproba din principiu ceea 
ce se petrecuse, din moment ce rezultatul era că eu 
părăseam terenul. Urmă o tăcere. Doamna Polihroniade 
aştepta cu privirea neîmblânzită. „Vă rog să mă scuzaţi, 
spuse atunci cu o voce încurcată tânăra doamnă care 
vorbise urât cu mine, am fost enervată, m-a luat gura pe 
dinainte...” „Nu e nimic, se întâmplă”, răspunsei şi eu 
împăciuitor, vesel de înghesuiala ei şi nu mai adăugai nimic 
s-o ajut fiindcă nu eram sigur că a renunţat la ura împotriva 
mea. N-aveam nicio îndoială că m-ar fi zburat ea cu mare 
satisfacţie din oraş şi din combinat, dacă ar fi putut. Totuşi 
mă înşelasem. Deodată o auzii rostind ca între prieteni şi cu 
un glas cald şi plăcut, fiindcă venea din inimă: „Dragă 
Căline, te rog să nu te superi, dar trebuie să-ţi spun că 
purtarea ta e incalificabilă. Să vorbim între noi, cum poţi tu 
să justifici felul cum o chinuieşti pe fata asta, care e aşa de 
cuminte cum n-am mai văzut, alta demult ţi-ar fi întors 
spatele şi te-ar fi lăsat să faci ce vrei. Spune şi tu, că aici nu 
e vorba să soluţionăm o astfel de problemă prin sancţiuni, 
dragoste cu sila nu se poate, dar atunci de ce nu-i spui, uite, 
Maria, în realitate lucrurile stau aşa şi pe urmă, cu ea, fie 
ce-o fi. Pe câtă vreme tu nici nu te gândeşti măcar. Îţi 
convine.” 


Îşi trase răsuflarea. Apoi îi răspunsei: „Mai întâi eu nu 
sunt Călin, ci tovarăşul Călin, că n-am murit. În al doilea, nu 
văd de ce purtarea mea ar fi incalificabilă, deşi mă 
străduiesc să pătrund această idee ingeniabilă care v-a 
venit că eu aş fi vinovat că mă port într-un anume fel care o 
face pe Maria să sufere. Am răspuns invitaţiei amabile a 
doamnei Polihroniade cu speranţa că o să aflu ce e cu ea şi 
ce-aş putea să fac ca să-şi revină la starea ei dinainte. Asta 
e problema, Maria, şi nu eu, ce e cu ea. Am crezut că e 
vorba de ceva care depăşeşte cadrul unei legături şi deci 
pot să mă interesez şi la persoane străine...” „Cum, zise 
atunci tânăra doamnă cu o uimire enormă, nu-ţi dai seama 
cât te iubeşte şi că de aia e aşa distrusă?!” „Nu, doamnă! 
Nu-mi dau seama!” „Cum, dar te iubeşte, nu-ţi dai seama, 
că de-aia a ajuns că nu mai poate sta pe picioare?” „Nu, 
doamnă! Ştiu că mă iubeşte, dar nu înţeleg ce i-a venit!” 
„Cum ce i-a venit? Nu înţelegi?” „Nu, doamnă! Ştiu că mă 
iubeşte din ziua când ne-am cunoscut, dar au trecut de 
atunci aproape patru ani şi...” „Auzi, îl iubeşte de patru ani 
şi el se întreabă ce i-a venit!” „Doamnă, am strigat eu 
atunci, iubirea ei pentru mine o făcea veselă, îi străluceau 
ochii când mă vedea şi eram şi eu bucuros când îmi apărea 
aşa în cale, îmi plăcea...” „Auzi, îi plăcea!” exclamă ea cu un 
glas căruia nu-i lipsea decât plesnitul palmelor una de alta 
ca să arate gradul de necrezut al înţelegerii mele 
mărginite. Cum de mai deschideam măcar gura! „În sfârşit! 
făcu ea ca în faţa unei fatalităţi şi glasul i se închise parcă 
înăuntrul ţarcului fiinţei ei, de unde ieşise ca la o chemare 
vrăjită, văzând nişte îndrăgostiţi care sufereau. Acum se 
simţea parcă şi ea ameninţată şi trebuia să se apere. lartă- 
ne că ne amestecăm şi mă simt datoare să retrag şi tot ce- 
am spus înainte, când am zis că ar trebui s-o laşi. Am mers 
prea departe, scuză-mă.” Adică se convinsese şi ea că nu 
eram unul dintre acei tipi care îşi râd de dragostea unei 
femei şi că dimpotrivă, dacă nu sufeream la fel cât ea, cel 
puţin eram pe undeva la fel de neliniştit. 


Se ridică de pe canapea, urmată de cealaltă. Doamna 
Polihroniade rămase lângă mine şi îmi spuse că am lipsit 
cam prea mult dintre musafiri şi că e mai bine să se creadă 
că am plecat fără să dau bună ziua, decât să mă întorc şi să 
se creadă că am discutat atât de îndelung împreună. Şi că 
să vin într-o zi cu Maria şi o să fie numai ea singură acasă 
cu bărbatu-său. „Bine, doamnă, îi răspunsei, cu plăcere”, şi 
îi sărutai mâna şi plecai. 


XII 


Totuşi înţelesesem şi mă mirai de mine. Parcă mă trezii 
dintr-un somn care începuse din ziua sosirii mele din 
armată şi se termina acum, prin înţelegerea faptului că 
Maria suferea din pricina mea, fiindcă mă iubea prea tare. 
Era limpede, dormeam: Nu acceptasem eu înţelesul grav al 
acelei ore a dimineţii, când mă trezisem în patul ei? În clipa 
când o îmbrăţişasem nu recunoscusem eu în ea, femeia 
mea? Ceva ştiut şi în acelaşi timp pierdut ca în ceața unei 
amintiri mai vechi decât mine însumi? Puteam să-i fac ce 
vreau, să n-o iubesc şi să mă las iubit, dacă asta mi se părea 
mie că e cel mai potrivit mod de a trăi cu o femeie, dar 
trebuia să fiu al ei şi ea a mea cu toate formele unirii legale, 
fiindcă numai aşa aş dovedi că ţin şi eu la ea şi că scopul 
meu în viaţă nu e s-o distrug pe-a ei împingând-o mereu 
spre marginea nepermisă a durerii. Mă plimbai ore întregi 
prin oraş gândindu-mă la acest pas şi nu reuşeam să-mi 
explic de ce nu mă însurasem imediat cu ea şi să fi păstrat 
astfel pentru toată viaţa lângă mine bucuria aceea a ei de 
care acum mi-era atât de dor şi din care era îndoielnic că 
mai rămăsese vreo urmă, după atâtea luni de când o apăsa 


tristeţea. Nu-i nimic, îmi spuneam, ceva în locul ei tot o să 
apară şi lasă că n-a îmbătrânit ea în timpul ăsta ca să nu 
mai râdă şi să nu-i mai strălucească ochii niciodată. Ar fi o 
mare nenorocire şi atunci ar fi mai bine s-o rupem pentru 
totdeauna. Vom vedea. 

A doua zi, cu inima afânată de toate aceste temeri, o 
aşteptai lângă pădure, la coborârea în staţie şi când o văzui 
că vine spre mine cu chinul pe faţă mă lăsai jos lângă ea şi 
fără să-mi pese de cei care ne vedeau pe geamul 
troleibuzului îi luai genunchii în braţe şi începui să-i sărut 
poalele rochiei de stambă murmurând: Maria! Maria!... Ea 
se uită de sus la mine şi nimic n-o surprinse, protestă doar 
murmurând ca şi mine, Căline, băiatule, şi mă mângâie pe 
creştet cu o durere şi o tristeţe parcă mai sfâşietoare decât 
oricând, ca şi când gestul meu i-ar fi amintit în felul acesta 
crud cauza, care rămânea de nevindecat. Dar văzui că 
tremura sufletul în ea între speranţă şi resemnare, neştiind 
ce înţeles să dea acestui gest al meu. Şi după încă câteva 
clipe de şovăială înţelese că se întâmplase între timp ceva, 
că mă gândisem şi poate descoperisem în sfârşit ce-i apăsa 
ei inima de era ea aşa de pierdută, lovită parcă de 
gălbinare. „Căline, făcea, băiatule, ridică-te”, cu un glas în 
care înţelegeam şi eu că dacă nimic n-avea să se schimbe 
între noi în zilele următoare, scena aceasta avea să devină 
pentru ea în amintire de nesuportat... 

Eu sunt unul dintre acei oameni care s-au însurat în felul 
acesta, prin recunoaşterea unei femei, pe care a întâlnit-o 
în cutare împrejurare, drept a lui, un sentiment tot atât de 
puternic şi stabil, dacă nu chiar mai puternic şi mai stabil ca 
şi cel pe care ţi-l dă o mare iubire. Pentru că după aceea 
vine şi asta, cum mi s-a întâmplat mie în scurtă vreme, ceea 
ce dă ceva atât de indestructibil unei căsătorii, că o face 
mai tare ca orice trădare, orice cădere sau orice râtăcire. 
Eu am recunoscut în Maria pe soţia mea după trei ani, ea, 
după cum mi-a spus mai târziu, din prima clipă când am 
luat-o de mână pe podişca aceea din faţa şcolii din satul ei şi 


mi-a povestit că avea de gând, dacă nu se întâmpla să vin eu 
după ea în curte, să vină ea după mine acolo unde eram, 
deci tot pe şantier şi în cele din urmă, poate, tot la şcoală şi 
istoria cu scrisorile să se refacă pe altă cale. 

În preajma căsătoriei tristeţea Mariei dispăru şi reapăru 
pe chipul ei şi ceea ce eu mai înainte ştiam că e iradiaţia 
iubirii fericite. Nu reapăru însă dintr-odată şi nu rămase 
permanent în felul ei de a fi acea veselie care mie îmi 
plăcuse atât de mult... Asta mă obliga parcă pe mine să 
intru în contact numai cu iubirea ei, lipsită de exuberanţa 
de mai înainte, în dosul căreia îmi păstrasem libertatea. 
Acum trebuia să înfrunt direct, fără pavăza dragostei ei 
generoase de la început, fluxul şi refluxul permanent al 
sentimentelor ei, băgat în apă şi fără posibilitatea de a mai 
mă plimba singur şi nepăsător pe plaja luminoasă a iubirii. 
Mă bucuram însă că astfel de clipe nu dispăruseră cu totul 
şi că poate cu timpul se vor înmulţi... 

Când avu loc petrecerea noastră de nuntă singura urare 
care m-a făcut să tresar a fost a unui băiat din echipa mea, 
care n-a zis decât trei cuvinte, pe care mi le-a plasat când 
toată lumea nu mai era atentă la ceea ce spunea celălalt, 
obsedat cum era fiecare de propria dorinţă de a petrece şi 
a-şi însuşi cât mai mult din sărbătoarea la care lua parte... 
Fiindcă altfel ce-am căuta la căsătoria cuiva, la naşterea 
unui copil sau la o aniversare, dacă în realitate nu ne-am 
sărbători pe noi înşine cu acest prilej? Nu reînvie oare 
atunci cu putere în sufletul nostru glasul celei care stă chiar 
atunci lângă noi şi are parcă pe chip aceeaşi nostalgie a 
acelor zile a căror floare cu trecerea timpului nu numai că 
nu s-a veştejit, ci şi-a înfipt şi mai mult rădăcinile în fiinţa 
noastră? Nu atunci ne revine oare în amintire aerul unui 
drum ştiut numai de noi, mirosul unei păduri în anotimp, 
cuvintele de revedere schimbate cu un prieten, înfăţişarea 
unei odăi, dreptunghiul albastru al cerului din fereastră, 
sau înserarea violetă dintr-o grădină? 


Şi continuăm să ciocnim paharul şi să-l golim până la 
fund, să facem la rândul nostru urări celorlalţi, şi ne ridicăm 
arşi de pe scaun la auzul soneriei, să deschidem uşa 
apartamentului de care suntem cu atât mai mândri cu cât ni 
s-au făcut mizerii mai mari până ne-am mutat în el, să 
rămânem o clipă muţi în faţa a încă altor prieteni care au 
venit cu buchetele în mână, sau alte daruri mai practice de 
care se presupune că are nevoie tânără pereche sau nou- 
născutul. A, ce plăcere, poftiţi, doamnă Polihroniade, şi 
dumneavoastră... vai, oricum, câtuşi de puţin, totuşi şi la 
urma urmei, de ce, şi fiecare are în minte un colţ al 
pământului, înverzit sau înecat în ploaie, alb de zăpadă sub 
fulgi feerici sau ars de soarele verii, o bucată de trotuar în 
faţa unei vitrine orbitoare sau un lung drum de ţară 
mocirlos pe care a apărut într-o zi silueta de care avea apoi 
să se lege pentru toată viaţa. Şi odăile se umplu până la 
refuz şi toţi încep să vorbească tare şi toate aceste 
crâmpeie ştiute numai de ei încep să li se amestece în 
priviri sub îndemnul vinului şi al dansului şi să fulgere de la 
unul la altul însoţite de râsete cu gura până la urechi, 
hohote groase, behăituri, triluri ascuţite, mâna sus, fruntea 
arogantă de importanţă, cuvântul grosolan, proteste, apoi 
explicaţiile, scuzele  nesfârşite, scuzele agresive care 
ameninţă să devină obrăznicii, râsete prin colţuri, şoaptele, 
culcatul pe pat, i s-a făcut rău, nu-i e bine, nu din pricina 
vinului, o doare ficatul, nu trebuie să... Căline, auzi, mă, 
Căline?” 

Sigur că auzeam, doar trebuia să fiu atent la toţi, glasul 
lui însă era parcă mai treaz şi mai apropiat, m-am uitat la el 
şi l-am văzut atunci cum ridică paharul în aer ducându-l mai 
sus de frunte ca şi când şi-ar fi ferit în felul ăsta chipul nu 
cumva să-l confund cu altul când avea să-mi facă urarea: 
„Căline, casă de piatră, mă!” 

Ce era cu ăsta? Cum le găsise el singur exact aceste 
cuvinte? Casă de piatră! Adică cum?! Al dracu Valerică! 


XIII 


„Pe urmă mi-am dat seama de ce tocmai Valerică mi-a 


făcut urarea aceea: el nu avusese parte de astfel de casă 
cum 0 dorea pentru mine... Venise la nunta mea, singur, 
deşi era căsătorit. Era încă... Nu numai odată am fost noi 
împreună la restaurant şi de câte ori nu mi-a povestit istoria 
iubirii lui cu o fată de liceu! Era la Bârlad când a cunoscut- 
O, îşi satisfăcea serviciul militar şi după felul cum i-au rămas 
în amintire acele zile am înţeles că şi serviciul militar îl 
satisfăcea pe el, mai ales duminicile, când ieşea la plimbare 
cu bilet de voie şi nu se mai sătura să bată trotuarele pur şi 
simplu uitându-se la vitrine şi la lumea care trecea... Într-o 
astfel de zi, pe la prânz, să fi fost ceasurile douăsprezece, 
venea din oraş şi urca spre unitate prin nişte vii. Era 
toamnă şi în septembrie în această regiune viile încă se 
culeg, frunza de viţă se face ruginie, foaia de porumb 
începe să se îngălbenească, soarele, chiar şi la ora 
douăsprezece, poartă în el o greutate cu care parcă decide 
asupra simţirii oamenilor... „Îmi bătea aşa în cap, povestea 
Valerică şi chiar prin capelă parcă mă ajungea, am scos-o şi 
m-am şters de sudoare...” Cum mergea printre potecile 
acelor vii, la ora aceea încărcată de căldura acelui soare, 
Valerică zări la umbra unui pom o fată care stătea cu o 
carte în mână şi citea. „Nu vă supăraţi, zise fata oprindu-l, 
ridicându-şi privirea din carte, sunteţi bun să-mi spuneţi şi 
mie cât e ceasul?” El îi spuse şi aşa intră în vorbă cu ea. „Eu 
apoi am intervenit cu câteva cuvinte şi fata a acceptat să 
discutăm”, povestea Valerică. Se recomandară reciproc şi el 
află că avea în faţa lui o elevă a şcolii medii din oraş în clasa 
a X-a, în vârstă de cincisprezece sau şaisprezece ani. 
Începură să se vadă şi se împrieteniră. Când el obținea un 
bilet de voie de la unitate (şi căuta, bineînţeles, să-l aibă cât 
mai des, se întâlnea cu ea în oraş, se duceau împreună în 


parcul bătrân care nu era prea departe de şcoală şi tot ceea 
ce îşi spuneau în aceste ore nu uitau după ce se despărţeau. 
După două luni fu mutat la altă unitate, la laşi şi trebui să 
părăsească Bârladul. Adio, frati-meu! N-avea s-o mai vadă 
pe fata cu glasul ei atât de frumos. Nu-şi făcea nicio iluzie, 
avea să plece pentru multă vreme, mai avea mai mult de un 
an de serviciu militar şi ea avea să-l uite, cum se întâmplă 
totdeauna la această vârstă. Şi totuşi lucrurile nu se 
petrecură aşa. La o scrisoare a lui ea îi răspunse imediat 
prin altă scrisoare, şi apoi din nou la o altă scrisoare ea nu-l 
lăsă să aştepte răspunsul, cum li se întâmplă unora. Şi între 
aceste două oraşe, Bârlad şi laşi, se întâlneau pe calea 
ferată străbătută de trenuri o scrisoare a lui nouă cu 
răspunsul ei la cea precedentă. „La toate gândurile mele de 
viitor la care făceam aluzie, aşternute pe hârtie, ea îmi 
răspundea totdeauna la fel”, povestea Valerică foarte 
încântat de sine, deşi la ora aceea când noi stăteam 
amândoi la restaurant cu paharele în faţa noastră şi el îmi 
spunea cum a fost, chiar în acele clipe ştia foarte bine unde 
era ea... în anul următor el plecă acasă în concediu. Se duse 
însă douăzeci şi patru de ore şi prin Bârlad, să audă şi cu 
urechile ceea ce îi citiseră ochii fiindcă avea de gând să 
vorbească şi acasă alor lui despre ea şi ea îi spuse că da, să 
vorbească... în pragul iernii, în decembrie, fu eliberat din 
armată şi se întoarse la civilie, adică la combinat. În anul 
acela fata trebuia să termine şcoala şi el n-o mai turbură, o 
lăsă să înveţe ca să poată să-şi ia examenul de maturitate. 
Chiar îi spuse că ea poate să nu-i scrie, numai să înveţe bine 
şi să treacă, fiindcă între altele ştia acum despre ea că îi era 
destul de greu şi că o neliniştea acest examen. Ca s-o 
încurajeze, o vizită prin luna mai şi îi aduse cadouri şi ea, 
când îl văzu, ce mai, nu ştia ce să mai facă... O rugă ca de 
îndată ce va termina examenul, să-i scrie şi să-i spună care 
era situaţia. Ea îi scrise o scrisoare care îl miră, de numai 
câteva rânduri, „parcă n-ar fi fost nimic între noi”, îi spunea 
pur şi simplu că a trecut examenul, că a terminat şcoala şi 


altceva nimic. El îi scrise din nou, dar de astă dată, pentru 
întâia oară, răspunsul nu veni. Ce se întâmplase? Îi scrise 
din nou. Niciun răspuns. Astfel trecură două luni fără ca el 
să afle vreo ştire de la ea. În acest timp, cât ea nu-i mai 
scrise, Valerică îşi luă capul în mâini şi se întrebă ce înţeles 
ascundeau aceşti doi ani de cunoştinţă cu această fată şi ce 
se întâmplase acum cu ea de nu-i mai răspundea. „Să mă 
duc să văd nici nu-mi trecea prin cap, cum să afli de lao 
fată un lucru pe care poţi să-l înţelegi şi singur? Ce mai, 
totul s-a terminat, ce mai andarbrambura c-o fi şi pe partea 
ailaltă! 

Poţi să afli exact ce e, dar la ce mai foloseşte dacă nu mai 
e nimic de făcut? Din moment ce ea îmi întâmpina scrisorile 
cu o tăcere mormântală, ce mai era de aflat?” Totuşi el mai 
aşteptă - nu-i mai scrise nici el -, dar ceva îi spunea că o 
explicaţie tot va veni şi nu se înşelă: prin august, pe data de 
opt, primi de la ea o scrisoare trăsnet, pe care Valerică o 
păstra şi acum ca „amintire” şi pe care mi-o arătă s-o văd şi 
eu cu ochii mei şi pe care el o numeşte „scrisoarea 
căsătoriei”. Ce se întâmplase? Fata îi ascunsese că exact în 
acel an, dacă trecea examenul de maturitate, avea intenţia 
să intre la facultate. Acum îi scria că s-a prezentat la 
examenul de admitere şi a căzut. „Nu mai pot să merg la 
facultate, îi scria ea, şi pregăteşte-te să vii să mă iei.” 
Aşadar asta era, şi-a spus Valerică - putea fi şi mai rău! — şi 
febril s-a dus imediat s-o ia. A vrut să facă acest lucru după 
tradiţiile vechi ale familiei ţărăneşti, adică să-i cunoască 
întâi şi să ceară învoirea părinţilor ei, dar atunci ea i-a spus 
deodată: „Dă-i dracului de părinţi, că din pricina lor n-am 
putut să intru la facultate. (Adică fiindcă erau chiaburi!) 
Mâine plecăm, ia-mă aşa cum sunt, nu mai pune atâtea 
întrebări!” El însă a dus-o pe la ai lui, unde a fost bine 
primită, pe urmă a adus-o la Şar şi s-au căsătorit. După 
două săptămâni, ea îi spuse: „Valerică, pe cine cunoşti tu 
bine în oraşul ăsta?” „Cum pe cine, zise Valerică, cunosc 
destui.” „De la Sfat.” „De la Sfat, se gândi Valerică, da, 


cunosc chiar pe secretarul Sfatului, dar de ce?” „Aşa, se feri 
ea, să ştiu şi eu cu ce oameni ai relaţii. Dar la partid, tu eşti 
membru de partid?” „Sunt candidat, când m-am întors din 
armată am fost propus pe linie de UTM, unde am activat 
încă înainte... Dar de ce?” Şi atunci ea îi spuse: „Nu vrei tu 
să mergi eu mine la Sfat şi să-mi găsească şi mie ăia un post 
de suplinitoare la o şcoală elementară? Am văzut eu altele 
cu mai puţin de şcoala medie la noi în sat!” Valerică nu zise 
nu, mai ales că le convenea la amândoi, le trebuiau bani să- 
şi mobileze apartamentul numai să vrea ăla, Brânduşă, fi-i- 
ar brânduşa de râs, aşa îl chema pe secretarul Sfatului, s-o 
numească. „Dacă vrea ăsta, îi explică ea, se face, fiindcă de 
şeful secţiei învăţământ depinde, şi secretarul e mai mare 
ca el... Mergem amândoi, încercăm! Dar dacă eşti prieten 
cu ăsta, bagă-te şi tu în el şi cere-i...” „Nu sunt prieten, zise 
Valerică, de unde o mai scoseşi, dar n-ai nicio grijă, o să 
folosesc toate mijloacele posibile...” Şi atunci ea îi spuse că 
cu mijloacele posibile n-o să facă nimic, trebuie folosite alea 
imposibile! Dacă nu reuşeau aici, trebuia mers la partid, 
chit că el era doar candidat. N-avea importanţă. Dar n-a 
fost nevoie. Pe loc, în câteva minute, secretarul a promis că 
lasă că găsim noi pentru tovarăşa... Şi a pus-o să facă o 
cerere cu menţiunea, „la una dintre şcolile din raion care 
au posturi disponibile”. După câtva timp primi numirea, dar 
nu în oraş, ci într-un sat vecin. Ea primi totuşi postul. Bine, 
zise Valerică, dar era vorba numai dacă i se dă un post 
acolo în oraş. Ce fel de căsătorie mai e şi asta, cum au să 
stea despărțiți? Da, are dreptate el, a zis ea, dar la post nu 
renunţă în ruptul capului, doar dacă se duce el şi face ce 
poate să-i obţină s-o numească totuşi în oraş. Nu putea mai 
mult, a răspuns el, să mai aştepte, să nu plece, o să mai 
vadă... Au mai aşteptat. Şi atunci a apărut directorul uneia 
din şcolile elementare locale, pe la care ea se interesă în 
aceste zile şi îi spuse că există la el la ciclul doi un post liber 
al cuiva care nu s-a prezentat şi ca i-ar face plăcere dacă ar 
fi numită ea în locul aceluia. Dacă vrea, el poate s-o ajute... 


Valerică spuse şi el că e de acord şi de astă dată, fără 
intervenţia lui, totul se aranjă şi ea căpătă numirea dorită. 
Nu trecu însă mult timp şi, nu se ştie de ce, acest director, 
om de treizeci de ani, căsătorit de opt ani şi având şi-un 
copil, divorța şi Valerică află că se va căsători cu alta. „Alta 
asta, îşi încheie el povestirea, tot aşa, cu aerul că a făcut 
mare ispravă la tinereţea lui, era chiar nevastă-mea, care 
îmi spuse şi mie că are intenţia să bage divorţ şi că mă 
roagă să nu-i fac greutăţi, s-o silesc să pună martori falşi şi 
să iasă scandal, e şi în interesul meu... Şi plecă de la mine 
înainte ca despărţirea să se facă legal. Nu mai voia să ştie 
de mine, nici nu mai voia să mă vadă, plecă din apartament 
definitiv, şi puse punct istoriei de dragoste începută într-o zi 
de toamnă lângă un pom unde eu o zărisem pentru întâia 
oară cu o carte în mână... Ajunsese la un rezultat...” 


PARIEA A PATRA 


„Câteodată dădeam peste câte o potecă prin pădure, 
sau pe lângă o pajişte, sau o găseam tăind pur şi simplu o 
grădină printre copaci groşi. Mă opream pe loc urmărind 
curba ei mititică cuprins de taina paşilor care au bătătorit- 
o. E pornită nu se ştie de unde şi duce nu se ştie încotro, 
poţi rătăci pe ea pierdut şi deodată nu mai ştii nici tu 
încotro mergi, fără să te sperie însă albeaţa ei misterioasă, 
care ţi se pare că a existat aşa cum o vezi de milioane de 
ani. De fapt n-a existat ea oare astfel? Nu sunt potecile 
primele semne că acolo unde dai de ele vei da în curând şi 
de case pe hornul cărora vei vedea ieşind fum şi vei auzi, 
potolite, împăcate demult în lupta lor cu natura, voci 
omeneşti, însoţind treburi la fel de paşnice, triumfătoare în 
calmul lor câştigat? Nu vei da şi de animale care trăiesc pe 
lângă om deşi pădurea în care ar putea s-o ia la goană e la 
doi paşi? O astfel de potecă era şi la noi în curte, din pragul 
uşii până la cişmea şi de la cişmea până la poartă, fiindcă 
veneau să ia apă de la noi şi vecinii. Dar trotuarul care 
ducea până la colţ, unde era băcănia şi mă trimitea mama 
să cumpăr piper şi ienibahar? Iar în timpul iernii se forma 
aceeaşi potecă în zăpada înaltă cât jumătatea gardurilor, 
care nu se curăța fiindcă altfel s-ar fi periclitat circulaţia 


tramvaiului 18. Chiar şi acest tramvai 18, roşu cu galben, 
avea pentru mine acelaşi înţeles, când vedeam ciorchini de 
oameni agăţaţi de el în orele de vârf, era căruţa lor, mânată 
de caii invizibili pe care îi ţinea acolo în faţă în frâu, în 
manivelele lui de aramă, nenea vatmanu, drept şi impozant 
cum stătea şi făcea să sune la colţ, unde era staţia, din 
clopotul lui pe care îl lovea la plecare de te putea scula şi 
din morţi. loată copilăria mea am auzit acest clopot, care 
pe urmă, nu ştiu de ce, s-a desfiinţat... Ta, tac, tac, făcea, şi 
curând se auzea o bufnitură, închiderea uşilor apoi 
zumzetul roţilor pe şine, care cu cât se înteţeau, cu atât se 
auzeau mai slab... Se lăsa apoi liniştea peste cartier, se 
auzeau glasuri de copii cine ştie în ce curte mai largă unde 
chinuiau vreo minge de cârpă sau chiar adevărată, dar în 
orice caz cârpită şi răscârpită cu sula de cizmărie şi cu 
petice puse, ca să nu mai vorbesc de cameră, care era toată 
numai lipituri... Câte o femeie chema pe cineva tare şi nu se 
ştia dacă acel Mitică era tatăl sau băiatul, trecea unul cu 
gaz, striga, gaz, gaz, şi între acestea odată se auzea în 
stânga în dreptul depozitului de lemne al lui Androne o 
nouă bufnitură, era staţia inversă a lui 18, în care oprea 
aproape totdeauna tramvaiul gol... Şi nu lipseau de prin 
curţile noastre nici animalele mai mari, bineînţeles n-aveai 
să găseşti vaci, dar în afară de găini şi cloşti cu pui, fiecare 
creştea câte un groştei care n-ajungea el de o sută cincizeci 
de chile ca la ţărani, dar cât un câine tot se făcea... Câinii! 
Cele mai chinuite animale de la noi, deşi trăiau mult, legaţi 
însă de sârme zornăitoare... 

Era exact ceea ce căutam toţi să ne facem în noul nostru 
oraş, să ne cunoaştem aşezarea şi locurile pe care să le 
bătătorim cu paşii noştri, chit că poteci propriu-zise n-aveau 
unde să apară. Care era strada care ducea la pâine? Şi 
unde era piaţa? Dar cinematograful şi centrul? 

Prevăzuseră constructorii o stradă anume, mai frumoasă 
decât toate, unde să fie cele mai luminate vitrine cu cele 
mai fine şi mai cu gust mărfuri, cu cele mai înalte clădiri, 


într-un cuvânt tot ce avea mai atractiv un oraş şi unde să 
ieşi să te plimbi duminica sau seara după apusul soarelui? 
Nu ştiam dacă exista sau nu aşa ceva, poate că exista şi nu 
băgăm noi de seamă, în orice caz căutam care încotro ca 
nişte adevăraţi orbi cu vederea bună ciocnindu-ne în 
nesiguranţă şi mirare nemărturisită, aşteptând că poate 
noile construcţii vor da cheia acestei probleme. Nu existau 
străzi propriu-zis, ci blocuri, înfipte în teren cum ai lua nişte 
cutii de chibrituri şi le-ai pune în picioare fără nicio ordine, 
sau cel mult, aliniindu-le la o distanţă aşa de mare între ele, 
încât nu vedeam cum unul de aici putea forma cu celălalt 
tocmai de colo o stradă. Eram dornic de străzi, le căutam şi 
nu dădeam de ele. Adresa noastră semăna cu un cifru 
secret, după ce se spunea numele oraşului, al regiunii şi al 
raionului urma: strada Bicaz 12 Bloc Y 5/3 Scara CII/1. Pare 
în orice caz foarte nesigur ca o adresă într-un oraş cum e 
New York, cu nouă milioane de locuitori, trăind prin zgârie- 
nori care unul singur conţine tot atâta populaţie cât oraşul 
nostru, să scrii doar atât: Avenue 5 nr. 20. 

În prima iarnă pe care o petrecui în oraşul nostru avurăm 
o istorie cu apa, care ne venea, fierbinte, şi ne dădea şi 
căldură de la staţia de termoficare, legată de combinat. Nu 
se ştie ce se întâmplase acolo la construcţia cazanelor, că ne 
venea o jumătate de oră, pe urmă se oprea. Am intrat şi eu 
de curiozitate, fiindcă îl cunoşteam pe inginer încă de pe 
vremea când era pe şantier inginerul Dan, şi de frică era s-o 
iau la fugă: se auzeau nişte bubuituri de ţi se ridica părul 
sub căciulă. „Ce e, tovarăşe inginer?” „Dracu ştie, totul a 
fost executat conform planurilor, am chemat aici 
proiectanţii să vadă şi ei cu ochii lor ce ispravă au făcut, mi- 
au arătat şi mie planurile să văd şi eu cu ochii meicănue 
nicio greşeală...” 

Şi aici inginerul ridica braţele în sus în semn de 
neputinţă. Într-adevăr, zgomotul care se auzea acolo în 
subteran era atât de sinistru, încât aveai impresia că dacă 
nu se opresc pompele curând totul va sări în aer şi praf se 


va face tot ce era acolo şi prin apropiere. „Aţi controlat, 
tovarăşe inginer, ţevile în interior, să vedeţi ce poate fi?” 
„Am controlat totul, dar bineînţeles că n-am dărâmat încă 
întregul sistem pus la punct, fiindcă n-am convingerea că 
am găsi ceva.” „Bine, i-am spus eu, dar e clar că din 
moment ce pe ţevi se produce ce auzim noi, înseamnă că 
ţevile sunt de vină!” „Ce vină poate să aibă o ţeavă? mi-a 
răspuns el. Din moment ce încălzirea blocurilor se face, 
înseamnă că transmisia de apă se produce. Zgomotele astea 
le face dracu, să-şi bată joc de noi! Când sunt singur mă 
apucă şi pe mine groaza, aştept să se încălzească o oră 
oraşul şi pe urmă dau ordin să se înceteze pomparea şi o 
iau la fugă.” 

Aşa se explica prin urmare intermitenţa cu care ne venea 
nouă apa caldă pe ţevi şi în calorifere. Toată lumea a aflat 
ce se petrece şi după un timp cuiva i-a venit o idee şi 
bineînţeles că i-a transmis-o inginerului constructor, 
probabil că nu era primul: cunoştea el la Brăila sau la Galaţi 
un cazangiu, ehe, unul nea Badea, ăsta era supranumit 
geniul cazanelor, dacă nici ăsta n-o să găsească hiba, atunci 
chiar, tovarăşe inginer, că nici dracu n-o s-o mai găsească! 
Inginerul se interesă şi i se confirmă că într-adevăr exista 
un astfel de maistru vestit printre cazangii şi trimise după 
el să-l cheme; că hâr, că mâr, că el nu poate părăsi 
şantierele navale, domnule, vino într-o duminică şi dacă 
dumneata descoperi ce e, treaba noastră pe urmă să-ţi 
obţinem deplasarea, îţi plătim serios, nu ne uităm la bani, e 
o situaţie pe care n-o mai putem suporta, fără să mai 
vorbim de cetăţenii oraşului, care ne înjură şi-şi bat joc de 
noi. „Bine, zice, vin dacă îmi plătiţi deplasarea.” „Lasă, nea 
Badea, dă-o dracului, sigur că îţi plătim, doar n-o să vii la 
noi pe gratis!” 

În sfârşit a sosit nea Badea ăsta într-o sâmbătă pe seară 
şi a intrat înăuntru. Era exact aşa cum ţi-l puteai închipui 
după nume, gras şi cu burta mare, om de aproape cincizeci 
de ani, cu mâinile ca nişte baroase, a făcut aşa semn să se 


dea drumul la staţie şi a început să se plimbe pe sub ţevi. 
Ei, nea Badea, ce zici? N-a zis nimic, le-a întors spatele la 
toţi şi s-a dus să se culce. A doua zi a venit beat şi zice: 
„leşiţi afară toţi să-mi fac meseria, rămâne cu mine numai 
inginerul constructor. Afară!” Şi a avut un gest măreț de 
dispreţ pentru toată gloata aceea care se strânsese acolo, 
să piară din ochii lui, ca şi când ei ar fi fost vinovaţi de 
situaţia creată. 

„Dă drumul la staţie, domnule inginer!” Şi s-a apropiat 
nea Badea de cazane şi a rămas în picioare între ele, 
ascultând, în jurul lor ai fi zis că s-a dezlănţuit un cutremur, 
al cărui epicentru era chiar acolo, dacă mai stăteau puteau 
s-o mierlească. Dar nea Badea face semn să se oprească 
totul şi-i spune inginerului: „Dumneavoastră puteţi să 
demontaţi totul, ţevi, cazane, pompe şi să verificaţi lucrare 
cu lucrare după proiecte şi n-o să găsiţi nicio greşeală. Şi eu 
fără să desfac nimic am descoperit. Vă costă unsprezece mii 
de lei ca să vă spun ce e!” Ăsta era salariul inginerului 
constructor pe trei luni. „Bine, nea Badea, e în regulă, 
plătim”, zice inginerul. „Domnule inginer, zice maistrul, e 
de la cazane, demontaţi instalarea capetelor de ţevi care 
intră în apa fierbinte şi vă arăt. De vină e proiectarea, n-au 
calculat că apa în ebuliţie formează goluri de aer la un 
anumit nivel şi atunci capetele ţevilor aspiră odată cu apa şi 
porţiuni de aer, care intrând pe ţevi la o presiune de 
împingere a apei, scot aceste zgomote de iad. Era pericol, 
fiindcă efectele golurilor de aer nu poţi să ştii care sunt.” 
„Şi deci ce trebuie făcut, nea Badea, mai spune o dată”, a 
zis inginerul. „Capetele ţevilor care intră înăuntru şi aspiră 
apa la temperatura aceea mare trebuie vârâte mai adânc, 
ca să nu mai aspire aer prin golurile pe care le face apa în 
fierbere. Proiectul e corect pe hârtie, în realitate apa fierbe 
ca dracu uite aşa şi cu toate că proiectantul o fi vârât destul 
de adânc capetele în ea, nu e suficient. Desfaceţi şi vă arăt.” 
Aşa era, cum a zis nea Badea ăsta. A stat acolo până s-a 
corectat toată lucrarea şi la sfârşit, când au dat drumul la 


LIA 


staţie, ce zgomot frumos se auzea! Inginerul însă era foarte 
încurcat că nu i-a putut plăti maistrului suma promisă, nui 
s-a aprobat decât jumătate, dar nea Badea, băgând banii în 
buzunar (oricum, cinci mii nu erau nici ăştia puţini), zice: 
„Credeţi că eu nu cunosc la oameni, domnule inginer? 
Dumneavoastră credeţi că v-am cerut unsprezece mii 
neştiind că o să-mi daţi doar cinci? Dacă vă ceream cinci îmi 
dădeaţi două”. Şi râzând pe sub mustață a luat-o liniştit 
spre gară şi s-a înapoiat la şantierele lui navale. 


II 


Dar începu să fie bineînţeles străbătut drumul spre 
combinat, pe care deşi alunecam de două ori zilnic cu 
troleibuzul, niciodată nu mi s-a părut că e acelaşi. 

Dimineaţa eu mă sculam primul, până ce Maria a născut, 
când a început să se scoale înaintea mea, să pregătească 
fetiţa şi să se ducă cu ea la creşă. Se scula şi în timpul 
nopţii, auzea cel mai mic semn de nemulţumire al copilului, 
se dădea jos din pat simplu, fără oboseala pe care altă 
trezire i-ar fi provocat-o, vedea ce are, dacă plângea o făcea 
nu ştiu cum să tacă în câteva minute, şu, şu, o adormea, o 
alăpta... O creştea uşor, ţărăneşte, fără spaimele celor de la 
oraş, care pentru orice fleac, toată ziua, bună ziua la medic, 
s-o îndoape de mică cu penicilină. Nici n-am ştiut că am 
copil, aşa de bine îl îngrijea, până m-am trezit cu ea că 
merge pe două picioare şi zice: tata. Asta m-a amuzat 
formidabil, am luat-o de subsuori şi am ţinut-o deasupra 
capului timp de un minut în vreme ce ea îşi freca 
picioruşele ca o ragace şi chicotea cutremurându-se din tot 
trupul ei mic... 


Încât multă vreme plecam singur dimineaţa şi mă 
dădeam astfel jos în faţa porţii aproape simbolice a 
combinatului. Era mică, abia intra pe ea o maşină, era unul 
acolo care o deschidea când valurile de oameni se 
îndreptau spre el golind câte două, trei troleibuze deodată. 
Apoi mai aveam de mers pe aleile asfaltate din interior, câte 
un kilometru sau doi, până ajungeam în faţa biroului 
inginerului şi al meşterului, care soseau şi ei în acelaşi timp 
şi ne luam sculele şi plecam acolo unde aveam de lucru pe 
reţeaua mare de întreţinere. Asta până am fost repartizat la 
o secţie. La dreapta, pe o întindere care se pierdea în zare, 
paralelă cu şoseaua, intra în combinat o cale ferată care 
mai totdeauna era plină de cisterne. Avea şi linii secundare 
de manevră, tot cu cisterne, nu le-am văzut niciodată de 
unde veneau acolo, din ce direcţie, fiindcă după capetele lor 
perfect identice, nu-ţi dădeai seama. Era bizar că pur şi 
simplu te trezeai cu ele că umplu liniile, la plecare, de pildă, 
erau să zicem vreo trei-patru, iar a doua zi fie că piereau, 
fie că se înmulţeau şi se făceau douăzeci. Nu-mi amintesc să 
fi văzut vreo locomotivă împingându-le în vreo direcţie sau 
alta. Dimineaţa, de pildă, erau dintre cele mici, de zece 
tone, iar la prânz vedeam altele uriaşe, de şaizeci de tone. 
Fabricate în România. Vedeam uneori cum se urcă cineva 
pe scăriţa lor şi dispare înăuntru. Asta însemna că erau 
goale? 

La prânz mă întâlneam cu Maria la ieşire şi plecam de 
astă dată împreună, o vedeam de departe şi o recunoşteam 
de la o distanţă de la care în mod normal nu distingi decât o 
masă de oameni, dar nu vezi clar nicio figură. Eu însă nu 
mă înşelam, şi dovada era că ridicam mâna şi numaidecât 
ea îmi răspundea în acelaşi fel, şi când mă apropiam 
vedeam clar că ea era. Îi înflorea chipul sub ochii mei când 
pe urmă ea întindea o mână şi eu i-o apucam, se lipea de 
coasta mea atât de tare, încât parcă se adeverea legenda că 
de acolo a ieşit ea la începutul începuturilor şi acolo voia să 
rămână strânsă. Nu scoteam niciun cuvânt, şi bucuria ei nu 


i se stingea de pe chip nici când se vedea că oboseala a 
râăpus-o. 

Mă apuca de gât cu braţele, se lungea pe pat lângă mine 
şi scoțând un lung suspin adormea astfel încleştată de 
grumazul meu, parcă s-ar fi înecat şi eu eram salvarea. 
Avea acest suspin al ei din adâncuri un înţeles turbure, 
parcă ar fi scăpat din nu ştiu ce naufragiu şi deşi pe deplin 
la adăpost după atâţia ani, tot îşi mai amintea de acele ore 
cumplite şi repeta inconştient gestul de agăţare. Adormeam 
împreună. Erau ceasuri în care somnul lângă ea ziua mă 
purta prin cele mai inimaginabile lumi, dându-mi senzaţia 
că trăiesc de-o veşnicie, şi asta numai cu ea, când o ţineam 
în braţe şi cum nu se petrecea altfel... Acest lucru nu înceta 
să-mi turbure sufletul şi nu o dată o îndepărtam: „Hai, ia 
stai tu şi dormi singură că eu am de învăţat”. Şi mă duceam 
în odaia cealaltă şi într-adevăr mă puneam pe citit. Vedeam 
că aceste îmbrăţişări mă subjugau, fiindcă simţeam că fără 
ele somnul meu nu era decât o tăcere care în conştiinţă nu 
avea decât lungimea unei clipe, care în realitate ţinea opt, 
nouă ore... Or, cu ea viaţa îşi dubla şi durata şi puterea, ca 
şi când trupurile noastre lipite şi-ar fi pus inimile la unison 
şi ar fi făcut din două una, mărind în sufletul meu totul... 

Mă uitam pe geam înainte de a închide pleoapele şi 
vedeam norii cum vin de la munte şi defilează prin faţa 
oraşului nostru ca o turmă uriaşă de bivoli. M-aş fi sculat de 
pe pat şi m-aş fi dus nu ştiu unde, să fac nu ştiu ce... Şi 
mereu se ridica în mine, cu o forţă tot aşa de proaspătă ca 
atunci, dorinţa vie, irezistibilă, pe care mi-o trezise 
inginerul Dan, de a mă duce la poalele muntelui şi a 
construi acolo toţi un oraş aerian aproape de norii 
nemaipomenit de frumoşi care năvăleau câteodată zile 
întregi fără oprire din partea aceea... Nu eram nemulţumit 
de-al nostru, deşi faptul că nu avea străzi aşa cum le ştiam 
eu mă făcea să simt ca un fel de gol în stomac când mă 
plimbam prin el, dar chiar dacă ar fi avut o Calea Victoriei, 
tot nu mi-ar fi şters din minte imaginea unuia strălucind în 


aer la înălţimea împădurită a Ceahlăului. Panorama 
combinatului era cu mult mai mult decât ce crezusem eu, 
oraşul însă era cu mult mai puţin, iar peripeţiile încălzirii şi 
alimentării lui cu apă mă făcuseră fără voia mea să-mi dau 
seama de limita puterii noastre. Gândul însă că totul s-a 
terminat şi că acuma trebuia să muncim zilnic şi să plătim 
cu produse chimice şi petroliere ceea ce făcusem îmi dădea 
sentimentul  gospodarului, dar aripa care bătuse în 
imaginaţia mea odată la Bucureşti, cunoscând un om care 
îmi vorbise de măruntaiele muntelui şi cum vom scormoni 
noi în el şi vom face nu ştiu ce, nu-şi înceta tremuratul. Îmi 
trecea prin cap să plec pe alt şantier, unul unde nu se ştia 
încă ce va ieşi, şi să încep acolo să lucrez ca odinioară, 
luând-o de la bărăci... Aici însă îmi aminteam că omul care 
ar fi stat cu ochii pe mine şi eu pe el dispăruse din viaţa 
mea şi atunci un adânc suspin se ridica şi din pieptul meu: 
trecutul nu mai putea fi trăit din nou, în urma mea 
încremenea ca o poveste romantică cu un sfârşit care îmi 
încreţea fruntea de nedumerire. Instinctiv, ca pentru a mă 
smulge parcă din aceste valuri de amintiri care îmi scoteau 
acel oftat pretimpuriu (la vârsta asta nu se oftează decât de 
fericire sau de oboseală), Maria, în somn, mă strângea şi 
mai tare cu braţele, o dată, de două, de trei ori, liniştitoare 
zvâcnituri materne, ca şi când la vremea mea n-aş fi fost 
destul de ocrotit de mama sau destul de călit ca să îndur 
acum, ca bărbat, fără suspinuri, loviturile vieţii. 

Adormeam şi mă trezeam din călătorii fantastice, în care 
burta ei fierbinte lipită de mine era sursa flăcărilor înalte pe 
care le visam câteodată, a drumurilor toride pe care le 
străbăteam, a ţărânii arzătoare în care mă culcam şi care 
mă învăluia ca într-o contopire. Deschideam ochii încet şi 
îmi dădeam seama de ce visasem cai blânzi, iepe frumoase 
picnite în cap de lumina soarelui, şi una dintre ele punându- 
şi capul pe umărul meu, confundându-mă cu un cal, cum fac 
ei pe marile călduri de îşi încrucişează gâturile şi numai 
cozile li se mai mişcă gonind muştele... Fruntea ei era 


adânc vârâtă între subsuoara şi scobitura bărbiei mele, iar 
braţul cu mâna îmi ţinea urechea, sau apuca din faţă, din 
nas şi ochi sau pur şi simplu din gură, mă înăbuşea... 
Trupul, liber, avea poziţii de fetiţă, iar sânul îi mirosea 
inexplicabil a pâine încinsă, scoasă din cuptor... Asta mă 
arunca înapoi într-o copilărie care mi se dezvăluia greu ca o 
grădină oprită, mi se turbura mintea cuprins de o dorinţă 
de întoarcere care scheuna chiar în carnea mea ca o foame 
fără nume, pe care numai ea mi-o putea potoli. Şi atunci 
începeam s-o muşc şi puneam mâna pe ea. Brusc, sub viol, 
ea se trezea cu o expresie sălbatică şi prinsă de furie 
încerca să facă la fel, dar îşi revenea în clipa următoare şi 
începea să mă sărute în felul ei bizar, poate țărănesc, la 
care nu renunţa, cum făcuse în ziua aceea când mă 
întâmpinase la gară; se lăsa sărutată pe buze, cum o 
învăţasem şi începea numaidecât să se zvârcolească, dar ca 
şi când ceea ce se întâmpla în acele clipe în fiinţa ei nu i-ar 
fi plăcut, repede se desprindea şi îmi umplea apoi faţa, 
sprâncenele mai ales şi ochii, cu sărutări de parcă ar fi vrut 
să spună că nu gura, ci locul vederii e cel mai de preţ şi mai 
curat de pe chipul omului. 

Cine a spus că dragostea e o capcană în care ne prinde 
natura? Natura este întrecută în astfel de clipe, fiindcă în 
pline puteri ale sufletului ne simţim de fiecare dată când 
iubim şi nu de fiecare dată când îngrijim copiii. Ar trebui 
pentru asta ca dragostea noastră să fie oarbă, călăuzită 
doar de instinct şi copiilor nu le-ar trebui mai mult ca să 
vină, când de fapt fiinţa noastră abia iubind deschide ochii 
şi recunoaşte ceva fără nume, aşa cum mi s-a întâmplat mie 
cu Maria şi cum se repeta, fără s-o caut, şi fără să semene 
vreodată una cu alta, aceeaşi regăsire în timp şi spaţiu şi 
dincolo de timp şi de spaţiu, din prima zi când o luasem în 
braţe... 


III 


Pe lângă doamna Polihroniade la care adesea se ducea 
fără mine, când mă vedea că stau scufundat cu tâmplele în 
palme şi învăţ, nevastă-mea se împrieteni şi începu să-mi 
povestească de o colegă, tot laborantă, care însă nu trăia 
liniştită în blocul ei. Cum era nemăritată, primise locuinţă 
într-un apartament cu alţii şi curând viaţa ei deveni de 
neîndurat. Fiindcă era o fiinţă mai retrasă şi refuza să joace 
pietre, adică rummy, Cu vecinii ei comuni, aceştia prinseră 
pică pe ea şi începură în primul rând să-i intre în cameră în 
lipsa ei. Faptul că uşa era încuiată nu le spunea nimic 
despre dreptul oricărei fiinţe umane de a-şi avea un refugiu 
inviolabil în camera lui. Scotoceau peste tot să vadă ce are, 
câte rochii, câţi pantofi, câte cămăşi... Şi când laboranta 
schimbă broasca şi îşi puse o yală, îşi făcură chei şi pentru 
yală şi continuară să-i umble prin odaie în lipsă. Pe urmă 
comentau cu glas tare prin hol că sigur, îşi pune banii pe 
cec, are şapte mii... 

Într-o zi lăsă pe masă o tabletă de ciocolată şi o găsi 
mâncată, numai hârtia o lăsaseră ca dovadă, nu cumva să-şi 
închipuie c-a pierdut-o. Nici nu ştia cine sunt, în orice caz 
tehnicieni sau funcţionari, dar era şi un muncitor printre ei. 
Tânăra laborantă îşi spunea că avea mai puţin de suferit 
dacă îi suporta decât dacă intra în conflict direct cu ei, erau 
mulţi şi ea singură, până la un moment dat când veniră să-i 
facă următoarea propunere: cu cele şapte mii de lei ale ei 
să cumpere mai bine un televizor pe care să-l pună în hol. 
Să se adune adică ei şi să se distreze în fiecare zi pe banii 
altuia. Şi fără îndoială că dacă l-ar fi cumpărat aşa ar fi 
făcut, i l-ar fi luat... 

Laboranta îşi ieşi din fire şi se hotări să se apere, veni cu 
un bărbat, iubitul ei, un om de vreo treizeci şi cinci de ani, 
inginer chimist, care însă nu se ştie de ce nu voia să se 


însoare, iar ea nu putea să se despartă de el. Că vouă nu vă 
e ruşine, că aşa şi pe dincolo, în fine, le făcu el o morală, că 
mai mult n-avea ce să le facă, stătu cu ea până dimineaţa. 
Dar chiar de faţă cu el se auzi o voce în hol, în trecere: 
„Sigur, lasă că îi facem noi o hârtie la cadre să se afle din 
punct de vedere al moralei proletare cum se comportă, nu 
să ne facă nouă morală”. „Nu poţi tu, zise nevastă-mea, să-l 
iei pe Costică de la voi şi să-i tragă unuia o mamă de bătaie 
şi să-i sperie pe toţi?” „Să schimbe camera!” îi răspunsei eu 
„A încercat, a făcut o cerere la Sfatul Popular. Nu i se 
aprobă!” „Să mai încerce o dată, Costică nu e frati-meu, că 
dacă ar fi, i-aş spune şi aş şti eu să-l pun în mişcare să-ţi 
ajute prietena.” „Iu nu poţi să vii?” „Ba cum să nu, dar ăsta 
e un război pe care nu-l câştigi decât dacă fugi, singură 
spui că a încercat chiar prietenul ei şi n-a reuşit.” „Unde să 
fugi la urma urmei”, mai zise nevastă-mea şi din glasul ei 
înţelesei că singurătatea e un lux pe care nu-l poţi plăti 
oriunde te-ai duce şi că zadarnic ai schimba locul. „Invit-o 
pe la noi, îi răspunsei şi să ne invite pe urmă şi ea la ea, cu 
inginerul acela al ei căruia nu-i place însurătoarea. Poate că 
văzând aşa se mai potolesc indivizii ăia cu care e silită să 
trăiască.” 

Îi povestii totuşi istoria lui Costică. Ăsta rămase mut şi 
nicio fibră nu se mişcă pe chipul lui, parcă nici n-ar fi auzit. 
Nu-i povesti eu bine, n-am fost destul de convingător, nui 
se păru lui cazul demn de atenţie, îmi fu greu să-mi dau 
seama. Fapt e că nu zise nimic, luă altă vorbă, dar când îi 
lansai invitaţia să vină pe la noi, răspunse: „Cu plăcere!” O 
săptămână mai târziu ne invita laboranta la ea şi Costică 
veni şi el, dar nu-l invită şi pe prietenul ei, partizan convins 
al neînsurătorii. Spre bucuria mea, cât intră în hol, îl auzii 
pe Costică: „Bă, voi auziţi!? Atenţie aicea! Să mai prind eu 
vreunul”. 

Nu avea nici furie, nici dorinţă de justiţie în glas. Mai 
degrabă un fel de indiferenţă la adresa unor duşmani atât 
de bicisnici. Forţa lui Costică nu stătea numai în statura, ci 


şi în sufletul lui. Intrarăm înăuntru şi petrecurăm bine şi 
spre uimirea mea şi a nevesti-mii băgai de seamă un soi de 
timiditate la uriaşul Costică ori de câte ori se uita la gazdă 
şi dimpotrivă, o lumină parcă agresivă în privirea acesteia, 
când îi răspundea, însoţită însă de un surâs care nu te 
putea înşela: se plăceau unul pe altul. Sau cel puţin aşa ni 
se părea nouă. Era şi Cărpinişan invitat şi el observă acelaşi 
lucru şi îmi făcu semn cu cotul. Cum băusem câteva pahare 
şi nu puteam să fac în sinea mea cu totul abstracţie că după 
plecarea noastră loana (ăsta era numele laborantei) avea să 
rămână singură şi vecinii ei o să-i scoată petrecerea pe nas, 
zisei: „Sunt curios să ştiu ce-au să mai născocească mâine 
indivizii ăştia ca să se răzbune că te-ai distrat fără ei.” 
Lovisem bine. Costică lăsă foarte calm paharul din mână, 
se ridică şi o luă spre uşă. „Bă, zise el, cu titlu parcă 
informativ, acuma ştiu totul. Până să mă duc eu mâine să-i 
spun lui frati-meu care lucrează la miliţie, să iasă afară ăl 
mai al dracului din voi, că am ceva să-i şoptesc la ureche. 
Bă, nu vrei! la spune-mi-l, tovarăşă Ioana, care e, arată-mi 
uşa!” „Aia din mijloc!” zise Ioana cu îndrăzneală. Costică se 
duse spre uşa aceea şi foarte politicos bătu în ea. leşirăm 
toţi să ne uităm. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un ins 
care iniţial prezentă o figură indignată, dar văzându-l pe 
Costică ce statură avea nu mai păstră pe chip decât o 
sfidare învăluită în frică. Vru să închidă uşa la loc, dar 
Costică puse laba lui mare în ea şi o opri. Îi spuse 
individului următoarele, în timp ce umbla delicat cu un 
nasture al cămăşii aceluia: „Ai grijă, adunaţi-vă toţi care 
staţi în apartamentul ăsta şi dumneata anunţi, a venit 
tovarăşul Costică secţia 230 întreţinere echipament 
electric. Cu începere de mâine vorbim politicos cu tovarăşa 
Ioana şi încetăm orice manevre personale c-o fi, adică, şi-o 
păţi. În ce priveşte umblatul prin odaia ei, exclus! (Aici 
Costică îi lăsă nasturele şi puse mâna pe uşă pe care o şi 
scoase din ţâţâni şi o puse alături rezemând-o tot aşa 
delicat de perete.) înţelegi, nene? [ine minte că unul 


plăteşte pentru toţi şi să nu-mi umblaţi cu şmecherii, că eu 
pe lângă că pot să vă aplic sancţiunea corporală să nu vă 
mai sculaţi din pat câteva săptămâni de zile, mai sunt şi 
bine văzut de tovarăşul Costache, care mă iubeşte şi are 
mare încredere în mine. Se poate? Toţi împotriva uneia? Şi 
fată, pe lângă toate! în loc să-i faceţi curte!... Acuma hai să- 
ţi pun uşa la loc, şi dă mâna că eşti de acord... Aşa, zise 
Costică strângându-i individului mâna, la revedere şi nu te 
supăra că te-am deranjat, dar înţelegi şi dumneata că era 
cazul.” 

Ne-am întors în odaie, şi Costică, puţin cam supărat, a 
cerut sticla şi ne-a turnat la toţi vin. „Auzi, din pricina lor să 
nu ne simţim noi bine, plus că tovarăşa Ioana îi are acilea în 
nas. Eu, adăugă Costică, sper ca ei să nu se ţină de cuvânt 
şi să-ţi facă mai departe figuri. Ei, ce figuri am să le fac eu 
pe urmă o să audă şi alţii şi o să tragă învăţăminte.” 

Nevastă-mea mi-a povestit însă mai pe urmă că 
intervenţia lui Costică n-a folosit decât atâta timp cât nu era 
lămurit ce e între el şi Ioana. Când au simţit că nu e nimic 
de natură să-i modifice ei starea civilă, (fiindcă ea tot la 
inginerul ei ţinea mai mult) atunci au luat-o iar de la cap... 


IV 


size Şi într-o zi când viaţa mea se închega astfel răsucindu- 
se pe nesimţite ca pe-un fus, mi se întâmplă ceva. Mâna 
invizibilă care învârtea acest fus se opri. 

Mă întorceam de la o şedinţă de Uteme, de la care în 
ultimele luni nu lipseam deloc, fiindcă aveam să împlinesc 
curând vârsta de ieşire din el şi mă gândeam că s-ar putea 
să fiu recomandat să intru în partid, deşi mari iluzii nu-mi 


făceam. Avusesem deja de câteva ori semne că nu eram 
bine văzut la comitetul de partid al combinatului şi eu ştiam 
de ce şi le dădeam dreptate. Nu în sensul că îmi reproşam 
că gândeam aşa cum gândeam, şi nici că spuneam ceea ce 
gândesc şi faţă de alţii, ci pentru că n-aveam grijă să mă 
feresc de cei pe care felul meu de a gândi nu-i interesa şi 
mulţi dintre ei şi trimiteau, în consecinţă, hârtii la adresa 
mea, ca să n-aibă niciun fel de bătaie de cap, că au auzit ce 
spun şi nu m-au demascat... Cuvântul ăsta era folosit şi în 
cazul, cum era al meu, când dimpotrivă, omul nu-şi punea 
niciun fel de mască, se arăta aşa cum era. Cum se vorbea 
însă peste tot de duşmani ascunşi printre „rândurile” 
noastre însemna că purtau o mască de nu-i observam noi... 
(Ăsta era alt cuvânt, „rânduri”, care mă scotea din sărite, 
fiindcă însemna că noi nu ducem o viaţă liberă, să se mişte 
fiecare nestingherit, ci trăim ca la internat sau ca la 
cazarmă, ceea ce în realitate nici nu era adevărat; dar 
pesemne că unii ar fi vrut să facă din noi o turmă.) în cazul 
meu, pesemne, masca era de băiat cinstit şi de bun 
electrician, când în realitate eram un duşman, e drept, care 
nu se ascundea, dar cine să mai stea acuma să fie atent la 
nuanțele astea... Am şi fost chemat o dată la comitetul 
Uteme al combinatului şi secretarul, probabil prea indignat 
citind cine ştie ce turnătorie la adresa mea, s-a băgat în 
mine tare şi mi-a cerut să-mi schimb aptitudinea, că dacă 
nu, zbor de-aici la mama dracului şi o să urlu de unul singur 
pe Neagra Șarului. 

Era foarte frumos pe acolo, am trecut o dată cu maşina 
cu inginerul Dan, şi timp de două ore am străbătut o 
pustietate care îţi amintea de pământul şi pădurile iniţiale, 
cu apele lui repezi şi poienele lui în care, împreună cu 
animalele sălbatice, fugind de ele, zburda odinioară şi omul 
primitiv. Ăsta de la comitetul UTM voia să spună că dacă mă 
dă el afară din combinat toată societatea o să mă respingă 
şi n-o să-mi mai rămână decât crângurile şi văgăunile de pe 
Neagra Şarului, sau aiurea. Şi mai era şi sincer peste toate. 


M-am uitat la el bine şi mi-am dat seama că el era în 
realitate un Neandertalian, cum spunea doamna Sorana 
care merita mai degrabă să pască oile pe Neagra Șarului 
decât să i se încredinţeze sarcina conducerii organizaţiei de 
tineret. „Ce meserie ai dumneata?” l-am întrebat. „Asta nu 
te priveşte”, mi-a răspuns el. „Pe cât pariezi cu mine că n-ai 
nicio meserie calificată, altfel n-ai vorbi aşa cu unul care are 
una şi pe care n-are dreptul să i-o ia nimeni. Ştiai chestia 
asta?” „Uite, eu îţi garantez, a zis el atunci, că o să te duci 
s-o practici într-un sat cu noroi până la genunchi şi ai să ai 
grijă acolo de electrificarea comunei!” „Hai sictir!” i-am 
răspuns eu şi m-am ridicat şi am părăsit biroul. Eram sigur 
că ăsta n-o să mai fie reales în comitet şi nu m-am înşelat. 
Dar ce-a vârât el în dosarul meu ştiam că a rămas şi îmi 
părea rău. Mi-am dat seama că presupunerile mele erau 
adevărate şi după următorul semn. Într-o zi mă întreabă 
inginerul dacă nu vreau să urmez şcoala de maiştri şi i-am 
răspuns imediat că bineînţeles că vreau bucuros, pe ideea 
că nu trebuie să dai cu piciorul la o propunere care te sălta 
în meseria ta pe considerentul că tu urmăreşti ceva mai 
înalt. Una nu împiedică alta, şi pe urmă cine îţi poate 
garanta că vei reuşi sută la sută? 

Trecură câteva săptămâni şi văzui că în locul meu e trimis 
altul, băiat bun şi el, dar mă izbi încurcătura inginerului, se 
ferea de mine nu cumva să-l întreb ce s-a întâmplat şi el să 
nu ştie ce să spună, sau să nu vrea să-mi spună ce ştie. Nul- 
am întrebat nici eu, dar am cerut o audienţă la directorul 
general, tovarăşul Costache. Şi el mi-a spus net după ce m-a 
ascultat: „De, dacă te apuci şi vorbeşti faţă de cine nu 
trebuie ce-ţi trece prin cap!” „Ce-am vorbit, tovarăşe 
director?” „Eu nu ştiu, mi-a răspuns el, decât ce-ai spus o 
dată la tovarăşa Polihroniade, cu care eu eram absolut de 
acord şi probabil că şi cei care mai erau prezenţi, în 
majoritatea lor.” „În majoritatea lor?” „În majoritate, 
bineînţeles, mi-a răspuns el, sau te pomeneşti să vrei 
uninimitate?! Mai eşti şi pretenţios, după una şi alta.” 


„lovarăşe director, eu n-am nicio pretenţie, trag 
consecinţele! Nu mă doare cine ştie ce că am fost ras de pe 
listă, fiindcă eu tot vreau să ajung inginer şi o să ajung, dar 
dacă n-aş mai avea capul bun la învăţătură, fiindcă am 
nevastă şi copil şi deja, nu ştiu de ce, învăţ de cinci ori mai 
greu ca înainte de însurătoare...” „Ai dreptate, m-a 
întrerupt el, şi eu sunt în anul ultim la Chimie şi învăţătura 
e câteodată un adevărat chin, mai ales după... îţi ia toate 
puterile, îţi vine s-o laşi moartă şi să zici că de-un 
administrator de cantină tot oi fi bun! Noroc că slăbiciunea 
asta trece şi îi dai pe urmă înainte.” „Păi d-aia vă şi 
spuneam, eu îmi cunosc meseria şi tovarăşul inginer a 
apreciat de la sinea lui şi dacă eu n-aveam alte gânduri, 
cum aş fi primit nedreptatea asta?” „E prima nedreptate 
care ţi se face?” m-a întrebat el. Nu mă gândisem! „Mie 
personal, da”, i-am răspuns. „Personal, personal, că aşa, ce 
cunoaştem noi, nu intră în discuţie. Şi pe urmă a adăugat: 
Ei, află că e o nedreptate repetabilă, fereşte-te de cele 
ireparabile! Eşti băiat tânăr, ai tot timpul să ajungi maistru 
dacă nu ajungi ceea ce ziseşi că vrei - ... inginer...” 

Nu-i venea să creadă, parcă se ferea să asocieze 
persoana mea cu titlul de inginer. Pesemne că eram mult 
prea departe de acest titlu, sau în orice caz îşi spunea că 
dacă el, care e director general, n-a ajuns încă să intre în 
posesia lui, ce să mai zică de mine... M-am uitat mai atent la 
el, dându-mi seama că de la inginerul Dan încoace era 
primul şef care îmi plăcea. Şi descoperirea mă bucură atât 
de mult, încât la plecare uitasem de ce venisem. Îmi 
reamintii abia după ce ieşii afară şi mă întrebai dacă nu 
cumva fusesem dus de nas, având de-a face cu un şef abil 
care nu numai că nu-ţi rezolvă nimic când te duci la el şi 
pleci cu mâinile goale, dar te pomeneşti că îl mai şi 
simpatizezi. Nu, nu fusesem dus de nas, omul mi-a spus că 
chestia e reparabilă şi a fost deschis cu mine arătându-mi 
că nu s-a putut opune avizului nefavorabil al organizaţiei de 
partid, informată la rândul ei de către organizaţia de 


tineret. Cerui, prinzând curaj, o audienţă la primul secretar 
al comitetului de partid. Poate că reuşeam încă s-o dreg şi 
să plec totuşi la şcoala de maiştri, sau în orice caz să plec 
foarte curând, la anul, de pildă. 

Aici însă fui întâmpinat fără prietenie, deşi în vorbe mi se 
spuse că da, tovarăşe, aşa, şi desigur, tovarăşe, pe dincolo. 
Era un ins mărginit, din aceeaşi pastă cu cel de la 
organizaţia UTM şi înţelesei că dacă şi directorul general ar 
fi ca ăştia doi, atunci în mod sigur m-ar fi zburat ei de mult 
şi nu numai pe mine. Şi simpatia mea pentru tovarăşul 
Costache se amestecă după aceea cu teama să nu rămân 
cumva fără el, după ce îşi va fi luat examenul de inginer 
chimist; să-l facă adică mai mare, în altă parte, unde în 
realitate să fie mai mic... Ştiam din armată că funcţia era 
câteodată mai mare decât gradul şi asta era valabil şi la noi. 
Putea de pildă să-l facă director la minister, ceea ce în cazul 
special al combinatului nostru ar fi fost o creştere în grad şi 
o micşorare în funcţie... 

Situaţia mea în meserie şi în combinat era totuşi foarte 
bună la ora acelei după-amiezi pe înserate când mi se 
întâmplă... Insul de la organizaţia UIM nu mai fusese 
propus să fie reales, cel de la comitetul de partid însă da, în 
schimb  tovarăşul Costache ajungând inginer chimist 
rămase totuşi mai departe la noi şi aveam promisiunea lui 
că mi se va repara nedreptatea... Toţi din echipă, de altfel, 
spuneau că ceea ce mi se făcuse mie anul trecut era o 
„porcărie”. 


L-am văzut în apropierea uneia dintre cisternele mici, să 
fi fost şapte, opt zece inşi, care se adunaseră treptat, în 
timp ce zăream o mână a cuiva dintre ei cum arăta şi 
explica nu ştiu ce. Ca şi mine mai venea, rar, tot aşa, câte 
unul atras de ceea ce se putea presupune că se petrece 
acolo neobişnuit. 

Era o după-amiază liniştită de toamnă, soarele stătea 
singur pe cer, gata să coboare spre asfinţit. Ce era? Un om, 
cică, se afla înăuntru în cisternă şi i se făcuse rău, gemea 
acolo... Din pricina gazelor... Că el trebuia să curețe pereţii 
interiori... Stă lungit, nu se mai poate mişca, l-au strigat, 
dar degeaba... Asta povestea insul acela, iar altul îi 
răspunse că nu se poate, că ei îşi fac treaba cu o mască de 
protecţie, dar că o fi omul bolnav, ar trebui scos de-acolo... 
Ar trebui, dar nu se mişca nimeni, se uitau unul la altul şi 
când venii eu, puseră ochii pe mine, povestindu-mi. „Să-l 
scoatem afară, zisei eu, ce mai atâta discuţie”, şi mă urcai 
pe scăriţă şi mă uitai înăuntru. Văzui, la lumina unei 
lanterne în interiorul întunecat, un om lungit într-adevăr pe 
fundul cisternei şi gemând. Simţii miros puternic de petrol 
şi înţelesei că fără îndoială din pricina asta stă ăla acolo şi 
geme şi că nu puteam să intru fără să-mi ţin răsuflarea, 
altfel riscam să mi se facă şi mie rău şi cum se câcâiau cei 
de afară puteam să aştept mult şi bine să-mi dea o mână de 
ajutor să ies la timp. Îmi scosei batista şi mă legai la gură şi 
la nas şi le spusei celorlaţi: „Fiţi atenţi, să se urce unul 
voinic pe scăriţă în urma mea şi să-l tragă repede pe-ăl 
dinăuntru, când l-oi ridica să pot ieşi şi eu imediat.” 
„Coboară dumneata şi n-ai nicio grijă, mi-a răspuns atunci 
unul, îl prindem noi cât îi scoţi capul afară.” Am sărit 
înăuntru într-o secundă, l-am luat pe om de umeri şi l-am 
adus repede cu capul deasupra ieşirii. Avea mască pe faţă, 
dar stătea aiurea, strâmb... În mână ţinea strâns o lanternă 
mare cu care mă lovi în cap când îl ridicai. „Agaţă-te, am 
strigat, prindeţi-l!” Dar el în loc să se agaţe pentru ca ăilalţi 


să-l poată apuca de mâini a început să bestecăie din 
lanternă şi atunci am înţeles că nu poate din pricina ei şi am 
strigat iar: „Dă-mi mie lanterna! Las-o la mine.” Dar el în 
loc să mi-o lase, a smucit-o din mâna mea cu care încercam 
să i-o apuc şi a trântit-o jos. Lanterna s-a spart şi deodată 
am văzut o lumină. În aceeaşi fracțiune de secundă mi-am 
dus braţul liber la ochi... Ochii, mi-am zis, să nu-mi ardă 
ochii. 

Ce se întâmplase? Spărgându-se lanterna, de la 
filamentul ei au luat foc o secundă gazele din interior. Am 
simţit că n-a durat mai mult şi mi-am luat iar braţul de la 
ochi şi l-am împins pe nenorocit de l-au putut apuca ceilalţi. 
M-au tras apoi şi pe mine. Cineva mi-a scos batista care 
luase foc pe obrazul şi pe gura mea şi atunci am simţit că 
sunt ars, parcă s-ar fi smuls de pe chipul meu coaja unei 
răni vii... „Nu e nimic, am zis eu, bine că mi-am ferit ochii, 
fiindcă la ora asta aş fi fost orb...” Şi am vrut s-o iau liniştit 
spre ieşire, dar am fost oprit... îmi spuneau că trebuie 
chemată urgent salvarea, să stau acolo, unde mă duceam!? 
Asta m-a supărat: „Cum unde? Acasă! Ce salvare, am 
strigat, lăsaţi-mă în pace, mă duc acasă, mă pansez şi îmi 
trece”. Însă citii în privirile lor că nu se potriveau deloc 
spusele mele cu ceea ce vedeau ei că ar fi de pansat şi unul 
spuse: „lrebuie să te ducem la spital, fiindcă nu-ţi dai 
dumneata seama pe moment, dar... Nu te juca!” 

Era adevărat, simţeam eu că îmi arde o parte din gură şi 
din obraz şi dosul palmelor, dar ochii mei vedeau lumea 
liniştită şi cerul frumos care începuse să se facă violet la 
asfinţit şi îmi spuneam că din moment ce toate acestea nu 
se clatină şi au rămas la fel ca şi înainte, restul nu contează. 
Da, bine, mă duc şi la spital, e mai prudent aşa, s-ar putea 
ca Maria şi fetiţa să se sperie văzându-mă cu arsura aceea 
pe faţă, care nu era cine ştie ce, dar oricum... 

A venit salvarea şi m-a luat. Insul nu păţise nimic, dar l-au 
luat şi pe el pentru orice eventualitate. Înăuntru în maşină 
mi-a venit să vomit şi să leşin şi am bătut în geam să 


oprească să mă dau jos. Nu m-au ascultat. Eram convins că 
aerul închis dinăuntru, care mirosea a medicamente, îmi 
făcea rău. La spital am fost pus pe o targă, deşi mergeam 
normal şi m-au băgat repede cu capul înainte în clădire. Am 
urcat la etaj şi m-au vârât într-o odaie. A venit un medic, un 
băiat tânăr ca şi mine, s-a uitat la obrazul meu şi m-a 
întrebat: „Nu te doare?” „Ba da, i-am spus, mă ustură 
foarte rău mâinile, pielea de pe dosul palmelor.” Mi-a luat 
uşor o mână într-a lui şi s-a uitat. A făcut un gest: „Nue 
grav, se vindecă. la să vedem faţa”, a zis el şi şi-a apropiat-o 
foarte tare pe-a lui şi îi vedeam ochii limpezi şi sprâncenele 
negre; niciun muşchi nu se mişca pe chipul lui. „Să te spele, 
mi-a zis el, au rămas bucăţi de cămaşă, zdrenţe arse 
amestecate cu pielea. Probabil că ţi-ai dus braţul cu 
cămaşa, aşa. Erai fără haină?” „Nu, i-am spus eu, altfel 
eram ars peste tot, aveam o batistă legată la gură, ca să pot 
să-l scot pe ăla din cisternă.” 

Şi m-apucai să-i povestesc că datorită hainei de care 
fusesem dezbrăcat imediat afară, scăpasem, dar simţeam 
că se întâmplase între timp ceva cu jumătate din gură şi 
obrazul meu drept. Nu mai puteam vorbi bine şi leşinul şi 
greaţa din maşină reveneau. Era de la obraz, pesemne că 
mă seca de dureri şi eu nu-mi dădeam seama, simţeam doar 
că mă ardeau tare cele de pe mâini. l-am spus doctorului că 
o să-mi pierd cunoştinţa şi el s-a sculat şi a ieşit. S-a întors 
curând şi mi-a făcut o injecție în muşchi. Durerile de la 
mâini au încetat, dar au sporit groaznic cele de pe faţă, 
dispărând în acelaşi timp senzaţia de greață şi de leşin. Au 
venit apoi încă doi medici şi s-au apucat ei să mă curețe şi 
să mă panseze. 

Între timp m-am pomenit cu tovarăşul Costache la capul 
meu. „Ce e, mă, Căline? a zis cu un glas plin de milă şi 
ocrotitor care nu aştepta răspuns, vedea şi el ce-am păţit, 
vorbea doar ca să-l aud şi să-mi dau seama că e alături de 
mine şi n-o să mă lase în părăsire. Nu mai puteam închide 
gura, dar m-am uitat şi eu la el din pat fără să clipesc, 


dorind să-i spun, dacă se putea, doar aşa din privire, că nu 
sunt câtuşi de puţin speriat din moment ce viaţa nu mi-e în 
pericol şi din moment ce îl văd şi mă vede; cât despre 
arsură, n-o să stea aşa pentru totdeauna pe faţa mea, ca o 
rană care nu se va mai închide şi mai devreme sau mai 
târziu va trebui să se vindece. „Ielefonaţi la Bucureşti, a 
spus el adresându-se medicilor, iar eu o să cer să se trimită 
un avion sanitar şi să-l ia să-l interneze într-un spital acolo 
unde sunt toate medicamentele şi instrumentele necesare. 
Te doare rău?” Am clătinat din cap în sus şi în jos că mă 
durea. „Lasă că mâine eşti la Bucureşti, mai spuse el, rabdă 
şi tu până mâine.” Am dat iar din cap că am înţeles şi că o 
să rabd. 

Peste puţin timp a venit şi nevastă-mea cu prietena ei, 
Ioana. M-a găsit înfăşurat în pansamente... Mariei îi jucau 
ochii în cap cu zeci de întrebări îngrijorate. S-a apropiat de 
pat şi i-am luat mâna şi atât cât am putut, cu a mea umflată 
în feşe, i-am strâns-o numaidecât s-o fac să înţeleagă că nu 
e nimic... Am vrut să-i zâmbesc din ochi ca să întăresc 
înţelesul strângerii de mână şi privirile noastre s-au întâlnit 
şi ne-am uitat unul la altul câteva clipe grele. Care e 
întinderea răului? părea ca să mă întrebe, ce se ascunde 
sub pansamentul acela, e posibil să fie atât de mare pe cât 
arată acele feşe uriaşe? Am clătinat din cap în semn că nu 
tuturor întrebărilor ei pline de nelinişte şi i-am strâns iar 
mâna de două ori la rând deşi simţeam acum că nici 
palmele nu le mai pot folosi liber... 

Au venit apoi Cărpinişan singur şi Costică uriaşul, cu 
Valerică. Se uitau la mine ca şi directorul şi vorbeau tot aşa, 
ce-a fost, mă, Căline, cum s-a întâmplat, te doare, deşi 
vedeau şi ei că am gura legată în pansamente şi că nu pot 
să le răspund. Îţi trece, Căline, rabdă, nu te speria. Cât 
poate să te doară? Până mâine! Şi pe urmă începe să se 
vindece. Şi ca s-o facă şi pe nevastă-mea să nu se mai uite 
aşa cu ochii înspăimântați la mine (e insuportabil să vezi 
cum o fiinţă omenească luptă să-şi ascundă groaza şi nu 


reuşeşte), spuneau ei ce nu puteam eu, că nu te lua şi tu 
după pansamentele acelea, dedesubt sunt, acolo, câteva 
locuri unde a luat foc batista, (erau informaţi), o să-i 
rămână nişte semne ca şi când s-ar fi tăiat aşa, mai serios, 
cu lama... Dar şi privirea lor dezminţea cuvintele şi ei erau 
mai neliniştiţi decât mine... Nu ştiu ce injecție mi se făcuse 
că împreună cu durerile, acum de nesuportat, pe care le 
simţeam, veni un somn care năvălea asupra mea ca o apă în 
care tot voiam să mă scufund, dar eram tras totuşi afară din 
ea ca într-un coşmar, ca şi când cineva voia ceva de la mine 
şi nu spunea ce. Într-una dintre aceste smuciri chinuitoare 
ale fiinţei mele m-am trezit cu camera goală şi în 
întuneric... Da, mi-am zis, au plecat, pesemne am adormit, e 
noapte... Da, dacă dorm, mâine când o să mă scolo să mă 
doară în orice caz mai puţin şi poimâine la fel şi 
răspoimâine şi mai puţin, ce adică, n-o să mă doară aşa 
toată viaţa! Cât o să ţină? Şi scăldat în durere şi în speranţă 
ca într-o baie în care apa ar fi în acelaşi timp fierbinte ca 
într-un cazan în ebuliţie şi rece ca sub un strat de gheaţă, 
am adormit sau mi-am pierdut cunoştinţa, sau şi una şi alta 
la un loc. 


VI 


An avut dreptate. A fost noaptea pe care în amintire aş 
putea s-o asemăn cu un cleşte. Parcă îmi apuca sufletul cu 
el şi mi-l strângea. Da nu încet, ci tare. Durerile chinuiesc 
nu pentru că dor, ci pentru că sunt insolubile. Cine să fi pus 
la loc în noaptea aceea o parte a chipului meu al cărui 
înveliş s-a ars? 


Dar în zilele următoare a început. lar după mai multe 
luni, nişte oameni a căror meserie se numeşte chirurgie 
plastică, au încercat pe urmă ca vindecării rănilor să-i 
urmeze dregerea trăsăturilor, să le facă aşa cum fuseseră 
înainte. Cel puţin aşa pretindeau ei. Eu m-am uitat în 
oglindă să văd nu ce s-a stricat şi s-a dres (ştiam că nu se 
mai putea drege), ci ce a rămas şi m-am simţit liniştit. Ca şi 
ochii, fruntea şi partea stângă îmi erau neatinse, ca şi nasul, 
jumătate din gură şi bărbie. Mâinile, adică podul palmelor, 
de asemeni. 

M-am întors la combinat după multă vreme de şederi şi 
mutări dintr-un spital în altul. Am vrut să-mi reiau lucrul, 
dar multele luni când stătusem nemişcat ca să mi se facă 
chirurgia plastică mă slăbiseră aşa de tare, încât nu puteam 
pur şi simplu ţine patentul în mână şi m-am dus la direcţie 
şi am cerut concediu de o lună să-mi revin complet. Mi s-a 
acordat şi am plecat singur pe Neagra Șarului cu schiurile, 
era încă iarnă, sfârşitul lui februarie. Stătui două săptămâni 
şi mă simţii mai bine, deşi frigul îmi făcea rău la faţă, pur şi 
simplu îmi amorţea, şi când mă întorceam la gazdă treceau 
ore până încetau înţepăturile ca de ace înroşite care urmau. 
Circulaţia, mi se spusese, nu va fi la fel de bună acolo unde 
se lipise ţesut luat din altă parte a corpului, dar că, mă 
asigurară ei, aceşti plasticieni, cu timpul va ceda... Să mă 
feresc de frig! Or, eu, tocmai de frig nu mă feream. 

Întors acasă nu adormeam imediat şi într-o seară 
nevastă-mea îmi spuse că lângă mine, care stăteam treaz, 
nici ea nu putea adormi şi atunci eu îi spusei că până îmi 
trec mie toate acestea să se mute în odaia cealaltă şi să 
doarmă cu fetiţa. 

În cele două săptămâni care mai îmi rămâneau începui să 
mă plimb şi să mă întâlnesc cu prietenii mei la restaurant. 
Ne aşezam la o masă, ceream bere şi ne distram, deşi 
lucrurile pe care începui să le aflu nu-mi plăcură câtuşi de 
puţin. Că, se spunea în oraş, nu de ce am sărit să-l scap pe- 
ăla, ci de ce am sărit să scap un beţiv împuţit, fiindcă asta 


era în ultimă instanţă insul pe care îl salvasem eu. Că în 
ziua aceea venise beat la lucru şi nu-şi pusese bine masca şi 
de-aia i se făcuse rău acolo în fundul cisternei... Alţii 
pretindeau că intrase fără să şi-o pună şi că abia înăuntru, 
când a simţit el că miroase nu a vin, ci a petrol, şi-a adus 
aminte... Şi cum şi-a pus-o, vai de capul lui! Nu, ziceau alţii, 
l-au auzit chiar ei povestind că în realitate şi-ar fi pus-o de 
la bun început şi bine pe faţă, dar că înăuntru a uitat unde 
se află şi a vrut s-o scoată să-şi aprindă o ţigară. Nu mă 
miram şi în fond nici nu mă interesau toate acestea decât 
pentru că prietenii mei mi le povesteau. „Dă-i în p... măssii, 
Cărpinişane”, am răspuns eu într-o seară, dar vedeam bine 
că ei mai ştiau şi altele, pe care însă nu voiau să mi le 
spună. 

Ceea ce făcusem eu şi ceea ce mi se întâmplase era 
foarte limpede, încât am devenit după aceea chiar intrigat 
să văd ce-o mai fi. Că, auzii eu în continuare tot de la 
prietenii mei, se spune că am vrut să... Aici, Cărpinişan, 
care povestea, se scârbi el însuşi atât de tare, că deodată 
făcu şi el: „Dă-i în... mă-sii”, ceea ce la învăţătura lui de 
adventist asta era o gravă abatere. Începui să râd: „Eee, 
eee, auziţi, Cărpinişan a înjurat, eee...” 

Îmi ascultam glasul mulţumit, care era acelaşi dinainte, 
ca şi bucuria care ţâşnea din el, nealterată, sau prea puţin. 
Dovadă era că izbucnea, ca şi înainte, necontrolată, ceea ce 
însemna că acolo în adâncul fiinţei mele nu se întâmplase 
chiar nimic, poate doar acest gând care făcea o astfel de 
descoperire... Poate că nici el n-ar fi trebuit să existe, dar 
asta ar fi fost prea mult, nu puteam să fac abstracţie totală 
că de pildă chiar în clipele când râdeam astfel, simţeam că 
numai o parte din gura mea se întindea în voie, dându-mi 
plăcerea aceasta pe care numai omul o are în lume, în timp 
ce cealaltă mă jena. „Ai dreptate, Căline, reluă Cărpinişan, 
ăştia orice-ai face nu e bine. Tu l-ai salvat pe-ăla de la 
moarte şi ei zic nu ştiu ce. Bine, era un beţiv, asta aşa e, dar 
dacă să zicem nu acolo, ci în altă parte ai fi salvat o fecioară 


neprihănită, crezi că te-ar fi lăudat? Ar fi zis: Ei, a vrut să 
facă pe cavalerul, acum să rabde! Parcă îi întreabă cineva 
pe ei cum trebuie să te simţi tu!” 

Dar în ciuda faptului că ei se fereau acum să mai aducă 
vorba despre asta, vedeam bine că au auzit cuvinte şi 
interpretări noi, care, însă, o ghiceam după ochii lor, nici 
unele nu erau bune. De-aia nici nu mai aduceau vorba 
despre asta nici măcar în treacăt. Să-mi fi spus de pildă 
măcar una favorabilă în genul următor: e drept că ăla nu 
merita să-ţi pui viaţa în pericol pentru el, dar ia să fi fost tu 
în locul lui, ţi-ar fi convenit? Sau alta, care era şi mai 
adevărată, şi care era răspunsul pe pare mi l-am dat eu mie 
însumi când mi-a răsărit întrebarea, aşa în treacăt, în orele 
lungi de spital: Dacă omul e îndrăzneţ înainte, sau în timp 
ce sare în ajutorul cuiva, e prea puţin important. Fapt e că 
în asemenea clipe el nu acţionează sub impulsul unei 
gândiri strâmbe. Dar în clipele obişnuite oamenii au această 
stranie tendinţă spre lucrul pieziş, oricât ar părea de 
necrezut, ca şi când plasarea lor şi a vieţii pe care o duc în 
lumina adevărului i-ar deranja din principiu. Am văzut 
odată o ilustrație la un volum de povestiri în versuri, care 
mi-a atras atenţia: era un om care voia să intre în casă cu o 
scândură pe care o ţinea de-a latul, rămânând în prag şi 
neputând, bineînţeles, să treacă. E greu de crezut că un om 
este atât de puţin înzestrat la minte încât nu înţelege că 
pricina pentru care nu poate el intra în casă cu o scândură 
e pentru că îşi barează singur drumul cu ea. Înţelesul e 
altul. Omul e neîncrezător şi stupid, tu îi spui despre ce e 
vorba şi în loc ca privirea lui să se aprindă de lumina 
înţelegerii, vezi cum ochii încep să-i alunece într-o parte, 
semn al deplasării gândirii lui sub umbra îndoielii. 

În orice caz, aflam, încetul cu încetul, fie din cele spuse 
de cei trei prieteni ai mei, fie din ceea ce auzeam de la 
nevastă-mea, că oamenii, nu ştiu de ce, nu mă lăsau în pace, 
ca şi când ar mai fi vrut încă ceva de la mine. Dar ce? „Să 
nu crezi că te laudă cineva!” zise nevastă-mea într-o zi, dar 


având în glas un fel de avertisment din care înţelesei că nici 
ea nu mă lăuda. Fireşte, nu spuse că m-ar condamna, asta 
ar fi fost culmea, dar nu era uşor de aflat ce gândeau în 
realitate  concetăţenii mei despre mine. Sinceritatea 
neacoperită a nevesti-mii, cu toate că mă surprinse, nu-mi 
displăcu. Ar fi fost mai bine dacă mi-ar fi spus ce nu era şi s- 
ar fi prefăcut că gândeşte ceea ce în realitate nu gândea? îi 
răspunsei: „Nici n-ai cu ce să te lauzi când o păţeşti! Dacă 
nu mi se întâmpla nimic poate că aş fi auzit ici-colo un 
cuvânt că aşa trebuia să fac, cum am făcut, în cazul ăsta 
fiecare ar fi vrut să spună că în locul meu ar fi acţionat şi el 
la fel. Or, acuma nu mai e bine, ca şi când riscurile n-ar 
exista decât ca să ne ocolească. Bine că s-a aflat, mai zisei 
eu râzând, că individul pe care l-am salvat era un beţiv: 
Asta le place foarte mult!” 

Nevastă-mea îmi aruncă o privire cercetătoare, fascinată 
parcă de râsul meu, dar nu neapărat în favoarea mea. 
Cuprinsă parcă de o bănuială alungată în aceeaşi clipă, 
dacă nu cumva rămăsesem cu un beteşug la minte. Dar la 
fel râdeam eu totdeauna şi ea ştia mai bine ca alţii. 
Recunoşteam însă în sinea mea în mod sincer că aveau 
dreptate concetăţenii mei când gândeau că nu trebuia să mi 
se întâmple ce mi s-a întâmplat. Asta da. Nu ar fi fost mult 
mai clar şi mai plin de învăţăminte dacă de pildă ăla ar fi 
fost găsit mort acolo în cisternă? S-ar fi spus: „De, aşa 
păţeşti dacă te ţii de beţie, în loc să te ţii de treabă”. Ce 
puteau însă să spună în cazul meu? „lată, frumos e să scapi 
pe cineva din primejdie.” Frumos în ce sens? Frumos 
arătam eu? Nici nu voiau măcar să ştie că mie nu-mi pasă. 
Se trecea peste asta. Era clar, aveau pretenţii la mine, să 
dreg ceva din întâmplarea asta, nu se putea termina aşa. 
Era ca şi când tânărul nostru oraş (aşa mi se părea mie) 
avea nevoie ca eroii legendelor lui încă nenăscute să arate 
altfel, dacă le mai era dat acestor eroi să continue să 
trăiască printre ei. Se ştie că eroii legendelor mor. Nu e 
nimic, le spuneam eu în gând, nu mă supăr câtuşi de puţin, 


vă înţeleg perfect că vreţi să mă daţi jos de pe un soclu pe 
care eu nici nu m-am gândit să mă urc! Păstraţi-l pentru 
cine vreţi şi cu asta să încheiem. 

Cât am fost militar se povestea cum a murit un băiat de la 
ţară care nu i-a crezut pe-ăia care îi spuneau că datorită 
cizmelor şi mănuşilor lui de cauciuc cu care lucra nu păţea 
nimic dacă punea mâna pe reţea. În timp ce dacă şi le-ar fi 
dat jos şi ar fi pus doar o clipă un deget, ar fi murit pe loc. 
„Ce vorbeşti”, a zis băiatul cu acea semeţie pe oare o au 
unii dintre ei cu cât sunt mai naivi. „Mai bine umblă aşa 
cam la trei metri distanţă şi nu te apropia decât când îţi 
spunem noi”, cică i s-ar mai fi zis şi atunci băiatul, hlizindu- 
se, şi-a scos pe loc cizmele, s-a apropiat de reţea, a pus 
degetul şi a rămas acolo atârnat. 

Istoria asta, pe care eu o credeam adevărată, ascundea 
însă, în legenda ei, un mic amănunt, pe care concetăţenii 
mei nu-l pomeneau şi pe care Costică mi l-a şoptit rugându- 
mă să nu-l spun la nimeni, şi anume că băiatului acela i s-au 
dat toate acele avertismente şi sfaturi pe un ton cam în 
batjocură şi băiatul, trufaş, a crezut că e luat la vale. La 
anchetă nu s-a descoperit cine a fost cel care îi vorbise în 
felul acesta ca să fie dat afară de pe şantier. Asta era însă 
un amănunt crud care n-a interesat pe nimeni. 
Concetăţenilor mei le plăcuse pur şi simplu băiatul, cu 
neştiinţa şi semeţia lui; adică cum să mori că pui un deget 
pe-un simplu fir!? Pe dracu! 

În fapta mea însă nu găsiseră, după cât se pare, nimic 
care să fie demn de a fi păstrat în memoria oraşului. Atunci 
ce aveau cu mine, de ce nu mă ignorau? 


VII 


Reîncepui lucrul, dar nu ştiu de ce tocmai apucatul în 
mână al patentului, care nu-mi cerea practic niciun efort 
deosebit, îmi readucea, după o jumătate de oră, acea greață 
şi stare de leşin pe care le avusesem prima dată în maşina 
salvării. În plină senzaţie de sănătate şi de putere sudoarea 
începea să-mi curgă pe faţă şi pe gât şi mâinile să-mi 
tremure. Mă opream din lucru, dar fără efect. Băieţii, când 
le povestii, îmi spuseră: „Lasă, Căline, să vină vara, să stai la 
soare, şi o să scapi şi de stările astea. Nu e nimic!” Maistrul 
însă, când veni vara şi văzu că tot nu mă simt bine când era 
cazul, se posomori. Situaţia mea proastă se înrăutăţi când 
mă prezentai la examene şi căzui. Nevastă-mea, parcă s-ar 
fi înţeles cu maistrul, se posomori şi ea. Dar mie nu-mi păsa, 
îmi spuneam că eu tot o să-mi ating scopul şi restul nu mă 
interesează. 

Mă dusei totuşi pe la Bucureşti şi trecui pe la spital, pe la 
medicii care mă trataseră. Ce era asta, le spusei, de ce nu- 
mi trecea totul şi să pot să-mi văd liniştit de meserie? Şi le 
povestii simptomele. Ei mă examinară şi îmi făcură nişte 
analize şi după o săptămână îmi declarară că simptomele 
acelea sunt în realitate „sechele” şi că nu trebuie să mă 
îngrijorez, o să le mai simt aşa doi, trei ani! Doi, trei ani? 
făcui eu. De ce? Asta era, îmi răspunseră ei, n-a durat ea 
flacăra aceea din cisternă o secundă, cum le-am povestit eu, 
ci două sau trei, fiindcă a fost lezat profund țesutul facial. 
Am avut noroc, mi-au mai spus ei, că m-a protejat haina, 
fiindcă dacă era vara şi eram în cămaşă făceam arsuri de nu 
ştiu ce grad şi muream în chinuri. Îmi aduc aminte că luase 
şi haina foc, dar era groasă şi am fost repede dezbrăcat de 
ea când m-au tras din cisternă. lar reacţia la frig, mi-au mai 
spus medicii, o s-o am toată viaţa, iarna să cam stau prin 
casă, să nu prea ies. Şi serviciul? întrebai eu. Serviciul e 
serviciu, răspunseră ei, e vorba aici de timpul liber. 

Îmi dădură nişte medicamente care în timpul lucrului îmi 
alungară greaţa şi senzaţia de leşin, dar nu transpiraţia şi 


mai ales nu tremurul mâinilor. În schimb adormeam acum 
seara imediat şi îi spusei Mariei că putea să se întoarcă 
lângă mine, nu mai avea de ce să se culce separat. „Stau în 
camera mea!” zise atunci Maria drept orice răspuns. „Eee, 
făcui, care camera ta? Părăseşti patul conjugal? Ce, ai 
îmbătrânit lângă mine, nu-ţi mai place să dormi în braţele 
mele?” „Ba îmi place, zise ea, dar noaptea transpiri şi 
miroşi a ars. Urmă o tăcere de-o clipă şi apoi adăugă: Şi 
atunci chiar dacă dormi tu, mă trezesc eu şi tot acolo 
ajungem.” „Bine, făcui eu mereu vesel, stai acolo, dacă aşa 
îţi place.” 

Avea un merit veselia şi felul nepăsător cu care mă 
tratam eu pe mine însumi şi pe alţii, cel puţin faţă de 
nevastă-mea, dar şi faţă de Cărpinişan şi Valerică. Uriaşul 
Costică părea să adere mai puţin la ea şi se ferea să-mi 
spună cu adevărat ceea ce gândea. Părea însă de-asemeni 
şi cel mai apropiat de mine, îmi purta o grijă mai mare şi 
era atent să nu-mi spună în mod inutil ceva brutal. Maria 
însă îmi spusese: miroseam a ars. Să fi fost adevărat? Şi să 
fie oare atât de neplăcut încât s-o trezească din somn? 
„Costică, îl întrebai eu, într-un moment când eram foarte 
transpirat, miros eu a ars? „Aşa, puţin”, răspunse Costică 
indiferent, uitându-se în altă parte, după obiceiul lui însă, şi 
nu fiindcă se ferea de mine. 

Deci ceva tot era! 

Într-o zi, însă, Costică fu martor tăcut al stării mele foarte 
rele care continua să nu se amelioreze şi îmi spuse liniştit în 
timp ce mie mi se răcise spinarea: „Căline, nu mai merge!” 
Lucram împreună pe viu, la o reţea, la intrarea în agregat şi 
nu era cu putinţă întreruperea curentului, s-ar fi adus 
pagube mari şi mi se făcuse rău tocmai când trebuia să 
apăs şi să strig, nu mi-aduc aminte ce s-a petrecut, dar am 
simţit cum îmi zboară vârful patentului pe lângă ureche. Un 
centimetru şi îmi intra în cap. „Du-te la maistru şi spune-i că 
nu mai poţi lucra. Du-te chiar acum, repetă Costică. Mai 
bine să nu mai lucrezi decât să te cureţi.” 


M-am dus la maistru şi când m-a auzit mi s-a părut că 
omul se uită aşa la mine ca şi când i-aş fi luat o piatră de pe 
inimă, mi-a zâmbit şi mi-a spus: „Nu e nimic, o să te 
restabileşti şi o să te întorci iar, nu trebuie să fii trist!” „Nu 
sunt, meştere, i-am răspuns, dar cum dracu de nu-mi trece 
mai repede şi mai ales de ce mi se face rău tocmai când 
lucrez?” „E şi normal, mi-a răspuns el, e răspunderea care 
nu e glumă, nu e numai lucrul propriu-zis, mai ales la 
schemele noastre mai complicate, nu sunt nişte simple 
reţele de consum.” 

Uşor de părăsit lucrul, dar din ce aveam să trăiesc dacă, 
aşa cum spuneau medicii mei, crizele nu aveau să-mi treacă 
timp de doi, trei ani!? Şi e ştiut că doctorii spun de obicei 
mai puţin, ca să nu-l descurajeze pe pacient. Nu puteam 
trăi pe seama salariului nevestei, mai bine puneam mâna pe 
lopată sau târnăcop. Chestia cu mirositul a ars mă făcuse să 
înţeleg că ea nu s-ar fi sfiit să-mi spună şi adevărul care 
urma, că unui bărbat care se lasă ţinut de nevastă-sa, 
calitatea lui masculină încetează în acel moment şi devine 
un fel de crap. Nu ştiu dacă ar fi fost ea aşa de drastică 
chiar de la început, e chiar mai mult ca sigur că mi-ar fi 
spus ca şi meşterul să nu fiu trist şi că aşa şi pe dincolo. Dar 
pe urmă ar fi început să vină amănuntele: banii se aflau la 
ea în poşetă, fiindcă eu n-aş mai fi avut, nu mi s-ar mai fi 
acordat concediu medical, ci doar pensie de invaliditate, 
dar nu era cazul; aş fi refuzat eu, puteam munci în alt 
sector. Pe urmă nevastă-mea, încetul cu încetul, ar fi sfârşit 
prin a-mi spune: Tu cât ai de gând să trăieşti pe spinarea 
mea? Or, nu trebuia ajuns acolo, chit că eu aş fi avut ce 
face, aş fi învăţat... 

M-am dus la director şi i-am arătat situaţia. „De, mă, 
Căline, nu ştiu ce să-ţi spun, mi-a răspuns el, n-am decât 
două feluri de munci, calificate şi necalificate. Astea 
necalificate cer muncă brută, ca ăla din cisternă pe care l-ai 
salvat tu, or ţie îţi trebuie o muncă mai uşoară. Lasă-mă să- 
ţi fac rost.” Am plecat de la el cam dezamăgit. Vasăzică ăsta 


era omul. În tot combinatul nu găsea ceva pentru mine ca 
să nu fie silit să zică: „Nu ştiu ce să-ţi spun.” Cum nu ştie? 
Inginerul Dan, dacă ar fi fost aici, ar fi ştiut el să nu facă din 
asta o problemă, mai ales că între timp învăţasem ceva 
carte şi uşor mi se putea da o astfel de echipă de necalificaţi 
cum făcuse inginerul Dan când nu eram deloc pregătit să- 
mi asum astfel de munci organizatorice. Nu înţelegeam ce e 
aici. Speram însă că lucrurile se vor aranja până la urmă în 
acest sens. Peste trei zile eram iarăşi la el în birou. Aveam 
însă acum o idee. 

Îi spusesem Mariei că am iar un nou concediu medical, şi 
ea drept răspuns zisese că ştie ea că era să-mi zboare 
patentul în creier şi că maistrul mă dăduse afară, dar uite 
ce trebuie să fac ca să mă vindec şi să-mi restabilesc 
sănătatea zdruncinată şi în acelaşi timp să-mi dreg şi faţa. 
Să-i cer directorului să intervină la Ministerul Sănătăţii şi să 
mă trimită la Viena. Acolo sunt specialişti mari, nu nişte 
cârpaci ca la noi, care mai mult m-au urâţit decât m-au 
dres... „Cine ţi-a spus ţie toate astea?” am întrebat-o. „Ce 
contează cine mi-a spus, aşa este şi trebuie să-ţi aprobe. 
Du-te la el şi bate-i cu pumnul în masă. Eşti muncitor şi ai 
făcut un act de eroism care te-a costat sănătatea. Nu poţi 
trăi aşa”. Acum zicea că actul meu era de eroism, 
schimbase macazul. Dar într-adevăr, ideea mi se păru 
salvatoare şi îmi spuneam şi eu că la urma urmei de ce să 
nu mi se aprobe? Cui se aprobau astfel de lucruri dacă nu 
celor care nu s-au pomenit în situaţia mea fiindcă s-au 
desfigurat la un bal sau în cine ştie ce încăierare? 

Nu avui timp să-mi dau seama (de acest lucru îmi 
amintesc abia acum) că înfăţişarea directorului arăta că tot 
nu-mi găsise un post sau că în orice caz mă primise cu un 
gând de care nu era ferm convins că mă va bucura când o 
să-l aud. Deschisei gura şi îi spusei, argumentând, că 
trebuie să mă trimită la Viena. Bineînţeles că nu bătui cu 
pumnul în masă, dar dădui de înţeles că nu mă îndoiam că 
mi se cuvenea acest drept şi că dacă mie nu mi se cuvenea, 


atunci cui? „Ai dreptate, răspunse el posomorât dar 
binevoitor. Fă o cerere şi eu o s-o înaintez forurilor 
superioare. Doar plăteşti asigurări, deşi ce ţi s-a întâmplat 
ţie... În sfârşit, eu o să stărui să ţi se aprobe. Dă-o dracului, 
la urma urmei care e grija faţă de om, dacă pentru câteva 
mii de dolari te condamnă să nu-ţi mai poţi exercita meseria 
şi să rămâi la coada societăţii? De ce ai căzut la examene?” 
întrebarea mi s-a părut că ascundea un reproş, sau că acest 
fapt îi micşora şi lui posibilităţile pe care altfel le-ar fi avut 
mai mari ca să se ocupe mai bine de mine. „Aş vrea să fie în 
locul meu cel care v-a informat, i-am răspuns, să vedem 
dacă el ar fi reuşit!” 

Ceva însă nu mergea, fiindcă directorul nu-mi dădu, cel 
puţin pe faţă, dreptate, avea mai degrabă aerul că în 
chestia asta nu părerea lui şi nici situaţia mea adevărată 
contează, ci ceea ce se zice. Îl întrebai: „Dumneavoastră de 
ce sunteţi posomorât, tovarăşe director? Sunteţi supărat pe 
mine? Se desposomori surprins şi mă privi lung şi drept în 
faţă. Vedeam însă bine că va răspunde altceva decât ce 
gândea. „Ce să-ţi spun, tovarăşe Surupăceanu?” zise el cu 
un glas ceva mai ridicat decât de obicei, ca şi când nu mi s- 
ar fi adresat chiar mie, ci şi lui însuşi în acelaşi timp, 
sfătuindu-se însă să tacă, tocmai în interesul cauzei. Dar 
care cauză? A mea? A lui, personală? Sau a combinatului? 
„Formidabilă a fost ideea asta, zise el, să te apuci să 
cumperi o fabrică, să-i pui pe specialiştii străini s-o 
instaleze, s-o pui să vezi dacă merge de probă şi pe urmă să 
le dai un picior în spate, să-i dai afară şi îl chemi aci pe 
Văsui Pintilie şi să-i dai ordin: pune mâna şi ia în primire. E 
ca şi când, adăugă directorul pufnind, ai lua o muiere, te-ai 
culca cu ea şi pe urmă i-ai spune: ei, ia naşte! Că nu ştiu ce, 
că la nouă luni... Care nouă luni? N-am timp, mie să-mi sari 
etapa asta, mă plictiseşte să aştept atâta vreme, eu vreau 
mâine!” „Ce nu merge, tovarăşe director?” 

EI tăcu, acum foarte posomorât. Apoi, deodată începu iar 
să strige. „E frumos să umpli ziarele că tovarăşul Curechi 


Atanasie, la douăzeci şi şapte de ani, e inginer-şef al 
combinatului cutare, dar dacă te uiţi la planul lui anual nu |- 
a îndeplinit nici 40%. Portretul însă i se publică, optimist şi 
încrezător în forţele sale! Care forţe? Unde sunt forţele?” 
Tăcu şi începu să-şi aranjeze ustensilele de pe birou, deşi 
ele nu erau deranjate nicidecum. Mă simţii micşorat în faţa 
problemelor insolubile în care îmi dădeam seama că se 
zbătea tovarăşul director. Îi spusei: „Poate că la urma 
urmelor, la socoteala finală, tovarăşe director, tot ieşim noi 
cu un câştig. Poate că tovarăşii ăştia, Văsui şi Curechi, tot or 
să înveţe ei ceva mai repede decât în nouă luni!” „Sigur, 
zise el, dacă n-ar fi aşa aş fi perfect liniştit, aş zice că asta e 
situaţia şi n-ai ce-i face. Dar pe de o parte i se spune 
tovarăşului Văsui şi Curechi că au făcut cutare realizări, şi 
pe de alta cad peste mine trăsnete şi fulgere că nu ştiu să 
organizez munca şi nu îndeplinesc planul! Ce-are a face aici 
organizarea? Organizarea e făcută, dar dacă omului i se 
opreşte instalaţia şi pe urmă se câcâie toţi săptămâni la 
rând s-o pună în stare de funcţionare, ce să mai organizezi? 
Să zici, ia pune-te tu, tovarăşe Aanei aşa, tu, tovarăşe Apetri 
în spatele lui, tu, Apreotesii treci dincoace şi, apucaţi 
zdravăn şi ridicaţi, că sunteţi băieţi voinici. Ce dracu' să 
ridici? Că sunt nişte bidigănii aşa mititele, te chiorăşti 
degeaba la ele dacă nu ştii!” 

Directorul se opri o clipă, se uită în pământ şi apoi reluă 
cu alt glas: „Şi mai vine şi-un năzdrăvan de la 
cinematografie, explodă el vădit supraincărcat de furie, nu 
bei o cafea, tovarăşe Surupăceanu?” l-am mulţumit, şi i-am 
spus că da, şi ela sunat, a intrat secretara şi a rugat-o să 
comande două cafele. „Da, continuă el apoi, frumoasă 
carieră să ajungi inginer-şef la vârsta asta, unii sunt băieţi 
excelenți, fără ei combinatul s-ar opri, în ei e speranţa, dar 
asta nu e ceva normal, noi nu facem aicea experienţe ca să 
înveţe tovarăşii Văsui şi Curechi cum se conduce producţia 
unui combinat...” „Dar cine sunt ăştia, tovarăşe director? 
Chiar aşa îi cheamă?” 


Nu-mi răspunse şi puse mâna şi dădu un telefon scurt. 
Era după-amiază, îmi fixase ora chiar la cinci când venea el. 
„Nici nu m-au întrebat, nici nimic, continuă el, fugeau pe- 
aici pe alei călare pe nişte jeepuri, cu cineva de la raionul 
de partid, cică turnau un film cu erou un director. M-ai 
văzut tu pe mine alergând eu jeepul pe alei, de la o secţie la 
alta? Dacă aş fi avut mai multă prezenţă de spirit i-aş fi dat 
afară să se ducă să filmeze aiurea, nu la mine, ce-aveau ei 
acolo de filmat... Directoru-ăla care alerga cu jeep, pe aleile 
combinatului.” 

Între timp veniră cafelele şi băurăm din ele. Mă cuprinse 
pentru prima oară o stare scurtă şi teribilă de jale, că nu-l 
lăsam pe omul ăsta să-şi vadă de sarcinile lui, că nu eram 
sănătos şi nu puteam gusta cu o bucurie liberă acest 
moment în care el îmi acorda atâta încredere şi îi făcea, ca 
şi inginerului Dan, altădată, atâta plăcere să stea de vorbă 
cu mine. Mi-aş fi dat zece ani din viaţă să-i pot spune: 
tovarăşe director, ştiţi, de fapt sunt normal, mâine mă 
prezint la lucru la agregatul meu şi să ştiţi că nu am ambiția 
să ajung un inginer care s-ar complăcea în situaţii nedemne 
de un om. Cât aş şti, atâta nas aş avea şi m-aş strădui să 
învăţ de la cei care ştiu mai multe şi i-aş lăsa s-o iaei 
înaintea mea, chit că alţii s-ar putea să-şi bată joc. Nu mi-ar 
păsa! 

Dar îmi dădeam seama că nu puteam să-i spun astfel de 
cuvinte, că situaţia mea mă apăsa şi că în acele clipe chiar 
simţeam cum corpul meu tremură şi sudoarea mă inundă 
de sus până jos. 


VIII 


După multe zile de aşteptare, tovarăşul Costache îmi 
spuse într-o bună zi că i-a venit răspunsul la cererea mea. 
Nu mi se aproba plecarea la Viena. „De ce, tovarăşe 
director general?” îl întrebai eu cu un glas la fel de înăbuşit 
ca al lui. „Să se adreseze specialiştilor noştri, care sunt 
foarte buni, aşa sună rezoluţia Ministerului Sănătăţii.” 

Mă gândii că într-adevăr aceşti specialişti erau buni şi că 
mai mult decât îmi putuseră face ei nu era posibil. Tăcui. 
Acum trebuia să lucrez undeva să câştig ceva bani. Visurile 
mele erau îndepărtate, în timp ce clipa de faţă era 
prezentă. „Uite, Căline, zise el, fără ca eu să-mi deschid 
gura, ţi-am găsit un post în care nu faci chiar nimic, poţi să 
stai şi să înveţi liniştit, n-ai o leafa prea mare, dar îţi ajunge 
să faci faţă. Părerea mea e că nu contează postul ăsta, 
există studenţi americani care fac nu pe chelnerii, ci pe ăia 
care spală farfuriile, bucuroşi că pot câştiga un dolar... 
Numai la noi, adăugă el, oamenii fac mofturi când îi trimiţi 
la ţară... Se zbat cu o energie şi o inventivitate demne de o 
cauză mai bună, cum să facă să nu se ducă, cu riscul chiar 
să lucreze într-un birou care n-are nici în clin, nici în 
mânecă cu calificarea lor.” „Mă trimiteţi la ţară, tovarăşe 
director?” „Nu, zise el mirat, ceva mai bine, te includ în 
corpul de pază al combinatului şi o să stai la poartă.” „Mă 
faceţi portar, tovarăşe director?” „Nu chiar! Un fel de 
ajutor de portar. 

Mi se plâng băieţii că n-are nimeni grijă de bicicletele lor, 
sunt câteva sute alături într-un parking, le-ai văzut tu... S- 
au furat câteva.” 

A urmat o tăcere. l-am răspuns cu un gol în stomac: 
„Bine, tovarăşe director, primesc, doar ziceţi că nu 
contează, că e adică ceva provizoriu...” El nu-mi spusese 
asta, eu consideram, cu gândul la studenţii aceia americani 
cărora bineînţeles că nu le trecea prin cap să spele farfurii 
pentru totdeauna. Directorul confirmă gândul meu, dar nu 
reveni să-l motiveze pe-al lui: aşa provizoriu cum era, nu 


putuse găsi altceva pentru mine? „locmai, îmi răspunse el, 
aşa că de mâine te încadrez acolo. Nu faci nimic, stai şi 
înveţi!” Se uită la mine direct în faţă şi cu toate că eu 
acceptasem, mai stăruia parcă o întrebare în privirea lui. 
Mă ferii şi mă ridicai, nu mai avea niciun rost vreun cuvânt 
în plus. Nu-i spusei nimic Mariei, dar a doua zi dimineaţa 
plecarăm împreună la combinat. Luasem cu mine cărţi sub 
braţ. Un instinct îmi spunea că e totdeauna timp să spui 
asemenea lucruri, care nu coincid, ca apreciere, nici între 
cei mai buni prieteni sau între soţi care se iubesc cel mai 
tare. În afară de asta voiam să văd şi eu cum mă simt. Asta 
nu se ştie niciodată dinainte. 

Băieţii, apropiindu-se şi  descălecând, îşi  dădură 
numaidecât seama că bicicletele lor intrau acum în grija 
cuiva, îmi aruncară o privire rapidă, care spunea: aha! Asta 
e ăla care... Dar eu nu mă sinchisii. Deja, de mâine, aveau 
să se uite la mine cu indiferența necesară. Unul însă, 
văzându-mă cu cărţi, se uită la mine de sus: „Bă, păi dacă tu 
citeşti romane pe-acilea, bicicletele noastre degeaba te 
plăteşte combinatul să le păzeşti?!” Reacţia mea fu 
promptă, fiindcă mă aşteptasem ca vreunul să-şi dea în 
petic. „Bă, curule, îi răspunsei, începând de mâine tu nu 
mai ai dreptul să ţi-o pui pe-a ta aici şi dacă ai să insişti, îţi 
fac singurul lucru care îţi poate salva creierul tău de 
prostie: te bat! Uite acolo să ţi-o pui, la distanţă, ca să-şi 
aducă aminte toţi cine eşti.” 

Dar observai clar că reacţia mea nu câştigă pe nimeni. E 
drept că nici nu se simţiră solidari cu ăla, rămaseră 
indiferenți, cu acel aer de superioritate inconştient care 
apare pe figurile unora care sunt întregi şi sănătoşi, faţă de 
un ciung sau un şchiop, ca şi când persoana lor, din lipsă de 
merite, îşi lua în sfârşit şi ea distanţă faţă de cei inferiori, 
cum ar fi de pildă uite ăsta... Îi mai arde să şi citească pe 
lângă toate... Ca şi când cartea ar fi fost un lucru care avea 
sens numai pentru ei, cei normali şi sănătoşi, în timp ce eu 
trebuia să stau cu ochii pe bicicletele lor şi din această 


îndeletnicire să nu ies. I-am avertizat şi pe ei, în timp ce îmi 
întorceau fundurile cu care frecaseră şeile de piele (parcă 
s-ar fi uitat la mine cu fundurile): „lar printre voi, dacă mai 
e vreunul ca ăsta, e mai bine să se ferească, dacă e atât de 
mândru de mutra lui; s-ar putea să-l fac să nu mai fie aşa de 
mândru.” 

Nu mi-au răspuns nimic, pesemne că în sinea lor mă şi 
catalogau, cum cataloghezi un beţiv care îţi taie drumul şi 
îţi spune măscări. Îl ocoleşti! Foarte bine! am gândit eu... 
Să mă ocolească! în clipele acelea nu mi-era frică de ei toţi, 
cât erau de mulţi, şi sunt sigur că dacă ar fi sărit la mine i- 
aş fi trântit la pământ unul după altul. 

Mă aşezai pe marginea de ciment a gardului de fier care 
se prelungea de la poarta principală până aici, deschisei 
manualul de matematici şi încercai să rezolv câteva 
probleme. Mintea însă îmi fugea, nu mă simţeam senin. 
Cuvintele ăluia nu-mi treceau, deşi le uitasem şi deşi îi 
dădusem un răspuns care îi închisese gura. Dar tocmai 
amintirea răspunsului meu mă întrista. De ce el nu se 
stăpânise să se lege de mine? Şi de ce nu-i dădusem un alt 
răspuns? El era un ins care nu merita un răspuns mânios 
din partea mea. Trebuia să-i fi spus: N-ai nicio grijă, dacă îţi 
fură cineva bicicleta ţi-o plătesc. Atunci ai dreptul să 
vorbeşti, acuma vezi-ţi de treabă! Aşa, eu nu fusesem mai 
presus de el şi nici nu-i dădusem şi lui ocazia să-i fie ruşine 
de ce-a spus. Poate că l-aş fi auzit părându-i rău: „Nu te 
supăra, scuză-mă!” Sau să nu fi zis nimic, dar ceilalţi, 
neamestecaţi în această ciocnire, să fi gândit că ăla într- 
adevăr nu s-a purtat cum se cuvine. Or, eu ce făcusem? în 
clipa aceea tristeţea făcu deodată un salt din adâncurile 
fiinţei mele unde zăcea la pândă, drept în gât şi mă strânse 
cu o furie nemiloasă. Izbucnii în plâns şi îmi luai faţa în 
mâini, hohotind. Cărţile îmi căzură de pe genunchi. Cu un 
efort suprem mă stăpânii, dar asta îmi făcu şi mai rău. Nu 
ştiam ce mă apucase, dar gâlgâia din mine plânsul cu o 
violenţă care mă uimea cu cât mă simţeam mai copleşit şi 


mai neputincios în faţa lui. Mă simţeam ca un animal 
surprins în dulcele lui culcuş de o inundație care s-ar fi 
năpustit asupra pădurii şi el nu mai avea nici măcar timp să 
mai fugă, stătea acum pe loc şi valurile îl izbeau cu 
indiferenţă unul după altul, aruncându-l nu se ştie spre ce 
ţărmuri necunoscute, şi nu se ştia dacă va mai ajunge până 
acolo în viaţă. Mă lăsai dus, încleştându-mă însă de propria- 
mi fiinţă ca de singurul sprijin de nădejde pe care îl 
simţeam atunci în mine, spre nimeni gândul meu nu zbură 
cu strigăte de ajutor. Doamna Sorana mi-ar fi spus: „Asta te 
purifică de trufie, Căline, te salvează.” Iar inginerul Dan: 
„Lasă, băiatule, că mă întorc eu şi-ţi dau altă muncă. Ăştia 
nu te cunosc pe-aici, nu ştiu că ai fost printre primii care au 
bătut ţăruşul iniţial, şi cum fluiera iarna crivățul peste 
barăcile noastre. Puteai să vorbeşti cum îţi place, nu-ţi 
făcea nimeni dosar pentru tot ce-ţi iese din gură.” 

Mi-am adunat cărţile de pe jos, le-am şters de praf, le-am 
bătut cu palma şi le-am pus la loc pe genunchi. Dar tot n-am 
putut să le mai deschid şi ore întregi am stat astfel, tăcut şi 
pustiit. Era o zi senină de aprilie, se vedeau în depărtare 
munţii albaştri, cu nori prăbuşiţi peste piscurile lor, 
fumegând. Ceva din liniştea lor statornică începu încetul cu 
încetul să pătrundă şi în mine şi seninul cerului de 
primăvară aduse, pe nesimţite, senin şi în inima mea. 
Frumoşi erau munţii! Şi mai ales mari! Putea să se dărâme 
o parte din ei şi tot nu se întâmpla nimic! Tot mari 
rămâneau! Aşa ar trebui să fie şi omul. Orice i-ai spune, 
urechea lui să rămână indiferentă şi dispreţuitoare. Pur şi 
simplu să nu audă, fără să fie surd. De munţi puteai de pildă 
să te apropii de poalele lor şi să le spui orice, ei nu s-ar fi 
simţit deranjaţi, numai tu ţi-ai fi auzit singur glasul în timp 
ce ei ar fii rămas la locul lor, înalţi, liniştiţi, plini de brazi şi 
de stânci pe care se odihneau vulturi pleşuvi. Şi numai ca 
să-ţi arate şi mai mult cine eşti ţi-ar fi întors doar cuvintele 
ecoul din ei, ca să ţi le auzi şi mai bine şi să stai să ţi le 
admiri. La ţară, la bunici, cu nişte veri mi-am dat seama 


prima dată de acest lucru, strigam la poalele unui salcâm, 
bă, tâmpitule! sau în grădină, bă, n-auzi, te-n... pe mă-ta, 
presupunând că exista o fiinţă a grădinii ascunsă în tot ce 
era în ea şi noi ne credeam viteji cărora nu le era frică de 
nimic. Dar nu ne auzeam decât pe noi, grădina şi salcâmul 
îşi vedeau de treabă, nu se sinchiseau de strigătele noastre. 
Asta era. Aşa trebuia făcut de-aici înainte cu oricine, să-l 
laşi să se audă pe sine şi să-şi dea şi el seama de cât e de 
MIC. 

Mă liniştii de tot şi deschisei manualul. De astă dată îmi 
regăsii o inimă inocentă de şcolar şi învăţai bine ceva foarte 
greu, ce nu reuşisem până atunci deloc să rezolv. Eram 
încrezător şi împăcat şi aşa mă găsi ora trei... 


IX 


Băieţii îşi luau bicicletele în timp ce eu mă uitam în 
mulţime s-o văd pe Maria. Când o zării ridicai braţul ca de 
obicei, dar îmi dădui seama că ea nu ştia că sunt acolo şi o 
strigai. O văzui că întoarce capul. Atunci ridicai iar braţul. 
Dar ea nu-mi mai răspunse printr-un gest asemănător. 

Înţelesei: aflase ceva, în orice caz că ăsta era postul pe 
care mi-l găsise directorul şi că eu îl primisem. Dovada: 
iată-mă acolo printre băieţii aceia care îşi luau, 
împrăştiindu-se imediat spre şosea, bicicletele, pe când eu, 
din electrician care anul acesta ar fi trebuit să ajungă 
maistru, devenisem un biet ajutor de portar, nici măcar 
portar întreg, fiindcă asta tot ar fi fost ceva. Îi întorsei 
spatele Mariei şi ca să-mi fac de lucru şi să nu stau să mă 
uit holbat la clipa asta grea, pusei piciorul pe bordura de 
ciment a grilajului, îmi înnodai şireturile deja înnodate, îmi 


scuturai manşetele care n-aveau nimic, apoi îmi luai cărţile 
şi mi le aranjai liniştit sub braţ. Ridicai privirea: Maria nu 
mai era. Se dusese. 

Ca să îndur mai uşor această clipă, mă uitai iar spre 
munţi. „Câţi kilometri or fi până acolo? mă întrebai. Ce-ar fi 
s-o iau aşa, încet, pe jos şi să mă duc să urc pe ei? Ce bine 
ar fi! Aş atinge cu mâna copacii, în mers m-aş aşeza pe 
marginea prăpăstiilor şi m-aş uita în fundul lor... Totdeauna 
mi-a plăcut să mă uit în hăul de sub mine, de astă dată aş 
sta aşa ceasuri întregi cu sufletul senin... aş dormi pe urmă 
într-o cabană... Ce-ar fi să devin cabanier? Nu, n-ar fi bine, 
oamenii urcă pe munţi ca să mai uite de urâtul vieţii lor şi 
când colo ar da peste chipul meu... Dar aş putea deveni 
ţapinar, să merg cu plutele pe Bistriţa... Nu mi-ar fi ruşine 
de astă dată dacă m-ar primi ca ajutor de plutaş sau chiar şi 
mai puţin, ajutor de ajutor de plutaş... aş vedea pădurile 
defilând în urma noastră şi animalele fugind când ne-ar auzi 
trecând... La sosire ne-am odihni pe malul apei şi am prinde 
păstrăvi cu undiţe cu muscă.” Da, da, aşa am să fac, iar 
duminica o să iau trenul şi o să mă întorc acasă la nevastă şi 
la fetiţă, ca orice plutaş adevărat şi mi-aş petrece o zi pe 
săptămână în sânul familiei. Plutaşii sunt oameni tăcuţi, dar 
nu s-ar supăra dacă în liniştea în care am aluneca peste ape 
s-ar ridica din când în când glasul meu care ar povesti fără 
cuvinte, în cântece care ar părea vesele, povestea vieţii 
mele... 

N-o luai totuşi spre munţi, ci mă oprii prin pădurea care 
însoțea câţiva kilometri şoseaua. Trebuia să mă întorc întâi 
acasă, să-i spun Mariei că părăseam funcţia aceea de paznic 
şi pe urmă mai vedeam eu ce mai €... „Ei, începui eu când 
intrai în casă, a fost suficient să mă vezi în situaţia în care 
nu credeai, că mi-ai şi întors spatele. Noroc că mi-a spus 
mie cineva de la început ce zace în tine, că altfel la ora asta 
ar fi trebuit să mă dau cu capul de pereţi, ca Valerică.” 

De ce vorbisem aşa? N-ar fi fost mai bine să mă ţin 
hotărât în seninătatea mea şi să nu renunţ la ea orice s-ar fi 


întâmplat? N-aveam de gând să renunţ, dar mă duruse, fără 
să-mi dau seama, prea tare, faptul că într-un asemenea 
moment greu pentru mine ea mă lăsase singur acolo la 
poartă ca să-mi gust parcă şi mai bine căderea, care în doi 
n-ar mai fi avut un gust atât de rău. Ar fi trebuit însă să 
încep prin a-i spune că o să refuz acel post şi să rămân apoi 
tăcut cu mâhnirea mea până avea să-şi dea şi ea seama că 
nu se purtase cum trebuie şi astfel să vină între noi 
împăcarea. Aşa se întâmplară de obicei, şi, când unul când 
altul juca acest rol, nu mai mult de o zi sau două. Ea se uită 
la mine lung cu ochii ei albaştri şi dacă n-ar fi fost gura 
strânsă pe care i-o cunoşteam, care se fereca totdeauna 
într-o tăcere parcă definitivă în marile noastre certuri, când 
nici eu, nici ea nu ştiam bine ce-a dat peste noi şi care erau 
foarte mari, mi-aş fi luat vorbele îndărăt şi aş fi început, aşa 
cum plănuisem, să-i spun că mi-am dat şi eu seama că 
directorul m-a dus de nas oferindu-mi postul acela şi că o să 
plec... 

Dar oamenilor le plac adesea furtunile, mai ales când 
simt în ei puterea de a le înfrunta. Aşa mă simţeam şi eu în 
acel moment. Continuai: „Ce te uiţi aşa la mine, te faci că nu 
ştii?” În mintea mea asta însemna: te faci că nu-ţi dai seama 
ce-a însemnat gestul tău că nu m-ai aşteptat la poartă şi ai 
plecat? Ea însă îşi descleştă gura şi zise: „Dacă ai ştiut de la 
început ce zace în mine de ce m-ai mai luat?” „Nu eşti 
niciodată sigur”, îi răspunsei. „Ei, acuma eşti sigur”, spuse 
ea ridicându-se în capul oaselor în pat şi luând fetiţa în 
braţe, pe care o duse în odaia mea. 

Se întoarse şi închise uşa. Se aşeză pe pat trăgându-şi cu 
grijă fusta sub ea să nu şi-o şifoneze. Nu se dezbrăcase 
venind de la serviciu, parcă m-ar fi aşteptat să dea ochii cu 
mine şi apoi să plece. Era o strategie. Însemna că orice s-ar 
fi întâmplat între noi, cât de grav, ea avea să fie cea tare şi o 
să se ducă după aceea acolo unde avea de gând. Ştiam 
unde se duce, uneori singură, alteori cu fetiţa: la doamna 
Polihroniade. Deşi mie îmi plăcuse această femeie şi mă 


gândeam totdeauna la gura ei cu un fior, după ce mă 
căsătorisem, încetul cu încetul, mă invita din ce în ce mai 
puţin, în timp ce Maria era acolo în fiecare sâmbătă. În 
ultima vreme aceste vizite erau aproape zilnice, nu ştiu ce 
aveau atâta de vorbit... Nu luai în seamă cuvintele ei 
smintite la care ar fi trebuit zadarnic să răspund: „Da, 
acuma sunt sigur, şi o să te las.” Nu eram nici eu sigur şi 
nici ea nu voia, sau dacă chiar voia, nu putea să mă 
părăsească, viaţa mea şi a ei erau legate cu fire pe care 
nimeni şi nimic nu le putea desface. „Sunt, în orice caz, îi 
spusei eu, sigur că nu-ţi dai seama ce faci şi că dacă află 
lumea că m-ai văzut azi şi te-ai făcut că nu mă cunoşti, asta 
îţi lipseşte. Nu mie, adăugai, mie nu-mi pasă, ci ţie, fiindcă 
ţie îţi pasă.” „De unde ştii tu, zise ea, că îmi pasă chiar de 
orice zice lumea? De pildă, ce-o să zică lumea că m-am 
făcut că nu te văd printre bicicletele-alea, pe care le-ai luat 
foarte mândru în primire, nu-mi pasă şi nici n-o să-mi pese.” 

Era, în ultimul ei cuvânt, o promisiune: dacă continuam 
să stau acolo să le păzesc avea să continue şi ea să-mi 
întoarcă spatele ca unui necunoscut. Asta mă îndârji şi în 
clipa aceea renunţai la ideea de a mă face ţapinar sau 
plutaş, idee care mi se păru ridicolă. Viitorul meu se juca 
abia acum, aci, în faţa mea, şi nu undeva, pe vreo plută pe o 
Bistriţă pe care aş fi cântat din când în când un cântec trist. 
„Ei bine, zisei eu, o să stau acolo şi o să vedem ce-ai să faci. 
Dacă de atâţia ani de când trăim împreună nu ţi-ai dat 
seama ce urmăresc eu şi că o să-mi ating scopul orice-ar fi! 
Acolo îmi convine mie cel mai mult, dacă vrei să ştii, şi n-ai 
decât să te faci că nu mă vezi când eu te strig şi ridic mâna. 
N-o să te mai strig şi n-o să mai ridic mâna!” 

Mă aşteptam acum să dea îndărăt, deşi bărbia ei vânătă 
care era la ea semnul unei un bine ţinute în frâu, dar pe 
care n-o putea consuma într-un foc deschis, nu-mi lăsă nicio 
îndoială că n-o s-o ia cuminte pe drumul pe care eu o luam 
cel dintâi, cum se întâmplă totdeauna în momentele noastre 
grele. Aşa se întâmplase când ne căsătorisem şi când ea 


tânjea strivită de neştiinţă în faţa unui bărbat care nu-şi 
dădea seama dacă o iubeşte sau nu, sau nu ştie nici elce să 
facă; nu mă lăsasem până nu găsisem poteca. Şi aşa se 
întâmplase şi cu copilul ei, care trăia la părinţii ei. Se uita la 
mine cu privirea rătăcită şi nu ştia ce hotărâre să ia, până 
ce eu i-am spus: trimite-i banii şi du-te pe la el în fiecare 
săptămână. E copilul tău, indiferent de condiţiile în care l-ai 
făcut. Dacă vrei, adu-l aici, pe mine nu mă supără acest 
fapt, deşi nu prea avem loc. Şi aşa a început să se ducă pe 
la el şi să-l aducă pe-aici foarte des, zicând apoi că era mai 
bine să rămână în sat, la bunicii lui, care, după cum am 
înţeles eu, n-aveau de gând să îmbătrânească în rele, se 
purtau de la un timp mai bine cu nepoţelul lor. 

Acum însă nu se mai uita la mine, alţii erau cei de care 
ţinea ea seama. „Da, zise ea, n-o să mă mai strigi şi n-o să 
mai ridici mâna, ei şi? Acasă o să vii?” Voia adică să spună 
cu o furie care ar fi fost nimicitoare în oricare altă situaţie, 
dar nu faţă de mine, că de văzut avea să mă vadă? De ştiut 
avea să mă ştie? Bărbatul ei aveam să continui să mă 
numesc? „O să fac în aşa fel încât o să vin pe-acasă la o oră 
când tu o să dormi şi să mă scol la una care tu o să pleci. 
Cât despre rest, m-am săturat să-ţi arăt drumul în viaţă, 
când din această viaţă se vede că n-ai înţeles nimic. O să te 
las să te zbaţi fără milă şi o să mă ocup de chestia asta cu 
atâta grijă, încât niciodată să nu ştii bine la ce mă gândesc 
şi ce vreau să fac. Să-ţi porţi crucea şi dacă vrei s-o azvârli, 
n-ai decât să te opinteşti singură.” 

Mi-era sufletul foarte greu, dar asta îmi făcea parcă bine, 
îmi dădeam seama că asta e situaţia mea adevărată şi că e 
tot ce poate să facă un om, într-o astfel de situaţie, să nu 
trăiască evitând ceea ce îi e dat să îndure, fiindcă numai aşa 
mai poate el pe urmă să vadă răsărind iar pentru el soarele 
unor clipe frumoase. Aproape că aveam pentru Maria 
duioşie, fiindcă ea cea dintâi refuzase vălul unei vieţi 
acoperind o falsă seninătate. 


Dar ea respinse nu numai duioşia mea, ci chiar însuşi 
echilibrul în care eu mă ţineam acceptând totul. „Ştiu eu 
unde te gândeşti tu, dar trebuia să se întâmple şi asta! N-ai 
auzit că a apărut un decret care interzice de-aici înainte 
studenţi bătrâni şi că degeaba înveţi, când o să-ţi iei 
examenul de maturitate o să fii respins la facultate că ai 
depăşit limita de vârstă. Credeai că toate o să-ţi stea pe 
masă, să te apuci tu să-i salvezi pe alţii, şi toate celelalte să 
te aştepte.” 

Simţii că asta era cu adevărat o lovitură. Ăsta era un 
lucru care modifica toate speranţele mele de viitor, pentru 
că acum când nu mai puteam fi simplu electrician calificat, 
studiile şi titlul de inginer mi-ar fi asigurat dreptul la o 
muncă de conducere, pe care oricât de rea ar fi fost 
sănătatea mea, puteam s-o fac. Stătui să mă gândesc 
învăluit parcă într-un fum invizibil, care e consecinţa arderii 
la care e supusă fiinţa noastră, ca să se apere. Era chiar 
adevărat că apăruse un astfel de decret? Era neîndoielnic, 
nevastă-mea nu mă ura ca să-mi dea lovituri gratuite. Urmă 
o tăcere, pe care eu o fărâmiţai neputând s-o suport „Iaci, 
că ai citit tu decretul. Şi chiar dacă aşa ar fi, obţin eu 
scutirea de vârstă şi tot mă înscriu!” 

Aici nici ea nu mai putu să suporte cuvintele mele şi 
ridică vocea. l-o cunoşteam, era puternică şi melodioasă, 
semăna pe undeva cu a doamnei Sorana, o plăcere s-o auzi. 
Furia cumplită care îi juca în ochi n-o urâţea ca pe altele, ci 
ridicându-i tensiunea de viaţă la un grad mai înalt îi colora 
chipul, nasul i se albea, iar gura căpăta o cruzime care 
dezvăluia hotărârea şi forţa, care dau totdeauna femeii o 
înfăţişare nouă. „Ha! făcu ea, ca o actriţă stăpână pe rol, 
admirată de public, obţine el scutirea de vârstă, când nu e 
în stare să obţină să se facă sănătos. Zace cererea lui şi 
acum la direcţie fiindcă nu e de acord comitetul de partid, 
că sunt alţii mai grav loviți şi n-au cerut să fie trimişi la 
Viena. Asta, care ţi se cuvine, nu eşti în stare să ceri, dar ce 
nu ţi se cuvine, scutirea de vârstă, care e lege, da! Mă mir 


că poţi deschide gura şi spune, tu care pretinzi că arăţi 
altora drumul! De ce nu ţi l-ai arătat ţie? Dacă erai maistru, 
la ora de faţă nu conta că nu te mai simţi în stare să lucrezi 
direct, ai fi dat îndrumări şi n-ai fi ajuns până acolo încât să 
păzeşti tu bicicletele altora, ca un nenorocit.” 

Rămăsei mut în faţa acestei ieşiri neînfrânate şi o 
hotărâre rece, ca un ascuţiş de brici se născu în mine: să 
termin cu fiinţa aceasta chiar în clipa aceea. Aşa era, n- 
aveam să obţin scutirea respectivă când aici, sprijinit de 
inginer şi de director, nu reuşisem să plec la şcoala de 
maiştri. Cum aş fi putut eu atunci să obţin un lucru atât de 
îndepărtat şi nemotivat, cum era excepţia de la o lege? Dar 
dacă ăsta era un adevăr copleşitor care îmi marca adânc 
existenţa ce mai voia această fiinţă de la mine, când singură 
recunoştea că n-aveam să ies din acest adevăr cum nu ieşi 
dintr-un blestem? „N-ai ştiut, continuă ea, decât să râzi şi 
să le spui altora hai sictir. Foarte bine! Când am auzit, m-am 
gândit că eşti un om care mai bine rămâne în meseria lui 
acelaşi toată viaţa decât să-şi plece spinarea şi să spună 
oricui, să trăiţi, tovarăşe. Mi-a plăcut şi totdeauna m-am 
lăudat. Călin a ştiut că dacă îi spune ăluia hai sictir, n-o să 
se mai ducă la şcoala de maiştri, dar a preferat aşa decât să 
înghită observaţiile. Aşa e el, n-ar răbda, orice i-ar face, să i 
se spună o vorbă de la unul care nu merită. Şi cum mă 
simţeam eu când veneam de la serviciu şi chiar şefa mea, 
doamna Polihroniade, îmi spunea: aţi fost aseară la cinema? 
De unde ştii, o întrebam, nu v-am văzut în sală. Nu, a fost 
doamna Matac şi l-a auzit pe bărbatu-tău râzând în sală. 
Până şi râsul tău ţi-l cunoştea lumea şi n-aveam eu nevoie să 
ajungi tu inginer ca să ţin la tine şi să-mi placi aşa cum eşti, 
chit că dacă ai fi ştiut şi tu să nu vorbeşti ce nu trebuie în 
faţa fitecui, poate că ai fi ajuns nu maistru, ci ai fi fost trimis 
cine ştie în ce şcoli şi altul ţi-ar fi fost drumul. Parcă 
Costache, care e director, ce-a fost, dacă nu tot ca tine, dar 
cu mai multă voinţă? Şi a ştiut să tacă la timp. Crezi că peel 
n-au vrut să-l curețe? Dar n-au avut cum să-l prindă şi pe 


urmă nici el n-a stat cu braţele încrucişate. Dar m-ai auzit 
tu pe mine vreodată că măcar aduc vorba în vreun fel? Nu 
poţi să zici că m-ai auzit fiindcă nici măcar nu m-am gândit, 
ba chiar, ca să fiu sinceră, nu-mi plăceau ambițiile tale de a 
te înscrie la Electrotehnică. Dragă Maria, îmi spunea 
doamna Polihroniade, fără să glumească, opreşte-l pe Călin 
cât mai e timp, că dacă îşi ajunge scopul, o să vrea altă 
nevastă, pot să-ţi citez multe cazuri. Doamnă Polihroniade, 
eu nu vreau să-l opresc pentru că pe noi nu ne leagă ce 
suntem, sau ce-am putea fi ca meserie. Dar ce vă leagă? Noi 
suntem făcuţi unul pentru altul, i-am răspuns, din clipa 
când am simţit că mă apucă de mână şi mă duce cu el, 
definitiv ne-am legat. Şi dacă m-aţi văzut înainte să mă 
mărit tristă de moarte, e că ele şi prost, cu toate că e foarte 
inteligent şi îmi dădeam seama că nu înţelege ce e între noi, 
nu ştie că mă iubeşte şi că noi trebuie să fim împreună. Pe 
urmă ai înţeles, iar eu am uitat cine eşti şi te-am lăsat în 
voia ta. E bărbat, ziceam, ştie el ce face. Şi nu mi-era mie 
frică de tine că ajungi inginer, deşi drept să-ţi spun vorbele 
doamnei Polihroniade mă cam nelinişteau. Dar de fapt nu- 
mi păsa, puteai chiar să mă şi laşi, că tot la mine te-ai fi 
gândit şi te-ai fi întors. Eram pregătită. Până într-o zi când 
mă pomenesc cu Valerică la uşă. Dragă Maria, zice, lui Călin 
i s-a întâmplat ceva. Hai cu mine la spital. M-am dus eu la 
spital, am venit pe urmă şi după tine la Bucureşti... Nue 
nimic, ziceam, îi trece, se vindecă. Pe urmă, când ai venit 
acasă şi am văzut cum te-ai vindecat, hiii, am zis, ăsta nu 
mai e om! Mi s-a făcut rău, nu mai puteam să mă uit la tine. 
Şi atunci mi-am dat seama că în momentul când te-ai urcat 
pe cisterna aceea nici eu, nici fetiţa nu eram în gândul tău! 
Nu să nu te urci, că asta ţi-e firea, dar să stai să te gândeşti 
un pic; mă, cum să-l scoatem pe nenorocitul ăla de-acolo 
fără să ne punem zadarnic viaţa în pericol? Şi ai fi găsit, dar 
recunoaşte că nu te-ai gândit...” 

Mă gândisem, dar acum nu voiam să-i răspund ei ca să 
mă arăt pe mine, ci s-o las pe ea să continue, ca să se arate 


pe ea. Şi ea continuă: „He! făcu luându-mă în priviri ca 
între două reflectoare, nu recunoşti, crezi că te-ai gândit, 
când mie mi-a spus doamna Polihroniade că alături lucra un 
altul în altă cisternă şi era suficient să-i cereţi lui să intre cu 
masca pe faţă şi să-l scoată de-acolo, ca totul să se 
aranjeze”. 

Zâmbii, recunoscând aici invenţia abilă a oraşului, care 
nu voia să-mi admită că acţionasem fiindcă nu mai era altă 
soluţie. Tăcui însă mai departe, simțind o ură undeva în 
adâncul fiinţei mele, primordială şi de nelecuit, împotriva 
perfidei doamne Polihroniade, care ghida acum paşii soţiei 
mele şi o înstrăinase de mine. O făcuse pe Maria să admită 
în inima ei această bănuială, care era de neînvins, că actul 
meu n-a fost obligatoriu, şi că a existat cel puţin o 
posibilitate ca să fie evitat. Or, nu absenţa măştii a făcut să 
izbucnească flacăra. Nedreptatea care mi se făcea. 
Îngrozitoare era, când se susţinea că dacă intra un altul, de 
pildă tot un curăţitor ca şi cel dinăuntru, cu mască pe faţă, 
nu s-ar fi întâmplat nimic, înţelegeam brusc sursa stranie a 
patimei pe care o punea doamna Polihroniade, în cultivarea 
relaţiilor folosea această armă, farmecele ei femeieşti, pe 
care le sustrăgea în felul acesta soţului, ca să influenţeze 
soarta oamenilor. Rânjii: măcar dacă i-aş fi muşcat la timp 
gura aceea a ei care nu zâmbea. Asta ar fi îndepărtat-o pe 
Maria de ea şi astăzi această scenă care mă culca la pământ 
n-ar mai fi avut loc. Infidelitatea e câteodată un rău mai 
mic. „De ce rânjeşti? mă întrebă ea, te bucuri că mâine 
Cărpinişan o să treacă cu maşina prin faţa ta şi o să te 
salute doar aşa, cu un deget? încetul cu încetul nimeni n-o 
să se mai uite la tine, fiindcă nimeni nu se mai uită la cineva 
care a căzut jos decât unul care e şi mai jos decât el. Şi cine 
e mai jos decât tine? Cine? ţipă ea deodată cu voce care 
spori vertiginos liniştea în mine, simțind furtuna în acest 
țipăt disperat şi pregătindu-mă să-i fac faţă. Spune-mi, cine 
a căzut mai jos decât tine? Până şi Cazaciuc, tot e paznic 


plin, acolo la cooperativa kilometru 14, nu ajutor de 
paznic.” 

Pronunţarea numelui fostului ei înşelător îmi slăbi 
puterea şi mă făcui crunt, zicându-mi că aşa mi se cuvenea, 
de frică să nu mă pun cu pumnii pe ea să tacă. Îi spusei: 
„Bine că ţi-e dor de Cazaciuc! Nici nu ştie Ambrozie la ora 
de faţă, adăugai sarcastic, ce e în inima ta, că ar şi alerga să 
te scape de mine...” „Iu ai vrut să scapi de mine, strigă ea, 
şi n-ai avut curajul să te desparţi şi ai vrut să mori. Crezi că 
nu m-am gândit? Numai cine are chef să moară face ce-ai 
făcut tu!” 

Scuturai din cap ca şi când aş fi primit o lovitură de 
măciucă pe la spate: în spital mi se întâmplase şi mie o dată 
să gândesc aşa şi fusese ceva nespus de chinuitor ceea ce 
trăisem, fiindcă eram la capătul puterilor şi găsisem în mine 
în acest timp forţa să alung acest gând. Îmi aminteam mai 
ales de clipa când îmi dusesem mâna la ochi, cât de împăcat 
gândisem la lumina exploziei: da, uite, acum o să mor! Şi 
era adevărat că nici înainte şi nici după, Maria şi fetiţa nu 
fuseseră prezente în inima mea şi de aici îndoiala care mă 
tortura: Oare n-o iubeam, şi de aceea, cuprins de o 
nepăsare care nu mai cere nimic de la viaţă, mă lăsasem 
dus în actul de a salva pe altul, când în realitate căutam 
salvarea pentru mine? Cine să dea răspuns la astfel de 
întrebări, întins pe un pat de spital şi cu chipul desfigurat? 
Şi acum iat-o pe ea desfăcând această rană care se 
închisese apoi singură. „Nu e adevărat, strigai, ţineam la 
tine mai mult ca la orice pe lume şi dacă nu m-am gândit 
chiar în clipa aia cum pretinzi, e pentru că nu m-am gândit 
nici la mine.” „Puteai să nu te gândeşti la tine, strigă şi ea, 
dar dacă aş fi fost în inima ta ţi-ai fi adus aminte şi de mine 
şi de tine şi nimic nu s-ar fi întâmplat, alta ar fi fost soarta. 
Dar eu nu eram în inima ta şi nici măcar n-ai murit, aşa cum 
ai vrut. Mai bine mureai!” 

Nu mă izbiră aceste cuvinte ale ei, fiindcă văzui că în 
realitate nu era atât de tare cât crezusem. Se simţea că, 


neputând să spună mai mult decât că îmi dorise moartea, 
rămânea descoperită şi neputincioasă în faţa unui om care, 
el, nu-şi dorise aşa ceva şi atunci cum ne-am fi putut privi în 
ochi? Şi atunci începu să arunce în mine înainte de a se 
prăbuşi nu cu armele mari, ci cu ceea ce îi mai rămăsese, 
ameninţări nedemne, cuvinte insultătoare şi jignitoare, pe 
care gura ei cu bărbia vânătă de furie mi le arunca sub 
privirea mea ferită. Începeam însă să nu mai aud şi parcă 
nici n-o văzui când se întinse pe pat şi apucă deodată 
cuvertura cu ghearele, începu să dea din picioare hohotind. 

Văzui însă curând că şi mie îmi scăpase ceva, din pricină 
că nici ea nu mai avusese puterea să-mi spună acest lucru 
grav în felul în care merita el să fie spus; mi-l spunea acum. 
Într-un fel jalnic şi parcă cu atât mai mult mă pătrunsei de 
adevărul pe care îl conţinea; mi se sfâşia inima. 'Ioate 
mişcările ei păreau dezordonate şi prinse de isterie, dar 
mişcarea capului era hotărâtă şi disperată: nega, la dreapta 
şi la stânga, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie şi pieptul 
i se zbuciuma. Crezui la început că se opunea la ceva, că 
era un semn pe care mi-l dădea mie că nu e adevărat nimic 
din ce mi-a spus, că e nefericită şi că vorbele ei n-au fost 
decât strigătele unei femei care nu mai ştie ce spune, şi că 
nu crede în ele şi nici eu să nu cred. Eram pe punctul de a 
mă considera scăpat când observai chipul ei şi deodată îmi 
dădui seama că acel nu al ei era de fapt un da, care luase 
forma acestuia: mă nega pe mine, toată viaţa noastră, nu 
mă mai voia... Nu era adevărat că ar fi vrut să fi murit şi nu 
era adevărat că credea că aş fi putut să nu fac ce-am făcut. 
Şi nu era adevărat că nu mai credea în soarta mea şi că nu 
mai sunt un om, cum spusese că gândise când mă văzuse. 
Nu era adevărat că gândise aşa ceva. Dar plângea, dădea 
din cap necontenit şi chipul ei i se schimonosea în această 
negaţie pe care nu era în stare s-o suporte, dar nici s-o mai 
ascundă. Nu erau adevărate toate acestea, dar ceva se 
întâmplase; se prăbuşise ceva; nu mă mai iubea, viaţa 
noastră împreună îşi pierduse înţelesul. 


Eram foarte mirat: aveam în faţa mea ireparabilul, dar 
mă uitam la el ca şi când ar fi fost reparabil. Mă ferisem de 
el, un timp destul de îndelungat, continuasem să râd, dar 
acum îmi dădeam seama că ora acceptării lui sosise. O lăsai 
pe Maria să se zbată singură pe pat şi ieşii afară. Voiam să 
mă duc să mă învăţ imediat cu singurătatea. Nu mai aveam 
ce afla de la ea în plus, ar fi însemnat să vreau să mă 
chinuiesc singur auzind-o confirmând şi prin viu grai ceea 
ce datul ei din cap spunea mai mult decât cuvintele, deşi 
ispita de a încerca să verific dacă înţelesesem bine mă 
încercase o clipă. Dar apoi mai mult mă ispitise să rămân 
singur şi să văd cât de uşor aveam să mă simt călcând 
pământul fără să mai am în gând fiinţa care mă făcuse să-mi 
simt greutatea dublă atâta vreme. 


X 


Leşii din oraş pe jos fiindcă, deşi trecuseră atâţia ani, 
constructorii tot nu făcuseră o stradă ca lumea, pe care să 
poţi să te plimbi fără să te dai jos de pe trotuar la fiecare 
douăzeci de metri; urma un colţ care corespundea unei noi 
clădiri şi după aceea alt trotuar; îţi venea s-o iei tot pe 
şosea, care dacă ar fi avut paralel o promenadă între ea şi 
pădure, ar fi fost foarte potrivită să iasă lumea duminicile şi 
după-amiezile. 

Primul lucru pe care îl descoperii limită întru câtva 
întinderea pierderii pe care o suferisem: Maria era viaţa 
mea şi nimeni nu mă putea sili să n-o mai iubesc. Pe urmă 
descoperii că deşi între mine şi viitorul meu fuseseră 
aruncate de jur-împrejur buturugi, dacă mă uitam bine, e 
drept că nu le puteam da la o parte, dar mai era loc printre 


ele: în primul rând să zicem că nu doi-trei ani, ci patru-cinci 
aveam să mă simt rău cu sănătatea, dar unde scria că după 
aceea n-aveam să mai fiu din nou în stare să lucrez în 
meseria mea? Bineînţeles că aveam să mă duc la direcţie să 
cer să... lar examenul de maturitate tot va trebui să mi-l 
iau, chit că drumul la Institutul de Electrotehnică mi-era 
acum închis. Dar nu mai puteam trăi fără să citesc cărţi şi 
trebuia ca această plăcere pe care începusem s-o descopăr 
să fie expresia confirmată de luare a examenelor unei 
îndeletniciri superioare şi nu a unei manii pe care observam 
că o au unii, care îţi dădeau un sentiment de zădărnicie 
când aflai că ei n-au avut suficientă voinţă să facă acelaşi 
lucru şi când au fost elevi, rămânând doar cu cele câteva 
clase primare la bază: nu-mi plăceau tipii ăştia şi nu voiam 
să le îngroş rândurile... 

Dacă oamenii ar începe imediat să trăiască marile 
adevăruri ale vieţii lor, a căror revelaţie o au la un moment 
dat! Pur şi simplu să întindă din chiar clipa aceea pasul şi să 
înceapă să meargă pe noul drum. Suferinţa care ar urma 
nu i-ar degrada niciodată şi ar putea încă păstra în inimile 
lor, neatinse, zilele luminoase pe care le-au trăit până 
atunci. Dar ei nu fac acest pas şi revin asupra adevărurilor 
a căror revelaţie au avut-o, prinşi, ca într-o cursă, de iluzia 
că poate s-au înşelat, deşi ştiu bine că nu. Omul nu e laş, 
dar pare să fie, din pricina încăpăţânării lui de a persista în 
speranţă cum persistă de altfel şi în eroare. Şi nu ştii 
niciodată care dintre ele e la mijloc. 

În primul rând că nevastă-mea mă întâmpină la 
întoarcere complet liniştită şi cu privirea de odinioară, care 
îmi cerea ajutor: ce trebuia să facă? Ce simţeam eu? Se 
întâmplase ceva rău între noi care nu mai putea fi alungat? 
Ce răspuns dădusem eu acestor întrebări rămânând 
singur? Singurul răspuns pe care îl simţeam clar în minte 
era că ea era femeia mea pentru totdeauna, indiferent ce s- 
ar mai întâmpla între noi de-aici înainte. 


Intrai în bucătărie şi mă aşezai la masă. Ăsta era la noi 
semnul unei apropieri care ne aducea, printre cuvintele 
cele mai obişnuite, la îmbrăţişări inexplicabile, a căror 
venire eram departe de a o bănui. Iotdeauna ne trezeam 
surprinşi de ceea ce ne împingea unul spre altul şi ea 
deschidea ochii mari parcă de teamă. Se smulgea şi se 
ducea în casă unde se ocupa apoi îndelung de fetiţă, 
crezând că în felul acesta avea să uite de mine şi să se culce 
apoi cu acele mişcări ale ei hotărâte care mă făceau să 
înţeleg că e foarte obosită şi că până şi cea mai mică 
atingere o face să sufere... Dar nu-i ajuta, în astfel de 
momente, nimic, şi se apropia apoi singură, posomorâtă. 
Începeam s-o mângâi: ce avea, de ce fugea de mine? Ce i- 
am făcut de era aşa de... De ce mă ocolea? Am supărat-o cu 
ceva, am jignit-o, am vorbit ce nu trebuie şi nu poate să-mi 
spună? Măcar să-mi dea de înţeles, în ce împrejurare! 
Tăcea la pieptul meu, fără să spună măcar un cuvânt ca să 
înţeleg ce sens avea această tăcere, dacă trebuia să insist 
pe calea asta sau era altceva la mijloc. „Nu înţelegi?” mi-a 
spus odată. „Nu, nu înţeleg!” „Atunci nu-ţi spun!” Alteori 
însă întârzia cu dezbrăcatul, ai fi zis că scoate de pe ea 
şapte rochii şi mi-aduc aminte că închizând ochii în 
aşteptare m-a prins deodată o bănuială. Ce făcea ea acolo 
de nu mai termina cu dulapul cela, ce tot căuta în el şi nu 
mai găsea? Se făcuse foarte târziu. „Nu treci să te culci?” 
am întrebat-o. Nu mi-a răspuns şi atunci m-am dat jos din 
pat, am luat-o în braţe ca pe copii şi am întrebat-o în timp 
ce avea faţa aproape de a mea. „Ce e cu tine?” „Nimic, ce 
să fie!” „Chiar nimic? Atunci de ce nu vrei să te culci?” „Nu 
mi-e somn!” „A, nu ţi-e somn, am făcut eu, păi nici mie”, şi 
ne-am aşezat amândoi în pat şi în asemenea momente o 
vedeam că scoate din poşetă o ţigară, o aprinde şi începe s- 
o fumeze. Dar nici după ce o termina nu voia să stingă 
lumina şi să adoarmă. Şi toată chestia asta dura până 
dimineaţa. Stătea lângă mine şi tăcea, dar în mod forţat, 
fiindcă vedeam cum o asaltează gândurile şi odată cu ele şi 


cuvintele. Dar se ţinea bine şi nu reuşeam s-o fac să 
vorbească nici după ce ne iubeam îndelung, când 
zăgazurile de obicei cad şi amândoi îşi spun mai uşor ceea 
ce mai înainte le venea greu. Ea avea aerul că asta nu 
schimbă mai nimic, deşi vedeam că schimbă. Totuşi nu 
vorbea nici aşa şi plecam pe urmă amândoi la combinat 
verzi de oboseală, dar nu nemulţumiţi unul de altul, 
dimpotrivă, îmi dădeam seama că după astfel de seri şi de 
nopţi când stăteam lângă ea fără să adorm, parcă mă iubea 
mai mult... 

Urmau săptămâni lungi în care toată ziua spăla, călca şi 
gătea cu o stranie mulţumire pe chip ca şi când la capătul 
acestor îndeletniciri istovitoare ar fi aşteptat-o o mare 
recompensă. Ştia însă şi ea că nu va fi vorba de nimic de 
genul ăsta şi se zeflemisea singură: „Mă mir şi eu, zicea, 
care femeie mai face treburile astea fără să drăcuie toată 
ziua. Nu zic că nu le face, fiindcă n-are încotro, dar să vezi 
ce zic. Dacă le-ar auzi un bărbat neînsurat s-ar scărpina 
mult în cap până să ia una dintre ele şi pe care!” 

Şi dimpotrivă, în alte astfel de apropieri de-ale noastre 
nepresimţite o apuca vorbitul şi tot aşa, cu nimic n-o mai 
puteam opri până în zori. Şi atunci îmi povestea din 
copilăria ei, de maică-sa moartă pe care o apucase când 
avea şapte-opt ani (murise dintr-o facere, cu copil cu tot), 
de satul şi suratele ei care pe unde au ajuns şi cu cine s-au 
măritat, de prostu ăla de flăcău care cu toate că ţinuse la ea 
luase pe alta, şi ce i s-a mai întâmplat pe urmă ca om 
însurat, de unchiu-său Niculae, care a ţinut foarte mult la 
ea... Mă omora cu istoriile astea şi tăcerea ei chiar şi o 
noapte întreagă mi se părea mai uşor de suportat decât un 
ceas din aceste povestiri. Mă lovea somnul cu leuca în cap şi 
mă dădeam jos, mă duceam la baie, mă spălam pe faţă, mă 
ştergeam bine cu prosopul ca să nu bage de seamă şi mă 
întorceam la loc înviorat. Curând însă simţeam că iar n-o să 
mai pot şi atunci puneam mâna pe ea şi o iubeam 
înverşunat şi furios. Dar după aceea îşi continua 


doborâtoarele ei istorii, pe care era cu atât mai departe de 
a le povesti bine, pe cât de aproape era tensiunea sufletului 
ei de a se destăinui. Până la urmă mă apuca un râs isteric la 
câte un moment care bănuiam eu că ar fi avut acolo la faţa 
locului, unde s-a petrecut, ceva comic, şi râdea şi ea aprinsă 
de o însufleţire şi mai mare, prelungind numita întâmplare 
aşa-zis veselă, interminabil. Şi stai să vezi ce făcea, iar eu 
stăteam şi nu vedeam nimic, dar holbam ochii într-o grasă 
satisfacţie prefăcută de a vedea ce-a mai fost. 

Acum simţeam că toate acestea nu vor mai fi şi că asupra 
casei noastre apăruse duhul rău. Iar privirea şi gesturile ei 
aveau acum în ele o rugăminte stranie, parcă voia să-mi 
spună că până nu se va întâmplă o nenorocire şi mai mare 
să fim aproape unul de altul şi să trăim, în zilele care ne-au 
mai rămas, cât mai mult din întregul zilelor pe care soarta 
n-avea să ne lase să le trăim în scurgerea lor normală. 
Straniu era însă că mă ruga, aproape mă implora, ca şi 
când ar fi ştiut ce gândisem eu în ceasurile cât mă 
plimbasem singur în afara oraşului, că o iubesc şi că nimeni 
nu mă poate împiedica s-o iubesc orice-ar fi. 

Această seară mi-a rămas adânc săpată în amintire. A 
plâns literalmente toată noaptea. Foarte des însă se 
întrerupea ca să cădem în îmbrăţişări frenetice. După 
fiecare avea alt plâns, odată arzător şi plin de speranţe că 
totul se va aranja între noi, alteori de spaimă că Dumnezeu 
i-a luat minţile şi nu mai ştie ce să mai facă... Şi nici eu n-o 
mai iubesc ca altădată şi de-aia s-a întâmplat ce s-a 
întâmplat... „Ba te iubesc”, i-am spus. „Iu, mi-a răspuns ea 
simplu, tu n-ai ştiut niciodată când mă iubeşti şi când nu. 
Cel mai tare m-ai iubit când ai venit după mine în curte şi 
m-ai luat cu tine, dar ani de zile vedeam din scrisorile tale 
că nu-ţi dai seama. Şi cel mai puţin când ai intrat în cisterna 
aia. Atunci mă uitasei de tot, complet, eram ca şi moartă, 
dacă aş fi murit eu, ai fi fost trist, dar n-ai fi înţeles de ce!” 
Nu mai era însă în glasul ei nicio învinuire, ci o resemnare 


ţărănească, mai limpezită în straturile de unde venea: aşa a 
fost dat să fie, atât a trebuit să fim noi fericiţi... 

Mă făceam că nu aud refrenul acesta ascuns în fiecare 
plâns al ei sau mai bine zis îl auzeam, dar ştiindu-i înţelesul 
nu mi se părea că are în el şi unul practic. Mai era încă 
timp, a doua zi dimineaţa, după o astfel de noapte bogată 
care spălase tot ceea ce în timpul zilei se petrecuse urât şi 
josnic între noi, să-mi privesc în faţă soarta, să-mi dau 
seama că drumurile sunt acum libere pentru o hotărâre, să 
mă aşez la masă şi să-i scriu o scrisoare în care să-i spun, în 
puţine cuvinte, că n-avea, la întoarcere, să mă mai găsească 
acasă. 


PARIEA A CINCEA 


„.DDar n-am făcut aşa, n-am scris o asemenea scrisoare 
care m-ar fi eliberat. Avea dreptate directorul să nu mă 
creadă când i-am spus că am băut tot paharul. Când eram 
odată tot aşa mic, la bunicul, într-o vară, muream de poftă 
să încalec un cal şi am pândit o zi când nu era nimeni acasă, 
decât eu cu un văr şi am scos un cal din grajd. L-am adus 
lângă marginea prispei şi l-am încălecat. Văru-meu, care îl 
ţinea, i-a dat drumul. Nu ştiu de ce mi se părea mie că acum 
calul o să înceapă să se plimbe frumos cu mine prin curte. 
În loc de asta, am văzut cum o ia spre uşa grajdului, adică 
se întorcea de unde fusese scos. Această uşă era făcută să 
intre un cal singur nu cu cineva pe el, şi mi-am dat seama 
că trebuie să sar jos imediat dacă nu voiam să fiu ras şi cine 
ştie ce să mi se întâmple. Dar în loc să mă învârtesc pe 
spinarea lui şi să sar jos de bunăvoie, am stat mai departe 
călare crezând că n-o să-mi facă el mie o astfel de figură şi 
să mă strivească de pragul de sus al uşii. Nu mai ştiu ce s-a 
întâmplat, am văzut cum calul intră, m-am pomenit dat 
peste cap pe spinarea lui şi apoi buf la pământ. Am avut o 
senzaţie de parcă pământul n-ar fi fost jos şi ar fi stat 
nemişcat, ci mi-a ieşit mie în întâmpinare, izbindu-se el de 
mine şi nu eu de el. Mi-au clănţănit dinţii în gură şi mi-a 


sunat tărtăcuţa de pragul de lemn al grajdului, m-am trezit 
bine, am simţit că sunt mai deştept ca înainte, chit că 
puteam să mor pe loc dacă nu de prag, ci de cele două 
pietroaie aşezate imediat înăuntru dacă m-aş fi lovit cu 
capul. Eram mic, e adevărat, şi crescând, omul zice că îi 
creşte în acelaşi timp şi mintea. De acest lucru însă eu mă 
îndoiesc. 

Vedeam bine că în viitorul vieţii mele cu Maria nu se 
zărea decât o astfel de uşă neagră şi că înspre ea mă ducea, 
fără grabă dar şi fără şovăială, continuarea convieţuirii 
noastre sub acelaşi acoperiş. Şi cu toate acestea nu făceam 
nimic ca s-o curm. Nu ştiu de la cine, oraşul află ce se 
întâmplase la noi în casă şi apărură nişte ziarişti care o 
înjurară pe Maria în câteva articole arătând în acelaşi timp 
generozitatea mea, care „o iertam”. Nu ne păsa nouă de 
ceea ce îi interesa pe aceşti oameni, totuşi îi luai apărarea, 
confirmând fără să-mi dau seama iertarea cu pricina, 
sperând că aceşti inşi or să mă creadă pe mine şi nu pe 
concetăţenii mei, care în mod inexplicabil se treziră să-mi 
țină partea. După ce efectul articolelor din presă se 
evaporă, uitară de propria lor atitudine zicând acum că ea 
avea dreptate ca şi când stabilirea de partea cui e 
dreptatea mai putea, între doi inşi care trăiau sub umbra 
despărțirii, să mai ajute la ceva. 

Nu eram însă neîndreptăţit să cred că nu voi reuşi să trec 
peste ceea ce se petrecuse în ziua aceea între mine şi Maria 
şi să ne reluăm viaţa de unde fusese lovită. Directorul, care 
mă primi şi mă ascultă din nou, zise că şi ela auzit ce se 
spune despre nevastă-mea, dar că nu crede şi adăugă că s-a 
şi gândit unde să-mi găsească un post ceva mai bun... Şi 
după felul cum pronunţă aceste cuvinte „ceva mai, 
înţelesei că nu cu mult mai, decât cel păzitor de biciclete. 
Tot la pază, zise el, la una dintre porţi, dacă voiam la cea 
principală, dacă nu la una pe unde intrau şi ieşeau 
camioane cu materie primă sau finită, foarte important 
post, trebuia să cer hârtii, să le cercetez, să controlez dacă 


şi în camioane e acelaşi lucru ca şi pe foile de parcurs... Mie 
mi se păru că faţă de umilinţa prin care trecusem primind 
postul celălalt, cel de acum era ceva foarte serios şi-i 
răspunsei directorului că aşa mai merge. Dar el zise 
deodată: „Nu-mi place câtuşi de puţin că sunt pus în 
situaţia să-ţi ofer tocmai eu o asemenea slujbă, când ştiu ce 
mult ţi-a plăcut meseria pe care ţi-ai ales-o. Mai bine ai 
pleca în altă parte”. Am înţeles că se referea la situaţia mea 
cu nevastă-mea şi că ar fi dorit să nu mă vadă acceptând-o, 
dar am lăsat să treacă pe lângă urechi acest înţeles şi i-am 
răspuns: „Dumneavoastră ştiţi bine, tovarăşe director, că eu 
am fost aici când nu era nimic şi că nu pot să părăsesc acest 
oraş şi combinatul la naşterea cărora am contribuit stând în 
viscol şi zăpadă”. „Bine, atunci ia-ţi postul în primire şi dacă 
ai nevoie în continuare de sprijinul nostru vino şi spune-mi. 
Şi mai ales nu uita că îndată ce o să te simţi în stare să te 
întorci iar la meseria ta, să vii să-mi spui şi te trimit la 
şcoala de maiştri!” 

În sinea mea mă întrebam de ce nu mă trimitea de pe 
acum. Crizele mele nu m-ar fi împiedicat să învăţ şi să-mi 
dau examenul respectiv şi pe urmă foarte uşor să mă întorc 
la combinat şi să-mi iau locul care mi se cuvenea printre 
electricieni. Ceva însă din felul lui de a fi îmi spunea că aş 
lansa întrebarea zadarnic. Parcă el nu ştia că asta ar fi 
soluţia cea mai bună? Dar într-adevăr, dacă nu putuse el să 
mă trimită „înainte”, ce pretenţii mai aveam acum? Un 
maistru care n-ar fi pregătit în orice clipă să facă el treaba 
unde calificarea lucrătorului n-ar fi suficientă, ce fel de 
încredere putea să-şi câştige? 

Curând însă oraşul puse mâna pe istoria vieţii noastre şi 
se află tot ceea ce noi credeam că nu mai ştie nimeni, adică 
nu numai ultimele momente, ci şi cele de la începutul 
cunoştinţei noastre. Pe atunci acest fapt m-a nedumerit, 
întrebându-mă cine le-o fi spus, dar astăzi îmi dau seama că 
viaţa intimă a oamenilor nu e un robinet bine închis, el 
picură din neglijenţa noastră suficient de mult pentru ca de- 


a lungul timpului să umple un vas: e chiar viaţa noastră pe 
care o credeam secretă. 

Am observat că alţii, având probabil intuiţia acestui 
adevăr, îşi trăiesc viaţa intimă în văzul tuturor, convinşi 
pesemne de inutilitatea oricărei discreţii, cu bătăile, 
împăcările şi evenimentele mai grave. Una, chiar de la noi 
din bloc, umbla din uşă în uşă plângând că aoleo ce să se 
facă ea, că aoleo bărbatu-său a găsit alta şi o lasă. Nu mică 
însă ne-a fost mirarea când am aflat că agitația asta a ei 
peste tot (s-a dus şi pe la combinat la tovarăşul Costache şi 
apoi şi pe la comitetul de partid) cum, necum, a dat roade şi 
omul ei s-a intimidat sau cine ştie cum s-au petrecut 
lucrurile că s-a întors în cele din urmă acasă. Mă pomenii 
sperând că lumea ar putea-o influenţa pe Maria în bine, dar 
când aflai ce se spunea îmi dădui seama că nu, fără să cred 
prin asta că voia cineva neapărat să ne despartă. Că, de, ea 
mă iubise timp de trei ani dar eu îi întorsesem spatele (era 
vorba de cei trei ani de armată) şi că nici acum n-o iubeam, 
sigur, s-o fi săturat şi ea de un astfel de bărbat. Se mirau de 
ce mai stau la ea din moment ce n-o iubeam. Ca şi când ei 
toţi ar fi trăit numai din iubire. Asta mă făcu să râd. Nu-ţi 
venea să-ţi crezi urechilor, când în realitate ei se băgau în 
viaţa noastră cum se băgau colocatarii loanei cu forţa, 
făcându-şi chei pentru uşa odăii ei. Sfidai cu uşurinţă toate 
acestea şi îmi văzui cu plăcere de noul meu serviciu, care 
nu era chiar de pază, ci un veritabil post de control, eram 
doi pe schimb, însărcinaţi cu el, aveam şi două telefoane la 
noi în cabină. 

Nicio organizare nu e perfectă, iar dacă ar fi, ar deveni 
monstruoasă. Pentru ca serviciul nostru să fi fost perfect ar 
fi trebuit să controlăm totul ca la vamă, dar atunci e uşor de 
închipuit în ce s-ar fi transformat, ar fi fost nevoie nu de doi 
inşi, ci de douăzeci şi prevăzuţi cu toate mijloacele de 
despachetare şi împachetare şi, desigur, şi de cântărire. Or, 
pentru încărcătură răspundeau serviciul de expediţie şi cel 
care iscălea foile de parcurs. Atunci care mai era rostul 


controlului nostru la poartă? Mai avea vreunul? Mai avea şi 
nu mai avea, fiindcă de un balot în plus de îngrăşăminte 
azotoase răspundeau ei, cei dinăuntru, dar dacă pe lângă 
asta şoferul mai scotea şi altceva care nu era trecut în 
document, de asta răspundeam noi... 


II 


„.Ba mi se părea că merge chiar mai bine, aşa cum ţi se 
pare când te scoli după o boală când totul e nou şi proaspăt, 
mai ales că Maria primi cu linişte şi mulţumire numirea mea 
în noul post. Asta spori sentimentul că lucrurile s-au 
aranjat. Când, într-o zi îmi spuse simplu, dar şi neîndoielnic, 
uitându-se liniştită în ochii mei:.. Căline, tu când te muţi?” 
Parcă mi-ar fi spus: tu când pleci la Bucureşti? Sau: Când 
aranjezi chestia aia pe care ai uitat-o? Pentru ea drama se 
consumase, mai rămânea o simplă chestie de aranjament, 
de pildă plecarea, trebuia făcută şi asta. Sigur că nu era 
nicio grabă, dar era unul dintre lucrurile care nu se pot 
amâna prea mult, fără să ai pe urmă mari încurcături. 

Mă uitai la ea flămând de curiozitate şi fascinat de calmul 
ei care o îndepărta deodată vijelios de mine şi mă făcea să 
văd în ea o străină, pe care o cunoşteam însă bine şi îmi 
tremura inima după ea. Pentru întâia oară de când mă 
ştiam rămăsei mut în faţa unei întrebări care îmi angaja 
viaţa şi îmi cerea, chiar dacă nu voiam să-l dau, un răspuns. 
Multe minute se scurseră astfel în tăcere, fară, însă, ca 
Maria să se mire, sau să dea vreun semn de nerăbdare. 
Avea aerul să spună că puteam să răspund la întrebarea 
asta şi peste o lună, ba chiar şi două, dar deja trei era cam 
mult. Mă pomenii vorbind fără să-mi dau seama prea bine 


ce spun: „Vreau întâi să-mi adun ceva bani să pot face faţă 
în noua mea locuinţă, fiindcă va trebui să-mi cumpăr totul 
începând de la pat, n-o să te las pe tine fară, ca să-mi fie 
mai uşor”. 

Ea nu zise nimic, dar văzui că aştepta încă răspunsul la 
întrebarea ei. lar eu continuai: „Trebuie intentat şi divorţul, 
ca să poată cei de la spaţiul locativ să-mi repartizeze o 
odaie... Dacă o să se grăbească şi ăia să-mi repartizeze, să 
nu ne pomenim ca alţii, că suntem puşi în situaţia să ne 
împărţim apartamentul, ţie o odaie şi mie una. Şi culmea, să 
ne recăsătorim pe urmă, şi eu cu viitoarea mea nevastă şi tu 
cu viitorul tău soţ să ne întâlnim toţi patru la bucătărie.” 

N-o slăbeam din priviri, sperând ca prin aceste cuvinte 
deznădăjduite să trezesc în ea un protest, prin proiecția în 
viitor nu atât a unei promiscuităţi care ne aştepta, cât a 
faptului că vom face amândoi, dacă ne despărţim, ţăndări 
din trecutul şi din ceea ce a fost iubirea noastră odinioară. 
Nu se lăsa însă impresionată, poate nici n-auzi bine. Zise: 
„Nu vrei tu să te ocupi de divorţ? Eşti bărbat, ţi-e mai 
lesne!” „Nu vrei pensie alimentară pentru fetiţă?” o întrebai 
la rândul meu. „Dacă o să vrei să-mi dai...” răspunse ea cu 
un glas curat. „Da, dar atunci trebuie să divorţezi tu, şi să 
câştigi contra mea!” „Cum să câştig, Căline, dacă tu nu 
părăseşti căminul conjugal? Ce motive am, să umblu cu 
martori falşi care să declare că mă snopeşti în bătăi, eşti 
beţiv, mă înşeli, nu aduci bani în casă, n-ai grijă de familie şi 
altele de genul ăsta? Îţi convine? Mie nu-mi convine, şi-aşa 
se spun destule despre noi în oraş...” 

Avea dreptate. Dar nu faptul că mă aflam într-un cerc 
vicios - dacă nu plecam, nu se putea divorța, dacă nu 
divorţam, nu-mi dădea spaţiul locativ casă - mă preocupa 
pe mine în momentul acela. Ci senzaţia că alunecam. Foarte 
blând, nu era vorbă, dar în jos şi mă întrebam cum să fac să 
opresc această coborâre acum când mai era timp... Să plec. 
Dar cum să părăsesc această femeie în plină înflorire, mai 
frumoasă decât oricând şi care mă iubise până mai ieri cu 


tot sufletul ei? De ce îşi întorcea ea acum privirile de la 
mine? Aveam sentimentul că neputinţa mea venea din 
faptul că nu eram în stare să găsesc un răspuns bun la 
toate, fiindcă de obicei aşa cum te asaltează întrebările îţi 
vin şi răspunsurile, numai că se bat cap în cap şi unele şi 
altele. Dacă ea, aşa cum mi-a spus, era îngrijorată că voi 
deveni inginer şi o voi părăsi, înseamnă că ieşirea mea 
temporară din meserie (şi ea n-avea de ce să nu creadă că 
va fi temporară) nu putea să fie cauza răului care se 
abătuse asupra noastră. Asta era foarte limpede. Atunci ce 
era? Tot ce ştiam zbura parcă din întreaga mea fiinţă 
lăsându-mă complet singur în faţa acestei întrebări. Până 
într-o zi, când în acest gol apăru deodată înţelegerea: Maria 
a găsit pe altcineva. Şi tot ce s-a întâmplat între noi numai 
aşa se explică... 


III 


Gândul ăsta mă însufleţi şi îmi dădu mari speranţe: dacă 
era adevărat, primeam lupta. Eram hotărât să-mi retrag 
faţă de Maria cuvântul că voi pleca. Şi nu pentru că în sinea 
mea n-aş fi plecat, dar asta era o armă, nu trebuia să cedez 
până ce n-aveam să văd cu ochii mei că totul e pierdut. Îmi 
spuneam că ea însăşi, ajungând mai pe urmă nenorocită, m- 
ar fi învinuit că m-am dat bătut de la prima ciocnire, când în 
realitate trebuia să stau pe loc şi să nu dau niciun pas 
înapoi. 

Dar cum să aflu? Îi spusei lui Costică bănuiala mea şi îl 
rugai să mă ajute şi Costică o rugă pe o prietenă a lui să se 
intereseze. Într-o zi o anunţai pe Maria că plec pe la Bacău 
vreo trei zile să însoțesc de acolo nişte camioane cu maşini 


care urmau să ne sosească din străinătate, ceea ce era şi 
adevărat, şi chiar şi plecai. La întoarcere însă prietena lui 
Costică îmi povesti amănunţit tot ce făcuse în acest timp 
Maria de dimineaţă şi până noaptea târziu şi înţelesei mai 
mult din glasul ei decât din filmul pe care mi-l desfăşură 
înaintea ochilor, că eram complet greşit şi că nevastă-mea 
n-avea pe nimeni. 

Oamenii însă nu-şi dau seama totdeauna ce aştepţi de la 
ei şi mi se păru că prietena lui Costică mă minte cu intenţii 
bune, neştiind că în cazul meu mi-ar fi făcut bine adevărul şi 
nu minciuna. Căutai deci pe altcineva mai puţin doritor să 
mă ferească de ceea ce mă interesa să aflu şi gândul mă 
duse la un avocat. Ăştia sunt oameni de meserie şi în orice 
caz aveam nevoie de unul care să-mi înainteze divorţul. Nu 
m-am priceput niciodată la hârtii, orice aş fi putut fi în viaţă, 
dar nu funcţionar. 

Aflai că într-adevăr noul nostru oraş avea şi avocaţi, mie 
îmi recomandă cineva pe unul şi îi făcui o vizită acasă. 
„Domnule avocat, îi spusei, vreau să divorţez, dar îmi 
trebuie dovada că soţia mea are pe altul. Cum să aflu?” 
„Unde lucrează soţia dumitale?” mă întrebă el şi îmi făcu un 
fel de dosar ca la cadre. Îmi spuse cât mă costă toată 
acţiunea şi adăugă că oraşul nostru e încă foarte mic şi nu 
se putea ţine nimic ascuns multă vreme şi îmi ceru răgaz 
câtva timp. Află el. Mie nu-mi mai rămânea pe urmă decât 
să vorbesc cu doi, trei prieteni care să depună ca martori. 
La urma urmei, îmi spuneam, nu mă rugase Maria să mă 
ocup eu de aceste formalităţi? În cazul în care ar fi 
descoperit că e urmărită şi bănuită şi m-ar fi ghicit pe mine 
în spatele cercetărilor avocatului... 

Pe de altă parte toată această activitate îmi făcea bine, 
sau în orice caz mă ţinea pe picioare să văd o lume 
nestricată, aşa cum ieşind în ziua aceea din cisternă 
văzusem cerul şi norii liniştiţi şi mă simţeam liniştit şi eu, 
deşi cei din jurul meu erau înspăimântați. Acum îmi 
explicam de ce: e continuarea mişcării sufletului nostru, 


rămas acelaşi, deşi trupul care ţine de el s-a modificat. Tot 
aşa am observat când a murit bunicul, numai mama şi cu 
nişte nurori plângeau, tata şi alţi fraţi de-ai ei umblau de 
colo până colo cu treburi, să facă rost de scânduri pentru 
tron, pentru stâlp şi cruce, să cumpere pânză pentru doliu, 
şi lumânări de veghe, să se ducă să vorbească cu popa, să 
dea de mâncare la oamenii care îi ajutau la dulgherit, să 
pregătească praznicul (să facă rost de ţuică şi să taie nişte 
orătănii), ai fi zis, uitându-te la ei, că îi pregăteau bunicului 
ceva plăcut şi sărbătoresc, care n-avea nicio legătură cu 
moartea lui. 

Tot aşa mă pomenii semnând hârtia pe care avocatul mi-o 
întinse, şi care era intentarea acţiunii de divorţ. Cercetările 
lui rămăseseră infructuoase în ceea ce priveşte faptul dacă 
Maria avea sau nu pe cineva, avocatul îmi spuse hotărât că 
nu, dar descoperise în schimb că: „Actuala dumneavoastră 
soţie, care are un copil din flori, a fost văzută un timp cu cel 
cu care a făcut acest copil, numitul Cazaciuc Ambrozie, din 
satul Ereste, şi care e paznic...” „Da, ştiu, de noapte, la 
cooperativa kilometru 14, când, domnule avocat?” „He, 
demult, dragă domnule Surupăceanu, din fericire pentru 
dumneata, ai avut o soţie de care n-ai cum să te plângi în 
faţa instanţei: dinainte ca dumneavoastră să vă fi căsătorit!” 
Vasăzică ceva tot fusese în acele zile cu Ambrozie şi nu în 
zadar îl aranjasem eu cu Costică, în contul a ceea ce nu 
ştiam, dar presupuneam că s-a petrecut. „Dar asta nu e un 
impediment, continuă avocatul, dacă părţile consimt e 
floare la ureche pentru mine, e suficient să nu se prezinte la 
înfăţişare şi în schimb dumneata vii cu doi martori care nu 
vor spune lucruri jignitoare pentru dânsa, îi învăţ eu ce 
anume au de declarat şi e în regulă. Urmează ca dumneata 
să te hotărăşti.” I-am răspuns că sunt hotărât, zicându-mi în 
acelaşi timp că numai de-aş reuşi între timp s-o recuceresc 
pe Maria şi toate aceste pregătiri care îmi aduceau moartea 
în suflet se vor transforma în sărbătoare a unei învieri. Şi 
semnai actul. 


A doua zi mă dusei la el cu Valerică şi Cărpinişan. Ce 
ciudat, oamenii ştiu în anumite momente ce gândim, deşi nu 
le suflăm un cuvânt despre ceea ce ne apasă mintea. 
Valerică şi Cărpinişan zâmbiră ca la o glumă sau ca la o 
joacă şi îmi spuseră amândoi că ei nu cred că dacă află 
Maria ce fac eu o să fie de acord, mai mult, mâine, singur o 
să mă răzgândesc şi o să vin la avocat să opresc acţiunea. 
Răspunsei, cu o voce îngroşată şi duşmănoasă, că nu, n-o să 
mă răzgândesc şi că Maria va fi perfect de acord când va 
afla. Gândind în acelaşi timp că da, doresc şi eu să se 
întâmple cum zic ei, dar să nu fie cum mă tem eu! 

După aceea am intrat la restaurant şi am cerut vin ca să 
sărbătorim acest eveniment printr-un pariu că nu va avea 
loc. Valerică avea credinţa asta, el care îmi urase „casă de 
piatră” la nuntă. Cărpinişan avea îndoieli. „Maria, zise el, e 
o femeie care nu poţi să zici că ştii ce e în inima ei. Nici azi 
nu uit cum a venit ea la mine şi, nene Cărpinişane (şi aici 
adventistul îi imită perfect vocea de femeie care e 
întruchiparea veşnică a inocenţei şi nu ştie să procedeze 
altfel decât atingându-ne cu această voce şi înmuindu-ne 
astfel voinţa şi hotărârile noastre dure de bărbaţi), nene 
Cărpinişane, zice, am şi eu o mare rugăminte la 
dumneata... Când am auzit-o vorbind aşa i-am îndeplinit 
rugămintea înainte s-o auz, să merg cu maşina la Piatra 
Neamţ să-l luăm de-acolo pe Călin care vine cu acceleratul 
de Bucureşti. Şi pe drum zice: Nu ştiu precis dacă vine, dar 
eu aşa cred. Da' eu cred că aflase ea de la cineva, adăugă 
adventistul, altfel de unde să fi ghicit că chiar o să vii? l-ai 
spus tu, Căline, ziua aproximativă?” „Nu i-am spus fiindcă 
nu ştiam nici eu.” „Vezi, făcu Cărpinişan. Am eu dreptate!” 

Unde avea el dreptate? Că nu-şi dădea seama ce 
vorbeşte şi mă făcea să mă uit pe geam strângând din dinţi? 
Eram la un pas în a izbucni în înjurături la adresa glasului 
femeilor, şi în plâns în acelaşi timp, înjurându-ne de astă 
dată şi pe noi, că nu ştim să fim surzi când trebuie şi nici 
după ce ne-am plecat urechea să îndurăm totul fără 


crâcnire şi să părăsim locul când nu mai merge fără să ne 
mai uităm îndărăt. Cu atât mai mult cu cât în aceeaşi seară 
aveam de gând să rup vraja asta neagră în care mă 
zbăteam şi să mă scot şi pe mine şi pe Maria din ea. Căci 
asta era senzaţia care mă stăpânea, parcă mi-ar fi fluturat 
cineva un zăbranic negru înaintea ochilor şi tulburându-mi 
minţile urmam mişcarea care mi se ordona, ca la o coridă, 
în timp ce jucătorul, impasibil, rămânea nevăzut pentru 
mine, în loc să ridic privirea şi văzându-l să mă reped în el şi 
să-l dau peste cap. Intentând divorţul îmi venise pe loc 
ideea aceasta şi chiar azi, diseară, aveam de gând s-o pun 
în practică. Evocările adventistului însă, în loc să mă 
întărească, mă surpau, făcându-mă parcă să văd că o astfel 
de Mărie, pe care dragostea pentru mine o făcuse odinioară 
să aibă astfel de iluminări, nu mai exista, şi atunci în cine 
aveam eu să mă reped? Mă uitai fără prietenie la 
Cărpinişan şi ciocnii doar cu Valerică şi dădui paharul peste 
cap. De credinţa lui aveam nevoie şi nu de îndoielile lui 
Cărpinişan şi adventistul, om copt, cu patru, cinci ani mai 
mare ca mine, înţelese fără să se supere, se făcu că nu vede 
că nu ciocnesc cu el, ciocni el singur paharul de-al meu, îl 
bău şi spuse că eltrebuie să plece. 

„Ei, ce zici, Valerică?” îl întrebai eu după ce râmaserăm 
singuri. Valerică se uită la mine cu aceeaşi nevinovăție cu 
care probabil se uitase şi la fata de la şcoala medie din 
Bârlad, care temându-se de examenul de maturitate îl 
oprise din vreme pe o potecă a unor vii, întrebându-l cât e 
ceasul. Îl şi auzii cum îmi povestise el totul, cum intervenise 
el apoi cu câteva cuvinte, la care fata acceptase să discute. 
Mă prinse îndoiala că credinţa lui ar avea vreo bază şi, ca s- 
o alung, dădui paharul pe gât. Cu sau fără bază, mie îmi 
trebuia credinţă şi nu adevăr. „Zi-i, Valerică!” „Eu cred că o 
să vă împăcaţi!” răspunse el. Şi văzui într-adevăr în ochii lui 
că asta era ce simţea şi continuai: „Şi de ce crezi tu? la 
spune!” „Păi, zise Valerică parcă râzând, tu nu eşti ca 
mine!” „Ei şi?” „Asta e.” „Nu poţi să fii mai explicit?” „Nici 


LIA 


tu nu eşti ca mine şi nici Maria nu e ca Rodica!” (Asta era 
fosta lui nevastă care îl părăsise.) „Adică?” „Adică Maria e 
cuminte, iar tu nu te-ai lăsat ameţit când ai luat-o!” Valerică 
credea deci că la efecte identice nu pot corespunde, în 
dragoste, decât cauze identice. Era suficient să existe deci 
nepotriviri între mine şi el şi între Maria şi fosta lui Rodică 
pentru ca despărţirea noastră să nu mai aibă sens. Uita că 
despărţirea mea nu semăna de loc cu a lui, deci era perfect 
posibilă. Asta nu însemna obligatoriu că avea şi un sens, 
lucru care întărea hotărârea mea de a mă opune din toate 
puterile. Vinul făcea să se urce în mine exact îndârjirea de 
care aveam nevoie şi mai cerui. 

Schimbarăm subiectul şi aflai de la Valerică şi un lucru pe 
care la început nu-l înţelesei bine, tocmai pentru că mă 
privea, aşa cum ni se întâmplă când ni se comunică o veste 
proastă: trebuie să ni se spună de mai multe ori ca să 
pricepem. Ce era? Avuseseră loc zilele acelea alegeri de 
partid şi primul secretar cu tot biroul căzuseră. Şi cineva s- 
a ridicat şi a pus următoarea întrebare: „Să ne spună 
tovarăşul Netea (aşa îl chema pe secretar) care a fost 
justificarea persecuției de ani de zile pe care a dus-o 
împotriva lui Surupăceanu, şi a altora, oameni vechi aici şi 
care s-au remarcat şi în meserie şi în activitatea UTM. Eu îl 
cunosc pe Surupăceanu şi pot să spun că în afară de actul 
lui de a salva un om care era ameninţat cu moartea, nu s-a 
remarcat prin nicio acţiune care să-l îndrituiască pe 
tovarăşul Netea să ia măsuri severe contra lui. Ce-a vrut 
tovarăşul Netea? Să-l pedepsească pentru că s-a comportat 
ca un om şi nu ca un laş?” 

Mă uitam la Valerică şi îmi venea să-i dau doi pumni în 
cap. Ştia de chestia asta de câteva zile şi nu venise să-mi 
spună. Ce-a răspuns Netea la întrebarea ăluia? Dar cine era 
ăla? „Nu pot să-ţi spun, mi-a răspuns Valerică, secret de 
partid!” Dar ca să-mi povestească toată chestia nu era 
secret, avea şi Valerică hazul lui. Netea a răspuns că nu e 
adevărat, dovadă că m-a scos imediat din postul în care mă 


numise directorul, la biciclete, şi mi-a aranjat la poarta 
numărul doi de control. Directorul era în sală şi n-a zis 
nimic, dar cică a zâmbit aşa, subţire, şi toată lumea a înţeles 
de ce. Ce mai, şi atunci s-a ridicat un altul, un electrician de 
astă dată, nu voia să-mi spună cine, şi i-a zis: „Dar de ce să 
stea acolo la poarta aceea un om calificat cum e tovarăşul 
Surupăceanu şi nu e retrimis în meseria lui? Ce treabă are, 
la urma urmei un electrician care are în grijă un agregat? 
Să vorbim sincer, niciuna, stă şi se plimbă cu mâinile în 
buzunare. A, dacă se opreşte agregatul şi se constată pană 
pe reţeaua de distribuţie sau în interior, îşi face meseria şi 
atunci e drept că trebuie să intervină repede, fiindcă 
fiecare minut pierdut înseamnă pagube mari în îndeplinirea 
planului. Ei şi? Tocmai atunci să nu poată un electrician cu 
şapte ani de experienţă să facă faţa?” 

Or, tocmai asta mi se întâmplase mie atunci când îmi 
zburase vârful patentului pe lângă ureche, că nu putusem, 
dar pesemne că organizaţiile de partid din combinat, în 
dorinţa lor de a scăpa de acest Netea de care probabil că se 
săturaseră, luau din istoria mea partea care le convenea, 
trecând restul sub tăcere. „Aşa că, mai zise Valerică, du-te 
zilele astea la noul secretar şi cere-i să te lase să te întorci... 
Ştii cine e acuma?” Mă arătai mirat. Cine putea fi? „Un 
inginer, zise Valerică, îl cheamă Stanciu.” Secretar al 
comitetului de partid un inginer, asta însemna un viraj pe 
care până şi Valerică îl băgase de seamă, îi plăcea? Ce 
părere avea? În orice caz se înţelegea din spusele lui şi ale 
celor din organizaţie, compusă în majoritate din tehnicieni, 
că dacă un muncitor ca acest Netea fusese în stare să 
persecute un alt muncitor cum eram eu, era de presupus că 
un inginer nu va face nu o asemenea nedreptate, o 
asemenea prostie, dreptatea sau nedreptatea fiind două 
lucruri care nu erau şi n-au fost niciodată lesne de stabilit. 

Aşadar aveam să lucrez din nou în meseria mea. 
Posibilitatea aceasta neaşteptată mă făcu să uit pentru 
moment că pricina pentru care nu mai figuram printre cei 


aproape o sută de electricieni ai combinatului nu dispăruse, 
şi numai faptul că la postul meu de control mă simţeam bine 
mă făcuse să uit adevărata mea stare. De pildă uitam că nu 
mai puteam nici să învăţ fără ca la un moment dat să amo 
criză. Îmi tremurau foarte rău mâinile. Era şi de înţeles: 
dosul mâinilor mele era alb, aveau culoarea aceea a laptelui 
pe care cicatricele de arsuri le lasă când sunt mai adânci şi 
pielea nu se mai poate reface. Arsura, spre deosebire de 
alte răni, nu mai permite refacerea măcar în parte a 
țesutului, se vindecă la nivelul la care s-a produs. Dar iată 
ce vindecare. Până şi un efort cum e cel care ţi-l cere 
învăţătura, care se produce în cap, are efecte în mâini. 
Obrazul putea să simtă orice ar fi vrut, dacă n-ar fi fost 
mâinile cu care trebuia să execut uneori operaţii delicate, în 
ziua aceea însă, ştirea lui Valerică era exact ceea ce îmi 
trebuia, chit că mai pe urmă avea să se dovedească fără 
folos pentru mine. N-avea importanţă. Când câştigi o 
bătălie poţi fi învinuit că n-ai folosit cele mai nobile mijloace, 
dar victoria rămâne un fapt care nu mai poate fi schimbat. 
N-aveam decât să trăiesc pe urmă rău cu Maria, sau în 
orice caz nu aşa de fericit ca înainte, dar aveam să fiu totuşi 
cu ea, lucru care nu se compara deloc cu o despărţire 
definitivă. Aş fi suportat totul cu linişte. 


IV 


Care e însă timpul marilor scene? Aveam să-mi dau 
seama numaidecât că al meu trecuse şi că nu mai aveam ce 
cuceri, chit că eu nu voiam să mă dau învins. Nevastă-mea 
nu se prinse în hora în care eu voiam s-o iau să joace. „Nu 
stau de vorbă cu un om beat”, zise ea de la primele mele 


cuvinte când o anunţai cu o voce îngroşată de fiorul 
momentului că aveam ceva important să-i spun. 
Prevăzusem că nu era bine să mă duc acasă şi să declanşez 
lupta sub efectul vinului, aşa că băusem la restaurant, să 
mă trezesc, două cafele, apoi o luasem singur pe şosea, pe 
marginea pădurii şi mă plimbasem mai bine de două 
ceasuri, până se făcuse de tot întuneric. Eram perfect 
limpede şi la intrare mă ferisem să mă apropii de ea tocmai 
ca să nu vadă în ceea ce aveam eu de gând să fac o faptă de 
beţiv. Şi totuşi îmi spusese. „Bine, zisei eu, dacă tu crezi că 
sunt beat atunci nu-ţi mai spun nimic astăzi. De fapt nici n- 
ar trebui să-ţi spun, fiindcă văd că nu vrei să auzi, ci să trec 
la practică. Aşa o să şi fac.” 

Şi mă lungii pe pat cu faţa în sus şi îmi dusei braţele la 
ochi. Tremuram de îndârjire şi de furie. Să trec la practică 
în ce sens? S-o iau în braţe cu forţa, s-o aduc în patul meu 
cu sila? Fiindcă, pe nesimţite, ferindu-se o dată de mine ca 
din întâmplare, a doua oară arătând o faţă chinuită de 
oboseală prefăcută, a treia spunându-mi net nu, ne 
despărţisem în cele din urmă de tot. [in minte clipa, avea 
un glas din care nu lipseau toate înțelesurile pe care eu le 
refuzam, că dacă plecarea mea de la ea şi despărţirea 
întârziau şi ea avea în această direcţie o răbdare fără limite, 
nu însemna că în acest timp noi doi vom trăi ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Faptul, desigur, să continuăm n-ar fi 
fost imposibil, ţinea destul la mine ca el să se producă, dar 
ea zicea nu, ca să fie foarte clar că totul s-a terminat. Restul 
nu mai era decât aşteptare şi suferinţă. Avea să le îndure pe 
amândouă, dar nu înţelegea să le lungească la infinit, să 
ajungă jucăria acestei despărţiri. Nu ajungea că îi fusese 
dat să o trăiască, trebuia, de bunăvoie, s-o facă de 
nesuportat? Se aşeză pe pat lângă mine şi îmi luă o mână 
de la ochi să mă vadă la faţă. Ce e, Căline, îmi spuse ea cu 
milă, vorbeşte, dragul meu, iartă-mă că mă port aşa cu tine, 
dar ştii şi tu că nu pot să văd oameni beţi. 


Asta era adevărat, uitasem că mă mirosea de la distanţă 
chiar când nu beam decât un pahar. Îi rămăseseră simţurile 
ascuţite de-acasă, de la taică-său, de când era mică. Pe 
stradă ni se întâmpla să întâlnim câte un om care în 
aparenţă mie mi se părea normal, dar pe ea o vedeam 
imediat cum se strâmbă de dezgust şi se dă, aşa, la o parte. 
„Nu sunt beat”, îi spusei. „Ştiu, dar ai băut! Nu e nimic! 
Hai, spune, ce este?” 

Ceva nu-mi plăcea însă aici. Unde era jucătorul asupra 
căruia până acum nu ridicasem ochii? Era cumva ascuns în 
spatele ei? Şi dacă ea îl proteja aşa de bine încât orice 
lovitură aş fi încercat eu să-i dau o loveam pe ea? începui 
totuşi atacul cu un glas înăbuşit, fără s-o privesc, 
urmărindu-mă numai pe mine, ca şi când persoana ei nu 
mai conta. 

„Ascultă, Maria, m-am gândit bine la tot ce s-a întâmplat 
între noi şi am să-ţi spun acum ce-am hotărât. Întâi am 
crezut că e la mijloc altcineva şi am zis că n-am niciun drept 
să te opresc, cu condiţia să nu cazi iar pe mâna unuia ca 
Ambrozie, dar mai civilizat, cu haine şi cravată peste corpul 
lui plin de păr... Fiindcă în asemenea caz m-aş fi opus şi mai 
bine te-aş fi omorât având tot dreptul. Nu te-am scăpat din 
mâinile lui Ambrozie numărul 1 ca să te las în braţele lui 
Ambrozie numărul 2, şi chiar inginer sau mai ştiu eu ce 
funcţionar important... Cercetările mele însă n-au dat 
niciun rezultat pozitiv „toate datele arată că nu e vorba de 
aşa ceva...” Vrui să continui, dar fără să vreau mă uitai la ea 
şi mă izbi expresia pe care chipul ei o căpătase ascultând: 
ştia urmarea. Ştia că trebuia să vină şi scena asta, deşi 
existase şi posibilitatea ca ea să nu aibă loc. Purtarea mea 
era prevăzută aşa sau altminteri, dacă îi dădeam libertatea 
şi dacă nu i-o dădeam, era pregătită pentru amândouă 
aceste poziţii pe care le puteam lua. Mă scoase din fire şi 
ridicai glasul: Asta înseamnă că nu există niciun motiv 
serios pentru ca o familie ca a noastră să se desfacă. 
Vinovat aş fi eu dacă acest lucru s-ar întâmpla. Mă opun. N- 


am nevastă de lăsat. Şi nu voi părăsi căminul conjugal orice 
s-ar întâmpla!” 

Mă oprii. Gâfâiam. Atunci se auzi glasul ei nespus de 
blând, care potoli treptat agitația care mă stăpânea. „Ce s- 
ar putea întâmpla, Căline? Nu vrei, nu-i nimic, am spus eu 
vreodată că dacă tu te opui o să mă ridic contra ta?” Glasul 
însă îi era străin, încât, în afară de calmul pe care cuvintele 
ei îl aduse între noi, aceste cuvinte îşi pierdură în acelaşi 
timp orice înţeles. „Dacă e aşa, strigai eu atunci, să-ţi iasă o 
dată pentru totdeauna din cap ideea că eu trebuie să mă 
mut şi tu sau dracu să intenteze acţiune de divorţ! Tu ai 
venit cu ideea asta, veni-ţi-ar numele, şi eu nu ştiu de ce m- 
am pomenit că te aprob, că dacă mă pun acuma cu pumnii 
pe tine te satur şi de despărţire şi de tot. Auzi ce-ţi spun?” 

Mi se părea că nu mă aude, atât de mult se accentuase 
pe chipul ei acea expresie care mă făcea să înţeleg că până 
şi amănuntele acestei ieşiri ale mele le presupusese şi n-o 
surprindeau. Împins de dorinţa care urca în mine ca o apă 
fierbinte s-o scot din această stare, ridicai braţul şi îi lipii 
una peste faţă. „Ei, răcnii eu, asta ai prevăzut-o? Dar asta? 
Dar asta? Dar asta?!” Şi de fiecare dată o lovii cu sete peste 
ochi, având senzaţia ascuţită că nu dau în ea, pe care o 
iubeam şi mi-era dragă, ci dau într-o altă fiinţă, care stătea 
în spatele adevăratului ei chip şi mă sfida cu expresia 
aceea. Tresării cuprins de o violenţă aproape ucigaşă, 
privind-o şi gândind, iată, îmi spuneam, jucătorul care mă 
manevrase, e stăpân pe ea, nu e în spatele ei ci chiar în ea, 
am s-o omor... „le omor! urlai eu fără s-o mai lovesc, dar cu 
pumnul mereu ridicat asupra capului ei, îţi dau una şi te 
achit. Cu mine trăieşti şi nu cu doamna Polihroniade, îţi 
interzic de-aici înainte să-i mai calci pragul şi îţi interzic s-o 
mai vezi la laborator. Ai să te muţi la oricare alt laborator al 
combinatului, dar ai să pleci de la cel central. Poţi s-o anunţi 
că de mâine o să lucrez iar în meseria mea, credea 
tovarăşul Netea că o să mă distrugă el pe mine! Dacă n-o 
să-l urmăresc eu de-aici înainte până în pânzele albe şi nu 


mă las până nu-l distrug eu pe el... Iar tu să-ţi scoţi din cap 
gărgăunii şi să nu mai aud de chestia asta câte zile oi avea.” 

Îmi retrăsei pumnul şi mă uitai la ea ţintă, gata parcă s-o 
străpung cu privirea. În realitate îmi urmăream duşmanul şi 
văzui cu uimire că expresia i se schimbase, într-adevăr, şi 
câteva clipe plutii în iluzia că lovisem unde trebuie şi 
sfărâmasem vraja. Gâfâiam acum triumfător. Dar apoi îmi 
dădui seama din tăcerea cu care întâmpină ea atât loviturile 
cât şi răcnetele mele, că nu prevăzuse această purtare, dar 
că nu era deloc bine ce făcusem. Se uita într-o parte, cu 
acea concentrare liniştită a celui care contemplă ceva din 
trecut şi are surpriza dureroasă să constate că acest trecut 
nu e mort şi că îl urmăreşte ca un blestem. Înţelesei: se 
gândea la Ambrozie. Şi el o bătuse să rămână cu el. La asta 
Chiar că nu se aşteptase din partea mea, s-o bat şi s-o 
ameninţ c-o omor exact în acelaşi scop. Şi iar înţelesei: era 
mai rău acum ca înainte, îmi adâncisem singur, cu mâinile 
mele, şanţul care ne despărţea în clipa aceea, însă acest 
gând stătea alături de cel dintâi, că lovisem totuşi undeva şi 
schimbasem ceva. O despărţire e o luptă pe care n-o poţi 
câştiga nici fugind, nici contând pe celălalt. Să ia aminte! 
Nu eu sunt cel care a declanşat-o! Şi dacă mă compară 
acum în mintea ei cu Ambrozie, cu atât mai rău pentru ea, 
dacă asta e tot ce a înţeles din viaţa cu mine. „E pentru 
prima şi ultima oară că dau în tine, îi strigai, ca să-ţi aduci 
aminte altădată că alături de mine, cât mai stai, să vii cu 
inima deschisă şi să nu crezi că le ştii pe toate. S-ar putea 
să nu mai trăim împreună, dar s-ar putea să şi trăim! La ora 
actuală eu nu ştiu nimic! Şi să nu-mi vii tu înainte şi să-mi 
spui că ştii.” 

Şi mă sculai şi plecai de-acasă, de astă dată fără s-o mai 
privesc, îmi venise gândul să dorm noaptea în pădure şi să 
n-o mai văd deloc pe această femeie câteva săptămâni, 
simțind că asta îmi făcea bine şi îmi sporea puterile în lupta 
care începuse: ea era duşmanul meu, sau în orice caz era 
aliată cu el şi simţeam că vederea ei avea să mă întărâte 


permanent şi să mă uzeze. Or, timpul celui care vrea să se 
despartă nu e nelimitat, în vreme ce al celui care se opune 
poate fi, el nu se grăbeşte şi dacă ştie cum să-l folosească 
păstrându-şi forţele intacte, câştigă. 


V 


Şi nu mă mai interesai de ea. O singură dată mă dusei 
însă la avocat şi-i spusei, aşa cum ne înţelesesem, că nu 
renunţ la acţiune şi că nu m-am răzgândit. 

Nu mai trecui deloc pe-acasă, mâneam la prânz la 
cantină, după-masă eram când pe la unul, când pe la altul 
dintre prietenii mei, iar seara o luam încet spre pădure. 

N-aş putea să spun prea bine de ce mă atrăgea pădurea, 
fiindcă în mijlocul naturii m-am simţit totdeauna fără treabă 
şi străin, de pildă, de omul care îşi cosea liniştit iarba cu 
coasa, sau îşi culegea porumbul trecând cu un pas egal de 
la un fir la altul. Mi-au plăcut însă de mic, de când îmi 
petreceam verile acasă la bunici, copacii. Nemişcarea lor, 
starea lor pe loc, încât îi puteai găsi oricând tot acolo, mi se 
părea şi mi se pare şi acum unul dintre lucrurile bine 
gândite şi bine făcute ale acestei lumi. Îmi plăcea să pun 
mâna pe coaja lor, să-mi lipesc obrazul de ea şi să stau aşa 
ceasuri întregi uitându-mă în sus în desişul crăcilor şi al 
frunzelor. Erau făpturi sigure, care nu se îndoiau decât la 
suflarea furtunii şi erau, în amintirea mea, puncte de 
referinţă neîndoielnice, puteai măsura cu metrul distanţa 
dintre ei. Îmi plăcea şi acum să-i număr trecând de la unul 
la altul şi într-o seară mă întrebai ce-ar fi dacă nu m-aş mai 
întoarce să dorm acasă şi aş dormi sub unul dintre ei. N-ar 
fi nimic, îmi spusei, ar fi acelaşi lucru pe care îl făceam şi la 


Bucureşti când mă certam cu ai mei şi ieşeam afară din 
casă, rupând contactul care genera totul şi putând să te 
întorci după un timp cu mintea mai rece. 

Programul ăsta mă linişti într-adevăr cu totul şi când 
venea somnul împreună cu valul de ţârâit de greieri care 
îmi creştea în auz ca şi când întreaga lume ar fi fost 
populată numai de ei, noaptea de vară parcă îmi şoptea la 
ureche că totul o să treacă cu bine şi că nimic ireparabil nu 
s-a produs. Totul e să ştii să aştepţi, să nu te gândeşti şi să 
laşi şi timpul să lucreze. 

Începui să mă obişnuiesc nu numai cu pădurea ca gazdă 
şi cu noaptea care în ea era mai neagră, dar şi cu fiecare 
copac pe lângă care treceam. Începui să-i cunosc de 
departe, să-l întâlnesc, înainte de a ajunge la locul meu, 
întâi pe-ăla strâmbu care părea atât de bătrân încât era 
precis un arbore secular, distingeam când treceam pe lângă 
el coaja lui groasă şi plină de noduri şi alte deformări atât 
de întortocheate, prin care se formaseră scorburi sau răni 
din care îi curgea clei, încât pe întuneric simţeam un fior ca 
şi când m-aş fi aşteptat în fiece clipă ca această coajă să se 
strâmbe deodată la mine şi să mă întrebe cu un glas la fel 
de schimonosit ca şi ea: Bă, ce cauţi tu pe-aici? Verii mei 
încercaseră, când eram mic, să bage groaza în mine în felul 
acesta, pretinzând că în anumite momente, totdeauna însă 
seara sau pe la miezul nopţii, lucrurile şi mai ales animalele 
prind deodată glas şi poţi să rămâi pocit dacă le răspunzi. 
Că lui (adică unuia dintre veri) i s-a întâmplat odată când a 
mas cu caii la câmp. Tocmai voia să pună mâna pe unul să-i 
ia căpăstrul să nu i-l fure cineva în somn, când odată l-a 
auzit pe cal zicându-i supărat: „la, bă, mâna de pe mine!” 

Puțin mi-a lipsit într-o seară să nu mă sperii şi eu văzând 
că în locul meu era cineva. Am rămas nemişcat şi am simţit 
cum încet mi se întâmplă ceva la rădăcina părului. Teama 
profundă, iraţională, ne lasă liniştiţi în exterior, cel puţin un 
anumit timp, ca şi când nu ne-am încrede în simţurile 
noastre şi am aştepta ca lucrul misterios care ne-a făcut 


stană să piară şi totul să revină la normal. Fiinţa care 
dormea însă în culcuşul meu continua să rămână acolo iar 
eu la un pas, continuam să aştept. Mi se paralizase şi 
gândirea şi nici măcar nu mă întrebam ce-o fi, atât de 
nesigur eram dacă mi-a ieşit înainte ceva din lumea 
cunoscută sau din cea necunoscută a istoriilor de groază. 
Când văd că arătarea înalţă capul. Era unul de câine. „Ce 
cauţi aici în culcuşul meu? m-am pomenit vorbind. Marş d- 
aici.” Nu m-aş fi mirat să-l aud răspunzându-mi. „Ei ho, că 
n-am ştiut că e al tău!” Câinele însă se ridică foarte docil de 
pe locul meu şi se dădu mai încolo, cu botul în jos şi într-o 
parte, vrând parcă să spună că se aştepta acum din partea 
mea fie la o vorbă bună, fie la un picior în burtă, el îşi luase 
riscul şi al acestei probabilităţi, vrând să-mi arate că e un 
câine îmblânzit şi deştept, care cunoaşte aceste două 
apucături ale omului şi că dacă rabzi piciorul, te bucuri pe 
urmă de prietenia lui. În majoritatea cazurilor. „Tu eşti un 
câine adevărat, sau eşti o arătare?” zisei eu în timp ce 
ascultam fâşâitul ultimelor troleibuze care treceau pe 
şosea. Se făcu linişte şi în depărtare auzii urlete de băieţi 
care cântau, ieşiseră pesemne veseli din restaurant şi o 
luaseră la plimbare spre pădure. Eu am spus totdeauna că 
în oraşul nostru nimeni nu munceşte niciodată aşa de mult 
încât nu în timpul nopţii, ci chiar în cursul după-amiezii şi să 
nu-şi refacă forţele şi seara şi noaptea să-i găsească odihniţi 
şi fără chef să se culce. Numai că în afară de restaurantul 
nostru din centrul oraşului de la etajul unsprezece, foarte 
mare şi plin de animaţie şi seara chiar de o gălăgie 
asurzitoare, unde îţi puteai petrece timpul ascultând 
muzică şi bând vin, nu mai aveai unde te duce şi nici ce 
face. Încât îi înţelegeam pe-ăia care răcneau, trebuia, într- 
un fel sau altul, să se elibereze de energia care zăcea în ei 
şi să se ducă pe urmă acasă. 

Câinele, auzindu-mi glasul binevoitor, se dădu mai 
aproape. Mă gândii, ca orice orăşean prudent, dacă n-o fi 
cumva turbat, dar pe urmă îmi amintii că ăia atinşi de 


această boală arată cu totul altfel, nu mai au ei chef să 
mişte încet din coadă cum făcea ăsta şi în orice caz aveau 
limba scoasă şi săreau imediat să te muşte. Când mă uitai 
mai bine, văzui că nu era el chiar câine, ci căţelandru şi îl 
chemai şi îi pusei mâna pe cap. El căzu imediat jos şi se topi 
de emoția pe care i-o stârnea apropierea şi atingerea 
oamenilor, îşi puse botul pe labe şi rămase aşa, nemişcat. 
„Foarte bine, zisei, stai şi păzeşte-mă, dacă vine lupul mă 
scoli şi îl aranjăm noi. Ogârjit cum e el de nemâncare vara, 
i-ajunge un par în cap. la să căutăm noi un par, bine că te 
găsii pe tine, că altfel nu mi-ar fi trecut prin cap ideea asta. 
Uitasem că mai sunt şi lupi prin păduri, iarna mai ales. Stai 
şi fii atent, nu dormi ca un prost cum te-am găsit eu, că a 
trebuit mult să treacă până să-ţi ridici capul.” 

Adormii şi visai îndată o căruţă cu gaz mergând cu 
roatele păcănind printr-un sat scăldat în lumina soarelui, în 
spate, acolo unde e agăţat felinarul, cu urechea chiar în 
umbra lui şi mergând nici mai încet, nici mai tare decât 
roţile din dreapta şi din stânga, un căţelandru. S-ar fi zis că 
în lungile lui călătorii făcute astfel câştigase atâta 
experienţă, încât îi era silă să se mai uite pe unde mergea 
căruţa şi ce drumuri străbătea. Îi era lehamite, atât de 
străin se arăta faţă de gălăgia copiilor care se auzea de prin 
curţi şi de hărmălaia de glasuri stârnite chiar de trecerea 
stăpânului său şi poate şi de a lui, ca un străin ce, chiar şi în 
felul acela, mergând jumătate sub căruţă, cum făcea, le 
călca totuşi meleagurile. Nu-i păsa... 

Când, un câine izbucni deodată de după o poartă şi o luă 
glonţ spre el şi ajungându-l din urmă îl muşcă de fund. îl 
trânti şi îl flocăi încălecând pe el şi încercând să-l sugrume. 
E] se ridică o singură dată, ham, enervat dar deloc dornic 
de răzbunare şi se repezi să-şi reia locul cu capul lângă 
felinar. Numai când simţea că e din nou pe punctul să fie 
atacat întorcea capul, şi clănţănea la ei nu prea convins însă 
nici el că asta i-ar putea speria pe cei care îl urmăreau 
acum cu înverşunare. Căci mai săriseră şi alţii şi se 


repezeau pur şi simplu sub roţi neînfricaţi, mai încăierându- 
se încă şi între ei şi sculându-se exact cu un sfert de 
secundă înainte să-i calce roţile. Impasibil, omul din faţă se 
uita drept înainte şi foarte rar striga, cu o deznădejde 
indiferentă, fără să ia seama la ce i se întâmplă câinelui său 
în spate: „Gaz, bă, păcură, bă!” În cele din urmă reuşiră să-l 
scoată de sub căruţă, îl înconjurară, îi tăiară drumul şi în 
mod ciudat se liniştiră. Se apropiară de el şi începură să-l 
miroasă fără ruşine unii la nas, iar alţii la coadă, umilindu-l 
şi făcându-l să se chircească pe picioare. Parcă îl întrebau: 
De unde era? Ce căuta în satul lor? De ce umbla cu nasul 
sub căruţă? La această întrebare căţelandrul scheună 
indignat şi le răspunse că stăpânul lui mergea toată ziua, şi 
pentru ca el să poată dormi în mers de-aia îşi ţinea capul 
lângă felinar, să-l aibă ca punct de reper, când nu-l mai 
simţea lângă ureche se trezea şi alerga iar să prindă căruţa 
din urmă. Drept orice răspuns ei îl dădură peste cap şi îl 
lăsară s-o ia la goană, dar nu spre căruţă, ci îl abătură din 
drum, îl împinseră prin fundul grădinii, îi alungară departe 
tăindu-i mereu drumul. Pe urmă îl lăsară. Căţelandrul se 
trezi afară din sat, prin nişte crânguri care duceau spre o 
pădure, într-o parte era linişte, iar în alta, în urmă, larma 
care se potolea. Cu inima zvâcnindu-i în piept îşi veni în fire 
şi se opri să asculte, îşi încordă auzul. Încotro o fi luat-o 
căruţa? Undeva în pădure, nu cine ştie ce departe se auzea 
păcănitul atât de cunoscut al roţilor. Scoase un scheunat de 
nelinişte, de nerăbdare şi de bucurie şi o luă la goană într- 
acolo. Alergă mult, nu-şi dădu seama cât. Din când în când 
se oprea să refacă direcţia după auz; foşnetul propriilor lui 
paşi îl dezorienta şi se opri să se odihnească, cu toată limba 
atârnându-i afară. | se păruse lui, dar căruţa tot nu se 
vedea. Acum se auzeau nu una, ci două căruţe şi anume una 
într-o parte şi alta într-o direcţie exact opusă. Vai! Şi aveau 
amândouă acelaşi sunet. 

Care o fi cea adevărată? Nemaiştiind încotro s-o ia, ridică 
o lăbuţă în sus şi începu să schiaune, aproape să plângă. 


Brusc se simţi chinuit de o sete cumplită şi porni repede 
într-o direcţie care îi mirosea a umed şi răcoros. Dădu 
curând într-o mică vâlcea unde un pârâu licărea la umbră, 
curat şi strălucind de reflexele luminii care pătrundeau în 
adâncul lui printre ramurile copacilor. Bău îndelung. Era 
atât de însetat, că bău în neştire chiar şi după ce setea i se 
potoli, trezindu-se că lipăie mai departe fără să-şi dea 
seama ce face. Atunci se opri brusc şi ridică botul în aer. 
„Ei, e bună apa din pădure?” auzi el deodată un glas în 
spate şi tresări sărind într-o parte, dar glasul îl linişti. „Stai, 
nu te speria! eu sunt vulpea! Nu vă sperii eu pe de-alde voi! 
Aşa, câte-o găină, câte-un cocoş, câte-un iepuraş, mârâi 
vulpea  sclifosindu-se. Se  aşeză câineşte în faţa 
căţelandrului şi îl întrebă: Ce e cu tine aici? Te-ai rătăcit de 
cineva?” „M-am rătăcit!...” îngână căţelandrul amintindu-şi 
deodată totul. Şi povesti întristat cum se petrecuseră 
lucrurile. „Mare brânză! făcu vulpea, uitându-se cu 
nepăsare în altă parte. Uite de ce se întristează el! îşi lăsă 
botul în jos şi rămase câteva clipe tăcută. Sigur, murmură 
ea apoi, fără să se uite la căţel, fără ei nu puteţi să trăiţi! Ce 
prostie. Hai să ieşim, încheie apoi cu un glas leneş. Lasă că 
îţi aranjez eu, să vezi că o să fie bine!” Ieşiră din vâlcea şi o 
luară încet pe o potecă. Era toamnă frumoasă în pădure, 
soarele mergea odată cu ei pe deasupra copacilor. Frunzele 
îngălbenite cădeau rar şi se auzea foşnetul lor turburând în 
cădere liniştea adormită a copacilor. Era amiază. 
Căţelandrul, neînvăţat cu această lume în care trăia la un 
loc atâta mulţime de arbori de toate felurile, tineri, bătrâni, 
şi uneori şi lăstari, tresărea mereu cu nasul peste tot în 
dreapta şi în stânga. Amestecul de mirosuri îl turbura, mai 
ales că unele erau grele, puternice, lăsate de tot felul de 
vieţuitoare ale pădurii şi el, cu toate că nu era vânător, şi nu 
le ştia care sunt, erau lupi, viezuri, arici, parcă ar fi luat-o la 
goană pe aceste urme care rămâneau în aer şi nu se 
împrăştiau nicidecum, ca nişte râuri nevăzute pe care dacă 
te luai ajungeai, cine ştie, dacă nu chiar în bârlogul lui Moş 


Martin. Printre ele însă, răzbătea permanent aroma 
covorului galben aşternut peste tot pe jos, apoi, ici, colo, 
mirosul de ciuperci, aţâţător de îţi venea să le mănânci. El 
deosebea însă mirosuri şi mai subţiri, fiindcă avea nas 
tânăr. Nu pe cele care emanau de la florile sălbatice, cum 
era cel al răsurelor, greu de îţi tăia răsuflarea, al scoarţei 
copacilor sau al vreunei mortăciuni; ştia nişte fire de iarbă 
pe care şi pisicile le cunoşteau, erau bune de mâncat când 
te durea burta. Pe el tocmai că îl durea acum puţin, băuse 
prea lacom apa rece şi se opri într-un loc şi căută delicat cu 
laba sub un strat galben de frunze. lată-le firişoarele! 
întinse botul şi întârzie câtva timp pe loc, după ce se agitase 
atâta. „Ce te-ai apucat acuma să paşti? zise vulpea. Hai, că 
avem treabă, nu mai tot întârzia ba ici, ba colo, ne aşteaptă 
toată lumea în poiană.” lar eu mă gândii: „S-o aduc şi pe 
fetiţa mea şi să mergem împreună unde o să-l ducă vulpea 
pe căţelandru şi să audă şi ea cum vorbesc animalele între 
ele”. Mă trezii fără niciun efort, deschisei uşor ochii şi 
singura deosebire din vis faţă de realitate era că se făcuse 
întuneric şi n-aveam să mai ştiu ce-a mai făcut căţelandrul 
meu mai departe. Era acolo lângă mine, dormea încolăcit cu 
botul vârât în burtă. Ce vis paşnic! Mi se făcu dor de fetiţă 
şi nu mai putui adormi. Trebuia să mă duc acasă! Mă 
gândeam chiar să-i spun această poveste, dar îmi părea rău 
că visul se întrerupsese. Unde voia vulpea să-l ducă pe 
căţel? Ce era cu aşa-zisa lume care îi aştepta în poiană? 
Precis că vulpea îi pregătea prostului de căţelandru o 
figură, dar care? la să vedem. Aveam nevoie de continuare, 
copilul avea să mă întrebe: Şi, mai departe? Ei bine, mai 
departe se duc într-o poiană şi acolo nu e nimeni, iar vulpea 
râde. Ce mai figură! Nu. Se duc împreună în poiană şi... Ce 
mai putea fi! Ce era în capul vulpii? Că n-o găsise pe ea 
grija să se pună la dispoziţia căţelandrului fără să 
urmărească chiar nimic. Apoi, în această nouă pace a 
sufletului meu, un gând se strecură: Fetiţa mea o să rămână 
fără tată, tatăl ei n-o să mai poată trăi cu ea în aceeaşi casă, 


iar în acea zi săptămânală în care cei despărțiți convin să fie 
trimis copilul celui plecat, vai mie, ce fel de tată se va săpa 
astfel în mintea ei? Iar eu însumi cu ce-o să mă aleg în cele 
câteva ore când o s-o văd, când ea se va întoarce apoi la 
mama ei, care o va pieptăna zilnic, îi va lega părul, îi va 
pregăti sandviciul când se va duce la şcoală, o va spăla şi o 
va îngriji?... 


VI 


Şi atunci gândul îmi reveni cu putere la mamă. Fără să 
mi se fi întâmplat ceva între timp, să aud vreo ştire nouă 
despre ea, liniştindu-mă, pierindu-mi îndârjirea împotriva 
ei, mă pomenii că în mine însumi îndoiala şi neîncrederea în 
viitor erau curate şi nealterate, ca şi înainte. Nu 
câştigasem, în afară de puterea de a privi calm acest viitor 
nesigur, nimic. Plecarea mea de acasă amânase, dar nu 
soluţiona ceva. Ce-o fi făcând acum? O fi înţeles ea oare din 
fuga mea cât de mare îmi era hotărârea de a rămâne? Era 
îndoielnic din moment ce eu însumi mă îndoiam. Trebuia 
verificat. 

A doua zi la prânz o aşteptai la poartă, curios s-o văd, dar 
nu veni, nu ştiu de ce. Mă dusei acasă. Nu sosise. Dar nici 
fetiţa nu era acolo. Asta mă nedumeri. Unde s-or fi dus? 
leşii, mă plimbai câteva ceasuri şi revenii spre seară. Nu se 
întorsese. Mă hotărâi să nu mai dorm în pădure şi mă uitai 
prin odăi. Totul era curat, strâns, bucătăria lună, nicio urmă 
că a mâncat cineva dimineaţa sau s-a dormit acolo. leşii din 
nou, luai un grătar la restaurant, băui şi un kil de vin şi 
când mă întorsei nu mai mă mirai aşa de tare că nici la ora 
aceea nu era nimeni acasă. Cine ştie unde s-or fi dus! Mă 


culcai şi mă trezii dimineaţa uitându-mă cu seninătate la 
odaia goală a nevestei şi a fetiţei, ca şi când eu aş fi ştiut 
acuma unde erau şi chestiunea se lămurise. Am această 
putere de a trăi în anumite momente cu sentimentul că 
ceva grav care mă privea s-a aranjat. Nu că o să se 
aranjeze, asta cred că simte toată lumea, ci că deja ceea ce 
era nelămurit s-a limpezit, nu mai e nicio problemă. 

Această stare nu mă părăsi nici când la prânz şi apoi 
după-masă istoria, departe de a se lămuri, se repetă 
întocmai. Maria nu se zări nici la ieşire şi nici acasă n-o 
găsii. A treia zi dădui un telefon la laboratorul central şi 
cerui să vorbesc cu ea „Cine o caută?” se auzi vocea unei 
femei. Îi spusei cine. „Nu mai lucrează aici, mi se răspunse, 
s-a mutat de la noi.” Pusei telefonul în furcă şi rămăsei 
tăcut. Vasăzică m-a ascultat şi a părăsit-o pe doamna 
Polihroniade. lată, asta e Maria, fata care mă iubeşte şi de 
care nu mă voi despărţi niciodată, dacă de la început aş fi 
ştiut să-i îndrept mai hotărât paşii poate că nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi n-ar fi trebuit să suferim amândoi atâta. Pe 
urmă îmi adusei aminte că n-am întrebat la care laborator 
fusese transferată şi revenii cu telefonul, dar mi se spuse: 
Nu ştim. Şi mă trezii: eu, soţul, nu ştiam că soţia mea nu 
mai lucrează acolo şi întrebam pe alţii. Luai toate 
laboratoarele la rând fără să mai răspund la întrebarea cine 
o caută, dar de peste tot mi se răspunse că nu lucrează 
acolo. Dădui atunci telefon la cadre şi spusei: „Aici e poarta 
numărul 2, cineva, o rudă, o caută pe tovarăşa 
Surupăceanu. De la laboratorul central mi s-a spus că nu 
mai lucrează acolo. Unde lucrează?” „Acolo lucrează, mi se 
răspunse după un timp, ce e asta, se ţin de glume? N-avem 
timp de aşa ceva. Caut-o dumneata acolo!” „O fi cumva în 
concediu?” insistai eu nemaiştiind ce spun, fiindcă ştiam 
sigur că îşi luase concediu în iulie, acum era sfârşitul lui 
august... 

Lăsai poarta în grija celuilalt şi o luai spre laboratorul 
central. Eram tot liniştit, dar ceva îmi spunea că acum voi 


primi o nouă lovitură, aceste semne pe care le întâlnisem o 
şi anunțau. Şi atunci îmi dădui seama că toată fuga mea din 
ultimele săptămâni nu fusese decât tot un semn, nevoia 
instinctivă, inconştientă, de a sta departe de duşman să 
prind puteri ca să suport ceea ce mi se pregătea. Într- 
adevăr, simţeam că am în mine această putere. Dar odată 
cu ea îmi dădeam seama că apăruse în sufletul meu sub 
efectul ca de fulger al presentimentului şi ceva care simţii 
imediat cum îmi decolorează vederea şi micşorează pentru 
mine lumina în care se scăldase până atunci lumea. Culorile 
se schimbau. Pentru nimeni nu mai vedeam ce rost are 
înţelegerea şi cruţarea, iar pentru Maria ce rost mai avea 
iubirea pentru ea şi lupta ca s-o păstrez. Mi-a pregătit o 
nouă lovitură. E ultimul ei semn. Să mergem s-o 
întâmpinăm şi să nu crâcnim. 

Trebuie să fi arătat însă foarte sumbru judecând după 
expresia cu care mă întâmpină chimista-şefa în biroul ei. 
Dar o liniştii eu însumi. „Doamnă, nu vă supăraţi, numai 
câteva minute vreau să vorbesc cu soţia mea, v-aş ruga săi 
se transmită că sunt ultimele cuvinte pe care vreau să i le 
spun. Nu vă supăraţi?” „Nu, zise ea, poţi să stai cât vrei, 
uite, ţi-o trimit acuma, aşteaptă aici.” 

Şi ieşi. Maria intră aproape imediat şi mă uitai cu privirea 
micşorată la expresia trufaşă de pe chipul ei care ştiam ce 
înseamnă şi un dispreţ adânc, care îmi sfâşie inima, îmi 
năpădi întreaga fiinţă. Avea expresia intratabilă a celor care 
ştiu că a venit ora când li se va cere şi chiar li se va cerşi 
ceea ce ei socotesc că nu mai pot da şi sunt hotărâți să fie 
duri şi nemiloşi. Cum caută totdeauna sufletul nostru să-şi 
restabilească echilibrul ameninţat! în clipele acelea 
simţeam o bucurie stranie că văd bine această femeie, şi 
cumplitele ei arme mă vor răni zadarnic, fiindcă nu voi 
muri. Putea să dea, nu mi-era frică să sângerez. „Au şi 
trecut minutele pe care le-ai anunţat că vrei să-mi mai spui 
ultimele cuvinte, zise ea. Şi adăugă: ce-i facem?” „Stai jos, îi 
spusei eu atunci, şi ia aminte că n-am multe să-ţi spun şi 


cine ştie când o să ne mai vedem. Întâi vreau să ştiu unde e 
fetiţa!” „Fetiţa e la ţară”, răspunse ea. „Şi tu?” „Ceecu 
mine?” „Unde dormi?” „Nu te priveşte.” „Dacă nu păstrezi 
la tine fetiţa şi ai de gând s-o depui la rând cu celălalt la 
ţară la taică-tău beţivu şi maică-ta vitregă, îţi deschid 
proces şi ţi-o iau!” „Ce proces?” „După divorţ, explicai eu 
ironic, fetiţa va rămâne la tine prin hotărâre 
judecătorească. Fiindcă aşa am hotărât eu în sinea mea. 
Dar, adăugai, voi cere să se specifice condiţiile să ţii copilul 
la tine şi dacă nu le respecţi îţi iau copilul! Şi dacă 
judecătorii nu mi-l dau, ţi-l iau cu forţa şi n-ai decât să faci 
ce vrei cu viaţa ta. Ai înţeles acuma!” „Altceva?” zise ea. Mă 
stăpânii foarte greu şi îmi încordai cu o durere aproape 
fizică voinţa să resping jocul în care mă simţeam ameninţat 
că voi fi atras dacă voi lua în seamă înţelesul spuselor ei, 
spuse care parcă conţineau zece provocări în fiecare cuvânt 
rostit. Mă uitai la ea şi reuşii să nu mai văd nici ochii ei, nici 
părul, nici gura şi în general chipul care înflorise atâţia ani 
sub privirile mele. „Altceva nimic, izbutii eu să-i răspund 
liniştit. Şi continuai: Acţiunea de divorţ e deschisă de mult 
de mine şi în curând vom fi despărțiți şi legal. Eu mă şi 
consider ca atare, aşa că adu fetiţa înapoi acasă, du-te şi tu 
acasă în mod normal şi nu te mai feri de mine să ieşi pe 
poarta principală, fiindcă n-o să te mai caute nimeni de-aici 
înainte.” 

Mă oprii. Expresia trufaşă de pe chipul ei nu se 
îmblânzise, se vedea că nu crede o iotă din cele ce-i 
spusesem. Şi totuşi ar fi trebuit să mă creadă, doar nu 
uitase complet cine sunt şi îmi cunoştea firea. Pesemne mai 
convingătoare îi rămăseseră ei în amintire îndârjirea şi 
violenţa cu care cu câteva săptămâni în urmă deschisesem 
ostilitățile împotriva ei. Nu bănuia, cum nu bănuisem nici 
eu, că în această legătură decizia nu se luase de către mine 
nici când ea îmi sărise prima oară şi mă înlănţuise cu 
braţele pe după gât şi nici în ziua când mă negase din cap 
disperată că puterile o părăseau şi nu mai mă iubea. Nu 


lupta, prin urmare, era aceea care m-ar fi ajutat să înving, 
ci retragerea şi pe cât posibil pararea loviturilor, pentru ca 
să pot să rămân drept şi să nu ajung să mă întind afară în 
faţa uşii ei ca un câine. Instinctul lucrase mai bine decât 
conştiinţa mea când semnasem hârtia pe care avocatul mi-o 
întinsese în ziua aceea. Ceea ce mai făcusem eu pe urmă 
acasă nu fusese decât o ultimă şi zadarnică zvârcolire. 

„Nu mă crezi, îi spusei, şi cu toate astea bine am făcut că 
te-am bătut ultima oară când ne-am văzut şi regret că nu 
te-am atins mai tare să te înveţi minte să te mai prezinţi aşa 
în faţa mea. Dar pe de altă parte îmi pare rău, fiindcă văd 
că nu numai că te porţi ca şi când mi-ai fi complet străină, 
dar chiar îmi eşti ca şi o străină, eu îţi vorbesc şi tu nu 
acorzi spuselor mele niciun credit. Nu înţelegi? Mi-am dat 
seama că orice împotrivire nu mai are niciun rost, fiindcă n- 
a fost şi nu mai e nimic de făcut, nu trebuie să mai vezi în 
mine un duşman. Fiindcă nu-ţi mai sunt. Nici prieten, nici 
duşman. Nu te maiiubesc.” 

O umbră trecu peste chipul ei, amestecând trufia cu frica, 
dar nu-mi dădeam seama de ce i-ar fi frică. Dar nici nu mai 
mă holbai la ea ca să desciftrez ce-ar fi. Nu mai folosea la 
nimic. Continuai. „Admir la voi, femeile, felul cum vă daţi 
seama la timp ce e pierdut şi ce nu se mai poate câştiga. 
Trebuie să admiri însă şi tu la mine că nu mai puţin am 
rezistat iubirii tale şi te-am făcut să boleşti ca de gălbinare 
şi nu mult a durat până să-mi dau seama că totul s-a 
terminat. Dacă nu mă crezi, du-te la avocat şi întreabă-l de 
când am deschis eu acţiunea de divorţ. Am sperat însă într- 
o întoarcere. Nu e mult, nu? Ai fi vrut mai mult? Trebuie să 
recunoşti că dacă ai vrut ceva de genul ăsta, nu s-ar zice că 
eşti dotată cu darul de a-mi ghici gândurile, cum m-ai făcut 
să cred odinioară!” „i-ar fi plăcut să te mint?” „A, nu, mă 
ferii eu cu o groază exagerată, ferească Dumnezeu! E bine 
aşa cum e. N-am nicio plângere contra ta.” Şi mă ridicai în 
picioare. 


VII 


U şor de zis! Ştim totdeauna să pronunţăm cuvinte şi să 
ne ridicăm în picioare. Dar pe urmă?... 

„„„Citeam în privirea concetăţenilor mei o anumită fereală 
amestecată eu pâlpâiri de admiraţie. E lesne, parcă mi se 
spunea, să fii dispreţuitor şi trufaş când te desparţi de o 
femeie pe care n-ai iubit-o, sau ai iubit-o puţin. Când ai 
iubit-o însă foarte tare, e caz rar să vezi un bărbat cu 
fruntea sus. Vasăzică erau acum convinşi că o iubisem 
foarte tare pe soţia mea? Sau urmau să fie convinşi după 
durata suferinţei mele şi a felului cum aveam să-i fac eu 
faţă? Aveam să aflu în orice caz că trufia în dragoste e o 
beţie care amorţeşte mişcările profunde ale sufletului şi ne 
împietreşte pe o atitudine fie de aroganță, fie de ură, de 
perseverenţă în eroare, de dispreţ obtuz, de 
nerecunoaştere, sau de clovnerie superficială, sugestia fiind 
în acest caz că lovitura primită nu ne-a atins cine ştie ce, 
dovadă că puteam să ne scălămbâim pe socoteala ei ca pe a 
oricărui lucru curent lipsit de o importanţă deosebită. A 
mea a început printr-o adâncă jignire căreia, desigur, nu i- 
am răspuns! 

Paloarea figurii şi tăcerile mele, când foloseam gesturi în 
loc de cuvinte, erau o dovadă. Când controlam ieşirile, cu o 
mişcare a braţului făceam semn de oprire sau de plecare 
întorcând spatele fără un cuvânt. Iar când suna telefonul în 
birou, ridicam receptorul şi îl duceam la ureche: alo, 
poarta, urla vocea. Nimic nu răspundeam. Alo, Victore, urla 
mai departe vocea şi eu ascultam posomorât, încruntat, 
încordat şi crunt, până ce individul închidea telefonul; 
închideam şi eu şi în curând suna din nou şi eu mă uitam la 
aparatul negru ca la o gâjganie curioasă. Stăteam aşezat pe 
scaun, cu mâinile în buzunare şi cu picioarele întinse în 
poziţia celor turtiţi de băutură şi care nu mai pot face nicio 


mişcare. Nu răspundeam. Apoi brusc mă ridicam şi ieşeam 
afară şi îi făceam semn din cap lui Victor să intre înăuntru. 

Curând însă ieşii din această împietrire şi îmi luai voie, 
acasă, între cei patru pereţi ai odăii mele goale care mi se 
repartizase după divorţ, să mă întind pe pat cu faţa în sus şi 
cu braţele în lături şi să mă vait. Să recunosc că mi-e foarte 
greu şi sufletul îmi stă parcă legat în lanţuri şi nimeni de pe 
lume nu mi le poate sfărâmă. Nu m-am putut împiedica s-o 
iubesc pe fata asta, să nu mă facă praf tristeţea care se 
abătuse asupra ei când nu-şi credea iubirea însoţită de a 
mea şi să nu-mi treacă nici acum, când ştiam că e pierdută 
pentru mine. Dar cum pierdută, când ea exista? Mă 
cutremuram de acest adevăr şi săream din pat ca dintr-un 
coşmar din care voiam să scap, dar în ce să fi sărit? În ce 
realitate? începeam să mă îmbrac ca să plec, dar în chiar 
timpul când făceam mişcările se strecura întrebarea, de ce 
aş ieşi în oraş să mă plimb dacă la întoarcere o să găsesc 
odaia tot goală? Atunci de ce să mai plec? 

Întrebarea era cu atât mai sfâşietoare, cu cât nici cea mai 
fericită întâmplare pe care aş fi putut-o trăi în plimbările 
mele n-ar fi făcut decât să accentueze acest înţeles de 
dezastru. Îi fusesem credincios Mariei, totuşi într-o zi se 
îndrăgostise de mine o fetiţă de vreo treisprezece ani a unei 
funcţionare de la CEC, care în după-amiezile lungi se juca 
prin apropierea blocului nostru. Cât mă văzuse îi luciseră 
ochii şi era cu atât mai fermecătoare cu cât se mai putea 
încă ascunde în spatele inocenţei şi să-şi exprime deci 
spontan simpatia ei fără limite, de care e în stare numai un 
copil, când se uită la mine de sus în jos cu o privire pe care 
o mai au doar îngerii... N-am înţeles, mă văzuse de mai 
multe ori, îi plăcuseră mersul, hainele, statura, chipul meu? 
De nevastă-mea nu se sfia, nici n-o vedea. Când Maria îi 
descoperi privirile o cuprinse pe loc şi total gelozia. Nici 
vorbă, era pe deplin justificată; faptul că era la mijloc o 
fetiţă n-o înşela. Ştia ea ce e aia! O trată deci ca pe-o 
adevărată rivală, şi într-o zi o văzui imitându-i, bineînţeles 


inconştient, privirile nevinovate. Se aşeza pe un scaun 
lângă masa la care învăţam, îşi lipea obrazul de genunchii 
mei şi mă privea pieziş şi insistent, cu gravitatea 
turburătoare a neştiinţei. „Asta te atrage? Părea să mă 
întrebe. Sunt şi aşa.” 

Mă iubea! 

Şi, într-o zi pe seară, o întâlnii pe fosta fetiţă acum cu 
patru ani mai mare... lot aşa mă privea, nu vedea sau n- 
avea pentru ea importanţă faptul că pe o parte a chipului 
meu domnea ceea ce e inform, important era că mâna 
divină a creatorului se mai vădea cu prisosinţă în ochii, 
fruntea, nasul, obrazul stâng şi cea mai mare parte a gurii 
şi bărbiei mele, care rămăseseră neatinse. Sufletul, pe care 
copiii cred că îl ghicesc - şi de aici inocenţa lor - într-un 
cuvânt, într-un gest sau într-o privire, îl aveam neschimbat 
pentru ea. O luarăm spre pădure şi privirea ei nu-şi pierdu 
puritatea nici când ne aşezarăm jos şi o luai în braţe. Mă 
învăluia cu această privire cu toată puterea sufletului şi 
înţelesei că fetiţa asta nu avusese tată şi de aceea ar fi fost 
gata atunci când avea treisprezece, paisprezece ani, nu 
numai acum, să se dăruiască în întregime dacă ăsta ar fi 
fost preţul iubirii paterne pe care o căuta ea într-un bărbat 
care îi plăcuse. După aceea însă, îmi dădui seama că pe 
mine această fetiţă nu mă atrăsese decât în combinaţia 
anterioară a existenţei mele, când mi se păruse că descopăr 
în ea, înşelându-mă, ceea ce Maria pierduse. Acum însă 
Maria nu mai exista! Nu mai putea fi geloasă pe fetiţa din 
braţele mele. Gândul mă lovi ca un trăsnet în însăşi 
plăcerea pe care mă făcea s-a simt trupul fetei şi dacă aş fi 
avut atunci la mine un pistol, l-aş fi scos cu sânge rece din 
buzunar şi mi-aş fi tras un glonţ în creier... 

N-am înţeles niciodată bine expresii cum ar fi: „Chestia 
aia l-a ros pe el şi l-a dărâmat”. Sau „îmi venea să termin cu 
viaţa!” Ca şi când după aceea îţi mai rămâne ceva de făcut! 
Am cunoscut, ca militar, o fată care s-a sinucis (şi din 
întâmplare a fost salvată) şi am întrebat-o prins de o mare 


curiozitate de ce a făcut acest gest. Era funcţionară la 
poştă, fostă elevă de liceu. Vrusese să se înscrie la 
Facultatea de Filosofie şi chiar şi reuşise, nu-mi explicam 
gestul ei. Era o fată un pic urâţică, dar acest pic nu era 
compensat de ceva, adică să aibă în schimb un plus de 
sensibilitate şi de farmec ascuns, dimpotrivă, era destul de 
zgomotoasă şi voluntară, folosind expresii ca: „Mână 
măgarul” sau „Fă-te mai acană”. După sinucidere, o 
întâlnesc pe stradă şi o opresc. Era grăbită, zicea că se 
duce să nu piardă bonul de gaz. „Dă-l dracului de gaz, zic, 
hai cu mine.” Mi-a răspuns că altădată, şi într-adevăr ne-am 
văzut curând după aceea. Aveam pentru întâia oară în faţă 
un om care a vrut să termine cu viaţa. „Vrei să-mi spui şi 
mie cum e? Adică cum, să nu mai vrei să trăieşti? Explică- 
mi!” „Nu-ţi mai pasă!” mi-a răspuns ea dând din umeri. 
„Dar cum ai ajuns acolo, ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, nimic!” 
„Atunci ce?” „lotul îmi era indiferent. Oriunde mă uitam, 
mi-era indiferent!” „Chiar şi dragostea?” „He! Auzi ce zice!” 
„Nu vorbesc de dragoste fizică; nu erai îndrăgostită de 
nimeni?” „Nu!” „Şi nici nu voiai să te îndrăgosteşti? „Nu!” 
„Şi te-ai sinucis cu adevărat, nu ţi-a fost frică?” „Frică? De 
cine?” „He, am făcut şi eu, de moarte!” „Cum să-mi fie frică 
de un lucru pe care îl doresc! a exclamat fosta sinucigaşă 
nedumerită. Doream să dispar!” Cu toate insistenţele mele 
n-am reuşit să smulg de la ea ceva revelator. La întrebarea 
dacă în prezent, după ce a fost salvată, se bucură că n-a 
murit, mi-a răspuns că nu şi că dacă o să-i vină starea aceea 
de-atunci, va repeta gestul. „Şi te-ai sinucis cu premeditare, 
sau te-a împins o stare de moment? „Nu, cu premeditare.” 
„Bine, dar ţi s-a întâmplat cumva vreo nenorocire, sau 
vreun lanţ de nenorociri?...” „Nimic! Starea aceasta s-a 
instalat lent, fără cauze, încetul cu încetul mi-a pierit cheful 
de viaţă!” „Şi nu faci nimic, consideri asta ca o fatalitate, te 
laşi pradă inamicului care vrea să pună mâna pe tine şi nu 
schiţezi o mişcare de apărare?” S-a strâmbat cu un dispreţ 
cam plictisit şi mi-a răspuns în stilul ei „dinainte”. De astă 


dată însă, formulând despre sine o incredibilă vulgaritate: 
„Ba da, acuma sunt bolnavă, m-am culcat cu un nenorocit 
care s-a crezut obligat să mă scoată el din starea asta şi... 
m-a făcut ferfeniţă!” 

Mi-am dat seama totuşi că sinuciderea mea, dacă s-ar fi 
produs, s-ar fi petrecut nu din dorinţa de a dispărea, ci de a 
mă pedepsi. Adică pentru că eram prea tare legat de viaţă 
şi nu ştiam să găsesc în mine disprețul necesar pentru a o 
privi de sus. Măcar atât cât fata aceea. 


VIII 


Am găsit într-o piesă de teatru o întrebare, dacă în 
veşnicie Dumnezeu şi Satana nu sunt cumva fraţi, slujindu- 
se unul pe celălalt. În caz afirmativ, chinurile noastre 
morale ar înceta şi cel mai rău ar fi dacă ne-am încurca la 
jumătatea drumului între bine şi rău, neştiind care dintre 
ele ne este dat să-l facem. Dacă în loc de bine şi rău ziceam 
creaţie şi distrugere, nu mai e nicio îndoială că răspunsul e 
afirmativ şi ce ne rămâne de făcut e să nu ne greşim viaţa. 
Cum apărea viaţa mea? Unde era greşeala? Căci destinul 
nu e o asigurare. Mie îmi place să creez, nu să distrug, dar 
există un subdestin, care te poate vâri în împrejurări unde 
vei distruge, deşi ţi-a fost dat să creezi. Acest subdestin 
micşorează forţa fatalităţii celei mari asupra noastră, dar în 
egală măsură în bine ca şi în rău, încât cuceririle noastre în 
acest sens poartă pecetea responsabilităţii noastre depline, 
nu mai putem învinui pe nimeni, nici pe noi înşine, şi nu ne 
rămâne decât să devenim o întruchipare a suferinţei fără 
ieşire, disperate, care n-are soluţie nici în moarte. lată ce 
ne fereşte de sinucidere în masă sau în lanţ. 


Nu trebuia să mă căsătoresc? 

Ce pot răspunde la această întrebare esenţială? 
Răspunsul meu nu poate decât să reflecte durerea mea de 
azi, dar nu adevărul despre întreaga mea viaţă. Dacă 
răspund că am făcut o greşeală căsătorindu-mă, înseamnă 
că trebuia să mă resemnez încă de pe atunci cu ideea că 
până la sfârşitul vieţii voi trăi singur, idee cu care nu sunt în 
stare să mă împac nici măcar în prezent, în faţa eşecului, 
darmite atunci, în faţa iubirii care mă orbea, iubire care în 
cele din urmă a eliminat şi ideea alegerii. Alegerea era bine 
făcută. Atunci? Viaţa mea, era, cumva, clădită nu pe creaţie, 
ci pe distrugere, şi eu am fost o victimă printre altele? 
Altele care? 

Inginerul Dan? Şi mai care? întregul oraş îşi vede de 
existenţa lui fără să ia în seamă un număr atât de mic de 
victime ca să observe că ar exista în ele, pentru el, vreo 
semnificaţie oarecare. Aici e locul să fac observaţia că 
schimbarea lumii noastre n-a intrat în discuţia uliţei în care 
m-am născut eu decât măsura în care un regim sau altul 
ajuta sau dimpotrivă, lovea în familie. Războiul înseamnă 
înainte de orice jalea în familii, care e tot atât de nealinată 
la învingător ca şi la învins. Din istoria pe care o cunosc eu, 
n-am înţeles cum am supravieţuit noi, practic, ca popor, de- 
a lungul veacurilor. Din felul cum s-a născut însă, a înflorit şi 
trăieşte oraşul nostru nou, mi se pare că desprind mai uşor 
acest înţeles: nu ştim, gândesc concetăţenii mei, dacă 
lumea în care trăim e cea mai bună cu putinţă, facem şi noi 
ce putem ca s-o schimbăm, dar mai înainte de orice, facem 
un lucru cu un scont mai îndepărtat, care să ne găsească 
prezenţi în momentul oportun când vânturile istoriei vor 
sufla în favoarea noastră şi anume: ne păstrăm tradiţiile în 
familie, prin copii, iar pe aceştia îi facem şi îi creştem orice 
s-ar întâmpla. Toate forţele noastre se concentrează aici. 
Acest adevăr e absolut, iar celelalte, cum ar fi cinstea, 
demnitatea, minciuna, dreptatea, prietenia, dragostea, sunt 
şi trebuie să rămână extrem de relative, şi niciunul dintre 


ele nu trebuie exagerate în viaţa obişnuită. De ce trebuie 
chiar aşa de sever condamnat un hoţ? Are şi el salariu mic, 
are copii... De ce trebuie chiar aşa de sever condamnat 
cutare că linge cizmele celui care l-a defăimat? Ce 
importanţă are defăimarea? De ce trebuie să ne indignăm 
că alde cutare face din alb negru? Nimeni nu e atât de alb 
ca să nu fie niţel şi negru şi lasă că nu-i strică aceluia să ştie 
şi el că nu e aşa de lesne să te ţii mereu alb, când ai familie 
şi copii... Dacă voia să ajungă maistru nu trebuia să spună 
hai sictir la toată lumea, el nu se gândea că are nevastă şi 
copil? Acuma să rabde, să se însoare şi el cu alta. Dacă aia 
pe care a avut-o n-a ştiut s-o păstreze. Ce vină are ea? Bine, 
dar dragostea... Care dragoste? Dragostea are şi ea un 
rost. Şi aici fiecare om, luat la rând, ţi-ar putea spune 
atâtea despre iubire şi ură, despre adevăr şi minciună, 
despre curaj şi laşitate, despre orbire şi clarviziune, despre 
îndrăzneală şi oportunism, despre sfinţenie şi abjecţie, încât 
încetul cu încetul ai simţi cum te-ai face mai mic, cum te-ai 
intimida în faţa acestei ştiinţe despre existenţă şi despre 
moarte, despre înălţare şi cădere, despre naştere şi soartă, 
şi ţi-ar veni să zici: în faţa acestei mari înţelepciuni tu nu 
eşti nimic, tu, care crezi că durerea ta umple întreg 
pământul... 

Şi totuşi durerea mea, fără a contrazice toate acestea, 
umple întreg pământul, iată ce nu ştie, sau ştie şi trece sub 
tăcere această înţelepciune copleşitoare. Durerea mea 
emite pe o lungime de undă unică şi nu se întâlneşte cu 
altele. Cu puţine pierderi, şi, e drept, cu o suferinţă atroce, 
în cea mai rea dintre lumi, şi o femeie tot ar reuşi să nu 
devină prostituată, ca să-şi crească copiii. 

În felul acesta trecui de la văicăreli la revoltă. La urma 
urmei de ce m-a lăsat Maria pe mine? mă pomenii 
întrebându-mă. Prin Valerică aflai şi ce zicea ea, ăsta 
crezând că mă consolează. Că a plecat într-o zi în excursie 
cu alţii şi s-a certat cu ei din pricina a doi care se cam 
călăreau prin iarbă şi fata respectivă cânta: 


Nea Alecu, nea Alecu 


Că era bolnavă, o durea ficatul şi îi venea să se întindă şi 
să moară şi că ştia că ei o să-i meargă foarte prost, la vârsta 
ei, cu doi copii de la doi bărbaţi... N-avea ce să mai aştepte 
de la viaţă (la treizeci de ani!) şi o să ajungă aşa şi pe 
dincolo... „N-o să-i fie ei, dragă Valerică, aşa de rău, i-am 
răspuns eu, încât să fi preferat să nu se fi despărţit...” La 
care ăsta, nu ştiu de ce, a râs la auzul cuvintelor mele, pe 
care le-o fi socotit prea adevărate şi s-a bucurat inconştient 
că are un prieten care împărtăşeşte aceeaşi soartă cu a lui, 
sau pur şi simplu a râs cum râd cretinii când văd că 
rezultatul scontat de ei cu bunăvoință nu se produce, în 
cazul nostru, consolarea mea. 

Ştirile de acest fel îmi făcură însă bine. Nici eu, nici ea nu 
suntem de vină, îmi spuneam, ci întâmplările care au apărut 
în viaţa noastră fără ca noi să le dorim sau să le chemăm şi 
ne-au despărţit... 

Inima mi se potoli şi începui să visez pentru mine şi 
pentru ea o altă viaţă. Să fi trăit-o, sau dacă ar fi posibil s-o 
trăiesc... Dacă ar fi posibil... Unde? în ce parte a 
pământului? Pe malurile ferite ale Mării Negre, pe care 
fusesem şi eu o dată şi îmi plăcuse foarte tare, sau undeva 
şi mai departe? 


IX 


Şi într-o zi, urmărit de această idee care făcea din 


durerea mea speranţă, văzui în faţa ochilor un naufragiu, 
din care eu şi cu Maria scăpăm pe o insulă... 


Zile întregi înconjurai pădurea pe zeci de kilometri, 
trăind acest vis cu bătăi de inimă şi spaime adevărate, 
coborând în mine însumi cum niciodată nu făcusem până 
atunci, tremurând în faţa propriei mele închipuiri. Trăiam 
cu Maria şi viaţa mea o lua de la capăt. Eram numai noi 
doi... 

Stăteam pe un dâmb înalt pe care îl găsisem şi care făcea 
din întinsa pădure de la picioarele mele valurile oceanului 
care se fărâmau neîncetat de maluri. Imagini trăite 
odinioară pe malurile mării (mirosul şi gustul sărat care îţi 
rămâne în amintire şi nu se uită niciodată) îmi răsăreau 
acum chiar sub ochii deschişi, ca o halucinație, atât de tare 
lucra închipuirea mea pentru a mă rupe de realitate şia mă 
duce în stare să pot vedea cu deplină luciditate ce-ar fi în 
noua mea viaţă, ce s-ar întâmpla dacă aş lua-o de la cap şi 
toată răspunderea mi-ar rămâne numai mie, fiindcă n-aş 
avea acolo decât animale şi păsări şi arbori şi fructe... 

Multe zile imaginaţia îmi stărui în contemplarea naturii, a 
oceanului care înconjura insula, încercând parcă să 
transforme ezitarea mea care căuta un înţeles nou şi 
fundamental, în certitudinea că dacă mă lăsam în voia 
împrejurărilor noi, originare, în care mă aflam, şi acest 
înţeles va fi nou... astfel, mult timp trecu până mă 
familiarizai cu insula mea străduindu-mă să răspund zecilor 
de îngrijorări care mă stăpâneau, să nu pierim în timpul 
nopţilor sfâşiaţi de animalele sălbatice, sau doborâţi de vreo 
boală ascunsă în hrana noastră, în izvoarele de la care 
beam apă necunoscută de noi; nu ştiam ce anotimpuri 
domnesc şi dacă n-avea să vină iarna şi să ne găsească fără 
adăpost. Dar simţeam în acelaşi timp cum îmi urcă în piept 
cu o forţă nesimţită vreodată cu atâta tărie în viaţa mea 
dinainte, dorinţa de a trăi şi de a fi fericit chiar dacă numai 
cu ghearele mele aveam să scormonesc pământul şi să-l fac 
să rodească şi cu dinţii mei să rod copacii ca un castor ca 
să-mi ridic o casă în care să stăm eu şi cu ea. O frumuseţe 
fără nume ne incinta privirea şi un singur fruct smuls de pe 


o cracă încărcată ne era de ajuns ca să nu mai simţim nici 
foamea şi nici setea tot restul zilei. 

Şi într-adevăr ne apucarăm să facem întocmai aşa, 
fiindcă apele oceanului ne rostogoliseră pe țărm fără nimic 
asupra noastră, nicio unealtă, niciun briceag, şi nici mai 
târziu nu apăru, ca o salvare din fundul mării împinsă de 
flux şi dezgolită apoi de reflux, corabia înecată, în care să fi 
găsit arme şi grăunţe. În schimb eram doi şi asta, poate, 
făcea mai mult decât orice arme sau instrumente ale 
civilizaţiei, care ne-ar fi ajutat să supravieţuim. Or, eu 
simţeam că nu numai că vom supravieţui, ci vom fi chiar aşa 
cum n-am reuşit să fim dincolo, adică aproape unul de altul 
şi aflaţi în faţa unor împrejurări care fiind reale, materiale, 
apropiate şi palpabile, le vom putea învinge, ori ne vom 
putea feri din faţa lor, văzându-le şi fiind deci în cunoştinţă 
de cauză şi avertizaţi. Această apropiere însă ar fi fost atât 
de mare, încât am fi uitat cu totul că suntem două fiinţe 
diferite. Perfidia unei pantere sau a unui tigru n-ar fi putut 
face nimic în faţa unui ingenios obstacol pe care iubirea 
noastră l-ar fi născocit şi pe care Li le-am fi putut ridica în 
cale. O casă pe o înălţime cu o vizibilitate foarte bună şi la 
nevoie un ţăruş ascuţit oricât de rudimentar în care fiara 
putea să se arunce şi să fie învinsă erau suficiente ca să ne 
dea răgazul necesar pentru a cuceri încetul cu încetul, noi 
doi şi copiii noştri, insula. Pentru că, desigur, aveam să 
facem copii mulţi, în mulţii ani pe care îi aveam de trăit... 

„.„„.Cum foşnea pădurea sub suflarea vântului! Se revărsau 
parcă undeva asupra ei ape cu un debit uriaş, iar eu 
simţeam în mine înecul ireal pironit pe vârful acelui dâmb 
cu privirea neclintită spre locul iluzoriu al potopului. 
Soarele verii scălda în acelaşi timp totul în lumină... 

„„lar în acelaşi timp vedeam dintr-o parte oceanul... îmi 
apărea în depărtare, strălucitor, ca şi când soarele care îl 
bătea ar fi turnat pe suprafaţa lui imense cantităţi de argint 
topit, iar în apropiere pădurea l-ar fi colorat în verde. În 
scurgerea nesfârşită a clipelor se făcea apoi incolor şi şters 


asemeni cerului acelei zile, care era puţin înnorat. Târziu, 
se lăsa ceața serii şi orizontul nu se mai vedea, totul era 
plumburiu şi apăsător. Cădea întunericul. Prin negrul nopţii 
însă eu vedeam ţâşnind spuma albă a valurilor. 

„„„Oceanul îmi apărea apoi adesea în dimineţile clare, 
când mă trezeam uneori din somn mai devreme şi o luam 
încet şi fără grabă pe jos (şi cu capul în jos) spre combinat 
(şi cu acea senzaţie de prospeţime care ne stăpâneşte 
totdeauna la aceste ore şi pe care o transmitem şi 
imaginaţiei noastre), alergând spre țărm cu mii de valuri 
mărunte, aproape vii, ca şi când ar fi curs spre mine dintr-o 
direcţie cu neputinţă de determinat. Fierbea în străluciri 
neîncetate pe o culoare care creştea din valuri parcă dintr- 
un foc din adâncuri; în realitate focul venea de sus: soarele 
răsărea deasupra oraşului. 

Întinsele ape o luau parcă lateral, prin sărituri neîncetate 
de valuri sprintene şi înspumate care se ţineau pe suprafaţa 
lui asemeni unor mari păsări albe. Păsările însă erau 
deasupra, vânând, picând între valuri în clipa când ochiul 
lor ager vedea prada. Erau şi ele tot peşti, cu trupul 
asemănător cu al celor din apă, atât doar că nu puteau trăi 
în adâncuri în timp ce cele din adâncuri ar fi murit în aerul 
străveziu. Văzusem o dată atunci pe malul Mării Negre cum 
una dintre ele scosese un țipăt ascuţit şi picase pe țărm cu 
aripile strânse. O moarte misterioasă o fulgerase, deşi avea 
penele întregi şi gâtul puternic, încordat. I-am desfăşurat 
lunga aripă ca pe-un evantai de un alb imaculat. Ce i se 
întâmplase? De ce scosese acel țipăt atât de ascuţit? Eram 
străin de ea, gâtul ei îndoit mi-era potrivnic, ca şi ghearele 
strânse şi vârâte în puful gras şi alunecos de pe burtă. Din 
timpuri imemorabile, poate mai îndepărtate decât ale 
noastre, ale oamenilor, apăruse deasupra acestor valuri şi 
nu eu reprezentam pentru ea pe cel care o făcuse să cadă 
din văzduh, cu ciocul în guşă, după ce spintecase aerul cu 
glasul ei parcă de avertisment: moartea incredibilă în 
albastrul cerului înţesat de lumină, sub soarele orbitor... 


„„Nu mai ştiam după prânz, când mă regăseam pe locul 
meu, dacă foşnetul pe care îl auzeam era al valurilor sau al 
pădurii. Un vânt continuu trecea undeva departe. lar acest 
foşnet era atât de dominator, încât prezenţa lui sugera o 
lucrare care se săvârşea, ca o finalitate a unei acţiuni mai 
îndepărtate a apelor sau a pădurilor, care rămânea totuşi 
necunoscută. 

..„„Uneori mă apuca somnul şi atunci auzeam parcă un 
clipocit... O nostalgie ucigătoare, după ceva pe care îl 
simţeam chiar în aceleaşi clipe prezente, mă chinuia. Mă 
uitam la soare şi aveam nostalgia luminii şi a căldurii lui, 
dar chiar atunci lumina lui cădea din plin asupra trupului 
meu dezgolit şi simţeam cum îmi aprinde spinarea cu 
căldura razelor. Mă răsuceam scheunând ca un câine, mă 
întorceam cu faţa, primeam din plin bogăţia temperată de 
distanţa norocoasă dintre mine şi el, a focului lui mistuitor 
şi în loc ca nostalgia să mi se potolească, se ascuţea şi mai 
mult, respiraţia mi se înteţea, mă apucam cu mâinile de 
iarbă, mă răsuceam, băteam în pământ cu pumnii şi cu 
picioarele în timp ce pieptul mi se umfla de suspine. 

„„„Ridicam deodată fruntea şi rămâneam aşa, nemişcat, 
clipe fără sfârşit. Simţeam parcă o răcoare tremurând pe 
trupul meu, respiraţia mi se domolea, chinuitoarea 
nostalgie mă părăsea încetul cu încetul şi în locul ei năvălea 
în inima mea puterea, forţa de a frânge copacii, de a 
învinge animalele, de a o feri de primejdii pe femeia care 
era cu mine şi de a o ajuta să-şi crească copiii... 

„„„Fiindcă făcuserăm mulţi, un adevărat trib care apoi se 
împărţise... Insula era a noastră, sau în orice caz cucerisem 
din ea atât cât să putem trăi fără acea teamă permanentă în 
care trăise omul odinioară, pândit mereu de duşmani mai 
puternici decât el şi de care nu se putea apăra decât dacă 
stătea mereu la pândă. Dacă nu aveam uneltele necesare 
luptei necruțătoare pentru cucerirea insulei, aveam în 
schimb ideea despre ele, pe care o aduceam din lumea din 
care naufragiaserăm, ceea ce nu era puţin lucru, deşi în 


aparenţă nu era nimic, fiindcă de unde să fi luat o unealtă a 
cărei reprezentare o aveai? Focul se putea obţine prin 
frecarea a două lemne, sau prin izbirea a două pietre 
punând între ele o bucăţică de pânză înmuiată în grăsimea 
unui animal. Dar de unde un topor? 

Un lucru deplin, însă, pe care puteam să-l fac era să-i 
învăţ pe urmaşii mei ce este lumea, despre care însă 
descoperii curând că aveam idei tot atât de clare ca şi 
despre un topor de metal, dar care îmi lipsea. Fiindcă într- 
adevăr, ce este lumea? Cum să faci de înţeles ideile pe care 
le ai despre ea? Era lumea născută din ceva sau era opera 
unui creator? Să le spun tuturor că tot ceea ce se vede s-a 
născut din altceva, aşa cum din flăcări iese fumul sau din 
arbori fructele? Lumea fiind deci fructul ei însăşi? De unde 
să scot atunci ideea de bine şi de rău dacă ocolesc geneza şi 
ideea de divinitate legată de un creator? Ce este binele şi 
răul, cum să-i fac să simtă hotarul pe care nicio fiinţă 
umană nu trebuie să-l treacă, pentru a nu cădea în abisul 
instinctelor? Dar fără să le slăbesc puterea lor de fiinţe 
îndrăzneţe, care îşi căutau hrana fără frica morţii, atât de 
paralizantă la cei care au aflat că există păcatul şi 
pedeapsa? Ce denumire să dau cuvântului păcat, cuvântului 
fărădelege? Ce înseamnă legea? Cine a instaurat-o şi de ce? 

La început fui ispitit să evit răspunsul şi să adopt un 
punct de vedere practic. Aia e bine pentru că e dulce, 
ailaltă nu e bine pentru că arde. Dar curând îmi dădui 
seama că există lucruri care nu sunt nici dulci şi nici nu ard. 
Pofta, de pildă. Pofta totală, din maţe, reală şi dominatoare, 
pe care o simţea unul dintre copii să ia din mână fructul 
celuilalt, cu toate că avea şi el unul al lui. De ce nu trebuia 
luat? Fiindcă nu voiam eu? Dar eu aveam să pier în cele din 
urmă şi cu mine şi legea morală pe care o reprezentam, dar 
pe care nu ştiusem s-o impun. Mă speriai. Să recurg la 
Dumnezeu? Să asociez numele lui cu puterea trăsnetului, 
ca să-i fac convingătoare existenţa, şi apoi, asemeni lui 
Moise, să cobor de pe stâncă cu Decalogul scris pe piatră în 


braţe? Dar eu nu mai credeam în Dumnezeu şi atunci cum 
aş fi putut să fac faţă întrebărilor fără soluţie pe care mi le- 
ar fi putut pune mai târziu urmaşii mei, dacă n-aş fi putut să 
le opun credința, care se justifica prin ea însăşi ca şi lumea 
şi îşi era ei însăşi suficientă? Ce răspuns poate să dea biata 
rațiune la întrebarea de ce nu trebuie „să ucizi”, cum spune 
una din cele zece porunci, care răspunde alteia, „să-ţi 
iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Chiar ca pe mine? De 
ce? Şi în primul rând ce înseamnă iubirea? 

Mă hotărâi, după ezitări chinuitoare, să proclam în faţa 
copiilor existenţa lui Dumnezeu, fiind convins în sinea mea 
că atât Moise, sus pe stâncă unde se izolase, mâhnit de 
înjosirea poporului său, care nu era în stare să creadă în 
Dumnezeul nevăzut, şi îşi făcuse idol dintr-un vițel de aur, 
concret, la care se închina, cât şi Hristos în grădina 
Ghetsimani, când descoperise limitele răbdării omului în 
chiar apostolii săi, incapabili să-şi înfrângă somnul şi să 
vegheze cu el, care îşi dădea seama că va fi răstignit, se 
îndoiseră de existenţa lui Dumnezeu. Era un secret pe care 
îl luaseră cu ei, dacă nu cumva, cunoscându-i aşa de bine pe 
oameni, nu-i atribuiseră lui Dumnezeu iluminarea lor 
spirituală. La fel trebuia să fac şi eu, cât de puţin aş fi fost 
eu iluminat... Mai târziu, după ce legea morală avea să se 
impună în insulă, urmaşii mei puteau descoperi fără 
primejdii pentru ei şubrezenia poziţiei mele, aşa cum am 
descoperit şi noi că legile naturii nu confirmă ideea 
creştinismului, a oferirii şi a celuilalt obraz după ce unul a 
fost pălmuit... Dimpotrivă, cutare insectă, după ce atrage 
prin infinite tertipuri pe o alta de sex opus cu care face 
dragoste, în chiar timpul actului îi cronţăie tacticos capul şi 
în cele din urmă o mănâncă de tot. Descoperirile acestea 
însă n-aveam să le comunic urmaşilor mei. 

„„Şi într-adevăr ei mă ascultară şi puteam citi pe 
chipurile lor nu convingerea, care la vârsta lor nu putea 
surveni ca o expresie a unei reale descoperiri a binelui şi a 
răului, ci o treaptă a conştiinţei care era teama; teama 


iraţională care a stat la originea tuturor religiilor, teama de 
fulger, de urletul leului, de lumina tainică a lunii în nopţile 
clare şi de cerul înstelat. Eram apoi eu: teama de mine, de 
strigătul meu ameninţător, de pedeapsa pe care eram în 
drept să le-o aplic, în virtutea tainei pe care o deţineam, a 
ştiinţei mele despre Dumnezeu, pe care o deţineam direct 
de la EL. 

Nu ştiam însă dacă ei mă credeau cu adevărat sau nu, 
pentru că îmi dădeam seama că nu trebuia lăsat loc niciunei 
îndoieli. Dacă această îndoială s-ar fi produs, nu trebuia nici 
măcar mărturisită, căci acceptarea unei mărturisiri este 
egală cu acceptarea unei părţi din adevărul ei. Că eu mă 
condamnam singur în felul acesta să nu aflu niciodată 
adevărul despre ceea ce gândeau în realitate urmaşii mei o 
ştiam prea bine. Dar ce-aş fi putut să fac? într-adevăr, cum 
ar fi trebuit să procedez pentru ca după moartea mea şi a 
Mariei urmaşii noştri să nu decadă în rând cu animalele şi 
să nu ajungă în cele din urmă să fie devoraţi de ele? Pentru 
că înainte de orice o religie înseamnă „acelaşi gând” 
îndreptat, cel puţin în momentele de cumpănă, în aceeaşi 
direcţie. Asta înseamnă o forţă. Cu ce să fi înlocuit-o? 

Frica de Dumnezeu nu e totuşi o idee care-l face pe om 
puternic în faţa fiarelor, riscă să se lase mâncat de ele ca un 
miel şi numai în lumea din care venisem eu şi cu Maria 
cruciații de odinioară putuseră fi nişte adevăraţi războinici. 

Şi atunci mă gândii un timp oarecare ca în locul religiei 
care face pe oameni egali în faţa lui Dumnezeu, dar îi 
readuce pe cei puternici la acelaşi nivel cu cei slabi, să 
instaurez cultul forţei. Curând însă descoperii că cel mai 
puternic nu era şi cel mai inteligent, cu pornirile cele mai 
alese, dimpotrivă, lăsându-l liber să-şi arate puterea cu care 
se născuse, se dovedi de o prostie fără margini, fanfaron şi 
lăudăros şi cu un suflet vulgar. lar cel mai inteligent nu era 
şi cel mai cinstit, mai nobil în comportarea lui faţă de 
ceilalţi, dacă e să credem că inteligenţa e o nobleţe care se 
manifestă ca atare. Nu se manifestă nicidecum! lar cei cu 


adevărat înzestrați cu forţa caracterului nu se puteau uni 
între ei. Nu cei mai tari ieşiră la iveală pe primul plan, ci cei 
mai vicleni, mai cruzi şi mai josnici şi insula se ridică la o 
viaţă plină de tensiune şi spectaculoasă, nu rămase unul 
singur indiferent în faţa evenimentelor şi aş fi lăsat ca 
exigenţa urmaşilor mei să se desfăşoare astfel pe acest curs 
dinamic, dacă o mare nelinişte cu privire la viitor nu mi-ar fi 
dezvăluit primejdia care s-ar fi abătut asupra insulei după 
moartea mea. Cei cu adevărat puternici, după ce ar fi 
îndurat un timp oprimarea celor care doar se proclamau ca 
atare, ar fi sfârşit prin a se uni şi urmaşii mei ar fi ajuns în 
felul acesta să se extermine unii pe alţii şi viaţa pe insulă s- 
ar fi stins. Or, eu nu suportam gândul că voi dispărea fără 
urme de pe pământ şi atunci curmai cu hotărâre cultul 
forţei. Religia, îmi spusei, nu e o piedică în manifestarea 
naturală a voinţei de afirmare, dovadă războaiele 
religioase, care sunt absurde dacă te gândeşti la toleranța 
pe care ele o calcă în picioare, deşi ea stă la baza chiar a 
cultului pe care ele îl servesc. 

M-am gândit la un moment dat să fac din ideea cuceririi 
insulei scopul suprem. Şi din ideea libertăţii finale pe care o 
va simţi atunci toată lumea, să întemeiez o nouă religie a 
binelui şi a răului, în fond nu la asta aspiră omul de când 
există pe pământ? Pentru ce atunci această cale ocolită pe 
care o oferă religiile? Omul e o divinitate înlănţuită de 
puterea condiţiilor. Să le înfrângem şi vom domni ca nişte 
zei. Trebuie deci să se arate ce ţine de condiţie şi ce ţine de 
esenţa noastră necondiționată, şi să denumim râu ceea ce e 
condiţionat şi bine ceea ce e necondiţionat. De pildă, 
libertatea supremă la care aspirăm n-are nevoie de nimic, 
deci sunt rele toate acele porniri posesive care se manifestă 
atât de nestăpânit în toate actele noastre... Sau uciderea, 
forma bestială de ură faţă de aproapele tău şi de dorinţa de 
a-i lua ce are, de a-l face să dispară prin ceea ce reprezintă, 
umbrindu-te sau poate sfidându-te, constituie răul suprem, 
pentru că te înlănţuie definitiv de actul tău, crima comisă. 


În plus, te aruncă în rândul animalelor sălbatice şi face cu 
neputinţă convieţuirea ta cu ceilalţi; silindu-i să te facă să 
împărtăşeşti soarta victimei tale. Şi aşa mai departe! 

Dar m-am încurcat eu însumi şi am ajuns în cele din urmă 
tot la tablele lui Moise, fiindcă toată schelăria mea despre 
libertate era o cucerire a civilizaţiei creştine şi cum s-o spun 
urmaşilor mei când ea zăcea, undeva departe, în biblioteci 
cu milioane de volume şi din care eu citisem atât de puţine? 
Nu-i vorbă, cu cât aş fi citit mai multe, cu atât mai 
nefolositor mi-ar fi fost în clipa de faţă. Fiindcă ce însemna 
asta, că puteam numi rău ceea ce e condiţionat? Foamea nu 
ne condiţionează? Şi totuşi fără ea fiinţa umană e de 
neconceput. Ce e, într-un om, necondiţionat? Dacă 
eliminăm, bineînţeles, câştigul civilizaţiei şi al moralei? 
Omul pur, aşa cum l-a conceput natura? Am citit undeva că 
speța umană se naşte de pildă cu sentimentul compasiunii, 
că în cea mai primitivă dintre lumi un om sare în ajutorul 
altuia care a căzut sau e în primejdie de moarte. În cea mai 
civilizată dintre lumi, care e a noastră, omul a fost cu 
premeditare înjosit şi ucis în lagăre de concentrare şi în 
uzine special create. Mi se va răspunde că acolo e vorba de 
puterea magică, diabolică, a sistemelor sociale asupra 
indivizilor, pe care îi eliberează de ceea ce numim 
conştiinţă, sistemul luând crimele asupra sa. Şi că pe lume 
există şi degeneraţi. Întâi că aşa-zisa magie a sistemelor nu 
se exercită fără o complicitate, de astă dată foarte lucidă, a 
fiecărui individ în parte, care începe de la un anumit punct, 
când omul a cedat şi când el ştie că putea să nu cedeze, 
punctul acela fiind în fond neînsemnat şi sfârşeşte cu 
executarea celor mai abjecte ordine. Şi în al doilea, oamenii 
care au comis aceste crime nu erau nicidecum degeneraţi, 
ci fiinţe foarte normale, cu griji şi preocupări dintre cele 
mai obişnuite şi afişând chiar idealuri de fericire a 
umanităţii. Cu atât mai sinistre au fost îndeletnicirile lor. 

„„„În timp ce simplele porunci pe care le ştiam, pe toate 
zece, pe dinafară şi le ştiau şi copiii mei îşi făceau un efect 


sigur şi durabil. Tatăl şi mama erau respectaţi, nu se fura, 
nu era luat numele lui Dumnezeu în batjocură, nu se 
închina nimeni la vreun idol pe care să şi-l fi făcut singur şi 
să-l proclame Dumnezeu, iar urmaşii mei se iubeau toţi unii 
pe alţii. Cel puţin aşa păreau. Dar nici eu nu puteam să 
pretind mai mult, adică să-i silesc să aducă şi dovezi în afară 
de supunerea pe care le-o citeam în priviri şi să pot în felul 
acesta să creez printre ei o mitologie a faptelor născute din 
iubire. Deşi doream atât de mult şi încercam să comit eu 
asemenea fapte. Care însă, îmi dădeam seama, nu se 
puteau transforma în legendă, fiindcă eu însumi eram o 
legendă peste această insulă. Din partea lui Dumnezeu, de 
pildă, nicio faptă mare nu ne miră. 

„„.„Şi într-o zi făcui descoperirea a ceea ce se ascunsese în 
realitate, tot timpul, sub teama şi supunerea urmaşilor mei. 
Nu era nicidecum îndoiala în existenţa lui Dumnezeu, a 
cărei mărturisire mie mi se păruse că nici măcar nu trebuia 
admisă, cum crezusem, ci cu totul altceva. Iar lucrul 
cutremurător fii că pe lângă gravitatea faptelor care se 
produseră şi care mă puseră întâi faţă de mine însumi într-o 
situaţie din care nu ieşii, îmi mai dădui seama şi că 
descoperirea ca atare pe care o făceam era târzie. Dar nici 
n-aş fi putut-o face înainte! 

..„.„O fetiţă dintre cele care stăteau cel mai mult prin 
preajma mea veni într-o zi spre locul unde aveam treabă 
alergând dinspre o anumită parte a pădurii şi îmi spuse 
speriată că doi inşi se bat. O luai într-acolo, dar nu mă 
grăbii. Niciodată nu descoperisem pe chipul vreunuia din ei 
vreun semn de duşmănie. De obicei ura nu întârzie să 
apară, fie direct în privirile celui care urăşte, fie ca un 
reflex pe chipul celui urât, ca o denunţare a celuilalt care în 
acest caz şi-o ascunde atât de bine, încât nu se vede nimic. 
Dimpotrivă, şi aici nu e locul să mă îndoiesc, fiindcă atât ura 
cât şi iubirea sunt atât de elocvente la o fiinţă omenească, 
încât nu ne înşelăm niciodată în intuiţiile şi deducţiile 
noastre, semne indiscutabile ale iubirii care domnea pe 


insula noastră se produseseră deseori. O mână pusă într-un 
anumit fel pe umărul sau pe gâtul celuilalt mă fascina prin 
elanul de iubire pură, spontană şi totală pe care o degaja. 
Era exact ceea ce simţeam eu uitându-mă la ei şi ferindu-mi 
privirea ca să nu-i admir în sinea mea prea mult şi să mă 
manifest apoi fără să-mi dau seama şi în afară. Erau gravi, 
liniştiţi şi aproape tăcuţi aceşti urmaşi ai mei şi un singur 
lucru mă mira: de ce Maria nu-l iubea pe niciunul sau în 
orice caz de ce în intimitatea noastră ea avea o comportare 
cam ciudată: se înstrăina brusc de mine, parcă nici nu mă 
mai auzea. 

Nu înţelegeam, dar nici nu mă nelinişteam, nu eram 
acolo de unde naufragiasem ca să-mi sparg capul să înţeleg 
un surâs sau să nu dorm de absenţa unui salut, care şi unul 
şi altul, cu timpul, neglijate, puteau avea urmări 
incalculabile. Ce urmări puteau avea aici? E drept că cu 
timpul începusem să surprind aceeaşi absență şi în 
purtarea unora dintre ei. Încercaţi de pildă să luaţi un 
animal în braţe şi în ipoteza că stă liniştit, vorbiţi-i, 
mângâiaţi-l şi în acelaşi timp uitaţi-vă la privirea lui. Nu veţi 
descoperi nicio sticlire, niciun reflex care să vă dovedească 
de pildă că sunteţi prezenți prin ceva în fiinţa lui. Se uită 
undeva în gol şi tinde să revină la condiţia lui de mai 
înainte, să pască dacă e un miel, sau să zboare dacă eo 
pasăre. Chiar şi câinele are în cele din urmă o privire tot de 
câine, deşi eu am văzut odată unul, un şoricar, cum stătea 
cuminte la marginea unui gard viu şi se uita undeva 
gânditor, cu fruntea încreţită... Omul, îmi spuneam eu, e şi 
el un animal, trebuie lăsat în ale lui, liber să se ducă acolo 
unde îi place. Cu condiţia ca legea să fie în el prezentă şi să- 
| ridice sus de îndată ce el însuşi sau altul ar fi călcat-o. Era 
suficient să mi se audă cuvântul pentru ca în privirea dusă, 
absentă, a unora dintre numeroşii mei urmaşi să se 
petreacă o schimbare. Şi chiar aşa se şi întâmplă şi mie îmi 
era de ajuns. Ce eroare! Aveam să descopăr că şi aici, o 
privire, un gest, un surâs, un semn de recunoaştere care se 


produce sau nu se produce în anumite momente au aceeaşi 
importanţă fatală ca şi „dincolo”. 

Când sosii eu, cei doi se băteau îmbrăţişaţi strâns şi cu 
mişcări atât de încete încât crezui că se joacă. Nu-mi dădui 
seama decât târziu că îmbrăţişarea lor era încleştare, iar 
mişcările chibzuite în încetineala lor teribilă căutau gâtul 
celuilalt. Scosei un strigăt mare şi aşteptai ca ei să mă audă. 
Dar nu mă auziră. Atunci mă apropiai să-i despart şi în 
apropiere mă izbi frumuseţea pe care o aveau în clipele 
acelea chipurile lor, roşii de năvala înspumată a sângelui şi 
înflorite cum nu le văzusem niciodată în dragoste, cum erau 
acum în ură. Pusei mâna să-i desfac, dar amândoi, mereu 
încleştaţi, se răsuciră plecându-şi capetele jos de tot la 
pământ unul lângă altul într-o frăţească strivire, ca şi când 
ar fi vrut să i se închine. Atâta forţă avu în ea această 
mişcare, că mă dădu în lături stârnind brusc şi în fiinţa mea 
o ură care mi se şi descărcă în măruntaie năprasnic. Mă 
repezii şi pusei mâna pe un par. Unul dintre ei însă izbi şi 
celălalt căzu. Dar fără să bată aerul cu mâinile. Şi 
numaidecât, jos, începu să ţâşnească sângele din umărul 
sau din gâtul lui, din apropierea claviculei lui puternice şi 
tinere. Iarba verde se înroşi împrejur. Se vedea rana şi 
carnea ruptă pe corpul său gol, ca un buchet strivit de 
maci. Nu apucai să-mi dau seama ce trebuie să fac şi dacă 
puteam să fac ceva, că băiatul muri făcând vagi şi stinse 
gesturi somnolente, ţinându-se uşor cu mâinile de iarba 
înroşită, aşa cum mă ţineam şi eu când eram mic şi cădeam 
jos după ce mă învârteam minute în şir anume ca să 
ameţesc şi să simt cum se răstoarnă pământul cu mine. 

Pământul, copacii, întinderea nesfârşită a oceanului, totul 
se înclină şi pentru mine şi mă ameninţă clipe lungi cu 
întoarcerea pe partea cealaltă, cu aruncarea mea în abis. 
Fusesem omorât şi eu, nu numai celălalt. Pentru că ucigaşul 
uitase de mine, care însemnam pentru el înțelesul. O să-l 
silesc, mi-am spus eu cuprins de o cumplită furie, să-şi arate 
sufletul şi, dacă şi l-a pierdut cumva, îl voi ucide pentru ca 


în memoria copiilor mei să ardă ca o flacără pentru vecie 
înţelesul întreg al celor întâmplate. 

Şi mă întorsei atunci spre el şi începui să-l întreb: de cea 
călcat cuvântul? Cum de a uitat ce zice El? Cum de a 
îndrăznit să se ridice împotriva legii? Să povestească în faţa 
tuturor ce s-a întâmplat şi să vedem, dacă poate exista 
pentru el iertarea; i-o voi acorda. Dacă nu, va trebui să 
împărtăşească soarta celuilalt. Eu îl voi pedepsi. 

Tânărul însă se aşeză pe un dâmb, se uită într-o parte şi 
rămase astfel nemişcat. Nicio clipă privirea sa nu se 
îndreptă spre locul unde celălalt zăcea mort, şi nicio clipă 
nu păru că aude întrebările mele. Într-un rând se uită în 
sus, în treacăt, spre cerul albastru, plin de uriaşe grămezi 
de nori albi, şi privirea lui se contopi parcă cu ei, apoi 
reveni şi continuă să se uite liniştit de astă dată înaintea lui, 
drept prin mine. Nu mă vedea. Curând îmi dădui seama că 
o mare mulţime se adunase acolo şi toţi tăceau asemeni lui 
şi că nu exista nicio deosebire între ei şi el, deşi văzuseră cu 
ochii lor că unul dintre ei fusese omorât. O adâncă nelinişte 
mă cuprinse. 

Mă uitai atunci la Maria şi nu descoperii nici la ea, nici la 
nimeni altcineva acea mişcare dinăuntru a sufletului, care 
te face să te dai înapoi din faţa celui care a comis o 
fărădelege, să te îndepărtezi de el şi să-l laşi astfel singur în 
faţa faptei sale. Nu, nimic! Ei priveau în ei înşişi, tăcuţi şi 
liniştiţi, şi înțelegeau parcă un anumit lucru, care mie îmi 
scăpase. Era ca şi când descoperiseră o altă lege care mie 
îmi rămăsese tot timpul ascunsă, şi în faţa căreia fapta 
însăşi care se produsese avea alt înţeles. 

Mă smulsei din mijlocul lor şi din faţa ucigaşului care nu 
mai mă vedea şi o luai în grabă spre ocean. Mă aşezai jos, la 
marginea lui, îmi luai capul în mâini şi începui să ascult 
zgomotul valurilor. Aveam sentimentul că dacă îmi pun în 
acord mişcarea lor cu bătaia inimii şi respiraţia, înţelesul pe 
care îl căutam nu va întârzia să apară. Ce înţeles avea deci 
fapta la care asistasem? Fiindcă era limpede că el nu 


ucisese din ură. lar dacă fusese ură, ea se născuse din 
iubire... Sau poate chiar că nici nu fusese ură, iar ceea ce 
eu crezusem mai înainte că e iubire, purta alt nume. Nu 
citisem, după crimă, în privirea lui contopită cu norii, 
răzbunarea împlinită, semn al unei un care o precedase. Ci 
seninătate. Cum era cu putinţă? 

Şi zadarnic petrecui zile şi nopţi întregi pe marginea 
oceanului, răspunsul nu veni. Veni însă şi la mine o linişte 
ciudată în care întrebările, fără a primi un răspuns, nu se 
mai puneau. Şi curând viaţa închipuirii mele se stinse şi ea, 
şi revenii la prezentul din care evadasem. Cercetasem 
adâncurile cele mai insondabile ale speranţei şi mai departe 
nu mai putusem să merg. Acum trebuia să mă retrag din 
ele. 

„„.Şi atunci îmi dădui seama că nimic nu mă mai lega nici 
de acest oraş, nici de amintirile şi visurile mele şi că trebuia 
să-l părăsesc. Doar fetiţa exista, era a mea şi mă puteam 
duce oricând s-o văd, era dreptul meu înscris în lege. De 
când ne despărţisem uitasem de ea şi mi se făcu atât de dor 
s-o văd, încât mă ridicai imediat în picioare şi o luai repede 
spre oraş. 

Da, îmi spuneam, să părăsesc aceste locuri fiindcă ceea 
ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat şi ceea ce o să se 
întâmple de-aici înainte nu trebuie să se întâmple. N-am ce 
să mai caut în nicio insulă... Nici să-mi pun singur capăt 
zilelor, dar nici, pe aceleaşi meleaguri, să-mi caut o fericire 
iluzorie. Totul s-a terminat, şi singura mea legătură cu anii 
pe care o să-i las aici în urmă va fi fetiţa mea... Pe ea nu 
trebuie s-o uit... 


Tata se bucură sincer de întoarcerea mea, şi când 
ajunsei acasă spuse o prostie care mă mai înveseli. Trebuie 
să recunosc că, spre meritul lui, când am ieşit din spital şi 
am trecut pe acasă vindecat, s-a purtat totuşi bine când m-a 
văzut. Nu s-a mirat cum arăt, s-a uitat doar aşa, o dată, 
simplu, şi pe urmă a continuat să pufăie din ţigara pe care o 
ţinea în gură ca pe un băţ. Acum însă spuse totuşi prostia. 
Le povestisem, nu că m-au scos din meseria mea, ci că m- 
am săturat de ei şi am vrut să vin la Bucureşti. Cum 
nevastă-mea n-a vrut să vină cu mine, fiindcă avea serviciu 
bun acolo, am părăsit-o. 

— Am ştiut eu, zise atunci tata, că aşa o să se sfârşească 
cu plecatul tău de-acasă! 

Începui să râd. A ştiut el pe dracu! Pe toate le ştia el! 
Tocmai mă întrebam în tren ce-o să-i iasă din gură când m-o 
vedea şi o auzi ce-i spun, nu reuşeam să-mi imaginez... 

Mama era supărată pe mine. Când am intrat în casă şi m- 
a văzut mi-a întors spatele. N-am vrut să vin în concediu pe 
acasă cu nevasta şi fetiţa şi a trebuit ea să vină de câteva 
ori şi acum credea că am picat tot aşa, cu treburi, pentru 
puţină vreme. Ce mă costa dacă veneam cu toţii? Când auzi 
însă că m-am despărţit de Maria, începu să plângă. Spre 
uimirea lui tata, care spuse altă prostie, dar nu ştiu de ce 
toate prostiile care îi ieşeau lui acum din gură îmi făceau 
bine. 

— De ce, zise el, e băiat tânăr, o să ia alta şi o să facă la 
copii câţi vrei. Câte fete sunt acuma, te împiedici de ele pe 
toate drumurile! 

Chiar a doua zi mă dusei pe la inginerul Dan să aud ce 
ştiri mai are nevastă-sa de la el. Aflai, nu fără uimire, că 
fostul meu şef de şantier era liber de aproape un an de zile 
şi simţii o strângere de inimă: nici el nu-mi dăduse de veste 
că ieşise, dar nici eu nu mă mai interesasem de soarta lui. 

Nevastă-sa mă primi ca şi în ziua când venisem pe la ei, 
cu deosebirea că acum nu mă mai făcu să aştept atâta afară 


şi mă primi înăuntru şi nu în vestibul. Mă trată cu cafea şi 
cu ţigări străine, deşi eu nu fumam. 

— Ce e cu domnul inginer, doamnă? zisei eu aproape 
indignat. lar a plecat pe un şantier? Nu-i ajunge? 

Ea se uită la mine şi dădu din cap cu aerulcă nici eu nu 
ştiam ce bine mă exprimasem şi cât de îndreptăţită era 
indignarea mea. Şi îmi răspunse: 

— Nu! parcă mi-ar fi zis: oricât ne-am mira noi, chiar aşa 
a şi făcut, în loc să accepte o funcţie pe-aici şi să lase altora 
şantierele, a luat-o de la cap. 

— Şi spuneţi-mi, doamnă (acum puteţi să-mi spuneţi!), ce- 
a făcut? 

Ea rămase puţin cu un aer preocupat, îşi aprinse o ţigară 
şi apoi zise: 

— Ai să râzi, eu credeam că n-a făcut nimic şi când l-am 
întrebat să vezi ce mi-a răspuns. Cică acolo când venea unul 
nou era întrebat tot aşa, ce-a făcut şi ăla răspundea: nimic. 
De ce minţi, îi râdea atunci altul în nas, pentru nimic se dă 
trei ani! Or, eu, zise bărbatul meu, am stat mai mult de trei, 
deci ceva tot oi fi făcut! Dar n-a vrut să-mi spună ce, să-l 
vezi, e tot aşa cum îl ştii. Îi arde de glume! 

— E sănătos, doamnă? 

— E exact aşa cum arăta mai înainte, te şi miri când îl 
vezi, când s-a întâmplat îmi aduc aminte că avea câteva fire 
albe la tâmplă. Ei, n-o să crezi, acum nu le mai are. 

— Să nu ziceţi c-a întinerit, doamnă! 

— Nu zic, dar cică unii veneau cu ulcere care nu se 
vindecau de-o viaţă întreagă şi acolo scăpau de ele. 

— Să nu ziceţi, doamnă, că ăsta e tratamentul ideal al 
ulcerului! am strigat eu. 

Dar ea rămase pe chip cu o expresie care dădea de 
înţeles că în toate trebuie să ai mari rezerve. Omul, în 
primejdie, ştie să se apere cum nu l-ar putea apăra nimeni 
altul. El singur. 

— Şi unde e şantierul ăsta, doamnă, unde e el acuma? 


Îmi spuse că e undeva pe lângă Piteşti, dacă am auzit de 
o mare hidrocentrală care se construieşte acolo. Auzisem. 
Şi că vine de obicei acasă sâmbăta seara, şi pleacă luni 
noaptea în zori cu câte o maşină de ocazie cu care mai 
merg şi alţii, sunt înţeleşi. Dar că uneori nu vine. 

— Du-te mai bine să-l vezi acolo, mai îmi spuse ea, nue 
departe, o să se bucure. 

Ceea ce mă şi hotărâi să fac, înțelegând gelozia femeii 
pentru singura zi pe săptămână când îl avea cu ea: nu voia 
să-i răpesc nimic din această zi vizitându-l acasă. 


XI 


În ziua următoare o vizitai pe doamna Sorana. Era 
neschimbată, iar semnele pe care probabil le lăsaseră toţi 
aceşti ani şi pe chipul ei eu nu le vedeam. Devenise doar 
puţin mai gravă şi vocea îi urca parcă cu mai puţină forţă ca 
pe vremea când o cunoscusem. Când se mira, când întreba 
sau când făcea ha! în felul acela al ei care îmi plăcuse când 
îi auzisem prima oară glasul de-acolo de pe turla bisericii. 
Dar, desigur, mă înşelam. Simţeam că se gândeşte cu 
intensitate la ceva în timp ce mă asculta într-o tăcere 
completă. Nu putea fi în verva ei de odinioară când asculta 
o poveste ca a mea: 

— Dragul meu, zise ea apoi luându-şi legătura de pe ochi 
şi ridicându-se în capul oaselor. Te ascult de trei ceasuri şi 
mă bucură că ai rămas, în ciuda celor întâmplate, acelaşi 
copil care mi-a plăcut când te-am auzit prima dată cântând 
pe turla bisericii. Nu m-am înşelat. Un singur lucru e neclar 
în viaţa ta şi o să-l lămurim noi acuma. Scuză-mă o clipă, 
zise ea şi strângându-şi mai bine cordonul halatului subţire 


de mătase, o luă încet spre uşă în timp ce mă mai întreba 
parcă în treacăt, deşi asupra a ceea ce îi puteam eu 
răspunde parcă se lămurise. Nu ţi-a spus nimic Dan la un 
moment dat, acolo, în Moldova, unde te-a luat? Puţină 
vreme, o lună sau două după ce aţi plecat, el s-a mai întors 
şi mi-a făcut o vizită. L-am rugat să-ţi transmită ceva. 

— Nu mi-a transmis nimic, doamnă. 

Era şi convingerea ei, întrebase doar ca să aibă 
încredințarea totală că aşa se petrecuseră lucrurile. Îşi 
aranjă, înainte de a ieşi, covorul din antreu lăsând uşa de la 
cameră deschisă şi mă mai întrebă încă înainte de a ieşi: 

— Te-ai dus pe la el să-l vezi? 

— Da, doamnă. Nu l-am găsit acasă. 

— Vin îndată, scuză-mă un minut. 

Într-adevăr, nu trecu un minut şi se întoarse. Se urcă în 
pai şi zise: 

— Mai întâi să lămurim ce spuneam adineauri. Căline, eu 
vreau să-ţi mai spun că nu tot ce simţim noi arată totdeauna 
ca un termometru care e gradul sau numărul de ani când 
viaţa noastră o ia pe drumul de întoarcere. Gândurile şi 
sentimentele noastre pot fi înşelătoare tot aşa de bine când 
sunt negre ca şi atunci când sunt entuziaste. Asta nu 
înseamnă că entuziasmul acela nu există, ca şi stările de 
cădere, când lumina lumii, cum ai zis, simţim că se 
micşorează pentru noi. Una pândeşte pe cealaltă şi cine e 
atent descoperă răsturnarea aceasta stranie când se crede 
cel mai sigur pe sine sau dimpotrivă, când se crede la 
pământ: în cazul tău, în faţa ta se află nu căderea, ci 
speranţa. 

— Pentru mine, doamnă, zisei eu, nu mai are importanţă 
ce denumire are starea mea, ci faptul că o trăiesc şi sunt în 
puterea ei. Şi nu se numeşte speranţă! 

— Lăsând metaforele la o parte, Căline, fii inteligent cum 
te-am ştiut şi nu-ţi fauri despre viitor idei pe care demonul 
tristeţii te îndeamnă să ţi le făureşti. Interesează-te de 
prezent. El îţi dă cheia şi a trecutului şi a viitorului. Din el o 


să afli, dragul meu, dacă tot ceea ce ai făcut tu în trecut 
justifică renunţarea la care te simţi îndemnat, crezând că 
acum tu nu mai poţi merge mai departe şi tot ce ai de făcut 
e să te bucuri doar de un drum pe care l-ai mai parcurs... 
Spune-mi, te rog, dar fără vane ocolişuri, ai iubit-o pe 
Viorica? 

Nu înţelesei nici ce spusese mai înainte şi nici rostul 
întrebării ei finale. Nu-i răspunsei. Ştiam că lumina mea de 
pe acoperiş nu mai trăia decât în mine şi că niciodată n- 
aveam s-o mai regăsesc în realitate, tot aşa şi Viorica, care 
se lega de clipele de atunci, nu mai trăia nici ea decât în 
amintirea mea şi că viaţa ei ulterioară o fi zvârlit-o tot atât 
de departe de mine pe cât mă zvârlise pe mine departe de 
ea şi nu voiam nici s-o văd şi nici să mi se povestească 
despre ea. 

— Nu vă pot răspunde, doamnă, la întrebare, nu vă 
supăraţi, zisei eu uitându-mă pe geam ca s-o descurajez în 
felul acesta să mai insiste. De altfel, nici nu înţeleg ce 
spuneţi. 

Şi nici nu mă arătai dornic, având bănuiala vagă că 
spusele ei încercau să mă prindă într-o plasă. Se lăsă o 
tăcere. 

— Nici eu nu te înţeleg. Căline, nu am obiceiul să pun 
nimănui întrebări fără o intenţie profundă de care ar trebui 
să fii convins fără ca eu să-ţi reamintesc. Nu crezi? 

Avea dreptate şi mă simţii deodată foarte turburat. 
Probabil că aici urma să se lămurească acel punct din viaţa 
mea despre care îmi vorbise mai înainte. Şi mă hotărâi 
atunci să-i urmez gândurile şi să-i răspund la întrebări, 
oricare ar fi fost ele. Ea însă se scuză iar, tocmai când voiam 
să deschid gura: sunase cineva. Se duse şi deschise şi auzii 
glasul subţire al unui băiat: 

— Doamnă Sorana, vă roagă mama să-i daţi o carte să 
citească! 

— Da, dragul meu, dar n-ai adus-o pe-ailaltă! Dar nu-i 
nimic, hai, intră, stai jos acolo pe taburet şi aşteaptă să caut 


una pe care maică-ta n-a citit-o. Nu prea mai am, mi le-a 
citit cam pe toate, de ce nu mergeţi voi la librărie, tu să te 
duci, să începi să ai biblioteca ta? Cărţile sunt ieftine, cât un 
bilet de cinema! 

Băiatul asculta cu jumătate din auz, şi se vedea că în 
spatele ochilor lui mari deschişi şi limpezi gândurile îi erau 
aiurea, la puţinele lucruri pe care le ştia el despre viaţă, 
fără să arate însă vreo grabă ca să afle mai multe. Avea 
destul timp. Luă cartea pe care i-o întinse doamna Sorana, 
spuse bună ziua ceva mai tare, aşa ca pentru doi inşi câţi 
erau în odaie, şi o luă spre uşă. 

— Ciudat băiat, spusei eu fără să mă gândesc, cu toate că 
de fapt nu mi se păruse nimic ciudat la el. 

Parcă era adormit. 

— Ha! făcu atunci doamna Sorana, cu un efect asupra 
mea aproape asemănător cu cel de altădată, ciudat, ai!? 
Ridică o mână în aer şi dezvălui parcă unor ascultători 
imaginari cu o uimire fără margini pe care o exprimă apoi 
cuvintele ei: E copilul lui şi lui i se pare doar ciudat! 
Seamănă cu el ca două picături de apă şi el zice: Parcă e 
adormit! în loc să-şi dea seama că adormit e el, nu copilul. 

Simţii că mi se face cald şi rămăsei tăcut în faţa acestei 
revelații. Doamna Sorana se aşeză pe pat ca şi când ceea ce 
se petrecuse i-ar fi istovit puterea ei obişnuită de 
pătrundere, îşi puse legătura neagră pe ochi şi nu mai 
scoase un cuvânt. Răspunse însă, parcă în transă, la 
întrebările mele. 

— De ce ziceţi că e al meu copilul acela, doamnă? 

— Pentru că l-ai făcut cu Viorica, dragul meu. la aminte la 
răspunsurile mele şi nu mă obosi cu reveniri sau cu îndoieli, 
fiindcă nu ţi-am născocit eu o istorie din burtă ca să te 
distrez la ora de faţă, ci i l-ai lăsat tu în burta Viorichii în 
săptămâna aceea când tot veneai pe la ea. Acum ascult, dar 
fii scurt fiindcă sunt foarte obosită. 

— Viorica e măritată acum, doamnă? 

— Nu. 


Şi deodată, aşa obosită cum zicea că e, sări în capul 
oaselor şi îşi aruncă legătura neagră de pe ochi. 

— Nu, repetă ea cu tărie, te-a aşteptat. Ţi-a trimis vorbă 
şi a crezut ca şi mine că ştii că a rămas însărcinată, dar că 
nu-ţi pasă de ea. Mă întreba pe mine. „De ce nu-mi 
răspunde el, doamnă Sorana, că doar n-am nicio pretenţie, 
eu copilul îl fac că îmi place mie să-l am şi de măritat nu mă 
mai mărit. Am fost o dată şi am dat chix, l-am cunoscut pe 
Călin şi m-a părăsit. Dar eu îl iubesc şi aş fi vrut măcar un 
cuvânt să-mi fi trimis.” 

Mă uitai crâncen pe geam. Mă ridicai în picioare şi 
începui să mă plimb agitat prin odaie. 

— Nu mi-a spus nimeni nimic, doamnă, vă închipuiţi că nu 
aş fi rămas indiferent auzind ce are ea de gând să facă. Mă 
credeţi? 

— Te cred. Asta e iar una din hotărârile pe care a luat-o 
Dan pentru altul, fără să se întrebe dacă avea sau nu acest 
drept. Fiindcă nu pot să-mi închipui că a uitat, el ştie că nu 
îl rog niciodată, nici pe el şi nici pe alţii, să-mi facă servicii 
pe care o simplă carte poştală le-ar putea rezolva. Problema 
era să vorbească el cu tine şi să te pună exact în faţa 
gravităţii situaţiei: puteai s-o eludezi, dar poate că, 
gândindu-te mai bine, puteai să-ţi iei şi răspunderea totală. 
Nu-l înţeleg pe Dan! Dar, Dumnezeule, nu mă înţeleg nici 
pe mine şi nici pe Viorica de ce n-am pus noi mâna frumos 
pe o coală de hârtie şi să-ţi explicăm! Dragă Căline, uite aşa 
şi aşa, gândeşte-te şi fa ce te îndeamnă inima. Dar, adăugă 
ea, poate că degeaba ţi-ar fi scris ea săraca Viorica nu o 
scrisoare, ci zece, şi ar fi venit chiar ea după tine să te vadă. 
Ah, femeile simt când e cazul şi când nu să facă un anume 
gest, îşi păstrează mai bine iluzia că poate sunt totuşi iubite 
şi iubitul e împiedicat de tot felul de obstacole să vină să le 
răpească, decât să afle crudul adevăr. Orice află, numai de 
asta se feresc, dacă aşa s-au hotărât. Ştie totul despre tine, 
ai fi crezut? 

— Chiar totul? 


— Absolut totul. Ştie că acum eşti aici, la doi paşi de ea, 
eu i-am spus şi i-am cerut să-l trimită pe băiat să-l vezi, 
poate îl recunoşti. Dar a ştiut, de astă dată bineînţeles că nu 
de la mine, exact ziua şi felul cum l-ai salvat tu pe omul 
acela şi tot ce ţi s-a mai întâmplat după aceea. Tot ce mi-ai 
povestit tu eu ştiam pe jumătate, dar te-am lăsat să-mi spui 
fiindcă aşteptam mereu nedumerită să-mi explici de ce nu i- 
ai dat fetei măcar un semn de viaţă, dacă de întors la ea n-ai 
putut sau n-ai vrut să te-ntorci. Înţelegi acum de ce te-am 
întrebat dacă ai iubit-o? 

— Da, doamnă. 

— Nu mai insist. Te las să-ţi răspunzi pentru tine. Înţeleg 
că asta te angajează şi că acum tu nu eşti destul de puternic 
să iei o hotărâre şi nici destul de slab ca să te supui pornirii 
fireşti la care te-ar îndemna inima. Pot să te asigur însă că 
ea e aşa cum o ştii şi te iubeşte mai departe. 

Avea dreptate. Singurul lucru care era foarte limpede în 
mintea mea era că voiam să-l văd cât mai repede pe 
inginerul Dan. În acelaşi timp însă, ca o durere pe care 
aveam s-o simt de-aici înainte mereu, gândul mi se întoarse 
înapoi la Maria şi la oraşul care mă expulzase. Da, ăia de- 
acolo, cu ea în cap, ţineau prizonieri zece ani din viaţa mea, 
cu care nici măcar n-aveau ce face. 

Mă ridicai hotărât s-o văd pe Viorica. 

Ea îmi deschise exact ca prima oară şi îi văzui frumoşii 
ochi crinurii lărgindu-se de bucurie şi în acelaşi timp de 
spaimă. Femeilor le place să arătăm tot aşa cum ne-au 
cunoscut ele odată, oricât de mult ne-ar iubi, sau poate 
tocmai de aceea, deşi nici ele nu mai sunt aceleaşi. Viorica 
ştia cum arăt eu, dar de văzut nu mă văzuse şi fără să vrea 
îşi duse mâna la obraz când se holbă la mine şi degeaba se 
prefăcu ea apoi în clipele următoare că nu-i pasă, se vedea 
că îi pasă. Spaima ei însă era dublă: se temea ca nu cumva, 
văzând ce se petrece cu ea, să nu mă ridic şi să plec, şi 
îndărăt să nu mai mă întorc... 


Nu mai târziu de o săptămână după toate acestea, eram 
iar în tren în drum spre acel loc în care se afla un om pe 
care îl cunoşteam şi mă cunoştea şi cu care viaţa mea 
fusese atât de plină lucrând amândoi sub stăpânirea 
aceluiaşi gând. Acum aveam să-l văd din nou. Trenul alerga 
şi simţeam că nu rămâne în urmă numai Bucureştiul, pe 
care însă de astă dată nu mai voiam să-l schimb cu un alt 
oraş, ci şi cel nou, spre care amintirea mea continua să fugă 
înapoi, ca într-un ultim adio. N-aveam ce face! Adio, băieţi! 
Trăiţi şi munciţi în noul vostru oraş până o să-i daţi bătrânii 
care îi lipsesc şi apoi morţii care să asculte în tăcerea 
mormintelor lor viaţa urmaşilor. Şi creaţi-vă legendele care 
or să vă convină. Pe mine m-aţi gonit şi atât cât asta poate 
să vă mai pese, nu puteţi avea iertarea mea. Sunteţi 
flămânzi de viaţă, dar nu de fericire, şi singura voastră 
şansă e că nu sunteţi eterni şi că alţii mai buni, poate, vă 
vor lua locul. Nu speraţi că vă vor menaja!... 


Sfârşit 


Referinţe critice 


Ecuația individ-societate, individ-istorie implică raporturi 
deosebit de complexe, excluzând maniheismul contrastelor 
rudimentare: bun-rău, alb-negru etc., delimitările simpliste, 
făcând abstracţie, cu detaşare de magistru, de o întreagă 
„tradiţie” a poncifelor rămase de domeniul trecutului, în 
care realitatea era trucată printr-o viziune  idilic- 
sentimentală, prin conflicte artificiale şi personaje fantoşă. 

Poate că nu numai în aparenţă Intrusul este romanul unei 
înfrângeri, al unei alienări, al unei puternice drame 
personale. Călin Surupăceanu, tânărul pe care un om de 
inimă îl îndeamnă să părăsească meseria de vopsitor, care 
nu-l mulţumeşte şi nu-l pasionează decât prin ameţitoarea 
folie a înălțimilor, vine pe un mare şantier pentru a-şi da 
contribuţia, pe măsura puterilor sale, la opera de edificare 
a noii lumi. [...] 

Finalul este insolit, însemnând tot ceea ce poate fi mai 
opus unui happy-end convenţional, dar faţă de care 
imaginaţia cititorului, chemată să „colaboreze” cu autorul, 
nu poate acţiona decât într-o singură direcţie: Călin 
Surupăceanu nu este nici învins, nici intrus. [...] 

Dacă la Moromeţii, volumul al doilea, s-a putut vorbi 
despre o abordare inedită, îndrăzneață, pătrunsă de 
înţelegerea superioară a proceselor şi fenomenelor 
contemporaneităţii, Intrusul legitimează integral afirmaţia. 


Boris BUZILĂ, 
„Marin Preda - Intrusul în România liberă, nr. 7375,1968 


Nu ştiu dacă Intrusul va fi considerat sau nu (cea de-a 
doua ipoteză e mai probabilă) unul dintre marile romane 
ale lui Marin Preda: ceea ce mi se pare însă cert e că, în 
destinul scriitorului, aşa cum ni se înfăţişează el până 
astăzi, această carte reprezintă o răscruce. Raportat la 
perfecțiunea unor opere anterioare (Întâlnirea din 
Pământuri sau primul volum din Moromeţii), Intrusul are 
toate şansele să fie socotit inegal, cum au şi arătat unii 
critici; dintr-un anumit punct de vedere această inegalitate 
este însă în favoarea Intrusului, căci în planul istoricităţii 
(nu şi în acela transistoric, al valorilor) perfecțiunea e 
închisă în ea însăşi, paralizând sau sterilizând orice efort de 
a o continua. 

Intrusul îmi pare nu numai ca un roman deschis, dar şi ca 
un roman al deschiderii. Pe această linie, o comparaţie între 
Intrusul şi Moromeţii - roman prin excelenţă al închiderii - 
se impune. Dacă ar fi să-l caracterizez pe Ilie Moromete 
printr-o formulă, aş spune că el reprezintă, la dimensiunile 
universului țărănesc, un caz aparte de donquijotism al 
închiderii. Dincolo de atitudinile morale implicate, esenţa 
donquijotismului o constituie voinţa de iluzie, care se 
realizează prin supremaţia unei facultăţi umane pe care aş 
numi-o „imaginaţie semantică”. [...] 

În deplin contrast cu Moromete, Călin Surupăceanu, 
eroul Intrusului, este ceea ce aş numi un homo apertus: un 
om deschis, dar şi descoperit, fără apărare. Vulnerabil, deci, 
şi cu atât mai vulnerabil cu cât îşi afirmă mai puternic 
esenţa sa. Adevărata dramă a lui Surupăceanu nu începe 
din momentul în care survine nenorocirea (care are 
semnificaţia unui simplu accident), ci este o consecinţă a 
întregii sale structuri morale deschise. În această direcţie, 
personajul lui Marin Preda se situează exact la antipodul lui 
Meursault al lui Camus, cu care a fost pus în relaţie în mod 
abuziv şi fundamental eronat. E neîndoielnic faptul că 


Intrusul se vădeşte a fi şi o meditaţie asupra alienării: 
scopul ei nu este însă acela de a sublinia patetismul 
subiacent în orice formă de alienare (acea ascunsă 
disperare existenţială), ci, invers, patetismul implicat de 
refuzul sănătos al alienării, de opoziţia faţă de caracterul 
alienant al socialului, manifestându-se uneori direct şi 
brutal, alteori pe căi ocolite şi insidioase. 

În fond, Intrusul e romanul unei iniţieri şi sensul lui 
superior e unul moral. Problema adâncă a cărţii este aceea 
a valorii suferinţei; formulat simplu, răspunsul pe care-l dă 
Marin Preda, pe deplin conform cu normele unei etici a 
deschiderii, ar fi: suferinţa e preţul înţelegerii. Foarte 
interesantă îmi pare, pe această linie, concepţia scriitorului 
despre eroism. Este actul prin care Surupăceanu salvează, 
primejduindu-şi-o pe a sa, viaţa anonimului beţiv, un act 
eroic? Cititorul comod şi superficial este ispitit să răspundă, 
fără să se complice prea mult: da. Pusă doar în aceşti 
termeni, întrebarea n-are însă niciun înţeles, căci actul în 
sine e de o perfectă ambiguitate, cum o dovedesc variatele 
interpretări care i se dau: oamenii din orăşelul industrial 
fără istorie, fără morţi şi chiar fără bătrâni tind să vadă în 
gestul lui Surupăceanu o încercare a acestuia de a se 
singulariza, de a părea erou; soţia lui, din unghiul ei 
profund feminin, vede în acelaşi gest un semn al lipsei de 
dragoste faţă de ea, un semn al voinţei obscure, dar tenace, 
de a o părăsi. [...] Cum îşi priveşte Surupăceanu însuşi actul 
ale cărui consecinţe au luat, în viaţa lui, chipul unei 
ireparabile nenorociri? Eroismul lui constă în a nu se 
prevala câtuşi de puţin de eroismul faptei sale: ar fi putut fi 
mândru de ea, apoi mândru că nu este înţeles, ar fi putut 
dezvolta, într-un cuvânt, un întreg complex de superioritate 
(cu funcţii compensatorii, bineînţeles, ca orice complex). 
Nimic însă din toate acestea. Surupăceanu - şi nu atât în 
actele sale, care sunt adeseori contradictorii, cât în 
structura sa profundă - nu se opune destinului său (cum 
face „omul tragic”), ci caută să şi-l înţeleagă, iar destinul lui 


este unul esenţial, deschis, multiplu, supărător de echivoc, 
mereu  pândit de nenorocire, dar găsindu-şi mereu 
echilibrul, fie el fragil, în înţelegere şi într-o caracteristică 
„dialectică a speranţei” (vezi în această privinţă splendidul 
capitol IX din Partea a Va). Călin Surupăceanu nu este, 
aşadar, cum s-a afirmat, un personaj tragic. Pentru ca 
lucrurile să fie mai limpezi aş recurge la un aparent 
paradox: tragicul se opune nenorocirii; în sensul că tragicul 
este un produs al voinței, este ales, este transformarea 
accidentului în necesitate; şi dacă e adevărat că nu există 
tragic fără suferinţă, la fel de adevărat este că suferinţa - şi 
mă refer mereu numai la cea autentică - nu implică decât 
rareori tragicul. Nefiind el însuşi tragic, eroul Intrusului 
simte însă secreta lui fascinaţie: căci dragostea lui pentru 
Maria devine completă abia atunci când ea îşi declanşează, 
cu implacabilă decizie, propria ei tragedie (din acest punct 
de vedere Maria este unul dintre cele mai puternice 
personaje feminine din literatura noastră). Ca „om deschis”, 
Surupăceanu este, într-o anume măsură, pasiv, adică 
trăieşte, până la un punct, în ceea ce îi este dat: astfel, în 
constituirea şi destrămarea căminului său, nu el joacă rolul 
primordial, căci nu el îşi alege soţia, ci este ales de ea, şi tot 
ea decide despărţirea. Pe un plan mai înalt, eroul din 
Intrusul dobândeşte însă o semnificaţie mai cuprinzătoare. 
Deschiderea lui ne oferă o perspectivă asupra istoriei 
noastre: căci homo apertus este prin excelenţă o fiinţă 
istorică, o ipostază umană a istoricităţii care încearcă să se 
înţeleagă pe sine; şi oricât de ciudat ar fi, istoria devine 
inteligibilă (şi e vorba de o inteligibilitate de tip intuitiv şi 
participativ, fără nimic abstract, fără nimic „logic” sau 
„legic”), mai ales când e privită cu ochii unor astfel de 
„intruşi”. 


Matei CĂLINESCU, 
„Opinii despre romanul Intrusul în Luceafirul, nr. 50,1968 


Vorbindu-se despre romanele ce au urmat volumului întâi 
din Moromeţii, o bună parte a criticii a perseverat în a le 
opune acestei cărţi, de o rotunjime fără cusur. Dacă 
Moromeţii rămâne însă capodopera scriitorului, Intrusul 
aruncă un con de umbră mai mare chiar asupra temei 
fundamentale a lui Marin Preda. Ne obligă într-un fel să 
vedem că scriitorul şi-o reia, în medii diferite, dar cu 
aceleaşi date. Aşa stând lucrurile, Moromeţii nu va mai fi un 
roman despre ţărani, după cum Intrusul nu e romanul ce 
descrie viaţa sufletească a unui muncitor mutilat. Satul, 
şantierul sunt locuri comune, cu valoare tipologică, nu şi 
existenţială. 

Eroul lui Marin Preda e acelaşi pretutindeni, dublu 
condiţionat: de natura lui interioară şi, apoi, de lumea din 
jur. Faţă de amândouă solicitările, el e un „intrus”, trebuind 
să-şi desfăşoare până la capăt condiţia. Oare Ilie Moromete, 
în lumea lui rurală, intrată sub zodia acelui timp înfrigurat, 
nu este el însuşi un „intrus”? Nu-i deloc exagerat, cred, să 
vedem în personajul moromeţian un precursor al lui Călin 
Surupăceanu din Intrusul, iar în acesta din urmă împlinirea, 
cu noi semnificaţii, a lui Moromete. 

Romanele lui Marin Preda sunt, înainte de orice, 
romanele unor „experienţe dureroase”, dictate de această 
condiţie a  „intrusului”. Firi contemplative, armonios 
alcătuite, eroii prozatorului îşi poartă inocenţa ca pe un 
blazon, trăind de fapt în umbra lui. [...] Faţă de natura lor 
armonică, luând aici sensul de cuprindere omenească a 
tuturor registrelor vieţii, eroii lui Marin Preda sunt lipsiţi 
iniţial de o valență majoră, aceea a suferinţei, a tragicului. 
Necunoscând sentimentul tragicului, omul, care năzuieşte 
spre un tip de existenţă superioară, plenară, rămâne la 
jumătatea drumului său, un „intrus” faţă de propria vocaţie 
şi aspirație. De aici acea senzaţie că viaţa îl trăieşte pe el, 
că el e un participant mai mult sau mai puţin impasibil la 
evenimente, somnolând însă printre lucruri şi oameni, 


cărora nu le intuieşte chipul real. Inocent psihologic, eroul 
e vinovat etic, prin inconştienţă, atâta vreme cât ea îl 
împiedică să audă lăuntric reverberaţiile adevărate ale 
actelor sale, cât îl împiedică să aibă deplina responsabilitate 
şi cunoaştere a lor. 

Marin Preda dăruieşte personajelor sale această „fiinţă 
lăuntrică”, nu în sensul comun de psihologie, de viaţă 
sufletească (în acelaşi înţeles comun el nici nu este 
„analist”, cum îndeobşte se spune), ci de receptacul parcă 
imaterial, meta-logic. Se acumulează aici o viaţă diferită de 
cea comună, ca într-un barometru inefabil deschis unor 
ultrasemnale. [...] 

Pentru fiinţa lui lăuntrică, rămasă necercetată, neauzită, 
Calin Surupăceanu e, în primul rând, un „intrus”. 
Candoarea la Marin Preda e o stare complexă, cu mai mulţi 
determinanţi, şi ea nu poate fi confundată cu ceea ce 
posedă eroii lui: inocenţa primară, inconştientă, sub 
privirile căreia se pot ivi fisuri de ordin moral. Ea este 
inocenţa superioară, supravegheată, existentă în sânul 
raţiunii. Suferinţa, experienţa dureroasă, cu consecinţe 
tragice pentru erou, înlătură de pe ochii lui vălul 
imperceptibil care se aşezase până atunci între el şi 
realitate. Personajul coboară în adâncuri, devine abia acum 
propriul lui stăpân. Visurile simbolice pe care le are Călin 
Surupăceanu sunt ieşite din sondarea lăuntricului, în spaţii 
pe care nu le mai atinsese niciodată şi care acum sunt trăite 
„cu bătăi de inimă şi spaime adevărate”. 

Vina lui Călin  Surupăceanu nu este, evident, 
culpabilitatea camusiană, obscură, de natură ontologică mai 
mult şi care impune expiaţia. 

Obscur şi sinuos se arată numai drumul de întoarcere 
spre ea, spre acea clipă a vieţii „când în faţa paşilor sau 
privirii soarele a aruncat pe pământ o anumită lumină”, 
nepricepută atunci de el. Vina necunoaşterii de sine, a 
risipirii în acte rămase numai la suprafaţa fiinţei lui. Pus în 
situaţii-limită, omul lui Marin Preda are revelaţia 


mecanismului său profund, ca şi a celui din care face parte, 
aplecându-se şi punând urechea să le asculte. Suferinţa 
trebuie acceptată, la fel ca orice altă stare, pare să mai 
spună prozatorul. 

Dar la condiţia „intrusului” se mai adaugă împrejurările, 
întâmplările pe care e pus să le trăiască şi care formează un 
„sub-destin”, un factor atenuant, în bine, ca şi în rău, al 
destinului. Planează asupra omului lui Marin Preda un 
destin imuabil, ca acela închipuit în lumea greacă? Nu, 
pentru că fatalitatea ar presupune şi ideea predestinării, 
aşadar imposibilitatea alegerii între bine şi rău. 


Dan CRISTEA, 
„Intrusul şi condiţia sa”, în Amfiteatru, nr. 35,1968 


Lunga confesiune a eroului povestitor debutează sub 
semnul unei mari emulaţii, culorile sunt vii, imaginile de o 
transparenţă radioasă, totul traducând starea de spirit a 
personajului-adolescent care simte în adâncurile fiinţei 
tălăzuirea unor uriaşe energii în revărsare. Urcat pe 
înaltele  acoperişuri, pe turlele bisericilor, escaladând 
suplele schele, tânărul ucenic vopsitor poartă lungi colocvii 
pe teme diverse cu meşterul său, o nesfârşită tăifasuială 
căreia nu-i acordă altă finalitate decât bucuria în sine de a 
duce o discuţie - semnul cel mai evident al simpatiei 
instaurate între cei doi, un curent de la unul la celălalt care 
îl umple pe învățăcel de o întăritoare linişte lăuntrică. [...] 

Fără îndoială că Intrusul este şi o scriere polemică. Nu un 
pamflet deliberat, dar o operă dintre acelea care prin 
sensurile şi concepţia lor generatoare se contrapun 
mistificaţiei, împing în neant literatura falsă, jubilativ-festivă 
şi anost-poleitoare despre realitatea zilelor pe care le trăim. 
Turlele din mucava colorată şi imaginile-panou din atâtea 
scrieri care vorbeau despre şantiere şi oraşe în construcţie 
sunt sfărâmate cu violenţă, spre a lăsa câmp liber privirii 


dornice să contemple epoca aşa cum este, oamenii aşa cum 
îi ştim, istoria aşa cum a fost. O imagine izbitor de nouă, 
pentru că ne obişnuisem prea mult să privim lucrurile prin 
ocheanul multicolor al literaturii contrafăcute, o imagine 
adevărată, neocolind spaţiile umbrite, aspectele dificile, 
eşecurile şi anomaliile unei societăţi şi ale unei lumi care se 
construiau din mers. Şi nici n-ar fi putut să le ocolească 
această operă a lui Marin Preda fără a trăda realismul 
structural al prozatorului, viziunea lui esenţială despre 
lume, el ştiind că grandoarea, forţa şi legitimitatea unei 
societăţi nu pot fi convingător evocate decât punându-se în 
lumină şi erorile, micile sfâşieri obscure, dramele şi 
dislocările care, în chip fatal, o însoțesc. 

Ce uneşte această carte de literatura anterioară a 
prozatorului şi ce elemente inedite sunt de observat? îl 
regăsim pe Marin Preda în marea fervoare a deliberărilor 
morale, în accentul atât de energic pe care îl pune în 
susţinerea problematicii etice; îl regăsim, de asemenea, în 
imaginea atât de pregnantă şi de concret fremătătoare a 
naturii şi obiectelor, a chipurilor şi gesturilor, în notarea 
mişcărilor şi vorbirii caracterizante - amintind încă o dată 
enorma capacitate de a crea viaţă a celui care a scris 
Moromeţii. 

Un element inedit este modalitatea relatării. Pentru 
întâia oară Marin Preda scrie o operă de proporţii în 
întregime la persoana întâi, lăsând deschise mari posibilităţi 
scoborârii în profunzimile trăirilor lăuntrice, scormonirii 
analitice minuţioase. Nu o face totuşi prea frecvent, privirile 
naratorului fiind aţintite în mult mai mare măsură în afară, 
către lumea şi întâmplările din jur. Avem astfel situaţia unui 
povestitor care vorbeşte despre sine, dar, parcă, „cu o 
străină gură” - actor şi cronicar al faptelor sale totodată. 
Într-adevăr, cu toate că relatarea faptelor este făcută de 
însuşi personajul care le-a trăit - naraţiunea nu este o lungă 
lamentă, nu cunoaşte, adică, accentele implicării totale ale 
aceluia care îşi povesteşte fazele creşterii şi decăderii. 


Povestirea păstrează, cum s-a remarcat, un ton al detaşării 
epice care ne înalţă mai sus de anecdotica strictă, în zonele 
spiritualizate ale meditaţiei morale. Materia confesiunii se 
amplifică şi se nuanţează pe măsură ce experienţa 
omenească a personajului sporeşte, adăugându-şi alte şi 
alte elemente, cristalizând până la urmă într-o concluzie 
filosofică. Eroul lui Marin Preda e un învins senin pentru că 
transportă totul în planul purificat al ideii. Înfrângerea în 
ordine practică îl determină să se întrebe asupra valorii 
morale a actelor sale, toată cartea fiind, de fapt, o amplă 
recapitulare din această perspectivă a întâmplărilor trăite. 
Momentul iniţial al cărţii e un elogiu adus creaţiei, iar 
încheierea nu trebuie interpretată ca o negare a punctului 
de pornire, ci ca o reevaluare a lui. Concluzia este că 
simplul gest de a crea rămâne insuficient în absenţa unei 
fundamentări etice, în lipsa armonizării între act şi spirit, 
iar viziunea insulei nelocuite - în care totul trebuie luat de 
la început - traduce tocmai această aspirație către o mai 
dreaptă aşezare a temeliilor, către armonie şi ordine, către 
rațiune şi rigoare, aşa cum am întâlnit şi vom întâlni 
probabil totdeauna în operele lui Marin Preda, acest scriitor 
umanist şi raţionalist. 


Gabriel DIMISIANU, 
„Intrusul de Marin Preda”, în Gazeta literara, nr. 26, 1968 


Intrusul, pe scheme ale vechilor apologii, este o carte 
despre eşec şi deziluzie. Surupăceanu va rămâne şi chiar se 
va menţine cu greu într-o situaţie pe care o considerase 
doar ca o primă etapă a ascensiunii sale. Asistă în schimb la 
anomaliile pe care alte asemenea „promovări” le 
generează. Îşi vede şantierul stăpânit nu de cel mai 
inteligent şi puternic, ci de vicleni. 

Puţini dintre cei care au participat la întemeierea lui - la 
entuziasmul curat al acelui moment obligaţi la o continuă 


strategie, izbutesc să reziste abilității şi perfidiei care-i 
împresoară. Opinia colectivă se exercită tiranic, îşi arogă 
drepturi asupra vieţii particulare şi intime a individului. 
Împotriva erorilor, inconsecvenţei, cruzimii ei nu se poate 
face apel nicăieri, nu există sancţiuni. 

E salutar gestul literar pe care-l execută Marin Preda - 
această curajoasă şi lucidă restituire a adevărului, această 
redimensionare efectiv realistă a unei suprafeţe tematice 
compromise de unii. Intrusul câştigă, de aceea, foarte multă 
pondere prin raportare la antecedentele de ordinul istoriei 
literaturii. Cartea e în bună măsură o revanşă. 

Şi totuşi, Marin Preda nu scrie un simplu contra-roman, 
nu intenţionează să contrazică nişte tipare, pe care, de 
altfel, de destulă vreme, le ştim nu o dată diforme. 

Destinul „intrusului” se constituie organic şi interesant în 
sine. Este traiectoria unui eşec dublat de o victorie. Fiul 
ciurelarului nu poate ajunge inginer, e exclus de oraşul la a 
cărei întemeiere participase, pierde dragostea singurei 
femei iubite. Călin Surupăceanu se descoperă, pe 
neaşteptate, nedumerit, în dezacord cu epoca sa, el, care se 
crezuse unul dintre agenţii ei. Istoria l-a scos din postura 
moştenită, pentru a-l repudia apoi, ca pe un corp vagabond 
şi inutil. Istoria însăşi sau instrumentele ei? Istoria lucrează 
prin tot soiul de instrumente - utile şi distrugătoare, 
adecvate şi inadecvate, dar întotdeauna, oricum, 
efectuează. Surupăceanu nu ştie, apoi înţelege acest lucru. 
Şi mai înţelege că suferinţa va exista întotdeauna: a fi om 
înseamnă a suporta şi a produce suferinţă. Surupăceanu 
face parte din materialul de sacrificat al istoriei, dar tot 
istoria îi acordă privilegiul înţelegerii. Eşecul său ascunde o 
ascensiune în unicul plan real - al spiritului. 

Personajul lui Marin Preda este un om-care-şi-a-pierdut- 
umbra. Şi-a pierdut-o nu printr-un pact vinovat, ci din 
candoare. Pentru lumea sa, Surupăceanu e inconsistent: nu 
ştie să se conserve şi să fie agresiv, nu participă la acea 
luptă pentru existenţă, care de fapt nu e necesară 


existenţei oamenilor, ţine doar de memoria regnului. 
Expulzarea lui de către comunitate se bazează pe o 
incompatibilitate fundamentală  - ontologică parcă. 
Surupăceanu visează. E pentru cei din jur o enigmă şi o 
nelămurită ofensă. Visul lui Călin s-a născut din râs, şi din 
râs - suferinţa. Aceasta este ideea frumoasă a romanului - 
această legătură dintre râs, vis şi durere. 


Ilina GRIGOROVICI, 
„Marin Preda - Intrusul în Ramuri, nr. 8, 1968 


Intrusul aminteşte prin titlul său şi prin evoluţia eroului 
principal de un roman celebru: Strâinul lui Albert Camus. 
Sunt convinsă că analogia a funcţionat inconştient, pe baza 
unui universal spirit al secolului, reflectând, într-o epocă de 
încleştare a omului cu istoria, sentimentul amar al 
singularizării şi al dezrădăcinării unui erou. Intrusul, ca şi 
„străinul', este un exemplar straniu printre semenii săi - un 
precursor neînțeles poate, un personaj dintr-o lume 
viitoare, încă neformată, un mesager disprețuit ai ei, un 
vestitor grăbit care plăteşte vina de a fi venit prea devreme 
cu propriul său eşec. Atât „străinul” lui Camus, cât şi 
„intrusul” lui Marin Preda trăiesc împotriva mediului, dar 
mediul nu este acelaşi pentru amândoi. Meursault se opune 
unei lumi burgheze care-l menţine într-o stare de sărăcie 
cronică, îl aduce în imposibilitatea de a-şi întreţine mama şi- 
i cere în schimb să-i respecte convențiile şi prejudecățile ei 
ipocrite despre dragostea filială şi despre „suferinţele” 
morale. Eroul lui Marin Preda, Călin Surupăceanu, trăieşte, 
dimpotrivă, într-o lume în plină prefacere şi, mai mult decât 
atât, este un participant activ, un fondator chiar, al noii 
societăţi. El creşte odată cu şantierul şi cu oraşul nou al 
cărui nume nu este citat în roman, pentru că este unul 
dintre multele oraşe de acest fel, răsărite peste noapte pe 
harta ţării. Pe acest şantier trăieşte Surupăceanu 


momentele decisive ale vieţii sale, este îndemnat să se 
califice, intră în UTM; aici se însoară şi aici i se naşte un 
copil. [...] Deşi eroul lui Marin Preda şi istoria se află de 
aceeaşi parte a baricadei, din acel moment drumurile lor se 
despart şi, în timp ce dezvoltarea societăţii noi îşi continuă 
triumfător drumul, pe un fond de progres şi optimism 
social, destinul lui Călin Surupăceanu descrie o linie 
descendentă până la triplul său eşec: social, profesional şi 
sentimental. Din acel moment avem impresia că 
mecanismul vieţii lui, în timp ce mediul înconjurător 
continuă să se îndrepte spre un viitor luminos, a luat-o cu 
hotărâre înapoi şi că acesta, împreună cu eroul, alcătuiesc 
împreună un sistem de rotiţe care se învârtesc în sens 
invers. Acest moment precis este rodul unui act de eroism 
care, spre surpriza cititorului, în loc să-i aducă lui 
Surupăceanu laudele şi mulţumirea mediului în care 
trăieşte, nu-i atrage decât umilinţă şi nenorocire. [...] 

Drama lui Călin Surupăceanu este cea a unui om care s-a 
aliat istoriei, dar care la un moment dat a grăbit pasul, 
rămânând singur, devenind un intrus şi, în cele din urmă, 
un om învins. Marin Preda are puterea şi intuiţia 
extraordinară de a reflecta, prin intermediul unui eşec 
personal, asprimea epocii pe care o trăim, de a demitiza 
istoria care, rămânând deschisă spre viitor şi progres, nu 
reprezintă în sine şi prin sine limanul vieților individuale. 
[...] 

Scriitorul român nu se slujeşte de mijloacele 
cinematografice, dând înainte sau înapoi, după voie, maşina 
timpului. Respectând ordinea cronologică, într-o formulă 
aparent tradiţională, Marin Preda urmăreşte cu atenţie 
lucrarea timpului în viaţa oamenilor; în faţa cititorului nu se 
desfăşoară o intriga complicată şi spectaculoasă ci, după o 
ordine nescrisă, dar permanentă a vieţii omenirii, oamenii 
trăiesc, îmbătrânesc şi mor. Importante sunt semnificaţiile 
pe care le naşte în trecerea sa timpul. Şi Marin Preda, 
sensibil la aceste semnificaţii, face din destinul omenesc 


purtătorul unor adevăruri mai vaste, depăşind limitele unei 
existenţe umane şi unindu-se într-un plan superior cu 
devenirea istoriei însăşi. 

Nu există în epoca noastră substanţă mai „modernă” 
pentru romancier decât aceasta din care îşi taie Marin 
Preda stofa romanelor sale. 


Georgeta HORODINCĂ, 
„Marin Preda, prozator modern”, în Viaţa Românească, nr. 9,1968 


Înainte de apariţie, romanul Intrusul a fost cunoscut în 
mediul literar sub numele Omul desfigurat. Ambele titluri 
indică o condiţie umană, un temperament, o comportare, o 
individualitate în orice caz ajunsă în contradicţie cu 
societatea, în general, sau cel puţin cu o parte a ei. Prin 
titlul păstrat, Marin Preda a insistat mai ales asupra 
faptului că eroul e socotit de către cei din jur un străin de 
lumea lor, se simte el însuşi ca atare, prin raport cu ei. 
Finalul, de un acut tragism, accentuează tocmai acest sens: 
în trenul care-l poartă spre un orizont de viaţă şi de muncă, 
personajul cărţii meditează cu amărăciune la cei pe care-i 
lasă şi „spre care amintirea mea continua să fugă înapoi, ca 
într-un ultim adio. N-aveam ce face! Adio, băieţi! Trăiţi şi 
munciţi în noul vostru oraş până o să-i daţi bătrânii care îi 
lipsesc şi apoi morţii care să asculte în tăcerea mormintelor 
lor viaţa urmaşilor. Şi creaţi-vă legendele care or să vă 
convină. Pe mine m-aţi gonit şi atât cât asta poate să vă mai 
pese, nu puteţi avea iertarea mea. Sunteţi flămânzi de 
viaţă, dar nu de fericire, şi singura voastră şansă e că nu 
sunteţi eterni şi că alţii mai buni, poate, vă vor lua locul. Nu 
speraţi că vă vor menaja!”... 

Suntem, deci, în faţa unui rechizitoriu, a unui proces 
intentat de personaj mediului unde a trăit. Cititorul, furat 
de evenimentele curente ale romanului, nu reţine îndestul 
sumbra ameninţare din începutul lui. [...] E aici 


promisiunea sinuciderii, amânate numai, în speranţa că 
reconstituirea vieţii străbătute până atunci i-ar declanşa 
gânduri salvatoare, sau cu disperarea că plonjarea la 
întâmplare în trecutul propriu nu va aduce argumente 
îndestulătoare pentru a-i da tăria să persiste în hotărârea 
de a trăi. Eroul nu este şi mai ales n-a fost un caracter slab, 
oscilant, predestinat unui lamentabil sfârşit, eroismului 
dezarmat şi laş al sinuciderii. Dimpotrivă, aşa cum ni-l va 
arăta romanul, el a fost un om al acţiunii, al deciziei şi un 
vizionar - tot atâtea coordonate ale unui posibil destin de 
triumfător în viaţă şi societate, de răsfăţat al sorții. [...] 
Într-un fel, eroul din Intrusul este o replică dată lui Ilie 
Moromete, el aparţine lumii „risipitorilor”, acelora dintre ei 
care se consumă - adică trăiesc - dăruindu-se, nu 
cheltuindu-se.  „Risipitorii” din această categorie sunt 
oameni ai timpului lor, i se integrează cu fiinţa lor, cu 
gândul, cu fapta. Constanţa Sterian, Valeriu Sterian, 
Nicolae Sârbu se plasează aici. Călin Surupăceanu tot aici. 


Mihai GAFIŢA, 
„Un erou al timpului nostru”, în Viaţa Românească, nr. 12, 1968 


Rapid definit, Intrusul este un roman al ratării 
imprevizibile a unei fiinţe, prin vinovăţie, dominare 
spirituală şi erotică, o tragedie modernă a unui destin. E şi 
un roman al suferinţei, al existenţei ei. Este şi o elegie a 
unui timp moral, social, ce nu s-a văzut distrus, 
metamorfozat, ci veşnic trăit de către eroi şi de care, în 
mod fatal, ei nu pot scăpa, nu-l pot uita, nu-l pot dispreţui 
tocmai fiindcă el e acolo, neînduplecatul, care le 
condiţionează existenţa. Esenţa lui se extrage din istorie şi 
fapt, dar mai cu seamă din trăirea lui ca viaţă, ca primă 
formă, expresia unei înţelegeri, acceptări fundamentale a 
unei experienţe directe. Nimic nu se petrece în Intrusul în 
afara timpului care determină, într-un fel, realitatea 


superioară şi o descoperă ca meditaţie. Marin Preda n-a 
tratat o temă, ci şi-a însuşit o artă a ei, o idee de ceea ce ar 
trebui să fie actual în literatură. Intrusul e viaţa ca real şi 
nu ca schemă, artificialitate, clişeu. Impresia cea mai 
adâncă, de autentic, nu te părăseşte niciodată şi nu vine din 
neliniştea personajelor, din felul cum reacţionează faţă de 
evenimente. Marin Preda deschide parcă o poartă uriaşă 
prin care lasă să treacă formele vieţii, oprindu-se doar la 
câteva să le cunoască, să le analizeze, „uitând” pe altele, 
poate mai interesante. Narațiunea nu este un discurs 
„făcut”, premeditat, ci o sinceră, zguduitoare confesiune a 
unui om cinstit şi inteligent. De ce îşi rememorează 
povestea vieţii Călin Surupăceanu? Este oare aceasta un 
mijloc de a se elibera de un timp sau o posibilitate de a-şi 
mări suferinţa? Eroul a ajuns la limita înţelegerii lui şi viaţa 
l-a depăşit. Nu viaţa aceea pe care o crezuse a lui şi o 
stăpânise, o cunoscuse, ci aceea de care el nu-şi dăduse 
seama că ar exista şi că l-ar putea duce la înfrângere, 
disperare. El îşi deschisese sufletul, cu sinceritate, aceleia 
despre care credea că s-ar potrivi cu el (Maria) pentru ca 
ea apoi, în urma unui accident, să-l excludă, astfel ca el să 
fie până la urmă un străin, un om ce nu se regăseşte. 
Excepţională e la Marin Preda această sinceritate brutală 
(justificată istoric, psihologic), a personajului, a marii lui 
tragedii, suferinţe, a neputinței de a se reîntoarce la ceea 
ce nu mai e posibil să fie. 


Zaharia SÂNGEORZAN, 
„Marin Preda - Intrusul”, în Cronica, nr. 40, 1968 


Scrisul lui Marin Preda nu se dezminte, fiind în 
continuare problematic, în sensul că pune cu acuitate şi 
dezinvoltură chiar (poate puţintel ostentativ de data 
aceasta) probleme de conştiinţă în evoluţia şi condiţiile ei 
de manifestare. Linii de forţă ale unor zigzagate mişcări 


interioare se întrepătrund imprevizibil şi finalmente 
explicabil dialectic cu factori activi ai ambianţei mereu 
înnoite în traiectoria unui destin aparent foarte singular şi 
misterios. Şi dacă autorul îl ajută oarecum pe lector prin 
sugestivitatea tidului şi prin explicitarea epilogului în însuşi 
primul capitol al cărţii, evoluţia complexă a lui Călin 
Surupăceanu e mereu transmutată de surprize şi de 
ineditul a noi orizonturi fără succedere strânsă între ele, 
alături de care aşază întotdeauna intenţia limpezirii lor 
amănunțite, îndeletnicire specifică analistului pe care 
autorul o savurează pur şi simplu. 

Ca metodă şi inventivitate formală, romanul se 
îndepărtează suficient, nu însă definitiv şi fără a încerca 
formule subtile de a-l menţine în semnificaţia sa 
fundamental clasică de epicul riguros şi obiectivat, cu 
gesturi specific spectaculoase ca în întâlnirea din 
Pământuri, de pildă, ci-i un monolog am zice calm asupra 
autobiografiei intime pe care eroul-povestitor îl oficiază cu 
multe interogaţii şi lămuriri suplimentare care să-i justifice 
conduita şi structura sufletească preponderent reflexivă. 
Călin Surupăceanu este un bucureştean ce încearcă a se 
califica pe şantiere într-o meserie ce necesită pregătire 
superioară şi sacrificii grele faţă de sine, dar el este în fond 
prin individualitate şi reacţii un acelaşi ţăran de tip 
moromeţian, adică de fapt un tip eminamente autohton ce 
are filosofia sa caracteristică în faţa problemelor capitale 
sau accidentale ale existenţei. Eroul ajunge la „drumul de 
întoarcere” al vieţii sale, fiind mai curând un vechi 
inadaptabil ce se îndepărtează de mediul indigerabil decât 
un intrus ce se menţine acolo acceptând traumatisme şi 
automutilări. [...] 

Este o realitate evidentă a materiei cărţii că eroul nu 
ajunge să  nutrească vreodată gânduri antisociale. 
Conştiinţa sa nu-i străpunsă de tendinţe incompatibile cu 
datele judecății „la rece”. Îi repugnă însă, am zice aproape 
atavic, fariseismul faţă de sine şi faţă de alţii. loată această 


repulsie nu-şi găseşte însă oriunde şi oricum duşmani proşti 
şi fragili, terenul gata cultivat cu otrăvuri de departe 
mirositoare ca în romanele facile de acum mai bine de un 
deceniu. Eroul central însuşi nu-i un cumul de calităţi dintre 
cele mai evidente, pururi biruitoare. Zonele interioare 
cercetate răbdător de Marin Preda cu lentile mari şi 
fascicul iscoditor sunt mai adânci şi mai delicate, 
neseparate etern între ele ca grotele fie obscure ce se oferă 
speologilor sau/şi turiştilor, ele sunt într-o interacţiune 
fluidă, uneori furtunoasă, alteori se retrag singure din faţa 
obiectivului pentru a renaşte într-un alt chip şi arătând 
modificări. De asemeni, este un merit indiscutabil al 
autorului acela de a nu evita să pună în discuţie cu 
discernământ şi fără false graţii aspecte mai puţin roze ale 
epocii transformărilor socialiste pe care eroul său le 
interpretează curajos şi disociativ. 


Lucian DUMBRAVĂ, 
„Marin Preda - Intrusu!/”, în Iașul literar nr. 1, 1969 


S-a născut undeva la o margine a Bucureştilor, fiu al unui 
vânzător ambulant de ciurele. Vopsitor de acoperişuri, un 
timp, s-a angajat, după aceea, pe un şantier, a urmat o 
şcoală de calificare, şi-a făcut armata, s-a însurat, a dat 
naştere unui copil. Povestea unui om obişnuit. Această 
poveste devine a lui, în exclusivitate, din momentul salvării 
unui muncitor ameninţat să moară sufocat într-o cisternă. 
Salvarea accidentatului e, într-un fel, prima sa „faptă”. Prin 
acest prim act major săvârşit din iniţiativă proprie, 
personajul îşi ia în posesie existenţa, începe să se creeze el 
însuşi. Aşa începe tragedia. Căci povestea ia o turnură 
tragică. Insul coborâse în puţ fără să-şi potrivească masca 
aşa cum trebuia, lanterna pe care o ţinea în mână se 
sparge, filamentul ei ia foc şi salvatorul se alege cu faţa 
arsă. Cu toate îngrijirile medicale, el rămâne desfigurat şi 


nici capacitatea de muncă nu şi-o mai redobândeşte, încât e 
nevoit să renunţe la meserie şi să accepte un post pentru 
care nu-i necesară nicio pregătire. Ajuns la strâmtoare, nu 
numai că nu găseşte la nimeni înţelegere şi sprijin, fapta sa 
fiind taxată drept bravadă ieftină, dar, întocmai ca Radu 
Comşa, personajul întunecării lui Cezar Petrescu, se vede 
privit cu dezaprobare, ba chiar cu ostilitate, ascunsă la 
început, apoi făţişă, iar în cele din urmă părăsit chiar de 
femeia iubită. 

Care este sensul acestei istorii? Momentele 
premergătoare accidentului sunt date ale unei biografii 
contemporane oarecare şi romanul se citeşte, în consecinţă, 
pe porţiunea respectivă, de ajuns de întinsă, fără un prea 
susţinut interes. Ceea ce urmează aruncă însă asupra lor o 
lumină graţie căreia faptele capătă calitatea de documente 
sufleteşti indispensabile  caracterizării personajului şi 
pătrunderii înţelesurilor cărţii: cine e de vină pentru 
înfrângerea, pentru înstrăinarea lui Călin Surupăceanu? în 
alţi termeni, ce e dincolo de datele materiale, de urzeala 
întâmplărilor nefericite, dincolo de poveste? Sunt numai 
circumstanţe externe de vină pentru ce se întâmplă sau 
poartă o răspundere şi personajul însuşi, victima lor? Spre 
deosebire de eroul Castelului lui Kafka şi de „străâinul” lui 
Albert Camus, cărora, cu sau fără intenţia autorului, le 
împrumută unele trăsături, Călin Surupăceanu este eroul 
unui timp care (observaţia s-a mai făcut) nu-i este principial 
ostil, produsul unei lumi care nu numai că nu e, prin 
structura ei, incompatibilă cu aspiraţiile umane 
fundamentale, dar tinde să creeze cadrul cel mai propice 
înfăptuirii acestora. La rândul său, personajul se simte în 
această lume şi în acest timp în largul lui, nu concepe 
realizarea de sine în altă sferă. Şi totuşi nu se realizează. 
Din ce cauză? Nu-şi poate răspunde, şi nici romanul nu dă, 
pe altă cale, vreun răspuns. Romanul oferă dosarul unei 
existenţe, fără pretenţia de a oferi şi concluziile, de a servi 
cititorului o morală. Povestind o viaţă, Intrusul devine un 


roman-problemă, un roman ce ne invită să analizăm, să 
judecăm, să interpretăm faptele narate. 

Ajuns cu desăvârşire singur, Călin Surupăceanu se 
întreabă, scrutându-şi conştiinţa, „unde era greşeala” în 
conduita lui de-a lungul celor aproape treizeci de ani pe 
care i-a străbătut. Admite, aşadar, că poartă o vină. 
Deprimat, simțindu-se un învins, un om sfârşit, este înclinat 
să pună această vină pe seama unei fatalităţi, s-o considere 
înscrisă fără putinţă de modificare în destinul său. El, îşi 
zice, a fost menit să creeze, nu să distrugă. [...] 

Într-un cuvânt, Călin Surupăceanu pluteşte la suprafaţa 
propriei vieţi, pe a altora nu caută s-o înţeleagă, nu trăieşte 
intens, nu-şi pune cu acuitate întrebări. Tânărul acesta e, 
asemenea lui Ilie Moromete, un fel de hedonist, un 
individualist sui-generis. 


Dumitru MICU, 
n Lupta de clasă, nr. 6, 1969 


IPA 
l 


„Marin Preda - Intrusul”, 


Intrusul ilustrează mai apăsat decât alte cărţi, luând 
chiar aspectul unui roman-dezbatere, câteva dintre 
chestiunile care-l preocupă acut pe scriitor: pe o insulă 
ideală pierdută într-un ocean imaginar se naşte o nouă 
lume, ferită de experienţele celei vechi. Ce face totuşi ca în 
această lume să nu dispară până la urmă invidia, crima, 
răul? Omul este în egală măsură purtător al binelui şi al 
răului? 

Întrebări chinuitoare, fără răspuns, care-l mistuie pe 
nefericitul erou al romanului, Călin Surupăceanu, pus în 
situaţia să descopere câteva legi nescrise şi dure ale 
societăţii pe care până atunci o ignorase. 

Particularităţile romanului pot face din Intrusul o scriere 
surprinzătoare, dar nu inexplicabilă. El nu ne prezintă un 
scriitor schimbat radical, ci potenţează o latură a lui, 
evidențiind preocupări mai vechi, date acum mai puternic 


în vileag. Structural, chiar, romanul nu se desprinde de 
şirul prozelor anterioare. La o analiză atentă vom descoperi 
în Călin Surupăceanu un tip de erou pe care l-am mai 
întâlnit în cuprinsul prozei lui Marin Preda. Pe cel ce 
priveşte cu inteligenţă şi ironie lumea fără a sesiza că 
atrăgătoarele deplasări de forme, care-i solicită verva şi 
spiritul, vor deveni într-o zi extrem de amenințătoare. Altfel 
spus, Călin Surupăceanu este şi el o structură moromeţiană 
şi o paralelă cu Ilie Moromete n-ar face decât să confirme 
suita de asemănări şi foarte micile deosebiri. Acelaşi tip de 
erou supus aceluiaşi tip de experienţă. Diferă mediul şi 
expresia imediată a urmărilor. Călin Surupăceanu va 
traversa drama până la ultimele ei consecinţe. Romanul 
pare a fi scris pentru a ne demonstra de câte imponderabile 
depinde o existenţă, cât de fragil este un proiect uman şi 
cât de puternică poate fi presiunea socială asupra 
individului. Cum trebuie trăită existenţa pare să fie 
întrebarea degajată de desfăşurarea romanului. 
Personajele lui Marin Preda sunt de obicei fiinţe fragile, 
sensibile sau hipersensibile, rănite adânc de impactul 
social. Reduse la această esenţă, ele amintesc destul de 
bine de personajele lui Camil Petrescu sau ale lui Mihail 
Sebastian, şi acestea fragile, sensibile sau hipersensibile şi 
lezate profund de durele contacte sociale. Faptul că acestea 
din urmă sunt personaje intelectuale nu schimbă deloc 
problema. Intelectualitatea unei fiinţe nu depinde de 
determinările ei exterioare. Sensibile, personajele lui Marin 
Preda sunt cel mai adesea fiinţe inteligente şi gânditoare. 
Nu întâmplător el foloseşte în Intrusul, pentru om în 
general, dar atât de potrivită pentru eroii săi în pascaliana 
expresie: „trestie gânditoare”. Viaţa a făcut din Călin 
Surupăceanu o „trestie gânditoare”. El încearcă să vadă în 
oceanul de necunoscute pe care-l traversează o explicaţie, 
să găsească o cheie a nenorocirii lui. Până atunci, doar 
sensibil şi inteligent, Călin Surupăceanu devine un 
meditativ. Nu cumva până atunci luase viaţa prea uşor, ca 


pe un joc superb în care nu trişezi, dar în care nici nu te 
interesezi dacă altul trişează? 

Închidem romanul lăsându-l pe nefericitul erou în aceeaşi 
postură meditativă. El este ca şi alţi eroi ai universului lui 
Marin Preda o fiinţa pură şi vulnerabilă, pe care viaţa o 
loveşte dureros şi a cărei rană intimă nu se va mai vindeca 
vreodată. Cicatricea exterioară, vizibilă şi pipăibilă pe faţa 
eroului, are rostul să ne facă să nu uităm acest lucru - 
trauma internă. 


M. UNGHEANU, 
Prefaţa la Marin Preda, Intrusul, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pp. VI- 
VIII 


Intrusul şi Risipitorii recristalizează o imagine capitală a 
societăţii româneşti contemporane, de indiscutabilă valoare 
etică. Timpul social şi istoric spre care se simte atras Marin 
Preda rămâne o vreme a începutului de eră şi de conştiinţă. 
Aspiraţiile imediate şi cele colective, destinul individual şi 
evoluţia generală a societăţii, timpul biologic şi răgazul 
istoric se întâlnesc într-o zonă temporală zero spre a porni, 
după o prealabilă armonizare, către viitorul ce nu-şi 
dezvăluie complet dimensiunile. „Suntem o societate la 
vârsta copilăriei...” remarcă doctorul Strihan în discuţia de 
principii cu colegul său, Sârbu. Propoziția trădează o 
percepţie a începutului nu numai în sens figurat. Imaginea 
oraşului din Intrusul, surprinsă de Călin Surupăceanu după 
o absenţă de trei ani, respiră aceleaşi sentimente al viziunii 
primare. [...] 

Atracția spre conflicte derulate în zona spaţiului zero se 
îmbină cu voinţa creatoare de a surprinde în 
ireversibilitatea temporală etapa istorică a unei imposibile 
întoarceri. Intrusul şi Risipitorii se transformă astfel în 
metafore meditative ale condiţiei umane contemporane. 
Profund ancorate în actualitate, romanele lui Marin Preda 


sunt reflexul unei personalităţi artistice efectiv „angajate”. 
Risipitorii îşi extrage substanţa din perioada anilor 1952- 
1953, când procesul de omogenizare a societăţii cunoaşte o 
resurecţie majoră. Intrusul nu se îndepărtează mult de 
etapa anterioară, dar îşi propune observarea unui mare 
şantier şi a unui oraş, proiecţie simbolică a lumii visate. 

O viziune orizontală şi verticală concurează la realizarea 
unei radiografii româneşti a timpului moral şi a epocii 
istorice. Intrusul aduce un mediu obişnuit străbătut de un 
caracter fundamental. [...] 

În literatura ultimelor decenii, Intrusul şi Risipitorii se 
singularizează inevitabil. Eroii lui Marin Preda trăiesc în 
istorie sau sunt trăiţi de istorie şi lumea lor o simţim lipsită 
de fard. O autenticitate implacabilă transcende realitatea 
contemporană în tipuri umane universale şi ne dezvăluie o 
umanitate fictivă, dar adevărată în sens ontologic. 

Din banalitatea actelor comune, Marin Preda extrage 
elemente cu un coeficient superior de verosimilitate, nimic 
spectaculos, niciun eveniment senzaţional de amploare. 
Către ce ideal aspiră Călin Surupăceanu? Spre unul uzat de 
platitudinea cotidianului: maistru electrician şi, eventual, 
inginer. [...] 

Ambele romane respiră o nativă vocaţie spre claritate. 
Marin Preda evită cu obstinaţie consideraţiunile străine de 
esenţa literaturii şi de exacerbarea subiectivă a eului. 
Aluziile criptice la evenimente sau situaţii contemporane 
sunt programatic evitate. Accentuarea valorii intrinseci a 
operei scoate romanele din sfera relaţională imediată, 
aşezându-le într-un spaţiu eterat, de „mântuit azur”. 


Ion BĂLU, 
Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, pp. 114-116 


Marin Preda lasă personajului său o şansă, dar şansa e 
nesigură, ipotetică şi, într-un anume sens, fără prea mare 


importanţă. Tânărul Călin Surupăceanu îşi va regăsi, poate, 
echilibrul, îşi va reface familia, va afla din nou plăcerea de a 
trăi şi va înţelege, poate, sensul experienţei sale încurcate, 
dar toate astea nu înlătură şi nu explică mai ales drama al 
cărei erou, fără să dorească, a fost. 

Istoria acestui destin e mult mai complexă şi cu ecouri 
mai adânci în conştiinţă decât se observă la prima vedere. E 
limpede că romanul are un secret, e mai mult decât o 
dezbatere etică. E mai mult chiar decât o excepţională 
naraţiune despre nefericirea unui individ care, fără să ştie, 
devine eroul unei tragedii inexplicabile. Cum se face că 
omul care săvârşeşte un act de eroism, un om tare, 
inteligent şi drept, e părăsit de femeia de care era iubit şi 
pe care o iubeşte, e ocolit de prieteni şi nu găseşte nicio 
înţelegere în jur, dar nu pentru că oamenii ar fi răi, lipsiţi de 
înţelegere, nu pentru că ei ar hotări un complot al 
indiferenţei, ci din cu totul alte pricini? Şi, dacă este aşa, 
dacă nimeni nu este vinovat de acest eşec, dacă nimeni nu 
stă în calea acestei reabilitări, cum se întâmplă că, totuşi, 
individul nu mai poate lega firul rupt al existenţei sale şi, 
neînţelegător şi neînțeles, părăseşte totul, plecând într-un 
necunoscut tot la fel de puţin promiţător? 

Acestea sunt întrebările pe care le pune prozatorul şi pe 
care le oferă cititorului pentru a medita el însuşi asupra lor. 
Dar ele nu sunt decât nişte punți spre altă întrebare, 
hotărâtoare. Dacă multe fapte se pot explica şi dacă 
înţelesul multor tragedii e limpede, de neînțeles poate fi o 
simplă ratare, cum e aceea a unui tânăr care, făcând un act 
ieşit din comun, întâmpină, apoi, iritare, îndoială, 
neînțelegere şi, în cele din urmă, ostilitate. Există un capitol 
în Intrusul în care eroul încearcă să-şi explice această tristă 
înlănţuire, pe deasupra voinţei şi înţelegerii oamenilor. E un 
fel de parabolă a posibilităţilor de existenţă. Ca un nou 
Candide (un Candide al epocii industriale!), Călin 
Surupăceanu reface în fantezie istoria societăţii omeneşti, 
şi în această utopică derulare vrea să afle care este cea mai 


bună dintre existenţe şi în ce chip trebuie să trăiască omul 
pentru ca fratele să nu-şi omoare fratele, pentru ca ura şi 
violenţa să nu triumfe în lume, împiedicând să se manifeste 
vocaţia spre fericire a omului. El încearcă puterea religiei, 
verifică efectele forţei, ale înţelepciunii, se întreabă, apoi, 
dacă omul n-ar trebui readus la starea lui paradisiacă, adică 
la starea inocenţei. Totul e însă zadarnic, pentru că în insula 
utopică unde Călin şi Maria s-au retras, pentru a pune 
bazele unei lumi fără tragedii, încolţesc ura şi îndoiala, 
violenţa şi complicitatea. Încheierea e că nu ieşim din 
condiţia noastră şi o fatală complicitate împinge individul 
spre zone abisale de existenţă. „Omul - spune prozatorul - 
e o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor.” 


Eugen SIMION, 
Scriitori români de azi, vol. Il, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 
1976, p. 224-225 


Cartea Meşterului Manole este (nu anunţăm o noutate) 
Intrusul. 

La modul simbolic, o nouă societate trebuie să-şi 
construiască oraşele ei noi, şi aceasta îşi propune Intrusul: 
să descrie o întemeiere. Şi nu în spaţiul abstract al 
metaforei, ci în spaţiul concret al unei realităţi istorice. 
Intrusul este un  Meşter Manole modern. Călin 
Surupăceanu e, iniţial, vopsitor de acoperişuri (un posibil 
Meşter Manole al tradiţiei), dar cum „acoperişurile de tablă 
dispar”, îşi va schimba meseria. Va deveni, în spiritul noii 
lumi, constructor al unei uzine electrice. Şi al unui nou oraş. 
El îl secondează pe inginerul Dan, comunist convins de 
adevărul misiunii sale istorice; amândoi descind într-o lume 
de ţărani „de pe vremea lui Ştefan cel Mare”, a locurilor 
netraversate încă de civilizaţie. Oraşul şi uzina se ridică, 
dar Dan e arestat. El este întâiul Meşter Manole şi întâia 
schiţare a legendei; a doua este aceea trasată de Călin 


Surupăceanu: într-un accident oarecum banal, tânărul e 
desfigurat. Accidentul îl scoate în afara uzinei şi a noului 
oraş (devine incapabil de muncă), în afara familiei (soţia îl 
refuză). Este tânărul erou? Oamenii nu îl recunosc erou, 
oamenii trec pe lângă el indiferenți. El rămâne un mutilat. 
[2] 

Titlul este strâns legat de amintirea străvechii legende. O 
legendă se naşte însă în timp, şi fiecare timp naşte 
„legendele care or să-i convină”. Oraşul lui Călin 
Surupăceanu nu este încă unul matur, care să aibă nevoie 
de legende: el este un oraş prea nou pentru a fi o sinteză, o 
afirmaţie a noului şi o negaţie a vechiului. Călin 
Surupăceanu, ca un posibil erou de legendă, este un intrus, 
un nou-venit în acest oraş şi în această lume prea nouă 
pentru a fi deplină stăpână a unor legende. Sau, în alt 
limbaj: al unei morale noi, posibilă creatoare de noi 
legende. Violenţa morală acţionează şi în noul oraş al lui 
Marin Preda, oraş în care lumea s-a adunat de pretutindeni. 
Soţia lui Călin Surupăceanu însăşi este victima „spiritului 
primar agresiv”, perpetuând, ea însăşi, acest spirit. 

Desigur, concetăţenii lui Călin Surupăceanu trăiesc şi sub 
semnul risipirii. Orice oraş are nevoie de legende, orice 
lume are nevoie de eroii ei memorabili, pentru a câştiga o 
dimensiune istorică. Călin Surupăceanu „se va retrage” pe 
alt şantier, alături de inginerul Dan, pentru a-şi continua 
drumul; doctorul Munteanu o va lua de la capăt, în numele 
ideii pentru care aderase la partidul comunist, în 1945; 
Niculae Moromete se va întoarce la fostul notar pentru a 
redeveni activist. 

Unde începe Lumea operei, unde sfârşeşte biografia 
Scriitorului, Lumea căreia i se supune, îndeobşte, cea 
adevărată? Unul dintre eseurile mai vechi ale lui Marin 
Preda, Problematica umana veritabilă şi „făcătorii de 
cuvinte” (Contemporanul, 1 oct. 1965) încearcă o orientare 
a prozei româneşti către epic. Scriitorul nu e primul care 
încearcă o „reaşezare” a prozei române în albia 


„problematicii umane veritabile”. Vianu la sfârşitul 
deceniului al treilea, G. Călinescu în deceniul al patrulea şi 
al cincilea încearcă o îndrumare „clasică”, în afara abuzului 
de lirism. Părerea că „făcătorii de cuvinte”, adică prozatorii 
artişti, stânjenesc dezvoltarea firească a prozei noastre nu 
este exprimată pentru prima dată: prima dată, însă, un 
prozator se ridică împotriva unui drum literar pe care se 
instalează chiar urmaşii săi direcţi, prozatori ieşiţi din 
mantaua „Moromeţilor”. Era firesc ca o asemenea orientare 
urmată până la ultimele ei consecinţe să ducă spre epopee 
(din punct de vedere literar) şi către Istorie (ca 
„problematică umană veritabilă”). Istoria îşi formulează şi 
reformulează datele, de la sentimentul ei (precum şi în 
cazul altor scriitori români rupţi de lumea rurală, trăind la 
confluenţa tradiţiei şi a literei scrise, învățând deci o Istorie 
a evenimentelor, a faptelor) sau de la emoția ei. 


Cornel UNGUREANU, 
Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 
250-252 


Cu doisprezece ani înainte de romanul final, Preda 
scrisese Intrusul. Încadrabilă în categoria „exerciţiului cu 
temă dată”, cartea aceasta, intrată în nedreaptă penumbră, 
e un happax legomenon într-o operă de substanţă 
programatic autobiografică şi personală ca aceea a lui 
Preda. O lectură a Intrusului după Cel mai iubit dintre 
pământeni - de fapt din perspectiva acestuia - e un 
exerciţiu  intertextual dintre cele mai interesante, 
revelându-se analogii surprinzătoare între confesiunile a 
doi „neiubiţi”. 

Intrusul e o carte-exerciţiu din două puncte de vedere. 

Pe de o parte, este întâiul text al lui Preda integral scris 
la persoana |. Un roman care transferă din trecut, 
punându-le la dispoziţia lui Călin Surupăceanu, o serie de 


forme ale  destăinuirii  (automonologul,  spovedania 
dialogată, visul  confesiv). După experimentele din 
Moromeţii II şi, în special, din Risipitorii, autorul exersează 
confesiunea într-o scriere autobiografică şi totodată 
monografică. 

Aceasta e doar una din feţele lui Ianus bifrons. 

Cu cealaltă, Intrusul anunţă viitorul: cărţile în care 
scriitorul  tentează  rememorarea pe cont propriu 
(Imposibila intoarcere sau Viaţa ca o pradă) şi romanul în 
care se trece experienţa câştigată în seama autorului fictiv 
Petrini. 

Ca şi Cel mai iubit..., Intrusul este un curriculum vitae 
făcut la mijlocul cărării vieţii de un neiubit. Povestirea se 
face din orizontul prezentului - un prezent al eşecului, dar 
şi o poartă a speranţei. Preda a preluat tale gquale diverse 
pasaje din Intrusul şi le-a transformat în Cel mai iubit... De 
pildă, episodul destrămării definitive a cuplului 
Surupăceanu, când Maria joacă marea scenă a destăinuirii, 
dând, ca şi Matilda, cărţile pe faţă, iar Călin o ascultă 
„behăind” şi afişând o „groasă satisfacţie”. 


Monica SPIRIDON, 
Omul supt vremi (eseu despre Marin Preda, romancierul), Editura Cartea 
Românească, Bucureşti, 1993, pp. 153-154 


Roman de „cumpănă a apelor”, al patrulea din ciclu, 
Intrusul reuneşte „şuvoaiele” tematice ale epicului anterior 
din Moromeţii (I-Il) şi Risipitorii şi formulează in nucce 
soluţia Marelui singuratic şi opţiunea Celui mai iubit dintre 
pământeni. 

Întreaga construcţie romanescă se structurează pe mitul 
definitoriu pentru condiţia eroului moromeţian: mitul lui 
Icar. Personajul central, Călin Surupăceanu, este un solar 
ca toţi moromeţienii. [...] 


Înălţarea lui Călin Surupăceanu se produce în conştiinţă 
ca autoinălţare morală. Fără să fie un activ, Călin are o 
evoluţie proprie în ierarhia socioprofesională a lumii nou 
construite (vopsitor, şef de lot, elev al şcolii profesionale, 
absolvent al primului ciclu de liceu, electrician). Aspiraţia 
către înălţare este trăită intens de erou ca posibilă armonie 
cu lumea şi ca o credinţă în triumful binelui. Expresia ei 
directă este râsul optimist - aparent neajutorat şi naiv - al 
personajului, adică tocmai forma de manifestare a luminii 
interioare. Pentru Surupăceanu, râsul - care sublimează 
parcă umorul moromeţian, cu toate nuanțele sale 
(exprimare a bucuriei de a fi, plăcere amuzată, îngăduinţă 
uşor ironică) - reprezintă materializarea încrederii 
nemărginite în valorile fundamentale ale umanităţii. Este 
acea forţă interioară moromeţiană, întâlnită la Niculae şi 
Petrini, de a depăşi răul, fără să se coboare în ură, de a nu- 
şi pângări iubirea, de a aspira la o anumită ipostază a 
soarelui (absolutului)  icaric. Ca senzaţie concretă, 
„îmălţarea” purificatoare de realul ameninţător este 
resimţită de erou în contact cu erosul. Femeia este cea care 
„îmnalţă” prin iubire împlinită. [...] Evoluţia spirituală a lui 
Surupăceanu este pusă sub semnul erosului, dar şi al 
gândirii libere. Unica lui opţiune, care, de altfel, îl exilează 
din societate, este concretizarea menţinerii libertăţii de 
gândire şi reprezintă calea de salvare. Evadarea din labirint 
înseamnă respingerea condiţiei şi experienţei revelatoare. 

Surupăceanu este ars încercând să salveze un om. Focul, 
momentul apocaliptic pentru realitatea sa interioară, are 
valoarea purificării de sine, a contactului brutal cu adevărul 
lumii. El este stigmatul dureroasei experienţe, pe care eroul 
- ca şi Petrini - îl va purta în sine. 

Multilat fizic, el va fi treptat mutilat şi psihic de către 
universul oraşului, care îl refuză. Râsului, ca materializare a 
acelei lumi interioare a încrederii în oameni, i se substituie 
acum masca desfigurată a eroului. Masca tragică şi cea 
comică sunt două ipostaze distincte (dar în realitate 


indisociabile pentru spiritualitatea moromeţiană). Prin 
acţiunea îndeplinită cu riscul propriei sale vieţi, 
Surupăceanu capătă fatalmente o aură de erou. Însă 
Cetatea nu îi recunoaşte acest statut; actul de a nega 
dobândeşte astfel sensul simbolic al respingerii mitului 
(salvatorului). 


Andreea VLĂDESCU, 
Marin Preda sau triumful conştiinţei, Editura Cartea Românească, 
Bucureşti, 1993, pp. 109-120 


Ca literatură a violenţei, dar nu numai a violenţei verbale, 
întreaga proză a lui Marin Preda, atât cea cu tematică 
rurală, cât şi cea cu tematică urbană şi intelectuală, este 
din belşug presărată de agresiuni, lovituri, bătăi, încăierări, 
de la cele dintre copii la cele de familie, de la cele iscate din 
simplă mânie la cele cu caracter politic. În volumul prim din 
Moromeţii, aflăm următoarea notație despre copilul care 
asistă la o încăierare şi apoi participă la ea: „Niculaie, care 
tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi, şi 
înfiorat plăcut de ceva care nu mai simţise niciodată, se 
repezi şi apucă o măciucă de jos” - unde fascinația şi 
plăcutul fior le-aş asocia de-a dreptul, precum capetele 
solidare ale unui arc, cu senzațiile analizate de către 
scriitor în bătaia mortală din utopia de la finele romanului 
Intrusul, cu implicaţiile ei religioase negative, unde se 
amestecă şi aluzii la gândirea lui Nietzsche. 

Fireşte, nimic nu pretinde aici, în concepţia scriitorului, 
coerenţă ideatică, încât pot fi cuprinse în zona aceloraşi 
probleme şi următoarele rânduri din Marele singuratic, 
despre Biblie: „Am găsit în ea, cu surprindere, îşi aduce 
aminte din copilărie tot Niculae Moromete, aceeaşi violenţă, 
pe care o cunoşteam din mica mea viaţă. Era însă mult mai 
sângeroasă, şi extinsă la un popor întreg, în numele lui 
Dumnezeu. În câteva săptămâni mi-am pierdut credinţa!” 


Scena de dulce înfiorare şi fascinaţie din Moromeţii e ca 
fenomenul originar faţă de seria de fapte violente cu 
incontestabilă semnificaţie artistică, din alte opere, dacă 
facem abstracţie de confruntările fizice conjugale ce 
abundă în Cel mai iubit dintre pământeni, şi care s-ar vrea 
patologice, dar nu sunt decât triviale. 

Atât de numeroase, deşi nu la fel de diversificate 
imaginativ pe cât e numărul lor de mare, scenele de 
violenţă din proza lui Marin Preda ar putea fi determinate 
statistic şi clasificate după motivaţia lor, pornind de la 
diviziunea mai largă în familial şi social - şi deosebind între 
ură (sau ură-iubire), invidie, răzbunare, justiţie, răutate, 
pedagogie, interes etc. Atare statistică şi clasificare, ce ar 
subsuma şi câteva asasinate, n-ar arunca totuşi vreo lumină 
specială asupra literaturii epice a lui Marin Preda, căci 
violenţa nu este o raritate în ficţiunile narative; mari 
scriitori, îndeosebi  naturaliştii, dar şi  modernii, 
expresionişti, existenţialişti, neorealişti ce au învăţat de la 
dânşii o tratează predilect. Cel mult s-ar putea face astfel 
de observaţii interesante privind influenţa puternică a 
naturalismului asupra operei lui Marin Preda, care prin 
aceasta se arată mai apropiată decât credea el, de cea a lui 
Sadoveanu şi Rebreanu. Să nu neglijăm însă împrejurarea 
că, în perioada realismului socialist, calificativul 
„naturalismului” aplicat unor scrieri comporta, în chip 
absurd, oprobriul criticii şi reacţia punitivă a administraţiei 
culturale. 

Există însă, la Marin Preda, o violenţă aparent 
nemotivată, gratuită, de un interes distinct, fiindcă ne poate 
face să înţelegem mai potrivit natura talentului său şi 
virtualităţile lui artistice. 


I. NEGOIŢESCU, 
Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 363 


Călin Surupăceanu din romanul Intrusul a fost pus în 
relaţie cu un personaj emblematic pentru literatura 
existenţialistă, Meursault din romanul Ciuma de Albert 
Camus. Mărturisirea autorului despre scrierea cărţii 
exprimă sentimentul ieşirii din criza provocată de „tema 
autorului”: „Intrusul a fost scris în vara anului 1967, 
imediat după Moromeţii, vol. II, şi fără să se fi născut din 
vreun embrion mai vechi, cum mi s-a întâmplat întotdeauna. 
L-am scris zi de zi într-o progresie constantă şi foarte 
sigură, ca şi cum aş fi redactat o lucrare îndelung gândită 
înainte. E o carte scrisă cu un sentiment acut, şi în cele din 
urmă inexplicabil pentru mine însumi, cu atât mai mult cu 
cât venea imediat după efortul considerabil depus pentru 
Moromeţii, vol. Il” (Imposibila întoarcere, 1971, p. 183). 
Spre deosebire de Risipitorii, cu galeria sa de personaje, 
Intrusul focalizează un singur erou, un singur eşec, „este 
un erou al timpurilor moderne, în care noţiunile de 
învingător şi învins nu mai exprimă exact o realitate logică, 
ci, adesea, una răsturnată. Eroul meu e un senin, care e silit 
să devină sumbru. Păstrează în el această stare, dar revine 
în cele din urmă senin. Cu ce preţ? lată subiectul cărţii 
(Marin Preda, Creaţie şi analiza, p. 376). Prozatorul se 
arată preocupat în acest roman de fundamentarea intrigii 
printr-un eveniment senzaţional, un accident care „nu are 
valoare existenţială, ci una simbolică. Am imaginat un 
accident care, în existenţă, înseamnă neprevăzutul sau 
iraţionalul, însă care are darul să împingă la limită existenţa 
zilnică şi să evidenţieze adevărata ei valoare.” Şi în 
următoarele romane (Marele singuratic, Cel mai iubit 
dintre pământeni) confruntarea cu limita din cauza unui 
eveniment neprevăzut, senzaţional, în care voinţa fiinţei 
umane nu poate acţiona (uneori, multiplicat, ca în cazul lui 
Victor Petrini), lansează „povestea” unui destin dramatic. 
Existenţa lui Călin Surupăceanu capătă un cu totul alt curs 
după ce săvârşeşte un act eroic (salvează un muncitor care 
căzuse într-o cisternă şi îşi pierduse cunoştinţa) care îl 


mutilează fizic, dar şi interior, deoarece comunitatea 
respinge gestul său ca pe un sacrificiu inutil. Preda a pornit 
de la un caz real pe care nu a putut să-l exploateze în plan 
jurnalistic, printr-un reportaj [...], dar care, rămas în 
memoria afectivă a scriitorului, a ieşit la iveală în planul 
ficţiunii. Ca în majoritatea romanelor lui Preda, tema 
cuplului complică consecinţele situaţiei-limită, eroul fiind 
părăsit şi de soţie, care consideră gestul de sacrificiu 
dovada unei amenințătoare lipse de iubire. Maria, soţia lui 
Călin Surupăceanu, face parte din categoria personajelor 
substanţial feminine ale lui Marin Preda prin forţa cu care 
îşi trăiesc sentimentul fără şanse, ceea ce însă nu le 
determină ulterior să accepte orice formă de răspuns de la 
el. Asemenea femei (Marioara Fântâna, Mimi Arvanitache, 
Simina Golea) sunt, în egală măsură, vulnerabile şi 
puternice prin şi în faţa patimei lor, ceea ce le conferă 
autenticitate. 

Eroul a fost receptat ca o altă ipostază a personajului 
contemplativ consacrat de Moromete, datorită rezistenţei în 
faţa agresiunii evenimentelor. Dacă pentru Moromete 
această formă de rezistenţă era umorul şi dialogul cu sine, 
pentru Călin Surupăceanu refugiul este în vis, starea 
onirică compensând sau „figurând” realitatea. 


Rodica ZANE, 
Marin Preda - monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura 
Aula, Braşov, 2001, pp. 24-25 


Spre deosebire însă de ce se întâmplase cu un deceniu şi 
jumătate în urmă, romanul este superior reportajului, 
despre care ştim că n-a mai fost scris. Un tânăr muncitor de 
pe unul dintre şantierele anilor '50, care avea toate datele 
să reuşească în viaţă, este grav desfigurat şi îşi pierde 
capacitatea de muncă în urma unui gest necugetat de 
eroism, când voise să-şi salveze de la moarte un tovarăş. 


Tovarăşul cu pricina fiind beat şi pe deasupra muncitor 
lamentabil, gestul lui Călin Surupăceanu produce o proastă 
impresie. Şefii, colegii, şantierul, partidul nu izbutesc să-l 
recupereze. Umanismul socialist se vede pus în cumpănă de 
acest eşec. Preda n-a predat reportajul pentru că nu era 
eroul un exemplu pentru criteriile morale ale vremii. 
Romanul îşi putea permite să le ignore şi chiar să le indice 
reversul. Limitele în care putea fi evocată această epocă de 
pionierat a comunismului românesc fuseseră lărgite de 
hotărârile Congresului al IX-lea al PER din vara lui 1965. 
Urmarea demascărilor de la Congres a fost părăsirea de 
către scriitori a clişeelor realist-socialiste. Romanele de 
critică socială de acum înainte încep să apară. Ceea ce 
partidul n-a prevăzut este că impactul evenimentelor de 
odinioară nu este acelaşi în limba de lemn a unui document 
politic şi în concretul ficţiunilor romaneşti. Să aşezi în 
centrul unui roman cazul disperat al unui om cinstit, dotat 
cu tot ce-i trebuia ca să fie un erou al timpului său, pe care 
societatea îl refuză, incapabilă să-l înţeleagă şi să-l 
recupereze, iată un lucru care punea între vaga răfuială cu 
trecutul a liderilor PCR şi tabloul zugrăvit de Preda o 
distanţă astronomică. Încercări comparabile de a arăta faţa 
adevărată a lumii noi nu existau în epocă. În alte ţări din 
Est, unde de asemenea romanele nu luaseră încă în 
exploatare aceste situaţii de viaţă, au existat filme din care 
ele nu lipseau, cum ar fi acelea ale lui Jiri Menzel în 
Cehoslovacia, Andrzej Wajda în Polonia, Şukşin şi ceilalţi în 
URSS. Omul de marmură al lui Wajda prezintă, câţiva ani 
după Intrusul, un destin oarecum asemănător, doar că în 
film protagonistul, un muncitor constructor, care este ca şi 
Surupăceanu un stahanovist, e departe de a avea 
onestitatea personajului din roman, fiind un individ fără 
scrupule, de care partidul se foloseşte ca să crească 
normele de lucru. Şi nu e nimic eroic în ce i se întâmplă: 
tovarăşii de şantier îi strecoară în palme o cărămidă 
încinsă. Dacă la Wajda niciunul dintre personaje nu 


nutreşte vreo iluzie cu privire la sistem, la Preda, 
Surupăceanu este acelaşi utemist credul şi convins de 
superioritatea orânduirii comuniste ca şi Vale Sterian în 
Risipitorii. Niciunul dintre aceste romane critice nu are în 
cătare sistemul. 


Nicolae MANOLESCU, 
Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 962