Mihail Drumes — Invitatia la vals

Mihail Drumeş 


MIHAIL DRUMEŞ 


Invitatia 
la vals 


invitaţia la vals 


Editura „Scrisul Românesc” 
Craiova 1989 


Mihail Drumeş 


Cuprins 
PARTEA ÎNTÂI... eee 3 
PN oala totu ina loa abat tata d aia d a atat 3 
pc eius ea etala il ad lia aaa iai 12 
| ERE RR AP E a E a a e 17 
ÎN e tc aa ai ta ad că ai aa de a Al 20 
VAE ETSE E E EA 00 SD E Si MNAC aa e SD pn 46 
Ve data aa d ei maia al ta Ada Adi a 63 
| ANII RICE IN SRR RN EE CE II IN ANI INI PNI 77 
PARTEA A DOUA................ eee nea 107 
| RER ERE FE PE RPR PREA ERE AGEA ICPE ASPIRARE PAR ARI PAR RO RI E EREI ARI 107 
EE PEE EEE Ne e at CC MC bei EI FED sei ERE IE Pee Piete Dio 111 
T N N ARE A E N AC N A O SNA IC E Pia 116 
A ARID PND RENO PNR SC NR II n PANA A 122 
ai otil lan apti td BE n aia 148 
SU Îi nana to aa ada OU ai i e Di al 150 
OI nea on ao oală alai lao ae iat td aa 156 
SI e caci Baia a a At i A ai n a 163 
PARTEA A TREIA................ eee eee nana 166 
[e cati EE E E E aa N tan aan dati aia aa aa sa 166 
| E ERE RARI i NE E E ICON PI APEI CI PORNIRE EN e EI 183 
Î [ELE e acre ata aaa ia Aa a aaa sa dai i iai aia 186 
ÎN sea eta a iti aa dd i i aaa aa a dat a 193 
e ARII RARE RR A INI DP A T PN SON NI Me 202 
| RR RC APROPIERE ERE DRE EERO A E ERE A RRTI 207 
V E RARI RARI Ioa EPA DCPRRERTA ar arde 00 a 213 
PARTEA A PATRA... aan 225 
4 Ea dea dt aa ai să iai a Dai a E dania 225 
Îi eee ia tt n a i dt ei ai pa i ae ta a Ea alai 238 
EEA TAE E ada aa iai Sai ul ut aaa pa ala 254 


invitaţia la vals 


PARTEA ÎNTÎI 


Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decit să mă sinucid. Sînt 
ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv 
nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec 
steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un 
imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ 
aş zice organic — împotriva căruia orice rezistenţă pare 
lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine 
e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, 
celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui 
atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atita 
rinduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să 
făptuiesc ceva cu acordul atit de unanim al gîndurilor. 
Mereu m-am izbit de împotriviri dirze sau în cel mai bun 
caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări... 

Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, 
sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul 
nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi-am creat 
orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au 
îmbrîncit în coasta morţii? 

Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna 
destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care 
mi s-a strîns concentric în jurul gitului, şi simt cum mă 
sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe 
apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce 


4 


Mihail Drumeş 


corabia neagră. 

Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! 
Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort 
fără să mi se zbirlească părul. Acum această împărăție 
subpăminteană mi-a devenit dragă. („Dragă” e o 
exagerare, mai degrabă „suportabilă”.) 

Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam 
mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape 
neglijabilă. 

Pentru că mereu înregistrez opoziții lăuntrice, mereu 
ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt 
atit de şovăielnice şi firave că nici n-ar trebui să le 
pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama (obsesia ei încă 
persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei 
mele aflate în primejdie. Tuturor le-am deschis poarta 
auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, 
poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e 
mult prea departe şi chiar dacă m-ar ademeni calea 
întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau. 

Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu 
profesor de la facultate, lon Tirnoveanu, decedat anul 
trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. l- 
am oferit un scaun să şadă — acelaşi scaun pe care mă 
poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia 
acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor 
honoris causa al cîtorva universităţi apusene, şi această 
preţuire mi-a crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i- 
aş fi îmbrăţişat umbra pe care o simţeam prezentă în 
cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi cînd s-ar fi aflat încă 
în funcţiune. 

Am stat mult de vorbă. Cea dintii frază care a precedat 
discuţia a fost: „Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; 
dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile 
pe care le-am avut în ultimii treizeci de ani.” (Odinioară 
îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a 
descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de 


invitaţia la vals 


grave şi de nerezolvat încît trebuie să recurg la un act 
deznădăjduit? Dar — conchidea — e o nebunie să mă 
sinucid în primăvara vieții? (Avea expresii de-astea, 
uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale 
după ce a găsit cheia care descuie uşa tuturor 
demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în 
schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cînd nu mai ţine la 
viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul 
de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri. 

A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei 
cînd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că 
atentez odios împotriva propriei mele persoane. 

Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era 
elocinţa care mă  entuziasmase cîndva?  Frazele 
maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura şi 
forţa. 

Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am 
răpus viaţa unei femei, că această femeie era unica mea 
iubită şi că modul inedit cum am ucis-o m-a scăpat de 
rigorile legii penale, dar conştiinţa — tribunalul meu 
suprem — nu putea trece cu vederea acest lucru şi m-a 
condamnat la pedeapsa capitală... 

Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee 
justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa- 
zisele imperative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această 
femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult 
decit atunci cînd trăia. Şi fiindcă m-a chemat, sînt gata să 
mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o las singură. Amiîndoi 
înfruntăm mai bine veşnicia! 

„„Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am 
pus în gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care 
a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră în 
prevederile codului penal şi de iminenţa sinuciderii mele. 

Cine pricepe ceva din toate astea? 

Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după 
aceea îţi vei da seama de tot ce s-a întîmplat şi dacă 


6 


Mihail Drumeş 


cineva, în locul meu, ar fi procedat altfel. O aştern în 
aceste pagini fierbinţi, scrise la mare temperatură. Să nu 
crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în ochii 
domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ţi capta simpatia. 
Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, 
exact cum s-au petrecut în realitate. Ştiu că nimeni n-are 
să mă întâlnească vreodată ca să arunce cu pietre în 
mine. Nu mă preocupă emoția estetică, nici morala, nici 
mesajul generos. Nu fac literatură, ci aştern în aceste file 
o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, 
pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină — lumina 
le omoară. 

„Şi acum să iau povestea de la început. 

Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi 
s-a scurs liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de 
şes.. Nici o întîmplare deosebită n-a intervenit ca să-i 
modifice cursul. Aş zice că tot ceea ce am trăit eu, în linii 
mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o viaţă 
anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia 
mai tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să 
merg pe propria-mi matcă, în sfîrşit, să posed elemente 
pentru o biografie. 

Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori 
le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod 
curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai 
prin operaţia rece a notării în catalog, ci arătîndu-mi 
încredere, chiar afecţiune. La drept vorbind acestea le 
atrăgeam nu atit prin sîrguinţă la învăţătură, cît mai ales 
prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera 
inteligenţa. 

Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict 
şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam 
altul, intram într-o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi 
recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte 
contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau 
să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu 


invitaţia la vals 


prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală 
izbucnea adevărata mea fire. Nu... Şi într-o parte, şi într- 
alta eram firesc, sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam 
acasă nu-mi stiîrnea nici o umbră de remuşcare, după 
cum nici strălucirea la învăţătură nu mă umfla de auto- 
admiraţie. Intotdeauna am fost egal cu mine, între 
conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord. 

La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ 
lecţiile, să fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi 
îndeplineam corect toate aceste comandamente. Acasă 
nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam la un joc de 
cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la toartă sau 
dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, 
de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec 
clasa. Şi o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis 
la învăţătură. Cui ce-i păsa de conduita mea extra- 
şcolară? 

Prin clasa a VIl-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 
de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se 
prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu 
cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vîrstă, dar 
ea întruchipa în ochii mei femeia. A avut mult de îndurat 
din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atit 
de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se 
adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam 
masa într-o cameră a restaurantului special rezervată, 
dar aduceam cu mine o şleahtă de prieteni flămînzi şi 
însetaţi, care se înfruptau pe seama iubitei mele. Cînd, 
uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii destrăbălate, 
mă supăram foc. Citeva zile nu mai călcam cu piciorul pe 
la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace. 

„„Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi 
istovitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam 
frumuşel ghiozdanul din cui şi plecam la şcoală, ca să mă 
aşez cuminte în bancă, lingă colegii mei candizi şi 
nevinovaţi, care dormiseră în patul lor curat de-acasă. 


Mihail Drumeş 


Conştiinţa acestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată 
superioritate asupra lor. li priveam de sus, ca pe nişte 
copii, care habar n-aveau ce înseamnă o noapte de 
dragoste sau o emoție ucigătoare la jocurile de noroc. 

În vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei 
moşierese văduve. Era mutilată de suferinţă: un ofiţer 
chipeş de roşiori, după doi ani de dragoste şi jurăminte 
veşnice, o dezvirginase părăsind-o apoi ca să se însoare 
cu alta. În braţele mele uită repede decepţia suferită şi se 
întremă pentru altele viitoare. 

Am avut legături cu sora gazdei, divorțată de bărbatu- 
său, cu o vecină, nevasta unui avocat, care mă aducea în 
casă, punîndu-mă să-i meditez copilul, elev într-a doua de 
liceu. Nu mai pomenesc că o droaie de şcolăriţe îmi 
făceau ochi dulci. Nu prea trăgeam foloase de pe urma 
acestor atenţii, pentru că, la drept vorbind, nu-mi plăcea 
să mă încurc cu fete de şcoală, ştiind că-mi voi pierde 
vremea degeaba. 

M-am legat numai de una, Ninon, elevă într-a VIl-a, 
frumoasă şi zglobie, de care era îndrăgostit tot liceul. 
Poate tocmai acest lucru m-a împins să-i fac curte, fiindcă 
— altminteri, nu mă simţeam atras de ea. Am vrut să mi-o 
fac amantă, dar văzînd că nu izbutesc, am lăsat-o în plata 
Domnului. Din pricina asta fata a încercat să se 
otrăvească. După citeva săptămîni de suferinţă în spital, a 
scăpat cu viaţă. 

Un amănunt nelipsit de importanţă: viaţa mea ordonată 
şi cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa noaptea 
începea cealaltă viaţă, hoinară şi aventuroasă. Această 
delimitare avea în ea ceva organic. Niciodată n-aş fi putut 
să chefuiesc ziua sau să învăţ noaptea. Mai mult: prietenii 
mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii de şcoală, ci 
dintre studenţi sau funcţionari. Aveam atunci nevoie de 
alţi oameni, din altă categorie socială, deoarece tot ceea 
ce atingea mediul şcolar constituia pentru mine ceva 
inhibitoriu, un „tabu” care-mi paraliza orice iniţiativă. 


invitaţia la vals 


Mi-aduc aminte că odată îmi trebuia urgent o sumă de 
bani. Nu m-am putut repezi la negustoreasa mea, să-i cer 
un împrumut, pentru că era ziu. Am aşteptat să se 
înnopteze, dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. 
Altădată, plecasem la o întîlnire şi, ca să nu întirzii, 
rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. Simţeam că 
mă sufoc, mă frămîntam fără să găsesc astimpăr, încît 
fata nedumerită de purtarea mea m-a întrebat: 

— Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva? 

— Nu, i-am răspuns prompt, ridicîndu-mă în picioare, 
automat ca la şcoală. 

Am rugat-o să mă aştepte o jumătate de oră, în care 
timp am trecut pe acasă să-mi iau hainele civile. După 
aceea, m-am regăsit. 

Viaţa dublă pe care o duceam mi se părea cit se poate 
de naturală, aşa că nu făceam nimic s-o schimb. Intre 
noapte şi zi poate să fie un contrast. Dar acest contrast 
nu tulbură cîtuşi de puţin coexistenţa lor. 

La fel se întîmpla şi cu mine. 

Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca în cazul 
procurorului Hallers, pentru că îmi dădeam seama de tot 
ceea ce se petrecea cu mine. E adevărat, şi alţi colegi de- 
ai mei erau dezordonaţi, cu apucături rele, dar aceştia nu 
se bucurau nici la şcoală de o reputaţie mai bună: dintre 
ei se recrutau repetenţii clasei. Deosebirea dintre noi era 
una singură: eu fuzionam atît însuşirile bune, cit şi 
pornirile rele, izbutind să stabilesc un echilibru, care 
constituia axa firii mele. 

Pe atunci era greu să-mi dau seama de geneza 
apucăturilor mele ciudate. Azi ştiu că un orgoliu mai 
puternic decît orice pasiune mi-a dirijat latent întreaga 
mea viaţă sufletească. Ameţeam iubitele cu jurăminte, le 
copleşeam cu atenţii şi măguliri şi, după ce-mi cedau, le 
părăseam brutal, necruţător, definitiv. 

De ce? Cine mă împingea la fapte atît de crude, pe care 
uneori le reprobam eu însumi? Ce rost tainic, irezistibil, 


10 


Mihail Drumeş 


declanşa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam să 
simt beţia rară a vanităţii măgulite, cînd ele, prinse, se 
agăţau de gitul meu, implorîndu-mă, tînguindu-se să nu le 
părăsesc. Atunci se declanşa urgia: le umileam, călcîndu- 
le orice mîndrie în picioare şi decretam că hotărîrea mea 
e nestrămutată. Plecau rănite, mutilate şi nu ştiu cum se 
făcea, dar mă iubeau parcă mai mult după aceea. 

La şcoală, nu învăţam din datorie sau convingere, ci tot 
din vanitate. Voiam să ajung întîiul din clasă, să fiu 
remarcat, să deţin locul prim. Şi izbuteam, oricite osteneli 
m-ar fi costat. Dacă zmulgeam o laudă cit de 
neînsemnată din partea unui profesor, parcă apucam pe 
Dumnezeu de un picior. 

Odată, dascălul de filozofie a exclamat în faţa întregii 
clase: 

— Bravo, Petrican, eşti unul dintre cei mai inteligenţi 
elevi pe care i-am avut! 

Am roşit de plăcere şi de îngimfare. Părea că nu mai 
am loc în piele, că am devenit prea mare pentru clasa 
noastră. A fost una din cele mai de seamă sărbători ale 
fiinţei mele. 

După o vreme, nici aceste succese efemere nu reuşeau 
să-mi astimpere nepotolita sete de măgulire. Voiam 
excitante din ce în ce mai puternice pentru mîndria mea 
bolnavă. Şi atunci am ajuns la... umilirea profesorilor. 

Cum aş putea să uit ora aceea; de pomină, din clasa a 
VIll-a? Profesorul nostru de istorie, un bătrîn mărunţel, 
care purta o barbă larg revărsată pe piept (unora le 
impunea aşa de mult barbă aceea!), ne vorbea despre 
domnia lui Constantin Brincoveanu. Cînd ajunse la 
executarea voievodului în închisoarea celor şapte turnuri 
din Stambul, m-am ridicat în picioare: 

— Domnule profesor, nu înţeleg de ce n-a vrut 
Brincoveanu să scape cu viaţă cumpărând pe marele 
vizir? 

Bătrînul dascăl găsi cu cale să-mi explice: 


11 


invitaţia la vals 


— Turcii ţineau cu orice preţ ca voievodul să treacă în 
legea lor. 

— Ilnexact, domnule profesor, am replicat semet, pe ton 
sigur. Voiau averile lui Brîincoveanu! 

El mă privi perplex, pe sub ochelari. Clasa încremenise, 
cu suflarea tăiată, şi privirile tuturor se agăţară de mine 
cu spaimă, ca într-un ajun de catastrofă. Atunci am 
continuat, senin, fără tremur în glas, înfruntînd pe toată 
lumea: 

— Eu ştiu că Bostangi-Paşa a propus voievodului să-i 
redea libertatea în schimbul a 500 de pungi cu galbeni, 
dar Brincoveanu a respins tîrgul. 

— De unde cunoşti acest amănunt? m-a întrebat 
profesorul, uitîndu-se lung la mine. 

— Am citit în Xenopol, domnule profesor. 

Mi-a părut bine că-mi pusese această întrebare... 
Colegii aveau prilejul să afle că eu nu mă mărgineam 
doar la... manualul de şcoală, ca ei, ci aprofundam 
materia citind cărţi de specialitate. 

Profesorul nu m-a contrazis. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi 
dovedit numaidecit. Luasem cartea cu mine, pentru că 
lovitura era premeditată. Citisem dinainte epoca lui 
Brîncoveanu, pe larg dezvoltată în /storia Românilor de 
Xenopol şi pîndeam momentul să-mi arăt... erudiţia. 
Sărmanul dascăl s-a văzut silit să adauge: 

— Trebuie să ştii, Petrican, că aici eu nu predau cursuri 
universitare. 

Era o punere la punct care îl salva. Cu toate astea, 
triumful meu rămase în picioare, neştirbit. 

În recreaţie, am suris superior colegilor care s-au strîns 
cerc în juru-mi ca să mă felicite pentru „ştiinţa mea”. 
Vorbind de profesorul nostru, le-am declarat cu toată 
obrăznicia: 

— Habar n-are de istorie! 

Astfel de scene se repetaseră şi cu alţi profesori, aleşi 
dintre aceia pe care îi simţeam că nu stăpinesc destul de 


12 


Mihail Drumeş 


bine materia specialităţii lor. 

Altădată, tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de 
măgulire, am înscenat... o salvare de la înec, în înţelegere 
chiar cu victima. 

Întîmplarea s-a petrecut în parcul oraşului, unde era un 
lac destul de adînc. Ştiam să înot bine (copilărisem pe 
malul Oltului), victima tot aşa. Fapta mea eroică stîrni 
senzaţie în oraş. Am fost dat la ziar, cu poză, iar directorul 
liceului îmi aduse elogii pentru curajul şi abnegaţia mea 
în faţa tuturor elevilor liceului adunaţi în careu în curtea 
şcolii. 

Multă vreme am rămas poreclit „Salvatorul”. Şi 
mărturisesc că nu-mi displăcea. 

Într-o bună zi, văduva închise restaurantul. Se ruinase. 
Atunci am părăsit-o fără nici o stringere de inimă, aşa 
cum scapi de un obiect nefolositor. 

E drept, aveam uneori conştiinţa ticăloşiei mele, dar 
constatarea era rece, raţională, fără priză la inimă. Nu se 
producea nici o schimbare în bine. Cum s-ar fi produs 
dacă după un sfert de oră uitam de orice remuşcare? 
Spuneam adesea, dialogînd cu mine: 

Dacă mi-ar păsa de suferinţa pe care o las în urmă şi aş 
căta s-o alin, nu m-aş abate mereu din cale? Prefer să 
merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă 
ar călca pe cadavre. 


După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de 
drept din Bucureşti. Tatei i-ar fi plăcut să urmez medicina 
veterinară, pentru că aveam pe moşie o întinsă 
crescătorie de vite. Ne trăgeam dintr-o familie veche 
boierească, avînd rădăcini în trecut. Un străbunic fusese 
în divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare luptase aprig 


13 


invitaţia la vals 


pentru unire şi era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă 
pentru o femeie şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea 
margini (credea că se trage, după mamă, din bazilei) l-a 
îndepărtat de la demnităţile care i se cuveneau. (Probabil 
că de la el mi se trage miîndria mea tiranică.) 

În cei trei ani care trecură pînă să-mi iau licenţa, nu mi 
s-a întîmplat nimic deosebit. Am continuat, fireşte, acelaşi 
mod de viaţă, făcînd noi cuceriri şi obţinînd succese 
şcolare. Era însă ceva care nu-mi venea deloc la 
îndemînă. În mediul universitar nu mă mai simţeam 
obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi 
mereu alţii, încît n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din 
cauza asta, mă sufocam ca într-o apă pe care nu poţi s-o 
cuprinzi cu braţele... Şi apoi libertatea fără restringeri mă 
scotea din fire. Fusesem croit să înfrunt primejdia, să calc 
porunca, să înfrîng disciplina. Or, aici aproape totul îmi 
era îngăduit. Încercam impresia celui scăpat din 
închisoare, căruia i se pune la dispoziţie dintr-o dată 
deşertul Saharei, ca să se bucure de nemărginită 
libertate. De aceea simţeam că mă împrăştii, că mă dizolv 
în marele anonimat, fără vreo posibilitate de regăsire. 

Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la 
etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de 
chiriaşi, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate 
la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din 
vreo zece camere înşirate de o parte şi de alta a unui 
culoar, locuiam noi. 

Noi eram mai mulţi studenţi, care stăteau cite doi şi 
chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un 
tovarăş. Cele două odăi din fund erau ocupate de 
domnişoara Dorina şi fratele ei, Virgilică, fost actor de 
operetă la Grigoriu, care dormea în bucătărie. 
Domnişoara se îndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua 
pentru cliente, iar actorul gătea la bucătărie fredonînd arii 
din Pericola ori Vinzătorul de păsări. Ca să cîştige un 
gologan în plus, dădeau masa la cîțiva dintre colegii mei, 


14 


Mihail Drumeş 


servind pe fiecare în camera lui în lipsă de sufragerie. 

Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, 
aflată lîngă camera mea. 

Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu, poreclit 
Charlot, fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema 
Chaplin. Deşi înscris la Drept de vreo cinci ani, abia 
izbutise să treacă două examene. În schimb, avea o 
îndemînare neobişnuită, unică aproape, de a măslui 
cărţile de joc. Datorită acestei „însuşiri”, avea bani de 
cheltuială, căci găsea zilnic naivi pe care să-i jupoaie. 

Ne miram că nu dă de vreun bucluc. Se pare că era 
prea sigur de el, sau, poate, prudent. In afară de cărţi îi 
plăcea şi băutura. O noapte cîştiga la joc, ca să aibă cu ce 
să petreacă noaptea următoare... 

Mai aveam un bun prieten, pe lliuţă, şi el tot la Drept, 
scurt şi îndesat ca un burduf şi enorm de gras. Ori de cîte 
ori suia scările pînă la al IV-lea, înjura pe proprietar de toţi 
sfinţii (şi asta se întîmpla aproape zilnic) că nu instalează 
un ascensor. Cînta din frunză şi de multe ori seara ne 
stringeam la el în odaie ori ne urcam sus pe acoperişul 
casei, ca să-l ascultăm pînă tîrziu, după miezul nopţii. 
Talentul acesta îl făcuse vestit în toată universitatea. Nu 
exista student să nu fi auzit de lliuţă şi nu se putea 
concepe chef fără ca el să nu ia parte. 

În prima cameră, pe stînga, locuia Pîrvu, căruia îi 
spuneam „doctorul” pentru că urma Medicina, iar alături 
de el, Gleber, un băiat înalt şi vînjos, ca un uriaş, dar blind 
şi cumpătat. La el găseai oricînd zahăr, cafea, ceai şi, în 
fine, orice ti-ar fi trecut prin gînd. El ne împrumuta oricînd 
aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne dădea chiar 
ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi 
cînd se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio şi 
ţevile de apă. 

Pe foştii mei colegi de liceu îi evitam. Nu prea găseam 
ce să le spun. Adevărul (şi care nu-mi convenea) era că ei 
se aşteptau să le povestesc lucruri extraordinare despre 


15 


invitaţia la vals 


mine şi aceasta mă punea, cum e de înţeles, în 
încurcătură. 

Într-o zi, ducîndu-mă la Fundaţie să ascult o conferinţă, 
am dat peste Ninon, şcolăriţa care încercase să se 
otrăvească din pricina mea. Era schimbată mult, se 
îngrăşase, sprinteneala şi zburdălnicia de odinioară îi 
pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie matură, 
ordonată, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete. 

Am întilnit-o şi pe Dolly, ţipător de elegantă şi 
excentrică. Avea acum un cimitir de iubiţi. Găsise pe 
cineva care-i oferea un trai princiar. E drept, se făcuse 
tare frumoasă şi, pe deasupra, nu era nici proastă. Intr-o 
seară, am invitat-o la mine acasă unde organizasem o 
petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii, afară de 
Charlot, pe care îl lăsa rece orice femeie, se îndrăgostiră 
de ea. Mă simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau 
că pusesem mîna pe o femeie atit de fermecătoare. 

Chiar Riţa, servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne 
spăla rufele, mi-a spus în treacăt: 

— Aferim, domnule Petrican, aşa fetiţă mai rar! 

Cunoştinţele printre fete le făceam, de obicei, la 
balurile studenţeşti, unde mă duceam cu doctorul, care, 
ca şi mine, era un bun dansator. Odată, la balul 
mediciniştilor, am ochit o studentă, o poloneză blondă, cu 
un căpşor de păpuşă şi un trup subţire ca trestia. l-am 
făcut o curte îndrăcită şi o dată cu mine încă trei sau 
patru colegi. Aveam impresia că mă preferă şi am dansat 
toată seara aproape numai cu ea. Din cauza asta, multe 
din prietenele mele mi-au arătat o răceală semnificativă. 
O colegă de la Drept, care venise însoţită de două 
prietene, m-a mustrat pe faţă: 

— Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispreţuieşti, 
uriciosule? 

Am dansat cu una din ele; cînd a venit rîndul celei de-a 
doua, s-a ivit poloneza care ne-a stricat planul. 

Colega de la Drept, Aurora, nu s-a dat bătută. M-a prins 


16 


Mihail Drumeş 


mai tîrziu şi m-a certat din nou: 

— De ce o neglijezi pe prietena mea? 

Era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într-o 
rochie de mătase neagră. Ceea ce atrăgea în primul rînd 
atenţia erau ochii ei mari şi luminoşi, atit de luminoşi cum 
nu mai văzusem alţii şi nici n-aveam să mai văd. Păreau 
neverosimil de strălucitori, ca doi mici luceferi aşezaţi sub 
bolta frunţii. 

În clipa aceea orchestra începu un vals. M-am dus 
întins la ea şi, înclinîndu-mă ceremonios, am poftit-o la 
dans. 

— A, L'invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca 
şi cum ar fi spus ceva neîngăduit. (Se gîndise desigur la 
compoziţia lui Weber pe care o cînta orchestra.) 

Nu i-am răspuns nimic, pentru că a trecut pe lîngă noi 
poloneza, dansînd cu un coleg de care, instinctiv, mă 
temeam. S-a făcut nevăzută pierzindu-se în vălmăşagul 
perechilor, iar eu am rămas cu stăpina luceferilor pe care 
am  învirtit-o în zbor înaripat, făcînd de cîteva ori 
înconjurul sălii. 

— Sînt ameţită, mi-a spus ea şi s-a desprins fluidă din 
braţele mele. 

După ce am condus-o corect la loc m-am amestecat în 
mulţime, căutînd poloneza care mă atrăgea ca un 
magnet. Ea văzînd că sînt liber îşi părăsi brusc partenerul 
şi alergă în braţele mele. 

— Cu cine dansate? m-a întrebat, iscodită pesemne de 
o uşoară gelozie. 

— O colegă... de la Litere. Nici nu ştiu cum o cheamă, i- 
am răspuns afectînd nepăsarea. 

Într-adevăr, nu minţeam. Ar fi putut oare să-mi treacă 
prin minte, în clipa aceea, ce rol hotăritor avea să joace 
fata aceea în viaţa mea? 

Poloneza n-a mai stăruit cu întrebările (probabil se 
temea de brunetă) şi ne-am avintat din nou în virtejul 
dansului. O stringeam cu putere la piept şi ea sesizîndu- 


17 


invitaţia la vals 


mă, se lipea tot mai mult de mine, strivindu-şi sînii mici. 
Mi-a şoptit, într-o românească fermecător de stilcită, 
închizînd ochii, ca-n extaz: 

— Chit vrei se ameţeşti la mine în noapte asta! 

— Şi eu, Wally! la fel! 

Fără altă explicaţie (nutream se vede aceeaşi dorinţă), 
ne-am strecurat la garderobă, iar de acolo, în stradă. 
După o oră de hoinăreală pe străzile pustii, am nimerit 
într-un local de noapte periferic, unde am încins o 
petrecere, în doi, pînă dimineaţa... 


Unele întîmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni 
se şteargă din minte îndată după săvîrşirea lor, printr-un 
inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămîn fixate în 
memorie, uneori cu o lumină şi o limpezime atit de 
neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încît depăşesc 
adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta. 

De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc 
aminte decit de citeva lucruri de-a dreptul groteşti: o 
scăriţă cu trei trepte pe care urcam anevoie, cum 
priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi altădată cum 
trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie în care erau 
citeva bețe. Cineva, un vecin, m-a întrebat ce am în 
căruță. 

— Molti, i-am spus. 

— Morți! Şi unde-i duci, băieţaş? 

— La țimitil... 

Cred că împlinisem pe atunci patru ani şi eram la 
Craiova, prin 1913, în timpul epidemiei de holeră (după 
campania din Bulgaria). 

De ce tocmai aceste mărunte întîmplări mi-au rămas 
tipărite în memorie şi ieşeau mereu la iveală din 


18 


Mihail Drumeş 


mormanul celorlalte? 

Mă urcasem poate şi mai-nainte pe scară, privisem şi 
altădată răpăitul ploii şi cărasem de nenumărate ori 
morţii la cimitir (pentru că asta vedeam toată ziua, 
locuinţa noastră se afla la doi paşi de „Eternitatea”). Mi se 
întîmplaseră desigur evenimente mai vrednice de ţinut 
minte, aşa cum i se întîmplă oricărui copil. Poate fusesem 
bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase 
vreun cîine, lucruri de bunăseamă mai importante, dar de 
care, ciudat, nu-mi aduc aminte deloc. 

Tot aşa îmi amintesc perfect ce mi s-a întîmplat în ziua 
aceea de februarie. Mă întorceam de la universitate. În 
dreptul Ateneului mă opri o bătrină mică şi uscată, care- 
mi ceru de pomană. Imi plăcea să dau de milă, căci asta 
îmi măgulea amorul propriu. Am scos doi lei şi i-am întins 
cerşetoarei. Ţin minte şi banii mărunți pe care-i aveam în 
portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cite doi lei şi 
două de cîte un leu. Primul gînd a fost să dau bătrînei un 
leu, pe care îl şi găsisem, dar numaideciît m-am răzgîndit, 
hotărînd să dublez pomana. Am căutat celălalt leu care se 
ascunsese printre celelalte monede şi lucrul acesta m-a 
enervat puţin. 

Apoi am luat-o pe strada Ateneului şi de-acolo, pe 
Corăbiei, în jos. Acum cînd scriu, revăd tot drumul parcurs 
ca şi cum aş fi spectatorul propriului meu film. Mi se 
înşiruiesc casele de pe atunci (una, colţ cu Franklin, era în 
construcţie) şi mai mult decit atît, îmi amintesc chiar 
figurile trecătorilor pe care i-am întîlnit. (O fată cu un 
geamantan pe care abia-l tîra — o clipă m-am gîn-dit s-o 
ajut, dar am renunţat descoperind că era urită; — o fe- 
meie elegantă care a oprit o maşină — i-am adresat în 
sinea mea: ia-mă cu tine, frumoaso! — un ţăran însoţit de 
un tînăr fercheş, care mergea puţin înainte — e tată-său, 
îmi spuneam, şi se ruşinează de el.) 

Şi aşa, pînă cînd am ajuns acasă, în strada Amzei. 
Dispoziţia mea de receptivitate se dovedea uluitoare în 


19 


invitaţia la vals 


acea zi: Riţa, servitoarea noastră, tocmai ieşea din pivniţa 
ei, unde locuia, ducînd în braţe un coş plin cu rufe. 

— Ştii, domnule Tudor, că s-a-nchiriat camera de lingă 
dumneata? 

— Cine a luat-o? 

— O fată, boboc! 

— Singură? 

— Ba nu, e cu maică-sa. Apoi, depărtindu-se, Riţa a 
glumit, ameninţîindu-mă cu degetul: cred şi eu că ai fi vrut 
să fie singură, hoţomane! 

Auzi colo: hoțomane! Expresia servitoarei îmi displăcu 
din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut să-i fac 
mustrări, dar m-am răzgindit. Ce să-mi pun mintea cu o 
toantă? 

M-am urcat la mansardă şi pînă acolo, prins de alte 
gînduri, am avut destul timp să uit noutatea pe care mi-o 
dăduse Riţa. In fundul culoarului, din bucătăria Dorinei, se 
auzeau strigăte disperate: 

— Şcoala, şcoa-la, vaco! Că te dau cu capul de toţi 
pereţii! Piftie te fac! 

Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, 
fata servitoarei. 

Uşa camerei proaspăt închiriate era deschisă larg, la 
perete. O femeie freca scîndurile de zor, iar în prag o fată 
înaltă şi zveltă, care stătea cu spatele, supraveghea 
lucrul. 

Cînd am trecut pe acolo nici n-a întors capul. 

Trebuie să fie noua noastră chiriaşă, mi-am spus cu 
indiferenţă. Intrînd în camera mea, am zvirlit servieta pe 
masă, apoi am ieşit în coridor fără nici o treabă. intii am 
vrut să văd dacă se-ntorsese doctorul de la facultate, dar 
am revenit înainte de a bate la uşa lui. Era cît p-aci să 
intru la Charlot. Şi de astă dată am renunţat... (Se 
întindea prea mult de vorbă şi n-aveam chef de discuţii.) 
Făcînd calea întoarsă, iată-mă ajuns din nou în dreptul 
camerei vecine. 


20 


Mihail Drumeş 


De rîndul acesta fata mă cuprinse cu priviri 
cercetătoare ca şi cînd mi-ar fi făcut preţul. Am simţit 
licărul luceferilor ei şi mi-am spus: iată cei mai frumoşi 
ochi din lume. Nu mă minţeam, aşa am simţit în clipa 
aceea. Am salutat-o. A răspuns înclinînd uşor capul şi mi 
s-a părut că a tresărit puţin. 

Gestul ei mă puse în încurcătură. E drept, încă nu mă 
lămurisem ce aveam de gind: să mă prezint, să-i fac 
cunoştinţă sau numai s-o văd cum arată la faţă? Pînă să 
iau o hotărâre, s-au scurs cîteva clipe penibile de ezitare. 

Dîndu-mi seama că încep să devin ridicol, am intrat în 
odaia mea. M-am trintit pe pat şi nu ştiu de ce mă 
simţeam dintr-o dată tare abătut. Imi părea rău că 
apărusem fetei aceleia aşa de stingaci chiar de la prima 
vedere? Nu ştiu. Poate că da. 

„„„Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dînd cu ochii de mine? 
Chiar încercase să-şi ascundă gestul trădător. Ce fel? o 
impresionasem atit de puternic, sau...? Ce-o fi gîndind 
despre mine? La dracu, aş fi putut să-i fac cunoştinţă. 
Hm! nu era urită! Avea nişte ochi de te băga în răcori... Și 
păr cu reflexe ca smoala... Unde mai văzusem asemenea 
ochi? Chiar trupul... Mda, era mlădie, bine construită. Sînt 
sigur că am mai zărit cîndva perechea asta de ochi. Cred 
că din cauza acestor ochi îmi pierdusem cumpătul în faţa 
ei, eu care — orice s-ar spune — aveam destulă 
experienţă în materie de femei. 

In definitiv, de ce-mi făceam sînge rău din cauza unei 
fetiţe care nu mă interesa nici cît negrul sub unghie? 

Am rămas multă vreme lungit, într-o toropeală plăcută, 
fără să mă gîndesc la ceva. Intr-un tîrziu, am auzit paşi 
apropiindu-se. Îi cunoşteam: erau ai lui Charlot. 

— Mergi la masă? 

— Nu mi-i foame! Vin mai tîrziu! 

Charlot a plecat. După el a trecut Gleber să mă cheme 
la dejun, iar după Gleber - doctorul. 


21 


invitaţia la vals 


IV 


Două săptămîni s-au desprins din calendar plecînd în 
trecut. Aproape că uitasem de vecina mea, ca şi cum n-ar 
fi trăit alături de mine, la doi paşi. Fără să vreau mi-au 
ajuns la urechi cîteva amănunte despre ea care au făcut 
cu iuţeală înconjurul mansardei noastre. 

Pe fata brunetă o chema Mihaela, iar tovarăşa ei de 
cameră era sora, nicidecum maică-sa, cum spusese 
netoata de Riţa, la început. Părea să aibă 40-45 de ani (în 
realitate mergea pe 30) şi, fiind oficiantă la Poşta 
Centrală, pleca toată ziua de acasă. Cealaltă, Mihaela, era 
studentă, însă nimeni nu ştia la care facultate. 

Amîndouă surorile duceau o viaţă modestă, retrasă, nu 
căutau să intre în vorbă cu nimeni, nici să lege amiciţii. 
Seara cinau în cameră, încălzind miîncarea la maşina de 
spirt, pe care o puneau pe culoar. Odată, domnişoara 
Dorina, trecînd pe acolo, făcu o gălăgie nemaipomenită: 

— Cine a împuţit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poţi să-ţi 
tragi sufletul de miros. Asta-i nesimţire curată! 

De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de 
familie) nu mai întrebuinţară maşina de spirt. Izolarea lor 
voită trezi, cum era de aşteptat, o reacțiune vie printre 
locatari. 

— Se ţin mîndre parcă ar fi contese, perora Charlot, 
care era un misogin convins. 

Porecla prinse, şi de aici înainte nimeni nu le spunea 
decit „contesele”. De pildă, doctorul anunţa, maliţios: 

— Contesele cinează în sufrageria cea mare. 

Cînd pica găzarul, Charlot chema pe Riţa: 

— Anunţă-l pe găzar — doamnelor „contese”. 

Alteori tot Charlot venea să ne informeze: 

— Fraţilor, contesele au încurcat rău administraţia. Cine 
le-a pus să concedieze pe administratorul general al 


22 


Mihail Drumeş 


domeniilor? Văd pe uşă 28 de liniuţe trase cu tibişirul, 
ceea ce însemnează că au consumat, pe datorie, trei 
deca de gaz. 

lliuţă adăugă îndată, cu ironie: 

— Mi se pare că nu prea stau bine cu acţiunile 
petrolifere. 

Şi aşa răutăţile curgeau cu nemiluita. 

Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci şi 
corecte. O salutam pe domnişoara Mihaela de cîte ori o 
întîlneam şi atita tot. 

Intr-o dimineaţă, pe cînd plecam la facultate, am 
întîlnit-o ca de obicei şi am salutat-o. Ea surise ca unui 
vechi prieten şi mă întrebă familiar: 

— Ce mai faci, domnule Petrican? 

l-am răspuns ceva de circumstanţă (nu-mi aduc aminte 
ce) şi am trecut mai departe. De altfel, nici ea nu voise să 
întrebe mai mult. 

Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin 
martie). Insă această întrebare însoţită de zîmbet a 
marcat începutul tragediei mele. Dacă nu mi-ar fi adresat 
cuvintele acelea în care am descifrat cît de cit o 
provocare, poate că viaţa mea ar fi curs altfel — apucînd 
alt drum, şi n-aş fi ajuns să-mi închei atit de repede 
socotelile pămînteşti. 

Nu o remarcasem, nu descoperisem la ea nimic care să 
mă atragă, afară de ochi. Altfel, m-ar fi tulburat chiar din 
prima zi. Or, trecuseră cîteva săptămîni în şir fără ca 
persoana ei să mă preocupe cît de puţin, şi ar fi trecut 
luni şi ani dacă... 

„Cine a pus-o să-mi suridă? Ce demon, ce fatalitate? 
Cine a îndemnat-o să-mi adreseze acea stupidă şi banală 
întrebare? 

Din clipa aceea s-a născut în mintea mea gîndul că... 
nu-i sînt indiferent, că aş putea să-mi încerc norocul, că ar 
fi o amantă agreabilă. Ba mergeam pînă acolo, încît 
socoteam că mi-ar trebui o femeie în imediata mea 


23 


invitaţia la vals 


apropiere, de care să dispun oricînd. 

Mărturisesc, cînd mi-a venit acest gînd, nu numai că-mi 
era total indiferentă, dar nici nu mă simţeam prea măgulit 
că mă remarcase, cum se simt bărbaţii în asemenea 
împrejurări. 

Aşadar, iniţial gîndul de a o cuceri pe Mihaela n-avea 
nici o corespondenţă cu simţirea mea, ci pornea de-a 
dreptul dintr-un calcul cerebral. 

Zilele următoare, hotărîrea mea era coaptă, şi prinse 
aripi. Cine mai putea s-o împiedice de a zbura la fapte? 
Mi-am ascuţit deci armele cu care trebuia să încep lupta, 
am făcut toate pregătirile încet, pe îndelete. Tocmai îmi 
comandasem un costum de haine şi m-am grăbit să-l 
scot. Mi-am cumpărat cămăşi, cravate, o pălărie 
„Borsalino”, în fine, de toate. Evident, n-ajunge să fii doar 
bine îmbrăcat, dar ajută cînd eşti, e o armă cu care pleci 
la luptă. 

De aci înainte ori de cite ori întîilneam pe Mihaela o 
salutam, zîimbindu-i cu înţeles. Ea răspundea rece şi 
trecea mai departe.  Instinctul ei sigur pricepea 
provocarea surisului şi căuta s-o apere opunîndu-mi un 
scut de răceală şi indiferenţă, care-mi paraliza orice 
tentativă de apropiere. 

Odată, am cumpărat într-adins două bilete de teatru. 
Mă gindeam să-i ofer unul (sub pretext că erau 
studenţeşti) ca să am prilejul unei convorbiri mai lungi cu 
dînsa. Am pierdut aproape toată dimineaţa pîndind-o să 
iasă din cameră. 

În fine, a ieşit. După un minut eram pe urmele ei. Am 
ajuns-o din urmă tocmai jos, pe cînd traversa strada. 

— Domnişoară Deleanu, dă-mi voie să-ţi ofer un bilet 
studenţesc pentru astă-seară la teatru. 

S-a uitat la mine cu ochi mari, mirati. 

— Regret, dar nu pot primi. 

— De ce? Doar n-ai nici o obligaţie. 

— Nu ies niciodată singură noaptea. 


24 


Mihail Drumeş 


— Dacă-i vorba de asta, s-a rezolvat: te conduc eu. 

— Nu-i mai bine să oferi biletul unui coleg? m-a întrebat 
insinuant, privindu-mă ţintă, în ochi. 

— Nu, pentru că prefer farmecul persoanei d-tale, i-am 
replicat cu îndrăzneala mea obişnuită. 

— Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă. 

Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să 
dezarmeze de la cea dintii săgeată fontă. Am reluat: 

— Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea 
să întîlnim pe cineva cunoscut. 

M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o 
limbă pe care n-o cunoştea. 

— În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea! 

S-a înseninat dintr-o dată. l-am surprins chiar un zîmbet 
sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat: 

— Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un 
loc retras. 

— O, cunosc atitea... Sînt tufişuri cu bănci într-adins 
ascunse. Sau mai bine într-o cîrciumioară, vorba 
cîntecului... 

— Drept să-ţi spun aş prefera decorul de iarnă. Grozav 
îmi place gerul. Dar, ştii, un ger să crape pietrele. 

— Hm, ai gusturi bizare. Ce zici, domnişoară Deleanu, 
pe cînd te aştept? 

— La 6 ianuarie... 

— De ce tocmai atunci? 

— Fiindcă e Bobotează, cînd se lasă gerurile mele 
preferate. 

Adică peste vreo zece luni. Deşi răspunsul mă 
îngheţase el însuşi, nu m-am dat bătut. In orice 
împrejurare tineam să am ultimul cuvînt. 

— Boboteaza îmi displace. Alege mai bine un sfint. 

— Ei bine, Sfîntul Aşteaptă! 

l-am întors spatele şi am plecat opărit, punînd semnul 
exclamării pe ultimul ei cuvînt. Asta nu mi se întîmplase: 
o fetiţă să-şi bată joc de mine şi încă în halul acesta! 


25 


invitaţia la vals 


Conversaţia noastră îi dăduse prilejul de a-şi goli tolba de 
săgeți în pieptul meu. 

Eram silit să recunosc că avea o inteligenţă destul de 
vie şi ascuţită. Mă apucă o ciudă înverşunată împotriva ei, 
împotriva mea şi pînă la urmă împotriva tuturor. 

— Trebuie s-o îngenunchez cu orice preţ pe trufaşa 
asta! Orice s-ar întîmpla! 

Amorul meu propriu rănit îmi cerea o satisfacţie cît mai 
neîntîrziată. Într-o împrejurare ca asta, firea mă împingea 
să pun totul pe o singură carte, să-mi joc chiar viaţa 
pentru o izbîndă care nu avea poate nici un preţ, chiar în 
proprii mei ochi. Dar orgoliul meu de învingător nu ţinea 
de rațiune. Mai mult: îmi dădeam lucid seama că iubirile 
de pînă acum nu fuseseră atit ale mele, cît ale lor. Pentru 
că, în definitiv, ce greutăţi am avut de învins, ce 
obstacole de înlăturat? Nici una. Nici unul... In ce consta 
meritul meu personal? Un chip frumos? (Simplă 
întîmplare!) Educaţie, maniere alese? (Părinţii, şcoala, 
mediul.) Spirit? (Hm! să zicem un pic.) Adevărul era că nu 
cucerisem nici o fată. Ele mă cuceriseră pe mine. Nu 
intram niciodată în vorbă înainte de a observa din parte- 
le un zîmbet, o privire, un gest (oferte, chiar anga- 
jamente). Totul se petrecea fără luptă, încit victoria mea 
avea o tristeţe cu care mă împăcăm. Unde erau cetăţile 
dispuse să se apere chiar după ce încetau de a mai 
rezista? 

Numai iniţiativa părăsirii o avusesem eu. Dar asta era 
atît de puţin. Îmi plăcuse să mă consider un cuceritor ale 
cărui cetăţi au capitulat de bunăvoie ori au făcut totul să 
se predea? Haida-de! In asemenea condițiuni preferam 
înfrîngerea. Şi pentru un bărbat o înfrîngere ca asta nu-i 
decît un succes mai puţin. 

lată de ce Mihaela începuse prin dirzenia ei să mă 
intereseze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune 
armele înainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o 
să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, 


26 


Mihail Drumeş 


zburînd pe cai înaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a 
mea cu voia ori fără voia ei. Aşa scrişneam cu pumnii 
strînşi, răscolit de ea, gindindu-mă la vestita replică a 
voievodului moldovean. 

Îmi trebuia răbdare şi perseverenţă. Nu se poate să nu 
învingă cineva cu aceste arme. Perseverenţa picăturii de 
apă roade stânca şi o prăbuşeşte de pe culme. Or, oare o 
femeie are dirzenia granitului ori a marmurei, afară de... 
Venus din Millo? 

Frămîntat de aceste ginduri, purtam în minte imaginea 
ei, mereu trează. La facultate, pe stradă, la restaurant, la 
cinema, ea era în centrul preocupărilor mele. li simţeam 
prezenţa,  întreţineam imaginar conversații aprinse, 
nesfirşite. În ea predomina ca trăsătură fundamentală — 
contrazicerea. Şi totuşi o biruiam în închipuire, frîngîndu-i 
voinţa, o sărutam. În această lume devenise o jucărie 
docilă în mîinile mele. 

Într-o zi, pândind cînd pleca de acasă, m-am luat după 
ea, ca şi rîndul trecut. Înainte de a o ajunge, s-a întors 
brusc din drum şi m-a apostrofat: 

— Te rog nu mă urmări. E urit ceea ce faci. Nu sînt 
ceea ce crezi. 

— Dar de unde ştii ceea ce cred? 

— Purtarea dumitale mi-o spune. 

Mi-a întors spatele şi a intrat la întâmplare într-un 
magazin. Am rămas buimăcit în stradă. Ciţiva trecători, 
martori involuntari, au suris văzînd scena. 

Totuşi respingerea ei brutală nu mi-a făcut deloc sînge 
rău. Aș zice că m-a bucurat într-un fel. 

— Cu cît lupta e mai grea, gindeam, cu atita izbînda va 
fi mai mare. 

Şi îndirjirea mea spori, alimentată de forţa obstacolelor 
întîlnite în cale. 

Fusesem, prin urmare, umilit în două rânduri de fata 
aceasta semeaţă şi mîndră, care nu cunoştea supunerea. 
Era plămădită din aluatul învingătorilor, îi plăcea să 


27 


invitaţia la vals 


poruncească, să fie ascultată fără cîrtire, să nu-i iasă 
nimeni din voie. _ 

Cine era? De unde venea? Ce voia? Incotro o mînau 
paşii? Pe care drum? 

Numai semne de întrebare. Nu ştiam nimic din viaţa ei 
şi iată, mă apucasem s-o ancorez de existenţa mea. 
Semeţia ei era o abilitate în vederea unui scop? Sau o 
simplă asprime a unei fete inocente, care se apăra cu 
prea multă vigoare de o primejdie prea mică. In orice caz 
această intransigenţă excesivă mă punea atita pe gînduri, 
dar îmi trezise ambiţii nemăsurate. 

Am prins de veste că era prietenă cu fata 
proprietarului. (Familia acestuia locuia într-un mic palat 
alături de hardughia noastră cu mansarda despre care se 
vorbea că va fi dărimată pentru a i se asigura 
perspectiva.) Uneori cobora în curtea strimtă şi, intrînd la 
Cecilia (aşa o chema pe fiica proprietarului Chintescu), 
stătea acolo ore întregi. Altădată ieşeau amiîndouă în oraş 
cu automobilul şi nu se întorceau decit seara tirziu. 

Nu mă dumiream: cum s-a înfiripat aşa deodată strînsa 
prietenie dintre ele? Dar asta e altă socoteală. 

În sfîrşit, întîmplarea făcu s-o întîlnesc într-o după- 
amiază pe cînd urcam scările locuinţei. Ea tocmai cobora. 
Scara era îngustă, trebuia să mă rezem de balustradă ca 
să-i fac loc să treacă. Cînd am ajuns unul în dreptul 
celuilalt, am prins-o în braţe şi i-am astupat gura cu o 
sărutare sălbatică, plină de ură. (Bineînţeles n-am simţit 
nici o plăcere.) 

Uluită de gestul meu brutal, de spaimă, de ruşine, 
Mihaela îngălbeni şi cînd i-am dat drumul, căzu pe trepte, 
inertă ca o cîrpă. 

Se scurseră citeva clipe penibile pînă să iau o hotărîre. 
S-o las acolo leşinată şi s-o zbughesc ca să scap de 
urmări, s-au s-o ajut înfruntînd orice risc? Fără să mă fi 
decis pentru una din aceste ipoteze m-am pomenit 
înşfăcînd-o în braţe şi urcînd scările cu ea. 


28 


Mihail Drumeş 


Sus pe coridor, am strigat din răsputeri: 

— Domnişoară Dorino! Domnişoară Dorino! 

Croitoreasa a ieşit speriată din odaia ei, întrebînd: 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

— Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Am găsit-o pe 
scară în nesimţire. 

— Vai, biata fată, s-o lovit rău? 

— Nu ştiu. E leşinată. Adu, te rog, puţin eter dacă ai. 

— Eu n-am, dar poate să aibă Gleber. 

Într-adevăr, Gleber avea şi eter. Pînă să-l aducă, am 
pătruns în camera ei şi am aşezat-o pe Mihaela în pat cu 
toate precauţiunile. Tocmai atunci a venit şi Dorina cu 
eterul. (Avea suflet bun bătrîna croitoreasă.) 

— Biata fată, ce-o fi păţit sărăcuţa! Fir-ar a dracului de 
scară, aia e pacoste, nu scară. Toţi o să ne spargem 
capetele cu dărăpănătura asta, sparge-şi-ar capul 
proprietarul! 

Am lăsat-o să bombăne în continuare şi m-am strecurat 
afară. M-am dus glonţ la Riţa. 

— Aleargă sus! Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Stai 
lîngă ea pînă ce şi-o veni în fire! Să nu te mişti de acolo, 
înţelegi? 

Riţa s-a dus într-un suflet, dar n-au trecut nici zece 
minute şi a venit înapoi. 

— N-are nimic! Mai mult s-a speriat, decit... 

Toată ziua am fost neliniştit. Are să dea Mihaela pe faţă 
cele petrecute sau nu? 

Există unele fapte pe care dacă le dai în vileag suferă 
de pe urma lor mai degrabă victima decit agresorul. Se 
vede că Mihaela îşi dăduse la timp seama de asta, ca să 
facă prostia de a mă denunța că o sărutasem pe scări, 
fără voia ei. 

Şi totuşi mai era ceva în dezavantajul ei. Tăcînd, 
devenea, vrînd, nevrînd, complicea mea. Amîndoi aveam 
cunoştinţă de o faptă neîngăduită şi tăceam, ascunzînd-o. 
Această complicitate ne apropia mai mult decit ar fi făcut- 


29 


invitaţia la vals 


o lucrurile pe faţă. Deţineam un secret şi împreună 
trebuia să-l păzim cu grijă. 

In definitiv, ce e dragostea decit o taină pe care o 
ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? 
Indată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi 
pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate 
zilele. 

Vestea leşinului Mihaelei se răspîndi ca fulgerul în toată 
mansarda, dezlănţuind o avalanşă de ironii: 

— Contesa leşinată! tragedie în opt acte, striga patetic 
Charlot. 

— Era bine cu ea în braţe? mă întreba insinuant 
doctorul. 

— Să punem o inscripţie pe scară: aici a căzut contesa 
din cauza... unui pas greşit! sugera lliuţă. 

„Ce-i drept pe mansardiştii noştri cam greu să-i 
întreacă cineva în răutăţi. 

Seara, cînd am umblat la cutia cu scrisori (fiecare 
locatar avea cîte una), am găsit un bileţel cu cîteva 
cuvinte. Fapta dumitale e incalificabilă. 

Nici o semnătură! Nimic! Dar ce nevoie? 

— Aha, a apucat pe drumul cel bun: îmi scrie. Foarte 
bine! Se cade să-i răspundem. 

Nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste. Nu 
pentru că nu m-aş fi priceput, dar nu se ivise nevoia. 
lubitele mele din trecut nu-mi ceruseră aşa ceva. Îmi 
cădeau în braţe şi fără poezia scrisorilor. 

Mihaela însă nu era plămădită din acelaşi aluat. 

l-am răspuns aşternind opt pagini, cu litere de jar, 
motivînd gestul meu ca o fatalitate de care în orice caz nu 
poţi fi răspunzător. 


„La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit în cale şi 
mi-ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere 
neînțeleasă, pe care nu o vedem, dar o simtim cum 
pluteşte deasupra capetelor, ne reglementează viața 


30 


Mihail Drumeş 


dincolo de voința noastră conştientă. Această forță a firii 
porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se 
tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au 
înregistrat porunca inaintea ta. Cind şi tu vei primi-o, 
nimeni şi nimic nu ne va mai despărți...” 


Fraze definitive, încît ai zice că universul nu există decit 
în funcţie de mine. Adevărul e că i-am scris Mihaelei nu 
ceea ce simţeam, ci exact ceea ce nu simţeam. Dar o 
voce interioară îmi sugera că am pus bine problema şi 
această constatare mă copleşea de bucurie. 

Am aruncat scrisoarea în cutie, cu plicul nelipit. Era şi 
asta o tactică. Prevedeam, chiar aveam certitudinea, că 
Mihaela mi-o va înapoia. Dacă i-o trimiteam însă 
deschisă, nu se putea să n-o citească. Or, ăsta era lucrul 
de căpetenie. 

Am pîndit aproape două ceasuri pînă ce în sfirşit am 
auzit-o deschizând uşa şi depărtindu-se pe coridor. 

— Să nu plece cumva în oraş, m-a fulgerat teama. 

Însă după două minute am auzit-o făcînd calea 
întoarsă. Aha — de minune! Mihaela se afla acum în 
camera ei şi fără îndoială citea scrisoarea. 

M-am furişat repede afară ca să cercetez cutia de 
scrisori. Plicul nu mai era acolo. Da, ridicase răvaşul. Am 
revenit în cameră şi am aşteptat. O jumătate de ceas? Un 
ceas? Două? Chi lo sa? Oricum, aveam impresia că timpul 
îşi suspendase zborul ca în poezia lui Lamartine. 

— Ce o fi făcînd dincolo? Îmi răspunde, iubita? S-o fi 
apucat să-mi scrie? Vă implor, muzelor, inspiraţia-o cît 
mai bine! 

Eram numai urechi. Din toată făptura mea încordată, 
funcţiona parcă numai auzul. Trudeam să prind orice 
zgomot, cît de mic, de alături, din camera ei. Dar nu era 
chip, Riţa făcea curat în odaia lui Charlot şi auzeam cum 
scutura cearşafurile. 

În sfîrşit, uşa de alături se deschise, paşii ei se 


31 


invitaţia la vals 


depărtară pe coridor, în mers mărunt, uşor, sigur. Am 
aşteptat încă un sfert, încă o jumătate de oră. Se va 
întoarce? Nu, nu s-a mai întors. Probabil plecase în oraş 
sau coborise la Cici. 

Fuga la cutia de scrisori. Ceva înăuntru! O scrisoare! 
Mi-a răspuns! Mihaela mi-a răspuns! Draga de ea! 

Dar... trăsnet! Era chiar scrisoarea mea. Mi-o trimisese 
îndărăt. M-a durut această respingere, de ce-aş minţi? Am 
simţit un junghi ascuţit în coşul pieptului, care s-a 
transformat pe urmă într-o ciudă amestecată cu necaz. Şi 
doar prevăzusem eventualitatea... Era tot aşa, cu plicul 
nelipit. Poate adăugase undeva pe marginea hirtiei vreo 
frază? Nimic. În tot cazul o citise. De asta sînt sigur, aşa 
cum trăiesc. Parcă descifram amprentele degetelor ei, 
desluşindu-se pe albul hirtiei, ca filigrana. 

Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi 
după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în 
neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, 
apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să 
cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am 
cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu 
şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă 
scrisoare: 


„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? 
Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi 
nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi 
nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată 
— totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mină, 
făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...” 


Îi spuneam pe nume, o tutuiam pretutindeni şi căutam 
într-adins frazele acestea, care-mi produceau o voluptate 
smintită. Scriindu-i, suprimam depărtarea reală dintre noi. 
Puteam să-i spun, fără ocol, tot ce-mi trecea prin minte, 
orice intimităţi şi gînduri — şi astfel o simţeam atit de 


32 


Mihail Drumeş 
aproape încît părea că-i aud bătăile inimii. 

Într-un sfert de oră am acoperit cu slovă măruntă toate 
paginile pe care le aveam la îndemiînă, fără să răsuflu 
măcar. Ideile, frazele, /es bons mots, parcă mi le dicta o 
prezenţă nevăzută şi necunoscută, iar eu numai 
stenografiam, într-atit ieşeau de limpezi şi legate de acea 
logică interioară care e pecetea unei lucrări bine gîndite. 

Această constatare m-a neliniştit puţin. Numai un 
sentiment puternic aţiţă funcțiunile cerebrale şi le pune 
într-o stare de supraexcitaţie ca să producă mai mult 
decit pot da ele în chip normal. 

Or, cu mine se petrecea acelaşi lucru. Eram într-adevăr 
îndrăgostit? 

Nu, hotărît — nu! Totul se reducea la un plan de 
seducţie conceput la rece, a cărui înfăptuire o susţineam 
din răsputeri. Voiam să-mi verific, pentru întiia oară, 
armele încă nefolosite din arsenalul meu. Am mai spus-o: 
pînă acum nu dădusem nici o luptă serioasă în cîmpul 
iubirii. Voiam, mai ales, să îngenunchez pe această fată 
mîndră, îndărătnică, dispreţuitoare (cum n-am întîlnit 
alta), care-mi opunea munţii de împotrivire. Voiam 
totodată să dau o satisfacţie amorului propriu rănit. In 
sfîrşit, tot ceea ce voiam era, după cum se vede, în afara 
dragostei. 

Raționamentul mă împăca. Simţeam  binefacerea 
certitudinii şi mă bucuram de ea. 

A doua zi, i-am trimis scrisoarea; apoi am aşteptat să 
văd ce are să se întîmple. Mi-a înapoiat-o şi pe aceasta. 

Seara, i-am scris alta tot aşa de fierbinte şi de 
prefăcută. Am adăugat în final: 


„Ştiu că mi-o vei înapoia. Nu-i nimic. Asta e soarta 
scrisorilor mele. Îmi ajunge s-o citeşti. Şi ai să citeşti zilnic 
de acum înainte, luni, ani, secole (am tăiat cuvintul 
„secole”), ceea ce se petrece în sufletul meu, dacă nu vii 
să-mi iei mîinile şi să descoperi în ochii mei marea 


33 


invitaţia la vals 


dragoste pe care mi-ai sădit-o şi pe care nu poți s-o 
sfărimi orice ai face, pentru că e opera ta, nu a mea.” 


Uite o idee bună de pus în practică. Să-i scriu în fiecare 
zi! Mereu siciitor, obsedant... Cu o regularitate de 
ceasornic! Ca un ritm de rotaţie cosmic! _ 

Numai că ea nu trebuie să se aştepte la aşa ceva. In 
afară că i-aş răpi farmecul neprevăzutului, aş înarma-o eu 
însumi ca să se apere. Mai bine s-o las să creadă că fiece 
scrisoare va fi cea din urmă şi totuşi, ziua următoare, să 
se pomenească mereu cu alta nouă. Şi asta timp deo 
lună, chiar două, oricît! 

Am şters deci ultima frază într-aşa chip să n-o poată 
reface şi am expediat plicul. Parcă era un făcut. 
Scrisoarea mi-a venit înapoi. Era a patra. Pe a cincea tot 
aşa. Planul meu începea să se clatine mult prea devreme, 
descurajarea scotea colții. 

Să dau îndărăt? Nici gînd! Voi persevera pînă în pînzele 
albe şi tot voi izbuti. În materie de dragoste perseverenţa 
e o armă care nu dă greş. Şi afară de asta ştiu să aştept. 

A şasea scrisoare avu aceeaşi soartă. Nu-i nimic! La fel 
a şaptea şi a opta. Mergeam înainte, tot înainte! A noua şi 
a zecea! Ei, drace, n-aş fi bănuit asemenea rezistenţă! 
lubea pe altcineva? Avea vreo legătură pe care n-o 
cunoşteam încă? A început să mă frămiînte îndoiala, 
neliniştea. Dar hotărîrea de a persevera m-a împiedicat 
să capitulez. Ce are a face? N-avea decit să iubească pe 
oricare Făt-Frumos din lume. N-avea decit să fie logodită 
cu toţi prinții moştenitori. Mie trebuia să-mi răspundă. 
Sau măcar să-mi reţină o scrisoare, doar una. Pînă unde 
va merge îndărătnicia ei? M-a cuprins o ciudă care îmi 
răscolea fiinţa pînă la nebunie. Nu mă mai gindeam la 
planul meu, la Mihaela, la dragoste, la nimic; singurul 
meu scop era ca această fată să reţină o scrisoare de-a 
mea. Atît şi nimic mai mult. Restul nu mai prezenta 
interes. Ah, cum aş fi răsuflat din străfundul plămiînilor. M- 


34 


Mihail Drumeş 


aş fi simţit cel mai fericit om de pe lume! Dar Mihaela, 
monstrul cu chip de om, nu voia, nu putea să înţeleagă. 
Ea nu ştia decît una şi bună: să-mi înapoieze la infinit 
răvaşele. Să le citească, bineînţeles, şi să le înapoieze. 
Pînă cînd, mă rog? Pînă cînd? 

Ajunsesem la a 15-a scrisoare respinsă şi totodată la 
capătul răbdării. Nu m-am dat învins, nu — în ruptul 
capului! Înainte! Mereu înainte! Perseverenţă pînă în 
pînzele albe! Incă zece scrisori avură aceeaşi soartă. 
Drace cocoşat; vom scrie pe a 26-a! Acelaşi destin: Ce 
importanţă are? Vom expedia pe cea următoare... Şi chiar 
pe a 50-a, a suta scrisoare! Şi aşa mai departe: la infinit! 

N-a mai fost nevoie! Minunea s-a întîmplat: a 3l-a scri- 
soare nu se mai întoarse. Fusese în sfirşit reţinută de 
monstrul cu luceferi. 

M-am temut ca nu cumva vreo împiedicare fortuită sau 
un accident să fi zădărnicit restituirea. Toată ziua am dat 
tircoale cutiei de scrisori ca să văd dacă Mihaela n-a 
respins-o. Nu se întîmplase nimic. Frica însă nu ceda. 

Din cauza acestei nelinişti nici n-am gustat bucuria 
victoriei care căpătă certitudine abia a doua zi, cînd şi 
scrisoarea următoare fu reţinută. 

Nu cred să se fi bucurat nici Columb cînd, după 
îngrozitoarea călătorie în necunoscut, a zărit pămîntul 
visului său, aşa cum m-am bucurat eu de întiia mea 
biruinţă. Se vede că erau mai lesne de supus furtunile 
oceanului, decît o fată ca Mihaela. 

Bucuria îmi pricinui o energie copleşitoare, care se 
cerea cheltuită, pentru că altfel aş fi explodat în milioane 
de bucăţi. Ca s-o risipesc n-am găsit ceva mai bun de 
făcut decit aşternînd un caiet întreg, cu slovă măruntă şi 
deasă. Ce i-oi fi scris acolo, în fierbinţeala mea smintită? 
Nu-mi aduc aminte nici o iotă. Ştiu însă că am umplut 
aproape douăzeci de pagini într-o oră. Numai o singură 
oră... N-am avut răbdare să revăd ceea ce scrisesem, 
pentru că nu mă înduram s-o las pe Mihaela să aştepte, 


35 


invitaţia la vals 


nici cele cinci minute cît îmi cerea recitirea. Am aruncat 
caietul în cutie şi m-am aşternut pe aşteptare, ca de 
obicei. Dar ea abia după două ore cercetă corespondenţa. 
N-am iertat-o multă vreme din cauza acestei întîrzieri de 
care, la drept vorbind, nici nu era vinovată. 

Nu mi-a restituit nici caietul. Atunci mi-a scăpărat prin 
minte să-i trimit îndărăt toate scrisorile pe care ea mi le 
refuzase atita timp. Le-a reţinut şi pe acestea. Hotărit, 
eram pe drumul cel bun. 

— Ce tot faci de nu te mai vezi? m-a apostrofat într-o zi 
Charlot. 

— Mă prepar pentru primul doctorat. 

S-a uitat surprins la mine ca la o dihanie, apoi mi-a 
aruncat o privire de milă. L-am întrebat: 

— De ce, Charlot? Crezi că e mai bine să citesc în 
ajunul examenului, pe apucate? 

M-a privit încă o dată, apoi, cu un gest larg de actor, a 
rostit ca o sentinţă: 

— Te-am pierdut! 

S-a depărtat pufnind, parcă-i făcusem un rău cu asta. 
M-am luat după el. 

— Charlot, ia vino încoace. 

— Nu se aprobă! 

— Vino, măi, nu face pe nebunul. Ce zici dacă am 
aranja ceva? 

Ochii lui Charlot sclipiră fosforescent: 

— Cînd? 

— Astă-seară! 

In clipa aceea, lliuţă scoase capul pe uşă: 

— Mi se pare că miroase a chef! 

— Măi, ai un nas de copoi... 

— Cine-i cu aprovizionarea? (asta, în limbajul nostru 
însemna: cine plăteşte?) 

— Ce-ţi pasă? Eu! i-am răspuns. 

— Mă înscriu cu brio! 

Doctorul nu venise încă de la clinică. Gleber, de 


36 


Mihail Drumeş 


asemenea, nu era acasă. Aşa că am plecat tustrei. 
Charlot cunoştea un local, pe Griviţa, aproape de Cimitirul 
Sf. Vineri. 

— Fraţilor, are un vin care te scoală din boală şi te bagă 
în groapă. 

Eram vesel, exuberant, într-o dispoziţie de plenitudine 
cum nu mai fusesem de multă vreme. „Bolta verde” unde 
am poposit părea un local mizerabil dar, oricum, simpatic. 
Nu ştiu de ce-mi plăceau atîta cîrciumile periferice care 
duhneau de rachiu. Înăuntru toate mesele erau înţesate 
de ceferişti, lucrători, băieţi de prăvălie. Charlot însă nu 
ţinea seama de asta. La el decorul n-avea nici o 
însemnătate, principalul era băutura. Am ochit o masă, 
care ne convenea. Din păcate, alţii mai iuți de picior ne-o 
luară înainte. Chelnerul ne ghici gîndul. 

— Da, da, se face! 

A evacuat pur şi simplu clienţii trecîndu-i la o altă 
masă, mai în fund, iar noi ne-am aşezat victorioşi. 

— Vedeţi, exclamă Charlot mîndru, dacă ne duceam în 
centru, ni se făcea cinstea asta? 

În apropierea noastră, pe o scenă mică şi scundă era 
instalată orchestra, care avea o cîntăreaţă grasă şi 
îndesată, cu ochii bulbucaţi. Un afiş, înfipt în văzul 
tuturor, anunţa: „În fiecare seară debutează primadona 
Miţa Drăgan”. 

Băutura ne încinsese. 

— Măi, băieţi, le-am spus, pradă unui avînt nesăbuit, 
ştiţi că am făcut o cucerire formidabilă? 

— Taci, nu mai spune! exclamă lliuţă. 

— E vorba de o fată cum nu se mai află în sistemul 
solar. 

— Dă-i drumul! Cine e individa? întreabă Charlot cu in- 
diferenţă. 

— Închipuiţi-vă, o contesă. 

— Contesa noastră? făcu lliuţă, gîndindu-se la Mihaela. 

Am tresărit ca fript gîndindu-mă la nesocotinţa pe care 


37 


invitaţia la vals 


o făcusem fără vrere pomenind de contesă. 

— Nu aceea, guguştiucule... E vorba de una autentică... 
Ascultaţi, ici... 

Le-am turnat la repezeală o poveste pe care de fapt o 
auzisem de la altcineva, cu o franţuzoaică, soţia 
directorului unei întreprinderi industriale, ungur de 
origine. 

— Măi, e aşa de gelos ungurul că, auziţi voi, în fiecare 
seară o pune să jure că nu l-a înşelat. 

— Şi ea îl înşală în fiecare zi şi-i jură în fiecare noapte, 
exclamă lliuţă, rizînd cu hohote. 

— Dă-le încolo de muieri, toate sînt o apă şi-un pămînt, 
făcu Charlot cu dezgust, răsturnind pe git un pahar cu 
vin. 

Cînd taraful se afla în pauză, lliuţă luă o frunză şi-i zise 
cum ştia el o doină de pe valea Oltului, încît se făcu în 
local o linişte ca de cimitir. Cînd isprăvi, toată lumea 
aceea pestriță de mici slujbaşi, muncitori şi oameni fără 
căpătii, izbucni în aplauze. 

Un vlăjgan de la o masă vecină, unsuros şi negru, se 
ridică în picioare: 

— Domnule Frunzănescu, să mă ierţi dacă am o 
slăbiciune ca tot omul... 

— Să fii dumneata sănătos, replică lliuţă. 

— Îmi dai voie să mă prezint, sînt şofer, proprietar, am 
maşina mea, nu sînt va să zică fitecine. Dacă mai zici 
una, să fiu al dracului, vă plimb pînă la Otopeni. Am 
maşina în stradă. 

— Se aprobă! 

lliuţă mai zise o doină, apoi încă una şi tot aşa, pînă la 
miezul nopţii. 

— Să fiu al închinatului, pînă la Ploieşti vă duc şi vă 
aduc. Face, pre legea mea. 

S-a ţinut de vorbă: ne-a dus într-adevăr la Ploieşti. 
Acolo alt chef, la Berbec, de rîndul ăsta cu şoferul. In 
revărsatul zorilor ne-am întors acasă ameţiţi de băutură şi 


38 


Mihail Drumeş 


frinţi de oboseală. 

„„„Mă chinuiam să adorm învîrtindu-mă cînd pe o parte, 
cînd pe cealaltă, dar somnul nu se lipea de mine. Timpul 
curgea anevoie, cu picătura. Fără vrere, am înregistrat 
auditiv toată activitatea matinală a mansardei. Gleber 
plecă cel dintii, la şapte, cu paşii lui greoi şi măsuraţi. 
Apoi, sora Mihaelei, grăbită, ca întotdeauna. După ea veni 
la rînd Virgil, actorul, care se întoarse după o oră, cu 
coşniţa de la piaţă. Auzeam, de asemenea, pe Riţa 
dereticînd prin odăi, cum şi glasul strident al Dorinei. 

În fine, pe la nouă, îmi sunară în urechi, paşii mărunți ai 
Mihaelei, străbătind coridorul. Pleca la facultate sau se 
ducea să cerceteze cutia de scrisori? Da, se dusese după 
corespondenţă fără îndoială, deoarece după citeva 
minute paşii ei făcură calea întoarsă, iar uşa odăii vecine 
se închise cu zgomot. Gîndeam în sinea mea: 

— Na, de rîndul ăsta s-a întors cu mîna goală! 

Prin asociaţie, îmi veni în minte o întîmplare petrecută 
mai demult la ţară, într-una din vacanţele mele şcolare. 
Obişnuisem o pereche de porumbei să vină la fereastra 
mea, unde le aruncam regulat firimituri de pîine. După o 
săptămină-două controlam cu ceasul dacă matinalii mei 
oaspeţi mă vizitau exact la aceeaşi oră. Ei da, aşa de 
exact, parcă aveau şi ei un ceas potrivit după al meu. 
Într-o zi, lenevind în pat, am neglijat să le pun porţia obiş- 
nuită. Ei veniră, ca de obicei, fără să găsească nimic de 
mîncare. Se plimbau nervoşi pe bordura ferestrei, 
gîngurind miraţi, zburau pe aproape în văzduh, se 
întorceau iar bătînd cu aripile în geam, probabil ca să-mi 
dea de veste că uitasem. Mai bine de o oră s-au frămîntat 
încoace şi încolo, dar nu se îndurau să plece cu... guşile 
goale. În cele din urmă, neavînd încotro, le-am pus porţia 
cuvenită de piine, după care m-au lăsat în pace. 

Cu Mihaela se întîmplă la fel. După o jumătate de oră, 
porumbița mea plecă din nou să cerceteze cutia de 
scrisori. Se întoarse şi de astă-dată cu mîna goală. După 


39 


invitaţia la vals 
un timp, se duse iarăşi, şi iarăşi reveni fără nici un 
rezultat. 

Poate îşi dădea seama că făcea drumul degeaba fiindcă 
nu mă auzise trecînd pe culoar ca să duc scrisoarea, dar o 
nădejde absurdă o îndemna să mai caute, să mai încerce 
o dată. 

Am avut o satisfacţie diabolică. He-he, îmi venise, în 
sfîrşit, şi mie apa la moară: o făceam să sufere din cauza 
mea. Aşadar, scrisorile mele ajunseseră pentru ea o 
hrană sufletească de care nu se mai putea lipsi atit de 
lesne. Ele îi polarizau toate gîndurile în jurul meu, făceau 
să-i umple viaţa de mine, s-o alimenteze necontenit cu 
gîndurile mele, să-i trezească nădejdi, dorinţe, visuri. 
Ascultam cum umbla prin odaie, trîntind orice găsea. O 
chemă pe Riţa şi o certă aspru (probabil fără nici un 
motiv) pentru că servitoarea ieşind afară, exclamă: 

— Azi nu e în toane bune domnişoara... 

He-he! aşa te vreau, fetiţo! Dumnezeule, ce bine îmi 
părea, aşa de bine! Binecuvîntam gindul care mă 
îndemnase să-mi petrec noaptea la chef. Dacă nu se 
întîmpla aşa, mai făceam oare o descoperire atît de 
importantă? 

Aş fi putut să cobor din pat şi să-i torn la repezeală scri- 
soarea cuvenită. Dar nu, ceva mă împiedica, îmi paraliza 
voinţa: 

„Las-o să se perpelească puţin pe jeratic! Are să-i fie de 
învăţătură”. 

Pe de altă parte, găseam că procedeul meu era absolut 
necesar, pentru că dădea loc unei verificări a propriilor ei 
sentimente. Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care 
ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ. 

l-am scris abia a doua zi. Stupefacţie! M-am pomenit cu 
scrisoarea înapoi, nedesfăcută... 

Aşa e. Aveam dreptate! Era supărată pe mine. 
Supărată pentru că o zi, numai o zi, nu-i scrisesem. Ah, 
draga de ea! Cît mă iubea! Şi cum îşi dăduse în vileag 


40 


Mihail Drumeş 


sentimentele. Ce fel, îşi pierdea cumpătul chiar de la cea 
dintii piedică întîlnită în drum? 

Am vrut să-i trimit din nou scrisoarea, de astă dată 
deschisă, aşa cum procedasem la început. M-am 
răzgîndit. Ar fi însemnat o totală lipsă de amor propriu din 
partea mea. 

Ce? Adică ea să aibă toate capriciile din lume, iar eu 
să-mi calc în picioare orice urmă de mîndrie? 

Supărarea mea n-a izvorit din simţire, căci în cazul 
acesta s-ar fi dezlănţuit spontan încă în clipa cînd 
dădusem peste scrisoarea refuzată. Era o supărare voită, 
care luă proporţii neaşteptate, numai după un şir de 
raționamente cit se poate de logice. 

„Eu îi dau totul... Îmi istovesc materia cenuşie şi 
bunătate de timp scriindu-i în fiecare zi: ea nici nu se 
osteneşte măcar să-mi răspundă, şi tot ea face pe 
bosumflata dacă îmi îngădui un răgaz? Nu-i mai scriu o 
iotă, uite aşa! Să se ducă la toţi dracii! Puțin îmi pasă! 
Păcat de atita osteneală!” 

Eram aşa de înfuriat că tare aş fi avut poftă să dau 
buzna în camera ei, s-o zgilţii de umeri şi să-i arunc 
dispreţuitor, în faţă: 

„Ce crezi tu, prostuţo, mult o să mă joci tontoroiul? Nu 
ţi se pare că ai întrecut măsura? Mai vezi de altul!” 

Tocmai atunci a venit Riţa să facă curat prin odaie. 

— leşi afară! m-am răţoit la ea. 

Biata slujnică speriată o rupse la fugă fără a mai cere 
vreo lămurire. Gestul ei caraghios îmi stîrni risul şi odată 
cu risul se duse pe copcă şi îndirjirea mea. 

„La urma urmei, de ce-mi fac atîta sînge rău pentru un 
lucru de nimic?” 

Am ieşit în oraş ceva mai bine dispus. După-amiază, hai 
la cursul de istoria doctrinelor economice. Păcat! N-am 
putut să fiu atent, aşa că mi-am irosit timpul degeaba. 

Seara m-a luat Charlot la teatru. Nu prea aveam poftă, 
dar el a stăruit mult. Abia aşteptam să se termine 


41 


invitaţia la vals 


spectacolul ca să mă întorc acasă. (Dacă aş fi fost singur, 
plecam mai devreme.) 

Primul lucru pe care l-am făcut intrînd în cameră, a fost 
să mă aşez la masa de scris. Mă obseda într-atit criza de 
timp, încît am economisit chiar secunda de care aveam 
nevoie pentru a-mi scoate pălăria. Şi aşa, cu pălăria pe 
cap, i-am scris Mihaelei, fără să răsuflu, opt pagini. l-aş fi 
scris şi mai mult dacă nu mă dobora oboseala. Am 
adormit îmbrăcat. A doua zi, n-am dus scrisoarea la cutie 
pentru că draga mea vecină a găsit cu cale să plece dis- 
de-dimineaţă, pe cînd eram încă în pat. 

Plecarea ei, care nu era, în fond, decit un gest 
demonstrativ, mă îndiîrji şi mai mult. 

„Aşa te porţi, iubito? o ameninţam imaginar. Ei bine, 
uite ce meriţi!” Şi pe loc am rupt scrisoarea în două. 

„Să pofteşti acum să-ţi mai scriu alta!” 

Am luat jumătăţile şi prefăcîndu-le în bucăţi mici le-am 
împrăştiat de-a valma în toată odaia. 

„Cel puţin să dau de lucru toantei de Riţa.” 

După această ispravă am plecat la facultate. Aveam un 
curs de drept roman şi-mi plăcea. Era, de altfel, cursul cel 
mai populat. Profesorul, o stîrpitură de om, abia se zărea 
dinapoia catedrei. Îi curgea nasul în permanenţă, avea 
guturai de cînd îl ştiam. Mereu se ferea de curent, ca de 
ciumă, şi în timpul prelegerii stătea cu căciula pe cap, 
iarna ca şi vara, după ce ne cerea scuze pentru asta. Dar 
cînd începea să vorbească (avea şi o voce piţigăiată!) 
devenea altul. leşea parcă din propria-i piele, făptura lui 
se mărea pe nesimţite, lua proporţiile unui uriaş care ne 
stăpînea cu forţa verbului său sclipitor. Uitam de el, uitam 
de noi şi ascultam o simfonie de cuvinte mai 
fermecătoare decît muzica beethoveniană. Astfel, dreptul 
roman încetă să mai fie o disciplină aridă de care fugeau 
mai toţi studenţii, ci o artă care urca la creier, pe scări de 
mătase. 

Cînd a isprăvit, m-am frecat la ochi cu necaz, ca după 


42 


Mihail Drumeş 


un vis frumos, dar prea scurt. Vrăjitorul cu gura de aur 
plecase strîngînd grijuliu fularul în jurul gitului şi 
îndesîndu-şi căciula pe capul pleşuv. _ 

Această prelegere m-a potopit de remuşcări. Imi părea 
rău că mai bine de două luni de zile neglijasem 
îndatoririle mele de student, ca să-mi pierd vremea ca un 
nătîng ticluind scrisori de dragoste fără nici o noimă. 
Citeva săptămîni am frecventat cu regularitate cursurile 
de la doctorat şi în acest timp n-am mai aşternut un rînd 
vecinei mele... 

De altfel, nici n-am mai zărit-o, afară de o singură dată 
cînd mi-a părut aşa de trasă la faţă şi urită, încît am 
schiţat fără să vreau un gest de neplăcută surpriză. Am 
salutat-o, dar cred că nu mi-a răspuns. A trecut furioasă 
pe lîngă mine, aproape fugind, şi s-a închis în camera ei. 
M-am uitat lung în urmă. 

„Nesuferita! Nu ştie să se stăpinească.” 

Am mai întîlnit-o şi altă dată, tot acasă. Părea foarte în- 
curcată; ar fi vrut să se întoarcă din drum (a avut o 
ezitare), dar nu s-a întors. Cînd a trecut pe lingă mine, m- 
am prefăcut că n-o văd. La ce bun să-i mai dau bună ziua 
cînd ea nici nu catadixea să-mi răspundă la salut? 

Aşadar, iată-ne supăraţi unul pe altul. Nu ne cunoşteam 
încă bine şi eram în dezacord. Mai mult: ne uram. Adică 
eu o uram puţin (sau mai degrabă nici nu-mi păsa de ea), 
dar ea mă ura îngrozitor. Simţeam asta numai după cum 
se uita la mine. Din ochii ei ţişneau săgeți otrăvite. Cîteva 
zile mai târziu am întîlnit-o întîmplător la universitate. Era 
cu Cici, fata proprietarului. De data asta n-am avut 
încotro: trebuia s-o salut din cauza lui Cici. Ea mi-a 
aruncat o privire mîndră, dispreţuitoare, şi n-am băgat de 
seamă dacă mi-a răspuns sau nu la salut. Ei şi? Atita 
pagubă! Mi-a răspuns, în schimb, Cici, care se uita la 
mine într-un fel ciudat. Poate că mă plăcea, cine ştie? 
Păcat că nu era pe gustul meu, altfel... 

Uite, o idee: să m-apuc să-i fac curte lui Cici, aşa, 


43 


invitaţia la vals 


numai ca să crape de ciudă Mihaela. 

Prins în iţele acestui gînd, am luat-o agale pe Calea 
Victoriei. În dreptul Teatrului Naţional m-a oprit Dolly, cu 
o explozie de veselie. 

— încotro, Monstrule? Pe unde umbli de nu te mai vezi? 

— Mă prepar pentru examene, am minţit-o fără a mă 
sinchisi de porecla ce-mi dăduse. 

— Of, şcolarul mamei silitor, auzi, s-a pus cu burta pe 
carte, sărăcuţul! izbucni ea într-un rîs zgomotos. 

— Dar tu ce faci? am întrebat-o ca să schimb vorba. Ce 
elegantă eşti! 

— Da, găseşti? a suris măgulită. Uf, nu-mi place de loc 
cum îmi vine taiorul ăsta, am o croitoreasă tâmpită. 
Apropo, ştii că m-am logodit? 

— Ei bravo! Felicitările mele! Cu cine? 

— Un idiot, director la Generala. Moare după mine, mi-a 
făcut o curte nebună... şi cadouri... nu-ţi mai spun! 

— Şi ţie nu-ţi place? 

— Nu-i genul meu. Mi-a promis că-mi cumpără o vilă în 
parcul Filipescu. 

— Straşnic cadou de nuntă! Face să te măriţi cu el, ma 
parole! 

— Te cred, n-o să mor fată mare! 

Dolly vorbea tare, gesticula şi ridea provocator, încît 
pietonii întorceau capul după noi. 

l-am atras atenţia: fără rezultat. În ea fremăta o 
bucurie frenetică de viaţă, tot ce făcea era în plin prezent, 
direct şi simplu, fără reticenţe feminine. La cei 20 de ani 
ai ei avea, după cum am mai spus, un cimitir de iubiţi. 

— Monstrule, cînd ne mai vedem? Citeodată îmi lipseşti 
mult. Ştii, mi-e dor de un chef la cataramă... 

— Uite, acum. Aşa, pe nepusă masă. 

— Acum nu pot. Mă aşteaptă /diotul/ meu. 

— Atunci, miine. Vino la mine, pe la cinci după-amiază. 

Pînă una alta, am renunţat la ideea de a face curte 
fetei proprietarului cu toate că era mai indicată decit 


44 


Mihail Drumeş 


Dolly. Însă cu Dolly mergea repede treaba, oricînd o 
aveam la îndemiînă. Afară de asta era mai frumoasă decit 
Cici şi în plus avea o ingenuitate rară. Oricum, puteam să 
mizez pe orice că-i va face rivalei sînge rău cu nemiluita. 

De fapt chiar asta urmăream; să-i arăt Mihaelei că nu 
mă mai preocupă persoana ei de vreme ce am ajuns s-o 
schimb cu alta. Dacă mă iubeşte, cu atit mai rău pentru 
dînsa. Are să sufere toate chinurile geloziei şi mă va uri 
mai mult decît m-a urît pînă acum. lar eu, nebun de 
bucurie, voi binecuvînta ura ei înverşunată care nu-i decit 
cealaltă faţă a iubirii. 

Numai de un singur lucru mă temeam; dacă Mihaela 
nu-i acasă şi-mi zădărniceşte planul? Aşa că a doua zi am 
pîndit cu grijă toate zgomotele care veneau din odaia ei. 
Am avut noroc, n-a plecat nicăieri. 

În fine, după o mică întiîrziere iat-o pe Dolly apropiindu- 
se zgomotos, după cum îi era obiceiul. Am deschis uşa şi 
am întîmpinat-o pe coridor strigind aşa ca să audă şi 
Mihaela de alături: 

— Bună scumpo, de ce ai întârziat? 

— Uf, Monstrule, lasă-mă, abia am scăpat de idiotul 
meu. 

Cînd am auzit-o pomenind de idiot i-am făcut repede 
vînt în odaie. 

— Nu vorbi aşa tare că se aude. 

— Ei şi? Ce-mi pasă mie de ăştia? Dă-i încolo de netoţi. 
Ascultă, Monstrule, mi-a venit o poftă subită de şampanie. 
Numai o sticlă. Vezi să fie Mott 1900. Dacă nu găseşti 
Mott, la Very-Dry. Debitind acestea se dezbrăcă de tot 
într-o clipită. 

— Aici nu se poate! Mai bine mergem la „Femina”. 

— Moaşe-ta! De ce în altă parte? Aici! Haide, trimite pe 
toanta de Riţa să cumpere. 

— Nu se pricepe la aşa ceva. 

— Atunci du-te tu. Nu înţelegi, vreau şampanie! 

Între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuie 


45 


invitaţia la vals 


umplute pe loc. Uneori însă se deschide o adevărată 
prăpastie şi n-ai cum s-o umpli. Atunci fapta rămîne 
neîmplinită, suspendată în aer. Inchipuirea ţese simplist, 
în linii mari, fără a vedea detaliile care de multe ori sînt 
mai importante decit principalul. 

Cînd am invitat-o pe Dolly la mine, aveam un scop 
precis: acela de a stirni gelozia Mihaelei. Lucrurile, în 
închipuirea mea, se conturau simplu: Dolly va veni şi voi 
petrece cu ea citeva ore agreabile, iar alături, Mihaela va 
crăpa de ciudă ştiind că la mine se află o fată care n-a 
venit pentru a-i citi poemele homerice. 

Dolly, e adevărat — venise. Zărind-o, am avut din 
prima clipă o _ tresărire de neplăcere. Mai exact, o 
stringere de inimă. Parcă aş fi vrut să nu vină. Se 
dezbrăcase repede, cum avea obiceiul, şi nu mă 
repezisem s-o cuprind în braţe; mă oprea parcă ceva. 

Acest ceva se limpezi mai bine odată cu scurgerea 
timpului. Mai întîi se dusese pe copcă dispoziţia. Musafira 
îmi păru brusc vulgară, lipsită de farmec şi feminitate. 
Ştiam de altfel că nu reuşea niciodată să-mi stirnească 
reverii erotice. Însă nu de asta era vorba. În orice caz 
trebuia să mă descotorosesc de ea cît mai repede. Adică, 
nu, de ce mă mint? Hotărisem mintal să plecăm alt- 
undeva, în altă parte. Aici, in vecinătatea Mihaelei, n-o 
puteam accepta. Faptul că Mihaela se afla dincolo, la 
cîţiva paşi de noi, mă stinjenea, îmi tăia orice avint, 
constituia pentru mine ceva inhibitoriu. Atunci de ce o 
adusesem pe Dolly? 

Pentru că, în închipuire, gindeam că voi putea duce 
pînă la sfîrşit fapta. Dar nu prevăzusem opoziţia 
neaşteptată a conştiinţei. De aceea, cînd ceru să-i aduc 
şampanie (în definitiv cel mai simplu lucru era să-i fac pe 
plac, dar găsisem în acel capriciu al ei un pretext de 
ceartă), i-am răspuns voit insolent: 

— Te rog slăbeşte-mă cu pretenţiile astea stupide. 

Ea mă privi nedumerită, căutînd în ochii mei explicaţia 


46 


Mihail Drumeş 


unei atari comportări şi, instinctiv, îşi acoperi goliciunea 
cu rochia. Am adăugat pe acelaşi ton: 

— Astea, ştii, sînt toane de... (voiam să spun de cocotă, 
dar m-am oprit la vreme). 

Dolly, opărită, începu să se îmbrace febril fără să 
scoată un cuvint. 

— De ce te superi? am întrebat-o formal. În definitiv ce 
ti-am făcut? 

Ea continua să se îmbrace din ce în ce mai nervoasă, 
necăjindu-se că nu nimerea să-şi încheie copcile. 

— E o prostie ce faci, am reluat fără convingere. 

Înainte de a fi gata, a ţişnit pe uşă, fără o vorbă şi 
graba ei mi-am explicat-o prin faptul că, simțind c-o 
podidesc lacrimile, preferase să fugă decit să plîngă în 
faţa mea. 

M-am trîntit pe pat, cu conştiinţa grea că mă purtasem 
prea aspru, prosteşte de aspru, călcînd în picioare o 
prietenie amoroasă. 

Seara, am găsit în cutie toate scrisorile pe care le 
trimisesem Mihaelei, legate cu o panglică şi rîinduite cu 
grijă, cronologic. Nici una nu lipsea. 

— Hm, mi-am spus, scumpa mea vecină se crede 
obligată să-şi dea în petic. 

Ajuns în cameră o grijă mă invadă subit. Dacă-i 
adevărat? Dacă Mihaela nu mai ţine la mine? Dacă şi-a 
dat seama că are de-a face cu un fluşturatic care aduce 
femei la el acasă şi îl dispreţuieşte? 

Cît timp scrisorile se aflau în păstrarea ei tot mai era o 
nădejde că lucrurile se vor îndrepta. In tot cazul, o 
simţeam foarte aproape pentru că deţinea ceva de la 
mine. Acum îmi înapoiase totul, era liberă, descătuşată, 
putea să facă ce voia, să înceapă altă dragoste, orice... 

Pentru întîia dată am simţit o apăsare care mă 
neliniştea. Nu, nu voiam s-o pierd. O cucerisem prin luptă, 
trebuia s-o pierd tot prin luptă. Nu înţelegeam să dărim 
din cauza unei prostii, dealtfel neconsumate, tot ceea ce 


47 


invitaţia la vals 


clădisem cu atita trudă. 

Am recitit din simplă curiozitate, apoi cu interes tot mai 
crescînd, numeroase pasaje din scrisorile mele. 
Dumnezeule, eu le scrisesem? Fusesem în stare să aştern 
pe hirtie frazele acelea de foc? Ceva de necrezut! Erau 
chemările înaripate ale iubirii, strigătele deznădejdii, 
tînguirile dorului neîmplinit, în fine, o avalanşă a tuturor 
elementelor dragostei, ale marii dragoste. 

Cine-mi dictase toate astea? Cum se născuseră sub 
condei? Căci nu le recunoşteam ca fiind ale mele. Era 
opera altcuiva din mine, care nu ieşise încă la iveală? 

Nu ştiu. Aş zice că totul nu părea să fie decit rezultatul 
unei stări anormale. Mă îndrăgostisem de Mihaela? Greu 
de crezut! Recunoşteam însă că măcar atunci cînd îi 
scriam o iubeam cu adevărat. Dar cum e cu putinţă să se 
transpună cineva prin efectul voinţei, într-o stare 
sufletească străină de simţirea lui, cu atita convingere şi 
sinceritate? 

„Mi se pare — spuneam — că deocamdată nu iubesc... 
decit iubirea!” Găsisem o explicaţie de moment pe care 
viitorul avea s-o infirme curînd... curînd! 


V 


Într-o după-amiază, pe cînd mă întorceam din oraş, am 
întîlnit-o pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o 
sărutasem cu două luni înainte. A încercat să mă 
ocolească (parcă se temea să nu i se întîmple acelaşi 
lucru) şi chiar o luă înapoi. Prea tîrziu! O prinsesem de 
mînă şi o tineam pe loc. 

— De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi? am întrebat-o 
aspru, cu glas străin. 

Ea se smuci să scape: 

— Lasă-mă! 


48 


Mihail Drumeş 


— Nu te las pînă nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai 
pot trăi aşa... 

l-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea 
mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, 
drept în ochi. 

Mihaela, cu mîna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu 
putea să-mi suporte privirile. 

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul 
şi i-am şoptit cald şi convingător: 

— Nu simţi cît te iubesc de mult? 

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gindesc că 
în clipa aceea ar fi putut cineva să urce sau să coboare 
scările şi să ne surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am 
lipit lacom buzele de gura ei. In sărutarea aceea am 
descoperit o ţară nouă, minunată, din altă planetă, pe 
care, anexînd-o, m-am simţit stăpînul universului. Mirarea 
mirărilor: în loc să reacționeze violent, aşa cum mă 
aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase 
nici un cuvînt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Cînd 
i-am dat drumul, mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără 
suflare. Avu, ce-i drept, şi de rîndul acesta o clipă de 
ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar îşi veni repede 
în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-am 
surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu 
mai erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea. 
Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surprinde 
cineva. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ, lăsînd-o acolo, 
buimăcită încă de neaşteptata întîmplare. 

Aşadar, se întimplase şi minunea minunilor: cucerisem 
pe Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna 
capitularea. Pînă aici fusese urcuşul: greu, anevoios, plin 
de trudă, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe 
culme. De aici se deschidea luminişul, paradisul, fericirea. 

De multe ori, în reveriile mele, cînd îmi imaginam 
momentul acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi 
spuneam: „Îl voi trăi vreodată?” 


49 


invitaţia la vals 


A 


Ce naivitate! lată, îl trăisem, şi acum mă simţeam 
copleşit de tristeţe. 

Aşadar, asta fusese totul? De ce se topise aşa de 
repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai 
mult? De ce nu mă chinuise încă o lună, două, un an? 
Atunci aş fi iubit-o, poate! Dar ea, numai după trei luni de 
zile, îmi căzuse în braţe, sfirşită! Şi miine, poimiine, va fi a 
mea şi totul se va îneca în obişnuinţă. Dragostea îşi va fi 
trăit viaţa. 

Sînt, în Prostul/, piesa lui Fulda, cîteva replici subtile, 
pline de adevăr. Eroul, Justus, povesteşte unei prietene: 

„Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E 
pentru mine o fericire fără seamăn, singura fericire”. 

„Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?” îl 
descoase ea. 

„Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!” 

E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că 
dragostea nu-i decît drumul care duce la cucerire, după 
cum filozofia nu-i decît drumul pînă la aflarea adevărului. 
De aici încolo, se sfirşeşte lupta şi urmează supunerea. S- 
a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi 
ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de 
repetiţie, obişnuinţă, saturație. 

Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut 
deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu 
le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că 
Mihaela se dăduse pe brazdă atit de repede. Acum nu-mi 
rămînea altceva de făcut decit să-i cer întîlnirea de 
rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. 
Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara 
aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un 
cuvînt mai mult. La ce bun? 

Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul 
în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le 
înapoiase. 

Am calculat la rece aşa: 


50 


Mihail Drumeş 


„Ne vom întîlni inocent, de două-trei ori, cu sau fără 
clar de lună. După aceea o deplasare cu automobilul la 
Băneasa. In program: plimbări obligatorii prin pădure, 
minimum două ore, pentru obţinerea înfometării. Ospăţ 
copios într-un separeu din restaurantul parcului; vin şi 
muzică la discreţie. Apoi ofensiva de rigoare şi inevitabila 
cădere a gingaşei cetăţi”. 

La ora fixată mă aflam la locul întîlnirii. Am întîrziat într- 
adins un sfert de oră ca s-o găsesc pe Mihaela aşteptindu- 
mă. (Era o satisfacţie în plus.) N-am zărit-o; nu venise 
încă. Asta m-a mirat puţin. Am aşteptat-o încă o jumătate 
de oră, dar degeaba. Nu m-am îndurat să plec, tot crezind 
că vine. Şi iată-mă pierzînd încă două ore. 

— De acum e limpede: nu mai vine. 

M-aş fi bucurat mult dacă venea. Totuşi simţeam că-mi 
era parcă mai dragă fiindcă nu venise. 

Din ziua aceea, două săptămîni încheiate n-a fost chip 
să dau ochii cu ea. Nu ştiam dacă este acasă sau nu, 
pentru că nu-i auzeam paşii ca înainte. Şi totuşi aveam 
credinţa că nu plecase nicăieri. 

Ce se întîmplase? Se ferea de mine, mă ocolea? Îi era 
teamă să-mi întîlnească privirile? Încă mai lupta cu ea? 
Tot nu-şi dădea seama că se isprăvise cu împotrivirea ei? 

Îi dădeam întîlniri peste întîlniri. În fiecare zi cîte una. O 
aşteptam mereu cu o încredere oarbă că vine şi totuşi nu 
venea deloc. 

Ce-i cu fata asta? 

Ajunsesem să nu mai înţeleg nimic. Mihaela îmi 
răsturna toate socotelile, ieşea din logica mea, sărea 
dincolo de orice previziune. Niciodată nu înfăptuisem 
ceva în legătură cu ea potrivit calculului meu aprioric. 

De ce îndărătnicia asta inexplicabilă? Nu o sărutasem 
cu voia ei? Nu-mi tremurase în braţe? Cînd mă socoteam 
pe culme, abia atunci trebuia să-mi dau seama că mai am 
încă de urcat. 

Un gînd încercă să-mi desluşească taina. Tot ce 


51 


invitaţia la vals 


obţinusem pînă acum de la Mihaela nu-mi dăduse ea: îi 
smulsesem eu. Eu eram elementul activ, din impulsul 
meu pornise tot ceea ce întreprinsesem. Ea avea dreptul 
să se considere în proprii ei ochi (ca şi într-ai mei, 
dealtfel) o victimă: nu voise s-o sărut; eu o silisem cu 
forţa. Şi ea, constrinsă, n-avusese încotro. Acceptase, 
cum accepţi ceva impus dinafară, pe care nu-l doreşti, 
dar pe care nici nu poţi să-l împiedici. Dacă ar fi venit la 
întîlnire, se schimbau lucrurile. Nu se mai putea apăra în 
faţa conştiinţei că e silită să vină, pentru că în cazul 
acesta fapta pornea din voinţa ei. 

Desigur că Mihaela se găsea în faza războirii cu propria- 
i conştiinţă. 

Dacă aşa stau lucrurile, mi-am spus, mă voi trudi să-i 
caut o scuză valabilă, care s-o pună la adăpostul 
mustrărilor de cuget. Dar timpul trecea fără să găsesc 
ceva potrivit. 

Tot hazardul îmi puse la îndemină un prilej la care nu 
mă aşteptam. O doamnă, probabil prietenă a familiei, 
veni s-o caute într-o zi pe Alexa, sora Mihaelei. Riţa, care 
era pe coridor, îi spuse cu voce tare: 

— Domnişoara Deleanu e plecată în provincie şi se 
întoarce miine seară. 

Am prins cu urechea noutatea din zbor. Va să zică, 
draga mea se afla alături singură-singurică şi eu habar n- 
aveam. Uite, o ocazie cît se poate de nimerită pentru o 
explicaţie între patru ochi. 

Nu era acasă. Nu-i nimic. Aşteptăm să se întoarcă. Ce-i 
drept, nu m-a făcut să pierd mult timp. După o jumătate 
de oră paşii ei mărunți şi pripiţi, pe oare îi deosebeam 
dintr-o sută, îmi sunară la porţile urechilor. 

Cit ne ajută uneori întîmplarea! S-ar crede că anumite 
întîmplări care se iscă fără participarea noastră şi care 
par, la prima vedere, lipsite de sens, nu sînt pentru noi, în 
fond, decît răsturnări de obstacole, neteziri de drumuri, 
complicităţi necesare! 


52 


Mihail Drumeş 


Dacă femeia aceea ar fi venit doar cu cinci minute mai 
tirziu, mi s-ar fi ivit vreodată o ocazie atît de prielnică de 
a mă apropia de Mihaela? Sigur că nu. 

Am prins de veste cum a răsucit cheia în broască, apoi 
a încuiat uşa. Era alături, ne despărţea doar un perete. 
Am lăsat uşa întredeschisă ca să spionez orice mişcare de 
pe sală. Din fund, din bucătăria Dorinei, auzeam pe Virgil 
zbierind din răsputeri; făcea lecţia obişnuită cu 
Gheorghiţa. Ceilalţi locatari erau plecaţi. Numai doctorul 
nu eram sigur dacă ieşise sau nu. 

Hotărîndu-mă să trec la acţiune, mi-am luat pălăria şi, 
gata ca de plecare în oraş, am păşit cu precauţiuni de hoţ 
pe coridor. În clipa aceea, doctorul ieşi din camera lui. 
Neplăcută surpriză: va să zică nu plecase. 

— Mergi în oraş? mă întrebă, dînd cu ochii de mine. 

Ce era să spun? 

— Merg! 

Am coborit împreună. Na! Asta-mi lipsea, gindeam 
înciudat. lată-mă silit să-l duc pînă la poartă. Acolo i-am 
pus o întrebare cu intenţia de a mă cotorosi de el: 

— Încotro o iei? 

— Mă duc la Colțea. Dar tu? 

— Eu fac lectură la Şosea (adică în direcţia opusă). 

— La revedere. 

Ne-am despărţit. După ce s-a depărtat puţin m-am 
întors aproape fugind. Am urcat scările, sărind cite trei 
trepte. Ajuns pe coridor, m-am pomenit faţă în faţă cu 
Mihaela. Am salutat-o. Mi-a răspuns speriată, roşie, 
pierdută. Unde se ducea? Poate să cerceteze cutia cu 
scrisori. Sau la fiica proprietarului să cînte la pian. De o 
ieşire în oraş nu putea să fie vorba, n-avea toaletă de 
stradă. 

Acum e momentul să mă furişez în camera ei, casă mă 
găsească acolo cînd se va întoarce. 

Pe sală nimeni. O secundă, atit mi-a trebuit să mă 
strecor în odaie. Am închis uşa cu precauţie şi m-am 


53 


invitaţia la vals 


ascuns după garderob. O aşteptam cu sufletul la gură. 
Deodată, un gînd m-a înlemnit: 

„Dacă se duce la Cici şi se întoarce peste o oră, două, 
ce fac?” 

Din fericire îmi scapără prin minte şi antidotul: 

„Plecînd la Cici, ar fi închis uşa cu cheia. Or, ea o lăsase 
deschisă: deci se dusese după corespondenţă şi trebuia 
să se întoarcă dintr-o clipă într-alta.” 

Tot era bună logica la ceva. 

Nici n-am prins de veste cînd s-a deschis uşa şi s-a 
închis odată cu zăvorul yalei, într-atit eram de emoţionat. 

Dacă aş fi încercat să intru adineauri cînd plecasem, 
găseam desigur uşa închisă. A fost deci necesar să-l 
întîlnesc pe doctor şi să-l conduc pînă jos ca să cîştig timp 
pînă ce Mihaela urma să iasă pentru a ridica scrisorile, 
deplasare pentru care nu era niciodată nevoie să închid 
uşa cu yala. 

Întîmplarea complice, hazardul acesta miraculos îmi 
venise a doua oară în ajutor. 

Într-adevăr Mihaela avea un plic în mînă. În clipa cînd îl 
rupse dădu cu ochii de mine. 

l-am făcut semn să nu strige. Ea nu strigă, rămase 
locului înlemnită de spaimă, privindu-mă ţintă şi trudindu- 
se să înţeleagă. (Sînt unele lucruri neprevăzute, care ne 
cer un răgaz pînă să le pricepem.) 

Momentul critic trecuse cu bine: groaza, încleştindu-i 
gura, îi paralizase ţipătul. 

— Nu-ţi fac nici un rău. Trebuie să-ţi spun că... 

Ea nu mă lăsă să isprăvesc: 

— Aici, nu! Aici, nu! 

— Dar unde? Spune-mi, unde? 

— Oriunde, numai aici, nu. Nu pot! Pentru numele lui 
Dumnezeu, trebuie să pleci numaidecit. 

Tonul era atit de imperativ, încît m-am precipitat spre 
uşă gata să plec. Inainte de a apăsa pe clanţă mi-a venit 
ideea salvatoare: 


54 


Mihail Drumeş _ _ > 

— Dacă mă surprinde cineva ieşind de aici? Îți dai 
seama ce ar mai sporovăi gura lumii? 

Ea păru consternată. În zăpăceala primelor clipe nici nu 
se gîndise la una ca asta. Aveam dreptate. Pe sală se 
auziră paşi. Venea Gleber din oraş. Apoi răsună vocea lui 
Iliuță. 

— Bine că ai venit! la vezi ce dracu are broasca asta? 

— Stai să aduc sculele. 

ÎI auzeam cum bătea cu ciocanul, cum pilea, cum 
răsucea cheia în broasca uşii. 

„Ah, prietene Gleber, îi transmiteam în gînd, cum să te 
fac să înţelegi că nu trebuie să pleci de acolo decit după 
citeva ceasuri. Mi-ai face, ştii, cel mai mare bine. 
Roboteşte înainte, dragul meu!” 

Şi bunul Gleber parcă pricepea îndemnul nevăzut. 
Mihaela începu să se împace cu situaţia. În ce mă 
priveşte, după primele clipe de buimăceală, îmi redobindii 
stăpînirea. În definitiv, de ce să plec aşa, ca un nătîng? 
Numai pentru că îmi porunceşte ea? Dar ce, era să-mi 
spună chiar din capul locului: „Poftim, stimate iubit, 
rămîneţi! Dacă doriţi vă ofer chiar un scaun şi vă fac o 
cafea...” 

Haida-de! Nu era o neghiobie să scap această ocazie 
unică? 

— Plec mai tîrziu, i-am spus, după ce s-or duce colegii 
la masă. Atunci n-o să mai fie nimeni pe coridor. 

Mihaela deliberă o clipă şi conveni: 

— Dar să pleci. Să ştii că dacă nu pleci, ţip după 
ajutor... 

Replica ei mă întărită. l-am înhăţat brusc o mînă: 

— Şi dacă ţipi, ce? Mă sperii? 

— Te rog nu vorbi aşa tare. Să nu se audă alături. 

— Ei bine, voi striga să se audă peste nouă mări şi 
nouă ţări. De ce mă amăgeşti? De ce nu vii la întâlniri? De 
ce mă laşi în fiecare seară să aştept ore întregi ca un 
caraghios, spune?! 


55 


invitaţia la vals 


Ea tăcea, cu ochii plecaţi în pămînt. Frămînta parcă un 
răspuns. 

— De ce nu-mi răspunzi? De ce taci mereu? Pentru ce 
n-ai venit niciodată la întîlnire? 

— N-am putut! 

N-am putut, ce frumos a spus-o! Ar fi voit să vină la 
întâlnire, fierşte; chiar a făcut primii paşi. Ce vină are 
dacă sentinelele fiinţei o împiedicaseră? Aceşti apărători 
ai ei erau de-o severitate excesivă. 

Îşi lăsă capul în piept. Dădui s-o îmbrăţişez, dar se 
trase repede înapoi, speriată: 

— Nu! Să nu faci asta! 

— Ascultă, Mihaela, încă nu simţi că destinele noastre 
sînt legate pentru totdeauna? N-avem încotro: trebuie să 
ne supunem lor. 

M-am bucurat că găsisem o frază de efect, care părea 
c-o impresionează puţin. Simplă iluzie; nu era chiar atît de 
naivă pe cît lăsa să se creadă. Luciditatea revenindu-i mă 
dojeni aspru: 

— Nu umbla cu vorbe mari. Eşti uşuratic! 

— Sînt gata să jur că sînt sincer cu tine, absolut sincer. 

— E mai bine să dovedeşti înainte de a jura. Dacă nu 
izbuteşti, abia atunci te apară jurămîntul. 

Dacă mă lăsa aş fi jurat strâmb, pentru că acele vorbe 
mari n-aveau nici cea mai palidă corespondenţă cu 
simţirea mea. 

Şi totuşi, adevărul adevărat e că mă înşelam pe mine 
însumi. Fraza debitată Mihaelei ascundea o presimţire 
grea, de care nu-mi dădeam seama atunci, dar care avea 
să se confirme tîrziu sau, mai bine zis, prea tirziu. 

Sînt unele presimţiri care ţişnesc parcă din străfundul 
neexplorat al fiinţei noastre. Ni se par străine ca gîndurile 
altcuiva şi de aceea nu le recunoaştem după cum nu ne 
cunoaştem nici pe noi înşine. 

Cineva bătu discret în uşă. Am tresărit brusc, ne-am 
uitat unul la altul, îngheţaţi ca doi hoţi prinşi asupra 


56 


Mihail Drumeş 


faptului. O voce de afară strigă. 

— Deschide! Eu sînt, Cici. 

l-am şoptit să nu facă nici o mişcare. Trebuia s-o lăsăm 
pe Cici să creadă că nu-i nimeni acasă. M-a ascultat, 
supusă. Tăceam amindoi împietriţi, scrutînd orice zgomot, 
încît ne auzeam răsuflarea. Ce mi-a năzărit atunci prin 
minte? Da ce n-aş profita de ocazie ca s-o îmbrăţişez? 
Mihaela n-are să se opună, nici n-o să protesteze, de frică 
să n-o audă Cici, de afară. 

Am apucat-o în braţe şi am strins-o, lipind-o de mine. 
La început a vrut să reziste, dar nu era chip. Pe urmă 
foarte contrariată s-a lăsat în voia mea. Nu făcea altceva, 
decît mă împroşca mereu cu săgețile ochilor ei. 

Cici mai bătu de două ori, apoi văzînd că nu-i răspunde 
nimeni, plecă. Zgomotul paşilor ei se stinse repede. 

Mihaela răsuflă uşurată şi, desfăcîindu-se brusc din 
braţele mele, mă apostrofă cu reţinută miînie: 

— E aşa de urit ceea ce faci. Te rog pleacă imediat. 

Am privit-o la rîndu-mi încruntat şi mai ales pus pe 
ceartă: 

— De ce mă alungi? 

— Pentru că te dispreţuiesc! 

— Bine, plec. Dacă mă vede cineva ieşind de aici? 

— Nu-mi pasă de nimic. Numai pleacă odată! 

Nu-i păsa acum nici de asta! Grav, cît se poate de 
grav... 

— Peste două minute voi pleca. Numai, te rog, lasă-mă 
să-mi vin puţin în fire. 

— Dar ce ai? 

Nu i-am răspuns. M-am aşezat tăcut pe un scaun şi mi- 
am sprijinit capul în podul palmelor. În felul cum spusese 
te disprețuiesc, simţeam că nu exagera deloc. Apostrofa 
ei mă duruse rău. Nu m-aşteptasem să dea astfel drumul 
mîniei. Cu ea, nu ştiam niciodată cum să mă port. Mă 
cuprinse o descurajare adîncă. Aşadar, era cu neputinţă 
să pun mina pe fata asta? Oare toată truda mea se 


57 


invitaţia la vals 
risipise în vînt ca o păpădie? Cu orice fată, cînd ajungi la 
sărut, a doua zi o iei de acolo de unde ai rămas. Numai cu 
Mihaela se schimbau lucrurile: cu ea trebuia întotdeauna 
s-o iei de la început. Tot ce clădisem între două săruturi 
se năruia peste noapte şi zidirea trebuia reîncepută de la 
temelie. Intr-adevăr, situaţia devenise critică. 
Intransigenţa ei, împinsă dincolo de orice limite, îmi 
aminti de eroina din Le Disciple. Ce ar fi dacă aş pune în 
aplicare faimoasa metodă a lui Robert Greslou? Adică s-o 
înduioşez prin suferinţele mele, să-i trezesc compătimirea 
de soarta mea... nefericită? 

Într-adevăr, prin compătimire ajungi mai repede la 
inima unei femei decît prin orice alt mijloc. Adesea, 
încercasem la şcoală să-mi provoc plinsul la comandă. 
Izbuteam fără greş. N-aveam decit să mă gîndesc la 
moarte ca să-mi vină lacrimile. (Oricine ar plinge — cu o 
fire ca a mea, gindindu-se la propria sa moarte.) 

Aşadar, m-am izolat în mine, ca să mă văd aievea întins 
fără suflare pe catafalc. Mama aplecată asupra mea, mă 
jelea. Apoi auzeam pe Mihaela plîngînd în hohote. O 
înduioşare negrăită îmi copleşi fiinţa, ochii mi se umeziră 
şi am izbucnit în plins, plîingînd de propria-mi milă. Dar 
plîingeam cu adevărat şi asta era esenţialul. 

Am simţit ca prin vis o uşoară atingere pe umăr: 

— Ce faci? Plîngi? Ce ţi-a venit? 

N-o ascultam. Dimpotrivă, mustrarea ei gingaşă mă 
întărâta şi mai rău. Sughiţurile îmi scuturau trupul, iar 
pîraiele de lacrimi îmi inundaseră faţa. Mi se păru că aud 
o voce alintătoare, ca printr-un perete de vată. 

— Nu trebuie! E o nebunie! Pentru ce? Şi spunînd 
acestea, Mihaela îmi mîngiia sfios părul, parcă s-ar fi 
temut să-l atingă ca să nu-mi aţiţe durerea. 

— Lasă-mă, strigam printre suspine. Tu n-ai suflet! Nu 
meriţi să te iubesc! O stîncă are mai multă simtire decit 
tine. 

— Taci! Taci! 


58 


Mihail Drumeş 


În dezlănţuirea mea vijelioasă, nu mai găseam frînele. 
Şi plingeam tot mai vîrtos. 

— Cu ce ţi-am greşit! Ce crimă am comis? Cine m-a 
blestemat să te iubesc, pentru că e un blestem iubirea 
asta de care fugi mereu. 

— Doamne, taci, nu-i adevărat, nu spune asta! 

— O, te încredinţez că voi tăcea de tot. Curînd, curînd... 
Ai să vezi! Nu-ţi voi mai spune nici un cuvint care să te 
supere, nici n-am să te mai văd, ca să sufăr atit. Atunci 
voi fi liniştit, fiindcă n-am să te mai iubesc! 

Dacă în clipele acelea aş fi avut la îndemână un 
revolver, cred că mi-aş fi zburat creierii fără nici o ezitare. 
Nu mai jucam teatru de rîndul acesta. Toate cuvintele pe 
care le rosteam erau fotografii credincioase ale 
simţămintelor mele.  lzbucnise, printre  prefăcătorii, 
adevărata mea fire şi ea vorbea acum. Şi vorbea atit de 
cald şi de convingător că nici o forţă n-ar fi putut să i se 
împotrivească. Într-adevăr, cine s-ar fi încumetat să 
reziste acelui torent de simţiri dezlănţuite, în stare să 
rupă zăgazuri şi să dezrădăcineze pomi? 

Şi iată miracolul se întâmplă. 

— Nu, nu vreau să mori, strigă Mihaela, tremurînd de 
spaimă, podidind-o şi pe ea plinsul. lartă-mă! Am să fiu 
bună cu tine, aşa cum nici nu te aştepţi. 

Am tresărit ca în faţa unui fenomen supranatural: 

— Adevărat, Mihaela, adevărat? 

Repetam mereu adevărat, dar îndărătul acestor cuvinte 
stăruia întrebarea nepusă: va să zică şi tu mă iubeşti? 

Mihaela plingea cutremurător şi n-auzea. O scuturam, îi 
luam capul în miini, o întrebam mereu: 

— Adevărat? Adevărat? 

Nu-mi răspundea cu vorbe, dar plânsul ei nu era 
răspunsul cel mai bun? Şi dîndu-mi seama de asta, mă 
copleşi o fericire fără margini. O sărutam pe ochi să nu 
mai plingă şi-i astupam gura să nu mai suspine. 

— lartă-mă, iubito! lartă-mă, Aimée, că m-am îndoit de 


59 


invitaţia la vals 


tine. Întotdeauna te-am învinovăţit pe nedrept. Tu eşti o 
mică minune! 

— Aimée, murmura ea, ca-n vis, închizind ochii. Ce 
frumos mi-ai spus... Îmi place aşa de mult! 

Nu ştiu ce i-am şoptit şi cîtă vreme a ţinut dezgheţul 
nostru. Încetul cu încetul, faţa ei s-a luminat, cum se 
înseninează cerul după o furtună de vară. O mînă moale 
şi gingaşă se încolăci uşor, pe după gitul meu şi-mi trase 
capul spre ea. Sărutarea aceea nu mai avu sfîrşit. 

Plîngeam amindoi şi ne sărutam, dar acum plînsul era 
de fericire! 

— Dor, dragul meu, cit te-am dorit!... 

Cînd auzii cum mă chema ea pentru întiia oară, m-au 
trecut fiori de voluptate. 

— Aimée, draga mea Aimée! 

Şi din nou ne îmbrăţişam strîngîndu-ne pierduţi, ca în 
faţa unei primejdii iminente. O sărutam pe ochi, pe faţă, 
pe git, pe umeri, cu o frenezie smintită, parcă mi-era frică 
să nu se volatilizeze în aer ca o întruchipare sintetică, iar 
eu să rămîn pururi însetat de ea. 

Am întrebat-o: 

— De ce m-ai ocolit pînă acum? 

— Mi-a fost frică, a răspuns surîzînd cu tristeţe. 

— Fricâ? De cine? 

Mi-a şoptit, lipindu-şi obrazul de al meu ca să n-o văd, 
şi în acelaşi timp o tresărire i-a zgilţiit făptura: 

— De mine! 

Cercam s-o privesc, ochi în ochi, o rugam să-mi repete 
uluitoarea mărturisire. Ea nu voia şi, ascunzind capul 
după umărul meu, tăcea ori mă stringea cu braţele, ca să 
nu mă lase s-o privesc. 

— Adevărat, mă iubeşti aşa de mult? 

Tăcea mereu. Ce ar fi putut să-mi spună prin cuvinte 
mai mult decit dovedeau faptele? Se lăsă peste noi o 
linişte atît de mare încît ne auzeam bătăile inimilor. O, 
divină Venus, ele se potriveau în tact, parcă fuseseră 


60 


Mihail Drumeş 


făcute să trăiască împreună una pentru cealaltă! Am 
rămas aşa, uitaţi, plutind în tăcere ca pe un ocean de pe 
altă planetă. 

De undeva, de sus, ajunseră pînă la urechile noastre 
cîteva pocnete asurzitoare, stricînd liniştea. Parcă mergea 
cineva pe acoperiş. Ea se strînse în mine moale şi 
fierbinte. Mă întrebă speriată: 

— Ce-i asta? 

N-a fost greu să pricep despre ce era vorba. Colegii mei 
ieşiseră sus pe terasă, adică pe acoperişul casei. Se 
auziseră  glasurile lor amestecate cu risete. Am 
recunoscut pe lliuţă, Gleber şi Charlot. Numai doctorul şi 
cu mine lipseam, ca mascarada să fie completă. 

O voce metalică de tenor răsună deodată pe deasupra 
capetelor noastre. Cînta Carusso o arie dintr-o operă. 

— Ce fel, au cărat cu ei şi un patefon? Unde l-or fi pus? 
s-a mirat ea. 

— Cred că pe bordura coperişului... 

— Să nu cadă jos, în stradă, pe capul cuiva. 

— Îi priveşte direct şi personal. 

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre 
fiinţa unui vals făcută numai din farmec şi nostalgie. 

Mihaela, recunoscînd bucata, tresări şi se îmbujoră la 
faţă de plăcere: 

— A, L'invitation à la valse de Weber, cîntată de 
orchestra lui Stokowsky... S-o ascultăm... e minunată!... 

Într-adevăr, era o minune cîntecul, o minune Mihaela, o 
minune întîmplarea care mi-o aruncase în braţe, o 
minune dragostea, şi viaţa — o minune! Nu ştiu dacă în 
clipa aceea mai exista ceva pe lume care să nu fie tot o 
minune. 

— Îţi aminteşti seara aceea cînd m-ai invitat la vals? 
mă întrebă ea. De atunci ai intrat în viaţa mea. 

Cînd o invitasem la vals? În care seară? Aiura Mihaela? 
Ce confuzie se ivise în mintea ei? 

Ca să nu-i spulber o iluzie la care poate ţinea, i-am 


61 


invitaţia la vals 


bătut în strună: 

— O da... cine poate să uite seara aceea! 

— Şi cu toate astea ai jucat mereu cu poloneza, 
nesuferitule! 

— Ce voiai să fac? Se ţinea scai de mine... 

A! Acum îmi aminteam, mi se trăsese o pînză de pe 
ochi. Mihaela nu era alta decit bruneta din grupul celor 
trei fete. E adevărat, o invitasem la vals îndemnat de 
Aurora, colega de la Drept, care de altfel mi-o şi 
prezentase. Mi-am adus aminte că la început îmi şoptise: 

— A, L'invitation à la valse, gîndindu-se desigur la 
bucata lui Weber. 

Dar cum se făcea că n-o mai recunoscusem deloc de 
cînd se mutase la mansardă? Se vede că atunci la bal, 
preocupat de poloneza aceea îndrăcită, nu-i dădusem nici 
un fel de atenţie. E drept că, revăzind-o pe coridorul 
mansardei, îmi păruse o figură pe care am mai întîlnit-o 
cîndva, dar aşa ceva se întîmplă destul de des şi de aceea 
nu-mi bătusem prea mult capul ca să desluşesc 
nedumerirea. 

Şi totuşi, ea nu mă uitase! Abia acum îmi explicam de 
ce mă întâmpinase pe coridor cu o frază atît de familiară: 

— Ce mai faci, domnule Petrican? 

Şi eu credeam că mă remarcase pentru prima dată şi 
că-mi adresa acea replică pentru a-mi da prilejul să intru 
cu ea în vorbă! Oricum e cert că nu mă uitase. Şi apoi, ea 
însăşi afirmase că din seara aceea de bal intrasem în 
viaţa ei. Poate de atunci, mai ştii, începuse să mă 
iubească. 

Patefonul tăcu şi, în locul lui, Iliuţă se apucă să cînte o 
doină din frunza lui vrăjită. 

— Ah, dacă ar şti ei cum îi ascultăm împreună! Uite, 
lipiţi, îmbrăţişaţi, gură-n gură. 

Mă lipeam de ea, o îmbrăţişam, o sărutam. Toate astea 
mi se păreau aşa de ireale, de parcă s-ar fi petrecut în alt 
veac undeva departe, în cea mai frumoasă dintre cele 


62 


Mihail Drumeş 


1001 de nopţi. 

— Miine n-ai decit să baţi toba, mi-a spus, insinuant. 

Am lăsat-o brusc din braţe. Reproşul ei mă durea. Cum 
îi venise să mă învinovăţească de atita josnicie? Aş fi 
putut să-i jur că niciodată nu voi da pe faţă taina noastră, 
dar am socotit că îndatorirea de a păstra orice secret, 
fiind o însuşire a firii mele, nu are nevoie de un stimulent 
ca jurămiîntul. De aceea am tăcut. Ea simţi instinctiv că 
mă jignise şi se rugă: 

— lartă-mă! Am spus o prostie! 

l-am mîngiiat absent părul, privind în gol, fără a-i 
răspunde, căci iertarea nu venise încă de la inimă. 

lliuţă începu, de astă dată la chitară, balada lui Ciprian 
Porumbescu. Asta ne făcu să uităm de-a binelea 
supărarea. 

„„„Ascultam furaţi de muzică şi dispoziţia noastră de 
receptivitate era aşa de lacomă, încît cel mai mizerabil 
cintec ni se părea fermecător. Pesemne unde îl 
înfrumuseţam cu cristalele propriei noastre bogății 
sufleteşti. 

Chiar apostrofa Dorinei, care bombăni trecînd pe culoar 
prin dreptul camerei noastre: „lar s-au căţărat nebunii pe 
acoperiş să ne facă muzică, parcă de muzică ne arde 
nouă acum”, ni se păru cit se poate de amuzantă şi am 
ris cu poftă. 

Concertiştii coboriseră de mult în odăiţele lor, iar 
mansarda se cufundase într-o linişte de planetă stinsă. 
Numai noi, treji, stăteam în întuneric întinşi la vorbă. 

Mihaela îmi povestea crimpeie din viaţa ei. Avusese 
parte de o copilărie senină, încălzită de dragostea 
părinţilor care o adorau împlinindu-i voile pînă la răsfăţ. 
După ce isprăvi cursul primar o dădură la una din cele 
mai bune şcoli din Capitală, unde învăţa şi Cici (de aici se 
cunoşteau). După război, tatăl ei, care avansase general 
(era ofiţer de carieră) luă comanda unei divizii din pro- 
vincie. Şi, deodată, piaza-rea se furişă în casa lor, 


63 


invitaţia la vals 


aducîndu-le jale şi pustiu. După un timp generalul arăta 
mereu îngrijorat, lipsea fără motiv, căuta singurătatea. 
Mihaela, cu ochiul ei ager, observă că se petrecea ceva 
neobişnuit. 

— Nu-i nimic, încerca s-o liniştească mama. Tatăl tău 
are unele dificultăţi. Dar le rezolvă el — nici o grijă. 

Într-o zi, Alexa, sora Mihaelei, veni s-o ia de la şcoală 
după ora întii. 

— Ce s-a întâmplat? făcu ea speriată. 

— Tata... nu mai este... 

Îşi făcuse seama, acolo, la cazarmă, în biroul lui, cu un 
glonţ de revolver în timplă. Gurile rele şopteau că era 
vorba de nişte fraude. ` 

— Bietul tata! Cum a trebuit să sfîrşească! Iți jur că era 
nevinovat. Dacă ar fi furat, ne-ar fi rămas ceva de pe 
urma lui. Or, mama n-a avut nici cu ce să-l îngroape. A 
fost silită să-şi vîndă bijuteriile. Un subaltern, care a 
profitat dobîndindu-i încrederea şi punîndu-l să semneze 
o hîrtie pe care n-a cercetat-o cum trebuie, e azi foarte 
bogat. Tata, după cîte mi s-a spus, ar fi scăpat cu faţa 
curată din năpasta aceea. Dar era prea mindru. Cînd a 
fost citat, a preferat să moară decit să urce scările 
parchetului militar. După aceea nevinovăția lui a ieşit la 
iveală, dar ce folos! 

Mihaela avea ochii umezi. Glasul îi tremura, înecat de 
emoție. 

— Mama n-a supravieţuit acestei nenorociri. S-a stins 
după cîteva luni, iar eu cu Alexa am rămas orfane, silite 
să ne cîştigăm singure existenţa. A fost un noroc 
neaşteptat că ea a găsit un serviciu bun la Poşta Centrală. 
Dar ceea ce cîştigă nu ne-ajunge, nevoile sînt mari. Din 
cauza asta a trebuit să ne mutăm aici, unde chiria e mică. 
Nu ştiam că tatăl Ceciliei e proprietarul casei. Imi vine aşa 
de greu faţă de ea, care cunoştea situaţia noastră 
dinainte! Tăcu. O priveam emoţionat, neîndrăznind să 
adaug ceva, ca să n-o jignesc printr-un cuvînt nelalocul 


64 


Mihail Drumeş _ _ > 
lui. 

— Acum cînd ştii totul, nu-i aşa că ai să fii bun cu mine? 

Cuprins de un avînt de generozitate, i-am luat mîinile 
într-ale mele şi-am rostit cu patos: 

— Mihaela, te voi iubi toată viaţa şi voi răscumpăra tot 
ce ai suferit pînă acum! 

S-a uitat adînc în ochii mei, m-a mîngiiat cu mîna pe 
păr şi n-a scos un cuvînt. 

De obicei biografiile fostelor mele iubite se iroseau într- 
o oră, două... Biografia Mihaelei nu s-a epuizat în noaptea 
aceea, nici în lunile şi chiar anii ce urmară. Mereu avea de 
povestit fapte noi, dar nu ineditul lor mă interesa, ci felul 
cum acele fapte se reflectaseră în sufletu-i plin de 
disponibilităţi şi mai ales atitudinea ei faţă de viaţă. 

„„„Ne-am despărţit înainte de revărsatul zorilor... 


VI 


Două săptămâni se topiră în sacul fără fund al 
trecutului şi în acest timp — nici o veste din partea ei. 
Plecase undeva? De ce nu mai dădea nici un semn de 
viaţă? Se răzgindise socotind o uşurinţă pasul făcut şi 
acum mă evita sistematic? 

Rătăceam în presupuneri şi îndoieli ca într-un labirint. 
Aş fi vrut să-i scriu, dar îmi era teamă (în ipoteza că-i 
plecată) să nu pună mîna soră-sa pe scrisoare şi să 
zădărnicească, de aici înainte, orice apropiere între noi. 

Tot Mihaela mă scoase din încurcătură. Într-o seară 
găsii un bilet din partea ei, cu două rînduri: „Aşteaptă-mă 
mîine, la Şosea, în dreptul vilei Minovici, pe la 6.” 

A doua zi eram cu o oră mai devreme la locul indicat. 
Nerăbdarea mă hărţuise atît de cumplit că n-am putut 
face altfel. In orice caz n-avea de ce să-mi pară rău: 


65 


invitaţia la vals 


prelungeam întîlnirea cu o oră în plus. 

Mihaela arăta tot timpul o veselie şi o exuberanţă 
aproape neobişnuită. Parcă adunase toată primăvara în 
ea. Vorbea însufleţit, ridea zglobiu de toate lucrurile, se 
agăța sprintenă de crengi, alerga pe alei şi făcea o 
mulţime de ştrengării fermecătoare. Părea o Mihaela 
nouă cu însuşiri noi, care n-avea nici o asemănare cu 
cealaltă pe care o cunoscusem pînă atunci. 

— Ştii, Aimee, că mă mut? 

— A! slobozi ea un țipăt ascuţit, de surprindere. Tocmai 
în clipa asta aveam de gînd să-ţi propun acest lucru. Mi-e 
teamă să rămii mai departe acolo... Oricît ne-am ascunde, 
tot are să se afle într-o zi. Nu-i mai bine să evităm? 

— Vezi cum au început să ni se potrivească gîndurile? 
Asta-i iubire, draga mea! Adică o înţelegere fără ajutorul 
cuvintelor. 

Dacă m-ar fi întrebat cineva, după despărţire, cum era 
îmbrăcată, ce fel de pălărie purta, aş fi ridicat din umeri; 
nu ştiam. O sorbisem lacom cu privirile ca să-mi potolesc 
foamea de ea, mă îmbătasem de farmecul ce-l răspîndea, 
dar habar n-aveam încă ce culoare au ochii ei. Plutea 
pesemne dincolo de materie ca o născocire a nevoii mele 
de a întîlni pe femeia visului de dragoste? 

Citeva zile am colindat Bucureştiul în lung şi-n lat în 
căutarea unei camere. Nu era vorba de o cameră 
obişnuită (îmi repugna aşa ceva), ci de un cuib cald, 
intim, în care faptul iubirii să afle condiţii cît mai optime. 
Am găsit-o pe strada Triumfului, cu trudă puţină şi noroc 
mult. Era o odăiţă aşa cum dorisem, cu mobilă nouă, 
scoarţe, tablouri şi, mai ales perdele „care făceau noapte 
chiar ziua-n amiaza mare. În faţa casei un tei al cărui 
frunziş acoperea curtea ca o umbrelă, iar ceva mai 
departe o grădină cu pomi roditori. 

— Aici, să ştii, e un adevărat paradis pentru amorezaţi, 
zise proprietarul, un bătrînel oacheş, adus de spate, cu 
chelie strălucitoare şi prietenos din fire. Pînă acum a stat 


66 


Mihail Drumeş 


o funcţionară de la C.F.R.; a făcut nunta duminica trecută. 
Plîngea cînd a plecat, pe cinstea mea, pentru că, să vezi 
dumneata, casa asta poartă noroc chiriaşilor. Cum pune 
cineva piciorul, gata — îşi face un rost. Am avut înaintea 
ei un inginer care s-a însurat; pe urmă o studentă. Şi asta 
s-a măritat. 

— După cite văd, i-am spus surizind, vo/ens-nolens va 
trebui să-mi pun şi eu pirostriile... 

— De ce nu? Dumneata n-ai o fată? Adu-o-ncoace. 
Doamne tare-mi plac amorezaţii ăştia! Parcă întineresc şi 
eu pe lingă ei. Şi iubiţi-vă cît vă place, tinereţea e scurtă 
şi pe urmă îi duceţi dorul ca mine. Aveţi colea grădiniţa, 
dincoace teiul cu umbra lui. Zău, nepoate, dacă te muţi 
aici, prinzi rădăcini ca pomul şi nu mai pleci. Dar să ne 
înţelegem: dacă n-ai o drăguță, vezi de altul. 

Moşul începu să mă intereseze. L-am descusut: 

— Mai ai şi alţi chiriaşi? 

— Da, încă o pereche. Nu pot să închiriez decit două 
odăi. La parter stau eu. 

— Căsătoriţi, nu primeşti? 

— Ferit-a sfintul! Se ceartă mereu şi mie îmi place 
liniştea. Mai bine lipsă. Pe cîtă vreme perechile mele 
cîntă, joacă, fac un adevărat rai din casa mea. 

Nu-mi venea să cred urechilor. Bizar omuleţ! Nu-l 
cunoşteam decit de cîteva minute şi parcă eram prieteni 
de cînd lumea. 

— Închiriez camera, domnule Coleşiu. 

— Ce Coleşiu? Ce domnule? s-a răţoit la mine. Mie să- 
mi spui unchiule, iar eu o să-ţi spun nepoate, şi am 
terminat. Fără multă tocmeală. 

— Bine... unchiule, aşa am să-ţi spun. Dar să ne 
înţelegem: cît îmi ceri pe cameră? 

— Îmi dai cît poţi şi gata, am încheiat tîrgul! 

— Nu, nu aşa. Fixează-mi o sumă. 

— la mai slăbeşte-mă, dumneata. Crezi că din chirie 
trăiesc eu? Cit timp am pensioara, slavă Domnului, nu 


67 


invitaţia la vals 


duc grijă de nimic. Închiriez ca să nu mă simt singur cuc. 
Îmi place să aud freamăt în jurul meu, gîngurit de 
porumbei, într-un cuvînt: iubire... 

l-am oferit o mie de lei, deşi după socoteala mea făcea 
dublu. Spre surprinderea mea, bătrînul a acceptat pe loc: 

— Bine, o mie să fie! Bate palma! 

Colegii de la mansardă rămaseră stupefiaţi auzind că 
mă mut. 

— Ce te-a apucat? Nu te simţi destul de bine între noi? 

Ce explicaţie aş fi putut să le dau? Cu toate astea 
Charlot intui motivul plecării mele. 

— Măi, sînt sigur că ţi-ai găsit o dulcinee şi vrei s-o duci 
la budoar. Ce-mi umbli cu şoalda? 

Fireşte, am protestat fără convingere. Cînd mă 
întrebară de noua mea adresă le-am dat una fictivă. Nu 
voiam să ştie nimeni unde mă mutasem, mai ales cei 
care-mi cunoşteau... du/cineea. 

Chiar în prima zi m-am pomenit cu Mihaela. Nu m- 
aşteptam să-i placă atit de mult locuinţa şi grădiniţa. S-a 
aruncat fericită în braţele mele: 

— Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-aş mai 
rîvni. Am sesizat numaidecit tîlcul vorbelor ei. 

— Vom avea, Aimee, poate una şi mai frumoasă. Numai 
tu să mă iubeşti. 

— De tine atîrnă asta. Pe o femeie o cucereşti uşor, dar 
o păstrezi greu. 

La drept vorbind, nu-mi plăcea să discut această 
problemă. Nu mă ispitea deloc perspectiva unei căsătorii. 
De aceea evitam întotdeauna să iau un angajament, şi 
am evitat şi de rîndul acesta să mă leg faţă de Mihaela. 
Prea îmi intrase libertatea în sînge ca să mă pot împăca 
vreodată cu jugul căsniciei. Şi apoi firea mea capricioasă, 
nestatornică, n-ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni 
pentru amîndoi? Mă dezgusta repede femeia după ce o 
îngenuncheam. Dacă nu-mi păstra trează pasiunea, ea 
înceta să mai existe pentru mine. Aş fi înşelat-o fără doar 


68 


Mihail Drumeş 


şi poate, cu alta, apoi cu altele, m-aş fi depărtat tot mai 
mult de cămin. In privinţa asta mă cunoşteam bine. 
Pentru căsnicie se potrivesc anumite firi docile care se 
înămolesc în obişnuinţă şi tabiet, abdică de la binefacerile 
independenţei pentru o iluzorie comoditate. Şi apoi 
văzusem atitea căsnicii nefericite, încît ajungeam să 
încerc, prin experienţa altora, o teamă inhibitivă de 
căsătorie. 

După citeva zile, proprietarul ne invită la el. Mihaela se 
cam codea să meargă, dar în urma stăruinţelor mele se 
hotărî. l-am prezentat-o lui Coleşiu, cu un gest teatral. 

— lubita mea! 

Moşneagul se uită atent la ea, făcîndu-i preţul ca un 
expert în materie. Cred că Mihaela reuşi la acest examen 
cu bilă albă. De aceea mă bătu familiar pe umăr: 

— Tilharul, aşa mîndreţe de fată mai rar! Dacă aş fi dat, 
la vremea mea, de una la fel, tare mă tem că-mi punea 
popa pirostriile. 

Mihaela roşi toată, pînă în virful urechilor. 

— Uite, Cosînzeana, ce sfioasă e! lţi vine s-o măninci ca 
pe o piersică şi, fără altă explicaţie, Coleşiu o sărută 
familiar pe obraz. 

— Să nu mi-o scoţi din minţi, unchiule, i-am spus în 
glumă. 

— Lasă, nepoate, că ai scos-o dumneata înaintea mea. 

Proprietarul, sfătos, s-a apucat să ne povestească 
secvenţe din lunga lui viaţă. Cea mai interesantă mi s-a 
părut aventura cu Yvonne Rossignol, vestita primadonă 
de la sfîrşitul secolului trecut. Venise de la Paris, cu vreo 
45 de ani înainte, să dea o serie de reprezentații la 
Bucureşti. Pe atunci Coleşiu era un sublocotenent tînăr, 
chipeş, plin de vlagă. Îl remarcase la cofetăria Kübler şi îl 
invitase la ea, la Hotel Bulevard, unde ţinea un 
apartament întreg. Ne descrise iubirea ei capricioasă, 
scenele de gelozie, certurile şi împăcările. 

— Afurisita m-a ţinut sechestrat în apartamentul ei 


69 


invitaţia la vals 


două săptămîni încheiate. Nu voia să ştie că sînt militar, 
că aveam obligaţii de serviciu cu care nu te joci. li făceau 
curte prefectul poliţiei, comandantul garnizoanei, 
colonelul Moruzzi. Nimic! Ea se uita la mine, un pirlit de 
sublocotenent căruia abia îi dăduseră tuleiele. După ce 
isprăvi reprezentațiile plecă la Viena, pentru două 
săptămîni. Am urmat-o. După aceea m-a tîrît la Berlin, la 
Petersburg, la Roma, în fine, în toată lumea. 

— Şi cu milităria cum a rămas? 

— Cum să rămiie? A trebuit să plec, asta-i! Ce era să 
fac? Dar nu-mi pare rău. Zilele acelea n-o să le mai 
trăiesc niciodată. 

— N-ai vreo fotografie de la ea? l-a întrebat Mihaela 
curioasă. 

— Numai una? Am aici un album întreg. 

Ne-a arătat o movilă de poze ale celebrei cîntăreţe 
imortalizată în diferite roluri. Mai cu seamă în Cio-Cio-San 
era fermecătoare. 

Mihaela plutea de admiraţie. Din cînd în cînd exclama: 

— Ce frumoasă e! Aici! Şi aici... Acum, spune, ce face? 

— E la Paris. S-a retras de mult din teatru. Nu m-a uitat 
însă. Ne scriem mereu, în fiecare lună cite un răvaş... 

— Şi n-ai vrea s-o revezi? 

Coleşiu o privi lung, clătinînd capul a tristeţe. 

— Nu, nepoată. De ce să-i omor amintirea? O port în 
mine tînără şi frumoasă, aşa cum arăta acum o jumătate 
de secol cînd am cunoscut-o. De ce s-o revăd devastata 
de cei 80 de ani ai ei? 

Bătrînului i se umeziră ochii. Mihaela se apropie de el 
emoţionată. 

— Domnule Coleşiu, eşti romantic pînă în măduva 
oaselor şi acest lucru te înalţă foarte mult în ochii mei... 

El o mîngiie pe păr, cu privirile pierdute în gol. 

— lubiţi-vă, nepoţeilor, cît sînteţi de tineri şi frumoşi. 
Uitaţi-vă la mine ca să vă daţi seama ce o să facă timpul 
din voi. 


70 


Mihail Drumeş _ _ 

Mai tîrziu veniră şi chiriaşii lui Coleşiu: un tînăr înalt, 
mult mai înalt decît mine, şi urit foc, care se recomandă 
Novac, ataşat de legatie, şi fata care-l însoțea, o blondă 
scundă şi vioaie, plină de neastimpăr. 

— lată şi pe ceilalţi nepoți ai mei: Veveriţa şi Uranguta- 
nul! ni-i prezentă moşul. 

Ne-am împrietenit repede. Amîndoi erau deopotrivă de 
veseli şi dezgheţaţi. El ne povesti întîmplări exotice din 
Ţara Soarelui-Răsare unde stătuse cîţiva ani. 

În casă se făcuse cald. Am ieşit în curte şi ne-am aşezat 
la umbra teiului. Acolo Coleşiu ne aşternu masa şi ne 
ospăta împărăteşte. 

Într-un timp, cînd proprietarul lipsea, mi-am exprimat 
mirarea că el face atitea cheltuieli. 

— O, nu-l cunoşti, mi-a explicat ataşatul, în fiecare 
seară ne pune masa, deşi nu-i plătim decit chiria. La 
început făceam rezerve: asta merge o dată, de două ori, 
dar nu aşa — la infinit. Ce să vezi? S-a supărat foc 
moşneagul şi, nici una nici alta, ne pretindea să ne 
mutăm dacă nu ne place, că el nu ţine chiriaşi mofturoşi. 
N-am avut încotro: i-am bătut în strună. În cele din urmă 
ne-am obişnuit cu felul lui de a fi. Aşa că în fiecare seară 
înfulecăm pe gratis. 

— S-ar zice că-i un tip original... 

— Mda... Mai degrabă om de viaţă... 

După cîteva zile eram prieteni la toartă unii cu alţii, 
tutuindu-ne de parcă ne cunoşteam de cînd lumea. 
Mihaela nu se sfia să şadă pe genunchii lui Coleşiu şi să-i 
mîngiie, cu gesturi ştrengăreşti, chelia strălucitoare. Nici 
Veveriţa nu găsea nepotrivit să-mi trîntească un ghiont în 
coaste (era fata asta o bătăuşă şi jumătate). 

Într-una din seri, după ce ne-am ospătat ca de obicei, 
începu concertul. Coleşiu avea un patefon enorm şi cîteva 
sute de plăci, pe care abia am reuşit să-l transportăm în 
curte cîteştrei bărbaţii. (Pînă acum fusese la reparat, 
numai de cîteva ore îl aduseseră înapoi.) 


71 


invitaţia la vals 


—  Reîncepem concertele. Ei, ce vreţi să auziţi, 
nepoţeilor dragi? 

Veveriţa propuse Trovatore şi Bărbierul, iar ataşatul ei, 
Faust de Gounod. 

— Niet! făcu moşneagul, astă-seară facem pe placul 
noilor mei nepoți. 

— Aveţi operele întregi? se interesă Mihaela. 

— Întregi, fireşte, nepoţico, nu-mi plac lucrurile pe... ju- 
mătate. Vrei să-mi auzi iubita cum ciripeşte? 

— Chiar Yvonne Rossignol? Vai, ce curioasă sînt! 

Mihaela alese trei din operele lui Puccini: Boema, 
Tosca, Madame Butterfly. În timp ce  patefonul 
reproducea glasul de privighetoare al irealei cîntăreţe, 
Coleşiu ne explica: 

— Uite, aici, Pinkerton o întreabă pe Cio-Cio-San ce 
vîrstă are? Copila suride galeş, cochetă: „O, sînt bătrină: 
am cincisprezece ani...” Ride fata, ride ofiţerul, ride 
orchestra, rîd florile din grădină, în fine, ride la terra... 

„Şi noi am ris emoţionaţi, numai bătrînul Coleşiu avea 
ochii umezi. Afară de Mihaela nimeni n-a băgat asta de 
seamă din pricina întunericului. 

După ce bătrinul se retrase (uneori se retrăgea mai 
devreme) am continuat petrecerea fără el. Veveriţa avu 
poftă să dansăm, după care începu să alerge prin grădină 
fugărită de Urangutanul ei. Ca să nu fie, chipurile, prinsă, 
se căţără în tei cu o agilitate de pisică. 

— Dă-te jos, că faci buf! o rugă Novac. 

Ea nici gind să asculte. Se auzea numai freamătul 
frunzelor răscolite. 

— Mă supăr, să ştii... Vrei să-ţi rupi gitul? stărui el. 

— Nu, nu vreau, ţipă Veveriţa nevăzută. Am nevoie de 
git. Vino să mă iei în spinare. 

— Coboară şi singură... 

— Singură nu pot... Mi-e frică... 

— Cine te-a pus să te urci? 

— Ne-cu-ra-tul, silabisi ea. 


72 


Mihail Drumeş 


Logodnicul ei încercă să se suie dar nu reuşi; băuse 
vârtos şi nu-l mai ajutau picioarele. Se întoarse oţărit, în 
vreme ce Veveriţa cînta din tei: 

— Cu-cu! Cu-cu! 

— Stai, diplomatule, că ţi-o aduc plocon, cît ai zice 
peşte, i-am spus şi, dintr-o săritură, m-am urcat în pom. 
N-o vedeam, se căţărase tocmai sus, în virful teiului. Nu 
m-am dat bătut şi înălţindu-mă de pe o creangă pe alta 
am ajuns-o. 

— Mă dau prinsă, zise Veveriţa, capitulînd. 

— Hai, jos, cucule, să te închid în colivie că, altminteri, 
faci pozne. 

Am adus fugara înapoi pe pămînt şi am predat-o 
Urangutanului, care o duse în casă. Fiind tîrziu, a plecat şi 
Mihaela, iar eu am condus-o pînă la locuinţa ei. Pe drum 
n-a scos o vorbă. 

— Ce ai? Eşti supărată? 

Din nou tăcere... 

— Aimée, ce înseamnă asta? 

Rămînea mai departe mută ca piatra. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, spune, ce ţi-am 
făcut, cu ce am greşit faţă de tine? 

In clipa aceea, într-o fulgerare a minţii, avui pricina 
supărării cu o claritate desăvirşită. 

— Aimée, eşti geloasă? Crezi că mă uit la Veveriţa? Ah, 
prostuţă mică, de ce te cobori atit? Nu te-aş da pe o sută 
de veveriţe. 

Ea începu să plingă şi se cuibări la pieptul meu. Am 
înlănţuit-o cu braţele, am striîns-o, am miîngiiat-o, am 
sărutat-o... Noroc că pe stradă nu era ţipenie de om. 

De ce aş minţi? Îmi păru bine de această întîmplare: 
era cea dintii dovadă a iubirii ei. 

Intr-o duminică însorită, pe cînd prinzeam cu Mihaela în 
camera mea, ne-am pomenit cu o păsărică zburînd 
deasupra capetelor noastre. Intrase pe fereastra larg 
deschisă şi, după cîteva evoluţii sprintene, poposi pe 


73 


invitaţia la vals 


rama unui tablou. 

— Uite, o ciocîrlie, strigă Mihaela plăcut surprinsă, gata 
să bată din palme, dar paralizînd gestul ca să nu sperie 
pasărea. 

— Nu-i ciocîrlie, i-am spus, cred că e cinteză. 

— Ce drăguţ din partea ei că ne-a făcut o vizită. Asta e 
de bine, ne-aduce noroc. 

— Oricînd avem nevoie de aşa ceva. l-o fi foame? S-o 
poftim la masă, ce zici. Hai, micuță cinteză, nu vrei să 
guşti ceva? 

— N-o speria, Dor, să nu-şi ia tălpăşiţa. 

— Nu-ţi fie frică, neamul ei e curajos, lucru mare. 

Mihaela stropşi între degete o bucăţică de piine şi 
împrăştie firimiturile pe jos, pe covor. Dar păsărică 
nepricepînd gestul zvicni în aer, făcu mai multe cercuri 
deasupra noastră şi se lăsă pe speteaza unui scaun în 
spatele meu. Voiam să mă întorc ca s-o văd, dar Mihaela, 
fricoasă, mă opri: 

— Nu te mişca, Dor, că zboară pe fereastră. 

Am rămas locului, statuie. Ea a fărimiţat din nou miez 
de piine şi cu mişcări moi l-a aşternut pe marginea mesei. 
Cinteza tot n-a sesizat intenţia gazdei şi a zburat iarăşi 
oprindu-se de astă-dată pe pervazul ferestrei. 

— Vai, pleacă... ne părăseşte, strigă Mihaela, cu 
sufletul la gură. Trebuia să închidem geamul. 

Dar cinteza nu se gindea să fugă, ci, spre marea 
noastră mirare, ateriză de astă-dată chiar pe coşuleţul cu 
piine şi începu să-şi înfigă ciocul în miezul pufos. Ne uitam 
la ea încremeniţi, fără a clipi din ochi, pînă cînd s-a hotărît 
să-şi schimbe locul şi a zburat pe şifonier. 

— Bravo, drăgălaşo, mi-a plăcut îndrăzneala ta, i-am 
spus micuţei musafire. 

— Sssst... nu vorbi... mi-a închis Mihaela gura cu mîna. 

— Tu, Aimee, eşti mai fricoasă decit musafira noastră 
mititică. 

Aveam dreptate. Numaidecit cinteza cobori din nou la 


74 


Mihail Drumeş 


masă şi ciuguli firimiturile puse de Mihaela cu cîteva 
minute mai înainte, fără să-i pese de vreo primejdie. 

— Să-i dăm un pic de şniţel, ce zici? 

— Fii serioasă, nu poate miînui furculiţa şi cuțitul. 

Mihaela rise. Pasărea refuză să se înfrupte din friptură, 
dar înfipse de citeva ori ciocul într-o perişoară moale şi 
gustă o firimitură de tort. În acest timp noi continuam să 
mîncăm cu cea mai mare grijă, evitind cel mai 
neînsemnat zgomot. Cinteza, cît un pumnişor roz de copil, 
fremăta fără astimpăr, sărea din loc în loc, zbura, venea 
îndărăt, ciripea şi, făcînd toate astea după plac, în cea 
mai desăvârşită libertate, simţea din plin bucuria vieţii. 
Această bucurie ne-o transmitea şi nouă şi iată-mă 
întrebînd-o distih: 


Cinteză, ia ciripeşte: 
Mihaela mă iubeşte? 


— Cirip! făcu pasărea ca la o comandă, parcă ar fi 
înţeles ceea ce-i ceream. Răspunsul ei ne inundă cu un 
val de bucurie. 

La rîndu-i Mihaela îi adresă altă întrebare: 


— Spune, pasăre măiastră, 
Vei veni la nunta noastră? 


Cinteza: cirip! cirip! de două ori... Draga de ea, primea 
invitaţia, iar eu, chiar dacă n-aveam de gind să mă însor, 
tot trebuia să fac nunta măcar de hatirul acestei 
minunate păsăruici. 

Pe cînd duceam la gură un pahar de vin m-am pomenit 
că-mi pică drept pe virful nasului ceva lipicios. Mihaela se 
topi de ris. 

— Un mic suvenir! 

— Mda, rideam şi eu de mica păţanie, asta-i plata. 
Cinteza noastră n-a vrut să ne rămînă datoare... 


75 


invitaţia la vals 


După asta, gingaşa musafiră a ţişnit brusc pe fereastră, 
în largul cerului şi dusă a fost. Dar de vizita ei, o mică 
minune, ne-am adus aminte cu drag totdeauna. 

Intr-altă seară, cam pe la jumătatea lunii iunie, pe cînd 
ne aflam în salonul lui Coleşiu (afară ploua) Mihaela veni 
cu o veste: 

— Azi împlinesc 21 de ani. Sînt, după cum vedeţi, mai 
bătrînă decit Cio-Cio-San. 

Parcă s-ar fi produs o explozie. Toţi am sărit în picioare 
ca să izbucnim apoi în urale: 

— Să trăieşti! La mulţi ani! Sănătate şi noroc cu 
toptanul! 

Coleşiu, profitînd de ocazie, o săruta mereu cînd pe un 
obraz cînd pe altul: 

— Miînca-o-ar pe ea unchiul de majoră... 

Această aniversare fu o adevărată petrecere spirituală. 
După propunerea Mihaelei fiecare din noi trebuia să recite 
o poezie sau două pe care le ştiam pe dinafară. Ea, cea 
dintii, trecu la pian şi improvizind inspirată declamă 
Luceafărul lui Eminescu. Efectul se dovedi uluitor. Coleşiu 
o întrebă dacă a încercat şi altădată o recitare cu 
acompaniamentul pianului. 

— Numai cu acompaniament de harfă. 

Datorită succesului Mihaelei nici unul din noi n-a mai în- 
drăznit să recite. Ea n-a stăruit şi a continuat să susţină 
singură tot programul, declamînd din Musset, Vigny, 
Gauthier, Verlaine, Samain, Arvers. 

Mai ales sonetul lui Arvers ne impresionă adînc. În timp 
ce spunea versurile, cînta la pian unul din valsurile 
postume, atît de nostalgice, ale lui Chopin. 


Mon âme a son secret, ma vie a son mystere: 
Un amour éternel en un moment conçu. 

Le mal est sans espoir, aussi j'ai dû le taire 
Et celle qui l-a fait n'en a jamais su. 


76 


Mihail Drumeş 


Mihaela nu rămase la clasicii francezi, trecu la Byron, 
dar fu silită să renunţe căci i se cerea să traducă versurile 
în româneşte, fapt care despuia recitarea de orice 
farmec. 

Coleşiu, plutind în admiraţie, o întrebă: 

— Scumpă majoră, cum de-ai învăţat pe de rost atitea 
versuri? 

— Nu ştiu nici eu... Cred că mi-au plăcut... răspunse ea 
simplu. 

„„„După recitalul de poezie am trecut în sufragerie unde 
ne aştepta masa întinsă, pregătită de menajeră, cu 
bucate aduse de la un restaurant din apropiere. 
Moşneagul ţinea morţiş să golim 21 de sticle de şampanie 
(numărul anilor Mihaelei), dar el cel dintii dădu bir cu 
fugiţii, ducîndu-se la culcare pe două cărări. 

Rămaşi singuri am mutat petrecerea în grădină 
continuînd-o sub umbrela teiului (ploaia stătuse între 
timp). 

— S-a făcut tirziu, i-am şoptit Mihaelei. Nu păţeşti nimic 
acasă? 

— Soră-mea e în deplasare şi nu se întoarce decit 
poimiine. .. 

— O, ce bine! Atunci poţi rămâne oricît, fără nici o grijă. 

Am mai destupat o sticlă. Se făcuseră cinci şi pînă la 
douăzeci şi una aveam de străbătut un drum lung. 
Mihaela ameţise, fredona o romanţă la modă, cam 
deocheată, lucru care mă mira mult. Dar se opri pe la 
jumătatea cîntecului, speriată. 

— A plecat masa cu mine... 

— Vino să te odihneşti puţin... 

Am luat-o în braţe, pe sus şi am pus-o pe pat. În schimb 
Veveriţa n-avea nimic. Le-am explicat: 

— Nu-i obişnuită să bea. 

Petrecerea în trei s-a spart repede. A început să plouă 
din nou şi atunci ne-am hotărît să mergem la culcare. 
Trecuse de miezul nopţii şi afară de asta trebuia s-o 


77 


invitaţia la vals 


conduc pe Mihaela acasă. 

Am intrat în odaie cu paşi tiptili, ca să n-o trezesc. 
Dormea întinsă pe pat, aşa cum o lăsasem. Adică nu chiar 
aşa — se întorsese în somn pe cealaltă parte şi rochia, 
puţin trasă, dezvelea impudic pielea roză a unei pulpe, 
ceva mai sus de genunchi. 

M-am tolănit pe un fotoliu ca să-i contemplu goliciunea. 
Pentru întiia oară îmi veni în minte că aş putea s-o rețin 
toată noaptea, profitind de împrejurarea că soră-sa era 
plecată în provincie, şi s-o am. Cu toate astea am gonit 
ispita care îmi insulta un simţămiînt curat de ocrotire faţă 
de o fiinţă aflată în paza mea. Legătura cu Mihaela era 
pură, îmi trezea avinturi de generozitate, îndemnuri la 
fapte mari. Aş fi făcut pentru ea chiar acte de eroism 
dacă vreo împrejurare le-ar fi cerut. 

Ea se trezi brusc şi se miră cînd mă văzu: 

— Aici erai? Nu ştiam... 

În aceeaşi clipă dîndu-şi seama că-i dezvelită, slobozi 
un țipăt de spaimă şi trase repede pătura pe ea. 

— Vai, ce ruşine!. .. În ce hal m-ai văzut! 

— Haide, Aimée, nu-ţi face mustrări pentru atita lucru. 
Pe orice plajă se poate vedea cu decenţă mult mai mult... 

— Eşti un Cassanova! Apoi mai spuse: Ascultă, 
nesuferitule, te rog mai lasă-mă să dorm un pic. Numai 
un picuţ şi mergem. .. 

— Nu prea e de mers, plouă cu găleata... 

— Daaa? Atunci ce-i de făcut? 

— Nimic mai simplu: dormi aici. 

— Ah, nu, nu se poate... Aşteptăm pînă stă ploaia... Şi 
pe urmă plec. Hai, vino, culcă-te lîngă mine. Pînă atunci 
tragem un pui de somn. 

Mi-am făcut loc lîngă ea, am cuprins-o în braţe şi 
legănînd-o ca pe un copil, spre marea mea surprindere, a 
adormit. La început credeam că se preface, dar pe urmă 
m-am convins. Nu mult după aceea mă prinse şi pe mine 
somnul. 


78 


Mihail Drumeş 


Cit timp am dormit? Ce visuri ne-au legănat fiinţa? Nu- 
mi mai aduc aminte. Ştiu doar că într-un tîrziu (era parcă 
în revărsatul zorilor) m-am trezit brusc şi în aceeaşi clipă 
(poate din cauza mişcării bruşte pe care o făcusem) se 
trezi şi ea. Buimăciţi de somn, fără să ne recunoaştem (n- 
avusesem, pînă atunci obişnuinţa de a dormi împreună), 
fără cunoştinţa limpede a situaţiei, gurile noastre se 
sărutară lacom, trupurile noastre se lipiră arse de aceeaşi 
văpaie şi, ascultind de o poruncă ce nu avea nevoie de 
înţelegerea cuvintelor, se avură. 

Totul se petrecu organic, nebulos, între somn şi trezie. 
N-am  întîmpinat nici cea mai uşoară împotrivire din 
partea ei. Dimpotrivă. Sînt încredinţat că şi ea suferi 
aceeaşi poruncă odată cu mine. 

Camera era scăldată într-o lumină ireală, încît uitîndu- 
ne unul la altul, păream arătări străvezii ca dintr-o 
poveste fantastică de Ewers. Ea întinse miinile şi mă 
chemă cu ele. Apoi mă strânse în neştire, mă lipi de ea, 
mă sărută de zeci de ori într-o singură sărutare. 

„Cînd răscolesc clipele acestea care au ceva din 
adîncul nepătruns al firii, mă cutremur întotdeauna de 
voluptate şi spaimă. 


VII 


Toată ziua următoare am fost într-o stare sufletească 
deosebită. Nutream convingerea certă că trăisem un 
eveniment hotăritor, de care trebuia să atîrne soarta 
mea. (Şi cîtă dreptate aveam!) Mă simţeam altul, cu alte 
gînduri, cu alte însuşiri. Eram mai sprinten, mai 
încrezător, mai îndrăzneţ, mai mîndru. Parcă ieşisem din 
existenţa mea şi intrasem într-alta nouă. Şi odată cu 
mine, toată lumea avea altă înfăţişare. 


79 


invitaţia la vals 


Întreţinusem multe legături cu femei. În toate 
avusesem numai obiectul, fără corespondenţă cu 
dragostea. Poate de aceea încercam după mistuirea 
actului un dezgust de femeia cu care împărţisem patul. 
Cu Mihaela însă se schimbau lucrurile. Cu ea trăisem un 
proces de purificare, de urcuş către zonele înalte ale 
fiinţei, înlăturînd zgura care îmi îngreuia zborul către 
fericire. Ceea ce se întîmplase aducea într-un fel cu o 
spovedanie zguduitoare, atit de necesară pentru 
regăsirea echilibrului moral. 

Prea-plinul sufletesc îmi creştea dimensiuni uriaşe, 
sfişiindu-mi pielea care n-avea cum să mă mai încapă. Mă 
înălţasem în proprii mei ochi, deasupra tuturor oamenilor. 
Astfel, universului alcătuit din mine şi Mihaela, i se 
subordonau toate celelalte universuri, iar eu eram 
regulatorul întregului cosmos, o zeitate de care atîrna 
viaţa şi moartea. În această dispoziţie sufletească, 
Bucureştiul îmi păru chircit, sugrumat, fără aer, încît 
aveam impresia că mă sufocă. Palatele de pe Calea 
Victoriei — jucării mărunte din vremea copilăriei, iar 
universitatea o mică uzină de vorbe, fără sens şi conţinut! 
Ce însemna oare ştiinţa dreptului, ce noimă aveau 
disciplinele filozofice şi toate celelalte ştiinţe pe lingă 
marea ştiinţă a dragostei? 

Dacă şcoala nu ne învăţa să descoperim ţara iubirii şi 
să întreţinem nestinsă flacăra ei, la ce bun toată 
învăţătura aceea greoaie şi uscată? 

Cu aceste gînduri am trăit zile întregi, zburînd numai pe 
virfuri de munte, unde mă simţeam asemenea zeilor 
olimpici. Dacă ar trebui să dau un nume acestui zbor pe 
culmi, i-aş spune: fericire. O fericire necuprinsă, darnică, 
de lungă durată, aşa cum niciodată n-a fost fericirea 
altora. Şi asta datorită numai faptului că avusesem pe 
Mihaela. 

După o săptămînă de colind prin universul meu mi-am 
adus aminte de zeiţă şi m-am abătut pe la mansardă 


80 


Mihail Drumeş 


nădăjduind să dau ochii cu ea sau măcar s-o simt pe 
aproape. 

N-am avut noroc. În schimb colegii mei îmi făcură o 
manifestaţie zgomotoasă de simpatie. Fiecare dintre ei se 
crezu dator să mă înştiinţeze că Charlot era în formă. 
Scuturase la cărţi, cu sistemul lui infailibil, pe nişte greci 
de o mare sumă de bani, pe care o topise chefuind, şi 
acum dormea necontenit de două zile şi două nopţi. Ce 
mărunți şi inexistenţi îmi apărură semenii aceştia! Ce mă 
interesau pe mine Charlot şi grecii lui, ce-mi păsa că 
doctorul căzuse la examenul de internat sau că Gleber 
suferise un accident (de altfel fără urmări grave). Eram 
asemenea celui care, ocupîndu-se de stele, e pus să 
observe viaţa furnicilor. 

Mihaela venea la mine de obicei după-amiaza, 
pretextînd soră-sii că are cursuri la facultate. Mă punea să 
astup ferestrele cu hîrtie pînă se făcea beznă în odaie. 
Cînd era lumină, nu mă lăsa nici s-o sărut măcar. Avea 
stîingăcii, era jenată, paralizată. Dar în întuneric devenea 
îndrăzneață, nebunatică, chiar neruşinată. 

Erau în ea două fiinţe care coexistau armonios: pe 
lumină arăta o fată inocentă, uneori puţin stîngace din 
cauza  timidităţii, dar cu  rafinamente de cochetă 
consumată. In discuții cîştiga repede întîietatea 
descoperind fără ostentaţie o cultură care-i întrecea 
vîrsta. Cînd se lăsa întunericul, irupea nestînjenită cea de- 
a doua fire: pasională, un clocot fierbinte de lavă. 
Vulcanul ei interior era în necontenită eruptie. 

Odată veni, ca de obicei, şi începu să plîngă: 

— Ce ai? am întrebat-o. Ţi s-a întîmplat ceva? 

Credeam că se certase probabil cu sora ei. Dar nu era 
asta. 

— Pe cînd mă întorceam de la facultate un individ m-a 
acostat. Doamne, ce sperietură am tras! Nu e chip să ieşi 
singură pe stradă! 

— Cum, şi pentru asta îţi faci sînge rău? 


81 


invitaţia la vals 


— Crezi că e puţin lucru? De ce m-a urmărit, imbecilul, 
atit de stăruitor? M-o fi luat drept altcineva? Crezi că aş 
putea fi asemuită cu o femeie uşoară? 

Am  încredinţat-o că este exclus aşa ceva, dar că 
bărbaţii cultivă obrăznicia pentru că, în genere, femeile 
se apără rău. Cele care ştiu să se apere bine, de cele mai 
multe ori, nici n-au ce pierde... 

În orice caz m-a mirat atitudinea Mihaelei faţă de o 
păţanie care în mod obişnuit se poate întîmpla zilnic unei 
femei. Desigur nu minţea, era sinceră, nu cunoştea 
prefăcătoria. O vedeam mereu egală cu ea, firească şi 
limpede. 

„„„Această legătură mă silea să-mi neglijez cursurile, să 
întrerup orice activitate şcolară. Toate preocupările se 
polarizau în jurul ei. Dimineaţa mă trezeam cu ea în gînd 
şi unde mă duceam o purtam cu mine. Dacă vedeam o 
femeie, involuntar o comparam cu ea. Bineînţeles 
comparaţia ieşea totdeauna în avantajul Mihaelei, chiar 
dacă celelalte femei aveau uneori calităţi fizice 
superioare. Noaptea adormeam cu ea în gînd şi tot ea îmi 
umplea visurile. 

În după-amiezile cînd trebuia să vină, o aşteptam cu 
neastîmpăr şi încordare. Dacă se întîmpla să lipsească mă 
îmbolnăveam pur şi simplu de dor. Nu ştiu dacă în 
patologia umană exista o boală mai crincenă decit 
absenţa Mihaelei. 

Şi totuşi, stăruia în mine o idee mereu trează, 
obsedantă: 

— Nu, n-o iubesc. Totul nu se reduce decit la o beţie a 
simţurilor, o sete căpiată de făptura ei. După ce-mi 
potolesc această sete, sînt sigur c-o voi uita ca şi cînd 
izvorul ei miraculos nici n-ar fi fost pe lume. 

Sesiunea de iunie se sfirşise. Nu m-am prezentat la 
examene, nu era chip, pentru că nu pregătisem nimic. Le- 
am amînat pentru la toamnă. În timpul verii aveam destul 
timp să revăd materia de studiu neglijată, fără obsesia 


82 


Mihail Drumeş 


chinuitoare a Mihaelei. În schimb ea se prezentă la 
examene şi le trecu, afară de unul singur. Am sărbătorit 
succesele ei împreună cu vecinii noştri şi cu proprietarul 
în frunte. 

Odată Mihaela veni să mă anunţe: 

— Ştii că facem o excursie studenţească, de două 
săptămîni, în Ardeal şi nordul Moldovei? 

— Şi ai de gînd să te duci? am întrebat-o. 

— Nu ştiu. Stau în cumpănă, deşi soră-mea s-a învoit şi- 
mi dă banii. Dar... 

— Atunci cine te opreşte? 

Ea se apropie şi mă privi lung în ochi: 

— Tu!... Ce m-aş face două săptămîni fără tine? 

— Dacă-i aşa, merg şi eu. Se poate? 

— Cred că da. S-au înscris şi studenţi de la Drept. Am 
să vorbesc cu preşedintele nostru. 

A doua zi îmi aduse răspunsul. Era favorabil. Ne 
aşteptau aşadar două săptămîni de petrecere, într-o 
societate veselă şi zgomotoasă, prin locuri şi privelişti 
necunoscute. 

N-aveam toţi banii. l-am scris tatei şi, minţindu-l că-mi 
trecusem cu succes examenele primului doctorat, îl 
rugam să-mi trimită o sumă bunicică în vederea excursiei 
pe care o proiectaseră... doctoranzii în drept. Peste cîteva 
zile am primit două mandate: unul era din partea mamei. 

In ziua plecării, toţi excursioniştii trebuia să ne întîlnim 
la şase dimineaţa în Gara de Nord. Eu venisem încă de la 
ora cinci şi mă plimbam de-a lungul peroanelor trăgînd în 
piept aerul rece al dimineţii. 

Soarele abia  răsărise; nu se vedea din cauza 
acoperişurilor înalte, dar prezenţa lui o simţiseră toţi 
călătorii care forfoteau prin gară: arătau mai sprinteni şi 
mai voioşi. 

După puţin timp se ivi şi Mihaela, grăbită, cu o valiză în 
mînă. Era surizătoare, fragedă şi radia atita viaţă şi 
bucurie, încît un bolnav s-ar fi însănătoşit stînd numai în 


83 


invitaţia la vals 


preajma ei. M-am mirat văzînd-o singură: 

— Nu te-a condus Alexa? 

— Nu, Dor, e de serviciu. 

Am luat-o de mînă, ca pe un copil, şi ne-am plimbat pe 
peroane, privind cum se îmbarcau călătorii în trenurile 
gata de ducă. 

— E aşa de dimineaţă şi uite cîtă mişcare e pe-aici. O 
viaţă pe care n-aş fi băânuit-o vreodată, viaţa Gării de 
Nord... 

Mihaela părea de neînțeles. Neastimpărată ca o 
veveriţă, întorcea capul cînd într-o parte cînd în alta, 
ridea zglobiu, se strîngea de braţul meu. 

— Ah, îmi vine să alerg nebuneşte, să mă iau la 
întrecere cu locomotiva, zise ea trăgînd aer mult în piept. 
Am văzut într-un film cum doi îndrăgostiţi alergau pe o 
plajă. Aşa aş vrea acum — să alerg ca ei. Dar unde-i 
plaja? Doamne, ce frumoasă trebuie să fie marea! 

— Cum, tu n-ai văzut încă marea? 

— Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare! 

— De ce nu mi-ai spus pînă acum? Ţi-o aduceam aici cu 
riscul de a fi înecat Bucureştiul... 

— Cu noi cu tot?... 

— Nu, noi rămîneam pe uscat... 

— Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule! 

— Nu, n-am văzut-o nici eu... Sînt nefericit ca şi tine... 

Amiîndoi am pufnit în rîs. Nu ştiu cît timp ne-a trebuit 
pînă să ne potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam 
pe lîngă un tren care tocmai trăgea în staţie, Mihaela 
întrebă: 

— Unde merge trenul ăsta? 

— Asta e chiar rapidul de Constanţa. 

S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci 
mi-a scăpărat prin minte o idee, ca un fulger: 

— Aimee, ştii ce? Haidem la Constanţa! 

— Haidem! rosti ea spontan, fără nici o deliberare, 
parcă în clipa aceea ni se încrucişară în minte două 


84 


Mihail Drumeş 


gînduri gemene. 

— Cînd pleacă trenul spre Constanţa? am întrebat pe 
un ceferist. 

— Cinci şi douăzeci şi cinci, răspunse laconic omul. 

Mai aveam opt minute. O-ho! timp berechet! 

— Urcă-te în tren, i-am spus Mihaelei, eu zbor să iau 
bilete. 

Am lăsat-o nedumerită (parcă ar fi vrut să spună ceva) 
şi am alergat la casa de bilete. 

Ah, casierul se mişca aşa de greoi, ca-într-un film au 
ralenti. Mi se părea că nu mai ajung să apuc biletele. In 
sfîrşit le aveam în mînă. Intr-o clipă eram înapoi pe peron. 
Am găsit-o pe Mihaela tot acolo unde o lăsasem. Nu se 
clintise din loc. Abia acum o apucase îndoiala: să meargă? 
să nu meargă? 

— Uite biletele! Hai, urcă în tren! Repede, că pleacă! 

— Dar ce facem cu excursia? făcu ea sfios, cu jumătate 
de gură. 

— O înlocuim cu alta. Renunţăm la munţi în favoarea 
mării. Şi vom fi singuri două săptămâni, de capul nostru. 
Alexa n-are de unde să ştie că tu ai plecat în altă parte. 

Avalanşa mea de cuvinte o ameţi. Conducătorul fluieră 
plecarea. Trenul se puse în mişcare. Am apucat-o de 
mînă: 

— Sus! Sus! 

Ne-am urcat la timp. Trenul începu să alunece încet cu 
noi ca un complice care nu pregetă să ne dea o mînă de 
ajutor. 

Plecam! Plecam împreună în necunoscut să cunoaştem 
oameni şi privelişti noi — şi mai ales pe noi înşine. 

— Uite, aici e liber. 

Am găsit două locuri într-un compartiment unde se 
aflau doi domni mai în vîrstă, unul cu o barbă abundentă 
revărsată pe piept, şi o doamnă cu un copil în braţe. 
Mihaela îmi şopti: 

— Încă nu-mi vine să cred că am plecat. 


85 


invitaţia la vals 


— Dar mie? Prea a fost totul pe neaşteptate. Pînă la 
Constanţa o să ne obişnuim cu ideea, ce zici? 

— Asta-i bună! Niciodată nu mi s-a întîmplat una ca 
asta. 

Neprevăzutul călătoriei ne copleşi de-o bucurie aproape 
smintită. Ea nu mai avea remuşcări, se împăcase aşa de 
repede cu noua situaţie, încît socotea o prostie dacă am fi 
plecat cu excursioniştii în munţi. 

— Dac-ar şti soră-mea unde sîntem acum! 

— Ei şi? Nu eşti stăpână pe voinţa ta? 

Avu un gest de revoltă: 

— Nu-mi pasă de ea şi de nimeni, înţelegi tu? răspunse 
pe un ton răstit. 

— Bine, bine, dar de ce strigi aşa? 

Pufni în rîs. Şi rise copios, cu toată fiinţa. 

— Pentru că eşti tartorul tuturor răutăţilor... 

— Eroare profundă. N-am nici o vină! Jur! 

— Dar cine-i vinovatul? 

l-am răspuns cu un gest larg: 

— Marea Neagră! 

Alt val de ris. Şi pe urmă altul... Eram inundaţi, 
exuberanţa noastră nu ne dădea pace, clocotea în noi, 
neastimpărată ca marea. Cum ar fi fost chip să stăm 
cuminţi pe locurile din compartiment? Nici pomeneală! 

— Ce crezi, n-ar fi cazul să reflectăm la gustarea de 
dimineaţă? 

— Straşnică idee. Tocmai mă pregăteam să leşin de 
foame... 

— Atunci  haidem în  vagonul-restaurant pentru 
refacere. 

Ne-am aşezat gravi la o măsuţă, jucînd rolul unei 
perechi proaspăt căsătorite. Chelnerul a venit şi ne-a luat 
comanda. Mereu ni se părea că ceilalţi călători ne tot 
privesc pe furiş, trăgînd cu coada ochiului spre noi. Ei, şi? 
N-au decit să se uite pînă le-or veni ochii la ceafă... 

— Pe tine te admiră, Aimee, observi?... Ai dat gata pe 


86 


Mihail Drumeş 


toţi bărbaţii din tren. 

— Şi tu, Cassanova, pe toate femeile de pe glob. 

Amîndoi am izbucnit în ris, ca la poruncă, după aceea 
am ris de ceai, de lămâie, de unt, de nasul ascuţit al unei 
doamne de alături, de o reclamă agăţată pe perete. Toate 
lucrurile, oricît de serioase ar fi fost, dacă ne ieşeau în 
drumul ochilor, erau pentru noi motive de ris nesfirşit. 

— Ce drăguţi sînt tinerii aceştia, am auzit pe o doamnă 
spunînd în spatele meu. 

Exclamaţia surprinsă ne îndemnă la o serie întreagă de 
variaţii pe aceeaşi temă. 

— Drăguțo, nu vrei o cafea? 

— la tu, drăguțule. 

— Măcar o dulceaţă, drăguto. 

— Asta da, drăguțule, nu te refuz. 

Şi rizi, rizi... Lumea din vagon ne privea amuzată, 
molipsită de atâta veselie, dar nu vedeam pe nimeni, nu 
ne vedeam decit pe noi. Nu ştiu ce figură aveam, dar 
Mihaela era strălucitoare, parcă răsărea soarele din ochii 
ei. Intotdeauna îndrăgostiţii au o lumină ciudată pe faţa 
lor, care-i deosebeşte pe unul dintr-o mie de oameni. 

Am aprins o ţigară. Niciodată n-am fumat cu atita 
voluptate. 

— Tu nu iei o ţigară, drăguţo? Haide, încearcă una. 

— Ca să-ţi fac pe poftă, drăguţule. 

l-am aprins-o. Mihaela trase cîteva fumuri cu gesturi 
ştrengăreşti, se înecă şi începu să tuşească. Apoi zvîrli 
neîndemânatic ţigara, încît sări din scrumieră tocmai în 
clipa cînd un pasager trecea printre mese. Acesta vrând 
să se ferească, lunecă şi căzu la picioarele unei bătrîne cu 
părul alb, care se sperie şi slobozi un țipăt. 

Acum toată lumea din vagon ridea. Ridea şi bătrâna, şi 
pasagerul, şi mai ales eu cu Mihaela. 

Ce frumoasă era! Avea atita armonie în fiinţa ei, atita 
spontaneitate, atita viaţă! Cînd o priveam, ochii mi se 
umpleau de bogăţia ei şi bogăţia asta nu se mai sfirşea. 


87 


invitaţia la vals 


Aş fi putut să mă consider cel mai bogat om din lume. 

Ne-am întors în compartiment. Doamna cu copilul 
coborise între timp. Şi iată-ne legind, fără premeditare, o 
conversaţie trăsnită de-a binelea, pe care tovarăşii de 
drum o ascultară amuzaţi. Dealtfel, pentru ei ne 
apucasem să improvizăm. 

Mihaela făcu începutul, spunîndu-mi cu tonul cel mai 
serios de pe lume: 

— Să vezi ce bucurie pe Marioara cînd s-o pomeni cu 
noi. N-am mai văzut-o de cînd s-a măritat. 

M-am pretat jocului şi i-am servit numaidecit replica: 

— Trebuia să-i trimitem o telegramă că venim. Ne-ar fi 
aşteptat la gară cu Paul. 

— Am făcut rău, Tănăsică. Ai dreptate. 

Tânasică. Hm! Bine mă botezase! Lasă, ţi-o coc eu 
domnişoară năâșică. 

— E mai bine aşa, Froso, i-am răspuns, le facem o 
surpriză. Şi, închipuieşte-ţi, tocmai la botez! 

Trăsnăile noastre se legau spontan una de alta, 
alimentîndu-ne surprinzător conversaţia... Uneori Mihaela 
îşi muşca buzele să nu pufnească în ris. 

— Ce fericiţi trebuie să fie! Şi mai ales Paul care se 
topea să aibă un băiat. 

— lar Marioara, o fată. Pronia cerească le-a împlinit 
dorinţele şi le-a dat doi gemeni, un băiat şi o fată. 

Am izbucnit în rîs. Nu mai era chip să-mi ţin risul. 
Mihaela, cu darul ei de improvizație, pusese virf la toate 
cu chestia gemenilor. 

Domnul cu barbă găsi cu cale să se amestece şi el în 
vorbă: 

— Dacă îmi permiteţi să vă întreb, nu vorbiţi de 
profesorul Tomescu? 

Am făcut un gest evaziv. El continuă, oarecum edificat: 

— A, îl cunosc. Eu sînt directorul liceului. Bun băiat şi 
fericit tată. Sînteţi rudă cu el? 

— Da, desigur, văr bun, văr primar. Am copilărit 


88 


Mihail Drumeş 


împreună, am făcut liceul, apoi universitatea. 

Mihaela mă tot trăgea de mînecă şi tuşea cu înţeles. 
Dar nu ridea: se stăpânea încă. Domnul cu barbă mă 
întrebă: 

— Dumneata eşti tot profesor? 

— A, nu. Eu sînt... prim-secretar la legația noastră din... 
Tokio. 

De rîndul ăsta, Mihaela pufni în ris, dar ca să nu mă dea 
de gol, începu, în aceeaşi clipă, să tuşească. Aşa că naivul 
tovarăş de drum nu pricepu nimic. 

— Frumoasă carieră, diplomaţia. Mi-ar fi plăcut şi mie, 
drept să-ţi spun. Şi staţi la Tokio? 

— Da, de patru ani cu nevastă-mea. Acum ne-am întors 
în ţară pentru cîtva timp, ştiţi, într-o misiune. 

— Foarte interesant. Aţi învăţat limba japoneză? 

— Da, o vorbesc binişor. Dar dumneavoastră o 
cunoaşteţi? 

— Aşi, habar n-am... De unde s-o cunosc? 

— Păcat! E foarte interesantă... 

M-am apucat să povestesc despre Japonia şi locuitorii ei 
tot ce aflasem de la Novac, veritabilul ataşat de legaţie. 
Domnul cu barbă nu înceta să se minuneze, iar celălalt 
domn, care stătea în faţa noastră, se mulțumea să tragă 
cu urechea şi să suridă din cînd în cînd. 

Cînd se topiră patru ceasuri de drum? Parcă adineauri 
pornise trenul din Gara de Nord. Nu ne dădusem seama 
nici eu, nici ea, în încîntarea noastră! Şi unul şi altul eram 
miraţi de cele mai simple lucruri şi totul ni se părea o 
vrajă anume creată pentru noi. 

Acum eram pe culoar şi priveam pomii înşiraţi pe drum 
care o rupeau la fugă înapoi. 

— Uite, uite marea! i-am strigat Mihaelei ca să-i atrag 
luarea-aminte. 

— Unde? Unde? 

— Acolo! La stânga... Nu vezi? Ce frumoasă o! Era o 
bucată de argint viu culcată pe pămînt, care într-o parte 


89 


invitaţia la vals 


se făcea una cu cerul. 

Ea scurmă zarea cu privirile dar nu spunea nimic. 

— Ce înseamnă asta, Aimee? Nu-ţi place? 

— Nu prea, Dorule... Era mult mai frumoasă în 
închipuirea mea... 

— Şi atunci ce-i de făcut? 

— Hai să ne întoarcem! 

— Eşti nebună? Judeci marea după o bucăţică din ea? 
Ce-ai zice dacă cineva văzindu-ţi degetul cel mic ar spune 
că eşti urîtă? Stai, ia uită-te acum... 

De astă-dată marea se desluşea bine. Era albastră, 
sticloasă, imensă, ca un al doilea cer culcat pe pămînt. 

— lartă-mă, Dor, e frumoasă, dar altfel... altfel... 

— Nu-mi cere mie iertare. Cere-i ei... Şi nu aici, ci la 
faţa locului... Vezi să nu uiţi... 

— Nu, Dor, n-am să uit... 

Gara se apropia... Macazurile pocniră asurzitor, trenul 
încetini mersul. Înainte de a cobori, ne-am luat rămas bun 
de la domnul cu barbă. Am salutat şi pe celălalt tovarăş 
de drum, care se prezentă: 

— Sachelarie, ministrul României la Tokio. 

Stupefacţie! 

N-am ştiut cum să pier mai repede din faţa lui. Auzi ce 
potriveală! El, ministru plenipotenţiar la Tokio! De aceea 
trăgea cu urechea şi suridea ironic auzind năzbitiile pe 
care le debitam bă-trînului despre Ţara Soarelui-Răsare. 

Şi rîzi, rîzi! Într-adevăr — era de necrezut această 
coincidenţă buclucaşă! Mihaela însă hohotea să moară... 
Atrăgeam privirile tuturor cu risul nostru căpiat. Parcă 
scăpasem amindoi dintr-un ospiciu! 

— În viaţa mea n-am ris atita, rosti ea sfîrşită. Zău, nu-i 
d-a bună! 

La rîndu-mi m-am adresat unud personaj imaginar: 

— Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să 
găsim plăceri? 

Din pricina riîsului, nici n-am prins de veste cînd ne-a 


90 


Mihail Drumeş 


adus trăsura la hotel Palace. Amîndurora ne plăcu mult 
holul elegant şi mai cu seamă prezenţa mării. Parcă 
venise şi ea să locuiască la hotel. Am completat 
buletinele de pasageri: avocat T. Petrican cu soţia. 

— Să mergem, scumpă doamnă, în apartamentul ce ni 
s-a rezervat, m-am adresat Mihaelei oferindu-i braţul. 

— Aici e! 

Camera nr. 7 avea două paturi somptuoase, aşezate 
unul lîngă altul. 

— Patul acela e al... domniei voastre, doamnă Petrican. 

— Voi pune să-l tragă lingă perete, ca să nu-l 
confundați în timpul nopţii cu al dumneavoastră. 

— Ce vină am eu dacă sînteţi răpitoare? 

— Daaa? Găsiţi? Atunci, poftim, stimate domn, şi-mi 
trase în glumă o palmă. E pentru compliment. Aveţi ceva 
de obiectat? 

— De pe acum aţi început să vă bateţi soţul? Biine! Am 
să vă dau replica. 

Mihaela întinse obrazul ca să-i întorc palma şi închise 
ochii în aşteptare. 

— Nu, n-ai să scapi numai cu atit... 

Am tradus ameninţarea în faptă îmbrăţişind-o şi 
strivindu-i buzele cu o sărutare. 

— Canibalule, strigă Mihaela, gemînd de durere, am să 
te bat toată viaţa. 

După acest început promiţător am pornit-o razna prin 
oraş, lipiţi unul de altul, privind străzile, casele, vitrinele. 
Apoi am coborit pe malul mării, în apropiere de Cazino. 
Apa se întindea nesfirşită, dincolo de bătaia văzului. Ne 
dureau ochii de atita apă. Soarele ridea de sus şi mîngiia 
marea cu mîinile lui de lumină. Apa tremura înfiorată şi-i 
plăcea, se vede, jocul. Din pricina asta avea faţa 
strălucitoare, ca un om fericit. Prezenţa mării făcea să ne 
simţim uriaşi, ca Guliver în ţara piticilor, şi simţămiîntul 
acesta de grandoare era atît de puternic, încît crdeam că 
am ieşit din noi, iar în spate se tîrau nevolnic rămăşiţele 


91 


invitaţia la vals 


noastre. Şi mergind aşa la braţ cu marea, amindoi îi 
sorbeam aerul, măreţia, necuprinsul. 

— Du-te şi-i cere iertare, i-am spus Mihaelei. Ai 
făgăduit. 

Ea cobori la mal, îşi trase ciorapii şi îngenunche pe 
nisipul ud. 

— Ce faci? Ce faci? 

— Vreau s-o sărut. 

Spunînd acestea se aplecă adînc şi puse buzele pe apa 
neliniştită. 

— E sărată? am întrebat-o surizînd. 

— O-ho, făcu Mihaela cu un gest plin de gingăşie. Să 
ştii că mi-ar fi displăcut dacă noua mea prietenă marea 
era... nesărată... 

Am hohotit din nou. Doamne, nici într-un an n-am ris ca 
în ziua aceea. 

Eu şi Mihaela eram de felul nostru reţinuţi, sobri, 
ponderaţi; priveam viaţa prin lentile care nu măreau 
realitatea. Uşurinţa, superficialitatea, exuberanţa ne erau, 
oricum, străine. Aşa cel puţin îmi conturam harta mea 
sufletească şi cred că avea nu numai apropieri, dar chiar 
identități cu aceea a Mihaelei. Ce dovadă mai bună aş 
invoca decît greul şi perseverentul urcuş pînă la mîna ei, 
dar şi dirza rezistenţă a fetei pînă la capitulare care în 
fond se numea tot biruinţă? Şi, deodată, după contopire, 
firile noastre încep să se transforme, capătă noi însuşiri, 
devin revărsate, exuberante, chiar superficiale şi se 
scaldă în valuri de risete. 

Cînd am reconstituit mintal scenele petrecute în tren, 
conversațiile noastre simple, aproape puerile, cu vorbe de 
toate zilele, m-a cuprins o mare nedumerire. Nu mă mai 
recunoşteam nici pe mine, nici pe Mihaela. Mă întreb, şi 
pe drept cuvînt: ce ne-o fi venit să jucăm farsa aceea 
stupidă cu gemenii, ce m-a împins să mă dau drept ataşat 
de legaţie şi să debitez atitea baliverne gratuite? 

Ciudat, chiar Mihaela mi-a mărturisit mai tîrziu: 


92 


Mihail Drumeş 


— Cu tine mă simt alta, parcă am intrat într-o nouă 
existenţă. Rîd, glumesc, fac nebunii, sînt fericită!... 

Găsise cuvintul care explica totul? Fără îndoială! ne 
simţeam. fericiți! Mai mult decît atit, ne dădeam lucid 
seama de prezenţa fericirii, fapt care îi sporea preţul. 
Tineri şi fericiţi! Şi această tinereţe şi fericire ne cerea să 
ridem fără a conteni, să comitem orice prostie, să ne 
afirmăm cu toată obrăznicia călcînd peste reguli şi 
convenienţe, să ne risipim ridicol energia şi exuberanţa 
care nu mai încăpeau în fiinţele noastre. 

Ce bogată a plecat în trecut prima noastră săptămînă 
de zbor prin fericire. Numai un mic nor ne-a umbrit cerul 
în acest timp. 

Intr-o după-amiază, pe cînd mă întorceam din oraş cu 
ziare, am găsit-o pe Mihaela în holul hotelului, stînd de 
vorbă cu un tînăr chipeş şi destul de elegant. Nu pot 
spune că am observat în conversaţia lor un aer de 
complicitate. Insă numai faptul că ea vorbea cu un străin 
mă surprinse într-atit că refuzam să cred relatarea 
ochilor. 

Am trecut pe lîngă ei, prefăcîndu-mă că nu-i văd, şi am 
luat ascensorul ca să urc la etaj. După citeva minute 
apăru şi ea veselă, surizătoare, puţin aprinsă la faţă. Nu i- 
am dat nici o atenţie şi ca să umplu timpul, am deschis 
un ziar prefăcîndu-mă că citesc. Se apropie de mine, cu 
paşi tiptili şi-mi şopti drăgăstos, la ureche: 

— Eşti supărat? 

Întrebarea o puse în ochii mei într-o lumină de-a 
dreptul vinovată. Se vede că-şi recunoaşte greşeala şi 
caută s-o justifice sau s-o minimalizeze. l-am răspuns 
făcînd pe miratul: 

— De ce să fiu supărat? 

— Pentru că m-ai găsit vorbind cu... domnul acela. 

— Da? Nici n-am băgat de seamă... Cine e? Îl cunoşti de 
mult? 

— Hu, acum l-am văzut pentru prima oară. Era în hol şi 


93 


invitaţia la vals 


mi-a oferit o revistă. Am impresia că-mi face curte. Mi-a 
spus că locuieşte la al doilea. 

— Cum, tu catadicseşti că stai de vorbă cu bărbaţi 
suspecți pe care-i cunoşti întîmplător prin hoteluri? 

— Nu înţeleg! Ce rău am făcut cu asta? 

— Nu-mi place să faci cunoştinţe singură. Acum 
înţelegi? Şi mai cu seamă cunoştinţe dubioase. 

— Mai întîi nu e o cunoştinţă dubioasă, cum spui tu. Şi 
al doilea, nu puteam să întorc spatele aşa, tam-nesam, 
unui tînăr atît de curtenitor şi cu maniere alese. Doar nu 
sînt crescută în pădure. 

Ah, femeia, cu capriciile ei bizare, se deşteptase în 
Mihaela şi nu trecuse nici o lună de zile de cînd a plins că 
un individ o acostase pe stradă. Mi-am ieşit din fire (şi ca 
de obicei cînd mi se întîmplă aşa ceva, cobor în 
vulgaritate). 

— Să-l ia dracu! Să nu te mai prind cu individul acela 
că... Ea mă înfruntă cu privirile: 

— Că? 

— Nu ştiu, zău, ce se întîmplă! 

— Eu, domnule, nu dau nimănui socoteală, în afară de 
conştiinţa mea. Dacă ea îmi spune că fac bine ceea ce 
fac, orice discuţie este inutilă. Aşa să ştii dumneata... 

Grav: îmi spunea domnule punînd între mine şi ea o 
distanţă de o sută de kilometri. Cearta noastră se înteţi 
alimentată de îndirjirea amîndurora. Dacă Mihaela ar fi 
omis să-mi spună că tînărul acela era un curtenitor şi 
avea maniere alese poate nu s-ar fi întîmplat nimic. 

Şi cu toate astea trebuie să adaug că aveam nevoie de 
o ceartă, indiferent de motivul care o aprindea, pentru a 
clădi cu ajutorul ei cele ce aveau să urmeze. 

În timpul înveninatei noastre discuţii, făcînd un gest cu 
mîna ca să subliniez o frază, am atins involuntar pălăria 
mea din cuier, care se rostogoli pe jos. Am ridicat-o şi fără 
să o agăţ la loc, am pus-o pe cap. Acest gest îmi dădu 
ideea plecării, singura soluţie care curma cearta fără ca 


94 


Mihail Drumeş 


vreunul din noi să fi avut aerul că cedează. 

Am plecat demonstrativ, evitind să triîntesc uşa, deşi 
tare aş fi avut poftă. Mihaela a rămas pe loc, uluită de 
brutalitatea gestului. Pe stradă, am întors de citeva ori 
capul. N-a venit după mine şi foarte bine a făcut. Între 
timp mi-am redobiîndit calmul şi judecata rece, dar 
remuşcările pentru purtarea mea nesăbuită întirziau să se 
arate. Ajuns la mare (căci la Constanţa toate drumurile 
duc la mare), am început să mă plimb pe faleză încoace şi 
încolo fără nici o ţintă. Într-un tîrziu, m-am aşezat pe o 
bancă. Intorcînd ochii am zărit la cîţiva paşi de mine o 
bancnotă împăturită. Am luat-o în mînă: o hirtie de cinci 
sute de lei. 

— la te uită de unde sare norocul! am exclamat 
înseninîndu-mă şi privind fără să vreau spre cazinoul care 
se afla la o sută de paşi. Norocul cere noroc. Ce-ar fi să-l 
pun la încercare? E momentul cel mai prielnic şi ar fi o 
prostie să-mi scape printre degete. 

Zis şi făcut. Am intrat cu paşi siguri în sala principală. 
Masa verde era înţesată de jucători, cu feţele crispate şi 
mîinile tremurînde, nervoase. Am urmărit cu interes jocul 
cîtva timp: după 21 de învirtituri ale ruletei nu ieşise 
niciodată nr. 7. Prin asociaţie, îmi veni în minte! 

— Şapte! E ziua cînd am cunoscut-o pe Mihaela (7 
martie). Numele ei (Mihaela) e compus din 7 litere. E 
născută la 14 iunie (de două ori 7). Numărul camerei 
noastre de la hotel e tot 7... Şapte, mereu şapte! Prea 
mult „şapte” ca să nu iasă! Să încerc puterea acestui 
număr copleşitor. Ce-o să pierd mai mult decît ceea ce 
am găsit? La urma urmei consider că n-am găsit nimic. 

La jocul următor am pus o sută de lei pe 7, în plin. 

— Faceţi jocurile! Jocurile sînt făcute! Nimic nu mai 
cade. 

Ruleta se învirti, bila norocului alergă zăpăcită printre 
numere pînă ce osteni. 

— Şapte! 


95 


invitaţia la vals 


leşise! leşise! Chiar 7, numărul destinului meu. Nu m- 
am mirat deloc. M-aş fi mirat dacă nu ieşea. 

Crupierul îmi întinse cu lopăţica o grămadă de fise. 

— Faceţi jocurile, domnilor. 

Am pontat a doua oară, tot pe 7. Puteam să-l schimb? 
Nu, în ruptul capului! De rîndul acesta admiteam că voi 
pierde, dar ce importanţă avea? 

— Şapte! 

lată, ieşise a doua oară! De neînchipuit! Şi iar maldărul 
de fise albastre sosi în faţa mea, îngroşindu-le pe cele 
dintii. In ochii jucătorilor întorşi asupră-mi se citea o 
reţinută pizmă. 

Am jucat din nou pe 7. De rîndul acesta privirile 
adunate pe mine surideau ironic. N-aveau decit. Cine 
putea să le împiedice? Bineînţeles bila alese alt număr. 
Nu-i nimic, voi rămîne fidel dragului meu 7, care m-a 
răsplătit pentru statornicie. După cîteva tururi ieşi din nou 
7, apoi 12 şi iar 7 de cinci ori la rînd, ca şi cum nu mai 
existau alte numere decit acest şapte năzdrăvan. Ce 
uluire s-a stîrnit printre jucători!... În istoria cazinoului 
constănţean nu se mai întîmplase ceva analog. Am auzit 
pe cineva din spate: 

— Dă-i înanite! Ai să spargi banca! 

Mi-a venit în minte cazul englezului Wells care, pe la 
sfirşitului secolului trecut, spărsese de trei ori banca la 
cazinoul din Monte-Carlo cîştigînd peste două milioane de 
franci aur. Dar, reîntors la Londra nu şi-a mai găsit soţia; 
dispăruse cu un proaspăt iubit. Am conchis mintal: 

„E adevărat ce se spune: cine are noroc de bani pierde 
în dragoste”. 

O sonerie de alarmă ţirii strident în fiinţa mea. Ce-o fi 
făcînd Mihaela? Am lăsat-o singură şi am fugit ca un 
bezmetic... Asta nu-i bine... Hai să dregem, ce-am 
stricat... 

Gîndul îmi puse jar sub tălpi. Am schimbat la casă 
movila de fise şi p-aci ţi-i drumul. Cîştigasem peste o sută 


96 


Mihail Drumeş 


cincizeci de mii de lei, în cîteva minute. O avere picată 
din cer! Ce inspiraţie bună avusesem să-mi încerc 
norocul! Şi ce înţelept lucru să spăl putina înainte de a 
pierde! 

Deşi hotelul era aproape, n-am avut răbdare să fac 
drumul pe jos şi am luat un taxi. Cînd să cobor mi-a 
scăpărat prin minte, ca un fulger, ideea unei escapade 
năstruşnice: ce-ar fi să mă îmbarc cu Mihaela şi, 
traversînd marea, să poposim pe malurile însorite ale 
Bosforului? Bani am doldora şi pun forţa lor în slujba 
dragostei ca să obţin un maximum de desfătare. Numai 
aşa, în paradisul oriental de dincolo de mare, ademenesc 
fericirea şi o arestez măcar pe timp de o săptămînă, cit 
ne-a mai rămas pînă la întoarcere. 

Am strigat şoferului să mă ducă la cea mai apropiată 
agenţie de voiaj. Acolo, în dreptunghiul unui ghişeu, s-a 
ivit un căpşor blond de fată: 

— Cînd pleacă cel dintii vapor spre Constantinopol? 

— Astă-seară la ora 9. 

— Cum aş face să nu-l pierd. 

Căpşorul a zâmbit galeş: 

— Foarte simplu, cumpăraţi un bilet. 

— Bine, dar n-am paşaport. 

— Atunci se schimbă socoteala. Scoateţi mai întîi 
paşaportul şi plecaţi peste patru zile, adică sîmbătă. 

— Nu se poate, astă-seară vreau să mă îmbarc, 
înţelegeţi? E caz de forţă majoră. Nu există nici o soluţie? 
Plătesc oricît! 

— Dacă-i aşa, există una. Puneţi-vă în legătură cu 
domnul lani... 

— Cine-i acest lani? _ 

— Exact omul care vă trebuie. In trei ore vă scoate 
paşaportul. Dacă aveţi nevoie de luna de pe cer, v-o 
aduce şi pe asta. 

— Vorbiţi serios? 

— Foarte serios. N-aveţi decit să vă interesaţi în oraş. 


97 


invitaţia la vals 


— Nu-i nevoie. V-aş ruga să-mi spuneţi unde-l găsesc? 

Mi-a dat adresa. Pînă la opt seara paşaportul era 
obţinut, biletele cumpărate, bagajele transportate la 
vamă şi revizuite, în fine, toate formalităţile îndeplinite în 
vederea plecării. Faptul că a trebuit s-o trec pe Mihaela ca 
fiind soția mea a avut drept urmare dublarea 
comisionului. Fie — că făcea! 

În vremea asta draga mea sotie din paşaport mă 
aştepta. Am găsit-o palidă, cu ochii plînşi, răsturnată într- 
un chaiselongue, avind pe genunchi o revistă cu filele 
netăiate. 

— Mai eşti supărată? lartă-mă, am fost barbar cu tine. 
Nu trebuia să plec aşa. 

Spunîndu-i astea, am îngenuncheat lîngă ea şi i-am 
sărutat o mînă, apoi cealaltă. 

— Nu-i nimic, Dor. Imi pare rău că m-a durut purtarea 
ta. 

Am trecut cu uşurinţă peste răspunsul ei tăios. Eram 
prea vesel ca să-i fac o imputare. De aceea, i-am propus: 

— Hai să uităm totul, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat 
nimic. Vrei? 

— Asta nu putem s-o facem la comandă. Dar tu ce ai de 
eşti aşa de bine dispus? 

Antenele Mihaelei înregistraseră pe loc starea mea 
sufletească. Era cît p-aci să-i destăinuiesc cele întâmplate 
şi ceea ce pusesem la cale, dar m-am oprit. „Mai bine să-i 
fac o surpriză! Are să se bucure mai mult!” Aşa că i-am 
răspuns dînd-o prin glumă: 

— Da, sînt bine dispus, pentru că, închipuieşte-ţi, nici 
una din corăbiile mele nu s-a înecat în mare... Toate au 
ajuns la destinaţie. 

— În schimb ale mele sînt gata să se înece. 

— Atunci, repede, îmbracă-te... Mergem să le salvăm... 

— Cum? a făcut ea mirată, acoperindu-şi surisul cu 
mîna. _ 

— Foarte bine. Inchiriem o barcă şi pornim pe mare în 


98 


Mihail Drumeş 


căutarea lor. 

— Ai dreptate, Dor, un naufragiu ar fi catastrofal pentru 
mine. Toate iluziile mele s-ar duce la fund. 

— Te rog de-aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii. 
Haide, nu te faci gata? 

Pretîndu-se acestui joc pueril, Mihaela fu învinsă, zimbi 
şi începu să se îmbrace. 

— Ah, adă-mi aminte să trecem pe la bijutier. Aş vrea 
să-mi întărească rubinul de la inel. 

— Stai! Mă reped chiar acum. Pînă te îmbraci sînt 
înapoi. 

— Dar nu-i nici un zor. Mergem împreună. 

Prea tirziu. Plecasem în goană şi coboram scările. Vezi, 
la aşa ceva nu mă giîndisem: să-i fac un cadou Mihaelei, în 
afară de surpriza cea mare. lată, acum se ivise şi ocazia 
asta. Am alergat într-un suflet cu inelul ei în mînă şi am 
ales unul cu briliante care sclipeau ca ochii ei. M-a costat 
o sumă frumuşică. Dar cine se uita la bani? 

Cînd m-am întors, Mihaela mă aştepta, gata îmbrăcată. 

— Uite, ţi l-am adus. 

— Cum, l-a dres aşa de repede? 

— Cit ai bate din palme. 

l-am pus în deget inelul cel nou. S-a uitat cu o mie de 
ochi la el, apoi la mine. Parcă nu-i venea să creadă atitor 
ochi. Cînd s-a încredinţat de realitate a întins miinile: 

— Dorule! 

Atit a rostit, gituită de emotie şi m-a îmbrăţişat cu toată 
fiinţa. 

— Ce frumos e! şoptea miîngiind inelul ca pe o vietate 
gingaşă. Trebuie să te fi costat o groază de bani. De ce 
eşti mînă spartă? 

— Crezi că mă uit la bani cînd e vorba să-ţi fac o mică 
bucurie, iar mie una mare? i-am spus şi am sărutat-o 
prelung. 

— Uite, sărutarea asta costă mult. Aşa că tot eu îţi 
rămîn dator... 


99 


invitaţia la vals 


N-a răspuns nimic. S-a dus la fereastră, a deschis-o larg 
şi a trimis priviri să adulmece spinarea mării. Nu 
pricepeam ce vrea să facă. 

— Dorule, vino să-ţi arăt ceva. 

— Ce-i draga mea? 

— Uite, acolo departe, sînt corăbiile mele. Le vezi? 

— Da, văd patru, i-am cîntat în strune. Ba nu, cinci. Prin 
urmare, nu s-au înecat?!... 

— Nu. Aşa că n-am pierdut iluziile... despre tine... 

— Doamne, ce bine-mi pare! Am să dau cinci acatiste 
la biserică... 

„„„Am coborit veseli, împăcaţi, şi am zburdat pe străzi 
bucurîndu-ne de tot ce vedeam, ca doi şcolari în vacanţă. 
Apoi am intrat într-un cinematograf ca să vedem pe Greta 
Garbo în Dama cu Camelii. 

— Aimée, ce zid, mergem peste o oră în port? 

— Ce-avem de văzut acolo?... 

— Nu ştii? Pleacă „Principesa”. Hai s-o vedem şi noi. 

A primit bucuroasă. Pînă atunci ne-am hotărît să 
cinăm... Am lăsat-o pe Mihaela la restaurant, pretextînd 
un telefon cu Bucureştiul şi am alergat la hotel ca să achit 
nota şi să expediez bagajul. 

— De ce-ai întîrziat atita? 

În loc să-i răspund, i-am spus: 

— Haidem, Aimée, e timpul să mergem. Vaporul pleacă 
la nouă şi trebuie să fim în port cu cel puţin o oră mai 
devreme. 

„Principesa” miîndră, albă ca o lebădă, se afla sub 
presiune. O febră, un du-te-vino necontenit frămînta 
micul port. Călătorii se strecurau grăbiţi, înghesuindu-se 
la revizia bagajelor. Dinspre mare se stîrnise un vînt 
răcoros care umfla rochiile femeilor şi flutura fularele de 
mătase. 

— Ce fericiţi trebuie să fie oamenii care pleacă spre 
ţărmuri necunoscute, şopti Mihaela, urmărindu-i cu priviri 
jinduitoare. Doamne, cît aş vrea să călătorim şi noi o dată 


100 


Mihail Drumeş 


pe mare! 

— Nu, zău, ai vrea? 

— Ei, Dorule, mai întrebi? Nu cred să fie cineva mai 
lacom de lucruri noi ca mine. Şi-apoi de cînd visez să văd 
un răsărit de soare pe mare. Asta mi-a rămas de la Pierre 
Loti. 

— Dacă-i vorba de Loti, haide, s-o luăm pe urmele lui. 
Ţi-ar suride să vedem Bosforul? 

— Ar fi, după cum spune Coşbuc, mai mult decit în visul 
meu. Poate are să vină şi ziua aceea. 

Am luat-o de mînă şi am tras-o după mine. 

— Ziua de care vorbeşti a binevoit să vină. Hai să 
mergem! 

— De ce te grăbeşti? Stăm pînă pleacă vaporul. 

— M-ai înţeles greşit. Nu-i vorba să mergem acasă, ci 
la... Constantinopol. 

Ea izbucni în ris. 

— Dor, ce sînt glumele astea? 

— Ba nicidecum, vorbesc foarte serios. 

Am împins-o uşor să urce puntea care ducea pe vas. 

— Ce faci? Nu e voie! Eşti nebun? Ce te-a apucat? 

— Nu înţelegi că plecăm la Constantinopol? Doar nu 
vorbesc. .. turceşte. 

Ea n-avu vreme să mai spună ceva deoarece ofiţerul de 
la capătul punţii ne ceru biletele de drum. Le-am scos din 
portmoneu cu toată gravitatea şi i le-am întins, sub 
privirile uluite ale Mihaelei. Acesta, după un control rapid, 
încuviinţă din cap şi ne pofti să urcăm pe bord. 

— Dorule, ce înseamnă asta, plecăm? E adevărat că 
plecăm? 

Văzuse că am prezentat biletele, călcase cu piciorul pe 
bordul vasului şi tot se îndoia de realitatea călătoriei. 
Dealtfel, în împrejurări identice, cui i-ar fi venit să creadă? 

— Da, draga mea, plecăm! Ţi-ai exprimat dorinţa să 
vezi Bosforul şi eu m-am executat pe loc. Nimic mai 
simplu şi natural... 


101 


invitaţia la vals 


Ea plinse atunci de ciudă. Era într-o stare de 
surescitare cum nu văzusem încă: ameţită, nedumerită, 
lacomă să ştie totul dintr-o dată, încrezătoare că pleacă şi 
totodată îndoindu-se. 

l-am povestit tot ce se întîmplase în timpul lipsei mele, 
cum găsisem bancnota de cinci sute, cum ciîştigasem la 
ruletă, cum îmi venise ideea plecării, cum aranjasem cu 
misitul grec obţinerea paşapoartelor. 

— Şi bagajele? tresări ea. Plecăm fără ele? 

— Sînt în cabină! i-am explicat cu superioritatea celui 
care n-a scăpat din vedere nici cel mai neînsemnat 
amănunt. 

Pe Mihaela abia acum o cuprinse o bucurie vecină cu 
nebunia. Mă îmbrăţişa, mă sărută, plinse şi rise, 
amestecîndu-şi lacrimile cu lumina riîsului, ca într-o ploaie 
cu soare. 

— Nebunule, îmi vine să te sfişii, a scrişnit printre dinţi, 
cu ciudă mare. Ce vrei să faci cu mine? 

— Nebun — zici? Mi-ar trebui prea multă înţelepciune 
pentru asta. Din păcate sînt zdravăn la cap. 

Strigătul ei era cea mai frumoasă declaraţie de 
dragoste pe care nu cred s-o mai fi auzit cineva pe lumea 
asta în afară de mine. 

Vaporul fluieră dogit şi ţipătul lui răni adînc văzduhul. 
Era semnalul de plecare. Puntea fu trasă, otgoanele 
desfăcute. Lebăda plutitoare, descătuşată de chei, lunecă 
pe apă depărtîndu-se uşor de țărm. Batistele dintre cele 
două lumi, a apei şi a uscatului, fluturau despărţirea. Din 
Constanţa nu se mai văzură decit luminile împrăştiate pe 
spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parcă în pielea lui 
Coleşiu, clipea şiret ca moşneagul, parcă ar fi vrut să-mi 
spună: 

— Haiducule, pe ce fată ai pus mîna! 

Pe măsură ce înaintam în larg, vintul se înteţea şi aerul 
deveni mai răcoros, mai sărat. Nu mai deosebeam nimic 
în zare: întunericul mistuia în pîntecele lui marea laolaltă 


102 


Mihail Drumeş 


cu cerul. Numai luna rămăsese nemistuită şi mergea cu 
noi călăuză pe nesfîrşitul pustiu de apă. 

— Mi-i frig aici, şopti Mihaela. 

Ne-am retras în spatele vasului unde curentul era mai 
potolit şi noi mai la adăpost. De aici auzeam clipocitul 
apei frămîntate de elice. 

— A, acum înţeleg, nesuferitule, de ce arătai atit de 
bine dispus, zise ea. Te-am urit prea mult ca să nu cîştigi 
la joc. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză plăcută. Cred că n-a ieşit 
tocmai rău, ce zici? 

De-a lungul cabinelor erau înşirate cîteva bănci de 
lemn. Mihaela se întinse pe una din ele şi-şi puse capul pe 
genunchii mei. Exclamă, închizînd ochii: 

— Ce fericită sînt! De mult n-am fost atit de receptivă 
ca acum. Spune-mi, mai există vapoare de-astea pe 
lume? 

— Ce vorbă! Sigur că există... cu duiumul! 

— De ce minţi? Nu există... N-am văzut nici unul. E 
pentru prima dată cînd mă urc pe un vapor. Şi chiar dacă 
ar exista nu se pot asemui cu „Principesa” noastră. 

— Asta da. E cea mai mîndră navă de pe mări şi oceane 
pentru că ne transportă pe noi, nu-i aşa? 

A confirmat din cap foarte serios. Apoi mi-a propus: 

— Tare mi-ar plăcea să rămînem aici pînă la răsăritul 
soarelui. Vrei? 

— De ce nu? 

l-am ridicat uşor bărbia şi mi-am lipit buzele de ale ei. 

— Ce faci? Să nu ne vadă cineva. 

— Asta-i prima sărutare pe Marea Neagră! 

— Aş vrea să mă săruţi pe toate mările pămîntului! 

— Făgăduiesc! i-am spus pe un ton cam teatral. 

— Ah, dacă ai putea să te ţii de vorbă... 

A urmat un răgaz de tăcere, pe care tot ea l-a rupt: 

— Încă nu-mi vine să cred în realitate. E adevărat, Dor, 
că navigăm? Mai spune o dată... 


103 


invitaţia la vals 


— Aşteaptă mai întîi să ajungem la Istanbul. Pînă miine 
dimineaţă ai destul timp să te convingi. 

— Simt că nu mă voi convinge decît după ce ne-om 
întoarce. Dar atunci călătoria noastră n-o să-mi pară decit 
un vis frumos şi scurt. 

Pe cînd vorbea îi clănţăneau dinţii. Am cuprins-o în 
braţe ca pe un copil, acoperind-o cu pieptul, ca să-i dau 
căldura mea. 

— Ţi-e frig şi aici? Tremuri! 

— Nu mai mi-e frig. Mă încearcă un sentiment ciudat... 
un fel de teamă... 

— De cine ti-i teamă? 

— Nu ştiu... Poate de tine, poate de necunoscut. Nu-mi 
dau seama... 

— Dacă-i aşa, îmi place că te temi de mine. 

— Eşti un dinozaur. De ce-ţi place? 

— Pentru că şi eu mă tem de tine. Mai precis: de ochii 
tăi. Se cheamă că sîntem chit. 

— Adevărat spui, mincinosule? 

— Foarte adevărat. Aici, în ochii ăştia frumoşi, locuieşte 
puterea ta. 

— Ţi se pare. Puterea asta nu-i decit o reflectare: tot 
din tine izvorăşte, să ştii. Dinaintea ta, dragul meu Jupiter, 
chiar munţii se pleacă. 

— Bine spus! În schimb Jupiter, uite, îngenunchează în 
faţa ta, scumpă Junonă! 

Şi am vrut să-i cad în genunchi, dar Mihaela m-a oprit 
cu un gest 

— Să lăsăm glumele. Nu se potrivesc cu noaptea. 

Le-am lăsat la o parte şi am vorbit numai despre lucruri 
serioase. Chiar timpul care zbura pe lîngă noi era tot atit 
de grav ca întunericul. Ghemuită la pieptul meu, cu 
mîinile într-ale mele, Mihaela uitase de mişcare şi nu mai 
scotea o vorbă. Dacă nu era caldă şi nu-i auzeam 
răsuflarea domoală aş fi crezut că-mi murise în braţe. De 
o jumătate de oră stăteam în această plăcută inerție care 


104 


Mihail Drumeş 


aş fi vrut să se prelungească la infinit. Călătorind în ţara 
străină a mării, între primejdia apei şi a cerului, ne 
simţeam mai mult unul al altuia, fiindcă nu ne aveam 
decit pe noi. 

Regina nopţii, scăpînd dintr-un nor, ne-a inundat cu un 
val de argint. Mihaela deveni ireală ca o făptură descinsă 
din vis. 

— În noaptea asta luna oficiază numai pentru noi. Nu 
crezi? 

Ea a înclinat concesiv din cap. N-o interesa banalitatea 
ce-i debitasem, altfel ar fi găsit o replică. După un timp 
mi-a spus: 

— Dor, nu vreau să aud din gura ta decit două, numai 
două cuvinte... Ştii care sînt? 

— Cum să nu? „Te iubesc!” 

A încuviinţat din cap: ghicisem. Apoi a spus: 

— Nu m-aş sătura să le aud toată viaţa. Hai, spune-mi- 
le! Cît mi-ar fi plăcut să pornească de la tine, fără nici un 
îndemn... 

— Doamne, ce capricioasă eşti, Aimée... Ca o fetiţă! 

— Nu, nu-i deloc capriciu. Îţi dai anevoie seama de un 
lucru dacă nu-i spui pe nume. După ce i-ai spus pe nume 
ţi se pare că l-ai definit, îl vezi mai bine, îl simţi chiar. 

Aş fi putut s-o refuz? Timp de o oră şi jumătate i-am 
şoptit încontinuu, cu pauze mici ca între bătăile inimii, 
cele două cuvinte magice care răsună în toate limbile şi 
pe toate meridianele. De cite ori le-am repetat în acest 
timp? Pe puţin de trei mii de ori. lar Mihaela nu se mai 
sătura de muzica lor. 

— Dor, s-a mai întîmplat aşa ceva? Oare totul să fi fost 
spus în materie de iubire? 

— Cine ştie? De fapt marile pasiuni rămîn necunoscute, 
se consumă în anonimat. 

— Marile pasiuni! a exclamat ea ca în extaz. Crezi că 
noi am putea să realizăm o mare pasiune, sau o 
capodoperă de amor cum zice Balzac? 


105 


invitaţia la vals 


— Sînt sigur că da, i-am răspuns cu încredințarea că n- 
o minţeam. 

— Nu, Dorule, nici n-aş vrea. Ne trebuie o capacitate de 
a suferi prea mare şi nu ştiu dac-o avem. Dealtfel, aleşii 
dragostei absolute sînt excepţii tot atît de rare ca şi 
geniile... 

„„„Trecuse de miezul nopţii şi pe bord se înteţise frigul. 
Mihaela începu să tremure mai tare. 

— Rămînem aici pîn-la răsăritul soarelui? 

— Mai bine ne retragem. M-a răzbit frigul! 

Am coborit în pîntecele vasului unde se afla cabina 
noastră cît o cutie, în care abia era loc să ne mişcăm. 
Peretele avea un ochi rotund care privea departe, pe 
recea şi mişcătoarea singurătate a apei. 

— Aimée, parcă ar fi o celulă pentru deţinuţi. 

— Nici la Conciergerie nu erau mai mari... 

— De unde şi cum îţi aminteşti de închisorile franceze? 

— Crezi că nu pot să mi le închipui? Odată am 
reconstituit ultima noapte a lui Camille Desmotuins şi a 
frumoasei sale soţii, Lucile Duplessis. 

— S-avem iertare: Lucile a fost decapitată mai tirziu, 
după ce a trimis lui Robespierre o scrisoare protestatară. 

— După mine — nu. In cea din urmă noapte a lor au 
fost împreună. Am înregistrat mintal tot ce s-a petrecut... 

— Asta-i bună! Ce ţi-a venit să modifici istoria? 

— Vreau să fie mai frumoasă. Nu fac bine? 

Profesorul de istorie i-ar fi dat nota 3 pentru răspuns, în 
schimb cel de psihologie, nota 10. Pe mine însă aceste 
haust caprices mă surprindeau trezindu-mi admiraţia. 
Mihaela avea atitudini rafinate, un spirit prompt în faţa 
noutăţii, idei personale, o sensibilitate care fremăta în 
preajma poeziei. Şi peste toate — strălucitoarea avere 
feminină. Farmecul ei stătea în faptul că ignora aceste 
comori, arătind modestă, firească, săracă. De ce n-aş 
spune? O invidiam subteran, citeodată intelectualitatea ei 
(deşi lipsită de ostentaţie) mă înfrunta făcînd să presimt 


106 


Mihail Drumeş 


certurile care ne aşteptau. Oricum — era de preferat iadul 
cu o femeie deşteaptă, decit paradisul cu una proastă... 

In noaptea aceea Mihaela mi s-a dat cu o frenezie care 
pînă atunci nu mi se părea că-i este proprie. Dar n-o 
cunoşteam încă; fiinţa ei complexă avea nevoie de mult 
timp pentru a se descoperi în întregime. Se zbuciuma 
întruna, tresărea cuprinsă de o nelinişte apăsătoare, mă 
îmbrăţişa pierdută, ca în preajma unei primejdii. Şi 
deodată o podideau lacrimile. Plingea cu atita sfişiere 
încît m-am speriat: 

— Ce-i asta? Ce ţi-a venit? Te doare ceva? 

— Tu uiţi că în revărsatul zorilor vom muri? 

— De ce? am biiguit prosteşte. 

— Pentru că sîntem osîndiţi... ştii bine!... a ripostat 
nervos şi ochii ei incandescenţi s-au aprins mai tare. 

Inţelegeam... Mihaela fugise în trecut şi trăia un episod 
tragic din vremea terorii, pe care puternică ei închipuire 
izbutise să-l preschimbe în ralitate. (Fortis imaginatio 
generat casum...) 

l-am răspuns jocului (nici nu puteam să fac altfel), de 
fapt nu era joc, ci realitate vie, concretă. 

— Cite ore mai avem? 

— Patru... Atit! 

In aceste patru ore trebuia să trăim pînă la adinci 
bătriîneţe, transformînd minutele în luni şi lunile în ani ca 
să ne recuperăm viaţa prădată, să stoarcem făpturilor 
noastre toată vlaga şi voluptatea pe care ne-o puteau 
dărui. 

— La ce te gîndeşti? 

— Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: 
Timpul? 

Discutam chiar prostiile cu toată gravitatea cerută de 
împrejurare. 

Numai un Proust ar fi putut să descrie trăirea noastră în 
ajunul morţii, analizind pe întinderea unei cărţi stările 
sufleteşti, rubedenii cu nebunia, care ne-au cutreierat. 


107 


invitaţia la vals 


Dar această disecţie, rece, fără dinamism, prea puţini 
cititori ar fi parcurs-o. 

În orice caz, amîndoi aveam în fiinţele noastre cîte un 
mic nebun care trebuia să fie închis. Numai că nebunii 
noştri, înfuriaţi de lanţuri şi cătuşe, sfărimaseră temnita 
ieşind afară, în libertate... 

„Cînd la orizont se ivi sprinceana de lapte a zorilor, 
amîndoi zăceam istoviţi, cu trupurile dogorind ca jarul. 
Suflam din greu, sacadat, aerul nu ne mai ajungea. l-am 
trecut uşor o mînă pe cosiţele inundate de năduşeală. Ea 
nu sesiză mîngiierea, rămase inertă, departe de mine, cu 
faţa în sus, pe care se citea o vagă încruntare. 

Cît m-am bucurat că nu murise. Îi respiram mireasma 
(numai a ei) şi-mi plăcea că nu semăna cu a nici unei fete 
de pe pămînt. Delirul voluptăţii care atrage se 
consumase, e adevărat, dar de ce nu venea dezgustul 
care respinge? Ce s-a întâmplat cu legea firii menită să 
ţină echilibrul între sexe? De ce o sorbeam şi acum pe 
Mihaela tot nesătul de ea, ca de o fiinţă care nu mai 
soseşte şi pleacă mereu? Nu cumva dragostea sfărimase 
acel echilibru sănătos şi ne cufunda în nebunie? 

Ea făcu o mişcare, parcă s-ar fi trezit. 

— Ce-a fost asta? am întrebat-o şoptit, la ureche, 
temîndu-mă să vorbesc tare. (Sînt unele lucruri în iubire 
care nu se pot spune decit în taină.) 

Răspunse tot în şoaptă: 

— Nu te bucuri că trăim? Am învins moartea... 

După un timp se întoarse şi, trăgîndu-mi capul spre ea 
cu mîna, îmi muşcă buzele aşa de sălbatic, încît era cit p- 
aci să ţip de durere. Apoi rosti crispat la urechea mea: 

— Vreau să-ţi intru în sînge, pricepi? 

În clipa aceea m-a trecut un fior prin şira spinării. Cert, 
Mihaela avea o sublimă forţă de a iubi şi această forţă mă 
împiedica să respir alt aer decit al ei, să mă simt la locul 
meu altundeva decit în zona ei de atracţie, să trăiesc 
altfel decit prin ea. Dacă voia să mă înlănţuiască astfel, 


108 


Mihail Drumeş 


nu era însăşi Mihaela robită, în lanţurile mele? 

Cînd am făcut ochi, soarele era sus pe boltă, la 
înălţimea unui om. Am trezit-o degrabă: 

— Leneşo, ai scăpat răsăritul soarelui! 

Mihaela biigui ceva neînțeles şi se întoarse pe partea 
cealaltă, cu un scîncet de fetiţă năzuroasă. 

Am descoperit-o trăgind pătura de pe ea şi am 
acoperit-o de sărutări. 

— Mmm, lasă-mă, protesta cu ochii cîrpiţi de somn... 
Vreau să dorm... 

— Haide, sus, copăcel, ai dormit destul. 

— Încă un pic... Te rog, Dor... 

Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus în braţe 
ca pe un trofeu. Ea se apăra, striga, zvirlea din picioare... 
Dar numaidecit îi fugi somnul. 

— Cit e ceasul? 

— Nouă şi un sfert... 

— O! de ce m-ai lăsat să dorm atita?... 

— Nu-i nimic, pentru tine mai răsare încă o dată 
soarele. 

— Crezi că merită? 

— Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută. 


109 


invitaţia la vals 


PARTEA A DOUA 


Am petrecut la Constantinopol o săptămînă alcătuită 
din 1001 de zile şi nopţi, într-atit mi s-a părut de lungă şi 
plină. Îmi amintesc de toate amănuntele şi, fără multă 
sforţare, aş putea să reconstitui tot ce am făcut, nu 
numai în fiecare zi, ci, aş zice, oră de oră. De pildă, cînd 
am fost la Jardin du Bosphore (unde am mîncat împreună 
îngheţată de dovleac pe malul mării); cînd ne-am dus la 
Prinkipo, la Moda, la Kala-Miche; cînd ne-am plimbat cu 
barca prin faţa palatului Dolma-Bagtche (Mihaela ţipa ori 
de cîte ori ne săltau valurile); cînd am petrecut sus, la 
Tatavla, în grădina fabricii de bere şi am băut bere 
Bomonti de la butoiaş, cu cepul; cînd am vizitat prima 
expoziţie de pictură turcească, la Galata Serai. 

În fiecare dimineaţă, la 6 (eram dealtfel foarte 
matinali), luam vaporul de la podul Galata şi plecam la 
Altîn-Koum, unde se varsă Marea Neagră în Bosfor. 
Ajungeam în mai puţin de o oră, apoi făceam plajă pe 
nisipul de aur. Era o privelişte rară. In stînga noastră se 
întindea Marea Neagră, şi apele ei păreau că se ridică mai 
sus de nivelul Bosforului, pînă se pierdeau în văzduh. 

Încercasem s-o învăţ pe Mihaela să înoate, o ţineam de 
mijloc ca să nu-şi piardă cumpăna. Ea zvirlea din picioare, 
dădea din miîini, şi mişcările ei erau aşa de drăgălaşe că 
mă prăpădeam de ris. Pînă la urmă ea se supăra şi fugea 


110 


Mihail Drumeş 


pe plajă cu trupul muiat şi sclipitor. 

Odată i-am tras fără să vreau o spaimă: m-am aviîntat 
în larg, ca să ajung la malul celălalt. Trecusem Bosforul 
înot, nu era prea lat în locul acela, dar Mihaela, 
nezărindu-mă în preajma ei, crezu că m-am înecat şi 
începu să ţipe. Lumea se alarmă, cîţiva barcagii plecară în 
pripă să-mi dea de urmă. Am zărit, de departe, o mişcare 
neobişnuită pe apă, fără să-mi dau seama că eu o pro- 
vocasem. 

La întoarcere am găsit-o pe Mihaela leşinată pe nisip. O 
doctoriţă franceză, care se afla întîmplător pe plajă, îi 
dădea îngrijiri. Nu şi-a venit în fire decît după ce m-a 
văzut lîngă ea. Parcă văd ce ochi mari făcuse, zărindu-mă 
aplecat deasupra ei. 

— Dor, tu? Eşti cu adevărat tu? Trăieşti... nu-i aşa? 

Se uita mirată la mine, mă pipăia, nu-i venea să creadă 
în realitatea mea. 

— Ce fericită sînt! Unde ai fost? Cît m-am speriat! Să nu 
te mai dezlipeşti de mine. Făgăduieşte-mi, Dor... 

Bineînţeles i-am făgăduit. Şi încă o dată mi-am dat 
seama cît de indestructibil era ancorată de mine. Dacă 
cine ştie ce întîmplare va rupe lanţul, fiinţa ei s-ar da la 
fund. 

Şi eu o iubeam mult. Pînă la ea, femeia fusese pentru 
mine o pluralitate, de la ea încoace femeia deveni unică şi 
o chema cu numele ei. Mihaela n-avea experienţă erotică, 
eram primul ei bărbat, chiar prima iubire. Cu toate astea 
instinctul îi sugera lucruri de necrezut. De pildă: nu 
accepta să dormim în acelaşi pat şi uneori zile şi nopţi 
întregi nu mă lăsa nici s-o sărut. Mă supăram foc, dar îmi 
trecea repede supărarea, pentru că avea un arsenal de 
drăgălăşenii la îndemiînă cu care se apăra. Dragostea e 
foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se 
pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci 
dimpotrivă îl lasă mereu flămiînd, iată secretul lui 
Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mihaela 


111 


invitaţia la vals 


cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei 
vîrstnice şi cu experienţă n-aveau habar. 

Într-o zi, am văzut-o înveşmântată în şalvari şi voal de 
turcoaică pe care le cumpărase într-ascuns de la bazar. 
(Cu fiecare rochie nouă, femeia luptă să placă mai mult.) 

— Luminăţia ta, mi-a spus prosternîndu-se ca în faţa 
sultanului, vreau să fac din mine haremul tău, eu fiind 
întotdeauna favorita... 

M-au uluit vorbele ei. Aşa era: se străduia mereu să fie 
alta... (poate juca puţin teatru) şi sultanul din mine (care 
dealtfel există în orice bărbat) avea într-adevăr la 
dispoziţie prin ea un harem de femei. 

Într-o seară am cinat la un restaurant francez de pe 
Pera. Mihaela consultă lista de bucate şi ceru: 

— Espadon grillé... 

Era un peşte alb, fără oase, care se frigea în țeapă, 
ataşindu-se între fiecare bucată foi de dafin. Infuleca 
friptura cu atita plăcere, minunîndu-se de gustul ei, încît 
vecinii de la mesele alăturate, toţi străini, comandară şi ei 
espadon. 

Într-o zi s-a dus la bazar să cumpere mătase pentru o 
rochie, dar, după două ore, s-a întors cu braţele goale. 

— Ce s-a întîmplat? N-ai găsit ceva pe gustul tău? 

— Ba nu, am cumpărat cîteva păsărele... 

— Ei, asta-i!... Păsărele? Ce fel de păsărele! Şi unde 
sînt? 

— Le-am dat drumul în văzduh. 

Se aştepta s-o cert pentru risipă, dar n-am certat-o. Mi- 
a plăcut trăsnaia ei şi am suris. 

— Ştii, Dor, mi-am adus aminte de cinteza noastră. Mi 
se părea că una din păsărici e chiar ea. Păcat că n-am 
avut mai mulţi bani... 

—  Neguţătorul ce-a spus văzînd o clientă atit de 
risipitoare? Nu s-a crucit? 

— Ba da, era grec. Dac-ai şti cîtă lume s-a strîns: 
Cineva chiar m-a fotografiat. 


112 


Mihail Drumeş 


— O fi fost reporter de gazetă?! 

Nu m-am înşelat. A doua zí (ce surpriză plăcută!) 
fotografia Mihaelei a apărut în Journal d'Orient, sub titlul 
Liberté aux oiseaux! Dedesubt, un text scurt pomenea 
despre „o tînără franceză” care cumpără păsărele şi le 
redă libertatea. Redacţia întreabă pe cititori: Face bine 
sau nu? 

Tinăra mea „franceză” a răspuns numaidecit trimiţind 
ziarului o telegramă de două cuvinte: Très bien. 

„„„Cînd vacanţa noastră s-a sfîrşit, Mihaela s-a mirat ca 
şi cum se întîmplase ceva cu totul neprevăzut. 

— Abia s-a împlinit o săptămînă şi mi se pare că sînt 
aici de cînd mă ştiu. De ce se tirăsc zilele cu paşi de 
melc? 

justă remarcă! De fapt şi eu încercasem aceeaşi 
impresie. l-am pomenit de Alexis Karel care spune că 
timpul curge uniform pentru toată lumea, ca apa unui rîu. 
Numai că oamenii de pe mal nu merg la fel. Bătrînii se 
mişcă anevoie, rămîn mereu în urma apei şi de aceea li 
se pare că timpul trece atît de repede. Noi, tinerii, 
alergăm vîrtos, lăsînd timpul mereu înapoia noastră. 

— Foarte adevărat ce spui. Mi-aduc aminte că vacanţa 
mare mi se părea nesfirşită ca o veșnicie... 

„„„Absorbiţi de noi, de noul decorului şi de plinul vieţii, 
m-am găsit o clipă ca să ne aducem aminte de Coleşiu, 
Novac şi de Veveriţa lui. Nu le-am trimis măcar o 
ilustrată. Tot aşa l-am uitat pe Loti şi pe Azyade a lui, n- 
am mai luat-o pe urmele lor, ci pe alte drumuri, care au 
rămas numai ale noastre. 

Zilele petrecute pe malurile Bosforului, pline pînă la 
refuz de fapte şi mai ales de încîntare, nu semănau unele 
cu altele. Pretutindeni eram numai noi, lumea era a 
noastră şi pluteam într-o fericire nesfirşită ca fiind 
elementul nostru. De fapt fericirea e scurtă, dar 
receptivitatea noastră îi modificase structura. 

La plecare, i-am făcut Mihaelei o nouă surpriză: ne-am 


113 


invitaţia la vals 


întors la Bucureşti cu avionul. Nu zburase niciodată, ştiam 
acest lucru şi voiam să-i leg de mine impresia pe care 
trebuia s-o încerce în noutate. 

Primul capitol şi cel mai frumos al romanului nostru de 
dragoste se încheiase. Avusesem decor, muzică, soare, 
lună, bogăţie, în sfîrşit, tot ceea ce-i trebuie dragostei să 
înflorească. 

Cînd sub picioarele noastre se ivi aşezarea policromă a 
Bucureştiului cu petele roşii ale acoperişurilor, spaţiile 
verzi ale parcurilor şi grădinilor şi geometria înciîlcită a 
străzilor, ni se strînseră amândurora inimile, ca dinaintea 
unei presimţiri. 

Ne ajunsese din urmă oboseala fericirii? Se poate. 
Fericirea noastră se prelungise din cale-afară, iar ciudata 
fire omenească, dacă nu simte fericirea, că se umflă din 
ce în ce mai mult, ca broasca din fabulă (păzind gradaţia 
—  evitind egalitatea), devine de-a dreptul nefericire 
(infelix — felicitas). 

Ne-am luat rămas bun, tăcuţi, înginduraţi, cu sufletele 
pustii. Nici ea nu m-a întrebat ce am de sînt trist, nici eu 
nu am întrebat-o. 

La ce bun? Ne înţelegeam uneori aşa de bine şi pe 
deasupra cuvintelor. 


Ne dădusem întâlnire a treia zi după întoarcere, dar 
Mihaela, fiind împiedicată să vină, îmi trimise o scrisoare 
prin care îşi cerea scuze. l-am recunoscut numaidecit 
scrisul şi, pentru că în momentul acela tocmai citeam un 
articol de ziar, am pus plicul de o parte ca să sfirşesc mai 
întîi lectura. Mai mult decît atit: am citit gazeta pînă la 
anunţurile comerciale. 


114 


Mihail Drumeş 


Uitasem cu desăvirşire de răvaş, cînd, într-un tîrziu, am 
văzut plicul nedesfăcut pe masă. Atunci am tresărit, ca în 
faţa unei descoperiri neaşteptate: 

— Dacă n-am devorat rîndurile ei din prima clipă, cînd 
scrisoarea a încăput în mîinile mele, înseamnă... 
Inseamnă... 

Am clătinat capul a tristeţe, dar mai mult teatral, 
pentru că, de fapt, mă simţeam inundat de o tainică 
satisfacţie: 

— ..„înseamnă că dragostea agonizează... 

In această stare de indiferenţă am parcurs rîndurile 
Mihaelei. Ea nu se scuza numai că nu putuse veni, ci îmi 
scria că mă iubeşte (repetare fără sens), că se simte alta 
(infatuare), că îi lipseşte aerul cînd nu sînt lîngă ea 
(banalitate exasperantă). Am avut chiar impresia că 
împiedicarea invocată nu fusese decit un pretext ca să 
încredinţeze hiîrtiei tot ce avea pe suflet. 

„Eu simt — scria în continuare — mi-o spune instinctul, 
care nu înşală niciodată, că tu nu mă iubeşti atit cît te 
iubesc eu.” 

Apoi chiar asta mi-ar trebui: să-mi pierd capul! 
gindeam  surizind cu superioritate şi am aruncat 
scrisoarea cît colo. 

Aş fi putut să-i răspund, aştepta desigur un răspuns. 
Dar n-am crezut necesar acest lucru. La urma urmei, ce 
rost are să-i îndrug fraze goale de conţinut dacă nu mai 
am nimic de spus? Tot ce am avut de spus i-am 
comunicat la timp. 

Din clipa aceea se născu în mine gîndul despărțirii. Era 
absurd un astfel de gînd, dacă nu chiar monstruos. Să te 
desparţi aşa pe nepusă masă, de o fată cucerită atit de 
greu, care ţi-a jertfit fecioria şi a cărei densă convieţuire 
ţi-a lăsat în suflet urme adînci ca paşii uriaşilor pe zăpada 
pură şi proaspătă. 

De ce mă frămînta acest gind? De ce părăsisem atit de 
crud, fără certarea conştiinţei, pe celelalte iubite ale 


115 


invitaţia la vals 


mele, care, la fel, îmi dăduseră totul? 

Unde voiam să ajung? leşise din nou la suprafaţă acel 
demon al raţiunii care mă împingea la asemenea fapte, 
nu numai în dezacord cu simţirea, dar chiar primejdioase? 
Da, asta era. Nu încăpea îndoială. Îi simţeam prezenţa şi îl 
auzeam perorînd cu obişnuita lui forţă de convingere: 

— Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia 
minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în 
iubire e stăpiînul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te 
consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care dealtfel 
e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea. După 
ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are 
numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele 
geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e 
rău, cîteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, 
mereu ia-o de la început. Nu sorbi prea însetat din 
fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a 
naufragiatului: cu cît bei, cu atit îţi creşte setea. O fericire 
egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire. 
Isprăveşte cu Mihaela înainte de a face cunoştinţă cu 
şerpii paradisului ei. 

Raţionamentele îmbrăcate în haina asta abia acum le 
am limpezi în minte. Ceea ce izbuteam să desluşesc clar 
era doar partea finală, beţia triumfului pe oare o încearcă 
biruitorul. Aşa de pildă cînd, după despărţire, proprietara 
restaurantului îmi aruncase cu fulgere în ochi şi tunete la 
gură, ura şi disprețul ei total — atunci, ei bine — atunci 
am trăit o voluptate smintită. Ah, cît mă iubea, sărmana; 
numai această ură era capabilă să-i măsoare dimensiunile 
pasiunii. 

Tot aşa avea să se întimple şi cu Mihaela? Cine ar 
putea să prevadă? In orice caz, trebuie să ajung la 
despărţire. Şi dacă tot am pornit pe acest drum, nu-i mai 
prudent să fac pasul cu un ceas mai devreme pînă nu mă 
încinge jarul pasiunii? De ce aş minţi? Mi-era teamă de 
ea, simţeam plutind în juru-mi primejdia de a fi prins în 


116 


Mihail Drumeş 


mreje. De aceea trebuia lucrat repede, la rece, fără 
menajamente şi compromisuri. 

Se irosiră cîteva zile în amînări de azi pe miine. Ezitam 
gîndind să cîştig timp; probabil îmi lipsea curajul. Şi 
căutam să amin sine die ruptura. De ce nu m-aş bucura 
încă de farmecele ei? N-ar fi o neghiobie să-i dau cu 
piciorul înainte de vreme? 

— Nu, acum e momentul, striga demonul cuibărit în 
mine. În plină dragoste! Lovitura trebuie să cadă ca 
trăsnetul! Acel mai; tirziu e fără hotar. Poate să fie miine, 
poimâine, niciodată. 

Mi-am adus aminte de o nuvelă citită cîndva. Un scriitor 
ajuns în culmea gloriei e sărbătorit de prietenii şi 
admiratorii săi. Ospăţ, şampanie, toasturi! Maestrul se 
ridică şi, în aplauzele tuturor, spune: 

— lată-mă pe culme. Voi mă sărbătoriţi, cărţile mele 
sînt citite de milioane de oameni, am 50 de ani şi o 
femeie frumoasă care mă adoră. Toate acestea sînt az;, le 
simt şi-s beat de ele. Dar miine cînd voi îmbătrîni şi pana 
mea neputincioasă va mucegai ce va fi — mâine? Se vor 
ridica alţii, mă veţi uita şi voi rămîne să mor singur, 
neştiut de nimeni. Cîţi oameni se pricep să dispară cînd 
trebuie? Adică atunci cînd sînt iubiţi, stimaţi, în plin 
apogeu, între suişul luminos şi coborişul sumbru? Asta e 
marea artă, să ştii să mori frumos! 

Şi scoţind un revolver îşi trase un glonţ în inimă. 

Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe 
culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, 
inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în 
mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile 
înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să 
nu isprăveşti în plină strălucire? 

„Chiar în seara aceea am aşternut Mihaelei scrisoarea 
de despărţire. La aceasta a mai contribuit şi faptul că 
intrasem în vacanţa mare şi trebuia să plec acasă, la ţară. 

Îi spunem că alesesem calea scrisului ca s-o feresc de 


117 


invitaţia la vals 


lacrimi şi explicaţii care ar fi putut degenera în ceartă. Îi 
propuneam să păstrăm unul despre celălalt o amintire 
frumoasă şi neîntinată. Un băiat şi o fată s-au întîlnit, s-au 
iubit şi apoi s-au despărţit. E aşa de firesc, aşa de simplu! 
Totuşi, am lăsat o portiţă deschisă; dacă voia neapărat 
să-mi ceară desluşiri mă găsea acasă în fiecare după- 
amiază, ca de obicei. De fapt, voiam proteste, reproşuri, 
lacrimi. Adică întreg cortegiul de implorări care îmi 
gidilaseră plăcut orgoliul de atitea ori în astfel de 
împrejurări. 

Am expediat scrisoarea prin poştă şi în clipa cînd a 
lunecat în cutie, am simţit o uşoară stringere de inimă. 
După aceea mi-am văzut de treburi, dar tot ce am făcut 
în ziua aceea a fost sub semnul unei apăsări lăuntrice. 

După cîteva zile de aşteptare răspunsul încă nu sosise. 
Mă întrebam: îmi va scrie Mihaela sau va veni la mine? 
Are să mă acopere de reproşuri amare, o să-mi arunce în 
faţă toată mirşăvia purtării mele, mă va implora să n-o 
părăsesc? 

La drept vorbind, credeam mai degrabă că are să vină, 
decit să aleagă calea scrisului. Dar timpul curse ca apa 
rîului şi Mihaela nu se arătă. Nu se arătă şi nici nu scrise 
măcar un rînd. Faptul mă puse pe ginduri. Nu mă 
aşteptam ca ea să primească vestea cu atita indiferenţă. 
Va să zică prea puţin îi păsa de ruptură, ca şi cum acest 
fapt ar fi fost ceva obişnuit, de fiecare zi. Sau mă 
dispreţuia atit de total încît nu mă socotea vrednic să-mi 
adreseze măcar un cuvint? O fi gîndit poate în sinea ei: e 
un om de nimic, m-aş înjosi ocupîndu-mă de el două 
minute. 

La urma urmei, ar fi avut la îndemînă un pretext: putea 
să-mi ceară înapoi lucrurile rămase la mine. Aşa fac de 
regulă fetele cînd epuizează toate mijloacele de salvare a 
despărțirii (deşi în fundul inimii ar voi să le lase amanţilor, 
drept amintire). Numai Mihaela singură procedă altfel. 
Tăcerea ei îndărătnică, dispreţuitoare, mă obsedă mai 


118 


Mihail Drumeş 


mult decît m-aş fi aşteptat, sau poate pentru că nu m- 
aşteptasem. 

Pentru ce tăcea? O apucase din nou semeţia de 
odinioară pe care i-o îndurasem atit de greu? Voia să mă 
învingă cu această îngrozitoare arma? Dar uita că acum 
jucam amindoi cu rolurile schimbate, ea nu mai avea ce 
să-mi ofere, îmi dăduse totul, era săracă lipită. Şi totuşi, 
în pofida acestor constatări, ţineam cu orice preţ să 
primesc o ştire din partea ei, în orice termeni ar fi fost 
concepută. Această nesăbuită necesitate care mi se 
înfipsese în creier, m-a împins să-i scriu din nou. li 
explicam, de astă dată, rostul primei scrisori ca o simplă 
încercare de a-i verifica simţămintele. 

„Şi iată, conchideam, adevărul a ieşit la iveală ca 
untdelemnul deasupra apei. Nu, nu m-ai iubit, e limpede. 
Dacă m-ai fi iubit cît de puţin, ai fi alergat ca o nebună, 
după primirea scrisorii cu pricina, ca să vezi ce s-a 
întîmplat cu mine. Nu te-ai clintit însă din loc. Ce-ţi pasă 
ţie, care ai o inimă de piatră, de dragostea mea? Şi dacă 
ţie nu-ţi pasă, îmi pasă mie. Şi abia acum vine despărţirea 
adevărată, acum când îmi dau seama cit de indiferent 
eram pentru tine. E mai sănătos aşa. Tu nu poţi să-mi dai 
dragostea după care alerg, pentru că, hotărît lucru, îţi 
lipsesc marile resurse pasionale ,,. 

Altă aşteptare încordată, alte zile scurse încet, lung, 
nesfîrşit. Nimic! Nici un semn de viaţă. Mereu — tăcere, 
tăcere! 

— Ei bine, ducă-se la naiba această fiică a Sfinxului, am 
strigat scos din fire şi am plecat acasă la ţară... 


Acolo, în alt mediu, cu alţi oameni şi alte preocupări, 


119 


invitaţia la vals 


nădăjduiam să sugrum tot ce mai rămăsese viu din 
dragostea mea. 

Citeva zile n-am îndurat aproape deloc amintirea ei şi 
eram vesel din cauza asta. Munceam în grădină, mă 
oboseam fiziceşte şi noaptea dormeam buştean, fără 
vise. Insă, în săptămâna următoare, dulcea ei otravă se 
revărsă ca un val asupră-mi şi-mi inundă gândurile. 
Degeaba căutam să mă eliberez de obsesia amintirilor 
scriind primele capitole ale unei lucrări juridice pe care o 
concepusem. Munca aceasta se dovedea un paleativ fără 
nici un rost. Mihaela îmi polariza gindurile, le îndruma 
spre ea cu acea forţă cu care gravitatea atrage lucrurile 
spre centrul pămîntului. Mă simţeam dezarmat împotriva 
acestei atracţii copleşitoare. Şi poate aş fi înfruntat-o, în 
orice caz i-aş fi opus o dirză rezistenţă, dar ea — ciudat — 
nu venea din afară, ci chiar dinăuntrul meu. Mihaela era 
în mine atotstăpină... 

Neavînd încotro, mă lăsam pradă vrajei. O vedeam cu 
spaima pe faţă, atunci cînd o sărutasem întiia oară pe 
scara mansardei; îmi ţiuia în urechi obsedant: şapte, 
şapte, şapte! de la cazinoul din Constanţa; retrăiam 
nebunia posesiunii sau mă înfioram de strigătul ei: „Aş 
vrea să-ţi intru în sînge!” 

Aceste puţine gări din calea fericirii noastre aveau un 
farmec inedit pe care nu-l descopeream decit foarte 
tirziu. 

„Dacă Mihaela o fi acum în braţele altuia?” 

Simpla insinuare a unui astfel de gînd îmi turna otravă 
în sînge. Săream în sus ca muşcat, simţeam în carne colții 
înveninaţi şi durerea toată se aduna la inimă. După asta 
îmi veneau ginduri mai bune: 

„Nu se poate. Nu m-a uitat încă. Poate şi ea se 
zvircoleşte aşa cum fac eu. Poate mai vîrtos decit mine, 
pentru că (a spus-o chiar ea) m-a iubit mai mult decit am 
iubit-o eu”. 

Era o alinare superfluă care-mi ungea rana cu alifie. Şi 


120 


Mihail Drumeş 


încă nu aveam certitudinea unei infidelităţi. 

Gîndurile se hărţuiesc între ele cîineşte, luptind să 
cucerească postul de comandă. Cînd unul cade trăsnit se 
iveşte cu iuţeala fulgerului altul mai puternic şi-i ia locul. 
Pe cîmpul de bătălie mor în încăierare zeci şi sute de 
gînduri, pînă ce unul, născut din viaţa celorlalte şi chiar în 
timpul ostilităţilor, învinge şi pune mîna pe friie. Cine va 
putea să descrie cîndva acest război tăcut, cu armele 
logicii, ale intuiţiei sau învăţătura experienţei care se 
sfirşeşte ca să reînceapă iarăşi de pe aceleaşi poziţii sau 
de pe altele, fără a conteni vreodată? 

Astfel un gînd îmi sugeră cu cruzime: 

„Dacă, pentru a se răzbuna, Mihaela şi-a găsit un... 
amant?” 

Un altul, potrivnic, interveni numaidecit: 

„E o femeie demnă, şi femeile ca ea nu se dau decit 
aceluia pe care-l iubesc. Or, pînă acum n-a avut timpul 
material ca să înceapă o nouă iubire”. 

„Nu-i un motiv. Dacă vrea să se răzbune, răzbunarea 
ţine loc de orice. E una din absurdităţile femeii, care, în 
orbire, comite cele mai iraționale fapte”. 

„N-ai decît să faci şi tu acelaşi lucru. Găseşte o femeie 
şi înlocuieşte-o. Cui pe cui se scoate!” 

Nu-mi păru rea ideea. În orice caz, trebuia să încerc. O 
nouă legătură îmi va umple viaţa sufletească, micşorîind 
din ce în ce teritoriul ocupat de Mihaela. 

Făcusem de cîtva timp cunoştinţă cu învăţătoarea cea 
nouă din sat. Era o fată fără însuşiri deosebite. Puțin 
scundă, puţin grasă, cu ochii languroşi, cu gesturi moi, 
abulice. Din toată fiinţa ei se desprindea o lenevie, o 
visare orientală, care în fond nu-mi displăcea. 

Timp de două săptămîni i-am făcut o curte asiduă şi am 
cucerit-o fără bătaie de cap. Dar mi-am dat seama că 
noua mea legătură nu era decit o prelungire a dragostei 
cu Mihaela. În odaia ei făceam întuneric beznă. Şi astfel 
mi-o închipuiam tot pe cealaltă, pe Mihaela, nu numai 


121 


invitaţia la vals 


pentru că n-o vedeam, ci pentru că acest obicei de a 
stinge lumina era al ei şi o definea. La început 
învăţătoarea (o chema Elena, eu îi spuneam Lena) nici nu 
voia să audă. Ei îi plăcea iubirea... pe lumină, dar pînă la 
sfârşit se obişnui şi cu această ciudăţenie. Mai mult decit 
atit, am dăruit învăţătoarei o sticlă din parfumul pe care-l 
obişnuia Mihaela, impunîndu-i aproape să-l întrebuinţeze, 
pentru că nu-i plăcea. 

Efortul de a o înlocui în acest chip era mare şi-mi cerea 
străduinţe prelungite. Deşi simplistă, Lena simţi jocul 
meu, cu instinctul ei de femeie. Aşa că, într-o bună zi, îmi 
spuse pe şleau: 

— Tu iubeşti pe alta, asta-i! 

Uluiala mea (căci într-adevăr a fost o uluire) luă 
proporţii atît de neaşteptate, încît nu numai că nu i-am 
răspuns ca să mă apăr, dar am mers pînă acolo încît am 
luat-o la fugă ca un hoţ descoperit asupra faptului. De 
atunci n-am mai revăzut-o. 

Aş fi putut tăgădui foarte bine, invocînd un motiv de 
circumstanţă, orice. La ce bun? Din clipa cînd Lena îmi 
dezvălui brutal jocul meu subconştient, am simţit că se 
sfirşise farmecul care dădea viaţă acestei legături 
auxiliare. 

După înfrîngere, haita gindurilor asmuţită de simţiri se 
năpusti mai sălbatic asupră-mi, dezlănţuind o adevărată 
răscoală în fiinţa mea. 

În definitiv, pentru ce părăsisem pe Mihaela? Ce anume 
mă determinase să fac acest pas necugetat? Imi era frică 
de ea, frică de dragostea ei atotputernică? Mă temeam să 
n-ajung sclavul Mihaelei? Ce rațiune avea teama asta 
obsedantă? Ea mă iubea (de asta eram sigur), eu nu ştiu 
dacă o iubeam (poate că o iubeam, de vreme ce toată 
făptura mea o dorea). Atunci, pentru ce provocasem 
ruptura prosteşte? Ca să n-ajung să-mi pierd capul şi s-o 
iau de nevastă? 

La urma urmei, pentru care motiv să n-o iau? Fusese o 


122 


Mihail Drumeş 


fată cuminte pînă la mine, fusese a mea, era frumoasă, 
cultă, inteligentă (chiar sclipitor de inteligentă). Avea în 
plus nenumărate însuşiri sufleteşti. Şi apoi ne iubeam şi 
asta era principalul. 

Am observat, cu surprindere, că nu întîmpinam nici o 
împotrivire  lăuntrică  punind această problemă a 
însurătorii. De ce atunci rezistasem cu atita înverşunare 
contra acestei sperietori închipuite? Era doar atit de 
simplu s-o iau de soţie. Aveam o carieră bună în 
perspectivă, ea tot aşa, peste un an devenea profesoară. 
Chiar părinţii mă iscodiseră, de citeva ori, dacă n-am de 
gînd să mă căpătuiesc odată. Cred că n-ar fi avut ce 
obiecta dacă le aduceam pe Mihaela, drept noră. 

Acceptarea acestui gînd îmi pricinui o destindere, o 
uşurare. Mi se ridicase parcă o greutate de pe suflet. 
Totuşi, trebuie să adaug că îndărătul acestei bucurii, 
stăruia o teamă nedesluşită, care lucra mocnit. Din cauza 
ei mă trezeam, uneori, cu hotărîrea zdruncinată, gata, 
gata să se prăbuşească. 

Luptam încă... Reclădeam, cu o sumedenie de 
argumente nod (izvorau potop) zidăria surpată şi 
reuşeam s-o consolidez. 

Aş fi vrut să-i scriu Mihaelei, să-i aduc la cunoştinţă 
hotărîrea mea, să-i fac o bucurie. Luasem plic şi hirtie, 
eram gata să încep. Dar teama aceea subconştientă îmi 
paraliza tentativa. 

„Nu te pripi — îmi sugera monologul interior. 
Chibzuieşte pe îndelete. Dacă între timp ea şi-a mutat 
gîndul şi rămii descoperit? Tatonează mai întîi în ce ape 
se scaldă şi apoi...” 

Nu i-am scris. Bineînţeles, nu renunţasem la proiect, îl 
amînam doar. In orice caz aveam un punct de plecare 
cîştigat: hotărisem să mă însor în principiu. Asta era 
esenţial: restul avea să urmeze de la sine. 

Săptămînile următoare, ideea căsătoriei pierdu o bună 
parte din teren. Un argument neaşteptat veni să-mi 


123 


invitaţia la vals 


răstoarne, încă o dată, hotărîrea coaptă şi mă conduse la 
un compromis. judecam astfel: 

— De ce să mă însor de pe acum cu Mihaela? Cine mă 
zoreşte? Voi continua să trăiesc cu ea un an, doi, trei, 
pînă ce ne vom acorda reciproc însuşirile. Dacă 
convieţuirea noastră înfrunta mai departe vremea, era 
indiciul cel mai sigur că ne-am căsătorit. Trecerea pe la 
ofiţerul stării civile nu mai însemna în cazul acesta decit o 
simplă formalitate, pentru că principalul se făcuse deja. 

Se părea că ajunsesem la soluţia cea mai bună. 

Angajat în aceste preocupări m-am întors în Capitală 
decis să mă împac cu Mihaela. Din Gara de Nord m-am 
dus direct la fosta mea locuinţă din strada Amzei. Nu 
călcasem cu piciorul pe la mansardă de citeva luni şi 
aveam impresia că trecuseră de-atunci ani întregi. Nu era 
nimeni pe-acasă la ora aceea. Inima îmi bătea năvalnic, 
cuprinsă de emoție că, poate, voi da cu ochii de Mihaela. 
Dar timpul nu şade pe loc, schimbă multe lucruri. Pe uşa 
odăii unde locuia, apăruse o carte de vizită cu nume 
străin. Un fior rece mă spintecă de sus pînă jos. Va să zică 
se mutase Mihaela? Unde s-o fi mutat, cerule? Şi mai cu 
seamă pentru care pricină? 

Am bătut pe la uşile colegilor. Nu răspundea nici unul. 
Numai Charlot era acasă, dormea încă la vremea 
prînzului. Cam morocănos că-i tulburasem bunătate de 
somn, dădu drumul glasului: 

— Mansardiştii noştri sînt plecaţi toţi în păr. Numai eu 
am rămas să mă prăjesc aici toată vara. 

— Dar, încolo, ce noutăţi? Am văzut că aveţi un chiriaş 
nou, l-am întrebat cu intenţie. 

— Apoi au plecat „contesele de Vilafranca”. 

— Ce-or fi păţit de s-au mutat? l-am descusut mai 
departe. 

— Aia mică (era vorba de Mihaela), nu-i prea pria 
atmosfera. Slăbise ca o scîndură. 

l-am mai pus cîteva întrebări ca să aflu adresa 


124 


Mihail Drumeş 


Mihaelei, dar Charlot habar n-avea. L-am lăsat în pace să- 
şi continue somnul şi am plecat cu neliniştea în suflet, 
avînd presentimentul că se întâmplase ceva grav. 

Unde s-o găsesc în necuprinsul Bucureştiului? Pe cine 
să întreb unde şade? Cine ar putea să-mi îndrepte paşii 
pe urmele ei? 

Am căutat pe Aurora, colega de la Drept (aceea care 
mi-o prezentase în seara  balului  mediciniştilor). 
Nădăjduiam că îi cunoaşte adresa, şi pe ea aş fi putut s-o 
întreb deschis. Ghinion: era în provincie. M-am gîndit 
atunci la Cici, prietena ei. Dacă nici asta nu ştia unde 
şade Mihaela, nu răminea decit să mi-o descopere 
întîmplarea. Mă păştea însă nenorocul. Riţa îmi dădu de 
veste că fiica proprietarului plecase la mare. 

Ce fel, toată lumea părăsise Capitala — gonită de 
arşiţă? (Era, într-adevăr, pe la sfîrşitul lui august.) Poate 
plecaseră şi ele, surorile Deleanu. Ce era de făcut? Să 
aştept aşa sine die? Pînă cînd? N-aveam răbdare, trebuia 
s-o găsesc cît mai repede chiar dacă s-ar fi refugiat la 
capătul pământului. 

Hoinăream, buimac, toată ziua pe străzi, nădăjduind 
absurd că aş putea s-o întîlnesc din întîmplare. Orice fată 
pe care o zăream de departe mi se părea că e ea! şi 
tresăream cu sufletul la gură. In cele din urmă mi-am dat 
seama că e pur şi simplu stupid ceea ce făceam. 

Reveneam acasă, frint de oboseală, în camera mea 
pustie. Coleşiu cu care îmi împărţeam uritul (Veveriţa şi 
Urangutanul erau şi ei plecaţi) mă mustra mereu: 

— Rău ai făcut, nepoate, că v-aţi certat. (Nu ştia, nu-i 
spusesem adevărul, ştia numai că ne-am certat.) Mare 
greşeală! Caută şi împac-o! O fată ca ea nu găseşti de 
două ori. Nu te uita aşa la mine, că ştiu ce spun. 

Moşneagul descoperindu-i valoarea pe care orbirea mi- 
o minimalizase, îmi împlinta cuțite în rană. Şi astfel 
întăritat de marele ei preţ, îmi dublam şi triplam eforturile 
de a o găsi. 


125 


invitaţia la vals 


Dar unde s-o caut? Cum să dau de urma ei? Epuizasem 
toate mijloacele omeneşti şi aşteptam acum să-mi vină în 
ajutor o întîmplare cerească, o minune... 

Ciudat! De unde izvora încrederea asta oarbă în 
hazard? Şi într-adevăr, se întîmplă ceva neaşteptat... aşa 
de neaşteptat!... 


IV 


Menajera lui Coleşiu mă anunţă într-una din zile: 

— Domnule Tudor, vă caută o doamnă. 

Am zvicnit ca la atingerea unui curent electric. 

— N-o fi Mihaela? 

Pe loc am respins ipoteza. Cum să fie ea? Dar cine alta? 
Care din cunoştinţele mele ştia unde stau şi venea să mă 
caute? 

Am ieşit în antreu s-o întîmpin. Şi iată-mă faţă în faţă 
cu... Alexa, sora Mihaelei. Trăsnet ca din senin! M-am 
uitat lung la ea. N-am recunoscut-o decît după citeva 
clipe, într-atit mă uluise surpriza. 

— Pe mine mă căutaţi? am îngăimat cu glasul pierit. 

— Da, vreau să-ţi vorbesc. Pot să intru? 

N-a aşteptat s-o poftesc. A pătruns în cameră cu paşi 
siguri şi aer de stăpînă. Era voluntară, chiar marţială, ca 
un comandant de oşti. Oricine intră într-o încăpere 
străină, mai ales o femeie, o examinează sumar 
transformînd-o la dimensiunile sale. Alexa refractară 
acestui proces de adaptare s-a aşezat direct pe scaun şi 
cu un gest autoritar mă invită să stau pe alt scaun, în faţa 
ei. Apoi zise: 

— Cred că bănuieşti motivul pentru care mă aflu aici. 
De aceea găsesc că-i potrivit să intru de-a dreptul în 
chestiune. Dar mai înainte de asta, vreau să-ţi pun o 


126 


Mihail Drumeş 


întrebare: 

— Vă rog. 

— Ai ştiut, pînă acum, că Mihaela e însărcinată? 

M-am uitat la ea îngrozit, făcând un gest involuntar de 
surprindere. 

— Habar n-aveam! Vă dau cuvintul meu de cinste. 

— Nu-i nevoie! Am ghicit din tresărirea dumitale. Ei 
bine, află că sora mea trebuie să nască. 

— Vorbiţi serios? Cum s-a întîmplat? 

Alexa avu un suris acru, ironic. 

— Cred că în privinţa asta dumneata trebuie să ştii mai 
bine decît mine. 

Am îndurat greu săgeata. 

— N-a încercat să scape de sarcină? 

— S-a ferit de mine, singura care o puteam ajuta. Cînd 
am aflat era prea tirziu... 

— Aşadar, trebuie să nască? am îngăimat îngrozit. 

Alexa a confirmat plecînd capul. 

— Am dus-o la un medic, rubedenie cu noi, care ar fi 
ajutat-o cu orice risc. Nu s-a putut. Aceasta e situaţia... 
După cum vezi, nu-ţi fac nici o imputare pentru că ai 
abuzat de nevinovăția ei. La ce bun? Eu sînt mama ei de 
cînd am pierdut-o pe mama noastră adevărată, şi acum, 
cînd pe Mihaela o pîndeşte dezonoarea, vin şi te întreb: 
ştii care este datoria dumitale? 

— Datoria mea? Ce vreţi să spuneţi? 

— Am pus o întrebare clară. Dacă eşti om de onoare, 
dacă ai simţămiînt omenesc, trebuie, ai obligaţia morală 
de a repara tot răul pe care l-ai făcut. A fost o fată cinstită 
şi nu merită situaţia pe care i-ai creat-o. 

— Domnişoară Deleanu, e adevărat că între noi a 
existat o legătură, asta n-o pot tăgădui. Chiar merg mai 
departe şi vă mărturisesc că şi acum ţin la ea şi dacă ne- 
am despărţit vina e numai a Mihaelei. 

— In ce fel s-a făcut vinovată faţă de dumneata? 

— Nu mi-a răspuns la ultimele două scrisori pe care i le- 


127 


invitaţia la vals 


am trimis şi asta mi-a dat să înţeleg că nu mai ţine la 
mine. 

Cu toată minciuna grosolană, apărarea mea păru de-a 
dreptul lamentabilă. 

Alexa surise muşcător, ca adineauri (un suris care îmi 
provoca durere fizică). 

— Mi se pare ciudat că nu ţi-a răspuns la scrisori, dar ți- 
a jertfit totul. Care lucru cîntăreşte mai mult? Eu nu vreau 
discuţie multă. Nu cunosc intenţiile dumitale de viitor. 
Poate visezi o partidă bogată, poate urmăreşti o situaţie. 
N-ai însă dreptul să zdrobeşti o viaţă pentru aceste 
ambiţii. 

— Mă rog, cum vedeţi ieşirea din impas? 

— Nu-i decit o singură soluţie: să te căsătoreşti cu 
Mihaela, pentru a da o legitimare copilului. După asta, 
eşti liber să divorţezi, pentru că o convieţuire împotriva 
sentimentelor dumitale nu-ţi impune nimeni. Aşadar, e 
vorba de o căsătorie de convenienţă. N-ai dreptul să i-o 
refuzi. Ce-mi răspunzi? 

— Primesc! 

Alexa se ridică şi-mi întinse mîna. 

— Eşti mai corect decît m-aşteptam. 

— Domnişoară Deleanu, de vreme ce aţi venit aici aş 
vrea să nu vă pară rău de cele ce s-au întâmplat. Poate a 
fost un rău, dar de atitea ori răul aduce binele! Un lucru 
aş vrea să vă rog: să nu-i spuneţi Mihaelei că m-aţi găsit. 
Ea nu trebuie să ştie că între noi a intervenit o învoială. 
Cred că ar prefera să i se întimple orice, decit să fie 
umilită astfel. 

— Habar n-are că mă aflu aici. Mai mult: nici nu-i trece 
prin minte că te-am descoperit. 

— Cum nu v-a mărturisit chiar ea? 

— Nici gînd. Mai repede ar fi amuţit decit să rostească 
numele aceluia cu care a avut legătura. 

— Atunci de unde aţi aflat adresa mea? 

— Am pus mina pe două scrisori, pesemne ultimele. 


128 


Mihail Drumeş 


— Bine aţi făcut. Sînt cel dintii care mă bucur. Voi căuta 
să mă apropii de Mihaela, de data asta cu consimţămîntul 
dumneavoastră. Apoi, cuprins de o generozitate subită, 
care făcu să mi se umezească ochii, am continuat: De 
altfel, domnişoară Alexa, (mi-o apropiam spunîndu-i Alexa 
în loc de Deleanu), mă gindeam să mă însor cu ea, chiar 
înainte de a veni dumneavoastră aici. Dar stăteam la 
îndoială. Din anumite motive. Acum sînt hotărît: nu vreau 
o căsătorie de convenienţă, ci una adevărată, din 
dragoste. Şi, ştiind că sînteţi ca şi mama Mihaelei, vă cer 
mîna ei... 

Cum să descriu uimirea şi bucuria bietei fete bătrine? 
M-a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi, iar eu i-am sărutat 
mîinile copleşit de fericire. Apoi, pus pe destăinuiri, i-am 
mărturisit într-o avalanşă de fraze cît o iubeam pe sora ei, 
cum, ars de dor, revenisem în Capitală, cum o căutasem 
la vechea adresă, apoi străduinţele de a o regăsi cu orice 
preţ. 

— Du-te la ea şi linişteşte-o, sărmana! m-a îndemnat 
Alexa. Vă las timp până diseară. 

Şi vrednica femeie mi-a spus unde se mutaseră, apoi a 
plecat cu inima mai uşoară. Am condus-o cu privirile pînă 
s-a făcut nevăzută pe după colţul străzii. 

Aşadar, se întimplase minunea pe care o aşteptam cu o 
încredere atît de nejustificată. Însă, în ruptul capului nu 
m-aş fi gîndit la intervenţia Alexei şi la situaţia în care se 
afla Mihaela, deşi, la drept vorbind, trebuia s-o prevăd 
măcar ipotetic. 

Am lăsat în plata Domnului toate considerentele cu şi 
fără rost şi m-am repezit la cea mai apropiată staţie de 
taxiuri. 

— Strada Sapienţei... 

Maşina gonea destul de iute, dar nu pe măsura 
nerăbdării mele. 

— Miînă, te rog, mai repede. 

Şoferul stopă în faţa unei case cu mai multe etaje. Am 


129 


invitaţia la vals 


urcat treptele cite trei şi am ajuns în faţa unei uşi pe care 
sta lipită o carte de vizită: Alexandra Deleanu. 

Inima îmi bătea să se spargă. Nu atit din pricina scării 
urcate în grabă, ci a... emoţiei care mă copleşise. 
Doamne, ce surpriză pe Mihaela cînd m-o vedea. Şi cum 
va sări în sus de bucurie, auzind că-i propun să ne 
căsătorim... 

Am  ciocănit discret, cu răsuflarea tăiată. Uşa se 
desfăcu îndărăt, iar în deschizătură se ivi capul iubitei 
mele. 

— Bună ziua, draga mea... 

N-am îndrăznit să-i spun Aimee din capul locului. Ea s-a 
tras brusc înapoi, slobozind un țipăt. Ce însemna asta? Se 
speriase de mine? 

— Ce cauţi aici? m-a întrebat după aceea cu voce 
aspră, care nu era a ei. 

— Ce caut? am biiguit privind-o lung ca pe o străină. 

Doamne, n-o mai cunoşteam. Avea faţa palidă, suptă, 
parcă zăcuse luni întregi în spital, luptând cu moartea. In 
jurul ochilor se iviseră cearcăne vinete, iar privirea nu mai 
semăna cu a ei. Unde era Mihaela, unde frăgezimea, 
neastimpărul şi frenezia ei de viaţă? Mă duru că o 
găseam aşa de schimbată faţă de cealaltă pe care o 
purtasem în mine. Cit trebuie să fi suferit! Şi asta numai 
din cauza mea. Pentru că un gind scelerat mă îndemnase 
să-i trimit scrisorile acelea blestemate. Cum de nu mi-am 
dat seama ce prăpăd avea să se dezlănţuie în urma mea! 
Dar, lasă — de acum încolo lucrurile se vor îndrepta, totul 
va merge pe făgaşul normal. Dealtfel pentru asta 
venisem. (Gândurile şi întrebările acestea îmi veniră şi se 
consumară în mai puţin de o clipă.) 

— Te rog, domnule, să pleci, rosti Mihaela cu glas 
poruncitor. 

Bineînţeles am luat în glumă concedierea. Eram prea 
bine dispus ca să mă supăr dintr-atita. Ş-apoi acel 
domnule suna atît de strident în gura ei! 


130 


Mihail Drumeş 


— Bine, am să plec, dar nu m-ai întrebat pentru ce am 
venit. (Cînd o afla că am de gind s-o iau de soţie are să 
leşine, fără îndoială.) 

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează! mi-a retezat-o 
brusc. 

Am suris. Eram prea sigur de mine, ca s-o iau în serios. 
Probabil că acest suris al omului călare pe situaţie care 
miji impertinent pe faţa mea o durea, o jignea chiar, în 
contrast cu suferinţa ei. De aceea îmi azvirii, necruţător, 
în obraz: 

— Tot ceea ce s-a petrecut între noi a fost o eroare! 

Eroare? Greul cuvînt mi-a izbit auzul ca un ciocan. |n 
felul cum îl pronunţase, părea că rănile ei cicatrizate o 
aduseseră în faţa unei hotărîri coapte. 

— Chiar la o eroare ai redus dragostea noastră? Se 
vede atunci cît preţ puneai pe dînsa. [i-am mai spus şi 
repet: scrisoarea de despărţire n-a fost decît o simplă 
încercare de a-ţi verifica simţămintele, o capcană pe care 
ţi-am întins-o. 

— Parcă eu spun altfel? Şi ţi-ai dat seama că n-am decit 
dispreţ pentru tine. Şi cu asta am isprăvit. 

— Dar n-am isprăvit eu. Admit că am comis o greşeală 
cînd ţi-am scris scrisoarea aceea prefăcută... 

— Prefăcută? Nu. Era singura scrisoare sinceră din cite 
mi-ai scris. 

— Mihaela, îţi dai seama ce spui? Tot ce s-a petrecut 
între noi a fost o minciună? 

— Nici atît: uneori minciunile sînt aşa de frumoase! 
Ceea ce s-a petrecut între noi a fost ceva odios, înţelegi? 
Aşa cum e odios să semeni un crin în mocirlă. Dar am 
vorbit prea mult şi nu-mi face bine. Te rog să pleci. 

Nu numai că-mi pierise cu desăvirşire buna dispoziţie, 
dar simţeam că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Ca un 
disperat, care în clipa primejdiei se agaţă de un pai, aşa 
m-am agăţat de o frază pe care o citisem cîndva. 
(Credeam că va face efect.) 


131 


invitaţia la vals 


— Nu voi pleca de aici pînă nu voi simţi în tine pe mica 
mea Aimee de odinioară. 

— Aceea a murit. Din cenuşa ei s-a născut alta care 
vede limpede şi judecă sănătos... 

— Dacă judeci sănătos, de ce mă judeci aşa de aspru? 
De ce nu-mi dai posibilitatea de a repara greşeala? 

— Să repari? Acum? Tocmai acum? 

Şi fixînd un punct în spaţiu, adăugă cu un zîmbet 
dispreţuitor: 

— Sînt greşeli care nu se mai pot repara! 

— Exagerezi, Mihaela, nu poate să fie vorba de aşa 
ceva. 

— Dimpotrivă, tocmai de asta e vorba. Dealtfel, n-ai să 
înţelegi niciodată unele lucruri. lată de ce e mai bine să 
ne vedem fiecare de drum. Te rog, încă o dată, să pleci; 
soră-mea poate să se întoarcă dintr-o clipă într-alta şi n- 
aş vrea să te găsească aici. 

— Dar vreau eu. 

— Nu înţeleg ce mai urmăreşti? Nu ţi-am dat totul? 

— Aimée, draga mea! (Am întins mîinile ca s-o 
îmbrăţişez şi să-i spun în clipa aceea: fii soţia mea.) Ea 
mă respinse cu violenţă. Fără să vreau am surprins în 
gestul ei o grimasă de oroare, care îmi sugrumă orice 
avînt. Covirşit m-am lăsat pe un scaun, cătînd la ea cu 
durere şi uluire. Mihaela rămase în picioare impasibilă, 
parcă fugise din ea. O tăcere grea a coborit între noi ca să 
ne despartă şi mai mult. 

Situaţia devenise intolerabilă, trebuia întreprins ceva 
ca să-i pun capăt. Şi n-am făcut altceva decit să mă 
apropii de ea, să-i iau mîinile şi să-i spun: 

— Aimée, vreau să ne căsătorim... Ce-mi răspunzi? 

N-am observat nici o tresărire pe faţa ei, nici o clipire a 
ochilor măcar. Era toată o marmură pe care n-o muia 
nimic. 

— Soţia ta? Niciodată! strigă răspicat, clătinînd negativ 
capul. 


132 


Mihail Drumeş 


— Niciodată? De ce? Cum poţi să spui asta? Te-am 
jignit atît de greu? 

Tăcere. Tăcea ca piatra, cînd şi piatra ar fi trebuit să 
grăiască într-o asemenea împrejurare. 

— De ce? am întrebat-o din nou, aşteptind răspunsul cu 
sufletul la gură. Spune, de ce? 

— Prea tirziu! Chiar dacă aş consimţi e tot degeaba. 
Simt că n-aş mai putea fi soţia ta. 

Auzisem limpede răspunsul, dar nu-mi venea să cred 
urechilor. Eram pradă unei halucinaţii sau mă voiam aşa? 
Era cu putinţă? li propuneam căsătoria într-o împrejurare 
grea pentru ea şi mă refuza cu dispreţ, tăinuindu-şi 
situaţia cînd ar fi trebuit să-mi sară de git şi să-mi 
mulţumească fiindcă o scăpăm de dezonoare? Atit de 
mîndră să fie fata asta încît preferă să îndure orice conse- 
cinţe decit să accepte propunerea mea? 

— Dacă voiai să mă iei de nevastă, trebuia să mi-o spui 
la timp. 

— Cînd? La care timp? 

— Atunci cînd te iubeam. 

— Şi acum nu mă mai iubeşti? (Numaidecit îmi păru că- 
i pusesem o întrebare atit de nepotrivită, stupidă chiar.) 

— Nu... hotărît, nu! 

— Dar te iubesc eu şi ai să mă iubeşti şi tu mai tîrziu. 
(Şi de rîndul acesta am dat în gropi.) 

— Crezi că pentru o căsătorie e de ajuns să iubească 
numai unul din noi? Doar n-ai de gind să te însori cu un 
obiect. 

— Mihaela, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot să 
cred că te-am pierdut. Vreau să devii soţia mea şi pentru 
asta am venit, ca să te cer sorei tale. 

— Întîi trebuie să mă ceri mie şi pe urmă... Dacă nu 
vreau eu, ce poate să facă sora mea? 

Trebuia să-i arunc în faţă, sălbatic, fără cruţare: 
„Nebuno, gindeşte-te că eşti însărcinată, că soarta ta e în 
mîinile mele, afară de cazul dacă nu vrei să rămii 


133 


invitaţia la vals 
stigmatizată în faţa societăţii şi să-ţi creezi dificultăţi 
grave angajind viitorul”. 

N-am făcut-o: dădeam în vileag intervenţia Alexei 
înlăturîind pînă şi ultima frîntură de nădejde ce mai 
rămăsese în picioare. Pe de altă parte, gestul n-ar fi părut 
că pornea din iniţiativa mea proprie, ci îndemnat, chiar 
impus din afară., adică despuiat de orice prestigiu. Asta 
mai lipsea s-o afle, ca să prăbuşesc singura şansă de 
înţelegere. 

Dar ceea ce mă contraria mai mult era faptul că 
Mihaela nu-mi pomenise încă nimic de sarcina ei. Işi 
ascundea taina cu o mîndrie uluitoare, cînd ar fi putut s-o 
speculeze în favoarea ei, adăugind: 

„Uite, sînt gravidă, iar tu eşti tatăl copilului pe care-l 
port în pîntece, prefer însă dezonoarea decit să mă mărit 
cu tine.” 

Impasul în care mă aflam era pînă una-alta fără ieşire şi 
a rezolva ceva în aceste condițiuni părea iluzoriu. De 
aceea i-am spus: 

— Te rog nu-mi răspunde acum! (Ce caraghioslic: o 
rugam să-mi răspundă şi, cînd îmi răspundea, îi ceream 
să amine răspunsul.) Acum eşti prea pornită împotriva 
mea. Îți dau răgaz să te gîndeşti, să reflectezi, să 
cântăreşti pe îndelete. Mai aştept o săptămînă, două, o 
lună, cît vrei. Nu trebuie să ne pripim cînd e vorba de o 
hotăriîre ca asta. 

— Hotărîrea mea e luată de mult şi va fi întotdeauna 
aceeaşi. 

— Nu anticipa. Poate că te îmbunezi cu vremea, adică 
te întorci la sentimente mai bune. N-aş putea să vorbesc 
cu sora ta? 

— La ce bun? Ea nu poate schimba nimic, nu poate 
trece peste voinţa mea. 

— Bine! atunci mă văd silit să renunţ la un rezultat 
pentru astăzi. Revin săptămîna viitoare. La revedere... 

Am coborit scările cu un munte în spinare. Pînă acasă, 


134 


Mihail Drumeş 


mutilat de prăpădul revederii, n-a fost chip să mai leg o 
idee. Simţeam o imperioasă nevoie de a fi singur şi intrînd 
în odaie am nimerit drept în pat. Poziţia orizontală, cu 
mîinile reazem sub cap, îmi dădea parcă senzaţia unei 
uşurări. 

Trebuia să chibzuiesc ce aveam de făcut, cum să ies 
din acest îngrozitor impas. E adevărat, o jignisem destul 
de grav pe Mihaela părăsind-o fără nici un motiv, după ce 
îmi dăduse atâtea dovezi de dragoste. Ea nu-mi 
reproşase, dar, desigur, gindea că o luasem drept o 
femeiuşcă uşoară, căreia, după ce te saturi, îi dai cu picio- 
rul, ca unui lucru nefolositor. Şi cine îndrăznise să comită 
această fărădelege? Cine îi amăgise simţirea cu o ploaie 
de cuvinte nesincere? Cine s-a înduioşat cu ipocrizie de 
tragedia ei familială făgăduindu-i s-o apere de orice 
năpastă? Cine i-a jurat, numai într-o noapte, de mii de ori 
c-o iubeşte? Cine a izbutit prin ingenioase tertipuri să se 
strecoare în sufletu-i ca să-i jefuiască? Acela eram, 
bineînţeles, eu. Judecînd la rece, Mihaela avea dreptate 
cu carul să-mi întoarcă spatele şi mai mult decît atît — să 
se răzbune pe mine. Mai ales că roata se întorsese în 
favoarea ei. Putea foarte bine să raţioneze astfel: Ah, 
ticălosul, a revenit la sentimente mai bune, acum vrea să 
ne căsătorim. S-o creadă el! Dacă mă iubeşte, se cheamă 
că justiţia imanentă l-a pedepsit. Nici nu-i doresc o pe- 
deapsă mai mare... 

„Vezi, eroarea mea pornea de acolo că socoteam pe 
Mihaela plămădită din acelaşi aluat ca fetele dinaintea ei 
care, după ruptură, încercau să-mi schimbe hotărîrea 
umilindu-se în faţa mea, plîngînd (nelipsitele crize de 
lacrimi), acoperindu-mă de reproşuri şi ocări. Un singur 
gest din partea mea ar fi fost de ajuns ca să le împac. Nu- 
| făceam, evitînd întoarcerile, şi apoi venea timpul, care 
vindeca rănile. Aşa se întîmplase cu văduva, cu Dolly, cu 
Ninon, cu poloneza, cu toate. 

Singură Mihaela nu catadixise măcar să-mi răspundă, 


135 


invitaţia la vals 


necum să mă roage ca să n-o părăsesc. Îşi închisese 
durerea şi revolta în ea, suferise cumplit (dovadă slăbirea 
ei înspăimîntătoare), fără să-mi adreseze un cuvint; se 
ivise sarcina aceea neaşteptată şi ea tăcea mereu, cu 
îndărătnicie, preferind să piară de ruşine decit să se 
înjosească cerîndu-mi s-o ajut. Rămăsese asemenea unei 
naufragiate pe o insulă pustie. Cui să-i ceară un sprijin, 
căci nu se putea destăinui nimănui, şi totuşi nu apelase la 
mine. Fără îndoială aş fi scăpat-o de sarcină şi dacă n-am 
făcut-o la timp (şi nu din vina mea), voiam măcar acum 
să îndrept tot răul cerîndu-i să-mi fie soţie. Dar ea-mi 
opunea un nu categoric, crispant, definitiv. 

M-am umilit pentru prima dată în faţa unei femei... Şi 
dacă aş fi cîştigat măcar ceva cu preţul acestei umiliri! 
Nu, umilirea nu merge mînă-n mînă cu biruinţa. 

Deşi aveam uneori porniri de revoltă împotriva 
Mihaelei, ele nu ţineau mult şi, cînd îmi revenea 
luciditatea, începeam s-o preţuiesc, s-o admir chiar 
pentru atitudinea ei intransigentă. Ah, draga de ea, era 
demnă, dintr-o bucată, şi bucata aceasta avea tăria 
oţelului. Făcuse o greşeală cedîndu-mi în afara căsătoriei, 
dar ştia să îndure consecinţele cu fruntea sus. 

Remarcasem cu surprindere că ideea căsătoriei 
cîştigase în mine un teritoriu considerabil. Fusese de 
ajuns o intervenţie din afară (a Alexei) ca să înlăture orice 
piedică. Fără acel îndemn exterior poate aş fi ezitat, mai 
aveam încă rezerve de făcut, dar toate acestea 
dispăruseră brusc, cînd mi se pusese în vedere că aveam 
de îndeplinit o datorie de onoare. Desigur, un compromis. 
Dacă nu mi-ar fi plăcut s-o iau pe Mihaela, chestiunea 
datoriei de onoare nu rn-ar fi stînjenit nici cît negru sub 
unghie. 

De la un timp am început să văd cu alţi ochi situaţia în 
care fusesem pus prin refuzul atit de categoric al 
Mihaelei. N-o mai consideram atit de gravă, ba, din 
contră, privind dintr-o anumită perspectivă ea prezenta 


136 


Mihail Drumeş 


unele avantaje pentru mine. 

Ce aş fi spus, de pildă, dacă în urma celor întimplate, 
Mihaela mi-ar fi sărit de git cînd i-am propus căsătoria? 
Fără îndoială, aş fi preţuit-o mai puţin decit o preţuiam 
acum, deşi la una ca asta mă aşteptasem oricum. 
Înlăturam din capul locului bănuiala că în atitudinea ei ar 
fi ceva preconceput, în sensul că-mi întindea o cursă. 
Nimic nu fusese pregătit, habar n-avea că voi reveni 
pocăit, cu cenuşă pe cap. Nu, Mihaela era deschisă, 
francă şi nu se preta la jocurile vicleniei feminine. 

Aveam nevoie de Alexa. Trebuia să stau de vorbă cu 
ea, să-i comunic, în primul rînd, rezultatul întrevederii şi, 
în al doilea rînd, să chibzuim împreună ce era de făcut. 
Acum. Îmi devenise aliată şi luptam cot la cot pentru a 
muia îndîrjirea Mihaelei. Poate avea o părere, o soluţie, 
oricum, ea era aceea care trebuia să aducă pe soră-sa la 
sentimente mai bune. l-am scris cîteva rînduri la serviciu, 
că vreau s-o văd cît se poate de repede. Cum a primit 
scrisoarea mi-a telefonat şi ne-am întîlnit în aceeaşi zi. 
Punînd-o la curent cu cele întîmplate, m-am mirat că nu 
citeam pe faţa ei dezaprobarea mult aşteptată. Mi-a spus 
răspicat: 

— E prea mindră, trebuie s-o luăm cu duhul blindeţii. 
Pînă la urmă n-o să aibă încotro. Dealtfel, în situaţia ei, 
nici nu are de ales. 

Am pus în aplicare un plan de lucru bine organizat, cu 
stăruinţe zilnice, corespondenţă asiduă şi intervenţii de- 
ale rudelor. După un timp Alexa începu să arate 
îngrijorare: 

— E nemaipomenit ce se întîmplă; Mihaela opune o 
rezistenţă inexplicabilă. Nu vrea să audă în ruptul capului 
de măritiş. Nu o singură dată mi-a spus: mai bine 
moartea decît o căsnicie în asemenea condițiuni. E de 
ajuns să deschid vorba ca ea să pălească, s-o apuce un 
tremur nervos. 

Ascultam îngrozit, mi se părea că-i vorba de altcineva, 


137 


invitaţia la vals 


nu de Mihaela. Şi totuşi... 

— S-ar mărita cu primul venit, spunea Alexa, oricine ar 
fi şi oricum: urit, sărac, numai s-o vrea, dar cu dumneata 
— nu. Şi probabil are să-l găsească. Altfel, zice că ştie ce-i 
rămîne de făcut. 

— Se gîndeşte la sinucidere? 

— Vezi bine. Asta mă îngrijorează mult. După ce am 
atitea necazuri pe cap trebuie de-aici înainte s-o 
supraveghez îndeaproape. 

Cu adevărat, lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce. Chiar 
Alexa, femeia călită, care luase aprig viaţa în piept, îşi 
cam pierduse cumpătul. 

O ascultam, mai mult înţelegeam intuitiv ceea ce 
spunea, pentru că gîndurile mele zburau în altă parte şi 
nu puteam să prind decit crimpeie din frazele ei. Şi starea 
asta de golire şi apăsare nu mă părăsi tot timpul. 

După cîteva zile, am primit un bilet din partea Alexei: 

„Nici o îndreptare, îmi scria. Dimpotrivă, s-a mai 
întîmplat ceva nou care agravează situaţia. Un tînăr, nu 
ştiu prea bine ce-i cu el, de unde şi cum a răsărit, o cere 
de nevastă. (Citind: un tînăr, am văzut cu ochii minţii pe 
individul cu care o surprinsesem stînd de vorbă în holul 
hotelului, la Constanța). Mihaela e dispusă să-i 
mărturisească adevărul şi dacă el îşi menţine hotărîrea, 
atunci...” 

— E o nebunie! am gemut ca şi cînd o mînă criminală 
îmi înfipsese un cuţit în piept. Nu voi îngădui niciodată 
una ca asta! Mai degrabă se va prăbuşi pămîntul în neant, 
decit să fie Mihaela a altuia. 

N-aveam timp de pierdut. Am ieşit afară în stradă 
urmărit parcă din spate de-o armată de ucigaşi. Nu era 
greu să opresc o maşină, dar inerția în care aş fi fost silit 
să stau pe pernele ei nu cred că puteam s-o îndur. Mie îmi 
trebuia goană, mişcare, risipă de energie, istovire fizică. 
Mă loveam uneori de trecători, care întorceau capul după 
mine, miraţi parcă ar fi avut de-a face cu un nebun scăpat 


138 


Mihail Drumeş 


din balamuc. Nu mă sinchiseam — ce-mi păsa de ei? 
Ajuns la locuinţa Mihaelei, am urcat scările tot în fugă 
sărind vijelios treptele, ameninţat în fiecare clipă să-mi 
rup gitul. Am bătut puternic în uşă, gifiind, cu sufletul la 
gură. 

— Cine e? răsună o voce. 

— Eu, deschide! 

O femeie înaltă şi voinică (un adevărat Goliat) se ivi în 
prag şi mă cercetă ca pe o dihanie. 

— Ce, vrei să spargi uşa? Mai încet nu ştii să baţi? 

— Scuzaţi, n-am ştiut că... 

— Pe cine cauţi dumneata? 

— Nu stă aici domnişoara... domnişoara... cum îi 
spune?! 

Buimăcit de surpriza că nimerisem în altă parte, cît şi 
de săpuneala pe care mi-o trăsese namila de femeie, am 
avut un lapsus penibil de memorie. Nu-mi aminteam 
numele Mihaelei. 

— Cată-ţi de drum, băieţele, că aici nu stă nici o 
domnişoară. 

Şi femeia, privindu-mă cu dispreţ, îmi trînti uşa în nas. 

— Ce-a mai fost şi asta? mi-am spus opărit. 

Greşisem etajul. Urcasem la al patrulea şi Mihaela 
locuia la al treilea. Păţania, prin ridicolul la care mă 
expusesem, îmi muie ca prin farmec îndirjirea. 

Am coborit scara încet, treaptă cu treaptă, şi chiar, am 
avut poftă să rid puţin de ridicola întîmplare. Asta îmi 
produsese o destindere reconfortantă a nervilor. 

Am ciocănit sfios la uşa Mihaelei, adică exact invers de 
cum procedasem la etajul cu bucluc. 

Chiar Mihaela mi-a deschis fără să se arate surprinsă 
de vizita mea. Invăţa pesemne, am văzut pe masă un vraf 
de cărţi şi caiete. (M-a mirat lucrul acesta — cum, mai 
avea răgaz să-şi prepare examenele?) Intrînd în odaie m- 
am simţit întrucîtva stingher, ca şi cînd prezenţa ei nu-mi 
venea tocmai la îndemină, cu toate că pentru ea venisem. 


139 


E aia vals 
Ca s-o ignorez am făcut cîțiva paşi călcînd ca pe vată 
pentru a nu stîrni un zgomot cît de mic care ar fi putut s-o 
supere. Şi tot aşa m-am cufundat uşor, cu zeci de 
precauţiuni, într-un fotoliu de lingă fereastră. Mihaela s-a 
aşezat pe scaunul de la masa ei de lucru, fără să se uite 
la mine. Aştepta probabil să deschid eu întîi gura. In 
această aşteptare, se juca, preocupată, desenînd cu 
creionul figuri pe o foaie de hirtie. A 

Intre noi coborise o tăcere de plumb. Imi sta pe buze să 
o întreb ce avea de gind să facă, s-o acopăr de mustrări 
pentru îndărătnicia ei şi mai cu seamă pentru ceea ce îmi 
destăinuise Alexa. N-aveam însă autoritatea morală s-o 
judec tocmai eu, vinovatul numărul unu. Ar fi reacţionat 
numaidecit înăsprind tot mai mult relaţiunile dintre noi şi 
aşa destul de şubrede. Cel mai cuminte lucru era s-o iau 
cu binele (sau cu duhul blândeţii cum spunea soră-sa), să- 
i trezesc, cu ajutorul amintirilor, simţămintele de 
odinioară care dormeau somn greu. Poate în felul acesta 
voi reuşi cît de cît s-o înduplec. Nu trebuia în ruptul 
capului să scap prilejul. Pentru că, nu ştiu, dar simţeam 
că e un prilej unic, decisiv. Ciudat: pentru prima oară nu 
mă pricepeam cum să deschid poarta unei discuţii. Mă 
frămîntam pe loc, căutînd cuvinte alese, convingătoare. 
Dar ele nu veneau şi cu cît timpul fugea, cu atît neliniştea 
sporea. Ah, ar fi trebuit să-mi pregătesc dinainte frazele 
de efect, să studiez din vreme anumite gesturi, nu să dau 
aşa buzna peste ea la voia întîmplării. O descurajare 
adincă mă cuprinsese din cauza neputinței de-a face faţă 
situaţiei. Tăcerea care creştea mă înnebunea şi nu 
puteam întreprinde nimic din cauza fricii aceleia 
inhibitorii, ca să nu stric totul printr-o nechibzuinţă. 

Mihaela, Mihaela pe care a strinsesem în braţe şi 
fusese una cu mine, mă intimida acum, ca o augustă faţă. 

Apoi... (şi aici vine o ciudăţenie) mi se păru că tăcerea 
mea e poate mai... elocventă decit vorbirea însăşi. Ce aş 
fi putut să-i spun mai mult decit îi spusesem de rîndul 


140 


Mihail Drumeş 


trecut? M-aş fi repetat, repetînd şi rezultatul pînă la urmă. 
Tăcînd însă, îi stimulam închipuirea, lăsîndu-i cîmp liber 
să se întrebe orice despre mine: „Ce vrea? Pentru ce a 
venit? Şi dacă a venit de ce tace? E supărat pe mine?” 
Atitea întrebări stîrnite de-o simplă atitudine. Şi poate şi 
altele încă. (într-un rînd mi-a trecut prin minte să mă ridic 
şi să plec fără să-i fi adresat un singur cuvint. M-am 
răzgîndit însă — venisem doar să rezolv o problemă de 
viaţă şi moarte, nicidecum să adopt atitudini livreşti.) 

Mihaela, văzînd că mă complac în tăcere ca într-un nou 
mod de comportare al cărui sens nu-l înţelegea, nu socoti 
potrivit să deschidă ea cea dintii vorba şi s-apucă să 
răsfoiască o carte părînd că mă ignorează. Mi-am făcut de 
lucru privind absent, pe fereastra deschisă, acoperişurile 
caselor învecinate şi o construcţie nouă la care lucrau mai 
mulţi oameni. 

„De aici, de sus, straşnic loc pentru sinucidere, îmi miji 
prin cap un gînd năstruşnic. Cred că pînă jos să tot fie 
cincisprezece metri. Destul ca să te faci una cu pământul. 
Ce-ar zice Mihaela dacă m-aş arunca pe fereastră.” 

Mi-am închipuit actul sub toate aspectele sale posibile. 
Auzeam ţipătul ei de groază, îi urmăream fuga nebună pe 
scări, apoi o vedeam prăbuşindu-se pe trupul meu zdrobit 
de cădere. 

„De ce, Dor? De ce ai făcut asta! Te iubeam atita! De 
ce m-ai pedepsit aşa?” 

O vedeam cum plingea cu hohote şi îşi smulgea părul. 
Lumea se strinsese în jurul ei, fiecare întreba în stînga şi 
în dreapta ce s-a întîmplat? Atunci Mihaela, înnebunită de 
durere, striga către mulţime ca o autentică eroină de 
tragedie: eu sînt vinovată, eu l-am ucis pentru că l-am 
iubit prea mult. 

Jalea care mă cuprinsese de propria-mi soartă îmi 
umezise ochii. O lacrimă lunecă uşor pe valea obrazului 
stîng, apoi alta, pe celălalt obraz. Inchipuirea continuă să 
lucreze febril ţesînd noi scene. 


141 


invitaţia la vals 


Astfel, prin perdeaua lacrimilor priveam înmormîntarea 
mea ca spectator nevăzut. Mihaela era într-o trăsură cu 
mama,  dinapoia dricului; mama o mîngiia duios, 
stringînd-o în braţe mereu şi aceste mîngiieri parcă îmi 
sporeau deznădejdea. li spunea: „De acum vei fi copila 
mea, tu ai să mi-l înlocuieşti dacă n-am avut parte de el”. 
Mihaela se ghemuia la pieptul mamei, frîngîndu-şi mîinile, 
plîngînd amar: „nu, nu pot. Eu sînt marea vinovată! Din 
cauza mea a murit! Şi n-am linişte pînă nu voi fi lîngă el”. 

Trăiam aceste scene imaginare cu atita forţă, încît m- 
am pomenit plingînd în hohote. Ca şi odinioară, în odăiţa 
scundă de la mansardă, cînd o cucerisem întiia dată tot 
cu ajutorul lacrimilor, am simţit şi acum paşii ei care se 
apropiau şovăielnici, o mînă care îmi mîngiia părul. Apoi 
şoaptele ei îmi sunară în urechi, încet, ca o adiere! 

— Taci... nu trebuie! 

Deşi mîna era gingaşă iar şoaptele sfioase, în clipele 
acelea de crispare mi se părură monstruoase, sfidătoare, 
adevărate unelte de tortură. 

— Lasă-mă! am strigat năbuşit, dîndu-i la o parte mîna. 

Şi continuam să pling mai tare, mai înverşunat decit 
pînă atunci, de parcă aş fi fost într-adevăr la un pas de 
moarte. 

Mihaela se apropie din nou. De astă dată îngenunche 
lîngă mine, îmi luă capul în miîini şi-l puse pe pieptul ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetează! Linişteşte- 
te... Haide, fii cuminte! 

N-o mai ascultam. Dezlănţuit, cu zăgazurile rupte, 
lacrimile îmi curgeau potop pe faţă. Am respins-o cu 
asprime: 

— Nu mă atinge! 

Deodată, ca sub imperativul unui gînd despotic am 
sărit în picioare şi m-am precipitat spre ieşire. Mi-a sesizat 
intenţia de a fugi şi m-a împiedicat la timp, baricadînd 
uşa cu spatele. 

— Nu se poate! Eşti nebun? Cum ai să pleci în halul 


142 


Mihail Drumeş 
ăsta? 

— Lasă-mă să trec! Ce-ţi pasă? O clipă nu mai rămîn 
aici. 

Voiam s-o dau la o parte, dar ea rezista cu îndirjire. O 
luptă scurtă se încinse între noi. (Mă războiam cu ea 
folosind, bineînţeles, numai o mică parte din forţa mea.) 
Mihaela, simțind că o voi răzbi, începu să ţipe de spaimă. 
Poate îi era frică să nu mă sinucid ajungînd acasă. A nutrit 
cert această teamă, deoarece, după ce am renunţat de a 
pleca, a închis numaidecit fereastra. Ceva mai liniştit, dar 
neeliberat încă de impresia zguduitoare a celor trăite în 
închipuire, mi-am şters faţa udă cu batista. La drept 
vorbind, mă simţeam foarte nenorocit. 

Mihaela şi-a reluat locul în faţa uşii ca o strajă. Se 
temea încă să nu mă răzgindesc şi să fug? De acolo mă 
întrebă cu grijă excesivă: 

— Nu vrei un pahar cu apă? 

Intrebarea mi se păru deplasată, aproape comică. Am 
dat negativ din cap. 

— Dar o cafea? insistă ea. Lasă-mă să-ţi fac o cafea. Ai 
să te simţi mai bine. 

Ah, aş fi avut o poftă nebună să sorb o cafea, dar mi-a 
fost peste putinţă să primesc, ca să nu abdic de la 
superioritatea situaţiei pe care mi-o creasem. 

De aceea nu i-am răspuns. Ea luă tăcerea mea drept 
încuviinţare şi se apucă să pregătească ceştile. 

— Nu vreau nimic de la tine, înţelegi, absolut nimic! 

— De ce eşti atit de rău? 

Am ridicat din umeri. Ce aş fi putut să-i răspund? După 
o nouă tăcere, Mihaela se apropie de mine şi, cu gesturi 
tandre, îmi şterse ochii, îmi aranjă părul, îmi potrivi 
cravata. Am lăsat-o să facă ce voia sau, mai bine zis, n- 
am avut tăria s-o împiedic. După ce isprăvi cu dichisul am 
întrebat-o: 

— Acum pot să plec? 

— Cum vrei! 


143 


invitaţia la vals 


Aş mai fi rămas (o, cum aş fi rămas!), dar mă 
angajasem să plec şi nu mai puteam da îndărăt. Mi-am 
luat pălăria. 

— Adio! 

Ea îmi prinse o mînă şi strîngind-o încetişor, şopti 
angajant: 

— Nu, /a revedere! 

M-am uitat lung în ochii ei. În expresia lor era ceva care 
aducea cu  implorarea. Nu-mi venea să cred... 
Dumnezeule, o adusesem pe calea cea bună: a, mă ruga 
acum. l-am răspuns laconic: 

— Bine, la revedere... 

— ...pe miine, la tine, a adăugat sfios parcă îmi fixa 
pentru întîia dată o întîlnire. 

De astă dată m-a copleşit o imensă bucurie. Am avut 
grijă să n-o dau pe faţă, păstrînd-o doar pentru mine. 

Zei îndurători, miine are să vină Mihaela! 

Nu-mi spusese te vreau, era prea bruscă şi 
neverosimilă această parcurgere de la o extremitate la 
alta. Dar îmi făgăduise tot pe atita, cu alte cuvinte. Miine 
va veni! Era acceptarea, întoarcerea, reînceputul 
dragostei noastre. 

Va să zică îi biruisem îndirjirea, mi-o apropiasem din 
nou cu ajutorul lacrimilor tocmai cînd era cît pe-aci s-o 
pierd definitiv. Ceea ce nu făcuseră făgăduielile, 
stăruinţele, constriîngerile şi amenințările, reuşiseră să 
facă lacrimile. Inima unei femei nu se topeşte chiar dacă 
ai arunca-o la cuptoarele soarelui, o lacrimă însă o în- 
moaie. 

„Ciudate sînt unele lucruri! Plecasem de-acasă în 
goană, ars de fierul roşu al geloziei (cînd Alexa îmi 
destăinuise că un tînăr ceruse pe Mihaela de nevastă). N- 
aveam limpede în minte ce trebuia să fac, eram prea 
înfierbîntat, cu temperatură mare. Poate mă gindeam să 
conving pe Mihaela de a renunţa la o căsătorie nepotrivită 
de care s-ar fi căit toată viaţa; mai sigur însă că i-aş fi 


144 


Mihail Drumeş 


făcut mustrări aspre, chiar numai pentru faptul că 
socotise posibilă o căsătorie cu altcineva. Aş fi întăritat-o 
desigur mai rău cu intervenţia mea nesăbuită, tocmai 
cînd aveam mai multă nevoie s-o recîştig pentru mine. Şi, 
iată, întîmplarea făcu să urc cu un etaj mai sus, să bat la 
o uşă străină, o femeie necunoscută să-mi trintească 
ostentativ uşa în nas, şi păţania asta neprevăzută şi 
comică să-mi tempereze furia iniţială, ca o binevenită 
supapă de siguranţă. 

Domolit şi calm (căci aceasta era singura atitudine 
cerută de împrejurare) am intrat apoi în odaia Mihaelei. 
Cine-mi dictase să mă cufund în tăcerea îndărătnică ce se 
dovedeşte atit de necesară? Sînt convins că dacă i-aş fi 
vorbit Mihaelei, conversaţia noastră s-ar fi transformat 
vertiginos în ceartă. Privind pe fereastră, îmi venise 
gîndul sinuciderii. Clădisem pe acest gind o dramă 
imaginară. Nu era oare pretextul ca să-mi văd lacrimile şi 
odată cu ele — rezolvarea impasului în care mă aflam? 

Spuneam mai sus că pornisem la atac fără nici un plan 
preconceput. Chiar dacă aş fi avut vreunul, sînt sigur că 
praful s-ar fi ales de el. Am mers la voia întîmplării, şi 
întîmplarea aranjase lucrurile mai înţelept decit ar fi 
făcut-o cea mai înţeleaptă minte. Mie nu-mi rămăsese 
altceva decît să ascult supus sugestiile care porunceau 
voinţei mele. Oare acea rațiune necunoscută alcătuise 
deasupra conştiinţei mele un plan de recucerire fără 
greş? 

Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute, mie 
personal nu-mi aparţinea decit executarea. 

Am aşteptat-o pe Mihaela toată ziua. Imi spusese că 
vine fără să precizeze ora. Eu n-o întrebasem, nu puteam 
s-o întreb, pentru că sînt unele împrejurări cînd vrei un 
lucru cu tot dinadinsul, spunînd nu sau măcar tăcînd. 
Intelegerea se stabileşte pe deasupra cuvintelor, printre 
cuvinte, prin gesturi şi atitudini semnificative, sau prin 
glasul mut al ochilor. 


145 


invitaţia la vals 


În aşteptarea ei, ţeseam febril, închipuindu-mi tot ceea 
ce mi-ar fi plăcut să se întîmple după sosirea Mihaelei. 

O doream cu atita rivnă încît mi se părea că se născuse 
în mine o nouă dragoste mai puternică decit cea dintii 
(sau era tot cea dintii care datorită constrîngerilor suferite 
crescuse atingind proporţii uriaşe gata să-mi înăbuşe 
fiinţa). 

Parcurgeam mintal istoria legăturii noastre, faptele 
care o alcătuiau, atît de minunate, atît de proaspete! Mi- 
aduceam aminte de prima sărutare smulsă Mihaelei (pe 
scară), de concertul man-sardiştilor de pe acoperiş, de 
vizita temerarei cinteze care ne-a pricinuit o bucurie fără 
margini. Dar călătoria de dragoste pe meleagurile 
Bosforului? Dacă ar exista raiul biblic nu s-ar putea ase- 
mui nici pe departe cu raiul construit de noi în cele două 
săptămîni de plutire prin reverie. 

Visarea mea cu ochii deschişi se prelungea de citeva 
ore, fără a lua seama la curgerea timpului. Dar mult 
aşteptata mea iubită încă nu se arăta. Atunci am făcut un 
calcul al probabilităților în legătură cu venirea ei, ca să-mi 
dau seama în ce proporţie previziunea mea are să fie 
verificată de realitate. 

Aşa, bunăoară, spuneam: 

1. Vine Mihaela. 2. Nu vine. La punctul 1 (dacă vine) 
adăugam diviziuni şi subdiviziuni: a. Va fi supărată; b. Nu 
va fi supărată; o subdiviziune: ce vom vorbi. Astfel, 
punctul 1 (dacă vine) se dilua într-o serie nesfirşită de 
probabilităţi. Asupra punctului 2 (nu vine) n-am insitat 
deloc. (Dealtfel, nici nu-mi convenea.) 

Mihaela veni pe înserat şi-mi răsturnă tot calculul, 
pentru că... era însoţită de Alexa şi acest lucru nu-l 
prevăzusem. Le-am poftit să şadă, dar ele nevrind să 
rămînă am plecat citeştrei să cinăm în oraş. 

Am nimerit într-un restaurant şi acolo, timp de două 
ore, am pus la cale căsătoria noastră, fixîndu-i data, locul 
şi celelalte amănute. (Imi stătea pe buze s-o întreb pe 


146 


Mihail Drumeş 


Mihaela cine era tînărul care o ceruse, dar mi-am 
reprimat curiozitatea amînînd-o pe altă dată, cînd aveam 
să fim singuri.) Eu trebuia să fac un drum în provincie 
pentru a cere părinţilor consimţămiîntul. Mi-era indiferent 
dacă mi-l dădeau sau nu (eram major de mult). Imi 
făceam mai mult o datorie filială. Dacă mi-l 
dădeau ,aveam de gînd să facem nunta acasă, la ţară, 
într-un cadru mai pitoresc şi fireşte pe socoteala 
babacilor. 

Mihaela se opuse. Stărui să facem nunta în Capitală, 
simplu de tot, cu cheltuieli cît mai mici. În sfîrşit, asupra 
acestei chestiuni rămînea să mai discutăm. Deocamdată 
trebuia să îndeplinim formalităţile la ofiţerul stării civile şi, 
pentru că fixasem nunta peste trei săptămîni, am 
renunţat la logodnă. 

Mihaela păstră tot timpul o rezervă neînţeleasă şi nu se 
amesteca în discuţie decît dacă o întrebam ceva. (Nu-mi 
plăcu atitudinea ei, dar ce-mi păsa: consimţise, şi asta era 
principalul.) Am întreţinut conversaţia mai mult cu Alexa, 
care îmi dădea prea multe sfaturi (evident, bune) şi-mi 
modera înflăcărările cu mult tact. 

În sfîrşit! De acum înainte burlăcia mea putea să-şi ia 
tălpăşiţa. Zilele următoare le-am folosit cu formele la 
ofiţerul stării civile şi cu pregătirile în vederea plecării 
mele la ţară. Părinţii rămaseră foarte surprinşi de sosirea 
mea neaşteptată. (Trebuia să-i anunţ telegrafic.) Fără să 
mai pierd vremea cu ocoluri, le-am arătat deschis scopul 
venirii. Tata m-a măsurat din creştet pînă-n tălpi, fără sa 
scoată o vorbă, apoi s-a interesat, fireşte, de zestrea 
Mihaelei. 

— E săracă, i-am spus, însă de familie bună. Vom 
munci amîndoi şi ne vom ţine. N-o să murim de foame. Ce 
vrei, n-au toţi parte de avere. 

— E o prostie ce vrei să faci. Aşa sînteţi voi tinerii: vă 
înflăcăraţi la cea dintii fantezie şi apoi vă smulgeţi părul 
din cap. Băiete, căsătoria nu e dragoste, s-o ştii de la 


147 


invitaţia la vals 


mine că eu am văzut răsăritul soarelui înaintea ta. Întîi e 
foamea şi pe urmă dragostea. Voi le  inversaţi 
întotdeauna. 

Şi dă-i, dă-i, mi-a făcut o morală aspră şi cît se poate de 
paternă. Îl ascultam posomorit şi cînd sfirşi (şi era sigur 
că mă convinsese) i-am retezat-o brusc. 

— Ei bine, sînt hotărât să mă însor! 

— Dacă eşti aşa de hotărit, ce rost mai avea să mă 
întrebi? 

— Şi dumneata cînd ai luat pe mama ai trecut peste 
voinţa părinţilor. Te/ pere, tel fils! 

L-am văzut pălind. Lovisem în plin. 

— Nu i-am ascultat, e drept, dar nici n-am depins de ei. 
Afară de asta tu n-ai copii care să-ţi judece faptele. 

Atmosfera era încărcată. Seara, la cină, se instaură o 
tăcere de gheaţă. Nici el nu mai adusese vorba de 
însurătoare, nici eu. 

Numai mama, cînd am rămas singur cu ea, mă întreabă 
discret, cu duioşie: 

— E frumoasă? 

l-am arătat fotografia Mihaelei pe care o luasem într- 
adins cu mine. Îşi puse ochelarii, o cercetă cu luare- 
aminte şi o lumină de mulţumire i se ivi pe faţă. 

— Mititica, e aproape o copilă! 

Exclamaţia mamei avu asupră-mi efectul unei mane 
cereşti. Am sărutat-o de mai multe ori pe amîndoi obrajii, 
apoi, înşfăcînd-o în braţe am făcut cîteva tururi prin 
odaie. Şi acum, cînd îmi aduc aminte de această scenă, 
mă cuprinde o duioşie fără margini. 

— Dacă o iubeşti, ia-o, mi-a spus. Dumnezeu să vă 
ajute! Cît despre Stroie (tata), o să se înduplece cu 
vremea, nici o grijă în privinţa asta. 

Am revenit la Bucureşti fără un cuvînt de dezlegare din 
partea tatei. Era intransigent, cu prejudecăţi, nimeni nu-l 
scotea din ale lui. 

Pregătirile de nuntă urmau febril. Am închiriat un mic 


148 


Mihail Drumeş 


apartament pe care-l găsise Mihaela şi era pe gustul ei. 
N-aveam mobilă: aveam însă economiile mamei, vreo 
treizeci de mii de lei, bani pe care mi-i strecurase fără 
ştirea tatei. Mă gindeam: 

— Hei ce bine ar fi prins acum banii cîştigaţi la ruletă. 
De la sine înţeles că nu-mi părea rău de felul cum îi 
întrebuinţasem: am cumpărat cu ei atitea bucurii... 

In acest timp, Mihaela se arăta mai prietenoasă cu 
mine. Constatam însă cu surprindere că evita să 
vorbească despre ruptură, care constituia pentru ea un 
subiect tabu. Am încercat, bineînţeles, să-l aduc de cîteva 
ori în discuţie, nu de alta, dar ca să-mi uşurez vina. Nu 
voiam să trec în ochii ei drept un ticălos, care ademe- 
neşte o fată credulă şi pe urmă o abandonează, fără 
scrupule. O ţineam sus şi tare că tentativa de despărţire a 
fost prima dată o simplă cursă pe care i-o întinsesem. Atit 
şi nimic mai mult. 

Oare nu eram în drept să fac, pentru liniştea mea sufle- 
tească, acest sondaj, în fond nevinovat? Mă simţeam 
prins de tine iremediabil şi ţineam cu orice preţ să-mi dau 
seama cît e de adincă apa în care te scalzi. Dacă am 
văzut însă că nu reacţionezi în nici un fel, că puţin îţi pasă 
de ruptură, am înţeles că nu mă iubeşti. Ce era atunci 
mai firesc decit să ne despărţim? Aşa am judecat. 

— Te rog. Dor, dacă nu vrei să mă superi, schimbă 
subiectul. N-am auzit ce ai spus: eram cu gîndul în altă 
parte. Vreau să uit ceea ce s-a întîmplat şi tu îmi aduci 
mereu aminte. 

Nu mă lăsam cu una cu două. Trebuia s-o conving, 
chiar cu de-a sila, sau măcar să-i vir în cap 
raţionamentele mele. Astfel reluam mai tirziu: 

— Dacă tu crezi că nu te iubeam aş mai fi venit la tine? 
Aş mai fi căutat să te regăsesc? Ţi-aş fi propus să devii 
soţia mea? După cum ştii, habar n-aveam că ai rămas 
gravidă, cine era să mi-o spună? A, dacă aş fi cunoscut 
situaţia în care te găseai, ţi-aş fi dat, desigur, o reparaţie, 


149 


invitaţia la vals 


ca orice om de onoare. Am făcut eu una ca asta? Nu. Te 
iau de nevastă nu dintr-o obligaţie, ci numai pentru că te 
iubesc. Şi atunci, dacă te iubesc, ce rațiune mă silea să 
rup legătura noastră? 

— Dor, fii bun, nu mai stărui, mă ruga ea cu o voce 
duioasă, plingătoare. Te cred, cred tot ce-mi spui. Ce mai 
vrei? Imi dau seama că mă iubeşti mult. Merg pînă acolo 
şi-ţi spun că nu există oameni de onoare care să repare 
prin căsătorie o greşeală, dacă nu-i îndeamnă iubirea. 
Dar, te rog, să numai vorbim de asta. Nu înţeleg de ce îţi 
place să deschizi mereu rănile vechi? 

Tot aşa evita orice discuţie despre sarcina ei. Abia am 
reuşit să-i smulg o destăinuire. 

— Cred că am rămas grea din noaptea aceea pe mare. 

M-am bucurat, dar vestea nu mă surprinsese. (Cînd 
aflasem de la Alexa că Mihaela e gravidă, mi-a venit 
spontan în minte noaptea de dragoste petrecută în cabina 
vaporului.) 

— Dacă o fi băiat, i-am propus, îi punem numele Catarg 
iar dacă o fi fată, o botezăm Principesa (numele vasului). 

Într-o zi, cînd ne pregăteam să ieşim în oraş, Mihaela 
scăpă poşeta din mină. Toate nimicurile aflate acolo se 
împrăştiară pe jos. 

— Nu s-a spart oglinda? ţipă ea speriată. 

Nu se spărsese. Am strîns lucrurile în grabă şi le-am 
pus la loc. Printre ele era şi o carte de vizită. Aruncîndu- 
mi ochii in treacăt am citit: Nenişor, subadministrator 
financiar (sau administrator). 

N-am dat nici o importanţă faptului, dar numele acela 
îmi rămăsese tipărit în minte. (Dacă ar fi fost un nume 
obişnuit l-aş fi uitat poate de atunci.) Ba îmi amintesc că 
am vrut chiar s-o întreb în glumă: „Cine-i acest Nenișor? 
Vreun puişor?” Ea îmi luă vorba din gură şi după aceea 
am uitat de Nenişor şi cartea de vizită. 

Am găsit însă ocazia potrivită ca s-o descos despre o 
chestiune care mă rodea mai de mult, dar nu îndrăzneam 


150 


Mihail Drumeş 


de teamă să n-o supăr: 

— Apropo, Aimee, cine te-a cerut de nevastă? 

— De unde ştii? făcu ea surprinsă. 

— Alexa mi-a spus. 

— Ce importanţă are dacă nu-l cunoşti? N-ai afla decit 
un nume. 

— Nu cumva e domnişorul de la Constanţa cu care te 
întreţineai în holul hotelului? am spus într-o doară, mai 
mult s-o necăjesc. (Ce tot aveam cu tînărul acela? De ce 
mă obseda necontenit?) 

Mihaela păli subit. O prinsesem, se trădase... La una ca 
asta nu mă aşteptam deloc. 

— Aşadar, te-ai mai întîlnit cu el de atunci? 

Îmi destăinui, fără să insist, tot ce a fost. Da, îl zărise 
întîmplător (bineînţeles după ce o părăsisem) într-o seară, 
la un film. Chiar a condus-o acasă sub pretextul că era 
tirziu. După aceea o aştepta ca un cîine credincios ceasuri 
întregi, în faţa casei, s-o vadă ieşind în oraş. 

— Aşadar, te iubea? 

— Sigur că da, mi-a răspuns cu un gest de cochetărie. 
Altfel m-ar fi cerut? 

— Şi l-ai fi luat, am descusut-o mai departe, dacă nu 
erai în situația aceea? 

A ridicat din umeri, nepăsătoare. 

— Nu ştiu! Se prea poate! 

Auzi, colo, asta găsise să-mi răspundă tocmai în ajunul 
casătoriei noastre, i-am luat brutal mîinile: 

— Îţi dai seama ce spui? 

Începu să rîdă, veselă, degajată: 

— Nu înţeleg de ce te temi de omul acela? Şi atunci la 
Constanţa mi-ai făcut o scenă... 

Avea dreptate! Observase şi ea frica ciudată care mă 
stăpinea. 

E ridicol, mi-am spus, să mă împiedic de o umbră! Dacă 
Mihaela se mărită cu mine, înseamnă că mă preferă. 
Atunci ce noimă are să-mi fac griji, de asemenea natură? 


151 


invitaţia la vals 


Acest raţionament mi-a redat liniştea, şi pe bună 
dreptate. 


V 


Nu mă împăcăm cu gîndul de a face o nuntă după tipic 
(fugeam de stereotip). Imi plăcea ca această sărbătoare 
să aibă ceva inedit, original, care să fie totodată o 
surpriză de efect pentru Mihaela (ca plecarea neaşteptată 
pe malurile Bosforului) pentru a-i lăsa amintiri cît mai tari. 

Mult mi-am mai bătut capul să găsesc ceva pe plac, dar 
n-a fost chip. Mă gîndeam, de pildă, să duc mireasa 
undeva, pe virful Bucegilor, şi acolo, într-o bisericuţă de 
lemn improvizată ad-hoc, să ne cununăm... Sau în largul 
mării, pe o navă anume închiriată... Sau deasupra norilor, 
într-un avion de pasageri. 

Visuri născute moarte. 

Lucrurile se petrecură simplu de tot, pe pămînt. 
Căsătoria civilă am făcut-o într-o sîmbătă, iar a doua zi, 
nunta. Am avut parte de vreme bună şi răcoroasă. (In 
ajun plouase cu găleata.) 

Pe la amiază m-am dus cu maşina în strada Sapienţei 
să iau pe Mihaela şi pe Alexa, care mă aşteptau 
dimpreună cu două rubedenii de ale lor. 

— Unde mergem? La ce biserică? se interesă Mihaela. 

— La Sf. Petru şi Pavel. 

— Pe unde vine? N-am auzit încă de ea, întrebară 
celelalte persoane. 

— Aveţi răbdare. Într-un ceas sîntem acolo. 

— Aşa departe? 

Automobilul ne transportă în goană la biserica din... 
Colibaşi, un sat destul de cuprins, situat cam la 30 de 
kilometri de Bucureşti, unde fostul meu coleg de 
facultate, Bogdan, care avea acolo un conac spaţios 


152 


Mihail Drumeş 


moştenit de la părinţi, ne oferea o largă ospitalitate. 
Invitaţii bucureşteni, veniţi ceva mai înainte cu un 
autobuz, ne aşteptau. În fruntea lor se afla Coleşiu, ca un 
comandant de companie. 

O mulţime de săteni şi sătence se adunaseră în curtea 
bisericii ca să vadă nunta de la Bucureşti. 

Alexa se minuna de ideea mea care nu era deloc 
năstruşnică. (În orice caz renunţasem la avion şi la 
vapor.) 

— Nu m-aşteptam la o surpriză ca asta... 

Şi Mihaela părea că se bucură, suridea mereu şi îşi 
plimba fără satur ochii incandescenţi pe decorul rural, dar 
nu spunea nimic. M-aş fi bucurat dacă participa mai mult 
la propria-i nuntă. După slujba religioasă, mare îi fu 
mirarea cînd veniră să ne facă urări foştii mansardişti, cu 
lliuţă în frunte. Charlot, încă treaz, mă bătu pe umăr, cu 
superioritate: 

— Bănuiam că nu-i lucru curat cu mutatul. Va să zică, 
la mijloc era tot... contesa. 

Tot aşa, bătrînul Coleşiu, beat de bucurie, ca şi cînd 
venise la nunta propriilor lui copii, ne îmbrăţişă emoţionat 
(avu încă o dată ocazia s-o sărute pe Mihaela) şi grăi: 

— Nu vă spuneam, nepoților, că oricine şade la mine e 
obligat să-şi pună pirostriile? Asta-i lege, s-a isprăvit! 

— Casă cu noroc, unchiule, i-am răspuns surizînd. 

În curtea conacului ne aştepta masa întinsă şi un taraf 
de lăutari băştinaşi. Am jucat hora miresei laolaltă cu 
flăcăii şi fetele satului, într-o însufleţire de zile mari. lliuţă, 
la rîndul lui, se apucă să cînte din frunza-i fermecată. 
Ţăranii se mirau şi căscau gura la bucureşteanul care se 
pricepea aşa de bine să zică doina şi alte cîntece 
populare. Adevărul era că lliuţă, deşi purta straie nem- 
teşti, neam de neamul lui nu fusese bucureştean, se 
trăgea tot din opincă. 

Nuntaşii petreceau în lege, băutura îi antrenase la joc şi 
veselie. Numai eu sufeream de o grijă apăsătoare, 


153 


invitaţia la vals 


absurdă, care în răstimpuri lua forme de spaimă 
neînţeleasă. Incercam s-o alung cu raţiunea (dealtfel n- 
avea nici un sens) şi izbuteam pentru o bucată de timp; 
dar după aceea revenea tot mai obsedantă şi nelinişti- 
toare. 

Aveam simţămiîntul că se petrece ceva anormal cu 
această căsătorie, că-i lipseşte ceva, că nu-i decit o 
simplă înscenare. lată, mă aflam la propria-mi nuntă şi 
totuşi nu eram convins că mă însor. Oare lipsa părinţilor 
sau altceva neconform cu festivitatea să fi contribuit la 
sporirea acelei stranii îngrijorări? Nu ştiu, nu-mi dau 
seama ce anume a fost. 

Nu-mi venea de nicăieri o încurajare, nici chiar din 
partea Mihaelei. Ah, dacă ar fi apărut cinteza noastră 
dragă aşa cum ne făgăduise cu ciripitul ei, cum mai 
zburau gindurile absurde, ce încredere pogora peste 
mine. N-a venit, n-aveam s-o mai văd niciodată. 

Trăiam clipe cînd mi se părea că pămîntul de sub 
picioare prinde a se scufunda cu mine. De teamă apucam 
mîna Mihaelei şi o stringeam... 

— Ce ai? mă întreba ea, cam contrariată. 

Nu înţelegea... Ce-i drept nu înţelegeam nici eu atunci. 
Acum, da... Numai că acum e prea tîrziu! 


VI 


La o lună după căsătorie am fost numit avocat într-un 
contencios al Ministerului de Comerţ, în urma unei 
recomandaţii a profesorului Tiîrnoveamu, bun prieten cu 
secretarul general. Slujba nu era grea; studiam dosare, 
obţineam termene şi amiînări, iar mai tirziu, cînd m-am 
familiarizat cu lucrările, am început să redactez avize şi 
chiar să pledez procese. Şeful contenciosului mă preţuia. 


154 


Mihail Drumeş 


L-am auzit odată spunînd cuiva despre mine: 

— Are spirit juridic, băiatul! 

Nu ştiu dacă aveam sau nu, dar mă pricepeam să 
aştern pe hirtie, cu abilitate, un aviz într-o formă care nu 
lăsa nimic de dorit. 

In acelaşi birou lucra şi prietenul Bogdan, la conacul 
căruia făcusem nunta. (De fapt el îmi indicase vacanţa 
postului.) Era gras, mătăhălos, cu un cap enorm, dar 
foarte simpatic şi bun ca piinea caldă. Cu timpul, se 
împrieteniră şi soțiile noastre. Ne făceam vizite reciproce, 
ca să omorim după-amiezile plictisitoare de duminică, sau 
ne duceam împreună la teatru. 

Odată, cînd Bogdăneştii veniră la noi, se încinse o 
discuţie aprinsă pe tema unei drame pasionale care 
stîrnise multă vilvă. 

Era vorba de cunoscutul autor dramatic Dimitrie Albu, 
însurat cu o frumoasă şi talentată actriţă, lolanda Manole. 
Căsnicia ţinea de trei ani, fără zguduiri, pînă cînd o 
anonimă vesti pe soţ că soţia îl înşală cu un prieten, el 
însuşi scriitor. Torturat de gelozie, acesta făcu o mare 
scenă soţiei (ca în actul al II-lea al pieselor sale) ca să afle 
adevărul gol-goluţ. Ea plînse, îşi smulse părul, leşină, 
susţinînd pe toate tonurile că-i rămăsese credincioasă 
fiindcă îl iubea — şi-l iubise totdeauna. Intr-un cuvînt, 
femeia se apără cu prea multă înverşunare ca să fie 
crezută. Soţului nu-i fu greu să-şi dea seama că actriţa 
juca teatru şi acasă, nu numai pe scenă. Cedînd unor 
reminiscenţe ale educaţiei religioase, o tîrî într-o biserică 
punînd-o să jure în faţa Sfintei Fecioare că nu l-a înşelat. 
Jurămiîntul era pentru el, în aceste circumstanţe, suprema 
dovadă de inocenţă. Soţia îngenunche în faţa icoanei şi 
jură cu evlavie că-i nevinovată ca o mieluşea. După acest 
act solemn căsnicia zdruncinată îşi reluă mersul, bărbatul 
se linişti. Dar nu pentru multă vreme. Îndoiala scoase din 
nou colții: dacă a jurat strîmb? 

Şi într-o zi, prefăcîndu-se că pleacă în provincie chemat 


155 


invitaţia la vals 


de o telegramă apocrifă, o pîndi în preajma locuinţei 
amantului ascuns într-o maşină de piaţă. După ceasuri 
grele de aşteptare, în sfîrşit a apărut grăbită, deschise 
poarta şi se făcu nevăzută în casă. Bărbatul năvăli în 
cuibul îndrăgostiţilor şi cinci gloanţe de revolver curmară 
viaţa rivalului. 

„„„Acum se judeca procesul. Toţi eram de părere că 
acuzatul avea să fie achitat, chiar dacă crima fusese 
premeditată. 

Doamna Bogdan însă (Amely, cum îi spuneam) osîndea 
cu înverşunare pe soţia infidelă. 

— Cum a putut, ticăloasa, spumega ea, cum a răbdat-o 
inima să jure în faţa icoanei că-i nevinovată?... 

— Nu, Amely, nu trebuie s-o condamni astfel, zise 
Mihaela, nu ştii ce s-a petrecut în sufletul ei... 

— Eu cred că nu s-a petrecut nimic... interveni Bogdan. 
Multe actriţe nu sînt altceva decit simple maşini de 
fabricat plăcere. Ceea ce mă miră însă e că bărbatu-său i- 
a cruțat viaţa. 

— Aşa se întîmplă de obicei: suprimi pe adversarul cel 
mai periculos, care, la rîndu-i, te-ar putea ataca, am spus 
eu. 

— Racine a făcut altfel, reluă Mihaela, a otrăvit-o pe 
femeia infidelă, pe actriţa La Duparc. 

— Care Racine, autorul Andromacăi...? făcu Amely. 

— Da, da, chiar el. 

— Habar n-aveam că a fost autorul unei drame 
familiale. 

— Şi cum s-a întîmplat, Mihaela, tărăşenia asta? 

— Nu se ştiu prea multe în privinţa asta... In orice caz 
tandrul Racine, omul sensibil şi delicat, adolescentul pios 
de la Port-Royal, poetul iubirii eterne, nu era chiar aşa 
cum ni-l închipuim noi, ci, dimpotrivă, un om excesiv de 
crud, egoist şi tern. Se îndrăgostise de celebra actriţă La 
Duparc, o frumuseţe a vremii, care avea darul de a 
inspira des folles passions. Unii afirmă că Racine s-ar fi 


156 


Mihail Drumeş 


căsătorit cu ea în taină. Şi după citva timp artista a murit 
în împrejurări nelimpezite pînă azi... 

— Ce s-a întîmplat, în fond? 

— Ceea ce, fatal, trebuia să se întîmple. O femeie ca La 
Duparc, curtată de celebrităţile vremii, Corneille, Moliere, 
Boileau, şi ea însăşi fără virtuţi deosebite, nu putea să 
rămînă credincioasă unui singur bărbat. Racine a preferat 
s-o otrăvească decit să i-o fure alţii. Aceasta este Le 
Drame des Poisons. Ministrul justiţiei scria consilierului de 
stat Bazins de Bezons, însărcinat cu anchetarea cazului: 
„Ordinul regelui pentru arestarea lui Sieur Racine vi-l 
trimit îndată ce-l cereţi”. Bineînţeles, consilierul n-a cerut 
niciodată arestarea lui Racine, poet ilustru, autorul unor 
capodopere şi în plus coleg la Academia Franceză pentru 
că a dispus fără impunitate de viaţa unei femei ca de un 
lucru al său personal. 

— Am deplasat chestiunea peste... două secole şi 
jumătate, zise Amely. Pornind de la această faimoasă 
lolanda Manole, ajunsesem la... cinstea sufletească a 
femeii. Mă întreb de ce ea şi-amintit bărbatul jurînd 
strimb şi n-a jucat demn rolul de soţie, divorţind de un om 
pe care nu-l mai iubea? 

— De unde ştii că n-a încercat să-l lase? Dar sînt 
bărbaţi crampon care, deşi duc o viaţă infernală, nu se 
pot despărţi de femeile lor. In orice caz, Amely, e foarte 
greu ca un om să judece pe alt om. 

— Ce-i cu tine, Mihaela? lei partea unei infidele? am 
intervenit mai mult în glumă (dar puţin şi serios). Nu 
cumva te simţi cu musca pe căciulă? Să ştii, astă-seară te 
pun să-mi juri în faţa icoanei... că nu mă înşeli. 

— Dor, te credeam ceva mai inteligent, a ripostat ea 
enervată. Ceea ce faci e lipsă de tact. Nici în glumă nu 
trebuie s-o spui. 

— Mihaela are dreptate, încercă Bogdan să-i ia 
apărarea. (O făcea mai mult din curtoazie decit din 
convingere.) E greu să crezi în virtutea lolandei Manole ca 


157 


invitaţia la vals 


şi a consorei sale mai virstnice, La Duparc: nimeni n-a 
alergat după ele ca să-şi tocească picioarele pînă la 
genunchi. Greşeala e a bărbaţilor care şi le-au făcut soţii, 
cînd de fapt ele erau flori prea parfumate ca să nu se 
încaiere fluturaşii pentru polenul lor... 

— Exact: soţul lolandei, Manole n-a ştiut să se oprească 
la timp. A voit să sechestreze numai pentru sine grațiile 
acestei femei talentate. 

— Ascultă, Mihaela, eu nu mă refer decit la necinstea 
actriţei. În loc să mărturisească bărbatului: da, iubesc pe 
altcineva, ea a mințit şi această minciună a provocat 
drama. 

— Crezi că e chiar aşa de uşor să spui soţului că iubeşti 
pe altcineva? izbucni Mihaela puţin contrariată. 

— Nu prea miroase a bine, draga mea. Prea faci cauză 
comună cu femeia adulteră, am exclamat cam surprins 
de atitudinea ei dirză, dar, ca să nu atrag atenţia 
Bogdăneştilor, dădui cuvintelor un aer de glumă. 

Musafirii izbucniră în ris. Odată cu ei rideam şi eu într-o 
dezlănţuire care mi se păru cam exagerată. Soţia mea se 
mulţumi numai să zimbească (ce-i drept, cam acru) şi să 
conchidă: 

— In orice caz natura umană este foarte complexă. 
Ceea ce n-admite ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă 
mergînd pînă acolo încît s-o suprime. Dragostea nu dă 
nimănui această prerogativă. 

l-am dat dreptate în sinea mea. Desigur Mihaela se 
referea la propria noastră soartă. 

„„„Tîrziu, înainte de culcare, pe cînd soţia mea îşi făcea 
rugăciunea obişnuită (era, dealtfel, evlavioasă), îmi veni 
în minte discuţia cu Bogdăneştii. 

— Haide, jură-mi că nu mă înşeli. 

— Te rog isprăveşte cu glumele de prost gust, se 
îmbufnă ea şi întorcîndu-mi spatele se vîrî în patul ei. 

A doua zi sau a treia zi, Zamfira, slujnica noastră, mă 
întrebă pe cînd ne servea la masă: 


158 


Mihail Drumeş 


— Conaşule, dacă nu vă e cu supărare, l-au osîndit pe 
artistu cela? 

Uite — şi Zamfira ştia de poveste. 

— l-au dat cinci ani de temniţă grea. A scăpat destul de 
lesne. 

— Şi nevesti-si, cît...? 

— Nimic. Au pus-o în libertate. 

— Rău, rău, conaşule. Pe ea trebuia s-o bage la 
puşcărie, nu pe el, trăzni-o-ar Sfîntul de paţachină... 

— Firo, vezi-ţi de treabă, o apostrofă Mihaela. Lasă 
justiţia în pace; nu-i de nasul tău. 

Slujnica plecă opărită, trîntind uşa după ea. 

— Toanta! De ce s-o fi amestecînd unde nu-i fierbe 
oala? 

Atitudinea ciudată a Mihaelei îmi dădu de gîndit mult 
timp după aceea. De ce luase partea soţiei infidele dacă 
n-avea nimic pe cuget? Şi de ce o apără cu atita îndirjire? 
Trebuie că s-a petrecut ceva cu ea. Prea e cu ochi şi cu 
sprâncene... 

Pe de altă parte îmi veneau şi gînduri bune: 

— Ar fi prea proastă să-şi dea astfel în petic. Cred că o 
face mai degrabă din încăpăţinate, din spirit de 
contradicţie. 

În tot cazul aveam prea multă încredere în mine, în 
puterea mea asupra ei şi-mi spuneam cu o certitudine 
care nu suferea cea mai uşoară contradicţie: 

— Să mă schimbe Mihaela cu altul? Pe mine, cuceritorul 
atitor femei cărora le-am stîrnit rîuri de lacrimi? Nu, 
hotărît lucru, pentru Tudor Petrican nu exista, nu se 
născuse încă infidelitatea. Cu toate astea îndoiala (deşi 
pînă acum străină de simţămintele mele) mă sfredelea 
mereu ca burghiul. Şi ca să mă conving de şubrezenia 
acestor bănuieli stupide şi să scap de pacostea obsesiei, 
am urmărit-o într-o zi pe Mihaela cu maşina, tot aşa cum 
făcuse bărbatul lolandei Manole, eroul tristei drame. După 
ce parcurse citeva străzi, ea ajunse la fosta mea locuinţă 


159 


invitaţia la vals 


şi intră la Coleşiu, iar seara la masă îmi povesti că făcuse 
mai devreme o vizită Veveriţei. _ 

Ceea ce era foarte adevărat. In sinea mea i-am 
mulţumit Mihaelei bucuros că o cunoşteam tot mai bine 
— fericit că era aşa, cum o voiam, şi în fine trăind un 
simţămmt plenar că amîndoi mergeam pe drum sănătos. 


VII 


Relaţiile mele cu tata fuseseră întrerupte de cînd cu 
însurătoarea. Nu ne mai scriam (mama îmi scria totuşi), 
iar eu deocamdată nu mă gindeam la o împăcare, deşi 
uneori remuşcarea scotea capul cînd şi cînd fiindcă 
mîhnisem pe bătrîn. Cam aşa stăteau lucrurile, cînd 
mama, într-una din scrisori mă anunţă că babacul vine la 
Bucureşti să se arate unui internist şi are de gind să tragă 
la noi. Suferea de o boală la stomac căreia medicii de 
acolo nu-i dăduseră de hac. L-am aşteptat la gară. M-a 
strîns în braţe şi mi-a vorbit atît de prietenos ca şi cînd n- 
am fi fost niciodată certaţi. 

M-a mişcat gestul lui. L-am condus la cuibul nostru 
unde ne aştepta Mihaela cu masa pusă. Tata era un fel de 
arbitru al eleganţei, aş zice un Petronius contemporan, 
scrupulos în arta de a se îmbrăca pînă la preţiozitate. 
Purta haine de tăietură clasică din stofă englezească, 
mănuşi tot englezeşti, guler răsfrînt (Take lonescu) chiar 
pe arşiţa cea mai mare, ghetre albe, monoclu cu şnur şi 
baston de trestie cu miner de ivoriu. De cînd îl ştiu exala 
din făptura lui o uşoară mireasmă de paciuli. 

Cînd Mihaela îl zări, i-am surprins pe faţă o mirare, 
ceea ce însemna că i-a făcut o bună impresie. Nu-i vorbă, 
şi tata o plăcu de la prima vedere. O sărută părinteşte pe 
frunte, apoi mă bătu pe umăr cu un gest ştrengăresc: 


160 


Mihail Drumeş 


— Haiducule, n-ai avut gust prost. Şi eu aş fi luat-o de 
soţie dacă eram în locul tău. 

Mihaela roşi copleşită de complimentul străveziu ce-l 
adresase. Tata preţuind acest gest îmi spuse cînd ea nu 
era de faţă: 

— O fată care roşeşte să ştii că-i soi bun. 

La rîndu-i Mihaela îmi destăinui: 

— Îmi place bătrînul... E bine pus la punct, nu numai 
pentru Bucureşti, dar chiar pentru Paris... 

Adevărul e că şi la Petricanii noştri, unde nu-l vede 
nimeni, tot aşa se prezintă... Stilul face parte din firea lui. 

„„.„L-am dus la un profesor reputat care, după multe şi 
anevoioase analize, îi stabili diagnosticul. Nu ştiu nici pînă 
acum ce avea, dar doctorul acela îi descoperise boala. Il 
internă într-un sanatoriu unde rămase trei săptămâni ca 
să iasă de acolo complet vindecat, în timpul acesta, 
Mihaela, fără nici un îndemn din parte-mi, se ducea zilnic 
la sanatoriu să-i ţină de urit. Îi aducea reviste, jurnale, 
cărţi, dar mai ales îi povestea cu darul ei neîntrecut cîte 
în lună şi în soare. În felul acesta cîştigă pe tata (fire 
închisă) care începu s-o preţuiască. Imi spunea despre ea: 

— Nu ştii ce e mai mult: deşteaptă sau frumoasă? 
Başca — instruită... Cînd o fi avut timp să citească atita? 

— Asta e zestrea ei, tată. Banii se pot cheltui, chiar 
pierde. Averea minţii rămîne însă neatinsă: nu s-a născut 
pînă acum hoţul care s-o fure. 

— Ştiu unde baţi... Dacă aş fi cunoscut-o mai demult, 
nu m-aş fi împotrivit s-o iei, fii sigur. Ba, dimpotrivă, te-aş 
fi împins... 

N-am apucat să-i exprim bucuria pentru această 
schimbare de atitudine în favoarea noastră. Uşa s-a 
deschis şi Mihaela a pătruns în rezerva spitalului unde se 
desfăşura acest dialog. Venise de la un control făcut la 
„maternitate”. Sarcina evolua normal, iar sorocul 
fericitului eveniment era după calculul medicului peste 
două luni. 


161 


invitaţia la vals 


— Ah, abia aştept flăcăul... să-l joc pe genunchi, se 
bucură tata. 

Mihaela cobori ochii. 

— Dacă o fi fată? 

— Ce-o da Dumnezeu! Dar parcă tot mai mult mi-ar 
plăcea băiat. 

„„„Cu o zi înainte de a ieşi din spital, bătrînul mă chemă 
la el şi se-apucă să mă descoasă, lucru pe care nu-l 
făcuse pînă atunci: 

— Cite parale cîştigi pe lună, băiete? 

— Opt mii, tată. 

— Numai atît? Hm! Şi v-ajung vouă banii ăştia? 

— Nu se ajung, dar ne mai strîngem şi noi. Cînd n-avem 
încotro, ne împrumutăm. 

Nu-mi răspunse nimic. Urmărea în sine firul unui gînd 
care-l muncea. Într-un tîrziu, reluă: 

— Măi, băiete, cu leafa ta n-ai să faci mare scofală; 
copilul vine şi cere, mai vine al doilea, poate şi al treilea şi 
greutăţile cresc. Eu ştiu ce înseamnă să ţii o familie. 

— Ce vrei să spui, tată? 

— Taci şi ascultă. Nu te băga în vorbă! Ce m-am gîndit 
eu: băiatul meu n-ar trebui să fie hărțuit de grija zilei de 
mîine. Hrana, să zicem c-o scoate el, de bine de rău. Dar 
dacă-i mai pui pe cap şi chiria, tare mi-i frică să nu i se 
moaie şira spinării. D-aia m-am hotărît să vă fac o căsuţă. 
Să fie a voastră, s-o stăpiniţi sănătoşi şi să nu vă mai 
bateţi capul cu chiria. Că o căsuţă e mare lucru, băiete! 

Eram gata să-l îmbrăţişez, dar el mă opri, aspru, la 
jumătatea gestului. 

— Lasă, fără înduioşări. Asta nu mă încălzeşte pe mine. 
Prin urmare, să ne înţelegem: tu află un locşor bun, să nu 
treacă de 300.000—550.000 lei. Sau dacă găseşti o 
locuinţă gata, cu atît mai bine. Se cheamă că m-am 
curăţat de o jumătate de milion. Numai nu te grăbi. Caută 
pe îndelete şi cînd ocheşti ceva bun, bate-mi o depeşă. Eu 
vin şi facem treaba. Ne-am înţeles? 


162 


Mihail Drumeş 


Nebun de bucurie m-am repezit acasă să-i duc Mihaelei 
minunata veste: 

— Vom avea casă! Căsuţa noastră! O vilă! 

Mă aşteptam să exulte de bucurie, să mă îmbrăţişeze, 
cu regretul că n-are decit două braţe pentru asta, şi să 
mă copleşească de sărutări pe care să nu le uit uşor. 
Teribilă cădere din cer! Surise preţ de o clipă, murmură 
un da? întrebător, convenţional, sec şi atita tot. 

Eram pur şi simplu consternat de această atitudine 
glacială şi nu mă răbda inima să n-o întreb: 

— Cum, ţie nu-ţi pare bine? 

— Desigur, răspunse. Doar n-oi fi vrind să ţopăi de 
bucurie. Vom avea o casă. Foarte bine! Trebuia s-o avem 
mai devreme sau mai tîrziu. 

M-am vîrît în pat cu nefericirea în cîrcă. După explozia 
de bucurie de adineauri nici că se putea un duş mai rece. 
Oare Mihaela mai purta pică tatei că se împotrivise la 
căsătoria noastră? E adevărat, îl îngrijise şi-l acoperise de 
toate atenţiile, dar toate astea le făcuse corect, rece, 
dintr-un anumit calcul. Poate (ştiu eu?) sarcina o făcea 
capricioasă, iritabilă, plină de ciudăţenii. 

Trebuia s-o cruţ, să trec cu vederea aceste neajunsuri 
şi chiar aşa făceam. Niciodată nu m-am purtat mai 
concesiv şi curtenitor cu ea ca în timpul sarcinii. 

Intr-o zi, cînd m-am întors acasă, după ce colindasem 
un cartier întreg căutînd o căsuţă după spusele tatei, 
Mihaela avu o ameţeală puternică. Se prăbuşi jos, albă ca 
varul, apucată de dureri atroce. Am chemat un medic 
care dispuse să fie numaidecit trimisă la sanatoriu. Avea 
o hemoragie puternică şi viaţa îi era în primejdie. Fără să 
stau pe gînduri am internat-o la Maternitate, şi acolo 
lepădă copilul. 

Deşi scăpată de sarcina care îi căşunase atitea 
neajunsuri, Mihaela arăta tristă, abătută, dusă pe gînduri. 
N-o mai interesa nimic şi trăia o viaţă vegetativă, 
asemenea unei plante. Uitasem de cînd n-am mai văzut-o 


163 


invitaţia la vals 


rîzînd. Parcă o izbise o nenorocire fără leac, un taifun 
crunt care-i devastase fiinţa pe dinăuntru. 

Căutasem s-o consolez ca să-şi regăsească echilibrul. 

— Ce-i cu tine, draga mea? In loc să mulţumeşti cerului 
că ai scăpat teafără, tu îi faci mustrări? Dar ce? S-a 
întîmplat ceva ireparabil? Lasă, copii mai facem noi, nici o 
grijă. Ştii ca nu-i lucrul cel mai greu. 

— Voiam să-l am, susţinea ea, îmi făurisem atitea 
nădejdi. Mai bine aş fi murit. Nu ştiu ce are să se întîmple 
cu mine... 

— Aimée, iartă-mă că-ţi spun: exagerezi peste măsură. 
Dai proporţii de tragedie unui fapt mărunt, fără 
importanţă. Dacă toate femeile cărora li s-a întîmplat 
acelaşi lucru — şi sînt milioane în toată lumea — ar 
proceda ca tine, unde am ajunge? Viaţa nu se poticneşte 
dintr-atita, merge înainte. Şi noi trebuie să ţinem pasul cu 
ea. 

— Ce vrei să fac dacă simt aşa...? Nici o femeie nu 
seamănă cu alta. [ineam cu orice preţ să am copilul... Ar 
fi fost pentru mine icoana vie a dragostei mele de 
atunci... : 

— Înţeleg. Însă din nenorocire n-am avut parte de el. 
Dacă am concepe un altul? 

— Nu, n-aş mai putea. Nu-i totuna... 

Era cu neputinţă s-o aduc pe linia de plutire. Am trecut 
în mîna timpului această îndatorire, vraci infailibil, care 
tămăduieşte fără nici un leac rănile sufletului. Dar el lucra 
mai încet decît melcul şi în primul rînd mă acomoda pe 
mine cu noua stare de lucruri, făcîndu-mă s-o accept prin 
puterea obişnuinţei. Ce-i drept şi Mihaela înregistră o 
ameliorare, dar prea puţin perceptibilă. O duceam la 
concerte, la teatru, chiar la baluri, fără a reuşi s-o 
înveselesc decit la suprafaţă. In fine, dacă nu se putea 
altcum, tot era ceva şi atit. 

Cici, care venea uneori pe la noi, părea c-o mai trezeşte 
din abulie. Era veselă, plină de viaţă şi în prezenţa ei 


164 


Mihail Drumeş 


Mihaela se transforma subit. Amîndouă prietenele 
pălăvrăgeau ceasuri întregi, scormonind amintiri din 
timpul şcolii. Rideau cu hohote de ticurile profesorilor, de 
maniile pedagogilor, de toate nimicurile. Retrăiau, în 
acele clipe, gingăşia vieţii şcolare, cînd totul era soare şi 
suris. 

Observînd influenţa bună pe care Cici o exercita asupra 
nevesti-mii, o rugam să vină mai des pe la noi. Ea 
făgăduia, dar tot rar venea. Aveam impresia că e o 
împiedicare la mijloc, dar că nu se îndura să ne 
părăsească definitiv. 

Odată, după ce petrecu prietena pînă la poartă, 
Mihaela reveni în casă, răsuflînd uşurată: 

— Uf, bine că a plecat şi asta. 

Am rămas înmărmurit. 

— Cum, nu-ţi place tovărăşia ei? 

— Niciodată n-am putut s-o sufăr. 

— Adevărat? Credeam că sînteţi cele mai bune 
prietene. Cînd colo... 

— Te înşeli. Nu mă poate suferi nici ea. 

Eram din ce în ce mai uluit. 

— Cum se explică atunci prietenia voastră? 

Mihaela ridică din umeri, n-avea poftă de explicaţii. De 
fapt n-ar fi trebuit să mă mir deloc, pentru că între femei 
se petrec atitea lucruri ciudate. 

— M-a pizmuit totdeauna, adăugă Mihaela. Dar nu mi-a 
arătat-o niciodată pe faţă. 

— Aimée, exagerezi. Am impresia că Cici are un suflet 
de aur. 

— Are aur fără suflet, atita tot!... 

— În cazul ăsta aş zice că s-a lins pe bot de împărăţia 
cerurilor. 

— Nu. Cei săraci cu duhul au acces şi acolo. 

Reluînd tonul serios am întrebat-o: 

— Dacă n-o suferi de ce o cultivi?... De ce prelungeşti 
fără rost o situaţie echivocă? 


165 


invitaţia la vals 


— N-a venit încă timpul. Şi afară de asta nu mă 
deranjează... Dimpotrivă... 

După un timp, mai spuse: 

— Dacă ai şti cît am suferit datorită faptului că i-am 
fost chiriaşă. Habar n-aveam că tatăl ei era proprietarul 
mansardei. 

— Bogăția nu constituie o superioritate, e un bun 
temporar. Adevărata bogăţie e a creierului. 

— O ştie şi ea. l-am demonstrat-o ori de cîte ori s-a ivit 
prilejul. În anul | de facultate ne-am înscris la concursurile 
„Tinerimii române”, eu — mai mult îndemnată de Cici. Au 
participat peste 800 de studenţi şi studente de la toate 
universităţile din ţară. 

— Şi rezultatul? Ai obţinut premiul întîi? 

— Nu, al doilea. 

— Şi Cici? 

— N-a căpătat nimic. Nici o menţiune măcar. Deşi s-au 
acordat douăzeci de menţiuni. Cînd a citit lista, s-a făcut 
albă ca varul, mi-a întors spatele şi o lună de zile n-am 
mai văzut-o. 

Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe 
Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, 
Tirnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre 
Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea 
manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. 
Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de 
elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în 
privinţa unor concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m- 
am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care 
tocmai pleca. 

L-am salutat, iar el s-a oprit ca să-mi strîngă mîna. l-am 
prezentat atunci pe Mihaela şi după un schimb de 
amabilităţi, s-a urcat într-o maşină, iar noi am pornit-o pe 
jos spre casă. 

Mihaela îmi luă braţul şi şopti înfiorată: 

— Ce bărbat distins! Apoi adăugă pe acelaşi ton: ce 


166 


Mihail Drumeş 


mare lucru e să fii profesor universitar! 

Nu ştiu ce mă împinse s-o contrazic (poate aluzia unită 
cu regretul ei că nu eram şi eu profesor). 

— Te înşeli, dragă. Nu prea e chiar aşa de mare lucru! 

Ea pufni, uşor contrariată. M-am prefăcut că nu bag de 
seamă. l-am spus oarecum sfidător: 

— Crezi că eu n-aş putea să fiu profesor universitar? 

Zimbi ironic, dispreţuitor, poate şi una şi alta. Dar nu- 
mi răspunse. Zimbetul ei mă jigni adînc, atît de adînc, 
încît am simţit aproape o durere fizică. 

Tot drumul pînă acasă n-am mai scos o vorbă. Mihaela, 
dîndu-şi seama că-mi rănise amorul propriu, încercă să 
repare greşeala. Şi luînd un ton de glumă, rosti! 

— Ştiu, Dor, că ai putea să ajungi profesor universitar... 
Dar nu vrei, băiatul mamei, asta-i! 

Izbucni în rîs (o spusese atit de caraghios) şi totul se 
mistui în uitare. Cu toate astea mi-a rămas crîncen înfiptă 
în creier exclamaţia ei: ce mare lucru e să fii profesor 
universitar, şi nu mi-am dat seama de asta decît mult mai 
tirziu. 


VIII 


Din cauza avortului Mihaelei am întrerupt cîtva timp 
alergăturile pentru găsirea unei case. Le-am reluat însă 
cu mai multă rîvnă după însănătoşirea ei. După-amiezile, 
cînd n-aveam serviciu, colindam cu jurnalul în mînă 
cercetînd anunţurile şi verificînd la faţa locului imobilele 
de vînzare. Nu găseam însă ceva potrivit pentru noi. Sau 
dacă găseam era prea scump, peste preţul indicat de 
tata. 

În acest timp (era prin ianuarie), Novac se căsători cu 
Veveriţa şi ne invită la nuntă. Făceau cununia religioasă 
tocmai la Turnu-Severin, unde locuiau părinţii ei. 


167 


invitaţia la vals 


— Apropo, Coleşiu de ce n-a venit? l-am întrebat pe 
ginere, nu cumva ai omis să-l inviţi? 

— Se putea una ca asta? Am vorbit cu el la telefon şi 
mi-a promis că vine. 

— V-aţi mutat de mult din casa lui? 

— Numai de citeva săptămîni. Am găsit un apartament 
într-un blokhaus... 

Cam după o lună de la nunta Veveriţei, m-am pomenit 
cu un domn. Era şi Mihaela de faţă. S-a prezentat: 

— Sînt avocatul moştenitorilor defunctului Coleşiu. 

Trăsnet! A murit Coleşiu! Cînd? Cum? De ce? Am aflat 
pe loc amănuntele de care aveam nevoie. Închisese ochii 
la cîteva zile după nunta lui Novac, în urma unei crize 
care l-a dat gata în citeva zile. Şi noi n-am ştiut nimic. 
Măcar să-l mai fi văzut o dată! Mihaela izbucni în plins. 

Bietul moşneag, înainte de a pleca în neființă tot 
avusese un gînd pentru noi... li lăsase Mihaelei, prin 
testament, albumul cu fotografiile Yvonnei Rossignol şi 
plăcile de patefon care-i plăceau atita! Şi acum avocatul 
venise să i le aducă. 

— Dar casa, cui a rămas? l-am întrebat într-o doară. 

— Unui nepot de soră. (Şi noi care ne credeam singurii 
lui nepoţi!...) 

— Şi ce face? Se mută în ea? 

— Nu, locuieşte la laşi. E locotenent într-un regiment de 
acolo. Casa e de vînzare. 

Da? De vînzare? Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? Ar 
trebui s-o luăm noi. Asta le-ar întrece pe toate: casa lui 
Coleşiu, proprietatea noastră. Cuibul acela unde ne-au 
rămas atitea amintiri scumpe. De ce nu? Sîntem 
cumpărătorii cei mai îndrituiţi. O parte din noi sălăşluieşte 
încă acolo... Mă rog — cît costă? Moştenitorul pretindea 
700.000, bani peşin. Hm, cam scump. Face, fireşte, dar să 
lase mai jos pentru noi. De obicei vinzătorul cere mai 
mult ca să aibă de unde scădea. În orice caz, trebuie 
tocmă multă, tocmă la sînge. 


168 


Mihail Drumeş 


Am trimis tatei o telegramă să vină imediat. Aş fi 
crăpat de ciudă scăpînd o ocazie atit de rară de a pune 
mîna pe locuinţa lui Coleşiu. 

Tata sosi fără întârziere şi după cîteva zile de tratative 
ajunse la înţelegere. Moştenitorul căruia îi crăpa buza 
după bani, reteză din preţ şi ne vîndu casa cu o jumătate 
de milion, aşa cum voia tata. Dacă ar fi stăruit o obținea 
poate mai ieftin. 

Aşadar, cuibul unde ne adăpostisem dragostea, în care 
avusesem pe Mihaela şi unde trăisem cele mai senine 
zile, era de acum al nostru. Ale noastre, curtea, grădina, 
teiul uriaş la umbra căruia întindeam mesele prelungite 
pînă în zori. 

Mihaela spusese odată: 

„Ah, dacă am avea o căsuţă ca asta, nimic n-am mai 
rîvni...” 

lată, i se împlinise dorinţa. Aveam nu o casă 
asemănătoare, ci chiar casa mult visată. Ce noroc 
neaşteptat! Trebuia să moară Coleşiu ca să ne facă parte 
de norocul acela. Ceilalţi oameni mereu ne sînt piedici şi 
aşteptăm să dispară ca să punem mina pe slujba sau pe 
casa lor. 

Mihaela se bucură, dar şi de rîndul acesta aveam 
impresia că bucuria ei e prea zgircită cînd ar fi putut să 
fie mai darnică. (Parcă făcea toate lucrurile pe jumătate.) 
Pînă la urmă i-am dat dreptate. 

„Poate din cauza morţii lui Coleşiu”. 

Adevărat, bucuria noastră avea un sîmbure de tristeţe 
şi cred că sînt rare bucuriile întregi. 

Casa nu era liberă decît după citeva luni. lar micile 
reparaţii de care avea nevoie ne mai răpeau cel puţin o 
lună. Oricum înainte de Sf. Dumitru nu puteam să ne 
mutăm în ea. 

Veni şi Alexa să viziteze locuinţa. O cunoştea prea 
puţin (se abătuse numai de două ori pe la mine, o dată 
însoţită de Mihaela), dar acum cînd o cercetă cu de- 


169 


invitaţia la vals 


amănuntul se arătă foarte entuziasmată. 

O plimbam din odaie în odaie, iar Mihaela îi explica: 

— Uite aici facem o uşă, cu glaswand, aici înlocuim 
scara cu una de beton (asta-i aproape dărăpănată), 
dincolo instalăm dormitorul că-i mai multă lumină şi-l 
tapetăm cu albastru. (Ar fi de preferat mătase plisată, să 
te interesezi cît costă; cred că nu costă prea scump.) 

— Aici o să trăiţi fericiţi o sută de ani ca-n sînul lui 
Avraam, ne-a spus Alexa cu faţa luminată de fericire. 
(Tinea mult la Mihaela, încît toate bucuriile soră-şi erau şi 
ale ei.) 

A, dacă ar fi presimţit ce avea să se întîmple! Şi curînd, 
curînd... 


170 


Mihail Drumeş 


PARTEA A TREIA 


Pînă la prînz totul s-a petrecut ca de obicei. Am plecat 
de dimineaţă la serviciu într-o dispoziţie de plenitudine. 
Aveam o lucrare pe care trebuia s-o isprăvesc chiar în 
acea zi. Muncind cu tragere de inimă o dădui gata mai 
repede decît mă aşteptam. Norocul făcuse să fiu angajat 
într-un proces de moştenire, cu cîştig de cauză aproape 
sigur şi care îmi aducea un beneficiu însemnat. Am primit 
chiar un aconto de 10.000 lei. 

„Azi îmi merge din plin”, gîndeam, şi o euforie plăcută 
se plimba prin toată fiinţa mea. In cît sîntem astăzi? 
(Voiam să-mi însemn ziua în agendă.) 

Calendarul din perete arăta 14 iunie! E cu putinţă? 
Dumnezeule, dar azi e aniversarea Mihaelei, împlineşte 
22 de ani. Mi-am amintit ce bine petrecusem acum un an 
de ziua ei, deşi n-am reuşit să destupăm cele 21 de sticle 
de şampanie oferite de Coleşiu, şi cum în noaptea aceea 
o avusesem pe Mihaela... 

Uite, trecuse un an şi parcă toate se întâmplaseră de 
cînd lumea. M-a mirat faptul că ea n-a adus deloc vorba 
de sărbătoarea asta. Voia probabil să mă încerce dacă 
nu-mi voi aminti şi singur. De ce să mint? Mă bucuram că 
procedase astfel pentru că îmi dădea prilejul s-o conving 
că nu uitam aniversările ei. 

În fine eram vesel, vesel, şi capacitatea mea părea 


171 


invitaţia la vals 


prea strimtă ca să cuprindă atita voie-bună. Bogdan, care 
lucra la biroul din faţă, mă întrebă: 

— Ce ai de eşti aşa de bine dispus? 

— Azi e ziua de naştere a Mihaelei. 

— Da? Atunci, mulţi ani înainte! 

Mă  felicitară toți colegii; chiar doamna Rozina, 
dactilografa, nu se lăsă mai prejos, cu toate că era 
supărată pe mine. (O admonestasem o dată cam aspru 
din pricina unor erori la maşina de scris.) 

Mă gindeam ce cadou să fac nevesti-mi. O brățară, un 
inel, cercei? Nu mă hotăram deloc, nu mă satisfăcea 
nimic. Dactilografa propuse: 

— Cumpără-i o poşetă. 

Poşetă? Haida-de! Voiam ceva mai deosebit care s-o 
încînte. Mai degrabă i-aş oferi o cruciuliţă de aur cu 22 de 
briliante — ciîţi ani împlineşte ea. 

Am cutreierat citeva magazine de bijuterii pînă să 
găsesc ceva pe plac. După citeva ore, pietrele scumpe 
erau gata încrustate. Seara, încă nu ştiam nimic: vom 
invita pe cineva sau petrecem în doi undeva într-un 
restaurant? Răminea ca Mihaela să ia o hotărire în 
această privinţă. Cînd am ajuns acasă, ea nu se întorsese 
încă din oraş. 

— A ieşit pe la patru, îmi spusese Zamfira. 

Am trecut în odaia de lucru, şi fiindcă n-aveam ceva 
mai bun de făcut, m-am apucat să citesc o carte. Din cînd 
în cînd consultam ceasul. 

— Opt şi jumătate... nouă... nouă şi jumătate... 

Ea nu se întorcea. Incepeam să-mi pierd răbdarea: 

— Pe unde o fi umblînd? 

Am telefonat fără rost la Bogdăneşti. Amely mi-a spus 
că nevastă-mea nu călcase pe acolo. 

— Trebuie să fie la Cici. 

Am ridicat receptorul şi am întrebat-o. Acelaşi răspuns. 

— S-o fi dus, poate, la soră-sa... 

Alexa n-avea telefon acasă; întrebind la poştă îmi 


172 


Mihail Drumeş 


răspunse chiar ea (era în tură de noapte). Prin urmare nu 
se afla nici acolo. 

— E la cinema, cu siguranţă. (Obişnuia să se ducă 
uneori singură cînd aveam de lucru.) Dar de ce întirzie 
atit? Şi mai ales de ce, tocmai de ziua ei, preferase să 
meargă la un film? E cu putinţă să fi uitat ea însăşi de 
aniversare? 

Semnele de întrebare se înmulţeau, dar pînă una-alta 
nu-mi dădeau de gindit. Se făcuse ora zece şi ea încă nu 
venea. Mă cotropi neliniştea... 

— Niciodată n-a întirziat atita. Să se fi întîmplat ceva? 

Nu mai eram în stare să citesc un rînd. Grija mă rodea, 
neliniştea cucerea cu repeziciune teritoriu. O vedeam în 
nesimţiri prinsă sub roţile tramvaiului. Alungam groaznica 
imagine ca să-mi apară în locul ei un pat alb de spital. 
Oricum, trebuia să se fi întîmplat ceva. Mai ales că umbla 
pe stradă cu capul în nori. (De cite ori nu i-am spus: fii 
atentă, draga mea, mergi cu ochii-n patru, fiindcă 
Doamna Mor-Mor abia aşteaptă să găsească pe cineva în 
greşeală.) 

Mă plimbam fără astimpăr prin odaie, ca un leu în 
cuşcă, fumînd ţigară după ţigară. Imi ascuţeam atenţia ca 
să aud soneria sau paşii ei apropiindu-se. 

De citeva ori mi se păru că ţiriie soneria. Trimiteam pe 
Zamfira să vadă cine e, dacă nu venise cumva. 

— N-a sunat nimeni, conaşule. 

— Du-te şi vezi, îi strigam, am auzit că a sunat. 

Degeaba. Nu era nimeni. 

Grija sporea, legată direct de minutarele ceasului care 
goneau fără odihnă şi mai ales fără cruţare. 

— Ce s-o fi întâmplat? Cu siguranţă că s-a întîmplat un 
accident. Altă explicaţie nu e! 

M-am apropiat de telefon, am pus mîna pe receptor să 
întreb la Salvare. O frică paralizantă m-a înlemnit... Am 
învins-o pînă la urmă, căci îndoiala era mai greu de 
îndurat. Nimic. Cineva de acolo m-a sfătuit să mă adresez 


173 


invitaţia la vals 


Prefecturii de Poliţie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o fi păţit? strigam 
tulburat cu glasul  gîndului. Şi tocmai astăzi de 
aniversarea ei! O pacoste ca asta mai rar! 

Mă înăbuşeam în casă. Nori groşi de fum inundau odaia 
şi nu mai puteam suferi nici fumul. M-am îmbrăcat să ies. 

— Plecaţi? se miră slujnica. 

Nu i-am răspuns. Abia jos, în stradă, m-am întrebat: 

— În definitiv, ce trebuie să fac? Încotro s-o apuc? 

Nehotărit, am rămas deocamdată locului, scurmînd cu 
privirile în dreapta şi în stînga, doar-doar voi zări-o 
apropiindu-se. Nici gînd. Mi se părea că pietonii trag cu 
coada ochiului la mine, şi mă miram stupid că unii oameni 
pot să umble atit de liniştiţi pe stradă. 

Ceasul blestemat arăta unsprezece şi Mihaela nicăieri. 
Dispăruse în neant, unde era, ce făcea, ce gindea? Am 
alergat înapoi în casă, îmboldit de o nădejde absurdă. 
Poate — ziceam — s-o fi întors între timp (deşi n-ar fi fost 
chip să se întoarcă fără s-o zăresc.) Degeaba! În odăile 
lipsite de prezenţa ei se cuibărise pustiul. (Niciodată n-am 
simţit mai acut pustiul.) 

Înnebuneam de grijă şi tortură. Cerule, ce-i cu ea? E vie 
— e moartă? Unde s-o găsesc? Am cutreierat ca un 
zănatic prin toate încăperile apartamentului. Poate o fi 
leşinat în dormitor, poate zace în baie şi eu habar n-am. 
Nici nu îndrăzneam să rid de neghiobia ce-o făcusem 
căutînd-o prin casă. Masa era pusă, scaunul ei şedea gol 
şi o aştepta şi el. Toţi o aşteptam, şi ea nu mai apărea. 

Hotărit lucru: s-a întîmplat un accident. Altceva nu 
poate să fie. Imposibil să întîrzie de bunăvoie pînă la 11 şi 
jumătate, fără să mă anunţe la telefon. Trebuie să 
întreprind ceva. Nu-i altă soluţie. Un taxi m-a dus în cîteva 
minute la Prefectura Poliţiei. Comisarul de serviciu a 
ridicat din umeri, după ce i-am spus ce mă aduce la 
dînsul. 

— N-am nici o cunoştinţă, nu mi s-a raportat nimic. 


174 


Mihail Drumeş 


Apoi adăugă: de altfel nici nu trebuie să mergeţi cu gîndul 
aşa departe. 

Comisarul m-a liniştit într-un fel. Bine, nu voi merge cu 
gîndul prea departe, dar Mihaela unde-i? Unde-i? Unde-i? 

Voiam să plec. Totuşi în pragul uşii, am zvirlit o 
întrebare aşa într-o doară: 

— Nu s-a întîmplat nici un accident azi după-amiază? 

— Ba da, însă nu cred să aibă vreo legătură cu ceea ce 
vă interesează. E vorba de un accident de automobil 
petrecut la Şosea. Să vă arăt cazul? Adu condica, băiete. 
Un agent alergă în alt birou şi o aduse. Comisarul o răsfoi: 

— Vedeţi aici... 

Am citit sărind peste cuvinte: „Maşina de piaţă... viteză 
o sută km... derapat... scoşi răniţi... Nenişor cu soţia... 
spital Filantropia”. 

— Nenişor? De unde cunosc numele ăsta?... Parcă am 
auzit de el? In nici un caz nu mi-i străin... De asta sînt 
sigur... 

M-am adresat comisarului: 

— Altceva nimic? 

— Nimic, pînă la ora asta. 

Am pufnit de nemulţumire ca şi cînd îmi părea rău că 
nu se întîmplase nimic. (Nenişor, mare comedie!) Am 
plecat repede. (Nenişor, hm! Nenişor!) Graba mea fu 
remarcată de comisar printr-o ridicare semnificativă din 
umeri. (Nenişor! Ne-ni-şor!) 

Şi tocmai pe cînd coboram scările interminabile 
(ascensorul nu funcţiona) am avut o iluminare subită, 
asemenea unui fulger, care mi-a descoperit adevărul. 

— Mihaela e aceea cu accidentul. Şi Nenişor? Nenişor, 
numele pe care-l citisem în cartea de vizită lunecată din 
poşeta Mihaelei. E tînărul care o ceruse de nevastă. 

Nu era o simplă bănuială, nici vorbă! Bănuiala implică 
ezitare, nesiguranţă, îndoială. Eu aveam o certitudine aşa 
de netăgăduită ca însuşi faptul că trăiam. Era acea 
siguranţă  revelatorie cu care vine minţii noastre 


175 


invitaţia la vals 


dezlegarea unei probleme îndelung frămîntate. 

Am oprit un taxi care tocmai trecea prin dreptul meu. 

— La spitalul Filantropia! 

Circulaţia după miezul nopţii era redusă, automobilul 
gonea spintecînd aerul ca o săgeată. Deşi voiam să ajung 
cît mai repede, ca să am o clipă mai devreme 
confirmarea teribilei bănuieli, totuşi mi se strîngea inima. 

— Mai încet! 

Aş fi vrut acum să nu mai ajungem, să întîrziem cît mai 
mult clipa revederii (pe care mi-o închipuiam grea), aşa 
cum un bolnav amină mereu ceasul operaţiei. 

Capul îmi vuia, mă scuturau ameţelile, stoluri, stoluri 
de ginduri contradictorii se încrucişau învălmăşindu-mi 
mintea, creînd un haos din care nu mai putea să răsară o 
hotărîre cuminte. 

— Mai încet! 

Am strigat cu atita furie încît şoferul stopă speriat. 
Acum maşina abia se tîra pe asfalt, altele mai grăbite ne- 
o luau înainte sau claxonau din spate nerăbdătoare, să 
mergem mai repede. Nu mai puteam răbda. Trebuia să se 
sfirşească odată cu chinul ăsta. 

— Miînă repede! Mai repede! 

Nu-mi păsa de ce avea să creadă şoferul, chiar dacă m- 
ar fi luat drept nebun. Pagubă-n ciuperci! Atunci numai de 
părerea lui nu mă sinchiseam. 

Portarul spitalului m-a oprit să intru. Vizite după miezul 
nopţii? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? l-am explicat că e 
vorba de un caz special, soţia mea a fost accidentată, nu 
ştiu în ce stare se află, trebuie s-o văd neapărat... Ce 
importanţă are că-i aşa de tîrziu? 

— Nu se poate, avem dispoziţiuni aspre. Vreţi să mă 
dea afară? 

Văzind că rezistă pe poziţie, am schimbat tactica. 

— Cum să te dea afară dacă am bilet de intrare? 

— Să-l văd... 

l-am strecurat o hirtie de o sută. Ochii cerberului 


176 


Mihail Drumeş 


sclipiră şi împotrivirea se duse pe copcă. 

— Luaţi-o pe aici, numai să nu faceţi zgomot. Salonul 7 
e la al doilea, pe coridor la dreapta... 

În timp ce urcam la etaj, o femeie cobora scara. Cînd 
ajunse în dreptul meu, am recunoscut-o: era sora 
Mihaelei. Uluitoarea surpriză a fost de ambele părţi. 

— Alexa, dumneata? 

Ea încremeni locului fără grai. Nu se aştepta să mă 
întîlnească. 

— Nu te supăra, eu sînt! 

— De unde ai aflat? făcu ea încă nedezmeticită. 

Ce puteam să-i răspund? Părea atît de complicată 
povestea bănuielilor mele cu tînărul din holul hotelului şi 
cu cartea de vizită al cărui nume era acelaşi pe care îl 
citisem în condica prefecturii de poliţie, încît înşirînd toate 
acestea n-ar fi priceput o iotă. Am preferat să ocolesc 
întrebarea. 

— Ce-i cu Mihaela? 

La rîndu-i Alexa a ocolit răspunsul. Recăpătîndu-şi 
stăpînirea de sine, m-a luat de mină, ca să fac calea 
întoarsă. 

— Vino cu mine, Tudor... 

— Unde să merg? De ce nu-mi spui ce s-a întîmplat? E 
atit de grav? 

—  Linişteşte-te, nu-i nimic grav. Are o fractură la 
piciorul stîng, aşa mi-a spus internul de serviciu... 

— Bine c-a scăpat cu atit. S-ar fi putut întîmpla mai rău. 
Totuşi mă duc s-o văd. 

— Nu te duce... Renunţă, te rog. 

— De ce? Doar pentru asta am venit... 

— Ascultă ce-ţi spun... Nu e bine! 

— Dar lămureşte-mă, de ce? De ce? 

Alexa ezită cîteva clipe frămîntate, apoi rosti cu o voce 
gravă, care venea parcă dintr-o prăpastie: 

— E o uşuratică. Nu trebuie s-o vezi. 

Acest cuvint din gura Alexei a prăbuşit un munte pe 


177 


invitaţia la vals 


mine. Strivit de greutate mai mult decit de durere, m-am 
lăsat tîrît de ea, ca un obiect, pînă ce amîndoi am ajuns în 
curtea spitalului şi de aici în stradă. (Mi-aduc aminte că 
trăgeam cu nesaţiu în piept aerul rece al nopţii, ca un 
bolnav care se sufocase pînă atunci.) 

Păşind agale pe panglica trotuarului ca o pereche 
întîrziată, Alexa îmi destăinui aproape în şoaptă: 

— Acum o oră şi jumătate, pe cînd mă pregăteam de 
culcare, o infirmieră trimisă de Mihaela îmi aduse un 
bileţel: Sint în spital, rezerva 81, vino urgent. Fug într-un 
suflet să văd ce s-a întîmplat? Am vorbit cu medicul- 
intern de serviciu. „Ce-i cu sora mea, internată în după- 
amiaza asta? E aşa de grav?” Nu vă speriaţi, doamnă, n- 
are decît o simplă fractură. Mai prost stăm cu soţul ei...” 
„Cum, au fost împreună?” (Ştiam că-mi telefonasei mai 
devreme după ea şi acest lucru m-a pus în încurcătură.) 
„Atunci zic, trebuie să fie o eroare la mijloc, nu-i sora 
mea...” lInternul s-a mirat: „Nu vă interesaţi de soţii 
Nenişor?” Ca să nu stirnesc o bănuială care ar fi pus pe 
Mihaela într-o lumină atit de urită, am minţit. „Da, chiar 
de ei mă interesez... Nu sînt la rezerva 81?” „Da, da, la 
81, a confirmat internul”, iar eu am înţeles ce anume se 
întîmplase. 

— Şi ai văzut-o? Ai vorbit cu ea? 

— Eu? De azi înainte n-o mai cunosc. 

Spunind acestea au podidit-o lacrimile. Dumnezeule! 
Alexa, femeia aceasta de granit, plingea pe stradă în 
văzul şi auzul trecătorilor care întorceau capul după noi. 

Marile dureri nu dor la început. Sint mari pentru că 
deschid o rană care nu se mai vindecă. Poate de aceea 
mă simţeam atît de liniştit după destăinuirea Alexei, ca şi 
cum nu se întîmplase nimic. Chiar am găsit în mine tăria 
să dau curaj Alexei pentru a suporta fapta soră-si. l-am 
strîns braţul, am dojenit-o cu blindeţe, ca pe un copil: 

— Ce faci, Alexa? Dumneata care-mi cereai să mă 
stăpinesc îţi pierzi cumpătul? Desigur, e destul de grav 


178 


Mihail Drumeş 


ceea ce s-a întîmplat, dar trebuie să ne păstrăm capul 
acum cînd avem atita nevoie de el. Să chibzuim pe 
îndelete ce-i de făcut. Cred că o judecăm prea aspru. 
Chiar dacă ar fi făcut ceva reprobabil, n-o să rămînă pe 
drumuri... 

În timp ce îi vorbeam astfel, aruncînd nenorocirea pe 
spinarea amândurora (ca s-o îndurăm mai lesne), ea se 
căina mereu: 

— Nefericita! Cum a putut să apuce pe drumul ăsta? 

— Mă duc la ea, nu mai pot răbda, i-am spus pierzîndu- 
mi brusc cumpătul, pradă unui impuls covirşitor. Vreau să 
aflu adevărul din gura ei. 

— Nu, a ţipat Alexa ca muşcată de şarpe. Nu te duce! 
Nu trebuie să te duci! Mai ales acum! 

— Nu-ţi fie teamă: n-are să se întîmple nimic. Nu vezi 
cît sînt de calm? 

Cu toate asigurările, ea se agăţă îngrozită de braţul 
meu: 

— Nu, Tudor, ascultă-mă, ai să regreţi. Fă cum îţi spun. 

— De ce? Pentru care motiv te împotriveşti aşa? 

— Sînt convinsă că e mai prudent. Miine, da, poţi să 
faci ce vrei. Lasă măcar să treacă o noapte... Înţelegi? 

Din vorbele ei se desprindea atita fermitate încit, 
pentru a le nesocoti, trebuia să opun o tărie de care nu 
dispuneam. M-am supus, deşi toată fiinţa răscolită mă 
îmbrîncea să fac exact contrariul. 

— Ai dreptate, i-am spus neconvins, e mai cuminte s-o 
văd miine. Dar mi-e aşa de greu să rămîn singur o noapte 
întreagă. 

— Vin la tine. Îmi dau seama cîtă nevoie ai de cineva în 
preajma ta. 

Am schițat gestul de a opri o maşină care tocmai 
trecea pe lîngă noi. Alexa mă împiedică. 

— Mai bine mergem pe jos. 

— Dar e prea departe. 

— Nu-i nimic. Trebuie să ne obosim ca să cădem apoi 


179 


invitaţia la vals 


frînţi de oboseală. Aşa vom putea dormi şi unul şi altul. 

Am ascultat-o, incapabil de a mă opune voinţei ei. 
Mergeam încet, fără grabă (deşi se făcuse ora unu), ca 
atunci cînd ai de străbătut un drum lung. Ne duceau mai 
mult paşii pe străzi ocolite, întunecoase, pustii... După 
două ceasuri de umblet, în sfîrşit, am ajuns acasă. 

In bucătărie era lumină. Zamfira nu se culcase, ne 
aştepta încă. 

— Coniţa e la spital, a lovit-o o maşină, dar nu-i nimic 
grav. Peste cîteva zile se întoarce acasă. 

Femeia făcu ochii mari, speriată, şi izbucni în plîns. 

— Vai, biata coniţă, presimţeam eu că nu-i a bună. 

In sufragerie masa aştepta întinsă, aşa cum o lăsasem. 
Alexa observă cruciuliţa împodobită cu briliante pe care 
voiam s-o dăruiesc Mihaelei, dar ezită să mă întrebe ce-i 
cu ea. l-am citit pe faţă gîndul. 

— Trebuia să sărbătorim aniversarea ei. Tocmai îi 
cumpărasem... asta. 

Părea că nici n-a auzit ce i-am spus şi a schimbat vorba 
ca să ocolim o durere mai mult. 

— După cum văd n-ai pus astă-seară nimic în gură, mi- 
a spus. Stai şi mănîncă, doar n-o să rabzi de foame... 

— O aşteptam... pe ea... să vină. Şi vremea a trecut... 
(Voiam să spun pe Mihaela, dar ceva mă împiedica să-i 
pronunţ numele, aşa cum se face cu un mort scump). 
Acum nu mai mi-e foame. 

M-am cufundat într-un fotoliu şi am rămas inert în 
poziţia iniţială (care dealtfel nici nu era comodă) multă 
vreme, fără să fiu capabil de a mai face o mişcare măcar 
s-o corectez. N-aş putea spune că mă gindeam la ceva. 
Oboseala mă secătuise, iar starea de toropeală îmi dădea 
o plăcută senzaţie fizică. Într-un tirziu, printr-o lentă 
tranziţie am simţit o apăsare şi dinăuntru şi dinafară. Mă 
apăsa materialitatea gîndurilor prefăcute în plumb, mă 
apăsa inima îngheţată, aerul, pereţii şi tavanul care sta să 
cadă. Prins între aceste două forţe opuse, care-şi 


180 


Mihail Drumeş 


exercitau presiunea asupră-mi, mă vedeam neputincios 
de a întreprinde ceva pentru a mă elibera. Cu privirile 
încremenite, fixam în neştire o dungă de covor, pînă mă 
dureau ochii. Îmi alegeam atunci alt punct şi acelaşi joc 
reîncepea monoton, obsedant, exasperant. 

— Nu vrei să te culci? m-a întrebat Alexa, care stătea 
mută şi străină pe alt fotoliu din colţul sufrageriei. 

Întrebarea m-a făcut să tresar, aşa cum faci cînd 
primeşti o excitație puternică din exterior. Uitasem cu 
totul de prezenţa ei. Am scuturat din cap negativ. 

— Eşti destul de obosit, trebuie să te odihneşti, a 
insistat ea. 

— Dacă vrei, treci dincolo în dormitor şi culcă-te. Doar 
n-ai să-mi ţii de urit toată noaptea. 

Ne solicitam unul pe altul, cu atenţii şi menajamente, 
arătindu-ne o tandreţe cît se poate de exagerată. S-a 
apucat să-mi facă patul şi n-am reuşit s-o împiedic. La 
rîindu-mi stăruiam să ia o pijama nouă (voia s-o ia pe cea 
veche a Mihaelei) şi alte nimicuri ridicole în fond. 

Am prins de veste că de cînd plecasem de la spital n- 
am rostit nici un cuvînt despre Mihaela, deşi prezenţa ei 
copleşitoare o simţeam amîndoi. Era parcă o moartă 
scumpă pe care trebuia s-o învăluim în tăcere şi uitare ca 
să nu ne scormonim în zadar suferinţa... 

M-am întins istovit pe pat, aşa cum mă găseam, căci n- 
am avut energia să-mi scot nici cel puţin haina. 
(Socoteam la început să mă odihnesc încă o jumătate de 
oră, apoi să mă dezbrac, ca de obicei.) Dar am adormit 
după aceea cu hainele pe mine. 

— Ce dreptate avea Alexa să ne întoarcem pe jos. 

Mă simţeam bine, negrăit de bine! Aş fi vrut ca starea 
mea de voluptate fizică în care mă cufundasem să se 
prelungească la nesfirşit. Dar o tresărire bruscă mă aduse 
din nou în zona realităţii. Din nou am îndurat greutatea 
aceea nevăzută. Era o apăsare materială, care-mi oprea 
parcă bătăile inimii şi-mi sugruma răsuflarea. Şi cu toate 


181 


invitaţia la vals 


acestea inima îmi funcţiona normal şi de respirat — 
respiram. 

În răstimpuri un burghiu nevăzut îmi sfredelea creierul 
cînd ici, cînd colo, cînd dincolo. Această unealtă de 
tortură părea că-i vie şi avea glas, un glas care nu ştia să 
articuleze decît două cuvinte, mai rele decit otrava: 

— M-a înşelat! M-a înşelat! 

Deşi vorbea la persoana |, ca pentru mine, îi 
răspundeam ca unei alte prezenţe, legind cu el unul din 
acele dialoguri intime care-mi erau aşa de familiare. 

— Şi ce dacă m-a înşelat? Je m'en fiche! Eu nu i-am dat 
cu piciorul după ce ne-am întors de la Constantinopol? 
Sîntem chit! 

— Nu prea! Căci după aceea ai luat-o de nevastă, 
insinua interlocutorul din mine. 

— Ce are a face? Faptul că am luat-o era în măsură să-i 
schimbe firea? Nici vorbă! E şi ea ca toate femeile o... 
(aici îmi veni în minte eroul lui Gib Mihăescu din 
Granaliflora, care afirma sus şi tare că femeile sînt nişte 
cîrnățărese,; am completat deci cu o satisfacţie imensă) şi 
ea este tot cirnățăreasă! 

Părea că obţinusem o biruinţă strălucită asupra mea. 
Repetam: o cîrnățăreasă, şi din nou mă copleşea bucuria. 
Auzi colo: cîrnățăreasă! Cu cît repetam cuvîntul acela de 
total dispreţ, cu atît mă simţeam mai bine. 

— Cîrnăţăreasă! Cîrnăţăreasă! 

Acum rideam cu hohote, pradă unei voioşii fără 
seamăn, uitînd tot ce se întîmplase, nepăsător de ce va 
mai fi, agăţindu-mă ca un deznădăjduit de unicul colac de 
salvare apărut în cale. 

— Cîrnăţăreasă! 

„„„ Reluam în închipuire subiectul nuvelei La Grandiflora 
citită nu de mult. Într-un oraş de provincie, tînărul Manaru 
îşi prinde soţia înşelîndu-l. Nu se revoltă, nu strigă, nu 
omoară. O mentalitate curentă a grupului de oameni în 
care trăia îi aduce alin în acea clipă de răscruce: toate 


182 


Mihail Drumeş 


femeile sînt la fel! Adică — nişte cirnățărese. De ce aş 
cere neveste-mi mai mult? 

Adevărat, cîrnăţăreasă durdulie din piaţa centrală îşi 
oferea grațiile oricărui client care i le rivnea, fără nici o 
alegere. Dar „principiul” lui Manaru nu era dobîndit dintr- 
o experienţă proprie de viaţă. Il propagau alţii, iar el îl 
accepta. Şi acum venise sorocul să încerce o verificare, 
căci era el însuşi în joc. Trebuia, pentru liniştea lui 
sufletească, să se încredinţeze dacă într-adevăr toate 
femeile sînt cirnățărese. Şi tînărul frământat de adevăr în- 
cepe o furibundă luptă de cuceriri. Una după alta femeile 
îi cedează, învinse de puterea supranaturală a acestui 
deznădăjduit. Şi tocmai cînd e pe cale să aibă 
confirmarea, intervine ceva neaşteptat care-i răstoarnă, 
din temelie, credinţa. Soţia unui proaspăt cunoscut îi 
rezistă cu o dirzenie pe care numai virtutea poate s-o 
dea. Dar pentru Manaru nu există obstacole. El o 
îngenunchează cu forţa şi o siluieşte. Dacă a doua zi 
femeia va tăcea (şi-i va deveni astfel complice) principiul 
e confirmat. Insă femeia batjocorită reacţionează: 
bestiala faptă i-a frînt echilibrul sufletesc. Mutilată de 
remuşcări şi ruşine îşi curmă zilele. 

Ce lovitură de trăsnet pentru Manaru! 

— Cum, nu toate femeile sînt cirnățărese? Există, prin 
urmare şi femei cinstite? Dacă-i cu putinţă aşa ceva de ce 
nu se află şi soţia mea printre ele? 

Abia atunci vine pedeapsa: o împuşcă. 

Pendula bătuse ora trei după miezul nopţii cînd am 
coborit din pat şi, scotocind prin bibliotecă, am dat peste 
cartea lui Gib Mihăescu. 

Voiam să recitesc povestea (am parcurs cîteva pagini), 
dar n-a fost chip să continui pînă la capăt. Morala care se 
desprinde din acele pagini mă zguduia: 

— Şi Mihaela ar fi putut să nu fie cîrnăţăreasă! Şi totuşi 
a fost! S-o pedepsesc aşa cum a făcut Manaru cu 
nevastă-sa? Nu ştiu... nu ştiu încă... Sînt atit de obosit! Nu 


183 


invitaţia la vals 


pot să mai leg un gînd... 

Am adormit din nou. Cînd am făcut ochi se luminase de 
ziuă. O durere ascuţită mă încerca în coşul pieptului. Cred 
că această durere mă trezise. Încă buimăcit de somn, 
aveam impresia că tot ce se întimplase azi-noapte nu 
fusese decit un vis urit şi o clipă mă scăldă o bucurie 
imensă. Dar frumoasa amăgire nu ţinu mai mult de o 
clipă. Luciditatea îmi reveni şi, odată cu ea, conştiinţa 
îngrozitoarei realităţi. 

Atunci am suferit o sfişiere îngrozitoare: parcă o mînă 
de fier s-a introdus în coşul pieptului nimicind tot ce se 
afla acolo. Nu era însă o durere fizică, ci una sufletească. 
Degeaba încercam s-o alung invocînd justificări neroade 
sau gindindu-mă la falanga inepuizabilă a cîrnăţăreselor. 
Cumplita  sfişiere interioară  stăruia, e drept, cu 
intermitențe, dar tocmai din cauza asta devenise mai 
insuportabilă. Era de ajuns să-mi închipui pe Mihaela în 
braţele lui Nenişor (ce nume!) dîndu-i-se cu frenezie, aşa 
cum făcea cu mine odinioară, ca să-mi simt toată fiinţa 
măcelărită de acele degete vrăjmaşe, adevărate cuțite. 

Mă înăbuşeam. Am deschis larg ferestrele spre cer. 
Aerul rece al zorilor năvăli în odaie şi-mi schimbă direcţia 
gîndurilor. M-am îmbrăcat (mi-era frig) şi această operaţie 
pe care o prelungeam cît mai mult îmi îndepărta pe 
Mihaela din actualitate. Cu atît mai bine. Pendula bătu 
patru lovituri sonore, prelungi. Aşadar, nu dormisem decit 
o oră şi mie îmi părea că sînt în pat de o săptămînă 
încheiată. 

M-am aşezat la fereastră, rezemînd coatele de pervaz. 
Respiram nesăţios aerul proaspăt al dimineţii şi, prin 
asociaţie, îmi amintii că citisem cîndva că omul şi-ar 
prelungi viaţa cu cel puţin o cincime dacă ar inspira adînc 
aerul în piept, de cel puţin cincisprezece ori pe zi. 

Am făcut şi eu la fel o dată, de două ori, de zece ori. 
Căutam să mă angajez în tot soiul de preocupări, nu 
pentru a-mi prelungi existenţa, ci numai să scap de 


184 


Mihail Drumeş 


hărţuiala gîndurilor. 

Nu era cu putinţă. Abia acum, îmi dădeam lucid seama 
de gravitatea „faptei”. Otrava ei, care lucra mocnit încă 
de aseară, reuşise în fine să-mi cuprindă toată fiinţa. 

Cum s-a putut întîmpla acest atentat împotriva mea? 
Eram incapabil să concep aşa ceva. Cum să-mi închipui 
pe Mihaela tremurînd în braţele altcuiva, — ea, pe care o 
consideram atît de a mea? Cum de nu prinsesem nimic de 
veste? Am avut, e drept, o bănuială vagă de cînd cu 
discuţia la Bogdănești; toţi acuzam pe soţia adulteră a 
dramaturgului, şi numai Mihaela singură îi lua apărarea. 
(De ce nu i-ar fi luat-o dacă era în aceeaşi situaţie?) 
Aveam prea multă încredere în mine şi încrederea asta 
nesfîrşită mă orbise. O urmărisem după aceea fără 
convingere, încredinţat că fac o prostie. Nu descoperisem 
nimic, o protejase norocul, îndemniînd-o în ziua aceea să 
se ducă la Veveriţa. Ştiu, nu trebuia să mă declar 
mulţumit numai cu atit, ci s-o supraveghez mai departe, 
s-o urmăresc mereu. Ştiu, dar ce folos? 

Şi limpezeam în continuare atitea lucruri care mai 
înainte îmi păruseră oarecum ciudate. Acum ştiam de ce 
nu explodase de bucurie cînd îi spusesem că tata ne 
cumpără o casă. Ce-i păsa ei de casă cînd avea alte 
preocupări? Imi explicam de ce mereu era îngindurată, 
nervoasă, de ce nu-i intra nimeni în voie? (Păcătuise şi o 
chinuiau fără îndoială mustrările de cuget.) Tot aşa, după 
avort, cînd o consolam de pierderea suferită şi îi 
propuneam să concepem alt copil, ea îmi spusese: simt 
că n-aş putea. Nu ştiu ce are să se întîmple cu mine. (Hm, 
nu era greu de ghicit!...) 

Poate altcuiva i-ar fi stîrnit bănuiala şi mai puţine 
elemente decît acestea. Numai eu n-ajungeam s-o 
bănuiesc, chiar dacă mi-ar fi dat să înţeleg pe şleau. Intr- 
atit eram de orbit de orgoliul fără margini care mă 
stăpînea. 

— Ai văzut, tată, ce soi bun este femeia oare roşeşte? 


185 


invitaţia la vals 


Şi tu, Alexa, care spuneai c-o să trăim o sută de ani în 
casa lui Coleşiu? Hotărit, ne-ai dat prea mult. Poate nici n- 
apucăm a ne muta acolo. 

În defintiv de ce îmi fac atita sînge rău? Mă revoltam 
încercînd o eliberare; doar nu sînt nici primul, nici ultimul 
încornorat. Apoi am strigat cu pumnii strînşi: 

— Şi ce dacă m-a înşelat? Doar nu se va sfirşi lumea şi 
pămîntul din pricina asta. 

Fraza rostită cu glas tare mă convinse de zădărnicia 
chinurilor mai mult decit sugerarea mută a gîndului. 

„„.Şi cu toate acestea mi se părea că nu sufăr destul. Aş 
fi voit (ciudăţenie!) să parcurg toată întinderea suferinţei 
omeneşti pînă la hotarul morţii. Or, mă aflam încă 
departe de acest liman primejdios. 

Se vede că nu iubeam integral pe Mihaela şi disprețul 
care luase locul dragostei îmi era o salvatoare supapă de 
siguranţă, în orice caz, starea mea sufletească era 
asemănătoare cu aceea a soldatului din primele 
săptămîni de luptă: se miră că nu dă piept cu duşmanul şi 
se întreabă: oare ăsta-i războiul? El vrea războiul din 
închipuirea lui, crîncen, îngrozitor — şi dă peste războiul 
adevărat care poate să aibă zone de acalmie. 

Am vrut să răsucesc o ţigară, deşi nu prea aveam poftă 
de fumat la ora aceea. In drum spre cutia cu tutun, m-am 
oprit în dreptul ferestrei şi m-am rezemat din nou de 
pervaz. Priveam de acolo pe strada pustie, fără să văd 
sau, mai precis, vedeam proiectate propriile mele 
închipuiri. Am rămas aşa, nemişcat (deşi îmi era frig), mai 
bine de o oră. Uitasem complet de fumat. 

Acum mă preocupa ceva de care încă nu-mi dădeam 
seama, pentru că altfel cum se explica nevoia aceea de 
încremenire şi linişte absolută? Hotărit — trebuia s-o 
pedepsesc pe Mihaela. (Pedeapsa includea divorţul — de 
asta nici vorbă.) Dar ce pedeapsă, oricît de crudă, m-ar fi 
satisfăcut din plin? Dacă o prindeam asupra faptului 
poate aş fi omorit-o, fără discuţie. Însă felul cum aflasem 


186 


Mihail Drumeş 


de  necredinţa ei excludea o asemenea răzbunare 
sîngeroasă, prin aceea că pregătirea calculată cu sînge 
rece m-ar fi lipsit de spontaneitatea gestului şi în acest 
caz impulsul ar fi fost sugrumat, anulat de tendinţele 
bune ale eului. 

— În definitiv, am destul timp să hotărăsc ce-mi rămîne 
de făcut. 

Gîndeam fără gînduri, sau mai precis în absenţa 
conştiinţei. Situaţia era desigur cîntărită în străfundurile 
inconştientului, care lucra febril fără să-mi comunice 
deciziunile. (Şi acest lucru aveam să-l verific mult mai 
tirziu.) Deocamdată în conştiinţa mea domnea pustiul, 
acalmia, haosul — ca după o catastrofă. 

Cum stăteam aşa plecat, am prins de veste că şi 
fereastra de alături, din dormitor, era tot deschisă. Cînd 
m-am uitat mai bine, am descoperit un cot subţire de 
femeie. 

Alexa! Ea era! La ora asta! Probabil că şi ea avusese o 
noapte de insomnie. 

Am lăsat-o acolo netulburată, din nevoia de a rămîne 
mai departe singur. Şi oricît ar părea de ciudat, chiar azi- 
noapte îmi păruse rău că o luasem cu mine. 

Cînd a venit la micul dejun, era palidă ca un cadavru. 
Tot timpul ne-am ignorat unul pe altul, ca doi străini care 
întîmplător luau gustarea de dimineaţă într-un local prea 
aglomerat, siliţi să şadă la aceeaşi masă. Intr-o vreme ea 
rupse tăcerea şi mă întrebă: 

— Te duci la birou? 

— Cred că nu. 

Numai de lucru n-aveam poftă. Şi cînd mă gindeam ce 
vor spune Bogdăneştii, Cici, Veveriţa şi ceilalţi prieteni 
auzind că... Fulgerul unui gînd neaşteptat m-a făcut să 
tresar. 

— Ziarele! Dac-or afla din ziare? 

Pînă acum nu-mi trecuse prin minte o asemenea 
eventualitate. Zamfira a coborit să-mi aducă repede 


187 


invitaţia la vals 


gazetele de dimineaţă. Le-am frunzărit în pripă. Nici unul 
nu dădea în vileag adevărul întreg. Toate anunțau la fel: 
„Accidentul de la Şosea... D-l Nenişor şi soţia, grav răniţi” 
(grav — era o exagerare şi bineînţeles altă poveste). 

Surideam acru, maliţios: 

— Auzi, domnul Nenişor şi soţia. Adică doamna 
Nenişor! Mihaela Nenişor! Straşnic sună! Nimic de spus. 

l-am trecut Alexei gazetele: 

— Citeşte, e interesant, foarte interesant! Păcat că nu 
le-a pus şi pozele: faţă, profil şi trois quarts... Ştiţi, ca la 
delicvenţii de drept comun. 

N-a scos un cuvint: s-a uitat prin ziare şi le-a pus 
grămadă alături pe o măsuţă. Clătina doar din cap a 
dezaprobare şi atita tot. N-o mai puteam suferi nici pe ea, 
ca dealtfel tot ce venea din partea Mihaelei. 


Dintru început hotărisem ca tot timpul cît femeia 
adulteră va rămîne la spital, să nu calc cu piciorul pe 
acolo. Nu de alta, dar voiam să evit explicatia dintre noi 
care s-ar fi produs în condiţii defavorabile. Mai întîi ea 
fiind suferindă iar eu sănătos, diferenţa aceasta dintre 
condiţia noastră fizică ar crea un dezavantaj de oare nu 
mă gindeam să profit, cu atît mai mult, cu cit nici nu 
aveam nevoie. În al doilea rînd locul unde se afla (şi unde 
bineînţeles trebuia să purtăm discuţia) era total 
nepotrivit: rezerva mai adăpostea trei paciente, deci şase 
urechi în plus care aveau ce auzi şi difuza. Astfel stînd 
lucrurile m-am gîndit: de ce n-aş lăsa pe Mihaela să 
treacă mai departe în ochii personalului medical drept 
soţia celuilalt aşa cum fusese considerată din capul 
locului? Prin absenţa mea (atitudine care însemna pur şi 


188 


Mihail Drumeş 


simplu abandonare) îi aplicam cea dintii pedeapsă pentru 
fapta ei, dîndu-i totodată a înţelege la ce trebuie să se 
aştepte cînd se va întoarce acasă. 

Cu toate astea, după citeva ore, mi-am schimbat 
hotărîrea cu alta exact contrarie. Nu aveam clar în minte 
mobilul ce-l urmărisem, am acţionat mai degrabă datorită 
unui impuls lăuntric. Ştiu că eram foarte neliniştit şi ieşind 
în oraş ca să scap de inerție, cel dintii lucru pe care l-am 
făcut a fost să opresc un taxi. 

— La sanatoriul Filantropia! 

Aş fi rămas de o sută de ori şi aş fi plecat o singură 
dată. Şi totuşi am plecat. Străzile, casele, pomii, oamenii 
— toate erau altfel decit ieri dar nimic nu mă reţinea. Deşi 
între ieri şi azi se lăsase a barieră grea, de netrecut, ca 
între două ţări vrăjmaşe, eu încercam să dobor bariera. 
să fi fost capitularea sau mai precis „acceptarea” noii 
stări? Încă nu-mi dădeam lucid seama. 

Trecînd prin faţa unei florării i-am spus şoferului să 
oprească. Am revenit cu un buchet uriaş de crini albi ca 
neaua. 

Ce mă apucase? Pînă în clipa cînd imaginea 
magazinului de florărie mi-a apărut pe retină, nu m-am 
gîndit absolut deloc să dăruiesc femeii adultere candizii 
crini care de cînd lumea simbolizau nevinovăția. Şi cu 
toate astea! 

Ce se întîmpla cu mine? Ascultam peste voinţa mea de 
porunci străine, neconforme cu propria-mi fire? Imi 
ieşisem din conştiinţă acţionind ca un automat sub 
stăpînirea altei forţe mai puternice? 

Am pătruns în camera ei albă de spital, cu o teamă de 
copil. Mihaela, surprinsă (nu se aştepta probabil să mă 
vadă), slobozi un țipăt uşor, ascuţit. (Mai repede cred că 
era de spaimă decit de surpriză.) 

M-am precipitat spre ea, îngînîndu-i numele de alint: 

— Aimée, draga mea! 

Apoi am întrebat-o convenţional: 


189 


invitaţia la vals 


— Cum te mai simţi? 

Înainte de a-mi răspunde, zări florile şi uluirea luă pe 
faţa ei locul spaimei. Întinse o mînă şovăielnică spre 
buchet de parcă s-ar fi îndoit că am să i-l ofer. l-am luat-o 
înainte: 

— Ţi-am adus astea! lartă-mă, n-am găsit altele mai 
frumoase. 

Nu mi-a mulţumit. Înţelegeam cît de greu îi venea. 
Gestul meu (în fond un omagiu de preţuire) mai mult o 
contraria şi dacă primise florile n-o făcuse decit călcînd pe 
mîndria ei. (Mă întreb: ar fi putut să le refuze în prezenţa 
celor trei tovarăşe de suferinţă, care ne priveau ca pe 
scenă). 

M-am aşezat pe marginea patului (nu era nici un scaun 
în cameră) şi i-am vorbit cît mai cald şi prietenos cu 
putinţă. (Făceam un efort mare, aproape vizibil.) 

— Ştii, Alexa a fost acasă la noi. A petrecut noaptea 
acolo. Sper că va veni şi după-amiaza asta. Nu te nelinişti 
din cauza fracturii. După cît am înţeles nu-i ceva grav. 
Într-o săptămîna te faci bine. Dacă ai nevoie de Zamfira... 

— Da, trimite-mi pe Zamfira, mi-a spus fără să mă 
privească. (Îmi evita privirea şi o făcea destul de 
stingaci.) 

În atmosfera încărcată a camerei de spital plutea 
amenințătoare explicaţia, marea explicație. „Cum ai ajuns 
aici? Ce s-a întîmplat? De ce m-ai înşelat?” 

Totuşi, în ciuda acestor întrebări inevitabile pe care 
trebuia să i le pun şi la care trebuia să-mi răspundă, 
continuam să conversăm despre lucruri indiferente, fără 
nici o legătură cu teribila faptă. Se cunoştea că-i un joc 
penibil, apăsător, pe care mă încăpăţinam să-l duc pînă la 
capăt cu toată sforţarea supraomenească pe care mi-o 
cerea. 

Zimbeam îngheţat, vorbeam cu sufletul pustiu şi mîna 
care trebuia s-o sugrume o mîngiia, ca şi cum nu se 
petrecuse nimic. Numai dacă cineva a trăit vreodată o 


190 


Mihail Drumeş 


întimmplare identică, ar putea să-şi dea seama de cîtă 
stăpînire am dat dovadă ca să-mi înăbuş clocotul de 
revoltă care-mi fierbea sîngele. Am plecat făgăduindu-i că 
voi reveni. Şi m-am ţinut de vorbă. Am revăzut-o de 
cîteva ori, dar explicaţia tot nu s-a produs. li povesteam 
de reparaţiile casei care erau pe sfirşite, o întrebam ce 
tapet i-ar plăcea pentru salonaş, o consultam de unde să 
ne procurăm mobila. Uneori, îi priveam pe furiş chipul 
senin, cu aerul ei inocent de copila. Mînia mă aprindea 
brusc: 

„Ah, ticăloasa!” 

Ce putere stranie mă împiedica să dezlănţui urgia? De 
ce nu-mi răcoream sufletul care mă ardea, în loc să 
continui acel joc stupid de om iertător care întoarce răul 
prin bine? Oare conştiinţa că era bolnavă (deci într-o 
stare de inferioritate) să fi fost cauza? Nu ştiu! Mai mult 
decit atît: bizarul joc începu să mă amuze cu timpul prin 
aceea că siciia pe Mihaela pînă la exasperare. Ea nu mai 
putea întîrzia la infinit explozia explicaţiei. Orice amînare 
o scotea din fire, îi nimicea pînă şi simulacrul de mîndrie 
ce-i mai rămăsese. Simţind-o nervoasă, evitam să mai 
calc cu piciorul pe la spital cîtva timp. În schimb se ducea 
Alexa. 

Fractura mergea spre vindecare. Alexa mă asigură că 
Mihaela se va întoarce acasă în săptămîna viitoare. 


Într-adevăr se întoarse. După o absenţă de aproape o 
lună. Zamfira, cum o zări la poartă, cobori fuga în curte s- 
o întîmpine şi să-i ducă valiza cu lucruri. Zburda slujnica 
de bucurie, ca un cîine credincios la vederea stăpînului. 
Vazind scena de la fereastră, mă întrebam: cum azi, 


191 


invitaţia la vals 
sîmbătă, trebuia să iasă din spital — nu poimiine — luni? 
li dăduse probabil drumul mai devreme cu două zile la 
stăruința ei. 

— Ai fi putut să mă anunţi, Mihaela. Veneam la spital să 
te iau. 

— Credeam că eşti la serviciu, n-am vrut să te 
deranjez. ` 

— Să mă deranjezi? Ce vorbă e asta? Intre noi 
menajamentele de acest fel sînt fără sens. De ce n-ai 
chemat-o pe Alexa? 

— N-a putut veni... M-am descurcat şi singură după 
cum vezi. 

Am ajutat-o să urce scările, şchiopăta destul de rău; aş 
fi luat-o pe sus, în braţe, dar nu m-a lăsat. Cum ajunse în 
apartament dădu o raită prin odăi. Cred că nu i-a 
displăcut inspecția sumară, toate erau în ordine, aşa cum 
le lăsase. Pe măsuţa toaletei zări o cutiuţă de a cărei 
existenţă încă nu ştia. A luat-o în mînă şi, curioasă, i-a 
deschis capacul: 

— O cruciuliţă cu briliante? Vai, ce frumoasă e? De 
unde a răsărit aici? 

—  Inchipuieşte-ţi, soţul ţi-a dăruit-o cu prilejul 
aniversării tale. 

S-a posomorit brusc: 

— Ah, uitasem de ziua asta... 

— Vezi, eu n-am uitat... 

Răspunsul meu era zdrobitor, fără replică. A tăcut, 
stînjenită, fiartă, şi discuţia luă numaidecit alt curs fără 
să-mi adreseze un cuvint de mulţumire. (Nici nu era 
nevoie.) 

— Eşti bun să mă laşi singură? Aş vrea să mă odihnesc 
măcar o oră... M-a obosit drumul... 

— Da... De ce nu? Mă duc la mine în birou, tot am de 
făcut concluzii scrise la un proces. 

Lucram de o săptămînă la aceste blestemate concluzii 
fără nici un spor. Citeodată ore întregi nu izbuteam să leg 


192 


Mihail Drumeş 


două fraze. Nici acum nu era chip să lucrez, mai ales 
acum... Mă tot întrebam de ce venise Mihaela fără să mă 
anunţe? O făcuse într-adins pentru a-şi lua lucrurile 
personale în lipsa mea ca să evite iminenţa explicaţiei 
dintre noi? Sau fusese doar o simplă întîmplare? 

Apoi, la naiba, ce-mi venise s-o urc în braţe pe scări, ca 
să-i uşurez eu însumi consecinţele pasului ei greşit? Bine 
că n-a vrut, aş fi fost de-a dreptul ridicol. 

Şi de ce s-a retras în dormitor, rugindu-mă să n-o 
tulbur? Niciodată n-a simţit nevoia să fie lăsată singură: 
Probabil că a încuiat chiar uşa. Se teme de vreo obligaţie 
conjugală?  Haida-de! Chiar dacă aş muri după o 
îmbrăţişare a ei încă n-aş cerşi-o. Cînd am revăzut-o 
adineauri mi-a părut, e drept, atit de frumoasă şi fragedă 
(însăşi şchiopătatul nu era lipsit de graţie), încît bogăţia ei 
feminină m-a durut pur şi simplu ştiind că nu-mi mai 
aparţine... Dacă accidentul acela ar fi uriţit-o fizic 
anulindu-i farmecul, trădarea ar fi fost mai suportabilă? 

Abia trecuse o jumătate de oră şi Mihaela se arătă în 
pragul uşii. Toată încăperea se umplu de fiinţa ei. 
(Doamne, tot mai bine că scăpase de ciopirţire: Mihaela 
urîtă părea un nonsens, ceva de neconceput.) 

— Te-ai odihnit aşa de repede? 

— Am încercat, dar n-am putut. 

— De ce? 

A suris imperceptibil dîndu-mi a înţelege că ştiam tot 
atit de bine ca şi ea motivul care îi zădărnicise odihna. 
După aceea faţa ei îşi reluă gravitatea. 

— Trebuie să-ţi vorbesc! 

Ce avea să-mi spună pe tonul acesta dictatorial? Nu-i 
de crezut că intenţionează să atace problema infidelităţii 
care fierbea mocnit în noi, pentru bunul motiv că 
avantajul e întotdeauna de partea nevinovăţiei, şi 
nevinovăția are primul şi ultimul cuvînt. Afară de cazul 
cînd vinovăția pierde măsura şi vrea să acuze în loc să-şi 
pună cenuşă în cap... 


193 


invitaţia la vals 


Am întrebat-o ce vrea să-mi comunice, dar ea tăcea, 
oscilînd între îndrăzneală şi lipsă de curaj, ca în pragul 
unui verdict care odată rostit nu mai poate fi schimbat. 

— Ce este? 

— In urma celor întîmplate, spuse cu privirile călătorind 
departe, în afară de noi, nu mai putem rămîne împreună 

— Cum vrei! am replicat sec, fără glas, străpuns de o 
sabie rece. 

— Ştiu că nu se poate altfel. 

„Aşadar, tot  „vinovăţia” avusese primul cuvînt. 
Mihaela îşi recunoscuse greşeala şi trăgea consecinţele. 

— Cînd ai de gind să pleci? 

— După-amiază... 

— De ce nu aştepţi să te faci bine de tot? 

— Nu se poate! Ar fi lipsit de sens. 

O, zei, ce înfrîngere ruşinoasă! Unde-mi erau minţile? 
Ce se va întîmpla cu mine? Evadasem din propria-mi fire? 
Sau ascultam de un stăpîn necunoscut? In loc s-o alung 
necruţător din casă, aşa cum merita, şi mai ales cum ar fi 
cerut nevoia mea de răzbunare, uite, pleca singură, din 
proprie iniţiativă, ca şi cînd voia să mă pedepsească ea 
pe mine. 

De ce nu i-am zvirlit în obraz josnicia trădării, umilind-o, 
zdrobind-o în picioare ca să trăiesc voluptatea răzbunării 
de care aveam atita nevoie pentru a-mi răcori sufletul? 
Acum era prea tirziu! Trecuseră 27 de zile şi 27 de nopţi 
de la descoperirea faptei şi timpul acesta îmi măcinase 
forţa. Aş fi fost de-a dreptul ridicol cerîndu-i socoteală 
după o lună de păsuire fără sens. Scăpasem ca un 
neghiob frînele din miini şi acum mergeam la voia 
întîmplării. 

Cu toată furtuna mea lăuntrică arătam pe faţă cel mai 
desăvirşit calm. (Calmul stîncii izbită de valuri.) M-am 
aşezat pe colţul biroului, adăugiînd sub mine şi cîteva cărţi 
groase. De acolo, de sus, o dominam. Nu-i lipsită de 
semnificaţie nevoia acelei poziţii. (Probabil de aceea 


194 


Mihail Drumeş 


instinctul mă îndemnase să-mi schimb locul.) 

— Bine, i-am răspuns consimţind să plece după-amiază, 
aşa cum voia. 

— Şi pentru că am ajuns aici, trebuie să-ţi explic ce-a 
fost... 

— Nu e nevoie... 

— Nu eşti deloc curios să afli? 

— Nu! 

Păru contrariată, foarte contrariată de refuzul meu. 

— Rău faci. Sînt unele lucruri care ar aduce lumină. 

— Nu mă interesează deloc. 

Mă privi îndelung, apoi ridică din umeri: 

— Fie! 

Cîştigam teren. Ah, cît aş fi vrut s-o descos, în ce 
împrejurări mă înşelase, de cînd începuse legătura ei 
extraconjugală, în sfîrşit, toată istoria trădării. Nu 
înţelegeam ca să-mi facă aceste destăinuiri înainte de a i 
le fi cerut şi mai ales (aşa cum probabil urmărea Mihaela) 
să tragă profiturile disculpării. 

După o tăcere destul de lungă ana întrebat-o cu o 
uşoară nuanţă de ironie: 

— Ai de gînd să te duci la e/? 

întoarse ochii, nu-mi suportă privirea. Răspunse fără 
glas, dînd negativ din cap. 

— Te rog să fii cît se poate de sinceră. 

— Nu! (Cuvintul părea turnat în bronz.) 

— Foarte bine. Atunci pînă la pronunţarea sentinţei ai 
să locuieşti în casa noastră... 

— Aici? (Pe faţa ei poposiră semnele mirării şi 
întrebării.) 

— N-am spus aici, am spus în casa unde trebuia să ne 
mutăm şi care e gata cu reparaţiile. 

— Prefer să mă duc la soră-mea. (O replică reţinută a 
miîndriei.) 

— Te rog foarte mult să faci aşa cum îţi spun. 

Mihaela tresări, mirată de tonul meu poruncitor. Parcă 


195 


invitaţia la vals 


ar fi voit să spună ceva, dar se răzgîndi şi tăcu. 

— Vom face acţiune de divorţ prin consimţămînt 
mutual pentru a nu irosi timpul degeaba. Eu îţi dau 
scrisoare la mînă, tu — la fel. 

— Bine... (Cuvintul avu o rezonanţă gravă). 

— Şi acum ceva foarte important. După pronunţarea 
sentinţei te vei mărita cu e/. 

Ea nu mai putu să rabde. Sări de pe scaun şi-mi 
ripostă: 

— Nu-ţi dau voie! (Ţipase mîndria rănită.) 

Am continuat imperturbabil: 

— Mihaela, am fost adînc jignit şi am dreptul la o 
satisfacţie. Repet: după pronunţarea sentinţei ai să te 
căsătoreşti cu omul acela (îmi stătea pe buze să-i spun 
amantul tău) .Aş înţelege să te revolţi dacă ţi-aş impune o 
căsătorie în afara voinţei tale. Dar cînd ţi-ai ales singură 
viitorul soţ, reacţiunea ta e absolut deplasată. In felul 
cum îţi vorbesc, cred că-ţi dai seama că nu glumesc 
deloc. Tu nu eşti femeia cu care cineva poate să-şi 
satisfacă un capriciu şi apoi să-i întoarcă spatele. 

Aproape se sperie de glasul meu şi plecă în piept capul. 
Adevărat, nu glumeam deloc. 

— După cum vezi m-am gîndit la toate şi-am hotărît ca 
în actul de proprietate să trec casa lui Coleşiu pe numele 
tău. Ea va constitui zestrea ta. 

— Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, nu pot primi. E 
prea mult! Asta, nu! (Cite răni pe fiinţa ei!) 

— Mihaela, de ce nu mă înţelegi? Nu vreau să te las, nu 
pot să las soţia mea în voia soartei, fără nici un sprijin. 
Am fost legaţi unul de altul, ne-am iubit, asta n-o poate 
nimeni tăgădui, şi avem îndărătul nostru un trecut care 
va trăi cît vom trăi şi noi. 

La auzul acestor cuvinte Mihaela, mutilată, izbucni în 
plins. O furtună violentă se dezlănţuise în ea rupînd 
zăgazul lacrimilor. Se căina cu respiraţia întretăiată şi 
îngăima printre suspine: 


196 


Mihail Drumeş 


— Ce nenorocită sînt! Cît mă doare nenorocirea mea! 

— Nu spune asta... eşti nedreaptă cu tine. Doar n-ai să 
opreşti viaţa în loc din cauza unei greşeli. Ai curajul de a 
privi înainte. 

Vorbele n-o potoleau, era nevoie de o forţă mai mare 
decit a lor. Plingea tot mai amarnic scuturată de 
sughiţuri. Văzînd aşa, am cuprins-o în braţe şi am 
acoperit-o de sărutări pe faţa răvăşită de lacrimi, pe gura 
arsă. Surprinsă de această neaşteptată atitudine surise 
palid a bucurie şi se lăsă copleşită de miîngiieri. Nu-mi 
trebuia mai mult. Am ridicat-o pe sus ca pe un trofeu şi 
deschizând uşa dormitorului cu piciorul am depus-o pe 
pat. Într-o clipă storul fu lăsat, zăvorul tras, 
îmbrăcămintea  zvirlită pe jos. Şi cu complicitatea 
întunericului de zi am avut pe amanta celuilalt, într-un 
delir care se lua de mînă cu nebunia. Pasivitatea ei 
iniţială se topi ca gheaţa peste care torni apă clocotită. ŞI 
după aceea prinşi de şuvoiul simţurilor, beţi de licoarea 
pasiunii, n-am mai ştiut de noi. Ne trezeam uneori şi forţa 
aceea uluitoare a firii ne înlănţuia din nou, storcînd 
trupurilor vlaga pînă la sleire. 

Mi-aduc aminte că într-un moment de relaxare Mihaela 
îmi şopti la ureche: 

— Nu te-am înşelat, Dor... Dor... N-a fost decit o 
năpastă la mijloc... 

Tăceam. Incerca să se dezvinovăţească, să-şi justifice 
infidelitatea, pincturind-o fără necesitate şi cu puţin 
tragism. Trudă zadarnică! Mai convingătoare decit orice 
argument pleda pentru cauza ei chiar situaţia în care ne 
găseam: era a mea din cap pînă-n călciie şi îşi trăda cu 
mine proaspătul iubit. Dovadă evidentă că puterea mea 
asupra ei se menținea încă la altitudine mare. 

Mi-a mai spus că bărbatul acela îi făcea curte, o 
urmărea mereu şi, de ziua ei, întîlnind-o din întîmplare 
(absolut din întîmplare) i-a propus să meargă la Băneasa 
pentru a ciocni împreună o cupă de şampanie. L-a 


197 


invitaţia la vals 


refuzat, el a stăruit (stăruia necotenit, fără sens). Piaza 
rea făcu să treacă prin dreptul lor o maşină. El a oprit-o 
ca şi cînd voia s-o pună în faţa unui fapt împlinit. (N-am 
înţeles cînd s-a întîmplat accidentul: la ducere sau la 
întoarcere?) Aş fi putut s-o întreb dacă dădea vreo 
importanţă acestui basm de adormit copiii, cînd 
convingerea mea era deja făcută. 

In vreme ce Mihaela zăcea consumată pînă la inerție de 
arşiţa pasiunii, m-am îmbrăcat, am aşternut lucid 
scrisoarea prin care consimţeam divorţul (pentru a-i servi 
la proces, după cum îi făgăduisem), apoi i-am spus 
Zamfirei: 

— Coniţa pleacă după-amiază. Ajut-o să-şi împacheteze 
lucrurile şi să le ducă la noua ei locuinţă... 

— De ce pleacă, Doamne, iartă-mă? făcu slujnica 
uluită, crucindu-se. 

— Nu întreba, fă ce-ţi spun. Eu iau masa în oraş şi nu 
mă întorc decit noaptea tîrziu... 

Am coborit scările uşor, plutind într-o dispoziţie 
sufletească de plenitudine. 

Ce nerozie! In loc ca nesăbuita patimă cu care 
avusesem soţia să mă pună pe gînduri, asemeni unui 
clopot de alarmă al fiinţei pîndite de primejdie, 
dimpotrivă, îmi gidila orgoliul avid de satisfacţii: 

— Măcar de şi-ar da ea seama ce-a pierdut înşelîndu- 
mă! 


IV 


Eram aşa de calm şi de împăcat cu situatia încît mi se 
părea că mă aflu într-o zonă din stăpînirea 
neverosimilului. Cum? Mă despărţeam de femeia căreia îi 
dădusem numele şi îmi legasem viaţa de a ei, nu numai 


198 


Mihail Drumeş 


fără nici o zguduire sufletească ci, dimpotrivă cu un 
sentiment de uşurare? Atunci, era limpede: n-o iubeam şi 
nici n-o iubisem vreodată. Dragostea noastră fusese doar 
plăsmuirea mea, frumuseţea Mihaelei — creaţia mea, 
toată bogăţia asta izvora din mine. Dacă în noaptea 
aceea mă duruse infidelitatea ei, ce putea să fie altceva 
decit o simplă rănire a amorului propriu? 

Am intrat, la întîmplare, într-una din cafenelele de pe 
bulevardul Elisabeta. La o masă, Bogdan îşi sorbea 
tacticos şvarţul. Fiind un virtuos al biliardului ne-am 
apucat să jucăm citeva partide de carambolaj. Am pierdut 
pe toată linia, ceea ce făcu pe adversar să constate: 

— Azi nu prea eşti în formă. 

Inainte de plecare, Bogdan (referindu-se la „familie”) 
mă întrebă: 

— Ce faceţi miine? (A doua zi era duminică.) Dacă n- 
aveţi vreun proiect, veniţi la noi. 

— Imposibil, dragul meu. 

— De ce? 

— Pentru că... ne-am despărţit. 

Bogdan holbă ochii. (N-am să uit niciodată mutra lui 
caraghioasă.) 

— Vorbeşti serios, Tudore? 

— Foarte serios. 

— Şi, mă rog, cînd s-a întâmplat povestea asta? 

— Chiar adineauri. Mai precis: cu o jumătate de oră 
înainte de a intra aici. 

— Şi arăţi atît de calm? Ai avut răbdare să joci cu mine 
trei partide? 

— De ce nu? 

— Acum înţeleg de ce jucai atit de prost. 

Nu mă descusu mai mult, prietenul meu avea tact. 
Convorbirea se opri aici. După ce ne-am despărţit mă tot 
întrebam: ce m-a împins să dau în vileag cu atita grabă 
secretul nostru? N-aveam decit să-i spun că ne ducem la 
Alexa sau în altă parte. Nu cumva tineam să mă angajez 


199 


invitaţia la vals 


cît mai puternic în hotărîrea de a divorța, dînd sfoară 
printre oamenii grupului în care trăiam despre acest 
lucru, de teamă că dacă l-aş ascunde s-ar putea să dau 
îndărăt fără inconvenientul ruşinei? 

Foarte posibil! 

Pe la ora cinci (supunîndu-mă unui gînd) m-am dus 
întins la Filantropia să stau de vorbă cu domnul Nenişor, 
rivalul meu. Nu l-am găsit: părăsise spitalul (ca şi 
Mihaela) în cursul dimineţii; nu era încă vindecat, 
continua tratamentul medical acasă. (Faptul presupunea 
o prealabilă înţelegere între ei.) l-am aflat adresa din 
fişier şi iată-mă în strada Clopotarii Vechi sunînd la uşa 
unui apartament de la etajul al cincilea. O bătrinică 
(probabil servitoarea) veni să-mi deschidă. 

— E acasă domnul Nenişor? 

— Da. Sînteţi doctorul? 

— Nu. Anunţă pe avocatul Petrican. ` 

Am aşteptat cîteva minute pînă să se întoarcă. Incă nu 
ştiam ce trebuia să fac în caz că ar fi refuzat să mă 
primească. (Şi motive avea destule.) Din fericire nu se 
întîmplă acest lucru. Slujnica se ivi din nou: 

— Poftiţi! 

În timp ce parcurgeam vestibulul, ea adăugă grijuliu: 

— Vă rog, nu-l ţineţi mult, e tare bolnav, chiar azi a ieşit 
din spital. 

— Ştiu, ştiu... 

Rivalul mă aştepta în dormitor, întins pe pat. Era palid, 
cu capul bandajat şi mîna dreaptă în ghips. Paliditatea lui 
crescu dînd cu ochii de mine. Mi-l reaminteam ca pe o 
veche cunoştinţă, într-atit mi-l păstrase de proaspăt 
memoria în cele două sau trei clipe cît îl zărisem în holul 
hotelului Pa/ace din Constanţa. Acum aveam prilejul să-l 
examinez cu amănuntul. Avea fruntea înaltă (la ce i-o fi 
servind?), ochii lipsiţi de expresivitate, nasul puţin 
borcănat, o gură mare cu buze groase. (Dumnezeule, 
buzele astea pe gura Mihaelei? — nu concepeam ceva 


200 


Mihail Drumeş 


mai monstruos, mai împotriva firii.) Trăsăturile feţii nu 
armonizau laolaltă, păreau separate, asimetrice. Nu, nu 
mă înşelam, era urit individul, semăna cu cel puţin un 
milion de oameni. Cît m-a bucurat descoperirea asta! Va 
să zică nu avea asupră-mi avantajul superiorității fizice, 
tot eu eram mai bine decit el, mie la sută... Şi dacă 
scumpa mea doamnă alesese un bărbat inferior mie, să-i 
fie de bine şi la mulţi ani! 

Plutind pe valurile acestei satisfacţii, am ţinut din capul 
locului să domin pe rivalul meu prin orice mijloace pentru 
a atinge scopul urmărit. Trebuie să recunosc că n-a fost 
deloc greu. 

— Probabil că te aşteptai la vizita mea, i-am spus 
aşezîndu-mă pe un scaun la o distanţă convenabilă, 
înainte de a fi poftit. 

Pe faţa lui se citea neliniştea, ochii îi jucau sperioşi în 
orbite şi chiar tremura. (Dacă era teafăr, cred că ar fi luat- 
o la sănătoasa.) Frica bietului omuleţ îmi aducea apă la 
moară. 

— Nu trebuie să te temi de mine, am continuat pe ton 
înalt, protector. N-am venit să te ucid, nici să te provoc la 
duel, deşi aş fi fost îndreptăţit s-o fac, pentru că te-ai 
amestecat în viaţa mea şi mi-ai distrus căsnicia... 

— Eu... să... să vedeţi... se bilbii el nevolnic... 

— Nu mă întrerupe, n-am terminat, i-am retezat-o cu 
asprime. In urma celor petrecute ştii care este datoria 
dumitale? 

— Dar, vă rog, nu s-a întîmplat nimic incorect... Să vă 
explic. 

— Nu am nevoie de explicaţii. Începînd de azi m-am 
despărţit de soţia mea. Ea nu poate să rămînă dezonorată 
dacă a făcut greşeala să răspundă sentimentelor 
dumitale. Singura soluţie care împacă lucrurile este s-o iei 
de nevastă... Asta numesc datoria dumitale. Înţelegi s-o 
îndeplineşti sau nu? Una din două. 

— Da, desigur... desigur... 


201 


invitaţia la vals 


— Ţin ca acest răspuns să nu fie de circumstanţă. Bagă 
bine de seamă ce angajament îţi iei... 

— Vă dau toate asigurările... vă dau chiar în scris dacă 
vreţi... 

— Nu e nevoie. Prin urmare sîntem înţeleşi, nu-i aşa? 

— Noi, da... Dar ginsa? Credeţi că e de acord? 

— Va fi! Dacă în prima săptămînă după pronunţarea 
divorţului nu introduci actele la starea civilă, te împuşc 
oriunde te voi găsi, înţelegi? 

Un țipăt de femeie, de undeva din apropiere, ne strivi 
auzul. Am înţeles numaidecit despre ce era vorba. 

— Cum, dumneata permiţi servitoarei să asculte ce 
vorbim? 

— N-am servitoare. E mama!... 

Bătrîna se ivi şi cu toată spaima pe care o trăsese, îmi 
ceru scuze. 

— Liniştiţi-vă, doamnă; fiului dumneavoastră nu i se va 
întîmpla nimic dacă de aci înainte înţelege să se poarte 
corect. Trebuie să recunoaştem însă că pînă acum 
corectitudinea lui a lăsat mult de dorit... Dovada e chiar 
starea în care se află... 

— Of, of, l-a pedepsit destul Dumnezeu! 

— Mamă, te rog, lasă-ne singuri... Nu înrăutăţi lucrurile. 

— Numai un minut, doamnă, şi am terminat. 

Bătrîna se retrase supusă. Rămaşi din nou singuri i-am 
luat un scurt interogatoriu. Era titrat (absolvise Facultatea 
de drept), avea 28 de ani (mai vârstnic decît mine), de 
curînd fusese avansat administrator financiar (va să zică 
tot administrator era). 

— Dar vicii? Ce vicii ai? 

S-a uitat la mine descumpănit. (Îimpingeam sondajul 
peste măsură?) Totuşi mi-a răspuns: 

— Nu am vicii. Îmi place să joc cărţi, dar asta se 
întîmplă atit de rar, încît nu poate fi considerat un viciu. 

Voiam să-i mai pun şi alte întrebări, dar a venit un 
medic şi atunci am renunţat. 


202 


Mihail Drumeş 

— Aşadar, sîntem înţeleşi, nu-i aşa? 

— Vă puteţi bizui pe mine... ` 

Am plecat pe deplin satisfăcut. In stradă, trecînd pe 
lîngă un afişier, privirile mele reţinură un titlu scris cu 
litere de-o şchioapă: „Magnificul încorporat”. (Ce timpenie 
mai e şi asta?) Cum poate să fie magnific un simplu 
încorporat? (Sau mai bine zis recrut.) O fi făcut un act 
măreț de arme? în acest caz îi spunea: Eroicul încorporat, 
nicidecum magnificul. Ducă-se naibilor de prostie — ce-mi 
pasă? 

Mai departe, dădui peste altă pancartă cu afişe 
multicolore şi din nou Magnificul încorporat îmi captă 
atenţia. Pe legea mea, unii autori dramatici (era vorba de 
o comedie) sînt bătuţi la cap cu leuca, îşi aleg nişte titluri 
pur şi simplu absurde. 

— Ce faci, iubite conte? 

Mă abordase Charlot. (Acum îmi spunea conte pentru 
că mă căsătorisem cu contesa, aşa cum o porecliseră 
mansardiştii în deridere pe Mihaela.) 

— Măi, explică-mi şi mie ce înţelegi tu prin Magnificul 
încorporat? Uite, citeşte aici... 

— Încornorat nu încorporat, rîse el, corijîndu-mă. 

Formidabil! Aş fi putut să zgiiesc ochii o zi şi o noapte şi 
tot greşit citeam. În speţă era vorba de Magnificul 
încornorat de Cormmelink, care se juca la Teatrul 
Comedia. Rîdeam cu poftă de ceea ce mi se întîmplase, 
dar în acelaşi timp eroarea mea simptomatică mă punea 
pe ginduri: de ce evitasem persistent să citesc corect? Ce 
mecanism subtil mă ferise de veninul acelui cuvînt 
modificîindu-mi datele percepţiei vizuale din pricina 
actualităţii mele sufleteşti căreia nu-i convenea să se 
vorbească de funie în casa spînzuratului? 

Am intrat cu Charlot la Continental. l-am destăinuit şi 
lui, fireşte, că mă despart de contesă. (Mă angajam tot 
mai adînc în hotărîrea de a divorța.) 

— Condoleanţele mele, baroane, spuse el primind 


203 


invitaţia la vals 


vestea cu obişnuita-i indiferenţă. (îmi schimbase totodată 
şi... titulatura.) Ai prins-o în flagrant delict? 

— A, nici vorbă!... Nu ne înţelegeam... Asta a fost 
pricina... 

— Va să zică nepotrivire de caracteriologie? 

— Chiar aşa... Ne despărţim prin consimţământ 
mutual... 

— Dacă mulier nu e doloroza să ştii că are în vedere un 
homo-homini lupus. Attent, il treno! 

„„„M-am întors acasă devreme (pe la ora 9), sătul pînă-n 
gît de vocabularul lui Charlot şi de el însuşi. Zamfira mă 
aştepta cu masa întinsă şi mai ales cu ochii umflaţi de 
plins. Am înţeles numaidecit că Mihaela plecase. Foarte 
bine. Chiar asta voiam... 

— Ai dus-o la noua ei locuinţă? 

— Nu, n-a vrut coniţa... 

— Nu te-ai gindit cum o să se descurce singură cu 
bagajele? Mai ales că avea piciorul bandajat? 

— Ba m-am gindit, da' dacă mi-a spus să rămii acasă? 
De dus i-am dus geamantanele la maşină... (In definitiv 
ce-mi păsa de toate astea?) 

— Nu ţi-a lăsat nici o vorbă? 

— Nu. Cînd să plece m-a podidit lacrimile. Coniţa a zis 
să nu mai pling şi mi-a dat o sută de lei. 

Am făcut o scurtă inspecţie prin odăi. Dumnezeule, ce 
pustii arătau, deşi toate imobilele rămăseseră pe locul lor. 
Poate lipsa Mihaelei provoca această impresie pur 
subiectivă. Nu-i nimic, ne obişnuim şi cu asta; peste o 
săptămiînă-două ne va părea că aşa a fost de cînd lumea. 

Dar nu „pustiul”, ci altă chestiune mă preocupa în clipa 
aceea. Voiam să ştiu dacă se dusese în casa noastră aşa 
cum îi poruncisem) sau preferase alt domiciliu? Nu s-o fi 
mutat chiar la el? Tare aveam poftă să mă reped pînă la 
Alexa ca să aflu din gura ei unde trăsese Mihaela. Mi-am 
reprimat îndemnul şi bine am făcut pentru că, după o 
jumătate de oră, m-am pomenit chiar cu Alexa. Pentru 


204 


Mihail Drumeş 


întîia dată ne priveam rece ca doi străini. Deşi ardeam de 
nerăbdare să cunosc noul domiciliu al Mihaelei, am lăsat- 
o pe ea să vorbească mai întîi. Ca şi cînd intuise ceea ce 
mă interesa, mi-a spus: 

— Mihaela se află la mine acasă. (Hm, nu era chip să 
asculte de mine.) 

— De ce ai primit-o? 

— Ce era să fac? Sînt sora ei şi dacă am fost cea dintii 
care i-am reproşat fapta, tot eu o iau sub scut şi o apăr 
cînd se află în primejdie. 

— Nu înţeleg. De care primejdie e vorba? 

— Ai izgonit-o şi ţi se pare că n-o ameninţă nici o 
primejdie? Alexa mă privea dispreţuitor şi-mi zvîrlea 
săgeți de ură. (Tocmai ea care spusese: n-o mai cunosc, 
nu e sora mea.) 

— Dragă cumnată, nu m-am gindit nici o clipă să 
lipsesc pe Mihaela de sprijinul meu. Ar fi fost din parte-mi 
o răzbunare josnică de care nu sînt capabil. Dimpotrivă, 
am căutat să-i asigur o stare materială destul de bună, s- 
o pun la adăpost de orice nevoi. Şi ca să te convingi că nu 
pălăvrăgesc verzi şi uscate, află că am trecut casa pe 
numele ei. 

— Ai făcut într-adevăr asta? mă întrebă ea numai 
mirare. 

— De ce nu? Peste citeva zile actul de proprietate, 
autentificat şi transcris, va fi predat sorei dumitale. 
(Mihaelei îi spusesem că era deja făcut; o nevinovată 
minciună pe cît de necesară pe atit de inofensivă.) 

— Şi tu rămii aici mai departe să plăteşti chirie? 

— Ce-ţi pasă?... Poate cu vremea devin încă o dată pro- 
prietar... 

— Ascultă, Tudor, neînţelegerea voastră e mare numai 
în închipuirea ta. Am stat de vorbă cu Mihaela, am 
conjurat-o să-mi spună tot ce a fost. Ei bine, n-a fost 
nimic, absolut nimic. 

— Soţia mea s-a găsit într-o maşină cu bărbatul care îi 


205 


invitaţia la vals 


făcea curte asiduă. Conteşti acest fapt? 

— Nu. Dar atita nu-i suficient ca să vă stricaţi căsnicia. 
O mică slăbiciune se poate oricum ierta femeii. 

— Unii iartă şi slăbiciuni mai mari. Eu nu pot. Dacă am 
rămîne mai departe împreună sînt sigur că tot aici vom 
ajunge. Firea mea nu cunoaşte tranzacţii în această 
materie. Recunosc, sînt un om ciudat, dar aşa sînt, ce 
vrei? Cine altul în situaţia mea i-ar dărui o casă — unica 
mea avere personală? 

— Ai mai spus-o, şi cu toate astea încă nu-mi vine a 
crede. 

— Cum, te îndoieşti? 

— lartă-mă, e aşa de neobişnuit... încît... 

— Îţi dau cuvîntul meu de cinste că-i trec casa pe 
numele ei. Ajunge? 

— Da, da, te cred, şopti ea emoţionată. 

— l-am spus şi Mihaelei, ştie şi ea de acest lucru. Chiar 
am rugat-o să locuiască acolo. N-a vrut să asculte, a venit 
la dumneata. Foarte rău a făcut. 

— Lasă că o conving eu pînă la urmă. 

— Te rog chiar. De ce să şadă în altă parte şi nu în casa 
ei? Mută-te şi dumneata acolo, de ce n-aţi sta împreună? 
Unde găseşti o grădină ca aceea în tot Bucureştiul? 

— Eşti un om deosebit — nu ciudat cum ziceai, izbucni 
Alexa, şi-mi strînse bărbăteşte mina. Dacă hotărîrea de a 
te despărţi e definitivă, nu-i rămîne nefericitei decît să-şi 
spargă capul de pereţi. Işi va da ea seama odată ce a 
pierdut. 

A plecat tare bucuroasă de dania mea, dar a lăsat mai 
multă bucurie în urma ei. Da, Alexa, ai spus bine ce-ai 
spus. Mihaela are să-şi dea seama cîndva de ceea cea 
pierdut... 

. „Se întîmplă atîtea lucruri ciudate în viaţă!” 

Am auzit de sute de ori repetindu-se fraza asta, am 
citit-o tot de atitea ori şi chiar eu am întrebuinţat-o în 
cursul acestei spovedanii. Niciodată însă nu i-am dat vreo 


206 


Mihail Drumeş 


atenţie. Adevărul e că, în relaţiile dintre oameni, nu se 
întîmplă nimic ciudat. Ce înseamnă ciudat? Cînd spui: s-a 
petrecut ceva ciudat, înseamnă că faptul, purtînd o haină 
nouă, care-i schimbă înfăţişarea, iese din ordinea 
firească. Şi te opreşti la această constatare (cum fac cei 
mai mulţi) ridicînd nepăsător din umeri. Există însă o 
explicaţie pentru cine ştie s-o caute. Dacă scrutezi sub 
înveliş, dacă înnozi întîmplări din trecut de altele actuale, 
dacă analizezi efectele şi le legi de cauză, vei descoperi 
fără îndoială resortul care a declanşat fapta, logica ei 
lăuntrică, şi atunci ea apare nudă, fără acel voal de 
mister. 

Auzind că am constituit casa drept zestre soţiei 
necredincioase pentru a-i înlesni căsătoria cu amantul ei, 
oricine ar striga, sus şi tare: 

— Asta-i o ciudăţenie, dacă nu nebunie curată! 

Într-adevăr, chiar mie pe atunci mi se părea aşa. Acum 
însă îmi dau seama că era o faptă logică, normală, pe 
linia firii mele, născută în subteranele inconştientului care 
urmărea un scop cu adevărat diabolic. (Despre restul şi 
urmările lui voi pomeni la timp.) 

Peste cîteva zile, am trimis Alexei actul de proprietate, 
aşa cum fusese vorba. Săptămini întregi, Mihaela nu vru 
să audă de dania aceea. 

Ţinea morţiş că nu poate să primească nimic de la 
mine, după cele întîmplate între noi. (N-am înţeles la ce 
se referea?) 

Alexa o convinse în cele din urmă. Probabil îi evocă 
spectrul mizeriei îndurate după moartea tatălui lor, cînd 
fuseseră silite să locuiască în mansarda din str. Amzei, îi 
aminti că din salariul viitorului soţ nu va putea să trăiască 
fără lipsurile care otrăvesc viaţa, pînă cînd Mihaela vrînd- 
nevrînd se hotărî să accepte. 

De atunci n-o mai zării nici la înfăţişările procesului. 
Sora ei motiva: 

— Îi e ruşine să dea ochii cu tine. 


207 


invitaţia la vals 


V 


Alexa n-a crezut că voi duce divorțul pînă la capăt, 
socotindu-l un simplu joc din parte-mi ca s-o sperii pe 
Mihaela şi s-o cumințesc pentru multă vreme de aci 
înainte. Dacă ar fi fost posibil să-i fotografiez gîndurile 
atunci cînd i-am vorbit de casa dăruită soră-si, sînt sigur 
că Alexa îşi spunea în sinea ei: 

„E viclean, face pe generosul; locuința tot a lui va fi 
pentru că nu-l lasă inima să se despartă de soție — o 
încearcă numai.” 

De aceea, cînd peste cîteva luni sentința fu pronunțată 
şi transcrisă, vestea o puse pe gînduri mai abitir decît 
prima dată cînd aflase de această hotărîre. 

Aşadar, se încheia un capitol din viața mea, poate cel 
mai strălucitor de fericire, dar şi întunecat de furtună. 

Cînd tata află de ispravă, veni la Bucureşti, cu o falcă-n 
cer şi una-n pămînt să-mi ceară socoteală. (Habar n-am 
cine îl informase.) Niciodată nu l-am văzut aşa de 
enervat: 

— Ce-i cu tine, băiete, ţi-ai pierdut minţile? Mi-am 
călcat pe inimă şi am vîndut pădurea să-ţi fac rost de 
banii aceia pentru casă şi acum te lipseşti de ea cu atâta 
uşurinţă. Spune-mi şi mie, din ce aluat ai fost plămădit? In 
ce lume trăieşti? 

Îl priveam absent, pietrificat, cu gura cusută. Cum să 
mă apăr? Ce argumente ar fi putut să-mi. acopere fapta? 
Nici unul. Am făcut aşa — pentru că aşa simțeam că 
trebuie să fac. Dar asta nu era o justificare valabilă decit 
pentru mine. Mă gindeam cit e de greu să judeci un om 
cînd n-ai putinţa de a privi în fiinţa lui. Intr-una din grelele 
clipe cînd ochii noştri îşi încrucişară privirile, tata scăzu 


208 


Mihail Drumeş 


vocea şi se apropie de mine apucat de o subită grijă. Ce 
proces psihic s-o fi petrecut cu el, ce i-o fi spus faţa mea 
ca să-şi schimbe radical atitudinea? Imi luă mîna, o 
mîngiie tăcut şi stîngaci (nu era sentimental) şi zise: 

— Nu-i nimic... Ducă-se pe pustii! Banii se fac la loc! 
Numai tu să fii sănătos. 

Nu cred că eram bolnav (nici vorbă!), mai degrabă într- 
o stare sufletească de continuă febrilitate care, din 
pricina duratei, înclinam s-o consider destul de normală. 
Am renunţat la slujbă şi m-am pus cu burta pe carte, ferm 
decis să-mi iau doctoratul neglijat. De unde-mi venise 
rivna aceea de învăţătură? Pentru că citeam încordat, 
frenetic, cîte 10—15 ore pe zi, tomuri groase de cri- 
minologie, fără a-mi îngădui o odihnă cît de mică. (De 
altfel nici nu încercam nevoia.) 

Nenişor nu respectă termenul de o săptămînă pentru 
introducerea „actelor de căsătorie”, aşa cum îşi luase 
obligaţia faţă de mine. Nu era bineînţeles vina lui. Nu 
înţelegeam pentru ce se împotrivea Mihaela? Opunerea ei 
n-avea nici o rațiune. l-am atras atenţia Alexei că potrivit 
clauzei puse într-adins în actul de donaţie, fosta mea 
soţie pierde casa dacă nu se căsătoreşte cu Nenişor. In 
sfîrşit, după luni de tergiversări şi amiînări, cununia lor 
civilă fu oficiată la Primăria de Negru. N-avea noimă să 
iau parte la festivitate, însă le-am trimis o telegramă de 
felicitare. (Nu-mi aduc aminte conţinutul ei, ştiu numai că 
am pierdut o oră întreagă ca să redactez două fraze pe cît 
de calde pe atît de nesincere.) 

Am trecut doctoratul cu „magna cum laude”, iar după 
citeva luni numai am fost abilitat docent pentru 
specialitatea Psihanalizei judiciare. La banchetul pe care 
decanul facultăţii l-a dat în cinstea mea am invitat-o şi pe 
Alexa. Ţineam să cunoască succesele mele pentru că la 
rîndu-i le comunica Mihaelei. (De ce aş minţi? — nu-mi 
displăcea acest lucru.) 

— Ce mai face Mihaela? am întrebat-o într-o doară. 


209 


invitaţia la vals 


— Aşa şi aşa. Şi-a luat licenţa şi vrea să obţină o 
catedră... 

— Ce nevoie are de catedră? Soţul nu cîştigă destul de 
bine? 

— Nu prea. Ea se plinge că nu le-ajung banii. 

— Cum se poate? Administratorii financiari au 
buzunarele doldora. 

— Afaceriştii, dar... El e un fricos şi jumătate... 

— De ce nu-l avansează? 

— N-are protecţie. Dacă ar trece în administraţia 
centrală a ministerului s-ar schimba lucrurile. 

— Bine că mi-ai spus. Voi interveni eu. 

Am profitat de faptul că secretarul general de la finanţe 
era fratele profesorului Tîrnoveanu. În cinci minute se 
făcut treaba. Decizia fu semnată şi Nenişor se văzu peste 
noapte transferat în minister aşa cum dorea. 

Tot în ziua aceea m-am pomenit cu Alexa. 

— Mihaela îţi mulţumeşte din suflet pentru genti/ețea 
ta. 

Mi-a displăcut termenul gent;lețe. (Hm! crede ea că-s 
gentil?Rău se mai înşală!) 

— Zici că s-a bucurat mult, nu-i aşa? 

— Nu prea mult. Dacă binele acesta venea din altă 
parte sau în alte împrejurări, poate că... 

— N-o înţeleg. De ce să nu se bucure dacă vine din 
partea mea? De fapt pentru ea am făcut intervenţia, nu 
pentru Nenişor. Ajuţi uneori un necunoscut pe care-l vezi 
pentru întîia oară, dar nu o femeie de care ţi-ai legat viaţa 
şi căreia îi datorezi cele mai frumoase zile. 

Totuşi o înţelegeam! Îi păruse rău? De minune! Era o 
dovadă că mă regreta. M-ar fi întristat însă dacă i-ar fi 
părut bine. Lasă să-i pară rău! Cu cît îi va părea mai rău, 
cu atit va fi mai bine. Am s-o copleşesc şi pe ea şi pe 
soţul ei netot de bunuri şi de bine, cu voia sau fără voia 
lor, oricîte jertfe m-ar costa, numai şi numai să mă 
regrete Mihaela cît mai mult, să mă regrete şi să plingă 


210 


Mihail Drumeş 


după mine pînă i-o seca de tot izvorul lacrimilor... 

„„„Acum ţineam un curs liber la facultate în specialitatea 
docenţei (păcat că nu-l frecventau decit prea puţini 
auditori, în special studentele), lucram la o carte 
Principiile de bază ale Codului Penal şi ceva mai rar 
conferenţiam la Fundaţie ori Ateneu. La una din aceste 
conferinţe luă parte şi Alexa fără s-o fi chemat. (Ce-i drept 
făceam multă publicitate.) O, dac-ar şti cît m-am bucurat! 

— Mihaela n-a venit? 

— Nu, n-a putut... Era cam... indispusă. 

„Cam indispusă”? Numai pentru atita lucru? Credeam 
c-o interesează tema (era vorba de La Drame des 
Poisons) mai ales că odată (ce mult mi se pare de atunci) 
discutasem cu Bogdăneştii despre „crima” lui Racine. De 
curînd, citisem în Conferencia un studiu foarte 
documentat în legătură cu această afacere, iscălit de 
academicianul Henri-Robert. 

După plecarea Alexei mi-a mijit în minte întrebarea: 

— Oare pentru Mihaela am tinut conferința asta? 

Am gonit furios gîndul şi mi-am văzut de treburi. 

Ascensiunea mea continua vertiginos, drumul îmi era 
larg deschis. Nici o barieră nu mă ţinea în loc şi toate 
împrejurările, vorbite parcă între ele, îmi creau cele mai 
prielnice condiţii. Profesorul Tîrnoveanu, împlinind limita 
de vîrstă ieşi la pensie, iar catedra lui deveni vacantă. Ne- 
am înscris cinci candidaţi la concurs. Unul se retrase, mai 
rămaseră patru adversari. Adversari? — vorbă goală: i-am 
lăsat înapoi la mare distanţă şi cred că aş fi dărimat 
universitatea dacă vreunul din ei mi-o lua înainte. 

Ajunsesem la 28 de ani profesor universitar, ţinînd la 
un braţ prezentul şi la celălalt viitorul, iar în amîndouă 
mîinile cheia miraculoasă cu care se deschide orice uşă. 
Am fost sărbătorit de colegi la Athenee-Palace. Toasturile, 
departe de a-mi giîdila amorul propriu, mă indispuneau 
ştiind că sînt de regulă apologetice. In schimb m-a 
emoţionat elogiul fostului meu profesor Tiîrnoveanu care 


211 


invitaţia la vals 


îmi prezicea un viitor strălucit. (Ce păcat — după o lună s- 
a stins din viaţă). Au venit şi părinţii mei, mai fericiţi ca 
oricînd. Altă petrecere, alt banchet, de astă dată intim, cu 
prietenii mei, printre care Bogdăneştii, Veverita cu 
Urangutanul ei şi cîţiva mansardişti (Gleber, Charlot, 
liuţă). 

Dar toate astea mă lăsau rece, indiferent. Nu mai vibra 
nimic în mine, parcă mă transformasem într-un bloc de 
piatră. Era golul visului împlinit? Nu, încă nu! 

Numai cînd mi-a telefonat Alexa (destul de tirziu) ca să- 
mi spună că Mihaela aflase de numirea mea şi mă felicită 
din toată inima, abia în clipa aceea blocul meu de piatră 
s-a cutremurat şi am trăit plenar bucuria succesului. 

— A plins, sărmana, cînd a citit în ziar. 

„Cred şi eu, mi-am spus lăsînd receptorul în furcă. 
Vedeţi, stimată doamnă Nenişor, că pot să ajung chiar 
profesor universitar cînd vreau? Şi dumneavoastră care 
vă îndoiţi de posibilităţile mele, cu o fină şi reţinută 
ironie... Cred că vă aduceţi aminte în ce împrejurare, nu? 
Ei bine, v-am dovedit-o acum cu virf şi îndesat. Sinteţi 
satisfăcută?” 

Din pricina acestei emoţionante destăinuiri nu mi-am 
găsit astimpărul toată ziua. În sfîrşit, mă felicitase 
Mihaela! Şi plînsese pentru ea, pentru tot ceea ce 
pierduse ea! Deşi o durea, desigur, succesul meu, ţinuse 
totuşi să mă felicite. Mie îmi ajungea numai să fi ştiut că a 
plins. 

Îi doream să fie fericită, i-o spusesem pe toate căile, 
dar cine i-ar fi îngăduit să fie fericită cu a/tu/? Pentru 
nimic în lume! 


VI 


Urcuşul vertiginos continua. Voiam să ajung sus, tot 


212 


Mihail Drumeş 


mai sus, în vîrful piramidei, şi truda mea nu mai găsea 
astimpăr. Ca să cuceresc un pisc social, gindeam, trebuie 
să fac politică militantă, să mă înregimentez într-un 
partid. Eram tînăr, aveam timp înainte. Dar trebuia s-o iau 
de la început, să activez cel puţin cîţiva ani. 

Ciţiva ani? Cerule, cine avea atita răbdare? Eu, nu, în 
nici un caz. Voiam imediat, la repezeală, o demnitate cît 
mai înaltă. Parcă mii de braţe mă împingeau din spate 
fără a-mi da răgaz să răsuflu.. După o scurtă chibzuire m- 
am înscris la democrați. Acolo aveam cîţiva prieteni şi 
într-acolo mă îndreptau dealtfel şi convingerile mele. 

La una din şedinţele comitetului executiv, unul din fraţii 
profesorului Tîrnoveanu mă prezentă fostului ministru 
Chintescu, tatăl Ceciliei, pe care nu-l cunoşteam încă 
personal, deşi locuisem atita vreme în casa lui, la 
mansardă. El mă întîmpină foarte amabil şi mă trată ca 
pe o veche cunoştinţă. 

Aflase despre mine lucruri bune şi părea că mă 
apreciază. (Ştia şi de divorţ, probabil de la Cecilia.) Mă 
pofti de cîteva ori la el acasă şi astfel, în scurt timp, am 
ajuns colaboratorul lui cel mai prețuit. Se ocupa de un 
proiect de lege cu privire la reorganizarea serviciilor 
publice pe o bază ştiinţifică de raţionalizare a muncii. 
(Era şi preşedinte al Cercului de studii al partidului.) Am 
dezbătut proiectul cu pricina în cîteva şedinţe prelungite, 
uneori după miezul nopţii, după care l-am aşternut pe 
hîrtie. Fostul ministru s-a arătat foarte satisfăcut de 
lucrare şi de atunci nu s-a mai putut lipsi de serviciile 
mele. 

Intr-o zi, ducîndu-mă la el ca de obicei, nu l-am găsit 
acasă. În schimb m-a întîmpinat fiică-sa, Cici. 

— Tata te roagă să-l scuzi, a fost chemat urgent la club 
şi se întoarce peste o jumătate de oră. Pînă atunci am să- 
ţi ţin de urit. 

— O, dacă-i aşa, i-am spus în glumă (de fapt era un 
compliment) aş prefera să se întoarcă peste... cinci 


213 


invitaţia la vals 


ceasuri. 

— De cînd ai început să-mi faci curte? surise glacial 
Cecilia, ameninţindu-mă cu degetul. 

Am privit-o lung, încordat, şi mi s-a părut că abia atunci 
o vedeam bine pentru prima dată. Era o frumuseţe 
marmoreeană, cu un corp dăltuit de măiestria unui 
sculptor, căruia îi şedea mai bine pe un soclu decit pe 
pămînt. Aşa că aveam de ce să mă mir văzînd că ea se 
mişcă şi chiar vorbeşte ca toţi oamenii. 

— De ce mă fixezi aşa? Nu vrei să stai? 

S-a trîntit într-un fotoliu, punînd picior peste picior. 
(Făcu gestul acesta cu o graţie neîntrecută.) Cum stătea 
aşa, arăta tot ca o statuie, însă în altă poziţie. 

— Ce-i cu dumneata? Am impresia că mă studiezi... 

— lartă-mă, fără să vreau... Regret că nu sînt sculptor. 
De pildă un Canova sau un Rodin... 

— De ce? 

— Pentru că te-aş fi imortalizat în marmură. 

Statuia vie zimbi imperceptibil în loc să ridă cu poftă. 

— Ştii că ai intuiţii? Am primit două oferte de acest gen 
pe care, bineînţeles, le-am refuzat numaidecit... 

— Rău ai făcut, rău, domnişoară Cecilia... 

— Nu, deloc. Nu-mi place cum sînt. Aş vrea să fiu alta, 
zburdalnică, vie, plină de viaţă. Eu încă nu mă pricep să 
rid. Din cauza asta, la şcoala, Mihaela devenise simpatia 
mea. 

— Ai fi vrut să fii ca ea? 

— Nu mă refer la fizic, ci la firea ei exuberantă, 
dinamică, pasională... 

Profitînd că tăceam, Cecilia mă întrebă: 

— Ce mai face ea? Am auzit că s-a remăritat... 

— Da, cu un funcţionar de la Finanţe. 

— În fond, de ce v-aţi despărţit? lartă-mă că sînt 
indiscretă. Nu v-aţi înţeles? 

Ce puteam face decit să-i dau un răspuns vag, lăsîndu-i 
loc pentru orice interpretare: 


214 


Mihail Drumeş 


— Cu toate străduinţele mele n-am putut obţine un 
echilibru între noi. Ne deosebeam prea mult. Dumneata ai 
mai văzut-o? 

— O singură dată. Ne-am întîlnit întîmplător pe stradă. 
A fost pur şi simplu insolentă cu mine. De-atunci m-am 
jurat că nu-i mai vorbesc. 

— Credeam că sînteţi bune prietene. 

— Numai la suprafaţă... În fond mă invidia. Şi nu ştiu, 
Zău, pentru ce... 

— E greu de ghicit? Pentru că eşti foarte bogată. 

Cecilia strimbă din nas. 

— O, asta îmi displace profund. Înţeleg să fiu pizmuită 
pentru calităţile mele proprii, dacă le am, nicidecum 
pentru ceva exterior cum e averea, care de fapt nici nu-i 
a mea, ci a părinţilor. 

— Nu te mira. Un prieten rivneşte la celălalt tocmai 
ceea ce îi lipseşte lui. Mihaela nu îndura sărăcia, după ce 
trăise în opulenţă. Dar să lăsăm asta. Răspunde-mi mai 
bine la o întrebare care mă obsedează de la un timp 
încoace: de ce nu te-ai măritat pînă acum? 

— Ştii de ce? Pentru că nu iubesc pe nimeni şi nimeni 
nu mă iubeşte pe mine. 

— Cum, n-ai avut nici o dragoste, nici un flirt măcar? 

— N-aş zice că nu mi-a plăcut nimeni, dar asta e atit de 
puţin! M-au cerut cîţiva, nu pentru mine ci tot pentru 
avere. 

— Nu se poate... Dă-mi voie să nu cred. 

— Ba da, ba da... sublinie ea cu o tărie mai mult decit 
trebuia. 

Un ţîrîit strident ne întrerupse: suna telefonul. Cecilia, 
solemnă, cu fruntea sus, parcurse cu paşi rari distanţa 
care o despărţea de receptor. 

Mersul ei mă încîntă mai mult decit un sonet 
shakespearean. Hotărit era o regină neîncoronată care-şi 
purta majestatea simplu, firesc, fără ostentaţie. lar 
preajma ei degaja o impresie de grandoare, de fastuos, 


215 


invitaţia la vals 


proprie unei curţi regale. 

Pe legea mea, mi-am spus, fata asta răspunde integral 
nevoii mele de trai pe picior mare. Cum se face că n-am 
remarcat-o pînă acum, deşi împrejurările au adus-o în 
cîmpul meu de atitea ori? (Din păcate rar ne uităm unii la 
alţii cu ochii deschişi.) Şi iată-mă la porţile concluziei: 

„Dacă aş lua-o de nevastă?” 

Am tresărit, ca odinioară Arhimede în scăldătoare. 
Găsisem ceea ce căutam prin haosul meu. Doamna 
Cecilia Petrican? Da, sună frumos, numele acestea se 
leagă, prezintă din capul locului garanţii de trăinicie. 

Cu siguranţă că ideea căsătoriei nu se născuse 
spontan, ci îmi venise abia acum în actualitatea 
conştiinţei coaptă gata, de aceea mi-o însuşisem fără a 
întîmpina cea mai mică rezistenţă. Toate bune, numai ea 
dacă...?! S-ar putea oare să nu m-accepte? Greu de 
crezut... Am cucerit galoane strălucite, mă trag dintr-o 
familie tot atit de bună ca şi a ei, dispun de o avere care- 
mi asigură independenţa, cine ar cere mai mult? 

Convorbirea telefonică se sfirşi. Nu durase, dealtfel, nici 
un sfert de minut. 

— Tata mi-a comunicat că se întoarce peste o oră... 

— Foarte bine. Il aştept... 

Am reluat dialogul de unde îl lăsasem. 

— Mă îndoiesc, domnişoară Cecilia (Cici, numele de 
alint, îl abandonasem; parcă o micşora), că nu te-a iubit 
cineva... pînă acum. Probabil că n-ai dat nimănui putinţa 
să se apropie de dumneata... N-o fi asta? 

— Ai dreptate, sînt cam distantă... Am auzit ades 
spunîndu-se pe seama mea: e inaccesibilă. Ce vrei, asta 
mi-e firea, nu pot ieşi din mine. Poate se va ivi cîndva un 
bărbat temerar pe care să nu-l intimidez şi... 

— ŞI?... 

— Să-mi placă, bineînţeles. Cred că i-aş fi o soţie 
bună... 

— Ce înţelegi prin bună? 


216 


Mihail Drumeş 


— Nu mă preocupă cotidianul care ne umple viaţa, nu 
sînt geloasă şi îmi repugnă aventurile extraconjugale. N- 
ajunge? Pentru mine căsătoria e un sacerdoţiu. 

— Mă închin, domniţă, în faţa acestor principii 
sănătoase. 

— De ce îmi spui domniţă? 

— Pentru că — nu simţi? Încep din clipa asta să-ţi fac 
curte... 

Pe faţa ei poposi un nou suris. 

— Ce ţi-a venit? 

— Nu ştiu... Poate că tocmai eu sînt bărbatul temerar 
pe care îl aştepţi să-ţi ceară mina. 

— Vorbeşti cu adevărat serios? 

— Foarte serios. Vrei să mi-o dai? Bineînţeles în ipoteza 
că nu-ţi displac total. 

— Nu, nu-mi displaci. Ca să fiu sinceră, m-am văzut 
cîteodată alături de dumneata. 

— Cînd? 

— Ori de cîte ori veneam la voi. Ca şi cînd asta mă 
aducea. Îmi spuneam că eşti un bărbat mai potrivit 
pentru mine decît pentru Mihaela. Cred că dreptatea era 
de partea mea. 

— incontestabil! Dar, domnişoară Cecilia, îţi dai seama 
că mi-ai făcut o declaraţie de dragoste? 

— Nu chiar o declaraţie, pentru că, în fond, nu te 
iubesc. Ţi-o spun foarte sincer. 

— Mă refer la dragostea care are să vină mai tîrziu, 
dacă nu cumva se află pe drum. 

— M-aş bucura să nu vină niciodată. E boală cu 
complicaţii de care mă lipsesc. Prefer să trăim sub 
steagul prieteniei... _ 

— Pare-mi-se că ai din ce în ce mai multă dreptate. In 
concluzie, îmi dai mîna? 

— Da, cu toată luciditatea! 

Mi-a întins-o princiar, iar eu, plecîndu-mă, am pus pe 
albul lor pecetea buzelor. N-am îndrăznit s-o sărut pe 


217 


invitaţia la vals 


gură (măcar de formă) sau s-o îmbrăţişez pentru că aş fi 
călcat protocolul. 

— Cu o rezervă, a spus Cecilia menţinîndu-se 
netulburată de eveniment, şi anume încwviințarea 
părinților. 

— De la sine înţeles, i-am replicat, fiind perfect în rol. 

Partidul democrat veni la putere pe la începutul 
primăverii. Chintescu, tatăl Ceciliei, intră în guvern şi luă 
internele. Ţinea să mă aibă secretar general la ministerul 
său. N-am primit. Ce n-a făcut să mă înduplece, chiar 
Cecilia stăruia mereu să nu refuz. 

N-a fost chip. Eu voiam acelaşi post, dar la Ministerul 
de Finanţe, acolo unde era Nenişor. Ambiţia mea 
nemăsurată rivnea ca soţul Mihaelei să-mi fie subaltern, 
întotdeauna la dispoziţia mea, nu pentru a-l prigoni sau a- 
i face neajunsuri (o, nu!). Voiam, pur şi simplu, să-l 
zdrobesc cu mărinimia mea, numai şi numai ca să ştie 
Mihaela de ce sînt capabil. 

Lucrurile se aranjară exact după placul meu. Am fost 
numit secretar general la Finanţe unde era titular 
Popişteanu, bun prieten cu tatăl Ceciliei. 

Cel dintîi lucru pe care l-am făcut, intrînd în funcţiune, 
a fost avansarea lui Nenişor. Nu mi-o ceruse nici el, nici 
Alexa şi cu atît mai puţin Mihaela. Omul voia probabil să- 
mi mulţumească şi-mi ceru o audienţă în acest scop. Nu l- 
am primit, nu mă interesa persoana lui nici cît negrul sub 
unghie. În schimb îmi mulţumi Alexa în numele soră-şi. 

Am primit-o ca pe o regină. Îmi instalasem biroul într-o 
încăpere somptuoasă, tapetată cu mătase, cu persiene pe 
jos în care se afunda piciorul şi fotolii îmbrăcate în piele. 
(Toate astea fuseseră aranjate în vederea unei eventuale 
vizite a fostei mele soţii.) 

Alexa mă felicită pentru înalta demnitate cu care 
fusesem onorat, îmi ură stereotip „la mai mare” şi adause 
că sora ei s-a bucurat aflîind de ascensiunea mea. 

— Ce mai face? am întrebat-o profitind de faptul că 


218 


Mihail Drumeş 


venise vorba de Mihaela. 

— Aşa şi aşa... 

M-am prefăcut că nu pricep răspunsul ei în doi peri. 
Alexa încercă să mă lămurească. 

— Chiar dacă ar avea comorile lumii, tot nu se simte 
fericită. li lipseşte ceea ce e mai important: mulţumirea 
sufletească. 

— Cum, n-o duce bine cu soţul? 

— Nu-i vorba de asta, făcu ea, clătinînd din cap, iar eu 
am înţeles numaidecit, dincolo de vorbe, ceea ce avusese 
de gînd să-mi spună. 


VII 


Treceau citeodată săptămîni şi luni întregi fără să am 
vreo ştire despre Mihaela. Trebuia să umplu această 
lacună care mă sufoca mai rău decit lipsa aerului. Mai 
mult decit atît: tineam să aflu şi felul cum reacţionează la 
veştile pe care le primeşte despre mine. Ce spune? Ce 
face? In ce ape se scaldă? Aş fi vrut, dacă era cu putinţă, 
să-i cunosc gindurile. (O, mai ales gîndurile!) De cîte ori n- 
am vrut să tocmesc un detectiv particular ca s-o ur- 
mărească. Bineînţeles, am renunţat, era ceva lipsit de 
sens. Ce alta avea să-mi raporteze decît mişcările ei? (De 
fapt, lucruri exterioare.) Eu aveam nevoie de cineva oare 
să pătrundă în intimitatea ei pentru a-mi da în vileag 
însăşi stările sufleteşti prin care trecea. Alexa era foarte 
indicată pentru aceste investigaţii, dar nu puteam s-o 
descos mereu fără să-mi bănuiască intenţiile şi pe urmă 
n-o aveam oricînd la îndemînă. 

După îndelungi dezbateri cu mine m-am oprit la o 
soluţie mai acceptabilă care părea că rezolvă problema: 
să mă pun în legătură cu slujnica. Şoferul meu, un oltean 


219 


invitaţia la vals 


isteţ, făcu ce făcu şi intră în legătură cu ea. Dar treaba se 
dovedea plină de riscuri şi cerea timp. Aşa că, în ziua cînd 
mi-o aduse acasă, în loc să-i propun primejdiosul tîrg care 
s-ar fi putut să mă dea peste cap, i-am propus s-o angajez 
la mine, dublîndu-i leafa. Femeia primi bucuroasă luîndu- 
şi obligaţia să-i aducă stăpină-sii în loc pe... nevasta 
şoferului meu, în care aveam încredere deplină. Schimbul 
izbuti fără greutate şi astfel, iată-mă prezent în casa 
Mihaelei cu ajutorul a doi ochi care vedeau tot ce se 
petrecea acolo şi a două urechi care auzeau orice vorbă. 

Astfel am aflat că Nenişor era mereu bolnav (nevasta 
şoferului susţinea că e tuberculos) şi că Mihaela nu 
dormea în aceeaşi cameră cu el. (Nu ştia, se vede, de 
acest obicei al stăpînei.) Ce noroc avusese să ia un bărbat 
cu un picior în groapă. (Mi-a părut bine, de ce aş minţi? 
Ou toate că şi eu am silit-o să facă acest pas. Totuşi vina 
rămînea a ei — întreagă.) 

Într-altă zi aflînd că Mihaela se ducea la Operă ca să 
vadă Madame Butterfly, am reţinut o lojă, calculînd să fie 
în dreptul fotoliilor ei (ştiam chiar locurile cumpărate). 
Dar ce era să fac singur într-o lojă? Trebuia neapărat să 
găsesc o femeie (şi încă una frumoasă) ca să-mi dau 
seama cum reacţiona Mihaela. Va rămîne indiferentă sau 
are s-o doară faptul că mă vede în tovărăşia unei femei? 
(Simţeam că această verificare mi-e absolut necesară 
pentru edificarea mea.) 

Am trecut în revistă cunoştinţele feminine care ar fi 
putut să mă ajute. M-am oprit la poloneză (tot avea 
Mihaela pică pe ea) şi, fără să mai stau pe gînduri, m-am 
dus s-o caut la vechea adresă. N-am mai găsit-o; se 
mutase şi nimeni nu ştia unde. Era o prostie: n-o mai 
văzusem de ani de zile. Pe cînd mă întorceam abătut, iată 
pe Dolly în dreptul unei vitrine. Am schimbat cîteva vorbe 
şi i-am propus să meargă cu mine la Operă. Refuz 
categoric: n-a vrut în ruptul capului. Se vede că tot mai 
ţinea supărarea de odinioară. 


220 


Mihail Drumeş 


Văzind aşa m-am hotărît să închiriez o femeie. 
Patroana celei mai de seamă case de randez-vous aflind 
ce vreau şi preţul pe care îl ofer, mi-a pus dinainte un 
album ca să aleg ce-mi place. Inainte de a-l răsfoi mi-a 
arătat fotografia unei frumuseți (îi spunea Miss Europa). 
Am recunoscut-o numaidecit. Nu era alta decit poloneza 
pe care o căutam. Am recunoscut-o de la prima ochire. 
Vezi, dragă Doamne, ajunsese cocotă de lux. In definitiv, 
ce-mi păsa? Mă bucuram că o găsisem chiar pe această 
cale ocolită. Patroana i-a telefonat, nu era acasă. Plecase 
cu o oră mai devreme lăsînd vorbă că se duce la Cafe de 
la Paix. (Avea probabil o întîlnire.) Peste cîteva minute mă 
aflam la o masă vecină. Bineînţeles m-a observat şi mi-a 
zimbit pe furiş. Tocmai m-apucasem să-i scriu două 
rînduri cînd chelnerul se apropie de mine ca să-mi şop- 
tească: 

— Doamna vă roagă s-o aşteptaţi după o jumătate de 
oră la Continental. 

— Spune-i că vin. 

„„„Şi la opt şi jumătate seara poloneza îmbrăcată într-o 
toaletă superbă (adică mai mult dezbrăcată), îşi făcea 
apariţia în loja Operei, alături de mine. Citeva sute de 
ochi  încremeniră privirile asupra ei. Era frumoasă, 
exotică, decorativă, pretutindeni stîrnea admiraţie. 

M-am prefăcut că nu observ pe Mihaela, palidă şi 
modestă în rochia ei simplă de seară. Se făcuse mică de 
tot, în fotoliu, ferindu-se să n-o descopăr. După primul 
antract locurile lor rămaseră goale. Plecase cu bărbatu- 
său, nereuşind să reziste pînă la urmă în vecinătatea mea 
şi a polonezei. Mi-am frecat miinile cu o satisfacţie 
diabolică. În noaptea aceea am chefuit pînă în zori. 

Reuşitele acestea mărunte îmi gidilau, nici vorbă, 
orgoliul, dar erau departe de a mă satisface. li dăruisem 
casa, transferasem pe soţul ei, îl avansasem, şi de curând 
colaboram regulat la ziarul pe care-l citea. Egal cu zero! 
Simţeam nevoia să înfăptuiesc ceva extraordinar, afară 


221 


invitaţia la vals 


din obişnuit, să intervin mereu în viaţa ei, să le fac bine, 
nu atita pentru plăcerea de a face bine, cît mai ales să-mi 
potolesc setea nemărginită de a fi regretat de fosta mea 
soţie, de a-i arăta marele meu preţ. Dar îmi lipseau 
împrejurările favorabile. Şi-mi băteam capul ce să mai 
născocesc, ce faptă bună să mai fac ca să rămîn 
necontenit viu şi actual în conştiinţa Mihaelei. Atunci am 
ajuns să-mi creez eu însumi, ca odinioară la şcoală, oca- 
ziile de care aveam nevoie. 

Soţia şoferului, care de la o vreme îşi îndeplinea rolul 
de spioană cu mult zel (cred şi eu — cîştiga cît un director 
de minister), mă puse la curent că Nenişor căzuse în 
patima jocului de noroc. 

— După ce e bolnav prăpădit, mai pierde şi nopţile la 
cărţi. 

— Şi coniţa ce zice? 

— Ce să zică? S-a obişnuit şi nu-i pasă. Parcă n-ar fi 
bărbatul ei. Of, dacă aş avea aşa soţ... nu ştiu, zău, ce s- 
ar alege de el. 

De fapt, viciul lui Nenişor nu era o noutate pentru mine. 
Auzisem chiar din gura lui că-i place jocul de cărţi. Acum 
îi revenise patima. Foarte bine! Să-l mutăm acolo unde 
trebuie. 

A doua zi am întocmit o decizie prin care soţul Mihaelei 
era delegat casier central al ministerului. 

Socoteala era asta: odată şi odată tot va fi silit să bage 
mîna în visteria statului ca să achite o datorie la cărţi. Ah, 
dacă aş putea să-l prind cu o lipsă pe care să n-o poată 
acoperi! Ce scandal şi ce prilej minunat de a-i veni în 
ajutor, scăpîndu-l de năpastă! 

Vremea trecea fără să descopăr nimic. Voiam să renunţ 
la ideea mea stupidă cînd, într-o zi, m-am pomenit cu 
Charlot. Auzise de ascensiunea mea şi-mi cerea un post 
de controlor financiar, undeva în provincie. Cum l-am 
văzut, un plan drăcesc mi-a scăpărat în minte, cu toate 
detaliile, aşa de limpezi şi închegate, încît de la început 


222 


Mihail Drumeş 


avui certitudinea că va izbuti la milimetru. 

— Ascultă, Charlot, mai ştii să măsluieşti cu atita 
îndemînare cărţile de joc? 

Fostul coleg roşi, crezînd că poate îi fac o imputare. 

— Nu, dragul meu, n-o lua aşa, am fost şi rămînem 
prieteni. Îmi ceri un post. ŢIi-l dau în schimbul unui 
contraserviciu. 

l-am arătat despre ce e vorba. El ezita încă şi nu s-a 
învoit înainte de a-i da explicaţii liniştitoare. 

Cu ajutorul unui prieten l-am introdus pe Charlot la 
Clubul Modern pe care-l frecventa Nenişor. Acolo făcu 
cunoştinţă cu el şi, potrivit planului, bărbatul Mihaelei fu 
lăsat prima seară să cîştige. (Ciştigă vrea 60.000 lei.) A 
treia seară cîştigă, de asemenea (45.000 lei). Dar după 
această primă etapă (necesară pentru a capta încrederea 
victimei) urmă dezastrul. Nenişor pierdu în trei nopţi 
consecutive tot ce cîştigase şi pe deasupra vreo 300.000 
lei. Indemînarea lui Charlot depăşise orice prevederi. 

De unde avea domnul casier central suma aceasta 
considerabilă? 

Nu era bogat, salariul pe care-l primea abia-i ajungea 
să ducă un trai modest. Nici vorbă, sustrăsese bani din 
visteria statului, cu gîndul să-i pună la loc cînd, fireşte, va 
face rost de alţii. 

Apoi, ce aşteptam eu? Ce urmăream eu? Hei, domnule 
casier central, ai căzut prost, sărăcuţule! Vei avea de-a 
face cu mine. Şi nu numai tu... ci mai ales altcineva... 
pentru că persoana şi banii tăi nu mă interesează deloc. 

Am cerut inspectorului financiar să verifice îndată 
gestiunea lui Nenişor. Acesta îmi aduse raportul chiar în 
după-amiaza acelei zile. Găsise o lipsă de 420.000 lei (se 
vede că Nenişor sustrăsese bani şi mai înainte, pentru 
alte nevoi). 

— L-am prins! Al meu e! strigam copleşit de satisfacţie, 
de parcă apucasem pe Dumnezeu de picior. 

— Ce facem, sesizăm parchetul? m-a întrebat 


223 


invitaţia la vals 


inspectorul, de a cărui prezenţă furat de valul bucuriei 
uitasem cu desăvirşire. 

— A, nu... nu încă... mai avem timp. Lasă-l în seama 
mea. 

Soarta rivalului era în mîinile mele. Cu un simplu gest, 
cu o vorbă numai, l-aş fi prăbuşit în prăpastie, i-aş fi 
distrus cariera, l-aş fi ucis pentru societate. 

Cine mă împiedica s-o fac? Pentru că, hotărît lucru, n-o 
puteam face, deşi el îmi tulburase viaţa, îmi răpise pe 
Mihaela, era vinovat faţă de mine, vinovat cu ghiotura. Şi 
chiar dacă n-ar fi fost mai vinovat decît Mihaela, era oare 
un motiv valabil în ochii mei ca să-l cruţ? Ce ocazie mai 
bună mi-ar fi astimpărat setea de răzbunare? 

Şi cu toate astea!... 

Ce aşteptam de nu dădeam curs raportului, a acelui 
raport care aducea cu o sentinţă de condamnare la 
moarte civilă? 

„„Aşteptam pe Mihaela. Voiam să intervină pentru el, 
pentru salvarea lui, ştiam că va interveni, nu se putea să 
n-o facă. Prea era grav cazul ca să nu-şi calce mîndria în 
picioare şi să alerge la mine, să mă roage. Să apară 
umilită în faţa mea, aşa cum nu apăruse niciodată pînă 
atunci, conştientă de marea mea putere, să-mi 
cîntărească orice vorbă din gură, să tremure de mine. lar 
eu să mă arăt bun, mărinimos, infinit de bun, infinit de 
mărinimos! Ca s-o doară şi mai mult puterea mea. Ca s-o 
rănească pînă în străfundul sufletului generozitatea mea! 

Am aşteptat-o cu încordare toată ziua, dar n-a venit. A 
venit în schimb Alexa. O trimisese în locul ei, în numele 
ei, veşnic ca ambasadoare! Ea nu catadixea să se 
deranjeze. Spumegam de miînie: 

„Lasă că te fac eu să vii, stimată doamnă Nenişor. Şi cît 
se poate de repede. Cu o sută de kilometri pe oră. Nici o 
grijă în privinţa asta!...” 

l-am spus Alexei pe un ton scăzut, încercînd să-l fac cît 
mai blînd, dar părea încă destul de aspru (ca şi cum ea ar 


224 


Mihail Drumeş 


fi fost vinovată de ceva), că situaţia e disperată, chiar 
dacă Nenişor depune banii. 

— Cum, nu se poate face nimic?! 

— Absolut nimic! Parchetul a fost sesizat! 

A plecat în grabă, aproape fugind, să ducă soră-sii 
teribila veste. 

Nu minţisem (exageram numai). lată ce se întîmplase: 
între timp, inspectorul (care nu agrea pe Nenişor) trecuse 
peste mine şi raportase ministrului frauda descoperită, iar 
ministrul dăduse ordin peste capul meu să fie sesizat 
parchetul. 

Gluma se îngroşase şi o clipă mi-a fost frică să nu scap 
frîinele din miini. 

Cred că n-a trecut nici o oră de la plecarea Alexei, că 
secretarul îmi anunţă o doamnă. 

— Pofteşte-o imediat. 

Eram sigur că-i Mihaela. Într-adevăr, ea era. Intră 
şovăind, clătinîndu-se, ameţită. Slăbise mult, avea pe faţă 
o paloare de convalescentă. Din primele clipe îmi făcu 
impresia că nu mai e sigură pe ea, că se miră de propriile- 
i mişcări, de faptul că trăieşte. Într-adevăr, părăsind 
mîndria, nu mai semăna cu ea. 

Am poftit-o să şadă, dar n-a vrut. Mi-a mulţumit şi a 
rămas în picioare. 

— Ştii pentru ce am venit. Numai pacostea asta îmi mai 
lipsea, după toate celelalte. E un om pierdut (nu îndrăzni 
să-i pronunţe numele în faţa mea). Scapă-l! Imi dau 
seama ce-ţi cer, să salvezi un om pe care îţi stă în mînă 
să-l dobori. 

— Cred că nu-ţi dai seama ce-mi ceri. 

— E aşa de grav? Nu-mi închipuiam! Dumnezeule, ce-i 
de făcut? Va trebui să fie arestat? 

— Da. Şi îl aşteaptă nu mai puţin de cinci ani de 
puşcărie. 

— Nu, strigă ea, speriată, scapă-l! Ou orice preţ! Eşti 
puternic şi bun! Făgăduieşte-mi! Fă-o pentru mine... 


225 


invitaţia la vals 


pentru tot ce a fost între noi. A 

Tăceam. Mă uitam lacom la făptura ei şi tăceam. Imi 
trebuia un răstimp de frămîntare şi de nehotărire, de 
luptă intensă, ca să nu-i dau impresia că cedez atit de 
Uşor. 

— Fie, i-am spus răspicat, o fac pentru tine. Numai 
pentru o singură fiinţă de pe pămînt! 

— Pentru mine! exclamă Mihaela cu glasul alterat. Mă 
privi lung, mirată, ca o făptură cu însuşiri supraomeneşti. 

Ochii ei aveau priviri atit de rugătoare, atit de 
neliniştite! Se prăbuşi inertă într-un fotoliu şi acolo izbucni 
în hohot sfişietor de plins. 

— Aimee, ce înseamnă asta? Nu trebuie! E o prostie ce 
faci! 

— Aimée, Aimée! repetă ea maşinal printre suspine. De 
cînd nu te-am mai auzit spunîndu-mi aşa! 

Aş fi putut în clipa aceea s-o cuprind în braţe, s-o sărut 
nebuneşte (simţeam o foame cumplită de ea) şi poate aş 
fi făcut-o, era cît pe-aci s-o fac, dacă Mihaela în clipa 
aceea sau cu o clipă mai înainte nu se ridica brusc. Era 
acum înaltă, dreaptă, demnă, ca ea însăşi. 

— Trimite-mi pe Alexa, i-am spus. Am nevoie de ea. Și 
n-ai nici o grijă în privinţa lui... 

— Îți mulţumesc! 

Făcu ochii mari de uimire. (Şi ce frumoşi erau ochii ei 
acum, ca un cer limpezit de nori, după furtună.) Toată 
fiinţa-i părea răvăşită, pieptul îi sălta, avea nevoie de aer 
mult. Şedeam lîngă ea, auzeam cum îmi soarbe 
răsuflarea şi m-aşteptam să izbucnească într-o explozie 
de dragoste. (Se petrecea cu ea, se vede, acelaşi lucru 
care se petrecuse cu mine citeva clipe înainte.) Aştepta 
din parte-mi un semn, cît de mic, o încurajare, un da 
nerostit. Tăceam îngheţat şi-mi era teamă să nu-i 
vorbească chiar tăcerea mea. 

Atunci Mihaela, reprimîndu-şi dureros simţirea, recurse 
inconştient la un compromis. 


226 


Mihail Drumeş 


— Uite, ţi s-a desfăcut nodul de la cravată... 

Şi cu miinile tremurînde, agitată, încurcîndu-se şi roşind 
de neobişnuita ei neîndeminare, încercă să-mi înnoade 
cravata. Apoi fugi şi nu ştiu dacă fugea de mine sau de 
ea... 
A doua zi, Alexa veni la minister cu noaptea-n cap. 

— În primul rînd, i-am spus, (el) trebuie să acopere 
lipsa. E vorba de 420.000 lei. 

— Dar de unde are să scoată nenorocitul atiţia bani? 
(îmi plăcu aşa de mult că-i spusese nenorocitul — 
superbă caracterizare!) 

— Sînt nevoit să-i pun eu la dispoziţie. Nu-i altă soluţie. 

— Cum, faci dumneata asta? E cu putinţă? O sumă atit 
de considerabilă? 

— Nu vei fi crezînd c-o fac pentru el, am strigat răstit. 
lată suma, s-o depui imediat în numele său. Eu nu vreau 
să-l văd în ochi. 

Alexa plecă şi se întoarse după o oră cu recipisa. De 
rîndul acesta avu loc o scenă destul de dramatică pe care 
nu o prevăzusem, dar prinse tare bine. Ministrul 
Popişteanu auzind că vreau să scot basma curată pe un 
funcţionar incorect, intră în cabinetul meu (ne despărţea 
doar o uşă) şi-mi declară răspicat că nu admite cu nici un 
preţ cruţarea delapidatorilor banului public. Atît tonul cît 
şi atitudinea ministrului mă jigniră, mai cu seamă că 
Alexa era de faţă. l-am replicat ferm: 

— Domnule ministru, dacă se trece peste mine în 
chestiunea aceasta te rog să mă consideri demisionat 
chiar în clipa de faţă. 

Popişteanu rămase perplex ca şi cînd ar fi primit din 
senin o măciucă în moalele capului. 

— Cum e posibil să pui la bătaie situaţia dumitale 
pentru o cauză care angajează codul penal? 

— Am convingerea că e o crimă din partea noastră să 
distrugem un om şi o familie pentru o simplă nesocotinţă. 
Funcţionarul are un trecut nepătat, a depus banii, statul 


227 


invitaţia la vals 


nu-i păgubit cu nimic. Mă opun chiar dacă i s-ar da o 
mustrare scrisă. 

— Te ascult, dragul meu, şi mă întreb dacă vorbeşti cu 
adevărat serios. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am eu aerul că 
glumesc? Te rog, domnule ministru, hotărăşte... Vreau să 
ştiu ce-mi rămîne de făcut. 

Eram probabil palid şi tremuram de  enervare. 
Popişteanu, după un efort vizibil, rosti cu alt ton: 

— E pentru prima dată cînd consimt să-mi calc pe 
conştiinţă. O fac pentru dumneata! Şi spunînd acestea 
rupse hirtiile. 

Alexa îngheţase pe scaun şi ne privea fără să vadă, ca 
o halucinată — suferind că fusese martoră la o astfel de 
scenă. 

Ah, cum are să-i povestească Mihaelei tot ce văzuse şi 
auzise: cît am luptat de dirz să-i scap soţul, la cîte riscuri 
m-am expus şi cum am înfrînt, pînă la urmă, cerbicia 
ministrului. Şi are să adauge poate: tot ceea ce a făcut 
pentru tine a fost, nesocotito, care n-ai ştiut să-l 
preţuieşti. Va tresări Mihaela auzind toate acestea? O vor 
copleşi părerile de rău? O vor spinteca amintirile? Şi are 
să-i ajungă o noapte să tot plîngă? 

În urma acestei întîmplări, boala lui Nenişor se 
înrăutăţi. Ceru un concediu de o lună ca să-şi caute 
sănătatea. l-am aprobat trei luni, cu salariul întreg. 
Nevasta şoferului îmi raportă că plecase la munte să se 
interneze într-un sanatoriu, iar Mihaela rămăsese acasă, 
cu toate rugăminţile lui de a-l însoţi. Mai spuse că ar fi 
auzit de la medicul care îl îngrijea că stăpînu-său nu mai 
are multe zile. Altădată îmi destăinui că Mihaela plinsese 
o noapte întreagă şi că ea, încercînd s-o consoleze, o 
auzise spunîndu-i: „Mă arde aici un foc mare” şi-i arătase 
în dreptul inimii. După care nevasta şoferului mai zise: 

— Tare mă bate gindul că iubeşte pe cineva, coniţa. 
Dar văz că boala ei n-are leac. 


228 


Mihail Drumeş 


— Şi pe cine crezi că iubeşte? 

— Pe cine altul decît pe dumneavoastră? Că prea e cu 
ochi şi cu sprîncene. Dar nu pricep ce tot aveţi cu ea de-o 
pătimiţi aşa? Că şi dînsa din carne-i făcută, nu din piatră. 
Mai mare păcatul, zău aşa! 

Ticăloasă slujnică! Imi venea s-o îmbrăţişez pentru 
inteligenta ei dojană. l-am făgăduit un spor de leafă şi i- 
am dat pe deasupra bani de-o rochie. Cînd să plece am 
făcut-o atentă: 

— Să nu mă dai de gol, că e moarte de om, să ştii... 

— Da' ce am înnebunit, Doamne fereşte, se burzului ea 
şi-mi ceru şi de pantofi. 

Cecilia, la care mă duceam în fiecare seară, înflorise ca 
o floare de seră. Zilnic îşi schimba rochiile, dar răminea 
aceeaşi statuie cu grai şi mişcare. Odată s-a întâmplat să 
lipsesc cîteva zile. Nici gînd să mă întrebe unde am fost 
sau ce am făcut. O preocupa numai clipa actuală, pentru 
rest era total absentă. Părinţii ei priveau cu simpatie 
apropierea noastră de care aflaseră dealtfel şi prietenii 
casei. Aşa că eram socotit pretendentul oficial la mîna ei. 

Am serbat logodna noastră în cercul restrîns al familiei 
şi rudelor. După o lună s-a celebrat şi căsătoria într-un 
cadru extrem de fastuos. Printre invitaţi erau mai mulţi 
membri ai guvernului şi însuşi primul ministru. (Socrul 
meu avea relaţii foarte înalte.) Bineînţeles veniră şi 
părinţii mei, tata într-o dispoziţie excelentă — mama 
puţin cam tristă, nu ştiu ce avea. 

Cecilia, în rochia albă de mireasă, cu trenă fără sfîrșit, 
ea însăşi înaltă şi suplă, părea neverosimil de frumoasă. 
(Fotografia ei apăru în ziare şi pe coperta unei reviste 
ilustrate.) 

Am poftit şi pe Alexa la nuntă. (Să nu pară cuiva ciudat 
faptul, dar nu concepeam această nuntă fără prezenţa 
Alexei.) l-am trimis invitaţia prin curier special, ca să am 
siguranţa că a primit-o. Şi cu toate astea n-a venit. 
Degeaba căutam s-o descopăr prin furnicarul nuntaşilor. 


229 


invitaţia la vals 


Această căutare insistentă (nu reuşeam să mă împac cu 
absenţa Alexei) atrase oarecum atenţia unor rude. Chiar 
Cecilia care observa atît de greu, mă întrebă: 

— Pe cine tot cauţi? 

— Fericirea, i-am spus dînd-o prin glumă, cu toate că 
numai de aşa ceva nu-mi ardea. 

Mă aşteptam să-mi răspundă că „fericirea” e chiar ea, 
în persoană, dar inteligenţa Ceciliei scăpă uşor prilejul. 

În zorii zilei am plecat în voyage de noces la Abazzia 
pentru o lună de zile, dar n-am stat decit o săptămînă. 
Ne-am întors odată cu toamna... 


230 


Mihail Drumeş 


PARTEA A PATRA 


Alaltăieri, vineri 7 septembrie, s-a produs 
deznodămîntul. Pe neaşteptate, ca un trăsnet prăvălit din 
senin. Nici o presimţire, nici un semn, nimic nu păru că 
deosebeşte ziua aceea de celelalte, gemene, în uniformă. 
Toată dimineața am lucrat intens într-o comisie 
financiară. La prînz m-am întors extenuat acasă cu 
maşina. Pe cînd cercetam corespondenţa, telefonul zbîrnii 
strident. Deşi receptorul era alături de mine, am pregetat 
să întind mîna ca să-l ridic. (Poate acesta să fi fost 
singurul semn.) Soneria continua să ţipe, strident, 
asurzitor, ca un semnal de alarmă. 

— Alo, cine-i? am întrebat aproape răstit. 

— Tudor, vino repede! îmi răsună în ureche o voce 
gituită de emotie. 

Atît. Închise brusc aparatul, fără să arate cine 
telefonase şi mai cu seamă despre ce era vorba. 

Nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Am strîns 
receptorul în palmă cu o încordare supremă, gata să-l 
sfărim, şi în clipa aceea am avut revelaţia celor întîmplate 
cu o certitudine pe care ţi-o dau numai marile presimţiri. 


231 


invitaţia la vals 


Probabil eram palid şi tremuram pentru că Cecilia care 
venise să mă poftească la masă, se sperie văzindu-mă. 

— Ce ai? Eşti galben ca ceara. Ce s-a întîmplat? 

— Mihaela s-a sinucis! 

Ea nu slobozi un țipăt de spaimă şi nici nu se făcu albă 
ca varul aşa cum s-ar fi întîmplat cu oricare altă femeie. 
Nu. Încremeni locului şi mă întrebă cu cel mai desăvirşit 
calm: 

— Cînd? De ce? Ce s-a întîmplat? Cum a fost? De unde 
ai aflat? 

Nu era un potop de întrebări, cum s-ar părea. Între o 
întrebare şi alta se aşeza timpul cu tăcerea. Ce aş fi putut 
să-i răspund? Şi mai înainte de toate — ce ştiam? Am 
ridicat din umeri fără să articulez un cuvint. 

— Sărmana! Ar fi meritat o soartă mai bună! 

Cecilia rostise vorbele astea de compătimire? M-am 
uitat la ea surprins. Altă mirare: pe faţa ei de marmură 
lunecau citeva boabe de lacrimi la vale. 

— Plîngi? 

Ce descoperire! Statuia mea nu era construită din 
marmură, decît numai pe dinafară. În piept avea inimă şi 
simţire care o făceau să sufere. Vestea îi străbătuse 
învelişul protector, umanizind-o. 

Intoarse capul, se feri să-mi arate slăbiciunea, deşi 
sentimentul n-o micşora, ci dimpotrivă... Apoi zise: 

— Du-te la ea... s-o vezi... Ai iubit-o... Poate o iubeşti 
încă... 

Îmi netezi părul răvăşit şi, după ce m-am ridicat, îmi 
perie sumar haina şi pantalonii (deşi nu era nevoie) cu o 
drăgălăşenie discretă, reţinută, parcă ar fi vrut să-mi 
arate prin aceste gesturi mărunte că e alături de mine în 
acel ceas greu şi împărtăşeşte în aceeaşi măsură durerea 
mea. 

— Da, trebuie să te duci... acolo... Poate mai e timp să-i 
vii în ajutor... 

Cecilia dovedi în această împrejurare înţelepciune şi 


232 


Mihail Drumeş 


tact. Ea singură mi-o luase înainte trimiţindu-mă la 
Mihaela ca să mă scutească de o explicaţie poate 
dureroasă pentru ea, fiindcă tot mă duceam şi fără 
îndemnul ei. Inţelegea aşa de bine unele lucruri ! 

Drumul pînă în strada Triumfului (7riumfului, — ce 
sinistră ironie!) l-am parcurs într-o stare vecină cu 
somnolenţa. N-aş fi vrut să ajung niciodată la destinaţie şi 
totuşi într-acolo mergeam, scurtind în fiecare minut 
distanţa, apropiindu-mă neîncetat. Înregistram rece, 
automat, prin ferestruica maşinii, mişcarea vie şi pestriță 
a străzii fără să recunosc locurile pe unde treceam. 

Am tresărit de nelinişte. Ajunsesem. Da, trebuia să 
ajung o dată! Mi-a apărut în faţa ochilor casa tupilată în 
verdeață, cuibul dragostei noastre defuncte... Fără să 
vreau, vedeam dinainte biletul de închiriat care-mi oprise 
cîndva paşii la poarta aceea, azi blestemată, îmi suna în 
urechi: ride la terra din opera lui Puccini. Apoi amintirile 
începeau a se trezi, una după alta, ca să-mi acapareze 
prezentul. Le goneam ca pe duşmani. Fugiţi, n-am nevoie 
de voi, nu vă mai cunosc. Acum vă urăsc! Nu vreau să-mi 
aduc aminte de ziua cînd Mihaela a împlinit 21 de ani, nici 
de noaptea minunată cînd a fost a mea. De nimic... 
Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot durere. 

Copleşit de potopul aducerilor aminte, am străbătut cu 
paşi repezi grădiniţa şi am sunat. Mi-a deschis Alexa, o 
arătare înveşmîntată în negru. Cînd m-a văzut, a podidit-o 
plînsul: 

— De ce mi-a făcut Mihaela una ca asta? Numai pe ea o 
aveam pe lume. 

— Curaj, Alexa! Nu trebuie să ne pierdem cumpătul. Nu 
rezolvăm nimic, absolut nimic... 

Mi-am muşcat  într-ascuns buzele, stînjenit de 
goliciunea frazei ce-i debitasem. 

Abia aici, la faţa locului mi s-a confirmat revelaţia pe 
care am avut-o în urma apelului telefonic şi m-am îngrozit 
de nebunia ce făcusem dînd Ceciliei o veste cînd nu ştiam 


233 


invitaţia la vals 


încă precis ce se întimplase. Aşteptam oare acest 
deznodămiînt, îl dorisem în străfundul fiinţei, fără să-mi 
dau conştient seama? De ce nu mă giîndisem la altceva în 
clipa cînd mi-a telefonat Alexa? Aş fi putut invoca atitea 
posibilităţi: un accident, o boală subită, o neînțelegere 
gravă care ar fi reclamat prezenţa mea. Or, înlăturasem 
toate eventualităţile şi mă oprisem numai la una singură: 
sinuciderea Mihaelei. De ce o aşteptasem atit, 
ascunzîndu-mă chiar de mine? Îmi trebuia neapărat 
această sinucidere? De ce voiam să moară Mihaela? În 
fond ce rezolva dispariţia ei? Setea de răzbunare a unui 
soţ înşelat oare între timp şi-a refăcut viaţa pe baze mult 
mai largi şi solide? Dar asta nu era decit pedeapsa celui 
mai nesăbuit orgoliu. Ar fi prea monstruos să cred aşa 
ceva, m-aş cobori în subsolul fiinţei omeneşti, chiar mai 
jos... 

Alexa m-a condus în odaia moartei. O femeie tînără 
zăcea întinsă pe pat, cu miinile puse cruce pe piept. 
Părea străină, avea trăsături necunoscute. Nu m-am 
abținut să nu întreb. 

— E Mihaela? 

Sora ei, auzind teribila întrebare, a tresărit şi a holbat 
ochii în aşa fel că-i ieşiseră din orbite. 

— N-o mai recunoşti? 

Era aşa de schimbată, încît îmi venea greu să cred în 
realitatea ei. Cu toate astea nu trebuia să mă mir de 
nimic pentru că această transformare avea toată 
îndreptăţirea. Chiar de cînd ne despărţisem, Mihaela 
începuse să nu mai semene cu ea. Ce luminoasă, fragedă, 
clocotitoare o făcuse dragostea mea. Numai cu mine 
reuşea să se realizeze, fără mine se dezagrega ca într-un 
mediu neprielnic, nociv. Dovada fusese făcută acum o 
dată pentru totdeauna. 

Şi totuşi, am descoperit destul de greu în colţul gurii 
surisul ei de mîndrie care îmi era atit de familiar. Plecase 
cu el în eternitate, vrînd pînă şi-n înfringerea de pe urmă 


234 


Mihail Drumeş 


să-şi păstreze aerul de învingătoare. 

O priveam lung, apăsător, continuu, ca să-mi satur 
ochii pentru totdeauna de ea. Chipul Mihaelei se 
multiplica, vedeam un şir lung de moarte, încît odaia, 
poate chiar toată casa se umpluse numai de ea. Aş fi vrut 
să pling, dar de unde lacrimi? O stincă şi tot ar fi fost 
zguduită de clipa revederii. Eu — nu. Rămîneam inert, gol 
de simţiri, absent. Şi doar Mihaela jucase rolul principal în 
viaţa mea. Aveam îndărăt anii noştri de bucurii şi 
suferinţe care ne legaseră cu lanţuri mai tari decit oţelul. 
O iubisem mult, îi deschisesem larg porţile sufletului, 
fiinţa mea era casa ei. Şi acum îşi curmase brusc zilele. 
De ce nu mă durea nefiinţa Mihaelei? 

Incă nu ştiam. Ceea ce mă preocupa în momentul acela 
era ceva care nu ţinea de simtire. Cînd îmi telefonase 
Alexa, am văzut cu ochii minţii pe Mihaela aşezată pe pat 
cu capul spre fereastră, iar nu cu picioarele, cum era în 
realitate. Această nepotrivire a închipuirii cu realitatea 
mă contraria de astă dată şi-mi făceam reproşuri stupide 
în ceea ce priveşte lipsa mea de previziune. 

Extenuat de nemişcare, am trecut în hol. Alexa a venit 
după mine. Abia acum am întrebat-o (tot în şoaptă) deşi 
acolo puteam foarte bine să vorbesc tare. (De ce în 
preajma morţilor oamenii vorbesc numai în şoaptă?) 

— Cum s-a întîmplat? 

„Se trezise în revărsatul zorilor. (Probabil că n-a dormit 
toată noaptea.) Slujnica a văzut-o scriind de zor. (Cui o fi 
scris? — asta e foarte important.) De dimineaţă a plecat 
în oraş, nu se ştie unde a fost, iar pe la opt şi jumătate a 
venit înapoi. A chemat slujnica şi i-a dat un plic să-l ducă 
Alexei. 

— M-am speriat citind bileţelul, urmă Alexa. Ce-i cu ea, 
mă întrebam, o fi primit vreo veste rea de la sanatoriu? 
(Nenişor era grav bolnav.) Am lăsat totul baltă şi am 
alergat să văd ce se întîmplase? Am găsit-o întinsă în pat, 
credeam că doarme. Voiam s-o scol, dar nu se trezea 


235 


invitaţia la vals 


deloc. Dumnezeule, era moartă! Murise de curînd, încă nu 
se răcise. Nu-mi dau seama cum am telefonat după 
medic, cu cine am vorbit şi ce am vorbit. Gindeam că 
poate mai e o speranţă, nu-mi intra în cap ca Mihaela să 
moară. Smaranda a zărit pe noptieră două fiole. Otravă!... 
De unde o procurase? Nici slujnica, nici eu, nu ştiam 
nimic. Doctorul venit în pripă a ridicat neputincios din 
umeri. El a spus că-i morfină. Işi făcuse singură injecţia cu 
o doză mortală... Sărmana, cel puţin n-a suferit... Apoi a 
venit procurorul şi încă cineva... Erau oameni cumsecade, 
au renunţat la autopsie. 

...O ascultam tăcut, dus pe gînduri, deşi în realitate nu 
mă gindeam la nimic. La un moment dat, Alexei îi păru 
ciudată această muţenie prelungă şi nu se stăpiîni să nu 
mă întrebe: 

— Mă asculţi? 

— Ba da, te ascult, cum nu? am replicat brusc, ca trezit 
dintr-un somn greu. 

Închipuirea mea rătăcea în neştire prin cele mai stranii 
locuri, arătîndu-mi fie un colţ de stîincă sau un cal 
slăbânog opintindu-se din răsputeri să tragă o căruţă 
înţelenită în glod, sau alte locuri la fel de absurde, fără 
nici o legătură cu clipa actuală. 

Intr-un tîrziu, am întrebat-o pe Alexa, aşa ca să spun şi 
eu ceva: 

— Pe e/nu-l anunţi de ceea ce s-a întâmplat? 

— Cred că n-aş face bine. E cu un picior în groapă, 
săracul! O veste ca asta, atit i-ar trebui ca să-l dea gata. 
După un răgaz, adăugase: De ce îmi pomeneşti de e/? Tot 
pe tine te-a iubit... 

A spus-o bine Alexa, de asta eram sigur de mult, adică 
de totdeauna. Dar abia acum aveam certitudinea deplină, 
cînd altcineva, mi-o confirma. 

Ea văzînd că nu-i răspund, se uită lung la mine, cu 
ciudă, apoi spuse mustrător: 

— Credeam că încă mai ţii la ea... 


236 


Mihail Drumeş 


Trebuia să mă apăr, să-i dovedesc că se înşală, că am 
iubit-o pe sora ei tot atît cît mă iubise ea, poate chiar mai 
mult. La ce bun. Ce-aş fi cîştigat dacă mă dezvinovăţeam 
invocînd nu numai dovezile pe care le cunoştea Alexa, ci 
însăşi evidenţa? Şi ce pierdeam rămînînd vinovat faţă de 
ea? Mihaela nu mai era pe lume şi această plecare fără 
întoarcere făcea zadarnică, fără sens, orice susţinere. 

M-am ridicat să plec. 

— N-a lăsat nici o scrisoare? Nici un rând? (am evitat să 
adaug: pentru mine.) 

— Nu, nimic... 

— Spuneai că slujnica ar fi surprins-o pe cînd scria... 

— Crede-mă, nu ştiu ce să-ţi răspund. Poate i-o fi trimis 
lui (soţului) un cuvînt de adio... Aici, în casă, am căutat, 
nu există urmă de scrisoare. 

— Bine, la revedere... 

— Ce faci? Pleci? făcu ea surprinsă. 

— Da. Trebuie. Trimit pe secretarul meu să-ţi ajute. E 
nevoie de un bărbat pentru îndeplinirea formalităţilor... 

Fulgere de mînie ţişniră din ochii ei şi Alexa, izbucnind 
vulcanic, într-o dezlănţuire care nu se potrivea deloc cu 
fire-ai stăpînită, răcni la mine: 

— Pleacă! Acum ştiu cine eşti. Tu ai omorit-o pe 
Mihaela! 

Strigătul ei de acuzare fusese rostit numai o singură 
dată, dar eu îl auzeam multiplicat de sute de ori în mine, 
răsfrîngîndu-se în ecouri prelungi, grave, nesfirşite: 

— Poate că am omorit-o, i-am răspuns foarte calm, dar 
şi ea pe mine! 

— Se şi vede! rînji ea crispat ca o vedenie. 

— Se va vedea! am ţipat înfruntînd-o. 

Violenţa tonului o sperie. Se trase un pas înapoi, 
privindu-mă ca halucinată. În timp ce ieşeam pe uşă îmi 
aruncă o piatră: 

— Ticălosule! 

Poate mi s-a părut, nu sînt sigur. Oricum ar fi fost, nu 


237 


invitaţia la vals 


mă duru lovitura. Nimerise într-o chiurasă de oţel, ori 
devenisem complet insensibil? 

În dreptul porţii, altă scenă tare. Smaranda, nevasta 
şoferului care; tocmai se întorcea, dînd cu ochii de mine, 
mă apostrofă cu o excesivă minie: 

— Vă plăcu ce făcurăţi, om rău ce sînteţi? V-aş omori 
dacă aş putea, dar o să vă plătească Dumnezeu cu virf şi 
îndesat... 

l-am întors spatele şi mi-am văzut de drum. Ce să-mi 
pun mintea cu o toantă? li plăcea să încaseze două lefuri 
şi acum — poftim proces de conştiinţă... Pe Alexa o 
înţelegeam, durerea o silise să-şi iasă din fire. Dar nici ea 
nu trebuia să mă acuze că am ucis-o pe soră-sa, sînt 
limite peste care nu se poate trece. Şi pe mine — ce m-o 
fi apucat să-i spun că şi Mihaela m-a ucis la rîndu-i? 
Sincer vorbind îmi păru rău de izbucnirea mea ipocrită. 

Şi pe urmă, de ce i-am strigat „se va vedea?”. Ce 
noimă avea replica asta stupidă? Ce are să se vadă, mă 
rog? O voi lua pe urmele Mihaelei? Mă voi sinucide, la 
rindu-mi, drept compensație pentru că am ucis-o? Haida- 
de! Nici nu-mi trecea prin gînd. Am jucat teatru ieftin, de 
prost gust... Puah, mi-e ruşine! 

La primul telefon public m-am oprit ca să dau dispoziţii 
secretarului meu să se ocupe de formele şi operaţiile 
înmormîntării, cumpărînd tot ce trebuie, fără a cruța banii 
şi timpul. 

Scăpat de această grijă, ca şi cum ar fi fost cea mai 
importantă, m-am simţit întruciîtva uşurat, aş zice chiar 
bine dispus. Dar în loc să mă întorc acasă unde Cecilia mă 
aştepta, hoinăream în neştire pe străzi, fără nici o ţintă. 
Vremea prînzului trecuse de mult. Nu-mi era foame. 
Uitasem şi de prînz şi de foame. Ajungînd pe Lipscani, în 
dreptul cinematografului Maxim, cineva din spate mă 
trase de miînecă. Era Walewska, poloneza! Volubilă, suplă, 
strălucitoare, aşa cum fusese Mihaela pe peronul gării, în 
ajunul escapadei noastre la Constanţa. La început o 


238 


Mihail Drumeş 


scurtă explozie de veselie, apoi mustrări: 

— De ce nu dat pe la mine, cum făgăduit la Oper, urs 
reu? Vali (Vali era numele ei de alint) iubeşti mult la tine 
şi tu necăjeşti la ea. Vreau vedem filmul împreună, este 
forte frumos. Mergi cu Vali. 

Am intrat, incapabil să mă împotrivesc celui mai firav 
îndemn. În pustietatea mea sufletească eram disponibil, 
la îndemîna oricui. Sala cinematografului, tristă, aproape 
goală. Cîteva perechi răsfirate ici şi colo. Ne-am aşezat în 
fund, pe ultimul rînd, lîngă perete, lipindu-ne unul de 
altul, ca un singur trup. Ea m-a sărutat în întuneric. Am 
lăsat-o, n-avea decit să facă ce voia cu un obiect ca mine. 
Nu-mi ardea nici de ea, nici de film, absolut de nimic. 

— La tine nu place sărute la Vali? se mira femeia nedu- 
merită că iniţiativa tuturor îmbrăţişărilor o lua numai ea. 
Rideam cu rîsul altuia şi o sărutam inert. 

În pauză, am ieşit în hol să fumez o ţigară. (Uitasem să 
mai fumez de două ceasuri.) Fumam şi priveam 
zbuciumul străzii prin geamurile uşilor de la intrare. La un 
moment dat mi se păru că secretarul meu trecuse pe 
acolp. M-am luat după el şi strecurîndu-mă anevoie prin 
viermuiala pietonilor l-am ajuns din urmă. Rămase uluit 
zărindu-mă cu capul gol, făcîndu-i semne disperate şi 
strigîindu-l într-un loc atît de nepotrivit. 

— Ce cauţi pe aici? 

— Mă duceam să comand o coroană. 

— Comandă cinci. Ti-am spus să nu te uiţi la bani. 

— Am înţeles, domnule secretar general, le trec în 
contul dumneavoastră. 

— De ce în cont? Plăteşte imediat! Tot! Imediat! 

— Bine, dar bani? 

Ah, ce lapsus: nu-i dădusem nici o lescaie. 

— Uite cheile de la casă. la de acolo ciţi bani îţi trebuie. 
Şi de ce n-ai plecat cu maşina? 

— E în reparaţie. 

— la Buik-ul meu. Îţi stă la dispoziţie oricît ai nevoie. 


239 


invitaţia la vals 


— Am înţeles, să trăiţi... 

— Aşa, du-te şi fă treaba. Ba nu, stai... Era cît p-aci să 
uit. Ce-ai făcut cu cavoul? Cînd e gata? 

— Trebuie cavou? Nu ştiam. Nu mi-aţi pomenit nimic 
despre aşa ceva... 

— Aştepţi să ţi se dea mură-n gură? N-aveai decit să 
înţelegi.. Sau să întrebi dacă nu poţi înţelege. 

— Vă rog iertaţi-mă, domnule secretar general. Mă pun 
imediat în legătură cu un arhitect. În mai puţin de două 
săptămîni cred că va fi gata... 

— Eşti nebun? Ce tot pălăvrăgeşti aici? În două 
săptămîni? 

Pînă miine după-amiază trebuie să fie gata, pricepi? 

— Dar... credeţi că e posibil... Într-un timp atît de scurt? 

— Orice o posibil cînd ştii să vrei. N-au decit să lucreze 
zi şi noapte cincizeci sau o sută de lucrători... Plătesc 
oricît... 

Secretarul meu se uita la mine alarmat, aproape în 
panică. 

— Vino cu mine... Unde găsim un telefon public? 

Era unul chiar la spatele nostru, în incinta unui 
magazin. 

— Cheamă pe Goiceanu, arhitectul ministerului. Vreau 
să vorbesc cu el. 

Secretarul făcu numărul şi ceru direcţia arhitecturii. Din 
fericire, Goiceanu era acolo. Am luat receptorul şi i-am 
spus: 

— Ascultă, dragul meu, te rog să-mi faci pe socoteala 
mea un cavou la Belu... Pînă miine după-amiază trebuie 
să fie gata... Da, da, miine după-amiază, la orele patru... 
Nici un minut mai tirziu. După cum vezi urgenţă 
extremă... E cu putinţă, orice-i cu putinţă cînd clientul nu 
se uită la preţ. Angajează o mie de lucrători... cîţi pofteşti. 
Nu mă priveşte. Dar nu admit un minut de întirziere, 
înţelegi? Fă un proiect, nu-i nevoie să-l aprob, mă bizui pe 
gustul dumitale... Ceva simplu, clasic, dar nelipsit de 


240 


Mihail Drumeş 


grandoare. Secretarul meu îţi pune îndată la dispoziţie 
banii de care ai nevoie. Nu-mi trebuie deviz, nu pricepi? 
De ce să pierdem timpul cu asta?... Capacitatea?... Două 
morminte, da, două... Ajunge.... Bineînţeles, pe 
frontispiciu gravezi numele meu... Ne-am înţeles? Foarte 
bine... Mulţumesc. 

Cînd am depus receptorul în furcă, secretarul meu 
izbucni într-un elan de admiraţie: 

— Sînteţi formidabil, pe onoarea mea!... 

— Nu vorbi prostii, l-am admonestat cu o asprime prea 
excesivă. Hai, şterge-o acum şi vezi-ţi de treburi. 

Înainte de a pleca rămase cîteva clipe locului, încurcat: 

— Vă rog să mă iertaţi: pentru ce e nevoie de două 
morminte? 

— Am spus două morminte? 

— Da, v-am auzit cu urechile mele. 

— Nu-i nimic. Lăsăm şi două. Ce-are a face? 

Mda, avea dreptate băiatul. De ce comandasem cavoul 
cu două morminte? Mare mirare! Dar ce importanţă avea 
faptul? În tot cazul, nu se construieşte un cavou pentru o 
singură persoană, el trebuie să adăpostească o întreagă 
familie sau măcar o pereche... Ducă-se la naiba. 

Am luat-o agale, în sens contrar, pe urmele unei 
fetişcane care-mi zimbi angajant ca s-o uit după trei 
minute şi să mă opresc pe strada Bărăţiei în faţa unei 
vitrine ou puşti de vînătoare şi arme de tot soiul. 

— Ce-ar fi să cumpăr un revolver? Am să i-l arăt Alexei: 
Nu credeai că mă sinucid? Ei bine, se va vedea! 
Deocamdată am făcut rost de armă. 

Înainte de a mă hotărî, intrasem deja în magazin. 
Patronul îmi arătă cîteva revolvere, şi mari şi mici, unele 
vechi, demodate, cu butoi, altele minuscule ca nişte 
jucărioare. 

— Nu-mi plac. N-aveţi altele mai bune? 

— Pentru ce vă trebuie? 

— Vreau să-mi zbor creierii, i-am răspuns cu tonul cel 


241 


invitaţia la vals 


mai natural de pe lume. 

Negustorul zîmbi superior (crede domnul că mă 
prosteşte?!) şi adăugă cu cinism: 

— Pentru aşa ceva oricare e foarte potrivit. Tot treaba 
aia o face. 

Perfect logic omul de după tejghea, dar simplist, fără 
un pic de fantezie. E de-a dreptul barbar să-şi ridice 
cineva viaţa trăgînd de limbă un revolver oribil, cu butoi, 
sau să se arunce sub roţile unui Ford desuet în loc să 
prefere un somptuos Roll's sau măcar Cadillac. 

Aşa că am ales un Browning mic, cu prăselele 
încrustate în sidef. O adevărată bijuterie în miniatură. 
Negustorul mi-a făcut pe loc un scurt instructaj atrăgîndu- 
mi atenţia să nu-l lipesc de timplă în momentul 
sinuciderii, ci să păstrez o distanţă oarecare. 

— Ştiţi, e mai eficace lovitura şi nu dă greş. 

— Foarte amabil din partea dumitale, i-am spus rîzînd 
cu poftă. 

Bineînţeles ridea şi el, devenisem subit prieteni. 

leşind din magazin, m-am uitat cu un gest reflex la 
ceas. Arăta 4 fix... 

— Tiii, la ora asta am curs cu anul ll. 

Repede am oprit o maşină. După cîteva minute 
coboram la facultate. Pe cînd străbăteam în grabă lungile 
coridoare, cîţiva studenţi mă salutară. Cînd să le răspund 
— surpriză — eram cu capul gol. Mi-am amintit de 
poloneză, de cinema şi de pălăria pe care o lăsasem pe 
scaun. Ce-o fi crezut Vali de plecarea mea ciudată? 
Probabil că mă aşteaptă încă... Uitasem cu desăvirşire să 
mă întorc. Poate să aştepte mult şi bine. Ce mi-o fi venit 
să intru la cinema? 

Am chemat asistentul: 

— Fii bun, te rog, şi anunţă studenţii că azi nu ţin curs. 

Nu mă nedumerea contrazicerea în care mă puneam. 
Alergasem într-un suflet la facultate (luînd o maşină ca să 
nu întîrzii), iar acum cînd nimeni nu m-ar fi împiedicat să 


242 


Mihail Drumeş 


ţin cursul, îl contramandam din senin, fără nici un motiv. 

— Dar nu aveţi curs, spuse mirat asistentul. 

— Cum n-am? Nu-i astăzi sîmbătă? 

— Vă înşelaţi, e vineri... 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur, şi îmi arătă, cu un gest, calendarul din 
perete. Într-adevăr, era vineri. 

— Da, ai dreptate, scăpasem din vedere. Sînt cam 
obosit. 

Am intrat în cancelarie foarte abătut, nu din cauza 
lapsusului, ci din cauza pălăriei (deşi aş fi putut foarte 
bine să mă întorc s-o iau sau mai degrabă să cumpăr una 
nouă). 

Pe birou, un plic alb, care contrasta violent cu verdele 
postavului, îmi atrase privirile. Parcă m-a săgetat un 
curent electric. 

— Scrisoarea Mihaelei! Asta trebuie să fie scrisoarea 
Mihaelei! 

Plicul nu purta nici o ştampilă poştală. În ce fel 
ajunsese la mine? 

— De unde e asta? am întrebat cameristul. 

— A venit azi-dimineaţă o domnişoară şi a adus-o. 

— La ce oră? 

— Pe la opt, opt şi jumătate. Mi-a spus să v-o dau în 
mînă că e ceva important. 

Aşadar, Mihaela fusese. Pentru asta făcuse drumul în 
oraş! Să-mi aducă scrisoarea... Se temuse s-o dea la 
poştă, să nu se piardă sau să nu cadă în miini străine. 
Aşadar, nu plecase în împărăţia lui Pluton şi a Proserpinei 
înainte de a-mi lăsa un cuvint de adio. 

Am desfăcut plicul tremurînd, apucat de toate frigurile. 
Citeam cu răsuflarea tăiată paginile una după alta, parcă 
aş fi vrut să le mistui cuprinsul dintr-o singură ochire. 

Cine ar fi putut să înţeleagă ceva în nerăbdarea mea 
care sărea dincolo de timp şi în tremurul care învălmăşea 
frazele amestecîndu-le alandala? Am reluat lectura după 


243 


invitaţia la vals 


o pauză tot fără rezultat. Mihaela scria mare, nervos, 
unele cuvinte erau cu neputinţă de descifrat. Aşternuse 
pe hirtie tot ce avea pe suflet, într-o grabă febrilă de 
parcă s-ar fi temut să n-o surprindă moartea înainte de a 
isprăvi. 

N-a fost chip să citesc scrisoarea decit după ce am 
dormit o oră cu ajutorul unui somnifer. lat-o mai jos, 
reprodusă întocmai: 


Poate ai aflat pînă acum că nu mai sînt. Înainte de a 
pleca în necunoscut voiam să-ți vorbesc, să-mi deschid 
pentru ultima dată inima înaintea ta, dar mi-a fost greu, 
foarte greu. De aceea am ales calea scrisului, mult mai 
lesnicioasă, cind poti spune tot ce te doare, fără să te 
întrerupă nimeni. 

Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt 
vinovată față de tine, da — vinovată... Imi recunosc 
deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile 
pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, 
aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit 
nebunescul gind de a te înşela. 

Să nu-ți închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce 
bun? În fața veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi 
ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvirşite, pe 
care nu ţi-o dă decit spovedania sinceră, deznădăjduită. E 
ceea ce se întimplă cu mine, acum — în pragul unei lumi 
necunoscute. Dar s-o iau de la început. 

Nu, nu pot începe mai înainte de a-ți spune încă o dată 
că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: 
cum să fac o comparaţie cînd nu te-am iubit decit pe 
tine? 


244 


Mihail Drumeş 


Mereu mă osteneam să-ți plac, să fiu aceea pe care o 
căutai şi, cu cit voiam mai mult, cu atit mi se părea că 
eram mai puțin. Ai să zimbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de 
cind am fost a ta mă simțeam mai bună pină şi cu mine 
însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea 
persoană. 

Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă 
la adinci bâtrineţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa 
de neverosimilă şi de puțin omenească povestea acestei 
iubiri unice, încit oricui i-ar părea o născocire. Cind am 
citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri zimbind sceptic, 
neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa 
de total, numai o singură dată în viață? 

Destinul a vrut să-mi dea o lecție aspră; m-a ales 
tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o 
depăşesc chiar. 

Nu mă pling! O vreme am fost atit de fericită, încit 
socot că nu m-am achitat față de fericire cu prețul tuturor 
suferințelor pe care le-am îndurat după aceea. 

Iubirea e nesățioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i 
sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulțumindu-te 
doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rivnit totul de la tine 
pentru că îti dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decit 
mine nu puteam să-ți dau. De aici a pornit eroarea, de la 
acest schimb în aparență just. Dar ce experiență aveam, 
de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că 
balanța atirnă cînd într-o parte, cînd într-alta după 
imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul 
nostru balanţa atirna în favoarea ta, lanțurile cu care mă 
încătuşai erau mai puternice decit ale mele. De ce te-am 
judecat luindu-mă pe mine drept unitate de măsură? 
Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis „superior”, se 
dă dragostei cu prudență, păstrind rezerve pentru sine, 
de aceea işi păstrează, măcar parțial, echilibrul. Pe cind 
noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în 
aşa fel încit nu ne rămine decit umbra celor ce am fost. 


245 


invitaţia la vals 


lată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale 
e aşa de catastrofală. 

La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape 
imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor 
care au concurat la rostogolul meu în neant. Nu-mi dau 
seama dacă acest rostogol a început atunci cind tu, sătul 
de iubire, ai provocat ruptura sau cind, chinuit de 
remuşcări, te-ai întors  pocăit? Chestiunea n-are 
importanță. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a 
încolțit un gind feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit 
bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o 
răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din 
dragoste. 

Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă 
părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în 
dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de 
mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. 
Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de cînd nu mi- 
a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte 
firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă 
o femeie îndrăgostită raționează vreodată cu creierul. Nu, 
toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte 
măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o 
părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i 
s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cit se 
poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam 
accepta umilința unei părăsiri atit de jignitoare. Ei bine, 
miîndria mea, crunt strivită cu călctiul, m-a împins să mă 
răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se 
vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări. 

Niciodată n-o să-ţi dai seama cit am suferit de pe urma 
gestului tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît 
am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a 
deznădejdii, s-a ivit sarcina. 

Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile 
provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni 


246 


Mihail Drumeş 


sociale n-aş fi putut să-i supraviețuiesc. Mă hotărisem 
încă de atunci să-mi ridic viata şi nu era decit o chestiune 
de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut. Crezi că aş fi 
primit vreodată să fiu sotia ta dacă n-ar fi fost sarcina? In 
ruptul capului, dragul meu! Aş fi putut contracta o 
căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ti-am spus 
că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai 
văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am 
adus vorba de el, să-ți povestesc cum l-am cunoscut. Nu 
l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum fti 
spusesem, pentru a evita explicațiile, ci cu doi ani înainte, 
într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la 
Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o 
cunoşti) unde făcusem o excursie de citeva zile prin 
munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale 
examenului de bacalaureat. Eram singure în 
compartiment cind, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în 
acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O 
colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el 
dindu-ne drept studente grecoaice venite să viziteze țara. 
Puțin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversație s-a 
încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de 
stingaci, ce risete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i 
pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut 
adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să 
mă vadă. Colegele mele să moară de ris! gata, l-ai prins 
în laț...! In Gara de Nord, cind ne-am despărțit, mi-a 
sărutat de citeva ori mina. Era tare trist. Asta a fost 
absolut tot, adică un simplu şi inocent joc. 

La Constanţa, cind m-a revăzut, i-am spus că sint 
logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne- 
am întîlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici 
grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi 
într-o bodegă din fata casei, pindind să ies în oraş ca să 
mă vadă şi să-mi vorbească. De cite ori nu mi-a propus să 
ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi 


247 


invitaţia la vals 


mărturisit că sint însărcinată. De ce să-ți ascund: mă 
iubea tînărul şi nu era o partidă de disprețuit. Dar, mai 
ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit 
tot din cauza minariei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat 
niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu 
pe care viitorul soț putea s-o exploateze mai tirziu în 
favoarea sa. Preferam să rămîn nemăritată toată viața 
decit să... (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luindu- 
te în condițiile acestea, la fel îmi călcam mindria. Pentru 
bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care 
nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea 
mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei 
acceptări, ca să răbufnescă mai tirziu cu o putere mult 
sporită. 

Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întimple aşa. 
Dacă îmi trăia copilul viața mea ar fi curs pe altă albie. El 
mi-ar fi polarizat gindurile şi simţțirea asupră-i şi m-aş fi 
destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întîmplat aşa. A 
trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică 
din drumul răzbunării. 

Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu 
datorită hazardului, ci din voința mea. l-am telefonat. Nu 
ştia că „grecoaica” se măritase între timp — a aflat-o 
ceva mai tirziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de 
cite ori îl întilneam, devenea stingaci ca un adolescent. 
Mi-a plăcut purtarea şi constanța sentimentului său care 
presupunea, oricum, o distincţie sufletească. 

Ce rațiune aveau aceste întilniri discrete? Ei bine, 
voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era 
omul cel mai indicat, pentru că ştiam cit singe rău iţi 
făcea, cum îl urai şi te temeai de el. 

Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă 
căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, 
scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai 
fi găsit numai un tacim la masă. Intrebare: „Ce înseamnă 
asta? Tu nu măninci?” Răspuns: „Eu iau masa în oraş”. 


248 


Mihail Drumeş 


„Unde? Cu cine?” ... Şi aici, trăsnetul: „Cu viitorul meu 
soț! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!” 

Cit doream, cit îmi trebuia revolta, deznădejdea, 
gelozia ta. Toate astea laolaltă... 

Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, 
să divorțezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l 
iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă 
femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai 
puternic decît mine. Dar motivul nu interesează; 
important este numai gindul că te stăpineşte. Cind la 
mine s-a pirguit acest gind, nimic n-a mai putut să mă 
împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se 
îndeplinise. 

Văzind încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala 
şi-mi vorbi. Mă indema să divorțez, să devin soția lui, să 
punem capăt acestei situații neclare. Îi stringeam mina 
încetişor: „Ei bine, voi fi a dumitale, ti-o făgăduiesc, încă 
un bob zăbavă...” 

Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te 
umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, 
care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui 
ca un castel durat din cărți de joc. 

În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la 
pădurea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu 
numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că 
nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse 
atita căldură încit împotrivirea mea începu să se clatine. 
Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu 
făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. 
În fața faptului împlinit, n-am mai avut încotro. 

Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km 
pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrind să ocolească o 
trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu 
apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a 
mai întîmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu- 
mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau rănile! Mă 


249 


invitaţia la vals 


înspăimintam de tine, de Alexa, de scandal. 

Cum Îmi imaginasem despărțirea noastră şi cum avea 
să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi 
copleşi de dispreț, eu am fost cea disprețuită şi a trebuit 
să părăsesc casa. 

Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine 
şi el. Erai prea mindru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat 
în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate 
aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte 
credeai că ştii răspunsul? Cind te aşteptai că voi tăgăaui 
sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru 
tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi 
dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îți mărturisesc 
însă acum cînd sînt sigură că mă crezi: 

Ei bine, află că relațiile mele cu el, nu numai pînă în 
Ziua accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din 
cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi 
nici mindria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş 
reproşa nu-i decit faptul că i-am acceptat curtea. Dar se 
putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare? 

După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce 
mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu 
limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş 
putea afirma că limpezirea de care vorbesc, în loc să 
înlăture catastrofa, a provocat-o. 

Abia după transcrierea divorțului, mi-am dat seama ce 
pierdusem, cit preț aveai tu. E parcă un făcut să nu ne 
dăm seama de valoarea unei ființe sau a unui lucru decit 
după ce-l pierdem. Despărțirea mi-a deschis mintea 
asupra unui simțămint de care nu mi-am dat niciodată 
seama că există cită vreme ai fostul soțul meu: că te 
iubeam. 

Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am mințit 
niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te 
iubesc cu atit mai deznădăjaduit, cu cit ştiu că de-acum n- 
ai să mai fii niciodată al meu. 


250 


Mihail Drumeş 


Ce s-a întîmplat cu mine, ce pinză mi s-a pus dinaintea 
ochilor încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în 
realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale 
valențe sufleteşti? Am închis într-adins pleoapele că să nu 
văd decit ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puțin 
decit trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred. 

Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai 
părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire 
interioară, asemeni milioanelor de vieţuitoare ale 
pămîntului menite să înlesnească circulaţia materiei în 
natură ca, după despărțire, să-mi apari altul, în întregime 
altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă 
te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deve- 
neau acum calități deosebite şi te iubeam şi pentru ele. 

Cit erai de deosebit față de ceilalți oameni cînd mi-ai 
dăruit casa care trebuia să fie a amindurora. Cine ar fi 
făcut un gest atit de mărinimos pentru fosta lui soţie? 
Apoi, mai tirziu, cind l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu 
prețul atitor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat 
situația pentru a-ți respecta cuvintul pe care mi-l dădusei. 

Citeodată această revărsare de generozitate mă 
revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o 
consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce 
nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă 
nimic? Nu, nu-i sint încă străină, el tot mă iubeşte. Dacă 
nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, 
ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simțeam aşa de 
mică față de tine, mică şi neînsemnată ca o ginganie, iar 
conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă 
dizolvantă. 

Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. 
Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai 
că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l 
consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în 
viața mea. Bietul! În realitate n-avea nici o vină. Făcea tot 
ce-i stătea în putință să fiu mulțumită, era îndatoritor cu 


251 


invitaţia la vals 


mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice 
altă femeie. li apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l 
crut de suferinţe. Degeaba! 

In cele din urmă a înțeles că tot pe tine te iubeam. 
Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînțeles, am tăcut şi 
asta a fost o confirmare pentru amindoi. Ce era să facă? 
Mi-a mai spus: dacă vrei să-ți refaci căminul, n-am dreptul 
să mă împotrivesc. . 

M-a mişcat, de ce aş minţi? Imi părea rău, era bolnav, 
slăbise mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. 
Intr-adevăr, bărbații fac uneori gesturi admirabile, dar, 
pentru a-i aprecia, trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simti 
ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicatețea 
sufletească decit rece, rațional, ceea ce era egal cu zero. 

Da, este adevărat că în cei doi ani cit a durat această 
nouă căsnicie n-a fost zi în care gindurile mele să nu fie în 
preajma ta, lingă tine. 


(Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între 
lucrurile mele, în casa dragostei noastre? O parte din 
fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în 
fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste 
tot plutea amintirea celor ce au fost). 


Citeam articolele tale din ziare, iţi urmăream 
activitatea, descosind pe Alexa dacă mai ştie ceva despre 
tine. Cind n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să 
retrăiesc în ore lungi de reverie sărbătorile iubirii noastre. 
N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din 
calendar. 

Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanta, 
plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, 
frenetica noastră bucurie de viată cu risul ei nepotolit, 
vizita micutei cinteze care ne-a făcut atita bucurie — şi, 
desprinsă de realitate, surideam trecutului. Parcă numai 
astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale 


252 


Mihail Drumeş 


unor osindiți la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi 
apariția ta), dar espadongrille, dar păsărelele din bazar, şi 
Journal d'Orient? Dar cite altele toate! 

Cind am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un 
plins sfişietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plins 
atita. De bucurie că ai ajuns atit de sus sau de durere că 
nu mai erai al meu? Poate şi de una şi de alta. Am înțeles, 
mi-o spunea toată ființa, că şi asta ai făcut-o pentru mine. 
Știai cit de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi 
cum te-am jignit în seara aceea, cînd după conferința lui 
Tirnoveanu îți spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns 
profesor ca el, dar că nu... voiai. lată, ajunsesei. Mi-ai 
dovedit că erai capabil să ajungi. 

Doamne, cite lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cind 
sint n-am plins atita. lar seara mă aflam în fața unei 
hotăriri nestrămutate. M-am îmbrăcat în pripă şi am fugit 
la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ți cad la 
picioare rugindu-te să mă ierti, sau numai să te văd şi să 
mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea 
aşa de covirşitor, încit mindria, despotica mea mindrie, 
răminea mută, nu mai avea un cuvint de spus. Nu-mi 
păsa orice s-ar fi întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi 
crezut despre mine. N-aveai decit să mă respingi, Îmi 
ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi 
să-ți sorb aerul. Atit! 

Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care 
orbecăiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu 
erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi 
cind părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul 
acela, m-a invadat o descurajare vecină cu moartea. 
Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de 
gardul curții să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună 
de a muri. M-am culcat jos pe caldarimul rece, cu o 
voluptate smintită ca să sfirşesc acolo, pe unde treceam 
atit de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare cind 
te vei întoarce din oraş. Aveam credința nestrămutată că 


253 


aa 
poți să-ți ridici viața şi fără ajutorul unei arme, ci numai 
cu voința de a muri. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă 
nu mă descoperea o bătrină. S-a aplecat asupra mea, m-a 
ridicat de jos, crezindu-mă leşinată. Un bărbat, care 
trecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amindoi m-au urcat 
într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am 
mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, 
niciodată...! Cu toate astea cind ai tinut lectia de 
deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, 
pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de 
acolo. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă 
minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în 
fața unui auditor atit de numeros... La început mi-a fost 
teamă să nu-ți pierzi şirul şi odată, cînd ai făcut o pauză 
lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-ai zărit şi 
de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă string, să 
mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. In 
fine, a trecut şi asta. Fără să vreau am surprins o frintură 
din conversație: două studente din fața mea vorbeau 
despre tine. Una spunea: „Ce dascăl simpatic, seamănă 
leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?” Cealaltă a răspuns: 
„Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat”. 
Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că 
eu sint soția ta sau că măcar am fost şi numai pe mine 
mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea 
(mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi 
furaseră din trecutul tău, precum şi pe cele după mine 
care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al 
meu. 

Ceva mai tirziu, cînd s-a întimplat năpasta cu banii 
aceia luați de el şi am venit la minister să-l scap de 
rigorile legii, ce frumos şi mindru mi-ai apărut! Mi-am dat 
seama că niciodată n-o să mai cobori pînă la mine, că 
nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut 
atunci să te îmbrățişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu 
cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg 


254 


Mihail Drumeş 


măcar cu atita, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am 
arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit 
că-ți aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de 
aproape, încit ţi-am respirat aerul!... 


(Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu 
Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.) 


O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai 
sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. 
Dar iubirea la care răspunzi nu e decit jumătate iubire. 
Chiar mai puțin decit atit. Dacă te sărutam o dată, îmi 
întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele 
pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi 
lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce 
înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. 
Sufeream de rău de tine, întelegi? Intrebuințez acest 
cuvint fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care 
aduce cu o sfişietoare nostalgie, dar e mai mult decit 
nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu 
încetul, îmi răvăşea ființa, îmi lua minţile. Umblam pe 
străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă 
apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci 
de coale, strigindu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de 
tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre. 

Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. 
Ce spun — nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot 
ca să te îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de 
căpătiiul tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să 
omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau cu tine în 
celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi 
doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mircești. 

Mă băteau şi alte ginduri la fel de absurde şi chiar 
stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, 
înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, 
cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în 


255 


invitaţia la vals 


viciu. Cînd nu te poți înfrina înseamnă că ai pierdut cirma 
şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram 
stăpină pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viata 
asta de sclavă a ta, dacă... dacă nu-mi dădeai lovitura de 
grație. 

„„„In Ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un 
model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o 
găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un 
carton alb, îmi atrase atenția. Ce-i asta? L-am luat în 
mină, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu 
Cici. 

Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă 
mi-a plesnit ființa în milioane de bucăți. Camera a început 
să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, 
fără cunoştinţă. Cind s-a întors Alexa, nu-mi venisem Încă 
în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a 
dat ceva de băut. „Ce ai, ce s-a întimplat?” „Nu ştiu, mi-a 
venit o amețeală mare”. Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să 
cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de 
pe lume nu sint în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul 
(ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă 
descompusă, clătinindu-mă ca un om beat. Cind puneam 
piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă 
pămîntul cu mine. Eram frintă de oboseală, deşi nu 
făcusem nici o sută de paşi şi singură... singură... Toată 
lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toți. Poate şi eu 
plecasem din mine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez 
jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; 
prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce 
cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o 
aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie de 
mine. Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, 
am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît 
în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea 
trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate 
exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi asemănarea 


256 


Mihail Drumeş 


părea de necrezut. N-am aşteptat decit să-mi spună două 
vorbe ca să mă agăț de brațul lui, ca cea din urmă prosti- 
tuată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, 
ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? 
Femeile învinse de viată au uneori o sete nebună de a 
cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge 
ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul 
meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o 
justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea 
propriei mele decăderi. 

Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de 
muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămin 
numai cu mine. 

Nu ţi-aş fi povestit această intimplare, dacă de la 
început nu-mi impuneam linia unei sincerități nude. 
Admiţind că aş fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din 
destinul meu? 

Am intrat amindoi într-un local, primul ieşit în drum. 
Putin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă 
mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sint o 
desfrinată! Din păcate nu erau decit figuri necunoscute. 
Ne-am aşezat la o masă unul lingă celălalt. El a început, 
exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel, debitinad 
lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era 
răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l 
aud, imi zgiriia urechile. l-am spus: 

„Taci! Lasă-mă doar să te privesc”. 

EI rise vulgar, zgomotos: 

„Ei drăcie! N-o să stăm muţi!” 

„Te rog mult!” 

Mă privi lung, nedumerit de insistența mea, apoi ridică 
din umeri: 

„Eşti ciudată, ma parole!” 

În clipa aceea, orchestra execută L'invitation à la valse. 
N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într- 
atit îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. 


257 


invitaţia la vals 


Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o 
auzisem la cea dintii întilnire a noastră, acolo sus, la 
mansardă, după miezul nopţii, strinşi unul lingă celălalt, 
cu miinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă 
iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe 
nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un 
ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe 
care îl trăisem noi doi. Urmăream filmul nostru de 
dragoste cu inima strinsă, uitînd unde mă aflam. Nu ştiu 
ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mină 
dușmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de 
acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre 
treceau, nemilos, arcuşurile viorilor... Plingeam cu toată 
ființa... Tot ce rămăsese viu în mine plingea angrenat într- 
o dezlănțuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudățenie, 
plinsul acesta Îmi făcea aşa de bine! Găsisem un simbure 
de fericire chiar în lacrimi. 

Cind a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă 
smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am 
îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a 
întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat 
foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate 
părțile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că 
am simţit în nări mirosul de fum. Am țişnit pe uşă țipind 
de spaimă. Nici acum cind îti scriu nu-mi dau seama ce-a 
fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau... 
(urmează citeva rînduri şterse atît de violent, încît hirtia 
fusese ruptă.) 

Se sfirşise cu mine! Cit timp erai singur, aveam 
credința că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe 
care ti l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă 
stăruiesc în tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi 
destul de vii. Pentru mine acest gind constituia o 
mingiiere, un sprijin, o speranță. N-aş putea spune că mă 
gindeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o 
mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adincul 


258 


Mihail Drumeş 


sufletului, spun drept, tot nădăjduiam. 

Și acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi 
cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna 
şi neprețuita mea prietenă! 

Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să întelegi 
niciodată năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te 
însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg 
sistemul solar, afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat 
orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricit de 
cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborit! A 
trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că 
m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibili- 
tății: în mindria mea. Am încercat să-mi adun gîndurile 
răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu 
neputinţă!!! 

Știu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă 
nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atit răul. 
Și apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce 
mi-ai dat necontenit atitea dovezi de dragoste? 

Mă gindeam cu spaimă că s-ar putea să vă întilnesc 
undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lingă 
altul,  sorbindu-vă din ochi, conversind intim; ea 
rezemindu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu 
adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere. 

Am vrut să fug de voi, şi gindul acesta m-a stăpinit un 
timp. Să plec undeva departe, în alt colț de pământ, în 
străinătate, oriunde! Să vind tot şi să plec. Să incep acolo 
o nouă viață cu alți oameni, alt decor, chiar alt aer. „Une 
autre vie! Une autre vie!” cum striga odinioară M-me de 
Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea 
tirziu! Mă simțeam legată de casă, încătuşată de pămint 
şi obosită, obosită, obosită... Aveam nevoie de odihnă 
multă şi lungă, să nu se mai Sfirşească. O odihnă pe care 
nu ţi-o dă altcineva decit moartea. Căci de atitea ori viața 
e mult mai grea decit moartea. 

O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O 


259 


invitaţia la vals 


dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo şi 
Julieta. De ce n-a venit? 

De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea 
atit de tragică? 

Plec mutilată de pe lumea asta, înfrintă definitiv. Nu 
ştiu, dar unii oameni sînt sortiti să ispăşească greu o 
greşeală. Eu sînt dintre aceia. Nu mă pling! Dealtfel, nici 
nu mai am lacrimi. 

Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o țărancă octogenară 
mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească 
Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La 
virsta aceea n-am înțeles despre ce era vorba. Acuma ştiu 
prea bine. Invitatia ta la vals n-a fost decit actul de 
naştere al acelei iubiri negre care sfirşeşte cu moarte. 
Sint sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea 
deznodămint, dar tot pe atit de adevărat că nici nu l-ai 
putut împiedica. 

Rămii cu bine, dragul meu! lartă-mă dacă aceste 
rînduri iți vor tulbura clipele de beatitudine cu... (scrisese 
probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). 
N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de față, n- 
aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după 
aceea iți vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. In 
plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a 
lipsit. 

Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te 
sărutam odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai 
copleșit: „Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.', — şi eu tot mai 
mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorit atunci? 
De ce n-am murit împreună? 

Mihaela Petrican 

Aimee a ta. 


260 


Mihail Drumeş 
IH 


Am pus scrisoarea deoparte, automat, ca un om care 
încă trăieşte după ce viața s-a scurs din el. Privirea mea 
teapănă se lipise de neaşteptata ei semnătură. Iscălea: 
Mihaela Petrican, călcînd peste registrul stării civile, 
pentru a se pune în acord cu simţirea ei. Aşadar, trecuse 
în eternitate ca fiind a mea nu a celuilalt. Oh, am fost atit 
de bine inspirat cerînd să fie pus numele meu de familie 
pe frontispiciul cavoului care avea s-o adăpostească. 

Cea dintii impresie care se desprinse din lectura 
scrisorii fu aceea că tot ceea ce se întîmplase între noi se 
datora nu numai unui crîncen conflict dintre crîncenele 
noastre orgolii, ci a unei tragedii a erorilor generate de 
ele. O gravă eroare am comis părăsind fără motiv pe 
Mihaela; altă eroare, tot atît de gravă, a fost divorţul, fără 
să ştiu sigur dacă m-a înşelat sau nu. Acum ştiam sigur că 
nu mă înşelase cu omul acela, ci avusese doar intenţia s- 
o facă. Aşa fiind, era probabil să fie pedepsită pentru un 
gînd nepus în mişcare, pentru o faptă încă nefăptuită? 
Dacă da, care om dintre noi oamenii n-a gîndit să înşele, 
să fure ori să ucidă pe semenul său? Şi atunci pămîntul 
trebuie să se transforme, de la un capăt la altul, într-o 
imensă închisoare. 

Cu toate astea Mihaela, din prea multă curăţie 
sufletească, s-a considerat culpabilă chiar greşind cu 
gîndul şi a plătit. A fost o sfîntă... şi eu — eu care... 

„Tu ai ucis-o!” şopti crispat aievea glasul Alexei. (Avea 
un ton grav, ameninţător, de verdict.) 

„Da, eu...” recunoscu global fiinţa mea supusă. 

„De ce n-am murit împreună?” răsuna în urechile mele 
vocea Mihaelei, reproducind ultimele cuvinte din 
scrisoarea ei. Imi păru atît de vie draga voce, încît am 
întors capul crezind că moarta se afla chiar la spatele 
meu. Da, mă voia lingă ea, ca să fim pururi împreună. 


261 


invitaţia la vals 


Cum ar fi putut să rămînă fără mine o veşnicie întreagă? 
l-am răspuns: „Aşteaptă-mă că vin, Aimee... Nu te las 
singură!” 

Abia acum, în această clipă, am ştiut că fusesem sortit 
morţii de marea putere a dragostei. Şi ciudăţenie: nici o 
împotrivire de nicăieri, nici urmă de revoltă. Din contră: 
acceptare pe toată linia, şi nu resemnată, ci chiar 
bucuroasă. Aşa fiind, cine va cuteza să mă salveze 
vreodată şi pentru ce? Cu un gest reflex am pipăit revol- 
verul din buzunar, ca să confirm fiinţei mele: „Da, da, 
desigur!...” 

Cum am ajuns aşa de repede la această supremă 
decizie? Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, 
că nimeni nu-şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la 
sfîrşitul evoluţiei. Cînd s-a piîrguit în mine această maladie 
ca să mă trezesc acum în pragul nefiinţei fără speranţă 
de tămăduire? Cum s-a întîmplat de n-am prins de veste 
că sînt atît de bolnav? Aş fi luptat împotriva bolii şi poate 
am fi scăpat amindoi: eu şi Mihaela. 

Era să adaug: ciudat de tot! 

Nu, nu-i ciudat deloc! Acum nu mai e nimic ciudat 
pentru mine, pentru bunul motiv că, în sfîrşit, am înţeles 
tot ce nu puteam înţelege. Toate ciudăţeniile firii mele, 
care mă nedumereau atita, nu erau deloc ciudăţenii, ci 
atribute perfect normale şi logice, conforme cu gîndirea şi 
sensibilitatea mea. 

Intr-o pornire înfrigurată de a mă salva în ultimul ceas, 
am dezbătut procesul existenţei mele înaintea forului 
suprem: conştiinţa. Am disecat în lumină tot ceea ce s-a 
petrecut între mine şi Mihaela, am cîntărit întimplările, 
pipăind resortul fiecărei fapte, oricît de neînsemnată ar fi 
fost. Nu, nu este nimic de făcut! Acesta-i adevărul! 
Sentința, implacabilă ca un destin, rămîne în picioare. Şi, 
odată cu ea, toate punţile care mă leagă de viaţă se trag 
îndărăt, ca înainte de plecarea unei nave spre 
necunoscut. Nici o ispită lumească nu mă mai 


262 


Mihail Drumeş 


ademeneşte să înfrunt verdictul, nici o dorinţă, nici un ţel, 
nici o ambiţie. Nimic. 

Totul în mine e orînduit pentru moarte şi această 
orînduire se dovedeşte atit de trainic sudată, încît toate 
puterile lumii nu s-ar încumeta s-o zdruncine. E opera 
inconştientului, care mi-a pregătit eşafodul, în tăcere, 
vreme îndelungată. Nu ştiu dacă a fost o conspirație care 
se temea să ţină piept, pe faţă, bucuriei mele de a trăi. 
Cred că nu. Inconştientul lucrează după legi imuabile, 
avînd rădăcini adînc înfipte în viaţă şi aş greşi atribuindu-i 
un rol de călău. 

Ceea ce ştiu însă, cu toată luciditatea, e că inteligenţa 
mea a dat un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi 
arate drumurile, să-mi descurce încurcăturile şi să-mi 
pună la îndemînă soluţiile cele mai bune. Ce-i drept, 
luminile ei m-au ajutat deseori, însă numai în lucruri 
mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile 
răscruci şi cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. 
Îţi dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin 
însuşi rostul funcţiunii, pentru că se află în serviciu 
comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se 
fermentează orice gînd şi faptă, unde se face legătura cu 
morţii şi, pe deasupra lor, cu însăşi soarta omenească. 

Dacă inteligenţa mea se dovedea mai sprintenă, aş fi 
avut la timp aceste date. Mi-aş fi luat măsuri de apărare, 
n-aş fi rămas descoperit ca acum. Drama începe de acolo 
că n-am izbutit să mă cunosc decit atunci cînd era prea 
tirziu. N-am ştiut cînd trebuia încotro să-mi îndrept paşii, 
în ce chip să-mi stăpînesc pornirile inimii şi, apucînd la 
întîmplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns înainte de 
vreme la sfîrşitul său. Adică în faţa prăpastiei. Dar să mă 
explic: 

Spuneam la începutul acestei spovedanii cum, încă de 
la cea mai fragedă virstă, o pornire irezistibilă mă 
împingea să părăsesc iubitele după ce le făcusem cele 
mai fierbinţi jurăminte. Simţeam în asta o voluptate 


263 


invitaţia la vals 


vecină cu nebunia, care nu se poate traduce în cuvinte. 
La fel am procedat şi cu Mihaela. Cine mă îndemnase să-i 
trimit acea scrisoare de despărţire după ce ne-am întors 
din călătoria de la Constantinopol? Era o simplă manieră 
de a mă scutura de legături sugrumînd sentimentele în 
faşă? Hotărit, nu! Provocam ruptura de obicei într-o 
vreme cînd raporturile erau în floare ca să trăiesc acea 
voluptate bizară cînd ele veneau să mă roage să revin, să 
se umilească în faţa mea, cerşindu-mi dragostea. E 
adevărat, voluptatea se confunda cu bucuria 
învingătorului, dar nu pentru asta le întorceam spatele, 
căci odată cu voluptatea mă chinuia şi pe mine suferinţa. 
Atunci? Ei, bine, le părăseam ca să n-ajung eu însumi la 
propria mea umilire. Mi-era teamă, imensă teamă, 
înfricoşată teamă de infidelitate. 

Să ne înţelegem. Vă amintiţi de mîndria mea fără 
margini? Mă înnebunea de plăcere o laudă oricît de 
palidă, de oriunde ar fi venit. Cînd eram la şcoală, 
încercam să captez admiraţia colegilor şi a profesorilor. 
Dacă  epuizam mijloacele cinstite  recurgeam la 
stratageme uneori destul de reprobabile. Ajunsesem pînă 
acolo încît umileam profesorii numai şi numai să provoc 
vilvă şi admiraţie în jurul persoanei mele. Voiam să mă 
menţin necontenit la suprafaţă, în atenţia tuturor. Amorul 
propriu îmi cerea eforturi prelungite şi luptam din 
răsputeri să-i aduc satisfacţiile de care avea nevoie. ŞI 
dacă astfel stăteau lucrurile, cum ar fi îndurat acest amor 
propriu atit de sensibil, bolnăvicios de sensibil, umilinţa 
cumplită a unei infidelităţi,. cînd el însuşi era mai puternic 
decit dragostea cea mai puternică? 

Pornisem, aşadar, pe lume avînd în centrul fiinţei, ca 
trăsătură dominantă, un orgoliu nesăbuit, chiar cinic. 
Voiam să cuceresc, să îngenunchez viaţa, să fiu 
pretutindeni în frunte, fie în societate, fie în dragoste, 
călcînd fără scrupule peste învinşi, zdrobind obstacolele 
care-mi stăteau în cale, subordonînd universul persoanei; 


264 


Mihail Drumeş 


mele pentru a-mi asigura fericirea. 

Cine ar fi putut să cîştige luptînd în astfel de condiţii, 
adică de unul singur împotriva tuturor, fără aliaţi, fără 
spate acoperit, pe un ocean de vrăjmaşi? Era de ajuns o 
singură înfrîngere, ca toate biruinţele dobîndite anterior 
să se ducă pe copcă. Şi chiar aşa s-a întîmplat. 

Nici vorbă, inconştientul îmi îndemna paşii pe pămînt 
solid, îmi sugera gînduri sănătoase şi mă ocrotea de acolo 
din postul lui invizibil de comandă. Aşadar, sugrumarea 
înainte de vreme a iubirilor mele se dovedea a fi un 
imperativ organic, care ţinea de înţelepciune şi prudenţă. 

Cită vreme am ascultat poruncile sale mi-a mers bine şi 
n-am avut de ce mă plinge. lată însă că a apărut în viaţa 
mea Mihaela, care nu semăna cu nici una din fetele pe 
care le cunoscusem pînă atunci. Semăna mai degrabă cu 
mine, fiind dotată cu un orgoliu la fel de atotputernic. Aşa 
că hotărîrea de a o părăsi ca şi pe celelalte era perfect 
îndreptăţită, pe linie caracterologică. 

Numai că de rîndul acesta se întîmplă ceva neaşteptat, 
care frinse echilibrul. Gîndul despărțirii se născu prea 
tirziu, cînd eram deja iremediabil subjugat de farmecul ei. 
Fusese o coaliţie a simţurilor care  adormiseră 
inconştientul pururea de veghe? Sau el însuşi pierduse 
măsura ? 

Nu ştiu. Adevărul e că pentru întîia oară pasiunea birui 
raţiunea, iar eu n-am mai găsit putere de a rezista pînă la 
urmă rupturii. (Mai cu seamă că Mihaela nu-mi dăduse 
măcar satisfacția de a se umili în faţa mea, cerşind 
dragostea). 

Mi-aduc şi acum aminte de răzmeriţa fiinţei mele 
răscolite, care-mi cerea imperios pe Mihaela. Cine s-ar fi 
încumetat să înăbuşe o asemenea revoltă? 

Aşa am ajuns la soluţia căsătoriei, unica soluţie care 
rezolva problema. Era un compromis necesar pentru 
restabilirea echilibrului, însă ca orice lucru impus, mă 
punea în dezarcord cu întreaga mea fiinţă. 


265 


invitaţia la vals 


De aici începe eroarea care m-a urcat pe culmile 
deznădejdii. Ceea ce a urmat e cunoscut: m-am căsătorit 
cu Mihaela pe care o jignisem (deşi o iubeam) tocmai 
pentru că voiam să fug de ea. (În realitate fugeam de 
mine.) Dacă n-ar fi intervenit sarcina ei neprevăzută, 
desigur că nu consimţea să se mărite cu mine. Am fi fost 
scăpaţi amîndoi, sau măcar unul. 

Dar soarta noastră era pecetluită. Ea trebuia să devină 
soţia mea, totul o silea să facă pasul acesta, în ciuda 
voinţei ei. Nunta se făcu, dar Mihaela tiranizată de 
mîndria ei nu uită, nu putea să uite jignirea îndurată, 
după cum n-aş fi uitat-o nici eu, în împrejurări similare. 
Acum nu-i rămînea decit să se răzbune, şi răzbunarea ei 
făgăduia să fie cu atît mai crudă cu cît simţise (instinctul 
i-o spunea) că o iubeam iremediabil. 

Şi această răzbunare ne prăbuşi în neant pe amindoi. 
Nu dintr-o dată, fulgerător, ca biblicul gest al lui Samson, 
ci încet, (calculat, fărimiţindu-ne bucată cu bucată, 
dezagregîndu-ne ca sub acţiunea unei soluţii dizolvante.) 

Nu mi-am dat seama încă de la început ce anume 
urmăream. Mai precis, n-am avut conştiinţa teribilei 
răzbunări care îmi încolţea în minte după consumarea 
trădării ei imaginare. Ce era mai simplu, mai firesc, decit 
să-i pun revolverul în tîmplă? Poate aş fi procedat şi aşa, 
dacă o prindeam asupra faptului, sau aş fi sugrumat-o 
dacă n-aş fi fost înarmat. În fierbinţeala unor astfel de 
clipe, raţiunea face mai întotdeauna loc nebuniei. N-o 
prinsesem însă. Aflasem doar de infidelitatea ei. (Ah, dacă 
ştiam în ce constă această „/nfidelitate”!) Şi apoi trecuse 
o noapte peste ştire. Vreme destulă ca să mă acomodez 
cu ideea trădării, să se producă o destindere în mine, o 
acceptare silnică a stării de fapt. A doua zi îmi lipsea 
tensiunea sufletească de a ucide şi, dacă aş fi făcut-o, aş 
fi fost un criminal de rînd. Dar, nu! Pedeapsa asta dac-o 
aplicam era prea uşoară, gindeam, în raport cu vina ei; 
Mihaela n-ar fi suferit decit o clipă, murind în mîna mea. 


266 


Mihail Drumeş 


Atit, o singură clipă de suferinţă fizică! Inconştientul meu 
voia o pedeapsă mult mai grea: să moară prin ea însăşi, 
de o moarte totală, întîi a sufletului şi pe urmă a trupului. 
lar pe de altă parte conştiinţa mă îndemna să fac totul ca 
Mihaela să regrete că a trebuit să se despartă de mine, 
dîndu-mi în felul acesta satisfacţiile de care aveam atita 
nevoie. 

Aşadar, luptam pe două planuri: pe planul conştient, 
căutînd să întreţin Mihaelei regretul de a mă fi pierdut, şi 
pe planul inconştient, urzind un vast complot care avea 
drept scop suprimarea ei. 

Cea dintii faptă a fost dania casei (dacă ar fi bănuit 
scopul perfid al acestui mărinimos gest, cu cîtă spaimă 
trebuia să-l fi respins!). Cum era însă cu putinţă să prindă 
aşa ceva de veste cînd eu însumi n-am reuşit să pricep 
decît abia acum semnificaţia mîrşavei danii? Îmi amintesc 
ce bucurie mă copleşea că reuşisem, chipurile, să mă 
depăşesc, trecînd fără efort peste egoismul firii mele 
nefericite. Şi mă simţeam mai bun, mai om, mai 
îndrăgostit de mine. Prin însăşi anormalitatea ei, fapta ar 
fi trebuit să-i dea de gîndit. (Mihaela se obişnuise însă cu 
ciudăţeniile mele.) 

Dacă m-aş fi purtat brutal, copleşind-o cu mizeriile ce-şi 
fac de obicei perechile care se despart, fără îndoială că 
nu i-ar fi fost greu să reziste pînă la urmă. M-ar fi 
disprețuit şi disprețul acesta, întreţinut zi de zi, ar fi 
detaşat-o de mine, sugrumînd orice rămăşiţă de iubire. 
Dar, în locul unei purtări menite s-o depărteze, ea primea 
necontenit dovezi de dragoste tot mai mari, care o 
apropiau. 

Într-o vreme simţeam nevoia unei superiorităţi nete 
asupra bărbatului ei, în ceea ce priveşte situaţia socială. 
Ştiam cît sînt de sensibile femeile cînd e vorba de galoane 
ierarhice. (Vidra lui Răzvan trăieşte în orice soţie.) Eram 
avocat, el funcţionar public. Intre aceste două cariere nu 
părea să fie o diferenţă sensibilă. Mie îmi trebuia una 


267 


invitaţia la vals 


zdrobitoare. 

Cu cîtă rîvnă şi putere de muncă am izbutit să ocup o 
catedră. (Şi asta pentru că voise ea.) Nu era destul! Mă 
ridicasem şi mai sus, devenind secretar general, după 
cum se ştie. Şi ori de cîte ori obţineam vreo izbindă, 
aveam grijă să i-o comunic. (Pentru că, în definitiv, tot 
ceea ce făceam, era pentru ea exclusiv, nicidecum pentru 
mine, lucru pe care îl observase.) Afară de asta trebuia s- 
o preocup necontenit de mine, să fiu mereu în 
actualitatea ei sufletească, evitind orice gol care însemna 
uitare. 

Cel din urmă punct al planului era căsătoria cu Cici... 
Dacă Mihaela rezistase durerii de a mă pierde, cînd îşi 
dăduse seama de prețul meu, se mîngiia cel puţin cu 
gîndul că-mi aparţine, că poate cîndva vom încerca o 
apropiere, o reconciliere. Desigur, o vagă nădejde, totuşi 
o posibilitate. Auzind însă că m-am recăsătorit, abia 
atunci înţelese că m-a pierdut definitiv pentru ea. (Cît se 
înşela — nu mai e nevoie s-o spun.) 

li dădusem atitea dovezi de iubire şi le anulam dintr- 
odată, brutal, necruţător. Imi scria că aş fi putut să mă 
însor cu toate femeile de pe pămînt, afară de Cecilia: 
Avea dreptate! Căsătoria asta fusese pentru Mihaela 
lovitura de graţie. Cui i-ar fi trecut prin minte aşa ceva? 

Dar inconştientul meu calculase cu precizie teribila 
lovitură, situînd-o  într-adins la urmă, încredinţat de 
consecinţa ei catastrofală. 

Acum stau şi mă întreb: cum a fost cu putinţă să-mi 
retez creanga de sub mine fără a avea în vedere urmările 
la care mă expuneam? Pentru că repet, n-am avut 
absolut deloc conştiinţa catastrofei care mă aştepta sau 
pe care, mai bine-zis, mi-o pregăteam singur, pe îndelete. 

Ei, bine, toate au fost posibile datorită acelei acţiuni de 
minare a inconştientului. Fiecare faptă a răzbunării mele, 
luată în parte, avea o anumită semnificaţie şi un anumit 
scop; aceleaşi fapte însă, considerate în total, prezentau 


268 


Mihail Drumeş 


noi semnificaţii, duceau la un scop pe de-a întregul opus 
celui conştient. 

E ceea ce se întîmplă cu culorile spectrului solar: 
fiecare în parte dă roşu, portocaliu, galben, violet etc. 
Toate la un loc îşi pierd proprietăţile individuale şi 
alcătuiesc ceva nou: culoarea albă. 

Considerată separat şi fără perspectiva timpului, 
dăruirea casei avea drept scop, în conştiinţa mea, o 
revărsare neobişnuită de generozitate, o anulare a 
instinctului de răzbunare (explicabil în atare situaţii), o 
depăşire a mea în înţeles bun. Considerată încă în an- 
samblul faptelor sugerate de inconştient, se dovedea a fi 
una dintre cele mai rafinate şi crude răzbunări pe care o 
poate născoci o minte omenească. 

De asemenea, căsătoria mea cu Cecilia. Departe de a fi 
socotită de mine ca o lovitură de graţie împotriva 
Mihaelei, o credeam, din contră, un omagiu adus ei, iubirii 
noastre. In Cici iubeam de fapt tot pe Mihaela, deoarece 
ea îmi amintea necontenit de fosta mea soţie, de parcă s- 
ar fi integrat în fiinţa ei proprie. lubirea mea (din cauza 
obstacolului ivit în cale prin divorţ) îmi cerea acest ne- 
vinovat compromis. 

Şi cu toate acestea, în plină dragoste, sforile nevăzute 
ne traseră în faţa a două morminte proaspăt deschise. 

Nu-mi pasă dacă voi fi învinuit de moartea Mihaelei. 
Recunosc că eu am împins-o să facă supremul gest. Am 
dezagregat-o mai întîi cu abilităţile născocite de 
inteligenţă (iar cînd mi-am dat seama că o iubesc), cu 
puterea dizolvantă a iubirii. Dar asta m-a pierdut. Prin 
proporţiile ei uriaşe, răzbunarea mea inconştientă m-a 
răsturnat şi pe mine. 

Mă întreb dacă o fire ca a mea ar fi fost aptă pentru o 
căsnicie obişnuită al cărei ideal de fericire e liniştea lipsită 
de surprize, un calm egal de-a lungul anilor, precum şi o 
securitate materială şi morală sau, după cum ar spune 
Palmerston, o viaţă fără plăceri ca s-o putem suporta. 


269 


invitaţia la vals 


Nu! N-am avut niciodată voluptatea inconştientă a 
omului sănătos, nici optimismul simplist al celui care scrie 
pe apă crezind că face o operă durabilă. Ceva în 
maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în 
permanenţă, poate chiar din copilăria mea tristă cînd 
duceam morţii închipuiţi la cimitir, ori poate încă de la 
naştere cînd mi-a fost transmis orgoliul îngrozitor care a 
dat peste cap viaţa bunicului... 

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa 
vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără 
regret. N-am creat nimic care să rămînă generaţiilor 
viitoare, dar am avut dragostea... 

E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a 
strecurat atît de integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, 
încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat 
numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie 
ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată, izbutise mai 
mult, infinit mai mult decit se aşteptase. 

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am 
hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am 
cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa 
ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Cînd tac, 
fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile 
din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie 
şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pururi 
prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, 
copleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina. 

Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă 
în adîncurile mele cele mai insondabile? lubirile mari sînt 
tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult. 

Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se 
agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a 
luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aici înainte: 
politica, profesoratul, căsnicia. Mi-a arătat perspectivele, 
bucuriile, victoriile care mă aşteptau. Degeaba! Toate îmi 
par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş mai ţine 


270 


Mihail Drumeş 


prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine 
aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu 
ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul 
existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se 
clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, 
nădejdea, răsplata, visul tot... tot...! 

Sînt obosit! 

Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti, atît 
de greu mi-e sufletul. lar copilăria mi se pare aşa de 
îndepărtată şi nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost 
cîndva copil. 

Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic... Nici de 
părinţi, nici de Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las 
în urma mea... 

Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi 
se încheie odată cu ea. 

Oricum, a fost prea frumos ca să se sfirşească altfel. 
Adio!... 


---- Sfirşit ---- 


271